maiorescu

5/17/2018

ma iore sc u - slide pdf.c om

CUPRINS

I. Titu Maiorescu II. Convorbiri Literare III.Junimea

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ma iore sc u

1/14

5/17/2018


Activitatea lui Titu Maiorescu în domeniul limbii române  principalele

articole în care Maiorescu se arată interesat de problemele

limbii sunt: −

− − − −

„Despre scrierea limbei române” (1866) „Limba română în jurnalele din Austria” (1868) „Beţia de cuvinte” (1873) „Neologismele” (1881) „Oratori, retori şi limbuţi” (1902)

 principalele

idei despre limbă: militează pentru unificarea limbii române literare. combate scrierea etimologică, optând pentru ortografia fonetică: „în ceea ce priveşte ortografia, punctul nostru de plecare este acesta: fiecare cuvânt se scrie cum se pronunţă”. susţine înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin respinge purismul (exagerările unor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene în domeniul limbii). Preia argumentele lui Alecu Russo, criticând tendinţele latiniste exagerate ale cărturarilor transilvăneni, ce propuneau „curăţarea” limbii de elemente nelatine. se pronunţă pentru introducerea cu măsură (doar atunci când este necesar, când apar realităţi noi ce trebuie denumite) a unor neologisme din limbile romanice: „Se înţelege de la sine că acolo unde pe lângă cuvântul slavon există un cuvânt curat roman, acesta trebuie menţinut şi acela depărtat. (...) Se înţelege asemenea că acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt (nu numai la termenii tehnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice de astăzi. Dar nu se înţelege cu ce drept am introduce fără nicio noimă cuvinte nouă chiar acolo unde avem pe ale noastre de origine romană”. combate tendinţele de stricare a limbii române şi „beţia de cuvinte” (confuzii, pleonasme, cuvinte folosite cu alt sens decât acela pe care îl au, fraze mult prea pompoase şi nepotrivite conţinutului, calcul lingvistic – traducerea nepotrivită, mot à mot, a unor locuţiuni sau expresii din limbile străine). atrage atenţia asupra faptului că fenomenul „confuziei în limbă” (nehotărârea cu privire la corectitudinea unei forme sau alta a unui cuvânt), nu este caracteristic doar limbii române, ci şi altor limbi; unitatea limbii se va realiza cu ajutorulvorbitori). literaturiiVorbitorii (limba literară, din care scrierile valoroase, constitui un model pentru sunt aceia vor alege şi vor va impune o variantă sau alta. 2 http://slide pdf.c om/re a de r/full/ma iore sc u

2/14

5/17/2018


„O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” (1867) Propunându-şi să dezvolte un spirit critic obiectiv şi să fixeze nişte criterii în funcţie de care să poată fi apreciată calitatea unei opere poetice, Titu Maiorescu, prin acest studiu, pune bazele esteticii literare. El defineşte poezia ca idee manifestată în formă sensibilă. Cele două condiţii ale existenţei operei artistice sunt: conţinutul şi forma. Conţinutul trebuie să fie alert, tensionat şi uimitor. Forma trebuie să se întemeieze pe cuvinte poetice, concretizatoare, alese cu grijă de către autor şi pe figuri de stil sugestive. Studiul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” cuprinde două părţi: I. „Condiţiunea materială a poeziei” (în care se ocupă de formă) II. „Condiţiunea ideală a poeziei” (în care se ocupă de fond)

I.„Condiţiunea materială a poeziei”  poezia, ca şi celelalte arte, este menită să exprime frumosul, spre deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. adevărul cuprinde numai idei în vreme ce frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. Aşadar, ştiinţa informează, folosind un limbaj denotativ şi adresându-se raţiunii, gândirii logice, în vreme ce poezia trebuie să producă emoţie artistică, utilizând un limbaj preponderent conotativ (prin care ideile sunt sugerate şi nu exprimate direct) şi adresându-se sensibilităţii cititorului. Prin urmare, distincţia dintre ştiinţă şi artă, dintre adevăr şi frumos este enunţată de Maiorescu în termeni hegelieni (HEGEL): „Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă”. Totuşi, estetica modernă nu mai face o delimitare atât de riguroasă între artă şi ştiinţă. arte precum pictura, muzica, sculptura, îşi găsesc materialul (culoarea, sunetul, piatra) prin care exprimă un mesaj, în lumea exterioară, în natura înconjurătoare. Spre deosebire de acestea, poezia nu îşi află mijlocul de comunicare (cuvântul) în lumea din afară ci în conştiinţa noastră: „Astfel, sculptura îşi taie ideea în lemn sau în piatră, pictura şi-o exprimă prin colori, muzica prin sonuri. Numai poezia (şi aici vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei. Căci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare”. rolul poeziei este de a deştepta prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia cititorului. Poezia trebuie să sensibilizeze; mesajul exprimat trebuie să prindă contur în imaginaţia cititorului: „Prima condiţiune dar, o condiţiune materială sau mehanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică, este ca să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantazia auditoriului.” •

3 http://slide pdf.c om/re a de r/full/ma iore sc u

3/14

5/17/2018


Un şir de cuvinte care nu cuprind altceva decât noţiuni reci, abstracte, fără să trezească imagini sensibile, chiar dacă prezintă rimă şi ritm, nu alcătuiesc o poezie ci doar o proză rimată. pentru evitarea depoetizării cuvintelor, pentru a-l sensibiliza pe cititor, poetul trebuie să respecte următoarele reguli: •

1. să „alegerea cuvântului celui mai puţin abstract” (trebuie alese cuvintele capabile concretizeze obiectul artistic, cuvintele capabile să facă în aşa fel ca imaginea să prindă contur în imaginaţia cititorului; acesta din urmă, trebuie să se identifice cu atmosfera conturată în operă). Exemplu: în sintagma „simt durere” cuvintele sunt prozaice; în exemplele „durerea mă cuprinde”, „durerea mă săgeată”, „durerea mă pătrunde”, cuvintele sunt poetice. 2. folosirea epitetelor ornante (adjective, adverbe), a personificărilor, a comparaţiilor, a metaforelor, a tropilor în genere (pentru toate aceste figuri de stil vine cu exemple semnificative din literatura română şi universală). Figurile de stil conferă textului poetic o notă de expresivitate, înfrumuseţând limbajul. vorbind despre originalitatea poetului, Maiorescu arată că acesta nu poate fi identificată întotdeauna la nivelul ideilor poetice (al conţinutului), temele literare fiind limitate deoarece scriitorii se inspiră din aceeaşi realitate. Originală însă poate fi forma, veşmântul sensibil în care fiecare tratează o anumită temă. pornind de la ideea că politica este un produs al raţiunii iar poezia, un produs al fanteziei, Maiorescu susţine că poezia politică este lipsită de sensibilitate poetică; el respinge şi poeziile patriotice, apreciindu-le însă pe cele ale lui Octavian Goga, în care patriotismul este sincer. (pentru că a respins poeziile patriotice, Maiorescu a fost acuzat de antinaţionalism, apreciere nejustificată însă). •

•

II. „Condiţiunea ideală a poeziei” ideea sau obiectul exprimat prin poezie este întotdeauna un sentiment sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală, din domeniul ştiinţei. Prin urmare, iubirea, ura, tristeţea, bucuria etc. sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, politica, etc. sunt obiecte ale ştiinţei şi niciodată ale artelor. pentru a exista plăcere estetică, cu alte cuvinte, pentru ca o poezie să fie plăcută de cititor, trebuie ca ea să fie mai întâi de toate înţeleasă. Pentru a fi înţeleasă, poezia trebuie să reprezinte sentimente, pasiuni, deoarece acestea sunt comune tuturor oamenilor (sunt înţelese şi prezintă interes pentru toţi). Rezultă că poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicii rămâne neînţeleasă şi neinteresantă pentru majoritatea cititorilor. stările afective (fie sentimente, fie pasiuni) exprimate într-o poezie, trebuie să se caracterizeze prin: 1. o mare rapiditate a mişcării ideilor (sentimentul dă naştere la o mişcare vie a gândirii). Criticul atrage atenţia că nu trebuie repetată aceeaşi idee în cadrul unei poezii (să nu se spună acelaşi lucru cu alte cuvinte): „… cele mai multe poezii române sunt lungi, lungi de nu se mai isprăvesc – în cuvinte, nu în idei, şi cu cât •

•

•

poetul este mai rău, cu atât poezia este mai lungă”. 4 http://slide pdf.c om/re a de r/full/ma iore sc u

4/14

5/17/2018


2. o exagerare sau cel puţin o mărire a obiectelor sub impresia sentimentului şi a pasiunii (atunci când omul, implicit poetul, este stăpânit de sentimente, realitatea se măreşte şi este percepută în proporţii neobişnuite). 3. o expunere grabnică, şi gradată a ideilor poetice spre un punct culminant în final. •

Maiorescu „Când apreciază într-oînpoezie, însă respinge în exces a diminutivelor: se contrastele află diminutive fiecare strofă şi la folosirea fiecare ocaziune, când gura este mică, piciorul mic, Maria mică, Ioniţă mic, garoafa mică, atunci e mic şi poetul, mică şi literatura şi toate se află în decadenţă”. Prin expunerea principiilor estetice din studiul „O cercetare critică …” Maiorescu a dorit să îndepărteze mediocrităţile literare: „Scopul lor (al principiilor estetice) nu este şi nu poate fi de a produce poeţi: niciodată estetica nu a creat frumosul, precum niciodată logica nu a creat adevărul. Dar scopul lor este de a ne feri de mediocrităţile care, fără nici o chemare interioară, pretind a fi poeţi”. Dacă principiile estetice nu nasc talentul, nu-i mai puţin adevărat – adăugă Maiorescu – că ele îl ajută pe „acela care are talentul înnăscut de a se perfecţiona în arta sa”; în acelaşi timp, ele oferă „publicului o măsură mai sigură pentru a deosebi adevărul de eroare şi frumosul de urât”.

„În contra direcţiei de astăzi în cultura română” (1868) Aşa cum o sugerează şi titlul, Maiorescu critică în acest articol stadiul în care se afla societatea românească, în special cultura, la momentul respectiv. El constată că „poezia a dispărut din societate, că jurnalistica şi-a pierdut orice influenţă; iar cât pentru politica română, fericite articolele literare, cărora le este permis să nu se ocupe de dânsa!” În partea introductivă a articolului, critica maioresciană se îndreaptă necruţător împotriva neadevărului identificat în aspiraţiile unor contemporani, în politică, în poezie, în gramatică, „în toate formele de manifestare a spiritului public”. Criticul scoate la iveală câteva grave neadevăruri ce privesc originea poporului şi a limbii române. Dă ca exemplu studiul lui Petru Maior, din 1812, „Istoria despre începutul românilor în Dacia”, în care se arată că dacii au fost în întregime exterminaţi de romani (falsificare a istoriei). Un alt exemplu îl reprezintă „Lexicomul de la Buda” din 1825, unde se afişează că limba noastră este „cea mai pură română”, cu puţine cuvinte slavone (falsificare a etimologiei), etc. Titu Maiorescu formulează teoria formelor fără fond. Tinerii români, atraşi de cultura occidentală, merg să studieze în afara graniţelor ţării (Franţa, Germania) şi superficiali, revin în ţară cu hotărârea „de a imita şi a reproduce aparenţele culturei apusene”. Ei înregistrează doar efectele, fără să încerce să înţeleagă şi cauzele ce au determinat acele efecte; văd doar formele de deasupra ale civilizaţiei, dar nu întrevăd fundamentele care au produs acele formele forme. Criticul consideră este de datoriaistorice lui şi a mai altoradânci minţi luminate să combată fără fond, ce sunt, că în viziunea sa, dăunătoare societăţii româneşti. 5 http://slide pdf.c om/re a de r/full/ma iore sc u

5/14

5/17/2018


De-a lungul timpului au existat susţinători ai teoriei maioresciene, dar şi mulţi contestatari, ce au văzut în aceasta o piedică în calea progresului. Eugen Lovinescu, de pildă, continuator al ideilor maioresciene în plan estetic, se delimitează de teoria formelor fără fond, susţinând teza „stimulării prin simulare” (în „Istoria civilizaţiei române moderne”, 1924 – 1925). În viziunea sa, Maiorescu a greşit, aplicând legile evoluţioniste ale necesitatea dezvoltării arderii pas cuetapelor. pas, unei societăţi de formaţie revoluţionară, caracterizată prin Maiorescu cere impunerea în orice domeniu a unui spirit critic obiectiv, menit să descurajeze mediocrităţile; constată o depreciere a vieţii politice şi culturale, datorată tocmai inexistenţei acestui spirit critic. Criticul concluzionează că fără cultură poate trăi un popor, dar cu o cultură falsă nu poate trăi. Exemplu de forme fără fond : „[…] Înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut << Societatea Academică Română >>, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico – arheologică şi cu secţiunea ştiinţele naturale, şi am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut Conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de belle – arte …” •

„Direcţia nouă în poezia şi proza română” (1872) În viziunea maioresciană, viitorul unui neam depinde foarte mult de calitatea actului de cultură (domeniu în care literatura ocupă un loc important). După ce în articolul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” (1868), avuseseră o atitudine extrem de critică, în special cu privire la stadiul în care se află cultura românească, în „Direcţia nouă în cultura şi proza română”, aşa cum o sugerează şi titlul, Maiorescu se arată mai încrezător. Remarcă un suflet nou în poezia românească, ce îl îndreptăţeşte să spere într-un progres. Observă că literatura este „încă jună”, însă identifică totuşi „o nouă direcţie” caracterizată prin înţelegerea ideilor civilizaţiei apusene şi accentuarea elementului naţional. În fruntea acestei „noi direcţii” Maiorescu îl aşează pe V. Alecsandri, ale cărui „Pasteluri” constituie „cea mai mare podoabă a literaturii române îndeobşte”. Pe scara valorică, stabilită în acest articol, Alecsandri este urmat de Eminescu. Lui Maiorescu îi revine şi meritul de a fi intuit geniul eminescian, deşi tânărul poet nu publicase până la acea dată decât câteva poezii în „Convorbiri literare” („Venere şi Madonă”; „Mortua Est!”; „Epigonii”): „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihai Eminescu”. Apreciază la Eminescu şi farmecul limbajului, concepţia înaltă, respectul faţă de arta antică însă aduce şi unele critici versului eminescian ce prezintă încă unele imperfecţiuni. apreciaţi de către Maiorescu sunt şi Dimitrie Bolintineanu şi Alexandru •


6/14

5/17/2018


Odobescu – care împreună cu Alecsandri dovedesc faptul că în „materie de limbă, urechea lor singură face mai mult decât capul a o sută de filologi”. în viziunea lui Maiorescu, merituoşi ar fi şi scriitori precum Samson Bodnărescu, Matilda Culger Poni, Şerbănescu, Petrino – care însă, nu şi-au confirmat, în timp, valoarea. •

•

printre autorii ale căror încercări lirice se numără: Aricescu, Tăutu, Hasdeu, Bolliac – ultimii doisunt suntconsiderate consideraţieşecuri însă, buni prozatori – Vulcan, Pătărlăgeanu, Petre Grădişteanu etc. Maiorescu oferă exemple de versuri aparţinând autorilor amintiţi şi atrage atenţia asupra faptului că se impune o atitudine critică îndreptată împotriva unor astfel de mediocrităţi literare, primejdioase pentru public; condamnă publicaţiile care le găzduiesc. studiul cuprinde şi exemple de autori ale căror lucrări constituie un început promiţător în activitatea literară sau ştiinţifică: Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vîrcolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior. P.P. Carp, Th. Rosetti. Apreciază la •

aceştia informarea atentă (prin cu consultarea unorinformaţiile, izvoare) asupra obiectivelor pe care le au studiile lor şi sinceritatea care prezintă respectând adevărul.

„Eminescu şi poeziile lui” (1889) În studiul „Eminescu şi poeziile lui”, apărut chiar în anul morţii marelui poet, Maiorescu defineşte profilul geniului în general şi personalitatea lui Eminescu: „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc”. Prin urmare, geniul este indiferent la timp şi spaţiu. Maiorescu observă că poetul era un adept convins al lui Schopenhauer şi, prin urmare, un pesimist, însă acest pesimism nu trebuie pus în legătură cu vreo amărăciune personală ci cu meditaţia asupra sorţii omenirii. criticul remarcă la Eminescu setea de cunoaştere, preocupare intensă pentru studiu, cunoaşterea filosofiei, a credinţelor religioase, pasiunea pentru operele poetice din toate timpurile. În viziunea lui Maiorescu „Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind”, „un om al timpului modern.”: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă sub semnul culturei europene de astăzi. Cu neobosit lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filozofiei, în special ale lui Palton, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi budiste, admirator al << Vedelor >>, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi în istoria şi limba română, el află în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti.” în a doua parte a studiului, Maiorescu arată că Eminescu a înălţat rimele poeziei: el ia cuvinte dintre cele mai familiare şi prozaice şi le ridică la splendoarea unei rime surprinzătoare; inovaţia în privinţa rimei este şi mai neaşteptată în cazul •

•

•


7/14

5/17/2018


numelor proprii luate din diverse sfere ale culturii şi introduse în modul cel mai firesc în versuri. Studiul maiorescian se încheie cu o afirmaţie care şi-a demonstrat, în timp, valabilitatea: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi formapână limbii naţionale, şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire astăzi, va fi care punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.”

„Asupra poeziei noastre populare” (1868) în

acest studiu, Maiorescu apreciază culegerea de folclor a lui Alecsandri, din 1852, numind-o „comoară de adevărată poezie şi totodată de limbă sănătoasă, de notiţe asupra caracteristice asupra datinilor sociale, asupra istoriei naţionale şi, cu un cuvânt, vieţii poporului român”. Indirect, propune poezia populară drept model pentru literatura cultă, apreciind sinceritatea ideilor, adânca simţire.

„Poeţi şi critici” (1886) Maiorescu

schiţează aici portretul criticului faţă-n faţă cu cel al scriitorului. Criticul trebuie să descopere valoarea estetică (şi nu s-o creeze precum scriitorul), pe care s-o opună non valorii, spre a se obţine un progres în literatură.

„Comediile D-lui I.L. Caragiale” (1885) În studiul „Comediile D-lui I.L. Caragiale”, apărut în anul 1885, Maiorescu tratează tema moralităţii în artă, în termeni schopenhauerieni, expune teoria înălţării impersonale prin artă (preluată de la Aristotel) şi ideea că arta este o finalitate fără scop (împrumutată de la Kant). Punctul de plecare al studiului îl constituie acuzaţiile ce au fost aduse, inclusiv în presa vremii, la adresa comediilor lui Caragiale. S-a afirmat despre acestea că înfăţişează o lume imorală şi trivială. „<> a avut succes mare; şi <> a avut succes; dar „<>, jucat pe o scenă de a doua mână, nu a plăcut; şi „<> a fost fluierată”. Maiorescu face în acest studiu o observaţie importantă: „În materie de gust literar ce e drept - discuţia e totdeauna grea”. Publicul cititor apreciază o operă literară în funcţie de mai mulţi factori: gust estetic, experienţă de lectură, cultură, vârstă, stare de dispoziţie etc. Criticul apreciază opera lui Caragiale: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de 8 http://slide pdf.c om/re a de r/full/ma iore sc u

8/14

5/17/2018


astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor. (…) Printre aceste figuri, cu straniul lor veşmânt de aparenţa unei culturi superioare, se agită pornirile şi pasiunile omeneşti, deşertăciunea, iubirea, goana după câştig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi, cu ajutorul frazelor declamatorii neînţelese.” Maiorescu observă că I.L. Caragiale „ne arată realitatea din partea ei comică” însă „îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”; „autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană”. Îmbrăţişând concepţia lui Schopenhauer, Maiorescu arată că arta (prin urmare şi literatură) are o funcţie educativă, trebuind să producă asupra omului sentimentul purificării. Criticul susţine că morala în artă se deosebeşte de cea din realitate şi nu ţine de aceleaşi reguli: „subiectul poate fi luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate fi decât ideal-artistică”. Consideră că arta (şi literatura) este morală prin definiţie; chiar şi atunci când într-o operă este înfăţişată o lume

imperfectă, ea tot un caractersunt moralizator defectele umane nici undecaza nufi sunt elogiate, ci, are dimpotrivă, criticate,căci supuse satirei, cu înscopul îndreptate. În opera artistică, morala nu se afişează (cum cerea Constantin Dobrogeanu Gherea) ci se implică. Maiorescu se întreabă: „Venera aflată la Milo este jumătate nudă; cea de Medicis este nudă de tot. Amândouă sunt expuse vederii tuturor în muzeele din Paris şi din Florenţa şi cine găseşte că sunt imorale? În ce constă dar moralitatea artei?” Maiorescu valorifică în acest studiu idei preluate de la Schopenhauer (egoismul este sâmburele răului din om, generat de dorinţa oarbă, a fiecăruia, de a trăi) şi Aristotel (principiul purificării artă). sau starea de înălţare spirituală prin Criticul român vorbeşte despreprin catharsis artă. Omul, prin natura sa, este egoist, iar o operă valoroasă este aceea care îl face să-şi uite pentru o clipă interesele proprii. Aşadar, omul se poate elibera de egoism, chiar şi temporar, prin contemplaţie artistică. Arta are un rol purificator căci, emoţionând sufletul receptorului, îl eliberează de orice pasiune negativă. Maiorescu afirma: „orice emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale. Dacă izvorul tot ce esteeste răunimicit este egoismul egoismulfiindcă exagerat, atunci oindividuale stare sufletească în care aegoismul pentruşimoment, interesele sunt uitate, este o combatere indirectă a răului, şi astfel o înălţare morală.” Tot în acest studiu, pentru a dezminţi acuzaţiile că I.L. Caragiale, prin comediile lui, face unele jocuri politice, Maiorescu arată că arta este o finalitate fără scop, idee împrumutată de la Kant. Arta nu are nicio preocupare practică, servind doar spiritului.

Idei filosofice preluate şi valorificate de T. Maiorescu 1.Principiul purificării prin artă, preluat de la Aristotel. Maiorescu vorbeşte despre catharsis sau starea de înălţare spirituală. Omul, prin natura sa este egoist iar 9 http://slide pdf.c om/re a de r/full/ma iore sc u

9/14

5/17/2018


o operă valoroasă este aceea care îl face să-şi uite pentru o clipă interesele proprii. Arta are un rol purificator căci, emoţionând sufletul receptorului, îl eliberează de orice pasiune negativă. Schopenhauer afirma că egoismul este sâmburele răului, însă prin contemplaţia artistică, el poate fi distrus. La rândulfiesău, „… orice estetică, fie deşteptată prin sculptură, prinMaiorescu poezie, fieafirmă: prin celelalte arte,emoţiune face pe omul stăpânit de ea (…) să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”. 2.Misiunea artei este aceea de a exprima frumosul (spre deosebire de ştiinţă, ce exprimă adevărul), idee preluată de la Hegel (valorificată în „O cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867”. Maiorescu pledează pentru autonomia esteticului, pe care îl delimitează de etnic şi etic (etnicul este o preocupare a istoriei în vreme ce eticul ţine de morală). Frumosul, în artă, nu depinde de categorii exterioare acestuia, ci de propriile legi. Această atitudine este binevenită într-o perioadă în care literatura era confundată cu istoria sau politica. Criticul exclude din sfera preocupărilor literare politica şi chiar patriotismul (apreciază însă, patriotismul sincer din poeziile lui O. Goga). Maiorescu este adeptul formulei „artă pentru artă”, în vreme ce Constantin Dobrogeanu Gherea susţine teza „arta cu tendinţe” (în viziunea celui din urmă, o operă literară este cu atât mai valoroasă cu cât reflectă tendinţele sociale ale vremii). 3. Arta este o finalitate fără scop, idee împrumutată de la Kant. Aşadar, arta nu are nicio preocupare practică; ea nu serveşte decât spiritului. 4. Arta are un caracter moralizator, idee ce îi aparţine lui Schopenhauer („Comediile D-lui I.L. Caragiale). Maiorescu susţine că morale în artă se deosebeşte de cea din realitate şi nu ţine de aceleaşi reguli. Afirmă că „… subiectul poate fi luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate fi decât ideal-artistică”. Consideră că arta (prin urmare şi literatura) este morală prin definiţie, chiar şi atunci când într-o operă literară este înfăţişată o societate imperfectă, cu defecte şi tare umane. Vorbeşte aşadar, despre o morală implicită în artă şi nu explicită, cum dorea Gherea. Maiorescu se întreabă: „Venera aflată la Milo este jumătate nudă; cea de Medicis este nudă de tot. Amândouă sunt expuse vederii tuturor în muzeele din Paris şi din Florenţa şi cine găseşte că sunt imorale? În ce constă dar moralitatea artei?”


10/14

5/17/2018


„CONVORBIRI LITERARE” Revista „Convorbiri literare” apare la 1 martie 1867, la Iaşi. Din 1885 redacţia revistei se mută la Bucureşti, unde se menţine până în 1944, cu o întrerupere în perioada războiului. Revista îşi va relua apariţia în anul 1970, la Iaşi. Este publicaţia cu cea mai îndelungată apariţie, jucând un rol important în dezvoltarea culturii româneşti. „Convorbiri literare” îl are ca redactor pe Iacob Negruzzi, după 1885 acesta înmânând conducerea revistei unor foşti elevi ai lui Maiorescu, printre care: Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, P.P. Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru etc. Aceştia vor fi urmaţi şi de alţii până în 1944. Titlul revistei se înscrie în tradiţia publicaţiilor ieşene („Dacia Literară”, „România literară”) fără pretenţii ori implicaţii politice, sugerând caracterul cenaclului (convorbire înseamnă dezbatere, discuţii). Acest titlu este propus de către I. Negruzzi şi acceptat fără rezerve de mentorul „Junimii” – Titu Maiorescu. Programul revistei este expus într-un articol introductiv, publicat în primul număr semnat de Negruzzi, dar aparţinând lui Maiorescu. Acesta din urmă constată că mişcarea literară, susţinută anterior de foile literare, a încetat datorită factorului politic. Pe fondul unei stabilităţi politice, cultura trebuia revigorată. Revista îşi propunea următoarele: să publice şi să răspândească o serie de creaţii literare şi ştiinţifice; să dezvolte un spirit critic care să ajute la îndepărtarea mediocrităţilor; să dea seamă cu privire la realizările şi activităţile societăţilor literare (mai ales ale „Junimii”); să promoveze o literatură naţională, revista fiind un loc de întâlnire pentru scriitorii naţionali. Tot în primul număr al revistei este publicat „apelul la scriitorii români” în care se arată că revista are o tipografie, la Iaşi, care îi va ajuta pe scriitori să publice creaţiile cu adevărat valoroase. Ideile programatice ale revistei amintesc de „Introducţia” la „Dacia Literară” a lui Kogălniceanu (spiritul critic, promovarea unei literaturi naţionale şi originale, neamestecul politicului în sfera literaturii, combaterea imitaţiei – ideile acestea, promovate şi de Maiorescu, nu erau noi aşadar). Programul revistei este anticipat şi de o serie de manifestări ale societăţii „Junimea”: dezbaterile din cadrul cenaclului; „prelecţiunile populare” susţinute între 1863-1866; studii, articole maioresciene. În „Convorbiri literare” publică scriitori de seamă: M. Eminescu (majoritatea poeziilor antume), I. Creangă (poveşti şi primele trei părţi din „Amintiri”), I.L. Caragiale (comedii), I. Slavici (povestiri şi nuvele), Alecsandri (pasteluri), Duiliu Zamfirescu (ciclul Comăneştilor: ţară”, „Tănase Scatiu”, „Înpublicate, război”) etc. Titu Maiorescu publică şi el multe„Viaţa dintre lastudiile/articolele sale. Sunt de asemenea, traduceri din literatura Antichităţii şi din cea modernă, de la clasicism la 11 http://slide pdf.c om/re a de r/full/ma iore sc u

11/14

5/17/2018


romantism şi parnasianism (traduceri din Horaţiu, Vergiliu, Racine, Molière, Baudelaire, Verlaine etc). Alţi colaboratori ai revistei: G. Coşbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, I. Al. Brătescu-Voineşti etc.

JUNIMEA Într-o perioadă în care se remarcă eforturile de consolidare politică, socială şi economică – începute de Al. Iona Cuza şi M. Kogălniceanu după Unirea din 1859, continuate apoi de regele Carol I şi de partidele importante ale acelei vremi – societatea „Junimea” are un rol important în evoluţia culturii române. Apariţia  Societatea „Junimea” apare la Iaşi în 1863, activitatea ei încetând în 1916, la Bucureşti. Această societate nu are doar o revistă proprie („Convorbiri literare” înfiinţată la 1 martie 1867 din iniţiativa lui Iacob Negruzzi) ci şi o tipografie şi o librărie. Iniţiatori  Cei care au înfiinţat această societate sunt: -Iacob Negruzzi (doctor în drept) -Titu Maiorescu (doctor în filosofie, -sunt tineri cu vârsta conducătorul grupării) cuprinsă între 20-30 de ani -Petre P. Carp (doctor în drept) cu o pregătire solidă, -Theodor Rosetti (doctor în drept, având studii în Germania -Vasile Pogor

cel careînpropune (doctor drept) numele societăţii)

şi Franţa.

Etape în evoluţia „Junimii” 1.Prima etapă (1863-1874), desfăşurată la Iaşi, are un pronunţat caracter polemic, cu accente de critică violentă şi se manifestă în trei direcţii principale: limbă, literatură şi cultură. Junimiştii îşi propuneau îndeosebi organizarea de „prelecţiuni populare”, stabilirea unei ortografii unitare a limbii române şi editarea unei antologii a poeziei româneşti, de la origini şi până în vremea aceea. În această primă etapă sunt elaborate principiile sociale, lingvistice şi estetice ale junimismului, ideologia grupării fiind teoretizată mai ales de către T. Maiorescu în studiile lui. 2 A doua etapă (1874-1885), desfăşurată la Iaşi şi la Bucureşti, se caracterizează prin diminuarea criticismului junimist şi apariţia în paginile revistei „Convorbiri literare” a operelor de maturitate ale lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Are loc o consolidare a „direcţiei noi”. 3 A treia etapă, (după 1885) este cea în care societatea şi revista se mută la Bucureşti. Activitatea, mai ales cea de cenaclu, se diminuează. Revista capătă un caracter preponderent universitar, publicând cercetări istorice, filosofice, filologice, de geografie etc. 12 http://slide pdf.c om/re a de r/full/ma iore sc u

12/14

5/17/2018


Obiectivele „Junimii”: 1.Răspândirea spiritului critic. Criticismul „Junimii” se întemeiază pe atitudinea impusă de către T. Maiorescu – respectarea adevărului. În numele adevărului, Maiorescu se ridică împotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale, a falsei erudiţii.Spiritul Numaicritic printr-un spirit este critic obiectiv puteau fi îndepărtate mediocrităţile. maiorescian evident mai ales în studiul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, unde apare şi teoria formelor fără fond. Se cerea înălţarea poporului la nivelul formelor înalte introduse din afara graniţelor ţării dar pentru aceasta e nevoie de o cultură solidă a claselor de sus. Zeflemeaua junimistă, ironia la adresa exceselor de orice natură, era folosită nu doar în afara ci şi în interiorul cenaclului. 2.Încurajarea progresului literaturii naţionale; susţinerea originalităţii culturii şi literaturii române. Membrii cenaclului „Junimea” se întâlneau o dată pe lună (în casa lui V. Pogor). Aveau loc dezbateri pe diverse teme culturale: estetică, filologie, istorie, arheologie, morală, ştiinţă, economie, etnologie, religie. În aceste întruniri erau, de asemenea, prezentate şi discutate creaţii literare noi (în general aparţinând junimiştilor). În studiul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, T. Maiorescu stabileşte nişte reguli, la nivelul formei şi al fondului, în funcţie de care să poată fi apreciată o poezie. 3.Crearea şi impunerea valorilor naţionale; identificarea şi susţinerea unor tineri scriitori talentaţi. Aceştia erau sprijiniţi să publice în paginile revistei „Convorbiri literare” unii dintre ei, merituoşi, primind chiar şi burse pentru studii în străinătate (Ex. M. Eminescu, I. Slavici, Al.D.Xenopol, G. Panu, Constantin Rădulescu-Motru etc). 4.Educarea publicului pentru a înţelege şi a recepta cultura. Majoritatea studiilor maioresciene puteau contribui la educarea publicului dar şi acele „prelecţiuni populare” care, în ciuda denumirii vizau totuşi un public format din intelectuali. Aceste „prelecţiuni populare” erau nişte conferinţe publice pe teme variate (istorice, politice, economice, culturale), prin care junimiştii îşi puteau promova principalele idei. Conferinţele erau susţinute în general de Maiorescu, Carp, Pogor şi uneori de Eminescu, urmărindu-se educarea unui public apt să înţeleagă cultura ca factor de progres şi moralitate (au început în 1864, durând până în 1881). 5.Lupta pentru unificarea limbii literare. Principalele idei despre problemele limbii sunt expuse de către Maiorescu în studii precum „Despre scrierea limbei române”, „Neologismele”, „Limba română în jurnalele din Austria”, „Oratori, retori şi limbuţi”. „Junimea” a avut şi meritul de a fi supus la o analiză lucidă societatea şi cultura românească, semnalându-i slăbiciunile. Dezbaterile din interiorul cenaclului, ca şi acelea dintre junimişti şi alţi intelectuali ai vremii, au contribuit la o mai mare implicare a oamenilor de cultură în problemele societăţii.

Scriitori la „Junimea” 13 http://slide pdf.c om/re a de r/full/ma iore sc u

13/14

5/17/2018


Eminescu, Samson Bodnărescu, Veronica Micle, D. Petrino etc (poezia); Creangă, Slavici, Micu Gane etc (proza); I.L. Caragiale (dramaturgia); A.D. Xenopol, G. Panu, Al. Lambrior, etc (savanţi). 


14/14

maiorescu

Recommend Documents