Jean Chevalier & Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul 3 P-Z, editura Artemis, Bucureşti, 1995 Scară Scara este simbolul progresiei către ştiinţă, al ascensiunii către cunoaştere şi transfigurare. Dacă se înalţă spre cer, e vorba de cunoaşterea lumii aparente sau divine; dacă se îndreaptă spre adâncuri, este vorba despre ştiinţa ocultă şi despre profunzimile inconştientului. Scara albă reprezintă uneori ştiinţa înaltă, iar cea neagră – magia neagră. Ca şi scară mobilă, ea simbolizează cunoaşterea exoterică (urcuşul) şi ezoterică (coborârea). Pg.201 Scara este un simbol ascensional clasic, desemnând nu doar urcarea întru cunoaştere, ci o elevaţie integrată a întregii fiinţe. Ea ţine, prin natura sa, de axa lumii, de verticalitate şi de spirală. Atunci când are formă spiralată, scara atrage atenţia în mod special asupra obârşiri dezvoltării axiale, care poate fi Dumnezeu, un principiu, o iubire, o artă, conştiinţă sau propriul eu al fiinţei aflate în ascensiune şi care se sprijină în întregime pe această obârşie, în jurul căreia îşi desemnează volutele. Întocmai tuturor simbolurilor de acest tip, scara îmbracă şi un aspect negativ: coborârea, căderea, întoarcerea la pământesc sau chiar la lumea subterană. Asta pentru că ea leagă cele trei lumi cosmice şi îngăduie atât regresiunea, cât şi ascensiunea, rezumând întreaga gamă a verticalităţii. Pg.202 Zid Zidul sau Marele Zid este, tradiţional, incinta protectoare care închide o lume, împiedicând pătrunderea influenţelor nefaste de origine inferioară. Prezintă neajunsul de a limita domeniul pe care-l închide, dar avantajul de a asigura apărarea lui, lăsând pe de altă parte cale liberă influenţei cereşti. Acest simbolism este familiar ezoterismului musulman sar şi tradiţiei hinduse: este muntele circular Lokāloka, zidul de stânci care înconjoară cosmosul, în centrul căruia se înalţă muntele Meru. Este figurat prin incinta exterioară a templelor şi, mai mult încă, prin cea a unui oraş precum Angkor-Thom: este, spun inscripţiile, un munte al victoriei (Jayagirl) care zgârâie cu vârful lui cerul strălucitor. Pe de altă parte, se spune că, în vremea noastră, în zid au apărut fisuri şi că acesta este hărăzit a se prăbuşi în cele din urmă: astfel va fi deschisă calea valului de influenţe satanice. Nu-l mai avem pe Nugua care să repare breşele, cu ajutorul unor pietre de cinci culori. În Egipt, valoarea simbolică a zidului depinde de înălţimea lui: el înseamnă o înălţare deasupra nivelului comun. Se leagă de simbolul verticalei mai curând decât de cel al orizontalei. Totuşi, construirea fortăreţei nu exclude prima interpretare în sensul apărării frontierelor. Celebrul Zid alb despărţea Egiptul de Sus de cel de Jos. Tot un simbol al despărţirii trebuie interpretat vestitul Zid l Plângerii. S-ar ajunge astfel la semnificaţia fundamentală a zidului: despărţirea între fraţii exilaţi şi cei rămaşi; graniţăproprietate-despărţire între naţiuni, triburi, indivizi; despărţire între Dumnezeu şi creatura zămislită de El; între suveran şi popor; despărţire între ceilalţi şi mine. Zidul este comunicarea tăiată, cu dubla sa incidenţă psihologică: securitate, înnăbuşire, apărare, dar şi închisoare. Simbolistica zidului se întâlneşte aici cu cea a elementului feminin şi pasiv al matricei. Pg.495
Jean Chevalier & Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, volumul 1 A-D, editura Artemis, Bucureşti, 1995 Alb Întocmai culorii sale opuse, negrul, albul se poate situa la cele două extremităţi ale gamei cromatice. Fiind absolut, şi neavând alte variaţii decât cele care merg de la mat la strălucitor. Ele semnifică fie absenţa, fie suma culorilor. Astfel, el se situează fie la începutul, fie la capătul vieţii diurne şi al lumii manifestate, ceea ce îi conferă o valoare ideală, asimptotică. Sfârşitul vieţii – momentul morţii – este, însă, şi un moment de tranziţie, la graniţa dintre vizibil şi ivizibil, şi reprezintă, deci, o altă obârşie. Albul – candidus – este culoarea candidatului, adică a celui care îşi va schimba condiţia (candidaţii la funcţiile publice se îmbrăcau în alb). Este deci normal ca majoritatea popoarelor , atunci când figurau prin culori punctele cardinale, să fi făcut din alb culoarea estului şi a vestului, adică a cestor două puncte extreme şi misterioase unde soarele – astrul gândirii diurne – se naşte şi moare în fiecare zi. În amândouă cazurile, albul este o valoare limită, întocmai acestor două extremităţi ale liniei neşfârşite a orizontului. El este o culoare de trecere, în sensul în care se vorbeşte de rituri de trecere: el reprezintă chiar culoarea privilegiată a acestor rituri prin care se înfăptuiesc mutaţiile fiinţei, potrivit schemei clasice a oricărei iniţieri: moartea şi renaşterea. Albul apusului este albul mat al morţii, care absoarbe fiinţa şi o introduce în lumea lunară, rece şi feminină; el conduce spre absenţă şi vid nocturn, spre dispariţia conştiinţei şi a culorilor diurne. Albul răsăritului este cel al întoarcerii: este albul zorilor ce redezvăluie o boltă cerească încă lipsită de culori, dar încărcată de potenţial de manifestare cu care microcosmosul şi macrocosmosul s-au încărcat, precum o baterie electrică, în timpul trecerii prin pântecul nocturn, izvor al oricărei energii. Primul tip de alb coboară de la strălucitor spre mat , cel de-al doilea urcă de la ipostaza mată sprea cea strălucitoare. În eleînsele, aceste două momente, aceste două alburi, sunt goale, suspendate între absenţă şi prezenţă, între lună şi soare, între cele două chipuri ale sacrului, între cele două părţi ale sale. Orice simbolism al culorii albe şi al întrebuinţărilor el rituale decurge din această observare a naturii, pe baza căreia toate culturile umane şi-au edificat sistemele filosofice şi religioase. Pictorul W.Kadinsky – pentru care problema culorilor depăşea cu mult domeniul esteticului – s-a exprimat, în această privinţă, mai bine decât oricine: Albul, care este adesea considerat o non-culoare (...) constituie un simbol al unei lumi în care toate culorile, în calitatea lor de proprietăţi ale substanţelor materiale, s-au evaporat... Albul acţionează asupra sufletului nostru precum liniştea absolută (...) Această linişte nu e totuna cu moartea, ea abundă de posibilităţi vii (...) Este un nimic plin de veselie juvenilă sau, mai bine spus, un nimic de dinaintea oricărei naşteri, a oricărui început. Aşa a vibrat poate pământul, alb şi rece, în vremea epocii glaciare. Zorile nu puteau fi mai bine descrise. În orice gândire simbolică, moartea precede viaţa, orice naştere fiind o renaştere. Din această pricină, albul a fost la începuturi culoarea morţii şi a doliului. Aşa stau încă lucrurile în întreg Orientul; tot aşa a fost multă vreme situaţia şi în Europa şi, cu precădere, la Curtea regilor Franţei. .... Adesea, notează M.Eliade, în riturile de iniţiere, albul este culoarea de iniţiere, albul este culoarea primei faze, aceea a luptei împotriva morţii. Am spune mai degrabă că este aceea a plecării către moarte. Pg.75-76
Valorizarea pozitivă a albului, ..., este legată, de asemenea, de fenomenul iniţiatic. Ea nu mai este un atribut al postulantului sau al candidatului care merge spre moarte, ci al celui care se ridică, care renaşte, care a izbândit într-o încercare. Este toga virilă, simbol al afirmării, al responsabilităţilor asumate, al puterilor câştigate şi recunoscute, al renaşterii împlinite, al consacrării. În zorii creştinismului, botezul, care este un ritual iniţiatic, se numea iluminare. După ce se stabilea legământul, noul creştin, născut la viaţa adevărată, îmbrăca, potrivit termenilor lui Pseudo-Dionisie, nişte haine de un alb strălucitor, căci, adaugă Areopagitul, scăpând printr-o hotărâtă şi divină statornicie de atacurile patimilor şi tânjind cu tărie spre unitate, ceea ce era dereglat în el se ordona, ceea ce era greşit în el se înfrumuseţa şi ajungea să răspândească întreaga lumină a unei vieţi curate şi sfinte. Pg.77-78
Negru În valoare absolută, Negrul, culoare contrară Albului, este egalul acestuia. Ca albul, el se poate situa la cele două extremităţi ale gamei cromatice, ca limită fie a culorilor calde, fie a celor reci; după cum este mat sau strălucitor, el devine absenţă sau sumă a celorlalte culori, negare sau sinteză a lor. Simbolic, negrul este înţeles cel mai adesea sub aspectul său rece, negativ. Articulare a oricărei culori, ele este asociat întunecimilor primordiale, nediferenţierii originare. În acest sens, el aminteşte de semnificaţia albului neutru, a albului vid, şi serveşte drept suport unor reprezentări-simbolice analoage – de pildă, caii morţii sunt când albi, când negri. Albul neutru şi htonian este însă asociat, în reprezentările lumii, Axei est-vest, a plecărilor şi prefacerilor, în vreme ce negrul este, la rându-i, plasat pe Axa nord-sud, a transcendenţei absolute şi a ploilor. După cum îşi închipuie infernul şi lumea subpămâmteană la nord sau la sud, popoarele consideră una din aceste direcţii ca fiind neagră. Astfel, nordul este negru pentru azteci, algokini sau chinezi, sudul – pentru mayaşi; pentru indienii pueblo, negru este nadirul, adică baza axei lumii. Plasat astfel dedesubtul lumii, negrul exprimă pasivitatea absolută, starea de moarte deplină şi invariantă, dintre cele două nopţi albe în care, pe margini, se face trecerea de la noapte la zi şi de la zi la noapte. Negrul este aşadar o culoare de doliu – şi nu ca albul, ci într-un mod mult mai copleşitor. Doliul alb are în el ceva mesianic. El indică o absenţă temporară, o lipsă provizorie. Albul este culoarea de doliu a regilor şi a zeilor ce trebuie, şi urmează, să renască: formula Regele a murit! Trăiască regele! se potriveşte curţii regale franceze, unde se purta doliu alb. Despre doliul negru, în schimb, se poate spune că este doliul fără speranţă. Ca un nimic fără posibilităţi, ca un nimic mort după ce a murit soarele, ca o tăcere veşnică, fără viitor, fără măcar speranţa vreunui viitor – astfel răsună, înlăuntru, negrul, scrie Kandinsky. Doliul negru înseamnă pierderea definitivă, prăbuşirea pe vecie în Neant: în zoroastrism, primii oameni, înşelaţi de Ahriman, se învăşmântează în negru atunci când sunt izgoniţi din rai. Culoare a osândei, negrul devine şi culoarea renunţării la deşertăciunile lumii; de aici, mantiile negre ce constituie o proclamare a credinţei în creştinism şi islamism: mantia neagră a dervişilor rotitori (aşa-numiţii Mawlawi) închipuie piatra de mormânt. Când iniţiatul o lepădă, pornindu-se să se învârtă pe loc, el apare înveşmântat într-o haină albă, ce simbolizează renaşterea lui întru dumnezeire, adică Adevărata Realitate: între timp, trâmbiţele judecăţii vor fi sunat. În Egipt, după Horapollon, hieroglifa femeii ce rămâne văduvă până la moarte era porumbelul negru. Acest porumbel negru
poate fi considerat ca erotismul frustrat, negarea vieţii. Este cunoscută manifestarea fatalităţii prin corabia cu pânze negre, de la epopeea greacă şi până la cea a lui Tristan. Dar lumea htoniană, acest dedesubt al realităţii aparente, este şi pântecul pământului, unde are loc regenerarea lumii diurne. Culoare de doliu în Occident, negrul este, la origine, simbolul fecundităţii, aşa cum se întâmplă în Egiptul antic sau în Africa de nord: culoare a pământului roditor şi a norilor aducătorilor de ploaie. Cum adâncurile apelor sunt negre, negrul închide în el capitalul de viaţă latentă, căci el este marele rezervor a toate câte sunt: Homer vede oceanul negru. Marile zeiţe ale fertilităţii, străvechile zeiţe-mume, sunt adesea negre, în virtutea originii lor htoniene: astfel, Fecioarele negre continuă tradiţia atâtor Isis, Athon, Demetre şi Cibele sau afrodite negre. Orfeu, scrie Portal, spune: Cânta-voi Noaptea, mumă a zeilor şi a oamenilor, Noaptea, obârşie a toate câte au fost create, şi-o vom numi Venus. Acest negru căptuşeşte pântecul lumii, unde, în adâncul întuneric gestator, lucrează roşul focului şi sângelui, simbol al forţei vitale. De aici, frecventa opoziţie dintre roşu şi negru pe Axa nord-sud sau, cu ale cuvinte, faptul că roşul şi negrul pot apărea ca substitute reciproce, aşa cum subliniază J.Soustelle vorbind despre imaginea lumii la azteci. De aici şi reprezentarea Dioscurilor, călări, unul pe un cal negru şi celălalt pe un cal roşu, reprezentare ce apare pe un vas descris de Portal sau, pe un alt vas descris de acelaşi autor, costumaţia marelui psihopomp al etruscilor, Camillus, care are trup roşu, dar aripi, încălţări şi o tunică negre. Pg.334 -335 ..... În limbaj heraldic, culoarea neagră se numeşte sable, ceea ce exprimă afinităţile ei cu pământul sterp..... Culoarea sable înseamnă prudenţă, înţelepciune şi neclintire în vremuri de restrişte. Pg.336 Pentru profani, acest negru strălucitor şi roşiatic este negrul corb al bidiviilor din tradiţia folclorică rusească, simbolizând înflăcărarea şi puterea tinereţii. Îmbinarea albului şi negrului este o hierogamie; din ea va ieşi culoarea gri care, în sfera cromatică, reprezintă valoarea de centru, adică de om. În Extremul Orient, dualitatea negru-albeste, în general, dualitatea umbră-lumină, noaptezi, ignoranţă-cunoaştere, yng-yang, Pământ-Cer. La hinduşi, ea traduce tendinţele tamas (de coborâre sau de împrăştiere) şi sattva (de ascensiune sau de coeziune), .... Pg.336 Ca evocare a neantului şi haosului, adică a confuziei şi dezordinii, negrul înseamnă întunericul originilor; el precede creaţia, în toate religiile. Pentru Biblie, înainte de a fi lumină, pământul era netocmit şi gol, (şi) întuneric era deasupra adâncului. Pg337-338 Copil cu mâna la ochi , conturându-se lângă el şi o umbră Copilul doreşte să se protejeze de ceva necunoscut, nedefinit. Umbra, iluzorie, ca rezultată a ceva nedefinit, poate fi asociată mental de copil cu o experienţă traumatică, trăită undeva nu departe în cursul vieţii lui. Copiii mici obişnuiesc ca atunci când se găsesc în faţa unui pericol (de exemplu dacă o maşină se îndreaptă spre ei) să închidă cât pot de tare ochi, în
gândirea lor mistică considerând că acest gest ar fi suficient ca acel pericol să dispară. Prin analogie, ridicarea mâinii în dreptul ochilor în faţa unei umbre înşelătoare să fie un mod mai profund de a închide ochii, şi totodată, mâna să fie şi un scut de nădejde împotriva pericolului.
Manualul testului culorilor Luscher
Negru - Este cea mai întunecată culoare, fiind simbolul stingerii, negării, renunţării. În prima poziţie (culoarea cea mai preferată) negru semnifică negativismul, protestul împotriva situaţiei existente care apare ca dezagreabilă, renunţarea la toate, în afara valorii reprezentate de culoarea aleasă în prima poziţie. În poziţiile V - VIII, negrul este indiciul capacităţii de rezolvare a problemelor prin compromis. Din punct de vedere statistic negrul apare cel mai frecvent în poziţia VIII, deci este o culoare respinsă. Alegerea ei în această poziţie înseamnă că nu s-a renunţat la luptă, că individul vrea să decidă singur, să-şi controleze propriile acţiuni şi hotărâri; în acelaşi timp poate fi şi semnul unor pretenţii exagerate sau al imposibilităţii de a renunţa la ceva.
