INSTITUTUL DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI
Specialitatea: Psihologie socială Disciplina: Psihologie experimentală
Elaborat: Litvac Alexandru, masterand, grupa 104
Coordonator: Racu Jana, dr.hab. în psih., prof.univ.
CHIŞINĂU, 2012
Închisoarea
Pitești este
EXPERIMENTUL PITEŞTI numele sub care este cunoscut
fostul
penitenciar
din Pitești, România, renumit pentru așa-zisele încercări de „reeducare”, efectuate sub autorizația
autorităților
comuniste
în
perioada
anilor 1949-1952 (cunoscute
și
sub
denumirea Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești). Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru administrarea unor bătăi și torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a „reeduca total” deținuții politici, majoritatea studenți, membri în grupări interzise de comuniști ca Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, precum și cei inspirați de Garda de Fier sau membri sioniști ai comunității evreiești din România.[1] Esența metodei folosite la Pitești este transformarea victimelor în cǎlǎi, tortura putând fi apreciatǎ drept un simplu mijloc, nu un scop. Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă alterarea personalității până la punctul obedienței absolute. Estimările totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse între aproximativ 1000 și 5000. Este considerat a fi cel mai mare și cel mai intensiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est
Începuturile Închisoarea a fost construită înaintea începerii experimentului — conform celor spuse de Eugen Măgirescu, clădirea a fost începută spre sfârșitul anilor '30, pe vremea Regelui Carol al II-lea, și a fost terminată în timpul dictaturii lui Ion Antonescu. Pentru o perioadă după proclamarea Republicii Populare Române, a continuat să funcționeze ca arest pentru cei vinovați de infracțiuni minore. Primele stadii ale "reeducării" au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate la Pitești, și cu intensitate mai redusă, la Gherla. Grupul de supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost student la Universitatea din Iași și fost membru al Gărzii de Fier, pentru scurt timp și membru al PCR. Țurcanu, probabil la ordinele comandantului Securității Alexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg), ale colonelului Czeller de la Direcția Penitenciarelor și sub directa supraveghere a ofițerului politic Ițicovici Marina a ales un grup unit format din „veterani” trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice; numitOrganizația Deținuților cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură „Odecaca”) - i-a inclus ca membri pe viitorul părinte al Bisericii Ortodoxe și dizidentGheorghe CalciuDumitreasa și evreul Petrică Fux.
Primul val de deținuți de la Suceava care au trecut prin „inițiere” a fost trimis la Pitești, unde tratamentul inițial uman a devenit subiectul unor restricții din ce în ce mai severe — potrivit lui Măgirescu, situația s-a deteriorat cu rapiditate în luna iunie. Stadiile "reeducării" Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin umilire) și tortură fizică. Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialitățile dinaintea încarcerării. Gardienii i-au forțat să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politică, cu subiecte precum materialismul dialectic și istoria Partidului Comunist Sovietic de Iosif Stalin, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare și îndemnuri la demascare pentru diferite abateri reale sau inventate. Toate victimele experimentului au fost inițial trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura fizică a fost aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din viața personală a fiecăruia (acest proces fiind denumit "demascarea externă"). Așadar, deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile presupuse ascunse în interogatoriile precedente; cu speranța că vor putea evita torturile, mulți deținuți au "recunoscut" păcate imaginare. A doua etapă, "demascarea internă", avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puțin brutal sau oarecum indulgent față de ei în detenție. Umilirea publică era de asemenea aplicată, de obicei în faza a treia ("demascarea morală publică"); deținuții erau siliți să denunțe toate convingerile, ideile și valorile personale. Trebuie menționat faptul că deținuții credincioși erau îmbrăcați ca Iisus Cristos, iar ceilalți erau siliți să-i insulte; erau forțați să blasfemeze simboluri religioase și texte sfinte. Deținuții erau siliți să accepte noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături criminale, grotești; au fost obligați să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanțe de comportament pervers. Conform relatărilor lui Dumitru Bacu: "Prin injectarea treptată de informații opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale și adevărate în subconștientul victimei, prin alterarea și deprecierea constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul a obținut în final scopul demascării: să facă minciuna atât de reală pentru victimă încât aceasta va uita ceea ce pentru el înainte avea sens." Asta a dus la un "revers complet, pentru un timp nedeterminat, al valorilor în care victima crezuse până atunci". Pe lângă violența fizică, deținuții supuși "reeducării" erau obligați să facă diferite munci umilitoare pe timp îndelungat (de exemplu, să curețe podeaua cu o cârpă ținută între dinți). Prost hrăniți și ținuți în condiții degradante și nesanitare, deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara penitenciarului, și erau forțați să-și acopere ochii în rarele
situații când ieșeau din celule. Tratamentul la care noii veniți erau supuși de către veteranii "reeducării" includea lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligați să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ținute la spate, și chiar siliți să mănânce fecale sau băgați cu capul în găleți cu urină. S-a spus că metodele folosite de ODCC erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei și penologiei lui Anton Makarenko referitoare la reabilitare. În cel puțin o ocazie, Makarenko a fost citat ca inspirație de însuși Țurcanu. Închisoarea asigura și o selecție preliminară pentru lagărele de muncă de la Canalul DunăreMarea Neagră, Ocnele Mari, Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Râmnicu Sărat, Târgșor și altele, unde echipe de foști deținuți urmau să continue experimentul. În penitenciarul Pitești, au murit în urma torturilor la care au fost supuși, între 100 și 200 deținuți, fără a se cunoaște deocamdată numărul total al acestora. În orice caz, cauza morții era falsificată în certificatul de deces, pentru a nu rămâne dovezi posterității. Sfârșitul și urmările În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes împotriva Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autorități. Membrii ODCC a fost judecați în secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpați fiind condamnați la moarte, în urma unui proces cu ușile închise (Țurcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de deținuți și pentru abuzurile exercitate asupra altor 780);. Dintre aceștia, au fost executați 16 condamnați, la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Deși executat, moartea lui Eugen Țurcanu a fost înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Din restul de 6 condamnați, 4 dintre ei au fost ulterior exterminați la închisoarea Jilava, în secția specială de exterminare, numită Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis, împușcându-se în cap, în cimitirul Bellu din București. Cadrele securiste însărcinate cu conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecați în anul următor; toți au primit sentințe ușoare și au fost puși în libertate la scurt timp. În conformitate cu noile directive ideologice, curtea a hotărât că experimentul a fost rezultatul infiltrării cu succes a agenților Statelor Unite și a Gărzii de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România. După Decretul de amnistie din anul 1964, închisoarea a continuat să funcționeze tot ca închisoare penrtu opozanții regimului, care erau aduși aici sub pretextul unor condamnări pentru infracțiuni de drept comun. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident, închisoarea Pitești a fost definitiv închisă, în sediul ei fiind mutat Trustul de Constructii Industriale Pitesti. La începutul anilor 1980, pe circa o treime din suprafața curții penitenciarului au fost construite
blocuri de locuințe. O parte a zidului care înconjura penitenciarul Pitești mai există și astăzi, pe latura de NV a închisorii. La conducerea închisorii s-au aflat : Stănescu Vasile (1944 - 1949); căpitan Dumitrescu Alexandru (1949-1951); locotenent Kovacs Anton (1951-1953); locotenent Savu Victor (1953-1954); căpitan Mândreș Petre (1954-1956); maior Ivașcu ștefan (19561958); maior Cârstoiu Sebastian (1958-1961); maior Toma Mihai (1961-1977). După 1989, abandonată și parțial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de construcții în 1991; mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate. Un memorial a fost construit în fața intrării închisorii. Ce a insemnat in fapt acel experiment? Unul dintre oamenii care au trăit acele cumplite vremuri, istoricul Radu Ciuceanu, prezent la conferinţa de presă pentru lansarea evenimentului de luna viitoare, a povestit câteva dintre grozăviile de atunci. El însuşi iniţiator al unei mişcări anticomuniste, în 1947, Radu Ciuceanu a fost arestat în 1948 şi condamnat la 15 ani de temniţă. A trecut prin mai multe închisori din Romania. A fost dus la Piteşti pe 2 decembrie 1949, cu doar câteva zile înainte de începerea "experimentului", care a debutat pe data de 6, la ora nouă seara. "Deja când am ajuns acolo nu se mai permiteau plimbările în curtea închisorii, se trecuse la izolare totală", povesteşte Radu Ciuceanu. Apoi, în ziua de 6 decembrie gardienii au început bătăile sistematice asupra deţinuţilor. Erau miliţieni care fuseseră din timp pregătiţi, antrenaţi, la Bucureşti, pentru ceea ce aveau de făcut la Piteşti. Lovituri la fese, talpi, pe fata, în stomac. Deţinuţii erau călcaţi în picioare, obligaţi să-şi mănânce propriile fecale, dar lista nenorocirilor e mult mai mare. Saptamânile întregi de torturi, privarea de somn, obligarea deţinuţilor de a sta într-o poziţie fixă mai multe zile la rând, toate acestea au făcut ca o parte din deţinuţi sa cedeze şi să semneze aşa-numita "demascare", în care sa recunnoască până şi ce nu au facut înainte să ajungă la închisoare. Să spuna, de exemplu, ca erau banditi si victime ale educatiei burgheze, sa isi repudieze familia. În final, pentru a demonstra ca au fost "reeducaţi", aceşti indivizi, dezumanizaţi, au devenit torţionari pentru restul colegilor lor de celulă, care nu semnasera "demascarea". S-a ajuns astfel ca deţinuţii să se măcelarească între ei, în celule. "Nu mai existau zile, ci doar ore şi minute, în care oamenii erau torturaţi", îşi aminteşte Radu Ciuceanu ororile prin care a trecut, suportând chinuri despre care azi spune că nu le poate descrie în cuvinte. Cele patru faze ale reeducării:
Virgil Ierunca, în cartea lui “Fenomenul Piteşti”, distinge fazele reeducării: 1) “demascarea externă”, în care deţinutul trebuia să dezvăluie tot ce ţinuse ascuns în perioada anchetei de la Securitate; 2) “demascarea internă”, când acesta trebuia să-i denunţe pe cei care-l ajutaseră în închisoare; 3) “demascarea morală publică”, când era obligat să ponegrească cele mai dragi fiinţe şi valori: părinţi, soţie, prieteni, Dumnezeu etc. şi 4) trecerea deţinutului în rândul torţionarilor, când trebuia să-i “reeduce” pe alţii, începând cu cel mai bun prieten din puşcărie. Aceste “faze” erau însoţite de cele mai cumplite torturi, chinuri fizice dincolo de orice imaginaţie, cel în cauză fiind obligat chiar să-şi mănânce propriile fecale. BIBLIOGRAFIA: 1. www.google.md 2. ro.wikipedia.org 3. www.libertatea.ro 4. www.fenomenulpitesti.ro
