Dualismul cartezian Termenul "dualism" are o varietate de utilizări în istoria gândirii. În general este folosit întrun domeniu când există două tipuri fundamentale sau categorii de lucruri sau principii. În teologie, de exemplu un "dualist" este cineva care crede că binele şi răul — Dumnezeu si diavolul — sunt forţele independente. În filosofia minţii, dualismul este poziţia care atestă că mintea şi corpul nu sunt identice, sau că fenomenele mentale sunt, cel puţin în unele privinţe, non-fizicale; apare astfel, problema raportului minte-corp, o problemă ontologică şi care ţine de relaţia dintre minte şi materie şi în mod deosebit de relaţia dintre conştiinţă şi creier. Putem astfel diferenţia trei mari tipuri de orientări dualiste în filosofia minţii: dualismul substanţelor, care afirmă că mintea şi materia sunt substanţe fundamental diferite, dualismul proprietăţilor, care sugerează că distincţia dintre cele două stă în diferenţele dintre proprietăţile lor, şi dualismul predicatului, care susţine ireductibilitatea predicatelor mentale la cele fizicale1. Prin “substanță” înțelegem materia din care e formată lucrurile,cu o existență autonomă,aceasta având o esenta si o serie de proprietăți. Conform lui Descartes,esența minții este constiinta sau,cum o denumea el,gândirea deoarece orice activitate mentală este prin definitie una constientă.De exemplu,chiar în acest moment mintea mea se concentrează în mod constient asupra redactării referatului,dar dacă mă apuc de orice altă activitate,eu voi continua să fiu intr-o anumită stare de constiență. Fiecare esență are moduri sau modificări diferite prin care se pot manifesta,acesta reprezentând proprietățile substanței. În cazul nostru,cel al minții,proprietățile sunt indivizibilitatea,adică nu poate fi divizată în părți mai mici si indistructibilitatea,acesta neputând fi distrus ca în cazul unui corp. De asemenea,mintea poate fi cunoscută în mod direct.Noi luăm cunostiință de existență și în același timp de conținutul minșii noastre printr-un fel de constiență imediată,pe care Descartes o înglobează în cea mai faimoasă proproziție a filosofiei sale : “Cogito,ergo sum”:gândesc deci exist.Acesta pare a fi un argument formal odata ce “gândesc” este premisa, iar “exist” este concluzia,însa eu bănuiesc că Descartes intenționa în acelasi timp sa înregistreze o trecere în revista interioară a existenței si a conținutului minții.Cred aceasta deoarece nu pot sa ma însel în ceea ce priveste existenta propriei mele existente,deoarece esența mea este sa fiu o ființă constientă (astfel spus,care gândeste).Si nu ma pot însela nici cu privire la conținutul minții mele.Daca mi se pare,de exemplu,ca mă doare ceva,atunci inseamna că mă doare. Totuși trebuie să aducem o critică acestei propoziții filosofice: prin Cogito, ergo sum nu se înțelege existența omului, ci numai existența gândirii ca închipuire a realității. Hobbes crede că modurile de gândire nu reflectă esența sufletului: „eu sunt gânditor, deci, eu sunt gândire sau, mai bine, eu sunt inteligent, deci, eu sunt inteligență. Căci în același fel eu aș putea să spun: eu mă plimb, deci, eu sunt plimbare“. În cazul corpului esența lui este extensia,adică are dimensiuni spatiale:pupitrul din fata mea,planta Pământ și masina din parcare sunt toate obiecte extinse sau răspândite in spațiu.
1
- W.D. Hart, „Dualism”, în „A companion to the Philosophy of Mind” (1996), pg. 256-257, ed. Samuel Guttenplan;
1
Proprietățile corpului sunt următoarele:în primul rând corpurile sunt divizibile la nesfârsit.Altfel spus,ele pot,in principiul să fie divizate în părți mai mici și în acest sens,fiecare corp poate fi distrus. În al doilea rând,corpul nostru nu poate fi cunoscut în mod direct,ci doar indirect,deducând existența și trăsăturile lui,din conținutul minții.Eu nu percep direct cartea din fața mea,ci eu percep doar experiența mea referitoare la carte,și deduc existența cărții din prezența ideii. În favoarea concepției sale, Descartes a avansat, în principal, trei argumente, denumite în istoria filosofiei argumentul îndoielii, argumentul separabilității sau al conceperii și argumentul divizibilității. Vom începe cu argumentul îndoielii, iar în îndoiala sa, Descartes urmează o metodologie care împrumută patru reguli din domeniul matematicii, ,,pentru îndrumarea minţii’’. Astfel, prima regulă, cea a evidenţei, impune acceptarea ca adevărate numai a acelor idei simple, care apar clare intelectului prin intuiţie. A doua regulă, regula analizei, presupune explicitarea detaliată a conţinutului conceputului despre lucrul compus sau realitatea studiată. Astfel explicitat, conceptul va fi reunit prin metoda deducţiei, rezultând un concept pe deplin inteligibil, ceea ce formează conţinutul penultimei reguli, regula sintezei. Cea de-a patra regulă, regula enumerării, presupune verificarea riguroasă a analizei şi demonstraţiei prezentate anterior. Argumentul îndoielii presupune urmatorul rationament : Primele două dovezi formează argumentul îndoielii, în construcţia căruia putem observa legea identificată ulterior de Leibniz: dacă X este identic cu Y, atunci X și Y au exact aceleași proprietăți. Pentru a o face mai evidentă, voi reda următoarea formulare: mă pot îndoi de existenţa corpului meu (X); nu mă pot îndoi că exist ca substanţă gânditoare (Y); drept urmare, eu nu sunt identic cu corpul meu (X=/=Y)2. Argumentul îndoielii este nevalid. A te îndoi de ceva nu este o proprietate autentică a acelui ceva, ci cel mult o proprietate a subiectului care se îndoiește. Spre exemplu, cineva poate să nu se îndoiască de faptul că Pământul are un satelit natural, dar se poate îndoi de faptul ca Luna este satelitul natural al Pământului. De aici, după cum bine ştim deja, nu reiese faptul ca Luna nu este satelitul natural al Terrei. Ba dimpotrivă, ştim prea bine că este. Cel de-al doilea argument adus de către Descartes în susţinerea dualismului este argumentul separabilităţii. Acest argument susţine ideea că dacă poţi concepe un obiect separat de alt obiect, atunci este posibil ca primul obiect să existe fără ca cel de-al doilea să existe. Pe acelaşi principiu, Descartes consideră că oamenii se pot concepe pe sieşi separaţi de corpurile lor. Dacă tot ceea ce pot concepe eu ca fiinţă umană este posibil, atunci este posibil ca eu să exist fără să existe şi corpul meu. Iar dacă eu pot exista fără să existe şi corpul meu, atunci eu nu sunt identic cu corpul meu. Ceea ce ţine acest argument ,,în picioare’’ este tocmai ideea că tot ceea ce putem concepe, noi oamenii, ar putea fi posibil. Desigur, în unele cazuri acest principiu ar putea fi adevărat, dar adeseori, ştim prea bine că nu este cazul. Cineva poate să conceapă că există spre exemplu un capcaun ca în basmele româneşti, dar ceea ce persoana respectivă concepe nu are cum să existe, iar acest lucru este bine ştiut. Descartes nu îşi propune, şi nici nu caută să dovedească într-adevăr existenţa unei realităţii materiale, ci mai degrabă să aducă un alt argument, şi conformându-se cu propria metodă, a faptului că dacă ceea ce este fizical există ca atare, atunci el trebuie să fie diferit de ceea ce ţine de suflet. În acest scop, elaborează argumentul separabilităţii; mai întâi diferenţiază între faptul de a înţelege şi cel de a imagina. Pentru o analiză mai adecvată, îl vom reformula astfel: Tot ceea 2
- D. Gheorghiu, „Argumentul îndoielii”, Tema I: DUALISMUL;
2
ce pot concepe este posibil (principiul C ⇒ P) (1). Dacă pot concepe două lucruri ca fiind distincte, atunci este posibil ca unul să existe fără ca celălalt să existe (2). Dacă este posibil ca un lucru să poată exista fără ca altul să existe, atunci cele două nu sunt identice (principiul existenţei) (3). Pot concepe că eu sunt separat de corpul meu (4). Drept urmare, este posibil ca eu să exist fără să existe corpul meu (5). Prin urmare, întrucât e posibil ca eu să exist fără să existe corpul meu, eu nu sunt identic cu acesta (6)3. Forța convingătoare a argumentului separabilității depinde de premisa (3),adica,dacă putem concepe o stare de lucruri S, atunci S este posibilă.Principiul C ⇒P funcționează în unele cazuri, nu în toate cazurile. Argumentul divizibilității considera că : (1) Toate corpurile au proprietatea de a fi divizibile. (2) Eu nu am proprietatea de a fi divizibil. (3) Dacă X(mintea) este identic cu Y(corpul), atunci X (mintea) și Y(corpul) au exact aceleași proprietăți. (Legea lui Leibniz) (4) Prin urmare, întrucât corpul meu are o proprietate pe care eu nu o am, eu nu sunt identic cu corpul meu. Argumentul (2) se sprijină pe argumentul (4), astfel că argumentul este circular. În sprijinul (2), Descartes arată că, dacă aș pierde un braț sau un picior, aș pierde o parte din corpul meu, dar nu din mine ca persoană. Această pretenție presupune deja ceea ce trebuie dovedit, și anume că eu nu sunt identic cu corpul meu. Dar chiar dacă am presupune că pierderea unui braţ nu schimbă ceva esenţial în legătură cu mine ca fiinţă umană, oare aş putea spune acelaşi lucru dacă aş pierde o parte a creierului? Dacă această teză ar fi adevărată, atunci nici măcar părţile creierului meu nu sunt părţi ale mele, ci ale trupului meu, iar pierderea lor nu ar trebui să mă afecteze. După cum observăm in argumentele prezentate mai sus,Descartes utilizează destul de des în argumentatie Legea lui Leibniz.Ca sa o putem explica trebuie să vorbim despre o lege a logicii numită legea identității. Acestă lege este definită în felul următor: A este A. Cei mai mulți suntem conștienți că aceasta este o tautologie: este evident că eu sunt identic cu mine însumi. Însă această lege este importantă deoarece pe baza acesteia emerge relația de identitate și conform legii lui Leibniz :X este identic cu Y numai și numai dacă tot ceea ce este adevărat despre X este adevărat și despre Y și tot ceea ce este adevărat despre Y este adevărat și despre X. Aici există o problemă cu utilizarea pe care în limbajul uzual o dăm identității. Unii ar spune că două obiecte precum două laptopuri Asus de aceeași culoare sunt identice. Dar acest lucru nu este adevărat pentru că nu tot ce este adevărat despre unul este adevărat și despre celălalt. De exemplu despre unul dintre ele este adevărat că ocupă poziția A în spațiu pe când despre cel deal doilea este adevărat că ocupă poziția B în spațiu. Probabil și momentul fabricării lor diferă. Și de fapt sigur diferă faptul că un laptop nu are în compoziție exact atomii pe care celălalt laptop îi are. Am putea spune că identitatea dintre cele două laptopuri este doar una calitativă: au aceeași culoare, au același fel de piese, au același fel de performanțe. Din punctul de vedere al termenilor distingem așadar identitatea calitativă și identitatea propriu-zisă.Legea lui Leibniz exprimată mai sus nu este aplicabilă în cazul identității calitative, ci doar în cazul celei propriu-zise. Legea lui Leibniz e o lege de tip logic care se aplică universal, nu poate fi contrazisă, de aceea o foloseste Descartes pentru a face diferențe între minte si corp, în scopul separarii lor.Totusi consider că postularea nu este necesară întrucât creează dificultati inacceptabile.Din aceasta perspectivă,este imposibil de explicat cum stările si evenimentele mentale pot să cauzeze stări si evenimente fizice. 3
- D. Gheorghiu, „Argumentul separabilităţii”, Tema I: DUALISMUL;
3
O problemă importantă a dualismului cartezian o constituie modul în care interactionează și ce relații se stabilesc între mental și fizic,aceasta fiind cea mai faimoasa problema lasată de Descartes și este denumită “problema minte-corp”. Cu alte cuvinte,cum poate ceva care se gaseste în mintea noastră să cauzeze ceva în corpul nostru ?Cu toate astea stim că există relații cauzale între ele.Spre exemplu daca ne lovim,este doar un eveniment fizic in lumea fizică,dar sentimentul de durere este un eveniment mental ce are loc în propriul suflet. Descartes nu a reusit să dea un raspuns complet,cu toate astea a admis faptul că mintea cauzeaza evenimentele din corp și că evenimentele din corp cauzează evenimentele din sfera mentalului. Încercând să ofere un raspuns viabil, el a sugerat că spiritele animale (transmiterea semnalelor nervoase se facea în opinia lui printr-un aer “fin” sau spirite) interactionează cu corpul prin intermediul glandei pineale. Glanda pineală e un organ localizat în centrul creierului, acest organ a avut un rol important în filozofia lui Descartes. El îl consideră resedința sufletului si locul in care se formeaza gândurile. El considera corpul uman drept o mașinărie, care funcționează pe baza spiritelor animale ce sunt înmagazinate în glanda pineala. În descrierea rolului glandei pineale, traseul urmat de spiritele animale reprezintă o notiune cruciala. Descartes consideră că nervii sunt tuburi umplute cu spiritele animale, acestea mai contineau si un anumit numar de fibre ce strabateau corpul uman de la un capat la altul. Aceste fibre erau legate de organele de simt, fiind puse in legatura cu creierul prin intermediul unor mici valve aflate in peretii ventriculelor creierului. Atunci cand organele de simt erau stimulate, partile lor componente erau puse in miscare. De aceea fibrele nervilor erau trase, provocand inchiderea/deschiderea valvelor si eliberarea spiritelor animale, aceste spirite produceau o imagine a stimulului senzorial pe suprafata glandei pineale. În conceptia lui Descartes,mintea ratională, o entitate independentă de corp și care interactionează cu corpul prin intermediul glandei pineale, ar putea fi sau nu constient, de spiritele animale ce apar ca rezultat a rearanjarii spatiilor intrafibrilare. Cand aceasta constientizare are loc apare o senzatie constienta – corpul interactionand cu mintea. E valabil si reversul medaliei, mintea poate influenta si el transferul de spirite animale, deci si el poate interactiona/afecta corpul. Desigur, în prezent ştim că această teorie, legată de glanda pineală (sau epifiză), este greşită. Ea se află într-adevăr în creier, chiar între cele două emisfere, fiind parte a epitalamusului, dar rolul său este acela de a secreta hormoni, printre care şi melatonina. În perioada copilăriei, epifiza este mare, însă odată cu trecerea anilor, aceasta se micşorează, devenind aproape inactivă la maturitate. Descartes sustine de asemenea ca noi ar trebui sa ne gandim la mintea noastra,ca si cum ar fi ceva impregnat in tot corpul ,dar,dupa propria lui explicatie,acest lucru nu ar fi corect afirmat deoarece substanta mentala nu se poate extinde din punct de vedere spatial. Pentru a intelege aceasta conceptie ,nu ar trebui sa ne gandim la minte ca si cum ar fi gazduita in corp,asemeni unei nave cu pilot,ci ar trebui sa ne gandim ca ea este impregnata in intreg corpul nostru.Daca ma lovesc de ceva,nu observ cum corpul meu se izbeste de alt obiect cum vasul se izbeste de debarcader,ci mai degraba resimt o durere in acea parte a corpului ce vine in contact cu obiectul.
4
O altă dispută interesanta a dualismului cartezian este problema existenței altor minti. Cum pot cunoaste ca alte persoane gândesc, au minte, când singura minte cu care am legatura directa (pe care o pot cunoaste în mod direct) este propria minte? Un raspuns posibil este cel prin analogie (exemplul cu ciocanul: atunci când cineva se loveste cu ciocanul peste mâna de dam seama ce simte acea persoana plecând de la ceea ce simțim noi atunci când ne lovim). Dacă nu reusim să rezolvăm problema comunicarii dintre minți atunci cădem în solipsism. Solipsismul este paradoxal: dacă încearca să se afirme pe sine se contrazice: dacă cineva ne spune „eu sunt singurul care gândeste, singura minte care exista este a mea” este evident că noi nu o sa-l credem ca este asa. De asemenea ne punem întrebarea cum este posibil ca oamenii să fie (uneori) total inconstienti dacă o persoana înseamna a avea o minte, iar mintea este în mod esential fapt de a fi constient,astfel incat nu ai avea minte daca nu ai fi constient.Prin acest raționament deducem faptul că inconstienta ar presupune nonexistenta.Si intr-adevar,teoria lui Descartes sugerează urmatoarele :daca încetez să fiu constient,încetez să exist. Dar atunci cum explicăm faptul că oamenii sunt înca în viata ,cu toate că deseori sunt inconstienti,ca de exemplu când se culcă.Raspunsul lui Descartes la aceasta intrebare e ca noi nu suntem niciodata 100 % inconstienti chiar si in cazul celui mai profund tip de somn. La întrebarea dacă animalele au minte,Descartes consideră că animalele sunt doar mecanisme; ele nu au suflet. Dovada o constituie faptul ca noi avem limbajul în timp ce animalele nu au. Consider că nu putem afirma că animalele nu au nici un fel de stări constiente.De exemplu în cazul cainilor si cimpanzeilor noi suntem absolut încrezători că au stări constiente,în multe privințe asemănătoare cu ale noastre ,întrucat au creierul,aparatul perceptiv si o structură corporală similare cu ale noastre. În concluzie,cu toate că argumentele lui Descartes nu sunt convingătoare, filosofii dualiști de astăzi consideră că, deși buna funcționare a minților noastre depinde în mod de buna funcționare acreierelor noastre, ideea că o stare mentală este identică cu o stare fizicală a creierului este extrem de problematică. Astfel ne punem deja clasica întrebare : Cum ar putea fi descrisă în termeni neurofiziologici acea stare fizicală a creierului meu cu care ar fi identică opinia mea că Led Zeppelin a fost, este și va fi cea mai bună trupă rock a tuturor timpurilor?
5
