Dualismul Cartezian In acest referat voi prezenta conceptia lui Rene Descartes asupra problematicii raportului minte-corp , ilustrata in teza dualismului cartezian; si voi argumenta punctele slabe ale argumentelor aduse de el in favoarea conceptiei sale. Voi incepe prin a defini si caracteriza notiunea filosofica “dualism”. Dualismul ca filozofie, reprezinta relatia dintre minte si materie, aceasta relatie e posibila datorita asertiunii ca fenomenele mentale sunt, din anumite puncte de vedere, lipsite de o baza materiala. Dualismul descrie starea a doua parti, acest cuvant are la baza cuvantul latin “duo”, adica doi. Termenul a fost folosit initial pentru a descrie o opozitie binara co-eterna, o idee prezenta in discursurile filozofice metafizice, dar care e “diluata” atunci cand e folosita la modul general.
Dualismul metafizic afirma ca faptele universului sunt cel mai bine explicate in termenii elementelor ireductibile in mod reciproc. Acestia sunt considerati adesea a fi mintea si materia, sau precum Descartes, gandul si intinderea. Mintea este de obicei conceputa ca experienta constienta, materia ca ocupand spatiul si care este in miscare. Ele sunt astfel doua ordine diferite in mod calificativ ale realitatii. Dualismele metafizice admit doua substante, cum ar fi lumea si Dumnezeu, sau doua principii, cum ar fi binele si raul, ca mijloace de explicare ale naturii realitatii. Descartes a argumentat un dualism metafizic intre minte – substanta de gandire – si trup – substanta extinsa. El sustinea ca toate elementele realitatii sunt in cele din urma una sau cealalta din aceste doua substante eterogene. Desi originile dualismului metafizic se regasesc la anticii greci, versiune curenta a dualismului ii este atribuita lui Descartes, care sustinea ca mintea e o substanta non-fizica. Descartes e cel care a identificat mintea cu constiinta de sine si a separat-o de creier, “locasul” inteligentei, formuland problema dualismului mintecorp, in forma existenta in prezent.
Descartes e cel care a oferit lumii faimosul citat “Cogito ergo sum”. Tot el e cel care a popularizat ideea realitatii drept o dihotomie a materiei (substanta intinsa sau spatiala) si a spiritului (substanta ganditoare, inclusiv Dumnezeu). Aceasta forma de dualism a devenit cunoscuta ca dualism cartezian. Acest gen de dualism e reprezentat prin orice variatie a relatiei dintre minte si materie, care sustine ca mintea si materia sunt sunt doua categorii ontologice separate. Acest dualism presupune existenta a doua principii distincte de existenta in univers: spirit si materie, suflet si corp. Ideea centrala a dualismului cartezian e faptul ca mintea imateriala si corpul material, desi sunt substante ontologice distincte, pot interactiona una cu alta. Evenimentele corporale pot provoca evenimente mentale si vice-versa. Dar acest lucru duce la o problema majora a dualismului cartezian: Cum e posibil ca mintea imateriala sa afecteze corpul material si vice-versa? Aceasta problema se mai numeste si “problema interactionarii”. Descartes a incercat sa ofere un raspuns viabil, el a sugerat ca spiritele animale (transmiterea semnalelor nervoase se facea in opinia lui Descartes printr-un aer “fin” sau spirite) interactioneaza cu corpul prin intermediul glandei pineale. Glanda pineala e un organ localizat in centrul creierului, acest organ a avut un rol important in filozofia lui Descartes. El il considera resedinta sufletului si locul in care se formeaza gandurile. El considera corpul uman drept o masinarie, care functioneaza pe baza spiritelor animale ce sunt inmagazinate in glanda pineala. In descrierea rolului glandei pineale, traseul urmat de spiritele animale reprezinta o notiune cruciala. Descartes considera ca nervii sunt tuburi umplute cu spiritele animale, acestea mai contineau si un anumit numar de fibre ce strabateau corpul uman de la un capat la altul. Aceste fibre erau legate de organele de simt, fiind puse in legatura cu creierul prin intermediul unor mici valve aflate in peretii ventriculelor creierului. Atunci cand organele de simt erau stimulate, partile lor componente erau puse in miscare. De aceea fibrele nervilor erau trase, provocand inchiderea/deschiderea valvelor si eliberarea spiritelor animale, aceste spirite produceau o imagine a stimulului senzorial pe suprafata glandei pineale.
In conceptia lui Descartes, sufletul rational, o entitate independenta de corp si care interactioneaza cu corpul prin intermediul glandei pineale, ar putea fi sau nu constient, de spiritele animale ce apar ca rezultat a rearanjarii spatiilor intrafibrilare. Cand aceasta constientizare are loc apare o senzatie constienta – corpul interactionand cu mintea. E valabil si reversul medaliei, sufletul poate influenta si el transferul de spirite animale, deci si el poate interactiona/afecta corpul. Termenul de “dualism cartezian” e asociat uneori cu notiunea de interactiune cauzala prin intermediul glandei pineale. Datorita faptului ca teoria carteziana era extrem de dificil de aparat, unii dintre discipolii sai, cum ar fi Arnold Geulincx si Nicholas Malebranche, au propus o explicatie diferita: Toate interactiunile mintecorp au loc prin intermediul lui Dumnezeu. Conform acestor filozofi, starile normale a mintii si corpului reprezinta doar ocaziile in care aceste interventii divine au avut loc, ci nu cauze reale. Descartes a ridicat problema relatiei dintre minte si lume, punctul de pornire al filozofiei. Prin indicarea glandei pineale ca loc de origine al contactului sufletului cu corpul, Descartes indica o alta problema, cea a relatiei minte-creier-sistem nervos. In acelasi timp prin trasarea unei distinctii ontologice radicale intre corp, ca materie extinsa, si minte, ca gand pur, Descartes, in cautarea certitudinii, a creeat in mod paradoxal, un haos intelectual.
Conform filozofiei carteziene, mentalul nu poseda o extensie in spatiu, iar materialul nu poate gandi. Dualismul substantial are o pozitie filozofica compatibila cu majoritatea teologiilor, acestea afirma ca sufletele ocupa un “taram” independent de lumea fizica. Dualismul minte-corp spune ca nici mintea si nici materia nu pot fi reduse una la alta, de aceea se opune materialismului in general, in special celui reductiv. Acest dualism poate exista ca un dualism substantial, care se bazeaza pe ideea ca mintea si corpul sunt compuse din substante distincte sau ca dualism al proprietatilor, adica sunt compuse din aceeasi substamta, dar proprietatile mentale si fizice sunt diferite din punct de vedere categorial si nu pot fi reduse una la cealalalta. Acesta e dualismul care e
numit de regula, dualism minte-corp. El e in contrast cu monismul filozofic, care considera ca mintea si corpul sunt facute din aceeasi substanta. In favoarea conceptiei sale, Descartes aduce trei argumente sprijinite pe legea lui Leibniz. Aceasta lege logica exprima o relatie de identitate in felul urmator: X este identic cu Y numai si numai daca tot ceea ce este adevarat despre X este adevarat si despre Y si tot ceea ce este adevarat despre Y este adevarat si despre X. Voi incepe prin a dezvalui sursa primului argument adus de Descartes, recunoscut in filosofie sub numele de “argumentul indoielii”. In “Meditatii asupra primei filozofii”, Descartes porneste intr-o calatorie pe parcursul careia se indoieste de tot ceea ce stie, pentru a descoperi lucrurile concrete. A ajuns la concluzia ca se poate indoi de existenta corpului sau (simpla iluzie sau vis), dar ca nu poate pune la indoiala existenta mintii sale. Acest lucru l-a condus la concluzia ca mintea si corpul sunt doua substante diferite. Mintea, era o substanta “ganditoare” si imateriala. Aceasta substanta reprezenta esenta unei persoane, lucrurile de care se indoieste, in care crede, pe care le spera si gandeste. Cu sprijinul Legii lui Leibniz, concluzia “calatoriei” lui Descartes s-a concretizat in urmatorul argument: (1) Pot sa ma indoiesc ca exista corpul meu. (2) Nu pot sa ma indoiesc ca exist ca substanta ganditoare. (3) Daca X este identic cu Y, atunci X si Y au exact aceleasi propietati. (4) Prin urmare , intrucat corpul meu are o propietate pe care eu nu o am, eu nu sunt identic cu corpul meu. Argumentul a fost cu usurinta caracterizat ca fiind nevalid prin prisma faptului ca indoiala unei persoane in privinta a “ceva”, ar fi cel mult o propietate a acelei persoane si in nici un caz o propietate a acelui “ceva”. Acestui contra-argument ii gasim cu usurinta exemple pentru a-l demonstra. Eu ma indoiesc ca Ana si Paul au aceiasi parinti dar nu sunt frati (trebuie sa adaug situatia ipotetica in care Ana si Paul apar simultan doar in imaginatia mea, eu vazandu-i, de fapt, pe rand, la intervale de timp diferite); acest lucru nu spune nimic despre Ana si Paul, putand fi vorba despre aceeasi persoana, care a facut operatie pentru schimbarea
sexului; tot ce poate spune e ca eu am tras o concluzie eronata (Paul si Ana nu pot avea aceiasi parinti fara a fi frati) pentru ca nu am conceput acea posibilitate (schimbarea de sex) 1. Cu toate acestea, a ma indoi de “ceva” nu exclude posibilitatea ca indoiala mea sa nu spuna nimic despre acel “ceva”. Voi argumenta in continuare aceasta idee. Eu interpretez acest argument in felul urmator: Bazandu-se pe propietatea de a se “indoi”, Descartes face o diferentiere primara intre minte si corp: mintea este o entitate, indiscutabil, existentiala iar corpul nu exista. Avand un criteriu de discriminare, bazat pe opozitia exista-nu exista, intre cele doua entitati, el expune legea logica a lui Leibniz ca apoi sa se foloseasca de ea pentru a demonstra inexistenta relatiei de identitate intre minte si corp. Conform Legii lui Leibniz, forma ei particulara in cazul identitatii minte-corp, ar fi urmatoarea: Corpul este identic cu Mintea numai si numai daca tot ceea ce este adevarat despre Corp este adevarat si despre Minte si tot ceea ce este adevarat despre Minte este adevarat si despre Corp. Descartes tot ce trebuia sa faca, pentru a-si sustine conceptia, era sa gaseasca o propietate, ce poate fi demonstrata prin simpla logica, ce apartine uneia dintre cele doua entitati si ii lipseste celeilalte. Punctul meu de vedere este ca argumentul indoielii adus de Descartes este cel putin problematic dar nu neaparat invalid. Cred aceasta, deoarece, in primul rand: ca fiinta umana posed cunostinte, mai mult sau mai putin vaste, despre lumea inconjuratoare si sunt indreptatit sa ma indoiesc sau nu de existenta acestor cunostinte, avand in vedere ca nu le posed, in mod cert, pe toate din sfera celor posibile si astfel cele pe care le posed pot fi sau nu pot fi posibile (relatiile dintre doua cunostinte pot aduce dovada inexistentei celei de-a treia, cea considerata posibila si contrara celorlalte doua). As putea sa fiu sigur ca Soarele exista ziua si dispare noaptea dar ajung la alta cunostinta posibila si anume ca Soarele nu dispare, el exista si seara dar nu il mai vad pentru ca se invarte in jurul Pamantului, asta ar trebui sa fie prima impresie a unui nestiutor ca de fapt Pamantul se invarte in jurul Soarelui iar ulterior as putea “descoperi” ca de fapt totul e in repaus. Pot sa ma indoiesc de faptul ca Luceafarul de Dimineata este planeta Venus dar nu ma indoiesc ca 1
Exemplul nu e tocmai concret dar l-am folosit pentru ca ilustreaza o forma de iluzie in relatia de identitate dintre minte si corp.
Luceafarul de Seara este planeta Venus. Aceasta cunostinta este apreciata ca fiind posibila de o persoana si imposibila de alta persoana, diferenta perspectivei fiind caracterizata de un nivel mai mic si unul mai mare de cunostinte dar nu de un nivel absolut al cunostintelor. Persoana care considera posibila cunostinta respectiva va intreba persoana care o considera imposibila: “De ce esti asa sigur/a?”. Raspunsul ar fi: “Pentru ca am cunostinte suficiente ca e imposibil.”, apoi ar incepe sa le enumere si sa le explice persoanei careia deja i-a pus eticheta de “nestiutor”. Ce raspuns ar primi acel “nestiutor” daca ar indrazni sa se apere de acea eticheta pentru a se mentine la un nivel egal cu adversarul sau si ar mai intreba: “De unde stii ca sunt suficiente?”. Ce inseamna “suficient”? O nota de 6, dintr-un maxim de 10, la disciplina Matematica algebrica e “suficienta” pentru a obtine numarul de credite asociate disciplinei. 30 de minute de exercitii fizice pe zi, dintr-un maxim de 24 ore, sunt suficiente pentru a mentine un corp sanatos (pe langa multe altele). “Suficient” e o proportie, din punctul meu de privire. E un standard accesibil doar daca stim valoarea absoluta pe care o poate atinge. Desi cunostintele noastre se maresc exponential de la un secol la altul (sau de la un deceniu la altul in secolul trecut) descoperim de fapt cat de putine stim despre tot ceea ce ne inconjoara. Nu aveam suficiente cunostinte candva ca sa stim ca Luceafarul nu e o stea, ci o planeta, oare e imposibil sa consideram ca inca ne inselam? Oare ceea ce stim despre “ceva” poate fi suficient cand nu stim totul despre acel “ceva”? Argumentul pe care l-am lungit pana aici e in favoarea argumentului adus de Descartes prin faptul ca e un contra-argument contraargumentului adus in defavoarea conceptiei sale, argumentat prin propietatea de a se “indoi”. Afirmatia “Pot sa ma indoiesc ca exista corpul meu” poate fi o premisa intr-un argument nevalid scopului sau sau poate fi indemnarea unui geniu la modestie, ca parametru esential in explicarea necunoscutului.
Experiment mental
David Chalmers si-a imaginat un experiment inspirat de filmul “The Matrix”, in care dualismul substantial ar putea fi adevarat.
Luati in considerare o simulare a unei lumi virtuale in care corpurile creaturilor sa fie controlate de mintile lor, iar mintile sa fie externe simularii. Creaturile pot sa experimenteze si sa avanseze in tehnologie la infinit, dar nu vor reusi niciodata sa afle “sursa” mintii lor, pentru simplul fapt ca nu e localizata in universul observat de ei. Acest caz difera de o simulare in care mintile sunt integrate in simulare. In acest caz, monismul substantei ar fi adevarat.
