Ministerul Educaţiei Republica Moldova Universitatea Tehnică a Moldovei Facultatea Radioelectronică şi Telecomunicaţii Catedra TLC
REFERAT Disciplina: Știtiin ințe polit politice ice „Democratia intre mit si realitate ”
A efectuat studentul gr.____
Semnătura
Procopciuc V.
A verificat Conf.dr.
Semnătura
Vangheli
Chişinău 2011 Democraţia: model şi realitate.
NOŢIUNI GENERALE DESPRE DEMOCRAŢIE Termenul „democraţie”, din punct de vedere etimologic, provine de la cuvintele greceşti demos şi cratos1 care semnifică popor şi putere, ceea ce s-ar traduce prin„puterea poporului”. Prima democraţie, înţeleasă ca un sistem de guvernare şi exercitare a puterii, a apărut în perioada Antichităţii în Grecia. Filosoful Aristotel a fost cel care a prezentat în lucrările sale regimurile politice şi a analizat pentru prima dată regimul democratic, luând în considerare două aspecte: numărul conducătorilor şi mijloacele conducerii. În concepţia sa, democraţia era o formă de guvernământ impură: „Ceea ce distinge în mod esenţial democraţia de oligarhie este sărăcia şi bogăţia; oriunde puterea este în mâna bogaţilor este oligarhie; oriunde puterea este în mâna săracilor este demagogie”. Indiferent de limitele caracteristice democraţiei ateniene (se aplica în cadrul unei comunităţi restrânse, se baza pe egalitatea reală a cetăţenilor conferită de proprietate,avea o sferă de cuprindere socială îngustă etc), aceasta a fost reprezentativă pentru acea perioadă istorică şi a contribuit la conservarea unor principii de bază pentru conturarea democraţiei moderne, cum ar fi: egalitatea tuturor cetăţenilor în exercitarea puterii,alegerea reprezentanţilor puterii sau posibilitatea revocării lor din funcţii. În perioada feudală, democraţia a cunoscut o perioadă de regres datorită dominării curentului absolutist monarhic şi abia în secolul al XVII-lea, odată cu apariţia reprezentanţilor şi teoriilor dreptului natural, aceasta cunoaşte o perioadă de dezvoltare pe plan teoretic. Următorul moment în evoluţia sa istorică îl constituie teoria contractualistă,care prin viziunea pe care o promova asupra constituirii statului (un contract între cetăţeni şi autoritate pe baza bunei înţelegeri şi a delegării), dar şi asupra posibilităţii înlăturării celor ce guvernează dacă nu îşi exercită obligaţiile din contractul social, face cademocraţia să fie văzută acum şi ca o formă de guvernare practică care poate fi impusă de popor. Democraţia, ca formă de guvernare, a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, atât pe plan conceptual, cât şi în plan practic, în perioada societăţii capitaliste moderne. Definirea şi înţelegerea modului de funcţionare al democraţiei a suscitat un mare interes pentru o multitudine de gânditori şi teoreticieni politişti, şi tocmai din acest motiv există o varietate foarte largă de definiţii, principii, valori, modele de funcţionare ale acestei forme de guvernare, dar, din toată literatura de specialitate se pot extrage câteva principii şi valori care s-au dovedit a fi vitale pentru ca un regim să poată fi catalogat drept democratic. În primul rând, elementul central al oricărui sistem politic, statul,trebuie să se bazeze şi să funcţioneze conform legii, adică să fie un stat de drept.Existenţa pluralismului şi pluripartidismului politic şi ideologic constituie şi ea un principiu sine qua non al democraţiei. Orice regim democratic trebuie să aibă la bază o Constituţie care să stipuleze şi să garanteze drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, principiile deţinerii şi exercitării puterii (principiul separaţiei puterilor în stat fiind de o majoră importanţă) etc. De asemenea, democraţia nu poate fi concepută într-un mod abstract,tocmai de aceea ea trebuie să cuprindă toate sferele societăţii, de la nivel micro la nivel macro social. Instituţiile locale şi centrale trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi să acţioneze în conformitate cu acestea, respectând în egală măsură drepturile şi libertăţile cetăţenilor. După cum afirma şi Robert Dahl, atunci când se discută despre democraţie, ceea ce produce cea mai mare confuzie în rândul oamenilor, este faptul că democraţia reprezintă atât un ideal, cât şi o realitate. În concepţia sa, democraţia este un proces încadrul căruia cetăţenii obişnuiţi exercită un control relativ mare asupra liderilor lor.Tocmai pentru a clarifica viziunea asupra acestui sistem de guvernare, autorul schiţează câteva criterii care ar trebui îndeplinite de o formă de conducere, pentru ca aceasta să poată fi numită democraţie: 1.Participare efectivă – toţi cetăţenii ar trebui să aibă posibilităţi egale şi reale de exprimare şi statuare a părerilor pe care le au privind politica care ar trebui urmată. 2.Egalitatea la vot – fiecare membru al societăţii trebuie să aibă dreptul la vot,iar voturile trebuie să aibă aceeaşi pondere, indiferent de persoana care l-a acordat, adică să fie considerate egale. 3.Înţelegerea luminată – trebuie să se acorde şanse egale şi o perioadă de timp rezonabilă cetăţenilor pentru a se informa asupra unor posibile politici alternative şi asupra consecinţelor lor, pentru a putea decide în cunoştiinţă decauză. FORMELE DEMOCRAŢIEI Democraţia îmbracă două forme: directă şi reprezentativă. Cea directă, presupune ca toţi membrii unei societăţi să participe la luarea deciziilor de interes public, pe când cea reprezentativă presupune delegarea unei
2
persoane sau a unui grup restrâns de persoane alese din cadrul societăţii care să se ocupe de problemele publice şi să reprezinte în mod legal interesele cetăţenilor, adică „guvernarea se face prin reprezentare,nu persoanl”. Democraţia antică putea fi considerată o democraţie directă, dar nu în sensul strict al conceptului, deoarece existau şi atunci guvernanţi şi guvernaţi, dar, cu toate acestea,era un sistem în care conducătorii şi cei conduşi se aflau într-o relaţie directă. Sartori afirmă că, o democraţie directă, aşa cum o practicau grecii, ar necesita implicarea politică totală din partea cetăţenilor, ceea ce ar duce inevitabil la producerea unor dezechilibre în viaţa socială. Procesul decizional în cadrul sistemului indirect se desfăşoară pe mai multe nivele, ceea ce determină un anumit control asupra deciziilor, spre deosebire de forma de guvernare directă. În ceea ce priveşte, aplicabilitatea democraţiei directe, acelaşi autor mai sus menţionat, susţine că ar fi posibilă aplicarea acestei forme, cu respectarea anumitor condiţii (un număr relativ restrâns de persoane, spaţiul geografic în cadrul căruia se aplică democraţia directă să fie şi el restrâns, participarea reală şi eficientă a cetăţenilor la viaţa publică şi politică, cu riscul neglijării celorlalte aspecte ale vieţii sociale), care însă în societăţile contemporane nu se mai regăsesc, şi din acest motiv guvernarea după acest sistem ar produce mari dezavantaje şi ar fi total ineficientă pemăsură ce numărul participanţilor ar creşte. Trebuie menţionat faptul că elemente ale democraţiei directe se regăsesc înformele de guvernare contemporane, cum ar fi: referendumul, adunările locale sau generale, scrutinele pentru alegerile prezidenţiale sau pentru demiterea preşedintelui unui stat (de exemplu, referendumul care a avut loc în România pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu). MODELE ALE DEMOCRAŢIEI Arend Lijphart a fost cel care a dezvoltat modelul democraţiei consensualiste(consociaţionistă, consociaţională) în opoziţie cu cel al democraţiei majoritare. Esenţa modelului majoritarist este aceea că guvernarea este realizată de majoritatea poporului şiîn concordanţă cu interesele şi dorinţele acestei majorităţi. Modelul consensualistpresupune ca puterea guvernamentală să fie deţinută de un cartel al elitelor politice caresă aibă drept obiectiv construirea unei democraţii stabile în condiţiile unei culturi politice segmentate şi ale unei societăţi plurale, adică „societăţi care sunt puternic divizate de-alungul unor linii religioase, ideologice, lingvistice, culturale, etnice sau rasiale în subsocietăţi virtual separate, cu propriile lor partide politice, grupuri de interese şi canale de comunicare”. Când se întâlnesc astfel de societăţi, guvernarea conform modelului majoritar este nedemocratică şi periculoasă, deoarece minorităţile care nu au acces la putere, se vor simţi excluse şi treptat îşi vor pierde încrederea în regimul politic. În aceste condiţii, este necesar să se construiască o formă de guvernare care să fie bazată pe consens, negocieri, compromisuri. Elveţia este statul care încorporează cel mai bine caracteristicile unui regim democratic consensualist, dar şi Belgia se încadrează în această categorie. În viziunea lui Lijphart, există nouă condiţii care favorizează stabilirea într-o societate a unei democraţii consensualiste şi care ajută la funcţionarea acestui sistem: 1.Absenţa unei majorităţi solide care nu este interesată de împărţirea puterii, ci dimpotrivă doreşte adoptarea modelului majoritar
2.Absenţa unor diferenţe pronunţate de status socio-economic între membrii grupurilor subculturale 3.Existenţa unui număr redus al segmentelor 4.Existenţa unui echilibru de puteri între aceste segmente 5.Populaţia redusă a ţării
6.Prezenţa unui pericol sa a unei ameninţări externe care practic forţează grupurile să coopereze 7.Prezenţa unei loialităţi cuprinzătoare predominante în comparaţie cu loialităţile particulariste 8.Concentrarea geografică a grupurilor ca element ce facilitează federalizarea 9. Existenţa tradiţiei concilierii dublată de disponibilitatea de a încheia compromisuri politice Modelul consensualist are ca obiectiv să împartă, să disperseze puterea, iar aceasta se poate realiza cu ajutorul mai multor metode, enunţate tot de către Arend Lijphart. Prima metodă constă în împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie care oferă posibilitatea tuturor sau majorităţii partidelor importante să deţină puterea executivă(„power-sharing”). Crearea unui echilibru între puterea executivă şi cea legislativă este cea dea doua cale care permite unui sistem să funcţioneze pe bază de consens (de exemplu, legislativul, pe perioada cât executivul a fost ales, să nu poată acorda vot de neîncredere guvernului). Existenţa unui sistem multipartidist în cadrul căruia nici un partid politic să nu se aproprie de deţinerea unei majorităţi, este o condiţie care participă în mod pozitiv la funcţionarea acestui tip de guvernare, deoarece este esenţial să seformeze coaliţii bazate pe compromis şi negocieri pentru a putea guverna. Principiul reprezentării proporţionale este esenţial pentru emergenţa unui sistem multipartidist,deoarece asigură locurile în Parlament tuturor partidelor în funcţie de interesele pe care le reprezintă la nivelul populaţiei. Pentru o democraţie consociaţională funcţională este necesar să existe un corporatism al grupurilor de interese, care se împarte în corporatism social în care
3
predomină sindicatele şi corporatism liberal în care asociaţiile patronale sunt forţa cea mai puternică. De asemenea, existenţa unei guvernări federale şi descentralizate asigură autonomia şi independenţa grupurilor din care este formată societatea, dar garantează, în acelaşi timp, coeziunea şi coerenţa acestor grupuri în cadrul statului federal. Organizarea puterii legislative conform unui bicameralism puternic oferă posibilitatea unei mai bune reprezentări a minorităţilor, dar pentru ca această construcţie parlamentară să fie şi eficientă trebuie să îndeplinească două condiţii: modalitatea de alegere a camerelor Parlamentului să fie diferită pentru camera superioară şi cea inferioară, iar prima să deţină puteri reale şi aproximativ egale cu cea de-a doua.Rigiditatea constituţională este o altă cale prin care se poate asigura funcţionalitatea guvernării consensualiste; modificarea principiilor constituţionale poate fi înfăptuită doar cu majorităţi speciale. În completare, controlul constituţional, practicat în general de un Tribunal Federal, asigură un plus de siguranţă şi stabilitate statului de drept. Nu în ultimul rând, existenţa unei Bănci centrale independente la nivelul statului federal, constituie ocondiţie care oferă o garanţie în plus stabilităţii unui regim bazat pe consens şi colaborare. Referitor la acest model elaborat de Lijphart, Giovanni Sartori afirmă că modelul democraţiei consensualiste este o contribuţie importantă în literatura de specialitate, fiind de acord cu argumentul că în cadrul societăţilor divizate, eterogene şi polarizate nu se poate guverna pe principiul majorităţii şi că trebuie să se aleagă democraţia consociaţională. El nu aderă, însă, şi la afirmaţia acestuia, că acest mod de guvernare ar trebui să fie un model demn de adoptat de către toate societăţile, deoarece acest tip de democraţie este „un sistem de contrapresiuni ţinute laolaltă de elite solidare care intenţionat încearcă să neutralizeze elanurile centrifuge ale societăţilor lor”. Robert Dahl nu consideră că democraţia consensualistă poate fi ridicată la rangul de model ideal de urmat sau de teorie general aplicabilă, ci vede această democraţie ca o reţetă de a menţine stabilitatea în societăţile puternic divizate de grupuri etnice şi culturale, unde liderii politici ale tuturor segmentelor existente cooperează în cadrul unei mari coaliţii pentru a guverna statul. MODELUL ELVEŢIAN DE DEMOCRAŢIE DIRECTĂ Modelul elveţian de democraţie directă este un caz special, dar care poate reprezenta o sursă de inspiraţie şi de învăţătură. În contextul internaţional, democraţia directă este, cu siguranţă, cea mai evidentă particularitate a sistemului politic elveţian,chiar dacă şi în alte state există instituţii bazate pe democraţie directă, în nici un alt stat cetăţenii nu sunt chemaţi la vot atât de des. Din punct de vedere practic, Elveţia este o democraţie semi-directă, deoarece vocea poporului nu se face auzită în mod direct cu privire la toate problemele publice, dar consultarea are loc pentru cele care prezintă o importanţă deosebită. Concret, această democraţia semi-directă presupune votul care se organizează periodic în comunităţi,cantoane şi la nivel naţional. În principal, democraţia directă are cinci funcţii centrale,care se pot suprapune pe alocuri: Integrare – Democraţia elveţiană nu este o invenţie întâmplătoare, nu a apărut din neant, ci s-a construit în urma unui proces social şi multiplu de învăţare care a durat decenii şi chiar secole. După ce a fost înfiinţat, principala provocare a statului federal a fost aceea de a crea o coeziune în societatea elveţiană, care era divizată politic şi social. Drepturile populare caracteristice democraţiei directe au permis integrarea grupurilor minoritare în sistemul politic şi social, oferindu-le posibilitatea de a-şi exprima interesele. Legitimare – Referitor la democraţia semi-directă, legitimarea se manifestă prin existenţa unui dialog permanent între guvern şi populaţie cu scopul de a exprima cât mai bine interesele acesteia. Inovare – Unii critici consideră că democraţia directă împiedică inovarea, acest lucru fiind, într-o oarecare măsură valabil în cazul referendumului, despre care s-a afirmat că acţionează ca o „frână” în cadrul sistemului politic elveţian. Este însă,greşit să se afirme că Guvernul şi Parlamentul ar fi întotdeauna mai deschişi spre reformă decât populaţia. Pe de altă parte, iniţiativa poate fi considerată o pedală de accelaraţie, deoarece prin intermediul acesteia se introduc, des, idei noi în dezbaterile politice, acesta fiind un lucru pozitiv, deoarece democraţia se bazează pe dialog şi diversitate a opiniilor. Politizare – Democraţia directă are o contribuţie esenţială la animarea societăţii civile şi a vieţii politice. Poporul elveţian nu este chemat la vot doar o dată la patru ani, ci de mai multe ori pe an şi de aceea dezbaterea publică pe teme politice este de cele mai multe ori mult mai cuprinzătoare şi mai amplă decât în alte societăţi democratice. Control – O altă funcţie importantă este delimitarea puterii politicienilor. Democraţia directă este un mecanism de control, un instrument de veto la adresa elitei politice, iar în lipsa acestui control, politicienii se pot abate, adesea, de la voinţa poporului pentru a crea beneficii şi avantaje pentru ei înşişi. •
•
•
•
•
4
Constituţia elveţiană, intrată în vigoare pe data de 1 ianuarie 2000, prevede trei instrumente principale prin intermediul cărora populaţia poate participa direct la viaţa publică şi politică a statului federal. Referendumul obligatoriu se organizează în cazul în care se doreşte revizuirea Constituţiei Federale, în situaţia în care trebuie să se decidă intrarea statului în organizaţii sau comunităţi internaţionale. Acestea trebuie supuse votului populaţiei şi este necesar să se obţină majoritatea voturilor cetăţenilor şi cantoanelor pentru a fi validate. De exemplu,în anul 1999 cantoanele şi populaţia au aprobat o nouă constituţie federală, dar în 1992 au respins propunerea Guvernului ca Elveţia să devină membră a Pieţei Unice. Referendumul opţional se poate aplica în cazul tuturor legilor obişnuite, dacă în termen de trei luni 50 000 de cetăţeni solicită organizarea unui referendum pentru votarea unei legi. Astfel, populaţia a aprobat, spre exemplu, încheierea de tratate bilaterale cu UE,dar a respins propunerea de privatizare şi liberalizare a industriei producătoare de energie electrică. Un alt instrument de participare directă îl constituie iniţiativa populară. Un număr de 100.000 de cetăţeni pot semna o propunere de revizuire totală a Constituţiei federale. Consiliul Federal (guvernul) şi Parlamentul pot propune aprobarea sau respingerea acestui tip de iniţiativă. În cazul în care resping propunerea, pot iniţia un contraproiect, dar nu li se permite să modifice formularea iniţiativei populare. Iniţiativa trebuie să obţină majoritatea voturilor populaţiei şi cantoanelor pentru a fi validată. De exemplu, în 2002, printr-o iniţiativă populară s-a solicitat aderarea Elveţiei la ONU, care a fost susţinută şi de către Guvern şi Parlament, precum şi de votul popular. Conform tabelului din anexa 1, referendumul obligatoriu este cel mai folosit.Articolul al treilea din Constituţie stipulează faptul că toate noile îndatoriri şi obligaţii ale Guvernului şi Parlamentului trebuie aprobate de către cantoane şi de populaţie. Astfel,cursul evoluţiei constituţionale în Elveţia a fost şi este în continuare supus controlului democraţiei directe. Cantoanele sunt de fapt statele care până în 1848 erau independente, dar care s-au unit pentru a forma Confederaţia elveţiană. Conform Constituţiei Federale, toate cantoanele au drepturi egale, şi în comparaţie cu alte state federale, ele au un înalt grad de independenţă. Sănătate, educaţie, cultură, finanţe, justiţie, servicii sociale, securitate,construcţii sunt domenii în care cantoanele se bucură de o mare putere de decizie. Fiecare canton are Constituţia sa, Parlament propriu, guvern şi curţi de justiţie. Democraţia directă în forma sa originală funcţionează doar în Appenzell Innerhoden şi în Glarus. În restul cantoanelor, populaţia votează la cutia cu voturi. Guvernele sunt alese în mod direct, pe o perioadă de patru ani, de către populaţie şi de aceea au o importanţă majoră în politica cantonală. Comunele sunt cele mai mici unităţi politice din Elveţia, existând în prezent 2715 de comune, dar numărul lor este în scădere, deoarece există tendinţa ca acestea să fuzioneze cu scopul de a-şi îndeplini sarcinile mai eficient. O cincime dintre comune au propriul Parlament, mai ales comunele care sunt oraşe, iar patru cincimi dintre acestea,încă practică luarea deciziilor prin democraţie directă prin intermediul adunărilor comunale, la care pot participa toţi cetăţenii cu drept de vot. Deci, cetăţenii nu sunt reprezentaţi, ci iau decizii singuri şi aleg Parlamentul comunal. Autonomia comunelor este determinată de cantoanele din care fac parte, şi de aceea aceasta poate varia. Ele au personalitate juridică proprie şi deţin puteri în diferite domenii, precum: administrarea bugetului, decizii în cadrul politicilor publice, structurarea organizării lor interne potrivit propriilor criterii, responsabilităţi în domeniul şcolilor, serviciilor sociale, planificării locale, taxelor, utilităţilor publice. Majoritatea gânditorilor politici (de exemplu Sartori) priveşte democraţia directăca pe un obiectiv imposibil de realizat, dar şi nepractic. În viziunea lor, cetăţeanul mediu are cel mult capacitatea de a aprecia calităţile politicienilor nu şi de a lua decizii politice,dar elveţienii au realizat un tip de democraţie care în orice altă parte a lumii este considerată utopică. Conform unor studii efectuate, populaţia elveţiană are mai multă încredere în Parlament, Guvern şi în puterea judecătorească decât cetăţenii din majoritatea celorlalte state europene. De asemenea, sunt mai înclinaţi să creadă că votul lor poate contribui la schimbarea politicilor, dar nu sunt mai dispuşi să participe la vot decât alţi europeni, fapt dovedit de o rată relativ redusă de participare la scrutin(aproximativ 45%). Democraţia elveţiană semi-directă prezintă o serie de avantaje pentru viaţa politică, dar şi anumite riscuri demne de menţionat. Experienţa a demonstrat, prin exemplul Elveţiei, că democraţia directă şi stabilitatea politică pot fi realizate concomitent, dar aceasta depinde de existenţa unor partide şi elite politice rezonabile,care să dorească construirea acestei durabilităţi. De asemenea, s-a dovedit că populaţia este aptă de a face alegeri politice directe întemeiate şi raţionale, dar pot exista decalaje profunde între opiniile exprimate de cetăţeni. Această formă de guvernare conferă o maimare legitimitate sistemului politic, dar, în acelaşi timp alegerile reprezentaţilor populaţiei devin mai puţin decisive sau importante. Trebuie menţionat că acest
5
sistem reface legătura dintre elitele politice şi preferinţele, interesele oamenilor, dar cu toate că şi-a dovedit eficienţa în cadrul afacerilor interne ale statului, poate fi destul de riscantă în politica externă a unei ţări. Experienţa îndelungată a Elveţiei oferă multe date despre mecanismele democraţiei directe şi despre comportamentul alegătorilor, dar acest tip de guvernare nu se poate exporta, ea trebuie dezvoltată pe baza moştenirii specifice a culturii politice din fiecare stat. Sistemul elveţian demonstrează că participarea politică intensă este posibilăşi poate juca un rol important, iar pe de altă parte, că o proporţie substanţială a populaţiei este dispusă să discute şi să-şi exprime preferinţele, chiar privind probleme politice complexe. Elveţia este singura ţară care le permite cetăţenilor să participe la luarea deciziilor la toate nivelurile administraţiei, de la cea locală la cea naţională. Chiar dacă există dezavantaje ale democraţiei directe, Elveţia nu a experimentat anarhia sau revoluţia politică, ceea ce dovedeşte că democraţia directă şi complexitatea societăţii moderne nu se exclud. MODELUL ELVEŢIAN DE DEMOCRAŢIE CONSENSUALISTĂ Cel mai important factor din spatele succesului Elveţiei poate fi faptul că nu a avut niciodată posibilitatea de a construi un stat bazat numai pe o religie, o cultură sau o limbă. Neavând nici o altă posibilitate, decât aceea de convieţuire a tuturor minorităţilor,aceasta a adoptat modelul democraţiei consensualiste bazate pe compromis şi negociere.Federalismul este un mecanism instituţional important în democraţia elveţiană deoarece protejează minorităţile şi face faţă cu succes diviziunii culturale. Referendumurile sunt principalul motiv pentru care Elveţia, cu coabitarea sa, a abordat modelul de democraţie a consensului. În locul unui model concurenţial, cu alternanţa sa de guverne majoritare,Elveţia are un guvern format din toate partidele politice, a cărui componenţă nu se schimb. Acest tip de guvernare facilitează ajungerea constantă la un compromis cu minorităţile lingvistice şi culturale din cadrul societăţii. Democraţia consensualistă semi-directă plasează controlul final al subiectelor de mare importanţă de pe agenda politică în mâna cetăţenilor. Legitimarea instituţiilor provine de la deciziile luate de populaţie. Modelul consensualist elveţian are următoarele caracteristici: Împărţirea puterii executive prin intermediul constituirii unor coaliţii mari Separarea puterii formale şi informale Existenţa unui bicameralism echilibrat şi a unei reprezentări a minorităţilor Un sistem multipartidist Un federalism teritorial şi non-teritorial, dar existenţa şi a unei descentralizări O Constituţie scrisă şi un drept de vot al minorităţilor . • • • • •
•
Consiliul Federal elveţian funcţionează pe baza împărţirii puterii executive (principiulpower-sharing), formând o coaliţie pentru a guverna statul. Este alcătuit din şapte membri(Eveline Widmer-Schlumpf, Moritz Leuenberger, Micheline Calmy-Rey, PascalCouchepin, Samuel Schmid, Doris Leuthard, Hans-Rudolf Merz28) care reprezintă cele trei mari partide (Partidul Creştin Democrat, Partidul Socialist Democrat, PartidulRadical Democrat) şi Partidul Popular Elveţian, care împart poziţiile executive conform„formulei 2-2-2-1, stabilită în 1959”. Elveţia are un sistem multipartidist, fără ca vreun partid să se apropie de statutul de partid majoritar. Peisajul politic este atât de neschimbat ca formaţiunile ei geografice,atât de divers ca şi culturile şi oamenii din acest stat. O multitudine de clivaje între clase,religii, limbi a determinat un sistem multipartidist luxuriant care reprezintă legătura dintre societate şi autoritatea politică. Acest sistem de partide nu dispune de o opoziţieputernică, ci mai degrabă de una difuză care nu se manifestă neapărat în Parlament, şi este caracterizat de o fragmentare foarte mare ceea ce determină existenţa unor „forţecentripetale puternice care dau naştere la consens şi negociere; aceste forţe condamnă adversarii politici să convieţuiască împreună”30. Remarcabila stabilitate a cabinetelor elveţiene se datorează respectării regulilor, formale şi informale, cu privire la funcţionarea coaliţiilor. Partidele politice joacă un rol foarte important: ele formulează alternative la politici publice, informează şi educă publicul, luptă ca politicile propuse de acestea să fie adoptate în Parlament. Sistemul multipartidist elveţian are câteva trăsături definitorii: Durata mandatului legislativ este fixă, conform prevederilor Constituţiei, Parlamentul neputând fi suspendat prin nici un mijloc constituţional pe perioada cât a fost ales, adică pe 4 ani. Colegialitatea guvernului de coaliţie se manifestă prin faptul că, în eventualitatea respingerii unui act guvernamental de camerele Parlamentului Federal, întregul cabinet trebuie să îşi asume (colegial) responsabilitatea pentru înfrângereasuferită. De aceea, din cauza faptului că nici un ministru nu îşi pune în joc responsabilitatea sau reputaţia sa în propunerile legislative, nu au existat niciodată căderi ale guvernelor în timpul mandatului parlamentar. Pe de altă parte,colegialitatea ministerială, mai implică, ideea că toţi cei şapte miniştri federali sunt egali, deci funcţia de prim-ministru nu există, iar preşedenţia Confederaţiei este deţinută prin rotaţie, în fiecare an, de unul dintre membri. •
•
6
Regula proporţionalităţii în alegeri şi ajustarea mutuală în procesul legislativ de luare al deciziilor
•
favorizează ideea „no single winner takes all, everybody winssomething” (datorită acestui principiu, guvernul elveţian, căruia nu îi este teamă că nu va mai fi reales, nu îşi ocupă timpul prea mult cu construirea, în prealabil, a unor programe de politici). Până în prezent, acest sistem multipartidist a îndeplinit nevoile şi interesele cetăţenilor, iar astfel satisfacţia publică faţă de performanţele guvernului este foarte ridicată, ceea ce dovedeşte pliabilitatea sistemului în condiţiile unei societăţi plurale, aşa cum este Elveţia. Atât timp cât populaţia va rămâne mulţumită de rezultatele acestui mod de funcţionare, nu vor exista motive pentru ca acesta să trebuiască să fie regândit, reînnoit. O altă caracteristică a democraţiei consensualiste elveţiene este bicameralismulputernic. La nivel federal, Parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor, ambele camere având o importanţă egală şi aceleaşi drepturi procedurale. Ori ce act parlamentar necesită acordul celor două camere. Consiliul Naţional este alcătuit din 200 de membri care reprezintă poporul elveţian. Cantoanele sunt reprezentate proporţional cu numărul locuitorilor acestora, fiecare având cel puţin un membru.Consiliul statelor este compus din 46 de reprezentanţi ai cantoanelor. Fiecare unitate cantonală are 2 reprezentanţi, cu excepţia cantoanelor mai mici, precum: Obwalden,Nidwalden, etc. care au doar câte un reprezentant. De asemenea, după cum am menţionat anterior, Elveţia este structurată pe trei nivele politice: comune, cantoane, confederaţie, element definitoriu pentru un system federal de guvernare, care are drept particularităţi o puternică descentralizare, care semanifestă atât la nivelul cantoanelor, cât şi la nivelul comunelor. Aceste unităţi politico-administrative se caracterizează printr-o puternică autonomie şi independenţă faţă de statul federal, având putere de acţiune şi de decizie în nenumărate domenii, ceea ce le oferă posibilitatea de auto-guvernare, conform criteriilor proprii. Un alt element ce defineşte democraţia consociaţională este rigiditatea constituţională, care se regăseşte şi în statul elveţian. Constituţia Federală poate fi moficată numai cu îndeplinirea unor majorităţi speciale. În vederea amendării Constituţiei trebuie să se organizeze un referendum care să obţină votul pozitiv nu numai a majorităţii populaţiei elveţiene, dar şi a cantoanelor. Această ultimă condiţie,aprobarea şi de către majoritatea cantoanelor, oferă drept de veto populaţiilor cantoanelor mici din Elveţia, care constituie mai puţin de 20% din numărul total al cetăţenilor, în ceea ce priveşte o eventuală modificare constituţională. Aceasta demonstreaza, încă o dată, că funcţionarea sistemului de guvernământ elveţian, se bazează pe consensul tuturor grupurilor care alcătuiesc statul federal. În concluzie, democraţia consensualistă elveţiană este o soluţie viabilă încondiţiile în care statul este fragmentat de o diversitate de clivaje care determină existenţa unei societăţi profund divizate, în care convieţuiesc diferite etnii, culturi, religii. Acest model de guvernare evită adoptarea deciziilor cu majoritate prin intermediul negocierilorşi a compromisului, elemente esenţiale, mai ales, în probleme ce ţin de minorităţile culturale. Experienţa Elveţiei a demonstrat că, pe termen lung, rezolvarea paşnică aconflictelor culturale necesită un respect mutual între grupurile culturale şi dezvoltarea unor valori comune interculturale. De asemenea, este o formă de guvernământ lentă, care necesită timp pentru a se definitiva şi pentru a funcţiona, dar tocmai aceste caracteristici evită declanşarea unor conflicte în cadrul societăţii plurale elveţiene. Întradevăr,compromisul politic nu este întotdeauna inovativ, dar aceasta nu reprezintă neapărat un dezavantaj, mai ales în cadrul unor state fragmentate etnic şi cultural. Există sau nu democratie?
Ideea de democratie sta la baza societatii moderne, astfel incat oricare alt sistem politic este cel putin considerat mai “rau”, daca nu este combatut pe fata in numele dreptului tuturor popoarelor la libertate si la autodeterminare. Putini sunt cei care isi dau seama de importanta rolului celor ce administreaza informatia, de importanta acestora in formarea convingerelor si perceptiei opiniei publice asupra realitatii. Daca este evidenta importanta atribuita propagandei si manipularii informatiei intr-un regim totalitar, ideea de democratie pare a vrea sa interzica orice forma de dezinformare si minciuna in raportul dintre putere si cetatean, transformand canalele de informare in locuri idilice unde Adevarul este suveran. Nu este insasi esenta contractului social garantia ca puterea lucreaza in numele binelui colectiv? Nu face parte din ideea de suveranitate populara convingerea ca cine se ocupa de administrarea lucrului public trebuie sa o faca “in numele si pentru” cei care au desemnat respectivii administratorii in respectivele functii? Raspunsul la aceste intrebari ar trebui sa coincida cu idealurile societatii noastre: nu exista libertate acolo unde nu exista un raport onest si transparent intre Stat si cetatean, acolo unde Puterea isi justifica comportamentul prin intermediul minciunii deliberate.
7
Unul dintre pilonii de baza ai democratiei e fara indoiala libertatea de informatie. Aceasta din urma reprezinta o valoare absoluta, indiscutabila, o consecinta logica a exigentei ca fiecare cetatean sa fie in stare sa isi formeze o opinie autonoma asupra realitatii. Informatia, si in mod special informatia libera, este vazuta in societatea moderna ca un drept, un simbol al unui presupus rol activ in interiorul Sistemului, ca o garantie a libertatii de gandire si de participare la viata publica. Intr-un sistem democratic, unde oricare cetatean are posibilitatea sa participe la viata politica si sociala, informatia libera coincide, sau ar trebui sa coincida cu esenta insasi a democratiei. Si totusi astazi, informatia nu este asa libera precum unii dintre noi ar vrea sa creada, sau mai bine spus, cum unii ar vrea ca noi sa credem. Si asta pentru ca organele de informare, sau mai concret mass-media, decide ceea ce trebuie sa aflam, ceea ce nu trebuie sa aflam si modul in care trebuie sa aflam. Conceptul modern de democratie se bazeaza pe o definitie care presupune suveranitatea populara drept principiu fundamental; dar suveranitatea populara se afla in stransa legatura cu opinia publica, cele doua completandu-se reciproc. Daca opinia publica nu sta la originea oricarei autoritati atunci democratiei ii lipseste substanta. Se intelege ca pentru a exercita ceea ce este considerat un drept, adica suveranitatea, opinia publica trebuie sa fie in stare sa cunoasca adevarul in legatura cu variantele disponibile si din cadrul carora trebuie sa aleaga prin intermediul reprezentantilor sai. In lipsa unui astfel de drept si unei astfel de garantii, puterea este de fapt exercitata de grupuri private care se concep ca elite si, in numele acestei “superioritati” se substituie opiniei publice prin abuzuri ce implica in special deformarea realitatii prin intermediul “masluirii” informatiilor. In realitate rolul individului, cetateanului, este cel de spectator, dimensiunea participativa care l-ar transforma in protagonist fiind doar un vis. Individul nu este decat un element pasiv in interiorul masei care trebuie sa fie dirijata, facut sa creada ca are rol decizional si pus sa accepte variante si decizii cu convingerea ca actioneaza autonom. In realitate individul este dirijat de un adevarat bombardament de stimuli si sugestii impuse de altii. Edward Louis Bernays inca din 1928 accentua importanta unei manipulari inteligente a opiniilor si obiceiurilor maselor, pentru o mai buna functionare a unei societati democratice. Conform lui Bernays rezultatul este acela de a oferi maselor idei stereotip, sub pretentia autonomiei intelectuale ascunzandu-se de fapt un deliberat proiect de orientare a imaginarului si gandirii colective. Ceea ce noi stim, sau credem ca stim, ne face sa acceptam realitatea in mod acritic, sa acceptam proiectii de evenimente construite “in salon” al caror unic scop este transformarea Istoriei dupa exigentele Puterii. Desi teoretic libertatea de informatie este un stindard al democratiei, sunt evidente manipularile asociate transmiterii de informatii de catre media in dorinta lor de a sustine un sistem, care lepadandu-se de haina sa democratica, este preocupat de a se autoconserva. Un fapt interesant, caracteristic democratiilor moderne, este ideea conform careia minciuna poate sa aiba caracter altruist, ca minciuna este utila uneori pentru comunitate. Astfel minciuna este justificata moral pentru a legitima actiuni de camuflare si manipulare a realitatii, depasind astfel limitele mandatului oferit de catre cetateni. Minciuna in folosul comunitatii elaborata de catre media, scoate in evidenta natura raportului dintre sistemul democratic, mass-media si opinia publica. Acest raport, functioneaza intr-un mod nu foarte diferit de cel caracteristic regimurilor totalitare; scoate in evidenta faptul ca minciuna este folosita si de regimurile democratice pentru a pastra consensul maselor si pentru a se legitima, dezinformarea opiniei publice fiind in realitate un mod esclusiv de a pastra anumite forme de control asupra vietii politice, sociale si economice. In practica mass-media reprezinta principalul instrument prin care se falsifica realitatea, se creeaza stereotipuri, conceptii despre lume, stiluri de viata si linii de gandire, asa incat sa genereze comportamente publice cat mai conforme cu obiectivele sistemului politic, obiective care nu sunt neaparat in avantajul cetatenilor. Cum am putea deci sa recunoastem “buna credinta” a unor structuri care in numele binelui colectiv isi acorda dreptul de a minti, de a modifica realitatea si de a o construi in asa fel incat sa induca in eroare pe aceeasi cetateni care ar trebui sa fie esenta respectivelor structuri; cum am putea fi de acord cu o putere care prin intermediul informatiilor “masluite” vrea sa se legitimeze; cum sa nu ramanem perplecsi in fata concubinajului dintre putere si organismele creatoare de informatie, adica intre sistemul democratic si mass-media. Presa trebuie sa fie in serviciul guvernatilor si nu in cel al guvernantilor. Puterea guvernului de a cenzura presa a fost abolita pentru ca presa sa fie libera de a cenzura guvernul. Doar o presa cu adevarat libera poate sa denunte eficient un abuz al guvernului. Printre responsabilitatile unei prese libere cea mai importanta este de a impiedica guvernul sa minta cetatenii. Naom Chomsky afirma in 2005: “Mass-media incearca sa distreze publicul. Se doreste ca persoanele sa faca altceva in asa fel incat sa nu ne deranjeze pe noi (prin noi se intelege cei care organizeaza si administreaza puterea). Sa se intereseze, de exemplu, de sport. Sa fie innebuniti dupa partide, dupa scandalurile sexuale, dupa personajele importante si problemele lor, dupa orice informatie de genul asta. Orice, numai sa nu fie ceva
8
serios. Lucrurile serioase sunt pentru persoanele serioase. De asta ne ocupam noi ”. In ziua de azi informatia inseamna putere. Cine are acces la informatii de calitate poate pretinde sa ia parte la jocul puterii, caci este adevarat ca si in politica sau economie, cine are mai multe informatii verosimile, va avea intotdeauna un avantaj care de obicei este suficient pentru a castiga partida. Si totusi sistemele actuale democratice se lauda ca informatia este un bun public la care oricine poate avea acces liber, dar exista multe dovezi care ne demonstreaza ca sistemele de putere incearca sa interzica accesul liber, sau daca nu, creeaza confuzie prin impunerea de multe informatii fara valoare(precum cele prezentate de Naom Chomsky) astfel ca practic, informatia importanta sa fie posedata aproape exclusiv de minoritatea guvernativa si de amicii lor. Majoritatii guvernate i se lasa un procent scazut de informatii esentiale astfel incat jocul sa poata continua. Astazi prin intermediul Internetului, care a cunoscut in ultimii 10 ani o dezvoltare impresionanta, procesul de dezinformare, manipulare si camuflare in defavoarea omului de rand a crescut intr-un mod alarmant. In interiorul panoramei informative globale o multitudine de site-uri care se declara a fi pro sau contra unei cauze, unei idei, nu sunt altceva decat emanatii ale acelorasi aparate de “intelligence” care “lucreaza” pentru a apara sistemul “democratic”. În Moldova democraţia e cu deficienţe
Potrivit indicelui democraţiei (EIU Democracy Index) pentru anul 2008, elaborat de Economist Inteligent Unit, Moldova s-a plsat pe locul 62 din 167 ţări ale lumii, de rând cu Bolivia, Honduras, Indonesia, Nicaragua, Papua Noua Guinee etc. Rezultatele Moldovei au ramas neschimbate faţă de indicii obţinuţi anul trecut. Cel mai prost scor Moldova îl are la capitolul funţionării guvernării – 4,29 din 10 puncte. România a fost plasată pe locul 50 în clasament, în aceaşi categorie cu Moldova democraţie cu deficienţe. Indicele este bazat pe notele acordate ţărilor pentru 60 de indicatori din cinci categorii ample: procesul electoral şi pluralismul, funcţionarea guvernului, participarea politică, cultura politică şi libertăţile civile. Pentru fiecare din aceste categorii, naţiunile evaluate primesc note de la 0 la 10. Indicele general de democraţie este media simplă a indicelor celor cinci categorii. Cu o medie generală de 9,88 puncte şi note de 10,00 pentru patru din cele cinci categorii, Suedia este naţiunea aflată pe primul loc în acest top. Urmează Norvegia, Islanda, Olanda, Danemarca, Finlanda, Noua Zeelandă, Elveţia şi Luxemburg. Statele cu cel mai mic scor sunt: fost Corea de Nord, Ciad, Turkmeninstan, Uzbekistan, Mianmar, Arabia Saudită. O prezentare succintă, extrem de condensată a unui subiect atât
de vast, important şi disputat pare o încercare temerară, dacă nu s-ar lua în considerare că schiţarea diverselor puncte de vedere nu urmăreşte decât incitarea facultăţilor noastre de judecare asupra unor aspecte legate intim de existenţa noastră, ca subiecte într-un univers politic, marcat de conflicte şi sete de putere, mereu în căutarea unei democraţii neînţelese, ameninţate şi niciodată împlinite. Trecând în revistă părerile potrivit cărora democraţia în prezent este de nedepăşit, precum şi opinia demoralizatoare că aceasta ar putea fi ceva ce nu putem avea, ea fiind doar un accident istoric şi, parafrazându-l pe Oscar Wilde în ce priveşte dramele vieţii omului, se poate afirma că nu pare a fi o simplă afirmaţie faptul că şi viaţa popoarelor poate fi confruntată cu două drame majore: una de a nu putea înfăptui democraţia şi a doua...de a o realiza. Orice individ normal îşi doreşte binele, cu conştiinţa, legată de natura sa, asupra superiorităţii 9
adevărului faţă de fals, a justului faţă de injust, a ordinii faţă de dezordine. Tot astfel nici o societate nu se poate lipsi de un ideal care să o inspire şi de o cunoaştere a principiilor care să îi orienteze organizarea. Perioadele de mare civilizaţie, într-adevăr, sunt acelea în care aceste două condiţii se regăsesc. Democraţia nu este posibilă fără un ideal în posibilităţile nelimitate ale naturii umane de a îmbogăţi o experienţă mereu mai liberă şi mai umană, la care toţi să participe şi să contribuie. Iniţial, trăind într-o societate în care acţiona principiul lui Platon potrivit căruia nimeni nu poate să nu aibă un conducător, dar şi mai târziu, când Napoleon afirma că "oamenii nu au alte drepturi decât să fie guvernaţi", individul nu a încetat, totuşi, să viseze că poate acţiona independent, deşi experienţa cinică îi demonstra că este incapabil de aceasta . Individul, în cele din urmă, condus de raţiune, şi-a dat seama că este mai liber într-o societate organizată pe baza unuin consens, decât în singurătatea în care nu ascultădecât de el însuşi. Fie că îşi ducea existenţa într-o timocraţie (conducere unică), oligarhie (conducerea unei familii) sau democraţie (conducerea de către popor), toţi se considerau apţi să judece o politică, dar foarte puţini erau cei care o puteau crea (Socrate). Libertatea a însemnat pentru cetăţean, la început, dreptul pur şi simplu de a-şi folosi inteligenţa cu care era înzestrat. Prin democraţie a înţeles, ulterior, posibilitatea de a pune în practică această inteligenţă a sa şi a tuturor, în folosul societăţii. Privită astfel, mişcarea politică, o succesiune de diferite forme de conştiinţă spre democraţie, apare ca un vector al istoriei, o luptă între Spirit şi Forţă, o mare aventură a omenirii, o călătorie în timp , nu fără sfârşit, dar în mod sigur spre o destinaţie încă necunoscută, datorită ambiguităţilor şi dificultăţilor de punere în operă. Aşa se şi explică de ce nici la ora actuală nu există o definiţie unanim acceptată a democraţiei.
10
