Curs Masaj Antistres Si Recuperator1

Masaj antistres şi recuperator CURS STUDII DE MASTERAT: KINETOTERAPIA ÎN EDUCAREA ŞI REEDUCAREA FUNCŢIONALĂ Autori Prof. Univ. Dr. Mârza-D ănilă Doina Lector Univ. Dr. Alexe Dan Iulian

Editura Alma Mater Bacău – 2012

Referenţi ştiinţifici

Conf. Univ. Dr. Gabriela Raveica Conf. Univ. Dr. Gabriela Ochiană

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţ Naţionale a României MÂRZA DĂ DĂNILĂ NILĂ, DOINA Masaj antistres şi recuperator / Mârza-Dănilă Doina,

Caseta CIP

ISBN

Alexe Dan Iulian ; referen ţi şt.: Raveica Gabriela, Ochian ă Gabriela. - Bacău : Alma Mater, 2012 Bibliogr. ISBN 978-606-527-239-2 I. Alexe, Dan Iulian II. Raveica, Gabriela II. Ochiană, Gabriela 615.82

978-606-527-239-2

Referenţi ştiinţifici

Conf. Univ. Dr. Gabriela Raveica Conf. Univ. Dr. Gabriela Ochiană

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţ Naţionale a României MÂRZA DĂ DĂNILĂ NILĂ, DOINA Masaj antistres şi recuperator / Mârza-Dănilă Doina,

Caseta CIP

ISBN

Alexe Dan Iulian ; referen ţi şt.: Raveica Gabriela, Ochian ă Gabriela. - Bacău : Alma Mater, 2012 Bibliogr. ISBN 978-606-527-239-2 I. Alexe, Dan Iulian II. Raveica, Gabriela II. Ochiană, Gabriela 615.82

978-606-527-239-2

Cuprins Cuvânt înainte ............................................. .................................................................... .............................................. .............................................. ...........................................4 ....................4 Capitolul I. Organismul uman şi stresul.................................... stresul........................................................... .............................................. ....................................5 .............5 Scop...................... Scop ............................................. .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ............................5 .....5 Obiective operaţionale............................................ ionale................................................................... .............................................. .............................................. ........................5 .5 1.1. Elemente de teorie general ă a stresului .............................................. ..................................................................... ...........................................5 ....................5 1.2. Principalele c ăi care mediază răspunsul la stres............................................ stres................................................................... ..............................10 .......10 1.3. Reacţia organismului la stres.......................................... stres.................................................................. ............................................... .....................................13 ..............13 1.4. Efectele stresului asupra principalelor func ţii şi organe ............................................... .............................................................15 ..............15 1.5. Stresul şi patologia .............................................. ..................................................................... .............................................. .............................................. ..........................19 ...19 1.6. Controlul stresului / capacitatea de înfruntare a solicit ărilor / coping-ul....................................23 Rezumat............................................... Rezumat........................ .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ..........................25 ...25 Bibliografie.......................................... Bibliografie................... .............................................. .............................................. .............................................. .........................................25 ..................25 Evaluare............................................... Evaluare........................ .............................................. .............................................. .............................................. .........................................26 ..................26 Capitolul II. Repere privind elementele interesate în aplicarea masajului şi efectele generale ale acestuia asupra organismului ............................................. .................................................................... .............................................. .........................................31 ..................31 Scop...................... Scop ............................................. .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ..........................31 ...31 Obiective operaţionale............................................ ionale................................................................... .............................................. .............................................31 ......................31 2.1. Generalit ăţi despre piele.......................................... piele................................................................. .............................................. .............................................31 ......................31 2.2. Atingerea, ca simbol şi importanţa sa în viaţa omului .............................................. ................................................................34 ..................34 2.3. Mâna, ca instrument de ac ţionare în aplicarea masajului............................................................36 masajului............................................................36 2.4. Efectele generale ale masajului asupra organismului şi a structurilor sale .................................39 .................................39 Rezumat............................................... Rezumat........................ .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ..........................43 ...43 Bibliografie.......................................... Bibliografie................... .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ..........................44 ...44 Evaluare............................................... Evaluare........................ .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ..........................45 ...45 Capitolul III. Masajul clasic relaxator ........................................... .................................................................. .............................................. ..............................47 .......47 Scop...................... Scop ............................................. .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ..........................47 ...47 Obiective operaţionale............................................ ionale................................................................... .............................................. .............................................47 ......................47 3.1. Procedeele şi tehnicile masajului clasic relaxator ............................................. .................................................................... ..........................47 ...47 3.2. Particularităţi de aplicare a procedeelor şi tehnicilor de masaj clasic relaxator asupra diferitelor regiuni ale corpului............................................. corpului.................................................................... .............................................. .............................................. ..................................53 ...........53 3.3. Rolul masajului clasic relaxator în combaterea stresului fizic şi psihic............................... psihic......................................67 .......67 Rezumat............................................... Rezumat........................ .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ..........................68 ...68 Bibliografie.......................................... Bibliografie................... .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ..........................69 ...69 Evaluare............................................... Evaluare........................ .............................................. .............................................. .............................................. .........................................69 ..................69 Capitolul IV. Masajul antistres........................................... antistres.................................................................. .............................................. .........................................73 ..................73 Scop...................... Scop ............................................. .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ..........................73 ...73 Obiective operaţionale............................................ ionale................................................................... .............................................. .............................................73 ......................73 4.1. Caracteristicile masajului antistres................................. antistres........................................................ ............................................... ......................................73 ..............73 4.2. Efectele masajului antistres..................... antistres ............................................ .............................................. ............................................... ......................................75 ..............75 4.3. Tehnica de testare a gradului de relaxare în masajul antistres ............................................. ....................................................76 .......76 4.4. Tehnica de aplicare a masajului antistres .............................................. ...................................................................... ......................................76 ..............76 Rezumat............................................... Rezumat........................ .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ........................100 .100 Bibliografie.......................................... Bibliografie................... .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ........................101 .101 Evaluare............................................... Evaluare........................ .............................................. .............................................. .............................................. .............................................. ........................102 .102 3

Cuvânt înainte Din 1936, când Hans Selye a lansat termenul de stres, adaptat biologiei sub numele de stress of life, acesta a dobândit o asemenea notorietate încât a intrat în limbajul curent peste tot în lume, cu un în ţeles mai mult sau mai puţin bine definit. Cum era şi firesc, publicul larg, dar adesea şi persoane calificate i-au atribuit sensuri depărtate de cel originar, ceea ce nu putea să nu ducă la confuzie şi la interpretări eronate. "Stresul a apărut o dată cu viaţa, fiind un atribut al viului. F ără stres nu există nici viaţă şi nici evoluţie, dar în exces devine d ăunător. Acesta este stresul, şi bun şi rău, întotdeauna prezent şi necesar" (Selye, H., 1976). Viaţa omului modern se derulează în ritmuri alerte şi într-un cadru cu totul nou faţă de generaţiile anterioare. Viaţa în oraşele moderne, supraaglomerate şi poluate, solicitările fizice şi mai cu seamă psihice, viaţa într-o continuă competiţie, fac ca omul zilelor noastre să se îndepărteze tot mai mult de viaţa trăită doar cu câteva generaţii mai înainte. Viaţa omului modern este într-o permanentă stare de stres. În noua sociogenez ă impusă de urbanizare la om se găsesc destule motive pentru trăirea unor stări perpetue de stres. Fie că ele se datorează supraaglomerării, fie că sunt urmarea unor greşeli de dietă, de microclimat sau cel mai frecvent a tuturor acestor factori, rezultatul global este o stare persistent ă de stres supraliminal. Consecinţele care decurg din aceasta sunt lesne de întrev ăzut şi, de fapt, suntem contemporani cu ele: tulburări de comportament, incidenţă mare de boli cardiovasculare, de ulcer gastroduodenal, de a şa numite boli infecţioase condiţionate. Date fiind toate aceste aspecte, este de la sine în ţeles că depistarea celor mai eficiente modalităţi de acţionare în sensul asigur ării protecţiei persoanei în faţa stresului sau a combaterii efectelor sale, prezint ă o actualitate şi o importanţă deosebită în condiţiile societăţii actuale. Masajul, în general şi noua metodă prezentată în această lucrare, în special, se încadreaz ă în categoria acestor mijloace eficiente care pot fi folosite pentru combaterea efectelor stresului, dar şi pentru asigurarea refacerii potenţialului fizic şi psihic al organismului după perioade de activitate solicitante.

Masaj antistres şi recuperator

Capitolul I. Organismul uman şi stresul Scop

Cunoaşterea noţiunilor de bază referitoare la teoria generală a stresului, precum şi a modului în care organismul uman reacţionează sub influenţa, mai mult sau mai pu ţin prelungită şi intensă, sub influenţa stresului. Obiective opera ţ i onale ţionale   

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: să cunoască şi să înţeleagă noţiunile de bază specifice teoriei generale a stresului să cunoască definiţiile diverselor concepte specifice să cunoască şi să înţeleagă modul în care organismul uman reacţionează sub influenţa stresului

1.1. Elemente de teorie general ă a stresului Noţiunea de stres a ap ărut şi s-a dezvoltat în paralel cu amplificarea şi introducerea în medicina umană a cuceririlor biochimiei, cu trecerea de la tipul de medic clinician, care îşi baza diagnosticul pe metodele semiologice, la investiga ţiile tot mai numeroase şi de mare fineţe oferite de tehnica modern ă. Reacţiile nespecifice ale fiecărei fiinţe vii ne fac să regândim structura organismului şi să-l studiem în complexitatea relaţiilor şi interrelaţiilor care îl fac să funcţioneze ca un sistem cibernetic perfect. Termenul de stres a intrat în vocabularul biomedical relativ rapid după lansarea lui de către H. Selye. După Selye (1984), "stresul este un termen sinonim cu o cre ştere a glucocorticoizilor plasmatici şi cu alte modificări asociate, mereu acelea şi, iar termenul de stresor se referă la stimulii care evocă răspunsul la stres". Atât în vorbirea curentă, cât şi în literatura de specialitate, termenul de stres se asociază cu diferite stări maladive, cu situaţii de suprasolicitare a organismului sau este folosit cu nuanţă de oboseală şi epuizare. Termenul de stres acoperă o largă arie de stări în care organismul nu face faţă solicitărilor, sau se găseşte într-o stare tensională extremă. Cuvinte ca stres, anxietate, tensiune sau / şi psihosomatic au acum un loc larg în limbajul curent. Este adevărat că, multora dintre noi, viaţa ne pare mai complexă şi căutarea unui echilibru personal ni se pare dificil ă. Comună fiecărei generaţii, problema adaptării la ritmul de viaţă actual, la exigen ţele vieţii sociale, la ritmul necesar de formare a unor deprinderi, devine crucial ă, iar structurile sociale şi familiale - ca valorile tradiţionale par incapabile să propună răspunsuri eficace. Din punct de vedere al implicării în patologie, după Coculescu şi P ătraşcu (citaţi de Iamandescu, I.B., 1999), "stresul trebuie înţeles atât ca favorizant al îmbolnăvirilor, cât şi ca rezultat al prezenţei bolii". În patologia umană sunt cunoscute grave boli psihice sau / şi boli apărute ca efect imunodepresor al stresului, mediate în parte de peptidele opioide endogene şi de glucocorticoizi. Definirea stresului, în sensul conţinutului, este tot atât de dificil de realizat ca şi însăşi definirea vieţii sau a morţii. Din punct de vedere biologic, starea de viu se define şte 5

prin cele trei proprietăţi obligatorii pe care trebuie să le deţină: metabolism, reactivitate şi autoreproducere. Fiecare din ele pot fi modificate de factorii mediului extern, de factorii stresanţi şi, mai mult decât atât, reactivitatea nu poate exista, nu se poate manifesta în absenţa factorilor de stres. Odat ă prezentate aceste elemente de biofiziologie, vom putea înţelege şi vom fi de acord cu Selye (1984), când postula: "viaţa fără stres nu poate exista, aceasta înseamnă moarte". Utilizarea termenului de stres include trei situaţii, în funcţie de înţelesul acordat: stresul ca tensiune sau forţă aplicată asupra organismului; stresul ca răspuns fiziologic al unei fiinţe aflate sub acţiunea unui stresor; stresul în contextul psihologic, descris ca fiind incapacitatea de a înfrunta anumite evenimente din mediul înconjurător. În studiul stresului s-au conturat, în timp, dou ă direcţii: investigaţii privind răspunsul fiziologic al organismului stresat şi investigaţii asupra răspunsului psihologic. Cercetările în direcţia răspunsului fiziologic au vizat reac ţia suprarenalei, atrofia timolimfatică şi ulcerul gastroduodenal. Latura psihică a fost studiată prin prisma modului în care sistemul nervos interpretează şi răspunde la o gama largă de evenimente din mediul înconjurător. Plecându-se de la studiile reacţiilor hormonale în sindromul de stres, s-a ajuns la implicarea necondiţionată a sistemului nervos (somatic şi vegetativ) iar, în prezent, studiile sunt axate pe reacţia de comportament şi reacţiile psihologice. În afara mecanismelor fiziologice şi psihologice, care stau la baza reac ţiilor umane la stres (derivate din evolu ţia filogenetică), se pare că oamenii au capacitatea de a activa reacţiile la stres ca rezultat al circumstanţelor interpretate în termeni cognitivi. Specia umană posedă, de asemenea, atributul memorării unor stări de stres, ceea ce face posibilă apariţia întregului cortegiu al reacţiilor la stres doar prin reamintirea şi retrăirea mentală a acestei stări. Răspunsul nespecific al organismului la stres trebuie în ţeles ca un fenomen de ocrotire şi apărare a funcţiilor vitale ale organismului (respiraţie, activitate cardiacă, nervoasă, digestivă etc.). Răspunsul nespecific se deruleaz ă pe fondul desfăşurării nestingherite a funcţiilor vitale ale organismului. Evoluţia în timp a fiinţelor vii şi a reacţiilor de păstrare şi perpetuare a lor a selectat mijloacele cele mai perfecţionate de aparare, mijloace care să nu tulbure buna desf ăşurare a fenomenelor esenţiale de menţinere şi perpetuare a vieţii. Solicitările prea mari sau de lungă durată vor determina antrenarea şi a mijloacelor cu r ăspuns specific. Atunci unele func ţii vitale vor fi perturbate şi deviate din desf ăşurarea ritmică a activităţii lor. Variaţia funcţiilor organismului nu poate depăşi limitele pe care organismul le-a moştenit, deviaţiile constantelor fiziologice fiind totdeauna încadrate în acei parametri care permit menţinerea funcţiilor vieţii. Homeostazia, acest echilibru interior, este reglată cibernetic, în interdependenţă cu toate funcţiile vitale, în aşa fel încât fiinţa s ă supravieţuiască. Solicitările intense sau de lung ă durată determină răspunsuri ce depăşesc posibilităţile de reglare şi echilibrare, ceea ce duce implacabil la pierderea funcţiilor care dau calitatea de viu. Toate răspunsurile implicate, fie că sunt comportamentale, fie că sunt fiziologice, pot fi considerate ca adaptative, prin aceea că ele tind, fie să minimalizeze, fie să îndepărteze fiinţa vie de o sursă de pericol real sau potenţial. Sindromul tradus prin răspunsul stereotip al organismului la acţiunea diferiţilor factori nocivi, a fost denumit sindrom general de adaptare (SGA) sau sindrom de stres biologic. Hans Selye a utilizat termenul de stres, în 1950, spre a desemna "un ansamblu de reacţii ale organismului faţă de o acţiune externă exercitată asupra sa de către un evantai larg de agenţi cauzali: fizici, chimici, biologici, psihici; constând în apariţia unor variate modificări morfo-funcţionale, în special endocrine". În cazul unei ac ţiuni de mai lungă durată a agentului stresor, aceste modificări îmbracă forma a ceea ce Selye a numit, înc ă din anul 1936, Sindromul general de adaptare (SGA) care "cuprinde totalitatea mecanismelor nespecifice (apar la oricare dintre agenţii declanşanţi), capabile să asigure


mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în faţa agresiunii care îi ameninţă integritatea morfologică sau a constantelor sale umorale" (Selye, H., 1984). Selye (1984) studiază şi descoperă trei faze succesive în derularea sindromului general de adaptare: reacţia de alarmă, reacţia de rezistenţă şi faza de epuizare. "Reac ţi a de alarm ă se traduce prin modificări induse de către sistemul nervos simpatic şi de medulosuprarenală, având loc şi o activare a corticosuprarenalei. În această fază, iniţial are loc o scădere a rezistenţei organismului, astfel că agresorii foarte puternici pot produce moartea. Reac ţi a de rezisten ţă apare când acţiunea agresorului persistă, iar organismul îşi creează un echilibru, reuşind să se adapteze la noua situa ţie. Semnele reacţiei de alarmă sunt estompate, iar capacitatea de rezistenţă urcă peste nivelul normal. Faza de epuizare se înregistrează după ce întreaga energie de adaptare a organismului a fost epuizat ă sub acţiunea suficient de prelungită a unui agresor. Puterea de adaptare a organismului fiind limitată, se ajunge la epuizare". Meritul lui Selye constă în a fi reuşit să observe şi să reţină răspunsul stereotip, reacţiile comune ale organismelor expuse stresului. Teoria stresului a evoluat mereu, devenind complexă şi îmbogăţindu-se prin descoperiri, adăugându-şi noi valenţe, dar rămânând în esenţă firul care uneşte reactivitatea comună tuturor organismelor vii, oricât de simple sau oricât de superioare ar fi organizate ele. Particularităţile individuale intervin determinant în r ăspunsul la acţiunea stresului; în condiţii similare stresul provoacă, la unii subiecţi, reacţie de echilibrare a homeostaziei, pe când la alţii se ajunge rapid la faza de epuizare sau chiar de şoc. •

•

•

Figura nr. 1. Fazele stresului (Melgosa, J., 2000) Reacţia nespecifică este primul răspuns pe care organismul viu îl dă la acţiunea unor agenţi stresanţi, răspuns ce poate fi urmat, în unele cazuri, de reac ţii specifice. Răspunsul nespecific este placa turnant ă a întregului sistem reacţional, care recepţionează şi răspunde instantaneu, încearcă şi reuşeşte aproape în fiecare clipă să restabilească homeostazia, cu ajutorul reacţiilor nespecifice pe care le realizează fără a mai solicita sistemele specializate. Dacă acest răspuns de adaptare nespecific ă nu este suficient să restabilească echilibrul homeostazic, atunci vor fi afectate celelalte sisteme pentru a da un răspuns specific adecvat. Placa turnant ă a echilibrului homeostazic, prin legăturile sale neuro- şi hormonoreglatoare, are proprietatea de a solicita selectiv exact sistemul cel mai specializat şi capabil să dea răspunsul cuvenit situaţiei date. M. Ighehart (1991) găseşte în teoria lui Selye trei implicaţii importante: "efectele stresului se adună cu timpul; •

7

analiza efectelor patologice ale stresului asupra organismului; efectele stresului sunt cumulative". Irina Holdevici şi I. Vasilescu (1993), specifică: "situaţia stresantă - se referă la un stimul nociv sau la un eveniment cu semnifica ţie puternică afectogenă; starea organismului – caracterizată printr-o tensiune acută, printr-o supraîncărcare ce impune mobilizarea tuturor resurselor fizice şi psihice ale organismului pentru a face faţă ameninţărilor". În activităţile directe, individul se opune situa ţiilor stresante, modificând relaţiile sale cu mediul ambiant prin anumite strategii (cf. Holdevici şi Vasilescu, 1993): "pregătirea pentru preîntâmpinarea situaţiilor stresante; acţiuni agresive la adresa agentului stresant; comportamente de evitare; reacţie de apatie sau comportament lipsit de speranţă". Filozoful francez Cl. Bernard (citat de Andre, C. Şi Lelord, F., 1995) demonstrează că "mediul intern al organismului nu se schimb ă în raport cu mediul extern care este în continuă schimbare". După unii autori (M. Epuran, 1996), "stresul este perceperea unei amenin ţări, mai precis percepţia unei incapacităţi de a face faţă cerinţelor, ca răspuns apărând tendinţa de fugă sau de luptă (flight or fight), iar dacă acestea nu sunt posibile f ăcându-se simţită presiunea sau încordarea". Printre caracteristicile stresului se numără: poate fi o reacţie de subsolicitare sau de suprasolicitare adesea e însoţit de o autoevaluare negativă, provenită din experienţele negative anterioare este dependent de experienţă (dacă ai capacitatea de a face faţă stresului - coping - nu vei fi afectat în viitor, incapacitatea respectiv ă putând conduce la îmbolnăviri serioase). Stresul este văzut de unii autori (Epuran, M. ş.a., 2001), atât ca proces, cât şi ca stimul. După McGarth (citat de Epuran, M. ş.a., 2001), stresul apare când există un dezechilibru între cerinţele percepute şi percepţia capacităţii organismului de a răspunde. • •

•

•

• • • •

• •

•

Cerinţe, obiectiv

Dezechilibru perceput între cerinţe şi capacitatea de răspuns

Răspuns

Figura nr. 2. Stresul ca proces (Epuran, M. ş.a., 2001) Stres

Ameninţare

Reacţie de stare anxioasă

Figura nr. 3. Stresul ca stimul (Epuran, M. ş.a., 2001) În schema anterioară, stresul este considerat stimul pentru anxietate. Pentru a evita confuziile posibile datorate variet ăţii de conotaţii existente pentru stres, Marita Inglehart (citată de Epuran, M. ş.a., 2001) se va referi la faptul ca evenimentele critice ale vieţii conduc la tensiune. Aceast ă tensiune va motiva individul săşi restabilească consistenţa cognitivă în cadrul viziunii proprii despre via ţă. Autoarea aduce ca argumente faptul că însuşi Selye găsise, în 1976, 110.000 publicaţii pe tema stresului, foarte diferite ca nivel de analiză. Aspectele fiziologice ale stresului au fost cercetate de Cannon (1929), Selye (1956), cele psihologice de Lazarus (1966), iar cele


sociale de Smelser (1963). În continuare, termenul de stres a fost definit foarte diferit, în funcţie de nivelul analizei propuse. Termenul de stres, spune M.Inglehart (1991), este folosit pentru a descrie stimulii care produc anumite reacţii de stres (definiţie prin stimuli); el este de asemenea folosit pentru a descrie reac ţiile însăşi (definiţie prin răspuns), sau pentru a descrie procesele mediatoare - intervening processess (Lazarus, S., Folkman, R.S., 1984). Utilizarea preferenţială a termenului de tensiune evit ă deci unele neajunsuri ale polisemiei termenului de stres. Stresul poate avea cauze fizice: foamea, boala, dezechilibrele alimentare; surmenajul fizic, oboseala; schimbările de climă excesive; zgomotul (după un sondaj IFOP din 1978 zgomotul este factorul nr.1 de stres pentru 32% din persoanele integrate); perturbările de ritm biologic; cel ce lucrează noaptea, pilot de linie etc. poluarea şi intoxicaţiile. dar, de asemenea, sunt şi numeroase cauze psihologice: frustrări, plictiseală, emoţii prea puternice, griji profesionale, schimbări de mediu.... Într-un mod general, schimbările, adică toate situaţiile care necesită o adaptare, o modificare de comportament impusă sunt generatoare de stres. Noi nu reacţionăm toţi în acelaşi fel la diferiţi agenţi de stres fie ei fizici sau psihologici. Pentru unii, un eveniment va fi primit ca stimulativ, pe când alte persoane î şi vor pierde cumpătul. La fel, în faţa unei agresiuni microbiene, un organism va mobiliza toate resursele sale defensive şi nu va permite bolii să se instaleze, în timp ce altul se va lăsa copleşit. Boala nu este cauzat ă numai de cauze exterioare, ci depinde de şi calitatea reacţiilor noastre de apărare şi adaptare în faţa agresiunilor. Noi reacţionăm diferit, în funcţie de mai mulţi factori: boli anterioare; constituţie fizică; alimentaţie; educaţie; mediul înconjurător etc. Factorii alimentari au o mare importanţă, în măsura în care ei determină în parte buna funcţionare a sistemului nostru nervos şi glandular. Următoarele elemente micşorează mult rezistenţa noastră la stres: excesul de zahăr, mai ales cel prelucrat, superior; excesul de grăsimi, mai ales de origine animală; excesul sau insuficienţa proteinelor; excesul de sare; excitante: cafea, ţigări, alcool; alimentaţia săracă în minerale (calciu, magneziu etc); alimentaţia săracă în vitamine. Educaţia pe care am primit-o ne-a pregătit mai mult sau mai puţin pentru a ne apăra sau a ne adapta. Ea poate fi generatoare de stres neînv ăţându-ne să ne respectăm limitele, angajându-ne în cursa pentru bani sau putere în detrimentul nevoilor noastre biologice. Pentru a evita pericolul de îmbolnăvire cauzat de stres, medicina modernă pune la dispoziţia omului sănătos o gama variată de mijloace fizice şi psihice care se adresează organismului: tehnici de relaxare, descărcări adecvate hormonale produse de eustresul de efort, masaj, acupunctură, presopunctură, gimnastică medicală, odihnă activă etc. • • •

•

•

•

• • • • •

•

•

•

• • • •

9

1.2. Principalele c ăi care mediaz ă răspunsul la stres Studiile experimentale au dovedit c ă există două căi principale prin care se realizează răspunsul la stres, astfel (Stora, J.B., 1999): Calea neurohormonală este formată dintr-o serie de servomecanisme biologice cu posibilităţi de autoreglare. Scoarţa cerebrală, prin senzorii săi, primeşte şi selectează informaţiile, apoi le transmite hipotalamusului, unde va avea loc comutarea influxului nervos în reacţie hormonală ce se transmite hipofizei şi suprarenalei, iar prin circuit sanguin întregului organism. A doua cale de transmitere a răspunsului la stres se realizează prin intermediul catecolaminelor eliberate sub influenţa descărcărilor de acetilcolină de către terminaţiile nervilor vegetativi şi de către medulosuprarenală. O delimitare netă între aceste două căi nu se poate face. Atât la om, cât şi la vieţuitoarele care posedă sistem nervos, acţiunea factorilor stresanţi va fi receptată în primul rând la nivelul acestuia. Prin intermediul cortexului cerebral, al formaţiunii reticulate şi sistemului limbic, influxul nervos ajunge la hipotalamus. Celulele neuroendocrine vor transforma semnalul nervos în mesager umoral (corticotropin releasing factor – CRF, identificat în hipotalamus şi neurohipofiză). Fără a intra în detalii, se impun unele precizări cu privire la structura, în mare, a sistemului nervos central şi, mai ales, la localizările unor funcţii şi la tipurile de reacţii declanşate de către diferitele segmente. Astfel, la nivelul sistemului nervos, se disting trei regiuni diferite: axul central, format din măduva spinării, bulb, cerebel, creierul mijlociu şi hipotalamus sistemul limbic (aria orbito-frontală, hipocampul, aria preoptică, septul, amigdalele) cortexul cerebral, porţiunea cea mai dezvoltată la vertebratele superioare. Prin studii experimentale, ablaţie sau stimulare electrică a diferitelor porţiuni ale sistemului nervos, s-a reuşit să se identifice anumite funcţii ale acestor zone şi reacţii induse în organism, astfel (Lazarus, R.S., Folkman, S., 1984): Cortexul cerebral şi emisferele cerebrale, cunoscute ca neoencefal, reprezint ă locul de selectare şi dispeceratul de distribuire a impulsurilor spre efectori (aici se iau deciziile); acesta este responsabil de func ţiile cunoaşterii. Sistemul limbic (paleoencefalul) este sediul principalelor reac ţii emoţionale, favorizând apariţia reacţiilor adecvate la stimulii noi. Acest segment elaboreaz ă o reprezentare internă, o memorie a lumii interioare, cu care pot fi confruntate imaginile mediului înconjurător. Structurile acestui segment îndeplinesc funcţii bine precizate. Astfel, stimularea electrică a nucleului amigdalian provoacă reacţii simpatice şi parasimpatice, secreţie intensă de ACTH şi de corticosteroizi. Stimularea hipocampului produce mişcări involuntare, precum şi un model modificat de secreţie a corticosteroizilor. Prin stimularea altor segmente ale sistemului limbic, se produc modificări ale presiunii sanguine, ale ritmului cardiac, precum şi modificări pupilare. Trunchiul cerebral, cu mezencefalul, ganglionii bazali şi hipotalamusul joacă un rol esenţial în stabilirea teritoriului, în căutarea de adăpost, hrană şi în reproducere. În general, hipotalamusul, prin funcţiile lui, influenţează activităţile necesare supravieţuirii individului în spaţiu, este strâns legat de sistemul limbic şi este considerat centrul reglării răspunsurilor autonome. Prin poziţia lui, dar şi prin funcţiile sale, este staţia de releu care comută sistemul nervos în reacţie hormonală spre hipofiză. Cu ajutorul legăturilor vasculare, factorii hipotalamici sunt dirijaţi direct în hipofiza anterioară, determinând •

•

•

• •


răspunsul hormonal provocat de stresori. Hipotalamusul este implicat şi în unele reacţii emoţionale. Hipotalamusul, în situaţii de stres, poate interveni pe trei c ăi: activând, pe cale neurogenă, sistemul catecolamin-ergic simpatoadrenal eliberând neurohormoni hipofizotropi sintetizând vasopresină şi peptide opioide Sistemul nervos vegetativ şi suprarenala reprezintă o altă cale, integrată la prima, de răspuns a organismului la starea de stres. Sistemul nervos simpatic este implicat în producerea unor serii de modificări corespunzătoare efortului de pregătire pentru fugă sau luptă. În cursul reacţiilor emoţionale, acesta acţionează ca un mecanism de urgenţă, alături de medulosuprarenală. Intervenţia lui şi a medulosuprarenalei se traduce prin creşterea activităţii cardiace şi dirijarea fluxului sanguin din viscere spre mu şchii voluntari. Starea de stres provoacă o reacţie promptă a viscerelor inervate de sistemul nervos simpatic, reacţie tradusă mai cu seamă la nivel vascular. Stimularea sistemului nervos vegetativ simpatic determină activarea medulosuprarenalei cu secreţie de adrenalină şi noradrenalină, hormoni cu efecte similare sistemului nervos simpatic. Noradrenalina este mai activă în creşterea presiunii sanguine, dar este mai puţin eficace în efectele sale metabolice şi în relaxarea muşchilor netezi, în comparaţie cu adrenalina. În st ările emotive, ca frica şi anxietatea, creşte debitul de adrenalină, în timp ce noradrenalina r ăspunde mai lent, deşi în efort fizic nivelul circulant al acestui hormon creşte. Referitor la aceste catecolamine se poate afirma că sunt secretate în toate situaţiile care necesită un răspuns activ al organismului şi o mobilizare a resurselor energetice pentru a face faţă agresiunii. În sens larg, se poate discuta de o reacţie simpatoadrenergică diferenţiată după natura solicitărilor. Drumul parcurs de influxul nervos declan şat prin stres, până la realizarea unui răspuns al organismului este următorul: celulele neuroendocrine din hipotalamus secret ă CFR, care ajunge la lobul anterior al hipofizei prin intermediul sistemului port hipotalamohipofizar. Prin aceste vene portale şi nu pe cale nervoasă este stimulată secreţia de ACTH. În cortexul suprarenal, ACTH determin ă secreţia de glucocorticoizi, cortizol şi corticosteron. Hormonii corticosuprarenali stimulează gliconeogeneza, asigurând energia necesară efortului de adaptare la condiţii de stres. Concomitent, glucocorticoizii produc involuţia timolimfatică, eozinopenie şi limfopenie. Aceste reacţii sunt caracteristice stării de alarmă, de adaptare fiziologică şi de coexistenţă în echilibru a organismului cu starea de stres. Este ceea ce se nume şte reacţie sintoxică. Prelungirea acţiunii stresorului sau intensitatea mărită a acestuia va fi urmată de reacţii umoale cu traduceri clinice şi morfopatologice, datorită descreşterii ACTH şi secreţiei mărite de mineralocorticoizi. • • •

Figura nr. 4. Organele, aparatele şi sistemele organismului implicate în fiziologia stresului (Melgosa, J., 2000)

11

Căile, releele şi staţiile parcurse de către informaţia declanşată de stres, precum şi răspunsul organismului sunt reglate cibernetic pe baza propriet ăţilor de recepţie, transmitere şi modelare a intensităţii prin retroinformare (feed-back). Astfel, un exces de CRF poate inhiba secreţiile endocrine. Surplusul de hormoni declanşat de ACTH va reinforma sistemul hipotalamo-hipofizar, acţionând ca inhibitori asupra secre ţiei de ACTH, sistem denumit feed-back scurt. Selye a probat existen ţa unui mecanism de informare corticoid sau feed-back lung. Nivelul crescut de corticoizi în sânge va avea efecte inhibitare asupra secreţiei de ACTH.

Figura nr. 5 Controlul hipotalamo-hipofizar al corticosuprarenalei (Levine, citat de Baba, A.I. şi Giurgea, R., 1993) Organismul, prin sistemele de reglare, reuşeşte s ă-şi menţină homeostazia, chiar şi în condiţii vitrege, de influenţare nefavorabilă exercitate de mediul înconjurător. În acelaşi timp, prin homeoreză va avea loc o selectare a priorit ăţilor în funcţie de o anumită stare fiziologică, mai ales la nivel tisular.

Figura nr. 6. Relaţia sistem imunitar – sistem endocrin la factorii de stres (Khansari şi colab., citaţi de Baba, A.I. şi Giurgea, R., 1993)


Reacţia organismului la factorii de stres nu se limiteaz ă numai la axul hipotalamohipofizo-suprarenal, ci vor fi antrenate şi celelalte glande endocrine cu to ţi hormonii lor, precum şi alte sisteme şi organe care concurează la realizarea homeostaziei. Fiecare celulă a organismului este scăldată de mediul intern care vehiculeaz ă substanţele nutritive, iar cu ajutorul hormonilor secretaţi de glandele endocrine şi vehiculaţi de către sânge va fi ţinută la curent cu tot ce se petrece în organism. În cursul evoluţiei, organismele şi-au creat un bioritm pe care îl menţin cu ajutorul reacţiilor de adaptare, atunci când condiţiile de mediu se schimbă. Există un ritm circadian al secreţiei de ACTH-corticoizi, ritm ce va influenţa şi răspunsul la stres al organismului, în funcţie de nivelul hormonal existent în momentul acţiunii factorului ostil.

Figura nr. 7. Circuitul biochimic al stresului (http://www.infoforyourhealth.com)

1.3. Reacţia organismului la stres Modul de adaptare a organismului la mediu este controlat de sistemul nervos şi sistemul endocrin. Sistemul nervos simpatic şi parasimpatic participă la elaborarea răspunsurilor organismului la stimulii percepu ţi. Încă din anii ‘30, cercetătorii s-au concentrat pe necesitatea de a localiza în interiorul creierului reacţiile emoţionale. În timp, "s-au descris conexiunile între sistemul limbic şi regiunile cortexului în reprezentarea mecanismului intern al emo ţiei (Papez, 1937), rolul fundamental al hipotalamusului în reacţiile emoţionale (Hess, 1955), legăturile observate între undele cerebrale şi stările de relaxare" (Abrassart, J.L., 1990). Mai târziu, Edmund Jacobson a abordat o pozi ţie holistică faţă de această problemă, considerând că "experienţa unei persoane stresate este caracterizat ă de un răspuns global al organismului, care integreaz ă toate sistemele: muscular, organic, circulator, nervos şi hormonal" (Abrassart, J.L., 1990). El a pus sub semnul întrebării ideea conform căreia, pornind de la o informaţie senzorială receptată de organism, creierul 13

comandă muşchilor reacţia corespunzătoare şi a propus corelarea reacţiilor neuromusculare cu cele emo ţionale specifice fiecărei persoane şi înlocuirea ideii conform căreia creierul comandă corpul cu aceea a existenţei unei autoreglări biologice globale. El a demonstrat că organismul reacţionează direct şi prompt la orice schimbare care intervine în mediul înconjurător, prin reacţii coordonate de fapt de toate sistemele enumerate mai sus. Jacobson include în termenul de reacţii neuro-musculare toate reacţiile emoţionale analoage celor observate în timpul efortului voluntar, care apar la persoanele stresate. Observând faptul că simpla evocare mentală a unei situaţii produce aceleaşi reacţii ca şi situaţia reală, el a propus o metodă de relaxare bazată pe autoevaluarea senza ţiilor musculare cu ajutorul unei succesiuni de contracţii şi relaxări. Aplicând această metodă a constatat că prin antrenament sistematic se poate obţine relaxarea voluntară a muşchilor şi, prin biofeedback, reducerea activităţii circuitelor cerebrale şi sistemelor organice afectate de stres. Pornind de la perceperea unei situa ţii / eveniment, în organism se declanşează un ansamblu întreg de reacţii de evaluare, în funcţie de experienţa anterioară în situaţii / evenimente asemănătoare. Acestea se compară cu scopurile de atins în situaţia nouă şi rezultatele acestor evaluări dau naştere la noi senzaţii, care din sfera psihică se vor repercuta asupra celei fizice, determinând producerea unor noi reac ţii neuro-musculare. De cele mai multe ori, aceste reacţii de evaluare nu se produc la nivel conştient, devenind conştiente doar reacţiile neuro-musculare şi nici acestea în faza incipientă, ci după ce s-au amplificat suficient, astfel încât să devină jenante. Doar o autoobservare atent ă, bazată Figura nr. 8. pe un antrenament sistematic, ne poate Simptomele stresului (Hindle, T., 2001) permite conştientizarea modului în care organismul nostru reacţionează la evocarea unei situaţii trecute sau la proiectarea mentală spre o situaţie viitoare. Ceea ce numim emo ţie este de fapt, în optica lui Jacobson (citat de Abrassart, J.L., 1990), "un ansamblu de procese psihice şi neuro-musculare asociate". În interacţiunea cu lumea înconjurătoare, percepem realitatea prin intermediul simţurilor, iar cercetarea ştiinţifică a demonstrat deja faptul că acestea au anumite limite. Ca atare, perceperea realităţii este influenţată şi de trăirile interioare declanşate de situaţia respectivă (sentimente, emoţii, care determină, la rândul lor, anumite senzaţii corporale). Practic, în timp, perceperea realităţii devine un fel de proces condi ţionat, în care, la nivel intern, se asociază situaţia percepută cu trăirirle resimţite anterior în situaţii asemănătoare. Pentru că, fiecare persoană are un mod propriu de a func ţiona şi, mai ales, de a răspunde prin anumite reacţii în faţa stimulilor primiţi din exterior, perceperea realităţii devine o problemă de interpretare, subiectivă. Apariţia unor tensiuni psihice şi trăirea unor sentimente puternice la evocarea mentală a unei situaţii (sau chiar în faţa situaţiilor, datorită condiţionărilor), determină implicit şi apariţia unor tensiuni musculare. Aceste tensiuni sunt normale şi necesare, în cazul în care sunt bine adaptate necesit ăţilor, pentru declanşarea acţiunii. Dar pot apare mai multe situaţii în care aceste tensiuni musculare devin perturbatoare, astfel (Epuran, M. ş.a., 2001):


evaluarea greşită a situaţiei (fie datorită incapacităţii de a ne conştientiza corect propriul corp, fie condiţionărilor anterioare, fie unor sentimente ca frica, furia etc.) şi declanşarea unor tensiuni musculare neadaptate corespunzător, ceea ce duce la încordări inutile în cazul în care evaluarea trebuie să fie urmată de acţiune, sau acumulare de tensiuni musculare, prin neconsumarea ac ţiunii. Tensiunile acumulate se permanentizeaz ă şi dereglează o serie de funcţii (în primul rând funcţia circulatorie, prin comprimarea pereţilor vaselor de sânge şi apoi şi celelalte: respiratorie, digestivă etc.). Muşchii îşi pierd elasticitatea, apar contracturi musculare care dezechilibreaz ă aliniamentul corect al corpului, acest dezechilibru putând accentua, la rândul s ău, perturbarea diverselor funcţii. tulburările de sensibilitate pot conduce la înregistrarea unor senzaţii eronate în relaţia cu stimulii exteriori, ajungându-se astfel la perceperea incorect ă a realităţii şi la interpretarea sa în funcţie de aceste senza ţii greşite. Toate aceste situaţii conduc, în timp, la diminuarea şi pierderea flexibilităţii mentale şi fizice, apariţia rigidităţii în gândire şi mişcare, apariţia dificultăţilor de comunicare, diminuarea capacităţii de relaxare psihică şi fizică şi, implicit, la scăderea randamentului în activităţile zilnice. •

•

Figura nr. 10. Relaţia dintre stres şi randament (Melgosa, J., 2000)

1.4. Efectele stresului asupra principalelor func ţii şi organe Se ştie că reacţiile fiziologice modifică conduita, dar şi stările psihice se repercutează asupra stării fiziologice, ambele putând determina disfuncţii. Anxietatea şi stresul conduc la modificări fiziologice. Modificările în dispoziţiile psihice, creşterea iritabilităţii, sentimentele vagi de aprehensiune, sunt puse pe seama scăderii glicemiei sanguine. Aceste simptome pot fi inversate crescând acest nivel al glicemiei. Disfuncţiile psihofiziologice sunt simptome fizice cauzate de factori emo ţionali şi se adresează unui organ care se afla sub controlul sistemului nervos autonom. Individul nu 15

este totdeauna con ştient de stările lui emoţionale. Iată o lista de dereglări care se produc ca urmare a stresului: boli de piele, dureri musculare - crampe, mialgii, dureri de cap, astm bronşic, tulburări cardiovasculare, tulburări gastrointestinale - ulcer, gastrite, colite, constipaţie, hiperaciditate, tulburări genito-urinare, tulburări endocrine. Teoria psihanalitică pune unele disfuncţii în alimentaţie, respiraţie şi altele pe seama frustrărilor resimţite de individ în legătură cu tendinţele sale vitale care sunt reprimate de societate. Când cauzele fizice nu sunt cunoscute, reac ţiile se numesc psihosomatice. "Reacţiile fiziologice pot servi drept indicatori pentru dezvoltarea capacit ăţii de a controla comportamentul în situaţiile de stres, prin conştientizare şi evaluarea realistă a acestei capacităţi "(Blank, L., Lewes, K., 1980). Factorii de stres afecteaz ă diferitele funcţii din organism, ca rezultat al influenţei pe care stresul o exercită asupra sistemului neuroendocrin. Tulburări cardiovasculare La persoanele expuse stresului apar tulbur ări cardiovasculare, acestea fiind exprimate prin modificările frecvenţei cardiace şi ale tensiunii arteriale. Stresurile repetate sau acţiunile prelungite se vor finaliza prin instalarea unei hipertensiuni constante, apari ţia modificărilor morfopatologice vasculare sub formă de ateroscleroză, stenoză coronariană şi infarct miocardic. Sistemul nervos vegetativ, mai cu seam ă componenta sa simpatic ă, acţionează încă din primele momente asupra cordului şi arterelor. Componentei neuronale i se adaugă hormonii reprezentaţi de adrenalină, noradrenalină şi glucocorticoizi. Aceştia vor produce şi modificări metabolice, printre care eliberarea de acizi gra şi liberi cu un grad ridicat de risc în formarea aterosclerozei. Acţiunea vasoconstrictoare a noradrenalinei va determina creşterea tensiunii arteriale, susţinută în continuare de glucocorticoizi. Concomitent, are loc o mărire a frecvenţei cardiace, tradusă prin tahicardie. Tulburări ale funcţiei de reproducere Hormonii hipofizari care controlează funcţia organelor sexuale, gonadotrofinele, sunt influenţaţi negativ de hormonii secretaţi în stres. Prezenţa ACTH la femei determină chistizarea foliculilor ovarieni, împiedicând dehiscenţa prin suprimarea secreţiei de hormon luteinizant hipofizar. Influenţe negative au loc şi asupra nidării ovulului fecundat, se reduce supravieţuirea embrionilor, se produce întreruperea sarcinii cu resorbţia sau avortarea produsului de concepţie. La bărbaţi, prezenţa ACTH-ului sau a corticosteroizilor diminuează producţia de andogeni testiculari. Tulburări de creştere şi dezvoltare Acţiunea catabolică a hormonilor elaboraţi în timpul stresului va determina oprirea creşterii şi dezvoltării tinerilor şi slăbirea adulţilor şi persoanelor în vârstă. Catecolaminele produc o intensificare a consumului de oxigen şi o creştere a metabolismului bazal, mobilizează glicogenul hepatic şi muscular, la fel şi acizii graşi din depozite. Glucocorticoizii acţionează asupra grăsimilor şi proteinelor în acelaşi sens ca şi catecolaminele. Concomitent, pe calea hipotalamo-hipofizar ă vor fi influenţate şi secreţiile endocrine. Secreţia de somatotrop se consideră a fi controlată de catecolamine. Modificări ale funcţiei imunitare La organismele stresate, modificările nervoase şi endocrine determină o scădere a rezistenţei la diferite infecţii. Stresul, distresul şi diferite boli psihiatrice sunt asociate cu efecte imunosupresoare. La om, hormonul de cre ştere se secretă în cantităţi mari în stresurile fizice şi psihosociale. Principalii factori de stres care determin ă deprimarea răspunsului imun sunt: stresul de c ăldură, stresul de frig, stresul de altitudine, stresul de


suprapopulare, izolarea, stresul alimentar, stresul de zgomot, mediul patogen, tratamentul cu antibiotice. Reacţia glandei suprarenale Prima reacţie a suprarenalei la un factor de stres este eliberarea de adrenalin ă şi noradrenalină, pentru ca într-o fază mai avansată să se elibereze hormonii corticosuprarenalieni. Aceste secreţii au rol în instalarea stării de rezistenţă la acţiunea factorilor de stres. Orice solicitare a unui organism homeoterm, indiferent de natura lui (stres psihic, metabolic, somatic), determină o secreţie crescută de catecolamine. Natura hormonului secretat de medulosuprarenală depinde de felul stresului. În acest sens, se ştie că o scădere bruscă a tensiunii arteriale (un stres circulator) accentuează secreţia de noradrenalină, în timp ce o activitate musculară epuizantă, care este însoţită de o hipoglicemie, sau chiar într-o hipoglicemie indusă de o secreţie crescută de insulină are loc o intensificare a secreţiei de adrenalină. În situaţia în care factorul stresant acţionează o perioadă mai îndelungată, reacţia suprarenalei este multifazică, producând modificări accentuate în sistemul hipotalamo-hipofizo-suprarenal. Mecanismul feed-back de autoreglare hormonală stă la baza activităţii axului hipotalamo-hipofizo-suprarenal, mecanism ce funcţionează în dependenţă de concentraţia hormonilor glucocorticoizi din sânge. Reacţia glandei hipofize Hipofiza îndeplineşte rolul de dirijor în constelaţia endocrină, prin intermediul ei stabilindu-se legătura dintre sistemul endocrin şi nervos. Pe de altă parte, se ştie că prin sistemele hipotalamo-hipofizo-suprarenal se intervine în mecanismele generale de reglare a organismului, în adaptarea organismului la diferite acţiuni ale mediului. În stările de stres, când organismul face eforturi pentru adaptare, hipofiza, printr-o reacţie foarte rapidă, intervine realizând în acest fel modificări adecvate. Sistemul hipotalamo-hipofizar reprezintă veriga principală care realizează homeostazia organismului. Excitaţiile din mediul exterior, acţionând asupra receptorilor nervoşi, determină un răspuns (răspunsul primar) care prin stimulinele hipotalamice influenţează secreţia de hormoni hipofizari corespunzători, determinând reacţii endocrine specifice faţă de factorul care a acţionat. Analiza intervenţiei hipofizei la diferite stresuri a evidenţiat că activarea hipofizosuprarenală nu este constant ă în orice reacţie de stres, că sunt situaţii în care suprarenala nu este principala glandă pentru adaptarea organismului. În funcţie de intensitatea factorului stresant şi reacţiile sunt diferite. În cazul unui stres moderat, în care reacţiile sunt specifice, apare comanda nervoas ă cu realizare endocrină, care însă nu este standardizată, în timp ce în stresuri puternice răspunsul se produce cu o specificitate scăzută. Reacţia glandei tiroide Tiroida este una dintre glandele cele mai receptive la diferite acţiuni ale mediului, prezentând modificări de structură, funcţie şi greutate. În stările de stres apare o hipofuncţie tiroidiană, cu reducerea greutăţii glandei. Reacţia glandei epifize Această glandă are în organism atât o contribuţie nervoasă, cât şi una glandulară, ceea ce o face comparabil ă cu hipofiza. Antagonismul fiziologic al epifizei cu hipotalamusul, care este ţinta secreţiei epifizare, este un argument în favoarea participării acestei glande în reacţiile de răspuns la stres. În momentul de faţă, însă există date insuficiente şi păreri diferite asupra participării epifizei la stările de stres.

17

Reacţia timusului În constelaţia endocrină reactivă la stres, timusul ocupă un rol important. În organismul stresat, timusul prezintă imaginea unui organ involuat, este o involu ţie accidentală, reversibilă, în sensul că după ce factorul stresant a încetat să acţioneze, organul revine morfologic şi funcţional la capacitatea normală. Alături de suprarenală, timusul reprezintă un indicator bun al st ărilor de stres, tocmai pentru că acest organ limfoid răspunde extrem de rapid la agenţii care induc modificări patologice sau care modifică starea trofico-metabolică a organismului. Timusul intervine şi în menţinerea homeostaziei imunitare, prin hormonii sau substanţele ce le secretă. Dar ceea ce ne interesează practic şi ceea ce caracterizează experienţa unei persoane stresate este un răspuns global al organismului care integreaz ă toate sistemele: muscular, organic, circulator, nervos şi hormonal. Edmond Jacobson (citat de Abrassart, J.L., 1990), a fost primul care a adoptat această poziţie holistică. El a pus sub semnul întrebării ideea foarte răspândită, după care în urma unei informaţii senzoriale, creierul dă ordin muşchilor să reacţioneze. El a asociat fiecărei reacţii emoţionale, reacţii neuromusculare specifice unei persoane. Aceste contracţii musculare apar simultan cu reacţiile sistemului nervos şi hormonal şi nu la ordinul creierului. El a pus în eviden ţă, de asemenea, o interacţiune reciprocă, un biofeedback între activităţile cerebrale şi musculare. Se poate spune că, corpurile reacţionează direct la schimbările din mediul lor înconjurător, de fiecare dată, prin reacţii organice (sistem simpatic), reacţii nervoase şi hormonale (sistem nervos central) şi reacţii musculare. Trebuie să abandonăm ideea că creierul comandă corpul pentru a o înlocui cu aceea a unei auto-regl ări biologice globale. În general, în faţa fiecărui eveniment trăit se reacţionează, la nivel psihic cu o serie de stări psihice, care pot fi atât pozitive (în cazul în care adaptabilitatea persoanei este crescută) sau negative (în cazul unei adaptabilităţi diminuate). Stările psihice sunt definite de M. Epuran (2001) ca "acele forme ale manifest ărilor psiho-comportamentale exprimate în trăiri şi conduite declanşate de situaţiile concrete din activitatea specifică". Dintre clasificările stărilor psihice, din punct de vedere al kinetoterapeutului şi pacientului, prezintă interes cea realizată de M. Epuran (2001), din punct de vedere al categoriilor în care se încadrează, astfel: cognitive : ale atenţiei (concentrare, distragere, vigilenţă), ale percepţiei (seturi perceptive-anticipative sau orientative), ale gândirii (claritate, confuzie, luciditate), ale imaginaţiei (vis cu ochii deschişi-reverie), ale memoriei (blocaj); afective: dispoziţii (anxietatea), reacţiile afective în situaţii succes, de eşec, frustrare etc. (entuziasm, bucurie, dezam ăgire, amărăciune, supraapreciere, autodispreţuire ş.a.), sentimente (mândrie, ataşament, colaborare); conative / volitive : hotărâre, determinare, decizie de ris, îndârjire, combativitate, agresivitate, laşitate, abandon etc.; ale con ştiin ţe i (sau ale sistemului psihic integral), numite stări psihice complexe (Epuran, M., 1981), ca: stări de limită - pozitive sau negative, stări ale conştiinţei, aşa numitele stări alterate sau modificate de con ştiinţă (hiperluciditatea, transa, distorsionările perceptive, agresivitatea, încrederea exagerată în sine etc.). Stările psihice actuale pozitive au un revers, acela al st ărilor negative, de dezadaptare, care uneori merg spre patologie. Stările psihice actuale sunt dependente de situaţii. Postulând relaţia dublă activitate - trăire sau situaţie - stare psihică înţelegem de ce stările psihice actuale - momentane sunt în acelaşi timp reacţii - reflectări ale şi la situaţii specifice în care se afl ă persoana, precum şi răspunsuri - conduite reglatorii sau adaptative. •

•

•

•


Gradul de adaptare al stărilor psihocomportamentale la situaţii este un rezultat al conjugării factorilor genetici-interni cu cei externi - educaţionali, la care se adaugă cu pondere tot mai mare efortul de autoformare şi autoeducare depus de persoan ă. Un prim efort constă în învăţarea unor conduite specifice fiecărui tip de situaţie, raportat desigur la particularităţile personalităţii persoanei. Al doilea efort este îndreptat spre formarea de mecanisme de autoreglare a st ărilor psihice, mai ales a celor negative, pentru realizarea în acela şi timp a unei conduite adecvată situaţiilor.

1.5. Stresul şi patologia "În patologie, stresul poate interveni ca un factor adjuvant sau agravant, iar în bolile plurifactoriale completează acţiunea altui stresor, determinând starea maladivă. Î şi face loc, însă şi ideea existenţei unei patologii de stres, în care maladiile au etiologie plurifactorială şi sunt produse de agenţi nocivi nespecifici, de agen ţi stresanţi ce pot acţiona singuri sau în asociaţie cu agenţi etiologici specifici, potenţându-le specificitatea" (Iamandescu, I.B., 1993). În concepţia patologiei moderne, macroorganismul r ămâne factorul primordial în interacţiunea cu agenţii nocivi de orice ordin ar fi ei. Rezistenţa organică a subiectului, datorată zestrei genetice, căreia i se adaugă particularităţile individuale (vârstă, stare de sănătate, nivel imunitar etc.) reprezintă factori determinanţi în apariţia şi evoluţia unei stări maladive. Reacţia primară la stres va fi o atitudine de luptă sau de fugă. Se va încerca o contracarare a pericolului potenţial sau iminent. În cazul în care răspunsurile de luptă sau fugă nu reuşesc să anihileze acţiunile ostile ale mediului înconjurător, creierul va iniţia răspunsul nespecific de stres, tradus prin sindromul general de adaptare. Tulburările patologice apar consecutiv devierii echilibrului fiziologic şi a metabolismului, ca un răspuns la stres de mare intensitate sau de lung ă durată. Selye (1984) sugerează că "trecerea în sfera patologicului, cu traducere clinică, va avea loc în faza a treia, faza de extenuare a sindromului general de adaptare. Prelungirea reac ţiei la stres, cu epuizarea posibilit ăţilor de reacţie a organismului, poate duce la instalarea st ării de boală sau chiar la moarte. Există însă şi posibilităţi de sensibilizare a organismului, astfel ca ulterior stresuri mai puţin intense să determine stări patologice. Răspunsul la stres are şi acţiuni favorabile, de fapt răspunsul apare ca o reac ţie de echilibrare şi anihilare a factorilor adverşi. Eliberarea, încă din primele momente, a glucocorticoizilor determină atenuarea reacţiilor inflamatorii excesive. În felul acesta se încearc ă limitarea reacţiilor care ar putea dezechilibra total organismul". Stresorii puternici, brutali, nu produc reacţia nespecifică şi în majoritatea cazurilor conduc la îmbolnăvire. Agenţii patogeni cu o mare specificitate, unele bacterii şi virusuri, vor declanşa direct reacţia specifică fără un prodrom nespecific. Factorii de stres nu acţionează aproape niciodat ă ca agenţi maladivi unici. Bolile de adaptare sunt plurifactoriale, agenţii stresanţi acţionând fie simultan, fie succesiv, cu efecte ce se sumează Etapa actuală a cunoaşterii ne permite să afirmăm că stresul, prin solicitarea la care supune organismul, prin influenţa negativă pe are o exercită asupra sistemului timolimfatic şi a funcţiei imunitare, este acela care favorizeaz ă apariţia unor boli. Mai mult, în absenţa stării de stres, agentul etiologic nu este capabil s ă declanşeze boala. Reacţia nespecifică a organismului, ca răspuns la acţiunea unui stres, solicită mijloacele şi posibilităţile de apărare, putând chiar să le blocheze. În felul acesta ele nu mai sunt disponibile pentru a fi mobilizate împotriva unor agen ţi patogeni pe care, în absenţa stresului, organismul i-ar ţine la respect. Macroorganismul se g ăseşte în echilibru 19

cu numeroşi agenţi patogeni (paraziţi, bacterii, viruşi), fără ca semnele de boală să se manifeste. Acţiunea simultană sau chiar succesivă a unor stresori determină efecte patogene în avalanşă şi nicidecum o simplă însumare aritmetică, după cum s-ar putea presupune. În astfel de situaţii stresorii determină la nivelul organismului o suprasensibilitate. Au fost observate şi situaţii de suprarezistenţă, care apar în timpul sau imediat dup ă reacţia de alarmă şi se manifestă în momentul acţiunii altui factor agresiv. Suprarezistenţa sau suprasensibilitatea unui organism supus unui nou stres s-a demonstrat a fi determinată prin descărcarea de hormoni hipofizari sau suprarenali. Instalarea suprarezisten ţei sau a suprasensibilităţii unui organism suspus stresului depinde de durata şi intensitatea stresorului, precum şi de asocierea efectelor specifice ale stresului cu particularit ăţile individuale (vârstă, bază genetică etc.). În problema proceselor care determină instalarea suprasensibilităţii sau a suprarezistenţei la un nou stres, mecanismele sunt deosebit de complexe, cu interven ţia multor factori particulari, dependenţi de subiect, ceea ce face în prezent aproape imposibilă prevederea unuia sau altuia dintre r ăspunsuri. Suprarezistenţa se poate manifesta ca stare refractară a organismului, iar suprasensibilitatea ca o slăbire sau epuizare a organismului. Se impun unele precizări despre factorul organism ca partener al stresului. Organismele tinere au posibilităţi mai mari de adaptare la condiţiile de mediu schimbate. Biologic vorbind, organele care particip ă direct la sindromul general de adaptare au posibilităţi mai mari sau mai mici, răspunzând prompt sau cu întârziere, depinzând de gradul lor de uzură. Astfel se explică de ce senilităţii îi este caracteristic un grad mai mic de adaptabilitate şi tot astfel se pot explica răspunsurile variate ale diferitelor organisme la aceleaşi condiţii de mediu. Cu cât sistemul hipofizo-suprarenal îşi menţine mai mult timp integritatea funcţională, cu atât posibilităţile de răspuns vor fi mai bune, chiar şi la o vârstă foarte înaintată. Există situaţii de epuizare prematură a sistemului hipofizo-suprarenal, ceea ce va determina posibilităţi limitate de adaptare sau chiar răspunsuri inadecvate. Astfel pot apărea răspunsuri exagerate la impulsuri minime cu epuizarea mecanismului endocrin. Există multe asemănări între stadiul de epuizare produs de un stres puternic şi de scurtă durată şi oboseala vitală ca o consecinţă a vârstei înaintate. În patologie se vorbeşte frecvent despre reacţia la stres şi se definesc mai multe entităţi: reacţia acută la stres, reacţia de adaptare şi tulburarea de stres posttraumatică (Gelder, M. ş.a., 1994). Reacţia acută la stres Acest termen desemnează tulburările tranzitorii, de orice severitate sau natură, ce apar la persoane sănătoase mintal, ca răspuns la situaţii excepţional de stresante. Termenul se foloseşte pentru tulburări care se remit în interval de ore sau de câteva zile. Reacţiile mai prelungite ar trebui descrise ca reac ţii de adaptare, dacă sunt uşoare, sau ca tulburări de stres posttraumatice (sechele tardive ale stresului) dacă sunt severe. Tabloul clinic al reacţiilor acute la stres este variat, cu o combinaţie de agitaţie, semne vegetative de anxietate, răspuns limitat la stimulii din mediu, dezorientare vizibilă, stupor şi fugă. Singurul tratament necesar este o discuţie despre evenimentele stresante, cu câteva doze de anxiolitic în cazuri severe. Reacţia de adaptare Acest termen este folosit pentru a desemna tulbur ări uşoare sau tranzitorii care durează mai mult decât reacţiile acute la stres şi apar la subiecţii sănătoşi mintal. Simptomele sunt variate, cu o combinaţie de îngrijorare, anxietate, depresie, concentrare deficitară, iritabilitate şi comportament agresiv. Aceste tulburări sunt, în general, reversibile


şi durează de obicei doar câteva luni. Ele sunt legate strâns, în timp şi prin conţinut, de stresor (doliul, emigrarea, despărţirea). Diagnosticul poate fi aplicat, de asemenea, reacţiilor emoţionale faţă de o invaliditate recent ă, de exemplu după un accident vascular cerebral sau după un accident rutier. Aspectul esenţial este reacţia inteligibilă şi proporţională cu severitatea experienţei stresante şi nu depăşeşte ca durată perioada de timp ce pare suficientă pentru adaptarea la schimbare. Tratamentul const ă în psihoterapie scurtă, destinată să ajute pacientul să se obişnuiască cu noua situaţie şi să folosească pe deplin calităţile sale restante. Tulburarea de stres posttraumatică Acest termen indică o reacţie intensă şi, de obicei, prelungită la stresori intenşi (catastrofe naturale, dezastre provocate de oameni, agresiuni asupra propriei persoane). prin convenţie, această categorie, spre deosebire de reacţiile acute la stres sau reacţiile de adaptare, poate fi diagnosticată la subiecţi care au antecedente de tulburare mintal ă, anterioare evenimentelor stresante. Termenul este folosit când reacţia este caracterizată prin vise chinuitoare recurente sau amintiri intruzive repetate ale evenimentelor stresante iniţiale, însoţite de evitarea a tot ce aminteşte de acele evenimente şi de simptome ce indică o stare de excitaţie crescută (iritabilitate, insomnie, concentrare deficitară). Unii pacienţi relatează, de asemenea, o incapacitate de a-şi aminti evenimentele în mod voluntar, sentimente de detaşare sau indiferenţă şi un interes diminuat pentru activităţile zilnice. Tulburarea de stres posttraumatică este socotită ca fiind mai frecventă în copilărie şi la vârstă înaintată decât în alte momente ale vieţii şi la persoanele cu tulburare psihic ă anterioară faţă de cele fără astfel de antecedente. În numeroase dezastre, victimele sufer ă leziuni somatice şi acestea pot creşte probabilitatea unei reacţii psihice prelungite, în special când leziunea este la nivelul capului. Reac ţia apare de obicei la scurt timp dup ă evenimentul stresant, dar instalarea sa poate fi la câteva zile sau uneori mai târziu. Majoritatea cazurilor se remit în decurs de şase luni, la o minoritate importantă sindromul putând persista timp de mai mulţi ani. Toate reacţiile la stres, prin stările psihice resimţite, conduc la apariţia şi manifestarea unor tulburări anxioase care au urmări specifice asupra organismului. Tulburările anxioase (anxiety disorders) Sunt stări anormale, principalele lor caracteristici clinice fiind simptomele somatice şi mentale ale anxiet ăţii şi care nu sunt secundare unei boli cerebrale organice sau altei tulburări psihice. Tablou clinic

Tulburarea anxioasă generalizată (generalized anxiety disorder) se manifest ă prin simptome psihice şi somatice. Simptomele psihice sunt: sentimentul de presim ţire amestecată cu teamă, iritabilitate, concentrare dificilă, sensibilitate la zgomot şi nelinişte. Pacienţii se plâng adesea de slăbirea memoriei atunci când, de fapt, resimt efectele unei concentrări insuficiente; dacă se suspectează un deficit de memorie, trebuie făcută o investigaţie atentă pentru depistarea unui sindrom organic. Îngrijor ările repetate constituie o parte importantă a tabloului tulburării anxioase generalizate. Acestea sunt adesea provocate de semnele hiperactivităţii vegetative. Aspectul unei persoane cu anxietate generalizat ă este caracteristic. Faţa sa pare încordată, fruntea este brăzdată, postura este tensionată, nu stă liniştit şi adesea tremură. Pielea este palidă şi transpiraţiile sunt frecvente, în special la nivelul mâinilor, picioarelor şi axilelor. Uşurinţa cu care persoana izbucne şte în lacrimi, deşi la început poate sugera o depresie, reflectă starea generală de aprehensiune. 21

Simptomele şi semnele somatice ale tulbur ării anxioase generalizate rezultă fie din hiperactivitatea sistemului nervos simpatic, fie din tonusul crescut al musculaturii voluntare. Simptome digestive : uscăciunea gurii, dificultatea în deglutiţie, disconfortul epigastric, flatulenţa excesivă cauzată de aerofagie, borborisme şi scaune frecvente sau moi. Simptome respiratorii: senzaţie de constricţie toracică, inspirul dificil şi hiperventilaţia cu consecinţele sale. Simptome cardiovasculare : palpitaţii, senzaţie de disconfort sau durere precordial ă, perceperea de pauze în activitatea inimii şi de pulsaţii în gât. Simptome genito-urinare : micţiuni frecvente imperioase, insuficienţa erecţiei şi lipsa libido-ului; disconfort menstrual crescut şi, uneori, amenoree. Acuze legate de funcţiile SNC: tinnitus, înceţoşarea vederii, înţepături şi furnicături pe piele şi ameţeli. Simptome în leg ătur ă cu tonusul muscular . La nivelul scalpului, acesta este resim ţit ca cefalee, cu un caracter tipic de presiune sau constric ţie, de obicei bilaterală şi adesea în regiunea frontală sau occipitală. La nivelul altor muşchi, tonusul crescut poate fi resimţit sub formă de senzaţii dureroase sau de rigiditate, mai ales în spate şi în umeri. Mâinile pot tremura, astfel încât mişcările delicate sunt afectate. Electromiografia arat ă că astfel de simptome nu pot fi atribuite numai tonusului muscular. Tonusul muşchilor scalpului nu este întotdeauna mai mare la pacienţii cu cefalee de tensiune decât la martorii care nu au acest simptom; la un acelaşi pacient tonusul nu este întotdeauna mai mare atunci când cefaleea este prezentă decât atunci când aceasta lipse şte. În tulburarea anxioasă generaliza, somnul este perturbat într-un mod caracteristic. După ce se culcă, pacientul rămâne treaz cu grijile lui; după ce în sfârşit adoarme, se trezeşte de câteva ori; relatează adesea vise nepl ăcute; uneori trăieşte un pavor nocturn, trezindu-se brusc cu un puternic sentiment de frică, uneori amintindu-şi un coşmar, alteori neştiind de ce este atât de speriat. Dimineaţa se simte adesea neodihnit. Trezirea exagerat de matinală şi incapacitatea de a adormi la loc este mult mai pu ţin frecventă la pacientul cu anxietate generalizată decât la cel cu tulburare depresivă. De aceea, trezirea exagerat de matinală va sugera întotdeauna posibilitatea ca simptomele anxioase s ă fie secundare unei tulburări depresive. Hiperventilaţia (overbreathing) constă în mişcări respiratorii rapide şi superficiale ce duc la o scădere a concentraţiei sanguine în bioxid de carbon. Rezult ă simptome printre care se numără ameţelile, tinnitus-ul, cefaleea, o senza ţie de slăbiciune, tendinţa la lipotimie, senzaţii de amorţeală şi furnicături la nivelul mâinilor, picioarelor şi feţei şi disconfortul precordial. Apare, de asemenea, o senzaţie de lipsă de aer ce poate prelungi starea. Unii pacienţi cu anxietate generalizat ă au atacuri de panică. Acest termen desemnează episoade bruşte de anxietate sever ă, cu simptome somatice marcate şi aprehensiune extremă. Unele atacuri de panică sunt provocate de hiperventila ţie involuntară, altele rezultă dintr-o accentuare a anxietăţii la pacienţii ce au deja un grad ridicat de anxietate generală. Atacurile de panică (panic disorders) Sunt episoade subite de anxietate centrală în care predomină simptomele somatice, însoţite de frica de o urmare gravă, precum un atac de cord. În trecut aceste simptome purtau numele de cord iritabil, astenie neurocirculatorie, activitate cardiac ă dereglată, sindrom de efort. Caracteristici importante ale atacului de panică sunt creşterea rapidă a anxietăţii, răspunsul somatic sever şi frica de un deznodământ sinistru.

Masaj antistres şi recuperator •

• • •

• •

• •

•

• •

• •

Simptomele unui atac de panică sunt: dispneea sau senzaţia de sufocare (smothering); senzaţie de strangulare (choking); palpitaţii şi tahicardie; disconfort sau durere toracică; transpiraţii; ameţeli, senzaţii de nesiguranţă sau de leşin; greaţă sau suferinţă abdominală; depersonalizare sau nerealizare; amorţeli sau furnicături (parestezii); valuri de căldură sau senzaţie de frig; tremor sau frison; teamă de moarte; teamă de a-şi ieşi din minţi sau de a face un lucru necontrolat.

1.6. Controlul stresului / capacitatea de înfruntare a solicit ărilor / coping-ul Literatura de limbă engleză foloseşte termenii cope şi coping, pentru a indica lupta, disputa, înfruntarea, depăşirea, precum şi rezistenţa, supravieţuirea, capacitatea de a face faţă situaţiilor dificile, de a le stăpâni sau controla. Marita Inglehart (1991) afirmă: "Conceptul de coping este folosit pentru a sintetiza toate încercările prin care un individ încearc ă să stăpânească o ameninţare sau o provocare, un rău sau o pierdere, atunci când reac ţiile de rutină sau automate nu sunt eficiente. Autoarea se referă şi la modalităţile prin care persoana poate face fa ţă tensiunii provocată de evenimentele critice. Este vorba despre două tipuri de reacţii: reacţii de reducere a tensiunii; reacţii de evitare a tensiunii". Procesul de adaptare (coping) este definit astfel: "eforturile mereu schimbătoare, cognitive şi comportamentale, de control specific al solicit ărilor externe şi/sau interne care sunt apreciate ca marcând sau dep ăşind resursele unei persoane" (Cf. M. Inglehart, 1991). Adaptarea poate urmări: modificarea evenimentului problematic; reglarea emoţională a subiectului; În ambele modalităţi de realizare a adaptării există patru situaţii diferite prin care se poate reacţiona: căutarea informaţiilor; acţiunea directă; inhibarea acţiunii; reacţie intrapsihică (de adaptare a eu-lui). Irina Holdevici (1988) subliniază însemnătatea strategiilor de adaptare la stres, care, pentru Lazarus, sunt modalităţi de rezolvare de probleme şi care au drept scop obţinerea stării de bine, subiectiv şi obiectiv, a persoanei şi în care aceasta nu ştie de la început ce trebuie să facă. În acţiunile directe, individul se opune situaţiei stresante, modificând relaţiile sale cu mediul ambiant. În legătură cu acest lucru sunt enumerate diferite strategii, ca: pregătirea pentru preîntâmpinarea situaţiei stresante acţiuni agresive la adresa agentului stresant comportamente de evitare • •

• •

• • • •

• • •

23

reacţie de apatie sau comportament lipsit de speranţă Strategiile indirecte sunt paleative şi fac parte din categoria mecanismelor de apărare a eu-lui – oarecum diferite faţă de cele din psihopatologie. Ele sunt reac ţii intrapsihice şi au funcţia de a proteja persoana de amenin ţare. Dintre ele se amintesc (Epuran, M., ş.a. 2001): identificarea, deplasarea, reprimarea (refularea), negarea, formaţiunea reacţională, protecţia, intelectualizarea. L. Blank (citat de Hindle, T., 2001) defineşte coping-ul ca "depăşirea sau contestarea obstacolelor, ca în lupt ă. Înfruntarea unei solicitări constă în strategia de control sau de ajustare la stres". Printre cei care au dezvoltat ideile despre coping se mai numără: Richard Lazarus, Averill & Opton, Murphy ş.a. Strategia de apărare faţă de stres constă, după Lazarus şi Folkman (1984), din: "acţiune directă asupra evenimentului stresant acţiune indirectă asupra emoţiei generată de stres, fiind şi cea mai eficientă şi care poate consta din: atitudinea de evitare a evenimentului stresant; minimizarea conştientă a efectelor; raţionalizarea situaţiei, cu găsirea unei explicaţii cauzale; situarea imaginară în locul adversarului cu încercarea de a-i în ţelege motivele şi reacţia; distragerea de la efectele unui stres inevitabil prin comutarea pe un eveniment fericit sau imaginar (cu voinţă de impunere pe plan psihic)". Marita Inglehart (1991) enumără câteva tipuri de reacţii de coping, propunând o clasificare bazată pe concepţia generalizării principiului coerenţei (consistenţei) cognitive. Ea nu foloseşte termenul de coping, ci alţi doi termeni care sunt foarte clar legaţi de bazele procesului psihologic. Evenimentele vieţii se referă fie la reacţiile de reducere a tensiunii, fie la reacţiile de evitare a tensiunii, aceşti doi termeni fiind deduşi din teoria amintită. Deprinderea de a face faţă cuprinde trei tipuri de strategii: emoţională, cognitivă şi comportamentală. Smith, Small şi Patcek (citaţi de Epuran, M., 2000) au g ăsit opt subscale ale acestei deprinderi – capacitate, şi anume: pregătire, neînfricare, atitudine pozitivă, ingeniozitate, antrenabilitate în concentrare, managementul stresului, eficienţă în situaţie dificilă. Cercetările lui McCullagh (citat de Cungi, Ch., 2000) au stabilit că stresul pozitiv (eustress-ul) poate fi legat de insucces. Evenimente ca schimbarea nivelului de responsabilitate sau obţinerea unei burse – şi care sunt considerate ca pozitive – devin mai târziu stresori, subiectul simţind presiunea răspunderii şi cerinţa de a acţiona mai bine. Trăsăturile legate de anxietate joacă, de asemenea, un rol important, în asociere cu stresul, în creşterea probabilităţii eşecului. Mai există, de asemenea, o multitudine de factori care pot duce sistemul psihocomportamental în stare de limită, dintre care pot fi amintiţi: solicitările externe (frig, cald etc.), interne (eforturi fizice mari); solicitări psihice intelectual-afectiv-volitive (decizii în condiţii de incertitudine şi criză de timp, reacţii la eşec sau succes, efort voluntar maximal); solicitări psihosociale (critica celor din jur, opinia celor apropia ţi) etc. Toţi aceşti factori se reflectă în sistemul psihic al subiectului, fie la nivelul deplinei conştientizări, fie în plan subconştient, determinând reacţii adaptative şi de apărare pe care o bună pregătire ştiinţifică le organizează concertat pentru o eficientă conduită. Situaţiile solicitante pot fi foarte intense sau mai puţin intense şi în raport cu capacitatea psihică a subiectului, cu experienţa sa şi cu nivelul de aspiraţie. Oricum, ele sunt generatoare de tensiuni psihice, exprimate mai ales în domeniul emoţional, dar cu ecou asupra întregului sistem psihic. Influenţele stresului asupra comportamentului unei persoane, asupra performanţelor sale ca şi asupra probabilităţii apariţiei unor evenimente critice au fost demonstrate de multă vreme. Mai nou se încearc ă scoaterea în evidenţă a influenţelor pe •

• •

o o o o

o


care le au asupra şanselor de insucces ale subiecţilor o serie de factori psihologici, a căror determinare se face prin intermediul reac ţiei la stres. Reducerea nivelului stresului, prin schimbarea calităţii reacţiei la stres, cu şi prin intermediul factorilor psihologici, prezintă un semn de speranţă, beneficiarii putând preveni un număr însemnat de stări generatoare, de situaţii critice, traumatizante din punct de vedere psihic sau fizic.

Rezumat În general, termenul de stres se asociază cu diferite stări maladive, cu situaţii de suprasolicitare a organismului sau este folosit cu nuan ţă de oboseală şi epuizare. Termenul de stres acoperă o largă arie de stări în care organismul nu face faţă solicitărilor, sau se găseşte într-o stare tensională extremă. Cuvinte ca stres, anxietate, tensiune sau / şi psihosomatic au acum un loc larg în limbajul curent. Este adevărat că, multora dintre noi, viaţa ne pare mai complexă şi căutarea unui echilibru personal ni se pare dificil ă. Comună fiecărei generaţii, problema adaptării la ritmul de viaţă actual, la exigenţele vieţii sociale, la ritmul necesar de formare a unor deprinderi, devine crucial ă, iar structurile sociale şi familiale - ca valorile tradiţionale par incapabile să propună răspunsuri eficace. Utilizarea termenului de stres include trei situaţii, în funcţie de înţelesul acordat: stresul ca tensiune sau forţă aplicată asupra organismului; stresul ca răspuns fiziologic al unei fiinţe aflate sub acţiunea unui stresor; stresul în contextul psihologic, descris ca fiind incapacitatea de a înfrunta anumite evenimente din mediul înconjurător. În faţa stresului organismele reacţionează, în primul rând, prin elaborarea unui răspuns nespecific, care trebuie privit ca un mecanism de ap ărare al organismului şi care are rolul de a asigura adaptarea acestuia la situa ţia concretă. În condiţiile în care adaptarea nu se realizează, se trece la elaborarea unor răspunsuri specifice, care presupun inclusiv perturbări ale funcţiunilor organice. Atât răspunsurile nespecifice, cât şi cele specifice ale organismelor la stres fac parte din sindromul general de adaptare, care se desfăşoară în trei faze: faza de alarm ă, faza de rezistenţă şi faza de epuizare. Cunoaşterea mecanismelor prin care organismul îşi elaborează răspunsurile la stres este importantă şi, de asemenea, este importantă cunoaşterea efectelor stresului asupra organismului, în general şi a diferitelor aparate, sisteme şi funcţii, în special. De aici, până la înţelegerea modului în care stresul este implicat în apari ţia unor aspecte patologice (prin potenţare sau chiar prin declanşare), nu ar trebui să fie un drum lung. În lupta împotriva stresului şi a efectelor acestuia asupra organismelor omene şti, în decursul timpului, s-au elaborat diferite strategii, în general, în legătură cu capacitatea organismului de a face faţă situaţiilor stresante, folosindu-se termenul de coping. Bibliografie

1. ABRASSART, J.L., 1990, Massages anti-stress - massages harmonique et vértebral, Guy Trédaniel Éditeur, Paris 2. ANDRE, C. şi LELORD, F., 1995, La Peur des autres, Odile Jacob, Paris 3. ANDRE, C., ş.a., 1994, Chers pacients - Petit traité de communication a l'usage des médicins, Edition de Quotidien du médicin, Paris 4. BABA, A, I., GIURGEA, R., 1993, Stresul, adaptare şi patologie, Edit. Academiei Române, Bucureşti 5. BLANK, L. and LEWES, K., 1980, Psychology for Everyday Living, Mayflower Books, New York

25

6. COLECŢIA REVISTEI CAHIERS DE KINÉSITHÉRAPIE, (1994-2011) revue d’enseignement post-scolaire et documentation technique, MALOINE S.A. éditeur, Paris 7. COLECŢIA REVISTEI KINÉSITHÉRAPIE SCIENTI-FIQUE, (1994-2011) revue éditée par la Fédération française des masseurs kinésithérapeutes rééducateurs, Paris 8. CUNGI, CH., 2000, Cum putem scăpa de stres, Edit. Polirom, Iaşi 9. DERAVENCO, P., ş.a., 1992, Stresul în sănătate şi boală. De la teorie la practică, Edit. Dacia, Cluj-Napoca 10. EPURAN, M., HOLDEVICI, I. şi TONIŢA, F., 2001, Psihologia sportului de performanţă. Teorie şi practică, Edit. Fest, Bucureşti 11. EPURAN, M., 1996, Psihologia sportului de performanţă. Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice ale sportivilor, Curs pentru Studii aprofundate, Bucureşti 12. GELDER, M., ş.a., 1994, Tratat de psihiatrie, Asocia ţia Psihiatrilor liberi din România şi Geneva Initiative on Psychiatry, Bucure şti-Amsterdam 13. HINDLE, T., 2001, Cum să reducem stresul, Edit. RAO, Bucureşti 14. HOLDEVICI, I., VASILESCU, I., 1993, Psihoterapia - tratament fără medicamente, Edit. Ceres,Bucureşti 15. HOLDEVICI, I., VASILESCU, I., 1998, Decizie, autoreglare, performanţă, Edit. SportTurism, Bucureşti 16. IAMANDESCU, I., 1995, Manual de psihologie medicală, Edit. INF Omedia, Bucureşti 17. IAMANDESCU, I.B. (red.), 1999, Elemente de psihosomatică generală şi aplicată, Edit. InfoMedica, Bucureşti 18. IAMANDESCU, I.B., 1993, Stresul psihic şi bolile interne, Edit. ALL, Bucureşti 19. INGLEHART, R.M., 1991, Reactions to Critical Life Events. A Social Psychological Analysis, Praeger, New York, Westpoint, Conneticut, London 20. LAZARUS, R.S., FOLKMAN, S., 1984, Stress, Appraisal, and coping, Springer, New York 21. MELGOSA, J., 2000, Fără stres!, Casa de Editură Viaţă şi Sănătate, Bucureşti 22. SELYE H., 1984, Ştiinţă şi viaţă, Editura Politică, Bucureşti 23. STORA, J.B., 1999, Stresul, Edit. Meridiane, Bucureşti 24. http://www.infoforzourhealth.com Evaluare

1. Termenul de stres se asociază cu: a. situaţii de suprasolicitare a organismului b. stări maladive c. stări de detensionare 2. Din punct de vedere al implic ării în patologie, stresul trebuie înţeles ca: a. şi cauză directă a apariţiei dezechilibrelor fizice b. favorizant al îmbolnăvirilor c. rezultat al prezenţei bolii 3. Printre proprietăţile care definesc, din punct de vedere biologic, starea de viu, se numără: a. metabolismul b. conştiinţa c. reactivitatea


4. Termenul de stres poate avea mai multe în ţelesuri; astfel, el poate fi privit ca: a. răspuns fiziologic al unei fiinţe aflate sub acţiunea unui stresor b. capacitatea de a înfrunta anumite evenimente din mediul înconjurător c. tensiune sau forţă aplicată asupra organismului 5. La baza reacţiilor umane la stres stau: a. factorii de mediu b. mecanisme fiziologice şi psihologice c. mecanisme cognitive 6. Răspunsul nespecific al organismului la stres: a. trebuie înţeles ca un fenomen de ocrotire şi apărare a funcţiilor vitale ale organismului b. se derulează pe fondul desfăşurării nestingherite a funcţiilor vitale ale organismului c. presupune perturbarea considerabilă a funcţiilor organismului 7. Răspunsul specific al organismului la stres: a. trebuie înţeles ca un fenomen de ocrotire şi apărare a funcţiilor vitale ale organismului b. se derulează pe fondul perturbării funcţiilor vitale ale organismului c. face parte din efortul organismului de a asigura homeostazia 8. Răspunsurile organismului la stres sunt: a. de natură comportamentală b. de natură sociologică c. de natură fiziologică 9. Sindromul general de adaptare: a. reprezintă primul semn care indică apariţia unei boli b. reprezintă răspunsul stereotip al organismului la ac ţiunea diferiţilor factori nocivi c. cuprinde totalitatea mecanismelor nespecifice capabile s ă asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în faţa agresiunii 10. Printre fazele de derulare a sindromului general de adaptare se numără: a. faza de alarmă b. faza de dezadaptare c. faza de epuizare 11. În condiţii similare stresul: a. provoacă răspunsuri identice din partea a diferiţi indivizi b. provoacă, la unii subiecţi, reacţie de echilibrare a homeostaziei c. provoacă, la unii subiecţi, intrarea rapidă în faza de epuizare sau chiar de şoc 12. Printre caracteristicile stresului se numără: a. este însoţit de o autoevaluare pozitivă b. poate fi o reacţie de subsolicitare sau de suprasolicitare c. este dependent de experien ţă

27

13. Principalele căi care mediază răspunsul la stres sunt: a. calea neurohormonală b. prin intermediul catecolaminelor c. calea nonimplicării în conflicte 14. În situaţii de stres, sistemul nervos simpatic şi medulosuprarenala determină: a. scăderea activităţii cardiace b. dirijarea fluxului sanguin din viscere spre mu şchii scheletici c. creşterea activităţii cardiace 15. Adrenalina: a. este secretată de medulosuprarenală b. este o catecolamină c. are efect de stimulare a mu şchilor netezi 16. Noradrenalina: a. este mai activă în creşterea presiunii sanguine b. acţionează mai puţin eficient decât adrenalina asupra metabolismului c. este un hormon hipofizar 17. Reacţia organismului la factorii de stres presupune: a. antrenarea doar a axului hipotalamo-hipofizo-suprarenal b. antrenarea şi a celorlalte glande endocrine cu toţi hormonii lor c. antrenarea şi a sistemelor şi organelor care concurează la realizarea homeostaziei 18. Modul de adaptare a organismului la mediu este controlat de: a. sistemul nervos b. sistemul endocrin c. sistemul cardiovascular 19. Autoreglarea biologică globală, conform Jacobson, presupune: a. capacitatea organismului de a se autoregla sub coordonarea sistemului nervos b. apariţia unui răspuns global al organismului în care sunt implicate toate aparatele şi sistemele c. coordonarea reacţiilor în faţa stresului de către sistemele muscular, organic, circulator, nervos şi hormonal 20. Termenul de reacţii neuro-musculare, introdus de Jacobson în leg ătură cu răspunsul organismului la stres: a. include şi reacţiile emoţionale b. se referă la reacţiile care se produc ca urmare a declanşării reacţiilor de evaluare a situaţiilor c. se referă la coordonarea activităţii musculare de către sistemul nervos central 21. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte: a. perceperea unei situa ţii sau evocarea sa mentală determină apariţia reacţiilor de evaluare b. reacţiile de evaluare nu determină modificări ale tensiunii psihice c. modificările tensiunii psihice determină modificări ale tensiunii musculare


22. Evaluarea greşită a situaţiei poate determina: a. apariţia unor tensiuni musculare normale şi necesare b. declanşarea unor tensiuni musculare neadaptate corespunzător c. declanşarea unor încordări inutile sau acumulare de tensiune 23. Referitor la relaţia dintre nivelul de stres şi randament, sunt adevărate următoarele: a. în absenţa stresului persoana are un randament optim b. în cazul excesului de stres, persoana are un randament bun, dar în sc ădere c. la nivel maxim al stresului persoana are un randament foarte sc ăzut 24. Referitor la efectele stresului asupra organismului, sunt adevărate următoarele: a. modificarea reacţiilor fiziologice determină modificarea conduitei b. modificarea stărilor psihice determină modificarea reacţiilor fiziologice c. modificările stărilor psihice sunt puse pe seama creşterii nivelului glicemiei sanguine 25. Disfuncţiile psihofiziologice: a. se manifestă prin simptome psihice cauzate de factori fizici b. se manifestă prin simptome fizice cauzate de factori emoţionali c. apar la nivelul organelor aflate sub controlul sistemului nervos autonom 26. Printre tulburările cardiovasculare generate de stres se num ără: a. apariţia tahicardiei b. apariţia hipertensiunii arteriale c. scăderea frecvenţei cardiace 27. Printre tulburările funcţiei de reproducere generate de stres se numără: a. stimularea secreţiei de hormon luteinizant hipofizar, la femei b. reducerea supravieţuirii embrionilor c. diminuarea producţiei de andogeni testiculari, la bărbaţi 28. Printre tulburările procesului de creştere şi dezvoltare generate de stres se numără: a. oprirea creşterii şi dezvoltării tinerilor b. slăbirea adulţilor şi persoanelor în vârst ă c. scăderea consumului de oxigen şi a metabolismului bazal 29. Stresul influenţează funcţia imunitară: a. în sensul antrenării şi ameliorării funcţiei imunitare b. în sensul scăderii rezistenţei organismului la îmbolnăviri c. în sens imunosupresor 30. În condiţii de stres, glanda suprarenală: a. eliberează adrenalină şi noradrenalină b. eliberează hormoni corticosuprarenalieni c. în orice condiţie accentuează secreţia de adrenalină 31. Hipofiza: a. secretă hormoni hipofizari cu rol în stimularea secreţiilor endocrine specifice, în condiţii de stres b. asigură legătura dintre sistemul nervos şi sistemul endocrin c. îşi pierde funcţionalitatea în condiţii de stres

29

32. Stările psihice: a. sunt pozitive, în cazul în care adaptabilitatea persoanei este scăzută b. sunt negative, în cazul unei adaptabilităţi diminuate c. sunt dependente de situaţii 33. În patologie, stresul: a. poate interveni ca factor adjuvant sau agravant b. completează acţiunea altui stresor, în bolile plurifactoriale c. acţionează totdeauna singur pentru a determina apariţia stărilor maladive 34. Conform lui Selye, tulburările patologice care au printre factorii etiologici stresul: a. apar ca un răspuns la stres de mare intensitate sau de lungă durată b. apar consecutiv regl ării echilibrului fiziologic şi al metabolismului c. apar în faza de extenuare a sindromului general de adaptare 35. Capacitatea de adaptare a organismelor la stres depinde de: a. starea psihică a persoanei b. gradul de uzură a organelor care participă la apariţia sindromului general de adaptare c. integritatea funcţională a sistemului hipofizo-suprarenal 36. Reacţia acută la stres: a. apare la persoane sănătoase mental b. se caracterizează prin tulburări tranzitorii c. se remite în aproximativ şase luni 37. Tulburarea de stres posttraumatică: a. indică o reacţie intensă şi, de obicei, prelungită la stresori intenşi b. poate fi diagnosticată la subiecţi care au antecedente de tulburare mintală, anterioare evenimentelor stresante c. totdeauna sindromul persist ă timp de mai mulţi ani 38. Tulburările anxioase: a. se caracterizează prin simptome mentale care sunt secundare unei boli cerebrale organice sau altei tulburări psihice b. se caracterizează prin simptome mentale care nu sunt secundare unei boli cerebrale organice sau altei tulburări psihice c. se caracterizează prin simptome somatice care nu sunt secundare unei boli cerebrale organice sau altei tulburări psihice 39. Termenul de coping desemneaz ă: a. capacitatea de a face faţă situaţiilor dificile b. capacitatea de control specific al solicitărilor externe şi/sau interne c. capacitatea de a face la fel ca al ţii pentru a rezolva o situaţie 40. Strategia de apărare faţă de stres poate consta din: a. negarea situaţiei stresante b. acţiune directă asupra evenimentului stresant c. acţiune indirectă asupra emoţiei generată de stres


Capitolul II. Repere privind elementele interesate în aplicarea masajului şi efectele generale ale acestuia asupra organismului Scop

Cunoaşterea elementelor interesate în aplicarea masajului şi, în principal a celor care vin în contact direct (mâna celui care aplică masajul şi pielea celui care beneficiază de masaj), a modului în care fiecare dintre acestea (dar şi întregul organism) reacţionează în timpul intervenţiei şi a efectelor care pot fi generate de aplicarea masajului. Obiective opera ţi onale ▪ ▪

▪

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: să îşi reamintească elementele de bază referitoare la anatomia şi fiziologia pielii să înţeleagă importanţa atingerii, în general, în evolu ţia organismului şi a atingerii din timpul aplicării masajului, în special să cunoască mecanismele prin care se ob ţin efectele masajului asupra organismelor vii

2.1. Generalităţi despre piele Pielea este un înveliş conjunctiv epitelial care îmbracă corpul în întregime, cu excepţia orificiilor naturale (nas, gură, uretră, vagin, anus). La acest nivel, rolul de înveli ş este preluat de mucoase şi submucoase. Caracteristicile pielii Suprafa ţ a pielii . Pentru o talie mijlocie (1,70 m.), suprafaţa pielii este de 1,50 m2. Variază de la 1 la 3 m. Suprafaţa pielii la un nou-născut este de 0,25 m2. Greutatea pielii reprezintă aproximativ 6% din greutatea corporală. La un adult de 70 kg., greutatea pielii este de 4 kg. Grosimea pielii variază după regiunea corpului, vârst ă, sex. La nivelul palmelor şi plantelor, pielea este mai groasă (2-3 mm.), iar la nivelul pleoapelor, prepuţului şi feţei interne a coapsei, pielea este foarte sub ţire (0,5-0,7 mm.). Copiii au pielea mai subţire decât adulţii; femeile au pielea mai subţire decât bărbaţii. Culoarea pielii variază după rasă, de la alb deschis, până la negru închis, cu nuanţe între cele două extreme. Vârsta şi sexul produc modificări de coloraţie. Femeile şi copiii au pielea mai deschisă. Conţinutul în pigment al pielii, precum şi irigaţia sanguină, plus factorii interni şi externi modifică culoarea pielii. Factorii externi sunt factorii de climă, iar cei interni sunt unele boli care modific ă culoarea pielii. Pe corpul omului aceste modific ări de culoare apar mai evidente la nivelul aureolei mamare, precum şi în zona genitală, unde pielea este mai pigmentată (închisă la culoare) şi se vede mult la gravide. Culoarea pielii rezultă din amestecul mai multor culori: culoarea proprie a pielii este galbenă, dată de stratul cornos; culoarea albă se datorează keratohialinei, substanţă care se găseşte în epiderm, în stratul granulos; culoarea brun închis se datorează melaninei, pigmenul pielii; culoarea roşie se datorează sângelui din reţeaua sanguină a dermului. •

•

• •

31

Consistenţa pielii. Pielea este moale, grasă, catifelată, uşor umedă, calităţi condiţionate şi de calitatea secreţiilor fiziologice. Elasticitatea este foarte mare, ea putându-se întinde foarte mult fără a se rupe. În cazurile de întindere lentă a pielii (graviditate, creştere în greutate), fibrele elastice din derm se rup, apărând vergeturile. Se observă că ruptura pielii se produce într-o direcţie bine determinată, aşa numita linie de clivaj. Mobilitatea pielii este mare, deoarece pielea aderă de planurile subiacente şi se mulează pe ele. Aceast ă mobilitate variază în funcţie de regiune şi de ţesutul grăsos ce se află sub piele. Luciul pielii este mai pronunţat acolo unde ha şurarea reliefului lipseşte (buza, pavilionul urechii, faţa internă a prepuţului, în jurul unghiei). Proeminenţele şi depresiunile alcătuiesc un aşa numit relief. Depresiunile se traduc prin şanţuri numite cute. Ele pot fi de 2 tipuri: cute structurale, produse de structura specială a tegumentului; cute de locomoţie, provocate de mişcările pe care le suportă pielea. Cele structurale, sunt fine şi se întretaie formând cadrilajul haşurat. Între aceste cute structurale există unele mai groase; sunt congenitale: cute interfesiere, mamare. Cutele de locomoţie sunt mai adânci şi se formează în jurul articulaţiilor şi muşchilor, prin flexia şi extensia lor, ele fiind perpendiculare pe direcţia de mişcare, sau transversale. Proeminenţele sunt de 2 feluri: tranzitorii permanente Proeminenţele tranzitorii sunt condiţionate de diverşi factori interni şi externi, producându-se pe cale reflexă, prin contracţia muşchiului erector. Proeminenţele permanente se găsesc la nivelul articulaţiilor şi rofeurilor şi aici o categorie aparte de proeminenţe este formată de crestele intercapilare separate prin şanţuri interpapilare, localizate pe pulpele degetelor şi având o dispoziţie particulară, unică, ce se menţine de la naştere la moarte şi constituie amprente. • •

• •

Funcţiile pielii protejează organismul de agresiunile mediului extern; constituie o barieră faţă de invazia microorganismelor; ajută la reglarea temperaturii corpului; participă prin transpiraţie la excreţie apei şi a variaţilor produşi de catabolism; este cel mai întins organ de simţ pentru recepţionarea stimulilor tactili, termici, dureroşi; Prin expunere la ultraviolete, în piele se produc vitamine D, cu rol antirahitic Protecţia poate fi mecanică şi chimică. Cea mecanică se datorează atât cheratinei cât şi grăsimii din stratul cornos al epidermului, precum şi fibrelor colagene şi elastice din derm. Pielea poate opune rezisten ţă foarte extinsă când acestea tind să o deformeze. Se poate întinde şi în funcţie de diferitele poziţii pe care le ia corpul în mi şcare. Protecţia chimică se realizează datorită conţinutului în grăsimi al stratului cornos care asigură impermeabilitatea pielii faţă de apă, substanţe acide şi alcaline slabe. Protecţia acidă a pielii cu Ph=5,5, îi conferă o rezistenţă faţă de microorganisme (barieră biologică). Pielea se comportă ca un intermediar al schimburilor de căldură dintre organism şi mediu. Frigul produce vasoconstric ţie, care împiedică o pierdere de căldură, în timp ce căldura produce vasodilataţie, care excită secreţia sudoripară. Sudoarea se elimină pe suprafaţa pielii în cantitate mai mare, unde prin evaporate produce o răcire a organismului. În condiţii de hipertermie se poate elimina o cantitate foarte mare de sudoare (10 l.). • • • • •


Pierderea de căldură prin piele se face prin radiaţie, convecţie, conducţie şi evaporare. Fenomenul de termoreglare este controlat prin 2 centri care se găsesc în hipotalamus, iar receptorii de la nivelul pielii sunt pentru frig - organitele Krauss, iar pentru cald - corpusculii Rufini. Pielea poate recepţiona următoarele feluri de senzaţii: tactilă, inclusiv mecanorecepţia; dureroasă, inclusiv arsura şi pruritul; Toate se reunesc sub numele de algorecep ţie şi recepţionează senzaţia termică de frig şi cald. Receptorii care se găsesc în piele pentru simţul tactil sunt terminaţii nervoase libere, corpusculii Pacini, Rufini, discurile Merkel. S-a demonstrat că "pe 1 cm.2 de suprafaţă cutanată, se găsesc 100-200 puncte dureroase, 25 puncte sensibile la presiune, 12-13 sensibile la frig şi 1-2 la cald" (Niculescu, C.T. Ş.a., 2009). Cele mai multe puncte sensibile la presiune se afl ă pe vârful degetelor, palme, tălpi şi vârful limbii. Pielea captează oxigenul atmosferic şi elimină bioxidul de carbon produs al metabolismului celulelor respective. Pielea este o cale de introducere a medicamentelor şi produselor cosmetice. Absorbţia substanţelor se face prin orificiile pilosebacee şi sudoripare; în general, soluţiile apoase pătrund mai repede decât grăsimile. Există 2 metode de pătrundere: prin îmbibare lentă şi aplicaţie simplă timp de 2-5 ore. Penetraţia este mai mare şi mai profundă, cu cât substanţa este mai fluidă prin fricţiune 5-10 minute. Absorbţia este condiţionată de vâscozitatea substan ţei. •

•

Anatomia pielii Pielea se compune din trei straturi: hipoderm, derm şi epiderm. Epidermul este stratul periferic şi este alcătuit din periteliu pavimentos stratificat. Celulele epidermului sunt aşezate în 6 straturi: membrana bazală - pe ea se găseşte stratul bazal germinativ. Acesta este format dintr-un singur strat de celule, aşezate paralel - keratinocite. Tot aici se găsesc şi pigmenţi de melanină care dau culoarea pielii; stratul filamentos (strat mucos al lui Malpighi) - format din 6-12 rânduri de celule poligonale; celulele mai tinere împing spre suprafaţă celulele mai bătrâne; stratul granulos - format din 1-5 rânduri de celule romboidale, cu marea axă situată orizontal şi nucleul degenerat. Citoplasma conţine keratohialină; stratul lucid - format din celule fuziforme cu nucleu puţin vizibil; stratul cornos - format dintr-o suprapunere de celule cornoase, turtite, a căror grosime variază în funcţie de vârstă, sex, profesie; stratul exfoliativ - format din celule cornoase mai bătrâne, care fiind slab unite între ele, se exfoliază continuu. Acest proces puţin vizibil, se numeşte descuamaţie fiziologică. Celulele stratului cornos şi exfoliative sunt de fapt celule moarte care sunt înlocuite continuu prin înlocuire cu noi celule. Dermul este format din ţesut conjunctiv format din fibrile, celule şi substanţe fundamentale. Este format din 2 straturi: dermul superficial; corionul (dermul propriu-zis) - reprezintă 4/5 din grosimea dermului. Fibrele care compun dermul sunt de 3 feluri: conjunctive, elastice şi reticulate. Ele se întretaie constituind o reţea în interiorul căreia se mai găsesc celule de diverse tipuri, vase sanguine, limfatice şi terminaţii nervoase. Odată cu vârsta dermul îşi pierde elasticitatea şi apar riduri. Hipodermul este stratul cel mai profund format din ţesut conjunctiv lax în ochiurile căruia se găsesc celule grăsoase, grupate care constituie paniculul adipos. În hipoderm •

•

•

• •

•

• •

33

pătrund uneori glomerulii glandelor sudoripare îşi au locul muşchii pieloşi şi corpusculii senzitivi.

Figura nr. 13. Structura anatomică a pielii (http://www.nurse-prescriber.co.uk) Vascularizaţia şi inervaţia pielii Epidermul este lipsit de vase. El se îmbib ă cu plasma provenită din vasele dermului. Dermul şi hipodermul sunt însă bogat vascularizate. Există 2 plexuri care comunică între ele, fiecare din ele având o dublă reţea: arteriorală şi nervoasă şi încă un plex vertical situat perpendicular pe cele dou ă, pe care le uneşte. Din acest plex vertical pornesc ascendent şi descendent vase şi fibre pentru foliculii piloşi, glandele sebacee şi sudoripare. Pielea secondează funcţionalitatea a numeroase organe ale corpului şi prin aceasta se fundamentează rolul pe care atingerea îl are asupra organismului.

2.2. Atingerea, ca simbol şi importanţa sa în via ţa omului Atingerea presupune un contact fizic şi este una dintre modalităţile de a obţine informaţii prin intermediul celor 5 simţuri de care beneficiem. Jean-Louis Abrassart (1990), cercetător francez care şi-a dedicat mulţi ani studierii tehnicilor de atingere, afirmă că el priveşte corpul uman ca pe un mister al vieţii şi al prezenţei omului pe pământ şi îl studiază prin prisma situării sale între poli opuşi (naştere şi moarte, Cer şi Pământ, întuneric şi lumină), considerând abordarea sa ca o form ă de spiritualitate ancorată în viaţă şi trăită în şi prin corp. Dacă luăm în consideraţie faptul că pielea, care este un extraordinar organ senzorial, este considerat ă de cele mai multe ori ca simplu înveliş al corpului, putem să afirmăm că atingerea este foarte puţin studiată şi cunoscută, atât din punct de vedere fiziologic, cât şi al implicaţiilor sale pe plan psihologic şi, de ce nu, chiar şi social. Atingerea ş i societatea În societatea actuală, educaţia susţine funcţiile intelectuale în detrimentul dezvoltării senzoriale, fiinţa umană fiind astfel privată de contacte corporale corespunz ătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Satisfacerea nevoii de contact a corpului uman este fundamentală pentru dezvoltarea sa corespunzătoare.


Să nu uităm că, în mediul intrauterin, fătul trăieşte într-un univers de percepţii tactile şi senzaţii corporale care reprezintă singura sa realitate. După naştere, pielea constituie prima şi singura cale de comunicare. Contactul matern îi confer ă nou născutului siguranţă, îl ajută să descopere mediul extern, îl susţine în trecerea din mediul închis prenatal, la o nouă etapă în care treptat îşi va defini identitatea. Atingerea este esenţială pentru dezvoltarea copilului: este o dovad ă de dragoste, de acceptare şi recunoaştere, de atenţie, sentimente necesare pentru a- şi dezvolta simţul propriei identităţi. Mai târziu, încep să apară deja interdicţii. Copiii aud frecvent cuvintele: Nu pune mâna, Nu atinge! Aceste cuvinte limitează sau chiar stopează definitiv dorinţa lor de explorare, gustul aventurii şi al cunoaşterii noului, plăcerea contactului, senzualitatea, apărând treptat o mulţime de gesturi reţinute, greşite sau stereotipe în relaţiile sociale, afective sau sexuale. Şi asta cu atât mai mult cu cât aceste interdic ţii s-au fixat mai bine în subconştient. Lipsa contactelor corporale şi, mai ales, diminuarea importanţei acordate dezvoltării senzoriale, face ca, în timp, omul s ă se închidă în sine, să-şi diminueze mult sau chiar să îşi piardă capacitatea de a comunica cu sine şi cu cei din jur. Din nefericire, simţului tactil i se acordă o importanţă mult mai mică decât celorlalte simţuri. Din punct de vedere social, atingerea presupune o apropiere, o anumit ă intimitate, pe când privirea, de exemplu, implic ă o oarecare distanţă faţă de cei din jur sau anumite evenimente. Statisticile arată că "insuficienţa contactelor corporale, poate fi un factor de risc în boli grave, izolarea şi singurătatea fiind înregistrate în aproximativ 30% din cazuri" (Anzieu, D., 1984). Atingerea – stimulare senzorial ă Embriologia ne demonstrează că pielea şi sistemul nervos provin din acela şi strat embrionar – ectoderma şi în viaţa intra-uterină se diferenţiază înaintea altor sisteme senzoriale. Faptul că epiderma conţine un număr impresionant de terminaţii nervoase (aproximativ 720.000), face din piele organul senzorial cel mai important, ea fiind considerată de unii autori ca un sistem nervos în contact direct cu exteriorul (J-L. Abrassant, 1990). Studiind repartiţia fibrelor nervoase care părăsesc măduva spinării, se pot decela segmente din corp inervate de acelea şi fibre senzitive, numite dermatoame şi în care legătura funcţionează de la exterior până la nivelul organelor interne. De aceea, orice contact fizic se repercutează asupra funcţionării întregului organism; stimulările tactile jucând un rol esenţial în dezvoltarea fizică şi psihică a copilului, prin facilitarea achiziţiei de noi funcţii (ca mersul, de exemplu), activarea sistemului hormonal, reglarea excre ţiei, întărirea sistemului imunitar. Copiii lipsiţi de contacte corporale prezintă tulburări ale dezvoltării somatice, perturbări ale unor funcţii şi probleme de adaptare socială. Atingere ş i maturitate afectivă În societatea actuală, atingerea este rezervat ă persoanelor pe care le cunoa ştem foarte bine şi le acceptăm în imediata noastră apropiere şi/sau pentru anumite situaţii stabilite şi acceptate convenţional: atingerea maternă, relaţii sexuale, strângerea de mân ă în relaţiile sociale, gesturi de consolare etc. De cele mai multe ori şi aceste gesturi permise devin stereotipe, stângace, datorită unor reţineri. Şi atunci, se pune întrebarea, este cu adevărat vorba despre un contact în aceste situaţii? Atingerea fiind o dovadă de dragoste, recunoaştere şi acceptare, atenţie, ne este necesară pentru a ne dezvolta sentimente care s ă ne faciliteze formarea încrederii în noi înşine, formarea propriei noastre identităţi şi conştientizarea propriei noastre importanţe în lume. În legătură cu acest aspect, Didier Anzieu (1984) face o interesant ă legătură între funcţiile fiziologice şi cele psihologice ale pielii. 35

Atingere ş i transmisie energetic ă Pe lângă funcţiile sale fiziologice şi psihologice, prin atingere se realizeaz ă şi un schimb energetic. Pielea reprezintă limita la care se termină corpul fizic şi unde încep straturile subtile, nemateriale dar perceptibile. Unii cercetători, studiază atingerea pornind invariabil de la ipoteza existenţei corpurilor subtile, pe care le reg ăsim în toate tradiţiile spirituale şi care explică pe de o parte raporturile care se stabilesc între fizic şi psihic şi cele dintre fiinţa umană şi mediul său înconjurător, pe de altă parte. Practicile terapeutice tradiţionale, mai ales cele orientale, vorbesc despre existen ţa energiei vitale care circulă în şi în jurul corpurilor noastre şi despre modul în care atingerea (manuală, mai ales) stimulează această energie vitală. Fotografiile Kirilian au reuşit să pună în evidenţă existenţa acestei energii vitale şi să demonstreze faptul că, în timpul unei atingeri terapeutice, există o transmisie energetică de la terapeut spre pacientul său.

2.3. Mâna, ca instrument de ac ţionare în aplicarea masajului Primele date ale medicinii au fost foarte bogate în detalii semiologice, modalit ăţi de examinare a pacienţilor, de palpare sau ascultare nuan ţată, subiectul bolnav devenind un fel de corp semn-semnal. Începând cu medicina experimental ă, am asistat la împărţirea corpului în aparate, sisteme, ţesuturi, celule, molecule, o împărţire pe specialişti, dar toate axate pe somatic. Apariţia paraclinicii a degradat sensibilitatea tactilă, vizuală a terapeutului, în profitul unei relaţii cu pacientul bazat ă pe constantele biologice interpuse. În materie de reeducare, speciali ştii au fost obligaţi să-şi păstreze abilităţile de examinare, palpare, contact corporal, ideal al ăturate simţului cunoaşterii a ceea ce trebuie făcut pentru a aborda corpul. Analizând funcţiile comunicării tactile, Stanley Jones şi Elaine Yarbrough (citaţi de Dinu, M., 2000), stabilesc cinci categorii: "atingeri care transmit emoţii pozitive - sunt atingerile afectuoase, calde; atingeri în joacă transmit alte sensuri decât acelea şi gesturi făcute în mod serios şi semnifică încurajare, apropiere, solidaritate; atingeri de control care vizează dirijarea comportamentului sau atitudinilor persoanei atinse; atingerea rituală; atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă. Deşi scopul urmărit nu este comunicarea, în cursul unei atingeri de acest fel se transmit şi informaţii afective, întrucât contactul fizic comportă întotdeauna şi manifestarea unui sentiment, fie pozitiv (afecţiune), fie negativ (ostilitate manifestată sau ascunsă)". Specificitatea relaţiei care se stabileşte între cel care aplică masajul şi cel care beneficiază de el este dat ă tocmai de particularităţile care derivă din folosirea atingerii manuale. Privit din punctul de vedere al acestei rela ţii, masajul este un simbol care evoc ă gestul consolator părintesc. Ceea ce literatura de specialitate descrie ca efect psihologic al masajului este insuficient pentru a explica profundele modific ări în starea pacientului pe care acest mijloc bine folosit le poate determina. Înveli şul cutanat culege toate mesajele de contact, căldură şi prezenţă, stabilindu-se astfel o comunicare asem ănătoare aceleia existente în stadiul de sugar. El reactualizeaz ă prin simboluri şi senzaţiile cutanate o serie de situaţii primare vechi, evocând pe plan incon ştient sentimentul de confort, siguranţă, protecţie. • •

•

• •


Mâna celui care aplică masajul realizează o legătură între corpul său şi cel al subiectului, o simbioză care concretizează relaţia pe plan fizic, realizându-se o comunicare profundă, dincolo de limbajul verbal. Mâna care mângâie, palpeaz ă, presează, relaxează corpul îndurerat, recunoaşte zonele sensibile şi descoperă punctele dureroase, face ca subiectul să renunţe la izolarea în sine, să comunice şi contribuie la înţelegerea, recunoaşterea şi acceptarea propriului corp, acum afectat. În ţelegerea suferinţei cu ajutorul mâinii este mai profundă decât folosind alte căi. Unele surse bibliografice (de ex. Larousse Medical) consacră tehnicilor de masaj ilustraţii în maniera iluminism naiv, în care subiectul culcat este reprezentat de o femeie dominată de un terapeut viril care stă în picioare. În general, se vede în aceast ă identificare a situaţiei subiectului, o stare de dependen ţă a femeii, mai degrabă decât o simplă convenţie grafică (psihologii consultaţi în această problemă, nu lărgesc decât foarte puţin optica asimilând masajul unei tehnici hipnotice, inductive, cu urm ări mai mult regresive decât dinamizatoare); cei doi protagonişti sunt vii, dar situaţia este foarte ierarhizată şi pentru noi foarte nesatisfăcătoare, în măsura în care nu ţine cont de scopul dialectic care dictează adaptarea continuă a masajului. "A reduce masajul la o simpl ă tehnică standard, uniform aplicată pe un model standard, înseamnă a priva această terapie de bogăţiile sale majore: calitatea unei relaţii interpersonale activatoare. Această atitudine ar însemna o cunoa ştere greşită a unei situaţii intersubiective care nu poate fi nicidecum asimilabilă actului în sens unic, de la cel ce dă la cel ce primeşte, de la un subiect care acţionează la un obiect acţionat. Acest tip de raport lucrător - lucrat conduce la structurarea concepţiei masajului recital, un fel de monolog tehnic, în care contează mai puţin ca el să fie primit într-un anumit mod" (Mârza, D., 1996). Chiar şi pe măsura cunoaşterii efectelor masajului asupra organismului, pornind de la intenţia, în fond, lăudabilă de a fonda ştiinţific o tehnică cu punct de plecare empiric, i sau trasat limite abuziv restrictive, ceea ce a minimizat participarea pacientului. Ini ţial, descoperirea efectelor hemodinamice ale masajului a condus la apari ţia concepţiei pacientul - sediu al proceselor vasculare, zon ă geometrică inertă şi perfect determinată. Acestei concepţii i se poate opune argumentarea c ă între stimularea mecanică şi adaptarea vasculară se interpune eliberarea mediatorilor chimici, că aceştia dirijând vasodilataţia produc o trăire nouă (senzaţia de căldură, de exemplu) şi pun, prin aceasta, baze noi pentru o componentă somatică diferită. Pe planul activităţii fibrilare, toate tehnicile de masaj produc stimularea locală a unei foarte bogate reţele de receptori periferici, rezultând inevitabil o variaţie a formulei tonice sub forma adaptării posturale, a facilitării cinetice, a bombardamentului gama a aparatului efector. Aceasta, bineînţeles că nu are efectul unei mişcări de gimnastică tradiţională, dar oare putem asimila aceste reacţii pasivităţii? Această atitudine ar însemna să limităm conceptul de mişcare la nivelul organelor, să ignorăm deliberat activitatea fibrilară şi chiar celulară cu mecanismele lor de adaptare. Conştient sau nu, pacientul răspunde gestului de masaj şi se supune unui foarte mare număr de activităţi de adaptare sau de anulare a tensiunilor. Pornind de la planul muscular, masajul activează reactivitatea ansamblului sistemului nervos; stimulările periferice stabilesc un dialog continuu cu centrii superiori, fenomen cu atât mai remarcabil cu cât este mai diferenţiat calitativ. Posibilitatea de triere a aferenţelor dovedeşte deja o activitate de organizare, de structurare, fapt subliniat şi de Dolto (1976), care afirmă: "Ceea ce este extraordinar este c ă receptorii au o conştiinţă naivă şi eficientă; ei sunt capabili să frâneze mesajele care nu sunt acceptate sau dorite de către centrii superiori". Trăirea masajului presupune deci din partea subiectului (nu a obiectului) o reac ţie care se situează în vârful ierarhic al reglării nervoase şi urmăreşte o reintegrare a imaginii corporale perturbate. 37

Aşa cum un cuvânt, o imagine poate da de gândit, tot aşa contactul mâinii poate da viaţă, contribuind la conştientizarea zonelor masate. Acest aspect restructurant se opune dogmei masajului - terapie pasivă: corpul prelucrat pe zone resimte influenţe în ansamblul său, existenţa unor zone afectate, care tratate se recuperează şi se reintegrează, toate acestea nu pot fi introduse de c ătre maseur în corpul pasiv al subiectului, rezolvarea constând în însăşi răspunsul obţinut ca urmare a acţiunilor întreprinse de către terapeut. În timpul masajului se realizează un dialog infraverbal real în care cei doi protagonişti sunt implicaţi în paralel, la fel de activ. Fie că urmăreşte obţinerea unor informaţii sau actul terapeutic, gestul palpator nu are sens decât în func ţie de răspunsul dat, suscitând la rândul s ău un nou demers, într-un feed-back continuu. Inteligenţa, afectivitatea şi chiar emotivitatea fiecăruia dintre interlocutori, ţes pânza de fond a acestei situaţii de schimb, cordială şi care nu este sub nici o form ă un monolog şi care ar putea da date eronate în cazul izolării unui element pe motivul analizei. Acest caracter de dialog, necesitatea unei adaptări continui, presupune o anumit ă calitate a palpării, deci un examen practic permanent, constant al subiectului. Trebuie subliniat c ă "necesitatea continuităţii explorării, indispensabilă adaptării corecte a gestului terapeutic, condamn ă irevocabil manevrele stereotipe, executate orbeşte şi dovedesc valoarea prezen ţei, atenţiei permanente, a conştiinţei actului" (Mârza, D., 1998). Dialogul masat - maseur se dezvoltă într-o lume a semnelor ilustrate de punctele şi zonele de masat, unele dintre ele justificându-se printr-un substrat anatomo-fiziologic (punctul de emergenţă, zona de inserţie etc.), altele pretându-se mai greu la analiza raţională a efectelor (rotaţie în sens orar şi antiorar). În cadrul stabilirii acestui dialog, primul demers, pentru care pled ăm ca o condiţie neapărat necesară, este examinarea subiectului în vederea efectu ării masajului. Acest examen nu are scop de diagnostic, ci este un bilanţ care serveşte continuu ca punct de referinţă pentru a judeca starea subiectului. În afara interogatoriului şi inspecţiei vizuale, care aduc date necesare atât bilan ţului iniţial cât şi celui permanent, palparea r ămâne totuşi elementul de bază, prin care se pot obţine cele mai multe şi mai relevante date în ceea ce priveşte starea subiectului. "Între palparea exploratorie şi atingerea terapeutică nu trebuie să existe discontinuitate, examenul desf ăşurându-se practic pe toat ă perioada unei şedinţe şi în fiecare şedinţă şi fiind, de fapt, un permanent dialog infraverbal între subiect şi maseur prin care fiecare comunică cu celălalt, prin modul în care acţionează sau reacţionează" (Mârza, D., 2000). Din diverse motive, uneori foarte profunde, care evoc ă o amintire neplăcută sau care dovedesc o nevroză fobică, unii subiecţi nu suportă masajul manual. În aceste cazuri poate fi folosită aparatura specifică. Şi maseurul poate întâmpina unele dificult ăţi de adaptare la unele tipuri de epidermă. Dacă, după mai multe tentative, repulsia persistă este preferabil să se renunţe la masaj sau s ă se ceară intervenţia unui alt maseur. Şedinţa de masaj nu trebuie sub nici o form ă să fie simţită ca o obligaţie penibilă nici de către subiect, nici de către maseur.


2.4. Efectele generale ale masajului asupra organismului şi a structurilor sale Efectele obţinute prin aplicarea masajului, pot fi clasificate astfel (Mârza, D., 2002): "directe , atunci când acţiunea masajului se exercit ă nemijlocit asupra pielii şi ţesuturilor de la suprafaţa corpului; indirecte, atunci când acţiunea masajului se transmite în profunzime, la o oarecare distanţă de locul pe care se aplic ă; mecanice, care se produc sub ac ţiunea mecanică a procedeelor şi tehnicilor de masaj şi constau în schimbările fizice de tensiune din ţesuturi şi a modificărilor în concentraţia umorilor; reflexe, care rezultă din efectele fiziologice ale masajului şi din schimbările produse de acestea în sistemul hormonal şi nervos; par ţi ale , care corespund unor ac ţiuni locale, reduse ca întindere şi intensitate; generale, care se produc în urma unor ac ţiuni complexe, întinse ca suprafaţă şi pătrunzătoare ca profunzime; imediate, care sunt strâns legate de natura, durata, tehnica şi intensitatea procedeului folosit, precum şi de natura, sensibilitatea şi întinderea ţesuturilor masate; se produc rapid şi ţin tot timpul cât durează acţiunea masajului, dar scad şi dispar repede după ce acesta a încetat; tardive, care constau în reacţii lente, ce se produc încet, în mod secundar, fie în regiunea masată, fie în profunzime sau la distanţă; apar abia după încetarea acţiunii mecanice, se menţin un timp mai îndelungat şi dispar lent; stimulatoare (excitante), care constau în activarea, intensificarea şi grăbirea unor procese sau fenomene; relaxatoare (calmante), care constau în încetinirea, reducerea intensităţii sau chiar oprirea unor procese sau fenomene". În practică, efectele masajului sunt greu de localizat precis, pentru că indiferent de mărimea suprafeţei prelucrate, ele se extind şi se răsfrâng asupra întregului organism. Cele mai evidente şi mai uşor de urmărit sunt efectele masajului asupra ţesuturilor şi organelor de la suprafaţa corpului; mai greu de urmărit şi de controlat sunt efectele masajului asupra ţesuturilor şi organelor profunde şi asupra marilor funcţiuni ale organismului. Indiferent de procedeul / tehnica la care ne referim, efectele se obţin pe două căi: una mecanic ă (direct ă ) şi una reflex ă (indirect ă ) Efectele obţinute pe cale mecanică sunt rezultatul schimbărilor fizice ale tensiunii din ţesuturi şi se obţin ca urmare a aplicării tuturor procedeelor şi tehnicilor, care produc modificări în concentraţia umorilor (Ionescu, A., 1992). Efectele reflexe se realizează prin excitarea terminaţiilor nervoase de la periferia corpului, prin stimularea receptorilor (extero-, intero- şi proprioceptori), care declanşează o serie de reacţii fiziologice, biochimice etc. cu efect asupra circula ţiei, nutriţiei, excreţiei, sensibilităţii ş.a.m.d., prin mecanisme foarte complexe a căror intensitate este condiţionată şi de tehnica folosită în cadrul fiecărui procedeu (Ionescu, A., 1992). •

•

•

•

•

•

•

•

•

•

39

Figura nr. 14. Zonele metamerice şi reflexogene ale organismului (vedere lateral ă, anterioară şi posterioară) (Ionescu, A., 1992) Efectele masajului asupra pielii Pielea acoperă întreaga suprafaţă a corpului, adaptându-se perfect la relieful formaţiunilor anatomice pe care le acoper ă. Acest ţesut, a cărui suprafaţă măsoară, la adultul de talie medie, între 1,5 şi 2 m.p., constituie un organ bine definit, cu funcţii proprii destul de complexe şi de mare importanţă pentru organism. Principalele funcţii ale pielii sunt cele de protecţie, de termoreglare, de excreţie şi de respiraţie; se poate adăuga şi funcţia endocrină (mai puţin studiată) şi cea de sediu al unui răspândit sistem de exteroceptori şi proprioceptori, dispuşi în mare număr în straturile şi formaţiunile pielii. Efecte directe (mecanice):

îmbunătăţirea calităţilor fizice ale pielii, a consistenţei şi legăturilor cu straturile profunde, a elasticităţii şi mobilităţii; îndepărtarea celulelor cornoase pe cale de descuamare şi curăţarea pielii de alte impurităţi, stimulând creşterea celulelor tinere; deschiderea canalelor de excreţie ale glandelor, favorizând eliminarea produ şilor de excreţie; păstrarea echilibrului dintre circulaţia periferică şi cea profundă, intervenind în reglarea dinamicii circulatorii a organismului; prin activarea circulaţiei se influenţează schimburile nutritive (în sensul îmbun ătăţirii lor), contribuind astfel la stimularea nutriţiei pielii, prevenirea atrofiei şi atoniei, regenerarea celulelor;

•

•

•

•

•

Efecte indirecte (reflexe):

influenţarea circulaţiei şi a metabolismului, contribuind la îmbunătăţirea funcţiei de termoreglare; stimularea producerii unor substanţe hormonale cu puternică acţiune vasomotoare a căror acţiune este reglată prin intermediul sistemului nervos vegetativ; prin procedee şi tehnici de masaj aplicate pe zone sau segmente cutanate (dermatoame) bine delimitate (corespunzătoare unor ţesuturi şi organe inervate pe acelaşi segment nervos metameric al măduvei spinării), putem influenţa în sens fiziologic sau curativo-profilactic, ţesuturile şi organele profunde.

•

•

Efectele masajului asupra ţesutului conjunctiv Ţesuturile subcutanate, sunt formate din celule şi fibre dispuse în straturi mai mult sau mai puţin voluminoase; aceste straturi sunt str ăbătute de foarte numeroase vase de


sânge şi limfă, precum şi de o vastă reţea de ramificaţii nervoase. Acest ţesut are un rol important în întreţinerea formei şi reliefurilor corpului, în favorizarea funcţiunilor de sprijin şi mişcare, în protecţia organismului împotriva unor agenţi patogeni, în regenerarea ţesuturilor şi vindecarea lor după leziuni traumatice, operatorii, inflamatorii, toxice sau de altă natură. Efecte directe (mecanice):

întreţinerea şi refacerea, la nevoie, a elasticit ăţii şi supleţei elementelor care favorizează mişcările corpului; dezvoltarea tonusului şi rezistenţei elementelor cu rol de fixare şi protecţie a ţesuturilor şi organelor; reglarea şi menţinerea echilibrului circulator; resorbţia şi scăderea depozitelor de ţesut adipos;

•

•

•

•

Efecte indirecte (reflexe):

influenţarea circulaţiei sângelui şi limfei; influenţarea schimburilor metabolice, a excreţiei, a funcţiilor hormonale, stimularea reacţiilor neurovegetative; stimularea proceselor de vindecare în cazul unor îmbolnăviri, a unor procese de atrofie şi degenerescenţă sau a leziunilor cu sau f ără pierdere de substanţă, ştiut fiind faptul că în ţesutul conjunctiv se elaborează mijloacele de apărare; influenţarea favorabilă a evoluţiei spre vindecare a organelor suferinde.

• •

•

•

Efectele masajului asupra elementelor aparatului locomotor Muşchii reprezintă, din punct de vedere cantitativ, cea mai mare parte a ţesuturilor moi ale corpului; prin masajul aplicat asupra musculaturii scheletice, se poate influen ţa întreg organismul. Muşchii fiind sediul unor laborioase procese fizice şi chimice, metabolice şi energetice, acestea pot fi, mai mult sau mai pu ţin, stimulate sau încetinite prin aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare, a căror efecte la acest nivel, ar putea fi sintetizate astfel: îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale ale muşchilor prin creşterea excitabilităţii, conductibilităţii şi contractilităţii lor, prin masajul clasic stimulativ; îmbunătăţirea elasticităţii musculare; relaxarea musculară, folosind masajul clasic relaxator; stimularea impulsului motor şi creşterea capacităţii de contracţie a muşchiului, prin excitarea nervilor motori; activarea circulaţiei, lărgirea capilarelor existente şi deschiderea unor capilare de rezervă, creşterea debitului sanguin local, accelerarea curentului de limfă, prin masaj clasic stimulativ; intensificarea proceselor metabolice din muşchi, fie pentru a produce energia necesară desfăşurării efortului fizic, fie pentru a reface rezervele de glicogen, contribuind astfel la refacerea capacit ăţii de efort şi la prevenirea şi combaterea oboselii musculare; Tendoanele şi tecile tendinoase au un important rol static şi dinamic, integritatea lor fiind deosebit de importantă; sunt adesea sediul unor traumatisme (mai mici sau mai mari, dar la fel de importante, deoarece netratate la timp pot conduce la traumatisme grave). Masajul tendoanelor şi tecilor tendinoase, al fasciilor, aponevrozelor şi formaţiunilor fibroase dintre muşchi şi organe, se execută în acelaşi timp cu masajul muşchilor, date fiind strânsele legături anatomice şi funcţionale dintre acestea. Având în vedere acest lucru, efectele masajului asupra acestor elemente se încadrează în schema prezentat ă anterior, referitor la efectele masajului asupra muşchilor. Articulaţiile. În jurul unor articulaţii nu se găsesc decât pielea şi straturi subţiri de ţesut conjunctiv prin care trec vase, nervi şi tendoane; altele sunt acoperite cu straturi •

•

•

•

•

•

41

groase de ţesuturi diferite: muşchi, tendoane, pungi seroase, ţesut conjunctiv sau gras; aceste diferenţieri impun adaptarea tehnicilor folosite. Efectele obţinute prin aplicarea masajului şi tehnicilor complementare la nivelul ţesuturilor articulare şi periarticulare, sunt: activarea circulaţiei şi nutriţiei (efecte circulatorii şi trofice, care se resimt şi asupra membranei sinoviale) prin masajul clasic articular; resorbţia sau împingerea în circulaţia generală a revărsatelor articulare sau a infiltratelor patologice din ţesuturile periarticulare; prevenirea şi combaterea aderenţelor, retracţiilor, redorilor, cicatricilor vicioase, depozitelor patologice periarticulare; Oasele beneficiază de efecte circulatorii şi trofice ale masajului, în mod indirect, prin intermediul ţesuturilor moi care le acoperă şi în care se ramifică reţeaua vasculară şi nervoasă comună. •

•

•

Efectele masajului asupra circulaţiei sângelui şi limfei Acţiunea masajului a fost comparat ă cu aceea a unei inimi periferice suplimentare. Efectele masajului clasic asupra circula ţiei au fost explicate prin acţiunea mecanică a procedeelor lor. Aplicate pe corpul viu, procedeele de masaj au o ac ţiune comparabilă cu cea a unei pompe aspiro-refulante. Prin presiune şi comprimarea vaselor, sângele este împins de la periferie spre inimă, acesta nemaiputându-se întoarce din cauza existen ţei pe traiectul vaselor a unor valvule, care asigur ă sensul unic al circula ţiei. După decomprimare, vasele revin la calibrul lor anterior, datorită elasticităţii propriilor pereţi şi a ţesuturilor înconjurătoare. În această fază, sângele de la periferie este aspirat în vase, pentru a fi din nou împins spre cord prin repetarea procedeelor. Acţiunea mecanică a masajului explică, în acelaşi mod, activarea circulaţiei pe căile limfatice. Limfa din ţesuturi este mobilizată prin procedee şi tehnici mai lente şi de intensitatea scăzută (efleuraj sacadat). Aplicând procedee şi tehnici mai profunde, cu mai multă vigoare şi mai pătrunzătoare, se influenţează circulaţia profundă din muşchi şi organe. Efectele de durată sau la distanţă, sunt atribuite unor mecanisme reflexe de natur ă complexă, hormonală şi nervoasă, prin declanşarea unei serii de reacţii în sistemul de reglare biochimică şi nervoasă a circulaţiei. Sintetizând, efectele masajului asupra circula ţiei ar putea fi prezentate astfel: accelerarea circulaţiei sângelui şi limfei din vene şi capilare, prin folosirea masajului clasic în scop circulator; diminuarea congestiilor şi stazelor din ţesuturi şi organe, prin golirea mai activă a lichidelor din vasele limfatice şi din spaţiile intercelulare; uşurarea muncii cordului prin facilitarea circulaţiei în artere, ca urmare a aplicării masajului clasic în scop circulator; exercitarea mecanică a pereţilor vaselor (gimnastică a vaselor), prin acţiunea procedeelor de masaj, conduce la ob ţinerea unor efecte benefice şi asupra aparatului circulator; conţinutul vaselor de sânge, prezintă unele modificări, cum ar fi creşterea uşoară a numărului de globule roşii şi albe şi creşterea cantităţii de hemoglobină (aceste modificări explicându-se prin stimularea reflexă a organelor hematopoietice şi prin mobilizarea sângelui din organele în care se afl ă în rezervă), ca urmare a efectelor reflexe ale tuturor procedeelor de masaj; influenţarea secreţiilor hormonale din piele şi ţesutul conjunctiv subcutanat, precum şi acţiunea sistemului nervos vegetativ cu rol vasodilatator se explică prin faptul că în afara mecanismelor hiperemice locale, procedeele aplicate contribuie, prin mecanisme derivative, la reglarea circula ţiei sângelui în întreg organismul, putând fi folosit la nevoie în echilibrarea circulaţiei superficiale şi profunde. Aceste influenţe au la bază efectele reflexe ale tuturor procedeelor de masaj. •

•

•

•

•

•


Efectele masajului asupra sistemului nervos Masajul este definit astăzi ca "arta de a produce reflexe de intensitate dorită într-o anumită zonă bine delimitată a corpului" (Maxwell-Hudson, C., 2001). Este vorba îndeosebi despre efectele reflexe ale masajului aplicate pe segmentele reflexogene ale pielii. Procedeele şi tehnicile de masaj acţionează diferenţiat asupra terminaţiilor nervoase periferice: executate lent şi uşor, produc efecte liniştitoare; executate într-un ritm viu, produc efecte stimulatoare. Procedeele de masaj clasic determin ă în organism reacţii fiziologice, corespunzătoare, pe de o parte, naturii şi funcţiunilor ţesutului sau organului masat, iar pe de altă parte, intensităţii şi duratei procedeului aplicat, reacţii care se produc mai ales prin intermediul sistemului nervos. Acţiunea procedeelor şi tehnicilor de masaj excită terminaţiile aparatului exteroceptor cutanat şi subcutanat, precum şi ale aparatului proprioceptor din muşchi, tendoane şi articulaţii, care le transmit centrilor nervoşi şi apoi, pe cale reflexă, se răsfrâng asupra diverselor funcţiuni ale ţesuturilor şi organelor. În concluzie, efectele masajului asupra sistemului nervos, ar putea fi sintetizate astfel: activarea funcţiilor ţesuturilor şi organelor, mărirea sensibilităţii, conductibilităţii şi reactivităţii nervilor, prin aplicarea procedeelor şi tehnicilor de masaj stimulative; încetinirea funcţiilor ţesuturilor şi organelor, diminuarea sau inhibarea sensibilităţii, conductibilităţii şi reactivităţii nervilor, prin aplicarea procedeelor şi tehnicilor de masaj relaxatoare, din cadrul masajului clasic; determinarea unor reacţii complexe, nu numai în domeniul senzitiv, cât şi în cel motor şi trofic, sub influenţa tuturor procedeelor şi tehnicilor de masaj care determină o echilibrare a circulaţiei energetice şi reechilibrare neurovegetativă; determinarea unor efecte subiective, care se traduc printr-o senzaţie de bună dispoziţie, energie şi iniţiativă (în cazul masajului stimulator) şi printr-o stare de relaxare, destindere şi deconectare (în cazul masajului relaxator), aceste efecte psihice depinzând atât de metodele şi tehnicile aplicate, cât mai ales de reflexele vegetative realizate prin folosirea tuturor procedeelor şi tehnicilor de masaj. •

•

•

•

Rezumat Pielea fiind mediul care se interpune între mâna terapeutului şi organismul pacientului, este prima structură care reacţionează la aplicarea procedeelor şi tehnicilor de masaj. Din acest motiv, cunoa şterea particularităţilor anatomice şi fiziologice, a funcţiilor şi a modului în care aceasta poate s ă reacţioneze, sunt aspecte importante pe care un viitor specialist trebuie să le cunoască. Contactul direct cu suprafaţa cutanată a unui organism viu poate s ă aibă şi alte beneficii, în afara reacţiilor fiziologice propriu-zise, beneficii care se r ăsfrâng asupra sferei sociale, a stimulării senzoriale, a maturizării afective şi a transmisiilor energetice, cu rol deosebit în dezvoltarea corectă şi armonioasă a fiinţei umane. Nu trebuie uitat că, principalul instrument cu care acţionează cei care aplică masajul este mâna; cu ajutorul acesteia se pot regla mult mai u şor intervenţiile în funcţie de nevoile reale ale organismului beneficiarului, iar pe parcursul aplicării masajului se produce o reală şi foarte utilă comunicare între mâna celui care aplic ă masajul şi organismul beneficiarului. Fiecare procedeu şi tehnică de masaj are anumite efecte şi, cu atât mai mult, toate procedeele şi tehnicile de masaj obţin anumite efecte specifice asupra diverselor structuri ale organismului. Cunoaşterea acestora este foarte importantă, tocmai pentru a putea regla corect intervenţia în funcţie de nevoile reale ale fiecărei structuri şi ale organismului în întregime. 43

Bibliografie 1. ANZIEU, D., 1984, Le double interdit du toucher, Nouvelle revue du psychanalise, nr. 29, Paris 2. BISHOP, B., 1980, Pain: its physiology and rationale for management. Part I: Neuroanatomical substrate of pain, Phys. Ther., London 3. CHAITOW, L., 1983, La masoterapia neuro-musculare, Como, Edizioni di red. Studio redazionale, Milano 4. CHRESTIAN, R., 1969, Physiologie du massage, Cinésiologie, nr. 34, Lyon 5. COLECŢIA REVISTEI CAHIERS DE KINÉSITHÉRAPIE, (1994-2011) revue d’enseignement post-scolaire et documentation technique, Maloine S.A. éditeur, Paris 6. COLECŢIA REVISTEI KINÉSITHÉRAPIE SCIENTI-FIQUE, (1994-2011) revue éditée par la Fédération française des masseurs kinésithérapeutes rééducateurs, Paris 7. CRISTEA, I., 1996, Terapia durerii, Edit. Medicală, Bucureşti 8. DINU, M., 2000, Comunicarea, repere fundamentale, ed. A II-a, Edit. Algos, Bucureşti 9. DOLTO, B., 1976, Le corps entre les mains, Maloine édit, Paris 10. DOLTO, F., 1984, L’image inconsciete du corps, Seuil, Paris 11. DRĂGAN, I., PETRESCU, O., 1993, Masaj - automasaj, EDITIS, Bucureşti 12. DRĂGAN, I. şi colab., 1995, Masaj, automasaj, refacere, recuperare, Editura Cucuteni, Bucureşti 13. IONESCU, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 14. JODELET, D., 1998, Corpul, persoana şi celălalt, În Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, MOSCOVICI, S. (coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Edit. Polirom, Iaşi 15. MÂRZA, D., (coord.), 2001, Eficienţa masajului asociat cu o serie de metode complementare în combaterea stresului psihic – Revista română de kinetoterapie, nr. 10, Oradea 16. MÂRZA, D., 2000, Aspecte particulare ale relaţiei kinetoterapeut - pacient - Volumul Sesiunii Jubiliare Pro patria est ludere dum videmur, Cluj-Napoca 17. MÂRZA, D., 2000-2003, Depistarea agenţilor stresori specifici la studenţi şi stabilirea celor mai eficiente măsuri de combatere a efectelor lor, Raport cercetare, Universitatea din Bacău 18. MÂRZA, D., 1996, Masajul ca mod de comunicare infraverbală, volumul Sesiunii omagiale A XXXV-a aniversare a Universit ăţii din Bacău 19. MÂRZA, D., 2002, Masajul terapeutic, Edit. Plumb, Bacău 20. MÂRZA, D., 2005, Masaj antistres, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 21. MÂRZA, D., 1998, Relaţia terapeut - pacient analizată prin prisma mijloacelor de bază ale kinetoterapiei – Volumul Conferinţei Internaţionale Educaţia Fizică şi Sportul în perspectiva mileniului al III-lea, Bacău 22. MAXWELL-HUDSON, C., 2001, Guide to massage, DK Publishing, London 23. NICULESCU, C.T. ş.a., 2009, Anatomia şi fiziologia omului – compendiu, Edit. Corint, Bucureşti 24. PORTER, A., 1985, Le massage, Edit. Robert Laffont, Paris 25. ROTTER, I.B., 1966, Generalized expectancies for internal versus external control of reinforcement, Psychological Monograf. General and Applied, London 26. RUFFIER, R., 1974, Traité de massage hygiénique, sportif et medical, Editions Dangles 38, Paris 27. SAMUEL J., 1974, Le massage, Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris 28. SIDENCO, E.L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Funda ţiei România de mâine, Bucureşti 29.http://www.nurse-prescriber.co.uk.


Evaluare 1. Printre caracteristicile pielii se numără: a. greutatea pielii reprezintă aproximativ 3% din greutatea corporală b. grosimea pielii variază după regiunea corpului, vârstă, sex c. consistenţa pielii este foarte mare, ea putându-se întinde foarte mult fără a se rupe 2. Printre funcţiile pielii se numără: a. ajută la păstrarea temperaturii corpului b. constituie o barieră faţă de invazia microorganismelor c. este cel mai întins organ de sim ţ pentru recepţionarea stimulilor tactili, termici, dureroşi 3. Pielea se compune din următoarele straturi: a. hipoderm b. stratul exfoliant c. epiderm 4. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte: a. epidermul este bogat în vase de sânge b. epidermul se îmbibă cu plasma provenită din vasele dermului c. la nivelul pielii există 2 plexuri care comunică între ele 5. Atingerea: a. este una dintre modalităţile de a obţine informaţii b. este esenţială pentru dezvoltarea fiinţei umane c. poate perturba formarea imaginii de sine 6. În timpul aplicării masajului: a. corpul subiectului este absolut pasiv b. corpul subiectului răspunde printr-o serie de reacţii de adaptare c. se realizează o formă de comunicare între corpul subiectului şi mâna terapeutului 7. Printre categoriile de efecte posibil a fi obţinute prin aplicarea masajului se num ără: a. efecte generale, care se produc în urma unor ac ţiuni complexe, întinse ca suprafaţă şi pătrunzătoare ca profunzime b. efecte directe, care rezultă din efectele fiziologice ale masajului şi din schimbările produse de acestea în sistemul hormonal şi nervos c. efecte tardive, care apar abia după încetarea acţiunii mecanice, se menţin un timp mai îndelungat şi dispar lent 8. Printre efectele masajului asupra pielii se num ără. a. inhibarea producerii unor substan ţe hormonale cu puternică acţiune vasomotoare b. deschiderea canalelor de excre ţie ale glandelor, favorizând eliminarea produ şilor de excreţie c. stimularea nutriţiei pielii, prevenirea atrofiei şi atoniei, regenerarea celulelor 9. Printre efectele masajului asupra muşchilor se numără: a. încetinirea proceselor metabolice din muşchi b. îmbunătăţirea elasticităţii musculare c. îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale ale muşchilor

45

10. Printre efectele masajului asupra ţesutului conjunctiv se numără: a. resorbţia şi scăderea depozitelor de ţesut adipos b. scăderea tonusului şi rezistenţei elementelor cu rol de fixare şi protecţie a ţesuturilor şi organelor c. influenţarea schimburilor metabolice, a excreţiei, a funcţiilor hormonale, stimularea reacţiilor neurovegetative 11. Printre efectele masajului asupra articulaţiilor se numără: a. resorbţia sau împingerea în circulaţia generală a revărsatelor articulare sau a infiltratelor patologice din ţesuturile periarticulare b. prevenirea şi combaterea aderenţelor c. inhibarea circulaţiei şi nutriţiei la nivelul membranei sinoviale 12. Printre efectele masajului asupra circulaţiei se numără: a. îngreuierea muncii cordului b. accelerarea circulaţiei sângelui şi limfei din vene şi capilare c. diminuarea congestiilor şi stazelor din ţesuturi şi organe 13. Printre efectele masajului asupra sistemului nervos se numără: a. determinarea unor reacţii complexe doar în domeniul senzitiv b. activarea funcţiilor ţesuturilor şi organelor c. încetinirea funcţiilor ţesuturilor şi organelor


Capitolul III. Masajul clasic relaxator Scop

Cunoaşterea procedeelor şi tehnicilor de masaj care pot fi folosite în scop relaxator, precum şi a caracteristicilor şi particularităţilor de aplicare a masajului relaxator. Obiective opera ţi onale

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: să selecteze corect procedeele şi tehnicile de masaj pentru a le folosi în scop relaxator, de combatere a efectelor stresului şi de recuperare postefort să cunoască şi să respecte regulile care orienteaz ă aplicarea masajului clasic în scop relaxator să-şi formeze abilităţile necesare pentru aplicarea corect ă a masajului clasic asupra diferitelor regiuni ale corpului, pentru a obţine efecte relaxatoare şi de combatere a oboselii

  

3.1. Procedeele şi tehnicile masajului clasic relaxator În decursul timpului, procedeele masajului clasic s-au structurat în procedee principale (fundamentale) şi procedee secundare (ajutătoare). Dintre acestea le vom descrie doar pe acelea care pot fi folosite, în anumite condi ţii, modulându-le în funcţie de necesităţi tehnicile, pentru a obţine efecte relaxatoare. I. Procedee principale (fundamentale) Se numesc principale sau fundamentale procedeele care, de regul ă, nu pot lipsi din aplicaţiile mai importante ale masajului. Printre procedeele masajului clasic care pot fi folosite în scop relaxator se numără: • • • •

netezirea (efleurajul) fric ţi unea fr ământatul (petrisajul) virba ţ iile

NETEZIREA (EFLEURAJUL) Procedeul se adresează, în special, tegumentelor. Descrierea procedeului . Netezirea constă în alunecări ritmice şi u şoare, aplicate cu diferite părţi ale mâinilor, cel mai frecvent în sensul circula ţiei de întoarcere, dar şi în alte sensuri atunci când scopul aplic ării masajului nu este cel circulator. Mişcările seamănă cu mângâierea şi sunt, în realitate, acţiuni de împingere şi tragere a mâinilor, pe suprafeţe mai mult sau mai puţin întinse ale pielii, cu o anumit ă apăsare (presiune) şi cu un anumit ritm, variabil, în funcţie de necesităţi. Tehnicile netezirii . Tehnicile de netezire care pot fi folosite în scop relaxator pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere: din punct de vedere al tehnicii de execuţie: neteziri executate cu degetele - folosite pentru suprafeţe mici, tronconice (degete); •

o

47

neteziri executate cu faţa palmară sau dorsală a mâinii, cu degetele apropiate sau depărtate - folosite pentru suprafeţe plane şi întinse; din punct de vedere al intensităţii: neteziri uşoare, superficiale, când se acţionează numai asupra pielii; neteziri de profunzime medie, folosind la nevoie o mână aplicată peste cealaltă (mână peste mână) - pentru ţesuturile subcutanate; neteziri profunde, cu rădăcinile mâinilor, cu marginea lor cubitală sau, chiar, cu pumnii închişi (cu partea palmară sau cubitală), pentru straturile profunde; din punct de vedere al modului cum lucrează mâinile: neteziri simultane - cu ambele mâini în acelaşi timp, se aplică, de obicei, longitudinal, fiind deci foarte lungi, pe toat ă întinderea regiunii; din punct de vedere al sensului de acţionare: neteziri longitudinale - în lungimea membrelor, a grupelor de muşchi sau a vaselor de sânge; neteziri transversale; neteziri oblice; neteziri în cerc, şerpuite sau în zig-zag; din punct de vedere al lungimii lor: neteziri lungi - se aplică longitudinal, pe toată întinderea segmentului sau regiunii; neteziri medii - au, în general, direcţie oblică şi se aplică pe segmentele membrelor, la spate în regiunea scapulară, torace, abdomen; din punct de vedere metodic: netezire introductivă (iniţială), cu care se începe şedinţa de masaj; urmăreşte acomodarea, pregătirea suprafeţei pentru următoarele procedee. netezire finală (de încheiere), cu care se termină şedinţa de masaj, urmărindu-se menţinerea efectului calmant, relaxator; o

•

o o

o

•

o

•

o

o o o

o

o

•

o

o

Foto nr. 1. Efleuraj executat cu faţa palmară a mâinilor, la nivelul spatelui •

din punct de vedere al specificului regiunii: neteziri cu o mână - pe suprafeţele mici; neteziri cu ambele mâini - pe suprafeţe mari; neteziri "în pieptene" - pe regiunile cu pilozitate crescută; neteziri "în brăţară" - pe membre: cu ambele mâini la acelaşi nivel, dacă segmentul este gros; cu o mână mai sus decât cealalt ă, dacă segmentul este subţire; o o o o o o


Foto nr. 2. Efleuraj în brăţară, executat la nivelul gambei Indica ţi i metodice

Netezirea se asociază cu presiunile (pentru a le creşte efectul în profunzime) şi cu vibraţiile (întărind acţiunea relaxatoare). FRICŢIUNEA Procedeul vizează, în general, ţesutul subcutanat reprezentat de hipoderm şi are efectul analgezic şi decontracturant cel mai important la acest nivel. Descrierea procedeului . Fricţiunea constă în presarea ţesuturilor moi subcutanate pe ţesuturile profunde sau pe un plan dur (osos sau cartilaginos) şi deplasarea lor, în limita elasticităţii proprii. Tehnicile fric ţi unii care pot fi folosite în scop relaxator sunt: din punct de vedere al suprafeţei care se prelucrează: fricţiuni cu faţa palmară a degetelor - pe suprafeţe foarte mici; fricţiuni cu o mână - pe suprafeţe mici; fricţiuni cu marginea cubitală a mâinii – pe suprafeţe mari; fricţiuni cu rădăcina mâinii – pe suprafeţe mari; fricţiuni cu faţa palmară sau dorsală a mâinii - pe suprafeţe mari; fricţiuni cu pumnul închis, cu partea palmar ă sau cubitală – pe suprafeţe mari şi cu musculatură bine reprezentată; fricţiuni cu ambele mâini, simultan şi simetric - pe suprafeţe foarte mari; •

o o o o o o

o

Foto nr. 3. Fricţiuni cu faţa palmară a mâinilor, executate la nivelul spatelui •

din punct de vedere al sensului de execuţie, care respectă particularităţile anatomice ale diferitelor părţi ale segmentelor sau regiunii: fricţiuni circulare, elipsoidale (concentrice sau excentrice); o

49

fricţiuni liniare, cu mişcări lente, superficiale şi cu amplitudine maximă posibilă, pe regiunile sărace în ţesuturi moi şi mai puţin suple (în lungul ligamentelor, tendoanelor, al spaţiilor interosoase şi intermusculare); tendonul ahilian, cutele de piele şi ţesuturi, se masează prin fricţiuni în cleşte, fie între police şi index, fie între marginile cubitale ale palmelor; fricţiuni "ondulate" sau "în zig-zag" - paravertebral; din punct de vedere al intensităţii: fricţiuni superficiale; fricţiuni medii; fricţiuni profunde; Intensitatea fricţiunilor variază de la un moment la altul şi se poate mări sau micşora oricând; în acest sens se va modifica unghiul sub care se aplic ă priza (degetele sau mâinile) pe tegument, unghi care variaz ă între 300 şi 70-800. Scăderea intensităţii se realizează prin diminuarea presiunii şi micşorarea unghiului dintre priză şi suprafaţa pe care se acţionează. din punct de vedere metodic: fricţiune simplă - când se execut ă cu unul din elementele tehnice descrise (pe suprafeţe reduse); fricţiune combinată (pe suprafeţele mari şi foarte mari), care se realizează în două moduri: prin asocierea mai multor posibilităţi tehnice de execuţie a fricţiunii; prin combinarea fricţiunii cu alte procedee de masaj (fr ământatul, vibraţiile). o

o

•

o o o

•

o

o

• •

Indica ţ ii metodice:

Se recomandă dozarea intensităţii în funcţie de sensibilitatea pielii şi a celorlalte ţesuturi şi de nivelul la care se dore şte obţinerea efectului relaxator. Pentru obţinerea unui efect relaxator, fricţiunea se va executa cu suprafaţă mare de contact pe suprafaţă mare, lent, cu amplitudinea maxim ă posibilă, timp suficient de lung pentru a obţine efectul scontat (în funcţie de particularităţile individuale ale subiecţilor). Când se lucrează circular, fricţiunea se va realiza într-un sens, apoi în cel ălalt, mâinile executând aceea şi mişcare când se masează părţi simetrice ale corpului. După un număr oarecare de mişcări pe loc, mâna se deplasează prin alunecare în imediata vecinătate, continuând prelucrarea; nu sunt permise mişcări pe sărite; Pe membre, fricţiunea se realizează mai bine, dacă se sprijină segmentul pe un plan dur, la o înălţime potrivită. FRĂMÂNTATUL (PETRISAJUL) Este procedeul cel mai bun pentru influen ţarea ţesuturilor profunde şi, în special, a muşchilor. Descrierea procedeului . Frământatul reprezintă prinderea muşchilor şi a altor ţesuturi profunde, ridicarea lor atât cât le permite elasticitatea proprie şi stoarcerea, prin comprimare sau prin presiuni, pe planul profund. Tehnicile frământatului care pot fi folosite în scop relaxator sunt: frământatul "în cută" şi "în val"- se efectuează atât pe regiunile întinse şi plane, cât şi la nivelul segmentelor; priza variază în funcţie de grosimea stratului de prelucrat, dar pentru obţinerea unui efect relaxator nu se recomandă decât: priza medie - între degete şi rădăcina mâinii; priză mare - între părţile cubitale ale celor două mâini. În scop relaxator, cel mai frecvent este folosit fr ământatul în val, în care cuta realizată prin comprimarea şi presarea sa cu ajutorul r ădăcinilor mâinilor este mobilizată prin împingerea mâinii înainte, spre degete. Pe suprafe ţele plane, precum şi pe marile •

o o


mase musculare, frământatul relaxator se poate execut ă formând o cută de muşchi, cu priză medie (se apucă fără a se strânge prea tare, se ridică, apoi se presează pe planul profund), fără a elibera cuta din priză şi fără a desprinde palmele de pe piele, mâinile deplasându-se apoi, din aproape în aproape.

Foto nr. 4. Frământat executat la nivelul coapsei frământatul "în brăţară" – se aplică la nivelul membrelor, cu cele două police la acelaşi nivel sau etajat (unul mai sus decât cel ălalt) - muşchii fiind prinşi uşor între police şi palme şi, apoi, presaţi pe planul dur, de obicei circular, ambele mâini lucrând simultan. Indicaţii metodice: Pentru a obţine un efect relaxator, esenţială este respectarea regulii efectuării frământatului cu priză mare, fără stoarcerea intensă a ţesuturilor şi aplicarea acestuia lent, profund şi timp îndelungat. Forţa de apăsare (presiune), poate fi mică şi mijlocie, după volumul şi rezistenţa muşchilor. Pe regiunile plane, frământatul se execută în lungimea muşchiului. Pe regiunea abdominală frământatul se aplică numai dacă sunt prezente ţesuturi grase abundente (este, de fapt, un fr ământat al stratului adipos). •

VIBRAŢIILE Descrierea procedeului. Vibraţiile constau în mişcări oscilatorii ritmice şi presiuni intermitente, executate cu frecvenţă mare şi uniform, cu ajutorul mâinii sau al unor aparate, numite vibratoare. Aceste mi şcări realizează deplasări mici (de câţiva mm.) ale pielii, ţesuturilor şi presiuni ondulatorii foarte variate. Tehnicile vibraţiilor care pot fi folosite în scop relaxator: vibraţii manuale: cu faţa palmară a degetelor; cu palma; cu rădăcina mâinii; cu pumnul închis sau semiînchis; presiunea vibrată:  aplicată într-un singur punct sau cu deplasare liniar ă, cu faţa palmară a unuia sau mai multor degete;  pe rădăcina sau traiectul unui nerv, pe inser ţia unui tendon sau muşchi, în jurul unei articulaţii sau în lungul unei vene; •

o o o o o

Indica ţi i metodice:

Vibraţiile manuale sunt preferate celor cu aparate, deoarece pot fi adaptate cu uşurinţă, în ceea ce priveşte amplitudinea, ritmul, presiunea. 51

Pentru a obţine efecte relaxatoare, vibraţiile trebuie să aibă un ritm cât mai constant şi să se asocieze cu presiuni cât mai uniforme ca intensitate. Vibraţiile se pot asocia cu netezirile (efleurajul), fricţiunile şi chiar cu frământatul.

• • • •

II. Procedeele secundare de masaj Procedeele secundare de masaj au urm ătoarele caracteristici: se intercalează printre cele principale sau se adaugă la sfârşitul şedinţei de masaj; întregesc acţiunea procedeelor de bază şi îmbogăţesc tehnica masajului; unele derivă din cele principale, pe care le şi însoţesc; altele au caracteristici tehnice proprii şi se aplică independent.

RULATUL Este un procedeu specific segmentelor tronconice (membrele superioare şi membrele inferioare): Descrierea procedeului. Rulatul se execut ă cu ajutorul mâinilor aplicate de o parte şi de alta a segmentului de masat, cu degetele întinse şi cu palmele presând uşor pe ţesuturi. Masa musculară se mişcă prin mişcarea alternativă a celor două mâini, în sensuri opuse, deplasând mâinile din aproape în aproape, în aşa fel încât să rezulte rularea acesteia în jurul scheletului osos al segmentului.

Foto nr. 5. Rulat executat la nivelul coapsei Indica ţ ii metodice :

În masajul relaxator, rulările se execută dup ă neteziri, fricţiuni, frământat, sau chiar asociate cu acest a din urmă. Pentru a se obţine efectul relaxator, ritmul mişcărilor nu trebuie să fie foarte mare, iar procedeul trebuie să se aplice timp mai îndelungat. PRESIUNILE

Descrierea procedeului .

În scop relaxator, presiunile se execut ă cu ajutorul feţei palmare a unuia sau mai multor degete, sau a palmelor aplicate pe regiunea interesat ă. În cazul presiunilor statice (fără deplasare), după realizarea prizei, se începe realizarea presiunii, în ritm lent şi constant, până la intensitatea dorită, după care se menţine o anumită perioadă de timp, repetând mişcarea, în funcţie de necesităţi. Indica ţ ii metodice:

În masajul relaxator, presiunile întăresc acţiunile procedeelor de netezire, fricţiune, frământat şi vibraţii, cu care se asociază. Pentru a se obţine efectul relaxator, ritmul mişcărilor nu trebuie să fie foarte mare, iar procedeul trebuie să se aplice timp mai îndelungat. Se folosesc mai ales la nivelul spatelui, paravertebral (la tineri şi adulţi sănătoşi), realizându-se priza cu palmele, cu degetele întinse, de o parte şi de alta a coloanei


vertebrale, executând presiunea şi deplasându-le apoi, din aproape în aproape, prin alunecare în contact cu suprafa ţa de acţionare. TENSIUNILE Acţionează, îndeosebi, asupra articulaţiilor şi ţesuturilor periarticulare şi se execută, de obicei, la sfârşitul masajului segmentar sau articular. Descrierea procedeului . Se apucă segmentele, de deasupra şi de dedesubtul articulaţiei şi se trage de segmentul terminal, în sensul axei lungi sau în sensul fiziologic al mişcărilor posibile din articulaţia respectivă, menţinând poziţia o anumită perioadă de timp. Scop : întinderea şi alungirea, în limite fiziologice, a elementelor articulare şi periarticulare, precum şi degajarea de sub presiune a elementelor intraarticulare (ceea ce contribuie şi la diminuarea durerilor articulare). Indica ţi i metodice:

În masajul relaxator, se urmăreşte de fapt aducerea elementelor periarticulare interesate într-o nouă stare de tensiune, menţinută până la dispariţia stretch-reflexului şi relaxarea elementelor periarticulare prin diminuarea tensiunii iniţiale.

3.2. Particularităţi de aplicare a procedeelor şi tehnicilor de masaj clasic relaxator asupra diferitelor regiuni ale corpului Pentru a se putea obţine un efect relaxator, este necesară respectarea următoarelor reguli de aplicare a masajului: se va păstra permanent contactul cu suprafaţa pe care se lucrează; se va lucra în ritm foarte lent; se va acţiona cu suprafaţă mare de contact pe suprafaţă mare; se vor masa insistent regiunile interesate; fiecare procedeu se va aplica, cu răbdare, cât mai mult timp, pentru a-i da organismului posibilitatea de a realiza reglările necesare obţinerii relaxării. • • •

• •

I. Masajul relaxator al regiunii spatelui Spatele este o regiune întinsă, aproape plană şi netedă, cu excepţia reliefului coloanei vertebrale şi a omoplaţilor. Pielea care acoperă această regiune este mai groasă, mai puţin sensibilă, ţesutul conjunctiv şi grăsos este puţin abundent, musculatura este mai lăţită şi dispusă în mai multe straturi, iar circulaţia sângelui este mai redus ă şi divers orientată. Pentru masajul relaxator al spatelui, subiectul va fi pozi ţionat în decubit ventral, cu fruntea sprijinită pe dosul mâinilor proprii sau pe un sul / pe o pernă plată şi tare, caz în care membrele superioare vor fi întinse pe lângă corp şi capul întors într-o parte. Masajul clasic relaxator al regiunii spatelui începe cu efleuraj, printr-o serie de alunecări lungi şi lente, de jos în sus, din regiunea sacrală spre ceafă, trecând peste toată suprafaţa lombară şi dorsală şi revenind în partea inferioară a spatelui, fără a pierde contactul cu pielea subiectului. Se lucrează cu ambele palme, simultan, cu degetele întinse şi depărtate, mişcarea executându-se mai întâi spre în sus, în lungul coloanei vertebrale, paralel cu aceasta, pentru ca treptat s ă ia o direcţie uşor oblică, pentru a acoperi toată suprafaţa (şolduri, flancuri, coaste, omoplaţi şi umeri). După efectuarea mişcărilor în sens longitudinal, se pot efectua mişcări şi în sens transversal, pornindu-se tot din partea inferioară a spatelui şi urcând până la ceafă. În acest caz, priza folosită este tot cea cu ambele palme, cu degetele întinse şi depărtate, la care se adaugă contactul şi cu partea internă a antebraţului, în acest fel acoperindu-se în acelaşi timp o suprafaţă mai mare. 53

Mâinile se pot deplasa simultan, de la un flanc la celălalt, sau alternativ, cu condiţia respectării ritmului lent de lucru. În permanenţă, mâinile maseurului se vor mula şi îşi vor adapta mişcările la relieful regiunii.

Foto nr. 6. Poziţia terapeutului şi subiectului pentru masajul spatelui Fricţiunea se execut ă, în general, cu toată palma şi cu degetele întinse, pentru a acoperi o suprafaţă cât mai mare. Însă, pentru a adapta procedeul la forma şi relieful regiunii, la consistenţa pielii şi ţesuturilor, precum şi pentru a asigura transmiterea efectelor dincolo de straturile superficiale, la persoanele sau pe zonele cu mas ă musculară mai voluminoasă, se pot folosi şi tehnicile de fricţiune executate cu r ădăcina mâinii, cu pumnul (cu faţa palmară sau cubitală), cu marginea cubitală a mâinii (în jurul omoplaţilor), cu faţa palmară a degetelor, condiţia esenţială fiind păstrarea ritmului lent şi a unui unghi mic între priză şi suprafaţa de contact. Deplasarea mâinilor pe suprafaţa masată se realizează prin alunecare din aproape în aproape, fără a pierde contactul cu pielea subiectului.

Foto nr. 7 Fricţiune executată cu feţele palmare ale ambelor mâini, la nivelul spatelui

Foto nr. 8. Fricţiune executată cu policele, pe musculatura paravertebrală

Frământatul, se aplică folosind toate tehnica în val, uşor şi f ără a stoarce ţesuturile între degete şi rădăcinile mâinilor. De la baza gâtului spre umeri se poate aplica frământat asociat cu fricţiune. Vibraţiile se asociază cu presiunile executate cu toat ă palma, pe musculatura paravertebrală găsită contracturată la examinare şi pe părţile dorsale şi flancuri, pentru a facilita eliminarea volumului de aer rezidual în timpul expiraţiei.


Masajul clasic relaxator al regiunii spatelui se încheie cu efleurajul de încheiere, care se execută scăzând treptat frecvenţa şi intensitatea alunecărilor, până la executarea lui cu contact foarte superficial. II. Masajul relaxator al membrelor inferioare Masajul membrelor inferioare poate fi executat fie pe segmente, atunci când dorim să obţinem un efect relaxator mai bine localizat asupra anumitor grupe musculare (mai ales în primele şedinţe), fie pe toată lungimea lor, mai întâi pe partea posterioară şi apoi pe cea anterioară, atunci când musculatura fiecărui segment nu este prea tensionată. Masajul relaxator al membrelor inferioare pe partea posterioar ă

Poziţia recomandată pentru subiect este în decubit ventral cu genunchii u şor flectaţi şi, mai rar, în decubit lateral, pentru masajul şoldului şi al părţii laterale a coapsei şi gambei. Executat analitic, acest masaj începe cu regiunea fesier ă, se continuă cu coapsa şi se încheie cu gamba. Masajul relaxator al regiunii fesiere

Constă în neteziri executate cu ambele mâini, care pornesc de la nivelul pliului subfesier şi alunecă în sus spre regiunea lombară, apoi în lateral spre şolduri şi în jos spre coapse; se folosesc tehnici care îşi transmit efectele mai în profunzime, datorită faptului că regiunea prezintă masă musculară mare; se lucrează cu ambele palme cu degetele depărtate, cu marginile cubitale ale pumnilor, cu rădăcinile mâinilor, cu pumnii închişi, mână peste mână. Mişcările se execută simultan pe ambele părţi sau numai pe o parte. Urmează fricţiunile, executate lent şi insistent, cu palmele sau cu partea palmar ă sau cubitală a pumnilor, putându-se folosi şi tehnica mână peste mână. Frământatul se execută cu ambele mâini cuprinzând simetric cele dou ă părţi ale regiunii sau fiecare în parte; în scop relaxator, se recomandă combinarea frământatului cu fricţiunea, executate insistent şi în ritm lent. Netezirea de încheiere se poate combina cu vibraţia. Masajul relaxator al coapsei pe partea posterioar ă

Efleurajul se începe cu ambele mâini care se aplică în cerc în jurul segmentului. În scop relaxator se folosesc alunec ări lungi şi lente, executate simultan, utilizându-se tehnicile de execuţie cu palmele, cu rădăcinile mâinilor, cu faţa palmară a pumnului închis, sau tehnica în pieptene, în cazul prezenţei unei pilozităţi abundente. Fricţiunea se execută cu palmele, rădăcinile mâinilor, pumnii, sau mână peste mână, insistent şi în ritm lent.

Foto nr. 9. Rulat asociat cu frământat, executat pe partea posterioară a coapsei

55

Frământatul este procedeul de bază pentru prelucrarea chiar şi în scop relaxator a musculaturii coapsei şi se aplică folosind tehnica în cerc, dar şi cea în cută, cu condiţia ca stoarcerea să fie foarte uşoară şi procedeul să se aplice timp mai îndelungat, pentru a obţine saturarea receptorilor şi relaxarea muşchiului. Frământatul se poate asocia cu rulatul(foto nr.9). Rulatul musculaturii coapsei se execut ă lent şi insistent . Efleurajul de încheiere se execută lung şi lent, cu efect liniştitor. Masajul relaxator al gambei pe partea posterioar ă

Se execută cu genunchiul uşor flectat şi cu piciorul în uşoară flexie plantară, pentru a permite relaxarea muşchilor. Gamba se menţine în această poziţie fie sprijinită pe genunchiul executantului, fie cu glezna pe un sul, pe o pern ă sau pe planul înclinat al banchetei. Efleurajul începe de la nivelul maleolelor, executând câteva mişcări circulare în jurul acestora, cu faţa palmară a degetelor şi continuă cu alunecări lungi, executate simultan cu ambele palme, care acoperă toată partea posterioară a gambei şi depăşesc în sus articulaţia genunchiului.

Foto nr. 10. Efleurajul gambei pe partea posterioară

Foto nr. 11. Fricţiuni cu faţa palmară a degetelor, pe partea posterioară a gambei

Fricţiunile se execută cu faţa palmară a degetelor, circular în jurul maleolelor şi liniar a tendonului ahilian şi cu palmele şi faţa palmară a pumnilor pe masa cărnoasă a muşchilor. Frământatul se execută în cerc sau în cută, respectând aceleaşi recomandări ca la masajul relaxator al coapsei pe partea posterioară. Rulatul muşchilor de pe partea posterioară a gambei se poate asocia cu fr ământatul sau poate fi executat de sine stătător, lent şi prelungit. Efleurajul de încheiere se aplică folosind tehnici executate lung, liniştitor. Masajul relaxator al membrului inferior, în întregime, pe partea posterioar ă

Se aplică aceleaşi procedee şi tehnici, care însă se întind pe toată lungimea membrului inferior, păstrând regulile aplicării masajului relaxator. Pentru executarea tensiunilor, se aplică o priză cu ambele mâini de o parte şi de alta a gleznei, se tracţionează membrul inferior în ax şi se menţine această poziţie câteva secunde (10-30). Masajul relaxator al membrelor inferioare pe partea anterioar ă

Analitic, se execută începând cu piciorul, continuând cu gamba şi coapsa.


Poziţia recomandată pentru subiect este în decubit dorsal, cu capul uşor ridicat, sau culcat-rezemat pe un plan înclinat. Masajul relaxator al piciorului

Pentru a avea acces la întreg piciorul, se sprijin ă gamba subiectului pe genunchii executantului. Efleurajul constă în alunecări aplicate pe talpă cu palma, cu rădăcina mâinii sau cu pumnul închis, iar pe părţile laterale şi pe partea dorsală, cu palmele şi cu feţele palmare ale degetelor; mişcările se execută pe toată suprafaţa piciorului, în general de la degete spre gleznă, lent, pe faţa plantară cu presiune ceva mai mare şi pe faţa dorsală superficial. Pentru a amplifica efectul relaxator şi a-l extinde şi la nivelul altor regiuni ale corpului, se pot executa presiuni alunecate lente pe părţile latero-interne ale tălpilor, atât în sens ascendent, cât şi descendent. Fricţiunea se execut ă cu faţa palmară a degetelor, în sens circular în jurul maleolelor şi a călcâiului şi cu toată palma sau partea cubitală a pumnului pe restul suprafeţei. Netezirea de încheiere se aplică prin mişcări lente şi apăsate, executate cu palmele şi feţele palmare ale degetelor. Masajul relaxator al picioarelor se poate încheia cu uşoare circumducţii pasive ale halucelor şi mobilizarea concomitentă a tuturor degetelor în flexie şi extensie, prin mişcări lente şi continue Figura nr. 15. executate cu priză în căuş. Degetele Direcţii de aplicare a masajului pe picioarelor pot fi masate împreună sau membrele inferioare – partea anterioară şi fiecare în parte, prin neteziri în lung sau posterioară (Ionescu, A., 1992) transversale, fricţiuni cu vârfurile degetelor şi tensiuni uşoare.

Foto nr. 12. Presiune alunecată profundă (efleuraj asociat cu presiune) executată la nivelul părţii plantare a piciorului

Masajul relaxator al gambelor pe partea anterioar ă

Prezintă unele particularităţi datorită lipsei ţesuturilor moi pe creasta şi faţa anterointernă a tibiei. Pentru aplicarea masajului relaxator al acestei regiuni, gamba şi piciorul subiectului se duc în afara planului de sprijin, călcâiul fiind sprijinit pe genunchii executantului; se recomandă să se lucreze cu o mână, cealaltă fixând călcâiul. 57

Efleurajul se aplică în funcţie de specificul regiunii: foarte uşor pe partea anterointernă a gambei şi cu presiune ceva mai mare pe masa muscular ă de pe partea anteroexternă, evitând creasta tibială; se lucrează cu palma, cu feţele palmare ale degetelor, sau în pieptene, cu mişcări lungi şi lente. Fricţiunea se aplică, mai ales, pe partea antero-externă, folosind rădăcinile mâinilor sau pumnul. Frământatul se aplică, în general, cu o mân ă care cuprinde partea extern ă şi posterioară a gambei, de obicei asociat cu rulatul. Netezirea de încheiere se aplică lent şi uşor, pe partea antero-internă şi anteroexternă a gambei. Masajul relaxator al coapsei pe partea anterioar ă

Începe prin alunecări lungi şi lente, dar asociate cu presiune ceva mai mare decât în cazul gambei (datorită existenţei masei musculare mai mari), folosind tehnicile recomandate la masajul relaxator al coapsei pe partea posterioară. Fricţiunea se execută cu palma, rădăcina mâinii sau pumnul închis, respectând recomandările privind ritmul şi durata de execuţie. Frământatul poate fi circular şi în cută, executându-se lent şi timp mai îndelungat. Rulatul se execută mai bine dacă se flectează puţin membrul inferior şi se sprijină talpa subiectului pe banchet ă. Netezirea de încheiere se poate întinde şi pe toată lungimea membrului inferior. Masajul relaxator al membrului inferior, în întregime, pe partea sa anterioar ă

Când nu dispunem de timp suficient, sau nu dorim o localizare analitică a efectelor, putem aplica procedeele de masaj relaxator pe toată întinderea membrului inferior, pe partea sa anterioară, lăsând nemasat piciorul propriu-zis. III. Masajul relaxator al membrelor superioare Adaptate mai mult pentru mişcări ample şi de abilitate decât de forţă şi rezistenţă, membrele superioare sunt mai sub ţiri şi mai scurte decât cele inferioare, iar volumul muşchilor şi ţesuturilor moi de care dispun este mai redus.

Foto nr. 13. Una dintre poziţiile recomandate pentru masajul membrului superior Pentru executarea masajului relaxator pe membrele superioare, pozi ţia recomandată este cea de culcat-rezemat pe bancheta de masaj; se poate folosi şi poziţia aşezat pe un scaun sau a şezat-rezemat; de fiecare dată, se alege poziţia cea mai comodă, mai stabilă şi care să permită uşor accesul la segmentul pe care trebuie s ă îl masăm.


Ca şi în cazul membrelor inferioare, dacă se doreşte o mai precisă localizare a efectelor, se va lucra analitic, pe segmentele membrului, prelucrându-se mai întâi degetele şi mâna, apoi antebraţul, braţul, umărul. Masajul relaxator al degetelor

Se execută sprijinind palma subiectului pe palma executantului, de preferin ţă pe stânga pentru a lucra mai bine cu mâna dreapt ă (pentru dreptaci). Sprijinul membrului superior se asigură fie aşezând cotul pe o mas ă, fie pe speteaza unui scaun sau genunchiul executantului. Se masează fiecare deget prin neteziri lente, executate minuţios pe întreaga lungime a degetului. Pe partea dorsal ă a tuturor degetelor întinse se poate aplica şi o netezire transversală, dintr-o parte în alta. Fricţiunile se aplică lent, superficial şi insistent, mai ales pe partea palmară a degetelor celui masat, folosind faţa palmară a degetelor maseurului. Masajul se încheie prin tracţionarea în ax a fiecărui deget şi menţinerea poziţiei alungite a elementelor periarticulare, în scopul întinderii şi elasticizării acestora. Ca şi în cazul masajului relaxator al picioarelor, se pot executa mobiliz ări pasive lente ale tuturor degetelor, în flexie şi extensie. Pentru a scurta timpul necesar prelucr ării fiecărui deget în parte, se masează mai întâi policele, apoi celelalte patru degete împreună, eventual în acelaşi timp pe faţa palmară şi dorsală. Masajul relaxator al mâinii propriu-zise

Începe cu netezirea lentă şi superficială a feţei dorsale şi continuă cu netezirea lentă şi asociată cu o presiune ceva mai mare pe fa ţa palmară, care se poate aplica fie cu palma întinsă, fie cu rădăcina mâinii sau partea cubitală a pumnului. Fricţiunea se execut ă circular, superficial şi lent dar insistent, pe ambele feţe ale mâinii; la persoanele robuste, pe partea palmar ă se poate folosi şi rădăcina mâinii sau partea cubitală a pumnului. Netezirea de încheiere, uşoară şi calmă, se aplică pe ambele feţe ale mâinii. Masajul degetelor şi al mâinii propriu-zise poate fi executat în acelaşi timp. Masajul relaxator al antebra ţu lui

Se execută mai uşor dacă antebraţul se află în poziţie verticală sau oblică faţă de planul de sprijin, cotul fiind sprijinit la o înălţime potrivită, de preferinţă pe genunchii executantului. Antebraţul poate fi masat şi f ără sprijin pe cot, dar în acest caz executantul trebuie să asigure cu mâinile sale fixarea segmentului. Masajul începe printr-o serie de alunecări lungi şi lente, executate cu ambele mâini, plecând de la nivelul pumnului, netezind antebra ţul pe toate feţele şi urcând până deasupra cotului. Mâinile se a şează circular de o parte şi de alta a segmentului, sau una deasupra celeilalte şi execută mişcări simultane sau alternative. Fricţiunea se efectuează lent şi insistent, cu degetele şi palmele, în sens liniar în lungul tendoanelor şi în sens circular pe partea cărnoasă. Frământatul se poate executa în cerc sau în cut ă şi poate fi combinat cu fricţiunea. Rulatul se execută insistent, în ritm lent, urcând în lungul segmentului. Netezirea de încheiere se aplic ă lent şi liniştitor. Masajul relaxator al bra ţu lui

Începe cu netezirea executat ă cu ambele mâini, alunecând de o parte şi de alta a acestui segment, antebraţul fiind sprijinit pe genunchiul executantului. Dacă se lucrează cu o mână, cu cealaltă se sprijină cotul subiectului. Se execută alunecări lungi şi lente, simultane, pe toată lungimea segmentului. 59

Fricţiunea se execută, în funcţie de volumul masei musculare, cu palmele sau cu faţa palmară a degetelor, cu marginea cubital ă a pumnilor sau cu rădăcina mâinii, adaptându-se continuu la relieful segmentului. Pentru braţ, frământatul este unul dintre cele mai utile procedee; se poate executa un frământat circular sau în brăţară, sau în cută, lent şi prelungit. Rulatul se poate asocia cu frământatul sau se poate executa de sine stătător, lent şi prelungit ca durată. Masajul relaxator al braţului se încheie cu neteziri uşoare, calmante. Masajul relaxator al um ărului

Masajul relaxator al umărului poate fi executat poziţionând subiectul în aşezat pe un scaun scund, f ără spetează, iar executantul stând, cu faţa spre umărul de masat. Se începe cu alunec ări ascendente, lente, aplicate pe partea anterioară, laterală şi posterioară a segmentului, prelungite în faţă spre torace, în sus spre gât şi în spate spre omoplaţi. Mâinile executantului trebuie să se muleze perfect la relieful regiunii. Urmează fricţiuni lente (efectuate cu palma întreagă, rădăcina mâinii, faţa palmară a pumnului, în funcţie de volumul masei musculare) şi uşor frământat al muşchiului deltoid. Netezirea de încheiere se execut ă lent şi liniştitor, apoi se execută tracţiuni în ax şi menţinerea în tensiune a elementelor periarticulare, în poziţie alungită. Masajul relaxator al membrului superior în întregime Dacă timpul destinat pentru masajul membrului superior este scurt, sau nu se dore şte obţinerea unor efecte strict localizate, procedeele şi tehnicile de masaj se pot aplica pe toat ă lungimea lui, la nevoie renunţându-se la prelucrarea degetelor şi mâinii. Această formă de Figura nr. 16. masaj se poate executa fie cu o singură mână, Direcţii de aplicare a masajului pe cealaltă fixând mâna celui masat, fie cu ambele membrele superioare mâini, caz în care mâna celui masat se fixează de (Ionescu, A., 1992) centura executantului. IV. Masajul relaxator al peretelui toracic Peretele toracic se deosebe şte de regiunea spatelui prin structura şi prin rolul său esenţial în respiraţie. Pielea care acoperă această regiune este cu mult mai fină şi mai sensibilă, ţesuturile subcutanate sunt mult mai reduse pe părţile laterale şi pe linia mediană. Pe partea sa anterioară, la bărbaţi se remarcă relieful muşchilor pectorali, iar la femei domină relieful glandelor mamare. Pentru executarea masajului acestei regiuni se recomand ă poziţia decubit dorsal, cu capul uşor ridicat, sau culcat-rezemat pe un plan uşor înclinat. Pentru masajul părţilor laterale, se ridică membrele superioare în sus şi se pun mâinile la ceafă sau pe creştet; la nevoie, se răsuceşte uşor trunchiul spre partea opusă regiunii pe care dorim să o masăm. Masajul peretelui toracic începe printr-o serie de neteziri uşoare şi ritmice, executate cu o mân ă sau cu ambele mâini: - în faţă, de la baza toracelui, peste regiunea sternală şi apoi în lungul claviculelor pân ă peste umeri; - pe părţile laterale, în sensul spaţiilor intercostale, ocolind regiunea mamară. Alunecările sunt lungi şi lente şi se execută simultan, cu ambele mâini; chiar şi alunecările mai scurte, care se aplică pe zone mai puţin întinse (presternală, costală inferioară, costală laterală, claviculară, humerală), trebuie să păstreze acelaşi ritm lent.


Fricţiunea se execută lent şi insistent, mai ales pe masa cărnoasă a muşchilor; procedeul se aplică cu palmele sau cu rădăcina mâinii. După fricţiune se execut ă insistent frământatul muşchilor pectorali. Frământatul în val fiind greu de executat la acest nivel, se poate folosi fr ământatul în cută, prinzând însă muşchii între vârfurile degetelor şi rădăcinile mâinilor cu o priză foarte lejeră. Ca şi la regiunea spatelui, frământatul se poate combina cu fricţiunea. În încheiere, se aplică o netezire uşoară şi liniştitoare a întregii regiuni. După terminarea masajului sunt indicate câteva respiraţii ample, executate activ sau pasiv, cu presiuni pe baza toracelui în timpul expiraţiei. V. Masajul relaxator al peretelui abdominal Peretele abdominal este o adev ărată centură constituită din muşchi laţi şi supli legaţi între ei prin puternice formaţiuni fibroase. Pielea care acoperă această regiune este subţire, moale şi elastică. La unele persoane, regiunea abdominal ă are o sensibilitate specifică mare, care împiedică deseori aplicarea procedeelor de masaj. Sub piele se depun, la unele persoane, straturi de ţesut adipos mai mult sau mai puţin abundente, care modifică forma şi funcţiunile centurii abdominale; în aceste cazuri musculatura este predispusă la atonie şi insuficienţă funcţională. În peretele abdominal circulaţia sângelui este divers orientată.

Foto nr. 14. Poziţia subiectului pentru masajul regiunii abdominale Peretele abdominal este masat din aceea şi poziţie ca şi peretele toracic. Pentru a mări gradul de relaxare al muşchilor abdominali, membrele inferioare se flectează din şolduri şi genunchi, iar picioarele se sprijină pe tălpi. Pentru executarea masajului acestei regiuni se folosesc procedeele şi tehnicile cunoscute, care trebuiesc însă adaptate la conformaţia anatomică locală. Netezirea iniţială se orientează după sensul circulaţiei de întoarcere, sanguine şi limfatice. Alunecările încep din regiunea supraombilical ă şi se îndreaptă în sus spre rebordurile costale; mâinile se duc apoi în lateral spre flancuri şi coboară, continuând apoi alunecarea în lungul şanţurilor iliace spre simfiza pubiană. În cazul masajului relaxator, se recomand ă ca mişcările să fie legate între ele într-o mişcare continuă, care le însumează. Aceste tehnici se execută lent şi prelungit, începând cu feţele palmare ale vârfurilor degetelor şi terminând cu rădăcinile mâinilor (la deplasarea spre în sus), începând cu partea cubito-palmar ă şi terminând cu partea radio-palmară (la deplasarea pe flancuri), începând cu rădăcinile mâinilor, continuând cu palmele şi terminând cu vârfurile degetelor (la coborârea de-a lungul şanţurilor iliace), pentru a prelungi cât mai mult mişcarea. 61

Mişcările se execută simetric şi simultan de o parte şi de alta a abdomenului. Fricţiunea constituie, în masajul abdominal, procedeul de baz ă. Cu toate că unii autori consideră c ă, neexistând un plan dur pe care ţesuturile să se deplaseze, nu poate fi vorba despre o fricţiune în adevăratul înţeles al cuvântului, elasticitatea pielii şi a ţesuturilor subcutanate permit mişcări ample, destul de uşor de executat, pe planul dur constituit de musculatura peretelui abdominal, care se contractă reflex. Fricţiunile se execută cu intensitate şi frecvenţă mică, folosind palmele (eventual cu degetele depărtate, în funcţie de mărimea suprafeţei pe care se acţionează) şi realizând mişcări circulare, de obicei în sens orar (sensul tranzitului abdominal). Frământatul nu poate influenţa mult musculatura peretelui abdominal, pentru că datorită unor reflexe locale de apărare musculatura se contractă şi nu poate fi prinsă în priza necesară executării procedeului. Din acest motiv, efectul frământatului se limitează la straturile subcutanate de ţesut adipos, atunci când acestea exist ă; cuta de piele şi de ţesuturi grase este prinsă între degete şi rădăcinile mâinilor sau între părţile cubitale ale celor două mâini (în funcţie de grosimea stratului adipos) şi prelucrată insistent. Masajul relaxator al peretelui abdominal se Figura nr. 17 încheie întotdeauna prin uşoare mişcări de Direcţii de aplicare a masajului pe netezire, însoţire de vibraţii. regiunea toracelui şi abdomenului După masaj sunt recomandate câteva (Ionescu, A., 1992) mişcări active de respiraţie profundă. VI. Masajul relaxator al capului ş i gâtului Masajul relaxator al capului

Masajul capului trebuie să ţină seama, în primul rând, de particularităţile anatomice ale acestei regiuni şi, în al doilea rând, de influenţele pe care dorim să le exercităm asupra conţinutului cutiei craniene. Pielea părţii păroase a capului este groas ă şi bine întinsă. Între piele şi oasele craniului există un strat foarte subţire de ţesuturi fibro-elastice şi musculare, care îi permit un oarecare grad de mobilitate pasiv ă şi activă. Aceste ţesuturi sunt prevăzute cu o reţea destul de bogată în vase de sânge şi limfă, precum şi în ramificaţii ale nervilor periferici. Vasele se ramifică în diferite direcţii: din mijlocul frunţii lateral spre tâmple şi în sus spre creştet; din creştet spre părţile laterale şi înapoi spre ceafă. Muşchii sunt laţi, foarte subţiri şi se inseră pe piele şi oasele craniului. Ramificaţiile nervoase provin din nervii cranieni şi cervicali. Chiar dacă masajul capului se poate aplica pe toat ă suprafaţa sau parţial, pe frunte, pe creştet, pe părţile laterale şi pe partea posterioară, uneori fiind nevoie să se maseze numai jum ătatea stângă sau dreaptă a capului, pentru a ob ţine efecte relaxatoare globale este recomandat ca acesta s ă se aplice pe toat ă suprafaţa. Pentru ca masajul capului să poată fi executat pe toată suprafaţa şi din diferite planuri (anterior, posterior, lateral), cel ce urmează a fi masat se află a şezat pe un scaun scund şi îşi fixează fruntea sau bărbia pe mâinile proprii sau pe un plan de sprijin potrivit


de înalt. Executantul stă în picioare sau se afl ă aşezat pe un scaun mai înalt, în fa ţa, în spatele sau lateral de subiect. Este bine ca executantul s ă domine cu privirea întreaga regiune şi să lucreze cu mâinile sub nivelul umerilor, pentru a nu obosi. Masajul se poate executa cu ambele mâini (recomandat) sau cu o mân ă; când se lucrează cu o mână, cu cealaltă se sprijină capul. Pentru masajul frunţii şi părţii anterioare a capului, subiectul se afl ă aşezat cu spatele la executant şi îşi reazemă capul pe pieptul acestuia. Pentru masajul creştetului, cel masat îşi sprijină bărbia pe palmele proprii şi coatele pe genunchii executantului sau pe scaunul acestuia. Pentru masajul por ţiunii occipitale şi al cefei, cel masat se află aşezat cu fruntea sprijinită pe partea dorsală a mâinilor, antebraţele fiind încrucişate şi aşezate pe genunchii executantului. Pentru masajul p ărţii laterale sau al unei jumătăţi a capului, se sprijină capul cu o mână sau pe pieptul executantului; se mai poate masa regiunea şi din decubit lateral. Când capul este sprijinit cu o mân ă se lucrează cu mâna cealaltă; când se sprijină pe pieptul executantului sau pe o pern ă, se lucrează cu ambele mâini. Masajul relaxator al capului constă în neteziri, fricţiuni şi vibraţii. Netezirea se execută cu o mână sau cu ambele mâini, alunecând din regiunea frunţii fie spre creştet şi ceafă, fie pe părţile laterale. Palmele se aplică pe frunte cu degetele în sus, uşor îndoite şi depărtate între ele, pentru a trece prin păr (tehnica în pieptene); mişcarea parcurge o cât mai mare parte din suprafa ţa capului şi coboară uşor spre ceafă. Alunecările se fac lent, executându-se cu ambele mâini în acelaşi timp. După netezirea părţii mediane, alunecările se fac lateral şi mereu dinainte spre înapoi. Netezirea se mai poate efectua din mijlocul frun ţii spre tâmple, din creştet spre părţile laterale şi din creştet spre ceafă. Bine executat, procedeul d ă o senzaţie de linişte şi relaxare. Fricţiunea se execută cu amândouă mâinile sau cu o mână, cealaltă sprijinind capul. Se lucrează cu faţa palmară a degetelor uşor îndoite şi depărtate între ele, care se aplică pe partea păroasă şi execută mişcări lente şi circulare pentru a deplasa pielea pe straturile profunde, atât cât permite elasticitatea proprie a ţesuturilor. Presiunea pe planul osos este moderat ă. După câteva mişcări pe loc, degetele se deplasează, din aproape în aproape, pe toată regiunea. Fricţiunea vibrată este şi mai eficientă, dar este mai greu de executat. Vibraţiile însoţesc tehnicile de netezire sau fricţiune, sau se aplic ă singure pe anumite porţiuni ale capului. Vibraţiile mecanice se aplică foarte rar pe cap şi atunci se execută prin intermediul unor dispozitive confecţionate din material moale şi elastic, sau prin intermediul mâinii executantului (interpusă între aparat şi suprafaţa pe care se lucrează), care reglează presiunea. Prin masajul capului urmărim, pe de o parte, să influenţăm funcţiunile pielii şi ale ţesuturilor dintre piele şi craniu, iar pe de altă parte, să influenţăm conţinutul cutiei craniene. Masajul relaxator al capului are efecte calmante, lini ştitoare. Activând circulaţia din piele şi stimulând schimburile nutritive, acest masaj întreţine funcţiunile locale. Efectele profunde se obţin pe cale reflexă. Prin mecanisme derivative şi descongestionante se reglează circulaţia în cavitatea craniană şi se îmbunătăţesc funcţiunile vegetative din creier. Pe această cale, se produce o stare de lini ştire a sistemului nervos central, se reduce starea de încordare şi se favorizează somnul. Eficacitatea este mai mare la persoanele obosite, sensibile, agitate. Masajul relaxator al fe ţe i

Este o formă specială de masaj, practicată de către specialişti, mai mult în scop cosmetic sau terapeutic, dar cu rezultate deosebite şi în obţinerea unei stări de relaxare generală a beneficiarului. În acest masaj se folosesc o serie de ac ţiuni manuale, derivate din procedeele clasice de netezire, fricţiune, frământat, vibraţii etc., adaptate la particularităţile morfologice şi funcţionale ale acestei regiuni şi la necesităţi. Aceste procedee exercită o acţiune 63

circulatorie şi trofică asupra pielii şi ţesuturilor subcutanate, determinând în acelaşi timp apariţia unei stări de bine şi de relaxare, care se poate extinde la nivelul întregului corp. Poziţia cea mai bună pentru aplicarea masajului relaxator al feţei este decubit dorsal cu capul pe genunchii executantului, adesea capul şi partea superioară a trunchiului fiind uşor flectate. Masajul feţei se execut ă, de obicei, până la gât şi toracele anterior. El începe cu efleuraj uşor, executat cu faţa palmară a degetelor, pe frunte de la centru spre p ărţile laterale şi pe restul feţei de la menton spre urechi, spre unghiul extern al ochilor şi spre unghiul intern. Se execută apoi uşoare fricţiuni, cu faţa palmară a degetelor, urmând aceleaşi trasee şi insistând pe frunte (asociate cu întinderi ale pielii spre interior şi spre exterior) şi pe regiunea temporală (cu intensitate a presiunii mai mic ă).

Foto nr. 15 Foto nr. 16 Efleuraj efectuat cu ambele mâini, Efleuraj efectuat cu ambele mâini, la nivelul frunţii de la menton spre unghiurile externe ale ochilor Se frământă apoi părţile moi (obrajii) în cută, executând o formă de frământat, foarte lent şi insistent, în cută cu priză mică (între police şi index) şi asupra buzelor şi a părţilor moi din regiunea mentonieră şi submentonieră. Vibraţiile se asociază cu presiunile executate cu fa ţa palmară a vârfului mediusului, pe marginea superioară a orbitei şi pe părţile laterale ale nasului (mai ales la baza sa); de asemenea, ele se mai asociază şi cu efleurajul introductiv, dar mai ales cu efleurajul de încheiere, amplificând efectul relaxator. Masajul relaxator al gâtului

Pentru executarea masajului gâtului este nevoie să se facă o delimitare a părţii anterioare şi a celei posterioare, care se deosebesc între ele prin formă, structură şi funcţiuni. Regiunea anterioară se caracterizează printr-o mare complexitate anatomică şi funcţională, fiind străbătută de căi organice importante, ca traheea şi esofagul, de vase mari de sânge, ca arterele carotide şi venele jugulare, de canale limfatice şi numeroase trunchiuri nervoase. Regiunea este sediul unor complexe forma ţiuni ganglionare şi glandulare (ganglionii limfatici cervicali, tiroida şi paratiroidele). Muşchii anteriori ai gâtului sunt lungi şi subţiri, având o acţiune mai mult de orientare a mi şcărilor decât statică sau de forţă. În regiunea posterioară a gâtului găsim coloana vertebrală cervicală şi o musculatură dispusă în mai multe straturi, care are un apreciabil rol static şi dinamic.

Masaj antistres şi recuperator Masajul relaxator al p ăr ţi i anterioare a gâtului

Masajul relaxator al regiunii anterioare a gâtului influenţează direct elementele anatomice locale şi indirect organele feţei şi capului. Deşi are efecte de descongestionare a regiunii şi de relaxare a musculaturii, este indicat foarte rar, de teama de a nu face r ău acţionând fără discernământ asupra ţesuturilor şi organelor. Atunci când totuşi se indică, el se execută după o tehnică simplificată, constând în netezire, fricţiune, frământatul uşor al muşchilor şi vibraţii. Poziţia subiectului este decubit dorsal sau a şezat-rezemat, cu un sul sub partea posterioară a gâtului, pentru a-l extinde. Netezirea părţii anterioare şi a p ărţii laterale a gâtului se face prin alunecări uşoare, pornind de sus în jos, de la b ărbie şi mastoidă spre stern şi clavicule; se porneşte cu marginile cubitale ale mâinilor şi cu rădăcinile mâinilor şi se termină cu marginile lor radiale şi cu vârfurile degetelor. Se recomand ă să se lucreze simetric şi simultan, adică pe ambele părţi ale gâtului şi cu ambele mâini în acelaşi timp. Fricţiunea se execut ă cu faţa palmară a vârfurilor degetelor, minuţios, dar cu multă precauţie, lent şi cu intensitate foarte mică, evitând glanda tiroidă. Frământatul se aplică numai pe muşchi, sub formă de cută, cu priză foarte lejeră, lent şi prelungit, în lungul sternocleidomastoidienilor şi a marginii libere a trapezilor. Vibraţiile au un rol relaxator important în acest masaj, executându-se asociate cu presiuni uşoare, neteziri sau fricţiuni. Netezirea de încheiere se execut ă lung, lent şi liniştitor. Masajul relaxator al p ăr ţi i posterioare a gâtului (sau masajul cefei)

Se execută fie din poziţia decubit ventral, cu capul u şor flectat şi cu fruntea rezemată pe partea dorsală a mâinilor proprii sau cu capul sprijinit pe un sul moale, din poziţia aşezat pe un scaun scund, cu fruntea sprijinit ă înainte pe un plan potrivit de înalt, ori pe genunchii executantului, fie chiar din pozi ţia de decubit dorsal. Pe bancheta joas ă de masaj (destul de rar folosită în zilele noastre) poziţia cea mai favorabilă este aşezat călare, cu trunchiul uşor înclinat înainte şi cu capul sprijinit pe planul lung al banchetei ridicat până aproape de verticală. Procedeele folosite pentru masajul cefei sunt netezirea, fricţiunile, frământatul şi vibraţiile. Netezirile constau în alunecări executate cu o mână sau cu ambele mâini, pornind de sus, de deasupra inser ţiilor muşchilor cefei pe osul occipital, de o parte şi de alta a liniei mediane şi coborând până la baza gâtului, între omoplaţi şi spre umeri. Pentru ca mişcările să fie mai lungi se încep cu rădăcinile mâinilor şi se termină cu vârfurile degetelor, care pe m ăsură ce coboară se depărtează între ele. Pentru netezirea părţilor laterale, se aşează palmele cu marginea cubitală sub urechi şi se alunecă în jos până peste umeri, terminând cu marginea radială a mâinilor. Se folosesc alunec ările lungi şi simultane, de preferinţă executate de sus în jos (sensul circulaţiei de retur). Fricţiunea se aplică pe toată întinderea cefei, adaptând cât mai bine mi şcările la forma regiunii. În partea de sus, la nivelul inserţiei muşchilor pe osul occipital, se execut ă uşoare mişcări liniare şi circulare cu feţele palmare ale vârfurilor degetelor; în partea mijlocie a cefei şi în partea sa inferioară, între omoplaţi şi pe umeri, fricţiunile se execută amplu, cu palmele sau rădăcinile mâinilor. Intensitatea şi frecvenţa mişcărilor este mică, dar durata de aplicare a procedeului trebuie să fie ceva mai mare, pentru a obţine efectele dorite.

65

Foto nr. 17 Masajul cefei realizat din poziţia aşezat „călare”, cu fruntea rezemată pe planul înalt al banchetei

Foto nr. 18 Masajul cefei realizat din poziţia decubit dorsal Frământatul se aplică, mai ales, pe părţile laterale şi inferioare ale cefei, unde musculatura este mai voluminoas ă, în formă de cută mare prinsă între police şi celelalte degete (realizând o priză foarte lejeră) sau între feţele palmare a degetelor şi rădăcinile mâinilor; mâinile se deplasează lucrând concomitent. Frământatul se poate combina cu fricţiunea, mai ales în partea de jos şi laterală a cefei. Vibraţiile se execută asociate cu presiuni cu vârfurile degetelor aplicate pe inser ţiile occipitale ale muşchilor şi cu neteziri şi fricţiuni executate cu degetele şi palmele, pe mijlocul şi partea inferioară a cefei. Masajul relaxator al cefei se încheie întotdeauna prin tehnici lungi şi lente de netezire calmantă


Foto nr. 19 Efleuraj lung, început de sub nivelul urechilor mergând pân ă la baza gâtului; continuând până peste umeri

Foto nr. 20 Masajul muşchiului trapez -frământat asociat cu fricţiuni

3.3. Rolul masajului clasic relaxator în combaterea stresului fizic şi psihic Starea de oboseală fizică şi psihică, considerată ca efect al stresului la care a fost supus organismul datorită solicitărilor intense şi / sau prelungite în timp, se instaleaz ă, de regulă, în urma eforturilor intense fizice şi / sau intelectuale. Chiar dacă este vorba doar despre un efort intelectual care a generat o stare de oboseal ă psihică, la nivel somatic se vor regăsi o serie de simptome care confirmă strânsa legătură între planul psihic şi cel fizic al fiinţei umane. Pentru delimitarea noţiunii de oboseală fiziologică şi a celei de oboseală patologică se folosesc termenii de prag inferior şi prag superior al oboselii. Pragul inferior este foarte greu de precizat, el putând fi marcat prin apariţia semnelor subiective şi obiective de oboseală. Pragul superior al oboselii este, însă, net precizat de efectele utile ale repausului. Aceasta înseamn ă că oboseala fiziologică cedează complet prin odihnă corespunzătoare, spre deosebire de oboseala patologic ă, pe care odihna, oricât de lungă ar fi, nu o mai poate face să dispară (Mârza, D., 2002). Din complexul de procese care caracterizeaz ă oboseala fizică (mai uşor de obiectivat, dar care întotdeauna este dublat ă şi de un oarecare grad de oboseală psihică), se desprinde oboseala muscular ă, care poate să apară sub forme locale sau generale, precoce sau tardive, acute sau cronice şi care poate fi combătută foarte uşor prin masaj. Oboseala muscular ă local ă se caracterizează prin întărirea, uşoara tumefiere şi creşterea sensibilităţii muşchilor (simptome care pot fi depistate prin palpare), scăderea capacităţii lor de contracţie şi incapacitatea de a executa mi şcări precise şi cu amplitudine maximă. Masajul local este contraindicat atâta timp cât dureaz ă fenomenele acute. Se pot masa grupele musculare antagoniste, musculatura simetrică sau cea situată departe de regiunea în cauză, precum şi grupele musculare mari, situate la distan ţă de muşchii obosiţi. După ce fenomenele acute au disp ărut, pe regiunea obosită se vor aplica neteziri lungi, lente şi superficiale, presiuni vibrate şi fricţiuni uşoare şi, în plus, pe membre, rulatul relaxator. După masaj se recomandă mişcări ample de pendulare a membrelor şi / sau circumducţii ale capului şi trunchiului. Oboseala muscular ă general ă se caracterizează prin contracturi şi dureri în muşchi, mai ales la nivelul membrelor, regiunii spatelui şi cefei, mişcări greoaie, necoordonate, indispoziţie, somnolenţă sau iritare, febră, dureri de cap. Masajul este 67

indicat doar după dispariţia simptomelor acute. Se începe cu o liniştire a sensibilităţii periferice şi a musculaturii, prin neteziri pe porţiuni mari, fricţiuni vibrate şi rulat al membrelor; muşchii spatelui şi muşchii de la rădăcinile membrelor vor fi prelucraţi în zilele următoare; şedinţele se vor încheia cu exerci ţii de mobilizare metodică a articulaţiilor, exerciţii de respiraţie şi pendulări ale membrelor. Automasajul nu este indicat! Oboseala muscular ă precoce apare la începutul unui efort şi se caracterizează printr-o criză de adaptare funcţională a organismului (dificultăţi de respiraţie, contracturi şi dureri musculare, scăderea bruscă a capacităţii funcţionale). Poate fi prevenită prin masaj şi automasaj pregătitor, local sau regional, constând în procedee relaxatoare, blânde, aplicate pe grupele musculare care vor fi solicitate în efort. Oboseala muscular ă tardiv ă apare, mai ales, la persoanele neantrenate. Simptomele ei sunt asemănătoare cu cele ale oboselii generale, dar apare mai lent şi cedează mai greu prin odihnă. Poate fi prevenită prin măsuri în ceea ce priveşte dozarea corespunzătoare a efortului şi prin masaj, ca şi în cazul oboselii generale. Este admis şi automasajul, asociat cu aplica ţii calde şi medicaţie calmantă. Oboseala acut ă se confundă cu oboseala precoce, având aproape acelea şi simptome; este cunoscut ă şi sub numele de stare de curbatur ă musculară. Repausul prelungit şi exerciţiile de relaxare, fac să cedeze treptat contracturile şi senzaţia de durere musculară. La nevoie se pot administra calmante uşoare. Masajul este indicat după dispariţia tuturor simptomelor acute. Automasajul nu este indicat! Oboseala cronic ă sau cumulativ ă se apropie ca şi caracteristici de formele patologice de oboseală, prezentând simptome mai intense şi mai rezistente la tratament, dar şi tulburări organice şi psihice. Poate fi prevenită prin dozarea corespunzătoare a efortului, odihnă activă, masaj.

Rezumat Masajul clasic, după cum se ştie, poate fi folosit atât în scop stimulativ, cât şi în scop relaxator. În legătură cu combaterea efectelor stresului, este de la sine înţeles că se va folosi masajul clasic relaxator, a cărui particularităţi şi reguli de aplicare trebuie foarte bine cunoscute pentru a putea fi folosit corespunz ător şi fără a risca accentuarea simptomelor generate de stres. Dintre procedeele fundamentale şi secundare cunoscute ale masajului clasic nu se folosesc toate, iar dintre tehnicile cunoscute ale fiec ărui procedeu, pentru obţinerea efectelor relaxatoare, se selectează doar acelea care corespund necesit ăţilor. Aşadar, specialistul va fi foarte atent la alegerea procedeelor şi a tehnicilor şi la modul în care le va aplica, dacă doreşte obţinerea unor efecte relaxatoare reale. Dacă, în timpul aplicării masajului clasic în scop stimulativ, poziţionarea subiectului sau a segmentului de masat este recomandat ă din anumite considerente, dar nu obligatorie, în timpul aplicării masajului clasic relaxator, este obligatoriu să se adopte poziţia cea mai relaxată şi mai relaxantă pentru subiect sau segment. De asemenea, fiecare regiune a corpului, prezentând anumite particularit ăţi, se impune şi respectarea unor reguli de aplicare a fiec ărui procedeu şi a fiecărei tehnici, pentru obţinerea unor rezultate bune. Stresul fizic şi psihic repercutându-se asupra structurii somatice, este de la sine înţeles că abordarea oboselii musculare prin folosirea masajului clasic relaxator, poate conduce la obţinerea unor efecte directe asupra structurilor musculare, dar şi la obţinerea unor efecte asupra sferei psihice (a nu se uita legăturile funcţionale foarte strânse între psihic şi somatic).


Bibliografie 1. CORDUN, M., 1992, Masaj tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Medicală, Bucureşti 2. DRĂGAN, I. şi colab., 1995, Masaj, automasaj, refacere, recuperare, Editura Cucuteni, Bucureşti 3. DRĂGAN, I. şi PETRESCU, O., 1993, Masaj - automasaj, EDITIS, Bucureşti 4. FRITZ, S., GROSEMBACH, M.J., 2004, Mosby's Essential Sciences for Therapeutic Massage. Anatomy, Physiology, Biomechanics and Pathology, Mosby, Canada 5. HOLLIS, M., 1998, Massage for Therapists, Blackwell Science LTD, London 6. IONESCU, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 7. MARCU, V., 1983, Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti 8. MÂRZA, D. şi MÎRŢ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bac ău 9. MÂRZA, D., 1998, Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău 10. MÂRZA, D., 2005, Masaj antistres, Editura Didactică şi Pedagogică S.A., Bucureşti 11. MAXWELL-HUDSON, C., 2001, Guide to massage, DK Publishing, London 12. SAMUEL, J., 1974, Le massage, Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris 13. SIDENCO, L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei "România de Mâine", Bucureşti 14. SINHA, A.G., 2001, Principles and Practices of Therapeutic Massage, Jaypee brothers, Medical Publishers LTD, New Delhi 15. WERNER, R. şI BENJAMIN, B.E., 1998, A Massage Therapist's Guide to Patohology, Williams&Wilkins, Baltimore Evaluare

1. Printre procedeele principale de masaj folosite în scop relaxator se num ără: a. efleurajul b. tapotamentul c. frământatul 2. Din punct de vedere al lungimii tehnicilor de efleuraj, în cadrul masajului clasic relaxator se pot folosi: a. netezirile lungi b. netezirile medii c. netezirile scurte 3. Scăderea intensităţii fricţiunilor, în masajul clasic relaxator, se realizează prin : a. creşterea unghiului dintre priză şi suprafaţa pe care se acţionează b. scăderea unghiului dintre priză şi suprafaţa pe care se acţionează c. folosirea unei suprafaţe mari de contact pe suprafaţă mare 4. Pentru a obţine efecte relaxatoare prin aplicarea frământatului, se recomandă: a. efectuarea frământatului cu priză mare b. aplicarea frământatului se va realiza lent, superficial şi timp cât mai scurt c. frământatul se va aplica fără stoarcerea intensă a ţesuturilor 5. Pentru a avea efecte relaxatoare, vibraţiile: a. se vor aplica cu frecvenţă mare b. vor avea un ritm cât mai constant c. se vor asocia cu presiuni cât mai uniforme ca intensitate 69

6. Printre procedeele secundare ale masajului clasic care se pot folosi în scop relaxator se numără: a. rulatul b. cernutul c. tensiunile 7. La nivelul spatelui, efleurajul aplicat în scop relaxator, va avea urm ătoarele caracteristici: a. se vor folosi alunecări lungi şi lente b. se va folosi priza cu palma întins ă şi degetele depărtate c. se va lucra alternativ 8. Pentru masajul relaxator al regiunii fesiere se recomandă: a. neteziri care pornesc de la nivelul regiunii lombare şi alunecă în jos spre pliul subfesier b. folosirea tehnicilor care îşi transmit efectele mai în profunzime c. combinarea frământatului cu fricţiunea, executate insistent şi în ritm lent 9. Pentru aplicarea frământatului relaxator la nivelul părţii posterioare a coapsei, se recomandă: a. executarea foarte uşoară a stoarcerii b. asocierea frământatului cu rulatul c. aplicarea procedeului timp scurt 10. Efleurajul relaxator al părţii posterioare a gambei: a. începe de deasupra maleolelor, cu mişcări circulare b. se realizează cu alunecări lungi, executate simultan cu ambele palme c. depăşeşte în sus articulaţia genunchiului 11. Pentru a amplifica efectul relaxator al piciorului şi a-l extinde şi la nivelul altor regiuni ale corpului, se recomandă: a. executarea de presiuni alunecate lente pe p ărţile latero-interne ale tălpilor b. executarea de presiuni lente pe t ălpi c. realizarea, în final, a unor u şoare circumducţii pasive ale halucelor 12. În realizarea efleurajului relaxator pe partea anterioară a gambei se recomand ă: a. aplicarea sa foarte cu presiune mai mare pe partea antero-internă a gambei b. evitarea crestei tibiale c. aplicarea sa cu presiune ceva mai mare pe masa musculară de pe partea anteroexternă 13. Pentru masajul relaxator al degetelor şi mâinii se recomandă: a. aplicarea fricţiunilor lent, superficial şi insistent b. folosirea unei presiuni mai mari pe fa ţa dorsală şi a uneia mai mici pe faţa palmară c. tracţionarea în ax, în final, a fiecărui deget şi a articulaţiei pumnului 14. Masajul relaxator al antebraţului: a. foloseşte cernutul ca procedeu principal de relaxare b. începe de la nivelul pumnului şi urcă până deasupra cotului c. foloseşte fricţiunea executată în sens circular pe partea cărnoasă a antebraţului


15. Efleurajul relaxator al umărului: a. se prelungeşte, în jos, până pe antebraţ b. se prelungeşte, în spate, spre omoplaţi c. se prelungeşte, în faţă, spre torace 16. Pentru masajul relaxator al peretelui toracic se recomandă: a. folosirea alunecărilor lungi, lente şi executate simultan cu ambele mâini b. începerea masajului de la nivelul claviculelor, trecând peste regiunea sternal ă, până la baza toracelui c. executarea, în final, a câteva respiraţii ample, active sau pasive, cu presiuni pe baza toracelui în timpul expiraţiei 17. Pentru executarea, în scop relaxator, a fric ţiunilor la nivelul peretelui abdominal, se recomandă: a. realizarea de mişcări circulare în sens antiorar b. executarea lor cu palmele, cu intensitate şi frecvenţă mică c. executarea lor în sensul tranzitului intestinal 18. Masajul relaxator al capului are urm ătoarele efecte: a. stimularea sistemului nervos central b. îmbunătăţirea funcţiunilor vegetative din creier c. reglarea circulaţiei în cavitatea craniană 19. Efleurajul relaxator al feţei: a. se aplică, pe frunte, de la centru spre p ărţile laterale b. se aplică de la urechi spre menton c. se aplică de la menton spre unghiul extern al ochilor 20. Pentru masajul relaxator al părţii anterioare a gâtului se recomandă: a. aplicarea efleurajului de la bărbie şi mastoidă spre stern şi clavicule b. executarea fricţiunilor cu precauţie, evitând glanda hipofiză c. efectuarea frământatului în lungul sternocleidomastoidienilor şi a marginii libere a trapezilor 21. Fricţiunea relaxatoare a cefei: a. se execută cu frecvenţă şi intensitate mică, timp îndelungat b. se execută cu feţele palmare ale vârfurilor degetelor la nivelul inserţiei muşchilor pe osul occipital c. se execută doar cu mişcări liniare 22. În oboseala musculară locală: a. masajul local este contraindicat atâta timp cât durează fenomenele acute b. se vor aplica, imediat după apariţia simptomelor, neteziri lungi, lente şi superficiale, presiuni vibrate şi fricţiuni uşoare şi, în plus, pe membre, rulatul relaxator c. după masaj, se recomandă mişcări ample de pendulare a membrelor 23. În oboseala musculară generală: a. masajul începe cu liniştirea sensibilităţii periferice şi a musculaturii b. automasajul nu este indicat c. muşchii spatelui şi muşchii de la rădăcinile membrelor vor fi prelucraţi în primele zile

71

24. Oboseala musculară precoce: a. apare la sfârşitul unui efort b. poate fi prevenită prin masaj şi automasaj pregătitor c. se caracterizează printr-o criză de adaptare funcţională a organismului 25. Oboseala musculară tardivă: a. apare mai lent şi cedează mai greu prin odihnă, faţă de oboseala muscular ă generală b. apare, mai ales, la persoanele antrenate c. pentru prevenirea sa este recomandat masajul şi automasajul 26. În cazul oboselii acute: a. sunt prezente contracturi şi dureri musculare b. masajul este indicat după dispariţia tuturor simptomelor acute c. automasajul este indicat 27. Oboseala cronică sau cumulativă: a. nu se caracterizează prin tulburări organice şi psihice b. prezintă simptome mai intense şi mai rezistente la tratament c. poate fi prevenită prin dozarea corespunzătoare a efortului, odihnă activă, masaj


Capitolul IV. Masajul antistres Scop

Cunoaşterea particularităţilor masajului antistres şi înţelegerea diferenţelor structurale, metodice şi aplicative dintre această metodă şi masajul clasic relaxator. Obiective opera ţi onale ▪ ▪ ▪

▪

După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea: să înţeleagă argumentele care au stat la baza structurării masajului antistres; să cunoască particularităţile acestei metode; să facă diferenţa între conţinutul şi particularităţile de aplicare a masajului antistres şi a masajului clasic relaxator; să aplice corect traseele specifice masajului antistres, respectând toate regulile şi direcţionând eficient efectele în sensul combaterii efectelor stresului asupra organismului.

4.1. Caracteristicile masajului antistres Masajul antistres se doreşte a fi un masaj de armonizare, de reechilibrare a psihicului şi somaticului şi de fixare a funcţionării acestora la un nivel care s ă asigure starea de bine. Este un masaj de reintegrare a schemei corporale, de relaxare, de restructurare a istoriei personale. Mişcările sunt fluide, învăluitoare şi succesive, ca o singură mişcare care se efectuează pe tot corpul, urmărindu-i formele şi contururile. Masajul antistres urmăreşte restabilirea unităţii corporale, psihice şi psihocorporale, legând aceste elemente între ele, comparativ cu alte metode care le abordeaz ă separat, din punct de vedere a unei viziuni mecaniciste, eronate. El caută să aducă persoana la forma primordială unitară, în care percepţiile sunt nediferenţiate, pentru ca apoi, treptat, să o ajute să-şi diferenţieze percepţiile, să-şi redescopere corpul şi funcţionalitatea acestuia, să imprime pe matricea originală noi pagini ale istoriei personale. Diferenţa dintre om şi animal în faţa agenţilor stresori, constă în posibilitatea pe care o are animalul de a reac ţiona activ, prin luptă sau fugă, în timp ce omul, în situaţia în care problemele nu-şi găsesc o rezolvare imediat ă, suferă efectele nefaste ale unor schimbări fiziologice repetate. Pe de alt ă parte, omul are capacitatea de a reac ţiona conştient la condiţiile exterioare, dezvoltându-şi capacitatea de adaptare. Masajul poate contribui, alături de alte metode de relaxare, la obţinerea acestui efect. Dată fiind complexitatea proceselor interne care alc ătuiesc mecanismul stresului, cercetările din ce în ce mai asidue din ultima vreme, s-au străduit să g ăsească modalităţi de combatere a efectelor sale negative asupra organismului. Mai ales în ultima perioadă, au apărut pe piaţă foarte multe lucrări în care se dau recomandări în legătură cu aceste modalit ăţi de conştientizare a efectelor stresului şi de ameliorare a controlului acestora. Dar, toate se bazează mai ales pe o analiză a comportamentului exterior care este, de multe ori, rezultatul unor condiţionări, a unor legături prestabilite între anumite situaţii şi reacţiile, mai mult sau mai puţin adecvate, declanşate de acestea. 73

Se dovedeşte, în încercarea de a controla efectele stresului, c ă nu este suficient să ţi se spună sau să îţi spui relaxează-te, pentru ca starea de relaxare să se instaleze. Aceasta se întâmplă deoarece este dificil şi nu suntem obişnuiţi să ne conştientizăm percepţiile senzoriale la fel de bine ca cele intelectuale. Cea mai mare parte a oamenilor ajung să creadă că simt ceea ce nu simt în realitate, ci ceea ce au ei impresia c ă simt faţă de o anumită situaţie, analizând superficial percepţiile (am simţit că e greu, că mă enervez etc.), fără a se referi la ceea ce propriul lor corp le-a spus (conştientizarea posturii corporale, a ritmului respiraţiei, a contracţiilor musculare, a senzaţiilor de cald sau frig etc.). Astfel, cuvintele descriu experienţa subiectivă a persoanei, semnificaţia lor devine absolută şi contactul cu propriul nostru corp este pierdut. Nu ne preocupăm de corpul nostru decât atunci când ne atrage aten ţia prin dureri, impotenţă funcţională şi alte semne şi simptome deranjante. Corpurile noastre sunt în rezonanţă cu fiecare situaţie trăită, ele traduc adevărul momentului, ne informează asupra nevoilor reale şi ne pot învăţa cum să trăim mai bine. Să nu uităm acest lucru! Pornind de la considerentul c ă este mai uşor să acţionăm asupra sistemului muscular, decât asupra reacţiilor simpatice şi a circuitelor interne ale creierului, am încercat să găsesc o modalitate de abordare a stresului care să se concentreze pe ascultarea senzaţiilor corporale, dezvoltarea unei mai bune percepţii a tensiunilor musculare şi recunoaşterea diferitelor semne organice care caracterizează starea de stres, la acestea adăugându-se învăţarea modului de a reacţiona într-o manieră corespunzătoare. Şi astfel s-a structurat masajul antistres. Având în vedere tabloul manifest ărilor somato-fiziologice şi psihice induse de stres (Mârza, D., 2000-2003) şi cunoscând bine efectele masajului asupra organismului, ne-am propus să abordăm o altă formă de masaj, considerând c ă masajul clasic relaxator (folosit pe scară largă în scopul detensionării fizice şi psihice), deşi are rezultate bune, nu corespunde din toate punctele de vedere obiectivului urm ărit. Ca atare, am conceput o succesiune de procedee şi tehnici, pe care am încercat s ă le adaptăm mult mai bine la particularităţile fiecăruia dintre regiunile masate şi, mai ales, la nevoile acestora, impuse de manifest ările somato-fiziologice induse de stres. Sensurile de acţionare şi, mai ales, faptul că masajul, chiar dacă începe pe o anumită regiune şi apoi trece la alta, revine de mai multe ori la regiunea masat ă anterior, făcând în permanenţă legătura între părţile corpului, răspund dezideratului de integrare, de abordare holistică, de considerare a fiinţei umane ca un întreg. Dacă, în timpul aplicării masajului clasic relaxator, se cere de obicei beneficiarului o anumită pasivitate, spunându-i-se frecvent Relaxa ţi-vă! Gândiţi-vă la ceva frumos şi lăsaţimă pe mine să acţionez!, în timpul aplicării masajului antistres am încercat să obţinem o participare conştientă a subiecţilor la obţinerea efectului de relaxare. Am constatat că, exact atunci când relaxarea devine un scop în sine, cu cât dorin ţa de reuşită este mai mare, cu atât rezultatul este mai greu de atins. Mai mult decât atât, există posibilitatea instalării unor noi tensiuni fizice şi psihice (ca urmare a încerc ărilor de relaxare eşuate), care anulează orice efect benefic (Mârza, D., 2000-2003). Astfel, în primele şedinţe, am insistat asupra conştientizării senzaţiilor corporale şi a dezvoltării unei percepţii corecte a semnalelor pe care organismul nostru le emite pe parcursul aplicării masajului. Acest lucru poate părea puţin neobişnuit şi se opune oarecum modului de lucru practicat până acum. Aşa după cum spuneam mai înainte, în timpul aplic ării masajului clasic relaxator, subiecţilor li se cere, în general, să se relaxeze, să nu se gândeasc ă la problemele lor, la suferinţele lor somato-fiziologice-psihice, chiar să nu se gândească la nimic şi să-şi abandoneze corpul în mâinile maseurului. Ei bine, noi am procedat tocmai invers! I-am invitat pe subiecţi să ne descrie senzaţiile pe care le resimt de obicei la nivelul întregului lor corp, pe cele percepute în timpul şedinţei de masaj şi să le compare între ele. Subiectul


este ghidat, în permanenţă, de către maseur, care îl ajută în depistarea semnalelor locale, regionale sau la distanţă, a celor superficiale şi profunde şi îi cere să le compare, în permanenţă cu cele recepţionate anterior şedinţei. Subiectul îşi dă seama astfel fie că nu a conştientizat înainte o mulţime dintre semnale, fie că nu le-a conştientizat corect, învaţă s ă le înţeleagă, aceste exerciţii fiindu-i apoi de folos şi în afara şedinţei de masaj. Chiar dacă, în primele şedinţe, datorită efortului de conştientizare, tensiunile musculare au tendinţa să crească, treptat, pe măsură ce capacitatea de percepţie se ameliorează, acestea diminuează net şi dispar. După ce acest mod de abordare începe s ă-şi facă simţite efectele, se antrenează în continuare capacitatea de con ştientizare a propriilor senzaţii corporale, cerându-se subiecţilor ca, în timpul câte unei şedinţe de masaj antistres, să-şi readucă în memorie şi să încerce să retrăiască câte o situaţie stresantă şi să descrie semnalele emise de propriul corp. Informaţiile primite de la subiect, dublate de examinarea atentă efectuată de terapeut, permit reglarea aplicării masajului în funcţie de necesităţi. Perceperea diminuării treptate a semnelor şi simptomelor induse de situaţia stresantă evocată, îi vor mări subiectului încrederea în terapie şi terapeut şi în propria capacitate de a face faţă mai bine situaţiilor întâlnite. Dacă, după câteva şedinţe, se repetă testul, subiectul va con ştientiza că percepe semnalele corporale datorate stresului cu mult mai mic ă intensitate (fapt confirmat şi de examinarea palpatorie). Unul dintre principalele scopuri ale acestei metode este acela de a ajuta corpurile subiecţilor să se relaxeze. Masajul clasic relaxator urm ăreşte să relaxeze grupele musculare prin aplicarea unor procedee şi tehnici specifice, pe când masajul antistres urmăreşte să creeze condiţii favorabile pentru ca organismul să se relaxeze singur, prin atingeri foarte atent dozate şi reglate. Mâna terapeutului are un rol esen ţial. Sensibilitatea sa va face posibilă decelarea tuturor zonelor tensionate într-un grad care depăşeşte necesităţile de moment (corzi fibroase, noduli, consistenţă mărită, chiar modificări ale reliefului regiunii respective). În masajul clasic relaxator se lucrează uneori profund, insistent, pentru a învinge rezistenţa opusă de o zonă hipertensionată şi a o face să se relaxeze. În masajul antistres, mâna atinge zona lent şi uşor, fără a trezi durerea, încercând s ă disperseze tensiunea acumulată, oferindu-i organismului senzaţii pozitive. Aceste senzaţii pozitive vor rescrie în memoria celulară situaţiile din trecut, în care corpul a suferit, generând modificarea semnalelor emise de corp şi percepute de subiect.

4.2. Efectele masajului antistres Aplicarea masajului antistres, pe parcursul a doi ani, asupra unui e şantion reprezentativ de persoane şi compararea rezultatelor cu cele ob ţinute prin aplicarea masajului clasic relaxator (Mârza, D., 2000-2003), ne-au convins de eficien ţa mai mare a acestei metode şi ne-au permis să stabilim că principalele efecte care se pot ob ţine sunt: relaxare psihică şi fizică; relaxarea tensiunilor musculare, care permite diminuarea progresivă a impactului imaginilor negative din trecut şi abordarea situaţiilor noi într-o manieră mai bine adaptată şi, ca atare, mai puţin stresantă; trezire senzorială, prin conştientizarea mai bună a propriului corp (ca imagine a relaţiei pe care noi o avem cu noi în şine) şi a semnalelor pe care acesta ni le transmite în relaţie cu anumite situaţii percepute ca stresante; ameliorarea încrederii în sine şi în cei din jur, a sentimentului de securitate în situaţii dificile; •

•

•

•

75

•

•

•

•

„hrănirea” corpului cu senzaţii pozitive proprii, pentru a favoriza detensionarea globală şi apariţia de noi comportamente în situaţii de stres; armonizarea schemei corporale, prin redistribuirea perceperii senzaţiilor uniform la nivelul întregului corp; redescoperirea părţilor corpului, prin reunificarea şi rearmonizarea părţilor receptive şi active ale corpului, formându-se astfel o axă care echilibrează întregul organism; conştientizarea nevoilor fiecărei părţi a corpului şi rezolvarea lor.

4.3. Tehnica de testare a gradului de relaxare în masajul antistres Efectul de relaxare va fi însoţit de conştientizarea greutăţii segmentului masat. În timpul aplicării masajului, progresivitatea este condiţionată de testarea gradului de relaxare a regiunii pe care se lucrează. Maseurul va ridica segmentul / regiunea masat ă de pe suprafaţa de sprijin şi o va mobiliza pasiv, pentru a percepe dacă mai există tensiuni musculare reziduale. În cazul în care acestea nu au fost îndep ărtate, maseurul va percepe o mai uşoară sau o mai puternică opoziţie la mişcare sau tendinţa subiectului de a se implica activ în realizarea mişcării, reacţii care vor trebui conştientizate şi de subiect şi înlăturate. Se urmăresc reacţiile subiecţilor. Multe semne ne pot da informaţii despre starea de relaxare (de exemplu, un oftat va fi un semn de relaxare a braţelor). Se pot ridica unele segmente şi apoi li se dă drumul. Dacă nu cad liber şi rapid, apărând un moment de frânare sau oprirea lor în aer, înseamnă că regiunea nu este relaxată. În cazul în care subiectul nu se relaxează, se poate apela la o modalitate de folosire voluntară a tensiunilor musculare acumulate, eliberând astfel muşchiul. În loc de ridicarea membrului de pe suprafaţa de sprijin, acesta se fixează de către maseur într-o priză imobilă, iar subiectul este invitat să-i învingă rezistenţa încercând să mişte membrul. Subiectul, va conştientiza astfel şi senzaţia de efort în grupul muscular respectiv.

4.4. Tehnica de aplicare a masajului antistres Masajul antistres constă într-o succesiune de 22 de trasee, care pot fi aplicate de un maseur calificat, sau pot fi practicate în familie, în cuplu sau între prieteni. Pentru abordarea masajului propunem urm ătoarea succesiune: spate (de obicei, în simbolistica corporală, aici se regăsesc dificultăţile trecutului); subiecţilor le este mai uşor să ofere mai întâi spatele, decât partea anterioară, deoarece poziţia de culcat dorsal (cu faţa în sus) dă senzaţia de vulnerabilitate. Se continuă cu membrele inferioare, apoi trunchiul, membrele superioare şi gâtul. Pe parcursul aplicării masajului, trecerea de la o regiune la alta este dictată de rezultatele obţinute la testările permanente pe care maseurul le face pentru a verifica gradul de relaxare. Se recomandă folosirea uleiurilor de masaj, deoarece acestea contribuie la crearea senzaţiei de acoperire a corpului, asigură fluiditate mişcării, permit mâinii un contact bun şi o alunecare uşoară şi continuă. Se recomandă folosirea unor uleiuri care pătrund în piele, fiind de preferat uleiurile vegetale în faţa celor cosmetice, deoarece sunt mai bogate în vitamine şi cu efecte benefice asupra pielii. Se pot combina uleiurile vegetale cu uleiuri esenţiale, care sporesc efectul terapeutic al masajului şi parfumează atmosfera. Mişcările se succed pe toate p ărţile corpului într-o alunecare continu ă, fluidă. Se repetă fiecare gest de cel puţin trei ori, folosindu-se greutatea corporală a maseurului şi corelarea ritmului respirator cu cel al subiectului. Maseurul se va pozi ţiona astfel încât să aibă posibilitatea de a acţiona longitudinal pe partea de masat, într-o poziţie echilibrată


care să nu-i suprasolicite spatele şi să nu-i îngreuieze respiraţia, dar sa-i permită folosirea greutăţii corporale în realizarea presiunilor care se impun. Se recomandă, ca suprafaţă de lucru, o saltea sau o pătură mai groasă. Maseurul trebuie să aib ă suficient spaţiu în jurul subiectului, pentru a-şi schimba poziţia de câte ori este nevoie. Din descriere, se va putea observa c ă sunt unele trasee care se lucrează numai pe o anumită parte a corpului (trasee unilaterale), fiind necesară repetarea lor pe cealaltă parte după terminarea unei regiuni (membre superioare, membre inferioare, flancuri). În cadrul unor alte trasee (trasee bilaterale), în schimb, se abordează anumite regiuni masându-se ambele părţi în acelaşi timp. TRASEUL 1 (traseu bilateral) Pozi ţ ia subiectului : Decubit ventral (culcat cu fa ţa în jos), cu capul răsucit într-o parte şi braţele depărtate de corp, coatele uşor flexate, palmele privind în sus. Pozi ţ ia maseurului : Pe genunchi, depărtat, pe călcâie aşezat, la capul subiectului.

Foto nr. 21 Poziţia maseurului şi a subiectului pentru aplicarea traseului 1 Descrierea mi şc ărilor :

Se poziţionează rădăcinile mâinilor de o parte şi de alta a coloanei vertebrale dorsale (în partea sa superioară), cu vârfurile degetelor orientate spre umeri. Apofizele spinoase ale vertebrelor toracale rămân neacoperite şi se situează între cele două mâini ale maseurului. Mâinile sunt relaxate şi îmbracă foarte bine relieful muscular al spatelui. Mişcarea începe, în sens descendent, coborând de-a lungul spatelui şi presând mai mult cu rădăcinile mâinilor, până deasupra pliului interfesier. Orientând vârfurile degetelor spre înainte, se continu ă mişcarea, îmbrăcând părţile laterale ale feselor, până când acestea ating pliurile subfesiere. Apoi, orientând vârfurile degetelor spre în jos, se începe mişcarea de revenire, care urcă pe flancuri şi se termină în punctul de plecare. Pe flancuri, mâinile alunec ă la limita contactului corpului cu suprafaţa de sprijin, ca şi cum am încerca să le introducem sub torace şi să-l ridicăm. Ajunse sub axile, mâinile trag u şor umerii spre în sus, înainte de a se întoarce la poziţia de plecare. Indica ţi i metodice : Subiectul trebuie să conştientizeze o senzaţie de împingere şi alungire spre în jos (spre picioare) în timpul mi şcării descendente şi o senzaţie de tragere şi alungire spre în sus (spre cap) în timpul mi şcării de revenire. Maseurul trebuie să-şi sincronizeze respiraţia cu cea a subiectului. Mi şcarea descendentă se efectuează pe expiraţie, iar cea ascendent ă pe inspiraţie. Dacă expiraţia şi inspiraţia subiectului sunt prea scurte, pentru a putea efectua mi şcarea pe toată suprafaţa spatelui, tehnica se fracţionează în două părţi. 77

Figura 18 Direcţia mâinilor la traseul nr.1 TRASEUL 2 (traseu bilateral) Pozi ţi a subiectului : Aceeaşi ca la traseul anterior. Pozi ţi a maseurului: Aceeaşi ca la traseul anterior. Descrierea mi şc ărilor: Se repetă primul traseu, dar la revenire, după ce se ajunge la poziţia de plecare, se continuă mişcarea pe umeri, braţe (îmbrăcându-le bine conturul), antebraţe şi se termină alunecând pe palmele subiectului şi intercalând propriile degete între degetele subiectului.

Foto nr. 22 Poziţia maseurului şi a subiectului pentru aplicarea traseului 2


Figura 19 Direcţia mâinilor la traseul nr.2

Pentru repetarea traseului, se revine la punctul de plecare f ără presiune. Indica ţ ii metodice: Traseul se execut ă pe parcursul a dou ă cicluri respiratorii: expiraţie la coborârea dea lungul spatelui; inspiraţie la revenirea la baza gâtului; expiraţie la coborârea de-a lungul membrelor superioare; inspiraţie la revenirea la baza gâtului. Când se ajunge în regiunea lombară, se poate executa o oprire, în care mâinile maseurului balansează uşor bazinul subiectului într-o mişcare laterală dreapta-stânga şi invers.

TRASEUL 3 (traseu unilateral) Pozi ţ ia subiectului: aceeaşi ca la traseul anterior. Pozi ţ ia maseurului: pe genunchi, depărtat, pe călcâie şezând, lateral (dreapta sau stânga) faţă de subiect (foto nr.23). Descrierea mi şc ărilor: Se ncepe mişcarea din partea nferioară a spatelui, cu ambele âini aşezate transversal pe flancul e partea căruia este poziţionat aseurul, alunecând spre în sus, u o presiune ceva mai mare decât a traseele anterioare. În dreptul xilei, o mână alunecă pe partea nterioară a umărului, iar cealaltă ontinuă mişcarea pe partea sa ostero-superioară, ambele ontribuind la împingerea umărului pre în sus şi ridicarea acestuia de e suprafaţa de sprijin. Mişcarea ontinuă, cu priză în brăţară, oborând pe membrul superior, are este tracţionat în ax spre în os, menţinându-l ridicat de pe Figura 20 uprafaţa de sprijin. Direcţia mâinilor la traseul nr.3 Indica ţi i metodice:

Mişcarea ascendentă, pe flancuri, se sincronizează cu expiraţia subiectului, împingerea spre în sus şi ridicarea umerilor cu inspiraţia, iar mişcarea de coborâre pe membrele superioare cu expiraţia. Maseurul va conştientiza gradul de relaxare al umerilor (subiectul nu trebuie să-l ajute când introduce mâna pe partea anterioară a umărului, ci să rămână pasiv şi relaxat).

79



TRASEUL 4 (traseu bilateral) Pozi ţi a subiectului: aceeaşi ca la traseul 1. Pozi ţi a maseurului: Cavaler servant – pe un genunchi, pe c ălcâi şezând (plasat între coapsele subiectului) şi talpa celuilalt picior (plasată în lateral, la nivelul şoldului subiectului – foto nr.24). Descrierea

mi şc ărilor:

Mâinile maseurului se aşează pe sacrum (deasupra pliului interfesier) şi alunecă spre partea superioară a spatelui, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, cu degetele depărtate şi orientate spre înainte (fig.nr.21). Mişcarea şi continuă pe partea posterioară a gâtului, până când rădăcinile mâinilor ating partea inferioară a occiputului. Apoi, mâinile încep să coboare, până la baza gâtului şi, de acolo, se deplasează spre lateral spre umeri, trăgându-i ca şi cum am vrea să-i depărtăm. De pe umeri, mâinile coboară sub axile (cu vârfurile orientate spre suprafaţa de sprijin) şi continuă mişcarea pe Figura 21 flancuri, până la poziţia de Direcţia mâinilor la traseul nr.4 plecare. Indica ţ ii metodice : La coborârea pe flancuri, vârfurile degetelor maseurului se introduc cât mai mult sub torace, încercând să-l ridice şi să-l tragă spre în jos.


După mi şcarea descendentă pe flancuri, mişcarea de revenire la pozi ţia de plecare începe atunci când degetele maseurului ating crestele iliace antero-superioare ale subiectului. Se sincronizează mişcarea descendentă cu expiraţia şi cea ascendentă cu inspiraţia. Presiunea aplicată poate creşte progresiv, pe măsura instalării stării de relaxare. Pentru a putea executa întregul traseu, maseurul trebuie să-şi modifice poziţia pe parcursul execuţiei, astfel: mişcarea ascendentă este însoţită de ridicarea feselor de pe călcâiul pe care s-a sprijinit, iar mişcarea descendentă este însoţită de revenire la poziţia iniţială. TRASEUL 5 (traseu bilateral) Pozi ţ ia subiectului : aceeaşi ca la traseul 1, cu membrele inferioare pu ţin mai depărtate. Pozi ţ ia maseurului : Aceeaşi ca la traseul 4, cu genunchiul de sprijin între genunchii subiectului şi celălalt picior în sprijin pe talpă, lateral extern de unul din genunchii subiectului. Descrierea mi şc ărilor : Poziţia de pornire este aceea şi ca la traseul 4 (de deasupra pliului interfesier), cu degetele orientate spre înainte. Mişcarea începe prin orientarea degetelor spre flancuri, urmată de alunecarea rădăcinilor mâinilor spre lateral, urmărind conturul părţilor superioare ale feselor.

Foto nr. 25 Poziţia maseurului şi a subiectului pentru aplicarea traseului 5 Când degetele maseurului ating crestele iliace antero-superioare, începe mi şcarea de coborâre, care îmbracă şoldurile şi părţile externe ale coapselor, mergând pân ă în spaţiul popliteu (partea posterioară a genunchiului ş fig.nr.22). Ajunse aici, mâinile maseurului îşi schimbă poziţia, alunecând spre în sus, pe partea postero-internă a coapselor, cu vârfurile degetelor spre interior. Marcând un scurt timp de oprire la nivelul pliului subfesier, se asociază o uşoară presiune împingând fesele în sens cranial (spre partea superioară a corpului), apoi – diminuând mult presiunea – mişcarea continuă în sens ascendent pe fese până la punctul de plecare. Indica ţ ii metodice: Pentru a începe mi şcarea şi pentru a o termina, maseurul îşi ridică fesele de pe călcâiul de sprijin, revenind uşor în această poziţie pe măsură ce mâinile coboară pe părţile externe ale coapselor. 81

Figura 22 Direcţia mâinilor la traseul nr.5 Prima parte a mişcării (alunecarea spre flancuri) se sincronizeză cu inspiraţia, coborârea de-a lungul p ărţilor externe ale coapselor cu expira ţia şi revenirea la poziţia de plecare cu inspiraţia. Când mâinile ajung de o parte şi de alta a bazinului, se poate asocia testul de relaxare, balansându-l uşor lateral stânga-dreapta. TRASEUL 6 (traseu bilateral) Pozi ţ ţia i a subiectului: aceeaşi ca la traseul anterior, cu c ălcâiele orientate spre exterior. Pozi ţ ţia i a maseurului: Pe genunchi, u şor depărtat, pe călcâie şezând, la picioarele subiectului (foto nr.26).



Mâinile maseurului se aşează cu rădăcinile pe bolta plantară şi degetele orientate spre partea internă a picioarelor subiectului, atingând maleolele interne. Se începe mişcarea spre în sus, alunecând pe partea posterioară a gambelor şi coapselor, marcând un moment de oprire la nivelul pliului subfesier şi continuând apoi până la nivelul regiunii dorsale inferioare (ultimelor coaste). Alunecând apoi, cu degetele orientate spre flancuri, se începe mişcarea de coborâre, care îmbracă partea externă a şoldurilor, coapselor şi gambelor, până se ajunge în poziţia de plecare. Indicaţii metodice: Mişcarea fiind lungă, poate necesita schimbarea pozi ţiei maseurului, în cavaler servant, urmat ă de revenire în poziţia iniţială. Mişcarea în sens ascendent se sincronizează cu inspiraţia, iar cea în sens descendent cu expira ţia. Dacă musculatura gambelor nu este relaxată, gleznele subiectului pot fi sprijinite pe nişte rulouri/pernuţe, sau pe genunchii maseurului. Descrierea

mi şc ărilor:

Figura 23 Direcţia mâinilor la traseul nr.6 TRASEUL 7 (traseu unilateral) Pozi ţ ţ ia ia subiectului : aceeaşi ca la traseul anterior. Pozi ţ ţ ia ia maseurului : aceeaşi ca la traseul anterior.

Foto nr. 27 Poziţia maseurului şi a subiectului pentru aplicarea traseului 7 83

Descrierea mi şc ărilor:

Vârfurile egetelor se poziţionează de o parte şi e alta a tendonului achilian a aceluiaşi embru inferior. De aici se începe işcarea de alunecare de-a lungul p ărţii ostero-interne a membrului inferior, cu egetele orientate spre înainte, ccentuând ceva mai mult presiunea xercitată de mâna care urcă pe partea nternă (cu scopul de a relaxa usculatura şoldului şi fesei). n egiunea dorsală inferioară (la nivelul ltimelor coaste), mişcarea se orientează pre flancul de partea membrului inferior asat, apoi începe să coboare pe partea ostero-externă a şoldului şi coapsei. Pe ăsură ce se apropie de genunchi, âna din exterior se introduce din ce în e mai mult sub coapsă, în aşa fel încât la nivelul gambei – masajul se va fectua prinzând părţile antero-laterale ntre cele două mâini. La nivelul gleznei, mână va rămâne pe partea dorsală a iciorului şi una pe partea sa plantară, işcarea terminându-se la vârfurile egetelor de la picioare. n timpul acestei işcări, gamba este ridicată de pe uprafaţa de sprijin de către maseur (în cest fel se testează şi gradul de elaxare: subiectul nu trebuie să ontribuie activ la ridicarea şi menţinerea ambei în aer). Figura 24 Direcţia mâinilor la traseul nr.7 Indica ţ ţ iiii metodice:

Indicaţiile date la traseul 6, privind modificarea pozi ţiei maseurului şi sincronizarea mişcărilor cu timpii respiratori, sunt valabile şi pentru traseul 7. Se marchează scurte opriri la nivelul tendonului achilian, spa ţiului popliteu şi pliului subfesier, însoţite de o creştere uşoară a presiunii. Împreună cu balansarea bazinului lateral stânga-dreapta, pentru a testa gradul de relaxare, se poate asocia şi o u şoară circumducţie din articulaţia gleznei, în timpul mişcării de revenire.


TRASEUL 8 (traseu unilateral)

Pozi ţ ia subiectului: aceeaşi

ca la traseul anterior.

Pozi ţ ia maseurului: aceeaşi

ca la traseul anterior, dar lateral faţă de subiect. Descrierea

mi şc ărilor:

Mişcarea leagă între ele traseul 3 cu traseul 7. Începe de la nivelul gleznei, cu mâinile aşezate transversal pe axul membrului inferior, urcă până la nivelul umărului, coboară pe membrul superior (cu priză în brăţară), apoi trece pe partea postero-externă a şoldului şi coapsei şi continuă ca la traseul 7. Pentru a nu pierde contactul cu suprafaţa pielii, de la nivelul mâinii, se revine la pozi ţia de plecare, pe acelaşi traseu. Indica ţi i metodice: După terminarea traseului, se reiau mişcările aferente traseelor 7 - 8 şi pe partea opusă.



A

B

C

Figura 26 Compunerea traseului nr.8 (C) din traseele nr. 3(A) şi nr.7 (B) TRASEUL 9 (traseu bilateral) Pozi ţi a subiectului: aceeaşi ca la traseul anterior. Pozi ţi a maseurului: adaptată în funcţie de necesităţi (se poate folosi o combinaţie a poziţiilor descrise anterior). Descrierea mi şc ărilor : Acest traseu integrează întreaga parte posterioară a corpului. El începe la nivelul picioarelor, ca la traseul 6, continuă cu traseul 4, revenind pe membrele inferioare cu mişcările descrise la traseul 6 (fig.nr.27). Cu acest traseu se termină masajul părţii posterioare a corpului.

Foto nr. 29 Poziţia maseurului şi a subiectului pentru începerea aplicării traseului 9

Masaj antistres şi recuperator Indica ţ ii metodice :

În funcţie de necesităţi (contracturi rebele, relaxare incompletă etc.), se pot adăuga şi alte procedee relaxatoare de masaj pe masele musculare: frământat lent, profund, insistent; fricţiuni cu suprafaţă mare de contact pe suprafaţă mare, ample, lente; presiuni statice; uşoare vibraţii etc.

Figura 27 Compunerea traseului nr.9 (T6+T4)

Figura 28 Direcţia mâinilor la traseu nr.10

TRASEUL 10 (traseu bilateral) Pozi ţ ia subiectului : Decubit dorsal (culcat cu faţa în sus), cu membrele superioare şi cele inferioare uşor depărtate. Pozi ţ ia maseurului : Aceeaşi ca la traseul 6. Descrierea mi şc ărilor: Mâinile maseurului prind vârfurile picioarelor subiectului, cu policele pe tălpi şi celelalte degete pe partea anterioar ă. Alunecând uşor cu mâinile spre glezne, se execut ă cu policele mişcări de fricţiune circulară la nivelul tălpilor, presând pe vârfurile picioarelor pentru a accentua rotaţia externă din şold. Apoi, schimbând poziţia mâinilor, prin aşezarea lor transversal pe axele membrelor inferioare, cu vârfurile degetelor orientate spre interior, se continuă mişcarea de alunecare pe partea antero-intern ă a gambelor şi coapselor. În treimea superioară a coapselor, vârfurile degetelor se orientează oblic spre exterior şi continuă mişcarea alunecând spre şolduri şi marcând bine regiunea inghinală, până când ating regiunea renal ă (figura nr.28). De aici, începe mişcarea în sens descendent pe partea extern ă a şoldurilor, coapselor, introducând din ce în ce mai mult vârfurile degetelor între membrul inferior şi suprafaţa de sprijin, în aşa fel încât mişcarea de alunecare pe gambe să se poată efectua pe partea postero-externă, menţinând gamba ridicată. Mişcarea se termină la călcâie (fiecare dintre ele fiind susţinut ridicat de pe suprafaţa de sprijin de câte o mân ă a maseurului), cu uşoare tracţiuni în ax şi vibraţii. 87

Foto nr. 30 Poziţia maseurului şi a subiectului pentru începerea aplicării traseului 10 Indica ţ ii metodice :

Zona inghinală este marcată de vârfurile degetelor în timpul orientării lor spre exterior, fără presiune prea mare. La trecerea peste oasele bazinului, mâinile îmbracă bine relieful osos al acestuia. Când vârfurile degetelor pătrund pe partea posterioară a trunchiului, pentru a atinge zona renală, policele vine din urmă marcând talia. Mişcarea ascendentă se sincronizează cu inspiraţia, iar cea descendent ă cu expiraţia. TRASEUL 11 (traseu unilateral) Pozi ţi a subiectului : Aceeaşi ca la traseul anterior. Descrierea mi şc ărilor : Mişcarea ncepe de la nivelul maleolei interne, şezând ambele mâini transversal pe xul membrului inferior, cu vârfurile egetelor spre în jos. Pe măsură ce se lunecă spre genunchi, vârfurile egetelor se introduc sub gambă, iar la ivelul genunchiului, marcând spa ţiul opliteu, se testează gradul de relaxare dacă subiectul este relaxat, genunchiul e va flecta uşor, fără opoziţie). În partea superioară a coapsei, o ână repetă mişcările de la traseul nterior, iar cealaltă alunecă, prin nterior, pe partea posterioară a coapsei, mbele continuând mişcarea în sens escendent. În timpul mişcării descendente, la ivelul genunchiului, vârfurile degetelor rec pe partea posterioară, în aşa fel ncât gamba să poată fi menţinută idicată de pe suprafaţa de sprijin. işcarea se termină ca la traseul Figura 29 nterior. Direcţia mâinilor la traseul nr.11 Indica ţ ii metodice : Se marchează ine tendonul achilian şi spaţiul popliteu. Sincronizarea cu timpii respiratori ai subiectului se face ca la traseul anterior.


Foto nr. 31 Poziţia maseurului şi a subiectului pentru aplicarea traseului 11 TRASEUL 12 (traseu unilateral) Pozi ţ ia subiectului : Aceeaşi ca la traseul anterior. Pozi ţ ia maseurului : Aceeaşi ca la traseul anterior.

Descrierea mi şc ărilor :

Făcând priză cu o mână pe partea antero-externă a piciorului, se masează talpa cu cealaltă mână, prin presiuni alunecate profunde (executate cu faţa palmară a degetelor sau cu toat ă mâna) orientate de la vârfurile degetelor spre călcâi. Se pot folosi şi presiuni alunecate profunde executate cu rădăcina mâinii şi chiar cu antebraţul aşezat transversal pe axul piciorului (contactul cu antebraţul îi va da subiectului senzaţii plăcute noi, care vor îmbogăţi masajul aplicat). La finalizarea masajului tălpii, se efectuează şi un masaj al spaţiilor interdigitale, introducând arătătorul între degete şi executând o mişcare de dute-vino. Făcând apoi priză pe părţile laterale ale piciorului, se mobilizează uşor spaţiile intermetatarsiene, prin mişcări alternative spre Figura 30 în sus şi în jos ale părţilor internă şi externă a Direcţia mâinilor la traseul nr.12 piciorului. Indica ţi i metodice : Se insistă pe taplă, acoperind şi părţile laterale.


TRASEUL 13 (traseu unilateral) Pozi ţi a subiectului : Aceeaşi ca la traseul anterior. Pozi ţi a maseurului : Aceeaşi ca la traseul anterior, lateral faţă de subiect, în dreptul genunchiului acestuia

Foto nr. 33 Poziţia maseurului şi a subiectului pentru aplicarea traseului 13 Descrierea mi şc ărilor: Cu

mâinile aşezate ransversal pe axul membrului inferior (degetele rientate spre în jos), se alunecă încet pe partea nternă a gambei, pornind de la nivelul maleolelei nterne. La nivelul genunchiului, degetele trec pe artea posterioară şi presiunea creşte, xercitându-se în acelaşi timp şi o uşoară racţiune spre exterior, în scopul test ării gradului e relaxare (genunchiul trebuie să se flecteze şor, fără opoziţie sau ajutor voluntar din partea ubiectului, călcâiul alunecând pe suprafaţa de prijin). Se continuă mişcarea (menţinând enunchiul uşor flectat, cu membrul inferior în şoară rotaţie externă din şold), cu un frământat ent, executat alternativ cu cele două mâini, cu riză mare (între vârfurile degetelor şi police), pe artea internă a coapsei, în scopul relaxării usculaturii din această regiune. Indicaţii metodice: După masajul părţii nterne a coapsei, se mai verifică încă o dată radul de relaxare, prin uşoara ridicare a enunchiului de pe suprafaţa de sprijin, urmată e eliberarea sa. Dacă genunchiul cade relaxat, nseamnă că musculatura membrului superior ste relaxată, dacă mişcarea de cădere este rânată, se repetă traseul.


TRASEUL 14 (traseu unilateral) Pozi ţi a subiectului: Decubit dorsal (culcat cu fa ţa în sus), cu braţele uşor depărtate de corp, un membru inferior întins, cel ălalt rotat extern din şold şi flectat din genunchi. Pozi ţi a maseurului : Aceeaşi ca la traseul anterior.

Masaj antistres şi recuperator Descrierea mi şc ărilor :


Făcând priză pe partea antero-externă a genunchiului flectat, maseurul mobilizează uşor membrul inferior în poziţie de rotaţie internă asociată cu adducţie din articulaţia şoldului, până când genunchiul se apropie cât mai mult (în funcţie de posibilităţi) de suprafaţa de sprijin, la nivelul şoldului opus. Concomitent cu această mişcare, o mână (aşezată transversal pe axul membrului inferior) alunecă în sens ascendent pe partea extern ă a coapsei, îmbracă şoldul şi continuă alunecarea pe flancul accesibil al trunchiului (presând şi împingând spre în sus). Din regiunea subaxilară, continuă mişcarea spre baza gâtului şi, de acolo, începe mişcarea de coborâre de-a lungul coloanei vertebrale. În timpul mişcării descendente, se pot efectua fie presiuni alunecate profunde, fie fricţiuni circulare ample, lente, executate cu toată palma şi cu degetele depărtate, sau chiar cu antebraţul. Din regiunea lombară, mişcarea trece în lateral pe şold şi revine, pe partea externă a coapsei, la genunchi. Indica ţi i metodice : Mişcarea leagă membrul inferior de trunchi şi trebuie să aibă continuitate. Se sincronizează alunecarea în sens ascendent cu inspira ţia, iar cea în sens descendent cu expira ţia.


După ce se lucrează traseele 11-14 pe o parte, se repet ă acelaşi lucru pe partea opusă. TRASEUL 15 (traseu bilateral) Pozi ţi a subiectului: Aceeaşi ca la traseul 10. Pozi ţi a maseurului : Aceeaşi ca la traseul anterior, lateral, în dreptul bazinului subiectului. Descrierea mi şc ărilor : Mâinile aseurului se aşează, transversal faţă e axul corpului, pe abdomenul ubiectului, supra- şi subombilical. Se ncepe cu o mişcare circulară de lunecare superficială, executată în ensul evacuării (sensul acelor de easornic), mâinile încrucişându-se în impul execuţiei, pentru a asigura ontinuitate şi cursivitate mişcării. Apoi, e efectuează mişcări specifice pentru etensionarea fiecărei părţi a regiunii bdominale: Pentru detensionarea regiunii icatului: o mână presează pe rebordul ostal drept, iar cealaltă alunecă cu ârfurile degetelor sub acesta, executând şoare presiuni cu vibraţii. Pentru detensionarea plexului Figura 33 olar şi a stomacului: presiuni alunecate, Direcţia mâinilor la traseul nr.15 xecutate cu o mân ă ajutată de cealaltă procedeul mână peste mână), pornind de la stern, în sens descendent, pân ă la ombilic. Pentru detensionarea musculaturii peretelui abdominal: fricţiuni circulare, lente şi ample, executate cu faţa palmară a degetelor unei mâini ajutată de cealaltă mână (procedeul mână peste mână). Pentru detensionarea colonului descendent (cu tendin ţe spre spasticitate şi iritabilitate): presiuni alunecate cu faţa palmară a degetelor unei mâini ajutat ă de cealaltă (procedeul mână peste mână), care pornesc din fosa iliacă stângă, merg ascendent pe traseul colonului descendent şi se termină la nivelul unghiului splenic. La sfârşitul acestor mişcări, se repetă mişcarea circulară cu care s-a început.

Foto nr. 35 Poziţia de începere a traseului 15

Masaj antistres şi recuperator Indica ţi i metodice :

În permanenţă, se sincronizează mişcările cu timpii respiratori ai subiectului: în timpul inspiraţiei subiectului presiunea scade în intensitate până la anulare (fără însă a pierde contactul cu pielea subiectului), presiunea exercitându-se numai concomitent cu expiraţia subiectului. Ca variantă a acestui traseu, mişcarea circulară de alunecare pe abdomen se poate executa doar cu o mână, cealaltă făcând acelaşi lucru pe regiunea lombară. TRASEUL 16 (traseu bilateral) Pozi ţ ia subiectului: Aceeaşi ca la traseul anterior. Pozi ţ ia maseurului: Cavaler servant, genunchiul de sprijin între coapsele subiectului cât mai aproape de pubis, celălalt picior în sprijin pe talpă lateral extern faţă de unul din şoldurile subiectului. Descrierea mi şc ărilor :


Mâinile maseurului sunt poziţionate transversal faţă de axul corpului subiectului, cu rădăcinile spre flancuri (deasupra crestelor iliace anterosuperioare) şi vârfurile degetelor spre ombilic. Mişcarea începe prin alunecarea lentă a rădăcinilor mâinilor, care marchează bine talia, concomitent cu alunecarea degetelor spre în sus şi orientarea lor spre stern. Se continuă mişcarea trecând peste stern (contactul mâinilor cu suprafaţa pe care se acţionează adaptându-se în funcţie de caracteristicile individuale ale subiectului, în aşa fel încât regiunea mamară să nu fie atinsă) şi continuând până la baza gâtului şi pe părţile sale laterale şi finalizând cu degetele introduse în regiunea occipitală, mâinile apucând capul subiectului.


În acest moment intervine un test de relaxare: se execut ă uşoare ridicări ale capului de pe suprafaţa de sprijin, urmate de eliberarea sa, uşoare mişcări de răsucire pasivă stânga-dreapta şi invers. Subiectul nu este relaxat corespunzător dacă: mişcarea de ridicare a capului este ajutat ă voluntar mişcarea de cădere a capului înapoi pe suprafaţa de sprijin este frânată se opune rezistenţă sau se participă activ la mişcările de răsucire ale capului După aceea, începe mişcarea în sens descendent, alunecând pe p ărţile laterale ale gâtului, până la baza sa, apoi lateral spre umeri (trăgându-i ca şi cum am vrea să-i depărtăm) şi pe umeri, acoperind bine contururile fiecărei regiuni. De pe umeri, mâinile trec pe flancuri şi continuă mi şcarea descendentă, executând o tracţiune în sens caudal (spre picioare), până la punctul de pornire. Indica ţ ii metodice : Se sincronizează mişcarea în sens ascendent cu inspira ţia şi cea în sens descendent cu expira ţia subiectului. După ce capul subiectului a fost ridicat de pe suprafaţa de sprijin, atunci când este eliberat, mâinile maseurului rămân pe traseul mişcării de cădere a capului, pentru a-l prinde înainte de contactul cu suprafaţa de sprijin. Nu trebuie uitat faptul că, subiectului îi va fi mai uşor să rămână relaxat în timpul executării unor mobilizări ale gâtului şi capului în mişcări de mică amplitudine. • • •

TRASEUL 17 (traseu unilateral) Pozi ţi a subiectului: Aceeaşi ca la traseul anterior. Pozi ţi a maseurului : Aceeaşi ca la traseul anterior, lateral faţă de subiect, în prelungirea axului unui membru superior.

Foto nr. 37 Poziţiile de aplicare a traseului 17 Descrierea mi şc ărilor : Maseurul îşi plasează rădăcinile mâinilor în palma

subiectului (una înaintea celeilalte, foto nr.37) şi începe mişcarea de alunecare în sens ascendent. La nivelul articulaţiei pumnului, mâinile maseurului se mulează în întregime pe conturul antebraţului, marchează un moment de oprire asociat cu o u şoară presiune statică, după care mişcarea continuă pe antebraţ. La nivelul părţii interne a cotului, se execută, din nou, o scurtă oprire asociată cu u şoară presiune statică, după care mişcarea continuă la nivelul braţului. Mâna dinspre corpul subiectului se opre şte în regiunea axilară, executând o împingere uşoară a umărului în sens cranial (spre cap), iar mâna cealalt ă trece peste partea anterioară a umărului pe partea sa superioară şi continuă mişcarea (îmbrăcând bine relieful regiunii) spre baza gâtului (fig.nr.35), apoi pe partea sa posterioară, până când rădăcina mâinii atinge baza craniului. La acest nivel, susţinând bine capul în palmă,


maseurul mişcă capul subiectului, balansându-l lateral stânga-dreapta şi invers, pentru a testa gradul de relaxare. În mişcarea descendentă, pe gât şi partea superioară a umărului, mâna urmează acelaşi traseu, trecând apoi pe partea posterioar ă a umărului şi ridicându-l uşor de pe suprafaţa de sprijin (testându-i astfel gradul de relaxare). Mişcarea continuă apoi, în sens descendent, mâinile maseurului fiind poziţionate longitudinal faţă de axul membrului superior, cu degetele orientate spre umăr, pe partea internă şi externă a acestuia, asociind alunecarea cu u şoară presiune şi tracţiune în ax. Membrul superior al subiectului se menţine ridicat de pe suprafaţa de sprijin (subiectul nu trebuie să contribuie activ pentru a-şi menţine membrul superior ridicat), iar mişcarea se termină la nivelul degetelor subiectului. Indica ţi i metodice : Mişcarea în sens ascendent se sincronizează cu inspiraţia, iar cea în sens descendent cu expiraţia subiectului. Atât în timpul mişcării în sens ascendent, ât şi a celei în sens descendent, se marcheaz ă omente de oprire, asociate cu uşoare presiuni tatice, la nivelul pliului pumnului şi cotului (fig. r.35). Înainte de a repeta mişcarea, mâna ubiectului se aşează uşor pe suprafaţa de sprijin, Figura 35 u palma orientată spre în sus. Direcţia mâinilor la traseul nr.17 TRASEUL 18 (traseu unilateral) Pozi ţ ia subiectului: Decubit dorsal, cu un embru superior întins şi uşor depărtat de corp, elălalt întins în prelungirea corpului, membrele nferioare întinse şi uşor depărtate. Pozi ţ ia maseurului : Cavaler servant, lateral aţă de subiect, în dreptul trunchiului Descrierea mi şc ărilor : Poziţionându-şi mâinile pe partea internă unui membru superior şi flancul de aceeaşi arte, cu rădăcinile de o parte şi de alta a regiunii xilare şi vârfurile degetelor orientate în sensuri puse (cele ale unei mâini spre partea distal ă a embrului superior şi cele ale celeilalte mâini pre partea inferioară a corpului), maseurul xecută o mişcare de alunecare divergent ă (în ens opus), numai pe expira ţia subiectului. La finalul mişcării, se menţine poziţia de ntindere, mâna de pe articulaţia pumnului mpingând în sus, iar cea de pe bazin în jos.

Figura 36 Direcţia mâinilor la traseul nr.18 95

Indica ţ ii metodice :

Pe parcursul efectuării mişcării, se pot realiza scurte opriri, asociate cu uşoare presiuni statice, pe partea internă a cotului, pliul pumnului, palmă şi spaţiile interdigitale.

Foto nr. 38 Poziţia maseurului şi a subiectului pentru aplicarea traseului 18 TRASEUL 19 (traseu bilateral) Pozi ţi a subiectului : Decubit dorsal (culcat cu fa ţa în sus), cu membrele superioare şi membrele inferioare uşor depărtate, capul răsucit într-o parte. Pozi ţi a maseurului : Pe genunchi pe călcâie aşezat, la capul subiectului.

Foto nr. 39 Poziţia maseurului şi a subiectului pentru aplicarea traseelor 19 şi 20 Descrierea mi şc ărilor:

Maseurul îşi plasează ambele mâini pe toracele subiectului, cu r ădăcinile sub clavicule şi vârfurile degetelor orientate oblic spre în jos spre stern. Pentru început, se execută câteva presiuni statice la acest nivel, sincronizate cu ritmul respirator al subiectului, astfel: presiune pe expira ţie, pauză pe inspiraţie (fără însă a pierde contactul cu corpul subiectului). Apoi, adaptând pozi ţiile mâinilor în aşa fel încât regiunea mamară să nu fie atinsă (mâinile lucrează mai mult pe partea lor radial ă, cea cubitală fiind uşor ridicată), se începe alunecarea spre în jos peste stern.


Pe măsură ce rădăcinile mâinilor se apropie de baza sternului şi a fost depăşită regiunea mamară, vârfurile degetelor se orientează spre flancuri, până când mâinile maseurului le îmbracă bine şi se continuă alunecarea spre în jos, până când policele ating crestele iliace antero-superioare (fig. nr.37). De aici, începe mişcarea de revenire, mâinile alunecând pe flancuri, până în regiunea axilară, unde trag uşor umerii spre în sus (fig.nr.37, test de relaxare: dacă subiectul este relaxat, ridicarea umerilor se realizează fără opoziţie şi fără ajutor). Apoi, trecând uşor pe partea anterioară a toracelui, se execută un frământat lent, insistent, folosind priză mare (între police şi celelalte degete), pe musculatura pectorală, după care se revine la poziţia de plecare. Indica ţi i metodice : Mişcarea în sens ascendent se sincronizeaz ă cu inspiraţia subiectului, iar cea în sens descendent, cu expiraţia.



TRASEUL 20 (traseu bilateral) Pozi ţ ia subiectului : Aceeaşi ca la traseul anterior. Pozi ţ ia maseurului: Aceeaşi ca la traseul anterior. Descrierea mi şc ărilor:

Traseul începe la fel ca cel anterior, cu mâinile maseurului pozi ţionate la fel şi executând câteva presiuni statice. Apoi, îmbr ăcând bine partea superioară a trunchiului, se începe o mişcare divergentă de alunecare, de la baza gâtului spre umeri (fig.nr.38), trăgându-i bine spre lateral. Pe umeri, se marchează un moment de oprire, în care umerii sunt împinşi în sens caudal (spre partea inferioar ă a corpului – cele 2 s ăgeţi mai mari din figura nr.38), lent şi cu aceeaşi intensitate în ambele părţi (test de relaxare: dacă umerii coboară uşor, fără opoziţie, subiectul este relaxat). Apoi, orientând degetele în axul braţului (cu vârfurile spre mâna subiectului), se continuă alunecarea, până pe palma subiectului, intercalând degetele între degetele subiectului. Mişcarea de revenire urmează acelaşi traseu, dar mâinile maseurului îmbracă mai bine membrul superior al subiectului. 97

Indica ţ ii metodice:

Sincronizarea mişcărilor cu ritmul respirator al subiectului se realizează astfel: deplasarea mâinilor spre umeri, în prima parte a traseului, se sincronizează cu inspiraţia, iar împingerea umerilor spre în jos, se sincronizează cu expiraţia; urmează o pauză, în care subiectul inspiră, iar maseurul schimbă poziţia mâinilor; alunecarea descendentă pe membrele superioare se sincronizează cu expiraţia; alunecarea ascendentă se sincronizează cu inspiraţia; împingerea umerilor spre în jos se sincronizează cu expiraţia ; urmează o pauză, în care subiectul inspiră, iar maseurul schimbă poziţia mâinilor; alunecarea mâinilor spre baza gâtului se sincronizează cu expiraţia. La împingerea umerilor spre în jos, subiectul trebuie să conştientizeze întinderea pasivă a trapezului superior şi a musculaturii de pe partea posterioară a gâtului. •

• • • • • •

TRASEUL 21 (traseu unilateral) Pozi ţi a subiectului: Aceeaşi ca la traseul anterior. Pozi ţi a maseurului : Aceeaşi ca la traseul anterior. Descrierea mi şc ărilor : Făcând riză cu o mână pe umărul opus părţii în are este întoarsă faţa subiectului rădăcina mâinii pe umăr, degetele rientate în axul braţului), maseurul xecută o mişcare de alunecare, sociată cu presiune exercitată mai mult e rădăcina mâinii (urmând conturul rapezului superior şi apoi sternocleidoastoridianului), de pe umăr până în patele urechii. Când o mân ă ajunge în patele urechii, începe mişcarea cealaltă ână. Indica ţ ii metodice : Mişcările leagă partea superioară trunchiului cu gâtul şi capul. Subiectul rebuie să conştientizeze relaxarea rapezului superior şi a sternocleidoFigura 39 astoidianului. Direcţia mâinilor la traseul nr.21 După ce se aplică pe o parte, se repet ă mişcările de cel puţin trei ori şi pe partea cealaltă.

Foto nr. 40 Poziţiile şi prizele pentru aplicarea traseului 21


TRASEUL 22 (traseu bilateral) Pozi ţ ia subiectului: Decubit dorsal (culcat cu fa ţa în sus), cu membrele superioare şi cele inferioare uşor depărtate. Pozi ţ ia maseurului: Pe genunchi, u şor depărtat, pe călcâie aşezat, la picioarele subiectului (foto nr.41). Este necesară schimbarea poziţiei maseurului pe parcurs, în aşa fel încât mişcarea să se poată efectua cursiv (trecere în poziţia cavaler servant, apoi în fandare lungă spre înainte şi ulterior spre înapoi şi revenire în poziţia pe genunchi).

Foto nr. 41 Poziţia maseurului şi a subiectului pentru începere aplicării traseului 22 Descrierea mi şc ărilor :


Mişcarea începe de la nivelul maleolei interne, aşezând ambele mâini transversal pe axul membrului inferior, cu vârfurile degetelor spre în jos. Se continuă mişcarea de alunecare pe partea antero-internă a gambelor şi coapselor (fig.nr.40). În treimea superioară a coapselor, vârfurile degetelor se orientează oblic spre exterior şi continuă mişcarea alunecând spre şolduri şi marcând bine regiunea inghinală, până când ating regiunea renală. De aici, se continuă mişcarea de alunecare spre în sus, pe flancuri, marcând bine talia. Apoi, vârfurile degetelor se orientează spre înainte şi alunecarea continuă spre stern şi peste acesta, mâinile luând contact cu subiectul mai mult pe partea lor radială, pentru a nu atinge regiunea mamară. Depăşind regiunea mamară şi ajungând la baza gâtului, degetele se introduc pe partea posterioară a gâtului şi alunecă spre în regiunea occipital ă, executând uşoare fricţiuni, după care încep mişcarea descendentă, revenind pe acelaşi traseu până la baza gâtului şi executând o presiune alunecată profundă. De aici, mâinile încep o mişcare divergentă, spre umeri, trăgându-i bine spre lateral şi spre în jos, după care trec uşor în regiunea subaxilară şi continuă mişcarea 99

descendentă, pe flancuri şi şolduri şi partea externă a coapselor. În treimea inferioară a coapselor, vârfurile degetelor încep să se introducă între subiect şi suprafaţa de sprijin, astfel încât ajunse la nivelul gleznelor, acestea s ă poată fi apucate şi ridicate uşor de pe sol. Mişcarea se termină cu uşoare tensiuni şi uşoare „scuturături” ale membrelor inferioare. Indica ţ ii metodice : Mişcarea leagă toate regiunile părţii anterioare a corpului, motiv pentru care trebuie să aibă continuitate. Regiunea inghinală este marcată de vârfurile degetelor în timpul orientării lor spre exterior, fără presiune prea mare. La trecerea peste oasele bazinului, mâinile îmbracă bine relieful osos al acestuia. Când vârfurile degetelor pătrund pe partea posterioară a trunchiului, pentru a atinge zona renală, policele vine din urmă marcând talia. În general, mişcarea în sens ascendent se sincronizeaz ă cu inspiraţia şi cea în sens descendent, cu expira ţia. Mişcarea fiind însă lungă, pe parcursul mişcării în sens ascendent, se vor marca scurte momente de oprire pentru expira ţie (la nivelul regiunii inghinale şi a bazei gâtului), momente în care se execută câte o uşoară presiune statică şi maseurul îşi poate schimba şi poziţia); pe parcursul mişcării descendente, se pot marca momente de oprire la nivelul umerilor şi bazinului, timp în care se inspir ă,se execută presiuni statice şi se schimbă poziţia).

Şedinţa se poate termina cu un masaj relaxator prelungit, lent, insistent al pielii capului şi al feţei (vezi masajul clasic regional).

Rezumat După cum reiese din acest capitol, masajul antistres este o metodă specială, orientată clar şi foarte specific în sensul combaterii efectelor stresului, care acţionează atât la nivel fizic, cât şi la nivel psihic. Poate cea mai marcantă diferenţă între masajul clasic relaxator şi masajul antistres este aceea că, în timpul aplicării acestuia, subiectului nu i se sugerează s ă se gândească la altceva şi să se relaxeze, ci i se cere s ă fie cu atenţia îndreptată spre ceea ce i se întâmplă şi să conştientizeze reacţiile propriului corp. Acest mod de lucru asigură participarea conştientă şi activă a subiectului la recunoa şterea senzaţiilor corporale generate de stres şi a celor generate de aplicarea masajului şi la stabilirea clară a deosebirilor dintre acestea. Îmbun ătăţirea capacităţii de conştientizare a senzaţiilor corporale este una dintre contribuţiile foarte importante pe care le aduce masajul antistres şi constituie un prim pas către îmbunătăţirea capacităţii de control a stresului. Bineînţeles că, pentru a se obţine efectele scontate, este absolut necesară respectarea tuturor recomandărilor referitoare la modalităţile de aplicare a traseelor, la poziţiile adoptate, la corelarea ritmului respirator cu cel al subiectului (care asigur ă şi relaxarea terapeutului, în egală măsură) etc.


Bibliografie 1. ABRASSART, J.L., 1990, Massages anti-stress - massages harmonique et vértebral, Guy Trédaniel Éditeur, Paris 2. BISHOP, B., 1980, Pain: its physiology and rationale for management. Part I: Neuroanatomical substrate of pain, Phys. Ther., London 3. CHAITOW, L., 1983, La masoterapia neuro-musculare, Como, Edizioni di red. Studio redazionale, Milano 4. CHRESTIAN, R., 1969, Physiologie du massage, Cinésiologie, nr. 34, Lyon 5. COLECŢIA REVISTEI CAHIERS DE KINÉSITHÉRAPIE, (1994-2011) revue d’enseignement post-scolaire et documentation technique, MALOINE S.A. éditeur, Paris 6. COLECŢIA REVISTEI KINÉSITHÉRAPIE SCIENTIFIQUE, (1994-2011) revue éditée par la Fédération française des masseurs kinésithérapeutes rééducateurs, Paris 7. CORDUN, M., 1992, Masaj tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Medicală, Bucureşti 8. DRĂGAN, I. şi colab., 1995, Masaj, automasaj, refacere, recuperare, Editura Cucuteni, Bucureşti 9. DRĂGAN, I. şi PETRESCU, O., 1993, Masaj - automasaj, EDITIS, Bucureşti 10. FRITZ, S., GROSEMBACH, M.J., 2004, Mosby's Essential Sciences for Therapeutic Massage. Anatomy, Physiology, Biomechanics and Pathology, Mosby, Canada 11. HOLLIS, M., 1998, Massage for Therapists, Blackwell Science LTD, London 12. IONESCU, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 13. MARCU, V., 1983, Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti 14. MÂRZA, D. şi MÎRŢ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bac ău 15. MÂRZA, D., (coord.), 2001, Eficienţa masajului asociat cu o serie de metode complementare în combaterea stresului psihic – Revista română de kinetoterapie, nr. 10, Oradea 16. MÂRZA, D., 1998, Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău 17. MÂRZA, D., 2000-2003, Depistarea agenţilor stresori specifici la studenţi şi stabilirea celor mai eficiente măsuri de combatere a efectelor lor, Raport cercetare, Universitatea din Bacău 18. MÂRZA, D., 2002, Masajul terapeutic, Edit. Plumb, Bacău 19. MÂRZA, D., 2005, Masaj antistres, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 20. MAXWELL-HUDSON, C., 2001, Guide to massage, DK Publishing, London 21. PORTER, A., 1985, Le massage, Edit. Robert Laffont, Paris 22. RUFFIER, R., 1974, Traité de massage hygiénique, sportif et medical, Editions Dangles 38, Paris 23. SAMUEL J., 1974, Le massage - în Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris 24. SIDENCO, L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei "România de Mâine", Bucureşti 25. SINHA, A.G., 2001, Principles and Practices of Therapeutic Massage, Jaypee brothers, Medical Publishers LTD, New Delhi 26. WERNER, R. şI BENJAMIN, B.E., 1998, A Massage Therapist's Guide to Patohology, Williams&Wilkins, Baltimore

101

Curs Masaj Antistres Si Recuperator1

Recommend Documents