De finibus bonorum et malorum M.T. CICERO
CARTEA 1
LUCIUS TORQUATUS
Dupa opinia filosofilor binele suprem trebuie astfel conceput incat totul sa poata fi raportat la el, el insa nu trebuie raportat la nimic. Acest bine consta, dupa Epicur, in placere: deci el considera supremul bine placerea, iar durerea supremul rau. Isi expune opinia astfel: orice vietuitoare, de indata ce s-a nascut, tinde spre placer si se bucura de ea ca de supremul bine, evita durerea ca pe supremul rau si o respinge, pe cat este posibil. Nimeni nu dispretuieste, nu uraste si nu evita placerea fiindca ea este placere, ci fiindca dureri mari ii urmaresc pe cei care nu stiu sa dobandeasca placerea. Nu exista desigur om care sa iubeasca, sa sa ravneasca si sa doreasca durerea, fiindca este durere, ci fiindca se intampla uneori ca placerea mare sa fie rezultatul unui efort. Orice motiv de bucurie este placere, dupa cum orice lovitura este durere, iar lipsa totala de durere este numita pe drept cuvant placere. Epicur n-a considerat ca exista o stare medie intre durere si placere, caci exact ceea ce li se pare unora mediu, anume lipsa totala de dureri, nu este numai simpla placere, ci suprema placere. Sa ne imaginam un om care are ocazia sa se bucure de placeri mari, numeroase si permanente, atat sufletesti cat si trupesti, fara a fi impiedicat sau amenintat de vreo durere. Putem oare sa ne imaginam o situatie mai avansata sau mai atragatoare. Inchipuieste-ti, dimpotriva, un om lovit de atatea durere sufletesti si trupesti si atat de mari, cate pot cadea pe capul unui om lipsit de orice speranta si de orice placere, fara a avea de asteptat nimic de la viitor. Putem descries au concepe o situatie mai nenorocita? Iar daca o viata coplesita de dureri trebuie evitata cu orice prêt, inseamna ca ea este supremul rau. Potrivit acestei opinii, binele suprem este viata plina de placere. Cei care considera ca binele suprem consta in virtute se lasa inselati de stralucirea unui cuvant, ignora necesitatile naturii. Iar daca intelegem ca eroarea si nestiinta tulbura intreaga viata si ca numai intelepciunea ne salveaza de navala poftelor si de temerile amenintatoare, ca ne invata sa suportam usor loviturile soartei si ne indica drumul spre linistea desavarsita, de ce ezitam sa afirmam ca intelepciunea trebuie dobandita in vederea placerii si ca nechibzuinta trebuie evitata din cauza chinurilor pe care le provoaca? Caci nici savarsirea unor eforturi, nici indurarea durerilor nu contin o atractie in sine, de asemenea nici rabdarea, nici perseverenta, nici veghea, nici macar laudata harnicie, nici curajul, ci aspiram spre ele pentru a trai fara grija si teama si pentru a ne elibera sufletul si corpul de durere, pe cat se poate. Nici frica, nici lasitatea nu trebuie blamate in sine, nici curajul si
indurarea nu trebuie elogiate in sine, ci primele trebuie respinse ca izvor de durere, celelalte trebuie dorite ca izvor de placere. Dorintele naturale sunt implinite usor fara a aduce vreun prejudiciu altcuiva, dar nu trebuie sa ne supunem dorintelor vane. Iar daca nici elogiul virtutilor, obiectul celor mai inflacarate dezbateri filosofice, nu poate avea alt scop decat drumul spre placere, iar singura placerea ne cheama spre ea si ne atrage prin natura ei , nu ne putem indoi ca ea este bunul supreme si ca viata fericita consta numai din placere. Cunoasterea desavarsita a naturii ne elibereaza de superstitita apasatoare si de tulburarea pe care ne-o provoaca ignoranta noastra, izvorul unor temeri cumplite. In fine, daca vom cunoaste necesitatile naturii, vom fi mai bine adaptati imprejurarilor. Fizica este izvorul curajului in fata temei de moarte, a tariei, in fata supersititiei infricosatoare, a nelinistii sufletesti dobandite prin inlaturarea necunoasterii a tot ceea ce este ascuns, a cumpatarii rezultate din cunoasterea naturii, a placerilor de tot felul, a principiului cunoasterii, a distinctiei dintre adevar si fals, potrivit aceluiasi principiu. Prietenia nu poate exista, dupa parerea lor, in afara placerii. Dar din moment ce singuratatea si viata fara prieteni este plina de curse si dominate de teama, ratiunea insasi ne indeamna sa ne castigam prieteni, caci ei ne vor intari sufleteste, iar sufletul nu va pierde speranta placerilor izvorate din prietenie. Intre prietenie si placer este un raport strans. Caci ne bucuram de bucuria prietenilor nostril la fel ca de bucuria noastra si ne indurereaza deopotriva suferintele lor. De aceea inteleptul va avea fata de prietenul aceleasi sentimente pe care le are fata de sine si va face aceleasi eforturi pentru placerea sa ca si pentru placerea prietenului sau. CARTEA 2 Intre cel care este stapan pe mult doritele placeri trupesti si cel chinuit de cele mai mari dureri exista omul care nu se afla in niciuna din aceste situatii. Daca sustine acelasi punct de vedere ca Hieronymus, care afirma ca binele supreme consta in viata lipsita de necazuri, de ce prefera cuvantul “placere” in loc de “lipsa de durere”, ca celalalt, stapan pe vorbele sale? Daca totusi considera ca trebuie adaugata si placerea rezultata din miscare- asa numeste el placerea dulce insotita de „miscare‟, iar pe cea proprie celu care nu sufera nimic o numeste placer „stabila‟-, ce urmareste el oare, de vreme ce nu poate convinge un om care se cunoaste pe sine, adica pe cineva care si-a cercetat firea si simturile, ca lipsa de urere si placerea sunt unul si acelasi lucru? Totusi eu nu pot fi de accord si nici nu-i pot ingadui unui filosof sa vorbeasca despre limitarea poftelor. Oare poate fi limitata o placere? Ea trebuie suprimta din radacina. Exista oare omul dominat de o pofta care poate fi considerate legitima? Deci va fi avar, dar cu limite, adultery, dar cu masura, depravat ,tot cu masura. Ce fel de filosofie este aceasta care nu distruge depravarea, ci se multumeste cu vicii medii?
Acest filosof sever si reputat nu intelege prin urmare ca ceea ce numeste el unicul bun nici macar nu trebuie cautat, fiindca, potrivit aceluiasi autor, nu mai avem nicio dorinta atunci cand suntem lipsiti de durere. A considera ca nu exista nimic in afara de placere, a nu tine seama de membre, de simturi, de activitatea spiritului, de integritatea corpului, de sanatate, este dupa parerea mea dovada supreme nestiinte. Pentru Aristippus supremul bine este placerea, pentru Hyeronimus lipsa de durere, pentru Carneades faptul de a te bucura de darurile fundamentale ale naturii. Mai presus de orice ratiunea va pronunta sentinta, mai ales in privinta placerii, si va hotari ca aceasta n-are loc in salasul binelui suprem, obiectul cercetarii noastre, si ca n-are nici macar vreo legatura cu virtutea. Vor fi respinse si opiniile lui Carneades si nu va fi acceptata niciuna din teoriile relative la binele supreme care include placerea sau lipsa durerii si exclud virtutea. Ratiunea va pune mai presus teoria potrivit careia virtutea este podoaba cea mai de prêt si care se imbogateste cu elementele naturale ale unei vieti desavarsite. Ma refer in primul rand la Aristippus si la toti cyreniacii, care nu s-au sfiit sa considere drept bunul suprem placerea rezultata dintr-o impresie foarte dulce a simturilor si prin urmare dispretuiesc lipsa de urere. Ei n-au inteles ca dupa cum calul s-a nascut pentru a alerga, boul pentru a ara, tot asa si omul s-a nascut, dupa Aristotel, pentru a allege si a actiona si astfel el este un zeu muritor. Dimpotriva, eu au vrut sa arate ca aceasta fiinta divina este asemenea unui animal greo si lenes, nascut pentru a paste si a se bucura de placerea procreatiei, ceea ce mi se pare cu totul absurd. Nu trebuie sa-I dam ascultare nici lui Hyeronimus, care considera, ca si voi uneori, si inca o spuneti prea des, ca binele suprem este lipsa de durere, fiindca, daca durerea este un rau, lipsa acestui rau nu este suficienta pentru o viata buna. Noi consideram ca viata este fericita nu prin inlaturarea unui rau, ci prin dobandirea unui bun si nu cautam o astfel de viata in inactivitate, fie bucurandu-ne, ca Aristippus, fie suferind, ca Hyeronimus, ci in actiune si observatie. Te vei rusina, iti spun, de imaginea infatisata adesea de Cleanthes in cuvinte foarte potrivite. El le ordona ascultatorilor sa-si inchipui un tablou infatisand Placerea imbracata cu haine splendid si acoperita cu podoabe regesti, asezata pe un tron; langa ea Virtutile, ca niste sclavi, a caror unica ocupatie si indatorire era sa o serveasca pe ea si sa-i sopteasca sa se pazeasca sa comita vreo imprudenta susceptibila sa jigneasca sufletele oamenilor sau sa le preodca vreo durere. ”Noi, Virtutile, ne-am nascut pentru a fi sclavii tai si n-avem nicio alta treaba.” La tribunal, in Senat vei vorbi despre indatorire, echitate, maretie, lealitate, dreptate, virtute si despre conduita necesara intr-o magistratura, despre ceea ce este demn de poporul roman, despre pericolele care trebuie infruntate in interesul statului, despre moartea in folosul patriei, si cand vei vorbi astfel, noi te vom privi cu ochii mari deschisi, iar tu vei rade in sinea ta. Caci intre aceste cuvinte marete si stralucite, placerea nu-si va afla locul, nici aceea care consta, dupa voi, in miscare, numita placer de toti vorbitorii de limba latina, fie oraseni sau tarani, nici cea stabile pe care nimeni in afara de voi n-o numeste placere.
Daca prietenul tau nu numai ca-ti va aduce niciun folos, ci vei fi obligat sa faci cheltuieli, sa depui eforturi si sa-ti risti viata pentru el, nu te vei privy oare pe tine insuti gandindu-te ca fi fiecare om s-a nascut pentru sine si pentru placerile sale? Presupunand ca esti Pylade, vei spune oare ca esti Oreste, ca sa mori in locul prietenului tau? Sau daca ai fi Oreste, l-ai contrazice pe Pylade, ti-ai dezvalui identitatea, sau daca n-ai reusi sa o dovedesti, ai cere sa fiti executati impreuna? Sistemul aparat de tine, preceptele predicate si acceptate de tine distrug cu totul prietenia, chiar daca Epicur ar ridica-o in slavi, asa cum o face de fapt. Dar faptul ca Epicur a fost un om distins, ca au existat multi epicurei si ca exista multi si astazi, ca sunt credinciosi in prietenie, consecventi si seriosi in fiecare clipa a vietii si nu-si indruma actiunile potrivit cu placerea, ci in conformitate cu datoria, acestea sunt pentru mine dovada ca forta virtutii este mai mare si ca cea a placerii este mai mica. Unii oameni traiesc in asa fel incat principiile le sunt contrazise de conduita. Daca pretuim prieteniile pentru roadele, avantajele, foloasele ei si n-ar exista afectiunea ca mobil spontan al prieteniei, daca prietenia n-ar avea o forta interioara independent, vom mai ezita oare sa punem casele si domeniile mai presus de prietenii? Daca criteriul preiteniei este afectiunea nu exista nimic mai distins decat ea; daca criteriul este interesul, cele mai puternice prietenii nu vor rezista in fata domeniilor rodnice. Am dovedit definitiv ca virtutile nu exista daca raportam totul la placer. De obicei viata fericita nu este raportata la o parte a timpului, ci la perpetuitate. Nu se poate vorbi despre o viata fericita decat dupa incheierea vietii si cineva nu poate fi uneori fericit, iar alteori nenorocit. Cine va considera ca poate fi nenorocit nu va fi fericit. Caci, o data dobandita, viata fericita va dainui, dat fiind ca insasi intelepciunea este creatoare vietii fericite, iar ea nu asteapta ultima clipa a vietii. Cel incercat de o durere foarte mare nu poate fi fericit in momentul durerii; dar inteleptul este mereu fericit, chiar daca uneori il incearca durerea. Deci durerea nu este supremul rau. Dar cand sustineti ca inteleptul este fericit fiindca percepe cu sufletul placeri foarte mari, care sunt din toate punctele de vedere mai mari decat cele percepute de corp, nu vedeti ce obiectie vi se poate face. Caci si durerile sufletului vor fi pentru el din toate punctele de vedere mai mari decat cele ale corpului. Prin urmare nu poate fi mai nenorocit cel pe care voi il considerati mereu fericit si nu veit intelege aceasta atat timp cat veti raporta totul la placer si durere. Daca totul depinde de placer, noi oamenii suntem de departe si cu mult mai inferiori fiarelor, carora pamantul le-a oferit din plin tot felul de pasuni bogate , fara a le obliga sa depuna un efort, iar noua ne ofera doar strictul necesar, uneori nici atata, in schimbul unor eforturi foarte mari. Nu pot crede in niciun fel ca vita si omul urmaresc acelasi bun suprem. Crede-ma, Torquatus, noi oamenii ne-am nascut in vederea unor actiuni mai nobile si mai marete. Cerceteaza-ti propria minte si intreaba-te , urmarindu-ti fiecare gand, daca preferi sa-ti petreci viata inmijlocul unor placere permanente, in linistea deplina mult laudata de tine, lipsit
de dureri, si totodata de teama de durere sau sa ajuti pe toata lumea, sa-i ajuti si sa-i salvezi pe cei stramtorati, fie si cu riscul de a indura caznele lui Hercules.
CARTEA 3
MARCUS CATO
Nu este cazul sa fie acceptat drept bine supreme ceva care exclude virtutea, adica cel mai distins lucru de pe lume. Stoicii considera ca noi, oamenii, trebuie sa evitam neadevarul mai mult decat orice alt fapt potrivnic naturii. Prima indatorire a omului este aceea de a se mentine in starea sa naturala, apoi sa pastreze pentru sine ceea ce este conform cu natura si sa respinga ceea ce este contrar naturii. Cunoasterea si ratiunea l-au adus la concluzia ca binele suprem ale omului, acela demn de a fi elogiat si dorit in sine, se intemeiaza pe aceasta armonie. Din moment ce binele consta in ceea ce latinii numesc “acord” (convergentia), deci din moment ce acest bine – criteriu al tuturor lucrurilor, chair si al virtutii, care este unicul bun – consta intr-un asemenea accord, numai el trebuie dorit pentru valoare lui intriseca si pentru stralucirea sa, chiar daca apare mai tarziu in constiinta omului. Actiunea virtuoasa nu este proprie primelor inclinatii ale naturii, ci este o consecinta a lor, prin urmare apare mai tarziu. Totusi ea este conforma cu natura si ne indeaman sa o realizam, iar acest indemn este mai puternic decat primele indemnuri ale naturii. Dupa cum actorului i-a fost atribuit un rol, nu oricare, ci unul précis, iar dansatorului o miscare precisa, tot astfel trebuie sa traim dupa un anume principiu, nu oricare: noi numim acest principiu armonie si consecventa. Faptele pe care le numim morale sau savarsite in conformitate cu morala contin fiecare toate elementele virtutii. Numai intelepciunea are o existenta independenta. Binele suprem consta in viaat insotita de cunoasterea tuturor faptelor natural, capabila sa adopte ceea ce este conform cu natura sis a respinga ceea ce ii este potrivnic, cu alte cuvinte binele suprem consta in viata in acord cu natura si potrivita ei. Orice provine de la intelept trebuie sa fie intru totul desavarsit. In aceast desavarsire se afla ceea ce consideram noi ca este demn de a fi dorit. Dupa cum tradarea de patrie, pangarirea parintilor, jefuirea templelor sunt pacate care constau in realizarea lor efectiva, teama, intristarea, pofta josnica sunt pacate chair fara efectele lor. Asa cum ele nu sunt pacate prin consecinte, ci dintru inceput, tot astfel si manifestarile virtutii trebuie considerate drepte chiar de la inceput, nu dupa savarsirea lor. Toate tulburarile se impart in patru categorii si mai multe subdiviziuni, anume tristetea, teama pofta si bucuria, care desemneaza un vant placut al sufletului entuziasmat.Tulburarile nu sutn porvocate de vreo forta a naturii, ci sunt opinii si judecati superficiale. Care om instruit si educat intr-o familie cinstita, ca un om liber, n-ar fi jignit de o fapta rusinoasa, chair daca ea nu-l lezeaza personal? Cine poate fi cu sufletul impacat la vederea unui
om care duce o viaat rusinoasa si scandaloasa? Cine nu-i uraste pe oamenii josnici, falsi, superficiali si nestatornici? Daca n-am afirma cu tarie ca josnicia trebuie evitata in sine, prin ce argumente i-am impiedica pe oameni sa comita fapte rusinoase la adapostul intunericului si al singuratatii, daca josnicia insasi nu i-ar opri prin propria ei monstruozitate? Dupa parerea ma ai avut perfecta dreptate cand ai afirmat ca viciile sunt contrariul virtutilor, ceea ce este in spiritul limbii noastre. Caci consider ca ceea ce este condamnabil (vituperabile) in sine a fost numit viciu din acest motiv, ba chair cuvantul condamnare (vituperare) deriva din viciu. Valoare celor trupesti este eclipsata si anihilata de stralucirea si maretia virtutii si prin urmare dispare. Dar desi stoicii refuza virtutii si viciului capacitatea de a creste, ei considera totusi ca amandoua se pot raspandi intr-un anume fel si isi pot largi sfera de actiune. Urmeaza diviziunea stoicilor potrivit careia unele bunuri fac parte din scopul ultim ( pertinentia); altele il produc ( efficentia), altele intrunesc calitatile amandurora. Prima categorie nu cuprinde decat faptele cinstite, a doua doar prietenia. Ei considera ca intelepciunea apartine ambelor categorii. Indatorirea este ceva intermediary ce nu se situeaza nici in randul bunurilro, nici in cel al relelor. Iar fiindca ceea ce nu este nici virtute, nici viciu contine eventual ceva folositor, el nu trebuie eliminat. Deoarece oamenii se iubesc in chip firesc pe ei insisi, atat nechibzuitul cat si inteleptul vor adopta ceea ce este conform cu natura si vor respinge ceea ce ii este potrivnic. Astfel exista o indatorire comuna inteleptului si nechibzuitului, de unde rezulta ca ea face parte din lucrurile numite de noi medii. Asadar suntem inclinati prin natura sa ne unim in grupuri, adunari si cetati. Stoicii sustin ca lumea este condusa de zei, iar ea este un fel de oras si cetate comuna a oamenilor si zeilor si fiecare dintre noi este o parte a acestei lumi. Prin urmare este firesc sa punem interesul comun mai presus de interesul personal. Dupa cum legile au in vedere fericirea tuturor mai presus de fericirea individuala, tot astfel omul bun si intelept, care se supune legilor si cunoaste indatoririle cetatenesti, tine seama mai mult de interesul tututor decat de acela al unui singur om sau al sau. Nu este mai condamnabil tradatorul de patrie decat cel care tradeaza interesul si fericirea tuturor pentru fericirea sa. Deci este demn de lauda cel care moare pentru stat, fiindca trebuie sa ne iubim patria mai mult decat pe noi insine. Celelalte vietuitoare s-au nascut in folosul oamenilor si al zeilor, iar oamenii in folosul comunitatii si societatii lor, prin urmare oamenii se pot folosi de animale in interesul lor fara a comite o nedreptate. Nu este deloc conform cu doctrina despre care vorbesc sa cauti sau sa aprobi justitia si prietenia pentru avantajele lor. Aceleasi avantaje le pot zdruncina sau distruge. Caci existenta justitiei si a prieteniei este intru totul imposibila, daca ele nu vor fi dorite pentru ele insele. Stoicii mai aduc in discutie dialectica si fizica, pe care le numesc de asemenea virtuti; dialectica, deoarece contine principiul prin care ne putem feri de un fals sau de o probabilitate ademenitoare si inselatoare si mentine si apara ceea ce am invatat despre bine si rau. Fizicii i se
atribuie nu fara motiv aceeasi onoare, fiindca cel care intentioneaza sa traiasca in conformitate cu natura trebuie sa porneasca de la cunoasterea generala a lumii si a principiilor dupa care este ea condusa. Nimeni nu poate judeca bine si raul in conformitate cu adevarul, daca nu cunoaste principiul naturii si al vointei zeilor si nu stie daca natura omului este conforma sau nu cu natura universala. Iar daca este adevarat ca numai omul bun este fericit si ca toti cei buni sunt fericiti, ce trebuie cultivat mai mult decat filosofia sau ce este mai divin decat virtutea?
CARTEA 4 Urmeaza descoperirea siintei tale largi, anume ca nechibzuinta, ndreptatea si celelalte vicii si pacate sunt asemanatoare si egale la totii oamenii, ca sunt nenorociti in cel mai inalt grad cei care au inceput sa mearga pe drumul virtutii si al invataturii si au strabatut o mare parte din el, fara a dobandi virtutea in intregimea. Intre viata lor si viata si celor mai mari ticalosi nu este nicio diferenta. Ei nu traiesc mai bine si nu sunt deloc mai fericiti decat un simplu ticalos, dupa cum marele Platon n-ar fi trait deloc mai bines au mai fericit decat cel mai necinstit om, daca nar fi intelept. Iata o corectare si o imbunatatire a vechii filosofii, care nu pot fi acceptate nici in oras, nici in for, nici in curie. Chrysippus insa, stabilind deosebirile dintre vietuitoare, afirma ca la unele predomina corpul, la altele sufletul, la altele exista un echilibru intre cele doua. Apoi se refera la binele supreme, care trebuie fixat in functie de fiecare categorie de vietuitoare. Dup ace l-a plasat pe om in categoria vietuitoarelor la care este predominant sufletul, stabileste binele suprem nu in functie de preponderenta sufletului, ci ca si cum n-ar exista nimic in afara de suflet. Ar fi corect sa se considere ca binele suprem consta doar in virtute numai daca ar exista o vietuitoare formata exclusive din minte, mai mult, mintea respective nu trebuie sa contina nimic conform cu natura, ca sanatatea de exemplu. Dar o asemenea situatie nu poate fi conceputa fara a te contrazice. Acesta este principiul intelepciunii: intelepciunea nu l-a nascut pe om, ci l-a primit cum la format natura. Deci intelepciunea trebuie sa-l desavarseasca pe om in functie de felul in care l-a inceput natura. Natura ii acorda mereu cate ceva in plus omului fara a parasi ceea ce i-a dat inainte. Astfel ea a adaugat simturilor ratiunea, iar dupa ce a desavarsit-o n-a parasit simturile. Stoicii au pornit de la inclinatiile materiale si au descoperit prin ele frumusetea virtutii, apoi au parasit tot ceea ce considerau ca nu face parte din virtute, uitand ca toate inclinatiile natural se intind mult, de la inceput pana la sfarsit si neintelegand ca astfel distrug fundamentul acelor lucruri frumoase si minunate. Pyrrhon, care considera ca dupa dobandirea virtutii dispare orice dorinta, apoi Ariston, care n-a indraznit sa suprime orice dorinta ulterioara si a invocate existent anumitor imprejurari susceptibile sa-l impresioneze pe intelept si sa-l determine sa doreasca tot ce ii vine in minte sau
ii iese in cale. El ii este superior lui Pyrrhon fiindca admite existenta unei anumite categorii de dorinte, dar inferior celorlalti deoarece s-a indepartat mai mult de natura. Caci in timp ce ei asteapta si vor sa auda de ce nu este durerea un rau, stoicii afirma ca durerea este aspra, apasatoare, nesuferita, potrivnica naturii, greu de infruntat, dar fiindca durerea nu contine nici frauda, nici necinstea, nici rautatea, nici vina, nici rusinea, ea nu este un rau. Stoicii au inteles, iar cei vechi au scapat din vedere ca cei patati de crima si paricid nu sunt cu nimic mai nenorociti decat cei care in timpul unei vieti curate si integre n-au dobandit inca intelepciunea desavarsita.( ironie) Din moment ce se afirma ca este bun numai ceea ce este cinstit, se suprima implicit grija pentru sanatate, constiinciozitatea in afacerile private, guvernarea statului, ordianea in afaceri, indatoririle vietii; la urma urmelor trebuie abandonat si binele pe care voi vreti sa intemeiati totul. Piso afirma ca Zenon atribuia o importanta mai mare bogatiei, considerand-o ceva preferabil, decat Aristotel care sustinea ca bogatia este un bun, e drept nu un bun important, ci de dispretuit in raport cu actiunile drepte si cinstite si ca nu trebuie ravnita cu staruinta. Mi se pare ca stoicii tai fac mai ales urmatoare greseala fundamentala: considera ca pot sustine doua opinii deosebite. Ce poate fi mai contradictoriu decat sa afirmi ca este bun numai ceea ce este cinstit si totodata ca dorinta pentru ceeea ce este conform cu viata fericita izvoraste din natura?
CARTEA 5
MARCUS PISO
Cunoasterea limitei extreme a bunurilor si a relelor duce la descoperirea drumului vietii, fundamental tuturor indatoririlor, deci criteriul general. Partile corpului nostrum si intreaga sa infatisare, conformatie si statura dovedesc cat de potrivite sunt ele cu natura si se intelege clar ca fruntea, ochii, urechile si celelalte parti sunt intru totul potrivite omului. Dar de buna seama este necesar ca ele sa fie sanatoase si viguroase, pentru ca miscarile si uzul lor sa fie firesti, sa nu le lipseasca nimic si sa nu fie bolnave sau slabite in vreun fel; aceasta este dorinta naturii. Sufletul nu trebuie sa se multumeasca cu simpla existenta, ci trebuie sa fie intr-un anume fel, adica sa fie integru in toate partile sale si sa posede virtuti. Dar virtutile sufletului si ale celei mai importante parti a sufletului, adica a mintii, sunt numeroase, dar se impart in doua categorii, una le cuprinde pe cele innascute prin natura, numite nevoluntare, cealalta pe cele care depind de vointa, adica virtutile propriu-zise, si constituie cea mai stralucita parte a gloriei sufletului. Din prima categorie face parte capacitatea de a invaat si memoria, desemnate cu termenul de daruri natural, iar cei care le poseda sunt considerate a fi inzestrati de natura. Cealalta categorie cuprinde marile si adevaratele virtuti, numite de noi voluntare, de exemplu, prudent, temperanta, curajul, dreptatea si celelalte de felul acesta. Viata care se desavarseste in virtutile sufletului si ale corpului este de dorit, iar binele suprem se confunda cu ea, de vreme ce acest bine constituie suma lucrurilor demne de a fi dorite.
Deci, de vreme ce natura se infatiseaza asa cum am descris-o, daca, dupa cum am spus de la inceput, fiecare om s-ar cunoaste pe sine chiar de la nasterea sa si ar putea sa perceapa forta intregii nature si a fiecarei parti a ei, ar intelege imediat care este scopul suprem al cautarilor si dorintelor noastre si astfel n-ar gresi niciodata. Dar natura isi ascunde de la inceput minunile si nu se lasa cercetata sau cunoscuta. Pe masura ce trece vremea ne cunoastem, pe nesimtite si treptat, pe noi insine. Si astfel prima recomandare a naturii este obscura si nesigura, iar prima tendinta a sufletului are in vedere exclusiv sanatatea si integritatea. Dar cand incepem sa observam sis a simtim ce suntem si prin ce anume ne deosebim de celelalte vietuitoare, incepem sa urmarim telurile pentru care ne-am nascut. Caci fiinta omului a fost plasmuita de natura in asa fel incat pare capabila sa dobandeasca orice virtute. Deci trebuie sa patrundem in esenta naturii si sa observam in profunzime ceea ce ne da ea: altfel nu ne putem cunoaste pe noi insine. Daca socotim ca deformarea si mutilarea corpului trebuie evitate in sine, de ce sa nu ne fixam drept scop in sine, poate chiar cu deosebire, si frumusetea exterioara? Si daca evitam o atitudine sau o miscare rusinoasa, de ce sa nu incercam sa dobandim frumusetea? Ba chiar vom cauta sa dobandim sanatate, putere, sa fim lipsiti de durere, nu numai prin utilitatea lor, ci in sine. Fiindca natura vrea sa fie satisfacuta in toate partile ei, ea urmareste in sine starea corpului cea mai potrivita cu natura, caci aceasta s-ar tulbura adanc daca trupul ar fi bolnav, indurerat sau neputincios. Sufletul este mereu inclinat spre actiune si nu poate indura deloc odihna eterna. Natura insasi ne indeamna sa mergem pe calea cunoasterii sis a aplicam virtutile. Conduita conforma cu cinstea si cu virtutile poate fi considerata dreapta, cinstita, consecventa si potrivita cu natura. Asa se face ca exista doua categorii de lucruri demne de a fi dobandite in sine: intr-una elementele sufletesti si trupesti prin care se desavarsesc binele si raul suprem, in celalalta elemente care nu se afla nici in suflet nici in corp, adica parintii, copii, cei apropiatii, chiar patrai; si acestea sunt indragite in sine, dar nu au aceeasi esenta ca si celelalte. Niciodata nu va putea dobandi cineva binele suprem daca va cuprinde in aceasta notiune lucruri din afara fiinite sale, chair daca sutn demne de a fi indragite. Importanta filosofiei, spune Teofrast, rezida exclusiv in capacitatea ei de a crea o viata fericita
