CURS 6 Socializarea – proces social fundamental. •
Socializarea şi învăţarea socială.
•
Teorii ale socializării: teoriile învăţării şi teoriile dezvolării cognitive.
•
Etapele socializării.
•
Agenţii socializării
Obiectivele cursului: −
− − −
să identifice etapele socializării din perspectiva educaţiei concordante/ necorcondante cu exigenţele societăţii contemporane; să clasifice teoriile psiho-sociale ale socializării în funcţie de implicarea agentului uman; să argumenteze rolul diverşilor agenţi ai socializării în procesul de educaţie a individului; să evalueze modalităţile de perpetuare a comportamentului comportamentului valoric normativ în condiţiile societăţii tranzitive.
6.1. Conceptul de socializare Una din calităţile fundamentale ale omului este cea de fiinţă socială, de fiinţă grupală. În afara societăţii, omul este pus în faţa unei alternative tragice: să piară sau să se dezumanizeze. “ Calitatea omului de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de a se constitui ca formă a inter-existenţei oamenilor ” pot fi cuprinse într-un singur termen şi anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societăţii şi ea se distinge de sociabilitate, care desemnează “capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra în societate ”. G.Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai manifestările pozitive ale socialităţii : altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi definită ca fiind o formă, un tip Ungureanu sugerează că în timp ce sociabilitatea este o dimensiune cantitativă a de socialitate. Ion Ungureanu societăţii (“a formelor de inter-existenţă umană”), socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă a societăţii. De aceea, conchide autorul, pentru a cunoaşte societatea trebuie să analizăm corelativ soci sociab abil ilit itat atea ea şi soci social alit itat atea ea.. Se obse observ rvăă că anum anumit itee form formee de soci social alit itat atee (coo (coope pera rato toar aree sau sau concurenţiale, dominatoare sau participative etc) generează sau permit diferite grade de manifestare a sociabilităţii. Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naşte ci devine fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic “Homo sapiens” se transformă într-o fiinţă socială, într-un membru efectiv al societăţii societăţii.. Socializare Socializareaa este procesul procesul psiho-soci psiho-social al de transmiter transmitere-asi e-asimilar milaree a atitudinilor, valorilor, normelor, concepţiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării şi integrării sociale. B. Bernstein consideră că “efectul socializării este săi facă pe oameni siguri şi previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine 1
conştient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acţionează în societate”. În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândeşte o anumită identitate culturală şi în raport cu care reacţionează, nu rămâne inert, pasiv. Evidenţiind funcţiile principale ale socializării, J.L. Child defineşte socializarea ca acel proces prin care individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu standardele grupului din care face parte . L.Broom, Ph. Selznick, Malrieu definesc socializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care „permite identificarea individului cu ceilalţi membrii ai societăţii din care face parte, discernământul faţă de mesajele primite şi capacitatea de personalizare, adică afirmarea indvidului ca persoană unică”. Formarea personalităţii umane este rezultatul unui proces complex de socializare, în care interacţionează factorii personali, de mediu, culturali. Socializarea este un proces psihosoacial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, cunoştinţelor, modelelor de comportare specifice unui grup sau comunităţi în vederea formării, adaptării şi integraării sociale a unei persoane. Din punct de vedere psihologic, ea reflectă modul personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale. Socializarea este modalitatea prin care un organism biologic este transformat într-o fiinţă socială, capabilă să acţioneze împreună cu alţii. Fără socializare, societatea nu ar putea supravieţui cum, de altfel, nici individul nu ar putea supravieţui în afara societăţii. Procesul socializării începe din timpul copilăriei, când intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă, derulându-se de-a lungul întregii vieţi, pe măsura dobândirii de către individ a noi statusuri şi roluri succesive. Conţinutul socializării are atât o semnificaţie psihologică (maturizarea), una culturologică (interiorizarea normelor şi a valorilor sociale), cât şi una sociologică (deprinderea cu rolurile sociale şi elaborarea unor comportamente adecvate). În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea presupune un proces de învăţare socială, are deci o latură conformistă, iar pe de altă parte, un proces de “schimbare perpetuă a mediului social”, are deci o latură activă. Socializarea cuprinde în mod necesar două laturi: integrativ–adaptativă şi transformator – creativă. În acest sens un individ este socializat atunci când este învăţat să se comporte în mod creativ, în concordanţă cu modurile de gândire şi simţire specifice societăţii în care trăieşte, să selecteze conduite compatibile cu cerinţele rolurilor sociale pe care trebuie să le îndeplinească cu creativitate. Procesul de socializare cuprinde următoarele aspecte: Socializarea profesională are două momente importante: pregătirea, în cadrul şcolii, pentru viitoarea profesie şi integrare profesională la locul de muncă. Începuturile socializării sunt marcate de opţiunea pentru o anumită profesie. Menţionăm aici faptul că cu cât maturizarea prezintă valori mai ridicate cu atât mai clar se definesc opţiunile profesionale. Socializarea morală are loc concomitent cu dezvoltarea personalităţii. Lawrence Kohleberg dinstinge trei stadii în evoluţia morală a personalităţii: 1. Stadiul preconvenţional – în care respectarea normelor morale are la bază mecanismul pedepsei şi răsplăţii; 2. Stadiul convenţional – caracterizat prin conformare la colectivitate; 3. Stadiul postconvenţional – în care respectarea normelor este o alegere individuală. Însă acest lucru nu înseamnă că toţi tinerii parcurg integral aceleaşi stadii.
2
Socializare politică. Unii sociologi au ajuns la concluzia că atât convingerile şi atitudinile, cât şi comportamentul politic se formează şi se dezvoltă în anii tinereţii. Socializarea politică cuprinde următoarele etape: perceperea unui univers simbolic (în jurul vârstei de 5 ani); recunoaşterea unui univers politic (5-6 ani); constituirea unei ordini politice intuitive (7-11 ani); constituirea unei ordini politce concrete (12-13 ani); elaborarea unei ordini problematice conflictuale (14-15 ani); gândirea politică concretă (după 17 ani). Adolescenţa şi începutul vârstei adulte sunt perioade cruciale pentru formarea şi dezvolatrea conştiinţei şi a comportamentului politic. Socializarea se poate efectua atât pe verticală, prin intermediul adulţilor, cât şi pe orizontală (intersocializare), prin intermediul celor de aceeaşi vârstă. • • • • • •
6.2. Teorii ale socializării Timp de două secole, savanţii s-au întrebat dacă identitatea şi comportamentul nostru sunt determinate de moştenirea biologică sau de experienţa socială, cu alte cuvinte “natură versus socializare”. Instinctiviştii au crezut că natura, comportamentul uman sunt rezultatul instinctelor. McDougall afirma că comportamentele sunt “modele de acţiune înnăscute, fixe, programate genetic care sunt comune unei specii şi nu sunt dependente de experienţele individului”. Bernard afirma că au fost identificate peste 10.000 instincte ca fiind cauze ale comportamentului social: de la instinctul “agresiv” (războaie) la “asociativ” (constituirea societăţii). Cu timpul, a devenit clar că instinctele au fost o explicaţie nepotrivită din două motive: pentru fiecare formă de comportament identificată trebuia să se “descopere” un instinct pentru a o explica; în unele societăţi, comportamentele considerate instinctive fie nu au fost găsite, fie erau reversul la ceea ce se aşteptase. Punctul de vedere contrar, susţine că, dimpotrivă, mediul social determină comportamentele umane. Mediul, educaţia, socializarea stau la baza dezvoltării comportamentale. Psihologul Watson a fost cel care a elaborat teoria determinării comportamentale extreme de către mediul social. Comportamentul uman şi identitatea umană nu pot fi modelate în orice fel, oricum am dori. El susţine că dacă i s-ar da copii sănătoşi şi control total asupra mediului în care aceştia trăiesc, i-ar putea creşte şi educa astfel încât să devină persoanele dorite de el. “Daţi-ne un copil de 8 ani şi vă garantez că va fi bolşevic toată viaţa”, afirma Lenin în 1923, într-o cuvântare în faţa comisarilor educaţiei. Pe scurt, conform acestor teorii, moştenirea biologică a indivizilor este nerelevantă, doar lumea lor socială le determină comportamentul. Pe această teorie s-au bazat statele socialiste atunci când au adoptat şi instituţionalizat o nouă pedagogie, care a luat forma sistemului naţional de reeducare. Noua pedagogie se întemeia pe următoarele două axiome: 1. Ereditatea nu influenţează procesul educaţional. Nu există indivizi needucabili, ci metode educaţionale inadecvate. În concluzie, terapia “educaţională” a statului era nu numai posibilă, ci chiar şi indicată. 2. Educaţia are un caracter exclusiv colectiv. Nu există educaţie 3
individuală. Educaţia se face în şi prin colectiv. De aici, în locul tezei individualităţii, a personalităţii umane a fost pusă cea a omogenizării sociale. Socializarea a fost examinată din următoarele trei perspective: psihanaliză, teoria învăţării şi teoriile dezvoltării cognitive, pe care le vom prezenta pe rând.
6.2.1. Psihanaliza Autorul acestei teorii este Sigmund. Freud. S. Freud a apreciat importanţa ambilor factori (natură şi educaţie) în formarea personalităţii. Necesităţile umane universale (impulsurile) modelează comportamentul uman: Eros (“instinctul vieţii”) explică nevoia oamenilor de afecţiune, iar Thanatos (“instinctul morţii”), explică înclinaţia spre agresivitate. Ele se află adesea în opoziţie. Drama existenţei umane este consecinţa acestui conflict. În viziunea lui Freud, personalitatea are 3 elemente: id-ul (sinele), supraeul , eul . Interacţiunea lor reprezintă substanţa vieţii mentale. Id-ul (sinele) magazia cu impulsurile noastre universale; este inconştient în mare măsură. Operează pe baza “principiului plăcerii”. Sinele este o componentă biologică a personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare, exponent al lumii interioare şi al experienţei subiective. Din această perspectivă, sugarul reprezintă un id. Supraeul (super-ego) este expresia existenţei individului în societate, este purtătorul normelor etico-morale, este similar cu „conştiinţa”. Iniţial, el este format din prescripţiile şi prohibiţiile impuse copilului de părinţi. Pe măsură ce creşte, contribuţiile la supraeu cresc. Rolul lui este să încerce să refuleze impulsurile Id-ului, mai ales când acestea sunt de natură instinctivo-afectivă sau agresivă. Id-ul şi supraeul se aseamănă mult : sunt exigente, inflexibile, deseori lipsite de contact cu realitatea. Deseori sunt în opoziţie: Id-ul vrea ceva, iar supraeul, din cauza normelor sociale, îl constrânge. Sarcina de a media acest conflict îi revine eul-ului. Eul este acea parte a personalităţii care se află în contact cu realitatea. El mediază între pretenţiile deseori nerealiste ale id-ului şi cerinţele restrictive ale supraeului, încearcă să le adapteze pe amândouă la realitatea socială. În esenţă, personalitatea conţine în ea (id-ul şi supraeul) acelaşi conflict care există între individ şi societate, între natură şi educaţie. Dezvoltarea personalităţii trece prin anumite serii de stadii succesive numite “psihosexuale”. Ele sunt determinate de fixarea (cathexis) libidoului (energia sexuală derivată din instinctul vieţii) pe diferite părţi ale corpului. 1.Stadiul oral : 1 an: sugarul caută plăcerea prin activităţi orale (suptul, muşcatul); 2.Stadiul anal : 2 ani: controlul intestinelor şi la vezicii urinare ; 3.Stadiul falic: 3-5 ani: conştientizarea sexuală iniţială. Este un moment integrat în dialectica complexului lui Oedip: tendinţa copilului spre un ataşament puternic faţă de părintele de sex opus şi de a dezvolta o rivalitate ostilă faţă de celălalt. Conflictul se rezolvă prin identificarea cu părintele de acelaşi sex. 4.Stadiul latenţei: 5 ani – pubertate : sexualitatea scade în importanţă, creşte dezvoltarea fizică şi intelectuală ; 5.Stadiul genital : revenirea la viaţă a energiilor sexuale (schimbările hormonale). În contrast cu stadiul falic, scena este acum pregătită pentru o sexualitate mai matură, implicând împărtăşirea cu altcineva. Erik Erikson introduce în stadiile dezvoltării psihosexuale ale lui Freud o mai mare conştienţă a contextului social şi o explicare a lui, redefinind procesul ca unul de dezvoltare psihosocială. El s-a 4
concentrat asupra dezvoltării socializării ca proces continuu şi a descris stadii suplimentare ale dezvoltării.
6.2.2. Teoria învăţării Învăţarea este o modificare permanentă a comportamentului, care rezultă din experienţele pe care le acumulează individul. Ea se realizează în familie, la şcoală, la locul de muncă, prin mijloace de comunicare în masă. Prin învăţare individul se adpatează noilor condiţii, iar comportamentul său devine flexibil. Învăţarea este cumulativă şi reevaluativă: la achiziţiile vechi se adaugă cele noi, iar unele din cunoştinţele vechi sunt reevaluate, modificate sau abandonate, din perspectiva noilor achiziţii. Individul trăieşte experienţe diverse, în care constată anumite legături între fapte şi anumite consecinţe ale acţiunilor sale. Teoriile behavioriste (care studiază comportamentul) au arătat că, dacă asupra unui individ acţionează în mod repatat un anumit număr de stimuli, la acesta se dezvoltă un anumit număr de reacţii care devin, mai mult sau mai puţin, automatisme. Preluând ideea reflexului condiţionat al lui Pavlov, se poate afirma că învăţarea socială are ca rezultat dezvoltarea la copil a unui număr de reflexe sociale, în raport cu situaţii sociale bine definite. Reflexele sau reacţiile condiţionate dobândite în timpul copilăriei se vor manifesta şi la vârsta adultă, cu anumite diferenţe rezultate din experienţa de viaţă a individului. Învăţarea se realizează asociativ , prin condiţionarea operantă şi prin întărire. Prin condiţionarea operantă, individul învaţă din experienţe sale trecute, reţine cde consecinţe a avut comportamentele sale, aşa încât va putea repeta comportamentele ale căror consecinţe le doreşte şi va evita comportamentele care au avut consecinţe neplăcute (copilul care a suferit un şoc când a atins firul de curent electric, nu-l va mai atinge). Învăţarea prin întărire poate fi ilustrată prin modul în care are loc dresajul aimalelor. În momentul în care animalul execută o mişcare conformă cu intenţiile dresorului, el primeşte un stimul pozitiv, iar când execută o mişcare pe care dresorul nu o vrea, animalul primeşte un stimul negativ (un bici). Învăţarea se realizează şi prin observarea comportamentului altor persoane, prin interacţiunea cu alţi oameni, în acelaşi context social. Învăţarea observaţională constă în dobândirea unor răspunsuri prin observarea altor oameni fără ca individul să fi fost în situaţia de a da primul aceste răspunsuri. Învăţarea socială operează cu simboluri. Acestea permit reprezentarea evenimetelor, analiza conştientă a experienţelor, comunicarea cu alţii, anticiparea unor acţiuni. 6.2.3. Teoria dezvoltării cognitive Socializarea este explicată şi de teoriile dezvoltării cognitive, reprezentatul lor fiind J.Piaget. În timp ce Freud s-a concentrat aproape exclusiv pe aspectul afectiv al socializării, J.Piaget a fost preocupat de zona dezvoltării cognitive. Punctul lor de vedere comun este că procesul de dezvoltare se realizează contiuu printr-o serie de stadii universale, care-şi au rădăcinile în biologie. Piaget susţine că dezvoltarea cognitivă are loc în 4 stadii : 1.Stadiul senzorial-motor : 1-2 ani de viaţă - copiii învaţă prin simţuri, prin contactul fizic cu lumea; lumea lor este cea a experienţelor fizice directe a mediului înconjurător; nu folosesc simboluri, nu se pot angaja într-o gândire superioară. 2.Stadiul preoperaţional : 18 luni – 7 ani . 5
- acum se dezvoltă capacitatea de a folosi simboluri (îndeosbei limbajul) ; - încep să întâlnească lucruri pe care nu le văd sau nu le ating ; - poate face tot mai mare deosebiri între realitate şi fantezie ; -totuşi au o perspectivă egocentrică: le este greu să vadă din perspectiva altuia (a înţelege că un prieten plânge pentru că nu vrea să-i dea o jucărie este greu, pentru ei, aproape imposibil); 3.Stadiul operaţional concret : 7-11 ani. - se dezvoltă capacitatea de a folosi logica şi de a aprecia perspective alternative; - logica le permite înţelegerea cauzelor şi a efectelor ; -gândirea tinde să rămână mai mult legată de concret decât de idei abstracte ; -încep să înţeleagă şi perspectiva altora, puncte de vedere alternative, este un pas înainte în dezvoltarea socială. 4. Stadiul operaţional formal (12 ani ) - încep să gândească abstract ; - nu numai că pot compara posibilitatea punctelor de vedere alternative, ci îşi şi pot imagina care sunt acelea ; - încep să depăşească limitările timpului şi ale spaţiului, pentru a vizualiza cu exactitate un viitor şi locuri pe care nu le-au văzut. După Piaget individul şi mediu sunt într-o continuă interacţiune. Procedsul de socializare nu este uniform pentru toţi indivizii, deoarece intervin diferenţe în capacităţile cognitive ale individului.
6.3. Etapele socializării şi formele ei Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii vieţii. Ca proces stadial şi continuu, niciodată încheiat, socializarea presupune două etape principale: Etapa socilizării primare sau de bază – este procesul prin care se formează primul univers social al individului. Individul devine capabil să facă faţă vieţii sociale prin includerea lui în elementele sociale de bază: norme, valori, credinţe, reguli de comportare. Socializarea primară debutează o dată cu naşterea şi are funcţia de a transforma fiinţa biologică în fiinţa socială prin apropierea lumii-viaţă a primelor grupuri de contact, printre care familia deţine locul principal. Dimensiunile sociale dobândite prin socializarea primară sunt completate pe parcurs cu elemente noi. Socializarea secundară - este procesul prin care persoana îşi modifică comportamentul şi asimilează noi modele culturale şi comportamentale, îşi asumă noi sisteme de valori, noi atitudini şi roluri. Conţinuturile interiorizate în cursul socializării secundare reprezintă o cunoaştere specializată. Cu alte cuvinte, ea aigură învăţarea rolurilor instituţionale. Procesul socializării se află într-o legătură directă şi cu particularităţile biologice şi psihice ale dezvoltării umane ale diferitelor perioade de vârstă: a) socializarea în copilărie implică dobândirea capacităţii de comunicare şi interacţiune, competenţa de exercitare a rolurilor de copil, şcolar, prieten, a conştiinţei datoriilor şi responsabilităţilor cu privire la normativitatea vieţii sociale; b) socializarea în adolescenţă are, în esenţa ei, un rol anticipativ pregătind tinerii pentru viitoarele roluri de adult. G.H.Mead a utilizat pentru acest caracter anticipativ al procesului de socializare, noţiunea de "preluare a rolului altuia". Un rol important îl are "cultura" tinerilor şi raporturile între 6
generaţii; c) socializarea în perioada de maturitate este caracterizată, mai ales, de experienţele familiale, ocupaţionale şi culturale dobândite în contexte particulare de viaţă (economic sau politic). În timp ce socializarea copilului sau adolescentului are un caracter general socializarea adultului posedă un caracter specific, determinat de participarea acestuia la diferite instituţii şi activităţi sociale cu conţinut variabil. O.G. Brimm consideră că, spre deosebire de socializarea copilului, socializarea adultului are următoarele trăsături: 1)presupune, mai degrabă, sinteza "vechiului material" decât dobândirea unuia nou; 2) implică schimbarea de la un punct de vedere idealist la unul realist; 3) are la bază învătarea capacităţii de confruntare cu cerinţe conflictuale; 4) dezvoltă compentenţa pentru exercitarea unor roluri specifice ; d) socializarea la bătrâneţe presupune "dezangajarea'' faţă de rolurile active şi familiarizarea cu alte roluri participative (în familie, organizaţii cu caracter voluntar, în activităţi culturale şi chiar productive). Într-o serie de societăţi, cum este şi cazul societăţii noastre, lipsesc mecanismele şi factorii care să asigure socializarea populaţiei vârstnice pentru cerinţele rolului de "bătrân". Ca o consecinţă, o mare parte dintre bătrâni trăiesc izolaţi de societate, fără nici-un fel de "angajament social", situaţie care contribuie la accelerarea procesului de îmbătrânire şi la accentuarea trăsăturilor determinate de patologia bătrâneţii. O serie de sociologi apreciază că, în societăţile contemporane, este legitimă chiar o "socializare pentru moarte" constând în pregătirea bătrânilor pentru episodul final al vietii lor. O asemenea formă de socializare implică şi pe membrii familiei, pe toţi aceia aflaţi în relaţii apropiate cu vârstnicii. Prin combinaţii teoretice multiple se pot individualiza diverse tipuri de socializare : În funcţie de finalitatea urmărită : socializare adaptativă sau integrativă, care presupune configurarea acelor caracteristici sau capacităţi personale, ce facilitează integrarea, participarea şi realizarea socială a unor activităţi într-un cadru instituţional dat. Acest tip de socializare comportă două faţete : socializarea primară : se referă la ansamblul caracteristicilor psihologice pe care le dobândesc membrii unei colectivităţi umane datorită partajării de timpuriu a aceluiaşi spaţiu existenţial. Acest tip de socializare alimentează apariţia specificului naţional. Către vârsta de 6/7 ani, procesul socializării primare încetează; socializarea secundară: implică totalitatea trăsăturilor pe care un individ le dobândeşte în urma impactului exercitat asupra lui de instituţii precum şcoala (cu diversele ei grade), instituţiile culturale, organizaţiile politice; socializarea anticipatoare: constă în asimilarea acelor norme, valori şi modele de comportare care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor ; În funcţie de intervenţia puterii legitime (clasificarea lui Weber) : socializarea asociativă, prin acord voluntar al membrilor grupului ; socializarea instituţională, prin impunerea de reguli şi dominaţia puterii legitime. Corelate cu socializarea sunt procesele de desocializare şi resocializare. Desocializarea presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane sau depărtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile adoptate, în vederea eliminării modelelor de comportare şi de interacţiune anterior însuşite. Acest proces poate fi bine relevat de ,
•
•
• •
7
situaţia acelor indivizi internaţi în aşa-numitele instituţii totale , precum armata, mănăstirea, puşcăria etc. Pentru a se integra mai repede în ele, noii intraţi în aceste tipuri de instituţii, trebuie să se debaraseze cât mai repede de vechile obiceiuri şi comportamente, pentru a-şi însuşi noile modele de comportament. Resocializarea este concomitentă cu procesul de desocializare şi constă în orientarea învăţării şi contolului social către asimilarea şi manifestarea de comportamente individuale, compatibile cu tabla de valori şi atitudini a noului sistem integrator. Eficacitatea resocializării depinde nu numai de receptivitatea individuală, ci şi de intensitatea controlului social exercitat de noul agent de socializare şi de gradul de eliminare a factorilor gratificatori anteriori. Caracteristicile principale ale acestui proces sunt multiple, fiind definite de valenţele epocii istorice şi de trăsăturile distincte ale spaţiului social. F.Elkin şi G. Handel le sintetizează în felul următor: a) procesul de socializare este un proces de durată (continuă în tot cursul vieţii individului); b) el are loc prin interacţiunile cu alţi indivizi; c) de-a lungul său, un rol important îl joacă mijloacele de comunicare; d) desfăşurarea sa implică existenţa unor contexte semnificative din punct de vedere emoţional; e) aceste contexte sunt modelate de diferite grupuri sociale.
Formele socilizării Deşi socializarea este un proces global, ea se realizează în cadrul unor grupuri, în medii sociale diferenţiate. Din acest motiv, socializarea poate avea o formă pozitivă conformă cu valorile, normele, aşteptările sociale promovate de către societate, sau negativă, contrară aşteptărilor, normelor, valorilor sociale generale, proprie unor grupuri periferice sau subculturi. Socializarea pozitivă mai poate fi numită şi socializare normală şi concordantă, deoarece se realizează în acord cu normele, valorile specifice societăţii date, iar socializarea negativă mai poate fi numită şi discordantă, deoarece presupune un conflict cu normele şi valorile specifice societăţii. Utilizând aceste două perechi de tiputi de socializare, putem efectua o clasificare a acesteia identificând patru forme: 1. forma pozitiv-concordantă: socializarea se realizează conform unor valori şi norme sociale fundamentale şi în concordanţă cu valorile şi normele promovate de societatea globală; 2. forma pozitiv-discordantă: socializarea se realizează în conformitate cu valorile şi normele sociale fundamentale, dar în discordanţă cu unele norme şi valori promovate de unii agenţi socializatori. 3. forma negativ-concordantă: socializarea se realizează în conformitate cu normele şi valorile promovate la nivel social, dar neconformă cu normele şi valorile promovate de socializarea globală; 4. forma negativ-discordantă: socializarea se realizează contrar normelor şi valorilor fundamentale şi celor promovate la nivel social global. În acest caz avem o socializare globală, dar conformă cu normele unui grup sau subculturi. Distincţiile dintre pozitiv-negativ, concordant-discordant nu sunt întotdeauna uşor de făcut. Ele presupun raportarea la anumite valori generale, dificil de operaţionalizat în cercetarea sociologică.
8
6.4. Agenţii socializării Deşi în bună parte socializarea coincide cu procesul educaţiei, sfera ei de cuprindere este totuşi mai vastă, atât sub aspectul conţinutului cât şi al obiectivelor sale. Socializarea se realizează prin intermediul mai multor “agenţi” aşa cum ar fi : familia, şcoala, grupul de prieteni, diferite instituţii (economice, socio-culturale, politice) precum şi de mass-media. Ea începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor interacţiuni şi experienţe sociale (socializare primară) şi continuă pe tot parcursul vieţii de adult, odată cu dobândirea de statusuri şi roluri succesive (socializare continuă). În copilărie, predomină influenţele socializatoare exercitate de părinţi şi grupul de prieteni. Mai târziu, influenţa exercitată de şcoală, de mass media şi alte instituţii sociale vor completa, modifica capacităţile dobândite în cadrul socializării de bază (primare). 1. Familia este prima şi o continuă lume socială pentru copil. Ea îi oferă relaţii intime, durabile, ea îl învaţă limba, vorbirea,etc. Ea este cea care asigură identitatea socială iniţială a copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială, genul. Kohr susţinea că interacţiunea între părinte şi copil diferă de la o clasă socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă părinţii care aparţin unor clase sociale diferite. Funcţia de socializare în familie se realizează în patru stadii specifice: 1.situaţiile de „educaţie morală”, având la bază relaţiile de autoritate prin intermediul cărora copilului i se furnizează regulile morale; 2.situaţiile de „învăţare cognitivă” prin care copilul învaţă sistemul de cunoştinţe, aptitudini, deprinderi necesare conveţuirii în societate; 3.situaţii care angajează invenţia şi imaginaţia, prin intermediul cărora se dezvoltă capacităţile creatoare ale copilului şi gândirea participativă; 4.situaţiile de „comunicare psihologică”, care dezvoltă afectivitatea copilului. 2. Şcoala – este cea care mai târziu oferă informaţii, deprinderi, valori utile pentru societate. Azi ne putem pune problema în ce măsură şcoala este ea conştientă de rolul pe care îl are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale; profesorul este cel care supraveghează “ce face copilul” nu “cine este copilul”; uneori, şcoala este o experienţă nouă şi dificilă pentru aceştia din urmă. În şcoală învaţă multe deprinderi de interacţiune interpersonală, învaţă să împartă cu alţii, să rezolve pe rând diferite sarcini, să se compare cu egalii lor. 3.Grupa de vârstă (egali în statut : vârsta, statutul social general). Poziţia socială în familie este automată (moştenitor), în grupele de vârstă trebuie câştigată. În familii şi în şcoală, socializarea este planificată, gândită; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare. Într-un fel, şcoala şi grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu familia (iniţial atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare (uneori alternative, pentru comportamente, uneori valori , norme). 4. Mass-media. Dacă ceilalţi trei factori ai socializării sunt implicaţi în contactul interactiv şi personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirectă, mediată.Televiziunea are cea mai mare influenţă, prin opiniile pro şi contra pe care le aruncă în discuţie referitor la diferite probleme. Ea este considerată cea mai atractivă sursă de informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii. În prezent, există o mişcare pentru a marca discursurile şi casetele potenţial dăunătoare pentru procesul de socializare a copiilor şi al tinerilor. Bibliografie: 1. Mihăilescu I. Sociologie generală. – Bucureşti, 2000. 2.Giddens A. Sociologie. – Bucureşti, 2000 3. Stănciulescu E. Teorii sociologice ale educaţiei. – Iaşi, 1996 4. Rădulescu Şt. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. – Bucureşti 1985 9
