Aspecte ale culturii muzicale româneşti Din cele mai îndepărtate timpuri, spaţiul carpato-dunărean a fost vatra unei arte muzical muzicalee cu pecete pecete origin originală ală,, conducâ conducând nd spre spre forma forma limpede limpede şi bogăţi bogăţiaa folclo folclorul rului ui românesc. Primii locuitori au creat o muzică adecvată vieţii lor, ale cărei atribute sunt legate de sonorităţile prilejuite de vânătoare, momente ale existenţei, anotimpuri. În acest proces au apărut şi primele instrumente – membranofone şi aerofone, apoi şi instrumente cu coarde. Numeroase mărturii scrise confirmă preocupările geto-dacilor pentru arta muzicii. PRIMA MARTURIE IMPORTANTĂ Codex Caioni (lat. „codicele lui Caioni”, cunoscută şi prin grafia maghiară a numelu numelui,i, Codex Codex Kájoni Kájoni)) este este o culeger culegeree de piese piese muzicale la care au contribuit doi învăţaţi transilvani ai secolului al XVII-lea. XVII-lea. Cel mai cunoscut este călugărul franciscan umanist, umanist, constructor de orgi şi organist Ioan Căianu (cunoscut şi ca Johannes Caioni, Kájoni János). Culegerea, ajunsă la noi printr-un exemplar unicat, a fost dezgropată din zidul unei mănăstiri în 1988, unde fusese probabil ascunsă în primii ani ai regimului socialist în ţară pentru a fi salvată de la distrugere. Nu era însă prima dată când codicele era adus la lumină de la data scrierii sale; de altfel, în perioada interbelică s-au întocmit câteva transcripţii ale unor piese conţinute în el. (Aceste prime încercări sunt imprecise din pricina dificultăţilor ridicate de slaba lizibilitate a manuscrisului, manuscrisului, adăugit şi „corectat” – adesea în mod eronat – de către mai mulţi copişti.) copişti.) Prima publicare a zece piese în caracter românesc extrase din Codex Caioni a fost făcută de compozitorul Marţian Negrea în studiul său, „Un compozitor român ardelean din secolul al XVII-lea: Ioan Căioni” (1941). Pornind de la partiturile descifrate, s-au realizat şi mici aranjamente originale (Doru (Doru Popovici, Popovici, Ludovic Bács). Bács). În urma cercetărilor întreprinse cercetărilor întreprinse de muzicologii Saviana Diamandi (româncă) româncă) şi Papp Ágnes (maghiară), maghiară), în 1994 s-a editat la Budapesta, Budapesta, în colecţia „Musicalia „Musicalia Danubiana” Danubiana” (de altfel, dedicată descifrării şi lansării de ediţii critice asupra unor partituri de muzică veche), veche), o ediţie în trei volume. Parcurgând această ediţie, s-au numărat 346 de piese muzicale înscrise în codice (inclusiv variante şi repetări), dintre care un număr însemnat aparţinând unor compozitori ce proveneau din toate părţile Europei vestice. vestice. Lor li se adaugă transcrierea (în scriitură minimală, de regulă la două voci) a unor piese anonime, foarte la modă în Transilvania vremii şi bucăţi compuse chiar de redactorii culegerii – există un număr mic de asemenea piese scrise de Căianu însuşi. S-a folosit în notarea pieselor tabulatura de orgă de tip Ammerbach. (Există (Există o singură singură excepţie, o piesă notată pe portativ pe portativ cu cinci linii.) Codicele a fost scris între 1632 şi 1671 de către doi autori: Mátiás Seregély (alias (alias Matei din Șerdei) şi Ioan Căianu. Cel din urmă a primit codicele în 1652 şi a lucrat asupra lui până în 1671, pentru această muncă stabilindu-se în Mănăstirea din Lăzarea, Lăzarea, localitate în care a rămas până în ziua morţii. Analiza conţinutului culegerii oferă o vedere de ansamblu asupra muzicii gustate în Transilvania secolului XVII, mergând de la simple dansuri locale până la piese vocalvocal-instrumentale în caracter religios, religios, dar şi laic, preluate din ţările apusene. Ţinând cont de mărtur mărturiil iilee foarte foarte fragme fragmenta ntare re în privin privinţa ţa muzici muziciii române româneşti şti premer premergăt gătoar oaree secolului al XIX-lea, XIX-lea, descoperirea şi transcrierea Codex Caioni atestă cu lux de amănunte
interesele corespunzătoare unei perioade disputate din istoria culturii române – epocă când au pătruns simultan influenţele Renaşterii târzii şi ale Barocului. Ghidându-ne după codice, în viaţa muzicală a epocii pare să fi coexistat o mare diversitate a preferinţelor. Deşi materialele culese cel mai probabil aparţin de mediul orăşenesc, melodiile unor dansuri româneşti prezente în codice au atras atenţia folcloriştilor români. De interes s-a dovedit a fi marcarea provenienţei unor piese („dans valah” – Olah Tancz, „dans din Nireş“ – Nyiri Tancz), cât şi confirmarea răspândirii unor dansuri practicate şi azi – este cazul „dansului lui Lazăr Apor” (Apor Lazar Tancza), foarte apropiat de melodia „Banu Mărăcine”. PRIMA ŞCOALĂ SUPERIOARĂ DE MUZICĂ Universitatea Naţionala de Muzică din Bucureşti a fost creată în iunie 1863 printr-un decret al Consiliului de Miniştri, prezidat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. La acea vreme se dorea ca noua instituţie să includă două şcoli principale de artă: "Institutul de muzică vocală" şi "Şcoala de muzică instrumentală" cu filiale atât în Bucureşti cât şi în Iaşi. Astfel, la 6 octombrie 1864, Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune şi-a deschis porţile pentru tinerii dornici să studieze şi să devină faimoşi în lumea muzicii. Sub conducerea compozitorului Alexandru Flechtenmacher, Conservatorul a devenit o instituţie europeană specializată în educaţia muzicală vocală şi instrumentală, având clase de vioară, solfegiu, cor bisericesc, canto, pian şi armonie. Aici au fost pregătite mari personalităţi ale istoriei muzicii româneşti şi internaţionale, care apoi au condus destinele acestui faimos aşezământ cultural. In timp, domeniile de studiu oferite de Conservator s-au îmbogăţit şi diversificat. In 1900 a apărut prima clasă de muzică de cameră, iar în 1905 prima clasă de compoziţie, condusă de Alfonso Castaldi. In perioada interbelică a început studierea contrapunctului, orchestraţiei, esteticii şi istoriei muzicii. 17 iulie 1931 a fost momentul de răscruce în viata Conservatorului din Bucureşti, la acea dată fiind îndeplinite toate condiţiile pentru a-l transforma într-o instituţie de învăţământ superior sub numele de Academia Regală de Muzica şi Artă Dramatică. Toate acestea au fost posibile datorită eforturilor muzicienilor angajaţi în instituţie, sprijiniţi de cel care va deveni profesor de onoare al Academiei, o proeminentă figură a compoziţiei româneşti din acea perioadă, binecunoscutul violonist, compozitor şi dirijor, George Enescu.
FIGURI REPREZENTATIVE ALE MUZICII ROMÂNEŞTI
PAUL CONSTANTINESCU Şi-a început studiile la Ploieşti (1919) cu Boris Koffer, Traian Elian, Ioan Christu Danielescu şi le-a continuat la Conservatorul din Bucureşti, unde mai târziu va fi profesor. Se prefecţionează la Viena, între anii 1933 şi 1935, cu Franz Schmidt, Oskar Kabasta şi Josef Marx la compoziţie. In perioada 1936-1937 aprofundează compoziţia, la Bucureşti, cu Mihail Jora. Creaţia lui Constantinescu, reprezentată prin numeroase lucrări, cuprinde aproape toate genurile de compoziţie. Intemeiată pe folosirea muzicii populare, opera sa vădeşte un talent autentic şi o bogată experienţă componistică. A scris muzică simfonică, de cameră, muzică de operă ("O noapte furtunoasă", scrisă în 1935 şi refăcută în 1950 şi "Pană Lesnea Rusalim" - 1955), piese instrumentale şi vocale, muzică pentru film ("Toamna în Deltă"), coruri, dansuri populare pentru orchestra simfonică, câte un concert pentru: orchestra de coarde (1948), pian şi orchestră (1952), vioară şi orchestră (1957) şi harpă şi orchestră (1960). A scris culegeri de folclor, a susţinut prelegeri, emisiuni de radio şi televiziune. In perioada 1927-1934 a fost violonist şi dirijor de cor ceremonial în Ploieşti, dirijor la Asociaţia Filarmonica din Ploieşti (19331934) şi profesor de muzică în Lugoj (1935-1936). A fost profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie religioasă la Academia de muzică religioasă din Bucureşti (1937) şi profesor de armonie la Liceul militar muzical din Bucureşti (1941-1944). In ultimii ani de viaţă a abordat teme legate de istoria mişcării muncitoreşti din România (ciclul de cântece "Uliţa noastră" - 1959 - pe versuri de Cicerone Theodorescu). Un merit excepţional al compozitorului ramâne tratarea melosului bizantin şi psaltic de pe poziţiile artistului modern, eliberat de prejudecăţile limitative. În acest sens amintim cele două oratorii ale compozitorului, “Oratoriul bizantin de Paşti” şi “Oratoriul bizantin de Crăciun”. MIHAIL JORA Compozitor, dirijor, academician, profesor universitar la Bucureşti, Mihail Jora a fost creatorul liedului şi al baletului românesc contemporan ("La piaţă", "Curtea Veche", "Intoarcerea din adâncuri", Hanul Dulcinea"). A studiat în Leipzig cu Max Reger şi Robert Teichmuller. Talentul său, inteligenţa remarcabilă, pregătirea muzicală excepţională au generat apariţia unui număr impresionant de lucrări (muzică simfonică suita "Privelişti moldoveneşti", poemul "Poveste indică", muzică vocal-simfonică, sonate, cvartete), cuprinse în peste 50 de opus-uri, multe dintre ele premiate în ţară şi în străinătate. Mihail Jora s-a afirmat şi ca dirijor, critic muzical sau profesor al Conservatorului din Bucureşti. In liedurile sale Jora impune un recitativ nuanţat bazat pe inflexiunile vorbirii şi intonaţiile cântecului românesc. Mai putin cunoscut este faptul că Mihail Jora a fost de-a lungul întregii sale vieţi şi un reper moral, remarcându-se prin gesturi tranşante, francheţe şi intransigenţă, care l-au plasat, nu o dată, într-o relaţie conflictuală cu autorităţile vremii. A înfiinţat şi dirijat, la numai o lună de la inaugurarea postului naţional de radio din România, prima stagiune radio-live pentru concerte simfonice din ţara noastră. Astăzi, sala de concerte a Societăţii Române de Radio îi poartă numele. A fost prieten apropiat al lui George Enescu şi profesor al lui Dinu Lipatti.
CIPRIAN PORUMBESCU A studiat muzica la Suceava şi Cernăuţi apoi a urmat cursurile Conservatorului din Viena împreună cu Anton Bruckner şi Franz Krenn. A trebuit să-şi înceteze aceste studii din cauza situatiei financiare precare a familiei sale. Intre 1873 si 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuţi. Datorită obţinerii unei burse, a reuşit să-şi continue studiile la Viena, unde dirijează corul Societăţii Studenţeşti "România Jună". In 1880 a scos o o colecţie de cântece numită "Colecţia de cântece sociale pentru studenţii români", prima lucrare de acest gen din literatura noastră. Această colecţie de cântece cuprindea "Cântecul gintei latine", "Cântecul tricolorului", "Imnul unirii-Pe-al nostru steag". La 11 martie 1882 are loc premiera operei sale "Crai nou" care a avut un urias succes. Acestei prolifice perioade a vieţii sale i-a urmat arestarea sa din cauza activităţii sale politice. In ciuda acestui fapt, în acest timp a compus cele mai bune piese ale sale: "Rapsodia română pentru orchestră", "Serenada", "La malurile Prutului", "Altarul Mănăstirii Putna", "Inimă de român", "Gaudeamus Igitur", "Oda ostaşilor români" şi renumita “Baladă” pentru vioară şi orchestră.
George Enescu (1881-1955) Compozitor român, violonist, pianist, dirijor şi pedagog, unul dintre cei mai proeminenţi muzicieni de la sfârşitul sec. al XII-lea şi din prima jumătate a sec. al XXlea, Enescu a ridicat muzica profesională românească la nivelul valorilor muzicii universale. Născut la Liveni, lângă Dorohoi, el a cunoscut din copilărie folclorul prin intermediul tarafurilor populare. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Nicolae Chioru. Între anii 1888 şi 1893 a studiat la Conservatorul din Viena, cu Joseph Hellmesberger (vioară) şi Robert Fuchs (compoziţie), iar între 1893 şi 1899 la Paris, cu Andre Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie), precum şi cu M.P.J. Marsick (vioară). Creaţia sa componistică abordează aproape toate formele şi genurile muzicale. Reflectând dragostea pentru poporul din mijlocul căruia s-a ridicat şi cu a cărui sensibilitate s-a identificat, Enescu a creat o muzică cu un vădit caracter popular, naţional şi realist. Opera lui Enescu reprezintă o pildă de însuşire şi dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene, de îmbinare a acestora cu tradiţiile muzicii folclorice româneşti. Chiar şi în lucrările în care se manifestă influenţe germane sau franceze, ori în acelea al căror conţinut nu presupune neapărat forma naţională, ca, de pildă, Suita I “în stil clasic” pentru pian şi operă “Oedip”, se vădeşte legătura cu folclorul nostru, prin utilizarea, uneori discretă, alteori destul de evidentă, a formelor modale, ritmice, intonaţiile, ale acestuia. Enescu a pus bazele temeliile simfonismului nostru, deschizându-i mari perspective. Printre lucrările lui mai de seamă se numără: “Poema română”(1897), care întruchipează o serie de tablouri sugestive ale vieţii rustice; două “Rapsodii române”(1901; 1902), caracterizate printr-o linie melodică bogată, de autentică obârşie folclorică şi înveşmântare orchestrală
colorată; trei suite pentru orchestră (printre care Suita a III-a “Sătească”, 1938), în care folclorul cunoaşte o transfigurare subtilă; trei simfonii (1905; 1913; 1919, aceasta din urmă refăcută în 1921), care, prin maturitatea concepţiei, excepţionala măiestrie armonică, polifonică şi orchestrală, prin dimensiunile lor, reprezintă monumentale fresce sonore; o Simfonie de cameră pentru 12 instrumente solistice (1945), în care folclorul atinge un grad înalt de rafinament; o Simfonie concertantă pentru violoncel şi orchestră (1901). Enescu a scris şi lucrări pentru formaţii de cameră (două cvartete de coarde, 1912, 1952; două cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde, 1900; un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 ş.a.) caracterizate printr-o melodică expresivă, prin construcţii unitare, închegate şi prin transparenţa sonorităţii de ansamblu; lucrări pentru pian, pentru violoncel şi pian, precum şi pentru vioară şi pian (printre care Sonata a III-a “în caracter popular românesc”, 1926; suita “Impresii din copilărie”, 1940), care se remarcă prin echilibru dintre libertatea inspiraţiei şi disciplinei formei; lieduri (printre care ciclul de lieduri pe versuri de Clément Marot); prelucrări şi transcripţii. Pornind de la subiectul binecunoscut al tragediei clasice greceşti, Enescu a scris, după libretul lui Ed. Fleg, opera “Oedip”. Creaţie capitală a lui Enescu, ea este străbătută de un conţinut emoţional generos şi intens şi se distinge printr-un limbaj poetic evocator şi dramatic. Ea cuprinde şi transpuneri ale unor elemente folclorice, pe planul unei înalte generalizări, cu mijloace de expresie caracteristice artei contemporane occidentale. Sub înrâurirea de mai târziu a unor curente ale muzicii franceze şi germane şi ca urmare a preocupărilor pentru găsirea unor noi modalităţi de expresie, unele lucrări ale lui Enescu, de pildă Simfonia de cameră, vădesc pe alocuri o mai accentuată interiorizare şi redare mai abstractă a conţinutului emoţional. Ca violonist, arta sa interpretativă s-a caracterizat prin naturaleţe, sensibilitate, bogăţia coloritului, varietatea nuanţelor şi îmbinarea atenţiei acordate substanţei muzicale cu virtuozitatea. Repertoriul său a cuprins întreaga literatură a instrumentului. În formaţiile de cameră, Enescu a colaborat cu P. Casals, J. Thibaud, A. Cortot, A. Casella, D. Oistrah şi alţi artişti de seamă. Ca pianist, arta sa se distingea printr-o bogată şi rafinată paletă şi prin sonoritatea orchestrală a execuţiei. Enescu a fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice şi prin sobrietatea, supleţea şi expresivitatea gestului. A fost un remarcabil tălmăcitor al creaţiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner. Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale care căpătaseră un incontestabil prestigiu internaţional, creaţiile unor compatrioţi ai săi, atrăgând astfel atenţia asupra tinerei şcoli muzicale româneşti. Ca pedagog, Enescu a îndrumat şi a format o serie de renumiţi instrumentişti (Dinu Lipatti, Yehudi Menuhin, Ida Haendel ş.a.). Multilaterala personalitate a lui Enescu se întregeşte cu activitatea sa pe plan obştesc. În 1913 a înfiinţat, din beneficiul concertelor sale, premiul de compoziţie care-i poartă numele şi care a consacrat pe mulţi exponenţi de frunte ai muzicii româneşti. În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societăţii compozitorilor români şi primul ei preşedinte. Reprezentant al intelectualităţii înaintate, Enescu a luat atitudine, în timpul celui de-al doilea război mondial, împotriva hitlerismului. Prin creaţia şi activitatea sa Enescu se situează în rândul celor mai reprezentative figuri ale culturii româneşti progresiste. Pentru cinstirea memoriei lui Enescu, guvernul român a înfiinţat bursa “George Enescu” şi a instituit Concursul şi Festivalul Internaţional “George Enescu”, care a avut loc din trei în trei ani, începând din 1958, la Bucureşti. Casa în care a locuit Enescu a devenit casă memorială;
în capitală a luat fiinţă Muzeul “George Enescu”, iar satul natal al artistului şi Filarmonica de stat din Bucureşti îi poartă numele. George Enescu a fost membru al Academiei Române precum şi membru corespondent al Academiei Franceze.
