I. OBIECTUL, LOCUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA ISTORIEI ISTORIOGRAFIEI ROMÂNEŞTI Istoria scrisului istoric la români, adică istoria istoriografiei româneşti, s-a impus ca disciplină universitară abia în ultimile două decenii. Ocolită de lucrări naţionale ori regionale, această disciplină urmăreşte cercetarea istoriei din perspectiva totalităţii producţiei istorice, în raport direct cu metoda, concepţia şi expresia literară a unei opere. Concluzionând, istoria istoriografiei româneşti este o ştiinţă auxiliară a istoriei, care se ocupă cu cercetarea evoluţiei concepţiilor , metodelor şi expresiei literare a operelor istorice.
1) Preocupări de istoria istoriografiei româneşti Preocupări mai sistematice asupra istoriei istoriografiei la români sunt înregistrate încă în epoca Romantismului, având în vedere textele lui Mihail Kogălniceanu, Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană, rostit la 24 noiembrie 1834 şi Nicolae Bălcescu, Prospect pentru Magazinul istoric pentru Dacia,respectiv Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor. În prelungirea aceluiaşi efort intelectual, trebuie aşezate lucrările lui Gheorghe Panu, Studiul istoriei la români (1874-1875), editat în revista ieşeană Convorbiri literare şi Titu Maiorescu, Literatura română şi străinătatea (1882), adevărate texte programatice contra Romantismului în scrisul istoriei, pe firul încetăţenirii spiritului istoric în domeniu. Nu pot fi omise contribuţiile lui A. D. Xenopol şi N. Densuşianu în acelaşi domeniu. Lui N. Iorga îi datorăm prima contribuţie modernă şi sistematică în istoria istoriografiei la români. Reprezentative rămân, de fapt, Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei (1894), în care utilizează termenul de “istorie a istoriilor” (după modelul germanului F. X. Weegele); Cronicile muntene (1899); Fragmente de cronici şi ştiri despre cronicari (1901); Despre adunarea şi tipărirea izvoarelor relative la istoria românilor. Rolul şi misiunea Academiei Române(1903) ş.a.,G ultima lucrare fiind o schiţă a dezvoltării cercetării istoriei naţionale, cu observaţii asupra unor truditori ai domeniului.Ideile sale despre filosofia istoriei îl apropie de gânditorii germani B.G. Niebuhr şi Leopold von Ranke. Îndreptarea disciplinei către rosturile universale ale disciplinei universitare este dovedită de N. Iorga în capitolul Roumanie publicat în 1927, în Hisoire et historiens depuis cinquante ans .Méthodes, organisation et résultats du travail historique de 1876 à 1926. Coordonatele trasate de N. Iorga vor fi continuate şi amplificate de istoricii Ioan Bogdan, care realizează prima periodizare a istoriografiei naţianale, în “Istoriografia română şi problemele ei actuale” (1905) şi Constantin Giurescu despre genul cronicăresc, prin “Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene” (1906) şi Contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene (1907). După încheierea primului război mondial şi desăvârşirea unităţii statale a României, scrisul istoric românesc înregistrează în raport cu noile reaşezări culturale şi reorientări ale cercetării ştiinţifice, noi contribuţii. Aici trebuie incluse textele lui Al. Lapedatu, “Nouă împrejurări de dezvoltare ale istoriografiei naţionale” (1922) şi “Istorigrafia română ardeleană în legătură cu 3
desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi (1923). Aici mai trebuie să adăugăm preocupările în domeniu ale istoricilor Ilie Minea, Ioan Lupaş, Constantin C. Giurescu, P.P. Panaitescu ş.a. Deceniile 5-8 ale secolului XX înregistrează apariţia a numeroase ediţii după scrierile istorice vechi, o serie de articole, comunicări şi studii despre personalităţi ale istoriei naţionale, atât de necesare în redactarea aşteptatei sinteze. S-au remarcat, la acest capitol, P.P.Panaitescu, Constant Grecescu, Dan Simonescu şi articolele lui Vasile Maciu, Virgil Cândea, Eugen Stănescu, Dan Berindei, Vasile Cristian, Al. Zub, Pompiliu Teodor, Lucian Boia ş.a. Aceluiaşi moment îi aparţine lucrarea “Introduction à l’historiographie roumaine juqu’en 1918",editată în 1964, de către Vasile Maciu, Dan Berindei, P.P.Panaitescu ş.a. O etapă bine distinctă în evoluţia preocupărilor istoriografice o constituie apariţia lucrărilor lui Pompiliu Teodor, “Evoluţia gândirii istorice româneşti”, Cluj, 1970; Aurel Răduţiu, “Incursiuni în istorigrafia vieţii sociale”, Cluj, 1973; Lucian Boia, “Evoluţia istoriografei române, Bucureşti, 1976; Vasile Cristian, “Istoriografie generală”, Bucureşti, 1979 ş.a. Istoriografia română contemporană a beneficiat de o serie de lucrări, redactate de diferiţi autori, care reflectă metodologic şi conceptual, interesante direcţii în domeniu. De pildă, “Enciclopedia istoriografiei româneşti”, Bucureşti, 1978, volumul editat de Lucian Boia, “Etude d’historiographie”,Bucuresti, 1985, caietul de seminar alcătuit de Ecaterina Popa şi Pompiliu Teodor, “Texte de istoriografie engleză şi americană”, Cluj, 1985, lucrările profesorului ieşan Al. Zub, “Istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi, 1989, “Istorie şi finalitate”, Bucureşti,1991, caietul de seminar alcătuit de Pompiliu Teodor, Nicolae Ednoiu şi Ioan Aurel Pop, “Texte istoriografice. Istoria medie a României. Formarea statelor medievale româneşti (Sec. XII-XIV), volumele profesorului Pompiliu Teodor, “Istorici români şi probleme istorice” (1993) şi “Incursiuni în istoriografia română a secolului XX”, ambele publicate la Oradea. Punctarea preocupărilor istoriografice la români n-ar fi cât de cât completă, dacă n-am aminti “Bibliografia istorică a României”,din care au apărut, începând cu anul 1970,opt volume. Aici sunt numeroase articole despre istoria veche, medie, modernă şi contemporană a României, contribuţiile bibliografice fiind structurate cronologic şi tematic.
2) Periodizarea istoriei istoriografiei din România Concluziile cercetărilor asupra acestei chestiuni, chiar dacă se află sub semnul relativismului, stabilesc trei mari perioade în evoluţia scrisului istoric naţional: a) istoriografia medievală; b) istoriografia modernă; c) istoriografia contemporană. Dacă istoriografia medievală aparţine epocii feudale din istoria poporului român, ea este împărţită în două etape distincte: a) istoriografia română în limba slavonă (sec. XV-XVI); b) istoriografia umanistă (sf.sec. XVI-sec.XVII). Trebuie precizat, de asemenea, că preocupările istoriografic e moderne pot fi puse sub semnul a patru mari etape: a) istoriografia iluministă (1770-1830); b) istoriografia romantică (1830-1870); c) pozitivismul (1870-1900), cu pendulări între romantism şi şcoala critică ; d) istoriografia eclectică (prima jumătate a secolului XX). Nu putem omite, în finalul acestei scurte priviri asupra preocupărilor de istoriografie românească, istoriografia contemporană care corespunde unor realităţi economice, politice, sociale, culturale şi religioase de după 1944, când
ţara a trăit din plin experienţa sistemului socialist şi a comunismului. Între timp au apărut o serie de lucrări de specialitate care decontează producţia istoriografică plină de balast, din care n-au lipsit, totuşi, câteva realizări istoriografice deosebite.
5
ISTORIOGRAFIA MEDIEVALĂ 1) Context social politic şi cultural Începuturile scrisului istoric la români au fost fixate pentru secolul al XV-lea,când au domnit Alexandru cel Bun (1399-1431) şi Ştefan cel Mare (1457-1504). Fenomenul a fost cauzat de o serie de factori, dintre care amintim: prosperitatea economică, organizarea administrativă, financiară şi militară a ţării, consolidarea puterii domnului ş.a., mai ales în timpul lui Ştefan cel Mare, când se înregistrează şi o înflorire a artei şi culturii.
2) Analistică medievală. Letopiseţul lui Ştefan cel Mare Analele, cronicile şi letopiseţele, în care cronologicul îndeplineşte un rol fundamental, pledează pentru caracterul de “instrumentum regni” al istoriei în epocă. În sensul medieval al termenului, primul text istoriografic românesc este “Letopiseţul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei”. Autorul este necunoscut. Textul a fost redactat între 1473- 1486, 1496- 1504, la baza lui stând ideea europeană a eroismului medieval, exemplificat prin faptele de arme ale lui Ştefan cel Mare. Acesta ar fi instrumentul prin care s-ar aplica, pe pământul Moldovei, voinţa lui Dumnezeu. În text se întâlnesc ecouri din lucrarea Sf. Augustin, “De civitate Dei”.
3) Triada cronicăreasă O etapă nouă în scrisul istoric medieval îl reprezintă triada cronicarilor Macarie, Eftimie şi Azarie. Ei au scris textele sub influenţa culturii bizantinoslave. Macarie (1558), episcop de Roman, a redactat, în limba slavă veche, din porunca lui Petru Rareş, o cronică a Moldovei (de la moartea lui Ştefan cel Mare până la începutul domniei lui Petru Rareş). Modelul utilizat a fost cronicarul bizantin Constantin Manases. Eftimie (secolul al XVI-lea ) a fost ucenic al lui Macarie şi a redactat, tot în limba slavă veche, o cronică a Moldovei (15411554), din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu. Azarie (secolul alXVI-lea) şi-a alcătuit cronica, pentru anii 1551-1574), preamărind figura lui Petre Şchiopul.
4)Cronistica în Ţara Românească Specialiştii presupun că au existat texte istorice şi înainte de secolul al XVI-lea. Este cert doar,că la finele secolului al XVII-lea, apare “Letopiseţul Cantacuzinesc (Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini), având la bază o naraţiune istorică din secolul al XVI-lea. Alte texte din această perioadă au fost: Radu Popescu, “Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti”; “Viaţa patriarhului Nifon”, alcătuită de călugărul Gavril de la Muntele Athos, din porunca domnitorului Neagoe Basarab şi a boierilor Craioveşti. Textul, care este un penegiric la adresa puterii centrale, ne-a parvenit prin intermediul “Letopiseţului Cantacuzinesc”. De la sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601), ne-a rămas prima cronică oficială de curte. Redactată de logofătul Teodosie Rudeanu (?-1621) în limba română, cronica s-a păstrat prin
textul lui Balthazar Walter, silezian din Görlitz. Textul nu depăşteşte nivelul unei cronici provinciale şi se remarcă printr-o viziune general românească, mesajul pledând pentru tipul de “istorie-jurnal”. O altă reflectare istoriografică naţională este scrisul românesc, medieval, pe care l-am schiţat mai sus, trădează, între altele, responsabilitate în faţa istoriei şi penegiricul la adresa domnitorului. Ilustrează, în mod deplin, caracterul de “instrumentum regni” al istoriei. “Cronica Buzeştilor”(începutul secolului al XVII-lea), alcătuită în limba română de către un apropiat al familiei Buzeşti şi inclusă în “Letopiseţul Cantacuzinesc”.Aceleiaşi epoci îi datorăm o naraţiune, al cărui erou principal este Vlad Ţepeş (1456- 1462), “Povestiri despre Dracula Voievod”.
5) Istoriografia latină medievală în Transilvania Condiţii politice, sociale, economice, culturale şi religioase aparte,existente în Transilvania medievală la care se adaugă existenţa a două categorii sociale deosebite (pătura dominantă nu era, esenţialmente, de origine românească, chiar dacă la origine au fost şi elemente valahe; nobilimea românească, slabă sub raport cantitativ dar şi ca putere economică) explică particularităţile ductului istoriografic medieval în această zonă. Situaţia particulară a istoriografiei româneşti din Transilvania poate fi exemplificată prin două cazuri: a) Chronicon Dubnicense (sec. al XV-lea), datorată unui scriptor anonim de la curtea lui Bartolomeu Dragfi (1493-1498), care narează evenimentele cuprinse între (1473-1479); b) Cronica popii Vasilie (13921633), care însumează informaţii de interes local, însemnări despre cronologia preoţilor de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului (începând cu 1392, când s-au pus bazele suburbiei braşovene). Cronica - subtitlul original “Spunere precum au fost lucrul la această sfântă beserică din Şcheii Braşovului”- ne-a parvenit prin intermediul iluministului Radu Tempea, “Istoria sfintei beserici a Şcheilor Braşovului”. Ideile centrale ale cronicii: a) efortul pentru păstrarea independenţei etnice şi spirituale a românilor din Şcheii Braşovului; b) dezvoltarea bisericii ca o expresie a puterii şi individualităţii românilor. Principalele texte care ilustrează scrisul latin medieval din Transilvania sunt: a) Cronica notarului anonim al regelui Bela,izvor istoric preţios pentru secolul al XII-lea, conţine şi informaţii asupra formaţiunilor româneşti din teritoriul cuprins între Carpaţi şi Tisa. b) Rogerius, Carmen miserabile (Cântec de jale): aurorul, călugăr italian în misiune la episcopia din Oradea, în 1241 (marea năvălire a turco-tătarilor), descrie suferinţele trăite în captivitate, cu ştiri despre realităţi politice şi sociale româneşti din deceniul 5 al secolului al XIII-lea. c) Simon de Keza, Cronică, al cărui text a fost redactat în secolul al XIII-lea confirmă vechimea şi autohtonia românilor în Transilvania. Autorul, originar din părţile Salontei, a fost duhovnic (“fidelis clericus “) la curtea lui Ladislau Cumanul şi a redactat textul între 1282-1290. d) Chronicon pictum Vindobense, izvor istoric important pentru secolul al XIVlea, conţine 300 miniaturi, datorate călugărului Mark (printre care una referitoare la bătălia de la Posada, 9-12 noiembrie 1330). e) Ioan de pe Târnave, în Chronicon de Ludovico rege,narează evenimentele politice din anii 1387-1395. Autorul, duhovnic la curtea lui Ludovic de Anjou (13421382) oferă asupra evenimentelor o viziune tipică asupra lumii medievale. 7
f) Johannes de Turócz, Chronicon hungarorum compilaţie după texte mai vechi tipărite în 1498 (la Augsburg şi Brno), în care sunt narate momente din istoria hunilor şi secuilor, din care nu lipsesc date despre români (Iancu de Hunedoara ş.a.). g) Georgius Szerémi , Epistola de perdicione regni Hungarorum. Redactat sub formă de memorii, textul abordează spaţiul istoric şi geografic al Ungariei şi Transilvaniei între 1484-1543 (răscoala lui Gheorghe Doja, 1541; epoca voievodului Ioan Zapolya ş.a.). h) Captivus Septemcastrensis. Tractatus de ritu, manibus, conditionibus et nequitia suvcorum. Cartea a fost alcătuită între 1475-1481, de către studentul din Ramos, căzut prizonier la turci (1438); deţine ştiri despre viaţa şi moravurile turcilor, deschizând seria lucrărilor “turcica” din istoriografia românească. Concepţia, metoda şi expresia literară a unor texte medievale din Ţările Române (anale, cronici, letopiseţe etc.) dovedesc o serie de particularităţi de formă şi de conţinut, ca o expresie particulară a unor realităţi economice, politice, sociale, culturale şi religioase. Manifestare plenară a spiritului, aceste texte sunt în concordanţă cu mentalitatea epocii, dovedesc caracterul istoriei de “instrumentum regni”şi trădează o anumită secularizare a domeniului, chiar dacă nu lipsesc elemente care pledează pentru providenţionalism.
ISTORIOGRAFIA UMANISTĂ 1) Cadrul istorico-politic. Afirmarea umanismului. Umanismul s-a manifestat mai târziu în Ţările Române, în comparaţie cu vestul continentului (sec. XIV-XV), dezvoltându-se în doua etape succesive (sec.XVXVI, respectiv sec. XVII şi începutul celui următor). Dezvoltarea culturală a fost marcată de un anumit cadru istoric şi politic: situaţia politică a românilor şi lupta lor pentru independenţă (momentele Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare); formarea şi organizarea Principatului transilvănean, recte Regimul dominaţiei otomane; momentul Mihai Viteazul (inclusiv unirea Ţărilor Române); efortul de afirmare politică independentă în secolul al XVII-lea; dezvoltarea culturii româneşti în secolele XVI-XVII etc. Afirmarea umanismului în Ţările Române a avut loc în cadrul unui proces de lungă durată, sub influenţa culturii europene, marcat de mai mulţi factori, dintre care reţinem: noua înţelegere faţă de personalitatea omului, a problematicii culturii păgâne, detaşată de autoritatea teologică; spiritul critic aplicat izvoarelor şi scăderea importanţei miraculosului în universul preocupărilor culturale; restaurarea istoriei pagâne a Antichităţii; laicizarea istoriei şi ignorarea voită a tutelei teologiei; calitatea istoriei de instrumentum regni; utilizarea limbilor naţionale în scrisul istoriei; răspândirea culturii umaniste în societatea românească prin filieră italiană si constantinopolitană, fară să fie ignorată calea poloneză ori conrtibuţia călugărilor iezuiţi (din centrul continentului), la care se adaugă mai vechile coordonate latine şi slavobizantine; înlocuirea treptată a slavonei cu limba română în diferite compartimente ale culturii şi religiei; enunţarea şi afirmarea treptată a ideii conştiinţei de neam, a romanităţii poporului, a latinităţii limbii române şi a
continuităţii în spaţiul istorico-geografic al vechii Dacii, apariţia istoriografiei de partid, într-o perioadă de decădere a puterii centrale şi de întărire a partidelor boiereşti ş.a.
2) Nicolae Olahus (1493-1568) Opera lui Nicolae Olahus, reprezentant de marcă al scrisului istoric umanist românesc, conţine principalele idei ale umanismului şi dovedeşte efortul de integrare a istoriei în eposul european, într-un amplu proces cultural la graniţa dintre tradiţie şi inovaţie. Posesor al unui impresionant curriculum vitae (canonic la Pécs, arhidiacon de Komarno, canonic-lector la Strigoniu, consilier al regelui Ludovic al XI-lea, însoţitor al reginei văduvă Maria, după dezastrul de la Mohács, 29 august 1526, participant la dieta de la Augsburg, călător în Ţările de Jos, având relaţii cu umaniştii epocii, episcop de Zagreb şi Eger, arhiepiscop de Strigoniu, baron al Imperiului şi regent), N. Olahus a dovedit preocupări în sfera clasicismului latin, pe firul Contrareformei şi a pledat pentru o coaliţie antiotomană, sugerând ideea unei cruciade care să protejeze Europa în faţa pericolului turcesc. Opera lui istorică, de la Breviarium secundum, Viena, 1581 şi Hungaria, 1536 până la Attila, 1581 şi Compendium suae aetatis chronicon, are la bază descrieri de factură umanistică în maniera lui Aeneas Sylvius Piccolomini. Ductul său istoriografic trădează valenţe istorico-geografice şi un interes deosebit pentru istoria concretă, văzută şi trăită, în spiritul lui Thucidide, inovaţiile sale istoriografice fiind valorificate ulterior de către reprezentanţii Şcolii ardelene. Scrisul istoric umanist din transilvania a mai fost ilustrat, prin interesante texte, de către Antonius Verencius (1504-1573), Georgius Sirmiensis ( 1490-1548), Franciscus Forgách (1503-1571), Johannes Mihael Brutus (1517-1592), Stephanus Szamasközi (1565-1612)ş.a.
3) “Historia militans”:Grigore Neculce
Ureche,
Miron
Costin
şi
Ion
Într-o societate relativ matură, la sfârşitul secolului al XVI-lea, când se înregistrează afirmarea deplină a umanismului, scrisul istoric românesc este restituit circuitului european, în primul rând, prin opera lui Grigore Ureche (1590-1647), mare spătar şi mare vornic în Moldova, care a redactat “Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor, care scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă (1359-1594). Textul dovedeşte un accentuat caracter partizan, pledând pentru sprijinirea puterii centrale şi boiereşti, subliniind originea latină a limbii române şi unitatea poporului. Orizontul istoriografic dovedit de letopiseţ, (al cărui autor a studiat la Lwow), în spiritul cultului pentru antichitatea clasică greco-romană, câştigă în consistenţă, dacă avem în vedere “bibliografia” utilizată: Joachim Bielski, Martin Cromen, Alexandra Suagnini, Antonius Meginus Preterinus, Gerard Mercator, Matei Miechowita, Sebastian Münster ş.a. Miron Costin, (1633-1691), care propune o viziune personală asupra principalelor chestiuni politice şi culturale româneşti de după mijlocul secolului al XVII-lea, a studiat la călugării iezuiţi în Polonia (Bár) şi va ocupa o serie de dregătorii ierarhia boierească a Moldovei. Privite în ansamblu, textele sale 9
“Letopiseţul Ţării Moldovei”,1675; “Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei,”1684; “Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, 1684; “De neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, 1686-1691; “Viaţa lumii”,1671-1673 se remarcă prin profunzimea ideilor şi datorită adevărului faptelor, dovedind sensibilitate faţă de latinitatea limbii şi romanitate poporului. Temeinicia demersului său istoriografic este dovedită şi de izvoarele folosite, respectiv de lecturile sale: Quintus Curtius, Alexandro Suagnini, Horatius, Ovidius, Plutarh, Paul Piosecki, Laurentius Toppeltinus, Samuel Twardowski ş. a. Ion Neculce, (1672-1745) ilustrează, în mod plenar, formula memorialisticăistorie,ajutat de un interesant “cursus honorum” (spătar, hatman şi judecător de domn, şi de un anume orizont cultural (cunoştea greaca, polona, rusa; bibliotecă variată etc.) “Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat” are un pronunţat caracter memorialistic, însoţit de “O samă de cuvinte”(42 de legende). Redacţia şi conţinutul letopiseţului amintesc de realizările istoriografiei poloneze umaniste, farmecul naraţiunii trimite la paginile meorialistice ale lui Saint Simon, pentru ca tradiţia locală să amintească de influenţa bunicii sale, Alexandra Cantacuzino. Dialogul memorialistică-istorie mai poate fi ilustrat, pentru aceeaşi epocă, de Nicolae Costin (1660-1712), fiul cronicarului umanist, care a scris, între altele “Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601", “Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordatşi Dimitrie Cantemir, traducerea din Antonio de Guevara, “Ceasornicul domnilor”. Mai poate fi adăugat Kemény János (1607-1662), cu o interesantă carieră militară şi administrativă în timpul lui Gabriel Bethlen şi al Rákoczeiştilor. Volumul “Memorii” întruneşte calităţile unui izvor istoric destul de veridic pentru Transilvania secolului al XVII-lea, fără să lipsească informaţii despre istoria realitate din Moldova şi Ţara Românească.
4) Constantin Cantacuzino, Stolnicul (1640-1716): încercări de filosofie a istoriei. Oera istorică a Stolnicului, plasată prin forma de redactare şi datorită conţinutului la graniţa dintre tradiţie şi modernitate, ilustrează un preţios orizont cultural (studii la Braşov, Iaşi, Constantinopol, Veneţia şi Padova, unde a luat contact cu ideile aristotelismului, impresionanta bibliotecă particulară ş.a.) şi dovedeşte câteva contacte ale scrisului istoric românesc, cu realizări istoriografice umaniste continentale (Flavio Biondo, Martin Cromer, Aeneas Sylvio Piccolomini ş.a.). “Istoria Ţării Româneşti între care să cuprinde numele şi cel dintâiu şi cu cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine a mai descălicat şi au stăpânit până şi în vremile de acum s-au tras şi stă “ propune, încă din titlu, o insolită şi incitantă problematică: originile poporului; continuitatea, latinitatea etc. Prin opera lui Constantin Cantacuzino, istoriografia umanistă depăşeşte stadiul naratio şi atinge etapa argumentatio.(Virgil Cândea ). Predoslovia istoriei sale mărturiseşte încercări de filosofie a istorie, făcându-se diferenţă între cunoaşterea istorică şi cunoaşterea cu ajutorul revelaţiei divine. Concepţiile Stolnicului asupra istoriei câştigă în profunzime, dacă ne
gândim la o parte din autorii citaţi de acesta: Albanius Albanesius, Flavio Bionda,Filippo Buonaccorsi; Philipus Cluverius, Nicolaus Olahus, Procopiu din Caesonea, Joannes Sleidames, Joannes Tzetzes, Zonares ş.a.. Intr-o epocă în care efortul istoriografic era o manifestare particulară a fenomenului instrumentum regni, se observă o tot mai clară interdependenţă între istorie şi politică.. Acest aspect de cultură istorică este caracteristic pentru efortul istoriografic din cuprinsul continentului european sud-estic. Textele cronicăreşti (sub forma unor compilaţii) au servit prin conţinut diverse interese de natură politică, economică, socială şi culturală a unor partide boiereşti (Cantacuzinii ori Bălenii), fără să le lipsească accente de manifestare ale unităţii culturale şi politice româneşti. Exemple edificatoare, în acest sens, sunt: “Letopiseţul Cantacuzinesc” titlu generic), care include mai multe texte (“Viaţa patriarhului Nifon”, “Cronica Buzeştilor” ş.a.), autorul este logofătul Stoica Ludescu (1612-1695), titlul complet al textului fiind “Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini; “Istoria domnilor Ţării Româneşti”, atribuită lui Radu Popescu (1658-1729), având un text mai ordonat şi exprimând punctul de vedere al Bălenilor; “Viaţa lui Constantin Brâncoveanu”,alcătuită de Radu Greceanu (1655-1725); “Cronica slovenilor Illiricului, Mysii cei de Sus şi cei de Jos Mysii” a lui Georghe Brancovici (16451711), care reprezintă, în esenţă, o istorie abreviată a slavilor, autorul încercând să argumenteze lupta lor pentru independenţă.
11
ISTORIOGRAFIA PREILUMINISTĂ 1) Cadrul istorico-politic Istoria Ţărilor Române înregistrează, în a doua jumatate a secolului al XVII-lea, efortul de apărare a integrităţii ţării (de integritate teritorială) şi ideea eredităţii dinastice. Totodată s-au observat conturarea a cel puţin patru orientări: a) politica antiotomană, deschisă şi constantă. La graniţa dintre tradiţionalism şi modernism, barocul european a impus, în domeniul scrisului istoric, o atitudine critică şi o reîmprospătare culturală, care se resimt şi în viaţa spirituală a Ţărilor Române. Ideea unităţii de origine, emanciparea politică şi spiritul critic formează un adevărat trinom cultural specific ductului istoriografic din Ţările Române. b) oportunismul politic şi economic în raport cu Poarta otomană şi Imperiul habsburgic; c) atitudinea de obedienţă faţă de aceste puteri; d) aderenţa la “pacea turcească”.
2) Dimitrie Cantemir (1673-1723) Originar din familia domnitorului Moldovei Constantin Cantemir, cu temeinice studii (alături de dascălul grec Ieremia Cacavelas ori în ambianţa Academiei Patriarhiei Ortodoxe de la Constantinopol, unde învaţă filosofia şi studiază in limbile orientale), Dimtrie Cantemir se implică în viaţa politică a ţării, ajungând domn (1693). Sub raportul semnificaţiilor politice şi culturale,a doua domnie i-a permis lui Dimitrie Cantemir: a) să reformeze sistemul politic, bazându-se pe mica boierime, în vederea impunerii unei domnii autoritare şi ereditare; b) să se reorienteze, pe plan extern, într-un moment în care Imperiul otoman începea să se destrame, pe când se impunea Rusia condusă de Petru cel Mare. Aceasta şi explică tratatul de la Luck (Ucraina) din 1711 contra Porţii otomane şi bătălia de la Stănileşti (18-22 iulie 1711), respectiv refugiul în Rusia, cu stabilirea la Moscova, apoi la Petersburg. Potirvit sugestiilor istoricului P.P.Panaitescu, creaţia scrisă a lui D. Canetmir poate fi periodizată în trei etape distincte: a) prima etapă (1698-1700), caare cuprinde texte filozofice şi teologice; b)a doua etapă (1700-1711), când apare o singură lucrare de valoare, “Istoria ieroglifică” (1705); c) ultima etapă (1712-1723), după părăsirea scaunului domnesc, când va alcătui cea mai preţioasă parte a operei. Scrisul istoric preiluminist, oglindit de opera enciclopedică a lui Dimitrie Cantemir, poate fi ilustrat prin mai multe lucrări, dintre care semnificative sunt: a) Istoria ieroglifică , 1705: ilustrează genul memorialistic, din care nu lipsesc alegoria şi pamfletul, conflictul dintre partida Cantemireştilor şi Brâncovenilor fiind transpus în “Ţara patrupedelor” (Moldova), “Ţara păsărilor” (Muntenia) şi “Împărăţia peştilor” (Inperiul otoman). Într-o istorie romanţată, plină de personaje alegorice, apar “Inorogul” (autorul) şi“Corbul” (Constantin Brncoveanu). b) Descriptio Moldaviae, 1716: este preţioasă pentru preocupările geografice şi etnografice ale Preiluminismului, nu în ceea ce priveşte scrisul istoric. Partea
întâi din lucrare se referă la geografia ţării, iar a doua parte abordează structurile politice ale Moldovei în concordanţă cu preocupările politice ale domnitorului pe plan intern şi extern. Lucrarea, care a apărut în limba romnă în 1825, la mănăstirea Neamţ, are şi o hartă a ţării. c) Incrementa atque decrementa aulae othomanicae,1716; dovedeşte vocaţia culturală europeană a enciclopedistului. Lucrarea a fost ani de zile un izvor istoric important pentru cunoaşterea Imperiului otoman, însemnătatea ei documentară rezultând nu atât din textul propri-zis cât din note (multe şi amănunţite). La baza lucrării se află teoria ciclică a istoriei, potrivit căreia statele trăiesc faze succesive de mărire şi de decădere, idee care ne trimite la Montesquieu şi ale sale “Considération sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (1743). d) Monarchianum physica examinatio (Interpretarea naturală a monarhiilor), 1714: alcatuită pentru ţarul Petru cel Mare, lucrarea conţine o filosofie a istoriei (în formă embrionară), conform părerii lui D.Cantemir. Statele mari (imperiile) urmează o evoluţie ciclică: naştere, creştere (dezvoltare) şi dispariţie (moarte). Scopul lucrării viza mai mult sfera politicii decât a filosofiei, în raport direct cu evoluţia Imperiului otoman (pe cale de destrămare)şi a Imperiului ţarist (care se afirmă, în mod ameninţător). e) Vita Constantini Cantemiri 1714-1716 : ilustrează calitatea istoriei de instrumentum regni şi se încadrează în sfera istoriografiei de partid. În esenţă este biografia tatălui său, domnitor mediocru şi fără perspective politice. f) Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor, 1717-1718: narează istoria realitate a Ţării Româneşti (1688-1716), scopul politic al demersului istoriografic fiind mai mult decât evident: şansa obţinerii domniei în Ţara Românească (în cazul unui război între Rusia şi Turcia). g) Sistema religiei mahomedane, 1722: schiţă a civilizaţiei mahomedane (cu opinii despre literatură, muzică, religie, drept, etnografie ş.a.) h) Hronicul vechimii româno- moldo- vlahilor ( Historia Moldo- Vlahica),1717: scopul lucrării, care este cea mai importantă sub aspect istoriografic din creaţia lui Dimitrie Cantemir, a fost o privire de ansamblu asupra istoriei poporului român, de la origini până în deceniile 2-3 ale secolului al XVIII-lea. Nu reuşeşte să abordeze decât formarea Moldovei şi a Ţării Româneşti. Problema centrală a hronicului este originea romană, latinitatea limbii, unitatea şi continuitatea românilor în cuprinsul fostei Dacii. Sub raport conceptual şi metodologic este important un fragment din Canoanele, cum vor putea, să se adeveriască lucrurile odinioară adevărat făcute,însă în istorii târziu şi rar pomenite. Documentaţia lucrării este remarcabilă, numărând ~ 150 titluri, cu surse de informare din sfera narativului şi a diplomaticii (inscripţii, documente de arhivă), fără să ocolească domeniul folclorului. D. Cantemir dovedeşte aplicaţie pentru critica istorică, în cazul lucrărilor citate indicându-se autorul, titlul, pagina ş.a. Problematica abordată de D. Cantemir în hronic, bazată pe ideile politice fundamentale întrebuinţate de mişcarea de emancipare a românilor din veacul Luminilor, explică între altele şi audienţa obţinută de text în anumite cercuri româneşti intelectuale din Transilvania. Dovadă este şi textul copiat dascălul Constantin Dimitrievici, în 1757, la Blaj,unde a ajuns, probabil, prin intermediul lui Inochentie Micu-Klein. Mediator între spiritul Orientului şi Occidentului, Dimitrie Cantemir are o 13
contribuţie esenţială în sfera istoriografiei româneşti, prin arcul de cerc deschis asupra istoriei româneşti dintr-o perspectivă europeană, vizând ideea unităţii de origine şi emancipare politică a românilor.
3) Preocupări istoriografice preiluministe în Transilvania. Memorialistica Pe firul Umanismului târziu şi al Barocului se înscriu şi câteva realizări în sfera istoriografiei preiluministe în Transilvania, unde s-a înregistrat nu numai efortul de întărire al puterii centrale ( în jurul Principelui ) în epoca lui Gabriel Bethlen ci şi luptele între diverse partide nobiliare ( epoca Rákóczi), participarea Transilvaniei la Războiul de 30 de ani, tendinţele de confederare a Ţărilor Române, situaţia politică internă şi externă în epoca lui Mihai Apafi I-II etc. Scrisul istoric transilvănean s-a impus atenţiei cercurilor erudite ale epocii, prin lucrările lui Gaspar Bojthi Veress (1595-1640), Bethlen János (16131678) şi Bethlen Wolfgang (1638-1679). Din această triadă se detaşaza, prin concepţie şi metodă Bethlen János cu “ Rerum Transilvanicanum libri, Sibiu, 1693 şi cu cele două volume “Historia rerum Transilvanicanum” (1662-1673), Viena, 1782-1788. La seria istoricilor unguri se adaugă şi câţiva autori saşi care au redactat lucrările în aceeaşi manieră. Laurentius Toppeltinus (1640-1670) şi Georg Kraus (1607-1679) rămân exemple covingătoare. Dacă primul s-a ocupat în volumul editat la Lyon, în 1667 “Origines et occasus Transilvanorum”, de problema originii saşilor, Georg Kraus ne oferă, prin “Cronica Transilvaniei (Siebenbürgische Chronik), 1608-1665, un text cu o importanţă documentară locală şi regională, fără să lipsească problematica general românească. Scrisul istoric în perioada iluministă înregistrează mai multe texte, care ilustrează categoria memoriilor. Acestor izvoare istorice, cu un pronunţat caracter subiectiv, îi aparţin textele lui Bethlen Miklós (1642-1716), importante pentru istoria Transilvaniei într-un moment politic de tranziţie de la vasalitatea otomană la supremaţia habsburgică . Tot aici se mai ataşază lucrările clujanului Valentin Segesvári (?-1654), memoriile croitorului din Tg. Mureş, Francisc Nagy Szabó (1581-1638). De asemenea, nu pot fi ocolite memoriile lui Sebastian Boros şi cele lui Toma Boros (1566-1634), ultimul abordnd relaţiile dintre Transilvania şi Ţara Romnească (1580-1630) din perspectivă oficială, autorul aflându-se în slujba principelui Gabriel Bethlen. Nu putem trece cu vederea pe Szálárdi Janos (1601-1666), cu interesante informaţii asupra domniei principilor Bethlen şi Rakóczi, recte relaţiile cu Moldova şi Ţara Românească.
ISTORIOGRAFIA ILUMINISTĂ ROMANESCĂ Secolul Luminilor este considerat, pe plan european, nu numai un “secol al educaţiei” (“Erziehungsjahrhundert”) ci şi o epocã de ascensiune a scrisului istoric. Asupra acestei probleme specialiştii au cãzut de acord, în ultimele decenii, dacă ar fi să amintim opiniile lui Ernest Cassirer, Pierre Chaunu, W. Dilthey, Paul Hazard, Alphons Lhotsky, Fritz Valjaveç, fără să omitem pe Harry Elemer Barnes, Eduard Fueter şi James W.Thompson. Insistenţa noastră asupra condiţiilor politice, sociale, economice, culturale şi religioase, existente pe plan intern şi extern, şi care vor fi generat fenomenul amplu şi complex al istoriografiei iluministe, o considerăm oportună şi plină de sugestii. Cadrul general extern şi intern Intr-o epocă în care se înregistrează o nouă evoluţie socială, prin încetăţenirea unor structuri politice moderne (sporirea rolului burgheziei în societate şi reorganizarea entităţii nobilimii în formula “despotismului luminat”) ori prin dezvoltarea intensă a manufacturilor şi comerţului, cultura continentală intră pe noi făgaşe, adaptându-se altor vremi. Credinţa în progres şi în raţiune, fără să uităm de aplecarea constantă asupra filosofiei, se află alături de fenomenul laicizării culturii, din care nu lipseşte atacarea dogmelor religioase ori a instituţiilor bisericeşti. Complexitatea fenomenelor naturale şi sociale este explicată prin metoda raţională, apelându-se insistent la legile naturii. Progresul, care este coordonata fundamentală a societăţii Luminilor, va fi văzut din prizma reformistă, în limitele monarhiilor luminate, nu prin revoluţie ori prin răsturnări politico-sociale. Istoriografia europeană primeşte, într-un astfel de context, noi valenţe din perspectiva concepţiei, metodei şi expresiei literare. Lărgirea domeniului cercetării; preocupări pentru istoria comerţului şi industriei; investigarea problemelor istorice contemporane; apetitul pentru sinteză şi faţă de istoria civilizaţiei; interesul pentru aflarea cauzelor şi motivelor unor mari transformări; viziunea raţională şi logică a istoriei realitate, prin pedalarea pe interdependenţa dintre cauză şi efect; orientarea politică a istoriografiei, de 15
unde şi o interesantă istorie cunoaştere pusă în slujba prezentului, justificând progresul pe toate planurile; efortul de înţelegere al mersului general al societăţii completat de tendinţa filosofică asupra istoriei realitate; cantonarea preocupărilor istorice în realitatea imediată, urmată de relativ slaba înţelegere a evului mediu clasic, care va fi, cu puţine excepţii, minimalizat ori denigrat; înţelegerea faţă de progres şi critica aproape permanentă a spiritului clerical; tendinţa către o concepţie necanonicistă asupra fenomenelor istorice ş.a. rămân câteva din caracteristicile ductului istoriografic în veacul Luminilor. Intemeietorul şi principalul reprezentant al istoriografiei iluministe (ori raţionaliste) este Voltaire (1694-1778). Ne reamintim de două din cercetările sale fundamentale, Le siècle de Louis XIV (1751), acea prezentare multilaterală a unei epoci, respectiv Essai sur les et l’esprit des naţions (1754), o încercare inteligentă de istorie universală. Raţionalismul şi spiritul critic voltairian vor face şcoală în Anglia, Italia şi chiar în Germania. Curentul iluminist european cuprinde, în mod firesc, şi cultura Tărilor Române. Cu toate că ideile iluministe apar în societatea românească spre începutul secolului al XVIII-lea, sub forma curentului preiluminist - şi din acest punct de vedere Dimitrie Cantemir este un exemplu strălucit - abia din ultimele trei decenii ale secolului al XVIII-lea şi până în deceniul 4 al secolului al XIX-lea poate fi vorba de o cultură românească iluministă în sensul european al înţelesului. Cu toate că, dacă am face o comparaţie cu statele Europei Centrale, Tările Române se aflau pe o treaptă inferioară în dezvoltarea societăţii, se înregistrează - şi la noi - o indiscutabilă evoluţie politică, economică, socială, religioasă şi culturală. Inflorirea economică şi diferenţierea socială, reorientarea politică la diferite nivele, contactul cu cultura înaintată a Europei apusene, dezvoltarea burgheziei şi creşterea numărului intelectualilor, suita de reforme aplicate de regimul habsburgc în Transilvania ori de domnii fanarioţi în Tara Românească şi Moldova etc. pledează pentru o sinteză complexă şi originală, care a generat un interesant duct istoriografic (alcătuit din vechi şi nou, autohton şi străin). Luminile româneşti vor mărturisi, aşa cum au dovedit deja Dimitrie Popovici, David Prodan, Pompiliu Teodor şi Alexandru Duţu, o unitate în varietate, chiar şi atunci când a fost vorba de preocupări istorice. Aceasta şi explică, de pildă, cele două variante, cea mai cunoscută şi interesantă, înregistrată sub numele de Scoala ardeleană şi varianta din Tara Românească şi Moldova. Preocupări istoriografice la reprezentanţii Scolii ardelene Când încercăm să abordăm ductul istoriografic trasat de opera unor reprezentanţi ai Scolii ardelene, trebuie să avem în vedere nu numai concepţia, metoda şi expresia literară dovedite ci şi dubla atenţie acordată omului, prin suprasolicitarea rolului personalităţii în istorie şi prin concentrarea binefacerilor culturale asupra oamenilor. Căci, după cum remarca profesorul Pompiliu Teodor, numai astfel s-ar fi putut finaliza progresul societăţii şi numai în acest context s-ar fi desăvârşit “veacul politeţii”. Pe lângă o nouă concepţie şi o tehnică istorică modernă, reprezentanţii Scolii ardelene au abordat o problematică general românească, preluând ideile fundamentale de latinitate, romanitate, continuitate şi unitate vehiculate deja în scrisul istoric umanist şi preiluminst. Din acest unghi al situaţiei, oricare dintre istoricii Scolii ardelene iam aborda, Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior ori Ioan Budai-Deleanu, concepţia, metoda şi expresia literară vor fi convingătoare şi pline de surprize
creatoare. Insă, formula istoriografică propusă de aceştia nu poate fi înţeleasă, decât dacă ţinem sema de câteva realităţi ale societăţii româneşti din Transilvania: ocuparea provinciei de către hasburgi (1688) şi organizarea ei ca parte componentă a Imperiului, prin Diploma leopoldină (1691); unirea religioasă a unei părţi a românilor ardeleni cu biserica Romei (1698), fenomen interpretat din prizma unor raţiuni economico-materiale şi spiritiuale; contextul politic, economic şi cultural, datorat reformelor cu caracter raţionalist aplicate de Carol al VI-lea, Maria Tereza şi Iosif al II-lea ; lupta politico-naţională iniţiată şi condusă de Inochentie Micu-Klein (1700-1768) pentru recunoaşterea românilor transilvăneni ca egali ai naţiunilor privilegiate, menţinuţi până atunci în inferioritate; întemeierea şcolilor de la Blaj (în toamna anului 1754), pe băncile cărora s-au format cei mai de seamă creatori de cultură românească, educaţi în spiritul filosofiei wolfiene, din care se va recruta o parte din liderii Scolii ardelene şi elita mişcării Supplex Libellus Valachorum (1791); aflarea raţionalismului în slujba criticii inegalităţii naţionale şi transformarea istoriei într-o armă de luptă politică, într-o perioadă în care istoricii străini puneau sub semnul întrebării trecutul şi existenţa românilor (de-ar fi să ne gândim doar la Franz Joseph Sulzer ori la Johann Christian Engel); legătura relativ strânsă a reprezentanţilor Scolii ardelene cu biserica greco-catolică, mulţi dintre ei fiind educaţi în şcolile de la Blaj ori beneficiind din partea bisericii de stipendii pentru învăţătură în străinătate, având chiar studii teologice ori făcând parte la un moment dat în ordine călugăreşti. Un interes aparte pentru istorie au manifestat o serie de intelectuali români, mulţi dintre ei activi în cadrul episcopiei Blajului. Inochentie Micu-Klein, Gherontie Cotore, Ioan Săcădat reprezintă câteva exemple convingătoare. O cercetare atentă a memoriilor şi corespondenţei diverse purtate de episcopul In.Micu-Klein în ţară ori exil, la Roma (1744-1768) - multe publicate recent de istoricul Francisc Pall - în cadrul curajosului său program de emancipare politico-naţională a românlor ardeleni, cât şi manuscrisul Illustrium poetarum flores (accesibil prin ediţia Florea Firan şi Bogdan Hâncu) dovedesc apelul insistent la istoria naţională şi universală. Totodată, fostul profesor de la şcolile Blajului şi colaborator al dârzului episcop, Gherontie Cotore (1720-?) traduce Istoria schismei grecilor (1746) după lucrarea lui Louis Maimbourg (reprezentant al absolutismului catolic) şi elaborează Despre articuluşurile cele de price, în spiritul ideilor Contrareformei despre lumea ortodoxă şi încercarea de-a argumenta legitimitatea poziţiilor bisericii greco-catolice (pornind de la ideile lui Christophor Paiechic). Tot lui îi datorăm opusculul Cartea de religie şi obiceiurile turcilor. Protopopul Ioan Săcădat (?-1776), alt profesor de la Blaj, alcătuieşte o impresionantă colecţie de documente istorice, din care citează şi Gheorghe Sincai. Samuil Micu (1745-1806). Este primul istoric, la propriu şi la figurat, al Scolii ardelene. Provenit dintr-o familie de cărturari (din care au făcut parte episcopul In. Micu-Klein şi pictorul Efrem Klein), după ce învaţă la şcolile din Blaj (cu prima generaţie de profesori, Grigore Maior, Silvestru Caliani, Gherontie Cotore ş.a.) S.Micu frecventează cursurile Universităţii din Viena, în calitate de bursier al institutului Pazmaneum, audiind prelegerile lui Sonnefels, Rieger, Martini, Van Swieten. In perioada vieneză, fundamentală pentru profilul său spiritual, va lua contact cu ideile inovatoare ale jansenismului, galicanismului şi ale 17
iluminismului (varianta habsburgică, Aufklarung). In 1772, revenit la şcolile Blajului, inaugurează clasa de filosofie în gimnaziu, marcând un moment organizatoric şi educaţional de excepţie, prin lecţiile de etică şi aritmetică. După numai 5 ani, îl vom găsi la Viena, îndeplinind funcţia de “viceefemerius” la seminarul Sfânta barbara. Până în 1783, când se întoarce în Transilvania, S.Micu depune o eminentă activitate intelectuală, sub semnul reformismului iosefin, redactând Dictionarium valachicolatinum (prima lucrare lexicografică românească de tip poliglot, după opinia lui Mircea Seche) şi Brevis historico notitia originis et progressu nationis daco-Romanae, 1778 (conservată prin intermediul unui rezumat român). A redactat, totodată, prelucrări şi traduceri din filosofia lui Christian Wolf, devenind creator de terminologie filosofică originală, fără să ocolească domeniul patristicii, juridicului şi literaturii. Aufklarer de formaţie enciclopedică, spirit lucid al epocii lui Supplex Libellus Valachorum, redactor al celui de al doilea Supplex, S.Micu a fost angajat în lupta pentru emanciparea politico-socială a românilor. S-a implicat în polemicile filosofico-religioase ale timpului, de pe poziţii iosefine, galicane şi iluministe, intrând în dezacord cu clerul românesc superior. Propune, de altfel, aşezarea bisericii pe fundamente sinodale, în spiritul reformei catolice. Va activa, timp de doi ani (1804-1806), în cadrul tipografiei Universităţii din Buda. Orizontul său istoric trădează o largă documentaţie. Cunoştea multe limbi străine (latina, greaca, germana, maghiara, italiana, franceza), reuşind să consulte izvoare variate. Alături de surse diplomatice şi narative, apelează la folclor, arheologie, lingvistică etc. Opera istorică a lui S.Micu a beneficiat de lecţia umanismului şi preiluminismului cantemirian. Ca istoric, s-a format la îndemâna cărţilor lui Caesar Baronius, Jaques B.Bossuet, Lorentz von Mosheim, Charles du Cange, fără să-i fie străină şcoala erudită franceză (Claude Fleury, din care va şi traduce) ori barocul austriac. Este autorul unor sinteze istorice, pe lângă lucrarea mai sus-menţionată: Istoria românilor cu întrebări şi răspunsuri, 1791 (text cu certe valenţe didactico-moralizatoare); Scurtă cunoştinţă a istorii românilor (1796); Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor acum întracest chip aşezate şi din mulţi vechi şi noii scriitori culeasă şi scrisă (I Istoria românilor din Dacia; II Istoria domnilor Tării Româneşti (până la 1724); III Istoria domnilor Tării Moldovei (1595-1724); IV Istoria besericească a Episcopiei româneşti în Ardeal). Acelaşi Aufklarer a tradus din Cl.Fleury, Istoria ecleziastică sau bisericească (inclusiv Cuvânt înainte, valoros pentru metodologie) şi Istoria besericească pe scurt. Concepţia, metoda şi expresia lterară a istoricului pot fi ilustrate printr-un fragment din textul Către români (extras din Scurtă cunoştinţă a istorii românilor, editată de Cornel Cîmpeanu în 1963): “Socotind cu mintea mea zisa aceia a filosofului aceluia carele au zis că urît lucru iaste elinului să nu ştie elineşte, adevărat şi românului să poată zice, că urît lucru iaste românului să nu ştie istoria neamului său, că vedem cum toate neamurile au scris lucrurile mai marilor săi, şi să cuvinea aceasta omului carele are minte, că istoria iaste dascălul tuturor lucrurilor, şi bisericeşti şi politiceşti, că ia nu numai cu cuvinte, ci şi cu pilde avederează cele ce învaţă. Acest lucru cugetîndu-l eu am socotit că acum întîiu, încai pe scurt, să dau oarece cunoştinţă a neamului mieu cel românesc, carele pînă acum nici atîta cunoştinţă de neamul său nu are. Poate că să voar afla unii cu simţire tocma dobitocească, de voar defăima această osteneală a mea, zicând: ce foloseşte omului să ştie cele ce au fost; unii ca aceştea sînt tocma dobitoace, că numai dobitoacele nu ştiu lucrurile mai-
marilor săi”. Mesajul istoriografic iluminist, proprus de S.Micu, incită la discuţii de la prima lectură. Forma de redactare şi, mai ales, conţinutul la majoritatea lucrărilor lui S.Micu, începând cu De ortu, progressu, conversione Valachorum episcopis item arhiepiscopis et metropolitis eorum (1774) care are ca o sursă de inspiraţie Hronicul lui Dimitrie Cantemir, şi sfârşind cu Istoria şi lucrurile şi întîmplările românilor, text inedit până acum (cu excepţia începutului, tipărit în Calendarul de la Buda, 1806), apelează prin excelenţă la o viziune iluministă asupra istoriei. Pornind de la o anumită istorie realitate, pe care o interpretează într-un stil personal, S.Micu se dovedeşte adeptul purismului latin. Afirmă, totodată, continuitatea populaţiei româneşti pe teritoriul fostei Dacia felix. Ridică problema ocupării Transilvaniei de către triburile lui Tuhutum din perspectiva unui “contract” care trebuia respectat, românii urmând să aibă drepturi egale cu noii veniţi. Acelaşi istoric susţine, în spiritul Scolii ardelene, că perioadele care au urmat ar fi semnificat un declin pentru populaţia majoritară a Transilvaniei, adică pentru români, până la cucerirea provinciei de către habsburgi. Din acest punct al cunoaşterii S.Micu se declară un adept al despotismului luminat şi al reformismului iosefin. Gheorghe Sincai (1754-1816). Este al doilea istoric reprezentativ al Scolii ardelene. Originar dintr-o familie nobiliară scăpătată, după studii la Târgu Mureş, Cluj şi Bistriţa, Gh. Sincai va fi profesor la Blaj, la clasa de poetică şi retorică. Este trimis la Roma, ca bursier la colegiul De Propaganda Fide (din 1774). Studiile insistente în arhive şi biblioteci, contactul cu o documentaţie clasică, umanistică, cu dicţionarele şi lexicoanele epocii, lecturile constante din istoriografia secolelor XVII-XVIII (de pildă Anelele italiene ale lui Muratori) etc. vor fi fundamentale pentru profilul istoric al lui Gh.Sincai. După ce în 1779 primeşte doctoratul în teologie şi filosofie la Roma, îşi continuă studiile la Viena (1779-1782). Din 1782, îl găsim în Transilvania, cu rosturi educative în Blaj dar şi în Transilvania. Intră în conflict cu superiorii săi, în primul rând cu episcopul Ioan Bob. Este momentul în care părăseşte cinul călugăresc. Se înscrie, ulterior, alături de Samuil Micu, Petru Maior ş.a., în rândul semnatarilor lui Supplex Libellus Valachorum. Traversează o perioadă deosebit de dificilă (10 luni de detenţie la închisoarea din Aiud), după ce va activa ca perceptor pe moşia contelui Daniel Vass. Indeplineşte funcţia de corector la tipografia Universităţii din Buda. Moare în 1816. Definitorie pentru concepţia, metoda şi expresia literară a istoricului este Hronica românilor şi a mai multor neamuri încît au fost iale aşa amestecate cu românii, cît lucrurile, întîmplările şi faptele unora, fără de ale altora, nu se pot scrie preînţeles, din mai multe mii de autori, în cursul a 34 de ani culeasă şi după anii de la naşterea Domnului nostru Is.Hs. alcătuită. Textul este neterminat, expunerea faptelor oprindu-se la epoca Mariei Tereza. Inceputul lucrării este tipărit la Buda, în Calendarul din 1808. Renumele de care s-a bucurat Gh.Sincai şi textul cronicii sale a fost atât de mare, încât a ajuns şi în poezia cultă, pornind chiar de la soarta înregistrată de scrisul său istoric. Un exemplu l-ar putea constitui poetul Radu Gyr cu poemul Sincai (Balade, Bucureşti, 1943): “- Sin traista asta veche, ce duci care?// - Duc rumeguş de os de împăraţi// şi pajuri mari şi zimbri ferecaţi,// duc Tara ca pe-un bulgăre de soare.” Demers analistic şi savant, în care documentul precumpăneşte asupra naraţiunii istorice, cercetarea lui Gh.Sincai vizează o importantă problematică general românească. Scopul imediat (contemporan) al lucrării este de 19
netăgăduit, după cum vizibil este şi nivelul ştiinţific al demersului, calitativ superior textelor umaniste ori preiluministe. Istoria realitate a românilor este privită în mod logic şi legic, prin prizma centrului şi sud-estului european. Istoria cuceririi romane a Daciei; latinitatea, romanitatea şi continuitatea românilor; lupta pentru apărarea civilizaţiei europene susţinute de români conduşi de Stefan cel Mare ori Mihai Viteazul etc. trebuiau să fie, în faţa contemporanilor, exemple demne de imitat, într-un secol al raţiunii şi politeţei. Firul roşu al cronicii lui Gh.Sincai îl constituie, după cum s-a stabilit deja, funcţia naţională şi socială a istoriei. Opera impresionează, de la primele pagini, prin naraţiunea colorată şi dinamică şi, mai ales, datorită eşafodajului documentar. Spiritul critic al istoricului este destul de vizibil, pe parcursul naraţiunii, opiniile fiind susţinute de documente autentice. Sub aspectul concepţiei şi metodei, istoricul Gh.Sincai se apropie de spiritul lui Mabillon şi Tillemont, dovedind o înţelegere corectă şi personală a istoriei realitate, pe calea ideilor europene trasate de Muratori. Iluministă, concepţia istorică a lui Gh.Sincai trădează afinităţi şi cu scrisul istoric german (ilustrat îndeosebi de Engel). Istoria realitate repovestită în paginile Hronicul şi, mai ales, ideile politice, sociale, religioase şi culturale îndrăzneţe, care străbăteau textul de la un capăt la altul, au determinat autorităţile transilvănene - prin intermediul cenzorului să interzică tipărirea. Aceasta este şi explicaţia nedreptei sentinţe emisă de cenzor: “Opus igne, author patibulo dignus” (“Cartea e demnă de foc, autorul de furci”). Ductul istoric românesc romantic (M.Kogălniceanu, N. Bălcescu, Al.Papiu Ilarian ş.a.) s-a nutrit şi din cronica lui Gh.Sincai. Fragmentul, pe care-l oferim în continuare, este reprezentativ pentru nivelul cunoaşterii istorice a fostului director asupra şcolilor naţionale româneşti din Marele Principat al Ardealului, în raport direct cu o viziune particulară asupra istoriei realitate contemporană lui: “Tyrănnia aceasta socotind-o augustă Casa Austriei şi fiindu-i milă de beţii români, după ce au luat Ardealul de la turci, la sfârşitul veacului al şaptesprăzecelea, au adus unirea între românii din Ardeal, numai ca să se poată ajuta nobililor şi preoţilor celor româneşti, carea unire n-au stat nici stă din alta fără numai se nu clevetim pre cei ce ţin de Beserica Romei, pentru obieciurile lor, iară noi românii se ţinem obiceiurile Besericei Resăritului şi lătinii încă se nu clevetească pre noi, căci cele patru punturi, care sînt între uniţi şi neuniţi (cu ertare să fie zis de mine), necum se le ştie cei proşti şi neînvăţaţi, dară dintre cărturarii româneşti încă mulţi nu le înţeleg, ci numai pleve vorbesc, neînţelegînd unul pre altul. Unirea aceasta, cum se va arăta la locul său, mai pre urmă numai popilor au folosit, că aceştea au dobândit puţină scutinţă cam anevoe, dară nobilii au rămas şi rămân cu buzele drîmboiate până astăzi, căci lătinilor destul le iaste că înşelând pre români în partea lor, au putut învinge cu numerul pre calvini, carii în sine era cei mai tari, în timpul acela. Românii cei proşti au gemut supt tyrănie pînă la anul 1785, când s-au milostivit avgustul împăratul Iosif II a strica iobăgia, precum se va arăta la anul acela. Barem de ar fi trăit împăratul Iosif pînă cînd ar fi uşurat şi jugul bieţilor proşti, carii nu mult s-au uşurat prin stricarea iobăgiei.” Prima istorie completă şi unitară a poporului român, redactată de Gh.Sincai, beneficiază de o documentaţie impresionantă. Comparativ cu D.Cantemir, care utilizează în Hronic peste 100 izvoare, istoricul ardelean trimite la câteva mii. Nu sunt omişi autorii clasici greci şi latini, cronicarii bizantini şi romani,
lucrările lui D.Cantemir, istorici unguri, ruşi, germani, polonezi, italieni, francezi etc. Alături de texte narative, el va apela şi la diplomatică, dacă avem în vedere documentele şi piesele de arhivă depistate la Roma, Viena, Buda şi Pesta, folosite în redactarea cronicii. Importanţa politică a cercetării sale este iniscutabilă, când ne gândim că textul lui Gh.Sincai “sparge” graniţele politice vremelnice, istoria românească fiind abordată dintr-o perspectivă unitară, la îndemâna criteriului cronologic. Cu toată metodologia aplicată de Aufklarer , care nu dovedeşte suficientă înţelegere faţă de cauze, motive şi pretexte în abordarea istoriei realitate, textul lui Gh.Sincai depăşeşte nivelul cronisticii obişnuite, conţinând trăsături caracteristice pentru o cercetare istorică propriuzisă specifică epocii Luminilor. Sub raport cronologic, istoricul se referă la un eşantion de timp cuprins între anii 86-1739, intenţia sa fiind de-a aborda istoria realitate până în anul 1808. Orizontul istoriografic propus de Gh.Sincai, comparabil până la un moment dat lui S.Micu, mărturiseşte adeziunea la ideea purismului latin şi a “contractului” între triburile migratoare ale ungurilor lui Thuhutum cu populaţia băştinaşă (sec.IX-X). Intr-o epocă a raţiunii, filosofiei şi ştiinţei, cum a fost secolul Luminilor, Gh. Sincai rămâne un “homo religiosus” doar până la un anumit punct - el socotind că Dumnezeu se află la baza tuturor faptelor. Insă, evenimentele nu mai sunt interpretate prin prizma unor cauze de natură ci se oferă explicaţii raţionale şi credibile, specifice aceluiaşi secol al Luminilor. Concepţia, metoda şi expresia literară la istoricul Gh.Sincai ar putea ridica alte numeroase probleme, pornind de la cele două ediţii din Hronică, datorate lui Al. Papiu Ilarian (1886), respectiv lui Florea Fugariu şi Manole Neagoe (1967-1969). Sever apreciată de N. Iorga, care o considera doar “/.../ o carte rece, o carte învăţată, o carte folositoare, dar moartă/.../”, lucrarea lui Gh.Sincai aminteşte, la îndemâna documentaţiei, de perioada erudiţiei istorice (anterioare Iluminismului). De altfel, o justificare culturală şi politică a demersului istoriografic al lui Gh.Sincai pentru poporul român am putea-o găsi în opinia istoricului Edgar Quinet: “El a făcut pentru români, ceea ce Muratori a făcut pentru Italia, benedictinii pentru Franţa şi ce lipsea mai mult unei naţiuni mîndră de trecutul său şi de prezent.” 1) 2) 3) 4)
Bibliografie selectivă Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, Cluj, “Dacia”, 1972. Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, “Dacia”, 1984. Idem, Sub semnul Luminilor Samuil Micu, Cluj, “P.U.C.”, 2000. Mircea Tomuş, Gheorghe Sincai. Viaţa şi opera, Bucureşti, “Minerva”, 1994.
21
ISTORIOGRAFIA ILUMINISTĂ ROMÂNEASCĂ (II) Petru Maior (1761-1821) Scrisul istoric cel mai bine difuzat şi datorat reprezentanţilor Şcolii ardelene a fost acela semnat de P.Maior. Provenit dintr-o familie nobiliară din părţile mureşene, P.Maior va urma cursurile şcolilor în Tg.Mureş şi la Blaj. La sugestia profesorului Ignatie Darabant va fi trimis ca bursier la Roma, în 1774, de către episcopul Grigore Maior. Studiază teologia şi filosofia la colegiul De Propaganda Fide, pentru ca apoi să audieze cursurile de drept canonic la Universitatea din Viena. Contactul cu universul jansenist, alături de spiritul reformei catolice şi al iluminismului; lecturile din opera istorică a lui Muratori; efervescenţa creatoare cauzată de reformismul iosefinist ş.a.vor marca profund profilul spiritual al lui P. Maior. Evident, nu trebuie uitată emulaţia culturală din Blaj, în atmosfera tentativelor de reluare în alte condiţii social-politice a programului politico-naţional iniţiat de episcopul Inochentie Micu-Klein. Reîntors în ţară, în 1780, va preda la Blaj “logica, metafizica şi dreptul firii”, apoi dreptul canonic. Ajuns protopop de Reghin, din 1780, P.Maior desfăşoară o impresionantă activitate pastorală şi culturală, contribuind la reorganizarea învăţământului sătesc de pe Valea Mureşului ori adunînd materiale în scopul redactării istoriei naţionale, respectiv istoriei bisericeşti. Elocvent este, în acest sens, un izvor istoric care glăsuieşte:”/.../ Mergea Petru Maior prin sate unde adunând pruncii, făcea examen, pe cei ce ştiau îi lăuda,pre ceilalţi îi dojenea părinteşte şi
rânduia mijlocirea să înveţe. Vara umbla pe câmpuri, prin păduri unde ştia că sînt adunaţi pruncii a paşte vitele, şi văzându-i îi striga la dânsul, carii cunoscându-l îndată alergau toţi acolo, şi el îi întreba cele ce au învăţat şi de nou îi mai învăţa şi-i lumina având o deosebită dulceaţă de a băilui cu pruncii pentru care tuturor era iubit. Atâta a fost aprins Petru Maior voia pruncii lor spre învăţătură cât pruncii uitaseră jucăriile lor, şi când se întâlneau la uliţă tot de învăţătură grăiau şi se întrebau unul pe altul, fetele cele mari încă adunate la şezătoare a toarce, în loc de obicinuitele nebunii, despre învăţătura lucrurilor celor sfinte povesteau şi se întrebau”. Este epoca în care alcătuieşte Protopapadichia, scriere polemică antipapală în care predomină ideile janseniste şi galicane, text care prin forma de redactare şi prin conţinut îlaşează pe P.Maior în spaţiul iluminist central european. Redactează, alături de alţi intelectuali, câteva memorii pregătitoare ale lui Supplex Libellus Valachorum (1791), document programatic al luptei politiconaţionale a românilor din secolul Luminilor. Cu sprijinul episcopului Samuil Vulcan este numit, în toamna anului 1808, cenzor la tipografia Universităţii din Buda. Într-un climat adecvat, va desfăşura o intensă activitate de răspândire a culturii, prin arta tiparului, tălmăcind şi editând,nu o dată anonim, texte pentru popularizarea ştiinţei în rândurile societăţii mai puţin educate. Este perioada în care apar şi operele istorice fundamentale pentru profilul intelectual al lui P.Maior:Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812) şi Istoria bisericei românilor (1813). Va muri la Buda, în anul 1821. Concepţia, metoda şi expresia literară a istoricului P.Maior trimit spre un indiscutabil orizont iluminist. Dacă sub raport filosofic poate fi depistată în sistemul gândirii sale influenţa lui Blaise Pascal, Christian Wolf ori Christian Baumeister, orizontul istoric va fi marcat- după cum s-a demonstrat deja în istoriografie-de ideile lui Bossuet, Muratori, Du Cange, Mabillon, Puffendorf,Cantemir, Engel, Benkö ş.a. Coordonatele demersului istoriografic indică preocupări savante, spirit polemic, militantism cultural şi politic, în vederea emancipării poporului român. Demonstrarea latinităţii, romanităţii, continuităţii şi unităţii românilor din teritoriul fostei provincii Dacia, cu scopul afirmării legitimităţii drepturilor politice şi de altă natură în Transilvania secolului Luminilor, pe care le solicitau conaţionalii lui, este ideea cardinală a demersului istoric la P. Maior. Chiar dacă n-a atins eruduţia lui S.Micu şi Gh.Şincai, sinteza si polemica rămân două din calităţile principale ale paginilor istorice alcătuite de fostul protopop din Reghin. Este şi motivul pentru pentru care opera istorică s-a bucurat de o relativ largă audienţă în diferite medii intelectuale, poate şi datorită faptului că lucrările sale au văzut lumina tiparului. “Cartea neamului”, după cum bine a definit-o David Prodan, Istoria pentru începutul românilor în Dachia abordează o singură problematică: istoria poporului român în epoca de început. Încercând să o soluţioneze, autorul renunţă, parţial, la nararea istoriei realitate, bazându-se mai mult pe diplomatică. Într-o perioadă în care erau răspândite ideile calomnioase asupra istoriei româneşti ale lui Sulzer şi Engel (susţinute de Joseph Karl Eder), polemica şi temperamentul ardent al autorului vor conferi stilului său incontestabile valenţe educative şi plastice. Adept al purismului latin, P.Maior abordează în formulă istoriografică iluministă problema “contractului” între triburile ungurilor conduşi deThuhutum, care au venit în Transilvania, şi conducătorii populaţiei 23
autohtone.Însă istoricul nu este suficient de fundamentat, atunci când afirmă că românii ar fi scris cu litere latine până în secolul al XV-lea. Era o eroare culturală, pe care am întâlnit-o şi la D.Cantemir. Abordarea greşită a problemei exterminării dacilor, a latinităţii totale a limbii românilor şi a romanităţii lor era o evidenţă exagerare, explicabilă pe undeva, sub raport politic şi cultural. Cu atât mai mult cu cât învăţatul slavist Bartholomeus Kopitar (1780-1844) ridica problema contopirii dacilor cu coloniştii romani, respectiv punea problema rolului limbii dacice în formarea limbii romăne. De fapt, între aceşti doi erudiţi va fi o întreagă polemică, nevalorificată încă sub aspect cultural şi politic. Particularităţile ductului istoriografic iluminist propus de P.Maior le ilustrăm cu un fragment din lucrarea în fruntea căreia a fost pus drept motto:” Cu anevoie iaste a nu grăi adevărul /.../.” Căci, din acest punct de vedere, reprezentativ este un fragment din Cuvânt înainte:”Zburdare aşa nedumerită în mulţi din cei streini iaste de a vomi cu condeiul asupra românilor, strănepoţilor romanilor celor vechi, orice le şopteşte lor duhul acela, care la mai demult spre aceaia îi întărâta pe varvari, ca pre romani sau ca pre domnii lor să-i urască, sau lor ca prea vitezilor biruitori a toată lumea să le pismuiască, cât şi când fără de nici o dovadă iscodesc ceva, sau şi minciuni apriate spun asupra românilor, însă socotesc că lumea toată e detoare să creadă nălucirilor lor, ba, de la o bucată de vreme, precum măgariu pre măgariu scarpină, aşa unii de la alţii împrumutând defăimările, fără de nici o cercare al adevărului, de izvod le dau stampă şi cu cât românii mai adânc tac, nemica răspunzând nedrepţilor defăimători, cu atât ei mai vârtos se împulpă pre români a-i micşora şi volnicile a-i batcojori”.(Ediţie critică de Florea Fugariu, 1976). Reprezentant al bisericii greco-catolice din Transilvania, fostul protopop de Reghin alcătuieşte prima lucrare monografică asupra bisericii, în care abordează, independent şi destul de complet, o instituţie fundamentală din viaţa poporului român, din perspectiva întregului spaţiu locuit de strămoşi. Din acest punct de vedere, remarcabil pentru efortul istoriografic onorat de P.Maior este un fragment din Cuvânt înainte, care deschide Istoria bisericei românilor:”De vreme ce fieşte carele vede, că eu cu fapta aceasta am purces pre o cale necum de alţii bătută, ci până acum nice ispitită de cineva, nimene nu poate aştepta de la mine o istorie deplină. Eu întru acea scurtă vreme, în care am lucrat la această istorie, nu atât pot zice, că o am iscusit, cât că o am grămădit; că mare parte a ei stă din monumânturi şi scripturi, care din arhivurile vlădiciei uniţilor şi a episcopiei neuniţilor din Ardeal, şi de pre aiurea adunate, le am la mână sau în originale, sau autenticate; şi acelea care sînt în limba lătinească pentru scurtarea cărţii, şi cruţarea cheltuielilor stampei, ne le-am prefăcut şi pre limba românească, fără în singură limba lătinească, în care te aflai, m-am socotit a le lăsa. Deci eu aci numai cât am aruncat sămânţa, şi am făcut ceva gătire, ca altul harnic, carele s-ar apuca mai de cu bună vreme a vârstei sale a face un lucru aşa frumos, precum este istoria besericei românilor, să nu se ostenească a căuta şi acele, care le-am însemnat, sau le-am descris aici. Adevărat acela folos l-am făcut cu istoria aceasta, cât multe monumânturi din cele ce au vecuit până în timpul acesta, şi scripturi, care au ajuns la mânile mele, să se pună afară de primejdia perirei;nice să nu zacă de aici înainte ascunse întru întunerec, ci tuturor să fie cunoscute. Şi aceia mărturisesc întru adevărat, că toate monumânturile le-am scris cu dreptate, şi cele întâmplate în veacul mieu cu adevărăciune, şi desvălit le spun.”
Ion Budai Deleanu (1760-1820). Este al patrulea şi cel mai complex istoric al Şcolii ardelene. Important creator în beletristica epocii şi faimos istoric, activ în limitele istoriografiei iluministe şi într-un climat cultural care indica liberalismul timpuriu, la îndemâna cercetărilor de istorie naţională sud-est europeană (iniţiate de “şcoala istorică” de la Göttingen prin străduinţele lui Ludwig August Schlözer), autorul Ţiganiadei a fost şi un Politiker angajat în mişcarea Supplex Libellus Valachorum, transformând istoria într-o armă de luptă pentru cuceriri politice şi naţionale. Născut în Cigmău (Hunedoara), într-o familie din care s-au ridicat funcţionari şi preoţi, I.Budai-Deleanu învaţă la şcolile din Blaj (într-o epocă în care se făceau simţite şi aici elemente de filosofie leibnitziano-wolffiene). Conduse de episcopul Grigore Maior, şcolile i-au oferit posibilitatea pentru studierea literaturii europene a vremii şi cultivarea limbilor străine, într-un amplu context în care se continua linia directoare politico-naţională trasată de Inochentie Micu-Klein. Din 1777, îl vom găsi la Viena, citadelă europeană impregnată de emulaţia culturală şi politică a reformismului terezian. Înscris la Universitate şi locuind la Sf.Barbara (instituţie care a beneficiat de o bogată bibliotecă nonconformistă, cu lucrări reprezentative pentru jansenismul şi galicanismul epocii), I.Budai-Deleanu va audia cursurile de filosofie (17771779) şi de teologie (1780-1783). Perioada universitară vieneză va marca definitiv spiritul polihistorului, dacă ţinem seama de curentul iosefin ilustrat de Joseph Sonnefels şi de Martini, reprezentantul doctrinei politice în epocă, de cursurile de filosofie wolffiană, interesul pentru istoria bisericească, pasiunea faţă de limbile străine şi desigur, prelegerile pentru istoria antică, geografia, medievală şi studiul diplomaticii. După epoca vieneză, va urma un scurt stagiu la Blaj, în urma căruia se va stabili la Lwov (Galiţia), obţinând funcţia de secretar la Tribunalul provincial. În 1796, ocupă postul de “sfetnic chesaro-crăiesc” la Curtea de Apel. Va deceda în 1820. O privire de ansamblu asupra ductului istoriografic datorat lu I.BudaiDeleanu ne pune în contact cu mai multe lucrări, dintre care reprezentative sînt:De originibus populorum Trasylvaniae commentatiuncula cum observationibus historicocriticis (operă editată în 1991 de Ladislau Gyémánt), la care ar trebui ataşate Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt şi De unione trium nationum et constitutiones approbatae Transilvaniae; Istoria slavilor; Introducere istoricească în Lexiconul românesc-nemţesc (încheiat în 1818); Wiederlegung der zu Klausenburg 1791über die Vorstellung der Walachischen Nation herausgekommenen Noten/Combaterea notelor publicate la Cluj în 1791 cu privire la petiţia naţiunii române/ (editată de Iosif Pervain, în 1970); Kurzgefasste Bemerkungen über Bukowina (tipărită în 1915 de Ion Nistor). Dintre titlurile înşirate mai sus, care ilustrează prin metodă concepţie şi expresie literară istoriografia iluministă românească (datorată orientării Şcolii ardelene), abordăm acum şi aici doar De originibus populorum Transylvaniae/.../. Oricare din cele două părţi le-am parcurge (Partea I. Cuprinde cele mai de seamă prefaceri ale Daciei, precum şi faptele popoarelor care au locuit / această ţară/ în decursul vremii; Partea II.Despre originile popoarelor din Dacia), ne vom întîlni nu numai cu o interesantă istorie realitate, abordată dintr-o perspectivă particulară, dar şi cu impresionante note, adevărate digresiuni istorico-critice care dovedesc aplicaţie şi sistem. Având drept scop elucidarea unor probleme 25
neclare ( ori controversate), aceste note ne aduc ne aduc aminte de erudiţia europeană din secolul al XVII-lea. Fiecare dintre noi s-ar putea convige de aceasta,lecturând din partea I cele 11capitole (de la cap.I Perioada care se întinde de la Potop până la expediţia lui Darius Hystaspis,regele perşilor, împotriva sciţilor până la cap.XI De la anul 1538 până la anul 1699) ori din partea a doua, cele opt capitole, inclusiv apendicele (de la Despre originile popoarelor în Dacia până la Despre originile saşilor în Transilvania, respectiv Despre uniunea celor trei naţiuni şi Approbatae Constitutiones ale Transilvaniei). Paragraful I al Părţii I (Cuprinde cele mai de seamă prefaceri ale Daciei, precum şi faptele popoarelor care au locuit /această ţară /în decursul vremii) este de natură să ne convingă, de la început, de concepţia, metoda şi expresia literară a lui I.Budai-Deleanu:”Atunci când m-am hotărât să cercetez originile popoarelor care în epoca noastră locuiesc în Transilvania, am socotit că nu va fi nepotrivit dacă voi înfăţişa înainte pe scurt unele lucruri despre vechii locuitori ai Daciei şi despre cele mai de seamă prefaceri/ ale acestei ţări/, extinzându-mi totodată povestirea şi asupra regiunilor vecine cu Transilvania, adică Ungaria Răsăriteană şi cea de dincoace de Tisa, Ţara Românească şi Moldova, atât pentru că odinioară Dacia a fost alcătuită din aceste /provincii/ cât şi deoarece şi de altminteri se potrivesc într-atâta încât par a forma într-un fel o singură ţară, sortită de natura însăşi unui singur popor şi unei singure stăpâniri, şi despre care se ştie că au fost locuite din vechime cam de aceleaşi neamuri şi au fost supuse apoi aceloraşi prefaceri.” Ideea de unitate românească, din perspectiva geopoliticii, este mai mult decât evidentă. Ductul istoriografic propus de I.Budai-Deleanu, cercetat cu aplicaţie şi sistem în ultimii ani, impune câteva concluzii specifice unui astfel de travaliu: efortul îndrăzneţ de-a stabili un acord între tradiţiile istorice profane şi Biblie; referinţele constante la nume consacrate în istoriografia antică, medievală şi modernă contemporană (câţiva din autori făcând parte din “Şcoala de la Göttingen”, în frunte cu Ludwig August Schlözer), din care vom cita doar câteva exemple ilustre:Ammianus Marcellinus, Arianus, Dimitrie Cantemir, Cato cel Bătrân,Chalcocondil, Dio Cassius, Joh.Christian, Engel, Eusebiu, Herodot, Homer, Horaţiu, Jordanes, Justinus, Machiavelli, Lud.Ant.Muratori, Ovidiu, Pausanias, Plutarh, Polibiu, Procopiu din Caeserea, Strabo, Tacit, Johannes de Thurócz, Titus, Livius Laurentius Toppeltinus, Varro, Zosimus ş.a. Nu putem ignora, de asemenea, un amănunt semnificativ: concepţia şi metoda istorică aplicate de I.Budai-Deleanu deschide, chiar dacă prin anumite elemente timide, drumul istoriografiei romantice la români şi o direcţionează către cultura germană.În acest sens, simptomatică ni se pare afirmaţia lui I.Budai-Deleanu în Prefaţă la Lexiconul românesc-nemţesc referitoare la cultura germană: “/.../ neamul nemţesc dintru toate altele este cel mai aproape de neamul nostru şi cultura lui au ajuns la acel grad, cât şi franţezii şi italienii tălmăcesc cărţile nemţilor pre limba sa.” I.Budai-Deleanu şi-a adus contribuţia şi în domeniul criticii şi teoriei istoriei, făcând apel la rigorile istoriografiei savante şi pledând pentru o viziune asupra istoriei europene, mai ales a celei din răsăritul continentului. De altfel, insistă şi asupra Renaşterii europene, pe care o interpretează ca o resurecţie a culturii antichităţii greco-romane. Reproducem, de pildă, un fragment din Introducere istoricească la Lexiconul românesc-nemţesc, semnificativ pentru elemente ale criticii şi teoriei istorice:”Vrând eu, dar, acum a-mi spune socoteala despre lucrul acesta, fără părtăşie, adecăs-arăt pentru purcederea
românilor, precum am aflat la istorie şi precum să cunoaştem din însuşi limba lor, mă aflu îndetorit a întări cele ce voi dzice cu cele mai întemeiate dovezi, cu atât mai vârtos cu cât socoteala mea este cu totul împotriva celor mai sus pomeniţi bărbaţi. Cetitorul va cerceta apoi dovezile şi va judeca: care dintre noi este mai aproape de adevăr, eu sau potrivnicii? Toată cercetarea este singur pentru un adevăr istoricesc sau pentru apropierea către adevăr, fiindcă de alte,fieştecăruiu cetitoriu, precum şi romănilor celor mai pricepuţi, adiafor lucru este şi trebuie să fie: ori să purceagă naţia sa de la romani sau de la daci, ori de la mecar ce alt neam.”(Ediţie Mirela Teodorescu). Este de domeniul evidenţei, că istoriografia românească iluministă nu poate fi rezumată, în cazul Transilvaniei, doar la reprezentanţii principali ai Şcolii ardelene. Au existat şi alţi cărturari care, prin activitatea şi lucrarile lor, au dovedit insistente preocupări istoriografice, chiar dacă de mai mică întindere şi diluate ca substanţă. Ne gândim, în această ordine de idei, la Radu Tempea I, Radu Duma, Dimitrie Eustatievici, Ioan Monorai, Gheorghe Montan (pentru partea întâia a Luminilor româneşti) şi la Damaschin Bojincă, Nicolae Stoica de Haţeg, Ioan Trifu Maiorescu şi Eftimie Murgu (pentru sfârşitul fenomenului istoriografic iluminist). De pildă, un interesant orizont istoriografic dovedeşte Radu Tempea I (1691-1742), preot la biserica Sf.Nicolae din Şcheii Braşovului. El a rezumat cronica protopopului Vasilie (1392-1633) şi a încheiat-o în 1742. Istoria sfintei beserici a Şcheii Braşovului (după care au publicat ediţii Sterie Stinghe, Octavian Şchiau şi Livia Bote) oferă interesante date istorice cu caracter local, atitudinea făgărăşenilor şi braşovenilor faţă de unirea cu biserica Romei, relaţiile lui Constantin Brâncoveanu cu Braşovul etc. Preot la Cergău Mare, Ioan Monorai (1756-1833) redactează Scurtă cunoştinţă a lucrurilor Dachiei şi mai ales ale Ardealului şi ale altor mişcări care în zilele ceste mai de curând să întâmplară în Europa. Culese şi puse în rând prin un Patriot Român la anul 1820. Lucrarea, din care s-au păstrat şi două variante latineşti, a beneficiat de efervescenţa istoriografică generată de Istoria lui P.Maior, autorul abordând în ansamblu istoria Ţările Române, cu precădere a Transilvaniei, din antichitate până în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Perioada de sfârşit a istoriografiei iluministe româneşti poate fi ilustrată plenar prin scrisul istoric al lui Damaschin Bojincă (1802-1869) şi Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1833). Jurist, publicist şi istoric, D. Bojincă este un continuator al mişcării culturale şi politice ilustrate de Şcoala ardeleană. După studii teologice şi juridice la Timişoara,Vârşeţ, Szeged, Oradea şi Pesta, va activa ca redactor la Biblioteca românească a lui Zaharia Carcalechi, publicând mai ales texte istorice. Depune o impresionantă activitate juridică la Buda, în Moldova ( în speţă, la Iaşi), adaptând Codul Calimach şi Condica civilă a Moldovei,fără să ocolească învăţământul teologic şi superior din Iaşi. Textele sale istorice au afirmat latinitatea limbii românilor, romanitatea şi continuitatea în spaţiul fostei Dacia, respectiv unitatea istoriei româneşti. De fapt, concepţia, metoda şi expresia literară a lui D.Bojincă sunt susţinută de un cordial patriotism, după cum rezultă din majoritatea textelor (editate de N.Bocşan, în 1978, sub titlul Scrieri.De la idealul luminării la idealul naţional) , dacă ar fi să ne gândim doar la Diregătorul bunei creşteri, Buda, 1830; Animadversio in Dissertationem Hallensem, Pesta, 1827; Anticile românilor, Buda, 1832. 27
Aufklärer care a depus o susţinută muncă de ridicare a poporului prin două căi legale, şcoală şi bisericească, Nicolae Stoica de Haţeg a redactat manuale şi a prelucrat texte pentru luminarea unor categorii sociale modeste (ca educaţie şi venituri materiale), a scris cronici în limbile română, germană şi sârbă, făcând cunoscute cele mai importante fapte din istoria naţională. Notăm, în acest context, că aria preocupărilor sale istoriografice, sub raportul concepţiei, metodei şi expresiei literare, este vastă şi inegală ca realizare intelectuală, dacă ar fi să ne gândim la Scurtă cronică a războiului din 1788-1791 (editată de N.Iorga, 1940); Cronica Banatului (valorificată de Damaschin Mioc, 1969); Sârbii în Banat, 1816; Faptele lui Hercule, 1817; Viaţa lui Alexandru cel Mare (prelucrare după Curtius, 1825); Cronica districtului Mehadiei, redactată în 1829 ( şi editat, în 1984, de către Damaschin Mioc şi Costin Feneşan) ş.a. Excursul prin istoriografia iluministă din Transilvania, din care am abordat cu precădere cei mai importanţi reprezentanţi ai Şcolii ardelene-Samuil Micu, Gheorghe Şincai Petru Maior, Ion Budai-Deleanu- la care am adăugat câţiva intelectuali din cele două generaţii de Aufklärer-i cu notabile preocupări în domeniu este incomplet. O afirmăm, din capul locului şi în cunoştinţă de cauză, datorită complexităţii şi vastităţii problematicii. De pildă, dacă vom rămâne în spaţiul istorico-geografic al Transilvaniei ar trebui să cercetăm ductul istoriografic săsesc şi maghiar, respectiv să judecăm teoriile neştiinţifice ale unor dintre reprezentanţii lui, privitoare la originea, latinitatea, romanitatea şi continuitatea românilor din fosta Dacie. Bibliografie selectivă 1) 2) 3) 4)
D-tru Ghişe, Pompiliu Teodor, op.cit. Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe europene. Maria Protase, Petru Maior: un ctitor de conştiinţe, Bucureşti, “Minerva”, 1973. Lucia Protopopescu, Noi contribuţii la biografia Ion Budai-Deleanu. Documente inedite, Bucureşti, Edit. Acad., 1967.
ISTORIOGRAFIA PREROMANTICĂ ŞI ROMANTICĂ O cercetare cu aplicaţie şi sistem a iluminismului românesc va fi de natură să pună în evidenţă, şi la scara preocupărilor istoriografice, una din trăsăturile lui fundamentale: lipsa unei opoziţii ireductibile între evul mediu clasic şi veacul al XVIII-lea, chiar între iluminism (pe cale de dispariţie) şi romantism (care începe să se cristalizeze). La baza fenomenului - unic în felul lui - se află temeiurile naţionale abordate în chei diferite de ambele epoci şi orientări culturale. Din acest unghi al observaţiei, iluminismul românesc se deosebeşte de cel francez ori englez şi se apropie - până la un anumit punct de fenomenul german (particularităţile naţionale, structurile juridicoconstituţionale, cultura modernă, potenţarea naţionalului etc. întâlnite în ambele spaţii istorico-geografice). Abordarea de către istoricii iluminişti a textelor galicane, care stimulau tendinţele de autonomie naţională în faţa universalismului catolic şi a iosefinismului uniformizator, a favorizat continuitatea în cultura românească, la graniţa dintre iluminism şi romantism. Aşadar, în
cazul istoriografiei româneşti nu poate fi vorba de o negaţie neistorică a unor valori iluministe ci de o reaşezare a istoriei naţionale. De fapt, istoriografia preromantică şi romantică va utiliza, din arsenalul ideologic al Luminilor româneşti, tot ceea ce pleda pentru naţional în devenirea istorică a unui popor. Cadrul politico-istoric Importantele mutaţii politice, sociale, economice, culturale şi religioase intervenite pe plan european - cauzate în speţă de Revoluţia franceză şi de războaiele napoleoniene - au determinat profunde transformări şi în mentalitate. Treptat, ideologia iluministă, dominată în secolul al XVIII-lea, va fi înlocuită cu romantismul (începând cu deceniul 4 al secolului al XIX-lea). Contextul politico-istoric al epocii, marcat de ideea naţională, va fi influenţat de mai multe mutaţii, dintre care mai importante sunt: afirmarea burgheziei şi dezvoltarea mai multor războaie în Europa care au potenţat conştiinţa naţională; intensificarea mişcărilor naţionale în centrul şi sud-estul continentului; renunţarea la cosmopolitismul Luminilor şi pledoaria pentru libertate şi unitate naţională; abordarea istoriei fiecărui popor, respectiv trecutul naţiunilor, în comparaţie cu universalismul raţionaliştilor; aplecarea cu înţelegere asupra istoriei evului mediu, interpretată din perspectiva formării şi afirmării popoarelor europene; umanizarea istoriei şi sublinierea rolului important al poporului în desfăşurarea ei etc. O cercetare de ansamblu a istoriografiei în perioada romantică este de natură să semnaleze câteva importante schimbări şi în stil, istoria devenind descriptivă, textele dovedind predelecţie pentru fraze colorate şi plastice, ajungându-se la descrieri amănunţite (locuri, obiceiuri, personaje, costume, elemente anecdotice etc.). Este vorba de redarea culorii locale pentru fiecare perioadă istorică abordată, respectiv la fiecare eveniment. Sunt unele opinii conform cărora marele model european al istoriografiei romantice ar fi fost cunoscutul romancier Sir Walter Scott (1771-1832), el însuşi cu preocupări istorice. După părerea noastră, exemplul convingător trebuie căutat mai ales în istoriografia franceză, unde-l întâlnim pe Augustin Thierry (1795-1856), semnatarul unor volume despre cucerirea normandă a Angliei, epoca merovingiană şi “Starea a treia”. Nu-l putem uita pe Jules Michelet (1796-1874). Alături de istoriografia franceză, care a influenţat prin unii din reprezentanţii ei ductul românesc al domeniului, marele exemplu european este Leopold von Ranke (1795-1886). Strălucit reprezentant al romantismului german, într-o epocă de afirmare a statului prusac, von Ranke şi şcoala sa au pledat pentru o istorie cunoaştere “aşa cum s-a întîmplat”, bazată pe documente care erau supuse unei atente critici. Concepţia, metoda şi expresia literară a lucrărilor istoricilor germani romantici, după cum rezultă şi din sinteza lui Eduard Fueter, accentuează rostul resurselor documentare şi abordează corect izvoarele, în perspectiva unei istorii realiste. Raportată mai ales la realităţi naţionale, istoriografia romantică românească a fost determinată de o serie de transformări economice, politice, sociale, culturale şi religioase specifice: perioada prerevoluţionară, aşa-zisul Vormärz, revoluţia de la 1848-1849 din Moldova, Tara Românească şi Transilvania, unirea Moldovei cu Muntenia (1859) şi reformele din epoca domniei lui Alexandru Ioan Cuza, fără să omitem situaţia complexă postrevoluţionară din Transilvania, apăsătoarele decenii ale absolutismului (1849-1859) ori anii de grea încercare pentru naţiunea română cunoscută sub 29
denumirea de “Ausgleich” (1865-1869), ca să rămânem la câteva jaloane (inteligent trasate de Keith Hitchins). Preocupări istoriografice româneşti preromantice La graniţa dintre iluminism şi romantism pot fi încadrate preocupările istoriografice a doi intelectuali români din Transilvania, Vasilie Popp şi Florian Aaron. Cine va parcurge textele istorice ori diferite fragmente, în care ei abordează istoria realitate, se va întâlni cu un nou univers istoriografic, care atrage atenţia prin concepţie, metodă şi expresie literară. In această ordine de idei, viaţa, activitatea şi opera lui Vasilie Popp(1789-1842) ne aminteşte de enciclopedismul Luminilor româneşti şi demonstrează aspiraţiile culturale ale generaţiei de intelectuali din Vormäz, aflată sub semnul romantismului, restauraţiei şi liberalismului. Realizările în domeniul medicinei şi în sfera etnografiei, strădaniile în câmpul istoriografiei, opţiunile filologice şi literare, indiscutabile sa contribuţie la dezvoltarea bibliografiei naţionale (concretizată în Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până în vremile noastre, Sibiu, 1838) l-au impus ca pe una din personalităţile eminente ale spiritului românesc din Transilvania anilor care au precedat revoluţia de la 1848-1849). Pe firul arsenalului ideatic argumentat de Herder la scară europeană, pornind de la ideea că naţiunea este o unitate organică naturală, V.Popp va afirma în prima lucrare bibliografică la români - ne gândim la Disertaţia editată la Sibiu, în 1838 - “/... /că o naţiune nu se poate fireşte osăbi prin munţi înalţi, rîuri mari sau alte hotară politiceşti; că numai acolo încetează a fi o naţie, unde înceată limba care o uneşte.” (Prefaţie, f./6/ v). Intr-o emulaţie ideatică specifică perioadei Vormäz, V.Popp va polemiza cu unii cărturari, afirmând în prefaţa la ediţia lui Ioan Pralea din Psaltirea în versuri, Braşov, 1827: “/.../ unde e limba latinească, acolo e şi cultură şi unde nu se preţuieşte, acestea nu sînt nice semne de cultură.” Intr-o epocă în care, pe plan european, istoriografia înregistrează reale acumulări calitative sub aspectul metodei, concepţiei şi expresiei literare, fără să lipsească preocupări în domeniul ştiinţelor auxiliare ale istoriei, V.Popp se alătură cărturarilor transilvăneni care colecţionează documente medievale (încă din perioada braşoveană, când a ordonat arhiva bisericii Sf.Nicolae din Schei). Astfel de îndeletniciri l-au însoţit şi mai târziu, în 1820-1821, când a călătorit în Moldova şi Muntenia, colecţionând cărţi româneşti vechi şi documente (în original ori copiindu-le). Au rezultat, pe lângă deja menţionata Disertaţie, două impresionante volume cu documente româneşti ori latineşti medievale, cunoscute în literatura de specialitate sun numele de Diplomatarium. Volumele dovedesc, în fond, reale disponibilităţi pentru diplomatică, paleografie, sigilografie etc. Ele atrag atenţia prin problematica românească, pledând pentru o istorie unitară, în prelungirea strădaniilor lui I.Budai-Deleanu ori a colecţiei de izvoare strânse de Gh.Sincai. Concepţia, metoda şi expresia literară propuse de opera istorică a lui Florian Aaron (1805-1887), dascăl ardelean care a înregistrat o carieră didactică interesantă în Tara Românească, participant la revoluţia de la 1848-1849, profesor de istorie universală la Facultatea de Litere din Bucureşti , pledează pentru o inteligentă trecere - la nivel istoriografic - de la epoca Luminilor la romantism. Totodată, prin forma de redactare şi, îndeosebi, prin conţinut, textele sale istorice îl plasează pe Fl. Aaron ca pe un precursor al lui Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu.
Studiile medii şi superioare (desfăşurate la Sibiu, Blaj, Buda şi Pesta), raporturile cu intelectualitatea din Tara Românească, unde va propune lecţii la Craiova ori la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, activismul politic şi cultural ş.a. şi-au pus amprenta asupra ductului istoriografic. Sub aspect metodologic şi conceptual, fără să uităm expresia literară, atrag atenţia nu numai Cuvîntul ce s-a zis de d. Medelniceru F. Aaron vicedirectorul Colegiului Naţional şi profesorul de istorie naţională (1837), text simptomatic pentru istoriografia românească, datorită sublinierii însemnătăţii istoriei naţionale, vis-à-vis de devenirea poporului român ci şi paginile introductive la Idee repede de istoria Prinţipatului Tării Româneşti, 3 volume tipărite între 1835-1838, respectiv Elemente de istoria lumii pentru trebuinţa tinerimii începătoare din aşezămintele de învăţătură şi creştere publice şi private, Bucureşti, 1847. Valoarea ştiinţifică, politică şi culturală a universului istoriografic sugerat de lucrările lui Fl.Aaron, aşa cum rezultă din evaluările critice moderne datorate lui P.Teodor şi V. Cristian, se potenţează, dacă ţinem seama de frecventele raportări la istoriografia europeană. Voltaire, Montesquieu, Puffendorf, Hume, Gibbon, Robertson, Müller, Schlozer, Herder ş.a. sunt frecvent citaţi de autor. Remarcabilă este ilustrarea principiului naţional pus în slujba reinterpretării şi reevaluării trecutului istoric, autorul aducând în prim plan poporul, depozitarul unor valoroase creaţii şi tradiţii. Căci, definiţia acordată de Fl. Aaron istoriei se impune prin valoarea ei axiomatică: “/.../ oglinda acea magică a veacurilor trecute, icoana cea adevărată a vremii de acum şi chieia cea de mare preţ cu care se descue oarecum şi ascunsurile viitorului. Aceasta odihneşte, mulţumeşte, mîngîie curiozitatea sau trebuinţa celor ce se interesează a cunoaşte lucrurile acele nepreţuite ale naţiei; într-însa ca într-un hrisov sigur sînt scrise cu slove de aur drepturile unei naţii pentru începutul, numele şi pământul său; într-însa se află deosebitele acele întîmplări şi împrejurări care au dus naţia la starea aceea de cultură sau de barbarie, de nefericire întru care se află şi tot printr-însa poate cineva să îndrăznească a pătrunde de oarecum şi în întunerecul viitorului, şi să se apropie cu ideea de soarta ce aşteaptă pe acea naţie.” (Ideea repede de Istoria Prinţipatului Tării rumâneşti). Intr-o epocă în care istoria era concepută ca un domeniu cu certe calităţi informative şi formative, Fl. Aaron caută şi găseşte în ea suport moral şi spiritual, în vederea unei asanări a societăţii. Temeiurile acestei schimbări le găsea în istoria naţională, chiar în perioada feudală. Este şi motivul pentru care va apela la momentul Mihai Viteazul, care reprezenta o încununare plenară a visului de aur al românilor: unirea. Să dăm cuvântul istoricului, care-l anticipa pe Nicolae Bălcescu, abordând epoca lui Mihai Viteazul: “El era eroul, era idolul lor, era viaţa şi fericirea lor, era românul care făcea cît toţi românii. Sub comanda lui, rumânii cu armele în mînă desvoltaseră o putere destoinică de a supune pe vrăşmaşi, destoinică de a trage admirarea şi lauda celorlalte naţii, vrednică de numele şi sîngele ce-l purta în vinele lor şi de drepturile ce dorea să dobîndească. Acestea era vremile cele eroice ale rumânilor. Geniul lui Mihai croia şi rumânii privind în lucrare făcea minuni. Unind pe toţi rumânii într-un tot, făcu o naţie mare, vrednică de recunoaşterea altor naţii, destoinică de-a se apăra şi în stare de-a se civiliza. Aceasta era vremea cea mai slăvită pentru rumâni, era o epocă care prevestea pentru dînşii un veac de aur. Incă puţin şi rumânii s-ar fi fericit./.../.” (Ideea repede/.../). Universul istoriografic romantic propus de Fl.Aaron n-ar fi complet, în 31
cazul în care n-am menţiona preocupările de istoria culturii şi literaturii originale. De fapt, el a intuit valoarea ştiinţelor auxiliare ale istoriei, dacă ar fi să ne gândim la consideraţiile sale pertinente asupra genealogiei, heraldicii, numismaticii, epigrafiei, diplomaticii, sfragisticii etc. In ductul istoriografic Fl. Aaron va distinge, în mod justificat, o istorie geografică, cronologică, sinoptică, etnografică, pragmatică şi politică. Afirmarea noii generaţii de istorici romantici Intr-un cadru politic, economic, social, cultural şi religios cauzat de restauraţie, romantism şi liberalism timpuriu, ca urmare a contactelor permanente cu filosofia europeană, spaţiul geografic şi istoric românesc înregistrează apariţia noii generaţii de istorici romantici, într-o epocă în care impactul societăţii româneşti cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu dădea roade şi în domeniul culturii naţionale. Era vremea în care istoricul şi liderul politic naţional se regăseau în una şi aceeaşi persoană. Din acest punct de vedere, reprezentanţii noii generaţii de istorici ne oferă, chiar şi astăzi, elocvente exemple. Mihail Kogălniceanu (1817-1891) Personalitate eminentă a culturii din veacul al XIX-lea, lider politic cu opinii liberale, M. Kogălniceanu şi-a legat numele de momente fundamentale din procesul de făurire al României moderne. După anii de şcoală în Moldova (călugărul Gherman Vida din Ardeal, discipol al Scolii ardelene, Victor Cuénin ş.a.), pregătirea sa intelectuală înregistrează etapa Lunéville (1834), când va lua contact cu spiritul european al epocii (şi prin lecturile din Buffon, Voltaire, Chateaubriand, Walter Scott), după care urmează momentul Berlin (18351838). Acum intră în legătură cu Charles de Savigny, personalitate a istoriografiei romantice europene, celebru istoric al dreptului. Dacă sejurul în Franţa a constituit prima treaptă în formaţia sa europeană romantică, perioada universitară din Germania - în Berlin - va fi decisivă pentru formaţia sa de istoric. Este una din concluziile temeinice ale lui Al.Zub, profund cunoscător al epocii moderne şi al personalităţii şi operei lui M.Kogălniceanu. Audiază cursurile lui Ch.de Sauvigny, de la care câştigă experienţa cercetării textelor şi interesul pentru codicologie; nu-l ocoleşte pe Eduard Gans, de formaţie hegeliană şi admirator al Revoluţiei franceze; ascultă prelegerile lui Leo von Klenze cu privire la instituţiile statului. Chiar dacă şi-a întrerupt studiile universitare în 1838, stagiul berlinez i-a oferit şansa unei pregătiri istorice fundamentale, dacă ar fi să nominalizăm doar cercetarea raporturilor agrare germane (din perspectiva reformismului prusac). După cum mărturisea la un moment dat Andrei Oţetea, preocupările istorice ale lui M.Kogăliceanu înregistrează o firească evoluţie “de la ideea unei istorii regionale la concepţia unei istorii naţionale”. Aşadar nu trebuie să ne mire, de ce a redactat sub influenţa romantismului mai multe lucrări, reprezentative pentru metoda, concepţia şi expresia literară pe care le-a onorat o viaţă întregă: Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains (1837); Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des valaques transdanubiens (1837); Letopiseţele Moldovei, I-II (1845-1862); Fragments tirés des chroniques moldaves pour à l’histoire de Pierre le Grand, Charles XII, Stanislav Leszinschi, Dèmetre Cantemir et Constantin Brâncoveanu. Ductul istoriografic promovat de M.Kogălniceanu se remarcă printr-o formă de redactare şi printr-un conţinut care trimit la afirmaţia axiomatică a lui
Leopold von Ranke “wie es eigentlich geschehen ist.” In acest sens, pilduitoare rămân câteva texte istorice, dintre care amintim articolul-program din Arhiva românească şi Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană (24 noiembrie 1834). Insă, sub raportul metodei istorice, M. Kogălniceanu se dovedeşte adeptul cercetării izvoarelor, al culegerii şi publicării textelor vechi (cronici, acte, diplome etc.), “/.../ care se raportează la întîmplările politice, la dreptul public, la legile, la instituţiile, obiceiurile şi moravurile timpurilor trecute.” Experienţa istoriografică a lui Leopold von Ranke îşi spunea cuvântul, după cum au remarcat Ioan Lupaş şi Alexandru Zub. In aceeaşi ordine de idei, M. Kogălniceanu subscrie la ideea unei istorii naţionale, în binecunoscutul cuvânt rostit la Academia Mihăileană (din toamna anului 1843): “După priveliştea lumii, după minunele naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luare noastră aminte decît istoria.” Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiţi, este adevărata povestire şi înfăţaşare a întîmplărilor neamului omenesc; ea este rezultatul vrîstelor şi a experienţii. Se poate, dar, cu drept cuvînt, numi glasul săminţiilor ce au fost şi icoana vremii trecute. Karamzin, în alte cuvinte, o numeşte testamentul lăsat de cătră strămoşi strănepoţilor, ca să le slujească de tălmăcire vremii faţă şi de povăţuire vremii viitoare.” In această privire atât de importantă, istoria, după Biblie, trebuie să fie, şi a fost întotdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor şi a fieştecărui om îndeosebi; pentru că fieştecare stare, fieştecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la faptă bună”. O lectură atentă a opusculului din care am citat un fragment ar fi de natură să ne pună în faţa unor puncte de reper pentru un orizont istoriografic romantic, axat pe cultura clasică şi modernă. Căci ce altceva poate să sugereze citarea unor autori reprezentativi pentru etape distincte din istoriografia generală ori românească, dacă ar fi să ne gândim la: Homer, Quintus Curtius, Cicero, Volney, L.A. Gebhardi, N.M. Karamzin, S. Micu, Gh. Sincai, J.Chr. Engel, Fl. Aaron. Multe fragmente din Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională (un fel de manifest de credinţă al istoriografiei romantice româneşti) pledează pentru patriotismul lui M. Kogălniceanu. Care dintre noi nu se înfioară, citând următorul pasaj: “Ce interes mare trebuie să aibă istoria naţională pentru noi îmi place a crede că şi d-voastră o înţelegeţi ca şi mine. Ea ne arată întâmplările, faptele strămoşilor noştri, care prin moştenire sînt şi a noastre. Inima mi se bate cînd aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Stefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; dar, domnilor mei, şi nu mă ruşinez a vă zice că aceşti bărbaţi, pentru mine, sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Anibal, decît Cezar; aceştia sînt eroii lumii, în loc ca cei dintîi sînt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decît lupta de la Termopile şi izbînzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acelea de la Maraton şi Salamina, pentru că sînt cîştigate de Români. Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase decît locurile cele mai clasice. Suceava şi Tîrgovişte sînt pentru mine mai mult decît Sparta şi Atena; Baia, un sat ca toate altele pentru un străin, pentru român are mai mult preţ decît Corintul, pentru că în Baia, avarul rigă al Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, craiul crailor, cum îi zicea Sixt al IV-lea, rănit de sabia moldovană, fu pus pe fugă, şi 33
uită drumul patriei noastre.” Nimeni nu-i poate contesta lui M. Kogălniceanu contribuţia fundamentală la statornicirea romantismului în istoriografia naţională. Din acest punct de vedere, părerile sunt într-un consens, de la A.Oţetea la Al. Zub. Direcţiile trasate de editorul Letopiseţele Tării Moldovei în planul cocepţiei, metodei şi expresiei literare vor fi urmate de alţi istorici. Dintre aceştia se vor remarca Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian şi Alexandru Papiu Ilarian. Ei vor constitui tot atâtea puncte istoriografice în cadrul prelegerilor viitoare. Bibliografie selectivă 1)
2) 3)
Vasilie Popp,. Sibiu, 1838.Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până la vremile noastre. Sibiu, 1838. Studiu introductiv, ediţie, note rezumat şi indice de Eva Mârza şi Iacob Mârza, Cluj-Napoca, “Dacia”, 1995. Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti, Cluj, “Dacia”, 1970, pp.89-106 (Florian Aaron), 131-146 (Mihail Kogălniceanu). Al. Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Iaşi, 1974.
ISTORIOGRAFIA PREROMANTICĂ ŞI ROMANTICĂ (II) Afirmarea noii generaţii de istorici romantici Nicolae Bălcescu (1819-1852) O retrospectivă asupra vieţii şi activităţii lui N.Bălcescu, unul din promotorii curentului romantic în cultura naţională, va fi de natură să contribuie la mai nuanţata înţelegere a operei sale istorice. Studiile urmate (tradiţia culturală a epocii pleda pentru limba greacă; cursurile de la Colegiul Sf.Sava, unde a urmărit lecţiile de istorie universală ale lui Fl.Aaron; raporturile cu Eftimie Murgu, care l-a iniţiat în filosofie; audierea cursurilor lui Jules Michelet, Eduard Quinet şi Adam Michiewicz la “Collège de France” în Paris, 1846-1848 etc.); activitatea politică şi culturală desfăşurată înaintea revoluţiei de la 1848 (participarea la societatea secretă “Frăţia”, 1843, după ceşi dăduse adeziunea la mişcarea condusă de Dimitrie Filipescu; activitatea la “Asociaţia literară”, 1845); contribuţia teoretică şi practică la organizarea şi la desfăşurarea revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească (a fost coautor la “Proclamaţia de la Islaz” şi secretar al guvernului provizoriu; a depus efort pentru o alianţă revoluţionară a naţiunilor în Transilvania); anii emigraţiei franceze şi italiene (pe firul unei activităţi politice şi diplomatice, respectiv efortul pentru finalizarea operei capitale Românii sub Mihai Voievod Viteazul) vor marca definitiv ductul istoriografic al lui N.Bălcescu. Profilul de istoric al lui N.Bălcescu primeşte noi nuanţe, dacă ţinem seama de cel puţin trei amănunte biografice: a) momentul plecării în Franţa (1846); b) anii petrecuţi la Paris (până la 1848)-etape care au desemnat nemijlocit contactul cu o cultură europeană înaintată, fără să omitem insistentele sale cercetări in arhive şi biblioteci; c)concepţia istorică deja formată înainte de 1846 în direcţia romantismului european şi al specificului naţional, în cazul în care ne gândim la lucrările redactate: Table istorice I. Tablă de istoria politică a Principatului României-II. Tablă de istoria culturii a Principatului României; Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valachiei până acum (1844); Prospect pentru Magazinul istoric (1845); Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor (1845). Ductul istoriografic românesc preromantic şi romantic, dacă vizăm lucrările lui Fl.Aaron şi M.Kogălniceanu, i-au înlesnit lui N.Bălcescu contactul cu literatura romantică a domeniului ilustrată de istorici francezi şi germani: J şi W.C.Grimm, J.Michelet, Fr.Guizot, P.Hammer (autorul unei istorii asupra Imperiului otoman), J.Chr.Engel (unul din elevii lui L.Aug.Schlözer de la Göttingen), L.Alb.Gebhard ş.a. Orizontul istoric al lui N.Bălcescu n-ar fi complet, fără menţionarea iluminiştilor ardeleni, care l-au influenţat. După cum rezultă din paginile redactate de N.Bălcescu, acest curent istoriografic l-a influenţat prin lucrările lui Gh.Şincai, P.Maior, J.Benkö, St.Katona, J.G.Schwandter ş.a., din care a realizat ample excerpte şi traduceri (nu întotdeauna corecte, după cum a demonstrat Engel Károly). În munca de documentare asupra lucrării sale istorice fundamentale, N.Bălcescu n-a omis cercetările în arhivele şi bibliotecile străine (Paris, Roma, Napoli, Palermo, Genova, Viena ş.a), o bună parte din documentele citite fiind redescoperite ulterior (de N.Iorga ori de alţi istorici români). Dacă la Paris N.Bălcescu a luat contact şi cu ideile unor teoreticieni ai socialismului utopic, după cum a demonstrat G.Zane incă din 1927, nu este mai puţin adevărat că experienţa revoluţionară şi-a spus cuvântul în conţinutul problematicii abordate în Question économique des Principautés Danubiennes (1850) şi în Mersul revoluţiei în istoria românească (1850). Concepţia, metoda şi expresia literară la N.Bălcescu îşi găsesc o ilustrare plenară în Introducere la Istoria românilor sub Mihai Voievod Viteazul, evoluţia sa fiind marcată de criticism şi erudiţie, cu eforturi notabile spre o explicare filosofică a istoriei. Influenţa culturii occidentale îşi spunea cuvântul. Apriorismul şi utilitarismul sunt două din caracteristicile fundamentale ale gândirii sale, care a avut ca model şi istoriografia restauraţiei 35
franceze (J.Michelet, Ed.Quinet, Fr.Guizot, Cesare Cantu ş.a). Misia care revenea oamenilor, respectiv naţiunii de a-şi hotărî destinul, trebuia raportată, potrivit concepţiei lui N.Bălcescu, la un indiscutabil apriorism. Din acest punct de vedere, elocvent este un fragment Introducere la Românii sub Mihai Voievod Viteazul:”Aceea ce ştim este, că, din transformaţii în transformaţii, omenirea merge într-un progres continuu, a cărui naştere e cu atât mai repede cu cât mai mult înaintează; că fiecare pas a vieţii omenirei este un pas în acestă cale care o apropie de Dumnezeu; că fiecare pas al ei este un triumf al binelui asupra răului. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformaţie continuă, mişcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a sentimentului şi a minţii omeneşti, sub toate formele din lăuntru şi dinafară, în timp şi în spaţiu. Supt ochii providenţei şi după legile şi cătră ţinta hotărâtă de dânsa mai înainte, omenirea înaintează în evoluţiile sale istorice. Prin împărţirea funcţiilor, natiile în omenire, ca şi individurile în soţietate produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. Orice naţie, dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra naturei, la perfecţionarea înţelegerii şi a sentimentului omenesc potrivit legei divine şi externe care guvernează ursitele omenirei şi ale lumei.” Există şi alte texte istoriografice datorate lui N.Bălcescu, în care se observă concepţia sa asupra evoluţiei progresive a societăţii. Raportată, nu odată, la istoria naţională, această teorie istorică şi aplicabilă în cercetarea domeniului crează condiţii favorabile apariţiei, nu peste mult timp, unei şcoli istorice ilustrată de Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul şi Nicolae Iorga ( după cum opinează profesorul Pompiliu Teodor). Noua metodologie istorică, specifică pentru istoriografia romantică românească, datorată efortului cultural şi politic al lui N.Balcescu, rezultă prin elementele şi componentele ei din Prospect pentru Magazinul istoric pentru Dacia ori din Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor. De pildă, ultimul text îi oferă lui N.Bălcescu şansa de-a identifica cinci feluri de documente:1)poeziile şi tradiţie populare; 2)legile şi actele oficiale; 3)cronicile; 4)inscripţiile şi monumentele; 5)scrierile care zugrăvesc obiceiurile private. Aici putem identifica, într-un fel, influenţa istoriografiei romantice europene (franceză şi germană), care acordă o mare importanţă documentului în cercetarea istoriei realitate. Situaţia este cât se poate de firească, dacă avem în vedere importanţa acordată de N.Bălcescu domeniului abordat. Din acest punct de vedere este explicabilă afirmaţia:”Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul,prezentul şi viitorul. O naţie fără istorie este un popor încă barbar, şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirilor”. Evident, metoda, concepţia şi expresia literară a scrisului istoric datorat lui N.Bălcescu pot fi ilustrate şi cu alte texte, pe lângă cele la care am apelat. Cu atât mai mult cu cât astăzi, la îndemâna unor interesante observaţii istorice, elaborate de David Prodan (Cf.Revue de Transylvanie, I, 1, 1991) sântem obligaţi-moralmente-să reconsiderăm “activitatea sa revoluţionară”, marcată în câteva rânduri de grave gafe politice. August Treboniu Laurian (1810-1881) În istoriografia românească, Aug.T.Laurian reprezintă curentul romantic, în prelungirea filonului latinist al Şcolii ardelene. Marcat, sub raport spiritual, de ambianţa universitară vieneză, el a probat nu numai o temeinică pregătire filologică ci şi o orientare, ştiinţifică clară în sfera ştiinţelor auxiliare ale istoriei (epigrafie, diplomatică, numismatică, statistică etc). Indiscutabil, efortul său istoriografic a influenţat progresul cercetărilor naţionale în domeniul istoriei antice şi medievale, prin abordarea superioară a izvoarelor diplomatice şi narative, supuse principiilor criticii interne şi externe a textelor. De origine transilvăneană (născut în Fofeldea, Sibiu), după studii liceale la Sibiu şi Cluj,
ajunge la Viena, unde va urma cursurile Universităţii. Aici va publica Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae in ultraque Daciae vigentis Vulgo Valachicae (1840), cu o extrem de interesantă introducere istorică, Dissertatio de linguis, latina derivatis et in specie de romana in Daciis vigenti (Practic, este o istorie a poporului român). Universitatea din Göttingen (centrul istoriografiei germane iluministe şi al liberalismului timpuriu) îi acordă doctoratul, pe baza meritelor sale culturale şi ştiinţifice. Din deceniul 5 al secolului al XIX-lea, Aug.T.Laurian se dovedeşte foarte activ în viaţa culturală şi politică a Ţării Româneşti:profesor de filosofie şi limba latină la Colegiul Sf.Sava din Bucureşti : inspector şcolar; activează în cadrul Asociaţiei Literare; colaborează cu N.Bălcescu, editând Magazinul istoric (1845); publică lucrări de specialitate: Brevis conspectus historiae Romanorum (1846); Timişana (1848); Separatum din cronicile editate cu N.Bălcescu în Magazin istoric: Cronicarii Ţării Româneşti. După înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849 (în timpul căreia va îndeplini un rol important în Transilvania:citeşte hotărârile de la Blaj; este membru în Comitetul Naţional Român şi în Comitetul de pacificare etc) se stabileşte în Moldova. Depune, în continuare, o susţinută activitate culturală şi politică; editează împreună cu M.Kogălniceanu Hronica lui Gh.Şincai (1852-1853); îndeplineşte misiuni diplomatice şi face călătorii de studii în străinătate; adept al unirii Moldovei cu Ţara Românească; contribuie în mod substanţial la întemeierea Academiei, a Universităţii şi pune bazele Bibliotecii Academiei. Sînt tot atâtea aspecte importante din viaţa şi activitatea lui, discutate de Ilie Popescu Teiuşan şi Vasile Netea în momografia publicată în 1970. Influenţat de kantianul W.T.Krug (al cărui manual îl tălmăceşte în limba română), Aug.T.Laurian se dovedeşte adeptul istoriei cu valenţe educativ-naţionale. Din această perspectivă, istoria este un dascăl al naţiunii, care trebuie să fie un îndreptar pentru generaţiile viitoare. De câte ori abordează istoria românilor, care în concepţia lui se confundă cu “historia romana”, Aug.T.Laurian o plasează într-un context universal. La îndemâna acestor sumare consideraţii, putem înţelege mai bine ductul istoriografic onorat de Aug.T.Laurian, care include şi alte lucrări: Die Entheilung der alten Dacien, Wien, 1850; Die Rechte der rumänischen Nation gegen den Angriffe der Sachsen, 1850; Die Romänen der Österreichischen Monarchie, I-III, Wien, 1849-1851; Documente istorice despre politică şi religioasă a românilor din Transilvania, Viena, 1850; Istoria românilor, I-III, 1853; Supplement la Istoria românilor-I. Despre măsuri, Iaşi, 1857; fragmente din Samuil Micu, Brevis historica notitia,în Instrucţiunea publică (1861) republicată în Foaie pentru minte, inimă şi literatură (1862). Reprezentant de excepţie al istoriografiei romantice româneşti, cu preocupări istorice şi filologice în prelungirea programului cultural şi politic al Şcolii ardelene, Aug.T.Laurian s-a impus cu scrierile sale în faţa generaţiilor contemporane şi viitoare datorită metodei, concepţiei şi expresiei literare a textelor sale. Potrivit concepţiei sale, istoria era un argument în lupta pentru drepturi politice şi naţionale pe seama românilor ardeleni, în prelungirea lui Supplex Libellus Valachorum şi a dezideratelor revoluţiei de la 1848-1849. Latinitatea, romanitatea, continuitatea şi unitatea, în general problema originilor româneşti străbat ca un leitmotiv majoritatea opusculelor sale istorice. Convingător este, din acest punct de vedere, un fragment după Discurs introductiv la Istoria românilor:”Matia fiul lui (Iancu de Hunedoara) s-a născut în Transilvania la Cluj şi s-a educat acolo până la vârsta de June. -Poate că am repeţit acestea mai departe de cât s-ar fi părut că cere lucrul, şi poate că cei mai mulţi vor condemna această digresiune:însă noi nu am făcut fără cauză, căci Matia cunoscându-şi genul său cel vechi nu suferea nimic mai greu decât când vreunul dintre invidioşi îi arunca că e de gen întunecat, sau când vreunul fălindu-se cu nobilitatea barbară vrea să se preferească fără merite ale virtuţii proprii. Îi era cunoscut că adversarii săi îi imputa ignobilitatea sângelui, şi că zicea de comun că e născut din naţiunea română. Unii îi numea naşterea lui ibridă, că l-au produs părinţi de limbă deosebită. Mai ales magnaţii Ungariei occidentale zicea că nu trebuie suferit regele român. Şi Frederic imperatoriul suferea cu neplăcere că un regat aşa de avut să se guverneze de un rege copil şi mai străin şi se invita necurmat de unii magnaţi vrăjmaşi ca să nu dea 37
coroana. Ba încă şi germanii, carii din natura lor sunt vrăjmaşi ungurilor, ca Matia şi tatăl său să nu se socotească a fi născut din sângele Corvin, au inventat o fabulă destul de ingenioasă prin comitetele Cilia. (Spune şi combate fabula cea ticăloasă care făcea pe Ioane Corvin fiul natural al lui Sigismund din o fată română, care cu toate acestea a dărâmat mai bine Pray./.../). Noi însă provocăm la istoria universală, ca aceasta să vorbească după cuviinţă de un bărbat atât de mare, căci nouă ne lipsesc vorbele cu care am putea lăuda cuviincios pe cel mai strălucit comandatori, pe cel mai viteaz soldat, pe cel mai înţelept bărbat şi pe cel mai glorios rege. El a fost cel mai mare dintre regii pe care i-a numărat Ungaria, şi o durere! cel din urmă.” Alexandru Papiu Ilarian (1827-1877) Patru sunt etapele care vor influenţa definitiv demersul spiritual, respectiv istoriografic onorat de fostul erou al primei Adunări Naţionale de la Blaj (3/15 mai 1848): 1) studiile la Blaj; 2) activitatea de la liceul academic din Cluj; 3) participarea la revoluţie;4) studiile universitare vieneze. Originar din părţile Mureşului, Al.Papiu Ilarian va audia cursurile Facultăţii de filosofie în cadrul Liceului episcopal din Blaj, în epoca în care Simion Bărnuţiu preda filosofia kantiană după manualul lui W.T.Krug, aplicând preceptele la realităţile transilvănene ( de pildă, condamnarea iobăgiei şi asuprirea naţională). Continuarea studiilor la liceul academic din Cluj, în falanga tinerilor intelectuali (Axente Sever, Alexandru Bătrâneanu ş.a.) expulzaţi de la Blaj de o orientare teologică obedientă, îi va prilejui o interesantă activitate culturală şi politică, axată în jurul publicaţiei Aurora sau zorile pentru minte şi inimă (1846). Promovarea studiilor despre limba română şi despre cultura poporului în general, în spiritul ideilor lui Herder, va găsi în Al.Papiu Ilarian ( alături de N.Popea) un sprijinitor de marcă, în efortul de integrare a creaţiei şi a patrimoniului popular în zestrea spiritualităţii româneşti. Fruntaşii culturii române din Clujul prerevoluţionar se vor dovedi ataşaţi la valorile europene ale spiritului modern, dacă ar fi să ne gândim doar la Voltaire, Hume,Kant, Krug, Herder ş.a. Dacă în anii viforoşi ai revoluţiei, Al.Papiu Ilarian va fi unul din organizatorii primei Adunări Naţionale de la Blaj (alături de Aaron Pumnul), dovedindu-se bărnuţian ca orientare filosofică şi politică-fiindcă va susţine tezele Discursului rostit de ideolog - şi pledând pentru hotărârile Marii Adunări Naţionale, anii petrecuţi la Universitatea din Viena cât şi stagiul de la Padova (aici va primi, în 1854, doctoratul), pot fi consideraţi un “corollarium” al activismului său cultural. Căci ultimul deceniu şi jumătate din viaţa şi activitatea lui Al.Papiu Ilarian va fi marcat de munca depusă la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii ieşene ori în calitate de jurist al Moldovei, ministru de justiţie şi preşedinte al societăţii “Transilvania”. Discursul de recepţie la Academia Romănă va fi consacrat ilustrului său înaintaş în domeniul scrisului istoric, Gheorghe Şincai. Concepţia, metoda şi expresia literară îşi găsesc o ilustrare particulară în forma de redactare şi, mai ales, în conţinutul celor trei volume din Istoria românilor din Dacia superioară, I-II, 18511852, volumul III fiind editat abia în 1943 ( de către Ştefan Pascu). Iniţial, au fost concepute şase volume. Autorul încearcă o investigaţie sistematică a perioadei Vormärz, a antecedentelor sociale, politice şi naţionale ale revoluţiei de la 1848-1849. De fapt, volumul al III-lea reprezintă doar o schiţă a modului în care urma să se prezinte revoluţia. În prelungirea moştenirii culturale şi ştiinţifice a Şcolii ardelene se dezvăluie opinia lui Al.Papiu Ilarian asupra istoriei, înţeleasă în concordanţă cu progresele istoriografiei romantice europene:”Istoria este maestra vieţii, istoria este învăţatoarea viitorului. Un popor fără istorie este mort şi un popor care nu-şi cunoaşte istoria orbecă în toţi paşii lucrurilor sale. Istoria românilor este una dintre cele mai frumoase. Cei mai mari bărbaţi ai naţiunii de mult se cuprind cu dânsa. Dar timpul şi împrejurările în care au scris dânşii nu i-a iertat a trece de la cronica şi analele românilor pe un câmp viu al istoriei naţionale. Poate împrejurările în care ne aflăm noi sunt mai favorabile pentru aceasta /.../. O icoană pragmatică a istoriei naţionale /înfă/ţişăm noi dar publicului. O cărare ne-am
/propus/ pâna acum. Greutatea întreprinderii o cunoaştem, dar lipsa în care se află naţiunea noastră de o asemenea carte, nu ne iartă a mai aştepta/să/treacă cei zece ani ai lui Oraţiu”. Forma de redactare şi mai ales conţinutul textelor istorice semnate de Al.Papiu Ilarian indică o lărgire a câmpului de investigare istoriografică, în congruenţă cu spiritul european al domeniului. Cu toate că istoricul a pornit, practic, de la tiparele spirituale trasate de Hronica lui Gh.Şincai ! Din acest unghi al cunoaşterii majoritarea textelor datorate lui Al.Papiu Ilarian, începând cu Niscari preliminarii la Diorile pentru minte şi inimă şi încheind cu Cauza bivolarilor din Giurgiu înaintea Curţii juraţilor din Turnu Măgurele, Bucureşti, 1873 (editate de Corneliu Albu într-o Antologie din 1981) indică nu numai metode de abordare romantică a istoriei ci şi simţ critic, într-un duct istoriografic care făcea legătura între Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian şi Bogdan Petriceicu Haşdeu. Mai mult decât atât, conform unor opinii mai noi, mesajul istoriografic propus de Al.Papiu Ilarian dovedeşte orientare critică şi viziune pozitivistă în cercetarea istoriei realitate a românilor. În emulaţia istoriografică a şcolii romantice, pe care Al.Papiu Ilarian o ilustrează la scară naţională, modul de abordare a istoriei rămâne încărcat de rosturi culturale şi politice. Aceasta trebuie să fie semnificaţia unei afirmaţii de genul:istoria care “/.../ n-are de a fi un registru de regi si rezbele, o grămăditură de nume şi ani, un agregat de fapte /.../ ci o astfel de descriere filosofică a faptelor, a cauzelor şi a urmărilor acelor fapte memorabile ale naţiunei care să servească de cheie pentru prezent, de speciu pentru viitor”. Abordarea problematicii istoriei naţiunii române din Transilvania i-a permis lui Al.Papiu Ilarian să urmească fenomenul iobăgiei (până la revoluţia de la 1848). Suntem în faţa unei investigaţii temeinice, în cadrele istoriografiei restauraţiei, asupra istoriei clasei celei mai oropsite din Transilvania în Vormärz: ţărănimea. Este ceea ce a subliniat, încă din 1973, Aurel Răduţiu în opusculul consacrat istoriografiei sociale. Orizontul istoriografic romantic la scară naţională, propus de Al.Papiu Ilarian prin Istoria românilor din Dacia superioară, include şi o viziune asupra dezvoltării spirituale până la 1848. Desigur, ne referim la densul capitol despre Starea culturii intelectuale a românilor din Dacia superioară până la anul 1848. În acest caz, sugestiile de cercetare apar după aproape fiecare lectură. Investigarea istoriei dreptului, pe firul direcţiilor europene trasate cu precizie de F.Ch.Sauvigny, I-a permis lui A. Papiu Ilarian să se înscrie, prin textul Independenţa constituţională a Transilvaniei, în galeria oamenilor politici români, la graniţa dintre romantism şi criticism. Insistenţele din ultimul timp asupra textelor scrise de Al.Papiu Ilarian s-au soldat cu o concluzie, care poate fi amplificată pe măsura unor cercetări sistematice: fostul tribun de la 1848 poate fi considerat, din anumite puncte de vedere, un teoretician al istoriei naţionale. Elocvent este un fragment din Lectorului salutare (Tezaur de monumente istorice, Bucureşti, 1862):”Străbunii noştri totdeauna se distinseră prin fapte mari şi strălucite, pre a ne lăsa de ereditate o patrie română. Se vede însă-mai mult a le fi stat la inimă a face decât a scrie. Împrejurările timpurilor erau prea puţin favoritare literaturii istorice. Aşa se întâmplă că istoria noastră, cea scrisă, se mărgineşte până astăzi la câteva cronici destul de sărace. Câţi eroi şi câte fapte demne de memoria posterităţii sunt date uitării,-carent quia vate sacro- altele sunt însemnate (notate) de străini după interesele şi vederile lor; multe, şi chiar cele mai importante, sunt acoperite încă de pulberea bibliotecilor şi învelite întru întunericul arhivelor. Istoria, în înţelesul adevărat, lipseşte încă românilor. Lipseşte naţiunii noastre cartea vieţii ce petrecu în cursul secolelor, cartea la al cărui studiu să se lumineze mintea legislatorului şi a politicului, la ale carei exemple să se înalţe inima cetăţeanului spre a imita faptele măreţe ale străbunilor si a înconjura scăderile lor, spre a ferici astfel prezintele şi a pregăti şi asigura viitorul. Unei naţiuni, mare la număr ca a noastră, asemenea carte fără pericol, nu poate să-i lipsească îndelung. O naţiune ce nu-şi cunoaşte istoria se aseamănă fiinţelor lipsite de memoria celor trecute; ea nu cunoaşte legătura logică şi necesară între trecutul, prezintele şi viitorul său; ea nu se cunoaşte pre sine însăşi; nu ştie de unde şi cum rezultă starea de faţă în care se află, nici şi-o poate îndrepta; 39
nu-şi poate invidia cea viitoare nici a o prepara, ci oarbecă fără îndreptariu şi rătăceşte în toate părţile până ce cade în cursa inamicului. Şi cu toate acestea, astăzi, o istorie română nici cel mai mare ingeniu nu ni-o ar putea înfăţişa. Cauza este simplă şi evidentă. Spre a putea scrie istoria românilor s-ar cere, înainte de toate, deplina cunoaştere a evenimentelor din cari să se compună acea istorie. Aceste elemente sunt faptele istorice. Întru adevăr, fără a cunoaşte faptele nici prejumătate, cum vei judeca asupra lor, cum vei afla legătura ce există între ele ? Şi cum le vei cunoaşte dacă îti sunt necunoscute fântânile de unde să le culegi. Nici să cugete dar românii a-şi putea scrie istoria, până ce mai întâi nu vor avea adunate la un loc faptele istorice, îngropate în monumente fără număr, străine şi chiar indigene, atât tipărite şi totuşi necunoscute, cât şi manuscripte, şi unele şi altele ascunse în biblioteci şi arhive, latine şi greceşti, turceşti şi nemţeşti, ungureşti,polone şi ruseşti, sârbeşti, bulgăreşti etc. A aduna aceste monumente rătăcitoare ale istoriei noastre însemnează a pregăti şi uşura lucrarea cea mare, astăzi cu neputinţă, a scriitorului fericit care, perlustrându-le, ne va prezenta apoi adevărata istorie a românilor.” Bibliografie selectivă 1) 2) 3) 4)
Nicolae Bălcescu, Românii spt Mihai-Voievod Viteazul, Vol. I-II. Prefaţă şi note finale de Paul Cornea, Bucureşti, Edit. Tin., 1967. Alesandru Papiu Ilarian, Antologie. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi comentarii de Corneliu Albu, Bucureşti, 1981. Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, August Treboniu Laurian. Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti, 1970. Pompiliu Teodor, Evoluţia istoriografiei româneşti, p. 106-114 (August Treb. Laurean), 173-178 (Al. Papiu Ilarian).
ISTORIOGRAFIA ROMANESCA ROMANTICĂ (POSTREVOLUŢIONARĂ) George Bariţiu (1812-1893) Originar din Jucul de Jos, dintr-o familie de armalişti, băiatul preotului Ioan Bariţiu alias Pop şi a moldovencei Ana Rafila născută Cornea, învaţă la Trascău Remetea (unde va primi şi cunoştinţe de latină), după care va studia la
gimnaziul latin din Blaj (până la 1827) şi la liceul academic din Cluj (poetica, retorica şi facultatea de filosofie). Intre 1832-1834 îl regăsim la Blaj, printre studenţii de la seminarul teologic, într-un mediu cultural animat de ideile romantismului şi ale liberalismului întreţinute de profesorii Simion Bărnuţiu, Ioan Rusu, Timotei Cipariu ş.a. După terminarea studiilor, G.Bariţiu va îmbrăţişa o extrem de variată activitate culturală, politică şi publică: profesor de fizică la liceul din Blaj şi organizator (din 1836) al învăţământului românesc din Braşov, la solicitarea negustorilor; fondator al presei moderne româneşti, datorită contribuţiei la apariţia şi editarea Gazetei de Transilvania şi a Foii pentru minte, inimă şi literatură; participarea activă, de pe poziţii democratice, la revoluţia de la 1848-1849, reprezentând ideile cardinale şi dezideratele naţionale şi sociale ale naţiunii române, dovedindu-se de partea progresului economic şi cultural; adept al activismului politic românesc în epoca absolutismului liberal, în raport direct cu noile condiţii politice şi sociale create; activitatea conştientă şi concludentă în cadrul “Astrei” (a fost unul din fondatori) şi în jurul revistei Transilvania (1868); deputat în dieta de la Sibiu ori reprezentant al românilor în senatul imperial; membru al Societăţii Academice Române (preşedinte al Secţiei istorice şi chiar al ilustrului for) etc. Sunt doar câteva din jaloanele unei vieţi şi activităţi multilaterale, asupra cărora deţinem interesante cercetări semnate de Vasile Netea şi George Em.Marica. Metoda, concepţia şi expresia literară dovedite de ductul istoriografic al lui G. Bariţiu, ilustrat de articole în presă ori de lucrări de sine stătătoare, dacă ar fi să ne gândim doar la Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, I-III, Sibiu, 1889-1891, indică istoriografia romantică liberală. Sunt vizibile influenţele iluministe din opera lui Ed. Gibbon ori J.Miiller, fără să lipsească ideile lui Fr.Guizot ori L.von Ranke. După cum era de aşteptat, întâlnim şi ecouri din istoriografia română iluministă şi romantică (P.Maior, M.Kogălniceanu, N. Bălcescu ş.a.). La îndemâna unei astfel de experienţe istoriografice, G.Bariţiu a abordat evul mediu românesc cu formele sale de manifestare, de la instituţii politice şi sociale, respectiv personalităţi până la fenomene culturale şi religioase specifice. Ne gândim la Despre belul civil transilvan din anii 1437-1438 ( Transilvania, 1873, VI, 1-2); Horea, Cloşca şi Crişan (Observatoriul, 1884, VII, 58); Ioan Corvin de Hunedoara. Originea, genealogia, faptele sale imortale (Transilvania, 1873, VI, 5); Bătălia de la Varna din 1444 (Analele Academiei, 1873, VI); Despre istoria mai nouă şi mai ales despre istoria anului 1848 şi 1849 (Transilvania, 1870, III, 24); Biserica românească în luptă cu reformaţiunea (Transilvania, 1875, VIII, 22-24; 1876, IX, 1) ş.a. In spiritul istoriografiei romantice, G.Bariţiu cercetează cauzele evenimentelor politice şi sociale, fără să omită motivele unei ridicări sociale şi politice de anvergură. Bunăoară, aşa este cazul răscoalei de la Bobâlna, în radiografierea căreia istoricul depistează mai multe cauze: “1.Vechia persecuţiune religioasă a Românilor/.../; “2. Persecuţiunea politică a nobilimei româneşti (primaţii, cnezii), /.../; “3. Tirania şi rapacitatea oligarhiei care călcase toate drepturile populaţiunei rurale recunoscute şi confirmate în favoarea ei de către mai mulţi regi, /.../”; “4. Calamitatea zecimelor ecleziastice (Decimae), care apucase a învenina tot corpul social al Transilvaniei /.../”. De altfel, acest punct de vedere poate fi urmărit cu ocazia unei lecturi atente supă articolul Despre resbelul civil transilvan din anii 1437-1438, chiar dacă ne-am fixa la câteva fragmente. 41
Interesant pentru teoria necesităţii unei istorii critice la români, aşa cum o concepea G.Bariţiu, este studiul Istoria noastră modernă (publicat în Transilvania, 1873, VI, 10). Multe din afirmaţiile sale au valoare de paradigmă, raportată la caracteristicile scrisului romantic: “Mulţi se plâng la diverse ocaziuni, că naţiunea daco-romană din imperiu şi-ar fi perdut, sau că ar fi în pericol învederat de a-şi pierde firul sau mai rău, a se perde cu totul, a veni în confuziune deplorabilă pe terenul vieţii publice, politice, naţionale. Lucru prea firesc acesta. Vai de acel om, care când se scoală dimineaţa, nu mai ştie de loc ce a făcut ieri şi alaltăieri, ce i s-a întâmplat cu o săptămână sau cu o lună. Oameni de aceştia uituci sunt supuşi pe toată viaţa lor la confuziunile cele mai neplăcute, până ce mai pe urmă ajung de râsul şi de compătimirea celorlalţi. Pentru ce conducătorii şi fruntaşii celorlalte popoare conlocuitoare, sau locuitoare împrejur de noi, se reculeg, se orientează mai iute şi mai bine decât aşa numita inteligenţă românească, pentru ca aceasta rămâne păcălită în atâtea cazuri şi ocaziuni? Pentru că alţii îşi exercitează şi memoria şi judecata prin istorie, şi rămân cu trecutul în nex/legătură n.n./, în contact neprecurmat, iar noin ducem viaţa publică efemeră, de Joi până mai apoi, trăim din mână în gură, nu voim să învăţăm din trecut, nici a ne prefige un scop chiar, o ţinută limpede, un plan anumit şi bine precugetat. Si mai crede cineva că aceasta se poate întâmpla fără ajutorul unei istorii critice?” Investigaţiile datorate profesorului Pompili Teodor şi, în mod deosebit, cercetările lui George Em. Marica intitulate George Bariţiu - istoric (incluse în volumul III din Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea) s-au finalizat cu temeinice concluzii, care merită reţinute acum şi aici. Contribuţia fundamentală a lui G. Bariţiu a fost în domeniul istoriei naţionale, indiscutabil, în publicistică. Rapoarte la aceasta, scrierile sale din domeniul istoriografiei reprezintă aportul său ştiinţific de cea mai mare importanţă, deşi nu toate textele publicate sunt egale ca valoare, sub aspect documentar ori interpretativ. Scrisul istoric de după dualism (1867) mărturiseşte o schimbare de optică, G. Bariţiu publicând tot mai multe materiale care sunt preţioase sub aspectul concepţiei, metodei şi expresiei literare. Sinteza consacrată istoriei Transilvaniei (de la trecerea ei sub stăpânirea hasburgică până la sfârşitul secolului trecut), Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, (după care a apărut la Braşov, în 1993, ediţia a II-a, datorată lui Stefan Pascu şi Florin Salvan), trebuie interpretată ca un “corollarium” al scrisului său istoric. Judecată în ansamblu, opera istorică pe care a redactat-o G. Bariţiu (de la contribuţiile iniţiale publicate mai ales în periodice şi de la activitatea între 1860-1867 până la textele din ultima perioadă a activităţii, respectiv până la sinteza istorică) justifică atributul de istoric-martor, asociat adesea numelui său. Ce caracterizare mai potrivită i se poate aduce cărturarului militant, care afirmase: “/.../ căci numai istoria ne poate învăţa ce avem să credem pentru viitor, ce puseciune să luăm, pentru ca să nu ne mai legănăm ca trestia?” Este şi motivul pentru care subscriem la aprecierea lui George Em. Marica: “Dacă Bariţiu a năzuit ca opera lui istorică să fie totodată o armă de luptă în sprijinul afirmării poporului său şi în genere a cauzei progresiste a umanităţii, el n-a făcut însă aceasta /.../ cu sacrificiul adevărului. Nu s-a refugiat în istorism în contemplarea trecutului, dar nici n-a redus preocupările sale istoriografice la publicistică. A urmărit să servească cauza naţională pe un fundament cât mai obiectiv posibil, în acord cu rezultatele ştiinţei, nu prin denaturarea ei. In acest
spirit a înţeles el să cultive istoria”. Alexandru Odobescu (1834-1896) Mulţi cercetători asociază, şi pe bună dreptate, numele enciclopedistului Al. Odobescu cu debuturile sistematice ale arheologiei româneşti (clasice şi medievale). Din acest punct de vedere, rămâne un întemeietor (Gründer), după cum a fost Johann Joachim Winckelmann pentru arheologia europeană. Câteva date sumare despre viaţa şi activitatea sa vor avea darul să ne permită o mai bună înţelegere a concepţiei, metodei şi expresiei literare mărturisite de lucrările sale, mai ales de cele consacrate arheologiei. După studii în ţară, la colegiile Sf.Sava şi al francezului Monty, Al. Odobescu se va dedica ştiinţelor umanistice (mai ales istoriei, arheologiei şi istoriei artelor), mişcându-se la Paris în societatea românească a emigraţiei postrevoluţionare. Deşi se interesează de problemele majore ale societăţii româneşti posrevoluţionare - simptomatic este studiul Idei asupra progresului societăţii /.../ conceput într-o viziune romantică pornind de la ideea lui Giuseppe Mazzini despre aşa-zisa “alianţă de apărare comună a naţiunilor” -, în final Al.Odobescu se opreşte asupra istoriei şi arheologiei. Audiază cursurile unor universitari (Henri Patin, Emil Egger ş.a.) ori cultivă raporturi intelectuale cu W. Frochner, G. Maspero, F. Lenormant. Are şansa să viziteze Londra şi celebrul “British Muzeum”, iar în atmosfera intelectuală a Parisului se preocupă de tălmăciri după clasicii greci şi latini (Homer, Virgilius, Horatius ş.a.). Comisia prezidată de Saint Marc de Girardin îi va înmâna, la 13 decembrie 1853, diploma de bacalaureat în litere. Deceniul 6 al secolului trecut va marca o cotitură în formaţia intelectuală a lui Al. Odobescu. Este înregistrat auditor la Facultatea de Litere din Paris (cursurile de istorie şi arheologie). Intreprinde mai multe călătorii de studii, dintre care se impun (prin consecinţe) acelea din Austria, Germania (la Dresda admiră celebra colecţie “Grünes Gewölbe”) şi, desigur, din ţară (investiţigaţii arheologice). Aici trebuie să căutăm rădăcinile studiului Relaţii despre antichităţile ce se află în mănăstirile din districtele Argeşul şi Vâlcea. Partea IV. Mănăstirea Bistriţa şi ale textului Despre unele manuscripte şi cărţi tipărite aflate în mănăstirea Bistriţa. Este epoca în care va fonda Revista română şi va participa la organizarea Muzeului Naţional de Antichităţi (Bucureşti), îndeplinind şi funcţia de Ministru ad-interim al cultelor şi instrucţiunii publice. Al. Odobescu a semnat mai multe articole şi studii, publicate în reviste din ţară şi străinătate. Este de remarcat, la acest capitol, comunicarea Notice sur le Trésor de Pétrosa/.../, redactată în colaborare cu V.A. Urechia. De fapt, de numele său se leagă restituirea ştiinţifică a celebrului tezaur într-o lucrare monumentală, Le trésor de Pétrosa, 1-3, Paris, 1889-1900 (reeditată, în 1976, la Editura Academiei, de către Mircea Babeş, Radu Harhoi şi Gheorghe Diaconu). Efortul istoric şi arheologic al lui Al.Odobescu trimite, indiscutabil, la formaţia sa intelectuală, demonstrată în bună măsură şi de biblioteca personală. Catalogul bibliotecii cuprinde cele mai reprezentative titluri din literatura de specialitate consacrată studiului istoriei şi antichităţilor. Ne gândim la K.F. Eichorn, B.G.Niebuhr, Th.Mommsen, J.G. Droysen, fără să trecem cu vederea lucrări importante pentru curentul iluminist ori romantic semnate de J.G. Herder, Fr. Guizot, J. Michelet, Ad. Thierry, A. Mignet ş.a. N-au lipsit volumele erudiţiei franceze. Formaţia intelecrtuală enciclopedică şi pregătirea de specialitate în 43
domeniul antichităţii clasice i-au permis lui Al. Odobescu să-şi exprime, în lucrări concepute şi redactate, opinii avizate şi argumentate ştiinţific, îndreptate împotriva diletantismului (care bântuia în domeniul arheologiei şi al istoriei vechi). Articolul Studiile istorice în ţara noastră (1861) este considerat, datorită concepţiei şi metodei, o piatră de hotar în programarea investigaţiilor istorice din România. Din multe puncte de vedere, anticipează spiritul maiorescian în abordarea istoriei realitate, în plină epocă a istoriografiei romantice. La acelaşi nivel se ridică şi opţiunile sale asupra abordării temeinice a domeniului ştiinţelor auxiliare. De altfel, invocatul articol debutează cu afirmaţia: “Studiile istorice pentru orice popor în general, şi mai ales pentru o naţie ca a noastră, ce-şi datorează astăzi existenţa şi privilegiile sale politice, în mare parte vechilor ei drepturi istorice, trebuie să fie una din cele mai importante preocupări ale sale. Din nenorocire la noi, mai cu seamă de câţiva ani, le vedem, spre paguba ţărei, cu totul înlăturate, şi nici guvernul, nici publicul nu contribuiesc întru nimic a încuragia şi a stimula aceste studii de o gravă importanţă pentru instrucţiunea şi moralizarea poporului nostru.” O lectură integrală a textului, din care am citat, ar fi de natură să ne pună în contact cu “/.../ unele cuestiuni istorice mai importante/.../” ale cercetării istorice, care ar fi putut elucida, în concepţia autorului, aspecte nebuloase din istoria românească. Al. Odobescu indică: epigrafica, numismatica, cronografia, istoriografia, diplomatica, administraţiunea, legislaţiunea, arheologia, arhitectura, iconografia, literatura, muzica, filologia şi traduceri istorice. Istoriografia naţională a stabilit deja că aportul fundamental al lui Al. Odobescu în domeniul cercetării istorice l-a constituit arheologia. Graţie prelegerilor de la Universitate, concentrate sub titlul Istoria archeologiei, domeniului i se oferea o bază de abordare ştiinţifică, în afara fabulaţiei şi diletantismului. De pildă, el introduce termenul de cultură materială, abordează fenomenul social, indică o serie de interogaţii asupra raportului istorie-arheologie ş.a. Datorită cercetărilor efectuate şi în urma unor riguroase investigaţii de teren, Al. Odobescu a stabilit graniţa dintre amatorism şi arheologie. Interesante şi cu o valoare cronologică sunt, totodată, opiniile concentrate sub titlul unor secţiuni: Utilitatea, scopul şi tendinţele arheologiei; Deosebirea dintre archeolog şi anticar; Definiţiunea archeologiei; rolul ei ştiinţific; Metodele pentru expunerea arheologiei, ca să amintim doar câteva secţiuni din Istoria archeologiei (editată în 1961), cercetare fundamentală pentru profilul istoriografic al lui Al. Odobescu. Prin unele capitole din Istoria archeologiei - dacă ne gândim doar la Lucrări de diplomatică asupra documentelor medievale. Beneductinii. Mabillon şi Muratori - cărturarul fundamentează cercetarea evului mediu românesc pe baze ştiinţifice europene, în spiritul istoriografiei savante şi critice. O eventuală specializare, chiar şi la ora actuală în arheologie, nu poate să ignore sistemul teoretic asupra domeniului elaborat de Al. Odobescu, integrat în toată complexitatea lui în fenomenul civilizaţiei antichităţii. Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907) Viaţa, activitatea şi opera lui B. Petriceicu Haşdeu îl plasează în sfera culturală europeană inaugurată de D. Cantemir şi de unii reprezentanţi ai Şcolii ardelene, el făcând parte integrantă din aşa-zisa “generaţie enciclopedică”. Pasiunea pentru instrucţie şi activitatea multilaterală, efortul de ridicare a spiritului românesc la scară universală vor fi două din coordonatele enciclopedistului care a ilustrat plenar “setea de monumental, de grandios”.
Efortul de-a pătrunde în universul unei opere enciclopedice, care cuprinde trasarea unor direcţii clare de cercetare din partea celui ce a insistat cu aplicaţie şi sistem asupra ştiinţelor auxiliare ale istoriei şi a fundamentat cercetarea slavisticii, justifică o scurtă privire asupra biograficului în cazul lui B.P. Haşdeu. Fiul lui Al. Haşdeu (membru al Societăţii Academice Române) urmează liceul la Chişinău şi Harcov, unde va audia şi cursuri la facultatea de Drept şi Litere. Din 1858 se stabileşte la Iaşi, manifestându-se ca un partizan al Unirii. Aici este profesor de istorie, geografie şi statistică la Şcoala Reală Centrală. In spiritul tradiţiei enciclopedice facilitată de filonul cultural romantic, B.P. Haşdeu editează periodicele România (1858), Foaea de istorie română (1859), Foiţa de istorie şi literatură (1860) şi Din Moldova (1862). Problematica istorică predomină în aceste publicaţii, într-o emulaţie animată de spirit critic şi de efortul de-a fixa istoriografia în universul ştiinţelor auxiliare. Experienţa culturală şi ştiinţifică a perioadei va duce, treptat, la lucrările fundamentale de mai târziu, a căror trăsătură comună este, după cum a remarcat Mircea Eliade, “setea de origini”. De altfel, eminentul savant român va fi, în tinereţe, chiar editorul celui care a scris Răzvan şi Vidra. B.P. Haşdeu este directorul la Arhivele Statului şi preşedinte la Ateneul Român, editor la Arhiva Istorică a României (1864-1868), publicaţie direcţionată pe editarea izvoarelor istoriei naţionale. Este perioada în care vor apărea Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574), cercetare monografică fundamentată pe valorificarea izvoarelor,fără să lipsească întru totul viziunea romantică asupra eroului. Republica oamenilor de cultură va primi cu interes, în anii 1872-1873, volumul I din Istoria critică a românilor. Pământul Tării Româneşti (Volumul I. Intinderea teritorială. Nomenclatura. Acţiunea istoriei). In 1875 va fi editat volumul II, fascicula I, sub titlul Reacţiunea omului contra naturei. Originile urbane. Sinteza. Deceniul 8 al secolului trecut este sinonim, pentru existenţa şi activitatea lui B.P. Haşdeu, cu perioada unei recunoaşteri unanime a operei enciclopedice. In 1876 ajunge director la Arhivele Statului, în 1877 va fi ales membru al Academiei Române. Efectuează călătorii de studii în străinătate, cercetează monumente istorice la Londra, Viena, München etc., unde investighează urme culturale româneşti. Face parte dintre membrii unor academii străine (St. Petersburg, New York). Integrat într-o operă enciclopedică, ductul istoriografic al lui B.P. Haşdeu s-a remarcat printr-o concepţie, metodă şi expresie literară în congruenţă cu realizările europene ale domeniului. Istoriografia a beneficiat, în concepţia celui care a întemeiat publicaţia Columna lui Traian, de aportul unor ştiinţe auxiliare (diplomatică, arheologie, bibliologie, glosologie, bibliografie etc.) şi de realizările ştiinţelor naturii, pe firul preocupărilor despre origini (fiind influenţat de Charles Darwin şi de Herbert Spencer). N-a ocolit aspecte din problematica economică, în contextul abordării civilizaţiei universale. Numeroase sunt lucrările şi momentele în care B.P. Haşdeu şi-a expus opiniile asupra istoriei. In cadrul prelegerii vom aborda doar unele aspecte ale interesantei problematici, prezentată de enciclopedist într-o unitate conceptuală, care derivă tocmai din diversitatea ei. Textul Istoria (Foiţa de istorie şi literatură 1, 1860), partea de Introducere din Arhiva Istorică a României şi, în mod deosebit, densa prefaţă la Istoria critică a românilor ne pun în contact direct cu o metodă şi concepţie modernă, în consonanţă cu cuceririle europene ale 45
domeniului: “Istoria este criteriul legilor naşterei, creşterei, disvoltărei, slăbirei, peirei şi renaşterei a popoarelor, în spaţiu şi timp şi ale părtăşirei ce toate aceste faze o au întru necontenitul progres al omenimei, pentru care nestatornicirile deosebitelor neamuri sunt simplicele strămutări ale punturilor, producători de o mai mare circulaţiune şi, prin urmare, de o vieaţă mai putinte.” B.P. Haşdeu, ataşat de ideea progresului societăţii (în spiritul lui J. Michelet) şi admirator al geniului poporului (exemplul lui Jakob Grimm fiind eclatant), a pledat în calitate de cercetător pentru publicarea izvoarelor, deoarece “In scrierea istoriei sunt trei operaţiuni succesive şi neînlăturate: culegerea datelor, desluşirea lor în parte şi, în fine, clădirea edificiului.” Istoria critică a românilor ne oferă, încă din părţile introductive, o impresionantă paletă istoriografică, de la “părintele istoriei”, Herodot până la cărturarul englez H.T. Buckle, abordată într-un vocabular simplu dar convingător: “/.../ Ne place anticul Erodot când reuşeşte a cuprinde istoria lumii în naraţiunea unei scurte expediţiuni a persului Dariu contra sciţilor, şi ne place şi, mai mult, modernul Buckle când rezumă legile universale în codul civilizaţiunii engleze. Luând drept ţintă secolul XIV, opera noastră va fi totuşi până la un grad o prizmă generală a romanităţii şi chiar a Europei orientale, către istoria cărora vom aplica complexul ştiinţelor bio-sociale.” Enciclopedistul declară care este filonul de aur al volumului I: Istoria teritorială a Tării Româneşti. Preţioase şi cu valoare paradigmatică sunt criteriile recomandate de B.P. Haşdeu celor care s-ar dedica studierii istoriei: 1) sincronismul evenimentelor; 2) necesitatea existenţei mai multor date în abordarea sincronică a evenimentelor istorice; 3) dovezile cu valoare de izvor (“fântână”) trebuie să fie aproape de locul şi timpul desfăşurării evenimentului; 4) onestitatea citării unui fragment (şi valoarea lui “apud”); 5) valoarea supremă a izvoarelor verificate (“fântâni scuturate”), în afara cărora “/.../ nu există nici o autoritate în istorie,/.../”; 6) semnificaţia textului şi contextului temei abordate şi rostul redacţiei textului original; 7) raportul dintre adevărul original şi interesul de moment în cercetare, pornind de la înlănţuirea firească a faptelor; 8) incompatibilitatea provincialismului şi fanatismului cu cercetarea ştiinţifică; 9) legea universală, specifică naturii omeneşti, poate fi abordată şi în investigaţia istorică; 10) şansa istoriei de a “/.../ răspândi câteodată o vie lumină asupra unei chestiuni istorice.” Evident, arsenalul istoriografic propus de B.P. Haşdeu în Istoria critică a românilor ar putea fi abordat şi din altă perspectivă a cunoaşterii, dacă ar fi să avem în vedere numai valoarea criticii istorice şi studiile interdisciplinare, ale căror rezultate s-ar aplica în cunoaşterea istorică. Prefaţa la volumul II din Istoria critică a românilor este, sub acest aspect, benefică unei concepţii şi metodologii istiografice, în care metoda experimentală, abordarea realităţii şi “necunoscutul recunoscibil” se întretaie. Dacă mai adăugăm, la toate acestea, şi opţiunile sale asupra rolului providenţei (pe care o înţelege numai în raport cu existenţa omului), putem concluziona că suntem în faţa unui model definitoriu pentru tradiţia istoriografică românească, la graniţa dintre romantism şi pozitivism. Bibliografie
1) Frederich Kellog, op.cit., pp. 47-55. 2) Pompiliu Teodor, op. cit., pp. 115-129 (G. Bariţiu), 179-195 (Al. Odobescu), 197213 (B.P. Haşdeu). * 3) G.Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, I-III, Sibiu, 1889-1891 (ed. a II-a), Braşov, 1993-1994). 4) B.P. Haşdeu, Istoria critică a românilor. Ediţie îngrijită şi studiu intoductiv de Grigore Brâncuş, Bucureşti, “Teora”, 1999. 5) Al.Odobescu, Istoria archeologiei. Studiu introductiv la această ştiinţă. Intâie lecţiune. Ediţie Al. Dima, Bucureşti, 1961. AFIRMAREA SPIRITULUI CRITIC IN ISTORIOGRAFIE O abordare a problematicii încetăţenirii spiritului critic în istoriografia românească, într-o epocă în care se înregistrează o dezvoltare particulară a domeniului (de la romantism la criticism), nu poate să ignore cadrul european al culturii şi ştiinţei. Evoluţia accentuată a ştiinţelor; interesul constant al istoricilor faţă de economie şi societate, în efortul istoriei de-a deveni o ştiinţă a umanităţii; dezvoltarea şi influenţa filosofiei pozitiviste, întemeiată de August Comte (1798-1857) prin Cours de philosophie positive (1830-1842), în care ridică şi problema sociologiei (cu cele două ramuri: (statistica şi dinamica); cercetările englezului John Stuart Mill (1806-1873) în care propune divizarea ştiinţelor în ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale spiritului (aici era inclusă istoria!); abordarea istoriei ca o disciplină ştiinţifică, a cărei dezvoltare nu este întâmplătoare, ci condusă de anumite legi; “momentul pozitivist” Thomas Henry Buckle (18211862) cu a sa The History of Civilisation in England) (redactată în 2 volume), în care cercetează din punct de vedere sociologic problemele istorice; importanţa acordată influenţei mediului asupra omului, în congruenţă cu progresul intelectual al societăţii; efortul de explicare al fenomenelor sociale prin influenţa triplă a rasei, mediului şi momentul istoric, datorat lui Hippolyte Taine (1828-1893) prin Les origines de la France contemporaine, I-VI, 1876-1894 ş.a. rămân aspecte interesante ale culturii şi ştiinţei europene, fără de care nu poate fi înţeleasă şi afirmarea spiritului critic în istoriografia românească. Rolul “Junimii” şi al “Convorbirilor literare” în afirmarea noului spirit istoric Ductul istoriografic românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea mărturiseşte interesante ecouri pozitiviste, dacă ar fi să ne gândim la “moda Buckle” în cadrul societăţii “Junimea”. Căci aplecarea mai atentă asupra istoriei civilizaţiei, interesul faţă de problematica social-economică, tangenţele cu ştiinţele naturii, pasiunea pentru o istorie mai explicativă etc. sunt, în ultimă instanţă, consecinţele pozitivismului în cultură românească. Insă, după cum era de aşteptat, curentul care a apelat, în mod exagerat, la legile naturii în efortul lor de-a descifra mecanismul social, ignorând faptul că societatea era mult mai complexă decât biologia ori fizic, a stârnit o puternică opoziţiei în rândul unei părţi a intelectualităţii. Divorţul de ideologia, scrierile şi acţiunile politice ale generaţiei romantice va fi ilustrat de societatea culturală şi politică “Junimea” din Iaşi, întemeiată în 1863. Din 1867 va edita revista Convorbiri literare, una din cele mai importante publicaţii din istoria presei româneşti moderne. Este şi momentul în care 47
istoriografia păşeşte, odată cu critica literară, în direcţia metodei şi concepţiei critice, respectiv contra ideologiei romantice, către istoria civilizaţiei (sub impulsurile evoluţionismului de sorginte engleză). Articolele, studiile şi textele publicate în Convorbiri literare şi problematica seratelor de la “Junimea” au criticat, de cele mai multe ori, practicile politice şi realizările culturale ale generaţiei de la 1848-1849. Să ne reamintim că, în sfera politicului, junimiştii s-au dovedit a fi conservatori, considerând că procesul democratizării ţării (după model occidental) nu ar corespunde stadiului în care se găseşte societatea românească şi civilizaţia propusă de aceasta. Au avut rezerve faţă de Constituţia din 1866, dar au dovedit fidelitate pentru domnia lui Carol I de Hohenzollern, urcat pe tron după răsturnarea lui Alexandru Ioan Cuza. Pe de altă parte, sub raport spiritual, junimiştii s-au pronunţat contra exagerărilor romantice şi ale naţionalismului (ilustrat în domeniul istoriei şi filologiei de latinişti, continuatori ai Scolii ardelene). Au luptat, în acelaşi timp, împotriva neadevărului, superficialităţii, dovedind interes pentru calitatea şi nu faţă de cantitatea producţiei literare. Cu toate că au fost etichetaţi nu o dată cosmopoliţi, junimiştii au contribuit la ridicarea culturii româneşti la scară continentală. Titu Maiorescu (1840-1917) Dacă sub aspect istoriografic, numele lui Titu Maiorescu este raportat constant la Istoria contemporană a României, critica literară şi mecenatul cultural profesate de acesta trimit indiscutabil la “Junimea” şi la Convorbiri literare. Câteva date despre viaţa, activitatea şi opera criticului care l-a consacrat pe Mihai Eminescu vor fi în favoarea înţelegerii mai nuanţate a ductului istoriografic ilustrat plenar de una din cele mai autorizate voci ale poporului la cumpăna dintre două secole. Născut în 1840, în familia lui Ioan Maiorescu alias Trifu (eminentă personalitate a generaţiei de la 1848), după temeinice studii în ţară, la Craiova şi Braşov, T. Maiorescu va urma cursurile gimnaziului academic din Viena (din 1851), care funcţiona ca anexă la Academia Teresiană. Susţine un strălucit bacalaureat în 1858, dovedind certe înclinaţii pentru studiul filosofiei şi temeinice cunoştinţe clasice, fără să ignore limbile moderne (germana, engleza, franceza şi italiana). Urmează epoca studiilor universitare la Paris şi Berlin. Doctoratul în filosofie, în 1859, la Giessen, cu teza De philosophia Herbarti, mărturiseşte reale disponibilităţi asupra domeniului onorat de Hegel, Herbart şi Fichte. Urmează examenul de licenţă în drept, la Paris, cu teza Du régime dotal. Preocupările istorice nu sunt străine de sfera de influenţă maioresciană, cu toate că filosofia şi literatura rămân principalele coordonate ale intereselor sale intelectuale. Lecturile din epocă trimit, în mod evident, la Victor Cousin, Georg Gervius, Jules Michelet, Henry Th.Buckle, Ferdinand Lassalle ş.a., trădând apetitul faţă de istoria civilizaţiei. Ajunge membru correspondent al “Societăţii filosofice” din Berlin. După întoarcerea în ţară, T. Maiorescu va fi director la Gimnaziul central din Iaşi; susţine în acelaşi timp cursuri la Universitate (din 1862), în care va aborda mai ales istoria republicii romane, respectiv aspecte ale dezvoltării economice şi sociale; îndeplineşte rolul de Mecena al “Junimii” şi a fost geniul tutelar al Convorbirilor literare. Va fi deputat, ministru şi prim ministru de orientare conservatoare, respectiv membru al Academiei Române (din 1867). Criticul literar şi omul politic T. Maiorescu s-a dovedit, prin scris, adeptul cercetării istoriei contemporane a României. Din acest unghi al problematicii, peremptorii sunt
paginile adunate în Prefaţă (la Discursuri parlamentare), IV, Bucureşti, 1904), redactate sub indiscutabila influenţă a lui Henry Th. Buckle cu The History of Civilisation in England (I-II, 1857-1861). De pildă, problema obiectivităţii în cercetarea istorică îi permite lui T. Maiorescu o serie de consideraţii, având în vedere şi “/.../ mai marea siguranţă a cercetării faptelor”, susţinând că veridicitatea în redarea istoriei realitate este în raport cu calitatea de participant la evenimente: “Trăind încă autorii lor şi în orice caz mulţi martori oculari, controlarea exactităţii se face de la sine şi eventualele rectificări se produc mai uşor. Tocmai acest folos creşte cu apropierea evenimentelor”. După ce pune sub semnul întrebării afirmaţiile pline de controverse ale lui Cicero, Cato, fără să ierte autori mai apropiaţi (cronologic), cum erau bunăoară H. Treischke ori T.B. Macaulay, T. Maiorescu conchide: “Respectarea obiectivităţii întrucât este omeneşte cu putinţă a fost pentru subscrisul înlesnită prin faptul că expunerea sa, aşa cum se vede alcătuită de la început ca o însoţire şi un adaos la discursurile parlamentare, urmăreşte întâmplările mai ales pe temeiul repercutării lor în corpurile legiuitoare şi în întregimea mişcării constituţionale.” O abordare cu aplicaţie şi sistem a metodei, concepţiei şi expresiei literare sub raport istoriografic - la T. Maiorescu trebuie să investigheze în mod indiscutabil cele două prefeţe la Discursuri parlamentare, I (1866-1867) şi IV (18881895). Omul politic se dovedeşte adept al evoluţionismului istoric, în cheia ideilor europene de după Revoluţia franceză şi pornind de la concepţiile specialistului romantic în istoria dreptului, F. Ch. Sauvigny. Proiectată în şase volume, seria de Discursuri parlamentare va fi utilizată de critic şi omul politic în alcătuirea Istoriei contemporane a României (1866-1900). De fapt, era o parţială punere în practică a planului de-a redacta o istorie consacrată poporului român, de la origini până în timpurile contemporane (Geschichte der Rumänen = Walachen = seit Ihrer Ursprung bis auf unsere Zeiten). In esenţă, avem de-a face, aşa cum a opinat N. Manolescu, cu “o istorie, aceea la care luase parte, aceea în care eşuase”. Când prezrntăm contribuţia lui T. Maiorescu la instituirea spiritului critic în istoriografia românească modernă, nu putem omite disertaţia Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în Gimnaziu?, editată în Anuarul Gimnaziului şi Internatului din Iaşi. Forma de redactare şi, în mod deosebit, conţinutul disertaţiei, al cărui scop didactico-moralizator este evident, trădează nu numai o solidă cultură clasică ori admiraţie pentru antichităţile lumii latine ci şi lecturi sistematice din cărţile esenţiale ale Luminilor (Ed. Gibbon de pildă), ale liberalismului timpuriu şi ale romantismului (Joh. von Müller, J.G. Herder ş.a.). Intr-un astfel de context cultural şi politic înţelegem de ce T. Maiorescu s-a împotrivit transformărilor radicale ale societăţii (în sensul conceptului din secolul al XVIII-lea), fiind adeptul dezvoltării instituţiilor moderne în raport cu fondul tradiţional al poporului român. Căci formaţia intelectuală la T. Maiorescu trimite la ideile Restauraţiei europene, în spiritul preconizat de F. Ch. Sauvigny şi de evoluţionismul francez. După opinia lui T. Maiorescu, în dezvoltarea culturală a unei ţări, formele dezvoltării trebuie să izvorască dintr-un fond care reprezintă nivelul culturii poporului. Insă, după un timp, criticul de la “Junimea” va accepta “formele”; depunând eforturi “/.../ pentru îndeplinirea lor prin creşterea fondului”. Din acest punct de vedere se observă o apropiere de G.W.F. Hegel. Concepţia şi metoda lui T.Maiorescu în sfera istoriografiei rămân în 49
concordanţă cu evoluţionismul secolului al XIX-lea, mişcându-se între Restauraţie şi filosofia hegeliană a istoriei. Uneori, găsim o critică neistorică şi contradictorie, după cum rezultă din volumul Literatura română şi străinătate (1882), în paginile căruia încearcă să răspundă care ar fi contribuţia românilor la “/.../ comoara generală a cunoştinţelor omeneşti.” Dar să dăm cuvântul autorului: “Două lucruri aşteaptă străinii şi sunt în drept să aştepte de la ştiinţa română: istoria patriei noastre şi cercetarea limbei noastre materne. Cum să răspundem noi la aceste aşteptări? Stiinţa istoriei (dacă putem numi istoria o ştiinţă) este aproape părăsită în generaţia de astăzi. După nişte începuturi care promiteau, după Sincai, Petru Maior şi Magazinul istoric de Laurian şi Bălcescu, lucrarea noastră a amuţit cu desăvârşire pe acest tărâm. Lumina erau în drept să o aştepte românii de la cele două universităţi, înfiinţate în oraşele lor de căpetenie, în Bucureşti şi în Iaşi /.../”. După aprecieri severe şi, uneori, neîntemeiate la adresa producţiei istoriografice contemporane, T. Maiorescu ridică importanţa şi utilitatea editării documentelor: “De însemnătate ar fi mai ales publicările de documente, întreprinse de unii şi de alţii, dacă meritul celor mai multe nu ar fi aşa de redus prin lipsa lor de sistem şi uneori chiar prin lipsa de seriozitate. Fără îndoială că orice document autentic privitor la istoria română are preţul său, fie că este adevărat şi trebuieşte primit ca temei pentru cele ce spune, fie că este neexact şi trebuieşte combătat. Dar când este vorba de o anumită publicare de documente precum sunt cele încercate la noi, atunci sunt de păzit oarecari regule, fără a căror păzire publicarea îşi pierde cea mai mare parte a folosului ei. Dacă ni se înfăţişează d.e. o publicare de documente din vreo arhivă sau bibliotecă străină, această publicare trebuie, pe lângă exactitatea ei, să îndeplinească neapărat o condiţiune esenţială, să fie completă, sau completă în înţelesul cel larg de a ne da toate documentele din acea arhivă privitoare la români, sau cel puţin completă în înţelesul de a ne da toate documentele principale privitoare la cutare epocă sau la cutare obiect special din istoria română /.../”. Aportul lui T. Maiorescu la dezvoltarea istoriografiei româneşti, în concordanţă deplină cu evoluţionismul secolului al XIX-lea - până la momentul Leopold von Ranke - a oferit posibilităţi de afirmare spiritului critic în domeniul cercetării istorice. Din acest unghi de vedere prefigurează contribuţia lui Gheorghe Panu şi anunţă viitoarele cercetări ale lui Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul şi Nicolae Iorga. Gheorghe Panu (1848-1910) De orientare junimistă, omul politic, publicistul şi istoricul Gh. Panu a beneficiat de pregătire superioară la “École des hautes études” din Paris (începând cu 1874) şi la Bruxelles. Aici va primi doctoratul în Drept şi se va mişca în cercurile Internaţionalei I. Viaţa politică românească din deceniul 8 al secolului trecut îi înregistrează prezenţa, dovedindu-se adept al fracţiunii liberale (conduse de C.A. Rosetti) şi manifestând vădite simpatii faţă de mişcarea socialistă. Din cauza opiniilor sale politice, intră în conflict cu gândirea junimistă şi cu Titu Maiorescu. Spre sfârşitul vieţii va ajunge în tabăra conservatorilor. Sub aspectul formaţiei istorice, Gh. Păun mărturiseşte înclinaţii faţă de
ideologia Restauraţiei (Fr.Guizot, Aug. Thierry, Ad.Thiers), fără să renunţe la lecturile din scrierile lui Th.H. Buckle, T.B. Macaulay, Hyp. Taine, Aug. Conte, H. Spencer ş.a. In congruenţă cu aceste afinităţi, trebuie înţeles aportul lui Gh. Panu în domeniul scrisului istoric, fixat în tipare spirituale junimiste, cel puţin pentru prima etapă a activităţii (după întoarcerea în ţară). De altfel, definitoriu este pentru concepţia, metoda şi expresia literară a lui Gh. Panu articolul Studiul istoriei la români (Convorbiri literare, VIII, 8-11, 1874) cât şi opiniile critice asupra lucrării Istoria critică a românilor, redactată de B.P. Haşdeu, ca o reacţie generală a opţiunilor junimiste faţă de generaţia romantică şi liberală (pentru modul în care interpreta istoria realitate a României). O privire de ansamblu asupra citatului studiu, începând cu partea introductivă, respectiv Cronicarii Moldovei şi istoricii români din Austria, şi sfârşind, cu Şcoala nouă. Acelaşi spirit al şcolii vechi o însufleţeşte (însoţită de Incheiere) ne pune în contact cu ţesătura de idei istoriografice. Concepute ca o reacţie la modul de gândire şi de înţelegere a istoriei de către reprezentanţii generaţiei romantice şi liberale, în speţă faţă de formula “criticistă” lansată de B.P. Haşdeu, tezele lui Gh. Panu merită a fi reţinute, chiar dacă nu în totalitatea lor, şi interpretate ca atare. După ce apreciază că evoluţia istorică a unui popor “/.../ nu trebuie cercetată numai de la întâmplare, în bucăţi deosebite, ci urmărită cu luare aminte, în întreaga ei desfăşurare, studiată în deosebitele ei faze”, Gh. Panu subliniază opticile diferite cu care generaţiile pot interpreta un fenomen istoric ori altul. De altfel, spiritul junimist îşi găseşte în publicist şi istoric un aderent convins: “De multe ori o generaţie se înşală asupra propriilor sale idei şi crede că ceea ce urmăreşte este cu totul deosebit de ceea ce a urmărit generaţia dinaintea ei, fiindcă drumul pe care a plecat este croit de ea şi mijloacele ce le întrebuinţează ei sunt deosebite. Preocupate peste măsură de aceste forme, ea nu mai ia seama că acelaşi spirit o însufleţeşte şi, că fără să ştie, duce mai departe mişcarea cea veche. Inşelăciunea vine de acolo că cu lăsarea formelor vechi şi întrebuinţarea altor nouă, legătura pare că se rupe între o generaţie şi cealaltă. In această greşeală pot cădea nu numai cei ce sunt în mijlocul curentului, luând parte lucrătoare, dar chiar şi cei ce sunt afară din el, îndată ce se pot ridica peste măsura ideilor obişnuite a acelui timp şi îndată ce,necercetând lucrurile mai adânc, iau faţă cu trecutul o simplă neînţelegere de cuvinte sau chiar schimbarea de metodă drept un nou şi puternic avânt al spiritului.” Gh. Panu abordează,, evident de pe poziţii critice, contribuţia cronicarilor români în epoca Luminilor la dezvoltarea istoriografiei. In congruenţă cu opiniile sale, reprezentative pentru ideologia Junimii, ductul lor istoric ar păcătui printrun naţionalism, prin aplicarea unor judecăţi de valoare într-o cheie prea modernă asupra evenimentelor din secolele anterioare şi chiar prin afirmaţii fără acoperire documentară. Criticile vehemente îndreptate asupra concepţiei şi metodei în cercetarea istorică dovedite de “Şcoala nouă” vizau, în mod practic, lucrările lui B.P. Haşdeu, în paginile cărora nu întâlneşte “/.../ divinul adevăr şi varietatea istorică/.../”. O succintă prezentare a contribuţiei lui Gh. Panu la afirmarea spiritului critic în istoriografie nu poate să ignore Cercetări asupra stărei ţăranilor în vremurile trecute, Bucureşti, 1910. Cauzată de răscoala ţăranilor din 1907, lucrarea avea drept model interesanta viziune istorico-socială a istoricului Fustel de Coulanges, Recherches sur quelques problèmes d'historire şi Henri See, Les classes rurales et le régime 51
domanial en France. Asupra acestei problematici şi, în general, faţă de chestiuni social-economice Gh. Panu prezintă un punct de vedere conservator, dacă ţinem seama de felul cum justifică drepturile istorice ale clasei boiereşti. Un astfel punct de vedere nu este lipsit, totuşi, de ecourile gândirii liberale. Orizontul istoriografic propus de Gh. Panu cuprinde şi scrieri memorialistice , în care reînvie cu mijloace specifice genului atmosfera de la "Junimea" ori viaţa parlamentară, populată cu o serie de personalităţi interesante pentru viaţa politică şi culturală românescă începând cu deceniul 8 al secolului al XIX-lea. Aici trebuie să găsim semnificaţia vo lumelor Amintiri de la Junimea din Iaşi, 1908, respectiv Portrete şi tipuri parlamentare, 1893. Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901) Profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti, amendat nu intru totul justificat de T. Maiorescu în volumul Literatura romană şi străinătatea pentru contribuţia sa ştiinţifică la dezvoltarea scrisului istoric, V.A. Urechia va invăţa la Piatra Neamţ şi Iaşi, pentru ca specializarea să o efectueze la Paris şi Madrid, în domeniul literelor şi filosofiei. După întoarcerea în ţară, va desfăşura o îndelungată activitate didactică, predând istoria şi literatura română la Universitatea din Iaşi (1862-1864). A editat mai multe publicaţii (Opiniunea, Paris; Zimbrul şi Vulturul; Dacia; Ateneul roman) şi se va număra printre fondatorii Muzeului Naţional de Antichităţi (1864) şi ai Academiei Române (din 1866), fiind chiar preşedinte al Secţiei literare (1888) şi istorice (1892). Membru activ la Liga culturală, Ateneul român şi la Societatea macedo-româna, V.A. Urechia va fi ales, datorită meritelor culturale şi ştiinţifice, printre membrii corespondenţi ai Academiei spaniole şi ai Institutului entografic din Paris. Istoric, scriitor şi om politic, V.A. Urechia a îndeplinit prin verbul său înaripat şi datorită scrierilor redactate (istorie, literatură etc) la prepararea spirituală pentru unirea românilor într-o singură ţară. Istoria românilor de la 1774-1821, considerată contribuţia sa fundamentală în domeniu istoriografiei, este folositoare chiar şi astăzi în cercetarea ştiinţifică. În fond, este o colecţie de documente, beneficiind de un comentariu subţire, care acopera o perioada de aproape 40 de ani din istoria romanilor, la granita dintre feudalism şi modernism, începând cu 1774 (care desemnează pacea dintre Rusia şi Turcia încheiată la Kuciuk-Kainargi, respectiv debutul domniei lui Grigore al III-lea Ghica) şi sfârşeşte cu 1821 (anul izbucnirii mişcării revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu). Istoria învăţământului din Romania şi cercetătorii domeniului trebuie să-i fie recunoscători lui V.A. Urechia pentru efortul depus în publicarea unor volume cu documente privitoare la şcolile din mediul rural şi, în general, la instituţiile educative, interpretate prin prizma istoriei culturii din secolele XVIII-XIX. Ar fi suficiente două exemplificări, pentru a justifica această opţiune: Şcoalele sătesci din România. Istoricul lor de la 1830-1867. Cu anesarea tuturor documentelor relative la chestiune; Istoria şcoalelor de la 1800-1864. Cu o scurtă introducere cuprinzând note din istoria culturei naţionale anterioare secolului al XIX-lea şi cu numeroase facsimile de documente, autografe etc., IIV, Bucureşti, 1892-1901. Bibliografia lui V.A.Urechia mai include o cercetare cu caracter monografic asupra arhimadritului Vartolomei Mazareanul (1720-1780), editată in 1884; investigaţia asupra raportului misionarului catolic în Ţările Române din secolul al XVII-lea,
Marco Bandini, text cunoscut sub denumirea Codex Bandinus (tipărit in 1895); cursul de la facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, Istoria românilor, format din 14 volume completate cu documente inedite; Memoriu asupra perioadei din istoria românilor de la 1774-1786 insoţit de documente cu totul inedite , Bucureşti, 1893 etc. Fenomenul de afirmare a spiritului critic în istoriografia românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, exemplificat prin momentul Titu Maiorescu, Gheorghe Panu şi V.A. Urechia, va inregistra un adevărat "clou spiritual" prin opera lui A.D. Xenopol. Căci, prin concepţia, metoda şi expresia literară a ductului său istoriografic, scrisul istoric românesc va primi statut de talie europeană. Efortul de sinteză, noua viziune istorica modernă, şi, nu în ultimul rând, filosofia istoriei promovate în majoritatea cazurilor îi vor conferi lui A.D. Xenopol aura unui mag (în sensul cel mai nobil al cuvântului). Bibliografie 1) Frederich Kellog, op. cit., pp. 55, 59, 77. 2) Pompiliu Teodor, op. cit., pp. 215-222 (T. Maiorescu), 255-276 (Gh. Panu). * 3) Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, IV, Bucureşti, 1904. 4) Idem, Critice, 1886-1907 (Literatura română şi străinătate), III, Bucureşti, 1915.
Afirmarea spiritului critic în istoriografie (II) A.D.Xenopol (1847-1920) “Teritoriile” istoriografice ilustrate magistral de A.D.Xenopol în cultura României, sensibil marcate de sinteza istorică, viziunea modernă şi de filosofia istoriei, au avut la bază două evenimente politico-administrative de excepţie: unirea Moldovei cu Muntenia în 1859 (când a fost ales un singur domn, în persoana lui Al.I.Cuza) şi cucerirea independenţei de stat a României, în 1877. Totodată, închegarea României moderne presupunea o sinteză istorică, justificativă, modernă şi în cheie europeană asupra momentului, interpretat ca un preludiu necesar al înfăptuirii unităţii statale româneşti. Cele câteva repere biografice asupra lui A.D.Xenopol, pe care le fixăm în continuare, vor fi de natură să explice substratul demersurilor istoriografice, la care cercetătorii domeniului se intorc, ori de câte ori este nevoie. Născut în familia funcţionarului Dimitrie Xenopol şi a Mariei Vasiliu, A.D.Xenopol învaţă, după obiceiul vremii, în pensioane ( al tatălui şi a lui Constantin Athanasiade). A fost coleg cu V.A.Urechia. Se va număra, din 1861, printre elevii şcolii de la Trei Ierarhi, ulterior la liceul Academiei Mihăilene. Marcat de atmosfera romantică din capitala Moldovei, tânărul studios va parcurge scrierile lui C-tin Fr.Volney, Fr.Guizot şi romanele lui W.Scott. Profilul intelectual al lui A.D. Xenopol se va contura şi din conactul cu istoriografia romantică franceză şi cu fondul romantic al culturii moldovene (influenţată substanţial de spiritul lui M.Kogălniceanu şi de ideile liberale ale lui S.Bărnuţiu, nutrite de universul spiritual propus de Karl W. Rottek). Fundamentală pentru formaţia intelectuală a lui A.D. Xenopol va fi perioada 53
studiilor universitare în Germania, din 1867, cu ajutorul unei burse de la “Junimea”. Înscris la Facultatea de Drept, va audia şi cursurile de filosofie din cadrul Universităţii berlineze, unde disciplinele umanistice erau sistematic promovate, fără să fie neglijate domeniile pozitiviste. Aici va audia cursurile luiTh.Mommsen (iniţiindu-se in domeniul stiinţelor auxiliare ale istoriei), Ernest Curtius, Georg Gottfried Gervinus, Leopold von Ranke ş.a. Este de remarcat, la acest capitol, influenţa benefică exercitată de ultimul istoric asupra lui A.D.Xenopol, desfăşurată sub forma unui proces evolutiv: de la ecourile naţionale şi liberale din istoriografia germană, prin filiera engleză, americană şi franceză ( fără să fie neglijabil războiul de eliberare al germanilor contra armatelor lui Napoleon) la cristalizarea unor principii metodologice. Din universul ideatical lui L.von Ranke şi-a însuşit teoria Zeitgeist, potrivit căreia fiecare naţiune ar fi dominată de o idee fundamentală. Aceasta ar trebui cunoscută şi descrisă, dar nu interpretată. Totodată, A.D.Xenopol s-a iniţiat în tainele criticismului, prin cursurile şi seminariile lui L.von Ranke ş.a. Extrem de importantă rămâne anexa la Geschichte der romanischen und germanischen Völker von 1494 bis 1535 (1824).Zur Kritik neuerer Geschichtschreiber. Traiectoria spirituală a lui A.D.Xenopol înregistrează, tot în epoca berlineză, lecturi din istoriile civilazaţiilor şi din lucrări de Fr.Guizot, W.E.Lecky, J.W.Draper, Th.H.Buckle ş.a., ceea ce va genera o serie de interesante articole pentru Convorbiri literare. Printr-o astfel de metodă va contribui la raspândirea în mediul românesc a ideilor pozitiviste, în prelungirea formulei şcolii naţionale germane de istorie, care nu renunţase cu totul la romantism şi liberalism. Examenul de doctorat la Berlin, în 1871, susţinut cu teza De societatum publicanorum Romanorum historia ac natura iuridiciali urmat de acela în filosofie la Giessen, unde a primit “ Magna cum laude”, la care se va adăuga judicioasa Cuvântarea festivă rostită la serbarea naţională pe mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna, îi vor aduce lui A. D.Xenopol cinste şi reputaţie în cercurile ştiinţifice europene şi naţionale. Cu o astfel de pregătire, întors la Iaşi, A.D.Xenopol va practica avocatura (profesiune pe care o va raporta permanent la istorie). În 1878 demisionează din magistratură, rămânând avocat până în 1883. Este anul în care va intra în lumea învăţământului superior. Cursul de istoria românilor, început la 1 octombrie 1883, va marca nu numai un moment in cariera profesorului ci şi în evoluţia istoriografiei naţionale. Valoare paradigmatică are, în congruenţă cu acest moment, Lecţiunea de deschidere (tipărită şi în Convorbiri literare, XVII, 8, 1883). Cineva o asemăna cu o adevărată “baricadă” în istoriografie. Să vedem în ce măsură o vom putea asalta şi cuceri? Încă de la începutul textului, ne izbeşte o viziune nouă asupra metodologiei istoriei, pornind de la perceperea “obişnuită” până atunci a domeniului: “Această înţelegere a istoriei este cu totul greşită pentru temeiul foarte simplu, dar nu mai puţin adevărat, că faptele istorice nu se reproduc niciodată; că ceea ce dă unui fapt caracterul seu de istorie, în deosebire de faptele vieţii de toate zilele, este tocmai elementul osebitor, care face din acest soiu de fapte totdeauna împrejurări nouă, ce nu au mai fost şi nu vor mai fi niciodată./.../ Dimpotrivă, cât ne-am înşăla dacă am voi să explicăm arătarea unui geniu ca Shakespeare prin condiţiunile care au făcut cu putinţă ivirea lui Dante, sau dacă am aplica principiile care dau samă de producerea artei plastice la greci, la dezvoltarea extraordinară a muzicei în secolul nostru? Orice fapt istoric conţine asupra celui trecut un plus sau un minus, un plus în caz de propăşire, ceea ce întîmplă mai
obicinuit; un minus atunci când lumea de îndărăt, ceea ce pentru fericirea neamului omenesc nu se manifestă decât în unele ramuri de dezvoltare, pe când totalitatea ei lasă întotdeauna un spor în avutul omenirei. Fiecare faptă omenească istorică conţine deci reproducerea unor fapte anterioare, mai mult un element nou, incomensurabil.” Această opinie asupra structurii faptului istoric este transpusă de A.D.Xenopol prin formula a+x, în care a este elementul permanent al fenomenului, pe când x cuprinde noutatea, prin care se deosebeşte de fenomenul trecut. O astfel de viziune istorică modernă este exemplificată, în acelaşi text, prin reformele lui Jean Baptiste Colbert (1619-1683), care n-ar mai fi putut să le aplice în condiţii total diferite, în Franţa secolului al XIX-lea. Era secolul când această ţară ar fi trebuit să stăvilească înaintarea ruşilor spre sudul Europei. Încercând să ajungem de cealaltă parte a baricadei, ne întâlnim cu o dezbatere inteligentă asupra scopului istoriei (“/.../ ci numai cât de a regula în mod cu totul general purtarea noastră faţă de dezvoltarea istorică de până acum, şi în vederea celei viitoare”), A.D.Xenopol “coboară” de la teorie la practică, cu exemple din realitatea geografică şi politică imediată ( situaţia Turciei şi Austriei, mişcarea socialistă etc). În raport direct cu scopul istoriei, fixat de A.D.Xenopol într-o cheie modernă, se ridică problema schimbării modului de cercetare a domeniului, considerat şi în perioada respectivă mai mult o artă decât o ştiinţă. Evident, istoricul ieşean înclină pentru a doua alternativă, preferinţă culturală pentru care avea o serie de argumente bine gândite şi selectate, pornind de la epoca de tranziţie (când literatura era confundată cu istoria şi invers), în care se găsea domeniul şi invocând autoritatea lui Barante, J.Michelet, Aug.Thierry, Ad.Thiers, T.B.Macalay. În acest context se impune a preciza ţelul domeniului, expus cu claritate de A.D.Xenopol:”Scopul istoriei este astăzi nu reproducerea trecutului ci înţelegerea acestuia. Pentru aceasta trebuie să căutăm nu a reînvia în mintea noastră formele unui trecut dispărut, ci să descoperim în el ideile care conduceau viaţa omenirii, sau a poporului. Pentru a înţelege un lucru este învederat că nu poţi opera decât cu elemente adevărate. Prin urmare nevoia descoperirii adevărului în cele trecute va fi ţinta supremă a istoricului.” Textul lui A.D.Xenopol ridică şi alte interesante probleme asupra istoriei, interpretată bineînţeles ca un domeniu al cunoaşterii. Raportul dintre cercetările restrânse ca întindere şi lucrările de sinteză, pe firul evoluţiei istoriografiei; legarea progresului domeniului de cercetarea sistematică a diferitelor categorii de izvoare; scopul dublu al istoriografiei în epocăcercetarea sistematică a trecutului şi redactarea sintezei (după datele pozitive existente); cele două faţete ale istoriei şi diferenţierea dintre ele:”istoriamuză” şi “istoria ştiinţă”; triplul ţel al slujitprului zeiţei Clio: înţelegerea prezentului, luminarea viitorului şi influenţa sufletului românesc (crearea emoţiei); deosebirile principale dintre natură (care operează cu spaţiul) şi iatorie, adică ştiinţă ( care se bazeaza pe timp); raportul intim dintre istorie şi sufletul omenesc; legătura istoriei cu poporul (limbă, obiceiuri, etc) ş.a.fixează o vastă problematică in istoriografie, care ar merita discutată şi în alt context. Ajunşi în vârful “baricadei”, în raport direct cu ţesătura de idei istoriografice din Lecţia de deschidere a cursului de Istoria românilor de la Universitatea de Iaşi, ne vedem obligaţi moralmente să reproducem paragraful final, care înfioară prin gravitatea adevărurilor rostite: “ Dacă istoria însă in genere te face 55
să iubeşti omenirea, istoria poporului din care faci parte va deschide inima ta cătră dânsul. Nu este deci putere care să învieze mai tare patriotismul, decât istoria propriului tău popor. Nu este deci mijloc mai puternic de a asigura traiul său îndelungat în omenire şi conlucrarea sa la izbânzile civilizaţiei decât studiul istoriei sale.” Debutul lui A.D. Xenopol în învăţământul universitar ieşean a coincis, de fapt, cu ordonarea efortului creator pentru sinteza istorică, din care va apare primul volum în 1888, cu titlul Istoria românilor din Dacia traiană. Cele şase volume din sinteză vor fi publicate anual, până în 1893, începutul lucrării constituind-o critica teoriei istoricului german Robert Roesler (1840-1881). Prin acest demers, care cunoştea în 1925, ediţia a III a în 14 volume, istoriografia românească întra în posesia primei sinteze moderne, axată pe principii ştiinţifice europene. O privire de ansamblu asupra sintezei este de natură să sublinieze câteva aspecte caracteristice efortului istoriografic:bogăţia izvoarelor utilizate; expunerea sistematică a istoriei realitate şi diversitatea problematicii abordate. Este şi ceea ce au subliniat, nu o dată, specialişti în domeniu (P.Teodor, Al.Zub ş.a.). Nu putem omite abordarea dezvoltării culturale şi a instituţiilor, stabilirea unui echilibru între politic şi civilizaţie; cercetarea evoluţiei claselor şi categoriilor sociale; abordarea civilizaţiei româneşti sub toate aspectele sale; fluxul unic al dezvoltării Ţărilor Române, într-o singură imagine care prefigura desăvârşirea unităţii statale româneşti; intercondiţionarea şi interpătrunderea fenomenelor istorice pentru cele trei provincii. De fapt, ca o recunoaştere a meritelor ştiinţifice ale lucrării, A.D.Xenopol va fi solicitat să redacteze şi două capitole la volumele III şi IV din renumita sinteză a lui Ernest Lavisse şi Alfred Rambaud, Histoire générale du IVième siècle à nos jours, I-XII, 1893-1900, respectiv două volume cu titlul Histoire des Roumains de la Dacie trajane. A.D.Xenopol, ales membru al Academiei în 1893, va aborda în câteva rânduri filosofia istoriei, unde aduce interesante puncte de vedere în concordanţă cu cercetarea critică europeană. Lucrarea care îi aduce reputaţia în domeniu, Les principes fundamentaux de l’histoire, Paris, 1899, va cunoaşte şi redacţie românească, în 1900, la Iaşi. De altfel, ideile fundamentale din filosofia istoriei vor fi aplicate de A.D.Xenopol nu numai în lucrarea în două volume Domnia lui Cuza Vodă, Iaşi, 1903 ci şi în Istoria partidelor politice în România, I, Bucureşti, 1910. Nu putem uita colaborările la prestigioasa revistă pariziană Revue historique ori în Arhiva societăţii ştiinţifice literare (din 1894 fiind directorul ei), respectiv ciclul de conferinţe sustînut la Collège de France. Conştiinţă în mişcarea ideilor istorice europene, A.D.Xenopol a încercat să dovedească, în eforturile dedicate teoriei istoriei, că:”Ştiinţa istorică are de dezlegat cu totul altă problemă decât aceea de a găsi legi generale cari ar scoate adevăruri din axiome. Ea constată existenţa faptelor, când o poate, direct prin mărturisirea izvoarelor; când nu, atunci conchide de la un fapt individual cunoscut la alt fapt individual necunoscut, nu ca inducţiunea care conchide de la unul sau mai multe fapte individuale cunoscute la acelaşi fapt, generalizat în formă de lege.”Este, în fond, una din concluziile istoricului incluse în textul Expunere pe scurt a principiilor fundamentale ale istoriei (Analele Academiei Române, II, XXI, 1899). Metoda, concepţia şi expresia literară a lui A.D.Xenopol, demonstrate de acest opuscul definitoriu pentru teoria istoriei la români la sfârşitul secolului al XIX-lea, mărturisesc puterea de analiză şi sinteză a savantului asupra istoriei ca
domeniu al cunoaşterii. Interpretată ca o stiinţă a individualului, după o experienţă în cercetarea istoriei pragmatice şi din perspectiva civilizaţiei europene, recte a evoluţionismului englez, istoria este deosebită, potrivit aceleiaşi concepţii, de alte ştiinţe. În sprijinul acestei afirmaţii, autorul Istoriei românilor din Dacia traiană se bazează pe două categorii de surse:filosofice şi istorice (civilizaţie). Prin aplicarea principiului cauzalităţii în raportul dintre obiect şi subiect, respectiv dintre existenţă şi conştiinţă, considerat de A.D.Xenopol în mod justificat drept sufletul istoriei, cercetarea propusă primeşte valoare de paradigmă. Dacă prin enunţurile introductive din Expunere pe scurt a principiilor fundamentale ale istoriei aflăm că abordarea istoriei trebuie să se călăuzească după principiile aplicabile la toate ştiinţele, din lectura părţii întâia reiese că:”/.../ istoria nu este o ştiinţă singulară, şi anume o ştiinţă a faptelor spiritului, cum este ea definită de obicei, ci o disciplină ce se îndeletniceşte cu dezvoltarea atât a lumii materiale cât şi a celei intelectuale; căci pe lângă istoria propriu-zisă, aceea a tuturor manifestărilor spiritului (istoria politică, culturală, istoria artelor, a religiunilor, a ştiinţelor, a dreptului, a moralei, a formelor economice, a filosofiei), nu este încă oare o istorie a organismelor, o istorie a dezvoltării pământului şi chiar, ipotetic, o istorie a dezvoltării universului?” Din moment ce istoria este, potrivit aceleiaşi opinii, un mod de percepere a lumii, istoria universală poate fi înţeleasă ca o urmare a istoriei materiei care a anticipat-o. În congruenţă cu această afirmaţie, concepţia istorică ori succesiunea lumii impunea calitatea de statornicie, respectiv de coexistenţă, într-o perpetuă dezvoltare în care dualitatea formelor este marcată de spaţiu şi timp, în sfera căruia omul ocupă un loc central. Într-o dispută asupra clasificării ştiinţelor, marcată de fenomene coexistente şi de succesiune, A.D.Xenopol cercetează istoria din prisma faptelor succesive, care nu se repetă niciodată în mod identic, fiind într-o necontenită prefacere paralelă cu scurgerea timpului. Dacă pentru coexistenţă predomină asemănarea, în succesiune există deosebirea, după cum ştiinţele exacte sunt formate din sisteme de asemănări, ştiinţele succesive vor fi alcătuite din sisteme de deosebiri. De exemplu, numai o singură dată a fost epoca lui Mihai Viteazul ori revoluţia de la 1848-1849, cruciadele, respectiv primul război mondial. Aşadar, legile coexistenţei nu pot fi aplicate domeniului succesiunii. Pe firul aceloraşi consideraţii asupra teoriei istoriei, partea următoare a studiului abordează fenomenele din prismă bipolară, legile fiind considerate produsul puterii şi al împrejurărilor. În congruenţă cu o astfel de afirmaţie, pentru fenomenul de coexistenţă, deci în domeniul ştiinţei sunt specifice legile, iar în sfera succesiunii, respectiv a istoriei apar seriile. Totodată, cunoştinţa istorică este, în opinia lui A.D.Xenopol, o cunoştinţă de deosebiri. Între istorie, care se ocupă cu cercetarea faptelor succesive, şi ştiinţă care abordează faptele coexistente (ce se reproduc în spaţiu şi timp) nu se poate pune semnul egalităţii. Deosebirea dintre ştiinţă şi cunoştinţă îi permite savantului să abordeze sfera istoriei, respectiv faptele succesive, care sunt restrânse în timp şi spaţiu şi nu se reproduc. Aici intervine individualitatea istoriei omeneşti. Să vedem cum se justifică, însă, istoricul:”Pe când faptele coexistente se reproduc pe toată întinderea universului sau în sânul întregului neam omenesc, şi în toate timpurile rămân veşnic aceleaşi, faptele succesive deşi uneori pot să se întindă la globul nostru întreg, sunt însă întotdeauna restrânse ca timp, nemairepetându-se niciodată în veci. Istoria este deci o cunoştinţă de fapte individuale. Să ne întrebăm însă acuma, dacă o astfel de cunoştinţă poate 57
constitui o ştiinţă sau dacă împreună cu Schopenhauer trebuie aruncată istoria afară din câmpul ştiinţei ( Wissenschaft) în acela al simplei cunoştinţe (Wissen)?” În efortul de-a lumina particularităţile istoriei ca disciplină a cunoaşterii, A.D.Xenopol încearcă o paralelă între ştiinţă, fundamentată pe un sistem de adevăruri dovedite, şi istorie alcătuită din fapte mai mărunte şi fapte mari, în demonstrarea cărora se apelează netăgăduit la ştiinţă. Fenomenul este cât se poate de complex, dacă ţinem seama de ecuaţia potrivit căreia:”În istorie faptele mari nu sunt subsumarea celor mici, ci rezultatul înlănţuirii lor, şi un rezultat poate fi cunoscut, deşi nu se ştie cum el a fost produs. Aşa, cum nu am fi putut cunoaşte niciodată legea căderii corpurilor, dacă nu s-ar fi măsurat exact un număr de cazuri de căderi. Se poate însă cunoaşte despărţenia regelui Henric VIII din Anglia de soţia lui, Caterina de Aragon, deşi calea cum sa realizat acest rezultat nu ar fi pe deplin cunoscută.” Pornind de la fenomenele ştiinţifice, care se reproduc, păstrându-şi identitatea şi personalitatea, A.D.Xenopol abordează particularităţile fenomenelor în istoria omenească. Savantul subliniază ineditul fenomenului din acest domeniu, pentru care specialistul poate întrevedea direcţia unor viitoare dezvoltări. “ Cu totul altfel în istoria. Aici fenomenul viitor va fi totdeauna altul decât cel trecut sau decât cel de faţă. Cum e cu putinţă a se prezice ceea ce nu au fost nicicând, afară decât doar pe calea oracolilor. Tot ce se poate aştepta în istorie este de a se întrevedea direcţiunea pe care şirurile de evenimente-ele însuşi necunoscute- o vor lua în viitor, judecând după aceea urmată de ele până acuma. Aşa se poate întrevedea dispariţiunea Turciei, desfacerea Austriei, emanciparea femeii, îmbunătăţirea condiţiunii poporului de jos etc.” O interesantă problemă din sfera teoriei istorice, abordată cu pasiune de A.D.Xenopol, este cauza finală, respectiv simţul de conservare, în raport cu legea ofertei şi cererii. Pentru exemplificare se apelează la cazul regelui Carol I de Hohenzollern, aflat pe tronul României. Exemplul ridică istoricului o serie de justificate interogaţii, din perspectiva omului de ştiinţă şi pornind de la particularităţile fenomenelor istorice, care se succed şi sunt restrânse ca timp şi spaţiu. În fond, situaţia pune istoricului incitante probleme, vis-à-vis de: atitudinea divanurilor ad-hoc faţă de instituirea dinastiei ereditare; sistemul defectuos de urcare la tron în Ţările Române prin formula electiv-ereditară; preluarea practicii de la statele vecine; situaţia politică, economică şi socială a Ţărilor Române în evul mediu; aşezarea ungurilor în teritoriul fostei “Dacia felix” şi înrobirea treptată a vechilor colonişti romani; Dacia în epoca lui Burebista şi Decebal; civilizaţia materială preistorică în spaţiul carpato-danubiano-pontic etc. Din acest unghi al cercetării, potrivit concluziei autorului:”Orice fapt istoric se urcă, din cauză, în cauză, până la infinit; şi cauza finală fiind reglată în infinitul timpului, poate fi lăsată la o parte, iar explicaţia cauzală a fenomenelor istorice poate fi privită ca deplină şi definitivă. Chiar în cazul cînd sunt fapte istorice datorită unor îmboldiri individuale sau întâmplări (războaiele lui Napoleon, pierderea expediţiunii lui din Rusia), încă elementele acestea lucrează totdeauna asupra unor fenomene mai generale (revoluţiunea franceză), şi prin partea lor mai generală fenomenele istorice îşi urcă explicarea lor cauzală la infinit”. Teoria istoriei promovată de A.D.Xenopol, pornind de la fapte istorice concrete şi de la o îndelungată practică istoriografică, în efortul de-a surprinde caracterul ştiinţific al istoriei, a stârnit o adevărată emulaţie culturală în epocă
şi chiar mai târziu, întrunind adeziuni dar şi critici vehemente. Datorită întinderii şi profunzimii operei, el poate fi aşezat în seria onorată de Th.Mommsen, L.von Ranke, Wilhelm Windelband şi Heinrich Rickert. Istoriografia problemei, care înregistrează contribuţiile lui N.Bagdasar, N.Gogoneaţă, Al.Zub, Z.Ornea, Gh.Toma ş.a., mărturiseşte din plin situaţia, încărcată de sugestii în cercetările viitoare ale domeniului. Că teoria istoriei la A.D.Xenopol nu poate fi înţeleasă în afara universului politic, în care s-a mişcat, este un adevăr incontestabil. Considerat, cu simţ al realităţii, “un liberal paşoptist evoluat” (E.Lovinescu), istoricul şi teoreticianul istoriei a fost, de la un moment dat, detaşat de ideologia “Junimii”, şi s-a menţinut, de pe poziţii liberale, în gruparea intelectualilor care a luptat pentru unitatea politică statală a ţării. Este şi motivul pentru care nu trebuie să ne mirăm că s-a pronunţat pentru angajarea României în război contra Triplei Alianţe, socotind necesară şi viabilă soluţia de eliberare a românilor din monarhia austro-ungară. Căci ideile sale asupra teoriei istoriei abordează subtil şi la obiect succesiunea lumii. Acestea sunt câteva din cauzele pentru care A.D.Xenopol este apreciat ca una dintre cele mai inteligente minţi naţionale şi universale în domeniul istoriei. Efortul de-a asalta şi cuceri “baricada”, oferită cu generozitate de savant, a fost doar o tentativă- la nivelul prelegerii-de-a pătrunde într-un univers istoriografic care copleşeşte. De aceea şi trebuie să ne întoarcem, de câte ori ne încolţesc întrebările, cu mintea şi inima către cel care a redactat Istoria românilor din Dacia traiană. Bibliografie 1) Frederich Kellog, op. cit., pp.sim 2) Pompiliu Teodor, op. cit., pp.223-254 (A.D. Xenopol). 3) Al. Zub, L’historiographie roumaine à l’âge de la synthèse: A.D. Xenopol, Bucarest, 1983. * 4) A.D. Xenopol, Teoria istoriei: Traducere din limba franceză de Olga Zaicik. Studiu introductiv de Al. Zub, Bucureşti, 1997.
Noul spirit critic în istoriografie (I) Prima generaţie pozitivistă Împlinirile istoriografice ale lui A.D.Xenopol în cultura şi ştiinţa românească, dacă ar fi să ne gândim doar la sinteza de istorie a românilor şi la teoria istoriei, au deschis şansa unei tinere generaţii de cercetători animate de spirit critic. Concepţia, metoda şi expresia literară a lucrărilor unor erudiţi ca Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul, Constantin Giurescu şi, mai ales, Nicolae Iorga dovedeau opiniei publice şi specialiştilor că, deja, în cultura românească s- a cristalizat istoriografia pozitivistă şi predominant critică, într-o manieră în care putea rivaliza cu modelul european. Se va înregistra, astfel, o concordanţă cu stadiul 59
cercetărilor de istorie universală, generaţia pozitivistă românească realizând investigaţii temeinice în domeniul istoriei universale. Ioan Bogdan (1864-1919) Născut în Şcheii Braşovului, fratele istoricului literar G.Bogdan-Duică va învăţa la liceul “Andrei Şaguna” (1874-1882). Mai târziu, a fost elev bursier la Şcoala normală superioară din Iaşi şi student la Facultatea de Litere, avându-i profesori pe A.D.Xenopol, Aron Densuşianu ş.a. Licenţa, consacrată istoriei antice, va fi susţinută în 1885 cu Istoria coloniei Sarmisegetuza. Ulterior, se mişcă în climatul intelectual de la “Junimea” şi colaborează la Convorbiri literare. Bursier junimist, el va călători în Germania (ca să investigheze şcolile medii) şi pe Riviera (cu interes particular pentru învăţământul italian). Hotărâtoare pentru viitorul slavist va fi perioada studiilor postuniversitare la Viena ( din 1887), unde va studia cu Vatroslav Jagič şi Theodor von Sickel, ştiinţele auxiliare (paleografia şi diplomatica latină, antichităţile slave etc.). Pregătirea slavistică o va încheia în Rusia, la Moldova (cu A.I.Sobolevski, P.A.Sârcu, N.P. Kondakov ş.a.), acumulând experienţă în domeniul ales (cercetarea manuscriselor în Biblioteca imperială, redactarea unor studii critice, participări la congrese internaţionale, publicarea de studii în Convorbiri literare, Arhiva etc.). Ambianţa ştiinţifică pozitivistă în care s-a format, într-o pendulare culturală pe ruta Viena-Moscova, va da roadele aşteptate. Titular al Catedrei de limbi slave de la Universitatea din Bucureşti (suplinitor din 19 octombrie 1891), I.Bogdan va preda limbile slave şi va stimula, prin cursurile susţinute (Morfologia limbii paleoslave, 1892; Istoria veche a slavilor; Paleografia şi diplomatica slavo-română; Cultura veche română) investigaţiile româneşti asupra evului mediu. Serios preocupat de reorganizarea şi modernizarea învăţământului românesc, director activ din 1902 la Convorbiri literare, I.Bogdan impune o orientare pozitivistă în cercetarea istorică naţională, contribuind în mod substanţial la încetăţenirea spiritului critic în domeniu. Peremptoriu rămâne, din acest unghi al cercetării, Istoriografia română şi problemele ei actuale, în care autorul dovedeşte o bogată experienţă teoretică şi practică, oferindu-ne o primă periodizare a istoriografiei. Insistând asupra fenomenului, I.Bogdan desprinde în evoluţia lui:faza religioasă (analele); faza politică, respectiv provincială (cronicile) şi faza naţională (sociologică). La acest capitol istoricul afirmă, în mod justificat:”Ca să înţelegem şi să explicăm cât mai bine trecutul unui popor -şi acesta trebuie să fie scopul de căpetenie al orişicărei istoriografii moderne-nu este destul să cunoaştem schimbările superficiale ale domnilor, îngustarea sau mărirea graniţelor politice, introducerea sau dispariţia influenţelor străine, care la noi, în mod cu totul greşit, au fost luate drept criteriu de clasificare a epocelor istorice, nu este destul să cunoaştem şirul cronologic al evenimentelor sau şirul genealogic al dinastiilor care nu poate fi nici el un criteriu natural de împărţire în perioade. Evoluţia istorică a unui popor poate fi înţeleasă numai prin factorii interni ce au provocat-o, deci prin studiul claselor sociale ce l-au constituit şi al ideilor ce au stăpânit acţiunea lor.” În raport direct cu această opinie, I. Bogdan abordează: evoluţia instituţiilor din stat; cultura română, ca formă de manifestare originală a spiritului; necesitatea unei vaste acţiuni de publicare a documentelor interne (care trebuie să se deruleze după principii ştiintifice moderne); temeinicia studiilor de diplomatică, paleografie şi sigilografie; editarea sistematică a izvoarelor
narative (invocând modelul german în domeniu, Monumenta Germaniae Historica); prepararea unui “corpus inscriptionum” al Ţărilor Române în limbile slavă, română şi neogreacă; apelul insistent la numismatică, ştiinţă auxiliară a istoriei etc. Concluzia autorului, expusă în faţa colegilor de la Academia Română, se înscria pe firul noului spirit critic din istoriografie, ilustrat de prima generaţie pozitivistă:” Obiectivitatea absolută în istorie e un ideal de care tindem a ne apropia necontenit, pe care nu-l vom atinge însă niciodată pe deplin, căci din lanţul întâmplărilor istorice vor lipsi totdeauna unele verigi, pe care nici mintea cea mai prudentă nu le va putea reconstitui exact. Această convingere mă face să consider ca problema mai actuală a istoriografiei noastre editarea diferitelor feluri de izvoare decât expunerea istorică”. Demersul ştiinţific al lui I.Bogdan, desfăşurat în cadrul Academiei române (membru din 1905) şi în fruntea “Comisiei istorice a României”, va excela în domeniul vast al istoriei culturii. În efortul de publicare a documentelor interne diplomatice şi narative, I.Bogdan va pleda pentru interdependenţa dintre istorie şi filologie. Să amintim doar Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec.XV şi XVI, I, 1905 şi cele două volume din Documentele lui Ştefan cel Mare, 1913. Nu putem omite, în acelaşi timp, demersul său în cercetarea culturii sud-est europene, concretizat în câteva preţioase studii, dintre care amintim:Ein Beitrag zur bulgarischen und serbischen Geschichtschreibung, 1901, ori contribuţiile asupra istoriei istoriografiei naţionale, prin texte care şi astăzi au valoare teoretică, amendate doar de comprehensiunea istoriei:Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, 1891, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, 1895. Bibliografia lui I.Bogdan cuprinde şi cercetări consacrate instituţiilor feudale:Io din titlul domnilor români, 1889; originea voievodatului la români, 1902; Despre cnejii români, 1903 ş.a. Cercetătorii români, de la P.P.Panaitescu şi Mihail P.Dan până la Gheorghe Mihăilă, sunt într-un consens, când afirmă că I.Bogdan a fost întemeietorul (Stiefter) filologiei slavo-române, la nivelul preocupărilor pozitiviste europene. În sprijinul justeţei acestei concluzii putem invoca, printre altele, opusculul Însemnătatea studiilor slave pentru români, Bucureşti, 1894. Într-o epocă în care “/.../ ştiinţa istorica română/trebuia n.n./să iasă cu totul din faza romantică a copilăriei. Datoria ei trebuie să fie de aci-nainte: a căuta pretutindeni numai şi numai adevărul”, istoricul atrăgea atenţia asupra semnificaţiei slavisticii în cercetarea domeniului. Înrâurirea directă şi constantă din partea slavilor în istoria naţională, cu toate că în afară de lituanieni eram singurul popor neslav din Europa Orientală, îl determină să conchidă:” Datoria noastră, a oamenilor de ştiinţă, este de a prezenta civilizaţia trecută nu cum am fi dorit să fie, ci cum a fost în realitate. Numai în chipul acesta ne vom putea explica pentru ce am ajuns astăzi acolo unde suntem. Studiul astfel înţeles al trecutului nostru-căci cu aceasta se ocupă în mare parte filologia slavo-română-va fi pentru noi un îndemn puternic pentru a nu pierde încrederea în viitor. Dacă românii cei vechi nu şi-au pierdut individualitatea lor naţională în zece veacuri de cultură slavonă, dacă ei au avut puterea de-a şi-o asimila, fără să fie absorbiţi de dânsa, ba absorbind ei înşişi pe cei ce le-au împrumutat-o, românii de astăzi trebuiesc să aibă o înzecită încredere în vitalitatea lor. Studiul filologiei slavo-române nu va sgudui, ci va întări această încredere.” 61
Dimitrie Onciul (1856-1923) După studii elementare liceale şi universitare la Cernăuţi -cu specializare în istorie şi geografie (1876-1879)- unde va beneficia de experienţa unor renumiţi profesori ( Johann Loserth, semnatarul unor cercetări despre Reformă şi Contrereformă; Alexandru Budinski, titularul cursului de Paleografie; Anton Marty, care a predat Introducere în filosofie; Ferdinand Zigelauer, cunoscător al istoriei Austriei din veacul Luminilor), D.Onciul va petrece mai mulţi ani la Viena. Specializarea în capitala Austriei va fi-pentru viitorul creator de şcoală şi teoretician al istorieidefinitorie. Se va desfăşura între anii 1879-1881. Benefice vor fi contactele cu Ottokar Lorenz, bun cunoscător al izvoarelor şi al trecutului Germaniei, a cărui concepţie asupra istoriei va fi aplicată de D.Onciul la realităţile româneşti. Sub acest raport, preţioasă este lucrarea Die Geschichtswissenschaft in Hauptrichtung und Aufgaben kritisch erörtert, 1886 (cu idei principale referitoare la cunoaşterea dezvoltării istoriei; cercetarea faptelor şi ideilor oamenilor, împărţiţi pe generaţii; secolul este măsura evenimentelor istorice, expresie a legăturilor materiale şi spirituale a trei generaţii). Aceeaşi importanţă o va avea lucrarea lui Leopold von Ranke, Die Generationenlehre und die Geschichtsunterricht, 1891. Într-o epocă în care învăţământul superior de la Viena înregistra reformele lui Leo Thun, D.Onciul va studia diplomatica (Theodor von Sickel), epigrafia latină (Otto Hirschfeld) paleografia şi sigilografia (Karl Rieger), problematica slavilor ( Konstantin Jireček, Franz Miklosich ş.a.), specializându-se în domeniul izvoarelor şi a criticii istorice. Licenţa lui D.Onciul a fost susţinută-un caz mai rar întâlnit şi cultura română contemporană-în trei domenii: a) istorie cu tema Relaţiile lui Napoleon I cu Turcia între anii 1804-1812 laJ. Loserth; b) geografie, cu Configuraţia peninsulei italice în structura orizontală şi verticală şi influenţa ei asupra dezvoltării istorice a locuitorilor, la Alexandru Supan; c) filosofie cu titlul Despre problemele psihologiei popoarelor şi relaţiile lor cu istoria (vizibile influenţe din Herder, Ranke, Herbart; orientări certe după Vico, Hegel ş.a.). Îşi va pregăti doctoratul în istorie, sub conducerea lui J.Loserth, în 1883-1884, cu lucrarea Über die Anfänge des rumänischen Staatswesens, inspirată şi după cursul profesorului său, forma iniţială a lucrării Începuturile istoriei româneşti. Adept al romanităţii, latinităţii şi continuităţii, el respinge teza nefondată ştiinţific a lui R.Roesler, dovedindu-se contra ideii descălecatului. Forma de redactare şi conţinutul tezei trădează disponibilităţi de critic şi erudit. Vacanţele profesorului de la liceul din Cernăuţi şi de la şcoala normală se desfăşoară sub forma unor documentări ori studii în străinătate ( Viena, Berlin, Dresda, Praga). Începe cariera universitară, ocupând postul de profesor pentru istoria românilor la Universitatea din Bucureşti (11 noiembrie 1895), susţinut fiind de A.D.xenopol ( cu toate că D.Onciul era autorul recenziei critice asupra opusculului savantului ieşean despre R.Toesler). Unul din cursurile cele mai audiate de studenţi se intitula Relaţiilor românilor cu ungurii. D.Onciul ajunge membru al Academiei Române (1905), rostind discursul Epocile istoriei române şi împărţirea ei, bucurându-se de răspunsul lui D.A.Sturdza. Va activa ca preşedinte al prestigiosului for (1920) ori la Comisia monumentelor istorice. Acelaşi istoric va fi director general al Arhivelor statului. Dacă primele rezultate ale cercetărilor le va publica în Convorbiri literare
(începând cu 1884), D.Onciul se va impune în conştiinţa republicii istoricilor prin pertinenta critică a lucrării lui A.D.Xenopol, Teoria lui Roesler, 1905, mărturisind o surprinzătoare maturitate, prin viziunea culturală şi prin spirit critic. Bibliografia lui D.Onciul cuprinde câteva titluri care pot fi consultate şi astăzi cu folos: Zur Geschichte der Bukovina, 1887; Zur Geschichte der Romänen in Marmorosch, 1890; Radu Negru şi originile Principatului Ţării Româneşti, 1890-1892; Originile Principatelor române, 1899. Definitoriu pentru concepţia lui D.Onciul asupra teoriei istoriei este textul Epocile istoriei române şi împărţirea ei. A fost redactat sub influenţa teoriei lui Ottokar Lorenz, acordând un rol preponderent factorului politic în evoluţia istoriei popoarelor. Iată ce va consemna D.Onciul:”Istoria, ca cunoştinţă despre dezvoltarea oamenilor în manifestarea lor ca fiinţe sociale are în vedere prezentul ca scop final. Ceea ce caută ea să cunoască, nu este atât faptul cum oamenii au fost în trecut, cât modul cum ei au devenit ceea ce sunt în prezent. Ceea ce obiectiv este dat pentru investigaţia istorică, nu e trecutul propriu-zis, ci numai amintirile şi resturile lui, păstrate până în prezent. Numai ceea ce în prezent e încă netrecut, din cele trecute, fie amintiri, fie resturi din ceea ce a fost şi s-a întâmplat, poate fi obiectivul investigaţiunii istorice. Deci istoria are drept problemă, nu atât de a reconstrui trecutul, cât de a explica prezentul, cu ajutorul cunoştinţei trecutului din resturile şi amintirile lui. Explicând prezentul, ea îndreaptă calea viitorului. Prin cunoştinţa trecutului se înţelege prezentul si a îndrepta viitorul, este problema cea din urmă şi tot rostul istoriei.” În abordarea istoriei dintr-un astfel de unghi de vedere, D.Onciul operează cu noţiunea de epocă şi perioadă, evident sub influenţa învăţatului austriac Ottokar Lorenz, autorul lucrării Die Geschichtswissenschaft in Hauptrichtung und Aufgaben kritisch erörtert, Berlin, 1886. Susţine, justificat de altfel, importanţa aplicării unui principiu unic de împărţire (fundamentum divisionis) a perioadelor (sub raport politic ori cultural), raportând divizarea istoriei românilor la începuturile poporului interpretat ca element latin. Potrivit acestei concepţii, începutul nu poate fi decât cucerirea romană. Interesantă este, în congruenţă cu acest punct de vedere, împărţirea Istoriei vechi a românilor în patru subdiviziuni, fiecare fiind formată din trei, patru secole:”/.../ 1) Timpul cuceririi şi dominaţiunii romane, de la cucerirea Illyricului până la părăsirea Daciei (271); 2)Timpul năvălirilor şi al stăpânirii barbarilor în Dacia până la întemeierea Statului bulgar (679); 3)Timpul predominării bulgare până la întemeierea Regatului ungar (1000) şi desfiinţarea Statului bulgar (1018); 4) Timpul predominării ungureşti şi al Imperiului româno-bulgar al Asaneştilor (1186-1257), cu începuturile organizaţiunii politice româneşti până la întemeierea Statului român.” După ce dezbate interdependenţa dintre istoria românilor şi dezvoltarea statului ca instituţie, D.Onciul abordează împărţirea istoriei potrivit principiului dinastic, acordând un rol precumpănitor epocii lui Mihai Viteazul. Prin prisma raportului dintre istorie şi stat, istoria este structurată în trei părţi (suficient de diferite una ca alta): 1) Istoria veche a românilor, de la origini până la întemeierea statului, formată din patru subdiviziuni cu câte 3-4 secole; 2) Istoria Principatelor române, împărţită în două perioade de câte aproximativ trei secole, perioada vechilor dinastii naţionale şi aceea a domniilor din diferite familii, cu câte trei subdiviziuni fiecare; 3)Istoria României contemporane. O privire de ansamblu asupra istoriei românilor se încheie, în congruenţă cu această problematică, prin constatarea a patru perioade:1) Istoria veche până 63
la întemeierea statului; 2)Perioada vechilor dinastii naţionale (istorie medie); 3) Perioada domniilor din diferite familii ( istoria nouă); 4) Perioada contemporană începând cu 1866. Evident, conţinutul lucrării Epocile istoriei române şi împărţirea ei, Bucureşti, 1906 ridică, la o lectură atentă şi repetată, şi alte probleme de teorie a istoriei, atacate cu inteligenţă de D.Onciul. De altfel, magistrul s-a fixat prin cercetări temeinice şi prin lucrări fundamentale asupra a două principale chestiuni de istorie românească:1)originea poporului şi locul etnogenezei; 2)formarea statelor feudale. Într-o epocă de diluare a romantismului în istoriografie, D.Onciul fixează problematica românească pe jaloanele unei cercetări moderne, la îndemâna unei documentaţii restituite critic, îmbinând cu succes cercetarea istorică şi filologică. D.Onciul a folosit o concepţie şi o metodă în spiritul istoriografiei europene moderne, care i-a permis să sublinieze rolul istoric al Ţărilor Române în context sud-est şi central european. Creator de şcoală (Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Ilie Minea ş.a. sunt, indiscutabil, discipolii lui), teoretician al istoriei, luptător pentru unitatea statală românească, D.Onciul şi scrisul său istoric reprezintă triumful pozitivismului asupra romantismului în istoriografie. Constantin Giurescu (1875-1918) Originar din familia unor moşneni buzoieni, C-tin Giurescu va urma liceul în Ploieşti (luându-şi bacalaureatul în 1894, diploma fiind semnată de Titu Maiorescu). Cu toate că, iniţial, a cochetat cu disciplinele ştiinţifice (medicina etc), C-tin Giurescu se va înscrie la Facultatea de Litere, audiind cursurile lui Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, B.P.Haşdeu, Grigore Tocilescu ş.a. Format în spiritul pozitivist, prin seminarul lui D.Onciul, el va alcătui teza de licenţă Relaţiile Ţării Româneşti cu Ungaria până la urcarea lui Mircea cel Bătrân pe tron (apreciată, în iulie 1900, prin “Magna cum laude”). După o perioadă de profesorat în învăţământul mediu (1898-1902, la Focşani, Buzău, unde va fi numit director de Spiru Haret) primeşte o bursă pentru Universitatea din Viena (octombrie 1903). Perioada vieneză va marca profund orientarea sa culturală şi ştiinţifică. Va audia cursurile şi va frecventa seminariile renumiţilor profesori Konstantin Jireček, Alfons Dopsch, creator de şcoală în domeniul civilizaţiei europene medievale (Wirtschaftliche und soziale Grundlagen der europäischen Kulturentwicklung aus der Zeit von Cäsar bis auf Karls der Grossen) şi Iosef Hirn, profesor la istoria Austriei, continuator al aşa-zisei “Österreichische Rechtsgeschichte” (unde s-au format mulţi istorici şi jurişti). Perioada vieneză I-a permis lui C-tin Giurescu cercetarea arhivelor austriece, preocupat fiind de problematica românească (stăpânirea Olteniei de către Austria, domnia lui Constantin Brâncoveanu ş.a.) ci şi însuşirea temeinică a metodei şi concepţiei pozitiviste în abordarea istoriei. Experienţa câştigată o va aplica în domeniul textologiei. S-a deprins, totodată, cu metoda reconstituirii culturii medievale şi a instituţiilor, cu problematica socială a evului mediu european, neocolind particularităţile instituţiilor politice, istoria comerţului şi industriei etc. S-a iniţiat şi în studiile balcanice, datorită influenţei cercetărilor lui Konstantin Jireček, Vatroslav von Jagič şi Franz von Miklosich. Bibliografia lui C-tin Giurescu înregistrează, începând cu deceniul întâi al secolului nostru: Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene, 1906; Documente şi regeşte privitoare la Constantin Brâncoveanu, 1906 (în colaborare cu N.Dobrescu); Contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene,1907 ş.a. Capitulaţiile Moldovei cu
Poarta Otomană este titlul tezei de doctorat, susţinută la Universitatea din Bucureşti, în 1909. Ajunge, din 1912, conferenţiar de istoria românilor şi, din 1914, membru al Academiei Române. Din deceniul 2 al secolului datează cunoscutul studiu, prin concepţie, metodă şi expresie istorică, Vechimea rumâniei în Ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul (memoriu rostit la Academia Română în 8/12 mai 1915) şi Despre rumâni (11/24 decembrie 1915). În acelaşi timp susţine prelegeri despre organizarea socială a Ţărilor Române. Tot la Universitate, va onora catedra de Istoria modernă şi contemporană a românilor. Metoda critică, în spiritul istoriografiei pozitiviste însuşită la şcoala vieneză, bazată pe copulaţia dintre istorie şi filologie, îl va călăuzi pe C-tin Giurescu spre problematica politică şi socială. În prelungirea efortului istoriografic al lui N.Bălcescu trebuie interpretat aportul la cunoaşterea rumâniei în Muntenia (în raport direct cu legătura lui Mihai Viteazul). Textul ne oferă o explicaţie inteligentă şi interesantă a condiţiei ţăranilor din Muntenia dependenţi de stăpânul feudal al moşiei (domn, boieri, mănăstiri etc). Această situaţie socială şi politică, având nenumărate implicaţii în societatea feudală românească, este analizată prin prisma aşezământului (legăturii) lui Mihai Viteazul (noiembrie-decembrie 1595), legislaţie prin care rumânii trebuie să rămână pe moşia unde i-a surprins reglementarea, stăpânii de la care fugiseră pierzându-şi dreptul de a-i revendica. Să ne reamintim de precizarea legiuirii:”/.../ care pe unde va fi, acela să fie rumân veşnic unde se va afla.” Încercând să explice împrejurările politice, sociale şi economice ale legăturii lui Mihai Viteazul, C-tin Giurescu abordează actul şi din perspectiva cumplitei expediţii a lui Sinan-paşa în Ţara Românească, în vara lui 1595, eveniment care a anticipat victoria de la Călugăreni (13/23 August 1595). În perioada expediţiei s-a înregistrat o migrare accentuată a locuitorilor satelor în faţa năvălitorilor, ei adăpostindu-se pe unde puteau. După cum subliniază istoricul, raţiuni economice, sociale şi politice explică reglementarea lui Mihai Viteazul:”În această situaţie a continua încasarea birurilor după orânduirea de mai înainte era cu neputinţă. Ştim că proprietarul era răspunzător de birul cu care românii săi figurau în catastiful visteriei; dacă ei nu-l puteau plăti, ori dacă fugeau, proprietarul era constrâns să-l plătească =de la casa lui=. Dar acum nu mai era vorba de cazuri izolate, ci de o dislocare aproape generală. Unele sate se risipiseră complet, în altele populaţia era redusă la jumătate ori mai puţin. Nu se ştia apoi dacă rumânii dispăruţi erau morţi şi robiţi ori fugari. A sili pe proprietar să plătească birurile după întocmirea cea veche, ar fi însemnat a-l deposeda. Singura soluţie cu putinţă era să se facă o nouă=seamă=sau recensământ, pentru ca birurile să fie aşezate conform stării de lucruri existente. Timpul era chiar foarte potrivit pentru aceasta, căci seama se făcea de obiceiu pe la începutul lui decemvrie, când ascunderea fiind din cauza iernii mai anevoioasă, oamenii erau apucaţi pe la casele lor”. O parcurgere integrală a textului lui C-tin Giurescu ne-ar putea fi utilă, în aflarea opticii de percepere şi justificare a mecanismului “aşezământului”, căci Mihai urmărea asigurarea strângerii birurilor la timp şi posibilitatea găsirii grabnice a banilor, în orice împrejurare neprevăzută. De fapt, scopul final al reglementării era îndepărtarea nesinguranţei în strângerea dărilor. Sentinţa energicului domn potrivit căreia rumânii fugari aparţineau proprietarilor pe pământurilor cărora se găseau-devenind robi şi liberi să se închine cui voiau65
semnifica desfiinţarea dreptului foştilor stăpâni de a-i mai urmări şi readuce la vechea ordine. “Aşezământul”, prin care mulţi rumâni fuseseră robiţi, primea un caracter de legitimaţie, nefiind privit nici ca o persecuţie politică, nici din punctul de vedere al unei părtiniri. Era impus de o situaţie politică, socilă şi economică excepţională în care se găsea Muntenia în vara şi toamna anului 1595, contribuind şi la rumânirea micilor proprietari. Opera istoriografică a lui C-tin Giurescu a fost benefică şi pentru domeniul textologiei, dacă am ţine seama de temeinicile studii critice asupra cronicilor muntene şi moldovene. Experienţa istorica pozitivistă vieneză îşi spunea cuvântul, ca şi în cazul lui I.Bogdan şi D.Onciul, creatori de şcoală în domeniu, activitate susţinută şi de efervescenţa spirituală de la Revista istorică română. Bibliografie 1) Enciclopedia istoriografia româneşti, pp. 64-65 (I.Bogdan), 244-245 (D. Onciul), 155-156 (C-tin Giurescu). 2) Pompiliu Teodor, op. cit, pp. 327-346 (I. Bogdan), 301-318 (D. Onciul), 347-357.
Noul spirit critic în istoriografie (II) Nicolae Iorga Prima generaţie pozitivistă în istoriografia română, caracterizată prin noul spirit critic, înregistrează un apogeu, datorită copleşitoarei opere istorice semnată de Nicolae Iorga (1871-1940). Descendent din tradiţia europeană a istoriografiei onorată de Leopold von Ranke, Theodor Mommsen şi Karl Lamprecht, N. Iorga este autorul unui vast demers istoriografic, remarcabil prin inteligenţa observaţiilor şi printr-o documentaţie compleşitoare, care va rămâne pentru totdeauna un indiscutabil stimulent şi model în cercetare. Este şi ceea ce au constatat cei mai avizaţi exegeţi ai operei (Mihai Berza, Barbu Theodorescu, N.Bagdasar, Nicolae Bănescu ş.a.). Originar din familia avocatului botoşănean Nicu C.Iorga şi al Zulniei Iorga (femeie dotată cu calităti intelectuale), N.Iorga va învăţa la şcoala primară şi la liceul “Aug.T.Laurian” din Botoşani, apoi la Liceul Naţional din Iaşi,susţinând un examen de bacalaureat (excelent notat la 13 septembrie 1888). Înscris la Facultatea de Litere şi, prin concurs, la Şcoala Normală Superioară din capitala Moldovei, N.Iorga va obţine licenţa cu “Magna cum laude” (19 decembrie 1889). Cel mai avizat profesor al său a fost A.D.Xenopol. Într-o perioadă de acumulări cantitative şi calitative, N. Iorga va beneficia de roadele unor lecturi edificatoare şi variate (Th.Carlyle, G.W.Hegel, W.Wundt, F.Flint, H.Taine, fără să uite literatura istorică naţională ilustrată plenar de M.Kogălniceanu ş.a.). Prin înţelegerea lui A.D.Xenopol şi Al.Odobescu primeşte bursă de studii pentru Italia (1890) şi Franţa. La Paris rămâne până în 1893, înscriindu-se la “École Pratique des Hautes Études” (audiind cursurile lui Roy, Thévenin, Giry, Duchesne, Gabriel Monod, Charles Bémont ş.a.) Călătoreşte în Germania, în vederea cercetării pentru doctorat, efectuând investigaţii la Heidelberg, Berlin şi Leipzig. Teza de doctorat, având drept subiect Thomas II, marchis de Saluces, va fi susţinută, la Universitatea din Leipzig, cu K.Lamprecht, A.Birsch-Hirschfeld şi K.Wachsmuth (23 octombrie 1893).Pregătirea profesională o va continua şi în republica istoricilor francezi, mai ales sub supravegherea lui G.Monod şi Ch.Bémont, încheind o interesantă cercetare Philippe de Mézières et la Croisade au XIV-iéme siècle. Călătoreşte, în folosul studiilor istorice, în Anglia, Italia, Germania, transcriind documente şi strângând informaţii pentru viitoarele cercetări, lucrări şi sinteze. Profesor provizoriu la Facultatea de Litere din Bucureşti (1894), N.Iorga proba o excelentă pregătire de specialitate (licenţiat în litere, “elev diplomat” la “École Pratique des Hautes Études”, doctor al Universităţii din Leipzig), datorită metodei de abordare a domeniului, expusă cu aplicaţîe şi sistem în cursul inaugural Despre concepţia actuală a istoriei şi genesa ei (publicat şi în Generalităţi cu privire la studiile istorice, Bucureşti, 1944). Dacă prestaţia universitară, care va 67
debuta cu această prelegere, îl va alătura pe N.Iorga creatorilor de şcoală I.Bogdan şi D.Onciul, prin problematică scrisul istoric românesc, din care se desprindea spiritul critic, pozitivismul şi patriotismul autorului, se va ridica la valori europene. După ce subliniază la începutul prelegerii varietatea părerilor asupra istoriei, invocând autorităţi precum F.Flint, G.Monod şi F.X.Wegele, savantul enunţă o interesantă definiţie ( cu valoare axiomatică): “Istoria e expunerea sistematică, fără scopuri străine de dânsa, a faptelor, de orice natură, dobândite metodic, prin care s-a manifestat, indiferent de loc şi timp, activitatea omenirii/.../. “În spiritul şcolii istorice germane, admirabil ilustrată de Leopold von Ranke (pe care-l citează cu aserţiunea”/.../ ceea ce e omenesc e totdeauna vrednic de a fi ştiut /.../”, pe firul unui anunţ preluat din gândirea Antichităţii), N.Iorga atrage asupra misiunii slujitorului zeiţei Clio:”/.../ istoricul cercetează viaţa trecută a altor oameni ca dânsul, şi acela va merita numai acest titlu căruia monumentele lăsate de dânşii îi vor vorbi o limbă adânc mişcătoare, care va asculta cu pietate aceste glasuri ale lumilor dispărute, care va simţi acea=compătire şi imensă plăcere (Freude)=de care vorbeşte cel cu inima mai largă dintre istorici, cel mai marele dintre dânşii, deci, Ranke. “În concordanţă cu opinia aceluiaşi N.Iorga, cercetarea istoriei din unghiul de vedere al fiinţei umane (“/.../ e istoria faptelor şi suferinţelor acestei fiinţi sălbatece, violente, brutale, bune, nobile, liniştite, a acestei fiinţi pătate şi pure, care e noi înşine”) impune identificarea, pe cât posibil, a legilor care guvernează fenomenele istorice. Pornind de la raportul dintre cauză şi efect, care nu poate beneficia de o certitudine ştiinţifică- fenomenele istorice fiind posibil de explicat şi interpretat doar în liniile lor generale- N.Iorga face diferenţa între disciplina istoriei şi filosofia istoriei. Atrage atenţia, totodată, asupra sistemului care intervine în derularea faptelor istorice. La acest nivel teoretic, N.Iorga trece în revistă, în evoluţia firească a secolelor, o serie de reprezentanţi ai scrisului istoric din Antichitate până în epoca Romantismului (Herodot, Tucidide, Polibiu,J.B.Bossuet, Voltaire, Montesquieu, G.B.Mably, L.A.Schlözer ş.a ), care s-au ocupat şi cu definirea domeniului. Dacă Schlözer a declarat:”Istoria universală e o adunare sistematică de fapte, prin care starea actuală a pământului şi a neamului omenesc se poate înţelege raţional”, în efortul de a defini mult căutatul “Mär der Weltgeschichte”, Leopold von Ranke va nota:”Sarcina istoriei e aflarea acestei vieţi, care nu se poate însemna printr-o idee, printr-un cuvânt; spiritul care apare în lume nu e de natură aşa de definibilă: el umple cu prezenţa sa toate hotarele fiinţei sale;nimic nu e întâmplător în el. Apariţia lui e în toate întemeiată.” În raport direct cu ţelul final al istoriei, N.Iorga urmăreşte această problematică dezbătută în chei istoriografice diferite de Plutarch, Lucian, Tit Liviu, Bossuet, Mably, Voltaire ş.a. Veacul Luminilor îi permite savantului român să critice viziunea asupra domeniului:”Nu cunosc însă un exemplu mai dezgustător decât istoria filosofică din veacul al XVIII-lea, care urmăreşte pretutindeni influenţa dezastruoasă a superstiţiei (ceteşte:religiei) şi despotismului (ceteşte:formei monarhice), care, cu Voltaire, numeşte=Pierre Barjone= pe S.Petru, face spirit pe socoteala lui Moise şi înfierează pe Nabuhodonosor. Cu cât mai largă, mai nobilă e concepţia lui Mably, care, vorbind de această direcţie, strigă:=Istoria nu trebuie să-şi permită niciodată bufonerii; e barbar şi scandalos să râzi şi să faci glume pe socoteala unor erori care interesează fericirea oamenilor=. Noi, modernii, înţelegem altfel subiectivismul în istorie.” Textul Despre concepţia actuală a istoriei şi genesa ei conţine şi o abordare inteligentă a faptelor de orice natură cercetate de istorie. Structura interioară a faptelor, asupra cărora a atras atenţia istoria universală, difereau de la o epocă la alta. Dacă Evul mediu s-a ocupat de pildă în exclusivitate de evenimente politice şi militare, Renaşterea va continua tradiţia antică. Abia G.B.Vico va aborda viaţa popoarelor în totalitatea lor (natura, obiceiurile, drepturile naturale, guvernele, limbile, caracterul,jurisprudenţa, autoritatea, raţiunea popoarelor). O cercetare superioară a istoriei omenirii o constituie, după opinia lui N.Iorga, inteligenţa carte a lui Voltaire, Essai sur les moeurs et l’esprit des nations, 1756. În congruenţă cu istoriografia pozitivistă şi cu nivelul european de dezvoltare al domeniului, N.Iorga afirmă, conştient de justeţea sentinţei:” O operă poate fi concepută sistematic, faptele
cuprinse în ea pot îmbrăţişa viaţa întreagă a unuia sau mai multor popoare, într-un timp anumit sau în toate timpurile: ea nu se va chema istorie decât atunci când faptele vor fi aflate, fixate cu toată îngrijirea de adevăr trebuincioasă, când ele vor fi dobândite prin critica severă, metodic. Această cerinţă, pe care operele moderne o împlinesc toate, mai mult sau mai puţin, e iarăşi o cucerire a timpurilor mai nouă.=Nur kritisch erforschte Geschichte kann als Geschichte gelten”=a zis Ranke./.../.” N.Iorga încearcă să precizeze câteva din calităţile indispensabile ale istoricului (stăpânirea deplină a izvoarelor, forma agreabilă de exprimare asupra evenimentelor şi faptelor istorice, acţiunea de înţelegere corectă a unui moment istoric etc.). Ca o concluzie, apelează la un fragment din Istoria Reformaţiunii alcătuită de o autoritate în materie, Leopold von Ranke:”Când cineva întreprinde numai cu spirit serios şi studios de adevăr cercetări în oarecare măsură întinse în monumente autentice, descoperirile mai târzii vor defini mai bine punctele speciale, dar trebuie să întărească totuşi la urmă observaţiile fundamentale. Căci adevărul e numai unul.” Dacă am urmări bibliografia lui N.Iorga de la sfârşitul secolului al XIX-lea, vom remarca o diversificare a domeniilor abordate, începând cu medievistica şi sfârşind cu istoria literar-culturală, fără să lipsească domeniul economic, politic ori religios. Este epoca în care se înregistrează o largă activitate în publicistică, dacă ar fi să ne gândim la numeroasele texte tipărite în Sămănătorul, N.Iorga cutreierând în lung şi în lat spaţiul locuit de români, pentru a scrie istoria neamului. De pe urma acelor periegheze, celebre prin valoarea lor culturală, politică, documentară şi patriotică, vor apărea volumele Drumuri şi oraşe din România; Sate şi mănăstiri din România; Neamul românesc din Ardeal şiŢara Ungurească; Neamul românesc din Bucovina. Importanţa sufletească şi civică a lucrărilor este indiscutabilă, dacă ţinem seama de conţinutul lor, de farmecul poeziei cuprinse în paginile dedicate sufletului românesc şi, mai ales, de valoarea paradigmatică a unei afirmaţii din O viaţă de om:”/.../ fiecare loc de pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi, şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi.” Cuvintele lui N.Iorga sunt, prin mesajul lor, o călăuză în activitatea istoricului şi a dascălului. Fie ca ele să însoţească toată viaţa şi să vă ajutesă scrieţi istoria adevărată a locului de unde proveniţi. Membru correspondent al Academiei Române (7 aprilie 1897), N.Iorga va oferi istoriografiei naţionale şi europene, în plină forţă creatoare, câteva lucrări de sinteză, care-i vor aduce consacrarea. Să ne gândim doar la Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea, 1901. Karl von Lamprecht va primi, în 1903, manuscrisul Istoria poporului român, pe care-l va publica cu titlul Geschichte des rumänischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen. În Anglia va apărea, în 1907, The Byzantine Empire, iar la Gotha, între 1908-1913, Geschichte des osmanischen Reiches, istoricul român oferind a doua sinteză asupra Imperiului otoman alcătuită de un român şi a patra de respiraţie europeană, după contribuţiile lui P.Hammer şi Zinkeisen. Concepţia, metoda şi expresia literară a lui N.Iorga, sub raport istoriografic, rămân revelatoare şi din Prefaţa-1905- la Istoria poporului românesc (apărută, iniţial, în versiunea germană). Atrăgând atenţia asupra faptului că, la adresa românilor, s-a scris o istorie, de obicei cu ură şi părtinire-fără să se ţină seama de sfatul lui Tacitus-, N.Iorga afirmă răspicat:”Ura şi exagerarea de sine au îndrumat până acum pana celor mai mulţi din scriitori istoriei românilor, şi ce a rezultat de aici nu-i greu de ghicit :numai păreri sucite, opuse adevărului, pe care neştiutorii şi leau însuşit şi răspândit cu o grabă uimitoare. Numai aşa a fost cu putinţă să se trimbâţeze peste tot că românii n-ar fi de origine romană şi că fără a lăsa vreo urmă, s-ar fi strămutat din ţinuturile de Miazănoapte a Dunării înspre Sud, pentru a face loc ungurilor, care tocmai atunci se îndreptau încoace”. Adevărul crud şi poezia istoriei, la care face apel nu o dată N.Iorga în lucrările sale, le întâlnim şi de data aceasta, exprimate într-o formă inteligibilă. Să-i dăm cuvântul pentru a înţelege metoda folosită într-o sinteză asupra istoriei româneşti, destinată străinătăţii:” Ca orice om cult şi cu simţire normală, îmi iubesc şi eu neamul. Dar acest sentiment nu are nimic a face cu istoria colonizării romane, cu măsurile Împăratului Aurelian, cu împrejurările din Statul bulgar sau român, 69
cu felul proprie al întinderii ungureşti în Transilvania, cu Revoluţia franceză şi răscoalele noastre ţărăneşti. Îmi iubesc neamul pentru că e al meu-şi atâta tot. Dar pentru a scrie istorie n-am nevoie de iubire, nici de ură:îmi trebuiesc numai izvoare şi minte sănătoasă în atâta măsură, câtă e de nevoie pentru a le lumina. Ce prezint eu aici este produsul unei astfel de observaţii imparţiale a izvoarelor autentice a adevărului cuprins în ele, nu caut decât să-i dau o formă organică, unificată într-un viu tablou cultural, care să nu înfăţişeze lipsuri.” Să recunoaştem, dintr-o primă lectură asupra textului, importanţa acordată de N.Iorga izvoarelor, imparţialitatea în abordarea istoriei şi organicitatea expunerii istorice. Iată trei din elementele, pe care trebuie să le urmărească şi astăzi cercetătorii ! Raportul dintre evoluţia istorică a unei naţiuni, a poporului în general şi rolul personalităţilor în viaţa oamenilor, legătura organică dintre dezvoltarea românilor şi a popoarelor învecinate îi oferă lui N.Iorga şansa precizării unui important punct de vedere, astăzi mai actual ca oricând:” În primul rând am voit să expun dezvoltarea naţiunii române, nu în personalităţile ei mai mult sau mai puţin mari, ci să observ naţiunea însăşi ca fiinţă vieţuitoare şi să-i urmăresc mersul ei lăuntric. Personalităţile mari sau mici capătă astfel o valoare numai în măsura în care, printre multele milioane, au contribuit de fapt la această mare operă a unei dezvoltări de două mii de ani. În al doilea rând, am voit să descriu această dezvoltare în legătura sa cu popoarele învecinate, pentru ca să utilizez astfel înrâurile ce le-au exercitat alte popoare asupra românilor, precum şi acelea care au pornit de la dânşii, pentru priceperea istoriei universale, care există, fără îndoială, ca istorie culturală.” Opera lui N.Iorga probează, în marea majoritate a cazurilor, o evoluţie logică, istoria realitate a românilor fiind cercetată în context mai larg, sud-est ori central european, idee la care face aluzie şi în paragraful mai sus din Despre concepţia actuală a istoriei şi genesa ei. Nu de puţin ori, savantul şi-a pus problema rostului şi rolului personalităţilor în istoria cunoaştere a unui popor. În majoritatea cazurilor, opinia sa a înclinat în favoarea naţiunii, pe care o considera- în mod justificat şi în cazul românilor-”fiinţă vieţuitoare”. O astfel de părere nu l-a împiedicat, însă, pe N.Iorga să cerceteze istoria realitate a societăţii feudale româneşti, prin prisma a doi nepieritori eroi ai neamului neamului: Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare. În deceniul 1 al secolului, echivalent cu o etapă de maturitate a scrisului istoric, înainte de renumitul discurs de recepţie la Academia Română (17 mai 1911), intitulat Două concepţii istorice şi anticipând Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (1915), N.Iorga va tipări, în 1902, prima ediţie la volumul Istoria lui Mihai Viteazul. Lucrarea va cunoaşte şi ediţia în două volume din 1935, publicate de Ministerul Apărării Naţionale. Totodată, în 1904, cu ocazia sărbătoririi a 500 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, se va publica Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul român. Concepţia, metoda şi expresia literară a lui N.Iorga înregistrează o manifestare plenară sub raport istoriografic, oricare din capitolele celor două volume intitulate simplu dar cuprinzător Istoria lui Mihai Viteazul le-am răsfoi. De la părţile introductive şi de la capitolul I, Familia lui Mihai Viteazul până la capitolele VII-VIII, Defensiva din 1596-1597:planul bizantin, respectiv Problema Ardealului (volumul I), de la Cucerirea Ardealului (capitolul I) până la capitolul V, intitulat Pierderea Ţerii Româneşti, ductul istoriografic al lui N.Iorga (completat şi cu Anexe, începând cu Politica lui Mihai Viteazul şi încheind cu Soarta faimei lui Mihai Viteazul) pledează pentru o cercetare pozitivistă, căruia nu-i lipseşte un riguros spirit critic. Volumele beneficiază de un impresionant aparat ştiinţific, în care istoricul valorifică, în deplină concordanţă cu normele începutului de veac, o sumedenie de izvoare diplomatice şi narative ( interne şi externe). Forma de redactare şi, mai ales, conţinutul paginilor consacrate “domnului unificator de ţară” pledează pentru o fericită împletire între istorie cunoaştere şi poezie. Ne vom convinge şi din lectura ediţiei N.Gheran şi V.Iova, tipărită la Editura Militară, cu o introducere (Povestea acestei cărţi) de Barbu Theodorescu. Căci multe din capitolele lucrării sunt marcate de un suflu poetic, cum rar îi este dat cititorului să întâlnească într-o carte de istorie. Să luăm, de pildă, portretul lui Mihai Viteazul, conceput cu înţelegere, realizat cu harul istoricului şi cu inima poetului:”Mihai e, înainte
de toate, un ostaş, în cel mai deplin şi mai frumos înţeles al cuvântului. Nu un ostaş de pradă, cum era rivalul şi ucigaşul lui de mai târziu, Basta: mâinile lui s-au pătat de sânge, numai în luptă cinstită. Bani a luat mulţi, dar era pentru plata lefilor, fără care nu se putea avea o armată gata oricând de luptă şi împotriva orişicui: lui nu şi-a adunat o comoară, ca să i se închine. Crud n-a fost, nici când ar fi trebuit să fie, pentru a înăbuşi cu sânge limbile de flacără răscoalei;n-a tăiat capete decât acasă la dânsul, în Ţara Românească, ale boierilor ce se ridicaseră împotriva persoanei sfinte a domnului lor; magnaţilor ardeleni nu li s-a atins un fir de păr din creştet./.../. Crede în dreptate, precum crede în Dumnezeu, care dă biruinţă oştilor, socotind ce le-a făcut să se coboare pe câmpul de luptă. Pare fi, în adevăr, ceva mai mişcător decât, în timpurile de aprigă nenorocire, fără ţară, fără prieteni, fără familie-ucisă poate de duşmani, în urmă-, călătoria lui la împăratul, ca la un izvor de dreptate, ca la un răsplătitor după fapte, ca la un părinte şi domn, căruia până la sfârşit i-a păstrat credinţă? Viteaz era cât se poate să fie cineva. Ceva mai ascuns, mai prevăzător, gata la minciuni să fi fost şi la călcarea jurămintelor, stăpânirea lui s-ar fi prelungit. Dar amintirea i-ar fi rămas alta, şi el n-ar fi, cum este, un chip de curată şi desăvârşită poezie tragică. Autorii de cărţi simţite îşi iubesc eroii. Mihai e mai vrednic de această iubire decât foarte mulţ alţii: pentru însuşirile rare de soldat, pentru nenorocirea sa grabnică şi, nu mai puţin, pentru rectitudinea sufletului său limpede”. Cel care va parcurge Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul român (de pildă, ediţia din 1966, tipărită la Editura pentru Literatură, cu prefaţa profesorului Mihai Berza) va găsi o cu totul altă cheie istoriografică, în funcţie şi de cititorii cărora le-a destinat cartea autorul, dacă ne gândim la titlul în care se preciza:”/.../ pentru poporul român.” Lucrarea consacrată vieţii, activităţii şi posterităţii viteazului domn, care la 1 noiembrie 1599 a intrat triumfător în cetatea princiară de la Alba Iulia, avea un net caracter ştiinţific- de unde şi parada de informaţii din călcâiul fiecărei pagini tipărite-. Volumul, la care ne vom referi în cele ce urmează, trădează un caracter aniversativ. Cu toate că istoricul nu face, nici în acest caz, rabat de la rigoarea ştiinţifică, dacă ţinem seama de cele 378 note, care însoţesc structura discursului bazată pe şapte cărţi (Ţara Moldovei până la Ştefan cel Mare; Tatăl luiŞtefan-vodă. Tinereţea lui Ştefan; Domnia lui Ştefan cel Mare până la luptele cu turcii 1457-75; Luptele cu turcii; Cei din urmă ani din viaţa lui Ştefan cel Mare). În fine, nu atât metoda ori concepţia autorului cât expresia literară întrebuinţată pretindea un mai larg cerc de cititori. Chiar dacă am lua un exemplu la întâmplare, din mulţimea cazurilor posibile, ne-am convinge de personalitatea inconfundabilă a istoricului şi de valoarea emoţională a verbului său. Aşa se întâmplă, bunăoară, dacă am parcurge un fragment consacrat luptei de la Baia (14-15 decembrie 1467), când armata moldovenilor condusă de Ştefan cel Mare incendiază localitatea şi atacă trupele regelui Matei Corvin, care pustiau ţara. Campania ungară, încheiată cu un eşec totalregele fiind grav rănit, armata retrăgându-se în dezordine- a fost ultima mare tentativă a coroanei ungare de a asigura, prin forţa armelor, suzeranitatea asupra Moldovei. Dar să dăm cuvântul istoricului plin de harul povestirii:”Era abia întâia strajă a nopţii, după socoteala ostaşilor, când zori de flacără înroşiră cerul într-un întreit răsărit de groază, şi un lung chiot sălbatec zgudui văzduhul de ger. Erau moldovenii, care-şi aprinsese făcliile şi se îndemnau la lucru, un lucru lung şi greu, care putea să ţie până dimineaţa. Învălmăşeala începu, nebună, prin uliţele înguste, în piaţa înghesuită, în livezile ai căror copaci goi se desfăceau ca de aramă nouă pe cerul de sânge. Unii se luptau sătui, beţi, din fală, din credinţă pentru rege, din setea de a trăi, de a vedea pe ai lor acasă; ceilalţi veniseră să răstoarcă oboselile lor, suferinţele sărmanilor aruncaţi în decembre pe potecile de zăpadă îngheţată ale muntelui, jignirea adusă domnului, ameninţarea de nimicire sau de îngenunchere aruncată ţării. Ziua singură descleşta braţele ce se strângeau cu furie; ea arătă învinşilor pe unde să fugă. Baia, târguşorul paşnic, era un rug pe care ardeau morţii, mii de oameni din oastea năvălitoare, mai toată secuimea şi săsimea pe care o adusese voievodul Ardealului, care rămâne între ai săi, în mormântul de flăcări. Lăsând în urmă toată bogăţia prădată şi cea adusă de acasă, 71
ungurii se întorceau spre Oituz, fără să-i neliniştească cineva, şi, dacă nu s-ar fi văzut aşa de împuţinaţi, ei ar fi putut crede că a fost numai visul rău al unei nopţi vrăjite. Steagurile fâlfâiau acum în altă parte, în mâinile celor ce le răpise. Călăreţii mândri erau rupţi de oboseală şi pătaţi de sângele prietenilor. Iar craiul nu mai călărea în frunte, ca un tânăr erou ce cucereşte jucându-se: îl duceau pe targă. El avea trei răni pe dânsul, şi fierul unei săgeţi ţărăneşti îi rămăsese, nu în faţă, ca să se poată mândri măcar, ci în spate.” O manifestare particulară a scrisului istoric la N.Iorga, îndeletnicire care s-a resimţit de pe urma activităţii politice-să ne reamintim că a fost unul din creatorii Partidului Naţionalist Democrat (1910)- o constituie lucrările, nu multe la număr, în care-şi exprimă crezul asupra teoriei istoriei. Comparativ cu fostul său profesor, A.D.Xenopol, care şi-a prezentat gradat opiniile asupra filosofiei istoriei, la N.Iorga se observă încă din 1894 (anul elaborării discursului Despre concepţia actuală a istoriei şi genesa ei) şi, mai ales, din deceniul 2 al secolului nostru, când va rosti textul Două concepţii istorice (1911), o părere cristalizată asupra istoriei. Evident, comprehensiunea îşi va spune cuvântul şi în acest caz.
Noua generaţie de istorici români ardeleni Intr-un context politic, social, economic, cultural şi religios tipic pentru societatea românească în plină transformare, marcată de urcarea pe tronul României a regelui Carol I (deceniul 7 al secolului trecut) şi de cucerirea independenţei de stat (9 mai 1877), scrisul istoric românesc a înregistrat, după cum am observat, o culme, prin “teritoriul istoriografic” propus de viaţa, activitatea şi opera lui Nicolae Iorga. Cel care va urmări cu înţelegere, dezvoltarea culturii în Transilvania din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul secolului următor, până la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 - când se va desăvârşi unitatea statală românească - va putea întâlni, nu fără surprindere, o potenţare a scrisului istoric. Intr-o perioadă în care, sub raport politic, se manifestă dualismul austro-ungaer cu tot cortegiul de urmări pentru românii transilvăneni - dacă ar fi să ne gândim doar la lupta susţinută pentru păstrarea limbii române -, un element definitoriu pentru naţiune, contactele cu istoriografia pozitivistă europeană vor fi benefice şi continue. Cercetarea scrisului istoric din Transilvania câştigă în profunzime, înregistrându-se, după cum s-a remarcat deja în literatura de specialitate, “/.../ universalizarea istoriei şi istoriografiei româneşti”. (Pompiliu Teodor). Efortul istoriografic românesc din Ardeal, nuanţat de pozitivismul european şi, în mare măsură, de un firesc şi necesar spirit naţional, se va concretiza prin apariţia unei noi generaţii de istorici care va duce mai departe cercetările lui George Bariţiu şi Alexandru Papiu Ilarian, într-un alt context politic şi social, prin intermediul unei metodologii, concepţii şi expresii literare noi, dacă nu chiar moderne. Noua generaţie de istorici români ardeleni, la începutul căreia lam putea aşeza pe Augustin Bunea, va fi ilustrată de scrisul angajant al lui Ioan Lupaş şi Silviu Dragomir. Dascăli, istorici şi luptători oentru împlinirea visului de aur al românilor - unirea lor într-o singură ţară şi sub o singură coroană - ei sunt consideraţi, de altfel în mod justificat, fondatori (“Begründer”) de şcoală în domeniul patronat de zeiţa Clio. Augustin Bunea (1857-1910) Reputat medievist, autorul unei opere istorice ale cărei rădăcini trebuie
căutate în programul politic iniţiat de episcopul Inochentie Micu-Klein în secolul al XVIII-lea pentru emanciparea naţională şi politică a rom ânilor ardeleni şi în efortul istoriografic al Scolii ardelene, Aug. Bunea cercetează, în majoritatea lucrărilor, o problematică naţională, raportată direct la biserica greco-catolică din Transilvania. Chiar dacă a abordat, înainte de toate, momente din istoria politică, bisericească, socială şi culturală a veacului Luminilor româneşti, ca urmare a unor cercetări sistematice de arhivă şi bibliotecă la Roma, Viena şi Budapesta, fără să ignore fondurile documentare locale, regionale şi naţionale, formaţia intelectuală, erudiţia şi viziunea istorico-politică l-au ajutat pe Aug. Bunea să depăşească, în majoritatea cazurilor, confesionalismul, semnând indiscutabile contribuţii ştiinţifice, cu valoare cronologică. Este şi ceea ce apreciază, cu puţine excepţii, specialiştii în materie (P. Teodor, V. Cristian, L. Maior ş.a.). Originar dintr-o familie de grăniceri români din Tara Făgăraşului, după ce urmează cursurile şcolii primare (Vad şi Ohaba) şi gimnaziale (Braşov şi Blaj), Aug. Bunea va fi trimis, încă din clasa a VIII-a, la Roma, la Colegiul grec Sf. Atanasie. Era dovada recunoşterii indiscutabilei sale calităţi intelectuale. In 1882 va primi titlul de doctor de Roma, în urma unor temeinice studii teologice şi filosofice. Reîntors în “Mica Romă”, în deceniul 9 al secolului al XIX-lea, Aug. Bunea va îndeplini funcţia de cancelar la Mitropolia română greco-catolică, va fi vicenotar consistorial, fără să neglijeze învăţământul teologic superior. Va preda teologia dogmatică şi va fi prefect de studii la Seminarul teologic arhidiecezan. Urcă treptele ierarhiei ecleziastice şi academice: secretar mitropolitan, canonic teolog şi canonic scolastic, pentru ca la 28 mai 1909 să fie ales membru al Academiei Române. Discursul de recepţie, Stăpânii Tării Oltului este publicat postum, căci va muri în 1910. Dacă cineva ar încerca un punct de plecare în scrisul istoric ilustrat de Aug. Bunea, nu va putea ignora exemplul oferit de înaintaşii săi iluştrii, Timotei Cipariu şi Ioan Micu Moldovan, personalităţi de primă mărime ale vieţii culturale, bisericeşti şi politice din Transilvania în epoca Pronunciamentului şi Memorandului. Ca fundament ideologic, formaţia sa intelectuală trebuie raportată la coordonatele vieţii politico-naţionale onorate în secolul trecut de arhiereii şi dascălii Blajului şi, fără să uităm, la universul catolic roman. Când afirmăm că Aug. Bunea a cercetat istoria bisericii din Transilvania prin prizma importanţei ei teoretice şi organizatorice pentru devenirea naţională a românilor, nu încercăm să forţăm uşi deschise. Sensul plenar al scrisului istoric la Aug. Bunea reiese, însă, din efortul său constant de-a sublinia şi argumenta o idee majoră politică şi bisericească, acceptată chiar şi de inamicii poporului român: autonomia bisericii române greco-catolice în sistemul universalismului catolic, respectiv justeţea istorică a Mitropoliei române unite de la Blaj, în raport direct cu vulgarizarea situaţiei juridice de către autorităţile habsburgice, care au menţinut instituţia la nivelul unui episcopat. Dacă am privi din acest unghi al cercetării în istoria abordată de Aug. Bunea, politicul prevalează religiosul. Pe astfel de coordonate se înscrie majoritatea lucrărilor sale: Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inochenţiu MicuKlein (1728-1751), 1900; Episcopii Petru Paul Aaron şi Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, 1902; Vechile episcopii româneşti a vadului, Geoagiului, Silvaşului şi Bălgradului, 1902; Discursuri. Autonomia bisericii. 73
Diverse, 1903; Ierarhia românilor din Ardeal şi Ungaria, 1904; Istoria românilor până la 1382, 1912 ş.a. Cu toate că scrisul său istoric trădează urme de factură romantică sub raport conceptual şi metodologic, într-o perioadă de încetăţenire a spiritului critic, Aug. Bunea îşi bazează afirmaţiile sale pe izvoare de prim rang, adunate din ţară şi din afara ei. Sub raport redacţional dar mai ales în direcţia conţinutului, Prefaţa la volumul dedicat istoriei românilor din Ardeal între 1751-1764, cercetată prin prizma păstoririi lui Petru Pavel Aaron şi Dionisiu Novacovici, este generoasă şi ne oferă elemente demne de reţinut pentru scrisul istoric al cărturarului blăjean. Importanţa acordată de erudit izvoarelor este ilustrată de următorul fragment: “Ce priveşte izvoarele, de cari m-am servit în expunerea întâmplărilor şi în descrierea stărilor din timpul de la 1751-1764, relevez că ele sunt în prima linie documente autentice, până acum nepublicate. Din alţi scriitori am împumutat numai aceea ce era dovedit prin documentele publicate de ei s-au adeverit cu documentele descoperite cu documentele descoperite de mine ori mi s-au părut admisibil din nexul logic al evenimentelor. Cele mai numeroase documente le-am aflat în archiva metropolitană din Blaj, unde se păstrează şi astăzi câteva protocoale oficiale de pe timpul episcopului Aaron. Am citit toate aceste protocoale, mi-am făcut extrase dintr-însele şi un număr mare din actele lor le public sau în notele textului sau în apendice. Spre a lămuri unele chestiuni mi-am extins cercetările şi în actele de pe timpul episcopilor Atanasie Rednic şi Grigorie Maior până pe la anul 1775. Tot în Blaj am aflat acte importante şi în biblioteca arhidiecezană. Intre acestea locul de frunte îl ocupă colecţiunea de ordinaţiuni regeşti şi guverniale de sub Maria Teresia, adunate în mai multe volume sub titlul = Normalia=. Căteva săptămâni am petrecut în Sibiu, unde Biblioteca Brukenthal păstrează bogata colecţiune de documente a lui Rosenfeld sub titlul de =Wallachische Union = şi colecţiunea lui Benigni în care am găsit interesantele acte despre călugărul Sofronie/.../”. Valenţele culturale şi politice ale lucrării lui Aug. Bunea sunt potenţate, dacă ţinem seama de colaborările istoricului cu o serie de intelectuali ai vremii, care şi-au adus aportul în faza de documentare. Chiar la o simplă înşirare de nume, lista impresionează, dovedind indiscutabile solidarităţi culturale şi politice de sorginte naţională: Arseniu P. Bunea (Sibiu), Nicolau Togan (Sibiu), Alexandru Belle (Făgăraş), Dr. Traian Valeriu Frenţiu (Lugoj, respectiv Viena), Iosif Sterca Suluţiu (vicepreşedinte al “Astrei”), Nicolae Iorga, Ioan Bianu (Bucureşti), Ioan Boroş (Lugoj), Beniamin Dansuşianu şi Vicenţiu Babeş. Cel care va parcurge, cu răbdare, mesajul istoriografic din partea întâia a Prefaţei se va întâlni cu o inteligentă justificare a demersului cultural şi politic al lui Aug. Bunea, în dorinţa lui de-a oferi o radiografie a societăţii rom âneşti din Transilvania Luminilor. Abordarea bisericii greco-catolice din perspectiva unei instituţii româneşti; situaţia politică a românilor din Transilvania secolului al XVIII-lea marcată de revolte sociale şi tulburări religioase; importanţa deosebită acordată întemeierii şcolilor de la Blaj în toamna anului 1754 şi, în general, a învăţământului românesc; cercetarea dezvoltării culturale în aceeaşi perioadă; problematica socială tipică pentru epoca anilor 1751-1764 etc. rămân direcţii clare ale demersului istoriografic la Aug. Bunea, concretizat într-o lucrare ce
nu poate fi ocolită de cercetători. Activitatea bisericească, politică şi culturală i-au adus îndreptăţite aprecieri din partea unor autorizate voci, dacă ar fi să ne g ândim la Dimitrie Onciul (care a analizat lucrarea postumă Istoria românilor până la 1382), Ioan Bianu şi Nicolae Iorga. Opinia ultimului savant asupra prestaţiei ştiinţifice a lui Aug. Bunea, la care subscriem în cunoştinţă de cauză, se menţine între limitele realului: “Istoric desăvârşit care a pus bazele studiilor critice privitoare la istoria românilor din Ardeal, creator fără pereche, scriitor din acela cu cari rom ânii de dincolo îşi fac cinste, Augustin Bunea a ţinut strânse, în toată activitatea sa literară, legăturile culturale ale românilor din Ardeal cu românii de aici”. Ioan Lupaş (1880-1967) O scurtă privire asupra vieţii şi activităţii celui care a fost creator de problematică în istoriografia românească din primele cinci decenii ale secolului nostru este de natură să ajute la o mai înţeleaptă reevaluare a operei istorice a profesorului şi patriotului, care a redactat monografia despre Andrei Saguna, în 1909, în timpul detenţiei sale la Szeged (în urma unui proces politic), cercetare care-i va aduce un premiu al Academiei Române, dar care va muri în închisoarea comunistă (în deceniul 7). Originar din familia unor ţărani din Sălişte (Sibiu), cu studii primare în comuna natală şi liceale la Sibiu (unde va fi eliminat în clasa a VIII-a, alături de Oct.Goga), respectiv la Braşov (cu profesori de elită, precum Virgil Oniţiu, Vasile Goldiş şi Iosif Blaga), I. Lupaş va fi sensibil marcat, în dezvoltarea sa intelectuală şi chiar politică, de două din caracteristicile civilizaţiei agrariene ilustrată plenar de comunitatea românească din Sălişte şi împrejurimile ei: a) pragmatismul şi dârzenia mărginenilor; b) viziunea general românească a unei aşezări interesată permanent de realităţile de dincolo de Carpaţi (având în vedere şi poziţia geografică a localităţii). Inscris la cursurile universitare din Budapesta, pentru istorie şi limba latină, I. Lupaş va obţine doctoratul cu o teză a cărei valoare cronologică nu poate fi desconsiderată nici astăzi: Biserica ortodoxă din Transilvania şi unirea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea, 1904. Beneficiază de pe urma audierii unor cursuri de istorie la Universitatea din Berlin (însoţit de Oct. Goga), apoi de o călătorie de studii în Italia. Pregătirea universitară temeinică, la care se adaugă experienţa culturală şi politică în urma colaborării la Tribuna, Luceafărul, Telegraful român, Transilvania, Viaţa românească şi Convorbiri literare şi în cadrul societăţii academice “Petru Maior” de la Budapesta l-au recomandat pentru o carieră didactică superioară. Cursul de istoria bisericii române îl va deschide, în cadrul Seminarului teologic din Sibiu, cu prelegerea Despre originea românilor. Din motive politice, după 1909, va fi protopop la Sălişte şi, în acelaşi timp, inspector al şcolilor confesionale. Curajos şi credincios idealului naţional, într-o epocă de prigoană politică şi culturală din partea guvernanţilor vremelnici austro-unguri, I. Lupaş va sluji cauza românească prin cuvânt înaripat şi slovă scrisă. Membru corespondent al Academiei din 1914, I. Lupaş va onora după 1918, catedra de Istoria modernă a românilor şi Istoria Transilvaniei, la Universitatea Daciei Superioare din Cluj, organizând cu Al.Lapedatu Institutul de Istorie Naţională (1920) şi publicând Anuarul Institutului de Istorie Naţională (din 1921-1922), şi acum una din cele mai prestigioase reviste de specialitate din 75
spaţiul românesc. Activitatea susţinută în cadrul Academiei Române care va debuta cu discursul de recepţie Nicolae Popea şi Ioan Micu Moldovan, rostit în 1920, dovedea înainte de toate concepţia, metoda şi expresia literară a cercetătorului experimentat, care se ridica deasupra confesionalului. Intre 1932-1935 va fi membru al Secţiunii istorice din cadrul înaltului for, contribuind la propăsirea ştiinţei istorice în România interbelică. Activ s-a dovedit a fi şi în cadrul “Astrei”, prin datoriile şi drepturile avute ca preşedinte al Secţiunii istorice şi membru în Comitetul ei Central. Sub raport politic, se va număra în 1918, printre membrii Marelui Sfat. Consiliul Dirigent îl va avea, între 1918-1920, secretar general la Culte şi Instrucţiunea publică. Dacă cineva va urmări bibliografia de specialitate a lui I. Lupaş va ajunge la concluzia, după câteva investigaţii, că domeniul preferat al cercetătii a fost istoria Transilvaniei, sub raport cultural, religios şi politic. Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici şi Ioan Bob la Curtea din Viena, Sibiu, 1912; Contribuţii la istoria românilor ardeleni, 1780-1792; Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918; Voievodatul Transilvaniei în secolelel XII şi XIII, 1936-1937; Fazele istorice în evoluţia constituţională a Transilvaniei, 1954 ş.a. rămân studii şi astăzi utile cercetătorilor. Teoria istoriei a fost un domeniu abordat de I. Lupaş, încă din tinereţe, atunci când a investigat problemele generale ori cele speciale ale istoriei naţionale. Formula istoriografică la care s-a oprit a fost eclectismul, cu înclinaţii pentru Th. Carlyle şi J. Michelet, preferând militantismul scrisului istoric, încorsetat nu o dată de spiritul critic al lui Leopold von Ranke. Remarcabil este, din acest punct de vedere, opusculul Sensul şi scopul istoriei, 1923. Nu putem omite, la acelaşi capitol, studiile: Factorii istorici ai vieţii naţionale româneşti, 1919; Epocile principale în istoria românilor, 1928; Hegel şi filosofia istoriei, 1932; Influenţa lui Hegel în scrisul lui Nicolae Bălcescu şi Mihail Eminescu, 1937; Leopold von Ranke şi Mihail Kogălniceanu, 1936; Fazele istorice în evoluţia constituţională a Transilvaniei, 1945 ş.a. Sub raportul filosofiei istoriei, plin de sugestii pentru eventuale cercetări în viitor este Sensul şi scopul istoriei, temeinic gândit şi inteligent redactat. Dacă la îndemâna unei afirmaţii tranşante, din care reiese că investigarea faptelor şi precizarea raporturilor cauzale dintre ele sunt probleme de bază ale istoriografiei, istoricul ridică pentru interogaţii: 1) cine sau ce evoluează? 2) ţelul evoluţiei; 3) durata procesului; 4) care este scopul final al evoluţiei? Potrivit aceleiaşi opinii, cercetarea istoriei realitate poate să se fundamenteze pe două metode: 1) metoda explicativ-ştiinţifică; 2) metoda reconstructivăindividualistă. Dacă prima metodă urmăreşte, cu precădere, cauzalitatea, a doua ţinteşte finalitatea. După ce discută despre “setea spirituală” specifică lumii studenţeşti, I. Lupaş enunţă în cuvinte care merită reţinute dar şi aprofundate următoarele: “Si noi suntem valuri şi unde răzleţe sau întârziate din marele fluviu al vieţii şi al evoluţiei istorice naţionale şi prin mijlocirea ei al celei universale. De aceea nu ne putem mulţămi totdeauna numai cu o cunoaştere seacă, rigidă, ştiinţifică a istoriei, ci simţim adeseori trebuinţa de a căuta contactul sufletesc, viu, personal şi subiectiv cu toate fluctuaţiile ei. De aceea socotim că istoricul francez Jules Michelet a fost în nota justă, când a formulat postulatul că istoria trebuia să ne deschidă calea spre = învierea vieţii integrale=“.
Finalul opusculului Sensul şi scopul istoriei, redactat într-o formulă culturală modernă, invocă opinia profesorului Adolf Harnak de la Universitatea din Berlin. După audierea cursurilor sale, I. Lupaş a reţinut ideea potrivit căreia ustificarea istoriei pedalează pe puterea ei de influenţă asupra prezentului şi, mai ales, asupra viitorului: “Acesta este scopul ei din punct de vedere al vieţii, văzut prin prizma unei concepţii activiste, care urmăreşte mai mult finalitatea decât cauzalitatea. Din punct de vedere ştiinţific legea ei fundamentală rămâne înainte de toate redarea adevărului pur al lucrurilor astfel cum s-a întâmplat”. Dacă din punct de vedere al filosofiei istoriei I. Lupaş a preferat metoda explicativ-ştiinţifică în locul celei reconstructivă-individualistă, în domeniul istoriei istoriografiei naţionale va alcătui mai multe lucrări, adevărate puncte de reper în domeniu, actuale şi astăzi, prin unghiul de abordare al problematicii: Scrierile istorice ale lui Petru Maior, 1921-1922; Activitatea literară-ştiinţifică a lui Dimitrie Cantemir, 1923; Cronicari şi istorici din Transilvania, I-II, 1941. Sub raport conceptual, percutante probleme ridică opusculul Chestiuni de metodă privitoare la lucrări de sinteză istorică, 1939. Si-au păstrat încă actualitatea judecăţile de valoare asupra gândirii istorice la P. Maior, G. Bariţiu, A.D. Xenopol, I. Bogdan, D. Onciul, I. Sârbu, V. Pârvan ş.a. Să ne referim doar la pertinentul articol intitulat Scririle istorice ale lui Petru Maior, publicat în numărul I, 1921-1922 din Anuarul Institutului de Istorie Naţională. Forma de redactare, metoda şi concepţia cercetării, la care trebuie să adăugăm expresia literară îngrijită, fac din sus-citatul articol un model al genului de abordare istorică, raportat la stadiul dezvoltării domeniului în deceniul 3 al secolului. Din acest punct de vedere, aprecierea finală asupra “cărţii neamului” redactată de P.Maior, după cum a numit-o David Prodan, merită să fie citată: “In schimb Istoria pentru începutul Românilor în Dacia se răspândise, cum s-a arătat mai sus, destul de repede. Tineri români, care studiau la şcolile înalte din Cluj, aveau pe la 1810 în Dr. Simion Ramonţiai un mecena atât de bun şi milostiv, care se îngrijea să-i ajute nu numai cu bani pentru hrana lor trupească, ci şi cu cărţi pentru cea sufletească. Bariţ ne spune că acest binefăcător al tinerimii le dăruise şi Istoria lui Petru Maior şi celelalte scrieri ale lui. Atunci el s-a apucat s-o traducă în limba maghiară, iar tinerii = ceilalţi se înfierbântau de cele ce li se descoperia din acea carte ca dintr-un oracol despre originea şi trecutul naţiunei române”. De altfel, studiul poate fi citit şi în volumul Ioan Lupaş, Scrieri alese, I. Introducere, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Acad. Stefan Pascu şi Pompiliu Teodor, ClujNapoca, “Dacia”, 1977, o modernă restituire ştiinţifică a unei părţi din ductul istoriografic onorat de eminentul profesor de la Universitatea Daciei Superioare. Creator de problematică în istoriografia românească interbelică, I. Lupaş a abordat, într-o manieră inteligentă, “factorii istorici ai vieţii naţionale româneşti”: 1) geografic; 2) economic; 3) etnografic; 4) religios; 5) naţional; 6) tradiţional; 7) juridic; 8) moral. Interesantă este, în aceeaşi ordine de idei, împărţirea istoriei naţionale propusă de I. Lupaş: 1) epoca veche până la 1241; 2) epoca medie (organizarea politică, socială şi economică a voievodatelor şi principatelor) până la 1592; 3) epoca nouă (a tendinţelor de unitate naţională, politică, religioasă şi culturală, până la 1821); 4) epoca contemporană (epoca înfăptuirii succesive a unităţii naţionale). O asemenea divizare a istoriei naţionale trebuia să ţină seama, după opinia autorului, de fluctuaţia vieţii 77
colective şi de caracterul evolutiv al curentelor spirituale. Raportat la aceeaşi problematică, se impune precizarea lui I Lupaş în ceea ce priveşte fazele istorice în evoluţia constituţională a Transilvaniei: 1) faza prenatală (până către a doua jumătate a veacului al IX-lea); 2) faza ducatelor şi a voievodatului transilvănean (secolele IX-XII); 3) faza principatului şi a Marelui principat cu subfazele: a) Transilvania sub suzeranitatea otomană (secolele XVI-XVII); b) Transilvania sub supremaţia habsburgică (secolele XVIII-XIX), ridicată în timpul Mariei Tereza la rangul de Mare Principat (1765), până la 1867 (când dezvoltarea constituţională a Transilvaniei este “stopată”). Sunt voci care acuză scrisul istoric al lui I. Lupaş de confesionalism exagerat. Problema trebuie interpretată mult nuanţat, fiindcă profesorul a acordat importanţă ortodoxiei, nu atât sub aspect teologic şi dogmatic cât în perspectiva unei modalităţi de păstrare a unităţii neamului românesc, aşezat de soartă într-o “via gentium”. O apreciere globală asupra efortului istoriografic al lui I. Lupaş ne este facilitată de studiul introductiv la mai suscitata ediţie, unde întâlnim următorul corollarium: “Istoricul ardelean educat în mediul românilor mărgineni, ataşat idealului naţional, bisericii ortodoxe şi rolului ei cultural în epoca de lupte pentru desăvârşiea unităţii naţionale a rămas acelaşi de-a lungul timpului pe care l-a străbătut. Un istoric care a ştiut să facă şcoală, un animator şi un devotat al istoriei naţionale, idealurilor de libertate şi dreptate pe care le-a slujit cu o înţelegere, potrivit epocii pe care a trăit-o. Asemenea calităţi de savant şi patriot, sporite prin cele de om, explică recunoaşterea profesorului Ioan Lupaş drept şef de şcoală, creator şi îndrumător de cercetări şi cercetători, valoroase şi unele şi alţii prin număr şi calitate. De aceea în istoriografia din perioada interbelică se vorbeşte alături de = şcoala veche = şi = şcoala nouă = de la Bucureşti, de = şcoala clujeană =“. Acesta a fost istoricul Ioan Lupaş, care a afirmat răspicat, în deceniul 4 al secolului, la conferinţa Valoarea educativă a istoriei naţionale: “Prin învăţământul istoriei naţionale trebuie să ne străduim a-i cunoaşte şi iubi trecutul, care ne va ajuta să-i înţelegem prezentul şi să ne identificăm deplin cu toate aspiraţiile sale de viitor, deci cu însăşi sufletul şi destinul neamului românesc. In sensul acesta cred că trebuie interpretat cuvântul lui Eminescu: fără iubirea trecutului nu există iubire de ţară, cuvânt asemănător cu cel scris odinioară din partea lui Fustel de Coulanges: = La vrai patriotisme n’est pas l’amour du sol, c’est l’amour du passé, c’est le respect des générations qui nous ont précédes.” Bibliografie Pompiliu Teodor, op. cit., pp. 319-325 (Aug. Bunea), pp. 435-442 (I. Lupaş); Ioan Lupaş, Scrieri alese, I. Introducere, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Acad. Stefan Pascu şi Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, “Dacia”, 1977.
Noul spirit critic în istoriografie (III) Nicolae Iorga (II) Crezul asupra teoriei istorice cunoaşte la N.Iorga şi o altă formă plenară de manifestare, în
afara discursului Despre concepţia actuală a istoriei şi genesa ei. Concepţia, metoda şi expresia literară câştigă în intensitate şi valoare ştiinţifică, prin paginile consacrate de savant, în deceniul 2 al secolului nostru, unei problematici istoriografice de mare interes cultural şi politic: particularităţile a două şcoli istorice – şcoala romantică (partea finală, de trecere spre spiritul critic) şi şcoala noului spirit critic. Căci textul Două concepţii istorice (1911), pe care-l supunem acum atenţiei, i-a oferit posibilitatea polihistorului să-şi spună punctul de vedere, dintr-o perspectivă integratoare europeană, asupra ţelului suprem al istoriei. Nu trebuie să ne surprindă, dacă la început întâlnim o directă ţi subtilă critică la adresa lui Grigore Tocilescu, predecesorul său (arheolog şi slavist care a ilustrat, sub raport istoriografic, trecerea de la romantism la spiritul critic). O astfel de atitudine severă îi oferă şansa lui N. Iorga să înţeleagă istoria din perspectiva popoarelor continentului, care trebuiau prezentate în deplinătatea nevoilor organice. Căci toate popoarele continentului aveau dreptul, în ţesătura dezvoltării de la începutul veacului, la trai şi dezvoltare proprie. De altfel, savantul va nota: "Naţii unitare prin sânge şi naţii nobile prin aptitudini moştenite – pe acestea se simţeau datori a le dovedi istoricii." Această constatare îi va permite lui N. Iorga să apeleze la învăţaţi din diferite generaţii, care au prezentat istoria realitate din perspectiva unor popoare importante în evoluţia continentului (din Antichitate până la cumpăna veacurilor XIX-XX): Tacit, Plutarh, Fustel de Coulanges (1830-1889), autorul lucrării Cetatea antică, Studiu asupra cultului, dreptului şi instituţiilor Greciei şi Romei (la care N. Iorga se va întoarce de nenumărate ori, în scrisul istoric). Este şi contextul în care găsim remarcat: "/…/ valoarea unei naţiuni nu caută să se afirme prin rezistenţa, vigoarea luptătoare, energia ei cuceritoare, ci prin calitatea personală a conducătorilor şi oamenilor ei eminenţi, prin virtuţiile lor de dreptate, evlavie şi vitejie. Un şir de eroi, în mâna cărora stătea spada sigură, cumpăna nemincinoasă, crucea binecuvântărilor aceia ajungeau pentru a măguli şi îndemna pe cei ce luptau pentru drepturi naţionale". In comparaţie cu aceşti eroi, ale căror fapte de arme au fost descrise cu predilecţie de istoriografia romantică, N.Iorga atrăgea atenţia că nu trebuie uitată în cercetarea istoriei realitate, o componentă care fusese până atunci rar ori fals investigată: " Viaţa culturală, umila acţiune necontenită şi obscură a mulţimilor, care nu numai că ţin pe umerii lor palate şi temple, cu toate podoabele şi puterile lor, dar condiţionează, fără ştirea artiştilor celor mai personali, şi cea mai înaltă artă, era doar un fond vag sau un pretext de inventarii ale demnităţilor şi funcţiilor, ale veşmitenlor, uneltelor şi mobilelor, ale credinţelor, scrierilor, operelor de artă. La ce puteau servi acele gloate fără nume şi fără fapte, din care nici unul nu călcase pragul unui Panteon?" După ce remarcă elementele romantice în concepţia şi metoda lui B.P.Haşdeu, faţă de care dovedeşte un tipic simţ critic pentru cercetarea istorică de la începutul secolului nostru, N. Iorga lansează un apel de nenumărate implicaţii politice, intuind parcă pericolul slav care urma să se abată asupra ţării: "Trebuie să fim romani, numai romani, să păstrăm legăturile noastre numai cu apusenii, să trăim în comunitate de spirit cu fraţii rămaşi prin locuri mai prielnice, unul lângă altul, îndemnându-se şi apărându-se." Apelul la romanitate – adevăr intolerabil pentru duşmanii de atunci şi de acum ai poporului – îi permite istoricului aprecieri critice la adresa exagerărilor latiniste ale reprezentanţilor ªcolii ardelene şi a urmaşilor ei, fără să-l ocolească pe Gr. Tocilescu ori pe B.P. Haşdeu şi fără să menajeze pe R. Rösler şi Hundsdorfer-Hunfalvy Pál, ultimii elaborând teorii nefondate ştiinţific la adresa poporului român. O să ni se pară insolită opinia lui N. Iorga, însă istoricul ridică problema aşa-zisei "crime faţă de neam", pornind de la prezentarea defavorabilă şi deformată a unor elemente anecdotice din viaţa unor domnitori români, Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul – de care nu ducem lipsă nici chiar astăzi -; ca să nu uităm de faptul că persistă, încă în conştiinţa republicii istoricilor români, ideea potrivit căreia domniile fanariote ar fi avut doar consecinţe negative asupra Moldovei şi Ţării Româneşti (ignorându-se în mod voit dezvoltarea culturii, modernizarea administraţiei etc. din această epocă). Cu o putere de sinteză, care a uimit istoricii de pe toate continentele, atunci când i-au citit cu atenţie lucrările, N. Iorga atrage atenţia asupra asupra particularităţilor scrisului istoric din veacul 79
Luminilor ori din perioada Romantismului, invocând numele unor autorităţi în domeniu, dacă ar fi să ne gândim la H.T. Buckle, Prescott, Motley, Voltaire, P. Bayle, J. Mabillon, fără să ignore istoricii români de importanţa lui B.P. Haşdeu ori Gr. Tocilescu. Remarcabilă este, în congruenţă cu o astfel de scară valorică, aprecierea asupra nivelului criticii istorice în secolul Luminilor: "Critica istorică a plecat în acelaşi veac al XVIII-lea care văzu învierea erudiţiei, din două motive: pe de o parte îndoiala filosofică a unui Bayle ori Voltaire, care căutau să înlăture tot ce li se părea o momeală istorică ori poetică/s.n./ menită să ascundă vederii faptele reale, de întunecare a minţii ori de robire a trupului, pe care le-ar săvârşi răutatea nestinsă a = tinerilor = şi viclenia exploatatoare a = preoţilor =. Patriarhul filosofiei satirice şi sarcastice, distrugătoare a unor aşezăminte pe care nu le putea înţelege în rostul lor istoric şi în convenienţa lor practică, era sigur că scrie o istorie universală critică în acel Essai sur les moeurs, care e mai puţin un început de istorie culturală decât un pamflet de propagandă. Pe de altă parte un Mabillon crea paleografia şi critica textelor pentru a răspunde nevoii de a se alege între diplomele autentice şi cele falsificate care circulau deopotrivă înaintea tribunalelor timpului”. Următoarele pagini din opusculul Două concepţii istorice (publicat în volumul Generalităţi cu privire la studiile istorice, Bucureşti, 1944) sunt consacrate criticii izvoarelor, fenomen care, potrivit lui N. Iorga, "/…/ trebuie să se oprească îndată ce a găsit pământul bun pe care se poate clădi. A-l scormoni şi pe acesta, a-l arunca în lături, a-l supţia astfel, nu înseamnă a da siguranţă zidirii ce se va înălţa pe urmă. Si sunt mulţi care n-ajung să puie pietrele, aşa de mult îi pasionează jucăria cu sapa în adâncimile unde o mai mare pătrundere e numai o mai mare pierdere de timp.” A nu recunoaşte aluzia la B.P. Haşdeu şi la metoda sa critică înseamnă a forţa uşi deschise. Problema criticii istorice, care-l pasiona atât de mult pe N. Iorga, îi permite să abordeze specificul domeniului, înţeles ca o ştiinţă. In spiritul epocii, istoricul mărturisea că ştiinţa “/…/ înseamnă întotdeauna o înălţare a punctului de vedere, o lărgire de orizont, o lămurire a zărilor, şi nare vreun merit deosebit acel care vede mai departe pentru că a venit mai târziu.” Intrând în miezul problemei, vis-à-vis la posibilităţile ştiinţei istorice, savantul surprinde trei păreri care au fost adjudecate în epocă: pragmatismul; legile naturale; liniile directoare. Nu omite cauzalitatea în cercetare şi nici rostul ideilor în evoluţia fenomenului. In efortul de-a stabili sensul suprem al istoricului, potrivit stadiului cunoaşterii din deceniul 2 al secolului, N. Iorga abordează rostul popoarelor, considerate “/…/ creaţiuni necesare permanente şi, într-un sens oarecare - /…/ externe, /…/”, subliniind într-o manieră inteligentă deosebirile conceptuale în funcţie şi de dezvoltarea istoriografiei. Din această perspectivă evoluţionistă trebuie să ne apropiem de afirmaţia lui N. Iorga: “A urmări toate aceste prefaceri, în care se cuprind oameni şi fapte, care servesc numai spre a înţelege mai bine în exemple caracteristice şi a păstra o mai clară amintire prin timpuri şi evenimente caracterizate, - aceasta e misiunea de astăzi a istoricului.” In raport direct cu sarcina istoricului, savantul găseşte o plastică analogie cu starea de spirit a fiziologului. Când cercetează cele mai mărunte părţi constitutive ale corpului uman, nu pierde din vedere întregul. Pe undeva, istoricul se găseşte în această specială situaţie: atunci când investighează un moment anume din istoria realitate, nu trebuie să uite ansamblul istoriei realitate şi a societăţii omeneşti, căreia îi este caracteristică o dezvoltare unică. Cu alte cuvinte, una din “permanenţele” istoricului: a privi într-un context mai larg fenomenul istoric. O concepţie modernă şi o metodă nouă, aplicate istoriei în primul deceniu al secolului apar şi în cazul în care învăţatul teoretizează asupra sensului eroilor şi în ceea ce priveşte particularităţile istoriei politice ori culturale, după cum rezultă şi din următorul fragment: “Si nici istoria culturală nu mai corespunde cu învechita istorie de moravuri, care va trebui să dispară din studiile serioase, servind de acum înainte doar scriitorilor literari de pagine senzaţionale cu savoarea puţintel cam pipărată prin scandale, şi ea nu va fi numai un capitol superior al filologiei în sensul mai larg, modern al cuvântului, dând definiţia exactă după cercetarea deplină a cuvântului, pentru ca unul să treacă în dicţionar şi celălalt în catalog. Istoria forţelor naţionale, a dezvoltării şi înrăutăţirii lor,
aceea le cuprinde deopotrivă şi le uneşte pentru totdeauna” (n.n.). Modernitatea şi pragmatismul concepţiei istorice la N. Iorga constau şi în modelul ales şi în modul în care înţelege cercetarea unui popor, în congruenţă cu evoluţia altor naţii învecinate ori îndepărtate, pornind de la o profundă afirmaţie: “Fiecare naţie e o energie având izvoarele şi împrejurările ei deosebite, caracterul şi misiunea ei specială. Dar nici una din aceste energii nu se poate izola absolut pentru studiu, şi nu trebuie să fie izolată pentru aceasta.” Este evidentă şi pledoaria pentru o cercetare integralistă, care subliniază personalitatea fiecărei naţiuni în rolul ei de transmiţătoare a valorilor civilizaţiei şi a experienţelor umane: “Istoria unui popor nu atinge astfel istoria celorlalte prin menţiuni fugare ori scurte capitole de influenţe reciproce, ci se fixează şi se păstrează în mediul firesc de universalitate umană, căreia îi aparţine în cea mai superioară esenţă. Si istoria universală, la rândul ei, nu va fi o culegere de istorii naţionale grupate după geografice ori culturale, ci urmărirea acelor legături de cultură, de idei politice, de revărsări şi cuceriri pe toate terenurile, de strămutări, transformări, potenţări şi slăbiri, care trebuie să fie singurul ei domeniu, şi un domeniu atât de ştiinţific =, atât de = filosofic =, încât nu mai lasă lângă sine un loc pentru o ştiinţă ori o filosofie a istoriei, cu alţi specialişti, cari nu cunosc, de cele mai multe ori, nu intimitatea învăţătoare a studiilor istorice, dar nici măcar gradul de siguranţă şi de însemnătate la care au ajuns specialişti.” Intr-un astfel de context istoriografic, N. Iorga apelează la cercetarea istoriei materiale cu obiceiurile lor; România transdanubiană plasată în = via gentium = la interferenţa unor culturi cu o personalitate proprie şi a câtorva interese politice foarte diferite, nu o dată, agresive; particularităţile civilizaţiei occidentale şi orientale, “/…/ ai cărei moştenitori legitimi şi integrali am fost, /…/”; istoria românilor din perspectiva rolului din mijlocitori ai tendinţelor culturale şi politice apusene etc. Din acest punct de vedere ni se pare paradigmatică opinia lui N. Iorga vis-à-vis de misiunea noastră actuală: “/…/ Ea trebuie să fie în legătură cu întreaga noastră moştenire şi cu toate sacrificiile noastre. Avem o civilizaţie naţională de întărit, hrănind-o cu tot ce am păstrat ca monumente, datine şi amintiri şi ţinând-o în strânsă legătură cu orice curente de sănătoasă înnoire a culturii europene. Iar acesată civilizaţie să ajungă pentru noi, apărată de un popor care şi-ar fi regăsit, în dreptatea economică şi politică, o solidaritate primejduită, un instrument de domnie spirituală în Răsăritul unde suntem şi trebuie să se ştie că suntem.” Recunoaştem, la îndemâna acestui fragment citat, adevărul, pragmatismul şi mesianismul cuprins în verbul incandescent al lui N. Iorga. La aceeaşi intensitate culturală se menţine şi partea a patra din Două concepţii istorice. Spicuim din ideile directoare dezvoltate aici de N. Iorga: forma modernă de abordare a domeniului, care trebuie să renunţe la “majestas historiae”; nuanţarea stilului în raport direct cu problematica abordată; noile valenţe ale moralei istorice; investigarea istoriei unui popor în toată complexitatea ei, pentru a se remarca nu numai grandoare ci şi micimea trecutului omenesc; abordarea istoriei în perspectiva bipolarităţii, a semizeului dar şi a sclavului; interdependenţa între înţelegerea istorică deplină şi pregătirea enciclopedică a cercetătorului; congruenţa dintre reconstituirea fenomenului şi chemarea supremă a istoricului; coborârea savantului din turnul de fildeş în agoră, respectiv calitatea de martor activ la istoria contemporană etc. Finalul textului conţine, după ce N. Iorga trimite la referatul lui A.D. Xenopol asupra activităţii sale, opţiunea savantului faţă de misiunea istoricului, pe care el însuşi a onorat-o o viaţă de om: “/…/ într-o societate încă nefixată şi căzută prea repede în uşorul entuziasm al începuturilor în căutarea pătimaşă a mulţumirilor materiale ale vieţii, istoricul e dator a fi un animator neobosit al tradiţiei naţionale, un mărturisitor al unităţii neamului peste hotare politice şi de clase, un predicator al solidarităţii de rasă şi un descoperitor de ideale, spre care cel dintâi trebuie să meargă, dând tineretului ce vine după noi exemplu”. Insistenţa asupra opusculului Două concepţii istorice, a cărui valoare arhetipală pentru istoriografie nu poate fi neglijată, se justifică, dacă avem în vedere însemnătatea teoretică şi practică a mesajului politic şi cultural supus discuţiei. De altfel, după 1 Decembrie 1918, odată cu 81
desăvârşirea unităţii statale a României, scrisul istoric al lui N. Iorga câştigă în consistenţă şi importanţă, dacă ţinem seama de metoda, concepţia şi expresia literară a celor mai reprezentative lucrări. Acum apare inteligentul Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité (1926), text rematcabil prin viziunea insolită şi nouă asupra evoluţiei omenirii. Tot acum se editează cele 10 volume din Istoria Românilor (1936-1939), din care istoriografia europeană înregistrează şi o variantă franceză (1937-1945), cu un titlu incitant Histoire des Roumains et de la romanité orientale. Printr-o astfel de lucrare, cercetătorul străin putea lua contact cu o mai puţin cunoscută istorie realitate românească, graţie unei istorii cunoaştere fermecătoare, care poartă amprenta spirituală inconfundabilă a lui N. Iorga. Sirul lucrărilor de specialitate datorate savantului trebuie completat cu Istoria armatei româneşti, I-II (1910-1919); Istoria comerţului românesc, I-II (1925); Istoria industriilor la români (1927); Istoria învăţământului românesc (1928); Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916 (1922); Istoria românilor prin călători, I-IV ş.a. In şirul sintezelor dedicate diferitelor segmente din istoria naţională, care au dovedit – oare mai era nevoie? – varietatea preocupărilor savantului – de unde şi caracterizarea lapidară dar exactă a lui G. Călinescu, potrivit căreia N. Iorga ar fi fost “/…/ un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor /…/” – cele două volume din Istoria armatei româneşti, tipărite, primul (“până la 1599”) în 1910, la Vălenii de Munte, în editura “Neamul românesc”, al doilea (“de la 1599 până în zilele noastre”) în 1919, la Bucureşti, cu teascurile “Culturii naţionale”, ocupă un loc parte în creaţia sa istoriografică. Scopul cultural şi politic al lucrării este mărturisit de autor în prefaţa la ediţia întâia: “Aceasta nu e o istorie a oştirii româneşti care să poată înlocui cercetările specialiştilor militari. Autorul a observat însă deseori cât de greu şi de necomplet se pot orienta scriitori de specialitate în haosul izvoarelor /…/. Pentru ca ofiţerul să cerceteze din punctul de vedere al artei militare fapte războinice, e de nevoie ca istoricul, descoperitor, publicator şi critic de izvoare să-l iniţieze în mijloacele de cunoaştere a adevărului. Si el mai are nevoie de istorie şi altfel: şi un război, ca orice fac oamenii, e un fenomen social şi el trebuie pus în legătură cu atâtea lucruri pe care specialistul în ştiinţa războiului n-are de unde le şti /…/. Deci în acest volum /…/ dau cercetărilor în alt domeniu acel indispensabil ajutor pe care ştiinţa istorică li-l datora de mult.” Dacă această mărturisire de credinţă exprimă, în mod direct şi explicit, nevoia care a stat la baza redactării Istoriei armatei româneşti, întregul material documentar topit de N. Iorga în cele 17 capitole, în câte a structurat lucrarea, era exact pe trei idei cardinale din viaţa oricărei oştiri: a) cultul tradiţiilor; b) demonstraţia militară; c) educaţia sufletului. Numai la îndemâna lor vom putea înţelege la justa ei valoare tematica propusă de N. Iorga în atenţia cititorului, slujitor al armatei ori iubitor de istorie naţională. Este un demers istoriografic de excepţie, începând cu Elemente acătuitoare ale sistemului militar românesc, respectiv Luptele româneşti până la Stefan cel Mare, de fapt titlurile primelor două capitole, în ediţia N. Gheran şi V. Iova (apărută în 1970, la Editura militară) şi încheind cu Epoca luptelor căzăceşti în Moldova (1572-1591), recte Luptele lui Mihai Viteazul şi ale tovarăşilor săi până la cucerirea Ardealului (1594-1599). Acestea constituie substanţa capitolelor IX-X din volumul I al lucrării. O problematică la fel de interesantă este abordată şi în al doilea volum, de la Războaiele cu mercenarii ale domnilor români (1599-1611) şi Epoca dărăbanilor şi a seimenilor (1611-1633) – de fapt sunt titlurile primelor două capitole – până la Decăderea militară a românilor (1692-1821) şi Renaşterea militară. Orice lectură dintr-o pagină gândită şi redactată de N. Iorga are un farmec al ei, de pe urma căreia cititorul – dar nu orice fel de cititor, ci numai acela care iubeşte istoria – rămâne mai bogat sufleteşte. Intr-o astfel de situaţie suntem, de pildă, dacă am parcurge paragrafele Luarea Ardealului (1599); Lupta pentru Moldova; Lupta cu Basta: Mirislău; Ultimele lupte ale lui Mihai Viteazul; Succesiunea lui Mihai Viteazul; Luptele lui Radu Serban pentru domnie; Succesiunea lui Mihai Viteazul: Luptele pentru Ardeal, care constituie tot atâtea părţi ale capitolului I Războaiele cu mercenarii ale domnilor români (1599-1611) de la începutul volumului al II-lea al lucrării (a cărei substanţă este extrasă din 229 note ştiinţifice). Afirmaţia criticului şi istoricului literar G. Călinescu
nu trebuie să constituie un handicap pentru noi, chiar dacă exprimă un mare adevăr, nici în contextul unei eventuale abordări a problematicii atât de generoase din Istoria armatei româneşti: “/ …/ Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu oricât de îngust şi umbrit din istoria română fără sa constaţi că N. Iorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în funadamentul ei”. In încercarea de-a ipostazia alte caracteristici ale ale scrisului istoric onorat de N. Iorga, atragem atenţia asupra unei alte sinteze, cu o problematică deosebită în comparaţie cu precedenta lucrare. Este vorba de Istoria învăţământului românesc, din care a apărut prima ediţie în 1928, la “Casa Scoalelor”, fără să întârzie prea mult varianta în limba franceză, cu titlul Histoire de l’enseignement en Pays Roumains, în 1932, datorată traducerii Alexandrinei Dumitrescu. Metoda, concepţia şi expresia literară dovedesc, şi în cazul acesta, că N. Iorga a respectat legea celor patru puncte cardinale ale cercetării istorice: a) materialul; b) critica; c) stilul; d) stilul. Intr-un astfel de context, afirmaţia istoricului “Aş fi vrut, din partea mea, să am mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevăr” îşi găseşte o nouă şi deplină justificare pentru oricine ar răsfoi ori ar consulta Istoria învăţământului românesc, în ansamblul ei ori capitole separate. Aşa este, de pildă, cazul capitolelor I. Originile, II. Incercări de şcoală apuseană la noi şi şcolari români la şcolile apusene, respectiv XII. Ardelenii în învăţământ şi XIII. Ecletismul naţional (1859-1890) şi întemeierea învăţământului superior şi special. Dacă am încerca să suprindem specificul dezvoltării istorice a învăţământului naţional, aşa cum apare în concepţia lui N. Iorga, ar trebui să precizăm din capul locului, preluând rezultatele cercetării lui Ilie Popescu Teiuşan (îngrijitorul ediţiei din 1971), apărută la Editura Didactică şi Pedagogică), tratarea modernă a fenomenului, care excludea cronologismul liniar al istoriei realitate: “Nu aflăm în cuprinsul acestei opere obişnuita tratare cronologică, a apariţiei şi a dispariţiei lor, a duratei lor, a confruntării şi verificării datelor, în care comentariul să fie strâns legat de fiecare fapt istoric pus în discuţie, întregul material este centrat în jurul ideilor generale pe care istoricul le consideră fundamentale şi caracteristice într-un anumit stadiu istoric de dezvoltare.” (Studiu introductiv, p. XV). Răspândirea ideilor apusene moderne în legislaţia şcolară şi în practica înăvăţământului este dezbătută cu profesionalismul cercetătorului experimentat şi în cazul secolului Luminilor. Concludentă este, la acest capitol din evpoluţia şcolii naţionale, prezentarea paralelă a doi reformatori în învăţământ, într-o perioadă în care limba română biruise, după o luptă între pericolul grecizării şcolii şi idealul învăţământului naţional: Gheorghe Asachi şi Gheorghe Lazăr: “Lui Lazăr i-au lipsit însuşirile de poet ale lui Asachi. Nu văzuse Italia, nu trecuse prin cercurile poetice de acolo, nu se formase din frageda lui tinereţe prin gustarea marilor literaturi creatoare ale lumii. Nu-l preocupau măcar, ca pe marii lui înaintaşi din Ardeal, chestiile la ordinea zilei, de istorie, de gramatică, pe când Asachi introducea în prefaţa la o cărticică a părintelui său consideraţii asupra limbii româneşti, pe care o descoperă sora bună a reginilor poeziei universale /…/. Nu avea nici un fel de talent literar /…/, elocinţa îi era greoaie /…/. In schimb, Lazăr avea alte calităţi capabile de a duce la bun capăt nu numai o schimbare didactică, ajunsă necesară, dar şi o revoluţie în spirite de care demult era atât de mare nevoie. Nu i se poate tăgădui lui Asachi simţul adânc al marilor noastre origini, pe care le-a cântat ca = român al Daciei = /…/; aceleaşi idei şi sentimente aveau însă alt răsunet când erau rostite, nu din buzele delicate ale unui poet de o înaltă cultură, ci din gura aspră a unui dârz caracter, a unui cerberos apostol, cum era feciorul de ţăran din Ardeal, căruia încă de la început i-a păsat puţin de călcarea programului ca să intre în domeniile scumpe lui, unde era chiar filosofia kantiană, de o superioară etică /…/. Era întrânsul ceva din revoluţionar, era plebeul pornit pe protestare şi răsplătire, care nu uita să arate în ce = viziune şi bordee, cele mai proaste şi încenuşate = sub ce = jug al prostiei =, în ce hal = rupţi, goi şi asemănaţi dobitoacelor = se aflau strănepoţii marelui Caesar, slăvitului Aurelian şi înaltului Traian.” Efortul istoriografic al lui N.Iorga a înregistrat şi o susţinută activitate profesională în domeniul publicisticii, dacă ar fi să ne gândim la Revista istorică, Revue historique du sud-est 83
européen, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice ş.a. Nu-l putem uita, chiar în contextul prelegerii, pe editorul N. Iorga. Conştient de valoarea bazei informative în munca de cercetare, mai ales pentru generaţiile viitoare, savantul va oferi 31 de volume cu Studii şi documente cu privire la istoria românilor, 1901-1916, respectiv Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, I-III, 1898.
Bibliografie Nicholas M. Nagy – Talavera, N. Iorga – o biografie, Iaşi, 1999; Pompiliu Teodor , op.cit., pp. 359-409; * 3) N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice. Ediţţia a IV a. Introducere, note şi comentarii de Andrei Pippidi: Notă asupra ediţiei de Victor Durnea, Iaşi, 1999.
