UNIVERSITATEA DE VEST FACULTATEA DE LITERE, ISTORIE ȘI TEOLOGIE
CULTUL MORȚILOR ÎN PERIOADA PREISTORICĂ FORMĂ DE REVELAȚIE NEDEPLINĂ
LUCRARE DE SEMINAR LA DISCIPLINA ISTORIA RELIGIILOR
STUDENȚI: PETRU ANDREI ȘI BUJANCĂ ILIE Anul III TEOLOGIE PASTORALĂ
1
"Omule - pomule/ nu te milui,/ nu te jelui,/ Bucură-te bucură/ că rădăcina ta/ murind în pământ/ a prins în cer şi lutul tău/ s-a încurat/ de unde-a venit/ în vis liniştit./ Bucuraţi-vă bucuraţi/ şi voi ceilalţi/ oamenilorpomilor,/ femei şi bărbaţi/ beţi şi mâncaţi,/ cântaţi şi jucaţi/ că Gheorghe n-a răpus,/ e numai dus,/ e numai întors/ în lumea ce-a fost..." Priveghi de pe Valea Gurghiului
Aproape în toate religiile omenirii se întâlnește convingerea, fermă și generală, că existența omului nu se termină cu moartea. Pe această credință, mai mult sau mai puțin explicită, se întemeiază ceea ce numim cultul morților, adică grija pe care o au cei vii de a menține, legătura spirituală cu morții lor, de a căuta să le ajute și să le ușureze situația din "lumea de dincolo", prin felurite rituri și ceremonii, prin rugăciuni pentru odihna lor netulburată, prin jertfe și fapte de milostenie sau prin alte diverse acte, socotite ca fiind de folos celor adormiți. Această universalitate a credinței în nemurirea sufletului, căreia la unele popoare (perșii, grecii, romanii ș.a.) i s-a adăugat credința într-o judecată a sufletelor după moarte, explică marea asemănare a riturilor și a ceremoniilor funebre principale din toate religiile mari ale omenirii, ca de ex. : spălarea și îmbrăcarea cadavrelor, înmormântarea sau incinerarea lor, procesiunile și bocetele, mesele sau ospețele funerare și pomenirile pentru cei morți. Moartea era privită ca o trecere din lumea aceasta spre o altă lume, iar dacă ar fi să observăm cât de impozante erau construcțiile cu caracter funerar spre deosebire de cele cu caracter casnic ne putem da seama de importanța acordată legăturii cu lumea de dincolo. Astfel în timp ce casele ţăranilor neolitici care ridicaseră monumentele erau modeste şi efemere (în fapt, ele aproape n-au lăsat urme), locuinţele morţilor au fost clădite în piatră. Este evident că se dorea construirea unor monumente impunătoare şi solide, capabile să învingă timpul. Se cunoaşte complexitatea simbolismului litic şi valenţele religioase ale pietrelor şi ale stâncilor. Stânca, lespedea, blocul de granit revelă durata infinită, permanenţa, incoruptibilitatea, in ultimă instanţă un mod de a exista independent de devenirea timpului.1 Fiecare civilizație si-a creat propria viziune asupra a ceea ce urmează dincolo de pragul mormântului. Deși există mari deosebiri între credințele religioase legate de acest subiect, putem vorbi însă de un numitor comun al acestora: credința cvasi-universală în nemurirea sufletului. Din zorii umanității și până în zilele noastre, cultul morților poate fi regăsit la toate popoarele, chiar daca el îmbracă forme diferite. Astfel la vechii egipteni, cultul morților reprezenta cel mai important și mai spectaculos aspect al religiei lor. În mitologia egipteană, viața după moarte era condiționată de reunirea celor trei componente ale ființei umane: corp, suflet ( Ba ) și vitalitate ( Ka). Corpul fiind destructibil, reunirea celor trei componente nu era posibilă decât prin îmbălsămarea acestuia. Iată de ce egiptenii acordau o atât de mare importanță îmbălsămării trupurilor. A lăsă un corp să se descompună însemna condamnarea la moarte veșnică a defunctului. In concepția egiptenilor, mortul nu rămânea în mormântul său. Fie zeița Isis, fie zeul Anubis îl conducea pe defunct pe tărâmul morților. O barcă îl purta până în fața lui Osiris care îl judeca. Inima mortului era pusă într-o balanță pentru a fi cântărită. O inimă grea însemna că era încărcată de multe păcate, fapt ce atrăgea nimicirea defunctului de către un monstru. O inimă găsită ușoară la cântărire îl determina pe Osiris să-i ofere mortului viața veșnică. Piramidele egiptene erau adevărate “fabrici de nemurire” pentru faraoni. O “carte a morților” conținând toate indicațiile 1
Mircea Eliade – ISTORIA CREDINȚELOR ȘI IDEILOR RELIGIOASE, Editura Științifică, București, 1992, vol. I, pag. 120
2
de care avea nevoie faraonul în primejdioasa călătorie spre nemurire, era redată pe pereții camerei mortuare unde era depus sarcofagul cu mumia faraonului. La mesopotamieni, acest cult lua uneori forme barbare. In mormintele regale din Ur, în cadrul ceremoniei funebre, se sacrificau oameni. Intre 3 si 74 de servitori, soldați, muzicieni, curteni si femei din palatul regal , împodobiți cu bijuterii prețioase, trebuiau să-l însoțească pe rege și dincolo de mormânt. Un obicei legat de cultul morților și întâlnit pretutindeni pe glob este cel al îngropării alături de defunct a mai multor obiecte personale. Obiceiul era legat de credința că spiritul mortului îi va tulbura pe cei rămași în viață dacă ei nu au îndeplinit ritualul cuvenit. În cazul în care cei vii au îndeplinit corect ritualul, spiritul mortului urma sa coboare în întunecatul regat al morților despre care vorbește Epopeea lui Ghilgameș în finalul ei. Defunctul urma să fie trecut peste un râu de către un barcagiu în țara de unde nu mai exista întoarcere. În esență, sumero-babilonienii aveau o imagine dezolantă despre “viața” de dincolo. În imaginația lor, aceasta era o lume fără bucurii, fără sancțiuni, fără recompense… “Viața” de dincolo nu era roză nici pentru hitiți. Un om care jurase strâmb în viață, era destinat ca dincolo să nu cunoască niciodată odihna. Iar cel care rostise hule înaintea zeilor era pedepsit ca veșnic să mănânce noroi și să bea urină. Regii, dimpotrivă , se puteau bucura și dincolo de privilegii, păscându-și turmele pe câmpiile veșnic verzi și contemplându-și urmașii care domneau pe pământ. În majoritatea culturilor orientale, grija deosebită acordată cultului morților se datora mai degrabă asigurării liniștii celor vii, decât sa ofere bunăstare celor morți. Se credea că morții care erau lipsiți de ritualul necesar funebru se transformau în demoni care reveneau pe pământ, hărțuindu-i neîncetat pe cei vii. În Siria, oamenii aveau grijă să pună pe gura defunctului o plăcuță de aur sau argint, pentru a împiedica ieșirea spiritelor rele. Persii lui Zarathustra puteau privi moartea fără teamă. Însă cu o condiție: dacă în întreaga lor viață au aparat cauza lui Ahura-Mazda, zeul binelui. Dincolo de mormânt, vechii perși credeau în existența infernului, a paradisului dar și a purgatoriului. Se credea că morții trebuie să treacă peste un pod care îi ducea în paradis. Dacă în viața au făcut fapte bune, ei ajungeau la capătul podului unde îi aștepta o femeie tânără și frumoasă cu care urmau să trăiască fericiți o veșnicie. Cei care au făcut rău în viață, cădeau de pe pod, în infernul aflat dedesubt, unde sufletele lor aveau să sufere până la sfârșitul lumii. Adâncimea la care cădeau era proporțională cu mulțimea faptelor rele făcute. Marii păcătoși care au făcut și fapte bune urmau sa sufere 12 000 ani, după care aveau și ei dreptul sa urce in cer. Cei care aveau mai multe merite decât greșeli sufereau o pedeapsă temporară, într-un fel de purgatoriu, pedeapsa menită să le șteargă păcatele. La sfârșitul istoriei, trebuia sa aibă loc judecata de pe urma, când Ahura-Mazda va domni veșnic, iar Ahriman ( zeul răului ) va fi distrus. Va avea loc o înviere, iar sufletele celor drepți vor începe o viața noua, într-o lume eliberată de rău, moarte, neștiință și suferință… Pentru budiști, omul este captiv unui ciclu lung de moarte-renaștere, în funcție de karma acumulata în timpul vieții ( faptele bune sau rele făcute în viața anterioara ). Moartea nu este decât o etapa provizorie între doua vieți trăite pe pământ. Credința în reîncarnare ( metempsihoza ) este acceptata de hinduși și budiști ca o axiomă. Finalul acestui ciclu nesfârșit de reîncarnări este starea de “nirvana” ce este greu de definit. În general, se înțelege prin “nirvana” eliberarea individului de obligația de a renaște și “stingerea” lui ( anihilarea ) în divinitate. 3
Conform celor spuse de Herodot, geto-dacii nu se temeau de moarte. Crezându-se nemuritori, ei credeau că după moarte ei ajung la zeul suprem Zamolxis. Așadar, moartea nu era privita ca o tragedie. Dimpotrivă, geto-dacii o priveau cu multă bucurie și optimism. La fiecare cinci ani, ei sacrificau un tânăr geto-dac pentru a-i cere lui Zamolxis sfat în diferitele probleme ale celor vii. Asemenea geto-dacilor, galii nu se temeau nici ei de moarte. Credința în reîncarnare alimenta atitudinea lor senină față de momentul trecerii in lumea de dincolo. Celții aveau și ei o doctrină bine stabilită cu privire la moarte. Asemenea galilor, celții credeau și ei in reîncarnare, considerând că aveau de învățat din fiecare viață trăită anterior. În timpul morții, se credea ca sufletele își petrec timpul meditând la lecțiile vieții anterioare. Pe 1 noiembrie, prima zi a anului nou celtic, exista o sărbătoare în care celții își comemorau morții. Ziua ii era dedicata lui Șamhain, zeul morților. Celții credeau că, odată cu venirea serii, sufletele celor decedați în ultimul an erau aduse de Șamhain printre oamenii vii. Era un timp plin de primejdii, în care celții aduceau numeroase ofrande și sacrificii, purtau măști și aprindeau focuri sacre. Din aceasta sărbătoare celtică s-a născut, în urma mai multor transformări, ceea ce astăzi numim Halloween. Nici grecii nu priveau moartea ca pe o fatalitate. Fără să îi preocupe prea mult, se poate observa la ei aceeași seninătate vis-a-vis de problema “vieții de dincolo”. Defunctul era îmbrăcat în alb, pe cap i se așeza o cununa de flori, iar in gura i se punea o moneda cu care sufletul lui putea sa-l plătească pe Charon, luntrașul care îl va trece peste râul morților, Styx. Alături de corpul defunctului se punea o turtă cu miere, destinata domolirii lui Cerber, câinele-monstru care păzea palatul zeilor infernului, Hades si Persefona. Mai mult decât soarta morților, pe greci îi preocupa purificarea lor si a caselor lor, după ce se încheiau funeraliile. Se aducea apa din anumite izvoare sacre cu care era stropită casa defunctului, în timp ce familia trebuia să îndeplinească o serie de ceremonii de purificare. Cretanii credeau și ei intr-o “lume de dincolo”, și , asemenea grecilor, ei erau foarte optimiști. Moartea îi preocupa pe cretani mai puțin decât viața, imaginându-și “viața de dincolo” de moarte ca pe o lume plina de frumuseți și bucurii. Pentru a ajunge pe “Insula fericiților” în care morții urmau sa-si petreacă veșnicia, familia defunctului îi punea in mormânt tot felul de obiecte personale, statuete ale soției, precum și o barcă . Aceasta ii era necesara mortului deoarece drumul peste mări spre Soare-apune, până la Insula fericiților, era un drum foarte lung. Tot acest inventar al raportărilor la fenomenul morții și cinstirii celor răposați ne relevă convingerea tuturor civilizațiilor străvechi în nemurirea sufletului, pe de o parte, iar pe de altă parte, varietatea de exprimare a cultului morților ne reliefează multitudinea de convingeri și raportări, din cele mai diverse, prin care oamenii culturilor vechi încercau să-și imagineze legătura cu cei de dincolo. Toate demersurile omului de după cădere în toate aspectele ce țin de viață și mai ales de moarte sunt eminamente simbolice. În fapt simbolul a apărut în lume imediat după cădere2. Prin realitatea simbolului se încerca reactualizarea relației dumnezeiești pierdute odată cu ieșirea din rai. Alături de nostalgia raiului, neamurile au moștenit întreaga sumă de avataruri de pe urma păcatului originar săvârșit de protopărinți. necunoștința și nepurtarea lor de grijă au provocat urmașilor slăbirea amintirii și înghițirea ei definitivă de către uitare. 2
Sorin Dumitrescu – NOI ȘI ICOANA, Fundația Anastasia, București, 2010, pag. 378
4
Nu le-a rămas decât deznădejdea unei credințe orfane și amnezice. Toate credințele antice au fost amnezice și sângeroase. Simbolurile au glisat în preînchipuiri, în chipuri de dumnezei imaginați de oameni. Labilă teologic și excesiv de bulimică în raport cu „chipurile”, imaginația religioasă a simbolurilor antice este treptat anexată de energiile malefice. Demonii vor lua în posesie simbolurile , pentru milenii la rând.3 În acest context și cultul morților este o formă de revelație nedeplină, o încercare a omului de a reface legătura cu divinitatea. Toate acest eforturi ale omului au fost din plin bruiate și deviate de demoni și astfel, toate încercările „venite de jos” au eșuat, mai mult sau mai puțin. Doar revelația adusă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu avea să reașeze lucrurile în starea lor originară aceea a împărtășirii omului cu Dumnezeu.
3
Ibidem
5
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
-
Mircea Eliade – ISTORIA CREDINȚELOR ȘI IDEILOR RELIGIOASE, Editura Științifică, București, 1992 Sorin Dumitrescu – NOI ȘI ICOANA, Fundația Anastasia, București, 2010 Ovidiu Dramba , “Istoria culturii si civili zatiei”, Ed. Stiintifica si Enciclo pedica, Bucuresti,1985
6
