COOPERAREA POLITIENEASCA

CAPITOLUL 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ

Secţiunea 1. Istoria cooperării poliţeneşti internaţionale Activitatea poliţienească internaţională nu este o invenţie a lumii contemporane, ci datează din timpul formării statelor moderne. Primele forme de cooperare poliţienească sunt atestate la începutul secolului al XIX-lea şi au avut caracter politic, distinct de realizarea unor obiective privind criminalitatea şi au fost limitate în timp, lipsindu-le organizarea internaţională a acestui tip de cooperare. Organizaţiile de poliţie cu reprezentare la nivel internaţional nu au fost formate până când instituţiile de poliţie naţionale nu au devenit suficient de autonome de centrele politice ale statelor naţionale şi nu au avut propria lor birocraţie. Atunci când condiţia structurală a autonomiei instituţionale a fost realizată1, instituţiile naţionale de poliţie au început să colaboreze cu alte instituţii similare din alte state, pentru a schimba concepte cu privire la dezvoltarea şi controlul criminalităţii internaţionale. Astfel, formele de cooperare poliţienească, care pe durata secolului al XIX-lea au fost orientate către protecţia regimurilor politice autocratice constituite, în special pe continentul european, vor conduce la constituirea, în 1923, a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, organizaţie cunoscută astăzi ca Interpol 2. În secolul XX, instituţiile poliţieneşti americane nu au jucat un rol deosebit în dezvoltarea unor modele de cooperare interstatale semnificative. Dimensiunea internaţională a cooperării poliţiilor americane se rezuma la contextul politic, caracterizat prin realizarea unor obiective asociate cu sclavia, imigrarea şi formarea graniţelor statelor din America de Nord. În Europa, practica cooperării poliţieneşti apare după mijlocul secolului al XIX-lea şi privea scopuri politice legate de protecţia regimurilor conservatoriste de activităţi subversive, anarhiste. Cel mai bun exemplu îl constituie cazul Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane, o organizaţie poliţienească internaţională care a activat din 1851 până în 1866, pentru a suprima opoziţia politică a anarhiştilor, democraţilor şi socialiştilor. Uniunea a fost special creată pentru instituirea unor sisteme de schimb de informaţii între membri cu ajutorul unor formulare sau în cadrul întâlnirilor poliţieneşti. Însă Uniunea nu a reuşit decât atragerea unui număr de şapte poliţii ce reprezentau state vorbitoare de limba germană, constituite politic într-o formă federală. Deoarece organizarea poliţienească a fost strâns legată de dimensiunea politică a statului, declanşarea ostilităţilor între Prusia şi Austria a însemnat şi sfârşitul Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane3. La sfârşitul secolului al XIX-lea, incidentele violente susţinute de ideile politice radicale au determinat regimurile autocratice din Europa să accelereze activitatea de cooperare poliţienească internaţională. La 10 septembrie 1898, Regina Elisabeta a Austriei a fost ucisă de un anarhist italian pe nume Luigi Lucheni, fapt ce a determinat creşterea îngrijorărilor claselor politice cu privire la activităţile anarhiste. În mai puţin de trei săptămâni, la 29 septembrie 1898, guvernul italian a organizat o conferinţă internaţională la Roma pentru a organiza lupta antianarhistă. Conferinţa Internaţională de la Roma pentru Apărarea Socială Împotriva Anarhiştilor a fost organizată în perioada 24 noiembrie – 21 decembrie 1898 şi au participat peste 54 1

În teoria weberiană, birocraţia dezvoltată de o instituţie este considerată ca fiind condiţie necesară creării autonomiei respectivei instituţii într-un stat. 2 Deflem Mathieu, International Police Cooperation - History of The Encyclopedia of Criminology, editată de Richard Wright şi J. Mitchell Miller, Routledge, New York, 2005. 3 idem

1

de delegaţi din 21 de ţări europene. În protocolul final al Conferinţei, anarhismul a fost definit ca fiind orice act care foloseşte mijloace violente pentru a distruge organizarea societăţii. Cu privire la activitatea specifică poliţiei, protocolul de la Roma a inclus planuri de încurajare a forţelor de poliţie de a supraveghea anarhiştii şi de a schimba informaţii între poliţiile naţionale. Tot cu această ocazie a fost adoptată metoda de identificare a portretului vorbit4 şi au fost stipulate prevederi referitoare la extrădarea persoanelor implicate în crime şi răpiri ale unor personalităţi politice. În martie 1904, invocându-se asasinarea preşedintelui american McKenley, din septembrie 1901, de către un anarhist, autorităţile din Rusia au organizat la St. Petersburg a doua conferinţă antianarhistă, unde peste zece ţări au fost de acord cu semnarea Protocolului Secret pentru Războiul Internaţional asupra Anarhismului. Deşi la nivel internaţional se semnaseră două protocoale, foarte puţine ţări au introdus în legislaţia naţională prevederi referitoare la anarhism. Cu atât mai puţin se putea crea contextul politic internaţional pentru realizarea unei structuri internaţionale pentru schimbul de informaţii cu privire la anarhişti. Alături de anarhism, atenţia lumii internaţionale a fost atrasă şi de “sclavia albă”, termen folosit în acea perioadă pentru a denigra prostituţia. Prima conferinţă internaţională cu privire la sclavia albă a fost organizată de către autorităţile franceze la Paris, în 15 iulie 1902. Urmare a întâlnirii de la Paris, în 1904, Înţelegerea Internaţională pentru Eliminarea Traficului de Sclavie Albă a fost semnată de 12 guverne ale statelor europene. Statele Unite, deşi nu au semnat înţelegerea, au aplicat prevederile ei. La 4 mai 1910, înţelegerea a fost resemnată de 13 ţări europene. Deşi eficienţa în lupta împotriva sclaviei albe nu a avut rezultate semnificative, abordarea la nivel internaţional a unei probleme nonpolitice a oferit un cadru de cooperare al forţelor poliţieneşti naţionale, care devin din ce în ce mai autonome de clasa politică. Conform argumentării susţinute de sociologul Deflem Mathieu, organizarea poliţienească internaţională este un rezultat al creşterii autonomiei structurale în cadrul statului naţional, prin dezvoltarea propriei birocraţii instituţionale, prin desprinderea scopurilor activităţii poliţieneşti de interesele clasei politice şi prin apariţia temelor cu caracter internaţional pentru facilitarea dialogului de specialitate5. “Cu cât este mai mare distanţa pe care instituţiile naţionale de poliţie au câştigat-o în poziţionarea independenţei faţă de centrele lor politice, cu atât este mai mare şansa ca aceste instituţii să poată dezvolta cooperarea internaţională”6. În România, autonomia organelor poliţieneşti faţă de clasa politică se realizează prin intrarea în vigoare a primei legi organice privind organizarea poliţienească, respectiv Legea organizării Poliţiei Generale a statului din 1 aprilie 1903. Elaborată de ministrul de interne Vasile Lascăr7, legea preciza atribuţiile şi stabilea competenţele personalului poliţiei şi instituia principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice8. Referitor la acest fapt, Vasile Lascăr afirma: „Noi voim ca agenţii de poliţie să fie la ordinele legii, să facă nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le ordonă”9. Începutul secolului XX oferă premisele necesare dezvoltării cooperării poliţieneşti internaţionale. Deşi multe încercări de internaţionalizare nu au fost reuşite, cert este că 4

Metoda portretului vorbit - portrait parlé - de identificare criminalistică, adoptată prin protocol, este o tehnică dezvoltată de Alphonse Bertillon, ce are la bază măsurarea diferitor părţi ale corpului. 5 Deflem, Mathieu, and Lindsay C. Maybin, Interpol and the Policing of International Terrorism: Developments and Dynamics since September 11, pag. 175-191 în Terrorism: Research, Readings, & Realities, editată de Lynne L. Snowden şi Brad Whitsel, Upper Saddle River, NJ: Pearson Prentice Hall, 2005. 6 Deflem, Mathieu, Policing world society. Historical foundations of international police cooperation. Clarendon Studies in Criminology. Oxford – New York: Oxford University Press, 2002, pag 21. 7 Vasile Lascăr este cunoscut posterităţii şi ca părintele şi organizatorul Poliţiei din România. 8 Cârjan Lazăr, Istoria Poliţiei Române de la origini până în 1949, Ed. Vestala, Bucureşti, 2000, pag. 17. 9 Idem, pag.180.

2

dimensiunea internaţională a criminalităţii se manifesta, iar necesitatea de reacţie era afirmată. Prima iniţiativă de a crea o organizaţie poliţienească internaţională, care să-şi desfăşoare activitatea cu privire la scopuri nonpolitice, a fost adoptată la Primul Congres al Poliţiei Criminale Internaţionale de la Monaco din 1914. Deşi obiectivele Congresului se circumscriau obligaţiilor de combatere a criminalităţii, noua instituţie internaţională nu a fost constituită deoarece participanţii nu au fost poliţişti ci oameni politici şi jurişti, care au purtat discuţiile doar cu privire la cadrul dreptului internaţional care să asigure procedurile de extrădare şi alte măsuri specifice. Încercări de organizare poliţienească internaţională s-au realizat şi pe teritoriul american, însă au fost orientate către dezvoltarea relaţiilor pe prietenie între forţele de poliţie şi mai puţin către obiective profesionale de reducere a criminalităţii. Astfel, au fost organizate conferinţe internaţionale la Buenos Aires în 1905 şi 1920 şi la Sao Paolo în 1912. Probabil cea mai importantă organizaţie internaţională de cooperare poliţienească este Interpol – Comisia Internaţională de Poliţie Criminală – care a fost fondată în 1923 la Congresul Poliţienesc Internaţional de la Viena, nu ca o iniţiativă diplomatică, ci ca o iniţiativă independentă, luată de reprezentanţii poliţiilor naţionale din diferite ţări, în principal din Europa. Percepţia specialiştilor cu privire la creşterea ratei criminalităţii a fost una din condiţiile ce au favorizat constituirea unei organizaţii de cooperare poliţienească internaţională. “Statisticile furnizate de oficiali la întâlnire au confirmat necesitatea unui răspuns adecvat al poliţiei şi, în acelaşi timp, similitudinea de probleme cu care poliţiile europene se confruntau”10. Marea majoritate a participanţilor şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la abilitatea crescândă a criminalilor. Comisia a fost realizată fără semnarea unui tratat internaţional sau document cu caracter legal, iar activitatea se planifica la diferite întâlniri sau prin corespondenţă între şefii structurilor poliţieneşti, fără controlul politic naţional. Pentru o perioadă lungă de timp nu au existat o recunoaştere internaţională a acestei organizări poliţieneşti şi o procedură legală de a fi membru. Pentru prima dată conducerea a fost stabilită la Viena, unde poliţia dispunea de facilităţi avansate în munca poliţienească. La sediul central, erau divizii specializate de identificare a paşapoarelor furate şi de evidenţă a amprentelor şi fotografiilor. Cele mai importante dezvoltări realizate de Comisie au fost mijloacele de comunicare directă poliţist-poliţist, precum şi reţeaua de radio şi publicaţiile de specialitate. Existenţa unei organizaţii profesionale poliţieneşti la nivel internaţional, cum este Comisia Internaţională de Poliţie Criminală într-un mediu politic eterogen, precum cel din prima jumătate a secolului al XX-lea, se datorează în principal caracterului pur poliţienesc al activităţilor desfăşurate sub egida sa şi a dimensiunii internaţionale a criminalităţii care devenea din ce în ce mai conştientă pentru instituţiile statului. Natura apolitică a Comisiei Internaţionale a Poliţiei Criminale a fost readusă în discuţie odată cu expansiunea nazistă în Europa, dar de data aceasta, ca mecanism de control al regimurilor politice. Astfel, după anexarea Austriei din 1938 şi instituirea regimului nazist, preşedinţia Comisiei a fost luată de un oficial german care a mutat sediul la Berlin, sub controlul structurilor SS. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat şi reforma Comisiei care, începând din 1946, urmare a deciziei reuniunii poliţieneşti din Bruxelles, Belgia şi-a mutat sediul la Lion, Franţa. Din acel moment, Interpol s-a extins ajungând în prezent la peste 180 de membri.

10

Deflem Mathieu, Policing world society. Historical foundations of international police cooperation. Clarendon Studies in Criminology. Oxford – New York: Oxford University Press, 2002, pag. 143.

3

Secţiunea 2. Cooperarea poliţienească în cadrul Uniunii Europene Cooperarea poliţienească în cadrul Comunităţii Europene nu are acelaşi parcurs istoric ca şi instituţiile europene (cadrul Cronologie11). Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 a pus bazele Comunităţii Economice Europene şi mai puţin a avut în vedere cooperarea judiciară şi în special cea poliţienească, însă a facilitat dialogul şi a creat premisele unor forme de cooperare, tocmai prin crearea unui spaţiu economic comun. De fapt, cooperarea vamală şi cea judiciară în materie civilă se dezvoltă începând cu anii ’60, iar în anii ’70, urmare a conştientizării ameninţărilor euroterorismului se intensifică şi cooperarea în materie penală precum şi cea poliţienească. În anul 1975 a fost iniţiat un grup informal denumit Grupul TREVI, cu scopul de a asigura cooperarea în lupta împotriva terorismului. În acest context, preşedintele francez, Giscard d’Estaing propune crearea „spaţiului judiciar european în materie penală”, pentru statele membre ale Comunităţii Europene. Această idee urmărea să intensifice cooperarea judiciară în materie penală, care deja exista într-un cadru mai larg, respectiv cel al Consiliului Europei. Această iniţiativă nu a reuşit să ofere premisele creării unei instituţii de cooperare internaţionale datorită opoziţiei Olandei, care considera necesară menţinerea monopolului de către Consiliul Europei, în materie de cooperare judiciară. Precum într-un joc de domino, necesitatea realizării cooperării internaţionale apare odată cu intensificarea ameninţărilor privind creşterea criminalităţii şi a riscurilor, datorită creării pieţei europene, care a presupus eliminarea controalelor de la frontierele interne. Pentru evitarea problemelor legate de securitate după adoptarea Actului Unic European, în 1986, eliminarea controalelor interne a fost un proces desfăşurat în paralel cu intensificarea cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne12. Dezideratele cooperării judiciare şi a celei poliţieneşti se realizează, începând cu 1970, sub necesitatea cooperării în faţa ameninţărilor comune şi capătă cadrul legal formal prin constituirea celui de-al treilea pilon Justiţie şi Afaceri Interne (JAI). Politica JAI a fost prevăzută în cadrul Tratatului de la Maastricht şi a fost dezvoltată, în forma cea mai avansată, în Constituţia Europeană. Primii paşi către cooperarea poliţienească s-au făcut datorită necesităţii cooperării în cadrul Comunităţii Europene împotriva ameninţării terorismului13. Astfel, în cadrul Consiliului European de la Roma, din 1 decembrie 1975, s-a hotărât constituirea Grupului TREVI, care s-a întâlnit, pentru prima dată, la 29 iunie 1976, fiind format din reprezentanţi ministeriali. Scopul Grupului era de a stabili modalităţi de cooperare şi schimb de informaţii cu privire la ameninţările teroriste şi de a facilita dezvoltarea de strategii complementare ale Statelor Membre în lupta antiteroristă. Începând cu 1985, Grupului TREVI i s-a extins activitatea şi asupra imigraţiei ilegale şi combaterii criminalităţii organizate. Grupul TREVI a dezvoltat politica JAI, în special în probleme de contraterorism (TREVI I), cooperare poliţienească (TREVI II), lupta împotriva criminalităţii internaţionale (TREVI III) şi eliminarea frontierelor (TREVI 1992)14. Grupurile de lucru senioriale realizate au prefigurat structura interguvernamentală ce a pus bazele Acordurilor Schengen şi al Tratatului de la Maastricht. Cooperarea poliţienească în cadrul comunitar s-a dezvoltat ca o reacţie a evoluţiei pe care Piaţa Comună europeană o avea, şi a transformărilor pe care le producea în mecanismele clasice ale statelor europene. Afirmarea principiului libertăţii de mişcare, atât a bunurilor, cât 11

HISTORIC STAGES An area of freedom, security and justice EU “Information and communication" Unit, Directorate-General JUSTICE, FREEDOM AND SECURITY, B-1049 Brussels – November 2004. 12 Anne Weyembergh, Building A European Legal Area: What Has Been Achieved And What Has Still To Be Done?, disertaţie susţinută la seminarul organizat de Fundaţia Cicero "Justice and Home Affairs - How to Implement the Amsterdam Treaty?", PARIS, 13-14 Aprilie 2000. 13 Brigăzile Roşii din Italia şi Fracţiunea Armată Roşie din Germania 14 *** Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Consiliul Uniunii Europene, Secretariatul General, Direcţia F – Comunicare, 1 ianuarie 2005, pag. 8.

4

şi a cetăţenilor a determinat eliminarea graniţelor dintre Statele Membre. Eliminarea treptată a controlului de la graniţă asupra persoanelor care se deplasau în spaţiul Comunităţii Europene a determinat semnarea primului Acord Schengen, la 14 iunie 1985 în localitatea Schengen (Luxemburg) de către Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda. Acordul a intrat în vigoare începând cu 2 martie 1986. La 19 iunie 1990, aceleaşi cinci state au semnat Convenţia pentru implementarea Acordului Schengen (Convenţia Schengen) dând naştere astfel, mecanismului principal de eliminare a controlului persoanelor la graniţă. Sistemul Schengen a introdus ofiţerii de legătură între statele semnatare, care să coordoneze schimbul de informaţii cu privire la migraţia ilegală, criminalitatea organizată, traficul de droguri şi terorismul. A fost introdus dreptul de a urmări persoanele suspecte şi pe teritoriul statelor membre. Semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană ce avea propriul corp instituţional şi trei mari direcţii de acţiune, cunoscute ca piloni: Comunităţile Europene, Politica Comună de Securitate şi Externe şi cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. Pentru JAI, Tratatul a prevăzut crearea unui Comitet de Coordonare în cadrul Consiliului European. JAI încorporează şi organizează cooperarea interguvernamentală ce a fost dezvoltată din anii ‘70 şi este reglementată în Titlul VI al Tratatului de la Maastricht. Cooperarea are la bază nouă probleme de interes comun: – azilul; – trecerea frontierelor externe; – imigrarea; – politica privind naţionalii din celelalte ţări; – lupta împotriva drogurilor şi a consumului de droguri; – lupta împotriva fraudelor internaţionale; – cooperarea judiciară în materie civilă; – cooperarea judiciară în materie penală; – cooperarea poliţienească şi vamală, inclusiv crearea Europol-ului15. Deşi în cinci ani au fost adoptate peste 500 de decizii privind politica europeană în materie de justiţie şi afaceri interne, cel mai important rezultat obţinut prin politica JAI a fost semnarea Convenţiei Europol, în 1995, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999. Prin această convenţie a fost constituit Oficiul de Poliţie European ce a promovat, în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, principiile conlucrării şi al cooperării, în schimbul de informaţii între instituţiile de aplicare a legii din Statele Membre. Tratatul de la Amsterdam împarte cel de-al treilea pilon constituit prin tratatul de la Maastricht, în două părţi şi transferă aproape toată problematica către primul pilon. Politica de azil şi migraţie, statutul naţionalilor din ţările terţe, trecerea graniţelor externe, cooperarea judiciară în materie civilă au devenit comunitare. Aceasta implică recurgerea la instrumentele Comunităţii Europene, precum directive şi reglementări, care sunt mult mai efective decât cele din cel de-al treilea pilon. De asemenea, acestea se supun controlului Curţii de Justiţie de la Luxemburg, cu câteva excepţii. Cooperarea poliţienească şi cooperarea judiciară în materie penală rămân într-un al treilea pilon reînnoit. Acest al treilea pilon continuă să aibă o natură interguvernamentală, iar rolul Parlamentului European este limitat, însă Curtea de Justiţie este introdusă, cu anumite limite, în domeniul cooperării poliţieneşti şi în cooperarea judiciară în materie penală. Tratatul de la Amsterdam a definit mai clar obiectivele fiecărui stat membru şi ale autorităţilor implicate în dezvoltarea politicii celui de-al treilea pilon. De asemenea, rolul Europolului a crescut, iar politica Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) a fost cristalizată întrun nou concept: „un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei” care a fost implementat prin

15

*** Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Consiliul Uniunii Europene, Secretariatul General, Direcţia F – Comunicare, 1 ianuarie 2005, pag. 9.

5

Programul de la Tampere, adoptat de Consiliul European, în 1999, pentru o perioadă de 5 ani. „Pentru libertate”, scopul fiind extinderea libertăţii de mişcare a persoanelor, precum şi promovarea cetăţeniei Uniunii, protecţia drepturilor fundamentale şi facilitarea integrării cetăţenilor din ţările non-europene. Spaţiul de securitate cuprinde toate formele de luptă împotriva criminalităţii organizate, precum migraţia ilegală, traficul de fiinţe umane, traficul de droguri şi terorismul internaţional. Prin spaţiul justiţiei, scopul Uniunii este de a garanta acces egal cetăţenilor europeni la justiţie şi de a facilita cooperarea între autorităţile judiciare ale statelor membre.”16 Programul de la Tampere a pus în practică prevederile Tratatului de la Amsterdam şi a solicitat realizarea de urgenţă, de echipe de investigaţie comune ca primă etapă în lupta împotriva traficului de fiinţe umane şi a terorismului. Se avansează în procesul de euroconformizare prin identificarea sectoarelor asupra cărora trebuie să se convină cu privire la definiţii, sancţiuni şi incriminări comune. Prin concluziile de la Tampere se creează şi Eurojust compusă din procurori, magistraţi şi ofiţeri de poliţie cu competenţă echivalentă la nivel naţional, pentru a facilita coordonarea autorităţilor de urmărire penală şi susţinerea investigaţiilor criminale în domeniul criminalităţii organizate. La 5 noiembrie 2004, Consiliul European a adoptat un nou program cunoscut ca „Programul de la Haga”, pentru realizarea în Uniunea Europeană a unui spaţiu de justiţie, securitate şi libertate pentru următorii 5 ani. În concluzie, cooperarea poliţienească europeană este parte a cooperării promovate prin pilonul al treilea al Uniunii Europene, JAI, care a fost adoptat prin Tratatul Uniunii Europene ce a intrat în vigoare din 1993. În efortul de a asigura o singură piaţă europeană şi o singură cetăţenie europeană, sub JAI s-a dezvoltat o arhitectură instituţională complexă şi o varietate de instrumente legale. În prezent, cadrul juridic european de cooperare poliţienească este dat de articolele 29 şi 30 (K.1 şi K.2) ale Tratatului Uniunii Europene şi de articolul 135 (116) al Tratatului privind Constituţia Europeană, iar Comisia Europeană a stabilit următoarele priorităţi de acţiune: - crearea de structuri de coordonare la nivel european, în domeniile informaţiei operative (Europol), al comunicării interpersonale a top-managerilor (Task-Force-ul European al Şefilor de Poliţie), al pregătirii personalului (Colegiul European de Poliţie) şi al participării la eforturile de peacekeeping (Forţa Europeană de Reacţie Rapidă); – prevenirea criminalităţii transnaţionale prin promovarea celor mai bune practici şi suţinerea Forum-ului de Prevenire a Criminalităţii; – implementarea măsurilor prevăzute pentru poliţie din Convenţia Schengen, cu privire la Libertatea de Circulaţie; – combaterea huliganismului la evenimentele sportive majore. – combaterea terorismului. Secţiunea 3. Cooperarea judiciară versus cooperarea poliţienească. Instrumente de cooperare Starea de maturitate pe care societatea internaţională o atinge pe diferitele sale paliere de existenţă a dus la crearea organismelor internaţionale de cooperare. Internaţionalizarea fenomenelor criminale a determinat un răspuns de aceeaşi natură din partea statelor afectate, iar subiecte precum combaterea crimei organizate sau a terorismului au intrat cu prioritate pe agenda politică a liderilor internaţionali şi au determinat crearea unor organisme care să asigure spaţiul de comunicare internaţional, în 16

*** Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Consiliul Uniunii Europene, Secretariatul General, Direcţia F – Comunicare, 1 ianuarie 2005, pag.5.

6

special european şi să ofere instrumente legale de cooperare care să respecte statul de drept şi suveranitatea tuturor reprezentanţilor naţionali. Încă de la început, trebuie făcută diferenţa între cooperarea judiciară şi cea poliţienească, termeni ce se circumscriu la două mari capitole: justiţie şi securitate. Deşi cele două merg în paralel, ambele se determină una pe cealaltă şi se asigură reciproc. Cooperarea judiciară are ca scop recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare, armonizarea legislativă şi dezvoltarea unor mecanisme de cooperare operaţională (Eurojust, EJN – European Judicial Network etc.) pentru realizarea unui spaţiu de justiţie (legalitate). Pentru Uniunea Europeană, subiectul este nou şi apare ca necesitate a eliminării graniţelor. Primii paşi sunt realizaţi în contextul Schengen, primele îmbunătăţiri sunt efectuate odată cu Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam. Recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare presupune ca o decizie luată într-unul din Statele Membre să fie recunoscută şi implementată în toate celelalte State Membre, ca decizie naţională. În anul 2000 a fost adoptat Programul european pentru recunoaşterea reciprocă în materie penală, iar în 2005 a fost adoptat un plan de acţiune în vederea asigurării implementării conceptului. Principalele activităţi în acest domeniu au vizat: mandatul de arest european, deciziile cadru cu privire la recunoaşterea reciprocă a penalităţilor financiare, a deciziilor de confiscare, executarea sentinţelor în închisoare, cazierul judiciar etc. Aceste activităţi au fost susţinute prin implementarea unor definiţii comune a infracţiunilor, în special cele transnaţionale şi prevederi similare referitoare la nivelul minim de sancţionare a infracţiunilor în legislaţia penală a Statelor Membre. Cooperarea poliţienească presupune asigurarea schimbului de informaţii, cooperarea, conlucrarea şi colaborarea pentru prevenirea şi reducerea criminalităţii şi asigurarea unui spaţiu de securitate naţională şi, implicit, internaţională. Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea exprimă modalităţile concrete prin care agenţiile de aplicare a legii acţionează în vederea realizării unor obiective comune. Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni informative. Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun, pe baza unor programe specializate sau planuri de măsuri, de către structurile privind schimbul de date şi informaţii, în raport de competenţe, a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă pentru combaterea infracţionalităţii, de care să beneficieze toţi participanţii. Conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi desfăşurare de către personal sau compartimente specializate, în raport de competenţe, în beneficiul autorităţilor, a unor acţiuni specifice, limitate în timp şi spaţiu, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă operativă. Colaborarea se realizează pentru necesităţile de angajare a competenţelor altor autorităţi sau instituţii publice/organizaţii de drept privat, agenţii de aplicare a legii şi structuri departamentale iniţiind şi dezvoltând proiecte de colaborare pe baza şi în executarea dispoziţiilor legii17. Instituţiile de cooperare poliţienească la nivelul României sunt: Punctul Naţional Focal, Unitatea Naţională Europol, Biroul S.I.R.E.N.E. – în stadiu de dezvoltare şi implementare, Instituţia ataşaţilor de afaceri interne/ofiţerilor de legătură, Centrul Regional SECI, Biroul Naţional Interpol. Ele reflectă principalele instituţii de cooperare poliţienească internaţională de la diferite nivele: • regional – Europol, Centrul SECI; • global – OIPC Interpol, ONU (convenţii, programe); 17

*** Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - componentă modernă în lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere, material de prezentare, www.mai.gov.ro

7

• multilateral – Task Force-uri; • bilateral – instituţia ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de legătură. Cooperarea poliţienească internaţională se realizează prin instrumente specifice, care au rolul de a asigura cadrul legal oferit atât de dreptul naţional, cât şi de dreptul public internaţional. Instrumentele de cooperare se constituie ca forme-cadru, reciproc recunoscute de state, care stabilesc condiţiile şi modalităţile de cooperare. În continuare, vor fi dezvoltate instrumentele de cooperare statuate prin intermediul Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam reuşeşte să clarifice şi să simplifice instrumentele legale de cooperare europeană pentru asigurarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. Ele diferă în funcţie de pilonul sub care se află problematica pentru care se solicită cooperarea. Asigurarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie îşi răsfrânge activitatea sub primul pilon comunitar şi în special sub cel de-al treilea. Instrumentele legale ale celui de-al treilea pilon îşi au baza în modelul celui de-al doilea pilon (politica unitară în domeniul străinilor şi securităţii). Înaintea adoptării Tratatului de la Amsterdam, cele mai importante instrumente ale Consiliului în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne au fost clasicele convenţii internaţionale. Implementarea convenţiilor este însă lentă şi dificilă, în orice caz, Tratatul de la Amsterdam a creat două noi instrumente: deciziile şi sistemul decizional. Convenţiile sunt instrumente tradiţionale de drept internaţional. Consiliul Uniunii Europene poate încheia convenţii şi poate recomanda adoptarea lor de către Statele Membre. Spre deosebire de poziţiile comune şi alte decizii, convenţiile trebuiau ratificate de către parlamentele naţionale ale tuturor Statelor Membre, până la data la care Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare. Până la acea dată, convenţiile s-au aplicat, cu unele excepţii, imediat ce măcar jumătate din Statele Membre le-au ratificat. Spre exemplu, pe 26 iulie 1995, Consiliul a adoptat o convenţie stabilind un Birou European Poliţienesc (Europol). Sistemul decizional, asemenea directivelor Comunitare, este influenţat de Statele Membre, în funcţie de rezultatele care urmează a fi obţinute, în timp ce alegerea formei şi metodelor rămân în sarcina autorităţilor naţionale, spre deosebire de directive. Sistemul decizional nu are un efect direct (şi din această cauză nu poate fi folosit ca bază în procedurile judiciare, de către indivizi). Acestea sunt folosite pentru a aproxima legile şi regulamentele din Statele Membre. De exemplu, la data de 22 decembrie 2003, Consiliul a adoptat Decizia cadru privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile. Deciziile sunt obligatorii, dar nu au efect direct. Ele sunt însoţite, în mod consecvent, de către măsurile de implementare. O decizie – în sens legal – poate fi luată pentru orice scop, mai puţin pentru a aproxima legile şi regulamentele interne ale Statelor Membre. Deciziile au fost adoptate, spre exemplu, pentru probleme de cooperare judiciară (crearea Eurojust) şi cooperare poliţienească (crearea Colegiului European Poliţienesc). Consiliul acţionează unanim pentru adoptarea deciziilor cadru şi a deciziilor. Implementarea măsurilor poate fi aplicată de către majoritatea calificată, în anumite cazuri. Poziţiile comune definesc abordarea Uniunii referitoare la o anumită problemă, pe care Statele Membre le apără în organizaţii şi conferinţe internaţionale. Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliul a adoptat o poziţie comună pe definiţia exactă a termenului „refugiat” pentru problemele referitoare la azil. Instrumentele comunitare (ale primului pilon) sunt folosite din ce în ce mai des în vederea implementării politicilor pentru justiţie şi afaceri interne. Această tendinţă reflectă greutatea politică în creştere a Comisiei, a Parlamentului European, a Curţii de Justiţie ale Comunităţilor Europene, în relaţie cu Consiliul. Regulamentele sunt obligatorii în toate elementele lor şi direct aplicabile în toate Statele Membre. Nici o măsură naţională nu este necesară pentru implementarea acestora. Acestea sunt generale, ca scop şi obligatorii pentru toate Statele Membre. La

8

data de 18 februarie 2003, spre exemplu, Consiliul a adoptat Regulamentul care stabileşte criteriile şi mecanismele folosite pentru determinarea Statului responsabil să examineze cererea de azil. Directivele europene stabilesc obiective şi rezultate pe care Statele Membre trebuie să le atingă, prin intermediul legislaţiei naţionale sau alte măsuri corespunzătoare. Exemplu: la data de 29 aprilie 2004, Consiliul a adoptat Directiva care stabilea condiţiile pentru recunoaşterea statutului de refugiat şi definea drepturile implicite. Deciziile sunt obligatorii şi pot fi adresate unuia sau mai multor State Membre în special sau tuturor Statelor Membre, companiilor şi indivizilor. Recomandările şi opiniile sunt instrumente ce nu sunt obligatorii din punct de vedere legal şi nu constituie instrumente legislative. Ele sunt adresate în mod frecvent Statelor Membre şi reprezintă un obiectiv general sau definesc un set de măsuri recomandate de către Consiliu. Rezoluţiile, declaraţiile şi concluziile oferă punctul de vedere al Consiliului şi nu sunt obligatorii. Acestea pot avea, fără discuţie, un impact politic important18. Tratatul de la Amsterdam a introdus modificări substanţiale pentru cel de-al treilea pilon, care au afectat în mod profund suveranitatea naţională şi principiul teritorialităţii. Acesta oferă posibilitatea efectuării de operaţii către Europol şi stabileşte implementarea de măsuri pentru asigurarea unor reguli minime, cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor în domeniul crimei organizate, terorismului şi traficului ilicit de droguri19.

18

*** Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Consiliul Uniunii Europene, Secretariatul General, Direcţia F – Comunicare, 1 ianuarie 2005, pag. 13. 19 Anne Weyembergh, Building A European Legal Area: What Has Been Achieved And What Has Still To Be Done?, disertaţie susţinută la seminarul organizat de Fundaţia Cicero "Justice and Home Affairs - How to Implement the Amsterdam Treaty?", PARIS, 13-14 Aprilie 2000.

9

CAPITOLUL 2 STRUCTURI EUROPENE ŞI INTERNAŢIONALE DE COOPERARE POLIŢIENEASCĂ Secţiunea 1. Conceptul de infracţiune internaţională şi necesitatea cooperării poliţieneşti între state Noţiunea de infracţiune internaţională este de dată relativ recentă, deşi unele legislaţii naţionale conţin de mult prevederi juridice referitoare la reprimarea faptelor de această natură. Astfel, Constituţia SUA din 1787 şi cea a Confederaţiei Helvetice includ dispoziţii în temeiul cărora organele interne sunt competente să reprime infracţiunile internaţionale.20 Conştiente de pericolul acestor infracţiuni statele din comunitatea internaţională au icheiat o serie de convenţii care prevăd reprimarea acestei categorii de infractiuni.21 Amploarea pe care o cunoaşte criminalitatea internaţională şi faptul că aceasta afectează toate statele lumii, le-a determinat pe acestea să dezvolte cooperarea poliţenească internaţională în vederea prevederii şi combaterii acestui fenomen care, în prezent, constituie un flagel ce se manifestă în forme foarte variate de la terorism, trafic de droguri, trafic de persoane, crimă organizată, spălarea baniilor murdari şi până la reglari de conturi între structurile criminale sau execuţii de tip mafiot, flafel ce creează o psihoză generală de insecuritate civică şi de teroare. Criminalitatea internaţională se manifestă prin săvârşirea de infracţiuni internaţionale. În doctrina dreptului internaţional au existat multiple încercăride definire a infractiunii internaţionale, încercări care au avut drept scop conturarea cât mai precisă a elementelor constitive ale acesteia, tocmai pentru a o delimita de infracţiunea cu caracter naţional. Una din aceste definiţii aparţine juristului român Vespasian Pella, care consideră infracţiunea internaţională „o acţiune sau inacţiune sancţionată de o pedeapsă pronunţată şi executată în numele comunităţii statelor”.22 În doctrina OIPC-INTERPOL este considerată infracţiune internaţională „orice activitate criminală care interesează mai multe ţări, fie datorită naturii faptelor săvârşite, fie personalităţii sau conduitei autorului ori complicilor săi”.23 Cea mai completă definiţie a acestui gen de infracţiune este a reputatului specialist român în dreptul internaţional, profesorul Grigore Geamanu care afirma că : „infracţiunea internaţională este un act constând dintr-o acţiune sau omisiune contrară dreptului internaţional, iar elementul esenţial al acesteia este periculozitatea manifestată pentru pacea şi securitatea internaţională ceea ce atrage în mod obligatoriu sancţiunea penală.”24 O infracţiune va avea astfel, repercusiuni internaţionale în funcţie de circumstanţele (fapte comise în mai multe ţări sau fuga infractorului în străinătate) sau consecinţele actului său delictuos (trafic de stupefiante, tafic de monedă falsă, terorism, etc.). O importanţă esenţială pentru determinarea caracterului internaţional al unei fapte penale o are personalitatea infractorului. Din acest punct de vedere, un individ care a comis acte ilicite cu caracter local (furtul din magazine, din locuinţe etc.) dar succesiv in mai multe tări, este un infractor itinerant. Tot la fel un infractor care a comis fapte penale pe tritoriul unui stat, şi care se refugiază pe teritoriul altui stat este un infractor internaţional.25 Pe de altă parte sunt unele infracţiuni care prezintă un grad de priculozitate deosebit şi chiar dacă ele se comit în cadrul dreptului penal intern (deci persoana comite o infracţiune de acest 20

Grigore Geamanu- Dreptul iternaţional penal şi infracţiunile internaţionale , Ed. Academiei Bucureşti,1977, pag.127 Convenţia din 1904 privind traficul cu finite umane. Convenţia din 1929 privind falsificarea de monedă. Conventia din 1961 privind traficul de stupefiante. 22 Vespasian V. Pella- La criminalite collective des Etats et le droit pénal de l`avenir, Bucureşti, 1926, pag.15 23 Gh. Pele, Ioan Hurdubaie- Interpolul şi criminalitatea inernaţională, Ed. Miniterului de Interne, Biroul Naţional Interpol, Bucureşti,1983, pag.4 24 Grigore Geamanu- Dreptul iternaţional penal şi infracţiunile internaţionale , Ed. Academiei Bucureşti,1977, pag.127 21

25

Stancu Şerb, C-tin Drăghici şi colab.- Drept poliţenesc şi contravenţional,Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, pag. 221

10

gen pe teritoriul statului al cărui cetăţean este) totuşi având în vedere posibila „expansiune internţionlă” a cazului respectiv, statele sunt interesate de o cooperare în vederea reprimarii. Atfel de situaţii sunt determinate de infracţiunile privind terorismul, traficul de droguri, falsul de monedă, etc., infracţiuni care sunt incriminate în legislaţiile tuturor ţărilor şi care necesită pentru prevenirea şi combaterea lor, concentrarea eforturilor mai multor state dintr-o anumită regiune geografică sau din zone diferite, determinate conjunctural.26 Prof. Grigore Geamanu clasifică infracţiunile internaţionale în două mari grupe: crime internaţionale şi infracţiuni comise de persoane particulare.27 a.- Crimele iternaţionale se împart în: - crime contra păcii şi securităţii omenirii(agresiunea, propaganda de război, pregătirea de război); -crime de război(folosirea armelor ilicite de uciderea în masă, biologice, chimice, nucleare); -crime contra umanităţii (genocidul, folosirea armelor nucleare, politica de descriminare şi segregare). b. - Infracţiuni comise de persoane particulare care cuprind: terorismul internaţional, pirateria, brigandajul maritim şi aerian, traficul de droguri, traficul cu fiinţe uman, sclavia, falsul de monedă, etc. În ceea ce priveşte conceptul de criminalitate internaţională acesta include în conţinutul său : -criminalitatea având în vedere totalitatea infracţiunilor comise pe teritoriul tuturor statelor într-o anumită perioadă de timp, statistică greu de realizat; -criminalitatea internaţională care se referă la numărul infracţiunilor comise într-o anumită perioadă de timp prin care au fost violate obligatoriu legislaţiile penale a cel puţin două state.28 Sinetizând toate aceste elemente considerând că noţiunea de criminalitate internaţională cuprinde totalitatea actelor infracţionale săvârşite într-o perioadă de timp, bine determinată, pe teritoriul statelor din comunitate internaţională sau pe teritoriul statelor dintr-o anumită zonă geografică, de către persoane fizice.29 1.2.- Necesitatea cooperării poliţieneşti între state Succesul luptei împotriva criminalităţii internaţionale nu poate fi conceput fară o cooperare între autorităţile judiciare ale statelor interesate şi fără să se bazeze pe o întregă gamă de informaţii operative, precise şi mereu actualizate.30 Istoria luptei îmotriva criminalităţii demonstrează că oricât de moderne ar fi mijloacele tehnice folosite de poliţiile din diferite ţări, ele ar rămâne total ineficace fără o bună coordonare a activitaţii servicilor poliţeneşti nţionale şi fără o strânsă colaborare a acestora la scară internaţională.31 Dezvoltarea mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie la scară mondială, creşterea vitezei acestor mijloace a permis deplasarea tot mai rapidă a infractorilor în diferie ţări pentru săvârşirea de fapte penale, pentru a scăpa de răspunderea juridică ori pentru a ascunde ori valorifica produsul infracţiunii. Încă de la începutul secolului XX organele judiciare naţionale s-au găsit în imposibilitatea de a instrumenta aceste tipuri de infracţiuni, confirmate ulterior ca infracţiuni internaţionale comise de persoane particulare şi mai ales neputinţa de a-i descoperi şi condamna pe infractorii care părăseau ţara ascunzându-se pe teritoriul altei ţări. Acesta a impus ca o mare necesitate problema cooperării între poliţiile statelor în vederea informării descoperirii, prinderii şi tragerii la răspundere juridică a acestor categorii de infractori în conformitate cu legislaţia penală a fiecărui stat.

26

Ion Suceavă şi Florian Coman- Criminalitatea şi organizatiile internaţionale, Ed. Romcartexim, Bucureşti, 1997, pag.13 27 Grigore Geamanu, op.cit., pag. 132-134 28 Ion Suceavă şi colab.- Omul şi drepturile sale, Ed. M. I., Bucureşti, 1991, pag. 240 29 Idem 9, op. cit.,pag. 241 30 Idem 4., op.cit., pag.5-7 31 Idem 11

11

Nevoia unei cooperări poliţieneşti s-a manifestat încă de la începutul secolului al XX-lea în spaţiul european datorită complexităţii mecanismelor societăţilor moderne, dezvoltării schimburilor comerciale şi turistice, ceea ce a furnizat condiţii propice pentru existenţa criminalităţii internaţionale care, la ora actuală a luat proporţii considerabile. Cooperarea poliţienească este impusă obiectiv de însăşi scopul acestei activităţi. Activităţile poliţieneşti prin însăşi natura lor, sunt nişte operaţiuni care deşi pot fi desfăşurate de un singur stat, în multe situaţii presupune cooperarea cu alte state ori cu alte organizaţii internaţionale pe profil. 32 Secţiunea 2. Obiectul cooperării poliţieneşti În general, obiectul unei asemenea cooperări între poliţile statelor, îl constitue combaterea criminalităţii naţionale şi internaţionale în ansamblu, urmărirea şi arestarea infractorilor sţi în urmărire internaţională, schimbul şi centralizarea informaţiilor cu caracter poliţienesc şi alte activităţi. Termenul de „criminalitate internaţională” nu se referă în mod expres la o anume categorie de infracţiuni determinate ci cuprinde o gamă largă a acestor fapte antisociale. Unele din aceste infracţiuni sunt definite prin diverse convenţii internaţionale cum sunt de exemplu: falsul de monedă(Convenţia din 1929) sau reprimarea exploatării fiinţei umane şi proxenetismul (Convenţia din 1949), Convenţia unică privind stupefiantele din 1961 etc. Alte infracţiuni prezintă un caracter internaţional în circumstanţe determinate de comportamentul autorului ca de exemplu: actele preparatorii ale unei alte infracţiuni, efectuate într-o altă ţară şi consumarea infracţiunii în altă ţară sau în mai multe ţări; infracţiuni de acelaşi gen, comise succesiv în mai multe ţări; autorul unei infracţiuni comisă într-o altă ţară se refugiază într-o altă ţară pentru a nu fi tras la răspundere juridică; transferarea produsului unei infracţiuni, a obiectelor sau documentelor care au servit la comiterea ei, din ţara unde s-a comis, pe teritoriul altei ţări. Acestea ar fi numai unele din situaţiile care ar puta constitui obiectul unei conlucrări internaţionale în materie poliţenescă, deorece căutarea şi descoperirea autorilor acestor infracţiuni, ori arestarea lor în vederea extrădării, presupun un amplu schimb de informaţii , de investigaţii şi cercetări la scară internaţională. Cooperarea nu se limitează numai la urmărirea, prinderea şi extrădarea infractorilor daţi în urmărire internaţională, ci vizează şi alte aspecte. Lupta internaţională împotriva crimei înseamnă de fapt, adiţionarea infracţiunilor desfăşurate de către poliţiile naţionale ale tuturor ţărilor care au semnat convenţii, tratate sau fac parte din organizaţii internaţionale specializate în lupta împotriva criminalităţii. În limitele competenţelor lor naţionale stabilite prin legi, regulamente şi alte norme de drept, autorităţiile poliţeneşti dintr-o ţară pot coopera şi acţiona în beneficiul unei poliţii din altă ţară, la solicitarea acesteia. De reţinut, din cele expuse, că lupta împotriva crimei pe plan mondial nu este opra şi atributul unor „superbrigăzi” internaţionale de poliţie, compuse din „superdetectivi” care se deplasează dintr-o ţară în alta în urmărirea şi arestarea infractorilor. Obiectul cooperării, în limitele legislaţiei internaţionale ale statelor cooperante, cuprinde probleme cum sunt: schimbul de informaţii privind infractorii internaţionali; trensmiterea unor documente cu caracter poliţenesc; audierea unor martori sau persoane suspecte; supravegherea activităţii unor persoane aflate pe teritoriul altui stat decât cel al cărui cetăţean este, la cererea statului interesat; efectuarea unor investigaţii pentru investigarea unui infractor sau a unor obiecte furate etc. 32

Stancu Şerb, C-tin Drăghici şi colab., op. Cit., pag.223

12

Volumul şi varietatea motivelor de cooperare poliţienescă sunt considerabile şi diversificate. Spre edificare trebuie menşionat obiectul înţelegerilor, Protocoalelor, Convenţiilor şi Programelor încheiate de Ministerul de Interne din România şi ministerele asemănătoare din alte ţări, conform cărora părţile se asigură să coopereze şi să îşi acorde asistenţă în domeniile variate cum sunt: combaterea terorismului, a traficului de droguri, a activităţilor economice ilegale, atraficului cu maşini furate, a treceri ilegale a frontierei, preluarea cetăţenilor, asigurări logistice(schimb de experienţă, specializări, dotări cu tehnică, etc.). Conţinutul documentelor de cooperare cuprind tot mai des prevederi care încurajează schimbul de specialişti în materie, schimbul de tehnologie, pregatirea cadrelor în şcoli proprii (de exemplu: conform Declaraţiei de colaborare între Ministerul de Interne al României şi Ministerul de Interne al Republicii Franceze şi al Programului de cooperare în domneniul siguranţei interne pe anul 1991, se prevăd o serie de probleme privind schimbul de specialişti pe domenii de activitate, inclusiv şcolarizarea unor poliţişti români în Franţa pe termene diferite). Desigur, prevederile documentelor de colaborare converg de fiecare dată spre scopul principal al colaborării, şi anume prevenirea şi combaterea a ceea ce practica internaţională denumeşte „criminalitatea internaţională”.

Secţiunea 3. Domeniile şi formele cooperării poliţieneşti 3.1. Domeniile cooperării poliţieneşti internaţionale Domeniile cooperării între poliţiile naţionale ale statelor sunt date de principalele forme ale criminalitaţii internaţionale, de evoluţia acesteia în timp şi de eforturile înterprinse pentru contracararea ei. În acest context cooperarea internaţională între state se realizează în principal în următoarele domenii: infracţiunile internaţionale terorismul internaţional pirateria sau brigandajul maritim si aerian sclavajul şi traficul cu sclavi traficul de persoane traficul ilicit de stupefiante crima organizată falsificarea de monedă şi traficul inernaţional de monedă falsă criminalitatea transfontieră extrădarea infractorilor internaţionali. 1.1.- Infracţiunile internaţionale Infracţiunile internaţionale sunt fapte ce aduc atingere dreptului internaţional şi constau din acţiuni sau inacţiuni ilicite ale unui stat sau ale unei persoane în relaţiile sale cu alt stat sau altă persoană. Elementul esenţial al infracţiunii internaţionale îl constitue pericolul pe care îl prezintă pentru pacea şi securitatea internaţională ceea ce în mod obligatoriu atrage sancţiuni penale. Potrivit reglementărilor de drept internaţional, infracţiunile internaţionale se împart în două categorii: -infracţiuni săvârşite de persoane fizice în numele unui organ al statului. Din această categorie fac parte crimele contra păcii şi securităţii inernaţionale, crimele de război şi crimele contra umanităţii;

13

-infracţiuni comise de persoane particulare în nume propriu, din care fac parte terorismul, pirateria, sclavajul,falsificarea de monedă etc.33 Persoanele particulare devin subiecte ale infracţiunii dacă acţiunile lor ilicite contravin normelor de drept internaţional. Persoanele particulare devin subiecte ale infracţiunii din cea de a doua categorie dacă acţiunile lor ilicite contravin normelor de drept internaţional. 1.2.- Terorismul internaţional Terorismul internaţional constitue o infracţiune sui-generis , adică un tip special de activitate criminală, caracterizată printr-un element de extraenitate. Pregătirea şi executarea acestei infracţiuni, subiectele ei pasive şi active, mobilul, mijloacele de înfăptuire utilizate de autor, ineresează mai multe state. Terorismul este o formă de manifstare a violenţei, un fenomen care presupune folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea. Termenul provine din latinescul „terror-terroris” care înseamnă frică, teroare, spaimă provocate de acte de violenţă publică. Terorismul reprezintă un complex de activităţi infracţionale săvârşite cu violenţă, care au drept scop atingerea unor scopuri politice, materiale sau religioase.34 Cercetările în domeniu au scos în evidenţă că terorismul are ca motivaţie intrisecă, inerpretarea subiectivă a realităţii, care diferă de percepţiile guvernelor şi societăţilor cu care se confruntă teroriştii sau care reprezintă motivul frustrărilor.35 La baza emergenţei oricărui act terorist stă sistemul de convingeri format dim imagini, simboluri şi mituri dominate,de percepţii şi interpretări eronate care determină trecerea de la nemulţumire la fustrare la acţiuni violente şi spranţe de schimbare a statului real,dar nonconform al societăţii atacante.36 Cu privire la conceptul de terorism există direcţii şi controverse, cei mai mulţi analişti consideră că orice act de violenţă poate fi inclus în această denumire de turism, pe când alţii consideră că: „Din punct de vedere sociologic, teroarea este reprezentată de o persoană, un lucru sau o acţiune care provoacă o frică sau o suferinţă intensă cu scopul de a intimida sau produce panică, acţionând ca o armă sau srategie politică. Din punct de vedere politic, scopul terorismului este acela de a intimida şi dezorganiza guvernul prin frică şi astfel să producă schimbări politice”. Un alt analist apreciază că „terorismul este cea mai imorală formă de vigilenţă organizată”. Dincolo de controversele privind definirea şi modurile diferite de abordare, terorismul are o puternică motivaţie subiectivă în care se regăsesc factori sociali, politici şi religioşi. Convingerile politice şi religioase se asociază anumitor structuri de personalitate. După F.Hacker- în lucrarea sa, sugestiv intitulată „ Boala psihică şi politică ”- terorişti pot fi clasificaţi în : nebuni, infractori şi beligerenaţi. Acestă clasificare are la bază motivaţiile psihologice ale teroriştilor şi pe această implicarea lor în acte violente. Nebunii care recurg la acte teroriste au propria lor motivaţie determinată de refulări, neîmpliniri etc. Infractorii paricipă la acte de terorism în cunoştinţă de cauză, în mod deliberat, pe când beligeranţii urmăresc obţinerea puterii şi a prestigiului, neţinând cont de mijloacele utilizate pentru atingerea scopurilor. În viziunea multor teorii, teroriştii au personalitate particulară şi trăsături bine conturate, ei atribuindu-şi roluri privind justiţia socială şi au vârsta, de regulă, cuprinsă între 22-25 de ani. Terorismul constituie o gravă infracţiune internaţională îndreptata împotriva vieţii şi integrităţii corporale a şefilor de state sau a altor demnitari, a membriilor familiilor acestora, contra unor persoane, grupuri oficiale sau neoficiale, instituţii de stat sau publice. Actele de terorism internaţional sunt adesea pregătite într-un alt teritoriu decât acela unde infracţiunea trebuie să fie executată sau să îşi producă efectele. În anumite cazuri activităţile criminale înteprinse în vederea săvârsirii actelor de terorism se prelungesc pe teritoriul mai multor ţări, fapt ce imprimă infracţiunii respective cu un caracter internaţional. 33

Grigore Geamanu- Dreptul iternaţional penal şi infracţiunile internaţionale , Ed. Academiei Bucureşti,1977, pag.127

34

Raportul OIPC- Interpol din 1988 privind terorismul şi criminaltatea. Ghorghe Crap- Terorismul internaţional-,Ed. MAI, Bucureşti, 2005, pag.24 36 Bondon Raimond-Tratat de sociologie,Ed. Humanitgas, Bucureşti,1991, pag.238 35

14

În materialitatea sa, terorismul păstrează însuşirile oricărui act de teroare, vătămări grave contra persoanei, sechestrări de persoane, omoruri, violenţe, distrugeri etc. săvârşite cu intenţia creării unei stări de pericol, de teamă, de panică în rândul populaţiei. Actul de violenţă poate fi îndreptat împotriva unei singure persoane, cu un anumit rol în colectivitate în scopul de a produce efecte de intimidare în colectivitatea respectivă37 . În general se poate aprecia că sfera terorismului internaţional exclude acţiiunile ce privesc doar problemele interne ale statelor. Actele de terorism comise într-o anumită ţară, cu originea şi efectele în cadrul frontierelor respective, au caracter de terorism naţional intern, şi sunt reprimate cu propriile posibilităţi ale ţării respective. Poliţiile din ţările occidentale cooperează între ele, în afara Interpolului şi pentru reprimarea acestui gen de terorism naţional. Când actele de terorism lezează relaţiile intersatatale, ele capată caracterul de infracţiune internaţională, întrucât pune în pericol ineresele mai multor ţări şi chiar să pericliteze pacea şi securitatea omenirii. Ca atare un act de terorism, pentru a putea fi calificat drept „terorism internaţional” trebuie să conţină un element de extraneitate: în cauză trebuie să fie direct sau indirect o altă ţară decât cea în care, ori împotriva căreia s-a comis actul respectiv. O primă încercare de definirea terorismului găsim în „Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului” adoptate la Geneva în 1937 la a cărei elaborare şi-a adus contribuţia importantă profesorul şi juristul român Vespasian Pella38. Prin această convenţie se stabileşte că sunt considerate acte de terorism inernaţional: atentatele împotriva vieţii şi sănătăţii şefilor de state şi a persoanelor ce ocupă functii de stat; actele diversioniste îndreptate împotriva bunurilor de stat sau publice; faptele care pun în pericol mai multe vieţii omeneşti; confecţionarea, păstrarea sau aprovizionarea cu arme sau alte mijloace teroriste; falsificarea, introducerea şi cedarea de paşapoarte false şi alte asemenea documente în scop terorist; pregătirea de acte teroriste, instigarea la terorism şi ajutoarea sub orice forma a teroriştilor. Cu toate că într-o anumită măsură terorismul şi-a schimbat de-a lungul timpului strategiile şi mijloacele de acţiune, principalul său obiectiv a rămas acelaşi, respectiv influenţarea deciziilor politice ale guvernelor prin utilizarea sistematică şi persistentă a violenţei şi ameninţării cu violenţă. Valul terorismului în perioada modernă a fost declanşat cu primele deturnări de aeronave în 1961, continuând cu răpirea şi sechestrarea unor personalitaţi ce deţineau funcţii importante în stat, şi a continuat cu alte acte de violenţă care s-a numit uneori război fr guerilă, iar alte ori terorism.39 Actuala fază de recrudeşcenţă a terorismului internaţional care a cuprins numeroase state atât din Europa cât şi de pe celălate continente pun îm pericol nu numai tările respective dar atentează la securitatea mondială. Încă nu s-au stins ecourile atentatelor teroriste din SUA, iniţiate de reteaua teroristă „Al Qeda”condusă de temutul lider Osama Bin Laden şi lumea s-a confruntat cu un alt atac terorist produs la Moskova, care a avut ca urmare moartea a sute de persoane. Sesizând enorma publicitate pe care le-o asigură capturările de aeronave, atetatele cu bombe, răpirile de persoane etc., grupările şi organizaţiile teroriste au început să folosească tot mai multe cai şi mijloace.

37

Gh. Pele, Ioan Hurdubaie- Interpolul şi criminalitatea inernaţională, Ed. Miniterului de Interne, Biroul Naţional Interpol, Bucureşti,1983, pag.55 38 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului adoptate la Geneva 1937 39 Ioan V. Maxim- Terorismul, Ed. Politică, Bucureşti, 1989, pag.133-134.

15

Având în vedere compoziţia lor, organizaţile teroriste pot fi împărţite în două categorii distincte:40 a.- Organizaţii teroriste naţionale, ai căror membri aparţin unui singur stat, indiferent dacă sfera de acţiune teritorială se limitează numai la ţara respectivă ori depăşeşte graniţele acesteia; b.- Organizaţii terotiste internaţionale, în componenţa cărora intră elemente teroriste de diferite naţionalităţi. În cazul terorismului internaţional săvârşirea şi efectul actelor teroriste se prelungesc pe teritoriul mai multor state. Actele teroriste săvârşite sub această formă îmbracă obligatoriu elemente de extraneitate cu caracter internaţional, în ceea ce priveste autorii , victimele, locul comiterii sau pregătirii acţiunii , locul de refugiu al autorilor sau complicilor, natura intereselor lezate şi consecinţele actului în sine. c.- Terorismul transnaţional este o formă întâlnită în literatura de specialitate, dar care apropape se confundă cu terorismul internaţional, deoarece deosebirea constă în faptul că autorii actelor sunt autonomi faţă de orice stat. După principalele cauze care îl generează terorismul se împarte în:41 a.- Terorismul rasist care a apărut în SUA la jumătatea sec.19 şi care era reprezentat de organizaţia „Ku-Klux-Klan”care şi deşi a fost interzisă în 1960, continuă să existe în clandestinitate, iar acţiunile teroriste creează teamă în comunităţile negrilor de pe întreg teritoriu SUA. De asemenea terorismul rasist provocat de politica de apartheid a guvernului sudafrican, care a provocat valuri de teroare în rândul luptătorilor pentru eliberarea naţională. b.- Terorismul extremist- naţionalist, anarhist care în general îşi limitează aria în interiorul unei singure ţări. Manifestările de violenţă sunt consecinţa concepţiilor anarhiste, naţionaliste sau extremiste. Semnificative sunt acţiunile organizaţilor teroriste palestiniene( Septembrie Negru, Jebolah, El Fatah), armene ASALA, în Italia (Brigăzile roşii, Deşteptarea dreptei italiene, Prima linie etc.), de asemenea Armata Roşie japoneză, Armata roşie germană, grupurile Tupamaros şi Monteneros din America Latină şi altele. c.- Organizaţii teroriste separatiste şi de eliberare naţională. În Spania actele teroriste desfăşurate de organizaţia paramilitară Bască ETA, în Irlanda, activităţile teroriste desfăşurate de IRA, în Franţa (Frontul de eliberare a Corsicii şi Frontul de eliberare a provinciei Bretagne), Kunzii din Turcia etc. d.- Terorismul de nuanţă fundamentalist-religios. Deşi pare nefiresc, totuşi terorismul a devenit un mijloc şi o metodă de acţiune chiar şi pentru grupări şi organizaţii care se pretind a avea un caracter religios. Specialiştii în domeniu vorbesc tot mai mult despre răspândirea fundamentalismului islamic în lume. Dată fiind periculozitatea actuală a fanatismului religios musulman şi sporirea actelor teroriste comise de organizaţiile extremiste de nuanţă islamică, statele lumii şi chiar unele ţări arabe sunt preocupate de combaterea acestui flagel. Din punct de vedere al tacticii folosite de organizaţiile teroriste se remarcă două tipuri de operaţiuni: - acţiuni în care teroriştii iau măsuri pentru a scăpa cu viaţă după consumarea atentatului, prin luare de ostatici, deturnare de aeronave, operaţiuni însoţite de părăsirea teritoriului în care au acţionat. Pentru executarea acestor activităţi teroriştii folosesc echipamente moderne(bombe cu explozie întârziată, gaze toxice, explozivi, trimiteri poştale explozive sau cu substanţe toxice etc.) - misiunile sinucigaşe ori kamikadze, cum s-a întâmplat în cazul atentatului terorist din America la World Trade Center din 2001 sau cel de la teatru mare din Moskova din 2002. Statele lumii au luat măsuri pentru combaterea actelor de terorism înfiintând în cadru ONU la 18 decembrie 1972 Comitetul Special pentru Terorismul Internaţional, care are ca sarcină 40

Stancu Şerb, C-tin Drăghici şi colab., op. Cit., pag.229 Ion Suceavă şi Florian Coman- Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Ed. Romcartexim, Bucureşti, 1997, pag. 45-46. 41

16

principală studierea cauzelor acestui fenomen şi recomandarea măsurilor practice pentru reprimarea actelor de violenţă şi teroare. 3.2. Formele cooperării poliţieneşti inernaţionale Existenţa cooperării poliţeneşti este dictată în multe cazuri după conţinutul unor tratate, convenţii, pacte sau acorduri încheiate sau ratificate între două sau mai multe ţări, sau unele înţelegeri şi protocoale încheiate din proprie inţiativă, care presupun executarea unor activităţi de natură poliţenescă. Indiferent de actul care generează cooperarea, aceasta poate fi casificată astfel: După numărul părţilor contractante există 2 forme: a. cooperarea bilaterală între două state b. cooperarea multilaterală între mai multe state În funcţie de interesele regionaleşi de poziţia geografică a statelor contractante există: a. cooperarea regională(exemplu între ţările balcanice sau cele ale Americii Latine). b. coperarea continentală (la nivelul Europei, Asiei etc.). c. cooperarea universală(OIPC- INTERPOL). După conţinutul actului încheiat există: a. cooperare simpla, când actul încheiat între state conţine doar unul sau două obiective. b. cooperare multiplă, când actul între state cuprinde mai multe obiective urmărite. Cercetătorii Centrului de Studii a Ordinii Publice din Marea Britanie au stabilit o altă tipologie privind formele de cooperare poliţenescă astfel: a. cooperare macro- care priveşte şi pune în discuţie probleme constituţonale şi de ordin legislativ b. cooperare medie-care se refră la structurile, procedurile şi practica poliţenescă c. cooperare micro- privitoare la prevenirea şi represiunile unor infracţiuni specifice. Deci cooperarea poliţenescă este o activitate care se desfăşoară într-un cadru bine stabilit, cu respectarea unor norme de drept intern şi internaţional. În legislaţia română cadrul juridic al cooperării este asigurat de Legea nr.4/1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, care stabileste competenţele privind încheierea unor acte de colaborare internaţională şi procedura legală ce trebuie urmărită pentru a conferi forţa juridică necesară realizării lor. În baza acestei legi în ultimii 3 ani Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a încheiat peste 20 de documente de cooperare(înţelegeri, Protocoale, Convenţii, Program cu ministerele similare din alte state). Secţiunea 4. Oficiul European de Poliţie - Europol Europol este organizaţia care se ocupă de aplicarea legii, în cadrul Uniunii Europene şi care operează cu informaţiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăţi eficacitatea şi cooperarea autorităţilor competente din statele membre, în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea formelor grave de crimă internaţională organizată şi de terorism. Europol-ul are misiunea de a-şi aduce o contribuţie semnificativă la acţiunea Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva crimei organizate şi a terorismului, concentrându-şi eforturile asupra organizaţiilor criminale. Înfiinţarea organizaţiei Europol a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, din 7 februarie 1992. Având sediul la Haga, în Olanda, Europol a început să-şi desfăşoare activitatea pe 3 ianuarie 1994, sub denumirea de Unitatea Droguri Europol (EDU), acţiunile sale fiind limitate la lupta împotriva drogurilor. Treptat, s-au adăugat şi alte domenii importante de criminalitate. Începând de la 1 ianuarie, mandatul Europol-ului s-a extins pentru a cuprinde toate formele grave de criminalitate internaţională, aşa cum sunt enumerate în Anexa la Convenţia Europol. Convenţia Europol a fost ratificată de toate statele membre şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998.

17

În urma adoptării mai multor hotărâri cu caracter juridic privind Convenţia, Europol-ul a început să îşi desfăşoare toate activităţile în data de 1 iulie 1999. Pe data de 1 mai 2004, Uniunea Europeană le-a întâmpinat pe cele 10 noi state membre: statelor membre ale UE li s-a alăturat Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia în crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Însă, obţinerea statutului de membru Europol nu se face automat. Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă doar un pas în obţinerea statutului de stat membru al Europol. Fiecare nou stat trebuie să adopte Convenţia Europol şi să înştiinţeze UE de intenţia lui de a se alătura organizaţiei. Statul candidat devine, în cele din urmă, membru cu drepturi depline, după 3 luni de la primirea înştiinţării de către UE. Cipru, Republica Cehă, Ungaria, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia au devenit membre Europol pe data de 1 septembrie 2004, urmate de Malta, pe 1 octombrie şi de Polonia, o lună mai târziu. Estonia le-a urmat exemplul la 1 iulie 2005. În prezent, se desfăşoară următoarea fază a proiectului de Extindere Europol: Bulgaria şi România au semnat Tratatul de Aderare la UE în aprilie 2005, urmând ca la 1 ianuarie 2007 să devină membre ale Uniunii Europene. Totodată, negocierile de aderare a Croaţiei la Uniunea Europeană sunt pe punctul de a începe. A) Rolul Europol Europol-ul sprijină activităţile de aplicare a legii desfăşurate de statele membre, îndreptate în special împotriva:  traficului ilegal de droguri;  reţelelor ilegale de imigraţie;  terorismului;  falsificării banilor (falsificarea monedei euro) şi a altor mijloace de plată;  traficului cu fiinţe umane inclusiv pornografia infantilă;  traficului ilegal cu vehicule;  spălării banilor. În plus, principalele priorităţi ale Europol-ului includ infracţiunile împotriva persoanelor, infracţiunile financiare şi infracţiunile cibernetice. Aceasta se aplică atunci când este implicată o structură de crimă organizată şi sunt afectate două sau mai multe state membre. Europol-ul oferă sprijin prin: - facilitarea schimbului de informaţii, potrivit legii naţionale, dintre ofiţerii de legătură ai Europol-ului (OLE). Ofiţerii de legătură sunt detaşaţi pe lângă Europol de către statele membre, ca reprezentanţi ai agenţiilor naţionale ce se ocupă de aplicarea legii din aceste state; - oferirea de analize operative în vederea sprijinirii operaţiunilor; - elaborarea de rapoarte strategice (de ex. evaluarea ameninţării) şi analiza activităţilor criminale pe baza informaţiilor şi datelor oferite de statele membre şi de terţi; - oferirea de expertiză şi sprijin tehnic pentru anchetele şi operaţiunile realizate în cadrul UE, sub supravegherea şi cu răspunderea legală a statelor membre interesate. Europol-ul activează şi în domeniul promovării analizei criminalistice şi a armonizării tehnicilor de anchetă din cadrul statelor membre. Dat fiind că activităţile ce ţin de crima organizată la nivel internaţional nu se opresc la graniţele naţionale, pentru îndeplinirea rolului său, Europol-ul şi-a îmbunătăţit cooperarea privind aplicarea legii internaţionale, prin negocierea de acorduri operative bilaterale sau strategice cu alte state şi organizaţii internaţionale, după cum urmează: Bulgaria, Columbia, Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, inclusiv Oficiul European Anti-Fraudă (OLAF), Eurojust, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri, Islanda, Interpol, Norvegia, Elveţia, Turcia, Statele Unite ale

18

Americii, Biroul ONU privind Drogurile şi Criminalitatea, Organizaţia Mondială a Vămilor, România şi Rusia. B) Sistemul computerizat al Europol-ului (TECS) În Convenţia Europol se stipulează că Europol-ul va înfiinţa şi păstra un sistem computerizat, pentru a permite introducerea, accesul şi analizarea datelor. Convenţia prevede un cadru strict pentru a garanta protejarea drepturilor persoanelor şi a datelor, precum şi controlul, supravegherea şi siguranţa acestora din urmă. Sistemul computerizat al Europol-ului (TECS) va avea trei componente principale: - un sistem informaţional; - un sistem de analiză; - un sistem de index. Sistemele de analiză şi de index sunt deja funcţionale. În anul 2005 s-a elaborat un nou sistem informaţional ce va uni toate statele membre. C) Finanţare Europol-ul este finanţat din cotizaţiile achitate de statele membre, în funcţie de produsul naţional brut al fiecăruia. Bugetul pentru 2005: 63,4 milioane de Euro. Controlorul financiar, care este numit de Consiliul de Administraţie în unanimitate, răspunde de modul în care sunt angajate şi achitate cheltuielile, precum şi de stabilirea şi încasarea venitului Europol-ului. Conturile anuale ale Europol-ului sunt auditate. Această activitate este efectuată de către Comitetul comun de auditare, alcătuit din trei membri numiţi de Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene. D) Personalul Consiliul director al Europol-ului este numit de către Consiliul Uniunii Europene (miniştrii de Justiţie şi ai Afacerilor Interne). În prezent, acesta constă în directorul MaxPeter Ratzel (Germania) şi directorii adjuncţi Mariano Simancas (Spania), Jens Henrik Højbjerg (Danemarca) şi Kevin O’Connell (Regatul Unit). La sediul Europol-ului îşi desfăşoară activitatea 490 de persoane. Dintre acestea, 80 sunt ofiţeri de legătură Europol (OLE), reprezentând mai multe tipuri de agenţii care se ocupă de aplicarea legii (poliţie, vamă, jandarmerie, servicii de imigrare etc.). Ofiţerii de legătură (OLE), împreună cu ofiţerii, analiştii şi alţi experţi din cadrul Europol-ului oferă servicii eficiente şi rapide multilingve, 24 de ore din 24. Secţiunea 5. Cooperarea Schengen A) Istoria şi dezvoltarea Acordului Schengen La 14 iunie 1985, Republica Federala Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg si Olanda au semnat Acordul Schengen (Schengen fiind o localitate din Luxemburg) cu privire la abolirea treptata a controlului vamal comun acestor tari care doreau să stabilească o zonă fără restricţii privind circulaţia persoanelor şi a mărfurilor, în care controalele la frontieră dintre ţările participante să fie eliminate şi să existe o cooperare mai strânsă în vederea combaterii criminalităţii transnaţionale. Ulterior, cooperarea Schengen a fost incorporată în cooperarea UE şi include în prezent toate statele membre ale Uniunii Europene, mai puţin Irlanda şi Marea Britanie. Începând din 1954, ţările nordice sunt membre ale Uniunii Nordice a Paşapoartelor, care prevede şi ea o zonă fără restricţii de circulaţie pentru Islanda, Danemarca, Suedia, Finlanda şi Norvegia. Când ţările nordice membre ale UE, Danemarca, Suedia şi Finlanda, s-au alăturat cooperării Schengen, Norvegia şi Islanda au fost nevoite să încheie un acord cu statele Schengen pentru a păstra Uniunea Nordică a Paşapoartelor. Norvegia a încheiat aşadar cu Uniunea Europeană un acord de asociere la zona Schengen, în 1999. Acest acord îi permite Norvegiei să ia parte la elaborarea legislaţiei privind implementarea, punerea în aplicare şi dezvoltarea ulterioară a acquis-ului Schengen (întregul corpus de acorduri şi acte legislative aferente sistemului Schengen). Acesta este cel mai important acord încheiat de Norvegia cu UE, în afara Acordului SEE.

19

Pentru a institui o zonă cu o frontieră externă comună şi fără controale la frontierele interne, toate statele participante trebuie să aibă condiţii de intrare în ţară identice. Acest lucru înseamnă, de exemplu, că trebuie să existe norme comune privind categoriile de cetăţeni ai ţărilor terţe cărora li se solicită viză. Pe de altă parte, vizele acordate sunt în general valabile în toate ţările Schengen. Mai mult, toate statele participante trebuie să se poată baza pe capacitatea celorlalte ţări de a efectua controale satisfăcătoare la frontieră. De aceea, acquis-ul Schengen include norme privind măsurile de control care trebuie puse în aplicare la frontiera externă a zonei Schengen. Acquis-ul Schengen prevede, de asemenea, cooperarea dintre autorităţile poliţieneşti din statele participante. Un sistem comun de informaţii (Sistemul de Informaţii Schengen, SIS) le permite poliţiştilor din ţările Schengen să emită avertizări privind criminalii căutaţi într-o ţară anume, persoanele dispărute sau bunurile furate. Cooperarea Uniunii Europene în domeniul justiţiei şi afacerilor interne s-a extins treptat pentru a include mai mult decât simpla cooperare Schengen. Tendinţele actuale vizează o cooperare mai strânsă între poliţie şi procuraturile din diferite ţări, armonizarea legislaţiei din domeniul dreptului civil şi penal şi o politică comună privind imigraţia şi acordarea dreptului de azil. Acordul Schengen nu implică automat faptul că Norvegia face parte din această cooperare extinsă. Cu toate acestea, Norvegia se confruntă cu aceleaşi probleme ca şi statele membre ale Uniunii Europene în ceea ce priveşte criminalitatea transnaţională, ca de pildă terorismul, traficul de droguri şi traficul cu fiinţe umane. De aceea, cooperarea Schengen este cea mai potrivită arenă în care Norvegia poate ridica probleme de interes comun, care depăşesc uneori domeniul strict de aplicare a acquis-ului Schengen. Norvegia este interesată, de asemenea, în caz că este necesar, să încheie acorduri speciale de cooperare în domenii specifice. Un exemplu în acest sens este acordul de cooperare pe care Norvegia l-a încheiat cu EUROPOL, organizaţia forţelor de poliţie din Uniunea Europeană. La 19 iunie 1990 a fost semnată Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen. Punctele cheie ale acordului vizează măsurile de creare, în urma abolirii controlului vamal comun, a unui spaţiu comun de securitate şi justiţie. Obiectivele principalele ale acordului rezidă în: • armonizarea prevederilor legate de intrarea şi şederea de scurtă durată în spaţiul Schengen a cetăţenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen); • problema azilului (cu determinarea privind cărui dintre Statele Membre se va supune solicitantul azilului); • probleme de combatere vamală a crimelor legate de droguri; • cooperarea politiei (urmăriri periculoase); • cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiţie. Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen a intrat în vigoare la 1 septembrie 1993; prevederile lui nu puteau să aibă un efect practic totuşi, până când condiţiile tehnice şi legale (aşa ca datele bancare şi datele relevante privind protecţia autoritarilor) nu erau îndeplinite. Astfel, Convenţia a început sa aibă efect practic la 26 martie 1995 atât pentru părţile originare ale Acordului Schengen, cât şi pentru Spania şi Portugalia. Din 1995, Italia, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda şi Suedia au aderat la Convenţie, care a intrat în vigoare pentru cele trei ţări nordice abia la 25 martie 2001. Odată ce controlul vamal este complet abolit, deţinătorul vizei comune este îndreptăţit să stea în cele 15 state mai sus menţionate care aplică Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen pentru maximum până la 90 zile într-o perioadă de şase luni, în timpul în care e valabilă viza. Punctele cheie ale Convenţiei cu privire la Implementarea Acordului Schengen: o Cetăţenii ţărilor ce implementează Acordul Schengen (vezi itemul 1) pot trece frontierele interne ale ţărilor semnatare la orice punct fără controlul vamal.

20

o Viza fără restricţii teritoriale (viza turistica sau cea business ce permite deţinătorului să stea până la 90 de zile într-o perioadă de şase luni, viza de tranzit sau la aeroport), acordată unui cetăţean dintr-o ţară-terţă de una din ţările semnatare, îndreptăţeşte deţinătorul, în acelaşi scop şi pe durata validităţii vizei, să intre fără controlul vamal pe teritoriul oricărei dintre tarile semnatare. o Orice cetăţean dintr-o ţară-terţă cu permis de reşedinţa valid în una dintre ţările semnatare poate călători cu un paşaport valid, fără a cere o viza, timp de 90 de zile într-o perioadă de şase luni, în alte ţări semnatare. o Armonizarea politicii de vize in ţările Schengen (lista comună a cetăţenilor din ţările-terţe care solicită vize). o Controlul vamal extern potrivit unui standard comun Schengen. o Accesul tuturor ţărilor Schengen la Sistemul Informational Schengen (SIS) furnizând date despre identitatea personală sau alte informaţii din spaţiul Schengen. o Cooperare apropiată dintre poliţie şi justiţie. o Unificarea eforturilor pentru combaterea crimei legate de droguri. o Reguli ce determină acordarea competentei pentru procedurile de azil (in prezent, înlocuite de întrevederile similare ale Convenţiei de la Dublin, din 15 iunie 1990). B) Integrarea Acordului Schengen în Uniunea Europeană Începând cu 1 mai 1999 Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen în cadrul Uniunii Europene. Astfel, Comunitatea Europeana şi-a asumat competenţa pentru largile spaţii ale acqui-urilor Schengen (Acordul Schengen şi variatele prevederi adoptate in acest context), precum şi pentru ulterioara sa dezvoltare. Pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca s-au făcut aranjamente speciale. Deşi Marea Britanie şi Irlanda nu sunt părţi ale Acordului Schengen, ele pot, cu aprobarea Consiliului UE, să aplice acqui-urile Schengen în întregime sau în parte şi să participe la dezvoltarea ulterioară. Danemarca va decide pe baza de analiză de caz dacă va participa, sub prevederile legislaţiei internaţionale, la dezvoltarea ulterioară a acqui-urilor şi dacă va integra în legislaţia sa naţională şi legislaţia Comunităţii, dezvoltată fără participarea sa. Acordurile de cooperare dintre ţările semnatare Schengen şi Norvegia şi Irlanda au fost înlocuite respectiv cu acordurile asociate cu UE, foarte asemănătoare la conţinut, încheiate în baza Tratatului de la Amsterdam. Pentru cetăţenii UE si cetăţenii tarilor-terţe care locuiesc în UE, Acordul Schengen are drept rezultat creşterea substanţială a libertăţii de călătorie şi îmbunătăţirea siguranţei în interiorul ţărilor Schengen si frontierelor lor externe. In prezent ţările semnatare ale Acordului Schengen sunt Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Finlanda, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania si Suedia. C) Sistemul Informatic Schengen Convenţia de Aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune interne, a fost semnată la data de 19 iunie 1990, intre Belgia, Germania, Franţa, Luxemburg si Olanda. Sistemul Informatic Schengen face parte din Titlul IV al Convenţiei, art. 92-101. Conform acestora, părţile semnatare ale convenţiei vor crea şi administra un sistem informatic comun, denumit Sistemul Informatic Schengen, compus dintr-o secţiune naţională în fiecare stat şi un serviciu de asistenţă tehnică. Sistemul Informatic Schengen trebuie să permită autorităţilor desemnate de fiecare stat membru ca, prin intermediul unei proceduri de căutare automată, să aibă acces la semnalmentele cu privire la persoane şi obiecte pentru controale la frontiera în concordanţă cu legislaţia naţională ,, precum şi, în cazul semnalmentelor prevăzute la art. 96, pentru acordarea vizelor, permiselor de

21

şedere si pentru supravegherea străinilor in contextul aplicării dispoziţiilor convenţiei referitoare la circulaţia persoanelor. Fiecare Stat Membru creează si administrează, in nume propriu şi pe riscul său, secţiunea sa naţională din Sistemul Informatic Schengen, al cărei fişier de date va fi identic cu fişierele celorlalte secţiuni naţionale ale fiecărui Stat Membru, prin utilizarea serviciului de asistenţă tehnică. Pentru a permite transmiterea rapidă şi eficientă a datelor, fiecare stat membru se conformează, din momentul creării secţiunii sale naţionale ,, protocoalelor şi procedurilor stabilite de comun acord cu celelalte state pentru serviciul de asistenţă tehnică. Fişierul de date al fiecărei secţiuni naţionale va servi la căutarea automată pe teritoriul fiecărui stat. Consultarea fişierelor de date din secţiunile naţionale ale altor state nu va fi posibilă. Statele creează şi administrează în comun, asumându-şi împreună riscurile, serviciul de asistenţă tehnică al SIS, pentru care este responsabilă Franţa; acest serviciu işi are sediul la Strasbourg. Serviciul cuprinde un fişier de date care asigură on-line faptul că fişierele de date ale secţiunilor naţionale sunt ţinute identic. Acest fişier al serviciului de asistenţă tehnică conţine alerte referitoare la persoane şi obiecte de interes pentru toate statele membre. Statele semnatare ale Convenţiei, conform legislaţiei naţionale, vor schimba informaţiile suplimentare în legătură cu alertele introduse în sistem şi acţiunile ce trebuie urmate în momentul descoperirii unei persoane sau obiect dat în urmărire prin SIS, prin intermediul unei autorităţi desemnate în acest scop, denumita Biroul SIRENE (Suplimentary Information Requested at National Entry). Sistemul Informatic Schengen are ca obiect menţinerea ordinii şi securităţii publice, inclusiv a securităţii naţionale. Acest sistem cuprinde doar categoriile de date care sunt furnizate de fiecare stat membru şi care sunt necesare în scopurile prevăzute la art. 95100 din Convenţie Statul semnalat (care introduce un semnalment) verifică dacă importanţa cazului justifică includerea semnalmentului în SIS. Categoriile de date sunt următoarele: • Persoanele pentru care a fost emis un semnalment; • Obiectele la care se face referire în art. 99 şi 100 În ceea ce priveşte persoanele informaţiile se limitează la următoarele elemente: • Numele, prenumele şi numele anterioare, aliasuri care sunt introduse separat; • Orice semn fizic, particular, obiective si inalterabile; • Locul şi data naşterii; • Sex; • cetăţenia; • dacă persoana în cauza este înarmată, violentă sau a evadat; • motivul semnalării; • măsura care trebuie luata; • în cazul semnalmentelor de la art. 95, tipul infracţiunii. Dacă un stat membru consideră că un semnalment conform cu art. 95, 97 sau 99 este incompatibil cu dreptul său intern, cu obligaţiile sale internaţionale sau cu interesele naţionale esenţiale, poate adaugă la aceste semnalmente, în fişierul de date al secţiunii naţionale, o notă (flag sau indicator de validitate) în sensul că măsurile care trebuie luate în temeiul semnalmentului nu se vor aplica pe teritoriul său. În legătură cu acest subiect vor trebui să existe consultări cu celelalte state. Dacă statul care a emis semnalmentul nu îl retrage, acesta va rămâne deplin aplicabil pentru celelalte state. Secţiunea 6. Colegiul European de Poliţie – CEPOL Colegiul European de Poliţie (CEPOL) este o Academie pentru pregătirea ofiţerilor de poliţie superiori şi de rang mediu din Uniunea Europeană. Misiunea sa este de a ajuta forţele de poliţie naţionale în lupta lor împotriva criminalităţii, în special împotriva 22

criminalităţii trans-frontaliere. Această instituţie desfăşoară cursuri de pregătire în domeniul politicilor europene începând cu anul 2001. Obiectivul principal al CEPOL este de a ajuta ofiţerii de poliţie din diferite ţări ale UE să înveţe cât mai mult despre sistemul poliţienesc din ţara fiecăruia, şi despre cooperarea poliţienească trans-frontalieră în Europa. Colegiul de Poliţie poate coopera cu instituţiile naţionale de pregătire din ţările din afara Uniunii Europene. În particular, îşi oferă serviciile şi ofiţerilor de poliţie din ţările candidate şi din Islanda şi Norvegia. CEPOL are sediul permanent la Bramshill, Regatul Unit al Marii Britanii. Pregătirea comună pe anumite subiecte cheie pentru ofiţerii superiori din Statele Membre ale UE aduce o valoare sporită pregătirii naţionale, contribuind la eficientizarea eforturilor forţelor de poliţie în lupta împotriva criminalităţii, în special împotriva criminalităţii trans-frontaliere, în cadrul Uniunii Europene. Începând cu anul 2001, Colegiul European de Poliţie (CEPOL), care uneşte instituţiile naţionale de pregătire poliţienească ale Statelor Membre, a oferit cursuri ofiţerilor superiori din cadrul Statelor Membre cu scopul de a creşte cunoştinţele acestora în domeniul sistemelor naţionale de poliţie, referitor la instrumentele şi mecanismele de cooperare ale UE, cât şi referitor la o largă categorie de subiecte specifice, cum ar fi combaterea terorismului, migraţia ilegală şi controlul frontierelor sau traficul cu fiinţe umane. La data de 22 decembrie 2000 Consiliul European a adoptat o decizie prin care s-a înfiinţat Colegiul European de Poliţie, cunoscut ca CEPOL, abrevierea sa din limba franceză. Articolul 6, paragraful 1 din decizia Consiliului din data de 22.12.2000 prevede că „scopul CEPOL va fi de a ajuta la pregătirea ofiţerilor de poliţie din Statele Membre şi să sprijine şi să dezvolte o abordare comună a problemelor cu care se confruntă Statele Membre în lupta împotriva criminalităţii, pentru prevenirea criminalităţii şi menţinerea legii şi ordinii şi securităţii publice, în particular dimensiunea trans-frontalieră a acestor probleme.” Principalele obiective şi sarcini ale CEPOL sunt: • Creşterea cunoştinţelor referitoare la sistemele poliţieneşti naţionale şi structurile organizatorice ale acestora din Statele Membre,la Europol şi la cooperarea poliţienească trans-frontalieră în interiorul Uniunii Europene; • Întărirea cunoştinţelor referitoare la instrumentele internaţionale, în particular acelea care deja există la nivelul Uniunii Europene în domeniul cooperării în domeniul combaterii criminalităţii; • Asigurarea unei pregătiri potrivite ţinând cont de respectarea drepturilor democratice, respectiv dreptul la apărare; • Încurajarea cooperării cu alte instituţii de pregătire; Pentru a putea atinge aceste obiective, CEPOL va lua un număr de acţiuni: • Asigurarea de stagii de pregătire pentru ofiţerii superiori, bazate pe standardele comune; • Contribuţia la pregătirea unor programe unitare şi sprijin pentru stabilirea unor programe potrivite de pregătire la nivel avansat; • Acordarea de pregătire specializată; • Dezvoltarea şi asigurarea pregătirii instructorilor; • Diseminarea celor mai bune practici a rezultatelor cercetărilor; • Dezvoltă şi asigură pregătirea forţelor de poliţie din Uniunea Europeană pentru a participa în misiuni non-militare şi pentru autorităţile de poliţie din Statele candidate; • Facilitează schimbările şi schimburile de ofiţeri în contextul instruirii; În conformitate cu decizia de înfiinţare a CEPOL, la sfârşitul anului 2003, această instituţie va prezenta un raport referitor la activitatea şi la viitorul său:

23

Consiliul director al CEPOL, care s-a întrunit la Roma, la data de 5 decembrie 2003, a adoptat raportul de trei ani. La data de 13 decembrie 2003, Consiliul European, într-o întâlnire la Bruxelles a decis ca CEPOL sa aibă sediul permanent la Bramshill, Regatul Unit al Marii Britanii. Discuţiile referitoare la organizarea viitoare şi structura CEPOL sunt în curs de desfăşurare. Secţiunea 7. Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale – INTERPOL (O.I.P.C. – INTERPOL) A) Rolul Interpolului INTERPOL - organizaţie internaţională, interguvernamentală care, conform Statutului, asigură şi dezvoltă asistenţa reciprocă între autorităţile de poliţie ale ţărilor membre, in prevenirea şi reprimarea criminalităţii de drept comun în cadrul legilor existente în fiecare ţară şi în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Interpol este un intermediar în colaborarea practică a poliţiei criminale a diferitor ţări şi activează ca un centru mondial unic de elaborare a unei strategii şi tactici poliţieneşti comune de combatere a criminalităţii internaţionale. În activitatea sa, Interpol respectă principiile de neamestec în afacerile interne ale statelor membre, în problemele cu caracter politic, militar, religios sau rasial. Interpolul reuneşte în prezent 181 state-membre şi o echipă de poliţişti din toată lumea lucrează la sediul lui. Structura Interpolului a evoluat pe parcursul anilor. Rolul lui constă în asigurarea şi dezvoltarea cooperării poliţieneşti internaţionale, activitatea sa având drept scop apărarea şi respectarea drepturilor omului, încurajarea creării serviciilor menite să contribuie la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor. Cooperarea este fondată pe principii de respect a suveranităţii naţionale (ceea ce, bineînţeles, exclude existenţa “unităţilor operaţionale Interpol” înzestrate cu posibilitatea de anchetare internaţională) şi de neintervenire în afacerile cu caracter politic, militar, religios sau rasial. Alt principiu, nu mai puţin important, este faptul că cooperarea nu trebuie să fie limitată de bariere lingvistice şi geografice şi că toate ţările-membre trebuie să beneficieze de aceleaşi servicii şi de aceleaşi drepturi. Toate serviciile de stat responsabile de cercetările criminale, poliţieneşti, serviciile regionale şi federale dispun de posibilitatea de a coopera cu omologii săi din alte ţări prin intermediul Interpolului. B) Structura Interpolului Organul suprem al Organizaţiei este Adunarea Generală compusă din delegaţi desemnaţi de către guvernele statelor-membre. Adunarea Generală se convoacă o dată pe an, pentru a lua deciziile de bază importante privitor la metodele de lucru, finanţare, mijloacele de cooperare şi programul de lucru. Comitetul Executiv, care se întruneşte de trei ori pe an, veghează aplicarea deciziilor Adunării Generale. Organul administrativ şi tehnic permanent al Organizaţiei este Secretariatul General situat la Lyon (Franţa). Fiecare ţară-membră are un Birou Naţional Central. Secretariatului General, condus de către Secretarul General, îi revine un rol de coordonare. El este format din patru diviziuni: Serviciul Administrare Generală, Serviciul Legătură şi Informaţie cu Caracter Criminal, Serviciul Probleme Juridice şi Serviciul Asigurare Tehnică. Responsabilităţile Serviciului Legătură şi Informaţie cu Caracter Criminal sunt crimele de drept comun, terorismul, crima organizată, spălarea banilor, falsificările şi contrafacerile, precum şi stupefiantele. De asemenea este responsabil pentru centralizarea informaţiei şi se ocupă de afacerile ce ţin de criminalitatea internaţională. Serviciul îşi asumă obligaţia de a pregăti notiţele internaţionale şi dările de seamă privind situaţia criminogenă, precum şi de a organiza reuniuni şi treninguri pe diverse subiecte specializate. Una din sarcinile încredinţate recent constă în efectuarea studiilor aprofundate pe problemele principale conexe cu criminalitatea internaţională, utilizând resursele de analiză operaţională şi strategică. 24

În cadrul fiecărui stat-membru cooperarea poliţienească internaţională este efectuată prin intermediul Biroului Naţional Central. B.N.C. este un serviciu de poliţie, desemnat de către guvernul ţării respective pentru a fi reprezentant al Interpolului în ţară şi pentru a reprezenta ţara în Interpol. B.N.C. primeşte şi centralizează toată informaţia parvenită din străinătate şi o comunică autorităţilor de drept naţionale şi locale cointeresate. Informaţia parvenită din organele naţionale şi locale ale ţării este transmisă omologilor săi din străinătate. În competenţa B.N.C. intră toate problemele de administrare şi de traducere a documentelor. Astfel, pentru a adresa o interpelare către statele-membre, o ţară, membră a O.I.P.C.-Interpol, nu are necesitatea să cunoască autorităţile şi persoanele în funcţie din ţările străine. C) Cum lucrează Interpolul Una din activităţile principale ale Organizaţiei rezultă din faptul că toate B.N.C.-rile care fac schimb de informaţii referitoare la infracţiuni şi infractori, trebuie să expedieze copia mesajului la Secretariatul General. Aceste mesaje sunt înregistrate în baza de date informatizată, care permite ofiţerilor specializaţi ai Secretariatului General să efectueze analiza şi sinteza informaţiei privind activitatea criminală. Rezultatul sintezei este apoi expediată B.N.C.-lor. Interpolul, la rândul său, trimite un sistem de notiţe internaţionale B.N.C.-lor, fie la cererea acestora, fie la decizia Secretariatului General. Notiţele roşii sunt avize de cercetare prin intermediul cărora un B.N.C. informează alte B.N.C.-uri despre faptul că a fost eliberat un ordin de arest împotriva unui individ şi că extrădarea lui va fi solicitată. Dacă individul va fi depistat, el va fi arestat. B.N.C.-ul solicitant este imediat informat, şi acesta, la rândul său, expediază neîntârziat documentele oficiale necesare. Prin Notiţele albastre este înaintată cererea de cercetare a reşedinţei martorilor sau a persoanelor suspecte, prin notiţele verzi – cererea de a lua măsuri cu infractorii activi în câteva state, cele galbene – pentru căutarea persoanelor dispărute, cele negre – pentru identificarea cadavrelor. Există notiţe ce descriu obiectele furate şi alte documente difuzate pentru informarea organelor de poliţie cu descrierea noilor metode şi tehnica utilizată de infractori. Secretariatul General trimite la cererea B.N.C.-lor informaţii de ordin general pe problemele juridice şi tehnice, fie din propriile surse, fie apelând la ajutorul B.N.C.-lor altor ţări. Schimbul informaţional este posibil datorită reţelei de telecomunicaţii a Interpolului. Mijloacele tehnice permit efectuarea schimbului de informaţii rapid şi cu un grad înalt de siguranţă. Dar Interpolul nu se limitează numai la transmiterea informaţiei, Baza de date a O.I.P.C. Interpol păstrează de asemenea fişele persoanelor, obiectelor furate precum şi informaţia despre crimele comise. Din 1989 Interpolul dispune de un sistem informatic modern pentru acumularea şi prelucrarea informaţiei. B.N.C.-rile, difuzând informaţia prin intermediul staţiei centrale de telecomunicaţii a Secretariatului General, pot decide ce elemente vor fi înregistrate în baza de date informatizată, precum şi să determine care ţară poate avea acces la această informaţie. De asemenea este posibil ca o informaţie oarecare să fie accesibilă numai unei singure persoane a ţării destinatare, dacă această persoană este singura care dispune de sistemul de descifrare. Reţeaua poate fi folosită pentru difuzarea fotografiilor şi amprentelor digitale, cifrarea anumitor cazuri. Din anul 2002 Interpolul foloseşte noul sistem informaţional global de telecomunicaţii I-24/7, care permite lărgirea domeniilor de utilizare a informaţiilor şi posibilităţilor de transmitere/recepţionare a mesajelor. La 1 mai 2004 la acest sistem a fost conectat şi B.N.C. Interpol în Republica Moldova. D) Interpolul în Europa Criminalii, în special infractorii profesionali, devin din ce în ce mai activi în Europa. În toate ţările Europei statistica naţională denotă o creştere semnificativă - după număr şi gravitate – a delictelor şi crimelor, în deosebi a furturilor, actelor de viol, consumării 25

drogurilor şi infracţiunilor comise de minori. Delegaţii ce participă la reuniunile regionale europene organizate de către Interpol menţionează din an în an creşterea proporţiilor criminalităţii şi influenţa incontestabilă a organizaţiilor criminale. Datorită anumitor factori geografici, Europa devine o zonă de tranzit ilicit de droguri importantă, totodată consumarea stupefiantelor fiind în expansiune. Ţinând cont de situaţia creată, anume în Europa au fost desemnaţi ofiţeri de contact, cu scopul de a uşura cooperarea în combaterea traficului de droguri. Sistemul ofiţerilor de contact s-a extins ulterior şi în alte regiuni. Europa întotdeauna a ocupat o poziţie aparte în cadrul Organizaţiei, şi ea continuă să joace un rol principal. Astfel 80% din mesajele Interpolului sunt trimise de către statelemembre europene. Aşa deci, e natural că Secretariatul General a creat în 1986 - Secretariatul European, care se dedică exclusiv acestei regiuni şi problemelor ei specifice. Această structură are funcţia de secretariat permanent al Conferinţei Regionale Europene, şi în astfel de calitate efectuează studii pe problemele criminalităţii. În 1988 Secretariatului European îi revine şi funcţia de legătură. Secretariatul European devine apoi Biroul European de Legătură. Serviciile acordate de acest Birou ţin de cadrul juridic şi tehnic al anchetelor criminale în diferite ţări europene. Organizarea poliţiei, formarea, structurile de cooperare, metodele, materialul şi tehnologia utilizată pot varia considerabil de la un stat european la altul. A ajuta ţările în adaptarea la un standard comun a informaţiilor poliţieneşti pe parcursul cercetărilor este extrem de important, în special referitor la noile ţări-membre ale Interpolului. Pentru cercetările complexe privind unele cazuri specifice Biroul European de Legătură, oferind susţinere tehnică, organizează reuniuni ad hoc pentru funcţionarii specializaţi şi experimentaţi. Altă misiune importantă a Biroului constă în contribuţia sa la ameliorarea documentaţiei criminale, adăugând şi difuzând informaţii utile, pregătind rapoarte detaliate privind situaţia criminală în fiecare stat-membru european, detaşând regulat ofiţeri în diferite ţări cu scopul de a recenza şi a dezvolta problemele privind cooperarea internaţională care eventual apar. Biroul European de Legătură în prezent este format din zece poliţişti originari din nouă ţări: Austria, Belgia, Spania, Franţa, Italia, Norvegia, Olanda, Polonia şi Rusia. Faptul că ei lucrează împreună face cooperarea mai eficace. În afară de aceasta, în lucrul lor zilnic ei sunt susţinuţi de o reţea de ofiţeri de contact numiţi în cadrul majorităţii B.N.C.-rilor europene şi însărcinaţi de a ameliora cooperarea, intervenind atunci, când apar dificultăţi şi accelerând comunicările de fiecare dată când este necesar. Sistemul relaţional şi de conlucrare al O.I.P.C. Interpol cuprinde organizaţiile internaţionale: • O.N.U.: • Comitetul economic şi Social • Centrul pentru Drepturile Omului • Centrul pentru prevenirea crimei şi justiţie • Programul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Controlul Drogurilor • UNESCO • Consiliul Europei • Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (I.C.A.O.) • Uniunea Internaţională a Comunicaţiilor (I.T.U.) • Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) • Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale (WIPO) • Consiliul de Cooperare a Vamelor • Uniunea Internaţională Poştală (UPU) • Agenţia Internaţională pe energia atomică • Organizaţia Internaţională Maritimă (IMO) • Departamentul de identificare a victimelor catastrofelor, etc. 26

CAPITOLUL 3. STRUCTURI DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ LA NIVEL INTERN Secţiunea 1. Organizarea şi competenţele Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională Aflată în plin proces de finalizare a reformelor ce îi vor permite aderarea la Uniunea Europeană începând cu anul 2007, România şi-a asumat responsabilităţi şi obligaţii importante în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, care includ ca o componentă esenţială cooperarea internaţională în materie penală, şi deci implicit în domeniul poliţienesc, deoarece nu se poate vorbi despre integrarea României în structurile U.E. şi euroatlantice, fără a se realiza compatibilizarea instituţiilor naţionale de aplicare a legii cu structurile similare din ţările membre ale U.E.. În conformitate cu prevederile H.G. nr. 306/14.04.2005, pentru aprobarea Strategiei actualizate privind reforma instituţională a M.A.I., prin O.M.A.I. nr. S/I/0552 din 30.05.2005, a fost constituit Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, care include în structura organizatorică: Punctul Naţional Focal, (Serviciul Operaţional, Unitatea Naţională EUROPOL, Serviciul SIRENE) şi Biroul Naţional INTERPOL (Serviciul Urmărire Internaţională şi Extrădări, Serviciul Documentare Operativă şi Serviciul Identificare Judiciară), ambele fiind conduse de un director general adjunct, fiind sprijinite de o infrastructură comună celor două structuri, compusă din: Serviciul Analiză – Sinteză, Serviciul Dispecerat, Documente Clasificate şi Secretariat, precum şi din compartimentele Traduceri, Juridic, Administrativ şi Informatică. Acestea formează o platformă naţională de cooperare poliţienească, păstrând individualitatea specifică a fiecărei structuri înglobate, stabilită anterior, conform 27

legislaţiei în vigoare şi a obligaţiilor asumate de România, pe segmente de activitate, asigurându-se astfel: - organizarea managementului integrat între structurile M.A.I., precum şi a mecanismelor de cooperare operativă cu alte ministere, ori cu organisme internaţionale, cum sunt EUROPOL şi INTERPOL, ori poliţii naţionale din alte ţări; - dezvoltarea colaborării regionale şi internaţionale cu ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România, cu ataşaţii de afaceri interne şi cu ofiţerii de legătură români acreditaţi în state ale U.E. şi consolidarea cooperării cu agenţiile internaţionale din domeniu. Cele mai utilizate modalităţi de cooperare internaţională poliţienească sunt: asistenţa juridică internaţională în materie penală – reglementată în România prin Legea nr. 302/2004 şi schimbul internaţional operativ de date şi informaţii cu caracter poliţienesc – reglementat în România prin Statutul OIPC–INTERPOL, Acordul România – EUROPOL şi Acordul SECI. Asistenţa juridică internaţională în materie penală cuprinde derularea si executarea unor acte de procedură demarate de către organele de justiţie din diferite state, realizându-se mai ales prin intermediul comisiilor rogatorii internaţionale si vizează faza de mijloc sau finală a procesului penal in care autorii infracţiunilor sunt identificaţi/prinşi si se află in curs de judecată, sau au fost deja condamnaţi, iar statele fac apel la Convenţia Europeană în materie sau la convenţiile bilaterale de cooperare în domeniu. Schimbul de date şi informaţii cu caracter poliţienesc are ca obiect, în principal, prima fază a procesului penal in vederea identificării reţelelor de infractori precum si a mijloacelor de probaţiune. Aceste activităţi se desfăşoară intre unităţile de poliţie din diferite state prin intermediul unor organisme internaţionale – OIPC – INTERPOL, EUROPOL. 3.1.1. Biroul Naţional Interpol Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală (O.I.P.C.) este o instituţie interguvernamentală ce asigură asistenţa reciprocă între poliţiile ţărilor membre pentru prevenirea şi reprimarea criminalităţii de drept comun; nu intervine în probleme cu caracter politic, militar, religios sau rasial; respectă suveranitatea şi independenţa fiecărei ţări;asigură schimbul de informaţii cu caracter poliţienesc la nivel internaţional; identifică infractori urmăriţi internaţional cu mandate; coordonează activitatea de supraveghere şi prindere a infractorilor internaţionali;informează unităţile specializate cu privire la furturi sau pierderi de documente străine de identitate, traficul internaţional de droguri, fals de monedă, furturi auto şi artă, etc. pentru luarea măsurilor operative. La cerere, solicită informaţii necesare soluţionării unor cauze penale. Birourile Centrale Naţionale Interpol constituie punctul de sprijin naţional al cooperării poliţieneşti internaţionale. Create în fiecare stat membru al O.I.P.C. – INTERPOL, Birourile Centrale Naţionale sunt formate din funcţionari naţionali care acţionează întotdeauna în cadrul juridic oferit de legislaţia ţării lor. Rolul acestora este de a surmonta obstacolele pe care le întâmpină cooperarea internaţională datorită diferenţei de structuri între poliţiile naţionale, barierelor lingvistice şi diferenţelor de sisteme juridice ale ţărilor membre. În general, rolul unui Birou Central Naţional constă în: - centralizarea informaţiilor criminale şi a documentaţiei, în raport direct cu cooperarea poliţienească internaţională, obţinute din ţară şi transmiterea lor celorlalte B.C.N.-uri şi Secretariatului General; - declanşarea, pe teritoriul naţional, a operaţiunilor şi actelor de poliţie solicitate de celelalte state membre prin intermediul Birourilor Centrale Naţionale; - primirea cererilor de informaţii, de verificări etc. transmise de alte B.C.N şi transmiterea răspunsurilor către B.C.N.-urile interesate.

28

Instrumentele de cooperare ale Interpolului Pentru atingerea scopurilor prevăzute în statut, Interpolul are la dispoziţie următoarele instrumente de cooperare: a. Reţeaua de comunicaţii I-24/7 asigură schimbul de mesaje poliţieneşti între Birourile Centrale Naţionale şi între acestea şi Secretariatul General Interpol. Este o reţea ce are ca suport fizic Internetul şi, din această cauză, foloseşte cele mai noi tehnologii de securitate (Virtual Private Network, IPSec, etc.) care şi-au dovedit eficienţa la începutul anului 2004 când reţeaua I-24/7 a fost atacată de programe maliţioase, la fel cum s-a întâmplat în aceeaşi perioadă la firmele Sun Microsystems sau Microsoft, cu deosebirea că această reţea nu a putut fi compromisă. Majoritatea B.C.N.-urilor dispun de servere de email care se conectează la serverul central situat la Secretariatul General Interpol. Introducerea acestor noi tehnologii, începând cu anul 2002, a făcut posibilă dezvoltarea unor instrumente noi şi eficace, cum ar fi portalul INSYST, prin care, folosind un simplu browser de Internet, toate Birourile Centrale Naţionale pot accesa resurse de interes comun puse la dispoziţie de Secretariatul General Interpol sau chiar de B.C.N.-uri. Tot prin intermediul acestui portal, în 2004, au fost puse la dispoziţie bazele de date eASF ale Interpolului referitoare la persoane urmărite, vehiculele urmărite, documente de călătorie/administrative furate/pierdute. Acest lucru permite, în premieră, prin intermediul echipamentelor Biroului Central Naţional respectiv, accesul la aceste baze de date a tuturor unităţilor naţionale de poliţie cu atribuţiuni în combaterea criminalităţii de orice fel. b. Sistemele informatice referitoare la: • bazele de date EASF referitoare la persoane urmărite, vehiculele urmărite, documente de călătorie/administrative furate/pierdute ; • numele şi alias-urile indivizilor implicaţi în infracţiuni în context internaţional; • infracţiuni, clasate după gen, loc de comitere şi mod de operare; • confiscările de droguri; • confiscările de monedă falsă; • furturile de opere de artă; • amprentele digitale ale infractorilor internaţionali; • fotografiile infractorilor cu moduri de operare deosebite, recidivişti şi ale persoanelor dispărute; • baza de date cu cărţi de credit furate/pierdute; • statistici criminale. Toate aceste resurse pot fi consultate de către Birourile Centrale Naţionale. Notiţele internaţionale : Notiţe referitoare la persoane sunt grupate la rândul lor în cinci categorii: o notiţe prin care se solicită arestarea unei persoane în vederea extrădării (cu colţ roşu şi cu litera de control A). Aceste notiţe conţin toate indicaţiile privind identitatea persoanei urmărite, mandatul de arestare şi infracţiunea care l-a motivat; o notiţe pentru obţinerea de informaţii asupra unei persoane (cu colţ albastru şi litera de control B). Acestea sunt utilizate pentru identificarea certă a unui infractor, obţinerea de informaţii asupra trecutului său criminal sau a locului unde se află; o notiţe preventive (cu colţ verde şi litera de control C) care semnalează tuturor poliţiilor membre existenţa unui infractor profesionist ce operează la scară internaţională; o notiţe privind persoane dispărute (cu colţ galben şi litera de control F) în vederea găsirii unei persoane; o notiţe privind cadavrele neidentificate (cu colţ negru şi litera de control D). o notiţe cu colţ portocaliu (,,security alert’’), semnalând descoperirile de arme sau dispozitive explozive disimulate.

29

În afara acestor două categorii de notiţe, Secretariatul General Interpol, pe baza informaţiilor primite de la Birourile Centrale Naţionale editează şi difuzează circularele “modus operandi” care cuprind detalii despre modurile de operare mai deosebite utilizate de infractorii internaţionali. Înfiinţarea şi atribuţiile Biroului Naţional Interpol La data de 10 ianuarie 1973, în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei, a fost creat Biroul Naţional Interpol, unitate centrală a Poliţiei Române, a cărei atribuţiune principală constă în asigurarea schimbului de informaţii între autorităţile judiciare române şi serviciile corespondente din celelalte 182 state membre ale Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală (O.I.P.C.), dispunând în acest scop de mijloacele tehnice necesare primirii şi transmiterii, în timp scurt, a informaţiilor referitoare la criminalitatea de drept comun. După 1990, ca urmare a profundelor schimbări de ordin politic, economic şi social, survenite la nivel mondial, activitatea de cooperare a Poliţiei Române cu autorităţile similare din celelalte ţări membre ale Interpolului şi cu Secretariatul General al O.I.P.C. a cunoscut o dezvoltare continuă, concretizată printr-un număr sporit de informaţii de ordin poliţienesc. Poliţia Română a avut, totodată, o contribuţie activă la perfecţionarea cooperării poliţieneşti internaţionale în cadrul oferit de Interpol, reprezentanţi ai acesteia participând în mod constant la sesiunile Adunării Generale a organizaţiei, la conferinţele regionale europene, precum şi la o serie de simpozioane şi conferinţe, la nivel zonal sau mondial, pe tematici dintre cele mai actuale, ocazie cu care au fost prezentate măsurile specifice adoptate de autorităţile române în vederea prevenirii şi combaterii, cu mai multă eficacitate a fenomenului criminal, atât pe plan intern, dar şi internaţional. Activitatea de cooperare a Biroului Naţional Interpol ( constituit din Serviciul Urmărire Internaţională şi Extrădări, Serviciul Documentare Operativă şi Serviciul Identificare Judiciară) se concretizează în următoarele problematici, care reprezintă, de fapt, atribuţiile sale: • asigură schimbul de informaţii cu caracter poliţienesc referitoare la activitatea infractorilor de drept comun care acţionează pe plan internaţional (date de identitate, semnalmente, fotografii, amprente digitale, moduri de operare, mijloace de transport utilizate), precum şi de alte date necesare identificării acestora şi probării activităţii lor infracţionale; • comunică unităţilor de poliţie, altor unităţi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor sau altor instituţii ale statului interesate, informaţiile privind infractorii străini sau români, urmăriţi pe plan internaţional pentru comiterea unor fapte penale de drept comun, în vederea semnalării intrării lor în ţară şi dispunerii măsurilor solicitate de autorităţile judiciare care-i urmăresc; • asigură, în cooperare cu organele competente din Ministerul Public şi din Ministerul Justiţiei, punerea în urmărire internaţională, în vederea arestării şi extrădării către ţara noastră, a persoanelor care se sustrag unor mandate de arestare preventivă sau de executare a unor pedepse, emise pentru fapte deosebit de grave şi despre care există informaţii că se află în străinătate; • asigură, în cooperare cu Birourile Centrale Naţionale Interpol din ţările respective, cu unităţile centrale de linie din Inspectoratul General al Poliţiei Române sau cu inspectoratele judeţene, realizarea activităţilor operative şi logistice, pentru preluarea şi escortarea, din străinătate, a persoanelor extrădate către România; • coordonează, în cooperare cu unităţile centrale de linie ale Inspectoratului General al Poliţiei Române şi cu organele parchetului, activităţile operative în vederea identificării şi arestării infractorilor de drept comun, intraţi în ţara noastră, care fac obiectul unor mandate de arestare preventivă sau de executare a unor pedepse privative de libertate, difuzate de Secretariatul General Interpol sau de alte Birouri Centrale Naţionale;

30

• coordonează sau contribuie, după caz, la realizarea activităţilor operative de supraveghere a infractorilor cunoscuţi pe plan internaţional, pentru care nu se cere arestarea, pe timpul cât se află pe teritoriul României; • asigură informarea operativă şi cu caracter de continuitate a unităţilor centrale şi judeţene de poliţie cu privire la persoanele, modurile de operare şi mijloacele de transport folosite în traficul internaţional ilicit de droguri, monedă falsă, vehicule furate, precum şi în comiterea altor fapte infracţionale grave, pentru luarea măsurilor legale de prevenire şi reprimare a acestora; • asigură informarea unităţilor de poliţie şi de paşapoarte în legătură cu furturile sau pierderile de documente de identitate străine, în vederea prevenirii intrării frauduloase, în ţară, a unor persoane; • solicită Secretariatului General Interpol şi Birourilor Centrale Naţionale din ţările membre, la cererea unităţilor Ministerului Administraţiei şi Internelor, organelor parchetului şi justiţiei, a altor instituţii implicate în înfăptuirea actului de justiţie penală, informaţiile necesare soluţionării unor cauze aflate în lucru, cu incidenţe internaţionale; • prezintă, periodic sau la ordin, conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor, informări privind evoluţia şi tendinţele criminalităţii pe plan internaţional, activitatea desfăşurată în străinătate de cetăţeni români care fac obiectul unor anchete penale în ţările membre ale O.I.P.C. – Interpol, precum şi propuneri pentru îmbunătăţirea cooperării poliţieneşti cu ţările membre ale Organizaţiei; • informează unităţile de poliţie cu privire la modurile de operare ale infractorilor internaţionali, mijloacele şi metodele eficiente şi cu caracter de noutate, folosite de alte poliţii pentru prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii; • participă la reuniunile internaţionale prevăzute în Programul de lucru anual al O.I.P.C. – Interpol sau organizate de către poliţiile afiliate, ocazie cu care prezintă experienţa Poliţiei Române în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii transnaţionale; • exercită orice alte atribuţiuni, stabilite prin actele normative în vigoare, referitoare la cooperarea poliţienească internaţională în cadrul O.I.P.C.-Interpol. Aspecte privind eficientizarea cooperării Ţinând cont de noile servicii oferite de către Secretariatul General al O.I.P.C.INTERPOL, Biroul Naţional Interpol, a lansat la 01.06.2004 programul de acordare a accesului la bazele de date (eASF) ale organizaţiei (persoane urmărite, autovehicule furate, documente de călătorie ori administrative furate/pierdute), prin sistemul I-24/7, permiţând unităţilor de poliţie si M.A.I. conectate la reţeaua de comunicaţii de date a Ministerului Administraţiei şi Internelor realizarea de verificări operative în timp real. Până în prezent, a fost acordat accesul unui număr de peste 600 de utilizatori ai bazei eASF. Biroul Naţional Interpol a elaborat un plan, cu acţiuni, responsabilităţi şi termene precise de implementare a standardelor de serviciu ale Birourilor Centrale Naţionale Interpol, adoptate la cea de-a 73-a sesiune a Adunării Generale a Organizaţiei – Cancun/Mexic 2004, conceput într-un plan unitar, ţinându-se seama de corelaţiile cu celelalte componente ale activităţii B.N.I. 3.1.2. Punctul Naţional Focal La data de 26 mai 1999, s-a încheiat la Bucureşti Acordul de Cooperare pentru Prevenirea şi Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere, ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 208/1999, fiind astfel create premisele înfiinţării Punctului Naţional Focal (P.N.F.), care asigura legătura între Centrul Regional al Iniţiativei de Cooperare în SudEstul Europei (S.E.C.I.) şi organele române de aplicare a legii. La data de 01.12.2000, a fost înfiinţat Punctul Naţional Focal, cu rang de direcţie în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor în conformitate cu prevederile 31

Ordonanţei de Urgenţă nr. 201/2000 privind crearea cadrului instituţional necesar în vederea funcţionării Centrului Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, aprobată prin Legea nr. 357 din 2001, care precizează la art.1 lit.e: “Punctul naţional unic de contact iniţial, in sensul art. 8 paragraful 1 din Acordul SECI, este denumit Punctul naţional focal”. Punctul Naţional Focal (format din Serviciul Operaţional, Unitatea Naţională EUROPOL, Serviciul SIRENE) este unitatea specializată a Ministerului Administraţiei şi Internelor care asigură legătura operativă dintre autorităţile competente române şi ataşaţii de afaceri interne/ofiţerii de legătură ai Ministerului Administraţiei şi Internelor acreditaţi în alte state sau la organizaţii internaţionale/ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România şi gestionarea fluxului informaţional de interes operativ aferent cooperării internaţionale derulate de structurile specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor pe acest canal, exercitând următoarele atribuţii principale : a) primirea, înregistrarea, analiza primară, stabilirea gradului de importanţă şi a priorităţii, traducerea, transmiterea / difuzarea şi urmărirea soluţionării cererilor de asistenţă internaţională adresate ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state sau organizaţii internaţionale de către autorităţile române. b) primirea, înregistrarea, analiza primară, stabilirea gradului de importanţă şi a priorităţii, transmiterea / difuzarea şi urmărirea soluţionării cererilor de asistenţă internaţională primite de la ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state sau la organizaţii internaţionale şi adresate autorităţilor române competente. c) la cerere, realizarea demersurilor necesare pentru reverificarea, corectarea sau ştergerea datelor primite/transmise, rectificarea nivelului de prioritate şi după caz, urgentarea soluţionării solicitărilor de asistenţă aflate în lucru. d) organizarea, întreţinerea şi actualizarea evidenţei proprii a solicitărilor de asistenţă procesate şi a rezultatelor obţinute. e) elaborarea şi punerea în aplicare a Planului propriu de securitate întocmit potrivit prevederilor legale pentru protejarea informaţiilor clasificate şi a datelor personale aferente fluxului informaţional gestionat. f) elaborarea de rapoarte destinate informării conducerii MAI şi a structurilor specializate beneficiare asupra stadiului soluţionării anumitor solicitări şi a eficienţei generale a activităţii de schimb de informaţii. Punctul Naţional Focal desfăşoară activităţi de cooperare cu: 1. Centrul Regional S.E.C.I.; 2. Ofiţerii de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state; 3. Ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România (la solicitarea acestora); 4. Europol prin intermediul Unităţii Naţionale Europol; 5. în viitor, cu ţările membre din spaţiul Schengen-prin intermediul Serviciului SIRENE . Cooperarea cu ofiţerii de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state şi cu ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România Activitatea de reprezentare externă a Ministerului Administraţiei şi Internelor a fost reglementată prin Ordinul ministrului nr. 461/2003 care, la art.9 precizează că: „toate informaţiile de interes operativ se transmit prin intermediul Punctului Naţional Focal, care asigură clasificarea şi evidenţa acestora, difuzarea la serviciile de specialitate din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor sau la alte instituţii abilitate din România.” Diversificarea tipurilor de infracţiuni, perfecţionarea modurilor de operare folosite de infractori au determinat o creştere a numărului de cereri de asistenţă primite spre 32

soluţionare de către Punctul Naţional Focal; astfel, în vederea soluţionării operative a solicitărilor în domeniul criminalităţii transfrontaliere, în anul 2002, au fost create noi linii de muncă şi noi instituţii: cea a ofiţerilor de legătură români acreditaţi de Ministerul Administraţiei şi Internelor în străinătate şi a ofiţerilor de legătură străini acreditaţi în România. În prezent, se poate menţiona că ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de legătură sunt în număr de 26, respectiv, ataşaţi de afaceri interne şi adjuncţi de ataşaţi de afaceri interne numiţi în: Bulgaria, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Spania, Italia, Olanda, Polonia, Austria (acoperind de asemenea Slovenia), Republica Cehă (acoperind de asemenea Slovacia), Marea Britanie, Turcia, Ucraina, Moldova. Realizarea propriu-zisă a schimbului de informaţii de interes operativ, prin Punctul Naţional Focal, se efectuează prin cereri de asistenţă pe canalele Centrului Regional S.E.C.I şi cu ofiţerii de legătură ai M.A.I. acreditaţi în alte state şi ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România. Ataşaţii de afaceri interne sau ofiţerii de legătură, după primirea cererii din partea organelor de aplicare a legii din statul acreditar, vor asigura traducerea acesteia în limba română şi o vor înainta de urgenţă Punctului Naţional Focal. În situaţia în care cererea nu conţine datele corespunzătoare, ataşatul de afaceri interne sau ofiţerul de legătură comunică acest aspect autorităţii de la care emană cererea de asistenţă, solicitând completarea acesteia. După primirea rezultatului verificărilor de la Punctul Naţional Focal ataşaţii de afaceri interne sau ofiţerii de legătură îl vor înainta, în acelaşi regim de urgenţă, autorităţii solicitante. Ataşaţii de afaceri interne/ofiţerii de legătură au obligaţia de a urmări finalitatea cauzei pe lângă autoritatea străină şi de a comunica Punctului Naţional Focal rezultatele concrete obţinute în vederea introducerii acesteia în bazele de date ale unităţilor competente în materie. În situaţia în care la o cerere de asistenţă formulată de către partea română răspunsul primit de la autorităţile străine nu este complet, ataşatul de afaceri interne sau ofiţerul de legătură român va solicita respectivei autorităţi o motivaţie pertinentă, fundamentată pe prevederile legislaţiei statului respectiv şi va comunica acest aspect Punctului Naţional Focal. Punctul Naţional Focal primeşte/transmite cereri de asistenţă care privesc: • informaţii de interes operativ pentru combaterea infracţionalităţii; • completarea probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflaţi în cercetări pentru comiterea unor infracţiuni cu caracter transfrontalier; • solicitări de sprijin, din partea organelor de aplicare a legii străine, prin intermediul ataşaţilor de afaceri interne sau ofiţerilor de legătură români şi a organelor de justiţie române, în declanşarea unor acţiuni comune sau colaborări pentru schimbul de date şi informaţii în cazuri cu implicaţii sau care necesită efectuarea de acte procedurale pe teritoriul mai multor state; • alte forme de cooperare care derivă din acte normative internaţionale de prevenire şi combatere a infracţiunilor. Cererile de asistenţă adresate Punctului Naţional Focal se întocmesc, în scris, în limba română şi vor cuprinde obligatoriu următoarele informaţii: • autoritatea de la care emană cererea şi destinatarul cererii; • obiectul şi scopul cererii precum şi modul de utilizare a informaţiei; • datele persoanelor implicate, scrise in conformitate cu documentele lor de identitate naţională sau internaţională, dacă sunt cunoscute; • caracterul de urgenţă şi nivelul de clasificare; • o descriere sumară a faptelor şi a infracţiunilor comise şi încadrarea juridică a faptei conform legislaţiei statului solicitant; • data şi numărul de înregistrare al lucrării; 33

• ofiţerul de caz şi coordonatele acestuia. În situaţii urgente, pot fi formulate şi acceptate şi cereri verbale, dar ele vor fi confirmate în scris în maximum 24 de ore. Cererile de asistenţă vor fi comunicate cu respectarea dispoziţiilor legale în materia informaţiilor clasificate, precum şi a protejării datelor cu caracter personal, astfel: • informaţiile cu caracter nesecret, prin telefon, fax sau poşta electronică; • informaţiile clasificate, prin poşta militară, curierul diplomatic sau mijloace de transmitere criptate adecvate comunicării acestor categorii de informaţii. În situaţia în care cererea nu conţine datele corespunzătoare unei cereri de asistenţă, ataşatul de afaceri interne sau ofiţerul de legătură comunică acest aspect autorităţii de la care emană cererea solicitând completarea acesteia. Obiectul cererilor de asistenţă îl constituie schimbul de date şi informaţii necesare investigării infracţionalităţii transfrontaliere:  Pe linia combaterii criminalităţii organizate şi de natură judiciară şi economică: • trafic de carne vie; • droguri; • armament; • spălarea banilor; • migraţie ilegală; • fraude fiscale; • violenţe; • orice alte date de interes operativ pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere şi completarea probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflaţi în cercetări pentru comiterea unor infracţiuni de genul celor menţionate.  Pe linia combaterii fraudelor vamale: • contrabandă şi fraude financiare, fiscale şi vamale; • droguri, precursori, arme. muniţii, produse cu dublă utilizare şi strategice; • mărfuri cotrafăcute şi pirat; • introducere/scoatere de bunuri sau materiale interzise ori supuse licenţierii. Trebuie menţionat faptul că, după primirea răspunsului la cererea transmisă prin Punctul Naţional Focal, structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor beneficiare au obligaţia de a înştiinţa această unitate despre finalitatea judiciară a cazului. De asemenea, în cazul în care se constată că s-a început cooperarea pentru aceeaşi cauză prin intermediul unui alt canal de cooperare, Punctul Naţional Focal va returna cererea cu precizarea de a se urma prima cale de cooperare. Biroul SIRENE Biroul SIRENE < Suplimentary Information Requested at National Entries>, parte integrantă a Sistemului Informatic Schengen naţional, reprezintă unicul punct de contact între România şi birourile SIRENE străine, cât şi între instituţiile române şi SIRENE din străinătate. Ca singur interlocutor român pentru birourile SIRENE din străinătate, biroul SIRENE prezintă o interfaţă unică interlocutorilor săi externi. Este clar, deci, că, în ceea ce priveşte tratarea art. 95 şi 98 din CAAS, pentru autorităţile judiciare române, acest birou va reprezenta singurul punct de legătură cu autorităţile judiciare ale ţărilor membre Schengen, reprezentate prin birourile SIRENE naţionale. Necesitatea înfiinţării Biroului SIRENE rezidă în caracterul obligatoriu de a precede schimburile de informaţii între toate Statele Membre din Spaţiul Schengen pentru a putea respecta principiile de funcţionare ale SCHENGEN. 34

Schimbul de informaţii ca avea un caracter operativ şi rapid adică că aduce un adevărat suport pentru utilizatorul final. Vor fi de asemenea beneficiarii unei informaţii imediate, accesibile pentru toate instituţiile care trebuie sa aplice legea, prin intermediul unui singur punct de acces. Situaţia ţintă Demersul activităţilor prezente îl reprezintă modalitatea de definire a parametrilor pentru crearea şi funcţionarea unui Birou SIRENE naţional, capabil să efectueze un schimb de informaţii eficient, după modelul celor deja funcţionale în Statele Membre, dar adaptat contextului naţional. Trebuie menţionat faptul că funcţionarea biroului Sirene nu se poate afla în afara cadrului creării unui Sistem Informatic Naţional, care să răspundă cerinţelor SIS II. Punerea în funcţiune a unui astfel de birou, presupune răspunderi, constrângeri, eforturi şi investiţii pe mai multe planuri pentru a putea asigura realizarea misiunii sale. Resurse umane Personalul SIRENE va fi recrutat din instituţiile care au sau vor avea o relaţie funcţională cu SIRENE. Aceste persoane, venind in majoritate de la Inspectoratul de Politie Romana sau de la Politia de Frontiera, trebuie sa fie in măsura sa îndeplinească toate sarcinile funcţionale ale unui operator adică: sa fie in măsura sa trateze mesajele care sosesc la SIRENE provenind atât de la SIRENE parteneri cat si de la instituţiile naţionale, oricare ar fi tipul de căutare. Pentru cazurile particulare (cu o dificultate juridica speciala, sau cele pentru care sunt necesare cunoştinţe speciale), va contribui personalul provenind din direcţii sau instituţii specializate, Ministerul de Justiţie, Autoritatea pentru Străini, etc.. Situaţie şi organizare generală Biroul SIRENE, pentru motive de bună administrare şi mutualizare a experienţei deja achiziţionate în domeniul relaţiilor cu poliţiştii străini, va fi creat în cadrul unui serviciu care exercita deja responsabilităţi şi competente în domeniul cooperării internaţionale la care România participă deja în prezent. Punctul Naţional Focal răspunde acestor exigente. În plus, pentru o mai buna coordonare a acţiunilor de poliţie la nivel european, pentru a profita de sinergiile induse în conformitate cu catalogul Schengen al bunelor practici, experţii europeni recomandă o apropriere intre entitatea SIRENE, BCN-INTERPOL si UNE–EUROPOL, în sensul creării unei platforme eficiente de cooperare, aşa cum se întâlneşte în majoritatea ţărilor membre. Biroul SIRENE propriu-zis va fi condus, sub autoritatea Directorului Punctului Naţional Focal, de un funcţionar cu grad profesional de Comisar sau Comisar Şef, din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, ceea ce va reafirma caracterul poliţienesc al SIS, si care se justifica prin faptul că aceasta Direcţie va fi principalul destinatar al fluxului de informaţii. Adjunctul său, cu grad profesional de Comisar sau Comandant de Politie, va proveni din Politia de Frontiera, al doilea utilizator potenţial al N.SIS. Aceştia vor fi asistaţi de un secretariat. Funcţionarii care provin din direcţiile specializate, alocaţi pentru SIRENE, vor fi plasaţi într-o poziţie de delegaţi pe lângă Punctul Naţional Focal, şi supuşi autoritarii ierarhice a Sefului de serviciu. Această alocare va fi pentru o perioadă de minim 3 ani cu posibilitatea de reînnoire o singură dată. Nu va fi admisă înlocuirea tuturor funcţionarilor dintr-o direcţie în acelaşi timp. Piramida ierarhică va fi constituită în cadrul biroului SIRENE prin selecţionarea funcţionarilor recrutaţi în funcţie de gradele corespunzătoare. Fiecare post va face obiectul unei « fişe de post » precise care este realizată în cadrul « grupului de lucru SIRENE ». Dacă cei doi conducători trebuie să fie cu un grad de Comisar şef şi de Comisar sau un echivalent, cei patru funcţionari şefi de tură şi adjuncţii vor fi de categorie

35

intermediara (Ofiţeri sau echivalenţi) si operatorii, într-un număr suficient pentru asigurarea funcţionării permanente a turelor şi a permanenţei de noapte. Funcţionarea SIRENE Bucureşti Conform prevederilor Manualului SIRENE, fiecare Stat Membru are libertatea de a-şi alege propriul mod de funcţionare, cazurile în care consideră că implicarea sa este oportună, procedurile de urmat şi principiile generale de organizare a Biroului Sirene, dar cu respectarea condiţiei ca regulile stabilite să fie omogene şi comune tutor părţilor contractante. Biroul SIRENE va avea o funcţionare cu caracter permanent. Un dispecerat va asigura continuitatea fluxului de informaţii la standarde echivalente birourilor naţionale corespondente. Astfel, Biroul SIRENE va cuprinde două ture în timpul zilei şi o permanenţă de noapte. Turele de zi (una dimineaţa, una după amiază): orarul de lucru va fi fixat în conformitate cu legislaţia română în materie. Fiecare tură va fi condusă de un şef de tură asistat de un adjunct a cărui misiune este de a coordona activitatea operatorilor SIRENE, repartizând mesajele ce sosesc pentru a fi tratate, să controleze conţinutul mesajelor ce pleacă, si sa asigure o buna coordonare şi urmărire a activităţilor între cele doua ture şi permanenţă de noapte. Se va asigura prezenţa permanentă a cel puţin 5 funcţionari reprezentând cel puţin Inspectoratul General al Politiei Romane (2 persoane), Politia de Frontiera (2 persoane), şi Autoritatea pentru Străini (1 persoană). Permanenta de noapte: va putea fi asigurata de un grup de funcţionari care va trata cererile urgente ce sosesc la Punctul Naţional Focal prin diferitele canale de cooperare operativă. Şeful de permanenţă asigură aceleaşi responsabilităţi ca şi şeful de tură din timpul zilei. Numărul efectiv de funcţionari din corpul de aplicaţie va fi fixat în funcţie de dispoziţiile reglementare romane in perspectiva asigurării prezentei efective a celor 5 funcţionari pe tura si 3 funcţionari pentru permanenţă de noapte. Instituţii implicate in activitate Biroului SIRENE Inspectoratul General al Politiei Romane: În calitate de serviciu naţional aferent Politiei Naţionale, IGPR va reprezenta principalul utilizator al SIS, atât sub aspectul alimentarii sistemului, cât şi al consultării acestuia. IGPR este proprietarul majorităţii semnalmentelor prezente în cadrul sistemelor naţionale, înainte de a fi transferate în SIS. (articolele 95, 97 si 99 vizând persoanele şi art. 100, obiectele). Serviciul se va constitui deci în destinatarul unui mare număr de semnalmente din partea altor ţări Schengen. Accesând din interiorul ţăii datele SIS, prin intermediul aplicaţiilor naţionale, funcţionarii serviciului vor avea acces, în mod logic, la majoritatea semnalizărilor înregistrate pe teritoriul roman. IGPR trebuie considerat drept un interlocutor privilegiat, ceea ce justifica înalta sa poziţionare in structura SIRENE. Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră (IGPF): În momentul acceptării României în Spaţiul Schengen, zona de competenţă teritorială a Poliţiei de Frontieră nu se va reduce. Controalele în punctele de trecere a frontierei se vor diminua sau chiar vor dispărea, dar vor exista patrule mobile care vor efectua controlul de frontieră pe căile de comunicaţie, prin sondaj, în zona de frontieră. De asemenea, PFR trebuie să menţină suficiente forţe pentru a putea re-institui controlul la frontiere dacă anumite situaţii operative impun acest fapt, conform art. 3 CAAS. Trebuie avut în vedere că toate PTF -urile fluviale de pe Dunăre (la frontiera cu Bulgaria, dar şi pe Dunărea interioară) se vor menţine datorită regimului juridic internaţional al acestui fluviu;

36

În privinţa optimizării controalelor fizice asupra persoanelor şi a bunurilor, Politia de Frontiera trebuie să aibă acces la datele ce figurează în cadrul SIS. Nu considerăm că Poliţia de Frontieră poate fi considerat ca un mare furnizor de date SIS. Însă, în calitate de mare interogator al sistemelor informatice, aceasta va trebui sp fie generatorul a numeroase semnalmente, precum şi interlocutorul secundar al biroului SIRENE Bucureşti, sub aspectul volumului de munca. Ministerul Justiţiei: Ministerul de Justiţie nu participă la alimentarea sistemului informatic SIS, însă instituţiile sale reprezintă un suport în validarea semnalmentelor – articolul 95/Mandat de arest european. Acesta sunt, în egală măsura, destinatarele (după instituţiile Politiei) informaţiilor transmise de către Biroul SIRENE către instituţiile poliţiei de teren, în cazul semnalmentelor corespunzătoare art. 95, înregistrate pe teritoriul roman, în scopul stabilirii, plasării indivizilor reţinuţi. De asemenea, Ministerul de Justiţie stabileşte listele persoanelor căutate de către instituţiile sale, pe motive corespunzătoare art.98 din CAAS (martori, persoane citate de către autorităţile judiciare prin procedura penală, persoane care fac obiectul unei notificări de judecare represivă sau al unei cereri de prezentare în scopul supunerii unei pedepse privative de libertate...) ; aceste persoane sunt introduse, la solicitarea Ministerului, în fişierul persoanelor căutate de către IGPR şi trebuie inserate şi în baza de date SIS. Ministrul Justiţiei va acorda IGPR-ului instrucţiuni care sa permită cedarea datelor corespunzătoare art. 95 si 98 , în scopul transferării acestora în SIS. Descoperirea acestor semnalmente de către instituţiile străine, va face obiectul transmiterii formularelor G, numite de “descoperire”. Biroul SIRENE împreună cu Justiţia, vor stabili formularele interne în scopul retransmiterii informaţiilor culese către magistrat sau juridisctiei aferente. Autoritatea pentru Străini (ApS): Această instituţie are competenţele necesare pronunţării interdicţiilor pe teritoriul naţional. Semnalmentele corespunzătoare vor fi inserate în rubrica articolului 96 al SIS. Datorită competenţei în acordarea avizului pentru eliberare vizelor pentru cetăţenii străini proveniţi din statele cu potenţial migrator ridicat (lista celor 87 de state) şi eliberarea permiselor/cartelor de sejur ale străinilor, AS va trebui sa aibă acces la datele art. 96, referitoare la interdicţiile în spaţiul Schengen, emise de câtre statele membre. ApS trebuie să aibă de asemenea, acces la datele art. 100 – Documente in alb, Documente eliberate – în scopul verificării validităţii acestora. Teoretic, in primii ani de la începerea cooperării Schengen, acest serviciu va fi cel mai mult solicitat, cererile diminuându-se progresiv cu timpul. De fapt, cu ocazia reînnoirilor de titluri de sejur pentru străini instalaţi în România, aceste instituţii vor descoperii indivizi obiecte ale unor semnalmente. Aceste descoperiri deschid o procedură de schimb în virtutea articolului 25 din CAAS care se concretizează prin schimbul de formulare SIRENE N şi O. Aceste formulare, odată traduse în română vor putea fi transmise serviciului competent de către biroul SIRENE după un acord prealabil între instituţii. Dacă acest serviciu este considerat ca un serviciu de poliţie în întregul său, autorităţile romane vor putea să analizeze posibilitatea de a le oferi acces total la baze de date SIS. Totuşi finalitatea datelor corespunzătoare fiecăruia din articolele din CAAS va trebui sa fie respectată. Comandamentul Naţional al Jandarmeriei: Responsabilă de menţinerea ordinii publice, CNJ nu este, din punct de vedere funcţional, un generator de semnalmente în cadrul SIS, însă misiunea sa de verificare aidentităţii permite accesul la consultarea bazei de date a SIS. Având în vedere faptul că CNJ işi limitează rolul la acţiuni de control şi la predarea listelor de persoane căutate către instituţiile de politie, funcţionarii CNJ nu au decât în mod excepţional contacte cu biroul SIRENE. 37

Astfel, CNJ trebuie să aibă acces la datele vizând persoanele căutate, vehiculele şi documentele de identitate în alb sau eliberate. Aplicaţia informatică trebuie să afişeze şi conduita de urmat conform competenţelor legale de urmat, şi să avertizeze Biroul SIRENE. În ceea ce priveşte alte categorii de obiecte : bancnote, arme de foc, vase, containere şi mijloace de plată, este necesar a se urma procedura legală conform competenţelor stabilite de lege. Oficiul Naţional pentru Refugiaţi (ONR): Examinarea unei cereri de azil presupune o activitate de natură administrativă. Aceasta misiune denotă faptul ca ONR nu are congruenţe cu ansamblul de date SIS, în scopul exercitării funcţiei sale principale, conform CAAS (cf. art. 102.4. – datele nu pot fi utilizate în scopuri administrative). Eliberarea unui titlul de sejur sau chiar de refugiat unui străin, ar intra sub incidenta art. 101.2, care autorizează accesul la datele relevante pentru art. 96 - " către autorităţile cu competente în eliberarea cărţilor de sejur " Pe de alta parte, acest serviciu prezintă calificativele unui structuri poliţieneşti, ceea ce denotă faptul că funcţionarii săi trebuie să aibă abilitaţi în verificarea identităţii, ceea ce generează congruenţe cu art. 101.2 b: „alte controale vamale şi poliţieneşti efectuate pe teritoriul patriei”. În îndeplinirea acestei misiuni, ONR ar putea avea acces la datele referitoare la persoane, precum şi la cele legate de documente de identitate în alb sau eliberate. Funcţionarea acestui serviciu care încredinţează persoanele căutate structurii responsabile, indică faptul că nu este necesar, ca şi în cazul Jandarmeriei, să fie un interlocutor regulat al Biroului Sirene. Aplicaţia informatică trebuie să afişeze procedura de urmat conform competenţelor legale.

BIBLIOGRAFIE: 1. Bunoaica, Ion. Jandarmeria română. Tradiţii şi perspective. Bucureşti: Editura „Semne 94”, 1994. 234 p. 2. Cîntea, Constantin. Etica poliţienească şi relaţia cu publicul. Bucureşti: Editura Ministerului de Interne, 1994. 3. Drăghici, Constantin; Iacob, Adrian; Şerb, Stancu. Drept poliţienesc şi contravenţional. Bucureşti: TRITONIC, 2003. 4. Flonder, Ion; Papuc, Alexandru; Corbeanu, Silviu. Managementul Administraţiei Publice Locale. Constanţa: Editura Gaudeamus, 2003. 5. Gorjan, Ilie. Restricţii legale şi libertatea de decizie a autorităţilor administrative în apărarea ordinii publice. Bucureşti: Editura MAI, 2004. 6. Ivan, Stelian; Ioniţă, Tudor. Drept poliţienesc. Bucureşti: Ed. ROMFIL, 1993, 7. Pascu, I. Dreptul poliţienesc român. Vol. I. Bucureşti: Tipografia Reforma socială, 1929. 8. Stelian, Ivan; Tudor, Ioniţă. Drept poliţienesc. Bucureşti: ROMFEL, 1993. 9. O.G. nr. 63 / 28.06.2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor; 10. H.G.nr. 1489/2004 – privind organizarea şi funcţionarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă

38

11. H.G. nr. 1490/2004 – privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a organigramei Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă 12. LEGE nr.39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate 13. Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, nr 218/2002. În: Monitorul Oficial al României din 09.05.2002, nr 305. 14. Legea privind siguranţa naţională a României, nr 51 din 1991. În: Monitorul Oficial al României din 1991, nr 164. 15. Legea privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, nr 550 din 29.11.2005. În: Monitorul Oficial al României din 13.12.2004, nr 1.175 16. Legea privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, nr 415 din 2002. În: Monitorul Oficial al României din 10.07.2002, nr 494 17. Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la Declaraţia cu privire la poliţie, nr 690 din 1979 18. Constituţia României, din 2003. În: Monitorul Oficial al României din 31.10.2003, nr 767

39