1.4 Climatul şcolii Viaţa organizaţiei şcolare nu se rezumă doar la activităţile desfăşurate, ci se referă şi la stările subiective trăite de indivizii implicaţi în aceste activităţi. Fiind implicaţi în atingerea unor scopuri comune, membrii şcolii interacţionează, iar din interacţiunea lor rezultă trăiri oscilând între satisfacţie şi insatisfacţie, încredere şi dezamăgire, curaj şi descurajare etc. Aceste trăiri influenţează în mare măsură bunul mers al şcolii, de aceea ele nu trebuie neglijate. Aceste fenomene subiective constituie aşa – numitul climat al şcolii. Prin „climat” E. Păun desemnează „ambianţa intelectuală şi morală care domneşte într-un grup, ansamblul percepţiilor colective şi al trăirilor emoţionale existente în cadrul unei organizaţii. Climatul exprimă stările generate de confruntarea dintre aşteptările angajaţilor şi condiţiile de muncă şi de viaţă oferite de organizaţie. Climatul exprimă deci, stări subiective, îndeosebi de ordin afectiv şi moral… Climatul reprezintă moralul grupului.” Climatul reprezintă calitatea activităţii pedagogice şi mai ales performanţele profesorilor şi ale elevilor. În funcţie de calitatea sa, climatul poate deveni un factor de mobilizare sau unul perturbartor pentru membrii şcolii. El se referă la percepţiile profesorilor şi ale elevilor asupra mediului în care îşi desfăşoară activitatea (caracteristicile relaţiilor interpersonale din şcoală, gradul de motivare şi de mobilizare a resurselor umane, stările de satisfacţie sau de insatisfacţie, gradul de coeziune din şcoală). Climatul şcolii este rezultatul interacţiunii mai multor factori dintre care unii sunt evidenţi, alţii sunt mai puţin observabili şi ţin de trăirile subiective ale cadrelor didactice şi ale elevilor. Aceşti ultimi factori sunt mai geru de identificat şi de analizat. E. Păun identifică trei categorii de factori care influenţează climatul organizaţiei şcolare: •
Factori structurali ţin de structura organizaţiei, de modul în care sunt grupaţi şi interacţionează membrii în vederea atingerii obiectivelor comune. Cei mai importanţi factori structurali sunt: mărimea şcolii (cu cât numărul elevilor şi al cadrelor didactice este mai mare, cu atât climatul este mai rece) şi compoziţia umană a şcolii (vârstă, sex,
pregătire profesională; în şcolile în care există diferenţe importante în privinţa pregătirii profesionale, de exemplu, pot apărea mai frecvent stări conflictuale). •
Factori instrumentali ţin de condiţiile şi de mijloacele de realizare a obiectivelor propuse: condiţiile materiale, relaţiile dintre membrii şcolii, stilul de conducere şi competenţa directorului, eficienţa comunicării în interiorul şcolii şi între şcoală şi deferiţi parteneri externi.
•
Factori socio – afectivi şi motivaţionali se referă la contaminarea afectivă în cadrul relaţiilor interpersonale (acceptare, respingere, aprobare etc.), relaţiile membrilor şcolii cu directorul, tehnicile de motivare utilizate în şcoală, gradul de implicare în realizarea activităţilor, existenţa unor subgrupuri (E. Păun , 1999, p. 117).
Deşi sunt grupaţi în trei categorii aceşti factori nu acţionează separat. La nivelul şcolii ei interacţionează şi formează climatul, mai rece sau mai cald. Este important ca aceşti factori să fie cunoscuţi şi studiaţi, astfel încât efectele lor pozitive să fie perpetuate, iar cele negative să fie eliminate. La nivelul şcolii climatul este un factor mobilizator deosebit de important. De calitatea sa depinde, in mare măsură, calitatea actului pedagogic. Se poate intui că şcolile diferă între ele din punct de vedere al climatului. Totuşi, pentru a se evita descrierile intuitive, s-au făcut încercări de operaţionalizare a conceptului de climat. Cea mai cunoscută este, conform lui E. Păun(1999, p. 130) cea a lui A.W. Holpin şi D. B. Croft. Aceştia au elaborat un chestionar descriptiv de identificare a aspectelor semnificative ale interacţiunilor profesor – profesor şi profesor – director. Acest chestionar datează din 1964. Revizuirile ulterioare au dus la simplificarea lui de la 8 la 6 dimensiuni, 3 referitoare la comportamentul profesorului şi alte 3 referitoare la comportamentul directorului. Cele trei dimensiuni descriind comportamentul profesorului sunt: • comportamentul colegial – caracterizat prin relaţii deschise şi prieteneşti, entuziasm, toleranţă, respect reciproc; • comportamentul familial – caracterizat prin relaţii puternic impregnate afectiv; profesorii nu interacţionează numai în cazul activităţilor
profesionale, ci şi în activităţile personale (aniversări, evenimente de tot felul); • comportamentul neangajat – caracterizat prin grad de angajare foarte redus, comportament negativist şi critic faţă de ceilalţi, interes foarte scăzut pentru problemele şcolii. Dimensiunile care descriu comportamentul directorului sunt: • comportamentul suportiv – caracterizat prin grija pentru profesori, deschidere faţă de sugestiile acestora, respect pentru personalitatea şi competenţa fiecăruia; • comportament autoritar – caracterizat prin rigiditate, supraveghere şi control excesiv, respingerea sugestiilor celorlalţi; • comportament restrictiv – caracterizat prin împovărarea profesorilor cu sarcini extradidactice, ţinând de administraţia şcolii. Prin combinarea acestor comportamente rezultă patru tipuri de climat şcolar: 1. Climatul deschis are ca trăsături principale cooperarea şi respectul.
Directorul este deschis la sugestiile profesorilor, face aprecieri frecvente la adresa acestora, le oferă o largă autonomie. Între profesori se manifestă relaţii colegiale şi prieteneşti. 2. Climatul angajat este determinat de comportamentul autoritar al
directorului, care nu respectă competenţa cadrelor didactice. La rândul lor, profesorii dau dovadă de profesionalism, întreţin relaţii deschise, se respectă reciproc şi cooperează, preţuiesc şcoala şi îl ignoră pe director. 3. Climatul neangajat are caracteristici opuse celui angajat. În timp ce
directorul este orientat spre profesori, îi stimulează şi îi fereşte de obligaţiile administrative, profesorii nu-l respectă nici pe director şi nici între ei. 4. Climatul închis este dominat de rutină lipsă de interes, frustrare, lipsa
respectului şi a cooperării. Directorul este inflexibil, dar şi ineficient, iar profesorii sunt intoleranţi şi lipsiţi de angajare. Pornind de la aceste descrieri se poate afirma că cel mai eficient este climatul deschis. În condiţiile vieţii şcolare acest tip de climat este dificil de realizat şi mai ales
de întreţinut. În realitatea concretă a şcolii apar numeroase situaţii care influenţează şi chiar schimbă climatul. Dacă se poate descrie, climatul ideal nu a fost întâlnit în nici o şcoală reală. Şcolile diferă între ele în funcţie de tipul de climat care domină. Caracterizarea acestuia se face ţinând cont de relaţiile dintre profesori şi de raporturile profesori – director. Calitatea acestor relaţii este resimţită de ceilalţi membri ai şcolii, de elevi. Interacţiunile dintre profesori sau dintre profesori şi conducerea şcolii se răsfrâng asupra relaţiei profesor – elev, în care elevul are rolul principal.
