ÎN LOC DE INTRODUCERE SPAIUL URBAN: diseminat, miniaturizat, polivalent Ciprian Mihali
Pre-textul acestei întîlniri ne-a fost inspirat de eseul lui Foucault, “Des espaces autres”, i al crui titlu tradus în limba român “Altfel de spaii” ne las, poate, s în î nelegem chiar mai mult – cel puin în vederea unor discu ii în marginea exterioar a textului – decît voia autorul însui s spun. Cci “Altfel de spaii” înseamn în primul rînd “alte spaii”, altele (deertul, maidanul, spaiul intrauterin, etc.) decît acelea cu care opereaz tiinele spaiului, de la cosmologie i astronomie pîn la fizic, geografie sau arhitectur , trecînd, de ce nu, chiar prin teoriile filosofice ale spaiului, acelea care au impus un model clasic de spaialitate pe care convenim s-o numim “newtonian ”. Dar, în al doilea rînd, i într-un sens care ne intereseaz cu prioritate, putem în elege chiar aceste spa ii “clasice” altfel decît în grila lor obinuit de interpretare. Nu e vorba de spa ii exterioare celor dintîi, pe care vreo descoperire tiinific, vreun progres tehnic s le fi adus la lumina zilei, ci de tocmai aceste spaii tr ite, experimentate, gîndite ori construite altfel . Pentru Foucault însu i, miza unui asemenea studiu era s repereze, chiar înuntrul acestor spaii, locuri care nu se las citite ori practicate dup aceleai reguli i logici ca i ansamblul locurilor presupuse a le constitui. Aceast (înc) neîneleas devenire a lumii care este modernitatea a avut ciudatul obicei – în voina i puterea sa de a- i face lumea proprie – de a produce chiar în proprietatea sa for e de erodare ori de subvertire care s -i verifice, oarecum, poten a i efectele revoluionare. În ordinea spaiului social, Foucault nume te aceste for e “heterotopii” i le atribuie o funcie compensatorie într-o societatea supus unei presiuni permanente a uniformizrii i regularizrii. Acestea sînt, într-adevr, “altfel de spa ii”, îns ne putem întreba ast zi dac ele nu sînt felul însui de a fi al modernit ii devenit postmodernitate, dac istoria recent i occidentalizat a lumii nu are capacitatea de a secreta i de a recrea în sine – dup ce o va fi anulat pretutindeni pe aceast planet – alteritatea. Mai mult, putem chiar îndr zni s credem c spaiul postmodernitii (fizic, social, mental, dup o clasificare a lui Lefebvre) nu exist decît ca alterare ori alterizare neîncetat , ca practic a propriei rescrieri, ca discurs al propriei strieri permanente.
Poate c nici un spaiu nu r spunde mai fidel acestor bnuieli decît spaiul urban. Oraul, în formula sa actual i (tot mai) mondial, este un proiect i un concept specific modernitii. Dei trimite la cetatea antic ori la burgul medieval, el are prea pu in de-a face în modelul i în existena sa cu acestea. Putem spune altfel: modernitatea îns i înseamn survenirea unei noi conceptualit i i practici a urbanitii, îneleas în termenii unei economii largi, în care metafizica, politica i comer ul (dar i arta r zboiului, descoperirea i cucerirea unor teritorii noi) particip la o ecua ie a “intr rilor i ieirilor”, a gestiunii i distribuiei mijloacelor de producie, de consum i de eliminare pe care lumea de dinainte nu o cunoscuse niciodat. Conceptul de ora trimite aadar la un spaiu “propriu”, spune Certeau, termenul francez însemnînd atît “proprietate”, “însu ire”, “apropriere”, cît i – la fel de important – “cur enie”, “igien”. Nu e greu atunci s citim oraul modern ca voin a modernitii de a-i apropria spaiul, i tot spaiul, dar i ca exigen a unei purificri a acestuia; astfel, imagin m o similitudine pertinent între proiectele administrative de drenare i canalizare a infectelor orae medievale (cu 250 de ani în urm , pe Sena mai pluteau stîrvuri de animale i reziduuri de tot felul…, Parisul puea îngrozitor la acea vreme, e ceea ce par s constate dintr-odat edilii oraului) i proiectul de drenare a gîndirii raionale, de cur are a ei de tot ce ar putea-o împiedica s intre în posesia unui adev r simplu, clar i distinct. Într-o remarcabil lucrare, L’architecte et le philosophe
(Aubier, Paris, 1982), Daniel Payot traseaz istoria acestei
similitudini, plecînd îns dinspre filosofie i interogînd propensiunea acesteia de a construi, de a cldi dup modelul ideal al unei arhitecturi perfecte. Pentru filosof, arhitectul reprezint adesea lumea certitudinii, a adecv rii, a st pînirii i a puterii, asemeni acestuia, el trebuie s întemeieze, s pun fundaii solide pentru a putea înla casa ori catedrala cunoa terii. Invers, proiectele urbanistice sînt animate de gîndul filosofic al “crerii unui subiect universal i anonim care este ora ul însui”1. Un astfel de subiect e susceptibil s primeasc predicate proprii, ori s adune laolalt predicatele nenum railor subieci împr tiai pîn atunci în dezordinea spaial a societii i gîndirii. Ca atare, asemeni subiectului cartezian, el este capabil s-i gestioneze resursele i finalitile, dar i s fie gestionat ca unitate de sine stttoare, în care efectele de adev r i putere trebuie s fie superioare investi iilor de cunoatere f cute. Ceea ce mai aduce în proximitate ora ul i metafizica în calitatea lor de c r i de identitate ale modernitii este privilegiul acordat, între sim uri, vederii. Voina de a vedea oraul a precedat mijloacele de o satisface, ne spune acela i Certeau. Ceea ce, într-un alt
1
Michel de Certeau, L’invention du quotidien. 1. Arts de faire , Gallimard, Paris, 1980 (1990), p. 143.
2
registru, poate fi spus i despre gîndirea metafizic i valorile ori instanele ei (adevrul, subiectul, libertatea, umanitatea etc.) ei. V zul este simul cuprinderii i al totalizrii, cel mai fragil i mai abstract dintre simuri, dar i cel mai apt de a intra în jocul mecanismelor de putere. El a fost asociat raiunii de tip cartezian i perspectivismului instaurat de arta renascentist. “În modelul cartezian, intelectul inspecteaz entitile modelate pe imaginile retinei”, spune Rorty, în a sa lucrare despre Filosofie i oglinda naturii. Perspectivismul cartezian pare s fie modelul vizual dominant al modernit ii, în care implicaiile metafizice ale luminii (ca Lux divin) simbolizeaz armonia care exist între regularitile matematice i optic i voina lui Dumnezeu. Eliberat progresiv de componenta religioas , aceast concepie impune în lumea modern un nou concept al spa iului, izotropic, rectiliniar, abstract i
uniform. Un asemenea spa iu se las interogat cu privirea, dar nu cu ochii implica i în
lucruri, participînd la devenirea lor, ci cu ochiul abstract, singular i detaat, al minii: “Momentul ori proiecia erotic în vedere – pe care Sfîntul Augustin o condamna cu nelini te ca ‘dorin a ochilor’ – s-a pierdut, la fel cum corpurile pictorului i ale celui ce privete au fost uitate în numele unui ochi dezincarnat, absolut” 2. În tradiia perspectivismului cartezian, “privirea fix a pictorului oprete fluxul fenomenelor, contempl cîmpul vizual dintr-un punct privilegiat exterior mobilitii duratei, într-un moment al prezenei revelate; în momentul vederii, subiectul vztor unete privirea lui insistent cu percep ia fondatoare, într-un moment al perfectei recreri a acelei prime epifanii”3. O astfel de raportare la spa iu, prin dez-eroticizarea ordinii vizuale, înseamn în acelai timp i o de-narativizare sau de-textualizare a lui, încît, pentru arti ti ca i pentru filosofi ori savani, devine mai important conceptualizarea cantitativ i abstractizarea spaiului decît diferenierea calitativ a subiecilor ori lucrurilor cuprinse în acest spaiu, “redarea scenei devine scop în sine” 4. Desigur, pentru savant i filosof, ideea era de a reduce prezena variabilei religioase în spa iu i diferenele între diferitele niveluri ale spaialitii datorate aciunii unei astfel de variabile. Ra iunea metodic are nevoie, pentru a- i putea exercita capacitatea veritativ, de o prezen constant a lucrurilor în spaiu i a spaiului însui, ea trebuie s fie în stare s msoare i s delimiteze distribuia spaial a obiectelor, s controleze fluxul impresiilor venind din întîlnirea sim urilor cu aceste obiecte: “Perspectivismul cartezian a fost de aceea aliat cu o viziune tiinific a lumii, care nu mai citete în mod hermeneutic lumea ca un text divin, ci mai degrab o vede ca situat într-o ordine 2
Martin Jay, “Scopic regimes of modernity”, in Modernity and Identity (edited by Scott Lash & Jonathan Friedman), Blackwell Publishers, 1992, p. 181. 3 Norman Bryson, Vision and Painting. The Logic of the Gaze , Yale University Press, 1983, p. 94. 4 Martin Jay, op. cit., p. 182.
3
spaio-temporal reglat matematic, umplut cu obiecte ce pot fi observate doar din afar de ctre ochiul nepasionat al cercettorului neutru”5.
R ceala perspectivei i neutralitatea cercetrii crediteaz adevrul astfel obinut cu valoarea obiectivitii i a superioritii în raport cu orice alt tip de atingere a lui (în special cu accesul prin revelaie). Dar o astfel de neutralitate nu înseamn i pasivitate. Cercettorul nu privete indiferent lumea de dragul contemplrii i frumuseii ei. Ea devine obiectul unei aciuni de verificare migloas a variabilitii elementelor sale, în vederea anticiprii micrilor lor i, deci, a controlului lor. Demersul tiinific este, inevitabil, în liniamentul su carteziano-baconian ori newtonian, demers de putere. De aici i pîn la aplicarea aceleiai metode asupra spaiului social nu mai era decît un pas, pe care secolul XVIII i începutul secolului XIX îl vor face în diverse moduri. Perspectiva pictural lui Alberti i Brunelleschi a impus în lumea modern ideea importanei ochiului, i a poziiei sale de referin, impersonale, în organizarea spaiului. Nu mai conteaz, aa cum susine Zygmunt Bauman, cine este cel care privete, ci care este locul din care se privete, iar acest loc trebuie s fie abstract i gol, insensibil la poziia social i cultural a privitorului: “Conceptul de perspectiv a îndeplinit o dubl funcie, valorificînd astfel natura praxeomorfic a distanei în interesul necesitilor noii omogeniti promovate de statul modern”6. Iar aceast omogenitate (a spaiului social) trece prin misiunea raional a transparenei spaiului, o transparen obinut prin eforturi tiinifice i administrative devenite marca distinctiv a modernitii. Colonizarea spaiului geografic se dubleaz îndeaproape de colonizarea spaiului mental i social printr-o aceeai operaie de cartografiere, ori de striere, cum ar numi-o Deleuze. Harta este expresia sintetic a unor spaii “astfel” ale modernitii, adic oarecum conforme proiectului su de citire i manipulare a spaiului. Ni nu mai este vorba, desigur, de hr ile picturale i pitoreti ale lumii premoderne, înregistrînd practicile spaializante, itinerariile i gesturile celor ce str bat spaiul, ci de o hart (iar unicitatea ei este o alt exigen a modernului) nedepinzînd de astfel de practici i de figuri narative “impure”, o hart care prin ea însi colonizeaz spaiul i îl formalizeaz, care îi abstractizeaz i îi unific locurile: “Pentru a obine controlul legislativ i operativ asupra modelelor de interaciune social, statul trebuia s obin controlul asupra transparenei zonei în care erau obligai s acioneze diver i ageni implicai. Modernizarea aranjamentelor sociale, promovat de practicile puterilor moderne, urmrea s instituie i s permanentizeze acest control. Astfel, unul din aspectele definitorii ale procesului de
5 6
Ibidem, p. 182. Zygmunt Bauman, “Btlia hr ilor”, in Globalizarea i efectele ei sociale, trad. rom. de Marius Conceatu, Ed.
4
modernizare era r zboiul prelungit dus în numele reorganizrii spaiului. Miza cea mai mare a acestui r zboi era dreptul de a controla cartografia. Obiectivul nedeclarat al r zboiului spaiului era subordonarea spaiului social unei singure hr i oficiale, sponsorizate de stat”7.
Raionalizarea i unificarea cartografic a spaiului (social) este aadar una din dimensiunile raionalizrii i unificrii realitii (sociale), în care forma puterii exercitate se va desvîr i în fenomenul administrativ-birocratic, joc subtil în lumea modern între opacitatea la nivelul celor ce conduc i transparena în spaiul celor ce sînt guvernai. Panopticonul lui Bentham este expresia carceral a acestei subtiliti, a complicitii dintre putere i vedere, ca expresie a cunoa terii i controlului social. Dei modelul benthamian reprezint mai degrab un ideal, a c rui punere în practic nu a fost niciodat efectiv în toate detaliile sale, putem, totui, s-l folosim pentru a marca alian a modern dintre putere i cunoatere, dintre cunoatere i tendina – nu atît, i nu doar, a cartografierii spaiului, cît a adaptrii realitii sociale la hart , la exigena raional a igienei teritoriale. În acest sens, ora ul este fragmentul de realitate care corespunde cel mai bine acestei exigene. Nu este o întîmplare c marile utopii moderne viseaz la orae perfecte din punct de vedere geometric i arhitectural, în care comportamentul uman s nu lase loc unor reac ii imprevizibile. Oraul utopic este oraul vzut de sus, de un ochi rece, care cuprinde totul în orizontul su (inclusiv hazardul viitorului), dar care r mîne pe veci nev zut i intangibil. Revenind la ideea lansat mai sus a conceptului modern de ora , trebuie spus c el închide în sine aceast tendin a locului absolut din care toate practicile urbane devin vizibile, deci anticipabile. Oraul perfect este oraul mort, adic oraul în care lipsa confuziei, a haosului i amestecului garanteaz o securitate absolut a locuitorilor si i o protecie absolut a puterii împotriva eventualelor reacii ale acestor locuitori. Numai c, generînd utopii urbane, modernitatea a dat na tere într-un alt plan, dar tot prin efectul exigenelor sale, practicilor cotidiene ale spa iului urban. Oraul vzut de sus e un ora înepenit, în care mi crile i schimbrile sînt insesizabile. Oraul vzut de jos, de aproape, de la nivelul pa ilor, este oraul prins în istoria sa i în istoriile sale. Aici, vizibilitatea îi pierde funcia panoptic i de supraveghere, pentru a deveni aten ie la imediat, msur a pailor i a urmelor, evitare a ciocnirii i conflictului cu cellalt. Spaiul curat i propriu al oraului panoptizat devine spa iu cotidian al virusrii, al dez-aproprierii i reaproprierii neîncetate, anonime, centrifugale. Din loc absolut, ora ul devine în cotidian i în Antet, 1999, p. 38. 7 Ibidem, pp. 36-37.
5
mod cotidian un “a-avea-loc” absolut, generare continu de eveniment, de sens i non-sens, de hazard i istorie. Cotidianul dovedete c un ora metafizic ori un sistem filosofic pur arhitectural (în înelesul original al acestui ultim termen) sînt utopice, adic lipsite de posibil localizare i locuire, i tocmai de aceea nevivabile. A tr i spaiul urban i a tr i filosofia înseamn a le proba în permanen limitele i articulaiile interne, precaritatea i falsificabilitatea lor. Nu voi continua analiza cotidianit ii aici f r a trimite în mod explicit la spa iul care ne este cel mai familiar, cel post-comunist i, mai precis, cel urban al Clujului. Unealta teoretic cea mai adecvat în acest context mi se pare analiza lui Michel de Certeau pe care am citat-o deja mai sus, iar exemplul circumstan ial expoziia de fotografie a studenilor de la filosofie. Aceasta din urm reprezint finalizarea (par ial, desigur) a unei inten ii care ne bîntuie, aici, de ceva vreme, i care pare s se concretizeze în diverse forme, dintre care una este chiar aceast întîlnire. E vorba de o punere insistent a întrebrii privitoare la spaiu, dar nu în raport cu fiina ori cu timpul, în general, ci cu condi iile cele mai concrete ale existen ei noastre. Cursurile în marginea teoriilor spaiului au urmrit tocmai s verifice ori s trezeasc în cei care practic spaiul cotidian sensibilitatea fa de aceast practic, s interogheze pertinena, a spune chiar necesitatea, unui studiu multiplu i multiform asupra spaiilor de tot felul. Eu însumi datorez acestei verific ri în comun cu studenii i colegii mei mai mult decît las aici cîteva rînduri s se îneleag. Locuitor (pentru mai mult sau mai puin vreme) ai Clujului, nu poi s r mîi indiferent la relevana teoretic pe care exerci iul puterii, pe de o parte, i practicile cotidiene, pe de alt parte, o au pentru un studiu al spa iului social i chiar al devenirii societilor post-comuniste. În ce privete unealta de lucru aleas în acest text, este vorba de analiza lui Certeau a manierelor de a face, a “opera iilor” cotidiene prin care puterii instituite i se opun infinite micro-puteri destituite i transgresive, care metaforizeaz oraul, transformîndu-l dintr-o proiecie utopic într-o realitate rezidual, ale crei manifestri deci nu se las prinse sub nici un concept, sub nici un simbol, sub nici o lege. Proiectul fotografic – intitulat Spa ' iul (ora ului) v* zut de aproape – încearc s citeasc spaiul urban cu un alt ochi decît cel instituit ca ochi oficial, pentru care ora ul se vede de sus i de departe, în încremenirea lui perspectivist . A vedea oraul de aproape înseamn a face din pai adevraii ochi, din tactil un sim al vederii i al tuturor simurile. Astfel, oraul se las surprins în textele i texturile lui mrunte, efemere sau, dimpotriv, înepenite în eterniti derizorii, pr site de geniului locului care le va fi locuit cîndva. Seria de fotografii intitulat 6
chiar “Genius loci” marcheaz aceast impresie, prin ceea ce o alt serie numete “Dei paralysis progressiva”: îndeprtarea zeului i retragerea lui din locurile pe care le frecventa, sau pe care noi credem c le frecventa odinioar . Locul r mas gol a fost repede umplut, într-un exces de semne i puteri menit s mascheze aceast plecare, oarecum nea teptat; faadele str lucitoare, întorcînd deformate privirile ce li se arunc, mai las s se vad, prin fisurile lor, acest vid insuportabil. Ni atunci, semnele noastre, tricolore sau monocolore, aliniate sau împr tiate, es o plas dens prin ochii crora se mai întrezrete, prin coluri, solitudinea i visul ancestralului. Paralizia progresiv a zeului mai înseamn i asta8: c el devine banal, c spaiul lui sacru a fost înghiit de celelalte spaii, nefaste, adic delegitimînd i creînd teatre alternative de aciune, naraiuni i operaiuni alternative. C, dei înlate la nivelul crucii de pe biseric , ori chiar depindu-le prin etajare, semnele noii puteri nu fac decît s participe furibund i agresiv la aceast îndeprtare a zeului. Aceste fotografii vor s spun doar atît: f r geniu al locului, nu mai exist iradiere (de sens), templul devine cl dire, iar oraul întreg un depozit, pe care doar o retoric a pa ilor, cum i-ar spune Certeau, mai poate s -l anime i s-l mai fac vivabil. Jocul interiorului i exteriorului, ordonat prin paii nevzui, dar care nu scap detaliile vederii, ne transmite aceast tcere asurzitoare a zidurilor, a treptelor, a u ilor, a cur ilor. Oraul modern, intoxicat i suprasemnificat nu ne mai spune nimic (clar), nu mai vrea s spun nimic, într-un cor (dar mai e oare un cor?) de voci amestecate i de gesticulaii stîngace. Chiar i atunci (sau mai ales atunci) cînd îi aliniaz obiectele (blocuri, maini, tobogane sau stîlpi), el nu face decît s confirme moarte subiectului care s-a n scut în el i care, pîn la urm, va fi fost el însu i: subiect universal i anonim, desigur, aa cum spuneam, dar capabil s adune, mcar în proiectul su iniial occidental, proprieti finite i determinabile, dttoare de sens. Nu e nimic patetic într-o astfel de constatare: ochiul fotografului, pasul s u nu e unul nostalgic, nici mcar sentimental. Naraiunea, desigur fragmentar i pe alocuri incoerent, pe care imaginile ne-o spun, este povestea imaginarului pe care locurile stratificate i dispuse dup legi altele decît cele ale timpului ori spaiului însui ne-o spun, prin vocile nenum rate ale str zii. Ea face oraul fast practicilor cotidiene i, pîn la urm, locuirii, dar o face în mai multe
8
Îns de-sacralizarea, a a cum spune Foucault, r mîne incomplet în lumea noastr : “În ciuda tuturor tehnicilor care îl invadeaz, în ciuda întregii re ele de cunoa tere care permit determinarea i formalizarea sa, spa iul contemporan nu este, poate, în întregime desacralizat – spre deosebire, desigur, de timp, care a fost desacralizat în secolul al XIX-lea. A existat, fire te, o anumit desacralizare teoretic a spaiului (cea creia opera lui Galilei i-a dat semnalul), dar noi înc nu am ajuns, poate, pîn la o desacralizare practic a spaiului. Ni poate c viaa noastr ascult înc de un anumit numr de opoziii de care nu ne putem atinge, c rora instituia i practica n-au îndr znit s le aduc înc atingere: nite opoziii pe care le admitem ca date: acelea, de pild , între spaiul privat i spaiul public, între spa iul familiei i spaiul social, între spa iul cultural i spaiul util, între spa iul de distracie i spaiul de munc; toate continu înc s fie animate de o surd sacralizare”. (traducere de Bogdan Ghiu în curs de apari ie la Editura Casa C r ii de Ntiin, Cluj)
7
forme: în forma disemin*rii, mai întîi, prin neîntrerupta fragmentarizare a locurilor i prin ceea ce acelai Certeau numete “crescînda eterogenitate (sau o eterogenitate din ce în ce mai neascuns, mai vizibil) între ‘referinele’ autorizante: ‘excomunicarea’ divinit ilor teritoriale, dezafectarea locurilor bîntuite de spiritul povestirilor i extinderea ariilor neutre, private de legitimitate”9; Acestei diseminri prin narativ încearc s i se opun, ostentativ i recuperatoriu, o mic “mare naraiune” naional, înc pînat s adune laolalt un spaiu naional demn de un manual de istorie ori de un discurs politic. Ora ul devine fast apoi prin miniaturizare: raionalizarea i tehnicizarea oraului, dublat de infuzii periodice de afectiv na ional coagulant, face ca, în realitatea, jocul fastului, al aproprierii spa iului urban s se joace în col urile intimitii ori ale comunitii minimale. Horváth István descria în termeni sociologici foarte potrivii aceast încercare de reafectare a spa iului public, de reteritorializare a fastului (ca opus nefastului) prin festiv precum i eecul unui astfel de proiect, cu deosebire atunci cînd el se face în intenia recuceririi autoritii ori legitimitii simbolice în suferin. În sfîr it, imaginile ne povestesc în forma polivalen ' ei: fiecare dintre noi, poate prin chiar aceast pr sire de ctre geniu a locului, de c tre zeu a templului, spune i este în spus în fragmente de povestiri cu fragmente de funcii, din care se articuleaz biografii stratificate i centrifuge. Marea unire nu mai e posibil sub forma monovalenei i a biografiei-model; oraul ne oblig, prin sensurile sale unice i prin interdiciile sale, s fim asemeni lui, povestitori i bricoleuri, producînd “colaje prin aliana dintre citate ale trecutului i extrase ale prezentului, pentru a face din ele serii (procese gestuale, itinerarii narative), în care contrariile simbolizeaz ”10.
9
Michel de Certeau, op.cit., p. 184. Michel de Certeau, L’invention du quotidien. 2. Habiter, cuisiner , Gallimard, Paris, 1980, p. 201.
10
8
