BAIGENT MICHAEL - Sfintul Graal Si Singele Sfint

biblioteca rao

MICHAEL MICHAEL BAIGENT BAIGENT RICHARD LEIGH HENRY HENRY LINCOLN LINCOLN

S~NGE S~NGELE LE SF~NT SF~NT {I Henry Lincoln s-a n\scut la Londra, `n 1930. Francofon Francofon p\tima[, a fost, pentru mult timp, extrem de interesat de limba, istoria [i cultura francez\. Înc\ din copil\rie, s-a angrenat `n studiul egiptologiei [i a `nv\]at singur s\ descifreze hieroglifele. Misterele care `nconjoar\ Egiptul antic l-au condus, `n scurt timp, c\tre alte enigme ale istoriei. Astfel a avut prilejul de a explora mitologia, religiile [i o serie de aspecte ezoterice. Este autorul a peste o sut\ de scenarii pentru televiziune. Cu toate c\, de peste dou\zeci de ani, cerceteaz\ enigmele istoriei [i o serie de subiecte ezoterice, Richard Richard Leigh este, `n primul r`nd, romancier [i nuvelist. N\scut `n 1943, `n New Jersey, [i-a f\cut studiile la Universitatea Tuffs, la Universitatea din Chicago [i la Universitatea din New York, de unde [i-a ob]inut diploma. Încep`nd de atunci, a ]inut numeroase prelegeri la colegii [i universit\]i din Statele Unite, Canada [i Marea Britanie. N\scut `n Noua Zeeland\, Zeeland\, `n 1948, Michael Baigent Baigent este licen]iat `n psihologie [i s-a preg\tit pentru cariera de profesor. În acela[i timp [i-a men]inut activ interesul pentru istorie, religie [i ezoterism. În 1973 a devenit fotograf profesionist. În aceast\ calitate, a c\l\torit `n zone `ndep\rtate, cum ar fi Laos [i Bolivia. În 1976 a revenit `n Anglia pentru a face cercet\ri `n vederea unui studiu asupra Cavalerilor Templieri. Templieri. Dup\ un foarte scurt timp, i-a `nt`lnit pe Richard Leight [i pe Henry Lincoln [i s-a implicat `n investiga]iile legate de misterul de la Rennes-le-Château.

SF~NTU SF~NTULL GRAAL GRAAL Traducere din limba englez\ [i note

ANA-VERONICA MIRCEA

MICHAEL MICHAEL BAIGENT BAIGENT RICHARD LEIGH HENRY HENRY LINCOLN LINCOLN

S~NGE S~NGELE LE SF~NT SF~NT {I Henry Lincoln s-a n\scut la Londra, `n 1930. Francofon Francofon p\tima[, a fost, pentru mult timp, extrem de interesat de limba, istoria [i cultura francez\. Înc\ din copil\rie, s-a angrenat `n studiul egiptologiei [i a `nv\]at singur s\ descifreze hieroglifele. Misterele care `nconjoar\ Egiptul antic l-au condus, `n scurt timp, c\tre alte enigme ale istoriei. Astfel a avut prilejul de a explora mitologia, religiile [i o serie de aspecte ezoterice. Este autorul a peste o sut\ de scenarii pentru televiziune. Cu toate c\, de peste dou\zeci de ani, cerceteaz\ enigmele istoriei [i o serie de subiecte ezoterice, Richard Richard Leigh este, `n primul r`nd, romancier [i nuvelist. N\scut `n 1943, `n New Jersey, [i-a f\cut studiile la Universitatea Tuffs, la Universitatea din Chicago [i la Universitatea din New York, de unde [i-a ob]inut diploma. Încep`nd de atunci, a ]inut numeroase prelegeri la colegii [i universit\]i din Statele Unite, Canada [i Marea Britanie. N\scut `n Noua Zeeland\, Zeeland\, `n 1948, Michael Baigent Baigent este licen]iat `n psihologie [i s-a preg\tit pentru cariera de profesor. În acela[i timp [i-a men]inut activ interesul pentru istorie, religie [i ezoterism. În 1973 a devenit fotograf profesionist. În aceast\ calitate, a c\l\torit `n zone `ndep\rtate, cum ar fi Laos [i Bolivia. În 1976 a revenit `n Anglia pentru a face cercet\ri `n vederea unui studiu asupra Cavalerilor Templieri. Templieri. Dup\ un foarte scurt timp, i-a `nt`lnit pe Richard Leight [i pe Henry Lincoln [i s-a implicat `n investiga]iile legate de misterul de la Rennes-le-Château.

SF~NTU SF~NTULL GRAAL GRAAL Traducere din limba englez\ [i note

ANA-VERONICA MIRCEA

Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României BAIGENT, MICHAEL S`ngele sf`nt [i Sf`ntul Graal / Michael Baigent, Richard Leigh, Henry Lincoln; trad.: Ana Veronica Mircea. - Bucure[ti: RAO International Publishing Company, 2005 Index ISBN 973-576-845-3 I. Leigh, Richard II. Lincoln, Henry III. Mircea, Ana Veronica (trad.) 398.2(420+430+44) Graal 929 Graal

RAO International Publishing Company Grupul Editorial RAO Str. Turda 117-119, Bucure[ti, ROMÂNIA Michael Baigent, Richard Leigh & Henry Lincoln Holy Blood, Holy Grail

© 1982, 1983 by Michael Baigent, Richard Leigh and Henry Lincoln All Rights Reserved © RAO International Publishing Company, 2005, pentru versiunea `n limba român\ Tiparul executat de R.A. „Monitorul Oficial“ Bucure[ti, România 2005 ISBN 973-576-845-3

Le jour du mi-été tranquille Brûle au centre de l’estoile, Où miroitée la mare dedans Son cœur doré Nymphaea montre clair. clair. Nostres dames adorées Dans l’heure fleurie Dissoudent les ombres ténébreuses du temps. JEHAN L’ASCUIZ

Mul]umiri Dorim s\-i mul]umim `n mod deosebit lui Ann Evans, f\r\ de care aceast\ carte nu ar fi putut fi s cris\. De asemenea, recuno[tin]a noastr\ se `ndreapt\ c\tre: Jehan l ’Ascuiz, Robert Beer, Ean Begg, Dave Bennet, Colin Bloy, Juliet Burke, Henry Buthion, Jean-Luke Chaumeil, Philippe de Chérisey, Jonathan Clowes, Shirley Collins, Chris Cornford, Painton Cowan, Roy Davies, Liz Flower, Janice Glaholm, John Glover, Liz Greene, Margaret Hill, Renee Hinchley, Judy Holland, Paul Johnstone, Patrick Lichfield, Douglas Lockhart, Guy Lovel, Jane McGillivray, Andrew Maxwell-Hyslop, Pam Morris, Lea Olbinson, Pierre Plantard de Saint-Clair, Bob Roberts, David Rolfe, John Saul, Gérard de S ède, Rosalie Siegel, John Sinclair, Jeanne Thomason, Louis Vazart, Colin Waldeck, Anthony Wall, Andy Whitaker, c\tre colectivul S\lii de lectur\ din British Museum [i c\tre locuitorii din Rennes-le-Château. Fotografiile ne-au fost puse la dispozi]ie, cu amabilitate, de c\tre: AGRACI, Paris, 35; Arhivele Na]ionale (Paris), 16a; Michael Baigent, Londra, 1, 2, 5, 6, 7, 14, 15, 17, 18, 24, 25, 30, 31, 32, 34; Biblioteca Na]ional\, Paris, 28, 29, 30; Michel Bouffard, Carcassone, 4; W. Braun, Ierusalim, 11, 13; British Library, Londra, 16, 16b, 35; Britsh Museum, London (reprodus\ prin amabilitatea tutorilor muzeului), 33; Institutul de Art\ Courtauld, Londra, 10; Colec]ia Devonshire, Chatsworts (reprodus\ cu permisiunea tutorilor a[ez\m`ntului Chatsworts), 21; Jean Dieuzaide/YAN photo, Toulouse, 8; Galeria Na]ional\ de Art\ Antic\, Roma, 20; Patrick Lichfield, Londra, 23; Henry Lincoln, Londra, 3; Muzeul Luvru, Paris, 22; Ost. Nationalbibliothek, Viena, 19; H. Roger Viollet, Paris, 12, 17.

8

MICH MICHAE AEL L BAIG BAIGEN ENT T, RICH RICHAR ARD D LEIG LEIGH H & HENR HENRY Y LINC LINCOL OLN N

Permisiunea de a cita materiale aflate sub copyright ne-a fost acordat\ de: revista Le Le Charivari, Charivari , Paris, pentru articolul „Arhivele Prioriei din Sion“, ap\rut `n num\rul 18; Victor Gollancz, Londra, [i Harper & Row. Publishers. Inc., New York, pentru materialul preluat din Evangheliile secrete, secrete , de Morton Smith, pp. 14-17, copyright © Morton Smith, 1973; Random House Inc., New York, pentru materialul din Parzival din Parzival,, de Wolfram von Eschenbach, tradus de Helen Mustard [i Charles E. Passage, copyright © 1961, Helen Mustard [i Charles Passage.

Introducere ~n 18 ianuarie 1982, The Holy Blood and the Holy Grail a fost lansat\ `n Marea Britanie. Cinci s\pt\m`ni mai t`rziu, `n 26 februarie, a ap\rut [i `n Statele Unite. ~n lunile care au urmat apari]iei c\r]ii `n aceste ]\ri ne-am trezit prin[i `ntr-un adev\rat v`rtej. Scrisesem o carte care ne a[teptasem s\ st `rneasc\ controverse. Dar ne a[teptam s\ fie criticat\ a[a cum se procedeaz\ de obicei – `n recenzii, de exemplu, scrise de cei c\rora le `nfruntasem concep]iile teologice [i istorice –, dar nu credeam c\ i s-ar fi putut acorda mai mult dec`t aten]ia cuvenit\ oric\rei alte apari]ii editoriale. Spre consternarea noastr\, am devenit tot at`t de celebri (sau, mai corect spus, notorii) ca ni[te conspiratori care ar fi pl\nuit o lovitur\ de stat la Vatican. Nu am avut parte doar de recenzii. Am c\p\tat statutul protagoni[tilor unui reportaj [ocant, ai unui adevarat scandal de pres\ care umplea prima pagin\ a tuturor ziarelor. Era, s`ntem de acord, o perioad\ lipsit\ de evenimente: `n Polonia se instaurase un calm relativ; nici o personalitate personalitate politic\ nu fusese recent `mpu[cat\; Argentina `nc\ nu invadase insulele Falkland. ~n lipsa a ceva c`t de c`t catastrofal care s\ electrizeze cititorii, am devenit favori]ii presei. R\spunsurile [i reac]iile publicului s-au trasformat `ntr-un torent care se pr\v\lea nu numai `n paginile ziarelor, ci [i asupra noastr\, asupra editorilor [i a agen]ilor no[tri. Spectrul acestor opinii era at`t de variat, `nc`t aveai impresia ca se refer\ la c\r]i diferite. La o extremitate se situau laudele, care culminaser\ cu o scrisoare ce considera volumul nostru „cea mai important\ lucrare a secolului“ – o apreciere cu care nu avem cum s\ fim de acord. La polul opus, se situau afirma]ii care, de[i mai succinte, sugerau tot

10

MICHAEL BAIGENT, RICHARD LEIGH & HENRY LINCOLN

ce poate fi mai r\u. ~n cazul nici unui alt eveniment editorial recent nu se mai iviser\ at`]ia Don Quijote care s\ se repead\ cu at`ta `nver[unare asupra unei singure biete mori de v`nt. Scandalul a luat amploare mai ales `n urma emisiunii Omnibus de la BBC, `n cadrul c\reia Barry Norman ne-a invitat `mpreun\ cu episcopul de Birmingham, Hugh Montefiore, [i istoricul Marina Warner. D`nd `ntru c`tva dovad\ de naivitate, noi am acceptat invita]ia de a participa la emisiune, `ncrez\tori ca un miel care nu [tie c\ e dus la t\iere. Pe un ton conving\tor, produc\torul ne-a asigurat c\ era vorba de o „discu]ie“ care ar fi oferit ocazia unei cercet\ri am\nun]ite a ipotezelor lansate de cartea noastr\. Defini]ia dat\ de el termenului „discu]ie“ ni se pare azi c`t se poate de nepotrivit\. Pentru noi, „ambuscad\ organizat\ de urma[ii Inchizi]iei“ descrie mult mai fidel cele ce au urmat. Dup\ ce Barry Norman a prezentat, `n grab\, ceva care avea doar o vag\ asem\nare cu lucrarea noastr\, Marina Warner [i episcopul au `nceput s\ lanseze acuza]ii de pe o list\ deja `ntocmit\ [i at`t de stufoas\ `nc`t nu mai era nevoie de nimic altceva pentru ca, at`t cartea noastr\, c`t [i noi `n[ine, s\ fim ar[i pe rug f\r\ `nt`rziere. Ca s\ continu\m metafora, eram victimele unui blitzkrieg . Generalit\]i banale [i trivialit\]i pedante erau lansate `mpotriva noastr\ de o adev\rat\ flotil\ aerian\. Le-am fi putut respinge pe toate, a[a cum am [i f\cut cu o bun\ parte dintre ele. Dar unei voci care `[i atribuie autoritatea deplin\ ì este suficient\ o clip\ pentru a stigmatiza o carte – etichet`nd-o drept iresponsabil\, neverosimil\, nedocumentat\ sau, pur [i simplu, proast\. {i e nevoie de ceva mai mult timp ca s\ respingi astfel de acuza]ii. A[a ceva se face punct cu punct, enumer`nd exemple adecvate. Trebuie s\ te ad`nce[ti `n detalii [i `n subtilit\]i academice, ceea ce nu se face la o televiziune care se respect\, care `[i desfat\ telespectatorii mai degrab\ cu un m\cel s`ngeros dec`t cu un schimb sec de informa]ii. Pentru fiecare jum\tate de duzin\ de obiec]ii ridicate de criticii no[tri din studio ni s-a permis s\ d\m c\te o singur\ replic\; iar c`nd emisiunea a fost difuzat\ `n 17 ianuarie, chiar [i pu]inele noastre interven]ii au fost trunchiate. Contribu]ia fiec\ruia dintre noi a fost redus\ la unul sau dou\ comentarii superficiale. {i asta a fost tot. Ca urmare, „discu]ia“ la care au asistat cei ce au v\zut emisiunea era c`t se poate de diferit\ de aceea care avusese loc `n studio. Au fost mul]i cei care, ulterior, au remarcat c\, dup\ toate aparen]ele, nu prea ni se oferise

S~NGELE S F~NT { I S F~NTUL G RAAL

11

ocazia s\ ne exprim\m punctul de vedere. ~n realitate, am avut ceva mai multe [anse de a ne ap\ra, dar cele mai multe dintre vorbele noastre s-au pierdut `n camera de montaj. Fire[te, astfel de lucruri se `nt`mpl\ des `n lumea televiziunii – o lume care ne era destul de familiar\ pentru ca s\ nu putem spune c\ am fost surprin[i. Dar, din p\cate, s-au pierdut momente extraordinar de comice. De exemplu, la un moment dat, Barry Norman l-a `ntrebat pe episcopul de Birmingham dac\ lucr\rile de genul celei publicate puteau fi considerate „periculoase“. „Indiscutabil“, a r\spuns prelatul, care nu citise dec`t ultimele dou\ capitole. Cartea noastr\, a afirmat el, era o exploatare neru[inat\ a sexului, o goan\ dup\ senza]ional. O lini[te `mpietrit\ a cuprins studioul. Sex? Scrisesem o carte despre sex? Stupefia]i, ne-am uitat unul la altul, fiind pe punctul s\ ne `ntreb\m dac\ nu cumva vreun tipograf cu mintea r\t\cit\ ne inserase `n volum c`teva pagini din Kama Sutra. Ori poate `nlocuise una dintre ilustra]ii cu nudul unui templier. Dup\ aprecierea noastr\, pe o scar\ a sexualit\]ii, cartea se afla undeva sub Giulgiul de la Torino – care, la urma urmelor, de[i repr ezint\ un b\rbat dezbr\cat, nu a atras niciodat\ prea mult interes din acest punct de vedere. Capul lui Barry Norman a zv`cnit – exact mi[carea pe care o faci c`nd `ncerci s\-]i sco]i apa din urechi. Chiar [i Marina Warner p\rea v\dit st`njenit\. Noi am fost tenta]i ca, mai degrab\ la modul ironic, s\-l `ntreb\m pe episcop ce carte citise de fapt. Dar, `nainte de a apuca s\ o facem, Cel de Sus a intervenit sub forma unui tehnician care a dat buzna `n studio [i ne-a cerut s\ relu\m scena. Ceva mersese anapoda, ne-a explicat el, poate c\ vreun gremlin dereglase aparatura. Ca urmare, Barry Norman [i-a repetat `ntrebarea. Episcopul, care `ntre timp `[i d\duse seama c\ o f\cuse de oaie, s-a gr\bit s\ profite de ocazie. Cartea noastr\ putea fi considerat\ „periculoas\“? C`tu[i de pu]in, a replicat el, cu o senin\tate `ngereasc\. Dimpotriv\, era convins c\ lumea cre[tin\ avea puterea de a ignora provocarea noastr\. {i, pentru c\ inten]ia noastr\ nu era s\ demol\m cre[tin\tatea, nu ne-am permis s\-i punem la `ndoial\ optimismul. Dar, a[a cum am spus, aceast\ secven]\, ca [i multe altele, a fost t\iat\ `n `ntregime. Totu[i, pentru lovitura nu t ocmai onorabil\ care ne fusese dat\ `n emisiunea Omnibus, existau circumstan]e atenuante: tipul programului, pu]inul timp alocat, exigen]ele specifice

12


televiziunii. {i, la urma urmei, ne a[teptam ca lucrarea noastr\ s\ fie atacat\ [i r\st\lm\cit\. ~ns\ ceea ce nu s e poate trece cu vederea este `ncercarea v\dit\ a BBC-ului de a-l prezenta pe ducele de Devonshire `ntr-o lumin\ ridicol\, ceea ce pare s\ fi fost principala inten]ie a produc\torului. ~n cartea noastr\, exprim`ndu-ne f\r\ echivoc, am stabilit c\ este posibil ca unii membri ai familiei Devonshire s\ fi fost singurii de]in\tori ai unor informa]ii semnificative. Declara]ia este bazat\ pe anumite dovezi dat`nd din secolul al optsprezecelea ca [i pe comentariile f\cute, `n zilele noastre, de un membru al unei ramuri colaterale a familiei, care nu poate fi asociat\, `n mod direct, chiar cu ducele. Cu r\bdare [i cu con[tiinciozitate, i-am dat aceste explica]ii produc\torului, care ne presa, insist`nd asupra subiectului. Dar el era hot\r`t s\ dezgroape c`teva aspecte senza]ionale legate de Marea Britanie, a[a c\, din exces de zel, a ajuns la Chatsworth ca s\-l intervieveze personal pe duce. Pentru ca totul s\ par\ c`t mai dramatic, l-a pus pe acesta `n fa]a unei afirma]ii pe care noi nu am f\cut-o niciodat\. Excelen]ei Sale i s-a relatat c\, `ntr-un volum `n curs de apari]ie, se men]iona c\ familia Devonshire ar fi descins direct din Isus. Cum era de a[teptat, ducele s-a sim]it ofensat. „Ce infamie!“, a exclamat, indignat. Pentru c\ nu ne apar]inea, afirma]ia c\reia el ì d\dea replica a fost t\iat\ din forma final\ a emisiunii. Telespectatorii l-au v\zut doar pe duce, care exclama „Ce infamie!“, referindu-se la nu se [tie ce. R\spunsul ar fi putut fi dat unei `ntreb\ri legate de tactica francezilor `n b\t\lia naval\ de la Quiberon Bay din 1759 sau de calitatea tweed-ului englezesc de azi. Pe parcursul emisiunii Omnibus, episcopul de Birmingham a sus]inut c\ existau nu mai pu]in de „[aptezeci [i nou\ de mistific\ri“ `n doar dou\ capitole – singurele dou\ capitole pe care le citise. O astfel de acuza]ie, f\cut\ de un personaj at`t de ilustru, p\rea s\ fie autentic\ – o judecat\ de necontestat, rostit\ de ~nsu[i Vocea Adev\rului; ca urmare eram definitiv os`ndi]i. {tire pe care ziarele, radioul [i televiziunea au preluat-o ca atare [i au r\sp`ndit-o pe `ntreg mapamondul. „A]i fost critica]i de un episcop“, ne-a spus, `ngrijorat, un cunoscut care ne-a sunat tocmai din Statele Unite. „S`nte]i cumva `n pericol?“ Nu era cazul s\ ne alarmeze perspectiva de a fi ataca]i de un deta[ament de episcopi – un comano de terori[ti cu mitre, cu c`rjele episcopale transformate `n arunc\toare de fl\c\ri [i cu m\[ti de ski

S~NGELE S F~NT { I S F~NTUL G RAAL à

13

la SAS peste patrafirele [i mantiile flutur`nde. Dar, prima oar\ c`nd am fost `nvinui]i pentru existen]a a [aptezeci [i nou\ de erori, am r\mas, pe moment, `nm\rmuri]i. Era oare posibil s\ fi gre[it de [aptezeci [i nou\ de ori? M\rturisim c\ a existat o nelini[te pasager\, o clip\ `n care ne-am `ndoit de noi `n[ine. Dar, `n s\pt\m`na urm\toare, la solicitarea noastr\, episcopul a binevoit s\ ne transmit\ lista dactilografiat\ a „erorilor“ pe care pretindea c\ le-am fi comis. Era un document `ntru totul original. Admitem c\ episcopul descoperise `ntr-adev\r patru gre[eli minore. Afirmaser\m, `n mod eronat c\, `n epoca lui Isus, Palestina era `mp\r]it\ `n dou\ provincii. A[a cum prelatul observase `n mod corect, era, de fapt, format\ dintr-o provincie [i dou\ tetrarhii. Spuseser\m [i c\ informa]ia c\ Isus ar fi fost dulgher provine din Evanghelia dup\ Luca. Episcopul avea [i aici dreptate, e vorba de Evanghelia dup\ Marcu. De asemenea, un ze]ar neatent, a c\rui eroare ne sc\pase printre degete, plasase existen]a lui Iulius Africanul `n secolul al treilea `n loc de secolul `ntì; iar un redactor scrisese, probabil din gre[eal\, `n manuscris „cetatea Efes din Grecia“, `n loc de „cetatea greceasc\ Efes“. Efes se afl\, desig ur, `n Asia Minor. ~n aceste patru privin]e, nu puteam dec`t s\ ne recunoa[tem vinov\]ia. Episcopul avea dreptate, c\zuser\m `n gre[eal\ [i se cuvenea s\-i accept\m corecturile. Dar ce era cu celelalte [aptezeci [i cinci de mistific\ri pentru care mass-media, cit`ndu-l pe `naltul prelat, cerea sus [i tare s\ fim tra[i la r\spundere? Efectiv, toate s-au dovedit a nu fi denatur\ri ale faptelor, ci doar erori de interpretare – sau, mai exact, aspecte controversate, pentru c\ modul `n care ar trebui `n]elese este `nc\ obiectul unor dezbateri. Noi „p\c\tuisem“ doar neprivindu-le prin prisma tradi]iilor existente. De exemplu, episcopul listase drept „erori“ o serie de afirma]ii asupra c\rora „se mai poate discuta“, iar explica]iile oferite de noi nu erau „sus]inute de majoritatea speciali[tilor“ – spunea el, referindu-se, bine`n]eles, la cercet\torii tradi]ionali[ti care ì `mp\rt\[eau p\rerile. ~n aceea[i list\ inclusese [i men]ionarea unui text apocrif, pe care el nici nu `l cuno[tea, nici nu `l avea `n biblioteca personal\, cu toate c\ este u[or de procurat, at`t `n edi]ie cartonat\ c`t [i `n edi]ie bro[at\. Cu alte cuvinte, eram gre[eala noastr\ c\ textul lipsea din propria lui bibliotec\. Totodat\, episcopul etichetase drept gre[eal\ o referin]\ care i se p\rea lipsit\ de sens – explica]ia se afla `n primele capitole ale c\r]ii, pe care el nu citise. ~n sf`r[it, noi sus ]ineam

14


c\ „Evangheliile nu s`nt altceva dec`t ni[te documente istorice, ca oricare altele“, iar el considera asta o alt\ eroare. „Nu, a afirmat, s`nt documente unice, prin care ve[tile bune aduse de Hristos ne s`nt redate sub forma unor cronici.“ Orice ar putea `nsemna asta, nu putem fi `ncrimina]i pentru mistificare. Dac\ p\c\tuim cumva, o facem doar prin faptul c\ p\rerea noastr\ despre Evanghelii nu coincide cu a episcopului. Iat\ deci pentru ce anume ne `ncriminase episcopul de Birmingham. ~n lumina celor de mai sus, condamnarea noastr\ pentru „[aptezeci [i nou\ de mistific\ri“ apare ca fiind cel pu]in pueril\, ca s\ nu spunem eronat\. Totu[i, cele mai multe critici venite din partea institu]iei biserice[ti, s`nt, `n esen]\, de aceea[i natur\. ~n cartea noastr\, ne referim la ceea ce este posibil [i probabil din punct de vedere istoric [i, ori de c`te ori faptele s`nt cunoscute, la realit\]i istorice. Criticii no[tri teologi, dintre care cei mai mul]i nu s`nt speciali[ti `n istorie, ne puteau ataca doar din punctul de vedere al credin]ei religioase. Credin]a nu ofer\ cea mai bun\ perspectiv\ asupra istoriei, dar mul]i dintre criticii no[tri nu aveau de ales. Aveau impresia c\ atacasem anumite interese pe care ei se sim]eau obliga]i s\ le apere, apel`nd la argumente oric`t de [ubrede. „Cartea dumneavoastr\ nu s-a bucurat de o primire favorabil\ din partea autorit\]ilor biserice[ti“, puteau s\ ne spun\ acum reporterii de radio [i televiziune [i ar fi fost sinceri – de[i totul era stupid. Ca [i cum lucrurile s-ar fi putut petrece [i altfel. Ca [i cum ar fi fost de a[teptat ca oricare episcop cre[tin s\ spun\ „Ave]i dreptate“ [i s\ ne predea mitra. Eram, de asemenea, blama]i pentru c\ f\cusem specula]ii. Dar noi recunoscusem asta. Am cerut s\ fie luat `n considera]ie faptul c\ declarasem explicit c\ nu era vorba dec`t de ni[te ipoteze, iar ipotezele nu se pot baza dec`t pe ni[te specula]ii. Raritatea informa]iilor demne de `ncredere referitoare la problemele ridicate de Biblie `l oblig\ pe orice cercet\tor al domeniului s\ recurg\ la specula]ii, dac\ nu cumva prefer\ s\ p\streze t\cerea. Desigur, specula]iile nu trebuie f\cute la `nt`mplare, este necesar s\ fie `ncadrate `n contextul informa]iilor istorice existente. Dar ideea este c\ nu po]i dec`t s\ faci presupuneri – s\ interpretezi m\rturiile insuficiente [i de multe ori neclare. Studiile biblice implic\ specula]ia, la fel [i teologia. Evangheliile s`nt documente sumare, ambigue [i adeseori contradictorii. ~n ultimele dou\ mii de ani, oamenii au purtat


15

nu numai discu]ii aprinse, ci [i r\zboaie, f\r\ s\ se pun\ de acord asupra sensului anumitor pasaje. ~n coagularea tradi]iei cre[tine, un singur principiu a fost stabilit definitiv: `n trecut, de c`te ori se confruntau cu una dintre numeroasele ambiguit\]i din scriptur\, autorit\]ile ecleziastice f\ceau specula]ii legate de sensul acesteia. Concluziile la care s-a ajuns astfel, odat\ acceptate, au fost p\strate cu sfin]enie, devenind dogme [i – `n mod eronat – dup\ c`teva secole au ajuns s\ fie considerate fapte do vedite. Dar aceste concluzii nu s`nt c`tu[i de pu]in fapte. S`nt specula]ii [i interpret\ri adunate `ntr-o tradi]ie; [i, permanent, gre[im consider`nd tradi]ia adev\r. Un singur exemplu ar trebui s\ fie suficient pentru a ilustra acest proces. Conform celor patru Evanghelii, Pilat se refer\ la Isus numindu-l „regele iudeilor“ [i o inscrip]ie cu aceast\ titulatur\ este fixat\ de cruce. Dar nu ni s e relateaz\ nimic mai mult. Evangheliile nu povestesc dac\ titulatura este justificat\ sau nu. La un moment dat, `n trecut, cineva pur [i simplu a presupus c\ titlul fusese dat `n b\taie de joc, iar cei mai mul]i dintre cre[tinii de ast\zi accept\, orbe[te, ca dovedit faptul c\ Isus a fost numit astfel `n der`dere. Dar nu exist\ absolut nici o dovad\ `n acest sens. Citind Evangheliile f\r\ nici o idee preconceput\, nu po]i g\si nimic care s\ sugereze c\ titulatura nu ar fi fost folosit\ cu toat\ seriozitatea, c\ nu ar fi fost perfect justificat\. Din punctul de vedere al Evangheliilor, Isus poate s\ fi fost regele evreilor [i s\ fi fost recunoscut ca atare de c\tre contemporanii s\i, inclusiv de Pilat. Doar tradi]ia ne spune c\ nu ar fi a[a. Acest ra]ionament li se pare dubios comentatorilor de ast\zi ai Bibliei numai datorit\ tradi]iei cre[tine. C`nd am sugerat c\ Isus ar fi putut fi, `n realitate, „regele iudeilor“, nu am contrazis faptele, ci numai o veche tradi]ie, un sistem de credin]e `ncet\]enit [i bazat pe interpretarea speculativ\ f\cut\ de cineva. „Nu v\ pute]i dovedi concluziile“, este un alt cap de acuzare ridicat `mpotriva noastr\ de reporteri [i de teologi – ca [i cum s-ar fi a[teptat s\ le oferim o declara]ie dat\ sub jur\m`nt, semnat\ de Isus `nsu[i [i corespunz\tor atestat\ de martori [i de un notar. Bine`n]eles c\ nu ne puteam „dovedi“ concluziile. A[a cum am tot repetat [i subliniat chiar `n carte, am prezentat o simpl\ ipotez\. Dac\ am fi putut s\ o dovedim, nu ar mai fi fost o ipotez\, ar fi fost o realitate; [i nu ar mai fi existat nici o controvers\, ci doar o dezv\luire senza]ional\, un fapt `mplinit. Dar, `n contextul existent, ce ar constitui o „dovad\“ autentic\? Din tot ce ni se relateaz\ `n

16


Noul Testament, poate fi ceva astfel „dovedit“? Evident, r\spu nsul este „nu“. C`nd e vorba de Noul Testament, nimic nu poate fi demonstrat f\r\ drept de apel. Dac\ noi nu ne putem „dovedi“ concluziile, tot a[a nu poate fi dovedit c\ Isus s-a n\scut din fecioar\, c\ a p\[it peste ape, c\ a `nviat din moarte. ~ntr-adev\r, nu putem „dovedi“ nici m\car c\ Isus a fost un personaj istoric. De fapt, numero[i autori de ieri [i de azi au adus argumente conving\toare c\ nu a fost a[a. ~n ultim\ instan]\, problematica „dovezilor“ iese din discu]ie. Dat\ fiind lipsa m\rturiilor, at`t documentare c`t [i arheologice, aproape nimic – sau chiar nimic – legat Isus nu poate fi „dovedit“. Ceea ce au la dispozi]ie majoritatea cercet\torilor este eviden]a, iar „eviden]\“ nu `nseamn\ „dovad\“. C`nd ne referim la studiul Noului Testament, eviden]a nu poate „demonstra“ nimic, poate doar sugera gradul de plauzibilitate al relat\rilor sau probabilitatea, mai mare sau mai mic\, ca acestea s\ corespund\ adev\rului. Aceast\ eviden]\ trebuie studiat\, evaluat\ [i interpretat\ pentru a trage ni[te concluzii demne de `ncredere: de exemplu, c\ o anumit\ succesiune a evenimentelor este mult mai verosimil\ dec`t alta. Dac\ se procedeaz\ astfel, problema se reduce la una de bun-sim] [i de cunoa[tere a condi]iei umane. Este evident mult mai verosimil ca un om s\ se fi c\s\torit, s\ fi procreat [i s\ fi `ncercat s\ c`[tige un tron dec`t s\ fi fost n\scut de o fecioar\, s\ fi mers pe ap\ [i s\ se fi ridicat din mor]i. ~n ciuda afirma]iilor teologilor [i reporterilor, declara]ia de mai sus nu constituie „un atac asupra `ns\[i esen]ei cre[tin\t\]ii [i a etosului cre[tin“. Pentru c\ acestea rezid\ `n `nv\]\turile lui Isus. ~nv\]\turi care, din cele mai multe puncte de vedere, s`nt unice. ~ns\[i exprimarea acestora este „noua `nv\]\tur\“, ele s`nt „ve[tile bune“ destinate umanit\]ii [i s`nt justificate prin ele `nsele. Nu trebuie s\ fie sus]inute de detaliile unei biografii miraculoase [i mai ales nu de acel tip de am\nunte supranaturale care caracterizeaz\ rivalit\]ile dintre divinit\]ile lumii antice. Dac\ `nv\]\turile au nevoie de asemenea detalii, asta conduce la o alt\ concluzie: fie c\ `nv\]\turile au serioase imperfec]iuni, fie c\, ceea ce este mai plauzibil, credin]a cre[tinilor las\ de dorit. Un cre[tin adev\rat ar trebui s\ `n]eleag\ c\ adev\rata `nsemn\tate a lui Isus st\ `n `nv\]\turile pe care s-a str\duit s\ le r\sp`ndeasc\. Iar acestea nu pot fi anulate dac\ se dovede[te c\ au fost elaborate de un om care


17

a fost so] [i tat\. {i nici nu s`nt mai `ntemeiate dac\ provin de la un b\rbat cast. Cei mai mul]i dintre teologii [i clericii de rang `nalt care ne-au criticat erau protestan]i. De fapt, majoritatea erau anglicani, ca episcopul de Birmingham, `n timp ce biserica catolic\ a p\strat t\cerea asupra subiectului. Dar un fost important func]ionar ne-a m\rturisit c\ – de[i nu se va face niciodat\ o declara]ie oficial\ `n acest sens –, la nivele superioare ale ierarhiei catolice, a fost recunoscut\, `n cadru restr`ns, dac\ nu absoluta veridicitate, cel pu]in plauzibilitatea concluziilor noastre. {i, `n timpul unei discu]ii radiodifuzate din cadrul campaniei de promovare din Statele Unite, am evaluat implica]iile c\r]ii `mpreun\ cu dr. Malachi Martin, unul dintre reprezentan]ii de v`rf ai Vaticanului [i un fost membru al Institutului Pontifical. ~n final, concluzia domniei sale a fost c\, din punct de vedere teologic, nu exist\ obiec]ii legate de supozi]ia c\ Isus s-ar fi c\s\torit [i ar fi procreat. Pu]ini dintre istoricii reputa]i au binevoit s\ ne acorde aten]ia lor. ~n lumina unor considera]ii ulterioare, ne-am dat seama c\ acest lucru nu este chiar at`t de surprinz\tor. Savan]ii, ca [i politicienii, s`nt pruden]i. Condamnarea noastr\ definitiv\ ar fi putut genera, `n viitor, o serie de complica]ii – s-ar fi putut `nt`mpla s\ ias\ la iveal\ documente care s\ vin\ `n sprijinul concluziilor noastre. Iar s\ ne sus]in\ ar fi putut fi `nc\ [i mai riscant – se punea problema deplas\rii reputa]iei profesionale `n prima linie a unei controverse poten]ial explozive. ~n concluzie, pentru istorici era mult mai `n]elept s\ se eschiveze, s\ nu-[i fac\ cunoscut\ p\rerea, p\str`nd t\cerea cu sfin]enie sau, dup\ caz, s\ adopte o atitudine condescendent olimpian\, superioar\ [i ironic\. Prin astfel de mijloace, lucrarea noastr\ putea fi minimalizat\ p`n\ la proverbialul statut de furtun\ `ntr-un pahar cu ap\, evit`ndu-se cu abilitate orice confruntare cu materialele pe care le aduce `n discu]ie. Cu toate acestea, c`nd [i c`nd, ne loveam de o `mpotrivire stranie, alimentat\ de `nfrigurata disperare a unui bastion asediat de barbari s\lbatici. Astfel, Marina Warner nu ne-a atacat doar `n Omnibus, ci [i `n recenzia semnat\ de ea `n The Sunday Times (edi]ia londonez\). ~n aceast\ recenzie (care a fost etichetat\ de un comentator drept „cea mai grosolan\ recenzie a anului“, iar un altul a considerat-o, pur [i simplu, isteric\), doamna Warner ne-a criticat

18


cu asprime [i pentru c\ ne-am `ncrezut `n anumite surse de informare `ndoielnice – surse la care, de fapt, noi nici nu apelasem. ~n The Times Literary Supplement , Jonathan Sumption ne-a blamat din acelea[i motive. El a citat, ca exemplu de utilizare a unei surse nedemne de `ncredere, o referin]\ pe care nu [tia c\ o g\sisem chiar `ntr-o lucrare a Marinei Warner. Dr. Sumption ne-a taxat cu o medie de o eroare pe pagin\. C`nd reporterul de la Telegraph l-a rugat s\ men]ioneze c`teva astfel de erori, dr. Sumption a devenit brusc foarte vag. Criticile istorice `ntemeiate de care am avut parte pot fi `ncadrate `n dou\ categorii. Unele, incontestabil valide [i de valoare, ne-au corectat `n ceea ce prive[te anumite aspecte specifice – statistici, date, titluri nobiliare, terminologii [i alte am\nunte `ntr-adev\r eronate, dar care nu afectau argumentele, ipotezele [i concluziile noastre. Au fost totu[i [i istorici care au pus la `ndoial\ metodele noastre generale de abordare a subiectului. Ace[tia au sus]inut c\ nu am procedat „ca la carte“. Comparate cu standardele cercet\rii academice consacrate, metodele noastre nu respectau regulile, erau c`t se poate de neortodoxe, neobi[nuite [i chiar eretice. Nu ]inusem cont de de anumite proceduri [tiin]ifice conservate cu sfin]enie, de precau]ii dogmatice de abordare. Demostrasem astfel, spuneau ei, c\ nu eram dec`t ni[te amatori, ni[te diletan]i care nu prezentau nici o garan]ie [i care nu trebuiau lua]i `n considera]ie. Mai mult, s\v`r[isem infrac]iunea de a nesocoti suveranitatea „exper]ilor“, `nc\lc`ndu-le teritoriul. ~n consecin]\, nu puteam fi privi]i dec`t cu o serioas\ [i `ndrept\]it\ dezaprobare. Studiasem temeinic tehnicile „oficiale“ de cercetare academic\ [i, efectiv, [tiam destul de bine cum s\ le punem `n practic\. Dac\ n-am fi recurs la metodele noastre, ca ei am fi procedat. Nu ne-am str\duit s\ scriem un bestseller, a[a cum credeau, literalmente, fundamentali[tii cre[tini. Totodat\, nu am inten]ionat s\ scriem o carte care s\ li se adreseze, `n exclusivitate, speciali[tilor – [i care ar fi putrezit pe rafturil e bibliotecilor. Dimpotriv\, am dorit ca, f\r\ s\ compromitem integritatea lucr\rii noastre, aceasta s\ fie accesibil\ marelui public. (La urma urmelor, aveam de spus o poveste foarte interesant\ [i nu am vrut s \ o transform\m `ntr-o comunicare seac\, ci `ntr-o istorisire captivant\.) Am f\cut eforturi pentru ca cercetarea noastr\ s\ respecte cele mai riguroase criterii. Dar am


19

decis s\-i prezent\m rezultatele sub forma unei lecturi c`t se poate de antrenante. ~n ultim\ instan]\, modul nostru de lucru a fost dictat de cu totul al]i factori, mult mai importan]i. De fapt, a fost impus de specificul subiectului abordat. Materialul nostru documentar a acoperit un spectru diversificat, de mare anvergur\, `n ceea ce prive[te provenien]a, tipul [i cronologia. Am fost nevoi]i s\-l sintetiz\m `ntr-o succesiune coerent\ de informa]ii, de la Noul Testament p`n\ la o societate pe jum\tate secret\ din Europa zilelor noastre [i de la Evanghelii [i de la legendele Graalului p`n\ la reportajele de actualitate din ziarele contemporane. Pentru o astfel de `ntreprindere, tehnicile academice de lucru erau extrem de inadecvate. Necesitatea interconect\rii aspectelor at`t de diversificate ale subiectului atacat ne-a obligat s\ adopt\m [i s\ perfec]ion\m un mod de abordare comprehensibil, bazat mai degrab\ pe sinteze dec`t pe tradi]ionalele analize. (Aceast\ abordare este explicat\ pe larg chiar `n carte, `n subcapitolul „Nevoia de a sintetiza“.) O astfel de tehnic\ a fost bine-venit\ mai ales din cauz\ c\ metodele tradi]ionale `[i demonstraser\ deja ineficien]a `n ceea ce prive[te cercetarea unor domenii at`t de vaste precum cele acoperite de materialul nostru. ~n plus, investiga]iile noastre p\trundeau `n sfere care, `n cercurile academice, erau considerate suspecte. Orice perioad\ a unei epoci trecute ai examina, este imposibil s\ nu `nt`lne[ti o serie de aparente anomalii – incidente, fenomene, grupuri sau indivizi care `]i atrag aten]ia asupra lor, dar care las\ impresia c\ nu s-ar `ncadra `n fluxul acceptat al evenimentelor istorice. C`nd s`nt confrunta]i cu astfel de evenimente, istoricii cei mai ortodoc[i prefer\ s\ le ignore, s\ le exclud\, consider`ndu-le anomalii ocazionale, periferice, neesen]iale. De aceea Nostradamus, de exemplu, are statutul unui personaj straniu, dar irelevant, [i nu i se acord\ suficient\ aten]ie c`nd se studiaz\ istoria Fran]ei din secolul al [aisprezecelea. ~n acela[i mod s`nt tratate majoritatea problemelor referitoare la Ordinul Cavalerilor Templieri, care apar doar ca note de subsol `n relat\rile despre cruciade. Prin `ns\[i specificul lor, societ\]ile secrete ì pun adesea `n `ncurc\tur\ pe istorici; neav`nd inten]ia s\-[i m\rturiseasc\ ignoran]a, ace[tia prefer\ s\ minimalizeze importan]a subiectului. Francmasoneria – pentru a cita un singur astfel de exemplu – este de o importan]\ vital\ pentru tot ce ]ine de aspectele sociale, psihologice, culturale

20


[i politice ale istoriei Europei din secolul al optsprezecelea, ca [i pentru `ntemeierea Statelor Unite; cu toate acestea, majoritatea manualelor nici m\car nu o pomenesc. Multe dintre cele mai importante evenimente istorice nu se reg\sesc `n documentele existente. Pare s\ fie o tactic\ implicit\ – tot ceea ce nu este complet [i satisf\c\tor atestat se consider\ irelevant [i, `n consecin]\, nu merit\ s\ fie luat `n discu]ie. P`n\ nu demult, rozicrucienii din secolul al [aptesprezecelea nu erau lua]i `n seam\, fiind considera]i o sect\ de lunatici; iar spectrul disciplinelor cunoscute sub apelativul „ezoterice“ – astrologia, alchimia, Cabala, tarotul, numerologia [i geometria sacr\ – erau, de asemenea, etichetate ca nesemnificative [i puse sub interdic]ie. ~n prezent, datorit\ activit\]ii desf\[urate de regretata Frances Yates, de colegii s\i de la Warburg Institute, asemenea subiecte pot fi privite `n perspectiv\ [i astfel ele devin `ntr-adev\r importante. Misterio[ii [i evazivii rozicrucieni pot fi acum percepu]i ca av`nd un rol crucial `n desf\[urarea evenimentelor care au condus la declan[area R\zboiului de Treizeci de Ani [i la `ntemeierea Societ\]ii Regale din Anglia. Iar disciplinele ezoterice nu mai s`nt considerate simple ciud\]enii cu vagi tangen]e la istoria occidental\, ci o cheie vital\ pentru `n]elegerea Epocii Rena[terii. Oricum, aceste „abera]ii“ se `ncadeaz\ `n curentul principal al istoriei mai bine dec`t subiectele de obicei etichetate ca atare. O mare parte dintre materialele folosite de noi erau, din punct de vedere academic, suspecte de „ezoterism“ sau de un pretins rozicrucianism, motiv pentru care numai c`]iva istorici le-au luat `n discu]ie. Existau pu]ine c\r]i demne de `ncredere [i foarte pu]ine conexiuni relevante fuseser\ f\cute. Am fost deci for]a]i s\ des]elenim noi terenuri, confrunt`ndu-ne cu anomaliile [i chiar reconsider`ndu-le cu suficient\ flexibilitate, `n urma unei abord\ri comprehensive. A fost necesar s\ stabilim conexiuni noi, s\ g\sim adev\ratele leg\turi c\tre domenii ast\zi uitate, s\ readucem anumite subiecte tabu la statutul lor ini]ial. {i a trebuit s\ cercet\m lucr\rile unor scriitori oculti[ti [i mistici [i s\ le plas\m `n adev\ratul lor cadru istoric, dar f\r\ a ne l\sa atra[i `n capcanele destinate credulilor. A[adar, modul nostru de abordare a materialului cercetat a fost impus chiar de acesta: de necesitatea de a fi sintetizat, de a investiga [i integra `n istoria cunoscut\ „anomaliile“ pe care, de obicei, istoricii tradi]ionali[ti le ignor\. De aceea nu am fost surprin[i c\


21

ace[ti istorici au pus la `ndoial\ stilul nostru de lucru. Dar este demn de subliniat, nu doar ca o coinciden]\, c\ cele mai favorabile reac]ii fa]\ de cartea noastr\ au venit din partea personalit\]ilor vie]ii literare – de exemplu de la scriitori ca Anthony Burgess sau Anthony Powell [i Peter Vansittart. Spre deosebire de istoricul profesionist, romancierul este familiarizat cu modul `n care noi am tratat subiectul. El `nsu[i sintetizeaz\ diferite materiale pentru a face conexiuni mai flexibile dec`t cele men]ionate `n mod explicit `n documente. El [tie c\ istoria nu se reduce doar la faptele intrate `n cronici, ci adesea poate fi descoperit\ `n zone mult mai pu]in palpabile – `n realiz\rile `n plan cultural, `n mituri, legende [i tradi]ii, `n tr\irile psihice ale personalit\]ilor [i chiar ale oamenilor simpli. Pentru un romancier, cunoa[terea nu se `mparte `n compartimente rigid demarcate, nu exist\ nici tabuuri, nici „subiecte r\u famate“. Pentru el, istoria nu este `nghe]at\, perioadele [i epocile nu s`nt blocuri de piatr\ precis delimitate, pentru ca fiecare s\ poat\ fi izolat\ [i supus\ c`te unui experiment de laborator riguros controlat. Istoria este, dimpotriv\, un proces fluid, organic [i dinamic, prin care psihologia, sociologia, politica, artele [i tradi]ia se `ntrep\trund `ntr-o aceea[i unic\ ]es\tur\. Viziunea noastr\, `nrudit\ cu a romancierului, a fost aceea care ne-a c\l\uzit de-a lungul str\daniilor de a ne duce cartea la bun sf`r[it. Poate c\ am pus prea mult accentul pe reac]iile ostile la cartea noastr\. Au existat [i reac]ii favorabile, venite de la recenzen]i, de la reporterii din mass-media [i din r`ndurile publicului larg. Aceste reac]ii favorabile [i categoria de interese pe care le reflect\ s`nt extrem de diferite `n Marea Britanie fa]\ de Statele Unite. ~n America, aten]ia s-a concentrat pe ultimele patru capitole ale c\r]ii, capitolele referitoare la Isus, „dinastia Graalului“, originea cre[tinismului [i istoria bisericii timpurii. Pentru publicul american, cel mai important aspect al c\r]ii pare s\ fie dezbaterea asupra cre[tinismului [i implica]iile pe care le pot avea teoriile noastre. Pe parcursul circuitului de promovare `ntreprins `n Statele Unite am descoperit un public viu [i entuziast, gata s\ discute multe dintre adev\rurile religioase considerate `nainte ca imuabile. Mul]i erau fascina]i de procedura birocratic\ prin care anumite lucr\ri au fost inserate `n Noul Testament, iar altele au fost excluse. {i era bine primit\ dezv\luirea noastr\ referitoare la faptul c\ Noul Testament

22


este mai pu]in un tablou al }\rii Sfinte `n timpul lui Isus c`t o imagine a valorilor [i atitudinilor bisericii din secolul al patrulea. ~n plus, argumentele noastre au fost `nsu[ite imediat de feministele din America, ele `n]eleg`nd rapid implica]iile celor spuse de noi, implica]ii considerabile asupra unor probleme contemporane extrem de controversate, precum celibatul preo]ilor [i rolul femeii `n biseric\ [i `n societate. Fusesem con[tien]i de aceste implica]ii, dar eram surprin[i de buna primire f\cut\ de mi[carea feminist\. ~n Marea Britanie, situa]ia era oarecum diferit\. Controversele legate de Isus s-au aprins [i s-au stins imediat. Ce a r\mas a fost interesul de lung\ durat\ `n latura istoric\ ale lucr\rii noastre, aspect `n general ignorat `n Statele Unite. Interesul britanicilor s-a concentrat asupra unor subiecte precum cavalerii templieri [i cruciadele, erezia catar\, rozicrucianismul [i francmasoneria, ca [i asupra unor aspecte culturale, cum ar fi semnifica]ia lui Poussin [i a altor personalit\]i artistice sau criptografia, descifrarea codurilor [i a cifrurilor, des `nt`lnit\ `n lucrare. Iar cele trei filme produse la BBC st`rniser\ deja `n r`ndurile publicului televiziunii britanice interesul asupra misterului de la Rennes-le-Château. Fiecare dintre subiectele de mai sus ar fi putut furniza material pentru o carte. {i este loc [i se simte nevoia scrierii acestor c\r]i pentru fiecare subiect `n parte [i, a[a cum am tot spus `n interviuri, consider\m c\ lucrarea noastr\ doar deschide drumul. Dincolo de toate celelalte teme, trei r\m`n de cel mai mare interes: misterul de la Rennes-le-Château; „dinastia Graalului“ sau leg\tura de s`nge; [i Prioria din Sion, aceast\ societate secret\ care, din Evul Mediu [i p`n\ azi, a avut un rol central `n povestea noastr\. Consider\m c\ lucrarea noastr\ a amorsat suficient fiecare din aceste trei teme. ~n timpul lunilor care au trecut de la apari]ia c\r]ii, am primit numeroase scrisori, ne-am `nt`lnit cu numeroase persoane [i am ob]inut noi informa]ii relevante [i valoroase. De la apari]ie, cel pu]in un lucru este clar: cartea noastr\ este numai un preludiu, doar deschide drumul. Dac\ noi o s\ mai abord\m sau nu aceste subiecte, este greu de spus, iar subiectul este departe de a fi fost epuizat.

Prefa]\ ~n 1969, `n drum spre Cévennes, unde trebuia s\-mi petrec concediul `n acea var\, am cump\rat, cu totul `nt`mpl\tor, o carte. Le Trésor Maudit (Comoara blestemat\), de Gérard de S ède, era o carte din zona enigmelor dezv\luite: o poveste u[uric\, dar antrenant\, un amalgam de fapte istorice, mister autentic [i presupuneri. A[a cum se `nt`mpl\ de obicei cu astfel de lecturi, dup\ vacan]\ a[ fi dat-o uit\rii, dac\ nu a[ fi fost frapat de o omisiune ciudat\ [i greu de ignorat. Comoara „blestemat\“ despre care era vorba p\rea s\ fi fost descoperit\ `n anii 1890 de un preot de ]ar\ care descifrase ni[te documente criptate, dezgropate `n biserica `n care slujea. De[i erau reproduse textele a dou\ dintre aceste documente, „mesajele secrete“ care se ascundeau `n spatele lor nu erau publicate. Ca urmare, mesajele se pierduser\ din nou. Totu[i, am descoperit c\, `n urma unui studiu relativ superficial al celor cuprinse `n carte, cel pu]in unul dintre mesajele t\inuite ie[ea la iveal\. Nu aveam dubii asupra faptului c\ [i autorul `l descifrase. Nu ar fi putut scrie cartea dac\ [i-ar fi aruncat asupra documentelor doar o privire superficial\. Deci nu avea cum s\ nu afle ceea ce descoperisem eu `nsumi. ~n plus, mesa jul era exact tipul de citat care intrig\, sporind astfel cifra v`nz\rilor unei c\r]i de succes. De ce Gérard de S ède nu `l publicase oare? ~n timpul lunilor care au urmat, at`t stranietatea povestirii, c`t [i posibilitatea ca ea s\ fi fost punctul de pornire spre alte descoperiri, o readuceau, din c`nd `n c`nd, `n g`ndurile mele. Atrac]ia pe care o exercita asupra mea era similar\ cu aceea a unui joc incitant de cuvinte `ncruci[ate – la care se ad\uga curiozitatea st`rnit\ de t\cerea autorului. Deoarece `ntrez\ream noi `n]elesuri care p\reau s \ fie ascunse pe mai multe niveluri `n spatele acelor documente, am

24


`nceput s\-mi doresc s\ pot dedica cercet\rii enigmei din Rennes-le-Château ceva mai mult dec`t ni[te momente furate din timpul meu de lucru ca scenarist pentru televiziune. De aceea, spre sf`r[itul toamnei anului 1970, i-am prezentat povestea, ca pe un posibil subiect de documentar, lui Paul Johnstone, produc\torul executiv al serialului istoric [i arheologic Chronicle, realizat de BBC. Paul a `ntrev\zut perspective tentante, a[a c\ am fost trimis `n Fran]a, ca s\ discut cu autorul c\r]ii [i s\ analizez posibilit\]ile de realizare a unui scurt-metraj. ~n acela[i an, `n timpul s\rb\torilor de Cr\ciun, m-am `nt`lnit cu de S ède la Paris. Chiar de la prima `ntrevedere, i-am pus `ntrebarea care nu-mi d\dea pace de mai bine de un an. „De ce nu a]i publicat mesajul ascuns `n pergamente?“ Replica lui m-a uluit: „Care mesaj?“ Nu-mi venea s\ cred c\ nu avea habar de existen]a acelui mesaj at`t de u[or de descifrat. De ce `ncerca s\ se eschiveze? Brusc, am devenit eu `nsumi reticent, lipsit de dorin]a de a dezv\lui `ntocmai ceea ce descoperisem. ~n urm\toarele minute, ne-am tatonat unul pe cel\lalt p`n\ c`nd a devenit evident faptul c\ mesajul ne era cunoscut am`ndurora. Mi-am repetat `ntrebarea: „De ce nu l-a]i publicat?“ De data asta r\spunsul lui a fost bine chibzuit: „Am considerat c\ oamenii de talia dumneavoastr\ vor prefera s\ `l descifreze singuri [i s\ `l p\streze pentru ei `n[i[i“. Replica aceea, tot at`t de criptic\ precum misterioasele hrisoave ale preotului, a fost primul indiciu clar c\ enigma din Rennes-le-Château avea s\ se dovedeasc\ a fi mult mai mult dec`t o simpl\ poveste despre comori ascunse. ~n prim\vara anului 1971, am `nceput s \ preg\tesc, `mpreun\ cu regizorul Andrew Maxwell-Hyslop, un film din seria Chronicle. Trebuia s\ fie un doar un episod de dou\zeci de minute dintr-un program tip magazin. Dar, `n timp ce lucram, de S ède a `nceput s\ ne furnizeze noi informa]ii. Mai `ntì a adus textul complet al unui mesaj cifrat de o importan]\ major\, referitor la pictorii Poussin [i Teniers. Mi s-a p\rut fascinant. Codul folosit era incredibil de complex. Ni s-a povestit c\ fusese „spart“, cu ajutorul computerelor, de speciali[tii din Serviciul de Decodific\ri al Armatei Franceze. Am studiat eu `nsumi meandrele cifrului [i am ajuns la concluzia c\ explica]ia care ni se oferise era cel pu]in suspect\. Mi-am verificat supozi]iile apel`nd la ajutorul exper]ilor `n codificare din Serviciul de Spionaj Britanic. {i ei mi-au dat dreptate: „Un computer nu


25

poate rezolva problema, datele s`nt insuficiente“. Codul era de nedescifrat f\r\ o cheie pe care cineva, c`ndva, trebuie s\ o fi avut. Apoi, acela[i de S ède a aruncat o a doua bomb\. Ne-a anun]at c\ fusese descoperit un morm`nt care sem\na cu cel reprezentat `n faimosul tablou al lui Poussin, Les Bergers d ’ Arcadie (P\storii din Arcadia). {i a promis s\ ne pun\ la dispozi]ie fotografiile acestuia imediat ce „avea s\ intre `n posesia lor“. ~ntr-adev\r, le-am primit peste doar c`teva zile [i atunci ne-a fost clar c\ filmule]ul nostru despre un mister de importan]\ local\ `ncepea s\ capete conota]ii nea[teptate. Paul a decis s\-l abandoneze [i ne-am asumat obliga]ia de a realiza un film Chronicle integral. Astfel aveam mai mult timp pentru cercet\ri [i, totodat\, mai mult timp de emisie pentru a prezenta toat\ povestea. Iar difuzarea a fost am`nat\ p`n\ `n prim\vara anului urm\tor. Filmul The Lost Treasure of Jerusalem? (Tezaurul pierdut al Ierusalimului?) a fost transmis `n februarie 1972 [i a provocat reac]ii puternice. Am realizat c\ d\dusem peste un subiect de mare interes – nu numai pentru mine, ci [i pentru un public foarte larg. Erau necesare noi cercet\ri, mult mai riguroase. Se punea problema realiz\rii unei a doua p\r]i a filmului. ~n 1974 aveam o mul]ime de materiale noi [i Paul l-a desemnat pe Roy Davies ca produc\tor al celui de-al doilea film din ciclul Chronicle, The priest, the Painter and the Devil (Preotul, pictorul [i diavolul). ~nc\ o dat\, reac]ia publicului a demonstrat c`t de mult `nfl\c\rase povestea imagina]ia spectatorilor. Dar povestea devenise deja at`t de complex\ [i ramifica]iile sale se `ntinseser\ at`t de departe `nc`t o cercetare detaliat\ dep\[ea posibilit\]ile unei singure persoane. Ap\ruser\ prea multe conexiuni care trebuiau urm\rite. Cu c`t m\ axam mai mult pe una dintre direc]iile investiga]iei, cu at`t deveneam mai con[tient de marea mas\ de materiale pe care le neglijam. ~n aceast\ con junctur\ d escurajant\, [ans a, care mai `ntì `mi pusese `nt `mpl\tor totul `n c`rc\, a avut grij\ s\ nu m\ pr\bu[esc sub greutatea ei. ~n 1975 am avut marele noroc de a-l `nt`lni pe Richard Leigh la ni[te cursuri de var\ la care ]ineam am`ndoi prelegeri legate de diverse aspecte ale literaturii. Richard este romancier [i autor de proz\ scurt\, absolvent al unor cursuri pos tuniversitare de literatur\ comparat\ [i un foarte bun cunosc\tor al istoriei, filozofiei, psihologiei [i al disciplinelor ezoterice. Lucra de c`]iva ani ca lector universitar `n Canada, Statele Unite [i Marea Britanie.

26


C`t au durat acele cursuri, am petrecut multe ore abord`nd subiecte de interes comun. Eu am adus `n discu]ie cavalerii templieri, care, pe fundalul enigmei de la Rennes-le-Château, jucau un rol important. Spre `nc`ntarea mea, am descoperit c\ el aprofundase temeinic studiul istoriei misteriosului ordin al c\lug\rilor-r\zboinici, care ì captase de mult aten]ia. Dintr-o singur\ lovitur\, am sc\pat de luni `ntregi de munc\ pe care le crezusem a[ternute `naintea mea. Richard putea r\spunde la majoritatea `ntreb\rilor mele [i era la fel de intrigat ca mine de o serie de aparente anomalii pe care le scosesem la lumin\. {i, cu mult mai important, era fascinat de proiectul de cercetare pe care eu `l demarasem [i c\ruia el ì sesiza toate semnifica]iile. S-a oferit s\ m\ ajute `n l\murirea aspectelor legate de templieri. {i tot el l-a cooptat pe Michael Baigent, un licen]iat `n psihologie care tocmai renun]ase la o carier\ de fotoreporter de succes pentru a-[i putea dedica tot timpul studiului templierilor, cu inten]ia de a finaliza un proiect cinematografic. Oric`t de mult a[ fi c\utat, nu a[ fi reu[it s\-mi g\sesc coechipieri at`t de competen]i [i de care s\ m\ simt at`t de apropiat datorit\ afinit\]ilor noastre comune. Dup\ anii `n care muncisem singur, m\ re`nsufle]ea apari]ia nea[teptat\ a altor dou\ min]i care se alaturau proiectului meu. Primul rezultat palpabil al colabor\rii noastre a fost cel de-al treilea film Chronicle despre Rennes-leChâteau, The Shadow of the Templars (Umbra templierilor), produs de Roy Davies `n 1979. Cercet\rile destinate realiz\rii peliculei ne-au adus, p`n\ la urm\, fa]\ `n fa]\ cu e[afodajul pe care se ridicase misterul din Rennes-le-Château. Dar `n scenariu nu am putut include dec`t aluzii la ceea ce tocmai `ncepusem s\ deslu[im. Dincolo de cele prezentate publicului, se afla ceva mult mai senza]ional, mai semnificativ [i a c\rui importan]\ dep\[ea tot ce ne imaginasem c`nd `ncepusem s\ cercet\m „mica enigm\ interesant\“ legat\ de descoperirea f\cut\ de un preot `ntr-un sat de munte. ~n 1972, `ncheiam primul film spun`nd: „Ceva extraordinar a[teapt\ s\ fie descoperit... [i asta se va `nt`mpla `ntr-un viitor destul de apropiat“. Cartea de fa]\ descrie nu numai acel „ceva“, ci [i modul neobi[nuit `n care a fost descoperit. HENRY LINCOLN 17 ianuarie 1981

Principalele locuri investigate `n Fran]a

P A RT E A ~ N T ~ I

MISTERUL

CAPITOLUL 1

C\tunul misterios La `nceput, am crezut c\ ne confruntam cu un mister de importan]\ strict local\ – unul incitant, f\r\ `ndoial\, dar a c\rui semnifica]ie era minor\ [i care nu putea st`rni nici un fel de interes `n afara grani]elor unui s\tuc din sudul Fran]ei. Am avut impresia c\ acea tain\, de[i `nc`lcit\ `n multe i]e fascinante ale istoriei, era de interes `n primul r`nd academic. Ne-am `nchipuit c\ investiga]iile noastre ar fi putut ajuta la clarificarea anumitor aspecte ale istoriei Occidentului, nu c\ urmau s\ le rescrie pe de-a-ntregul. {i nici m\car nu am visat c\ ceea ce urma s\ descoperim ar fi putut trezi interesul contemporanilor no[tri – [i `nc\ un interes fulminant. La `nceputul investiga]iilor, ne-ar fi fost greu s\ definim obiectul cercet\rilor noastre. Nu aveam nici o teorie, nu porneam de la nici o ipotez\, nu puteam preciza ce anume vroiam s\ demonstr\m. Pur [i simplu, `ncercam s\ g\sim o explica]ie pentru o enigm\ bizar\, dar lipsit\ de importan]\, de la sf`r[itul secolului al nou\sprezecelea. Nu [tiam unde trebuia s\ ajungem, dar dovezile pe care le adunam – fiecare fiind `n perfect\ concordan]\ cu cele ce o precedau – ne conduceau, pas cu pas, parc\ prin propria lor voin]\, c\tre un anume rezultat. Investiga]ia noastr\ – pentru c\ a fost vorba `ntr-adev\r de o investiga]ie – a pornit de la o poveste mai mult sau mai pu]in lipsit\ de complica]ii. La o prim\ privire, aceasta nu era prea diferit\ de celelalte „pove[ti cu comori“ sau „mistere nerezolvate“ care nu lipsesc din folclorul [i din legendele specifice fiec\rei zone rurale. Una dintre versiunile ei fusese chiar publicat\ `n Fran]a [i st`rnise

32


`ntr-o oarecare m\sur\ interesul, dar – dup\ c`te [tiam noi la acel moment – nu i se acordase o importan]\ deosebit\. ~ns\ era o versiune `n care existau destule erori – dup\ cum aveam s\ afl\m mai t`rziu. Vom `ncepe prin a reda povestea `n forma `n care am auzit-o prima oar\, adic\ a[a cum a fost publicat\ `n anii 1960. 1

Rennes-le-Château [i Bérenger Sauni ère ~ntr-un c\tun din Fran]a, numit `n Rennes-le-Château, a sosit, la 1 iunie 1885, un nou preot paroh. Numele preotului era Bérenger Saunière.2 Era un b\rbat de treizeci [i trei de ani, chipe[, robust, energic [i, dup\ toate aparen]ele, extrem de inteligent. Nu cu mult timp `n urm\, `n seminar fiind, p\ruse s\ aib\ `nainte o carier\ clerical\ promi]\toare. Cu certitudine, era destinat unui loc mult mai important dec`t un sat izolat printre dealurile r\s\ritene de la poalele Pirineilor. Cu toate acestea, la un moment dat, c\zuse `n dizgra]ie. Nu se [tie cu ce anume gre[ise, dar e limpede c\ `[i z\d\rnicise toate planurile de avansare. Dorind probabil s\ se descotoroseasc\ definitiv de el, superiorii s\i `l numiser\ paroh `n Rennes-le-Château. Pe atunci, acel c\tun situat pe o pant\ abrupt\, la patruzeci de kilometri de Carcassonne, avea doar dou\ sute de locuitori. Oricine altcineva s-ar fi considerat exilat pe via]\ `ntr-un loc `ndep\rtat, lipsit de perspective, departe de confortul oferit de civiliza]ia timpului s\u, de tot ce ar fi putut stimula o minte ager\ [i iscoditoare. Era, f\r\ `ndoial\, o lovitur\ dat\ ambi]iilor lui Saunière. Totu[i, existau c`teva compensa]ii. Regiunea aceea era locul s\u de ba[tin\, Sauni ère se n\scuse [i crescuse `n satul Montazels, aflat doar la c`]iva kilometri dep\rtare. A[adar, oric`te defecte ar fi avut Rennes-le-Château, se sim]ea acolo ca acas\, `nconjurat de toate cele care ì fuseser\ familiare `n copil\rie. ~ntre 1885 [i 1891, venitul anual lui Saunière se ridica, `n franci, la echivalentul a [ase lire sterline. Nu era bogat, dar c`[tiga cam c`t era de a[teptat pentru un preot de ]ar\ din Fran]a ultimelor decenii ale secolului al nou\sprezecelea. Din aceast\ sum\ [i din darurile primite de la enoria[i `[i putea asigura supravie]uirea, dar nu-[i putea permite nici o extravagan]\. Dup\ toate aparen]ele, `n acest r\stimp de [ase ani a dus o via]\ pl\cut\ [i lini[tit\. A v`nat `n mun]ii `n care se n\scuse [i a


33

pescuit `n apele pe care le [tia din primii ani ai vie]ii. A citit cu l\comie, [i-a perfec]ionat latina, a `nv\]at greaca, a `nceput s\ studieze ebraica. A angajat-o ca menajer\ pe Marie Denarnaud, o ]\r\ncu]\ de optsprezece ani, care i-a devenit confident\ [i i-a fost al\turi p`n\ la sf`r[itul zilelor. I-a f\cut, cu regularitate, vizite prietenului s\u, abatele Henri Boudet, preot `n Rennes-les-Bains, satul al\turat. {i, sub tutela acestui Boudet, s-a implicat `n istoria agitat\ a regiunii – o istorie ale c\rei vestigii erau permanent prezente `n jurul s\u. De exemplu, la doar c`]iva kilometri spre sud-est fa]\ de Rennes-le-Château, se contureaz\ un alt pisc, Bézu, acoperit de ruinele unei fort\re]e medievale, care a fost c`ndva un pretorat al cavalerilor templieri. Pe un al treilea pisc, la circa doi kilometri c\tre est fa]\ de Rennes-le-Château, se afl\ ruinele castelului Blanchefort, care i-a apar]inut, din mo[i-str\mo[i, lui Bertrand de Blanchefort, al patrulea mare maestru al Cavalerilor Templieri, cel care a condus acest faimos ordin la mijlocul secolului al doisprezecelea. Rennesle-Château [i `mprejurimile se aflau pe vechiul drum al pelerinilor, care pornea din Nordul Europei pentru a ajunge `n Spania, la Santiago de Compostela. {i toat\ regiunea era b`ntuit\ de legende [i de ecourile unui spectaculos trecut tumultuos, adeseori `ns`ngerat. Saunière dorea de mai mult timp s\ restaureze biserica satului Rennes-le-Château. Consacrat Mariei Magdalena `n 1059, edificiul d\r\p\nat `n timp fusese construit pe funda]ia unei [i mai vechi construc]ii vizigote, dat`nd din veacul al [aselea. Nu e de mirare c\, la sf`r[itul secolului al nou\sprezecelea, se afla `ntr-o stare at`t de proast\ `nc`t p\rea de nerecuperat. ~n 1891, `ncurajat de prietenul s\u Boudet, parohul s-a `ncumetat s\ fac\ ni[te repara]ii modeste, cu o mic\ sum\ de bani `mprumutat\ din rezervele satului. ~n timpul lucr\rilor, a `ndep\rtat piatra altarului, care era sprijinit\ pe doi pila[tri arhaici, din vremea vizigo]ilor. Unul dintre ace[tia s-a dovedit a fi gol pe din\untru [i, `n interiorul lui, preotul a descoperit patru pergamente p\strate `n tuburi de lemn, sigilate. Se spune c\ dou\ dintre ele con]ineau genealogii, una dat`nd din 1244, cealalt\ din 1644. Celelalte dou\ documente p\reau s\ fi fost redactate pe la 1780 de abatele Antoine Bigou, unul dintre cei care `l precedaser\ pe Sauni ère ca preot `n Rennes-le-Château. ~ns\ Bigou fusese [i capelanul personal al nobilei familii Blanchefort care, `n zorii Revolu]iei Franceze, se num\ra `nc\ printre cele mai importante familii de latifundiari din regiune.

34


La prima vedere, pergamentele din vremea lui Bigou par s\ con]in\ texte sacre `n limba latin\, fragmente din Noul Testament. Cel pu]in asta este prima impresie. ~ns\, pe unul dintre ele, cuvintele nu s`nt desp\r]ite de spa]ii [i au fost inserate o serie de litere cu totul de prisos. Iar pe al doilea r`ndurile s`nt trunchiate, parc\ la `nt`mplare – uneori chiar `n mijlocul unui cuv`nt –, `n timp ce este u[or de observat c\ anumite litere s`nt scrise mai sus dec`t celelalte. ~n realitate, aceste pergamente con]in o `n[iruire de mesaje foarte ingenios cifrate. Unele dintre ele s`nt extrem de complexe [i de imprevizibile, pun `n `ncurc\tur\ chiar [i un computer [i nu pot fi descifrate f\r\ cheia potrivit\. Descifrarea care urmeaz\ a ap\rut `ntr-o lucrare dedicat\ de un francez satului Rennes-le-Château [i `n dou\ dintre filmele despre acest subiect realizate de noi pentru BBC: BERGERE PAS DE TENTATION QUE POUS SIN TENIERS GARDENT LA CLEF; PAC DCLXXXI PAR LA CROIX ET CE CHEVAL DE DIEU J’ACHEVE CE DAEMON DE GARDIEN A MIDI POMMES BLEUES (CIOB|NI}| NICI O ISPIT| C| POUSSIN TENIERS DE}INE CHEIA; PACE 681 PRIN CRUCE {I ACEST CAL AL LUI DUMNEZEU EU DES|V~R{ESC «sau DISTRUG» ACEST DEMON AL PROTECTORILOR LA AMIAZ| MERE ALBASTRE)

Dar, dac\ dificultatea unora dintre cifruri este descurajant\, altele s`nt extrem, chiar flagrant, de simple [i sar `n ochi. ~n cel de-al doilea pergament, de exemplu, literele scrise mai sus dec`t celelalte, citite la r`nd, alc\tuiesc un mesaj coerent. A DAGOBERT II ROI ET A SION CE TRESOR ET IL EST LÀ MORT (ACEASTA COMOAR| APAR}INE REGELUI DAGOBERT AL II-LEA {I SIONULUI {I EL ESTE ACOLO MORT)

De[i mesajele de acest gen trebuie s\ fi fost pe `n]elesul preotului, este greu de crezut c\ putea descifra codurile mai complexe. Dar el a realizat c\ d\duse peste ceva extrem de important [i, dup\ ce a ob]inut aprobarea primarului satului, i-a ar\tat cele descoperite superiorului s\u, episcopul din Carcassonne. C`t de multe a `n]eles episcopul, nu se [tie. Dar Sauni ère a fost trimis imediat la Paris, pe


35

cheltuiala episcopului, cu ordinul de a duce pergamentele unor importante autorit\]i biserice[ti. Printre acestea se num\rau abatele Bieil, directorul general al Seminarului Saint Sulpice, [i nepotul s\u Émile Hoffet. La vremea aceea, Hoffet `[i des\v`r[ea preg\tirea preo]easc\. De[i nu cu mult trecut de dou\zeci de ani, avea deja reputa]ia unui erudit, mai ales `n ceea ce prive[te lingvistica, criptografia [i paleografia. ~n ciuda voca]iei sale pastorale, se [tia c\ era interesat de ezoterism [i c\ avea rela]ii cordiale cu diverse grupuri de orientare ocult\, cu secte [i cu societ\]ile secrete care `mp`nzeau capitala Fran]ei. Ajunsese astfel s\ p\trund\ `ntr-un cerc cultural ilustru, din care f\ceau parte at`t litera]i ca Stéphane Mallarmé [i Maurice Maeterlinck, c`t [i compozitori precum Claude Debussy. Printre cuno[tin]ele sale se num\ra, de asemenea, Emma Calvé, care, la vremea apari]iei lui Sauni ère, tocmai revenise `n ]ar\ dup\ o serie de spectacole de succes la Londra [i Windsor. Ca div\, Emma Calvé era Maria Callas a acelor timpuri. Pe de alt\ parte, era [i una dintre marile preotese ale culturii ezoterice pariziene [i avea leg\turi amoroase cu mai mul]i oculti[ti influen]i. Dup\ ce s-a prezentat la Bieil [i Hoffet, Sauni ère a petrecut trei s\pt\m`ni `n Paris. Nu se [tie ce s-a `nt`mplat `n timpul `nt`lnirii sale cu cei doi clerici. Dar ce se [tie este c\ preotul de ]ar\ a fost imediat [i c\lduros primit `n cercul select frecventat de Hoffet. S-a afirmat chiar [i c\ ar devenit amantul Emmei Calvé. S-a b`rfit pe seama leg\turii lor amoroase [i o cuno[tin]\ a c`nt\re]ei a descris-o ca fiind „obsedat\“ de preot. ~n orice caz, `ntre cei doi a existat o prietenie trainic\. ~n anii care au urmat, ea l-a vizitat adesea la Rennes-leChâteau, acolo unde, pe st`ncile din `mprejurimi, s-au putut deslu[i, p`n\ nu demult, romantice inimioare scrijelite cu ini]ialele lor. ~n timpul [ederii sale la Paris, Sauni ère [i-a petrecut o parte a timpului la Luvru. Putem lega asta de faptul c\, `nainte de plecare, a cump\rat reproducerile a trei tablouri. Se pare ca primul, realizat de un artist necunoscut, era un portret al Papei Célestin al V-lea, care a fost capul bisericii pentru o scurt\ vreme, la sf`r[itul secolului al treisprezecelea. Al doilea era o oper\ a lui David Teniers – dar nu se [tie despre care David Teniers este vorba, tat\l sau fiul. 3 Al treilea era Les Bergers d ’ Arcadie (P\storii din Arcadia), probabil cel mai cunoscut tablou al lui Nicolas Poussin. Dup\ `ntoarcerea sa `n Rennes-le-Château, Sauni ère a reluat restaurarea a bisericii satului. ~n timpul lucr\rilor, a dezgropat o

36


lespede ciudat\, sculptat\, dat`nd din secolul al [aptelea sau al optulea, sub care se pare c\ se afla o cript\, o camer\ mortuar\ `n care se spune c\ ar fi g\sit ni[te schelete. Pe de alt\ parte, s-a anga jat [i `n realizarea mai multor proiecte, un ele mai degrab\ bizare. De exemplu, `n curtea bisericii se afla cavoul marchizei Maria d’Hautpoul de Blanchefort. Lespezile care `l alc\tuiau fuseser\ proiectate [i realizate de abatele Antoine Bigou – predecesorul lui Saunière cu un secol `n urm\, cel care se presupunea ca ar fi compus dou\ dintre pergamentele misterioase. Iar inscrip]ia funerar\ – care cuprindea un num\r de erori premeditate `n ceea ce privea departajarea [i ortografierea cuvintelor – era o anagram\ perfect\ a mesajului cifrat referitor la Poussin [i Teniers. Literele puteau fi rearanjate astfel `nc`t s\ formeze fraza criptat\, citat\ anterior, gre[elile fiind strecurate `n text cu acest scop anume. Ne[tiind c\ inscrip]iile de pe cavoul marchizei fuseser\ deja copiate, Saunière le-a r\zuit. {i aceast\ profanare a fost doar una dintre manifest\rile comportamentului s\u straniu. ~nso]it de mena jera sa credincioas\, a `nceput s \ fac\ drume]ii lungi prin `mprejurimi, adun`nd pietre aparent lipsite de orice valoare [i care nu ar fi st`rnit interesul nim\nui. De asemenea, a `nceput un schimb masiv de scrisori cu coresponden]i necunoscu]i nu numai din toat\ Fran]a, ci [i din Germania, Elve]ia, Italia, Austria [i Spania. S-a apucat [i s\ colec]ioneze o gr\mad\ de timbre po[tale f\r\ nici un fel de valoare. {i a ini]iat tranzac]ii secrete cu diverse b\nci. Una dintre ele chiar [i-a trimis un reprezentant care a b\tut tot drumul de la Paris la Rennes-le-Château doar pentru a se `ngriji de afacerile lui Saunière. Preotul a investit, numai `n timbre, o sum\ substan]ial\, ce dep\[ea cu mult venitul s\u anual de p`n\ atunci. Apoi, `n 1896, a `nceput s\ cheltuiasc\ masiv, la o scar\ f\r\ precedent, de-a dreptul uluitoare. La sf`r[itul vie]ii sale, `n 1917, investi]iile sale reprezentau cel pu]in echivalentul a mai multe milioane de lire sterline. O parte a inexplicabilei sale averi a fost cheltuit\ pentru realizarea unor lucr\ri publice demne de toat\ lauda – de exemplu, un drum modern care ajungea p`n\ `n sat sau facilit\]i legate de canalizare. Dar au fost [i investi]ii mai fanteziste. A `n\l]at un turn, Turnul Magdala, care domina partea abrupt\ a muntelui. {i a construit o cas\ opulent\, vila Bethania, `n care el `nsu[i nu a locuit niciodat\. Iar biserica nu numai c\ a fost redecorat\, dar a fost


37

redecorat\ `n cel mai straniu mod posibil. Pe portalul de deasupra intr\rii a fost gravat\ o inscrip]ie `n limba latin\: TERRIBILIS EST LOCUS ISTE (~NFRICO{|TOR ESTE LOCUL ACESTA )

~n interior, chiar l`ng\ intrare, a fost `n\l]at\ o statuie hidoas\, o reprezentare vulgar\ a demonului Asmodeus – p\str\torul secretelor, paznicul comorilor ascunse [i, conform unei vechi legende iudaice, constructorul templului lui Solomon. Pe pere]ii bisericii au fost montate lespezi pe care Drumul Crucii era pictat `ntr-o manier\ ]ip\toare, de prost gust – fiecare etap\ era caracterizat\ de o ciudat\ lips\ de armonie, de detalii suplimentare inexplicabile, de devia]ii flagrante sau subtile de la normele acceptate de Scriptur\. De pild\, la Oprirea a VIII-a, exist\ un copil `nve[m`ntat `ntr-un kilt sco]ian. La Oprirea a XIV-a, care `nf\]i[eaz\ trupul lui Isus dus c\tre morm`nt, fundalul este cerul unei nop]i `ntunecate, dominat de luna plin\. Ca [i cum Sauni ère ar fi vrut s\ sugereze ceva. Dar ce anume? C\ `nmorm`ntarea lui Isus ar fi avut loc dup\ c\derea nop]ii, a[adar cu c`teva ore mai t`rziu dec`t ni se istorise[te `n Biblie? Sau c\ trupul nu este c\rat `n morm`nt, ci din morm`nt? ~n timp ce se ocupa de aceast\ decorare stranie, parohul continua s\ cheltuiasc\ `n mod extravagant. Colec]iona por]elanuri rare, ]es\turi scumpe, sculpturi antice. A construit o ser\ cu portocali, a deschis o gr\din\ zoologic\. A `nfiin]at o bibliotec\ magnific\. Cu pu]in timp `nainte de a muri, planifica construc]ia unui turn similar Turnului Babel, c\ptu[it cu c\r]i, din care inten]iona s\ predice. Nici enoria[ii nu au fost neglija]i. Sauni ère i-a distrat oferindu-le banchete somptuoase [i [i-a manifestat `n fel [i chip d\rnicia, tr\ind de parc\ ar fi fost st\p`nul medieval al unui inexpugnabil ]inut muntos. ~n `ndep\rtata [i aproape inaccesibila sa fort\rea]\, a g\zduit o serie de oaspe]i de vaz\. Unul a fost, bine`n]eles, Emma Calvé. Altul a fost secretarul de stat francez pentru Cultur\. Dar probabil c\ cel mai nobil [i mai de seam\ vizitator al ne`nsemnatului preot de ]ar\ a fost arhiducele Johann von Habsburg, v\rul lui Franz-Iosif, `mp\ratul Austriei. Ulterior s-au descoperit extrase de cont care demonstreaz\ c\ parohul [i arhiducele au deschis, `n aceea[i zi, mai multe conturi, `n care cel de-al doilea a depus ulterior sume importante `n favoarea primului. La `nceput, autorit\]ile ecleziastice au `nchis ochii. Totu[i, dup\ ce fostul superior al lui Saunière din Carcassonne a murit, noul episcop a

38


`ncercat s\-l cheme pe acesta la ordine. Preotul i-a r\spuns sfid`ndu-l cu o uluitoare neobr\zare. A refuzat s\ dezv\luie provenien]a bog\]iei sale [i nu a acceptat transferul ordonat de episcop. ~n lipsa unor `nvinuiri mai substan]iale, episcopul l-a acuzat de simonie – v`nzarea ilicit\ a liturghiilor – [i un tribunal local l-a suspendat. Dar parohul a f\cut apel la Vatican, care l-a exonerat [i l-a reinstalat `n func]ie. ~n 17 ianuarie 1917, la v`rsta de [aizeci [i cinci de ani, Sauni ère a suferit un atac subit de apoplexie. O dat\ ce d\ de g`ndit, pentru c\ ap\rea [i pe piatra de morm`nt a marchizei d’Hautpoul de Blanchefort, `n inscrip]ia pe care el o r\zuise. Pe 17 ianuarie este [i praznicul lui Saint Sulpice, fa]\ de care Sauni ère dezvoltase un adev\rat cult. Iar la seminarul Saint Suplice eroul nostru `[i `ncredin]ase pergamentele abatelui Bieil [i lui Émile Hoffet. Dar atacul lui Sauni ère din 17 ianuarie este suspect mai ales pentru c\, pe 12 ianuarie, a[adar cu numai cinci zile `nainte, enoria[ii s\i au afirmat c\, pentru un om de v`rsta lui, se bucura de o s\n\tate demn\ de invidiat. Cu toate acestea, chiar `n data de 12 ianuarie, Marie Denarnaud comandase un sicriu pentru st\p`nul ei, fapt certificat de o chitan]\ `n a c\rei posesie ne afl\m. Deoarece Sauni ère z\cea pe patul de moarte, un preot dintr-o parohie vecin\ a fost chemat ca s\-i asculte spovedania [i s\-l `mp\rt\[easc\. Acesta a sosit `n timp util [i s-a retras `n camera bolnavului. Martorii oculari au povestit c\ a ie[it de acolo extrem de repede [i vizibil [ocat. Dup\ un martor, de atunci „nu a mai z`mbit niciodat\“. Dup\ altul, a c\zut `ntr-o depresie acut\, care a durat c`teva luni. Nu se [tie c`t de exagerate s`nt aceste relat\ri. Cert este c\, probabil din cauza celor m\rturisite de Sauni ère la spovedanie, preotul a refuzat s\-i administreze ultima `mp\rt\[anie. Saunière a murit pe 22 ianuarie, f\r\ s\ i se fi acordat iertarea p\catelor. ~n diminea]a urm\toare, trupul s\u a fost a[ezat `ntr-un fotoliu de pe terasa Turnului Magdala, `nve[m`ntat `ntr-o sutan\ `mpodobit\ cu ciucuri purpurii. Prin fa]a lui s-au perindat necunoscu]i `ndolia]i [i mul]i au smuls, ca amintire, c`te unul din ciucurii de pe ve[m`ntul r\posatului. A fost o ceremonie pentru care nu a existat niciodat\ o explica]ie. Actualii locuitori din Rennes-leChâteau s`nt la fel de nedumeri]i ca oricine altcineva. Citirea testamentului lui Saunière a fost a[teptat\ cu mari speran]e. Dar, spre surprinderea [i m`hnirea tuturor, el s-a declarat ca fiind din cale afar\ de s\rac. Se pare c\, `nainte de a muri, ì donase `ntreaga avere Mariei Denarnaud, cea al\turi de care tr\ise [i c\reia, vreme de treizeci


39

[i doi de ani, ì `mp\rt\[ise toate secretele. Sau poate c\ cea mai mare parte a acestei averi fusese trecut\ pe numele menajerei de la bun `nceput. Dup\ moartea st\p`nului ei, Marie a dus o via]\ tihnit\ `n vila Betania p`n\ `n 1946. Dar, dup\ al Doilea R\zboi Mondial, noul guvern al Fran]ei a emis moned\ nou\. Ca metod\ de a-i demasca pe evazioni[ti, pe colabora]ioni[ti [i pe profitorii de r\zboi, la schimbarea francilor vechi cu cei noi, to]i cet\]enii erau obliga]i s\-[i justifice veniturile. Confruntat\ cu perspectiva unei explica]ii, Marie a ales s\r\cia. A fost v\zut\ `n propria sa gr\din\ arz`nd teancuri groase de bancnote vechi. ~n urm\torii [ase ani, Marie a dus o via]\ auster\, `ntre]in`ndu-se din banii ob]inu]i din v`nzarea vilei Bethania. {i i-a promis cump\r\torului, domnul Noël Corbu, c\, `nainte de moartea ei, ì va dest\inui un „secret“ care `l va face nu numai bogat, ci [i „puternic“. ~ns\, pe 29 ianuarie 1953, Marie, ca [i st\p`nul ei, a suferit un surprinz\tor atac subit – care i-a luat graiul [i a tr`ntit-o pe patul de moarte. A murit `n scurt timp, duc`ndu-[i secretul `n morm`nt, spre marea dezam\gire a domnului Corbu.

B\nuitele comori Am relatat, `n linii mari, povestea publicat\ `n Fran]a `n anii 1960. Este vorba de prima versiune pe care am auzit-o [i care ne-a f\cut s\ ne punem o serie de `ntreb\ri, ceea ce li s-a `nt`mplat [i celorlal]i investigatori ai acestei enigme. Prima `ntrebare este c`t se poate de evident\. Care a fost sursa banilor lui Saunière? De unde putea veni, peste noapte, o asemenea avere imens\? Oare, `n final, aveam s\ ajungem la o explica]ie banal\? Sau era vorba de ceva extrem de interesant? G`ndul c\ un astfel de secret ne-ar fi putut aluneca printre degete ne chinuia, a[a c\ n-am rezistat impulsului de a o face pe detectivii. Am `nceput prin a lua `n considera]ie explica]iile sugerate de al]i investigatori. Erau mul]i cei care sus]ineau ca Sauni ère ar fi descoperit `ntr-adev\r un fel de comoar\. Era o presupunere destul de plauzibil\, pentru c\ istoria satului [i a `mprejurimilor pledeaz\ `n favoarea existen]ei multor bog\]ii ascunse, aur [i nestemate deopotriv\. ~n antichitate, de pild\, triburile celtice care tr\iau `n zon\ o considerau un t\r`m sacru. Chiar numele c\tunului, care c`ndva era


Rennes-le-Château [i `mprejurimile

41

Rhedae, a fost preluat de la unul din acele triburi. ~n timpul st\p`nirii romane, regiunea era locuit\ de o comunitate numeroas\ [i prosper\ [i era renumit\ pentru minele [ i izvoarele sale fierbin]i, cu calit\]i terapeutice. {i pentru romani teritoriul era sacru. Arheologii au descoperit recent vestigiile mai multor temple p\g`ne. Se presupune c\, `n veacul al [aselea, a[ezarea din creierii mun]ilor nu era un c\tun, ci un ora[ cu treizeci de mii de locuitori. Se pare chiar c\, la un moment dat, f usese capitala nordic\ a imperiului vizigot – poporul teutonic care, `ndrept`ndu-se c\tre apus, str\b\tuse Europa Central\, pr\dase Roma, ì destr\mase imperiul, trecuse Pirineii [i `[i `ntinsese acolo propria st\p`nire. Pentru `nc\ cinci sute de ani, ora[ul a r\mas centrul unui district sau comitat important, numit Comitatul Razès. Apoi, la `nceputul secolului al treisprezecelea, o armat\ de cavaleri nordici a descins `n Languedoc pentru a pune cap\t ereziei catarilor sau albigenzilor [i a adunat pr\zi bogate din toat\ regiunea. ~n timpul atrocit\]ilor s\v`r[ite sub masca acestei a[a-numite cruciade `mpotriva albigenzilor, Rennes-le-Château a fost capturat [i a devenit o feud\ ce a trecut din m`n\ `n m`n\. Cu un secol [i un sfert mai t`rziu, prin anii 1360, popula]ia local\ a fost decimat\ de cium\; [i, nu dup\ mult timp, bandi]ii catalani care cutreierau zona au distrus satul. 4 Printre toate aceste vicisitudini ale istoriei se `ntrep\trund pove[ti despre comori fabuloase. De exemplu, se presupunea c\ ereticii catari ar fi st\p`nit un obiect sacru de o valoare inestimabil\, chiar Sf`ntul Graal dup\ cum istorisesc mai multe legende. ~mboldit de astfel de zvonuri, Richard Wagner a venit `n pelerinaj la Rennes-le-Château `nainte de a compune Parsifal, ultima sa oper\; `n vremea ocupa]iei din anii 1940-1945, pornind pe urmele lui Wagner, trupele germane au f\cut numeroase dar inutile excava]ii `n vecin\tatea satului. Nu trebuie uitat nici tezaurul disp\rut al cavalerilor templieri, al c\ror mare maestru, Bertrand de Blanchefort, a fost ini]iatorul unei serii de lucr\ri misterioase `n `mprejurimi. Toate dovezile atest\ c\ era vorba de ni[te s\p\turi clandestine, efectuate de un contingent de mineri adu[i anume din Germania. Dac\ un fel de comoar\ a templierilor a fost `ntr-adev\r ascuns\ `n `mprejurimile satului Rennes-le-Château, s-ar explica referirea la „Sion“ din pergamentul descoperit de Sauni ère. Dar acestea nu s`nt singurele comori demne de luat `n seam\. ~ntre secolele al cincilea [i al optulea, o mare parte a Fran]ei de azi era condus\ de dinastia merovingian\, cea din care f\cea parte

42


regele Dagobert al II-lea. ~n timpul s\u, Rennes-le-Château era un bastion vizigot, iar el `nsu[i avea drept so]ie o prin]es\ vizigot\. Localitatea ar fi putut fi un fel de trezorerie regal\. Exist\ documente care men]ioneaz\ marea avu]ie str`ns\ de acest rege `n scopul finan]\rii campaniilor militare [i ascuns\ `n `mprejurimile bastionului. Dac\ Sauni ère ar fi descoperit un astfel de depozit, s-ar explica pomenirea lui Dagobert `n `nsemn\rile cifrate. Catarii. Templierii. Dagobert al II-lea. {i ar mai putea fi `nc\ un alt tezaur – pr\zile bogate adunate de vizigo]i `n timpul invaziei lor s\lbatice `n Europa. Nu ne referim la ni[te capturi obi[nuite, ci la anumite obiecte semnificative – at`t la figurat c`t [i la propriu – pentru tradi]iile religioase din vestul continentului. Pe scurt, s-ar putea ca vizigo]ii s\ fi intrat `n posesia legendarului tezaur al Templului din Ierusalim – ceea ce ar justifica referirea la „Sion“ `n [i mai mare m\sur\ dec`t comorile cavalerilor templieri. ~n anul 66 d.Hr., `n Palestina a izbucnit revolta `mpotriva st\p`nirii romane. Patru ani mai t`rziu, `n anul 70 d.Hr., legiunile aflate sub comanda lui Titus, fiul `mp\ratului, au r as Ierusalimul de pe suprafa]a p\m`ntului. Templul a fost jefuit [i con]inutul Sfintei Sfintelor a fost transportat la Roma. Conform reprezent\rilor de pe monumentul triumfal al lui Titus, printre comorile furate se aflau imensul candelabru de aur cu [apte bra]e, at`t de scump iudeilor, [i, probabil, chiar [i Chivotul Legii. Dup\ trei secole [i jum\tate, `n anul 410 d.Hr., a fost r`ndul Romei s\ fie jefuit\ de invadatorii vizigo]i condu[i de Alaric cel Mare, care, realmente, au luat drept prad\ toate avu]iile Ora[ului Etern. Dup\ cum relateaz\ istoricul Procopius, Alaric a furat „comorile lui Solomon, regele evreilor, demne de a fi admirate, pentru c\ erau `mpodobite, `n cea mai mare m\sur\, cu smaralde, [i, `n timpurile str\vechi, fuseser\ luate din Ierusalim de c\tre romani“. 5 Este a[adar foarte posibil ca un tezaur s\ fi fost sursa bog\]iei lui Saunière. S-ar putea ca preotul s\ fi descoperit una dintre aceste comori, ori poate a dat doar peste aceea care, `n decursul veacurilor, a trecut din m`n\ `n m`n\ – din Templul din Ierusalim la romani, apoi la vizigo]i, apoi, probabil, la catari [i/sau la cavalerii templieri. Dac\ s-a `nt`mplat `ntr-adev\r a[a, s-ar explica de ce comoara `n cauz\ le „apar]inea“ at`t lui Dagobert al II-lea c`t [i Sionului. P`n\ aici, se p\rea c\ aveam de-a face, `n esen]\, cu o poveste despre comori. Iar semnifica]iile [i importan]a unei astfel de istorisi –


43

chiar [i `n cazul `n care se refer\ la tezaurul Templului din Ierusalim – s`nt, `n ultim\ instan]\, pu]in relevante. Oamenii g\sesc, `n permanen]\, tot felul de comori. Desigur, s`nt descoperiri captivante, dramatice [i misterioase, iar multe dintre ele scot la iveal\ aspecte necunoscute ale trecutului. Dar s`nt extrem de pu]ine cele care exercit\ o influen]\ direct\, politic\ sau de alt\ natur\, asupra prezentului – ceea ce se `nt`mpl\ doar atunci c`nd, odat\ cu tezaurul, iese la lumin\ [i un anume secret, unul exploziv. Nu am nesocotit argumentul c\ Sauni ère a g\sit o comoar\. ~n acela[i timp nu am avut nici un dubiu asupra faptului c\, indiferent ce altceva ar mai fi descoperit, Sauni ère a aflat [i o tain\ – o tain\ cu semnifica]ie istoric\, a c\rei importan]\ este enorm\, nu mai pentru epoca lui, ci poate [i pentru a noastr\. Numai banii, aurul sau giuvaierurile nu s`nt o justificare satisf\c\toare pentru multiple fa]ete ale pove[tii sale. Ele nu pot explica, de exemplu, acceptarea parohului `n cercul lui Hoffet, sau prietenia sa cu Debussy, sau leg\tura sa amoroas\ cu Emma Calvé. {i nu pot justifica nici interesul intens al bisericii fa]\ de `ntreaga istorie, nici siguran]a de sine cu care Sauni ère [i-a sfidat episcopul [i nici faptul c\ a fost ulterior exonerat de c\tre Vatican, care a reac]ionat rapid la solicitarea lui. Comorile nu pot explica, de asemenea, nici refuzul unui preot de a acorda ultima `mp\rt\[anie unui muribund, nici vizita unui arhiduce de Habsburg `ntr-un sat pierdut din Pirinei. Nici banii, nici aurul [i nici giuvaerurile nu ar fi putut genera impresia de mistificare ce `nconjoar\ ca un nimb `ntreaga afacere, `ncep`nd cu mesajele codificate [i culmin`nd cu bancnotele mo[tenite [i apoi arse de Marie Denarnaud. Aceea[i Marie care promisese s\ dezv\luie o „tain\“ ce nu oferea doar bog\]ia, ci [i „puterea“. Toate acestea ne-au sporit convingerea c\ `n povestea lui Sauni ère era vorba de ceva mai mult dec`t de o comoar\, c\ se referea la un anume secret, unul controversat, f\r\ doar [i poate. Cu alte cuvinte, aveam impresia c\ misterul nu se limita la agita]ia iscat\, `ntr-un c\tun `ndep\rtat, de un preot din secolul al nou\sprezecelea. Orice ar fi fost, p\rea s\ se reverse [i s\ st`rneasc\ valuri – sau poate chiar un tsunami – `n lumea de dincolo de Rennes-le-Château. Oare bog\]ia lui Sauni ère provenea nu din ceva cu valoare financiar\ intrinsec\, ci dintr-un anume fel de cunoa[tere? {i, dac\ era `ntr-adev\r a[a, cum se putuse transforma aceast\ cunoa[tere

44


`ntr-un cont bancar? Ar fi putut fi folosit\, de exemplu, pentru a [antaja pe cineva? Era averea parohului pre]ul t\cerii sale? {tim c\ primise bani de la Johann von Habsburg. Totu[i, „secretul“ preotului, oricare ar fi fost, p\rea mai degrab\ de natur\ religioas\ dec`t de natur\ politic\. Pe deasupra, conform tuturor relat\rilor, era bine cunoscut\ cordialitatea rela]iilor sale cu arhiducele. Pe de alt\ parte, exista o institu]ie care, dup\ toate aparen]ele, `n ultima parte a vie]ii lui Sauni ère se temuse de acesta [i chiar `l tratase cu menajamente – Vaticanul. Era oare posibil ca preotul s\ fi [antajat Vaticanul? Un astfel de [antaj pare o ac]iune prea `ndr\znea]\ [i primejdioas\ pentru un singur om, oric`t de elaborate ar fi precau]iile sale. Dar dac\, `n aceast\ `ntreprindere, se bucurase de ajutorul [i de sprijinul unor persoane al c\ror rang le-ar fi asigurat, fa]\ de Biseric\, intangibilitatea – ni[te persoane precum secretarul de stat pentru Cultur\ al Fran]ei sau precum Habsburgii? Dac\ arhiducele Johann era doar un intermediar, iar banii pe care ì plasase `n contul lui Sauni ère proveneau din visteria Romei? 6

Intriga Premiera filmului The Lost Treasure of Ierusalem? (Tezaurul pierdut al Ierusalimului?), primul dintre cele trei dedicate de noi lui Saunière [i misterului din Rennes-le-Château, a avut loc `n februarie 1972. Filmul nu f\cea afirma]ii controversate, ci doar istorisea „povestea de baz\“, a[a cum a fost redat\ `n paginile precedente. Nici nu con]inea specula]ii despre vreun „secret exploziv“ sau despre vreun [antaj la nivel `nalt. Merit\ men]ionat [i faptul c\ `n film nu era amintit – dup\ nume – Émile Hoffet, t`n\rul cleric [i c\rturar c\ruia Sauni ère i-a `ncredin]at pergamentele cifrate. Probabil nu este surprinz\tor faptul c\ am primit apoi un adev\rat potop de scrisori. Unele ne sugerau anumite specula]ii surprinz\toare. Altele erau laudative. Altele erau doar ni[te aiureli. Dar, dintre toate acestea, una, al c\rei autor a preferat s\ nu-i facem cunoscut numele, p\rea s\ merite o aten]ie deosebit\. Venea de la un preot anglican pensionat [i p\rea un non sequitur ( n.trad., concluzie care nu se poate demonstra pornind de la datele ini]iale) bizar [i provocator.


45

Corespondentul nostru scria pe un ton categoric [i autoritar. Afirma]iile sale erau directe [i irevocabile, stilul nu era elaborat [i l\sa impresia c\ nu-i pas\ dac\ avea s\ fie crezut sau nu. „Comoara“, declara el cu convingere, nu trebuia s\ ne duc\ cu g`ndul la aur sau la pietre pre]ioase. Ea nu era altceva dec`t „dovada incontestabil\“ a faptului c\ R\stignirea era o `n[el\torie [i c\ Isus murise de abia `n anul 45 d.Hr. Teoria p\rea, `n mod flagrant, absurd\. Ce anume ar fi putut reprezenta, chiar [i pentru un ateu, o „dovad\ incontestabil\“ c\ Isus supravie]uise R\stignirii? Nu eram `n stare s\ ne imagin\m ceva care nu ar fi p\rut de necrezut [i care nu ar fi fost respins – ceva care s\ fi fost m\car o simpl\ „dovad\“, ce s\ mai vorbim de una „incontestabil\“. ~n acela[i timp, `ns\[i absoluta extravagan]\ a afirma]iei solicita explica]ii [i o redactare minu]ioas\ a acestora. A[adar, fiindc\ autorul scrisorii `[i indicase adresa pe plic, am folosit prima ocazie ivit\ pentru a-l `nt`lni [i a `ncerca s\-l interviev\m. Dar s-a dovedit cu mult mai reticent dec`t fusese `n scrisoare [i ne-a l\sat impresia c\, `n primul r`nd, regreta c\ ne scrisese. A refuzat s\ ne dea am\nunte despre „dovada incontestabil\“. Ne-a oferit, din proprie ini]iativ\, doar o informa]ie suplimentar\. „Dovada“ sau, oricum, existen]a ei, ì fusese dezv\luit\ de un alt cleric anglican, canonicul Alfred Leslie Lilley. Lilley, care murise `n 1940, publicase mult [i nu era un necunoscut. Mare parte din via]a sa, ]inuse leg\tura cu Mi[carea Catolic\ Modernist\, fondat\ la Paris, la Saint Sulpice. {i tot la Paris lucrase, `n anii tinere]ii, c`nd `l cunoscuse pe Émile Hoffet. A[adar, cercul se `nchidea. Odat\ f\cut\ leg\tura dintre Lilley [i Hoffet, afirma]ia preotului, de[i p\rea ilogic\, nu mai putea fi respins\ cu u[urin]\. O alt\ m\rturie despre existen]a unui secret de propor]ii avea s\ apar\ imediat dup\ `nceperea cercet\rilor legate de via]a lui Nicolas Poussin, renumitul pictor din secolul al [aptesprezecelea al c\rui nume se repet\ de-a lungul pove[tii lui Saunière. ~n 1656, Poussin, care la vremea aceea locuia la Roma, a primit vizita abatelui Louis Fouquet, care nu era altul dec`t fratele lui Nicolas Fouquet, superintendentul finan]elor lui Ludovic al XIV-lea, regele Fran]ei. De la Roma, abatele a descris `nt`lnirea `ntr-o scrisoare adresat\ fratelui s\u. Socotim c\ un anumit fragment din aceast\ scrisoare merit\ s\ fie redat: Am discutat cu el despre anumite lucruri, pe care `mi va fi lesne s\ ]i le explic `n detaliu – lucruri ce `]i vor oferi, prin intermediul

46


domnului Poussin, avantaje pe care nici regii nu le-ar putea ob]ine de la el f\r\ mare b\taie de cap [i care, dup\ spusele lui, s-ar putea s\ nu mai fie redescoperite de nimeni `n veacurile care vor urma. {i, `nc\ mai mult de at`t, acestea s`nt lucruri ce se g\sesc cu at`t de mare greutate `nc`t, acum, pe acest p\m`nt, nimic altceva nu se poate dovedi de mai mare pre] [i nici nu le poate sta al\turi.7

Nici istoricii, nici biografii lui Poussin sau Fouquet nu au reu[it vreodat\ s\ dea o explica]ie satisf\c\toare acestei scrisori, care se refer\, `n mod evident, la ni[te fapte de o importan]\ enorm\. Nu l-a mult timp dup\ ce a primit-o, Fouquet a fost arestat [i `ntemni]at pentru tot restul vie]ii sale. Conform unor anumite relat\ri, i s-a interzis cu stricte]e orice fel de comunicare – c`]iva istorici `l identific\ cu Omul cu Masca de Fier. ~ntre timp, toat\ coresponden]a sa a fost confi scat\ de Ludovic al XIV-lea, care a studiat-o personal. Iar `n anii ce au urmat, regele s-a str\duit din r\sputeri s\ ob]in\ originalul unuia dintre tablourile lui Poussin, Les Bergers d ’ Arcadie. ~ntr-un t`rziu a reu[it [i l-a ascuns la loc sigur, `n apartamentele sale particulare de la Versaillès. Oric`t de mare i-ar fi valoarea artistic\, tabloul pare inocent. ~n prim plan, trei p\stori [i o p\stori]\, aduna]i `n fa]a unui imens morm`nt antic, admir\ inscrip]ia de pe piatra sa tocit\ de vreme: „ET IN ARCADIA EGO“. ~n fundal se contureaz\ un peisaj cu mun]i col]uro[i, caracteristic lui Poussin. Dup\ p\rerea lui Anthony Blunt, ca [i a altor exper]i `n pictura acestuia, peisajul este `n `ntregime mitic, fiind rezultatul imagina]iei artistului. Totu[i, la `nceputul anilor 1970, a fost descoperit un morm`nt real, identic cu cel din tablou. S`nt identice pozi]ia, dimensiunile, propor]iile, forma, vegeta]ia `nconjur\toare, chiar [i aflorimentul circular de piatr\ pe care unul din p\storii lui Poussin `[i sprijin\ piciorul. Acest morm`nt real se afl\ la periferia satului numit Arques – la aproximativ zece kilometri de Rennes-le-Château [i la cinci kilometri de castelul Blanchefort. Dac\ cineva st\ `n fa]a monumentului funerar, are `n fa]a ochilor o panoram\ efectiv identic\ cu aceea pictat\. {i apoi devine evident faptul c\ unul dintre piscurile din fundal este Rennes-le-Château. Nimic nu indic\ vechimea morm`ntului. Este desigur posibil s\ fi fost `n\l]at la o dat\ mai recent\ – dar cum au reu[it constructorii s\-l amplaseze cu at`ta precizie `nc`t pozi]ia s\ coincid\ cu cea din tablou? De fapt, pare s\ fi r\mas neschimbat din vremea lui Poussin, iar Les Bergers d ’ Arcadie pare o redare fidel\ a realit\]ii. }\ranii din `mprejurimi sus]in c\ morm`ntul a fost acolo de c`nd se


47

[tiu ei, p\rin]ii [i bunicii lor. {i se spune c\ acela[i morm`nt este men]ionat [i `n ni[te memorii dat`nd din anul 1709.8 Conform `nregistr\rilor din arhiva satului Arques, p\m`ntul pe care se afl\ monumentul i-ar fi apar]inut, p`n\ la moartea sa `n anii 1950, unui american, un oarecare domn Louis Lawrence din Boston, Massachusetts. Acesta a deschis morm`ntul `n anii 1920 [i a descoperit c\ era gol. Ulterior, acolo au fost `nhumate soacra [i so]ia sa. Pe c`nd preg\team primul nostru film despre Rennes-le-Château din seria realizat\ de BBC, ne-am petrecut o diminea]\ film`nd morm`ntul. La ora pr`nzului am f\cut o pauz\ [i ne-am `ntors cu vreo trei ore mai t`rziu. ~n timpul absen]ei noastre, cineva f\cuse o `ncercare grosolan\ de a p\trunde cu for]a `n\untru. Dac\ vreodat\ a existat vreo inscrip]ie pe morm`ntul real, scurgerea necru]\toare a timpului a [ters-o de mult\ vreme. C`t despre cea de pe morm`ntul din tabloul lui Poussin, se poate spune c\ este, `n mod conven]ional, elegiac\ – Moartea ne anun]\ c\ este prezent\ p`n\ [i `n Arcadia, idilicul paradis pastoral din legendele clasice. Totu[i, mesajul este neobi[nuit, pentru c\ nu exist\ nici un verb. Tradus cuv`nt cu cuv`nt, ar suna astfel: {I EU... ~N ARCADIA

De ce trebuia s\ lipseasc\ verbul? Poate din ra]iuni filozofice – pentru a exclude timpul verbului, elimin`nd orice ar putea indica prezentul, trecutul sau viitorul, suger`nd astfel eternitatea? Sau poate dintr-un motiv de natur\ mult mai practic\. Fragmentele cifrate de pe pergamentele g\site de Sauni ère se bazeaz\ mai ales pe anagramare, pe str\mutarea [i rearanjarea literelor. Oare nu ar fi posibil ca „ET IN ARCADIA EGO“ s\ fie tot o anagram\? Nu s-ar putea ca verbul s\ fi fost omis tocmai pentru ca inscrip]ia s\ con]in\ doar anumite litere? Unul dintre telespectatorii no[tri ne-a scris, suger`ndu-ne c\ acesta ar putea fi chiar adev\rul – [i apoi a rearanjat literele astfel `nc`t s\ formeze o propozi]ie coerent\ `n limba latin\. Acesta a fost rezultatul: I TEGO ARCANA DEI (PLEAC|! ASCUND TAINELE DUMNEZEULUI T|U)

Am fost pl\cut surprin[i, dar [i intriga]i de rezultatul acestei dovezi de ingeniozitate. {i, la vremea aceea, nu ne-am dat seama c`t de aproape era de adev\r.


CAPITOLUL 2

Catarii [i marea erezie ~n momentul `n care ne-am `nceput cercet\rile, eram deja destul de bine familiariza]i cu un anumit subiect – erezia catar\ sau albigend\ [i cruciada pe care aceasta a provocat-o `n secolul al treisprezecelea. {tiam deja c\, `ntr-un fel sau altul, catarii erau una din componentele misterului ]esut `n jurul lui Saunière [i al parohiei sale. ~n primul r`nd, `n epoca medieval\, `n Rennes-le-Château [i `n `mprejurimi ace[ti eretici se aflau `n num\r mare, motiv pentru care regiunea a avut mult de suferit `n timpul cruciadei. ~ntr-adev\r, istoria locului este `mbibat\ de s`nge catar, ale c\rui urme au persistat, al\turi de am\r\ciunea acelor timpuri, p`n\ `n zilele noastre. Acum, f\r\ inchizitori pe capul lor, mul]i dintre ]\ranii din zon\ nu se sfiiesc s\ recunoasc\ c\ s`nt simpatizan]i ai albigenzilor. {i chiar exist\ o biseric\ catar\ [i un a[a-numit „pap\ catar“, care a locuit `n satul Arques p`n\ `n 1978, c`nd a `ncetat din via]\. {tiam c\ Sauni ère era p\truns de istoria [i de folclorul locurilor sale natale, a[a c\ este imposibil ca el s\ nu fi venit `n contact cu ideile [i cu tradi]iile catare. {i nu se poate s\ nu fi [tiut c\, `n secolele al doisprezecelea [i al treisprezecelea, Rennes-le-Château fusese un ora[ important [i un fel de bastion al albigenzilor. De asemenea, lui Sauni ère trebuie s\-i fi fost familiare numeroasele legende despre catari. Cuno[tea, desigur, toate zvonurile care ì legau de un obiect fabulos, de Sf`ntul Graal. Iar dac\ Richard Wagner, pornit `n c\utarea a orice ar fi putut aminti de Graal, a vizitat `ntr-adev\r Rennesle-Château, nu se poate ca parohul satului s\ nu fi aflat acest lucru.

49

~n plus, `n 1890, un b\rbat numit Jules Doinel a ajuns bibliotecar `n Carcassonne [i a `nfiin]at o biseric\ neocatar\. 1 Doinel a scris foarte mult pe marginea ideilor catare, iar `n 1896 a devenit unul dintre membrii marcan]i ai unei organiza]ii culturale locale, Societatea de Arte [i {tiin]e din Carcassonne. ~n 1898 a fost chiar ales secretar al acesteia. Din societate f\ceau parte [i destui cunoscu]i de-ai lui Sauni ère, inclusiv cel mai bun prieten al s\u, abatele Henri Boudet. Iar printre apropia]ii lui Doinel se num\ra [i Emma Calvé. Este a[adar foarte posibil ca Doinel [ i Saunière s\ se fi cunoscut. Mai exist\ un indiciu, chiar mult mai incitant, care ì leag\ pe catari de misterul din Rennes-le-Château. Prin textul unuia dintre cele dou\ pergamente g\site de Sauni ère s`nt pres\rate c`teva litere mici – mai exact, opt litere – care au fost scrise altfel dec`t celelalte `n mod inten]ionat. Trei dintre ele se afl\ `n partea de sus a paginii, celelalte cinci `n partea de jos. {i pot fi citite doar `n ordinea `n care alc\tuiesc dou\ cuvinte: „REX MUNDI“. Este, f\r\ nici o `ndoial\, un termen specific catarilor, u[or de identificat pentru to]i cei familiariza]i cu concep]iile acestora. Lu`nd `n considera]ie cele de mai sus, ni s-a p\rut destul de justificat\ ideea de a ne `ncepe investiga]iile pornind de la catari. De aceea am studiat, `n detaliu, tot ceea ce ì define[te: credin]ele [i tradi]iile, istoria [i mediul `n care tr\iau. Cercetarea noastr\ a dezv\luit noi dimensiuni ale misterului [i a ridicat o serie de `ntreb\ri obsedante.

Cruciada `mpotriva albigenzilor ~n 1209, o armat\ format\ din circa treizeci de mii de c\l\re]i [i pedestra[i din nordul Europei a n\v\lit `n tromb\ asupra Languedoc-ului – acea zon\ deluroas\ de la poalele de nord-est ale Pirineilor aflat\ acum `n sudul Fran]ei. ~n r\zboiul ce a urmat ]inutul a fost pr\dat, recoltele au fost distruse, ora[ele [i cet\]ile au fost rase din temelii [i toat\ popula]ia a fost trecut\ prin foc [i sabie. Au fost extermina]i at`t de mul]i oameni `nc`t acel m\cel cumplit poate fi socotit cel dintì „genocid“ din istoria modern\ a Europei. Numai `n ora[ul Béziers, de exemplu, cel pu]in cincisprezece mii de b\rba]i, femei [i copii au fost masacra]i la `nt`mplare – mul]i chiar `n acel sanctuar care ar fi trebuit

50


Languedoc `n vremea catarilor s\ fie biserica. C`nd un ofi]er l-a `ntrebat pe reprezentantul Papei cum i-ar putea deosebi pe eretici de adev\ra]ii credincio[i, r\spunsul a fost: „Ucide]i-i pe to]i. Dumnezeu va [ti s\-i deosebeasc\“. Acest citat, de[i foarte cunoscut, s-ar putea s\ fie apocrif. Cu toate acestea, este reprezentativ pentru zelul fanatic [i s`ngele rece cu care s-au s\v`r[it atrocit\]ile. Acela[i reprezentat papal, printr-o misiv\ trimis\ la Roma, `l anun]a pe Inocen]iu al III-lea, cu m`ndrie, c\ „nici v`rsta, nici sexul, nici pozi]ia social\ nu au fost motive de cru]are“. Dup\ Béziers, armata invadatoare a m\turat `ntregul Languedoc. Perpignan a c\zut. Narbonne a c\zut. Carcassonne a c\zut. Toulouse a c\zut. {i, pretutindeni, `nving\torii au l\sat `n urm\ numai s`nge, moarte [i m\cel. Acest r\zboi, care a durat aproape patruzeci de ani, este acum cunoscut drept „cruciada `mpotriva albigenzilor“. A fost o cruciad\ `n adev\ratul sens al cuv`ntului, pornit\ la `ndemnul Papei `nsu[i. Aidoma crucia]ilor din Palestina, participan]ii au purtat crucea pe ve[mintele lor. Iar recompensele nu s-au deosebit de cele dob`ndite

S~NGELE SF~NT {I SF~NTUL GRAAL

51

`n urma cruciadelor de pe P\m`ntul Sf`nt – iertarea tuturor p\catelor, isp\[irea pedepselor, un loc asigurat `n Rai [i tot ce putea jefui fiecare. ~n plus, `n aceast \ cruciad\ nimeni n u a trebuit nici m\car s\ traverseze marea. {i, conform legilor feudale, nimeni nu era obligat s\ lupte mai mult de patruzeci de zile – presupun`nd, bine`n]eles, c\ nimeni nu ar fi fost interesat de prad\. La vremea `ncheierii cruciadei, Languedoc-ul era pe deplin transformat, cufundat iar `n barbaria deasupra c\reia se ridicase [i care caracteriza restul Europei. De ce? De ce a fost nevoie de acest pr\p\d, de aceast\ brutalitate, de aceast\ devastare? La `nceputul secolului al treisprezecelea, zona pe care o numim acum Languedoc nu reprezenta, `n mod oficial, o parte a Fran]ei. Era un principat independent, `n care limba, cultura [i institu]iile politice aveau mai pu]ine lucruri `n comun cu nordul dec`t aveau cu Spania – cu regatele León, Aragon [i Castilia. Principatul era condus de o m`n\ de familii nobile, `n fruntea c\rora se aflau con]ii de Toulouse [i puternicul clan Trencavel. Iar `ntre grani]ele acestui principat a `nflorit cultura care, `n acea epoc\, era cea mai avansat\ [i mai sofisticat\ din `ntreaga cre[tin\tate – cu excep]ia, poate, a Bizan]ului. De fapt, existau multe asem\n\ri `ntre Languedoc [i Bizan]. Educa]ia, de exemplu, se bucura de o deosebit\ considera]ie, ceea ce nu se `nt`mpla `n nordul Europei. Filozofia [i celelalte activit\]i intelectuale erau `n plin\ ascensiune; poezia [i dragostea romantic\ erau prosl\vite; greaca, araba [i ebraica erau aprofundate cu entuziasm; iar [colile Lunel [i Narbonne, dedicate Cabalei – str\vechea tradi]ie ezoteric\ a iudaismului –, prosperau. Chiar [i nobilii aveau [tiin]\ de carte [i erau oameni de litere, la vremea la care cei din Nord nu erau `n stare nici m\car s\-[i scrie numele. Ca [i `n Bizan], `n Languedoc domnea, civilizat\ [i nep\s\toare, toleran]a religioas\ – `n contrast cu zelul fanatic ce caracteriza celelalte regiuni ale Europei. Anumite curente ale gândirii islamice [i iudaice erau `mprumutate prin intermediul unor centre maritime comerciale, ca Marsilia, sau veneau din Spania, croindu-[i drum peste Pirinei. ~n acela[i timp, Biserica de la Roma nu se bucura de prea mult\ considera]ie; preo]ii acesteia din Languedoc, a c\ror corup]ie era bine cunoscut\, reu[eau, `nainte de toate, s\ `ndep\rteze popula]ia. De pild\, existau biserici `n care nici o liturghie nu mai fusese spus\ de mai bine de treizeci de ani. Mul]i preo]i `[i neglijau enoria[ii, fiind preocupa]i doar de afaceri [i de sporirea

52


propriilor averi. Un arhiepiscop de Narbone nici m\car nu-[i vizitase vreodat\ dioceza. Cu toat\ corup]ia bisericii, Languedoc ajunsese pe o culme a culturii ce nu avea s\ mai fie atins\ `n Europa p`n\ `n vremea Rena[terii. Dar, ca [i `n Bizan], se f\ceau sim]ite automul]umirea, decaden]a [i o nefast\ moliciune, care au l\sat dezarmat\ regiunea `n fa]a atacurilor violente ce urmau s\ se dezl\n]uie asupra ei. La un moment dat, at`t nobilimea din nordul Europei c`t [i Biserica de la Roma au sesizat aceast\ vulnerabilitate [i au dorit s\ o exploateze. Nobilimea nordic\ invidia de mul]i ani bog\]ia [i luxul din Languedoc. Iar Biserica avea propriile ei motive. ~n primul r`nd, autoritatea sa `n regiune l\sa de dorit. Iar `n Languedoc nu `nflorea doar cultura, ci [i altceva – cea mai important\ erezie din lumea cre[tin\ medieval\. Dup\ spusele autorit\]ilor biserice[ti, zona era „infectat\“ de erezia albigend\, „lepra molipsitoare din Sud“. {i, `n ciuda faptului c\ adep]ii acestei erezii detestau, mai presus de toate, violen]a, ei reprezentau o amenin]are serioas\ pentru autoritatea Romei, cea mai serioas\ cu care avea s\ se confrunte p`n\ c`nd, trei secole mai t`rziu, `nv\]\turile lui Martin Luther aveau s\ declan[eze Reforma. La 1200, erezia catar\ avea mari [anse de a lua locul romano-catolicismului `n Languedoc. ~n plus, `ncepea deja s\ se r\sp`ndeasc\ [i `n alte p\r]i ale Europei, mai ales `n zonele urbane din Germania, Finlanda [i Champagne, ceea ce, `n ochii Bisericii, reprezenta o adev\rat\ amenin]are. Ereticii erau cunoscu]i sub diverse nume. ~n 1165, fuseser\ condamna]i de un conciliu ecleziastic din Albi, un ora[ din Languedoc. Din acest motiv sau poate fiindc\ Albi continua s\ fie unul din nucleele lor, erau adesea numi]i albigenzi. ~n alte r`nduri erau numi]i catari, sau chatares, sau chatari. {i, nu tocmai rar, erau stigmatiza]ii atribuindu-li-se numele unor erezii mai vechi: arieni, marcioni]i [i maniheeni. „Albigend“ [i „catar“ erau, `n esen]\, denumiri generice. Cu alte cuvinte, nu se refereau la o biseric\, ca aceea a Romei, unic\ [i bine definit\, av`nd o doctrin\ [i o teologie bine puse la punct, o dat\ pentru totdeauna. Sub aceste denumiri erau reunite o serie de secte – multe dintre ele fiind conduse de c`te un lider independent, ai c\rui discipoli ì preluau numele. {i, cu toate c\ aveau anumite concep]ii comune, `n ceea ce prive[te detaliile, sectele erau `n mod radical diferite unele de altele. ~n plus, multe dintre informa]iile noastre despre eretici provin din surse ecleziastice, cum ar fi


53

Inchizi]ia. S\ ne form\m o imagine despre ei pornind de la astfel de informa]ii ar fi similar cu a descrie Rezisten]a Francez\ pe baza rapoartelor SS-ului sau Gestapo-ului. De aceea este realmente imposibil s\ alc\tuim o sintez\ coerent\ [i definitiv\ a celor ce constituiau de fapt „doctrina catar\“. ~n general, catarii erau de acord cu teoria re`ncarn\rii [i acceptau principiul feminin `n religie. ~ntr-adev\r, preo]ii [i propov\duitorii din congrega]ia catar\, cunoscu]i sub numele de parfaits („perfec]i“), erau b\rba]i [i femei deopotriv\. ~n acela[i timp, catarii nu recuno[teau biserica catolic\ tradi]ional\ [i contestau validitatea `ntregii ierarhii clericale, adic\ a intermediarilor oficiali [i hirotonisi]i dintre om [i Dumnezeu. Iar esen]a acestei pozi]ii consta `ntr-un principiu catar de mare importan]\ – respingerea „credin]ei“ – cel pu]in a acelei „credin]e“ pe care Biserica punea accentul. ~n locul unei „credin]e“ primite „la m`na a doua“, catarii preferau o cunoa[tere direct\, personal\, o experien]\ religioas\ sau mistic\ perceput\ „la prima m`n\“. Aceast\ experien]\ era numit\ gnosis (gnoz\), de la cuv`ntul grecesc `nsemn`nd „cunoa[tere“, iar catarii o puneau mai presus dec`t orice crez sau dogm\. Iar pentru c\ d\deau o at`t de mare importan]\ contactului direct [i personal cu Dumnezeu, preo]ii, episcopii [i orice alte autorit\]i ecleziastice erau considera]i de prisos. Totodat\, catarii erau duali[ti. Desigur, toate credin]ele cre[tine pot fi, `n ultim\ instan]\, considerate dualiste, deoarece insist\ asupra conflictului dintre dou\ principii opuse – bine [i r\u, suflet [i trup, `n\l]\tor [i josnic. Dar catarii duceau aceast\ dihotomie mai departe dec`t erau catolicii tradi]ionali[ti dispu[i s\ o fac\. Pentru ei, oamenii erau s\biile cu care se `nfruntau spiritele, f\r\ ca cineva s\ poat\ deslu[i cum erau m`nuite. Pentru ei, exista un r\zboi perpetuu, purtat, `nc\ de la `nceputul Crea]iei, `ntre dou\ principii ireconciliabile – lumina [i `ntunericul, spiritul [i materia, binele [i r\ul. Catolicismul recunoa[te existen]a unui singur Dumnezeu suprem, al c\rui adversar, Diavolul, ì este, `n ultim\ instan]\, inferior. ~n schimb, catarii sus]ineau c\ nu exista un singur Dumnezeu, ci doi, al c\ror statut era mai mult sau mai pu]in comparabil. Unul dintre ace[tia – cel „bun“ – era cu totul lipsit de trup, era un principiu sau o fiin]\ pur spiritual\, nep\tat\ de atingerea materiei. Era un Dumnezeu al iubirii. Dar iubirea era considerat\ incompatibil\ cu puterea; iar crea]ia material\ era o manifestare a puterii. De aceea, pentru catari, aceast\ crea]ie – lumea `ns\[i – era, `n `ntregime, o

54


lucrare a R\ului. Pe scurt, universul nostru era f\urit de un „Dumnezeu uzurpator“, Dumnezeul R\ului – sau, a[a cum `l numeau catarii, „Rex Mundi“, „Regele Lumii“. Catolicismul se bazeaz\ pe ceea ce am putea numi „dualism etic“. R\ul, termen care, `n ultim\ instan]\, deriv\, probabil, de la diavol ( n.trad ., `n lb. englez\, evil `nseamn\ r\u, iar devil – diavol), se manifest\, `n primul r`nd, prin om [i prin ac]iunile sale. Prin contrast, catarii sus]ineau un „dualism cosmogonic“, un dualism prezent `n `ntreaga realitate. Aceasta era premiza de la care porneau cu to]ii, dar fiecare sect\ o dezvolta `ntr-un mod aparte. Dup\ unii, sensul vie]ii omului pe P\m`nt era transcenderea materiei, renun]area perpetu\ la tot ce avea leg\tur\ cu principiul puterii [i a[adar contopirea cu principiul iubirii. Dup\ al]ii, menirea omului consta `n `nfr`narea [i m`ntuirea p\r]ii materiale, `n transformarea acesteia prin spiritualizare. Este important s\ se ]in\ cont de absen]a oric\rei dogme, doctrine sau teologii prestabilite. Ca `n majoritatea abaterilor de la dreapta credin]\ consacrat\ [i `n cazul de fa]\ este vorba numai de anumite devieri de la punctele de vedere predefinite, iar obliga]iile morale ce deriv\ din acestea devin subiectul unor interpret\ri specifice. ~n ochii Bisericii Romano-Catolice, adev\rata erezie a catarilor consta `n faptul c\ priveau crea]ia material\, pentru ap\rarea c\reia se presupune c\ s-a jertfit Isus, ca fiind `ntru totul demonic\, [i c\ sugerau c\ Dumnezeu, din al c\rui „cuv`nt“ se z\mislise „la `nceput“ lumea, era un uzurpator. Dar cea mai cumplit\ parte a acestei erezii era atitudinea lor fa]\ de `nsu[i Hristos. Deoarece materia se confunda cu demonicul, catarii contestau c\ Isus avusese o form\ material\ fiind `n acela[i timp [i Fiul lui Dumnezeu. Unii dintre ei `l considerau o entitate totalmente imaterial\, o „fantasm\“, un „spirit pur“, care, bine`n]eles, nu putea fi r\stignit. ~ns\ se pare c\ majoritatea catarilor `l priveau ca pe un profet, ca pe oricare altul – un simplu muritor care se jertfise, murind pe cruce `n numele principiului iubirii. Pe scurt, r\stignirea nu avea nimic mistic, sau supranatural, sau divin – dac\, `ntr-adev\r, acest episod era relevant, fapt de care cei mai mul]i p\reau s\ se `ndoiasc\. ~n orice caz, to]i catarii negau cu vehemen]\ semnifica]ia r\stignirii [i a crucii – poate pentru c\ sim]eau c\ aceste crezuri erau irelevante, sau poate pentru c\ Roma le prosl\vea at`t des, sau din cauz\ c\ detaliile violente ale mor]ii unui profet nu meritau s\ fie idolatrizate. Iar crucea – cel pu]in `n asociere cu calvarul [i cu r\stignirea,


55

era privit\ ca un simbol al lui Rex Mundi, st\p`nul lumii materiale, fiind `ntocmai opusul principiului r\scump\r\rii p\catelor. Muritor sau nu, Isus fusese un profet al principiului iubirii, AMOR. AMOR care, inversat, pervertit [i preschimbat `n putere, `nsemna ROMA – luxul [i opulen]a Bisericii Romei, o institu]ie `n care catarii vedeau `ntruparea tangibil\ a lui Rex Mundi [i manifestarea suzeranit\]ii acestuia asupra P\m`ntului. Ca urmare, nu numai c\ refuzau s\ venereze crucea, dar nici nu recuno[teau taina botezului [i a `mp\rt\[aniei. ~n ciuda acestor pozi]ii teologice subtile, complexe, abstracte [i, poate, lipsite de importan]\ pentru contemporanii no[tri, catarii nu erau ni[te ap\r\tori fanaticii ai credin]ei lor. Ast\zi, este apreciat\ drept dovad\ de rafinament intelectual opinia conform c\reia catarii erau o congrega]ie de `n]elep]i, o elit\ mistic\ in i]iat\ `ntr-un cult tainic, ai c\rei membri cuno[teau, cu to]ii, un important secret cosmic. ~n cele din urm\, cei mai mul]i dintre ei erau oameni mai mult sau mai pu]in „obi[nui]i“, b\rba]i [i femei care g\seau `n credin]a lor un refugiu `mpotriva stricte]ii cultului catolic – o `ntrerupere a nesf`r[itelor dijme, peniten]e, funeralii, condamn\ri [i tot felul de alte obliga]ii impuse de biseric\. Pe c`t de abstract\ era teologia lor, pe at`t de reali[ti erau catarii `n via]a de toate zilele. De exemplu, condamnau actul procre\rii, de vreme ce `nmul]irea trupeasc\ nu era un serviciu adus principiului iubirii, ci lui Rex Mundi. Dar nu erau at`t de naivi `nc`t s\ pledeze pentru abolirea sexualit\]ii. E adev\rat, exista un „jur\m`nt solemn“, specific catarilor, numit Consolamentum, care impunea castitatea. Totu[i, cu excep]ia preo]ilor, a lor , care erau, de obicei, b\rba]i [i femei f\r\ familie, Consola mentum nu le era impus dec`t muribunzilor; [i nu e greu s\ fii cast atunci c`nd e[ti pe moarte. ~n ceea ce privea `ntreaga congrega]ie, sexualitatea era tolerat\, nefiind sanc]ionat\ `n mod explicit. Dar cum poate fi blamat\ procrearea f\r\ a fi condamnat\ sexualitatea? Exist\ dovezi care sugereaz\ c\ erau practicate de c\tre catari at`t controlul natalit\]ii c`t [i avorturile. 2 C`nd, `n secundar, Roma i-a acuzat pe eretici [i de „practici sexuale `mpotriva firii“, aceasta a fost considerat\ o referire la sodomie. ~ns\ catarii, conform m\rturiilor care ne-au parvenit, interziceau cu stricte]e homosexualitatea. Este foarte posibil ca prin „practici sexuale `mpotriva firii“ s\ se fi `n]eles diferitele metode de control al na[terii [i avorturile. Cunoa[tem care este, ast\zi, pozi]ia Romei `n aceste privin]e.

56


A[adar ne putem imagina, cu u[urin]\, energia [i st\ruin]a vindicativ\ cu care `[i impunea punctul de vedere `n Evul Mediu. ~n general, se presupune c\ albigenzii `[i aleseser\ un mod de via]\ extrem de simplu [i plin de devo]iune. Pentru c\ nu agreau bisericile, toate ritualurile [i serviciile religioase se desf\[urau sub cerul liber sau `n orice cl\dire disponibil\ – un hambar, o cas\, o sal\ municipal\. De asemenea, practicau ceea ce ast\zi am numi medita]ie. {i erau absolut vegetarieni, de[i consumul de pe[te era permis. Iar c`nd c\l\toreau prin ]inut, perfec]ii o f\ceau `ntotdeauna c`te doi, ceea ce a dat credibilitate zvonurilor despre sodomie r\sp`ndite de du[manii lor.

Asediul Montségur-ului Aceasta era credin]a care se r\sp`ndise `n Languedoc [i `n zonele `nvecinate – amenin]`nd s\ `nlocuiasc\ `nsu[i catolicismul. Dintr-o serie de motive lesne de `n]eles, mul]i nobili o considerau atractiv\. Unii erau `nc`nta]ii de toleran]a ei. Al]ii erau oricum porni]i `mpotriva clericilor. Al]ii erau deziluziona]i de corup]ia bisericii. Al]ii nu mai puteau suporta sistemul de taxe, din cauza c\ruia veniturile aduse de propriet\]ile lor disp\reau `n `ndep\rtata vistierie a Romei. De aceea, spre b\tr`ne]e, foarte multi nobili deveneau perfec]i. Se estimeaz\ c\ treizeci la sut\ dintre ace[tia proveneau din r`ndurile nobilimii din Languedoc. ~n anul 1145, cu o jum\tate de secol `naintea cruciadei `mpotriva albigenzilor, Sf`ntul Bernard, `n acele timpuri un purt\tor de cuv`nt al bisericii catolice tradi]ionaliste, a str\b\tut el `nsu[i ]inutul cu inten]ia de a predica `mpotriva ereticilor. ~ns\, de la bun `nceput, a fost mai pu]in `ngrozit de eretici dec`t de corup]ia propriei sale bisericii. De cei dintì, Bernard a fost, pur [i simplu, impresionat. „Nu exist\ moral\ mai cre[tin\ dec`t a lor“, a declarat, „iar principiile lor s`nt pure“. 3 Nu mai e nevoie s\ spunem c\, pe la 1200, Roma era din ce `n ce mai alarmat\ de situa]ie. Dar nu ignora nici invidia cu care baronii din nordul Europei priveau cet\]ile [i p\m`nturile bogate din sud. Aceast\ invidie putea fi exploatat\ f\r\ `nt`rziere, iar nobilii nordici puteau deveni oastea bisericii. Nu mai era nevoie dec`t de o


57

provocare, de o justificare, de ceva care s\ st`rneasc\ indignarea general\. O astfel de provocare nu s-a l\sat mult a[teptat\. Pe 14 ianuarie 1208, Pierre de Castelnau, unul dintre lega]ii papali din Languedoc, a fost ucis. Dup\ toate aparen]ele, uciga[ul era un r\zvr\tit `mpotriva clericilor, f\r\ a fi un adept al credin]ei catare. Cu toate acestea, Roma a considerat c\ justificarea a[teptat\ fusese g\sit\ [i nu a ezitat s\ dea vina pe albigenzi. Imediat, Papa Inocen]iu al III-lea a ordonat o cruciad\. ~n secolul precedent, ereticii fuseser\ persecuta]i de mai multe ori, `ns\, de data aceasta, biserica [i-a mobilizat, cu hot\r`re, toate for]ele. Erezia trebuia st`rpit\ o dat\ pentru totdeauna. O armat\ imens\ a fost reunit\ sub comanda abatelui de C`teaux. Majoritatea opera]iunilor militare au fost l\sate `n seama lui Simon de Montfort – tat\l celui care avea s\ joace un rol crucial `n istoria Angliei. Sub comanda lui Simon, crucia]ii Papei au pornit s\ distrug\ cea mai avansat\ cultur\ din Europa Evului Mediu, transform`nd-o `n mormane de moloz. ~n aceast\ sacr\ `ntreprindere, de mare ajutor le-a fost noul lor aliat, Dominic Guzmàn, un spaniol fanatic. ~mboldit de o ur\ dement\ `mpotriva ereziei, Guzmàn a fondat, `n 1216, un ordin monahal care, ulterior, i-a preluat numele: dominicanii. Iar `n 1233, dominicanii au n\scut o institu]ie [i mai infam\ – Sf`nta Inchizi]ie. Catarii nu aveau s\ fie singurele victime ale acesteia. ~nainte de cruciada `mpotriva albigenzilor, mul]i dintre nobilii din Languedoc – cu prec\dere influentele case Trencavel [i Toulouse – fuseser\ extrem de prieteno[i cu numeroasa popula]ie evreiasc\ din regiune. Dup\ aceea, `ns\, nobilimea [i-a retras protec]ia, respect`nd ordinele primite. Simon de Montfort [i-a pierdut via]a `n 1218, `n timpul asediului cet\]ii Toulouse. Cu toate acestea, pustiirea Languedoc-ului a continuat, cu scurte `ntreruperi, pentru `nc\ un sfert de secol. Abia `n jurul anului 1243 a `ncetat efectiv orice rezisten]\ organizat\ – `n m\sura `n care se poate spune c\ a[a ceva ar fi existat. P`n\ `n acel an, toate ora[ele [i bastioanele catare importante fuseser\ cucerite de invadatorii nordici, cu excep]ia c`torva puncte `nt\rite, `ndep\rtate [i izolate. Dintre acestea, cel mai de seam\ era Montségur, ce trona majestuos pe `n\l]imile muntoase, p\r`nd o arc\ celest\ plutind deasupra v\ilor din jur. Invadatorii l-au asediat vreme de zece luni, timp `n care a ]inut piept numeroaselor atacuri opun`nd o rezisten]\ d`rz\, ne`ntrerupt\.

58


~n sf`r[it, `n martie 1244, fort\rea]a a capitulat [i astfel erezia catar\ a disp\rut din sudul Fran]ei, cel pu]in `n aparen]\. Dar ideile nu pot fi niciodat\ st`rpite cu des\v`r[ire. De exemplu, `n bestsellerul s\u Montaillou, Emmanuel Le Roy Ladurie, pornind `n exclusivitate de la documente din acea epoc\, face cronica activit\]ilor desf\[urate de catarii supravie]uitori vreme de aproape o jum\tate de secol dup\ c\derea Montségur-ului. ~n mun]i au continuat s\ existe mici enclave ale ereticilor, care tr\iau `n pe[teri, `[i p\strau cu fidelitate convingerile religioase [i continuau s\ duc\ un r\zboi de gheril\ `mpotriva persecutorilor lor. Este cunoscut\ persisten]a credin]ei catare `n multe zone din Languedoc – printre care [i `mpre jurimile localit\]ii Rennes -le-Château. {i mul]i scriito ri au urm\rit o serie de erezii ap\rute ulterior `n Europa ca ml\di]e ale `nv\]\turii catare – de pild\, waldensienii, husi]ii, adami]ii sau Fr\]ia Spiritului Liber, anabapti[tii [i ciuda]ii camisarzi, dintre care o parte s-au refugiat `n Londra la `nceputul veacului al optsprezecelea.

Tezaurul catarilor ~n timpul cruciadei `mpotriva albigenzilor [i dup\ aceea, `n jurul catari lor s-a ]esut un mit care persist\ [ i `n zilele noast re. ~n parte, existen]a acestuia se datoreaz\ fastului romantic ce `nconjoar\ orice cauz\ pierdut\ `n mod tragic – ca, de exemplu, cea a lui Bonnie Prince Charlie (Carol Eduard Stuart) – cu o str\lucire miraculoas\, cu o perpetu\ nostalgie [i cu o aur\ de legend\. Dar am descoperit c\, `n acela[i timp, pot fi asociate cu catarii [i c`teva mistere extrem de reale. Oric`t de exalate [i de roman]ate s-ar dovedi legendele, c`teva enigme r\m`n `n picioare. Una dintre acestea se refer\ la originea catarilor [i, chiar dac\ la `nceput ni s-a p\rut a fi de natur\ academic\, ulterior ne-am dat seama de deosebita ei importan]\. Recent, istoricii au sus]inut, aduc`nd argumente, c\ ereticii catari erau o ramifica]ie a bogomililor, o sect\ activ\ `n Bulgaria `n secolele al zecelea [i al unsprezecelea, ai c\rei misionari s-au deplasat c\tre vest. Nu poate fi pus la `ndoial\ faptul c\, printre ereticii din Languedoc, se aflau [i bogomili. Un cunoscut predicator al acestora a jucat un rol de seam\ `n afacerile politice [i religioase ale vremii. Totu[i, cercet\rile noastre au scos la


59

lumin\ dovezi materiale ce demonstreaz\ c\ albigenzii nu s-au desprins din secta bogomililor. Dimpotriv\, ei par s\ reprezinte rodul a ceva ce prinsese r\d\cini `n Fran]a cu c`teva secole mai `nainte. Se pare c\ provin, aproape direct, am putea spune, din ereticii stabili]i [i `nr\d\cina]i `n Fran]a `nc\ de la `nceputurile erei cre[tine. 4 Se mai pot enumera [i alte mistere, cu mult mai uluitoare, asociate cu catarii. De pild\, Jean de Joinville, un b\tr`n care, `n secolul al treisprezecelea, a scris despre `nt`lnirea sa cu Ludovic al IX-lea, relateaz\: „Regele (Ludovic al IX-lea) mi-a povestit cum mai mul]i b\rba]i albigenzi s-au dus la Contele de Montfort [i i-au cerut s\ vin\ s\ vad\ trupul Domnului Nostru, care, `n mìnile preotului lor, s-a transformat `n carne [i s`nge“.5 Conform istorisirii, invita]ia l-a luat pe Montfort prin surprindere. Mai degrab\ furios, a afirmat ca anturajul s\u poate merge oriunde dore[te, dar el va continua s\-[i pastreze credin]a `n dogmele „Sfintei Biserici“. Nu exist\ alte am\nunte [i explica]ii legate de acest incident. Chiar [i Joinville `l aminte[te doar `n treac\t. Dar la ce concluzii ne-ar putea conduce acea invita]ie misterioas\? Ce anume f \ceau catarii? Despre ce fel de ritual era vorba? Dac\ ignor\m liturghia `n care ei oricum nu credeau, ce altceva ar fi f\cut ca „trupul Domnului Nostru... s\ se transforme `n carne [i s`nge“? Indiferent despre ce ar fi fost vorba, ceva este de-a dreptul tulbur\tor `n afirma]ia lor. O alt\ tain\ `nconjoar\ legendara „comoar\“ a catarilor. Extraordinara lor bog\]ie este bine cunoscut\. Practic, credin]a lor nu le permitea s\ poarte arme; [i, cu toate c\ erau destui cei care ignorau aceast\ interdic]ie, se [tie c\ angajau foarte mul]i mercenari, ceea ce reprezenta o cheltuial\ serioas\. ~n acela[i timp, sursele bog\]iei albigenzilor – de exemplu, supunerea pe care o pretindeau de la o serie de feudali influen]i – erau evidente [i explicabile. Dar, `nc\ din timpul cruciadei, au `nceput s\ se r\sp`ndeasc\ zvonuri despre o presupus\ comoar\ mistic\ a catarilor – ceva mult mai presus dec`t orice bog\]ie material\. Se spune c\ aceast\ comoar\, oricare ar fi fost ea, era p\strat\ `n Montségur. Totu[i, dup\ c\derea fort\re]ei, nu a fost descoperit nimic de acest fel. ~ns\ au existat c`teva incidente extrem de neobi[nuite legate at`t de asediu c`t [i de capitulare. Num\rul atacatorilor Montségur-ului s-a ridicat la aproape zece mii. Era o for]\ uria[\, pe care asediatorii inten]ionau s\ o foloseasc\ pentru a `nconjura muntele, f\c`nd imposibile intrarea [i ie[irea din cetate [i sper`nd s\-i `nfometeze astfel pe cei asedia]i.

60


Dar, `n ciuda for]ei lor numerice, nu au avut suficien]i oameni pentru ca `ncercuirea s\ fie impenetrabil\. ~n plus, o parte a trupelor era alc\tuit\ din localnici, care erau simpatizan]i ai catarilor. Iar `n al]ii, pur [i simplu, nu se putea avea `ncredere. Ca urmare, nu era dificil s\ traversezi, f\r\ a fi observat, linia atacatorilor. Erau multe sp\rturi prin care se putea trece `n ambele sensuri, a[a c\ proviziile aveau cale deschis\ c\tre fort\rea]\. Catarii au profitat de aceste lacune. ~n ianuarie 1244, cu aproape trei luni `naintea `nfr`ngerii, doi perfec]i au evadat. Conform unor relat\ri demne de `ncredere, cei doi au luat cu ei grosul avu]iei catare – o `nc\rc\tur\ de aur, de argint [i de monede, pe care au depozitat-o mai `ntì `n mun]i, `ntr-o grot\ fortificat\, [i apoi `ntr-o fort\rea]\. Dup\ care comoara a disp\rut [i nimeni nu a mai auzit vreodat\ de ea. ~n sf`r[it, pe 1 martie, Montségur a capitulat. La acea dat\, num\rul ap\r\torilor nu dep\[ea patru sute. Perfec]ii erau `ntre o sut\ cincizeci [i o sut\ optzeci, restul fiind cavaleri, scutieri, o[teni [i familiile lor. Cu to]ii au fost trata]i cu o surprinz\toare `ng\duin]\. Combatan]ilor li s-a promis iertarea deplin\ a „crimelor“ precedente. Li s-a permis s\ plece lu`ndu-[i armele, bagajele [i toate darurile primite de la st\p`nii lor, inclusiv banii. Perfec]ii au avut parte de aceea[i nea[teptat\ bun\voin]\. Pentru a fi supu[i doar unor pedepse u[oare [i elibera]i, nu li se cerea dec`t s\ dovedeasc\ c\ s-au lep\dat de credin]ele lor eretice [i s\-i m\rturiseasc\ Inchizi]iei „p\catele“ s\v`r[ite. ~nvin[ii au cerut un r\gaz de dou\ s\pt\m`ni, cu `ncetarea complet\ a ostilit\]ilor, pentru a c`nt\ri condi]iile ce le fuseser\ impuse. Continu`nd s\ dea dovad\ de o generozitate ce nu-i caracteriza, atacatorii au fost de acord. ~n schimb, `nvin[ii au oferit, de bun\ voie, ostatici. {i s-a c\zut de acord ca ace[tia s\ f ie executa]i dac\ cineva ar fi `ncercat s\ evadeze din fort\rea]\. S\ fi fost perfec]ii at`t de devota]i credin]ei lor `nc`t s\ aleag\, nesili]i de nimeni, martiriul `n locul convertirii? Sau exista ceva ce nu puteau – ori nu cutezau – s\ m\rturiseasc\ Inchizi]iei? Oricare ar fi fost motivul, niciunul dintre ei nu a acceptat condi]iile asediatorilor – sau cel pu]in nu exist\ dovezi c\ ar fi f\cut-o. Dimpotriv\, cu to]ii au preferat martirajul. Mai mult, cel pu]in dou\zeci dintre ceilal]i ocupan]i ai fort\re]ei, [ase femei [i circa cincisprezece o[teni, au primit, din propria lor voin]\, Consolamentum [i au intrat `n r`ndul perfec]ilor , condamn`ndu-se astfel la o moarte s igur\.


61

Pe 15 martie, r\gazul a luat sf`r[it. ~n zorii zilei urm\toare, per fec]ii, `n num\r de peste dou\ sute, au fost t`r`]i, cu brutalitate, `n josul pantei. Nici unul nu a abjurat. Pentru c\ nu era timp pentru `n\l]area unor ruguri individuale, la poalele muntelui au fost aduna]i cu to]ii `ntr-un ]arc `nc\p\tor, umplut cu lemne, [i au fost ar[i laolalt\. ~nchi[i `n castel, ceilal]i membri ai garnizoanei au fost sili]i s\ priveasc\. Au fost avertiza]i c\ `ncercarea de evadare a oric\ruia dintre ei ar fi atras moartea tuturor celorlal]i [i a ostaticilor deopotriv\. Asum`ndu-[i riscurile, garnizoana a hot\r`t s\ ascund\ `n r`ndurile ei patru perfec]i. ~n noaptea de 16 martie, a avut loc evadarea plin\ de cutezan]\ a acestor patru oameni, `nso]i]i de un ghid – iar\[i cu [tiin]a [i cu consim]\m`ntul garnizoanei. Fugarii au cobor`t pe peretele abrupt din partea de vest a muntelui suspenda]i de fr`nghii [i cobor`nd `n gol mai bine de o sut\ de metri. 6 Ce au urm\rit, de fapt, ace[ti fugari? Care a fost scopul evad\rii lor riscante, care a pus `n pericol at`t garnizoana c`t [i ostaticii? ~n ziua urm\toare, ar fi fost elibera]i [i ar fi putut p\r\si nestingheri]i cetatea, pentru a-[i continua lini[ti]i traiul. Dar, dintr-un motiv necunoscut, ei au preferat s\ se angajeze `ntr-o periculoas\ evadare nocturn\, care ar fi putut atrage dup\ sine nu numai moartea lor, ci [i pe a camarazilor lor. Conform legendei, cei patru oameni purtau cu ei legendara comoar\ a catarilor. Numai c\ aceasta fusese scoas\ din Montségur cu trei luni `nainte. {i, chiar dac\ ar fi fost a[a, c`t de multe „comori“ – aur, argint sau monede – ar fi putut s\ care `n spate trei s au patru oameni `n vreme ce se b\l\b\neau, at`rna]i de fr`nghii, de-a lungul peretelui abrupt al unui munte? Dac\ fugarii au transportat `ntr-adev\r ceva, e c`t se poate de limpede c\ acel ceva nu era o avu]ie material\. Totu[i, ce ar fi putut s\ aib\ asupra lor? Poate doar obiecte de cult catare – c\r]i, manuscrise, `nv\]\turi secrete, relicve, un anume tip de obiecte religioase care, dintr-un motiv s au altul, nu trebuia `n nici un chip s\ `ncap\ pe mìni ostile. Astfel ar putea fi justificat\ evadarea – o evadare extrem de riscant\, pentru to]i cei implica]i. Dar, dac\ era vorba de ceva at`t de pre]ios `nc`t nici un risc nu era prea mare pentru a-l feri de r\uvoitori, atunci de ce acest ceva nu fusese scos din Montségur mai `nainte? De ce nu fusese dus la loc sigur cu trei luni `nainte, odat\ cu grosul avu]iilor? De ce fusese p\strat `n fort\rea]\ p`n\ `n acel ultim [i periculos moment? Data precis\ a armisti]iului ne permite s\ deducem un posibil r\spuns pentru toate aceste `ntreb\ri. Data fusese stabilit\ de `nvin[i,

62


care oferiser\ ostatici pentru a o ob]ine. Dintr-un motiv anume, consideraser\ acest lucru necesar – chiar dac\ nu `nsemna dec`t am`narea, cu doar dou\ s\pt\m`ni, a inevitabilului. Am ajuns la concluzia c\, probabil, era nevoie de o astfel de am`nare pentru a c`[tiga timp. Nu pentru a c`[tiga timp la modul general, ci o anumit\ perioad\ de timp – pentru a ajunge la o anumit\ dat\. Aceasta coincidea cu echinoc]iul de prim\var\ – iar echinoc]iul ar fi putut avea, pentru catari, o anumit\ importan]\ ritual\. De asemenea, aceea[i dat\ coincidea [i cu Pa[tile. Dar catarii, care puneau sub semnul `ntreb\rii importan]a r\stignirii, nu atribuiau s\rb\torii Pa[tilor o semnifica]ie deosebit\. Totu[i, se [tie c\ o anumit\ festivitate s-a desf\[urat pe 14 martie, cu o zi `nainte de `ncheierea armisti]iului. 7 Nu ne `ndoim asupra faptului c\ acel r\gaz ar fi fost solicitat tocmai pentru ca evenimentul s\ aib\ loc. {i nici asupra faptului c\ data acestuia nu fusese aleas\ la `nt`mplare. Se pare c\ trebuia s\ fie 14 martie. Orice ar fi `nsemnat s\rb\toarea, e limpede c\ a avut o influen]\ deosebit\ asupra mercenarilor, dintre care unii s-au convertit la credin]a catar\, sfid`nd moartea inevitabil\. Ar putea fi acest fapt un indiciu, near putea ajuta s\ afl\m ce anume a fost scos din Montségur dou\ nop]i mai t`rziu? Fusese acel ceva, `ntr-un anume fel, necesar pentru evenimentul din 14 martie? ~i putuse acel ceva convinge pe cel pu]in dou\zeci dintre ap\r\tori s\ devin\, `n ultimul moment, perfec]i? Putuse acel ceva convinge `ntreaga garnizoan\ s\-[i ri[te via]a fiind de acord cu evadarea? R\spunz`nd afirmativ tuturor acestor `ntreb\ri, am putea explica de ce acel ceva, orice ar fi fost, trebuia scos pe furi[ din fort\rea]\ `n data de 16 [i nu mai devreme – de exemplu, nu `n ianuarie, c`nd tezaurul monetar fusese transportat `ntr-un loc sigur. Obiectul misterios era necesar `n Montségur `n ziua evenimentului. {i nu trebuia s\ `ncap\ pe mìni ostile.

Taina catarilor ~n tot timpul `n care am meditat asupra acestor concluzii, g`ndul ne-a purtat [i c\tre legendele care leag\ numele catarilor de cel al Sf`ntului Graal.8 Graalul era pentru noi doar un mit, nu eram preg\ti]i s\-l privim altfel. Nici nu eram preg\ti]i s\ afirm\m c\ ar fi


63

existat vreodat\. {i, chiar dac\ am fi acceptat c\ fusese un obiect real, nu ne-am fi putut imagina c\ o cup\ sau un potir, fie el sau nu cel `n care se scursese s`ngele M`ntuitorului, ar fi fost at`t de pre]ios pentru catari – `n ochii c\rora Isus era, `n mare m\sur\, lipsit de importan]\. Cu toate acestea, legendele continuau s\ ne obsedeze [i s\ ne dezorienteze. Era derutant\ ideea c\, dup\ toate aparen]ele, exista `ntr-adev\r o leg\tur\ `ntre catari [i `ntregul cult al Graalului, `n forma sa din secolele doisprezece [i treisprezece. Un mare num\r de autori au sus]inut c\ romanele cavalere[ti ale Graalului – de pild\, cele scrise de Chrétien de Troyes [i Wolfram von Eschenbach – s`nt o interpolare a ideilor catare, mascate printr-un simbolism complex [i infiltrate `n esen]a cre[tinismului dogmatic. Aceast\ afirma]ie este, `ntr-o anumit\ m\sur\, exagerat\, dar con]ine [i un s`mbure de adev\r. ~n timpul cruciadei `mpotriva albigenzilor, clericii au tunat [i fulgerat `mpotriva romanelor cavalere[ti ale Graalului, sus]in`nd c\ erau, dac\ nu chiar eretice, cel pu]in d\un\toare. Iar `n acestea exist\ pasaje izolate care nu s`nt c`tu[i de pu]in ortodoxe, ci, f\r\ dubiu, dualiste – cu alte cuvinte, catare. Mai mult, `ntr-una din istorisirile sale despre Graal, Wolfram von Eschenbach sus]ine c\ citadela Graalului s-ar fi aflat `n Pirinei – o afirma]ie pe care Richard Wagner, cel pu]in, a interpretat-o ad litteram. Dup\ Wolfram, numele castelului ar fi fost Munsalvaesche – ceea ce se poate considera o versiune germanizat\ a denumirii Montsalvat, adic\ a unui termen catar. De asemenea, `ntr-unul din poemele lui Wolfram, st\p`nul acestui castel este numit Perilla. Interesant este faptul c\ seniorul de Montségur era Raimon de Pereille, al c\rui nume apare `n documentele vremii sub forma latinizat\ Perilla. 9 Cum aceste coinciden]e frapante au tot continuat s\ ne urm\reasc\, am ajuns la concluzia c\ ele trebuie s\-l fi urm\rit [i pe Saunière, care tr\ia `n mijlocul legendelor [i al folclorului din regiune. {i, ca to]i ceilal]i locuitori ai zonei, preotul trebuie s\ fi fost permanent ap\sat de vecin\tatea Montségur-ului, a c\rui soart\ tragic zguduitoare continu\ s\ le influen]eze con[tiin]a. Dar, pentru el, traiul `n apropierea fort\re]ei ar fi putut avea, la fel de bine, [i anumite implica]ii practice. Ceva fusese strecurat afar\ din Montségur exact dup\ `ncheierea r\gazului acordat. Conform legendei, cei patru oameni evadaser\

64


din citadela condamnat\ purt`nd cu ei comoara catarilor. Dar tezaurul monetar fusese dus `n afara zidurilor cu trei luni mai devreme. Oare aceast\ „comoar\“ a catarilor, ca [i „comoara“ descoperit\ de Saunière, consta, de fapt, `ntr-un anume secret? Oare acel secret ar fi putut fi legat, `ntr-un mod greu de imaginat, de ceva ce a devenit cunoscut sub numele de Sf`ntul Graal? Ni se p\rea de neconceput ideea c\ legendele Graalului ar fi putut fi luate ad litteram. ~n orice caz, indiferent ce fusese scos din Montségur, acel ceva fusese ascuns `n alt\ parte. Conform legendei, ascunz\toarea era `n grotele fortificate ale Ornolac-ului, `n Ari ège, unde un grup de catari a fost m\cel\rit la scurt timp dup\ aceea. Dar niciodat\ nu a fost g\sit vreun schelet la Ornolac. Pe de alt\ parte, de la Montségur la Rennes-le-Château nu era dec`t o jum\tate de zi de mers c\lare. Acel ceva strecurat afar\ din fort\rea]\ ar fi putut fi adus la Rennesle-Château sau, mai degrab\, `n grotele care ciuruiesc mun]ii din jur. {i este evident c\, pornind de la premisa c\ ceea ce a descoperit Saunière este „secretul“ din Montségur, putem explica foarte multe. At`t `n cazul s\u, c`t [i `n al catarilor, `n spatele cuv`ntului „comoar\“ pare s\ se ascund\ cu totul altceva – un anume tip de cuno[tin]e sau informa]ii. Date fiind credin]a religioas\ de nestr\mutat a catarilor [i antipatia lor militant\ fa]\ de Roma, ne `ntreb\m dac\ aceste cuno[tin]e sau informa]ii (presupun`nd c\ ar exista) nu s`nt cumva legate de cre[tinism – de dogme [i de teologie, de istoria [i de originea sa. Pe scurt, este posibil ca ace[ti catari (sau cel pu]in anumi]i catari) s\ fi [tiut ceva – ceva ce a st`rnit fervoarea s\lbatic\ cu care Roma le-a cerut exterminarea? Preotul care ne scrisese se referise la o „dovad\ incontestabil\“. Este posibil ca aceast\ „dovad\“ s\ le fi fost cunoscut\ catarilor? La vremea aceea, nu puteam face dec`t specula]ii ne`ntemeiate. Iar informa]iile despre catari erau at`t de insuficiente, `nc`t f\ceau imposibil\ chiar [i formularea unei ipoteze de lucru. Pe de alt\ parte, cercet\rile despre catari ne duceau, `n mod repetat, c\tre un alt subiect, mult mai enigmatic [i mai tainic, `nconjurat [i evocat de legende: cavalerii templieri. A[adar, ne-am `ndreptat investiga]iile c\tre ace[tia. Astfel, cercet\rile noastre au `nceput s\ aib\ drept rezultat descoperirea unor documente concrete, iar amploarea misterului a `nceput s\ dep\[easc\ tot ceea ce ne imaginasem.

CAPITOLUL 3

C\lug\rii r\zboinici Cavalerii Templieri s`nt un subiect a c\rui cercetare s-a d ovedit o `ntreprindere descurajant\. Enorma cantitate de materiale scrise pe aceast\ tem\ era intimidant\ [i, la `nceput, nici m\car nu puteam fi siguri c`t de multe dintre acestea erau demne de `ncredere. ~n vreme ce catarii d\duser\ na[tere unui v\lm\[ag de legende contraf\cute [i romantice, mistificarea care ì `nconjura pe templieri era cu mult mai ampl\. Ne erau destul de familiari dintr-un anumit punct de vedere – `n calitate de c\lug\ri-r\zboinici fanatici [i s\lbatici, de cavaleri misterio[i, `nve[m`nta]i `n mantii albe cu cruce ro[ie, care au jucat un rol decisiv `n epoca Cruciadelor. ~ntr-un sens, ei s`nt arhetipul crucia]ilor – `nsp\im`nt\torii o[teni din }ara Sf`nt\, care, `n numele lui Hristos, au luptat eroic [i au pierit cu miile. ~ns\ mul]i autori, chiar [i `n zilele noastre, ì consider\, `n mult mai mare m\sur\, o institu]ie misterioas\, un ordin prin excelen]\ secret, preocupat de intrigi complicate, de ma[ina]iuni clandestine, de conspira]ii [i proiecte obscure. ~n plus, un fapt r\m`ne uluitor [i inexplicabil. Dup\ o existen]\ de dou\ secole, ace[ti imacula]i ap\r\tori ai lui Hristos au fost acuza]i de negarea [i repudierea acestuia, de c\lcarea `n picioare [i de scuiparea crucii. ~n romanul s\u Ivanhoe, Scott ì descrie pe templieri ca pe ni[te tirani seme]i [i arogan]i, ca pe ni[te despo]i ipocri]i [i hr\p\re]i abuz`nd f\r\ ru[ine de putere, ca pe ni[te manipulatori orchestr`nd, f\r\ scrupule, afaceri personale [i de stat. Al]i scriitori din secolul al nou\sprezecelea ì `nf\]i[eaz\ drept satani[ti abjec]i, drept `nchin\tori

66


ai diavolului sau drept practican]i ai unor ritualuri obscene, abominabile [i/sau eretice. Istoricii mai apropia]i de vremea noastr\ `nclin\ s\-i considere victime nefericite, pioni de sacrificiu `n manevre politice de cel mai `nalt nivel ale bisericii [i ale statelor. Dar mai exist\ [i autori, mai ales cei de forma]ie francmasonic\, care ì privesc drept adep]i ai misterelor [i ini]ia]i `n acestea, drept p\str\tori ai unei `n]elepciuni secrete, ce transcende `nsu[i cre[tinismul. Indiferent de simpatiile [i de orientarea acestor scriitori, nici unul dintre ei nu neag\ zelul eroic al templierilor sau influen]a lor asupra istoriei. {i, `n mod unanim, ordinul lor este considerat cea mai fascinant\ [i cea mai enigmatic\ institu]ie din analele culturii occidentale. Templierii nu lipsesc din nici o relatare despre cruciade – sau, din acest punct de vedere, despre Europa secolelor al doisprezecelea [i al treisprezecelea. ~n epoca lor de glorie, poate doar cu excep]ia papalit\]ii, au fost cea mai puternic\ [i mai influent\ organiza]ie din `ntreaga cre[tin\tate. R\m`ne totu[i o anumit\ `ntrebare obsedant\. Cine [i ce erau cavalerii templieri? Erau exact ceea ce p\reau s\ fie sau erau cu totul altceva? Erau simpli solda]i asupra c\rora a fost ulterior grefat\ o mistificatoare aur\ de legend\? {i, dac\ a[a s-a `nt`mplat, care a fost motivul? Au avut, totu[i, [i o leg\tur\ cu un mister adev\rat? Alura de mit pe care povestea lor a c\p\tat-o de-a lungul timpului ar fi putut avea o baz\ real\? La `nceput, am luat `n considera]ie doar relat\rile conven]ionale despre templieri – cele oferite de istoricii respecta]i [i demni de `ncredere. Dar `ntreb\rile ridicate de fiecare punct al acestor relat\ri erau mai numeroase dec`t cele c\rora le d\deau r\spuns. La o cercetare atent\, argumenta]iile nu numai c\ se pr\bu[eau, dar chiar sugerau o `ncercare de „acoperire“. Nu am reu[it s\ ne alung\m b\nuiala c\ ceva fusese ascuns `n mod deliberat, fiind ticluit\ o poveste „acoperitoare“ pe care, ulterior, istoricii au repetat-o iar\[i [i iar\[i.

Cavalerii Templieri – versiunea oficial\ Este arhicunoscut faptul c\ prima informa]ie despre templieri a fost furnizat\ de un cronicar franc, Guillaume de Tyre, care a scris `ntre anii 1175 [i 1185. Aceasta a fost epoca de glorie a cruciadelor,


67

c`nd armatele Occidentului cuceriser\ deja }ara Sf`nt\ [i `ntemeiaser\ Regatul Ierusalimului – sau, a[a cum a fost numit chiar de templieri, „Outremer“, „}inutul de Dincolo de Mare“. La vremea c`nd Guillaume de Tyre [i-a `nceput cronica, Palestina era de [aptezeci de ani `n mìnile cavalerilor apuseni, iar Ordinul Templierilor fiin]a de mai bine de cincizeci. A[adar Guillaume relata evenimente petrecute `nainte de venirea sa pe lume, evenimente la care nu fusese martor, pe care nu le tr\ise, [i despre care aflase nu din izvoare directe, ci la a doua sau la a treia m`n\. La m`na a doua sau a treia, [i, `n plus, din surse `ndoielnice. Pentru c\, `ntre 1127 [i 1144, `n Outremer nu a fost nici un cronicar apusean, motiv pentru care nu exist\ `nregistr\ri scrise despre evenimentele din acea epoc\ crucial\. Pe scurt, nu [tim prea multe despre sursele de informa]ii ale lui Guillaume, ceea ce ne poate `ndrept\]i s\ ne `ndoim de o parte a afirma]iilor sale. S-ar putea s\ fi ob]inut informa]ii din gura lumii, iar tradi]ia oral\ nu este tocmai demn\ de `ncredere. Pe de alt\ parte, s-ar putea s\ fi discutat chiar cu templierii `n[i[i [i apoi s\ fi repovestit istorisirile acestora. ~n acest caz, `nseamn\ c\ a consemnat doar ceea ce au dorit ei s\ se consemneze. F\r\ `ndoial\, Guillaume ne-a furnizat c`teva informa]ii de baz\ [i acestea s`nt cele de la care au pornit toate relat\rile ulterioare despre templieri, toate explica]iile legate de fondarea ordinului, toate istorisirile despre activitatea acestuia. Dar, datorit\ caracterului vag [i sumar, din cauza datei la care au fost scrise, dup\ dispari]ia martorilor bine documenta]i, cronicile lui Guillaume constituie un fundament precar, nu pot fi punctul de plecare al unei imagini definitive a templierilor. Desigur, ele s`nt folositoare. Dar este o eroare – o capcan\ `n care au c\zut mul]i istorici – s\ le consideri incontestabile [i extrem de precise. Dup\ cum a subliniat Sir Steven Runciman, chiar [i datele istorice consemnate de Guillaume „s`nt confuze [i se poate demonstra c\ s`nt eronate“. 1 Dup\ Guillaume de Tyre, Ordinul Cavalerilor S\raci ai lui Hristos [i ai Templului lui Solomon a fost creat `n 1118. Se spune c\ fondatorul s\u a fost un oarecare Hugues de Payen, un nobil ce se num\ra printre vasalii contelui de Champagne.2 ~ntr-o bun\ zi, f\r\ s\ fi fost invitat, Hugues, `nso]it de opt dintre camarazi s\i, s-a prezentat la palatul lui Baudouin I, regele Ierusalimului, al c\rui frate mai v`rstnic, Godfroi de Bouillon, cucerise Cetatea Sf`nt\ cu nou\sprezece ani `nainte. Se pare c\ Baudouin i-a `nt`mpinat cu

68


mult\ cordialitate, ca [i patriarhul Ierusalimului – liderul religios al noului regat [i emisarul special al Papei. Scopul declarat al templierilor, continu\ Guillaume de Tyre, era ca, „at`t c`t le va sta `n puteri, s\ vegheze asupra drumurilor... av`nd `n vedere, `n mod special, siguran]a pelerinilor“. 3 Obiectivul a fost considerat at`t de important, `nc`t o `ntreag\ arip\ a palatului regal a fost evacuat\ [i pus\ la dispozi]ia cavalerilor. {i, `n ciuda jur\m`ntului lor de s\r\cie, ace[tia au acceptat ad\postul luxos care le fusese oferit cu generozitate. Conform legendei, cl\direa fusese construit\ pe funda]ia str\vechiului Templu al lui Solomon, de aici deriv`nd numele ordinului. Vreme de nou\ ani, ne poveste[te Guillaume de Tyre, cei nou\ cavaleri nu au admis candidatura nici unui nou membru. ~nc\ se credea despre ei c\ tr\iau `n s\r\cie – o s\r\cie at`t de accentuat\, `nc`t pe sigiliile oficiale erau `nf\]i[a]i doi cavaleri c\l\rind pe un singur cal, ceea ce sugera nu numai fr\]ia, ci [i lipsurile care ì `mpiedicau s\ aib\ fiecare propriul s\u bidiviu. Acest tip de sigiliu este adesea considerat cea mai renumit\ [i mai specific\ emblem\ a templierilor, provenind `nc\ de la `nceputurile ordinului. ~ns\ el dateaz\, de fapt, din secolul urm\tor, c`nd ace[tia nu mai erau c`tu[i de pu]in s\raci – presupun`nd c\ `ntr-adev\r fuseser\ vreodat\. Conform celor relatate de Guillaume de Tyre cu o jum\tate de veac mai t`rziu, ordinul a fost `nfiin]at `n 1118 [i cavalerii s-au mutat `n palatul regelui – de und e, probabil, plecau pentru a proteja pelerinii de pe drumurile [ i potecile }\rii Sfinte. ~ns\, la acea dat\, exista [i un istoric oficial al Cur]ii, aflat `n slujba regelui. Numele acestuia era Fulk de Chartres, iar el nu scria la cincizeci de ani dup\ pretinsa `nfiin]are a Ordinului, ci chiar `n vremea aceea. Este destul de ciudat c\ Fulk de Chartres nu a f\cut nici o men]iune despre Hugues de Payen, despre camarazii s\i sau despre orice altceva care ar fi putut avea o leg\tur\, oric`t de `ndep\rtat\, cu cavalerii templieri. ~ntr-adev\r, `n primii ani ai existen]ei acestora, activit\]ile lor au fost ]inute sub t\cere. Este cert c\ nic\ieri nu s-a consemnat – nici m\car ulterior – c\ ar fi `ntreprins ceva pentru a ocroti pelerinii. {i oricine se poate `ntreba cum puteau spera acei c`]iva oameni s\ se achite de misiunea colosal\ pe care [i-o autoimpuseser\. Nou\ oameni s\ protejeze pelerinii de pe toate drumurile din }ara Sf`nt\? Doar nou\? {i to]i pelerinii? Dac\ acesta ar fi fost obiectivul lor, era de a[teptat s\-i `nt`mpine cu bra]ele


69

deschise pe noii membri. ~ns\, dup\ cum sus]ine Guillaume de Tyre, vreme de nou\ ani nu a fost acceptat nici un nou candidat. Cu toate acestea, `n numai un deceniu, faima templierilor a ajuns [i s-a r\sp`ndit `n Europa. Autorit\]ile ecleziastice aveau despre ei numai cuvinte de laud\ [i le ridicau `n sl\vi activit\]ile cre[tine[ti. ~n 1128 sau la pu]in timp dup\ aceea, un opuscul care le eviden]ia virtu]ile [i calit\]ile a fost scris chiar de Sf`ntul Bernard, abate de Clairvaux [i cel mai de frunte purt\tor de cuv`nt al cre[tin\t\]ii din acele vremuri. Opusculul lui Bernard, „Spre lauda Noii ~mp\r\]ii“, ì considera pe templieri chintesen]a [i apoteoza valorilor cre[tine. Dup\ nou\ ani, `n 1127, cei mai mul]i dintre cei nou\ cavaleri s-au re`ntors `n Europa, primirea lor triumfal\ fiind, `n mare parte, organizat\ de Sf`ntul Bernard. ~n ianuarie 1128, un conciliu s-a reunit la Troyes – re[edin]a contelui de Champagne, suzeranul lui Payen – ocazie cu care Bernard s-a dovedit, `nc\ o dat\, un adev\rat spirit c\l\uzitor. La acest conciliu, templierii au fost recunoscu]i `n mod oficial, fiind consemna]i ca un ordin militar religios. Hugues de Payen a primit titlul de mare maestru. Iar subordona]ii s\i au fost consacra]i drept c\lug\ri lupt\tori, solda]i mistici, combin`nd disciplina auster\ a m`n\stirii cu zelul r\zboinic dus p`n\ la fanatism – o „oaste a lui Hristos“, cum li s-a spus adeseori `n acea epoc\. {i, iar\[i, Sf`ntul Bernard a contribuit la `ntocmirea unui regulament, entuziast prefa]at, pe care cavalerii urmau s\-l adopte. Regulamentul se baza pe cel al ordinului monastic cistercian, `n care Bernard `nsu[i de]inea o pozi]ie influent\. Templierii f\ceau leg\m`nt de s\r\cie, castitate [i supunere. Li se impunea s\-[i tund\ p\rul, dar li se interzicea s\-[i taie barba, ceea ce ì scotea `n eviden]\ `n acea vreme `n care b\rba]ii obi[nuiau s\ se b\rbiereasc\. Existau prevederi stricte legate de diet\, vestimenta]ie [i de alte aspecte ale vie]ii de zi cu zi, toate fiind `n concordan]\ cu uzan]ele monastice [i militare. To]i membrii ordinului erau obliga]i s\ poarte ve[minte albe, tunici [i cape, care s-au transformat cur`nd `n acele mantii albe pentru care templierii erau renumi]i. „Nim\nui nu-i este `ng\duit s\ poarte ve[minte [i mantii albe, dec`t doar... Cavalerilor lui Hristos.“4 Astfel stipula regulamentul ordinului, care explica [i semnifica]ia simbolic\ a acestei vestimenta]ii: „Tuturor cavalerilor investi]i le h\r\zim, iarna [i vara deopotriv\, de va fi cu putin]\, ve[minte albe, pentru ca aceia ce s-au lep\dat de o via]\

70


neguroas\ s\ [tie c\ de acum se cuvine s\ se fac\ pl\cu]i creatorului lor printr-un trai pur [i imaculat“.5 Pe l`ng\ aceste detalii, regulamentul stabilea ierarhia [i aparatul administrativ. Iar comportamentul pe c`mpul de lupt\ era precizat cu stricte]e. De pild\, atunci c`nd erau captura]i, templierilor nu li se permitea s\ cear\ `ndurare sau s\ se r\scumpere, li se impunea s\ lupte p`n\ la moarte. {i nici nu le era `ng\duit s\ se retrag\, `n afara cazului `n care [ansele de a fi `nvin[i erau mai mari de trei la unu. Conform Bulei Papale emise `n 1139 6 de c\tre Papa Inocen]iu al II-lea – fost c\lug\r cistercian din Clairvaux [i protejat al Sf`ntului Bernard –, templierii nu datorau supunere nici unei puteri laice sau ecleziastice, cu excep]ia `nsu[i a Suveranului Pontif. Cu alte cuvinte, erau absolut independen]i fa]\ de orice rege, principe sau prelat, [i fa]\ de orice imixtiune a vreunei autorit\]i politice sau religioase. Erau astfel supu[i doar propriilor lor legi, devenind un imperiu interna]ional autonom. ~n cele dou\ decenii de dup\ Conciliul de la Troyes, ordinul s-a dezvoltat cu o extraordinar\ rapiditate [i la o scar\ extraordinar\. C`nd, spre sf`r[itul anului 1128, Hugues de Payen a vizitat Anglia, a fost primit cu „mare pomp\“ de regele Henric I. Pe tot cuprinsul Europei, fiii mai tineri ai familiilor nobile se gr\beau s\ se `nroleze `n r`ndurile templierilor [i imense dona]ii – `n bani, bunuri [i terenuri – soseau din toate col]urile lumii cre[tine. ~nsu[i Hugues de Payen [i-a donat propriet\]ile [i tuturor noii recru]i li s-a cerut s\ fac\ acela[i lucru. Odat\ admis `n ordin, un b\rbat era obligat s\ renun]e la toate bunurile sale. Ca urmare a unei astfel de politici, nu e de mirare c\ posesiunile ordinului s-au `nmul]it. La numai dou\sprezece luni dup\ Conciliul de la Troyes, ordinul de]inea propriet\]i substan]iale `n Fran]a, Anglia, Sco]ia, Flandra, Spania [i Portugalia. Dup\ un deceniu, st\p`nea teritorii [i `n Italia, Austria, Germania, Ungaria, `n }ara Sf`nt\ [i `n spa]iul r\s\ritean. De[i fiecare cavaler `n parte trebuia s\-[i respecte leg\m`ntul de s\r\cie, acesta nu `mpiedica ordinul s\ adune avu]ii [i `nc\ la o scar\ f\r\ precedent. Toate darurile erau bine-venite. ~n acela[i timp, ordinului i se interzicea s\ foloseasc\ bog\]iile – chiar [i pentru a-[i r\scump\ra conduc\torii. Templul primea din abunden]\, dar, a[a cum impunea stricta politic\ adoptat\, nu d\dea nimic, niciodat\. ~n 1130, c`nd Hugues de Payen a revenit `n Palestina, cu o suit\ de-a dreptul impresionat\ la aceea

Principalele castele [i ora[e din }ara Sf`nt\ la mijlocul secolului al doisprezecelea

72


dat\ – circa trei sute de cavaleri, a l\sat `n urm\, `n custodia noilor recru]i, o mare `ntindere a teritoriului european. ~n 1146, templierii au adoptat faimoasa lor cruce ro[ie cu bra]e egale. Cu mantiile `mpodobite cu acest blazon, cavalerii l-au `nso]it pe regele Ludovic al VII-lea al Fran]ei `n cea de A Doua Cruciad\. Aici au devenit reputa]i pentru zelul lor r\zboinic [i pentru curajul lor aproape nebunesc, dar [i pentru arogan]a lor s\lbatic\. Totu[i, `n ansamblu, erau extraordinar de disciplina]i – cea mai disciplinat\ for]\ combatant\ din epoc\. ~nsu[i regele Fran]ei scria c\ numai [i numai templierii `mpiedicaser\ A Doua Cruciad\ – gre[it planificat\ [i prost condus\ cum fusese – s\ degenereze `ntr-un dezastru total. ~n urm\toarea sut\ de ani, `n plan interna]ional, templieri au devenit o putere influent\. Erau continuu implica]i `n toate negocierile la nivel `nalt dintre nobilii [i monarhii din `ntregul Occident [i din }ara Sf`nt\. De exemplu, `n Anglia, se obi[nuia ca maestrul Templului s\ fie chemat `n Consiliul Regal [i era privit ca un conduc\tor al tuturor ordinelor religioase, av`nd `ntìetate fa]\ de to]i aba]ii [i stare]ii. P\str`nd permanent contactul at`t cu Henric al II-lea c`t [i cu Thomas Becket, templierii au fost indispensabili `n `ncercarea de reconciliere a suveranului cu acest episcop r\t\cit. O serie de regi consecutivi ai Angliei, printre care [i regele Ioan, au locuit `n pretoratul Templului din Londra, iar maestrul Ordinului a stat al\turi de monarh c`nd acesta a semnat Magna Carta. 7 Nu se poate spune c\ ordinul se implica numai `n problemele cre[tin\t\]ii. Au fost create conexiuni la fel de str`nse [i cu lumea musulman\ – aflat\ adeseori de cealalt\ parte a baricadei pe c`mpul de lupt\ – iar conduc\torii sarazinilor le acordau templierilor un respect pe care nici un alt european nu reu[ise s\-l c`[tige. De asemenea, ordinul p\stra, `n secret, leg\tura cu Ha[i[imii sau Asasinii, o sect\ de militan]i fanatici, considera]i echivalentul templierilor din lumea islamic\. Asasinii le pl\teau tribut templierilor [i se zvonea c\ erau `n slujba acestora. La aproape toate nivelurile politice, ordinul ac]iona ca un arbitru oficial al disputelor, autoritatea sa fiind recunoscut\ chiar [i de capetele `ncoronate. ~n 1252, Henric al III-lea al Angliei a cutezat s\ ì provoace, amenin]`nd c\ va confisca o parte a domeniilor lor. „Voi, templierii,... ave]i at`t de multe libert\]i [i privilegii `nc`t averile voastre enorme v\ umplu de trufie [i de seme]ie. ~ntru


73

aceasta, ceea ce vi s-a d\ruit cu nechibzuin]\ se cade a v\ fi luat cu pruden]\; [i ceea ce vi s-a acordat f\r\ cugetare se cuvine a fi retras cu luare aminte.“ „Ce spui tu, o rege?“ a replicat maestrul ordinului. „Departe fie vorbele at`t de resping\toare [i proste[ti pe care buzele tale le vor fi rostit. Vei domni at`ta vreme c`t vei judeca cu dreptate. Dar de o vei `nc\lca, vei `nceta a mai fi rege.“ 8 Unui om modern ì este greu s\ accepte arogan]a monstruoas\ a acestei declara]ii. Implicit, maestrul lua asupra sa [i a ordinului o putere pe care nici m\car Papa nu `ndr\znea s\ o revendice `n mod explicit – puterea de a investi [i de a detrona monarhii. ~n acela[i timp, interesele templierilor s-au extins dincolo de r\zboaie, diploma]ie [i intrigi politice. Ei s`nt cei care au creat [i organizat institu]ia bancar\ modern\. ~mprumut`nd bani regilor lipsi]i de mijloace, au devenit bancherii tuturor tronurilor din Europa – [i, totodat\, ai anumitor potenta]i musulmani. De asemenea, tagma negustorilor a devenit din ce `n ce mai dependent\ de re]eaua lor de pretorate r\sp`ndite at`t `n Europa c`t [i `n Orientul Mijlociu, prin care organizau, contra unor dob`nzi modeste, transferul banilor rezulta]i din tranzac]iile comerciale. De exemplu, banii depu[i `ntr-un ora[ putea fi solicita]i [i retra[i `n altul, prin intermediul unor poli]e pe care erau `nscrise coduri extrem de complexe. Astfel, templierii au devenit primii bancheri ai epocii, iar pretoratul din Paris a devenit centrul finan]elor europene. 9 Este foarte probabil ca [i cecul, a[a cum `l cunoa[tem [i `l folosim ast\zi, s\ fi fost inventat tot de ordin. Dar templierii f\ceau tranzac]ii nu numai cu bani, ci [i cu idei. Datorit\ contactului lor sus]inut [i amiabil cu culturile islamic\ [i iudaic\, au ajuns s\ ac]ioneze ca un birou de cliring pentru noile idei, pentru noile dimensiuni ale cunoa[terii [i pentru noile [tiin]e. Se poate afirma c\ de]ineau monopolul asupra celor mai performante [i mai avansate procedee tehnologice ale vremii – prin aceasta `n]eleg`ndu-se cele mai bune tehnologii utilizabile de f\uritorii de armuri, de ]es\tori, de zidari, de arhitec]ii militari [i de ingineri. Au contribuit la dezvoltarea topografiei, a cartografiei, a construc]iei drumurilor [i a naviga]iei. Aveau propriile lor porturi maritime, propriile lor [antiere navale [i propria lor flot\ – at`t comercial\ c`t [i militar\ –, care a fost printre primele ce au folosit busola magnetic\. Deoarece erau solda]i, nevoia de a-[i lecui r\nile [i de a-[i trata bolile i-a transformat pe templieri `n adep]i ai

74


utiliz\rii medicamentelor. Ordinul `ntre]inea propriile sale spitale, avea propriii s\i medici [i chirurgi – care foloseau pulberi de mucegai, ceea ce demonstreaz\ c\ propriet\]ile antibioticelor le erau cunoscute. Le erau familiare [i unele principii moderne, cum ar fi cur\]enia [i igiena. {i, av`nd un nivel de `n]elegere at`t de avansat pentru epoca lor, nu priveau epilepsia ca pe o posesiune demonic\, ci ca pe o afec]iune controlabil\. 10 Ca efect al propriilor sale realiz\ri, `n Europa, ordinul a devenit din ce `n ce mai bogat, mai puternic [i mai mul]umit de sine. {i, probabil c`tu[i de pu]in surprinz\tor, a devenit arogant, puternic [i corupt. „A bea ca un templier“ era un cli[eu al acelor timpuri. Anumite surse afirm\ chiar c\ ordinul transformase `n regul\ recrutarea cavalerilor excomunica]i. Dar, `n timp ce `n Europa templierii prosperau [i deveneau celebri, `n }ara Sf`nt\ situa]ia lor se deteriora tot mai mult. ~n 1185, regele Baudouin al Ierusalimului a `ncetat din via]\. ~n timpul g`lcevilor dinastice care s-au st`rnit, Gérard de Ridefort, marele maestru al Templului, a `nc\lcat un jur\m`nt solemn pe care i-l f\cuse monarhului decedat, aduc`nd astfel comunitatea european\ din Palestina `n pragul r\zboiului civil. {i aceasta nu a fost singura ac]iune discutabil\ a lui Ridefort. Atitudinea sa trufa[\ `n rela]iile cu sarazinii a gr\bit `ntreruperea unui armisti]iu de lung\ durat\, provoc`nd un nou ciclu al ostilit\]ilor. Apoi, `n iulie 1187, acela[i Ridefort a condus at`t cavalerii s\i, c`t [i restul armatei cre[tine, `n b\t\lia imprudent\, gre[it desf\[urat\ [i, dup\ cum s-a dus vestea, dezastruoas\ de la Hattin. For]ele cre[tine au fost realmente anihilate [i, dou\ luni mai t`rziu, Ierusalimul – care fusese cucerit cu aproape o sut\ de ani `nainte – a rec\zut `n mìnile sarazinilor. ~n secolul urm\tor, situa]ia a devenit din ce `n ce tot mai lipsit\ de speran]\. P`n\ `n 1291, `ntregul Outremer a fost pierdut, iar }ara Sf`nt\ a ajuns, aproape `n `ntregime, sub control musulman. Fort\rea]a Acra, ultima r\mas\, a fost [i ea pierdut\ `n mai 1291. Ap\r`nd citadela condamnat\, templierii au dat dovad\ de tot eroismul de care erau capabili. Marele maestru, de[i grav r\nit, a continuat s\ lupte p`n\ la moarte. Deoarece pe galerele ordinului spa]iul era limitat, au fost evacuate doar femeile [i copiii, `n timp ce cavalerii, chiar [i cei r\ni]i, au ales s\ r\m`n\ `n lupt\. C`nd ultimul bastion din Acra a c\zut, a f\cut-o cu o violen]\ apocaliptic\, `ngrop`ndu-i sub zidurile n\ruite pe atacatori [i pe ap\r\tori deopotriv\.


75

Templierii [i-au stabilit noul cartier general `n Cipru, dar, odat\ cu pierderea }\rii Sfinte, au fost lipsi]i de `ns\[i ra]iunea lor de a exista. Nemaiav`nd alte p\m`nturi de cucerit, c\ci alte ]\ri p\g`ne nu erau accesibile, ordinul a `nceput s\-[i `ndrepte aten]ia asupra Europei, sper`nd s\ descopere acolo o justificare pentru a continua s\ existe. Cu un veac `nainte, templierii prezidaser\ `ntemeierea unui alt ordin cavaleresc religios-militar, cel al Cavalerilor Teutoni. Ace[tia din urm\ erau prezen]i `n num\r redus `n Orientul Mijlociu, dar, pe la mijlocul secolului la treisprezecelea, [i-au `ndreptat aten]ia asupra frontierelor de nord-est ale cre[tin\t\]ii. Acolo [i-au f\urit un principat – numit Ordenstaat sau Ordensland, care acoperea aproape tot estul Peninsulei Baltice. ~n acest ]inut – care se `ntindea din Prusia p`n\ `n Golful Finlandei [i care acum este p\m`nt rusesc – Cavalerii Teutoni se bucurau de o suveranitate necontestat\, departe at`t de controlul laic c`t [i de cel ecleziastic. ~nc\ de la `ntemeierea Ordenstaat-ului, templierii au invidiat independen]a [i imunitatea ordinului `nrudit. Dup\ c\derea }\rii Sfinte, au `nceput s\ se g`ndeasc\ tot mai des la un stat propriu, `n care s\-[i poat\ exercita, nestingheri]i, at`t suveranitatea necontestat\ c`t [i autonomia, aidoma cavalerilor teutoni. Totu[i, spre deosebire de ace[tia, templierii nu erau interesa]i de regiunile s\lbatice [i pustii din estul Europei. P`n\ la acea dat\, deveniser\ deja prea obi[nui]i cu luxul [i cu opulen]a. ~n consecin]\, visau s\-[i `ntemeieze statul pe un teren mai accesibil [i mai atr\g\tor – cel al Languedoc-ului.11 ~n primii s\i ani, Templul p\strase raporturi cordiale cu catarii, mai ales cu cei din Languedoc. Mul]i feudali boga]i – catari sau simpatizan]i ai catarilor – donaser\ ordinului `ntinderi vaste de teren. Conform unui autor modern, cel pu]in unul dintre fondatorii Templului era catar. Ceea ce pare destul de pu]in probabil, dar este deasupra oric\rei `ndoieli faptul c\ Bertrand de Blanchefort, al patrulea mare maestru al ordinului, provenea dintr-o familie catar\. La patruzeci de ani dup\ moartea sa, urma[ii s\i luptau um\r la um\r cu ceilal]i seniori catari `mpotriva invadatorilor din nord condu[i de Simon de Montfort.12 ~n timpul cruciadei `mpotriva albigenzilor, templierii au r\mas, `n mod ostentativ, neutri, limit`ndu-se doar la rolul de martori. Totodat\, marele maestru din acea vreme a vrut s\ clarifice pozi]ia

76


Templului declar`nd c\, de fapt, exista o singur\ cruciad\ autentic\ – aceea `mpotriva sarazinilor. ~n plus, o examinare atent\ a relat\rilor de la acea dat\ relev\ faptul c\ templierii s-au dovedit un adev\rat rai pentru refugia]ii catari. 13 C`nd se ivea prilejul, se pare c\ `[i ridicau armele de partea acestora. Totodat\, o trecere `n revist\ a eviden]elor ordinului din perioada de `nceput a cruciadei `mpotriva albigenzilor relev\ o masiv\ `nscriere a catarilor `n r`ndurile templierilor – unde nici m\car crucia]ii lui Simon de Montfort nu `ndr\zneau s\-i atace. Listele Ordinului din aceea perioad\ demonstreaz\ c\ o mare parte din demnitarii acestuia de rang `nalt proveneau din familii catare. 14 Printre oficialii Templului din Languedoc se num\rau mai mul]i catari dec`t catolici. Mai mult dec`t at`t, se poate constata c\ templierii care apar]ineau nobilimii catare au c\l\torit prin lume mult mai pu]in dec`t confra]ii lor catolici. Ei figureaz\ ca fiind prezen]i `n Languedoc `n cea mai mare parte a timpului, cre`nd astfel `n regiune o baz\ a Ordinului stabil\ pentru un timp `ndelungat. ~n virtutea contactelor lor cu culturile islamic\ [i iudaic\, templierii `[i `nsu[iser\ deja multe idei str\ine credin]ei romano-catolice. De exemplu, mae[trii templierilor `[i angajau adesea secretari arabi, iar mul]i dintre cavaleri vorbeau fluent limba arab\, pe care o `nv\]aser\ `n captivitate. De asemenea, exista o rela]ie str`ns\ cu comunit\]ile evreie[ti, bazat\ pe interesele financiare [i scolastice. Templierii fuseser\ astfel expu[i multor idei cu care Roma nu era de acord. Datorit\ influxului de recru]i catari, erau acum expu[i [i gnozei dualiste – dac\ nu cumva le era deja familiar\. ~n 1306, Filip al IV-lea al Fran]ei – Filip cel Frumos – era extrem de preocupat de ideea de a-[i cur\]a teritoriul de templieri. Ace[tia erau arogan]i [i nesupu[i. Erau o for]\ militar\ profesionist\, eficient\ [i foarte bine antrenat\ [i mult mai puternic\ [i mai bine organizat\ dec`t orice trupe pe care le-ar fi putut recruta el `nsu[i. Totodat\, erau bine statornici]i pe `ntreg teritoriul Fran]ei, iar supunerea lor fa]\ de Pap\ era doar formal\. Filip nu avea nici un fel de control asupra ordinului, c\ruia ì datora bani. ~n plus, se sim]ise umilit c`nd, fugind de o gloat\ rebel\ de parizieni, fusese obligat s\ cear\, cu disperare, ad\post `n pretoratul Templului. ~n timpul [ederii sale `ndelungate `n acel refugiu, observase enormele avu]ii ale templierilor, pe care `ncepuse s\ le r`vneasc\. {i, dorind s\ se al\ture ordinului `n calitate de postulant, suferise insulta de a


77

fi fost respins cu arogan]\. Toate acestea – la care se al\tura, desigur, perspectiva alarmant\ a existen]ei unui stat templier `n coasta sa – au fost suficiente pentru a-l `mpinge pe rege s\ ac]ioneze. Iar erezia era o scuz\ convenabil\. Mai `ntì, Filip a trebuit s\ fie sigur de cooperarea Papei, c\ruia, cel pu]in teoretic, templierii ì erau loiali [i ì datorau supunere. ~ntre 1303 [i 1305, Filip [i mini[tri s\i au pus la cale r\pirea [i omor`rea unui Pap\ (Bonifaciu al VIII-lea) [i, foarte probabil, otr\virea altuia (Benedict al XI-lea). Apoi, `n 1305, Filip a reu[it s\ asigure instalarea candidatului s\u, arhiepiscopul de Bordeaux, pe scaunul papal vacant. Noul pontif [i-a luat numele de Clement al V-lea. Fiindu-i `ndatorat lui Filip, i-ar fi fost greu s\-i refuze cererile. Iar printre aceste cereri era inclus\ [i suprimarea Cavalerilor Templieri. Filip [i-a pl\nuit totul cu grij\. A fost `ntocmit\ o list\ cu acuza]ii, pe de-o parte cu ajutorul spionilor regelui infiltra]i `n ordin, iar pe de alta mul]umit\ m\rturisirilor voluntare f\cute de un pretins templier renegat. ~narmat cu aceste acuza]ii, Filip a f\cut a ultima mi[care, care a fost nea[teptat\, rapid\, eficient\ [i letal\. ~n cadrul unei opera]iuni demne de SS sau de Gestapo, regele a trimis tuturor sene[alilor din ]ar\ ordine secrete, sigilate. Aceste ordine trebuiau deschise simultan [i executate f\r\ `nt`rziere. ~n zorii zilei de vineri, 13 octombrie 1307, to]i templierii din Fran]a trebuiau captura]i [i aresta]i de oamenii regelui, pretoratele lor trecute sub sechestru regal [i bunurile lor confiscate. ~ns\, cu toate c\ ac]iunea surpriz\ planificat\ de Filip a p\rut s\ fi fost dus\ la bun sf`r[it, averile imense ale ordinului, care `l interesau `n mod deosebit, i-au sc\pat printre degete. Nu au fost g\site niciodat\, a[a c\ ceea ce s-a `nt`mplat cu fabuloasa „comoar\ a templierilor“ r\m`ne un mister. De fapt, nu putem fi siguri c\ atacul surpriz\ al lui Filip asupra Ordinului a fost chiar at`t de nea[teptat cum a crezut el sau, mai t`rziu, istoricii. Exist\ destul de multe dovezi care sugereaz\ s-ar fi primit, `n prealabil, anumite avertiz\ri. De exemplu, cu pu]in timp `naintea arest\rii, marele maestru, Jacques de Molay, a adunat multe dintre c\r]ile [i regulamentele ordinului, apoi le-a ars. Trezorierul i-a spus unui cavaler care, la vremea respectiv\, s-a retras din ordin, c\ proceda extrem de „`n]elept“, ]in`nd cont de iminen]a catastrofei. Iar o not\ oficial a circulat prin toate pretoratele din

78


Fran]a, subliniind faptul c\ nu trebuia dezv\luit\ nici o informa]ie referitoare la uzan]ele [i ritualurile ordinului. ~n orice caz, indiferent dac\ templierii au fos t preveni]i sau doar au dedus ceea ce li se preg\tea, e sigur c\ au fost luate unele precau]ii.15 ~n primul r`nd, cavalerii captura]i nu s-au `mpotrivit, ca [i cum ar fi primit instruc]iuni s\ nu o fac\. Nic\ieri nu se consemneaz\ faptul c\ ordinul din Fran]a ar fi opus rezisten]\ sene[alilor regelui. ~n al doilea r`nd, exist\ o m\rturie conving\toare despre un fel de fug\ organizat\ a unui anumit grup de cavaleri – `n realitate a tuturor celor care aveau leg\turi cu trezorierul ordinului. De aceea, probabil, nu este surprinz\toare dispari]ia tezaurului Templului, ca [i a tuturor documentelor [i `nregistr\rilor. Zvonuri repetate, dar nefundamentate, vorbesc despre scoaterea tezaurului din pretoratul din Paris pe furi[, la ad\postul nop]ii, cu pu]in timp `naintea arest\rilor. Conform zvonurilor, acesta ar fi fost transportat, `n c\ru]e, c\tre coast\ – probabil spre baza naval\ a ordinului din La Rochelle – [i apoi `nc\rcat pe optsprezece galere, de care apoi nu s-a mai auzit niciodat\. Fie c\ acesta este sau nu adev\rul, se pare c\ flota templierilor a sc\pat din ghearele regelui, pentru c\ nu exist\ nici un raport care s\ men]ioneze capturarea vreunei cor\bii a ordinului. Dimpotriv\, cor\biile par s\ fi disp\rut pur [i simplu, cu tot cu `nc\rc\tura lor, indiferent care ar fi fost aceea. 16 Templierii aresta]i `n Fran]a au fost interoga]i [i mul]i au fost supu[i torturilor. Au fost ob]inute m\rturisiri ciudate, dar acuza]iile au fost [i mai ciudate. Prin ]ar\ au `nceput s\ circule zvonuri `nfior\toare. S-a presupus c\ templierii venerau un demon numit Baphomet. Se spunea c\, `n cadrul ceremoniilor, se prosternau `n fa]a unui cap b\rb\tesc b\rbos, care le vorbea [i ì investea cu puteri oculte. Martorii neautoriza]i ai acestor ceremonii nu mai erau v\zu]i niciodat\. {i mai erau o serie de alte acuza]ii, cu mult mai neclare: de infanticid; de a fi `nv\]at femeile cum s\ avorteze; despre s\ruturi obscene la admiterea postulan]ilor; de homosexualitate. Dar dintre toate `nvinuirile aduse acestor solda]i care luptaser\ pentru Hristos f\r\ s\-[i precupe]easc\ via]a, una iese `n eviden]\ ca fiind cea mai bizar\ [i aparent improbabil\. Este vorba de nerecunoa[terea [i lep\darea ritual\ de Hristos, de c\lcarea `n picioare [i de scuiparea crucii. Cel pu]in `n Fran]a, soarta templierilor aresta]i a fost definitiv pecetluit\. Filip i-a ucis f\r\ mil\ [i cu s\lb\ticie. Mul]i au fost ar[i


79

pe rug. {i mai mul]i au fost `ntemni]a]i [i tortura]i. ~n acela[i timp, regele a continuat s\-l preseze pe Pap\, cer`ndu-i s\ ia m\suri `nc\ [i mai severe `mpotriva ordinului. Dup\ ce a rezistat o vreme, Papa a cedat `n 1312 [i Ordinul Cavalerilor Templieri a fost desfiin]at – f\r\ s\ fi fost pronun]at un verdict final de vinov\]ie sau de nevinov\]ie. Dar, pe domeniile lui Filip, procesele, cercet\rile [i investiga]iile au continuat `nc\ doi ani. ~n sf`r[it, `n martie 1314, marele maestru, Jacques de Molay, [i pretorul Normandiei, Geoffroi de Charnay, au fost ar[i, pe foc `ncet, p`n\ la moarte. Odat\ cu execu]ia lor, cel pu]in aparent, templierii au disp\rut de pe scena istoriei. Cu toate acestea, ordinul nu a `ncetat s\ existe. }in`nd cont de num\rul mare de cavaleri care au evadat, care au r\mas `n libertate sau care au fost achita]i, ar fi fost surprinz\tor dac\ a[a ceva s-ar fi `nt`mplat. Filip s-a str\duit s\-i influen]eze pe ceilal]i monarhi, `ncerc`nd s\ se asigure c\, pe `ntreg teritoriul cre[tin, nici un templier nu avea s\ fie cru]at. ~ntr-adev\r, zelul regelui `n aceast\ privin]\ este destul de dubios. Probabil c\ i-am putea `n]elege dorin]a de a sc\pa de prezen]a ordinului pe domeniile sale. Dar e mai pu]in limpede de ce inten]iona s\ extermine to]i templierii, de pretutindeni. ~n mod sigur, el `nsu[i nu era un model de virtute; [i nu e u[or s\-]i imaginezi c\ un monarh care pusese la cale moartea a doi papi ar fi fost `ntr-adev\r deranjat de nerespectarea credin]ei. S\ se fi temut, pur [i simplu, de r\zbunarea ordinului, dac\ acesta r\m`nea intact dincolo de grani]ele Fran]ei? Sau era la mijloc era cu totul altceva? ~n orice caz, `ncercarea sa de a elimina templierii din afara ]\rii nu a fost `ntru totul `ncununat\ de succes. De pild\, propriul s\u ginere, Eduard al II-lea al Angliei, a luat, la `nceput, ap\rarea templierilor. ~n cele din urm\, fiind presat at`t de Pap\ c`t [i de regele Fran]ei, a fost de acord cu cerin]ele lor, dar numai par]ial [i f\r\ s\ fac\ exces de zel. Cei mai mul]i dintre templierii din Anglia au reu[it s\ fug\, dar c`]iva au fost totu[i aresta]i. ~ns\, dintre ace[tia, cei mai mul]i au primit pedepse foarte u[oare – uneori nu mai mult de c`]iva ani de peniten]\ `n aba]ii sau m\n\stiri, unde, `n general, au dus o via]\ confortabil\. ~n cele din urm\, p\m`nturile lor le-au fost date `n folosin]\ Cavalerilor Ospitalieri ai Sf`ntului Ion, dar ei `n[i[i nu au avut parte de cumplitele persecu]ii ab\tute asupra confra]ilor lor francezi.

80


~n alte p\r]i, `nl\turarea templierilor s-a f\cut cu [i mai mare dificultate. De exemplu, Sco]ia se afla, `n acel moment, `n r\zboi cu Anglia [i, `n haosul ce a urmat, implementarea subtilit\]ilor legislative avea pu]ine [anse. A[a se face c\ bula papal\ de dizolvare a ordinului nu a fost niciodat\ proclamat\ `n Sco]ia – a[adar, practic, `n Sco]ia ordinul nu a fost niciodat\ dizolvat. Mul]i dintre templierii englezi [i francezi [i-au g\sit acolo un refugiu – [i se spune c\, `n 1314, un contingent de m\rime considerabil\ ar fi luptat de partea lui Robert Bruce `n b\t\lia de la Bannockburn. Conform legendei – [i exist\ m\rturii care o sus]in – ordinul a continuat s\ existe `n Sco]ia, ca un organism bine `nchegat, pentru `nc\ patru secole. Dup\ luptele din 1688-1691, Iacob al II-lea Angliei a fost detronat de William de Orania. ~n Sco]ia, sus]in\torii monarhului Stuart asediat s-au revoltat [i, `n b\t\lia de la Killiecrankie din 1689, John Claverhouse, viconte de Dundee, a fost ucis pe c`mpul de lupt\. C`nd trupul lui a fost recuperat, s-a consemnat faptul c\ purta Marea Cruce a Ordinului Templului – dar se presupune c\ nu era o contrafacere recent\, ci o cruce dat`nd dinainte de 1307. 17 ~n Lorena, care `n acea epoc\ era o parte a Germaniei, nu a Fran]ei, templierii au fost sus]inu]i de ducele principatului. C`]iva au fost cerceta]i [i exonera]i. ~ns\ se pare c\ cei mai mul]i i-au dat ascultare pretorului lor care, dup\ cum se spune, i-a sf\tuit s\-[i taie b\rbile, s\ `mbrace ve[minte laice [i s\ se amestece printre localnici. ~n Germania propriu-zis\, templierii [i-au `nfruntat f\]i[ judec\torii, amenin]`nd s\ pun\ m`na pe arme. Intimida]i, ace[tia i-au declarat nevinova]i, iar c`nd ordinul a fost dizolvat `n mod oficial, mul]i templieri germani au fost primi]i `n r`ndurile Ospitalierilor Sf`ntului Ioan [i `n cel al Teutonilor. ~n Spania, de asemenea, templierii [i-au `nfruntat persecutorii [i [i-au g\sit refugiul `n alte ordine. ~n Portugalia, ordinul a fost purificat `n urma unei investiga]ii [i pur [i simplu [i-a schimbat numele, devenind Cavalerii lui Hristos. Sub aceast\ titulatur\, a continuat s\ fiin]eze, `n bune condi]iuni, p`n\ `n secolul al [aisprezecelea, dedic`ndu-se activit\]ilor maritime. Vasco da Gama a fost cavaler al lui Hristos, iar prin]ul Henric Navigatorul a fost mare maestru al ordinului. Cor\biile Cavalerilor lui Hristos au navigat sub pavilionul familiarei cruci ro[ii. Sub aceea[i cruce, cele trei caravele ale lui Cristofor Columb au traversat Atlanticul c\tre lumea nou\. Columb `nsu[i era `nsurat cu fiica


81

unui fost cavaler al lui Hristos [i a avut acces la h\r]ile [i jurnalele de bord ale socrului s\u. Astfel, `n diverse moduri, templierii au supravie]uit atacului din 13 octombrie 1307. Iar `n 1522, urma[ii templierilor prusaci, cavalerii teutoni, s-au laicizat, s-au lep\dat de alian]a cu Roma [i i-au acordat sprijinul lor rebelului impertinent [i eretic numit Martin Luther. La dou\ secole dup\ dizolvarea lor, templierii [i-au luat, `n mod indirect, o revan[\ aspr\ asupra bisericii care ì tr\dase.

Cavalerii Templieri – misterele ~ntr-o form\ c`t se poate de prescurtat\, aceasta este istoria Cavalerilor Templieri, a[a cum a fost acceptat\ [i prezentat\ de cronicari [i a[a cum am `nt`lnit-o `n cercet\rile noastre. Dar am descoperit destul de repede c\ aceast\ istorie mai are o dimensiune – una mult mai derutant\, mai provocatoare [i mai speculativ\. ~nc\ din timpul existen]ei lor, cavalerii au fost `nconjura]i de o aur\ mistic\. Unii spuneau c\ erau vr\jitori [i magicieni, ini]ia]i ai misterelor [i alchimi[ti. Mul]i dintre contemporanii lor ì ocoleau, crez`ndu-i `n leg\tur\ cu puterile necurate. Chiar `n 1208, la `nceputul cruciadei `mpotriva albigenzilor, Papa Inocen]iu al III-lea i-a admonestat pe templieri pentru comportarea necre[tineasc\ [i s-a referit `n mod explicit la necroman]ie. Pe de alt\ parte, existau persoane care ì l\udau cu un entuziasm ie[it din comun. La sf`r[itul secolului al doisprezecelea, Wolfram von Eschenbach, cel mai important minnesänger sau romancer (minnesinger sau trubadur), a f\cut `n mod special o vizit\ `n Outremer, pentru a putea fi martor la ac]iunile templierilor. Apoi, `ntre 1195 [i 1220, Wolfram a compus poemul s\u epic Parzival, prin care le confer\ templierilor un statut `n\l]\tor. ~n poemul lui Wolfram, Sf`ntul Graal, cetatea Graalului [i familia Graalului s`nt `n paza Cavalerilor Templieri.18 Aura mistic\ a Templului a d\inuit [i dup\ dispari]ia sa. Ultima ac]iune `nregistrat\ `n istoria ordinului a fost arderea pe rug a ultimului mare maestru, Jacques de Molay, `n martie 1314. Se poveste[te c\, `n timp ce fumul acelui foc molcom ì gonea via]a din trup, blestemul rostit de el s-ar fi `n\l]at deasupra fl\c\rilor.

82


Conform legendei [i-a chemat prigonitorii – pe Papa Clement [i pe regele Filip – s\ i se al\ture, `n cel mult un an, spre a da socoteal\ la judecata Celui de Sus. Dup\ o lun\, Papa era mort, ca urmare a cea ce se presupune c\ ar fi fost un atac brusc [i violent de dizenterie. Iar Filip a murit la sf`r[itul anului, din cauze r\mase necunoscute p`n\ `n zilele noastre. Desigur, nu este nevoie s\ c\ut\m explica]ii supranaturale. Templierii aveau o mare experien]\ `n folosirea otr\vurilor. {i erau destul de mul]i aceia – cavaleri refugia]i c\l\torind incognito, simpatizan]i ai ordinului sau rude ale cavalerilor persecuta]i – care doreau o r\zbunare pe m\sur\. Oricum, aparenta `ndeplinire a blestemului marelui maestru a `nt\rit credin]a `n puterile oculte ale ordinului. Iar blestemul nu s-a `ncheiat atunci, c\ci, conform legendei, aruncase un lin]oliu asupra descenden]ei regale p`n\ departe, `n viitor. {i astfel, ecouri ale presupusei puterii oculte a templierilor au reverberat de-a lungul veacurilor. ~n secolul al optsprezecelea, diverse fraternit\]i secrete [i semisecrete ì pream\reau pe templieri, at`t `n calitate de precursori c`t [i `n calitate de ini]ia]i `n mistere. Mul]i francmasoni din acea vreme pretindeau c\ ì au drept `nainta[i. Anumite „ritualuri“ [i „ceremonii“ ale masonilor revendicau descenden]a direct\ din ordin [i custodia autorizat\ a secretelor acestuia. Unele dintre aceste preten]ii erau, `n mod evident, ridicole. Altele – referitoare, de exemplu, la posibila supravie]uire a ordinului `n Sco]ia – ar putea con]ine un s`mbure de adev\r, chiar [i `ntr-un `nveli[ contraf\cut. P`n\ `n 1789, legendele care ì `nconjurau pe templieri c\p\taser\ propor]ii indiscutabil fabuloase, iar adev\rata lor istorie era ascuns\ de o aur\ de confuzie [i romantism. Erau privi]i ca adep]i ai ocultismului, ca alchimi[ti ilumina]i, ca magi [i `n]elep]i, ca mae[tri masoni [i mari ini]ia]i – ca adev\ra]i supraoameni `nzestra]i cu un arsenal cople[itor de puteri [i cuno[tin]e secrete. Erau, de asemenea, considera]i eroi [i martiri, vestitori ai spiritului anticlerical al epocii; iar mul]i francmasoni, conspir`nd `mpotriva lui Ludovic al XVI-lea, aveau impresia c\ ajutau la `ndeplinirea blestemului aruncat de Jacques de Molay asupra dinastiei franceze. S-a consemnat faptul c\, `n momentul c`nd capul regelui a c\zut sub ghilotin\, un necunoscut a s\rit pe e[afod. {i-a `nmuiat m`na `n s`ngele monarhului, [i-a scuturat-o asupra gloatei din jur [i a strigat: „Jacques de Molay, e[ti r\zbunat!“


83

De la Revolu]ia Francez\ [i p`n\ `n zilele noastre, aura din jurul templierilor nu s-a diminuat. Cel pu]in trei organiza]ii contemporane se consider\ templieri, pretind c\ au genealogii pornind din 1314 [i hrisoave a c\ror autenticitate nu a fost `ns\ niciodat\ confirmat\. Anumite loji masonice au adoptat at`t gradul de „templier“, c`t [i ritualuri [i apelative ce se presupune c\ provin de la ordinul ini]ial. C\tre sf`r[itului secolului al nou\sprezecelea, un sinistru Ordin al Noilor Templieri, care folosea zvastica drept una dintre emblemele sale, a luat fiin]\ `n Germania [i Austria. Personalit\]i ca H. P. Blavatsky, fondatoarea teozofiei, [i Rudolf Steiner, fondatorul antropozofiei, vorbesc despre o ezoteric\ „tradi]ie a `n]elepciunii“, cobor`nd pe firul c\reia ajungem de la rozicrucieni la catari [i templieri – ace[tia fiind depozitarii semnifica]iilor multor alte secrete antice. ~n Statele Unite, b\ie]ii la v`rsta adolescen]ei s`nt admi[i `n Societatea De Molay, f\r\ ca ei sau mentorii lor s\ `n]eleag\ prea bine de unde provine acest nume. ~n Marea Britanie, ca pretutindeni `n Occident, cluburile secrete `[i acord\ numele de „templier“ [i includ personalit\]i publice remarcabile. Din `mp\r\]ia cereasc\ pe care a `ncercat s\ o cucereasc\ cu sabia, Hugues de Payen `[i coboar\, probabil, privirea uimit\ c\tre cavalerii zilelor ce i-au urmat, c\tre ochelari[tii burduh\no[i [i lipsi]i de ve[minte fastuoase c\rora le-a dat na[tere. Dar trebuie s\ fie impresionat [i de tr\inicia [i vitalitatea mo[tenirii sale. Aceast\ mo[tenire se face remarcat\ mai ales `n Fran]a, templierii fiind acolo o adev\rat\ industrie, a[a cum, `n Marea Britanie, s`nt Glastonbury, gazonul sau monstrul din Loch Ness. ~n Paris, libr\riile abund\ `n istorii [i prezent\ri ale ordinului – unele autorizate, altele trec`nd cu entuziasm `n t\r`mul ideilor nebune[ti. ~n ultima vreme, aceasta `nsemn`nd aproximativ un sfert de secol, pe seama templierilor au fost f\cute o serie de afirma]ii bizare, dintre care unele s-ar putea s\ nu fie complet ne`ntemeiate. Unii autori i-au creditat, cel pu]in `n parte, cu construirea catedralelor gotice – sau cel pu]in cu imboldul care a provocat aceast\ explozie de genial\ energie arhitectural\. Al]i autori au sus]inut c\ ordinul ar fi stabilit contacte comerciale cu locuitorii Americii `nc\ din 1269 [i c\ o mare parte a bog\]iilor s-a fi datorat argintului importat din Mexic. ~n mod frecvent, s-a afirmat c\ templierii ar fi cunoscut un anumit secret legat de originile cre[tin\t\]ii. S-a spus c\ erau gnostici, c\ erau eretici, c\ trecuser\ la islamism. S-a declarat c\

84


urm\reau realizarea unei uniuni de popoare, rase [i religii – c\ duceau, `n mod sistematic, o politic\ de fuzionare `ntre `nv\]\turile islamismului, cre[tinismului [i iudaismului. {i, iar\[i [i iar\[i, s-a sus]inut, a[a cum o f\cuse Wolfram von Eschenbach cu aproape opt secole mai `nainte, c\ templierii erau p\zitorii Sf`ntului Graal, indiferent ce ar fi putut s\ fie acest Sf`nt Graal. Cele sus]inute s`nt adesea ridicole. ~n acela[i timp, cu templierii s`nt asociate at`t mistere incontestabile c`t [i, s`ntem convin[i, un anumit tip de secrete. {i este limpede c\ unele dintre aceste secrete ]in de ceea ce numim acum „ezoteric“. De exemplu, unele gravuri din pretoratele templiere sugereaz\ c\ o anumit\ parte a conduc\torilor ordinului era familiarizat\ cu discipline ca astrologia, alchimia, geometria sacr\ [i numerologia, ca [i, bine`n]eles, cu astronomia – care, `n secolele al doisprezecelea [i al treisprezecelea, nu putea fi separat\ de astrologie [i era chiar pu]in „ezoteric\“. Dar nu ne-au intrigat nici afirma]iile bizare, nici reziduurile ezoterice. Dimpotriv\, am fost fascina]i de ceva mult mai lumesc, mult mai prozaic – amalgamul de contradic]ii [i „perdelele de fum“ din istoria autorizat\. Este foarte probabil ca templierii s\ fi avut secrete ezoterice. Dar, `n ceea ce ì prive[te, [i altceva a mai fost ascuns – ceva `nr\d\cinat `n curentele politice [i religioase ale epocii lor. Acesta a fost nivelul la care am `ntreprins cele mai multe dintre cercet\rile noastre. Am `nceput cu sf`r[itul pove[ti, cu pr\bu[irea ordinului [i cu acuza]iile ce i-au fost aduse. S-au scris o sumedenie de c\r]i care cerceteaz\ [i evalueaz\ posibilul adev\r al acestor acuza]ii [i, pornind de la m\rturiile existente, [i noi, aidoma majorit\]ii investigatorilor, am dedus c\, dup\ toate aparen]ele, ele erau `ntruc`tva `ntemeiate. De pild\, fiind interoga]i de Inchizi]ie, unii dintre cavaleri s-au referit la ceva numit „Baphomet“ – prea mul]i cavaleri [i `n prea multe locuri, pentru ca s\ fi fost vorba de scorneala unui singur individ sau a unui singur pretorat. ~n acela[i timp, nu exist\ nici o indica]ie care s\ sugereze cine sau ce ar fi putut fi acest Baphomet, ce anume reprezenta sau de ce anume avea o semnifica]ie deosebit\. S-ar p\rea c\ acest Baphomet era privit cu o venera]ie care mergea p`n\ la idolatrie. ~n anumite cazuri, numele este asociat cu sculpturile demonice de tip gargui g\site `n multe pretorate. ~n altele este legat de apari]ia unui cap b\rbos. ~n ciuda afirma]iilor din trecut ale anumitor istorici, pare s\ fie limpede c\ Baphomet nu era o st`lcire a numelui Muhammad. Pe de alt\ parte,


85

s-ar putea s\ fi fost o denaturare a arabului abufihamat , a c\rui pronun]ie `n maura spaniol\ este bufihimat , [i al c\rui `n]eles este „P\rintele ~n]elegerii“ sau „P\rintele ~n]elepciunii“, iar `n limba arab\ cuv`ntului „p\rinte“ i se atribuie, de asemenea, sensul de „ob`r[ie“.19 Dac\ aceasta este `ntr-adev\r provenien]a numelui Baphomet, am putea presupune c\ era legat de un principiu supranatural sau divin. Dar nu este clar ce anume `l deosebea de orice alt principiu de acest fel. Dac\ Baphomet era, pur [i simplu, Dumnezeu sau Allah, ce i-a determinat pe fra]ii templieri s\-i schimbe numele? Iar dac\ nu era nici Dumnezeu, nici Alah, ce sau cine putea fi? ~n orice caz, am descoperit dovezi indiscutabile pentru acuza]ia legat\ de ceremoniile `n care era implicat un anume fel de cap. ~ntr-adev\r, existen]a acestuia s-a dovedit a fi una din temele dominante din rapoartele Inchizi]iei. ~ns\, oricum, semnifica]ia numelui Baphomet r\m`ne obscur\. Este posibil s\ ]in\ de domeniul alchimiei. ~n procesele alchimice exista o faz\ numit\ „Caput Mortum“ sau „Capul Mort“ – acea „Nigredo“ sau „~nnegrire“ care s-ar fi produs `nainte de precipitarea Pietrei Filozofale. Totu[i, conform altor m\rturii, capul i-ar fi apar]inut lui Hugues de Payen, fondatorul ordinului [i primul mare maestru; [i este sugestiv faptul c\ pe blazonul lui Hugues ap\reau trei capete negre pe fond auriu. De asemenea, ar putea exista o conexiune cu faimosul Giulgiu de la Torino, care se presupune c\ ar fi fost `n posesia templierilor `ntre 1204 [i 1307 [i care, `mp\turit, p\rea s\ nu fie altceva dec`t un cap. ~ntr-adev\r, `n pretoratul Templecombe din Somerset a fost descoperit\ reproducerea unui cap a c\rui asem\nare cu cel de pe Giulgiul de la Torino este izbitoare. ~n acela[i timp, specula]ii recente `ncearc\ s\ fac\ leg\tura cu capul retezat al Sf`ntului Ioan Botez\torul; iar unii autori sus]in c\ templierii erau „contamina]i“ de erezia ioanit\ sau mandeean\ – care `l denun]a pe Isus ca pe un fals profet [i admitea c\ Ioan ar fi fost adev\ratul Mesia. Bine`n]eles c\ nu exist\ dubii asupra faptului c\, `n timpul [ederii lor `n Orientul Mijlociu, templierii intraser\ `n contact cu sectele ioanite, iar posibilitatea apari]iei unor tendin]e ioanite `n s`nul ordinului nu este `ntru totul exclus\. Dar nimeni nu poate afirma c\ aceste tendin]e [i-ar fi pus amprenta asupra `ntregului ordin sau c\ ar fi devenit obiectul politicii sale oficiale. ~n timpul interogatoriilor de dup\ arest\rile din 1307, capul a mai fost men]ionat `n alte dou\ ipostaze. Conform `nregistr\rilor

86


Inchizi]iei, printre bunurile confiscate din pretoratul de la Paris, a fost g\sit un relicvariu av`nd forma capului unei femei. Era articulat `n partea superioar\ [i p\rea o relicv\ de un tip aparte. A fost descris dup\ cum urmeaz\: Un cap de propor]ii mari, din argint aurit, foarte frumos [i reprezent`nd imaginea unei femei. ~n interior erau dou\ oase ale capului, `nf\[urate `n p`nz\ alb\ de in, cu o alt\ p`nz\ ro[ie `n jurul lor. Era ata[at\ o etichet\ pe care era scris CAPUT LVIIIm. Oasele din interior erau cele ale unei femei de talie mai degrab\ mic\. 20

O relicv\ bizar\ – mai ales pentru institu]ia monastic\ [i militar\ rigid\ a templierilor. ~ns\ unul din cavalerii interoga]i, c\ruia i s-a ar\tat acest cap feminin, a declarat c\ nu avea nici o leg\tur\ cu cel al b\rbatului b\rbos folosit `n ritualurile ordinului. CAPUT LVIIIm – „Capul 58m“ – r\m`ne o enigm\ derutant\. Dar merit\ s\ men]ion\m c\ acel „m“ s-ar putea s\ nu fie litera alfabetului latin, ci c , simbolul astrologic al Fecioarei. 21 Capul apare, din nou, `ntr-o alt\ poveste misterioas\ legat\, `n mod tradi]ional, de templieri. Consider\m c\ merit\ a fi men]ionat\ una dintre numeroasele sale variante: O mare doamn\ din Maraclea era iubit\ de un templier, un lord al Sidonului; dar ea a murit de t`n\r\ [i, `n noaptea `nmorm`nt\rii ei, iubitul ei p\c\tos s-a strecurat p`n\ la morm`nt, i-a dezgropat trupul [i l-a violat. Apoi o voce venind de niciunde i-a cerut s\ se `ntoarc\ peste nou\ luni, c`nd avea s\-[i g\seasc\ acolo fiul. El s-a supus acelei porunci [i, la timpul sorocit, a deschis din nou morm`ntul [i a g\sit un cap pe oasele picioarelor scheletului (tigv\ [i oase `ncruci[ate). Aceea[i voce i-a poruncit „p\ze[te-l cu str\[nicie, pentru c\ el va fi aduc\torul tuturor lucrurilor bune“, de aceea a plecat lu`ndu-l cu sine. Obiectul a devenit duhul s\u protector [i `[i putea `nvinge du[manii ar\t`ndu-le, pur [i simplu, acel cap miraculos. ~n consecin]\, acesta a trecut `n posesia ordinului.22

Aceast\ istorisire macabr\ poate fi identificat\ ca fiind suficient de veche pentru a-i apar]ine lui Walter Map, ale c\rui scrieri dateaz\ de la sf`r[itul secolului al doisprezecelea. Dar nici el, nici alt autor, care a relatat aceea[i poveste cu un secol mai t`rziu, nu specific\ dac\ acel violator necrofil era un templier. 23 Totu[i, din


87

1307, `nt`mplarea a fost str`ns asociat\ cu ordinul. Este men]ionat\ `n mod repetat `n `nregistr\rile Inchizi]iei [i cel pu]in doi dintre cavalerii interoga]i au m\rturisit c\ le era familiar\. ~n relat\rile ulterioare, cum este aceea citat\ mai sus, violatorul este identificat drept templier [i a[a r\m`ne `n versiunile p\strate de francmasonerie – care a adoptat tigva [i oasele `ncruci[ate [i le-a plasat adesea ca emblem\ pe pietrele de morm`nt. Pe de-o parte, relatarea pare a fi o parodie grotesc\ a Imaculatei Concep]iuni. Pe de alt\ parte, ar putea trece drept o `nregistrare trunchiat\ a unui ritual ini]iatic, care implic\ o moarte metaforic\ [i o re`nviere. Un cronicar men]ioneaz\ numele femeii din istorisire – Yse, ceea ce pare s\ derive, f\r\ dubiu, din Isis. {i, cu siguran]\, povestea evoc\ ecouri ale misterelor zei]ei Isis, ca [i pe cele ale lui Tammuz sau Adonis, al c\rui cap a fost aruncat `n mare, sau ale lui Orfeu, c\ruia i s-a azv`rlit capul `n rùl C\ii Lactee. ~nsu[irile magice ale capului evoc\, totodat\, capul lui Bran cel Binecuv`ntat din mitologia celtic\ [i din Mabinogion. Iar c\ldarea alegoric\ a lui Bran a fost considerat\, de mul]i autori, drept o precursoare p\g`n\ a Sf`ntului Graal. Indiferent de semnifica]ia atribuit\ „cultului capului“, Inchizi]ia l-a considerat ca av`nd o mare importan]\. Pe o list\ de acuza]ii `ntocmit\ pe 12 august 1308 g\sim urm\toarele: A[i[derea, c\ `n fiecare provincie aveau idoli [i anume capete... A[i[derea, c\ adorau ace[ti idoli... A[i[derea, c\ ei spuneau c\ acel cap ì putea salva. A[i[derea, c\ (ì putea) `mbog\]i... A[i[derea, c\ putea face pomii s\ `nfloreasc\. A[i[derea, c\ putea face p\m`ntul s\ `ncol]easc\. A[i[derea, c\ ei `nconjurau sau atingeau fiecare dintre capetele mai `nainte pomeni]ilor idoli cu micile [nururi pe care le purtau lipite de c\ma[\ sau de piele.24

{nururile men]ionate la ultimul punct amintesc de catari, care, de asemenea, erau b\nui]i c\ ar fi purtat un anume fel de [nur sacru. Dar cele mai frapante men]iuni de pe list\ s`nt cele referitoare la presupusa capacitatea a capului de a genera bog\]ii, de a face pomii s\ `nfloreasc\ [i de a fertiliza ogoarele. Aceste `nsu[iri coincid `ntru totul cu cele pomenite `n legendele despre Sf`ntul Graal.

88


Dintre acuza]iile aduse templierilor, cele mai grave se refereau la blasfemie [i erezie – la respingerea, c\lcarea `n picioare [i scuiparea crucii. Semnifica]ia acestui presupus ritual nu este foarte clar\ – cu alte cuvinte, nu se poate preciza de ce anume se lep\dau de fapt templierii. Se lep\dau de Hristos? Sau, pur [i simplu, doar de r\stignire? {i, indiferent de ce s-ar fi lep\dat, ce anume pream\reau `n schimb? Nimeni nu a putut r\spunde `n mod mul]umitor la aceste `ntreb\ri, dar pare limpede c\ avea loc un fel de lep\dare [i c\ aceasta constituia o regul\ esen]ial\ a ordinului. De exemplu, un cavaler a declarat, sub jur\m`nt, c\, la admiterea `n ordin, i s-a spus: „Credin]a ta este gre[it\, pentru c\ el (Hristos) este `ntr-adev\r un fals profet. Se cuvine s\ crezi `n Dumnezeu [i `n Rai, dar nu `n el“.25 Iar un alt templier a declarat c\ a fost sf\tuit: „S\ nu crezi c\ omul Isus pe care evreii l-au r\stignit `n Outremer este Dumnezeu [i c\ te poate m`ntui“. 26 Un al treilea cavaler a pretins, de asemenea, c\ a fost `nv\]at s\ nu cread\ `n falsul profet Hristos, ci doar `ntr-un „cu mult mai presus Dumnezeu“. Apoi i s-a ar\tat un crucifix [i i s-a spus: „S\ nu ai mare credin]\ `n acesta, pentru c\ este prea t`n\r“. 27 Astfel de relat\ri s`nt frecvente [i destul de legate pentru a face acuza]iile credibile. S`nt, de asemenea, destul de moderate; dac\ Inchizi]ia ar fi dorit s\ inventeze fapte, ar fi ticluit ceva cu mult mai dramatic, mai incriminator, mai demn de os`nd\. De aceea s`nt pu]ine dubii asupra faptului c\ atitudinea ordinului fa]\ de Isus nu coincidea cu aceea a drept credincio[ilor catolici, dar nu se poate preciza care anume era aceast\ atitudine diferit\. ~n orice caz, exist\ certitudinea c\ ritualul atribuit templierilor – c\lcarea `n picioare [i scuiparea crucii – a fost practicat, `nainte de 1307, cel pu]in vreme de o jum\tate de secol. Circumstan]ele `n care se desf\[ura s`nt neclare, dar este men]ionat `n coresponden]\ cu cea de a {asea Cruciad\, ce a avut loc `n 1249. 28

Cavalerii Templieri – latura ascuns\ Dac\ sf`r[itul Cavalerilor Templieri abund\ `n enigme greu de elucidat, `ntemeierea [i istoria lor timpurie chiar `l dep\[esc `n aceast\ privin]\. Am fost deja chinui]i de o serie de inconsecven]e


89

[i improbabilit\]i. Nou\ cavaleri, nou\ cavaleri „s\raci“, ap\ru]i ca din senin [i – tocmai ei din `ntreg furnicarul de crucia]i din }ara Sf`nt\ – `ncartirui]i cu promptitudine `n palatul regal! Plus presupunerea c\ ace[ti nou\ cavaleri „s\raci“ – care nu admiteau nici un recrut care s\ le `ngroa[e r`ndurile – ar fi ap\rat, numai [i numai ei, toate drumurile din Palestina! {i lipsa oric\rei `nregistr\ri care s\ le ateste activitatea, nici m\car din partea lui Fulk de Chartres, cronicarul oficial al regelui, c\ruia existen]a lor trebuie s\-i fi fost cunoscut\! Cum a putut fi posibil, ne `ntreb\m acum, ca ac]iunile lor, deplas\rile lor prin palatul regal, de exemplu, s\ fi fost omise din observa]iile lui Fulk? De[i pare incredibil, cronicarul nu relateaz\ nimic `n aceast\ privin]\. De fapt, nimeni nu relateaz\ nimic `nainte de a o face Guillaume de Tyre, cu o jum\tate de secol mai t`rziu. Ce concluzii puteam trage de aici? C\ ace[ti cavaleri nu erau angaja]i `n acele l\udabile servicii publice care le-au fost atribuite? C\, `n schimb, erau implica]i `ntr-o activitate at`t de tainic\ `nc`t nu-i era cunoscut\ nici m\car cronicarului oficial? Sau c\ acelui cronicar i se impusese t\cerea? Ultima supozi]ie pare s \ fie cea mai plauzibil\. Pentru c\ celor nou\ cavaleri li s-au al\turat cur`nd doi nobili extrem de ilu[tri, a c\ror prezen]\ ar fi fost imposibil s\ treac\ neobservat\. Dup\ Guillaume de Tyre, Ordinul Templului a fost `nfiin]at `n 1118, membrii s\i au fost, pentru `nceput, `n num\r de nou\ [i, vreme de nou\ ani, nu au fost primi]i noi recru]i. Totu[i, o alt\ `nregistrare men]ioneaz\ `n mod limpede c\ `n 1120, la numai doi ani dup\ presupusa fondare a ordinului, acestuia i s-a al\turat contele de Anjou – tat\l lui Geoffrey Plantagenet. Iar `n 1124, contele de Champagne, unul dintre cei mai boga]i nobili din Europa, a f\cut acela[i lucru. Dac\ afirma]iile lui Guillaume de Tyre ar fi corecte, p`n\ `n 1127 nu ar trebui s\ nu apar\ nici un nou membru, dar, p`n\ `n 1126, `n r`ndurile templierilor au fost primi]i, de fapt, `nc\ patru cavaleri. 29 A[adar, Guillaume se `n[eal\ sus]in`nd c\, timp de nou\ ani, nu a fost admis nici un nou membru? Sau poate, dintre afirma]iile sale, nu aceasta este gre[it\, ci aceea referitoare la anul `ntemeierii ordinului? Dac\, `n 1120, contele de Anjou a devenit templier, dar asta nu s-a putut `nt`mpla `n primii nou\ ani din existen]a ordinului, `nseamn\ c\ fondarea acestuia nu a avut loc `n 1118, ci, cel mai t`rziu, `n 1111 sau 1112.

90


~n favoarea acestei concluzii, pledeaz\ un fapt foarte concludent. ~n 1114, contele de Champagne se preg\tea pentru o c\l\torie `n }ara Sf`nt\. La scurt timp dup\ plecare, a primit o scrisoare din partea episcopului de Chartres. Printre altele, acesta scria: „Am aflat c\... `nainte de a porni c\tre Ierusalim, a]i f\g\duit s\ v\ al\tura]i «Oastei lui Hristos», dornic fiind s\ v\ num\ra]i printre ace[ti solda]i ai Evangheliei“. 30 „Oastea lui Hristos“ este numele sub care au fost cunoscu]i ini]ial templierii [i pe care Sf`ntul Bernard l-a folosit referindu-se la ei. ~n contextul scrisorii episcopului, apelativul nu se poate referi la nici o alt\ institu]ie. De exemplu, nu poate fi vorba, pur [i simplu, de hot\r`rea contelui de Champagne de a deveni cruciat, deoarece episcopul continu\ pomenind de leg\m`ntul de castitate pe care `l implica respectiva decizie. Un astfel de leg\m`nt nu putea s\-i fie cerut unui cruciat obi[nuit. A[adar, din scrisoarea episcopului de Chartes reiese limpede c\ templierii existau, cel pu]in ca proiect, `nc\ din 1114, cu patru ani `nainte de data oficial recunoscut\ a fond\rii. {i, `nc\ din acel an, contele de Champagne inten]iona s\ intre `n r`ndul lor – ceea ce a f\cut, probabil, cu zece ani mai t`rziu. ~ns\ un istoric care consemneaz\ aceast\ scrisoare ajunge la o concluzie mai degrab\ bizar\: episcopul vroia, de fapt, s\ spun\ altceva. 31 Nu inten]iona s\ se refere la templieri, argumenteaz\ respectivul istoric, deoarece ordinul acestora avea s\ fie `nfiin]at abia peste patru ani, `n 1118. Sau poate c\ `nalta fa]\ bisericeasc\, care a [i mur it `n 1115, nu [tia `n ce an al Domnului `[i redacta scrisoarea? Cum ar fi putut, `n 1114, s\ men]ioneze, „din gre[eal\“, ceva ce `nc\ nu exista? La aceast\ `ntrebare nu se poate da dec`t un singur r\spuns plauzibil [i acela este c`t se poate de evident – gre[eala nu este a episcopului, ci a lui Guillaume de Tyre, ca [i a tuturor istoricilor care i-au urmat [i care continu\ s\-l priveasc\ ca pe o incontestabil\ autoritate `n domeniu. Data mai timpurie a `nfiin]\rii Ordinului Templierilor nu trebuie neap\rat s\ ne creeze suspiciuni. Acestea s`nt `ns\ cu siguran]\ generate de alte circumstan]e [i coinciden]e ciudate. Se pare c\ cel pu]in trei dintre cei nou\ cavaleri fondatori, printre care [i Hugues de Payen, proveneau din regiuni `nvecinate, aveau leg\turi de rudenie, se cuno[teau dinainte [i erau vasalii aceluia[i senior. Acesta nu era nimeni altul dec`t contele de Champagne, cel c\ruia ì era adresat\ scrisoarea din 1114 a episcopului de Chartres [i care a devenit templier `n 1124, jur`ndu-i supunere propriului s\u vasal! ~n 1115,

Ierusalim – Templul [i zona Muntelui Sion la mijlocul secolului al doisprezecelea

92


contele a donat terenul pe care Sf`ntul Bernard, patronul templierilor, a `n\l]at renumita Aba]ie Clairvaux, iar unul dintre cei nou\ cavaleri fondatori, André de Montbard, era unchiul Sf`ntului Bernard. ~n plus, la Troyes, re[edin]a contelui de Champagne, a `nflorit, `ncep`nd din 107032, o influent\ academie de studii cabalistice [i ezoterice. {i tot la Troyes, `n Conciliul din 1128, Ordinul Templierilor a fost oficializat [i organizat. Apoi, vreme de dou\ secole, localitatea a continuat s\ fie unul dintre centrele statornice ale ordinului; chiar [i ast\zi, zona `mp\durit\ de l`ng\ ora[ este numit\ Forêt du Temple (P\durea Templului). {i tot din Troyes, re[edin]a contelui de Champagne, a pornit unul din primele poeme ale Graalului – dup\ toate probabilit\]ile, chiar primul, compus de Chrétien de Troyes. ~n mijlocul acestei `nv\lm\[eli de fapte, am `nceput s\ `ntrez\rim o re]ea subtil\ de conexiuni – o structur\ ce p\rea s\ `nsemne mai mult dec`t o simpl\ coinciden]\. Dac\ o astfel de structur\ exista, ea nu putea dec`t s\ ne `nt\reasc\ suspiciunea c\ templierii erau implica]i `ntr-o activitate secret\. Cu toate acestea, nu puteam face dec`t presupuneri referitoare la natura acelei activit\]i. Specula]iile noastre porneau de la locul statornicit ca re[edin]\ a templierilor – acea arip\ a palatului regal numit\ Muntele Templului –, oferit\ lor at`t de inexplicabil. ~n anul 70 d.Hr., Templul aflat `n acel loc a fost pr\dat de legiunile romane conduse de Titus. Tezaurul furat a fost dus la Roma [i a ajuns `n Pirinei c`nd aceasta a fost jefuit\ l a r`ndul ei. Dar dac\ `n Templu se mai aflase [ i altceva – ceva cu mult mai important dec`t comoara capturat\ de romani? Este cu siguran]\ posibil ca preo]ii Templului, confrunta]i cu apropierea falangei de centurioni, s\ le fi l\sat acestora prada pe care se a[teptau s\ o g\seasc\. Iar dac\ mai exista [i altceva, fusese probabil ascuns undeva `n apropiere. De pild\, sub Templu. Printre manuscrisele de la Marea Moart\, descoperite la Qumram, se num\r\ [i cel numit acum Manuscrisul de Aram\. Acesta, care a fost descifrat la Universitatea din Manchester `n 1955-1956, face referiri explicite la mari cantit\]i de lingouri, de vase sacre, de alte obiecte nespecificate [i „comori“ de un tip nedeterminat. De asemenea, men]ioneaz\ dou\zeci [i patru de depozite diferite aflate sub Templu.33 La mijlocul secolului al doisprezecelea, Johann von Würzburg, unul dintre pelerinii din }ara Sf`nt\, scria despre o vizit\ `n


93

a[a-numitele „Grajduri ale lui Solomon“. Aceste grajduri, situate chiar sub Templu, s`nt `nc\ vizibile. S`nt suficient de spa]ioase, a consemnat Johann, pentru a ad\posti dou\ mii de cai, iar templierii `[i ]ineau arm\sarii chiar `n aceste grajduri. Conform relat\rilor a cel pu]in `nc\ unui istoric, le foloseau chiar [i `n anul 1124, c`nd se presupune c\ ordinul nu num\ra mai mult de nou\ membri. De aceea ni se pare verosimil\ ipoteza c\, aproape imediat dup\ `nfiin]are, cavalerii ar fi `nceput s\ fac\ s\p\turi `n subsolul Templului. Desf\[urarea unei astfel de activit\]i ne sugereaz\ c\ templierii c\utau, cu s`rguin]\, ceva anume. Ne-ar putea chiar sugera c\ fuseser\ trimi[i `n }ara Sf`nt\ cu misiunea special\ de a descoperi ceva. Dac\ aceast\ supozi]ie este valid\, ea poate explica o serie de anomalii – ca, de exemplu, instalarea lor `n palatul regal [i t\cerea cronicarului. Dar, dac\ fuseser\ trimi[i `n Palestina, cine ì trimisese? ~ntr-un conclav ]inut `n anul 1104, contele de Champagne se `nt`lnise cu anumi]i nobili de rang foarte `nalt, dintre care cel pu]in unul se `ntorsese recent de la Ierusalim. 34 Printre cei prezen]i la `ntrunire se num\rau reprezentan]ii unor familii – Brienne, Joinville [i Chaumont – care, aveam s\ descoperim mai t`rziu, au un rol semnificativ `n povestirea noastr\. Era de asemenea prezent seniorul lui André de Montbard, acesta din urm\ fiind unul dintre fondatorii Ordinului Templierilor [i unchiul Sf`ntului Bernard. La scurt timp dup\ conclav, `nsu[i contele de Champagne a plecat c\tre }ara Sf`nt\, unde a r\mas vreme de patru ani, p`n\ `n 1108.35 ~n 1114, a f\cut o a doua c\l\torie `n Palestina, cu inten]ia de a se al\tura „Oastei lui Hristos“, dar s-a r\zg`ndit [i a revenit un an mai t`rziu `n Europa. Imediat dup\ `ntoarcere, a donat un teren ordinului cistercian, al c\rui reprezentant proeminent era Sf`ntul Bernard. Pe terenul respectiv, Sf`ntul Bernard a construit Aba]ia din Clairvaux, unde [i-a stabilit propria re[edin]\, pentru a trece apoi la consolidarea ordinului cistercian. ~nainte de 1112, cistercienii erau `n dec\dere, apropiindu-se `n mod periculos de faliment. Apoi, sub `ndrumarea Sf`ntului Bernard, au avut parte de o spectaculoas\ `ntoarcere a norocului. ~n urm\torii c`]iva ani, au `nfiin]at o jum\tate de duzin\ de aba]ii. P`n\ `n 1153, num\rul acestora a ajuns la trei sute, dintre care [aizeci [i nou\ au fost `ntemeiate de `nsu[i Sf`ntul Bernard. Aceast\ extraordinar\ dezvoltare a avut loc `n paralel cu cea a Ordinului

94


Templului, a c\rui expansiune a fost similar\ [i s-a petrecut `n aceea[i perioad\. ~n plus, a[a cum am mai men]ionat, unul dintre co-fondatorii Ordinului Templierilor a fost unchiul Sf`ntului Bernard, André de Montbard. S`ntem de p\rere c\ este util s\ relu\m aceast\ succesiune complicat\ de evenimente. ~n 1104, contele de Champagne a plecat c\tre }ara Sf`nt\, dup\ ce se `nt`lnise cu anumi]i nobili, unul dintre ace[tia fiind asociat cu André de Montbard. ~n 1112, nepotul lui André de Montbard, Sf`ntul Bernard, s-a al\turat ordinului cistercian. ~n 1114, contele de Champagne a pornind `ntr-o a doua c\l\torie spre }ara Sf`nt\, cu inten]ia de a deveni membru al Ordinului Templului – care fusese fondat, printre al]ii, de vasalul s\u [i de André de Montbard, [i care, dup\ cum o atest\ scrisoarea episcopului ce Chartres, la data respectiv\ fie exista deja, fie era pe cale s\ fie `ntemeiat. ~n 1115, contele de Champagne a revenit `n Europa, de unde lipsise mai pu]in de un an, [i a donat terenul destinat ridic\rii Aba]iei din Clairvaux, al c\rei abate a fost nepotul lui André de Montbard. ~n anii care au urmat, at`t cistercienii c`t [i templierii – fiind a[adar vorba at`t de ordinul Sf`ntului Bernard c`t [i de cel al lui André de Montbard – au devenit fabulos de boga]i [i au intrat `ntr-o etap\ de uluitoare dezvoltare. Examin`nd aceast\ secven]\ de evenimente, am devenit din ce `n ce mai convin[i de existen]a unei structuri subterane ce guverneaz\ o re]ea complex\ de leg\turi, care, cu siguran]\, nu s`nt nici aleatoare, nici simple coinciden]e. Se pare, dimpotriv\, c\ ne confrunt\m cu vestigiile unui proiect complex [i ambi]ios, ale c\rui detalii au fost pierdute pentru istorie. Cu scopul reconstituirii acestor detalii, am elaborat un set de ipoteze provizorii – sau, altfel spus, un „scenariu“ `n care s-ar putea `ncadra faptele cunoscute. Am presupus c\, fie `nt`mpl\tor, fie `n urma unei cercet\ri planificate, `n }ara Sf`nt\ a fost descoperit ceva – ceva extrem de important, care a st`rnit interesul unora dintre cei mai influen]i nobili ai Europei. Am presupus, de asemenea, c\, direct sau indirect, descoperirea implica at`t posibilitatea dob`ndirii unei bog\]ii imense, c`t [i, probabil, ceva de alt\ natur\, ceva ce trebuia s\ r\m`n\ o tain\, neput`nd fi divulgat dec`t unui num\r redus de seniori de rang foarte `nalt. {i, `n sf`r[it, am mai presupus c\ respectiva descoperire fusese anun]at\ [i discutat\ `n conclavul din 1104.


95

Ca urmare, `nsu[i contele de Champagne a plecat imediat `n }ara Sf`nt\, poate pentru a verifica personal cele auzite sau poate pentru a implementa un mod de ac]iune – de exemplu, fondarea a ceea ce urma s\ devin\ Ordinul Templului. ~n 1114 sau chiar mai `nainte, ordinul a fost `nfiin]at, contelui de Champagne fiindu-i rezervat un rol crucial, probabil cel de mentor spiritual [i de sponsor. ~n 1115, banii se scurgeau deja `napoi, c\tre Europa, ajung`nd `n visteria cistercienilor, care, condu[i de Sf`ntul Bernard [i de pe noua lor pozi]ie de for]\, au sprijinit abia `nfiripatul Ordin al Templului, ajut`ndu-l s\ capete credibilitate. Sub Bernard, cistercienii au ob]inut autoritatea spiritual\ `n Europa. Sub Hugues de Payen [i André de Montbard, templierii au dob`ndit, `n }ara Sf`nt\, autoritatea militar\ [i pe aceea administrativ\, ambele f\c`ndu-se rapid sim]ite [i `n Europa. ~n spatele ascensiunii ambelor ordine se `ntrevedeau, `n umbr\, prezen]a unchiului [i a nepotului, ca [i bog\]ia, influen]a [i protec]ia contelui de Champagne. Aceste trei personalit\]i formeaz\ o verig\ de importan]\ vital\. Par repere ivite la suprafa]a istoriei, indic`nd configura]ia palid\ a unei structuri ascunse, minu]ios elaborate. Dac\ un asemenea plan a existat `ntr-adev\r, este de la sine `n]eles c\ nu le poate fi atribuit doar acestor trei b\rba]i. Dimpotriv\, ducerea lui la bun sf`r[it trebuie s\ fi impus at`t cooperarea multor altor persoane, c`t [i o organizare extrem de meticuloas\. Organizare este, probabil, cuv`ntul cheie; c\ci, dac\ ipoteza noastre este corect\, aceasta presupune o organizare at`t de avansat\ `nc`t poate fi considerat\ ea `ns\[i un ordin – un al treilea ordin secret, aflat `n umbra celor cunoscute [i `nregistrate, ale cistercienilor [i templierilor. Nu dup\ mult timp, dovezile existen]ei acestui al treilea ordin au `nceput s\ apar\. Pe moment, ne-am concentrat aten]ia asupra ipoteticei „descoperiri“ din }ara Sf`nt\ – baza teoretic\ pornind de la care a fost construit „scenariul“ nostru. ~n ce anume ar fi putut consta aceasta? ~n ce anume ar fi putut fi implica]i at`t templierii, c`t [i Sf`ntul Bernard [i contele de Champagne? ~n plus, templierii au disp\rut de pe scena istoriei p\str`nd neatins\ taina amplasamentului [i a naturii comorii. Nici un document nu le-a supravie]uit. Dac\ respectiva comoar\ ar fi fost, pur [i simplu, de natur\ financiar\ – de exemplu, lingouri – nu ar fi fost nevoie s\ distrug\ sau s\ ascund\ toate `nregistr\rile, toate regulamentele, toate arhivele. ~n

96


mod implicit, rezult\ concluzia c\ templierii aveau `n custodie cu totul altceva [i nici m\car tortura nu a reu[it s\ smulg\ de pe buzele lor vreo aluzie la acest altceva at`t de pre]ios. Nici o avu]ie material\ nu ar fi putut impune o discre]ie at`t de unanim absolut\. Acel orice altceva trebuie s\ fi fost de alt\ natur\ – precum atitudinea ordinului fa]\ de Isus. La 13 octombrie 1307, to]i templierii de pe teritoriul Fran]ei au fost aresta]i de sene[alii lui Filip cel Frumos. Aceast\ afirma]ie nu este pe deplin adev\rat\. Cavalerii din cel pu]in un pretorat au reu[it s\ se strecoare nev\t\ma]i afar\ din capcana regelui – cei din pretoratul Bézu, `nvecinat cu Rennes-le-Château. Cum anume au reu[it s\ scape? Pentru a r\spunde la aceast\ `ntrebare, am fost nevoi]i s\ cercet\m activit\]ile desf\[urate de ordin `n `mprejurimi, activit\]i care s-au dovedit a fi c`t se poate de extensive. ~ntr-adev\r, `n zon\ erau `nc\ o jum\tate de duzin\ de pretorate [i alte propriet\]i, care acopereau dou\zeci de mile p\trate. ~n 1153, un nobil din regiune – [i anume un simpatizant al catarilor – a devenit al patrulea mare maestru al Ordinului Templului. Numele s\u era Bertrand de Blanchefort, iar s\la[ul s\u str\mo[esc era situat pe un pisc muntos, doar la c`teva mile dep\rtare at`t de Bézu c`t [i de Rennes-le-Château. S-a aflat `n fruntea ordinului din 1153 p`n\ `n 1170 [i se poate spune c\ a fost, probabil, cel mai important dintre to]i marii mae[tri templieri. P`n\ la el, ierarhia [i structura administrativ\ a ordinului erau, `n cel mai bun caz, confuze. Bertrand a fost cel care a transformat Cavalerii Templieri `n institu]ia extraordinar de eficient\, bine organizat\ [i cu o magnific\ disciplin\ ierarhic\ de mai t`rziu. {i tot Bertrand le-a creat sfera de interes major din Europa [i mai ales din Fran]a. Iar mentorul [i, dup\ cum men]ioneaz\ unii istorici, [i predecesorul s\u `n func]ia de mare maestru, a fost, conform dovezilor care s-au p\strat, André de Montbart. ~n cei c`]iva ani de integrare `n r`ndurile templierilor, Bertrand nu numai c\ li s-a al\turat, dar le-a [i donat terenuri `n `mprejurimile localit\]ilor Rennes-le-Château [i Bézu. De asemenea, se spune c\ `n 1156, `n timp ce Bertrand era mare maestru, ordinul a adus `n regiune un contingent de mineri de limb\ german\. Se presupune c\ acestor lucr\tori li s-a impus o disciplin\ rigid\, cu adev\rat militar\. Nu le era permis s\ fraternizeze `n nici un fel cu popula]ia local\ [i erau izola]i cu stricte]e de comunit\]ile `nconjur\toare. A


97

fost chiar `nfiin]at un organism judiciar special, „la Judicature des Allemands“, care se ocupa de problemele legale referitoare la ace[tia. Iar presupusa `ndatorire a minerilor era s\ lucreze `n minele de aur aflate, pe pantele muntelui, la Blanchefort – mine ce fuseser\ total sec\tuite de c\tre romani cu aproape o mie de ani `nainte.36 ~n secolul al [aptesprezecelea, o serie de ingineri au fost `ns\rcina]i s\ cerceteze perspectivele mineralogice ale zonei [i s\ `ntocmeasc\ rapoarte detaliate. César d ’Arcons, unul dintre ace[tia, s-a referit, `n cadrul raportului s\u, la ruinele pe care le g\sise [i care erau vestigiile activit\]ii minerilor germani. ~n baza cercet\rilor sale, inginerul a declarat c\ acei lucr\tori nu p\reau s\ se fi ocupat de minerit.37 Bine, dar atunci cu ce se ocupaser\? César d’Arcons nu era sigur – poate de topire, topiser\ ceva `n timp ce realizau o structur\ metalic\, [i poate chiar s\paser\ un fel de cript\ subteran\ [i construiser\ un anumit tip de depozit. Oricare ar fi dezlegarea acestei enigme, cert este c\ prezen]a templierilor se f\cuse sim]it\ `n vecin\tatea localit\]ii Rennes-leChâteau `ncep`nd cel pu]in de la jum\tatea secolului al doisprezecelea. ~n 1285 exista un pretorat important la c`teva mile de Bézu, la Champagne-sur-Aude. Apoi, c\tre sf`r[itul secolului al treisprezecelea, Pierre de Voisins, senior de Bézu [i Rennes-le-Château, a invitat `n zon\ [i un alt deta[ament de templieri, un deta[ament special din provincia aragonez\ Roussillon. 38 Noua trup\ s-a stabilit pe culmea muntelui Bézu, unde a construit un post de observare [i o capel\. Aparent, templierii din Roussillon au fost chema]i la Bézu pentru a men]ine securitatea regiunii [i pentru a proteja traseul pelerinilor, care str\b\teau valea `ndrept`ndu-se c\tre ]inta lor din Spania, Santiago de Compostela. ~ns\ motivul chem\rii acestor al]i cavaleri d\ de b\nuit. ~n primul r`nd, nu puteau fi prea numero[i – nu suficient de mul]i pentru ca diferen]a s\ fie semnificativ\. ~n al doilea r`nd, deja mai existau templieri `n vecin\tate. {i, `n sf`r[it, Pierre de Voisins avea propriile sale trupe, care, `mpreun\ cu templierii deja afla]i `n zon\, putea garanta siguran]a `mpre jurimilor. Atunci de ce au venit templieri i din Roussillon `n Bézu? Conform legendei, au f\cut-o ca s\ spioneze. {i ca s\ cerceteze, sau ca s\ `ngroape, sau ca s\ p\zeasc\ un anumit fel de comoar\. Indiferent de natura misiunii lor secrete, este limpede ca se bucurau de un soi de imunitate special\. Dintre to]i templierii din

98


Fran]a, au fost singurii pe care, `n data de 13 octombrie 1307, sene[alii lui Filip cel Frumos i-au ignorat. ~n acea zi fatal\, contingentul de templieri din Bézu se afla sub comanda unui senior de Goth.39 Iar arhiepiscopul de Bordeaux – pionul [ov\itor al regelui Filip – se numise Bertrand de Goth `nainte de a deveni Papa Clement al V-lea. ~n plus, mama noului pontif era Ida de Blanchefort, f\cea parte din aceea[i familie ca Bertrand de Blanchefort. S\ fi cunoscut Papa un secret care fusese `ncredin]at acestei familii, `n a c\rei p\strare a r\mas p`n\ `n secolul al optsprezecelea, c`nd abatele Antoine Bigou, parohul din Rennes-le-Château [i confesorul lui Marie de Blanchefort, a redactat pergamentele descoperite de Saunière? Dac\ `ntr-adev\r a[a s-au petrecut lucrurile, este foarte posibil ca Papa s\ fi asigurat imunitatea rudei sale aflate la comanda templierilor din Bézu. Istoria cavalerilor templieri din zona Rennes-le-Château este la fel de bogat\ `n mistere n\ucitoare ca [i istoria ordinului `n ansamblul s\u. {i exist\ o serie de factori – de exemplu, rolul lui Bertrand de Blanchefort – ce par s\ reprezinte leg\tura vizibil\ dintre enigmele din planul general [i cele din planul local. ~ns\, pentru moment, ne confruntam cu un [ir intimidant de coinciden]e – mult prea numeroase pentru a fi acceptate ca atare. Dac\, de fapt, aveam de-a face cu o structur\ bine pus\ la punct? ~n acest caz, era evident c\ trebuia s\ ne `ntreb\m cine o concepuse, pentru c\ ceva at`t de complex nu se realizeaz\ de la sine. Toate dovezile la care aveam acces p\reau s\ indice o planificare meticuloas\ [i o organizare minu]ioas\ – `ntr-o asemenea m\sur\ `nc`t am `nceput s\ b\nuim existen]a unui grup de persoane ac]ion`nd cu asiduitate [i din umbr\, [i fiind probabil reunite tot `ntr-un fel de organiza]ie. {i nu a fost nevoie s\ c\ut\m confirmarea prezen]ei unei astfel de organiza]ii. Confirmarea s-a ivit singur\.

CAPITOLUL 4

Documente secrete Confirmarea existen]ei celui de-al treilea ordin – aflat at`t `n spatele templierilor c`t [i al cistercienilor – s-a ivit de la sine. ~ns\, la `nceput, nu am putut s\ o lu\m `n serios. P\rea s\ provin\ dintr-o surs\ prea nesigur\. Nu ne puteam `ncrede `n informa]iile furnizate de aceast\ surs\ `nainte de a-i stabili veridicitatea. ~n 1956, `n Fran]a au `nceput s\ apar\ o serie de c\r]i, articole, bro[uri [i alte documente care relatau despre Bérenger Sauni ère [i despre enigma din Rennes-le-Château. De-a lungul anilor, num\rul lor a tot crescut [i acum s`nt extrem de multe. St\ la baza unei adev\rate „industrii“. Cantitatea total\ a acestor materiale, ca [i eforturile [i resursele implicate `n producerea [i difuzarea lor, atest\, `n mod implicit, c\ este vorba de ceva de o importan]\ considerabil\, dar inexplicabil\. De aceea nu este surprinz\tor faptul c\ a fost st`rnit apetitului multor cercet\tori independen]i, printre care ne num\r\m [i noi `n[ine, iar lucr\rile acestora s-au ad\ugat fondului de documenta]ie disponibil\. ~ns\ materialul originar pare s\ provin\ dintr-o singur\ surs\. E limpede c\ exist\ cineva `ntr-adev\r interesat s\ „promoveze“ Rennes-le-Château, s\ atrag\ aten]ia publicului asupra pove[tii, s\-i fac\ reclam\ [i s\ provoace noi investiga]ii. Poate fi vorba de orice fel de interes, dar nu de unul de natur\ financiar\. Dimpotriv\, se pare c\ cineva dore[te doar s\ fac\ propagand\ – o propagand\ menit\ s\ sprijine credibilitatea cuiva. Iar persoanele responsabile pentru aceast\ propagand\, oricine ar fi ele, se

100


str\duiesc s\ scoat\ `n lumin\ anumite aspecte `n timp ce ele `nsele se men]in cu scrupulozitate `n umbr\. ~ncep`nd din 1956, o serie de materiale relevante „s-au scurs“, `n mod treptat, fragment cu fragment. Multe dintre acestea las\, implicit sau explicit, impresia c\ ar proveni din surse „privilegiate“ sau „interioare“. Con]inutul lor const\ `n informa]ii suplimentare, care completeaz\ cele deja [tiute, aduc`ndu-[i astfel contribu]ia la rezolvarea jocului de puzzle `n ansamblul s\u. Totu[i, `nc\ nu au fost clarificate nici importan]a, nici semnifica]ia acestui joc. Mai mult, cu fiecare nou\ fr`ntur\ de informa]ie misterul se intensific\ `n loc s\ se risipeasc\. Rezultatul este o re]ea auto-proliferant\ de aluzii seduc\toare, de sugestii incitante, de referin]e `ncruci[ate [i de conexiuni sugestive. Confrunt`ndu-se cu multitudinea de date disponibile, cititorul poate avea la fel de bine impresia c\ este manipulat sau c\ momelile succesive ce i se flutur\ `n fa]a ochilor `l conduc, cu ingeniozitate [i `ndem`nare, din concluzie `n concluzie. Iar printre r`nduri este permanent sugerat\ existen]a unui mister – a unui secret exploziv, de propor]ii monumentale. Materialele difuzate `ncep`nd din 1956 au luat o multitudine de forme. Uneori s`nt cuprinse `n c\r]i destinate marelui public sau chiar `n bestseller-uri mai mult sau mai pu]in senza]ionale, mai mult sau mai pu]in `ncifrate. Astfel, Gérard de S ède este autorul unei succesiuni de lucr\ri cu teme aparent divergente, cum ar fi catarii, templierii, dinastia merovingian\, rozicrucienii, Sauni ère [i Rennes-le-Château. Domnul de S ède abordeaz\ adesea aceste subiecte cu viclenie, cu timiditate, `n mod voit mistificator [i evaziv. ~n mod constant, tonul s\u sugereaz\ c\ nu dezv\luie tot ce [tie – ceea ce ar putea fi un truc care s\ mascheze faptul c\ [tie mai pu]ine dec`t pretinde. Dar c\r]ile lui con]in suficient de multe detalii verificabile pentru a crea o leg\tur\ `ntre temele pe care le trateaz\. {i, indiferent ce altceva s-ar mai putea crede despre de Sède, el demonstreaz\ efectiv interconexiunile dintre subiectele la care se refer\, suprapun`ndu-le `ntr-un fel sau altul. Pe de alt\ parte, nu putem ignora suspiciunea c\ lucr\rile sale cuprind date furnizate de un informator – ceea ce, `ntr-o oarecare m\sur\, domnul de Sède recunoa[te el `nsu[i. {i, cu totul `nt`mpl\tor, chiar am descoperit identitatea informatorului. ~n 1971, c`nd am `nceput s\ lucr\m la primul film produs de noi la BBC despre Rennes-le-Château, i-am scris editorului din Paris al domnului de

S~NGELE SF~NT {I SF~NTUL G RAAL

101

Sède, pentru a-i solicita anumite materiale vizuale. Ca urmare, toate fotografiile pe care le-am cerut ne-au fost trimise prin po[t\. Pe spatele fiec\reia dintre ele era imprimat „Plantard“. Un nume care, la vremea respectiv\, nu `nsemna prea mult pentru noi. Dar anexa uneia din c\r]ile domnului de S ède consta dintr-un interviu cu un anume Pierre Plantard. Ulterior am ob]inut dovezi c\ unele dintre lucr\rile domnului de S ède au fost puternic influen]ate de Pierre Plantard. {i, `n cele din urm\, Pierre Plantard a `nceput s\ ias\ `n eviden]\ ca personaj principal al investiga]iei noastre. Informa]iile difuzate cu `ncepere din 1956 nu au fost `ntotdeauna concretizate `n forme at`t de populare [i accesibile ca cele oferite de domnul de Sède. Unele apar `n volume redactate pe un ton serios, intimidant sau chiar pedant, diametral opus abord\rii `n stil jurnalistic preferate de Gérard de Sède. O astfel de lucrare ì apar]ine lui René Descadeillas, fostul director al Bibliotecii Municipale din Carcassonne. Este o carte stresant de anti-senza]ional\. Dedicat\ istoriei localit\]ii Rennes-le-Château [i a `mprejurimilor sale, con]ine o supraabunden]\ de detalii sociale [i economice – de exemplu, na[terile, decesele, c\s\toriile, taxele, veniturile [i lucr\rile publice `ntre anii 1730 [i 1820. 1 Per ansamblu, nimic altceva nu ar fi putut fi mai diferit de c\r]ile comerciale ale lui de S ède – c\rora, cu alt\ ocazie, domnul Descadeillas le face o critic\ ustur\toare. 2 Pe l`ng\ c\r]i, dintre care unele au fost publicate `n regie proprie, exist\ o serie de articole ap\rute `n ziare [i reviste. Au fost intervievate diverse persoane care pretindeau c\ ar fi cunoscut `ndeaproape una sau alta dintre fa]etele misterului. Dar majoritatea celor mai interesante [i mai importante informa]ii nu au ap\rut `n c\r]i. Acestea au ie[it la lumin\ `n alt mod – `n documente [i bro[uri care nu erau destinate publicului larg. Multe dintre acestea au fost depozitate `n Biblioteca Na]ional\ din Paris sub forma unor edi]ii cu tiraj limitat, publicate `n regim privat. {i par s\ fi fost realizate cu cheltuieli minime. Unele s`nt, de fapt, simple pagini dactilografiate [i multiplicate cu ajutorul unui copiator de birou. {i, chiar `n mai mare m\sur\ dec`t lucr\rile comerciale, toate aceste documente efemere par s\ provin\ din aceea[i surs\. Cu ajutorul aparteurilor criptice [i al notelor de subsol referitoare la Sauni ère, la Rennes-le-Château, la Poussin, la dinastia merovingian\ [i la celelalte teme, fiecare document le completeaz\ [i le confirm\ pe celelalte. ~n majoritatea cazurilor, autorii s`nt necunoscu]i. Se folosesc o serie de pseudonime

102


transparente, chiar „simpatice“ – de exemplu, Madeleine Blancassal, Nicolas Beaucéan, Jean Delaude sau Antoine l ’Ermite. „Madeleine“ se refer\, desigur, la Maria Magdalena, acea Magdalena c\reia ì este dedicat\ biserica din Rennes-le-Château [i c\reia Sauni ère i-a consacrat turnul s\u, Turnul Magdala. „Blancassal“ este alc\tuit din numele a dou\ p`raie care se `nt`lnesc l`ng\ satul Rennes-le-Château – Blanque [i Sals. „Beaucéan“, este o alt\ variant\ pentru „Beauséant“, strig\tul oficial de b\t\lie [i stindardul Cavalerilor Templieri. „Jean Delaude“ este „Jean de l ’Aude“ sau „Ioan din Aude“, departamentul `n care este situat Rennes-le-Château. Iar „Antoine l’Ermite“ este Sf`ntul Anton Sihastrul, a c\rui statuie `mpodobe[te biserica din Rennes-le-Château [i al c\rui praznic este la 17 ianuarie – data de pe piatra de morm`nt a Mariei de Blanchefort [i data la care Saunière a suferit atacul fatal. Titlul lucr\rii atribuite lui Madeleine Blancassal este Les Descendants mérovingiens et l’enigme du Raz è s wisigoth (Descen den]ii merovingieni [i enigma ]inutului vizigot Raz è s) – Razès fiind vechiul nume al regiunii lui Saunière. Conform paginii de titlu, lucrarea original\ a fost publicat\ `n limba german\, fiind apoi tradus\ `n francez\ de Walter Celse-Nazaire – un alt pseudonim compus din Saint Celse [i Nazaire, sfin]ii c\rora le este dedicat\ biserica din Rennes-les-Bains. Din aceea[i pagin\, afl\m c\ lucrarea a fost publicat\ de Marea Loj\ Alpina, loja masonic\ suprem\ din Elve]ia – omoloaga elve]ian\ a Marii Loji din Anglia sau a Marelui Orient din Fran]a. Nu exist\ nici o not\ care s\ justifice interesul afi[at de o mare loj\ masonic\ fa]\ de misterul care `nconjoar\ un obscur preot francez din secolul al nou\sprezecelea [i istoria de acum un secol [i jum\tate a parohiei sale. Unul dintre colegii no[tri, care este `n acela[i timp [i un cercet\tor independent, a discutat cu conduc\torii lojii Alpina. Ace[tia au afirmat c\ nu [tiau nimic nici despre publicarea lucr\rii, nici despre existen]a ei. Cu toate acestea, un alt cercet\tor independent sus]ine c\ a v\zut el `nsu[i lucrarea pe rafturile bibliotecii lojii. 3 Iar noi am descoperit ulterior numele acesteia imprimat pe `nc\ dou\ alte bro[uri. Din toate documentele tip\rite `n regim privat p\strate la Biblioteca National\, cel mai important este o colec]ie de acte reunite sub titlul Dossiers secrets (Dosarele secrete). Colec]ia, `nregistrat\ `n catalogul bibliotecii la num\rul 4 ° lm1 249, este acum pe microfi[e. ~ns\, p`n\ nu de mult, con]inea un volum sub]ire, greu de


103

descris, un soi de map\ cu coperte tari `n care, f\r\ s\ fi fost fixat, se afla un ansamblu format din articole aparent f\r\ leg\tur\ – t\ieturi din ziare, scrisori lipite pe coli suport, bro[uri, numero[i arbori genealogici [i o pagin\ tip\rit\ desperecheat\, ce p\rea extras\ din cadrul altei lucr\ri. Periodic, unele dintre filele de sine st\t\toare erau `nl\turate. ~n alte r`nduri, erau `nserate pagini noi. Pe anumite pagini erau f\cute ad\ugiri [i corecturi, scrise m\runt, de m`n\. La o dat\ ulterioar\, aceste pagini erau `nlocuite cu unele noi, tip\rite, [i care cuprindeau toate modific\rile anterioare. ~ntocmirea grosului Dosarelor , care const\ `n arbori genealogici, ì este atribuit\ unui oarecare Henri Lobineau, al c\rui nume apare pe pagina de titlu. Dou\ foi suplimentare aflate `n dosar men]ioneaz\ c\ este vorba tot de un pseudonim – derivat probabil din numele unei str\zi din Paris, Rue Lobineau, care trece pe l`ng\ Saint Sulpice – [i c\ genealogiile s`nt de fapt alc\tuite de Leo Schidlof, un istoric [i anticar austriac care a tr\it `n Elve]ia [i a murit `n 1966. Pornind de la aceste informa]ii, am `ncercat s\ afl\m tot ce am putut despre Leo Schidlof. ~n 1978 am reu[it s\ o g\sim pe fiica acestuia, care locuia `n Anglia. Tat\l ei, ne-a confirmat ea, era `ntr-adev\r austriac. ~ns\ nu era genealogist, istoric sau anticar, ci expert [i comerciant de miniaturi [i chiar scrisese dou\ lucr\ri despre acest subiect. ~n 1948 se stabilise la Londra, unde locuise p`n\ la moartea sa, care survenise la Viena, `n 1966 – anul [i locul coinciz`nd cu cele specificate `n Dossiers secrets. Domni[oara a continuat s\ sus]in\, cu vehemen]\, c\ tat\l ei nu fusese niciodat\ interesat de genealogii, de dinastia merovingian\ sau de `nt`mpl\rile misterioase din sudul Fran]ei. Cu toate acestea, a continuat ea, unele persoane erau, `n mod evident, convinse de contrariu. De exemplu, `n anii 1960, primise numeroase scrisori [i telefoane de la o serie de necunoscu]i, at`t din Europa c`t [i din Statele Unite, care doreau s\-l `nt`lneasc\ [i s\ discute despre probleme care lui ì erau total necunoscute. ~n 1966, la moartea sa, sosise o alt\ avalan[\ de mesaje din partea celor care se interesau de h`rtiile decedatului. Oricare ar fi fost natura afacerii `n care tat\l domni[oarei Schidlof fusese implicat f\r\ s\ [tie, aceasta se pare c\ atinsese o coard\ sensibil\ a guvernului american. ~n 1946 – cu un deceniu `nainte de data la care se spune c\ au fost `ntocmite Dossiers secrets – Leo Schidlof a solicitat o vi z\ de intrare `n Statele Unite.

104


Dar aceasta i-a fost refuzat\, fiind considerat suspect de spionaj sau de un alt tip de activitate clandestin\. ~n cele din urm\, lucrurile s-au l\murit [i viza i-a fost acordat\. E posibil s\ fi fost vorba de o confuzie tipic birocratic\. Dar domni[oara Schidlof p\rea s\ b\nuiasc\ c\ `ncurc\tura trebuia s\ fi avut o leg\tur\ cu activit\]ile secrete `n mod bizar atribuite tat\lui ei. ~ntreaga poveste ne-a pus pe g`nduri. Refuzul unei vize de intrare `n America putea `nsemna mai mult dec`t o coinciden]\ pentru c\, `n h`rtiile din Dossiers secrets, existau referiri care legau numele lui Leo de un anume tip de spionaj interna]ional. ~ntre timp, la Paris a ap\rut o nou\ bro[ur\ – al c\rei con]inut a fost confirmat, `n lunile urm\toare, [i de alte surse. Conform acesteia, misteriosul Henri Lobineau nu era, `n cele din urm\, Leo Schidlof, ci contele Henri de Lénoncourt, un aristocrat francez dintr-o familie ilustr\. Problema identit\]ii lui Lobineau nu era singura ridicat\ de Dossiers s ecrets. Mai exista [i o referire la „servieta de piele a lui Leo Schidlof“. Se presupunea c\ servieta ar fi con]inut o serie de documente secrete legate de Rennes-le-Château `ntre anii 1600 [i 1800 [i c\, dup\ moartea posesorului, ar fi trecut `n mìnile unui comisionar, un oarecare Fakhar ul Islam – care, `n februarie 1967, trebuia s\ se `nt`lneasc\ `n Germania de Est cu un „agent delegat de Geneva“ pentru a i-o `ncredin]a acestuia. ~ns\, `nainte ca tranzac]ia s\ fi putut fi efectuat\, s-a zvonit c\ Fakhar ul Islam fusese expulzat din Germania de Est [i se `ntorsese la Paris ca s\ „a[tepte noi ordine“. Pe 20 februarie 1967, trupul s\u a fost g\sit la Melun, pe calea ferat\, dup\ ce fusese aruncat din expresul Paris-Geneva. Servieta a fost considerat\ disp\rut\. ~n m\sura `n care a fost posibil, am verificat aceast\ poveste lugubr\. ~n cea mai mare parte, era confirmat\ de o serie de articole din ziarele ap\rute `n Fran]a pe 21 februarie. 4 Un trup decapitat fusese `ntr-adev\r g\sit la Melun, pe calea ferat\. A fost identificat ca apar]in`nd unui t`n\r pachistanez, pe nume Fakhar ul Islam. Din motive r\mase necunoscute, b\rbatul fusese expulzat din Germania de Est [i c\l\torea de la Paris la Geneva, fiind angrenat, dup\ toate probabilit\]ile, `ntr-o activitate de spionaj. Conform informa]iilor din pres\, autorit\]ile b\nuiau c\ era vorba de o crim\ [i afacerea era investigat\ de DST (La Direction de la Surveillance du Territoire – Direc]ia de Supraveghere Teritorial\ sau contra-spionajul francez).


105

Pe de o parte, ziarele nu pomeneau nici de Leo Schidlof, nici de servieta de piele, nici de orice altceva care ar fi putut lega `nt`mplarea de misterul din Rennes-le-Château. Ca urmare, ne-am trezit `n fa]a unui num\r de `ntreb\ri. Pe de-o parte, nu era imposibil ca moartea lui Fakhar ul Islam s\ fie `n leg\tur\ cu Rennes-le-Château – deoarece relatarea din Dossiers secrets provenea din ni[te „informa]ii de interior“, inaccesibile jurnali[tilor. Pe de alt\ parte, aceasta din urm\ ar fi putut fi doar o mistificare bine pl\nuit\. Ar fi fost suficient ca mistificatorul s\ descopere un deces inexplicabil sau care s\ trezeasc\ suspiciuni [i s\-l atribuie, ulterior, unuia dintre pionii s\i. Dar dac\ aceasta era `ntr-adev\r situa]ia, care putea fi scopul `ntregii manevre? Din ce motiv ar fi `ncercat cineva s\ `nconjoare, `n mod deliberat, Rennes-le-Château cu aur\ de complot sinistru? Ce ar fi putut c`[tiga proced`nd astfel? {i, mai ales, cine ar fi avut de c`[tigat? ~ntreb\rile de mai sus ne-au pus `n `ncurc\tur\ mai ales pentru c\ moartea lui Fakhal ul Islam nu p\rea s\ fie un fapt izolat. De mai pu]in de o lun\, o alt\ lucrare tip\rit\ `n regim privat fusese depozitat\ `n Biblioteca Na]ional\. Se numea Le Serpent Rouge ({arpele ro[u) [i era datat\, simbolic [i suficient de semnificativ, 17 ianuarie. Pe pagina sa de titlu erau men]iona]i trei autori: Pierre Feugère, Louis Saint-Maxent [i Gaston de Koker. Le Serpent Rouge este o lucrare neobi[nuit\. Con]ine o genealogie a merovingienilor [i dou\ h\r]i ale Fran]ei din vremea acestei dinastii, `nso]ite de un comentariu superficial. Mai cuprinde, de asemenea, un plan al bisericii Saint Sulpice din Paris, care descrie capelele `nchinate diver[ilor sfin]i. Dar grosul textului este format din treisprezece scurte poeme `n proz\ de o impresionant\ calitate literar\ – multe amintind de Rimbaud. Nici unul dintre ele nu are mai mult de un paragraf [i fiecare corespunde unui semn al zodiacului – un zodiac cu treisprezece semne, cel suplimentar, [i anume Ophiuchus sau Purt\torul {arpelui, fiind inserat `ntre Scorpion [i S\get\tor. Narate la persoana `ntì, cele treisprezece poeme `n pr oz\ reprezint\ un pelerinaj, simbolic sau alegoric, de la V\rs\tor p`n\ la Capricorn, cel din urm\ veghind, dup\ cum textul o precizeaz\ `n mod explicit, asupra datei de 17 ianuarie. ~n text, care este criptic din alte puncte de vedere, se reg\sesc referin]e familiare – la familia Blanchefort, la decora]iunile bisericii din Rennes-le-Château, la unele din inscrip]iile plasate acolo de Sauni ère, la Poussin [i la tabloul s\u Les Bergers d ’ Arcadie, la mottoul „Et in Arcadia Ego“,

106


plasat pe morm`nt. La un moment dat, este men]ionat un [arpe ro[u, „amintit `n pergamente“ [i `ntins de-a lungul istoriei – dup\ toate aparen]ele, o aluzie explicit\ la o linie de s`nge, la o descenden]\. Iar paragraful enigmatic dedicat semnului astrologic al Leului merit\ s\ fie citat `n `ntregime: Dinspre aceea pe care n\zuiesc s\ o eliberez, se `nal]\ c\tre mine miresmele parfumului care `nv\luie Morm`ntul. Odinioar\, unii o numeau ISIS, regina tuturor izvoarelor binef\c\toare. VOI, TO}I CEI CHINUI}I {I N|P|STUI}I, VENI}I C|TRE MINE, {I EU V| VOI D|RUI ODIHNA. Pentru ceilal]i, ea este MAGDALENA vestitului pocal cu balsam t\m\duitor. Ini]ia]ii ì cunosc adev\ratul nume: NOTRE DAME DES CROSS. 5

Implica]iile acestui paragraf s`nt extrem de interesante. Isis este, desigur, Zei]a Mam\ din mitologia egiptean\, patroana misterelor – „Regina Alb\“ `n ipostaza sa binevoitoare, „Regina Neagr\“ `n cea r\uvoitoare. Numero[i autori preocupa]i de mitologie, antropologie, psihologie [i teologie au urm\rit evolu]ia cultului Zei]ei Mame din timpurile p\g`ne p`n\ `n epoca cre[tin\. Cu to]ii s`nt de p\rere c\ zei]a a fost preluat\ de cre[tinism sub forma Fecioarei Maria – „Regina Cerurilor“, cum o numea Sf`ntul Bernard, folosind titulatura acordat\ `n Vechiul Testament Zei]ei Mame Astarte, echivalenta fenician\ a egiptencei Isis. ~ns\, conform textului din Le Serpent Rouge, Zei]a Mam\ a cre[tin\t\]ii nu pare s\ fie Fecioara. Dimpotriv\, pare s\ fie vorba de Maria Magdalena – cea c\reia ì s`nt dedicate biserica din Rennes-le-Château [i turnul `n\l]at de Saunière. Mai mult dec`t at`t, textul sugereaz\ c\ nici „Notre Dame“ nu se refer\ la Sf`nta Fecioar\. Aceast\ titulatur\ sonor\ – conferit\ tuturor marilor catedrale ale Fran]ei – pare s\-i fie atribuit\ tot Magdalenei. Dar de ce s\ fie aceasta venerat\ ca „Doamna Noastr\“ – [i, `n plus, ca o Zei]\ Mam\? Maternitatea este ultimul lucru cu care Maria Magdalena ar putea fi asociat\. Tradi]ia cre[tin\ ne-o `nf\]i[eaz\ ca pe o prostituat\ care `[i g\se[te m`ntuirea al\tur`ndu-se ucenicilor lui Isus. Rolul ei este scos `n eviden]\ de cea de-a patra Evanghelie, unde ni se relateaz\ c\ a fost prima persoan\ c\reia i s-a ar\tat Isus dup\ ~nviere. Ca urmare, este venerat\ ca o sf`nt\, mai ales `n Fran]a – acesta fiind ]inutul `n care, spun legendelor medievale, ea ar fi adus Sf`ntul Graal. {i, `ntr-adev\r, „pocalul plin cu balsam t\m\duitor“ ar putea fi o referire la


107

acesta. Dar a o plasa, cu evlavie, pe Magdalena pe locul de obicei h\r\zit Sfintei Fecioare, poate p\rea cel pu]in o erezie. Abstrac]ie f\c`nd de punctul lor de vedere, autorii lucr\rii Le Serpent Rouge – sau, mai degrab\, pretin[i i autori – au avut part e de un sf`r[it nu mai pu]in cutremur\tor dec`t al lui Fakhar ul Islam. Pe 6 martie 1967, Louis Saint-Maxent [i Gaston de Koker au fost g\si]i sp`nzura]i. {i acela[i lucru s-a `nt`mplat, `n ziua urm\toare – 7 martie – cu Pierre Feug ère. Bine`n]eles, se poate trage imediat concluzia c\ aceste mor]i s`nt o consecin]\ a compunerii [i public\rii lucr\rii Le Serpent Rouge. Totu[i, ca [i `n cazul pakistanezului Fakhar ul Islam, nu putem ignora o alt\ explica]ie. Dac\ cineva ar fi inten]ionat s\ creeze o aur\ de mister sinistru, i-ar fi fost destul de u[or s\ o fac\. Nu ar fi trebuit dec`t s\ r\sfoiasc\ ziarele p`n\ ce ar fi dat de o moarte suspect\ – sau, `n ultimul caz, de trei mor]i suspecte. Apoi ar fi fost suficient s\ adauge numele deceda]ilor pe o bro[ur\ con]in`nd propriile sale n\scociri [i s\ o depoziteze `n Biblioteca Na]ional\ – dup\ ce ar fi `nscris o dat\ mai timpurie (17 ianuarie) pe pagina de titlu. O astfel de fars\ [i-ar fi atins scopul, reu[ind s\ sugereze o m`r[\vie, [i fi fost realmente imposibil de demascat. Dar de ce ar fi dorit cineva s\ o fac\? De ce ar fi trebuit s\ invoce o aur\ de violen]\, crim\ [i complot? Manevra nu ar fi izbutit s\ stopeze cercet\rile. Dimpotriv\, le-ar fi intensificat. Pe de alt\ parte, chiar dac\ nu am fi avut de-a face cu o fars\, o parte dintre `ntreb\rile derutante ar fi persistat. De exemplu, ar fi trebuit s\ consider\m c\ acei trei b\rba]i sp`nzura]i erau sinuciga[i sau c\ fuseser\ victimele unor crime? }in`nd cont de circumstan]e, sinuciderea p\rea lipsit\ de sens. ~ns\ [i despre crim\ se putea spune acela[i lucru. Poate fi `n]eles cel care ucide trei oameni pentru a-i `mpiedica s\ divulge anumite informa]ii explozive. Dar informa]iile fuseser\ deja dezv\luite, erau deja depuse `n Biblioteca Na]ional\. Oare crimele – dac\, `ntr-adev\r, de crime era vorba – ar fi putut fi considerate o pedeaps\, o condamnare? Sau scopul lor era prevenirea urm\toarelor indiscre]ii? Nici una dintre aceste explica]ii nu este satisf\c\toare. Dac\ cineva este furios din cauza dezv\luirii anumitor informa]ii sau dac\ dore[te s\ `mpiedice dezv\luirile urm\toare, acel cineva nu atrage aten]ia asupra acestora `nf\ptuind trei crime `ngrozitoare, care fac senza]ie – excep]ie

108


f\c`nd doar cazul `n care are certitudinea c\ nu va urma o anchet\ foarte riguroas\. Propriile noastre aventuri din timpul investiga]iilor au fost, din fericire, mai pu]in dramatice, dar la fel de dezorientante. De exemplu, am `nt`lnit, `n mod repetat, trimiteri la lucrarea lui Antoine l’Ermite intitulat\ Un trésor mérovingien à Rennes-le-Château (O comoar\ merovingian\ `n Rennes-le-Château). Ne-am str\duit s\ o g\sim [i am descoperit, cu u[urin]\, c\ era listat\ `n catalogul Bibliotecii Na]ionale, `ns\ ne-a fost peste m\sur\ de greu s\ o ob]inem. Timp de o s\pt\m`n\, am mers la bibliotec\ `n fiecare zi [i `n fiecare zi am trecut-o p e fi[a cu solicit\ri. ~ns\, de fiecare dat\, fi[a ne era returnat\ cu men]iunea „communiqué“ – `nsemn`nd c\ lucrarea tocmai era folosit\ de altcineva, ceea ce nu ni s-a p\rut neap\rat neobi[nuit. Nu `nainte de a se `mplini dou\ s\pt\m`ni – c`nd ne exaspera [i faptul c\ nu ne mai puteam prelungi [ederea `n Paris. Am solicitat ajutorul unui bibliotecar. Acesta ne-a explicat c\ respectiva carte avea s\ fie „communiqué“ timp de trei luni – aceasta fiind o situa]ie extrem de neobi[nuit\ – [i c\ nu putea solicita `napoierea ei `n avans. Nu dup\ mult timp, `n Anglia, una din prietenele noastre ne-a anun]at c\ urma s\-[i petreac\ vacan]a la Paris. ~n consecin]\, am rugat-o s\ `ncerce s\ ob]in\ alunecoasa lucrare a lui Antoine l’Ermite sau cel pu]in s\ noteze ce anume con]inea. La Biblioteca Na]ional\, ea a solicitat cartea, dar fi[a nu i-a fost nici m\car returnat\. A `ncercat din nou a doua zi, dar cu acela[i rezultat. Am f\cut o nou\ tentativ\ peste patru luni, c`nd am ajuns din nou la Paris. Fi[a ne-a fost din nou returnat\ cu men]iunea „communiqué“. ~n acel moment, am `nceput s\ avem senza]ia c\ regulile jocului erau `nc\lcate [i ne-am hot\r`t s\-l juc\m `n stilul nostru. Ne-am croit drum c\tre camera fi[ierelor, care se `nvecineaz\ cu „depozitele“ – acestea fiind, desigur, inaccesibile publicului. Acolo am g\sit un asistent bibliotecar mai v`rstnic [i cu aspect de om cumsecade, fa]\ de care ne-am asumat rolul unor turi[ti englezi plini de ifose care nu st\p`neau franceza mai bine ca oamenii de Neanderthal. L-am rugat s\ ne ajute [i i-am explicat c\ eram `n c\utarea unei anumite lucr\ri pe care nu reu[eam s\ o ob]inem, desigur din cauz\ c\ nu `n]elegeam suficient de bine procedurile de lucru ale bibliotecii. B\tr`nul domn amabil a fost de acord s\ ne ajute. I-am dat num\rul de catalog al lucr\rii [i el a disp\rut `n „depozit“. C`nd a revenit, [i-a cerut scuze, spun`ndu-ne c\ nu era nimic de f\cut – cartea


109

fusese furat\. ~n plus, a ad\ugat, o compatrioat\ de-a noastr\, o englezoaic\, era considerat\ r\spunz\toare pentru furt. Dup\ c`teva insisten]e, a fost de acord s\ ne dezv\luie numele. Era acela al prietenei noastre! Dup\ ce ne-am re`ntors `n ]ar\, am apelat la ajutorul bibliotecarilor din Londra [i ace[tia au fost de acord s\ arunce o privire asupra acelei afaceri bizare. ~n numele nostru, Biblioteca Na]ional\ Central\ a adresat o scrisoare Bibliotecii Na]ionale din Paris, solicit`nd o explica]ie pentru ceea ce p\rea obstruc]ionarea deliberat\ a unor cercet\ri autorizate. Dar expica]ia nu a fost oferit\. Totu[i, la scurt timp dup\ aceea, ne-a fost expediat\ o copie xerografiat\ a lucr\rii lui Antoine l ’Ermite, subliniindu-se obligativitatea return\rii imediate. Era o procedur\ extrem de ciudat\, pentru c\, `n general, bibliotecarii nu solicit\ `napoierea copiilor xerox. Acestea s`nt, de obicei, considerate h`rtie irosit\ [i s`nt tratate ca atare. Lucrarea `n sf`r[it ajuns\ `n mìnile noastre s-a dovedit c`t se poate de dezam\gitoare – nu merita eforturile depuse pentru a ob]ine. Ca [i `n cazul celei atrib uite lui Madeleine Blancassal [i pe aceasta era imprimat numele Marii Loji Elve]iene Alpina. Dar nu oferea nimic nou, din nici un punct de vedere. Foarte concis, recapitula istoria comitatului Razès, a localit\]ii Rennes-le-Château [i a lui Bérenger Saunière. Pe scurt, toate detaliile pe care le readucea pe tapet ne erau de mult familiare. Nu ne puteam imagina nici un motiv pentru care cineva ar fi `ntrebuin]at-o, p\str`nd-o „communiqué“ pentru o s\pt\m`n\ `ntreag\. {i nici nu p\rea s\ existe vreo ra]iune imaginabil\ pentru a fi ]inu]i departe de ea. Dar cel mai mult ne uimea faptul c\ ceea ce trebuia s\ return\m nici m\car nu era originalul. Cu excep]ia c`torva cuvinte modificate ici [i acolo, nu era altceva dec`t textul identic, recules [i retip\rit, al unui capitol dintr-o bro[ur\ la mod\ – un bestseller f\r\ preten]ii, disponibil la toate chio[curile de ziare pentru c`]iva franci, despre comorile pierdute din `ntreaga lume. Fie Antoine l ’Ermite plagiase f\r\ ru[ine cartea tip\rit\, fie autorul acesteia `l plagiase pe Antoine l ’Ermite. Astfel de `nt`mpl\ri s`nt tipice pentru mistificarea ce `nso]e[te materiale ap\rute `n Fran]a, fragment dup\ fragment, `ncep`nd din 1956. Al]i cercet\tori au `nt`lnit enigme similare. Nume aparent reale s-au dovedit a fi pseudonime. Adresele, inclusiv cele ale unor edituri sau organiza]ii, s-au dovedit a fi inexistente. Au fost f\cute

110


referin]e la c\r]i pe care nimeni, dup\ [tiin]a noastr\, nu le-a v\zut niciodat\. Documentele au disp\rut, au fost modificate sau lipsesc, `n mod inexplicabil, din catalogul Bibliotecii Na]ionale. Uneori e[ti tentat s\ crezi c\ totul nu este, practic, dec`t o glum\. Totu[i, dac\ e a[a, avem de-a face practic cu o glum\ la o scar\ enorm\, care implic\ resurse impresionante – financiare [i de alt\ natur\. {i, oricine ar face-o, pare s\ o ia, `ntr-adev\r, c`t de poate de `n serios. ~ntre timp, noi materiale au continuat s\ apar\, repet`nd, ca laitmotiv, temele familiare – Sauni ère, Rennes-le-Château, Poussin, Les Bergers d ’ Arcadie, Cavalerii Templieri, Dagobert al II-lea [i dinastia merovingian\. Aluziile la viticultur\ – altoirea viilor – ies `n eviden]\, probabil `n sens alegoric. ~n acela[i timp, au fost ad\ugate din ce `n ce mai multe informa]ii. Un exemplu este identificarea lui Henry Lobineau drept contele de Lénoncourt. Un altul este insisten]a sporit\, dar neexplicat\, asupra semnifica]iei Mariei Magdalena. {i dou\ loca]ii au fost repetate `n mod obsesiv, asum`ndu-[i un statut aparent propor]ional cu cel de]inut de Rennes-leChâteau. Una dintre acestea este Gisors, o fort\rea]\ din Normandia, a c\rei importan]\ strategic\ [i politic\ a fost vital\ `n perioada de v`rf a cruciadelor. Cealalt\ este Stenay, c`ndva numit\ Satanicum, aflat\ la poalele Ardenilor – str\vechea capital\ a dinastiei merovingiene, `n preajma c\reia a fost asasinat Dagobert al II-lea `n anul 679. Ansamblul materialelor disponibile la ora actual\ nu poate fi recenzat sau discutat `n mod adecvat `n aceste pagini. Este prea dens, prea confuz, prea incoerent [i, mai ales, prea abundent. Dar, din acest etern-proliferant amalgam de informa]ii, se desprind anumite puncte cheie care constituie baza cercet\rilor viitoare. Ele s`nt prezentate ca fapte istorice indiscutabile [i pot fi sintetizate dup\ cum urmeaz\: 1) ~n spatele Cavalerilor Templieri a existat un ordin secret, care i-a creat pe ace[tia pentru a-i s ervi drept bra] militar [i administrativ. Acest ordin, care a func]ionat sub o multitudine de nume, este cel mai adesea cunoscut sub numele de Prieuré de Sion (Prioria din Sion). 2) Pioria din Sion a fost condus\ de un [ir de mari mae[tri ale c\ror nume se num\r\ printre cele mai ilustre din istoria [i cultura Occidental\. 3) De[i Cavalerii Templieri au fost distru[i [i ordinul a fost dizolvat `ntre 1307 [i 1314, Prioria din Sion a sc\pat nev\t\mat\. Cu toate c\ ea `ns\[i a fost dezbinat\ de dezastruoase rivalit\]i [i de


111

fac]iuni, a continuat s\ activeze de-a lungul secolelor. Ac]ion`nd `n umbr\, din culise, a orchestrat unele din cele mai importante evenimente din istoria occidental\. 4) ~n zilele noastre, Prioria din Sion exist\ [i este `nc\ activ\. Este o organiza]ie puternic\, put`nd influen]a at`t afacerile interna]ionale c`t [i pe cele interne ale unor anumite ]\ri europene. ~ntr-o m\sur\ semnificativ\, este r\spunz\toare pentru informa]iile r\sp`ndite `ncep`nd din 1956. 5) Obiectivul recunoscut [i declarat al Prioriei din Sion este restaurarea dinastiei [i a liniei de s`nge a merovingienilor, dar nu numai pe tronul Fran]ei, ci [i pe cele apar]in`nd altor na]iuni europene. 6) Restaurarea dinastiei merovingiene este considerat\ `ndrept\]it\, at`t din punct de vedere legal, c`t [i din punct de vedere moral. De[i dinastia a fost detronat\ `n secolul al optulea, linia sa de s`nge nu s-a stins. Dimpotriv\, descenden]a merovingian\ a continuat s\ se amplifice, cobor`nd `n linie direct\ de la Dagobert al II-lea [i de la de la fiul s\u, Sigisbert al IV-lea. Ca urmare a alian]elor dinastice [i a c\s\toriilor, printre descenden]i au ajuns s\ se numere Godfroi de Bouillon, devenit, `n 1099, cuceritorul Ierusalimului, [i mul]i al]i nobili [i familii regale, din trecut [i contemporane – Blanchefort, Gisors, Saint-Clair (Sinclair `n Anglia), Montesquiou, Montpézat, Poher, Luisignan, Plantard [i Habsburg-Lorraine. ~n prezent, descenden]a merovingian\ `[i face cunoscute preten]iile legitime la mo[tenirea care i se cuvine de drept. A[a-numita Priorie din Sion reprezint\ o explica]ie verosimil\ pentru referirea la „Sion“ din pergamentele g\site de Bérenger Saunière. Tot astfel poate fi explicat\ ciudata semn\tur\ „P.S.“, care ap\rea at`t pe unul dintre aceste pergamente, c`t [i pe piatra de morm`nt a Mariei de Blanchefort. Cu toate acestea, eram, aidoma majorit\]ii oamenilor, extrem de sceptici `n ceea ce prive[te „teoria conspira]iilor istorice“. {i am considerat multe dintre aser]iunile de mai sus drept irelevante, improbabile [i/sau absurde. Dar era o certitudine faptul c\ anumite persoane le r\sp`ndeau [i `nc\ la modul cel mai serios – c`t se poate de serios [i, dup\ cum aveam motive s\ credem, de pe pozi]ia cuiva extrem de puternic. {i era c`t se poate de clar\ existen]a unei conexiuni `ntre aceste aser]iuni, fie ele adev\rate sau nu, [i misterul care `nconjura Rennes-le-Château [i pe Bérenger Sauni ère.

112 112


~n consecin]\, am trecut la examinarea sistematic\ a ceea ce am `nceput s\ numim, cu ironie, „documentele Prioriei“, ca [i a afirma]iilor con]inute de acestea. Ne-am str\duit s\ le supunem pe cele din urm\ unei cercet\ri atente pentru a stabili dac\ puteau fi sau nu dovedite. {i am f\cut-o cu un scepticism cinic, aproape batjocoritor, fiind pe deplin convin[i c\ acele preten]ii neobi[nuite aveau s\ fie spulberate chiar [i `n urma unei investiga]ii superficiale. Dar la vremea aceea nu puteam s\ [tim c\ rezultatele urmau s\ fie extrem de surprinz\toare.

P A RT RT E A A D O U A

SOCIETA SOCIETATEA SECRET|

CAPITO CAPITOLUL LUL 5

Ordinul din culise B\nuiam deja c\ `n spatele Cavalerilor Templieri se ascundea o alt\ grupare, dac\ nu cumva chiar un „ordin“ bine organizat. De aceea, dintre afirma]iile cuprinse `n „documentele Prioriei“, aceea care pretindea c\ Templul fusese creat de Prioria din Sion ni se p\rea cea mai plauzibil\. ~n consecin]\, am `nceput prin a o examina. ~nc\ din 1962, Prioria din Sion fusese men]ionat\, pe scurt, criptic [i `n treac\t, `ntr-una din lucr\rile lui Gérard de S ède. Dar prima referin]\ detaliat\ pe care am `nt`lnit-o este o pagin\ – una singur\ – din Dossiers din Dossiers secrets. secrets. ~n partea de sus a acesteia se afl\ un citat din René Grousset, unul dintre cercet\torii de frunte, din secolul dou\zeci, `n domeniul cruciadelor, a c\rui oper\ monumental\ dedicat\ subiectului a fost publicat\ `n anul 1930 [i este considerat\ de istoricii moderni, ca de exemplu Sir Steven Runciman, drept o lucrare de referin]\. Citatul se refer\ la Baudouin I, fratele mai mic al lui Godfroi de Bouillon, duce de Lorena [i cuceritor al }\rii Sfinte. Dup\ moartea lui Godfroi, coroana i-a fost oferit\ lui Baudouin, care a acceptat-o, devenind astfel primul rege recunoscut al Ierusalimului. Prin Baudouin I, sus]ine René Grousset, s-a continuat o „dinastie“. Iar pentru c\ acesta a fost „`ntemeiat\ pe piatra din Sion“,1 poate fi considerat\ „egala“ dinastiilor domnitoare din Europa – dinastia Capet din Fran]a, dinastia Anglo-Normand\ (Plantagenet) din Anglia, dinastiile Hohenstauffen [i Habsburg care au condus Germania [i vechiul Sf`nt Imperiu Roman. Dar Badouin [i urma[ii s\i erau regi ale[i, nu regi prin na[tere. De ce, atunci,

116 116


vorbe[te Grousset despre „dinastia“ care a existat „gra]ie“ lui Baudouin? De Sède nu ofer\ nici o explica]ie. {i nu explic\ nici de ce, doar pentru c\ a fost „`ntemeiat\ pe piatra din Sion“, ar trebui considerat\ „egala“ celor mai de frunte dinastii europene. Pe pagina din Dossiers din Dossiers secret s, citatul din Grousset este urmat de o referire la misterioasa Priorie din Sion – sau Ordinul din Sion, dup\ cum se pare c\ era numit `n epoc\. Conform textului, ordinul a fost fondat de Godfroi de Bouillon `n 1090, cu nou\ ani `nainte de cucerirea Ierusalimului – cu toate c\, `n alte „documente ale Prioriei“, anul `ntemeierii apare ca fiind 1099. ~n continuare, se afirm\ c\ Baudoin, fratele mai mic al lui Godfroi, „`[i datora tronul“ susamintitului Ordin, a c\rui re[edin]\ sau „cartier general“ era o anumit\ m`n\stire – Aba]ia Notre Dame de Mont de Sion (Madona din Sion) din Ierusalim. Sau poate chiar din afara Ierusalimului – de pe Muntele Sion, vestitul „deal `nalt“ din partea de sud a cet\]ii. Consult`nd toate lucr\rile oficiale ap\rute `n secolul dou\zeci despre cruciade, nu am g\sit nici o referire la Ordinul din Sion. De aceea am `ncercat s\ stabilim noi dac\ un astfel de ordin a existat vreodat\ [i dac\ ar fi putut avea puterea de a conferi tronuri regale. ~n acest scop, am fost nevoi]i s\ r\sfoim teancuri de documente [i hrisoave. Nu am c\utat doar referin]e explicite la ordin, ci [i urme ale posibilelor sale influen]e sau activit\]i. {i ne-am str\duit s\ descoperim dac\ existase sau nu o m`n\stire numit\ Notre Dame du Mont de Sion. La sud de Ierusalim se contureaz\ dealul numit Muntele Sionului. ~n 1099, c`nd Ierusalimul a capitulat `n fa]a crucia]ilor lui Godfroi, pe acest deal se aflau ruinele unei vechi bazilici bizantine, dat`nd probabil din secolul al patrulea, numit\ „Mama tuturor bisericilor“ – o titulatur\ impresionant\. Conform numeroaselor hrisoave, cronici [i relat\ri contemporane existente, pe locul ruinelor a fost ridicat\ o m`n\stire. Lucrarea a fost executat\ la porunca lui Godfroi de Bouillon. Trebuie s\ fi fost un edificiu impozant, g\zduind o comunitate de sine st\t\toare. Conform celor consemnate de c\tre un cronicar `n anul 1172, era extrem de bine fortificat\, av`nd propriile sale ziduri, turnuri [i creneluri. {i aceast\ construc]ie se numea M`n\stirea Notre Dame du Mont de Sion. Bine`n]eles, cineva a trebuit s\ o ia `n st\p`nire. Oare ar fi putut fi vorba de un „ordin“ autonom, care a preluat numele respectivei construc]ii? Oare s-ar fi putut ca ocupantul m`n\stirii s\ fie tocmai

S~NGELE SF~NT {I SF~NTUL G RA RAAL

117

Ordinul din Sion? O astfel de presupunere nu era ira]ional\. Cavalerii [i c\lug\rii care s-au instalat `n Biserica Sf`ntului Morm`nt, `n\l]at\ tot de Godfroi, au format un „ordin“ oficial, constituit conform uzan]elor `n vigoare – Ordinul Sf`ntului Morm`nt. Aceea[i regul\ ar fi putut fi aplicat\ [i `n cazul ocupan]ilor m`n\stirii de pe Muntele Sion, ceea ce se pare c\ s-a [i `nt`mplat. Conform celui mai de seam\ specialist `n materie din secolul al nou\sprezecelea, „m`n\stirea era locuit\ de un grup de canonici augustinieni, `ns\rcina]i s\ `ngrijeasc\ l\ca[ul sub conducerea unui abate. Aceast\ comunitate [i-a asumat un dublu nume: «Sainte-Marie du Mont Syon et du Saint-Esprit» (Sf`nta Maria a Muntelui Sion [i a Sf`ntului Spirit)“.2 Iar un alt istoric scria, `n 1698, `ntr-un stil mult mai limpede: „~n timpul cruciadelor, `n Ierusalim existau... cavaleri ata[a]i pe l`ng\ M`n\stirea Notre Dame du Sion, care au primit numele de «Cavaleri ai Ordinului Notre Dame de Sion»“. 3 Dac\ aceast\ confirmare nu este suficient\, men]ion\m c\ am descoperit, de asemenea, documente din acea perioad\ – chiar documente originale – purt`nd sigiliile [i semn\turile unor priori ai m`n\stirii Notre Dame de Sion. De exemplu, exist\ un hrisov semnat de priorul Arnaldus [i datat 19 iulie 1116. 4 Iar pe un alt hrisov, numele lui Arnaldus apare fiind legat de cel al lui Hugues de Payen, primul mare maestru al templierilor.5 P`n\ la acest punct, „documentele Prioriei“ se dovediser\ valabile [i puteam afirma c\ Ordinul din Sion existase `ntr-adev\r la `nceputul secolului al doisprezecelea. Dar, dac\ fusese sau nu fondat mai de timpuriu, r\m`nea o problem\ deschis\. Nu exist\ o logic\ `n baza c\reia s\ stabilim ce trebuie s\ fi existat mai `ntì, ordinul sau cl\direa `n care era g\zduit. Cistercienii, de pild\, [i-au luat numele de la un loc anume: C`teaux. Pe de alt\ parte, franciscanii [i benedictinii – ca s\ cit\m doar dou\ exemple – au preluat numele unor personalit\]i, aceasta `nt`mpl`ndu-se `nainte de a avea un sediu stabil. A[adar tot ce puteam spune era c\, `n jurul anului 1100, exista o m`n\stire care ad\postea un ordin purt`nd acela[i nume – [i care este posibil s\ se fi format mai devreme. „Documentele Prioriei“ sugereaz\ existen]a unor dovezi care indic\, poate vag [i indirect, c\ ultima ipotez\ este aceea corespunz\toare realit\]ii. Se [tie c\, `n 1070, cu dou\zeci [i nou\ de ani `naintea Primei Cruciade, un grup de c\lug\ri veni]i din sudul Italiei, [i anume din Calabria, a sosit `n `mprejurimile Codrului

118 118


Ardenilor, care se afla pe domeniile lui Godfroi de Bouillon.6 Dup\ Gérard de Sède, grupul era condus de un anume „Ursus“ – nume pe care „documentele Prioriei“ `l asociaz\ `n mod frecvent cu descenden]a merovingian\. La sosirea lor `n Ardeni, c\lug\rii din Calabria au ob]inut protec]ia Mathildei de Toscane, duces\ de Lorraine, m\tu[a lui Godfroi de Bouillon, care ì era, de fapt, mam\ adoptiv\. De la Mathilde au primit un teren `n Orval, nu departe de Stenay, unde Dagobert al II-lea fusese asasinat cu cinci sute de ani `nainte. Acolo a fost `n\l]at\ o aba]ie care s\-i ad\posteasc\. Cu toate acestea, c\lug\rii nu au r\mas prea mult `n Orval. Prin 1108 au disp\rut `n mod misterios [i nu s-a p\strat nici un document care s\ le ateste noua re[edin]\. Legenda spune c\ s-ar fi `ntors `n Calabria. Iar `n 1131, Orval a intrat `n proprietatea Sf`ntului Bernard. Totu[i, `nainte de a p\r\si Orvalul, c\lug\rii calabrieni au l\sat o amprent\ de importan]\ crucial\ `n istoria Occidentului. Cel pu]in conform relat\rilor lui Gérard de S ède, dintre ace[tia f\cea parte cel care mai t`rziu avea s\ fie cunoscut sub numele de Petru Eremitul. Dac\ este adev\rat, este [i extrem de semnificativ, deoarece Petru Eremitul este adesea considerat mentorul lui Godfroi de Bouillon. 7 {i aceasta nici nu este singurul motiv pentru care a devenit celebru. ~n 1095, `mpreun\ cu Papa Urban al II-lea, Petru s-a f\cut cunoscut `n toat\ cre[tin\tatea prin charisma cu care a propov\duit necesitatea unei cruciade – un r\zboi sf`nt care s\ smulg\ morm`ntul lui Hristos [i }ara Sf`nt\ din mìnile musulmanilor necredincio[i. Ast\zi, Petru Eremitul este privit ca unul dintre principalii ini]iatori ai cruciadelor. Pe baza indiciilor sugerate de „documentele Prioriei“, am `nceput s\ ne `ntreb\m dac\ nu exista un soi de continuitate obscur\ `ntre c\lug\rii din Orval, Petru Eremitul [i Ordinul din Sion. Ceva creeaz\ cu siguran]\ impresia c\ acei monahi din Orval nu erau doar o ceat\ de c\lug\ri r\t\citori. Dimpotriv\, mi[c\rile lor – sosirea `n grup din Calabria [i misterioasa lor dispari]ie `n mas\ – atest\ existen]a unei anumite coeziuni, a unei anumite organiz\ri [i, poate, a unei re[edin]e permanente aflat\ `n alt\ parte. Iar dac\ Petru f\cea parte dintre ei, predicile sale `n favoarea unei cruciade s-ar putea s\ nu fi fost manifestarea unui fanatism agresiv, ci o politic\ bine calculat\. ~n plus, dac\ a fost mentorul lui Godfroi, s-ar putea s\ fi contribuit la hot\r`rea discipolului s\u de porni c\tre Ierusalim. Iar c\lug\rii disp\ru]i din Orval s-ar putea, la urma


119

urmelor, s\ nu se fi `ntors `n Calabria. E posibil s\ se fi stabilit `n Ierusalim, poate chiar `n m`n\stirea Notre Dame de Sion. Desigur, aceasta era doar o specula]ie, f\r\ nici o confirmare documentar\. Totu[i, `n sprijinul acesteia au ap\rut, `n scurt timp, dovezi suplimentare. Se [tie c\ Godfroi de Bouillon a plecat c\tre }ara Sf`nt\ fiind `nso]it de un anturaj de personaje anonime, care ì serveau drept sf\tuitori sau administratori – de fapt, de echivalentul unui stat major modern. ~ns\ oastea sa nu era singura armat\ cre[tin\ care se `mbarca pentru Palestina. Mai existau nu mai pu]in de `nc\ trei, fiecare dintre acestea fiind condus\ de c`te un influent [i ilustru potentat occidental. Dac\ cruciada urma s\ fie victorioas\, dac\ Ierusalimul avea s\ fie cucerit, `nfiin]`ndu-se astfel un nou regat, unul dintre cei patru comandan]i urma s\ fie ales pentru a-i ocupa tronul. Iar Godfroi p\rea s\ fi [tiut dinainte c\ acela avea s\ fie el `nsu[i. Dintre to]i patru, doar el a renun]at la fiefurile sale [i [i-a v`ndut toate bunurile, parc\ declar`nd astfel c\ }ara Sf`nt\ avea s\-i fie domeniu p`n\ la sf`r[itul zilelor sale. ~n 1099, imediat dup\ cucerirea Ierusalimului, o serie de personalit\]i anonime s-au reunit `ntr-un conclav secret. Nici o investiga]ie istoric\ nu a reu[it s\ dezv\luie identitatea acestui grup – cu toate c\ Guillaume de Tyre, scriind cu trei sferturi de veac mai t`rziu, a men]ionat c\ cel mai important dintre ace[tia era „un anumit episcop din Calabria“.8 Dar scopul `ntrunirii este clar – trebuia ales regele Ierusalimului. {i, `n ciuda cererii insistente a contelui Raymond de Toulouse, Toulouse, misterio[ii [i, evident, influen]ii electori i-au oferit tronul lui Godfroy de Bouillon. Cu o modestie ce nu ì era caracteristic\, acesta a refuzat titlul, accept`ndu-l `n schimb pe cel de „Ap\r\tor al Sf`ntului Morm`nt“. Cu alte cuvinte, era rege `n toate privin]ele, dar nu [i cu numele. ~ns\, dup\ moartea sa, `n 1100, fratele s\u Baudoin nu a ezitat s\ accepte, deopotriv\, [i titlul respectiv. S-ar putea oare ca misteriosul conclav care l-a ales pe Godfroi drept c`rmuitor s\ fi fost alc\tuit din c\lug\rii disp\ru]i din Orval – incluz`ndu-l probabil [i pe Petru Eremitul, care, la vremea respectiv\, se afla `n }ara Sf`nt\ [i se bucura de o considerabil\ autoritate? {i ar fi posibil ca acest acela[i conclav s\ fi ocupat m`n\stirea de pe Muntele Sion? Pe scurt, s-ar putea ca cele trei aparent diferite grupuri de oameni – c\lug\rii din Orval, conclavul care l-a ales pe Godfroi [i ocupan]ii m`n\stirii Notre Dame de Sion – s\ fi fost, de fapt, unul [i acela[i? Ipoteza nu poate fi dovedit\, dar nici nu poate

120 120


fi respins\ f\r\ a fi verificat\. Iar dac\ ar fi adev\rat\, ar atesta puterea Ordinului din Sion – o putere care include dreptul de a conferi tronuri regale.

Misterul care `nconjoar\ fondarea Ordinului Cavalerii Templieri Textul din Dossiers secrets continu\ referindu-se la Ordinul Templului. S`nt enumera]i fondatorii acestuia, dup\ cum urmeaz\: „Hugues de Payen, Bisol St. Omer and Hugues, conte de Champagne, `mpreun\ cu anumi]i membri ai Ordinului din Sion, André de Montbard, Archambaud de Saint-Aignan, Nivard de Montdidier, Gondemar [i Rossal“.9 Ne erau deja cunoscu]i Hugues de Payen [i André de Montbard, unchiul Sf`ntului Bertrand. Ne era familiar [i Hugues, conte de Champagne – cel care a donat terenul necesar pentru m`n\stirea Sf`ntului Bernard de la Claivaux, a devenit el `nsu[i templier `n 1124 (jur`ndu-i credin]\ propriului s\u vasal), [i a primit de la episcopul de Chartres scrisoarea citat\ `n capitolul 3. ~ns\, cu toate c\ leg\tura dintre Contele de Champagne [i templieri era bine cunoscut\, p`n\ atunci nu mai `nt`lnisem nici o referire la calitatea sa de fondator al ordinului acestora. ~n Dossiers ~n Dossiers secrets a[a apare. Iar André de Montbard, unchiul obscur al Sf`ntului Bertrand, e de data aceasta trecut `n r`ndul membrilor Ordinului din Sion; cu alte cuvinte, face parte dintr-un alt ordin, ap\rut `naintea celui al Templului [i care joac\ un rol esen]ial `n ceea ce prive[te `nfiin]area acestuia. {i asta nu e tot. Conform textului din Dossiers din Dossiers secrets, secrets, `n martie 1117, Baudouin I, „care datora tronul s\u Sionului“, a fos t „obligat“ s\ negocieze constituirea Ordinului Templului – pe situl Saint Léonard din Acra. Iar propriile noastre cercet\ri au scos la iveal\ faptul c\ acesta era, de fapt, unul dintre fiefurile Ordinului din Sion. Dar nu ne este clar de ce Baudouin ar fi trebuit s\ fie „obligat“ s\ negocieze constituirea Templului. ~n limba francez\, s-a folosit un verb care sugereaz\ existen]a unui anumit grad de constr`ngere, de impunere. Iar din Dossiers din Dossiers secrets reiese c\ presiunile veneau din partea Ordinului din Sion – c\ruia Baudouin „ì datora tronul“. ~n acest caz, respectivul ordin trebuie


121

s\ fi fost o organiza]ie extrem de influent\ [i de puternic\ – o organiza]ie care, dup\ toate aparen]ele, putea nu numai oferi regate, ci [i sili regii s\-i satisfac\ cererile. Dac\ Ordinul din Sion era de fapt r\spunz\tor pentru alegerea lui Godfroi de Bouillon, atunci Baudouin, fratele mai mic al acestuia, `[i „datora“ `ntr-adev\r tronul influen]ei acestei organiza]ii. ~n plus, noi descoperisem deja dovezi indiscutabile c\ Ordinul Templierilor exista, cel pu]in `n form\ embrionar\, cu patru ani `nainte de data oficial\ a fond\rii din 1118. ~n 1117 Baudouin era un om bolnav, a c\rui moarte era practic iminent\. Este a[adar posibil ca templierii s\ fi fost activi, chiar dac\ nu la `ntreaga lor capacitate, cu mult timp `nainte de 1118 – `n calitate de, s\ spunem, bra] `narmat sau administrativ al Ordinului din Sion, care ì g\zduia `n m`n\stirea sa fortificat\. {i este la fel de posibil ca regele Baudouin, aflat pe patul de moarte, s\ fi fost obligat – de boal\, de Ordinul din Sion sau de ambele – s\ le garanteze un statut oficial, s\ asigure constituirea ordinului lor [i s\-l fac\ cunoscut. ~n timpul cercet\rii al c\rei obiect au fost templierii, am `nceput deja s\ `ntrez\rim o re]ea de conexiuni complicate, derutante [i provocatoare, de indicii neclare, apar]in`nd, probabil, unui proiect ambi]ios. Pe baza acestora, am formulat o ipotez\ provizorie. Nu aveam de unde s\ [tim dac\ aceasta era sau nu corect\, dar proiectul mai sus amintit a ie[it astfel [i mai mult `n eviden]\. Iar noi i-am corelat fragmentele dup\ cum urmeaz\: 1) ~n ultima parte a secolului al unsprezecelea, apare `n Ardeni un grup misterios de c\lug\ri din Calabria. C\lug\rii s`nt `nt`mpina]i [i ocroti]i de m\tu[a [i, `n acela[i timp, mama adoptiv\ a lui Godfroi de Bouillon, care le ofer\ p\m`nturi `n Orval. 2) Un membru al acestui grup este mentorul lui Godfroi [i coini]iatorul Primei Cruciade. 3) Cu pu]in `nainte de 1108, c\lug\rii p\r\sesc ]inutul [i dispar. dispar. Cu toate c\ destina]ia lor nu este consemnat\ nic\ieri, este foarte posibil ca acesta s\ fi fost Ierusalimul. Cert este c\ Petru Eremitul s-a `mbarcat pentru Ierusalim [i, cum el era unul dintre c\lug\rii din Orval, se poate presupune c\ `ntreaga sa confrerie i s-a al\turat ulterior. 4) ~n 1099, Ierusalimul este cucerit cucerit [i tronul acestuia ì este oferit lui Godfroi de c\tre un conclav anonim – unul dintre capii acestuia fiind de origine calabrian\, ca [i c\lug\rii din Orval.

122


5) Din porunca lui Godfroi, pe Muntele Sion este construit\ o m`n\stire al c\rei nume coincide cu al ordinului pe care `l ad\poste[te – un ordin `n care ar putea fi incluse persoanele care i-au oferit tronul. 6) ~n 1114, Cavalerii Templieri s`nt deja activi, probabil ca o anex\ militar\ a Ordinului din Sion; dar constituirea lor nu este negociat\ p`n\ `n 1117, iar ei `n[i[i s`nt oficial recunoscu]i abia `n anul urm\tor. 7) ~n 1115, Sf`ntul Bernard – membru al Ordinului Cistercian, aflat atunci `n pragul unui colaps economic – se face remarcat drept un str\lucit purt\tor de cuv`nt al cre[tin\t\]ii. {i p`n\ atunci nevoia[ii cistercieni se transform\ rapid `ntr-una din cele mai proeminente, influente [i bogate institu]ii din Europa. 8) ~n 1131, Sf`ntul Bernard prime[te m`n\stirea din Orval, care fusese abandonat\, cu c`]iva ani `nainte, de c\lug\rii din Calabria. Orval devine re[edin]a Cistercienilor. 9) ~n acela[i timp, anumite personaje enigmatice s`nt `ntr-o continu\ mi[care, c`nd ajung`nd `n centrul evenimentelor, c`nd ie[ind `n afara acestora, parc\ urzind o tapi]erie – `ntr-o manier\ par]ial neclar\. De exemplu, contele de Champagne doneaz\ terenul pentru m`n\stirea din Clairvaux a Sf`ntului Bernard, `[i stabile[te re[edin]a la Troyes, de unde se vor r\sp`ndi apoi legendele Graalului, [i, `n 1114, inten]ioneaz\ s\ li se al\ture cavalerilor templieri – al c\ror prim mare maestru consemnat, Hugues de Payen, era oricum vasalul s\u. 10) André de Montbard – unchiul Sf`ntului Bernard [i prezumtiv membru al Ordinului din Sion – i se al\tur\ lui Hugues de Payen pentru a fonda Ordinul Cavalerii Templieri. La scurt timp dup\ aceea, cei doi fra]i ai s\i `l urmeaz\ pe Sf`ntul Bernard la Clairvaux. 11) Sf`ntul Bernard `ncepe s\ se ocupe, `n mod entuziast, de crearea imaginii publice a templierilor [i contribuie la constituirea lor oficial\ [i la elaborarea regulamentului lor – care, `n esen]\, coincide cu cel al Ordinului Cistercian, din care face parte el `nsu[i. 12) Aproximativ `ntre 1115 [i 1140, at`t cistercienii c`t [i templierii `ncep s\ prospere, dob`ndind at`t mari sume de bani c`t [i terenuri. ~nc\ o dat\, nu puteam dec`t s\ ne `ntreb\m dac\ aceast\ multitudine de conexiuni complexe era `ntr-adev\r doar o coinciden]\. Studiam oare o serie de persoane, evenimente [i fenomene `ntre care nu exista, `n fond, nici o leg\tur\, dar care, din c`nd `n c`nd, se


123

suprapuneau [i `[i `ntret\iau absolut „`nt`mpl\tor“ drumurile? Sau ne confruntam cu ceva care nu era c`tu[i de pu]in `nt`mpl\tor sau accidental? Aveam de-a face cu un anumit plan conceput [i construit de o anumit\ organiza]ie? {i ar fi fost posibil ca organiza]ia s\ fie Ordinul din Sion? S-ar fi putut ca acest ordin s\ se afle `ntr-adev\r at`t `n spatele Sf`ntului Bernard c`t [i `n al Cavalerilor Templieri? Ar fi fost posibil ca [i unul, [i ceilal]i, s\ fi ac]ionat conform unei strategii meticulos elaborate?

Ludovic al VII-lea [i Prioria din Sion „Documentele Prioriei“ nu furnizeaz\ nici o indica]ie referitoare la activitatea Ordinului din Sion `ntre 1118 – anul fond\rii oficiale a templierilor – [i 1152. S-ar putea presupune c\, `n tot acest timp, sediul s\u a r\mas `n }ara Sf`nt\, `n m`n\stirea din afara Ierusalimului. Se afirm\ apoi c\, la `ntoarcerea din a Doua Cruciad\, Ludovic al VII-lea al Fran]ei ar fi luat cu el nou\zeci [i cinci dintre membrii Ordinului. Nu ni se d\ nici un indiciu legat de calitatea `n care ei l-ar fi putut escorta pe rege sau de motivul pentru care i-ar fi luat regele sub protec]ia sa. Dar, dac\ Ordinul din Sion era `ntr-adev\r puterea din s patele Templului, aceasta ar putea constitui o explica]ie – din moment ce Ludovic al VII-lea le era dator p`n\ peste cap templierilor, at`t pentru bani c`t [i pentru sus]inerea militar\. ~n orice caz, Ordinul din Sion, creat de Godfroi de Bouillon cu o jum\tate de secol mai devreme, [i-a stabilit – sau restabilit – `n 1152, un punct de sprijin `n Fran]a. Conform textului, [aizeci [i doi dintre membrii acestuia au fost instala]i `n „`nc\p\toarea m`n\stire“ Saint-Samson din Orleans, pe care regele Ludovic le-o donase. Al]i [apte au fost, conform zvonurilor, `ncorpora]i `n r`ndurile r\zboinicilor din Ordinul Templierilor. Iar despre ceilal]i dou\zeci [i [ase – `mp\r]i]i `n dou\ grupuri de c`te treisprezece – se spune c\ s-au al\turat „micii Priorii a Muntelui Sionului“, aflat\ la Saint Jean le Blanc, la periferia Orleans-ului. 10 ~n timp ce ne str\duiam s\ autentific\m aceste afirma]ii, am descoperit dintr-odat\ c\ o puteam face f\r\ efort. Hrisoavele prin

124


care Ludovic al VII-lea a atestat instalarea Ordinului din Sion la Orleans `nc\ exist\. Copii ale acestora au fost reproduse `ntr-o serie de lucr\ri, iar originalele pot fi g\site `n arhivele municipale din Orleans. ~n acelea[i arhive este p\strat\ [i bula emis\ de Papa Alexandru al III-lea `n 1178, prin care posesiunile Ordinului din Sion [i-au primit confirmarea oficial\. Posesiunile ì atest\ bog\]ia, puterea [i influen]a. Printre ele se num\r\ cl\diri [i terenuri `ntinse `n Picardia, `n Fran]a (inclusiv Saint-Samson din Orleans), `n Lombardia, Sicilia, Spania [i Calabria, ca [i, bine`n]eles, un num\r de locuri din }ara Sf`nt\, inclusiv Saint Léonard din Acra. De fapt, `nainte de al Doilea R\zboi Mondial, `n arhivele din Orleans 11 existau nu mai pu]in de dou\zeci de documente care f\ceau referiri la Ordinul de Sion. Dar, `n 1940, `n tipul bombardamentelor asupra ora[ului, au disp\rut toate – `n afar\ de trei.

„T\ierea ulmului“ din Gisors Dac\ „documentele Prioriei“ s`nt demne de crezare, atunci 1188 a fost un an de o importan]\ crucial\ at`t pentru Sion c`t [i pentru Cavalerii Templieri. Cu pu]in `nainte, `n 1187, Ierusalimul fusese pierdut, fiind recucerit de musulamani – mai ales din cauza pripelii [i nechibzuin]ei lui Gérard de Ridefort, marele maestru al Templului. Textul din Dossiers secrets este mult mai t\ios. Nu se refer\ la pripeal\ [i nechibzuin]\, ci la „tr\dare“ – un cuv`nt `ntr-adev\r foarte aspru. Nu se precizeaz\ `n ce a constat „tr\darea“. Dar se relateaz\ c\, urmare a acesteia, „ini]ia]ii“ din Sion au fost nevoi]i s\ revin\ `n mas\ `n Fran]a – probabil la Orleans. Din punct de vedere logic, afirma]ia este suficient de plauzibil\. Este evident c\, atunci c`nd Ierusalimul a rec\zut `n mìnile sarazinilor, acela[i lucru s-a `nt`mplat [i cu m`n\stirea de pe Muntele Sion. Nu are de ce s\ fie surprinz\tor faptul c\ ocupan]ii acesteia, odat\ r\ma[i f\r\ baza lor din }ara Sf`nt\, [i-au c\utat refugiul `n Fran]a – unde deja exista o alta. Se pare c\ evenimentele din 1187 – „tr\darea“ lui Gérard de Ridefort [i pierderea Ierusalimului – au precipitat o ruptur\ dezastruoas\ `ntre Ordinul din Sion [i Ordinul Templului. Nu este foarte clar de ce a trebuit s\ se `nt`mple a[a ceva, dar, conform acestor


125

Dossiers secrets, `n anul urm\tor, `n afacerile ambelor ordine a intervenit o schimbare decisiv\. Se presupune c\ `n 1188 a avut loc o separare oficial\ a celor dou\ institu]ii. Ordinul de Sion, creatorul Cavalerilor Templieri, [i-a declinat orice r\spundere legat\ de renumi]ii s\i proteja]i. Cu alte cuvinte, „p\rintele“ [i-a renegat oficial „copilul“. Se spune c\ ruptura ar fi fost `nso]it\ de un ritual, de o anumit\ ceremonie. ~n Dossiers secrets [i `n alte „Documente ale Prioriei“ acesta este men]ionat\ drept „t\ierea ulmului“ [i se pretinde c\ ar fi avut loc la Gisors. Relat\rile s`nt trunchiate [i enigmatice, dar at`t istoria c`t [i legenda confirm\ faptul c\, `n 1188, la Gisors s-au petrecut lucruri extrem de ciudate, printre care [i t\ierea unui ulm. ~n vecin\tatea fort\re]ei se afla o paji[te numit\ Champ Sacré – C`mpia Sacr\. Cronicarii din Evul Mediu sus]in c\ locul era considerat sacru `nc\ din epoca precre[tin\ [i c\, pe parcursul secolului al doisprezecelea, a fost ales s\ g\zduiasc\ numeroase `nt`lniri `ntre regii Angliei [i ai Fran]ei. ~n mijlocul acestei c`mpii se `n\l]a un ulm foarte b\tr`n. Iar `n 1188, `n timpul unei `ntrevederi a lui Henric al II-lea al Angliei cu Filip al II-lea al Fran]ei, acel str\vechi arbore a devenit, nu se [tie din ce motiv, obiectul unei dispute nea[teptate [i chiar s`ngeroase. Conform uneia dintre `nregistr\rile evenimentului, singurul loc umbros de pe C`mpia Sacr\ era cel oferit de b\tr`nul ulm. Se poveste[te c\ acesta avea peste opt sute de ani [i c\ trunchiul s\u era at`t de gros `nc`t nou\ b\rba]i ]in`ndu-se de mìni abia reu[eau s\-l cuprind\. Se presupune c\ Henric al II-lea [i suita sa se instalaser\ la umbra acestui copac, l\s`ndu-l pe regele Fran]ei, care sosise mai t`rziu, sub ar[i]a nemiloas\ a soarelui. ~n a treia zi a negocierilor, c`nd francezii au devenit irascibili din cauza c\ldurii, o[tenii din ambele tabere s-au insultat reciproc [i, pe l`ng\ `njur\turi, din r`ndurile mercenarilor vel[i ai lui Henric a pornit [i o s\geat\. Incidentul a declan[at un atac masiv [i violent al francezilor, care erau mult mai numero[i dec`t englezii. Cei din urm\ [i-au c\utat ad\post chiar `ntre zidurile fort\re]ei, `n timp de francezii `nciuda]i se spune c\ ar fi t\iat copacul. Dup\ care, ofensat, Filip al II-lea s-a `ntors `n val-v`rtej la Paris, declar`nd sus [i tare c\ el nu venise la Gisors ca s\ joace rolul unui t\ietor de lemne. Povestea este caracterizat\ de simplitatea [i de pitorescul specific medievale [i se rezum\ la o narare superficial\ a faptelor, de[i

126


printre r`nduri se `ntrez\re[te ceva de o mai mare importan]\ – explica]ii [i motiva]ii ce r\m`n neexplorate. Textul `n sine pare aproape absurd – at`t de absurd [i de apocrif ca [i, s\ spunem, istorisirile asociate cu `nfiin]area Ordinului Jartierei. Totu[i, am g\sit [i alte `nregistr\ri care `l confirm\, chiar dac\ nu toate detaliile coincid. O alt\ cronic\ poveste[te c\ Filip l-ar fi anun]at pe Henric c\ inten]iona s\ taie copacul. Se presupune c\ acesta din urm\ ar fi ripostat consolid`nd trunchiul ulmului cu benzi de fier. A doua zi, francezii au pus m`na pe arme. Cinci escadroane, fiecare fiind comandat de c`te un nobil de vaz\, s-au unit `ntr-o falang\ care s-a `ndreptat c\tre ulm, `nso]it\ de pr\[tia[i [i de dulgheri `narma]i cu securi [i ciocane. Se poveste[te c\, la lupta care a urmat, a participat [i Richard Inim\ de Leu, fiul cel mai v`rstnic [i mo[tenitorul lui Henric, care, `ncerc`nd s\ protejeze copacul, a f\cut mare v\rsare de s`nge. Cu toate acestea, la sf`r[itul zilei, st\p`nii c`mpului de lupt\ erau francezii, iar copacul fusese t\iat. Aceast\ a doua relatare presupune ceva mai mult dec`t o g`lceav\ ne`nsemnat\ [i o `nc\ierare minor\. Este vorba aici de o lupt\ `n toat\ puterea cuv`ntului, ceea ce implic\ un num\r mare de participan]i [i, probabil, foarte multe victime. Cu toate acestea, nici o biografie a lui Richard nu detaliaz\ aceast\ `nt`mplare, c\reia i se d\ foarte pu]in\ aten]ie. ~nc\ o dat\, „documentele Prioriei“ erau confirmate at`t de istorie c`t [i de legend\ – cel pu]in `n ceea ce prive[te faptul c\ o disput\ ciudat\, legat\ de t\ierea unui ulm, a avut loc la Gisors `n 1188. Nu exist\ nici o confirmare a conexiunii acestui eveniment cu Cavalerii Templieri sau cu Ordinul din Sion. Pe de alt\ parte, relat\rile `nt`mpl\rii s`nt prea vagi, prea succinte, prea incomprehensibile, prea contradictorii pentru a fi considerate definitorii. Este extrem de probabil ca templierii s\ fi participat la disput\ – Richard I era adesea `ntov\r\[it de cavalerii Templului [i, mai mult dec`t at`t, fort\rea]a Gisors fusese `ncredin]at\ ordinului lor cu treizeci de ani `naintea acestui incident. }in`nd cont de faptele relatate mai sus, putem afirma c\ este extrem de probabil, dac\ nu aproape sigur, ca t\ierea ulmului s\ `nsemne ceva mai mult – sau cu totul altceva – dec`t ceea ce relateaz\ `nregistr\rile p\strate pentru posteritate. ~ntr-adev\r, faptele consemnate fiind extrem de bizare, nu ar fi surprinz\tor ca dincolo de ele s\ se ascund\ altceva – ceva trecut cu vederea sau ceva ce


127

niciodat\ nu a fost f\cut public de c\tre istorie. Pe scurt, ceva pentru care `nregistr\rile ajunse p`n\ la noi s`nt doar ni[te alegorii, suger`nd [i, `n acela[i timp, ascunz`nd o `nt`mplare de o mult mai mare importan]\.

Ormus „Documentele Prioriei“ sus]in c\, `ncep`nd din 1188, Cavalerii Templieri au fost o organiza]ie autonom\ – nici nu s-au mai aflat sub autoritatea Ordinului din Sion, nici nu au mai ac]ionat ca o anex\ militar\ [i administrativ\ a acestuia. De atunci `nainte au fost, `n mod oficial, liberi s\-[i urm\reasc\ propriile obiective [i scopuri, s\-[i urmeze propria strategie de-a lungul r\stimpului de mai bine de un veac care ì desp\r]ea de crunta lor os`nd\ din 1307. Documentele men]ioneaz\ [i c\, `n acest timp, tot cu `ncepere din 1188, Ordinul din Sion s-a ocupat de propria sa restructurare major\ din punct de vedere administrativ. Se specific\ c\, p`n\ `n 1188, Ordinul din Sion [i Ordinul Templului aveau un acela[i mare maestru. De exemplu, se pare Hugues de Payen [i Bertrand de Blancheford ar fi condus, simultan, ambele organiza]ii. ~ns\ se afirm\ c\, dup\ „t\ierea ulmului“ din 1188, Ordinul de Sion a `nceput s\-[i aleag\ proprii s\i mari mae[tri, care nu mai aveau nici o leg\tur\ cu Templul. Conform „documentelor Prioriei“, primul dintre ace[tia a fost Jean de Gisors. Se men]ioneaz\ [i faptul c\, `n 1188, Ordinul de Sion [i-a schimbat [i numele, adopt`ndu-l pe cel care, dup\ cum se spune, este valabil [i `n prezent – Prioria din Sion. A fost de asemenea adoptat, ca un fel de subtitlu, curiosul nume „Ormus“. Se presupune c\ acesta ar fi fost folosit p`n\ `n 1306 – cu un an `naintea arest\rii templierilor francezi. Simbolul pentru „Ormus“ era c . Este vorba de un fel de acrostih sau anagram\, care combin\ cuvinte cheie [i simboluri. Ours `nseamn\ urs `n limba francez\ – Ursus `n latin\, ceea ce reprezint\, dup\ cum am `n]eles ulterior, o evocare al lui Dagobert al II-lea [i a dinastiei merovingienilor. Orme este cuv`ntul fran]uzesc pentru ulm. Or `nseamn\, desigur, aur. Iar „M“ care formeaz\ cadrul care include celelalte litere, este nu numai un

128


„M“, ci [i simbolul astrologic al Fecioarei – Notre Dame (Madona), `n limbajul iconografiei Evului Mediu. Cercet\rile noastre nu au scos la iveal\ nici o referin]\ la vreun ordin sau la vreo institu]ie medieval\ care ar fi purtat numele „Ormus“. ~n acest caz, nu am g\sit nici o dovad\ care s\ sus]in\ relatarea din Dossiers secrets [i nici m\car vreun fapt tangen]ial care s\ pledeze `n favoarea veridicit\]ii acesteia. Pe de alt\ parte, Ormus apare `n alte dou\ contexte – absolut diferite. Este prezent `n doctrina lui Zoroastru [i `n textele gnostice, fiind sinonim cu principiul luminii. {i iese din nou `n eviden]\ printre revendic\rile legate de descenden]\ ale francmasoneriei de la sf`r[itul secolului al optsprezecelea. Conform `nv\]\turilor masonice, Ormus era numele unui `n]elept egiptean – un mistic din Alexandria, adept al gnosticismului. Se presupune c\ acesta ar fi tr\it `n primii ani ai epocii cre[tine. ~n anul 46 d.Hr., el [i [ase dintre adep]ii lui au fost converti]i la o form\ de cre[tinism de c\tre un discipol al lui Isus – Sf`ntul Marcu, conform majorit\]ii relat\rilor. Se spune c\ rezultatul acestei convertiri ar fi fost o nou\ sect\ sau un nou ordin, care a `mbinat ideile cre[tinismului timpuriu cu `nv\]\turile unei mai vechi [coli de mistere. Din c`te [tim noi, aceast\ poveste nu poate fi autentificat\. Dar, `n acela[i timp, este cu siguran]\ plauzibil\. ~n primul secol al erei noastre, Alexandria era o adev\rat\ r\sadni]\ de activit\]i mistice, un creuzet `n care doctrinele iudaic\, mithraic\, zoroastrian\, pitagorean\, hermetic\ [i neoplatonic\ suprasaturau aerul [i se combinau cu nenum\rate altele. Iar propov\duitorii – de toate tipurile imaginabile – mi[unau; nu ar fi fost surprinz\tor ca unul dintre ace[tia s\ adopte un nume care implica principiul luminii. Conform tradi]iei masonice, se spune c\, `n anul 46 d.Hr., Ormus ar fi ales, pentru abia constituitul s\u „ordin de ini]ia]i“, un simbol specific de identificare – o cruce ro[ie sau trandafirie. Este recunoscut faptul c\, ulterior, un ecou al crucii ro[ii s-a reg\sit `n blazonul cavalerilor templieri, dar sensul textului din Dossiers secrets [i din alte „documente ale Prioriei“ este c`t se poate de limpede. S-a inten]ionat ca, prin Ormus, s\ se `n]eleag\ originea a[a-numitei Roza-Cruce sau a Rozicrucienilor. {i se mai spune c\, `n 1188, Prioria din Sion ar mai fi adoptat, pe l`ng\ Ormus, [i un al doilea subtitlu. Acesta ar fi fost l ’Ordre de la Rose-Croix Veritas (Ordinul Adev\rului Roza-Crucii).


129

~n acest punct, am avut senza]ia c\ ne aflam pe un teritoriu `ndoielnic, iar textul din „documentele Prioriei“ a `nceput s\ ni se par\ c`t se poate de suspect. Ne erau familiare preten]iile rozicrucienilor contemporani din California [i ale altor organiza]ii contemporane care fabricau, pentru ele `nsele, o descenden]\ pierdut\ `n ce]urile antichit\]ii [i care includea majoritatea personalit\]ilor din istoria omenirii. Un „Ordin al Roza-Crucii“ dat`nd din 1188 ni se p\rea contraf\cut `n egal\ m\sur\. Dup\ cum a demonstrat, `n mod conving\tor, Frances Yates, nu se cunoa[te nici o `nregistrare a vreunor „Rozicrucieni“ (cel pu]in nu sub acest nume) care s\ fi fost f\cut\ `nainte de primii ani ai secolului al [aptesprezecelea – sau poate de ultimii ani ai celui de-al [aisprezecelea. 12 Mitul care `nconjoar\ acest ordin legendar dateaz\, cu aproxima]ie, din 1605 [i a `nceput s\ ia av`nt cu un deceniu mai t`rziu, odat\ cu publicarea a trei bro[uri incendiare. Acestea au ap\rut `n 1614, 1615 [i, respectiv, `n 1616, anun]`nd existen]a unei fraternit\]i sau confrerii de „ini]ia]i“ ai misterelor, chipurile fondat\ de un oarecare Christian Rosenkreuz – care, se specifica, se n\scuse `n 1378 [i murise, la venerabila v`rst\ de 106 de ani, `n 1484. Christian Rosenkreuz [i confreria sa secret\ s`nt `n prezent recunoscu]i drept n\scociri – o fars\ pus\ la cale cu un scop pe care nimeni nu a reu[it `nc\ s\-l explice `n mod satisf\c\tor, de[i a avut unele repercusiuni politice `n epoca respectiv\. Mai mult, autorul uneia dintre cele trei bro[uri, renumita Die Chymische Hochzeit des Chris tian Rosencreuz (Nunta chimic\ a lui Christian Rosenkreuz), ap\rut\ `n 1616, este acum cunoscut. Este vorba de Johann Valentin Andreea, un scriitor [i teolog german care a tr\it `n Württemberg [i care a recunoscut c\ a scris Die Chymische Hochzeit des Christian Rosencreuz ca pe un „ludibrium“ – o „glum\“ sau, mai degrab\, o „comedie“, `n sensul pe care Dante [i Balzac i-l dau cuv`ntului. Avem motive s\ credem c\ tot Andrea sau unul dintre colaboratorii s\i a scris [i celelalte dou\ bro[uri „rozicruciene“. {i aceasta este sursa din care provine „rozicrucianismul“, a[a cum a evoluat [i a[a cum este perceput `n zilele noastre. Totu[i, dac\ „documentele Prioriei“ ar fi corecte, ar trebui s\ reconsider\m cele de mai sus, s\ le privim ca pe ceva diferit de o simpl\ fars\ din secolul al [aptesprezecelea. Ar trebui s\ accept\m c\ a existat `ntr-adev\r un ordin sau o societate secret\, o fr\]ie sau o confrerie clandestin\ autentic\. Aceasta s-ar putea s\ nu fi fost `n `ntregime, sau nu

130


chiar `n primul r`nd, mistic\. Este posibil, la fel de bine, s\ fi fost, `n mare m\sur\, politic\. Dar ar trebui s\ fi exist at cu patru sute dou\zeci [i cinci de ani `nainte ca numele s\-i fie f\cut public [i cu dou\ secole `nainte ca presupusul ei fondator s\ se fi n\scut. ~nc\ o dat\, nu am g\sit nici o dovad\ substan]ial\. Cu siguran]\, trandafirul a fost un simbol mistic din timpuri imemorabile, aflat `n vog\, `n mod special, `n Evul Mediu – de pild\, `n populara Romance of the Rose (Roman]a rozei) de Jean de Meung sau `n Paradiso (Paradisul) , de Dante. Iar crucea ro[ie, era, de asemenea, un motiv simbolic tradi]ional. {i nu numai pe blazonul Cavalerilor Templieri. Ulterior, a devenit crucea Sf`ntului Gheorghe [i, astfel, a fost adoptat\ de Ordinul Jartierei – creat cam la treizeci de ani dup\ c\derea templierilor. ~ns\, `n ciuda faptului c\ trandafirii [i crucile ro[ii abund\ ca motive simbolice, nu exist\ nici o dovad\ a existen]ei unei institu]ii sau a unui ordin [i, cu at`t mai pu]in, a unei societ\]i secrete. Pe de alt\ parte, Frances Yates sus]ine c\ au existat societ\]i secrete care au ac]ionat cu mult timp `nainte de „rozicrucienii“ din secolul al [aptesprezecelea – [i c\ aceste societ\]i timpurii erau, de fapt, „rozicruciene“ ca politic\ [i ca orientare filozofic\, dac\ nu neap\rat ca nume. 13 Astfel, `ntr-o discu]ie pe care am purtat-o cu unul dintre documentari[tii no[tri, ea la descris pe Leonardo ca pe un „rozicrucian“ – folosind termenul ca pe o metafor\, cu inten]ia de a-i defini scara de valori [i atitudinile. Dar asta nu e tot. ~n 1629, c`nd interesul st`rnit de rozicrucieni `n Europa atinsese apogeul, un b\rbat numit Robert Denyau, paroh `n Gisors, a alc\tuit o istorie complet\ a fort\re]ei [i a familiei Gisors. ~n manuscrisul s\u, Denyau afirm\, `n mod explicit, c\ Roza-Cruce a fost fondat\ `n 1188 de Jean de Gisors. Cu alte cuvinte, aceast\ scriere din secolul al [aptesprezecelea confirm\, cuv`nt cu cuv`nt, afirma]iile din „documentele Prioriei“. Indiscutabil, redactarea manuscrisului lui Denyau a avut loc cu patru secole [i jum\tate mai t`rziu dec`t faptul relatat. Dar el constituie o m\rturie de foarte mare `nsemn\tate. Iar faptul c\ provine din Gisors `l face cu at`t mai important. 14 Am fost l\sa]i f\r\ dovezi, doar cu ipoteze posibile. Dar p`n\ `n acel moment, din toate punctele de vedere, „documentele Prioriei“ se dovediser\ uimitor de exacte. Ar fi fost o nebunie s\ le arunc\m din mìnile noastre. Nu eram preg\ti]i s\ le accept\m orbe[te, f\r\ s\ punem `ntreb\ri. Dar ne sim]eam obliga]i s\ le lu\m `n considera]ie.


131

Prioria din Orleans Pe l`ng\ afirma]iile pompoase, „documentele Prioriei“ ofer\ [i informa]ii de alt tip, am\nunte aparent at`t de triviale [i de ne`nsemnate `nc`t semnifica]ia lor ne-a derutat. Pe de alt\ parte, totala lor lips\ de importan]\ pleda `n favoarea veridicit\]ii lor. Pur [i simplu, n\scocirea unor detalii at`t de minore era lipsit\ de sens. ~n plus, erau destul de multe cele a c\ror autenticitate chiar putea fi confirmat\. Astfel, de exemplu, se spune c\ Girard, abate al „micii priorii“ din Orleans `ntre 1239 [i 1244, ar fi cedat cavalerilor teutoni o por]iune de teren din Acra. Nu este limpede de ce trebuia f\cut\ aceast\ men]iune, dar ea poate fi cu siguran]\ dovedit\. Hrisovul original exist\, dateaz\ din 1239 [i poart\ semn\tura lui Girard. Ne s`nt oferite informa]ii similare, mult mai semnificative, despre un abate numit Adam, care a condus aceea[i „mic\ priorie“ din Orléans `n anul 1281. Conform „documentelor Prioriei“, Adam a cedat un teren de l`ng\ Orval c\lug\rilor care ocupau atunci aba]ia aflat\ acolo – cistercienii, care se mutaser\ `n acel loc sub obl\duirea Sf`ntului Bernard, cu un secol [i jum\tate `nainte. Nu am putut g\si dovezi scrise referitoare la respectiva tranzac]ie, dar ea pare suficient de plauzibil\ – exist\ hrisoave care atest\ multe alte opera]iuni de aceea[i natur\. Ceea ce o face pe aceasta demn\ de interes este, bine`n]eles, reintrarea `n scen\ a Orvalului, pe care l-am mai `nt`lnit `n timpul cercet\rilor noastre anterioare. ~n plus, se pare c\ terenul `n cauz\ prezenta o importan]\ deosebit\, pentru c\ „documentele Prioriei“ ne relateaz\ c\, prin aceast\ dona]ie, Adam [i-a atras m`nia confreriei din Sion, `ntr-o asemenea m\sur\ `nc`t se pare c\ a fost silit s\ renun]e la pozi]ia sa. Afl\m din Dossiers secrets c\ actul s\u de abdicare a fost girat oficial de Thomas de Sainville, marele maestru al Ordinului Sf`ntului Laz\r. Se spune c\, imediat dup\ aceea, Adam ar fi plecat la Acra, c\ apoi ar fi fugit din cetate c`nd aceasta a c\zut `n mìnile mahomedanilor [i c\ ar fi murit `n Sicilia `n 1291. Nici de aceast\ dat\ nu am putut g\si actul original de abdicare. Dar Thomas de Sainville era mare maestru al Ordinului Sf`ntului Laz\r `n 1281, iar cartierul general al acestui ordin se afla l`ng\ Orleans – unde se spune c\ ar fi avut loc abdicarea lui Adam. {i nu

132


exist\ dubii asupra plec\rii acestuia din urm\ la Acra. Dou\ declara]ii [i dou\ scrisori au fost `ntr-adev\r semnate de el de acolo, prima fiind datat\ august 1281,15 iar cealalt\ martie 1289. 16

„Capul“ templierilor Conform „documentelor Prioriei“, Prioria din Sion nu era, `n adev\ratul sens al cuv`ntului, o perpetuare sau o extensie a Ordinului Templului. Dimpotriv\, textul subliniaz\ `n repetate r`nduri c\ separarea celor dou\ ordine a avut loc odat\ cu „t\ierea ulmului“, `n 1188. Totu[i, este clar c\, `ntre cele dou\, au continuat s\ existe anumite rela]ii [i „`n 1307, Guillaume de Gisors a primit, din partea Ordinului Templului, capul de aur, Caput LVIII c “.17 Cercet\rile `ntreprinse asupra templierilor ne familiarizaser\ deja cu acest cap misterios. Totu[i, ideea a-l lega p e acesta de Sion [i de, dup\ toate aparen]ele, importanta familie de Gisors, ne-a atras aten]ia ca fiind dubioas\ – era ca [i cum „documentele Prioriei“ s-ar fi str\duit s\ fac\ conexiuni redutabile [i sugestive. Cu toate acestea, tocmai de aceast\ dat\ am descoperit confirmarea cea mai solid\ [i cea mai [ocant\. Este vorba de urm\torul fragment din `nregistr\rile oficiale ale Inchizi]iei: Dup\ arest\ri, paznicul [i administratorul bunurilor Templului din Paris a fost un om al regelui, pe numele s\u Guillaume Pidoye. La data de 11 mai 1308, acesta a declarat, `n fa]a inchizitorilor, c\, la vremea arest\rii cavalerilor templieri, lui, confratelui s\u Guillaume de Gisors [i unui oarecare Rayner Bourdon li se ordonase s\ `nf\]i[eze Inchizi]iei toate chipurile de metal sau de lemn pe care le g\siser\. Printre bunurile Templului, ei descoperiser\ un imens cap de argint aurit... imaginea unei femei, pe care Guillaume l-a `nf\]i[at inchizitorilor la data de 11 mai. Capul purta o etichet\, „CAPUT LVIII c “.18

Dac\ respectivul cap continua s\ ne deruteze, contextul `n care ap\rea Guillaume de Gisors ne dezorienta `n aceea[i m\sur\. ~n mod explicit, era men]ionat `n calitate de confrate al lui Pidoye, unul din oamenii regelui Filip. Cu alte cuvinte, el, ca [i Filip, p\rea


133

s\ le fi fost ostil templierilor [i s\ fi participat la atacul `mpotriva lor. ~ns\, conform „documentelor Prioriei“, Guillaume era, la timpul respectiv, marele maestru al acesteia. Se putea trage de aici concluzia c\ Sionul a sus]inut ac]iunea lui Filip `mpotriva Templului, poate chiar a participat la ea? Exist\ anumite „documente ale Prioriei“ care sugereaz\ c\ a[a trebuie s\ se f i petrecut lucrurile – c\ Sionul, `ntr-un mod neprecizat, a autorizat [i a condus dizolvarea proteja]ilor s\i nesupu[i. Pe de alt\ parte, acelea[i documente sugereaz\ c\, `n ultimele zile ale ordinului lor, cel pu]in anumi]i templieri s-au bucurat de un fel de protec]ie paternal\ din partea Sionului. Dac\ acesta este adev\rul, este foarte posibil ca Guillaume de Gisors s\ fi avut rolul unui „agent dublu“. S-ar putea ca lui s\ i se fi datorat divulgarea planurilor lui Filip, ca acesta s\ fi fost modul `n care templierii au fost avertiza]i de ma[ina]iunile regelui `mpotriva lor. Dac\, dup\ ruptura oficial\ din 1188, Sionul a continuat, de fapt, s\ exercite un control clandestin asupra afacerilor Templului, Guillaume de Gisors s-ar putea s\ fi fost, `ntr-o anumit\ m\sur\, responsabil de distrugerea meticuloas\ a documentelor Ordinului – [i de inexplicabila dispari]ie a tezaurului acestuia.

Marii mae[tri ai templierilor Pe l`ng\ informa]iile incomplete men]ionate anterior, textul din Dossiers secrets mai cuprinde trei liste cu nume. Dintre acestea, prima este destul de lipsit\ de complica]ii – este cea mai lipsit\ de interes [i cea care genereaz\ cele mai pu]ine controverse [i `ntreb\ri, fiind pur [i simplu o list\ a aba]ilor care au fost `n fruntea domeniilor Sionului din Palestina `ntre anii 1152 [i 1281. Cercet\rile noastre i-au confirmat veridicitatea; am reg\sit-o `n alte documente, care nu au nici o leg\tur\ cu Dossiers secrets [i care provin din surse accesibile [i de necontestat. 19 Aceste alte liste coincid cu cele care fac obiectul cercet\rii noastre, cu excep]ia a dou\ nume care, `n primele, lipsesc. A[adar, `n cazul acesta, „documentele Prioriei“ nu numai c\ nu vin `n contradic]ie cu istoria acceptat\, dar s`nt [i mai comprehensive, complet`nd anumite lacune. A doua list\ din Dossiers secrets este aceea a marilor mae[tri ai Cavalerilor Templieri, din 1118 p`n\ `n 1190 – cu alte cuvinte, de la

134


`nfiin]area ordinului [i p`n\ la desp\r]irea de Sion [i la „t\ierea ulmului“ din Gisors. La prima vedere, nici aceasta nu p\rea neobi[nuit\ sau ciudat\. Dar, c`nd am comparat-o cu altele – de exemplu, cu cele men]ionate de istoricii consacra]i preocupa]i de templieri – am descoperit imediat anumite discrepan]e c`t se poate de evidente. Conform, practic, tuturor celorlalte liste, `ntre anii 1118 [i 1190, au existat zece mari mae[tri. ~ns\ pe lista din Dossiers secrets figureaz\ numai opt. Pe majoritatea celorlalte liste, André de Montbard – unchiul Sf`ntului Bernard – apare nu doar drept cofondatorul Ordinului, ci [i ca marele s\u maestru, `n perioada 1153-1156. Din Dossiers secrets, rezult\ c\ nu a fost mare maestru niciodat\, dar, `n `ntreaga sa carier\, a ac]ionat din culise ca [i cum func]ia i-ar fi apar]inut. De asemenea, multe dintre celelalte liste `l men]ioneaz\ pe Bertrand de Blanchefort ca fiind al [aselea mare maestru al Templului, care i-ar fi succedat, `n 1156, lui André de Montbard. ~ns\ `n Dossiers secrets figureaz\ nu ca al [aselea, ci ca al patrulea, fiind investit `n 1153. Mai existau [i alte astfel de discrepan]e [i contradic]ii, despre care nu [tiam ce s\ credem, nu ne d\deam seama c`t de mult\ importan]\ ar fi trebuit s\ le acord\m. Ar fi trebuit s\ consider\m lista din Dossiers secrets ca fiind inexact\ pentru simplul motiv c\ nu coincidea cu cele `ntocmite de istoricii consacra]i? Trebuie subliniat faptul c\ nu exist\ nici o list\ oficial\ sau definitiv\ a marilor mae[tri ai Templului. Nimic de acest gen nu a fost p\strat pentru posteritate. ~nregistr\rile f\cute de Templu au fost distruse sau au disp\rut, iar cea mai timpurie redactare a listei marilor mae[tri ai ordinului a fost f\cut\ `n 1342 – la treizeci de ani dup\ ce acesta fusese desfiin]at [i la dou\ sute dou\zeci [i cinci de ani de la data `nfiin]\rii sale. Ca urmare, istoricii care au `ntocmit astfel de liste s-au bazat pe cronici contemporane ordinului – `ntocmite de oameni care, scriind, de exemplu, `n 1170, f\ceau `n treac\t aluzie la o anumit\ persoan\ care avea `n acel timp calitatea de maestru sau de mare maestru al Templului. Iar dovezi suplimentare pot fi ob]inute examin`nd documente [i hrisoave din epoc\, `n care un anumit templier ad\uga semn\turii sale un titlu anume. De aceea nu trebuie s\ ne mire faptul c\ listele marilor mae[tri [i ale perioadelor `n care ace[tia au de]inut func]ia genereaz\ incertitudine [i confuzie. {i nu avem de ce s\ fim surprin[i de deosebirile dintre listele `ntocmite de diver[i autori, deosebiri uneori radicale de la o relatare la alta. Cu toate acestea, existau anumite detalii cruciale – precum acelea mai sus men]ionate – `n privin]a c\rora „documentele Prioriei“


135

aveau abateri semnificative fa]\ de toate celelalte surse. Nu puteam, a[adar, ignora aceste abateri. Era necesar s\ descoperim, `n m\sura `n care acest lucru ne st\tea `n puteri, dac\ lista din Dossiers secrets nu d\dea dovad\ de neglijen]\, sau de ignoran]\, sau de am`ndou\ deopotriv\; sau, dimpotriv\, dac\ nu cumva aceast\ list\ era aceea adev\rat\, bazat\ pe informa]ii „din interior“, inaccesibile pentru istorici. Dac\ Sionul crease Cavalerii Templieri [i dac\ acela[i Sion (sau cel pu]in documentele sale) supravie]uise p`n\ `n prezent era rezonabil s\ presupunem c\ era singurul cunosc\tor al unor am\nunte care, fire[te, nu se reg\seau nic\ieri altundeva. Majoritatea discrepan]elor dintre lista aflat\ `n Dossiers secrets [i cele provenind din alte surse pot fi explicate cu extrem de mult\ u[urin]\. ~n acest moment, nu este cazul s\ examin\m fiecare dintre aceste nepotriviri pentru a o justifica. Un singur exemplu ar trebui s\ fie suficient pentru a demonstra cum [i de ce au ap\rut respectivele neconcordan]e. ~n afar\ de marele maestru, Templul avea o multitudine de mae[tri locali – unul pentru Anglia, unul pentru Normandia, unul pentru Aquitania, pe scurt, c`te unul pentru fiecare teritoriu pe care se aflau domeniile sale. De asemenea, exista un maestru al `ntregii Europe [i, dup\ toate aparen]ele, unul al tuturor m\rilor. ~n documente [i hrisoave, ace[ti mae[tri locali [i regionali ar fi trebuit s\ semneze `ntotdeauna ca „Magister Templi“ – maestru al Templului. Iar, `n majoritatea cazurilor, marele maestru – din modestie, neglijen]\, nep\sare sau din grab\ – ar fi putut de asemenea s\ semneze doar ca „Magister Templi“. Cu alte cuvinte, André de Montbard, maestrul regional al Ierusalimului, ar fi putut avea, ad\ugat semn\turii sale de pe un hrisov, acela[i titlu ca [i marele maestru, Bertrand de Blanchefort. De aceea nu este greu s\ `n]elegem cum ar fi fost posibil ca un istoric, lucr`nd doar cu unul sau dou\ documente [i a f\r\ apela la o verificare `ncruci[at\ a referin]elor utilizate, s\ interpreteze gre[it, din cauza grabei, statutul lui André de Montbard `n cadrul ordinului. Ca urmare a acestui tip de erori, multe liste ale marilor mae[tri ai templierilor `l includ pe Everard des Barres. ~ns\, conform regulamentelor Templului, marele maestru trebuia s\ fie ales la Ierusalim, de c\tre un consiliu de canonici, [i tot `n Ierusalim `[i avea [i re[edin]a. Cercet\rile noastre au demonstrat c\ Everard des Barres era un maestru regional, ales `n Fran]a [i av`ndu-[i re[edin]a `n aceea[i ]ar\, care nu a pus piciorul `n }ara Sf`nt\ dec`t mult mai t`rziu. Pe aceast\ baz\, putea fi exclus de pe lista marilor mae[tri – a[a cum

136


se procedase `n Dossiers secrets. Era o problem\ subtil\, specific academic\, `n cazul c\reia „documentele Prioriei“ d\deau dovad\ de o minu]ioas\ corectitudine [i de o precizie despre n-am fi crezut c\ puteau fi transpuse `n realitate. Am petrecut mai mult de un an examin`nd [i compar`nd diverse liste cu marii mae[tri templieri. Am consultat toate lucr\rile dedicate ordinului, `n francez\, englez\ [i german\, dup\ care am verificat [i sursele documentare ale acestora. Am studiat cronicile timpului – precum aceea a lui Guillaume de Tyre – [i alte `nregistr\ri din aceea[i perioad\. Am cercetat toate hrisoavele pe care le-am putut g\si [i am ob]inut informa]ii complete legate de toate cele despre care se [tia c\ `nc\ mai exist\. Am comparat semnatarii [i titlurile de pe numeroase proclama]ii, edicte, acte [i alte documente ale templierilor. Ca rezultat al acestor cercet\ri exhaustive, a devenit evident faptul c\ lista din Dossiers secrets era mult mai corect\ dec`t oricare alta – nu numai `n ceea ce prive[te identitatea marilor mae[tri c`t `n privin]a datelor `ntre care [i-au de]inut func]ia. Dac\ exista `ntr-adev\r o list\ definitiv\ a marilor mae[tri ai Templului, aceasta era `n Dossiers secrets.20 Corectitudinea respectivei liste nu este important\ doar `n sine. Implica]iile sale s`nt mult mai largi. F\r\ `ndoial\, o astfel de list\ ar fi putut fi redactat\ de un cercet\tor extrem de meticulos, dar efortul s\u ar fi fost enorm. Ni s-a p\rut mult mai plauzibil\ concluzia c\ acurate]ea listei atesta de]inerea unor informa]ii confiden]iale sau „din interior“ – p`n\ atunci inaccesibile istoricilor. Indiferent dac\ aceast\ concluzie era sau nu corect\, noi eram confrunta]i cu un fapt indiscutabil – cineva reu[ise, cumva, s\ aib\ acces la o list\ mult mai corect\ dec`t oricare alta. Iar dup\ ce aceast\ list\ – `n ciuda diferen]elor fa]\ de celelalte, acceptate pe o scar\ mai larg\ – `[i dovedise at`t de frecvent acurate]ea, credibilitatea „documentelor Prioriei“, `n ansamblul lor, sporise `n mod considerabil. Dac\ se putuse demonstra c\ Dossiers secrets erau demne de `ncredere din acest punct de vedere, erau ceva mai pu]ine motive de a ne `ndoi de ele `n alte privin]e. O astfel de asigurare era at`t oportun\ c`t [i necesar\. ~n lipsa ei, ar fi fost foarte posibil s\ respingem, f\r\ ezitare, cea de-a treia list\ – cea a marilor mae[tri ai Prioriei din Sion. Pentru c\ aceast\ a treia list\, chiar [i `n urma unei examin\ri fugare, p\rea absurd\.

CAPITOLUL 6

Marii mae[tri [i rùl subteran ~n Dossiers secrets,1 urm\toarele personalit\]i s`nt enumerate `n calitate de mari mae[tri succesivi ai Prioriei din Sion – sau, ca s\ folosim un termen oficial, de „Nautonnier“, ceea ce, `n franceza veche, `nsemna „navigator“ sau „c`rmuitor“: Jean de Gisors Marie de Saint-Clair Guillaume de Gisors Edouard de Bar Jeanne de Bar Jean de Saint-Clair Blanche d’Evreux Nicolas Flamel René d’Anjou Iolande de Bar Sandro Filipepi Leonardo da Vinci Conetab ilul de Bour bon Ferdinand de Gonzague Louis de Nevers Robert Fludd J. Valentin Andrea Robert Boyle Isaac Newton

1188-1220 1220-1266 1266-1307 1307-1336 1336-1351 1351-1366 1366-1398 1398-1418 1418-1480 1480-1483 1483-1510 1510-1519 1519- 1527 1527-1575 1575-1595 1595-1637 1637-1654 1654-1691 1691-1727

138


Charles Radclyffe Charles de Lorena Maximilian de Lorena Charles Nodier Victor Hugo Claude Debussy Jean Cocteau

1727-1746 1746-1780 1780-1801 1801-1844 1844-1885 1885-1918 1918-

La `nceput, am privit tabelul cu scepticism. Pe de-o parte, con]inea o serie de nume pe care oricine se a[teapt\ s\ le descopere pe o astfel de list\ – numele unor personalit\]i binecunoscute, de obicei asociate cu „ocultismul“ [i „ezoterismul“. Pe de alt\ parte, cuprindea [i altele, la fel de ilustre, dar pu]in probabile – apar]in`nd unor oameni greu de imaginat `n postura de conduc\tori ai unei societ\]i secrete. ~n acela[i timp, multe dintre acestea din urm\ s`nt exact genul de nume pe care diverse societ\]i din secolul dou\zeci au `ncercat adesea s\ [i le `nsu[easc\, atribuindu-[i astfel origini c`t mai nobile. De exemplu, listele publicate de AMORC, ace[ti „rozicrucienii“ contemporani din California, includ realmente toate personalit\]ile din istoria [i cultura Occidentului al c\ror crez se `nt`mpl\ s\ coincid\, fie [i numai tangen]ial, cu cel al acestui ordin. Suprapunerea sau convergen]a atitudinilor este prost g`ndit\ [i hazardat\, aiurindu-l pe „ini]iat“. Astfel, se pretinde c\ Dante, Shakespeare, Goethe [i nenum\ra]i al]ii au fost „rozicrucieni“ – insinu`ndu-se c\ erau membri `n toat\ puterea cuv`ntului [i `[i `ndeplineau cu regularitate toate datoriile fa]\ de ordin. Atitudinea noastr\ ini]ial\ fa]\ de lista de mai sus a fost la fel de cinic\. Subliniem `nc\ o dat\ c\ aceasta con]ine nume extrem de previzibile – nume asociate cu „ocultismul“ [i „ezoterismul“. Nicolas Flamel, de exemplu, este cel mai celebru [i mai cel mai adesea men]ionat `n diverse documente dintre alchimi[tii medievali. Robert Fludd, un filozof din secolul al [aptesprezecelea, a fost un promotor al doctrinei hermetice [i al altor discipline oculte. Johann Valentin Andrea, un german contemporan cu Fludd, a scris, printre altele, c`teva lucr\ri care prezentau mitul fabulosului Chistian Rosenkreuz. Mai apar, de asemenea, nume ca Leonardo da Vinci [i Sandro Filipepi, care este mai bine cunoscut drept Botticelli. S`nt inclu[i savan]i celebri, ca Robert Boyle [i Sir Isaac Newton. {i se pretinde c\, `n ultimele dou\ secole, printre marii mae[tri ai Prioriei


139

din Sion s-au num\rat personalit\]i ale culturii universale, ca Victor Hugo, Claude Debussy [i Jean Cocteau. Prin includerea unor astfel de nume, lista din Dossiers secrets nu poate dec`t s\ devin\ suspect\. Este aproape de neconceput c\ unele dintre personalit\]ile citate ar fi condus o societate secret\ – [i, cu at`t mai mult, una devotat\ intereselor „oculte“ [i „ezoterice“. Boyle [i Newton, de exemplu, s`nt nume pe care oamenii secolului dou\zeci nici nu se g`ndesc s\ le asocieze cu „ocult“ [i „ezoteric“. Nu acela[i lucru se poate spune despre Hugo, Debussy [i Cocteau, dar ace[tia s`nt mult prea bine cunoscu]i, au fost obiectul prea multor cercet\ri [i subiectul prea multor scrieri pentru a se a putea crede c\ ar fi fost [i „mari mae[tri“ ai unui ordin secret. ~n orice caz, este greu de imaginat c\, dac\ a[a ar fi stat lucrurile, nimic nu ar fi ie[it la iveal\. Pe de alt\ parte, aceste nume ilustre nu s`nt singurele de pe list\. Majoritatea celorlalte le apar]in unor nobili europeni de rang `nalt, multe dintre acestea fiind necunoscute – nefamiliare nu numai pentru cititorii obi[nui]i, ci [i pentru istoricii profesioni[ti. Unul ar fi, de pild\, Guillaume de Gisors, despre care se spune c\, `n 1306, ar fi organizat Prioria din Sion ca pe o „francmasonerie hermetic\“. Un altul este bunicul lui Guillaume, Jean de Gisors, prezentat ca primul mare maestru independent al Sionului, cel c\ruia i s-a `ncredin]at aceast\ func]ie `n 1188, dup\ „t\ierea ulmului“ [i separarea de Templu. Din punct de vedere istoric, nu exist\ dubii `n ceea ce prive[te existen]a lui Jean de Gisors. S-a n\scut `n 1133 [i a murit `n 1220. Este men]ionat `n cronici [i se [tie c\ a fost, cel pu]in, seniorul vestitei fort\re]e din Normandia `n care aveau loc, conform `n]elegerii existente, `nt`lnirile dintre regii Angliei [i ai Fran]ei, ca aceea din 1188, cunoscut\ datorit\ t\ierii ulmului. Dup\ toate aparen]ele, Jean era un feudal extrem de influent [i de bogat [i, p`n\ `n 1193, a fost vasalul regelui Angliei, ]ar\ `n care se [tie c\ de]inea, pe l`ng\ propriet\]ile din Sussex, mo[ia Titchfield din Hampshire.2 Conform Dossiers secrets, `n 1169 a avut, la Gisors, o `ntrevedere cu Thomas Becket – dar scopul nu este precizat. Am reu[it s\ g\sim dovezi care atest\ c\ Becket a fost `ntr-adev\r la Gisors `n 1169,3 fiind a[adar posibil ca el s\ fi venit `n contact cu seniorul fort\re]ei, dar nu am descoperit nici o `nregistrare care s\ confirme `ntrevederea celor doi b\rba]i. Pe scurt, despre Jean de Gisors nu au ajuns p`n\ la noi dec`t c`teva detalii lipsite de importan]\, greu de urm\rit. Se pare c\ istoria

140


nu a p\strat alte urme, cu excep]ia existen]ei [i a titlului s\u. Faptele nu ì s`nt men]ionate – nu se [tie nici cum [i-a c`[tigat faima, nici datorit\ c\ror merite i s-a `ncredin]at func]ia de mare maestru al Sionului. Ne-am `ntrebat, a[adar, cum anume `[i dob`ndise Jean locul din lista marilor mae[tri, presupun`nd c\ aceasta era autentic\. Iar dac\ era doar o contrafacere ulterioar\, de ce ar fi fost inclus `n ea un personaj at`t de obscur? Ni s-a p\rut plauzibil\ o singur\ explica]ie care, de fapt, nu l\murea prea multe. La fel ca toate celelalte nume aristocratice de pe lista marilor mae[tri ai Sionului, [i al lui J ean de Gisors se reg\sea `n genealogiile stufoase cuprinse `n „documentele Prioriei“. Ca [i ceilal]i nobili insignifian]i, apar]inea p\durii de arbori genealogici a c\ror r\d\cin\ comun\ p\rea s\ fie, `n ultim\ instan]\, dinastia merovingian\. De aceea ni s-a p\rut evident faptul c\ Prioria din Sion – `n linii mari, cel pu]in – era o afacere de familie. Dintr-un anumit punct de vedere, ordinul l\sa impresia unei leg\turi intime cu o anumit\ linie de s`nge, cu o anumit\ descenden]\. Iar aceast\ leg\tur\ de s`nge explica, probabil, prezen]a nobililor `n r`ndurile marilor mae[tri. Lista citat\ la `nceputul capitolului sugereaz\ c\ func]ia de mare maestru al Sionului pendula `ntre dou\ grupuri distincte. Primul este cel alc\tuit din personalit\]i de vaz\ care – datorit\ forma]iei lor ezoterice, artistice sau [tiin]ifice – ocup\ locuri marcante `n tradi]ia, istoria [i cultura occidental\. Din cel de al doilea fac parte membrii unei anumite `ncreng\turi de familii nobile – sau chiar regale – `nrudite. ~ntr-o anumit\ m\sur\, aceast\ al\turare ciudat\ avea darul de a face lista mai plauzibil\. Dac\ cineva ar fi dorit doar s\-[i „fabrice o genealogie“, nu ar fi avut de ce s\ includ\ at`t de mul]i aristocra]i necunoscu]i sau de mult c\zu]i `n uitare. De exemplu, nu ar fi avut nici un sens prezen]a unui personaj ca Charles de Lorena – feldmare[al austriac din secolul al optsprezecelea [i cumnatul `mp\r\tesei Maria-Tereza, care s-a dovedit absolut inept pe c`mpul de lupt\ [i a fost `nvins `n toate b\t\liile purtate cu Frederik cel Mare al Prusiei. Cel pu]in `n aceast\ privin]\, Prioria din Sion p\rea s\ fie, `n aceea[i m\sur\, modest\ [i realist\. Nu pretindea c\ ar fi ac]ionat sub auspiciile unor genii sau „mae[tri“ supradota]i, sau „ini]ia]i“ ilumina]i, sau sfin]i, sau `n]elep]i, sau nemuritori. Dimpotriv\, recuno[tea c\ marii s\i mae[tri fuseser\ oameni supu[i gre[elii, c\ alc\tuiau un e[antion reprezentativ al `ntregii specii umane – c`teva


141

genii, c`teva personalit\]i notabile, c`teva „specimene mediocre“, c`teva nulit\]i, [i chiar c`]iva neghiobi. Nu puteam dec`t s\ ne `ntreb\m ce rost ar fi avut includerea unui astfel de spectru pe o list\ falsificat\ sau inventat\. Dac\ cineva dore[te s\ alc\tuiasc\ o list\ imaginar\ cu mari mae[tri, de ce s\ nu aleag\ doar nume ilustre? Dac\ vrea s\-[i „fabrice o genealogie“ care ì cuprinde pe Leonardo, Newton [i Victor Hugo, de ce s\ nu-i adauge [i pe Dante, Michelangelo, Goethe [i Tolstoi – `n locul unor necunoscu]i ca Edouard de Bar [i Maximilian de Lorena? {i de ce erau pe list\ at`t de multe „personalit\]i de m`na a doua“? De ce s\ fi fost ales un scriitor relativ minor, ca Charles Nodier, `n locul unui contemporan al s\u ca Byron sau Pu[kin? De ce indiscutabil excentricul Cocteau `n locul unor oameni cu prestigiul interna]ional al lui André Gide sau Albert Camus? {i de ce s\ fi fost omise personalit\]i ca Poussin, a c\rui leg\tur\ cu misterul fusese deja stabilit\? Astfel de `ntreb\ri ne-au obsedat [i au sf`r[it prin a ne convinge c\ lista trebuia examinat\ `nainte de a o respinge ca pe o `n[el\torie grosolan\. De aceea am trecut la o cercetare ampl\ [i detaliat\ a presupu[ilor mari mae[tri – le-am trecut `n revist\ biografiile, activit\]ile [i realiz\rile. Pe parcursul acestui studiu ne-am str\duit, `n m\sura `n care a fost posibil [i `n cazul fiec\rui nume de pe list\, s\ r\spundem unor anumite `ntreb\ri decisive: 1) A existat vreun contact personal, direct sau indirect, `ntre fiecare prezumtiv mare maestru, predecesorul s\u direct [i succesorul s\u imediat? 2) A existat vreun grad de rudenie, de s`nge sau de alt gen, a fiec\rui prezumtiv mare maestru cu familiile men]ionate `n genealogiile incluse `n „documentele Prioriei“ – sau cu oricare alt\ familie considerat\ a fi descendent\ a Merovingienilor, [i mai ales cu casa ducal\ de Lorena? 3) Se poate eviden]ia o conexiune `ntre fiecare prezumtiv mare maestru [i Rennes-le-Château, Gisors, Stenay, Saint Sulpice sau orice alt sit la care ne-au condus, `n mod repetat, investiga]iile anterioare? 4) Dac\ Sionul s-a definit pe sine `nsu[i drept o „francmasonerie hermetic\“, a dat fiecare dintre presupu[ii mari mae[tri dovad\ de o anumit\ predispozi]ie c\tre doctrina lui Hermes Trismegistul sau de un anumit interes fa]\ de societ\]ile secrete? Dac\ informa]iile despre presupu[ii mari mae[trii care ar fi condus ordinul `nainte de anul 1400 au fost greu, uneori chiar imposibil,

142


de ob]inut, cercet\rile legate de cei mai apropia]i de epoca noastr\ au avut rezultate uimitoare [i consistente. Se putea stabili o leg\tur\ `ntre marea majoritate a acestora [i unul sau mai multe dintre siturile pe care le-am considerat relevante – Rennes-le-Château, Gisors, Stenay sau Saint Sulpice. Cele mai multe nume de pe list\ erau ale unor persoane care aveau leg\turi de s`nge cu casa de Lorena sau erau legate `ntr-un alt mod de aceasta; chiar [i Robert Fludd a fost profesorul fiilor lui Henric de Lorena. ~ncep`nd cu Nicolas Flamel, to]i componen]ii listei au fost ini]ia]i `n doctrina hermetic\ [i asocia]i cu societ\]i secrete – [i este vorba chiar de anumite persoane, ca Boyle [i Newton, c\rora nimeni nu s-ar fi gr\bit s\ le atribuie astfel de preocup\ri. {i, cu o singur\ excep]ie, fiecare prezumtiv mare maestru a venit `n contact – uneori direct, alteori prin intermediul unor prieteni apropia]i [i comuni – at`t cu cel care l-a precedat c`t [i cu cel care i-a succedat. Din cele pe care le-am descoperit, lan]ul p\rea rupt `ntr-un singur loc. {i chiar [i aceast\ ruptur\, ap\rut\ `n preajma Revolu]iei Franceze, `ntre Maximilian de Lorena [i Charles Nodier, nu este stabilit\ definitiv. Contextul acestui capitol nu ne permite s\-l prezent\m pe fiecare prezumtiv mare maestru cu lux de am\nunte. Unii s`nt persoane pu]in cunoscute, a c\ror importan]\ poate fi remarcat\ doar privindu-i din perspectiva unei anumite epoci, iar pentru a le releva `ntreaga `nsemn\tate ar fi necesare lungi incursiuni pe t\r`muri uitate ale istoriei. Iar celebrit\]ile ar fi imposibil de analizat `n numai c`teva pagini. Ca urmare, materialul bibliografic relevant `n ceea ce prive[te at`t personalitatea fiec\rui prezumtiv mare maestru c`t [i conexiunile ce ì unesc a fost consemnat `ntr-o anex\ a lucr\rii. ~n capitolul de fa]\ vom insista doar asupra evolu]iei evenimentelor sociale [i culturale `n cadrul c\reia personalit\]ile `nscrise pe list\ au jucat un rol colectiv. Pentru c\ tocmai `n aceast\ evolu]ie investiga]iile noastre au identificat amprenta clar\ a Prioriei din Sion.

René d’Anjou De[i pu]in cunoscut ast\zi, René d ’Anjou – „Bunul Rege René“, cum i se spunea – a fost una dintre cele mai importante personalit\]i ale culturii europene din perioada prerenascentist\. N\scut `n 1408, pe parcursul vie]ii sale a reu[it s\ devin\ de]in\torul unui impresionant


143

[ir de titluri. Dintre cele mai importante, se pot enumera: conte de Bar, conte de Provence, conte de Piedmont, conte de Guise, duce de Calabria, duce de Anjou, duce de Lorena, rege al Ungariei, rege al Neapolelui [i Siciliei, rege al Aragonului, Valenciei, Majorc\i [i Sardiniei – [i, probabil cel mai sonor, rege al Ierusalimului. Cel din urm\ era, desigur, `n `ntregime onorific. Cu toate acestea, sugera o continuitate care cobora p`n\ la Godfroi de Bouillon [i recunoscut\ de ceilal]i potenta]i europeni. Una din fiicele sale, Marguerite d ’An jou, s-a c\s\torit `n 1445 cu Henric al VI-lea al Angliei [i a avut un rol proeminent `n R\zboiul celor Dou\ Roze. La `nceputurile sale, ascensiunea lui René d ’Anjou pare s\ fi fost `ntr-un mod obscur legat\ de aceea a Ioanei d ’Arc. Din c`t se [tie, Ioana d’Arc era n\scut\ `n ora[ul Domrémy, aflat `n ducatul Bar, ceea ce o include printre supu[ii lui René. Prima amprent\ pe care a l\sat-o `n istorie a fost apari]ia ei `n fort\rea]a Vaucouleurs, aflat\, pe cursul rùlui Meuse, cu c`teva mile `n amonte fa]\ de Domrémy. ~nf\]i[`ndu-i-se comandantului, Ioana i-a adus la cuno[tin]\ misiunea ei „divin\“ – de a salva Fran]a de invadatori [i de se asigura c\ Delfinul, mo[tenitorul lui Carol al VII-lea, va fi `ncoronat rege. Pentru a [i-o putea duce la `ndeplinire, trebuia s\ ajung\ `n preajma Delfinului, la curtea acestuia de la Chinon, pe Loara, cea ce `nsemna parcurgerea unei distan]e mari c\tre sud-vest. Dar ea nu venise s\-i cear\ comandantului de la Vaucouleurs ajutor pentru a ajunge la Chinon, ci pentru a solicita o audien]\ special\ la ducele de Lorena – socrul [i totodat\ fratele bunicului lui René. Din respect pentru dorin]a ei, Ioanei i s-a acordat audien]a la duce, `n capitala acestuia, la Nancy. Se [tie c\, atunci c`nd ea a ajuns acolo, era prezent [i René d ’Anjou. Iar c`nd ducele de Lorena a `ntrebat-o ce dorea, ea a formulat un r\spuns limpede, care continu\ s\-i uimeasc\ pe istorici: „Pe fiul (ginerele) t\u, un cal [i ni[te b\rba]i destoinici care s\ m\ `nso]easc\ `n Fran]a“. 4 At`t atunci c`t [i mai t`rziu, s-au f\cut foarte multe specula]ii legate de natura leg\turii dintre René [i Ioana. Conform anumitor surse, probabil inexacte, cei doi ar fi fost aman]i. Dar ce se [tie cu certitudine este c\ se cuno[teau [i c\ René era de fa]\ c`nd Ioana a purces s\-[i `ndeplineasc\ misiunea. Mai mult dec`t at`t, cronicarii din acea vreme sus]in c\ René a `nso]it-o pe drumul c\tre curtea Delfinului de la Chinon. {i asta nu e tot. Acelea[i cronici afirm\ c\ ar fi fost `ntr-adev\r al\turi de ea [i `n timpul asediului Orleans-ului. 5

144


Dar se pare c\ `n secolele urm\toare s-a ac]ionat `n mod sistematic `n scopul [tergerii tuturor urmelor posibilului rol jucat de René `n via]a Ioanei. Biografii recen]i ai acestuia nu pot da l\muriri legate de re[edin]ele [i activit\]ile sale dintre anii 1429 [i 1431 – punctul culminant al ascensiunii Ioanei. De obicei, se presupune, `n mod implicit, c\ ar fi vegetat la curtea ducal\ din Nancy, dar nu exist\ nici o dovad\ care s\ sus]in\ o astfel de ipotez\. Circumstan]ele existente pledeaz\ `n favoarea faptului c\ René ar fi `nso]it-o pe Ioana la Chinon. Pentru c\ acolo exista, atunci, o singur\ personalitate dominant\, Iolande d’Anjou. Iolande `l sus]inea pe febrilul [i influen]abilul delfin cu permanente infuzii de curaj. Iolande [i-a atribuit, nu se [tie din ce motiv, rolul de ocrotitoare [i sus]in\toare a Ioanei. Iolande a `nfr`nt rezisten]a cur]ii regale fa]\ de t`n\ra vizionar\ [i a ob]inut permisiunea ca aceasta s\ `ns o]easc\ armata la Orleans. Iolande l-a convins pe delfin c\ Ioana ar fi putut fi `ntr-adev\r aceea care aducea izb\virea, a[a cum pretindea. {i tot Iolande a pus la cale c\s\toria delfinului – cu propria ei fiic\. Iar Iolande era mama lui René d ’Anjou. Dup\ ce am luat `n considera]ie toate aceste detalii, am devenit din ce `n ce mai convin[i, ca de altfel mul]i istorici contemporani, c\, din umbr\, se `nfiripase ceva – o intrig\ complicat\, urzit\ la nivel `nalt sau un plan temerar. Cu c`t o cercetam mai mult, cu at`t ascensiunea meteoritic\ a Ioanei d ’Arc `ncepea s\ ne sugereze o „punere `n scen\“ – ca [i cum cineva, folosindu-se de legendele populare despre o „fecioar\ din Lorena“ [i manipul`nd cu ingeniozitate psihologia maselor, imaginase [i orchestrase a[a-numita misiune a Fecioarei din Orleans. Fire[te, aceasta nu implic\ existen]a unei societ\]i secrete. Dar face ca existen]a acesteia s\ fie, indiscutabil, mult mai plauzibil\. {i, dac\ o astfel de societate a existat `ntr-adev\r, este foarte posibil s\ fi fost condus\ de René d ’Anjou.

René [i Arcadia Dac\ tinere]ea lui René a fost asociat\ cu Ioana d ’Arc, ultima parte a vie]ii sale a fost, `n marea ei majoritate, mult mai pu]in r\zboinic\. Spre deosebire de cei mai mul]i dintre contemporanii s\i, a fost mai degrab\ curtean dec`t soldat. Din acest punct de vedere,


145

s-a n\scut mai devreme dec`t ar fi trebuit; cu alte cuvinte, a fost un exponent al viitorului, un precursor al principilor italieni `nseta]i de cultur\ din vremea Rena[terii. Poate fi descris drept un b\rbat extrem de cultivat, un scriitor prolific ale c\rui c\r]i au fost iluminate de propria sa `n]elepciune. A compus at`t poezii [i alegorii mistice, c`t [i compendii cu regulamentele turnirurilor. S-a str\duit s\ promoveze cuno[tin]ele avansate [i, la un moment dat, l-a avut `n slujba sa pe Cristofor Columb. {i-a `nsu[it cuno[tin]e ezoterice [i a inclus printre curtenii s\i un astrolog, cabalist [i medic iudeu, cunoscut ca Jean de Saint-Rémy. Conform anumitor relat\ri, acesta era bunicul lui Nostradamus, celebrul profet din secolul al [aisprezecelea care urmeaz\ s\ apar\, de asemenea, `n povestea noastr\. René era interesat, printre altele, de cavalerism, de legendele arthuriene [i de cele ale Graalului. Se pare c\ acesta din urm\ `l preocupa, `ntr-adev\r, `n mod deosebit. Se spune c\ era foarte m`ndru de o cup\ magnific\ din porfir ro[u, care, afirma el, fusese folosit\ la nunta de la Cana. Pretindea c\ o g\sise la Marsilia, acolo unde, conform legendelor, Maria Magdalena ar fi debarcat aduc`nd cu sine Graalul. {i alte cronici men]ioneaz\ o cup\ aflat\ `n posesia lui René – probabil aceea[i – pe care era gravat\ o inscrip]ie misterioas\: Qui bien beurra Dieu voira. Qui beurra tout d’une baleine Voira Dieu et Madeleine.6 (Cine va bea cu n\dejde ~n va z\ri pe Dumnezeu. Cel ce va goli cupa dintr-o sorbitur\ ~i va z\ri pe Dumnezeu [i pe Maria Magdalena.)

Nu ar fi incorect s\ consider\m c\ René d ’Anjou a avut o contribu]ie major\ la declan[area fenomenului ast\zi numit Rena[tere. Datorit\ numeroaselor sale posesiuni din Italia, a petrecut c`]iva ani `n aceast\ ]ar\ iar prietenia str`ns\ cu membrii familiei Sforza, casa domnitoare din Milano, i-a dat ocazia s\ vin\ `n contact cu familia Medici din Floren]a. Din acest motiv, consider\m c\ influen]a lui René asupra lui Cosimo de Medici l-a determinat pe acesta din urm\ s\ treac\ la punerea `n practic\ a unor proiecte ambi]ioase, destinate s\ transforme civiliza]ia occidental\.

146


~n 1439, pe c`nd René se afla `n Italia, Cosimo de Medici a `nceput s\ trimit\, `n `ntreaga lume, agen]i care s\ caute manuscrise antice. Apoi, `n 1444, a fondat biblioteca San Marco, prima bibliotec\ public\ din Europa, f\c`nd astfel primul pas c\tre `nl\turarea monopolului bisericii asupra cunoa[terii. La cererea expres\ a lui Cosimo, doctrinele platonic\, neo-platonic\, pitagoreic\ [i hermetic\ au fost traduse pentru prima oar\ [i au devenit u[or accesibile. Tot Cosimo a hot\r`t `nfiin]area unui curs de limb\ greac\ la Universitatea din Floren]a, pentru prima oar\ `n Europa, dup\ o `ntrerupere de [apte sute de ani. De asemenea, s-a ocupat de fondarea unei academii de studii pitagoreice [i platonice. Academia lui Cosimo a dus la apari]ia de numeroase institu]ii similare `n `ntreaga peninsul\ Italic\, acestea devenind apoi avanposturi ale tradi]iei ezoterice occidentale. {i astfel a `nceput s\ `nfloreasc\ extraordinara cultur\ a Rena[terii. Pe l`ng\ faptul c\ a contribuit `ntr-o anume m\sur\ la constituirea acestor academii, se pare c\ René d ’Anjou a [i conferen]iat, `n cadrul acestora, despre una dintre temele lui simbolice favorite – Arcadia. Se poate afirma cu certitudine c\, prin eforturile lui René, tema Arcadiei [i-a f\cut debutul `n cultura occidental\ cre[tin\. De exemplu, `n 1449, la curtea sa de la Tarascon, René a pus `n scen\ o serie de pas d ’armes – un hibrid bizar rezultat din combinarea unui turnir cu o pantonim\, `n cadrul c\ruia cavalerii care se atacau unul pe altul cu lancea interpretau, `n acela[i timp, un fel de dram\, de pies\ de teatru. Unul dintre cele mai renumite astfel de spectacole realizate de René se numea „ Pas d ’armes al P\stori]ei“. Interpretat\ de metresa sa din acea vreme „P\stori]a“ era, `n mod explicit, o figur\ arcadian\, `ntrup`nd at`t atributele romantice c`t [i pe cele filozofice. Ea prezida un turnir `n care cavalerii `[i asumaser\ identit\]i alegorice, reprezent`nd valori [i idei contradictorii. Iar evenimentul a fost prima [i singura contopire a legendei pastorale a Arcadiei cu o ceremonie a Mesei Rotunde [i cu misterele Sf`ntului Graal. Arcadia mai apare [i cu alte ocazii `n lucr\rile lui René. Este reprezentat\, `n mod frecvent, printr-o f`nt`n\ sau printr-o piatr\ de morm`nt, ambele simboluri fiind asociate cu un rù subteran. De obicei, se consider\ c\ este vorba despre Alpheus – cel mai important rù din actuala Arcadie din Grecia, despre ale c\rui ape subterane se spune c\ r\zbat din nou la suprafa]\ `n F`nt`na Arethusa din


147

Sicilia. Din negurile antichit\]ii [i p`n\ la „Kubla Khan“, poemul lui Coleridge, Alpheus a fost considerat un rù sacru. ~ns\[i r\d\cina numelui s\u coincide cu cea a cuv`ntului grecesc „Alpha“, `nsemn`nd „primul“ sau „izvorul“. Se pare c\, pentru René, motivul rùlui subteran era extrem de bogat `n rezonan]e simbolice [i alegorice. Printre altele, ar putea sugera tradi]ia ezoteric\ „subteran\“ a doctrinelor pitagoreice, gnostice, cabalistice [i hermetice. Dar ar mai putea avea [i o alt\ semnifica]ie, f\c`nd aluzie la ceva mai mult dec`t o serie de doctrine, poate la informa]ii despre un fapt ie[it din comun – la un anumit „secret“ transmis, `n mod tainic, din genera]ie `n genera]ie. {i ar mai putea sugera o linie de s`nge nerecunoscut\ [i de aceea „subp\m`ntean\“. ~n cazul academiilor italiene, imaginea „rùlui subteran“ pare s\ fi fost investit\ cu toate aceste `n]elesuri. {i se reg\se[te frecvent – `ntr-adev\r at`t de des `nc`t `nse[i academiile au fost adesea desemnate ca „arcadiene.“ Astfel, `n 1502, a fost publicat\ o lucrare semnificativ\, un lung poem intitulat Arcadia [i apar]in`ndu-i lui Jacopo Sannazaro – iar din anturajul italian al lui René d ’Anjou f\cuse parte, cu c`]iva ani `nainte, un anume Jacques Sannazaro, probabil tat\l poetului. ~n 1553, poemul a fost tradus `n limba francez\. {i, ceea ce este destul de interesant, i-a fost dedicat cardinalului de Lénoncourt – str\mo[ul acelui conte de Lénoncourt care, `n secolul dou\zeci, a `ntocmit genealogiile incluse `n „documentele Prioriei“. Pe parcursul secolului al [aisprezecelea, Arcadia [i „rùl subteran“ au devenit o mod\, ocup`nd un loc proeminent `n cultura epocii. ~n Anglia, au fost sursa de inspira]ie a celei mai importante dintre lucr\rile lui Sir Philip Sidney, Arcadia.7 ~n Italia, au inspirat personalit\]i ilustre, ca Torquato Tasso – a c\rui capodoper\, Ierusalimul eliberat , se refer\ ca cucerirea Ora[ului Sf`nt de c\tre Godfroi de Bouillon. Iar `n secolul al [aptesprezecelea, motivul Arcadiei a atins apogeul prin tabloul lui Poussin, Les Bergers d ’ Arcadie. Cu c`t cercetam mai mult acest subiect, cu at`t ie[ea mai mult `n eviden]\ faptul c\ ceva anume – un anumit gen de tradi]ie, un sistem de valori sau atitudini sau poate un ansamblu specific de informa]ii – era `n permanen]\ sugerat prin „rùl subteran“. Aceast\ imagine pare s\ fi c\p\tat propor]ii obsesive `n con[tiin]a unor anumite familii de rang `nalt care aveau de jucat un rol `n politica epocii – [i care figureaz\, f\r\ excep]ie, `n genealogiile din „documentele

148


Prioriei“. Se pare, de asemenea, c\ aceste familii au transmis imaginea c\tre proteja]ii lor din lumea artelor. Dup\ toate aparen]ele, ceva anume a fost preluat, de la René d ’Anjou, de c\tre familiile Medici, Sforza, Este [i Gonzaga – din cea din urm\ provenind, conform „documentelor Prioriei“, doi mari mae[tri ai Sionului, Ferrante de Gonzaga [i Louis de Gonzaga, duce de Nevers. Iar de la ace[tia a trecut mai departe, croindu-[i drum c\tre operele celor mai de seam\ poe]i [i pictori ai vremii, printre care se num\r\ Botticelli [i Leonardo da Vinci.

Manifestele rozicruciene O r\sp`ndire aparent similar\ a ideilor a avut loc, `n secolul al [aptesprezecelea, mai `ntì `n Germania, apoi `n Anglia. ~n 1614 a ap\rut primul dintre a[a-numitele manifeste rozicruciene, fiind urmat de al doilea `n anul urm\tor. Ambele au fost generatoare de tulbur\ri, st`rnind m`nia bisericii [i a iezui]ilor [i fiind sprijinite cu un entuziasm pasional de fac]iunile liberale din Europa protestant\. Printre cei mai elocven]i [i influen]i reprezentan]i ai ideilor rozicruciene s-a num\rat Robert Fludd, men]ionat ca al [aisprezecelea mare maestru al Prioriei din Sion, fiind `n fruntea acesteia `n perioada 1695-1637. Printre altele, manifestele rozicruciene au r\sp`ndit povestea legendarului Christian Rosenkreuz.8 Ele proveneau dintr-o fr\]ie secret\, „invizibil\“, de ini]ia]i din Germania [i din Fran]a [i promiteau transformarea lumii [i a cuno[tin]elor umane `n concordan]\ cu principiile ezoterice hermetice – cu „rùl subteran“ care, pornind de la René d ’Anjou, str\b\tuse Rena[terea. Era anun]at\ o nou\ epoc\ de libertate spiritual\, o epoc\ `n care omul urma s\ se elibereze de vechile restric]ii, s\ desferece p`n\ atunci somnolentele „secrete ale naturii“ [i s\ `[i ]in\ `n frù propriul destin `n deplin\ concordan]\ cu armonioasele legi cosmice universale. ~n acela[i timp, manifestele erau incendiare din punct de vedere politic, atac`nd cu virulen]\ biserica catolic\ [i vechiul Sf`nt Imperiu Roman. ~n prezent, credin]a general\ este c\ manifestele au fost compuse de un teolog german, adept al ezoterismului, Johann


149

Valentin Andrea, aflat pe lista marilor mae[tri ai Prioriei din Sion dup\ Robert Fludd. Iar dac\ nu au fost scrise de Andrea, au avut cu siguran]\ drept autori pe unul sau mai mul]i dintre confra]ii acestuia. ~n 1616 a ap\rut al treilea manifest rozicrucian, Die Chymische Hochzeit des Christian Rosencreutz. Ca [i cazul primele dou\ bro[uri, autorul era, ini]ial, necunoscut, `ns\, ulterior, `nsu[i Andrea a recunoscut c\ `l compusese ca pe o „glum\“ sau ca pe o comedie. Die Chymische Hochzeit este o alegorie ezoteric\ complex\ a c\rei influen]\ s-a f\cut ulterior sim]it\ `n lucr\ri ca Faust de Goethe. Dup\ cum a demonstrat Frances Yates, con]ine ecouri i nconfundabile ale operei lui John Dee, un adept englez al ezoterismului, care l-a influen]at [i pe Robert Fludd. ~n manifestul lui Andrea se reg\sesc [i rezonan]e ale legendelor Graalului [i ale cavalerilor templieri – despre Christian Rosenkreuz se poveste[te, de exemplu, c\ purta o tunic\ alb\ cu o cruce ro[ie pe um\r. Iar `n desf\[urarea nara]iunii este inclus\ o pies\ de teatru – o alegorie `n interiorul altei alegorii. ~n pies\ apare o prin]es\ dintr-o stirpe „regal\“ nespecificat\, ale c\rei domenii de drept au fost uzurpate de c\tre mauri [i care ajunge pe ]\rm `ntr-un cuf\r de lemn. ~n continuare, piesa de teatru se refer\ la vicisitudinile c\rora le face fa]\ eroina [i apoi la nunta ei cu un prin] care o va ajuta s\-[i rec`[tige mo[tenirea. Cercet\rile noastre au scos la iveal\ diverse leg\turi de gradul al doilea [i chiar al treilea `ntre Andrea [i familiile ale c\ror genealogii figureaz\ printre documentele Prioriei de Sion. Totu[i, nu am descoperit nici o leg\tur\ direct\ sau de gradul `ntì, cu posibila excep]ie a lui Friedrich, elector palatin al Rinului. Acesta era nepotul unui important lider protestant francez, Henri de la Tour d ’Auverne, viconte de Turenne [i duce de Bouillon – vechiul titlu al lui Godfroi de Bouillon. Henri avea, de asemenea, leg\turi cu familia Longueville, care ocup\ un loc important at`t `n „documentele Prioriei“ c`t [i `n investiga]ia noastr\. Iar `n 1591 s-a str\duit din r\sputeri s\ cucereasc\ ora[ul Stenay. ~n 1613, Friedrich Palatinul s-a c\s\torit cu Elizabeth Stuart, fiica regelui Iacob I al Angliei, nepoata lui Mary, regina Sco]iei [i str\nepoata lui Marie de Guise – iar de Guise era ramura mezin\ a casei de Lorena. Cu un secol `n urm\, Marie de Guise fusese m\ritat\ cu ducele de Longueville [i apoi, dup\ moartea acestuia, cu Iacob al V-lea al Sco]iei. Astfel s-a creat o alian]\ dinastic\ `ntre casele Stuart [i Lorena. ~n consecin]\, membrii familiei Stuart au

150


`nceput s\ figureze, fie [i numai periferic, `n genealogiile din „documentele Prioriei“; iar Andrea, ca [i al]i t rei prezumtivi mari mae[tri care i-au urmat, au avut unele interese fa]\ de casa regal\ a Sco]iei. ~n vremea sa, casa de Lorena a fost, `n mare m\sur\, eclipsat\. Dac\ Sionul a avut o activitate coerent\ [i activ\ `n acea perioad\, s-ar putea s\-[i fi transferat loialitatea, cel pu]in par]ial sau temporar, c\tre mai influenta familie Stuart. ~n orice caz, dup\ c\s\toria sa cu Elizabeth Stuart, orientarea ezoteric\ s-a f\cut sim]it\ la curtea lui Friedrich Palatinul din Heidelberg. Iat\ ce scria Frances Yates: ~n Palatinat se forma o nou\ cultur\ care provenea, `n mod direct, din epoca Rena[terii, dar c\reia i se ad\ugaser\ multe tendin]e contemporane, o cultur\ ce ar fi putea fi definit\ prin adjectivul „rozicrucian“. Friedrich Palatinul era principele `n jurul c\ruia se `nvolburau astfel de curente profunde, iar reprezentan]ii acestora sperau s\ se ajung\ la exprimarea politico-religioas\ a aspira]iilor lor. Mi[carea lui Friedrich... a fost o `ncercare de a le da acelor curente o expresie politico-religioas\, de a `nf\ptui o reform\ hermetic\ ideal\, av`nd drept nucleu un prin] autentic... Astfel... au fost create o cultur\ [i un stat „rozicrucian“ a c\rui capital\ era Heidelberg-ul.9

Pe scurt, se pare c\ anonimii „rozicrucieni“ [i simpatizan]ii lor ì conferiser\ lui Friedrich un sim] al misionariatului, at`t din punct de vedere spiritual c`t [i din punct de vedere politic. Iar el [i-a `nsu[it f\r\ ezitare at`t rolul care i s-a impus, c`t [i speran]ele [i perspectivele aferente. De aceea a acceptat coroana Boemiei c`nd, `n 1618, i-a fost oferit\ de nobilii rebeli. Fapta sa a st`rnit m`nia Papalit\]ii [i a Sf`ntului Imperiu Roman [i a precipitat haosul R\zboiului de Treizeci de Ani. Timp de doi ani, el [i Elizabeth au fost exila]i `n Olanda, iar Heidelberg-ul a fost `n]esat de trupe catolice. Iar `n urm\torul sfert de veac, Germania a devenit principalul teatru de lupt\ al celui mai `nver[unat, s`ngeros [i costisitor conflict din istoria Europei de dinainte de secolul dou\zeci – un conflict `n timpul c\ruia biserica aproape c\ a reu[it s\-[i reimpun\ hegemonia de care se bucurase `n Evul Mediu. ~n s`nul harababurii dezl\n]uite `n jurul s\u, Andrea a creat o re]ea de societ\]i mai mult sau mai pu]in secrete, cunoscute sub numele de Unio Christiana (Uniunile Cre[tine). Conform proiectului


151

s\u, fiecare dintre aceste societ\]i era condus\ de c`te un prin] a c\rui identitate nu era cunoscut\ [i care era asistat de al]i doisprezece, `mp\r]i]i `n grupuri de c`te trei – fiecare trebuind s\ fie specializat `ntr-un domeniu prestabilit de studiu.10 Scopul ini]ial al acestor organiza]ii era transmiterea cuno[tin]elor considerate a fi `n pericol – cu prec\dere a celor mai recente descoperiri [tiin]ifice, dintre care majoritatea erau etichetate de c\tre biseric\ drept eretice. ~ns\, `n acela[i timp, Uniunile Cre[tine func]ionau [i ca un refugiu pentru persoanele care se ascundeau de Inchizi]ie – aceasta `nso]ise armatele catolice invadatoare [i inten]iona s\ smulg\ din r\d\cini orice urm\ a g`ndirii rozicruciene. Mul]i c\rturari, oameni de [tiin]\, filozofi [i adep]i ai ezoterismului [i-au g\sit ad\post `n institu]iile lui Andrea. Dintre ace[tia, mul]i au reu[it s\ ajung\ `n Anglia – unde se aflau `n siguran]\ [i unde Francmasoneria tocmai `ncepea s\ prind\ contur. Se poate spune c\ Uniunile Cre[tine au contribuit `n mod semnificativ la organizarea sistemului lojilor masonice. Printre europenii refugia]i `n Anglia se aflau c`]iva dintre colaboratorii apropia]i ai lui Andrea: de exemplu, Samuel Hartlib, Johann Komensky, mai bine cunoscut sub numele de Comenius, cu care Andrea a corespondat f\r\ `ntrerupere, Theodore Haak, care era [i prieten intim cu Elizabeth Stuart [i p\stra leg\tura cu ea prin coresponden]\, [i doctorul John Wilkin, fost capelan personal al fiului lui Friedrich Palatinul [i viitor episcop de Chester. Odat\ ajun[i `n Anglia, ace[ti b\rba]i au stabilit leg\turi str`nse cu cercurile masonice. De exemplu, erau prieteni apropia]i cu Robert Moray, a c\rui primire `ntr-o loj\ masonic\, `n 1641, a fost unul dintre primele astfel de evenimente consemnate, cu Elias Ashmole, un anticar expert `n ordine cavalere[ti, admis `n masonerie `n 1656, [i cu Robert Boyle, acel t`n\r precoce care nu era francmason, ci membru al unei societ\]i secrete mai pu]in cunoscute. 11 Nu exist\ dovezi concrete care s\ ateste c\ societatea respectiv\ ar fi fost Prioria din Sion, dar, conform „documentelor“ acesteia, Boyle a fost succesorul lui Andrea ca mare maestru al Sionului. ~n timpul Protectoratului lui Cromwell, min]ile neobosite ale acestor englezi [i europeni s-au reunit form`nd „colegiul invizibil“ – a[a cum l-a numit Boyle `n replic\ la manifestele „rozicruciene“. Dup\ restaurarea monarhiei `n anul 1660, „colegiul invizibil“ a devenit Societatea Regal\ 12, ce `l avea drept protector [i sponsor pe regele Carol al II-lea din dinastia Stuart. Aproape to]i membrii

152


fondatori ai Societ\]ii Regale erau francmasoni. Se poate argumenta astfel c\, cel pu]in `n momentul `nfiin]\rii, Societatea Regal\ era o institu]ie cvasimasonic\ – provenind, prin intermediul Uniunilor Cre[tine ale lui Andrea, din „Confreria Rozicrucian\ Invizibil\“. Dar nu s-a ajuns astfel la apogeul „rùlui subteran“. Dimpotriv\, acesta a continuat s\ curg\ de la Boyle c\tre Sir Isaac Newton, men]ionat ca urm\torul mare maestru al Sionului, `ndrept`ndu-se apoi c\tre re]eaua complex\ de afluen]i reprezentat\ de organiza]iile francmasonice din secolul al optsprezecelea.

Dinastia Stuart Conform „documentelor Prioriei“, succesorul lui Newton `n func]ia de mare maestru a fost Charles Radclyffe. Ca rezonan]\, numele este departe de Newton sau de Boyle, sau chiar de Andrea. ~ntr-adev\r, la `nceput nici nu [tiam, cu certitudine, cine a fost Charles Radclyffe. Dar, `n urma cercet\rilor `ntreprinse, acesta s-a dovedit a fi una dintre personalit\]ile secrete de o considerabil\ importan]\ `n istoria culturii secolului al optsprezecelea. ~nc\ din secolul al [aisprezecelea, familia Radclyffe se num\ra printre cele mai influente din Northumberland. ~n 1688, cu pu]in timp `nainte de a fi detronat. Iacob al II-lea le-a acordat membrilor acesteia titlul de con]i de Derwentwater. Charles Radclyffe s-a n\scut `n 1693. Mama sa era fiica nelegitim\ a lui Carol al II-lea, provenit\ din leg\tura acestuia cu Moll Davis. A[adar, din partea mamei, Radclyffe avea s`nge regal – era nepotul penultimului monarh din dinastia Stuart. Era v\r cu Bonnie Prince Charlie [i cu George Lee, conte de Lichfield – un alt nepot nelegitim al lui Carol al II-lea. De aceea nu este surprinz\tor faptul c\ [i-a dedicat o mare parte a vie]ii cauzei dinastiei Stuart. ~n 1715, aceast\ cauz\ depindea de „B\tr`nul Pretendent“, Iacob al III-lea, care, exilat fiind, `[i avea pe atunci re[edin]a la Bar-leDuc, sub protec]ia special\ a ducelui de Lorena. ~n acel an, at`t Radclyffe, c`t [i fratele s\u mai v`rstnic, James, au participat la rebeliunea sco]ienilor. Am`ndoi au fost captura]i [i `ntemni]a]i, James fiind executat. ~ntre timp, Charles, cu mult curaj [i, dup\ toate aparen]ele, cu ajutorul contelui de Lichfield, a fost protagonistul


153

primei evad\ri reu[ite din `nchisoarea Newgate, refugiindu-se apoi printre Iacobi]ii din Fran]a. ~n anii ce au urmat, a devenit secretarul personal al „T`n\rului Pretendent“, Bonnie Prince Charlie. ~n 1745, acesta din urm\ a debarcat `n Sco]ia [i s-a angajat `ntr-o donchijoteasc\ `ncercare de reinstaurare a Stuar]ilor pe tronul britanic. ~n acela[i an, `n timp ce `ncerca s\ i se al\ture, Radclyffe a fost capturat la Dogger Bank, pe o corabie fran]uzeasc\. Un an mai t`rziu, „T`n\rul Pretendent“ a suferit o `nfr`ngere dezastruoas\ `n b\t\lia de la Culloden Moor. Dup\ c`teva luni, Radclyffe [i-a g\sit sf`r[itul `n Turnul Londrei, sub securea c\l\ului. ~n timpul [ederii lor `n Fran]a, Stuar]ii s-au implicat profund `n r\sp`ndirea francmasoneriei. ~ntr-adev\r, s`nt de obicei considera]i `ntemeietorii unei forme aparte de francmasonerie, cunoscut\ drept „Ritul Sco]ian“, care a introdus grade mai `nalte dec`t cele existente `n alte sisteme masonice din epoc\. Francmasoneria de Rit Sco]ian promitea ini]ierea `n mistere de mai mari propor]ii, mistere mai profunde despre care se presupune c\ ar fi fost p\strate `n Sco]ia [i transmise din genera]ie `n genera]ie. De asemenea, stabilea conexiuni mult mai directe `ntre francmasonerie [i diverse preocup\ri considerate „rozicruciene“ – ca, de exemplu, alchimia [i doctrinele cabalistic\ [i hermetic\. {i nu se ocupa doar de antichitate, ci [i de stadiul prezent al „lucr\rii“. Este foarte posibil ca Francmasoneria de Rit Sco]ian s\ fi fost ini]ial r\sp`ndit\, dac\ nu cumva chiar conceput\, de Charles Radclyffe. ~n orice caz, se spune c\, `n 1725, el ar fi fondat, la Paris, prima loj\ masonic\ de pe continent. ~n cursul aceluia[i an sau poate `n urm\torul, se pare c\ ar fi fost recunoscut drept mare maestru al tuturor lojilor franceze [i, cu un deceniu mai t`rziu, `n 1736, este `nc\ men]ionat ca atare. ~n ultim\ instan]\, se pare c\ r\sp`ndirea francmasoneriei `n secolul al optsprezecelea i se datoreaz\ lui Radclyffe mai mult dec`t oricui altcuiva. La aceast\ concluzie nu se poate ajunge cu u[urin]\, pentru c\ Radclyffe, mai ales dup\ 1738, s-a men]inut relativ „`n umbr\“. Se pare c\, `ntr-o foarte mare m\sur\, a lucrat prin intermediari [i prin „avoca]i“. Cel mai important [i cel mai celebru dintre ace[tia a fost un personaj enigmatic, cunoscut drept cavalerul Andrew Ramsay.13 Ramsay s-a n\scut `n Sco]ia, cam prin anii 1680. ~n tinere]e, a f\cut parte dintr-o societate cvasimasonic\ [i cvasirozicrucian\, numit\ Filadelfienii. Printre membrii acesteia se num\rau cel p u]in

154


doi prieteni apropia]i ai lui Isaac Newton. Ramsay `nsu[i `l privea pe Newton cu deplin respect, consider`ndu-l un rege al marilor „ini]ia]i“ ai misterelor – un om care redescoperise [i reconstituise adev\rurile eterne t\inuite de misterele antice. Ramsay mai avea [i alte leg\turi cu Newton. Colabora cu Jean Desaguliers, unul dintre cei mai buni amici ai lui Newton. ~n 1707, studiase matematica sub `ndrumarea lui Nicolas Fatio de Duillier, cel mai apropiat prieten al lui Newton. Ca [i acesta, `[i afi[a interesul [i simpatia fa]\ de camisarzi – o sect\ de eretici din sudul Fran]ei, asemenea catarilor, care au fost, la r`ndul lor, persecuta]i, [i care reprezentau un fel de cauz\ de suflet pentru Fatio de Duillier. ~n 1710, Ramsay se afla la Cambrai [i era foarte apropiat de filozoful mistic Fénelon, fost paroh la Saint Sulpice – care, chiar [i la vremea aceea, era un bastion al unei credin]e `ndoielnice. Nu se [tie cu exactitate c`nd anume l-a cunoscut Ramsay pe Radclyffe, dar prin anii 1720 d\dea dovad\ de ata[ament fa]\ de cauza iacobi]ilor. Pentru o vreme a fost chiar preceptorul Lui Bonnie Prince Charlie. ~n ciuda leg\turilor sale cu iacobi]ii, Ramsay a revenit `n 1729 `n Anglia, unde – f\r\ a se ]ine cont de aparenta sa lips\ de calific\ri adecvate – a fost primit f\r\ `nt`rziere `n Societatea Regal\. A devenit, de asemenea, [i membru al unei organiza]ii mult mai obscure, numit\ Gentleman’s Club of Spalding. Din acest „club“ f\ceau parte b\rba]i ca Desaguiliers, Alexander Pope [i, p`n\ la moartea sa din 1727, Isaac Newton. ~n 1730, Ramsay era din nou `n Fran]a [i activa din ce `n ce mai intens `n folosul francmasoneriei. Este atestat\ prezen]a sa la `ntruniri ale lojilor, `mpreun\ cu alte personalit\]i marcante, printre care [i Desaguliers. {i s-a bucurat de protec]ia special\ a familiei Tour d’Auvergue, vicon]i de Turenne [i duci de Bouillon – care, cu trei sferturi de veac `nainte, se `nrudiser\ cu Friedrich Palatinul. ~n timpul lui Ramsay, ducele de Bouillon era v\r cu Bonnie Prince Charlie [i se num\ra printre cele mai de seam\ personalit\]i din cadrul francmasoneriei. El i-a oferit o proprietate [i o re[edin]\ `n ora[ lui Ramsey, pe care l-a numit [i preceptorul fiului s\u. ~n 1737, Ramsey a compus vestita sa Oration – o lu ng\ expunere asupra istoriei francmasoneriei, care a devenit ulterior un document primordial pentru „lucrare“.14 Pe baza acestei „Ora]ii“, Ramsey a devenit cel mai de seam\ purt\tor de cuv`nt al masoneriei


155

din epoca sa. ~ns\ cercet\rile noastre ne-au convins c\ adev\rata voce din spatele lui Ramsay era cea a lui Charles Radclyffe – care conducea loja, c\ruia Ramsey i-a predat discursul [i care a reap\rut `n 1743, ca principal organizator al funeraliilor lui Ramsay. Dar, dac\ Radclyffe era for]a din spatele lui Ramsay, se pare c\ acesta din urm\ reprezenta leg\tura dintre Radclyffe [i Newton. ~n ciuda mor]ii premature a lui Radclyffe din 1746, semin]ele s\dite de el `n Europa au continuat s\ dea roade. Imediat dup\ 1750, s-a f\cut remarcat un nou ambasador al francmasoneriei – un neam] numit Karl Gottlieb von Hund. Acesta pretindea c\ fusese ini]iat `n 1742 – cu un an `nainte de moartea lui Ramsay [i cu patru `nainte de a lui Radclyffe. Pretindea, de asemenea, c\, atunci c`nd avusese loc aceast\ ceremonie, fusese acceptat `ntr-un nou sistem francmasonic, ce ì fusese `ncredin]at de „superiori necunoscu]i“. 15 Iar ace[tia, sus]inea Hund, erau asocia]i `ndeaproape cu cauza iacobin\. ~ntr-adev\r, la `nceput el chiar crezuse c\ b\rbatul care condusese ceremonia ini]ierii sale fusese chiar Bonnie Prince Charlie. {i, cu toate c\ se dovedise c\ nu acesta era adev\rul, Hund a r\mas cu convingerea c\ `ntre acel personaj neidentificat [i „T`n\rul Pretendent“ exista o leg\tur\ tainic\. De aceea presupunerea c\ acela care a prezidat ini]ierea a fost Charles Radclyffe pare rezonabil\. Sistemul francmasonic `n care fusese primit Hund – o extensie ulterioar\ a Ritului Sco]ian – a fost apoi numit Ritul Strict Templier. Numele s\u provine de la jur\m`ntul pe care `l pretindea, un jur\m`nt de credin ]\ [i de sup unere neco ndi]ionat\ fa]\ de misterio[ii „superiori necunoscu]i“. Iar principala tez\ a Ritului Strict Templier era descenden]a sa direct\ din Cavalerii Templieri, dintre care unii supravie]uiser\ epur\rii din 1307-1314 [i asiguraser\ continuitatea ordinului `n Sco]ia. O astfel de preten]ie ne era deja familiar\. Dar, `n baza propriilor noastre cercet\ri, am admis c\ putea con]ine o doz\ de adev\r. Se spune c\ un contingent de templieri ar fi luptat de partea lui Robert Bruce `n b\t\lia de la Bannockburn. Bula papal\ care dizolva templierii nefiind niciodat\ promulgat\ `n Sco]ia, ordinul nu a fost suprimat niciodat\ `n mod oficial. Iar noi `n[ine am descoperit, `n Argyllshire, ceea ce p\rea s\ fie un cimitir al templierilor. Cel mai vechi morm`nt data din secolul al treisprezecelea, iar cel mai recent din secolul al optsprezecelea. Cel mai vechi era decorat cu anumite sculpturi ciudate [i simboluri gravate, identice cu cele

156


g\site `n pretoratele templiere cunoscute din Anglia [i Fran]a. Pe cel mai recent, aceste simboluri se `mbinau cu motive specific masonice, atest`nd astfel existen]a unui anumit tip de fuziune. Ceea ce nu ar fi fost imposibil, am tras concluzia, dac\ ordinul s-ar fi perpetuat `ntr-adev\r `n pustiet\]ile neumblate ale regiunii medievale Argyll, continu`ndu-[i existen]a `n mod clandestin, laiciz`ndu-se treptat [i combin`nd structura asocia]iilor masonice cu sistemul preponderent de clan. A[adar, descenden]a revendicat\ de Hund pentru Ritul Strict Templier nu ni s-a p\rut `ntru totul imposibil\. ~ns\, spre propria sa `ncurc\tur\ [i spre viitoarea sa dizgra]ie, nu a reu[it s\ elaboreze strategia de dezvoltare ulterioar\ a noului sistem francmasonic. Ca urmare, contemporanii s\i l-au respins, consider`ndu-l [arlatan [i acuz`ndu-l c\ [i-ar fi inventat povestea ini]ierii, `nt`lnirea cu „superiorii necunoscu]i“ [i `mputernicirea de a r\sp`ndi Ritul Strict Templier. La toate aceste acuza]ii, Hund nu a putut r\spunde dec`t c\ „superiorii necunoscu]i“ `l abandonaser\ `n mod inexplicabil. A sus]inut c\ ì promiseser\ c\ aveau s\ ia din nou leg\tura cu el, pentru a-i da noi instruc]iuni, dar nu o f\cuser\ niciodat\. P`n\ la sf`r[itul vie]ii, a continuat s\-[i sus]in\ integritatea, afirm`nd c\ fusese abandonat de sus]in\torii s\i ini]iali [i subliniind, cu insisten]\, c\ ace[tia existau `n realitate. Cu c`t am meditat mai mult asupra aser]iunilor lui Hund, cu at`t ni s-au p\rut mai plauzibile, iar pe el `nsu[i am `nceput s\-l consider\m o victim\ neajutorat\, nu at`t a unei tr\d\ri deliberate, c`t a unor circumstan]e aflate mai presus de orice control. Facem aceast\ afirma]ie deoarece, conform propriei sale relat\ri, Hund fusese ini]iat `n 1742, c`nd, `n ceea ce prive[te afacerile politice continentale, iacobi]ii erau `nc\ o for]\ puternic\. Totu[i, `n 1746, Radclyffe nu mai era `n via]\ – ca [i o mare parte a camarazilor s\i. Dintre cei r\ma[i, unii erau `n `nchisoare sau `n exil – uneori, chiar foarte departe, de pild\ `n America de Nord. Dac\ „superiorii necunoscu]i“ ai lui Hund nu au reu[it s\ restabileasc\ leg\tura cu prote jatul lor, se pare c\ nu a fost cu inten]ie. Dac\ faptul c\ a fost abandonat imediat dup\ colapsul iacobi]ilor are vreo importan]\, atunci nu poate dec`t s\-i confirme spusele. Mai exist\ [i o alt\ dovad\ care pledeaz\ nu numai `n favoarea autenticit\]ii declara]iilor lui Hund, ci [i `n aceea a „documentelor Prioriei“. Este vorba de lista marilor mae[tri ai Cavalerilor Templieri


157

pe care el pretindea, cu st\ruin]\, cu o ob]inuse de la „superiorii necunoscu]i“.16 Concluzia la care ne conduseser\ propriile noastre investiga]ii era c\ lista marilor mae[tri templieri din Dossiers secrets era exact\ – de fapt, at`t de corect\ `nc`t p\rea s\ fi fost `ntocmit\ pe baza unor informa]ii „din interior“. Cu excep]ia ortografierii unui singur patronimic, lista redat\ de Hund coincidea cu cea din Dossiers secrets. Pe scurt, el ob]inuse, `ntr-un anumit mod, cea mai corect\ list\ a marilor mae[tri templieri existent\ la acea dat\. ~n plus, intrase `n posesia acesteia `ntr-o perioad\ `n care documentele pe baza c\rora putea fi `ntocmit\ – hrisoave, acte, declara]ii – erau inaccesibile, fiind `nc\ `n p\strarea Vaticanului. Aceasta este, dup\ toate aparen]ele, o confirmare a faptului c\ povestea despre „superiorii necunoscu]i“ nu era o inven]ie. {i pare s\ indice, `n egal\ m\sur\, c\ ace[tia din urm\ aveau extraordinar de multe cuno[tin]e despre Ordinul Templului – pe care nu le-ar fi putut de]ine dac\ nu ar fi avut acces la anumite „surse secrete“ de informare. Totu[i, `n ciuda acuza]iilor ridicate `mpotriva sa, Hund nu era cu totul lipsit de prieteni. Dup\ colapsul cauzei iacobite [i-a g\sit un protector plin de `n]elegere [i un prieten apropiat chiar `n persoana `mp\ratului Sf`ntului Imperiu Roman. ~n acea vreme, acesta era François, duce de Lorena – care, prin c\s\toria sa din 1735 cu Maria Theresa de Austria, unise casele de Habsburg [i de Lorena [i pusese bazele dinastiei Habsburg-Lorena. Iar fratele s\u, Charles de Lorena, fusese, conform „documentelor Prioriei“, succesorul lui Radclyffe ca mare maestru al Sionului. François a fost primul prin] european care a devenit mason [i care a f\cut public\ aceast\ afiliere. Ini]ierea sa a avut loc `n 1731, la Haga – adev\rat bastion al activit\]ilor ezoterice dup\ ce `n ora[ se instalaser\ o serie de cercuri „rozicruciene“ `n timpul R\zboiului de Treizeci de Ani. Iar cel care a prezidat ceremonia sa de ini]iere a fost Jean Desaguliers, prieten intim cu Newton, Ramsay [i Radclyffe. ~n plus, la scurt timp dup\ aceasta ini]iere, François a petrecut o bun\ bucat\ de vreme `n Anglia. Acolo a devenit membru al acelei institu]ii inofensive al c\rei nume r\sun\tor era Gentleman ’s Club of Spalding. R\sp`ndirea francmasoneriei din anii care au urmat i se datoreaz\ lui François de Lorena mai mult dec`t oric\rui alt potentat european. ~ntr-un sens, curtea sa de la Viena a devenit at`t capitala Europei Masonice, c`t [i centrul unui larg spectru de alte preocup\ri

158


ezoterice. El `nsu[i practica alchimia `n laboratorul s\u din palatul imperial de la Hofburg. Dup\ moartea ultimului reprezentant al familiei Medici, a devenit duce de Toscana [i a contracarat, cu abilitate, politica de h\r]uire a francmasonilor din Floren]a dus\ de Inchizi]ie. Prin François, Charles Radclyffe, fondatorul primei loji masonice de pe continent, a l\sat `n urma sa o mo[tenite durabil\.

Charles Nodier [i grupul s\u Comparat cu influentele personalit\]i culturale [i politice care l-au precedat sau doar cu un personaj de talia lui Charles Radclyffe, Charles Nodier p\rea un mare maestru c`t se poate de nepotrivit. La `nceput, ne era cunoscut doar ca o curiozitate a lumii literare – un autor relativ minor de beletristic\, un eseist guraliv, un romancier de m`na a doua [i un scriitor de povestiri scurte `n maniera bizar\ a lui E.T.A. Hoffman [i, mai t`rziu, a lui Edgar Alan Poe. Totu[i, contemporanii `l considerau o personalitate cultural\ major\, iar influen]a sa era enorm\. ~n plus, s-a dovedit a fi legat de investiga]ia noastr\ `n mai multe moduri – toate uluitoare. ~n 1824, din punct de vedere literar, Nodier era deja o celebritate. ~n acel an, fusese numit bibliotecar-[ef la Biblioteca Arsenalului, cel mai important depozit de manuscrise medievale cu specific ocult de pe teritoriul Fran]ei. Se spunea c\, printre multe alte comori, Arsenalul con]inea scrierilelui Nicolas Flamel – alchimistul medieval men]ionat drept unul dintre marii mae[tri mai timpurii ai Sionului – [i biblioteca l\sat\ de cardinalul Richelieu – o colec]ie complet\ de lucr\ri dedicate magiei, cabalisticii [i hermetismului. {i acestea nu erau singurele opere de o valoare inestimabil\. La `nceputul Revolu]iei Franceze, m`n\stirile din toat\ ]ara fuseser\ jefuite, c\r]il e [i m anuscrisele care le apar]inuser \ fiind trimise la Paris, spre p\strare. Mai t`rziu, `n 1810, `n virtutea ambi]iei sale de a crea o bibliotec\ universal\ complet\, Napoleon a confiscat [i a adus la Paris aproape `ntreaga arhiv\ a Vaticanului. Este vorba de mai bine de trei mii de l\zi cu documente, dintre care unele – toate cele referitoare la templieri, de exemplu – fuseser\ anume solicitate. Cu toate c\ o parte dintre acestea fuseser\ ulterior returnate Romei, foarte multe r\m\seser\ `n Fran]a. Toate materialele de


159

acest gen – c\r]i [i manuscrise oculte, lucr\ri jefuite din m`n\stiri [i din arhivele Vaticanului – au trecut prin mìnile lui Nodier [i ale colaboratorilor s\i, fiind selectate, catalogate [i studiate `n mod sistematic. Printre cei care au colaborat cu Nodier pentru a duce la bun sf`r[it aceast\ `ns\rcinare s-au num\rat Eliphas Lévi [i Jean Baptiste Pitois, care a scris sub pseudonimul Paul Christian. ~n anii care au urmat, lucr\rile celor doi au avut drept urmare reapari]ia unui interes major fa]\ de ezoterism. Lor [i mentorului lor, Charles Nodier, li se datoreaz\, `n ultim\ instan]\, a[a-numita „rena[tere a ocultismului“ din Fran]a secolului al nou\sprezecelea. ~ntr-adev\r, lucrarea lui Pitois, Histoire de la Magie, du monde surnaturel et de la fatalité à travers les temps et les peuples (Istoria magiei, a lumii supranaturale [i a urs itei d e-a lun gul timpului [i a popoarelor), a devenit o adev\rat\ biblie pentru contemporanii s\i dornici s\ studieze arcanele. Iar traducerea acesteia `n englez\, recent reeditat\ [i completat\ cu dedica]ia original\ pentru Nodier, este `n prezent o carte r`vnit\ de exege]ii contemporani ai ocultismului. Pe durata de]inerii func]iei de la Arsenal, Nodier a continuat s\ fie un scriitor prolific, publicat pe m\sur\. Dintre ultimele sale opere, cea mai important\ este o lucrare ampl\, `n mai multe volume generos ilustrate, de mare interes pentru colec]ionari, dedicat\ celor mai semnificative situri arheologice din Fran]a antic\. Un spa]iu considerabil din acest impresionant compendiu a fost dedicat de Nodier dinastiei merovingiene, ceea ce este, de fapt, c`t se poate de frapant – dac\ avem `n vedere c\ nici unul dintre contemporanii s\i nu afi[a nici cel mai mic interes fa]\ de subiectul respectiv. Exist\, de asemenea, c`teva capitole destul de lungi referitoare la templieri [i unul despre Gisors – care cuprinde o relatare detaliat\ a acelei misterioase „t\ieri a ulmului“ din 1118 care, conform Dossiers secrets, a marcat sciziunea dintre Cavalerii Templieri [i Prioria din Sion. 17 Pe de alt\ parte, Nodier a fost mai mult dec`t un bibliotecar [i un scriitor. Era sociabil, egocentric [i bombastic, se str\duia s\ fie permanent `n centrul aten]iei [i nu ezita s\-[i exagereze propria importan]\. ~n apartamentul s\u de la Biblioteca Arsenalului, a inaugurat un salon care l-a consacrat drept cel mai influent [i prestigios „autocrat al estetismului“ din epoc\. P`n\ la moartea sa din 1844, a servit drept mentor unei `ntregi genera]ii – iar mul]i dintre elevii s\i aveau s\-l eclipseze prin realiz\rile lor ulterioare.

160


De pild\, cel mai important dintre discipoli [i cel mai bun prieten al s\u era t`n\rul Victor Hugo – urm\torul mare maestru al Sionului, conform „documentelor Prioriei“. {i mai era [i François René de Chateaubriand – care s-a dus `n pelerinaj la morm`ntul lui Poussin din Roma [i a `n\l]at o lespede care s\ sus]in\ reproducerea tabloului Les Bergers d ’ Arcadie. Trebuie men]iona]i, de asemenea, Balzac, Delacroix, Dumas-tat\l, Lamartine, Musset, Théophile Gautier, Gérard de Nerval [i Alfred de Vigny. Aidoma poe]ilor [i pictorilor renascenti[ti, ace[ti b\rba]i au preluat adesea tradi]iile ezoterice, mai ales pe aceea hermetic\. {i au inclus `n operele lor o serie de teme, referin]e [i aluzii legate de misterul care, pentru noi, a `nceput cu Sauni ère [i Rennes-le-Château. ~n 1832, de exemplu, a fost publicat\ o carte intitulat\ Voyage à Rennes-les-Bains (O c\l\torie la Rennes-les-Bains), `n care se vorbea pe larg despre comoara legendar\ asociat\ cu Blanchefort [i Rennes-le-Château. Autorul acestei lucr\ri obscure, Auguste de Labouisse-Rochefort, a mai scris [i o alta, ( Iubirile – Pentru Eleonore), pe a c\rei pagin\ de titlu apare, f\r\ nici o explica]ie, mottoul „Et in Arcadia Ego“. Activit\]ile literare [i ezoterice ale lui Nodier erau, `n mod clar, legate de investiga]ia noastr\. Dar mai exista un alt aspect al vie]ii sale care se dovedea `nc\ [i mai potrivit. ~ncep`nd chiar din copil\rie, Nodier fusese profund implicat `n activitatea societ\]ilor secrete. De exemplu, `nc\ din 1790, c`nd a avea doar zece ani(!), a fost inclus `ntr-un grup numit Filadelfienii.18 ~n jurul anului 1893 a creat un alt grup – sau poate doar un cerc interior al primului –, care a pus la cale unul din viitoarele comploturi `mpotriva lui Napoleon. Un document datat 1797 atest\ fondarea din acel an a unui alt grup – numit tot Filadelfienii.19 ~n biblioteca din Besançon se afl\ un eseu criptic, compus [i citit acestui grup de c\tre unul dintre cei mai apropia]i prieteni ai lui Nodier. Se intituleaz\ Le berger arcadien ou premiè re accents d ’une flute champêtre (P\sto rul din Arcadia sau primele note ale fluierului).20 ~n 1802, la Paris, Nodier a consemnat afilierea sa la o societate secret\ pe care a descris-o drept „biblic\ [i pitagoreic\“ 21. Apoi, `n 1815, a publicat, sub anonimat, una dintre cele mai ciudate [i mai influente dintre lucr\rile sale, Histoire des sociétés secr ètes de l’armée (Istoria societ\]ilor secrete din armat\), o carte ambigu\ `n mod deliberat. Nu se poate [ti dac\ este vorba de o pur\ fic]iune sau de un fapt adev\rat – autorul nu clarific\ pe deplin acest lucru.


161

Dar sugereaz\, `ntr-o oarecare m\sur\, c\ lucrarea este un fel de alegorie u[or mascat\ a unor fapte istorice contemporane. ~n orice caz, con]ine o filozofie cuprinz\toare a societ\]ilor secrete. {i le atribuie acestora o seam\ de realiz\ri istorice, inclusiv c\derea lui Napoleon. Exist\ un mare num\r de societ\]i secrete active, declar\ Nodier. Dar exist\ una singur\, adaug\ apoi, care le surclaseaz\ [i, de fapt, le conduce pe toate celelalte. Dup\ p\rerea sa, aceast\ societate secret\ „suprem\“ este aceea a Filadelfienilor. ~ns\, `n acela[i timp, aminte[te de „jur\m`ntul care m\ leag\ de Filadelfieni [i care `mi interzice s\ fac cunoscut numele real al societ\]ii lor“. 22 Cu toate acestea, exist\ o aluzie la Sion `ntr-o adres\ pe care o citeaz\ Nodier. Se pare c\ aceasta era `ntocmit\ de unul dintre conspiratorii `mpotriva lui Napoleon, fiind destinat\ unei `ntruniri a Filadelfienilor. Cel `n cauz\ se refer\ la fiul s\u nou n\scut: Este prea t`n\r ca s\ vi-l dedic vou\ prin jur\m`ntul lui Annibal; dar ]ine]i minte c\ l-am numit Eliacin [i c\ voi l\sa `n mìnile lui paza templului [i a altarului dac\ voi muri `nainte de a-l vedea dobor`t de pe tronul s\u pe cel din urm\ dintre asupritorii Ierusalimului.23 Cartea lui Nodier a avut un efect exploziv ap\r`nd `n momentul `n care teama de societ\]ile secrete c\p\tase propor]ii cu adev\rat patologice. Acestea erau adesea `nvinuite de a fi provocat Revolu]ia Francez\, iar atmosfera din Europa postnapoleonian\ era, din multe puncte de vedere, similar\ celei din „era McCarthy“ din Statele Unite, `n anii 1950. Oamenii vedeau, sau doar `[i imaginau c\ v\d, conspira]ii pretutindeni. V`n\torile de vr\jitoare erau `n floare. Orice tulburare public\, orice subminare minor\, orice incident nefericit erau atribuite „activit\]ilor subversive“ – ma[ina]iilor unor societ\]i clandestine foarte bine organizate, ac]ion`nd `n mod insidios, `n culise, [ubrezind structurile institu]iilor oficiale [i comi]`nd toate tipurile de sabotaje perturbatoare. Aceast\ mentalitate genera m\suri represive extreme. Iar represiunea, adesea `ndreptat\ `mpotriva unei amenin]\ri imaginare, era, la r`ndul ei, urmat\ de apari]ia unor oponen]i reali, a unor grup\ri subversive reale ale conspiratorilor – care se organizau conform schemelor fictive. Fie [i numai `n calitate de pl\smuiri ale imagina]iei, societ\]ile secrete au alimentat paranoia `n toate e[aloanele superioare ale guvern\rii; iar paranoia a `nf\ptuit, `n mod frecvent, mult mai multe dec`t orice societate secret\. Nu se poate pune la `ndoial\ faptul c\, dac\ nu societ\]ile secrete, cel pu]in mitul acestora a avut

162


un rol major `n istoria Europei secolului al nou\sprezecelea. Iar unul dintre principalii arhitec]i afla]i `n spatele mitului [i poate chiar a realit\]ii de dincolo de acesta a fost Charles Nodier. 24

Debussy [i Roza-Cruce Tendin]ele c\rora le-a dat expresie Nodier – fascina]ia societ\]ilor secrete [i interesul ren\scut pentru ezoterism – au continuat s\ c`[tige influen]\ [i aderen]i de-a lungul secolului al nou\sprezecelea. Ambele tendin]e au atins apogeul `n Parisul acelui fin de siècle – acolo unde se afla Claude Debussy, presupus mare maestru al Sionului `n anul 1891, anul descoperirii de c\tre Bérenger Saunière a misterioaselor pergamente din Rennes-le-Château. Se pare c\ Debussy l-a cunoscut pe Victor Hugo prin intermediul poetului simbolist Paul Verlaine. Ulterior, a pus pe muzic\ o parte a lucr\rilor acestuia. De asemenea, a devenit un membru esen]ial al cercurilor simboliste care, `n ultimul deceniu al secolului, dominau via]a cultural\ parizian\. Aceste cercuri erau uneori ilustre, alteori bizare, alteori ilustre [i bizare. Din ele f\ceau parte t`n\rul cleric Émile Hoffet [i Emma Calvé – datorit\ c\rora Debussy l-a `nt`lnit pe Sauni ère. Un alt membru era magicianul enigmatic al poeziei simboliste franceze, Stéphane Mallarmé – dintre ale c\rui capodopere Debussy a pus pe muzic\ L’ Apr è s Midi d ’un Faune (Dup\-amiaza unui faun). Mai era [i Maurice Maeterlinck, dramaturgul simbolist a c\rui dram\ merovingian\, Pelléas et Mélisande (Pelléas [i Mélisande), a fost transformat\ de Debussy `ntr-o oper\ celebr\ `n `ntreaga lume. Era, de asemenea, [i flamboaiantul conte Philippe Auguste Villiers de l’Isle-Adam, a c\rui pies\ de teatru rozicrucian\, Axël, a devenit biblia `ntregii mi[c\ri simboliste. De[i nu a putut fi finalizat\ datorit\ mor]ii autorului, `n 1918, Debussy a `nceput s\ compun\ un libret pentru aceast\ dram\ ocult\, cu inten]ia de a o transforma, de asemenea, `ntr-o oper\. Tot din acelea[i cercuri mai f\ceau parte [i cei care d\deau str\lucire vestitelor serate din fiecare mar]i ale lui Mallarmé – Oscar Wilde, W. B. Yeats, Stefan George, Paul Valéry, t`n\rul André Gide [i Marcel Proust.


163

Cercurile din care f\ceau parte Debussy [i Mallarmé erau ini]iate `n ezoterism. {i, `n acela[i timp, se intersectau cu altele, `nc\ [i mai ezoterice. Astfel, Debussy a fost realmente asociat cu cele mai proeminente personalit\]i din a[a-numita „rena[tere a ocultismului“ francez. Printre acestea s-a num\rat [i marchizul Stanislas de Guaïta, un prieten intim al Emmei Calvé [i totodat\ fondatorul a[a-numitului „Ordin Cabalistic al Roza-Crucii“. O a doua personalitate a fost Jules Bois, un satanist notoriu, de asemenea intim cu Emma Calvé [i prieten cu MacGregor Mathers. La `ndemnul lui Jules Bois, Mathers a `nfiin]at cea mai renumit\ societate ocult\ britanic\ a epocii, Order of the Golden Dawn („Ordinul Zorilor de Aur“). Un alt ocultist din anturajul lui Debussy era doctorul Gérard Encausse – mai bine cunoscut drept Papus, 25 nume sub care a publicat lucrarea considerat\ [i azi ca fundamental\ pentru Tarot. Papus era nu numai membru `n numeroase ordine [i societ\]i ezoterice, dar [i unul dintre confiden]ii lui Alexandru, ]arul Rusiei, [i ai so]iei acestuia, ]arina Alexandra. Iar printre prietenii cei mai apropia]i ai lui Papus se num\ra unul al c\rui nume a mai figurat [i `n investiga]ia noastr\ – [i anume Jules Doinel. ~n 1890, Doinel a devenit bibliotecar `n Carcassonne [i a `nfiin]at o biseric\ neo-catar\ `n Languedoc – `n cadrul c\reia Papus avea func]ia de episcop. De fapt, Doinel s-a proclamat pe sine `nsu[i drept episcop gnostic de Mirepoix, din care f\cea parte parohia Montségur, [i de Alet, `n care se afla parohia Rennes-le-Château. Se pare c\ biserica lui Doinel a fost sfin]it\ de un episcop r\s\ritean la Paris – [i este destul de interesant faptul c\ ceremonia s-a desf\[urat `n casa lui Lady Caithness, so]ia contelui de Caithness, lordul James Sinclair. Privit\ `n retrospectiv\, aceast\ biseric\ pare s\ fi fost, pur [i simplu, o alt\ sect\ inofensiv\ sau un alt cult nev\t\m\tor printre cele at`t de multe ap\rute `n acel fin de si ècle. Cu toate acestea, a avut darul de st`rni o serioas\ `ngrijorare `n cercurile oficiale. A fost `ntocmit un raport special, referitor la „re`nvierea tendin]elor catare“, destinat Sf`ntului Oficiu al Vaticanului. Iar Papa a condamnat `n mod explicit institu]ia lui Doinel, pe care, a denun]at-o, cu vehemen]\, drept o manifestare a „str\vechii erezii albigende“. ~n jurul anului 1895, f\r\ a da vreo ripost\ condamn\rii Vaticanului, Doinel activa pe teritoriul re[edin]ei lui Saunière – exact `n vremea `n care parohul din Rennes-le-Château `ncepea s\-[i etaleze

164


bog\]ia. Este foarte posibil ca Debussy s\ le fi f\cut cuno[tin]\ celor doi b\rba]i sau, dac\ nu el, poate Emma Calvé. Sau poate abatele Henri Boudet – parohul din Rennes-les-Bains, cel mai bun prieten al lui Sauni ère [i colegul lui Doinel din cadrul Societ\]ii de Arte [i {tiin]e din Carcassonne. Una dintre cele mai apropiate cuno[tin]e cu preocup\ri oculte ale lui Debussy era Joséphin Péladan – un alt prieten al lui Papus [i, destul de previzibil, un alt intim al Emmei Calvé. ~n 1889, Péladan a vizitat }ara Sf`nt\. C`nd s-a re`ntors, a pretins c\ descoperise morm`ntul lui Isus – nu `n locul tradi]ional al Sf`ntului Morm`nt, ci sub Moscheea lui Omar, care era c`ndva inclus\ `n enclava templierilor. Un admirator entuziast a afirmat c\ presupusa descoperire a lui Péladan era „at`t de uimitoare `nc`t, `n orice alt\ epoc\, ar fi zguduit din temelii lumea catolic\“. 26 Totu[i, nici Péladan, nici colaboratorii s\i nu au oferit din proprie ini]iativ\ indica]ii despre modul `n care morm`ntul lui Isus fusese identificat `n mod irevocabil [i `n care i se verificase autenticitatea, [i nici de ce descoperirea sa urma s\ clatine catolicismul – desigur, cu excep]ia cazului `n care ar fi implicat ceva de mare `nsemn\tate, controversat [i poate chiar exploziv. Péladan nu [i-a comentat descoperirea. Dar, de[i se declara catolic, el insista asupra caracterului muritor al lui Isus. ~n 1890, Péladan a fondat un nou ordin – Ordinul Roza-Crucii Catolice, al Templului [i al Graalului. Iar acesta, spre deosebire de celelalte institu]ii rozicruciene ale timpului, a reu[it cumva s\ evite acuza]iile papalit\]ii. ~ntre timp, Péladan a `nceput s\ acorde o tot mai mare aten]ie artelor. Artistul, declara el, ar trebui s\ fie „un cavaler `n armur\, dedicat cu `nfl\c\rare c\ut\rii simbolice a Sf`ntului Graal“. {i, `n virtutea ader\rii la principiul enun]at, s-a angajat `ntr-o adev\rat\ cruciad\ estetic\. Aceasta s-a concretizat `ntr-o serie de expozi]ii anuale, foarte mediatizate – cunoscute sub numele Salon de la Rose + Croix – al c\ror scop declarat era „s\ distrug\ realismul, s\ remodeleze gustul latin [i s\ creeze o [coal\ a artei idealiste“. Din acest motiv, anumite teme [i subiecte erau respinse rapid [i despotic, fiind considerate lipsite de valoare – „indiferent cum erau abordate, chiar [i atunci c`nd erau perfecte“. ~n lista acestor teme [i subiecte erau incluse tablourile „prozaice“ cu subiect istoric, cele cu teme patriotice [i militare, ilustr\rile societ\]ii contemporane, portretele, scenele rustice [i „toate peisajele, cu excep]ia celor compuse `n maniera lui Poussin“. 27


165

Iar Péladan nu s-a mul]umit doar s\ picteze. Dimpotriv\, a `ncercat s\-[i transpun\ principiile estetice `n muzic\ [i, de asemenea, `n dramaturgie. {i-a `nfiin]at propria companie teatral\, care interpreta doar piese de teatru special concepute, av`nd subiecte ca, de exemplu, Orfeu, argonau]ii [i c\utarea L`nii de Aur, misterele Roza-Crucii [i misterele Graalului. Unul dintre promotorii [i cump\r\torii fideli ai acestor produc]ii era Claude Debussy. Printre apropia]ii lui Péladan [i Debussy se num\ra [i Maurice Bar ès – care, `n tinere]e, f\cuse parte din acela[i cerc „rozicrucian“ cu Victor Hugo. ~n 1912, Barr ès a publicat cel mai celebru roman al s\u, La Colline Inspirée (Muntele Inspir a]iei). Unii comentatori moderni au sugerat c\ lucrarea este o alegorie abia mascat\ a pove[tii lui Sauni ère [i a localit\]ii Rennes-le-Château. Este adev\rat c\ `ntre cele dou\ exist\ analogii prea frapante pentru a putea fi considerate absolut `nt`mpl\toare. Dar ac]iunea romanului lui Bar ès nu este plasat\ nici `n Rennes-le-Château, nici `n alt\ zon\ din Languedoc. Dimpotriv\, „muntele inspira]iei“ din titlu este cel pe care se afl\ un sat din Lorena. Iar acel sat este chiar vechiul centru de pelerinaj al Sionului.

Jean Cocteau ~n calitate de candidat la func]ia de mare maestru al unei influente societ\]i secrete, Jean Cocteau ni s-a p\rut mult mai nepotrivit [i dec`t Charles Radclyffe sau Charles Nodier. ~n cazurile celor din urm\, investiga]ia noastr\ a scos la iveal\ anumite conexiuni de foarte mare interes. ~ns\, `n ceea ce `l prive[te pe Cocteau, descoperirile de acest gen au fost extrem de pu]ine. Este cert faptul c\ a crescut `n ambian]a „coridoarelor puterii“ – provenea dintr-o familie proeminent\ din punct de vedere politic, iar unchiul s\u era un diplomat de vaz\. Dar, cel pu]in `n aparen]\, Cocteau a abandonat acea lume, p\r\sindu-[i casa p\rinteasc\ la v`rsta de cincisprezece ani [i pierz`ndu-se `n sub-cultura `nfloritoare a Marsiliei. In 1908 p\trunsese `n cercurile artistice boeme. ~nainte de a `mplini dou\zeci [i cinci de ani se `mprietenise deja cu Proust, Gide [i Maurice Bar ès. Era, de asemenea, prieten intim cu str\nepotul lui Victor Hugo, Jean, al\turi de care a explorat `n

166


t\r`murile spiritismului [i ocultismului. {i s-a familiarizat foarte repede cu ezoterismul; iar doctrina hermetic\ a prins form\ nu numai `n lucr\rile sale, ci [i `n `ntreaga sa concep]ie estetic\. ~n 1912, dac\ nu chiar mai devreme, a `nceput s\ colaboreze cu Debussy, la care se refer\ frecvent, de[i `n mod neutru, `n jurnalele sale. ~n 1926 a proiectat decorurile pentru o punere `n scen\ a operei Pelléas [i Mélisande, pentru c\, dup\ cum a men]ionat un comentator, „nu a reu[it s\ reziste ispitei de a-[i lega pentru totdeauna numele de cel al lui Debussy“. Este notoriu faptul c\ via]a privat\ a lui Cocteau a fost dezordonat\ – incluz`nd perioade de dependen]\ de droguri [i o serie de rela]ii homosexuale. Astfel a fost creat\ imaginea sa de individ flu[turatic, nechibzuit [i iresponsabil. ~ns\, `n realitate, a fost tot timpul extrem de con[tient de calitatea sa de persoan\ public\ [i, oricum ar fi fost escapadele sale personale, a avut grij\ ca acestea s\ nu reprezinte un impediment pentru rela]iile sale cu oamenii influen]i [i puternici. A[a cum recuno[tea el `nsu[i, [i-a dorit `ntotdeauna recunoa[tere public\, onoruri, stim\ [i chiar admiterea `n Academia Francez\. {i [i-a f\cut un ]el din a fi suficient de conformist pentru a putea accede la statutul r`vnit. Din acest punct de vedere, nu a fost niciodat\ prea departe de figuri celebre ca Jacques Maritain [i André Malraux. Nu se poate spune c\ interesul s\u fa]\ de politic\ ar fi fost vreodat\ prea mare, dar `n timpul r\zboiului a acuzat guvernul de la Vichy [i se pare c\, `n mod discret, ar fi fost `n leg\tur\ cu Rezisten]a. ~n 1949, a devenit Cavaler al Legiunii de Onoare. Iar `n 1958 a fost invitat de fratele lui de Gaulle s\ ]in\ o cuv`ntare public\ av`nd Fran]a drept subiect general. De obicei, nu ni-l `nchipuim `ntr-un astfel de rol, dar se pare c\ l-a jucat destul de des [i c\ a f\cut-o cu pl\cere. O mare parte a vie]ii sale, Cocteau a fost asociat – uneori `ndeaproape, alteori tangen]ial – cu grup\ri catolice regaliste. A fost adesea prieten la cataram\ cu membri ai vechii aristocra]ii – printre care [i unii dintre apropia]ii [i protectorii lui Proust. Dar, `n acela[i timp, catolicismul s\u a fost extrem de `ndoielnic [i de neortodox [i, dup\ toate aparen]ele, era vorba mai degrab\ de un ata[ament estetic dec`t de unul religios. C\tre sf`r[itul vie]ii [i-a folosit energia mai ales pentru a redecora biserici – o imita]ie bizar\, probabil, a lui Bérenger Sauni ère. Dar chiar [i aceast\ cucernicie a sa st\ sub semnul `ntreb\rii: „S`nt luat drept un pictor


167

evlavios pentru c\ am decorat o capel\. Mereu aceea[i manie de a eticheta oamenii“. 28 Ca [i Sauni ère, Cocteau a `nglobat `n redecor\rile sale anumite detalii stranii [i sugestive. Unele pot fi observate `n biserica Notre Dame de France, amplasat\ `n apropierea de Leicester Square, `n Londra. Cl\direa acesteia dateaz\ din 1865 – [i s-ar putea ca, `n epoca sfin]irii sale, s\ fi avut anumite conota]ii masonice. ~n 1940, `n perioada de v`rf a bombardamentelor, a fost serios avariat\. Cu toate acestea, a continuat s\ fie loca[ul de cult preferat al membrilor armatei franceze libere, iar dup\ r\zboi a fost restaurat\ [i redecorat\ de arti[ti sosi]i din toate col]urile Fran]ei. Printre ace[tia s-a num\rat [i Cocteau, care, `n 1960, cu trei ani `nainte de moarte, a executat o fresc\ ce `nf\]i[eaz\ episodul r\stignirii. Dar scena reprezentat\ este extrem de neobi[nuit\. Soarele este negru, iar `n col]ul din dreapta jos apare o figur\ neidentificabil\, sinistr\ [i av`nd o tent\ verzuie. Mai exist\ [i un soldat roman care ]ine un scut `mpodobit cu un blazon `n form\ de pas\re – o pas\re extrem de stilizat\, amintind de reprezentarea egiptean\ a lui Horus. Iar printre femeile `ndoliate [i centurionii juc`nd zaruri apar dou\ personaje nepotrivite, moderne, unul fiind `nsu[i Cocteau – un autoportret `n care s-a `nf\]i[at, `n mod semnificativ, cu spatele `ntors c\tre cruce. ~ns\ faptul c\ fresca nu cuprinde dec`t partea de jos a scenei r\stignirii frapeaz\ `n cea mai mare m\sur\. R\stignitul, oricine ar fi el, este vizibil doar p`n\ la genunchi – nu i se poate vedea chipul [i nu i se poate stabili identitatea. {i, chiar sub picioarele victimei anonime, de cruce este fixat un trandafir imens. Pe scurt, concep]ia frescei este, `n mod flagrant, rozicrucian\. {i, pentru o biseric\ catolic\, tema este cel pu]in bizar\.

Cei doi Ioan al XXIII-lea Lista prezumtivilor mari mae[tri ai Sionului este inclus\ `n Dossiers secrets, iar acestea dateaz\ din 1956. Cocteau a murit abia `n 1963. De aceea nu exista nici o indica]ie referitoare la succesorul s\u sau la cel care conduce `n prezent Prioria din Sion. Dar, tot

168


pornind de la Cocteau, am descoperit c\ mai apare o problem\ de un imens interes. Conform „documentelor Prioriei“, p`n\ la „t\ierea ulmului“ din 1188, Sionul [i Ordinul Templului au avut `ntotdeauna un acela[i mare maestru. Se afirm\ c\, dup\ aceast\ dat\, Sionul a `nceput s\-[i aleag\ proprii s\i mari mae[tri, primul dintre ace[tia fiind Jean de Gisors. Acelea[i documente men]ioneaz\ faptul c\, odat\ cu asumarea pozi]iei de mare maestru, cel ales adopta [i numele de Jean (Ioan) – sau Jeanne (Ioana), c\ci lista include [i patru femei. Se presupune a[adar c\ marii mae[tri ai Sionului reprezint\ o succesiune ne`ntrerupt\ de Jean [i Jeanne, din 1188 [i p`n\ `n zilele noastre – o succesiune a c\rei menire este, f\r\ dubiu, aceea de a sugera o papalitate ezoteric\ [i hermetic\ bazat\ pe Ioan, ca un contrast ([i poate ca o opozi]ie) fa]\ de cea exoteric\, bazat\ pe Petru. Dar apare, desigur, o `ntrebare major\. Care Ioan? Ioan Botez\torul? Ioan Evanghelistul – „Preaiubitul Ucenic“ din a patra Evanghelie? Sau Ioan Teologul, autorul Apocalipsei? Dup\ toate aparen]ele, trebuia s\ fie unul dintre ace[tia trei, pentru c\, `n 1188, Jean de Gisors `[i atribuise titulatura Jean al II-lea cu un anume scop. A[adar, cine fusese Jean I? Indiferent care ar fi fost r\spunsul, Jean Cocteau ap\rea pe lista prezumtivilor mari mae[tri ai Sionului ca Jean al XXIII-lea. ~n 1959, c`nd se presupune c\ el de]inea `nc\ aceast\ pozi]ie, Papa Pius al XII-lea a murit [i cardinalii s-au `ntrunit pentru a-l desemna drept nou pontif pe cardinalul Angelo Roncalli din Vene]ia. Fiecare nou Pap\ `[i alege propriul nume [i, spre consternarea general\, cardinalul Roncalli a ales Ioan al XXIII-lea. Consternarea nu era lipsit\ de temei. ~n primul r`nd, numele Ioan fusese, `n mod implicit, anatemizat dup\ ultima sa folosire, la `nceputul secolului al cincisprezecelea – de c\tre un antipap\. Mai mult, existase deja un Ioan al XXIII-lea. Acel antipap\ – fost episcop de Alet, ceea ce este destul de interesant – care abdicase `n 1415, fusese, de fapt, Ioan al XXIII-lea. Era a[adar neobi[nuit\, ca s\ nu spunem mai mult, asumarea aceluia[i nume de c\tre cardinalul Roncalli. ~n 1976, `n Italia a fost publicat\ o c\r]ulie enigmatic\, care a fost `n scurt timp tradus\ `n limba francez\. Se numea Profe]iile Papei Ioan al XXIII-lea [i con]inea o compila]ie de profe]ii sub forma unor obscure poeme `n proz\ despre care se pretindea c\ ar fi fost compuse de pontiful decedat cu treisprezece ani mai devreme – `n 1963,


169

anul mor]ii lui Cocteau. ~n marea lor majoritate, aceste profe]ii s`nt extrem de neclare [i sfideaz\ orice interpretare coerent\. Dac\ ì apar]in sau nu lui Ioan al XXIII-lea, r\m`ne o `ntrebare deschis\. Dar prefa]a c\r]ii sus]ine acest lucru. {i, mai mult dec`t at`t, afirm\ c\ Ioan al XXIII-lea fusese, `n secret, membru al „Roza-Crucii“, la care se afiliase `nc\ din 1935, c`nd activa ca nun]iu papal `n Turcia. Nu mai este nevoie s\ spunem c\ afirma]ia de mai sus pare incredibil\. Este o certitudine faptul c\ nu poate fi dovedit\ [i nu am g\sit nimic altceva care s\ o sprijine. Dar ne-am `ntrebat, `n primul r`nd, din ce motive fusese f\cut\. La urma urmelor, nu ar fi putut fi adev\rat\? Nu ar fi putut con]ine m\car un gr\unte de adev\r? Se spune c\, `n 1188, Prioria din Sion adoptase subtitlul „Rose-Croix Veritas“. Dac\ Papa Ioan fusese afiliat unei organiza]ii rozicruciene [i aceasta era Prioria din Sion, implica]iile acestui fapt erau extrem de [ocante. Printre altele, se sugera faptul c\ mai sus-amintitul cardinal Roncalli, un pap\ `n devenire, `[i alese numele marelui s\u maestru din societatea secret\ – astfel `nc`t, din motive simbolice, s\ existe un Ioan aflat, `n acela[i timp, `n fruntea Sionului [i `n a papalit\]ii. ~n orice caz, conducerea simultan\ a celor dou\ ordine de c\tre Ioan sau Jean p\rea s\ nu fie altceva dec`t o extraordinar\ coinciden]\. Iar lista din „documentele Prioriei“ nu putea fi `ntocmit\ cu scopul de a o genera – o enumerare care s\ se `ncheie cu Ioan al XXIII-lea `ntr-un moment `n care un b\rbat de]in`nd acela[i titlu ocupa tronul Sf`ntului Petru. Pentru c\ respectiva list\ a prezumtivilor mari mae[tri ai Sionului fusese alc\tuit\ [i depus\ la Biblioteca Na]ional\ nu mai t`rziu de 1956 – cu trei ani `nainte ca Ioan al XXIII-lea s\ devin\ Pap\. Dar aceasta nu era singura coinciden]\ frapant\. ~n secolul al doisprezecelea, un c\lug\r irlandez numit Malachi adunase laolalt\ o serie de profe]ii de genul celor f\cute de Nostradamus. ~n aceste predic]ii – despre care, `nt`mpl\tor, se spune c\ s`nt deosebit de pre]uite de multe personalit\]i r omano-catolice, inclusiv de actualul Pap\, Ioan-Paul al II-lea ( n.trad ., la data scrierii c\r]ii, acesta era `nc\ `n via]\) – Malachi listeaz\ pontifii care aveau s\ ocupe tronul Sf`ntului Petru `n secolele urm\toare [i ofer\, pentru fiecare dintre ei, c`te un motto descriptiv. Pentru Ioan al XXIII-lea, mottoul, tradus `n limba francez\, este Pasteur et Nautonnier – P\stor [i

170


C`rmuitor .29 Titlul oficial al prezumtivului mare maestru al Sionului este de asemenea „Nautonnier“. Oricare ar fi adev\rul aflat dincolo de aceste coinciden]e stranii, nu exist\ dubii asupra faptului c\, mai mult dec`t oricui altcuiva, Papei Ioan al XXIII-lea i se datoreaz\ reorientarea [i, dup\ cum au spus mai mul]i comentatori, aducerea `n secolul dou\zeci a Bisericii Romano-Catolice. Aceasta s-a putut realiza, `n mare m\sur\, prin intermediul reformelor celui de al Doilea Conciliu al Vaticanului, inaugurat de Ioan. ~n acela[i timp, celui din urm\ i se mai datoreaz\ [i o serie de alte schimb\ri. De exemplu, a revizuit pozi]ia bisericii fa]\ de francmasonerie – rup`ndu-se de cel pu]in dou\ secole de tradi]ii `nvechite [i `ng\duind ca un catolic s\ poat\ fi [i francmason. Iar `n iunie 1960 a difuzat o scrisoare apostolic\ deosebit de important\.30 Subiectul la care se refer\ aceast\ misiv\ este „pre]iosul s`nge al M`ntuitorului“ – c\ruia i se confer\ o importan]\ f\r\ precedent. Accentul este pus pe suferin]ele lui Isus ca fiin]\ uman\ [i se sus]ine c\ m`ntuirea `ntregii omenirii a fost `nf\ptuit\ prin v\rsarea s`ngelui s\u. ~n contextul scrisorii Papei Ioan, Patimile omului Isus [i jertfa sa de s`nge au mai mult\ `nsemn\tate dec`t `nvierea sau chiar dec`t am\nuntele r\stignirii. Implica]iile scrisorii s`nt, `n ultim\ instan]\, enorme. A[a cum observa un comentator, ele modific\ `ntregul fundament al credin]ei cre[tine. Dac\ m`ntuirea a fost dob`ndit\ prin v\rsarea s`ngelui lui Isus, moartea [ i `nvierea sa devin neesen]iale – dac\ nu chiar `ntr-adev\r inutile. R\stignirea nu mai este necesar\ pentru ca valabilitatea credin]ei s\ poat\ fi p\strat\.

CAPITOLUL 7

Conspira]ie de-a lungul secolelor Cum am fi putut sintetiza toate m\rturiile adunate? Multe dintre ele erau impresionante [i, dup\ toate aparen]ele, pledau `n favoarea existen]ei unei anumite structuri, a unei anumite scheme coerente. ~n ciuda faptului c\, la `nceput, nu ni se p\ruse demn\ de crezare, lista prezumtivilor mari mae[tri ai Sionului ne condusese c\tre o serie de concluzii incitante. De exemplu, existau leg\turi, de s`nge sau de prietenie, `ntre majoritatea personalit\]ilor enumerate [i familiile ale c\ror genealogii figurau `n „documentele Prioriei“ – mai ales cu casa de Lorena. De asemenea, cele mai multe dintre numele de pe list\ erau asociate cu ordine de tot felul sau cu societ\]i secrete. Practic to]i prezumtivii mari mae[tri, chiar [i cei considera]i, `n mod oficial, catolici, aveau concep]ii religioase mai pu]in tradi]ionale. Erau, cu to]ii, preocupa]i de doctrinele [i tradi]iile ezoterice. {i, aproape `n toate cazurile, prezumtivul mare maestru venise, `ntr-un fel sau altul, `n contact at`t cu predecesorul, c`t [i cu succesorul s\u. Totu[i, `n ultim\ instan]\, oric`t de impresionante ar fi fost, coinciden]ele nu dovedeau nimic. Nu demonstrau, de pild\, c\ Prioria din Sion, a c\rei existen]\ `n Evul Mediu ne fusese confirmat\, continuase `ntr-adev\r s\ fiin]eze `n decursul secolelor urm\toare. {i cu at`t mai pu]in dovedeau c\ persoanele men]ionate drept mari mae[tri de]inuser\ `n realitate aceast\ pozi]ie. ~n ceea ce ì privea pe unii dintre ei, acest lucru `nc\ ni se p\rea incredibil. V`rsta la care se pretindea c\ ar fi dob`ndit titlul pleda `mpotriv\.

172


Desigur, `n baza anumitor legi succesorale, ar fi fost posibil ca Eduard de Bar s\ fie desemnat mare maestru pe c`nd avea doar cinci ani, iar Réne d ’Anjou doar opt. Dar aceste legi nu puteau ac]iona `n favoarea lui Robert Fludd sau Charles Nodier, despre care se presupune c\ ar fi devenit mari mae[tri la dou\zeci [i unu de ani, sau `n a lui Debussy, care ar fi trebuit s\ accead\ la demnitatea respectiv\ la v`rsta de dou\zeci [i trei de ani. Ace[tia nu ar fi avut suficient timp pentru a-[i „construi drumul c\tre rang“, a[a cum se `nt`mpl\, de exemplu, `n francmasonerie. {i nici nu ar fi avut c`nd s\ se impun\ `n domeniul lor de activitate. Aceast\ anomalie nu avea, aparent, nici un sens. S-ar fi putut doar presupune c\, cel mai adesea, titlul de Mare Maestru al Sionului era `n `ntregime simbolic, c\ era vorba de o pozi]ie ritual\ ocupat\ de un figurant – care, probabil, nici nu era con[tient de statutul care i se acordase. Dar nu avea rost s\ facem specula]ii – cel pu]in nu `n baza pu]inelor informa]iilor de]inute. De aceea am reluat cercetarea istoriei, c\ut`nd alte urme ale Prioriei din Sion `n alte surse dec`t lista prezumtivilor mari mae[tri. Ne-am focalizat aten]ia mai ales asupra casei de Lorena [i a c`torva dintre celelalte familii men]ionate `n „documentele Prioriei“. Ne-am str\duit s\ verific\m celelalte afirma]ii existente `n aceste documente. {i am c\utat alte dovezi care s\ ateste activitatea unei societ\]i secrete, care, `n mod mai mult sau mai pus insidios, ar fi ac]ionat din culise. Dac\ era `ntr-adev\r vorba de o societate secret\, nu ne puteam a[tepta s\ g\sim Prioria din Sion men]ionat\, explicit, sub acest nume. Dac\ `ntr-adev\r continuase s\ ac]ioneze de-a lungul secolelor, o f\cuse, probabil, sub o multitudine de `nf\]i[\ri, m\[ti, „paravane“ [i fa]ade, toate schimb\toare – a[a cum func]ionase o vreme sub numele Ormus, la care apoi renun]ase. {i presupuneam c\ nici nu afi[ase, f\r\ echivoc, o aceea[i tactic\, postur\ politic\ sau atitudine predominant\. O astfel de pozi]ie coerent\ [i unitar\, chiar dac\ ar fi putut fi men]inut\, ar fi p\rut c`t se poate de suspect\. Dac\ aveam de-a face cu o organiza]ie care supravie]uise vreme de nou\ secole, trebuia s\ recunoa[tem c\ era extrem de maleabil\ [i de adaptabil\. Probabil c\ `ns\[i supravie]uirea ei at`rnase de aceste calit\]i, `n lipsa c\rora ar fi degenerat `ntr-o form\ f\r\ con]inut, la fel de lipsit\ de putere ca, s\ zicem, Cl\direa G\rzii Regale. Pe scurt, Prioria din Sion nu putea r\m`ne rigid\ [i imuabil\ de-a lungul `ntregii sale istorii. Dimpotriv\, ar fi trebuit s\


173

fie nevoit\ s\ se transforme, periodic, s\ se modifice pe sine `ns\[i [i s\-[i schimbe activit\]ile, s\ se remodeleze, remodel`ndu-[i `n acela[i timp [i obiectivele, pentru a se `ncadra `n caleidoscopul schimb\tor al politicii mondiale – a[a cum unit\]ile de cavalerie din secolul trecut au fost silite s\-[i `nlocuiasc\ bidiviii cu tancuri [i vehicule blindate. Prin capacitatea sa de a se adapta unei anumite epoci, exploat`ndu-i [i st\p`nindu-i tehnologiile [i resursele, Sionul ar fi putut reprezenta o paralel\ la ceea ce p\rea s\ fie rivala sa exoteric\, Biserica Romano-Catolic\; sau, pentru a da un exemplu aparent sinistru, poate o paralel\ a acelei organiza]ii cunoscut\ drept Mafia. Bine`n]eles c\ nu vedem `n Prioria de Sion o asocia]ie de tic\lo[i absolu]i. Dar Mafia exemplific\ at`t modul `n care o societate secret\ poate d\inui, adapt`ndu-se de la o epoc\ la alta, c`t [i tipul de putere pe care `l poate exercita.

Prioria din Sion `n Fran]a Conform „documentelor Prioriei“, `ntre anii 1306 [i 1480, Sionul poseda nou\ comandamente. ~n 1481, anul mor]ii lui René d’Anjou, num\rul acestora ajunsese la dou\zeci [i [apte. Se men]ioneaz\ c\ cele mai importante erau situate la Bourges, Gisors, Jarnac, Mont-Saint-Michel, Montréval, Paris, Le Puy, Solesmes [i Stenay. {i, se specific\, criptic, `n Dossiers secret s, c\ ar fi existat [i „o cupol\ numit\ Beth-Ania – casa Annei – situat\ `n Rennes-leChâteau“. 1 Sensul acestui pasaj nu este limpede, excep]ie f\c`nd faptul c\ Rennes-le-Château apare ca av`nd o semnifica]ie cu totul aparte. {i este sigur c\ nu printr-o coinciden]\ Sauni ère, dup\ ce [i-a `n\l]at vila, a botezat-o Bethania. Conform acelor „ Dossiers secrets“, comandamentul de la Gisors dateaz\ din 1306 [i este situat pe drumul c\tre Viena. Se presupune c\ ar fi comunicat, printr-un pasaj tunel, cu cimitirul local [i cu capela subteran\ Sainte-Catherine, aflat\ sub fort\rea]\. Se spune c\, `n secolul al [aisprezecelea, aceast\ capel\, sau poate doar cripta al\turat\ ei, ar fi fost transformat\ `ntr-un depozit destinat celor treizeci de cufere care cuprindeau arhivele Prioriei din Sion. La `nceputul anului 1944, c`nd Gisors a fost ocupat de trupele germane, de la Berlin a fost trimis\ o misiune militar\ special\,

174


Ducatul Lorena la mijlocul secolului al [aisprezecelea

care avea sarcina de a concepe planurile unei serii de excava]ii sub fort\rea]\. Debarcarea alia]ilor `n Normandia a pus cap\t oric\rei `ntreprinderi de acest gen, `ns\, nu dup\ mult timp, un muncitor francez pe nume Roger Lhomoy a `nceput s\ fac\ s\p\turi pe cont propriu. ~n 1946, l-a anun]at pe primarul din Gisors c\ descoperise o capel\ subteran\ care con]inea nou\sprezece sarcofage de piatr\ [i treizeci de l\zi metalice. Rezolvarea cererii sale de a continua lucr\rile [i de a-[i face public\ descoperirea a fost am`nat\ – se pare c\ `n mod mai degrab\ deliberat – datorit\ unei `ncurc\turi birocratice. Abia `n 1962 a putut Lhomoy s\ `nceap\, la Gisors, s\p\turile pentru care ceruse aprobare. Acestea s-au desf\[urat sub auspiciile lui André Malraux, ministrul francez al Culturii din acea perioad\, [i nu au fost, `n mod oficial, deschise publicului. Dar faptul c\ nu au fost g\site nici l\zi, nici sarcofage, este o certitudine. Dar `n ceea ce prive[te descoperirea capelei subterane exist\ dubii – toat\ istoria a fost dezb\tut\, at`t de c\tre pres\, c`t [i `n diverse c\r]i [i articole. Lhomoy a sus]inut c\ a reg\sit-o, dar c\ tot ceea ce


175

con]inea fusese `ndep\rtat. Indiferent care ar fi adev\rul, capela subteran\ Sainte-Chaterine este men]ionat\ `n dou\ manuscrise vechi, unul dat`nd din 1696, iar cel\lalt, din 1375. 2 Pe aceast\ baz\, povestea lui Lhomoy devine cel pu]in plauzibil\. Acela[i lucru se poate spune [i despre afirma]ia c\ acea capel\ subteran\ ar fi fost un depozit al arhivelor Sionului. Pentru c\, `n urma cercet\rilor noastre, am g\sit dovezi concludente ce atest\ faptul c\ Prioria din Sion a continuat s\ existe cel pu]in `nc\ trei secole dup\ `ncetarea cruciadelor [i dizolvarea Ordinului Cavalerii Templieri. De exemplu, de la `nceputul secolului al paisprezecelea [i p`n\ `n primii ani ai secolului al [aptesprezecelea, documentele referitoare la Orleans [i la baza pe care Sionul o avea la Saint-Samson fac referiri sporadice la ordin. Astfel, exist\ o `nregistrare care men]ioneaz\ c\, la `nceputul secolului al [aisprezecelea, membrii Prioriei din Sion din Orleans – nesocotindu-[i „regulamentul“ [i „refuz`nd s\ tr\iasc\ `n comun“ – [i-au atras nemul]umirea Papei [i a regelui Fran]ei. C\tre sf`r[itul secolului al cincisprezecelea, Ordinul a fost din nou acuzat de o serie de nereguli – nerespectarea „regulamentului“, traiul mai de grab\ „individual“ dec`t „`n comun“, stabilirea `n afara a[ez\m`ntului Saint-Samson, boicotarea serviciilor divine [i neglijarea reconstruirii zidurilor edificiului, care fuseser\ serios avariate `n 1562. ~n 1619, se pare c\ autorit\]ile [i-au pierdut r\bdarea. Conform `nregistr\rilor disponibile, `n acel an Prioria din Sion a fost evacuat\ din Saint-Samson [i a[ez\m`ntul le-a fost `ncredin]at iezui]ilor.3 Nu am putut g\si nici o referire la Prioria din Sion care s\ fi fost f\cut\ dup\ 1619 – `n orice caz, nu sub acest nume. Totu[i, `n lips\ de altceva, am reu[it cel pu]in s\ dovedim c\ a continuat s\ existe p`n\ `n secolul al [aptesprezecelea. Dar aceast\ dovad\, sub forma `n care se prezenta, a ridicat o serie de `ntreb\ri cruciale. ~n primul r`nd, referin]ele pe care le-am descoperit nu dezv\luiau c`tu[i de pu]in activit\]ile reale, obiectivele, interesele [i posibila influen]\ a Sionului. ~n al doilea r`nd, dup\ toate aparen]ele, aceste referin]e consemnau doar lucruri m\runte – o fraternitate ciudat\, derutant\, de c\lug\ri sau de credincio[i habotnici al c\ror comportament, de[i neortodox [i poate clandestin, era de importan]\ relativ minor\. Nu am reu[it s\ `mp\c\m nici aparent indolen]ii reziden]i de la Saint-Samson cu renumi]ii [i legendarii rozicrucieni, nici [leahta de c\lug\ri `nd\r\tnici cu institu]ia printre ai c\rei mari mae[tri se presupune c\ s-ar fi num\rat c`teva dintre cele mai

176


ilustre nume ale istoriei [i culturii occidentale. Conform „documentelor Prioriei“, Sionul era o organiza]ie extrem de puternic\ [i de influent\, c\reia i se datora `nfiin]area Ordinului Templierilor [i care era capabil\ s\ manipuleze cursul afacerilor interna]ionale. Dar referin]ele g\site nu sugerau nimic de o astfel de importan]\. O explica]ie posibil\ ar fi fost, desigur, c\ Saint-Simon din Orleans nu era altceva dec`t unul din loca[urile izolate, probabil unul minor, `n care se desf\[urau activit\]ile Sionului. {i, `ntr-adev\r, `n Dossiers secrets, Orleans nu figureaz\ pe lista comandamentelor importante ale Sionului. Dac\ Sionul reprezenta `ntr-adev\r o for]\ demn\ de luat `n considera]ie, Orleans-ul nu putea fi dec`t un mic fragment dintr-o structur\ mult mai vast\. {i, dac\ a[a st\teau lucrurile, era cazul s\ c\ut\m urmele Sionului `n alt\ parte.

Ducii de Guise [i de Lorena ~n timpul secolului al [aisprezecelea casa de Lorena [i ramura sa mezin\, casa de Guise, au f\cut o `ncercare bine pl\nuit\ [i hot\r`t\ de a r\sturna dinastia Valois – de a-i extermina to]i descenden]ii [i de a pretinde apoi tronul Fran]ei. {i, `n repetate r`nduri, aceast\ `ncercare i-a adus la un pas de un succes r\sun\tor. ~n decursul a circa treizeci de ani, to]i regii, mo[tenitorii [i prin]ii din casa Valois au fost nimici]i, dinastia fiind `mpins\ c\tre extinc]ie. ~ncercarea de a dob`ndi tronul Fran]ei s-a `ntins de-a lungul a trei genera]ii ale familiilor Guise [i Lorena. {i a ajuns cel mai aproape de succes `n anii 1550 [i 1560, sub auspiciile lui Charles, cardinal de Lorena, [i ale fratelui s\u François, duce de Guise. Charles [i François se `nrudeau cu familia Gonzaga din Mantua [i cu Charles de Montpensier, conetabil de Bourbon – men]ionat `n Dossiers secrets ca mare maestru al Sionului p`n\ `n 1527. ~n plus, François, ducele de Guise, era c\s\torit cu Anne d ’Este, duces\ de Gisors. {i se pare c\ ma[ina]iunile lui pentru a ob]ine tronul au fost sprijinite, pe ascuns, de Ferrante de Gonzaga, prezumtiv mare maestru al Sionului din 1527 p`n\ `n 1575. At`t François c`t [i fratele s\u, cardinalul de Lorena, au fost ulterior stigmatiza]i de istorici drept bigo]i `nver[una]i [i catolici fanatici, drept intoleran]i, brutali [i `nseta]i de s`nge. Dar exist\ destule dovezi care


177

sugereaz\ c\ aceast\ reputa]ie nu este pe deplin adev\rat\, cel pu]in `n ceea ce prive[te adeziunea la catolicism. François [i fratele s\u apar, destul de limpede, ca fiind neobr\za]i, dar abili [i oportuni[ti, curt`ndu-i at`t pe catolici, c`t [i pe protestan]i, `n numele planurilor lor ulterioare.4 ~n 1562, de exemplu, la Conciliul din Trent, cardinalul de Lorena a pus `n mi[care o tentativ\ de a descentraliza papalitatea – de a conferi autonomie episcopilor locali [i de a restabili ierarhia ecleziastic\ din timpul dinastiei merovingiene. ~n 1563, François de Guise era deja, practic, rege, c`nd a c\zut prad\ glon]ului unui asasin. Fratele s\u, cardinalul de Lorena, a murit cu doisprezece ani mai t`rziu, `n 1575. Dar vendeta `mpotriva casei regale a Fran]ei nu a `ncetat. ~n 1584, noul duce de Guise [i noul cardinal de Lorena au re`nceput, cu for]e proaspete, asaltul asupra tronului. ~n aceast\ `ncercare, principalul lor aliat a fost Louis de Gonzaga, duce de Nevers – care, conform „documentelor Prioriei“, devenise mare maestru al Sionului cu nou\ ani mai devreme. Stindardul conspiratorilor era crucea de Lorena – odinioar\ blazonul lui René d ’Anjou.5 Vrajba a continuat. La sf`r[itul secolului, dinastia Valois era, `n fine, nimicit\. Dar, `n timpul `nfrunt\rii, [i casa de Guise se r\nise mortal [i nu a mai putut oferi nici un candidat eligibil pentru tronul care, `n cele din urm\, ì st\tea la dispozi]ie. Pur [i simplu, nu se [tie dac\ a existat o societate secret\ bine organizat\ sau un ordin secret care a sus]inut casele de Guise [i de Lorena. Cu siguran]\, acestea au fost ajutate de o re]ea interna]ional\ de emisari, ambasadori, asasini, provocatori, spioni [i agen]i care ar fi putut fi foarte bine inclu[i `ntr-o astfel de institu]ie clandestin\. Dup\ Gérard de Sède, unul dintre ace[ti agen]i era Nostradamus. {i exist\ alte „documente ale Prioriei“ care sus]in punctul de vedere al domnului de S ède. ~n orice caz, exist\ extrem de multe m\rturii care sugereaz\ c\ Nostradamus era `ntr-adev\r un agent secret `n slujba lui François de Guise [i a lui Charles, cardinal de Lorena. 6 Dac\ Nostradamus ar fi fost un agent al caselor de Guise [i de Lorena, nu numai c\ le-ar fi furnizat acestora informa]ii cruciale referitoare la planurile adversarilor lor, dar, de asemenea, gra]ie calit\]ii sale de astrolog al cur]ii regale franceze, ar fi putut cunoa[te at`t o serie de secrete intime, c`t [i ciud\]eniile [i sl\biciunile persoanelor importante. Jongl`nd cu vulnerabilit\]i cu care se familiarizase, i-ar fi putut manipula, `n plan psihic, pe membrii casei Valois dup\ bunul plac al du[manilor lor. De asemenea,

178


cunosc`nd horoscopul celor dintì, le-ar fi putut indica celorlal]i, s\ zicem, un moment aparent propice asasin\rii. Pe scurt, s-ar putea ca multe dintre profe]iile lui Nostradamus s\ fi fost, de fapt, cu totul altceva. Ar fi putut fi mesaje criptate, cifruri, programe, calendare, instruc]iuni [i planuri de ac]iune. Indiferent dac\ cele de mai sus s`nt adev\rate sau nu, este dincolo de orice `ndoial\ faptul c\ unele dintre profe]iile lui Nostradamus nu erau predic]ii, ci se refereau, c`t se poate de explicit, la trecut – la cavalerii templieri, la dinastia merovingian\, la istoria casei de Lorena. Dintre acestea, [ocant de multe fac referiri la Raz ès – vechiul comitat `n care era situat Rennes-le-Château. 7 {i numeroasele catrene `n care este men]ionat\ sosirea acelui „le Grand Monarch“ – Marele Rege – indic\ Languedoc-ul ca loc de ba[tin\ al spi]ei acestuia. Cercet\rile `ntreprinse au scos la iveal\ un pasaj suplimentar care `l leag\ [i mai mult pe Nostradamus de investiga]ia noastr\. Dup\ Gérard de Sède,8 ca [i `n conformitate cu o legend\ popular\, `nainte de a-[i `ncepe cariera de profet, Nostradamus a petrecut o bun\ bucat\ de timp `n Lorena. Acest r\stimp pare s\ fie un fel de noviciat sau o perioad\ de prob\, dup\ care s-ar putea s\ fi fost „ini]iat“, `mp\rt\[indu-i-se un extraordinar secret. Mai exact, se spune c\ i s-ar fi ar\tat o str\veche carte tainic\, care a stat la baza tuturor lucr\rilor lui ulterioare. {i legenda relateaz\ c\ acest tom i-ar fi fost `nf\]i[at `ntr-un loc c`t se poate de semnificativ – aba]ia Orval, cea donat\ de mama adoptiv\ a lui Godfroi de Bouillon, locul `n care cercet\rile noastre sugereaz\ c\ ar fi fost `ntemeiat\ Prioria din Sion. ~n orice caz, pentru `nc\ dou\ secole, Orval-ul a continuat s\ fie asociat cu numele lui Nostradamus. ~n vremea Revolu]iei Franceze [i `n epoca napoleonian\, c\r]ile cu profe]ii atribuite lui Nostradamus proveneau din Orval.

Lupta pentru tronul Fran]ei La jum\tatea celui de-al treilea deceniu al secolului al [aptesprezecelea, tronul Fran]ei era ocupat de Ludovic al XIII-lea. Dar puterea din spatele tronului era `ntruchipat\ de cardinalul Richelieu, adev\ratul arhitect al politicii statului francez. ~n general, acesta


179

este recunoscut drept personalitatea cea mai machiavelic\ din epoca sa [i drept un intrigant f\r\ rival. ~ns\ s-ar putea s\ fi fost ceva mai mult dec`t at`t. ~n timp ce Richelieu instaura `n Fran]a un regim de o stabilitate f\r\ precedent, restul Europei – [i mai ales Germania – era prad\ spasmelor R\zboiului de Treizeci de Ani. Ini]ial, acesta nu a fost un conflict de natur\ religioas\. Dar, `n scurt timp, taberele s-au polarizat pe criterii religioase. De o parte, se situau for]ele Spaniei [i Austriei, loiale bisericii catolice. De cealalt\ parte erau armatele protestante ale Suediei [i ale micilor principate germane – inclusiv Palatinatul Rinului, ai c\rui conduc\tori, principele elector Friedrich [i so]ia sa, Elizabeth Stuart, erau exila]i la Haga. Friedrich [i alia]ii s\i de pe c`mpul de lupt\ erau aproba]i [i sus]inu]i de g`nditorii [i de scriitorii „rozicrucieni“ de pe continent [i din Anglia. ~n 1633, cardinalul Richelieu a ini]iat o politic\ `ndr\znea]\ [i aparent incredibil\. A implicat Fran]a `n R\zboiul de Treizeci de Ani, dar nu de partea care era de a[teptat. Pentru Richelieu, o serie de alte criterii au fost mai importante dec`t obliga]iile sale religioase, `n calitate de cardinal. El inten]iona s\ instaureze suprema]ia Fran]ei `n Europa. Dorea s\ anihileze perpetua [i tradi]ionala amenin]are pe care Spania [i Austria o reprezentau pentru Fran]a. {i mai vroia s\ `nl\ture hegemonia pe care Spania o dob`ndise cu mai mult de un secol `n urm\ – mai ales `n inima fostelor domenii merovingiene din }inuturile de Jos [i `ntr-o parte a Lorenei moderne. Toate acestea au f\cut ca Europa s\ fie uluit\ de ac]iunea f\r\ precedent a uni cardinal catolic, care guverna o ]ar\ catolic\, [i care a trimis o armat\ catolic\ s\ lupte de partea protestan]ilor – `mpotriva celorlal]i catolici. Nici un istoric nu a sugerat vreodat\ c\ Richelieu ar fi fost „rozicrucian“. Dar nu ar fi putut face nimic care s\ concorde `ntr-o mai mare m\sur\ cu pozi]ia „rozicrucienilor“ sau care s\-l ajute mai mult s\ c`[tige bun\voin]a acestora. ~ntre timp, casa de Lorena a `nceput din nou s\ aspire, de[i indirect, la tronul Fran]ei. De data aceasta pretendentul era Gaston d’Orleans, fratele mai mic al lui Ludovic al XIII-lea. Gaston nu f\cea el `nsu[i parte din casa de Lorena. Dar, `n 1632, se c\s\torise cu sora ducelui de Lorena. Mo[tenitorul lui Gaston ar fi fost, prin mama sa, descendentul familiei ducelui [i, dac\ Gaston ar fi c`[tigat tronul, peste o genera]ie, casa de Lorena ar fi condus Fran]a. Perspectiva era suficient de mobilizatoare. Printre cei care sus]ineau

180


dreptul lui Gaston la succesiune, descoperim un personaj pe care lam mai `nt`lnit – Charles, duce de Guise. Charles `l avusese drept preceptor pe t`n\rul Robert Fludd. {i se c\s\torise cu HenrietteCatherine de Joyeuse, st\p`na ]inuturilor Couiza [i Arques – unde se afla morm`ntul identic cu cel pictat de Poussin. ~ncerc\rile de a-l detrona pe Ludovic `n favoarea lui Gaston au e[uat, dar timpul p\rea s\ se scurg\ `n favoarea mo[tenitorilor lui Gaston, fiindc\ Ludovic al XIII-lea [i so]ia sa, Anna de Austria, nu aveau copii. Circula deja zvonul c\ regele ar fi fost homosexual sau impotent [i, `ntr-adev\r, conform anumitor rapoarte `ntocmite `n urma autopsiei sale, a fost considerat incapabil s\ procreeze. Totu[i, `n 1633, dup\ dou\zeci [i trei de ani de mariaj steril, Anna de Austria a n\scut, c`nd nimeni nu s-ar mai fi a[teptat. La vremea respectiv\, au fost pu]ini cei care au crezut `n legitimitatea b\iatului, asupra c\reia mai planeaz\ dubii [i `n zilele noastre. Conform at`t autorilor din epoc\, c`t [i celor de mai t`rziu, adev\ratul tat\ al copilului era cardinalul Richelieu sau poate un „arm\sar“ angajat de acesta, respectiv protejatul [i succesorul s\u, cardinalul Mazarin. S-a pretins c\, dup\ moartea lui Ludovic al XIII-lea, Mazarin [i Anna de Austria s-ar fi c\s\torit `n secret. ~n orice caz, na[terea mo[tenitorului lui Ludovic al XIII-lea a fost o lovitur\ serioas\ dat\ speran]elor lui Gaston d’Orleans [i ale casei de Lorena. {i, dup\ ce, `n 1642, at`t Ludovic c`t [i Richelieu au murit, a fost lansat\ prima serie de atentate conjugate `n scopul elimin\rii lui Mazarin [i al d etron\rii t`n\rului Ludovic al XIV-lea. Aceste atentate, care au `nceput sub forma unor r\scoale populare, au culminat cu un r\zboi civil care a durat, cu intermiten]e, vreme de zece ani [i care le este cunoscut istoricilor sub numele de Fronda. Al\turi de Gaston d’Orleans, pe lista principalilor s\i instigatori g\sim o serie de nume, familii [i titluri care ne s`nt deja familiare. Este vorba de Fréderic-Maurice de la Tour d ’Auverge, duce de Bouillon. {i de vicontele de Turenne. {i de ducele de Longueville – nepotul lui Louis de Gonzaga, duce de Nevers [i prezumtiv mare maestru al Sionului cu o jum\tate de veac `nainte. Iar cartierul general [i capitala acestor frondori era str\vechiul ora[ Stenay din Ardeni – ceea ce este suficient de semnificativ.

Ducii de Guise [i de Lorena

182


Compagnie du Saint-Sacrement Conform „documentelor Prioriei“, la mijlocul secolului al [aptesprezecelea, Prioria din Sion „s-a dedicat `nl\tur\rii lui Mazarin“. Este c`t se poate de clar c\ nu a avut succes. Fronda a e[uat, Ludovic al XIV-lea a luat `n st\p`nire tronul Fran]ei, iar Mazarin, de[i `ndep\rtat cu u[urin]\, a fost repede reinstalat [i a r\mas prim-ministru p`n\ la moartea sa din 1660. ~ns\, dac\ Sionul se dedicase `ntr-adev\r opozi]iei contra lui Mazarin, aveam `n sf`r[it un punct de plecare [i c`teva posibilit\]i de a-l localiza [i identifica. Date fiind numele familiilor implicate `n Frond\ – ale c\ror genealogii figurau [i `n „documentele Prioriei“ – ni s-a p\rut rezonabil\ asocierea Sionului cu instigatorii acelei r\zmeri]e. „Documentele Prioriei“ afirmau c\ activit\]ile Sionului erau `ndreptate `mpotriva lui Mazarin. Pretindeau, de asemenea, c\ anumite familii [i titluri – de exemplu, Lorena, Gonzaga, Nevers, Guise, Longueville [i Bouillon – nu numai c\ aveau leg\turi foarte str`nse cu ordinul, dar chiar ì furnizaser\ acestuia o serie de mari mae[tri. Iar istoria confirma faptul c\ aceste nume [i titluri erau cele plasate, amenin]\tor, `n fruntea rezisten]ei `mpotriva cardinalului. Se p\rea c\ astfel localizasem Prioria din Sion [i c\ ì identificasem cel pu]in pe c`]iva dintre membrii acesteia. Dac\ nu ne `n[elam, Sion nu era altceva – cel pu]in `n cursul perioadei respective – dec`t un alt nume dat unei mi[c\ri [i unei conspira]ii a c\rei existen]\ fusese recunoscut\ de istorici. Dac\ frondorii constituiser\ o enclav\ ce i se opunea lui Mazarin, atunci ei nu erau singura astfel de enclav\. Existau, de asemenea, [i altele, care nu au activat doar `n timpul Frondei, ci [i mult dup\ aceea. Chiar „documentele Prioriei“ fac referiri repetate la Compagnie du Saint-Sacrement. Dau de `n]eles, c`t se poate de limpede, c\ era vorba, de fapt, de Sion sau de o fa]ad\ a acestuia, care `[i desf\[ura activit\]ile sub un alt nume. {i, f\r\ `ndoial\, Compagnie du SaintSacrement corespundea cu imaginea pe care `ncepusem s\ ne-o form\m despre Sion – `n ceea ce prive[te structura, organizarea, activit\]ile [i modul de operare. Compagnie du Saint-Sacrement era o societate secret\ extrem de bine organizat\ [i de eficient\. Nu exist\ nici un dubiu asupra autenticit\]ii sale. Dimpotriv\, existen]a sa a fost recunoscut\ de


183

contemporani s\i, c`t [i de istoricii din epocile ulterioare. Este atestat\ din toate punctele de vedere [i i s-au dedicat numeroase c\r]i [i articole. Numele s\u le este destul de familiar francezilor [i continu\ s\ se bucure de o anumit\ aur\ mistic\, de altfel la mod\. Dar o parte din propriile sale documente au `nceput s\ ias\ la lumin\. Despre Companie se spune c\ ar fi fost fondat\, `ntre 1627 [i 1629, de un nobil care avea leg\turi cu Gaston d ’Orleans. Anonimatul persoanelor care i-au stabilit orientarea [i i-au modelat strategia a fost p\strat cu scrupulozitate – p`n\ `n zilele noastre. Singurele nume care ì s`nt asociate f\r\ dubiu le apar]in intermediarilor sau unor membri situa]i la baza ierarhiei – a[a-numi]i „oameni de fa]ad\“, care ac]ionau conform instruc]iunilor primite „de sus“. Unul dintre ace[tia a fost fratele ducesei de Longueville. Un altul a fost Charles Fouquet, fratele superintendentului de finan]e al lui Ludovic al XIV-lea. {i a mai fost [i unchiul filozofului Fénelon, care, cu o jum\tate de secol mai t`rziu, a exercitat o deosebit\ influen]\ asupra francmasoneriei prin intermediul cavalerului Ramsay. Printre cele mai proeminente personalit\]i asociate Companiei, se num\r\ misteriosul personaj ast\zi cunoscut sub numele Saint Vincent de Paul, dar [i Nicolas Pavillon, episcop de Alet, ora[ul situat la c`teva mile de Rennes-le-Château, [i Jean-Jacques Olier, fondatorul seminarului de la Saint Sulpice. Acum, Saint Sulpice este `ntr-adev\r recunoscut drept „centrul opera]iunilor“ Companiei.9 Prin organizarea [i activit\]ile sale, Compagnie du Saint-Sacrement imita Ordinul Templului [i prefigura viitoarea francmasonerie. Ac]ion`nd din Saint-Sulpice, a `nfiin]at o re]ea complex\ de filiale sau organiza]ii provinciale. Membrii din provincie ignorau identitatea coordonatorilor lor. Erau adesea manipula]i `n numele unor obiective care ei `n[i[i nu le `mp\rt\[eau. Nu le era permis nici s\ ia leg\tura unii cu al]ii altfel dec`t prin intermediul Parisului, asigur`ndu-se astfel un control extrem de centralizat. {i, chiar [i `n Paris, identitatea arhitec]ilor societ\]ii r\m`nea necunoscut\ pentru cei care ì serveau cu supunere. Pe scurt, Compania era o organiza]ie cu foarte multe capete, dar cu o inim\ invizibil\. P`n\ `n prezent, nu s-a putut afla din cine era constituit\ inima. Sau din ce. Dar se [tie c\ pulsa `n ritmul dictat de un secret bine t\inuit [i de mare importan]\. ~nregistr\rile contemporane se refer\, `n mod explicit, la „secretul care constituie esen]a Companiei“. Conform unuia dintre regulamentele societ\]ii, descoperit mult mai t`rziu,

184


„Principalul f\ga[ care modeleaz\ spiritului Companiei [i care este vital pentru acesta este Secretul“. 10 ~n ceea ce-i privea pe noii membri, `nc\ neini]ia]i, Compania era aparent dedicat\ operelor de binefacere, mai ales `n regiunile devastate de r\zboaiele religioase [i, ulterior, de c\tre Frond\ – de exemplu, `n Picardia, `n Champagne [i `n Lorena. Dar acum este unanim acceptat faptul c\ aceste „opere de binefacere“ erau, pur [i simplu, o fa]ad\ convenabil\ [i ingenioas\, care avea foarte pu]in de-a face cu adev\rata ra]iune de a fi a Companiei. Aceasta avea, `n realitate, un dublu scop – s\ se implice `n a[a-numitul „spionaj religios“, adun`nd „informa]ii secrete“, [i s\ se infiltreze `n cele mai importante func]ii din teritoriu, inclusiv `n cercurile din imediata apropiere a tronului. ~n ceea ce prive[te aceste dou\ obiective, dup\ toate aparen]ele, Compania s-a bucurat de succese `nsemnate. De exemplu, `n calitatea sa de membru al „Consiliului de Con[tiin]\“ regal, Vincent de Paul a devenit confesorul lui Ludovic al XIII-lea. A fost, de asemenea, unul dintre consilierii intimi ai lui Ludovic al XIV-lea – p`n\ c`nd opozi]ia fa]\ de Mazarin l-a for]at s\ renun]e la aceast\ pozi]ie. Iar regina mam\, Anna de Austria, poate fi considerat\, din multe puncte de vedere, un pion neajutorat al Companiei, care – cel pu]in pentru un timp – a reu[it s\ o `ntoarc\ `mpotriva lui Mazarin. Dar Compania nu s-a limitat doar la a se infiltra `n preajma tronului. Pe la mijlocul secolului al [aptesprezecelea, `[i putea exercita influen]a prin intermediul aristocra]iei, al parlamentului, al justi]iei [i al poli]iei – `ntr-o at`t de mare m\sur\ `nc`t, `ntr-o serie de ocazii, aceste institu]ii au `ndr\znit s\ i se `mpotriveasc\ f\]i[ regelui. ~n decursul cercet\rilor noastre, nu am `nt`lnit nici un istoric care s\ fi interpretat `n mod corespunz\tor activit\]ile acestei Compagnie du Saint-Sacrement, nici printre contemporanii acesteia, nici printre cei a c\ror activitate s-a desf\[urat mai recent. Cele mai multe autorit\]i `n domeniu o descriu drept o organiza]ie combativ\, ultra-catolic\, drept un bastion al credin]ei fanatice, inflexibile. Aceia[i speciali[ti sus]in c\ era dedicat\ st`rpirii ereticilor. Dar de ce ar fi fost necesar ca, `ntr-o ]ar\ catolic\, o astfel de organiza]ie s\ ac]ioneze `ntr-un at`t de strict secret? {i cine erau, `n epoca aceea, ereticii? Protestan]ii? Janseni[tii? De fapt, [i protestan]ii, [i janseni[tii puteau fi g\si]i, `n num\r destul de mare, chiar `n r`ndurile Companiei.


185

O societate at`t de devotat\ catolicismului, ar fi trebuit, teoretic, s\-l sprijine pe cardinalul Mazarin – care, la urma urmelor, `ntruchipa, `n epoca respectiv\, interesele acestei religii. ~ns\ Compagnie du Saint-Sacrement i se opunea – cu at`ta `nver[unare `nc`t Mazarin, pierz`ndu-[i cump\tul, a jurat c\ avea s\-[i foloseasc\ toate resursele pentru a o distruge. ~n plus, Compania [i-a atras [i puternica ostilitate a altor organiza]ii tradi]ionale. De exemplu, iezui]ii au purtat `mpotriva ei o campanie sus]inut\. Alte autorit\]i catolice au acuzat-o de „erezie“ – adic\ exact de lucrul c\ruia aceasta ar fi inten]ionat s\ i se opun\. ~n 1651, episcopul de Toulouse a `nvinuit-o de „practici profanatoare“, referindu-se la existen]a a ceva extrem de neregulamentar `n cadrul ceremoniilor de ini]iere11 – un ecou ciudat al acuza]iilor ridicate `mpotriva templierilor. {i chiar i-a amenin]at pe membrii societ\]ii cu excomunicarea. Iar cei mai mul]i dintre ace[tia au `nfruntat amenin]area cu dispre] – un r\spuns extrem de bizar din partea unor presupu[i catolici pio[i. Compagnie du Saint-Sacrement a luat fiin]\ `n perioada c`nd nebunia provocat\ de rozicrucieni era `nc\ la apogeu. Se credea c\ acea „confrerie invizibil\“ se afla pretutindeni, c\ era omniprezent\ – ceea ce nu st`rnea doar panica [i paranoia, ci [i inevitabilele v`n\tori de vr\jitoare. Totu[i, nu a fost g\sit\ nici o urm\ a unui adev\rat rozicrucian – nic\ieri sau cel pu]in nu `n Fran]a catolic\. Pentru francezi, rozicrucienii au r\mas doar pl\smuiri alarmiste ale imagina]iei populare. Dar dac\ nu a fost a[a? ~n cazul `n care interesele „rozicruciene“ a fi impus stabilirea unui avanpost `n Fran]a, ce alt\ fa]ad\ ar fi fost mai potrivit\ dec`t o organiza]ie consacrat\ v`n\rii „rozicrucienilor“? Pe scurt, s-ar putea ca „rozicrucienii“ s\-[i fi promovat obiectivele [i s\-[i fi c`[tigat adep]i `n Fran]a poz`nd chiar `n proprii lor du[mani `nver[una]i. Compagnie du Saint-Sacrement a reu[it s\-i sfideze at`t pe Mazarin c`t [i pe Ludovic al XIV-lea. ~n 1660, cu mai pu]in de un an `nainte de moartea lui Mazarin, regele s-a pronun]at `n mod oficial `mpotriva Companiei [i a ordonat s\ fie dizolvat\. ~n urm\torii cinci ani, aceasta a ignorat, cu arogan]\, edictul regal. ~n cele din urm\, `n 1665, a ajuns la concluzia c\ nu mai putea func]iona `n „prezenta form\“. ~n consecin]\, toate documentele care aveau leg\tur\ cu societatea au fost retrase [i ascunse `ntr-un depozit secret din Paris, care nu a fost niciodat\ descoperit, de[i se crede c\ ar fi fost vorba de Saint-Sulpice.12 Dac\ acesta este adev\rul, atunci

186


peste mai bine de dou\ secole, arhivele Companiei ar putut fi la `ndem`na anumitor persoane, precum abatele Émile Hoffet. Dar, cu toate c\ existen]a Companiei `n ceea ce se numea atunci „prezenta form\“ a `ncetat, ea a continuat s\ ac]ioneze cel pu]in p`n\ la `nceputul secolului urm\tor, av`nd `nc\ rolul unui spin `n coasta lui Ludovic al XIV-lea. Conform unor tradi]ii orale neconfirmate, a supravie]uit p`n\ `n secolul dou\zeci. Indiferent dac\ ultima aser]iune este sau nu adev\rat\, nu exist\ dubii legate de supravie]uirea Companiei dup\ presupusa sa desfiin]are din 1665. ~n 1667, Moli ère, un partizan loial al lui Ludovic al XIV-lea, a atacat-o prin c`teva aluzii voalate, dar t\ioase, din Le Tartuffe. ~n ciuda aparentei sale dizolv\ri, aceasta s-a r\zbunat ob]in`nd interzicerea piesei – care a r\mas valabil\ timp de doi ani, timp `n care protec]ia regal\ de care se bucura autorul s-a dovedit ineficient\. Iar Compania se pare c\, pe de alt\ parte, [i-a angajat, pe t\r`m literar, propriii s\i purt\tori de cuv`nt. De exemplu, zvonurile `l includ printre ace[tia pe La Rochefoucauld – despre care se [tie cu certitudine c\ a f\cut parte din Frond\. Dup\ Gérard de S ède, printre membrii Companiei se num\ra [i La Fointaine, iar fermec\toarele [i aparent inofensivele sale fabule erau, de fapt, atacuri alegorice la adresa tronului. Afirma]ia este verosimil\. Lui Ludovic al XIV-lea, La Fontaine ì era c`t se poate de antipatic [i s-a opus cu vehemen]\ admiterii acestuia `n Academia Francez\. Iar dintre sus]in\torii [i protectorii fabulistului f\ceau parte ducele de Guise, ducele de Bouillon, vicontele de Turenne [i v\duva lui Gaston d’Orleans. A[adar, conform descoperirilor noastre, Compagnie du SaintSacrement era o societate `ntr-adev\r secret\, parte dintre activit\]ile ei fiind `nregistrate de istorie. De[i aparent catolic\, activit\]ile sale erau v\dit anticatolice. Era `ndeaproape asociat\ cu anumite familii aristocratice de vaz\ – familii care au activat `n cadrul Frondei [i ale c\ror genealogii pot fi g\site `n „documentele Prioriei“. De asemenea, era str`ns interconectat\ cu Saint-Sulpice. Ac]iona, ini]ial, prin infiltrare, ajung`nd apoi s\ exercite o influen]\ considerabil\. I se opunea, `n mod activ, cardinalului Mazarin. Din aceste puncte de vedere, corespundea aproape `ntru totul imaginii Prioriei din Sion – a[a cum era redat\ `n Dossiers secrets. Dac\ Sionul activase `ntr-adev\r `n decursul secolului al [aptesprezecelea, era justificat\ presupunerea c\ o f\cuse sub numele Compagnie du Saint-Sacrement. Sau c\ fusese puterea din spatele acesteia.


187

Castelul Barberie Conform „documentelor Prioriei“, opozi]ia Sionului fa]\ de Mazarin a avut drept consecin]\ r\zbunarea crunt\ a cardinalului. Se pare c\ printre victimele acestei r\zbun\ri s-ar fi aflat membrii familiei Plantard – descenden]i direc]i ai lui Dagobert al II-lea [i ai dinastiei merovingiene. ~n 1548, conform „documentelor Prioriei“, Jean des Plantard s-a c\s\torit cu Marie de Saint-Clair – stabilind astfel `nc\ o leg\tur\ `ntre familia sa [i familia Saint-Clair/Gisors. Se pare c\, `n acel moment, familia Plantard s-a stabilit `n castelul Barberie, l`ng\ Nevers, `n regiunea Nivernais a Fran]ei. {i se presupune c\ a folosit `n urm\torul secol acest castel drept re[edin]\ oficial\. Acelea[i „documente ale Prioriei“ relateaz\ c\, `n data de 11 iulie 1659, Mazarin a ordonat demolarea [i distrugerea total\ a castelului. ~n conflictul care a urmat, se spune c\ familia Plantard [i-a pierdut toate posesiunile.13 Aceste afirma]ii nu s`nt confirmate de nici o carte de istorie conven]ional\ [i unanim recunoscut\ [i de nici o biografie a lui Mazarin. ~n urma cercet\rilor `ntreprinse, nu am g\sit nici o men]iune a familiei Plantard din Nivernais [i, la `nceput, nici a castelului Barberie. Totu[i, dintr-un anume motiv nespecificat, Mazarin r`vnea regiunea Nivernais [i ducatul de Nevers. ~n cele din urm\, a reu[it s\ le ob]in\ – [i contractul a fost semnat pe data de 11 iulie 1659, 14 chiar `n ziua `n care se spune c\ ar fi fost distrus castelul Barberie. Acest am\nunt ne-a determinat s\ ne continu\m investiga]ia. ~n final, am scos la lumin\ c`teva fapte disparate. Nu erau suficiente pentru a oferi o explica]ie, dar, cel pu]in, atestau veridicitatea „documentelor Prioriei“. ~ntr-o list\, dat`nd din 1506, a domeniilor [i propriet\]ilor din Nivernais am g\sit, `ntr-adev\r, un Barberie. Iar un document din 1575 men]ioneaz\ un c\tun din aceea[i regiune numit Les Plantards.15 Am aflat `ns\ c\ existen]a castelui Barberie fusese, de fapt, pe deplin recunoscut\ – ceea ce a reprezentat argumentul cel mai conving\tor. ~n anii 1872-1875, membrii Societ\]ii de Litere, {tiin]e [i Arte din Nevers au efectuat excava]ii `n situl unor anumite ruine. A fost o `ntreprindere dificil\, pentru c\ ruinele aproape c\ nu puteau fi identificate ca atare, focul vitrificase lespezile [i deasupra sitului crescuser\ foarte mul]i copaci. Totu[i, p`n\ la urm\

188


au putut fi dezgropate r\m\[i]ele zidului unui ora[ [i ale unui castel. ~n prezent, situl este recunoscut drept Barberie. Dup\ toate aparen]ele, `naintea distrugerii, acesta ar fi con]inut un or\[el fortificat [i un castel.16 {i se afl\ la mic\ distan]\ de vechiul c\tun Les Plantards. Puteam a[adar afirma c\ existen]a castelului Barberie era indiscutabil\ [i c\ acesta fusese distrus de un incendiu. {i nu aveam motive s\ ne `ndoim c\ ì apar]inuse familiei Plantard, pentru c\ acel s\tuc `nvecinat avea acest nume. Dar era cuidat faptul c\ nici o `nregistrare nu men]iona nici c\ respectivul castelul fusese distrus, nici cine `l distrusese. Dac\ Mazarin era r\spunz\tor, se pare c\ f\cuse eforturi deosebite pentru a [terge toate urmele ac]iunii sale. ~ntr-adev\r, dup\ toate aparen]ele, era vorba de o `ncercare meticuloas\ [i bine planificat\ de a [terge castelul Barberie at`t de pe hart\ c`t [i din istorie. Ce rost ar fi avut o astfel de ac]iune, dac\ nu ar fi fost nimic de ascuns?

Nicolas Fouquet Pe l`ng\ frondori [i Compagnie du Saint-Sacrement, Mazarin mai avea [i al]i du[mani. Printre cei mai puternici dintre ace[tia se num\ra Nicolas Fouquet, care, `n 1653, a fost numit superintendent de finan]e al lui Ludovic al XIV-lea. Fiind un b\rbat capabil, precoce [i ambi]ios, Fouquet a devenit, `n urm\torii c`]iva ani, cel mai bogat [i cel mai puternic om din regat. Uneori era numit „adev\ratul rege al Fran]ei“. {i nu era lipsit de ambi]ii politice. Se zvonea c\ ar fi inten]ionat s\ fac\ din Bretania un ducat independent, condus de el `nsu[i. Mama lui Fouquet era o membr\ marcant\ `n Compagnie du SaintSacrament, ca [i fratele lui, Charles, arhiepiscop de Narbonne, `n Languedoc. Cel\lalt frate, mai t`n\r, Louis, era tot cleric. ~n 1656, Nicolas Fouquet l-a trimis pe Louis la Roma, din motive care – de[i nu neap\rat tainice – nu au fost niciodat\ men]ionate. Din Roma, Louis a scris scrisoarea enigmatic\ citat\ `n capitolul 1 – acea scrisoare care vorbe[te despre `nt`lnirea cu Poussin [i despre un secret „pe care nici regii nu l-ar putea ob]ine de la el f\r\ mare b\taie de cap“. {i, `ntr-adev\r,


189

dac\ prin aceast\ coresponden]\ Louis a fost indiscret, Poussin nu a dezv\luit niciodat\ nimic. Pe sigiliul s\u personal era gravat mottoul Tenet Confidentiam („P\streaz\ Secretul“). ~n 1661, Ludovic al XIV-lea a ordonat arestarea lui Nicolas Fouquet. ~nvinuirile erau extrem de generale [i de confuze. Erau acuza]ii vagi de delapidare de fonduri [i altele, mult mai neclare, de r\zvr\tire. Pe aceast\ baz\, toate bunurile [i propriet\]ile lui Fouquet au fost plasate sub sechestru regal. Dar regele le-a interzis func]ionarilor s\i s \ se ating\ de actele [i de coresponden]a superintendentului. A insistat s\ le examineze el `nsu[i – personal [i f\r\ martori. Procesul care a urmat a durat patru ani [i a f\cut senza]ie `n Fran]a acelei vremi, diviz`nd [i polariz`nd opinia public\. Louis Fouquet – cel care se `nt`lnise cu Poussin [i scrisese scrisoarea din Roma – murise `ntre timp. Dar mama superintendentului [i cel\lalt frate al acestuia au mobilizat Compagnie du Saint-Sacrement, printre ai c\rei membri se afla [i unul dintre judec\tori. Compania l-a sus]inut pe superintendent din toate puterile, ac]ion`nd at`t prin intermediul tribunalului c`t [i al opiniei publice. Ludovic al XIV-lea – care, de obicei, nu era setos de s`nge – cerea nici mai mult nici mai pu]in dec`t condamnarea la moarte. Refuz`nd s\ se lase influen]at\, curtea a transformat sentin]a `n exil pe via]\. Continu`nd s\ doreasc\ moartea acuzatului, regele `nfuriat i-a `nlocuit pe judec\torii recalcitran]i cu al]ii, mai obedien]i, `ns\, dup\ toate aparen]ele, Compania a continuat s\-l `nfrunte. ~n cele din urm\, `n 1665, Fouquet a fost condamnat la `nchisoare pe via]\. Din ordinul regelui, a fost ]inut `ntr-o total\ izolare. I-au fost interzise instrumentele de scris [i orice alte mijloace prin care ar fi putut comunica – cu oricine. Iar solda]ii care discutau cu el erau – se spune – `ntemni]a]i sau, `n unele cazuri, sp`nzura]i. 17 ~n 1665, anul `ntemni]\rii lui Fouquet, Poussin a murit la Roma. ~n anii urm\tori, prin intermediul agen]ilor s\i, Ludovic al XIV-lea s-a str\duit, cu `nd`rjire, s\ ob]in\ un singur tablou – Les Bergers d ’ Arcadie. ~n 1685 a reu[it, `n sf`r[it, s\ intre `n posesia acestuia. Dar nu l-a plasat la vedere, nici m\car `n re[edin]a regal\. Dimpotriv\, l-a `ncuiat `n apartamentele sale particulare, unde nimeni nu `l putea vedea f\r\ ca el `nsu[i s\-i fi acordat permisiunea. Exist\ o not\ de subsol la povestea lui Fouquet, deoarece dizgra]ia superintendentului, oricare i-ar fi fost cauzele [i importan]a, nu s-a r\sfr`nt asupra urma[ilor s\i. Pe la mijlocul secolului urm\tor,

190


nepotul lui Fouquet, marchizul de Belle-Isle, devenise, `n mod efectiv, cel mai influent om din regat. ~n 1718 el `nsu[i i-a cedat coroanei Belle-Isle – o insul\ fortificat\ de pe coasta breton\. ~n schimb, a ob]inut anumite teritorii importante pentru investiga]ia noastr\. Unul era Longueville, ai c\rui fo[ti duci [i ducese au figurat, `n mod repetat, `n aceast\ relatare. Iar altul era Gisors. ~n 1718, marchizul de Belle-Isle a devenit conte de Gisors. Iar `n 1742, duce de Gisors. {i, `n 1748, Gisors a fost `n\l]at la `naltul statut de ducat principal.

Nicolas Poussin Poussin s-a n\scut `n anul 1594, `ntr-un or\[el numit Les Andelys – situat, dup\ cum am descoperit, la doar c`teva mile de Gisors. ~n tinere]e a p\r\sit Fran]a [i s-a stabilit la Roma, unde [i-a petrecut `ntreaga via]\, revenind o singur\ dat\ `n ]ara sa natal\. Aceast\ vizit\ a avut loc imediat dup \ 1640, la cererea cardinalului Richelieu, care l-a invitat s\ preia o `ns\rcinare special\. De[i nu s-a implicat `n mod activ `n politic\ [i pu]ini istorici au f\cut referiri la interesele sale politice, Poussin a fost, de fapt, `n str`ns\ leg\tur\ cu Fronda. Nu [i-a p\r\sit refugiul din Roma. Dar coresponden]a sa din acea perioad\ relev\ angajarea sa profund\ `n mi[carea anti-Mazarin [i raporturile sale surprinz\tor de familiare cu o serie de frondori influen]i – `ntr-o asemenea m\sur\ `nc`t, vorbind despre ace[tia, folose[te `n mod repetat cuv`ntul „noi“, ceea ce `l implic\ `n mod evident. 18 Cobor`sem deja, pe urmele motivului rùlui subteran Alpheus, al Arcadiei [i al p\storilor arcadieni, p`n\ la René d ’Anjou. Acum `ncercam s\ descoperim un antecedent pentru expresia din tabloul lui Poussin – „Et in Arcadia Ego“. Am reg\sit-o tot `ntr-unul dintre tablourile sale, mai timpuriu, unde un craniu este plasat deasupra morm`ntului, care nu constituie el `nsu[i un edificiu, ci este `ncastrat `n versantul unei st`nci. ~n fundal, st\ lungit\, `ntr-o atitudine moroc\nos-meditativ\, o zeitate b\rboas\ a apei – rùl zeu Alpheus, st\p`nul torentului subteran. Lucrarea dateaz\ din 1630


191

sau 1635, cu cinci sau zece ani dinainte de versiunea mai familiar\ Les Bergers d ’ Arcadie. Expresia „Et in Arcadia Ego“ a ap\rut pentru prima dat\ `ntre anii 1618 [i 1623 `ntr-o pictur\ apar]in`ndu-i lui Givanni Francesco Guercino – adev\ratul punct de plecare al lucr\rii lui Poussin. ~n tabloul lui Guercino, doi p\stori intra]i `ntr-un lumini[ au dat peste o piatr\ de morm`nt. Pe acesta se afl\ gravat\ faimoasa inscrip]ie, iar deasupra se odihne[te un craniu supradimensionat. Indiferent care ar fi semnifica]ia simbolic\ a lucr\rii sale, `ns\[i personalitatea lui Guercino ridic\ o serie de `ntreb\ri. Acesta nu era doar un bun cunosc\tor al tradi]iilor ezoterice, ì erau, de asemenea, familiare cuno[tin]ele unor societ\]i secrete [i o mare parte a tablourilor sale trateaz\ teme cu caracter specific masonic – cu peste dou\zeci de ani `nainte ca lojile s\ fi `nceput s\ prolifereze `n Anglia [i `n Sco]ia. Una dintre picturi, Il risvegl io del maestro (~n\l]area maest ru lui), se refer\ `n mod explicit la legenda masonic\ a lui Hitam Abiff, arhitectul [i constructorul Templului lui Solomon. Dar a fost realizat\ cu aproape un secol `naintea datei la care se crede c\ legenda lui Hiram a p\truns `n masonerie. 19 ~n „documentele Prioriei“ se afirm\ c\ „Et in Arcadia Ego“ este deviza oficial\ a familiei Plantard cel pu]in din secolul al doisprezecelea, c`nd Jean de Plantard s-a c\s\torit cu Idoine de Gisors. Conform unei surse citate de acelea[i documente, un oarecare Robert, abate de Mont-Saint-Michel, apare astfel `nc\ din anul 1210.20 Nu am reu[it s\ ob]inem accesul la arhivele din MontSaint-Michel, a[adar nu am putut verifica aceast\ afirma]ie. ~ns\ cercet\rile `ntreprinse ne-au convins c\ anul 1210 era gre[it – ceea ce se poate demonstra. ~n primul r`nd, la acea dat\ nu exista un abate de Mont-Saint-Michel pe nume Robert. ~n al doilea r`nd, `ntre anii 1154 [i 1186, abate fusese `n tr-adev\r Robert de Torigny, care este cunoscut drept un istoric prolific [i meticulos – dintre ale c\rui pasiuni f\cea parte colec]ionarea mo tto-urilor, devizelor, blazoanelor [i stemelor familiilor nobile din `ntreaga cre[tin\tate. 21 Indiferent care ar fi originea expresiei „Et in Arcadia Ego“, dup\ toate aparen]ele, at`t pentru Guercino c`t [i pentru Poussin, aceasta reprezenta mai mult dec`t un simplu vers dintr-o poezie elegiac\. Este c`t se poate de limpede c\ avea o foarte important\ semnifica]ie secret\, pe care anumite persoane o puteau recunoa[te sau identifica cu u[urin]\ – pe scurt, era echivalentul unui semn sau al

192



193

Capela Rosslyn [i Palatul Shugborough

Blazonul familiei Plantard

unei parole masonice. Poate fi caracterizat\ cu acurate]e prin acel paragraf din „documentele Prioriei“ care define[te specificul artei simbolice sau alegorice: Avantajul lucr\rilor alegorice const\ `n faptul c\ un singur cuv`nt este suficient pentru a crea leg\turi pe care vulgul nu le poate `n]elege. Aceste opere de art\ s`nt accesibile oricui, dar semnifica]ia lor este destinat\ doar unei elite. Mai presus [i dincolo de mul]ime, expeditorul [i destinatarul se pot `n]elege unul pe altul. Inexplicabilul succes al anumitor lucr\ri deriv\ din calitatea lor alegoric\, care nu reprezint\ o simpl\ mod\, ci o form\ de comunicare ezoteric\.22

~n context, aceast\ expunere se refer\ la Poussin. ~ns\ Frances Yates a demonstrat c\ li se poate aplica, `n egal\ m\sur\, operelor lui Leonardo, Botticelli [i ale altor renascenti[ti. Este veridic\, de asemenea, [i `n cazul unor personalit\]i mai apropiate de vremurile noastre – Nodier, Hugo, Debbusy, Cocteau – [i al anturajului acestora.

Cercet\rile de p`n\ acum au avut drept rezultat descoperirea unui num\r important de conexiuni `ntre prezumtivii mari mae[tri ai Sionului din secolele al [aptesprezecelea [i al optsprezecelea [i francmasoneria european\. Iar cercetarea `ntreprins\ asupra masoneriei a dus, deopotriv\, [i la dezv\luirea altor leg\turi. ~ns\ acestea se refereau la alte aspecte ale investiga]iei noastre. Astfel, de exemplu, este men]ionat\ `n multe r`nduri familia Sinclair – ramura sco]ian\ a clanului normand Saint-Clair/Gisors. Domeniul acestora de la Rosslyn se afla doar la c`teva mile de fostul cartier general al Cavalerilor Templieri din Sco]ia, iar capela cu acela[i nume – construit\ `ntre 1446 [i 1486 – a fost mult\ vreme asociat\ at`t cu francmasoneria c`t [i cu Roza-Cruce. ~n plus, `ntr-un hrisov despre care se presupune c\ dateaz\ din 1601, membrii familiei Sinclair s`nt recunoscu]i drept „mari mae[tri ereditari ai masoneriei sco]iene“.23 Conform unor surse de origine masonic\, aceast\ calitate le fusese conferit\ de c\tre Iacob al II-lea, care a domnit `ntre anii 1437 [i 1460 – `n epoca lui René d ’Anjou. O alt\ pies\ `nc\ [i mai misterioas\ a jocului nostru de puzzle a ap\rut tot `n Marea Britanie – de data aceasta `n Staffordshire, care, la `nceputul [i la mijlocul veacului al [aptesprezecelea, a fost unul dintre focarele activit\]ii masonice. C`nd, `n 1714, a evadat din `nchisoarea Newgate, prezumtivul mare maestru al Sionului, Charles Radclyffe, a fost ajutat de v\rul s\u, contele de Lichfield. ~ns\, la sf`r[itul secolului, nici un descendent al celui din urm\ nu mai era `n via]\ [i titlul s\u nu mai era `n vigoare. Acesta fusese cump\rat la `nceputul secolului al nou\sprezecelea de urma[ii familiei Anson, care s`nt actualii con]i de Lichfield. Re[edin]a celor din urm\ este Palatul Shugborough din Staffordshire. C`ndva locuin]a unui episcop, acesta a fost cump\rat de familia Anson `n 1697. ~n secolul urm\tor, a fost c\minul fratelui lui George Anson, faimosul amiral care a navigat `n jurul lumii. ~n 1762, c`nd amiralul a `ncetat din via]\, `n parlament a fost citit, cu voce tare, un poem elegiac. Una din strofele sale sun\ astfel: Arunc\-]i ochii asupra marmurii legendare. Scena aceea `]i cere un suspin. Pe ale Arcadiei binecuv`ntate c`mpii elizee,

194


Printre nimfe vesele [i p\stori [\galnici, Vezi cum voio[ia petrecerii descre[te, pierind cu gra]ie, Cum regretele poposesc pe fe]ele pe jum\tate z`mbitoare; Acolo unde acum s`nt dansul, l\utele, osp\]ul nup]ial, Pasiunea vibr`nd `n inima iubitei, Acolo, prospe]imea prim\v\ratic\ a tinere]ii ì este vie]ii simbol, Dar degetul ra]iunii arat\ c\tre morm`nt.24

Pare s\ fie vorba de o aluzie explicit\ la tabloul lui Poussin [i la inscrip]ia „Et in Arcadia Ego“ – este exact ceea ce sugereaz\ acel deget care „arat\ c\tre morm`nt“. Iar la Shugborough exist\ un basorelief impun\tor, de marmur\, executat la comanda familiei Anson `ntre anii 1761 [i 1767. ~n basorelief este inclus\ [i o reproducere – r\sturnat\, `n genul unei imagini `n oglind\ – a picturii Les Bergers d ’ Arcadie. Chiar sub aceasta, exist\ o inscrip]ie enigmatic\, pe care mul]i s-au str\duit o descifreze, dar pentru care nimeni nu a oferit, niciodat\, o interpretare acceptabil\: O.U.O.S.V.A.V.V. D

M

Scrisoarea secret\ a Papei ~n 1738, Papa Clement al XII-lea a emis o bul\ papal\ prin care ì condamna [i ì excomunica pe to]i francmasonii, pe care ì declara „du[mani ai Bisericii Romano-Catolice“. Nu a fost niciodat\ pe deplin limpede de ce ace[tia ar fi trebuit considera]i ca atare – mai ales c\ mul]i dintre ei, ca, de exemplu, iacobi]ii acelor vremuri, erau, `n mod evident, catolici. Poate c\ papa avea cuno[tin]\ de leg\turile descoperite `ntre francmasoneria timpurie [i rozicrucienii anti-catolici din secolul al [aptesprezecelea. Problema ar putea fi l\murit\ `ntr-o oarecare m\sur\ de o scrisoare pus\ `n circula]ie [i publicat\ pentru prima oar\ `n 1962. Aceasta a fost scris\ de Papa Clement al XII-lea, fiind adresat\ unei persoane necunoscute. ~n cuprinsul misivei, Papa declara c\ `n doctrina masonic\ era ascuns\ o erezie care mai fusese `nt`lnit\ p`n\ atunci `n repetate r`nduri – [i anume negarea divinit\]ii lui Isus. ~n continuare, afirma c\ spiritele


195

c\l\uzitoare, „spiritele superioare“, aflate `n spatele francmasoneriei nu erau altele dec`t cele care declan[aser\ Reforma luteran\. 25 Este foarte posibil ca Papa s\ fi fost paranoic, dar este important s\ ]inem cont de faptul c\ nu se referea la ni[te curente vagi de idei sau la ni[te tradi]ii ambigue. Dimpotriv\, vorbea despre un grup organizat – o sect\, un ordin, o societate secret\ – care, de-a lungul vremii, se dedicase activit\]ii de surpare a edificiului cre[tinismului catolic.

Piatra din Sion C\tre sf`r[itul secolului al optsprezecelea, c`nd masoneria prolifera rapid, a luat fiin]\ un a[a-numit Rit Oriental din Memphis. 26 Dup\ [tiin]a noastr\, `n cadrul acestuia a fost `nt`lnit pentru prima oar\ numele Ormus – pe care se presupune c\ l-ar fi adoptat Prioria din Sion `n perioada 1188-1307. Conform respectivului rit, Ormus era un `n]elept egiptean care, `n jurul anului 46 d.Hr., a combinat misterele p\g`ne cu cele cre[tine, d`nd astfel na[tere Roza-Crucii. ~n celelalte rituri masonice din secolul al optsprezecelea apar referin]e repetate la „Piatra din Sion“ – aceea[i Piatr\ din Sion datorit\ c\reia, dup\ cum men]ioneaz\ „documentele Prioriei“, „dinastia“ instaurat\ de Godfroi [i Baudoin poate fi considerat\ „egala“ celorlalte familii domnitoare din Europa. Am presupus anterior c\ piatra din Sion era, pur [i simplu, Muntele Sion – „dealul `nalt“ din sudul Sionului pe care Godfroi a construit o m`n\stire pentru a g\zdui ordinul ce avea s\ devin\ Prioria din Sion. Dar sursele masonice ì atribuie o semnifica]ie suplimentar\. Dat fiind interesul deosebit al acestora pentru Templul din Ierusalim, nu este surprinz\tor faptul c\ fac referiri la anumite pasaje din Biblie. {i, `n aceste pasaje, Piatra din Sion reprezint\ ceva mai mult dec`t un deal `nalt. Este o piatr\ aparte, trecut\ cu vederea [i neglijat\, `n mod nejustificat, `n timpul const ruirii Templului, motiv pentru care trebuia ulterior reg\sit\ [i `ncorporat\ `n cheia de bolt\ a acestuia. De exemplu, conform Psalmului 118: Piatra pe care au lep\dat-o zidarii [i care a ajuns s\ fie `n capul unghiului.

196


~n Matei 21:42, Isus face aluzie la acest psalm anume: Au n-a]i citit niciodat\ `n scripturi: „Piatra pe care au lep\dat-o zidarii, aceasta a ajuns s\ fie `n capul unghiului“.


197

semin]ia aleas\ a unor regi ce s`nt deopotriv\ conduc\tori spirituali [i laici, o semin]ie de preo]i-regi: Iar voi s`nte]i semin]ie aleas\, preo]ie `mp\r\teasc\, neam sf`nt, popor agonisit de Dumnezeu...

~n Romani 9:33 apare o alt\ referire, ceva mai ambigu\: Iat\, pun `n Sion piatr\ de poticnire [i piatr\ de sminteal\; [i tot cel ce crede `n El nu se va ru[ina.

~n Fapte 4:11, Piatra din Sion poate fi considerat\ o metafor\ pentru `nsu[i Isus: ... `n numele lui Isus Hristos Nazarineanul... st\ acesta s\n\tos `naintea voastr\. Aceasta este piatra cea neluat\ `n seam\ de c\tre voi, zidarii, care a ajuns `n capul unghiului.

~n Efesieni 2:20, identificarea lui Isus cu Piatra din Sion devine mai clar\: Zidi]i fiind pe temelia apostolilor [i a prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind `nsu[i Isus Hristos.

Iar `n I Petru 2:3-8, aceast\ identificare este `nc\ [i mai explicit\: De vreme ce a]i gustat [i a]i v\zut c\ bun este Domnul. Apropia]i-v\ de El, piatra cea vie, de oameni `ntr-adev\r neluat\ `n seam\, dar la Dumnezeu aleas\ [i de pre]. {i voi `n[iv\, ca pietre vii, zidi]i-v\ drept cas\ duhovniceasc\, preo]ie sf`nt\, ca s\ aduce]i jertfe duhovnice [ti, bi ne-pl\cut e lui Dumnezeu, prin Is us Hrist os. Pentru c\ scris este `n Scriptur\: „Iat\, pun `n Sion Piatra din capul unghiului, aleas\, de mare pre], [i cel ce va crede `n ea nu se va ru[ina“. Pentru voi, a[adar, care crede]i, (Piatra) este cinstea; iar pentru cei ce nu cred, piatra pe care n-au b\gat-o `n seam\ ziditorii, aceasta a ajuns s\ fie `n capul unghiului, [i piatr\ de poticnire [i st`nc\ de sminteal\, de care se poticnesc, fiindc\ n-au dat ascultare cuv`ntului, spre care au [i fost pu[i.

~n urm\torul verset, textul continu\ cu un motiv important, a c\rui semnifica]ie am `n]eles-o abia mai t`rziu. Se vorbe[te despre

Ce trebuia s\ `n]elegem din aceste pasaje enigmatice? Ce trebuia s\ deducem despre Piatra din Sion – cheia de bolt\ a Templului, care, `n mod frapant, p\rea s\ figureze printre „secretele l\untrice“ ale francmasoneriei? {i ce trebuia s\ credem despre acea „dinastie“ care – pentru c\ fusese fondat\ pe Piatra din Sion sau pe `nsu[i Isus – era „egala“ celorlalte familii domnitoare din Europa `n vremea cruciadelor?27

Mi[carea Catolic\ Modernist\ ~n 1833, Jean Baptiste Pitois, fostul discipol al lui Charles Nodier de la Biblioteca Arsenalului, era func]ionar la Ministerul Educa]iei Publice. 28 ~n acel an, ministerul a ini]iat un proiect ambi]ios – publicarea tuturor documentelor p`n\ atunci secrete referitoare la istoria Fran]ei. Pentru a coordona aceast\ ac]iune, au fost `nfiin]ate dou\ comisii. Din acestea f\ceau parte, printre al]ii, Victor Hugo, Jules Michelet [i o autoritate `n domeniul cruciadelor, baronul Emmanuel Rey. Printre lucr\rile publicate ulterior sub auspiciile Ministerului Educa]iei Publice se num\ra opera monumental\ a lui Michelet, Le Proc è s des Templiers (Procesul Templierilor) – o compila]ie exhaustiv\ a documentelor Inchizi]iei referitoare la procesele cavalerilor templieri. Sub acelea[i auspicii, baronul Rey a publicat o serie de lucr\ri referitoare la cruciade [i la regatul francez al Ierusalimului. Prin intermediul acestora, documente originale ale Prioriei din Sion au v\zut pentru prima oar\ lumina tiparului. ~n anumite puncte, textele pe care le citeaz\ Rey se potrivesc, aproape cuv`nt cu cuv`nt, cu pasaje din „documentele Prioriei“. ~n 1875, baronul Rey a fost co-fondator al Société de l ’Orient Latin („Societatea Orientului Mijlociu Latin – sau Francez“). Aceasta avea sediul la Geneva [i era dedicat\ unor proiecte arheologice

198


ambi]ioase. A publicat, de asemenea, propria sa revist\, Revue de l’Orient Latin, care este acum una dintre cele mai importante surse de informare pentru istoricii moderni, ca, de exemplu, Sir Steven Runciman. Revista a reprodus un num\r de alte documente ale Prioriei din Sion. Cercet\rile lui Rey erau `ntreprinse `n maniera caracteristic\ unei noi [coli de istorici ce tocmai ap\ruse `n Europa, mai ales `n Germania, [i care constituia o serioas\ amenin]are la adresa bisericii. La sf`r[itul secolului al nou\sprezecelea, r\sp`ndirea ideilor darwiniste [i a agnosticismului provocaser\ deja o „criz\ a credin]ei“ pe care aceast\ nou\ [coal\ o amplifica. P`n\ atunci, cercetarea istoric\ fusese, `n foarte mare parte, o `ntreprindere care nu prezenta garan]ii, fiind bazat\ pe o funda]ie firav\ de legende [i tradi]ii, de memorii personale [i de exager\ri difuzate `n numele unei cauze sau al alteia. Abia `n secolul al nou\sprezecelea, c\rturarii germani au `nceput s\ foloseasc\ tehnicile de lucru riguroase [i minu]ioase care s`nt acum considerate banale, constituind arsenalul oric\rui istoric responsabil. Aceste preocup\ri legate de examinarea critic\, de investigarea surselor la prima m`n\, de referin]ele `ncruci[ate [i de cronologia exact\ au consacrat stereotipul conven]ional al neam]ului pedant. Dar, dac\ autorii germani din epoc\ aveau tendin]a de a s e pierde `n am\nunte, ei au creat, de asemenea, [i o baz\ solid\ pentru investigare. {i, totodat\, pentru un num\r de descoperiri arheologice. Cel mai cunoscut exemplu este cel al excava]iilor `ntreprinse de Heinrich Schlieman la Troia. Aplicarea tehnicilor [colii germane, cu o similar\ s`rguin]\, asupra Bibliei, nu mai era dec`t o problem\ de timp. Iar biserica, care se baza pe acceptarea necondi]ionat\ a dogmei, era c`t se poate de con[tient\ de faptul c\ Biblia nu ar fi f\cut fa]\ unor astfel de cercet\ri am\nun]ite. ~n extrem de bine v`nduta [i foarte controversata lucrare Vie de Jésus (Via]a lui Isus), Ernest Rénan aplicase deja metodologia german\ asupra Noulu i Testament, iar rezultatele fuseser\ extrem de st`njenitoare pentru Roma. Mi[carea Catolic\ Modernist\ a ap\rut, ini]ial, ca un r\spuns la aceast\ nou\ provocare. Scopul s\u ini]ial s\ dea na[tere unei genera]ii de exper]i de forma]ie ecleziastic\, preg\ti]i conform tradi]iei germane, care s\ poat\ mobiliza artileria grea a erudi]iei `n ap\rarea adev\rului literar al scripturii. ~ns\, dup\ cum se [tie, planul a e[uat. Cu c`t cre[teau str\daniile bisericii de a-[i `nzestra tinerii


199

clerici cu arme de lupt\ adecvate polemicii moderne, cu at`t ace[tia abandonau `n num\r mai mare cauza pentru care fuseser\ recruta]i. Examinarea riguroas\ a Bibliei a dezv\luit o mul]ime de inconsecven]e, discrepan]e [i implica]ii contrare dogmei romano-catolice. C\tre sf`r[itul secolului, nu mai erau acea elit\ a trupelor de [oc pe care o dorise biserica, ci detractori pe punctul de a deveni eretici. Deveniser\, `ntr-adev\r, cea mai serioas\ amenin]are cu care aceasta se confruntase de la Marin Luther `n coace [i aduseser\ `ntregul edificiu al catolicismului `n pragul unei schisme f\r\ egal `n ultimele secolele. Focarul activit\]ii moderniste se afla – ca [i `n cazul societ\]ii Compagnie du Saint-Sacrement – `n Paris, la Saint-Sulpice. Mai mult dec`t at`t, una dintre cele mai puternice voci ale mi[c\rii era aceea a directorului seminarului Saint-Sulpice din perioada 1852-1884.29 De la Saint-Sulpice, p\rerile moderniste s-au r\sp`ndit `n restul Fran]ei [i apoi `n Italia [i `n Spania. Conform acestora, textele biblice nu constituiau o autoritate incontestabil\, ci trebuiau `n]elese `n contextul specific vremii `n care fuseser\ redactate. Totodat\, moderni[tii protestau `mpotriva centraliz\rii din ce `n ce mai accentuate a puterii ecleziastice [i mai ales contra recent instituitei dogme a infailibilit\]ii papale, 30 care contrasta `n mod flagrant cu noua orientare. ~n cur`nd, opiniile moderni[tilor au `nceput s\ fie r\sp`ndite nu numai de clericii intelectuali, ci [i de scriitori renumi]i [i influen]i. Printre primii purt\tori de cuv`nt ai modernismului s-au num\rat personalit\]i ca Roger Martin du Gard `n Fran]a [i Miguel de Unamuno `n Spania. Biserica a ripostat, a[a cum era de a[teptat, cu vigoare [i cu m`nie. Moderni[tii au fost acuza]i de apartenen]\ la francmasonerie. Mul]i au fost suspenda]i sau chiar excomunica]i, iar c\r]ile lor au fost trecute la Index. ~n 1903, Papa Leon al XIII-lea a `nfiin]at o Comisie Pontifical\ Biblic\ a c\rei menire era monitorizarea lucr\rilor cercet\torilor Scripturii. ~n 1907, Papa Pius al X-lea a condamnat `n mod oficial modernismul. {i, la 1 septembrie 1910, biserica le-a cerut clericilor s\i s\ se declare, sub jur\m`nt, `mpotriva tendin]elor moderniste. Cu toate acestea, modernismul a continuat s\ ia amploare p`n\ c`nd Primul R\zboi Mondial a ab\tut aten]ia opiniei publice. P`n\ `n 1914, a r\mas `n centrul aten]iei. Un autor modernist, abatele Turmel, s-a dovedit a fi deosebit de indisciplinat. ~n timp ce avea un comportament ostentativ impecabil la postul s\u de profesor din

200


Bretania, a publicat o serie de lucr\ri moderniste sub nu mai pu]in de paisprezece pseudonime. Fiecare dintre acestea a fost plasat\ la Index, dar autorul lor a fost identificat abia `n 1929. Nu este nevoie s\ mai spunem c\ a fost imediat excomunicat. ~ntre timp, modernismul a p\truns `n Marea Britanie, unde a fost `nt`mpinat cu c\ldur\ [i sprijinit de c\tre biserica anglican\. Printre aderen]ii s\i din cadrul acestei religii s-a num\rat William Temple, arhiepiscop de Canterbury, care a declarat c\ modernismul reprezenta „convingerea pe care cele mai cultivate persoane o aveau deja“. 31 Unul dintre colaboratorii lui Temple a fost canonicul A.L. Lilley. {i Lilley `l cuno[tea pe preotul care ne-a trimis acea scrisoare neobi[nuit\ – cea referitoare la „dovada incontestabil\“ c\ Isus nu a murit pe cruce. Dup\ cum [tiam, Lilley a activat o vreme la Paris, unde l-a `nt`lnit pe abatele Émile Hoffet – cel c\ruia Sauni ère i-a adus pergamentele descoperite la Rennes-le-Château. Cuno[tin]ele sale de istorie [i lingvistic\ f\ceau din Hoffet un t`n\r erudit modernist tipic pentru epoca respectiv\. {i nu studiase la Saint-Sulpice. Ci, dimpotriv\, `n Lorena, la seminarul din Sion: La Colline Inspirée.32

Protocoalele Sionului Una dintre cele mai conving\toare m\rturii referitoare la existen]a [i activit\]ile Prioriei din Sion pe care le-am descoperit dateaz\ de la sf`r[itul secolului al nou\sprezecelea. Este o dovad\ bine cunoscut\, dar nu [i recunoscut\ ca atare. Dimpotriv\, a fost `ntotdeauna asociat\ cu lucruri mai sinistre. A jucat un rol notoriu `n istoria recent\ [i `nc\ tinde s\ st`rneasc\ emo]ii violente, conflicte dureroase [i amintiri cumplite pe care cei mai mul]i autori le ocolesc cu pl\cere. }in`nd cont c\ este vorba de fapte care au adus omenirii prejudicii [i suferin]e ie[ite din comun, o astfel de reac]ie este u[or de `n]eles. Dar, dac\ aceast\ dovad\ a servit unor scopuri criminale, cercet\torii no[tri ne-au convins c\ este la fel de grav [i faptul c\ a fost gre[it `n]eleas\. Rolul lui Rasputin `n Rusia, la curtea ]arului Nicolae [i a ]arinei Alexandra, este mai mult sau mai pu]in binecunoscut. Dar nu este destul de binecunoscut faptul c\ la curtea Rusiei ap\ruser\, cu mult


201

timp `nainte de Rasputin, enclave ezoterice puternice [i influente. ~ntre anii 1890 [i 1910, o astfel de enclav\ se formase `n jurul unui b\rbat cunoscut drept Monsieur Philippe [i al mentorului acestuia, care, periodic, f\cea vizite la curtea imperial\ din Petersburg. Iar acest mentor nu era altcineva dec`t Papus 33 – ezoteristul francez care avea leg\turi cu Jules Doinel (fondatorul bisericii neo-Catare din Languedoc), cu Péladan (care pretindea c\ ar fi descoperit morm`ntul lui Isus), cu Emma Calvé [i cu Claude Debussy. Pe scurt, pe l`ng\ amploarea pe care „rena[terea ocultismului francez“ de la sf`r[itul secolului al nou\sprezecelea o luase `n Petersburg, reprezentan]ii acesteia se bucurau [i de un statut privilegiat, fiind confiden]ii ]arului [i ai ]arinei. Dar enclava ezoteric\ a lui Papus [i a lui Monsieur Philippe st\tea `n calea anumitor interese puternice – cele ale Marii Ducese Elizabeta, de exemplu, care se str\duia s\-[i plaseze proprii favori]i `n apropierea tronului imperial. Dintre ace[tia f\cea parte un personaj mai degrab\ vrednic de dispre], cunoscut posterit\]ii sub pseudonimul Sergei Nilus. ~n jurul anului 1903, Nilus i-a prezentat ]arului un document extrem de controversat – despre care se presupunea c\ ar fi fost dovada existen]ei unei conspira]ii periculoase. {i a fost, probabil, extrem de dezam\git dac\ s-a a[teptat ca dezv\luirea f\cut\ s\-i aduc\ recuno[tin]a ]arului. Acesta a declarat c\ documentul era o contrafacere neru[inat\ [i a ordonat distrugerea tuturor copiilor. Iar Nilus a c\zut `n dizgra]ie, fiind izgonit de la curte. Bine`n]eles c\ documentul – sau m\car una dintre copiile sale – a supravie]uit. ~n 1903, un ziar l-a publicat, `n serial, dar nu a reu[it s\ st`rneasc\ interesul publicului. A reap\rut `n 1905 – de aceast\ dat\ ca anex\ la una din c\r]ile lui Vladimir Soloviov, renumitul filozof mistic. Din acest moment, a `nceput s\ atrag\ aten]ia. ~n anii urm\tori, a devenit unul dintre cele mai scandaloase documente din secolul dou\zeci. Este vorba de un tratat sau, mai exact, de un program social-politic. A ap\rut sub o multitudine de titluri asem\n\toare, cel mai r\sp`ndit dintre acestea fiind Protocoalele ~n]elep]ilor Sionului.34 S-a presupus c\ era de provenien]\ iudaic\. {i, pentru marea majoritate a antisemi]ilor din epoc\, a reprezentat dovada conving\toare a existen]ei unei „conspira]ii interna]ionale a evreilor“. ~n 1919, de exemplu, a fost distribuit trupelor Armatei Albe Ruse[ti – [i, `n urm\torii doi a ani,

202


acestea au masacrat circa 60 000 de evrei considera]i instigatori ai Revolu]iei din 1917. Tot `n 1919, Protocoalele au fost puse `n circula]ie de Alfred Rosenberg, cel care avea s \ devin\ principalul teoretician rasist [i propagandistul Partidului Na]ional-Socialist din Germania. ~n Mein Kampf , Hitler le-a folosit pentru a-[i stimula propriile prejudec\]i fanatice [i se spune c\ le-ar fi considerat absolut autentice. ~n Anglia, Morning Post le-a dat imediat crezare. Chiar [i The Times le-a luat `n serios, `n 1921, [i abia mai t`rziu [i-a recunoscut gre[eala. Ast\zi, exper]ii s`nt de acord – dup\ p\rerea noastr\, pe bun\ dreptate – c\ Protocoalele, cel pu]in `n forma actual\, reprezint\ o contrafacere subtil\ [i plin\ de r\utate. Cu toate acestea, continu\ s\ fie difuzate – `n america Latin\, `n Spania, chiar [i `n Marea Britanie – ca propagand\ antisemit\.35 Protocoalele expun, schematic, nici mai mult nici mai pu]in dec`t un plan de dominare absolut\ a mapamondului. La prima citire, par s\ fie un program machiavelic – un soi de memoriu intern, ca s\ spunem a[a – al unui grup de persoane hot\r`te s\ impun\ o nou\ ordine mondial\, ele `nsele devenind despo]i absolu]i. Textul pledeaz\ `n favoarea unei conspira]ii tentaculare, cu tot at`tea capete ca Hidra, av`nd drept scop instaurarea dezordinii [i a anarhiei, r\sturnarea anumitor regimuri existente, infiltrarea francmasoneriei [i altor organiza]ii similare `n toate institu]iile sociale, politice [i economice din Occident, pentru a prelua ulterior controlul absolut al acestora. Iar autorii anonimi ai Protocoalelor declar\, `n mod explicit c\ au „manipulat“ popoare `ntregi „respect`nd un plan care, vreme de secole, nu a st`rnit nici m\car o b\nuial\“. 36 Unui cititor din zilele noastre, Protocoalele i-ar putea crea impresia c\ au fost create de o organiza]ie fictiv\, ca SPECTRE – adversara lui James Bond din romanele lui Ian Fleming. Totu[i, c`nd au fost publicate pentru prima oar\, s-a presupus c\ fuseser\ redactate la un Congres Interna]ional al Iudeilor, care avusese loc la Basle, `n 1897. Aceast\ ipotez\ a fost respins\ cu mult timp `n urm\. Se [tie c\ primele exemplare ale Protocoalelor au fost scrise `n limba francez\, iar la Congresul de la Basle nu a participat nici un delegat francez. ~n plus, `n 1884 – cu treisprezece ani `nainte de `ntrunirea acestuia –, un exemplar al Protocoalelor era deja `n circula]ie. Respectivul exemplar a ajuns `n mìnile unui membru al unei loji masonice – cea al c\rei membru [i apoi mare maestru a fost Papus.37 Este vorba chiar de loja `n care a fost auzit pentru prima dat\ mitul lui Ormus – legendarul `n]elept care a


203

contopit misterele p\g`ne cu cele cre[tine devenind astfel fondatorul Roza-Crucii. Cercet\torii moderni au stabilit c\, de fapt, Protocoalele – `n forma `n care au fost publicate – se bazeaz\, cel pu]in `n parte, pe o lucrare satiric\ scris\ [i tip\rit\ la Geneva `n 1864. Aceasta era conceput\ ca un atac la adresa lui Napoleon al III-lea. Autorul se numea Maurice Joly [i fusese ulterior `ntemni]at. Se spune despre el c\ ar fi fost membru al ordinului Roza-Crucii. Indiferent dac\ acesta este sau nu adev\rul, se [tie c\ era prieten cu Victor Hugo. Iar Hugo, care `mp\rt\[ea antipatia lui Joly fa]\ de Napoleon al III-lea, f\cea parte din acest ordin. Exist\ a[adar dovezi concludente care atest\ faptul c\ Protocoalele nu au fost redactate `n 1897, la Congresul Iudeilor de la Basle. ~n acest caz, este firesc s\ ne `ntreb\m de unde provin. Cercet\torii moderni le-au respins, consider`ndu-le, `n `ntregime, un fals, un document contraf\cut, creat de antisemi]i cu inten]ia de a discredita iudaismul. Totu[i, `nse[i Protocoalele s`nt un argument puternic `mpotriva acestei concluzii. Ele con]in, de exemplu, o serie de referin]e enigmatice – `n mod irefutabil non-iudaice. Acesta este un fapt at`t de evident, `nc`t nici ipoteza c\ ar fi fost `ntocmite de un falsificator nu este plauzibil\. Un antisemit, chiar [i unul dotat doar cu un minim de inteligen]\, nu ar fi putut inventa un astfel de document cu scopul de a discredita iudaismul. Pentru c\ nimeni nu ar fi crezut c\ referin]ele pe care le cuprinde pot fi de origine iudaic\. Astfel, de exemplu, textul Protocoalelor se `ncheie cu formula: „Semnat de reprezentan]ii de gradul 33 ai Sionului“. 38 De ce ar fi inventat o astfel de formul\ un falsificator antisemit? De ce s\ nu fi `ncercat s\-i `ncrimineze pe to]i evrei, nu doar pe c`]iva – pe cei c`]iva „reprezentan]i de gradul 33 ai Sionului“? De ce s\ nu fi declarat c\ documentul a fost semnat de, s\ spunem, reprezentan]ii Congresului Interna]ional al Iudeilor? De fapt, nu se poate spune c\ formula „reprezentan]ii de gradul 33 ai Sionului“ creeaz\ impresia c\ s-ar referi la iudaism sau la vreo „conspira]ie interna]ional\ a evreilor“. Se pare, mai degrab\, c\ se face aluzie la ceva specific masoneriei. ~n francmasonerie, al 33-lea grad este a[a-numitul „Rit Sco]ian Antic [i Acceptat“, care a ap\rut, `n mod misterios, `n cadrul francmasoneriei franceze la mijlocul secolului al optsprezecelea. Protocoalele con]in multe alte anomalii flagrante. S`nt men]ionate, `n mod repetat, apari]ia unui „Regat Masonic“ [i a unui „Rege

204


din semin]ia Sionului“ care va conduce acest regat. Se declar\ c\ viitorul rege va fi din „spi]a regelui David“. Se afirm\ [i c\ „regele Evreilor va fi adev\ratul Pap\“ [i „patriarhul unei biserici interna]ionale“. {i se conchide, `n mod criptic: „Anumi]i membri ai casei lui David ì vor preg\ti pe regi [i pe mo[tenitorii lor... Doar Regele [i cei trei ini]iatori ai s\i vor [ti ce este hot\r`t s\ se `nt`mple“. 39 Ca expresie, real\ sau inventat\, a credin]ei iudaice, aceste afirma]ii s`nt evident absurde. ~ncep`nd din vremurile Biblice, nici un rege nu figureaz\ `n tradi]ia iudaic\ [i `nsu[i principiul regalit\]ii a devenit complet irelevant. Conceptul de rege li s-ar fi p\rut evreilor din 1897 la fel de lipsit de sens ca [i celor din zilele noastre [i nici un falsificator n-ar fi putut ignora acest fapt. ~ntr-adev\r, referin]ele citate s`nt mai degrab\ de provenien]\ cre[tin\ dec`t de provenien]\ iudaic\. ~n ultimele dou\ milenii, singurul „Rege al Iudeilor“ a fost Isus `nsu[i – iar Isus, conform Evangheliilor, era din „semin]ia lui David“. Dac\ cineva ar inventa un document [i ar vrea s\-l atribuie unei conspira]ii a evreilor, ce sens ar avea s \ includ\ rezonan]e evident cre[tine? De ce ar men]iona at`t de explicit un concept propriu doar cre[tinismului, cum este acela de Pap\? De ce s-ar referi mai degrab\ la o „biseric\ interna]ional\“ dec`t la o sinagog\ sau la un templu interna]ional? De ce ar fi inclus aluzia enigmatic\ „Regele [i cei trei ini]iatori ai s\i“ – care evoc\ mai pu]in iudaismul sau cre[tinismul [i `n mult mai mare m\sur\ acele societ\]ile secrete c\rora le apar]ineau Johann Valentin Andrea [i Charles Nodier? Este greu de crezut c\ Protocoalele s`nt rodul imagina]iei unui propagandist antisemit, pentru c\ este greu de crezut c\ ar fi putut exista unul at`t de stupid, de ignorant [i de prost informat. Pe baza unei cercet\ri `ndelungate [i sistematice, am ajuns, `n ceea ce prive[te Protocoalele ~n]elep]ilor Sionului, la urm\toarele concluzii: 1) A existat un prim text, care st\ la baza versiunii tip\rite a Protocoalelor . Acest text nu era un fals. Dimpotriv\, era c`t se poate de autentic. Dar nu avea nici o leg\tur\ cu cu iudaismul sau cu o „conspira]ie interna]ional\ a evreilor“. A fost redactat, mai degrab\, de o organiza]ie masonic\ sau de o societate secret\ promasonic\ a c\rei titulatur\ incorpora cuv`ntul „Sion“. 2) Textul original, pe care se bazeaz\ versiunea publicat\, nu ar fi avut nevoie de un limbaj provocator sau incendiar. Dar este posibil s\ fi inclus o strategie de preluare a puterii, de infiltrare a


205

francmasoneriei pentru a ob]ine controlul institu]iilor sociale, politice [i economice. O astfel de strategie ar fi fost `n deplin\ concordan]\ cu activit\]ile societ\]ilor secrete din perioada Rena[terii, ca [i cu cele desf\[urate de Compagnie du Saint Sacrement [i de organiza]iile lui Andrea [i Nodier. 3) Textul original a fost cel care a c\zut `n mìnile lui Serghei Nilus. Acesta nu a avut, la `nceput, inten]ia de a discredita iudaismul. Dimpotriv\, i-a adus ]arului documentul cu scopul de a compromite enclava ezoteric\ de la curtea imperial\ – cea din care f\ceau parte Papus, Monsieur Philippe [i al]i membri ai respectivei societ\]i secrete. {i este aproape sigur c\, `n prealabil, i-a modificat limbajul, care a devenit astfel cu mult mai veninos [i mai incendiar dec`t fusese ini]ial. Dup\ ce ]arul l-a izgonit cu dispre], Nilus a publicat Protocoalele `n forma modificat\. Nu-[i atinseser\ primul scop, compromiterea lui Papus [i a lui Monsieur Philippe. Dar `nc\ ì mai puteau servi celui de al doilea – propagarea antisemitismului. Cei doi apropia]i ai ]arului reprezentaser\, pentru Nilus, ]inta principal\, dar acesta din urm\ era, `n aceea[i m\sur\, ostil iudaismului. 4) A[adar, versiunea publicat\ a Protocoalelor nu este un text falsificat `n `ntregime. Este mai degrab\ un document fundamental modificat. ~ns\, `n ciuda modific\rilor, o serie de urme ale versiunii originale pot fi deslu[ite – ca `ntr-un palimpsest sau ca `n unele pasaje ale Bibliei. Este vorba de referirile la rege, la Pap\, la biserica interna]ional\ [i la Sion – toate acestea ne`nsemn`nd, probabil, nimic sau aproape nimic pentru Nilus. Cu siguran]\, nu le-ar fi putut inventa el `nsu[i. Dar dac\ existau deja, un ignorant ca el nu ar fi avut nici un motiv s\ le exclud\. {i aceste urme, irelevante `n ceea ce prive[te iudaismul, trebuie s\ fi avut o importan]\ extrem\ pentru societatea secret\. Dup\ cum am descoperit ulterior, ele erau – [i s`nt `nc\ – de o importan]\ suprem\ pentru Prioria din Sion.

Hiéron du Val d’Or ~n timp ce eram preocupa]i de cercet\rile noastre de sine st\t\toare, continuau s\ apar\ noi „documente ale Prioriei“. Unele dintre acestea – publicate, ca [i Dossiers secrets, `n regim privat [i

206


destinate unei circula]ii limitate – ne-au fost accesibile prin bun\voin]a prietenilor no[tri din Fran]a sau prin intermediul Bibliotecii Na]ionale. Altele au ap\rut sub forma unor c\r]i a c\ror prim\ edi]ie a fost lansat\ pe pia]\. Am intrat astfel `n posesia unor informa]ii suplimentare legate de evenimentele de la sf`r[itul secolului al nou\sprezecelea [i mai ales de Bérenger Saunière. Conform „actualiz\rilor“, preotul nu a descoperit acele pergamente decisive din biserica sa din `nt`mplare. Dimpotriv\, se men]ioneaz\ c\ ascunz\toarea i-a fost dezv\luit\ de emisarii Prioriei din Sion, care l-au vizitat la Rennes-le-Château [i l-au `nregimentat ca om de `ncredere. Este consemnat faptul c\, la sf`r[itul anului 1916, Saunière i-a `nfruntat pe ace[ti emisari, cu care s-a certat. 40 Dac\ acesta este adev\rul, moartea parohului `n data de 17 ianuarie 1917 cap\t\ conota]ii mult mai sinistre dec`t cele atribuite `n general. Se [tie c\ s\n\tatea sa era mul]umitoare cu zece zile `n aintea decesului. Cu toate acestea, un sicriu a fost comandat `n numele s\u. Chitan]a de plat\ a co[ciugului, datat\ 12 ianuarie 1917, i-a fost `nm`nat\ Mariei Denarnaud, confidenta [i menajera preotului. O alt\ publica]ie a Prioriei, mai recent\ [i, dup\ toate aparen]ele, mai demn\ de `ncredere, relev\ mai multe am\nunte legate de povestea lui Saunière [i pare s\ confirme, m\car `n parte, relatarea de mai sus. Conform acesteia, parohul nu era dec`t un pion, iar rolul s\u `n misterul de la Rennes-le-Château a fost cu mult exagerat. Adev\rata voin]\ din spatele evenimentelor din c\tunul de munte era prietenul acestuia, abatele Henri Boudet, parohul din Rennes-le-Bains, satul al\turat.41 Se afirm\ c\ to]i banii lui Sauni ère proveneau de la Boudet – `n total treisprezece milioane de franci, primi]i `ntre 1887 [i 1915. {i c\ toate proiectele lui Sauni ère – lucr\rile publice, construc]ia Vilei Betania [i a Turnului Magdala – au fost realizate sub `ndrumarea aceluia[i Boudet. Se men]ioneaz\, de asemenea, c\ tot Boudet a dirijat restaurarea bisericii din Rennes-le-Château [i c\ a schi]at acea dezorientant\ Cale a Crucii – ca pe un fel de versiune ilustrat\ sau ca pe echivalent vizual al uneia dintre c\r]ile sale criptice. Conform aceleia[i publica]ii, Sauni ère a aflat `n ce consta `ntr-adev\r secretul pe care `l avea `n paz\ abia `n martie 1915, c`nd a primit spovedania lui Boudet, aflat `n chinuirile mor]ii. Iar Marie Denarnaud, menajera sa, era, de fapt, `n slujba lui Boudet. Se presupune c\ ea era aceea care ì transmitea lui Sauni ère instruc]iunile


207

lui Boudet. {i tot prin intermediul ei se f\ceau pl\]ile. Sau, cel pu]in, cea mai mare parte a acestora. Pentru c\ se spune despre Boudet c\ i-ar fi pl\tit, `ntre 1885 [i 1901, 7 655 250 de franci episcopului de Carcassonne – cel care, pe propria sa cheltuial\, l-a trimis pe Saunière cu pergamentele la Paris. Se pare c\ [i episcopul era, `n primul r`nd, angajatul lui Boudet. Este, cu certitudine, o situa]ie absurd\ – episcopul unei dioceze importante transformat `n servitorul pl\tit al unui preot paroh umil [i ne`nsemnat. {i ce era cu acest preot paroh? Pentru cine lucra? Ce interese reprezenta? Ce ì conferea puterea de a cump\ra at`t serviciile, c`t [i t\cerea superiorului s\u ecleziastic? {i cine ì furniza resurse financiare at`t de vaste, pe care le `mp\r]ea din abunden]\? Nu avem un r\spuns explicit pentru aceste `ntreb\ri. Dar pentru toate exist\ un acela[i r\spuns implicit – Prioria din Sion. O alt\ lucrare recent\ a aruncat mai mult\ lumin\ asupra subiectului – l\s`nd, ca [i cele ce au precedat-o, impresia c\ red\ informa]ii ob]inute dintr-o surs\ secret\. Este vorba de Le Trésor du triangle d ’or (Comoara din triunghiul de aur), de Jean-Luc Chaumeil, publicat\ `n 1979. Conform lui Chaumeil, o serie de clerici implica]i `n enigma din Rennes-le-Château – Sauni ère, Boudet, [i, foarte probabil, al]ii, precum Hoffet, unchiul acestuia de la Saint-Sulpice [i episcopul de Carcassonne – erau afilia]i la o form\ de „Rit Sco]ian“ francmasonic. Autorul sus]ine c\ aceast\ masonerie era diferit\ de toate celelalte, fiind „cre[tin\, ermetic\ [i aristocratic\“. Pe scurt, spre deosebire de celelalte rituri francmasonice, nu era constituit `n primul r`nd din liber-cuget\tori [i atei. Dimpotriv\, se pare c\ avea o orientare profund religioas\ [i mistic\ – pun`nd accentul pe o ierarhie social\ [i politic\ sacr\, pe o ordine de esen]\ divin\ [i pe un plan cosmic fundamental. C`t despre rangurile [i gradele sale superioare, acestea, conform domnului Chaumeil, erau rangurile [i gradele inferioare ale Prioriei din Sion. 42 ~n cursul cercet\rilor noastre, `nt`lnisem deja un rit francmasonic de tipul celui men]ionat de domnul Chaumeil. ~ntr-adev\r, descrierea corespundea cu aceea a Ritului Sco]ian original, `ntemeiat de Charles Radclyffe [i de colaboratorii acestuia. At`t ordinul masonic al lui Radclyffe c`t [i cel men]ionat de Chaumeil ar fi putut fi considerate acceptabile, `n ciuda oprobiului papal, de c\tre catolicii cucernici – precum iacobi]ii din secolul al optsprezecelea sau precum preo]ii francezi din secolul al nou\sprezecelea. ~n ambele cazuri, Roma `[i exprimase dezacordul – [i

208


`nc\ `n mod vehement. Cu toate acestea, cei implica]i p\reau s\ persiste `n a se considera cre[tini [i catolici. Mai mult dec`t at`t, dovezile disponibile atest\ faptul c\ ace[tia l\sau impresia c\ ar fi beneficiat de o infuzie major\ [i `nvior\toare de credin]\, care le permitea s\ considere c\ ei `n[i[i erau cre[tini adev\ra]i – `ntr-o mai mare m\sur\ dec`t papalitatea. De[i vag [i evaziv, Chaumeil sugereaz\ cu t\rie c\, `n preajma anului 1914, ritul francmasonic din care f\ceau parte Boudet [i Saunière a fuzionat cu o alt\ societate ezoteric\ – ceea ce ar putea explica, `n mod acceptabil, unele dintre acele ciudate referiri la un rege din Protocoalele ~n]elep]ilor Sionului, mai ales dac\, continu\ autorul s\ lase de `n]eles, adev\rata putere din spatele respectivei societ\]i ar fi fost Prioria din Sion. Aceast\ societate se numea Hiéron du Val d ’Or (Templul din Val d’Or) – ceea ce pare s\ fie transpunerea cuv`ntului Orval, numele acelui sit pe care l-am mai `nt`lnit `n repetate r`nduri. 43 Hiéron du Val d’Or era o form\ de societate politic\ secret\, fondat\, du p\ toate aparen]ele, `n jurul anului 1873. P\rea s\ aib\ multe `n comun cu celelalte societ\]i ezoterice din aceea[i epoc\. Pentru toate acestea, era tipic accentul pus pe geometria sacr\ [i pe diverse locuri sfinte. Toate insistau asupra unui adev\r mistic sau gnostic aflat la baza motivelor mitologice. Toate erau preocupate de originea omului, de rase, de limbaje [i simboluri, a[a cum se procedeaz\ `n teozofie. {i, ca multe alte grup\ri [i societ\]i din acea perioad\, Hiéron du Val d ’Or era o organiza]ie `n acela[i timp cre[tin\ [i „transcre[tin\“. De exemplu, accentua importan]a Sufletului Sacru, pe care `l asocia [i cu alte simboluri precre[tine. Inten]iona s\ reconcilieze misterele cre[tine cu cele p\g`ne – a[a cum se spune c\ ar fi f\cut legendarul Ormus. {i atribuia o importan]\ deosebit\ doctrinei druidice – pe care, asemenea multor exper]i moderni, o considera par]ial pitagoreic\. Toate aceste subiecte s`nt schi]ate `n lucrarea publicat\ de prietenul lui Sauni ère, abatele Henri Boudet. Din punctul de vedere al anchetei noastre, Hiéron du Val d ’Or prezint\ importan]\ datorit\ modului `n care a formulat ceea ce Chaumeil nume[te o „geo-politic\ ezoteric\“ [i o „ordine mondial\ etnarhic\“. Aceasta implic\,de fapt, `n termeni care ne s`nt mai familiari, `nfiin]area unui nou Sf`nt Imperiu Roman `n Europa secolului al nou\sprezecelea – unul revitalizat [i reconstituit, un stat laic care s\ unifice toate popoarele [i al c\rui fundament s\ fie mai degrab\ spiritual dec`t social, politic sau economic. Spre deosebire de predecesorul


209

s\u, noul Sf`nt Imperiu Roman ar fi fost `ntr-adev\r „sf`nt“, `ntr-adev\r „roman“ [i `ntr-adev\r „imperial“ – cu toate c\ `n]elesul acestor temeni ar fi fost total diferit de cel acceptat prin tradi]ie [i conven]ie. Un astfel de stat ar fi transpus `n realitate un vis vechi de secole: „raiul“ pe p\m`nt, o replic\ terestr\ sau o imagine `n oglind\ a ordinii, armoniei [i ierarhiei cosmice. Ar fi materializat str\vechea premis\ hermetic\, „precum `n cer, a[a [i pe p\m`nt“. Ideea nu era `ntru totul utopic\ sau naiv\. Dimpotriv\, era, `ntr-o oarecare m\sur\, realizabil\ `n Europa secolului al nou\sprezecelea. Dup\ Chaumeil, obiectivele societ\]ii Hiéron du Val d ’Or erau urm\toarele: O teocra]ie `n cadrul c\reia na]iunile ar fi fost doar provincii, conduc\torii acestora fiind doar proconsuli subordona]i unui guvern mondial ezoteric, alc\tuit dint-o elit\. Pentru Europa, acest regim al Marelui ~mp\rat implica o dubl\ hegemonie: a Papalit\]ii [i a Imperiului, a Vaticanului [i a Habsburgilor, care ar fi fost m`na dreapt\ a Vaticanului.44

~n secolul al nou\sprezecelea, Habsburgii erau, desigur, sinonimi cu casa de Lorena. Conceptul de „Mare ~mp\rat“ ar fi constituit a[adar o realizare a profe]iilor lui Nostradamus. {i ar fi transpus `n realitate, cel pu]in `ntr-un anumit sens, proiectul monarhist conturat `n Protocoalele ~n]elep]ilor Sionului. ~n acela[i timp, realizarea unui plan at`t de grandios ar fi implicat, cu siguran]\, o serie de schimb\ri `n cadrul institu]iilor existente. Vaticanul, de exemplu, ar fi fost, probabil, unul foarte diferit de cel aflat atunci `n Roma. Iar Habsburgii ar fi devenit mai mult dec`t conduc\torii unui imperiu. Ar fi fost, de fapt, o dinastie de preo]i-regi, asemeni faraonilor din Egiptul antic. Sau ca acel Mesia a[teptat de iudei la `nceputul erei cre[tine. Chaumeil nu precizeaz\ dac\ vreunul – [i care anume – dintre Habsburgi era implicat `n mod activ `n aceste ambi]ioase planuri secrete. Totu[i, exist\ c`teva dovezi – inclusiv vizita unui arhiduce Habsburg la Rennes-le-Château – care par s\ ateste existen]a unui anumit grad de implicare. Dar, indiferent ce planuri ar fi fost ticluite, toate au fost z\d\rnicite de Primul R\zboi Mondial, care, printre altele, i-a `ndep\rtat pe Habsburgi de la putere. A[a cum au fost explicate de c\tre Chaumeil, obiectivele societ\]ii Hiéron du Val d’Or – sau ale Prioriei din Sion – c\p\tau un

210


anumit sens logic `n contextul celor descoperite `n urma cercet\rilor noastre. Aceste obiective aruncau o nou\ lumin\ asupra Protocoalelor ~n]elep]ilor Sionului. Erau `n concordan]\ cu scopurile declarate de numeroase societ\]i secrete, printre care [i cele ale lui Charles Radclyffe [i Charles Nodier. {i, ceea ce este cel mai important, corespundeau cu aspira]iile politice urm\rite, de-a lungul secolelor, de casa de Lorena. Totu[i, de[i, din punct de vedere logic, obiectivele societ\]ii Hiéron du Val d’Or aveau sens, din punct de vedere politic nu aveau, practic, nici unul. Pe ce baz\, ne-am `ntrebat, [i-ar fi impus Habsburgii dreptul de a ac]iona ca o dinastie de preo]i-regi? Doar dac\ ar fi ob]inut un spri jin popular cov`r[itor [i-ar fi putut sus]ine dreptul `n fa]a guvernului republican al Fran]ei – ca s\ nu mai men]ion\m [i dinastiile imperiale care conduceau Rusia, Germania [i Marea Britanie. {i cum a fi putut ob]ine sprijinul popular at`t de necesar? ~n contextul realit\]ilor politice din secolul al nou\sprezecelea, un astfel de plan, de[i consecvent din punct de vedere logic, ni s-a p\rut, de fapt, absurd. Poate c\, am tras noi concluzia, r\st\lm\cisem scopul societ\]ii Hiéron du Val d’Or. Sau poate c\ membrii acesteia erau, pur [i simplu, nebuni. P`n\ la descoperirea unor noi informa]ii, nu puteam dec`t s\ `ntrerupem studiul acestui subiect. ~ntre timp, ne-am `ndreptat aten]ia c\tre prezent – din dorin]a de a afla dac\ Prioria din Sion continua s\ existe [i `n zilele noastre. {i, a[a cum am descoperit `n scurt timp, exist\. Membrii ei nu s`nt c`tu[i de pu]in nebuni [i, `n epoca postbelic\ a secolului dou\zeci, urm\resc un plan `n mare parte similar celui enun]at de Hiéron du Val d’Or `n secolul al nou\sprezecelea.

CAPITOLUL 8

Societatea secret\ `n zilele noastre ~n Fran]a, toate grup\rile, societ\]ile [i organiza]iile au obliga]ia de a-[i declara existen]a `n Journal Officiel (Monitorul oficial), care este o publica]ie guvernamental\ s\pt\m`nal\. ~n num\rul 167 al acestuia, ap\rut `n s\pt\m`na zilei de 20 iulie 1956, exist\ urm\toarea `nregistrare: 25 juin 1 956. Déclarat ion à la sous-pré fecture de Sa int-Julien en-Genevois. Prieuré de Sion. But: études et entr’aide des membres. Siège social: Sous-Cassan, Annemasse (Haute Savoie) 25 iunie 1956. Declara]ie `nregistrat\ la subprefectura din Saint-Julien-en-Genevois. Prioria din Sion. Obiective: studii [i `ntrajutorarea reciproc\ a membrilor. Sediu central: Sous-Cassan, Annemasse, Haute Savoie.

Prioria din Sion a fost `nregistrat\ oficial prin intermediul poli]iei. ~n orice caz, aceasta pare s\ fie dovada efectiv\ a existen]ei sale `n epoca noastr\ – cu toate c\ ni s-a p\rut destul de ciudat ca o presupus\ societate secret\ s\ se fac\ cunoscut\ `n acest mod. Totu[i, poate c\ nu era chiar at`t de ciudat. Prioria de Sion nu ap\rea `n nici o carte de telefoane din Fran]a. Adresa s-a dovedit mult prea vag\ pentru a ne permite s\ identific\m un anumit birou, o cl\dire sau m\car o strad\. Am sunat la subprefectur\, dar ajutorul pe care l-am primit a fost ne`nsemnat. Mai fuseser\ `ntreba]i de multe ori despre Priorie, ne-au spus, cu resemnarea plictisit\ a

212


unor oameni s`cì]i prea des. Dar nu puteau oferi nici o informa]ie suplimentar\. Din c`te [tiau ei, adresa nu putea fi depistat\. R\spunsul ne-a pus pe g`nduri mai mult dec`t orice altceva. Ne-am `ntrebat, printre altele, cum putea fi posibil ca anumite persoane s\ `nregistreze o adres\ fictiv\, inexistent\, chiar prin intermediul poli]iei [i apoi, dup\ toate aparen]ele, s\ nu suporte consecin]ele legale ale faptei [i asupra lor s\ nu planeze nici o acuza]ie. Poli]ia era chiar at`t de lipsit\ de vigilen]\, chiar at`t de indiferent\ cum p\rea? Sau Sionul se asigurase, `ntr-un anume mod, de cooperarea [i de discre]ia acesteia? La cererea noastr\, subprefectura ne-a furnizat o copie a ceea ce trecea drept statutul Prioriei din Sion. Documentul, alc\tuit din dou\zeci [i unu de articole, nu era nici litigios, nici deosebit de edificator. Nu l\murea, de exemplu, obiectivele ordinului. Nu oferea nici o indica]ie legat\ de posibila autoritate a Sionului, despre membrii [i resursele acestuia. ~n ansamblu, era mai degrab\ stupid – [i, `n acela[i timp, ne punea `n `ncurc\tur\. De exemplu, un articol stipula c\ admiterea `n ordin nu depindea de limb\, origine [i pozi]ie social\ sau ideologie politic\. Un altul preciza c\ era admis\ candidatura catolicilor care aveau cel pu]in v`rsta de dou\zeci [i unu de ani. Statutul p\rea `ntr-adev\r s\ apar]in\ unei institu]ii cucernice, alc\tuir\ din catolici ferven]i. Cu toate acestea, lista marilor mae[tri prezumtivi ai Sionului [i istoria acestuia, `n m\sura `n care reu[isem s\ o reconstituim, nu atestau un catolicism tradi]ionalist. Din acest punct de vedere, chiar [i orientarea celor mai recente „documente ale Prioriei“, multe dintre ele publicate la date apropiate de a statutului, nu era catolic\, ci mai degrab\ hermetic\ [i chiar, `n mod eretic, gnostic\. Contradic]ia p\rea lipsit\ de sens – cu excep]ia cazului `n care pentru Sion, ca [i pentru Cavalerii Templieri [i pentru Compagnie du Saint-Sacrement, catolicismul ar fi fost doar o cerin]\ prealabil\, exoteric\, care putea fi apoi dep\[it\ de cei admi[i. ~n orice caz, Sionul, ca [i Templul [i Compagnie du Saint-Sacrement, p\rea s\ pretind\ o supunere care, prin natura sa absolut\, `ngloba toate celelalte obliga]ii, fie ele laice sau duhovnice[ti. Conform Articolului VII al statutului, „Candidatul trebuie s\ renun]e la propria sa personalitate pentru a se putea dedica unui apostolat de o `nalt\ ]inut\ moral\“. ~n continuare, statutul stipuleaz\ c\ Sionul activeaz\ sub subtitlul Chevalerie d ’Institution et Rè gles Catholiques, d’Union


213

Indépendente et Traditionaliste („Cavalerii Institu]iei [i Regulilor Catolice [i ai Uniunii In dependente [i Tradi]ionaliste“). Abrevierea acestui subtitlu este CIRCUIT1 [i coincide cu numele unei reviste care, conform statutului, este o publica]ie intern\ a ordinului, distribuit\ doar membrilor acestuia. Poate cea mai important\ informa]ie pe care ne-a furnizat-o statutul se refer\ la cre[terea num\rului de membri – de aproape cinci ori fa]\ de anul 1956. Conform unei pagini tip\rite `nainte de aceast\ dat\ [i reproduse `n Dossiers secrets, Sionul avea 1 093 de membri, ierarhiza]i pe [apte grade. Structura era cea tradi]ional\, piramidal\. ~n v`rful ierarhiei se afla marele maestru sau „c`rmuitorul“. Erau trei persoane care aveau gradul imediat urm\tor („prin] noahit de Notre Dame“) [i nou\ av`ndu-l pe cel urm\tor („cruciat al Sf`ntului Ioan“). De aici c\tre baz\, fiecare grad cuprindea de trei ori mai mul]i membri dec`t cel de deasupra sa – 27, 81, 243, 729. De]in\torii celor trei grade superioare – marele maestru [i cei doisprezece subordona]i ai s\i – alc\tuiau „Roza-Cruce“ a celor treisprezece. Bine`n]eles, num\rul poate sugera orice, de la sabatul satanic p`n\ la Isus [i cei doisprezece ucenici ai s\i. Conform informa]iilor ulterioare statutului din anul 1956, num\rul total al membrilor era de 9 841, ierarhiza]i nu pe [apte grade, ci pe nou\. ~n esen]\, structura p\rea s\ fi r\mas aceea[i, de[i devenise mai clar\ [i, la baza piramidei, fuseser\ ad\ugate dou\ grade noi – permi]`nd astfel separarea conducerii de o re]ea mai ampl\ de novici. Marele maestru continua s\-[i p\streze titlul de „c`rmuitor“. Cei trei „prin]i noahi]i de Notre Dame“ erau numi]i, mai simplu, „sene[ali“. Cei nou\ „crucia]i ai Sf`ntului Ioan“ erau numi]i „conetabili“. Modul de organizare al ordinului, `n jargonul neobi[nuit de enigmatic al statutului, era urm\torul: Adunarea general\ este alc\tuit\ din to]i membrii asocia]iei. Aceasta const\ din 729 de provincii, 27 de comandamente [i o cupol\, numit\ „Kyria“. Din fiecare comandament, ca [i din cupol\, trebuie s\ fac\ parte c`te patruzeci de membri, iar din fiecare provincie – c`te treisprezece. Membrii s`nt `mp\r]i]i `n dou\ grupuri de lucru: a) Legiunea, a c\rei sarcin\ este apostolatul. b) Falanga, p\str\toarea Tradi]iei.

214


Membrii alc\tuiesc o ierarhie de nou\ grade. Aceast\ ierarhie const\ din: a) `n cele 729 de provincii 1) Novici: 6 561 membri 2) Crucia]i: 2187 membri b) `n cele 27 de comandamente 3) O[teni: 729 membri 4) Scutieri: 243 membri 5) Cavaleri: 81 membri 6) Comandori: 27 membri c) `n Cupola „Kyria“ 7) Conetabili: 8) Sene[ali: 9) C`rmuitor:

9 membri 3 membri 1 membru2

Era inclus\ [i o list\ de patru persoane care alc\tuiau „Consiliul“, necesar\ probabil din motive juridice [i care ]ineau de birocra]ia oficial\. Trei dintre numele acestora nu ne erau cunoscute [i este posibil s\ fi fost chiar pseudonime – André Bonhomme, data na[terii 7 decembrie 1934, pre[edinte; Jean Deleaval, data na[terii 7 martie 1931, vicepre[edinte; Armand Defago, data na[terii 11 decembrie 1938, trezorier. ~ns\ cu cel de al patrulea nume ne mai `nt`lnisem – Pierre Plantard, data na[terii 18 martie 1920, secretar general. Conform cercet\rilor unui alt autor, titlul oficial al domnului Plantard era cel de Secretar General al Departamentului de Documentare – ceea ce sugereaz\, bine`n]eles, c\ mai existau [i alte departamente.

Alain Poher La `nceputul anilor 1970, Prioria din Sion devenise un subiect la mod\ `n anumite cercuri din Fran]a. Era obiectul unei serii de articole din reviste [i al c`torva reportaje din ziare. La 13 februarie 1973, Midi Libre a publicat un foarte lung articol despre Sion, Saunière [i misterul din Rennes-le-Château. Articolul insista asupra


215

leg\turii dintre Sion [i posibila supravie]uire a liniei de s`nge merovingiene p`n\ `n secolul dou\zeci. Sugera, de asemenea, c\, printre descenden]ii merovingienilor, s-ar fi aflat un „pretendent `ndrept\]it la tronul Fran]ei“, pe care `l identifica drept Alain Poher. 3 De[i nu prea bine cunoscut `n Marea Britanie sau `n Statele Unite, Alain Poher era ([i `nc\ este) un nume familiar francezilor. ~n timpul celui de al Doilea R\zboi Mondial, a ob]inut Medalia Rezisten]ei [i Croix de la Guerre („Crucea de R\zboi“). Dup\ demisia lui de Gaulle, a fost, `n 1969, pre[edinte interimar al Fran]ei din 28 aprilie p`n\ la 19 iunie. A ocupat aceea[i pozi]ie dup\ moartea lui Georges Pompidou, `n 1974, din 2 aprilie p`n\ la 27 mai. ~n 1973, c`nd a ap\rut articolul din Midi Libre, era pre[edintele Senatului Fran]ei. Conform informa]iilor pe care le de]inem, Poher nu a comentat niciodat\, `n nici un mod, prezumtiva sa leg\tur\ cu Prioria din Sion [i/sau cu linia de s`nge merovingian\. Dar, `n genealogiile din „documentele Prioriei“ este men]ionat un Arnaud, conte de Poher, care, `ntre anii 894 [i 896, s-a `nrudit, prin c\s\torie, cu familia Plantard – presupu[ii descenden]i direc]i ai lui Dagobert al II-lea. Nepotul lui Arnaud de Poher, Alain, a devenit duce de Bretania `n anul 937. Indiferent dac\ Alain Poher recuno[tea sau nu existen]a Sionului, pare c`te se poate de limpede c\ Sionul `l recuno[tea – ca fiind, la urma urmelor, un descendent merovingian.

Monarhul ascuns ~n timp ce ne continuam cercet\rile, iar presa francez\ acorda, periodic [i `n rafale, aten]ie `ntregii afaceri, noi „documente ale Prioriei“ continuau s\ apar\. Ca [i p`n\ atunci, unele ap\reau sub form\ de c\r]i, altele ca bro[uri [i articole tip\rite `n regia autorului [i depozitate la Biblioteca Na]ional\. Dar acestea nu erau altceva dec`t un amalgam de mistific\ri. Era clar c\ cineva elabora toate aceste materiale, dar motivul pentru care o f\cea nu era la fel de limpede. ~n acea vreme inten]ionam s\ renun]\m la `ntreaga poveste, consider`nd-o o glum\ minu]ios preg\tit\, o fars\ de propor]ii extravagante. Totu[i, dac\ acesta era adev\rul, era o fars\ pe

216


care anumi]i indivizi o orchestraser\ vreme de secole, iar dac\ cineva investe[te `ntr-o fars\ at`t de mult timp, at`t de mult\ energie [i at`t de multe resurse, mai poate fi aceasta numit\ doar o fars\? De fapt, sincronizarea [i `mpletirea faptelor, ca [i `ntregul e[afodaj al „documentelor Prioriei“, erau mai pu]in o glum\ [i mai mult o oper\ de art\ – o etalare a ingeniozit\]ii, suspansului, m\re]iei, complica]iilor [i cuno[tin]elor istorice `ntr-o complexitate arhitectonic\ demn\ de, s\ spunem, James Joyce. {i, dac\ Finnegans Wake (Veghea lui Finnegan) poate fi considerat o ironie a sor]ii, nu exist\ dubii asupra faptului c\ autorul s\u l-a luat `ntr-adev\r `n serios. Este important s\ men]ion\m c\ „documentele Prioriei“ nu reprezentau o „mi[care“ la mod\ – o mod\ avantajoas\ care a proliferat, devenind o industrie profitabil\, gener`nd continu\ri, „precontinu\ri“ [i tot felul de alte derivate. Nu pot fi comparate, de exemplu, cu Chariots of the Gods (Carele zeilor) ale lui von Däniken, cu diversele relat\ri despre Triunghiul Bermudelor sau cu operele lui Carlos Castaneda. Oricare ar fi fost scopul „documentelor Prioriei“, este sigur c\ nu era vorba de c`[tigul financiar. ~ntr-adev\r, banii p\reau s\ fie un aspect neesen]ial sau, mai degrab\, s\ nu prezinte nici o importan]\. Cu toate c\ s-ar fi dovedit extrem de profitabile sub forma unei c\r]i, „documentele Prioriei“ nu erau publicate `n acest mod. ~n ciuda poten]ialului lor comercial, erau tip\rite `n regim privat [i `n edi]ii limitate, depuse `n mod discret la Biblioteca Na]ional\ – unde, de fapt, nici m\car nu erau `ntotdeauna disponibile. Iar informa]iile ap\rute `n c\r]i nu erau `nt`mpl\toare sau arbitrare – [i, `n marea lor majoritate, nu se g\seau `n lucr\rile unor cercet\tori independen]i. Cele mai multe p\reau s\ provin\ dintr-o singur\ surs\. Se bazau pe m\rturiile aceluia[i tip de informatori, care dozau cu precizie cantitatea de date noi, parc\ furniz`ndu-le cu pipeta – [i respect`nd un plan prestabilit. Fiecare nou\ informa]ie f\cea cel pu]in o modificare, potrivind `nc\ o pies\ a `ntregului puzzle. Iar publicarea fragmentelor se f\cea sub diverse nume. Se l\sa astfel falsa impresia a unei re]ele de autori diferi]i, fiecare dintre ace[tia confirm`ndu-i pe ceilal]i [i conferindu-le credibilitate. Procedeul p\rea s\ aib\ o singur\ motiva]ie plauzibil\ – atragerea aten]iei publicului asupra anumitor subiecte, confirmarea credibilit\]ii, trezirea interesului, crearea unui climat psihologic sau


217

a unei ambian]e `n cadrul c\reia noile dezv\luiri s\ fie a[teptate cu sufletul la gur\. Pe scurt, „documentele Prioriei“ p\reau anume preg\tite pentru a „netezi calea“ unei dezv\luiri uluitoare. Aceasta, oricare ar fi fost ea, p\rea s\ impun\ un proces `ndelungat de „sensibilizare“ – de preg\tire a publicului. {i, indiferent ce urma s\ se dovedeasc\ a fi, era `ntr-un anume fel legat\ de dinastia merovingian\, de perpetuarea liniei sale de s`nge p`n\ `n zilele noastre [i de o monarhie clandestin\. Astfel, `ntr-un articol de revist\ scris `n mod evident de un membru al Prioriei, am g\sit urm\toarea declara]ie: „F\r\ merovingieni, Prioria din Sion nu ar fi existat [i, f\r\ Prioria din Sion, dinastia merovingian\ s-ar fi stins“. Citatul care urmeaz\ clarific\ `ntr-o anumit\ m\sur\ rela]ia dintre ordin [i linia de s`nge merovingian\. ~ns\, pe de alt\ parte, o face mai confuz\: Regele este, `n acela[i timp, p\stor [i preot. Uneori trimite ambasadori remarcabili la vasalii s\i puternici, oameni de `ncredere care aveau fericirea de a fi supu[i mor]ii. De pild\, René d’Anjou, conetabilul de Burbon, Nicolas Fouquet... [i mul]i al]ii pentru care succesul uluitor este urmat de o dizgra]ie inexplicabil\ – pentru c\ ace[ti emisari s`nt pe at`t `nfrico[\tori pe c`t de vulnerabili. Fiind p\str\torii unui secret, pot fi doar pream\ri]i sau distru[i. Astfel de oameni erau Gilles de Rais, Leonardo da Vinci, Joseph Balsamo, ducii de Nevers [i de Gonzaga, `n urma c\rora plute[te o mireasm\ de vraj\, de pucioas\ amestecat\ cu t\mìe – mireasma Mariei Magdalena. C`nd Ioana d’Arc a intrat `n sala cea mare a castelului s\u din Chinon, Carol al VII-lea s-a ascuns printre numero[ii s\i curteni; nu a f\cut-o ca pe o glum\ frivol\ – care i-ar fi fost hazul? –, ci pentru c\ [tia a cui ambasadoare era ea. De aceea, `naintea ei, el nu era cu mult mai presus dec`t un curtean oarecare. Taina pe care ea i-a dezv\luit-o `ntre patru ochi era cuprins\ `n aceste cuvinte: „Nobile domn, vin `n numele regelui“.4

Implica]iile acestui pasaj s`nt incitante [i uimitoare. Una const\ `n faptul c\ regele – „Monarhul ascuns“, probabil din spi]a merovingienilor – continu\ de fapt s\ domneasc\, pur [i simplu `n virtutea propriei sale identit\]i. O alta, probabil chiar mai surprinz\toare, sugereaz\ c\ suveranii vremelnici s`nt con[tien]i de existen]a sa, `l recunosc, `l venereaz\ [i se tem de el. O a treia implica]ie este c\ marele maestru al Prioriei din Sion sau un alt membru al ordinului ac]ioneaz\ ca un ambasador `ntre „Monarhul

218


ascuns“ [i reprezentan]ii sau `nlocuitorii s\i temporari. {i, dup\ toate aparen]ele, ace[ti ambasadori s`nt considera]i oameni de sacrificiu.

Bro[urile stranii din Biblioteca Na]ional\ din Paris ~n 1966 a avut loc un schimb neobi[nuit de scrisori referitoare la moartea lui Leo Schidlof – cel despre care se credea, la vremea respectiv\, c\ ar fi alc\tuit, sub pseudonimul Henri Lobineau, genealogiile incluse `n unele „documente ale Prioriei“. Prima scrisoare a ap\rut `n Catholic Weekly of Geneva (S\pt\m`nalul catolic de Geneva) fiind datat\ 2 octombrie 1966. Este semnat\ de un oarecare Lionel Burrus, care pretinde c\ exprim\ punctul de vedere al unei organiza]ii numite Tineretul Cre[tin Elve]ian. Burrus anun]\ c\ Leo Schidlof, alias Henri Lobineau, a murit la Viena cu o s\pt\m`n\ `nainte, pe 17 octombrie. Apoi ia ap\rarea decedatului, `mpotriva c\ruia pretinde c\ ar fi ap\rut, `ntr-un comunicat romano-catolic recent, un atac def\im\tor. Burrus `[i face cunoscut\ indignarea fa]\ de atacul respectiv. ~n elogiul pe care i-l aduce lui Schidlof, declar\ c\ acesta din urm\, sub numele de Lobineau, a redactat, `n 1956, „un studiu remarcabil... al genealogiei regilor merovingieni [i al afacerii din Rennes-le-Château“. Lionel Burrus afirm\ c\ Roma nu a `ndr\znit s\-l def\imeze pe Schidlof `n timpul vie]ii, cu toate c\ avea un dosar cuprinz\tor despre acesta [i despre activit\]ile sale. Dar chiar [i acum, `n ciuda mor]ii sale, interesele merovingiene s`nt duse mai departe. Pentru a-[i sus]ine argumenta]ia, domnul Burrus devine ira]ional. Men]ioneaz\ c\, `n 1966, exista emblema companiei Antar, una din cele mai importante companii petroliere franceze. Sus]ine c\ aceasta reproducea emblema merovingienilor [i c\ reprezenta, cu toate c\ `n stilul desenelor animate, un rege merovingian. Dup\ Burrus, respectiva emblem\ dovedea c\ informa]iile despre merovingieni [i propaganda f\cut\ `n numele acestora se r\sp`ndea `n mod efectiv; [i chiar preo]ii francezi, adaug\ el f\r\ prea mare leg\tur\, nu `ndeplinesc `ntotdeauna poruncile Vaticanului. C`t despre Leo


219

Schidlof, autorul conchide (prelu`nd idei francmasone [i catare): „Pentru to]i cei care l-au cunoscut pe Henri Lobineau, care a fost un mare navigator [i cercet\tor, un b\rbat loial [ i cumsecade, acesta r\m`ne `n inimile noastre ca simbol al unui « ma`tre parfait» ( maestru perfect ) respectat [i venerat“. 5 Scrisoarea pare a unui maniac. Cu siguran]\, este extrem de ciudat\. Exist\ totu[i ceva [i mai ciudat [i anume presupusul atac asupra lui Leo Schidlof din acel comunicat romano-catolic din care Lionel Burrus citeaz\ cu generozitate. Dup\ Burrus, comunicatul `l acuz\ pe Schidlof c\ ar fi fost „pro-sovietic, un francmason notoriu care a luat parte activ\ la preg\tirea terenului pentru o monarhie popular\ `n Fran]a“.6 Este o `nvinuire neobi[nuit\ [i, `n mod evident, contradictorie – pentru c\, de obicei, nimeni nu combin\ simpatiile pro-sovietice cu `ncercarea de a instaura o monarhie. Dar `n prezumtivele citate din comunicat exist\ acuza]ii `nc\ [i mai extravagante: Descenden]ii Merovingienilor au fost, `ntotdeauna, `n spatele tuturor ereziilor, pornind cu arianismul, continu`nd cu albigenzii [i cu templierii [i sf`r[ind cu francmasoneria. La `nceputul Reformei Protestante, `n iulie 1659, Mazarin le-a distrus castelul Barberie, care data din secolul al doisprezecelea. Pentru c\, vreme de secole, familia `n cauz\ nu a adus pe lume nimic altceva dec`t instigatori secre]i `mpotriva bisericii.7

Burrus nu furnizeaz\ date care s\ permit\ identificarea comunicatului romano-catolic din care pretinde c\ ar fi extras acest citat, de aceea nu am reu[it s\-i verific\m autenticitatea. Dac\ veridicitatea sa ar fi putut fi atestat\, comunicatul respectiv ar fi avut o importan]\ deosebit\ pentru investiga]ia noastr\. Ar fi constituit o dovad\ independent\, provenit\ din surse romano-catolice, a distrugerii castelului Barberie din Nevers. Totodat\, ar fi sugerat, m\car `n parte, o ra]iune de a exista pentru Prioria din Sion. Am v\zut deja c\ at`t Sionul, c`t [i familiile asociate cu acesta, unelteau cu scopul de a ob]ine puterea `n propriul lor folos – [i c\, `n timpul acestor ma[ina]iuni, intraser\ `n repetate r`nduri `n conflict cu biserica. Dar, lu`nd `n considera]ie citatul de mai sus, opozi]ia `mpotriva bisericii nu mai poate fi considerat\ nici `nt`mpl\toare, nici generat\ de circumstan]e [i nici m\car de natur\ politic\.

220


Dimpotriv\, pare s\ fi fost o tactic\ permanent\. Iar aceast\ ipotez\ ne punea `n fa]a altei contradic]ii. Pentru c\ Statutul Prioriei din Sion p\rea s\-i apar]in\, cel pu]in `n aparen]\, unei institu]ii loiale institu]iei catolice. La scurt timp dup\ publicarea scrisorii, Lionel Burrus a fost ucis `ntr-un accident de ma[in\ care a f\cut `nc\ [ase victime. Nu cu mult `nainte, scrisoarea sa primise un r\spuns chiar mai ciudat [i mai provocator dec`t cele scrise de el `nsu[i. Aceast\ ripost\ a ap\rut, sub semn\tura S. Roux, `n forma unei bro[uri publicate `n regim privat. 8 ~n anumite privin]e, textul lui S. Roux pare un ecou al atacului ini]ial `mpotriva lui Schidlof – acela[i atac c\ruia ì r\spunsese scrisoarea lui Burrus. De asemenea, sanc]ioneaz\ tinere]ea, excesul de zel, predispozi]ia la prea mult\ vorb\ [i iresponsabilitatea lui Burrus. Dar, `n timp ce, pe de-o parte, pare s\ condamne pozi]ia acestuia, bro[ura lui S. Roux nu numai c\ ì confirm\ spusele, ci le [i detaliaz\. S. Roux afirm\ c\ Leo Schidlof avea un rang `nalt `n Marea Loj\ Alpina din Elve]ia – acea loj\ masonic\ a c\rei emblem\ ap\rea pe anumite „documente ale Prioriei“. Conform spuselor sale, Schidlof „nu-[i ascundea sentimentele de prietenie fa]\ de Blocul Estic“. 9 ~n ceea ce prive[te aser]iunile lui Burrus legate de biseric\, Roux adaug\: Nu se poate afirma c\ biserica ignor\ linia de s`nge Razès, dar trebuie s\ ne amintim c\ descenden]ii acesteia, `ncep`nd cu Dagobert, s`nt instigatori secre]i at`t `mpotriva dinastiei regale a Fran]ei, c`t [i `mpotriva bisericii – [i c\ au fost sursa tuturor ereziilor. Redarea puterii unui descendent merovingian ar avea ca urmare, `n Fran]a, proclamarea unei monarhii populare aliate cu URSS [i triumful francmasoneriei – pe scurt, dispari]ia libert\]ii religiei.10

Dac\ toate acestea sun\ destul de neobi[nuit, concluziile lui S. Roux s`nt `nc\ [i mai ciudate: ~n ceea ce prive[te propaganda merovingian\ `n Fran]a, este binecunoscut faptul c\ reclama societ\]ii Antar Petrol, cu un rege merovingian ]in`nd `n m`n\ un crin [i un cerc, este un apel popular `n favoarea revenirii acestei dinastii la putere. {i nu putem s\ nu ne `ntreb\m ce anume punea la cale Lobineau `n momentul decesului s\u la Viena, `ntr-o epoc\ `n care `n Germania au loc schimb\ri profunde. Nu este oare de asemenea adev\rat c\ Lobineau preg\tea


221

`n Austria un viitor acord reciproc cu Fran]a? {i nu cumva se puneau astfel bazele acordului franco-rus?11

Nu este greu de ghicit c\ am fost extrem de nedumeri]i, `ntreb`ndu-ne la ce naiba se referea S. Roux; `n orice caz, `n ceea ce prive[te lipsa de sens, `l dep\[ise pe Burrus. Ca [i comunicatul pe care acesta din urm\ `l atacase, S. Roux asocia obiective politice aparent deosebite [i discordante, cum s`nt hegemonia sovietic\ [i monarhia popular\. Mergea mai departe dec`t Burrus, sus]in`nd c\ „este binecunoscut“ faptul c\ emblema unei companii petroliere reprezint\ o form\ subtil\ de propagand\ – `n favoarea unei cauze necunoscute [i aparent absurde. F\cea aluzie la ni[te schimb\ri masive `n Fran]a, Germania [i Austria, ca [i cum acestea ar fi fost deja stabilite, dac\ nu chiar [i `nf\ptuite. {i amintea despre un misterios acord „Franco-Rus“, ca [i cum ar fi fost vorba de o chestiune de notorietate public\. La prima vedere, textul lui S. Roux p\rea total lipsit de sens. ~ns\ o cercetare mai atent\ ne-a convins c\ aveam de fapt de-a face un alt document ingenios „al Prioriei“ – conceput cu inten]ia de a mistifica, de a crea confuzie, de a s`cì, de a implanta indicii referitoare la ceva neobi[nuit [i grandios. ~n orice caz, `n maniera sa extravagant\ [i bizar\, sugera importan]a problematicii implicate. Dac\ S. Roux avea dreptate, obiectul investiga]iei noastre nu se limita la activit\]ile unui ordin cavaleresc contemporan, derutant dar inofensiv. ~n acest caz, cercet\rile noastre erau, `ntr-un anumit fel, legate de e[aloanele superioare ale politicii interna]ionale la cel mai `nalt nivel.

Tradi]ionali[tii ~n 1977, a ap\rut un nou „document al Prioriei“, de o importan]\ deosebit\ – o bro[ur\ de [ase pagini intitulat\ Le Cercle d ’Ulysse (Cercul lui Ulise), scris\ de un oarecare Jean Delaude. ~n text, autorul se refer\ `n mod explicit la Prioria din Sion. {i, pe l`ng\ datele mai vechi asupra c\rora atrage din nou aten]ia, furnizeaz\ anumite detalii suplimentare legate de Ordin:

222


~n martie 1117, la Saint Léonard d’Acre, Baudouin a fost obligat s\ negocieze constituirea Ordinului Templului, conform instruc]iunilor Prioriei din Sion. ~n 1118, Ordinul Templului a fost `nfiin]at de c\tre Hugues de Payen. ~ntre 1118 [i 1188, Prioria din Sion [i Ordinul Templului au avut mari mae[tri comuni. ~ncep`nd din 1188, c`nd cele dou\ organiza]ii s-au separat, [i p`n\ `n prezent, Prioria din Sion a avut dou\zeci [i [apte de mari mae[tri. Cei mai recen]i au fost: Charles Nodier Victor Hugo Claude Debussy Jean Co ct eau

din 1801 p`n\ `n 1844 din 1844 p`n\ `n 1885 din 1885 p`n\ `n 1918 di n 191 8 p` n\ `n 1 963

[i, din 1963 p`n\ la apari]ia noului ordin, abatele DucaudBourget. Pentru ce se preg\te[te Prioria din Sion? Acest lucru nu-mi este cunoscut, dar [tiu c\ reprezint\ o putere capabil\ s\ `nfrunte Vaticanul `n vremurile care vor urma. Monseniorul Lefebvre este un membru redutabil, foarte activ, `n stare s\ declare: „Tu m\ faci Pap\, eu te voi face Rege“.12

~n extrasul de mai sus apar dou\ informa]ii noi. Una este presupusa afiliere la Prioria din Sion a arhiepiscopului Marcel Lefebvre. Monseniorul Lefebvre reprezint\, bine`n]eles, aripa extrem de conservatoare a Bisericii Romano-Catolice. S-a exprimat deschis [i zgomotos `mpotriva Papei Ioan-Paul al VI-lea, pe care l-a sfidat `n mod flagrant [i flamboaiant. ~n 1976 [i 1977, a fost chiar amenin]at, `n mod explicit, cu excomunicarea; iar indiferen]a sfruntat\ cu care a primit aceast\ amenin]are aproape c\ a precipitat o schism\ ecleziastic\ deplin\. Dar cum am fi putut asocia un militant catolic „inflexibil“ ca Monseniorul Lefebvre cu o mi[care [i cu un ordin cu orientare hermetic\, dac\ nu de-a dreptul eretic\? Dup\ toate aparen]ele, aceast\ contradic]ie nu putea fi explicat\ – cu excep]ia cazului `n care Monseniorul ar fi fost un reprezentant din zilele noastre al francmasoneriei secolului al nou\sprezecelea asociat\ cu Hiéron du Val d ’Or – „Francmasoneria cre[tin\, aristocratic\ [i hermetic\“, care `[i permitea s\ se considere mai catolic\ dec`t Papa. Al doilea punct de interes major din citatul de mai sus este, desigur, identificarea abatelui Ducaud-Bourget drept mare maestru


223

al Prioriei din Sion din acea vreme. François Ducaud-Bourget s-a n\scut `n 1897 [i [i-a des\v`r[it preg\tirea preo]easc\ la Seminarul Saint-Sulpice – ceea ce era destul de pr evizibil. De aceea este posibil s\-i fi cunoscut pe to]i moderni[tii afla]i acolo `n epoca aceea – [i, foarte probabil, pe Emile Hoffet. Ulterior, a fost capelanul M`n\stirii Ordinului Suveran de Malta. Pentru activit\]ile desf\[urate `n al Doilea R\zboi Mondial, a primit Medalia Rezisten]ei [i Crucea de R\zboi. ~n zilele noastre este recunoscut ca un distins om de litere – fiind membru al Academiei Franceze, biograful unor scriitori catolici de seam\, ca Paul Claudel [i François Mauriac, [i, la r`ndul s\u, un poet foarte apreciat. Ca [i Monseniorul Lefebvre, abatele Ducaud-Bourget [i-a asumat rolul de militant al opozi]iei `mpotriva Papei Ioan-Paul al VI-lea. Ca [i Monseniorul Lefebvre, este sus]in\torul Liturghiei adoptate la Trent. Ca [i Monseniorul Lefebvre, s-a declarat „tradi]ionalist“, opun`ndu-se cu fermitate at`t reformelor ecleziastice, c`t [i oric\rei `ncerc\ri de modernizare a romano-catolicismului. Pe 22 mai 1976 i s-a interzis s\ primeasc\ spovedanii [i s\ acorde iertarea p\catelor – [i, tot ca Monseniorul Lefebvre, a sfidat cu curaj interdic]ia impus\ de superiorii s\i. La 27 februarie 1977, a fost conduc\torul celor o mie de catolici tradi]ionali[ti care au ocupat biserica Saint-Nicolas-du-Chardonnet din Paris. At`t Marcel Lefebvre c`t [i François Ducaud-Bourget pot fi considera]i „de dreapta“ nu numai din punct de vedere teologic, ci [i din punct de vedere politic. ~naintea celui de al Doilea R\zboi Mondial, Monseniorul Lefrebvre era asociat cu Action Française – extrema dreapt\ de pe scena politic\ francez\ a vremii, care avea o serie de puncte de vedere comune cu Partidul Na]ional-Socialist din Germania. Ceva mai recent, „arhiepiscopul rebel“ a devenit notoriu prin modul c\lduros `n care a aprobat regimul militar din Argentina. C`nd i s-au pus `ntreb\ri legate de aceast\ pozi]ie, a replicat c\ f\cuse o gre[eal\. Nu inten]ionase s\ spun\ Argentina, ci Chile! François Ducaud-Bourget nu pare chiar at`t de extremist; `n orice caz, medaliile sale atest\ activitatea sa patriotic\ [i antinazist\ din timpul r\zboiului. Cu toate acestea, el [i-a exprimat respectul fa]\ de Mussolini [i speran]a c\ Fran]a [i-ar putea „reg\si adev\ratele valori sub `ndrumarea unui nou Napoleon“. 13 Prima noastr\ suspiciune a fost c\, de fapt, cei doi nu erau c`tu[i de pu]in afilia]i Prioriei din Sion, dar c\ cineva `ncercase, `n mod

224


deliberat, s\-i pun\ `n `ncurc\tur\ asociindu-i chiar cu acele for]e c\rora, teoretic, ar fi trebuit s\ li se opun\ cu vehemen]\. {i totu[i, conform statului pe care `l ob]inusem de la poli]ia francez\, subtitlul Prioriei din Sion era „Cavalerii Institu]iei [i Regulilor Catolice [i ai Uniunii Independente [ i Tradi]ionaliste“. Dintr-o institu]ie cu un asemenea nume ar fi putut face parte personalit\]i ca Marcel Lefebvre [i François Ducaud-Bourget. Am considerat c\ ar mai fi putut exista [i o a doua explica]ie – e adev\rat, hazardat\, dar care, cel pu]in, ar fi `nl\turat contradic]ia cu care ne confruntam. Poate c\ cei doi nu erau ceea ce p\reau a fi. Poate erau cu totul altceva. Poate c\, `n realitate, erau agen]i provocatori, al c\ror obiectiv era s\ creeze, sistematic, dezordine [i disensiuni, s\ amorseze o schism\ incipient\, care s\ amenin]e pontificatul Papei Ioan-Paul. O astfel de tactic\ ar fi concordat at`t cu societ\]ile secrete descrise de Charles Nodier, c`t [i cu Protocoalele ~n]elep]ilor Sionului. ~n plus, o serie de comentatori recen]i – nu doar jurnali[ti, ci [i autorit\]i ecleziastice – au declarat c\ arhiepiscopul Lefebvre lucra pentru sau era manipulat de altcineva. 14 Ipoteza noastr\, oric`t de hazardat\ ar fi fost, avea la baz\ un ra]ionament coerent. Dac\ Papa Ioan-Paul era considerat „inamicul“, [i dac\ cineva ar fi dorit s\-l for]eze s\ adopte o pozi]ie [i mai liberal\, cum ar fi procedat? ~n orice caz, nu agit`ndu-se de pe pozi]ii liberale. Pentru c\ nu ar fi reu[it dec`t s\ sporeasc\ fermitatea r\d\cinilor care `l ancorau pe Pap\ `n conservatorism. Dar dac\ ar fi adoptat, `n mod public, o atitudine chiar mai extremist conservatoare dec`t a lui Ioan-Paul? Nu l-ar fi for]at astfel s\ se orienteze, `n ciuda dorin]ei de a face contrariul, c\tre o pozi]ie din ce `n ce mai liberal\? {i aceasta este, cu certitudine, realizarea f\r\ precedent a arhiepiscopului [i a confra]ilor s\i – transpunerea unui pap\ `n rolul unui liberal. Concluziile noastre puteau fi valide sau nu, dar era limpede faptul c\ Monseniorul Lefebvre, ca alte multe personalit\]i implicate `n investiga]ia noastr\, era `n posesia unui secret important [i exploziv. De exemplu, `n 1976, excomunicarea sa era iminent\. Presa o a[tepta din zi `n zi, deoarece Papa Ioan-Paul, confruntat cu sfid\ri sfruntate [i repetate, p\rea s\ nu aib\ alt\ alternativ\. Totu[i, s-a r\zg`ndit `n ultimul moment. ~nc\ nu se [tie cu exactitate de ce a f\cut-o; dar urm\torul extras din The Guardian, datat 30 august 1976, ofer\ o cheie pentru acest mister:


225

Echipa de preo]i din Anglia a arhiepiscopului... crede c\ liderul s\u este `nc\ `n posesia unei arme ecleziastice puternice pe care o poate folosi `n disputa cu Vaticanul. Nimeni nu va da nici un indiciu despre natura acesteia, dar p\rintele Peter Morgan, liderul grupului... o descrie drept ceva „care va zgudui `ntreaga lume“.15

A[adar, ce fel de subiect care s\ „zguduie `ntreaga lume“ sau ce fel de „arm\ secret\“ ar putea intimida Vaticanul? Ce fel de sabie a lui Damocles, invizibil\ pentru ochii mul]imii, putea at`rna deasupra capului pontifului? Orice ar fi fost, se pare c\ s-a dovedit eficace. De fapt, l-a f\cut pe arhiepiscop imun fa]\ de ac]iunea punitiv\ a Romei. A[a cum a scris Jean Delaude, Marcel Lefebvre „reprezint\ o putere capabil\ s\ `nfrunte Vaticanul“ – fa]\ `n fa]\, dac\ e necesar. Dar cui se pretinde c\ i-ar fi spus – sau avea s\-i spun\ – „Tu m\ faci Pap\, eu te voi face Rege“?

Conventul din 1981 [i statutul semnat de Cocteau Recent, o parte dintre nedumeririle ce planau `n jurul lui François Ducaud-Bourget au p\rut s\ se clarifice. Explica]iile au reie[it dintr-o publicitate nea[teptat\ care i s-a f\cut Prioriei din Sion `n Fran]a, la sf`r[itul anului 1980 [i `nceputul anului 1981 – publicitate care a f\cut ca numele s\u s\ devin\ familiar publicului. ~n august 1980, populara revist\ Bonne Soirée – un fel de combina]ie `ntre un supliment de duminic\ englezesc [i un ghid TV american – a publicat, `n dou\ episoade, un articol despre Rennesle-Château [i despre Prioria din Sion. ~n cadrul acestuia, at`t Marcel Lefebvre c`t [i François Ducaud-Bourget s`nt asocia]i, `n mod explicit, cu Sionul. Se afirm\ c\, extrem de recent, am`ndoi ar fi vizitat, `n mod special, unul din locurile sacre ale Prioriei, [i anume satul Sainte-Colombe din Nevers, unde se aflaser\ domeniile castelului Barberie al familiei Plantard, `nainte ca acesta s\ fi fost distrus de c\tre cardinalul Mazarin `n 1659.

226


P`n\ la ora actual\, noi `n[ine am reu[it s\ lu\m leg\tura, at`t telefonic c`t [i prin coresponden]\, cu abatele Ducaud-Bourget. Acesta s-a dovedit a fi extrem de curtenitor. Dar, la majoritatea `ntreb\rilor, ne-a oferit r\spunsuri vagi sau chiar evazive [i, ceea ce nu ne-a surprins, a negat orice afiliere la Prioria din Sion. Aceast\ negare a fost reluat\ `ntr-o scrisoare pe care, la scurt timp dup\ aceea, a adresat-o revistei Bonne Soirée. La 22 ianuarie 1981, `n presa francez\ 16 a ap\rut un scurt articol, din care este util s\ cit\m o bun\ parte: Prioria din Sion, o adev\rat\ societate secret\ alc\tuit\ din 121 de demnitari [i fondat\ `n 1099, la Ierusalim, de c\tre Godfroi de Bouillon, ì num\r\ printre marii s\i mae[tri pe Leonardo da Vinci, Victor Hugo [i Jean Cocteau. Conventul acestui ordin s-a `ntrunit la Blois, la data de 17 ianuarie 1981 (precedentul congres avusese loc la 5 iunie 1956, la Paris). ~n urma recentului convent de la Blois, Pierre Plantard de Saint-Clair a fost ales mare maestru al Ordinului, cu 83 de voturi din 92, la al treilea tur de scrutin. Aceast\ alegere reprezint\ un pas decisiv `n evolu]ia concep]iilor ordinului [i a spiritului rela]iilor sale cu lumea; c\ci to]i cei 121 de demnitari din componen]a acestuia s`nt eminen]e cenu[ii ale `naltei finan]e [i ale politicii interna]ionale sau ale societ\]ilor filozofice, iar Pierre Plantard este, prin intermediul lui Dagobert al II-lea, descendentul direct al regilor merovingieni. Autenticitatea acestei descenden]e este atestat\ de pergamentele reginei Blanche a Castiliei, descoperite de abatele Saunière `n biserica parohiei sale din Rennes-le-Château (Aude), `n 1891. ~n 1985, aceste documente au fost v`ndute c\pitanului Roland Stanmore [i lui Sir Thomas Fraser de c\tre nepoata preotului, fiind apoi depozitate la Londra, `ntr-un seif din Lloyds Bank Europe Limited.17

La scurt timp dup\ apari]ia `n pres\ a celor de mai sus, i-am scris lui Philippe de Chérisey, cu care stabilisem deja un contact [i al c\rui nume figura, la fel de frecvent ca al lui Pierre de Plantard, drept purt\tor de cuv`nt al Prioriei din Sion. R\spunz`nd la una dintre `ntreb\rile noastre, Philippe de Chérisey a declarat c\ François Ducaud-Bourget nu fusese ales mare maestru de un cvorum corespunz\tor. Mai mult, conform spuselor sale, abatele DucaudBourget renun]ase `n mod public la afilierea la ordin. Aceast\


227

ultim\ afirma]ie p\rea neclar\. Dar a c\p\tat mai mult sens `n contextul unei anexe a scrisorii pe care ne-a trimis-o. Cu ceva timp `nainte, ob]inusem statutul Prioriei din Sion de la Subprefectura din Saint-Julien. O copie a acestuia fusese publicat\ de o revist\ francez\ `n 1973.18 Totu[i, la Paris, Jean-Luc Chaumeil ne spusese c\ era vorba de un statut ilegal. La scrisoarea trimis\ nou\, de Chérisey a anexat o copie a ceea ce afirma c\ era adev\ratul statut al Prioriei din Sion – tradus din limba latin\. Acesta era semnat de Jean Cocteau [i, dac\ nu cumva era opera unui falsificator de `nalt\ clas\, semn\tura era autentic\. Nu am reu[it s\ o deosebim de alte specimene ale semn\turii lui Cocteau. Pe aceast\ baz\, s`ntem `nclina]i s\ credem c\ statutul care o purta era cel autentic. 19 ~l reproducem `n cele ce urmeaz\: ARTICOLUL UNU – Se constituie, `ntre semnatarii prezentului statut [i cei ce care, `ndeplinind condi]iile ce urmeaz\, vor adera ulterior, un ordin cavaleresc ini]iatic, ale c\rui uzan]e [i conven]ii continu\ s\ fie cele de la fondarea `nf\ptuit\ `n 1099, la Ierusalim, de Godfroi al VI-lea, numit Cucernicul Duce de Bouillon, [i recunoscut\ `n 1100. ARTICOLUL DOI – Ordinul se nume[te „Sionis Prioratus“ sau „Prioria din Sion“. ARTICOLUL TREI – Prioria din Sion are ca obiective perpetuarea ordinului cavaleresc tradi]ional [i a `nv\]\turilor sale ini]iatice [i `ntrajutorarea reciproc\ a membrilor s\i, at`t din punct de vedere moral c`t [i din punct de vedere material, `n orice circumstan]e. ARTICOLUL PATRU – Durata de fiin]are a Prioriei din Sion este nelimitat\. ARTICOLUL CINCI – Prioria din Sion adopt\, ca sediu principal, re[edin]a secretarului general numit de c\tre convent. Prioria din Sion nu este o societate secret\. At`t toate decretele sale, c`t [i `nregistr\rile [i numirile, s`nt disponibile pentru public ca texte `n limba latin\. ARTICOLUL {ASE – Prioria din Sion are 121 de membri. ~n aceste limite, este deschis\ tuturor persoanelor adulte care ì recunosc scopurile [i care accept\ obliga]iile specificate `n prezentul statut. Admiterea membrilor se face f\r\ a se ]ine cont de sex, ras\ sau convingeri filozofice, religioase sau politice.

228


ARTICOLUL {APTE – Cu toate acestea, `n cazul `n care unul dintre membri `l desemneaz\ `n scris pe unul din descenden]ii s\i pentru a-i succede, conventul ì va satisface cererea [i, `n caz de minorat, se poate ocupa de educa]ia celui astfel desemnat. ARTICOLUL OPT – Pentru a accede la primul grad, viitorii membri trebuie s\ `[i procure, pe cheltuiala proprie, o rob\ alb\ cu cordon. Dup\ admiterea `n primul grad, membrii au dreptul s\ voteze. La admitere, noul membru trebuie s\ jure at`t c\ va servi Ordinul `n orice `mprejur\ri, c`t [i c\ va lupta pentru PACE [i pentru respectarea vie]ii umane. ARTICOLUL NOU| – La admitere, fiecare membru trebuie s\ pl\teasc\ o tax\ simbolic\, suma fiind l\sat\ la propria sa alegere. ~n fiecare an, trebuie s\-i `nm`neze secretarului general, din proprie ini]iativ\, drept tax\ c\tre ordin, o sum\ stabilit\ de el `nsu[i. ARTICOLUL ZECE – La admitere, fiecare membru trebuie s\-[i aduc\ certificatul de na[tere [i un specimen de semn\tur\. ARTICOLUL UNSPREZECE – Un membru al Prioriei din Sion, `mpotriva c\ruia a fost pronun]at\ o hot\r`re judec\toreasc\ pentru o infrac]iune de drept comun, poate fi eliberat de `ndatoriri, i se pot retrage titlurile [i poate fi chiar exclus din Ordin. ARTICOLUL DOISPREZECE – Adunarea general\ a membrilor se nume[te Convent. Nici o consf\tuire a acesteia nu va fi considerat\ valid\ dac\ num\rul membrilor prezen]i este mai mic de optzeci [i unu. Votul este secret [i se desf\[oar\ folosindu-se bile albe [i negre. Pentru a fi adoptate, toate mo]iunile trebuie s\ primeasc\ cel pu]in optzeci [i una de bile albe. Toate mo]iunile care nu primesc cel pu]in [aizeci [i una de bile albe nu pot fi resupuse la vot. ARTICOLUL TREISPREZECE – Numai conventul Prioriei de Sion poate decide, cu o majoritate de 81 de voturi provenite de la cei 121 de participan]i, schimb\rile statului [i reglementarea intern\ a ceremonialului. ARTICOLUL PAISPREZECE – Primirea noilor membri va fi hot\r`t\ de „Conciliul celor treisprezece Roza-Cruce“. Titlurile [i responsabilit\]ile s`nt acordate de marele maestru al Prioriei din Sion. Membrii s`nt admi[i pe via]\. Titlurile lor revin, de drept, unuia dintre copii lor, ales de ei `n[i[i, f\r\ s\ ]in\ seama de sex. Mo[tenitorul desemnat poate s\ fac\ un act de renun]are la drepturile sale, dar nu o poate face `n favoarea unui frate, sor\, alt\ rud\ sau alt\ persoan\. El `nsu[i nu va mai fi readmis`n Prioria din Sion. ARTICOLUL CINCISPREZECE – ~n termen de dou\zeci [i [apte de zile `ncheiate, doi membri trebuie s\ ia leg\tura cu


229

mo[tenitorul desemnat pentru a ob]ine acceptul sau renun]area acestuia. ~n absen]a unui act de acceptare, dup\ o perioad\ de reflec]ie de optzeci [i una de zile `ncheiate, renun]area va fi recunoscut\ `n mod oficial [i locul va fi considerat vacant. ARTICOLUL {AISPREZECE – ~n virtutea dreptului ereditar confirmat prin articolele precedente, `ndatoririle [i titlurile Marelui Maestru al Prioriei de Sion vor fi transmise succesorului s\u conform acelora[i prerogative. ~n cazul `n care func]ia de mare maestru este vacant\ sau `n lipsa unui succesor direct, conventul se va reuni `n vederea unui scrutin `n termen de optzeci [i una de zile. ARTICOLUL {APTESPREZECE – Toate hot\r`rile trebuie s\ fie votate de c\tre convent [i validate prin aplicarea sigiliului marelui maestru. Secretarul general este numit de c\tre convent pe o perioad\ de trei ani, care poate fi prelungit\ prin consim]\m`nt tacit. Secretarul general trebuie s\ aib\ gradul de comandor pentru a-[i putea prelua responsabilit\]ile. Func]iile [i responsabilit\]ile nu s`nt remunerate. ARTICOLUL OPTSPREZECE – Ierarhia Pioriei de Sion este alc\tuit\ din cinci grade: 1 C` rmui tor nu m\r: 1 Bol ta cel or 2 Cruciat num\r: 3 treisprezece Roza-Cruce 3 Comandor num\r: 9 4 Cavaler num\r: 27 Cele nou\ 5 Sc ut ier num\r : 81 coman damen te al e Templ ul ui total: 121 ARTICOLUL NOU|SPREZECE – Exist\ 243 de Fra]i Liberi, numi]i O[teni sau, cu `ncepere din anul 1681, Copii ai Sf`ntului Vincent, care nu particip\ nici la vot, nici la convent, dar c\rora Prioria din Sion le acord\ anumite drepturi [i privilegii, `n conformitate cu decretul din 17 ianuarie 1681. ARTICOLUL DOU|ZECI – Mijloacele b\ne[ti ale Prioriei din Sion provin din dona]iile f\cute de membri [i din taxele pl\tite de ace[tia. Conciliul celor treisprezece Roza-Cruce stabile[te o rezerv\, numit\ „patrimoniul ordinului“. Aceast\ rezerv\ poate fi folosit\ doar `n caz de necesitate absolut\, c`nd Pioria [i membrii s\i s`nt amenin]ati de un pericol de moarte. ARTICOLUL DOU|ZECI {I UNU – Conventul este convocat de secretarul general, ori de c`te ori Conciliul celor treisprezece Roza-Cruce consider\ acest lucru necesar. ARTICOLUL DOU|ZECI {I DOI – Dezavuarea apartenen]ei la Prioria din Sion, manifestat\ `n mod public [i `n scris, f\r\ a

230


exista un motiv `ntemeiat sau un pericol care s\-l amenin]e pe respectivul membru al Prioriei, va atrage dup\ sine excluderea acestuia, care va fi pronun]at\ de c\tre Convent. Semn\tura Marelu i Maestru, Jean Cocteau

Din anumite puncte de vedere, acest statut este mai straniu [i dec`t cel primit de la poli]ia francez\ [i dec`t informa]iile despre Sion oferite de „documentele Prioriei“. Cel din urm\ men]iona un num\r total de 1 093 de membri, iar cel dintì de 9 841. Conform articolelor citate mai sus, incluz`ndu-i [i pe cei 243 de „Copii ai Sf`ntului Vincent“, num\rul total al membrilor Sionului este de doar 364. ~n plus, „documentele Prioriei“ stabilesc o ierarhie alc\tuit\ din [apte grade. ~n statutul primit de la poli]ie, aceasta a fost l\rgit\, ajung`ndu-se la nou\ grade. ~n cel semnat de Jean Cocteau, apar numai cinci grade. Iar denumirile acestora difer\, deopotriv\, de cele men]ionate `n primele dou\ surse. Aceste contradic]ii ar putea reprezenta dovada unui anumit tip de sciziune, sau sciziune incipient\, ap\rut\ `n interiorul Prioriei de Sion `n jurul anului 1956 – data la care „documentele Prioriei“ au `nceput s\ apar\ `n Biblioteca Na]ional\. Iar Philippe de Chérisey chiar face aluzie la o astfel de schism\ `ntr-un articol recent. 20 Ruptura, afirm\ el, s-a petrecut `ntre 1956 [i 1958 [i a fost pe punctul de a atinge propor]iile celei dintre Sion [i Ordinul Templului marcate, `n 1188, prin „t\ierea ulmului“. Dup\ p\rerea sa, pericolul a fost `nl\turat datorit\ abilit\]ii diplomatice a domnului Plantard, care i-a f\cut pe dezertori s \ se r\zg`ndeasc\. Dar, oricare ar fi fost politica intern\ a Prioriei de Sion, la Conventul din ianuarie 1891, aceasta p\rea s\ constituie un tot unitar [i coerent. Poate c\ Ducaud-Bourget fusese mare maestru al Prioriei, dar, `n acel moment, era clar c\ `n prezent func]ia nu ì mai apar]inea. Conform afirma]iei lui de Chérisey, nu fusese ales de un cvorum satisf\c\tor. Aceasta ar fi putut `nsemna c\ fusese ales de ini]iatorii schismei. Nu aveam certitudinea c\ s-ar fi f\cut vinovat de `nc\lcarea articolului dou\zeci [i doi al statutului. Dar puteam presupune c\ afilierea sa la Sion – indiferent ce s-ar fi `nt`mplat `n trecut – nu maiexista. Articolele citate p\reau s\ clarifice statutul lui François Ducaud-Bourget. {i, cu siguran]\, precizau modul de alegere a


231

marilor mae[tri ai Prioriei din Sion. Era deja u[or de `n]eles de ce `[i puteau de]ine func]ia de la v`rsta de cinci sau de opt ani. Era limpede [i de ce aceasta se deplasa de-a lungul unei anume linii de s`nge sau re]ele de genealogii interconectate, a[a cum se `nt`mpla. ~n principiu, titlul de mare maestru p\rea s\ fie ereditar, fiind transmis de-a lungul secolelor prin intermediul unui m\nunchi de familii care pretindeau c\ descind din merovingieni. Totu[i, c`nd nu exista nici un pretendent eligibil sau c`nd succesorul desemnat `[i declina acest statut titlul ì era oferit unei persoane din afar\, aleas\, probabil, conform procedurilor specificate `n statut. Pe aceast\ baz\ ar fi putut ajunge `n r`ndul marilor mae[tri personalit\]i ca Leonardo, Newton, Nodier [i Cocteau.

Plantard de Saint-Clair Printre numele care, `n mod repetat, ocupau un loc de seam\ `n „documentele Prioriei“, se num\ra cel al familiei Plantard. {i, dintre numeroasele persoane asociate cu misterul lui Sauni ère [i al localit\]ii Rennes-le-Château, cea mai demn\ de `ncredere p\rea s\ fie Pierre Plantard sau, cum semna chiar el, Pierre Plantard de Saint-Clair.21 Conform genealogiilor din Dossiers secrets, acesta este un descendent direct al regelui Dagobert al II-lea [i al dinastiei merovingiene. Acelea[i genealogii `l indic\ [i drept descendentul direct al de]in\torilor castelului Barberie – distrus de cardinalul Mazarin `n anul 1659. ~n cursul investiga]iei, am `nt`lnit `n multe r`nduri numele Plantard. ~ntr-adev\r, dup\ cum reiese din informa]iile referitoare la ultimul sfert de secol, toate urmele converg c\tre el. De exemplu, `n 1960, fiind intervievat de Gérard de S ède, a vorbit despre un „secret interna]ional“ ascuns la Gisors.22 ~n cursul deceniului urm\tor a fost, dup\ toate aparen]ele, principala surs\ de informa]ii la care de S ède a f\cut apel pentru a-[i scrie at`t c\r]ile despre Rennes-le-Château, c`t [i pe cele despre Gisors.23 Conform ultimelor dezv\luiri, bunicul domnului Plantard l-a cunoscut personal pe Bérenger Sauni ère. Iar el `nsu[i s-a dovedit a fi de]in\torul c`torva terenuri `nvecinate cu Rennes-leChâteau [i cu Rennes-les-Bains, dintre care f\cea parte [i muntele lui

232


Blanchefort. Cu ocazia interviului pe care ni l-a acordat, anticarul din ora[ul Stenay, din Arennes, ne-a povestit c\ amplasamentul vechii biserici Saint Dagobert era, de asemenea, proprietatea lui Pierre de Plantard. {i, conform statutului ob]inut de la poli]ia francez\, acesta ocupa [i func]ia de secretar general al Prioriei din Sion. ~n 1973, o revist\ din Fran]a a publicat ceea ce p\rea s\ fie transcrierea unui interviu telefonic cu acela[i Plantard. Nu am fost surprin[i de faptul c\ acesta nu dezv\luia prea multe. A[a cum era de a[teptat, declara]iile sale erau aluzive, criptice [i incitante – gener`nd `ntreb\ri mai numeroase dec`t cele c\rora le d\dea r\spuns. De exemplu, vorbind despre linia de s`nge merovingian\ [i despre prezumtiva regalitate a acesteia, a declarat: „Cerceta]i originile anumitor familii franceze importante [i ve]i putea `n]elege de ce, `ntr-o bun\ zi, un personaj numit Henri de Montpézat ar putea deveni rege“.24 Iar c`nd a fost `ntrebat despre obiectivele Prioriei din Sion, a oferit, a[a cum era de a[teptat, un r\spuns evaziv: „Pe acestea nu vi le pot dezv\lui. Societatea din care fac parte este extrem de veche. Eu s`nt, pur [i simplu, un succesor, un punct al unei `n[iruiri. S`ntem p\str\torii anumitor lucruri. Nu avem nevoie de publicitate“.25 Aceea[i revist\ a publicat o prezentare a domnului Plantard semnat\ de prima so]ie a acestuia, Anne Léa Hisler, care a murit `n anul 1971. Dac\ revista este demn\ de crezare, prezentarea respectiv\ a ap\rut ini]ial `n Circuit , publica]ia intern\ a Prioriei din Sion – pentru care se spune c\ dl. Plantard scrie cu regularitate, sub pseudonimul „Chyren“: S\ nu uit\m c\ acest psiholog a fost prieten cu o serie de personalit\]i, cum ar fi contele Israël Monti, membru al fr\]iei Sf`ntului Vehm, Gabriel Trarieux d’Egmond, unul dintre cei treisprezece membri ai Roza-Crucii, Paul Lecour, filozof pasionat de Atlantida, abatele Hoffet din serviciul de documentare al Vaticanului, Th. Moreaux, directorul conservatorului din Bourges etc. S\ ne amintim c\, `n timpul Ocupa]iei, a fost arestat [i torturat de Gestapo [i c\ a fost de]inut politic vreme de mai multe luni. ~n calitatea sa de doctor `n [tiin]e oculte, a `nv\]at s\ aprecieze valoarea informa]iilor confiden]iale, acesta fiind desigur motivul pentru care i s-a acordat titlul de membru de onoare al mai multor societ\]i hermetice. Toate acestea concur\ `n a contura un personaj aparte, un mistic al p\cii, un propov\duitor al libert\]ii, un ascet al c\rui ideal este s\ se pun\


233

`n slujba binelui umanit\]ii. A[adar, de ce ne-am mira c\ a devenit una dintre acele eminen]e cenu[ii ale c\ror sfaturi s`nt cerute de mai marii acestei lumi? Dup\ ce, `n 1947, a fost invitat de guvernul federal al Elve]iei, [i-a stabilit, pentru mai mul]i ani, re[edin]a `n aceast\ ]ar\, `n apropierea lacului Leman, acolo unde se reunesc numero[i `ns\rcina]i de afaceri [i delega]i din `ntreaga lume.26

Doamna Hisler a inten]ionat, desigur, s\ realizeze un portret str\lucitor. Rezultatul este imaginea unei personalit\]i extrem de neobi[nuite. Pe alocuri, limbajul autoarei devine, `n acela[i timp, vag [i hiperbolic. ~n plus, diversele persoane prezentate drept distinsele cuno[tin]e ale lui Pierre Plantard alc\tuiesc, ca s\ folosim un termen bl`nd, un grup c`tse poate de bizar. Pe de alt\ parte, conflictul cu Gestapoul pare s\ indice o activitate demn\ de laud\, desf\[urat\ `n timpul Ocupa]iei. ~n cele din urm\, propriile noastre cercet\ri ne-au oferit dovezi `n acest sens. ~nc\ din 1941, Pierre Plantard a `nceput s\ editeze un ziar al Rezisten]ei, numit Vaincre [i publicat `n suburbiile Parisului. A fost `ntemni]at de Gestapo pentru mai mult de un an, din octombrie 1943 p`n\ la sf`r[itul anului 1944.27 S-a dovedit c\, printre prietenii [i colaboratorii lui Plantard, se num\r\ personalit\]i chiar mai bine cunoscute dec`t cele men]ionate de fosta sa so]ie. Dintre acestea fac parte André Malraux [i Charles de Gaulle. ~ntr-adev\r, rela]iile sale p\reau s\ se extind\, p\trunz`nd temeinic `n interiorul coridoarelor puterii. De exemplu, `n 1958, `n Algeria a izbucnit o revolt\ [i generalul de Gaulle a `ncercat s\ revin\ la Pre[edin]ia Fran]ei. Se pare c\, `n primul r`nd, a cerut ajutorul lui Plantard. Acesta, `mpreun\ cu André Malreaux [i cu al]ii, a fost, dup\ toate aparen]ele, responsabil de mobilizarea a[a-numitelor „Comitete ale Siguran]ei Publice“ – care au avut un rol esen]ial `n revenirea lui de Gaule la Palatul Elysée. ~ntr-o scrisoare datat\ 29 iulie 1958, acesta ì mul]umea lui Plantard pentru serviciile aduse. ~ntr-o alt\ scrisoare, datat\ cu cinci zile mai t`rziu, generalul ì cerea aceluia[i Plantard s\ desfiin]eze comitetele respective, care `[i atinseser\ scopul. Acesta le-a dizolvat cu ajutorul unui comunicat difuzat `n pres\ [i la radio.28 Nu este nevoie s\ mai spunem c\, pe m\sur\ ce investiga]iile noastre avansau, deveneam din ce `n ce mai ner\bd\tori s\-l

234


cunoa[tem pe Pierre Plantard. La `nceput, nu ni s -a p\rut prea greu s\ o facem, dar acesta s-a dovedit a fi imposibil de g\sit [i nu `ntrevedeam nici un mijloc prin care noi, ca persoane particulare, l-am fi putut localiza. Apoi, la `nceputul prim\verii anului 1979, am `nceput s\ realiz\m un alt film despre Rennes-le-Château pentru BBC, care ne-a pus la dispozi]ie resursele sale. Sub auspiciile BBC-ului am reu[it s\ stabilim primul nostru contact cu Pierre Plantard [i cu Prioria din Sion. Primele `ncerc\ri fuseser\ f\cute de o englezoaic\, o jurnalist\ care locuia la Paris, care colaborase la multe proiecte ale BBC-ului [i care `[i crease, `n `ntreaga Fran]\, o re]ea impresionant\ de leg\turi cu ajutorul c\rora a `ncercat s\ g\seasc\ Prioria din Sion. La `nceput, continu`ndu-[i cercetarea asupra lojilor masonice [i asupra culturii ezoterice pariziene, s-a izbit, a[a cum era de a[teptat, de un ecran de protec]ie ce]os, alc\tuit din mistific\ri [i contradic]ii. De pild\, un jurnalist a avertizat-o c\ to]i cei care cerceteaz\ Sionul prea `ndeaproape s`nt uci[i, mai devreme sau mai t`rziu. Un altul i-a spus c\ acesta existase `ntr-adev\r `n timpul Evului Mediu, dar c\, `ntre timp, disp\ruse. Pe de alt\ parte, un oficial al Marii Loje Apina a afirmat c\ Sionul exist\ `n zilele noastre, dar nu are nici un fel de trecut, fiind o organiza]ie modern\. Croindu-[i drum prin acest amalgam de confuzii, cercet\toarea noastr\ a reu[it, `n cele din urm\, s\ ia leg\tura cu Jean-Luc Chaumeil – care ob]inuse de la Pierre Plantard un interviu pentru o revist\ [i scrisese foarte mult despre Sauni ère, Rennes-le-Château [i Prioria din Sion. Acesta a specificat c\ el `nsu[i nu era membru al Sionului, dar `l putea contacta pentru a `ncerca s\ ne stabileasc\ o `nt`lnire. {i, `ntre timp, i-a oferit cercet\toarei noastre informa]ii suplimentare. Conform spuselor lui Jean-Luc Chaumeil, Prioria din Sion nu era o „societate secret\“ `n adev\ratul sens al cuv`ntului. De fapt, dorea doar s\ p\streze discre]ia `n cea ce prive[te existen]a sa, activit\]ile desf\[urate [i identitatea membrilor. ~nregistrarea din Journal Officiel era o contrafacere redactat\ de anumi]i membri ai ordinului care „dezertaser\“. C`t despre statutul `nregistrat prin intermediul poli]iei, acesta era [i el contraf\cut de aceea[i „membri dezertori“. Chaumeil ne-a confirmat suspiciunea c\ Sionul urzea planuri politice ambi]ioase, referitoare la viitorul apropiat. ~n urm\torii


235

c`]iva ani, a afirmat el, `n Fran]a va avea loc, la nivel guvernamental, o schimbare dramatic\ menit\ s\ netezeasc\ drumul c\tre o monarhie popular\, tronul revenindu-i unui descendent al merovingienilor. {i a ad\ugat c\ Sionul se va afla `n spatele acestei schimb\ri, a[a cum, vreme de secole, s-a aflat [i `n spatele altora – numeroase [i importante. A mai precizat c\ Sionul nu urm\rea profituri materiale, c\ inten]iona s\ conduc\ o restaura]ie a „adev\ratelor valori“ – acestea fiind, dup\ toate aparen]ele, de ordin spiritual sau poate chiar ezoteric. ~n ultim\ instan]\, era vorba – conform explica]iilor sale – de valori precre[tine, `n ciuda orient\rii ostentativ cre[tine a Sionului [i a accentului pus pe catolicism `n cadrul statului. De asemenea, Chaumeil a specificat, `n repetate r`nduri, c\, `n acel moment, marele maestru al Sionului era François Ducaud-Bourget. C`nd a fost `ntrebat cum se `mp\ca catolicismul tradi]ionalist al acestuia cu valorile precre[tine, a replicat, criptic, c\ ar fi trebuit s\-l `ntreb\m chiar pe abatele Ducaud-Bourget. Chaumeil a insistat at`t asupra vechimii Prioriei din Sion, c`t [i asupra diversit\]ii membrilor acesteia. A specificat c\ din Priorie f\ceau parte reprezentan]ii tuturor sferelor vie]ii sociale. {i a ad\ugat c\ obiectivele acesteia nu se limitau la restaurarea dinastiei merovingiene. ~n acest moment, a f\cut o afirma]ie foarte ciudat\. A precizat c\ nu to]i membrii Prioriei din Sion erau evrei. Sensul acestui aparent non sequitur este evident – c\ anumi]i membri ai ordinului, dac\ nu cumva marea lor majoritate – erau evrei. Ca urmare, ne confruntam din nou cu o contradic]ie dificil\. Chiar dac\ statutul era o contrafacere, cum era posibil ca marele maestru al unui ordin alc\tuit din evrei s\ fie un adept al catolicismului tradi]ionalist extremist – o persoan\ care `l num\ra printre prietenii s\i apropia]i pe Marcel Lefebvre, cunoscut pentru declara]iile sale care frizau antisemitismul? Chaumeil a mai f\cut [i alte afirma]ii derutante. A vorbit, de exemplu, despre „Prin]ul de Lorena“, care descindea din linia de s`nge merovingian\ [i a c\rui „misiune sacr\ era, din acest motiv, evident\“. Aceast\ afirma]ie era `nc\ [i mai enigmatic\ datorit\ faptului c\, `n prezent, nu exist\ nici un prin] de Lorena, nici m\car unul onorific. Oare interlocutorul nostru inten]iona s\ sugereze c\, de fapt, exista un astfel de prin], dar c\ tr\ia incognito? Sau folosea cuv`ntul „prin]“ `n sensul s\u mai larg, referindu-se la un „mo[tenitor“? ~n acest caz, actualul prin] – [i nu Prin] – al Lorenei era dr. Otto von Habsburg, care este duce onorific de Lorena.

236


Per ansamblu, spusele lui Chaumeil nu erau at`t r\spunsuri c`t bazele unor viitoare `ntreb\ri – iar cercet\toarea noastr\, datorit\ insuficientului timp de g`ndire pe care l-a avut la dispozi]ie, nu a [tiut care erau `ntreb\rile cele mai potrivite. Totu[i, a f\cut un mare pas `nainte, pentru c\ a trezit interesul BBC-ului asupra subiectului; pentru c\ BBC-ul se bucur\ pe continent de un prestigiu considerabil mai mare dec`t cel din Marea Britanie, reprezent`nd `nc\ un nume demn de a fi invocat. ~n consecin]\, nu se putea trece cu u[urin]\ peste perspectiva unei implic\ri a BBC-ului. „Propagand\“ este prea mult spus, dar un film al BBC-ului care s\ sublinieze [i s\ autentifice anumite fapte ar fi atras aten]ia – ar fi fost un mod redutabil de a c`[tiga credibilitate [i de a crea climatul psihologic sau atmosfera necesar\, mai ales printre vorbitorii de limb\ englez\. {i, dac\ merovingienii [i Prioria din Sion ar fi fost acceptate ca „adev\ruri istorice“ sau ca fapte `n mod general recunoscute – ca, s\ spunem, b\t\lia de la Hastings sau uciderea lui Thomas Becket – aceasta ar fi fost, evident, `n avantajul Sionului. F\r\ `ndoial\, acestea au fost motivele care l-au determinat pe Chaumeil s\ ì telefoneze lui Plantard. ~n cele din urm\, `n martie 1979, cu ajutorul lui Roy Davies, produc\torul nostru de la BBC, [i av`nd-o pe colaboratoarea sa drept om de leg\tur\, s-a reu[it aranjarea unei `ntrevederi cu Pierre de Plantard. C`nd s-a petrecut, acesta a avut aparen]a unei `nt`lniri a [efilor Mafiei. S-a desf\[urat pe „teren neutru“, `ntr-un cinematograf parizian `nchiriat, `n acest scop, de BBC, [i fiecare dintre p\r]i a fost `nso]it\ de un anturaj. Pierre Plantard s-a dovedit a fi o persoan\ respectabil\ [i curtenitoare, cu o ]inut\ discret\, aristocratic\, lipsit\ de ostenta]ie, [i cu o atitudine condescendent\, plin de verv\, dar conving\toare. A dat dovad\ de o enorm\ erudi]ie [i de o impresionant\ agilitate a min]ii – de harul de a da replici prompte, seci, spirituale, r\ut\cioase, dar `n nici un caz ustur\toare. Avea adesea `n priviri o lic\rire u[or amuzat\, indulgent\, de unchi cumsecade. ~n ciuda purt\rii modeste, chiar timide, exercita asupra `nso]itorilor s\i o autoritate maiestuoas\. {i crea impresia de ascetism [i de austeritate. Nu etala nici un fel de avu]ie. Era o apari]ie conservatoare, de bun gust, neprotocolar\, dar nicidecum elegant\ sau luxoas\ `n mod ostentativ. Din c`te ne-am dat seama, nici m\car nu folosea un automobil.


237

At`t la prima noastr\ `nt`lnire, c`t [i la urm\toarele dou\, Pierre Plantard ne-a dat de `n]eles c\ nu avea s\ ne spun\ nimic despre activit\]ile [i obiectivele actuale ale Prioriei din Sion. Pe de alt\ parte, s-a oferit s\ ne r\spund\ la orice `ntrebare legat\ de istoria acesteia. {i, cu toate c\ a refuzat s\ fac\ referiri la viitor sub forma oric\rui tip de declara]ie public\ – `ntr-un film, de exemplu –, totu[i ne-a oferit c`teva indicii `n cursul conversa]iei. Ne-a declarat, de exemplu, c\ Prioria din Sion era, de fapt, `n posesia comorii pierdute a Templului din Ierusalim – a pr\zii jefuite de legiunile romane ale lui Titus `n anul 70 d.Hr. Ne-a spus c\ aceasta avea s\ fie „restituit\ Israelului la timpul cuvenit“. Dar, indiferent care ar fi fost semnifica]ia istoric\, arheologic\ sau chiar politic\ a acelei comori, Plantard a considerat-o lipsit\ de importan]\. A insistat asupra faptului c\ adev\rata comoar\ era de natur\ „spiritual\“. {i a sugerat c\ acest „tezaur spiritual“ consta, m\car `n parte, `ntr-un secret care, `ntr-un mod r\mas nespecificat, putea facilita a schimbare social\ major\. {i a reluat afirma]iile lui Chaumeil declar`nd c\, `n viitorul apropiat, Fran]a urma s\ fie teatrul unei mi[c\ri sociale dramatice – nu o revolu]ie, ci o schimbare radical\ a institu]iilor, menit\ s\ netezeasc\ drumul c\tre reinstaurarea monarhiei. Aceast\ aser]iune nu a fost f\cut\ cu afectare profetic\. Dimpotriv\, domnul Plandard ne-a `mp\rt\[it-o pur [i simplu, foarte lini[tit, foarte prozaic – [i foarte hot\r`t. ~n discursul s\u au fost o serie de inconsecven]e ciudate. Uneori, de pild\, p\rea s\ vorbeasc\ `n numele Prioriei din Sion – spunea „noi“, indic`nd astfel ordinul. Alteori p\rea s\ se disocieze de acesta – l\s`nd impresia c\ vorbe[te numai despre el `nsu[i, `n calitate de pretendent merovingian, de rege de drept, membrii Sionului fiind doar alia]ii [i sus]in\torii s\i. Aveam impresia c\ ascultam dou\ voci distincte, care nu erau `ntotdeauna compatibile. Prima era vocea secretarului general al Sionului. Cealalt\ ì apar]inea unui rege incognito, care „domne[te, dar nu guverneaz\“ – [i care considera Sionul un fel de conciliu de tain\. Dihotomia dintre cele dou\ glasuri nu disp\rea niciodat\ pe deplin, iar Pierre Plantard nu putea fi convins s\ o clarifice. Dup\ cele trei `nt`lniri, nu am fi putut sus]ine c\ eram, `n mod semnificativ, mai bine informa]i dec`t `nainte. Cu excep]ia Comitetelor Siguran]ei Publice [i a scrisorilor de la Charles de Gaulle, nu aveam nici o alt\ indica]ie referitoare la influen]a

238


politic\ sau la puterea Sionului sau la faptul c\ b\rba]ii pe care ì `nt`lnisem ocupau pozi]ii care le-ar fi permis s\ schimbe modul de guvernare [i institu]iile din Fran]a. {i nici nu aveam indicii care s\ ne l\mureasc\ de ce linia de s`nge merovingian\ ar fi trebuit luat\ mai `n serios dec`t alte dinastii regale a c\ror restaurare fusese `ncercat\ cu diverse ocazii. De exemplu, s`nt mai mul]i pretenden]i din familia Stuart la tronul Marii Britanii – [i preten]iile lor, cel pu]in din punctul de vedere al istoricilor moderni – au o baz\ cu mult mai solid\ dec`t preten]iile merovingienilor. De fapt, exist\ numero[i al]i pretenden]i la coroanele [i tronurile vacante de pe teritoriul Europei [i s`nt `n via]\ descenden]i ai dinastiilor Bourbon, Habsburg, Hohenzollern [i Romanov. De ce li s-ar acorda acestora mai pu]in\ credibilitate dec`t merovingienilor? ~n termenii unei „legitimit\]i absolute“ [i din punct de vedere pur tehnic, preten]ia celor din urm\ ar fi putut `ntr-adev\r avea `ntìetate. Totu[i, `n lumea modern\, cerin]a lor poate p\rea pur teoretic\ – la fel de teoretic\ ca aceea a unui irlandez contemporan care [i-ar dovedi descenden]a din Marii Regi de la Tara. Am fost din nou pe punctul de a abandona Prioria din Sion, ca pe o grupare minor\, excentric\, dac\ nu chiar ca pe o fars\ `n toat\ puterea cuv`ntului. Totu[i, din propriile noastre cercet\ri reie[ea c\, `n trecut, ordinul avusese o real\ putere, fiind implicat `n afaceri interna]ionale la nivel `nalt. Chiar [i `n zilele noastre, reprezenta, f\r\ `ndoial\, mai mult dec`t p\rea la prima vedere. De exemplu, nu avea nimic mercantil, nu exploata nici o sl\biciune. Dac\ ar fi dorit, Pierre de Plantard ar fi putut transforma Prioria din Sion `ntr-o afacere extrem de profitabil\ – asemenea celorlalte culte, secte [i institu]ii „new age“ la mod\. Cu toate acestea, majoritatea documentelor de baz\ „ale Prioriei“ r\m`neau tip\rite `n regim privat. Iar Sionul nu f\cea recrut\ri – nici m\car `n stilul lojilor masonice. Dup\ toate aparen]ele, num\rul membrilor s\i era stabilit cu rigurozitate, cei noi fiind admi[i doar `n limita locurilor vacante. O asemenea „exclusivitate“ era, printre altele, dovada unei extraordinare `ncrederi `n for]ele proprii, a certitudini c\ `nrolarea unui furnicar de novici nu era, pur [i simplu, necesar\ – pentru c`[tiguri financiare sau pentru alte scopuri. Cu alte cuvinte, Ordinul avea deja un ]el – unul care c`[tigase loialitatea unor oameni ca Malraux [i De Gaule. Dar puteam, oare, s\ credem cu adev\rat c\ oameni de


239

talia lui Malraux [i De Gaulle inten]ionau s\ restaureze dinastia merovingian\?

Politica Prioriei din Sion ~n 1973, a fost publicat volumul intitulat Les Dessous d ’une ambition politique (Culisele unei ambi]ii politice). Cartea, scris\ de jurnalistul elve]ian Mathieu Paoli, relata integral `ncerc\rile autorului de a investiga Prioria din Sion. Ca [i noi, Paoli intrase, `n cele din urm\, `n leg\tur\ cu un reprezentat al ordinului – c\ruia nu ì men]ioneaz\ numele. Dar, pentru c\ nu avea `n spatele s\u prestigiul BBC-ului, cel pe care l-a `nt`lnit nu avea – dup\ aprecierea noastr\ – rangul `nalt al domnului Plantard. Nici nu era at`t de comunicativ cum fusese acesta fa]\ de noi. Pe de alt\ parte, Paoli, care locuia pe continent [i avea o disponibilitate de mi[care mai mare dec`t a noastr\, fusese `n m\sur\ s\ urm\reasc\ anumite leg\turi [i s\ `ntreprind\ cercet\ri „la fa]a locului“ `ntr-un mod care, pentru noi, nu fusese posibil. Ca urmare, cartea sa era extrem de valoroas\ [i con]inea multe informa]ii noi – de fapt, at`t de multe, `nc`t justifica apari]ia unei continu\ri [i chiar ne-am `ntrebat dac\ Paoli nu o scrisese deja. F\c`nd cercet\ri legate de persoana sa, am aflat c\, `n 1977 sau 1978, fusese `mpu[cat de guvernul Israelian, fiind acuzat de spionaj pentru c\ `ncercase s\ le v`nd\ arabilor o serie de secrete. 29 Conform celor relatate `n cartea sa, modul `n care Mathieu Paoli a abordat problema era similar cu al nostru. {i el a contactat-o pe fiica lui Leo Schidlof la Londra; aceasta i-a spus [i lui c\, dup\ c`te [tia ea, tat\l s\u nu avea nici o leg\tur\ cu societ\]ile secrete, cu francmasoneria [i cu genealogiile merovingiene. Ca [i cercet\toarea noastr\ de la BBC, Paoli a luat leg\tura cu Marea Loj\ Alpina [i s-a `nt`lnit cu cancelarul acesteia, de la care a primit r\spunsuri ambigue. Respectivul cancelar, poveste[te el, a sus]inut cu t\rie c\ nu cuno[tea nici un „Lobineau“ [i nici un „Schidolf“. C`t despre numeroasele lucr\ri care purtau sigla Alpina, acela[i cancelar a afirmat, categoric, c\ nu puteau s\ existe. Totu[i, un prieten al autorului, care f\cea parte din aceea[i loj\, a pretins c\

240



241

dore[te ca implicarea sa `n afacerea `n cauz\ s\ fie cunoscut\. Sau o alt\ societate s-a folosit de numele Marii Loji, cu scopul de a-[i camufla propriile activit\]i.30

~n anexa de la Versailles a Bibliotecii Na]ionale, Paoli a descoperit patru exemplare din Circuit ,31 revista men]ionat\ `n statutul Prioriei de Sion. Primul data din 1 iulie 1959, iar ca director era men]ionat Pierre Plantard. Dar revista `ns\[i nu d\dea de `n]eles c\ ar fi avut vreo leg\tur\ cu Prioria din Sion. Dimpotriv\, se declara drept organul oficial al unei asocia]ii numite Federa]ia For]elor Franceze. Exista chiar [i o sigl\ a acesteia, reprodus\ de Paoli `n cartea sa, [i urm\toarea informa]ie: Publication périodique culturelle de la Fédération des Forces Françaises 116 Rue Pierre Jouet, 116 Aulnay-sous-Bois – (Seine-et-Oise) Tél: 929-72-49

Schi]a de pe coperta romanului „Circuit“

v\zuse bro[urile respective `n biblioteca acesteia. Paoli ajunge la urm\toarele concluzii: Exist\ dou\ posibilit\]i. Dat fiind specificul lucr\rilor lui Henri Lobineau, Marea Loj\ Alpina – care interzice orice activitate politic\, at`t pe teritoriul Elve]iei c`t [i `n afara acesteia – nu

Mathieu Paoli a verificat adresa de mai sus. A aflat c\ niciodat\ nu fusese publicat\ acolo vreo revist\. Num\rul de telefon s-a dovedit a fi, de asemenea, fals. {i `ncerc\rile sale de a da de urma Federa]iei For]elor Franceze s-au dovedit zadarnice. P\n\ la aceast\ dat\, nu a ap\rut nici o informa]ie despre o astfel de organiza]ie. Dar cartierul general din Fran]a al Comitetelor Siguran]ei Publice se afla tot la Aulnay-sous-Bois, fapt care poate fi cu greu considerat o coinciden]\.32 A[adar, federa]ia respectiv\ pare s\ fi avut leg\turi cu aceste comitete. Este o presupunere care poate fi considerat\ destul de `ntemeiat\. Paoli men]ioneaz\ c\, `n volumul doi al romanului Cicuit , exist\ o referin]\ la o scrisoare a lui De Gaulle c\tre Pierre Plantard, prin care celui de al doilea i se adresau mul]umiri pentru serviciile aduse – acestea fiind, dup\ toate aparen]ele, activit\]ile Comitetelor Siguran]ei Publice. Conform aceluia[i Paoli, majoritatea articolelor din Circuit tratau subiecte ezoterice. Erau semnate de Pierre Plantard – at`t cu propriul s\u nume, c`t [i cu ps eudonimul „Chyren“ –, de Anne Léa Hisler [i d e alte persoane care ne s`nt deja familiare. Existau, totu[i, [i articole de o cu totul alt\ natur\. De exemplu, unele se refereau la o [tiin]\ secret\ legat\ de vi]a de vie [i de viticultur\ – altoirea vi]ei de vie – care,

242


parese, avea o semnifica]ie special\ din punct de vedere politic. Totul p\rea lipsit de logic\, `n afara cazului `n care vi]a de vie [i viticultura aveau un sens alegoric – poate ca o metafor\ pentru descenden]\, pentru arborii genealogici [i pentru alian]ele dinastice. C`nd nu erau misterioase sau obscure, articolele din Circuit erau, dup\ p\rerea lui Paoli, de un na]ionalism fervent. De pild\, `ntr-unul dintre ele, semnat Adrian Sevrette, autorul afirm\ c\, pentru rezolvarea problemelor existente, nu se `ntrevede nici o solu]ie, cu excep]ia apel\rii la noi metode [i la noi oameni, pentru c\ arta guvern\rii a disp\rut. Este curios doar faptul c\ oamenii nu doresc s\ observe acest lucru. Exist\ o singur\ problem\: structura economic\. Dar nu mai exist\ oare b\rba]i capabili s\ se g`ndeasc\ la Fran]a, precum `n timpul Ocupa]iei, c`nd patrio]ii [i lupt\torii din Rezisten]\ nu-[i f\ceau griji din cauza convigerilor politice ale celor care ì conduceau `n lupt\?33

Paoli citeaz\ [i urm\torul pasaj din volumul 4 al romanului Circuit : Dorim ca cele 1500 de exemplare din Circuit s\ fie sc`nteile de la care va proveni lumina, dorim ca vocile patrio]ilor s\ poat\ trece dincolo de obstacole, ca `n 1940, c`nd ace[tia au p\r\sit Fran]a ocupat\ pentru a veni s\ bat\ la u[a conduc\torului Fran]ei Libere. Ast\zi, ca [i atunci, mai presus dec`t orice, s`ntem cu to]ii francezi, s`ntem acea for]\ care, `ntr-un fel sau altul, lupt\ pentru a construi o Fran]\ purificat\, o nou\ Fran]\. Aceasta trebuie s\ se `nf\ptuiasc\ `n acela[i spirit patriotic, cu aceea[i voin]\ [i solidaritate `n ac]iune. De aceea amintim aici ceea ce declar\m c\ este o veche filozofie.34

Urmeaz\ apoi planul detaliat al modului de guvernare necesar pentru a-i reda Fran]ei str\lucirea pierdut\. Se insist\, de exemplu, asupra desfiin]\rii regiunilor [i a re`nfiin]\rii provinciilor: Regiunea nu este dec`t un sistem arbitrar, creat `n timpul Revolu]iei, dictat [i stabilit pentru a fi compatibil cu mijloacele de locomo]ie ale epocii (acestea fiind caii). Ast\zi, regiunea nu mai `nseamn\ nimic. Prin contrast, provincia este o parte `nsufle]it\ a Fran]ei; este un adev\rat vestigiu al trecutului nostru, este `ns\[i baza pe care s-a conturat existen]a na]iunii noastre. Are propriul s\u folclor, propriile sale obiceiuri [i propriile sale monumente [i, adesea, propriul s\u dialect, pe care dorim s\-l refacem [i s\-l


243

oficializ\m. Provincia trebuie s\ aib\ propriul s\u sistem de ap\rare [i de administrare, adaptat la nevoile sale specifice [i ]in`ndu-se cont de unitatea na]ional\.35

Paoli citeaz\ apoi [i cele opt pagini care urmeaz\. Materialul con]inut de acestea este sistematizat `n urm\toarele subcapitole: Consiliul Provinciilor Consiliul Statului Consiliul Parlamentar Taxele Ocupa]iile [i Produc]ia Medicina Educa]ia Na]ional\ V`rsta Majoratului Locuin]ele [i [colile

Planul de guvern\m`nt detaliat sub aceste subtitluri nu este extrem de controversat, iar punerea lui `n practic\ nu ar necesita, probabil, dec`t un minim de schimb\ri. {i nici nu poate fi etichetat din punct de vedere politic. Nu poate fi numit „de st`nga“ sau de „dreapta“, liberal sau conservator, radical sau reac]ionar. ~n linii mari, pare c`t se poate de inofensiv; [i este greu de sesizat cum ar putea reda o anumit\ str\lucire pierdut\ a Fran]ei. Dup\ cum observ\ Paoli, „Propunerile... nu s`nt revolu]ionare. Totu[i, denot\ o analiz\ realist\ a structurilor actuale ale statului francez [i s`nt p\trunse de o judecat\ foarte s\n\toas\“. 36 Dar respectivul plan de guvern\m`nt nu face nici o referire explicit\ la bazele reale pe care, dup\ implementare, se presupune c\ s-ar realiza, `n final, restaurarea unei monarhii populare conduse de descenden]ii merovingienilor. ~n Circuit nu era necesar s\ se fac\ o astfel de precizare, deoarece era vorba chiar de ideea fundamental\, de premisa `n jurul c\reia pivotau toate articolele din revist\. Pentru publicul ]int\ al acesteia, restaurarea dinastiei merovingiene era, bine`n]eles, un obiectiv acceptat, prea evident pentru a mai fi nevoie de explica]ii. ~n acest punct al relat\rii sale, Paoli pune o `ntrebare crucial\ – care ne-a obsedat [i pe noi `n aceea[i m\sur\: Avem, pe de-o parte, un descendent necunoscut al merovingienilor [i, pe de alta, o mi[care secret\, Prioria din Sion, al c\rei

244


obiectiv este restaurarea unei monarhii populare, sub dinastia merovingian\... Dar trebuie s\ [tim dac\ aceast\ mi[care se limiteaz\ la specula]ii politice ezoterice (a c\ror finalitate ascuns\ este s\ fac\ mul]i bani exploat`nd credibilitatea [i simplitatea oamenilor) sau dac\ este `ntr-adev\r activ\.37

~n continuare, dorind s\ g\seasc\ un r\spuns, autorul trece `n revist\ datele pe care le de]ine. Concluziile lui s`nt cele care urmeaz\: F\r\ discu]ie, Prioria din Sion pare s\ aib\ leg\turi influente. ~n prezent, `nfiin]area oric\rei asocia]ii este obiectul unei anchete preliminare a Ministerului de Interne. Acela[i lucru se `nt`mpl\ `n cazul revistelor [i al editurilor. Totu[i, ace[ti oameni `[i permit s\ publice, sub pseudonime, la adrese false [i prin intermediul unor edituri inexistente, lucr\ri care nu pot fi g\site `n circula]ie nici `n Elve]ia, nici `n Fran]a. Exist\ dou\ posibilit\]i. Sau autorit\]ile guvernamentale nu `[i `ndeplinesc sarcinile. Sau se petrece altceva...38

Paoli nu specific\ alternativa. Pe de alt\ parte, este limpede c\, de[i nu o men]ioneaz\, el `nsu[i o consider\ cea mai plauzibil\. Pe scurt, ajunge la concluzia c\ oficialii guvernamentali [i, `n aceea[i m\sur\, mul]i al]i oameni influen]i, s`nt fie membri ai Sionului, fie i se supun acestuia. ~n acest caz, Sionul trebuie s\ fie, `ntr-adev\r, o organiza]ie extrem de influent\. Dup\ ce a `ntreprins, pe cont propriu, cercet\ri extinse, Paoli consider\ `ntemeiat\ preten]ia de legitimitate a merovingienilor. Din acest punct de vedere, admite c\ `n]elege care s`nt obiectivele Sionului. ~ns\, `n rest, m\rturise[te c\ este extrem de `ncurcat. Care este, se `ntreab\ el, rostul restaur\rii dinastiei merovingiene acum, la 1300 de ani dup\ ce a fost detronat\? Un regim merovingian modern ar fi diferit de orice alt regim politic contemporan? {i, dac\ ar fi a[a, cum [i de ce? Ce este at`t de special `n leg\tur\ cu merovingienii? Chiar dac\ preten]ia lor este justificat\, acest fapt nu pare a fi relevant. De ce, at`t `n prezent c`t [i `n trecut, at`t de mul]i oameni influen]i [i inteligen]i nu numai c\ le-au acordat aten]ie, dar li s-au [i supus `n aceea[i m\sur\? Desigur, noi `n[ine ne-am pus exact aceea[i `ntrebare. Ca [i Paoli, eram gata s\ le recunoa[tem preten]ia de legitimitate. Dar ce importan]\ putea avea o astfel de preten]ie `n zilele noastre?


245

Legitimitatea formal\ a unei monarhii putea fi un argument at`t de elocvent [i de conving\tor? De ce ar fi cerut, la sf`r[itul secolului dou\zeci, o monarhie oarecare, fie ea legitim\ sau nu, acel gen de supunere pe care p\reau s\-l pretind\ merovingienii? Dac\ ne-am fi confruntat doar cu un grup care promova o serie de idei fixe bizare, am fi renun]at la subiectul pe care `l cercetam. Dar se p\rea c\ aveam de-a face, dimpotriv\, cu o organiza]ie extrem de influent\, `n ale c\rei r`nduri erau inclu[i unii dintre cei mai importan]i, mai renumi]i, mai aclama]i [i mai competen]i contemporani ai no[tri. {i, `n majoritatea cazurilor, ace[ti oameni p\reau s\ considere restaurarea dinastiei merovingiene un obiectiv suficient de valid pentru a o pune mai presus dec`t ne`n]elegerile lor personale, fie ele politice, sociale sau religioase. P\rea s\ nu aib\ nici un `n]eles faptul c\ restaurarea unei linii de s`nge de acum 1300 de ani putea constitui un scop `n via]\ pentru at`t de mul]i oameni publici extrem de respecta]i. Bine`n]eles, doar dac\ nu cumva ceva ne sc\pa. Doar dac\ nu cumva legitimitatea nu era singura preten]ie a merovingienilor. Doar dac\ nu cumva exista ceva anume, ceva de o extraordinar\ importan]\, care ì deosebea pe merovingieni de celelalte dinastii. Pe scurt, doar dac\ nu cumva s`ngele regal al merovingienilor avea o `nsu[ire aparte, `ntr-adev\r deosebit\.


247

adev\rul – un adev\r c`t se poate de interesant [i de diferit de doctrinele bisericii.

Legenda [i merovingienii CAPITOLUL 9

Regii pleto[i ~n acel moment, cercet\rile legate de dinastia merovingian\ erau deja `ncepute. Ne str\duisem s\ ne strecur\m, pe b`jbìte, printr-o p`cl\ de fantezii [i ambiguit\]i cu mult mai dens\ dec`t aceea care plana asupra catarilor [i a cavalerilor templieri. Ne str\duisem s\ desc`lcim i]ele `ntre]esute ale istoriei [i legendei. Dar, `n ciuda eforturilor noastre, merovingienii r\m`neau, `n foarte mare m\sur\, `nv\lui]i `n mister. Merovingienii s-au ridicat din r`ndul tribului sicambrienilor, unul dintre acele triburi germanice cunoscute sub denumirea generic\ de franci. Din secolul al cincilea [i p`n\ `n al [aptelea, a domnit asupra unei vaste p\r]i a actualelor teritorii ale Fran]ei [i Germaniei. Perioada ei de glorie coincide cu aceea a regelui Arthur – fiind chiar epoca la care se refer\ l egendele Graalului. Este, probabil, cea mai pu]in cunoscut\ perioad\ a `ntunecatului Ev Mediu. Dar am descoperit c\ Evul Mediu nu este cu adev\rat obscur. Ne-am dat repede seama c\, `n mod deliberat, cineva s-a str\duit s\-i creeze aparen]a enigmatic\. Biserica Romano-Catolic\ a de]inut un veritabil monopol asupra cunoa[terii [i mai ales asupra activit\]ii scriitorice[ti, iar toate `nregistr\rile care au supravie]uit au fost legate de anumite interese. Toate celelalte s-au pierdut – sau au fost cenzurate. Dar, din c`nd `n c`nd, c`te ceva a mai r\zb\tut prin cortina groas\ tras\ asupra trecutului, ajung`nd p`n\ la noi `n ciuda t\cerii oficiale. Din aceste indicii neclare s-a putut reconstitui

Originea dinastiei merovingiene este `nconjurat\ de mister. De exemplu, de obicei ne g`ndim la o dinastie ca la o familie sau o cas\ domnitoare care nu `ntotdeauna succede, pur [i simplu, unei alte astfel de familii sau case, ci care o face pentru c\ [i-a izgonit, deposedat [i `nlocuit predecesorii. Cu alte cuvinte, de obicei se consider\ c\ o dinastie se `ntemeiaz\ `n urma unei lovituri de stat de un fel sau altul, ceea ce uneori implic\ nimicirea tuturor reprezentan]ilor precedentei case domnitoare. De pild\, `n Anglia, R\zboiul celor Dou\ Roze a marcat o schimbare de dinastie. Cu circa un secol mai t`rziu, Stuar]ii s-au urcat pe tron abia dup\ ce dinastia Tudor nu mai exista. {i, la r`ndul lor, au fost detrona]i de casele de Orania [i Hanovra. Dar, `n cazul merovingienilor, nu a existat nici o astfel de schimbare abrupt\ sau violent\, nici o uzurpare, nici o detronare, nici o extinc]ie a unei alte dinastii. Dimpotriv\, casa care avea s\ se numeasc\ merovingian\ p\rea s\-i fi condus pe franci dintotdeauna. Dintotdeauna, merovingienii au fost regi legitimi, pe deplin recunoscu]i. Dar se spune c\ unul dintre ei era caracterizat prin ceva deosebit – at`t de ie[it din comun `nc`t numele s\u a fost preluat de `ntreaga dinastie. Despre regele de la care merovingienii [i-au luat numele avem cele mai pu]ine informa]ii – `n ceea ce `l prive[te, realitatea istoric\ este eclipsat\ de legend\. Meroveu (Méroveé, Merovech sau Meroveus), apare ca un personaj pe jum\tate supranatural, cu adev\rat mitic. ~nsu[i numele s\u este o m\rturie `n favoarea originii sale miraculoase [i a caracterului s\u neobi[nuit. Deriv\ at`t de la echivalentul fran]uzesc al cuv`ntului „mam\“, c`t [i din cel (deopotriv\ fran]uzesc [i latinesc) al cuv`ntului „mare“. O cronic\ a francilor relateaz\, ca [i legendele `nfiripate mai t`rziu, c\ Meroveu ar fi avut doi ta]i. Se spune c\, pe c`nd purta deja copilul so]ului ei, regele Clodio, mama lui Meroveu s-ar fi dus s\ `noate `n ocean. {i ar fi povestit c\ acolo fusese sedus\ [i/sau

248


violat\ de o f\ptur\ acvatic\ neidentificat\, venit\ de dincolo de mare – „bestea Neptuni Quinotauri similis“, o „creatur\ a lui Neptun, asem\n\toare cu un Quinotaur“, indiferent ce s-ar fi `n]eles prin a[a ceva. {i astfel ar fi r\mas `ns\rcinat\ pentru a doua oar\. De aceea se spune c\ s`ngele ce curgea prin venele nou-n\scutului Meroveu era deopotriv\ al regelui franc [i al misterioasei creaturi marine. Legendele de acest gen s`nt destul de r\sp`ndite [i nu provin doar din antichitate, f\c`nd parte, deopotriv\, [i din folclorul european mai t`rziu. De obicei, nu s`nt doar rodul imagina]iei, ci poart\ un mesaj simbol sau alegoric, ascunz`nd, `n spatele fa]adei fabuloase, fapte istorice concrete. ~n cazul lui Meroveu, masca fantastic\ s-ar putea s\ sugereze un anumit tip de mariaj – o descenden]\ transmis\ prin intermediul mamei ca, de exemplu, `n iudaism sau o contopire a liniilor dinastice prin care, `ntre franci [i altcineva, s-a stabilit o leg\tur\ de s`nge. E foarte posibil ca acel altcineva s\ fi venit de „dincolo de mare“ – fiind apoi, dintr-un motiv necunoscut, transformat, prin intermediul legendei, `ntr-o creatur\ a m\rii. ~n orice caz, se spune c\, datorit\ s`ngelui s\u amestecat, Meroveu ar fi fost `nzestrat cu o serie de puteri supraomene[ti. {i, oricare ar fi fost adev\rul istoric din spatele mitului, dinastia merovingian\ a continuat s\-[i p\streze aura de magie, vr\jitorie [i supranatural. Conform legendei, monarhii merovingieni erau adep]i ai ocultismului, ini]ia]i `n [tiin]e secrete [i mae[tri ai artelor ezoterice – pe drept cuv`nt rivaliz`nd cu fabulosul Merlin, care le era aproape contemporan. Erau adesea numi]i „regii vr\jitori“ sau „regii magi“. Se pretinde c\, datorit\ unei calit\]i supranaturale a s`ngelui lor, puteau t\m\dui ceea ce atingeau; [i povestea spune c\ ornamentele [i bordurile ve[mintelor lor aveau puteri vindec\toare miraculoase. Se istorise[te c\ erau clarv\z\tori [i c\ puteau comunica telepatic cu animalele [i cu natura `nconjur\toare [i c\ ar fi purtat un colier vr\jit. Se mai poveste[te [i c\ ar fi cunoscut o vraj\ tainic\ care ì proteja [i le garanta o longevitate ie[it\ din comun – ceea ce, `n parantez\ fie spus, nu prea este confirmat de istorie. {i se pretinde c\ aveau un semn din na[tere care ì deosebea de to]i ceilal]i b\rba]i, care ì f\cea u[or de recunoscut [i care dovedea caracterul semi-dumnezeiesc sau sacru al s`ngelui lor. P\rerea general\ era c\ semnul avea forma unei cruci ro[ii, plasat\ fie deasupra inimii – ca o ciudat\ anticipare a blazonului templierilor –, fie `ntre omopla]i. De asemenea, merovingienii erau adesea numi]i „regii pleto[i“. Ca [i acelui Samson despre care istorise[te Vechiul Testament,


249

t\ierea p\rului nu le era prielnic\. C\ci, ca [i `n cazul lui Samson, se credea c\ p\rul le d\ruia harurile – c\ era esen]a [i secretul for]ei lor. Indiferent ce ar fi stat la baza acestei credin]e despre puterile ascunse `n pletele merovingienilor, se pare c\ era luat\ c`t se poate de `n serios chiar [i `ntr-o epoc\ mai t`rzie – `n anul 754 d.Hr. La aceast\ dat\, Childeric al III-lea a fost detronat [i `ntemni]at [i, la porunca expres\ a Papei, p\rul i-a fost retezat `n mod ritual. ~n ciuda straniet\]ii lor, legendele ]esute `n jurul merovingienilor par s\ se sprijine pe o baz\ concret\, pe un anume statut de care ace[tia s-au bucurat `n timpul vie]ii. De fapt, nu erau considera]i regi, nu `n sensul modern al cuv`ntului. Erau considera]i preo]i-regi – `ntruchip\ri ale divinit\]ii; cu alte cuvinte, nu se deosebeau, din acest punct de vedere, de faraonii egipteni. Ei nu domneau numai prin gra]ia lui Dumnezeu. Dimpotriv\, p\reau s\ fie considera]i `ntruparea [i personificarea gra]iei lui Dumnezeu – un statut rezervat de obicei numai lui Isus. Iar ritualurile `n care erau implica]i p\reau s\ ]in\ mai degrab\ de preo]ie dec`t de regalitate. De exemplu, au fost g\site cranii ale monarhilor merovingieni care p\reau s\ aib\ o incizie sau un orificiu ritual `n cre[tet. Incizii asem\n\toare pot fi g\site la craniile unor mari preo]i ai budhismului tibetan timpuriu – av`nd menirea de a permite eliberarea sufletului `n ceasul mor]ii [i de a crea o leg\tur\ direct\ cu divinitatea. Presupunerea c\ tonsura clerical\ este o reminiscen]\ a acestui obicei al merovingienilor pare `ndrept\]it\. ~n 1653, `n Ardeni a fost descoperit un morm`nt important – cel al regelui Childeric I, fiul lui Meroveu [i tat\l lui Clovis, cel mai cunoscut [i cel mai puternic dintre monarhii merovingieni. Morm`ntul con]inea arme, obiecte de pre] [i `nsemne ale puterii, a[a cum este de a[teptat s\ se g\seasc\ `n orice cript\ regal\. Dar, pe l`ng\ acestea, erau prezente [i obiecte caracteristice mai pu]in monarhiei c`t magiei, vr\jitoriei [i divina]iei – cum ar fi capul retezat al unui cal, capul de aur al unui taur [i un glob de cristal. 1 Una dintre cele mai sacre embleme ale merovingienilor era albina; iar `n morm`ntul regelui Childeric se aflau nu mai pu]in de trei sute de albine miniaturale din aur. ~mpreun\ cu alte obiecte descoperite `n cript\, albinele i-au fost `ncredin]ate lui Leopold Wilhelm von Habsburg, pe atunci guvernatorul militar al Olandei Austriece [i fratele `mp\ratului Ferdinand al III-lea. 2 Ulterior, aproape toat\ comoara i-a fost returnat\ Fran]ei. {i, la `ncoronarea sa din anul 1804, Napoleon a ]inut neap\rat ca acele albine de aur s\-i fie fixate de mantie.

250


Acest incident nu a fost singura manifestare a interesului lui Napoleon fa]\ de merovingieni. L-a `ns\rcinat pe un oarecare abate Pichon s\ alc\tuiasc\ genealogii pentru a stabili dac\ linia de s`nge merovingian\ supravie]uise sau nu c\derii dinastiei. Pe aceste genealogii comandate de Napoleon se bazeaz\, `n mare parte, cele din „documentele Prioriei“.3

Ursul din Arcadia Miturile despre merovingieni s-au dovedit a fi la `n\l]imea celor despre epoca lui Arthur [i a legendelor Graalului. ~n acela[i timp, reprezentau un zid intimidant, care ne desp\r]ea de realitatea istoric\ care constituia obiectul cercet\rilor noastre. C`nd, `n sf`r[it, am avut acces la aceasta – la acea f\r`m\ a ei care a r\zb\tut p`n\ `n zilele noastre –, am constatat c\ era `ntruc`tva diferit\ de legend\. Dar nu era cu nimic mai pu]in misterioas\, extraordinar\ sau evocativ\. Am g\sit pu]ine informa]ii verificabile legate de adev\rata origine a merovingienilor. Ei `n[i[i pretindeau c\ ar fi fost descenden]ii lui Noe, pe care `l considerau, chiar `n mai mare m\sur\ dec`t pe Moise, un izvor de `n]elepciune biblic\ – un punct de vedere interesant, enun]at din nou, cu o mie de ani mai t`rziu, de francmasoneria european\. Merovingieni sus]ineau, de asemenea, c\ ar fi fost urma[ii locuitorilor Troiei antice – fapt care, adev\rat sau nu, ar oferi o explica]ie a apari]iei `n Fran]a a unor nume de origine troian\, cum ar fi Troyes [i Paris. Mul]i autori contemporani – inclusiv cei ai „documentelor Prioriei“ – s-au str\duit s\ caute urmele merovingienilor `n Grecia antic\, mai ales `n regiunea numit\ Arcadia. Conform acestor documente, str\mo[ii merovingienilor ar fi avut leg\turi cu casa regal\ din Arcadia. La o dat\ nespecificat\, apropiat\ de aceea a apari]iei cre[tinismului, se pare c\ ar fi migrat `n susul Dun\rii, apoi `n al Rinului, pentru a se stabili pe teritoriul aflat ast\zi `n vestul Germaniei. ~n ultim\ instan]\, originea troian\ sau arcadian\ a merovingienilor pare a fi o problem\ mai degrab\ scolastic\, iar cele dou\ preten]ii nici nu s`nt neap\rat contradictorii. Dup\ Homer, la asediul Troiei ar fi participat un contingent important de arcadieni. Dup\


251

unii istoricii greci mai timpurii, Troia ar fi fost, de fapt, `ntemeiat\ de coloni[ti din Arcadia. Este, de asemenea, demn de men]ionat, `n treac\t, c\, `n Arcadia antic\, ursul era considerat un animal sacru – un totem pe care erau bazate culte ale misterelor [i c\ruia i se aduceau sacrificii rituale. 4 ~ntr-adev\r, chiar numele „Arcadia“ deriv\ din „Arkades“, ceea ce `nseamn\ „Poporul Ursului“. Vechii arcadieni sus]ineau c\ ar fi f ost descenden]ii lui Arkas, zeul protector al acelui ]inut, al c\rui nume `nseamn\, de asemenea, „urs“. Conform miturilor grece[ti, Arkas era fiul lui Calisto, una dintre nimfele care o `nso]eau pe Artemis, zei]a v`n\torii. Pentru omul modern, Calisto este mai degrab\ asociat\ cu constela]ia Ursa Major – Ursa Mare. Francii sicambrieni, din r`ndurile c\rora proveneau merovingienii, ì atribuiau ursului un statut la fel de important. Ca [i arcadienii antici, venerau ursul sub forma zei]ei Artemis – sau, mai exact, sub forma corespondentei sale din panteonul galic, Arduina, zei]a protectoare a Ardenilor. Cultul misterelor dedicat Arduinei s-a men]inut p`n\ `n evul mediu, centru s\u fiind `n ora[ul Lunéville, aflat nu departe de alte dou\ locuri care au ap\rut `n mod repetat `n decursul investiga]iei noastre – Stenay [i Orval. ~n 1304, biserica `nc\ mai emitea edicte care interziceau v enerarea zei]ei p\g`ne. 5 }in`nd cont de statutul magic, mitic [i totemic acordat ursului `n Ardeni, `n inima ]inuturilor merovingiene, nu ne putem mira pentru c\ numele „Ursus“ – latinescul pentru „urs“ – este asociat, `n „documentele Prioriei“, cu linia de s`nge merovingian\. Mult mai surprinz\tor este faptul c\ „arth“ este, `n acela[i timp, cuv`ntul vel[ pentru urs, dar [i r\d\cina numelui Arthur. De[i nu am urm\rit acest subiect, ne-a intrigat coinciden]a – Arthur dovedindu-se a fi nu numai contemporan cu merovingienii ci [i, aidoma acestora, asociat cu ursul.

Intrarea sicambrienilor `n Galia La `nceputul secolului al cincilea, invazia hunilor a declan[at o migra]ie `n mas\ a aproape tuturor triburilor europene. ~n aceast\ epoc\, merovingienii – sau, mai exact, str\mo[ii lor sicambrieni – au traversat Rinul [i s-au str\mutat, masiv, `n Galia, stabilindu-se `n

252 252


vecin\tatea Ardenilor, pe teritoriul care se afl\ azi Belgia [i nordul Fran]ei. Dup\ un secol, regiunea respectiv\ se numea regatul Austrasiei. Iar `n centru regatului Austrasiei se afla Lorena de ast\zi. P\trunderea sicambrienilor `n Galia nu a fost n\vala violent\ a unei hoarde de barbari grosolani. Dimpotriv\, totul s-a petrecut `n mod pa[nic [i civilizat. Timp de secole, sicambrienii avuseser\ leg\turi str`nse cu romanii [i, cu toate c\ erau p\g`ni, nu erau neciviliza]i. Cuno[teau obiceiurile romanilor, erau deprin[i cu administra]ia acestora [i ]ineau pasul cu moda de la Roma. Unii dintre ei deveniser\ comandan]i cu rang `nalt `n armata imperial\. Al]ii deveniser\ chiar [i consuli romani. Astfel, p\trunderea sicambrienilor a fost mai degrab\ o absorb]ie dec`t un atac violent sau o invazie. Iar c\tre sf`r[itul secolului al cincilea, c`nd Imperiul Roman s-a pr\bu[it, sicambrienii au fost cei care au umplut golul, `nlocuindu-i. Dar nu cu violen]\, nu f\c`nd uz de for]\. Au p\strat vechile obiceiuri, pe care le-au modificat `n foarte mic\ m\sur\. F\r\ nici o schimbare radical\, au preluat conducerea, vacant\, a aparatului administrativ deja existent. De aceea, regimul timpuriu al merovingienilor a urm\rit `ndeaproape modelul vechiului Imperiu Roman.

Meroveu [i descenden]ii s\i Cercetarea noastr\ a scos la lumin\ men]iuni legate de cel pu]in dou\ personalit\]i istorice numite Meroveu [i nu este cu des\v`r[ire clar care dintre acestea se identific\ cu acel personaj legendar considerat descendentul unei creaturi marine. Primul Meroveu era o c\petenie sicambrian\, `n via]\ `n anul 417, care a luptat sub comanda romanilor [i care a murit `n 438. Exist\ cel pu]in un istoric modern, considerat un bun cunosc\tor al epocii respective, care sugereaz\ c\ prezen]a acestui Meroveu la Roma a st`rnit senza]ie. Faptul este consemnat printr-o `nregistrare care relateaz\ vizita unui impun\tor conduc\tor al francilor, care a fost remarcat datorit\ frumoaselor sale plete blonde. ~n anul 448, fiul acestui Meroveu, care purta acela[i nume, a fost proclamat, la Tournai, rege al francilor [i a domnit p`n\ la moartea sa, care a survenit cu zece ani mai t`rziu. Este posibil s\ fi fost primul rege al francilor ca popor unitar. ~n virtutea acestei presupuneri sau a acelui


253

ceva, orice ar fi fost, simbolizat prin fabuloasa sa origine dubl\, dinastia care i-a succedat a fost, `ncep`nd de atunci, numit\ merovingian\. Sub domnia succesorilor lui Meroveu, regatul francilor a prosperat. {i nu era vorba, a[a cum se crede adesea, de o cultur\ grosolan\, primitiv\. Dimpotriv\, poate fi comparat\, din multe puncte de vedere, cu „civiliza]ia `nalt\“ a Bizan]ului. Era stimulat\ chiar [i [colarizarea laicilor. Sub merovingieni, aceasta avea o mult mai mare amploare dec`t aceea atins\ cu cinci sute de ani mai t`rziu, dup\ perindarea altor dou\ dinastii. {tiin]a de carte se r\sp`ndise, ajung`nd chiar p`n\ la conduc\tori – fapt extrem de surprinz\tor dac\ ]inem seama de caracterul necioplit, de lipsa de cultur\ [i chiar de analfabetismul monarhilor medievali de mai t`rziu. De pild\, regele Chilperic, care a domnit `n veacul al [aselea, nu numai c\ a construit, `n stilul extravagant al romanilor, amfiteatre la Paris [i Soissons, dar a devenit cunoscut [i drept un poet consacrat [i des\v`r[it, care era deosebit de m`ndru de m\iestria sa. {i exist\ `nregistr\ri exacte ale discu]iilor pe care le-a purtat cu autorit\]i ecleziastice, care reflect\ o extraordinar\ subtilitate, rafinament [i erudi]ie – calit\]i care ì pot fi cu greu atribuite unui rege din epoca respectiv\. ~n multe dintre aceste discu]ii, Chilperic se dovede[te a fi mai mult dec`t egalul interlocutorilor s\i. 6 Sub conducerea merovingienilor, francii au fost adesea violen]i, dar nu erau un popor r\zboinic din fire sau cu un caracter agresiv. Nu sem\nau, de exemplu, cu vinkingii, cu vandalii, cu vizigo]ii sau cu hunii. Principalele lor `ndeletniciri erau agricultura [i comer]ul. Acordau o aten]ie deosebit\ comer]ului maritim [i, mai ales, celui din Mediterana. Iar artefactele din epoca merovingian\ reflect\ `ndem`narea lor `ntr-adev\r uluitoare – a[a cum atest\ galionul de la Sutton Hoo. Bog\]ia acumulat\ de regii merovingieni era enorm\, chiar [i dup\ standarde mai t`rzii. O mare parte a acesteia consta din monede de aur de o calitate excep]ional\, executate `n monet\riile regale plasate `n anumite locuri importante, printre care se afla [i cel numit acum Sian, plasat pe teritoriul Elve]iei de ast\zi. Unele dintre acestea au fost g\site `n corabia de la Sutton Hoo [i pot fi acum admirate la British Museum. Pe multe monede se poate observa o cruce aparte, cu bra]ele egale, identic\ cu aceea adoptat\ mai t`rziu, `n timpul cruciadelor, de c\tre regatul franc al Ierusalimului.

254 254


S`ngele regal De[i civiliza]ia merovingian\ era at`t moderat\ c`t [i surprinz\tor de modern\, `n ceea ce ì privea pe monarhii afla]i `n fruntea ei situa]ia era alta. Ace[tia se deosebeau chiar [i de ceilal]i conduc\tori din aceea[i epoc\, datorit\ atmosferei de mister [i legend\, de magie [i de supranatural care ì `nconjura chiar [i `n timpul vie]ii. Dac\ obiceiurile [i organizarea lumii merovingiene nu erau mult prea deosebite de altele, din aceea[i epoc\, aura din jurul tronului [i al s`ngelui regal era absolut unic\. Fii neamului merovingian nu erau regi „f\cu]i“. Dimpotriv\, erau considera]i ca atare `n mod automat, `ncep`nd cu cea de-a dou\sprezecea aniversare a zilei lor de na[tere. Nu exista nici o ceremonie public\ de ungere [i nici un fel de `ncoronare. Puterea era, pur [i simplu, asumat\, ca `n virtutea unui drept sacru. Dar, cu toate c\ regele era autoritatea suprem\ a ]\rii, nu era niciodat\ obligat s\-[i m`njeasc\ mìnile cu treburile lume[ti ale guvern\rii – [i nici m\car nu se a[tepta cineva s\ o fac\. ~n esen]\, era o personalitate ritual\, un preot-rege, iar rolul s\u nu era acela de a face ceva anume, ci doar, pur [i simplu, de a exista. Pe scurt, regele domnea, dar nu guverna. Din acest punct de vedere, statutul s\u era, `ntruc`tva, similar cu cel al actualei familii regale a Marii Britanii. Guvernarea [i administrarea erau l\sate `n seama unei persoane ne-regale, al c\rei statut era echivalentul celui de cancelar [i care de]inea titlul de „{ambelan al Palatului“. Per ansamblu, structura regimului merovingian avea multe `n comun cu cea a monarhiilor constitu]ionale moderne. Chiar [i dup\ ce au devenit cre[tini, regii merovingieni au continuat s\ fie poligami, ca [i patriarhii din Vechiul Testament. Uneori, se bucurau de haremuri de propor]ii orientale. Chiar [i dup\ ce, sub presiunea bisericii, aristocra]ii au devenit strict monogami, monarhii au r\mas privilegia]i. {i, ceea ce este destul de curios, biserica a p\rut s\ le accepte aceast\ prerogativ\ f\r\ s\ protesteze `n mod exagerat. Conform unui comentator modern: De ce fusese aceasta (poligamia) aprobat\, `n mod tacit, chiar de franci? S-ar putea s\ ne afl\m `n prezen]a str\vechiului obicei al poligamiei `n familia regal\– o familie de un rang at`t de `nalt `nc`t s`ngele s\u nu putea fi `nnobilat de nici o c\s\torie, oric`t de


255

avantajoas\, dar nici nu putea fi degradat de s`ngele sclavilor... Indiferent de unde provenea regina, dintr-o cas\ regal\ sau dintre curtezane, acest lucru era privit cu indiferen]\... Soarta dinastiei era dat\ de s`ngele s\u [i era `mp\rt\[it\ de to]i cei prin ale c\ror vene curgea acel s`nge.7

{i, iar\[i: „Este foarte posibil ca, `n cazul merovingienilor, s\ avem de-a face cu o dinastie a germanicilor Heerkönige, Heerkönige, provenind dintr-o str\veche familie regal\ din epoca migra]iilor“. 8 Dar c`te familii care s\ se bucure de un statut at`t de `nalt [i de neobi[nuit au existat `n decursul `ntregii istorii a omenirii? De ce ar fi fost merovingienii una dintre ele? De ce i s-ar fi conferit s`ngelui lor o asemenea putere imens\? Acestea erau `ntreb\rile care continuau s\ ne dezorienteze.

Clovis [i pactul s\u cu biserica Cel mai cunoscut rege merovingian a fost nepotul lui Meroveu, Clovis I, care a domnit `ntre anii 481 [i 511. Numele s\u ì este familiar oric\rui [colar din Fran]a, pentru c\ sub conducerea sa francii s-au convertit la cre[tinism. {i, tot prin intermediul s\u, Roma a `nceput s\-[i consolideze suprema]ia indisputabil\ din vestul Europei – o suprema]ie ce avea s\ r\m`n\ ne[tirbit\ pre] de o mie de ani. ~n anul 496, biserica catolic\ era `ntr-o situa]ie precar\. ~n decursul secolului al cincilea, `ns\[i existen]a sa fusese serios amenin]at\. ~ntre anii 384 [i 399, episcopul de Roma `ncepuse deja s\ se numeasc\ pe sine `nsu[i Pap\, dar statutul s\u oficial nu era cu nimic mai presus dec`t al oric\rui alt episcop, fiind total diferit de cel al Papei din zilele noastre. Nu putea fi considerat, din nici un punct de vedere, conduc\torul spiritual sau capul suprem al cre[tin\t\]ii, ci reprezenta doar un singur grup de interese, una din multele forme divergente ale cre[tinismului – ba chiar una care se str\duia din greu s\ supravie]uiasc\ pe fundalul unei multitudini de schisme [i puncte de vedere teologice aflate `n conflict. Din punct de vedere oficial, Biserica Romano-Catolic\ nu avea mai mult\ autoritate dec`t, s\ spunem, biserica celtic\ – cu care s e afla `ntr-un permanent dezacord. {i nu avea nici m\car mai mult\ autoritate dec`t ereziile de tipul arianismului, care negau divinitatea lui

256 256


Isus [i insistau asupra umanit\]ii acestuia. ~ntr-adev\r, `n cea mai mare parte a secolului al cincilea, episcopatele din Europa de Vest erau fie ariene, fie vacante. Dac\ inten]iona s\ supravie]uiasc\ [i, `n plus, s\-[i impun\ autoritatea, Biserica Romano-Catolic\ avea nevoie de sus]inerea unui `nving\tor – a unei personalit\]i laice puternice care s\ o reprezinte. Pentru ca evolu]ia cre[tin\t\]ii s\ fie dictat\ de doctrina roman\, aceast\ doctrin\ trebuia r\sp`ndit\, implementat\ [i impus\ de o for]\ laic\ – o for]\ suficient de influent\ pentru a ]ine piept provoc\rilor credin]elor cre[tine rivale sau chiar pentru a le `nl\tura o dat\ pentru totdeauna. A[adar, nu este deloc surprinz\tor faptul c\, `n acel moment de mare ananghie, biserica roman\ a apelat la Clovis. ~n anul 486, Clovis extinsese `n mod semnificativ domeniile merovingiene, ie[ind din zona Ardenilor pentru a cuceri o serie de regate [i de principate `nvecinate, ca urmare a `nfr`ngerii unor triburi rivale. Astfel, multe ora[e importante – cum ar fi Troyes, Rheims [i Amiens – fuseser\ `ncorporate `n regatul s\u. Clovis era pe cale s\ devin\ unul dintre cei mai puternici monarhi din Europa Occidental\ – fapt devenit evident `n numai un deceniu. Convertirea [i botezul lui Clovis s-au dovedit a fi de o importan]\ crucial\ pentru investiga]ia noastr\. Evenimentul a fost consemnat, cu lux de am\nunte, chiar `n jurul datei la care s-a petrecut. Cu excep]ia c`torva pagini r\zle]e, relatarea, numit\ Life numit\ Life of Saint Rémy (Via]a Sf`ntului Rémy), Rémy) , a fost distrus\ cu dou\ secole [i jum\tate mai t`rziu. {i exist\ dovezi care sugereaz\ c\ ar fi fost distrus\ `n mod deliberat. Dar fragmentele care s-au p\strat atest\ importan]a implica]iilor acestui eveniment. Conform legendei, convertirea lui Clovis a survenit brusc, pe nea[teptate, datorit\ so]iei sale, Clothilde – o adept\ fervent\ a Romei, care se pare c\ nu i-a dat pace p`n\ ce nu i-a recunoscut credin]a. Eforturile Clothildei [i-au primit r\splata ulterior, c`nd ea a fost canonizat\. {i se pune c\ cel care a `ndrumat-o [i a ajutat-o a fost confesorul ei, Saint Rémy. ~ns\ `n spatele acestei legende se afl\ o realitate istoric\ foarte pragmatic\. Ader`nd la credin]a cre[tin\ a Romei [i devenind astfel primul rege catolic al francilor, Clovis a avut de c`[tigat mult mai mult dec`t laudele so]iei sale [i a dob`ndit un regat mult mai tangibil dec`t ~mp\r\]ia Cerurilor. Se [tie c\, `n anul 496, Clovis [i Saint Rémy au avut mai multe `ntrevederi secrete. La scurt timp dup\ acestea, a fost ratificat un


257

acord `ntre Clovis [i Biserica Romano-Catolic\. Pentru Roma, aceast\ `n]elegere reprezenta un succes politic major. Asigura astfel supravie]uirea bisericii sale, care putea deveni autoritatea spiritual\ suprem\ a Occidentului, consolid`ndu-[i [i pozi]ia de egal\ a credin]ei greco-ortodoxe, al c\rei centru se afla la Constantinopol. Romei i se ofereau at`t perspectiva unei viitoare hegemonii, c`t [i mijloacele de st`rpire a capetelor de hidr\ ale ereziei. Toate acestea se puteau realiza prin Clovis, care devenea sabia Bisericii RomanoCatolice, instrumentul care ì permitea s\-[i impun\ domina]ia spiritual\, arma sa laic\ [i manifestarea palpabil\ a puterii sale. ~n schimb, regelui i se acorda titulatura „Novus Constantinus“ – „Noul Constantin“. Cu alte cuvinte, devenea conduc\torul unui imperiu omogen – un „Sf`nt Imperiu Roman“, h\r\zit s\ devin\ urma[ul celui despre care se presupune c\ l-ar fi creat Constantin [i care fusese distrus, cu pu]in timp `n urm\, de vizigo]i [i de vandali. Conform unui expert modern, specializat `n istoria acelei epoci, `nainte de a primi botezul, Clovis era „`nt\rit... de viziunea unui imperiu care ì succeda celui Roman [i care trebuia s\ fie mo[tenirea spi]ei merovingiene“. 9 Dup\ un alt autor modern, „Clovis urma acum s\ devin\ un fel de `mp\rat occidental, un patriarh al teritoriilor aflate la vest de Germania, domnind, de[i f\r\ s\ guverneze, asupra tuturor popoarelor [i asupra tuturor regilor“.10 Pe scurt, pactul dintre Clovis [i Biserica Romano-Catolic\ reprezint\ unul dintre momentele cruciale ale istoriei cre[tin\t\]ii – nu numai din acea epoc\, ci [i din mileniul urm\tor. Botezul lui Clovis a fost considerat momentul na[terii unui nou imperiu roman, un imperiu cre[tin, bazat pe Biserica Romano-Catolic\ [i administrat, la nivel laic, de casa regal\ merovingian\. Cu alte cuvinte, `ntre biseric\ [i stat a fost creat\ o rela]ie extrem de str`ns\; [i-au f\g\duit reciproc supunere [i [i-au pecetluit, pentru totdeauna, leg\tura indisolubil\. ~n anul 496, pentru a ratifica acest pact, Clovis a acceptat s\ fie botezat, oficial, la Rheims, de c\tre Saint Rémy. ~n cel mai important moment al ceremoniei, acesta a rostit o fraz\ devenit\ celebr\: Mitis depone colla, Sicamber, adora quod incendis ti, incendi quod adorasti. (Sicambrianule, pleac\-]i capul cu umilin]\, sl\ve[te ceea ce ai ars [i arde ceea ce ai sl\vit.)

258 258


Este demn de remarcat faptul c\ botezul lui Clovis nu a fost o `ncoronare – a[a cum sugereaz\ uneori istoricii. Biserica nu l-a f\cut pe Clovis rege. Pentru c\ rege era deja [i tot ceea ce putea face biserica era s\-i recunoasc\ titlul. F\c`nd aceasta, biserica s-a asociat nu numai cu Clovis, ci, `n aceea[i m\sur\, cu succesorii s\i – nu cu un singur om, ci cu to]i descenden]ii s\i. Din acest punct de vedere, pactul era similar leg\m`ntului f\cut de Dumnezeu, `n Vechiul TesTestament, cu David – putea s\ fie modificat, precum `n cazul lui Solomon, dar nu putea s\ fie retractat, rupt sau `nc\lcat. {i merovingienii nu au trecut cu vederea acest aspect. ~n anii pe care i-a mai avut de tr\it, Clovis a `ndeplinit `ntru totul speran]ele ambi]ioase ale Romei. Credin]a a fost impus\ cu sabia, cu o eficien]\ care z\d\rnicea orice `mpotrivire. {i, av`nd aprobarea [i mandatul spiritual al bisericii, regatul francilor s-a extins at`t c\tre est c`t [i c\tre sud, `nglob`nd cea mai mare parte a Fran]ei [i a Germaniei de ast\zi. Dintre numero[ii adversari ai lui Clovis, cei mai importan]i erau vizigo]ii, care aderaser\ la cre[tinismul arian. ~mpotriva Imperiului Vizigot – care acoperea Pirineii [i se `ntindea mult c\tre nord, ajung`nd p`n\ la Toulouse – [i-a `ndreptat Clovis cele mai asidue [i bine organizate campanii. {i, `n anul 507, `n b\t\lia de la Vouillé, a reu[it s\ ob]in\ o victorie decisiv\. La scurt timp dup\ aceea, Aquitania [i Toulouse au c\zut `n mìnile francilor. Imperiul Vizigot din nordul Pirineilor s-a destr\mat, de fapt, `nainte de atacul violent al francilor. De la Toulouse, vizigo]ii s-au retras c\tre Carcassonne. Apoi, fiind din nou izgoni]i, [i-au stabilit at`t capitala c`t [i ultimul bastion, `n Razès, la Rhédae – unde se afl\ acum satul Rennes-le-Château.

Dagobert al II-lea Clovis a murit `n anul 511, iar imperiul pe care `l crease a fost `mp\r]it, dup\ obiceiul merovingian, `ntre cei patru fii ai s\i. Apoi, pentru mai mult de un secol, dinastia merovingian\ a st\p`nit o serie de regate separate [i adesea `nvr\jbite, `n timp ce liniile succesiunii au devenit din ce `n ce mai `nc`lcite, iar preten]iile la tron din ce `n ce mai confuze. Puterea c`ndva centralizat\ `n mìnile lui Clovis s-a `mpr\[tiat tot mai mult, a devenit tot mai firav\, iar


259

structurile laice s-au [ubrezit. Intrigile, ma[ina]iunile, r\pirile [i asasinatele politice s-au transformat `ntr-o obi[nuin]\. Iar cancelarii cur]ii sau „{ambelanii Palatului“ au acumulat din ce `n ce mai mult\ putere – un factor care, eventual, ar fi putut contribui la c\derea dinastiei. Datorit\ pierderii continue a autorit\]ii, ultimii merovingieni au fost adesea numi]i „les rois fainéant“ – „regii nevolnici“. Plin\ de dispre], posteritatea i-a stigmatizat drept monarhi slabi, ineficien]i [i efemina]i, drept marionete neputincioase aflate la discre]ia consilierilor subtili [i vicleni. Dar cercetarea noastr\ a demonstrat c\ aceast\ caracterizare nu este foarte exact\. Este adev\rat c\ r\zboaiele perpetue, r\zbun\rile [i rivalit\]ile s`ngeroase au adus pe tron o serie de prin]i merovingieni extrem de tineri – care puteau fi foarte u[or manipula]i de sf\tuitorii lor. Dar cei care au ajuns la v`rsta b\rb\]iei s-au dovedit la fel de puternici [i de hot\r`]i ca `nainta[ii lor. Cu siguran]\, acesta a fost cazul cazul lui Dagobert al II-lea. Dagobert al II-lea s-a n\scut `n anul 651, ca mo[tenitor al regatului Austrasiei. ~n 656, c`nd tat\l s\u a murit, s-au f\cut tot felul de `ncerc\ri – ie[ite din comun – de a-l `mpiedica s\ mo[teneasc\ tronul. Primii ani ai vie]ii sale par desprin[i dintr-o legend\ medieval\ sau dintr-o poveste. Dar este vorba de fapte istorice, atestate documentar.11 C`nd tat\l s\u a murit, Dagobert a fost r\pit de Grimoald, [ambelanul de atunci al palatului. Toate `ncerc\rile de a-l g\si pe b\ie]elul de cinci ani au fost sortite e[ecului [i curtenii au putut fi convin[i cu u[urin]\ c\ acesta murise. Pe aceast\ baz\, Grimoald a pus la cale urcarea pe tron a propriului s\u fiul, pretinz`nd c\ `ndeplinea dorin]a fostului monarh, tat\l decedat al lui Dagobert. Vicle[ugul s-a dovedit eficace. Chiar mama lui Dagobert, crez`nd c\ fiul ei murise, a respectat voin]a ambi]iosului [ambelan al palatului. Totu[i, Grimoald nu s-a sim]it `n stare s\-l omoare pe t`n\rul prin]. ~n tain\, acesta i-a fost `ncredin]at episcopului de Poitieres – care, dup\ toate aparen]ele, a fost la fel de lipsit de dorin]a de a ucide copilul. De aceea, Dagobert a fost trimis, pentru totdeauna, `n Irlanda. P`n\ la v`rsta b\rb\]iei, a tr\it `n m`n\stirea Sloane, 12 aflat\ `n apropiere de Dublin; la [coala ata[at\ acesteia, a avut parte de o educa]ie pe care nu ar fi putut-o primi `n Fran]a acelui timp. Se presupune c\, `n decursul acestei perioade, ar fi ajuns, la un moment dat, la curtea regilor de la Tara. {i se pare c\ ar fi f\cut cuno[tin]\

260 260


cu trei prin]i northumbrieni, care erau instrui]i tot la Sloane. ~n anul 666, probabil fiind `nc\ `n Irlanda, s-a c\s\torit cu Mathilde, o prin]es\ celt\. Nu dup\ mult timp, a plecat `n Anglia, stabilindu-[i re[edin]a la York, `n regatul Northumbriei. Aici a legat o prietenie str`ns\ cu Sf. Wilfrid, episcopul de York, care i-a devenit mentor. ~n perioada respectiv\, bisericile roman\ [i celtic\ erau `nc\ separate, cea din urm\ refuz`nd s\ recunoasc\ autoritatea celei dintì. ~n interesul unific\rii, Wilfrid inten]iona s\ aduc\ biserica celtic\ sub ascultarea Romei. {i chiar reu[ise s\ o fac\, la faimosul Conciliu de la Whitby, din anul 664. Dar prietenia sa de mai t`rziu cu Dagobert al II-lea [i sprijinul acordat acestuia trebuie s\ fi avut un motiv ascuns. ~n epoca lui Dagobert, loialitatea merovingienilor fa]\ de Roma – stabilit\ prin pactul `ncheiat `ntre biseric\ [i Clovis cu un secol [i jum\tate `nainte – nu mai era at`t de deplin\ cum s-ar fi cuvenit. Ca sus]in\tor devotat al Romei, Wilfrid era hot\r`t s\ consolideze suprema]ia acesteia – nu numai `n Britania, ci [i pe continent. Dac\ Dagobert s-ar fi `ntors `n Fran]a [i ar fi pretins tronul Austrasiei, ar fi fost util s\ se asigure de credin]a acestuia. S-ar putea ca Wilfrid s\ fi v\zut `n regele exilat un viitor prezumtiv bra] `narmat al bisericii. Mathilde, so]ia celt\ a lui Dagobert, a murit `n anul 670, d`nd na[tere celei de a treia dintre fiicele sale. Wilfrid s-a gr\bit s\ aran jeze o nou\ c\s\torie a monarhului abia r\mas v\duv, care, `n 671, s-a `nsurat pentru a doua oar\. Aceast\ a doua c\s\torie era, din punct de vedere dinastic, chiar mai important\ dec`t prima. Noua so]ie a lui Dagobert era Giselle de Raz ès, fiica contelui de Raz ès [i nepoata regelui vizigo]ilor.13 Cu alte cuvinte, linia de s`nge merovingian\ se alia, astfel, cu cea vizigot\. Se planta astfel s\m`n]a unui imperiu care urma s\ acopere un teritoriu mai vast dec`t al Fran]ei moderne, `ntinz`ndu-se de la Pirinei p`n\ la Ardeni. ~n plus, un astfel de imperiu i-ar fi adus pe vizigo]i – `nc\ destul de puternic tenta]i de arianism – sub controlul strict al Romei. C`nd s-a `nsurat cu Giselle, Dagobert se `ntorsese deja pe continent. Conform documentelor existente, c\s\toria a fost celebrat\ la re[edin]a oficial\ a miresei: Rhédae sau Rennes-le-Château. Se spune c\, `ntr-adev\r, ceremonia ar fi avut loc `n biserica Saint Madeleine – pe a c\rei structur\ a fost ulterior construit\ aceea a parohiei lui Bérenger Sauni ère.


261

Din prima c\s\torie, Dagobert avea trei fiice, dar nici un mo[tenitor de parte b\rb\teasc\. Giselle i-a d\ruit `nc\ dou\ fete [i, `n sf`r[it, `n 676, un fiu – infantele Sigisbert al IV-lea. {i, la na[terea acestuia, Dagobert era din nou rege. Vreme de trei ani, st\tuse la Rennes-le-Château, `n expectativ\, urm\rind toate schimb\rile petrecute `n domeniul s\u din nord. ~n cele din urm\, `n anul 674, ocazia favorabil\ s-a ivit de la sine. Cu ajutorul mamei sale [i al sf\tuitorilor acesteia, monarhul `ndelung exilat [i-a semnalat prezen]a, [i-a revendicat teritoriul [i a fost proclamat, `n mod oficial, rege al Austrasiei. ~n ceea ce prive[te repunerea sa `n drepturi, Wilfrid de York a avut un rol esen]ial. Dup\ p\rerea lui Gérard de S ède, acela[i lucru se poate spune despre o alt\ personalitate, mult mai derutant\ [i mai misterioas\, despre care istoria p\streaz\ foarte pu]ine informa]ii – Sf. Amatus, episcopul de Sion din Elve]ia. 14 Dup\ reinstalarea pe tron, Dagobert nu a fost un „rege nevolnic“. Dimpotriv\, s-a dovedit a fi un demn urma[ al lui Clovis. Imediat, a `nceput s\-[i impun\ [i s\-[i consolideze autoritatea, pun`nd cap\t anarhiei care domnise `n `ntreaga Austrasie [i restabilind ordinea. ordinea. A condus cu m`n\ ferm\, ferm\, spulber`nd autoritatea autoritatea numero[ilor nobili rebeli care acumulaser\ o putere militar\ [i economic\ care le permitea s\ pretind\ tronul. {i se spune c\, la Rennes-le-Château, adunase un tezaur substan]ial. Este vorba de resursele pe care inten]iona s\ le f oloseasc\ pentru a recuceri Aquitania, 15 care, cu circa patruzeci de ani `n urm\, se desprinsese de teritoriile merovingiene, declar`ndu-se principat independent. ~n acela[i timp, Dagobert trebuie s\ fi reprezentat, pentru Wilfrid de York, o mare dezam\gire. Dac\ episcopul se a[teptase ca el s\ devin\ bra]ul `narmat al bisericii, aceasta nu s-a `nt`mplat c`tu[i de pu]in. Dimpotriv\, se pare c\ pus stavil\ `ncerc\rilor bisericii de a-[i extinde influen]a `n regatul s\u, st`rnind astfel nemul]umirea clericilor. S-a p\strat p`n\ `n zilele noastre scrisoarea unui prelat franc care, plin de m`nie, i se adresa lui Wilfrid, condamn`ndu-l pe Dagobert pentru impunerea de taxe [i pentru „desconsiderarea bisericilor lui Dumnezeu [i, totodat\, a episcopilor lor“. 16 Dar acesta nu era singurul motiv pentru care Dagobert trecea drept m`r[av `n ochii Romei. ~n virtutea c\s\toriei sale cu o prin]es\ vizigot\, dob`ndise teritorii `nsemnate `n zona acum numit\ Languedoc. Dar este posibil s\ mai fi dob`ndit [i altceva. Vizigo]ii

262


erau loiali Bisericii Romano-Catolice numai cu numele. De fapt, supunerea lor fa]\ de Roma era extrem de firav\, iar tendin]a c\tre arianism era `nc\ preponderent\ `n familia regal\. {i exist\ dovezi care sugereaz\ c\ Dagobert ar fi preluat-o, `ntr-o anumit\ m\sur\. ~n anul 679, dup\ trei ani de domnie, Dagobert avea o serie de du[mani puternici, at`t laici c`t [i din r`ndurile fe]elor biserice[ti. ~[i atr\sese ostilitatea anumitor nobili r\zbun\tori, pun`nd cap\t puterii lor rebele, [i antipatia bisericii – st\vilindu-i `ncerc\rile de expansiune. {i, instaur`ndu-[i regimul centralizat, st`rnise invidia [i `ngri jorarea altor potenta]i franci – conduc\torii regatelor `nvecinate. Unii dintre ace[tia aveau alia]i [i spioni `n teritoriile lui Dagobert – printre care se num\ra chiar [ambelanul palatului, Pepin cel Scurt. Pepin, care se aliase pe ascuns cu inamicii politici ai lui Dagobert, nu se d\dea `n l\turi nici chiar de la tr\dare sau asasinat. Ca cei mai mul]i regi merovingieni, Dagobert avea cel pu]in dou\ ora[e-capital\. Dintre acestea, cel mai important era Stenay, 17 situat la poalele Ardenilor. Acolo, `n vecin\tatea palatului regal, se `ntindea o zon\ `mp\durit\, pentru mult\ vreme considerat\ sacr\, numit\ P\durea Woëvres. Se poveste[te c\ aceasta era p\durea `n care, `n ziua de 23 decembrie 679, Dagobert s-a dus s\ v`neze. }in`nd cont de dat\, se poate presupune c\ v`n\toarea avea o anumit\ `nsemn\tate ritual\. ~n orice caz, ceea ce a urmat st`rne[te o multitudine de ecouri arhetipale, inclusiv pe cel al uciderii lui Siegfried din C`ntul Nibelungilor. C\tre pr`nz, dobor`t de oboseal\, regele s-a `ntins ca s\ se odihneasc\ l`ng\ un p`rù, la umbra unui copac. ~n timp ce dormea, unul dintre slujitorii s\i – probabil finul s\u – s-a strecurat p`n\ la el [i, `ndeplinind ordinul lui Pepin, l-a str\puns cu o lance pe care i-a `mpl`ntat-o `n ochi. Uciga[ii s-au `ntors apoi la Stenay, cu inten]ia de a extermina restul familiei regale. Nu se [tie cu certitudine c`t succes au avut `n aceast\ privin]\. Dar nu exist\ nici un dubiu asupra faptului c\ domnia lui Dagobert [i a familiei sale s-au `ncheiat astfel, brusc [i violent. Iar biserica nu a irosit prea mult timp `ntrist`ndu-se. Dimpotriv\, s-a gr\bit s\ aprobe ac]iunea asasinilor regelui. Exist\ chiar o scrisoare adresat\ lui Wilfrid de York de c\tre un prelat franc, care `ncearc\ s\ explice [i s\ justifice regicidul. 18 At`t trupul ne`nsufle]it c`t [i statutul postum al lui Dagobert au fost afectate de o serie de vicisitudini bizare. Ini]ial, a fost `nmorm`ntat la Stenay, `n capela regal\ Saint Rémy. ~n 872 – cu aproape

Regatele merovingiene

264


dou\ secole mai t`rziu – a fost exhumat [i mutat `ntr-o alt\ biseric\. Aceasta a fost numit\ Biserica Sf`ntul Dagobert, pentru c\, `n acela[i an, fostul rege a fost canonizat – dar nu de c\tre Pap\ (care, p`n\ `n 1159, nu a solicitat dreptul absolut asupra canoniz\rilor), ci de un conclav arhiepiscopal. Motivul canoniz\rii lui Dagobert nu este limpede. Dup\ o anumit\ surs\, canonizarea se datoreaz\ credin]ei c\ moa[tele sale ar fi ap\rat Stenay-ul de incursiunile vikingilor – cu toate c\ explica]ia ridic\ un semn de `ntrebare, pentru c\, `n primul r`nd, nu se [tie de ce tocmai acele relicve ar fi avut o asemenea putere. ~n aceast\ privin]\, ignoran]a autorit\]ilor ecleziastice este penibil\. Acestea admit c\, dintr-un motiv anume, Dagobert a devenit obiectul unui cult [i c\ are propriul s\u praznic, `n ziua de 23 decembrie, cea a comemor\rii mor]ii sale. 19 Dar este extrem de greu de `n]eles de ce ar fi fost at`t de venerat. Desigur, este foarte posibil ca biserica s\ se fi sim]it vinovat\ din cauza rolului avut `n asasinarea regelui. Canonizarea lui Dagobert ar putea reprezenta o `ncercare de a-[i r\scump\ra gre[eala. Totu[i, chiar [i `n acest caz, nu se [tie nici de ce un asemenea de gest ar fi fost necesar, nici de ce a fost f\cut abia dup\ dou\ secole. At`t ora[ul Stenay c`t [i Biserica Sf`ntul Dagobert [i, poate, [i moa[tele pe care le con]inea, au avut o semnifica]ie deosebit\ pentru o serie de personalit\]i ilustre din secolele ce au urmat. De exemplu, `n 1069, ducele de Lorena – bunicul lui Godfroi de Bouillon – i-a acordat bisericii protec]ia sa special\ [i a plasat-o sub auspiciile aba]iei Gorze, cu care se `nvecina. Cu c`]iva ani mai t`rziu, un nobil local a pus st\p`nire pe biseric\. ~n 1093, Godfroi de Bouillon a adunat o armat\ [i a supus Stenay-ul unui adev\rat asediu – dup\ toate aparen]ele, doar pentru a recuceri biserica [i a o reda aba]iei Gorze. ~n timpul Revolu]iei Franceze, biserica a fost distrus\ [i moa[tele Sf`ntului Dagobert, ca multe altele de pe teritoriul Fran]ei, au fost `mpr\[tiate. ~n zilele noastre, un craniu incizat `n mod ritual, despre care se presupune c\ ar fi al lui Dagobert, se afl\ `n custodia unei m`n\stiri din Mons. Celelalte moa[te ale regelui au disp\rut. Dar, pe la jum\tatea secolului al nou\sprezecelea, a fost descoperit un document foarte ciudat. Era un poem, o litanie compus\ din dou\zeci [i unu de versuri, intitulat\ „De sacta Dagoberto martyre prose“ – [i suger`nd c\ Dagobert fusese martirizat cu sau din cauza unui anume scop. Se presupune c\ poemul dateaz\ cel pu]in din Evul Mediu, dac\ nu cumva chiar mai de

Dinastia merovingian\ – Regii Din lucrarea lui Henri Lobineau (Henri de Lénoncourt)

266


timpuriu. {i, ceea ce este suficient de semnificativ, a fost descoperit la M`n\stirea Orval. 20

Uzurpatorii carolingieni La drept vorbind, Dagobert nu a fost ultimul rege din dinastia merovingian\. De fapt, monarhii merovingieni [i-au p\strat statutul, cel pu]in nominal, pentru `nc\ trei sferturi de secol. Dar ace[ti ultimi reprezentan]i ai dinastiei [i-au meritat numele de „regi nevolnici“. Mul]i dintre ei erau extrem de tineri. Ca urmare, erau adesea lipsi]i de putere, pioni neajutora]i `n mìnile [ambelanilor palatului, incapabili s\-[i exercite autoritatea sau s\ ia decizii proprii. ~n realitate, erau ceva mai mult dec`t victime. {i nu pu]ini au fost sacrifica]i. ~n plus, ultimii merovingieni apar]ineau unor ramuri mai noi ale dinastiei, nefiind vl\starele principalei linii de descenden]\ din Clovis [i Meroveu. Aceast\ linie principal\ fusese detronat\ la moartea lui Dagobert al II-lea. Din toate punctele de vedere, asasinarea acestuia poate fi considerat\ sf`r[itul dinastiei merovingienilor. ~n 754, c`nd a murit Childeric al III-lea, `n ceea ce prive[te preluarea puterii dinastice, totul a fost o formalitate. Linia de s`nge a regilor merovingieni ai francilor fusese `ntrerupt\ cu mult `nainte. Din mìnile merovingienilor, puterea a trecut `n cele ale [ambelanilor – un proces care `ncepuse deja `naintea asasin\rii lui Dagobert. Un [ambelan al palatului, Pepin d’Heristal, a fost cel care a pus la cale moartea acestuia. Iar succesorul lui Pepin d’Heristal a fost fiul s\u, renumitul Charles Martel. Posteritatea ì consider\ pe Charles Martel una dintre cele mai eroice personalit\]i ale istoriei Fran]ei. Nu exist\ dubii asipra faptului c\ laudele care i se aduc s`nt, `n mare m\sur\, `ntemeiate. ~n anul 732, `n urma b\t\liei de la Poitiers, sub conducerea lui s-a pus cap\t invaziei maurilor `n Fran]a [i, `n virtutea victoriei ob]inute, Charles a fost considerat, `ntr-un anumit sens, at`t „ap\r\torul credin]ei“ c`t [i „salvatorul cre[tin\t\]ii“. Dar este curios c\, `n ciuda puterii pe care o de]inea, Charles Martel nu a f\cut nici o tentativ\ de a ob]ine tronul – pe care, cu siguran]\, l-ar fi putut prelua f\r\


267

efort. De fapt, se pare c\ `l privea cu o team\ supersti]ioas\ – [i, dup\ toate probabilit\]ile, `l considera o prerogativ\ exclusiv merovingian\. Iar despre succesorii s\i, care au ocupat tronul, se [tie c\ s-au str\duit din r\sputeri s\-[i asigure legitimitatea c\s\torindu-se cu prin]ese merovingiene. Charles Mattel a murit `n anul 741. Zece ani mai t`rziu, fiul s\u, Pepin al III-lea, [ambelan al palatului sub regele Childeric al III-lea, a pretins `n mod oficial tronul, dup\ ce a ob]inut sprijinul bisericii. „Cine ar trebui s\ fie rege?“ l-au `ntrebat pe Pap\ ambasadorii lui Pepin. „Acela care de]ine `ntr-adev\r puterea sau acela care, de[i este numit rege, nu are nici o putere?“ Papa s-a pronun]at `n favoarea lui Pepin. Prin autoritatea sa apostolic\, a poruncit ca Pepin s\ devin\ regele francilor – `nc\lc`nd, f\r\ ru[ine, pactul `ncheiat cu Clovis cu dou\ secole [i jum\tate mai `nainte. Ob]in`nd astfel aprobarea Romei, Pepin l-a detronat pe Childeric al III-lea, l-a `nchis `ntr-o m`n\stire [i – ca s\-l umileasc\ sau ca s\-l v\duveasc\ de puterile sale „magice“, sau `n ambele scopuri – i-a retezat pletele considerate sacre. Patru ani mai t`rziu, Childeric a murit [i dreptul lui Pepin la tron nu a mai fost contestat. 21 Cu un an `nainte, intrase `n scen\ un document care `l favoriza [i care, ulterior, a deviat cursul istoriei occidentale. Documentul era numit „Dona]ia lui Constantin“. Ast\zi, lipsa de autenticitate a acestuia nu este pus\ la `ndoial\; se [tie c\ era un fals, `ntocmit – nu cu prea mult\ iscusin]\ – `n cancelaria papal\. Dar `n epoca aceea a fost considerat autentic, iar influen]a sa a fost enorm\. „Dona]ia lui Constantin“ data, aparent, din vremea prezumtivei convertiri la cre[tinism a lui Constantin, `n anul 312 d.Hr. Conform acesteia, `mp\ratul ì d\ruia episcopului Romei, `n mod oficial, `nsemnele puterii imperiale, care deveneau astfel proprietatea bisericii. ~n continuare, „Dona]ia“ pretindea c\ acela[i Constantin ar fi fost cel care, pentru prima oar\, l-a declarat pe episcopul Romei „Loc]iitorul lui Hristos“, oferindu-i statutul de `mp\rat. Iar episcopul, `n virtutea puterii sale de „Loc]iitor al lui Hristos“, i-ar fi `napoiat lui Constantin `nsemnele regalit\]ii, care le-a de]inut apoi cu permisiunea [i cu binecuv`ntarea bisericii – mai mult sau mai pu]in sub forma unui `mprumut. Implica]iile acestui document s`nt suficient de clare. Conform „Dona]iei lui Constantin“, episcopul de Roma era autoritatea

268


suprem\ a cre[tin\t\]ii, at`t din punct de vedere laic c`t [i din punct de vedere spiritual. Era, de fapt, un `mp\rat papal, care putea dispune, dup\ bunul s\u plac, de coroana imperial\ [i care `[i putea delega puterea sau, dup\ propria sa apreciere, doar o anumit\ parte a acesteia. Cu alte cuvinte, de]inea, prin gra]ia lui Hristos, dreptul incontestabil de a `nsc\una sau detrona regii. Din „Dona]ia lui Constantin“ deriv\, `n ultim\ instan]\, autoritatea ul terioar\ a Vaticanului `n ceea ce prive[te problemele laice. Invoc`nd puterea astfel dob`ndit\, biserica [i-a folosit influen]a `n favoarea lui Pepin al III-lea. A fost inventat\ o ceremonie prin intermediul c\reia s`ngele uzurpatorilor sau, `n acela[i scop, al oricui altcuiva, putea fi declarat sacru. Aceasta a devenit apoi cunoscut\ drept `ncoronare sau ungere – `n sensul dat acestor termeni `n Evul Mediu [i `n timpul Rena[terii. La `ncoronarea lui Pepin, episcopilor li s-a permis pentru prima oar\ s\ participe la un astfel de eveniment de pe pozi]ii egale cu cele ale nobililor mireni. Iar ceremonia `n sine nu mai avea semnifica]ia recunoa[terii unui rege sau a unui pact `ncheiat cu acesta. Era `n mod efectiv crearea unui rege. Ritualul ungerii a suferit modific\ri similare. ~n trecut, c`nd se mai `nt`mpla s\ fie practicat, era o `nzestrare ritual\ – un act de recunoa[tere [i de confirmare. Dar acum c\p\ta o nou\ semnifica]ie. Acum ac]iona cu prec\dere asupra s`ngelui, pe care, `n mod „miraculos“, `l putea sanctifica. Devenise mult mai mult dec`t un gest simbolic. Era, literalmente, ceremonia prin care unui conduc\tor i se conferea gra]ia divin\. Iar Papa, `nf\ptuind-o, devenea supremul intermediar dintre Dumnezeu [i regi. Prin ritualul ungerii, biserica `[i aroga dreptul de a fabrica regi. S`ngele era acum mai prejos dec`t uleiul. {i, `n ultim\ instan]\, to]i regii ì erau subordona]i [i aservi]i Papei. ~n anul 754, la Ponthion, Pepin al III-lea a fost, `n mod oficial, uns ca rege, inaugur`nd astfel dinastia carolingian\. De[i numele deriv\ de la Charles Martel, este de obicei asociat cu cel mai faimos dintre regii carolingieni, Carol cel Mare, Carolus Magnus sau, a[a cum este cel mai bine cunoscut, Charlemagne. ~n anul 800, acesta a fost proclamat Sf`nt ~mp\rat Roman – un tiltlu care, `n virtutea pactului `ncheiat cu Clovis cu trei secole `nainte, le era destinat, `n exclusivitate, descenden]ilor merovingieni. Astfel, Roma a devenit cetatea de scaun a unui imperiu care a acoperit tot vestul Europei [i ai c\rui conduc\tori au domnit numai cu binecuv`ntarea Papei.


269

~n anul 496, biserica se angajase s\ vegheze asupra perpetu\rii liniei de s`nge merovingiene. {i `nc\lcase, pe furi[, `n]elegerea, aprob`nd asasinarea lui Dagobert, ticluind ceremonia `ncoron\rii [i a ungerii [i sus]in`nd preten]ia lui Pepin asupra tronului. Prin `ncoronarea lui Carol cel Mare, aceast\ tr\dare devenea nu numai public\, ci [i un fapt `mplinit . Sau, cu cuvintele unui istoric modern: De aceea, nu putem fi siguri c\ ungerea cu mir a carolingienilor era menit\ s\ compenseze pierderea calit\]ilor miraculoase ale s`ngelui, simbolizate prin lungimea pletelor. Dac\ ceremonia oferea o compensare, atunci era pentru pierderea `ncrederii, `n urma `nc\lc\rii unui jur\m`nt de loialitate `ntr-un mod extrem de revolt\tor.22

{i, din nou, „stabilind ritualul de fabricare a regilor prin ungere, Roma a stabilit o direc]ie... care, `ntr-un fel, cur\]a con[tiin]ele «tuturor francilor»“.23 Totu[i, nu chiar toate con[tiin]ele. Se pare c\ p`n\ [i uzurpatorii au fost cuprin[i, dac\ nu de un sim] al vinov\]iei, cel pu]in de o nevoie acut\ de stabilire a legitimit\]ii. ~n acest scop, imediat dup\ ceremonia ungerii, Pepin al III-lea s-a c\s\torit, `n mod ostentativ, cu o prin]es\ merovingian\. Iar Carol cel Mare a f\cut acela[i lucru. Mai mult, se pare c\ Carol cel Mare era perfect con[tient de tr\darea implicat\ de `ncoronarea sa. Conform unor m\rturii ale contemporanilor s\i, ceremonia a fost regizat\ cu mult\ grij\, sub `ndrumarea Papei [i f\r\ [tirea monarhului franc. Iar Carol cel Mare a p\rut s\ fie at`t surprins c`t [i extrem de st`njenit. ~ncoronarea fusese deja preg\tit\, pe ascuns, c`nd Carol cel Mare a fost momit la Roma [i convins s\ asiste la o liturghie special\. Dup\ ce [i-a ocupat locul `n biseric\, Papa, f\r\ s\-l previn\, a plasat o coroan\ deasupra capului s\u, `n timp ce mul]imea l-a aclamat drept „Carol, August, `ncoronat de Dumnezeu, mare [i de pace iubitor `mp\rat al romanilor“. Conform relat\rii unui cronicar din acele vremuri, „ el (Carol cel Mare) a spus, c`t se poate de clar, c\ nu ar fi intrat deloc `n catedral\ `n ziua aceea, cu toate c\ era cea mai mare s\rb\toare a bisericii, dac\ ar fi [tiut dinainte ce pusese la cale Papa“. 24 Dar, cu sau f\r\ aprobarea lui Carol cel Mare, pactul `ncheiat cu Clovis [i cu descenden]ii s\i fusese `nc\lcat cu neru[inare. {i investiga]iile noastre au ar\tat c\ aceast\ tr\dare, cu toate c\ s-a petrecut

270


acum mai bine de 1100 de ani, continu\ s\ fie dureroas\ pentru Prioria din Sion. Mathieu Paoli, cercet\torul independent pe care l-am citat `n capitolul anterior, a ajuns la o concluzie similar\: Pentru ei (membrii Prioriei din Sion), singura aristocra]ie autentic\ este aceea de origine vizigot\/merovingian\. Carolingienii, ca [i to]i cei care le-au urmat, nu s`nt dec`t uzurpatori. De fapt, ace[tia nu erau dec`t ni[te slujba[i ai regelui, `ns\rcina]i cu administrarea teritoriilor – care, dup\ ce [i-au transmis `n mod ereditar dreptul de a guverna aceste ]inuturi, au acaparat, pur [i simplu, puterea. ~n anul 800, prin consacrarea lui Carol cel Mare, biserica [i-a `nc\lcat jur\m`ntul fa]\ de ea `ns\[i, pentru c\, la botezul lui Clovis, `ncheiase cu merovingienii o alian]\ care f\cuse din Fran]a cea dintì dintre fiicele sale.25

Eliminarea lui Dagobert al II-lea din istorie De fapt, `n anul 679, odat\ cu asasinarea lui Dagobert al II-lea, dinastia merovingian\ [i-a `ncetat existen]a. Iar `n anul 755, odat\ cu moartea lui Childeric al III-lea, merovingienii au p\rut s\ dispar\ complet de pe scena istoriei. Totu[i, conform „documentelor Prioriei“, `n realitate, linia de s`nge merovingian\ a supravie]uit, perpetu`ndu-se, de la infantele Sigisbert al IV-lea, fiul lui Dagobert [i al celei de-a doua dintre so]iile sale, Giselle de Raz ès, [i p`n\ `n zilele noastre. Nici existen]a lui Sigisbert, nici calitatea sa d e mo[tenitor al lui Dagobert nu s`nt puse la `ndoial\. Dar, conform tuturor surselor, altele dec`t „documentele Prioriei“, nu se [tie ce anume i s-a `nt`mplat. Anumite cronici presupun, `n mod implicit, c\ a fost ucis, odat\ cu tat\l s\u [i cu restul familiei regale. Conform unei relat\ri extrem de dubioase, ar fi murit, `ntr-un accident de v`n\toare, cu un an sau doi `nainte de asasinarea lui Dagobert. Dac\ acesta este adev\rul, atunci Sigisbert trebuie s\ fi fost un v`n\tor precoce, pentru c\ nu putea avea mai mult de trei ani la data respectiv\. Nu exist\ nici o `nregistrare care s\ consemneze, `n vreun fel, moartea lui Sigisbert. {i, cu excep]ia celei din „documentele Prioriei“, nici una care s\ consemneze c\ ar fi supravie]uit. Toat\


271

povestea pare s\ se fi pierdut `n „negura vremii“ [i nimeni nu pare s\-[i fac\ probleme din aceast\ cauz\ – bine`n]eles, cu excep]ia Prioriei din Sion. ~n or ice caz, Sionul este, dup\ toate aparen]ele, de]in\torul anumitor informa]ii care altora nu le-au fost accesibile sau a c\ror importan]\ a fost considerat\ minor\ [i nu au mai constituit obiectul unor investiga]ii ori care au fost suprimate `n mod deliberat. Nu este surprinz\tor faptul c\ nici o relatare despre soarta lui Sigisbert nu a ajuns p`n\ la noi. P`n\ `n secolul al [aptesprezecelea, nici despre Dagobert nu existau cronici la `ndem`na publicului. Dup\ toate aparen]ele, `n Evul Mediu s-au f\cut `ncerc\ri sistematice de a-l scoate pe Dagobert din istorie [i chiar de a-i nega existen]a. Acum, Dagobert al II-lea poate fi g\sit `n orice enciclopedie. Dar, `nainte de 1646, nici m\car existen]a sa nu era recunoscut\. 26 Toate listele [i genealogiile regilor francezi `ntocmite mai timpuriu `l omit, pur [i simplu, s\rind (`n ciuda flagrantei incoeren]e) de la Dagobert I la Dagobert al III-lea – unul din ultimii monarhi merovingieni, care a murit `n anul 715. Dagobert al II-lea [i-a reg\sit locul `n listele oficiale ale regilor francezi abia `n 1655. }in`nd cont de acest proces de eradicare, nu am avut de ce s\ fim uimi]i de lipsa relat\rilor referitoare la Sigisbert. {i nu am putut dec`t s\ b\nuim c\, indiferent ce informa]ii au existat, acestea au fost eliminate `n mod inten]ionat. Dar, ne-am `ntrebat, de ce ar fi trebuit ca Dagobert al II-lea s\ fie eliminat din istorie? Ce s-ar fi putut ascunde astfel? De ce ar fi dorit cineva s\ nege `ns\[i existen]a unui om? Desigur, un r\spuns plauzibil este c\, prin aceasta, s-ar fi `ncercat negarea existen]ei mo[tenitorilor s\i. Dac\ Dagobert nu ar fi existat, nici Sigisbert nu ar fi putut exista. Dar de ce, tocmai `n secolul al [aptesprezecelea, ar mai fi fost at`t de important s\ nu se [tie c\ Sigisbert a tr\it vreodat\? Doar pentru c\ supravie]uise `ntr-adev\r [i pentru c\ descenden]ii s\i erau considera]i o amenin]are. Ni s-a p\rut c`t se poate de limpede faptul c\ aveam de-a face cu un anumit fel de „acoperire“. Era evident c\ anumite persoane sus-puse ar fi avut ceva important de pierdut dac\ supravie]uirea lui Sigisbert ar fi fost adus\ la cuno[tin]a tuturor. ~n secolul al nou\lea [i, probabil, nu mai departe de epoca cruciadelor, `n pierdere p\reau s\ nu fie dec`t Biserica Romano-Catolic\ [i casa domnitoare a Fran]ei. Dar de ce continua subiectul s\ prezinte

272


importan]\ `n epoca lui Ludovic al XIV-lea? Desigur, nu putea fi vorba dec`t de un punct de vedere academic, pentru c\, `ntre timp, trei dinastii franceze ap\ruser\ [i disp\ruser\, iar protestantismul pusese cap\t hegemoniei bisericii catolice. Asta doar dac\ nu cumva s`ngele merovingian avea `ntr-adev\r o caracteristic\ special\. Nu o „`nsu[ire magic\“, ci altceva – ceva ce `[i p\stra for]a exploziv\ chiar [i dup\ ce supersti]iile legate de s`ngele miraculos c\zuser\ `n uitare.

Principele Guillem de Gellone, conte de Razès Conform „documentelor Prioriei“, dup\ moartea tat\lui s\u, Sigisbert al IV-lea a fost salvat de surorile sale, care s-au furi[at `mpreun\ cu el c\tre sud, unde se afla domeniul mamei sale, prin]esa vizigot\ Giselle de Raz ès. Se poveste[te c\ ar fi ajuns `n Languedoc `n anul 681 sau foarte cur`nd dup\ aceea [i c\ ar fi primit – sau mo[tenit – titlurile unchiului s\u, duce de Razès [i conte de Rhédae. Se mai poveste[te [i c\ ar fi primit porecla sau diminutivul „Plant-Ard“ (devenit mai t`rziu Plantard), provenit din calificativul „rejéton ardent“ – „ml\di]\ p\tima[\“ a vi]ei merovingiene. Se spune c\, sub acest nume [i purt`nd titlurile dob`ndite de la unchiul s\u, [i-ar fi perpetuat spi]a. {i c\, `n anul 886, punctul culminat al uneia dintre ramurile descenden]ei sale ar fi fost reprezentat de un anume Bernard Plantavelu – nume aparent derivat din Plant-ard sau Plantard – al c\rui fiu a devenit primul duce de Aquitania. Conform constat\rilor noastre, nici un istoric independent nu a confirmat – sau infirmat – aceste afirma]ii. Subiectul a fost, pur [i simplu, ignorat `n `ntregime. Dar dovezile circumstan]iale pledeaz\ cu elocven]\ `n favoarea faptului c\, `ntr-adev\r, Sigisbert ar fi supravie]uit pentru a-[i perpetua neamul. Asidua `ndep\rtare a lui Dagobert din istorie confer\ credibilitate acestei concluzii. Neg`ndu-i-se existen]a, orice linie de descenden]\ care l-ar avea drept punct de pornire ar fi invalidat\. {i este explica]ia unei ac]iuni altfel inexplicabile. Printre alte dovezi, exist\ un hrisov dat`nd din anul 718, care se refer\ la `ntemeierea unei m`n\stiri – la c`teva


273

mile de Rennes-le-Château – de c\tre „Sigisbert, conte de Rhédae [i so]ia sa, Magdala“. 27 Excep]ie f\c`nd acest act, vreme de un secol nu s-a mai auzit nimic despre titlurile Rhédae sau Raz ès. Iar c`nd unul dintre ele a reap\rut, aceasta s-a `nt`mplat `ntr-un context extrem de interesant. ~n anul 742, `n sudul Fran]ei exista un stat independent [i deplin autonom – un principat, conform unor `nregistr\ri, un regat `n toat\ puterea cuv`ntului, conform altora. ~n ceea ce `l prive[te, documenta]ia este sumar\ [i istoria este confuz\ – de fapt, cei mai mul]i istorici nu-i cunosc existen]a. Dar a fost recunoscut, `n mod oficial, de c\tre Carol cel Mare [i succesorii s\i, ca [i de c\tre califul din Bagdad [i lumea islamic\. A fost recunoscut, `n sil\, [i de biseric\, c\reia i-a confiscat o serie de domenii. {i a supravie]uit p`n\ `n secolul al nou\lea. La un moment dat, `ntre anii 759 [i 768, conduc\torul acestui stat – `n care erau incluse Raz ès [i Rennes-le-Château – a fost proclamat rege `n mod oficial. ~n ciuda dezaprob\rii Romei, a fost recunoscut ca atare de c\tre carolingieni, c\rora li s-a aservit `n calitate de vasal. ~n relat\rile existente, este cel mai adesea numit Theodoric sau Thierry. Iar majoritatea speciali[tilor moderni `l consider\ un descendent merovingian.28 Nu exist\ nici o dovad\ care s\ precizeze firul acestei descenden]e. Este foarte posibil s\ fie vorba de un urma[ al lui Sigisbert. ~n orice caz, nu exist\ nici o `ndoial\ asupra faptului c\, `n anul 790, fiul lui Theodoric, Guillem de Gellone, purta titlul de conte de Raz ès – cel pe care se spune c\ Sigisbert l-a de]inut [i l-a l\sat mo[tenire descenden]ilor s\i. Guillem de Gellone a fost unul dintre cei mai faimo[i b\rba]i ai timpului s\u – `ntr-o asemenea m\sur\ `nc`t, `n ceea ce `l prive[te, realitatea istoric\ este umbrit\ de legend\, ca [i `n cazul lui Carol cel Mare [i al lui Godfroi de Bouillon. ~naintea epocii cruciadelor, a devenit eroul a cel pu]in [ase opere epice de importan]\ major\, poeme eroice similare cu renumitul C`nt al lui Roland . ~n Divina Comedie, Dante i-a conferit un statut de o inegalabil\ m\re]ie. Dar Guillem devenise obiectul aten]iei literare chiar `nainte de Dante. La `nceputul secolului al treisprezecelea, a devenit personajul principal din Willehalm, un poem epic neterminat, compus d e Wolfram von Eschenbach – a c\rui capodoper\, Parzival, este probabil cel mai important dintre romanele cavalere[ti dedicate misterelor Sf`ntului Graal. La `nceput ni s-a p\rut oarecum ciudat faptul c\

274


Wolfram – care, `n celelalte opere ale sale, se refer\ la Graal, la „familia Graalului“ [i la descenden]ii acesteia – s-a dedicat pe nea[teptate unui subiect `n mod at`t de radical diferit, ca Guillem de Gellone. Pe de alt\ parte, `ntr-un alt poem, acela[i Wolfram plasa „castelul Graalului“, s\la[ul „familiei Graalului“, `n Pirinei – pe teritoriul care, la `nceputul secolului al nou\lea, era domeniul lui Guillem de Gellone. Guillem a avut leg\turi str`nse cu Carol cel Mare. De fapt, una dintre surorile sale s-a c\s\torit cu un fiu al lui Carol cel Mare, realiz`nd astfel o leg\tur\ dinastic\ cu s`ngele imperial. Iar Guillem `nsu[i a fost unul dintre cei mai importan]i comandan]i din oastea lui Carol cel Mare `n ne`ncetatul s\u r\zboi `mpotriva maurilor. ~n anul 803, la scurt timp dup\ `ncoronarea lui Carol cel Mare ca `mp\rat al Sf`ntului Imperiu Roman, Guillem a cucerit Barcelona, dubl`ndu-[i astfel propriul teritoriu [i extinz`ndu-[i influen]a dincolo de Pirinei. Carol cel Mare i-a fost at`t de recunosc\tor pentru serviciile aduse, `nc`t statutul inalterabil al principatul s\u a fost confirmat printr-o hot\r`re imperial\. Hrisovul care ratifica hot\r`rea s-a pierdut sau a fost distrus, dar exist\ extrem de multe m\rturii care ì atest\ existen]a. Speciali[ti independen]i [i necontesta]i au `ntocmit genealogii detaliate ale lui Guillem de Gellone – care includ familia [i descenden]ii acestuia.29 Dar aceste surse nu ofer\ nici o indica]ie legat\ de antecesorii lui Guillem – cu excep]ia tat\lui s\u, Theodoric. Pe scurt, adev\rata origine a familiei sale r\m`ne `nv\luit\ `n mister. Iar erudi]ii [i istoricii contemporani s`nt, `n general, destul de nedumeri]i de aceast\ apari]ie enigmatic\, ca din senin, a unei case at`t de nobile [i de influente. ~n orice caz, un anumit fapt este sigur. ~n anul 886, ramura lui Guillem de Gellone a ajuns `ntr-un punct culminant, reprezentat de un anumit Bernard Plantavelu, care a `ntemeiat ducatul de Aquitania. Cu alte cuvinte, o aceea[i persoan\ reprezint\ at`t punctul culminat al descenden]ei lui Guillem, c`t [i al celei atribuite lui Sigisbert al IV-lea [i urma[ilor s\i prin „documentele Prioriei“. Desigur c\ am fost tenta]i s\ tragem concluzii pripite [i s\ folosim genealogiile furnizate de aceste „documente ale Prioriei“ pentru a astupa lacunele istoriei oficiale. Am fost tenta]i s\ presupunem c\ misterio[ii `nainta[i ai lui Guillem de Gellone erau Dagobert al II-lea, Sigisbert al IV-lea [i `ntreaga linie principal\ a


275

dinastiei merovingiene detronate – acea linie men]ionat\ `n „documentele Prioriei“ sub numele Plant-Ard sau Plantard. Din nefericire, nu puteam s\ o facem. Dat\ fiind confuzia generat\ de `nregistr\rile existente, nu puteam stabili o leg\tur\ exact\ [i irevocabil\ `ntre linia Plantard [i aceea a lui Guillem de Gellone. ~ntr-adev\r, era posibil ca cele dou\ linii s\ fie identice. Pe de alt\ parte, la un moment dat, ar fi putut fi interconectate printr-o c\s\torie. Exista o singur\ certitudine – faptul c\ am`ndou\ culminau, `n anul 886, prin Bernard Plantavelu [i ducii de Aquitania. De[i nu coincideau `ntotdeauna cu cele din „documentele Prioriei“ `n ceea ce prive[te datele [i traducerea numelor, genealogiile legate de Guillem de Gellone puteau reprezenta o anumit\ confirmare independent\ a celor dintì. Puteam astfel accepta, cu titlu de prob\, c\, `n lipsa unor dovezi contradictorii, c\ linia de s`nge merovingian\ a continuat `ntr-adev\r, mai mult sau mai pu]in sub forma men]ionat\ `n „documentele Prioriei“. ~n aceea[i manier\, puteam accepta c\ Sigisbert a supravie]uit `ntr-adev\r uciderii tat\lui s\u, c\ a adoptat `ntr-adev\r numele de familie Plantard [i c\, `n calitate de conte de Raz ès, a perpetuat `ntr-adev\r linia de s`nge a lui Dagobert.

Prin]ul Ursus Bine`n]eles, `n anul 886, „ml\di]a p\tima[\ a vi]ei merovingiene“ rodise, ramific`ndu-se `ntr-un arbore de familie vast [i complicat. Bernard Plantavelu [i ducii de Aquitania reprezentau una dintre ramuri. Dar existau `nc\ multe altele. Astfel, „documentele Prioriei“ men]ioneaz\ c\ nepotul lui Sigisbert al IV-lea, Sigisbert al VI-lea, a fost cunoscut sub numele de „Prin]ul Ursus“. ~ntre 877 [i 879, se spune c\ ar fi fost proclamat, `n mod oficial, drept „Regele Ursus“. Se spune c\ acesta, ajutat fiind de doi nobili – Bernard d’Auvergne [i marchizul de Gothie – a ini]iat o rebeliune `mpotriva lui Ludovic al II-lea al Fran]ei, `ncerc`nd s\ rec`[tige mo[tenirea care i se cuvenea. {i al]i istorici confirm\ c\ o astfel de rebeliune a avut `ntr-adev\r loc, `ntre anii 877 [i 879. Aceea[i istorici ì amintesc pe Bernard d’Auvergne [i pe marchizul de Gothie. Dar conduc\torul

276


sau instigatorul mi[c\rii nu este men]ionat anume drept Sigisbert al VI-lea. Exist\, `n schimb, referiri la un anume „Prin] Ursus“. ~n plus, se [tie c\ acela[i personaj a fost implicat `ntr-o ceremonie stranie, bine pus\ la punct, care a avut loc la N`mes, ocazie cu care cinci sute de clerici au intonat, `mpreun\, Te Deum.30 Toate relat\rile subliniaz\ faptul c\ respectiva ceremonie p\rea s\ fie o `ncoronare. Este foarte posibil s\ avem de-a face cu acea `ncoronare la care de refer\ „documentele Prioriei“ – proclamarea „Prin]ului Ursus“ drept rege. Din nou, alte documente, independente, le sus]in pe cele `ntocmite de Priorie. Din nou, cele din urm\ par s\ aduc\ la lumin\ informa]ii inexistente `n alte surse – informa]ii care suplinesc [i uneori chiar ajut\ la explicarea unor hiatusuri `n istoria oficial\. ~n cazul de fa]\, dup\ toate aparen]ele, ni se explic\ cine era, de fapt, misteriosul „Prin] Ursus“ – un descendent direct, prin intermediul lui Sigisbert al IV-lea, al lui Dagobert al II-lea, regele asasinat. Iar rebeliunea, c\reia, p`n\ `n prezent, istoricii nu i-au deslu[it motivul, pare acum s\ fie o `ncercare lesne de `n]eles a deposedatei dinastii merovingiene de a-[i redob`ndi mo[tenirea – acea mo[tenire conferit\ de Roma prin pactul cu Clovis, pe care, ulterior, tot Roma l-a `nc\lcat. At`t „documentele Prioriei“ c`t [i sursele independente relateaz\ c\ rebeliunea a e[uat, „Prin]ul Ursus“ [i alia]ii s\i fiind `nfr`n]i `n b\t\lia desf\[urat\ la Poitiers, `n anul 881. Ca urmare, se spune c\ familia Plantard [i-a pierdut posesiunile din sudul Fran]ei – dar membrii s\i au reu[it s\ p\streze titlul de atunci pur onorific de duce de Rhédae [i conte de Raz ès. Se mai spune c\ „Prin]ul Ursus“ a murit `n Bretania, dup\ ce linia sa de s`nge s-a aliat, prin c\s\torie, cu aceea a casei ducale bretone. A[adar, c\tre sf`r[itul secolului al nou\lea, s`ngele merovingian curgea at`t prin venele ducilor de Aquitania c`t [i prin ale ducilor de Bretania. Se poveste[te c\, `n anii care au urmat, familia – inclusiv Alain, viitorul duce de Bretania – s-a refugiat `n Anglia, d`nd na[tere ramurii numite „Planta“. Speciali[ti independen]i confirm\, din nou, faptul c\ Alain, familia sa [i anturajul lor, au fugit din calea vikingilor, ajung`nd `n Anglia. Conform „documentelor Prioriei“, unul dintre descenden]ii de pe o ramur\ englez\ a familiei, numit Bera al VI-lea, a fost supranumit „Arhitectul“. Se spune c\ el [i descenden]ii s\i, pentru care Anglia sub regele Athelstan a fost un adev\rat rai, au practicat „arta construc]iei“ – o referin]\ aparent


277

enigmatic\. Este interesant faptul c\ surse masonice plaseaz\ originea francmasoneriei chiar `n aceast\ ]ar\, `n epoca aceluia[i rege Athelstan. 31 Ne-am `ntrebat dac\, pe l`ng\ preten]ia sa la tronul Fran]ei, linia de s`nge merovingian\ nu era cumva implicat\ [i `n altceva, aflat `n inima francmasoneriei.

Familia Graalului Mitologia Evului Mediu este la fel de bogat\ [i de r\sun\toare ca aceea a Greciei [i a Romei antice. O parte dintre miturile acestei epoci se refer\, de[i exager`nd cu frenezie, la personaje reale, istorice – la Arthur, la Roland [i la Carol cel Mare sau la Rodrigo Díaz de Vivar, cunoscut tuturor drept Cidul. Alte legende – ca, de exemplu, cele despre Graal – par, la o prim\ vedere, s\ aib\ o baz\ real\ mult mai firav\. Una dintre cele mai frumoase [i mai evocatoare legende medievale este cea a lui Lohengrin, „Cavalerul Leb\d\“. Pe de o parte, este str`ns interconectat\ cu fabuloasele romane cavalere[ti ale Graalului; pe de alta, face referiri la anumite personaje istorice. Modul `n care `mbin\ faptele reale cu roadele fanteziei o deosebe[te de orice altceva. Iar prin intermediul unor lucr\ri precum opera lui Wagner, atrac]ia arhetipului s\u a r\zb\tut p`n\ `n zilele noastre. Conform relat\rilor medievale, Lohengrin – uneori numit Helias, ceea ce implic\ unele conota]ii solare – era un vl\star al derutantei [i misterioasei „familii a Graalului“. ~n poemul lui Wolfram von Eschenbach, el este, de fapt, fiul lui Parzival, „Cavalerul“ suprem „al Graalului“. Se poveste[te c\, `ntr-o bun\ zi, `n templul sau castelul sacru al Graalului din Munsalvaesche, Lohengrin a auzit cum clopotul capelei a `nceput s\ sune f\r\ s\ fi fost atins de m`na vreunui om – semn c\ ajutorul s\u era ne`nt`rziat necesar, undeva, `n lumea larg\. Strig\tul de ajutor venea, a[a cum este destul de u[or de prev\zut, din partea unei tinere femei aflate la ananghie – ducesa de Brabant 32, conform unor surse, ducesa de Bouillon, conform altora. Nobila doamn\ avea, cu disperare, nevoie de un ap\r\tor, iar Lohengrin s-a gr\bit s\ plece c\tre ea `ntr-o corabie `mpodobit\ cu lebede heraldice. L-a `nfr`nt, `ntr-o


Dinastia merovingian\ – Regii pierdu]i

279

singur\ lupt\, pe prigonitorul ducesei, apoi s-a c\s\torit cu aceea pe care o salvase. Dar, `n noaptea nun]ii, a avertizat-o c\ exista o `ntrebare pe care nu trebuia s\ i-o pun\ niciodat\. Orice s-ar fi `nt`mplat, so]ia lui nu trebuia s\ `l `ntrebe nici despre sorgintea [i str\mo[ilor lui, nici despre ]inutul din care venise. Vreme de c`]iva ani, doamna nu i-a `nc\lcat vrerea. Dar, p`n\ la urm\, curiozitatea ei fatal\ fiind st`rnit\ de insinu\rile injurioase ale rivalilor, a rostit `ntrebarea interzis\. Ca urmare, Lohengrin a fost silit s\ plece `n corabia sa cu lebede, disp\r`nd pentru totdeauna dincolo de orizontul sc\ldat `n lumina asfin]itului. {i-a l\sat `n urm\ so]ia [i un fiu a c\rui descenden]\ a r\mas incert\. Mai multe relat\ri sus]in c\ acel copil era fie tat\l, fie bunicul lui Godfroi de Bouillon. Unui om modern ì este greu s\ perceap\ m\re]ia statului lui Godfroi `n con[tiin]a popular\ – nu doar `n propria sa epoc\, ci chiar [i `n secolul al [aptesprezecelea. Ast\zi, c`nd ne g`ndim la cruciade, ne vin `n minte Richard Inim\ de Leu, Regele Ioan [i, poate, Ludovic al IX-lea (Sf`ntul Ludovic) [i Frederic Barbarossa. Dar, p`n\ nu de mult, nici unul dintre ace[tia nu se bucura de prestigiul lui Godfroi [i de entuziasmul st`rnit de acesta. Godfroi, conduc\torul primei cruciade, era eroul popular suprem, eroul prin excelen]\. Godfroi era cel care ini]iase cruciadele. Godfroi era cel care cucerise Ierusalimul de la sarazini. Godfroi era cel care salvase morm`ntul lui Hristos din mìnile necredincio[ilor. {i, mai presus de toate, Godfroi era cel care `mbinase `naltele idealuri cavalere[ti cu pietatea unui cre[tin fervent. De aceea nu este surprinz\tor faptul c\ Godfroi a devenit obiectul unui cult care a d\inuit `nc\ mult timp dup\ moartea sa. Av`nd `n vedere solemnitatea statutului s\u, este u[or de `n]eles de ce Godfroi trebuia `nzestrat cu o sorginte mitic\ ilustr\. Este u[or de `n]eles chiar [i de ce Wolfram von Eschenbach, ca [i al]i povestitori medievali, au sim]it nevoia s\ `l lege direct de legendele Graalului – s\ `l `nf\]i[eze drept un descendent direct al misterioasei „familii a Graalului“. Iar atribuirea acestei origini fabuloase devine [i mai u[or de `n]eles datorit\ faptului c\ adev\rata ob`r[ie a lui Godfroi este necunoscut\. Istoria este sup\r\tor de nesigur\ `n ceea ce prive[te ascenden]a acestuia. 33 Dintre toate genealogiile lui Godfroi de Bouillon care au ie[it p`n\ acum la lumin\, „documentele Prioriei“ ne-o furnizeaz\ pe cea mai plauzibil\ – poate, cu adev\rat, pe prima care poate fi considerat\

280


plauzibil\. ~n m\sura `n care aceasta poate fi verificat\ – [i `n bun\ parte este verificabil\ –, s-a dovedit exact\. Nu am g\sit nici o dovad\ care s\ o contrazic\, dar am descoperit multe care o sus]in. ~n plus, acoper\ `n mod conving\tor lacunele surprinz\toare ale istoriei. Conform acestei genealogii, Godfroi de Bouillon era – prin intermediul str\bunicii sale, c\s\torite cu Hugues de Plantard `n anul 1009 – unul dintre descenden]ii direc]i ai familiei Plantard. Cu alte cuvinte, Godfroi avea s`nge merovingian, descinz`nd direct din Dagobert al II-lea, din Sigisbert al IV-lea [i din linia „regilor pierdu]i“ – „les rois perdus“. Vreme de patru secole, s`ngele regal al merovingienilor s-a scurs, dup\ toate aparen]ele, de-a lungul unor arbori genealogici stufo[i. {i `n final, `n urma unui proces analog altoirii vi]ei de vie, a dat na[tere unui fruct: Godfroi de Bouillon, duce de Lorena. {i aici, `n casa de Lorena, a prins r\d\cini noul s\u patrimoniu. Aceast\ dezv\luire arunc\ asupra cruciadelor o nou\ lumin\ semnificativ\. Le putem acum percepe dintr-o alt\ perspectiv\ [i putem `ntrez\ri, `n ceea ce le prive[te, ceva mai mult dec`t gestul simbolic al recuceririi Sf`ntului Morm`nt din mìnile sarazinilor. ~n proprii s\i ochi, ca [i `ntr-ai sus]in\torilor s\i, Godfroi nu era, probabil, doar ducele de Lorena. Trebuie s\ fi fost, de fapt, regele de drept – un pretendent legitim, apar]in`nd dinastiei `nl\turate `n anul 679, prin asasinarea lui Dagobert al II-lea. Dar dac\ Godfroi era adev\ratul rege, atunci era, totodat\, un rege f\r\ regat. Iar `n Fran]a, dinastia Capet, care se bucura de sus]inerea Bisericii Romano-Catolice, era, `n acea epoc\, mult prea bine `nr\d\cinat\ pentru a fi detronat\. Ce po]i face atunci c`nd e[ti un rege f\r\ regat? Probabil, s\-]i g\se[ti unul. Sau s\ ]i-l creezi. S\ dob`nde[ti cel mai pre]ios regat din `ntreaga lume – Palestina, }ara Sf`nt\, p\m`ntul pe care a p\[it `nsu[i Isus. Nu ar fi fost conduc\torul unui astfel de regat egalul oric\rui alt rege din Europa? {i, domnind asupra celui mai sacru ]inut de pe p\m`nt, nu [i-ar fi luat mult r`vnita revan[\ asupra bisericii care, cu secole `nainte, ì tr\dase `nainta[ii?

Secretul derutant Treptat, anumite piese ale jocului de puzzle `ncepeau s\-[i g\seasc\ locul. Dac\ prin venele lui Godfroi curgea s`ngele

Dinastia merovingian\ – Regii pierdu]i Din lucrarea lui Henri Lobineau (Henri de Lénoncourt)

282


merovingienilor, atunci o serie de fragmente aparent disparate `[i schimbau statutul, devenind componentele unei `n[iruiri coerente. Reu[eam acum s\ ne explic\m accentuarea unor elemente aparent f\r\ leg\tur\, precum dinastia merovingian\ [i cruciadele, Dagobert al II-lea [i Godfroi, Rennes-le-Château, Cavalerii Templieri, casa de Lorena, Prioria din Sion. Puteam chiar s\ urm\rim linia de s`nge merovingian\ p`n\ `n zilele noastre – p`n\ la Alain Poher, Henri de Montpézat (consortul reginei Danemarcei), Pierre Plantard de Saint-Clair [i Otto de Habsburg, duce onorific de Lorena [i rege al Ierusalimului. Cu toate acestea, adev\rata `ntrebare crucial\ continua s\ ne pun\ `n `ncurc\tur\. ~nc\ nu puteam `n]elege de ce linia de s`nge merovingian\ era at`t de inexplicabil de important\ `n epoca noastr\. Nu realizam de ce preten]ia ei trebuia s\ fie relevant\ pentru politica contemporan\ sau ce anume o `ndrept\]ise, de-a lungul secolelor, s\ fac\ apel la loialitatea at`tor personalit\]i remarcabile. {i nici nu puteam pricepe de ce ar fi fost justificat sprijinul acordat unei monarhii merovingiene moderne, oric`t s-ar fi dovedit de legitim\ din punct de vedere teoretic. Era c`t se poate de limpede c\ ceva anume ne sc\pase din vedere.

CAPITOLUL 10

Semin]ia surghiunit\ Ar fi putut exista o caracteristic\ deosebit\ a liniei de s`nge merovingiene – ceva mai mult dec`t acea legitimitate academic\ [i teoretic\? Era, `n realitate, vorba despre ceva care, `ntr-un anume fel, avea `ntr-adev\r importan]\ pentru contemporanii no[tri? Exista ceva care ar fi putut afecta sau po ate chiar modifica actualele institu]ii sociale, politice [i religioase? Aceste `ntreb\ri continuau s\ nu ne dea pace. {i, cu toate acestea, p\reau s\ nu aib\ nici un r\spuns. Am reluat studiul „documentelor Prioriei“, mai ales al celor mai importante p\r]i din Dossiers secrets. Am recitit pasajele care, `nainte, ni se p\ruser\ lipsite de `n]eles. Acum aveau sens, dar nu ne puteau ajuta nici s\ dezleg\m misterul, nici s\ r\spundem la `ntreb\rile care deveniser\ critice. Pe de alt\ parte, `nc\ mai existau pasaje al c\ror mesaj continua s\ r\m`n\ neclar. Acestea nu rezolvau c`tu[i de pu]in enigma, dar, `n lips\ de altceva, ne `ndreptau aten]ia asupra anumitor aspecte – care, eventual, s-ar fi putut dovedi extrem de relevante. A[a cum descoperisem deja, merovingienii `n[i[i, `n propriile lor cronici, pretindeau c\ ar fi fost urma[ii anticilor troieni. Dar, conform unor anumite „documente ale Prioriei“, vi]a merovingienilor existase `nainte de asediul Troiei. Aceste documente sus]ineau c\ urmele originii merovingienilor puteau fi descoperite `n Vechiul Testament. De exemplu, genealogiile din Dossiers s ecrets erau `nso]ite de numeroase note de subsol [i adnot\ri. Multe dintre acestea se refereau `n mod expres la una dintre cele dou\sprezece semin]ii ale vechiului Israel, semin]ia lui Veniamin. O astfel de referin]\ citeaz\

284


[i accentueaz\ trei pasaje biblice – Deuteronomul 33, Iosua 18 [i Judec\torii 20 [i 21. Deuteronomul 33 con]ine binecuv`nt\rile date de Moise patriarhilor fiec\ruia dintre cele dou\sprezece semin]ii. Pentru Veniamin, Moise a spus: „Iubitul Domnului va sta l`ng\ El f\r\ primejdie [i Dumnezeu `l va ocroti `n toat\ vremea [i el va odihni `ntre umerii lui“. Cu alte cuvinte, Veniamin [i urma[ii lui au fost ale[i pentru a primi o binecuv`ntare special\, `n\l]\toare. Cel pu]in at`t ne era clar. Eram, fire[te, nedumeri]i de promisiunea c\ domnul „va odihni `ntre umerii lui Veniamin“. Oare ar fi putut fi asociat\ cu legendarul semn din na[tere al merovingienilor – cu acea cruce ro[ie dintre umeri? Leg\tura p\rea oarecum for]at\. Pe de alt\ parte, existau alte similit udini, mai clare, `ntre Veniamin din Vechiul Testament [i subiectul investiga]iei noastre. Dup\ Robert Graves, de exemplu, ziua dedicat\ lui Veniamin era 23 decembrie 1 – ziua praznicului lui Dagobert. Dintre cele trei clanuri incluse `n semin]ia lui Veniamin f\cea parte cel al lui Ahiram – care, `ntr-un anume mod nedeslu[it, ar fi putut avea o leg\tur\ cu Hiram, constructorul Templului lui Solomon [i figura central\ a tradi]iei masonice. ~n plus, cel mai devotat dintre discipolii lui Hiram se numea Benoni; [i este demn de remarcat faptul c\ Benoni a fost primul nume dat pruncului Veniamin de c\tre mama sa, Rachel, `nainte de moarte. Cea de-a doua trimitere biblic\ din Dossiers secrets, cea referitoare la Iosua 18, este mult mai clar\. Este vorba despre sosirea poporului lui Moise pe P\m`ntul F\g\duin]ei [i despre `mp\r]irea teritoriului `ntre cele dou\sprezece semin]ii. Conform acestei `mp\r]eli, por]iunea primit\ de semin]ia lui Veniamin cuprindea ceea ce, mai t`rziu, avea s\ devin\ cetatea sacr\ a Ierusalimului. Cu alte cuvinte, `nainte de a deveni capitala lui David [i a lui Solomon, Ierusalimul le-a fost menit, ca drept primit prin na[tere, fiilor lui Veniamin. Conform versetului Iosua 18:28, dintre drepturile primite de ace[tia prin na[tere f\ceau parte „}ela, Elef [i Iebus, sau Ierusalimul, Ghibeat [i Chiriat; paisprezece cet\]i cu satele lor. Aceasta este partea fiilor lu i Veniamin, dup\ familiile lo r“. A treia referin]\ biblic\ din Dossiers secrets implic\ o succesiune c`t se poate de complex\ de evenimente. Un levit care c\l\torea pe teritoriul veniami]ilor este atacat, iar concubina sa este necinstit\ de `nchin\torii lui Belial – o versiune a Zei]ei Mame sumeriene pe care babilonienii o numeau Ishtar, iar fenicienii Astarte.


285

Chem`ndu-i drept judec\tori pe reprezentan]ii celor dou\sprezece semin]ii, levitul cere ca atrocitatea s\ fie r\zbunat\ [i, la conciliu, veniami]ilor li se cere s\-i predea pe r\uf\c\tori pentru judecat\. Ar fi fost de a[teptat ca ace[tia s\ se supun\ f\r\ `nt`rziere. Totu[i, din anumite motive, nu o fac [ i `ncearc\ s\-i apere pe „fii lui Belial“ cu for]a armelor. Rezultatul este un r\zboi crud [i s`ngeros `ntre semin]ia lui Veniamin [i celelalte unsprezece. ~n cursul ostilit\]ilor, reprezentan]ii celor din urm\ arunc\ un blestem asupra oric\rui b\rbat care avea s\-[i mai dea fiica de so]ie unui fiu al lui Veniamin. Dup\ `ncheierea r\zboiului, c`nd semin]ia lui Veniamin este aproape exterminat\, israeli]ii `nving\tori regret\ c\ au rostit afurisenia – care nu mai poate fi retractat\: {i s-au jurat israeli]ii `n Mi]pa, zic`nd: Nimeni dintre noi s\ nu-[i mai dea fetele de so]ii dup\ fii lui Veniamin. Apoi a venit poporul la Betel [i a stat acolo p`n\ seara `naintea lui Dumnezeu [i a ridicat glasul s\u [i a pl`ns cu jale mare, zic`nd: Doamne, Dumnezeul lui Israel, pentru ce s-a petrecut oare aceasta `n Israel, c\ iat\ acum lipse[te din Israel o semin]ie? (Judec\torii 21:1-3)

Dup\ c`teva versete, lamentarea este reluat\: {i s-au `nduio[at fii lui Israel fa]\ de Veniamin, fratele lor, zic`nd: Acum s-a t\iat o semin]ie din Israel. Ce vom face pentru a g\si femei celor care au r\mas, deoarece ne-am jurat `naintea Domnului s\ nu le d\m femei dintre fetele noastre? (Judec\torii 21:6-7)

{i, iar\[i: Poporul `ns\ jelea dup\ Veniamin, c\ Domnul nu a p\strat `n `ntregime semin]iile lui Israel. Au zis drept aceea b\tr`nii ob[tii: Ce s\ facem cu cei r\ma[i f\r\ femei, c\ci au fost st`rpite femeile `n Veniamin? Apoi au zis: P\m`ntul de mo[tenire s\ r\m`n\ `n `ntregime fiilor lui Veniamin, ca s\ nu piar\ semin]ia lui din Israel. Iar\ noi nu le putem da femei dintre fetele noastre, c\ci fii lui Israel s-au jurat, zic`nd: Blestemat s\ fie cel ce va da femei lui Veniamin! (Judec\torii 21:15-18)

Confrunta]i cu posibila dispari]ie a unei `ntregi semin]ii, b\tr`nii g\sesc repede o solu]ie. La {ilo, `n Betel, urmeaz\ s\ fie, `n scurt timp, o s\rb\toare; iar femeile din {ilo – ai c\ror b\rba]i nu au luat

286


parte la r\zboi – s`nt considerate o compensa]ie corect\. Veniami]ii supravie]uitorii s`nt sf\tui]i s\ mearg\ la {ilo [i s\ p`ndeasc\ `n vii. Pentru ca, atunci c`nd femeile din ora[ vor ie[i ca s\ danseze la apropiata s\rb\toare, s\ se n\pusteasc\ asupra lor [i s\ [i le fac\ so]ii. Nu este deloc clar de ce, `n Dossiers secrets, se insist\ asupra acestui pasaj. Dar, oricare ar fi motivul, `n ceea ce prive[te istoria biblic\, veniami]ii s`nt importan]i. ~n ciuda `nfr`ngerii devastatoare suferite `n r\zboi [i cu toate c\, din punct de vedere numeric, se refac mai greu, ace[tia `[i recap\t\ repede prestigiul. ~ntr-adev\r, `[i revin `ntr-o asemenea m\sur\ `nc`t `n Samuel 1 ni se arat\ cum din r`ndul lor se desprinde primul rege al Israelului, Saul. Totu[i, oricare ar fi fost m\sura `n care s-au ref\cut veniami]ii, `n Dossiers secrets se sugereaz\ c\ r\zboiul declan[at din cauza fiilor lui Belial a reprezentat un moment crucial. S-ar p\rea c\, `n momentul declan[\rii conflictului, mul]i, dac\ nu cei mai mul]i, dintre veniami]i au ales exilul. Astfel, `n Dossiers secrets exist\ o not\ neobi[nuit\, scris\ cu majuscule: ~NTR-O BUN| ZI, DESCENDEN}II LUI VENIAMIN {I-AU P|R|SIT }ARA; UNII AU R|MAS; CU DOU| MII DE ANI MAI T~RZIU, GODFROI IV (DE BOUILLON) A DEVENIT REGELE IERUSALIMULUI {I A ~NTEMEIAT ORDINUL DE SION.2

La `nceput am avut impresia c\ nu exista nici o leg\tur\ `ntre aceste aparente non sequitur . Dar, c`nd am pus cap la cap diversele referiri fragmentare existente `n Dossiers secrets, a `nceput s\ se `nchege o poveste coerent\. Conform acestei relat\ri, cei mai mul]i dintre veniami]i au plecat `n exil. Se presupune c\ au ajuns astfel `n Grecia, `n Peloponez-ul central – pe scurt, `n Arcadia, unde se pare c\ s-au `nrudit cu familia regal\ arcadian\. Se spune c\ apoi, c\tre `nceputul erei cre[tine, ar fi migrat `n susul Dun\rii [i al Rinului [i s-ar fi amestecat, prin intermediul c\s\toriilor, cu anumite triburi teutonice, d`nd na[tere, `n cele din urm\, francilor sicambrieni – str\mo[ii direc]i ai merovingienilor. A[adar, conform „documentelor Prioriei“, merovingienii descind din semin]ia lui Veniamin, iar drumul lor c\tre ob`r[ie trece pr in Arcadia. Cu alte cuvinte, at`t merovingienii c`t [i descenden]ii de mai t`rziu ai acestora – de exemplu, liniile de s`nge Plantard [i Lorena – s`nt, `n


287

ultim\ instan]\, de origine semit\ sau israelit\. {i, dac\ Ierusalimul era `ntr-adev\r un drept prin na[tere ereditar al veniami]ilor, atunci Godfroi de Bouillon, asalt`nd Ierusalimul, `[i revendica, de fapt, str\vechea mo[tenire la care, prin na[tere, avea dreptul. Este semnificativ faptul c\, dintre to]i nobilii principi care au pornit `n Prima Cruciad\, doar Godfroi [i-a lichidat toate propriet\]ile `nainte de plecare – indic`nd astfel faptul c\ nu inten]iona s\ se re`ntoarc\ `n Europa. Nu este nevoie s\ mai spunem c\ nu aveam cum s\ ne convingem dac\ veniami]ii erau sau nu str\bunii merovingienilor. Corecte sau nu, informa]iile din „documentele Prioriei“ se refereau la un trecut prea `ndep\rtat [i prea obscur, despre care nu existau `nregistr\ri [i nici o confirmare nu putea fi ob]inut\. Dar afirma]iile f\cute nu erau nici deosebit de neobi[nuite, nici deosebit de inedite. Dimpotriv\, erau vehiculate de mult\ vreme, sub forma unor zvonuri neclare [i a unor tradi]ii confuze. Pentru a da doar un singur exemplu, Proust le-a folosit drept surs\ de inspira]ie; [i, mai recent, romancierul Jean d ’Ormesson a f\cut aluzie la originea iudaic\ a anumitor familii nobile franceze. ~n plus, `n 1965, Roger Peyrefitte, c\ruia se pare c\ ì place s\-[i scandalizeze compatrio]ii, a f\cut senza]ie afirm`nd, `ntr-un roman, c\, `n ultim\ instan]\, toat\ nobilimea francez\ – ca, de altfel, [i marea majoritate a celei europene – este de origine iudaic\. De altfel, de[i neverificabil\, aser]iunea nu este `ntrutotul neverosimil\ [i acela[i lucru se poate spune despre exilul [i migra]ia atribuite semin]iei lui Veniamin de c\tre „documentele Prioriei“. Ace[tia [i-au ridicat armele de partea `nchin\torilor lui Belial – o variant\ a Zei]ei Mame adesea asociat\ cu imaginea unui taur sau a unui vi]el. Avem motive s\ credem c\ veniami]ii `n[i[i venerau aceea[i zeitate. ~ntr-adev\r, este posibil ca adorarea Vi]elului de Aur `n timpul Exodului – [i este suficient de semnificativ faptul c\ episodul constituie subiectul unuia dintre tablourile celebre ale lui Poussin – s\ fi fost un ritual specific veniami]ilor. Dup\ r\zboiului purtat `mpotriva celorlalte unsprezece semin]ii ale lui Israel, veniami]ii ar fi fost nevoi]i s\ fug\ `ndrept`ndu-se c\tre vest, spre coasta fenician\. Fenicienii aveau cor\bii care ar fi putut transporta un num\r mare de refugia]i. {i este evident c\ ace[tia ar fi putut fi alia]ii veniami]ilor fugari pentru c\ [i ei o venerau pe Zei]a Mam\ sub forma celei numite Astarte, ~mp\r\teasa Cerurilor. Dac\ exodul veniami]ilor din Palestina a avut `ntr-adev\r loc, atunci ar trebui s\ sper\m c\ pot fi g\site vestigiile unor `nregistr\ri

288


care s\ `l ateste. {i acestea apar `n mitologia Greciei Antice. Exist\ o legend\ a fiului Regelui Belus, pe nume Danaus, care sose[te `n Grecia, pe mare, `mpreun\ cu fiicele sale. Se spune c\ fiicele sale au introdus cultul Zei]ei Mame, care a devenit apoi cultul consacrat al Arcadienilor. Dup\ p\rerea lui Robert Graves, mitul lui Danaus relateaz\ sosirea `n Peloponez a unor „coloni[ti din Palestina“. 3 Graves afirm\ c\ regele Belus este, de fapt, Baal sau Bel – sau poate Belial din Vechiul Testament. Este de asemenea demn de men]ionat faptul c\ unul dintr e clanurile semin]iei lui Veniamin era cel al lui Bela. ~n Arcadia, cultul Zei]ei Mame nu numai c\ a prosperat, dar a [i supravie]uit mai mult dec`t `n oricare alt\ parte a Greciei. A fost asociat cu cel al zei]ei Demeter, apoi cu cel al Dianei, numit\ [i Artemis. Cunoscut\ `n regiune sub numele Arduina, Artemis a devenit zeitatea protectoare a Ardenilor. {i din Ardeni au plecat francii sicambrieni pentru a se r\sp`ndi `n toat\ Fran]a de ast\zi. Totemul lui Artemis era ursoaica – Callisto, al c\rui fiu, Arkas, copilul-urs, era protectorul Arcadiei. {i Callisto, adus\ de Artemis `n ceruri, a devenit constela]ia Ursa Major – Ursa Mare. Este posibil ca apelativul „Ursus“, atribuit `n mod repetat descenden]ilor merovingieni, s\ nu fie o simpl\ coinciden]\. ~n orice caz, mai exist\ `nc\ o dovad\, neasociat\ cu mitologia, care sugereaz\ o migra]ie a iudeilor `n Arcadia. ~n antichitate, regiunea cunoscut\ sub acest nume era guvernat\ de Sparta, un stat puternic, militarizat. Spartanii au preluat o mare parte a culturii vechii Arcadii; `ntr-adev\r, legendarul arcadian Lycaeus poate fi identificat cu Lycurgus, cel care a elaborat legile spartane. C`nd ajungeau la v`rsta b\rb\]iei, spartanii, ca [i merovingienii, atribuiau o semnifica]ie special\, magic\, propriului lor p\r – pe care `l purtau lung, ca [i merovingienii. Conform unui specialist `n materie, „lungimea p\rului denota for]\ psihic\ [i a devenit un simbol sacru“. 4 ~n plus, at`t c\r]ile Macabeilor c`t [i Apocrifa subliniaz\ leg\tura `ntre spartani [i evrei. Cartea a doua a Macabeilor vorbe[te despre anumi]i evrei care „s-au dus la Lacedemonieni, unde n\d\jduiau s\ g\seasc\ sprijin pe socoteala rudeniei lor“.5 Iar `n prima carte se afirm\, `n mod explicit: „Aflatu-sa din scrieri vechi despre spartani [i iudei c\ s`nt fra]i [i c\ s`nt din neamul lui Avraam“.6 Puteam cel pu]in s\ admitem posibilitatea unei migra]ii a iudeilor `n Arcadia – astfel c\, de[i acurate]ea „documentelor Prioriei“

Iudeea, cu eviden]ierea singurei c\i de evadare pentru semin]ia lui Veniamin

290


nu putea fi dovedit\, acestea nu puteau nici s\ fie ignorate. ~n ceea ce prive[te influen]a semit\ asupra culturii franceze, existau dovezi arheologice solide. Rutele comerciale feniciene [i semite str\b\teau, `n `ntregime, sudul Fran]ei, de la Bordeaux p`n\ la Marsilia [i Narbonne. {i se prelungeau `n susul Ronului. ~nc\ din anii 600-700 `.Hr., existau colonii feniciene nu numai de-a lungul coastei franceze, ci [i `n interiorul continentului, `n loca]ii ca Toulouse [i Carcassonne. Dintre artefactele descoperite `n aceste situri, multe s`nt de origine semit\ – ceea ce nu este deloc surprinz\tor. ~n secolul al nou\lea `.Hr., s-au `ncheiat o serie de c\s\torii `ntre familia regal\ fenician\ din Tyr [i cele ale regilor Israelului [i Iudeii, realiz`ndu-se astfel o alian]\ dinastic\ ce avut drept urmare str`ngerea leg\turilor dintre cele dou\ popoare. Jefuirea Ierusalimului din anul 70 d.Hr. [i distrugerea Templului au fost cauzele unui exod masiv al evreilor din }ara Sf`nt\. Astfel, `n ora[ul Pompei, distrus de erup]ia Vezuviului `n anul 79 d.Hr., exista o comunitate evreiasc\. Cam `n aceea[i perioad\, anumite cet\]i din sudul Fran]ei – de exemplu, Arles, Lunel [i Narbonne – s-au dovedit un adev\rat rai pentru refugia]ii israeli]i. Dar afluxul de popula]ie iudaic\ `n Europa, mai ales `n Fran]a, a `nceput `nainte de c\derea Ierusalimului din secolul unu. De fapt, avem de-a face cu un proces aflat `n plin\ desf\[urare `nc\ dinainte de era cre[tin\. ~ntre anii 106 [i 48 `.Hr., `n Roma a luat fiin]\ o colonie evreiasc\. Nu dup\ mult timp, o alt\ asemenea colonie a fost fondat\ la mare distan]\ `n sus Rinului, la Cologne. ~n anumite legiuni romane erau incluse contingente de sclavi evrei, care `[i `nso]eau st\p`nii prin toat\ Europa. ~n cele din urm\, mul]i dintre ace[ti sclavi au reu[it s\-[i c`[tige, s\-[i r\scumpere sau s\-[i ob]in\ libertatea `n alte moduri, `ntemeindu-[i apoi propriile comunit\]i. ~n consecin]\, o mare parte dintre denumirile loca]iilor geografice din Fran]a s`nt de origine semit\. Unele dintre acestea formeaz\ un p\trat `n inima fostelor teritorii merovingiene. De pild\, la c`]iva kilometri de Stenay, la poalele p\durii Woëvres – cea `n care a fost asasinat Dagobert – exist\ un sat numit Baalon. Iar muntele Sionului din Lorena – „la colline inspirée“ – s-a numit ini]ial Muntele Semita. 7 ~nc\ o dat\, nu puteam nici s\ aducem dovezi `n sprijinul afirma]iilor din „documentele Prioriei“, nici s\ nu ]inem cont de acestea. Dar existau, cu siguran]\, suficiente motive pentru a le considera cel pu]in plauzibile. Eram nevoi]i s\ recunoa[tem c\


291

autorii lor ar fi putut avea dreptate – era posibil ca originea merovingienilor [i a numeroaselor familii nobile care proveneau din ace[tia s\ fi fost, `ntr-adev\r, semit\. ~ns\ ne-am `ntrebat dac\, realmente, puteam considera toat\ povestea `ncheiat\. S\ fi fost, de fapt, acesta nemaipomenitul secret care generase at`t de mult\ agita]ie [i at`t de multe uneltiri, at`t de multe ma[ina]iuni [i at`t de mult mister, at`t de multe controverse [i at`t de multe conflicte de-a lungul at`t de multor secole? Pur [i simplu, o alt\ legend\ despre o semin]ie pierdut\? {i, chiar dac\ nu ar fi fost legend\, ci adev\r, ne-ar fi putut ajuta s\ `n]elegem motiva]ia Prioriei din Sion [i s\ explic\m preten]iile dinastiei merovingiene? Ar fi putut `ntr-adev\r justifica aderarea lui Leonardo [i a lui Newton sau activit\]ile caselor de Guise [i de Lorena, sau str\daniile tainice depuse de Compagnie du Saint-Sacrement, sau secretele derutante ale francmasoneriei de Rit Sco]ian? Desigur c\ nu. De ce ar fi reprezentat descenden]a din semin]ia lui Veniamin un secret exploziv? {i, probabil, mai presus de toate, ce importan]\ putea avea, `n prezent, aceast\ descenden]\? Cum ar fi putut justifica activit\]ile [i obiectivele actuale ale Prioriei din Sion? ~n plus, dac\ investiga]ia noastr\ dezv\luia interese specific semite sau iudaice, de ce erau implicate at`t de multe elemente caracteristice unui cre[tinism fervent? De exemplu, pactul dintre Clovis [i Biserica Romano-Catolic\; credin]a cre[tin\ m\rturisit\ de Godfroi de Bouillon [i cucerirea Ierusalimului; doctrinele poate eretice, dar totu[i cre[tine ale catarilor [i templierilor; institu]iile pioase, ca a[a-numita Compagnie du Saint-Sacrement; francmasoneria care era „ermetic\, aristocratic\ [i cre[tin\“; [i implicarea numero[ilor clerici cre[tini, `ncep`nd cu `nal]ii prin]i ai bisericii [i `ncheind cu preo]ii de ]ar\, ca Boudet [i Sauni ère. Poate c\, `n ultim\ instan]\, merovingienii erau de origine iudaic\. Dar, chiar dac\ ar fi fost a[a, acest fapt ni se p\rea, `n esen]\, absolut colateral. Oricare ar fi fost secretul care f\cea obiectul investiga]iei noastre, acesta p\rea s\ fie asociat, `n mod inextricabil, nu cu iudeii din Vechiul Testament, ci cu cre[tin\tatea. Pe scurt – cel pu]in pentru moment – semin]ia lui Veniamin era, dup\ toate aparen]ele, o pist\ fals\. Oric`t de important\ ar fi fost, mai exista [i altceva, de o important\ cu mult mai mare. Ceva ce continua `nc\ s\ ne scape din vedere.

P A RT E A A T R E I A

LINIA DE S~NGE

CAPITOLUL 11

Sf`ntul Graal Ce anume treceam cu vederea? Sau, altfel spus, ce anume nu c\utam acolo unde ar fi trebuit? Exista oare ceva care ne st\tuse tot timpul `n fa]a ochilor [i pe care, dintr-un motiv sau altul, `nc\ nu izbuteam s\-l remarc\m? Dup\ c`te ne puteam da seama, nu fusese omis nici un element, nici o informa]ie acceptat\ de istorici. Dar dac\ era vorba de altceva – de ceva aflat „dincolo de hotarele“ istoriei atestate, dincolo de faptele concrete la care ne str\duiam s\ ne limit\m? Cu siguran]\, un anumit subiect – e adev\rat, unul fabulos – `[i `n[iruise urmele pe tot parcursul cercet\rilor noastre, reap\r`nd `ntr-una, cu insisten]\ [i cu o consecven]\ incitant\. Era vorba de acel obiect misterios cunoscut sub numele de Sf`ntul Graal. De exemplu, contemporanii catarilor ì considerau posesorii Graalului. Templierii fuseser\, de asemenea, privi]i adesea drept p\str\torii acestuia, iar romanele Graalului ap\ruser\, ini]ial, la curtea contelui de Champagne, omul care avea o foarte str`ns\ leg\tur\ cu `ntemeierea Cavalerilor Templieri. ~n plus, c`nd ordinul fusese suprimat, `n rapoartele oficiale ale Inchizi]iei se consemnase c\ bizarele capetele pe care se presupunea c\ le-ar fi venerat templierii aveau o serie de `nsu[iri atribuite de legend\ Graalului – de exemplu, f\ceau rost de hran\ [i fertilizau p\m`ntul. ~n timpul investiga]iilor, Graalul ap\ruse `n multe alte contexte. Unele erau destul de recente, ca acele cercuri oculte `nfiin]ate de Péladan [i Debussy la sf`r[itul secolului al nou\sprezecelea. Altele

296


se refereau la vremuri mult mai `ndep\rtate. De exemplu, conform miturilor Evului Mediu [i folclorului, Godfroi de Bouillon era descendentul lui Lohengrin, Cavalerul Lebedei. Iar acesta, `n romanele cavalere[ti, era fiul lui Perceval sau Parzival, protagonistul legendelor mai timpurii ale Graalului. ~n plus, Guillem de Gellone, conduc\torul principatului medieval din sudul Fran]ei `n vremea lui Carol cel Mare, era eroul unui poem de Wolfram von Eschenbach, cel mai important dintre cronicarii Graalului. ~ntr-adev\r, despre acel Guillem din poemul lui Wolfram se spunea c\ ar fi avut anumite leg\turi cu misterioasa „familie a Graalului“. Erau toate aceste imixtiuni ale Graalului `n investiga]ia noastr\, pur [i simplu, `nt`mpl\toare [i simple coinciden]e? Sau aveau o anumit\ continuitate, fiind interconectate [i astfel, `ntr-un mod de ne`nchipuit, cercet\rile noastre erau `ntr-adev\r legate de Graal, indiferent ce ar fi reprezentat el `n realitate? ~n acest punct, ne-am pus o `ntrebare cutremur\toare. ~nsemna oare Graalul ceva mai mult dec`t o pur\ fantezie? Existase oare, `ntr-adev\r, `ntr-un anumit sens? Un obiect ca Sf`ntul Graal putea fi o realitate? Sau, cel pu]in, exista ceva concret pentru care fusese folosit drept simbol? ~ntrebarea era, desigur, incitant\ [i provocatoare – pentru a nu spune mai mult. ~n acela[i timp, amenin]a s\ ne rup\ de realitate, transfer`ndu-ne `n sferele specula]iei fanteziste. ~ns\ ne-a ajutat s\ ne canaliz\m aten]ia asupra legendelor Graalului, `n care am descoperit o serie de ghicitori uluitoare [i v\dit relevante. ~n general, se presupune c\ Sf`ntul Graal este legat, `ntr-un anume mod, de Isus. Dup\ unele legende, este cupa din care acesta [i ucenicii s\i au b\ut la Cina cea de Tain\. Dup\ altele, este vasul `n care Iosif din Arimateea a str`ns s`ngele M`ntuitorului aflat pe cruce. Sau este [i una [i alta, a[a cum afirm\ o a treia categorie de legende. Dar, dac\ Graalul este at`t de str`ns legat de Isus [i dac\ a existat `ntr-adev\r, de ce nimeni nu l-a mai amintit, vreme de mai bine de o mie de ani? Ce s-a `nt`mplat cu el `n tot acest r\stimp? De ce nu figureaz\ `n literatura, folclorul [i legendele mai timpurii? Din ce motive ceva at`t de important pentru cre[tinism a r\mas, dup\ toate aparen]ele, `ngropat `n uitare at`t de mult c`t se pare c\ a f\cut-o? {i mai exist\ o `ntrebare, chiar mai provocatoare. De ce, `n cele din urm\, Graalul a reap\rut exact `n epoca de v`rf a cruciadelor? S\ fi fost o coinciden]\ faptul c\ acest obiect enigmatic, aparent


297

inexistent pre] de zece secole, a c\p\tat un anume statut exact `n momentul `n care a f\cut-o – c`nd regatul franc al Ierusalimului era `n plin\ glorie, c`nd puterea templierilor atinsese apogeul, c`nd erezia catar\ luase un asemenea av`nt `nc`t amenin]a s\ `nlocuiasc\ `ns\[i credin]a romano-catolic\? A fost acest concurs de `mpre jur\ri `ntr-adev\r accidental? Sau `ntre ele a existat o anumit\ leg\tur\? N\p\di]i [i oarecum descuraja]i de `ntreb\ri de acest tip, ne-am `ndreptat aten]ia c\tre legendele Graalului. Doar examin`nd `ndeaproape aceste „fantezii“ puteam spera s\ afl\m dac\ recuren]a sa `n investiga]ia noastr\ era `ntr-adev\r accidental\ sau era manifestarea unui tipar – a unui tipar care, dintr-un anumit punct de vedere, s-ar fi putut dovedi semnificativ.

Legendele Sf`ntului Graal Cei mai mul]i dintre istoricii secolului dou\zeci s`nt de p\rere c\ legendele Graalului au un fundament p\g`n – un ritual asociat cu ciclul anotimpurilor, cu moartea [i cu re`nvierea anului. ~n forma lor primordial\, p\reau s\ implice un cult al vegeta]iei, `nrudit `ndeaproape cu, dac\ nu chiar deriv`nd direct din, cele ale lui Tammuz, Attis, Adonis [i Osiris din Orientul Mijlociu. Astfel, `n mitologia irlandez\ [i galic\ se `nt`lnesc referiri repetate la moarte, rena[tere [i re`nnoire, ca [i la procesele similare ale p\m`ntului – sterilitate [i fertilitate. Aceasta este tema central\ a unui poem englezesc anonim, din secolul al paisprezecelea, Sir Gawain and the Green Knight (Sir Gawain [i Cavalerul Verde). {i `n Mabinogion, o compila]ie de legende galice aproximativ contemporan\ cu romanele cavalere[ti ale Graalului, de[i este evident c\ materialele preluate dateaz\ dintr-o epoc\ mai timpurie, apare un misterios „cazan al rena[terii“, `n care r\zboinicii mor]i s`nt arunca]i la c\derea nop]ii pentru a `nvia `n zorii zilei urm\toare. Cazanul este adesea asociat cu un uria[ numit Bran. Uria[ul mai avea [i o tav\, iar „pe aceasta ap\rea, imediat, orice fel de m`ncare ar fi dorit“ – o `nsu[ire care este, de asemenea, adeseori atribuit\ Graalului. ~n plus, legenda spune c\, la sf`r[itul zilelor sale, Bran a fost decapitat, iar capul s\u a fost dus la Londra, fiind considerat un fel de talisman. Se

298


poveste[te c\ acolo ar fi avut un rol magic – nu numai de a asigura fertilitatea p\m`ntului, ci [i, gra]ie anumitor puteri oculte, de a pune pe fug\ invadatorii. Ulterior, multe dintre aceste teme au fost `ncorporate `n romanele cavalere[ti ale Graalului. F\r\ nici o `ndoial\, Bran, cazanul [i tava sa se reg\sesc, `ntr-o oarecare m\sur\, `n atributele ulterioare ale Graalului. Iar `nsu[irile capului lui Bran au fost preluate nu numai de c\tre Graal, ci [i de acele capete pe care se presupune c\ le-ar fi venerat templierii. Fundamentul p\g`n al legendelor Graalului a fost explorat `n totalitate de c\tre istorici, `ncep`nd de la Sir James Fraser `n The Golden Bough (Creanga de Aur) [i p`n\ `n prezent. Dar, de la jum\tatea [i p`n\ la sf `r[itul secolulu i al doisprezecelea, acest fundament p\g`n original a suferit o transformare ciudat\ [i extrem de important\. ~ntr-un mod obscur, care i-a derutat pe to]i cercet\torii fenomenului, Graalul a fost asociat, `n mod straniu, cu cre[tinismul – cu o form\ de cre[tinism mai degrab\ neagreat\ de biseric\. ~n baza unei fuzion\ri greu de explicat, Graalul a fost definitiv legat de Isus. {i se pare c\ aceasta presupune ceva mai mult dec`t o simpl\ contopire a legendelor p\g`ne [i cre[tine. Ca relicv\ asociat\, `n mod mistic, cu Isus, Graalul fost sursa de inspira]ie a mai multor romane cavalere[ti sau a unor lungi poeme epice care, chiar [i `n ziua de ast\zi, `nfierb`nt\ imagina]ia. ~n ciuda dezaprob\rii clericale, acestea au `nflorit vreme de aproape un secol, devenind chiar un cult `n sine, un cult a c\rui existen]\ a reprezentat – ceea ce este destul de interesant – o paralel\ la Ordinului Templului, dup\ separarea acestuia de Prioria din Sion, `n anul 1188. ~n urma pierderii }\rii Sfinte `n 1291 [i a dizolv\rii templierilor `ntre 1307 [i 1314, de pe scena istoriei au disp\rut [i romanele Graalului, cel pu]in pentru aproape dou\ secole. Apoi, `n 1470, subiectul a fost reluat de Sir Thomas Malory, `n celebrul s\u roman La Morte d ’ Arthur (Moartea lui Arthur) [i, de atunci `nainte, a r\mas o prezen]\ mai mult sau mai pu]in proeminent\ `n cultura occidental\. Dar contextul nu a fost `ntotdeauna unul literar. Exist\ o abunden]\ de documente care atest\ c\ anumi]i membri ai conducerii na]ional-socialiste din Germania credeau efectiv `n existen]a fizic\ a Graalului [i c\, `n c\utarea acestuia, au f\cut excava]ii `n sudul Fran]ei, `n timpul celui de al Doilea R\zboi Mondial.1


299

~n vremea lui Mallory, obiectul misterios numit Graal a c\p\tat, `ntr-o oarecare m\sur\, acea identitate distinct\ care i se atribuie `n prezent. Se presupune c\ a fost cupa folosit\ la Cina cea de Tain\, `n care apoi Iosif din Arimateea a adunat s`ngele lui Isus. Conform unor relat\ri, acesta ar fi adus Graalul `n Anglia – mai exact, `n Glastonbury. Conform altor relat\ri, Graalul ar fi ajuns `n Fran]a, prin intermediul Mariei Magdalena. ~nc\ din secolul al patrulea, legendele descriau fuga celei din urm\ din }ara Sf`nt\ [i debarcarea ei l`ng\ Marsilia – unde, din acest motiv, presupusele ei moa[te s`nt `nc\ venerate. Legendele medievale povestesc c\ ar fi adus cu sine Sf`ntul Graal. ~n secolul al cincisprezecelea, acest mit avea o importan]\ deosebit\ pentru anumite persoane, precum regele René d’Anjou, care colec]iona „cupe Graal“. Dar legendele timpurii istorisesc c\ Maria Magdalena a adus `n Fran]a Graalul, nu o cup\. Cu alte cuvinte, asocierea acestor doi termeni este relativ t`rzie. O asociere superficial\, pe care Malory a perpetuat-o [i care a devenit apoi un truism. De fapt, Malory s-a `ndep\rtat mult de sursele sale originare de inspira]ie. Conform acestora, Graalul `nsemna mult mai mult dec`t o cup\. Iar aspectele sale mistice s`nt pe departe mult mai importante dec`t cele cavalere[ti, pream\rite de acela[i Malory. ~n opinia celor mai mul]i istorici, primul roman cavaleresc autentic dedicat Graalului dateaz\ de la sf`r[itul secolului al doisprezecelea, din jurul anului 1188 – acel an crucial al c\derii Ierusalimului [i al presupusei rupturii dintre Ordinul Templului [i Prioria din Sion. Romanul respectiv se intituleaz\ Le Roman de Perceval sau Le Conte del Graal (Romanul lui Perceval sau Contele de Graal). A fost scris de un oarecare Chrétien de Troyes, care, nu se [tie `n ce calitate, fusese acceptat la curtea contelui de Champagne. Biografia lui Chrétien este foarte pu]in cunoscut\. Se pare c\ primirea sa la curtea din Champagne s-ar fi datorat unor lucr\ri compuse `nainte de romanul Graalului – acestea fiind dedicate contesei Marie de Champagne. Datorit\ acestui grupaj de romane m\gulitoare – dintre care unul despre Lancelot, `n care nu exist\ nici un obiect asem\n\tor cu Graalul –, scris `n anii 1180, Chrétien avea deja o reputa]ie impresionant\. {i, dat\ fiind opera sa anterioar\, ar fi fost de a[teptat s\ continue `n aceea[i manier\. ~ns\, c\tre sf`r[itul vie]ii sale, [i-a `ndreptat aten]ia c\tre un nou subiect,

300


p`n\ atunci neabordat; astfel a p\truns `n cultura [i con[tiin]a occidental\ Sf`ntul Graal, a[a cum ne este cunoscut ast\zi. Romanul Graalului nu poart\ dedica]ia lui Chrétien c\tre Marie de Champagne, ci c\tre Philippe de Alsacia, conte de Flandra. 2 La `nceputul poemului, autorul specific\ faptul c\ l-a scris la cererea special\ a acestuia, de la care ar fi [i auzit pentru prima dat\ povestea. Lucrarea `ns\[i creeaz\ un [ablon general valabil [i constituie prototipul viitoarelor istorisiri despre Graal. Numele eroului principal este Perceval, iar acesta este descris drept „Fiul V\duvei“. Acest apelativ este, prin el `nsu[i, at`t semnificativ c`t [i incitant. Pentru c\ fusese de mult\ vreme folosit de c\tre anume erezii dualiste [i gnostice – uneori pentru proprii lor profe]i, iar alteori chiar pentru Isus. Ulterior, a devenit un titlu `ndr\git de francmasonerie. P\r\sindu-[i mama v\duv\, Perceval pleac\ `n lume pentru a dob`ndi demnitatea de cavaler. ~n timpul c\l\toriilor sale, se `nt`lne[te cu un pescar enigmatic – renumitul „Rege Pescar“ –, care `l pofte[te s\-[i petreac\ noaptea `n castelul s\u. ~n seara aceea `[i face apari]ia Graalul. Dar nici aici, nici oriunde altundeva `n cuprinsul poemului, acesta nu este c`tu[i de pu]in asociat cu Isus. De fapt, cititorul afl\ foarte pu]ine lucruri despre Graal. Nu i se spune nici m\car ce anume este. Dar, indiferent ce ar fi fost, este purtat de o t`n\r\ fat\, este de aur [i este plin de nestemate. Perceval nu [tie c\ ar trebui s\ pun\ o `ntrebare legat\ de acel obiect pre]ios – ar trebui s\ `ntrebe: „Cine este slujit cu acesta?“ ~ntrebarea este, evident, ambigu\. Dac\ Graalul ar fi fost un anume fel de vas sau de platou, `ntrebarea ar fi putut fi „cine se cuvine s\ m\n`nce din acesta“. Sau, ca alternativ\, ar fi putut fi reformulat\: „Pe cine sluje[te (`n sens cavaleresc) cel care ì sluje[te acestui Graal?“ Dar, oricare ar fi sensul `ntreb\rii, Perceval nu se ostene[te s\ o rosteasc\; [i, a doua zi diminea]\, c`nd se treze[te, castelul este gol. Mai t`rziu, afl\ c\ omisiunea sa aduce o n\past\ cumplit\ asupra ]inutului. ~nc\ [i mai t`rziu, descoper\ c\ el `nsu[i face parte din „familia Graalului“ [i c\ misteriosul „Rege Pescar“, cel „prote jat“ de c\tre Graal , era, de fap t, pro priul s\u u nchi. ~n acest moment, Perceval face o m\rturisire stranie. De c`nd a avut aceea experien]\ nefericit\ a `nt`lnirii cu Graalul, a `ncetat s\-l mai iubeasc\ pe Dumnezeu [i s\ mai cread\ `n El. Poemul lui Chrétien nedumere[te cu at`t mai mult pentru c\ este neterminat. Autorul a murit `n jurul anului 1188, probabil `nainte


301

de a reu[i s\-l finalizeze sau, chiar dac\ a f\cut-o, nici un exemplar nu a supravie]uit. Dac\ a existat vreunul, este foarte posibil s\ fi fost distrus tot `n 1188, `ntr-un incendiu din Troyes. Nu este necesar s\ dezbatem aceast\ problem\, dar unii istorici s`nt de p\rere c\, datorit\ coinciden]ei cu moartea poetului, acest incendiu este destul de dubios. ~n orice caz, versiunea pove[tii Graalului relatat\ de Chrétien este important\ mai ales datorit\ rolului s\u de precursor. ~n urm\toarea jum\tate de secol, subiectul pe care l-a `nf\]i[at la curtea din Troyes s-a r\sp`ndit ca focul `n `ntreg vestul Europei. Totu[i, exper]ii moderni `n materie s`nt de acord c\ urm\toarele romanele cavalere[ti ale Graalului nu provin `n `ntregime din cel scris de Chrétien, l\s`nd impresia c\ s-au inspirat, `n aceea[i m\sur\, din cel pu]in `nc\ o surs\ – dup\ toate probabilit\]ile, mai timpurie. ~n perioada sa de apogeu, povestea a devenit din ce `n ce mai str`ns legat\ de regele Arthur – care, `n versiunea lui Chrétien, era doar un personaj periferic. {i a fost, totodat\, asociat\ cu Isus. Dintre numeroasele romane al Graalului care au urmat versiunii lui Chrétien, trei s-au dovedit de un mare interes [i de o deosebit\ relevan]\ din punctul nostru de vedere. Unul dintre acestea, intitulat Roman de l’ Estoire dou Saint Graal (Romanul istoriei Sf`ntului Graal), a fost scris de Robert de Boron, c`ndva `ntre anii 1190 [i 1199. De[i nu se [tie care e adev\rul, se afirm\ adesea c\ Robert ar fi transformat Graalul `ntr-un simbol specific cre[tinismului. ~nsu[i autorul declar\ c\ a avut o surs\ mai timpurie de inspira]ie – una f\r\ nici o leg\tur\ cu Chrétien de Troyes. Vorbind despre poemul s\u [i mai ales despre caracterul cre[tin al Graalului, se refer\ la „cartea cea mare“, ale c\rei secrete i-au f ost dezv\luite. 3 De aceea nu se [tie cu certitudine dac\ Robert a cre[tinat Graalul sau dac\ altcineva a f\cut-o `naintea lui. Mul]i speciali[ti contemporani `nclin\ c\tre a doua posibilitate. Dar, f\r\ nici un dubiu, relatarea lui Robert de Boron este prima care ne ofer\ o istorie a Graalului. Graalul, ne explic\ autorul, este cupa folosit\ la Cina cea de Tain\, care a intrat apoi `n posesia lui Iosif din Arimateea. C`nd M`ntuitorul a fost cobor`t de pe cruce, Iosif a umplut-o cu s`ngele acestuia – [i acel s`nge sf`nt i-a conferit cupei `nsu[iri magice. Dup\ r\stignire, continu\ Robert, membrii familiei lui Iosif au devenit p\str\torii Graalului. {i, `n viziunea lui Robert, romanele Graalului con]in aventurile [i suferin]ele acestei familii

302


deosebite. Astfel, ni se poveste[te c\ Galahad era fiul lui Iosif din Arimateea. Iar Graalul ajunge `n grija lui Brons, cumnatul lui Iosif, care `l aduce `n Anglia – [i care devine „Regele Pescar“. Ca [i `n poemul lui Chrétien, Perceval este „Fiul V\duvei“, `ns\ Regele Pescar este bunicul s\u. ~ntre versiunea lui Robert [i cea a lui Chrétien exist\, a[adar, o serie de deosebiri importante. ~n am`ndou\, Perceval este Fiul V\duvei, dar `n prima Regele Pescar ì este bunic, nu unchi, ca `n cea de-a doua – eroul fiind astfel mai `ndeaproape `nrudit cu familia Graalului. {i, `n timp ce `n relatarea lui Chrétien timpul ac]iunii este vag definit, aceasta fiind plasat\ `ntr-un moment neprecizat al epocii arthuriene, Robert d\ indica]ii exacte. Pentru el, ac]iunea se desf\[oar\ `n Anglia, dar nu `n timpul lui Arthur, ci `n al lui Iosif din Arimateea. Mai exist\ un roman cavaleresc al Graalului care are multe `n comun cu cel scris de Robert. Se pare c\ sursele lor de inspira]ie s`nt comune, dar `n aceast\ a doua poveste datele s`nt prelucrate `n mod diferit [i, f\r\ `ndoial\, mai interesant. Romanul la care ne referim este cunoscut sub titlul Perlesvaus. A fost scris cam `n aceea[i perioad\ cu al lui Robert, `ntre 1190 [i 1212, de un autor care, contrar obiceiurilor vremii, a preferat s\ r\m`n\ anonim. Acest mod de a proceda este bizar, av`nd `n vedere statutul deosebit ce li se acorda poe]ilor, cu excep]ia cazului `n care autorul ar fi f\cut parte dintr-o organiza]ie – de exemplu, dintr-un ordin c\lug\resc sau militar – care considera compunerea unui astfel de poem nepermis\ sau nepotrivit\. {i, de fapt, cele mai multe dintre scrierile legate de Perlesvaus sugereaz\ c\ acest ar fi adev\rul. Cel pu]in unul dintre cercet\torii moderni este de p\rere c\ Perlesvaus a fost scris, de fapt, de un templier. 4 {i exist\ anumite dovezi care vin `n sprijinul acestei b\nuieli. Se [tie c\, de exemplu, Cavalerii Teutoni `ncurajau [i protejau o serie de poe]i anonimi, care f\ceau parte din r`ndurile lor, [i este foarte posibil ca un astfel de precedent s\ fi fost creat de c\tre templieri. ~n plus, pe parcursul poemului, autorul lui Perlesvaus `[i etaleaz\ cuno[tin]ele extraordinar de detaliate legate de modul de lupt\ – despre armuri [i echipament, despre strategie [i tactic\, despre armament [i efectele acestuia asupra trupului omenesc. De pild\, descrierea gr\itoare a r\nilor pare s\ ateste o experien]\ dob`ndit\ direct pe c`mpul de b\t\lie – o experien]\


303

realist\, neroman]at\, care nu se mai desprinde din nici un alt roman cavaleresc al Graalului. Chiar dac\ nu a fost scris, de fapt, de un templier, Perlesvaus ofer\ premisele stabilirii unei leg\turi `ntre Graal [i templieri. De[i numele ordinului acestora nu este men]ionat, prezen]a lor `n poem pare s\ fie mai presus de orice `ndoial\. Astfel, `n timpul c\l\toriilor sale, Perceval ajunge la un castel. Acesta nu g\zduie[te Graalul, ci un conclav de „ini]ia]i“, c\rora misteriosul obiect le este familiar. Perceval este `nt`mpinat de doi „mae[tri“ – care bat din palme [i al]i treizeci [i trei de b\rba]i li se al\tur\. „Purtau cu to]ii ve[minte albe [i c`te o cruce ro[ie `n mijlocul pieptului [i p\reau s\ fie de aceea[i v`rst\.“ 5 Unul dintre cei doi mae[tri misterio[i afirm\ c\ a v\zut Graalul cu ochii lui – o experien]\ de care au parte doar c`]iva ale[i. {i mai sus]ine, de asemenea, c\ descenden]a lui Perceval ì este cunoscut\. Ca [i `n versiunile lui Chrétien [i Robert, Perlesvaus pune un accent deosebit pe descenden]\. Perceval este numit adesea „cel mai sf`nt“. Cu alt\ ocazie, se afirm\ `n mod explicit c\ acesta era „din neamul lui Iosif din Arimateea“ [i c\ „Iosif era unchiul (mamei) lui [i f\cuse parte dintre solda]ii lui Pilat vreme de [apte ani.6 Cu toate acestea, ac]iunea romanului nu se desf\[oar\ `n timpul lui Iosif din Arimateea. Dimpotriv\, este plasat\, ca [i aceea din versiunea lui Chrétien, `n epoca lui Arthur. Ordinea fireasc\ a evenimentelor este apoi r\v\[it\ de faptul c\ }ara Sf`nt\ este prezentat\ ca fiind deja `n mìnile „necredincio[ilor“ – ceea ce s-a `nt`mplat la aproape dou\ sute de ani dup\ moartea lui Arthur –, ca [i de aparenta identificare a acesteia cu regatul Camelot. Perlesvaus este un poem de natur\ magic\ – `ntr-o mai mare m\sur\ dec`t cele scrise de Chrétien [ i Robert. Pe l`ng\ cuno[tin]ele legate de modul de lupt\, autorul [i le etaleaz\ [i pe cele, surprinz\toare `n acea epoc\, referitoare la incanta]ii [i la vr\ji. Apar, totodat\, [i numeroase referiri la alchimie – de exemplu, la doi b\rba]i „f\uri]i din aram\ prin arta necroman]iei“. 7 {i unele dintre acestea rezoneaz\ cu ecourile misterului care ì `nv\luie pe cavalerii templieri. Astfel, unul dintre mae[trii cu ve[minte albe, `n stilul templierilor, ì spune lui Perceval: „S`nt capete ferecate `n argint, [i capete ferecate `n plumb, [i corpurile care au purtat aceste

304



305

capete. ~]i spun c\ trebuie s\ duci mai departe [i capul regelui, [i capul reginei.“8 ~n Perlesvaus aluziile la magie abund\, dar acela[i lucru se poate spune [i despre cele eretice [i/sau p\g`ne. Lui Perceval ì este atribuit apelativul dualist „Fiul V\duvei“. Se fac referiri la un ritual p\g`n de sacrificare a regelui, c`t se poate de nelalocul lui `ntr-un poem cre[tin, ca [i la ni[te copii frip]i [i m`nca]i cu l\comie – crim\ de care templierii erau acuza]i `n mod frecvent. {i, la un moment dat, este descris un ritual neobi[nuit, care ne reaminte[te tot de procesele templierilor. L`ng\ o cruce ro[ie `n\l]at\ `n p\dure, o hait\ de cìni de v`n\toare sf`[ie o superb\ s\lb\ticiune alb\, apar]in`nd unei specii care nu este men]ionat\. ~n timp ce Perceval prive[te scena, apar un cavaler [i o t`n\r\ fat\, purt`nd cu ei vase de aur `n care adun\ buc\]ile de carne mutilat\ [i, dup\ ce s\rut\ crucea, dispar printre copaci. La r`ndul s\u, Perceval `ngenuncheaz\ [i s\rut\ crucea:

~n Perlesvaus, influen]ele dualiste sau gnostice se extind, dintr-un anumit punct de vedere, asupra Graalului `nsu[i. Pentru Chrétien, acesta era ceva nedefinit, f\urit din aur [i `ncrustat cu pietre pre]ioase. Robert de Boron `l identifica drept cupa folosit\ mai `ntì la Cina cea de Tain\ [i apoi pentru a aduna s`ngele lui Isus. ~ns\, `n Perlesvaus, Graalul cap\t\ dimensiuni mult mai ciudate [i semnificative. La un moment dat, Sir Gawain este avertizat de un preot: „pentru ca p\str\torii tainelor M`ntuitorului s\ nu le dezv\luie, ]in`ndu-l ascuns pe cel c\ruia ì slujesc“. 10 A[adar, Graalul implic\ un secret care, `ntr-un anumit mod, se refer\ la Isus; iar natura acestui secret este cunoscut\ doar de un grup de privilegia]i. C`nd Gawain chiar a z\rit Graalul, „i s-a n\z\rit c\, `n inima Graalului, deslu[e[te figura unui copil... [i l-a privit [i i s-a p\rut c\, `ntr-o lumin\ puternic\, vede deasupra un rege `ncoronat, ]intuit de o cruce“. 11 Apoi, `ntr-un moment ulterior din desf\[urarea ac]iunii, Graalul

{i atunci l-a cople[it mireasma dulce a crucii [i a locului, at`t de dulce `nc`t nu putea fi asem\nat\ cu nimic. El a privit `n jur [i a v\zut doi preo]i, am`ndoi merg`nd pe jos, care ie[eau din p\dure; iar primul a strigat c\tre el: „Domnule cavaler, `ndep\rteaz\-te de cruce, pentru c\ nu ai nici un drept de a sta al\turi de ea“. Perceval s-a tras `napoi, iar preotul a `ngenuncheat `n fa]a crucii [i a sl\vit-o, [i s-a plecat [i a s\rutat-o de mai bine de dou\zeci de ori, [i [i-a ar\tat bucuria, mai mare ca oricare alta din lume. Pe urm\ s-a apropiat cel\lalt preot, a luat o nuia groas\, l-a alungat pe primul preot cu for]a [i a lovit peste tot crucea cu nuiaua [i a pl`ns ca de o durere trec\toare. Perceval l-a privit cu o `ndrept\]it\ uimire [i i-a spus: „Domnul meu, din acesta `mi dau seama c\ nu e[ti preot! De ce ai f\cut ceva at`t de neru[inat?“ „Domnule, i-a r\spuns preotul, nimic din ceea ce `nf\ptuim nu te prive[te [i nimic nu vei afla de la noi despre toate acestea!“ Dac\ acela nu ar fi fost preot, Perceval [i-ar fi rev\rsat m`nia asupra lui, dar nu avea dorin]a de a-i face vreun r\u.9

s-a ivit la sfin]irea darurilor, `n cinci moduri deosebite pe care nimeni nu se cade s\ le dezv\luie, pentru c\ tainele jur\m`ntului nu trebuie rostite dec`t c\tre cel c\ruia i le d\ruie[te Dumnezeu. Regele Arthur a v\zut limpede toate schimb\rile, iar ultima dintre acestea a fost preschimbarea `ntr-un potir.12

O asemenea maltratare a crucii st`rne[te ecourile acuza]iilor aduse templierilor. Dar nu reaminte[te doar de templieri. Reflect\, `n acela[i timp, credin]ele dualiste sau gnostice – cele ale catarilor, de exemplu, care, de asemenea, nu recuno[teau simbolul crucii.

Pe scurt, `n Perlesvaus, Graalul const\ `ntr-o succesiune de imagini [i viziuni diferite. Prima dintre acestea este aceea a unui rege `ncoronat, crucificat. A doua este un copil. A treia este un b\rbat care poart\ o coroan\ de spini [i c\ruia ì s`ngereaz\ fruntea, labele picioarelor, palmele [i coapsa. 13 Cea de-a patra manifestare nu este descris\. A cincea este un potir. De fiecare dat\, apari]ia este `nso]it\ de o mireasm\ pl\cut\ [i de o lumin\ puternic\. Conform relat\rii din Perlesvaus, Graalul pare s\ reprezinte mai multe lucruri `n acela[i timp – sau ceva ce poate fi interpretat din mai multe puncte de vedere. Din punct de vedere lumesc, concret, poate fi considerat un anumit tip de obiect – o cup\, un vas sau un potir. Din punct de vedere metaforic, ar putea f i privit ca o descenden]\ – poate prin intermediul unor anumite personalit\]i aflate la originea acesteia. {i este c`t se poate de evident c\ Graalul implic\ [i tr\irea unei anumite experien]e – foarte probabil, a unei ilumin\rii

306


de genul celei pream\rite de catari [i de celelalte secte dualiste din aceea[i perioad\.

Povestea lui Wolfram von Eschenbach Unul dintre cele mai renumite romane cavalere[ti ale Graalului [i cel mai semnificativ din punct de vedere artistic, este Parzival, scris c`ndva `ntre 1195 [i 1216. Autorul s\u este Wolfram von Eschenbach, un cavaler de origine bavarez\. La `nceput am crezut c\, din acest motiv, s-ar fi `ndep\rtat de subiect, relatarea sa devenind astfel cea mai pu]in demn\ de `ncredere. ~ns\ ne-am dat cur`nd seama c\, dac\ cineva poate fi considerat o autoritate `n domeniul Graalului, acela este Wolfram. La `nceputul romanului, Wolfram sus]ine cu hot\r`re c\ versiunea pove[tii Graalului redat\ de c\tre Chrétien este eronat\, `n timp ce a sa este corect\, deoarece se bazeaz\ pe informa]ii confiden]iale. Mai t`rziu, poveste[te c\ ob]inuse aceste informa]ii de la un oarecare Kyot de Provence – care se presupune c\ le-ar fi preluat de la un anume Flegetanis. Este util s\ cit\m, `n `ntregime, relatarea lui Wolfram: To]i cei care m-au `ntrebat p`n\ acum despre Graal [i m-au `nvinuit pentru c\ nu le-am r\spuns nu au avut dreptate. Kyot mi-a cerut s\ nu dezv\lui nimic, pentru c\ Aventura i-a poruncit s\ nu se g`ndeasc\ la asta p`n\ c`nd `ns\[i ea, Aventura, avea s\ cear\ s\ fie povestit\ [i atunci, fire[te, cineva trebuia s\ vorbeasc\ despre toate acestea. Kyot, un maestru binecunoscut, a descoperit prima istorisire a acestei aventuri la Toledo, a[ternut\ pe h`rtie cu slove p\g`ne[ti. A fost nevoit mai `ntì s\-i deprind\ alfabetul, dar nu [i arta magiei negre... Un p\g`n, Flegetanis, `[i c`[tigase, prin [tiin]a sa, un mare renume. Acest erudit `nn\scut era unul din descenden]ii lui Solomon [i se n\scuse `ntr-o familie ce fusese israelit\ `nainte ca botezul s\ devin\ scutul care ne ap\r\ de focul Iadului. El a scris despre aventurile Graalului. Dinspre tat\l s\u, Flegetanis era unul dintre p\g`nii care venereaz\ un vi]el...


307

P\g`nul Flegetanis ne-ar fi putut spune cum se face c\ toate stelele apun pentru a r\sari din nou... Destinul omului, ca [i tot ceea ce `ntreprinde, este scris `n mersul stelelor. Acolo, `n constela]ii, Flegetanis cel p\g`n v\zuse cu ochii lui lucruri despre care nu `ndr\znea s\ pomeneasc\, taine ad`nci. Spunea c\ exista un lucru numit Graal, al c\rui nume sta scris limpede printre stele. O ceat\ de `ngeri `l adusese pe p\m`nt. De atunci, oameni boteza]i erau pu[i s\ `l p\zeasc\ [i legi aspre cereau ca to]i cei chema]i `n slujba Graalului s\ fie `ntotdeauna de vi]\ nobil\. A[a a scris Flegetanis despre aceste lucruri. Kyot, maestrul `n]elept, a c\utat s\ dea de urma acestei pove[ti `n c\r]ile latine[ti, ca s\ afle dac\ a existat vreodat\ un popor h\r\zit neprih\nirii, vrednic s\ aib\ `n grija sa Graalul. A citit cronicile ]inuturilor, din Britania [i din alte p\r]i, din Fran]a [i din Irlanda, iar `n Anjou a aflat istorisirea. Acolo a citit adev\rata poveste a lui Mazadan [i to]i cei din familia acestuia erau scri[i acolo. 14

Dintre numeroasele elemente ale acestui pasaj care se cer comentate, este important s\ lu\m `n considera]ie cel pu]in patru. Unul este faptul c\, `n povestea Graalului, pare s\ fie implicat\ familia unui b\rbat numit Mazadan. Al doilea este c\ i se atribuie, cumva, o foarte mare importan]\ casei de Anjou. Al treilea este c\ versiunea original\ a pove[tii pare s\ provin\ din Spania musulman\, de unde a ajuns `n Europa trec`nd Pirineii – o afirma]ie perfect plauzibil\, dat fiind faptul c\ Toledo avea reputa]ia unui centru al studiilor ezoterice dedicate at`t iudaismului, c`t [i mahomedanismului. Dar cel mai frapant element din pasajul citat este originea iudaic\ a pove[tii Graalului, care reiese din relatarea lui Wolfram despre ob`r[ia acesteia. Dac\ Graalul este o tain\ at`t de cople[itoare a cre[tin\t\]ii, de ce secretul s\u este transmis de ni[te ini]ia]i iudei? Cum de au avut scriitorii iudei acces la ni[te materiale specific cre[tine, de care cre[tin\tatea `ns\[i nu are habar? Speciali[tii [i-au irosit mult\ vreme timpul [i energia `ncerc`nd s\ stabileasc\ dac\ Kyot [i Flegetanis s`nt sau nu personaje reale. A[a cum am aflat din studiul nostru asupra templierilor, identitatea lui Kyot poate fi, de fapt, stabilit\ cu mare precizie. Este aproape sigur c\ acest Kyot de Provence a fost, `n realitate, Guiot de Provins – trubadur, c\lug\r [i purt\tor de cuv`nt al templierilor, care a tr\it `n Provence [i a compus c`ntece de dragoste, pamflete

308


`mpotriva bisericii, imnuri care sl\veau Templul [i versuri satirice. Se [tie c\ Guiot a f\cut o vizit\ la Mazence, `n Germania, `n anul 1184. Ocazia a fost turnirul de la Pentecost, unde Frederic Barbarossa, `mp\ratul Sf`ntului Imperiu Roman, le-a conferit fiilor s\i demnitatea de cavaleri. A[a cum era firesc, la ceremonie au participat poe]i [i trubaduri din `ntreaga cre[tin\tate. ~n calitatea sa de cavaler al Sf`ntului Imperiu Roman, a fost, desigur, prezent [i Wolfram. {i este c`t se poate de rezonabil\ presupunerea c\ el [i Guiot s-ar fi `nt`lnit. B\rba]ii cu [tiin]\ de carte nu erau ceva obi[nuit `n epoca aceea. ~n mod inevitabil, cei doi au stat `mpreun\, s-au bucurat unul de prezen]a celuilalt, au f\cut cuno[tin]\; este foarte posibil ca Guiot s\ fi descoperit `n Wolfram un spirit `nrudit – c\ruia i-a `mp\rt\[it probabil anumite informa]ii, chiar dac\ a f\cut-o `ntr-o form\ simbolic\. Dac\ similitudinea Guiot-Kyot permite ca cel din urm\ s\ fie acceptat drept un personaj real, atunci este cel pu]in plauzibil\ [i afirma]ia c\ Flegetanis este real. Sau, dac\ nu, poate c\ Wolfram [i/sau Guiot au avut un motiv special care i-a determinat s\-l inventeze [i s\-i confere tr\s\turile [i originea pe care au pretins c\ le-ar fi avut. Pe l`ng\ povestea Graalului, Wolfram s-ar putea s\ fi preluat de la Guiot [i interesul devorator fa]\ de templieri. ~n orice caz, este cunoscut faptul c\ nutrea un astfel de interes. Ca [i Guiot, a fost chiar `n pelerinaj `n }ara Sf`nt\, unde a putut s\-i vad\ cu ochii lui pe templieri `n ac]iune. Iar `n Parzival a subliniat c\ p\str\torii Graalului [i protectorii familiei acestuia erau templieri. Desigur, ar putea fi vorba de neglijarea cronologiei fire[ti a evenimentelor [i de anacronism folosit ca licen]\ poetic\ – a[a cum se poate observa `n unele dintre celelalte romane ale Graalului. Dar Wolfram era, `n aceast\ privin]\, mult mai riguros dec`t majoritatea scriitorilor din epoca sa. ~n plus, [i `n Perlesvaus aluziile la templieri s`nt evidente. Este oare posibil ca at`t Wolfram c`t [i autorul lui Perlesvaus s\ se fac\ vinova]i de un anacronism at`t de b\t\tor la ochi? Este posibil. Dar este la fel de posibil ca aceast\ asociere ostentativ\ a templierilor cu Graalul s\ aib\ menirea de a transmite un anumit mesaj. Pentru c\, dac\ templierii erau `ntr-adev\r protectorii Graalului, este c`t se poate de evident sugerat\ existen]a acestuia nu doar `n epoca lui Arthur, ci [i `n epoca cruciadelor, c`nd erau compuse romanele `n versuri despre acesta. Este foarte posibil ca, implic`ndu-i pe templieri, at`t Wolfram c`t [i autorul lui Perlesvaus s\


309

sugereze c\ Graalul nu apar]inea doar trecutului, ci avea [i o importan]\ deosebit\ pentru contemporani. Atmosfera [i fundalul poemului lui Wolfram s`nt, astfel, `ntr-un mod obscur, la fel de importante ca textul `n sine. ~ntr-adev\r, rolul templierilor, ca [i identitatea lui Kyot [i a lui Flegetanis s`nt, dup\ toate aparen]ele, cruciale [i este posibil ace[tia s\ de]in\ cheia `ntregului mister care `nconjoar\ Graalul. Din p\cate, Parzival ofer\ foarte pu]ine r\spunsuri din acest punct de vedere, dar ridic\, `n schimb, foarte multe alte `ntreb\ri. ~n primul r`nd, Wolfram nu sus]ine doar c\ versiunea pove[tii Graalului oferit\ de el `nsu[i, nu aceea furnizat\ de Chrétien, este cea corect\, ci afirm\, de asemenea, c\ relatarea lui Chrétien este, pur [i simplu, o fabula]ie, pe c`t\ vreme a sa este, de fapt, un fel de „document ini]iatic“. Cu alte cuvinte, a[a cum declar\ Wolfram f\r\ echivoc, misterul Graalului nu ne-a fost `nf\]i[at `n `ntregime. {i, prin numeroase aluzii pres\rate de-a lungul poemului, d\ limpede de `n]eles c\ Graalul nu este un simplu obiect `nconjurat de fantezii [i de mistific\ri gratuite, ci [i un mijloc de a ascunde ceva de o enorm\ importan]\. Iar\[i [i iar\[i, el `[i `ndeamn\ cititorii s\ caute printre r`nduri, pentru a putea deslu[i, c`nd [i c`nd, indicii sugestive. ~n acela[i timp, subliniaz\ `n mod repetat caracterul imperios al secretului: „Pentru c\ nici o f\ptur\ omeneasc\ nu va dob`ndi vreodat\ Graalul dac\ numele s\u nu va fi cunoscut `n ceruri [i dac\ nu va fi chemat `n preajma Graalului dup\ acest nume“.15 {i „Graalul este m`ntuirea ne[tiut\ a celor care au fost chema]i, dup\ nume,... `n preajma sa“. 16 ~n ceea ce prive[te identificarea Graalului, poemul lui Wolfram este, `n acela[i timp, explicit [i evaziv. La prima sa apari]ie, prile juit\ de [ed erea lui Parzival `n castelul Regelui Pescar, nu exist\ nici o indica]ie legata de adev\rata natur\ a acestuia. Dar descrierea pare s\ aib\ ceva `n comun cu aceea, de asemenea vag\, furnizat\ de Chrétien: Ea (regina din familia Graalului) era `nve[m`ntat\ `ntr-o rochie din m\tase ar\beasc\. Pe un platou de un verde ad`nc purta „~ntruparea Raiului“, pe deplin des\v`r[it\. Acel lucru era numit Graalul [i era mai presus dec`t orice `nchipuire omeneasc\. Numele celei c\reia Graalul ì permitea s\-i fie purt\toare era Repanse de

310


Schoyle. Graalul, prin esen]a sa, cerea ca aceea care ì purta de grij\ s\ `[i p\streze neprih\nirea [i s\ renun]e la orice perfidie.17

Dintre toate lucrurile, `n acest moment, Graalul pare s\ fie un miraculos corn al abunden]ei: Dup\ cum s-a poruncit, o sut\ de scutieri au pus, cu evlavie, `n [ervete albe pìnea din fa]a Graalului, au p\[it `napoi cu to]ii deodat\ [i, desp\r]indu-se, au `mp\r]it-o pe toate mesele. A[a mi s-a spus [i a[a v\ spun [i eu vou\, dar sub jur\m`ntul vostru, nu al meu – de aic i `naint e, dac\ e u v\ am\ge sc, minci no[i s`n tem cu to ]ii –, c\ orice [i-ar fi dorit cineva `ntinz`nd m`na, avea s\ g\seasc\ de-a gata, `n fa]a Graalului, bucate calde sau bucate reci, m`nc\ruri proaspete ori mai vechi, carne de vit\ ori de v`nat. Mul]i vor spune: „Nu s-a mai pomenit a[a ceva“. Dar necredin]a lor plin\ de m`nie nu va fi `ntemeiat\, c\ci Graalul era rodul binecuv`nt\rii [i d\ruia toat\ dulcea]a [i desf\tarea lumii, `ntocmai cum ni se poveste[te despre ~mp\r\]ia Cerurilor.18

Toate acestea se refer\ la cele lume[ti, fiind chiar prozaice, iar Graalul apare ca fiind destul de inofensiv. Dar, mai t`rziu, c`nd unchiul-sihastru al lui Parzival descrie Graalul, acesta pare, indiscutabil, cu mult mai puternic. Dup\ o lung\ discu]ie, `n care s`nt incluse idei evident gnostice, pustnicul vorbe[te astfel despre Graal: {tiu foarte bine c\, la Muntsalvaesche, al\turi de Graal, s\l\[luiesc mul]i cavaleri destoinici. Atunci c`nd ies c\lare din cetate, a[a cum se `nt`mpl\ adesea, o fac `n c\utarea primejdiei. O fac din pricina p\catelor lor, acei templieri, f\r\ s\ le pese dac\ vor fi r\spl\ti]i cu o `nfr`ngere sau cu o izb`nd\. Acolo tr\ie[te o o[tire de viteji [i `]i voi spune cum o pot face. Tr\iesc prin puterea pietrei celei mai pure. Dac\ nu [tii care e aceea, eu s`nt aici pentru a-]i dezv\lui numele ei. Se nume[te lapsit exillis. Prin puterea sa, arde pas\rea fenix, devenind cenu[\, pentru ca s\ renasc\, apoi, din cenu[a aceea. Astfel n\p`rle[te fenixul [i `[i preschimb\ penele, care ì vor fi apoi luminoase [i str\lucitoare, la fel de frumoase ca mai `nainte. Una ca aceasta nu i s-a `nt`mplat niciodat\ unei fiin]e omene[ti, dar cel care z\re[te `ntr-o zi piatra aceea, acela nu va putea muri `n s\pt\m`na urm\toare. {i chipul s\u nu se va ofili. Fie femeie ori fie b\rbat, `nf\]i[area sa va r\m`ne cea din ziua `n care a v\zut piatra, cea de la `nceputul celor mai bune zile ale vie]ii sale,


311

[i nu se va schimba nici dac\ se vor scurge de atunci dou\ sute de ani, numai p\rul s\u s-ar putea s\ `nc\run]easc\. Piatra aceea ì d\ unui om o asemenea putere, `nc`t carnea [i oasele ì `ntineresc deopotriv\. Iar piatra mai este numit\ Graal.19

A[adar, dup\ spusele lui Wolfram, Graalul este o piatr\ de un anume fel. Dar o astfel de defini]ie este mai degrab\ incitant\ dec`t satisf\c\toare. Erudi]ii au g\sit o serie de interpret\ri ale expresiei „ lapsit exilli s“, mai mult sau mai pu]in plauzibile. „ Lapsit exillis“ ar putea fi o denaturare a lui lapis ex caelis – „piatr a din ceruri“. Sau ar putea proveni din lapsit ex caelis – „cea pogor`t\ din ceruri“, sau din lapis lapsus ex caelus – „o piatr\ pogor` t\ din ceruri“, sau, `n sf`r[it, din lapis elixir – fabuloasa Piatr\ Filozofal\ a alchimi[tilor.20 Cu siguran]\, simbolistica alchimic\ abund\ `n pasajul citat, ca, de altfel, pe tot cuprinsul poemului lui Wolfram. Pas\rea fenix, de exemplu, este prescurtarea alchimic\ recunoscut\ pentru `nviere [i rena[tere – reprezent`nd, totodat\, `n iconografia medieval\, un simbol al mor]ii [i `nvierii lui Isus. Dac\ fenixul este `ntr-adev\r reprezentativ pentru Isus, atunci Wolfram `l asociaz\, `n mod implicit, pe acesta cu o piatr\. Desigur, o astfel de asociere nu poate fi considerat\ inedit\. Exist\ Petru (Pierre sau „piatr\“ `n limba francez\) – „piatra“ sau „st`nca“ pe care Isus `[i `ntemeiaz\ biserica. {i, a[a cum am descoperit, `n Noul Testament Isus se refer\ `n mod explicit la sine `nsu[i ca la „piatra din capul unghiului, pe care au nesocotit-o ziditorii“ – cheia de bolt\ a Templului, Piatra Sionului. Pentru c\ fusese „`ntemeiat\“ pe aceast\ piatr\, dinastia regal\ descendent\ din Godfroi de Bouillon era egala tuturor caselor domnitoare ale Europei. ~n pasajul imediat urm\tor celui citat, Wolfram asociaz\ Graalul anume cu r\stignirea – [i, prin simbolul porumbelului, cu Maria Magdalena: Chiar `n aceast\ zi, sose[te c\tre el (c\tre Graal) mesajul `n care st\ puterea sa cea mai mare. Ast\zi este Vinerea Mare [i ei a[teapt\ aici un porumbel care se va pogor` din rai. Acesta aduce o mic\ hostie alb\, pe care o las\ pe piatr\. Apoi, str\lucind de albea]\, porumbelul se `nal]\ iar\[i c\tre Rai. Totdeauna, `n Vinerea Mare, porumbelul ì aduce pietrei ceea ce ]i-am spus [i din aceea cap\t\ piatra toate miresmele `mbietoare ale b\uturilor [i m`nc\rurilor de pe p\m`nt, ca [i des\v`r[irea Paradisului. Adic\

312


toate cele care se pot z\misli pe p\m`nt. {i apoi piatra poate aduce orice v`nat tr\ie[te sub bolta cerului, fie c\ acesta zboar\, alearg\ sau `noat\. {i astfel hr\ne[te Graalul fr\]ia cavalerilor.21

~n poemul lui Wolfram, Graalul este `nzestrat, pe l`ng\ aceste `nsu[i extraordinare, cu o anumit\ sensibilitate. Pentru c\ are capacitatea de a chema, `n slujba sa, anumite persoane – de a le chema `n sensul activ al cuv`ntului: Afl\ acum cum li se d\ de veste celor pe care `l cheam\ Graalul. Pe piatr\, de-a lungul marginii sale, se ivesc litere ce dezv\luie numele [i neamul fiec\ruia, fie fecioar\, fie fl\c\u, care este poftit `n aceast\ c\l\torie binecuv`ntat\. {i nimeni nu trebuie s\ [tearg\ `nscrisul acela, pentru c\, de `ndat\ ce a fost citit, p\le[te [i dispare dinaintea ochilor. To]i cei maturi au sosit acolo de c`nd erau copii. Binecuv`ntat\ este mama oric\rui prunc h\r\zit s\ slu jeasc\ acolo. S\racii [i boga]ii se vesel esc deopotriv\ c`nd un copil de-al lor este poftit s\ se al\ture Graalului. {i s`nt adu[i copii din multe ]inuturi. S`nt mai feri]i dec`t oricare al]ii de c\derea `n p\cat [i frumoas\ este r\splata pe care o primesc `n ceruri. C`nd moartea pune cap\t vie]ii lor p\m`nte[ti, acolo ì a[teapt\ des\v`r[irea.22

Dac\ protectorii Graalului s`nt templierii, p\str\torii lui par s\ fie membrii unei anumite familii. {i aceasta apare ca av`nd numeroase ramuri colaterale, dintre care unele – care adesea nici nu-[i cunosc identitatea – s`nt `mpr\[tiate prin lumea larg\. Dar al]i membri ai familiei locuiesc `n Munsalvaesche, castelul Graalului – `n mod evident [i obiectiv asociat cu legendarul castel catar Montsalvat, pe care cel pu]in un autor l-a identificat cu Montségur.23 ~n Munsalvaesche `[i au s\la[ul o serie de personaje enigmatice. Mai `ntì, p\str\toarea [i purt\toarea de atunci a Graalului, Repanse de Schoye („Réponse de Choix“ sau „R\spunsul Ales“). Apoi, bine`n]eles, Anfortas, Regele Pescar [i lordul castelului Graalului, care, din cauza unei r\ni ce i-a afectat organele genitale, nu poate nici s\ procreeze [i nici, ca alternativ\, s\ moar\. Pentru Wolfram, ca [i pentru Chrétien, Anfortas este unchiul lui Parzival. ~n finalul poemului, c`nd blestemul este ridicat [i Anfortas poate, `n sf`r[it, muri, Parzival devine mo[tenitorul castelului Graalului. Graalul sau familia Graalului cheam\ `n slujba sa anumite persoane din lumea exterioar\ – [i acestea trebuie ini]iate `ntr-un


313

anumit fel de mister. ~n acela[i timp, Graalul `[i trimite slujitorii bine instrui]i `n `ntreaga lume, pentru a ac]iona, `n numele s\u, `ntr-un anumit mod – uneori chiar pentru a ocupa un tron. Pentru c\, dup\ toate aparen]ele, Graalul are puterea de a crea regi: Menirea fecioarelor este s\ poarte grija Graalului... Aceasta este porunca lui Dumnezeu [i acele fecioare `[i fac datoria `n fa]a Graalului. Acesta `[i alege numai `nso]itori de vi]\ nobil\. Cavaleri cucernici [i puternici s`nt chema]i s\ ì fie straj\. R\s\ritul stelelor din `nalturi aduce mult\ am\r\ciune acestui popor, celor tineri [i celor b\tr`ni deopotriv\. M`nia Domnului s-a ab\tut asupra lor de prea mult\ vreme. Oare ì vor mai spune vreodat\ bun venit bucuriei?... {i `nc\ mai am ceva a v\ istorisi [i v\ pute]i prea bine `ncrede `n adev\rul vorbelor acestora. Norocul lor este adesea `ndoit. Ei primesc [i dau deopotriv\. Primesc copii fragezi, frumo[i [i de vi]\ nobil\. {i, oricare ]inut [i-ar pierde conduc\torul, dac\ oamenii locului recunosc M`na lui Dumnezeu [i `[i caut\ un nou suveran, unul dintre `nso]itorii Graalului va fi acela. {i cu mult\ bun\ cuviin]\ se cade s\ se poarte ei cu d`nsul, pentru c\ asupra lui este binecuv`ntarea lui Dumnezeu.24

Din pasajul de mai sus se desprinde ideea c\, la un moment dat din trecut, familia Graalului [i-a atras, cumva, m`nia Celui de Sus. Referirea la „m`nia Domnului ab\tut\ asupra lor“, reflect\ numeroasele relat\ri medievale legate de evrei. {i ne aduce aminte titlul unei c\r]i misterioase, asociate cu Nicolas Flamel – The Sacred Book of Ab raham th e Jew, Prin ce, Priest, Levite, Ast rologer and Philosopher to that Tribe of Jews who by the Wrath of Go d were Dispersed amongst the Gauls (Cartea Sf`nt\ a lui Abraham Iudeul, prin], preot , levit, astro log [i f ilozof c\tre acea semin]ie a iud eilor pe care blestemul Domnului a ` mpr\[tiat-o printr e gali). Iar Flegetanis, despre care Wolfram ne poveste[te c\ ar fi scris versiunea original\ a pove[tii Graalului, era, ne spune acela[i Wolfram, descendentul lui Solomon. Este oare posibil ca familia Graalului s\ fi fost de origine iudaic\? Oricare ar fi fost blestemul ab\tut c`ndva asupra acestei familii, este indiscutabil faptul c\, `n vremea lui Parzival, aceasta se bucura de bun\voin]a divin\ – [i, totodat\, de o mare putere. ~n plus, li se ordonase ca, m\car `n anumite privin]e, s\-[i p\streze cu rigurozitate secretul identit\]ii:

314


Pe b\rba]i (din familia Graalului) Dumnezeu ì trimite `n lume `n tain\; fecioarele pot pleca f\r\ s\ se fereasc\... Astfel, Graalul trimite `n lume fecioarele cu [tiin]a tuturor [i pe b\rba]i `n secret [i cu to]ii vor putea avea copii care, la r`ndu-le, vor intra `ntr-o bun\ zi `n slujba Graalului [i, slujindu-l, num\rul `nso]itorilor s\i va spori. Dumnezeu ì poate `nv\]a cum s\ fac\ aceasta.25

A[adar, femeile din familia Graalului, atunci c`nd se c\s\toresc `n lumea din afara castelului, `[i pot dezv\lui ob`r[ia [i identitatea. Dar b\rba]ii trebuie s\ ascund\ cu scrupulozitate aceste informa]ii – `ntr-o asemenea m\sur\ `nc`t nu trebuie nici m\car s\ permit\ s\ fie `ntreba]i care le este originea. Dup\ toate aparen]ele, este vorba de un aspect de importan]\ crucial\, pentru c\, `n finalul poemului, Wolfram revine asupra lui, subliniindu-l cu insisten]\: S-a g\sit acum scris asupra Graalului c\ oricare templier pe care voia Domnului l-a statornicit st\p`n asupra unui neam de oameni str\ini este dator s\ nu `ng\duie a fi `ntrebat despre numele s\u [i al stirpei sale. {i cei care `l vor `ntreba nu se vor mai putea folosi de ajutorul s\u niciodat\.26

F\r\ `ndoial\, una din consecin]ele acestei interdic]ii este situa]ia dificil\ `n care se afl\ Lohengrin, fiul lui Parzival, c`nd, fiind `ntrebat care ì este ob`r[ia, este nevoit s\-[i p\r\seasc\ so]ia [i copii [i s\ se retrag\ `n locul izolat din care venise. Dar de ce era necesar\ p\strarea at`t de riguroas\ a secretului? De ce sub o astfel de amenin]are? Dac\ familia Graalului era, `ntr-adev\r, de origine iudaic\, acest fapt – `n epoca lui Wolfram – ar putea constitui o explica]ie, oferind astfel o doz\ de credibilitate pove[tii lui Lohengrin. Pentru c\ exist\ multe variante ale acesteia, iar eroul pr incipal nu este `ntotdeauna identificat prin acela[i nume. ~n unele versiuni, este numit Helios – implic`nd astfel soarele. ~n altele, i se spune Elie sau Eli27 – un nume evreiesc inconfundabil. ~n romanul lui Robert de Boron, ca [i `n Perlesvaus, ob`r[ia lui Perceval este iudaic\ – „ob`r[ia sacr\“ a lui Iosif din Arimateea. Dar `n poemul lui Wolfram, acest statut, cel pu]in `n ceea ce `l prive[te pe Parzival, pare s\ fie accidental. Desigur, eroul este nepotul r\nitului Rege Pescar, fiind astfel o rud\ de s`nge a familiei Graalului. {i, cu toate c\ nu se c\s\tore[te cu cineva din aceast\ familie – de fapt, este deja `nsurat – mo[tene[te castelul Graalului,


315

devenind noul lord al acestuia. Dar, pentru Wolfram, descenden]a protagonistului pare s\ fie mai pu]in important\ dec`t modul `n care se dovede[te demn de ea. Pe scurt, acesta trebuie s\ corespund\ unor anumite criterii, impuse chiar de s`ngele care ì curge prin vene. {i aceast\ subliniere eviden]iaz\, f\r\ dubiu, importan]a pe care autorul i-o atribuie s`ngelui respectiv. Cu siguran]\, Wolfram confer\ o enorm\ `nsemn\tate un ei anumite linii de s`nge. Dac\ exist\ un sigur motiv dominant care str\bate nu numai poemul Parzival, ci [i `ntreaga sa oper\, acesta nu este at`t Graalul, c`t familia Graalului. Este un motiv care pare s\-l fi obsedat `ntr-o asemenea m\sur\ `nc`t aten]ia sa a fost absorbit\ mai degrab\ de membrii familiei [i de genealogiile lor, dec`t de obiectul misterios pe care `l aveau `n custodie. Genealogiile `n cauz\ pot fi reconstituite `n urma unei lecturi atente a poemului. Parzival `nsu[i este nepotul de unchi al lui Anfortas, Regele Pescar cel mutilat, care st\p`ne[te castelul Graalului. La r`ndul s\u, Anfortas este fiul unui oarecare Frimutel, iar Frimutel este fiul lui Titurel. ~n acest punct, descenden]a se `nc`lce[te. Totu[i, `n cele din urm\, ne conduce c\tre un anumit Laziliez – ceea ce ar putea fi o variant\ a numelui Lazarus (Laz\r), fratele Mariei [i al Martei din Noul Testament. P\rin]ii lui Laziliez, cei dintì str\buni ai familiei Graalului, se numesc Mazadan [i Terdelaschoye. Ultimul nume este, evident, versiunea german\ a unei expresii fran]uze[ti, „Terre de la Choix“ – „P\m`ntul F\g\duin]ei“. Provenien]a lui Mazadan este mai obscur\. Se poate presupune c\ ar fi un derivat din zoroastrianul Ahura Mazda, principiul dualist al Luminii. ~n acela[i timp, doar ca sonoritate, ar putea evoca Masada – un bastion major din timpul revoltei iudeilor `mpotriva st\p`nirii romane, din anul 68 d.Hr. Numele atribuite de Wolfram membrilor familiei Graalului s`nt, a[adar, mai degrab\ incitante dec`t sugestive. {i, `n acela[i timp, nu ne dau nici o indica]ie util\ din punct de vedere istoric. Dac\ speram s\ descoperim un prototip istoric real al familiei Graalului, trebuia s\ ne `ndrept\m cercet\rile `n alt\ direc]ie. Indiciile erau extrem de pu]ine. {tiam, de exemplu, c\ prezumtivul punct culminat al familiei Graalului era Godfroi de Bouillon; dar aceasta nu arunca prea mult\ lumin\ asupra originii mitice a lui Godfroi – excep]ie f\c`nd, desigur, faptul c\ str\mo[ii s\i legendari (ca [i cei reali) p\strau cu scrupulozitate secretul propriei lor identit\]i. Dar,

316


conform relat\rii lui Wolfram, Kyot descoperise o versiune a pove[tii Graalului `n analele casei de Anjou, iar despre Parzival se spunea c\ ar fi avut s`nge angevin. Acest aspect era extrem de interesant, pentru c\ existau leg\turi str`nse `ntre casa de Anjou, Ordinul Templului [i }ara Sf`nt\. ~ntr-adev\r, Fulques, conte de Anjou, devenise, ca s\ spunem a[a, templier „onorific“ sau „par]ial“. ~n plus, `n 1131, se c\s\torise cu nepoata lui Godfroi de Bouillon, legendara Melusine, devenind rege al Ierusalimului. Conform „documentelor Prioriei“, nobilii de Anjou – familia Plantagenet – s-au aliat astfel cu linia de s`nge merovingian\. Iar numele Plantagenet ar fi putut fi ales cu inten]ia de a aminti de „Pland-Ard“ sau Plantard. Aceste asocieri erau for]ate [i firave. Dar indiciile suplimentare ne-au fost furnizate de localiz\rile geografice din poemul lui Wolfram. Marea majoritate a acestora se aflau `n Fran]a. Spre deosebire de cronicarii de mai t`rziu ai Graalului, Wolfram sus]ine chiar [i c\ faimoasa curte a lui Arthur, Camelot, s-ar fi aflat tot `n Fran]a – mai exact, la Nantes. Nantes, aflat acum `n Bretania, reprezenta extrema vestic\ a vechilor ]inuturi merovingiene, `n perioada de apogeu a dinastiei. 28 ~ntr-un manuscris al versiunii lui Chrétien a pove[tii Graalului, Perceval declar\ c\ s-a n\scut `n „Scaudone“ sau „Sinadon“, sau un alt astfel de loc ce apare ortografiat `n diverse moduri – iar regiunea este descris\ ca fiind muntoas\. Dup\ Wolfram, Parzival este originar din „Waleis“. Mul]i istorici au considerat c\ Waleis este, de fapt, Wales [i Sinadon, cu toate variantele sale ortografice, este Snowdon sau Snowdonia. Dar, dac\ acesta este adev\rul, atunci se ivesc noi probleme, insurmontabile, [i, a[a cum observ\ un comentator modern, „h\r]ile ne pun be]e-n roate“. Pentru c\ personajele se deplaseaz\ permanent de la Waleis c\tre curtea lui Arthur de la Nantes sau c\tre alte loca]ii din Fran]a f\r\ s\ traverseze nici o ap\! Pe scurt, toate deplas\rile s`nt f\cute numai pe uscat, prin regiuni ai c\ror locuitori vorbesc limba francez\. Oare Wolfram neglijase, pur [i simplu, aspectele geografice? Este posibil s\ fi fost at`t de superficial? Sau poate c\ Waleis nu `nsemna c`tu[i de pu]in Wales? Doi istorici au sugerat c\ ar fi putut fi vorba de Valois, regiunea Fran]ei din nord-estul Parisului – dar acolo nu exist\ nici un munte iar restul peisajului nu are nimic `n comun cu descrierea f\cut\ de Wolfram. Pe de alt\ parte, mai exist\ o loca]ie


317

care ar fi putut fi numit\ Waleis – este vorba de o regiune muntoas\, care corespunde [i `n ceea ce prive[te restul indica]iilor topografice date de Wolfram, ai c\rei locuitori vorbesc limba francez\. Numele acesteia este Valais [i se afl\ `n Elve]ia, la est de Geneva, pe malul lacului Leman. ~n concluzie, se pare c\ ]inutul de ba[tin\ al lui Parzival nu este nici Wales, nici Valois, ci Valais. Iar locul real al na[terii sale, acel Sinadon, nu este nici Snowdon, nici Snowdonia, ci Sidonensis, capitala regiunii Valais. Iar numele actual al ora[ului Sidonensis este Sion. A[adar, dup\ Wolfram, curtea lui Arthur se afla `n Bretania. {i se pare c\ Parzival s-ar fi n\scut `n Elve]ia. Dar familia Graalului? Castelul Graalului? Wolfram d\ un r\spuns, `n cea mai ambi]ioas\ dintre lucr\rile sale, pe care moartea nu l-a l\sat s\ o finalizeze [i care se intituleaz\ Der Junge Titurel (T`n\rul Titurel). Este o lucrare evocativ\, dedicat\ vie]ii lui Titurel, tat\l lui Anfortas [i constructorul castelului Graalului. Der Junge Titurel nu furnizeaz\ doar detalii legate de genealogii, ci se refer\ [i la dimensiunile, componentele, materialele [i configura]ia castelului Graalului – de exemplu, la capela lui circular\, precum cele `n\l]ate de templieri. {i castelul este situat `n Pirinei. Ca o completare la Der Junge Titurel, mai exist\ o lucrare r\mas\ neterminat\ din acela[i motiv – poemul cunoscut drept Willehalm, al c\rui protagonist este Guillem de Gellone, conduc\torul merovingian al acelui principat din secolul al nou\lea `n care erau inclu[i Pirineii. {i despre Guillem se poveste[te c\ ar fi fost asociat cu familia Graalului. 29 Astfel, el pare s\ fie singurul personaj din opera lui Wolfram a c\rui identitate istoric\ real\ poate fi determinat\. Dar, `n ciuda prezen]ei personajelor neidentificabile, acurate]ea minu]ioas\ a autorului este uluitoare. Cu c`t `l studiezi mai mult, cu at`t ]i se accentueaz\ impresia c\ se refer\ la un grup real de oameni – nu la o familie mitic\ sau fictiv\, ci la una care a existat `n planul real al istoriei [i din care este posibil s\ fi f\cut parte Guillem de Gellone. Aceast\ concluzie devine [i mai plauzibil\ c`nd Wolfram recunoa[te c\ ascunde ceva – [i c\ Parzival [i celelalte lucr\ri ale sale nu s`nt doar simple romane cavalere[ti, ci [i documente ini]iatice, depozitare ale unor secrete.

318


Graalul [i Cabala Conform celor sugerate `n Perlesvaus, Graalul pare s\ fie, m\car p`n\ la un anumit punct, un anumit tip de experien]\. ~n excursul s\u asupra propriet\]ilor curative ale Graalului [i a puterii acestora de a prelungi via]a, Wolfram pare s\ implice at`t unele tr\iri, c`t [i ceva simbolic – o stare a min]ii sau o stare a fiin]ei. Exist\ foarte pu]ine `ndoieli asupra faptului c\ una din fa]etele Graalului reprezint\ o experien]\ ini]iatic\, care, `n termeni moderni, ar fi descris\ drept o „metamorfozare“ sau drept o „stare modificat\ a con[tiin]ei“. Sau ar putea fi considerat\ o „experien]\ gnostic\“ , o „experien]\ mistic\“, o „iluminare“ sau o „comuniune cu Dumnezeu“. Este posibil\ [i o interpretare mult mai exact\, prin plasarea aspectului de experien]\ ini]iatic\ al Graalului `ntr-un anumit context. Este vorba de Cabal\ [i de doctrina cabalistic\. Cu siguran]\, aceast\ doctrin\ era „pe buzele tuturor“ `n epoca `n care au fost compuse romanele cavalere[ti ale Graalului. De exemplu, o [coal\ cabalistic\ renumit\ exista la Toledo, a[adar chiar `n ora[ul din care se spune c\ ar fi pr eluat Kyot povestea Graalului. Alte asemenea [coli se mai aflau la Gerona, Montpellier [i `n alte localit\]i din sudul Fran]ei. De aceea, nu poate fi considerat\ o coinciden]\ prezen]a unei astfel de [coli la Troyes. Aceasta fusese `nfiin]at\ `n anul 1070 – `n vremea lui Godfroi de Bouillon – [i era condus\ de Rashi, probabil cel mai renumit dintre cabali[tii medievali. Desigur, este imposibil s\ analiz\m aici Cabala sau doctrina cabalistic\. Totu[i, s`nt necesare c`teva preciz\ri, pentru a fi `n m\sur\ s\ sesiz\m conexiunile dintre Cabal\ [i romanele Graalului. Foarte pe scurt, Cabala poate fi descris\ drept un „iudaism ezoteric“ – practic, o metodologie psihologic\ specific iudaic\ conceput\ cu inten]ia de a induce transform\ri dramatice ale con[tiin]ei. Din acest punct de vedere, poate fi privit\ ca un echivalent al metodologiilor sau disciplinelor similare aferente doctrinelor hinduse, budiste [i taoiste – al anumitor forme de yoga, de exemplu, sau de Zen. Ca [i `n cazul echivalentelor sale estice, instruirea cabalistic\ presupune o serie de ritualuri – o secven]\ bine structurat\ de experien]e ini]iatice succesive, care `l conduc pe neofit c\tre o modificare din ce `n ce mai radical\ a con[tiin]ei [i a cunoa[terii. {i, cu


319

toate c\ scopul [i semnifica]ia unor astfel de modific\ri s`nt supuse interpret\rilor, realitatea lor, ca fenomene psihologice, este deasupra oric\rei dispute. Unul dintre cele mai importante „stadii“ ale ini]ierii cabalistice este cel cunoscut sub numele de Tiferet. Se spune c\, `n acest stadiu, neofitul trece dincolo de lumea formelor, p\trunz`nd `ntr-o lume amorf\ – sau, `n terminologia contemporan\, are loc o „transcendere a ego-ului“. Din punct de vedere simbolic, aceasta const\ `ntr-o a[a-zis\ „moarte“ ritual\ – „moartea“ ego-ului, a con[tiin]ei individualit\]ii, [i izolarea consecin]elor acesteia; plus, bine`n]eles, `n rena[terea sau re`nvierea, `ntr-o alt\ dimensiune, aceea a unit\]ii [i armoniei atotcuprinz\toare. Astfel, ca adaptare cre[tin\, stadiul Tiferet poate fi asociat cu Isus. Pentru cabali[tii medievali, treapta Tiferet a ini]ierii era asociat\ cu anumite simboluri specifice. Dintre acestea fac parte un sihastru sau o c\l\uz\, sau un b\tr`n `n]elept, un rege maiestuos, un copil, un zeu sacrificat. 30 ~n decursul timpului, au fost ad\ugate [i alte simboluri – de exemplu, un trunchi de piramid\, un cub [i o cruce trandafirie. Leg\tura dintre aceste simboluri [i romanele Graalului este u[or de observat. ~n fiecare dintre relat\ri, exist\ un sihastru b\tr`n [ i `n]elept – de obicei unchiul lui Perceval sau Parzival – care are rolul unei c\l\uze spirituale. ~n poemul lui Wolfram, „piatra“ Graalului ar fi putut avea forma unui cub. {i, `n Perlesvaus, diversele manifest\ri ale Graalului s`nt aproape identice cu simbolurile stadiului Tiferet. ~ntr-adev\r, prin `ns\[i existen]a sa, Perlesvaus stabile[te o leg\tur\ extrem de important\ `ntre experien]a Tiferet [i Graal. 31

Jocul cu cuvintele Am identificat a[adar tr\irile implicate de o anumit\ fa]et\ a Graalului [i am stabilit o leg\tur\ riguroas\ `ntre acestea [i Cabal\. Este astfel eviden]iat un alt element iudaic al Graalului, aparent incompatibil cu prezumtivul s\u caracter cre[tin. Dar, `n afara acestei fa]ete a tr\irilor ini]iatice, mai exist\ [i alte aspecte ale Graalului – pe care nu le puteam ignora, fiind extrem de importante pentru investiga]ia noastr\. Ne referim aici la aspectele istorice [i la cele genealogice.

320


Iar\[i [i iar\[i, romanele Graalului ne-au confruntat cu o structur\ extrem de concret\ [i de realist\. Iar\[i [i iar\[i, era vorba de un cavaler novice, care, dup\ o serie de `ncerc\ri, s-a dovedit „demn“ de a fi ini]iat, `mp\rt\[indu-i-se un secret monumental. Iar\[i [i iar\[i, secretul era p\zit de un anumit fel de ordin, aparent cavaleresc din punct de vedere al structurii sale. Iar\[i [i iar\[i, secretul era, `ntr-un anumit mod, asociat cu o familie anume. Iar\[i [i iar\[i, protagonistul – gra]ie unei c\s\torii cu cineva din aceast\ familie, gra]iei propriei sale descenden]e sau gra]ie am`ndurora – devenea senior al Graalului [i de]in\tor al tuturor celor astfel implicate. ~n aceasta privin]\, cel pu]in, aveam de-a face, dup\ toate aparen]ele, cu ceva de natur\ concret\, istoric\. Cineva poate deveni seniorul unui castel sau al unui grup de oameni. Cineva poate deveni mo[tenitorul unor anumite ]inuturi sau chiar al unui anumit patrimoniu. Dar nimeni nu poate deveni seniorul sau mo[tenitorul unei experien]e ini]iatice. Ne-am `ntrebat c`t de relevant era faptul c\, `n urma unei cercet\ri atente, se poate constata interesul crucial acordat, `n romanele Graalului, problemelor legate de origine, descenden]\, genealogie, mo[tenire [i succesiune. Ne-am `ntrebat dac\ era relevant\ suprapunerea acestor descenden]e [i genealogii, `n punctele cheie, cu cele care se deta[aser\ din investiga]ia noastr\ – de exemplu, cu cele apar]in`nd casei de Anjou, Guillem de Gellone [i Godfroi de Bouillon. Ne-am `ntrebat dac\ misterul care `nconjura Rennes-le-Château [i Prioria din Sion era cumva legat, `ntr-un mod `nc\ obscur, de tainicul obiect numit Sf`ntul Graal. Merg`nd pe urmele lui Parzival, nu f\cusem, de fapt, dec`t s\ `ntreprindem propria noastr\ c\utare a Graalui? Toate dovezile adunate sugerau c\ acesta era adev\rul. {i, `ntr-adev\r, mai exista un element esen]ial care `nclina, `n mod decisiv, balan]a `n favoarea unei asemenea concluzii. ~n multe dintre manuscrisele foarte timpurii, Graalul este numit „Sangraal“ – sau „Sangreal“, `n versiunea lu i Malory, mai t`rzie. Este posibil ca una dintre aceste forme – „Sangraal“ sau „Sangreal“ – ar fi fost, de fapt, cea originar\. {i este la fel de posibil ca acest cuv`nt s\ fi fost ulterior desp\r]it `n dou\ cuvinte distincte, dar nu de unde trebuia. Altfel spus, s-ar putea s\ nu se fi dorit divizarea cuv`ntului „Sangraal“ sau „Sangreal“ `n „San Graal“ sau „San Greal“ – ci `n


321

„Sang Raal“ – sau „Sang Réal“. Sau, folosind ortografia modern\, `n Sang Royal. S`nge Regal. Privit ca atare, un astfel de calambur poate fi incitant, dar nu tocmai concludent. Totu[i, ]in`nd cont de accentul pus pe descenden]e [i genealogii, se poate spune c\ mai este loc de `ndoial\. {i, din acest punct de vedere, asocierile tradi]ionale – de exemplu, cu pocalul a care a fost str`ns s`ngele lui Isus – par s\ `nt\reasc\ supozi]ia noastr\. Leg\tura dintre Graal [i un anumit s`nge – sau linie de s`nge – pare s\ fie o certitudine. Se ridic\ astfel, bine`n]eles, dou\ `ntreb\ri evidente. Al cui s`nge? A cui linie de s`nge?

Regii pierdu]i [i Graalul Romanele cavalere[ti ale Graalului nu au fost singurele poeme de acest gen care s-au bucurat de un public receptiv la sf`r[itul secolului al doisprezecelea [i la `nceputul celui de al treisprezecelea. Au mai fost multe altele – Tristan [i Isolda, de exemplu, sau Eric [i Enide – compuse uneori ch iar de Chrétien, alteo ri de contemporanii [i compatrio]ii lui Wolfram, cum ar fi Hartman von Aue [i Gottfried von Strassburg. Nu exist\ nici o referire la Graal, `n nici unul dintre aceste poeme. Dar perioada mitico-istoric\ la care se refer\ coincide ce aceea din romanele Graalului, pentru c\ `n toate este prezent, `ntr-o anumit\ m\sur\, regele Arthur. Dup\ c`t s e [tie, acesta ar fi tr\it la sf`r[itul secolului al cincilea [i/sau la `nceputul secolului al [aselea. Cu alte cuvinte, Arthur a tr\it `n perioada de apogeu a ascensiunii merovingiene din Galia [i a fost, de fapt, aproape contemporan cu Clovis. Dac\ termenul „Ursus“ – „urs“ – este asociat cu familia regal\ merovingian\, numele „Arthur“, care `nseamn\ de asemenea „urs“, ar putea reprezenta o `ncercare a conferi o demnitate similar\ unui conduc\tor britanic. Se pare c\, pentru scriitorii din epoca cruciadelor, epoca merovingian\ avea o importan]\ crucial\ – pentru c\, de fapt, a furnizat fundalul pe care se desf\[oar\ romanele care nu au nici o leg\tur\ cu Arthur sau cu Graalul. Unul dintre acestea este epopeea na]ional\ a Germaniei, Nibelungenlied sau C`ntecul Nibelungilor , care, `n secolul al nou\sprezecelea a devenit sursa de inspira]ie a

322


monumentalului ciclu de opere wagneriene, numit Der Ring des Nibelungen. Acesta, ca [i poemul din care deriv\, s`nt `n general considerate o pur\ fantezie – absolut f\r\ nici o baz\ real\, a[a cum se `nt`mpl\ cu opera lui Tolkien. Cu toate acestea, nibelungii au un corespondent real, un trib germanic care a existat `n ultima parte a epocii merovingiene. ~n plus, multe dintre numele personajelor din Nibelungenlied – Siegmund, de exemplu, sau Siegfried, Sieglinde, Brünhilde [i Kriemhild – s`nt nume evident merovingiene. {i multe dintre episoadele poemului s`nt paralele cu sau chiar se refer\ la evenimente reale din timpul merovingienilor. De[i nu are nimic `n comun cu Arthur sau cu Graalul, Nibelun genlied este `nc\ o dovad\ a faptului c\ epoca merovingian\ a `nfl\c\rat imagina]ia poe]ilor din secolele al doisprezecelea [i al treisprezecelea – ca [i cum acestora le-ar fi fost cunoscut ceva de o importan]\ crucial\ petrecut `n vremea r espectiv\, ceva necunoscut scriitorilor [i istoricilor de mai t`rziu. ~n orice caz, speciali[tii moderni au c\zut de acord asupra faptului c\ romanele Graalului, ca [i Nibelungenlied , se refer\ la epoca merovingian\. ~n parte, desigur, aceast\ concluzie pare s\ se impun\ de la sine, dat\ fiind prezen]a proeminent\ a lui Arthur. Dar rezid\, de asemenea, `n indica]iile specifice oferite chiar de romanele Graalului. ~n Queste del Saint Graal (C\utarea Sf`ntului Graal), poem compus `ntre 1215 [i 1230, autorul declar\ `n mod explicit c\ evenimentele din poveste s-au petrecut exact la 454 de ani dup\ ~nvierea lui Isus. 32 Presupun`nd c\ Isus a murit `n anul 33 d.Hr., `nseamn\ c\ saga Graalului s-a desf\[urat `n anul 487 d.Hr. – `n timpul primei perioade de glorie a merovingienilor, cu doar nou\ ani `nainte de botezul lui Clovis. Stabilirea unei leg\turi `ntre romanele Graalului [i epoca merovingian\ nu este, a[adar, nici revolu]ionar\, nici controversat\. Cu toate acestea, am sim]it c\ ceva fusese trecut cu vederea. ~n esen]\, era vorba de locul ac]iunii – din cauza prezen]ei lui Arthur, am crezut, la `nceput, c\ era vorba de Marea Britanie. Ca urmare a acestei erori, nu am asociat imediat Graalul cu dinastia merovingian\. ~ns\ Wolfram insist\ asupra amplasamentului cur]ii lui Arthur la Nantes [i a localiz\rii evenimentelor pe teritoriul Fran]ei. Aceea[i afirma]ie este f\cut\ [i `n alte romane ale Graalului – `n Queste del Saint Graal, de exemplu. {i exist\ legende medievale care sus]in c\ Graalul nu a fost adus `n Marea Britanie, de c\tre Iosif din Arimateea, ci `n Fran]a, de c\tre Maria Magdalena.


323

De aceea ne-am `ntrebat dac\ `ntìetatea atribuit\ Marii Britanii de c\tre comentatorii romanelor Graalului nu reprezenta cumva o eroare,33 [i dac\ nu era, de fapt, vorba de evenimente petrecute pe continent – mai exact, `n Fran]a. {i am `nceput s\ b\nuim c\ `nsu[i Graalul, „s`ngele regal“, se referea, `n realitate, la s`ngele regal al dinastiei merovingiene – acel s`nge care era considerat sacru [i investit cu `nsu[iri magice sau supranaturale. Poate c\ romanele Graalului – sau cel pu]in o parte a acestora – constituiau o relatare simbolic\ sau alegoric\ a anumitor evenimente din epoca merovingian\. {i poate c\ deja consemnasem aceste evenimente `n cursul investiga]iei noastre. De exemplu, o c\s\torie cu un membru al unei familii deosebite, ceea ce, `n decursul vremurilor, generase legendele despre cei doi ta]i ai lui Meroveu. Sau, poate, `n familia Graalului, o relatare a perpetu\rii clandestine a liniei de s`nge a merovingienilor – les rois perdus sau „regii pierdu]i“ – `n mun]ii [i pe[terile din Raz ès. Sau, poate, acea linie de s`nge exilat\ `n Anglia la sf`r[itul secolului al nou\lea [i `nceputul celui de al zecelea. {i alian]a dinastic\, secret\ dar august\, `n urma c\reia vi]a merovingian\, ca [i aceea a familiei Graalului, rodise, `n cele din urm\, prin Godfroi de Bouillon [i casa de Lorena. Poate c\ Arthur `nsu[i – „ursul“ – fusese `n mod accidental asociat cu regele celt sau galo-roman. Poate c\ acel Arthur din romanele Graalului era, de fapt, „Ursus“ – un alt nume pentru „urs“. Poate c\ autorii acestor romane [i-l `nsu[iser\ pe legendarul Arthur din cronicile lui Geoffrey de Monmouth `n mod deliberat, transform`ndu-l `n purt\torul unei alte legende, total diferite [i secrete. Dac\ acesta este adev\rul, se poate explica de ce templierii – c\rora Prioria din Sion le h\r\zise rolul de protectori ai liniei de s`nge merovingiene – erau numi]i p\zitori al Graalului [i ai familiei acestuia. Dac\ familia Graalului era acela[i lucru cu linia de s`nge merovingian\, atunci templierii ar fi fost `ntr-adev\r protectorii Graalului – aproximativ `n perioada `n care au fost scrise romanele dedicate acestuia. Prezen]a lor `n romanele respective nu ar mai fi, de aceea, c`tu[i de pu]in anacronic\. Ipoteza era incitant\, dar ridica o `ntrebare extrem de important\. Ac]iunea romanelor era plasat\ `n epoca merovingian\, dar acestea asociau Graalul, `n mod c`t se poate de explicit, cu `nceputurile erei cre[tine – cu Isus, cu Iosif din Arimateea, cu Maria Magdalena. De fapt, unele dintre ele merg chiar mai departe. ~n poemul lui Robert de Boron, Galahad este considerat fiul lui Iosif din Arimateea – de[i identitatea mamei cavalerului este incert\. Iar, `n Queste del Saint Graal, acela[i

324


Galahad este numit, ca [i Isus, vl\star al casei lui David, fiind identificat cu `nsu[i Isus. ~ntr-adev\r, Galahad, deriv\, conform lingvi[tilor moderni, din Gilead, nume care a fost considerat un mod de desemnare mistic\ a M`ntuitorului.34 Dac\ Graalul poate fi identificat cu linia de s`nge merovingian\, de ce este atunci asociat cu Isus? De ce ceva at`t de str`ns legat de acesta din urm\ ar fi legat, de asemenea, de epoca merovingian\? Cum am fi putut explica discrepan]ele cronologice? Cum am fi putut reconcilia rela]ia dintre ceva legat direct de Isus [i evenimentele petrecute cu cel pu]in patru secole mai t`rziu? Cum era posibil ca Graalul s\ se refere, pe de-o parte, la epoca merovingian\ [i, pe de alta, la ceva adus de Iosif din Arimateea `n Anglia sau de Maria Magdalena `n Fran]a? Chiar pe un nivel simbolic, `ntreb\rile continuau s\ se impun\. De exemplu, Graalul era asociat, `ntr-un anumit fel, cu s`ngele. Chiar [i f\r\ desp\r]irea cuv`ntului „Sangraal“ `n „Sang raal“, obiectul misterios r\m`nea receptacolul s`ngelui lui Isus. Ce leg\tur\ putea avea cu merovingienii? De ce fusese asociat cu ei tocmai `n acea epoc\ – `n timpul cruciadelor, c`nd capete merovingiene purtau coroana regatului Ierusalimului, sub protec]ia Ordinului Templului [i a Prioriei din Sion? Romanele Graalului subliniaz\ importan]a s`ngelui lui Isus. De asemenea, insist\ asupra unei anumite descenden]e. {i, da]i fiind factorii de genul identific\rii punctului culminant al familiei Graalului cu Godfroi de Bouillon, par s\ se refere la s`ngele merovingian. Era oare posibil\ existen]a unei conexiuni `ntre aceste dou\ elemente aparent disociate? Oare s`ngele M`ntuitorului putea fi asociat, `ntr-un anume fel, cu cel al merovingienilor? Oare descenden]a aferent\ Graalului, adus\ `n Europa la scurt timp dup\ r\stignire, era `ntre]esut\ cu aceea merovingian\?

Nevoia de a sintetiza ~n acest moment ne-am oprit, pentru a trece `n revist\ toate dovezile pe care le aveam la dispozi]ie. Acestea ne conduseser\ `ntr-o direc]ie nea[teptat\, dar inconfundabil\. ~ns\ ne-am `ntrebat


325

de ce dovezile respective nu mai fuseser\ niciodat\ citate de istorici. De-a lungul secolelor, toate ar fi putut fi accesate cu u[urin]\. Dar de ce, dup\ [tiin]a noastr\, nimeni nu `ncercase s\ le sintetizeze [i s\ formuleze concluziile, e adev\rat, speculative, dar c`t se poate de evidente? Fire[te, cu c`teva secole `n urm\, acestea ar fi fost puse sub interdic]ie – iar asupra celui care le-ar fi publicat s-ar fi ab\tut o pedeaps\ sever\. Dar o asemenea primejdie nu mai exista de cel pu]in dou\ sute de ani. Atunci de ce, p`n\ `n zilele noastre, nimeni nu asamblase fragmentele acelui puzzle `ntr-un `ntreg coerent? Am `n]eles c\ r\spunsul acestor `ntreb\ri era inclus `n obiceiurile [i `n modul de g`ndire caracteristic propriei noastre epoci. Din vremea a[a-numitului „iluminism“ din secolul al optsprezecelea, cultura [i con[tiin]a occidental\ s-au `ndreptat mai degrab\ c\tre analiz\ dec`t c\tre sintez\. Ca urmare, epoca noastr\ este caracterizat\ de o specializare din ce `n ce mai accentuat\. ~n concordan]\ cu aceast\ tendin]\, erudi]ia modern\ const\ `n accentuarea exagerat\ a specializ\rii – ceea ce, a[a cum o atest\ universit\]ile moderne, implic\ [i impune segregarea cuno[tin]elor `n „discipline“ distincte. ~n consecin]\, diferitele sfere acoperite de investiga]ia noastr\ s`nt, de obicei, segmentate, fiind incluse `n compartimente total separate. Materialele incluse `n fiecare dintre acestea au fost studiate `n mod corespunz\tor [i evaluate de c\tre speciali[tii sau „exper]ii“ `n domeniu. Dar foarte pu]ini, dac\ nu cumva nici unul, dintre speciali[tii respectivi s-au str\duit s\ stabileasc\ leg\turi `ntre domeniul lor [i celelalte, cu care s-ar fi putut suprapune. ~ntr-adev\r, ace[ti „exper]i“ au tendin]a de a privi toate sferele de activitate diferite de a lor cu extrem de mult\ suspiciune – consider`ndu-le, `n cel mai nefericit caz, ilogice [i, `n cel mai fericit, irelevante. Iar cercet\rile eclectice sau „interdisciplinare“ nu s`nt de obicei `ncurajate, fiind considerate, printre altele, prea speculative. S-au scris numeroase tratate despre romanele Graalului, despre originea [i evolu]ia lor, despre impactul lor cultural, despre calitatea lor literar\. {i exist\ numeroase studii, autorizate sau nu, dedicate templierilor [i cruciadelor. Dar foarte pu]ini dintre exper]ii `n romanele Graalului au fost istorici [i `nc\ [i mai pu]ini au manifestat interes fa]\ de evenimentele istorice complexe, adesea sordide [i deloc romantice aflate `n spatele templierilor [i al cruciadelor. ~n mod similar, istoricii specializa]i `n domeniul acestora din urm\,

326


ca to]i confra]ii lor, [i-au axact cercet\rile asupra documentelor [i relat\rilor „faptice“. Ace[tia au desconsiderat romanele Graalului, etichet`ndu-le drept pur\ fic]iune, drept nimic mai mult dec`t un „fenomen cultural“, drept un soi de „produs derivat“, considerat rodul „imagina]iei specifice epocii“. Ipoteza c\ aceste romane ar putea con]ine un s`mbure de adev\r istoric ar fi considerat\, de c\tre oricare dintre speciali[tii respectivi, echivalentul unei erezii – cu toate c\, acum mai bine de un secol, Schliemann a descoperit Troia prin intermediul unei lecturi atente a operei lui Homer. Este adev\rat c\ diver[i scriitori de forma]ie ocult\, ac]ion`nd `n baza unei g`ndiri `nsetate de cunoa[tere, au conferit credibilitate legendelor, pretinz`nd c\, `n mod alegoric, templierii erau p\str\torii Graalului – orice ar fi `nsemnat acesta. Dar nu a existat nici un studiu `ntr-adev\r istoric care s\ `ncerce s\ stabileasc\ o conexiune real\. Templierii s`nt trata]i ca fapt real, iar Graalul ca fic]iune, iar asocierea lor este considerat\ imposibil\. {i, dac\ romanele Graalului au fost neglijate de erudi]ii [i de istoricii specializa]i `n studiul epocii `n care au fost scrise, este cu at`t mai pu]in surprinz\tor faptul c\ „exper]ii“ `n studiul unor perioade mai timpurii le-au aplicat acela[i tratament. Pur [i simplu, unui specialist `n epoca merovingian\ nu i s-ar `nt`mpla s\ b\nuiasc\ c\ romanele Graalului ar putea s\ arunce, `ntr-un anumit fel, o nou\ lumin\ asupra obiectului studiilor sale – dac\, `ntr-adev\r, existen]a acestor romane i-ar fi cunoscut\. Dar nu este oare o omisiune serioas\ faptul c\ nu am descoperit `n lucr\rile istoricilor s pecializa]i `n cercetarea perioadei merovingiene nici m\car o men]iune legat\ de legendele arthuriene – care, din punct de vedere cronologic, se refer\ chiar la epoca pe care ei pretind c\ o studiaz\? Descoperirea unor astfel de conexiuni ì tenteaz\ pe cercet\torii Bibliei chiar mai pu]in dec`t pe istorici. ~n decursul ultimelor c`torva decenii au ap\rut o sumedenie de c\r]i – conform c\rora Isus a fost un pacifist, un esenian, un mistic, un budist, un vr\jitor, un revolu]ionar, un homosexual, chiar [i un parvenit. Dar, `n ciuda acestei supraabunden]e de materiale referitoare la Isus [i la contextul istoric al Noului Testament, din c`te [tim noi, nici m\car un singur autor nu a atins problema Graalului. De ce ar fi f\cut-o? De ce ar fi interesat un specialist `n istorie biblic\ de un potop de poeme fantastice [i romantice – presupun`nd c\ existen]a acestora i-ar fi cunoscut\ – compuse `n vestul Europei la mai bine mie de


327

ani dup\ r\stignire? Pare de necrezut faptul c\ respectivele poeme ar putea elucida, `ntr-un mod oarecare, misterele care `nconjoar\ Noul Testament. Dar realitatea, istoria [i erudi]ia nu pot fi segmentate [i compartimentate conform unei clasific\ri stabilite `n mod arbitrar de ra]iunea uman\. {i, dac\ documentele rezist\ cu greu vreme de o mie de ani, este de la sine `n]eles c\ legendele o pot face, pentru a ie[i apoi la suprafa]\ `ntr-o form\ scris\, care poate elucida evenimente anterioare. De exemplu, anumite saga irlandeze dezv\luie foarte multe date referitoare la trecerea de la societatea matriarhal\ la cea patriarhal\ `n Irlanda antic\. F\r\ operele lui Homer, compuse cu mult timp dup\ ce s-au petrecut faptele, nimeni nu ar fi auzit despre asediul Troiei. Iar romanul R\zboi [i pace – de[i a fost scris la o jum\tate de secol dup\ `ncheierea ostilit\]ilor – ne poate furniza despre Rusia din epoca napoleonian\ mai multe date dec`t c\r]ile de istorie sau chiar dec`t documentele oficiale. Ca [i un detectiv, un cercet\tor responsabil trebuie s\ ]in\ cont de toate indiciile care apar, oric`t de lipsite de sens ar putea s\ par\. Nici un material nu trebuie respins a priori, f\r\ drept de apel, pentru c\ ar putea orienta investiga]ia `ntr-o direc]ie neverosimil\ sau nefamiliar\. De exemplu, evenimentele legate de scandalul Watergate au fost ini]ial reconstituite dintr-o multitudine de fragmente aparent disparate, fiecare dintre ele p\r`nd at`t lipsit de sens c`t [i f\r\ vreo leg\tur\ evident\ cu celelalte. ~ntr-adev\r, unele dintre „trucurile murdare“, adesea copil\re[ti, trebuie s\ li se fi p\rut investigatorilor din momentul respectiv la fel de rupte de obiectul principal al activit\]ii lor cum li par romanele Graalului cercet\torilor Noului Testament. Iar dac\ scandalul Watergate se limita la o singur\ ]ar\ [i la un interval de timp de numai c`]iva ani, subiectul investiga]iilor noastre acoper\ `ntreaga cultur\ occidental\ [i un r\stimp de dou\ mii de ani. Este necesar\ abordarea interdisciplinar\ a materialelor alese – o abordare mobil\ [i flexibil\, care s\ permit\ deplasarea nestingherit\ `ntre discipline distincte, de-a lungul spa]iului [i al timpului. Trebuie s\ existe capacitatea de a realiza conexiunea datelor [i a oamenilor, a evenimentelor [i a fenomenelor, oric`t de mare ar p\rea distan]a care le desparte. Trebuie s\ existe, ori de c`te ori este necesar\, posibilitatea deplas\rii din secolul al treilea `n secolul al doisprezecelea sau al [aisprezecelea, sau al optsprezecelea, av`nd astfel acces la o

328


gam\ variat\ de surse – texte ecleziastice timpurii, romane cavalere[ti ale Graalului, relat\ri [i cronici merovingiene, documente ale francmasoneriei. Pe scurt, este necesar\ realizarea unei sinteze – acesta fiind singurul procedeu prin care pot fi sesizate continuitatea, unitatea [i coeren]a evenimentelor, care reprezint\ esen]a oric\rei probleme istorice. ~n principiu, o astfel de abordare nu este nici deosebit de revolu]ionar\, nici deosebit de controversat\. Este, mai degrab\, ca [i cum ai alege un principiu din dogmele actuale ale bisericii – de exemplu, Imaculata Concep]iune sau celibatul impus preo]ilor – [i l-ai folosi pentru a elucida problemele cre[tinismului timpuriu. Cam `n acela[i mod, romanele Graalului pot fi folosite pentru a arunca o nou\ [i edificatoare lumin\ asupra Noului Testament – asupra vie]ii [i identit\]ii lui Isus. ~n sf`r[it, nu este suficient s\ te limitezi, `n exclusivitate, la fapte. Trebuie sesizate consecin]ele [i implica]iile faptelor, a[a cum radiaz\ acestea de-a lungul secolelor – adesea sub forma miturilor [i a legendelor. Este adev\rat c\, `n cursul acestui proces, faptele pot fi distorsionate, asemeni unui ecou care reverbereaz\ printre st`nci. Dar, dac\ vocea `ns\[i nu poate fi localizat\, ecoul, chiar [i distorsionat, poate `nc\ ar\ta calea c\tre ea. Pe scurt, faptele s`nt pietricele aruncate `n bazinul istoriei. Dispar repede, adesea f\r\ urm\. Dar cel care prive[te undele generate dintr-o perspectiv\ suficient de ampl\ poate identifica locul `n care a c\zut pietricica. Ghidat de aceste unde, se poate scufunda sau poate draga, sau poate alege orice alt mod de abordare. Ideea este c\ undele respective permit localizarea a ceea ce altfel ar fi irecuperabil. ~n]elegeam acum c\, `n timpul investiga]iei, nu f\cusem altceva dec`t s\ studiem undele – care, corect monitorizate, ne puteau conduce c\tre o singur\ piatr\ aruncat\ `n bazinul istoriei cu dou\ mii de ani `nainte.

Ipoteza noastr\ De-a lungul investiga]iei, Maria Magdalena s-a deta[at ca o figur\ proeminent\. Conform unor anumite legende medievale, ea a fost aceea care a adus Graalul – sau „S`ngele Regal“ – `n Fran]a. Graalul este str`ns legat de Isus. {i Graalul sau cel pu]in una dintre


329

fa]etele sale se refer\ `ntr-un anumit mod la s`nge – sau, mai exact, la o `nrudire de s`nge [i la o descenden]\. Dar, `n cea mai mare parte, ac]iunea romanelor Graalului este plasat\ `n epoca merovingian\. ~ns\ nu au fost compuse dec`t dup\ ce Godfroi de Bouillon – imaginarul vl\star al familiei Graalului [i vl\starul real al merovingienilor – a fost `nsc\unat ca rege al Ierusalimului, primind toate prerogativele acestuia, cu excep]ia titlului. Dac\ ar fi fost vorba de oricine altcineva `n afar\ de Isus – de exemplu, de o personalitate precum Alexandru sau Iulius Cezar – datele enumerate ar fi fost suficiente pentru a ne conduce, aproape inevitabil, c\tre o singur\ concluzie, extrem de evident\. Am adoptat acea concluzie, oric`t de controversat\ [i de exploziv\ ar fi putut fi. Am `nceput s\ o analiz\m, cel pu]in ca pe o ipotez\ provizorie. Poate c\ Maria Magdalena – femeia derutant\ din Evanghelii – a fost, de fapt, so]ia lui Isus. Poate c\ au avut urma[i. Poate c\, dup\ r\stignire, Maria Magdalena, `mpreun\ cu cel pu]in un copil, a fugit `n Galia – unde existau deja comunit\]i evreie[ti stabile [i unde, `n consecin]\, ar fi putut g\si un refugiu. Pe scurt, probabil c\ a existat o linie de s`nge care cobora direct din Isus. {i poate c\ aceast\ linie de s`nge – supremul sang réal – s-a perpetuat, intact\ [i incognito, vreme de patru sute de ani – ceea ce, la urma urmelor, nu `nseamn\ un r\stimp foarte `ndelungat c`nd e vorba de o descenden]\ important\. Poate c\, prin intermediul c\s\toriilor, s-au `ncheiat alian]e dinastice nu numai cu alte familii evreie[ti, ci [i cu familii romane sau vizigote. {i poate c\, `n secolul al cincilea, descenden]ii lui Isus s-au aliat cu casa regal\ a francilor, d`nd astfel na[tere dinastiei merovingiene. Dac\ ipoteza pe care am schi]at-o ar fi fost, `ntr-un anumit sens, adev\rat\, ar fi putut explica extrem de multe elemente ale investiga]iei noastre. Ar fi explicat statutul extraordinar acordat Mariei Magdalena [i semnifica]ia cultului dedicat acesteia `n timpul cruciadelor. Ar fi explicat statutul sacru al merovingienilor. Ar fi explicat na[terea legendar\ a lui Meroveu – copilul cu doi ta]i, unul fiind o creatur\ marin\ simbolic\, de dincolo de mare, o f\ptur\ a m\rii, care, ca [i Isus, putea fi considerat\ un pe[te alegoric. Ar fi explicat pactul dintre Biserica Romano-Catolic\ [i linia de s`nge a lui Clovis – pentru c\ e firesc ca biserica `nfiin]at\ `n numele s\u s\ `ncheie un pact cu descenden]ii direc]i ai lui Isus. Ar fi explicat aparent incomensurabila povar\ pus\ pe umerii bisericii de

330


asasinarea lui Dagobert al II-lea – pentru c\, fiind p\rta[\ la crim\, biserica se f\cea vinovat\ nu doar de regicid, ci [i, conform propriilor sale dogme, de o form\ de deicid. Ar fi putut explica `ncercarea de a-l exclude pe Dagobert al II-lea din istorie. Ar fi explicat dorin]a obsesiv\ a carolingienilor de a se legitima, ca Sfin]i ~mp\ra]i Romani, asum`ndu-[i o origine merovingian\. O linie de s`nge cobor`toare din Isus prin intermediul lui Dagobert ar fi justificat caracteristicile familiei Graalului din romane – sacralitatea care o `nconjoar\, statutul s\u solemn, impotentul Rege Pescar care nu poate s\ guverneze, procesul prin care Parzival sau Perceval devine mo[tenitorul castelului Graalului. ~n sf`r[it, ar fi explicat ob`r[ia mistic\ a lui Godfroi de Bouillon – fiul sau nepotul lui Lohengrin, nepotul sau str\nepotul lui Parzival, vl\star al familiei Graalului. {i, dac\ Godfroi ar fi fost descendentul lui Isus, cucerirea Ierusalimului din anul 1099 ar fi `nsemnat mult mai mult dec`t simpla salvare a Sf`ntului Morm`nt din mìnile necredincio[ilor. Godfroi [i-ar fi rec`[tigat propria sa mo[tenire legitim\. Ghicisem deja c\ referin]ele la viticultur\ `nt`lnite pe parcursul investiga]iei simbolizau alian]e dinastice. ~n baza ipotezei noastre, viticultura p\rea acum s\ simbolizeze procesul prin care Isus – care, `n repetate r`nduri, s-a identificat pe sine `nsu[i cu vinul – `[i perpetuase descenden]a. Ca o confirmare, am descoperit o u[\ sculptat\, `nf\]i[`ndu-l ca pe un ciorchine de struguri. U[a era `n Elve]ia, chiar `n Sion. Scenariul nostru ipotetic era logic [i incitant deopotriv\. Totu[i, `n acel moment, era, de asemenea, ridicol. Oric`t de atractiv ar fi fost, era, `nc\, mult prea schematic [i se sprijinea pe o funda]ie mult prea fragil\. De[i explica multe lucruri, `nc\ nu se putea sus]ine pe sine `nsu[i. Avea totu[i prea multe goluri, prea multe inconsisten]e [i anomalii, crea prea multe probleme m\runte. ~nainte de a-l admite sau de a-l lua `n considera]ie trebuia s\ afl\m dac\ existau fapte reale care s\-l sus]in\. ~ncerc`nd s\ le descoperim, am `nceput s\ studiem Evangheliile, contextul istoric al Noului Testament [i scrierile primilor p\rin]i ai bisericii.

CAPITOLUL 12

Preotul-rege care nu a domnit niciodat\ Mul]i dintre contemporanii no[tri se refer\ la „cre[tinism“ ca [i cum aceasta ar fi o singur\ entitate – coerent\, omogen\ [i unitar\. Nu este nevoie s\ mai spunem c\ nici nu poate fi vorba de a[a ceva. Toat\ lumea [tie c\ exist\ numeroase forme ale „cre[tinismului“: de exemplu, romano-catolicismul sau biserica anglican\, `nfiin]at\ de Henric al VIII-lea. Exist\ [i multe alte secte protestante – de la luteranismul ini]ial [i calvinismul din secolul al [aisprezecelea [i p`n\ la relativ recentul unitarianism. Exist\ o multitudin e de congrega]ii „marginale“ sau „evanghelice“, cum ar fi Adventi[tii de Ziua a {aptea sau Martorii lui Iehova. Mai s`nt [i diverse culte [i secte combinate, contemporane, ca, de exemplu, Copiii lui Dumnezeu sau Biserica Unificat\ a Reverendului Moon. Celui care trece `n revist\ acest spectru derutant de credin]e – de la cele dogmatice [i conservatoare p`n\ la cele radicale [i extatice – ì este greu s\ precizeze `n ce const\, de fapt, „cre[tinismul“. Dac\ exist\ un singur factor care ne permite s\ vorbim despre „cre[tinism“, un singur factor care unific\ `ntr-adev\r celelalte, at`t de diverse [i divergente, principii „cre[tine“, atunci acesta este Noul Testament [i, mai precis, statutul f\r\ egal pe care Noul Testament i-l atribuie lui Isus, r\stignirii [i `nvierii acestuia. Chiar [i `n cazul celor care nu subscriu la adev\rul literar [i istoric al acestor evenimente, acceptarea semnifica]iei lor simbolice este, `n general, suficient\ pentru a fi considera]i cre[tini.

332


A[adar, dac\ se poate vorbi despre unitatea fenomenului difuz numit cre[tinism, aceasta rezid\ `n Noul Testament – [i, mai exact, `n relat\rile despre Isus cunoscute drept cele patru Evanghelii. Acestea s`nt privite, de toat\ lumea, ca o suprem\ autoritate `n materie; [i mul]i cre[tini le consider\ at`t coerente, c`t [i incontestabile. ~nc\ din copil\rie, se cap\t\ deprinderea de a crede c\ „povestea“ lui Isus, a[a cum este redat\ `n cele patru Evanghelii, este, dac\ nu de inspira]ie divin\, cel pu]in liter\ de lege. Cei patru evangheli[ti, presupu[ii autori ai Evangheliilor, s`nt considera]i martori demni de `ncredere, care `[i `nt\resc [i `[i confirm\ reciproc m\rturiile. Dintre to]i oamenii care ast\zi `[i spun cre[tini, relativi pu]ini s`nt con[tien]i de faptul c\ cele patru Evanghelii nu numai c\ se contrazic, dar, uneori, s`nt chiar `ntr-un puternic dezacord. Din punctul de vedere al tradi]iei populare, originea [i am\nuntele na[terii lui Isus s`nt destul de bine cunoscute. ~n realitate, Evangheliile, pe care, de fapt, se bazeaz\ tradi]ia, ofer\ informa]ii mult mai vagi `n aceast\ privin]\. Numai dou\ dintre ele – Matei [i Luca – spun c`te ceva despre originea [i na[terea lui Isus. {i se contrazic `n mod flagrant una pe alta. De exemplu, dup\ Matei, Isus a fost un aristocrat, dac\ nu chiar un rege `ndrept\]it [i legitim, un descendent al lui David [i Solomon. Pe de alt\ parte, dup\ Luca, familia lui Isus, de[i descindea din casa lui David, nu era de neam at`t de `nalt. (Iar legenda despre „dulgherul s\rac“ a luat na[tere pe baza relat\rii lui Marcu.) Pe scurt, cele dou\ genealogii s`nt at`t de flagrant discordante `nc`t s-ar putea foarte bine referi la dou\ persoane diferite. Discrepan]ele dintre Evanghelii nu se rezum\ la problematica ob`r[iei [i genealogiei lui Isus. Dup\ Luca, la na[tere, Isus a fost vizitat de p\stori. Dup\ Matei, a fost vizitat de magi. Dup\ Luca, familia lui Isus tr\ia `n Nazaret. De acolo se poveste[te c\ ar fi c\l\torit – motivul fiind un recens\m`nt despre care istoria spune c\, de fapt, nici nu ar fi avut loc – p`n\ `n Betleem, unde Isus s-a n\scut `ntr-o iesle s\rac\. ~ns\, dup\ Matei, membrii familiei lui Isus erau de mult\ vreme reziden]i destul de avu]i ai Betleemului [i Isus `nsu[i s-a n\scut `ntr-o cas\. ~n versiunea lui Matei, prigoana dezl\n]uit\ de Irod `mpotriva pruncilor sile[te familia s\ fug\ `n Egipt, pentru ca, abia dup\ re`ntoarcere, s\ se stabileasc\ `n Nazaret. Fiecare dintre cele dou\ relat\ri furnizeaz\ propriile sale informa]ii foarte explicit [i – presupun`nd c\ recens\m`ntul a avut `ntr-adev\r loc – perfect plauzibil. Totu[i, informa]iile se contrazic.


333

{i nu se poate g\si o explica]ie logic\ a acestor contradic]ii. Cele dou\ nara]iuni contradictorii nu pot fi privite ca [i cum ambele ar fi corecte [i nu exist\ nici un mijloc prin care ar putea fi reconciliate. Indiferent c\reia ì d\m sau nu crezare, trebuie s\ admitem c\ unul dintre evangheli[ti – dac\ nu chiar am`ndoi – se `n[al\. ~n virtutea unor astfel de concluzii evidente [i inevitabile, Evangheliile nu mai pot fi considerate incontestabile. Cum ar putea fi incontestabile, c`nd se contest\ una pe cealalt\? Cu c`t studiul Evangheliilor este mai aprofundat, cu at`t contradic]iile dintre acestea s`nt mai evidente. ~ntr-adev\r, nu concord\ nici m\car `n ceea ce prive[te ziua r\stignirii. Conform Evangheliei dup\ Ioan, aceasta s-a petrecut `n ajunul s\rb\torii Pa[tilor. Conform celor dup\ Marcu, Luca [i Matei – `n ziua de dup\ s\rb\toare. Evangheli[tii nu s`nt de acord nici `n ceea ce prive[te personalitatea [i caracterul lui Isus. Fiecare descrie o persoan\ c\reia, `n mod evident, nu i se potriv esc descrierile f\cute de ceilal]i – de exemplu, `n viziunea lui Luca, un m`ntuitor blajin ca un mielu[el, iar, `n viziunea lui Matei, un suveran puternic [i maiestuos, care vine „nu ca s\ aduc\ pacea, ci sa s\ aduc\ sabia“. Exist\ discordan]e [i `n ceea ce prive[te ultimele cuvinte rostite de Isus pe cruce. Dup\ Matei [i Marcu, acestea s`nt: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai p\r\sit?“ Dup\ Luca, s`nt: „P\rinte, `n mìnile Tale `ncredin]ez duhul Meu“. Iar dup\ Ioan, pur [i simplu, „S\v`r[itu-s-a“. Date fiind aceste discrepan]e, Evangheliile pot fi acceptate doar ca o autoritate extrem de discutabil\ [i, cu siguran]\, nu pot fi considerate liter\ de lege. Ele nu reprezint\ cuv`ntul des\v`r[it al nici unui Dumnezeu; sau, dac\ da, acest cuv`nt a fost cenzurat, redactat, revizuit, r\st\lm\cit [i rescris, dup\ bunul plac, de mìni omene[ti. Trebuie s\ reamintim c\ Biblia – at`t Vechiul c`t [i Noul Testament – este doar o selec]ie de texte [i, `n multe privin]e, una oarecum arbitrar\. De fapt, `n Biblie ar fi putut fi incluse mult mai multe c\r]i [i lucr\ri dec`t cuprinde `n prezent. {i nu se poate sus]ine c\ cele care lipsesc s-ar fi „pierdut“. Dimpotriv\, au fost excluse `n mod deliberat. ~n anul 367 d.Hr., episcopul Atanasie al Alexandriei a redactat o list\ a lucr\rilor care trebuie incluse `n Noul Testament. Lista a fost validat\ de conciliul bisericesc de la Hippo, `n anul 393, [i, din nou, de cel de la Cartagina, cu patru ani mai t`rziu. ~n cadrul acestor concilii, s-a c\zut de acord asupra selec]iei. Anumite scrieri au fost asamblate pentru a forma Noul Testament a[a cum `l cunoa[tem

334


azi, iar celelalte au fost ignorate cu dispre]. Cum este posibil ca un astfel de mod de selec]ie s\ fie considerat definitiv? Cum a fost posibil ca un conclav de clerici s\ decid\, `n mod infailibil, c\ anumite c\r]i „f\ceau parte“ din Biblie [i altele nu? Mai ales c`nd unele dintre cele excluse s`nt veridice din punct de vedere istoric? ~n plus, `n forma `n care exist\ ast\zi, Biblia nu este doar produsul unei selec]ii mai mult sau mai pu]in arbitrare. A fost, de asemenea, supus\ unor redact\ri, cenzur\ri [i revizuiri c`t se poate de drastice. De exemplu, `n 1958, profesorul Morton Smith de la Universitatea din Columbia a descoperit, `ntr-o m`n\stire de l`ng\ Ierusalim, o scrisoare care con]inea un fragment care lipse[te din Evanghelia dup\ Marcu. Acesta nu se pierduse. Dimpotr iv\, fusese suprimat `n mod deliberat – la `ndemnul, dac\ nu chiar din ordinul, episcopului Clement al Alexandriei, care se num\r\ printre cei mai venera]i dintre primii p\rin]i ai bisericii. Se pare c\ episcopul Clement primise o scrisoare din partea unui oarecare Theodore, care aducea acuza]ii sectei gnostice a carpocratienilor. Ace[tia interpretaser\ anumite pasaje ale Evangheliei dup\ Marcu `n conformitate cu propriile lor principii – care nu coincideau cu opiniile lui Clement [i Theodore. ~n consecin]\, Theodore ì criticase [i ì raporta lui Clement aceast\ ac]iune. ~n scrisoarea descoperit\ de profesorul Smith, Clement ì r\spundea discipolului s\u dup\ cum urmeaz\: Ai f\cut bine c\ ai redus la t\cere `nv\]\turile cumplite ale carpocratienilor. Pentru c\ ace[tia s`nt „stelele r\t\citoare“ vestite de profe]ie, care se `ndep\rteaz\ de calea str`mt\ a celor poruncite, pentru a se afunda `n pr\pastia f\r\ de fund a p\catelor trupe[ti. C\ci, f\lindu-se cu [tiin]a pe care o au, dup\ spusa lor, despre „«lucrurile» ascunse ale lui Satan“, ace[tia nu au [tire c\ astfel se arunc\ `n „iadul `ntunecat“ al necredin]ei [i, l\ud`ndu-se c\ s`nt liberi, cad `n robia dorin]elor. ~ntru aceasta, chiar [i atunci c`nd spusele lor s`nt `ntemeiate, cel care este iubitor de adev\r nu se cade s\ fie de acord cu d`n[ii. Pentru c\ nici toate cele adev\rate nu `nseamn\ adev\r, nici cele pe care mintea omului le crede adev\rate nu trebuie s\ treac\ `naintea adev\rului adev\rat, a adev\rului credin]ei.1

Venind din partea unui p\rinte al bisericii, afirma]ia este revolt\toare. De fapt, Clement spune, nici mai mult nici mai pu]in:


335

„Dac\ se `nt`mpl\ ca adversarul t\u s\ spun\ adev\rul, tu trebuie s\ `l contrazici [i s\ min]i pentru a-l combate“. Dar nu e vorba numai de at`t. ~n pasajul urm\tor, scrisoarea lui Clement continu\ s\ discute despre Evanghelia dup\ Marcu [i despre ceea ce, `n ochii lui, reprezenta `n]elegerea gre[it\ a acesteia de c\tre carpocratieni: (C`t despre) Marcu, atunci, `n vreme ce Petru a stat la Roma, el a scris (despre) faptele Domnului; dar nici spun`nd totul (despre ele), nici ascunz`ndu-le pe cele tainice, ci doar aleg`ndu-le pe cele pe care le-a crezut a fi mai cu folos pentru sporirea credin]ei acelora pe care primeau `nv\]\tura. Dar, c`nd Petru s-a stins ca un martir, Marcu s-a `ntors `n Alexandria, purt`nd cu sine at`t `nsemn\rile sale c`t [i pe ale lui Petru, din care le-a ales, spre a le ad\uga c\r]ii de mai `nainte, pe acelea care aveau puterea de a aduce cititorul mai aproape de cunoa[tere (gnosis). (Astfel), a scris o Evanghelie duhovniceasc\, pentru folosul celor care c\utau des\v`r[irea. Cu toate acestea, nu a dezv\luit lucruri care nu trebuie rostite, nici nu a pomenit despre `nv\]\turile tainice ale Domnului, ci doar a pus [i alte istorisiri al\turi de cele deja scrise [i, `n plus, a ad\ugat anumite vorbe despre a c\ror `n]elegere el, ca `nv\]\tor, [tia c\ va c\l\uzi ascult\torii `n altarul cel mai l\untric al acelui adev\r ascuns de cele [apte (v\luri). Astfel, pe scurt, le-a pus `n ordine pe toate, dup\ p\rerea mea, nici cu rea voin]\, nici `n prip\, [i, `nainte de moarte, [i-a l\sat scrierea bisericii din Alexandria, acolo unde cu mult\ grij\ este p\zit\, fiind citit\ numai de cei care au [tiin]\ de marile mistere. Dar, `ntruc`t diavolii sc`rbavnici ticluiesc dintotdeauna pierzania neamului omenesc, carpocratieni, m`na]i de ace[tia, au `nrobit, prin vicle[uguri, un preot al bisericii din Alexandria, iar acela a copiat Evanghelia secret\, a r\st\lm\cit-o ca s\ o potriveasc\ `nv\]\turii lui hulitoare [i trupe[ti [i, `n plus, a p`ng\rit-o, amestec`nd, printre cuvintele ei sfinte [i f\r\ de prihan\, minciuni peste m\sur\ de lipsite de ru[ine.2

Clement recunoa[te astfel, de bun\voie, existen]a unei autentice Evanghelii secrete alc\tuite de Marcu. {i apoi `n instruie[te pe Theodore s\ nege acest fapt: A[adar, precum am spus mai `nainte, `n fa]a lor (a carpocratienilor) s\ nu dai niciodat\ `napoi [i, c`nd `[i vor `nf\]i[a r\st\lm\cirile, s\ nu `ncuviin]ezi c\ acea Evanghelie tainic\ e scris\ de Marcu, ci

336


s\ negi aceasta sub jur\m`nt. Pentru c\ „nu toate cele adev\rate trebuie `mp\rt\[ite tuturor“.3

Ce era cu aceast\ „Evanghelie secret\“, pe care Clement i-a ordonat discipolului s\u s\ nu o recunoasc\ [i pe care carpocratienii o „r\st\lm\ciser\“? Episcopul ne ofer\ un r\spuns incluz`nd transcrierea fidel\ a textului `n scrisoarea sa: ~ntru aceasta, c\tre tine nu voi [ov\i s\ dau r\spuns (`ntreb\rilor) pe care mi le-ai pus, `nfrunt`ndu-i pe r\st\lm\citori chiar cu vorbele Evangheliei. De pild\, de la „{i erau pe drum, suindu-se la Ierusalim,“ [i cele care ì urmeaz\ [i p`n\ la „Dup\ trei zile va `nvia“ (`n Evanghelia Secret\) stau scrise urm\toarele (fapte), cuv`nt cu cuv`nt: „{i au ajuns `n Betania [i o anume femeie, al c\rei frate murise, era acolo. {i, apropiindu-se, ea a c\zut la picioarele lui [i a zis c\tre el: «Fiule al lui David, miluie[te-m\.» Dar ucenicii au oc\r`t-o. {i Isus, m`niindu-se, a mers cu ea `n gr\dina `n care se afla morm`ntul [i, `ndat\, un strig\t mare s-a auzit din morm`nt. {i, apropiindu-se, Isus a `ndep\rtat piatra de la gura morm`ntului. {i, `ndat\, intr`nd acolo unde se afla t`n\rul, el a `ntins bra]ul [i l-a ridicat, prinz`ndu-l de m`n\. Dar t`n\rul, v\z`ndu-l, l-a sl\vit [i a `nceput s\-l roage fierbinte s\ nu `l p\r\seasc\. {i, ie[ind din morm`nt, ei au mers `n casa t`n\rului, pentru c\ acela era bogat. {i, dup\ [ase zile, Isus i-a spus ce s\ fac\ [i, seara, t`n\rul a venit la el, av`nd doar o p`nz\ peste goliciunea (trupului s\u). {i a r\mas cu el `n noaptea aceea, pentru c\ Isus i-a ar\tat tainele `mp\r\]iei lui Dumnezeu. {i, plec`nd de acolo, s-a `ntors de cealalt\ parte a Iordanului.“4

Acest episod nu apare `n niciuna dintre versiunile existente ale Evangheliei dup\ Marcu. Este vorba, desigur, de `nvierea lui Laz\r, descris\ de cea de-a patra Evanghelie, atribuit\ lui Ioan. Dar, `n versiunea citat\ apar c`teva deosebiri semnificative. ~n primul r`nd, este acel „strig\t mare“ care se aude din morm`nt `nainte ca Isus s\ `ndep\rteze piatra sau s\ ì cear\ celui din\untru s\ i se `nf\]i[eze. Aceasta sugereaz\ c\ ocupantul morm`ntului nu era mort [i, astfel, dintr-un foc, spulber\ orice element miraculos. ~n al doilea r`nd, rezult\, c`t se poate de clar, c\ episodul are mai multe implica]ii dec`t cel din relatarea acceptat\ de biseric\. Cu certitudine, pasajul citat atest\ existen]a unei rela]ii speciale `ntre b\rbatul din morm`nt [i cel care `l „resusciteaz\“. Un cititor modern ar fi probabil tentat s\


337

vad\ aici un indiciu al homosexualit\]ii. Este foarte posibil ca [i carpocratienii – o sect\ care aspira la transcenderea sim]urilor prin `ns\[i suprasaturarea acestora – s\ fi deslu[it exact un asemenea indiciu. Dar, dup\ cum argumenteaz\ profesorul Smith, este, de fapt, mult mai probabil ca `ntregul episod s\ se refere la o ini]iere specific\ unei [coli a misterelor – o moarte [i o rena[tere rituale [i simbolice, `n genul celor at`t de r\sp`ndite `n Orientul Mijlociu `n epoca aceea. ~n orice caz, problema este c\ nici episodul, nici citatul redat mai sus, nu apar `n nici o versiune modern\ sau acceptat\ a Evangheliei dup\ Marcu. ~ntr-adev\r, singurele referiri la Laz\r sau singura persoan\ numit\ Laz\r din Noul Testament pot fi g\site `n Evanghelia atribuit\ lui Ioan. Este, a[adar, limpede c\ sfatul lui Clement a fost acceptat – nu numai de Theodore, dar [i de autorit\]ile care i-au urmat. Pur [i simplu, `ntregul episod referitor la Laz\r a fost complet exclus din Evanghelia dup\ Marcu. Aceast\ Evanghelie epurat\ at`t de drastic a fost, pe de alt\ parte, `nc\rcat\ cu complet\ri contraf\cute. ~n versiunea sa originar\, se `ncheie cu r\stignirea, `nmorm`ntarea [i cu descoperirea morm`ntului gol. Nu exist\ nici o scen\ a ~nvierii, nici o `nt`lnire cu ucenicii. Se [tie c\ exist\ anumite Biblii moderne `n care Evanghelia dup\ Marcu are un sf`r[it mai conven]ional – fiind inclus\ [i ~nvierea. Dar realmente to]i cercet\torii moderni ai Bibliei s`nt de acord c\ aceast\ extindere a finalului este un adaos ulterior, dat`nd din ultima parte a secolului al doilea, anexat documentului originar.5 Evanghelia dup\ Marcu ne furnizeaz\ astfel dou\ exemple `n care un document sacru – presupus a fi de inspira]ie divin\ – a fost falsificat, redactat, cenzurat [i corectat de mìni omene[ti. {i, `n ambele cazuri, nu este vorba de nici o specula]ie. Dimpotriv\, `n prezent, to]i speciali[tii le accept\ ca demonstrabile [i dovedite. Poate cineva presupune c\ Evanghelia dup\ Marcu este singura care a fost modificat\? Cu siguran]\, dac\ aceasta a fost m\sluit\ f\r\ nici o ezitare, este rezonabil s\ presupunem c\ [i celelalte au fost supuse unui tratament similar. }in`nd cont de scopul investiga]iei noastre, nu am putut, a[adar, nici s\ consider\m Evangheliile drept o autoritate definitiv\ [i incontestabil\, nici s\ le desconsider\m `ntru totul. F\r\ `ndoial\, nu s`nt `n `ntregime contraf\cute [i furnizeaz\ c`teva dintre pu]inele informa]ii disponibile referitoare la cele `ntr-adev\r `nt`mplate `n }ara Sf`nt\ acum dou\ mii de ani. De aceea, am `nceput s\ le

338


studiem `ndeaproape, s\ le verific\m cu aten]ie, s\ separ\m realitatea de legend\, s\ extragem adev\rurile pe care le con]in din matri]a falsificat\ `n care au fost adesea `ncastrate. Pentru a reu[i s\ ne putem inten]iile `n practic\, am fost nevoi]i s\ `ncepem prin a ne familiariza cu realitatea istoric\ [i cu ambian]a din }ara Sf`nt\ de la `nceputul erei cre[tine. Pentru c\ Evangheliile nu s`nt entit\]i de sine st\t\toare, ap\rute de niciunde [i plutind, eterne [i universale, de-a lungul timpului. S`nt ni[te documente istorice ca oricare altele – ca manuscrisele de la Marea Moart\, ca epopeile lui Homer [i Virgiliu sau ca romanele cavalere[ti ale Graalului. S`nt produsele unui anume loc, ale unui anume timp, ale unui anumit popor [i ale unor anumi]i factori istorici.

Palestina `n vremea lui Isus ~n secolul `ntì, Palestina era un col] de lume foarte agitat. Pentru o bun\ bucat\ de vreme, }ara Sf`nt\ fusese teatrul luptelor dinastice, al conflicte dezastruoase [i, ocazional, al unor r\zboaie `n toat\ puterea cuv`ntului. ~n timpul secolului al doilea `.Hr., existase, vremelnic, un regat iudaic mai mult sau mai pu]in unitar – conform datelor furnizate de cele dou\ c\r]i apocrife ale macabeilor. Oricum, `n anul 63 `.Hr., teritoriul fusese din nou r\v\[it [i gata s\ fie cucerit. Cu mai bine de o jum\tate de secol `nainte de na[terea lui Isus, Palestina c\zuse prad\ armatelor lui Pompei [i legea roman\ fusese impus\. Dar, `n epoca aceea, imperiul roman era mult prea extins [i mult prea preocupat de propriile sale probleme, pentru a instala aparatul administrativ necesar unei guvern\ri directe. De aceea, crease o dinastie de regi marionete, care guvernau sub egida sa. Este vorba de dinastia Irozilor, care nu erau evrei, ci arabi. ~ntemeietorul acesteia a fost Antipater, care a urcat pe tronul Palestinei `n anul 63 `.Hr. ~n 37 `.Hr., dup\ moartea sa, puterea a fost preluat\ de fiul s\u, Irod cel Mare, care a domnit p`n\ `n anul 4 `.Hr. Trebuie s\ ne imagin\m, a[adar, o situa]ie analoag\ cu aceea din Fran]a `n timpul guvernului Vichy, `ntre 1940 [i 1944. Trebuie s\ ne imagin\m o ]ar\ cucerit\ [i un popor `nvins, condus de un regim marionet\ care era men]inut la putere prin for]a armelor. Popula]iei i se permitea s\-[i p\streze propria religie [i propriile obiceiuri. Dar


339

Roma avea ultimul cuv`nt. Autoritatea sa era implementat\ conform legilor romane [i men]inut\ de solda]ii romani – la fel cum se `nt`mpla [i `n Britania, nu cu mult mai t`rziu. ~n anul 6 d.Hr., situa]ia a devenit [i mai critic\. Din punct de vedere administrativ, ]ara a fost `mp\r]it\ `ntr-o provincie [i `n dou\ tetrarhii. Irod Antipa a devenit conduc\torul uneia din aceste tetrarhii, Galileea. Dar Iudeea – capitala laic\ [i spiritual\ – a fost trecut\ sub guvernarea direct\ a Romei, fiind administrat\ de un prefect roman cu re[edin]a `n Cezareea. Regimul roman era brutal [i despotic. C`nd a preluat controlul direct al Iudeei, trei mii de rebeli au fost r\stigni]i f\r\ vreo judecat\. Templul a fost jefuit [i profanat. Au fost impuse biruri grele. Tortura era folosit\ `n mod frecvent [i o mare parte a popula]iei s-a sinucis. Pilat din Pont, care a fost prefectul Iudeei `ntre anii 26 [i 36 d.Hr., nu a `mbun\t\]it c`tu[i de pu]in aceast\ stare de lucruri. ~n contrast cu portretul s\u biblic, `nregistr\rile istorice existente denot\ c\ Pilat a fost un b\rbat crud [i corupt, care nu numai c\ a perpetuat, dar chiar a intensificat abuzurile predecesorului s\u. Cel pu]in la prima vedere, cel mai surprinz\tor este faptul c\ Evangheliile nu dezaprob\ Roma, c\ nici m\car nu men]ioneaz\ povara robiei romane. ~ntr-adev\r, relat\rile evanghelice sugereaz\ c\ locuitorii Iudeei erau pa[nici [i mul]umi]i de soarta lor. ~n realitate, foarte pu]ini erau mul]umi]i [i cei mai mul]i erau departe de a fi pa[nici. Evreii din }ara Sf`nt\ a acelui timp puteau fi diviza]i cu u[urin]\ `n numeroase secte [i subsecte. Existau, de exemplu, saducheii – clasa pu]in numeroas\, dar bogat\, a marilor proprietari de terenuri, care, spre profunda nemul]umire a compatrio]ilor lor, cooperau, `n stilul colabora]ionist, cu romanii. Existau fariseii – un grup progresist, care a reformat `n parte iudaismului [i care, `n ciuda descrierii care i se face `n Evanghelii, s-a plasat `ntr-o opozi]ie neclintit\, de[i pasiv\, fa]\ de Roma. Existau esenienii – o sect\ auster\, de orientare mistic\, ale c\rei `nv\]\turi erau mult mai r\sp`ndite [i mai influente dec`t se accept\ sau se presupune de obicei. Tr\s\turile generale ale altor secte [i subsecte m\runte s`nt de mult pierdute pentru istorie, acestea fiind, `n prezent, imposibil de descris. Totu[i, este util s\ ì cit\m pe nazori]i, dintre care, cu secole `n urm\, f\cuse parte Samson, [i care existau `nc\ `n epoca lui Isus. Trebuie men]iona]i, de asemenea, nazoreanii sau nazareenii – un termen care se pare c\ a fost folosit [i `n cazul lui Isus [i al ucenicilor s\i. ~ntr-adev\r, `n versiunea original\, `n limba greac\,

340


a Noului Testament, Isus este numit „Nazareanul“ – ceea s-a tradus gre[it prin Isus din Nazaret. Pe scurt, nazarean este un termen referitor la o anumit\ sect\ [i nu are nici o leg\tur\ cu Nazaret. Mai existau numeroase alte grup\ri [i secte, dintre care unele s-au dovedit de o foarte mare importan]\ pentru investiga]ia noastr\. ~n anul 6 d.Hr., c`nd Roma [i-a asumat controlul direct al Iudeei, un rabin fariseu, cunoscut sub numele de Iuda din Galileea, a creat un grup revolu]ionar militant alc\tuit, dup\ toate aparen]ele, din farisei [i esenieni. Ace[tia au r\mas `n istorie sub numele de zelo]i. Zelo]ii nu erau o sect\ `n adev\ratul sens al cuv`ntului, ci reprezentau o mi[care alc\tuit\ din membrii mai multor secte. ~n timpul `n care a propov\duit Isus, `[i asumaser\ un rol din ce `n ce mai proeminent `n afacerile }\rii Sfinte. Pentru punerea `n scen\ a dramei lui Isus, activit\]ile lor au constituit, probabil, cel mai important fundal politic. {i au continuat, neab\tute, `nc\ mult timp dup\ r\stignire. ~n anul 44 d.Hr., erau at`t de intense `nc`t o confruntare armat\ p\rea deja inevitabil\. Aceasta s-a dezl\n]uit `n anul 66 d.Hr., c`nd `ntreaga Iudee a participat la revolta organizat\ `mpotriva Romei. A fost o lupt\ disperat\ [i `nd`rjit\, dar, `n ultim\ instan]\, inutil\ – similar\, `n anumite privin]e cu, s\ zicem, aceea din Ungaria, din 1956. Numai `n Cezareea, 20 000 de evrei au fost masacra]i de c\tre romani. ~n patru ani, legiunile romane au ocupat Ierusalimul, au ras cetatea de pe suprafa]a p\m`ntului [i au pr\dat Templul. Cu toate acestea, `n mun]i, fort\rea]a Masada a mai rezistat vreme de `nc\ trei ani, fiind comandat\ de un descendent direct allui Iuda din Galileea. Ca urmare a revoltei din Iudeea, a avut loc un exod masiv al evreilor din }ara Sf`nt\. Cu toate acestea, au r\mas suficient de mul]i pentru a st`rni o nou\ revolt\ cu circa [aizeci de ani mai t`rziu, `n 132. ~n cele din urm\, `n anul 135 d.Hr., `mp\ratul Hadrian a hot\r`t expulzarea tuturor evreilor din Iudeea [i Ierusalimul a devenit un ora[ prin excelen]\ roman, fiind redenumit Aelia Capitolina. Via]a lui Isus s-a desf\[urat, cu aproxima]ie, `n primii treizeci [i cinci de ani ai unor tulbur\ri care s-au `ntins pe un r\stimp de 140. Agita]ia nu a `ncetat dup\ moartea sa, ci a continuat pentru `nc\ un secol. {i a generat fenomenele psihologice [i culturale care `nso]esc, `n mod inevitabil, sfidarea at`t de prelungit\ a unei opresiuni. Una dintre acestea era speran]a [i dorin]a de a se ivi un Mesia care s\-[i scape poporul de jugul asupririi. Numai printr-un accident istoric [i semantic acest termen a ajuns s\-l desemneze `n mod precis [i exclusiv pe Isus.

Palestina `n timpul lui Isus

342


Nici un Mesia nu ar fi fost considerat de natur\ divin\ de c\tre contemporanii lui Isus. Ideea `n sine ar fi fost ridicol\, dac\ nu chiar de neconceput. Cuv`ntul grecesc pentru Mesia este „Christ“ sau „Christos“. Termenul – fie el `n ebraic\ sau `n greac\ – `nsemna, pur [i simplu „cel uns“ [i se referea, `n general, la un rege. Astfel, `n Vechiul Testament, c`nd a fost uns ca rege, David a devenit, `n mod explicit, „Mesia“ sau „Christ“. Ulterior, to]i regii evrei din casa lui David au primit acela[i nume. Chiar [i `n timpul ocupa]iei romane a Iudeei, cel mai `nalt preot numit de romani era cunoscut drept „Preotul Mesia“ sau „Preotul Christ“. 6 Totu[i, pentru zelo]i, ca [i pentru ceilal]i oponen]i ai Romei, acest preot marionet\ era, `n mod inevitabil, un „fals Mesia“. Un „adev\rat Mesia“ implica, pentru ei, cu totul altceva, un legitim roi perdu sau „rege pierdut“, descendentul necunoscut al casei lui David, care [i-ar fi eliberat poporul de tirania roman\. ~n timpul vie]ii lui Isus, dorin]a de a vedea venind un astfel de Mesia a atins o culme vecin\ cu isteria `n mas\. {i a[teptarea a d\inuit [i dup\ moartea lui Isus. ~ntr-adev\r, revolta din anul 66 d.Hr. a fost st`rnit\, `n mare m\sur\, de fervoarea zelo]ilor [i de propaganda f\cut\ `n numele unui Mesia a c\rui sosire era socotit\ iminent\. ~n concluzie, termenul Mesia nu avea nici o implica]ie divin\. ~n sens strict, nu `nsemna nimic mai mult dec`t un rege uns [i, `n imagina]ia popular\, a ajuns s\ `nsemne un rege uns care ar fi fost, totodat\, [i un eliberator. Cu alte cuvinte, era un termen cu conota]ii specific politice – ceva cu totul diferit de ideea de „fiu al lui Dumnezeu“ a cre[tinilor de mai t`rziu. Era un termen laic [i politic care a fost asociat cu Isus. Acesta a fost numit „Isus Mesia“ sau – `n traducere greceasc\ – „Isus Christosul“. Abia mai t`rziu aceast\ denumire a fost prescurtat\, devenind „Isus Hristos“, un titlu pur func]ional fiind astfel transformat `ntr-un nume propriu.

Istoria Evangheliilor Evangheliile au fost inspirate de o realitate istoric\ concret\ [i recognoscibil\. Era o realitate a opresiunii, a nemul]umirilor civice [i sociale, a persecu]iilor permanente [i a rebeliunilor sporadice.


343

Era, totodat\, o realitate sufocat\ de promisiuni perpetue [i a]`]\toare, de visul [i de speran]a c\ urma s\ apar\ un rege de drept, un conduc\tor laic [i spiritual, care s\-[i conduc\ poporul c\tre libertate. ~n ceea ce prive[te libertatea politic\, aceste aspira]ii au fost spulberate cu brutalitate de r\zboiul devastator dintre anii 66 [i 74 d.Hr. Totu[i, prin transpunerea `ntr-o form\ religioas\, Evangheliile nu numai c\ perpetuau aceste aspira]ii, dar le [i d\deau un nou [i puternic imbold. To]i exege]ii moderni s`nt de acord c\ Evangheliile nu au fost scrise `n timpul vie]ii lui Isus. ~n cea mai mare parte, acestea dateaz\ din perioada dintre cele dou\ revolte majore din Iudeea – din 66 p`n\ `n 74 [i din 132 `n 135 – de[i este aproape sigur faptul c\ se bazeaz\ pe relat\ri mai timpurii. Acestea ar fi putut fi incluse `n documente scrise [i pierdute `ntre timp – pentru c\, la izbucnirea primei rebeliuni, `nregistr\rile de acest tip au fost distruse f\r\ discern\m`nt. Dar trebuie s\ fi existat, cu siguran]\, [i relat\ri transmise prin viu grai. Unele dintre acestea au fost, f\r\ `ndoial\, sim]itor exagerate [i/sau distorsionate, fiind transmise [i primite la a doua, a treia sau a patra m`n\. Totu[i, este posibil ca unele s\ fi provenit din partea unor oameni care erau `n via]\ `n vremea lui Isus [i care, poate, `l cunoscuser\ personal. Tinerii din epoca r\stignirii ar fi putut fi `nc\ `n via]\ `n perioada `n care au fost scrise Evangheliile. ~n general, se consider\ c\ Evanghelia dup\ Marcu este cea mai veche, fiind compus\ fie `n perioada revoltei din anii 66-74, fie la scurt timp dup\ aceea – excep]ie f\c`nd relatarea ~nvierii, care este o completare falsificat\ [i mai t`rzie. De[i el `nsu[i nu se num\ra printre ucenicii ini]iali ai lui Isus, Marcu pare s\ fi venit din Ierusalim. {i las\ impresia c\ ar fi fost un `nso]itor al Sf`ntului Pavel, pentru c\ Evanghelia sa poart\ amprenta inconfundabil\ a concep]iilor acestuia. Dar, de[i Marcu era din Ierus alim, Evanghelia sa fusese – conform afirma]iilor episcopului Clement al Alexandriei – scris\ la Roma [i se adresa unei audien]e greco-romane. Prin ele `nsele, toate acestea explic\ foarte multe. La vremea c`nd Marcu `[i compunea Evanghelia, Iudeea era fie `n plin\ revolt\, fie `n perioada imediat urm\toare acesteia, [i mii de evrei fuseser\ r\stigni]i pentru c\ luaser\ parte la rebeliunea `mpotriva regimului impus de Roma. Dac\ Marcu dorea ca Evanghelia sa s\ d\inuie [i s\ impresioneze un auditoriu roman, nu-l putea `nf\]i[a pe Isus drept un du[man al Romei. Desigur, nu putea prezenta un Isus total lipsit de

344


opinii politice. Pentru a asigura supravie]uirea mesajului s\u, a fost probabil nevoit s\-i exonereze pe romani de vina mor]ii acestuia – s\ reabiliteze bine `nr\d\cinatul regim existent [i s\-i blameze pe anumi]i evrei pentru uciderea lui Mesia. Procedura a fost adoptat\ nu numai de autorii celorlalte Evanghelii, ci [i de biserica cre[tin\ timpurie. F\r\ acest truc, nici Evangheliile, nici biserica nu ar fi supravie]uit. Dup\ p\rerea speciali[tilor, Evanghelia lui Luca dateaz\ din jurul anului 80 d.Hr. Se pare c\ Luca a fost un doctor grec, care [i-a compus lucrarea pentru uzul oficialilor romani de rang `nalt din Cezareea, capitala roman\ a Palestinei. De aceea, [i el a trebuit s\-i `mpace [i s\-i calmeze pe romani d`nd vina pe altcineva. Se pare c\, `n momentul `n care a fost compus\ Evanghelia dup\ Matei – aproximativ `n anul 85 d.Hr. – acest transfer al vinov\]iei fusese acceptat ca fiind de la sine `n]eles [i de necontestat. De fapt, mai mult de jum\tate din Evanghelia dup\ Matei deriv\ direct din aceea dup\ Marcu, de[i originalul a fost redactat `n limba greac\ [i reflect\ caracteristicile specifice ale acesteia. Autorul a fost, dup\ toate aparen]ele, evreu – foarte posibil, un refugiat din Palestina. Nu trebuie confundat cu ucenicul numit Matei, care trebuie s\ fi tr\it cu mult mai `nainte [i care nu cuno[tea, probabil, dec`t limba aramaic\. Evangheliile dup\ Marcu, Luca [i Matei s`nt cunoscute sub numele generic de „Evanghelii Sinoptice“, aceasta implic`nd faptul c\ s`nt urmarea „lucrurilor v\zute“ sau c\ v\d lucrurile cu aceea[i ochi – ceea ce, bine`n]eles, nu este adev\rat. Cu toate acestea, similitudinile existente sugereaz\ provenien]a lor dintr-o singur\ surs\ comun\ – o tradi]ie oral\ sau un alt document, care s-a pierdut ulterior. Aceasta le deosebe[te de Evanghelia dup\ Ioan, care `[i tr\deaz\ originea evident diferit\. Despre autorul celei de-a patra Evanghelii nu se [tie nimic. Nimic nu justific\ presupunerea c\ numele s\u ar fi fost Ioan. Relatarea `ns\[i nu men]ioneaz\ nici un alt Ioan `n afar\ de Botez\tor [i atribuirea ei unui om cu acest nume este, `n general, acceptat\ drept o tradi]ie ulterioar\. A patra Evanghelie este cea mai t`rzie dintre cele incluse `n Noul Testament – a fost compus\, `n jurul anului 100, `n vecin\tatea cet\]ii grece[ti Efes – [i are o serie de caracteristici distincte. Scena na[terii Domnului lipse[te, nu exist\ nici un fel de descriere a venirii pe lume a lui Isus, iar `nceputul are un caracter aproape gnostic. Indiscutabil, natura


345

textului este mult mai alegoric\ dec`t `n cazul celorlalte Evanghelii, iar con]inutul difer\ `n aceea[i m\sur\. De exemplu, celelalte Evanghelii se refer\ cu prec\dere la activit\]ile lui Isus din provincia nordic\ Galileea [i denot\ ceea ce trebuie s\ fie o cunoa[tere la a doua sau la a treia m`n\ a evenimentelor petrecute `n sud, `n Iudeea [i `n Ierusalim – inclusiv a r\stignirii. ~n schimb, cea de-a patra Evanghelie d\ foarte pu]ine am\nunte despre cele `nt`mplate `n Galileea, referindu-se pe larg la perioada din Iudeea [i din Ierusalim, de la sf`r[itul vie]ii lui Isus, iar relatarea r\stignirii pare s\ se bazeze, `n esen]\, pe istorisirea unui martor ocular. De asemenea, con]ine o serie de episoade [i de evenimente care nu figureaz\ deloc `n celelalte Evanghelii – nunta de la Cana, rolul jucat de Nicodim [i de Iosif din Arimateea [i `nvierea lui Laz\r (cu toate c\ ultima a fost c`ndva inclus\ `n Evanghelia dup\ Marcu). ~n baza acestor factori, speciali[tii moderni au sugerat c\ Evanghelia dup\ Ioan, `n ciuda redact\rii sale t`rzii, ar putea fi cea mai demn\ de `ncredere [i mai exact\ din punct de vedere istoric din cele patru. Se pare c\ aceasta a ]inut cont de obiceiurile din vremea lui Isus `n mai mare m\sur\ dec`t celelalte [i c\ s-a inspirat din surse la care Marcu, Luca [i Matei nu au avut acces. Un cercet\tor modern subliniaz\ faptul c\ aceast\ Evanghelie denot\ ceea ce pare a fi o cunoa[tere direct\ a topografiei Ierusalimului dinaintea revoltei din anul 66 d.Hr. Acela[i autor conchide: „~n spatele celei de a patra Evanghelii se `ntrevede o tradi]ie str\veche, care nu are nici o leg\tur\ cu celelalte trei.“ 7 Aceasta nu este o opinie izolat\. De fapt, este cea care predomin\ `n studiile moderne ale Bibliei. Conform unui alt autor, „Evanghelia dup\ Ioan, de[i nu respect\ cronologia Evangheliei sinoptice dup\ Marcu [i `n ciuda redact\rii sale t`rzii, pare s\ de bazeze pe o tradi]ie referitoare la Isus care trebuie s\ fi fost str\veche [i autentic\.“ 8 ~n urma propriilor noastre cercet\ri, am ajuns [i noi tot la concluzia c\ cea de-a patra Evanghelie este cea mai credibil\ dintre c\r]ile incluse `n Noul Testament, cu toate c\ a fost, ca [i celelalte, supus\ mistific\rilor, redact\rilor, epur\rilor [i revizuirilor. ~n timpul investiga]iilor, am avut ocazia s\ cercet\m at`t cele patru Evanghelii, c`t [i multe alte materiale colaterale. {i cea de-a patra Evanghelie au fost aceea `n care am g\sit dovezile cele mai conving\toare [i ipotezele cele mai tentante.

346


Starea civil\ a lui Isus Nu am avut inten]ia de a discredita Evangheliile. Ne-am str\duit doar s\ le verific\m cu grij\ – s\ localiz\m acele fragmente care con]in adev\ruri posibile sau probabile [i s\ le extragem din noianul de `nflorituri care le `nconjoar\. ~n plus, am c\utat pasaje de o anume factur\ – care ar fi putut atesta c\s\toria dintre Isus [i femeia cunoscut\ drept Maria Magdalena. Nu e nevoie s\ spunem c\ nu ne a[teptam s\ g\sim, `n acest sens, dovezi explicite. Am `n]eles c\, pentru a le descoperi, era necesar s\ citim printre r`nduri, s\ suplinim anumite lacune, s\ justific\m motivele cenzurii [i ale exprim\rilor eliptice. Trebuia s\ ne ocup\m de omisiuni, de insinu\ri, de referirile care erau, `n cel mai fericit caz, indirecte. {i nu trebuia s\ c\ut\m doar dovezile c\s\toriei. Era necesar s\ descoperim circumstan]ele care ar fi putut s\ o favorizeze. Ancheta noastr\ trebuia, prin urmare, s\ includ\ o serie de `ntreb\ri distincte, dar str`ns rela]ionate. Am `nceput cu cele mai evidente. Exist\, `n Evanghelii, vreun in diciu, direct sau indirect, care s\ sugereze c\ Isus ar fi fost c\s\torit? Desigur, nu exist\ nici o afirma]ie explicit\ care s\ ateste c\ ar fi fost. Pe de alt\ parte, nu exist\ nici afirma]ii explicite care s\ ateste c\ nu ar fi fost – [i acest fapt este mult mai ciudat [i mai semnificativ dec`t pare la prima vedere. Dup\ cum subliniaz\ dr. Geza Vermes de la Universitatea din Oxford: „~n ceea ce prive[te starea civil\ a lui Isus, Evangheliile p\streaz\ o t\cere absolut\... O astfel de situa]ie este suficient de neobi[nuit\ pentru a genera alte investiga]ii.“ 9 Evangheliile men]ioneaz\ c\ mul]i dintre ucenici – de exemplu, Petru – erau c\s\tori]i. Iar Isus nu pledeaz\ nic\ieri `n favoarea celibatului. Ci afirm\, dimpotriv\, conform Evangheliei dup\ Matei: „N-a]i citit c\ cel care i-a f\cut de la `nceput i-a f\cut b\rbat [i femeie?... Pentru aceea va l\sa omul pe tat\l s\u [i pe mama sa [i se va lipi de femeia sa [i vor fi am`ndoi un trup.“ (19:4-5) O astfel de declara]ie [i un `ndemn la celibat nu pot fi reconciliate. {i, dac\ Isus nu a propov\duit celibatul, nu avem nici un motiv s\ credem c\ l-ar fi practicat. Conform obiceiurilor iudaice din acea epoc\, b\rba]ii nu numai c\ obi[nuiau s\ se c\s\toreasc\, dar c\s\toria era aproape o obliga]ie. Cu excep]ia anumitor esenieni [i a anumitor comunit\]i,


347

celibatul era condamnat cu vehemen]\. C\tre sf`r[itul secolului `ntì, un scriitor evreu chiar a comparat celibatul deliberat cu o crim\ [i se pare c\ nu era singurul care avea o asemenea opinie. Un tat\ evreu era obligat s\-i g\seasc\ fiului s\u o so]ie `n aceea[i m\sur\ `n care era obligat s\ garanteze c\ b\iatul s\u va fi circumscris. Dac\ Isus nu ar fi fost c\s\torit, acest fapt ar fi fost extrem de frapant. Ar fi atras aten]ia asupra lui [i ar fi fost folosit pentru a-l caracteriza [i identifica. L-ar fi deosebit, `ntr-un mod c`t se poate de semnificativ, de contemporanii s\i. Dac\ aceasta ar fi fost realitatea, oare nici una dintre Evanghelii nu ar fi f\cut m\car o men]iune la o at`t de important\ abatere de la obiceiuri? Dac\, a[a cum sus]ine tradi]ia ulterioar\, Isus ar fi fost celibatar, este extraordinar faptul c\ nu exist\ nici o referire la acest celibat. Aceast\ absen]\ sugereaz\ cu t\rie faptul c\, din acest punct de vedere, Isus se conformase conven]iilor timpului [i culturii c\rora le apar]inea – denot\, pe scurt, c\ era c\s\torit. Este singurul mod `n care poate fi explicat\ t\cerea Evangheliilor `n aceast\ privin]\. Argumentul este sintetizat de un respectat teolog contemporan: Cu certitudine, fundalul cultural st\ m\rturie... c\ este extrem de improbabil ca Isus s\ nu se fi `nsurat `nainte de a-[i `ncepe misiunea. Dac\ ar fi r\mas celibatar, ar fi st`rnit o tulburare, o reac]ie care ar fi l\sat urme. A[adar, lipsa din Evanghelii a oric\rei men]iuni legate de celibat este un argument puternic, dar nu `mpotriva, ci `n favoarea ipotezei existen]ei c\s\toriei, pentru c\ a practica celibatul sau a pleda `n favoarea acestuia `n contextul societ\]ii evreie[ti de atunci ar fi fost at`t de neobi[nuit, `nc`t ar fi atras aten]ia [i ar fi st`rnit multe comentarii.10

Ipoteza c\s\toriei devine tentant\ mai ales `n virtutea titlului „Rabi“, pe care Evangheliile i-l atribuie adesea lui Isus. Desigur, este posibil ca acest termen s\ fi fost folosit `n sensul s\u extins, `nsemn`nd, pur [i simplu, un `nv\]\tor auto-proclamat. Dar cuno[tin]ele sale deosebite – dovedite, de exemplu, `n discu]ia sa cu b\tr`nii din Templu – sugereaz\ cu t\rie c\ Isus era mai mult dec`t at`t, c\ beneficiase de preg\tirea obi[nuit\ a unui rabin [i c\ aceast\ calitate ì era recunoscut\ `n mod oficial. Aceasta corespunde tradi]iei, conform c\reia Isus era rabin `n adev\ratul sens al cuv`ntului. {i, `n acest caz, c\s\toria sa nu este numai verosimil\, ci realmente sigur\. Legea evreiasc\ Mi[na este c`t se poate de explicit\ `n aceast\ privin]\: „Un b\rbat nec\s\torit nu poate fi `nv\]\tor.“11

348 348


~n cea de-a patra Evanghelie exist\ un episod referitor la o nunt\ care, de fapt, s-ar putea s\ fi fost chiar a lui Isus. Este vorba, desigur, de nunta de la Cana – o poveste destul de binecunoscut\. Dar, `n ciuda faptului c\ ne este at`t de familiar\, genereaz\ unele `ntreb\ri nerostite care merit\ s\ fie luate `n considera]ie. Relatarea din cea de-a patra Evanghelie prezint\ nunta de la Cana ca pe o ceremonie modest\, strict l ocal\ – o nunt\ tipic\ de la ]ar\, la care mireasa [i mirele r\m`n anonimi. La aceast\ nunt\, Isus a fost „chemat“ – ceea ce este oarecum ciudat, pentru c\ `nc\ nu `ncepuse s\ fie cunoscut. Dar este [i mai curios faptul c\ mama sa „se `nt`mplase“ s\ fie acolo. {i prezen]a acesteia pare s\ fie considerat\ fireasc\. Cu siguran]\, nu este c`tu[i de pu]in explicat\. ~n plus, Maria este aceea care nu doar ì sugereaz\ fiului s\u, ci chiar ì porunce[te s\ fac\ rost de mai mult vin. Comportamentul ei este cel al unei gazde: „{i, sf`r[indu-se vinul, a zis mama lui Isus c\tre El: Nu mai au vin. A zis ei Isus: Ce ne prive[te pe mine [i pe tine, femeie? ~nc\ nu a venit ceasul Meu.“ (Ioan 2:3-4) Dar Maria, c`t se poate de calm\, ignor\ protestul fiului ei: „Mama Lui a zis celor ce slujeau: Face]i orice v\ va spune.“ (Ioan 2:5) Iar servitorii se supun f\r\ [ov\ire, ca [i cum ar fi fost obi[nui]i s\ primeasc\ ordine at`t de la Maria c`t [i de la Isus. ~n pofida `ncerc\rii lui Isus de a nu-i recunoa[te autoritatea, Maria triumf\; [i el `nf\ptuie[te apoi prima sa minune important\, transform`nd apa `n vin. Conform Evangheliilor, p`n\ atunci Isus nu-[i dezv\luise puterile; iar Maria nu avea absolut nici un motiv s\ presupun\ c\ le-ar fi posedat. {i, chiar dac\ i le-ar fi cunoscut, de ce era nevoie s\ fie folosite ni[te haruri at`t de deosebite [i de sacre `ntr-un scop at`t de banal? De ce i-ar fi cerut Maria a[a ceva fiului s\u? {i, cu at`t mai semnificativ, de ce [i-ar fi asumat doi simpli „oaspe]i“ de la nunt\ responsabilit\]i organizatorice – responsabilit\]i care, conform obiceiului, le s`nt rezervate gazdelor? Bine`n]eles, doar dac\ nunta de la Cana ar fi fost chiar nunta lui Isus. ~n acest caz, ar fi fost `ntr-adev\r datoria lui s\ fac\ rost de mai mult vin. Mai exist\ [i alte dovezi c\ acea nunt\ era, de fapt, a lui Isus. Imediat dup\ s\v`r[irea miracolului, „nunul“ – care avea [i rolul unui majordom sau maestru de ceremonie – gust\ din noul vin, „a „a chemat nunul chemat nunul pe pe mire. mire. {i i-a zis: Orice om pune `ntì vinul cel bun [i, c`nd se ame]esc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ]inut vinul cel bun p`n\ acum.“ (Ioan 2:9-10; eviden]ierea prin litere cursive ne


349

apar]ine.) Este limpede c\ aceste cuvinte par s\-i fi fost adresate lui Isus. Totu[i, conform Evangheliei, ì s`nt adresate „mirelui“. Concluzia c\ Isus [i „mirele“ s`nt una [i aceea[i persoan\ este evident\.

So]ia lui Isus Dac\ Isus a fost c\s\torit, exist\ `n Evanghelii vreo indica]ie care s\ ajute la identificarea so]iei lui Isus? La prima vedere, s-ar p\rea c\ exist\ dou\ posibile candidate – dou\ femei, f\r\ s\ o lu\m `n considera]ie pe mama sa, s`nt men]ionate `n mod repetat `n Evanghelii ca f\c`nd parte din anturajul s\u. Prima dintre acestea este Maria Magdalena – sau, mai exact, Maria din satul Migdal sau Magdala din Galileea. ~n toate cele patru Evanghelii, rolul acestei femei este deosebit de ambiguu [i pare s\ fi fost neglijat `n mod inten]ionat. ~n Evangheliile dup\ Marcu [i Matei, este amintit\ f\r\ s\ i se pomeneasc\ numele, care ì este dezv\luit abia c\tre sf`r[it. Apare abia `n Iudeea, `n timpul r\stignirii, [i este enumerat\ printre cei care `l urmau pe Isus. Totu[i, `n Evanghelia dup\ Luca, este men]ionat\ relativ c\tre `nceputul misiunii lui Isus, `n vremea `n care acesta `nc\ predica `n Galileea. De aceea se pare c\ ea `l `nso]e[te din Galileea `n Iudeea – sau, dac\ nu, c\ se deplaseaz\ dintr-o provincie `n alta pe urmele lui. ~n mod evident, aceasta sugereaz\ c\ era c\s\torit\ cu cineva. ~n Palestina din vremea lui Isus, era de neconceput ca o femeie nem\ritat\ s\ c\l\toreasc\ ne`nso]it\ – [i, cu at`t mai mult, s\ o fac\ al\turi de un predicator religios [i de ucenicii acestuia. Tradi]ia nu ar fi l\sat un asemenea fapt, poten]ial st`njenitor, s\ treac\ neobservat. De aceea se sus]ine uneori c\ Maria Magdalena ar fi fost c\s\torit\ cu unul din ucenicii lui Isus. ~ns\, `n acest caz, rela]ia ei special\ cu Isus [i apropierea ei de acesta ar fi generat suspiciuni, dac\ nu cumva chiar `nvinuiri de adulter. ~n ciuda credin]ei populare, nici una dintre Evanghelii nu men]ioneaz\, nic\ieri, c\ Maria Magdalena ar fi fost o prostituat\. Cu ocazia primei sale apari]ii `n Evanghelia dup\ Luca, este descris\ drept o femeie „din care ie[iser\ [apte demoni“. De obicei, se presupune c\ acesta fraz\ se refer\ la un fel de exorcism `nf\ptuit de Isus, implic`nd faptul c\ Maria Magdalena ar fi fost „posedat\“. Dar este tot at`t de po sibil ca versetul s\ fac\ aluzie la un anume tip

350 350


de convertire [i/sau ini]iere ritual\. De exemplu, ini]ierea `n cultul lui I[tar sau Astarte – Zei]a Mam\ sau „Regina Cerurilor“ – se f\cea `n [apte etape. Este posibil ca, `nainte de a i se al\tura lui Isus, Maria Magdalena s\ fi fost adepta unui astfel de cult. ~n capitolul anterior celui `n care vorbe[te despre Maria Magdalena, Luca poveste[te despre o femeie care a uns picioarele lui Isus. ~n Evanghelia dup\ Marcu, exist\ un episod similar, `n care o femeie necunoscut\ `l unge pe Isus. Nici Luca [i nici Marcu nu o identific\ pe aceasta, `n mod explicit, cu Maria Magdalena. Dar Luca specific\ c\ era vorba de o „femeie dec\zut\“, de o „p\c\toas\“. Ulterior, comentatorii Bibliei au presupus c\, de vreme ce din Maria Magdalena ie[iser\ [apte demoni, ea trebuie s\ fi fost o p\c\toas\. ~n baza acestei supozi]ii, femeia care `l unge pe Isus [i Maria Magdalena au ajuns s\ fie privite ca una [i aceea[i persoan\. De fapt, se prea poate ca acesta s\ fi fost adev\rul. Dac\ aceast\ femeie era asociat\ cu un anumit cult p\g`n, nu putea s\ apar\ dec`t ca o p\c\toas\ at`t `n ochii lui Luca c`t [i `n ai autorilor de mai t`rziu. Dac\ Maria Magdalena a fost o „p\c\toas\“, este evident [i c\ a fost, de asemenea, ceva mai mult dec`t „prostituata de r`nd“ din tradi]ia popular\. Este limpede c\ a fost o femeie `nst\rit\. De exemplu, Luca relateaz\ c\, printre prietenele ei, se num\ra so]ia unui `nalt demnitar de la curtea lui Irod – [i c\ ambele femei, `mpreun\ cu multe altele, ì sus]ineau, din punct de vedere financiar, pe Isus [i pe ucenicii acestuia. Femeia care l-a uns pe Isus era, de asemenea, o femeie bogat\. ~n Evanghelia dup\ Marcu, pre]ul ridicat al mirului de nard folosit pentru `nf\ptuirea ritualului este subliniat `n mod deosebit. ~n ansamblul s\u, episodul ungerii lui Isus pare s\ aib\ extrem de mult\ importan]\. Din ce alt motiv ar fi fost descris at`t de pe larg `n Evanghelii? Dat\ fiind aten]ia deosebit\ care i se acord\, pare s\ fi reprezentat ceva mai mult dec`t un simplu gest impulsiv, spontan. Pare, mai degrab\, un ritual preg\tit cu grij\. Trebuie s\ ne reamintim c\ ungerea era un privilegiu tradi]ional al regilor – [i al „adev\ratului Mesia“, ceea ce `nseamn\ „cel uns“. De aici rezult\ c\ Isus devine un Mesia autentic ca urmare a ungerii sale. {i femeia care `l consacr\ acestui rol august nu poate fi considerat\ lipsit\ de importan]\. ~n acest caz, este evident c\, `n ultima parte a misiunii lui Isus, Maria Magdalena devine un personaj deosebit de important. ~n cele


351

trei evanghelii sinoptice, numele ei figureaz\ `n fruntea listei femeilor care `l `nso]esc pe Isus, a[a cum Simon Petru deschide lista ucenicilor de parte b\rb\teasc\. {i, desigur, tot ea este aceea care, dup\ r\stignire, descoper\ morm`ntul gol. Dintre to]i cei care ì erau devota]i, Isus a preferat ca Maria Magdalena s\ afle prima despre ~nvierea sa. De la un cap\t la altul al Evangheliilor, Isus o trateaz\ pe Maria Magdalena `ntr-un mod aparte, preferen]ial. Este foarte posibil ca acest tratament s\ fi st`rnit gelozia celorlal]i ucenici. Este c`t se poate de evident c\, ulterior, s-au f\cut eforturi pentru a ponegri statutul Mariei Magdalena, dac\ nu chiar numele ei. E foarte posibil s\ fi fost descris\ drept o t`rf\ din dorin]a de r\zbunare, cu inten]ia de a contesta reputa]ia unei femei a c\rei rela]ie cu Isus fusese mai intim\ dec`t a celor care, din acest motiv, o invidiau. Dac\ al]i „cre[tini“, chiar [i `n timpul lui Isus sau imediat dup\ r\stignire, ì purtau pic\ Mariei Magdalena pentru leg\tura ei unic\ cu liderul lor spiritual, este foarte posibil s\ se fi `ncercat marginalizarea ei `n ochii posterit\]ii. Chiar [i ast\zi este privit\ tot ca o prostituat\ [i, `n Evul Mediu, a[ez\mintele dedicate prostituatelor poc\ite de numeau Magdalene. Dar `ns\[i Evangheliile stau m\rturie c\ femeia de la care acele institu]ii [i-au `mprumutat numele nu merita s\ fie astfel stigmatizat\. Indiferent care ar fi statutul atribuit Mariei Magdalena de Evanghelii, ea nu este singura femeie care ar fi putut deveni so]ia lui Isus. Mai exist\ `nc\ o candidat\, care este o apari]ie proeminent\ `n cadrul celei de a patra Evanghelii [i care poate fi identificat\ drept Maria din Betania, sora Martei [i a lui Laz\r. Este evident c\ ea [i familia ei s`nt `n rela]ii extrem de familiare cu Isus. S`nt, de asemenea, oameni boga]i, a c\ror locuin]\, situat\ `ntr-o suburbie elegant\ a Ierusalimului, este suficient de mare pentru a-i g\zdui pe Isus [i pe to]i `nso]itorii s\i. ~n plus, din episodul `nvierii lui Laz\r reiese faptul c\ proprietarii casei erau [i de]in\torii unui loc de `nmorm`ntare – un lux flamboaiant pentru epoca lui Isus [i nu doar un simbol al bog\]iei, ci [i al unui statut aristocratic. ~n Ierusalimul biblic, ca [i `n ora[ele moderne, terenul era la mare pre]; [i erau extrem de pu]ini cei care `[i puteau permite s\ de]in\ un astfel de loc de `nmorm`ntare. Conform celei de-a patra Evanghelii, c`nd Laz\r se `mboln\ve[te, Isus este plecat din Betania pentru c`teva zile [i se afl\,

352 352


`mpreun\ cu ucenicii s\i, dincolo de Iordan. Dup\ ce afl\ ce s-a `nt`mplat, mai z\bove[te totu[i `nc\ dou\ zile – o reac]ie mai degrab\ stranie – [i se re`ntoarce `n Betania, unde Laz\r zace `n morm`nt. La sosire, Marta se gr\be[te s\ `l `nt`mpine [i strig\: „Doamne, dac\ ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.“ (Ioan 11:21) Afirma]ia este dezorientant\, pentru c\ nu este limpede cum ar fi putut Isus s\ `mpiedice moartea unui om prin prezen]a sa fizic\. Dar incidentul este semnificativ pentru c\ Marta este singur\ atunci c`nd `l `nt`mpin\ pe Isus. Ar fi fost de a[teptat ca Maria, sora ei, s\-i fie al\turi. Totu[i, Totu[i, Maria se afl\ `n cas\ [i nu `[i face apari]ia dec`t dup\ ce Isus i-o cere `n mod explicit. Totul se clarific\ datorit\ evangheliei „secrete“ a lui Marcu, descoperite de profesorul Morton Smith [i citate la `nceputul acestui capitol. ~n acea relatare a lui Marcu care a fost `ndep\rtat\, se pare c\ iese din cas\ f\r\ s\ fie chemat\. {i este oc\r`t\ imediat, cu m`nie, de c\tre ucenici, c\rora Isus le cere s\ `nceteze. Faptul c\ Maria a r\mas `n cas\ `n momentul sosirii lui Isus `n Betania este destul de plauzibil. Conform obiceiurilor evreie[ti, ar trebui s\ stea „Shiveh“ – s\ fie `n doliu. Dar de ce nu i se al\tur\ Mariei, de ce nu se gr\be[te s\-i ias\ `n `nt`mpinare lui Isus, la re`ntoarcerea acestuia? Exist\ o singur\ explica]ie evident\. Conform principiilor legii iudaice din acea vreme, unei femei st`nd „Shiveh“ i se interzicea cu stricte]e s\ ias\ din cas\, cu excep]ia cazului `n care so]ul ei ì cerea anume s\ o fac\. ~n acest episod, Isus [i Maria din Betania respect\ `ntocmai normele de comportament tradi]ional al unui b\rbat evreu [i al so]iei sale. Mai exist\ [i alte dovezi care vin `n sprijinul ipotezei existen]ei unei c\s\torii `ntre Isus [i Maria din Betania. Acestea se afl\, mai mult sau mai pu]in sub forma unui non sequitur , `n Evanghelia dup\ Luca: {i pe c`nd mergeau ei, El a intrat `ntr-un sat, iar o femeie cu numele Marta l-a primit `n casa ei. {i ea avea o sor\ ce se numea Maria, care, a[ez`ndu-se la picioarele Domnului, asculta cuv`ntul lui. Iar Marta se silea cu mult\ slujire [i, apropiindu-se, a zis: „Doamne, au nu socote[ti c\ sora mea m-a l\sat singur\ s\ slujesc? Spune-i deci s\-mi ajute.“ {i, r\spunz`nd, Domnul a zis: Marto, Marto, te `ngrije[ti [i pentru multe te sile[ti;


353

Dar un lucru trebuie; c\ci Maria partea cea bun\ [i-a ales, care nu se va lua de la ea. (Luca 10:38-42)

Din cererea Martei pare s\ reias\ ca evident faptul c\ Isus avea o anumit\ autoritate asupra Mariei. Totu[i, mult mai important\ este replica lui Isus. ~n orice alt context, ar fi fost interpretat\ drept o aluzie la c\s\torie. {i, `n orice caz, sugereaz\ c\ Maria din Betania era o ucenic\ la fel de avid\ de cunoa[tere ca [i Maria Magdalena. Exist\ motive `ntemeiate pentru a o considera pe aceasta din urm\ una [i aceea[i persoan\ cu femeia care `l unge cu mir pe Isus. Ne-am `ntrebat dac\ nu ar fi fost posibil ca aceast\ persoan\ s\ fie una [i aceea[i [i cu Maria din Betania, sora lui Laz\r [i a Martei. Biserica medieval\ le privea, cu siguran]\, astfel, ceea ce se poate spune [i despre tradi]ia popular\. P\rerea este `mp\rt\[it\ [i de numero[i cercet\tori ai Bibliei din zilele noastre. Foarte multe dovezi vin `n sprijinul acestei concluzii. De exemplu, `n Evangheliile dup\ Matei, Luca [i Marcu, Maria Magdalena este men]ionat\ printre cei prezen]i la r\stignire. Iar Maria din Betania nu este men]ionat\, `n acest sens, `n nici una dintre ele. ~ns\, dac\ era `ntr-adev\r o ucenic\ at`t de devotat\, absen]a ei pare cel pu]in o dovad\ de indolen]\. Poate fi credibil faptul c\ ea – ca s\ nu mai vorbim de Laz\r, fratele ei – nu ar fi izbutit s\ fie al\turi de Isus `n punctul culminant al vie]ii acestuia? O astfel de omisiune ar fi at`t inexplicabil\, c`t [i reprobabil\ – desigur, cu excep]ia cazului `n care era prezent\, dar Evangheliile men]ioneaz\ acest lucru amintind-o sub numele Maria Magdalena. Dac\ aceasta [i Maria din Betania s`nt, de fapt, aceea[i persoan\, nu mai poate fi vorba de absen]a celei de a doua din episodul r\stignirii. Maria Magdalena poate fi identificat\ cu Maria din Betania. {i poate fi identificat\, de asemenea, cu femeia care `l unge pe Isus. Cea de-a patra Evanghelie o identific\ pe aceast\ femeie cu Maria din Betania. ~ntr-adev\r, autorul este c`t se poate de explicit `n aceast\ privin]\: Si era bolnav un oarecare Laz\r din Betania, satul Mariei [i al Martei, sora ei. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul [i I-a [ters picioarele cu p\rul capului ei, al c\rei frate Laz\r era bolnav. (Ioan 11:1-2)

354 354


{i, din nou, `n capitolul urm\tor: Deci, cu [ase zile `nainte de Pa[ti, Isus a venit `n Betania, unde era Laz\r, pe care `l `nviase din mor]i. {i i-au f\cut acolo cin\ [i Marta slujea. Iar Laz\r era unul dintre cei ce [edeau cu El la mas\. Deci Maria, lu`nd o litr\ cu mir de nard curat, de mare pre], a uns picioarele lui Isus [i le-a [ters cu p\rul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. (Ioan 12:1-3)

Faptul c\ Maria din Betania [i femeia care `l unge pe Isus cu mir s`nt una [i aceea[i este, a[adar, o certitudine. De[i nu reiese chiar at`t de limpede, este cu siguran]\ posibil ca aceast\ femeie s\ fie identificat\, de asemenea, cu Maria Magdalena. Dac\ Isus a fost `ntr-adev\r c\s\torit, exist\ o singur\ femeie care poate fi considerat\ so]ia sa – aceea care, `n Evanghelii, apare `n mod repetat [i `n roluri diferite.

Preaiubitul Ucenic Dac\ Maria Magdalena [i Maria din Betania s`nt una [i aceea[i femeie femeie [i [i dac\ dac\ acea aceast\ st\ femeie femeie a fost so]ia lui Isus, atunci atunci Laz\r Laz\r nu putea putea fi dec`t dec`t cumnatul cumnatul lui Isus. Exist\ Exist\ oare, oare, `n Evang Evangheli helii, i, vreo vreo indica]ie indica]ie care s\ sugereze sugereze c\ Laz\r Laz\r s-ar fi fi bucurat, bucurat, `ntr-adev\r `ntr-adev\r,, de acest statut? ~n Evangheliile dup\ Luca, Matei [i Marcu, Laz\r nu este men]ionat dup\ nume – cu toate c\ „`nvierea din mor]i“ a fost ini]ial inclus\ `n relatarea lui Marcu, fiind ulterior exclus\. Ca urmare, Laz\r este cunoscut de posteritate numai gra]ie celei de-a patra Evanghelii – Evanghelia dup\ Ioan. Dar de aici reiese limpede c\ beneficia de un anume tratament special – care nu se limiteaz\ la „`nvierea sa din mor]i“. ~n aceast\ privin]\, ca [i `n multe altele, Laz\r apare, `ntr-o anumit\ m\sur\, ca fiind mai apropiat de Isus dec`t ucenicii acestuia. {i, ceea ce este suficient de ciudat, Evangheliile nici m\car nu-l includ `n r`ndul acestora. Spre deosebire de ucenici, Laz\r se afl\, realmente, `n pericol. Conform celei de-a patra Evanghelii, pentru a sc\pa definitiv de Isus, mai marele arhiereilor hot\r\[te s\ fie omor`t [i Laz\r. (Ioan 12:10)


355

Se pare c\ Laz\r ar fi ac]ionat, `ntr-un anume fel, `n numele lui Isus – ceea nu se poate spune despre nici unul dintre ucenici. Teoretic, acest fapt ar `ndrept\]i includerea sa `n r`ndul ucenicilor – [i, totu[i, nu este men]ionat ca atare. Nici m\car nu se relateaz\ c\ ar fi fost prezent `n momentul r\stignirii – o dovad\ de ingratitudine aparent ru[inoas\ din partea unui om care, literalmente, ì datora via]a lui Isus. Dat\ fiind amenin]area direct\ care plana asupra sa, admitem c\ trebuie s\ fi stat ascuns. Dar este c`t se poate de ciudat c\, `n continuare, Evangheliile nu `l mai amintesc. Laz\r pare s\ fi disp\rut definit [i nu mai este men]ionat nici m\car o singur\ dat\. Sau nu e a[a? Am `ncercat s\ reexamin\m problema cu mai mult\ aten]ie. Dup\ o [edere de trei luni `n Betania, Isus se retrage, `mpreun\ cu ucenicii s\i, pe malurile Iordanului, drumul p`n\ acolo put`nd fi parcurs `ntr-o singur\ zi. {i un mesager se gr\be[te s\-i aduc\ vestea c\ Laz\r este bolnav. Dar nu se refer\ la Laz\r pronun]`ndu-i numele. Dimpotriv\, `l descrie pe b\rbatul bolnav ca pe o persoan\ deosebit de o important\. „Doamne, iat\, cel pe care `l iube[ti este bolnav.“ (Ioan 11:3) Reac]ia lui Isus este v\dit neobi[nuit\. ~n loc s\ se `ntoarc\ `n mare grab\ pentru a-l ajuta pe cel pe care se presupune c\ `l `ndr\ge[te, el, bine dispus, `[i alung\ problema din minte: „Iar Isus, auzind, a zis: Aceast\ boal\ nu este s pre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu s\ se sl\veasc\.“ (Ioan 11:4) {i, dac\ vorbele sale s`nt derutante, ac]iunile le dep\[esc `n aceast\ privin]\: „C`nd a auzit, deci, c\ este bolnav, atunci a r\mas dou\ zile `n locul `n care era.“ (Ioan 11:6) Pe scurt, Isus continu\ s\ piard\ vremea pe malul Iordanului pentru `nc\ dou\ zile, `n ciuda ve[tilor alarmante pe care le-a primit. ~n sf`r[it, se hot\r\[te s\ se `ntoarc\ `n Betania. {i apoi `[i contrazice afirma]ia anterioar\, spun`ndu-le ucenicilor c\ Laz\r este mort. Dar continu\ s\ nu fie c`tu[i de pu]in tulburat. ~ntr-adev\r, declar\, declar\, cu sinceritate, c\ moartea lui Laz\r a servit unui anumit scop [i c\ e timpul s\ fie trase foloasele: „Laz\r, prietenul nostru, a adormit; m\ duc s\-l trezesc.“ (Ioan 11:11) {i, dup\ `nc\ patru versete, recunoa[te c\ `ntreaga `nt`mplare este pus\ `n scen\ cu mult\ grij\, fiind regizat\ dinainte: „{i M\ bucur pentru voi, ca s\ crede]i c\ n-am fost acolo. Dar s\ mergem la el.“ (Ioan 11: 15) Este un comportament uluitor, dar reac]ia ucenicilor ne nedumere[te `nc\ [i mai mult: „Deci a zis Toma, care se nume[te Geam\nul, celorlal]i ucenici: S\ mergem [i noi [i s\ murim cu d`nsul.“ (Ioan 11:16) Ce vrea s\ spun\? Dac\

356 356


Laz\r este, literalmente, mort, ucenicii nu au, cu siguran]\, inten]ia de a i se al\tura, `n urma unei sinucideri colective! {i cum pot fi justificate nep\sarea lui Isus – indiferen]a blazat\ cu care prime[te vestea bolii lui Laz\r [i am`narea re`ntoarcerii `n Betania? Dup\ cum sugereaz\ profesorul Morton Smith, explica]ia explica]ia const\ `n faptul c\ este vorba de o ini]iere, mai mu lt sau mai pu]in clasic\, `ntr-o „[coal\ de mistere“. Tot profesorul Smith demonstreaz\ c\ astfel de ini]ieri [i, desigur, ritualurile care le `nso]esc, erau ceva destul de obi[nuit `n Palestina epocii lui Isus . Adesea, acestea implicau o moarte [i o rena[tere simbolic\, care a[a [i erau numite; se practicau `nchiderea `n morm`nt, care simboliza uterul c`nd era vorba de `nvierea neofitului, [i un ritual, numit botez `n zilele noastre – care presupunea o scufundare simbolic\ `n ap\. Mai exista [i o cup\ cu vin, care era identificat cu s`ngele profetului sau al magicianului care conducea ceremonia. B`nd din aceast\ cup\, ucenicii se contopeau, `n mod simbolic, cu `nv\]\torul lor, cei dintì devenind, `n sens mistic, „una“ cu cel din urm\. Este suficient de semnificativ faptul c\ Sf`ntul Pavel explic\ scopul botezului folosind exact aceea[i termeni – pe care ì folose[te chiar [i Isus la Cina cea de Tain\. Profesorul Smith atrage aten]ia asupra faptului c\ evolu]ia lui Isus este similar\ cu cea a numero[ilor al]i magicieni, t\m\duitori, scamatori [i f\c\tori de minuni din aceea[i epoc\.12 De exemplu, `n cuprinsul relat\rilor din cele patru Evanghelii, Isus r\m`ne singur cu cei pe care urmeaz\ s\-i vindece sau le vorbe[te doar lor, cu voce sc\zut\. {i, adesea, le cere apoi s\ nu divulge cele `nt`mplate. {i li se adreseaz\ celorlal]i f\c`nd, de obicei, apel la alegorii [i parabole. Se pare a[adar c\, `n timpul [ederii lui Isus pe malurile Iordanului, Laz\r s-a angajat `ntr-un ritual tipic de ini]iere, care culmina, a[a cum se `nt`mpl\ de obicei `n asemenea cazuri, cu o moarte [ i cu o re`nviere simbolic\. ~n aceast\ nou\ lumin\, dorin]a ucenicilor de a „muri cu el“ devine u[or de `n]eles – ca [i altfel inexplicabila mul]umire de sine cu care prive[te Isus respectivul eveniment. Admitem c\ Maria [i Marta par s\ fie `ntr-adev\r `nnebunite de durere – ca [i o serie de alte persoane. Dar s-ar putea ca ele s\ fi `n]eles gre[it sau s\ fi r\st\lm\cit esen]a ritualului. Sau poate c\ ini]ierea nu a decurs a[a cum ar fi trebuit – ceea ce nu ar fi reprezentat o `nt`mplare neobi[nuit\. Sau poate c\ `ntreaga poveste era o punere `n scen\ ingenios conceput\, a c\rei adev\rat\ natur\ [i al c\rei scop erau cunoscute de foarte pu]ine persoane.


357

Dac\ episodul `nvierii lui Laz\r este `ntr-adev\r o ini]iere ritual\, atunci tratamentul special de care beneficiaz\ acesta este evident. Printre altele, se pare c\ el este ini]iat `naintea celorlal]i ucenici – care las\ `ntr-adev\r impresia c\ `l invidiaz\ pentru respectivul privilegiu. Dar de ce a fost ales tocmai acest b\rbat din Betania, p`n\ atunci necunoscut? De ce tocmai el a avut parte de experien]a pe care ucenicii erau ner\bd\tori s\ o `mp\rt\[easc\? De ce, mai t`rziu, ereticii de orientare mistic\, cum erau carpocratienii, au fost at`t de interesa]i de aceast\ problem\? {i de ce a fost exclus `ntregul episod din Evanghelia dup\ Marcu? Poate pentru c\ Laz\r era cel „`ndr\git“ de Is us – mai mult dec`t ceilal]i ucenici. Poate pentru c\ `ntre Laz\r [i Isus exista o leg\tur\ deosebit\ – aceea dintre doi cumna]i. Poate din ambele motive. S-ar putea ca Isus s\-l fi cunoscut [i `ndr\git pe Laz\r tocmai pentru c\ ì era cumnat. ~n orice caz, ata[amentul s\u fa]\ de Laz\r este subliniat `n repetate r`nduri. C`nd se `ntoarce `n Betania [i pl`nge sau se preface c\ pl`nge martorii reiau vorbele mesagerului: „Iat\ c`t de mult `l iubea!“ (Ioan 11:36) Autorul Evangheliei dup\ Ioan – `n care este inclus\ povestea lui Laz\r – nu se identific\ nic\ieri pe sine `nsu[i drept Ioan. De fapt, nu se identific\ prin nici un nume. Totu[i, se refer\ la el `nsu[i folosind un calificativ aparte. Se nume[te adesea pe sine `nsu[i „ucenicul preaiubit“, „cel pe care `l iubea Isus“, ceea ce sugereaz\, f\r\ dubiu, c\, fa]\ de camarazii s\i, se bucura de un statut unic [i privilegiat. De exemplu, la Cina cea de Tain\, faptul c\ ì este apropiat lui Isus devine extrem de evident atunci c`nd acesta ì poveste[te numai lui despre modul `n care va fi tr\dat: Iar la mas\ era rezemat de pieptul lui Isus unul dintre ucenicii lui, pe care `l iubea Isus. Deci Simon Petru i-a f\cut semn acestuia [i i-a zis: ~ntreab\ cine este cel despre care vorbe[te. {i c\z`nd acela astfel la pieptul lui Isus, i-a zis: Doamne, cine este? Isus a r\spuns: Acela este, c\ruia eu, `nting`nd buc\]ica de pìne, i-o voi da. {i, `nting`nd buc\]ica, i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. (Ioan 13:23-26)

Cine este acest „ucenic preaiubit“, pe a c\rui m\rturie se bazeaz\ a patra Evanghelie? Totul pare s\ sugereze c\ este, de fapt, Laz\r, „cel pe care Isus `l iubea“. A[adar, dup\ toate aparen]ele, Laz\r [i „ucenicul preaiubit“ s`nt, de fapt, una [i aceea[i persoan\, iar Laz\r este, de fapt, „Ioan“. Este o concluzie aproape inevitabil\. {i nu ne

358


apar]ine `n exclusivitate. Conform profesorului Wiliam Brownlee, unul dintre cei mai de seam\ cercet\tori ai Bibliei [i unul dintre speciali[tii de frunte `n ceea ce prive[te manuscrisele de la Marea Moart\: „~n virtutea dovezilor incluse `n cea de-a patra Evanghelie... ajungem la concluzia c\ ucenicul preaiubit este Laz\r din Betania.“ 13 Dac\ Laz\r [i „ucenicul preaiubit“ s`nt unul [i acela[i, pot fi explicate o serie de anomalii. S-ar explica astfel misterioasa dispari]ie a lui Laz\r din relatarea biblic\, ca [i aparenta sa absen]\ din timpul r\stignirii. Pentru c\, dac\ Laz\r [i „ucenicul preaiubit“ s`nt, de fapt, aceea[i persoan\, aceasta a asistat la r\stignire. {i Laz\r este cel c\ruia Isus i-a l\sat-o `n grij\ pe mama sa. Cuvintele prin care a f\cut-o pot fi cele ale unui om care se refer\ la cumnatul s\u: Deci Isus, v\z`nd pe mama Sa [i pe ucenicul pe care `l iubea st`nd al\turi, a zis mamei sale: Femeie, iat\ fiul t\u! Apoi a zis ucenicului: Iat\ mama ta! {i, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la sine. (Ioan 19:26-27)

Ultimul cuv`nt al acestui citat este cel revelator. Pentru c\ ceilal]i ucenici [i-au p\r\sit casele din Galileea [i, practic vorbind, s`nt lipsi]i de ad\post. Totu[i, Laz\r are unul – aceea cas\ din Betania, `n care chiar [i Isus era obi[nuit s\ locuiasc\. Dup\ ce este relatat\ hot\r`rea arhiereilor de a-l ucide, numele lui Laz\r nu mai este men]ionat. S-ar putea presupune c\ a disp\rut `ntru totul. Dar dac\ el este „ucenicul preaiubit“, nu se mai pune problema dispari]iei sale, iar mi[c\rile [i faptele sale pot fi urm\rite p`n\ la sf`r[itul celei de-a patra Evanghelii. {i aici apare, de asemenea, un episod straniu, care merit\ s\ fie cercetat. ~n `ncheierea celei de-a patra Evanghelii, Isus prevede moartea lui Petru [i cere acestuia s\ ì „urmeze“: Dar `ntorc`ndu-se, Petru a v\zut venind dup\ el pe ucenicul pe care `l iubea Isus, acela care la Cin\ s-a rezemat de pieptul lui [i I-a zis: Doamne, cine este cel ce te va vinde? Pe acesta deci, v\z`ndu-l, Petru a zis lui Isus: Doamne, dar cu acesta ce se va `nt`mpla? Zis-a Isus lui: Dac\ voiesc ca acesta s\ r\m`n\ p`n\ voi veni, ce ai tu? Tu urmeaz\ mie. De aceea a ie[it cuv`ntul acesta `ntre fra]i, c\ ucenicul acela nu va muri; dar Isus nu i-a spus c\ nu va muri, ci: dac\ voiesc ca acesta s\ r\m`n\ p`n\ ce voi veni, ce ai tu?


359

Acesta este ucenicul care m\rturise[te despre aceasta [i care a scris acestea, [i [tim c\ m\rturia lui este adev\rat\. (Ioan 21:20-24)

~n ciuda stilului ambiguu de exprimare, importan]a acestui pasaj este c`t se poate de clar\. „Ucenicului preaiubit“ i s-a cerut, `n mod explicit, s\ a[tepte re`ntoarcerea lui Isus. Iar textul `n sine subliniaz\ `n mod st\ruitor c\ aceast\ re`ntoarce nu trebuie `n]eleas\, `n mod simbolic, drept „a doua venire“. Dimpotriv\, se refer\ la ceva mult mai concret. Sugereaz\ c\, la scurt timp dup\ `mpr\[tierea `n lume a celorlal]i ucenici, Isus urma s\ se re`ntoarc\ pentru a-i `ncredin]a „ucenicului preaiubit“ o misiune special\. Este aproape ca [i cum cei doi ar fi avut de dus la bun sf`r[it anumite aranjamente concrete [i de f\cut anumite planuri. Dac\ „ucenicul preaiubit“ este Laz\r, atunci aceast\ `n]elegere secret\, necunoscut\ celorlal]i ucenici, pare s\ fi avut un anumit precedent. Cu o s\pt\m`n\ `nainte de r\stignire, Isus `[i preg\te[te intrarea triumfal\ `n Ierusalim [i, pentru ca acesta s\ corespund\ profe]iei din Vechiul Testament referitoare la Mesia, este nevoie s\ `ncalece pe un asin. (Zaharia 9:9-10) De aceea, trebuie g\sit asinul. ~n Evanghelia dup\ Luca, Isus trimite doi ucenici `n Betania, unde le spune c\ vor g\si un asin a[tept`ndu-i. Ace[tia s`nt `nv\]a]i s\-i spun\ proprietarului asinului c\: „Domnul are trebuin]\ de el.“ C`nd totul se petrece exact cum a prev\zut Isus, pare s\ fie vorba de un fel de miracol. Dar ce este at`t de extraordinar `n aceast\ `nt`mplare? Nu tr\deaz\, pur [i simplu, existen]a unui plan ascuns, bine pus la punct? Iar acel om din Betania, care face rost de asin la timpul potrivit, nu pare s\ fie Laz\r? Aceasta este, cu siguran]\, concluzia la care ajunge dr. Hugh Schonfield. 14 El argumenteaz\, `n mod conving\tor, c\ aranjamentele pentru intrarea triumfal\ `n Ierusalim au fost f\cute de Laz\r, f\r\ [tirea celorlal]i ucenici. Dac\ a[a s-au petrecut `ntr-adev\r lucrurile, aceasta dovede[te existen]a unui cerc interior al ucenicilor lui Isus, a unui nucleu de colaboratori, de conspiratori sau de membri ai familiei, care se bucur\, `n exclusivitate, de `ncrederea domnului lor. Schonfield crede c\ Laz\r face parte dintr-un astfel de grup. Iar ipoteza sa concord\ cu insisten]a profesorului Smith asupra tratamentului preferen]ial de care beneficiaz\ Laz\r, ca urmare a ini]ierii sale sau a mor]ii sale simbolice din Betania. Este posibil ca Betania s\ fi fost centrul unui cult, locul

360


destinat unor ritualuri unice, oficiate de Isus. Supozi]ia ar putea explica altfel enigmatica apari]ie repetat\ a Betaniei `n decursul investiga]iilor noastre. Prioria din Sion `[i numise „cupola“ din Rennes-le-Château „Betania“. Iar Sauni ère, dup\ toate aparen]ele, la sugestia Prioriei din Sion, `[i botezase vila tot „Betania“. ~n orice caz, `n]elegerea secret\ `n urma c\reia a fost ob]inut asinul de la „omul din Betania“ [i-ar putea semnala din nou prezen]a prin intermediului sf`r[itului misterios al celei de-a patra Evanghelii – unde Isus ì porunce[te „ucenicului preaiubit“ s\ ì a[tepte re`ntoarcerea. Se pare c\ avea de f\cut anumite planuri `mpreun\ cu acesta. {i nu este lipsit de sens s\ presupunem c\ planurile se refereau, printre altele, la viitorul familiei lui Isus. C`nd era pe cruce, `[i `ncredin]ase deja mama `n grija „ucenicului preaiubit“. Dac\ avea so]ie [i copii, ace[tia i-au fost `ncredin]a]i, probabil, aceluia[i „ucenic preaiubit“. Ceea ce ar fi, fire[te, mult mai plauzibil dac\ respectivul ucenic i-ar fi fost `ntr-adev\r cumnat. Conform tradi]iei ulterioare, mama lui Isus ar fi murit `n exil, `n cetatea Efes – presupusul loc de provenien]\ al celei de-a patra Evanghelii. Oricum, nu exist\ nici o indica]ie care s\ sugereze c\ „ucenicul preaiubit“ ar fi fost al\turi de mama lui Isus p`n\ la sf`r[itul vie]ii acesteia. Dup\ p\rerea dr. Schonfield, a patra Evanghelie nu a fost, probabil, scris\ `n Efes, ci doar prelucrat\, revizuit\ [i editat\ de un `n]elept grec – care a rescris-o conform propriilor sale idei. 15 Dac\ „ucenicul preaiubit“ nu a plecat la Efes, atunci ce anume s-a `nt`mplat cu el? Dac\ el [i Laz\r erau unul [i acela[i, atunci aceast\ `ntrebare are [i un r\spuns, fiindc\, `n ceea ce prive[te soarta lui Laz\r, tradi]ia este c`t se poate de explicit\. Conform tradi]iei, [i a[a cum sus]in anumi]i autori reprezent`nd biserica cre[tin\ timpurie, Laz\r, Maria Magdalena, Marta, Iosif din Arimateea [i `nc\ al]i c`]iva, au ajuns, cu o corabie, la Marsilia. 16 Se presupune c\, acolo, Iosif ar fi fost hirotonit de Sf`ntul Filip [i apoi trimis `n Anglia, unde ar fi `ntemeiat o biseric\ la Glastonburry. ~ns\ despre Laz\r [i Maria Magdalena se poveste[te c\ ar fi r\mas `n Galia. Conform tradi]iei, Maria Magdalena a murit fie la Aix-en-Provence, fie la Saint Baume, iar Laz\r la Marsilia, dup\ ce a `ntemeiat acolo prima episcopie. Despre unul dintre `nso]itorii lor, Sf`ntul Maxim, se spune c\ ar fi fondatorul primei episcopii din Narbonne. Dac\ Laz\r [i „ucenicul preaiubit“ s`nt unul [i acela[i, atunci aceasta poate fi explica]ia dispari]iei lor comune. Se pare c\ Laz\r,


361

adev\ratul „ucenic preaiubit“, a ajuns dincolo de mare, la Marsilia, `mpreun\ cu sora sa, Maria Magdalena – care, dac\ ]inem cont de tradi]ia ulterioar\, purta cu sine Sf`ntul Graal, „s`ngele regal“. {i planurile fugii [i refugiului lor au fost f\cute, dup\ toate aparen]ele, de `nsu[i Isus, `mpreun\ cu „ucenicul preaiubit“, la sf`r[itul celei de-a patra Evanghelii.

Dinastia lui Isus Dac\ Isus a fost `ntr-adev\r c\s\t orit cu Maria Magdalena, s-ar fi putut ca aceast\ c\s\torie s\ serveasc\ unui scop anume? Cu alte cuvinte, ar fi putut `nsemna ceva mai mult dec`t o c\s\torie obi[nuit\? Ar fi putut reprezenta un anume fel de alian]\ dinastic\, cu implica]ii [i repercusiuni politice? Pe scurt, ar fi fost posibil ca linia de s`nge rezult at\ din aceast\ c\s\torie s\ just ifice de deplin calificativul de „s`nge regal“? Evanghelia dup\ Matei afirm\, `n mod explicit, c\ Isus era de s`nge regal – un rege legitim, un descendent direct al lui Solomon [i al lui David. Dac\ acesta este adev\rul, preten]ia sa la tronul Palestinei unificate ar fi fost legitim\ – [i poate chiar singura legitim\. Iar inscrip]ia de pe cruce ar fi `nsemnat mult mai mult dec`t o simpl\ [i sadic\ luare `n der`dere, pentru c\ Isus ar fi fost `ntr-adev\r „Regele Evreilor“. ~n anumite privin]e, postura sa ar fi fost similar\, s\ zicem, cu aceea a lui Bonnie Prince Charlie `n 1745. {i astfel ar fi fost generat\ opozi]ia `mpotriva sa, adic\ `n virtutea rolului s\u – rolul unui preot-rege care ar fi putut unifica ]ara [i poporul evreu, reprezent`nd astfel o amenin]are serioas\, at`t la adresa lui Irod, c`t [i la adresa Romei. Anumi]i cercet\tori moderni ai Bibliei s-au str\duit s\ demonstreze c\ vestita „ucidere a pruncilor“, ordonat\ de Irod, nu a avut loc niciodat\. Sau c\, dac\ s-a petrecut `ntr-adev\r, nu a fost de propor]iile v\dit exagerate [i `nfior\toare pe care i le-au atribuit Evangheliile [i tradi]ia ulterioar\. Totu[i, chiar simpla perpetuare a pove[tii pare s\ dovedeasc\ ceva – panica autentic\ a lui Irod, teama sa, c`t se poate de real\, c\ ar fi putut fi detronat. Trebuie s\ admitem c\ tronul lui Irod era extrem de nesigur, fiind ur`t de

362


supu[ii s\i `nrobi]i [i sus]inut la putere doar de cohortele romane. Dar, oric`t de precar\ i-ar fi fost pozi]ia, aceasta nu ar fi putut fi realmente [i serios amenin]at\ de zvonurile despre un m`ntuitor simbolic sau spiritual – de genul celor de care, `n epoca aceea, }ara Sf`nt\ era oricum plin\. Dac\ Irod era `ntr-adev\r `ngrijorat, motivul nu putea fi dec`t o amenin]are foarte real\, concret\, politic\ – o amenin]are reprezentat\ de un om al c\rui drept la tron era mult mai legitim dec`t al lui `nsu[i [i care ar fi putut beneficia de un suport popular considerabil. Este posibil ca „uciderea pruncilor“ s\ nu fi avut loc, dar tradi]ia care `l pomene[te reflect\ probabil nelini[tea lui Irod, legat\ de o revendicare a tronului venit\ din partea unui rival [i, foarte probabil, anumite ac]iuni menite s\ o pre`nt`mpine [i s\ o dejoace. O astfel de revendicare putea fi numai de natur\ politic\. {i trebuie s\ fi fost luat\ `ntr-adev\r `n serios. A sugera c\ o asemenea revendicare venea din partea lui Isus, `nseamn\, desigur, a pune sub semnul `ntreb\rii imaginea popular\ a „dulgherului s\rac din Nazaret“. Dar motivele care ne `ndeamn\ s\ o facem s`nt gr\itoare. ~n primul r`nd, faptul c\ Isus era originar din Nazaret nu este pe deplin sigur. „Isus din Nazaret“ este, `n realitate, o denaturare sau o traducere eronat\ a lui „Isus Nazoritul“ sau „Isus Nazareanul“, sau, poate, a lui „Isus din Gennescareth“. ~n al doilea r`nd, asupra existen]ei ora[ului Nazaret `n vremea lui Isus exist\ destul de multe dubii. Acesta nu figureaz\ nici pe h\r]ile, nici `n documentele sau `nregistr\rile romane. Nu este men]ionat `n Talmud. Nu este men]ionat, cu at`t mai pu]in asociat cu Isus, nici `n scrierile Sf`ntului Pavel care, la urma urmelor, au fost compuse `naintea Evangheliilor. {i nici Flavius Iosefus – cel mai vestit cronicar al epocii, care a comandat trupe `n Galileea [i a `ntocmit o list\ a ora[elor din provincie – nu face nici o men]iune referitoare la Nazaret. Pe scurt, se pare c\ Nazaretul nu figureaz\ ca ora[ dec`t `ncep`nd cu o dat\ ulterioar\ revoltei dintre anii 68-74 d.Hr. [i c\ Isus a fost asociat cu acesta datorit\ confuziei semantice – accidentale sau deliberate – care este, `n mare m\sur\, caracteristic\ Noului Testament. Indiferent dac\ Isus era sau nu „din Nazaret“, nu exist\ indica]ii care s\ denote c\ ar fi fost vreodat\ „un dulgher s\rac“. 17 Cu siguran]\, nici una dintre Evanghelii nu `l descrie `n acest mod. Dimpotriv\, faptele relatate sugereaz\ contrariul. De exemplu, se pare c\ era un b\rbat educat. Dup\ toate aparen]ele, avea preg\tirea unui rabin [i nu se `ntov\r\[ea doar cu s\racii, ci [i cu oameni boga]i [i influ en]i – cum


363

ar fi Iosif din Arimateea [i Nicodim. Iar nunta de la Cana ar putea sta m\rturie pentru statutul lui Isus [i pentru pozi]ia sa social\. Nunta nu apare ca fiind modest\, ca o petrecere umil\ a unor „oameni simpli“. Dimpotriv\, are toate caracteristicile unei reuniuni costisitoare, aristocratice, ale unei petreceri din „`nalta societate“, la care particip\ cel pu]in c`teva sute de oaspe]i. De exemplu, exist\ o mul]ime de servitori – care se gr\besc s\ `ndeplineasc\ at`t poruncile Mariei, c`t [i pe ale lui Isus. {i exist\ un nun care se comport\ ca un „maestru de ceremonie“ – [i care, `n context, pare s\ fi fost chiar un aristocrat. {i exist\, cu certitudine, o cantitate enorm\ de vin. C`nd Isus „transform\“ apa `n vin este vorba, conform Good News Bible (Biblia Ve[tilor Bune) de o cantitate de nu mai pu]in de [ase sute de litri, ceea ce `nseamn\ mai mult de opt sute de sticle! {i asta pe l`ng\ vinul care se consumase deja. Lu`nd `n considera]ie toate acestea, nunta de la Cana pare s\ fi fost o ceremonie somptuoas\ a micii nobilimi sau a aristocra]iei. Chiar dac\ nunta nu era a lui Isus, prezen]a sa [i a mamei sale sugereaz\ c\ f\ceau parte din aceea[i cast\. Numai astfel poate fi explicat\ supunerea pe care le-o arat\ servitorii. Dac\ Isus era un aristocrat [i dac\ a fost c\s\torit cu Maria Magdalena se poate presupune c\ statutul ei social era similar. {i, `ntr-adev\r, chiar a[a pare s\ fie. Altfel, printre prietenele ei nu s-ar fi num\rat so]ia unui personaj important de la curtea lui Irod. Totu[i, ea ar fi putut fi o persoan\ mult mai important\. A[a cum am descoperit merg`nd pe urmele referin]elor din „documentele Prioriei“, Ierusalimul – Ora[ul Sf`nt [i capitala Iudeei – fusese ini]ial proprietatea semin]iei lui Veniamin. Ulterior, Veniami]ii au fost decima]i `n urma r\zboiului purtat `mpotriva celorlalte semin]ii ale lui Israel [i mul]i dintre ei au emigrat – cu toate c\, dup\ cum men]ioneaz\ „documentele Prioriei“, „unii dintre ei au r\mas“. Unul dintre descenden]ii acestora a fost Sf`ntul Pavel, care declar\ explicit c\ este un veniamit. (Romani 11:1) ~n pofida conflictului cu celelalte semin]ii ale lui Israel, semin]ia lui Veniamin pare s\ se bucure de un statut deosebit. Printre altele, din r`ndul ei provin primul rege al Israelului – Saul, uns de profetul Samuel – [i prima sa cas\ regal\. Dar Saul a fost apoi detronat de David, din semin]ia lui Iuda. {i David nu i-a v\duvit pe veniami]i doar de dreptul lor la tron. Stabilindu-[i capitala la Ierusalim, i-a lipsit [i de mo[tenirea lor legitim\.

364


Conform tuturor relat\rilor din Noul Testament, Isus era at`t un descendent direct al lui David, c`t [i un membru al semin]iei lui Iuda. ~ntr-un anumit sens, `n ochii veniami]ilor ar fi putut p\rea un uzurpator. Dar orice obiec]ie de acest gen ar fi fost `nl\turat\ dac\ s-ar fi c\s\torit cu o femeie veniamit\. O astfel de c\s\torie ar fi constituit o alian]\ dinastic\ important\, una cu multiple consecin]e politice. Nu numai c\ i-ar fi d\ruit Israelului un preot-rege. Ar fi avut [i rolul simbolic de a `napoia Ierusalimul st\p`nilor s\i ini]iali [i legitimi. Ar fi favorizat unificarea popula]iei [i ar fi sprijinit [i `ntemeiat dreptul lui Isus la tron. ~n Noul Testament nu exist\ indica]ii referitoare la apartenen]a Mariei Magdalena la o anumit\ semin]ie. Totu[i, `n legendele ulterioare se spune c\ ea ar fi fost vl\starul unei case regale. ~n unele dintre acestea este specificat faptul c\ f\cea parte din semin]ia lui Veniamin. ~n acest punct, schi]a unui scenariu istoric coerent `ncepea s\ fie vizibil\. {i, `n m\sura `n care puteam aprecia acest lucru, p\rea justificat\ din punct de vedere politic. Isus ar fi fos t un preot-r ege din spi]a lui David, a c\rui preten]ie asupra tronului era legitim\. {i-ar fi consolidat pozi]ia printr-o c\s\torie dinastic\ de importan]\ simbolic\. Ar fi fost `n m\sur\ s\-[i unifice ]ara, s\ mobilizeze popula]ia, s\-i alunge pe asupritori, s\ detroneze marioneta lor abject\ [i s\ restaureze gloria monarhiei din epoca lui Solomon. Un astfel de om ar fi fost cu adev\rat „regele iudeilor“.

R\stignirea Realiz\rile lui Gandhi demonstreaz\ c\ un lider spiritual, care beneficiaz\ de suficient spijin din partea popula]iei, poate constitui o amenin]are pentru regimul existent. Dar un b\rbat c\s\torit, a c\rui preten]ie asupra tronului este legitim\ [i care are copii prin intermediul c\rora poate instaura o dinastie, reprezint\, indiscutabil, o amenin]are mult mai serioas\. Exist\ `n Evanghelii vreo dovad\ care s\ ateste c\ Isus era `ntr-adev\r privit de romani drept o astfel de amenin]are? ~n timpul interog\rii sale de c\tre Pilat, Isus este numit, `n repetate r`nduri, „Rege al Iudeilor“. Respect`ndu-se instruc]iunile lui Pilat, o inscrip]ie cu acest titlu este aplicat\ pe cruce. Dup\ cum


365

argumenteaz\ profesorul S.G.F. Brandon de la Universitatea din Manchester, aceast\ inscrip]ie trebuie considerat\ autentic\ – la fel de mult ca orice alt lucru din Noul Testament. ~n primul r`nd, inscrip]ia apare, practic f\r\ nici o modificare, `n toate cele patru Evanghelii. ~n al doilea r`nd, episodul este mult prea compromi]\tor [i mult prea penibil pentru ca s\ fi fost inventat de editorii de mai t`rziu. ~n Evanghelia dup\ Marcu, dup\ ce `l i nterogheaz\ pe Isus, Pilat ì `ntreab\ de arhiereii aduna]i: „Ce voi face deci cu cel despre care zice]i c\ este Regele Iudeiilor?“ (Marcu 15:12) Aceasta pare s\ indice faptul c\ cel pu]in unii dintre iudei se refereau `ntr-adev\r la Isus ca la regele lor. {i, `n acela[i timp, Pilat ì acord\ lui Isus acest titlu `n toate cele patru Evanghelii. Nu avem motive s\ presupunem c\ o face `n mod ironic sau `n b\taie de joc. ~n a patra Evanghelie, insist\ asupra titlului cu fermitate [i cu serozitate, `n ciuda unui cor de proteste. ~n plus, `n cele trei Evanghelii sinoptice, `nsu[i Isus recunoa[te c\ pretinde acest titlu: „{i l-a `ntrebat Pilat: Tu e[ti Regele Iudeilor? Iar el, r\spunz`nd, i-a zis: Tu zici.“ (Marcu 15:2) ~n traducere, replica poate suna ambivalent – poate c\ a fost tradus\ astfel `n mod deliberat. Dar `n varianta original\, `n limba greac\, este total lipsit\ de echivoc. Ar putea fi interpretat\ doar drept „Ai spus un adev\r“. {i astfel este tradus\ aceast\ expresie ori de c`te ori apare altundeva `n Biblie. Evangheliile au fost scrise `n timpul sau dup\ revolta dintre anii 66-74 d.Hr., c`nd iudaismul [i-a `ncetat efectiv existen]a ca for]\ social\, politic\ [i militar\. Mai mult dec`t at`t, Evangheliile au fost destinate unui public greco-roman – care trebuia s\ le considere acceptabile. Roma abia `ncheiase un r\zboi crunt [i costisitor purtat `mpotriva evreilor. ~n consecin]\, era normal ca evreii s\ fie prezenta]i drept personaje negative. ~n plus, la `nceputul revoltei evreilor, Isus nu putea fi prezentat drept o personalitate politic\ – pentru a nu fi asociat cu acele tulbur\ri care au culminat printr-un r\zboi. ~n final, rolul romanilor `n procesul [i execu]ia lui Isus trebuia minimalizat [i prezentat `n cea mai bun\ lumin\ posibil\. De aceea, Evangheliile `l descriu pe Pilat drept un b\rbat cumsecade, inimos [i tolerant, care aprob\ r\stignirea fiind silit de `mprejur\ri. 18 Dar, `n pofida acestor libert\]i luate fa]\ de istorie, adev\rata pozi]ie a Romei `n aceast\ poveste poate fi deslu[it\. Conform Evangheliilor, Isus a fost condamnat mai `ntì de Sinedriu – conciliul `n]elep]ilor evrei, care l-au adus apoi `n fa]a lui Pilat [i l-au rugat st\ruitor s\ pronun]e el sentin]a. Din punct de vedere

366


istoric, aceast\ afirma]ie este total lipsit\ de sens. ~n cele trei Evanghelii sinoptice, Isus este arestat [i condamnat de Sinedriu `n noaptea Pa[tilor. Dar legea iudaic\ nu permitea `ntrunirea Sinedriului `n perioada Pa[tilor.19 Evangheliile relateaz\ c\ arestarea [i procesul lui Isus s-au desf\[urat `n timpul nop]ii, `n fa]a Sinedriului. Dar legea iudaic\ interzicea deopotriv\ `ntrunirea Sinedriului noaptea, `n re[edin]e particulare sau oriunde altundeva `n afara incintei Templului. ~n Evanghelii, Sinedriul pare s\ nu aib\ dreptul de a pronun]a o sentin]\ la moarte – acesta fiind, `n aparen]\, motivul pentru care Isus ì este `nf\]i[at lui Pilat. Totu[i, Sinedriul era autorizat s\ pronun]e condamn\ri la moarte – dar prin lovire cu pietre, nu prin r\stignire. Dac\ Sinedriul ar fi dorit s\ `l `nl\ture pe Isus, ar fi hot\r`t, `n virtutea propriei sale autorit\]i, s\ fie ucis cu pietre. Nu ar fi fost c`tu[i de pu]in necesar s\-l deranjeze pe Pilat. Autorii Evangheliilor au f\cut `nc\ multe alte `ncerc\ri de a [terge orice vin\ [i orice responsabilitate a Romei. Una dintre acestea este episodul ofertei aparent f\cute de Pilat de a acorda o gra]iere – graba acestuia de a elibera un prizonier la alegerea mul]imii. Marcu [i Matei sus]in c\ a[a era „obiceiul de s\rb\toarea Pa[tilor“. De fapt, un astfel de obicei nici nu exista. 20 Autorii moderni s`nt de acord c\ romanii nu procedau niciodat\ astfel [i c\ oferta de a-l elibera fie pe Isus, fie pe Baraba, este pur\ fic]iune. Se pare c\ acela[i lucru se poate spune [i despre ezitarea lui Pilat `n ceea ce prive[te condamnarea lui Isus, ca [i despre afirma]ia c\ ar fi cedat `n fa]a presiunii intimidante exercitate de mul]ime. ~n realitate, pentru un procurator roman – [i mai ales pentru unul at`t de ne`ndur\tor ca Pilat – era de neconceput s\ se plece `n fa]a voin]ei gloatei. Din nou, scopul unei astfel de n\scociri este destul de limpede – exonerarea romanilor [i transferul vinov\]iei asupra evreilor, pentru ca povestea lui Isus s\ fie pe placul publicului roman. Desigur, este posibil ca nu to]i evreii s\ fi fost lipsi]i de orice vin\. Chiar dac\ administra]ia roman\ se temea de un preot-rege care pretindea tronul, nu ar fi recurs `n mod f\]i[ la ac]iuni provocatoare – ac]iuni care ar fi putut precipita izbucnirea unei rebeliuni generalizate. Cu siguran]\, pentru romani ar fi fost mult mai avantajos ca preotul-rege s\ fie tr\dat, `n mod ostentativ, de propriii s\i compatrio]i. Ne putem a[adar imagina c\ romanii au apelat la serviciile anumitor saduchei – `n calitate de, s\ zicem, agen]i provocatori. Dar, chiar dac\ a[a au stat lucrurile, este un adev\r ineluctabil


367

faptul c\ Isus a fost victima administra]iei romane, a unei cur]i de judecat\ romane, a unei sentin]e date de romani [i a solda]ilor romani care l-au executat – `ntr-un mod care era rezervat, `n exclusivitate, du[manilor Romei. Isus nu a fost r\stignit pentru crime `mpotriva iudaismului, ci pentru crime `mpotriva Imperiului.21

Cine era Baraba? Exist\, `n Evanghelii, dovezi care s\ ateste c\ Isus a avut `ntr-adev\r copii? Nu exist\ nici o afirma]ie explicit\. Dar toat\ lumea se a[tepta ca rabinii s\ aib\ copii. Era un lucru de la sine `n]eles [i, dac\ Isus era rabin, ar fi fost c`t se poate de neobi[nuit s\ r\m`n\ f\r\ urma[i. De fapt, ar fi fost la fel de neobi[nuit [i dac\ nu ar fi fost rabin. Admitem c\ aceste argumente nu trec drept dovezi `ntemeiate. Dar exist\ o dovad\ mai concret\, o dovad\ explicit\. Este vorba de un personaj derutant, care apare `n Evanghelii sub numele Baraba sau, mai exact, Isus Baraba – pentru c\ astfel este identificat `n Evanghelia dup\ Matei. Chiar dac\ acest lucru nu are o alt\ semnifica]ie, coinciden]a este frapant\. Speciali[tii moderni nu s`nt siguri de originea [i de semnifica]ia numelui „Baraba“. „Isus Baraba“ poate fi o denaturare a lui „Isus Berabbi“. „Berabbi“ era un titlu rezervat celor mai sus-pu[i [i respecta]i rabini [i era plasat dup\ numele acestora. 22 A[adar, prin „Isus Berabbi“ ar putea fi desemnat chiar Isus. Dar mai exist\ o alternativ\. Ini]ial, „Isus Baraba“ ar fi putut fi „Isus bar Rabbi“ – „Isus, fiul rabinului“. Nu exist\ nici un indiciu care s\ sugereze c\ tat\l lui Isus ar fi fost rabin. Dar dac\ Isus ar fi avut un fiu care s\-i fi preluat numele, acesta ar fi fost `ntr-adev\r „Isus bar Rabbi“. Ca o a treia posibilitate, „Isus Baraba“ ar putea proveni din „Isus bar Abba“; [i, pentru c\ `n limba ebraic\ „Abba“ `nseamn\ „tat\“, „Baraba“ ar putea fi „fiul tat\lui“ – un mod de exprimare total lipsit de sens, cu excep]ia cazului `n care tat\l persoanei desemnate este, `ntr-un anumit fel, extrem de important. Dac\ „tat\l“ este, de fapt, „Tat\l Ceresc“, atunci „Isus Baraba“ este din nou o referire la Isus. Pe de alt\ parte, dac\ Isus este „tat\l“, atunci „Baraba“ ar putea, [i `n acest caz, s\ fie numele fiului s\u.

368


Indiferent care ar fi originea [i semnifica]ia numelui, personajul Baraba este extrem de ciudat. Cu c`t meditezi mai mult asupra evenimentului `n care este implicat, cu at`t devine mai evident faptul c\ este vorba de ceva neobi[nuit, de o `ncercare de a ascunde ceva anume. ~n primul r`nd, numele lui Baraba, ca [i cel al Mariei Magdalena, pare s\ fi fost obiectul unei ponegriri deliberate [i sistematice. Conform tradi]iei populare, Baraba este un „t`lhar“, a[a cum [i Maria Magdalena este o t`rf\. Dar, dac\ identitatea lui Baraba este una din cele sugerate de numele s\u, este extrem de pu]in probabil s\ fi fost un t`lhar de r`nd. Atunci, de ce i-ar fi fost ponegrit numele? Doar dac\, `n realitate, Baraba ar fi fost altcineva – [i pentru c\ editorii nu ar fi dorit ca posteritatea s\-i cunoasc\ adev\rata identitate. ~ns\ Evangheliile nu `l descriu pe Baraba ca pe un t`lhar, nu `n sensul strict al cuv`ntului. Conform relat\rilor lui Marcu [i Luca, este un de]inut politic, un rebel `nvinuit de crim\ [i de r\zvr\tire. ~ns\, `n Evanghelia dup\ Matei, este prezentat drept un „vinovat vestit“. Iar `n cea de-a patra Evanghelie este descris prin intermediul cuv`ntului grecesc lestai (Ioan 18:40), care poate fi tradus fie prin „t`lhar“, fie prin „bandit“. Dar, `n contextul istoric, `nseamn\ cu totul altceva. Spun`nd lestes, romanii se refereau, de fapt, la zelo]i23 – revolu]io narii na]ionali[ ti militan]i care, de ceva vreme, instigau la revolt\. Deoarece Marcu [i Luca s `nt de acord c\ Baraba se f\cea vinovat de r\zvr\tire [i deoarece Matei nu contrazice aceast\ afirma]ie, este logic s\ deducem c\ Baraba era un zelot. Dar aceasta nu este singura informa]ie despre Baraba pe care o de]inem. Dup\ Luca, Baraba fusese implicat `ntr-o „dezordine“, „revolt\“ sau „r\zmeri]\“ recent\. Istoria nu men]ioneaz\ nici o astfel de tulburare care s\ fi avut loc `n Ierusalim la data respectiv\. Dar Evangheliile o fac. Conform acestora, cu c`teva zile `nainte, Ierusalimul fusese tulburat de un asemenea eveniment – c`nd Isus [i adep]ii s\i r\sturnaser\ mesele zarafilor din Templu. Oare acesta era r\zmeri]a `n care fusese implicat Baraba, r\zmeri]a pentru care fusese `ntemni]at? Desigur, ipoteza este verosimil\. {i, `n acest caz, exist\ o singur\ concluzie evident\ – c\ Baraba se num\ra printre `nso]itorii lui Isus. Dup\ p\rerea speciali[tilor moderni, nu exista „obiceiul“ de a elibera un condamnat cu ocazia Pa[tilor. Dar, chiar dac\ ar fi existat, alegerea `ntre Isus [i Baraba era lipsit\ de sens. Dac\ Baraba era `ntr-adev\r un condamnat de r`nd, vinovat de crim\, de ce ar fi preferat mul]imea s\ fie cru]at\ via]a acestuia? Sau, dac\ era un


369

zelot sau un revolu]ionar, este greu de presupus c\ Pilat ar fi eliberat mai degrab\ un astfel de individ poten]ial periculos, dec`t un vizionar inofensiv – care, aparent, era dispus s\ „dea Cezarului ce e al Cezarului“. Dintre toate nepotrivirile, inconsecven]ele [i improbabilit\]ile existente `n Evanghelii, aceasta este cea mai frapant\ [i cea mai inexplicabil\. Era limpede c\ se ascundea ceva sub aceast\ contrafacere ne`ndem`natic\ [i confuz\. Un autor modern a propus o explica]ie incitant\ [i plauzibil\. A sugerat c\ Baraba ar fi fost fiul lui Isus, iar Isus un rege legitim. 24 Imediat ce accept\m aceast\ ipotez\, alegerea lui Baraba cap\t\ sens. Trebuie s\ ne imagin\m o mul]ime oprimat\, confruntat\ cu uciderea iminent\ a conduc\torului ei spiritual [i politic – Mesia, a c\rui sosire fusese de mult a[teptat\ cu at`t de multe speran]e. ~n asemenea circumstan]e, nu ar fi fost mai important\ dinastia dec`t omul? Perpetuarea liniei de s`nge nu ar fi fost ]elul suprem, av`nd prioritate fa]\ de orice altceva? Un popor pus `n fa]a unei alegeri at`t de cumplite nu ar fi preferat s\-[i sacrifice regele pentru ca vl\starul [i spi]a acestuia s\ supravie]uiasc\? Dac\ existau urma[i, speran]a continua s\ existe. F\r\ `ndoial\, nu este imposibil ca Baraba s\ fi fost fiul lui Isus. ~n general, se presupune c\ acesta s-a n\scut `n jurul anului 6 `.Hr. {i a fost r\stignit nu mai t`rziu de anul 36 d.Hr., ceea ce `nseamn\ c\ atunci avea cel mult patruzeci [i doi de ani. Dar, chiar dac\ ar fi murit la doar treizeci [i trei de ani, ar fi putut avea un fiu. Dup\ obiceiul vremii, s-ar fi putut c\s\tori la [aisprezece sau la [aptesprezece ani. Chiar dac\ nu s-ar fi `nsurat p`n\ la dou\zeci de ani, tot ar fi putut avea un fiu `n v`rst\ de treisprezece ani – care, conform uzan]elor iudaice, ar fi fost deja considerat b\rbat. {i, fire[te, ar mai fi putut avea [i al]i copii. Ace[tia ar fi putut fi concepu]i oric`nd, chiar cu o zi sau dou\ `naintea r\stignirii.

Am\nuntele r\stignirii Isus ar f i putut con cepe mai mul]i co pii `naintea r\s tignirii. {i, dac\ ar fi su pravie]uit, num\rul vl\starelor sale ar fi put ut cre[t e. Exist\ vreo dovad\ c\ Isus a supravie]uit, `ntr-adev\r, dup\ r\stigni re – sau c\ aceasta a fost, `ntr-un anumit fel, o `n[el\torie?

370


Dat\ fiind descrierea pe care i-o fac Evangheliile, este greu de crezut c\ Isus a fost r\stignit. Conform relat\rilor biblice, du[manii lui erau anumi]i evrei din Ierusalim, c\rora le amenin]a interesele. Dar ace[ti inamici, dac\ existau `ntr-adev\r, l-ar fi putut omor` cu pietre, conform propriei lor hot\r`ri [i gra]ie propriei lor autorit\]i, f\r\ ca implicarea Romei s\ fie necesar\. Evangheliile nu men]ioneaz\ c\ Isus ar fi intrat `n conflict cu Roma sau c\ ar fi `nc\lcat vreuna din legile romane. {i, totu[i, a fost condamnat de romani, `n conformitate cu legisla]ia [i cu uzan]ele acestora. {i a fost executat prin crucificare – o pedeaps\ destinat\ exclusiv celor vinova]i de crime `mpotriva imperiului. Dac\ a fost `ntr-adev\r r\stignit, atunci nu putea fi at`t de apolitic cum `l descriu evangheli[tii. Dimpotriv\, este inevitabil\ concluzia c\ trebuie s\ fi f\cut ceva care s\ fi st`rnit furia romanilor – `n cu totul alt fel dec`t pe aceea a evreilor. Oricare ar fi fost delictele pentru care a fost r\stignit, incoeren]ele abund\ `n episodul prezumtivei sale mor]i pe cruce. Pur [i simplu, nu exist\ nici un motiv pentru care r\stignirea, a[a cum este descris\ `n Evanghelii, s\-i fi fost fatal\. De aceea, relatarea trebuie examinat\ cu minu]iozitate. La romani, crucificarea respecta o procedur\ extrem de precis\.25 Dup\ pronun]area sentin]ei, condamnatul era biciuit – fiind astfel sl\bit datorit\ pierderii de s`nge. Apoi, bra]ele sale `ntinse erau fixate – de obicei cu curele, dar uneori cu piroane – de o grind\ grea de lemn, plasat\, orizontal, de-a curmezi[ul g`tului [i al umerilor s\i. C\r`nd aceast\ b`rn\, era condus la locul execu]iei. Aici, cu os`nditul at`rn`nd de ea, b`rna era ridicat\ [i fixat\ de un st`lp sau de un par vertical. Fiind at`rnat de bra]e, condamnatului ì era imposibil s\ respire – dac\ picioarele nu ì erau fixate de asemenea de cruce, d`ndu-i-se astfel posibilitatea de a se sprijini `n ele, ceea ce mic[ora presiunea care ì strivea pieptul. Dar, `n ciuda chinurilor cumplite, un om suspendat [i cu picioarele fixate – [i mai ales un b\rbat voinic [i s\n\tos – supravie]uia, de obicei, cel pu]in o zi sau dou\. Uneori chiar se `nt`mpla ca os`nditul s\ moar\ abia dup\ o s\pt\m`n\ – din cauza epuiz\rii, de sete sau, atunci c`nd se foloseau piroane, datorit\ septicemiei. Aceast\ agonie chinuitoare putea fi scurtat\ prin sf\r`marea picioarelor sau a genunchilor victimei – ceea ce, `n Evanghelii, ar fi f\cut c\l\ii lui Isus dac\ nu ar fi fost prea t`rziu. Zdrobirea picioarelor sau a genunchilor nu era o tortur\ suplimentar\,


371

plin\ de sadism, ci, dimpotriv\, o dovad\ de mil\ – o lovitur\ de gra]ie care provoca o moarte foarte rapid\. F\r\ nimic care s\ `l sus]in\, presiunea care ap\sa pieptul os`nditului devenea insuportabil\ [i acesta se sufoca foarte repede. Cercet\torii moderni ai Bibliei s`nt de acord c\ numai Evanghelia a patra se bazeaz\ pe relatarea unui martor ocular al r\stignirii. Conform acesteia, picioarele lui Isus erau fixate de cruce – `ndep\rt`ndu-se astfel presiunea care ac]iona asupra mu[chilor pieptului s\u – [i picioarele lui nu erau zdrobite. De aceea, cel pu]in teoretic, ar fi trebuit s\ supravie]uiasc\ cel pu]in dou\ sau trei zile. {i, totu[i, r\m`ne pe cruce doar c`teva ore `nainte de a fi declarat mort. ~n Evanghelia dup\ Marcu, chiar [i Pilat este nedumerit de rapiditatea cu care survine decesul. (Marcu 15:44) Care ar fi putut fi cauza mor]ii? ~n orice caz, nu lancea din coasta sa, pentru c\ cea de-a Patra Evanghelie sus]ine c\ Isus era deja mort c`nd i-a fost pricinuit\ rana aceea. (Ioan 19:33) Exist\ o singur\ explica]ie – o combina]ie a extenu\rii, epuiz\rii, sl\biciunii generale [i a traumei pricinuite de biciuire. Totu[i, toate acestea nu `l puteau ucide at`t de repede. Desigur, este posibil s\ o fi f\cut – `n pofida legilor fiziologice, se `nt`mpl\ ca un om s\ moar\ ca urmare a unei singure lovituri relativ inofensive. Dar o serie de suspiciuni continu\ s\ persiste. Conform celei de-a patra Evanghelii, c\l\ii lui Isus s`nt pe punctul de a ì zdrobi fluierele picioarelor, gr\bindu-i astfel moartea. Dar de ce s-ar fi ostenit, dac\ era deja muribund? Pe scurt, ar fi avut sens s\ i le sf\r`me numai dac\ moartea nu ar fi fost iminent\. ~n Evanghelii, moartea lui Isus survine `ntr-un moment care pare mult prea convenabil, mult prea oportun. Survine exact c`nd c\l\ii trebuie `mpiedica]i s\-i zdrobeasc\ oasele – permi]`nd astfel `ndeplinirea unei profe]ii incluse `n Vechiul Testament. Speciali[tii moderni s`nt de acord c\ Isus a reu[it s\-[i modeleze sau, poate, chiar s\-[i inventeze via]a astfel `nc`t s\ decurg\ conform unor astfel de profe]ii – care anun]au sosirea unui Mesia. Din acest motiv a trebuit adus din Betania asinul pe care [i-a f\cut intrarea triumfal\ `n Ierusalim. {i detaliile r\stignirii par s\ fi fost regizate astfel `nc`t s\ pun\ `n scen\ profe]iile din Vechiul Testament.26 Pe scurt, „decesul“ aparent [i oportun al lui Isus – care `l salveaz\, `n ultimul moment, de la o moarte sigur\ [i ì permite s\ `mplineasc\ o profe]ie – este cel pu]in suspect. Este prea perfect, survine cu prea mult\ precizie pentru a fi considerat o simpl\ coinciden]\.

372


Nu poate fi altceva dec`t o interpolare ulterioar\ a faptelor sau rezultatul unui plan pus la punct cu deosebit\ grij\. Exist\ multe dovezi suplimentare care pledeaz\ `n favoarea celei de-a doua ipoteze. ~n Evanghelia a patra, Isus, fiind pe cruce, spune c\ ì este sete. Ca urmare, i se `ntinde un burete despre care se presupune c\ ar fi fost `nmuiat `n o]et – un incident care figureaz\ [i `n celelalte Evanghelii. De obicei, gestul este considerat o alt\ manifestare a unei batjocuri pline de sadism. Dar oare chiar asta era? O]etul – sau vinul acrit – este un stimulent temporar, cu efect similar celui al s\rurilor de amoniac. ~n epoc\, era adesea folosit pentru resuscitarea slavilor epuiza]i de pe galere. Pentru un om r\nit [i extenuat, mirosul sau gustul o]etului are un efect fortifiant, gener`nd un aflux temporar de energie. ~ns\, `n cazul lui Isus, se `nt`mpl\ exact contrariul. Abia dup\ ce miroase sau gust\ buretele `[i roste[te ultimele cuvinte [i „`[i d\ duhul“. Din punct de vedere fiziologic, o astfel de reac]ie este inexplicabil\. ~ns\, pe de alt\ parte, reac]ia ar fi fost fireasc\ `n cazul unui burete `mbibat nu cu o]et, ci cu un anumit drog soporific – de exemplu, un compus al opiului [i/sau al beladonei, care, `n epoca aceea, se folosea `n mod curent `n Orientul Mijlociu. Dar de ce i s-ar fi dat un drog soporific? Numai dac\ acest gest, ca [i toate celelalte am\nunte ale r\stignirii, erau ele mentele unei stratageme complexe [i ingenioase – o stratagem\ menit\ s\ simuleze moartea c`nd victima era, de fapt, `nc\ `n via]\. ~n acest mod, nu numai c\ ar fi fost salvat\ via]a lui Isus, dar s-ar fi `ndeplinit [i prof e]iile despre Mesia din Vechiul Testament. O serie de alte aspecte anormale ale r\stignirii indic\, cu precizie, existen]a unei astfel de stratageme. Evangheliile relateaz\ c\ Isus a fost crucificat `n locul numit Golgota, „locul c\p\]`nii“. Ulterior, tradi]ia a `ncercat s\ identifice Golgota drept un deal sterp, av`nd mai mult sau mai pu]in forma unui craniu, aflat `n nord-vestul Ierusalimului. Totu[i, chiar Evangheliile dau limpede de `n]eles c\ locul r\stignirii era c`t se poate de diferit de un deal sterp, `n form\ de craniu. ~n aceast\ privin]\, a patra Evanghelie este cea mai explicit\: „Iar locul unde a fost r\stignit era o gr\din\, [i `n gr\din\ un morm`nt nou, `n care nu mai fusese nimeni `ngropat.“ (Ioan 19:41) A[adar Isus nu fost crucificat pe un deal sterp, `n form\ de craniu [i, de fapt, `n nici un alt „loc public de execu]ie“. A fost r\stignit `n sau `n imediata apropiere a unei gr\dini, `n care se afla un morm`nt particular. Dup\ Matei (27:60), at`t morm`ntul


373

c`t [i gr\dina erau proprietatea personal\ a lui Iosif din Arimateea – despre care toate cele patru Evanghelii relateaz\ c\ era un om cu stare [i un ucenic secret al lui Isus. ~n tradi]ia popular\, r\stignirea este o ceremonie public\, accesibil\ oricui [i la care au participat mii de oameni. ~ns\ Evangheliile sugereaz\ c\ s-a petrecut `n `mprejur\ri total diferite. Dup\ Matei, Marcu [i Luca, cei mai mul]i dintre martorii r\stignirii, inclusiv femeile „st\teau departe“. (Luca 23:49) Reiese, a[adar, destul de limpede c\ moartea lui Isus nu a fost un eveniment public, ci unul restr`ns – o r\stignire discret\, desf\[urat\ pe o proprietate privat\. O serie de speciali[ti moderni sus]in c\ respectiva proprietate era, `n realitate, Gr\dina Ghetsimani. Dac\ aceast\ gr\din\ era, `ntr-adev\r, proprietatea unuia dintre ucenicii secre]i al lui Isus, atunci ne putem explica de ce, `naintea r\stignirii, Isus o putea folosi nestingherit.27 Nu mai este nevoie s\ spunem c\ o r\stignire desf\[urat\ `n particular, pe o proprietate privat\, treze[te b\nuiala c\ ar fi putut fi vorba de o fars\ – o crucificare f\cut\ `n b\taie de joc, un ritual regizat cu `ndem`nare. ~n imediata apropiere, erau probabil prezen]i doar c`]iva martori oculari. Mul]imea a putut, probabil, s\ asiste, a[a cum o confirm\ Evangheliile Sinoptice, de la o oarecare distan]\. {i, de la distan]\, era greu s\-]i dai seama cine era, de fapt, cel crucificat. Sau dac\ acesta murise `n tr-adev\r. Pentru o asemenea [arad\ era, desigur, necesar\ o `n]elegere secret\ care s\ asigure complicitatea lui Pilat din Pont – sau a altei persoane influente din administra]ia roman\. {i o astfel de `n]elegere [i de complicitate s`nt, fire[te, extrem de probabile. S`ntem de acord c\ Pilat era crud [i tiranic. Dar era, de asemenea, corupt [i u[or de mituit. Acel Pilat care a r\mas `n istorie, spre deosebire de cel descris `n Evanghelii, ar fi putut fi de acord s\ cru]e via]a lui Isus – `n schimbul unei mari sume de bani [i, probabil, a promisiunii c\ acesta nu avea s\ mai st`rneasc\ nici un fel de agita]ie politic\. Oricare i-ar fi fost motivele, nu exist\ nici o `ndoial\ c\ Pilat este, `ntr-un anumit fel, profund implicat `n `ntreaga afacere. El [tie c\ Isus se pretinde „Rege al Iudeilor“. De asemenea, `[i exprim\ sau se preface c\ `[i exprim\ uimirea pentru c\ moartea lui Isus survine at`t de repede cum se `nt`mpl\ `n aparen]\. {i, ceea ce este cel mai important, `ncredin]eaz\ trupul lui Isus lui Iosif din Arimateea. Legea roman\ a acelor timpuri interzicea orice fel de `nmorm`ntare a unui r\stignit.28 De obicei, erau posta]i paznici care s\

374


`mpiedice rudele [i prietenii s\ ia trupul mortului. Victima era, pur [i simplu, l\sat\ pe cruce, `n voia v`nturilor [i a corbilor. Cu toate acestea, Pilat, `nc\lc`nd `n mod flagrant procedura, se gr\be[te s\ `l lase pe Iosif din Arimateea s\ ia trupul. Aceasta demonstreaz\, f\r\ dubiu, complicitatea lui Pilat. {i nu demonstreaz\ numai at`t. ~n versiunea tradus\ a Evangheliei dup\ Marcu, Iosif ì cere lui Pilat trupul lui Isus. Pilat se mir\ c\ acesta este deja mort, trimite un centurion s\ verifice, dup\ care, satisf\cut, `ndepline[te cererea lui Iosif. La prima vedere, totul pare `n ordine. Dar, `n versiunea original\, `n limba greac\, a Evangheliei dup\ Marcu, `ntreaga poveste este mult mai complicat\. C`nd cere trupul lui Isus, Iosif folose[te cuv`ntul soma – care se refer\ numai la un corp viu. Iar Pilat, atunci c`nd ì aprob\ cererea, folose[te cuv`ntul ptoma – ceea ce `nseamn\ „cadavru“.29 A[adar, conform versiunii `n limba greac\, Iosif cere, `n mod explicit, un corp viu, iar Pilat afirm\ c\ el se g`nde[te sau c\ pretinde c\ se g`nde[te la un le[. }in`nd cont de faptul c\ `nmorm`ntarea mor]ilor prin r\stignire era interzis\, este de asemenea ciudat faptul c\ Iosif prime[te corpul. ~n ce baz\ `l prime[te? {i ce drept are s\ `l cear\? Dac\ era un ucenic secret, indiferent ce drept ar fi invocat, s-ar fi deconspirat – dac\ nu cumva acest lucru ì era deja cunoscut lui Pilat sau dac\ nu cumva mai exista ceva care ne scap\, ceva care pleda `nfavoarea lui Iosif. Exist\ pu]ine informa]ii despre Iosif din Arimateea. Evangheliile men]ioneaz\ doar c\ era un ucenic secret al lui Isus, c\ era extrem de bogat [i c\ f\cea parte din Sinedriu – conciliul `n]elep]ilor care conducea comunitatea iudaic\ din Ierusalim sub auspiciile romane. Se pare, a[adar, c\ era un om influent. Concluzia este confirmat\ de negocierile pe care le poart\ cu Pilat, ca [i de faptul c\ posed\ o `ntindere de teren pe care se afl\ un morm`nt particular. Tradi]ia medieval\ `l descrie pe Iosif din Arimateea drept p\str\tor al Sf`ntului Graal; [i se spune c\ Perceval este unul din descenden]ii s\i direc]i. Conform unor legende mai t`rzii, este considerat ca av`nd o anumit\ leg\tur\ de s`nge cu Isus [i cu familia acestuia. Dac\ acesta este adev\rul, atunci, cel pu]in, exist\ un motiv `ntemeiat `n baza c\ruia ar fi putut cere trupul lui Isus – pentru c\ este greu de presupus c\ Pilat i-ar fi `ncredin]at unui str\in oarecare cadavrul unui criminal executat, dar este foarte posibil s\ i-l fi dat unei rude a mortului, `n schimbul unei mite. Dac\ Iosif – un membru bogat [i influent al Sinedriului – era `ntr-adev\r rud\ cu


375

Isus, avem `nc\ o dovad\ a originii aristocratice a acestuia din urm\. {i, dac\ Iosif era `nrudit cu Isus, asocierea sa cu Sf`ntul Graal – cu „s`ngele regal“ – este mult mai `ndrept\]it\.

Scenariul Schi]asem deja o ipotez\ provizorie, care sugera existen]a unei linii de s`nge cobor`toare din Isus. Acum puteam `ncepe s\ o dezvolt\m – de[i tot provizoriu – complet`nd-o cu anumite detalii esen]iale. Proced`nd astfel, `ntregul scenariu a `nceput s\ devin\ din ce `n ce mai coerent [i mai plauzibil. Era din ce `n ce mai evident faptul c\ Isus a fost un preot-rege – un aristocrat [i un pretendent legitim la tron – care a `ncercat s\-[i redob`ndeasc\ mo[tenirea care i se cuvenea de drept. Este posibil s\ fi fost originar din Galileea, un focar tradi]ional al opozi]iei `mpotriva ocupa]iei romane. ~n acela[i timp, este posibil s\ fi avut numero[i sus]in\tori nobili, boga]i [i influen]i, `n toat\ Palestina, inclusiv `n Ierusalim, capitala acesteia; unul dintre ace[ti sus]in\tori, un membru influent al Sinedriului, s-ar putea s\-i fi fost chiar rud\. ~n plus, `n suburbia Ierusalimului numit\ Betania, se afla casa so]iei sale sau a familiei acesteia; acolo s-a ad\postit cel care aspira la titlul de preot-rege `n ajunul intr\rii sale triumfale `n Ierusalim. Acolo se afla centrul cultului s\u misterios. Acolo aveau loc ini]ierile – inclusiv aceea a cumnatului s\u – care m\reau num\rul ucenicilor s\i. ~mpotriva unui astfel de pretendent la titlul de preot-rege exista, probabil, o opozi]ie puternic\ `n anumite cercuri – inevitabil, printre reprezentan]ii administra]iei romane [i, probabil, printre saducheii care reprezentau cutume iudaice ad`nc `nr\d\cinate. Interesele uneia sau ale ambelor aceste categorii erau aparent potrivnice preten]iei sale la tron. Dar `ncerc\rile lor de a-l ucide nu au fost `ncununate de succesul pe care [i l-ar fi dorit. Pentru c\, dup\ toate aparen]ele, preotul-rege avea prieteni sus-pu[i; iar ace[tia, `n urma unei `n]elegeri secrete cu procurator roman corupt [i u[or de mituit, au regizat, se pare, o fals\ r\stignire – desf\[urat\ pe un teren particular, pe care nu era permis dec`t accesul c`torva persoane bine alese. Sub ochii unei mul]imi aflate la o distan]\ convenabil\ a fost pus\ `n scen\ o execu]ie – `n cadrul c\reia altcineva a fost crucificat `n locul preotului-rege sau `n cadrul c\reia

376


preotul-rege nu a murit `ntr-adev\r. ~n amurg – c`nd vizibilitatea era `nc\ [i mai sc\zut\ – un „trup“ a fost desprins de cruce [i a[ezat `n morm`ntul care s-a `nt`mplat s\ fie al\turi, din care, peste o zi sau dou\, a disp\rut `n mod „miraculos“. Dac\ scenariul nostru era corect, ce se `nt`mplase apoi cu Isus? ~n ceea ce prive[te ipoteza noastr\ legat\ de linia de s`nge, r\spunsul nici m\car nu este important. Conform unor legende islamice [i indiene, Isus a murit la o v`rst\ foarte `naintat\, undeva `n Est – `n Ka[mir, a[a cum se afirm\ de obicei. Pe de alt\ parte, un ziarist australian a prezentat o dovad\ intrigant\ [i persuasiv\, conform c\reia Isus ar fi murit la Masada, atunci c`nd fort\rea]a a fost cucerit\ de romani, `n anul 74 d.Hr. – dat\ la care el ar fi avut aproape optzeci de ani. 30 Conform unei scrisori pe care am primit-o, documentele descoperite de Bérenger Sauni ère la Rennes-le-Château con]ineau „dovada incontestabil\“ a faptului c\ Isus ar fi fost `n via]\ `n anul 45 d.Hr., dar f\r\ s\ fi existat vreo indica]ie referitoare la locul `n care se afla. Este verosimil\ presupunerea c\ ar fi fost vorba de Egipt [i, mai exact, de Alexandria – unde se spune c\, aproximativ la aceea[i dat\, `n]eleptul Ormus a `ntemeiat Roza-Cruce prin suprapunerea cre[tinismului cu mistere precre[tine timpurii. S-a sugerat [i c\ trupul mumificat al lui Isus ar putea fi ascuns undeva, `n `mprejurimile c\tunului Rennes-le-Château – ceea ce ar explica unul din mesajele cifrate din pergamentele lui Saunière, anume „IL EST LÀ MORT “ („El este acolo mort“). Nu eram preg\ti]i s\ presupunem c\ [i-ar fi `nso]it familia la Marsilia. De fapt, totul pleda `mpotriv\. Ar fi putut fi prea sl\bit ca s\ suporte c\l\toria [i prezen]a lui i-ar fi putut pune rudele `n pericol. Ar fi putut considera c\ era mai important s\ r\m`n\ `n }ara Sf`nt\ – ca [i fratele s\u, Sf`ntul Iacov – pentru a-[i duce, acolo, planurile la `ndeplinire. Pe scurt, nu puteam oferi nici o sugestie referitoare la soarta lui – nu mai mult dec`t o fac chiar Evangheliile. Totu[i, pentru scopul anchetei noastre, soarta lui Isus era mai pu]in important\ dec`t soarta familiei sale – [i ne referim mai ales la cumnatul, la so]ia [i la copiii s\i. Dac\ scenariul nostru era corect, ace[tia, `mpreun\ cu Iosif din Arimateea [i cu anumite alte persoane, reu[iser\ s\ fug\ din }ara Sf`nt\ la bordul unei cor\bii. {i, debarc`nd la Marsilia, Maria Magdalena adusese `ntr-adev\r a[a-numitul Sangraal – „s`ngele regal“, vl\starul casei lui David – `n Fran]a.

CAPITOLUL 13

Secretul interzis de biseric\ Desigur, eram c`t se poate de con[tien]i de faptul c\ scenariul nostru nu coincidea cu `nv\]\turile cre[tine tradi]ionale. Dar, pe m\sur\ ce investiga]iile avansau, era din ce `n ce mai evident c\ aceste `nv\]\turi, a[a cum s-au transmis de-a lungul secolelor, reprezentau doar o compilare extrem de selectiv\ de fragmente supuse unei epur\ri [i revizuiri drastice. Cu alte cuvinte, Noul Testament ofer\ o imagine a lui Isus [i a epocii sale care se conformeaz\ anumitor interese – ale unor anumite grupuri [i persoane pentru care modul `n care aceasta este perceput\ avea, [i `nc\ mai are, o importan]\ crucial\. {i tot ceea ce ar fi putut compromite sau st`njeni aceste interese – ca, de exemplu, Evanghelia „secret\“ a lui Marcu – a fost `ndep\rtat f\r\ ezitare. De fapt, at`t de multe au fost `ndep\rtate, `nc`t s-a creat un fel de vid. {i, pe fondul acestuia, specula]iile devin at`t justificate, c`t [i necesare. Dac\ Isus era un pretendent legitim la tron, este posibil ca el s\ fi fost sus]inut, cel pu]in la `nceput, de un procent relativ redus al popula]iei – de rudele sale apropiate din Galileea, de anumi]i al]i membri ai propriei sale clase aristocratice [i de c`]iva reprezentan]i ai intereselor sale, strategic plasa]i `n Iudeea [i `n Ierusalim, cetatea de scaun. Adep]ii s\i, de[i reprezentau o elit\, nu ar fi fost nici pe departe suficien]i pentru a-i garanta atingerea obiectivului – succesul `ncerc\rii sale de a ob]ine tronul. Ca urmare, trebuie s\ fi fost nevoit s\-[i recruteze un num\r mai mare de sus]in\tori din r`ndul celorlalte clase sociale – relu`nd o analogie anterioar\, putem spune c\ a[a a procedat [i Bonnie Prince Charlie, `n anul 1745.

378


{i cum [i-ar fi putut recruta un num\r considerabil de sus]in\tori? Desigur, r\sp`ndind un mesaj care s\-i asigure supunerea [i sprijinul acestora. Un astfel de mesaj nu trebuia s\ fie neap\rat la fel de cinic ca acelea asociate cu strategiile politice moderne. Dimpotriv\, s-ar putea ca mesajul s\u s\ fi fost plin de o bun\ credin]\ autentic\ [i de un idealism nobil [i `nfl\c\rat. Dar, `n ciuda orient\rii evident religioase, obiectivul principal trebuie s\ fi fost similar celor din politica modern\ – ob]inerea sprijinului popula]iei. Mesa jul propov\duit de Isus `ncerca s\ fac\ exact acest lucru – s\ ofere speran]\ celor batjocori]i, celor bolnavi, celor `nrobi]i [i celor asupri]i. Pe scurt, mesajul era, de fapt, o promisiune. Dac\ cititorul modern va trece, `n aceast\ privin]\, peste prejudec\]ile [i peste ideile sale preconcepute, va reu[i s\ descopere un mecanism extraordinar de asem\n\tor care func]ioneaz\ pretutindeni `n lumea contemporan\ – un mecanism prin intermediul c\ruia oamenii s`nt, `ntotdeauna au fost, uni]i `n numele unei cauze comune [i transforma]i `ntr-un instrument menit s\ `nl\ture un regim despotic. Esen]ial este c\ mesajul lui Isus era at`t etic c`t [i politic. Se adresa unui anumit segment al popula]iei din considerente politice. Pentru c\ numai din r`ndurile celor asupri]i, a celor batjocori]i, a celor `nrobi]i [i a celor bolnavi putea spera s\ recruteze un num\r suficient de mare de sus]in\tori. Saducheii, care ajunseser\ la o `n]elegere cu invadatorii romanii, i-ar fi fost potrivnici, pentru c\ altfel ar fi trebuit s\ renun]e la tot ceea ce posedau sau s\-[i ri[te securitatea [i stabilitatea. Mesajul lui Isus, a[a cum este redat `n Evanghelii, nu este nici `ntru totul nou [i nici absolut unic. Este posibil ca el `nsu[i s\ fi fost un fariseu, motiv pentru care `nv\]\turile sale con]in o serie de elemente din doctrina fariseic\. Dup\ cum atest\ manuscrisele de la Marea Moart\, ele con]in [i un num\r important de aspecte caracteristice doctrinei eseniene. Dar dac\ mesajul, ca atare, nu era `n `ntregime original, modul `n care a fost transmis era, probabil, f\r\ precedent. Isus `nsu[i era, f\r\ `ndoial\, o personalitate deosebit de carismatic\. Este foarte posibil s\ fi avut calit\]i de t\m\duitor, calit\]i care `l ajutau s\ `nf\ptuiasc\ [i alte „miracole“ asem\n\toare. {i avea cu siguran]\ darul de a-[i comunica ideile prin intermediul unor parabole evocatoare [i pline de culoare – care puteau fi `n]elese [i de un auditoriu care nu beneficia de o educa]ie sofisticat\, fiind accesibile, `ntr-un anumit sens, `ntregii popula]ii. ~n plus, spre deosebire de precursorii s\i esenieni, Isus nu era


379

obligat s\ se limiteze la a prevesti sosirea unui Mesia. El putea chiar pretinde c\ este acel Mesia. Ceea ce, fire[te, d\dea spuselor sale o mult mai mare autoritate [i credibilitate. Este limpede c\, `n momentul intr\rii sale triumfale `n Ierusalim, Isus `[i recrutase deja sus]in\tori. Dar se pare c\ ace[tia erau `mp\r]i]i `n dou\ fac]iuni distincte – ale c\ror interese nu coincideau `n `ntregime. Pe de-o parte, ar fi fost un mic nucleu de „ini]ia]i“ – rudele apropiate, al]i membri ai nobilimii, sus]in\torii boga]i [i influen]i, al c\ror obiectiv principal era s\-[i vad\ pretendentul instalat pe tronul r`vnit. Pe de alt\ parte, trebuie s\ fi fost gruparea mult mai larg\ de „oameni obi[nui]i“ – „solda]ii de r`nd“ ai mi[c\rii, care doreau, `n primul r`nd, s\ fie martorii `ndeplinirii promisiunii incluse `n mesajul lui Isus. Este important s\ lu\m `n considera]ie deosebirile dintre aceste dou\ fac]iuni. Obiectivul lor politic – urcarea lui Isus pe tron – s-ar putea s\ fi fost acela[i. Dar motiva]iile lor trebuie s\ fi fost, `n esen]\, diferite. C`nd planul a e[uat, a[a cum este evident c\ s-a `nt`mplat, se pare c\ s-a destr\mat [i alian]a instabil\ dintre cele dou\ fac]iuni – „sus]in\torii mesajului“ [i sus]in\torii familiei. Confrunta]i cu dezastrul, cu amenin]area anihil\rii iminente, membrii familiei au luat `n considera]ie singurul factor care, din timpuri imemoriale, a avut o importan]\ crucial\ pentru familiile nobile [i pentru casele regale – asigurarea perpetu\rii liniei de s`nge, cu orice pre] [i, dac\ era necesar, `n exil. ~ns\, pentru „sus]in\torii mesajului“, viitorul familiei s-ar putea s\ fi devenit irelevant. Pentru ace[tia, perpetuarea liniei de s`nge trebuie s\ fi avut o importan]\ secundar\. Obiectivul lor primordial trebuie s\ fi fost r\sp`ndirea mesajului, care trebuia s\ d\inuie de-a lungul vremii. Cre[tinismul, a[a cum a evoluat `n primele sale secole de existen]\ [i cum a ajuns, `n cele din urm\, p`n\ `n zilele noastre, este produsul „sus]in\torilor mesajului“. Nu este necesar s\ insist\m aici asupra modului `n care s-a r\sp`ndit [i s-a dezvoltat, care a fost pe larg analizat de al]i speciali[ti. Este suficient s\ men]ion\m c\, `ncep`nd cu sf`ntul Pavel, „mesajul“ a `nceput deja s\ capete o form\ bine cristalizat\ [i definitiv\. Aceast\ form\ este baza pe care a fost `n\l]at `ntregul edificiu teoretic al cre[tinismului. La vremea c`nd erau scrise Evangheliile, dogmele esen]iale ale religiei cre[tine erau realmente complete.

380


Noua religie se orienta, `n primul r`nd, c\tre popula]ia roman\ sau romanizat\. De aceea a fost necesar ca rolul Romei `n uciderea lui Isus s\ fie minimalizat, vina fiind transferat\ asupra evreilor. Dar aceasta nu a fost singura abatere de la desf\[urarea evenimentelor necesar\ pentru ca relatarea s\ fie pe placul lumii romane. Romanii obi[nuiau s\-[i zeifice conduc\torii, iar Cezar fusese deja recunoscut ca zeu, `n mod oficial. Pentru a fi competitiv, Isus – pe care, `nainte, nimeni nu `l considerase de natur\ divin\ – a fost, de asemenea, deificat. {i Pavel a fost cel care a f\cut-o. ~nainte de a putea fi r\sp`ndit\ cu succes – din Palestina c\tre Siria, Asia Minor, Grecia, Egipt, Roma [i Europa de Vest – noua religie trebuia s\ capete o form\ care s\ fie considerat\ acceptabil\ de c\tre locuitorii acestor teritorii. {i trebuia s\ poat\ fi impus\, dovedindu-se mai puternic\ dec`t credin]ele deja existente. Pe scurt, noul zeu trebuia s\ fie comparabil cu cei pe care trebuia s\-i `nlocuiasc\ – `n ceea ce prive[te puterea, m\re]ia [i repertoriul miracolelor. Pentru a fi recunoscut `n lumea romanizat\ a epocii, Isus trebuia s\ devin\ un zeu cu puteri depline. Nu un Mesia `n vechiul sens al cuv`ntului, nu un preot-rege – ci un zeu `ntrupat care, aidoma omologilor s\i clasici, sirieni, fenicieni [i egipteni, a trecut prin lumea tenebrelor [i prin chinuirile Iadului [i s-a `n\l]at, t`n\r [i puternic, odat\ cu venirea prim\verii. ~n acest moment ideea ~nvierii a c\p\tat o importan]\ crucial\, iar motivul este c`t se poate de evident – pentru ca Isus s\ poat\ sta al\turi de Tammuz, de Adonis, de Attis, de Osiris [i de to]i ceilal]i zei care au murit [i au re`nviat [i care populau at`t lumea c`t [i universul spiritual al acelui timp. Din acela[i motiv a fost r\sp`ndit\ [i doctrina Na[terii din Fecioar\. Iar S\rb\toarea Pa[tilor – s\rb\toarea mor]ii [i a re`nvierii – a fost plasat\ astfel `nc`t s\ coincid\ cu celelalte ritualuri de prim\var\ din cultele [i [colile de mistere existente. Dat\ fiind necesitatea r\sp`ndirii legendei unui zeu, familia real\, material\, a acestuia, ca [i elementele politice [i dinastice ale pove[tii sale, deveneau inutile. Fiindc\ apar]ineau unui anumit timp [i unui anumit loc, ar fi contrazis caracterul s\u universal. Pentru a promova universalitatea, toate elementele politice [i dinastice au fost [terse, cu rigurozitate, din biografia lui Isus. De asemenea, au fost `nl\turate, de exemplu, cu mult\ grij\, toate referin]ele la zelo]i [i esenieni. Acestea ar fi fost cel pu]in st`njenitoare. Nu se cuvenea ca un zeu s\ fie implicat `ntr-o conspira]ie politic\ [i dinastic\


381

complex\ [i, `n ultim\ instan]\, efemer\ – [i, mai ales, `ntr-o conspira]ie e[uat\. ~n final, nu a mai r\mas dec`t con]inutul actual al Evangheliilor – o relatare de o simplitate mitic\, auster\, a unor fapte petrecute `nt`mpl\tor `n Palestina ocupat\ de romani, dar desf\[ur`ndu-se, `n primul r`nd, `n acel prezent etern al tuturor legendelor. ~n timp ce „mesajul“ evolua `n acest mod, nici familia si sus]in\torii acesteia nu p\reau s\ stea degeaba. Scriind `n secolul al treilea, Iulius Africanul relateaz\ c\ rudele supravie]uitoare ale lui Isus ì acuzau, cu am\r\ciune, pe regii din dinastia Irozilor c\ ar fi distrus toate genealogiile nobililor evrei, `nl\tur`nd astfel toate dovezile care ar fi putut sus]ine preten]ia lor la tron. Despre aceste rude se poveste[te c\ ar fi „c\l\torit prin lume“ c\r`nd cu ele anumite genealogii salvate de la distrugere `n timpul revoltei dintre anii 66 [i 74 d.Hr. 1 Pentru cei care propov\duiau noua credin]\, existen]a familiei trebuie s\ fi devenit, cur`nd, mai mult dec`t irelevant\. Trebuie s\ fi devenit o complica]ie de care se temeau. Pentru c\ familia – care ar fi putut depune m\rturie despre adev\rata desf\[urare a faptelor – trebuie s\ fi constituit o amenin]are serioas\ la adresa legendei. ~ntradev\r, pe baza cunoa[terii directe a celor `nt`mplate, familia ar fi putut distruge legenda. De aceea, la `nceputurile cre[tinismului, au trebuit suprimate toate referirile la o familie nobil\ sau regal\, sau la linia de s`nge, sau la ambi]iile politice [i dinastice. {i – de vreme ce trebuie s\ accept\m realitatea cinic\ a situa]iei – familia `ns\[i, care ar fi putut tr\da noua religie, trebuia, dac\ ar fi fost posibil, exterminat\. De aceea, familia a fost nevoit\ s\-[i p\streze cu sfin]enie secretul. {i de aici provine intoleran]a fa]\ de orice devia]ie de la dogm\ pe care s-au str\duit s\ o impun\ primii p\rin]i ai bisericii. {i poate c\ tot aici trebuie c\utat\ [i una din originile anti-semitismului. „Sus]in\torii mesajului“ [i propov\duitorii legendei au atins un obiectiv dublu acuz`ndu-i pe evrei [i exoner`ndu-i pe romani. Se pare c\ nu s-au str\duit doar s\ adapteze legenda [i „mesajul“ la gusturile publicului roman, ci [i s\ conteste credibilitatea familiei, care era o familie evreiasc\. Iar sentimentele antisemite pe care le-au generat trebuie s\ fi ]intit mai departe. Dac\ familia se refugiase `ntr-o comunitate evreiasc\ aflat\ undeva, `n imperiu, prigoana general\ ar fi putut, la un moment dat, s\ ì reduc\ la t\cere pe martorii periculo[i – ceea ce ar fi fost foarte convenabil. }in`nd cont de preferin]ele popula]iei romane, deific`ndu-l pe Isus [i transform`ndu-i pe evrei `n ]api isp\[itori, r\sp`ndirea a ceea

382


ce avea s\ devin\ dreapta credin]\ cre[tin\ a fost `ncununat\ de succes. Pozi]ia acesteia a `nceput s\ se consolideze, `n mod irevocabil, `n secolul al doilea, mai ales prin intermediul lui Irineu, care a fost Episcop de Lyon `n jurul anului 180 d.Hr. Irineu a izbutit, probabil `n mult mai mare m\sur\ dec`t ceilal]i p\rin]i ai cre[tinismului timpuriu, s\ dea o form\ stabil\ [i coerent\ teologiei cre[tine. A reu[it s\ o fac\ mai ales prin intermediul unei lucr\ri voluminoase, Libros Quinque Adversus Haereses (Cinci c\r]i `mpotriva ereziei). ~n aceast\ ampl\ lucrare, Irineu a catalogat toate abaterile de la ansamblul dogmelor [i le-a condamnat cu vehemen]\. Blam`nd nepotrivirile, a sus]inut c\ nu poate exista dec`t o singur\ biseric\ adev\rat\, `n afara c\reia m`ntuirea nu era posibil\. Irineu i-a declarat eretici pe to]i cei care aveau s\ contrazic\ vreodat\ aceast\ afirma]ie – sus]in`nd c\ ace[tia trebuiau exclu[i sau chiar distru[i, dac\ era posibil. Dintre numeroasele forme ale cre[tinismului timpuriu, gnosticismul a fost cel care a st`rnit, `n primul r`nd, m`nia aprig\ a lui Irineu. Gnosticismul se baza pe experien]a personal\, pe comuniunea fiec\ruia cu divinitatea. Din punctul de vedere al lui Irineu, aceasta submina autoritatea preo]ilor [i a episcopilor, fiind astfel un impediment pentru cei care se str\duiau s\ impun\ uniformitatea. Ca urmare, [i-a dedicat eforturile suprim\rii gnosticismului. ~n acest scop, era necesar s\ fie descurajate specula]iile personale [i s\ fie `ncurajat\ credin]a necondi]ionat\ `n dogmele prestabilite. Era necesar un sistem teologic, un ansamblu de doctrine legiferate, care s\ exclud\ orice alt\ interpretare. Irineu era `mpotriva experien]ei [i a cunoa[terii personale [i insista asupra necesit\]ii unei singure biserici „catolice“ (`n]eleg`nd prin aceasta o biseric\ universal\), bazat\ pe o funda]ie apostolic\ [i succesoral\. {i Irineu recuno[tea c\, pentru a putea fi creat\ o astfel de biseric\, era necesar\ stabilirea unui canon irevocabil – a unei liste bine stabilite de scrieri demne de `ncredere. De aceea, a alc\tuit un astfel de canon, examin`nd toate textele disponibile, p\str`nd unele [i excluz`ndu-le pe celelalte. Irineu este primul autor al c\rui canon referitor la Noul Testament coincide, `n esen]\, cu cel din zilele noastre. Desigur, m\surile de acest gen nu au reu[it s\ `mpiedice proliferarea ereziilor timpurii. Dimpotriv\, acestea au continuat s\ `nfloreasc\. Dar, prin intermediul lui Irineu, dreapta credin]\ – tipul de cre[tinism propov\duit de „sus]in\torii mesajului“ – a c\p\tat o


383

form\ coerent\, care i-a asigurat supravie]uirea [i triumful final. De aceea este c`t se poate de rezonabil\ afirma]ia c\ Irineu a netezit calea pentru cele ce au urmat `n timpul [i imediat dup\ domnia lui Constantin – sub ale c\rui auspicii Imperiul Roman a devenit, `ntr-un anumit sens, un imperiu cre[tin. Rolul lui Constantin `n istoria [i evolu]ia cre[tin\t\]ii a fost falsificat, denaturat [i r\st\lm\cit. „Dona]ia lui Constantin“, contraf\cut\ `n secolul al optulea – despre care am discutat `n capitolul 9 – a amestecat lucrurile, sporind confuzia autorilor de mai t`rziu. Cu toate acestea, victoria decisiv\ a „sus]in\torilor mesajului“ ì este atribuit\ adesea lui Constantin – [i nu `n `ntregime f\r\ motiv. De aceea am fost obliga]i s\-i acord\m o aten]ie deosebit\ [i, `n acest scop, a fost necesar s\ `nl\tur\m anumite realiz\ri fantastice [i `n[el\toare care i-au fost atribuite. Conform tradi]iilor ulterioare ale bisericii, Constantin a mo[tenit de la tat\l s\u o predispozi]ie favorabil\ cre[tinismului. De fapt, aceasta pare s\ fi fost, `n primul r`nd, de natur\ practic\, deoarece, `n epoca respectiv\, cre[tinii erau foarte numero[i, iar Constantin avea nevoie de tot ajutorul pe care `l putea ob]ine `mpotriva lui Maxentius, rivalul s\u la tronul imperial. ~n anul 312 d.Hr., Maxentius a fost pus pe fug\ `n urma b\t\liei de la Pons Milvius, dreptul lui Constantin la tron devenind astfel de necontestat. Se spune c\, exact `naintea `nfrunt\rii cruciale, Constantin ar fi avut viziunea – `nt\rit\ apoi de un vis profetic – unei cruci luminoase plutind `n `naltul cerului. {i se spune c\ pe aceast\ cruce ar fi fost scris In Hoc Signo Vinces („~n numele acestui semn vei fi biruitor“). Legenda spune c\, ]in`nd cont de prevestirea cereasc\, Constantin a poruncit ca pe scuturile o[tenilor s\i s\ fie gravat\, f\r\ z\bav\, monograma cre[tin\ – litera greceasc\ Chi Rho, care reprezenta ini]iala numelui „Christos“. Ca urmare, victoria lui Constantin asupra lui Maxentius de la Pons Milvius a fost considerat\ un triumf miraculos al cre[tin\t\]ii asupra p\g`nismului. Aceasta este, a[adar, acea tradi]ie cre[tin\ popular\ `n baza c\reia se pune adesea despre Constantin c\ ar fi „convertit Imperiul Roman la cre[tinism“. Totu[i, `n realitate, Constantin nu a f\cut a[a ceva. Dar, pentru a stabili cu exactitate ce anume a f\cut, trebuie s\ examin\m faptele mai `ndeaproape. ~n primul r`nd, convertirea lui Constantin – presupun`nd c\ acesta este cuv`ntul potrivit – pare s\ nu fi fost c`tu[i de pu]in

384


cre[tin\, fiind vorba, de fapt, de un gest plin de trufie p\g`n\. Se pare c\ ar fi avut `ntr-adev\r un fel de viziune sau o experien]\ iluminatoare `n preajma unui templu p\g`n `nchinat lui Apollo Galicul, fie `n Vosges, fie `n apropiere de Autun. Dup\ spusele unui martor care `nso]ea armata lui Constantin `n acel moment, viziunea a fost cea a zeului soare – cel venerat de anumite culte sub numele „Sol Invinctus“, „Soarele Invincibil“. Aceasta este dovada faptului c\, nu cu mult timp `nainte, Constantin fusese ini]iat `ntr-unul din cultele lui Sol Invinctus. ~n orice caz, dup\ b\t\lia de la Pons Milvius, senatul roman a `n\l]at un arc de triumf pe Colosseum. Conform inscrip]iei de pe acesta, victoria lui Constantin fusese dob`ndit\ „prin bun\voin]a Divinit\]ii“. Dar divinitatea `n cauz\ nu era Isus. Era Sol Invictus, zeul p\g`n al soarelui. 2 De[i tradi]ia sus]ine contrariul, Constantin nu a f\cut din cre[tinism religia oficial\ a Imperiului Roman. Sub Constantin, religia de stat era, de fapt, venerarea p\g`n\ a soarelui; [i, pe toat\ durata vie]ii sale, `mp\ratul a `ndeplinit func]ia de mare preot al acestuia. Domnia sa a fost chiar numit\ „`mp\r\]ia soarelui“, iar Sol Invictus ap\rea pretutindeni – inclusiv pe steagurile imperiale [i pe monedele aflate `n circula]ie. Descrierea lui Constantin drept un convertit fervent la cre[tinism este, evident, eronat\. El `nsu[i nici m\car nu s-a botezat p`n\ `n anul 337 – c`nd era pe patul de moarte [i c`nd se pare c\ era prea sl\bit [i prea apatic ca s\ poat\ protesta. Nici nu i se poate atribui folosirea monogramei Chi Rho. O inscrip]ie cu aceast\ monogram\ a fost g\sit\ `ntr-un morm`nt din Pompei, a c\rui dat\ este cu dou\ sute cincizeci de ani mai timpurie. 3 Cultul lui Sol Invictus era de origine sirian\ [i `mp\ra]ii romani `l impuseser\ supu[ilor lor cu un secol `nainte de Constantin. De[i includea elemente ale culturilor lui Baal [i Astarte, esen]a sa era monoteist\. ~n plus, `ntre acesta [i cultul lui Mithra exista o binevenit\ armonie – pentru c\, `n epoca respectiv\, cel din urm\ era, de asemenea, predominant `n Roma [i `n imperiu [i, totodat\, implica venerarea soarelui. Pentru Constantin, cultul lui Sol Invictus era, pur [i simplu, avantajos. Obiectivul s\u primordial [i, pe deasupra, obsesiv, era unitatea – unitatea politicii, a religiei [i a teritoriului. Un cult sau o religie oficial\ care s\ le includ\ pe toate celelalte ar fi venit, fire[te, `n sprijinul obiectivului s\u. {i sub auspiciile cultului lui Sol Invictus [i-a consolidat cre[tinismul pozi]ia.


385

Credin]a cre[tin\ dogmatic\ [i cultul lui Sol Invictus aveau multe `n comun. Primul s-a putut dezvolta, nestingherit, sub umbrela toleran]ei celui de-al doilea. Cultul lui Sol Invictus, fiind, `n esen]\, dedicat unui zeu unic, a netezit calea monoteismului cre[tin. Acest cult era convenabil [i `n alte privin]e – care au modificat [i favorizat deopotriv\ r\sp`ndirea cre[tinismului. De exemplu, printr-un edict promulgat `n anul 321 D.Hr., Constantin a poruncit ca tribunalele s\ fie `nchise `n „ziua sf`nt\ a soarelui“ [i a hot\r`t ca aceast\ zi s\ fie una de odihn\. P`n\ atunci, cre[tinismul considera sacr\ ziua Sabatului Evreiesc – s`mb\ta. Dar, ]in`nd cont de edictul lui Constantin, ziua sf`nt\ a fost mutat\ duminica. {i astfel, pe l`ng\ faptul c\ se afla `n armonie cu regimul existent, cre[tinismul a reu[it ca, ulterior, s\ se disocieze de originile sale iudaice. ~n plus, p`n\ `n secolul al patrulea, ziua de na[tere a lui Isus era celebrat\ pe 6 ianuarie. Dar, pentru cultul lui Sol Invictus, cea mai important\ zi a anului era 25 decembrie – s\rb\toarea numit\ Natalis Invictus, na[terea (sau rena[terea) soarelui, data de la care durata zilei `ncepe s\ se m\reasc\. Cre[tinismul s-a aliniat [i `n aceast\ privin]\ cu regimul [i cu religia oficial\. Cultul lui Sol Invictus se suprapunea, `n mod fericit, cu cel al lui Mithra – `ntr-o asemenea m\sur\ `nc`t cele dou\ s`nt adesea confundate.4 Am`ndou\ scoteau `n relief importan]a soarelui. Am`ndou\ considerau duminica zi sacr\. Am`ndou\ celebrau, pe 25 decembrie, o s\rb\toare extrem de important\ a na[terii. Ca urmare, cre[tinismul `[i putea g\si puncte comune [i cu mithraismul – mai ales c\ acesta punea accentul pe nemurirea sufletului, pe judecata de apoi [i pe `nvierea din mor]i. ~n beneficiul unit\]ii, Constantin a preferat s\ estompeze, `n mod deliberat, deosebirile `ntre cre[tinism, mithraism [i cultul lui Sol Invictus – a ales, cu premeditare, s\ ignore deosebirile dintre acestea. De aceea l-a tolerat pe Isus cel deificat drept o manifestare terestr\ a lui Sol Invictus. De aceea a construit, `n acela[i timp, o biseric\ cre[tin\ [i statui ale Zei]ei Mame Cybele [i ale lui Sol Invictus, zeul soarelui – cel din urm\ fiind o imagine a lui `nsu[i, av`nd tr\s\turile sale. Astfel de gesturi eclectice [i ecumenice atest\ accentul pe care `mp\ratul `l punea pe unitate. Pe scurt, pentru Constantin, credin]a era o problem\ de natur\ politic\ [i orice credin]\ favorabil\ unit\]ii era tratat\ cu `ng\duin]\.

386


A[adar, de[i nu era acel „bun cre[tin“ descris ulterior de tradi]ie, `mp\ratul a consolidat, `n numele unit\]ii [i al uniformit\]ii, statutul cre[tinismului dogmatic. De exemplu, `n anul 325, a convocat Sinodul de la Nicea. Cu aceast\ ocazie, a fost stabilit\ data s\rb\torii Pa[tilor. Au fost schi]ate regulile care defineau autoritatea episcopilor, netezindu-se astfel drumul c\tre concentrarea puterii ecleziastice. Dar cel mai important a fost faptul c\ acest conciliu a decis, prin vot,5 c\ Isus era Fiul lui Dumnezeu, nu un profet muritor. ~nc\ o dat\, trebuie subliniat faptul c\ principala preocupare a lui Constantin nu era credin]a, ci unitatea [i eficacitatea. Ca zeu, Isus putea fi asociat, `n mod convenabil, cu Sol Invictus. Consider`ndu-l un profet muritor, acest lucru era mai greu de realizat. Pe scurt, cre[tinismul dogmatic a recurs la o fuziune – oportun\ din punct de vedere politic – cu religia oficial\ a statului. {i, `n m\sura `n care a procedat astfel, Constantin i-a oferit sprijinul s\u. Astfel, la un an dup\ Conciliul de la Niceea, a aprobat confiscarea [i distrugerea tuturor scrierilor care puneau sub semnul `ntreb\rii `nv\]\turile cre[tinismului dogmatic – prin acestea `n]eleg`ndu-se at`t lucr\rile unor autori p\g`ni care se refereau la Isus, c`t [i cele ale „ereticilor“ cre[tini. De asemenea, a stabilit un venit fix care s\ ì fie alocat bisericii [i l-a instalat pe episcopul de Roma `n Palatul Lateran.6 Apoi, `n anul 331 d.Hr., a ordonat [i a finan]at realizarea unor noi exemplare ale Bibliei. Acesta a fost unul din factorii decisivi `n istoria cre[tinismului [i a oferit o [ans\ f\r\ egal laturii sale dogmatice – adic\ „sus]in\torilor mesajului“. ~n anul 303 d.Hr., cu un sfert de secol `nainte, `mp\ratul p\g`n Diocle]ian a `ncercat s\ distrug\ toate scrierile cre[tine care puteau fi g\site. Ca urmare, au disp\rut toate documentele cre[tine – mai ales, cele din Roma. Comand`nd o nou\ versiune a acestora, `mp\ratul Constantin le-a dat p\str\torilor credin]ei ocazia s\-[i revizuiasc\, s\-[i redacteze [i s\-[i rescrie materialele a[a cum au crezut c\ era necesar pentru ca acestea s\ coincid\ cu dogmele lor. Se pare c\ acesta a fost momentul `n care au fost f\cute cele mai importante modific\ri ale Noului Testament, atribuindu-i-se lui Isus statutul unic de care se bucur\ `ncep`nd de atunci. Importan]a deciziei lui Constantin nu trebuie subestimat\. Dintre cele cinci mii de manuscrise timpurii con]in`nd versiuni ale Noului Testament care exist\, nici o edi]ie complet\ nu dateaz\ dinainte de secolul al patrulea. 7 Noul Testament, a[a cum exist\ ast\zi, este, `n esen]\,


387

opera redactorilor [i a scriitorilor din acel secol – p\str\torii dogmelor [i „sus]in\tori ai mesajului“ care aveau de protejat interese importante.

Zelo]ii Evolu]ia cre[tinismului ulterioar\ epocii lui Constantin este bine cunoscut\ [i certificat\. Nu este nevoie s\ mai spunem c\ a culminat cu triumful final al „sus]in\torilor mesajului“. Dar, cu toate c\ „mesajul“ s-a statornicit drept principiu c\l\uzitor [i conduc\tor al civiliza]iei occidentale, nu se poate spune c\ nu a fost contestat niciodat\. Se pare c\, din locul tainic al exilului, r\zb\teau cu t\rie ecourile drepturilor familiei [i ale `ns\[i existen]ei acesteia – ecouri care, departe de a fi lini[titoare, constituiau o amenin]are pentru dogmele Romei. Esen]a credin]ei romano-catolice rezid\ `n c\r]ile Noului Testament. Care nu este, `ns\, dec`t o selec]ie de documente cre[tine timpurii, dat`nd din secolul al patrulea. Exist\ multe scrieri mai vechi dec`t prezenta form\ a Noului Testament [i unele dintre acestea arunc\ o lumin\ adesea controversat\, dar semnificativ\, asupra versiunilor oficiale. Exist\, de exemplu, o serie de c\r]i care au fost excluse din Biblie [i care s`nt acum incluse `ntr-o culegere numit\ Apocrifa. E adev\rat c\ unele dintre acestea au fost redactate mai t`rziu, dat`nd din secolul al [aselea. ~ns\ altele erau deja `n circula]ie `n secolul al doilea [i preten]ia c\ s`nt la fel de veridice ca Evangheliile originale ar putea fi `ntemeiat\. Una dintre acestea este Evanghelia dup\ Petru. Cu toate c\ a fost men]ionat\ de episcopul de Antiohia `nc\ din anul 180 d.Hr., prima descoperire a unuia din exemplare sale a fost f\cut\ abia `n 1886, pe valea de sus a Nilului. Conform acestei Evanghelii „apocrife“, Iosif din Arimateea era bun prieten cu Pilat din Pont – ceea ce, dac\ ar fi adev\rat, ar spori credibilitatea ipotezei unei r\stigniri m\sluite. Totodat\, Evanghelia dup\ Petru relateaz\ c\ morm`ntul `n care a fost a[ezat Isus se afla `ntr-un loc numit „gr\dina lui Iosif“. {i c\ ultimele cuvinte ale lui Isus ar fi fost: „O, puteri ale mele, de ce m-a]i p\r\sit?“ 8

388


O alt\ lucrare apocrif\ de mare interes este Evanghelia copil\riei lui Isus Hristos, care a fost redactat\ nu mai t`rziu de secolul al doilea – sau poate chiar ceva mai devreme. ~n aceasta, Isus este descris drept un copil sclipitor, dar c`t se poate de uman. Poate chiar prea uman – pentru c\ era violent [i obraznic, predispus c\tre manifest\rile [ocante de comportament [i c\tre manifestarea mai degrab\ iresponsabil\ a puterilor sale. ~ntr-adev\r, la un moment dat, ì d\ unui alt copil, care `l sup\rase, o lovitur\ fatal\. {i abate o soart\ asem\n\toare asupra unui profesor sever. Asemenea incidente s`nt, desigur, contraf\cute, dar ele atest\ modul `n care, `n epoca respectiv\, trebuia descris Isus pentru ca adep]ii s\i s\-i recunoasc\ statutul divin. Pe l`ng\ comportarea aproape scandaloas\ a copilului Isus, mai trebuie men]ionat `nc\ un episod straniu [i, probabil, semnificativ din Evanghelia Copil\riei. Se spune c\, atunci c`nd Isus a fost circumscris, prepu]ul s\u a fost luat de o b\tr`n\ necunoscut\ care l-a p\strat `ntr-un vas de alabastru folosit pentru uleiul de nard. {i „acest vas de alabastru a fost g\sit de Maria cea p\c\toas\ [i din acesta a scurs ea uleiul cu care a uns capul [i picioarele Domnului Nostru Isus Hristos“.9 Prin urmare, aici, ca [i `n Evangheliile conven]ionale, apare o ungere care `nseamn\, evident, mai mult dec`t ceea ce pare s\ fie – o ungere echivalent\ unui ritual semnificativ. Dar, `n acest caz, este limpede c\ ungerea a fost prev\zut\ [i preg\tit\ cu foarte mult timp `nainte. {i `ntregul incident sugereaz\ o leg\tur\ – e adev\rat, obscur\ [i `ntortocheat\ – care exista `ntre familia Mariei Magdalena [i a lui Isus cu mult `nainte ca acesta s\ fi trecut la `ndeplinirea misiunii sale, la v`rsta de treizeci de ani. Este logic s\ presupunem c\ p\rin]ii lui Isus nu ar fi `ncredin]at prepu]ul fiului lor primei femei b\tr`ne care l-ar fi cerut – chiar dac\ nu ar fi v\zut nimic neobi[nuit `ntr-o cerere at`t de bizar\. A[adar, b\tr`na trebuie s\ fi fost o persoan\ important\ [i/sau care era `n rela]ii str`nse cu familia lui Isus. Iar faptul c\, mai t`rziu, Maria Magdalena se afla `n posesia acelui suvenir straniu – sau, cel pu]in, `n posesia vasului `n care fusese p\strat – implic\ existen]a unei leg\turi `ntre ea [i b\tr`na respectiv\. Se p\rea c\ ne confruntam din nou cu indicii obscure, care semnalau ceva mult mai important dec`t se crede de obicei. Anumite pasaje din c\r]ile incluse `n Apocrifa – cum ar fi excesele flagrante din copil\ria lui Isus – erau, f\r\ `ndoial\, st`njenitoare


389

pentru credin]a dogmatic\ de mai t`rziu. {i, desigur, tot a[a ar fi [i pentru cre[tinii din zilele noastre. Dar nu trebuie s\ uit\m c\ Apocrifa, ca [i c\r]ile conven]ionale din Noul Testament, a fost scris\ de „sus]in\torii mesajului“, cu inten]ia de a-l deifica pe Isus. De aceea nu ne putem a[tepta ca aceasta s\ con]in\ ceva care ar putea compromite `ntr-adev\r „mesajul“ – cum ar face-o orice referire la activitatea politic\ a lui Isus [i, cu at`t mai mult, la ambi]iile sale dinastice. Pentru a g\si dovezi `n spijinul unor supozi]ii at`t de controversate am fost nevoi]i s\ ne `ndrept\m cercet\rile `n alt\ direc]ie. ~n epoca lui Isus, `n }ara Sf`nt\ exista un amalgam n\ucitor de diverse grup\ri iudaice, de fac]iuni, de secte [i de subsecte. ~n Evanghelii s`nt citate numai dou\ dintre acestea, saducheii [i fariseii, [i am`ndou\ s`nt distribuite `n rolurile personajelor negative. ~ns\ un asemenea rol este compatibil doar cu saducheii, care colaborau `ntr-adev\r cu administra]ia roman\. Fariseii se men]ineau `ntr-o opozi]ie neclintit\ fa]\ de Roma, iar Isus `nsu[i, de[i nu era de fapt fariseu, ac]iona conform`ndu-se, `n esen]\, tradi]iilor acestora. 10 Pentru a cuceri publicul romanizat, evangheli[tii au fost obliga]i s\-i exonereze pe romani [i s\-i ponegreasc\ pe evrei. Astfel se explic\ faptul c\ fariseii au trebuit s\ fie prezenta]i `ntr-o fals\ lumin\ [i s\ fie stigmatiza]i `n mod deliberat, al\turi de saduchei, compatrio]ii lor `ntr-adev\r vinova]i. Dar de ce nu exist\, `n Evanghelii, nici o referire la zelo]i – acei „lupt\tori pentru libertate“ militan]i, na]ionali[ti [i revolu]ionari pe care, cel pu]in, `nver[unatul publicul roman nu ar fi putut dec`t s\-i considere personaje negative? Lipsa lor aparent\ din Evanghelii pare s\ fie inexplicabil\ – cu excep]ia cazului `n care leg\tura lor cu Isus era at`t de str`ns\ `nc`t nu putea fi negat\, ci doar ascuns\ sub o masc\ `n[el\toare. Conform argumenta]iei profesorului Brandon: „T\cerea pe care o p\streaz\ Evangheliile `n ceea ce ì prive[te pe zelo]i... nu poate fi dec`t un indiciu al rela]iei dintre Isus [i ace[ti patrio]i, pe care Evangheliile au preferat s\ nu o divulge.“ 11 Oricare ar fi fost leg\tura prezumtiv\ a lui Isus cu zelo]ii, nu exist\ nici o `ndoial\ asupra faptului c\ a fost r\stignit ca [i cum ar fi f\cut parte dintre ace[tia. ~ntr-adev\r, cei doi b\rba]i al\turi de care se pretinde c\ ar fi fost crucificat s`nt descri[i `n mod explicit drept lestai – apelativul atribuit zelo]ilor de romani. Apartenen]a lui Isus la gruparea zelot\ st\ sub semnul `ntreb\rii. Totu[i, pe parcursul celor relatate `n Evanghelii, el afi[eaz\, c`nd [i c`nd, un militarism

390


agresiv, comparabil cu al acestora. ~ntr-un pasaj renumit datorit\ acestei st`ng\cii, Isus anun]\ c\ a venit „nu spre a aduce pacea, ci sabia“. ~n Evanghelia dup\ Luca, ì pov\]uie[te pe aceia dintre ucenicii lui care nu au o sabie, s\-[i cumpere una (Luca 22:36); [i, dup\ masa de Pa[ti, el `nsu[i verific\ [i aprob\ faptul c\ s`nt `narma]i (Luca 22:38). ~n cea de-a patra Evanghelie, Simon Petru chiar are asupra sa o sabie `n momentul c`nd este arestat Isus. Reconcilierea acestor referin]e cu imaginea conven]ional\ a unui m`ntuitor blajin [i pacifist este destul de dificil\. Ar fi aprobat un astfel de m`ntuitor portul armelor, mai ales c`nd era vorba de unul dintre ucenicii s\-i prefera]i – cel pe care se presupune c\ [i-a `ntemeiat biserica? Dac\ Isus nu a fost zelot, Evangheliile – contrazic`ndu-se `n mod evident – tr\deaz\ [i descriu leg\tura lui cu aceast\ fac]iune militant\. Exist\ dovezi conving\toare `n spijinul asocierii dintre Baraba [i Isus; iar Baraba este descris, de asemenea, drept un lestai. Iacov, Ioan [i Simon Petru au, cu to]ii, calificative care indic\, indirect, simpatia fa]\ de zelo]i, dac\ nu chiar implicarea `n mi[carea acestora. Conform speciali[tilor moderni, Iuda Iscarioteanul deriv\ din „Iuda Sicarul“ – iar „sicari“ este un alt nume sub care s`nt cunoscu]i zelo]ii, echivalent cu lestai. Se pare c\ sicarii erau, `ntr-adev\r, o elit\ a zelo]ilor, un grup restr`ns de asasini profesioni[ti. ~n sf`r[it, mai este [i ucenicul numit Simon. ~n versiunea `n limba greac\ a Evangheliei dup\ Marcu, Simon este numit Kananaios – traducerea greceasc\ a cuv`ntului aramaic care `nseamn\ zelot. ~n Biblia Regelui Iacob, cuv`ntul grecesc a fost tradus `n mod eronat [i Simon este men]ionat drept „Simon Canaaneanul“. Dar Evanghelia dup\ Luca nu las\ loc de `ndoial\, Simon fiind identificat, c`t se poate de limpede, drept zelot, [i p`n\ [i Biblia Regelui Iacob `l nume[te Simon Zelotul. A[adar, se pare c\ existen]a a cel pu]in unui zelot printre ucenicii lui Isus este mai presus de orice disput\. Dac\ absen]a – sau, mai corect, absen]a aparent\ – a zelo]ilor din Evanghelii este frapant\, acela[i lucru se poate spune [i `n privin]a esenienilor. ~n }ara Sf`nt\ [i `n vremea lui Isus, esenienii erau o sect\ la fel de important\ ca fariseii [i saducheii [i este greu de crezut c\ Isus nu a intrat `n contact cu ace[tia. ~n plus, ]in`nd cont de relat\rile existente, se pare c\ Ioan Botez\torul ar fi fost esenian. Omiterea oric\rei referin]e la cei din urm\ pare s\ fi fost dictat\ de acelea[i considerente care au impus excluderea celor despre de zelo]i. Pe scurt, leg\turile lui Isus cu esenienii, ca [i cele cu zelo]ii,


391

erau probabil prea str`nse [i prea bine cunoscute pentru a fi negate. Ele puteau fi doar mascate [i t\inuite. Gra]ie relat\rilor istoricilor [i cronicarilor din epoc\, se [tie c\ existau comunit\]i eseniene at`t pe `ntreg teritoriul }\rii Sfinte c`t [i, probabil, `n alte zone. Comunit\]ile respective, care au luat fiin]\ `n jurul anului 150 `.Hr., foloseau Vechiul Testament, dar `l considerau mai degrab\ o alegorie dec`t un text istoric, literalmente adev\rat. Renun]aser\ la iudaismul conven]ional `n favoarea unei forme de dualism gnostic – care p\rea s\ includ\ elemente ale cultului soarelui [i ale doctrinei pitagoreice. Practicau medicina [i erau aprecia]i pentru experien]a lor `n tehnicile terapeutice. {i, `n sf`r[it, erau ni[te asce]i des\v`r[i]i, u[or de identificat dup\ ve[mintele lor simple, de culoare alb\. Majoritatea speciali[tilor moderni `n materie s`nt de p\rere c\ manuscrisele de la Marea Moart\ descoperite la Qumran s`nt, `n esen]\, documente eseniene. Nu exist\ dubii asupra faptului c\ secta de asce]i care locuia `n Qumran avea multe `n comun cu doctrina esenian\. Ca [i `nv\]\turile acestora, manuscrisele de la Marea Moart\ denot\ o teologie dualist\. ~n acela[i timp, subliniaz\, `n mod deosebit, sosirea unui Mesia – a „celui uns“ – cobor`tor direct din spi]a lui David.12 De asemenea, autorii manuscriselor erau adep]ii unui calendar special, conform c\ruia s\rb\toarea Pa[tilor nu se celebra vinerea, ci miercurea – ceea ce coincide cu relatarea din cea de-a patra Evanghelie. ~ntr-un num\r semnificativ de privin]e, con]inutul manuscriselor coincide, cuv`nt cu cuv`nt, cu unele dintre `nv\]\turile lui Isus. Se pare, cel pu]in, c\ lui Isus ì era cunoscut\ existen]a comunit\]ii din Qumran [i c\, cel pu]in `n anumite privin]e, [i-a pus propriile `nv\]\turi de acord cu ale acesteia. Un expert modern `n domeniu afirm\ c\ manuscrisele de la Marea Moart\ „`nt\resc credin]a c\ multe `nt`mpl\ri (din Noul Testament) s`nt, pur [i simplu, proiec]ia `n via]a lui Isus a faptelor a[teptate de la Mesia.“ 13 Indiferent dac\ secta din Qumran era sau nu esenian\, pare evident faptul c\ Isus – chiar dac\ nu era de forma]ie esenian\ – cuno[tea foarte bine aceast\ doctrin\. {i aptitudinile sale de vindec\tor sugereaz\ influen]a esenian\. Dar o cercetare mai am\nun]it\ a Evangheliilor demonstreaz\ c\ rolul esenienilor `n via]a lui Isus a fost mult mai important. Esenienii erau u[or de identificat datorit\ ve[mintelor lor albe – care, de[i acest lucru nu reiese din tablouri [i din filme – erau folosite `n }ara Sf`nt\ din acel timp mult mai rar dec`t se crede de

392


obicei. ~n „secretul“ eliminat din Evanghelia dup\ Marcu, o p`nz\tur\ alb\ de in joac\ un rol ritual important – care se repet\ apoi [i `n versiunea conven]ional\, autorizat\. Dac\ Isus conducea, in Betania sau `n alt\ parte, ini]ierile `ntr-o [coal\ a misterelor, p`nza alb\ de in sugereaz\ c\ acestea ar fi putut fi de natur\ esenian\. Mai mult dec`t at`t, motivul straielor albe reapare, `n desf\[urarea ulterioar\ a evenimentelor din toate cele patru Evanghelii. Dup\ r\stignire, trupul lui Isus dispare, `n mod „miraculos“, din morm`nt, `n care `[i face apoi apari]ia cel pu]in un personaj `nve[m`ntat `n alb. ~n Evanghelia dup\ Matei, este un `nger cu „`mbr\c\mintea... alb\ ca z\pada“ (Matei 28:3). Dup\ Marcu, este „un t`n\r... `mbr\cat `n ve[m`nt alb“ (Marcu 16:5). Luca poveste[te despre „doi b\rba]i... `n ve[minte str\lucitoare“ (Luca 24:4), `n timp ce, `n cea de-a patra Evanghelie, se vorbe[te despre „doi `ngeri `n ve[minte albe“ (Ioan 20:12). ~n dou\ dintre aceste relat\ri, personajul sau personajele din morm`nt nici m\car nu beneficiaz\ de un statut supranatural. Dup\ toate aparen]ele, aceste personaje s`nt `ntru totul muritoare – [i, `n acela[i timp, necunoscute de ucenici. Este rezonabil s\ presupunem c\ s`nt esenieni. {i, date fiind talentele de t\m\duitori ale acestora, ipoteza devine [i mai tentant\. Dac\, atunci c`nd a fost cobor`t de pe cruce, Isus era `nc\ `n via]\, serviciile unei astfel de persoane erau, `n mod evident, necesare. Chiar dac\ era mort, este posibil ca un t\m\duitor s\ fi fost de fa]\, m\car pentru a da o „ultim\ speran]\“. {i, `n }ara Sf`nt\ a acelei epoci, cei mai pre]ui]i t\m\duitori erau esenienii. Conform scenariului nostru, anumi]i sus]in\tori ai lui Isus au regizat, cu acordul lui Pilat, o fals\ crucificare, desf\[urat\ pe o proprietate privat\. Mai exact, probabil c\ cei care au pus totul la cale nu erau, `n primul r`nd, „sus]in\tori ai mesajului“, ci ai liniei de s`nge – cu alte cuvinte, rudele apropiate [i/sau aristocra]ii [i/sau membri unui grup ini]iatic. Ace[tia ar fi putut avea leg\turi cu esenieni sau ei `n[i[i ar fi putut fi esenieni. {i probabil c\ stratagema nu le-a fost dezv\luit\ „sus]in\torilor mesajului“ – ace[tia fiind ucenicii „de r`nd“, reprezenta]i de Simon Petru. S-ar putea ca, dup\ ce a fost transportat `n morm`ntul lui Iosif din Arimateea, Isus s\ fi avut nevoie de `ngrij iri medicale, motiv ce ar justifica prezen]a unui t\m\duitor esenian. {i apoi, c`nd morm`ntul a fost g\sit gol, ar fi fost necesar\ prezen]a unui emisar – care s\ nu le fie cunoscut ucenicilor „de r`nd“. Misiunea acestuia ar fi fost s\-i


393

lini[teasc\ pe „sus]in\torii mesajului“ – care nu b\nuiau adev\rul –, s\ ac]ioneze ca un intermediar `ntre Isus [i ucenicii s\i [i s\ nu permit\ ca romanii s\ fie acuza]i de jefuirea sau de profanarea morm`ntului, ceea ce ar fi putut provoca tulbur\ri sociale extrem de serioase. Scenariul poate s\ fie sau nu real, dar un lucru pare s\ fie c`t se poate de limpede: Isus avea leg\turi str`nse nu numai cu zelo]ii, ci [i cu esenienii. La prima vedere, afirma]ia poate p\rea oarecum bizar\, pentru c\ zelo]ii [i esenieni s`nt, de cele mai multe ori, considera]i incompatibili. Primii erau agresivi, violen]i, r\zboinici, gata s\ recurg\ la acte de terorism [i la asasinate. ~n schimb, despre esenienii se spune, de obicei, c\ nu aveau nici un interes politic [i s`nt considera]i chieti[ti, pacifi[ti [i blajini. Dar, `n realitate, din r`ndurile zelo]ilor f\ceau parte numero[i esenieni – pentru c\ zelo]ii nu erau o sect\, ci o fac]iune politic\. ~n aceast\ calitate, se bucurau nu numai de sprijinul fariseilor – care se opuneau st\p`nirii romane, ci [i de al esenienilor, care puteau fi na]ionali[ti la fel de agresivi ca oricine altcineva. Rela]ia dintre zelo]i [i esenieni este eviden]iat\ mai ales `n scrierile lui Iosefus, din care provin majoritatea informa]iilor disponibile despre Palestina acelor vremuri. Iosif ben Matthias s-a n\scut `n anul 37 d.Hr., fiind un vl\star al nobilimii iudaice. La izbucnirea revoltei din anul 66 d.Hr., a fost numit guvernator al Galileei, unde [i-a asumat comanda for]elor aliate `mpotriva romanilor. ~n calitate de comandant militar, se pare c\ s-a dovedit a fi c`t se poate de ineficient, fiind imediat luat prizonier de `mp\ratul roman Vespasian. Din acel moment, a devenit colabora]ionist. Sub numele romanizat de Flavius Iosefus, a devenit cet\]ean roman, a divor]at de so]ia sa [i s-a c\s\torit cu o mo[tenitoare roman\ bogat\ [i a acceptat darurile cu care l-a cople[it `mp\ratul roman – printre care se num\rau at`t un apartament particular `n palatul imperial, c`t [i terenuri din }ara Sf`nt\, confiscate de la evrei. ~n preajma mor]ii sale din anul 100 d.Hr., au `nceput s\ apar\ cronicile `n care descrisese perioada respectiv\. ~n R\zboiul evreilor , Iosefus ne ofer\ o descriere detaliat\ a revoltei dintre anii 66 [i 74. ~ntr-adev\r, Iosefus a fost cel de la care au aflat istoricii de mai t`rziu aproape totul despre acea rebeliune dezastruoas\, despre jefuirea Ierusalimului [i despre d\r`marea Templului. Lucrarea lui Iosefus include, de asemenea, unica relatare a c\derii, din anul 74 d.Hr., fort\re]ei Masada, situate `n sud-vestul M\rii Moarte.

394


A[a cum avea s\ se `nt`mple, peste o mie dou\ sute de ani, cu Montségur, Masada a devenit simbolul d`rzeniei, al eroismului [i al martiriului `n numele unei cauze pierdute. Ca [i Montségur, a continuat s\ reziste atacului `nc\ mult timp dup\ ce orice alt\ rezisten]\ organizat\ `ncetase realmente. ~n vreme ce restul Palestinei c\zuse sub jugul romanilor, Masada continua s\ fie inexpugnabil\. ~n cele din urm\, `n anul 74 d.Hr., pozi]ia fort\re]ei nu a mai putut fi men]inut\. Dup\ un bombardament sus]inut cu ma[ini grele de asediu, romanii au construit o ramp\ care le-a dat posibilitatea s\ creeze o bre[\ `n ap\rarea citadelei. ~n noaptea de 15 aprilie, s-au preg\tit pentru un atac generalizat. ~n aceea[i noapte, cei 960 de b\rba]i, femei [i copii care se aflau `n fort\rea]\ s-au sinucis `n mas\. ~n diminea]a urm\toare, c`nd romanii au n\v\lit prin poarta sf\r`mat\, nu au g\sit dec`t cadavre `mpr\[tiate printre fl\c\ri. Iosefus a `nso]it trupele romane care, `n diminea]a zilei de 16 aprilie, au intrat `n cet\]uia pustiit\. El pretinde c\ ar fi v\zut cu ochii s\i urm\rile acelui masacru. {i c\ ar fi intervenit `n favoarea a trei supravie]uitori – o femeie [i doi copii despre care se presupune c\ s-ar fi ascuns sub fort\rea]\ c`nd s-a sinucis restul garnizoanei. Iosefus men]ioneaz\ c\ ace[ti trei supravie]uitori i-au povestit cele petrecute `n noaptea precedent\. Conform relat\rii sale, comandantul garnizoanei era un b\rbat numit Eleazar – interesant fiind faptul c\ aceasta este o variant\ a n umelui Laz\r. {i se pare c\ Eleazar a fost cel care, gra]ie elocven]ei sale persuasive [i carismatice, a reu[it s\-i fac\ pe ap\r\tori s\ ia acea hot\r`re cumplit\. ~n cronica sa, Iosefus red\ discursul lui Eleazar, a[a cum sus]ine c\ l-ar fi auzit de la cei trei supravie]uitori. {i acesta este extrem de interesant. Istoria consemneaz\ c\ Masada a fost ap\rat\ de r\zboinici zelo]i. Chiar [i Iosefus folose[te c`nd termenul de zelo]i, c`nd pe cel de sicari. Iar discursul lui Eleazar nici m\car nu con]ine elemente ale iudaismului conven]ional. Dimpotriv\, pot fi identificate f\r\ dubiu influen]ele eseniene, gnostice [i dualiste: ~nc\ din vremurile `n care oamenii `nceputurilor au fost `n stare s\ g`ndeasc\, vorbele str\bunilor [i ale zeilor, `nt\rite de faptele [i de cuget\rile `nainta[ilor no[tri, ne-au dezv\luit c\ adev\rata n\past\ ab\tut\ asupra omului nu este moartea, ci via]a. Moartea ne sloboze[te sufletele, le las\ s\ ajung\ `n s\la[ul lor preacurat, unde toate necazurile s`nt date uit\rii; dar `n vreme ce s`nt z\vor`te `n trupul muritor [i au parte de toat\ necur\]enia acestuia, sufletele


395

s`nt cu adev\rat moarte. Pentru c\ nu se cuvine a lega ceea ce este sf`nt de ceea ce este muritor. Cu siguran]\, multe nu ì s`nt `ng\duite sufletului `ntemni]at `n trup; sufletul simte doar ce simte trupul [i, ne[tiut, `l `mbolde[te pe acesta doar c\tre cele ce pot fi `nf\ptuite de o f\ptur\ muritoare. ~ns\ apoi, lipsit fiind de greutatea ce `l ]intuie[te de p\m`nt [i `l face s\ z\boveasc\ pe acesta, sufletul se `ntoarce `n locul care i-a fost h\r\zit, pentru a se `mp\rt\[i apoi din puterea cea binecuv`ntat\ [i din t\ria cea `ntru toate desc\tu[at\, fiind tot at`t de nev\zut de ochii muritori cum este ~nsu[i Dumnezeu. Sufletul nu poate fi z\rit nici `n vremea `n care adast\ `n trup; intr\ f\r\ s\ fie sim]it [i pleac\ f\r\ s\ fie v\zut [i f\r\ s\ se preschimbe, dar preschimb`nd trupul acela; pentru c\ toate cele atinse de suflet tr\iesc [i `nfloresc [i toate cele pe care le p\r\se[te se ve[tejesc [i pier; aceasta este puterea pe care i-o d\ruie[te nemurirea.14

{i apoi: Cei cu adev\rat ne`nfrica]i privesc via]a ca pe un fel de slujb\ f\cut\ naturii, o `ndur\ cu sc`rb\ [i se zoresc s\-[i sloboad\ sufletul din trup; [i, chiar [i atunci c`nd nu se `nt`mpl\ ca asupra lor s\ se abat\ vreo nenorocire, dorul de via]a ve[nic\ ì `mbolde[te s\ le dea de veste prietenilor c\ ì vor p\r\si.15

Este ciudat faptul c\, din c`te [tim noi, nici un c\rturar nu a mai comentat, p`n\ acum, acest discurs care ridic\ o sumedenie de `ntreb\ri incitante. Iudaismul conven]ional nu face absolut nici o referire la „suflet“ – cu at`t mai pu]in la natura sa „nepreschimbabil\“ [i la via]a sa „ve[nic\“. ~ntr-adev\r, `nse[i conceptele de suflet [i de nemurire s`nt str\ine tradi]iei [i doctrinei iudaice. {i acela[i lucru se poate spune [i despre suprema]ia spiritului asupra materiei, despre asocierea lui Dumnezeu cu moartea [i despre condamnarea vie]ii – ca fiind nefast\. Aceste atitudini deriv\, f\r\ echivoc, dintr-o tradi]ie a misterelor. S`nt, `n mod evident, gnostice [i dualiste; [i `n contextul asediului Masadei, s`nt tipic eseniene. Desigur c\ unele dintre aceste atitudini pot fi de asemenea considerate, `ntr-un anumit sens, „cre[tine“. Nu neap\rat lu`nd `n considera]ie ceea ce `n]elegem acum prin cre[tinism, ci ]in`nd cont de modul `n care trebuie s\ fi fost aplicat de ucenicii lui Isus – cei care, conform celei de-a patra Evanghelii, vroiau, de exemplu, s\ i se al\ture, prin moarte, lui Laz\r. Este posibil ca, printre ap\r\torii Masadei, s\ se fi aflat [i o serie de sus]in\tori ai liniei de s`nge a lui Isus. ~n

396


timpul revoltei dintre anii 66 [i 74 d.Hr., numero[i „cre[tini“ au luptat `mpotriva romanilor cu aceea[i `nver[unare cu care au f\cut-o evreii. De fapt, mul]i dintre zelo]i erau ceea ce numim acum „primii cre[tini“ [i este foarte posibil ca unii dintre ei s\ se fi aflat la Masada. Desigur, Iosefus nu sugereaz\ nimic de acest gen – de[i, chiar dac\ ar fi f\cut-o, afirma]iile respective ar fi fost `ndep\rtate cu ocazia redact\rilor ulterioare. ~n acela[i timp, era de a[teptat ca Iosefus, scriind istoria din secolul `ntì a Palestinei, s\ fac\ anumite referiri la Isus. Admitem c\ reedit\rile de mai t`rziu ale lucr\rilor sale con]in astfel de men]iuni, dar acestea coincid cu viziunea oficial\ a bisericii [i majoritatea speciali[tilor moderni le consider\ interpol\ri contraf\cute, care nu pot data dinainte de epoca lui Constantin. ~n plus, `n secolul al nou\sprezecelea, `n Rusia a fost descoperit\ o edi]iei a s crierilor lui Iosefus care difer\ de toate celelalte. Textul, tradus `n rusa veche, dateaz\ din jurul anului 1261. Cel care l-a tradus nu a fost un evreu ortodox, pentru c\ a p\strat multe aluzii „pro-cre[tine“. Totu[i, `n aceast\ versiune a cronicii lui Iosefus, Isus este descris drept un simplu muritor, drept un revolu]ionar cu ambi]ii politice [i drept „un rege care nu a domnit“.16 Se afirm\, de asemenea, c\ avea „o linie `n cre[tetul capului, dup\ obiceiul nazoreenilor“.17 Speciali[tii au avut nevoie de mult\ h`rtie [i de tot at`ta energie pentru a sus]ine disputele legate de autenticitatea a ceea ce se nume[te acum „Cronica slavon\ a lui Iosefus“. Lu`nd `n considera]ie toate argumentele, eram `nclina]i s\ o consider\m mai mult sau mai pu]in autentic\ – o transcriere a unuia sau a mai multor exemplare din cronica lui Iosefus care au supravie]uit distrugerii documentelor cre[tine ordonate de Diocletian [i au sc\pat de zelul redac]ional al refaceri acestora din vremea lui Constantin. Exist\ o serie de argumente viabile care ne-au condus la aceast\ concluzie. De exemplu, dac\ versiunea slavon\ ar fi fost un fals, cui i-ar fi putut fi de folos? Descrierea lui Isus drept rege nu ar fi fost acceptabil\ pentru publicul evreu din secolul al treisprezecelea. Iar prezentarea sa drept simplu muritor nu ar fi fost pe placul cre[tin\t\]ii din epoca respectiv\. ~n plus, Origen, unul dintre p\rin]ii bisericii, care a scris la `nceputul secolului al treilea, face referiri la o versiune a lucr\rii lui Iosefus care ar fi negat caracterul mesianic al lui Isus.18 Din aceast\ versiune – care ar putea fi cea original\ [i autentic\, versiunea „standard“ – ar putea proveni texul din varianta slavon\.


397

Scrierile gnostice Revolta dintre anii 66 [i 74 d.Hr. a fost urmat\, cu circa [aizeci ani mai t`rziu, `ntre 132 [i 135, de o alt\ rebeliune major\. Ca urmare a acestei noi tulbur\ri, to]i evrei au fost, `n mod oficial, expulza]i din Ierusalim, care a devenit un ora[ roman. Dar, `nc\ din timpul primei r\scoale, istoria a `nceput s\ a[tearn\ un v\l deasupra evenimentelor din }ara Sf`nt\, despre care nu exist\, practic, nici o `nregistrare pentru aproape dou\ secole. ~ntr-adev\r, din multe puncte de vedere, perioada poate fi considerat\ similar\ cu aceea referitoare la Europa [i numit\ „Evul ~ntunecat“. Cu toate acestea, se [tie c\ `n ]ar\ – e drept, `n afara Ierusalimului – au r\mas numero[i evrei [i, de asemenea, o serie de cre[tini. {i chiar a existat o sect\ evreiasc\, cea a ebioni]ilor, care respectau principiile generale ale religiei lor, vener`ndu-l `n acela[i timp pe Isus – cu toate c\ `l considerau un profet muritor. ~ns\ adev\ratul spirit al iudaismului [i cel al cre[tinismului s-au mutat, deopotriv\, dincolo de hotarele }\rii Sfinte. Majoritatea popula]iei evreie[ti s-a r\sp`ndit `n diaspora, a[a cum se mai `nt`mplase cu [apte sute de ani `nainte, c`nd Ierusalimul fusese cucerit de babilonieni. ~n mod similar [i cre[tinii au `nceput s\ se `mpr\[tie pe tot globul – `n Asia Minor, `n Grecia, la Roma, `n Galia, `n Britania, `n Africa de nord. Nu este surprinz\tor faptul c\, `n `ntreaga lume civilizat\, au `nceput s\ apar\ relat\ri contradictorii ale faptelor petrecute `n Palestina `n jurul anului 33 d.Hr. {i, `n pofida eforturilor lui Clement al Alexandriei, ale lui Irineu [i ale altor reprezentan]i ai tagmei lor, aceste relat\ri – oficial etichetate drept „erezii“ – au continuat s\ circule. Unele proveneau, f\r\ `ndoial\, dintr-un anumit fel de cuno[tin]e direct dob`ndite, p\strate at`t de evreii cucernici, c`t [i de grup\ri alc\tuite, ca cea a ebioni]ilor, din evrei converti]i la una din formele cre[tinismului. Alte relat\ri se bazau pe legende, pe zvonuri, pe un amalgam de diverse credin]e – cum ar fi misterele tradi]ionale egiptene, elenistice [i mithraice. Indiferent de provenien]a lor, toate au tulburat lini[tea „sus]in\torilor mesajului“ – sus]in\torii acelei dogme `n curs de coagulare care se str\duia s\-[i consolideze pozi]ia. Exist\ pu]ine informa]ii despre „ereziile“ timpurii. ~n prezent, toate cuno[tin]ele legate de acestea deriv\ mai ales din atacurile oponen]ilor lor, ceea ce creeaz\, bine`n]eles, o imagine distorsionat\ – asem\n\toare,

398


de pild\, cu aceea pe care ne-am forma-o despre Rezisten]a Francez\ studiind documentele Gestapo-ului. Totu[i, `n ansamblu, Isus pare s\ fi fost perceput de ace[ti „eretici“ timpurii `n dou\ moduri. Pentru unii era un zeu `n toat\ puterea cuv`ntului, av`nd pu]ine `nsu[iri omene[ti – sau chiar niciuna. Pentru al]ii era un profet muritor, care nu se deosebea prea mult de, s\ zicem, Buddha – sau de Mohamed, care avea s\ apar\ cu o jum\tate de mileniu mai t`rziu. Printre reprezentan]ii de seam\ ai acestor prime erezii se afl\ Valentinus, care era originar din Alexandria, dar care [i-a petrecut ultima parte a vie]ii ( 136-165 d.Hr.) la Roma. ~n epoca sa, Valentinus a exercitat o influen]\ deosebit\, printre discipolii s\i num\r`ndu-se personalit\]i de talia lui Ptolemeu. Pretinz`nd c\ s-ar fi aflat `n posesia „`nv\]\turilor secrete“ ale lui Isus, Valentinus a refuzat s\ recunoasc\ autoritatea roman\, sus]in`nd c\ gnoza pe care o de]inea era mai presus dec`t orice ierarhie exterioar\. Este u[or de ghicit c\ at`t el, c`t [i adep]ii s\i, se num\rau printre ]intele preferate ale m`niei lui Irineu. O alt\ astfel de ]int\ era Marcion, armator bogat [i episcop, care a sosit la Roma `n jurul anului 140 [i a fost excomunicat cu patru ani mai t`rziu. Acesta sus]inea c\ exist\ o deosebire esen]ial\ `ntre „lege“ [i „dragoste“, pe care le asocia cu Vechiul [i, respectiv, cu Noul Testament. Unele dintre ideile sale au ie[it la suprafa]\ cu o mie de ani mai t`rziu, `ntr-o serie de scrieri, cum ar fi Perlesvaus. Marcion a fost primul autor care a `ntocmit o list\ canonic\ a componentelor Bibliei – care, de aceast\ dat\, excludea `n `ntregime Vechiul Testament. Pentru a-i da o replic\ lui Marcion a alc\tuit Irineu lista sa, care st\ la baza Bibliei din zilele noastre. Al treilea eretic care a ie[it `n eviden]\ `n epoca respectiv\ – [i, `n multe privin]e, cel care st`rne[te cea mai mare nedumerire – a fost Basilides, un c\rturar din Alexandria, ale c\rui lucr\ri dateaz\ din perioada 120-130 d.Hr. Basilides cuno[tea `ndeaproape at`t scripturile evreie[ti, c`t [i Evangheliile cre[tine. Era, de asemenea, ini]iat `n doctrina egiptean\ [i `n cea elenistic\. Se spune c\ ar fi scris nu mai pu]in de dou\zeci [i patru de comentarii ale Evangheliilor. {i, dup\ p\rerea lui Irineu, a r\sp`ndit cea mai odioas\ erezie. Basilides a pretins c\ r\stignirea era o `n[el\torie, c\ Isus nu a murit pe cruce, ci c\ a fost `nlocuit cu un anume Simon din Cyrene. 19 Aceast\ afirma]ie poate p\rea bizar\. Totu[i, s-a dovedit a fi c`t se poate de persistent\ [i de `nd`rjit\. Tocmai `n secolul al [aptelea, Coranul a


399

reluat, cu exactitate, acela[i argument – c\ un alt b\rbat ar fi fost r\stignit `n locul lui Isus, acesta fiind, conform tradi]iei, Simon din Cyrene.20 Aceea[i afirma]ie era sus]inut\, cu t\rie, de preotul care ne trimisese scrisoarea men]ionat\ `n primul capitol – acea scrisoare ce se referea la o „dovad\ incontestabil\“ a `nlocuirii. Dac\ exista o zon\ `n care ereziile timpurii `[i consolidau pozi]ia, aceasta era Egiptul [i, mai ales, Alexandria – cel mai cosmopolit ora[ al epocii, `n care erudi]ia era la mare pre], al doilea mare ora[ din Imperiul Roman, b`ntuit de o mare varietate de credin]e, `nv\]\turi [i tradi]ii. La izbucnirea celor dou\ revolte din Iudeea, refugia]ii evrei [i cei cre[tini au descoperit, deopotriv\, c\ Egiptul era cel mai accesibil paradis [i au n\v\lit `n Alexandria, `n num\r foarte mare. De aceea, nu este surprinz\tor faptul c\ Egiptul ne-a oferit cea mai conving\toare dovad\ care vine `n spijinul ipotezei noastre. Aceasta este inclus\ `n a[a-numitele „Evanghelii gnostice“ sau, mai exact, `n pergamentele de la Nag Hammadi. ~n anul 1945, un ]\ran egiptean care s\pa `n solul moale [i fertil de l`ng\ satul Nag Hammadi, a dezgropat un vas din ceramic\ ro[ie, `n care a descoperit treisprezece manuscrise vechi – suluri de papirus sau pergamente – legate `n piele. F\r\ s\-[i dea seama de extraordinara importan]\ a descoperirii, ]\ranul [i familia sa au folosit c`teva manuscrise ca s\ a]`]e focul. Totu[i, `n cele din urm\, cele r\mase au atras aten]ia speciali[tilor; unul dintre ele, scos din Egipt prin contraband\, a fost of erit spre v`nzare pe pia]a neagr\. O parte a acestuia, care a fost achizi]ionat de Funda]ia C. G. Jung, s-a dovedit a con]ine acum celebra Evanghelie dup\ Toma. ~ntre timp, guvernul egiptean a na]ionalizat, `n 1952, ceea ce mai r\m\sese din colec]ia de la Nag Hammadi. ~ns\ abia `n 1962 a fost alc\tuit\ o echip\ interna]ional\ de speciali[ti care a copiat [i a tradus toate materialele respective. ~n 1972 a ap\rut primul volum al unei edi]ii fotografice. {i, `n 1977, a fost lansat\, pentru prima oar\, o edi]ie `n limba englez\ a `ntregii colec]ii de manuscrise. Pergamentele de la Nag Hammadi s`nt, de fapt, un ansamblu de texte Biblice, cu un caracter evident gnostic, care dateaz\, dup\ toate aparen]ele, de la sf`r[itul secolului al patrulea sau de la `nceputul celui de al cincilea – cam din jurul anului 400 d.Hr. Manuscrisele s`nt, de fapt, copii, al c\ror original dateaz\ dintr-o perioad\ mult mai timpurie. C`teva dintre ele – de exemplu, Evanghelia dup\ Toma, Evanghelia Adev\rului [i Evanghelia Egiptenilor – s`nt men]ionate `n scrierile unora

400


dintre primii p\rin]i ai bisericii, cum ar fi Clement al Alexandriei, Irineu [i Origen. Speciali[tii moderni au stabilit c\ unele dintre textele din pergamente – dac\ nu cumva majoritatea acestora – dateaz\ cel pu]in din anul 150. {i `n cel pu]in `ntr-unul dintre ele s`nt incluse materiale chiar mai vechi dec`t cele patru Evanghelii din componen]a Noului Testament. 21 Privit\ ca un ansamblu, colec]ia de la Nag Hammadi reprezint\ un ansamblu de documente cre[tine timpurii de o valoare inestimabil\ – [i se poate afirma c\ unele dintre acestea se situeaz\, ca autoritate `n domeniu, pe aceea[i pozi]ie cu Evangheliile clasice. ~n plus, despre unele se poate pretinde c\ se bucur\ de o inegalabil\ veridicitate. ~n primul r`nd, nu au fost afectate de cenzura [i de revizuirile efectuate, ulterior, de reprezentan]ii bisericii Romei. ~n al doilea r`nd, se adresau, ini]ial, unui public egiptean, motiv pentru care faptele nu au fost nici prezentate `ntr-o lumin\ fals\, nici denaturate spre a fi pe placul urechilor romane. {i, `n sf`r[it, este foarte posibil s\ se bazeze pe relat\ri directe [i/sau ale unor martori oculari – de pild\, pe istorisiri r\sp`ndite, pe care oral\, de evreii refugia]i din }ara Sf`nt\, printre care s-ar fi putut afla [i unii care `l cunoscuser\ personal pe Isus sau care aveau vreo leg\tur\ cu acesta, istorisirile lor d`nd dovad\ de acea fidelitate istoric\ la care Evangheliile fuseser\ silite s\ renun]e. Nu este surprinz\tor faptul c\ Pergamentele de la Nag Hammadi con]in foarte multe pasaje care nu le s`nt favorabile „sus]in\torilor mesajului“ [i care contravin credin]ei oficiale. De exemplu, `ntr-un codex nedatat, Al doilea tratat al Marelui Seth, Isus este descris exact ca `n erezia lui Basilides – sc\p`nd de moartea pe cruce cu ajutorul unei `nlocuiri ingenioase. ~n citatul care urmeaz\, Isus vorbe[te la persoana `ntì: Nu mi-am dat duhul `n mìnile lor, precum ei ar fi vrut-o... {i moartea mea nu a fost adev\rat\, ci doar p\relnic\, ca nu cumva ei s\ m\ fac\ de ocar\... Ei, `n gre[eala [i orbirea lor, cred c\ moartea mea s-a s\v`r[it, `n vreme ce ei l-au r\stignit pe omul lor, `ntru pieirea lor... C\ci a fost altul, tat\l lor, cel care a b\ut fierea [i o]etul; nu eu am fost acela. Ei m-au lovit cu s\geata; a fost un altul, Simion, acela care a purtat crucea sa pe um\rul s\u. Al altuia a fost capul pe care au pus ei coroana de spini... {i eu am r`s de ne[tiin]a lor.22

Cu consecven]\ [i convingere, anumite texte din colec]ia de la Nag Hammadi atest\ vrajba `nver[unat\ [i continu\ dintre Petru [i Maria Magdalena – o dihonie care pare s\ reflecte schisma dintre „sus]in\torii mesajului“ [i sus]in\torii liniei de s`nge. Astfel, `n


401

Evanghelia dup\ Maria, Petru i se adreseaz\ astfel Mariei Magdalena: „Sor\, noi [tim c\ M`ntuitorul te-a iubit pe tine mai mult dec`t pe alte femei. Spune-ne deci nou\ cuvintele M`ntuitorului, cele pe care ]i le aminte[ti – acelea pe care tu le [tii, iar noi nu.“ 23 Mai t`rziu, Petru, revoltat, ì `ntreab\ pe ceilal]i ucenici: „S\ fie adev\rat c\ el a vorbit `ntr-ascuns cu o femeie [i nu f\]i[, c\tre noi to]i? Se cuvine s\ o ascult\m pe ea cu to]ii? Ei i-a dat el `ntìetate, fa]\ de noi to]i?“24 {i, mai t`rziu, un alt ucenic ì r\spunde lui Petru: „De bun\ seam\, M`ntuitorul o cunoa[te foarte bine. {i `ntru aceasta o iube[te pe ea mai mult dec`t pe noi.“ 25 ~n Evanghelia dup\ Filip, motivele vrajbei apar ca fiind suficient de evidente. De exemplu, se insist\, `n mod repetat, asupra imaginii unei camere nup]iale. Conform Evangheliei dup\ Filip, „Domnul le-a s\v`r[it `n tain\ pe toate, [i botezul, [i miruirea, [i euharistia, [i izb\virea, [i camera de nunt\.“ 26 La prima vedere, referirea la camera nup]ial\ pare s\ fie simbolic\ sau alegoric\. Dar Evanghelia dup\ Filip devine [i mai explicit\: „~ntotdeauna, s`nt trei cele care merg al\turi de Domnul; Maria, mama lui, [i sora ei, [i Maria Magdalena, cea pe care el o numea `nso]itoarea sa.“ 27 Conform unui specialist `n domeniu, cuv`ntul „`nso]itoare“ poate fi tradus prin „so]ie“.28 Exist\ anumite motive care conduc c\tre aceast\ concluzie, pentru c\ Evanghelia dup\ Filip devine, iar\[i, `nc\ [i mai explicit\: Iar `nso]itoarea M`ntuitorului este Maria Magdalena. Dar Hristos o iubea pe ea mai mult dec`t pe to]i ucenicii s\i [i o s\ruta de multe ori pe gur\. Ceilal]i ucenici erau m`hni]i [i `[i m\rturiseau sup\rarea. {i ei l-au `ntrebat: „De ce o iube[ti pe ea mai mult dec`t pe noi to]i?“ M`ntuitorul le-a r\spuns spun`ndu-le: „De ce nu v\ iubesc eu pe voi a[a cum o iubesc pe ea?“29

Aceea[i Evanghelie dezvolt\ subiectul: „S\ nu v\ teme]i de trup [i nici s\ nu `l iubi]i. Dac\ v\ ve]i teme de el, va pune st\p`nire asupra voastr\. Dac\ `l ve]i iubi, v\ va `nghi]i [i v\ va `mpietri.“ 30 ~ntr-un alt pasaj, acela[i mesaj este exprimat `n termeni concre]i: „Mare este taina cununiei! Pentru c\, f\r\ ea, lumea aceasta nu ar fi fost. Pentru c\ lumea nu este dac\ nu este omul [i, f\r\ cununie, omul nu poate fi.“ 31 Apoi, c\tre sf`r[itul Evangheliei dup\ Filip, apare urm\toarea declara]ie: „Acesta este Fiul omului [i acesta este fiul Fiului Omului. Domnul este Fiul omului [i fiul Fiului omului este cel z\mislit din Fiul omului.“ 32


CAPITOLUL 14

Dinastia Graalului Lu`nd `n considera]ie doar pergamentele de la Nag Hammadi, existen]a liniei de s`nge descendente direct din Isus devenea cu mult mai credibil\. Cu siguran]\, se putea pretinde c\ unele dintre a[a-numitele „Evanghelii Gnostice“ erau tot at`t de veridice ca [i cele din Noul Testament. Ca urmare a faptelor pe care, explicit sau implicit, le m\rturiseau – `nlocuirea celui crucificat, disputa continu\ dintre Petru [i Maria Magdalena, c\s\toria acesteia cu Isus [i na[terea unui „fiu al Fiului Omului“ – evangheliile gnostice nu puteau fi eliminate, f\r\ drept de apel, oric`t de controversate ar fi fost. Nu priveam lucrurile din punct de vedere teologic, ci din punct de vedere istoric. {i, `n epoca lui Isus, istoria nu era mai pu]in complex\ [i nu avea mai pu]ine implica]ii sau un caracter mai pu]in concret dec`t `n zilele noastre. ~n evangheliile de la Nag Hammadi, vrajba dintre Petru [i Maria Magdalena p\rea s\ reprezinte tocmai confirmarea conflictului din ipoteza noastr\ – cel dintre „sus]in\torii mesajului“ [i „sus]in\torii liniei de s`nge“. Dar, ulterior, primii au avut c`[tig de cauz\ [i au modelat `nf\]i[area civiliza]iei occidentale. {i-au consolidat monopolul asupra informa]iilor, asupra comunic\rii [i document\rii, ceea ce explic\ num\rul infim al dovezilor care sugereaz\ existen]a familiei lui Isus. Iar m\rturiile care s\ ateste existen]a unei leg\turi `ntre aceast\ familie [i dinastia merovingian\ s`nt `nc\ [i mai pu]ine.

403

Desigur, cursul evenimentelor nu a ]inut cont de bunul plac al „sus]in\torilor mesajului“. Primele dou\ secole ale istoriei cre[tin\t\]ii au fost b`ntuite de erezii de ne`nfr`nt, iar `n urm\toarele situa]ia s-a agravat. ~n timp ce credin]a oficial\ se consolida – din punct de vedere teologic gra]ie lui Irineu [i din punct de vedere politic gra]ie lui Constantin –, erezia continua s\ prolifereze la o scar\ p`n\ atunci f\r\ precedent. Oric`t de diferite ar fi fost detaliile teologice, cele mai multe dintre ereziile semnificative aveau `n comun anumite elemente cruciale. ~n primul r`nd, erau gnostice sau influen]ate de gnosticism, nu recuno[teau structura ierarhic\ a bisericii Romei [i pream\reau iluminarea personal\, pe care o considerau cu mult mai presus dec`t credin]a oarb\. De asemenea, cele mai multe erau, `ntr-un sens sau altul, dualiste, privind binele [i r\ul mai degrab\ drept principii de importan]\ esen]ialmente cosmic\ dec`t drept probleme etice lume[ti. {i, `n sf`r[it, aproape toate `l considerau pe Isus un muritor n\scut ca urmare a unui proces firesc de concepere – un profet cu inspira]ie divin\ f\r\ a fi el `nsu[i divin, care a murit pe cruce o dat\ pentru totdeauna sau care nu a murit pe cruce niciodat\. Pentru a sublinia umanitatea lui Isus, majoritatea ereziilor f\ceau apel chiar la autoritatea Sf`ntului Pavel, care vorbise despre „Domnul nostru Isus Hristos, cel n\scut din s\m`n]a lui David, dup\ trup“ (Romani 1:3). Cea mai cunoscut\ [i cea mai profund radical\ dintre aceste erezii a fost, probabil, maniheismul – `n esen]\, o contopire a cre[tinismului gnostic cu elemente ale zoroastrismului timpuriu [i ale mithraismului. ~ntemeietorul acestuia a fost Mani – n\scut `n anul 214 d.Hr., la Bagdad, fiind `nrudit cu familia regal\ a Persiei. ~n tinere]e, a fost primit, datorit\ tat\lui s\u, `ntr-o sect\ mistic\ neprecizat\ – probabil gnostic\ – care punea accentul pe ascetism [i pe celibat, practica botezul [i impunea portul ve[mintelor albe. A `nceput s\-[i propov\duiasc\ propriile `nv\]\turi `n jurul anului 240 d.Hr. Ca [i Isus, a fost renumit pentru puterile sale spirituale de vindec\tor [i exorcist. Discipolii s\i l-au proclamat „noul Isus“ [i l-au creditat cu atributul unei na[teri imaculate – aceasta fiind o condi]ie care, `n acea epoc\, trebuia neap\rat `ndeplinit\ de zeit\]i. A fost, de asemenea, cunoscut drept „M`ntuitorul“, „Apostolul“, „Iluminatorul“, „Domnul“, „Cel ce `nvie mor]ii“, „C`rmuitorul“ [i „Timonierul“. Ultimele dou\ apelative s`nt, `n mod deosebit,

404


semnificative, ca echivalente ale fran]uzescului „Nautonnier“, titlul atribuit marelui maestru al Prioriei din Sion. Conform unor istorici arabi de mai t`rziu, Mani a scris multe c\r]i `n care a pretins c\ dezv\luia taine men]ionate de Isus `n mod indirect [i enigmatic. I-a considerat pe Zarathustra, Budha [i Isus predecesorii s\i [i a declarat c\ el, ca [i ei, primise, din aceea[i surs\, aceea[i iluminare. Doctrina sa consta dintr-un dualism gnostic `mbinat cu o concep]ie cosmogonic\ impresionant\ [i elaborat\. Conflictul universal dintre lumin\ [i `ntuneric era omniprezent [i cel mai important c`mp de b\t\lie al acestor dou\ principii opuse era sufletul omenesc. Asemenea catarilor, Mani a adoptat teoria re`ncarn\rii. {i, tot asemenea catarilor, a insistat asupra existen]ei unei categorii a ini]ia]ilor, a unor „ale[i ilumina]i“. S-a referit la Isus numindu-l „Fiul V\duvei“ – o expresie pe care, mai t`rziu, francmasoneria avea s\ [i-o `nsu[easc\. ~n acela[i timp, a afirmat c\ acesta era muritor – sau c\ ar fi putut fi considerat divin doar `n sens simbolic sau metaforic, `n virtutea ilumin\rii. {i, la fel ca Basilides, a sus]inut c\ Isus nu a murit pe cruce, c\ cel care a pierit a fost un `nlocuitor.1 ~n anul 276 d.Hr., din ordinul regelui, Mani a fost `ntemni]at, b\tut p`n\ la moarte, jupuit [i decapitat [i, probabil pentru a `mpiedica o eventual\ `nviere, corpul s\u mutilat a fost expus `ntr-un loc public. ~ns\ credibilitatea `nv\]\turilor sale nu a avut dec`t de c`[tigat de pe urma martiriului s\u, iar printre cei care, ulterior, au aderat la acestea, s-a num\rat, cel pu]in pentru o vreme, Sf`ntul Augustin. Cu o extraordinar\ rapiditate, maniheismul s-a r\sp`ndit `n `ntreaga lume cre[tin\. ~n ciuda `ncerc\rilor `nver[unate de a-l anihila, a reu[it s\ supravie]uiasc\, influen]`ndu-i pe g`nditorii de mai t`rziu [i d\inuind p`n\ `n zilele noastre. {colile maniheiste erau active mai ales `n Spania [i `n sudul Fran]ei. ~n epoca cruciadelor, acestea au intrat `n leg\tur\ cu alte secte maniheiste, din Italia [i din Bulgaria. De aceea, acum pare foarte pu]in probabil ca albigenzii s\ fi fost o extensie a bogomililor bulgari. Dimpotriv\, cele mai recente cercet\ri sugereaz\ c\ ace[tia s-au desprins din r`ndurile [colilor maniheiste care se statorniciser\ de mult\ vreme `n sudul Fran]ei. ~n orice caz, cruciada `mpotriva albigenzilor, a fost, `n esen]\, o cruciad\ `mpotriva maniheismului. {i, `n pofida eforturilor celor mai asidue ale Romei, cuv`ntul „manihean“ a supravie]uit, fiind acceptat [i inclus `n limbajul [i `n vocabularul nostru.


405

Desigur, pe l`ng\ maniheism, existau `nc\ multe alte erezii. Dar, dintre toate, erezia lui Arius a reprezentat cea mai puternic\ amenin]are la adresa doctrinei cre[tine oficiale `n primul mileniu al istoriei acesteia. Arius era preot `n Alexandria `n jurul anului 318 [i a tr\it p`n\ `n 335. Disputa dintre concep]ia sa [i credin]a oficial\ era relativ simpl\ [i consta `ntr-o singur\ premiz\ – c\ Isus era `ntru totul muritor [i c\, `n nici o privin]\, nu era de origine divin\, nereprezent`nd nimic mai mult dec`t un propov\duitor inspirat. Sus]in`nd existen]a unui singur Dumnezeu suprem [i omnipotent – un Dumnezeu care nu s-a `ntrupat [i nu a p\timit fiind umilit [i ucis de mìnile propriei sale crea]ii – Arius `ncastra cre[tinismul `ntr-un cadru `n esen]\ iudaic. Fiind un locuitor al Alexandriei, este foarte posibil s\ fi fost influen]at de doctrinele iudaice existente `n acel ora[ – de exemplu, de aceea a ebioni]ilor. ~n acela[i timp, Dumnezeul suprem al arianismului s-a bucurat, `n Occident, de o larg\ acceptare. Deoarece cre[tinismul dob`ndea tot mai mult\ putere laic\, un astfel de Dumnezeu devenea din ce `n ce mai atractiv. Regii [i potenta]ii se puteau identifica mai degrab\ cu acesta dec`t cu o zeitate blajin\ [i pa[nic\, care `[i acceptase martiriul f\r\ s\ opun\ rezisten]\ [i care evitase contactul cu lumea. De[i, `n anul 325, Conciliul de la Niceea a dezaprobat arianismul, Constantin a fost `ntotdeauna un simpatizant al acestuia, spre care, c\tre sf`r[itul vie]ii sale, s-a sim]it tot mai atras. Dup\ moartea sa, fiul [i succesorul s\u Constantius a devenit, pe fa]\, arian [i, sub auspiciile sale, s-au `ntrunit concilii care i-au trimis `n exil pe conduc\torii bisericii. ~n anul 360, arianismul ob]inuse totul, dar nu `nlocuise cre[tinismul romano-catolic. {i, cu toate c\, `n anul 381, a fost condamnat oficial pentru a doua oar\, a continuat s\ prospere [i s\ c`[tige tot mai mul]i aderen]i. ~n decursul secolului al cincilea, c`nd au venit la putere merovingienii, fiecare episcopie a cre[tin\t\]ii era fie arian\, fie vacant\. Printre cei mai ferven]i adep]i ai arianismului se num\rau go]ii, care se convertiser\ `n secolul al patrulea, transform`ndu-se din p\g`ni `n arieni. Erau arieni [uevii, lombarzii, alanii, vandalii, burgunzii [i ostrogo]ii. {i tot arieni erau [i vizigo]ii, care, `n anul 480, c`nd au jefuit Roma, au cru]at bisericile cre[tine. Dac\, `nainte de Clovis, primii merovingieni au fost receptivi la cre[tinism, acesta trebuie s\ fi fost cre[tinismul arian al vecinilor lor, vizigo]ii [i burgunzii.

406


Sub auspiciile vizigo]ilor, arianismul a devenit forma predominant\ a cre[tinismului `n Spania, `n Pirinei [i `n ceea ce este acum sudul Fran]ei. Dac\ membrii familiei lui Isus [i-au g\sit `ntr-adev\r refugiul `n Galia, suzeranii lor din secolul al cincilea trebuie s\ fi fost vizigo]ii arieni. Sub st\p`nirea arian\, este posibil ca familia s\ nu fi fost persecutat\. Era, probabil, extrem de respectat\ [i s-ar putea s\ se fi aliat, prin c\s\torie, cu nobilimea vizigot\, `naintea ca viitoarea sa alian]\ matrimonial\ cu francii s\ conduc\ la apari]ia merovingienilor. Bucur`ndu-se de sprijinul [i de protec]ia vizigo]ilor, se sim]eau, probabil, la ad\post fa]\ de amenin]\rile Romei. De aceea nu este surprinz\tor faptul c\ nume de origine inconfundabil semit\ – de exemplu, Bera – au `nceput s\ fie folosite de aristocra]ii [i de regii vizigo]i. Dagobert al II-lea s-a c\s\torit cu o prin]es\ vizigot\ al c\rei tat\ se numea Bera – un nume care apare `n mod repetat `n arborele genealogic al familiei vizigoto-merovingiene care descinde din Dagobert al II-lea [i din Sigisbert al IV-lea. Se spune c\ Biserica Romano-Catolic\ ar fi declarat c\ fiul lui Dagobert se convertise la arianism2 [i, dac\ este adev\rat, acest fapt nu poate fi considerat extraordinar. ~n ciuda pactului `ncheiat `ntre biseric\ [i Clovis, merovingienii au fost `ntotdeauna simpatizan]i ai arianismului. Unul dintre nepo]ii lui Clovis, Chilperic, nu f\cea nici un secret din tendin]ele sale c\tre arianism. Dac\ arianismul nu ì era potrivnic iudaismului, acela[i lucru se poate spune [i despre rela]ia sa cu islamismul, care a avut o ascensiune meteoric\ `n secolul al [aptelea. ~n ceea ce `l prive[te pe Isus, arianismul [i Coranul `mp\rt\[eau acela[i punct de vedere. ~n Coran, Isus este men]ionat de nu mai pu]in de treizeci [i cinci de ori, sub o serie de apelative impresionate – cum ar fi „Mesagerul lui Dumnezeu“ [i „Mesia“. Totu[i, nu este considerat nimic mai mult dec`t un profet muritor, un precursor al lui Mohamed [i un vorbitor `n numele singurului Dumnezeu suprem. Ca [i Basilides [i Mani, Coranul sus]ine c\ Isus nu a murit pe cruce, „nu l-au omor`t [i nici nu l-au r\stignit, dar au crezut c\ au f\cut-o.“ 3 Coranul nu dezvolt\ aceast\ afirma]ie ambigu\, dar comentatorii islamici fac acest lucru. Dup\ p\rerea unora dintre ei, a existat un `nlocuitor – [i, `n general, dar nu `ntotdeauna, se presupune c\ acesta ar fi fost Simon din Cyrene. Unii scriitori musulmani spun c\ Isus s-ar fi ascuns `ntr-o firid\ din zid [i ar fi asistat, de acolo, la r\stignirea


407

`nlocuitorului s\u – ceea ce coincide cu fragmentul din textele de la Nag Hammadi pe care l-am citat `n capitolul anterior.

Iudaismul [i merovingienii Este demn\ de a fi re]inut\ perseveren]a cu care, chiar [i atunci c`nd au fost confruntate cu cele mai `nd`rjite persecu]ii, majoritatea ereziilor – [i, `n primul r`nd, arianismul – au continuat s\ insiste asupra umanit\]ii [i a caracterului muritor al lui Isus. Dar nu am g\sit nici o indica]ie referitoare la faptul c\ vreuna dintre acestea chiar ar fi fost `n posesia unor informa]ii dob`ndite la prima m`n\ despre premisele pe care le sus]ineau cu at`ta st\ruin]\. Cu at`t mai pu]ine erau dovezile, cu excep]ia pergamentelor de la Nag Hammadi, care s\ sugereze c\ le-ar fi fost cunoscut\ existen]a unei posibile linii de s`nge. Desigur, era posibil s\ fi existat `ntr-adev\r anumite documente – de genul pergamentelor de la Nag Hammadi, [i poate chiar genealogii [i arhive. Virulen]a dus\ la extrem a persecu]iilor Romei ar putea sugera teama de astfel de dovezi [i dorin]a de a se asigura c\ acestea nu vor ie[i niciodat\ la lumin\. {i, dac\ `ntr-adev\r a[a st\teau lucrurile, se pare c\ Roma [i-a atins scopul. Prin urmare, ereziile nu ne-au furnizat nici o confirmare incontestabil\ a leg\turii dintre familia lui Isus [i merovingieni, care aveau s\ apar\ pe scena istoriei cu patru secole mai t`rziu. Eram obliga]i s\ c\ut\m aceast\ confirmare altundeva – s\ ne refocaliz\m aten]ia asupra merovingienilor. La prima vedere, dovezile, a[a cum erau, p\reau insuficiente. De exemplu, luasem deja `n considera]ie na[terea legendar\ a lui Meroveu – copilul cu doi ta]i, dintre care unul era o f\ptur\ acvatic\ misterioas\, venit\ de dincolo de mare – [i b\nuiam deja c\ scopul acelei pove[ti era s\ sugereze [i, deopotriv\, s\ ascund\ o alian]\ dinastic\ – o alian]\ prin c\s\torie. Dar, cu toate c\ simbolistica pe[telui era sugestiv\, nu era c`tu[i de pu]in concludent\. ~n mod similar, pactul `ncheiat ulterior `ntre Clovis [i Biserica Romano-Catolic\ c\p\ta mult mai mult sens `n lumina scenariului nostru, `ns\ pactul `n sine nu constituia o dovad\ concret\. {i, cu toate c\ s`ngele regal al merovingenilor era considerat sacru, miraculos [i de natur\ divin\, nic\ieri nu exista o

408


declara]ie explicit\ care s\ ateste c\ acel s`nge era, de fapt, al lui Isus. ~n absen]a oric\rei m\rturii decisive [i concludente, era necesar s\ d\m dovad\ de pruden]\. Trebuia s\ analiz\m toate dovezile circumstan]iale [i s\ ne str\duim s\ le includem `ntr-un ansamblu coerent. {i, `n primul r`nd, era nevoie s\ stabilim dac\ merovingienii erau sau nu afecta]i de anumite influen]e specific iudaice. F\r\ `ndoial\, regii merovingieni nu l\sau impresia c\ ar fi fost antisemi]i. Dimpotriv\, p\reau nu doar toleran]i, ci chiar de-a dreptul plini de `n]elegere fa]\ de evreii de pe domeniile lor – [i aceasta `n ciuda protestelor insistente ale Bisericii Romano-Catolice. C\s\toriile mixte erau frecvente. Mai ales `n partea de sud, mul]i evrei erau proprietarii unor mo[ii `ntinse. {i mul]i dintre ace[tia aveau [erbi [i servitori cre[tini. De asemenea, mul]i ì serveau pe seniorii merovingieni `n calitate de magistra]i sau de administratori de rang `nalt. ~n ansamblu, atitudinea merovingienilor fa]\ de iudaism pare s\ nu aib\ echivalent `n istoria Occidentului p`n\ la Reforma Luteran\. Merovingienii `n[i[i erau convin[i c\ puterile lor supranaturale st\teau, `n mare parte, `n pletele pe care nu aveau voie s\ [i le taie. ~n aceast\ privin]\, atitudinea lor era similar\ cu aceea a nazori]ilor din Vechiul Testament, din r`ndurile c\rora f\cea parte Samson. Exist\ destule dovezi care sugereaz\ c\ Isus era, de asemenea, nazorit. At`t cronicarii timpurii ai bisericii c`t [i speciali[tii moderni nu au nici un dubiu asupra faptului c\ fratele s\u, Sf`ntul Iacov, era. Surprinz\tor de mul]i membri ai casei regale merovingiene [i ai familiilor `nrudite cu aceasta aveau nume specific iudaice. Astfel, `n anul 577, un frate al regelui Clotaire al II-lea se numea Samson. Mai t`rziu, un anume Miron „Levitul“ era conte de Bésalou [i episcop de Gerona. Exista [i un conte de Roussillon al c\rui nume era Solomon, iar un alt Solomon devenise rege al Bretaniei. Exista [i un abate Elisachar – o variant\ a numelor „Eleazar“ [i „Laz\r“. S-ar p\rea c\ p`n\ [i originea numelui Meroveu trebuie c\utat\ `n Orientul Mijlociu.4 Numele de provenien]\ iudaic\ au `nceput s\ fie tot mai mult folosite `n urma c\s\toriilor dinastice dintre merovingieni [i vizigo]ii. Acestea erau purtate de nobilii [i de regii vizigo]i [i este posibil ca multe dintre familiile a[a-zis „vizigote“ s\ fi fost, de fapt, iudaice. Aceast\ posibilitate cap\t\ credibilitate datorit\ faptului c\,


409

`n mod frecvent, cronicarii foloseau, ca termeni echivalen]i, „got“ [i „evreu“. ~n sudul Fran]ei [i `n zona de l`ng\ grani]\ a Spaniei – regiunea cunoscut\ drept Septimania `n timpul merovingienilor [i al carolingienilor – popula]ia evreiasc\ era foarte numeroas\. Acest teritoriu mai era cunoscut [i sub numele „Gothie“ sau „Go]ia“ [i locuitorii s\i evrei erau adesea numi]i „go]i“ – o eroare care, din c`nd `n c`nd, s-ar putea s\ fi fost deliberat\. Datorit\ acestei gre[eli, evreii nu puteau fi identifica]i ca atare, dec`t, poate, dup\ numele lor caracteristice de familie. Astfel, numele socrului lui Dagobert era Bera, nume care poate fi semitic, `nsemn`nd „fiu“ `n limba aramaic\. Iar so]ul surorii lui Bera f\cea parte din familia Levy. 5 S`ntem de acord c\ numele [i importan]a mistic\ atribuit\ p\rului nu reprezint\ neap\rat o baz\ solid\, pe care s\ poat\ fi `ntemeiat\ ipoteza leg\turii dintre merovingieni [i iudaism. Dar mai exista o dovad\ care era, `ntr-un anumit mod, mai conving\toare. Merovingienii reprezentau casa regal\ a francilor – un trib teuton care respecta legea tribal\ teutonic\. La sf`r[itul secolului al cincilea, aceast\ lege, redactat\ [i exprimat\ dup\ modelul roman, a devenit cunoscut\ drept Legea Salic\. Dar, ini]ial, legea respectiv\ era, `n ultim\ instan]\, o lege tribal\ teutonic\, anterioar\ p\trunderii cre[tinismului `n Europa de Vest. ~n secolele ce au urmat, a continuat s\ existe, fiind `n opozi]ie fa]\ de legea ecleziastic\, promulgat\ de Roma. ~n `ntregul Ev Mediu, a fost legea laic\ oficial\ a Sf`ntului Imperiu Roman. Chiar [i `n timpul Reformei Luterane, ]\ranii [i cavalerii din Germania includeau, `n r`ndul nemul]umirii pricinuite de biserica catolic\, faptul c\ aceasta din urm\ ignora Legea Salic\ tradi]ional\. Exist\, `n aceast\ lege, un `ntreg capitol – capitolul 45, „De Migrantibus“ – care i-a nedumerit, `ntr-o foarte mare m\sur\, pe speciali[ti [i pe comentatori [i care a fost, `n permanen]\, obiectul multor dezbateri oficiale. Este vorba de un capitol complicat, `n]esat de prevederi [i de clauze referitoare la circumstan]ele `n care migratorii `[i puteau stabili re[edin]a [i puteau primi cet\]enia. ~ns\ partea bizar\ este c\ acest capitol nu este de provenien]\ teutonic\ [i c\ cei care l-au analizat au fost nevoi]i s\ formuleze ipoteze bizare pentru a-i justifica includerea `n Legea Salic\. ~ns\, relativ recent, s-a descoperit faptul c\ acest capitol deriv\ direct din legea iudaic\.6 Mai exact, ar putea fi suprapus peste un fragment din Talmud. De aceea, se poate afirma c\ Legea Salic\ provine, cel pu]in

410


`n parte, din legea tradi]ional\ iudaic\. {i, la r`ndul ei, aceast\ afirma]ie sugereaz\ c\ merovingienii – sub ale c\ror auspicii a fost redactat\ legea – nu numai c\ erau familiariza]i cu legea iudaic\, dar aveau [i acces la textele iudaice.

Principatul Septimania Toate acestea erau incitante, dar nu ofereau dec`t un suport insuficient pentru ipoteza noastr\ – c\ `n sudul Fran]ei exista o linie de s`nge cobor`toare din Isus, c\ aceasta se aliase, prin c\s\torie, cu merovingienii [i c\, drept urmare, cei din urm\ erau, par]ial, de origine iudaic\. Dar, dac\ studiul epocii lor nu ne-a oferit, `n spri jinul scenariului nostru, nici o dovad\ concludent\, nu se poate spune acela[i lucru despre epoca imediat urm\toare. Prin intermediul „dovezilor retroactive“, ipoteza noastr\ a devenit, pe nea[teptate, justificabil\. Posibilitatea ca linia de s`nge merovingian\ s\ fi supravie]uit dup\ detronarea dinastiei de c\tre carolingieni fusese deja obiectul cercet\rilor noastre. {i, pe traseul acestora, `nt`lnisem acel principat autonom care a existat, `n sudul Fran]ei, vreme de un secol [i jum\tate – Guillem de Gelllone num\r`ndu-se printre cei mai binecunoscu]i dintre conduc\torii s\i. Guillem a fost unul dintre cei mai respecta]i eroi ai epocii. A fost, totodat\, [i protagonistul poemului Willehalm, de Wolfram von Eschenbach, [i se spune c\ ar fi avut leg\turi cu familia Graalului. Iar cele mai surprinz\toare [i mai incitante dovezi pe care le-am g\sit s`nt interconectate cu Guillem [i cu climatul existent `n jurul s\u. ~n perioada sa de apogeu, printre domeniile lui Guillem se num\rau nord-estul Spaniei, Pirineii [i regiunea din sudul Fran]ei cunoscut\ sub numele de Septimania. Popula]ia evreiasc\ din aceast\ zon\ era, de mult\ vreme, foarte numeroas\. {i, `n timpul secolelor al [aselea [i al [aptelea, fusese `n rela]ii extrem de bune cu st\p`nirea vizigot\, care `mbr\]i[ase cre[tinismul arian – rela]ii at`t de bune, `nc`t, de fapt, c\s\toriile mixte erau ceva obi[nuit, iar termenii „got“ [i „evreu“ aveau, adesea, acela[i `n]eles. Totu[i, `n anul 711, situa]ia evreilor din Septimania s-a deteriorat. La acea dat\, Dagobert al II-lea fusese deja asasinat, iar urma[ii

Principatul Septimania

412


s\i se refugiaser\ `n Raz ès – regiunea `n care erau incluse `mpre jurimile localit\]ii Rennes-le-Château. {i, `n timp de ramurile colaterale ale liniei de s`nge merovingiene ocupau `nc\, oficial, tronurile din nord, adev\rata putere trecuse `n mìnile a[a-numi]ilor {ambelani ai Palatului – ale uzurpatorilor carolingieni, care, cu aprobarea [i sprijinul Romei, [i-au `ntemeiat propria dinastie. ~n aceea[i perioad\, vizigo]ii `ncepuser\ s\ se converteasc\ la romano-catolicism [i s\-i persecute pe evreii de pe domeniile lor. Astfel, `n anul 711, c`nd Spania vizigot\ a fost invadat\ de c\tre mauri, evreii i-au `nt`mpinat pe ace[tia cu bucurie. Sub st\p`nirea musulman\, evreii din Spania s-au bucurat de o existen]\ prosper\. Maurii ì tratau cu bun \voin]\, oferindu-le chiar [i func]ii administrative `n cet\]ile cucerite, ca, de exemplu, Cordoba, Granada [i Toledo. Afacerile [i comer]ul `ntreprins de evrei erau `ncurajate, ajut`ndu-i pe ace[tia s\ se `mbog\]easc\. Doctrina iudaic\ [i cea musulman\ coexistau, um\r la um\r, intersect`ndu-se [i `mbog\]indu-se una pe cealalt\. {i, `n multe ora[e – inclusiv `n Cordoba, capitala Spaniei maure – popula]ia evreiasc\ era predominant\. La `nceputul secolului al optulea, maurii au trecut dincolo de Pirinei, `n Septimania [i, din 720 p`n\ `n 759 – `n vreme ce nepotul [i st\nepotul lui Dagobert `[i continuau existen]a clandestin\ `n Razès – Septimania a fost sub st\p`nire islamic\. A devenit un principat maur independent, av`nd propria sa capital\ la Narbonne [i fiindu-i supus emirului de la Cordoba numai cu numele. {i din Narbonne au `nceput s\ porneasc\ atacurile maurilor din Septimania asupra zonelor nordice, ace[tia p\trunz`nd tot mai ad`nc `n teritoriul francilor [i captur`nd cet\]i cum ar fi Lyon. Ascensiunea maurilor a fost st\vilit\ de Charles Martel, [ambelan al Palatului [i bunicul lui Carol cel Mare. ~n anul 738, Charles i-a `mpins pe mauri `napoi, c\tre Narbonne, pe care apoi l-a asediat. ~ns\ cetatea – ap\rat\ at`t de mauri c`t [i de evrei – s-a dovedit inexpugnabil\, iar Charles s-a consolat devast`nd regiunea `nconjur\toare. ~n 752, Pepin, fiul lui Charles, s-a aliat cu nobilimea local\, aduc`nd astfel `ntreaga Septimanie sub controlul s\u. Dar Narbonne a continuat s\ reziste, fiind asediat\ timp de [apte ani de armatele lui Pepin. Cetatea era un spin dureros `n coasta acestuia, `ntr-o perioad\ `n care prima sa urgen]\ era consolidarea propriei pozi]ii. El [i succesorii s\i erau extrem de afecta]i de acuza]ia de uzurpare


413

a tronului merovingienilor. Ca s\-[i sus]in\ preten]ia de legitimitate, a apelat la alian]ele dinastice cu familiile de origine merovingian\ care supravie]uiser\. {i, pentru a-[i legitima statutul, a avut grij\ ca `ncoronarea sa s\ se fac\ remarcat\ prin ritualul biblic al ungerii – prin intermediul c\ruia biserica [i-a asumat prerogativa instaur\rii regilor. Dar ritualul ungerii mai are [i o alt\ fa]et\. Dup\ p\rerea speciali[tilor, ungerea era o `ncercare deliberat\ de a sugera c\ monarhia franc\ era o copie, dac\ nu cumva chiar o continuare, a monarhiei iudaice din Vechiul Testament. Aceast\ supozi]ie este extrem de interesant\. De ce ar fi dorit uzurpatorul Pepin s\-[i legitimeze pozi]ia prin intermediul unui arhetip biblic? Numai dac\ legitimitatea dinastiei pe care o detronase – dinastia merovingian\ – ar fi fost sus]inut\ exact de acela[i lucru. ~n orice caz, Pepin se confrunta cu dou\ situa]ii dificile – rezisten]a `nd`rjit\ a cet\]ii Narbonne [i justificarea preten]iei sale la tron prin invocarea unui precedent biblic. Dup\ cum a demonstrat profesorul Arthur Zuckerman, de la Universitatea Columbia, Pepin [i-a rezolvat ambele probleme `ncheind un pact cu popula]ia iudaic\ din Narbonne. ~n virtutea acestuia, preten]ia sa la o succesiune biblic\ primea girul evreilor, care, pe de alt\ parte, deveneau alia]ii s\i `mpotriva maurilor. ~n schimb, evreilor li se garanta existen]a unui principat independent, condus de propriul lor rege.7 ~n anul 759, popula]ia iudaic\ din Narbonne s-a `ntors, pe nea[teptate, `mpotriva ap\r\torilor musulmani ai cet\]ii, i-a masacrat [i le-a deschis asediatorilor franci por]ile fort\re]ei. ~n scurt timp dup\ aceea, evreii l-au recunoscut pe Pepin drept suzeranul lor oficial [i i-au confirmat dreptul de a accede la succesiunea biblic\. ~ntre timp, [i Pepin [i-a respectat obliga]iile asumate prin respectiva `n]elegere. ~n anul 768, `n Septimania a fost creat un principat – un principat al evreilor care, `n mod oficial, ì era vasal lui Pepin, dar, `n realitate, era independent. Iar conduc\torul acestuia a fost `nsc\unat ca rege al iudeilor. ~n romanele cavalere[ti, numele s\u este Aymery. Dar, conform relat\rilor existente, se pare c\, `n momentul `n care a fost primit `n r`ndurile nobilimii france, [i-a luat numele de Theodoric sau Thierry. Iar acest Theodoric sau Thierry a fost tat\l lui Guillem de Gellone. {i a fost recunoscut, at`t de Pepin c`t [i de califul din Bagdad, drept „s\m`n]a casei regale a lui David“.8 {tiam deja c\ speciali[ti moderni erau nesiguri `n ceea ce prive[te originea lui Theodoric [i circumstan]ele domniei acestuia.

414


Cei mai mul]i cercet\tori s`nt de p\rere c\ era un descendent al merovingienilor.9 Arthur Zuckerman sus]ine c\ era originar din Bagdad – un „imigrant“ care era urma[ul evreilor care tr\iser\ `n Babilon de c`nd locuitorii acestuia ì luaser\ `n captivitate. Totu[i, este posibil ca acel „imigrant“ din Bagdad s\ nu fi fost Theodoric. Este posibil ca acesta s\ fi venit din Bagdad pentru a consfin]i domnia lui Theodoric, cei doi fiind confunda]i `n relat\rile ulterioare. Profesorul Zuckerman men]ioneaz\ [i o afirma]ie ciudat\, conform c\reia s`ngele imigran]ilor din Apus era „mai curat“ dec`t al celor din R\s\rit. 10 Cine puteau fi „imigran]ii din Apus“, dac\ nu merovingienii? Ar mai fi fost recunoscut un descendent al acestora drept rege al iudeilor, drept conduc\tor al principatului acestora [i drept o „s\m`n]\ a casei regale a lui David“, dac\ originea merovingienilor nu ar fi fost, `ntr-adev\r, par]ial iudaic\? Este posibil ca, drept urmare a implic\rii bisericii `n asasinarea lui Dagobert [i a faptului c\ aceasta `nc\lcase pactul f\cut cu Clovis, merovingienii supravie]uitori s\ fi renun]at la supunerea fa]\ de Roma – re`ntorc`ndu-se la credin]a lor ini]ial\. Oricum, leg\turile lor cu aceasta din urm\ fuseser\ re`nnodate prin c\s\toria lui Dagobert cu fiica unui principe aparent „vizigot“ care purta numele – evident semitic – Bera. Theodoric sau Thierry a continuat s\ consolideze nu numai pozi]ia sa, ci [i pe a lui Pepin, c\s\torindu-se, `n mare grab\, cu sora acestuia – Alda, m\tu[a lui Carol cel Mare. ~n anii care au urmat, principatul evreu Septimania a avut parte de o existen]\ `nfloritoare. Monarhii carolingieni l-au `nzestrat, din bel[ug, cu domenii pe care le de]inea ca proprietate funciar\ absolut\. A primit chiar [i o parte considerabil\ din terenurile bisericii – `n pofida protestelor energice ale Papei {tefan al III-lea [i ale succesorilor s\i. Fiul lui Theodoric, regele evreilor din Septimania, era Guillem de Gellone, printre ale c\rui titluri se num\rau cele de conte de Barcelona, de Toulouse, de Auvergne – [i de Raz ès. Ca [i tat\l s\u, Guillem nu era doar merovingian, ci [i evreu cu s`nge regal. S`nge regal recunoscut – de carolingieni, de calif [i, cu toate c\ `n sil\, de c\tre Pap\ – ca fiind cel al casei lui David. ~n ciuda `ncerc\rilor ulterioare de a ascunde acest fapt, speciali[tii [i cercet\torii moderni au demonstrat c\ nu exist\ dubii referitoare la originea iudaic\ al lui Guillem. Chiar [i `n romanele


415

cavalere[ti – `n care este numit Guillaume, Prin] de Orania – acesta vorbe[te fluent at`t limba ebraic\, c`t [i pe cea arab\. Iar blazonul de pe scutul s\u este cel al imigran]ilor din R\s\rit – Leul Iudeilor, semin]ia din care f\ceau parte casa lui David [i, mai t`rziu, Isus. Guillem era supranumit „Nas Coroiat“. {i, chiar `n timpul campaniilor sale, se str\duia s\ respecte Sabatul [i s\rb\toarea evreiasc\ a Tabernacolului. A[a cum remarc\ Arthur Zuckerman: Cronicarul c\ruia ì apar]ine relatarea original\ a asediului [i a c\derii Barcelonei a consemnat evenimentele respect`nd calendarul evreiesc... Comandantul expedi]iei, ducele William de Narbonne [i Toulouse, a condus opera]iunile respect`nd cu stricte]e sabaturile [i s\rb\torile evreie[ti. ~n aceast\ privin]\, a beneficiat de deplina `n]elegere [i de cooperarea regelui Ludovic.11

Guillem de Gellone a devenit unul dintre a[a-numi]ii „pairi ai lui Carol cel Mare“ – un veritabil erou istoric care, `n concep]ia [i `n tradi]ia popular\, st\ al\turi de figuri legendare ca Roland [i Olivier. C`nd Ludovic, fiul lui Carol cel Mare, a fost `ncoronat ca `mp\rat, Guillem a fost cel care a pus coroana pe capul acestuia. Se poveste[te c\ Ludovic ar fi spus: „Senior Guillem... str\mo[ii t\i i-au `n\l]at pe ai mei“. 12 Este o declara]ie ciudat\, ]in`nd cont c\ i se adreseaz\ unui om a c\rui descenden]\ – cel pu]in dup\ p\rerea istoricilor de mai t`rziu – pare s\ fie total necunoscut\. ~n acela[i timp, Guillem a fost mai mult dec`t un r\zboinic. Cu pu]in timp `nainte de 792, a `nfiin]at la Gellone o academie, a adus c\rturari din str\in\tate [i a construit o bibliotec\ renumit\. {i, cur`nd, Gellone a devenit un reputat centru al studiilor iudaice. Dintr-o astfel de academie s-ar putea s\ fi provenit „ereticul“ Flagetanis – c\rturarul evreu care era urma[ul lui Solomon [i care, conform poemului lui Wolfram, ì `ncredin]ase lui Kyot de Provence taina Sf`ntului Graal. ~n anul 806, Guillem a renun]at la via]a activ\, tr\ind, retras, `n academia sa. Acolo a [i murit, `n 812, iar academia a fost ulterior transformat\ `ntr-o m`n\stire, acum celebr\ sub numele Saint-Guilhelm-le-Désert. 13 ~ns\, chiar `nainte de moartea lui Guillem, Gellone a devenit unul dintre cele mai bine cunoscute locuri din Europa datorit\ cultului Mariei Magdalena 14 – care a luat amploare `n acela[i timp cu academia iudaic\, fapt care este suficient de semnificativ.

416



417

Isus era din semin]ia lui Iuda [i apar]inea casei regale a lui David. Despre Maria Magdalena se spune c\ ar fi adus `n Fran]a Graalul – Sangraal-ul sau „s`ngele regal“. {i, `n secolul al optulea, `n sudul Fran]ei exista un monarh din semin]ia lui Iuda [i din casa regal\ a lui David, care fusese recunoscut drept rege al iudeilor. Totu[i, el nu era doar un evreu practicant. Era, de asemenea, un merovingian. {i, prin intermediul poemului lui Wolfram von Eschenbach, el [i familia lui erau asocia]i cu Sf`ntul Graal.

S\m`n]a lui David Se pare c\, `n ultimele veacuri, s-au f\cut `ncerc\ri asidui de a [terge din documente toate urmele regatului iudeu Septimania. Confuzia frecvent\ dintre termenii „got“ [i „evreu“ pare s\ fie un indiciu al existen]ei acestei cenzuri. Dar cenzorii nu puteau spera ca str\daniile s\ le fie pe deplin `ncununate de succes. Nu mai departe de anul 1143, Venerabilul Petru din Cluny, `ntr-o scrisoare adresat\ lui Ludovic al VII-lea al Fran]ei, ì condamna pe evreii din Narbonne, care pretindeau c\ ar fi avut printre ei un rege. ~n 1144, un oarecare c\lug\r Theobald, din Cambridge, amintea de „mai marii principilor [i rabinilor iudei care au s\l\[luit `n Spania ([i) s-au adunat `n Norbonne, acolo unde se afl\ s\m`n]a regilor“. 15 {i, `n 1165-1166, Benjamin de Tudela, un c\l\tor [i un cronicar renumit, relata c\ `n Narbonne exist\ „`n]elep]i, magna]i [i principi `n fruntea c\rora se afl\... un descendent al casei lui David, a[a cum o arat\ arborele familiei sale“. 16 Dar orice s\m`n]\ a lui David aflat\ `n Narbonne `n secolul al doisprezecelea era mai pu]in important\ dec`t anumite alte semin]e, vie]uind `n alte locuri. Arborii genealogici se bifurc\, se extind [i se subdivizeaz\, d`nd na[tere unor adev\rate p\duri. Dac\ anumi]i descenden]i ai lui Theodoric [i Guillem de Gellone r\m\seser\ `n Narbonne, mai erau [i al]ii, care, `n urma evenimentelor survenite vreme de patru secole, intraser\ `n st\p`nirea unor domenii [i mai importante. ~n secolul al doisprezecelea, dintre acestea f\ceau parte chiar cele mai renumite din `ntreaga cre[tin\tate – Lorena [i regatul franc al Ierusalimului.

Emblema localit\]ii Rennes-le-Château

Emblema oficial\ a Prioriei din Sion

~n secolul al nou\lea, linia de s`nge a lui Guillem de Gellone ajunsese `ntr-un punct culminant, reprezentat de primii duci de Aquitania. {i, de asemenea, se aliase cu casa ducal\ a Bretaniei. ~n secolul al zecelea, Hugues de Plantard – supranumit „Nas Lung“ –, descendentul lui Dagobert [i al lui Guillem de Gellone, a devenit tat\l lui Eustache, primul conte de Boulogne. Nepotul lui Eustache a fost Godfroi de Bouillon, duce de Lorena [i cuceritor al Ierusalimului. {i Godfroi a fost ini]iatorul unei „dinastii“ care, `n virtutea faptului c\ fusese fondat\ pe „piatra din Sion“, era egala celor care conduceau Fran]a, Anglia [i Germania. Dac\ merovingienii erau `ntr-adev\r urma[ii lui Isus, atunci Godfroi – vl\starul s`ngelui regal al merovingienilor –, cucerind Ierusalimul, `[i rec`[tigase mo[tenirea sa de drept. Bine`n]eles c\ Godfroi [i urma[ii s\i din casa de Lorena erau, oficial, catolici. Probabil c\, altminteri, nu ar fi putut supravie]ui `n lumea care devenise cre[tin\. Dar se pare c\, cel pu]in `n anumite cercuri, originea lor era cunoscut\. Se poveste[te c\, tocmai `n secolul al [aisprezecelea, la intrarea sa `n ora[ul Joinville din regiunea Champagne, Henric de Lorena, duce de Guise, a fost `nt`mpinat de o mul]ime exuberant\. {i au fost remarcate anumite persoane care au scandat „ Hosannah filio David “ („Osana fiului lui David“). Probabil c\ nu este lipsit de importan]\ faptul c\ acest incident este relatat `n istoria modern\ a Lorenei, editat\ `n 1966. Lucrarea con]ine o prefa]\ ie[it\ din comun, semnat\ de Otto von Habsburg – care este `n prezent duce onorific de Lorena [i rege onorific al Ierusalimului. 17


CAPITOLUL 15

Concluzie [i previziuni Dar dac\, de exemplu, relatarea ridic\rii din mor]i a lui Hristos trebuie `n]eleas\ nu `n sens literal, ci `n sens simbolic, atunci poate fi interpretat\ `n diverse moduri, care nu vin `n conflict cu mesajul s\u [i care nu ì altereaz\ semnifica]ia. Obiec]ia c\ interpretarea simbolic\ n\ruie speran]a de via]\ ve[nic\ a cre[tinilor nu este valid\, pentru c\ omenirea credea `n existen]a vie]ii de dup\ moarte cu mult `nainte de apari]ia cre[tinismului [i, de aceea, ~nvierea celebrat\ de Pa[ti nu este necesar\ ca o garan]ie a nemuririi. Pericolul ca o legend\ interpretat\ ad literam [i `n conformitate cu `nv\]\turile bisericii s\ fie respins\ pe nea[teptate, anulat\ [i desconsiderat\, este acum mai mare ca oric`nd. Nu ar fi timpul ca mitologia cre[tin\, `n loc de a fi dat\ uit\rii, s\ fie interpretat\ `n mod simbolic, o dat\ pentru totdeauna? Carl Jung, The Undiscovered Self (Sinele ascuns), Opere complete, vol. 10 (1956), p. 266 De la bun `nceput, nu am avut inten]ia de a confirma sau de a infirma ceva anume [i, cu at`t mai pu]in, concluziile spre care am fost condu[i `n mod inevitabil. Cu siguran]\, nu am expus aici o contestare a celor mai importante dogme ale cre[tinismului. Dimpotriv\, am `nceput prin a investiga un mister oarecare. Am `ncercat s\ g\sim r\spunsurile unor `ntreb\ri derutante, ca [i explica]iile unor anumite enigme ale istoriei. ~n timpul investiga]iilor, ne-am `mpiedicat, mai mult sau mai pu]in, de ceva mult mai important

419

dec`t ceea ce doream s\ afl\m la `nceput. Am fost condu[i c\tre o concluzie uluitoare, controversat\ [i aparent absurd\. Aceast\ concluzie ne-a obligat s\ ne `ndrept\m aten]ia c\tre via]a lui Isus [i c\tre originile religiei fondate `n jurul s\u. Nici c`nd am f\cut acest lucru nu am avut inten]ia de a contesta cre[tinismul. Pur [i simplu, ne-am str\duit s\ afl\m dac\ concluzia noastr\ era sau nu justificabil\. O trecere complet\ `n revist\ a materialului biblic ne-a convins c\ era. Ne-am convins c\, `ntr-adev\r, concluzia noastr\ era nu numai justificabil\, ci [i extrem de probabil\. Nu puteam – [i nici nu putem `nc\ – dovedi acurate]ea concluziei noastre. Aceasta r\m`ne, cel pu]in `n unele privin]e, doar o ipotez\. Dar este o ipotez\ plauzibil\ [i coerent\. Ofer\ foarte multe explica]ii. {i, cel pu]in dup\ p\rerea noastr\, reprezint\, din punct de vedere istoric, o relatare mult mai verosimil\ dec`t toate cele pe care le-am `nt`lnit, referitoare la evenimente [i personaje care, acum dou\ mii de ani, s-au impregnat `n con[tiin]a occidental\ – pentru ca, `n secolele care au urmat, s\ ne modeleze cultura [i civiliza]ia. Dac\ noi nu ne putem dovedi concluziile, am primit totu[i suficiente dovezi – at`t din documentele c`t [i de la reprezentan]ii s\i – c\ Prioria din Sion o poate face. At`t `n baza indiciilor a[ternute pe h`rtie, c`t [i `n a celor desprinse din conversa]iile purtate, s`ntem gata s\ credem c\ Sionul de]ine ceva – ceva care, `ntr-un anumit mod, echivaleaz\ cu „dovada incontestabil\“ a ipotezei pe care am avansat-o. Nu putem [ti, cu exactitate, despre ce dovad\ este vorba. Totu[i, `n baza informa]iilor pe cale le de]inem, putem `ncerca s\ ghicim. Dac\ ipoteza noastr\ este corect\, so]ia [i copiii lui Isus ([i ar fi putut z\misli destul de mul]i `ncep`nd de la [aisprezece sau [aptesprezece ani [i p`n\ la v`rsta presupusei sale mor]i), dup\ ce au fugit din }ara Sf`nt\, [i-au g\sit refugiul `n sudul Fran]ei [i [i-au perpetuat spi]a `ntr-o comunitate evreiasc\. De-a lungul secolului al cincilea, se pare c\ aceasta s-ar fi aliat, prin c\s\torie, cu aceea a regilor francilor, d`nd astfel na[tere dinastiei merovingiene. ~n anul 496 d.Hr., biserica a `ncheiat un pact cu aceast\ dinastie, anga j`ndu-se s\ vegheze ea `ns\[i asupra perpetu\rii liniei de s`nge merovingiene – probabil cunosc`nd foarte bine adev\rata identitate a acesteia. S-ar putea explica astfel de ce lui Clovis i s-a oferit statutul de Sf`nt ~mp\rat Roman, statutul unui „nou Constantin“, [i de ce nu a fost `nsc\unat rege, ci doar recunoscut ca atare.

420


C`nd biserica s-a implicat, pe ascuns, `n asasinarea lui Dagobert, pentru ca apoi s\ `ncalce pactul cu linia de s`nge merovingian\, s-a f\cut vinovat\ de o crim\ care nu putea fi nici explicat\, nici anulat\. Putea fi doar t\inuit\. {i trebuia s\ fie t\inuit\ – pentru c\ o dezv\luire a adev\ratei identit\]i a merovingienilor nu ar fi consolidat c`tu[i de pu]in pozi]ia Romei fa]\ de vr\jma[ii s\i. ~n ciuda tuturor eforturilor de a o st`rpi, linia de s`nge a lui Isus – sau, cel pu]in, a merovingienilor – a supravie]uit. A supravie]uit, `n parte, datorit\ carolingienilor, pe care – a[a cum reiese cu claritate – faptul c\ uzurpau tronul i-a f\cut s\ se simt\ mai vinova]i dec`t se sim]ea biserica [i care au `ncercat s\-[i legitimeze pozi]ia stabilind alian]e dinastice prin intermediul c\s\toriilor cu prin]ese merovingiene. Dar mai semnificativ\ este supravie]uirea prin intermediul fiului lui Dagobert, Sigisbert, dintre descenden]ii c\ruia au f\cut parte Guillem de Gellone, conduc\torul principatului iudeu al Septimaniei [i, eventual, Godfroi de Bouillon. ~n 1099, c`nd Godfroi a cucerit Ierusalimul, se pare c\ linia de s`nge a lui Isus [i-a rec`[tigat mo[tenirea legitim\ – o mo[tenire care i se conferise `nc\ din vremea Vechiului Testament. Este greu de crezut c\, `n epoca cruciadelor, adev\rata origine a lui Godfroi era at`t de secret\ cum ar fi vrut Roma. Desigur, dat\ fiind hegemonia bisericii, nici nu putea fi vorba de o dezv\luire public\. Dar este posibil s\ se fi r\sp`ndit zvonuri, s\ fi existat tradi]ii [i legende, [i se pare c\ acestea [i-au g\sit cea mai proeminent\ expresie `n pove[ti precum aceea a lui Lohengrin, str\mo[ul legendar al lui Godfroi – [i, fire[te, `n romanele cavalere[ti ale Sf`ntului Graal. Dac\ ipoteza noastr\ este corect\, Sf`ntul Graal ar fi trebuit s\ aib\, `n acela[i timp, dou\ semnifica]ii. Pe de-o parte, ar fi fost reprezentat de linia de s`nge a lui Isus [i de descenden]ii acestuia – acel „Sang Raal“, s`ngele „pur“ [i „regal“ asupra c\ruia vegheau templierii, care fuseser\ crea]i de Prioria din Sion. Pe de alt\ parte, Sf`ntul Graal ar fi fost, `n sensul propriu al cuv`ntului, vasul sau recipientul care primise [i care t\inuia s`ngele lui Isus. Cu alte cuvinte, ar fi fost mitra Mariei Magdalena – [i, prin extensie, `ns\[i Maria Magdalena. De aici ar putea proveni cultul acesteia, `n forma `n care s-a r\sp`ndit `n Evul Mediu – fiind confundat cu cultul Fecioarei. De exemplu, se poate dovedi c\ multe dintre vestitele „Fecioare Negre“ sau „Madone Negre“ de la `nceputurile erei cre[tine nu erau reprezent\ri ale Sfintei Fecioare, ci ale Mariei Magdalena –


421

[i `nf\]i[au o mam\ [i un prunc. S-a sus]inut, de asemenea, c\ acele maiestoase reprezent\ri din piatr\ ale unei mitre, dedicate Madonei, care s`nt catedralele gotice, erau, de asemenea – dup\ cum se afirm\ `n Le Serpent Rouge –, altare `nchinate mai d egrab\ so]iei lui I sus dec`t mamei sale. A[adar, Sf`ntul Graal ar fi simbolizat, deopotriv\, linia de s`nge a lui Isus [i pe Maria Magdalena, din a c\rei mitr\ era originea liniei respective. Dar este la fel de posibil s\ mai fi avut [i o alt\ semnifica]ie. ~n anul 70 d.Hr., `n timpul marii revolte din Iudeea, legiunile romane comandate de Titus au jefuit Templul din Ierusalim. Se poveste[te c\ tezaurul furat ar fi ajuns, `n cele din urm\, `n Pirinei, iar Plantard a afirmat, `n timpul conversa]iei pe care am purtat-o, c\ respectiva comoar\ este, `n prezent, `n mìnile Prioriei din Sion. Dar este posibil ca `n Templul din Ierusalim s\ se mai fi aflat [i altceva `n afara comorii furate de centurionii lui Titus. ~n antichitate, religia iudaic\ [i politica erau inseparabile. Iar Mesia trebuia s\ fie un preot-rege a c\rei autoritate era, deopotriv\, spiritual\ [i laic\. De aceea, este verosimil [i c`t se poate de probabil ca `n Templu s\ fi fost p\strate `nregistr\ri oficiale legate de descenden]a regal\ a Israelului – echivalentele unor certificate de na[tere [i de c\s\torie [i ale altor informa]ii relevante referitoare la familiile regale [i aristocratice din zilele noastre. Dac\ Isus era `ntr-adev\r „regele iudeilor“, este aproape o certitudine faptul c\ `n Templu trebuie s\ fi existat foarte multe informa]ii referitoare la acesta. Chiar [i trupul lui Isus s-ar fi putut afla acolo – sau m\car morm`ntul s\u, odat\ ce trupul fusese luat din morm`ntul provizoriu men]ionat `n Evanghelii. Nu exist\ nici o indica]ie care s\ sugereze c\, `n anul 70 d.Hr., c`nd a jefuit Templul, Titus ar fi g\sit ceva care s\ fi avut vreo importan]\ `n ceea ce `l prive[te pe Isus. Chiar dac\ asemenea materiale ar fi existat, ar fi fost, desigur, distruse. Pe de alt\ parte, este, de asemenea, posibil s\ fi fost ascunse, iar solda]ii lui Titus, fiind interesa]i numai de prad\, s\ nu se fi ostenit s\ le caute. Este evident c\ oricare dintre preo]ii Templului de la acea dat\ nu putea ac]iona dec`t `ntr-un singur fel. V\z`nd c\ se apropia falanga de centurii romane, probabil c\ le-ar fi l\sat aurul [i pietrele pre]ioase – tezaurul material pe care se a[teptau s\-l g\seasc\. Iar el trebuie s\ fi ascuns, probabil sub Templu, ceea ce era cu mult mai important – hrisoavele referitoare la regele legitim al Israelului, r ecunoscut drept Mesia, [i la familia acestuia.

422


~n anul 1100, se pare c\ descenden]ii lui Isus erau personalit\]i de vaz\ at`t `n Europa c`t [i, prin intermediul lui Godfroi de Bouillon, `n Palestina. {i probabil c\ `[i cuno[teau originea [i str\mo[ii. Dar ar fi trebuit s\-[i poat\ dovedi identitatea `n fa]a `ntregii lumi; o astfel de dovad\ era, probabil, necesar\ pentru ducerea la `ndeplinire a planurilor lor ulterioare. {i probabil c\ [tiau c\ aceast\ dovad\ exista sau c\ era posibil s\ existe `n incinta Templului [i nu [i-au precupe]it eforturile pentru a o descoperi. Astfel s-ar explica rolul cavalerilor templieri, care, `n mare tain\, au f\cut s\p\turi sub Templu, `n a[a-numitele Grajduri ale lui Solomon. ~n baza dovezilor pe care le-am examinat, se pare c\ exist\ foarte pu]ine `ndoieli asupra faptului c\, de fapt, cavalerii templieri au fost trimi[i `n }ara Sf`nt\ chiar cu scopul de a g\si sau de a ob]ine ceva anume. {i, `n baza acelora[i dovezi, se pare c\ [i-au `ndeplinit misiunea. Se pare c\ au g\sit ceea ce fuseser\ trimi[i s\ g\seasc\ [i c\ l-au adus apoi `n Europa. Ce anume s-a mai `nt`mplat cu acel ceva r\m`ne un mister. Dar se pare c\ exist\ pu]ine dubii asupra faptului c\, sub auspiciile lui Bertrand de Blanchefort, al patrulea mare maestru al Ordinului Templului, ceva a fost ascuns `n vecin\tatea localit\]ii Rennes-le-Château, `n acest scop fiind adus, sub cea mai strict\ paz\, un contingent de mineri germani, care s\ fac\ s\p\turi [i s\ construiasc\ o ascunz\toare. Nu puteam face dec`t specula]ii legate de ceea ce trebuie s\ fi fost ascuns acolo. Ar fi putut fi trupul mumificat al lui Isus. Ar fi putut fi, ca s\ spunem a[a, echivalentul certificatului de c\s\torie al lui Isus [i/sau echivalentele certificatelor de na[tere ale copiilor s\i. Sau ar fi putut fi ceva av`nd aceea[i importan]\ cople[itoare. Unul dintre elementele acestei enumer\ri sau toate laolalt\ s-ar fi putut numi Sf`ntul Graal [i – `nt`mpl\tor sau inten]ionat – ar fi putut ajunge `n grija ereticilor catari, reprezent`nd o parte a misteriosului tezaur din Montségur. Se spune c\, prin intermediul lui Godfroi [i Baudouin de Bouillon ar fi existat o „dinastie regal\“ – care, pentru c\ fusese „`ntemeiat\ pe piatra Sionului, avea un statut egal cu al dinastiilor de frunte ale Europei. Dac\ – a[a cum sus]in Noul Testament [i mai t`rzia francmasonerie – „piatra Sionului“ este sinonim\ cu Isus, aceast\ afirma]ie cap\t\, dintr-odat\, sens. De fapt, ar fi vorba, cel pu]in, de un adev\r exprimat numai pe jum\tate. Odat\ instalat\ pe tronul regatului Ierusalimului, dinastia merovingian\ putea aproba [i chiar `ncuraja aluziile la adev\rata sa


423

ob`r[ie. S-ar putea explica astfel faptul c\ romanele cavalere[ti ale Graalului au ap\rut exact unde [i c`nd au f\cut-o [i de ce erau asociate `ntr-un mod at`t de explicit cu Cavalerii Templieri. ~n timp, pe m\sur\ ce [i-ar fi consolidat pozi]ia `n Palestina, „dinastia“ cobor`toare din Godfroi [i Baudoin [i-ar fi divulgat, probabil, originile. Regele Ierusalimului ar fi avut `ntìetate fa]\ de to]i monarhii Europei, iar Patriarhul Ierusalimului l-ar fi `nlocuit pe Pap\. Lu`nd locul Romei, Ierusalimul ar fi devenit adev\rata capital\ al cre[tin\t\]ii sau poate chiar mai mult dec`t a cre[tin\t\]ii. Pentru c\, dac\ Isus ar fi fost recunoscut drept un profet muritor, un preot-rege [i un conduc\tor legitim din stirpea lui David, ar fi putut fi acceptat, deopotriv\, de musulmani [i de evrei. Ca rege al Ierusalimului, descendentul s\u direct ar fi putut implementa unul dintre principalele deziderate ale templierilor – reconcilierea cre[tinismului cu iudaismul [i cu islamismul. Desigur, circumstan]ele istorice nu au permis ca lucrurile s\ ajung\ p`n\ aici. Regatul franc al Ierusalimului nu [i-a consolidat niciodat\ pozi]ia. Fiind asediat din toate p\r]ile de armatele musulmane [i av`nd o guvernare [i o administra]ie [ubrede, nu a reu[it niciodat\ s\ dob`ndeasc\ for]a [i stabilitatea intern\ de care ar fi avut nevoie pentru a supravie]ui – [i, cu at`t mai mult, pentru a-[i impune suprema]ia asupra coroanelor Europei [i a Bisericii Romano-Catolice. Planurile grandioase au e[uat [i, `n 1291, odat\ cu pierderea }\rii Sfinte, s-au n\ruit `ntru totul. Merovingienii r\m`neau `nc\ odat\ f\r\ coroan\. Iar Cavalerii Templieri erau nu numai de prisos, ci [i f\r\ nici un viitor. ~n secolele care au urmat, merovingienii – ajuta]i [i/sau c\l\uzi]i [i/sau proteja]i de Prioria din Sion – au `ncercat, `n repetate r`nduri, s\-[i rec`[tige mo[tenirea, dar aceste `ncerc\ri s-au limitat numai la Europa. Se pare c\ au avut cel pu]in trei programe intercorelate, dar distincte. Unul avea `n vedere crearea unei atmosfere psihologice, a unei tradi]ii clandestine care s\ submineze hegemonia spiritual\ a Romei – o tradi]ie care [i-a g\sit expresia `n doctrinele hermetice [i ezoterice, `n manifestele rozicruciene [i `n alte scrieri similare, `n anumite rituri francmasonice [i, bine`n]eles, `n simbolurile Arcadiei [i ale rùlui subteran. Al doilea program impunea ma[ina]iile politice, intrigile [i, dac\ era posibil, o acaparare f\]i[\ a puterii – acestea fiind tehnicile folosite de familiile de Guise [i de Lorena `n secolul al [aisprezecelea [i de arhitec]ii

424


Frondei `n secolul al [aptesprezecelea. Iar cel de al treilea program prin care merovingienii `ncercau s\-[i rec`[tige mo[tenirea se referea la c\s\toriile interdinastice. O prim\ apreciere ar putea l\sa impresia c\ aceste procedee bizantine nu erau necesare. S-ar putea crede c\ merovingienii – dac\ erau `ntr-adev\r descenden]ii lui Isus – nu ar fi avut de ce s\ nu `[i poat\ restabili suprema]ia. Ar fi trebuit doar s\-[i dezv\luie [i s\-[i dovedeasc\ adev\rata identitate [i lumea i-ar fi recunoscut. Dar, `n realitate, totul s-ar fi putut s\ nu fie chiar at`t de simplu. Isus `nsu[i nu fusese recunoscut de c\tre romani. C`nd i se p\ruse avantajos s\ o fac\, biserica renun]ase la orice fel de scrupule [i aprobase uciderea lui Dagobert [i detronarea liniei sale de s`nge. O dezv\luire prematur\ a originii lor nu ar fi garantat succesul merovingienilor. Dimpotriv\, ar fi fost mai degrab\ un e[ec – ar fi generat conflicte `ntre fac]iuni, ar fi precipitat crizele de credin]\ [i ar fi fost contestat\ at`t de biseric\ c`t [i de potenta]ii laici. Dac\ nu s-ar fi situat pe pozi]ii de for]\, merovingienii nu ar fi putut contracara aceste consecin]e – iar secretul identit\]ii lor, atuul pe care `l de]ineau, ar fi fost jucat [i pierdut o dat\ pentru totdeauna. }in`nd cont at`t de realit\]ile istorice c`t [i de cele politice, acest atu nu trebuia folosit ca o trambulin\ c\tre putere. Trebuia jucat abia atunci c`nd puterea ar fi fost deja dob`ndit\ – cu alte cuvinte, trebuia jucat de pe o pozi]ie de for]\. De aceea, pentru a se putea re`nsc\una, merovingienii erau obliga]i s\ recurg\ la procedee mai conven]ionale – la procedeele acceptate `n epoca respectiv\. De cel pu]in patru ori, aceste procedee i-au adus frustrant de aproape de succes [ i au fost z\d\rnicite doar de calculele gre[ite sau prin for]a lucrurilor, sau de neprev\zut. De exemplu, `n secolul al [aisprezecelea, casa de Guise aproape reu[ise s\ pun\ st\p`nire pe tronul Fran]ei. ~n secolul al [aptesprezecelea, Fronda fusese pe punctul de a `l `ndep\rta pe Ludovic al XIV-lea de pe tron [i de a-l `nlocui cu un reprezentant al casei de Lorena. La sf`r[itul secolului al nou\sprezecelea, fuseser\ `ntocmite planurile pentru un fel de rena[tere a unei Sfinte Uniuni, care ar fi unificat Europa catolic\ – Austria, Fran]a, Italia [i Spania – sub domnia Habsburgilor. Aceste planuri au fost z\d\rnicite de comportamentul schimb\tor [i agresiv al Germaniei [i al Rusiei – care au provocat o continu\ modificare a alian]elor dintre puterile majore [i, `n cele din urm\, au precipitat un r\zboi care a detronat toate dinastiile de pe continent.


425

~ns\ linia de s`nge merovingian\ a ajuns, probabil, cel mai aproape de atingerea scopurilor sale `n secolul al optsprezecelea. Gra]ie alian]elor prin c\s\torie cu Habsburgii, casa de Lorena chiar a dob`ndit tronul Austriei, adic\ al Sf`ntului Imperiu Roman. C`nd Maria Antoaneta, fiica lui François de Lorena, a ajuns, de asemenea, regina Fran]ei, mai aveau de a[teptat numai o genera]ie. Dac\ nu ar fi intervenit Revolu]ia Francez\, casa de Habsburg-Lorena ar fi avut mari [anse ca, la `nceputul secolului al nou\sprezecelea, s\ fie pe punctul de a-[i instaura domina]ia asupra Europei. Pare s\ fie c`t se poate de limpede c\ Revolu]ia Francez\ a fost o lovitur\ devastatoare dat\ speran]elor [i aspira]iilor merovingienilor. Datorit\ unui singur cataclism devastator, planurile `ntocmite [i aplicate cu grij\ vreme de un secol [i jum\tate s-au transformat, dintr-o dat\, `ntr-o gr\mad\ de moloz. ~n plus, conform referin]elor din „documentele Prioriei“, se pare c\, `n harababura din timpul revolu]iei, Sionul a pierdut multe din `nregistr\rile sale pre]ioase – [i e posibil s\ nu fi fost vorba numai de at`t. Astfel s-ar explica orientarea c\tre un alt gen de mari mae[tri – [i anume c\tre personalit\]i ale culturii franceze care, ca, de pild\, Nodier, aveau acces la materiale altminteri imposibil de ob]inut. {i ar putea fi explicat [i rolul lui Saunière. Predecesorul acestuia, Antoine Bigou, ascunsese, poate chiar [i redactase, pergamentele codificate sub nasul Revolu]iei – [i apoi se refugiase `n Spania, unde murise `n scurt timp. De aceea este posibil ca, cel pu]in pentru o vreme, Sionul s\ nu fi [tiut exact unde se aflau documentele. Dar, chiar dac\ ar fi [tiut c\ se aflau `n biserica din Rennes-le-Château, nu le fi putut recupera f\r\ ajutorul unui preot cooperant aflat la fa]a locului – al unui om care s\ `ndeplineasc\ ordinele Sionului, s\ nu pun\ `ntreb\ri st`njenitoare, s\ p\streze t\cerea [i s\ nu se amestece `n activit\]ile ordinului, venind `n conflict cu interesele acestuia. ~n plus, dac\ pergamentele se refereau la altceva – la ceva ascuns `n vecin\tatea c\tunului Rennes-le-Château –, un astfel de om ar fi avut un rol cu at`t mai important. Saunière a murit f\r\ s\-[i divulge secretul. La fel s-a `nt`mplat [i cu menajera sa, Marie Denarnaud. ~n anii care au urmat, s-au efectuat multe s\p\turi `n `mprejurimile s\tucului Rennes-le-Château, dar nici una dintre acestea nu a dat nici un rezultat. Dac\, a[a cum am presupus, anumite obiecte de o importan]\ exploziv\ au fost c`ndva ascunse `n zon\, acestea trebuie s\ fi fost, cu siguran]\,

426


`ndep\rtate dup\ ce povestea lui Sauni ère a `nceput s\ atrag\ aten]ia [i pe v`n\torii de comori – cu excep]ia cazului `n care obiectele erau ascunse `ntr-un depozit ferit de asemenea cercet\tori; de exemplu, `ntr-o cript\ subteran\, sub un iaz artificial de pe o proprietate particular\. O astfel de cript\ ar fi oferit siguran]a necesar\ [i ar fi fost protejat\ `mpotriva excava]iilor neautorizate. O lucrare de acest gen nu ar fi fost posibil\ `nainte ca iazul s\ fie secat, iar a[a ceva este greu de f\cut `n mod clandestin – mai ales de cineva care `ncalc\ o proprietate particular\. De fapt, chiar exist\ un astfel de iaz `n apropiere de Rennes-le-Château – l`ng\ un loc numit Lavaldieu (Valea sau V`lceaua lui Dumnezeu) – ceea ce pare o denumire destul de adecvat\. Acest iaz ar putea fi construit deasupra unei cripte subterane – din care, `n schimb, s-ar fi putut ajunge cu u[urin]\, printr-un tunel, `ntr-una din zecile de mii de grote care ciuruiesc mun]ii din `mprejurimi. C`t despre pergamentele lui Sauni ère, dou\ dintre ele – sau, cel pu]in, facsimile ale acestora – au fost reproduse, publicate [i au circulat pe scar\ larg\. ~n schimb, celelalte dou\ au fost p\strate, cu scrupulozitate, secrete. ~n timpul conversa]iei pe care am purtat-o, Plantard a afirmat c\, `n prezent, acestea se afl\ la Londra, `ntr-un seif al b\ncii Lloyds. {i, de aici `nainte, nu am mai reu[it s\ le d\m de urm\. Dar banii lui Sauni ère? {tim c\ unii dintre ace[tia par s\ fi fost ob]inu]i `n urma unei tranzac]ii financiare `n care era implicat arhiducele Johann von Habsburg. {tim, de asemenea, c\ sume substan]iale au fost puse, nu numai la dispozi]ia lui Sauni ère, ci [i a episcopului din Carcassonne, de c\tre abatele Henri Boudet, parohul din Rennes-les-Bains. Avem motive s\ conchidem c\ pl\]ile f\cute de Boudet, prin intermediul Mariei Denarnaud, menajera lui Saunière, reprezentau cea mai mare parte a veniturilor acestuia din urm\. De unde proveneau resursele financiare ale lui Boudet – el `nsu[i fiind un preot paroh s\rac – r\m`ne, desigur, un mister. Pare s\ fie limpede faptul c\ acesta era un reprezentant al Prioriei din Sion, dar nu putem r\spunde la `ntrebarea dac\ banii proveneau sau nu direct de la Sion. O surs\ ar fi putut fi tezaurul Habsburgilor. O alta – Vaticanul, care ar fi putut fi supus unui [antaj la nivel `nalt at`t de c\tre Sion, c`t [i de c\tre Habsburgi. ~n orice caz, problema banilor sau a tezaurului din care proveneau a devenit, pe m\sur\ ce am comparat-o cu descoperirile ulterioare, din ce `n ce mai pu]in important\ din punctul nostru de vedere. ~ntr-o privire retrospectiv\,


427

rolul s\u de c\petenie fusese de a ne atrage aten]ia asupra misterului. Dup\ care p\lise, devenind relativ insignifiant\. Formulasem ipoteza unei linii de s`nge, cobor`toare din Isus, care, `n prezent, continu\ s\ existe. Evident, nu puteam fi siguri de corectitudinea fiec\rui am\nunt al acestei ipoteze. Dar chiar dac\, ici [i colo, anumite detalii pot fi supuse modific\rii, s`ntem convin[i de acurate]ea contururilor sale principale. Este posibil, de exemplu, s\ fi interpretat gre[it sensul activit\]ilor unui anumit mare maestru sau o alian]\ intervenit\ `n timpul luptelor pentru putere [i al intrigilor politice din decursul secolului al optsprezecelea. Dar cercet\rile noastre ne-au convins c\ misterul din Rennes-le-Château implic\, `ntr-adev\r, o `ncercare serioas\, `ntreprins\ de oameni influen]i, de a restaura dinastia merovingian\ `n Fran]a, dac\ nu cumva `n `ntreaga Europ\ – [i c\ preten]ia de legitimitate a unei astfel de monarhii rezid\ `n descenden]a din Isus a merovingienilor. Privite din aceast\ perspectiv\, o serie de anomalii, enigme [i `ntreb\ri f\r\ r\spuns ridicate `n cursul cercet\rilor noastre devin explicabile. Acela[i lucru se `nt`mpl\ cu foarte multe elemente aparent ne`nsemnate, dar tot at`t de enigmatice, cum ar fi titlul c\r]ii asociate cu Nicolas Flamel – The Sacred Book of Abraham the Jew, Prince, Priest, Levite, Astrolo ger and Philosopher to the Tribe of Jews who by the Wrath of God were dispersed amongst th e Gauls; sau acea simbolic\ cup\ a Graalului de]inut\ de Réne d ’Anjou, care ì garanta celui care o putea goli dintr-o singur\ sorbitur\ o viziune a lui Dumnezeu al\turi de Maria Magdalena; sau Die Chymische Hochzeit des Christian Rosencreutz , `n care Andrea poveste[te despre o misterioas\ copil\ de s`nge regal care ajunge la ]\rm `ntr-o barc\ [i a c\rei mo[tenire de drept `nc\puse pe mìni islamice; sau taina pe care o p\stra Poussin – ca [i aceea presupus\ a fi „ascuns\ `n inima“ acelei societ\]i numite Compagnie du Saint-Sacrement. ~n cursul cercet\rilor, am mai `nt`lnit astfel de elemente. La momentul respectiv, ni s-au p\rut de ne`n]eles sau irelevante. Dar acum [i acestea cap\t\, de asemenea, sens. Acum pare s\ fie clar de ce Ludovic al XI-lea o considera pe Maria Magdalena originea dinastiei regale a Fran]ei – o credin]\ care, chiar [i `n contextul secolului al cincisprezecelea, ni s-a p\rut la `nceput absurd\. 1 {i pare s\ fie evident motivul pentru care se spune c\ pe coroana lui Carol cel Mare – a c\rei copie face acum parte din `nsemnele regale habsburgice – era gravat\

428


inscrip]ia „Rex Salomon“ („Regele Solomon“). 2 {i `n]elegem la fel de bine [i de ce `n Protocoalele ~n]elep]ilor Sionului se vorbe[te despre un nou rege din „semin]ia sf`nt\ a lui David“. 3 ~n timpul celui de al Doilea R\zboi Mondial, din motive care nu au fost niciodat\ explicate `n mod satisf\c\tor, crucea de Lorena a devenit simbolul for]elor Fran]ei Libere, conduse de Charles de Gaulle. Acest fapt este destul de ciudat. De ce ar fi fost crucea de Lorena – blazonul lui Réne d ’Anjou – echivalat\ cu `ntreaga Fran]\? Lorena nu a fost niciodat\ inima Fran]ei. De fapt, `n cea mai mare parte a istoriei sale, Lorena a fost un ducat independent, un stat germanic inclus `n Sf`ntul Imperiu Roman. Pe de-o parte, crucea de Lorena ar fi putut fi adoptat\ datorit\ rolului important jucat de Prioria din Sion `n cadrul Rezisten]ei Franceze. Pe de alt\ parte, motivul ar fi putut fi leg\tura lui Charles de Gaulle cu membrii Prioriei din Sion – de exemplu, cu Plantard. Dar este interesant faptul c\, cu aproape treizeci de ani mai devreme, crucea de Lorena ap\rea, `n mod incitant, `ntr-o poezie a lui Charles Péguy. Nu cu mult `nainte de moartea sa `n b\t\lia de la Marna, `n 1914, acesta – un prieten apropiat al lui Maurice Barr ès, cel c\ruia ì apar]ine La Colline Inspirée – a compus urm\toarele versuri: Les armes de Jésus c ’est la croix de Lorraine, Et le sang dans l ’art ère et le sang dans la veine, Et la source de grâce et la claire fontaine; Les armes de Satan c ’est la croix de Lorraine, Et c’est la même art ère et c’est la même veine, Et c’est la même et la trouble fontaine... (Armele lui Isus s`nt crucea de Lorena, {i s`ngele din artere [i s`ngele din vene, {i izvorul milei [i izvorul ne`ntinat; Armele lui Satan s`nt crucea de Lorena, {i acelea[i artere [i acelea[i vene, {i acela[i s`nge [i izvorul `ntunecat...) 4 La sf`r[itul secolului al [aptesprezecelea, reverendul Vincent, istoric [i anticar din Nancy, a scris o istorie a Sionului `n Lorena. {i a mai scris


429

[i o alt\ lucrare, intitulat\ The True History of Saint Sigisbert (Adev\ rata istorie a Sf`ntului Sigisbert), care con]ine [i o relatare a vie]ii lui Dagobert al II-lea.5 Pe pagina de titlu al acesteia din urm\, se afl\, ca motto, un citat din a patra Evanghelie: „El este printre voi [i voi nu ~l cunoa[te]i“. Chiar [i `nainte de a ne `ncepe cercet\rile, noi `n[ine eram agnostici, atitudinea noastr\ nefiind nici pro, nici anti-cre[tin\. ~n virtutea preg\tirii noastre [i a studiului comparativ al religiilor, eram adep]ii miezului de adev\r inerent majorit\]ii religiilor lumii, indiferent de dogma, de teologia [i de forma `n care este construit\ suprastructura acestora. {i, cu toate c\ puteam privi cu respect aproape toate aceste credin]e, nu o puteam credita pe nici una dintre ele cu monopolul adev\rului. De aceea, c`nd cercet\rile noastre ne-au condus c\tre Isus, am putut aborda subiectul cu ceea ce speram c\ este un sim] al echilibrului [i al perspectivei. Nu aveam nici un fel de prejudec\]i sau de idei preconcepute [i nici un fel de interes personal, nu aveam nimic de c`[tigat nici confirm`nd, nici infirm`nd ceva anume. {i, `n m\sura `n care „obiectivitatea“ este posibil\, `l puteam studia pe Isus `n mod „obiectiv“ – a[a cum este de a[teptat s\ ì studieze un istoric, de pild\, pe Alexandru sau pe Cezar. Iar concluziile care s-au n\pustit asupra noastr\, de[i `n mod evident surprinz\toare, nu erau cutremur\toare. Nu implicau o revizuire a convingerilor noastre personale [i nici nu bulversau ierarhia noastr\ personal\ de valori. Dar ce efect puteau avea asupra celorlal]i? Ce efect puteau avea asupra milioanelor de oameni din `ntreaga lume pentru care Isus este Fiul lui Dumnezeu, Salvatorul, M`ntuitorul? ~n ce m\sur\ le amenin]\ credin]a acest Isus privit din punct de vedere istoric, acest preot-rege pe care cercet\rile noastre l-au scos la lumin\? ~n ce m\sur\ am violat ceea ce reprezint\, pentru mul]i oameni, cea mai pre]uit\ `n]elegere a celor sfinte? ~n ce m\sur\ am comis o desacralizare? Desigur, s`ntem c`t se poate de con[tien]i de faptul c\ investiga]iile noastre ne-au condus c\tre concluzii care, `n multe privin]e, s`nt contrare anumitor principii de baz\ ale cre[tinismului modern – c\tre concluzii care s`nt eretice sau poate chiar blasfemiatoare. Din punctul de vedere al anumitor dogme consacrate, am c\zut, f\r\ `ndoial\, `n acest p\cat. Dar noi credem nu numai c\ nu am profanat, c\ nici m\car nu am diminuat, imaginea lui Isus `n ochii

430


celor care `l venereaz\ `ntr-adev\r. {i, chiar dac\ noi `n[ine nu putem fi de acord cu divinitatea lui Isus, concluziile noastre nu ì `mpiedic\ pe al]ii s\ o fac\. Pur [i simplu, nu exist\ nici un motiv pentru care Isus s\ nu se fi putut c\s\tori [i z\misli copii, p\str`ndu-[i totu[i originea divin\. Nu exist\ nici un motiv pentru care divinitatea sa s\ fi fost dependent\ de castitatea sexual\. Chiar dac\ era Fiul lui Dumnezeu, nu exist\ nici un motiv care s\ `l fi `mpiedicat s\ se cunune [i s\ devin\ un tat\ de familie. Fundamentul teologiei cre[tine este premisa c\ Isus este Dumnezeu `ntrupat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, milostivindu-se de crea]ia Sa, s-a `ntrupat pe Sine `nsu[i `n aceast\ crea]ie [i [i-a asumat forma uman\. Proced`nd astfel, se putea familiariza, prin intermediul cunoa[terii directe, ca s\ spunem a[a, cu condi]ia uman\. Putea sim]i, nemijlocit, nenorocirile care se abat asupra unei fiin]e umane. Putea `n]elege, `n cel mai profund sens, ce `nseamn\ s\ fii om – se putea confrunta, din perspectiva unui om, cu chinul singur\t\]ii, cu suferin]ele, cu neputin]a [i cu tragedia mor]ii, a[a cum s`nt acestea impuse de statutul de fiin]\ omeneasc\. ~n virtutea `ntrup\rii sale, Dumnezeu putea cunoa[te omul `ntr-un sens pe care Vechiul Testament nu `l permite. Renun]`nd la r\ceala [i deta[area olimpian\, putea `mp\rt\[i, direct, soarta omeneasc\. Astfel, putea r\scump\ra aceast\ soart\ – o putea confirma [i verifica `mp\rt\[ind-o, suferind din cauza ei [i chiar fiind sacrificat. Semnifica]ia simbolic\ a lui Isus const\ `n faptul c\ este un Dumnezeu expus `ntregului spectru de suferin]e umane – expus cunoa[terii directe a celor implicate de statutul de fiin]\ uman\. Dar ar fi fost posibil ca Dumnezeu, `ntrupat `n Isus, s\ pretind\ `ntr-adev\r c\ este om, c\ acoper\ `n totalitate spectrul experien]elor umane, f\r\ s\ fi cunoscut dou\ dintre fa]etele fundamentale, dou\ dintre fa]etele esen]iale ale condi]iei umane? Ar fi putut Dumnezeu pretinde c\ existen]a uman\ ì este cunoscut\ `n totalitate, f\r\ s\ se confrunte dou\ aspecte at`t de esen]iale cum s`nt sexualitatea [i paternitatea? Noi nu credem a[a ceva. De fapt, credem c\ `ntruparea sa simbolizeaz\ `ntr-adev\r ceea ce s-a inten]ionat s\ simbolizeze numai dac\ Isus a fost c\s\torit [i a avut copii. Isus cel descris de Evanghelii [i de cre[tinismul `mp\m`ntenit este, `n ultim\ instan]\, incomplet – un Dumnezeu a c\rui `ntrupare ca om este doar par]ial\. S`ntem de p\rere c\ acea imagine lui Isus pe care au conturat-o cercet\rile noastre este mult mai veridic\ dec`t aceea zugr\vit\ de cre[tinism.


431

A[adar, `n cele din urm\, nu credem c\ l-am compromis sau c\ l-am minimalizat pe Isus. Nu credem c\ a avut de suferit din cauza concluziilor la care ne-au condus cercet\rile noastre. Din investiga]ia noastr\ s-a desprins un Isus viu [i plauzibil – un Isus a c\rui via]\ este, deopotriv\, semnificativ\ [i inteligibil\ pentru omul modern. Nu putem s\ indic\m un singur om [i s\ pretindem c\ acela este descendentul direct al lui Isus. Arborii genealogici se ramific\, se subdivid [i, `n decursul secolelor, se `nmul]esc, devenind adev\rate p\duri. ~n Marea Britanie [i `n Europa de ast\zi exist\ cel pu]in o duzin\ de familii – fiecare av`nd numeroase ramuri colaterale – care provin din stirpea merovingian\. Dintre acestea fac parte casa de Habsburg-Lorena (actualul duce onorific de Lorena [i Rege onorific al Ierusalimului), familiile Plantard, Luxemburg, Montpézat, Montesquiou [i multe altele. Conform „documentelor Prioriei“, [i familia Sinclair din Marea Britanie este aliat\ cu linia de s`nge merovingian\, a[a cum s`nt [i diverse ramuri ale familiei Stuart. {i, printre altele, familia Devonshire pare s\ fie [i ea parte a secretului. Multe dintre aceste familii [i-ar putea revendica descenden]a din Isus [i dac\, `ntr-un anumit moment din viitor, un singur om va trebui s\ fie `nf\]i[at drept un nou preot-rege, nu putem spune care va fi acela. ~n orice caz, c`teva lucruri s`nt clare. Din punctul nostr u de vedere, descendentul direct al lui Isus nu ar putea fi considerat deosebit de noi, ceilal]i, datorit\ esen]ei sale divine [i miraculoase. {i aceast\ atitudine este, cu siguran]\, `mp\rt\[it\ de marea majoritate a contemporanilor no[tri. B\nuim c\ [i Prioria este de aceea[i p\rere. ~n plus, revela]ia apari]iei unei persoane sau a unui grup de persoane care ar fi descenden]ii lui Isus, nu ar zgudui lumea a[a cum ar fi f\cut-o cu nu mai mult de un secol sau dou\ `n urm\. Chiar dac\ ar exista „dovezi incontestabile“ ale acestei descenden]e, mul]i oameni ar ridica pur [i simplu din umeri [i ar `ntreba: „{i ce-i cu asta?“ Ca urmare, s-ar p\rea c\ planurile elaborate de Prioria din Sion au pu]ine [anse de reu[it\ – `n afara cazului `n care acestea au anumite leg\turi extrem de importante cu politica. Oricare ar fi repercusiunile teologice ale concluziilor noastre, pare destul de evident faptul c\ exist\ [i alte repercusiuni – repercusiuni politice al c\ror poten]ial impact poate fi enorm, afect`nd con[tiin]a, valorile [i institu]iile lumii contemporane, ale acestei lumi `n care tr\im. ~n anumite momente din trecut, diversele familii ale descenden]ilor merovingieni s-au implicat profund `n politic\, incluz`nd printre

432


obiectivele lor ob]inerea puterii. Se pare c\ acela[i lucru se poate afirma [i despre Prioria din Sion [i despre o serie dintre marii s\i mae[tri. Nu avem motive s\ presupunem c\, `n zilele noastre, politica nu ar prezenta, pentru Prioria din Sion, aceea[i importan]\ ca linia de s`nge. ~ntr-adev\r, faptele sugereaz\ c\ Sionul are `n vedere o unificare a ceea ce obi[nuim s\ numim biseric\ cu ceea ce obi[nuim s\ numim stat – o unificare a spiritualului cu laicul, a sacrului cu profanul, a religiei cu politica. ~n multe dintre documentele sale, Sionul afirm\ c\, respect`nd tradi]ia merovingian\, noul rege „va domni dar nu va guverna“. Cu alte cuvinte, va fi un preot-rege, al c\rui rol va fi, `n primul r`nd, ritual [i simbolic; iar adev\ratele probleme ale guvern\rii vor fi rezolvate de altcineva – de Prioria din Sion, din c`te ne putem imagina. ~n decursul secolului al nou\sprezecelea, Prioria din Sion, activ`nd prin intermediul francmasoneriei [i al societ\]ii Hiéron du Val d’Or, a `ncercat s\ `ntemeieze un Sf`nt Imperiu Roman ren\scut [i „actualizat“ – un fel de Statele Unite teocratice ale Europei, conduse, `n acela[i timp, de Habsburgi [i de o biseric\ radical reformat\. Proiectul a fost z\d\rnicit de Primul R\zboi Mondial [i de pr\bu[irea dinastiilor domnitoare din Europa. Dar este rezonabil s\ presupunem c\ actualele obiective ale Sionului s`nt, `n esen]\ – [i cel pu]in `n linii mari – similare cu ale societ\]ii Hiéron du Val d ’Or. Nu este nevoie s\ mai spunem c\ modul `n care am definit noi aceste obiective nu poate fi dec`t speculativ. Dar ele par s\ includ\ Statele Unite teocratice ale Europei – o confedera]ie trans sau pan-european\ reprezent`nd un imperiu modern, condus de o dinastie cobor`toare din Isus. Aceasta ar ocupa nu numai acel tron care simbolizeaz\ puterea politic\ [i laic\, ci [i, dup\ cum este u[or de imaginat, tronul Sf`ntului Petru. Sub aceast\ autoritate suprem\, ar putea exista o re]ea interconectat\ de regate sau de principate, unite prin alian]e dinastice [i c\s\torii mixte – un fel de „sistem feudal“ al secolului dou\zeci, dar f\r\ abuzurile asociate de obicei cu acest termen. Iar adev\rata guvernare ar fi, probabil, responsabilitatea Prioriei din Sion – care ar putea lua, s\ zicem, forma unui Parlament European investit cu puterea executiv\ [i/sau legislativ\. ~n afacerile interna]ionale, o astfel de Europ\ ar reprezenta o nou\ for]\ politic\ unificat\ – o entitate al c\rei statut ar fi, `n ultim\ instan]\, comparabil cu cel al Uniunii Sovietice sau cu al Statelor Unite ale Americii. {i, fire[te, ar putea deveni mai puternic\ ca niciodat\, pentru c\ s-ar baza pe o funda]ie spiritual\ [i


433

emo]ional\ ad`nc `nr\d\cinat\, mai degrab\ dec`t pe una abstract\, teoretic\ sau ideologic\. Ar face apel nu numai la con[tiin]a oamenilor, ci [i, `n aceea[i m\sur\, la sufletul lor. {i-ar extrage puterea din interceptarea spiritului colectiv al Europei Occidentale, trezindu-i impulsurile religioase fundamentale. Un astfel de program ar putea p\rea donquijotesc. Dar, p`n\ acum, istoria ar fi trebuit s\ ne `nve]e s\ nu subestim\m nici poten]ialul unui spirit colectiv nici puterea care poate fi dob`ndit\ manevr`ndu-l. P`n\ acum c`]iva ani, ar fi fost greu de crezut c\ un fanatic religios – f\r\ a avea o armat\ [i f\r\ spijinul unui partid politic, f\r\ a avea la dispozi]ie nimic altceva dec`t charisma sa [i foamea religioas\ a unui popor – poate r\sturna un edificiu at`t de modern [i at`t de minunat `nzestrat ca regimul {ahului din Iran. Dar exact asta a reu[it s\ fac\ Ayatolahul Khomeini. Desigur, spusele noastre nu trebuie considerate un avertisment. Nu compar\m, implicit sau explicit, Prioria din Sion cu Ayatolahul. Nu avem nici un motiv pentru a considera Prioria din Sion sinistr\ – a[a cum ar putea fi considerat demagogul din Iran. Dar acesta din urm\ constituie o m\rturie elocvent\ `n favoarea tr\s\turilor ad`nc `nr\d\cinate, a energiei, a for]ei latente a impulsului religios – [i a modului `n care acest impuls poate fi canalizat `n scopuri politice. Nu este neap\rat necesar ca un astfel de deznod\m`nt s\ atrag\ dup\ sine un abuz de putere. Ar putea fi la fel de l\udabil ca cele la care au ajuns Churchill sau de Gaulle `n timpul celui de al Doilea R\zboi Mondial. Impulsul religios poate fi canalizat `ntr-o infinitate de direc]ii. Este sursa unei imense puteri poten]iale. {i este prea des ignorat sau trecut cu vederea de guvern\rile moderne, bazate numai pe ra]iune [i adesea `nc\tu[ate de aceasta. Impulsul religios reflect\ o necesitate psihologic\ [i emo]ional\ profund\. Iar necesit\]ile psihologice [i emo]ionale s`nt la fel de reale ca nevoia de hran\, de ad\post sau de securitate material\. {tim acum c\ Prioria din Sion nu este o organiza]ie de „exalta]i“. {tim c\ este mul]umitor finan]at\ [i c\ din r`ndurile ei fac parte persoane influente, care ocup\ pozi]ii de mare r\spundere `n domeniile politic, economic, al mass-mediei [i al artelor – sau c\, cel pu]in, [tie s\ ob]in\ sprijinul acestora. {tim c\, `ncep`nd din 1956, num\rul membrilor s\i a crescut de peste patru ori, ca [i cum s-ar mobiliza sau s-ar preg\ti pentru ceva anume. {i chiar Plantard ne-a spus c\ el [i ordinul s\u lucrau la un calendar al ac]iunilor de

434


`ntreprins mai mult sau mai pu]in exact. {tim, de asemenea, c\, tot `ncep`nd din 1956, Sionul a scos la lumin\ anumite informa]ii – `n mod discret [i tentant, bucat\ cu bucat\, `n cantit\]i bine dozate, suficiente doar pentru a furniza indicii ademenitoare. Acele indicii ne-au determinat s\ scriem aceast\ carte. Prioria din Sion inten]ioneaz\ s\-[i „dea c\r]ile pe fa]\“ atunci c`nd va sosi timpul potrivit. Toate sistemele politice [i ideologice care, `n primii ani ai secolului nostru, p\reau s\ promit\ at`t de multe, s-au dovedit, `n realitate, mai mult sau mai pu]in falimentare. Comunismul, socialismul, capitalismul, democra]ia `n stil occidental – toate acestea [i-au `nc\lcat promisiunile `ntr-un fel sau `n altul, [i-au nemul]umit sus]in\torii [i nu au reu[it s\ `ndeplineasc\ speran]ele pe care le-au generat. Datorit\ `ngustimii min]ii, a incapacit\]ii de a privi `n perspectiv\ [i a abuzurilor `n serviciu, p oliticienii nu mai inspir\ `ncredere, ci doar suspiciuni. ~n Occidentul de azi, cre[te cinismul, nemul]umirea, s-a pierdut orice speran]\. Stresul psihic, anxietatea [i disperarea s`nt `n cre[tere. Dar, `n acela[i timp, se intensific\ c\utarea sensului vie]ii, a `mplinirii emo]ionale, a unei dimensiuni spirituale a existen]ei, a ceva `n care s\ putem crede cu adev\rat. Oamenii t`njesc dup\ un nou sens al sacrului, ceea ce echivaleaz\, de fapt, cu o re`nsufle]ire complet\ a religiei – eviden]iat\, de exemplu, prin proliferarea sectelor [i a cultelor [i prin valul de fundamentalism din Statele Unite. Este, de asemenea, tot mai puternic\ dorin]a de a descoperi un „conduc\tor“ adev\rat – nu un führer, ci o personalitate spiritual\ benefic\, un `n]elept, un „preotrege“ c\ruia omenirea s\-i acorde, f\r\ team\, `ncrederea. Civiliza]ia noastr\ este suprasaturat\ de materialism [i `ncepe s\ con[tientizeze o cerin]\ mult mai acut\. ~ncepe s\ `[i `ndrepte privirile `n alt\ parte, c\ut`ndu-[i `mplinirea dorin]elor emo]ionale, psihologice [i spirituale. O astfel de atmosfer\ ar putea p\rea extraordinar de propice pentru `ndeplinirea obiectivelor Prioriei din Sion. Pune Sionul `n postura de a putea oferi o alternativ\ a actualului sistem social [i politic. {i este foarte pu]in probabil ca aceast\ alternativ\ s\ reprezinte Utopia sau Noul Ierusalim.Dar ]in`nd cont c\ satisface necesit\]i pe care actualul sistem nici m\car nu le recunoa[te, s-ar putea dovedi extrem de atractiv\. Exist\ cre[tini evlavio[i care nu ezit\ s \ interpreteze Apocalipsa drept un holocaust nuclear. Cum ar putea fi interpretat\ apari]ia unui descendent direct al lui Isus? Pentru un public receptiv, ar putea reprezenta, `ntr-un anumit fel, A Doua Venire.

ANEXA

Prezumtivii mari mae[tri ai Prioriei din Sion JEAN DE GISORS. Conform „documentelor Prioriei“, Jean de Gisors a fost primul mare maestru independent al Prioriei din Sion, asum`ndu-[i acest rang `n urma „t\ierii ulmului“ [i a separ\rii de Cavalerii Templieri din anul 1188. S-a n\scut `n 1133 [i a murit `n 1220. A fost cel pu]in seniorul oficial al fort\re]ei Gisors din Normandia, unde se desf\[urau, prin tradi]ie, `nt`lnirile dintre regii Angliei [i ai Fran]ei [i unde, `n 1188, a avut loc o `nc\ierare bizar\, care a atras dup\ sine t\ierea ulmului. P`n\ `n 1193, Jean a fost vasalul regelui Angliei – al lui Henric al II-lea [i apoi al lui Richard I. Avea, de asemenea, domenii `n Anglia – `n Sussex, dar [i mo[ia Tichfield din Hampshire. Conform „documentelor Prioriei“, s-ar fi `nt`lnit cu Thomas Becket `n anul 1169. Nu exist\ nici o `nregistrare de sine st\t\toare a acestei `nt`lniri, dar Becket a fost la Gisors `n 1169 [i trebuie s\ fi intrat cumva `n contact cu seniorul fort\re]ei. MARIE DE SAINT-CLAIR. Informa]iile despre Marie de Saint-Clair s`nt `nc\ [i mai s\r\c\cioase dec`t cele despre Jean de Gisors. N\scut\ `n jurul anului 1192, era una dintre descendentele lui Henry de Saint-Clair, baron de Rossylin, din Sco]ia, care `l `nso]ise pe Godfroi de Bouillon `n prima cruciad\. Domeniul Rossylin este situat destul de aproape de cel mai important pretorat

436


din Sco]ia al templierilor, iar capela Rossylin, construit\ `n secolul al cincisprezecelea, a fost inclus\ `n legendele Roza-Crucii [i ale francmasoneriei. Bunica Mariei de Saint-Clair a intrat, prin c\s\torie, `n familia francez\ Chaumont – ceea s-a `nt`mplat [i cu Jean de Gisors. De aceea, genealogiile familiilor Chaumont, Gisors [i Saint-Clair s`nt str`ns `mpletite. Exist\ unele dovezi conform c\rora Marie de Saint-Clair ar fi fost, de fapt, a doua so]ie a lui Jean de Gisors, dar nu am putut s\ ob]inem o confirmare deplin\ `n acest sens. Conform genealogiilor din „documentele Prioriei“, mama Mariei ar fi fost o oarecare Isabel Levis. Acest nume de familie, care pare s\ fie de origine iudaic\, apare frecvent `n Languedoc, unde a[ez\rile evreie[ti dateaz\ dinaintea epocii cre[tine. GUILLAUME DE GISORS. Guillaume de Gisors, nepotul lui Jean de Gisors, s-a n\scut `n 1219. Am `nt`lnit deja acest nume `n relatarea despre capul misterios g\sit `n pretoratul templier din Paris dup\ arest\rile din 1307. ~n plus, `n ceea ce `l prive[te, am g\sit o singur\ referin]\ extern\, dat`nd din 1244, `n care se men]ioneaz\ c\ avea rang de cavaler. Conform genealogiilor din „documentele Prioriei“, sora sa s-a c\s\torit cu un anume Jean de Plantard. „Documentele Prioriei“ men]ioneaz\, de asemenea, c\ Guillaume a fost atras `n Ordinul Cor\biei [i al Dublei Semiluni, `n 1269. Acest ordin fusese creat de Ludovic al IX-lea (Sf`ntul Ludovic) pentru nobilii care l-au `nso]it `n nefasta cruciad\ a [asea. Dac\ Guillaume de Gisors f\cea parte din Ordin, atunci trebuie s\ se fi aflat al\turi de Sf`ntul Ludovic `n timpul campaniei din Egipt. EDOUARD DE BAR. N\scut `n 1302, Edouard, conte de Bar, ì era nepot de bunic lui Eduard I al Angliei [i nepot de unchi lui Eduard al II-lea. Provenea dintr-o familie care se bucurase de influen]\ `n Ardeni `nc\ din epoca merovingian\ [i era, aproape cu certitudine, `nrudit\ cu dinastia merovingian\. Fiica lui Edouard s-a m\ritat cu un membru al casei de Lorena [i, ulterior, genealogiile familiilor Bar [i Lorena au ajuns s\ fie str`ns `mpletite. ~n 1308, la v`rsta de 6 ani (!), Edouard l-a `nso]it pe ducele de Lorena `n lupt\, a fost capturat [i nu a fost r\scump\rat p`n\ `n 1314. C`nd a devenit major, a cump\rat domeniul Stenay de la unul din unchii s\i, Jean de Bar. ~n 1324, a luat parte la diverse opera]iuni militare, fiind aliat cu Ferry de Lorena [i Jean de Luxemburg – [i se


437

pare c\ aceast\ cas\ de Luxemburg, ca [i aceea de Lorena, era de origine merovingian\. ~n 1336, Edouard a murit `ntr-un naufragiu l`ng\ coasta Ciprului. Nici o surs\ independent\ nu ne-a putut furniza dovada existen]ei unei leg\turi `ntre Edouard de Bar [i Guillaume de Gisors. Dar, conform genealogiilor din „documentele Prioriei“, Edouard era str\nepotul de unchi al so]iei lui Guillaume, Iolande de Bar. Nu am putut confirma aceast\ leg\tur\ de rudenie, dar nici nu am g\sit nimic care s\ o infirme. Dac\, a[a cum se men]ioneaz\ `n „documentele Prioriei“, Edouard a devenit mare maestru al Sionului `n 1307, `nseamn\ a f\cut-o la v`rsta de cinci ani. Acest lucru nu este neap\rat improbabil – dac\ ]inem cont c\ a fost capturat, pe c`mpul de lupt\, c`nd avea [ase. P`n\ c`nd Edouard a deveni major, comitatul de Bar a fost condus de unchiul s\u, Jean de Bar, care avea rolul unui regent. Este posibil ca Jean s\ fi activat [i `n calitate de “mare maestru regent“. Dar numirea unui b\ie]el de cinci ani `n func]ia de mare maestru pare lipsit\ de sens – `n afara cazului `n care accederea la aceast\ func]ie ar fi fost cumva influen]at\ de ereditate sau de linia de s`nge. JEANNE DE BAR. Jeanne de Bar s-a n\scut `n anul 1295, fiind sora mai mare a lui Edouard. A[adar, Eduard I al Angliei ì era bunic, iar Eduard al II-lea ì era unchi. ~n 1310, la cincisprezece ani, a devenit so]ia contelui de Warren, Surrey, Sussex [i Strathern – de care a divor]at cu cinci ani mai t`rziu, c`nd acesta a fost excomunicat pentru adulter. Dar ea a continuat s\ locuiasc\ `n Anglia [i, cu toate c\ nu am putut g\si nici o `nregistrare detaliat\ a `ndeletnicirilor sale, se pare c\ era `n rela]ii extrem de cordiale cu casa regal\ a Angliei. La fel de cordiale erau, dup\ toate aparen]ele, [i rela]iile ei cu regele Fran]ei – care, `n 1345, a invitat-o s\ revin\ pe continent, unde a devenit regenta comitatului Bar. ~n 1353 – `n pofida r\zboiului de o sut\ de ani [i a ostilit\]ii ulterioare dintre Anglia [i Fran]a – Jeanne s-a re`ntors `n Anglia. ~n 1356, c`nd monarhul francez a fost capturat `n b\t\lia de la Poitiers [i `ntemni]at `n Anglia, Jeanne a c\p\tat permisiunea de a-l „consola“ [i de a-i purta de grij\. {i se spune c\, `n r\stimpul `ndelungat al `ncarcer\rii regelui, i-ar fi fost metres\, de[i am`ndoi aveau o v`rst\ destul de `naintat\. Jeanne a murit la Londra, `n anul 1361.

438


Conform „documentelor Prioriei“, Jeanne de Bar a condus Prioria din Sion doar p`n\ `n 1351 – de[i moartea sa a survenit abia dup\ zece ani. Astfel, dintre to]i marii mae[tri, ea pare s\ fie singura care [i-a abandonat pozi]ia, a abdicat sau a fost `nl\turat\. JEAN DE SAINT-CLAIR. Cercet\rile noastre nu au scos la lumin\, efectiv, nimic legat de Jean de Saint-Clair, care pare s\ fi fost, `ntr-adev\r, un personaj lipsit de importan]\. S-a n\scut `n jurul anului 1329, fiind d escendentul caselor de Chaumont, Gisors [i Saint-Clair-sur-Epte. Conform genealogiilor din „documentele Prioriei“, bunicul s\u a fost c\s\torit cu m\tu[a lui Jeanne de Bar. Aceast\ rela]ie este, cu siguran]\, insuficient\, cu toate acestea pare s\ sugereze c\ func]ia de mare maestru al Sionului le era atribuit\, `n exclusivitate, membrilor unei re]ele de familii `nrudite. BLANCHE D’EVREUX. Blanche d ’Evreux era de fapt, Blanche de Navara, fiica regelui Navarei. S-a n\scut `n anul 1332. A mo[tenit de la tat\l s\u dou\ comitate `nvecinate cu Gisors: Longueville [i Evreux; iar `n 1359 a devenit [i contes\ de Gisors. Cu zece ani `nainte se c\s\torise cu Filip al VI-lea, regele Fran]ei, prin intermediul c\ruia este aproape sigur c\ a cunoscut-o pe Jeanne d e Bar. {i-a petrecut o mare parte a vie]ii la castelul Neuphle, l`ng\ Gisors, unde a [i murit `n anul 1398. Numeroase legende istorisesc c\ ar fi fost pasionat\ de studiile [i experien]ele alchimice, iar tradi]ia vorbe[te despre laboratoarele aflate, cu siguran]\, `n castelul ei. Se spune c\ ar fi fost `n posesia unei lucr\ri alchimice de o valoare inestimabil\, scris\ `n Languedoc `n secolul al paisprezecelea, dar av`nd la baz\ un manuscris vechi de [apte sute de ani, din ultimele zile ale dinastiei merovingiene. {i se presupune, de asemenea, c\ ar fi fost protectoarea lui Nicolas Flamel. NICOLAS FLAMEL. Pe lista marilor mae[tri, Flamel este primul nume al unei persoane care nu are nici o leg\tur\ de s`nge cu familiile men]ionate `n genealogiile din „documentele Prioriei“ [i se pare c\, `ncep`nd cu el, demnitatea de mare maestru al Sionului a `ncetat s\ mai fie, `n exclusivitate, o sinecur\ de familie. Flamel s-a n\scut `n jurul anului 1330 [i a lucrat o vreme la Paris, ca scrib sau copist. ~n virtutea ocupa]iei sale, prin mìni i-au trecut

Familiile Gisors, Payen [i Saint-Clair Din lucrarea lui Henri Lobineau (Henri de Lénoncourt)

440


multe c\r]i rare [i a c\p\tat experien]\ `n ceea ce prive[te pictura, poezia, matematica [i arhitectura. {i a `nceput s\ fie interesat de alchimie, de Cabal\ [i de doctrina hermetic\. Conform propriei sale relat\ri, `n jurul anului 1361, Flamel a dat `nt`mpl\tor peste un text referitor la alchimie care avea s\-i transforme via]a. Titlul complet al acestuia este interesant [i derutant deopotriv\: The Sacred Book of Abraham the Jew, Prince, Priest, Levite, Astrologer and Philosopher to the Tribe of Jews who by the Wrath of God were dispersed amongst the Gauls . Ulterior, lucrarea a devenit una dintre cele mai renumite din tradi]ia ezoteric\ occidental\. Se spune c\ originalul ar fi fost p\strat `n Biblioteca Arsenalului din Paris. Iar copiile au fost studiate cu asiduitate, cu religiozitate [i, dup\ toate aparen]ele, zadarnic, de genera]ii succesive de a[a-zi[i speciali[ti. Flanel a povestit c\ a studiat cartea cu aten]ie [i f\r\ prea mare succes vreme de dou\zeci [i unu de ani. ~n cele din urm\, cu ocazia unei c\l\torii `n Spania, a pretins c\ ar fi `nt`lnit, `n Léon, un evreu convertit, care l-a ajutat s\ o `n]eleag\. Dup\ `ntoarcerea la Paris, a pus `n aplicare cele `nv\]ate [i se spune c\ astfel ar fi realizat prima sa transmutare alchimic\ `ncununat\ de succes, la amiaza unei zile de 17 ianuarie – data care se repet\, cu persisten]\, c`nd este vorba de Saunière [i de Rennes-le-Château. Indiferent dac\ relatarea este sau nu exact\, este sigur faptul c\ Flamel a devenit extraordinar de bogat. C\tre sf`r[itul vie]ii, de]inea, numai `n Paris, treizeci de case [i de terenuri. Dar se pare c\, `n acela[i timp, era un om modest, care nu-[i etala influen]a [i care `[i cheltuia averea `n scopuri caritabile. ~n 1413, fondase [i `nzestrase paisprezece spitale, [apte biserici [i trei capele `n Paris [i un num\r similar `n Boulogne – vechiul comitat al tat\lui lui Godfroi de Bouillon. Posteritatea l-a apreciat, probabil, `n mai mare m\sur\ datorit\ altruismului s\u dec`t datorit\ succesului s\u r\sun\tor. Chiar [i `n secolul al optsprezecelea, era respectat de oameni ca Isaac Newton, care i-a studiat am\nun]it lucr\rile, a f\cut, din abunden]\, `nsemn\ri pe marginea acestora [i chiar a copiat unele dintre ele, scriindu-le de m`n\. RENÉ D’ANJOU. Nu am descoperit nici o `nregistrare a vreunei `nt`lniri `ntre Flamel [i René d ’Anjou. Dar, `n acela[i timp, despre René existau destule materiale asupra c\rora trebuia s\


441

medit\m. De[i pu]in cunoscut ast\zi, René d ’Anjou a fost una dintre cele mai importante personalit\]i ale culturii europene din perioada prerenascentist\. N\scut `n 1408, pe parcursul vie]ii sale a reu[it s\ devin\ de]in\torul unui impresionat [ir de titluri. Dintre cele mai importante, se pot enumera: conte de Bar, conte de Provence, conte de Piedmont, conte de Guise, duce de Calabria, duce de Anjou, duce de Lorena, rege al Ungariei, rege al Neapolelui [i Siciliei, rege al Aragonului, Valenciei, Majorc\i [i Sardiniei – [i, probabil cel mai sonor, rege al Ierusalimului. Cel din urm\ era, desigur, `n `ntregime onorific. Cu toate acestea, sugera o continuitate care cobora p`n\ la Godfroi de Bouillon [i recunoscut\ de ceilal]i potenta]i europeni. Una din fiicele sale, Marguerite d ’An jou, s-a c\s\torit `n 1445 cu Henric al VI-lea al Angliei [i a avut un rol proeminent `n R\zboiul celor Dou\ Roze. Conform „documentelor Prioriei“, René a devenit mare maestru al Sionului `n 1418 – la v`rsta de zece ani – [i se spune c\ unchiul s\u, Louis, ar fi de]inut func]ia de „mare maestru regent“ p`n\ `n 1428. Cercet\rile noastre au scos la lumin\ faptul c\ René a fost atras, `n 1428, `ntr-un fel de ordin – l ’Ordre du Lévrier Blanc („Ordinul Ogarului Alb“) – dar nu am mai descoperit alte informa]ii importante `n aceast\ privin]\. Trebuie s\ fi fost, cu siguran]\, un alt nume al Sionului. La un moment dat din perioada 1420 [i 1422, cardinalul de Lorena a creat un alt ordin, l ’Ordre de la Fidélité (Ordinul Bunei Credin]e), [i René a fost acceptat ca membru fondator. Iar `n 1448, René a `nfiin]at propriul s\u ordin, Ordinul Semilunii. René `nsu[i a descris acest ordin ca fiind o nou\ versiune a vechiului Ordin al Cor\biei [i al Dublei Semiluni, din care f\cuse parte Guillaume de Gisors cu un secol [i jum\tate `nainte. Printre primii Cavaleri ai Semilunii se num\raser\: Francesco Sforza, duce de Milano [i tat\l protectorului lui Leonardo da Vinci; contele de Lénencourt – despre care „documentele Prioriei“ relateaz\ c\ ar fi `ntocmit genealogiile din Dossiers Secrets; [i un oarecare Ferri, seniorul unei feude importante din Lorena epocii merovingiene, numite Sion-Vaudémont. Prin intermediul acestor personalit\]i, René inten]iona, ca s\ spunem a[a, s\ dea o ripost\ Ordinului Jartierei din Anglia [i Ordinului L`nii de Aur din Burgundia. Dar, din motive r\mase neelucidate, Ordinul Semilunii a st`rnit nemul]umirea fe]elor biserice[ti [i a fost desfiin]at de c\tre Pap\.

442


Actuala cruce a Lorenei – simbolul armatei franceze libere – provine, `n ultim\ instan]\, de la René d ’Anjou. C`nd a devenit duce de Lorena, acesta [i-a ales drept blazon crucea cu dou\ bra]e orizontale care ne e acum familiar\. IOLANDE DE BAR. N\scut\ `n jurul anului 1428, Iolande de Bar a fost fiica lui René d ’Anjou. ~n 1445, s-a c\s\torit cu Ferri, senior de Sion-Vaudémont [i unul dintre primii cavaleri din Ordinul Semilunii `nfiin]at de René. Dup\ moartea lui Ferri, Iolande [i-a petrecut cea mai mare parte a vie]ii la Sion-Vaudémont – care, sub auspiciile ei, s-a transformat dintr-un centru de pelerinaj local `ntr-un loc considerat sacru de `ntreaga Lorena. ~n `ndep\rtatul s\u trecut p\g`n, locul se mai bucurase de un astfel de statut [i, ulterior, acolo a fost descoperit\ o statuie a lui Rosemerthe, vechea Zei]\ Mam\ a Galo-Teutonilor. Locul fusese considerat sacru [i `n anii de `nceput ai cre[tin\t\]ii – cu toate c\ atunci i se spunea Muntele Semita, un nume av`nd conota]ii mai degrab\ iudaice dec`t cre[tine. ~n epoca merovingian\, acolo a fost `n\l]at\ o statuie a Sfintei Fecioare [i, `n anul 1070, contele de Vaudémont din acea vreme se auto-proclamase, `n mod oficial, „vasal al ~mp\r\tesei Cerurilor“. Tot `n mod oficial, „Sf`nta Fecioar\ din Sion“ a fost declarat\ „Suzerana Comitatului Vaudémont“ [i, dup\ ce a fost recunoscut\ drept protectoare `ntregii Lorene, `n cinstea ei se organiza un festival `n luna mai a fiec\rui an. Cercet\rile noastre au scos la lumin\ un hrisov dat`nd din 1396, care se refer\ la o fr\]ie cavalereasc\ special\ `ntemeiat\ `n jurul acelui munte, Confreria Cavalerilor de Sion – despre care se spune c\ [ i-ar fi avut ob`r[ia `n vechea m`n\stire de pe muntele Sion de l`ng\ Ierusalim. 1 Dar se pare c\, `n secolul al cincisprezecelea, Sion-Vaudémont `[i pierduse din importan]\. Iolande de Bar i-a redat o parte a vechii sale glorii. Fiul Iolandei, René, a devenit ulterior duce de Lorena. Din dorin]a p\rin]ilor s\i, [i-a des\v`r[it educa]ia la Floren]a, devenind astfel un bun cunosc\tor al tradi]iilor ezoterice [i al orient\rilor academice. Mentorul s\u a fost Georges Antoine Vespucci, unul dintre principalii protectorii [i sus]in\tori ai lui Botticelli. SANDRO FILIPEPI. Mai bine cunoscut drept Botticeli, Sandro Filipepi s-a n\scut `n anul 1444. Cu excep]ia lui Nicolas Flamel, pe lista marilor mae[tri prezumtivi ai Sionului, numele s\u este primul


443

care nu este legat `n mod direct de familiile ale c\ror genealogii figureaz\ `n „documentele Prioriei.“ Dar, `n acela[i timp, se pare c\ ar fi avut rela]ii str`nse cu unele dintre acestea. Printre protectorii s\i se num\rau familiile Medici, Este, Gonzaga [i Vespucci – Georges Antoine Vespucci, protectorul lui Botticelli, a fost profesorul fiului Iolandei de Bar, viitorul duce de Lorena, care a studiat la Floren]a. Botticelli `nsu[i i-a avut drept profesori pe Filippo Lippi [i pe Mantegna, care se num\rau printre proteja]ii lui René d’Anjou. {i a studiat, de asemenea, sub `ndrumarea lui Verrocchio, un alchimist [i un promotor al doctrinei hermetice, printre elevii c\ruia se num\ra [i Leonardo da Vinci. Ca majoritatea oamenilor, la `nceput nu l-am asociat pe Botticelli cu „ocultismul“ sau cu „ezoterismul“. Dar, `n ultima vreme, speciali[ti `n epoca Rena[terii – cum ar Egdar Wind sau Frances Yates – au adus argumente `n favoarea predispozi]iei acestuia c\tre ezoterism, iar noi ne-am `nclinat `n fa]a concluziilor lor elocvente. Se pare c\ Botticelli era un adept al ezoterismului [i c\ o mare parte a operei sale reprezint\ `ntruchiparea principiilor ezoterice. Realizarea unuia dintre primele pachete de c\r]i de tarot ì este atribuit\ lui Botticelli sau mentorului s\u, Mantegna. Iar celebra pictur\ Primavera este considerat\, printre altele, o dezvoltare a motivului Arcadiei [i a ezotericului „rù subteran“. LEONARDO DA VINCI. N\scut `n 1452, Leonardo `l cuno[tea foarte bine pe Botticelli – `n mare m\sur\, datorit\ faptului c\ am`ndoi fuseser\ ucenicii lui Verrocchio. Ca [i Botticelli, a fost protejat de familiile Medici, Este [i Gonzaga. {i a fost, de asemenea, protejatul lui Ludovico Sforza, fiul lui Francesco Sforza, unul dintre prietenii apropia]i ai lui René d ’Anjou [i unul dintre primii membri ai Ordinului Semilunii. Ca [i `n cazul lui Botticelli, interesul lui Leonardo fa]\ de ezoterism [i orientarea sa `n aceast\ direc]ie au fost deja demonstrate. ~ntr-o convorbire purtat\ cu unul dintre cercet\torii no[tri, Frances Yates l-a descris drept un „rozicrucian“ timpuriu. Dar influen]a ezoteric\ pare s\ fi fost mai puternic\ asupra lui Leonardo dec`t asupra lui Botticelli. ~nsu[i Vasari, biograful [i contemporanul s\u, `l descrie drept o „manifestare eretic\ a con[tiin]ei“. Nu este limpede `n ce anume consta erezia sa. Dar, `n ultimii c`]iva ani, anumite autorit\]i `n domeniu i-au atribuit o veche credin]\ eretic\, aceea c\

444


Isus ar fi avut un frate geam\n. ~n favoarea acestui punct de vedere exist\ o serie de dovezi `ntr-o schi]\ numit\ Sf`nta Fecioar\, Sf`ntul Ioan Botez\torul [i Sf`nta Ana, ca [i `n renumitul tablou Cina cea de tain\ – unde exist\, de fapt, doi Hristo[ i realmente identici. Dar nu exist\ nici o indica]ie care s\ sugereze dac\ ideea fratelui geam\n al lui Isus trebuie s\ fie `n]eleas\ `n mod literal sau sens simbolic. ~ntre anii 1515 [i 1517, Leonardo a `nso]it, `n calitate de genist, armata lui Charles de Montpensier [i de Bourbon, conetabil al Fran]ei, vicerege al ]inutului Languedoc [i al ora[ului Milano. ~n 1518 s-a stabilit la Château de Cloux [i se pare c\ a fost din nou `n preajma conetabilului, care locuia `n apropiere, la Amboise. CONETABILUL DE BOURBON. Charles de Montpensier [i de Bourbon, duce de Châtellerault, conetabil al Fran]ei, a fost probabil cel mai puternic senior din Fran]a la `nceputul secolului al [aisprezecelea. S-a n\scut `n 1490, mama sa fiind Claire de Gonzaga, iar sora lui s-a c\s\torit cu ducele de Lorena, nepotul Iolandei de Bar [i str\nepotul lui René d ’Anjou. Din suita lui Charles f\cea parte un oarecare Jean de Joyeuse care, prin c\s\torie, devenise senior de Couisa, Rennes-le-Château [i Arques – domeniu `n preajma c\ruia se afl\ morm`ntul identic cu cel din tabloul lui Poussin. Ca vicerege al ora[ului Milano, Charles l-a cunoscut pe Leonardo da Vinci [i a continuat s\ fie `n leg\tur\ cu acesta [i mai t`rziu, l`ng\ Amboise. Dar, `n anul 1521, Charles a c\zut `n dizgra]ia regelui Francisc I al Fran]ei [i a fost nevoit s\-[i abandoneze domeniile [i s\ p\r\seasc\ ]ara pe furi[. S-a refugiat `n Sf`ntul Imperiu Roman, la Carol al V-lea, [i a devenit comandantul armatei imperiale. ~n aceast\ calitate, `n b\t\lia din 1525, de la Pavia, l-a `nfr`nt [i l-a luat prizonier pe regele Fran]ei. A murit cu doi ani mai t`rziu, `n timp ce asedia Roma. FERDINAND DE GONZAGUE. Ferrante de Gonzaga, acesta fiind numele sub care este cunoscut de obicei, s-a n\scut `n anul 1507, fiind fiul ducelui de Mantua [i al Isabellei d ’Este – una dintre cele mai `nfocate protectoare ale lui Leonardo. Primul s\u titlu era cel de conte de Guastalla. ~n anul 1527, a luat parte la opera]iunile militare conduse de v\rul s\u, Charles de Montpensier [i de Bourbon. Dup\ c`]iva ani, se pare c\ s-a aliat pe ascuns cu


445

François de Lorena, Duce de Guise, care fost la un pas de tron. Ca aproape to]i ceilal]i membri ai familiei Gonzaga din Mantua, Ferrante era un adept `nfl\c\rat al ezoterismului. ~n acela[i timp, `n ceea ce `l prive[te pe Ferrante, ne-am confruntat cu singura informa]ie evident eronat\ existent\ `n „documentele Prioriei“. Conform listei marilor mae[tri ai Sionului din Dossiers s ecrets, Ferrante a condus ordinul p`n\ la moartea sa din anul 1575. ~ns\, din surse independente, rezult\ c\ ar fi murit l`ng\ Bruxelles, `n 1557. ~mprejur\rile `n care a survenit aceast\ moarte s`nt extrem de vagi [i, bine`n]eles, este posibil s\ nu fi murit `n 1557, ci, pur [i simplu, s\ se fi ascuns. Pe de alt\ parte, data specificat\ `n Dossiers secrets ar putea fi, `ntr-adev\r, o eroare. ~n plus, Ferrante a avut un fiu, César, care a murit `ntr-adev\r `n 1575 [i care – inten]ionat sau nu – ar fi putut fi confundat cu tat\l s\u. Problema este c\ nu am mai `nt`lnit astfel de inexactit\]i evidente `n „documentele Prioriei“, nici m\car atunci c`nd subiectul era mult mai obscur [i mai susceptibil de a fi contrazis de alte surse. Ni se p\rea de neconceput ca, tocmai `n acest caz, s\ fi fost vorba de o neglijen]\ sau de o sc\pare din vedere. Dimpotriv\, aveam impresia c\ o astfel de eroare, care contrazicea `n mod flagrant relat\rile oficiale, fusese strecurat\ inten]ionat, cu scopul de a ascunde ceva. LOUIS DE NEVERS. Louis, duce de Nevers, era, de fapt, Louis de Gonzaga. N\scut `n anul 1539, era nepotul lui Ferrante de Gonzaga, predecesorul s\u de pe lista marilor mae[tri ai Sionului. Fratele s\u a p\truns, prin c\s\torie, `n casa de Habsburg, iar fiica sa s-a m\ritat cu ducele de Longueville, un titlu de]inut c`ndva de Blanche d’Evreux. Nepoata sa de unchi s-a m\ritat cu ducele de Lorena [i a manifestat un interes deosebit fa]\ de Sion-Vaudémont, vechiul loc sacru. ~n 1622, acolo a fost `n\l]at\, din ordinul ei, o cruce aparte, iar `n 1627 au fost fondate un a[ez\m`nt religios [i o [coal\. ~n timpul r\zboaielor religioase, Louis de Nevers a `ncheiat o alian]\ str`ns\ cu casa de Lorena [i cu ramura sa mai t`n\r\, casa de Guise – care, realmente, au exterminat dinastia Valois a Fran]ei [i aproape c\ au ob]inut tronul pentru ele `nsele. De exemplu, `n anul 1584, Louis a `ncheiat cu ducele de Guise [i cu cardinalul de Lorena un tratat prin care `[i promiteau reciproc s\ i se opun\ lui Henric al III-lea. Totu[i, ca [i ceilal]i doi, s-a `mp\cat cu Henric al IV-lea,

446


noul monarh, sub care a de]inut func]ia de superintendent de finan]e. Neprecupe]indu-[i puterile, a ac]ionat `n deplin\ concordan]\ cu tat\l lui Robert Fludd. Sir Thomas Fludd era trezorierul contigentului militar trimis de Elisabeta I a Angliei `n ajutorul regelui Fran]ei. Ca to]i ceilal]i Gonzaga, Louis de Nevers cuno[tea foarte bine tradi]iile ezoterice [i se pare c\ ar fi colaborat cu Giordano Bruno – care, dup\ cum sus]ine Frances Yates, f\cea parte din anumite societ\]i hermetice secrete, premerg\toare „rozicrucienilor“. De exemplu, `n 1582, Louis se afla `n Anglia, al\turi de Sir Philip Sidney (autorul Arcadiei) [i de John Dee, cel mai renumit ezoterist din Anglia epocii sale. Cu un an mai t`rziu, Bruno a f\cut o vizit\ la Oxford, unde s-a `nt`lnit cu acelea[i persoane [i, a[a cum sus]ine Frances Yates, au continuat activit\]ile organiza]iei lor clandestine. ROBERT FLUDD. N\scut `n 1574, Robert Fludd i-a urmat lui John Dee, `n calitate de exponent de frunte al ezoterismului englez. A fost un scriitor prolific, care a publicat pe m\sur\, abord`nd un larg spectru de subiecte ezoterice, [i care a redactat una dintre cele mai complete prezent\ri ale filozofiei hermetice care au fost vreodat\ scrise. Frances Yates este de p\rere c\ unele dintre lucr\rile sale ar putea reprezenta „pecetea sau cifrul secret al unei secte sau societ\]i hermetice“. De[i Fludd `nsu[i nu a pretins niciodat\ c\ ar fi fost rozicrucian, a f\cut totu[i senza]ie `n r`ndul reprezentan]ilor de pe continent ai acestora, care l-au aprobat cu c\ldur\ c`nd a declarat c\ „Magia, Cabala [i Alchimia fra]ilor Roza-Crucii“ aveau rolul unui zeu suprem. ~n acela[i timp, Fludd a dob`ndit o pozi]ie respectat\ `n Colegiul Londonez al Medicilor [i printre prietenii s\i se num\ra William Harvey, descoperitorul modului `n care circul\ s`ngele. Fludd s-a bucurat, de asemenea, de favorurile lui Iacob I [i Carol I, am`ndoi asigur`ndu-i o rent\ `n schimbul domeniilor din Suffolk. A f\cut parte din comitetul de `nv\]a]i care au supravegheat traducerea Bibliei regelui Iacob (King James Bible). Tat\l lui Fludd era prieten cu Louis de Nevers. Fludd `nsu[i [i-a f\cut studiile la Oxford, unde se pare c\ John Dee [i Sir Philip Sidney `nfiin]aser\, cu c`]iva ani `nainte, o enclav\ cu preocup\ri ezoterice. ~ntre 1596 [i 1602, Fludd a f\cut mai multe c\l\torii `n Europa, asociindu-se cu multe persoane care s-au implicat, ulterior,


447

`n mi[carea rozicrucian\. Printre ace[tia se afla [i Janus Gruter, un prieten apropiat al lu i Johann Valentin Andrea. ~n anul 1602, Fludd a primit o `ns\rcinare interesant\ [i semnificativ\ pentru investiga]ia noastr\. A fost chemat la Marsilia special pentru a deveni preceptorul personal al fiilor ducelui de Guise, mai ales al lui Charles, ducele cel t`n\r. Leg\turile sale cu acesta s-au men]inut cel pu]in p`n\ `n 1620. ~n anul 1610, Charles, duce de Guise, s-a c\s\torit cu HenrietteCatherine de Joyeuse. Unul dintre domeniile acesteia era Couiza, aflat la poalele muntelui pe care este situat Rennes-le-Château. {i un altul era Arques, situl `n care se afl\ morm`ntul identic cu cel pictat de Poussin. Cu vreo dou\zeci de ani mai t`rziu, `n 1631, dup\ ce a conspirat `mpotriva tronului Fran]ei, ducele de Guise s-a autoexilat `n Italia, unde l-a urmat, `n cur`nd, [i so]ia sa. A murit `n 1640. Dar so]iei sale nu i s-a permis s\ revin\ `n Fran]a dec`t dup\ ce i-a v`ndut coroanei Couiza [i Arques. 2 JOHANN VALENTIN ANDREA. Andrea, fiul unui pastor [i teolog luteran, s-a n\scut `n anul 1586 `n ora[ul Württemberg, aflat la grani]a dintre Lorena [i palatinatul Rinului. Nu mai t`rziu de 1610, c\l\torea prin Europa [i se spunea c\ ar fi f\cut parte din societatea secret\ a unor ini]ia]i `n hermetism [i `n ezoterism. ~n 1614, a fost hirotonisit ca diacon al unui or\[el de l`ng\ Stuttgard [i se pare c\ a r\mas acolo, trec`nd, viu [i nev\t\mat, prin r\zboiul de treizeci de ani (1618-1648) care a urmat. ROBERT BOYLE. Robert Boyle s-a n\scut `n anul 1627, fiind mezinul contelui de Cork. Mai t`rziu i s-a oferit un titlu nobiliar care s\-i apar]in\, dar pe care l-a refuzat. {i-a f\cut studiile la Eton, unde era rector Sir Henry Wotton, aflat `n str`ns\ leg\tur\ cu anturajul rozicrucian al lui Friedrich Palatinul. ~n 1639, Boyle a f\cut, pe `ndelete, turul Europei. A petrecut ceva timp `n Foren]a – unde familia Medici, rezist`nd presiunilor Papalit\]ii, le acorda din ce `n ce mai mult sprijin ini]ia]ilor `n ezoterism [i oamenilor de [tiin]\, printre care se afla [i Galileo. {i a petrecut dou\zeci [i una de luni la Geneva, unde a `nceput s\ fie interesat de disciplinele ezoterice, inclusiv de demonologie. ~n timpul [ederii sale la Geneva, a f\cut rost de o lucrare numit\ The Devil of Mascon (Demonul din Mascon), tradus\ de un oarecare

448


Pierre du Moulin, cu care Boyle a r\mas prieten pentru toat\ via]a. Tat\l lui du Moulin era capelanul personal al lui Catherine de Bar, so]ia lui Henri de Lorena, duce de Bar. Ulterior, b\tr`nul du Moulin a ob]inut protec]ia perseverent\ a lui Henri de la Tour d ’Auvergne, viconte de Tourenne [i duce de Bouillon. ~n 1645, imediat dup\ `ntoarcerea sa `n Anglia, Boyle a luat leg\tura cu grupul lui Samuel Hartlib, prietenul apropiat [i corespondentul lui Andrea. ~n scrisorile care dateaz\ din 1646 [i 1647, vorbe[te `n repetate r`nduri despre „Colegiul Invizibil“. De exemplu, afirm\ c\ „pietrele de temelie ale Colegiului Invizibil sau (dup\ cum `l numesc ei `n[i[i) Filozofic m\ onoreaz\, din c`nd `n c`nd, cu prezen]a lor“. ~n 1654, Boyle se afla la Oxford, unde a colaborat cu John Wilkin, fostul capelan al lui Friedrich Palatinul. ~n 1660, Boyle s-a num\rat printre primele personalit\]i publice care s-au pus `n slujba proasp\t restauratei dinastii a Stuar]ilor [i Carol al II-lea a devenit protectorul Societ\]ii Regale. ~n 1668 s-a stabilit la Londra, unde locuia `mpreun\ cu sora sa – care se `nrudea, prin c\s\torie, cu John Dury, un alt prieten [i corespondent al lui Andrea. ~n re[edin]a sa din Londra, Boyle a primit mul]i oaspe]i distin[i – printre care [i pe Cosimo al III-lea de Medici, viitorul conduc\tor al Floren]ei [i mare duce de Toscana. ~n r\stimpul acestor ani, cei doi prieteni intimi ai lui Boyle au fost Isaac Newton [i John Locke. Se spune c\ el i-ar fi dezv\luit lui Newton secretele alchimiei. ~n orice caz, cei doi se `nt`lneau cu regularitate ca s\ discute despre alchimie [i ca s\ studieze lucr\ri de specialitate. ~n aceast\ perioad\, Locke, care abia `l cunoscuse pe Boyle, a plecat, pentru mai mult timp, `n sudul Fran]ei. Se [tie ca a vizitat, `n mod special, mormintele lui Nostradamus [i René d ’An jou. Se [tie c\ a hoin\rit prin `mprejur imile localit\]ilo r Toulouse, Carcassonne, Narborne – [i, foarte probabil, Rennes-le-Château. Se [tie c\ a studiat rapoartele despre catari ale Inchizi]iei, ca [i istoria [i legendele conform c\rora Maria Magdalena ar fi adus Sf`ntul Graal la Marsilia. ~n anul 1676, a vizitat, `n Saint Baume, presupusa locuin]\ a Mariei Magdalena. ~n timp ce Locke f\cea cercet\ri `n Languedoc, coresponden]a dintre Boyle [i cunoscu]ii s\i de pe continent continua s\ fie prolific\. Printre h`rtiile sale se afl\ scrisori care cuprind jum\tate dintr-o coresponden]\ sus]inut\ cu personaj misterios, de altfel necunoscut,


449

din Fran]a – un oarecare Georges Pierre, probabil un pseudonim. Scrisorile se refer\, `n mare m\sur\, la experimente chimice [i alchimice. {i, ceea ce este [i mai important, vorbesc despre apartenen]a lui Boyle la o societate hermetic\ secret\ – din care f\cea parte [i ducele de Savoia [i Pierre de Moulin. ~ntre anii 1675 [i 1677, Boyle a publicat dou\ ambi]ioase tratate de alchimie – Incalescence of Quicksilver with Gold ( Incan descen]a mercurul ui datorit\ aurului) [i A Historical Account of a Degradation of Gol d (O relat are ist oric\ a degrad\rii aurului). ~n 1689, a publicat o declara]ie oficial\ prin care anun]a c\ nu putea primi oaspe]i `n anumite zile, `n care se ocupa exclusiv de experimente alchimice. Aceste experimente, scria el, erau menite: S\ duc\ la `ndeplinire vechea mea dorin]\ de a le l\sa un fel de mo[tenire hermetic\ discipolilor devota]i ai acestei arte [i de a expune `n documentul al\turat, `n mod sincer, anume procese chimice [i medicale nu at`t de simple [i de evidente ca cele care nu s`nt de mare folos [i pe care am fost obi[nuit s\ le folosesc, f\c`nd parte dintr-o categorie mai dificil\ [i mai complicat\ dec`t cele pe care le-am publicat p`n\ acum [i fiind, `n mai mare m\sur\, de tipul celor mai nobile secrete hermetice sau, a[a cum le nume[te Helmont, „arcane majore“.3

Apoi adaug\ c\ inten]ioneaz\ s\ se exprime c`t mai limpede posibil, „cu toate c\ `ntrebuin]\rile depline [i complete nu s`nt men]ionate, `n parte pentru c\, `n ciuda filantropiei mele, am f\g\duit s\ p\strez anumite secrete“. 4 „Documentul al\turat“, la care se refer\ Boyle, nu a fost g\sit niciodat\. S-ar putea s\ fi ajuns `n posesia lui Locke sau, mai probabil, a lui Newton. ~n anul 1691, `nainte de moarte, Boyle le-a `ncredin]at acestor doi confiden]i at`t toate h`rtiile sale, c`t [i mostre din misterioasa „pudr\ ro[ie“ care figureaz\, la loc de frunte, `n multe dintre scrisorile [i din experimentele sale alchimice. ISAAC NEWTON. Isaac Newton s-a n\scut `n anul 1642, `n Lincolnshire – fiind descendentul „vechii nobilimi sco]iene“, a[a cum sublinia el, de[i se pare c\ nimeni nu-l prea lua `n serios. A studiat la Cambridge, a fost primit `n Societatea Regal\ `n 1672 [i l-a `nt`lnit pentru prima dat\ pe Boyle `n anul urm\tor. ~n 1689-1690 s-a `mprietenit cu Locke [i cu un personaj derutant [i

450


enigmatic, numit Nicholas Fatio de Duillier. Fiind un vl\star al aristocra]iei din Geneva, se pare c\ Fatio de Duiller s-a v`nturat, cu o nobil\ lips\ de griji, prin Europa epocii sale. Ocazional, a activat ca spion, de obicei `mp otriva lui Ludovic al XIV-lea al Fran]ei. De asemenea, a avut leg\turi str`nse cu to]i savan]ii care i-au fost contemporani. {i, `ncep`nd de la data la care [i-a f\cut apari]ia `n Anglia, a fost singurul prieten intim al lui Newton. Cel pu]in `n urm\torul deceniu, numele lor au fost legate `n mod inextricabil. ~n anul 1696, Newton a devenit custodele Monet\riei Regale [i, ulterior, a avut un rol esen]ial `n stabilirea etalonului de aur. ~n 1703, a fost ales pre[edinte al Societ\]ii Regale. ~n jurul acelea[i date, s-a `mprietenit cu un refugiat, un t`n\r protestant francez numit Jean Desaguliers, care era unul dintre cei doi custozi ai experimentelor Societ\]ii Regale. ~n anii care au urmat, Desaguliers a devenit una dintre figurile proeminente implicate `n uluitoarea r\sp`ndire a francmasoneriei `n Europa. Numele s\u este asociat cu cele ale unor personalit\]i masonice de frunte, cum ar fi James Anderson, cavalerul de Ramsay [i Charles Radclyffe. ~n anul 1731, `n calitate de maestru al Lojii Masonice din Haga, a condus ini]ierea primului prin] european care a devenit membru al „corpora]iei“. Acest prin] era François, duce de Lorena – care, dup\ c\s\toria sa cu Maria Tereza de Austria, a devenit Sf`nt ~mp\rat Roman. Nu exist\ nici o `nregistrare care s\ ateste c\ Newton a fost francmason. Pe de alt\ parte, a fost membru al unei institu]ii semimasonice, „Gentleman’s Club of Spalding“ – din care f\ceau parte persoane de vaz\, ca Alexander Pope. ~n plus, o parte a lucr\rilor [i a punctelor sale de vedere reflect\ faptul c\ `mp\rt\[ea interesele personalit\]ilor masonice ale epocii. De exemplu, asemeni multor autori de orientare masonic\, `l credita pe Noe, mai degrab\ dec`t pe Moise, drept sursa suprem\ a `n]elepciunii ezoterice. ~nc\ din anul 1689, a `nceput ceea ce considera cea mai important\ lucrare a sa, un studiu al monarhiilor antice. Aceasta, intitulat\ The Chronology of Ancient Kingdoms Amended (Cronologia regatelor antice recunoscute), `ncerca s\ stabileasc\ originile tuturor institu]iilor monarhice, ca [i `ntìetatea Israelului fa]\ de celelalte culturi antice. ~n viziunea lui Newton, iudaismul era depozitarul cuno[tin]elor divine care, ulterior, fuseser\ diluate, deformate [i, `n mare parte, pierdute. Cu toate acestea, era de p\rere c\ unele se strecuraser\,


451

ajung`nd p`n\ la Pitagora, a c\rui „muzic\ a sferelor“ trebuia privit\ drept o metafor\ a legii gravita]iei. ~n `ncercarea sa de a stabili o metod\ precis\, [tiin]ific\, de a data at`t faptele din Scriptur\ c`t [i pe cele din miturile clasice, Newton folosea drept eveniment central expedi]ia `ntreprins\ de Iason `n c\utarea L`nii de Aur; [i, asemeni altor autori cu orientare masonica [i ezoteric\, interpreta aceast\ c\utare ca pe o metafor\ alchimic\. Totodat\, se str\duia s\ descopere „coresponden]e“ hermetice sau corela]ii `ntre muzic\ [i arhitectur\. {i, ca majoritatea masonilor, atribuia o semnifica]ie deosebit\ configura]iei [i dimensiunilor Templului lui Solomon. Era de p\rere c\ acestea ascundeau formule alchimice [i credea c\ ceremoniile antice desf\[urate `n Templu implicau procese alchimice. Descoperirea acestor preocup\ri ale lui Newton a fost, pentru noi, un fel de revela]ie. Cu siguran]\, nu se potriveau cu acea imagine a sa care este vehiculat\ `n secolul nostru – imaginea unui savant care a reu[it s\ separe, o dat\ pentru totdeauna, fizica de teologie. ~ns\, `n realitate, Newton, mai mult dec`t orice alt om de [tiin]\ din epoca sa, cuno[tea textele hermetice [i, prin propriile sale lu\ri de pozi]ie, reflecta tradi]iile hermetice. Fiind o natur\ profund religioas\, era obsedat de c\utarea armoniei divine [i unei re]ele de coresponden]e inerente, existente `n natur\. Aceast\ c\utare l-a condus c\tre cercetarea geometriei sacre [i a numerologiei – c\tre un studiu al propriet\]ilor intrinseci ale formei [i ale num\rului. Colaborarea sa cu Boyle denot\ c\ era, de asemenea, un alchimist practicant – care atribuia, de fapt, o importan]\ crucial\ activit\]ilor sale din acest domeniu.5 Pe l`ng\ exemplarele manifestelor „rozicruciene“, pe care f\cuse nota]ii personale, `n biblioteca sa se aflau mai bine de o sut\ de lucr\ri alchimice. A fost preocupat de alchimie p`n\ la sf`r[itul vie]ii sale. A `ntre]inut o coresponden]\ masiv\ [i criptic\ asupra subiectului – cu Boyle, cu Locke, cu Fatio de Duillier [i cu al]ii. Chiar exist\ o scrisoare `n care anumite litere cheie s`nt t\iate. Dac\ preocup\rile [tiin]ifice ale lui Newton erau mai pu]in ortodoxe dec`t ne imaginasem la `nceput, acela[i lucru se poate spune [i despre concep]iile lui religioase. De[i o f\cea cu discre]ie, milita `mpotriva ideii de Sf`nt\ Treime. {i nu accepta deismul la mod\ `n epoca sa, care reducea cosmosul la o un mecanism imens, construit de un inginer celest. Punea sub semnul `ntreb\rii divinitatea

452


lui Isus [i colec]iona cu aviditate toate manuscrisele referitoare la acest subiect. Avea dubii [i `n ceea ce prive[te autenticitatea deplin\ a Noului Testament, fiind de p\rere c\ anumite pasaje erau interpol\ri denaturate `n secolul al cincilea. Era extrem de intrigat de unele dintre ereziile gnostice timpurii [i a scris un studiu asupra uneia dintre acestea.6 Sub influen]a lui Fatio de Duillier, Newton afi[a, de asemenea, o simpatie frapant\ [i surprinz\toare fa]\ de camisarzi sau Profe]ii din Cévennes, care au `nceput s\-[i fac\ apari]ia la Londra la pu]in timp dup\ 1705. Fiind numi]i astfel din cauza tunicilor pe care le purtau, camisarzii proveneau din sudul Fran]ei, ca [i catarii. Ca [i catarii, se opuneau cu vehemen]\ Romei [i subliniau suprema]ia „gnozei“ – sau a cuno[tin]elor directe, asupra credin]ei. Ca [i catarii, se `ndoiau de divinitatea lui Isus. {i, aidoma catarilor, au fost extermina]i, cu brutalitate, de o for]\ armat\ – de fapt, de un fel de cruciad\ `mpotriva Albigenzilor desf\[urat\ `n secolul al optsprezecelea. Fiind goni]i din Languedoc, ereticii [i-au g\sit refugiul la Geneva [i la Londra. Cu c`teva s\pt\m`ni `nainte de moarte, Newton, ajutat de c`]iva prieteni intimi, a ars, `n mod sistematic, mai multe l\zi cu manuscrise [i cu h`rtii personale. Iar contemporanii s\i au remarcat, cu surprindere, c\, fiind pe patul d e moarte, nu a cerut ultima `mp\rt\[anie. CHARLES RADCLYFFE. ~nc\ din secolul al [aisprezecelea, familia Radclyffe se num\ra printre cele mai influente din Northumberland. ~n 1688, cu pu]in timp `nainte de a fi detronat, Iacob al II-lea le-a acordat membrilor acesteia titlul de con]i de Derwentwater. Charles Radclyffe s-a n\scut `n 1693. Mama sa era fiica nelegitim\ a lui Carol al II-lea, provenit\ din leg\tura acestuia cu Moll Davis. A[adar, din partea mamei, Radclyffe avea s`nge regal – era nepotul penultimului monarh din dinastia Stuart. Era v\r cu Bonnie Prince Charlie [i cu George Lee, conte de Lichfield – un alt nepot nelegitim al lui Carol al II-lea. De aceea nu este surprinz\tor faptul c\ [i-a dedicat o mare parte a vie]ii cauzei dinastiei Stuart. CHARLES DE LORENA. N\scut `n 1712, Charles de Lorena era fratele lui François, fiind cu patru ani mai t`n\r dec`t acesta. Este


453

foarte posibil ca, `n adolescen]\, cei doi fra]i s\ fi fost expu[i influen]ei iacobite, pentru c\ tat\l lor le-a oferit Stuar]ilor afla]i `n surghiun protec]ie [i ad\post la Bar-le-Duc. ~n 1736, c`nd François s-a c\s\torit cu Maria Tereza, Charles a devenit cumnatul viitoarei `mp\r\tese a Austriei. Cu opt ani mai t`rziu, `n 1744, a `nt\rit aceast\ leg\tur\ c\s\torindu-se cu Marie Anne, s ora Mariei Tereza. ~n acela[i an, a fost numit guvernator general al Netherland-ului austriac (Belgia de ast\zi) [i comandant suprem al armatei austriece. ~n urma c\s\toriei sale, François a renun]at, `n mod oficial, la toate preten]iile asupra Lorenei, aceasta fiindu-i `ncredin]at\ unui om de paie, care era francez. ~n schimb, a primit arhiducatul Toscana. ~ns\ Charles a refuzat, cu `nc\p\]`nare, s\ recunoasc\ tranzac]ia [i s\ renun]e la drepturile sale asupra Lorenei. Dat\ fiind abdicarea lui François, el devenea ducele titular de Lorena. ~n 1742, a purces, `n fruntea unei armate de 70 000 de oameni, s\-[i rec`[tige p\m`ntul natal. {i probabil c\ ar fi reu[it s\ o fac\, dac\ nu ar fi fost obligat s\ `[i duc\ armata `n Boemia, pentru a z\d\rnici o invazie a f rancezilor. ~n timpul opera]iunilor militare care au urmat, Charles s-a dovedit un comandant abil. F\r\ `ndoial\, ast\zi ar fi fost considerat unul dintre cei mai str\luci]i generali ai epocii sale, dac\ nu ar fi avut ghinionul s\ `l `nfrunte, `n repetate r`nduri, pe Frederick cel Mare. Charles a fost cel `mpotriva c\ruia Frederick a ob]inut una din victoriile sale cele mai remarcabile [i mai decisive, `n b\t\lia de la Leuthen, din anul 1757. Totu[i, Frederick `l considera pe Charles drept un adversar redutabil [i vorbea despre el `n termeni elogio[i. Ca urmare a `nfr`ngerii de la Leuthen, Maria Tereza l-a `ndep\rtat pe Charles de la comanda trupelor [i acesta s-a retras `n capitala sa de la Bruxelles. Acolo s-a consacrat ca patron al artelor [i a adunat `n jurul s\u o curte str\lucitoare – o curte rafinat\, elegant\ [i extrem de cultivat\, care a devenit un centru al literaturii, picturii, muzicii [i teatrului. ~n multe privin]e, aceasta amintea de curtea str\mo[ului s\u, René d ’Anjou, iar asem\narea s-ar putea s\ fi fost inten]ionat\. ~n 1761, Charles a devenit marele maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni, proteja]ii germani ai templierilor care, p`n\ `n secolul al [aisprezecelea, fuseser\ o putere militar\ major\. Apoi, `n, a fost numit un nou asistent al Ordinului Teuton – nepotul favorit al lui Charles, Maximilian. ~n anii care au urmat, leg\tura dintre unchi [i nepot a fost extrem de str`ns\. ~n 1775, c`nd la Bruxelles a fost

454


`n\l]at\ o statuie ecvestr\ a lui Charles, Maximilian a fost din nou cel care s-a `ngrijit de acest lucru. Data oficial\ a dezvelirii statuii, stabilit\ cu rigurozitate, a fost 17 ianuarie 7 – data primei transmuta]ii alchimice efectuate de Nicolas Flamel, data de pe piatra de morm`nt a Mariei de Blanchefort [i data atacului fatal al lui Sauni ère. MAXIMILIAN DE LORENA. N\scut `n 1756, Maximilian de Lorena – sau Maximilian von Habsburg – era nepotul favorit al lui Charles de Lorena [i fiul cel mai mic al Mariei Tereza. ~n tinere]e, p\rea s\ fie destinat unei cariere militare, p`n\ c`nd, din cauza unei c\deri de pe cal, a r\mas infirm de un picior. Ca urmare, [i-a pus toate energiile `n slujba bisericii, devenind, `n anul 1784, at`t episcop de Münster, c`t [i arhiepiscop [i elector imperial de Cologne. ~n 1780, la moartea unchiului s\u Charles, a devenit, de asemenea, mare maestru al Ordinului Teuton. {i `n alte privin]e, Maximilian a c\lcat, de asemenea, pe urmele unchiului s\u. Ca [i Charles, a fost patron perseverent al artelor. Printre proteja]ii s\i se num\rau Hayden, Mozart [ i t`n\rul Beethoven. Cel din urm\ a inten]ionat chiar s\-i dedice lui Maximilian Simfonia I. ~ns\, la data c`nd lucrarea a fost finalizat\ [i publicat\, Maximilian murise. Maximilian a fost un conduc\tor inteligent, indulgent [i indolent, iubit de supu[i [i stimat de nobili. Se pare c\ sintetiza toate calit\]ile unui potentat iluminat din secolul al optsprezecelea [i era, probabil, unul dintre cei mai cultiva]i b\rba]i ai epocii sale. ~n ceea ce prive[te politica, era extrem de lucid [i s-a str\duit s\ o avertizeze c`t mai repede cu putin]\ pe sora sa, Maria Antoaneta, asupra norilor de furtun\ care tocmai `ncepeau s\ se adune deasupra Fran]ei. C`nd furtuna a izbucnit, Maximilian nu a intrat `n panic\. De fapt, se pare c\ era de acord cu obiectivele ini]iale ale Revolu]iei, ceea ce nu l-a `mpiedicat s\ reprezinte un adev\rat rai pentru aristocra]ii refugia]i. Cu toate c\ Maximilian a afirmat c\ nu era francmason, aceast\ declara]ie a fost adesea pus\ sub semnul `ntreb\rii. Cu siguran]\, au existat foarte multe suspiciuni legate de faptul c\ ar fi f\cut parte dintr-o societate secret\ – `n pofida pozi]iei pe care o de]inea `n cadrul bisericii [i a puternicei interdic]ii puse de Roma asupra unor astfel de activit\]i. ~n orice caz, se [tie c\ avea leg\turi f\]i[e cu membrii masoneriei – printre care se afla, bine`n]eles, [i Mozart.


455

Ca [i Robert Boyle, Charles Radclyffe [i Charles de Lorena, Maximilian pare s\ se `ncadreze `ntr-un anumit tipar specific marilor mae[tri prezumtivi ai Sionului – un tipar ce coboar\ `n timp, extinz`ndu-se p`n\ `n Evul Mediu. Asemeni lui Boyle, Radclyffe [i propriului s\u unchi, Maximilian era fiul mezin. Pe lista marilor mae[tri prezumtivi figureaz\ o serie de fii [i fiice mezine – mul]i dintre ace[tia afl`ndu-se `n str`ns\ leg\tur\ cu fra]ii lor mai v`rstnici [i mai celebri. Ca [i Boyle [i Radclyffe, Maximilian s-a men]inut relativ `n umbr\, ac]ion`nd discret, din culise, [i manifest`ndu-se – dac\ presupunem c\ marii mae[tri ai Sionului se manifest\ `n vreun fel – prin intermediari [i purt\tori de cuv`nt. Radclyffe, de exemplu, a ac]ionat prin intermediul cavalerului Ramsay, apoi prin al lui Hund. Intermediarul lui Charles de Lorena a fost fratele s\u, François. Iar Maximiliam s-a manifestat, se pare, prin intermediul personalit\]ilor artistice, ca [i prin al unora dintre numero[ii s\i fra]i [i surori – cum ar fi Marie-Caroline, c\reia, `n calitate de regin\ a Neapolelui [i a Siciliei, i se datoreaz\, `n foarte mare m\sur\, r\sp`ndirea francmasoneriei`n aceste teritorii. CHARLES NODIER. Se pare c\ Charles Nodier inaugureaz\ tiparul `n care se vor `ncadra to]i marii mae[tri ai Sionului de dup\ Revolu]ia Francez\. Spre deosebire de predecesorii s\i, acesta nu numai c\ nu era de origine aristocratic\, dar nici m\car nu avea nici o leg\tur\ direct\ cu familiile ale c\ror genealogii figureaz\ `n „documentele Prioriei“. Dup\ Revolu]ia Francez\, Prioria din Sion pare s\ se fi desp\r]it – cel pu]in, `n ceea ce ì prive[te pe marii s\i mae[tri – at`t de vechea aristocra]ie, c`t [i de coridoarele puterii. Cel pu]in aceasta era concluzia la care ne conduseser\ cercet\rile `ntreprinse p`n\ `n momentul respectiv. Mama lui Nodier era o oarecare Suzanne Paris, despre care se spune c\ nu `[i cuno[tea p\rin]ii. Tat\l s\u era un avocat consultant din Besançon [i, `nainte de Revolu]ie, fusese membru `ntr-un club local al iacobi]ilor. Dup\ izbucnirea Revolu]iei, Nodier senior a devenit primarul ora[ului Besançon [i pre[edintele tribunalului revolu]ionar al acestuia. Era, de asemenea, [i un foarte respectat maestru mason, afl`ndu-se `n fruntea activit\]ilor masonice [i politice ale vremii. Charles Nodier a dat dovad\ de o extraordinar\ precocitate, implic`ndu-se, dup\ cum se spune – printre altele –, `n afaceri politice

456 456


[i culturale `nc\ de la v`rsta de zece ani! C`nd a `mplinit optsprezece, avea deja o reputa]ie literar\ [i a continuat s\ publice, masiv, `n tot restul vie]ii sale, media fiind de o carte pe an. Opera sa acoper\ un spectru extrem de divers – jurnale de c\l\torie, eseuri despre literatur\ [i pictur\, studii ale prozodiei [i versifica]iei, un studiu al antenelor insectelor, o cercetare asupra naturii suicidului, memorii autobiografice, incursiuni `n arheologie, lingvistic\, anchete juridice [i ezoterism, ezoterism, f\r\ a men]iona men]iona [i numeroasele c\r]i c\r]i de fic]iune. ~n zilele noastre, Nodier este desconsiderat, fiind apreciat doar o curiozitate literar\. Cu toate c\, la `nceput, a fost de partea Revolu]iei, Nodier a trecut repede de cealalt\ parte a baricadei. Atitudinea sa fa]\ de Napoleon a suferit o schimbare la fel de brusc\ [i, `n 1804, `[i exprima zgomotos opozi]ia fa]\ de `mp\rat. ~n acel an, Nodier a publicat, la Londra, un poem satiric, intitulat The Napoléone (Napoleonul). (Napoleonul) . Dup\ ce a realizat aceast\ bro[ur\ care `ndemna la r\zvr\tire, s-a str\duit s\ atrag\ aten]ia asupra faptului c\ o f\cuse, ceea ce este destul de ciudat. La `nceput, autorit\]ile nu l-au luat `n seam\ [i se pare c\ Nodier s-a str\duit din r\sputeri, pur [i simplu, pentru a fi arestat. ~n cele din urm\, dup\ ce i-a scris personal lui Napoleon, m\rturisindu-[i vina, a fost `ntemni]at pentru o lun\, dup\ care a fost trimis `napoi la Besançon, unde a fost ]inut sub o supraveghere relativ\. Cu toate acestea, mai t`rziu a pretins c\ ar fi continuat s\ se opun\ regimului, fiind implicat `n dou\ comploturi diferite `mpotriva lui Napoleon, mai `ntì `n 1804, apoi `n 1812. De[i declara]ia a fost f\cut\ ca s\ se f \leasc\, p\r`nd o fanfaronad\, s-ar putea s\ nu fi fost ne`ntemeiat\. F\r\ `ndoial\, era prieten cu instigatorii celor dou\ comploturi, pe care ì cunoscuse la Besançon, `n tinere]e. VICTOR HUGO. Familia lui Hugo era originar\ din Lorena – av`nd printre str\mo[i o serie de aristocra]i distin[i, a[a cum a subliniat el mai t`rziu –, dar el `nsu[i s-a n\scut, `n 1802, la Besançon, care era un focar de activit\]i subterane [i subversive. Tat\l s\u fusese general, sub comanda lui Napoleon, dar `[i p\strase rela]iile cordiale cu conspiratorii implica]i `n complotul `mpotriva `mp\ratului. Unul dintre ace[tia era, de fapt, concubinul doamnei Hugo, locuia sub acela[i acoperi[ cu ea [i avea un rol important `n educa]ia fiului ei, fiind na[ul [i mentorul t`n\rului


457

Victor. Astfel, la v`rsta de [apte ani, Hugo a intrat `n lumea intrigilor, a conspira]iilor [i a societ\]ilor secrete. C`nd a `mplinit [aptesprezece ani, era deja un discipol `nfocat al lui Charles Nodier [i de la acesta [i-a dob`ndit cuno[tin]ele enciclopedice legate de arhitectura gotic\, care ies at`t de frapant `n eviden]\ `n Coco[atul de la Notre Dame. Dame . ~n 1819, Hugo [i fratele s\u au `nfiin]at, `mpreun\ cu Nodier, o editur\ care publica o revist\ sub `ndrumarea celui din urm\. ~n 1822, a avut loc c\s\toria lui Hugo, care a fost o ceremonie special\, desf\[urat\ la Saint Sulpice. Cu trei ani mai t`rziu, el [i Nodier au f\cut, fiind `nso]i]i de so]iile lor, un lung voiaj prin Elve]ia. ~n acela[i an 1825, cei doi prieteni au c\l\torit `mpreun\, pentru a asista la `ncoronarea lui Carol al X-lea. ~n anii care au urmat, Hugo [i-a organizat propriul s\u salon, care `l copia pe al lui Nodier, fiind frecventat, `n mare m\sur\, de acelea[i celebrit\]i. Iar `n 1844, c`nd a murit Nodier, Hugo a fost unul din cei care s-au ocupat de organizarea funeraliilor. Ca [i Newton, Hugo era un om profund religios, dar credin]ele sale erau extrem de neortodoxe. Ca [i Newton, comb\tea Sf`nta Treime [i nu recuno[tea divinitatea lui Isus. Ca urmare a influen]ei lui Nodier, `ntreaga sa existen]\ a fost p\truns\ de concep]iile ezoterice, gnostice, cabalistice [i hermetice – preocup\ri care figureaz\, la loc de cinste, `n poezia [i proza sa. {i se [tie c\ a avut leg\turi [i cu a[a-numitul Ordin al Roza-Crucii, din care f\ceau parte, de asemenea, Éliphas Lévi [i t`n\rul Maurice Barr ès. Atitudinile politice ale lui Hugo au fost, `ntotdeauna, o surs\ de nedumeriri pentru critici [i pentru istorici [i s`nt prea complexe, prea inconsistente, prea influen]ate de al]i factori, pentru a fi analizate aici. Totu[i, ni s-a p\rut semnificativ faptul c\, `n ciuda admira]iei sale personale pentru Napoleon, Hugo a fost un regalist convins, care a `nt`mpinat cu bucurie restaurarea vechii dinastii a Bourbonilor. ~n acela[i timp, se pare c\ ì considera pe ace[tia acceptabili numai `n mod provizoriu – ca pe o modalitate de a umple un gol. Dup\ toate aparen]ele, ì dispre]uia pe to]i, condamn`ndu-l, cu `nver[unare, mai ales pe Ludovic al XIV-lea. Monarhul pe care Hugo `l sus]inea cu entuziasm – [i care ì era chiar prieten apropiat – era Ludovic-Filip, „regele cet\]ean“ care fusese ales ca reprezentat al unei monarhii populare. Prin c\s\torie, acesta era aliat cu casa de Habsburg-Lorena. So]ia sa era, de fapt, nepoata de unchi a lui Maximilian de Lorena.

458 458


CLAUDE DEBUSSY. Debussy s-a n\scut `n 1862. {i, de[i provenea dintr-o familie s\rac\, a intrat cu u[urin]\ `n leg\tur\ cu persoane bogate [i influente. C`nd era `nc\ adolescent, a fost primit, ca pianist, `n castelul metresei pre[edintelui Fran]ei [i chiar se pare c\ i-a fost prezentat [efului statului. ~n 1880, a fost adoptat de o rusoaic\ aristocrat\, care `l protejase pe Tchaikovsky, Tchaikovsky, [i `mpreun\ cu care a c\l\torit `n Elve]ia, Italia [i Rusia. ~n 1884, dup\ ce a ob]inut un prestigios premiu muzical, a studiat, pentru o vreme, la Roma. ~ntre 1887 [i 1906, a locuit cel mai mult la Paris, dar anii care au precedat aceast\ perioad\, ca [i `n cei care i-au urmat, au fost dedica]i c\l\toriilor. Se [tie c\, `n timpul acestor c\l\torii, a intrat `n contact cu numeroase personalit\]i remarcabile. Ne-am str\duit s\ afl\m dac\ vreuna dintre acestea avea vreo leg\tur\ cu familiile ale c\ror genealogii figureaz\ `n „documentele Prioriei“, dar eforturile noastre s-au dovedit, `n cea mai mare parte, inutile. S-a aflat c\ Debussy era ciudat de discret `n ceea ce ì privea pe aristocra]ii [i pe politicieni care se num\rau printre cuno[tin]ele sale. Multe dintre scrisorile sale nu au fost publicate; iar din celelalte au fost [terse, cu scrupulozitate, numele importante [i chiar, adeseori, fraze `ntregi. Se pare c\ Debussy l-a cunoscut pe Victor Hugo prin intermediul poetului simbolist Paul Verlaine. Ulterior, a pus pe muzic\ o parte a lucr\rilor acestuia. De asemenea, a devenit un membru esen]ial al cercurilor simboliste care, `n ultimul deceniu al secolului, dominau via]a cultural\ parizian\. Aceste cercuri erau uneori ilustre, alteori bizare, alteori ilustre [i bizare. Din ele f\ceau parte t`n\rul cleric Émile Hoffet [i Emma Calvé – datorit\ c\rora Debussy l-a `nt`lnit pe Sauni ère. Un alt membru era magicianul enigmatic al poeziei simboliste franceze, Stéphane Mallarmé – dintre ale c\rui capodopere Debussy a pus pe muzic\ L muzic\ L’ Apr è s Midi d ’un Faune (Dup\-amiaza unui faun). faun). Mai era [i Maurice Maeterlinck, dramaturgul simbolist a c\rui dram\ merovingian\, Pelléas merovingian\, Pelléas et Mélisande (Pelléas [i Mélisande), Mélisande) , a fost transformat\ de Debussy `ntr-o oper\ celebr\ `n `ntreaga lume. Era, de asemenea, [i flamboaiantul conte Philippe Auguste Villiers de l ’Isle-Adam, care a scris Axël scris Axël,, o pies\ de teatru rozicrucian\. De[i nu a putut fi finalizat\ datorit\ mor]ii autorului, `n 1918, Debussy a `nceput s\ compun\ un libret pentru aceast\ dram\ ocult\, cu inten]ia de a o transforma, de asemenea, `ntr-o oper\. Tot din acelea[i cercuri mai f\ceau parte [i cei care


459

d\deau str\lucire vestitelor serate din fiecare mar]i ale lui Mallarmé – Oscar Wilde, W. B. Yeats, Stefan George, Paul Valéry, André Gide [i Marcel Proust. Cercurile din care f\ceau parte Debussy [i Mallarmé erau ini]iate `n ezoterism. {i, `n acela[i timp, se intersectau cu altele, `nc\ [i mai ezoterice. Astfel, Debussy a fost realmente asociat cu cele mai proeminente personalit\]i din a[a-numita „rena[tere a ocultismului“ francez. JEAN COCTEAU. N\scut `n 1889, Cocteau ni s-a p\rut c`t se poate de nepotrivit `n calitate de candidat la func]ia de mare maestru al unei influente societ\]i secrete. Dar, la prima vedere, [i alte nume de pe lista respectiv\ ne-au creat aceea[i impresie. Pentru aproape to]i ace[tia, investiga]ia noastr\ a scos la iveal\ anumite conexiuni de foarte mare interes. ~ns\, `n ceea ce `l prive[te pe Cocteau, descoperirile de acest gen au fost extrem de pu]ine. Totu[i, este demn de men]ionat faptul c\ Jean Cocteau a crescut `n ambian]a „coridoarelor puterii“ – provenea dintr-o familie proeminent\ din punct de vedere politic, iar unchiul s\u era un diplomat de vaz\. ~n ciuda vie]ii sale boeme de mai t`rziu, niciodat\ nu s-a desp\r]it definitiv de aceste sfere influente. De[i comportamentul s\u a fost adesea imoral, a r\mas `n str`ns\ leg\tur\ cu persoane plasate `n cercuri aristocratice [i politice foarte `nalte. Ca mul]i dintre marii mae[tri prezumtivi – cum ar fi Boyle, Newton sau Debussy –, Cocteau p\rea s\ priveasc\ problemele politice cu o sublim\ deta[are. ~n timpul ocupa]iei germane, nu a luat parte activ\ la Rezisten]\, dar [i-a f\cut cunoscut\ antipatia fa]\ de regimul lui Pétain. {i, dup\ r\zboi, se pare c\ De Gaulle i-a acordat o considera]ie deosebit\, iar fratele acestuia l-a `mputernicit s\ ]in\ o cuv`ntare public\ important\, referitoare la statul francez. Din punctul nostru de vedere, cea mai conving\toare m\rturie `n favoarea afilierii lui Cocteau la Prioria din Sion rezid\ `n lucr\rile sale – cum ar fi filmul Orpheé (Orfeu) sau piesele de teatru precum The Eagle has Two Heads (Cele dou\ capete ale vulturului) (referitoare la `mp\r\teasa Elisabeta de Austria, din casa de Habsburg) sau decora]iunile de genul celor din bis erica Notre Dame de France din Londra. Totu[i, semn\tura sa de pe statutul Prioriei din Sion are cea mai mare putere de convingere.


461

CAPITOLUL CAPITOLUL 2 Catarii [i marea erezie

Note [i referin]e Not\ Pentru detalii bibliografice complete, `n cazul `n care nu se reg\sesc mai jos, se va consulta bibliografia. CAPITOLUL CAPITOLUL 1 C\tunul misterios 1 Gérard de S ède, L de, L’Or de Rennes (Aurul din Rennes) . Robert Charroux, Tré sors du Monde (Comorile Lumii) Lumii) (Paris, 1962), p. 247 sq. 2 Annuaire Ecclésiastique (Anuarul Ecleziastic) Ecleziastic) , p. 282. 3 De S ède, L de, L’Or de Rennes, Rennes , p. 28. S-a presupus c\ tabloul era Sf`ntul era Sf`ntul Anton Sihastrul. Sihastrul. ~ntr-o conversa]ie, `nsu[i de S ède a afirmat c\ ar fi fost fost Ispitirea Ispitirea Sf`ntului Anton, Anton, dar nimeni nu [tia exact adev\rul. Ulterior, documentari[tii no[tri au constatat c\, de fapt, era vorba de Sf`ntul Anton [i Sf`ntul Ieronim `n de[ert . 4 Fédié, Le Fédié, Le Comté de Raz è s (Comitatul Raz è s), s), p. 3 sq. Cifra Cifra de 30 000 de locuitori este avansat\ de c\tre de S ède `n L `n L’Or de Rennes, Rennes , p. 17. Nu se specific\ sursa. 5 Procopius, Istoria Procopius, Istoria r\zboaielor , cartea V, cap. XII. 6 Am verificat de dou\ ori acele arhive ale Vaticanului care puteau avea leg\tur\ cu subiectul [i, `n ambele cazuri, cercet\torii no[tri au raportat c\ nici o referin]\ la Sauni ère nu a putut fi descoperit\. Nu exist\ nici m\car vreo `nregistrare a existen]ei acestuia, o lacun\ ciudat\ pentru arhivele Vaticanului, de obicei at`t de am\nun]ite. Ceea ce sugereaz\ c\ toate informa]iile referitoare la acest preot au fost scoase `n mod deliberat. 7 Lépinois, „Letres de Louis Fouquet“ („Scrisorile lui Louis Fouquet“), p. 269 sq. Scrisoarea a fost p\strat\ `n arhivele familiei Cossé-Brissac, care joac\ un rol proeminent `n francmasonerie `ncep`nd din secolul al optsprezecelea. 8 Delaude, Cercle d ’Ulysse (Cercul lui Ulise) , p. 3. Autorul men]ioneaz\ c\ morm`ntul este amintit `n ni[te memorii ale abatelui Delmas, dat`nd din secolul al [aptesprezecelea. F\r\ `ndoial\, lucrarea citat\ este Mémoire (Memorii) de Delmas, datat\ 1709. Ini]ial, acest manuscris a fost p\strat al\turi de Académie celtique (Academia celt\), celt\) , dar apoi a disp\rut pentru un timp. A reap\rut la `nceputul secolului dou\zeci [i un fragment a fost publicat `n Courent, Notice historique (Noti]\ istoric\), istoric\) , pp. 9-17. ~ns\ morm`ntul nu este men]ionat `n extractul respectiv. Se poate doar presupune c\ por]iunile omise con]in informa]ia, `ns\ manuscrisul lui Delmas se afl\ acum `n Limoux, fiind proprietate particular\, [i nu a fost disponibil pentru cercet\rile noastre.

1 ~n 1888, pe c`nd lucra la Biblioteca Municipal\ din Orleans, Doinel a g\sit un manuscris dat`nd din 1022, scris de un gnostic care, `n acela[i an, a fost ars pe rug. Lectura acelui manuscris l-a transformat pe Doinel `ntr-un gnostic `nfocat. Vezi Lauth, „Tableau de l ’au dela“ („Descrierea apelor de dincolo“), p. 212 sq. 2 Manihei[tii au fost mult\ vreme implica]i `n folosirea diverselor forme de control a na[terii, fiind, de asemenea, acuza]i c\ ar fi aprobat avorturile. Este aproape sigur c\ aceste practici f\ceau parte din doctrina catar\ t`rzie. Noonan subliniaz\ faptul c\, prin condamnarea catarilor, biserica a condamnat `nc\ o dat\ contracep]ia. Vezi Noonan, Contraception (Contracep]ia) , p. 281, Chadwick, Priscillian ( Priscilianul), Priscilianul), p. 37. 3 De Rougement, Love in the Western World (Dragostea `n lumea occidental\), tal\), p. 78. 4 ~n anul 800 d.Hr., manihei[tii erau `nc\ dezavua]i `n Occident. ~n 991, Gerbert d ’Aurillac, viitorul Pap\ Silvestru al II-lea, a definit credin]ele maniheiste. Vezi Runciman, The Medieval Manichee (Maniheismul Medieval) , p. 117, Niel, Les Cathars de Montségur (Catarii din Montségur) , p. 26 sq. 5 Jean de Joinville, Life Joinville, Life of Saint Louis (Via]a (Via]a Sf`ntului Ludovic), Ludovic) , p. 174. 6 Niel, Les Niel, Les Cathars de Montségur , p. 291 sq. 7 Manihei[tii aveau o s\rb\toare sacr\, numit\ Bema numit\ Bema,, care se celebra `n luna martie. Niel sugereaz\ c\ acesta a fi fost festivalul ]inut la Montségur pe 14 martie, ad\ug`nd [i faptul c\, `n 1244, acea dat\ a coincis cu echinoc]iul de prim\var\. Niel, Les Niel, Les Cathars de Montségur , p. 276 sq. Se pare c\ manihei[tii foloseau o carte special\, cu desene care exprimau `nv\]\turile lui Mani, probabil la modul simbolic. Aceasta con]inea ilustra]ii care explicau dualismul `nf\]i[`ndu-i pe Fii Luminii [i pe Fii ~ntunericului. Cartea era folosit\ `n timpul desf\[ur\rii s\rb\torii Bema. Bema. Este posibil ca o carte similar\ a simbolurilor s\ fi reprezentat o parte din comoara catarilor. Vezi Ort , Mani Mani,, p. 168 sq., 180 [i 253 sq. 8 O analiz\ a acestui tip de specula]ie poate fi g\sit\ `n Waite, Holy G rail (Sf`ntul Graal), Graal) , p. 524 sq. 9 Nelli, Dictionairre Nelli, Dictionairre des hérésies (Dic]ionarul (Dic]ionarul ereziilor), ereziilor) , p. 216 sq. Autorul cel mai preocupat de acest gen de conexiuni a fost Otto Rahn, c\ruia ì apar]in Croisade contre le Grail (Cruciad\ contra Graalului) [i La [i La Cour de Lucifer Lucifer (Curtea lui Lucifer) . Dup\ Otto Rahn, castelul Graalului din Munsalvaesche, Munsalvaesche , de Wolfram von Eschenbach, este Montségur. C\r]ile lui Rahn au fost mai `ntì publicate `n limba german\, `n anii 1930. Rahn `nsu[i s-a al\turat SS-ului, ajung`nd la rangul de colonel. Cercet\rile sale legate de catari [i de Graal s-au bucurat de sprijinul lui Alfred Rosenberg, un important filozof rasist, purt\tor de cuv`nt al partidului nazist [i prieten al lui Hitler. Rahn a disp\rut `n 1939 [i se presupune c\ s -a sinucis pe v`rful muntelui Kufstein. Totu[i, un cercet\tor francez a prezentat o serie de documente referitoare la Rahn, ultimul dat`nd din 1945. Vezi Bernadac, Le Myst è re Otto Rahn (Misterul Otto Rahn) . Dac\ documentele se refer\ `ntr-adev\r la acest autor, este interesant s\ ne `ntreb\m dac\ el este cel care s-a aflat `n spatele

462 462


misterioaselor s\p\turi germane efectuate la Montségur [i `n alte situri catare `n timpul celui de al Doilea R\zboi Mondial.

CAPITOLUL CAPITOLUL 3 C\lug\rii r\zboinici 1 Runciman, History Runciman, History of the Crusades (Istoria cruciadelor) , vol. 2, p. 477. 2 Esquieu, „Les Templiers de Cahors“ („Templierii din Cahors“), p. 147, n. 1, ne explic\ c\ Hugues de Payen nu s-a n\scut `n Champagne, ci `n castelul Mahun, l`ng\ Annonay, `n partea de jos a v\ii Rhonului (Ard èche). A fost g\sit\ g\sit\ `nregistrarea na[terii sale, data acesteia fiind 9 februarie 1070. Se presupune c\ s-a mutat ulterior `n Champagne. 3 William of Tyre, History Tyre, History of Deeds Done Beyond the Sea (Istoria faptelor faptelor de dincolo de mare), mare), vol. 1, p. 525 sq. 4 Addison, History Addison, History of Knights Templar (Istoria Cavalerilor Templieri) , p.19. Pentru o copie a regulamentului original, vezi Curzon, La r è gle du Temple (Regu(Regu lamentul Templului) Templului).. 5 Addison, History Addison, History of Knights Templars Templars,, p. 19. 6 Aceast\ dat\ a fost contestat\. S-a argumentat c\ nu putea fi emis\ mai devreme de 1152. 7 Regele Richard I a fost un prieten apropiat al Ordinului [i a locuit printre templieri `n timpul [ederii sale `n Acra. ~n 1192, c`nd a p\r\sit }ara Sf`nt\, s-a deghizat `n templier, a c\l\torit pe o corabie a Ordinului [i a fost `nso]it de patru membri ai acestuia. Vezi Addison, History Addison, History of Knights Templars Templars,, p. 148. 8 Daraul, History of Secret Societies (Istoria soci et\]ilor secrete) , p. 46 sq. Daraul neglijeaz\ men]ionarea unei surse documentare. 9 Vezi Piquet, Des Banquiers au Moyen Age (Bancherii `n Evul Mediu) . Func]ia ini]ial\ a fost `nlesnirea pelerinajului `n }ara Sf`nt\. Vezi de asemenea Malville, Vie des Templiers (Via]a Templierilor) , p. 87 sq. Primul `mprumut a fost `nregistrat `n 1135. Seward, The Monks of War (C\lug\rii r\zboiului) , p. 213, men]ioneaz\: „Cea mai trainic\ realizare a «Cavalerilor S\raci», contribu]ia lor la schimbarea atitudinii bisericii fa]\ de cam\t\, a fost de natur\ economic\. Nici o institu]ie medieval\ nu a f\cut mai mult pentru promovarea capitalismului.“ Cam\ta era interzis\, de aceea dob`nda `mprumuturilor era calculat\ anticipat [i inclus\ `n suma total\ `mprumutat\. Dac\ o proprietate funciar\ era folosit\ drept garan]ie, templierii primeau veniturile rezultate din utilizarea acesteia p`n\ ce `mprumutul era achitat integral. 10 Melville, Vie des Templiers (Via]a Templierilor), Templierilor) , p.220. 11 Vezi Mazières, „La Venue et le séjour des Templieres“ („Sosirea [i [ederea templierilor“), p. 235. 12 Blanchefort a fost distrus `n timpul cruciadei `mpotriva albigenzilor, fiind cucerit `nainte de 1215, dat\ la care p\m`nturile sale i-au fost cedate de Simon de Montfort lui Pierre de Voisins. Seniorul de Blanchefort luptase de partea lui Raymond-Roger Trencavel, conduc\torul catar. Vezi Fédié, Le compté de Raz è s (Comitatul Raz è s), s), p. 151.


463

Bertrand de Blanchefort `nsu[i, adesea `mpreun\ cu t`n\rul Trencavel, a fost implicat `n donarea de bani [i de propriet\]i c\tre templieri. Aceste tranzac]ii au fost `nregistrate `nainte ca el s\ se fi al\turat Ordinului, `n timp ce `nc\ era c\s\torit cu so]ia sa Fabrissa. Vezi Albon, Cartulaire général (Carta general\) , p. 41 (capitolul LVI 1133-1134). Men]iuni despre so]ia [i cei doi fra]i ai lui Bernard pot fi g\site `n aceea[i lucrare, capitolul CLV 1138, p. 112. 13 Mazières, La res, La Venue Venue et le séjour des Templiers Templiers,, p. 243 sq. Vezi Vezi [i Mazi ères, „Recherches historiques“ („Cercet\ri istorice“), p. 276. Un document descoperit `n arhivele familiilor Bruy ères [i Maudélon relateaz\ c\ templierii din Champagne [i Albedune (Le Bézu) `nfiin]aser\ un azil pentru catarii considera]i „bonhommes“ (oameni cumsecade). Al\turi de alte documente, [i acesta a disp\rut `n timpul celui de al Doilea R\zboi Mondial, cam prin noiembrie 1942. 14 Vezi, de exemplu, Léonard, Introduction a Cartulaire (Prefa]area cartei) , p. 76. ~n perioada de `nceput a cruciadei `mpotriva albigenzilor, preceptorul Templului din Toulouse apar]inea familiei catare Trencavel. 15 Una dintre modalit\]ile prin care ordinul ar fi putut fi prevenit asupra catastrofei care `l amenin]a ar fi fost trimiterea unui mesaj prin intermediul lui Jean de Joinville. Fiind sene[al de Champagne, acesta ar fi putut primi ordinul secret prin care Filip cel Frumos cerea `nceperea arest\rilor. Dar se [tie c\ era [i un simpatizant al templierilor [i c\ unchiul s\u, André, fusese membru al ordinului [i preceptor de Payen `nanii 1260 (Léonard, Introduction au cartulaire, cartulaire , p. 145). Jean a scris despre un jur\m`nt misterios, amintind [i despre scuiparea crucii, la vremea la care templierii erau acuza]i de a[a ceva. ~n plus, a sus]inut cu t\rie c\ Sf`ntul Ludovic aflase despre acest ritual cu cincizeci de ani `nainte, dar refuzase s\-l condamne. (Vezi Jean de Joinville, Life of Saint Louis – Via]a Sf`ntului Ludovic , p. 254.) Pentru a se opune exceselor regelui Fran]ei `mpotriva Templului, Jean a organizat o lig\ a nobilimii. Dar, `n urma mor]ii monarhului, liga a devenit inutil\. 16 ~n 1307, c`nd ofi]erii care operaser\ arest\rile, `nso]i]i chiar de rege, au luat `n st\p`nite Templul din Paris, nu au g\sit nici banii, nici documentele templierilor. Trezorierul ordinului era Hugues de Peraud, sub ale c\rui ordine servea Gérard de Villiers, pretorul Fran]ei. ~n 1308, [aptezeci [i doi de templieri au fost adu[i la Poitiers, pentru a depune m\rturie chiar `n fa]a Papei (num\rul lor este men]ionat `n Bula Papal\, Faciens misericordam). misericordam ). Nu toate depozi]iile s-au p\strat. Este foarte posibil ca multe s\ se fi pierdut c`nd arhivele secrete ale Vaticanului, `n care se aflau toate documentele referitoare la templieri, au fost transportate, din ordinul lui Napoleon, la Paris. Debandada a fost atunci at`t de mare, `nc`t o serie de negustori au fost surprin[i `mpachet`ndu-[i m\rfurile `n pre]ioasele documente. Treizeci [i trei din depozi]iile de la Poitiers au fost publicate, `n 1887, de c\tre istoricul german Conrad Schottmüller, iar alte [apte de Heinrich Finke, ` n 1907. ~n acest ultim grup, apare o declara]ie ciudat\, dat\ de un oarecare Jean de Châlons. Acesta sus]inea c\ Gérard de Villiers aflase din timp despre arest\ri, fugise din Templu `mpreun\ cu cincizeci de cavaleri [i cu to]ii plecaser\ pe mare, `n optsprezece galere ale ordinului. {i ad\ugase c\ Hugues de Châlons plecase cu `ntreg tezaurul lui Hugues de Peraud – „ cum toto thesauro fratris Hugonis de Peraudo “. Acest fapt a r\mas secret, a m\rturisit el c`nd a fost `ntrebat, pentru c\ acei templieri care `l cuno[teau s-au temut s\ nu fie uci[i dac\ ar fi vorbit. Vezi Finke,

464 464


Papsttum und Unt ergang des Tempel-Ordens (Papalitatea [i dec\derea templ ie rilor), rilor), vol. II, p. 339. Exist\ unele dovezi care sus]in aceast\ declara]ie. Arest\rile templierilor au avut loc `n zori, c`nd unii nu au putut fi g\si]i, a[a c\ au fost prin[i peste c`teva zile. Hugues de Châlons [i Gérard de Villiers figureaz\ pe listele celor captura]i mai t`rziu. Vezi Barber, M., Trial of the Templars (Procesul templierilor) , p. 46. 17 ~nt`mplarea este relatat\de Waite, New Encyclopaedia of Freemasonry (Noua enciclopedie a francmasoneriei) , vol. 2, p. 223. 18 Wolfram von Eschenbach, Parzival Eschenbach, Parzival,, p. 251. 19 Shah, The Sufis (Sufi[tii), (Sufi[tii) , p. 225. Vezi, Vezi, de asemenea, prefa]a c\r]ii lui Shah semnat\ de Robert Graves, care, `n p. XIX, explic\ jocul de cuvinte care, `n limba arab\, leag\ „negru“ de „`n]elept“. Graves pretinde c\ cele trei capete negre de pe blazonul lui Hugues de Payen s`nt un astfel de calambur cu dublu `n]eles. 20 Oursel, Le Oursel, Le Procés des Templiers Templiers (Procesul templierilor), templierilor) , p. 208. 21 Lobineau, H., Dossiers secrets, secrets , plan[a nr. 4, Ordre de Sion (Ordinul din Sion), Sion), red\ un citat din Livre din Livre de constitutions (Stat utul Ordinului din Sion) , unde capul este numit CAPUT CAPUT LVIII LVIII c – Capul 58 al Fecioarei. 22 Aceast\ versiune este preluat\ din Ward, Freemasonry and Ancient Gods (Francmasoneria [i zeii antici), p. 305. 23 Roger de Hoveden, Annals (Cronici), (Cronici), vol. II p. 248 sq. Pentru o prezentare detaliat\ a pove[tilor despre Yse, vezi Barber, M., Trial of the Templars , p. 185 sq. Autorul este de p\rere c\ povestea nu are nici o relevan]\ pentru istoria templierilor, suger`nd c\ nu este dec`t un fragment de folclor folosit ca arm\ `mpotriva acestora. 24 Barber, M., Trial of the Templars, Templars, p. 249. Lista nu este complet\. 25 Michelet, Proc Michelet, Procè s des Templier Templierss , vol. II, p. 384, depozi]ia lui Jean de Chaumes. 26 Schottmüller, Der Schottmüller, Der Untergang des Templer-Ordens Templer-Ordens,, vol. III, p. 67, depozi]ia lui Deodatus Jefet. 27 Michelet, Proc Michelet, Procè s des Templiers, Templiers, p. 342 sq., depozi]ia lui Fulk de Troyes. 28 Jean de Joinville, Life Joinville, Life of of Saint Saint Louis, Louis, p. 254. Vezi, Vezi, de asemenea, cap. 3, n. 15. 29 Albon, Cartulaire Général, Général , p. 2 (Carta III, 1125) men]ioneaz\ un templier numit Roberti – Roberti – [i este posibil s\ fie fie vorba chiar de acel Robert care care a devenit mare maestru dup\ moartea lui Hugues de Payen. La p. 3 (Carta IV 1125) s`nt aminti]i templierii Henrico [i Roberto [i Roberto.. S`nt astfel ad\ugate `nc\ dou\ nume, pe l`ng\ cele ale lui Fulk d ’Anjou [i Hugues de Champagne, ceea ce `nseamn\ c\ au existat cel pu]in patru recru]i. 30 Boquet, Recueil des Historiens (Antologi a istoricilor) , vol. 15 (Epistolae Ivonis Carnotensis Episcopi), Episcopi), p. 162, nr. 245. 31 „Oastea lui Hristos, solda]ii evanghelici men]iona]i `n aceast\ scrisoare, nu erau altcineva dec`t Ordinul Templierilor. Dar, `n 1114, Ordinul nu fusese `nc\ `nfiin]at...“ Arbois de Jubainville, Histoire... de Champagne (Istoria... regiunii Champagne), Champagne), vol. II, pp. 113-114, 113-114, n. I. 32 {coala a fost fondat\ de celebrul specialist `n istorie medieval\ rabin Rashi (1040-1041).


465

33 Allegro, Treasure of the Copper Scroll (Comoara din manuscrisul de aram\), aram\), p. 107 sq. 34 Arbois de Jubainville, Histoire... Jubainville, Histoire... de Champagne, Champagne, vol. II, p. 87 sq. 35 Ibid., Ibid., p. 98 sq. 36 Abatele Mazi ères c\tre Henry Lincoln – coresponden]\ personal\. 37 Arcons, Du Arcons, Du Flux Flux et reflux (Despre (Despre flux flux [i reflux) reflux),, p. 355 sq. Vezi, Vezi, de asemenea, Catel, Mémoir Catel, Mémoires... es... du du Languedoc Languedoc (Amintiri... (Amintiri... despre Languedoc) Languedoc),, cartea I,I, p. 51. 38 Mazières, La res, La Venue Venue et le séjour des Templieres Templieres,, p. 234 sq. 39 Abatele Mazi ères c\tre Henry Lincoln – coresponden]\ personal\.

CAPITOTUL CAPITOTUL 4 Documente secrete 1 Descadeillas, Rennes Descadeillas, Rennes et ses derniers derniers seigneurs (Rennes [i ultimii s\i seniori) . 2 Vezi Descadeillas „Mythologie du Trésor de Rennes“ („Mitologia comorii din Rennes“). 3 Paoli, Les Paoli, Les dessous (Secretele), (Secretele), p.86. 4 Le Monde (21 febr. 1967), p. 11. Le Monde (22 febr. 1967), p. 11. Paris-Jour (21 febr. 1967), nr. 2315, p. 4. 5 Feugère, Saint-Maxent [i Koker, Le Serpent Rouge, Rouge, p. 4.

CAPITOLUL CAPITOLUL 5 Ordinul din culise 1 Grousset, Histoire Grousset, Histoire des croisades (Istoria cruciadelor), cruciadelor) , vol. III, p. XIV. 2 Vogué, Les Vogué, Les Eglises (Bisericile), (Bisericile), p. 326. 3 Vincent, Histoire Vincent, Histoire de l’anciene image (Istoria imagisticii antice) , p. 92 sq. 4 Röhricht, Regesta Röhricht, Regesta,, p.19, nr. 83. 5 Ibid., Ibid., p. 25, nr. 105. 6 Tillière, Histoire... re, Histoire... d ’Orval (Istoria... Orvalului) , p. 3 sq. 7 Jeantin, Les Jeantin, Les Chroniques (Cronicile), (Cronicile) , vol. I, p. 398. ~n lucrarea Le lucrarea Le Vrai et le faux sur Pierre l ’ Hermite (Adev\r [i minciun\ minciun\ despre Petru Eremitul), Eremitul) , Hagenmeyer sus]ine c\, `nainte de a deveni c\lug\r, Petru a fost un mic nobil care st\p`nea domeniul Achères de l`ng\ Amiens [i ì era vasal lui Eustache de Boulogne, tat\l lui Godfroi. Vezi Vezi p. 58. ~ns\ Hagenmeyer nu este de acord cu cei care sus]in c\ Petru a fost mentorul spiritual al lui Godfroi. Este evident faptul c\ Petru se bucura de un prestigiu considerabil, pentru c\, dup\ cucerirea Ierusalimului, armata crucia]ilor a `nceput o alt\ campanie, l\s`ndu-l drept conduc\tor al ora[ului. 8 William of Tyre, History Tyre, History of Deeds Done Beyond Beyond the Sea, Sea , vol. I, p. 380. Vezi de asemenea Runciman, History of the Crusades , vol. 1, p. 292. Acela[i episcop din Calabria era prietenul unui oarecare Arnuf, un cleric de rang inferior, care, cu ajutorul s\u, a fost apoi ales ca prim Patriarh romano-catolic al Ierusalimului!

466


~n urma unei mai timpurii „cruciade populare“ a supravie]uit o grupare ciudat\, ai c\rei membri, numi]i Tafuri, au c\p\tat o anumit\ notorietate atunci c`nd o parte dintre ei au fost acuza]i de canibalism de c\tre emirul din Antiohia. Grupul avea propria sa „academie“, condus\ de a[a-numitul rege Tafur. Cronicarii contemporani `l prezint\ pe acesta drept un b\rbat `n preajma c\ruia chiar [i principii crucia]i se purtau cu umilin]\ [i respect. Se spune c\ Godfroi de Bouillon ar fi fost `ncoronat de acest rege Tafur. Mai mult dec`t at`t, se pare c\ titulatura ar fi fost asociat\ cu persoana lui Petru Eremitul. Oare nu este posibil ca [i acest grup interior, [i regele, s\ fi fost reprezentan]ii Calabriei? Dac\ se schimb\ o singur\ liter\, Tafur devine o anagram\ pentru Artus, un nume ritual. Pentru o scurt\ prezentare a influen]ei tafurilor se va vedea Cohn, N., Pursuit of the Millenium (Ancheta Mileniului), p. 66 sq. 9 Lobineau, H., Dossiers secrets, plan[a nr. 4. 10 Ibid. 11 Arhivele din Loiret, seria D. 357, Vezi [i Rey, E.-G., „Chartes... du MontSion“ („H\r]ile ... muntelui Sionului“), p. 31 sq., [i Le Maire, Histoire et Antiquitez ( Istorie [i Antichitate), partea a 2-a, cap. XXVI, p. 96 sq. 12 Yates, Rosicrucian Enligtement (Iluminarea rozicrucian\). 13 Vezi, de exemplu, Yates, Giordano Bruno, p. 312 sq., [i Yates, Occult Phi losophy (Psihlogie Ocult\), p. 38. ~n ambele lucr\ri, Frances Yates studiaz\ modul de transmitere al doctrinei hermeneutice [i societ\]ile secrete care s-au dezvoltat `n jurul principalelor personalit\]i implicate. 14 De]inem aceast\ informa]ie din surse ale „Prioriei“. Am v\zut manuscrisul `n cauz\ la biblioteca din Rouen – Histoire polytique de Gisors et du pays de Vulcsain (Istoria politic\ a comitatului Gisors [i a ]inuturilor lui Vulcsain) , de Robert Denyau, 1629 (Colec]ia Montbert 219, V 14a). Dar au ap\rut mari dificult\]i legate de verificarea informa]iilor. Dintre cele 575 de pagini scrise de m`n\, majoritatea s`nt abia lizibile, `n timp ce altele au fost t\iate sau prezint\ lipsuri [i [ters\turi. Doar Calendarium Martyrology (Calendarul martirilor) se poate citi cu u[urin]\. 15 Röhrich, Regesta, p. 375, nr. 1440. 16 Bruel, Charles d ’ Adam, p. 1 sq. 17 Lobineau, H., Dossiers secrets, plan[a nr. 4. 18 Oursel, Le Procè s des Templiers, p. 208. 19 Rey, E.-G., „Chartes... du Mont-Sion“ , p. 34 sq. 20 Consider\m c\ este bine-venit\ o comparare a listelor marilor mae[tri ai Cavalerilor Templieri. A. Lista `ntocmit\ de Henry Lobineau, Dossiers secrets: Hugues de Payen, 1118-1131 Robert de Bourgogne, 1131-1150 Bernard de Tremblay, 1150-1153 Bertrand de Blancafort, 1153-1170 Janfeders Fulcherine, 1170-1171 (Gaufridus Fulcherius/Geoffroy F oucher) François Othon de St. Armand, 1171-1179 Théodore de Glaise, 1179-1184 (Theodoricus/Terricus) Francois Gérard de Ridefort, 1184-1190


467

B. Lista `ntocmit\ de un istoric modern – Seward, Monks of War , p. 306: Hugues de Payen, 1118-1136 Robert de Craon, 1136-1146 Everard des Barres, 1146-1152 Bernard de Tremelai, 1152-1153 André de Montbard, 1153-1156 Bertrand de Blanquefort,1156-1169 Philippe de Milly, 1169-1170 Arnold de Torroge, 1179-1185 Gérard de Ridefort, 1185-1191 Este demn de a fi men]ionat un fapt care pledeaz\ `n favoarea listei `ntocmite de Priorie, lu`ndu-l drept exemplu pe primul mare maestru. Datele atribuite mor]ii lui Hugues de Payen nu coincid. Pe lista Prioriei apare anul 1131, `n timp ce pe lista istoricului modern g\sim 1136. Aceast\ ultim\ dat\ nu poate fi dovedit\ [i, de fapt, se poate chiar observa c\ este eronat\. Anul 1136 apare `n L’ Art de vérifier les dates (Arta verific\rii datelor) , vol. 5 (Paris, 1818), p. 338, iar ziua de 24 mai a fost men]ionat\, ca dat\ exact\ a mor]ii, `n secolul treisprezece, `n Obituaire de la commanderie... de Reims (vezi Barthélemy, p. 321). ~ns\ acest document timpuriu nu specific\ [i anul `ncet\rii din via]\. De aceea istoricii s`nt nevoi]i s\ se orienteze dup\ documentele purt`nd semn\tura lui Hugues de Payen care i-au supravie]uit. Acestea indic\ c\, de fapt, Hugues a murit `n 1131 sau la scurt timp dup\ aceea. ~n Albon, Cartulaire général , s`nt enumerate o serie de hrisoave care au fost semnate de primul mare maestru, care `[i folosea numele `ntreg, cel mai adesea sub forma Hugo de Pagano. Ultimul act pe care [i-a pus semn\tura este datat 1130 (Albon, Cartulaire général , p. 23 sq.). S-ar putea trage concluzia c\ a murit dup\ aceast\ dat\, dar `nainte de 1133, anul `n care a fost redactat un hrisov care `l men]ioneaz\, f\r\ a-i purta semn\tura, pe Hugoni, magistro militum... Templi (Albon, Cartulaire général, p. 42). Cu toate c\ documentul i-a fost, `n general, atribuit lui Hugues de Payen, pare mult mai probabil s\ se refere, de fapt, la Hugues Rigaud, care figureaz\ `n multe alte acte reproduse de d’Albon [i despre care se crede acum c\ ar fi fost, `n realitate, un simplu maestru al Sf`ntului Morm`nt [i al Templului sau doar al Templului din Ierusalim, din 1130 p`n\ in 1133. Vezi Gérard [i Magnou, Cartulaire, p. XXXVIII. A[adar, versiunea Prioriei apare ca av`nd faptele de partea sa. Trebuie, de asemenea, avut `n vedere faptul c\ William of Tyre nu i-a inclus niciodat\ pe Everard de Barres sau pe André de Montbard `n lista marilor mae[tri ai Cavalerilor Templieri – a[a cum au f\cut-o istoricii care i-au urmat, pornind de la o baz\ mult mai `ndoielnic\.

CAPITOLUL 6 Marii mae[tri [i rùl subteran 1 Lobineau, H., Dossiers secrets, plan[a nr. 4, Ordinul din Sion. 2 Loyd, Origins of Anglo-Norman Families (Originile familiilor Anglo-Nor mande), p. 45 sq. {i Powicke, Loss of Normandy (Pierderea Normandiei) , p. 340.

468


3 Roger de Hoveden, Annals, vol. I, p. 322. Se specific\ urm\toarele: „Thomas, arhiepiscopul de Canterbury, [i c`]iva dintre tovar\[ii s\i de exil, au venit la o `nt`lnire cu mesagerii, care a avut loc la Saint Martin, `ntre Gisors [i Trie...“ Acest loc de `nt`lnire plasat `ntre dou\ castele `nvecinate este chiar cel `n care se afla faimosul ulm ce avea s\ fie t\iat mai t`rziu. ~n Voyages Pit toresques (C\l\torii pitore[ti) ( Normandy , vol. 2, p. 138), Charles Nodier spune: „Acolo (sub ulmul de la Gisors), Thomas de Cantenbury a fost preg\tit pentru martiriu.“ Este o afirma]ie provocatoare, dar cu un substrat greu de deslu[it. 4 Lecoy de la Marche, Le Roi René (Regele René) , vol. I, p. 69. Ducele de Lorraine nu a avut fii [i, conform uzan]elor vremii, cel la care se refer\ Ioana este René. 5 Vezi Staley, King René d ’ Anjou (Regele René de Anjou), p. 153 sq. 6 Staley, King René d ’ Anjou, p. 29. Inscrip]ia fusese gravat\ chiar de René. 7 Sir Philip Sidney era un colaborator al lui John Dee [i, de asemenea, un ini]iat `n doctrina hermetic\. Frances Yates consider\ c\ autorul manifestelor rozicruciene este John Dee – Yates, Occult Philosophy ( Filozofia ocult\ ), p. 170 sq. Pentru mai multe informa]ii despre Sidney [i Dee, vezi French, John Dee. Sidney `[i d\duse foarte bine seama de existen]a „rùlui subteran“ din cultura european\. 8 Toate manifestele s`nt reproduse `n Waite, Real History of the Rosicrucians (Adev\rata istorie a rozicrucienilor) . 9 Yates, Rosicrucian Enlightenment (Iluminarea Rozicrucian\) , p. 125. 10 Ibid., p. 192. 11 ~n p\strarea Societ\]ii Regale exist\ c`teva scrisori ale lui Robert Boyle referitoare la un grup numit Societatea Cabalistic\ Sacr\ a Filozofilor , `n care fusese primit. Dup\ toate aparen]ele, aceast\ societate se afla `n Fran]a. Vezi Maddison, Life of... Robert Boyle (Via]a lui... Robert Boyle) , p. 166 sq. 12 Yates, Rosicrucian Enlightenment , p. 223 sq. Frances Yates explic\ `n ce const\ leg\tura dintre mi[carea rozicrucian\ [i S ocietatea Regal\. 13 Pentru mai multe informa]ii despre Ramsay, vezi Walker, The Ancient Theology (Teologia antic\) , p. 231 sq., [i Henderson, Chevalier Ramsay (Cava lerul Ramsay). 14 Textul Ora]iei este reprodus `n Gould, History of Freemasonry , vol. 5, p. 84 sq. 15 Waite, New Encyclopaedia of Freemasonry , vol. 2, p. 353 sq., [i Le Forestier, La Franc-Maçonnerie, p. 126 sq. 16 Aceast\ list\ este reprodus\ `n Thory, Acta Latomorum, vol. 2, p. 282. Lista coincide cu cea a Sionului p`n\ `n momentul rupturii din 1188. ~n acea perioad\, mare maestru era Gérard de Ridefort. 17 Nodier, Voyages Pittoresques, Normandy , vol. II, pag. 137 sq. 18 Pingaud, La jeunesse de Charles Nodier (Tinere]ea lui Charles Nodier) , p. 139. 19 Ibid., p. 231 sq., con]ine regulile societ\]ii. Unele s`nt bizare. Cea de-a optsprezecea stipuleaz\: „Fra]ii din Societatea Filadelfienilor prefer\ culoarea bleuciel, forma pentagramei [i num\rul 5.“ 20 Ibid., p. 47. 21 Nodier, Contes, p. 4 sq.


469

22 Nodier, History of Secret Societies, p. 105. 23 Ibid., p. 116. 24 Cea mai semnificativ\ personalitate din cadrul societ\]ilor secrete ale vremii a fost Filippo Michele Buonarroti (un descendent al fratelui lui Michelangelo), care [i-a `nceput cariera ca paj al arhiducelui de Toscana (fiul lui François de Lorena) [i care a fost cooptat `n francmasonerie. Dup\ izbucnirea Revolu]iei Franceze a plecat `n Corsica, unde a stat p`n\ `n 1794 [i unde a avut ocazia s\ intre `n cercul lui Napoleon. ~n primii ani de dup\ 1800, a pus bazele unei serii de societ\]i secrete. A fondat at`t de multe, `nc`t istoricii nu pot spune, cu certitudine, c`te au fost de fapt. Chiar exist\ urm\torul comentariu: „Buonarroti a fost o adev\rat\ divinitate, dac\ nu omnipotent\ – cel pu]in omniprezent\“, Eisenstein, The first Professional Revolutionist... Buonarroti (Buonarroti, Primul Revolu]ionar de Profesie) , p. 48, cit`ndu-l pe Lehning. Este foarte posibil s\-i fi cunoscut pe Nodier [i Hugo, deoarece au avut mul]i prieteni comuni – Petrus Borel, Louis Blanc, Célestin Nanteuil, Jehan Duseigneur, Jean Gigoux. De fapt, absen]a oric\rei `nregistr\ri a unei `nt`lnirii cu cei doi este c`t se poate de suspect\, av`nd `n vedere statutul social pe care Bounarroti [i l-a asigurat ulterior, `n timpul traiului s\u la Paris. Vezi [i Roberts, Mythology of the Secret Societies , p. 233 sq., „timp de treizeci de ani, f\r\ `ncetare, a ]esut, ca un p\ianjen `n cotlonul s\u, p`nza unei conspira]ii pe care, r`nd pe r`nd, toate guvern\rile au sf`[i at-o [i pe care, neobosit, el a tot re`nnoit-o“. Eisenstein, p. 51. Este foarte posibil ca at`t Buonarroti c`t [i Nodier s\ fi fost membri ai Prioriei de Sion – mai ales pentru c\ una din organiza]iile lui Buonarroti era Filadelfienii, nume folosit [i de Nodier pentru ordinul s\u. 25 Vezi cap. 7, n. 33. 26 Lucie-Smith, Symbolist Art (Simbolismul), p. 110. Pentru via]a lui Péladan [i a prietenilor s\i vezi Pincus-Witten, Occult Symbolism in France (Simbolismul ocult `n Fran]a). 27 Lucie-Smith, Symbolist Art , p. 111. 28 Acesta a fost comentariul s\u c`nd i s-a cerut s\ picteze ceea ce reprezint\ acum o parte a capelei bisericii Notre Dame de France din Londra. 29 Vezi Bander, Prophecies of St. Malachy (Profe]iile Sf. Malachi) , p. 93. Expresia latineasc\ este Pastor et Nauta – iar nauta poate `nsemna fie „cor\bier“, fie „c`rmuitor“, termeni `ngem\na]i, `n franceza veche, `n cuv`ntul „nautonnier“. 30 „ Inde a primis“, publicat `n L’Osservatore Romano (2 iulie 1960), p. 1. O traducere `n limba englez\ poate fi g\sit\ `n Review for Religious, vol. 20, (1961), p. 3 sq.

CAPITOLUL 7 Conspira]ie de-a lungul secolelor 1 Lobineau, H., Dossiers secrets, plan[a nr. 4, Ordinul din Sion. 2 De Sède, Les Templiers (Templierii), p. 220 sq. Pentru povestea lui Lhomoy vezi de S ède, p. 20 sq. [i 231 sq. Vezi [i Chaumeil, Triangle d ’or (Triunghiul de Aur), p. 19 sq.

470


3 Le Maire, Histoire et Antiquitez , partea 2, cap. XXVI, p. 96 sq. 4 Cardinalul de Lorraine s-a aflat `n spatele amnistiei `n favoarea hugheno]ilor date la Amboise la data de 7 martie 1560. De asemenea, cardinalul a finan]at, pe ascuns, anumite grup\ri protestante. 5 Acea cruce dublu barat\ a fost asociat\ cu casa de Lorena prin intermediul lui René d ’Anjou. René a adoptat aceast\ cruce ca emblem\, plas`nd-o pe sigiliile [i monedele sale. Popularitatea crucii se datoreaz\ folosirii ei de c\tre René al II-lea, duce de Lorena, `n b\t\lia de la Nancy din 1477. Vezi Marot, Le Symbolisme (Simbolismul), p. 1 sq. 6 Nostradamus era un obi[nuit al cercurilor conectate cu casa de Lorena. A locuit pentru c`]iva ani `n Agen, iar Jean de Lorena era, `n acea vreme, at`t episcop de Agen, c`t [i capul Inchizi]iei Franceze. Cercet\rile indic\ faptul c\ Nostradamus ar fi fost avertizat `n leg\tur\ cu interesul pe care i-l st`rnise Inchizi]iei [i c\, dup\ toate probabilit\]ile, cardinalul Jean de Lorena ar fi fost sursa acestui avertisment. ~n plus, prietenul din Agen al lui Nostradamus, Scaliger, se num\ra [i printre prietenii cardinalului [i `l cuno[tea, de asemenea, pe Giulio Camillo, adept al hermetismului [i autorul lucr\rii „Memory Theatre“ („Teatrul amintirilor“) (vezi Yates, Art of Memory , cap. 6). Cardinalul de Lorena `l cuno[tea foarte bine pe Camillo. De asemenea, doi poe]i de la Curte, Pierre de Ronsard [i Jean Dorat, erau prieteni cu Nostradamus. Ronsard a scris mai multe poeme spre lauda lui Nostradamus [i a cardinalului. Cardinalul era sus]in\torul ambilor poe]i. Jean Dorat a fost cel care l-a trimis pe Jean-Aimé de Chavigny la Nostradamus, pentru a deveni secretarul acestuia. Un studiu al acestor conexiuni este prezentat `n romanul The Dreamer of the Vine (Vis\torul din Vie) , de Liz Greene (Londra, 1979). 7 Catrenul V:74, de exemplu, se refer\ probabil la Charles Martel f\c`ndu-i pe sarazini s\ bat\ `n retragere [i `nving`ndu-i `n lupta de la Poitiers din 732. Catrenul III: 83 s-ar putea foarte bine referi la pleto[ii regi merovingieni cucerind regatul Aquitaine, ceea ce s-a `nt`mplat dup\ 507. ~n multe catrene [i prevestiri apare termenul Rases, care pare s\ fie un calambur referitor at`t la zona Raz ès, c`t [i la con]ii exila]i, „cei f\r\ barb\“, descenden]ii merovingienilor. 8 De Sède, La Race fabuleuse (Semin]ia legendar\) , p. 106 sq. ~n aceast\ carte, credibilitatea lui de S ède este, `ntr-o anumit\ m\sur\, subminat\ de afirma]ia neverosimil\ c\ merovingenii ar fi fost extratere[tri! ~n timpul conversa]iilor purtate, autorul a fost `ntrebat despre sursa aser]iunii legate de timpul petrecut de Nostradamus la Orval. R\spunsul s\u a fost c\ v\zuse el `nsu[i un manuscris care dovedea acest lucru, aflat `n posesia unui oarecare Eric Muraise. Am discutat cu o parte dintre c\lug\rii de la aba]ia din Orval despre posibilitatea ca Nostradamus s\ fi ajuns acolo. Au ridicat din umeri [i au spus c\ exista o legend\ `n acest sens, dar c\ ei nu aveau dovezi pentru a o confirma, dar nici pentru a o infirma. Ar fi putut fi posibil, a ad\ugat unul dintre ei, plictisit. 9 Allier, La Cabale (Cabala), p. 99 sq. Autorul sus]ine c\ fondarea seminarului Saint-Sulpice i-a fost sugerat\ lui Olier de c\tre Companie. 10 Allier, La Cabale, p. 33. 11 Auguste, La Compagnie... à Toulouse (Compania... la Toulouse) , p. 20 sq. 12 Allier, La Cabale, p. 3.


471

13 Lobineau, H., Dossiers secrets , plan[a nr. 1, 1100-1600, n., plan[a nr. 19, 1800-1900. 14 Sainte-Marie, Recherches historiques (Cercet\ti istorice) , p. 243. 15 Soultrait (ed.), Dictionnaire topographique... de la Ni ève (Dic]ionar topografic... al regiunii Ni ève), pp. 8, 146. S\la[ul familiei Plantard era l`ng\ Sémelay, locul na[terii ulterioare a lui Jean XXII des Plantard. 16 Vezi Bulletin de la société nivernais des lettres, sciences et arts , seria a 2-a, vol. VII (1876), pp. 110, 139, 140-141, 307. Vezi [i Chaumeil, Triangle d ’Or , p. 80 sq. [i ilustra]iile reprezent`nd monedele descoperite `n sit. 17 Acestea s`nt exemple care ilustreaz\ factorii ce i-au determinat ulterior pe diver[i autori s\-l considere c\ este cel mai probabil ca Fouquet s\ fi fost Omul cu Masca de Fier. Exist\ o serie de dovezi [i mai conving\toare `n favoarea acestei afirma]ii. 18 Blunt, Poussin, vol. I, p. 170. 19 Acest tablou este reprodus `n Ward, Freemasonery and Ancient Gods (Francmasoneria [i zeii antici) , p. 134. Se afl\ `n posesia Supreme Grand Royal Arch Chapter of Scotland, la Edinburgh. 20 Delaude, Cercle d ’Ulysse (Cercul lui Ulise), p. 3. 21 Gout, Mount-Saint-Michel, p. 141 sq. Robert de Torigny, abate `ntre anii 1154-1186, a scris, `n tot cursul vie]ii sale, circa 140 de volume, un mare num\r dintre acestea fiind dedicate istoriei regiunii. Sub conducerea sa, num\rul de c\lug\ri din m`n\stire s-a dublat, iar aceasta a devenit un „sanctuar al [tiin]ei“. Era prieten intim at`t cu Henric al II-lea c`t [i cu Becket [i, date fiind leg\turile foarte str`nse ale celor doi cu Prioria din Sion, cu templierii [i cu Gisors, nu ar fi surprinz\tor ca [i Robert s\ fi fost la curent cu toate acestea. Dac\ familia Plantard folosea `ntr-adev\r mottoul amintit, ar fi normal s\ ne a[tept\m ca Robert s\ fi consemnat acest lucru, pentru c\, dup\ toate aparen]ele, respectiva familie nu numai c\ a locuit `n Bretania `n acea epoc\, dar Jean al IV-lea des Plantard s-a [i `nsurat, `n 1156 (dup\ Henri Lobineau), cu Idoine de Gisors, sora lui Jean de Gisors, al nou\lea mare maestru al Prioriei din Sion [i fondatorul Ordinului Roza-Crucii. Idoine a r\mas `n istorie, dar nu [i so]ul ei – ceea ce nu ne permite s\ afl\m ce titlu de noble]e avea familia Plantard `n secolul al doisprezecelea. Nu am reu[it s\ descoperim nici o `nregistrare a familiei Plantard [i nici o urm\ a cercet\rilor genealogice ale lui Robert. Manuscrisele acestuia au fost `mpr\[tiate `n diverse locuri, dar lista lor exist\, `ns\ nici unul nu include, `n mod clar, materiale genealogice. Ulterior am aflat c\ un manuscris relevant s-ar afla la Paris, `n arhivele „particulare“ de la Saint-Sulpice. A fost un sf`r[it nu tocmai satisf\c\tor al acestei direc]ii de cercetare. 22 Myriam, „Les Bergers d ’Arcadie”, `n Le Charivary , nr. 18, p. 49 sq. 23 Thory, Acta Latomorum, vol. 2, p. 15 sq. Gould, History of Freemasonry , vol. 2, p. 383. 24 Erdeswick, A survey of Straffordshire (Un studiu asupra comitatului Straf ford), p. 189. 25 Peyrefitte, „La Lettre Secr ète“ („Scrisoarea Secret\“) p. 197 sq. Scrisoarea respectiv\ a fost ata[at\ unei Bule de Excomunicare emise de Pap\ la 28 aprilie 1738.

472


26 Ritul Oriental din Memphis a ap\rut pentru prima oar\ `n 1838, c`nd Jacques Etienne Marconis de N ègre a `nfiin]at marea Loj\ Osiris din Bruxelles. Ritul era considerat continuatorul misterelor lui Dionysos [i al celor egiptene. Se pretinde c\ `n]eleptul Ormus ar fi combinat aceste mistere cu doctrina cre[tin\, d`nd astfel na[tere formei ini]iale a Roza-Crucii. Din punct de vedere organizatoric, Ritul Oriental din Memphis cuprindea nou\zeci [i [apte de grade, c\rora li se atribuiau titluri impun\toare, cum ar fi: Comandat al Triunghiului Luminos, Mare Prin] al Misterului Regal, Mare Preot al Hutz, Doctor al Planisferelor [i a[a mai departe. Vezi White, New Encyclopaedia of Freemasonry , vol. 2, p. 241 sq. ~n cele din urm\, ritul a fost redus la treizeci [i trei de grade, numindu-se Ritul Antic [i Primitiv. A ajuns `n Statele Unite `n jurul anilor 1854-1856, prin intermediul lui H.J. Seymour, [i `n Anglia `n 1872, datorit\ lui John Yarker. Ulterior, a fost asociat cu Ordo Templi Orientis. Revista Ritului din Memphis, Oriflamme, a prezentat, `n numerele sale, reclame ale O.T.O. ~n 1875, ritul s-a contopit cu Ritul Misraim. ~n History of Ancient and Primitive Rite of Masonry (Istoria Ritului Antic [i Primitiv al Masoneriei) (Londra, 1875), se afirm\ c\ Ritul din Memphis deriv\ din cel al Filadelfienilor din Norbonne, `nfiin]at `n 1779. 27 Vezi [i Geneza 28:18, unde Iacob unge un pilastru de piatr\. 28 Pitois, `n calitate de bibliotecar al Ministerului Educa]iei Publice, a primit sarcina de a sorta toate c\r]ile aduse la Paris din m`n\stiri [i din bibliotecile de provincie. ~mpreun\ cu Charles Nodier, le-a studiat cu aten]ie [i a pretins c\ f\cea `n fiecare zi c`te o descoperire interesant\. 29 Jean-Baptiste Hogan. 30 Este foarte posibil ca dogma infailibilit\]ii papale, pentru prima dat\ formulat\ oficial la data de 18 iulie 1870, s\ fi fost una din replicile date de biserica catolic\ at`t tendin]elor moderniste c`t [i ideilor darwiniste [i puterii din ce `n ce mai mari pe care o c\p\ta, pe continent, Prusia luteran\. 31 Iremonger, William Temple, p. 490. 32 O scurt\ biografie a lui Hoffet poate fi g\sit\ `n Descadeillas, Mythologie (Mitologia), p. 85 sq. Hoffet s-a n\scut la Schiltigheim, `n Alsacia, la 11 mai 1873. ~n 1884 [i-a `nceput studiile la Paris, la Ma`trise de Montmartre, pentru a [i le continua apoi la Petit Séminaire de Notre-Dame de Sion, unde s-a preg\tit s\ intre `n r`ndul slujitorilor bisericii. {i-a `nceput noviciatul `n Olanda, la Saint-Gerlach, [i `n 1892 a intrat `n ordinul religios Oblats de Marie. A fost hirotonisit preot la Li ège, `n 1898. A activat apoi ca misionar, mai `ntì `n Corsica [i apoi `n Fran]a. ~n 1903-1904 s-a aflat la Roma. S-a `ntors la Paris, unde s-a [i stabilit `n 1914. Acolo a [i murit, `n 1946. A scris extrem de mult, mai ales pentru reviste dedicate istoriei religioase. A fost lingvist, un foarte bun cunosc\tor al limbilor greac\, ebraic\ [i sanscrit\. Conform relat\rii lui de S ède, Le Vrai Dossier (Adev\ratul Dosar), p. 33 sq., men]ioneaz\ c\ Descadeillas, cu toate c\, `n public, discredita ideea existen]ei oric\rui „mister“ la Rennes, le-a scris `n 1966 conduc\torilor ordinului Oblats de Marie, `ntreb`ndu-i dac\ aveau vreo dovad\ care s\ ateste c\ Hoffet predicase vreodat\ `n Rennes-le-Château. De S ède citeaz\ [i r\spunsul arhivarului ordinului: „Hoffet este autorul unor studii foarte interesante asupra francmasoneriei, despre care a f\cut cercet\ri am\nun]ite, [i am descoperit o parte din manuscrisele sale...


473

Am cerut ca documentele care prezint\ un interes deosebit s\ fie plasate la loc sigur.“ Vezi [i Chaumeil, Triangle d ’or , p. 106 sq. 33 Papus s-a n\scut `n Spania, la 13 iulie 1865. ~n 1887 s-a al\turat Asocia]iei Teozofice, pe care a p\r\sit-o `n 1888 pentru a fonda propriul s\u grup – pe baza principiilor martiniste. ~n acela[i an, al\turi de Péladan [i Stanislas de Guaïta, s-a num\rat printre membrii fondatori ai Ordinului Cabalistic al Roza-Crucii. ~n 1889, `mpreun\ cu cei doi mai `nainte men]iona]i [i cu Villiers de l ’Isle-Adam, a `nfiin]at revista L’ Initiation (Ini]ierea). Cam `n aceea[i perioad\, Papus l-a ajutat pe Doinel s\ `ntemeieze biserica catolic\ gnostic\. ~n 1895, Doinel s-a retras, l\s`nd biserica `n grija lui Papus [i a altor dou\ persoane [i sub jurisdic]ia unui patriarh, apoi a plecat la Carcassonne. ~n acela[i an, Papus a devenit membru al Ordinului Zorilor de Aur, `n cadrul lojii pariziene Ahathoor. ~n ultimul deceniu al secolului al nou\sprezecelea, Papus a avut rela]ii str`nse cu Emma Calvé. ~n 1899, unul dintre cei mai buni prieteni ai s\i, Phillipe de Lyon, a plecat `n Rusia [i a `nfiin]at o loj\ martinist\ la curtea imperial\. ~n 1900, Papus `nsu[i a sosit la Petersburg, unde a devenit confidentul ]arului [i al ]arinei. A vizitat Rusia de cel pu]in trei ori, ultima dat\ `n 1906. Cu aceast\ ocazie l-a cunoscut pe Rasputin. Ulterior, `n Fran]a, Papus a devenit mare maestru al Ordo Templi Orientis [i al Lojii din Memphis [i Misraim. A murit la 25 octombrie 1916. 34 Nilus, Protocols (Protocoalele) . ~n anii 1960, aceast\ lucrare a ajuns la a optzeci [i treia edi]ie, ceea ce sugereaz\ c\, `n Marea Britanie, antisemitismul este foarte r\sp`ndit. La aceea[i editur\, Britons Publishing (`n prezent f\c`nd parte din Augustine Publishing, un trust de pres\ tradi]ionalist catolic), au mai ap\rut lucr\ri ca Jew ’ s Ritual Slaughter (Sacrificiul Ritual al Evreilor) [i White Slave Traffic (Traficul de Sclavi Albi) . 35 Pentru o istorie a Protocoalelor , vezi Cohn, Warrant for Genicide (Justificarea genocidului), [i Bernstein, Truth about „The Protocols “ (Adev\rul despre „Protocoale “ ), `n care este reprodus\ traducerea integral\ a diverselor presupuse surse ale protocoalelor. Istoria oficial\ a antisemitismului este redat\ `n am\nunt `n Fry, Waters Flawing Eastward (Ape curg`nd spre R\s\rit) . Este vorba de un document controversat din toate punctele de vedere. Printre altele, reproduce o fotografie care „dovede[te“ c\ uciderea ]arului Nicolae al II-lea a fost o crim\ ritual\ a evreilor cabali[ti! ~ntr-o anumit\ m\sur\, este deconcertant s\ vezi c\ acest tip de incultur\ este `nc\ publicat `n 1965. 36 Nilus, Protocols, nr. 13. 37 Loja din Memphis [i Misraim. Vezi nr. 33. 38 Nilus, Protocols, nr. 24. Aceast\ afirma]ie nu apare `n edi]iile mai timpurii. 39 Nilus, Protocols, nr. 24. 40 Blancasall, Les Descendants (Descenden]ii), p. 6. 41 Boudet, La Vrai Langue celtique (Limba celtic\ autentic\) , prefa]a semnat\ de Pierre Plantard de Saint-Clair, la edi]ia retip\rit\ Belfond din 1978. 42 Chaumeil, Triangle d ’Or , p. 136. 43 Vezi Rosnay, Le Hiéron du Val d ’Or . 44 Chaumeil, Triangle d ’Or , p. 139 sq.

474


CAPITOLUL 8 Societatea secret\ `n zilele noastre 1 Philippe de Chérisey, un colaborator al lui Pierre Plantard de Saint-Clair, a scris un „roman“ alegoric, intitulat Circuit . Subiectul acestuia se `ntinde de la Atlantida la Napoleon. Are dou\zeci [i dou\ de capitole, titlul fiec\ruia fiind preluat de la una din arcanele majore ale Tarotului. Exist\ un singur exemplar, aflat `n anexa de la Versailles a Bibliotecii Na]ionale din Paris. Ac]iunea implic\ dou\ personaje, Charlot [i Madeleine, care g\sesc o comoar\ la Rennes-le-Château. Vezi Chaumeil, Triangle d ’or , p. 141 sq. pentru acest extras. 2 Prieuré de Sion: Statutes (Statut), articolele XI [i XII. Primit de Subprefectur\, Saint-Julien-en-Genevois, 7 mai 1956. Dosarul nr. KM 94550. 3 Midi Libre (13 februarie 1973), p. 5. 4 Myriam, „Les Begers d ’Arcadie“, Le Charivari, nr. 18, pp. 49 sq. 5 Inclus `n Henri Lobineau, Dossiers secrets, p. 1. 6 Ibid. 7 Ibid. 8 Roux, S., L’ Affaire de Rennes-le-Château (Afacerea Rennes-le-Château) . ~ntr-o alt\ parte a Dossiers secrets, `ntr-o pagin\ scris\ de un oarecare Edmont Albe, S. Roux este identificat drept abatele Georges de Nantes. ~n cartea sa, Mathieu Paoli ( Les Dessous, p. 82), face aceea[i identificare. Georges de Nantes este conduc\torul mi[c\rii „Catholic Counter-Reformation in the XXth Century“ („Contrareforma catolic\ din secolul dou\zeci“) [i autorul unui atac sus]inut `mpotriva Papei Ioan-Paul al VI-lea, Liber Accusationis in Paulum S extum, prin care `l `nvinuie[te pe pontif de erezie. De fapt, pare s\ fie `n aceea[i tab\r\ cu monseniorul Lefebvre. Fiind intriga]i de faptul c\ respectiva identificare nu p\rea s\ fie contestat\, i-am scris abatelui Georges de Nantes, incluz`nd citatul din cartea lui Paoli, rug`ndu-l s\-l comenteze [i `ntreb`ndu-l dac\ el confirma sau infirma afirma]ia acestuia. Abatele ne-a r\spuns, men]ion`nd c\, din c`nd `n c`nd, i se mai ceruser\ explica]ii legate de textul respectiv [i c\ nu putea dec`t s\ repete c\ nu avea nici o leg\tur\ cu S. Roux. ~n plus, a ad\ugat: „Un astfel de text este o `mpletitur\ de absurdit\]i. Cum a]i putut s\-l lua]i `n serios?“ 9 Roux, S., L’ Affaire de Rennes-le-Château , p. 1. 10 Ibid., p. 2. 11 Ibid., p. 2. 12 Delaude, Circle d ’Ulysse, p. 6(v). 13 Guardian (Londra, 11 septembrie 1976), p. 13. 14 Monseniorul Brunon, care l-a `nlocuit pe Lefebvre ca episcop de Tulle, sus]ine c\, dup\ p\rerea sa, acesta ar fi fost manipulat de ter]e persoane. Vezi Guardian (Londra, 1 septembrie 1976), p. 4. Gianfranco Svidercoschi, descris de The Times drept „un corespondent al Vaticanului experimentat [i, de obicei, bine informat“, a declarat c\ Papa era con[tient de faptul c\ „Monseniorul Lefebvre era coordonat, pe ascuns, de alte persoane“. Vezi The Times (Londra, 31 august 1976), p. 12.


475

15 Guardian (30 august 1976), p. 16. Intriga]i de aceast\ afirma]ie, i-am scris p\rintelui Peter Morgan, `ntreb`ndu-l dac\ nu ne-ar putea oferi o explica]ie. Dar acesta nu ne-a r\spuns. 16 De]inem doar o copie a articolului, f\r\ precizarea sursei, a[a c\ este imposibil de stabilit publica]ia `n care a ap\rut. 17 Conform celor mai recente informa]ii pe care le de]inem, acum se afl\ din nou `n Fran]a. 18 Le Charivary , nr. 18, p. 56 sq. 19 Vechiul statut fusese `nregistrat prin intermediul subprefecturii la data de 7 mai 1956. Conform celui de-al doilea num\r al revistei Circuit , datat 3 iunie 1956, cu o s\pt\m`n\ `nainte avusese loc o `ntrunire dedicat\ discut\rii statutului. Statutul semnat de Cocteau este datat 5 iunie 1956. 20 Bonne Soireé , nr. 3053 (14 august 1980), p. 14. 21 ~n timp ce scriam aceast\ carte, am consultat un num\r foarte mare de lucr\ri referitoare la genealogiile familiilor nobile, at`t cele vechi c`t [i cele contemporane. Nu am g\sit, niciodat\, nici m\car o singur\ referin]\ la titlul Plantard de Saint-Clair. Totu[i, faptul c\ rezultatul c\ut\rii a fost un e[ec nu invalideaz\ afirma]ia lui Pierre Plantard de Saint-Clair, mai ales c\ acesta recunoa[te c\ titlul a fost t\inuit timp de secole. 22 Le Charivary , nr. 18, p. 60, Gisors et son secret (Gisors [i secretul s\u). 23 ~n timp ce f\ceam, pentru BBC, filmul The Priest, the Painter and the Devil, am primit de la editorii lui de Sed è materialul vizual care fusese folosit `n carte. Toate fotografiile aveau men]ionat pe verso „Plantard“, ceea ce sugereaz\ c\ ì apar]inuser\ acestuia, care i le `ncredin]ase lui de Sed è. 24 Le Charivary , nr. 18, p. 55. 25 Ibid. 26 Ibid., p. 53. 27 Am primit de la Plantard o fotocopie a unei depozi]ii autentificate, apar]in`nd unui membru al Legiunii de Onoare care a fost ofi]er din rezisten]a francez\ `n timpul celui de al Doilea R\zboi Mondial. Depozi]ia, timbrat\ [i datat\ 11 mai 1953, atest\ at`t faptul c\ Pierre Plantard a editat un ziar al rezisten]ei, numit Vaincre, `ncep`nd din 1941, c`t [i c\ a fost `ntemni]at de Gestapo la Fresness, din octombrie 1943 [i p`n\ `n februarie 1944. Verificarea acestei afirma]ii nu a fost o sarcin\ u[oar\. ~n primul r`nd, `n timpul r\zboiului, diverse grup\ri ale rezisten]ei au editat jurnale numite Vaincre. Totu[i, cel `n cauz\ p\rea s\ fie acel Vaincre realizat de Comité Local du Front National de Lutte pour l ’Indépendence de la France (Comitetul Local al Frontului Na]ional de Lupt\ pentru Independen]a Fran]ei). Un exemplar al acestuia, datat aprilie 1943, se afl\ `n Biblioteca Na]ional\ din Paris [i a fost editat `n Saint-Cloud, Paris. Ne-am adresat, `n scris, departamentului de istorie al Armatei Franceze, solicit`nd detalii legate de activita]ile desf\[urate `n cadrul rezisten]ei de Pierre Plantard. Am primit, de la Ministerul Francez al Ap\r\rii, un r\spuns prin care ni se explica c\ informa]iile solicitate erau personale [i confiden]iale.

476


28 Vezi Vazard, Abrégé de l ’ histoire des Francs (Compendiu de istorie a Francezilor), pp. 271, 272, nn. 1 [i 2. Ultima not\ con]ine textul scrisorii Generalului de Gaulle. 29 Informa]ia ne-a fost oferit\ de Jean-Luc Chaumeil, `n timpul unei conversa]ii. Am `ncercat s\ `l verific\m pe Paoli, despre care ne-am interesat mai `ntì la televiziunea elve]ian\, pentru care [tiam c\ lucrase `n timp ce scria cartea. Directorul administrativ de la Radio-Télévision Suisse Romande ne-a comunicat c\ Paoli ì p\r\sise din 1971. Se spunea c\ ar fi plecat `n Israel [i c\ lucra pentru televiziunea israelian\ din Tel Aviv. Din p\cate, urm\rirea a `ncetat aici. 30 Paoli, Les Dessous, p. 86. 31 Exemplarele revistei Circuit , dintre care unele s`nt disponibile la Anexa de la Versailles a Bibliotecii Na]ionale, s`nt o prim\ exemplificare a manierei obscure `n care povestea ne este adus\ la cuno[tin]\. Prima serie a publica]iei Circuit `ncepe la data de 27 mai 1956 [i apare s\pt\m`nal p`n\ se ajunge la edi]ia special\ care urmeaz\ dup\ num\rul 11, fiind datat\ 2 septembrie 1956. Revistele s`nt litografiate [i au, de obicei, dou\ p`n\ la patru pagini. S`nt realizate la Sous-Cassan, Annemasse, [i fiecare dintre ele are o introducere semnat\ de Pierre Plantard. Multe con]in procesele verbale ale `ntrevederilor convocate pentru a discuta despre modul de redactare [i de `nregistrare a statutului Prioriei din Sion prin intermediul Subprefecturii din Annemasse – cu toate c\ numele Prioriei nu este men]ionat nici m\car o singur\ dat\. De fapt, preocuparea aparent\ a tuturor numerelor pare s\ fie construc]ia locuin]elor cu pre] sc\zut. Organiza]ia din spatele revistei nu se nume[te Prioria din Sion, ci „Organiza]ia pentru ap\rarea drepturilor [i libert\]ilor locuin]elor cu pre] redus“! (Multe documente ale Pioriei au un anumit sim] al umorului.) Pe de alt\ parte, numele care apar `n statutul Sionului se reg\sesc [i `n aceste numere ale revistei. Num\rul 8, din 22 iulie 1956, con]ine un articol despre astrologie, semnat de un anume M. Defago (care figureaz\ `n statut drept trezorier). Articolul explic\ un sistem care nu folose[te dou\sprezece semne astrologice, ci treisprezece. Cel de-al treisprezecelea se nume[te Ophiuchus [i este plasat `ntre Scorpion [i S\get\tor. A doua serie de reviste Circuit , numite Periodic Cultural al Federa]iei For]elor Franceze, a ap\rut `n anul 1959. Multe dintre acestea au disp\rut. Am g\sit numerele 2 (august 1959), 3 (septembrie 1959), 5 (noiembrie 1959) [i 6 (decembrie 1959). Mathieu Paoli `nregistreaz\ [i existen]a num\rului 1 (iulie 1959) [i a num\rului 4. ~n plus, o referin]\ la num\rul 8 poate fi g\sit\ `n Le Charivari . De aceea s`ntem de p\rere c\ cineva a `ndep\rtat anumite numere. Subiectele articolelor con]inute `n reviste s`nt variate, merg`nd de la Atlantida p`n\ la astrologie. Unele con]in predic]ii politice referitoare la anii urm\tori. Acestea s`nt realizate, prin metode astrologiei, de c\tre Pierre Plantard. Pe verso, toate revistele au gravat simbolul organiza]iei [i pe cel al lui „Plantard“. 32 Vazard, Abrégé de l’ histoire des Francs, p. 271. 33 Paoli, Les Dessous, p. 94. 34 Ibid. 35 Ibid., p. 94 sq. 36 Ibid., p. 102.


477

37 Ibid., p. 103. 38 Ibid., p. 112.

CAPITOLUL 9 Regii pleto[i 1 Cochet, Le Tombeau de Childeric Ier (Morm`ntul lui Chil deric I) , Dumas, Le Tombeau de Childeric (Morm`ntul lui Childeric) . 2 Conform relat\rii lui Cochet, Le Tombeau de Childeric Ier , p. 25, Leopold Wilhelm (care a fost, de asemenea, mare maestru al Cavalerilor Teutoni) a p\strat dou\zeci [i [apte dintre albine [i a renun]at la celelalte. S-ar putea s\ mergem cu specula]iile prea departe, dar este interesant de re]inut c\, la vremea respectiv\, Prioria din Sion avea dou\zeci [i [apte de comandamente. 3 Am b\nuit pentru prima oar\ c\ Napoleon avea leg\tur\ cu povestea noastr\ dup\ ce am descoperit numeroasele referin]e din genealogiile aflate `n Dossiers secrets care specificau drept surs\ de informare lucrarea abatelui Pichon. ~ntre 1805 [i 1614, Pichon [i-a completat studiul asupra descenden]ei merovingienilor `ncep`nd de la Dagobert al II-lea [i ajung`nd p`n\ `n 20 noiembrie 1909, c`nd Jean al XXII-lea des Plantard se n\[tea la Sémélay (Ni èvre). Sursele sale declarate erau documentele descoperite `n timp ce urm\rea Revolu]ia Francez\. Informa]iile suplimentare ne-au provenit din Alpina, publicat\ de Madeleine Blancasall, care a declarat (p. 1) c\ abatele Pichon [i-ar fi primit sarcina de la Sieyés (oficial al Directoratului, 1795-1799) [i de la Napoleon. O serie de materiale s`nt incluse `n L’or de Rennes pour un Napoleon (Aurul din Rennes pentru un Napoleon) , de Philippe de Chérisey, care este acum pe o microfi[\ din Biblioteca Na]ional\. Pe scurt, Chérisey afirm\ c\ abatele Siey ès, prin intermediul cercet\rilor efectuate de Pichon asupra arhivei regale capturate, [tia despre supravie]uirea merovingienilor. Abatele i-a spus povestea lui Napoleon, care s-a str\duit s\ se c\s\toreasc\ cu Joséphine, fosta so]ie a unui descendent merovingian, Alexandre de Beauharnais. Ulterior, i-a adoptat pe cei doi copii ai acesteia, care erau purt\torii „s`ngelui regal“. Mai t`rziu, Napoleon i-a cerut abatelui Pichon (al c\rui nume adev\rat era François Dron) s\ alc\tuiasc\ o genealogie complet\. Printre altele, Napoleon era interesat de indiciile care demonstrau c\ dinastia Bourbon era, de fapt, nelegitim\. {i se spune c\ `ncoronarea sa ca `mp\rat al Francezilor (nu al Fran]ei), `n cadrul unei ceremonii cu rezonan]e merovingiene semnificative, ar fi fost rezultatul studiilor lui Pichon. Dac\ acesta este adev\rul, Napoleon a ini]iat fondarea unui imperiu merovingian re`nnoit. Deoarece Joséphine nu i-a d\ruit copii, s-a `nsurat apoi cu Marie Louise, fiica unui `mp\rat al Austriei din casa de Habsburg, un descendent al merovingienilor. Ea i-a n\scut un fiu, pe Napoleon al II-lea, prin venele c\ruia curgea acela[i „s`nge regal“. ~ns\ acesta din urm\ a murit f\r\ a avea urma[i. Dar viitorul Napoleon al III-lea, fiul lui Ludovic Bonaparte [i al Hortensei de Beauharnais (fiica Joséphinei din prima c\s\torie), era un alt purt\tor al „s`ngelui regal“. De asemenea, Chérisey sugereaz\, p\str`nd o oarecare rezerv\, c\ arhiducele Karl (fratele so]iei lui Napoleon) a fost mituit, `n 1809, pentru a pierde b\t\lia de la Wagram – `nfr`ngere `n schimbul c\reia a primit o parte a tezaurului merovingienilor, pe care Napoleon `l g\sise la Raz ès. Aceast\ comoar\ a fost apoi descoperit\,

478


`n 1837, la Pietroasa, careatunci era unul din domeniile Habsburgilor. Dat\ fiind descenden]a merovingian\ a acestora, este u[or de `n]eles de ce considerau comoara important\. 4 Carpenter, Folktale, Fiction and Saga (Folclor, fic]iune [i legend\) , p. 112 sq. 5 Numele roman al zei]ei Artemis era Diana, iar Arduina mai era numit\ [i „Diana din Ardeni“. A existat [i o statuie uria[\ a acesteia – care a fost distrus\ de Sf`ntul Vulfilau `n secolul al [aselea. Cultul ei era un cult al lunii – cu imagini ale zei]ei purt`nd luna `n cre[tere. {i, `n acela[i timp, era [i zei]a f`nt`nilor [i a izvoarelor. ~ntemeierea m`n\stirii din Orval, pe care legenda o leag\ de un izvor tainic, ar putea sugera existen]a unor vestigii ale cultului Dianei/Arduinei. Vezi Calmet, „Des Divinités“ („Despre zeit\]i“), p.25 sq. 6 De exemplu, vezi Gregory of Tours, History of Franks (Istoria Francilor) , cartea V, cap. 44. 7 Wallace-Hadrill, The Long-Haired Kings (Regii pleto[i) , p. 203 sq. 8 Ibid., p. 158. 9 Dill, Roman Society in Gaul (Societatea roman\ `n Galia) , p. 88. 10 Wallace-Hadrill, The Long-Haired Kings, p. 171. 11 Cele mai importante surse de informa]ii legate de via]a lui Dagobert al II-lea s`nt Digot, Histoire du royaume d ’ Austrasie (Istoria regatului Austrasiei) , vol. 3, p. 220 sq., [i p. 249 sq., (cap. XV) [i p. 364 sq., Folz, Tradition hagio grafique (Tradi]ii hagiografice) , [i Vincent, Histoire fidelle de St. Sigisbert (Adev\rata istorie a Sf`ntului Sigisbert) . 12 Lanigan, An Ecclessiastical Hystory (O istorie ecleziastic\), vol. 3, p. 301. 13 Henry Lobineau, Dossiers s ecrets, plan[a nr.1, 600-900; Blancasall, (Les descendants), pag. 8, tabloul 1. 14 Afirma]ia lui de Séde este sus]inut\ de o serie de fapte cunoscute din via]a Sf. Amatus. {i-a atras du[m\nia aceluia[i Ebroin, [ambelan al palatului `n vremea regelui Thierry al III-lea, care se afla `n spatele asasin\rii lui Dagobert al II-lea. Acesta fusese str\mutat din dioceza sa cam `n acela[i moment `n care Dagobert `[i reprimise mo[tenirea de drept. Coinciden]a datelor ar putea sugera implicarea sa `n re`nsc\unarea lui Dagobert. Este foarte probabil ca acesta s\ fi revenit `n regatul s\u trec`nd prin dioceza Sf. Amatus. Drumul direct, dinspre Raz ès, trecea prin teritoriul lui Thierry al III-lea, ceea ce, probabil, Dagobert evitase. 15 Henry Lobineau, Dossiers secrets, plan[a nr. 2, 1500-1650; Blancasall, Les Descendants, pag. 8. Acest tezaur se al\tur\ listei celorlalte comori aflate c`ndva – sau `nc\ existente – `n zona satului Rennes-le-Château. 16 Wallace-Hadrill, The Long-Haired Kings, p. 238. 17 ~n pergamentele latine era numit Satanicum, nume provenind de la un templu al lui Saturn c`ndva situat acolo. 18 Wallace-Hadrill, The Long-Haired Kings, p. 238. 19 Pentru o prezentare a cultului, vezi Folz, Tradition hagiografique. 20 Digot, A., Histoire du royaume d ’ Austrasie, vol. 3, p. 370 sq.


479

21 Este interesant faptul c\ Jules Doinel, creatorul bisericii catolice gnostice [i bibliotecar `n Carcassonne, a publicat, `n anul 1899, o scurt\ lucrare `n care depl`ngea `nlocuirea merovingienilor de c\tre carolingieni. Vezi Doinel, Note sur le Roi Hildérik III ( ~nsemn\ri despre regele Hildérik al III-lea ). 22 Wallace-Hadrill, The Long-Haired Kings, p. 246. 23 Ibid., p. 248. 24 Einhart, Life of Charlemagne (Via]a lui Carol cel Mare) . 25 Paoli, Les Dessous, p. 111. 26 Dagobert la II-lea a fost „redescoperit“, `n 1646, de c\tre Adrien de Valois. ~n 1655, `n Diatriba de tri bus Dagobertus , iezuitul Bollandiste Henschenius l-a reintrodus `n toate genealogiile merovingiene. Vezi Folz, Tradition hagiogra phique, p. 33. }in`nd cont de faptul c\ Dagobert nu era cunoscut `n vremea respectiv\, este interesant c\ Robert Denyau `l men]ioneaz\ `n Calendarium Martyrology anexat la lucrarea sa Histoire de... Gissors, dat`nd din 1629. 27 Delaude, Cercle d ’Ulysse, p. 4. Se presupune c\ respectivul act provine din Villas Capitanaires, mai t`rziu numit Tarpas, [i se refer\ la `ntemeierea m`n\stirii Saint Martin d ’Albier ès. Am `ncercat, f\r\ succes, s\ d\m de urma hrisovului respectiv. Arhivele din Capitanarias s`nt p\strate `n Archives de l ’Aude, Seria H. Dar nu l-am g\sit pe cel pe care `l c\utam. Deoarece ne interesa `n mod deosebit, i-am scris lui Jean Delaude, `ntreb`ndu-l despre sursa sa de informa]ii legate de hrisov. Semnatarul scrisorii era un membru al universit\]ii din Lille. Jean Delaude ne-a r\spuns c\ documentul exista `n Arhivele Na]ionale Franceze, c\ nu era catalogat [i c\, de[i beneficiase de ajutorul unui arhivar, avusese nevoie de dou\ luni ca s\-i dea de urm\. De[i toate colec]iile de arhive de acest gen con]in extrem de multe materiale necatalogate, nu ne-a oferit nici o informa]ie legat\ de modul `n care altcineva ar fi putut da de urma hrisovului `n cauz\. Vezi Chérisei, l’ Enigme de Rennes (Enigma din Rennes) , scrisorile nr. 4 [i 5 (1977). 28 Ponsich, Le Conflent , p. 244. 29 Ibid., fig. 1. Vezi [i Vaissete, Histoire générale de Languedoc , vol. 2, (note), p. 276. 30 Vaissete, Histoire générale de Languedoc, vol. 3, p. 4 sq. 31 Cea mai timpurie men]iune despre aceast\ legend\ apare `n 1686, c`nd dr. Plot o men]ioneaz\ `n Natural History of Staffordshire , p. 316 sq., `ntr-o relatare despre francmasonerie. 32 Numele ducatului lui Godfroi de Bouillon, Lorena de Jos, a fost schimbat `n 1190, suzeranii s\i intitul`ndu-se duci de Brabant. A[adar, ducesa de Brabant reprezint\, f\r\ `ndoial\, o variant\ pentru ducesa de Bouillon. 33 Genealogiile franceze oficiale s`nt redate `n lucrarea lui Anselm, Histoire généalogique et chronologique (Istoria genealogic\ [i cronologic\) , `n cadrul c\reia istoria casei de Boulogne este detaliat\ `n vol. VI, p. 247 sq. Confuzia `ncepe de la bunicul lui Godfroi, contele Eustache de Boulogne. Numele tat\lui acestuia nu este `nregistrat. Figureaz\ doar numele mamei sale, Adeline, [i cel al celui de-al doilea so] al acesteia, Ernicule, conte de Boulogne. Ernicule l-a adoptat

480


pe t`n\rul Eustache, f\c`ndu-l mo[tenitorul s\u. Numele adev\ratului s\u tat\ este pierdut pentru istorie. ~n Dossiers secrets (plan[a nr. 2, 900-1200), drept tat\ adev\rat al lui Eustache figureaz\ Hugues de Plantard („N\sosul“) care a fost asasinat (conform relat\rii abatelui Pichon) `n anul 1015.

CAPITOLUL 10 Semin]ia surghiunit\


481

au fost numi]i „semi]i“. ~n ultim\ instan]\, cuv`ntul deriv\ din Sem, fiul lui Noe. Dac\ pe muntele respectiv s-ar fi aflat o colonie evreiasc\, acesta ar fi fost numit „Muntele lui Sem“. Dar trebuie luat\ `n considera]ie [i o explica]ie mai prozaic\: cuv`ntul latin „semita“ `nseamn\ potec\ sau drum, iar aceast\ alternativ\ nu trebuie neglijat\.

CAPITOLUL 11 Sf`ntul Graal

1 Graves, White Goddess (Zei]a Alb\), p. 271. 2 Textul complet este cel de mai jos: UN JOUR LES DESCENDANTS DE BENJAMIN QUITTÈRENT LEUR PAYS, CERTAINS RESTÈRENT, DEUX MILLE ANS APRÈS GODEFROY VI, DEVIENT ROI DE JÉRUSALEM ET FONDE L’ORDRE DE SION – De cette légende merveilleuse qui orne l ’histoire, ainsi que l ’architecture d ’un temple dont le sommet se perd dans l ’immensité de l ’espace et des temps, dont POUSSIN à voulu exprimer la myst ère dans ses tableau, les „Bergers d ’Arcadie“, se trouve sans doute le secret du trésor devant lequel, les descendants paysans et bergers du fier sicambre, méditent sur „et in arcadia ego“, ‹ et le Roi „ Midas“. Avant 1200 a notre ère – Un fait important est, l ’arrivée des Hébreux dans la terre promise et leur lente installation en Caanan. Dans la Bible, au Deuteronome 33, il est dit sur BENJAMIN: C’est le bien aimé de l ’Eternal, il habitera en sécurité aupr ès de lui, l’Eternal le couvrira toujours, et résidera entre ses épaules. Il est encore dit a Josué 18 que le sort donna pour héritage aux fils de BENJAMIN parmi les quatorze villes el leur villages: JEBUS, de nos jours JERUSALEM avec ses trois point d ’un triangle; GOLGOTHA, SION et BETHANIE. Et enfin il est écrit, aux Juges 20 et 21: „Aucun de nous ne donnera sa fille pour femme à un Benjamite... O Eternel, Dieu d’Israel, pourquoi est-il arrivé en Israel qu ’il manque aujourd ’hui une tribu d’Israel“ A la grande énigme de l ’Arcadie VIRGILE qui était dans le secret des dieux, lève le voile aux Bucoliques X-46/50: „Tu procul a patria (nec sit mihi credere tantum). Alpinas, a, dura, nives et frigola laedant! A tibi ne teneras glacies secet aspera plantas!“ ‹

SIX PORTES ou le sceau de l ’Etoile, voici les secrets des parchemins de l’Abbé SAUNIERE, Curé de Rennes-le-Château et qu ’avant lui le grand initié POUSSIN connaissait lorsqu ’il réalisa son œuvre à la demande du PAPE, l ’inscription sur la tombe est la même. Lobineau, Dossiers secrets, plan[a nr. 1, 400-600. 3 Graves, Greek Myths (Legendele grecilor) , vol. 1, p. 203, n. 1. 4 Michell, Sparta, p. 173. Spartanii le venerau, drept zei]e r\zboinice, at`t pe Artemis c`t [i pe Afrodita. I[tar [i Astarte `[i asumau adesea forma Afroditei, indic`nd probabilitatea unei influen]e semite. 5 2 Macabei 5:9. 6 1 Macabei 12:21. 7 Termenul „semit“ a fost inventat, `n anul 1781, de c\tre Schlözer, un erudit german, pentru a indica un grup de limbi `nrudite `ndeaproape. Cei care le vorbeau

1 Este foarte posibil s\ existe o anumit\ leg\tur\ cu Otto Rahn, vezi cap. 2, n. 9. 2 Philippe de Flandra, a vizitat de multe ori Champagne [i, `n 1182, s-a str\duit zadarnic s\ se c\s\toreasc\ cu Marie de Champagne (fiica Eleanorei de Aquitania), care r\m\sese v\duv\ cu un an mai devreme. Le Conte du Graal dateaz\, probabil, din perioada respectiv\. Exist\ totu[i o leg\tur\ `ntre casa de Alsacia [i cea de Lorena. ~n anul 1048, `n urma mor]ii fratelui s\u, Gérard de Alsacia a devenit primul duce ereditar al Lorenei de Sus, care ast\zi se nume[te doar Lorena. To]i ducii de Lorena care i-au urmat au descoperit c\ le era str\bun. 3 Se pare c\ au existat multe „documente surs\“ referitoare Graal, la care a avut acces Philippe de Flandra [i care au stat la baza romanelor lui Chrétien [i Robert de Boron. Profesorul Loomis afirm\ c\ s`ntem nevoi]i s\ presupunem c\ romanele lui Robert de Boron [i Quest au o surs\ comun\. Acela[i Loomis presim]ea c\ Robert de Boron spunea adev\rul c`nd se referea la o carte despre secretele Graalului din care `[i ob]inuse cea mai mare parte a informa]iilor. Vezi Loomis, The Grail, p.233 sq. 4 Un argument favorabil este prezentat de Barber, R., Kings and Chivalry (Regii [i cavalerismul), p. 126. 5 Perlesvaus, p. 359. 6 Ibid., p. 2. 7 Ibid., p. 214. 8 Ibid., p. 360. 9 Ibid., p. 199 sq. 10 Ibid., p. 82. 11 Ibid., p. 89. 12 Ibid., p. 268. 13 Ibid., p. 12. 14 Wolfram von Eschenbach, Parzival, p. 243 sq. 15 Ibid., p. 251. 16 Ibid., p. 253. 17 Ibid., p. 129. 18 Ibid., p. 130. 19 Ibid., p. 251 sq.

482


20 Ibid., p. 251, n. 11. 21 Ibid., p. 252. 22 Ibid., p. 252. 23 Rahn, Croisade contre le Graal (Cruciada `mpotriva Graalului) ,p. 77 sq., [i La Cour de Lucifer (Curtea lui Lucifer) , p. 69. 24 Wolfram von Eschenbach, Parzival, p. 263 sq. 25 Ibid., p. 264. 26 Ibid., p. 426. 27 Barral, Légendes Capétiennes (Legende Cape]iene) , p. 64. 28 Este interesant faptul c\ ora[ul francez Avallon dateaz\ din epoca merovingian\. A fost capitala unei regiuni, apoi a unui comitat care era inclus `n regatul Aquitaniei. Numele lui a fost preluat de `ntreaga regiune, Avallonnais. 29 Greub, „The Pre-Christian Grail Tradition“ („Tradi]ia precre[tin\ a Graalului), p. 68. 30 Halevi, Adam and the Kabbali stic Tree (Adam [i Arborele Sefirotic) , p. 194, 201, Fortune, Mystical Qabalah (Cabala mistic\), p. 188. 31 Se afirm\ uneori c\ ideile cre[tine [i cabalistice au fost `mbinate abia `n secolul al cincisprezecelea, prin intermediul unor autori ca Pico della Mirandola. Totu[i, Per lesvaus pare s\ dovedeasc\ c\ fuzionaser\ de la `nceputul secolului al treisprezecelea. Este un domeniu care `nc\ mai trebuie studiat. Imaginile respective din Perlesvaus s`nt cele de obicei asociate cu Cabala deoarece aceasta este folosit\ `n sens magic. 32 Queste del Saint Graal (C\utarea Sf`ntului Graal) , p. 34. 33 Ar putea fi vorba de o evocare a faptului c\ regele Dagobert a petrecut `n Britania o mare parte a vie]ii sale. 34 Queste del Saint Graal, introducere, p. 16 sq.

CAPITOLUL 12 Preotul-rege care nu a domnit niciodat\ 1 Smith, Secret Gospel (Evanghelia Secret\), p. 14 sq. 2 Ibid., p. 15 sq. 3 Ibid., p. 16. 4 Ibid., p. 16 sq. T`n\rul av`nd drept unic\ `mbr\c\minte o p`nz\ apare mai t`rziu `n Marcu 14:51-52. C`nd este tr\dat `n gr\dina Ghetsimani, Isus este `nso]it de „un t`n\r, `nf\[urat `ntr-o p`nz\, pe trupul gol“. 5 ~n cele mai vechi manuscrise ale Scripturilor, inclusiv Codex Vaticanus [i Codex Sinaiticus, nu exist\ actualul final al Evangheliei dup\ Marcu. ~n ambele, aceast\ Evanghelie se `ncheie cu versetul 16:8. Am`ndou\ dateaz\ din secolul al patrulea, c`nd `ntreaga Biblie a fost adunat\ `ntr-un singur volum pentru prima oar\. 6 Maccoby, Revolution in Judeea (Revolu]ia din Iudeea) , p. 116. 7 Dodd, Historical Tradition in the Fourth Gospel (Tradi]ia istoric\ `n cea de-a patra Evanghelie), p. 423.


483

8 Brandon, Jesus and the Zealots (Isus [i zelo]ii), p. 16. 9 Vermes, Jesus the Jew (Isus evreul), p. 99. 10 Charles Davis, reportaj `n The Observer (Londra, 28 martie 1971), p. 25 11 Phipps, Sexuality of Jesus (Via]a sexual\ lui Isus), p. 44. 12 Smith, Jesus the Magician (Isus magicianul), p. 81sq. 13 Brown Lee, „Whence the Gospel according to John “ („De ce Evanghelia dup\ Ioan“), p. 192. 14 Schonfield, Passover Plot (Complotul Pa[tilor), p. 119, 134 sq. 15 Ibid., p. 256. 16 Relatarea tradi]ional\ este redat\ `n Jacobus de Voragine, The Golden Legend (Legenda de Aur), `n Life of S. Mary Magdalen (Via]a Sf. Maria Magdalena), p. 73 sq. Aceasta dateaz\ din 1270. Cea mai veche form\ scris\ a legendei este, dup\ toate probabilit\]ile, „Via]a Mariei Magdalena“ de Rabanus (776-856), arhiepiscop de Mainz. ~n The Antiquities of Glastonbury (Vechile legende din Glastonbury) apare pentru prima dat\ continuarea legendei – sosirea lui Iosif din Arimateea `n Britania. Adesea este considerat\ o ad\ugire ulterioar\ la relatarea lui William. 17 Vermes, Jesus the Jew , p. 21, men]ioneaz\ c\, `n Talmud, substantivul care, `n limba aramaic\ `nseamn\ dulgher sau me[te[ugar (naggar) este folosit cu sensul de om cu [tiin]\ de carte sau c\rturar . 18 Maccoby, Revolution in Judeea, p. 57 sq., `l citeaz\ pe Philo din Alexandria care `n descrie pe Pilat ca fiind „sadic din fire“. 19 Cohn, H., Trial and Death of Jesus (Procesul [i moartea lui Isus) , p. 97 sq. 20 To]i speciali[tii s`nt de acord c\ nu exista un astfel privilegiu. A fost inventat cu inten]ia de a m\ri vinov\]ia evreilor. Vezi Brandon, Jesus and the Zealots , p. 259, Cohn, H., Trial and Death of Jesus , p. 166 sq. (Hain Cohn este un fost procuror general al Israelului, membru al Cur]ii Supreme [i lector la catedra de drept istoric), [i Winter P., On the Trial of Jesus, p. 94. 21 Conform afirma]iilor prof. Brandon ( Jesus and the Zealots, p. 328), toate cercet\rile legate de Isus ca personaj istoric trebuie s\ `nceap\ de la faptul c\ a fost executat de romani fiind `nvinuit de r\zvr\tire. Brandon adaug\ c\ legenda care `l prezint\ drept „Rege al Iudeilor“ trebuie considerat\ autentic\. Din punctul de vedere al acestui cercet\tor st`njenitor, primii cre[tini nu ar fi putut s\ inventeze un titlu at`t de penibil. 22 Maccoby, Revolution in Judeea, p. 216. 23 Brandon, Trial of Jesus, p. 34. 24 Joyce, Jesus Scroll (Pergamentul lui Isus), p. 106. 25 Pentru detalii legate de r\stignire vezi Winter, On the Trial of Jesus , p. 62 sq., [i Cohn, H., Trial and Death of Jesus, p. 230 sq. 26 Pentru detalii, vezi Schonfield, Passover Plot , p. 154 sq. 27 Un argument `n favoarea acestei identific\ri este furnizat de Allegro, The Copper Scroll (Pergamentul de Aram\) , p. 110 sq. 28 Cohn, H., Trial and Death of Jesus , p. 238.

484


29 Vezi The Interlinear Greek-English New Testament , p. 214 (Marcu 15:43, 45) 30 Joyce, Jesus Scroll. Autorul pretinde c\, `n timp ce se afla `n Israel, a fost rugat s\ ajute la scoaterea clandestin\ din ]ar\ a unui manuscris furat `n timpul s\p\turilor efectuate la Masada. Sus]ine c\, de[i a refuzat, a v\zut pergamentul. Era semnat de Yeshua ben Ya ’akob ben Gennesareth , care se descria pe sine `nsu[i ca av`nd optzeci de ani [i ad\uga c\ era ultimul dintre regii legitimi ai Israelului (p. 22). Tradus, numele `nseamn\ Isus din Gennesareth, fiul lui Iacob. Joyce `l identific\ pe autor drept Isus din Nazaret.

CAPITOLUL 13 Secretul interzis de biseric\ 1 Eisler, Messiah Jesus (Caracterul mesianic al lui Isus), p. 606 sq. 2 Chadwich, The Early Church (~nceputurile institu]iei biserice[ti) , p. 125. 3 Goodenough, Jewish Simbols (Simbolurile Iudaice), vol. 7, p. 178 sq. 4 Vezi Halsberghe, The Cult of Sol Invinctus (Cultul lui Sol Invictus) . Autorul relateaz\ c\ acest cult a fost adus la Roma in secolul al treilea d.Hr., de c\tre `mp\ratul Helagabalus. Reforma religioas\ a lui Aurelian a `nsemnat, de fapt, readucerea cultului Sol Invinctus la forma sa ini]ial\. 5 218 pentru, 2 `mpotriv\. Astfel, Fiul a fost declarat ca fiind una cu Tat\l. 6 Nu s-a `nt`mplat `nainte ca episcopul de Roma s\ `[i spun\ „Pap\“ pentru prima oar\. 7 Este posibil ca unele s\ mai fie descoperite. ~n 1976, la m`n\stirea Sf`nta Ecaterina de pe Muntele Sinai, a fost descoperit un depozit imens de manuscrise vechi. Descoperirea a fost ]inut\ sub t\cere timp de vreo doi ani, p`n\ c`nd informa]ia a fost dezv\luit\ unui ziar din Germania, `n 1978. Este vorba de mii de fragmente, unele dat`nd dinainte de anul 300 d.Hr., printre care se afl\ opt pagini care lipseau din Codex Sinaiticus, aflat acum la British Museum. C\lug\rii care s`nt `n posesia celei mai mari p\r]i a materialului nu au permis dec`t accesul a unul sau doi speciali[ti greci. Vezi International Herald Tribune (27 aprilie 1978). 8 Evanghelia dup\ Petru, 5:5. 9 Evanghelia copil\riei lui Isus Hristos, 2:4. 10 Maccoby, Revolution in Judaea, p. 129. Autorul adaug\ c\ descrierea lui Isus drept un anti-fariseu f\cea probabil parte din `ncercarea de a-l `nf\]i[a mai degrab\ ca un r\zvr\tit `mpotriva religiei iudaice, dec`t ca un r\zvr\tit `mpotriva Romei. 11 Brandon, Jesus and the Zealots, p. 327. Vezi [i Vermes, Jesus the Jew , p. 50, „Zelot sau nu, Isus a fost, f\r\ `ndoial\, acuzat, judecat [i executat ca unul dintre ace[tia.“ 12 Allegro, Dead Sea Scrolls (Manuscrisele de la Marea Moart\) , p. 167. 13 Ibid., p. 175. 14 Josephus, Jewish War (R\zboiul Evreilor), p. 387. 15 Ibid., p. 387. 16 Ibid., anexa, p. 400.


485

17 Eisler, Messiah Jesus (Mesia Isus), p. 427. 18 Ibid., p. 167. 19 Irineu, Five books... against Heresies (Cinci c\r]i... `mpotriva Ereziei), p.73. 20 Coran, 4:157. Vezi [i Parrinder, Jesus in the Qur ’an (Isus `n Coran), p.108 sq. 21 Pagels, Gnostic Gospels (Evangheliile gnostice) , p. XVI sq. 22 Al doilea tratat al Marelui Seth, `n Robinson, J., Nag Hammadi Library in Enghish (Biblioteca de la Nag Hammadi `n limba englez\), p. 332. 23 Evanghelia dup\ Maria, `n Robinson, J., Nag Hammadi Library in Enghish, p. 472. 24 Ibid., p. 473. 25 Ibid. 26 Evanghelia dup\ Filip, `n Robinson, J., Nag Hammadi Library in Enghish, p. 140. 27 Ibid., p. 135 sq. 28 Phipps, Was Jesus Married? (A fost Isus c\s\torit?), p. 136 sq. 29 Evanghelia dup\ Filip, `n Robinson, J., Nag Hammadi Library in Enghish, p. 138. 30 Ibid., p. 139. 31 Ibid. 32 Ibid., p. 148.

CAPITOLUL 14 Dinastia Graalului 1 Parrinder, Jesus in the Qur ’an, p. 110 sq. 2 Blancasall, Les Descendants, p. 9. 3 Coran, 4:157. 4 ~n Heliopolis, exista Taurul Sacru din Meroe. Sicambrienii le acordau acestor tauri un respect deosebit, dovad\ fiind faptul c\ `n morm`ntul lui Childeric, tat\l lui Clovis, a fost g\sit un astfel de cap f\urit din aur. 5 Henri Lobineau, Dossiers Secrets, plan[a nr. 1, 950-1440, n. 1. 6 Rabinowitz, De Migrantibus. 7 Zuckermann, Jewish Princedom (Principatul Evreilor), p. 36 sq. 8 Zuckermann, Jewish Princedom, p. 59 sq. 9 Ponsich, „Le Conflent“, p. 244, n. 10. Vezi [i Levillan, „Nibelungen“ („Nibelungii“), anul 50 (1938), genealogia din p. 46. 10 Zuckermann, Jewish Princedom, p. 81. 11 Ibid., p. 197. 12 William, Count of Orange. The Crowning of Louis (William, Conte de Orania. ~ncoronarea lui Ludovic) , p. 4 (9).

486


13 O parte a acesteia formeaz\ acum comunitatea monahal\ din New York. 14 Saxer, Marie Madeleine (Maria Magdalena) , vol. 2, p. 412. Cultul, care s\rb\tore[te ziua de 19 ianuarie, dateaz\ cel pu]in din anul 692 sau 795. 15 Zuckermann, Jewish Princedom, p. 64. 16 Ibid., p. 58. 17 Pange, Maison de Lorraine (Casa de Lorena) , p. 60.

CAPITOLUL 15 Concluzie [i previziuni 1 Lacordaire, St. Mary Magdalen, p. 185. 2 Encyclopaedia Britanica, edi]ia a 14-a (1972), Crown and Regalia (Coroane [i ~nsemne Regale), fig. 2. 3 Nilus, Protocols, nr. 24. 4 Pégui, Charles, „La Tapisserie de Sainte Geneviéve“ („Tapi]eria Sf. Geneveva“), din Oeuvres poétiques compl ètes (Opere poetice complete) (Paris, 1957), p. 849. 5 Sf`ntul Sigisbert era tat\l lui Dagobert al II-lea.

ANEXA Prezumptivii mari mae[tri ai Prioriei din Sion 1 Vezi Digot, P., Notre-Dame-de-Sion, p. 8. Am ob]inut o copie a statutului original al acestui ordin, documentele fiind p\strate la Biblioteca Municipal\ din Nancy. 2 Fédié, Le Comté du Raz è s (Comitatul Raz è s), p. 119. 3 Birch, Life of Robert Boyle (Via]a lui Robert Boyle) , p. 274. 4 Ibid. 5 Vezi Manuel, Portrait of Isaac Newton (Portretul lui Isaac Newton) , [i Dobbs, Foundations of Newton’ s Alchemy (Bazele alchimiei newtoniene) . 6 Newton era, de asemenea, un sus]in\tor al socinienilor, un grup religios care credea c\ esen]a divin\ lui Isus nu a fost dob`ndit\ prin na[tere, ci datorit\ faptelor sale. Ca orientare, socinienii erau arieni, a[a cum a fost considerat [i Newton. 7 Perey, Charles de Lorraine, p. 287.

Index Aba]ia din Clairvaux, 69, 93 Aba]ia Notre Dame du Mont de Sion, 116-117 Abiff, Hiram, 191 Academia iudaic\, 415 Africanul, Iulius, 381 Alaric cel Mare, 42 Amatus, Sf., 261 Anderson, James, 450 Andrea, Johann Valentin, 137, 138, 149-150, 151, 427; Die Chymische Hochzeit des Christian Rosencreutz , 129, 149, 427 Anfortas, 312, 315, 317 Anna de Austria, 180 Anson, familia, 193-194 Anson, George, 193 Antipa, Irod, 339 Antoaneta, Maria, 425 Apocrifa, 388 Arcadia (Jacopo Sannazaro), 147 Arcadia (Sir Philip Sidney), 147 Arcadieni, 250, 251, 286, 288 Arduina, 251 Arianism, 405-406 Arius, 405 Arnaldus, prior, 117 Ashmole, Elias, 151 Atanasie al Alexandriei, episcop, 333 Augustin, Sf., 404 Aymery, 413 Balsamo, Joseph, 217 Balzac, 162 Baphomet, 78, 84-84 Baraba, 366-368, 390 Barberie, castelul, 187-188, 219 Barr ès, Maurice, 165, 467; La Colline Inspirée, 428

Basilides, 398, 400, 404 Baudouin I, 67, 115, 116, 120, 121 Baudouin al IV-lea, 74 B\t\lia de la Bannockburn (1314), 80 B\t\lia de la Killiecrankie (1689), 80 Beaucéan, Nicolas, 102 Becket, Thomas, 72, 139 Belus, regele, 288 ben Matthias, Iosif, 393 Benedict al XI-lea, Papa, 77 Benjamin de Tudela, 416 Bera al VI-lea, 276 Bernard, Sf., 56, 69, 70, 90, 92, 93, 94, 95, 106, 118, 120, 122 Bézu, 33, 96-97 Bieil, abatele, 35 Bigou, abatele Antoine, 33, 34, 98, 425 Biserica Sf`ntului Morm`nt, 117 Blancassal, Madeleine, 102, 109 Blanchefort, familia, 33 Blavatsky, H.P., 83 Blunt, Anthony, 46 Bogomili, 58-59, 404 Bois, Jules, 163 Bonhomme, André, 214 Bonifaciu al VIII-lea, Papa, 77 Botticelli, 138 Boudet, abatele Henri, 33, 49, 164, 206-207, 208, 426 Bourdon, Raynier, 132 Boyle, Robert, 137, 138, 142, 151, 152, 447-449, 451 Brandon, prof. S.G.F., 365, 389 Brownlee, William, 358 Bruce, Robert, 80 Burrus, Lionel, 218-221 Cabalism, 318-319 Calabrieni, c\lug\ri, 118, 121

488


Calisto, 251 Calvé, Emma, 35, 37, 43, 49, 162, 163, 201, 458 Camisarzi, 58, 154, 452 Cana, nunta din, 145, 345, 348, 363 Carol al II-lea, 151, 152, 448 Carol al VII-lea, rege, 143, 217 Carol cel Mare (Charlemagne), 268-270, 274-274, 412 Carolingieni, 266, 268, 273, 410, 412, 414 Carpocratieni, 334-337 Catari, 41, 42, 48-49, 52-55, 57-65, 76, 404, 422 Cavalerii lui Hristos, 80 Cavalerii Ospitalieri ai Sf`ntului Ioan, 80 Cavalerii Templieri, 42, 65-95; acuza]ii, 87, 304; s\p\turi realizate de, 93, 422; [i francmasoneria, 156; mari mae[tri ai, 133-136; istoria, 65-78; [i Sf. Graal, 83, 295, 303, 307-310, 312, 420; misterele, 81-98, 132, 422; [i Ordinul din Sion, 110-111, 126, 130 Cavalerii Teutoni, 75, 80 Celse-Nazaire, Walter, 102 Cercle d’Ulysse, Le (Jean Delaude), 221 Cezar, 380 Champ Sacré, 125 Champagne, conte de, 89, 90, 92-95, 120 Champagne-sur-Aude, 97 Charlemagne, vezi Carol cel Mare Charlie, Bonnie Prince, 153-154 Chaumeil, Jean-Luc, 207, 227, 234 Childeric I, rege, 249 Childeric al III-lea, rege, 249, 266-267, 270 Chilperic, rege, 253, 406 Circuit , 232, 241-242 Cistercieni, 69, 93, 94, 95, 117, 122 Christian, Paul, 159 Chymische Hochzeit des Christian Rosencreutz, Die (J.V. Andrea), 129, 149, 427 „Chyren“, 232, 241 Cina cea de tain\, 296, 299, 301 Claverhouse, John, 80 Clement al Alexandriei, 334-337, 343, 397

Clement al V-lea, Papa, 77, 82, 98 Clement al XII-lea, Papa, 194 Clovis I, rege, 249, 255-258, 405-406, 419 Cocteau, Jean, 138, 139, 165-169, 222, 225, 226, 227, 230, 459 „Colegiul invizibil“, 151 Colline Inspirée, La (Maurice Barr ès), 165, 428 Columb, Cristofor, 80 Comenius, 151 Compagnie du Saint-Sacrement, 182189, 426 Comitatul Raz ès, 41 Conciliul de la Niceea, 386, 405 Conciliul de la Troyes, 69, 70, 92 Conspira]ia evreiasc\, 201 Constantin, `mp\ratul, 383-386, 396, 405 Constantius, 405 Copii ai Sf. Vincent , 230 Coranul, 398, 406 Corbu, Nöel, 39 Cre[tinism dogmatic, 63, 380-384 Cronica slavon\ a lui Iosefus, 396 Crucea ro[ie (simbolul), 130, 131 Cruciada `mpotriva albigenzilor, 41, 49, 58, 59, 63, 75, 81, 404 Cruciade, 51, 56-57, 66, 72, 76, 88, 117-118, 123, 273, 279 „Cultul capului“, 84-88 da Gama, Vasco, 80 da Vinci, Leonardo, 137, 217, 443 Dagobert al II-lea, 42, 110, 258-264, 269, 271, 429 Danaus, mitul, 288 David, casa lui, 204, 332, 342, 403, 413-414 Davies, Roy, 236 Davis, Moll, 152, 452 de Alsacia, Philippe, 300 d’Anjou, Iolande, 144 d’Anjou, Marguerite, 143 d’Anjou, René, 137, 142, 146-148, 217, 426, 440 d’Arc, Ioana, 143, 217 d’Arcons, César, 97 d’Auvergne, Bernard, 275

S~NGELE SF~NT {I SF~NTUL G RAAL de Bar, Edouard, 137, 436-437 de Bar, Iolande, 137, 442 de Bar, Jeanne, 137, 437 de Blanchefort, Bertrand, 33, 41, 75, 96, 98, 127, 134, 422 de Blanchefort, Ida, 98 de Blanchefort, Marie, 98 de Blanchefort, marchiz Hautpoul, 38 de Boron, Robert, Roman de l’Estoire dou Saint Graal, 301, 305, 314 de Bouillon, Baudouin, 422 de Bouillon, Godfroi, 67, 111, 115, 116, 118, 119, 121, 143, 226, 272, 279, 311, 315, 417, 420 de Bourbon, conetabilul, 137, 217, 444 de Castelnau, Pierre, 57 de Charnay, Geoffroi, 79 de Chartres, Fulk, 68 de Chateaubriand, François-René, 160 de Chaumont, familia, 436 de Chérisey, Philippe, 226, 230 de Duillier, Nicolas Fatio, 154, 450 de Gaulle, Charles, 233, 428 de Gellone, Guillem, 272-274, 317, 412, 414-417, 420 de Gisors, familia, 436 de Gisors, Guillaume, 132-133, 137, 139, 436 de Gisors, Jean, 127, 130, 137, 139, 168, 435 de Gonzaga, Claire, 444 de Gonzaga, Ferrante, 148, 176, 444 de Gonzaga, Louis, 148, 177, 445 de Gonzague, Ferdinand, 137, 444 de Goth, Bertrand, 98 de Goth, seniorul, 98 de Guaïta, marchizul Stanislas, 163 de Guise, François, 176 de Guise, Marie, 149 de Joinville, Jean, 59 de Joyeuse, Henriette-Catherine, 180, 447 de Joyeuse, Jean, 444 de Koker, Gaston, 105, 107 de Labouisse-Rochefort, Auguste, A Journey to Rennes-les-Bains, 160 de Lénoncourt, contele Henri, 104 de l’Isle-Adam, contele Philippe Auguste Villiers, Axël, 162

489

de Lorena, Charles, 138, 140, 157, 452, 454, 455 de Lorena, Ferry, 436 de Lorena, Maximilian, 138, 454, 457 de Luxemburg, Jean, 436 de Medici, Cosimo, 145 de Molay, Jacques, 77, 79, 81 De Molay, Societatea, 83 de Montbard, André, 92, 93, 94, 120, 122, 134, 135, 467 de Montdidier, Nivard, 120 de Montfort, Simon, 57, 75 de Montpensier, Charles, 176 de Navarre, Blanche, 438 de Nerval, Gérard, 160 de Nevers, Louis, 137, 445-446 de Paul, Saint Vincent, 183-184 de Payen, Hugues, 67, 68, 69, 70, 83, 90, 95, 117, 120, 122, 222 de Pereille, Raimon, 63 de Plantard, Hugues, 280, 417 de Poher, Arnaud, 215 de Provence, Kyot, 306-308, 316 de Provins, Guiot, 307 de Rais, Gilles, 217 de Razès, Giselle, 260, 270 de Ridefort, Gérard, 74, 124 de Saint-Aignan, Archambaud, 120 de Saint-Clair, familia, 111 de Saint-Clair, Jean, 137, 438 de Saint-Clair, Marie, 137, 187, 435 de Saint-Claire, Pierre Plantard, vezi Plantard, Pierre de Saint Omer, Bisol, 120 de Sainville, Thomas, 131 de Schoye, Repanse, 312 de Sède, Gérard, 100-101, 115, 116, 118, 231 de Torigny, Robert, 191 de Toscan, Mathilde, 118 de Troyes, Chrétien, 63, 92 Le roman de Perceval, 299, 301 de Tyre, Guillaume, 66, 67-68, 89, 119, 136 de Unamuno, Miguel, 199 de Vigny, Alfred, 160 de Voisins, Pierre, 97 Debussy, Claude, 35, 138, 162-165,

490


172, 201, 222, 458-459 Dee, John, 149, 446 Defago, Armand, 214 Delacroix, 160 Delaude, Jean, 102, 225 Le cercle d’Ulysse, 221 Deleaval, Jean, 214 Denarnaud, Marie, 33, 38, 43, 206, 425 Denyau, Robert, 130 Der Junge Titurel (Wolfram von Eschenbach), 317 des Barres, Everard, 135 des Plantard, Jean, 187 Desaguliers, Jean, 154, 157 Descadeillas, René, 101 Devonshire, familia, 431 d’Evreux, Blanche, 137, 438, 445 Diocle]ian, 386 Documentele Prioriei, 116-117, 118, 123, 124, 126, 127, 129, 131, 216, 217 Doinel, Jules, 49, 163 Dominicani, 57 „Dona]ia lui Constantin“, 267 d’Orleans, Gaston, 179-180 Dossiers secrets, 102-105, 115-116, 120, 124-125, 128, 131, 133-138 du Gard, Roger Martin, 199 du Moulin, Pierre, 448 Ducaud, Bourget François, 222-226, 230, 235 Dury, John, 448 Ebioni]i, 397 Eleazar, 394 Encausse, dr. Gérard, 163 Eretici, 398 Erezii, 398-400, 403, 405 Eric and Enide, 321 Esenieni, 339, 378, 390-395 Eustache, 417 Evanghelii, 332-337, 342-345, 349, 386, 388 Evangheliile gnostice, 399, 402 Farisei, 339-340, 389-390 Federa]ia For]elor Franceze, 241 Fénelon, 154 Feugère, Pierre, 105, 107

Filadelfieni, 153, 160, 161 Filip al II-lea, 125 Filip al IV-lea (cel Frumos), 76-78, 96 Filip al VI-lea, 438 Filipepi, Sandro, 137, 442 Flamel, Nicolas, 137, 138, 438-440; The Sacred Book..., 313, 427 Flegetanis, 306, 307, 309, 313 Fludd, Robert, 137, 138, 142, 148, 149, 446-447 Forêt du Temple, 92 Fouquet, abatele Louis, 45 Fouquet, Charles, 183 Fouquet, Nicolas, 188-190 François, duce de Lorena, 157-158 Francii, 246, 247, 251, 409 Francmasoneria, 87, 153-155, 183, 199, 203, 422 Francmasoneria de Rit Sco]ian, 153, 155, 302 Fraser, Sir James, Creanga de Aur , 298 Frederic cel Mare, 453 Friedrich, elector palatin, 149-150 Frimutel, 315 Fronda, 180, 182, 190, 424 Gautier, Théophile, 160 George, Stefan, 162, 459 Gide, André, 162, 165, 459 Giulgiul de la Torino, 85 Gnosticism, 382, 391, 394, 397, 403 Goethe, Faust , 149 Grajdurile lui Solomon, 93, 422 Graves, Robert, 284 Grimoald, 259 Grousset, René, 115 Gruter, Janus, 447 Guercino, Giovanni Francesco, 191 Guise, casa de, 176-178, 423 Guzm àn, Dominic, 57 Haak, Theodore, 151 Habsburg-Lorena, dinastia, 157, 425, 431 Habsburgii, 209, 424 Hadrian, `mp\ratul, 340 Hartlib, Samuel, 151, 448 Harvey, William, 446

S~NGELE SF~NT {I SF~NTUL G RAAL Ha[i[imii (Asasinii), 72 Henric I, 70 Henric al II-lea, 72, 125 Henric al III-lea, 72 Henric al VI-lea, 143 Henric de Lorena, 142, 417 Henric Navigatorul, 80 Hiéron du Val d’Or, 205-210, 432 Hisler, Anne Léa, 232, 233, 241 Histoire de la Magie (Jean Baptiste Pitois), 159 Hoffet, abatele Émile, 35, 44, 45, 162, 200, 458 Hristos, Isus copiii lui, 367; `nvierea lui, 311, 322; posibilele so]ii ale lui, 346-348, 349-354; preaiubitul ucenic, 354-360; r\stignirea lui, 296, 333, 364, 370; semnifica]ia simbolic\ a lui, 326, 329, 330, 331, 378, 420; s`ngele regal al lui, 299, 305, 321, 324; starea civil\ a lui, 329, 346-348; urma[ii lui, 329, 330, 420-423, 424 Hugo, Victor, 138, 139, 141, 160, 162, 165, 192, 222, 226, 456-457 Iacob I, 149 Iacob al II-lea, 80, 152 Iacob al III-lea, 152 Iacobi]i, 153, 154, 155-157 „Imigran]ii din Apus“, 414 Inocen]iu al II-lea, Papa, 70 Inocen]iu al III-lea, Papa, 57, 81 Ioan al XXIII-lea, Papa, 167-170 Ioan Botez\torul, 85, 390 Ioani]i, 85 Iosefus, Flavius, 362 Iosif din Arimateea, 314, 323, 373, 374, 386, 392 Iosif, Franz, 37 Irineu, 382-383, 397, 398 Irod, 332, 339, 361 Iscarioteanul, Iuda, 390 Isis87, 106 Iuda din Galileea, 340 ~nvierea, 350, 381 Joly, Maurice, 203

491

Komensky, Adam, 151 La Fontaine, 186 La Rochefoucauld, 186 La Vie de Jésus (Ernest Rénan), 198 Ladurie, Emmanuel Le Roy, Montaillou, 58 Lamartine, 160 Languedoc, 41, 49-52, 57, 75 Lavaldieu, 426 Lawrence, Louis, 47 Laz\r, 336, 337, 351-358 Laziliez, 315 Lee, George, 152 Lefebvre, monseniorul, 222-223, 224 Leon al XIII-lea, Papa, 199 L’Ermite, Antoine, Un Trésor Merovingien à Rennes-le-Château, 108 Levi, Eliphas, 159 Levis, Isabel, 436 Lhomoy, Roger, 174 Lilley, canonicul Alfred Leslie, 45, 200 Lobineau, Henri, 103, 104, 110, 218, 219, 220 Locke, John, 448, 449 Lohengrin, 277, 279, 296, 314 L’Ordre de la Rose-Croix Veritas, 128, 169 L’Ordre du Lévrier Blanc, 441 Lorena, casa de, 142, 171, 176, 179, 209, 417, 425, 445 Ludovic al VII-lea, 72, 123 Ludovic al IX-lea, 59 Ludovic al XI-lea, 427 Ludovic al XIII-lea, 178, 179 Ludovic al XIV-lea, 180, 182, 186, 189, 424 Ludovic al XVI-lea, 82 Luther, Martin, 81 Luxemburg, casa de, 437 Mabinogion, 297 Maeterlinck, Maurice, 35; Pelléas et M è lisande, 162 „Magister Templi“, 135 Magnus, Carolus, 268, vezi Carol cel Mare Malachi, 169

492


Mallarmé, Stéphane, 35, 162, 458 Malory, Sir Thomas, La Morte d’Arthur , 298 Malraux, André, 166, 174, 233 Mandeeni, 85 Mani, 403-406 Maniheeni, 403-405 Manuscrisele de la Marea Moart\, 92, 358, 378, 391 Manuscrisul de Aram\, 92 Map, Walter, 86 Marcion, 398 Marea Loj\ Alpina, 239 Maria din Betania, 351-354 Maria Magdalena, 102, 106, 145, 322323, 328-329, 346, 349-351, 353, 361, 388, 415, 420 Martel, Charles, 266, 412 Mary, regina Sco]iei, 149 Masada, 393-396 Mathers, MacGregor, 163 Maxentius, 383 Mazadan, 307 Mazarin, cardinalul, 180, 182, 184, 185-188, 219 Medici, 145 Meroveu, 247-248, 252-253, 255, 407 Merovingieni, 41; [i arianismul, 405; [i simbolul „ursului“, 250-251; leg\tura cu familia lui Isus, 407-409, 416, 427-428; negarea existen]ei lui Dagobert al II-lea, 270-271, 272; descenden]i ai, 431; urma[ii, 290291; sf`r[itul dinastiei, 270-271; [i francii, 419; [i Sf. Graal, 321-324; regatele, 263; regii pierdu]i, 278; originea, 246-250; [i Prioria din Sion, 111, 217, 244, 245; restaura]ia, 111, 244-245, 422; conduc\torii, 248-250, 251-253, 265, 278 Mesia, 340 Michelet, J., Procés des Templiers, 197 Mi[carea Catolic\ Modernist\, 197-198 Mithraism, 384-385 Mithra, 384-385 Molière, Le Tartuffe, 186 Montaillou (Emmanuel Le Roy

Ladurie), 58 Montesquiou, casa de, 431 Montpézat, casa de, 431 Montségur, comoara din, 59, 60-61, 62-63, 394, 422 Moray, Robert, 151 Morgan, p\rintele Peter, 225 Morte d’Arthur, La (Sir Thomas Malory), 298 Munsalvaesche, 63, 312 Musulmani, 73 Musset, 160 Nag Hammadi, manuscrisele, 390-400, 402 Napoleon, 456 Nazarineeni, 339 Nazoreeni, 339 Nazori]i, 339, 408 Newton, Isaac, 137, 138, 154, 448, 449-452 Nilus, Sergei, 201, 205 Nodier, Charles, 138, 158-162, 222, 425, 455-456 Nostradamus, 145, 177 Olier, Jean Jacques, 183 Ordensland , 75 Ordenstaat , 75 Ordinul Cabalistic al Roza-Crucii, 163 Ordinul Catolic al Roza-Crucii, 164 Ordinul Cavalerilor S\raci ai lui Hristos, 67 Ordinul Cor\biei [i al Dublei Semiluni, 436 Ordinul din Sion, 110, 115-120, 121, 124-127; vezi [i Prioria din Sion Ordinul Jartierei, 126-130 Ordinul Sf`ntului Laz\r, 131-132 Ordinul Sf`ntului Morm`nt, 117 Ordinul Templului, vezi [i Cavalerii Templieri Ordinul Teuton, 453 Ordinul Zorilor de Aur, 163 Origen, 396, 400 Ormus, 127-130, 195, 376; vezi [i Ordinul din Sion Ornolac, grotele din, 64

S~NGELE SF~NT {I SF~NTUL G RAAL Orval, c\lug\rii din, 118-119, 121-122, 208 Outremer , 74, 81 Palestina, 338-342 Paoli, Mathieu, 234-245, 270 Papus, 163-164, 201 Parfaits (Perfec]ii), 60-61 Paris, Suzanne, 455 Parzival (Wolfram von Eschenbach), 81, 273, 277, 306-317, 319 Paul al VI-lea, Papa, 222-223 Pavillon, Nicolas, 183 P\g`ni, 386 Péguy, Charles, 428 Péladan, Joséphin, 164-165, 201, 412-413 Pepin al III-lea, 267-269 Pepin d’Heristal, 264, 266 Perceval, 299-300, 302-304, 314, 330, 374 Perilla, 63 Perlesvaus, 302-305, 308, 398 Petrol, Antar, 220 Petru, 400-402 Petru Eremitul, 118, 121 Philippe Louis, 201, 205 „Piatra din Sion“, 195, 423 Piatra filozofal\, 311 Pichon, abatele, 250 Pidoye, Guillaume, 132 Pilat din Pont, 339, 364, 365, 366, 369, 371, 373 Pitois, Jean Baptiste, 197; Histoire de la Magie, 159 Pius al XII-lea, Papa, 168 Plantagenet, familia, 316 Plantagenet, Geoffrey, 89 Plantard, familia, 187, 188, 191, 215, 225, 431 Plantard, Pierre, 101, 214, 226, 231238, 241, 426, 427 Plantavelu, Bernard, 272-274 Poher, Alain, 214-215 Pope, Alexander, 154, 450 Poussin, Nicolas, 34, 35, 45-46, 189, 190-192, 426; P\storii din Arcadia, 35, 147, 194

493

Povestea Graalului (Chrétien de Troyes), 299, 301 Prioria din Sion, 110-111; conventul, 225-231; `n Fran]a, 173-176; mari mae[tri, 137-138, 151, 222-223, 226, 229; membrii evrei, 224; [i merovingienii, 111, 217, 244-245; obiectivele, 111, 431-437; [i Protocoalele, 200-205, 208, 428; statutul, 211-212, 227-230; simbolul, 417; azi, 211-215, 431; vezi [i Ordinul din Sion Procè s des Templiers, Le (Jules Michelet), 197 Procopius, 42 Protocoalele `n]elep]ilor Sionului, 200-205, 208, 428 Proust, Marcel, 162, 165, 459 Ptolemeu, 398 Queste del Saint Graal, 322-323 Qumran, secta de la, 391 Radclyffe, Charles, 138, 152-154, 155, 157, 452-453, 455 Radclyffe, James, 152 Ramsay, cavalerul Andrew, 153-155, 450, 455 R\stignirea, 351, 353, 359, 364; controverse despre, 329, 337, 370, 373, 374, 375; r\spunderea, 365, 366; [i Sf`ntul Graal, 301 R\zboiul evreilor (Flavius Iosefus), 393 Rémy, Sf., 256, 257 Rénan, Ernest, Vie de Jésus, 198 Rennes-le-Château, 32-44, 64, 96, 97, 98, 100, 422, 425 Revue de l’Orient Latin, 198 „Rex Mundi“, 54, 55 Rey, baronul Emmanuel, 197 Rezisten]a Francez\, 428 Rhedae, 41 Richard I, 126 Richelieu, cardinal, 178, 179 Ritul Oriental din Memphis, 195 Ritul Strict Templier, 156 Roman de l’Estoire dou Saint Graal (Robert de Boron), 301, 305, 314

494


Roman de Perceval, Le (Chrétien de Troyes), 299, 301 Roncalli, cardinal Angelo, 168 Rosenberg, Alfred, 202 Rosenkreuz, Christian, 129, 138, 148, 149 Roux, S., 220-221 Roza-Cruce, 129, 165, 195 Rozicrucieni, 128, 129; manifestul, 148, 422 Runciman, Sir Steven, 67, 115, 198 Saduchei, 320, 389 Saint-Guilhelm-le-Désert, 415 Saint-Maxent, Louis, 105, 107 Salic\, legea, 409 „Sang Raal“, 321, 420 Sangraal, 321, 376 Sangreal, 321 Sannazaro, Jacopo, Arcadia, 147 Sarazini, 72, 74, 124, 278, 280 Saunière, Bérenger, 32-39, 43-44, 48, 64, 99, 102, 162, 206-207, 425 Schidlof, Leo, 103-104, 218-219 Schliemann, Heinrich, 198 Schonfield, Hugh, 359-360 Scott, Ivanhoe, 65 Septimania, 410-415 Serpent Rouge, Le, 105, 107 Sevrette, Adrian, 242 Sf`nta Inchizi]ie, 57 Sf`ntul Graal, 62, 81, 295, 309, 311, 318, 320; castelul, 63, 81, 274, 317; familia, 81, 274, 277-280, 296, 313-314, 315, 324, 410; p\zitorii, 300, 301, 308, 312, 326; originea iudaic\ a, 306-307, 314, 319; legendele, 64, 106, 145, 246, 250, 296, 297-305; romanele cavalere[ti, 63, 92, 273, 297, 299, 301, 302, 305, 321, 325, 329 Sforza, Ludovico, 441 Sicambrieni, 246, 251 Sicari, 390 Sidney, Sir Philip, Arcadia, 147, 446 Sidonensis, 317 Sigisbert al IV-lea, 111, 261, 270-271, 272, 275, 406

Sigisbert al VI-lea, 275 Simon din Cyrene, 398-399 Simon Petru, 390 Sinclair, familia, 193, 430 Sinedriu, 365-366, 374 Sir Gawain and the Green Knight , 297 Smith, prof. Morton, 334, 352, 356 Societatea Regal\ (Royal Society), 151 Société de l’Orient Latin, 197 Sol Invictus, cultul lui, 384-385 Soloviov, Vladimir, 201 Spartani, 288 Steiner, Rudolf, 83 Stuart, casa de, 149, 150, 152-158, 430 Stuart, Elizabeth, 149, 150 {tefan al III-lea, Papa, 414 Tartuffe, Le, Molière, 186 Tasso, Torquato, Ierusalimul eliberat , 147 „T\ierea ulmului“, 124-127, 230 Temple, William, 200 Templieri, vezi Cavalerii Templieri Templul lui Solomon, 67 Teniers, David, 35 Theodoric, 273-274, 412-414 Thierry, 273, 412-414 Tiferet, 319 „Timonier“, 403 Tineretul Cre[tin Elve]ian, 218 Titurel, 317 Titus, 421 Tradi]ionalism catolic, 212 Trandafirul (simbol), 130 Trésor du triangle d’or, Le (Lean-Luc Chaumeil), 207 Trésor Merovingien à Rennes-leChâteau, Un (Antoine l’Ermite), 108 Tribul lui Iuda, 363-364, 416 Tribul lui Veniamin, 283-285, 363-364 Tristan [i Isolda, 321 Turmel, abatele, 199 „Uciderea pruncilor“, 362 ul Islam, Fakhar, 104, 105 Unio Christiana, 150 Urban al II-lea, Papa, 118

S~NGELE SF~NT {I SF~NTUL G RAAL Ursus, prin]ul, 127, 275-276 Valentinus, 398 Valéry, Paul, 162, 459 Valois, dinastia, 176-178 Veniamin, vezi Tribul lui Veniamin Verlaine, Paul, 162, 458 Vermes, dr. Geza, 346 Vespasian, `mp\ratul, 393 Vespucci, Georges Antoine, 442 Vincent, reverend, The True History of Saint Sigisbert , 428 Vizigo]i, 41, 253, 257, 258, 406, 410 von Aue, Hartman, 321 von Eschenbach, Wolfram, 63, 84; Der Junge Titurel Willehalm, 317; Parzival, 81, 273, 306-317; Willehalm, 317 von Habsburg, Johann, 37, 44, 426 von Habsburg, Leopold Wilhelm, 249 von Habsburg, Maximilian, 454-455 von Habsburg, dr. Otto, 235, 417 von Hund, Karl Gottlieb, 155-157

495

von Strassburg, Gottfried, 321 von Würzburg, Johann, 92 Wagner, Richard, Parsifal, 41 „Waleis“, 316 Wilde, Oscar, 162, 459 Wilfrid, Sf., 260, 261, 262 Wilkin, John, 151, 448 Willehalm (Wolfram von Eschenbach), 317 William de Orania, 80 Wind, Edgar, 443 Wotton, Sir Henry, 447 Yates, Frances, 129, 130, 149, 150, 192, 443, 446 Yeats, 162, 459 Yse, 87 Zelo]i, 340, 342, 368, 387-389, 393395 Zuckerman, prof. Arthur, 413-414, 415


Bibliografie 1. Documentele Prioriei ANTOINE L’ERMITE, Un Trésor mérovingien à Rennes-le-Château (Anvers, 1961). BEAUCEAN, Nicolas, Au Pays de la Rein e Blanche (Paris, 1967). BLANCASALL, Madeleine, Les Descendants mérovi ngiens ou l’ énigme du Raz è s Wisigoth (Geneva, 1965). BOUDET, Henri, La Vraie Langue celtique, edi]ie facsimil cu o prefa]\ de Pierre Plantard de Saint-Clair (Paris, 1978). CHÉRISEY, Philippe de, Circuit (Liège, 1968). CHÉRISEY, Philippe de, L’Or de Rennes pour un Napoléon, (Liège, 1975). CHÉRISEY, Philippe de, L’ Enigme de Rennes (Paris, 1978). DELAUDE, Jean, Le Cercle d ’Ulysse (Toulouse, 1977). FEUGÈRE, Pierre, SAINT-MAXNET Louis [i KOKER, Gaston de, Le Serpent rouge (Pontoise, 1967). HISLER, Anne Lea, Rois et gouvern ants de la France, (Paris, 1964). HISLER, Anne Lea, Trésor au pays de la Reine Blanche (1969). LOBINEAU, Henri, Généalogie des rois mérovingiens et origine des diverses familles françaises et étr ang è res de souche mérov ingienne (Geneva, 1956). LOBINEAU, Henri, Dossiers secrets d ’ Henri Lobineau (Paris, 1967). MYRIAM, D., „Les Bergers d’Arcadie“, Le Charivari, nr. 18, (Paris, 1973). ROUX, S., L’ Affaire de Rennes-le-Ch âteau (Levallois-Perret, 1966). STUBLEIN, Eugène, Pierres gravées d u Languedoc (Limoux, 1884). Reproducerea plan[elor XVI p`n\ la XXIII dup\ Abbé Joseph Courtauly (Villarzel-du-Razès, 1962).

2. Referin]e generale ADDISON, C. G., The history of the Knights Templars(Londra, 1842) ALART, M., „Suppression de l’Ordre du Temple en Roussillon“. Bulletin de la société agricole,’ scientifique e t littéraire d es Pyrénées Orientales, vol. 15 (Perpignan, 1867). ALBON, M. de, Cartulaire général de l’Ordre du Temple (Paris, 1913). ALLEGRO, J. M., The Dead Sea Scrolls, edi]ia a 2-a (Harmondsworth, 1975).

497

ALLEGRO, J. M., The Treasure of the Copper Scroll (Londra, 1960). ALLIER, R., La Cabale des dévot s, 1627-1666 (Paris, 1902). ALLIER, R., Une Société secréte au XVIIe si ècle. La Compagnie du Tr è s-Saint Sacrement (Paris, 1909). ANDERSON, J., The Constitution of the Free Masons (Paris, 1723). ANDERSSOHN, J. C., The Ancestry and Life of Godfrey of Bouillon (Bloomington, 1947). Annuaire ecclési astique(Paris, 1896) ANSELM, Le P., Historie généal ogique et chrono logique de la maison royal de France, 9 vol. (Paris, 1726-1733) ARBOIS DE JUBAINVILLE, M. H. d’, Historie des du cs et des comtes de Champagne, 7 vol. (Paris 1859-1869) ARCONS, C, D’, Du Flux et reflu x de la mer et des l ongitudes avec des observatio ns sur les mines mét alliques de Franc e(Paris, 1667) AUBERT DE LA CHENAYE DES BOIS, F. A., Dictionaire de l a noblesse, 19 vol., edi]ia a 3-a (Paris, 1863-1876). AUGUSTE, A., La Compagnie du Sai nt-Sacrement à Toulouse (Paris, 1913). BANDER, P., The Prophecies of St Malachy and St Columbkille, edi]ia a 4-a (Gerards Cross, 1979). BARBER, M., The Trial of the Templars (Cambridge, 1978). BARBER, R., Kihg Arthur in Legend and History (Ipswich, 1973). BARBER, R., The Knight and Chivalry , edi]ia a 2-a (Ipswich, 1973). BARING-GOULD, S., Curious Myths of the Middle Ages (Londra, 1881). BARRAL, A. de, Légendes capétienn es (Tours, 1884). BARTHÉLEMY, E. de, Obituaire de la Commanderie du Temple de Reims (Paris, 1882). BEGOUEN, Compte de, Une Société émule de la Compagnie du Saint-Sacrement: L’ AA de Toulouse (Paris, 1913). BERNADAC, C., Le Myst è re Otto Rahn (Paris, 1978). BERNSTEIN, H., The Truth about „The Protocols“ (New York, 1935). BIRCH, T., The Life of Robert Boyle (Londra, 1744). BLUNT, A., Nicolas Poussin (Londra, 1967). BOUQUET, M. (ed.), Recueil des hist oriens des Gaules e t de la France, vol.15 (Paris, 1738) BRANDON, S. G. F., Jesus and the Zea lots (Manchester, 1967) BRANDON, S. G. F., The Trial of Jesus of Nazareth (Londra, 1968) BROWNLEE, W. H., „Whence the Gospel According to John“, `n James H. Charlesworth (ed.) John and Qumran (Londra, 1972). BRUEL, A., „Chartes d’Adam, Abbé de N-D Mont-Sion et le Prieuré de Saint-Samson D’Orléans”, Revue de L ’Orient Latin, vol. 10 (Paris, 1905). BULL, N. J., The Rise of the Church (Londra, 1967).

498


CALMET, Dom, „Des Divinités payennes“, `n Oeuvres inédites de Dom A. Calmet, seria I (Saint-Dié, 1876). CARPENTER, R., Folk-tale, Fi ction and Saga in the Homeric Epics (Los Angeles, 1946). CARRIÉRE, V., Histoire et cartu laire des Templiers de Provi ns (Paris, 1919). CATEL, G. de, Mémoires de l ’ histoire du Lan guedoc (Toulouse, 1633). CHADWICK, H., The Early Church (Harmondsworth, 1978), CHADWICK, H., Priscillian of Avila (Oxford, 1976), CHADWICK, H., Le Charivari, nr. 18 (Paris, Oct-Dec. 1973). CHASSANT, A., [i TAUSIN, H., Dictionnaire des devises historiques et héraldiques (Paris, 1878). CHATELAIN, U. V., Le Surintendant Nicolas Fouquet (Paris, 1905) CHAUMEIL, J, L., Le Trésor du triangle d ’or (Paris, 1979). CHRÉTIEN DE TROYES, Le Conte du Graal, publicat sub titlul The Story of Grail, traducere de Robert W, Linker, edi]ia a 2-a (Chapel Hill, 1952). COCHET, Abbé, Le Tombeau de Childeric I er (Paris, 1859). COHN, H., The Trial and Death of Jesus (New York, 1971). COHN, N., The Pursuit of the Millennium (St. Albans, 1978). COHN, N., Warrant for Genocide (Harmondsworth, 1970). COLLIN, H., „Apr èa Azincourt, Bar, capital ducale et la compagnie du Lévrier Blanc“, Bulletin des sociétés d ’ histoire et d ’archéologie de la Meuse, nr. 12 (Bar-le-Duc, 1975) COURRENT, P., Notice historique sur les bains de Rennes (Carcassonne, 1934). CURZON, H., de, La Rè gle du Temple (Paris, 1886). CUTTS, E. L., The Sepulchral Slabs and Crosses of the Middle Ages (Londra,1849). DARAUL, A., A History pf Secret Societies (New York, 1969). DELABORDE, H. F., Jean de Joinvi lle et les seigne urs de Joinvill e (Paris, 1894). DEMAY, G., Inventaire des sceaux de la Normandi e (Paris, 1881). DENYAU, R., Historie polit ique de Gisors et du pays de Vulcsain (Gisors, 1629). Manuscris din Biblioteca din Rouen Col. Montbret 219,V 14a. DESCADEILLAS, R., „Mythologie du trésor de Rennes“, Memoires de la société de Ca rcassonne, seria a 4-a., vol. 7, partea a 2-a (Carcassonne,1974). DESCADEILLAS, R., Rennes et se derni ers seigneurs (Toulouse, 1964). DIDRIT, Abbé Th, „La Montagne de Sion-Vaudémont et son sanctuaire“, Memoires de la so ciété d ’archéologie Lorrene, seria a 3-a., vol. 27 (Nancy, 1899).


499

DIGOT, A., Histoire de Lorra ine (Nancy, 1856). DIGOT, A., Histoire du roya ume d ’ Austrasie (Nancy, 1863). DIGOT, A., „Mémoire sur les établissements de l’Order du temple en Lorraine“, Mémoires de la so ciété d ’archéologie Lorraine, seria a 2-a, vol. 10 (Nancy,1868). DIGOT, P., Notice histori que sur Notre-Dame-d e-Sion (Nancy, 1856). DILL, S., Roman Society in Gaul in the Merov ingian Age (Londra, 1926). DOBBS, B. G. T., The Foundation of Newton’ s Alchemy (Cambrige, 1975). DODD, C. H., Historical Traditi on in the Fourt h Gospel (Cambrige, 1963). DODU, G., Histoire des inst itutions dans le royaume latin de Jérusalem (Paris, 1894). DOINEL, J. S., Notre sur le Roi Hildérik III (Carcassonne, 1899). DRUMMOND, J, S., The Twentieth Century Hoax (Londra, 1961). DUMAS. F., Le Tombeau de Childeric (Paris, n.d.). EINHARD, F., The Life of Charlemagne. Two Lives of Charlemagne, traducere de Lewis Thorpe (Harmondsworth, 1979). EISENSTEIN, E. L., The First Profesional Revolutionist Filippo Michele Buonarr oti (Harvard, 1959). EISLER, R., The Messiah Jesus and John the Baptist , traducere de A. H. Krappe (Londra, 1931). ERDESWICK, S., A Survey of Staffor dshire (Londra, 1844). ESQUIEU, L., „Les Templiers de Cahors“, in Bulletin de la s ociété scientifiques et artistiques du Lot , vol. 22 (Cahors, 1897). EVISON, V. I., The Fifth-century Invasions South of the Thames (Londra, 1965). FÉDIÉ, L., Le Comté de Razés et l e Diocè se d ’ Alet (Carcassonne 1880: retip\rit la Bruxelles, 1979). FINKE, H., Papsttum und Unterga ng des Templerordens (Münster, 1907). FOLZ. R., „Tradition hagiographique et le culte de Saint Dagobert, roi des Francs“, Le Moyen Age, seria a 4-a, vol. 18 (Bruxelles, 1963). FORTUNE, D., The Mystical Qabalah, edi]ia a 9-a (Londra, 1970). FRAPPIER, J., Crétien de Troyes (Paris, 1968). FRENCH, P. J., John Dee: The World of Elizab ethan Magus (Londra, 1972). FRY, L., Waters Flowing Eastward, the War against the Kingship of Christ (Londra, 1965). Genealogy of Genevill of Trime, manuscris din Brit. Lib. Harley 1425, f. 127. GÉRARD, P., [i MAGNOU, É., Cartulairea des Templiers de Douzens (Paris, 1965)

500


GILLES, M., Histoire de Sabl é (Paris,1683). GOODENOUGH, E. R., Jewish Symbols in t he Greco-Roman Perio d (New York, 1953). Gospel of the Infancy of Jesus Christ, `n The Lost Books of the Bible, ed. Rutheford H. Platt (New York, 1974). Gospel of Peter, `n The Lost Books of the Bible, ed. Rutheford H. Platt (New York, 1974). GOULD, R. F., The History of Freemasonry , 6 vol. (Londra, n.d.). GOUT, P., Le Mont-Saint -Michel (Paris, 1910). GRAVES, R., The Greek Myths, edi]ie revizuit\ (Harmondsworth, 1978). GRAVES, R., King Jesus, edi]ia a 4-a (Londra, 1960). GRAVES, R., The White Goddess, edi]ie revizuit\ (Londra, 1977). GREGORY OF TOURS, The History of the Franks, traducere de Lewis Thorpe (Harmondsworth, 1977). GREUB, W., „The Pre-Christian Grail Tradition of the Three Kings“, Mercury Star Jou rnal, vol. 5, nr. 2 (Vara 1979), (Extras din Wolfram von Eschenbach und di e Wirklichkeit des Gra ls.) GROUSSET, R., Histoire des croisades et du royaume franc de Jérusalem (Paris, 1934-1936). HAGENMEYER, H., Le Vrai et le faux sur Pierr e L’ Hermite, traducere de Furcy Raynaud (Paris, 1883). HALEVI, Z., Adam and the Kabbali stic Tree (Londra, 1974). HALSBERGHE, G. H., The Cult of Sol Invictus (Leiden, 1972). HAY, R, A., Genealogie of Sainteclaires of Rosslyn (Edinburgh, 1835). HENDERSON, G. D., Chevalier Ramsay (Londra,1952). The Interlinear Greek-English New Testament , traducere de Alfred Marshall, edi]ia a 2-a (Londra, 1967). IREMONGER, F. A., William Temple Archbishop of Canterbury, His Life and Letters (Londra, 1948). IRENAEUS OF LYONS, Five Books of S. Irenaeus, Bishop of Lyons against Heresies, traducere de John Keble (Londra, 1872) JAFFUS, F., La Cité de Carcassonn e et les trésors des Wisigoths (Carcassonne, 1867). JEAN DE JOINVILLE, Life of Saint Lo uis, `n Chronic les of the Crusades, Trad. Margaret R.B. Shaw (Harmondsworth, 1976). JOSEPHUS, The Jewish War , Trad, G.A. Williamson (Harmondsworth,1978). JOURDANNE, G., Folk-Lore de L ’ Aude, edi]ia a 2-a (Paris, 1973). JOYCE, D., The Jesus Scroll (Londra, 1975). KING, F., The Secret Rituals of The O.T.O. (Londra, 1973). KLAUSNER, J. G., Jesus if Nazareth (Londra, 1925). The Koran, traducere de N. J. Dawood (Harmondsworth, 1977).


501

LABOUISSE-ROCHEFORT, A. de, Les Amours, à Éléonore, edi]ia a 2-a (Paris, 1818). LACORDAIRE, J.B.H., St Mary Magdal en (Londra, 1880). LALANNE, L., Dicyionnaire hi storique de la France (Paris. 1877) LANIGAN, J., An Ecclesiastical Hi story of Irelan d , editia a 2-a (Dublin, 1829). LAUTH, F., „Tableau de l’au dela“, Mémoires de la société des arts et des sciences de Carcassonne, seria a 3-a, vol. 5 (Carcassonne, 1937-1940). LECOY DE LA MARCHE, R. A., Le Roi René (Paris,1875). LEES, B. A., Records of the Templars in Engl and in the Twelfth Century (Londra, 1935). LE FORESTIER, R., La Franc-Maçonner ie occultiste (Paris, 1928). LE FORESTIER, R., La Franc-Maçonner ie templiére et oc cultiste aux XVIIIe et XIXe siècles (Paris, 1970). LE MARIE, F., Histoire et ant iquitez de la vi lle et duché d ’Orléans, edi]ia a 2-a (Orleans, 1648). LEONARD, E.-G., Introduction au cartulaire manus crit du Temple (Paris, 1930). LÉPINOIS, E. de, „Lettres de Louis Fouquet à son fr ère Nicolas Fouquet“, din Archives de l’art français, seria a 2-a, vol. 2 (Paris, 1861-6). LEVILLAIN, L., „Les Nibelungen historiques“, Annales du Midi, anul 49 (Toulouse, 1938). LILLEY, A. L., Modernism; A Record and Review (Londra, 1908). LIZERAND, G., Dossier de l ’affaire des Templieres (Paris, 1923). LOBINEAU, G. A., Histoire de Breta gne (Paris, 1707). LOOMIS, R.S., Arthurian Traditio n and Chrétien de Troyes(New York, 1949). LOOMIS, R.S., The Grail (Cardiff, 1963) LOYD, L. C., The Origins of some Anglo-Norman Families, ed. C.T. Clay [i D. C. Douglas (Leeds, 1951). LUCIE-SMITH, E., Symbolist Art (Londra, 1977). The Mabinogion, traducere de Jeffrey Gantz (Harmondsworth, 1977). MACCOBY, H., Revolution in J udaea (Londra, 1973). MADDISON, R.E.W., The Life of the Honourable Robert Boyle, F.R.S. (Londra, 1969). MANUEL, F.E., A Portrait of Isaac Newton(Cambridge, Mass., 1968). MARIE, F., Rennes-le-Château , étude critiqu e (Bagneux, 1978). MAROT, P., Le Symbolisme de la cr oix de Lorraine (Paris, 1948). MAZIÈRES, Abbé M-R., „Une curieuse affair du XIIe siècle, celle du «Puig des Lépreux» a Perpignan“, Mémoires de la so ciété des arts et des sciences de Car cassonne, seria a 4-a., vol. 4 (Carcassonne, 1960-1962). MAZIÈRES, Abbé M-R., „Une Episode curieux, en terre d ’Aude, du procès des Templiers“, Mémoires de la soc iété des arts et d es sciences de Carcassonne, seria a 4-a., vol. 5 (Carcassonne, 1963-1967).

502


MAZIÈRES, Abbé M-R., „Recherches historiques à Campagne-surAude“, Mémoires de la soci été des arts et de s sciences de Carcasso nne, seria a 4-a., vol. 4 (Carcassonne, 1960-1962). MAZIÈRES, Abbé M-R., „La Venue et le séjour des Templiers du Roussillon à la fin du XIIIeme siècle dans la valleé du Bezu (Aude)“, Mémoires de la soci été des arts et d es sciences de Carcasso nne, seria a 4-a., vol. 3 (Carcassonne, 1957-1959). MELVILE, M., La vie des templier s, ed. 2, (Paris, 1974). MICHELET, M., Procè s des Templiers, 2 vol. (Paris, 1974). MICHELL, H., Sparta (Cambridge, 1964). The Nag Hammady Library in English, tradus\ de membrii Proiectului Biblioteca Copt\ Gnostic\ din Institutul pentru Antichitate [i Cre[tinism, condus de James M. Robinson (Leiden, 1977). NATES, G. de, Liber Accusationi s in Paulum Sextu m (St. Parres les Vaudes, 1973). NELLI, R., Les Cathares (Toulouse, 1965). NELLI, R., Dictionnaire d es hérésies méridio nales (Toulouse, 1968). NELLI, R., La philosophi e du catharisme (Paris, 1978). NIEL, F., Les Cathars de Mo ntségur (Paris, 1973). NILUS, S., Protocols of th e Learned Elders of Zion, traducere de Victor F. Marsden (Londra, 1923). NODIER, C., Contes, ed. Pierre-Georges Castex (Paris, 1961). NODIER, C., History of the Secret Societies o f the Army (Londra, 1815). Publicat\ anonim. NODIER, C., Voyages pittoresques et romantiques dans l’ancienne France, Normandy, 3 vol. (Paris, 1820-1878). NOONAN, J. T., Contraception (New York, 1967). OLDENBOURG, Z., Massacre at Mont ségur (Londra, 1961). ORLY, M. E., „Topographie de la montagne de Sion-Vaudémont“, Mémoires de la société d’archéologie Lorraine, seria a 2-a, vol. 10 (Nancy, 1868). ORR, J., Les Oeuvres de Guiot de Provins (Manchester, 1915). ORT, L. J. R., Mani: A Religio-hist orical Descripti on of his Personality (Leiden, 1959). PAGELS, E., The Gostic Gospels (Londra, 1980). PANGE, J. de, L’ Auguste Maison d e Lorraine (Lyon, 1966). PAOLI, M., Les Dessous d ’une ambition politique, (Nyon, 1973). PARRINDER, G., Jesus in the Qur ’an (Londra, 1985). PEREY, J., Charles de Lorraine et la cour de Bruxelles (Paris, 1908). The Perlesvaus, traducere de Sebastian Evans sub titlul The High History of the Ho ly Grail, ed. nou\ (Londra, 1969). PEYREFITTE, R., „La Lettre Secr ète“, Le Symbolisme, nr. 356 (Paris, aprilie-iunie 1982). PHIPPS, W. E., The Sexuality of Jesus (New York, 1973). PHIPPS, W. E., Was Jesus Married? (New York, 1970).


503

PINCUS-WITTEN, R., Occult Symbolism in France: Joséphin Péledan and the Salons de la Rose- Croix (Londra, 1976). PINGAUD, L., La Jeunesse de Charles Nodier (Besançon, 1914). PIQUET, J., Des Banquiers au Moy en Age: les Templiers (Paris, 1939). PLOT, R., The Natural History of Staffordshire (Oxford, 1686). PONSICH, P., „Le Conflent et ses comtes du IXe au XIIe Siècle”, Etudes Roussil lonnaises, anul `ntì, nr. 3-4 (Perpignan, iulie – decembrie, 1951). POULI, G., La Maison Ducale de Bar , vol. I (Rupt-sur-Moselle, 1977). POWICKE, F. M., The Loss of Normandy , ed. a 2-a (Manchester, 1961). PROCOPIUS OF CAESAREA, History of th e Wars, traducere de H. B. Dewing (Londra, 1919). PRUTZ, H. G., Entwicklung un d Untergang des Tempelherrenorden s (Berlin, 1888). QUATREBARBES, T. de , Oeuvres complètes du roi René (Angers, 1845). Queste del Saint Graal, traducere de P. M. Matarasso, sub titlul The quest of the Holy Grail (Harmondsworth, 1976). RABINOWITZ, J. J., „The Title de Migrantibus of the Lex Salica and the Jewish Herem Hayishub“, Speculum, vol. 22 (Cambridge, Mass., ian. 1947). RAHN, O., Croisade contre le Graal, traducere de Robert Pitrou (Paris, 1974). RAHN, O., La Court de Lucifer , traducere de René Nelli (Paris, 1974). RENÉ D’ANJOU, Le Livre du cuer d ’amours espris, manuscris din Biblioteca Na]ional\ din Viena, Cod. Vind. 2597. REY, E.-G., „Chartes de l’Abbaye du Mont-Sion“, Memoires de la Société nationale des antiquaires de France, seria a 5-a, vol. 8 (Paris, 1887). REY, E.-G., Les Familles d ’Outre-mer (Paris, 1869). RICHEY, M. F., Studies of Wolfram von Esch enbach (Londra, 1957). ROBERTS, J. M., The Mythology of the Secret Societes (St. Alabans, 1974). ROCHE, D., „La Capitulation et le bûcher de Montségur“, in Mémoires de la so ciété des arts et sciences de Carcasson ne, seria a 3-a, vol. 7 (Carcassonne, 1944-1946). ROETHLISBERGER, B., Die Architektur des Graltempels im Jungern Titurel (Nendeln, 1970). RÖHRICHT, R., Regesta Regni Hieros olymitani (Innsbrück, 1893). ROSNAY, F. de, Le Hiéron du Val d ’Or (Paray-le-Monial, 1900). ROUGEMENT, D. de, Love in the Western World (New York, 1940). RUNCIMAN, S., A History of the Crusades (Harmondsworth, 1978). RUNCIMAN, S., The Medieval Manichee (Cambridge, 1969).

504


SABARTHÈS, A., (ed.), Dictionnaire t opographique du département de l’ Aude (Paris, 1912). SAINT-CLAIR, L. A. de, Histoire Généalog ique de famille d e SaintClair (Paris, 1905). SAINTE-MARIE, L. de, Recherches histor iques sur Nevers (Nevers, 1810). SAXER, V., Le Culte de Mari e Madeleine en Occid ent (Paris, 1959). SCHONFIELD, H. J., The Passover Plot (Londra, 1977). SCHOTTMÜLLER, K., Der Untergang des Templer-Ordens (Berlin, 1887). SÈDE, G. de, L’Or de Rennes (Paris, 1967). (Publicat\, de asemenea, ca edi]ie de buzunar sub titlul Le Trésor maudit ). SÈDE, G. de, La Race fabuleuse (Paris, 1973). SÈDE, G. de, Signé: Rose + Croix (Paris, 1977). SÈDE, G. de, Les Templiers sont parmi nous (Paris, 1976). SÈDE, G. de, Le Vrai Dossier de l’ énigme de Rennes (Vestric, 1975). SEWARD, D., The monks of War (St. Albans, 1974). SHAH, I., The Sufis (Londra, 1959). SIMON, E., The Piebald Standard (Londra, 1959). SMITH, M., The Secret Gospel (Londra, 1974). SMITH, M., Jesus the Magic ian (Londra, 1978). SOULTRAIT, G. d e (ed.), Dictionnaire to pographique du département de la Ni èvre (Paris, 1865). STALEY, E., King René d ’ Anjou and His Sev en Queens (Londra, 1912). STEEGMULLER, F., Cocteau: ABiography (Londra, 1970). SUMPTION, J., The Albigensian Crusade (Londra, 1978). TAYLOR, K. J. P., The War Plans of the Great Powers, 1880-1914 (Londra, 1979). THOMAS, K., Religion and t he Decline of Magi c (Harmondsworth, 1980) THORY, C, A., Acta Latomorum ou chro nologie de l’ histoire de l a franchemaçonnerie F rançaise et étrang è re (Paris, 1815). TILLÈRE, N., Histoire de l ’ Abbaye d ’Orval (Orval, 1967). TOPENCHARON, V., Boulgres et Catha res (Paris, 1971). ULLMANN, W., A History of Poli tical Thought: The Middle Ages, ed. rev. (Harmondsworth, 1970). VACHEZ, A., Les Familles cheval eresques du Lyonnais (Lyon, 1875). VAISSETE, J. J., „Dissertation sur l’origine des Francs“, Collection des Meilleurs Disse rtations, vol. I (Paris 1826) VAISSETE, J. J., [i VIC. C de, Histoire général e de Languedoc avec des notes et les pièces justificatives, sub `ndrumarea lui Edouard Dulaurier (Toulouse, 1872).


505

VAZART, L., Abrégé de l ’ histoire de Fran cs, les gouvernan ts et rois de France (Paris, 1978). VERMES, G., The Dead Sea Scrolls in English, edi]a a 2-a (Harmondsworth, 1977). VERMES, G., Jesus the Jew (Londra, 1977). VICENT, Le R. P., Histoire de l ’ancienne image miraculeuse de Notre Dame de Sion (Nancy, 1698). VICENT, Le R. P., Histoire fidel le de St Sigisbe rg XII Roy, d ’ Austrasie, et II I du nom. Avec un abrégé de la v ie du Roy Dagobert son fils (Nancy, 1702). VOGUÉ, M. de, Les Églises de l a terre sainte (Paris, 1860). WAITE. A. E., The Hidden Church of the Holy Grail (Londra, 1909). WAITE. A. E., A New Encyclopedia o f Freemasonry (Londra, 1921). WAITE. A. E., The Real History of the Rosicrucians (Londra, 1887). WALKER, D. P., The Ancient Theology (Londra, 1972). WALKER. D. P., Spiritual and Demonic Magic from Fi cino to Campanella (Londra, 1975). WALLACE-HADRILL, J. M., The Long-haired Kings (Lonfra, 1962). WARDS, J. M., Freemasonry and t he Ancient Gods, edi]ia a 2-a (Londra, 1926). WESTON, J. L., From Ritual to R omance (Cambridge, 1920). Wiliam. Count of Orange, ed. Glanville Price (Londra, 1095). WILLIAM OF TYRE, A History of Deeds Done Beyond the Sea, traducere de Emily Atwater Babcock [i A.C. Krey, 2 vol. (New York, 1943) WIND, E., Pagan Mysteries in the Renaissance, ed. rev. (Oxford, 1980). WINTER, P., On the Trial of Jesus (Berlin, 1961). WÜRZBURG, Johann von, Description of the Holy Land, by John of Würzburg , A.D. 1160-1170. Trad. Aubrey Stewart, Palestine Pilgrims Text Society, vol. 5 (Londra, 1897) YATES, F. A., The Art of Memory (Hardmondsworth. 1978). YATES, F. A., Giordano Bruno and the Hermetic Tradition (Londra, 1978). YATES, F. A., The Occult Philosophy in the Elizabethan Age (Londra, 1979). YATES, F. A., The Rosicrucian Enlightenment (St. Albans, 1975). ZUCKERMAN, A. J., Jewish Princedom in Feudal France (New York, 1972).


Cuprins Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 Prefa]\ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23 Partea `ntì: Misterul 1. C\tunul misterios . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Rennes-le-Château [i Bérenger Sauni ère . . . . . . . . . . . . . . B\nuitele comori. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Intriga . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. Catarii [i marea erezie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cruciada `mpotriva albigenzilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Asediul Montségur-ului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tezaurul catarilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Taina catarilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. C\lug\rii r\zboinici. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cavalerii Templieri – versiunea oficial\. . . . . . . . . . . . . . . Cavalerii Templieri – misterele. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cavalerii Templieri – latura ascuns\. . . . . . . . . . . . . . . . . . 4. Documente secrete . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

31 32 39 44 48 49 56 58 62 65 66 81 88 99

Partea a doua: Societatea secret\ 5. Ordinul din culise . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115 Misterul care `nconjoar\ fondarea Ordinului Cavalerilor Templieri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120 Ludovic al VII-lea [i Prioria din Sion. . . . . . . . . . . . . . . . . 123 „T\ierea ulmului“ din Gisors . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124 Ormus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127 Prioria din Orleans . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131 „Capul“ templierilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132

507

Marii mae[tri ai templierilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133 6. Marii mae[tri [i rùl subt eran . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137 René d’Anjou . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142 René [i Arcadia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144 Manifestele rozicruciene. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148 Dinastia Stuart. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152 Charles Nodier [i grupul s\u. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158 Debussy [i Roza-Cruce. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162 Jean Cocteau . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165 Cei doi Ioan al XXIII-lea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167 7. Conspira]ie de-a lungul secolelor . . . . . . . . . . . . . . . . . 171 Prioria din Sion `n Fran]a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173 Ducii de Guise [i de Lorena . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176 Lupta pentru tronul Fran]ei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178 Compagnie du Saint-Sacrement . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182 Castelul Barberie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187 Nicolas Fouquet . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188 Nicolas Poussin. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 Capela Rosslyn [i Palatul Shugborough. . . . . . . . . . . . . . . 193 Scrisoarea secret\ a Papei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194 Piatra din Sion. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 195 Mi[carea Catolic\ Modernist\ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197 Protocoalele Sionului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 200 Hiéron du Val d’Or . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 205 8. Societatea secret\ `n zilele noastre . . . . . . . . . . . . . . . . 211 Alain Poher . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 214 Monarhul ascuns . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 215 Bro[urile stranii din Biblioteca Na]ional\ din Paris . . . . . . 218 Tradi]ionali[tii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221 Conventul din 1981 [i statutul semnat de Cocteau. . . . . . . 225 Plantard de Saint-Clair . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231 Politica Prioriei din Sion. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239 9. Regii pleto[i . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246 Legenda [i merovingienii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247 Ursul din Arcadia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250 Intrarea sicambrienilor `n Galia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251 Meroveu [i descenden]ii s\i . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 252 S`ngele regal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254 Clovis [i pactul s\u cu biserica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 255 Dagobert al II-lea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 258

BAIGENT MICHAEL - Sfintul Graal Si Singele Sfint

Recommend Documents