bucatidincarti.wordpress.com
http:/ htt p://buc /bucatidinc atidincart arti.wordpress.com i.wordpress.com /2008/ /2008/07/21/ 07/21/apolinic-s apolinic-s i-dio nisiac/
Apolinic Apolin ic si dionisiac dionisiac by biblio tecar
i u lie 21 , 2 0 08
Ştiinţa esteticii va fi făcut un mare pas înainte cînd vom fi ajuns nu numai la concluzia logică, ci şi la convingerea intuitivă directă că evoluţia permanentă a artei este legată de dualismul apolinic-dionisiac, aşa cum zămislirea zămislirea depinde de dualitat ea sexelor s exelor ce se combat mereu şi ş i nu se s e împacă împacă decît decît periodic. Termeni Termeniii – apolinic şi dionisiac dio nisiac – îi împrum împrumutăm utăm de la greci. Aceştia nu îşi exprimau exprimau tero t eroriile riile ezoter ezo terice, ice, atît de pro f unde, ale concepţiilor lor despre artă în noţiuni, ci le întruchipau în figurile grăitoare ale zeilor lor, pe care le putea pricepe cel ager la minte. Cele două zeităţi ale artei, Apollo şi Dionysos, ne fac să ajungem la concluzia că, în universul grecilor există un contrast uriaş, atît în origine, cît şi în finalitate, între artele plastice (cele apolinice) şi cea neplastică (muzica), adică adică arta art a lui Dio Dio nyso nysos. s. Am Amîîndouă po rnirile, atît de deos ebite, înainteaz înainteazăă paralel, de obicei certîndu-se certî ndu-se f ăţiş, dînd naşt naşt ere, prin emulaţie, emulaţie, unor unor creaţii mereu mereu mai mai viguroase; viguroase; astf as tf el se perpetuează lupta din sînul acelui co co ntr ntrast ast pe care denumirea denumirea comună “arta” îl anulează anulează do ar aparent pînă ce printr- un miracol miracol metafizic al “voinţei” eline să apară îngemănate şi, prin această împerechere, să făurească tragedia atică, acea operă de artă atît dionisiacă, cît şi apolinică. Pentru a ne închipui închipui mai mai bine acele acele două do uă tendinţe, tendinţ e, să ni le reprezent ăm mai mai întîi întîi ca două lumi dist dist incte alte alt e artei; una a visului, visului, cealaltă cealaltă a beţiei; între între acest e două f enome enomene ne f iziologice, putem observa un cont rast asemănător aceluia dintre apolinic şi dionisiac. După închipuirea lui Lucreţiu, în vis li s-au arătat sufletelor omeneşti întîia oară minunatele făpturi divine, în vis a văzut marele sculptor formele încîntătoare ale unor f iin iinţe ţe s upraum upraumane; ane; dacă dacă l-ai f i întrebat întrebat pe po etul elin elin despre tainele relaţiei relaţiei poetice, ar f i evocat ş i el visul, visul, exprimîînd o părere asemă exprim as emănăto năto are cu cea a lui Hans Sach Sachss din Maeşt Maeşt rii Cîntăreţ Cîntăreţ i: “Am “Amice, ice, to cm cmai ai în în aceast a constt ă opera po etului, că ia aminte cons aminte la visele sale ş i le interpretează. interpret ează. Crede-mă, cea cea mai reală iluzie a omului i se dezvăluie în vis: toată arta poetică nu este decît o tălmăcire a viselor adevărate”. Seducăto Seducă to area aparenţă aparenţă a lumilor lumilor de vis, în în f ăuri ăurirea rea cărora orice o rice om este un artist art ist suveran, e prem premisa tuturo t uturor r artelor plastice. Ba chiar, aşa cum vom vedea, a unei părţi importante din poezie. În vis ne desfătăm printr-o percepere directă a reprezentărilor: toate formele ne vorbesc; nu există nimic indiferent şi inutil. În ciuda trăirii intense intense a acestei acest ei realităţi realităţi onirice, lică licăreşt reştee to tuş tuşii senzaţia senzaţ ia că toate toat e acestea sunt doar aparenţe. Cel puţin aceasta îmi spune experienţa mea, şi aş putea cita multe mărturii şi cuvintele multor poeţi ce dovedesc f recv recvenţa, enţa, ba chair chair caracterul perfect perf ect norm no rmal al al acest acest ei experien experienţe. ţe. Omul Omul cu spirit f iloso f ic presimte presimte o realitat reali tatee ascunsă cu to tul deos ebită, dincolo dincolo de realitatea în care care ne af lăm şi t răim răim,, deci şi aceast aceastaa nu este est e decîtt o aparenţă, iar Schopenhauer calif ică darul pe care îlîl au unii să vadă cînd decî cînd şi cînd oamenii şi t oat e lucrurile ca simple fantome sau imagini onirice drept semnul predispoziţiei pentru filosofie. Omul sensibil la artă se af lă faţă f aţă de realitatea realitatea visului în acelaşi acelaşi raport raport în care se af lă filoso f ilosoff ul faţă f aţă de realitatea realitatea vieţii; el se complace în a privi totul cu un interes acut, căci îşi tălmăceşte viaţa tocmai prin aceste imagini; astfel îşi face ucenicia vieţii. “Atotînţelegerea” lui nu prinde numai imagini plăcute şi surîzătoare; tot ce este grav, tulbure, trist , întunecat, întunecat, piedicil piedicilee neaşteptate, neaşt eptate, capriciile capriciile hazardului hazardului,, aşt eptările anxioase, anxioase, pe scurt to ată “comedia divină” divină” a vieţii cu “inf ernul” ei îiîi trece prin f aţa o chilor, nu numa numaii ca un joc de umbre umbre – căci şi el participă partici pă cu toat ă f irea şi durerea durerea sa la acest acest e scene – dar păst rî rînd nd totuş to tuşii acea acea impresie impresie f ugară că că to tul e aparenţă; po ate că mulţi mulţi îşi amintes amintes c, ca şi mine, cum au reuşit să se îmbărbătez îmbărbăteze, e, în în spaimele şi primejdiile primejdiile visului, spunîndu-şi: “Este un vis! Să visăm înainte!”. Mi s-a povestit că unele persoane au fost în stare să continue acţiunea aceluiaşi vis trei şi mai multe nopţi succesive. Aceste fapte sînt mărturii limpezi că fiinţa noast ră cea mai mai intimă intimă,, st răf undu undull ce ne este co mun tuturor, tut uror, trăieşte visul cu voluptat voluptatee şi cu sentim s entimentul entul unei plăceri necesare.
Aceast ă plăcere necesară a experienţei onirice a f ost exprimată şi ea de greci prin Apollo: ca zeu al tuturor artelor plast ice, Apollo este t ot odată zeul prevestitor. El, care prin obîrşie este zeitatea st rălucitoare a luminii, stăpîneşte, de asemenea, frumoasa aparenţ ă a lumii lăuntrice a fantez iei. Adevărul superio r, perfecţiunea acesto r stări în opoz iţie cu realitatea cotidiană (accesibilă doar prin crîmpeie), apoi conştiinţa adîncă a naturii tămăduitoare în somn şi în vis sînt totodată un “analogon” simbolic al darului de prevestire şi, în general, al artelor prin care viaţa devine pos ibilă şi demnă de a f i trăită. Dar nici acea linie delicată pe care visul nu o depăşeşte decît cu riscul de a cădea în patologic (şi atunci aparenţa s-ar releva ca o realitate groso lană) nu trebuie să lipsească din imaginea lui Apollo, acea limitare plină de măsură, acea lipsă a pornirilor sălbatice, acea linişte înţeleaptă a zeului plăsmuitor. Potrivit cu originea sa, privirea lui trebuie să f ie “so lară”, chiar în clipele de mînie şi de nemulţumire, harul f rumuseţii se oglindeşte în ea. În sens cam f orţat , i s- ar potrivi lui Apollo ceea ce Schopenhauer spune despre omul captiv în vălul Mayei: “După cum pe marea dezlănţuită şi nemărginită, printre talazuri ce se înalţă şi se prăbuşesc urlînd, marinarul îşi pune toată nădejdea în sărmana lui barcă, tot ast f el, în mijlocul unei lumi de chinuri, st ă liniştit omul singuratec, rezemîndu-se încrezător pe “principium individuationis”. Am putea chiar s pune că încrederea nezdruncinată în acel “principiu” ş i seninătatea celui ce trăieşte întru el şi- au af lat expresia cea mai sublimă în Apollo. Ea ne apare ca minunatul zeu al acelui “Principium individuationis”; din atitudinile şi privire lui ne vorbesc t oat ă bucuria şi t oat ă înţelepciunea “aparenţelor”, ca ş i f rumuseţea lui. În acelaşi pasaj, Schopenhauer ne descrie gro aza nemăsurată ce-l cuprinde pe o m cînd se simte înşelat de formele cunoaşterii aparenţelor, ori de cîte ori principiul raţiunii suficiente, într-una din întruchipările lui, pare a suferi vreo excepţie. Dacă adăugăm acestei groaze extazul dătător de delicii, ce se naşte din adîncurile omului, ba chiar ale naturii, de cître ori “principium individuationis” es te încălcat, aruncăm o privire în esenţ a dionisiacului, pe care ni- l putem închipui cel mai lesne prin analo gie cu beţia. Înrîurirea băuturilor narcot ice, despre care t oat e popo arele primitive vorbesc în imnuri, sau sos irea năvalnică a primăverii ce irupe în întreaga natură cu o covîrşitoare plăcere, trezesc instinctele dionisiace a căro r exacerbare f ace ca subiectivul să se transforme într-o totală uitare de sine. Şi în Evul-Mediu german mulţimi tot mai mari cutreierau ţinuturile sub imperiul aceleiaşi forţe dionisiace, cîntînd şi jucînd; în aceste dansuri tradiţionale, de Sf. Ioan şi de Sf . Vitus, recunoaştem corurile bahice ale grecilor, venite din Asia Mică, ba chiar din Babilon şi orgiile “Sacheilor”. Există oameni care, din lipsă de experienţă sau din stupiditate, dispreţuiesc asemenea fenomene, considerîndu-le “boli ale popoarelor”, ei îşi bat joc de ele sau le deplâng, mîndri de propria lor sănăt ate. Sărmanii! Ei nu bănuiesc cît de lividă şi de spectrală apare această “sănăt ate” a lor, atunci cînd trece urlînd pe lîngă ei viaţa înfocată a exaltaţilor dionisiaci. Sub farmecul dionisiacului nu numai că se restabileşte legătura dintre om şi om; chiar şi natura înstrăinată, duşmană sau subjugată îşi sărbăt oreşt e împăcarea cu f iul său rătăcit, omul. Pămîntul îşi împarte de bună voie darurile, şi fiarele din munţi şi din deşerturi se apropie paşnice. Carul lui Dionysos e acoperit de flori şi de cununi; pantera şi tigrul păşesc sub jugul lui. Să pref acem Imnul bucuriei lui Beethoven într-un tablou, iar f antezia noastră s ă-ş i ia tot avîntul pentru a-ş i închipui milioanele de oameni pros ternîndu-se înfioraţi; ast f el putem intui dionisiacul. Acum sclavul est e om liber; acum cad to ate barierele rigide şi duşmănoas e pe care nevoia, arbitrarul sau “o brăznicia modei” le-au ridicat între o ameni. Acum, după ce s- a propovăduit evanghelia armoniei universale, f iecare se simte nu numai unit, împăcat, conto pit cu apro apele său, ci devenit una cu el, ca şi cum vălul Mayei s-ar fi sfîşiat şi ar fîlfîi zdrenţuit în jurul misteriosului “Unic-originar”. Cîntînd şi dansînd, omul se manifestă ca membru al unei comunităţi superioare; s-a dezvăţat să umble şi să vorbeas că, şi est e pe cale să-şi ia zborul în văzduh, dansînd. Gesturile lui exprimă vraja de care e cuprins. Aşa cum dobitoacele vorbesc acum şi cum pământul dă lapte şi miere, la f el cîntă în el ceva supranatural; el se simte zeu, acum păşeşte, extaziat şi înălţat, cum a văzut în vis păşind zeii. Omul nu mai e artist, s-a prefăcut în operă de artă. Puterea artistică a întregii naturi se dezvăluie aici, cu fiorii beţiei, spre suprema încîntare a ”Unicului originar”. Tro nul cel mai nobil, marmura cea mai de preţ – omul – sînt acum sculpt ate, iar loviturile de daltă ale dionisiacului, sculptor de lumi, sînt însoţite de apelul misterelor eleusine: “Vă prost ernaţi, milioane de oameni? O, lume, îl presimţi pe creato rul tău?”. Friedrich Nietzsche, Nasterea tragediei din spiritul muzicii, traducere de Ion Dobrogeanu-Gherea si Ion Herdan About these ads
