Dr. Speranţa Farca Formare: Doctor în ştiinţele educaţiei din 2003, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de P sihologie şi Ştiinţele Ştiinţele Educaţie Educaţiei,i, cu teza „Psihan „Psihanaliză aliză și Educa Educație” Licenţiată în ştiinţele educaţiei în 1996, la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Educaţiei, cu teza „Psihanaliză și Educație pentru pentru copii” Formare în Psihanaliză cu membri IPA, 1995 – 2003 Domenii de expertiză : psihanaliză, educaţie, educaţie timpurie, dezvoltarea copilului copilului Proiecte coordonate : Acomodarea copilului cu trecerile de nivel din din învă țământul obligatoriu (2012-2013) (2012-2013) Responsabilitatea profesorului în formarea morală a elevilor (2011) Comunicarea eficientă dintre familie și grădini ță (2010) Formarea părinţilor pentru educaţia timpurie (2009) Psihanaliză – terapie şi formare (1999 – 2002) Psihanaliză şi educaţie pentru copii (1996 – 1998) Cărţi de autor publicate : Farca S. Grădini Grădinița mea mea favori favorită! tă! Ghid pentru părinți și educatoare educatoare 2012, ISBN 978-973-0-12311-1 978-973-0-12311-1 ebook, iTunes Farca S. Cum întâmpinăm întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, bunici, medici şi educatori educatori Editura Trei, Trei, Bucureşti, Bucureşti, 2010, ISBN 978-973-707-338-9 (426 pagini) Farca S. Ce trăieşte copilul şi ce simte mama lui. Repere psihanalitice pentru maternitate şi copilărie Editura Trei, Bucureşti, 2009, ISBN 978-973-707-336-5 (457 pagini) Farca S. Psihanaliza şi cele patru vârste ale eului. Cum devenim părinţi părinţi Editura Trei, Bucureşti, 2003, ISBN 973-8291-53-4 (336 pagini) Activităţi: Cadru didactic asociat la Universitatea de Arte Bucureşti (2008-2012), la SNSPA (2003-2005) Psihanalist specializat în relaţia mamă-copil
Atitudini ale adulţilor ce pot genera manifestări agresive ale copiilor
8 October 2011 Copilul arată senin ceea ce noi nu ne mai putem permite să recunoaştem. Atunci fie devenim noi înşine prea agresivi, prea represivi, fie ne gândim că poate copilul nu este tocmai normal (dacă are ADHD?) Ca adul adulți ne con confruntăm adeseori cu agresivitatea copiilor prea liber exprimată, ceea ce poate fi frustrant. Evident, atitudinea adulţilor şi comportamentul lor influenţează comportamentul copilului. De aceea, în loc să-i cerem copilului să-şi remedieze manifestările, manifestă rile, mult mai eficient este să corectăm corec tăm la noi ceea ce generează aceste manifestări. Pentru a corecta însă, este necesar să identificăm greşelile noastre de comportament care pot genera manifesmanifes tări agresive ale copilului. Aşteptarea agresivă agresivă Adesea manifestarea agresivă a copilului este provocată din exterior, exte rior, prin aşteptarea celorlalţi: Dacă un copil este acuzat pe nedrept de înfăptuirea unei agresiuni, acuzația nu va rămâne multă vreme „nedreaptă”, deoarece el va face ceva ca să o merite. Este o situaţie descrisă de S. Freud care arată că, uneori, sentimentul de vină este anterior actului agresiv care vine ca o descărcare (se foloseşte pentru exemplificare de romanul „Crimă şi pedeapsă” al lui Dostoievski). Mulţi dintre copiii cu manifestări agresive au părinţi care îi învinovăţesc, îi critică, se aşteaptă aş teaptă ca ei să fie „răi”, se tem de „ce se va alege din ei”. Adesea un „copil rău” este de fapt un copil pentru pen tru care adulţii din jurul lui nu au suficientă răbdare şi toleranţă cu el. Copilul ajunge să împlinească, fără să vrea, „premoniţiile” sumbre sum bre ale părinţilor: – „Nu mai alerga aşa că ai să cazi!” – „Nu mai sări aşa că îl vei lovi pe frăţior!” – „Ai grijă că ai să verşi apa pe parchet!” … îndreptăţind afirmaţia victorioasă: „Vezi, ţi-am spus eu să fi cuminte!? Uite ce ai făcut!” 1
Înț eleger legerea ea gr greșită Se întâmplă întâmplă adesea ca ca adulții să aibă o altă grilă de interpretare decât cea a copiilor. Un copil poate să arunce cu nisip în jurul său pentru că nu se gândeşte decât la construcţia sa; poate să taie rochia mamei pentru că a vrut să-şi croiască un costum de prinţesă; poate să rupă caietul de teme al surorii pentru că e amuzant cum se transformă hârtia… Adultul însă, care se confruntă cu consecinţe neplăcute, are tendinţa de a vedea simplele jocuri ca pe nişte acte de agresivitate. El găseşte o intenţie agresivă acolo unde ea nu există şi astfel ast fel perverteşte inocenţa copilului: data viitoare, va face aceste acte, nu din joacă, ci pentru a supăra. Neînţelegerea Un copil care nu poate stabili o relaţie de comunicare reală cu părinţii săi se simte debusolat şi singur, lipsit de ajutor. Un copil poate: – plânge nu pentru a deranja, ci pentru că are nevoie să fie ţinut în braţe şi asigurat; – spune vrute şi nevrute nu pentru că vrea să-i pună în dificultate pe părinţi, ci pentru că vrea să se arate mare şi cunoscător, vrea să participe şi el la discuţia adulţilor; – povesti multe neadevăruri nu pentru că este mincinos, ci pentru că are nevoie de împlinire fantasmatică a dorinţelor; – cere date numeroase despre un eveniment sau lucru pentru pentru că este impresionat şi vrea să se asigure şi nu pentru că vrea să agaseze; – să fie urâcios şi distant pentru că s-a simţit rănit, lipsit de atenţia celor pe care îi iubeşte şi nu din răutate. Dacă toate acestea sunt interpretate superficial, copilul se va confrunta cu un eşec în comunicarea cu ceilalţi, se va simţi neînţeles, diferit şi ş i bizar şi poate deveni provocator pentru a obţine o oglindire, poate deveni violent pentru pentru a-și exprima exprima angoasa angoasa de a fi singur într-o lume care nu-l pricepe. Deposedarea Deposedarea Un copil are drept de proprietate asupra hainelor, jucăriilor, cărți lor şi realizărilor proprii. Acestea nu sunt simple obiecte, ele fac parte din sinele său şi constituie lumea existenţei lui. Atunci când părintele se înstăpâneşte abuziv asupra lucrurilor copilului (haine, jucă rii, obiecte) şi chiar asu pra corpului său (îmbrăcându-l, hrănindu-l, gestionându-l fără prea multe întrebări) e normală reacţia de apărare furioasă a posesorului de drept. Atitudinea adultului arată arată că nu-l consideră pe copil un om cu drepturi și că, prin prin for ță, se poate poate înstă pâni asupra lucrurilor sale. Copilul are astfel două motive importante pentru a deveni agresiv: apărarea proprietăţii şi afirmarea de sine. Nedreptatea Copilul, pentru a se putea adapta, este foarte atent la măsura prin care părinţii lui judecă lumea. Dacă însă părintele foloseşte „ocale” diferite pentru situaţii similare, copilul se revoltă dacă este nedreptăţit sau devine abuziv dacă este favorizat. Ambele atitudini duc la manifestări de agresivitate. Copilul are nevoie de repere clare, de reguli stabile pentru a se simţi asigurat într-o lume care poate fi cunoscunos cută şi care nu se lasă schimbată schim bată subiectiv. Dramatizarea Dramatizarea Copiii Copiii experimentează experimentează modalită modalități de com portament, se joacă „de-a” ceea ce văd și î și atri buie roluri diverse. Scopul este acela de adaptare socială. Dacă însă, părinţii fac adevărate drame în jurul acestor aces tor jocuri, luându-le în serios, complică şi riscă să per manentizeze situaţii care altfel s-ar fi stins de la sine. Absenț a neutral tralit ităăț ii Copilul spune și face multe, dacă la toate părin tele tele are reac reacții per per sonale puternice, puternice, am am înțelege că este o șicanare între covârstnici și nicidecum o relație educativă educativă.. Copilul poate crede că face o glumă bună, sau poate reda ceea ce i s-a spus lui de către altcineva, poate să exagereze și să întreacă măsura, dar un răs puns cu aceeași monedă nu este nici educativ și nici eficient. Aici copilul copilul are nevoie nevoie de niște limite care care să-l asigure și între care, com portamentul lui să nu mai fie exagerat, are nevoie nevoie de un model model de reac reac ție. 2
Exagerarea copilului este normală deoarece el experimentează, cunoaşte, se autodescoperă şi-şi caută repere. Răspunsul exagerat al părintelui însă, nu mai este tot aşa de firesc. Ironia Ironia este o formă de agresivitate verbală. Cu excepţia autoironiei şi ş i a cuvântului de spirit, ea nu arată o prea mare elaborare şi, în fapt, nu se deosebeşte, decât intelectual i ntelectual de injurie. În ţinta ironiei adultului, copilul este, de fapt, agresat şi dezarmat căci nu se poate apăra. El simte lovitura, dar nu ştie ce i se întâmplă, întâmplă, uneori uneori nici nici nu înțe lege sensul cuvintelor care îl rănesc. Râsul înseamnă plăcere, plăcere, bucurie, detensionare, dar în ironie, el este confiscat și întors agre agre siv ca o armă: „râd de tine”. Râsul începe să-şi piardă veselia, se încarcă cu amarul din rănire, ruşine şi pedeapsă. Așa că nu ar trebui să ne mire dacă acei copii trataţi trat aţi astfel râd de cineva blamat şi ajung ca, mai apoi, să inventeze amuzamente sadice pe seama altor copii mai mici sau mai slabi. 1. 2. 3.
4.
5. 6.
7.
8.
9 comentarii despre acest articol Foar Foarte te reus reusit it artic rticol ol si va multu ultume mesc sc pentr entruu el! el! Sigu Sigurr va va fi fi de de fol folos os pent pentru ru mu mult ltii par parin inti ti de la Cristina-Eliza, transmis pe 14 March 2012 la 4:42 PM Și eu sper asta, copiii noștri merită o altă abordare numai că ne este foarte dificil ca părinț i să ne descurcăm în acela același timp timp și cu agre agresivitatea noastră și cu cu cea cea a copilului… copilului… Nu e ușor să fii fii părinte, părinte, dar dar este este și tare frumos! frumos! de la speranta, transmis pe 14 March 2012 la 5:51 PM Un arti artico coll asa asa de frum frumos os…m …m-a -a intr intris ista tat. t. Mi-a Mi-am m ami amint ntit it cum cum si si mai mai ales ales cat cat ma ma iro ironi niza za tata tatall meu meu in in cop copil ilar aria ia mica si in continuu de atunci. Era mai mult decat ironie; era si batjocura, umilinta si sublinierea neputintelor mele. Deja in clasa a VI-a, incepusem sa deprind si eu aceasta arta otravita pe care o testam, initial timid, pe diferiti subiecti. Ulterior m-am perfectionat si bebeficiarul direct este chiar tatal meu. Din pacate…fac asta adesea si cu sotul meu si cu mama mea (si am pretentia ca e fina),chiar si cu mine — ne distram de minune. Aparent. Sper sa ma pot metriza macar in raport cu cel mic, care are doar 5 luni. Ieri am comandat una din cartile dvs. si sunt foarte impresionata si fericita ca am descoperit-o. Pe ea si pe dvs. de la Alexandra, transmis pe 14 March 2012 la 9:03 PM Foar Foarte te int inter eres esan antt ce spun spunet eti. i. MiMi-am am dat dat si eu seam seamaa acum acum cev cevaa timp timp de de unel unelee din dintr tree luc lucru ruri rile le pre preze zent ntat atee in in arti arti-col, de exemplu despre catalogarea copilului ca fiind “rau”; din lipsa de rabdare cu cel de-al dolea copil, de multe ori ma trezesc spunand ca e o fetita rea si ca nu stiu ce-o sa ma fac cu ea. Observ ca greseala o repet deseori, desi sunt constienta ca problema nu este copilul, ci eu. Poate scrieti sau ne oferiti si cateva randuri cu solutii pentru pastrarea rabdarii si a tolerantei in cazul celui de-al doilea copil (la primul nu au existat astfel de situatii nici in trecut si nici acum, in prezent). Va multumesc! de la Laura, transmis pe 17 April 2012 la 2:30 AM Multumesc! E un ar articol ve venit la la titimpul po potrivit pe pentru mi mine! de la Roxana, transmis pe 15 May 2012 la 8:08 AM Pentru Laura. E firesc să aveți mai puțină răbdare pentru pentru că sunteți mult mai soli solicitată. citată. Dacă sunte sunteți mai tolerantă cu dvs. dvs. veți fi și cu cu copiii. copiii. Ei vă în înțeleg dacă dacă le spuneți exact ceea ceea ce simțiți, că aveți și dvs. dvs. nevoie nevoie de puțină liniște, că nu pute puteți fi în în „priză” „priză” tot tot tim tim pul. Atunci nu veți mai avea nevoie să le spuneți că sunt „răi”. „răi”. Dacă Dacă dvs. dvs. vă în înțelege legeți și îi înțelege legeți și ei vă vor vor înțelege. Chiar vor încerca să contribuie la lini ștea dvs.: să nu vă mai ceară paharul cu apă, ci să vi-l vi-l aducă, aducă, să nu se mai certe certe așteptând să-i să-i despăr despărțiți, ci să să se îndemne îndemne să facă facă un pic pic de lini liniște ca să să se odih odihnească nească mama… mama… apoi cu cu toți veți putea savura savura citi citirea unei unei căr cărți de pov poveești, o partidă de gâdilat, o alergare prin parc sau ce vă place place să face faceți împreună. ț Bine Bineîn în eles, asta nu se potrivește dacă dacă feti fetița dvs. dvs. e bebelu bebelușă. Aici Aici ave aveți nevoie nevoie de de aju ajutorul unui adult: tăticul, o bunică, o bonă, o vecină, o prietenă, oricine este binevenit binevenit să vă ajute măcar puțin. de la speranta, transmis pe 15 May 2012 la 9:06 AM Pentru Alexandra. Da, din păcate, învățăm pe pielea noastră și bune și rele. Părinții nu sunt niciodată odată prefec prefecți și e bine bine că este este așa. Ori Oricum, fiecare părinte încearcă încearcă din răsputeri să fie măcar puțin mai evoluat decât părintele pe care la avut. Iubirea pentru copil ne învață să ne corec corectăm tăm gre greșelile (cu tot cu cauza lor generatoare) și să învățăm din ele. Nu vă așteptați să să nu nu gre greșiți, nu gre greșeala este este problema, problema, ci persiste persistennța ei. Ave Aveți îngăduință cu tatăl tatăl dvs. (atât (atât a putut și el) și veți avea avea îngă îngăduin duință și cu dvs. dvs. La cele cele cinci luni luni ale băie băiețelului dvs. dvs. cred că vă răscole răscolește toate tris tristețile ile tre trecute, dar dar aceasta aceasta este pentru pentru o bună așezare și arată și o bună bună înțelegere legere a tristeților lui. Mulțumesc pentru cuvintele frumoase și mă bucur că vă sunt de folos scrierile mele. de la speranta, transmis pe 15 May 2012 la 9:19 AM cata cata drep drepta tate te in aces aceste te cuv cuvin inte te!! !!!c !cit itis isem em la un mo mome ment nt dat dat ca un copi copill nu nu e rau rau,, ci ci noi noi sunt suntem em otra otravi viti ti.d .dee toa toate te cate ni s-au intamplat sau ni se intampla.sa avem rabdare cu ei,inseamna sa avem cu noi si sa avem grija,cel putin eu observ la mine,fata mea cea mare e oglinda mea si a reactiilor mele.de fapt ma vad pe mine.cam atat.astept si alte articole frumoase. 3
9.
de la Elena, transmis pe 15 May 2012 la 12:19 PM Pentru Elena. Relația de oglindire este una dintre cele mai profunde posibile care ne permite autocorectarea. De fapt, ducând mai departe ideea dvs., nici nu trebuie să-i mustrăm pe copiii no ștri, dacă putem corecta la noi ceea ce ei oglindesc și ei preiau îndreptarea de la sine. Alte articole similare mai puteți găsi pe situl situl meu. De asemenea, despre agresivitate am mai scris și în car car tea mea „Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și edu educatori” apărută la Editura Trei în 2010 Dresajul şi agresivitatea copiilor
19 October 2011 Dresajul dezumanizează dezumanizează şi îndreptăţeşte reacţiile copilului în acelaşi registru: registru: al agresivităţii brute, directe, fără elaborări specific umane. umane. Ce ne facem însă atunci când nu mai putem decela între educaţie şi tehnici ale dresajului? Educaţie sau dresaj? dresaj? O mămică poate spune: „Păi dacă nu-l ameninţ, cum să-l fac să înţeleagă ce nu are voie?” Un profesor poate spune: „Dacă nu pun note, cum îi pot stimula pe elevi să înveţe?” Sunt atitudini comode, care pot părea îndreptăţite, dar educaţia este o cale spre independenţă, libertate şi responsabilitate. Educaţia Educaţia are funcţie adaptativă, ea trebuie să instrumenteze copilul copil ul cu modalităţi de anticipare a efectelor actelor proprii, a consecinţelor. Prin educaţie omul ajunge să-şi poată anticipa consecinţele actelor proprii, să facă alegeri responsabile pe care apoi să şi le l e asume. Omul devine astfel matur afectiv: afect iv: întreg, independent, responsabil, liber şi creativ. Dresajul Dresajul Dresajul sparge legătura dintre acţiune şi consecinţa ei și încearcă supunerea prin depende dependennță, a copilului de către adultul–dresor. Copilul nu e îndemnat să înţeleagă consecinţele acte lor sale, ci efectele pe care acestea le au asupra adultului responsabil pentru el. Se creează astfel ast fel o unitate simbiotică în care adultul va fi mereu cel responsabil, iar copilului nu-i rămâne decât să se supună. s upună. Agresivitatea din dresaj dresaj Legătura prea puternică pe care o instituie dresajul între î ntre părinte şi copil face imposibilă desprinderea şi de aceea este foarte încărcată de agresivitate. Şi Ş i părintele, şi copilul se simt împovăraţi î mpovăraţi unul de celălalt, dar nici nu se pot descurca independent, ambii având nevoie de această simbioză. sim bioză. Răbufnirile violente, din ambele părţi, arată cât de grea este o astfel de relaţie în care nimeni nu evoluează. Tehnici ale dresajului Cum putem însă evita dresajul mai ales dacă îl î l considerăm a fi „autentică educaţie”? Simplu! Identificând în procesul educativ una sau mai multe tehnici ale dresajului: Con di ţio na rea Condiţionarea apare ca o formulă magică de tipul: „Dacă… atunci…!” Părintele poate spune: „Dacă faci cum îţi spun eu, va fi bine!”, „Dacă stai dezbrăcat în frig, nu te mai scot în parc”, „Dacă loveşti un alt copil, te lovesc şi eu pe tine să vezi cum este”. Prin aceste exprimări, părintele se erijează în forţă divină, atotştiutoare, gratulatoare şi pedepsitoare care tre buie crezută fără nici o cercetare. Consecinţele care îi sunt prezentate copilului pentru explicaţie explicaţie ţin de subiectivitatea părintelui şi nu de realitatea pe care el ar trebui să înveţe să o cunoască. Părintele are datoria de a dezlega, de a sprijini copilul să devină independent şi responsabil, ajutându-l la descoperirea legităţilor naturale sau sociale: „Dacă stai dezbrăcat în frig, poţi răci” , „Nu poţi lovi un alt om pentru că oamenii obişnuiesc să se exprime altfel”. Prin condiţionare însă, explicaţiile se învârt în jurul pârghiilor găsite de adult pentru supunere sporind legătura deoarece copilul este orientat să descopere desc opere ce să facă pentru a-i fi adultului pe plac şi pentru a obţine de la el un maxim de beneficiu.
4
În şcoală se practică abundent condiţionarea: bucuria de învăţa ceva, de a pune întrebări, de a descoperi, de a dobândi nişte capacităţi este aproape în totalitate tota litate confiscată de goana după F.B.-uri, note mari, premii şi medalii. Copilul are două opţiuni: una de identificare cu adultul, devenind el cel care con diţionează („Dacă nu îmi cumperi mingea, nu mai mănânc ciorba!”) şi una de nedezvoltare, de asumare a dependenţei afective în care altcineva este responsabil, el este o victimă neînţeleasă, urmărit de ghinion şi nenoroc. Con strân ge rea Aici este tărâmul lui „trebuie”, lui „nu ai încotro”. Relaţia dintre părinte şi copil este una direct agresivă, de impunere a superiorităţii adultului. Părintele cere supunere în schimbul satisfacerii nevoilor copilului: „Trebuie să faci ce îţi spun eu pentru că înţel ege importanţa, ci pentru că, deoai nevoie de mine!”. Copilul acceptă aceste impuneri nu pentru că le înţelege camdată nu are ce face. Riscul este ca relaţia formatoare dintre părinte şi copil să se transforme într-una de luptă: „care pe care”. De asemenea, preluând exemplul părintelui, şi copilul va deveni constrângător ( „Ţi-am spus că vreau la toaletă, dacă nu m-ai dus, am făcut pipi pe mine!”). În perspectivă, un risc major este adolescenţa zbuciumată a copilului crescut astfel. Simţindu-se oarecum independent, poate aboli orice regulă, poate face totul de-a-valma fără chibzuinţă, îşi poate pune părinţii în situaţii în care nu au de ales. Pedeapsa şi recompensa Dictonul este: „Cine ascultă va fi recompensat, cine nu, va fi pedepsit!” În utilizarea pedepsei și recom pensei, legarea de cel care operează „biciul şi bombonica” este evidentă. Riscul unor tulburări de comportament este mare: copilul va solicita recompensa, iar dacă nu o va primi, va provoca adultul pentru a obţine reversul: reversul: pedeapsa. Comparaţiile între copii Este reprezentativă pentru comparaţie binecunoscuta expresie: „Ia uită-te la copilul acela (frate, coleg, vecin, prieten)! prieten)! El de ce poate ș i tu nu?” O astfel de remarcă nu îl poate face pe copil mai cuminte, mai ascultător sau mai silitor. Însă cu siguranţă va trezi anxietate, frustrare, dorinţă de răzbunare. Dacă părintele încearcă să stăpânească dezbinând, nu ar trebui să se mire de relaţia agresivă dintre fraţi. Exemplul biblic cu Abel şi Cain, fiind elocvent. Numai că odată pornit tăvălugul agresivităţii, invidiei şi răzbunării, greu mai poate fi oprit şi adesea se ajunge ca victima să fie chiar părintele însuşi care se confruntă cu reproşuri permanente şi nemulţumiri din partea copilului. O altă reacţie a copilului poate fi aceea a ignorării „strugurilor oricum prea acri”. El poate întoarce spatele unei relaţii formatoare, mulţumindu-se să fie „copilul celuilalt părinte”. Diferenţele dintre copii sunt majore şi de aceea compararea com pararea lor (precum merele cu perele) nu poate fi de ajutor nici părinţilor, nici profesorilor. Cul pa bi li za rea „Vezi ce ai făcut? Din cauza ta s-a întâmplat…!” Legătura prin vinovăţie este cea mai puternică şi cea mai agresivă dintre toate. Aşa se face că relaţiile configurate astfel sunt marcate de violenţe şi abuzuri. Copilul oricum se simte „buricul pământului” datorită gândirii sale egocentrice şi magice. Conform acestei gândiri, tot ce se întâmplă în jurul să i se datorează pentru că se leagă de unele dorinţe şi temeri: se simte vinovat când frăţiorul cade (doar şi-a dorit să se lovească atunci când s-au certat), se simte vinovat dacă părinţii se despart (pentru că şi-a dorit ca mama să se ocupe doar doar de el), se simte vinovat pentru boala bunicii (doar i-a spus să nu mai sară şi nu a ascultat-o). Părintele, dacă el însuşi nu este matur afectiv, afec tiv, poate profita nedemn de caracteristicile gândirii infantile pentru a subjuga copilul. Astfel, copilul nu va mai putea evolua dincolo de nivelul unei gândiri magice, atotputernice; va rămâne legat prin vinovăţie de părintele său şi nu se va putea autoasuma responsabil. Riscul de boală psihică şi de manifestări manifes tări autoagresive este foarte mare. Copilul are nevoie de de părinţi securizanţi care să-l ajute să acumuleze experiență, să constate că, în realitate, nu poate influenţa întotdeauna mersul lucrurilor, că sunt legi şi cursuri cur suri ale evenimentelor ce fac abstracţie de el şi că trebuie să se adapteze. Decăderea din zona atotputerniciei, îi permite copilului să nu se mai simtă vinovat pentru ceea ce nu este şi să-şi să- şi asume responsabilităţi reale.
5
Argu Arg umen tul autorit aut orităţii ăţii Exprimarea „Faci cum îţi spun eu pentru că eu ştiu mai bine!” are rolul de a marca o relaţie verticală: adultul are superioritatea (forţei, experienţei, vârstei, banului). Aici adultul se impune pentru că este nesigur nesi gur şi infantil. De pe această poziţie nu poate securiza copilul şi nici nu oferă un exemplu prea fericit. Dacă părintele nu este asigurator, copilul care nu se simte s imte în siguranţă şi este susceptibil de a deveni agresiv, el fiind în alertă pentru a se apăra. De asemenea, copilul simţind nesiguranţa părintelui o va evidenţia, o va taxa, o va aduce în prim plan pentru a răsturna raportul de forţe îndată ce devine posibil. Şi aici, relaţia care ar trebui să fie formativă ajunge să fie o luptă pentru putere. 1.
2.
3.
4.
5.
6.
6 comentarii despre acest articol Inte Intele legg ca ca ace acest st arti artico coll est estee de genu genull “as “asaa nu” nu”.. Tot Totus usi, i, pute puteat atii sa sa dat datii mai mai mu multe lte detal detalii ii “asa “asa da” da” la la fiec fiecar aree “as “asaa nu” sau macar sa lasati un link la un alt articol “asa da”. Astfel, acest articol nu prea este de mare ajutor. Aveti o incercare prin acest paragraf: “Copilul are are nevoie de părinţi securizanţi care să-l ajute să acumuleze experienț ă, să constate că, în realitate, nu poate influenţa întotdeauna mersul lucrurilor, că sunt legi şi cursuri ale evenimentelor ce fac abstracţie de el şi că trebuie să se adapteze. Decăderea din zona atotputerniciei, îi permite copilului să nu se mai simtă vinovat pentru ceea ce nu este şi să-şi asume responsabilităţi reale.” si inca un paragraf spre finalul articolului, dar acestea sunt cam vagi si nu atat de la obiect pe cat este restul articolului. Este loc de mai bine pentru acest articol. de la Crina, transmis pe 4 February 2012 la 1:58 PM Bună ziua, vă mulțumesc pentru semnalările dvs. foarte adevărate. Este un articol articol perfectibil și m-aș bucura bucura mult mult dacă dacă l-l-ați putea putea com pleta cu câte ceva din experiența dvs. care ne-ar putea fi utilă și nouă ca cititori. cititori. Speran anț a Farca, transmis pe 4 February 2012 la 11:49 PM de la Sper Buna Buna ziua ziua.. Sunt Sunt intr intruu tot totul ul de acor acordd cu cu com comen enta tari riul ul ante anteri rior or.. Sunt Sunt de acor acordd cu arti artico colu lul, l, dar dar ar ar fi fi nev nevoi oiee de de cateva sfaturi, nu doar de “reprosuri”, sa zic asa, nu-mi vine momentan in minte un cuvant mai bun. Sunt o mamica a doi copilasi, relativ mici: 1 an si 2 ani si 10 luni, si de multe ori este fooooaaaaarte greu sa nu faci nicio greseala. Sunt muuuulte situatii in care chiar nu stii ce sa faci, cel putin eu nu gasesc tot timpul solutie, mai ales in relatia de frati. de la mama, transmis pe 29 February 2012 la 10:51 PM Sigur că greșim i m adesea ca părinți și aceasta aceasta e bine pentru pentru că în acest acest fel îi putem putem înțelege mai bine pe copiii ș ș no tri atunci atunci când gre esc. Eu nu ofer ofer sfaturi pentru că că fiecare relație mamă-copil are caracteristicile sale și fiecare mamă știe cel mai bine ce se potrivește copiilor ei. M-am simțit doar datoare să arăt că greșelile noastre noastre ca părinți se întorc tot împotriva noastră și de aceea poate că ne-ar fi de ajutor să găsim soluții mai potrivite. E simplu să găsim aceste aceste soluții punându-ne în locul locul copilului și gândindugândindu-ne cum ne-ar ne-ar plăcea să fim fim tratați într-o situație sau sau alta alta.. În privin privința rela relației dintre frați eu cred că ei și-o gestionează mai bine cu cât intervenția noastră este mai mică. În fond așa sun suntt fra frații ba se pupă, ba se bat… de la speranta, transmis pe 1 March 2012 la 4:10 PM Va mu mult ltum umes escc pent pentru ru arti artico col, l, dar dar in in afa afara ra fap faptu tulu luii ca m-am m-am reg regas asit it cel cel put putin in o data data in in fiec fiecar aree din din sit situa uati tiil ilee desdescrise de dumneavoastra nu m-a ajutat la nimic. Niste exemple de abordare pozitiva a acestor situatii m-ar ajuta mai mult. Ca parinte (a doi copii de 5 si 2 ani) imi dau seama cand gresesc fata de ei, dar asta nu inseamna ca si gasesc solutia la problema. As vrea sa cunosc un parinte care poate spune cu mana pe inima ca el nu a apelat niciodata la metoda dresajului. In momentul in care ne-am hotarat sa avem copii, atat eu, cat si sotul meu, ne-am propus sa-i crestem frumos, liber, fara presiune si agresivitate. De la dorinta la putinta putinta e cale lunga. Din fericire suntem destul de rationali ca sa sa evitam agresivitatea, dar conditionarea verbala este unul din instrumentele care ne ajuta sa obtinem de la copii reactia dorita. Partea proasta e ca avem copii inteligenti si ne raspund raspund la fel. Si atunci ce facem? de la Laura, transmis pe 1 March 2012 la 9:44 PM Condiționarea leagă un comportament comportament al copilului de unul unul de-al nostru ș i atunci copilul înva învață să obțină maxi maximul de beneficiu exploatându-ne slăbiciunile. Or noi ne dorim să-i ajutăm pe copiii no ștri să fie cât mai independenți și atunci am putea să le prezentăm zentăm conseci consecinnțele actelor lor pe care ei nu au experiența de a le întrevedea. Uneori, când când nu este periculos periculos îi putem lăsa chiar să și le asume ca să se convingă. De pildă, pildă, ie ieșim la zăpadă zăpadă și copilul nu vrea să-și pună mănușile. Pot alege alege să-l să-l condiționez: Dacă Dacă nu îți iei mănu mănușile nu mai mer gem afară! și atunci îi arăt că este în pute puterea mea. Sau pot alege alege să-i prezint prezint consecin consecințele: Dacă Dacă nu îți iei mănușile, ile, îți vor vor înghe îngheța mâi mâinile și va tre bui să venim repede în casă, casă, fără fără a construi construi iglooul iglooul așa cum cum ți-ai propus. Aici, copilul poate alege să meargă fără mânuși și să ne întoar cem mult mai repede, repede, dar dar cu o lecție învățată: În ultima variantă, copilul nu trebuie să facă facă ceva pentru că „așa vreau eu”, ci pentru că este mai bine pentru el. 6
De asemenea, copiii au nevoie de de limite pe care cu toții le res pectăm: Trecem pe la semafor, doar doar pe zebră și doar pe culoarea verde. Asta nu înseamnă că atunci când mă grăbesc o iau cu copi copilu lull târâ târâș pe roșu. Copilul Copilul are nevoie nevoie și să înțeleagă că așa cum îiîi este res pectată libertatea lui, trebuie respectată libertatea libertatea oricărui om. Așa că îi putem putem cere cere să vor bească frumos, să-și res pecte rândul, să-i asculte și pe ceilal lalți pen pentru tru că și el își dore dorește ace același lucr lucruu pen pentru sine. Prin urmare, reiau ce am spus pentru comentariul comentariul anterior: ce ț ie nu-ți place altuia nu-i face. Și există numeroase modalită lități de a ne purta omenește și cu res pect unii cu alții, cu atât mai mult cu copiii noștri pe care îi iubim mult și pe care nu putem să îi creștem ca oameni respectabili dacă nici măcar noi nu-i respectăm. Că gre greșim cu cu to toții ca ca păr părin inți ave aveți dre drepptate, importan importantt este să dorim dorim să remediem remediem greșelile atunci când când le observăm și copiii noștri vor vor remarca remarca îndat îndatăă devenin devenindd ei înșiși res pectuoși, ascultători și iubitori văzând că ne străduim măcar să îi înțelegem elegem.. de la speranta, transmis pe 1 March 2012 la 11:04 PM De ce sunt copiii agresivi
1 October 2011 Care sunt motivele pentru care copiii sunt normal–agresivi? Cum îi putem înţelege şi ajuta în dezvoltarea lor fără a le impune să fie altfel decât sunt? Ambivalenţa afectivă Copilul trece, în dezvoltarea dezvoltarea sa, prin stări afective puternice puternice și difuze în care nu poate să distingă ce simte și trăi trăieește. te. Aces Acestea sunt simţăminte puternice, uneori copleşitoare şi adesea bipolarizate bipolari zate (iubire–ură, curiozitate–spaimă). Aici copilul are nevoie de un mediu „vâscos”, care să nu vibreze prea puter nic la ambivalenţele sale şi care să i le atenueze. De pildă, copilul mic se poate trezi urlând de spaimă că lumea pe care a lăsat-o la adormire nu mai este aceeaşi, dar mama vine senină şi-i vorbeşte blând, îl ia în braţe şi-l mângâie: mama iubită nu a păţit nimic rău, iar el va avea o zi frumoasă! Când copilul mai mare este agitat şi neliniştit, neli niştit, dacă părinţii sunt relaxaţi şi dornici de a-l asculta, el va putea mai lesne să-şi formuleze frustrările. E important ca reacţia părinţilor la aceste exprimări să nu fie una de învinovăţire, sfătuire, convingere, moralizare. Copilul are nevoie de o oglindire pentru autocunoa ștere, nu de un deget care să-i indice indice ce a greșit şi nici de un părinte care să se lase afec tat mai tare decât el. Sentimentul de neputinţă Copilul se descoperă posesorul unui corp vulnerabil şi limitat care nu-l poate urma în împlinirea dorinţelor şi fantasmelor. Din toate câte îşi doreşte foarte puţin poate înfăptui din cauza neputinţei corporale şi a interdicţiilor parentale. În aceste condiţii sunt naturale fantasmele de omnipotenţă (apărute ca identificări cu eroi grozavi) şi ambivalenţa faţă de părinţi (ca ei doreşte să ajungă, de ei este încă dependent, dar pe ei vrea să-i să- i învingă pentru a nu mai avea limitări şi restricţii). Părinţii pot sprijini copilul dacă reuşesc să fie neutri la manifestările lui de agresivitate, agre sivitate, dacă nu „răspund cu aceeași monedă”, monedă”, dacă dacă nu iau iau în tra tra gic și prea per sonal unele exprimări. Relaxarea părintelui ajută la detensionarea copilului. De asemenea, este important ca în această perioadă, părinţii să-l ajute pe copil să descopere des copere activităţi la care copilul se pricepe şi poate avea succes pentru a constata că nu este că nu este mereu neputincios. Nevoia descărcării Copilul se încarcă adesea de tensiuni, frustrări şi agresiuni externe pe care le suportă pasiv ca apoi, să le exporte aşa cum le-a primit, în aceeaşi manieră, fără nici o prelucrare. Ca şi în jocul de-a „leapşa”, „plesnitul” devine „plesnitor”, predând „ştafeta violenţei”. Aici părintelui nu-i este de folos să ştie ş tie „cine a început” şi nici să inventeze pedepse. Mai profitabilă ar fi încercarea de indicare a unor modalităţi de sublimare a agresivităţii: agresi vităţii: supărarea poate fi povestită, desenată, modelată ca şi plastilina, pictată cu acuarele, cântată la pian etc. Atragerea atenţiei atenţiei
7
Orice copil are nevoie, în mod mod sănătos, de aten aten ție. Pier derea atenţiei mamei pentru copil este debusolantă, de aceea atunci când ea vorbeşte la telefon, când are pe cineva în î n vizită, când se preocupă de frate sau când are un material de terminat pentru serviciu, copilul devine foarte solicitant solici tant şi năzdrăvan. Lipsa atenţiei părinţilor îl face pe copil să se simtă dezînvestit şi ş i de aceea face orice ca să o obţină. De pildă (este doar un exemplu căci fiecare situaţie este es te diferită), copilul vine şi îşi roagă mama care dis cută cu o prietenă: „Vino cu mine să ne jucăm cu maşinuţele”, maşi nuţele”, dacă mama nu dă curs cerinţei e foarte posibil ca maşinuţa să răstoarne „din greşeală” cana cu lapte. Dacă nu a avut atenţia jucăuşă a mamei, măcar grija supărată supă rată să o aibă. Dacă nici aşa nu merge, se trece la următorul nivel: va aluneca, tot din greşeală, pe laptele vărsat şi se va lovi cu capul de dulap – acum obţine sigur atenţia de care avea nevoie: mama îngri jorată vine şi ogoieşte copilul care plânge. Decât să fie ignorat, copilul copilul preferă să iasă în eviden evidență în mod negativ. Dacă nu poate impresiona prin merite şi drăgălăşenii atunci va deranja, speria, îngrijora. Este important ca părinţii să înţeleagă nevoia copilului de aport narcisic şi să nu-i retragă atenţia decât treptat, pe măsură ce copilul se desprinde în mod natural. De asemenea, este preferabil răspunsul la cererile rezonabile şi nu la soluţiile disperate dis perate găsite de copil. Prin răspunsul său, părintele îndrumă copilul spre descoperirea modalităţilor acceptabile de obţinere a atenţiei. Nevoia unui model Copilul care se confruntă cu propria sa furie se simte copleşit şi incapabil de reacţie. De aceea, de ce le mai multe ori, plânge, ţipă, azvârle din mâini şi picioare de parcă nu ar mai avea nevoie de ele. Prin manifestările sale, copilul trezeşte în î n părinte afecte similare. Părintele, el însuşi înfuriat, oferă un model „viu” de reacţie. Comportamentul părintelui în astfel de situaţii situ aţii este observat de către copil şi preluat pre luat ca exemplu: „deci aşa se procedează atunci când te simţi furios!” – e o lecţie învăţată. Copilul nu face această cercetare nici deliberat şi nici din răutate – este o modalitate de relaţie rela ţie proiectivă (M. Klein) prin care afectele necunoscute sunt externalizate pentru a putea fi văzute din exterior şi abia apoi însuşite. Înţelegând aceasta, părintele poate şti de ce el însuşi trebuie să-şi modeleze comportamentul, să cugete, să s ă se înţelepţească. Lipsa de maturitate afectivă, reacţiile reacţii le brutale, fără prelucrare ale părintelui nu vor întârzia să se oglindească în comportamentul copilului, tensionând relaţia. Un model pozitiv pozitiv de autogestionare a agresivităţii este nepre neprețuit pentru copilul care, imediat profită de el, preluându-l. Spaima Agresivitatea îl ajută pe copil să fie alert a lert în sesizarea pericolelor pentru a se apăra. Deci este normal ca atunci când copilul se simte speriat, ameninţat, în nesiguranţă să devină agresiv. Un copil înspăimântat poate avea reacţii neprevăzute, greu de gestionat, poate învăţa să sperie la rândul său, poate reacţiona agresiv sau autoagresiv, se poate închide în sine sau îşi poate poate stopa dezvoltarea. Știind aceasta, părinţii ar putea înţelege cât de important este pentru copil un mediu asigurator şi armonios plin de iubire şi în care neprevăzutul este bine dozat. Ar putea putea intui că unui copil nu-i este necesar să „ştie de frică”, că nu este nevoie de pedeapsă în educaţie. Negocierea pozi poziț iei în grup Integrarea într-un grup presupune adaptare, competiţie şi impunere – deci agresivitate. Deci nu ar avea de ce să ne surprindă faptul că în grup, copiii sunt mai agresivi unii cu alţii până ajung să se cunoască şi să-şi stabilească nişte ierarhi. Copiii îşi folosesc agresivitatea în grup pentru a se apăra şi pentru a ataca, pentru a îşi negocia poziţia şi pentru a se afirma, pentru a se cunoaşte pe sine şi a-i cunoaşte pe ceilalţi, cei lalţi, pentru a crea relaţii de alianţă. Aceste „exerciţii” de manifestare agresivă pe care copiii le fac în grupurile de congeneri îi ajută să deprindă reguli de interacţiune socială, să înveţe să se cunoască pentru a se putea stăpâni, să se afirme, să cunoască limitele între care aceste manifestări nu sunt vătămătoare. Conflictele aprinse ivite din senin sunt obişnuite în grupurile de copii. Ele nu depăşesc nivelul de „hârjoană”. Încercarea adultului de a domoli manifestările de agresivitate din di n grupurile de copii, apare ca tentativa de a „stinge focul cu paie” paie” precum caraghioasa și neînțeleapta babă descrisă de Co ș buc în „Iarna pe uliță”. Aici Aici adu adullților le trebuie capacitatea matură de de a lua distanță și de a avea încredere că totul nu este decât o joacă joacă de de copii copii ce-„or ce-„or crește mari”. mari”. Totuși, ei tre buie să creeze un cadru asigurator așa încât nivelul „ciondănelilor” nelilor” fire firești să nu poată fi depă depă șit și nimeni să nu fie rănit din astfel de dispute. 8
1.
2.
3.
4.
5.
6.
6 comentarii despre acest articol Buna Buna Sper Speran anta ta,, est estee ext extrao raord rdin inar ar de lini linist stit itor or aces acestt art artic icol ol,, si si eu eu am am un un bai baiet etel el de un an si 8 lun luni, i, este este la cres cresaa de de cateva luni, insa imi pun problema in fiecare zi ca petrec din ce in ce mai putin timp cu el si simt cateodata ca nu este suficient, imi este teama sa nu il afecteze lipsa mea. Desi tin sa subliniez ca timpul petrecut impreuna este extraordinar, este un copil foarte vesel si comunicativ, insa de cateva zile atunci cand sunt acasa imi cauta prezenta in fiecare clipa, iar asta ma face sa imi pun intrebari. Asta se intampla de cand mai ramane dupamasa cu bunica, dupa ce iese de la cresa. Acest articol imi spune totusi ca probabil si nelinistea mea ii poate produce aceasta anxietate, atunci ar trebui ca eu sa fiu prima care sa fiu multumita cu timpul petrecut impreuna si sa ma bucur de el. O zi cat mai fumoasa si cat mai multe articole lafel de utile. de la Andreea, transmis pe 24 July 2012 la 11:11 AM Mult Multum umes escc pen pentr truu ace acest st arti artico col. l. Vine Vine la un mo mome ment nt dest destul ul de tens tensio iona natt si si pli plinn de de ast astfe fell de de mom momen ente te de agre agresi si-vitate, mai mult fonica. Am un baiat de 2.9 ani, pentru care totul incepe acum cu “nu pot”. Daca nu reuseste ceva din prima, incep tipete, plansete, tranteli si asa asa mai departe. Recunosc, ne simtim depasiti depasiti si la capatul rabadarii uneori, pentru ca sunt zile cand totul este un tipat si cand simti, ca adult, ca ai epuizat toate formele de a reactiona calm si educativ la astfel de rabufneli. In acelasi timp incercam sa intelegem prin ce trece si cum putem noi “stinge focul”. de la Maria, transmis pe 30 July 2012 la 6:31 PM Chiar dacă nu știți prin ce trece, vă face el să simțiți exac exact… t… 2 ani și 9 luni este vârsta băiatul dvs. care ar vrea să poată poată și totu totuși nu poate, poate, ar vrea vrea să să decidă decidă el pentru sine, sine, dar nu-și poate asuma asuma deci decizia… îi este greu și vă face și pe pe dvs. dvs. săsă-ii sim simțiți difi dificultatea. Asta este este bine, înseamnă înseamnă că este o bună comunicare între dvs. și el. Puteți încerca să vă oferiți mai mult mult timp pentru a modifica activitatea… să-l pregătiți vorbindu-i despre despre ce urmează urmează să să face faceți și să vă jucați mult mu lt… … Așa ve veți reu reuși să să vă vă rel relaaxați și el va sim simți aceasta aceasta și se va calma. calma. (De pildă: Uite, acum ne îmbră îmbrăcăm și mer gem în parc… nu e nimic dacă nu poți să te îmbraci, te ajut eu dacă vrei… te ajut ajut să pui bluza? Unde e băiatul? Cucu-Bau… uite băiatul… băiatul… a ieșit capul capul din bluziță). de la speranta, transmis pe 30 July 2012 la 11:35 PM Am o fet fetit itaa de de 1 an si 10 luni luni si un baie baiele lell de de 3 luni luni.D .Dee can candd a veni venitt cel cel mic mic fii fiica ca mea mea a deve deveni nitt agr agres esiv ivaa cu cu el el dar si cu copii din parc, cu noi, cu bunicii. Acum parca nu il mai “vaneaza” pe cel mic dar tot il mai loveste uneori zicand “nu, nu”.…stie ca nu are voie. Vroiam sa imi cresc copii fara nu-uri excesive…aparent esuez fara sa imi dau seama… De la ceilalti copii din parc nu obtine un raspuns la violenta ei pentru ca ea este prea mica si nu isi pun mintea cu ea, sau sunt prea rapizi parintii in a-i desparti. Am incercat sa ii explic, am lovit-o peste mana, am pedepsit-o inchizand-o in camera ptr 5 min…nu a functionat nimic…ceva sugestii…sau asteptam cu multa rabdare sa mai creasca? de la miruna, transmis pe 10 September 2012 la 5:34 PM Fetița dvs. este încă un bebeluș și ea, chiar chiar dacă este soră mai mare… mare… Reac Reacția ei este sănă toasă și vrea să vă comunice cât de greu îi este să renunțe la statutul de de centru centru al atenției și de sigur beneficiar al iubirii dvs. Ea are încă mare nevoie de afecțiune și aceasta arată com portamentul ei, dar trebuie să suporte frustrări ș i renunțări pentru care nu poate fi pregătită căci este prea mică. mică. E bine că mi-ați scris căci este impor tant să răspunde răspundeți prompt com com portamentului ei agresiv agresiv cu cu multă multă iubire iubire și înțelegere, legere, cu afecțiune și blândețe. Cu Cu tim tim pul, ea va fi mai puțin frustrată, trată, se va simți înțeleasă și va avea și un model de com portament blând, așa că nu va mai avea motive de agresivitate. Dvs. însă însă vă va fifi foarte foarte greu să face faceți față solicitărilor citărilor intense intense a doi bebelu bebeluși cu cerin cerințe foarte foarte variate, de aceea cred că orice ajutor ajutor v-ar prii: implicare implicareaa soț ului, a mamei, a soacrei, a unei prietene… în fine, oricine vă poate ajuta fără să vă tensioneze și fără să tensioneze sioneze copiii. copiii. Încerca Încercați să lăsa lăsați în planul doi orice altă grijă în afara copiilor și încer cați să să vă vă odihni odihniți ori de câte câte ori ori pute puteți astfel încât să pute puteți fi calmă și iubi iubitoare căci de asta asta are nevoie mai ales fetița dvs. de la speranta, transmis pe 10 September 2012 la 6:56 PM Sper Speram am sa sa “be “bene nefi fici ciez ez”” maca macarr de lips lipsaa gel geloz ozie ieii prin prin dif difer eren enta ta mic micaa de de vars varsta ta int intre re cop copii ii…p …pro roba babi bill treb trebui uiaa sa sa fie si mai mica diferenta ca cea mare sa simta ca cel mic a fost intotdeauna cu noi. Bine spus ca am nevoie de ajutorul cuiva care sa nu ma tensioneze acum gandindu-ma la mama si la soacra care au viziuni total diferite de crestere a copilului care trebuie sa planga, nu trebuie sa fie atata alaptat la cerere ci cu program si multe, multe altele.… din fericire ma ajuta sotul meu :) Mai am o mica problema…cu toate ca fiica mea este in general independenta, curajoasa si sociabila are o fobie foarte puternica pentru toate obiectele care scot zgomote zgomote puternice…aspirator,robot de bucatarie, feon,masina feon,masina de spalat, masini zgomotoase.Am incercat sa o tin in brate si sa ii arat ca nu e nici un pericol, i-am cumparat aspirator de jucarie pe care cum l-a vazut cum a inceput sa tipe, tipe, incerc sa fac din zgomotele masinii de spalat spalat o joaca dar are prea puntin efect sau pentru o perioada foarte scurta de timp. Cum as putea sa o ajut sa treaca peste aceasta fobie? de la miruna, transmis pe 11 September 2012 la 1:10 PM
9
Agresivitatea copilului
26 September 2011 Ca adul adulț i ne con con fruntăm adeseori cu agresivitatea agresivitatea copiilor prea liber exprimată ceea ceea ce poate fi frustrant: copilul arată senin ceea ce noi nu ne mai putem permite per mite să recunoaştem. Cum pot înţelege adulţii educatori educat ori agresivitatea copiilor şi ce reacţii benefice pot avea? Agresivitatea copilului copilului Agresivitatea copilului ţine de capacitatea lui de reacţie la mediul înconjurător cu scop de apărare, de sesizare a pericolului, de adaptare – deci este strâns legată de aptitudinea de a trăi. În dezvoltarea sa afectivă, copilul trece prin mai multe etape până când când î și con stituie capacitatea capacitatea de de conținere agresivității (capa (capacitate rară și la un adult). adult). De for mele de manifestare manifestare a agresivită agresivității copiluși de subli mare a agresivită lui arată starea starea lui de evolu evoluție afectivă, căutările sale de inserare socială, modul în care el se percepe pe sine în raport raport cu cu ceilal ceilalți. Manifestările de agresivitate ale copilului pornesc de la simpla neascultare până la ţipete, urlete, trântiri trân tiri pe jos, injurii, obrăznicii, lovirii şi chiar exprimări somatice (îmbolnăviri datorate tensiunilor, cărora copilul nu le poate poate face față). Fie Fiecare copil are preferinţele preferinţele sale de manifestare în func func ție de reacția educativă pe care o întâlne întâlnește. Orice Orice copil copil are are însă însă nevoie nevoie să fie în în țe les și ajutat să se exprime favorabil lui și celor din jurul său. Copiii sunt mai agresivi decât adulţii? Comparativ cu adulţii, copiii au manifestări de agresivitate mai puternice, mai directe, mai puţin nuanţate şi mai frecvente deoarece: Forţa vitală a copilului este mai puternică și mai vie – este natural ca și manifestările de agresivitate să fie mai accentuate. Copilul nu dispune încă de modele personale şi culturale de drenare şi sublimare a manifestărilor agresive – deci, agresivitatea nu se poate manifesta decât direct. Copilul, prin manifestările sale, învaţă să se cunoască pentru a se putea controla. El este copleşit de trăirile sale pe care nu şi le înţelege, înţe lege, dar pe care le reia până când reuşeşte să s ă le desluşească, integreze şi elaboreze. el aboreze. Ce nevoi de formare au copiii Copiii trebuie să crească într-un climat în care manifestarea lor liberă nu poate îngrădi sau sminti libertatea libert atea altcuiva. Reacţia adultului educator, la contactul cu agresivitatea copilului, oferă un reper copilului, un model de com portament. De aceea, este important ca părinţii să aibă un bun echilibru echilibru afectiv, sau măcar să dorească să se maturizeze crescându-şi copilul. Copiii pot înţelege motivele reale de agresivitate şi pot, de asemenea, să descopere soluţii pentru pozitivarea relaţiilor. Aici părinţii părinţii au rolul rolul de a fi doar susținători, de încredere, un model de urmat. Copilul însuşi va învăţa să fie sincer şi să-şi asume consecinţele actelor sale. Este o cale către formarea responsabilităţii. Fiecare copil are nevoile sale specifice şi de aceea relaţia pe care o construieşte părintele cu el este unică şi formatoare pentru ambii. Aşa se face că nu ne pot fi de ajutor în veritabila înţelegere a copilului reţetele sau sfaturile. Din acest motiv nu se susţin argumente precum pre cum cel al tradiţiei („aşa se obişnuieşte”, obiş nuieşte”, „aşa au procedat şi părinţii mei cu mine”), al uzanţei („aşa procedează majoritatea părinţilor”), al autorităţii („un bun sp specialist ecialist recomandă aceasta”), al practicii de succes („aşa a procedat cineva şi a avut rezultate bune”). 5 comentarii despre acest articol 1. Nu ma pric pricep ep foar foarte te bine bine la psih psihan anal aliz iza, a, dar dar totu totusi si,, nu nu ar ar treb trebui ui sa veni veniti ti cu mai mai mul multe te aman amanun unte te,, de de gen genul ul:: copilul — ce varsta, baiat sau fetita? Am citit si eu, poate foarte putin, dar stiu ca un copil de 3 ani este diferit de un copil de 6 ani. Nu ne putem astepta sa “inteleaga”, sa se comporte sau sa “reactioneze” la fel. “În dezvoltarea sa afectivă, copilul trece prin mai multe etape până când își constituie stituie capacitate capacitateaa de conținere și de sublimare sublimare a agresivită agresivității (capacitate rară și la un adult).” — puteti intra mai mult mult in detalii? Spuneti in titlu: “Cum pot înţelege adulţii educatori agresivitatea copiilor şi ce reacţii benefice pot avea?” — eu una nam regasit in articol acest “cum” si “ce”. de la Crina, transmis pe 4 February 2012 la 2:17 PM 2. Vă mulțumesc și de această dată pentru semnalări. Bine Bineîn înțeles că sexul și vâr vâr sta copilului copilului sunt sunt foarte importante. importante. Eu am dat niște exem ple în articol, dacă ele se potrivesc 10
cu un copil atunci la el fac referire, dacă nu, înseamnă că iese din adresarea mea. Prin urmare, atunci când vorbesc despre un copil copil care se trânte trântește pe jos când când este frustrat, evident că nu mă refer la un copil de 12 ani și nici la toți copiii copiii de vâr stă preșcolară. De asemenea, asemenea, fiecare fiecare părinte părinte înțelege și gestionează în felul lui lui manifestările copilului și de aceea nu mi se pare firesc firesc să dau eu exemple exemple de bună practică. practică. De altfel, există numeroase cărți care oferă rețete pentru anumite comportamente ca să mai vin și eu cu altele. altele. Ar fi interesant interesant însă, să ne împărtă împărtășiți din experiența dvs. dvs. față de acest acestee aspecte aspecte.. Speran anț a Farca, transmis pe 5 February 2012 la 12:01 AM de la Sper 3. Inte Intere resa sant nt!D !Dac acaa am acor acorda da mai mai mu mult ltaa rabd rabdar aree unor unor asp aspec ecte te com compo port rtam amen enta tale le ale ale copi copilu lulu lui, i,at atun unci ci gres gresel eli, i, carente de ordin educativ ar putea fi evitate…In beneficiul copilului, desigur… As fi interesata de niste articole legate de intarzierea in vorbire la copiii cu varsta de 2 — 3 ani :cauzele de ordin anatomic, neorologic ‚bolcaje emotionale etc. de la ela, transmis pe 17 May 2012 la 10:02 AM 4. Din ceea ce știu eu, logo pezii nu consideră o întârziere de vorbire dacă este este vorba despre un copil (mai ales dacă este băiat) înainte de 3 ani. Prin urmare nu cred cred că ar trebui să vă faceți griji, dar ca să vă liniștiți, put puteeți merg mergee la un logoped. Câte Câte ceva despre despre importanța lim bii materne și for marea marea abilit abilităăților de comunicare a copilului mic am scris și eu în car tea mea mea ”Ce ”Ce trăie trăiește copi copilul și ce simte mama lui” apărută la Editura Trei în 2009. de la speranta, transmis pe 17 May 2012 la 7:28 PM 5. Multum tumesc pentr ntru raspu spuns !Voi cauta carte rtea pentru a o cumpara . Da, e baiat,intelege si executa diverse comenzi verbale cu 2–3 cerinte,vocabularul insa e sarac si prefera onomatopeele in locul substantivelor. Au fost la un logoped dar copilul a plans in timpul si dupa consultatia la acesta iar parintii au renuntat la alte intalniri.Sa speram ca totul va evolua spre normal. Voi urmari cu interes viitoarele dv. articole sau aparitii editoriale. de la ela, transmis pe 17 May 2012 la 10:38 PM Manifestările de agresivitate
24 September 2011 Ce anume influenţează felul în care ne manifestăm agresivitatea? Cum se poate manifesta agresivitatea? Ce valori poate dobândi agresivitatea prin sublimare? Manifestări ale agresivităţii agresivităţii Agresivitatea este o formă de exprimare a energiei vitale, vital e, dar ceea ce contează pentru relaţia cu cei din jur, este modul în care ea se prezintă şi manifestă. Manifestările de agresivitate sunt numeroase şi depind mult de mediul în care evoluează omul. Factori ce influenţează manifestările de agresivitate Cei mai importanţi factori care stau la baza modelării manifestărilor de agresivitate sunt: Educaţia Pentru exprimarea agresivităţii sale, copilul îşi ia ca model părinţii şi educatorii. Felul în care adulţii din jurul copilului îşi gestionează stările agresive devine exemplu pentru copil. Aceste modele–reper sunt interiorizate şi vor fi redate mai apoi ca manifestări personale faţă de sine şi de ceilalţi. Este normal ca un copil bătut de către părintele său să se simtă „bătut de soartă” şi să-i bată şi el pe colegi; este natural ca un copil a cărui mamă este permanent îngrijată de sănătatea lui să devină ipohondru şi să s ă aibă temeri de întâmplări nefaste faţă de cei dragi. Cultura Obiceiurile, tradiţiile, religia, arta, miturile şi credinţele cre dinţele oferă unei populaţii repere vechi pentru manifestările individuale. Aici sunt limitele între care se încadrează cumsecădenia, sunt pedepse pentru ispăşirea abaterilor precum şi exemple de sublimare. Acolo unde inserţia culturală este prea slabă şi individul se simte mai lesne copleşit de propriile-i afecte aflate în stare brută. Grupul de semeni de la un moment dat Grupul de semeni adecvează elementele culturale generale la nevoile specifice unei vârste, a unei condiţii sociale, materiale, religioase, profesionale, de preocupare sau de stare per sonală. Astfel, în grup individul 11
găseşte, pentru o perioadă din existenţa sa, susţinerea susţi nerea de care are nevoie pentru a evolua într-o direcţie specifică. Maturitatea afectivă a individului Vârsta afectivă pe care o înregistrează omul (care poate diferi de vârsta sa fizică, intelectuală intelect uală sau socială) îi face proprii anumite tipuri de manifestare. Traumele, tensiunile şi tulburările afective sunt responsabile de rămânerile în urmă ale dezvoltării afective. Elaborările de sine şi capacitatea de sublimare s ublimare oferă remediu şi permit creşterea. Dată fiind influenţa acestor factori, deşi nivelul agresivităţi este oarecum similar tuturor, formele de manifestare diferă foarte mult, oferind un aspect individual. Tipuri Tipuri de manifestare ale agresivităţii agresivităţii Factorii ce influenţează manifestările de agresivitate agresivitat e le încurajează pe unele şi le suprimă pe altele. Aşa se face că descoperim numeroase tipuri de manifestare de agresivitate: Mani Man ifes tarea directă dire ctă (viole (vi olenţa) nţa) Aceasta este permisă copiilor mici, dar dincolo de aceste vârste ea este aspru reprimată repri mată cultural din nevoia de protecţie a unităţii de grup. Astfel, în majoritatea culturilor umane, cei care au manifestări manifestări directe de agresivitate, fără o autolimitare sunt aruncaţi în închisori închis ori sau ospicii. Aşa se face că manifestările de agresivitate directă (violenţa) nu apar decât în situaţii situaţ ii în care nu există consecinţe. Aceasta explică menţinerea violenţei în familie famili e (cu soţia şi copiii), dar reprimarea ei puternică în medii exterioare. Mani Ma ni fes ta rea re a indi i ndire rect ctăă Dacă manifestarea directă nu este permisă atunci ea este metamorfozată, transformată pentru a nu putea fi recunoscută şi pedepsită, dar efectul pentru adresant rămâne acelaşi: rănirea. De pildă, furia brută se poate manifesta în grijă sufocantă s ufocantă care ricoşează în agresat provocându-i spaimă pentru integritatea personală. Aici rănirea nu este produsă direct, ea apare ca o autorănire. Deşi agresorul scapă de pedeapsa socială, efectul asupra victimei este acelaşi – deci soluţia nu este nicicum sănătoasă pentru nimeni. Auto a gre si vi ta tea Dacă agresivitatea nu-şi poate urma drumul său spre exterior, exte rior, se întoarce către sine cu efect toxic. Aici agre sorul este şi victimă deopotrivă. El poate fi o victimă conştientă asumându-şi postura de agresor, sau inconştientă („se bolnăveşte de inimă rea”). Este de asemenea o soluţie cât se poate de nocivă. Depl De plaasa rea re a la nive ni ve lul tră tr ăirii iri i psihi ps ihice ce Trăirea agresivă nu este permisă omului şi nici el nu şi-o permite, de aceea ea nu se poate manifesta recognoscibil, dar nici nu poate să dispară. Numai că un capac etanş pe o oală care fierbe poate crea mai multe daune decât beneficii. Aşa se face că agresivitatea refuzată de la nivelul conştientului se manifestă inconştient. Ea apare bântuind în vise pe care le transformă în coşmaruri, în acte ratate care se soldează cu răniri şi autorăniri, în temeri şi obsesii, în griji şi ipohondrii. Aceasta este o soluţie de sacrificiu în care boala psihică sau fizică este foarte aproape. Depla Dep lasarea la nive lul cuvântu cuv ântului lui Aici faptul agresiv este înlocuit cu vorba agresivă: lovitura, cu înjurătura directă sau cu bârfa (indirectă), cu ironia sau autoironia. „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte”, spune Arghezi. Este o soluţie ceva mai evoluată, specific spe cific umană, dar nu totdeauna permisă social (dovadă o fac numeroasele procese pentru calomnie). Aceste soluţii nu aduc prea mari beneficii deoarece agresivitatea este fie manifestă brut, fără vreo prelucrare, fie cosmetizată, reorientată, reprimată, deplasată, dar nu este nicicum nici cum transformată, prelucrată, elaborată. Sublimarea este o prelucrare benefică a agresivităţii, care însă, nu este posibilă în afara cunoaşterii şi acceptării ei. Subli Sub li marea agresivi agre sivităţ tăţiiii Sublimarea (S.Freud (S.Freud)) este specific umană şi înseamnă transformarea unor forţe brute ale fiinţei noastre în stări elaborate, benefice pentru noi şi pentru cei din jur. Sublimarea este ceea ce arată Eschyl în Orestia când Atena (nu întâmplător, zeiţă a înţelepciunii) transformă Furiile (cele care îl înnebunesc pe Orest, îl bântuie şi îl chinuie cu o forţă neobosită) în Eumenide (forţe blânde ale creaţiei, muze inspiratoare). 12
Tot o descriere a sublimării regăsim şi în poezia lui T. Arghezi: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere (…) Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. Agresivitatea nu se manifestă întotdeauna distructiv sau autodistructiv, ea poate dispune și de sublimări constructive structive ce stau la baza baza competiției, a creativ creativită ității, a autoconservării de sine și a protejării protejării celorlal celorlalți, a spiritului de de dreptate, dreptate, a susținerii unor valori. Evitarea Evitarea sau încercare încercareaa de înăbu înăbușire a agresivităţii îi sporeşte manifestările, de aceea soluția nu este să ne lipsim de această importan importantă tă forță vitală, ci să învățăm să o utilizăm fericit. Agresivitatea ca forţă vitală
18 September 2011 Ce este agresivitatea? Unii oameni sunt mai agresivi decât alţii? Agresivitatea este o năpastă ce trebuie înăbuşită? Ce contrapondere echilibrantă îşi are agresivitatea? Ce este agresivitatea? Agresivitatea este general umană atâta vreme vreme cât nimeni nu poate spune că nu nu și- ar fi ie ieșit vre vreoodată din fire, că nu s-ar fi supărat pe ceva, cineva sau pe sine. Agresivitatea, ca și iubirea sunt forme forme structurale structurale ale forței noastre vitale, fac parte din noi și ne ajută să putem trăi, polarizându-ne existenţa: dacă iubirea ne împinge spre spre dăruire de sine, agresivitatea ne ajută să ne autoconservăm, să ne apărăm, să luăm din jur ceea ce avem nevoie pen tru a trăi.
•
•
•
Factori de care depinde nivelul agresivităţii agresivităţii Nivelul agresivităţii nu este mereu acelaşi pe parcursul existenţei. El depinde de numeroşi factori precum: forţa vitală (cu cât este mai mare cu atât nivelul agresivităţii este mai crescut. Aceasta explică de ce în copilărie nivelul agresivităţii este mai ridicat); nivelul iubirii ca şi contrapondere (forţa vitală a omului se împarte între cele două forme ale sale: iubirea şi agresivitatea. Deci, cu cât nivelul iubirii creşte cu atât cel al agresivităţii scade); siguranţa mediului (dacă în jurul omului este linişte, el nu are de ce fi în alertă pentru apărare şi atac; dacă mediul îi oferă omului ceea ce îi este est e necesar, el nu are de ce să se s e lupte pentru a-şi asigura existenţa). Anularea agresivităţii – o anulare de sine Agresivitatea este o formă a forţei vitale şi de aceea nu poate fi anulată decât afectând grav întreaga existenţă.
La anularea agresivităţii se poate poate ajunge prin: Scăderea dramatică a forţei vitale Este situaţia în care omul nu mai are energie nici să iubească, nici să urască, nici să mai poată trăi. El se mis tuie din interior şi orice element extern este o povară prea greu de dus. Aceasta este o descriere a stării depresive pe care o găsim ilustrată în î n “Povestea “Povestea unui om leneş” leneş ” a lui Creangă. Omul nu mai are energie agresivă, dar nici putere de a mai trăi: şi mestecarea hranei devine o treabă prea grea care parcă nu merită efortul, efort ul, justificându-i întrebarea „muieţi ţi-s posmagii?”. Întoarcerea forţei agresive de la exterior către interior 2. Aici agresivitatea îşi pierde manifestarea manifesta rea sa caracteristică, nu mai afectează lumea din jur însă se întoarce cu forţă înspre sine sub forma autoagresivităţii (mecanismul este descris de către S. Freud). Freud). Această întoarcere către sine a agresivităţii poate avea efecte variate de intensităţi diferite: tristeţi, depresie, boli ale corpului, accidente soldate cu autorăniri, pierderi, eşecuri. Printr-un mecanism similar, şi iubirea se poate întoarce î ntoarce din exterior către sine dobândind acelaşi efect ca şi autoagresivitatea (o descriere a procesului o găsim la Ovidiu, Ovidiu, în Metamorfoze, când vorbeşte despre Narcis). 3. Creşterea nivelului iubirii Iubirea şi agresivitatea se alimentează din acelaşi ace laşi izvor. Deci, dacă „albia” iubirii captează un flux mai mare de energie, rămâne tot mai puţin pentru agresivitate. Totuşi o anulare dramatică a agresivităţii nu mai permite nici autoconservarea şi, la limită, se poate ajunge la sacrificiu de sine. Tot astfel, şi o sporire excesivă a agresivităţii, fără contraponderea iubirii, generează o imagine dramatică (a omului hăituit de stihii interne şi externe asemenea lui Orest cel bântuit de Furii, care fără sprijinul preaînţeleptei Atena ar fi ajuns la autodistrugere).
1.
13
După cum se poate vedea, o anulare a agresivităţii agresivităţi i nu este posibilă pe deplin fără patologie sau îndrăgostire. Chiar dacă în viaţa noastră sunt perioade când balanţa iubire–agresivitate înclină mai mult într-o parte sau alta, un echilibru este de tot necesar. 3 comentarii despre acest articol sunt sunt mom momen ente te in in viat viataa cin cindd eve eveni nime ment ntel elee atra atragg gind gindur uri, i, iar iar gin gindu duri rile le atr atrag ag per perso soan anel elee car caree pot pot lim limpe pezi zi luc lucru ru-rile…:) Sunt placut surprinsa sa Va descoper si activitatea Dvs, situl. E o tema mereu actuala si credpe care o de la Fulvia, transmis pe 22 May 2012 la 8:28 PM 2. cred ca me merrita si este necesa esar de de dezvolta ltat subiectu ctul. Multu ltumesc de la Fulvia, transmis pe 22 May 2012 la 8:31 PM 3. Mă bucur că v-am fost de folos. de la speranta, transmis pe 22 May 2012 la 9:17 PM
1.
Crizele din magazin
1 November 2010 Supermagazinele sunt sunt adesea teatrul punerii punerii în scenă a spaimelor copilului ș i a exc excedă edării rii părin părinț ilor. Copilul se tăvălește, părintele nu știe ce să mai facă și toț i ceilalț i sunt sunt evaluatori superiori și critici ai acestei com portări: “vai ce răsfăț at !”, sau ai părintelui: “nu știe să-și educe copilul !” Produsele se se vor cumpărate În magazin, produsele nu stau pentru a fi descoperite de cumpărătorul care le caută în func ție de nevoia sa, ci sunt expuse pentru a se cere cumpărate, pentru a crea impresia unei nevoi care nu există. Un produs, prin ambalajul său și prin poziția din raft cre ează iluzia satisfacerii unei nevoi bazale, profunde, generale. Un detergent nu este un simplu detergent, este un praf magic, care scute ște de orice efort efort gos podina. Spălând cu această această poțiune, femeia femeia nu mai mai este o Cenu Cenușăreasă ăreasă,, ci ci o veritabilă veritabilă prințesă atinsă de bagheta bagheta magică magică a zânei. Ea nu mai mai are altceva de de făcut decât decât să îmbrace rochia vrăjită cu acel detergent și își va întâlni cu sigu ranță prințul (chiar dacă are acasă doi, trei copiii și cre dea că a găsit găsit deja un prinț). Tot astfel astfel se întâmplă întâmplă cu bomboan bomboanele ele așezate frustrant lângă casă, unde copilul stă nebăgat în seamă cât părinții așază cum părăturile pe bandă. Ce să mai vorbim de parcurile parcurile întregi de jucării, exaltat colorate, care-i promit copilului o lume din care ori ce plâns plâns și supă rare lipsesc. Făt-Frumos în magazin magazin În basme, feciorul, plecat în călătorie pe un cal năzdrăvan întîlneşte cîmpuri de flori îmbietoare ce îl cheamă să le culeagă (Zâna ( Zâna Zori lor de de Ioa Ioann Sla Sl avic vicii): - Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă și dau putere celui care mă rupe… - Ba, Ba, ia-mă ia-mă pe mine… Și iară iarăși se se mișcă alta… alta… și alta… alta… care mai de care care mai frumoasă. frumoasă. Feciorul, nu poate rezista chemării deşi calul (doar pentru pent ru că e mîncător de jăratic) îl sfătuieşte să nu dea curs cererii. El culege florile pentru că acestea îi cer, nu pentru că le-ar dori. dori. Tot astfel este și omul în magazin. Adultu Adu ltull plăte plătește ce ce a cules la casă, cu bani. Copilului însă, îi revine o altfel de plată: el simte promisiunea din fiecare jucărie și nu mai poate să aleagă, ar voi să le culeagă pe toate, toate, toate îl cheamă și la toate le- ar răspunde. răspunde. Alegerea Alegerea înseamnă înseamnă a se mulțumi cu o singură jucărie, deci să refuze întreg noianul, e prea mult deja. Nu copilul este cel care vrea, ci produsele îl asaltează cu cerinţa lor, iar el cedează. Cedînd Cedînd unei rugăminţi, copilul vrea în schimb o relaţie, o lume, o stare, dar se trezeşte cu un obiect inert şi mut. Poate dacă ar fi ales alt obiect, lucrurile ar fi stat altfel? alt fel? Cu orice ar alege însă, dezamăgirea se repetă. Copilul nu primeşte ceea ce aşteaptă şi se simte frustrat. Alegerea este actul declanşator al luptei înverşunate „ pe viaţă şi pe moarte” cu vîlve puternice şi nedefinite. Este mai mult o luptă internă în care sinele si nele se simte copleşit căci se află neînţeles în dorinţa sa. Copilul Copil ul a satisfăcut satisfăcut cerința produsului, dar produsul l-a dezamăgit. dezamăgit. Suficient motiv pentru zvârcolire, vâlva nești ută îl pune la grea încercare.
14
Ahtierea părinț ilor Părinții cazează cazează copilul în în cărucior cărucior,, sau îl trag trag după după ei de de mână mână și parcă parcă sunt sunt goni goni ți de furii furii ne ne ști ute. Merg alert cu ochii ochii pironi pironiți pe raf turi, cercetează atent produse, se gîndesc, se răzgîndesc, de parcă alchimia finală a produselor produselor în coș ar salva de la pieire pieire omenirea omenirea.. Dacă, în toată această treabă importantă și foarte serioasă, copilul întreabă ceva, i se răspunde răs punde absent cu privirea prinsă prinsă de aceleași raf turi. Copilul vrea să fie el însuşi cumpărător asemeni părinţilor, iar un refuz sună rejectant: „Tu nu eşti ca noi, noi cumpărăm, iar tu vezi-ţi de treaba ta”. Oricum copilul ajunge să fie nerezonabil. Ce îl face pe părinte părinte să se transforme transforme a șa, ce poate fi atît de impor impor tant pentru el așa încît încît copi copilul care se credea centrul universului universului părintelui să fie fie brusc decăzut și ajuns neim portant? Este o transformare care, pe bună dreptate sperie copilul. Ce e de făcut? Produsele din magazin se „cer” cumpărate, dar copilul ce vrea? Vrea să poată face faţă cerinţei. Pentru aceasta are nevoie de o relaţie asiguratoare asi guratoare şi se va linişti atunci cînd o obţine. Un părinte copleşit, nervos, ameninţător îl sperie pe copil şi mai tare (dacă părintele său este afectat de situaţie înseamnă că ea este foarte gravă, de negestionat). În timp ce un părinte calm, liniştit şi preocupat de copil este asigurator. El oferă explicaţii, are timp să citească etichetele, să se joace, astfel transmite copilului următorul mesaj: „ Eu cunosc locul acesta, pot pot ”. Este suficient pentru copil, el se cunoaşte şi produsele, ştiu ce se poate întîmpla şi nu este nici un pericol ”. poate simţi în siguranţă, iar lupta internă cu „vîlva” nu mai are loc. Defecte ale mediului ce duc la agresivitatea copilului
15 October 2011 Mediul în care trăieşte copilul are influenţe influenţe directe şi indirecte asupra nivelului agresivităţii şi a modalităţimodalităţilor de manifestare. De aceea, atunci când manifestările agresive ale copilului sunt prea puternice, prea frecvente şi prea inadecvate este evident ceva de corectat la mediul în care el trăieşte. Mediul de existenţă al copilului îi oferă modele de comportament şi creează stări de alertă când nu este asigurator. Cu simple corectări ale defectelor de mediu se poate obţine relaxarea rela xarea copilului şi pozitivarea com portamentelor sale. Absenţa unor reguli reguli clare, asiguratoare asiguratoare Mediul din jurul copilului este creat de către părinţii săi prin „hotarurile” asiguratoare pe care aceştia le ştiu institui. Aceste hotaruri sunt compuse din reguli, norme de conduită, din legea cumsecădeniei şi a buneicuviinţe. Când copilul este mic, părintele este cel care îşi î şi asumă să fie „cumsecade”, „cumse cade”, ca mai apoi, copilul crescând săşi dorească să fie „ca lumea”, ca toţi cei asemenea. Dacă aceste hotaruri din jurul copilului lipsesc sau s au se modifică „după cum bate vântul”, el se simte fără repere, la cheremul hazardului, înfricat de a nu i se răspunde „cu aceeaşi monedă”. Unde nu este lege asiguratoare, se va instaura insta ura „legea junglei”, foarte periculoasă pentru copilul neajutorat. Lipsit de un „nu se cade” extern, copilul îşi îş i va institui el însuşi comandamente, interdicţii şi pedepse interne foarte dure (explicând unele superstiţii, ticuri, obsesii, frici, îmbolnăviri). Mediul extern, nefiind asigurator, forţează copilul să se autoasigure, autoagresându-se. Regulile asiguratoare sunt absolut necesare copilului şi nu sunt s unt negociabile. Cine face rabat de la ele nu înseamnă că îi face pe plac copilului, ci că îl pune în pericol. Una dintre fetiţele mele, pe când avea trei ani a rămas într-o zi cu una dintre bunici. Când am venit le-am găsit pe amândouă încordate, tensionate. Bunica, bine intenţionată, i-a spus fetei mele după ce am plecat: „Acum, că au plecat părinţii, noi ne facem de cap şi facem toate prostiile din lume, să vezi ce ne vom distra”. Reacţia însă a fost una contrară aşteptărilor, urlete, zbierete şi „nu” hotărât la orice propunere. Aceasta pentru că un copil mic are nevoie mai degrabă de asigurare şi nu de încălcarea interdicţiilor cum are un adolescent (pentru care bunica ar fi fost considerată probabil „de gaşcă” sau „cool”). Mediul asupritor Adulţii din jurul copilului, deşi mai mereu bine intenţionaţi, nu sunt întotdeauna şi maturi afectiv. Nu este de mirare astfel, că în preajma copilului, tentaţia de „înstăpânire” poate fi mare. 15
Adultul care instaurează o relaţie dictatorial–autoritaristă, neţinând seama de dife renţa de forţe, se pune la mintea copilului pentru că este la nivelul lui de maturitate afectivă. Cine are nevoie de slugi, nici pe sine nu se poate stăpâni, cine este autoritarist nu are autoritate. Copiii simt asta şi nu se pot simţi în siguranţă cu astfel de adulţi imaturi. Învaţă să ştie de frică, dar nu vor mai învăţa şi altceva din această aceast ă relaţie. Copilul are nevoie de reguli asiguratoare care la limită să-i să- i fie impuse, dar contează foarte mult scopul acesaces tora. Dacă o regulă, oricât de logică, îi este aplicată copilului pentru a-i diminua libertatea, pentru a-l supune în faţa adultului, atunci nu e de mirare reacţia de respingere a copilului. Orice copil preţuieşte libertatea sa mai mult decât siguranţa personală, mai mult decât sănătatea, sănă tatea, mai mult decât iubirea părinţilor, de aceea luptă „pe viaţă şi pe moarte pen tru ea”. Un copil poate să se lase să moară de foame dacă observă că trebuie să mănânce pentru mama; se extrage din corpul propriu (devenind autist, psihotic sau idiot) dacă vede că acest corp este aca parat de vreun părinte; se pune în pericol, dacă i se cere supunere… şi toate acestea întru apărarea libertăţii sale care, la vârste mici echivalează cu umanitatea însăşi. Copilul nu poate să răspundă unor ordine fără a se pierde pe sine. El are nevoia sănătoasă de a înţelege pe deplin ceea ce face, care sunt motivele şi consecinţele, care sunt opţiunile şi alternativele. Această nevoie puternică de libertate a copilului este o garanţie pentru devenirea lui independentă şi ar trebui să fie principala forţă care să guverneze educaţia. Astfel, copilului nu trebuie să-i fie impuse reguli pentru pen tru a fi supus, ci pentru a fi în siguranţă s iguranţă el şi cei din jurul lui. Nici o cerinţă nu este justificată dacă nu oferă siguranţă, protecţie, dacă nu asigură asigură libertatea şi creşterea întru independenţă a copilului. Mediul agresiv Un copil copil care care trăie trăiește întrîntr-un mediu agresiv și care este agresat, este este natural natural să devină devină el însuși agresiv. agresiv. Copilul interiorizează mediul său, este traumatizat de experiențele per sonale abuzive și, în mod natural, la adolescen adolescență, iese iese din statutul de „victimă”, „identificându-se cu agresorul” (Anna Freud). Agresiune nu înseamnă doar bătaia, ci şi insulta, ironia, descărcările isterice, tonul poruncitor, manipularea. Copilul care se confruntă cu aceste manifestări în mediul său, se află traumatizat de ele şi mai devreme sau mai târziu se va manifesta şi el agresiv sau autoagresiv. Mediul stresant stresant În situaţii stresante, toleranţa copilului este mai mică şi nevoia lui de descărcare agresivă creşte. Un mediu stresant este un mediu foarte solicitant, care nu oferă timp pentru integrarea experienţei, pentru adaptare. Astfel schimbările prea dese de program, activitate şi ş i oameni; grija pentru siguranţa personală; frustrarea unor nevoi bazale ale copilului sunt coordonate ale unui mediu stresant. Este natural să fie stresat un copil obosit, solicitat, înfometat, însetat, bolnav sau un copil care trece printr-o importantă schimbare de mediu (şi-a schimbat locuinţa sau bona, are un frate nou-născut, nou- născut, are mama bolnavă sau preocupată, tocmai a intrat la grădiniţă…). Iar reacţia la stres este în mod obişnuit una agresivă sau autoagresivă. Supraaglomerarea Cu cât este mai mic, cu atât copilul copi lul are nevoie de relaţii mai puţin abundente. El face faţă unor cerinţe diferite cu oameni diferiţi, dar care nu sunt concomitente. Dacă în jurul copilului sunt prea mulţi oameni el va obosi mai curând şi va încerca să „golească” spaţiul spa ţiul din jurul lui devenind agresiv. Absenţa relaţiilor relaţiilor Nici creşterea copilului „în pădure”, fără contacte sociale, nu duce la nimic bun. bun. Copilul are nevoie de persoane diferite şi treptat, tot mai numeroase în jurul său. În educaţie este nevoie de măsură şi echilibru. Agresivitatea prezentată prezentată ca model de succes În educa educație, copi copilul se confruntă prea mult cu proverbul: „Trebuie să faci ce zice popa, nu ce face el”. Dacă, în juru jurull lui, lui, pări părinnții își per per mit să se poarte agresiv: țipă, îi adresează cuvinte urâte, îl smucesc, îşi ies din fire şi „tună şi fulgeră” – şi copilul va face la fel. Modelul oferit de către părinţi este modelul ideal, ţinta pe care copilul doreşte să o atingă în creşterea cre şterea sa, deci toate comportamentele părintelui sunt dezirabile, un „aşa da” pentru el. 16
•
1. 2.
3.
4.
5.
6. 7.
8.
9.
Astfel, nici un copil nu poate înţelege să fie pedepsit pentru comportamente pe care părinţii săi le adoptă. Părinţii de asemenea, nu pot cere copilului ceea ce nu îşi cer lor. Dresajul şi agresivitatea copiilor
10 comentarii despre acest articol sunt sunt intr intruu tot totul ul de acor acordd cu cu cee ceeaa ce ce est estee scr scris is un copi copill va va cre crest stee san sanat atos os cu regu reguli li si cu cei cei sapt saptee ani ani de acas acasaa va va multumesc de la loredana, transmis pe 17 October 2011 la 3:42 PM Ma bucu bucurr ca ca v-a v-am m des desco cope peri rit, t,as as vrea vrea tare tare mu mult lt sa va pot pot con conta tact cta, a,am am un baie baiete tell de de 2 ani ani si si 5 luni luni,f ,foa oart rtee agresiv,inca nu vorbeste la nivelul varstei,doar onomatopee si cateva cuvinte foarte stalcite. Ar putea fi frustrat ca nu este intotdeauna inteles si de aici nervii si agresivitatea? Va multumesc,o mamica epuizata. de la Elena Florea, transmis pe 15 December 2011 la 3:15 PM Foar Foarte te inte intere resa satt art artic icol olul ul.. Ins Insaa cum cum proc proced edam am cu un copi copill de de 3 ani ani care care nu nu a fos fostt lovi lovitt nic nicio ioda data ta (can (candd era era mai mai mic, radea de cate ori era lovit in parc, nu stie de bataie), nu s-a tipat asupra lui, nu traieste in niciunul din mediile descrise mai sus? Incercam sa-i prezentam de fiecare data consecinta logica a faptelor sale, insa de multe ori alege sa faca exact ceea ce nu ar trebui. Recompensa nu mi se pare o alternativa pe termen lung, asa ca nu prea o folosim. Singura pedeapsa pe care i-o aplicam atunci atunci cand nu reusim sa ne intelege cu el este este sa-l punem in patut 5 minute (plange in continuu, striga dupa noi, insa nu incearca sa iasa din el). Este deja mare si nu cred ca mai putem apela la patut pentru multa vreme… V-am descoperit de cateva zile, acum m-am apucat de citit blogul. Felicitari si multumesc! de la Laura, transmis pe 4 April 2012 la 12:38 AM Copilul dumneavoastră este prea mic să înțeleagă consecin consecințele logice logice ale ale acțiunilor sale, de aceea el încă are ș ț mare nevoie de exemplu exemplu permanent i de supraveghere veghere atentă. atentă. Bineîn Bineîn eles că e curios curios și vrea să umble umble peste tot și să cerceteze orice — este un indiciu de inteligență. Aici pedeapsa pedeapsa (cu 5 minute în pat) și recom pensa nu au nici un efect. El are nevoie de limite ferme impuse cu blândețe și voioșie. Tre buie asigurat că nu va fi lăsat niciodată, sub nici un chip să se se pună pună în pericol pericol și va înțelege că nu este loc de supărare supărare aici dacă nici dvs. nu vă supărați. Eu am răspuns aici unor aspecte aspecte generale pe care le-am dedus, dar dacă vreți să mă între bați ceva concret cu o descriere a situației poate poate vă pot ajuta ajuta mai mult. de la speranta, transmis pe 4 April 2012 la 3:16 PM MUlt MUltum umes escc foa foart rtee mul multt pen pentr truu ras raspu puns ns.. Imi Imi vin vin mu mult ltee sit situa uati tiii in in min minte te (de (de ex. ex. cand cand tipa tipa la sau sau lov loves este te suri surioa oara ra mai mica), insa a trecut ceva timp de cand nu a mai fost nevoie de pedeapsa. Sunt insa curioasa cum ar fi corect sa procedez in momentul in care apare o situatie de acest gen, asa ca o sa revin cand am ceva concret sa va intreb. Va multumesc inca o data. Sarbatori fericite! de la Laura, transmis pe 12 April 2012 la 12:32 AM Mulțumesc pentru pentru urări, și eu vă doresc doresc săr bători Pascale cu liniște, lumină, sănătate și bucurie. de la speranta, transmis pe 13 April 2012 la 4:39 PM Asta Astazi zi ‚ci ‚citi tind nd aces acestt art artic icol ol am inte intele less mul multe te desp despre re gres gresel elil ilee pe pe car caree le face faceam am cu baie baiete telu lull meu meu de 6 ani ani ‚si ‚si am am inteles cat rau pot sa faca greselile mele.intro clipa am inteles de unde atata agresivitate sau reactii inexplicabile.Vreau sa intreb un singur lucru:este prea tarziu sa schimb acum unele lucruri?mai exact o sa se schimbe si el o data cu com portamentul meu sau rau este deja instalat? instalat? de la ALOREDANA, transmis pe 18 April 2012 la 11:27 PM Bună ziua, e cât se poate de normal să greşim ca părinţi. Asta înseamnă că învăţăm şi acceptăm să creştem odată cu ei, ceea ce nu poate fi decât profitabil. O problemă ar fi dacă am face din greşelile noastre fundamentul relaţiei cu copiii. Greşeala depistată şi îndreptată este benefică educativ pentr u că: 1. Îi arată copilului că şi noi greşim, nu suntem supraoameni; 2. Că înţelegem ce simte el şi vibrăm la afectele lui; 3. Că nu este grav să greşeşti deoarece ai ce învăţa din greşeli; 4. Că poţi repara ceea ce ai greşit. Astfel copilul poate simţi că nu este singur, că nu este rău să greşeşti, că poţi îndrepta o greşeală şi mai ales că relaţia cu părintele este una solidă care rezistă. rezistă. Prin urmare, nu este nimic ireparabil. Când comportamentul dvs. se schimbă în bine datorită unei schimbări interioare care vă face să fiţi consecventă şi unitară atunci şi comportamentul copilului se va modifica pozitiv. Poate schimbarea copilului nu va fi imediată. Este posibilă și o perioadă în care să vă provoace pentru a se dumiri dacă această modificarea a comportamentului dvs. este este temeinică și de durată. Dar Dar cu siguranţă că, până la urmă, lucrurile vor intra în făgaşul potrivit. de la speranta, transmis pe 19 April 2012 la 3:38 PM mult mu ltum umes escc pen pentr truu rasp raspun unss si si va rog rog sa sa imi imi reco recoma mand ndat atii car carti ti de de ale ale dumn dumnea eavo voas astr traa pen pentr truu fani fanili liil ilee cu cu doi doi cop copii ii ‚sau artcole etc.Vreau sa gasesc calea cea mai potrivita prin care sa o incurajez pe fetita mea sa aleaga singura fara sa si copieze fratele.o zi frumoasa ! 17
10. 10.
de la ALoredana, transmis pe 22 April 2012 la 4:31 PM Ne-a Ne-arr pri prind ndee bin binee si si cat catev evaa exe exempl mple! e! Cred Credet etii ca ca nene-at atii put putea ea impa imparta rtasi si cate cateva va din din exp experi erien enta ta dumne dumneav avoa oastr stra? a? Multumim! de la Roxana, transmis pe 15 May 2012 la 9:41 AM Despre psihanaliza si libertatea creatoare, un interviu cu Speranta Farca (1)
autor: Mirela Mihaila 22 Noiembrie 2012 Pe Speranta Farca nu te saturi ascultand-o. Vocea e lina si linistitoare. linistit oare. Cuvintele sunt cuvinte de mama, care te cresc si te asigura. Este mama a doua fetite, este psihanalist, profesor si autor de carti. In interviul pe care a avut amabilitatea sa ni-l acorde, ne povesteste despre copilarie, despre lectiile vietii de mama, despre carti, cuvinte, educatie si libertatea creatoare. Copilul.ro: Buna ziua, Speranta Farca. Cum te-ai prezenta tu cuiva care nu te cunoaste deloc, cuiva care te vede pentru prima data sau te citeste pentru prima data? Speranta Farca: Cred ca ceea ce ma defineste este o mare nevoie de libertate. Imi asum numeroase responsabilitati, sunt consecventa si stabila, dar daca ma simt ingradita in libertatea mea, nu mai pot fi nici creativa, nici fericita. Acesta este motivul pentru care foarte rar ma implic in grupuri profesionale sau relatii de autoritate. Aceasta nevoie a mea ma face sa am un mare respect pentru libertatea celor din jurul meu: a copiilor mei, a sotului meu, a pacientilor, a studentilor. Cartile mele cred ca au, la baza, o pledoarie profilactica pentru cresterea in libertate a copilului. Boala psihica ce ne da de furca noua, psihanalistilor, psihanalistilor, cred ca este de fapt o obturare a devenirii devenirii libere: un om neliber se imbolnaveste si altereaza sufleteste. Copilul.ro: Dintre toate rolurile pe care le indeplinesti, care este cel care iti place cel mai mult? De ce? Speranta Farca: Toate se leaga intre ele: M-am pregatit in psihanaliza pentru a intelege cauza profunda a trairilor mele si constat ca ma tot descopar in relatie cu pacientii mei. M-am angajat ca profesor ca sa-mi impartasesc experienta si am constatat ca am mai multe de invatat de la studentii mei decat au ei de la mine. M-am ocupat de stiintele educatiei ca sa ma pregatesc sa fiu mama si m-am trezit ca abia copiii mei m-au ajutat sa inteleg ce inseamna educatia. In concluzie, nimic nu a iesit cum m-am gandit, ci mult, mult mai bine! Copilul.ro: Pentru rolul de mama, unul dintre rolurile definitorii pentru tine, ce anume te-a pregatit? Ce anume te-a ajutat atunci, in primele luni si ce anume te ajuta acum? Speranta Farca: Nimic din toata pregatirea teoretica in educatie, educatie, cunoasterea copilului, psihologie nu mi-a ajutat prea mult. Am gasit insa, un sprijin nepretuit in sotul meu, care imi este mereu alaturi. M-au ajutat mult si fetele mele in intentia mea de a le intelege si sustine asa cum au nevoie. M-a ajutat de asemenea psihanaliza personala si cartile pe care le-am scris pentru a-mi elabora elabora propriile mele trairi, dileme, ganduri si intelegeri. Copilul.ro: Speranta, ce te defineste cel mai bine: copiii tai, cartile tale, pacientii tai, studentii tai sau toate la un loc? Speranta Farca: Toate la un loc si inca altele. Fara copii nu as fi fost eu. Fara pacienti nu as fi putut fi psihanalist, fara studenti nu as fi fost profesoara. Fara postura de mama, psihanalist si profesor nu as fi putut scrie cartile. Fara iubirea sotului meu nu as fi avut linistea si sustinerea pentru nimic din toate acestea. Daca ne gandim la toate activitatile mele luate separat par neverosimil de multe, dar - cum se leaga unele de altele - totul se reduce la interesul pentru copilarie unde, cred eu ca se gaseste cheia multor nestiute si neintelese. Foarte rar ma angajez in ceva care nu imi place si de aceea tot ce fac ma reprezinta si ma defineste. Copilul.ro: Au jucat scoala si dascalii un rol important in definirea personalitatii si educatiei tale? Sau au fost multe alte lucruri care au contat? Speranta Farca: Totul joaca un rol in devenirea noastra. Sigur, au fost experiente din care am invatat, pe pielea mea, ce e bine si ce e nociv… ca toata lumea lumea de altfel, aici nu cred sa fie vreo exceptie. exceptie. Profesori admirabili am intalnit mereu, dar adevarati pedagogi am gasit abia in facultate. Aici am inteles diferenta intre „a avea profesia de cadru didactic” si „a fi profesor”. Asta m-a ajutat imens pentru ca „daca esti” identic cu profesia ta, nu mai este vreun efort ceea ce faci. Asta incerc sa transmit studentilor mei si asta ast a cred ca simt pacientii mei. Copilul.ro: Cum ai ajuns sa lucrezi cu copiii si parintii? Sa scrii pentru parinti si educatori, despre relatia lor 18
cu copiii? Care a fost traseul tau profesional? Speranta Farca: Traseul meu profesional este imbinat cu devenirea personala si este plin de o gramada de intamplari. Mi-a placut mult geometria geometria in spatiu si de aceea am dat examen la un liceu de matematica-fizica (Ghe.Lazar). Aici, dupa primele manifestari prea creative la ora de matematica m-am pricopsit cu primul 2 din viata mea. De atunci nu am mai inteles cum e cu matematica. Dar a fost bine caci daca nu as fi venit la acest liceu nu l-as fi intalnit pe sotul s otul meu, si daca nu as fi patit-o asa de dur cu matematica, nu m-as fi orientat catre zona umanista. In liceu am avut primele interpretari psihanalitice ale unor texte, bineinteles fara sa stiu ceva despre psihanaliza. La Harap Alb am spus cum Flamanzila, Setila, Ochila si ceilalti nu sunt decat stari ale eroului eroului cu care el invata sa se impace… Profesoara de romana a ramas perplexa: Ce idee!?, mi-a zis, n-am inteles daca e de bine sau de rau... Cum preocuparile mele erau umaniste si centrate spre cunoasterea mea si a celor din jur mi s-a parut cel mai potrivit sa ma orientez catre Filozofie. Am invatat toate documentele documentele de partid, caci era o conditie necesara pentru examenul la Filozofie, noroc ca a venit Revolutia. La examen am scris interpretari personale personale la textele lui Kant… care au fost apreciate cu nota 4. Asa m-am lecuit si s i de Filozofie! Am decis sa raman cu studii medii si sa ma despart de sotul meu (pe atunci prieten) care era student si nu se cadea sa iasa in lume cu o neintelectuala. Decizia asta ast a l-a motivat pe sotul meu sa-mi gaseasca o vocatie universitara. Asa a descoperit facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, sectia Pedagogie, unde eu am acceptat sa dau examen fara entuziasm. La examen am interpretat personal Hegel, dar nu la fel de dezastruos se pare, din moment ce am intrat prima. Oricum nu m-am putut bucura pentru ca intrasem la o facultate despre care nu stiam nimic, nici macar numele de „Pedagogie” nu-mi spunea mare lucru. Aici am avut norocul unor profesori excelenti (adevarati pedagogi) si am beneficiat de entuziasmul lor de imediat dupa Revolutie. Am avut de asemenea colege extrem de bune. Am parcurs facultatea ca o zanatica, bucurandu-ma de fiecare curs si seminar, de fiecare carte citita (stateam la scoala 10 ore, iar sotul meu imi aducea „de-ale gurii pe razor”). In practica am fost la Institutul de stiinte ale Educatiei unde am cunoscut-o pe una dintre cele mai importante formatoare a mea: Ioana Herseni, un profesionist extraordinar si un om deosebit. Ea era preocupata de prescolari, care pe mine nu ma pasionau la acea acea vreme. Intre timp ea a plecat din Institut, dar eu am ramas de 18 ani aici, preocupandu-ma de prescolari pentru care am facut o pasiune. Mi-am ales lucrarea de licenta la Istoria Pedagogiei, nu pentru ca aveam vreo veleitate, ci pentru ca am avut sansa de a studia cu un pedagog adevarat, cum rar se mai intalneste, un exponent al scolii interbelice: Ion Ghe. Stanciu. Lucrarea insa ma obosea ingrozitor si ma relaxam citind psihanaliza. Sotul meu, vazand ce fac, a provocat un important insight: De ce nu faci tu psihanaliza?... Chiar asa? De ce? Asa am ajuns sa-mi fac lucrarea pe psihanaliza si sa mi-o fundamentez cu o cercetare la gradinita, combinand-o astfel si cu activitatea mea de la Institut. Apoi mi-am inceput i nceput psihanaliza de formare cu prof. Univ. dr. Vasile Dem. Zamfirescu (care imi fusese profesor si coordonator al lucrarii de licenta). Aceasta a durat 7 ani si a fost un adevarat demers initiatic. Intre timp am inceput lucrul cu pacienti adulti si copii. Mi-am facut supervizarile si am initiat mai multe proiecte de studiere si cercetare in psihanaliza la Institutul de stiinte ale Educatiei Educatiei unde am dispus de sprijinul constant al doamnei Ioana Herseni si al domnului prof.univ.dr.Viorel Nicolescu. Dupa ce am nascut prima mea fetita, nu am mai putut lucra direct cu copiii, mi-am dat seama cat de importanta este mama pentru echilibrul copilului, cat de terapeutica este aceasta relatie in mod natural, asa ca am inceput sa lucrez in psihanaliza cu mamicile, punand la punct o tehnica noua (care acum are deja 10 ani si care functioneaza foarte bine). Rezumand, se pare ca dintr-un sir nesfarsit de intamplari si de invataminte extrase din acestea am ajuns la psihanaliza. Poate ca daca nu ar fi fost acest sir, as fi gasit altul care sa ma duca duca tot la psihanaliza cu mamici caci prea mi se potriveste. Copilul.ro: Dintotdeauna ti-ai dorit sa faci asta? Sau crezi ca viata ne duce acolo unde nici noi nu stim ca ne
dorim sa ajungem? Speranta Farca: De psihanaliza am auzit in anul patru de facultate, asa ca a fost o alegere de maturitate. In copilarie imi doream sa devin orice intalneam, dar la psihanaliza nu m-as fi gandit. Acum i nsa nu ma vad altcineva decat ceea ce am devenit prin psihanaliza. 19
Despre copii, parinti si copilarie - un interviu cu Speranta Farca (2)
autor: Mirela Mihaila 22 Noiembrie 2012 In continuarea primei continuarea primei parti a interviului nostru, Speranta Farca ne povesteste despre relatia dintre parinti si copii, despre cartile pe care le scrie si despre cele pe care le citeste, precum si despre viitor, copilarie si libertatea care ne ajuta sa crestem si sa fim creatori. Copilul.ro: Speranta, care crezi ca sunt ingredientele unei bune relatii cu copiii nostri? Cum construim aceasta buna relatie? m ult inima si sa tinem mai Speranta Farca: Cred ca trebuie sa ne regasim pe noi insine, sa ne ascultam mai mult putin seama de parerea expertilor si a anturajului. anturajului. E important, de asemenea, sa ne oferim timp pentru a-l petrece cu copiii; de fiecare data cand noi vrem ceva e bine sa ne uitam in ochii lor: atunci vom stii ce vor si ei, ce au nevoie, ce simt. E foarte simplu daca ne relaxam, daca suntem noi insine si ne bucuram de viata asa cum este ea, daca nu ne simtim coplesiti de responabilitate, daca avem incredere in copiii nostri si daca ii acceptam cu toata inima asa cum sunt. Copilul.ro: Daca am pornit gresit in relatia cu copiii nostri, putem schimba lucrurile, putem pune la loc,
putem repara? Sau tot ceea ce facem este ireparabil? ireparabil? Speranta Farca: Doar cine nu are copii nu greseste fata de ei. Este invitabila greseala si chiar benefica. O mama care nu greseste este coplesitoare, este prea perfecta pentru orice copil . Ne oferim copiilor nostri asa cum suntem, cu bune si cu rele, cu istoria noastra, cu fericirile si nefericirile noastre: in viata nimic nu este perfect si este bine ca este asa. Ce putem face - insa - este sa nu persistam persist am in greselile noastre, sa dorim sa le descoperim, sa ni le asumam si sa incercam sa reparam. Atunci si copiii nostri vor invata sa ierte i erte si sa se lase iertati, sa repare la randul lor si sa nu dispere. Niciodata nu este prea tarziu pentru a ne vedea vedea greselile, pentru a ni le recunoaste si a ni le repara. Experienta unei greseli recunoscute si indreptate este mai buna pentru relatia cu copiii decat o experienta fericita de la inceput. Copilul.ro: Ca parinti, cred ca incercam sa facem ce este mai bine pentru copiii nostri. Greselile vin – poate – tot din incercarea de a face prea bine bine si prea multe. Atat noi cat si copiii nostri. Cum putem stii ce vor copiii nostri cu adevarat, ce este potrivit pentru ei si ce fac numai pentru a ne face noua placere? Speranta Farca: Nu este nimic rau sa ne fie placut ceea ce facem pentru copiii nostri. Copiii simt ce ne implica bucurosi si refuza ceea ce facem din obligatie obligatie – nu le trebuie sacrificiul nostru, lor le trebuie o viata fericita impreuna. Ar fi bine insa sa distingem intre nevoile copilului si dorintele lui . Uneori aceasta distinctie este dificil de descoperit, dar este foarte importanta. Nevoile copilului trebuie musai satisfacute, neconditionat si fara a cere cere nimic in schimb. Copilul are nevoie de hrana, odihna, educatie, viata sanatoasa, dar mai ales de libertate, l ibertate, siguranta si respect. Sunt nevoi cu care nu putem glumi. Dorintele insa nu trebuie implinite in niciun caz. Ele ii apartin copilului care si le implineste singur, si le amana, isi fantasmeaza o implinire, nu e treaba noastra, noi nu suntem Zana cea Buna. Dorintele implinite sunt coplesitoare, leaga nefiresc si se opun formarii independentei copilului. Ne putem imagina ca este perfect normal ca un copil sa-si doreasca luna de pe cer, dar daca i-am aduce-o, aduce-o, aceasta l-ar strivi pe el si ar distruge intreaga lume… metaforic vorbind, asa se intimpla cu orice dorinta. Copilul.ro: Care crezi ca sunt instrumetele necesare in educatia copiilor nostri? La ce ar fi bine si la ce este obligatoriu sa apelam? Speranta Farca: Educatie inseamna pregatirea copilului pentru a fi liber . El nu este liber atata vreme cat nu poate sa anticipeze consecintele actelor sale. Prin urmare, rolul nostru ca parinti este de a-l ajuta sa vada care sunt consecintele firesti ale faptelor. Acele consecinte pe care si l e poate asuma, le va experimenta pe propria-i piele, de la altele il vom opri noi bland, dar ferm, daca il pun in pericol pericol pe el sau ii pun in pericol pe cei din jurul lui. Un copil trebuie crescut intru libertate cu ajutorul a patru parghii principale: iubirea, respectul, autoritatea blanda si adevarul , nimic nu ne poate face sa renuntam la acestea. Educatie nu inseamna in niciun caz conditionare, pacalire, recompensa sau pedeapsa, supunere sau obligare – toate acestea sunt lanturi ale dresajului care ii leaga pe copii de noi si le obtureaza devenirea libera, independenta. Copilul.ro: Daca vorbim despre carti ca instrumente de educare, de crestere, de descoperire a sinelui, as vrea sa ne spui care a fost cartea ta preferata in copilarie si s i care este cartea preferata acum? Ce au schimbat ele in 20
felul tau de a vedea lumea, ce a fost si este diferit de la aceste carti incolo? Speranta Farca: Imi place imens sa citesc si mi-a placut mereu. Citind, ma simt stimulata pentru a face propriile mele descoperiri. Cand eram mica mica imi doream sa ma marit cu printul Frantei si sa am o biblioteca imensa cu toate cartile din lume, cu o gradina mare unde sa citesc toata ziua. Printul mi l-am gasit, mi-am incropit si-o biblioteca, dar timp pentru a citi nu am cat mi-as dori. In afara cartilor de specialitate pe care le studiez cu drag, revin mereu la clasicii domeniului meu , la Freud, Lacan, Winnicott. Citesc poezie si literatura care ma inspira in descoperirea unor noi intelegeri psihanalitice. Si aici simt nevoia revenirii la clasici: Eminescu, Slavici, Shakespeare, Dostoievski, Eschil, Sofocle, Euripide, Homer, Ovidiu… citesc mereu din ei macar putin, caci de fiecare data mai descopar ceva nou. Cu fetele mele citesc mai mult. Nestiind sa cant, "Luceafarul" lui Eminescu a fost "cantecul de leagan" al fetelor mele. Ma las fascinata de enciclopediile de toate felurile, care exista acum pentru copii si care nu erau pe vremea mea, din care aflu odata cu ele o gramada de lucruri interesante. Citim Citim povesti si poezii, iar autorii pentru copii imi par cei mai intelepti filosofi. Ma impresioneaza impresioneaza pana la lacrimi "Micul Print" (Exupery), "Fetita cu chibrituri" (Andersen), "Cu limba de moarte" (Otilia Cazimir) si ma amuza teribil Ion Creanga. Copilul.ro: Speranta, stiu ca pare ca revenim la inceputul discutiei noastre, dar as vrea sa ne spui care sunt cartile pe care le-ai scris si cui se adreseaza ele? Si cum ai pornit in a scrie aceste carti? Speranta Farca: Cartile sunt legate de mama mea si de copiii mei. Mamei ii placea mult sa scrie, ar fi fost o foarte buna scriitoare de romane si cred ca nici acum nu ar fi tarziu. t arziu. Ea imi scria compunerile pentru scoala atat de frumos, dar atat de diferit de felul in care simteam eu. Dupa ce am trecut de faza inhibitiei, am inceput sa scriu eu asa cum simteam ignorand orice "comentariu", interpretare clasica sau idee critica celebra; nici pentru a lua examenele nu am mai recitat gandurile altora – daca renuntasem eu la scrierea mamei, acum nu ma mai impresiona nimic! Apoi, cand am inceput sa-mi doresc tare mult sa aduc pe lume un copil, am inceput lucrul la doctorat si la prima mea carte. Aceasta stare de dorinta a durat vreo vreo 6 ani deoarece initial nu ne puteam permite un copil in garsoniera in care locuiam, iar apoi nu mai venea el… Din acest dor de copilul meu, pe care il asteptam, am scris prima mea carte "Cele patru varste ale eului. Cum devenim parinti” aparuta la Editura Trei in 2003. Cartea urmatoare am inceput-o cand eram insarcinata cu cea de-a doua fetita si cand aveam nevoie sa gasesc multa sustinere in interiorul meu, pentru a face fata in acelasi timp unor solicitari m ari venite din doua directii diferite (ale celor doua fete). Aceasta carte nu a putut fi publicata ca atare caci era prea voluminoasa, asa ca mijlocul ei - partea de dezvoltare a copilului - a constituit o carte: "Ce traieste copilul si ce simte sim te mama lui", aparuta la Editura Trei in 2009. Restul, partea de sarcina, sarcina, nastere, nastere, mediu, psihoterapie si educatie, a aparut ca o alta carte: "Cum intampinam copilul ca parinti, bunici, medici si educatori", aparuta la aceeasi editura in 2010. Acum, cand simt nevoia sa ma desprind de Institut, Institut, am scris o carte care insumeaza intreaga mea experienta de 18 ani de aici: un ghid pentru parintii cu copii de gradinita si pentru educatoare care se numeste "Gradinita mea favorita", care va aparea in cateva saptamani ca ebook pe iTunes. Am dedicat aceasta carte primului meu pacient cu care am lucrat in Gradinita Nr. 111, acum 17 ani. Imi place foarte mult de tot sa scriu. Zilnic scriu cate ceva, macar cateva ganduri. Asta imi creeaza o mare stare de liniste, de clarificare cu mine. Copilul.ro: Daca o mama are nevoie sa fie ajutata, daca nu gaseste raspunsuri si ar vrea sa stea de vorba cu tine, unde te poate gasi? Speranta Farca: Pe situl meu: http://speranta.farca.ro sau pur si simplu cu cautare dupa numele meu pe Google. Copilul.ro: Ce proiecte de viitor ai? Atat proiecte profesionale, dar si personale? Speranta Farca: Sa imi vad cartea "Gradinita mea favorita" publicata pe iTunes, apoi sa o public si pe Amazon. Este o carte ce sper sa fie de ajutor tuturor celor care vor sa creeze un mediu bun pentru copiii aflati la varsta prescolara. Acolo insa, este si un capitol care ne poate ajuta sa devenim mai buni comunicatori intre noi, adultii. Deja am inceput revizuirea, remodelarea si traducerea cartilor mele pentru mamici. Din fiecare capitol am facut o carte de sine statatoare. Prima deja a fost tradusa in engleza si sper sa apara ca ebook prin toamna. Am emotii pentru ca scrierile mele sunt impregnate de cultura romaneasca si sunt curioasa sa vad cum vor fi ele receptate de catre mamicile neromance. Altfel, nu vreau multe schimbari in viata mea, caci fetele mele au nevoie de un mediu stabil pentru a putea sa faca ele schimbari pentru propria devenire. Asa ca voi lucra in continuare cu un numar foarte mic de pacienti la cabinet, ca si pana acum. Poate ca voi renunta ori la Institut ori la facultate, caci am mai imbatranit si eu si si simt nevoia de activitati mai putin diverse. 21
Pentru viitorul indepartat imi doresc sa am o casuta cu gradina in care sa cultiv tot felul. Sa stau de vorba cu sotul meu si sa citim, sa ne primim la joaca nepotii si sa scriu basme. Copilul.ro: In incheiere, Speranta, spune-ne ce dimensiuni ale copilariei crezi ca ar trebui sa pastram nealterate, indiferent de varsta la care am ajuns? Speranta Farca: E foarte greu sa fii copil, noi cochetam cu o idee idealizata de copilarie, dar daca chiar ar fi sa mai putem fii copii cu tot ce inseamna aceasta, atunci nu ne-am mai dori. De aceea, este si asa de greu sa fii mama, cresterea unui copil te trimite la devenirea copilului care ai fost s i nu este usor deloc. Ar fi bine, insa, daca ne-am impaca profund cu copilul care am fost, cu parintii pe care i-am avut, cu experientele pe care le-am trait. Aceasta ne-ar ajuta sa-i intelegem mai bine pe copiii nostri, sa le fim alaturi si sa-i sprijinim s prijinim la nevoie. Daca insa am putea pastra disponibilitatea pentru joc, transformata in capacitate creativa, si libertatea nevanduta pentru niciun risc sau beneficiu, atunci cred ca am crea baza unei lumi mai sanatoase pentru copiii nostri. Copilul.ro: Multumesc!
22
