SCRISORILE LUI THALES DIN ARGOS CATRE CATRE EMPEDOCLE EMPEDOCLE ATENIANUL ţ umim pentru tot lui Dumnezeu, Tat ă ă l, Fiul, Mul ţ Duhul Sf â n este HRISTOS prin ânt, t, care î n definirea noastr ă ă este Sf â nta Feci Fecioa oar r ă MARIA,, Maic Maica a Dumn Dumnez ezeu eulu luii Adev Adev ă r at, â nta ă MARIA ărat, amin. ţ umim ătorilor Mul ţ umim î ndrum ndrum ă t orilor nostri spirituali, din cer ş i i â t, ş i tuturor celor care ne-au ajutat s ã ã d e p e pă m mâ n ăm â â ântului tului prim, aducem pe P ă m nt nt rostire din rostirea Cuv â n amin! Mul ţ umim celor care vor avea r ă b dea fil ă ţ umim ăbdarea darea s ã ã dea ă ă aceast ă ă car ţ eleg cu fil ă carte, spre î n nţ eleger erea ea rostu rostulu luii ulti ultim, m, amin ! Dumnezeul nostru, HRISTOS, ş i Maica sa ă s ã ã- şi reverse binecuv â ân tata Lumin ă ă î n Preacurat ă - ş n sufletele noastre, amin!
ŢĂ PREFA Volumul de fa ţă este o invita ţ ţă es ţi e la o profundă medita ţ asupra „adev ă ţi e spirituală as ăr urilor eterne c îmbr ă ăcate ate în haina nepieritoarelor imagini”, a şa cum le numeşte autorul. Sub forma scrisorilor adresate de că tre tre Thales din Argos, iniţ iat i at al sanc sanctu tuar arul ului ui din din Theb Theba, a, prietenului să u Empedocle Atenianul, ne sunt dezv ă l uite ăluite
SCRISORILE LUI THALES DIN ARGOS CATRE CATRE EMPEDOCLE EMPEDOCLE ATENIANUL ţ umim pentru tot lui Dumnezeu, Tat ă ă l, Fiul, Mul ţ Duhul Sf â n este HRISTOS prin ânt, t, care î n definirea noastr ă ă este Sf â nta Feci Fecioa oar r ă MARIA,, Maic Maica a Dumn Dumnez ezeu eulu luii Adev Adev ă r at, â nta ă MARIA ărat, amin. ţ umim ătorilor Mul ţ umim î ndrum ndrum ă t orilor nostri spirituali, din cer ş i i â t, ş i tuturor celor care ne-au ajutat s ã ã d e p e pă m mâ n ăm â â ântului tului prim, aducem pe P ă m nt nt rostire din rostirea Cuv â n amin! Mul ţ umim celor care vor avea r ă b dea fil ă ţ umim ăbdarea darea s ã ã dea ă ă aceast ă ă car ţ eleg cu fil ă carte, spre î n nţ eleger erea ea rostu rostulu luii ulti ultim, m, amin ! Dumnezeul nostru, HRISTOS, ş i Maica sa ă s ã ã- şi reverse binecuv â ân tata Lumin ă ă î n Preacurat ă - ş n sufletele noastre, amin!
ŢĂ PREFA Volumul de fa ţă este o invita ţ ţă es ţi e la o profundă medita ţ asupra „adev ă ţi e spirituală as ăr urilor eterne c îmbr ă ăcate ate în haina nepieritoarelor imagini”, a şa cum le numeşte autorul. Sub forma scrisorilor adresate de că tre tre Thales din Argos, iniţ iat i at al sanc sanctu tuar arul ului ui din din Theb Theba, a, prietenului să u Empedocle Atenianul, ne sunt dezv ă l uite ăluite
mistere ale vieţ ii ii spirituale, spirituale, autorul autorul oferindu-ne oferindu-ne totodat totodat ă ă o veritabilă ini iniţ iere iere întru spirit. Din primele două scrisori scrisori reiese puterea pe care neo dă cunoa cunoa şterea, atunci câ nd nd este asociat ă cu iubirea, ă cu aceast ă ă for ţă ţă a Universului, pe care, de multe ori, o subapreciem. Urmă toarele toarele 5 scrisori au în centru figura lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele mai importante aspecte ale vieţ ii ii Fiului lui Dumnezeu sunt prezentate într-un limbaj de coloratur ă arhaică , a şa cum ă arhaic au fost v ă z ute prin ochii unui iniţ iat iat în misterele vieţ ii ii ăzute spirituale, Thales din Argos. Ideea centrală a că r r ţ ţi este îndemnul spre conştientizarea aspectelor spirituale ale vieţ ii ii noastre, pe care de cele mai multe ori le trecem cu vederea, dar care, odat ă e lese şi aprofundate, ne aduc acea împlinire ă înţ elese care ne face cu adev ă r at să tr tr ă i m autentica fericire. ărat ăim
A DOUA CUP Ă DE DE INI ŢIERE Thales din Argos, cu î n?elepci n?elepciunea unea Pururea Tinerei Maici Fecioare - la to?i prezen?i bucurie! Cu 9 mii de ani în urmă , înţ elep eleptul tul Hera Heracl clit it Întunecatul a spus: - Thales, a venit ceasul t ă u! Azi, câ nd RaLuminosul va apune, te vei cobor î în templul subteran al lui Isis şi vei primi acolo a doua cupă de iniţ iere iere din mâ inile inile Divinei Maici. Thales, oare este tare sufletul t ă u ău? ? Thales, oare este curat ă ă inima inima ta? Thales, oare este înţ eleapt eleapt ă ra ţ i unea ta? ă ra ţiunea Dacă nu nu ai aceste trei calit ăţ i, tu, muritor, nu vei ăţ i, putea suporta privirea Zeiţ ei ei Maici;
- Înv ăţă torule, am r ăs puns eu, e tare sufletul meu, e mare iubirea mea şi mai mare e ra ţi unea mea sugerat ă de tine. F ăr ă teamă mă voi cobor î în încă perea templului subteran şi ucenicul nu va face de ruşine pe înv ăţă torul să u. - Du-te, Thales din Argos, a spus Heraclit. Şi câ nd umbrele nopţ ii au acoperit suprafa ţa mă rea ţă a Nilului, câ nd v ân turi de noapte din pustiu au r ăc orit ar şiţ a pă mâ ntului, eu, Thales, înv ăl uit în mantie şi cu o lanternă aprinsă cu focul pă mâ ntesc, m-am cobor ât în templul subteran al lui Isis. Mult timp am mers prin coridorul str âm t, care, câ te o dat ă se micşora pâ nă la cr ăp ă tura prin care eu treceam t âr â ş în genunchi, neştiind dacă este ieşire înainte sau dacă voi putea să mă reîntorc. Am mers pe scă rile umede, am mers prin catacombele imense de pe bolta că rora picura apă şi iat ă… patruzeci şi nouă de trepte. M-am urcat. Uşa era că ptuşit ă cu fier şi deasupra ei erau semnele de foc: Muritor, opre ş te-te. Dar eu, Thales, mă duceam după nemurire şi ce-mi pă sa mie de aceste semne de precauţ ie?! Cu mâ na puternică am deschis uşa şi am intrat. Mi-a venit o adiere de umezeală a unui subteran imens. Mult timp am mers. Vuind se auzeau pa şii mei de lespezile de piatr ă şi, deodat ă, deasupra capului meu, undeva în înă lţ ime, a str ăl ucit lumina mai mare, mai largă , mai albastr ă. Palpit ân d, au fugit în toate pă r ţi le umbrele. Sau desemnat: colonade, grote, statui şi m-am v ăz ut st ân d în centrul imensului templu. În fa ţă era altarul de marmur ă albă , simplu, pe care st ăt ea un potir de aur, iar acolo, după altar, se înă lţ a statuia unei femei cu fata acoperit ă. Într-o mâ nă femeia ţ inea sfera, iar în cealalt ă
un triunghi cu v âr ful în jos. Templul era gol, numai eu, Thales, eram acolo fa ţă în fa ţă cu statuia Zeiţ ei Isis. Nici un sunet, nici un freamă t… T ăc ere de moarte. Dar vine aici unul care cere a doua iniţ iere, f ăr ă să ştie ce trebuie f ăc să ştie să întrebe, f ăr ă să ştie cum să cheme. ut, f ăr ă El vine aici singur, cu înţ elepciunea sa, cu cur ăţ enia sa şi cu t ăr ia sufletului să u. Şi eu, Thales, fiu lucitei Elade, urma şul dinastiei înţ elept al stră dumnezeieşti, al ora şului (cet ăţ ii) Poarta de Aur, cu pa şi îndr ăz neţ i m-am apropiat de Altar. Am ridicat mâ inile şi, poruncitor, am chemat pe Acela, care întodeauna r ăs punde la chemarea mea, ca st ăp â nul elementelor v ăz duhului. O uşoar ă suflare a trecut prin templu şi am auzit: - Eu sunt aici, Thales! Ce vrei de la mine în acest groaznic loc şi neobişnuit?! puns eu. Cum trebuie să - Ajutor şi sfat, am r ăs chem pe marea Zeiţă Isis? - Pă cat, Thales, nu ştiu asta - a r ăs puns. - Atunci pleacă , am spus. Şi eu, Thales, am r ăm as singur cu înţ elepciunea mea. Am pă truns în trecutul meu, şi mi-am adus aminte de tot ce era în mă rea ţa Atlantidă . Cu curaj m-am ridicat în planul mă reţ ei ra ţi uni, cu îndr ăz neală mă agăţă m de toat ă înv ăţă tura tainică . Eu ştiam că dacă nu voi chema pe Zeiţă , nu voi ieşi din acest templu, cum nau ieşit toţ i cei care s-au cobor ât în templul acesta înainte de mine, asta o ştiam. Atunci înţ elepciunea mea mi-a spus ce trebuie să fac. Cu curaj am început să pronunţ marile şi tainicele rugă ciuni, care r ăs unau în Atlantida, în templul Pururea-Tinerei-Maici-Fecioare. - Maică Isis, strigam eu, ridică v ăl ul Feţ ei Tale! Eu te cunosc! M-am rugat Ţ ie în mă rea ţa Atlantidă . Ridică
valul T ău ! Eu Te cunoşteam pe Tine sub numele Pururea-T ân ă r ă- Maică -Fecioar ă. O! Maică Mă rea ţă ! Deschide fa ţa Ta preotului T ău ! Şi încet, încet, din colţ urile îndepă rtate ale templului, s-au prelins sunete argintii, tremur ăt oare de „Sistrum” (instrument de muzică în Egipt). De undeva de sus, s-au auzit clopoţ ei luminoşi, un câ ntec depă rtat şi templul a început să se umple cu ceata argintie albastr ă şi nourul acestei ceţ e sa lă sat pe Altar… Şi prin aceast ă ceat ă, s-au aprins doi ochi. Dacă voi aţ i fi vă zut adâ ncimea pr ăp astiei haosului, asemă nă tor mie, a ţi fi ajuns la marginile universului, numai atunci a ţi putea să v ă da ţi seama de profunzimea acestor ochi. Iat ă schiţ a capului în „clafat”. Cele mai frumoase tr ăs ă turi de frumuseţ e cerească . Gigantului tors cu linii de frumuseţ e neînchipuit ă şi iat ă şi corul de îngeri… nu… aceasta este vocea Zeiţ ei. Şi eu o aud. - Thales, mare e înţ elepciunea ta; Thales mare e îndr ăz neala ta! Thales mare va fi recompensa ta! Am venit la tine Thales. Am venit la tine, preotul meu bă tr ân care mi se ruga în templele Atlantidei ; Am venit la tine lumina hramului de Theba, acum, ca ocrotitoarea ta, Isis. Apropie-te fiul meu! Am să suflu peste tine suflarea mea. Tare era sufletul meu. M-am apropiat cu curaj de altar şi am îngenunchiat şi aici am primit suflarea Zeiţ ei Maici. - Thales, a spus Ea. În nesf âr ş itul universului Eu viu sub multe chipuri şi numai înţ elepţ ii ca tine, Thales, în nesf âr ş itele apariţ ii ale mele. Thales am ştiut că mă vei recunoa şte, am ştiut aceasta din cauză că atunci câ nd ai primit înţ elept prima iniţ iere, ai vorbit cu Elada, cu luminoasa mea fiică , pe care voi o numiţ i Pallas-
Athena, şi atunci am citit în gâ ndurile tale că toate astea sunt una şi aceea şi. Înt âi , Înţ e lepciunea a plecat în înt âm pinarea mă reţ ei Revela ţi uni. Atunci te-am pecetluit cu degetul meu. Am ştiut, ca şi azi, că înţ elepciunea ta va r ăm â ne biruitoare. Cu ce am să te r ăs plă tesc, marele meu fiu? Eu v ăd r ăs punsul t ău . - Cu nimic Maică Mă rea ţă ! Dar Eu te r ăs plă tesc cu cuvintele mele: Thales, stranie, neînţ eleasă şi neobişnuit ă va fi soarta ta. Tu fiind om, vei fi ne-om, supra-om. Puterea ta va fi f ăr ă margini. Dar, Thales, puterea aceasta va fi adusă de tine la picioarele mele. Vor trece mii de ani deasupra capului t ău şi numai atunci tu, chiar tu mare în înţ elepciunea ta, vei înţ elege ce ţ i-am spus în acest Templu. Zeiţ a a luat potirul, l-a ridicat la sâ nul să u drept şi a apă s at sâ n ul din care a pornit o ţâşnitur ă în potir. Câ nd potirul s-a umplut Ea mi l-a întins mie. - Bea, fiul meu! Bea laptele mamei tale. Şi eu am bă ut. Un tr ăz net s-a dezlă nţ uit în pieptul meu. Un zgomot de sute de mii de cosmose, a trecut pe deasupra capului meu, parcă nemă rginirea eu-lui că dea în pr ăp astie, parcă nemă rginirea eu-lui se înă lţ a spre perdeaua de foc… M-am deşteptat şi a m vă zut la capul meu fa ţa îngrijorat ă şi blâ ndă a înv ăţă torului meu Heraclit. - Scoală , fiul meu! Scoală , noua lumină a sanctuarului Thebei. Dumnezeu s ă v ă binecuv ân teze, THALES din ARGOS
BALCHIS, REGINA SABBEI
Thales c ăt re Empedocle, fiul lui Miles din Atena: - Bucur ă- te de înţ elepciunea Pallas-Atenei. Să dă m deoparte cea ţa trecutului, amicule Empedocle şi să ne ducem în sfera aceea pe voi oamenii secolului XX o numiţ i poveste, iar noi fii conştiintei nemuritoare a înţ elepciunii care e prezent ă în analele universului, fapta. Era noapte şi Selene, ca st âl p de diamant se reflecta în apele tainice ale Nilului. Eu, Thales, am stat pe turnuleţ ul templului Isidei şi am notat pe panglica papirusului socotelile mele despre ridicarea unei stele noi - Gora - în constela ţi a Câ inelui. Şi iat ă, o mâ nă dezmierdă t oare s-a lă s at pe umă r ul meu şi a r ăs unat glasul dulce al înv ăţă torului meu, marele Heraclit. - Thales, a spus el, ştii tu istoria str ăl ucitei regine a Sabbei, a acelei frumoase Balchis? - Înv ăţă torule, am r ăs puns eu, tu ştii că de mii de ani eu sunt cufundat în cercetarea marilor scripte ale genezei, şi a m a ră tat cupola f ăr ă margini a cerului înstelat care se întinde deasupra noastr ă. Câ nd am avut timp să mă ocup cu istoria reginei pă mâ ntului? Cu toate că ea ar fi fost la fel de frumoasă ca şi regina cerului înstelat, steaua dimineţ ii. Heraclit a clă tinat din cap. - Thales, a spus el, în r ăs punsul t ău se aude o not ă de ironie care nu poate lipsi minţ ii fiului nobilei Elade, dar să crezi înv ăţă torul t ău , că nu pentru vorba deşart ă am pus ţ ie aceast ă întrebare. A şează -te, fiul meu, şi ia aminte. Şi eu m-am aş ezat lâ ngă înv ăţă torul meu şi cuv ân tarea lui lină şi armonioasă a curs, încâ t se contopea cu r ăs unetul razelor Selenei care rev ăr sa
lumina sa asupra mea şi asupra înv ăţă torului şi peste turnul templului Isidei şi apele tainice ale Nilului şi adâ ncimea tainică a pustiului mut ce se întinde peste fluviu. Şi iat ă ce mi-a povestit înv ăţă torul: Câ nd focul pă mâ ntului a îngheţ at, pă mâ ntul negru din preajma na şterii fericitei Atlantida şi masivele primei Lemurii creat ă au devenit fundul oceanului, catastrofa nu a atins templul Zeiţ ei Vieţ ii, reşedinţ a veche a regelui negrilor, tainicul Arraim. Însă , nu cu mult înainte de aceast ă catastrof ă a dispă r ut, nu se ştie unde, marele rege, lă sâ nd pă mâ n tul să u, templul şi unica sa fiică , care a devenit prima slujitoare a Zeiţ ei Vieţ ii. Înconjurat ă de 7 preoţ i înţ elepţ i, ea, fiica aceasta, frumoasa Balchis, a înt âm pinat bă rbă teşte aceast ă catastrof ă şi tot a şa de bă rbă teşte a suportat-o. Dar, câ nd, în sf âr şit, după multe luni, s-au împr ăştiat norii fumului şi ai cenuşie, care acopereau bolta cerului, iar locuitorii templului Zeiţ ei Vieţ i i s-au v ăz ut pe o insulă mică înconjurat ă de apele tulburi şi spumoase ale unui ocean nou, frumoasa Balchis a să v âr şit primul serviciu sacru al altarului Zeiţ ei Vieţ ii şi a dat f ăg ă duinţ a fermă , de a consacra via ţa ei află rii tat ăl ui ei, tainicul Arraim, deoarece ea ştia că pe el era pecetea vieţ ii veşnice şi el nu putea să moar ă. Şi a ieşit preotul cel mare, Kainan, care cu al treilea ochi a v ăz ut marea rasă a titanilor de nord, care a dispă rut şi a zis: - Balchis, cum dai tu o f ăg ă duinţă , neştiind dacă marele suveran, al nostru Arraim, fiul înţ elepciunii, vrea să fie că utat de tine? Fiindcă , iat ă, câ n d pe pă mâ nt tr ăi au titanii nordului, tainicul Arraim era pe pă mâ nt, care nu e deloc leagă nul lui, din moment ce alt pă mâ nt şi alt cer şi alte adâ ncuri cereşti au fost martorii na şterii lui. Câ t de frumoasă şi de înţ eleapt ă ai fi tu, Balchis, tu
eşti totuşi numai firul de iarbă pe drumul lui tainic şi neînţ eles. Va trece termenul vieţ i i tale şi pă mâ ntul va primi corpul t ău gâ rbovit de bă tr ân eţ e, dar el mai mare şi mai tainic va merge mai departe şi fiecare pas al lui va fi egal cu mii de ani ai vieţ ii tale. Cu spr ân cenele încruntate şi neliniştit ă, a ascultat frumoasa Balchis cuvintele înţ elepte ale preotului cu trei ochi. - Kainan, a strigat ea, departe vede ochiul t ău al treilea, dar nu el este în stare să vadă adâ ncimea inimii mele, inima fiicei lui Arraim, înţ eleapt ă Balchis. Aduceţ i aici pe Arra, a poruncit ea blâ nd preoţ ilor şi a întors fata spre statuia Zeiţ ei. Kainan a clă tinat din cap cu dezaprobare. - Balchis, Balchis, a spus el, gâ ndeşte-te ce puteri vrei să atingi, ce legi vrei să le pui în favoarea ta! De capacit ăţ i le Arrei s-au folosit pâ nă în prezent numai pentru legă tura cu st ă pâ nul vieţ ii şi cu zeiţ a în persoană . - Pleacă , bă tr ân e, a strigat supă rat ă Balchis, sau nu sunt eu fiica lui Arraim? Nu sunt eu preoteasa supremă a Zeiţ ei? Ea s-a îndreptat şi în figura ei a fost at ât a frumuseţ e dumnezeiască , plină de putere nespusă , că preotul bă tr ân a plecat capul şi, bâ lbâ ind ceva încet, s-a dat îndă ră t . Preoţ i i, în momentul acesta, au adus în templu o fat ă frumoasă , de statur ă mică . Ea era de alt ă rasă , necunoscut ă, deoarece pielea ei era albă ca ză pada, în contrast cu pielea brună -cafenie a Lemurilor, iar ochii nu erau de culoare albastr ă închisă , ca la frumoasa Balchis, ci negri. Pă rul nu i se a şeza cu bucle frumoase pe umeri ci că dea ca o cascadă pâ nă la poale şi toat ă figura ei parcă era pă trunsă de ceva nepă mâ ntesc. Parcă
o suflare a altei lumi a intrat odat ă cu ea sub bolţ ile templului. Preoţ ii b ă tr ân i ştiau că în zadar ar fi să caute pe tat ăl şi mama Arrei printre Lemuri. A fost ştiut că bravul marinar Falacoil a adus câ teva familii de astfel de oameni ciuda ţi , f ăc â nd că lă toria spre tainicele pustiet ăţ i de ghea ţă , la polul sud. Înţ eleptul Arraim a poruncit a pune femeile pe lâ ngă temple şi a înv ăţ at pe preoţ i a se folosi de ciudata şi tainica lor aplicare. Bă rba ţi i tribului necunoscut degrabă au murit cu totii şi numai femeile continuau a vieţ u i pe lâ ngă temple cu via ţa florilor de sear ă. Fata intrat ă, s-a uitat speriata împrejur. - Vino aici, Arra, a spus poruncitor Balchis, vino şi şezi pe locul sf ân t. Fata s-a apropiat ascult ăt oare de jertfelnic şi s-a a şezat pe piedestalul lui, ca pe un fotoliu din bazalt, împrejmuit cu pietre scumpe de diferite culori. Balchis ia pus pe cap un cerc de aur cu un disc poleit dinainte, dintr-un mare diamant, şi încet a mişcat capul Arrei, a şa ca centrul discului să prindă reflexul de la un disc gigantic, concav at âr nat de un st âl p în mijlocul templului. St âl pul era mişcă tor şi se înv âr tea cu ajutorul mecanismului, a şa ca razele soarelui se adunau în mijlocul lui. Abia câ nd focarele discurilor au coincis, Arra a închis ochii şi s-a afundat într-un somn tainic al vieţ ii, al doilea semn, principiul că ruia e cunoscut lui Thales, ca unui iniţ iat Şi iat ă, cea adormit ă a început să vorbească : - Ce vrei de la mine, Balchis? - Gă seşte pe tat ăl meu, a spus Balchis poruncitor. - Eu îl v ăd aproape imediat, a r ăs puns Arra. - Întreabă -l pe el cum poate fi gă sit. După o t ăc ere lungă , adormita a r ăs puns:
- El a r ăs puns că ţ ie nu ţ i se cade să -l cauţ i pe el, deoarece picioarele lui sunt pe brazda Domnului, pe care tu nu poţ i să te duci, Balchis. Nu pentru cei muritori e că rarea asta. Balchis a încruntat supă rat ă din spr â ncene. - Spune lui, a strigat ea, că el nu este drept să renunţ e la fiica lui. Vreau să ştiu pe ce că rare au fost picioarele lui câ nd el m-a nă scut. Eu vreau să fiu lâ ngă el. - El nu renunţă la tine, Balchis, a r ăs puns Arra, deoarece el este totdeauna cu tine. Dar şi la conceperea ta el executa legea Domnului, dar tu cu el, tu muritoare, nu poţ i să fii. Întunecat ă se uita Balchis în fata Arrei. - Bine, a spus ea aspru, întoarce privirea ta de la tat ăl meu, Arra ascult ă- mă pe mine: poţ i tu cu duhul t ău minunat a gă si drumul spre marele foc al vieţ ii pă mâ nteşti? Preoţ i i au tresă r it. Cu un gest de disperare şi-a acoperit capul bă tr ân ul Kainan. Pe fa ţa adormitei s-a rev ăr sat paliditatea de moarte şi buzele ei au şoptit: - Pot… ştiu… cad…dar dacă - ti voi spune se va stinge scâ nteia mea de viat ă. Balchis a ridicat umerii cu ner ă bdare. - Ce-mi pasă ? Tu trebuie să -mi spui. Eu, pe urmă , te voi ajuta a te încarna şi a fi lâ ngă mine. - A s t a n u e în puterea ta, Balchis, a r ăs puns adormita. Eu niciodat ă n-am să fiu lâ ngă tine… Eu mă tem de toţ i care nu fac voia Unicului. - Destul a bă tut din picior Balchis. Eu vreau să ştiu şi voi şti chiar dacă din cauza aceasta se va pr ă bu şi tot pă mâ ntul … Vorbeşte, eu ascult.
Preoţ ii, cu gr ăm ada, au început să fugă din templu, urmâ nd pe Kainan, nedorind a auzi ră spunsul înfricoşat. - Să nu-l auzim nici noi Thales, e destul că am să -ţ i spun că frumoasa Balchis a primit ce a cerut, cu preţ ul vieţ ii să rmanei Arra! Ea a aflat drumul spre focul veşnic al vieţ ii pă mâ nteşti, a gă sit acest foc şi a primit în dar via ţa de planeta. Tu eşti numit Thales de îndr ăz neala f ăr ă de margini a lui Balchis? Cine ştie, Thales, dacă ea, odat ă cu via ţa planetar ă nu a primit tot at ât a suferinţă ? Azi, ea domneşte în Sabba, mai spre nord de pă mâ ntul Arr şi domneşte înţ elept, deoarece a avut timp destul a se înţ elepţ i, dar niciodat ă nu se oboseşte a că u ta pe tat ăl ei. - Dar noi ştim prea bine pe marele înv ăţă tor, am spus eu, Thales. - El a binevoit să se descopere nouă , mi-a r ăs puns Heraclit, dar niciodat ă nu se va descoperi fiicei lui neascult ă toare. La fiecare o mie de ani, ea va da o mare serbare de întelepciune şi va str ân ge pe reprezentanţ ii tuturor consacr ăr ilor, pe marii înţ elepţ i ai lumii, în speranţ a zadarnica de a afla ceva despre tat ăl ei. Şi aici este o viclenie, Thales, deoarece multi înţ elepţ i schimbă fidelitatea lor, a simbolului consacr ăr ii, cu devotamentul că tre o femeie frumoasă a planetei şi r ăm â n ata şa ţi cu lanţ uri de tronul ei, pe veci. - Dar asta e o că dere, înv ăţă torule? am întrebat eu. - Da, mi-a r ăs puns trist Heraclit, dar frumoasa Balchis numai decâ t dă ruieşte celui că zut focul vieţ ii şi prin aceasta împiedică moarte lui! Dar totdeauna, puternicul Arraim imediat stinge amintirea despre el, în cei care l-a cunoscut. Sanctuarul de la Theba, a adă ugat
după o mica t ăc ere Heraclit a pierdut pe lâ ngă tronul ei, trei fii ai să i. - Atunci de ce sanctuarul trimite la serbarea aceasta pe iniţ ia ţi i să i? am întrebat eu, Thales. - Dar care sanctuar are voie a renunţ a la încercare? mi-a r ăs puns înţ eleptul. Zilele acestea se apropie timpul serbă rii şi frumoasa Balchis a trimis deja invita ţi a ei. - Şi tu ai hot ăr â t , înv ăţă torule, să mă trimiţ i pe mine, am adă ugat liniştit eu, Thales. - Da, fiul meu, mi-a r ăs puns înţ eleptul. Numai sufletul t ău , fiul Eladei, este egal cu liniştea st â ncilor de bazalt în fundul oceanului şi sanctuarul nostru este liniştit în privinţ a ta. - Să fie, am r ăs puns eu, deoarece am ştiut atunci să ne supunem. * Pe apele sacre ale Nilului, am ajuns pâ nă la munţ ii Etiopiei, cu luntrea, trecâ nd cu bine a şezarea fiilor să l batici ai pustiei şi ţ a ra mor ţi lor, dâ nd drumul cu pacea mateloților fenicieni care m-au condus şi singur am intrat în str âm toarea munţ ilor, for ţâ n d un şarpe înţ elept să -mi arate drumul, care repede s-a tarat înaintea mea. N-a fost în obiceiul sanctuarului Tebei a calatori cu fast, deoarece noi ştiam ca str ăl ucirea şi luxul pă mâ ntului sunt pulbere sub picioarele Domnului şi înţ elepciunea noastr ă în ochii lui. - Singuratici şi cer şetori au umblat fiii înţ elepţ i ai farului eternit ăţ i i pe fa ţa planetei şi n-a fost niciunul mai bogat decâ t noi. După doua zile de drum, am înt âl nit o caravană luxoasă , urmat ă de vreo 30 că mile şi 10 elefanţ i, urmate de un deta şament întreg de că lă reţ i smoliţ i la piele, frumos îmbr ăc a ţi şi cu coifuri de aur: 3 elefanţ i erau de
culoare alba şi purtau pe puternicele lor spină ri turle întregi de aur, argint şi platină , cu pietre scumpe, fiind drapa ţi cu ţ esă turi fine de mă tase a tarurilor Dravadelor. A şa se îndreptau la festival fiind înţ elepţ i ai Triunghiului. Eu m-am dat modest la o parte şi, cu sfor ţa rea voinţ ei, am stins semnul farului Eternit ăţ ii care str ăl ucea asupra capului meu, ca sa nu fiu recunoscut de fiii Triunghiului. Caravana aceasta a fost urmat ă de alta, format ă din că mile albe, în capul caravanei, înţ eleptul înv ăţ at al sanctuarului Lumii, un Chaldeu că runt, se afla în targa de fildeş împodobit ă cu r ân duri de rubine şi dantele din fire subţ iri de aur. Targa era purtata de 12 sclavi negri, din pă mâ ntul depă rtat al Misei, pe care câ ndva am vizitat-o şi eu, câ nd sanctuarul din Theba m-a trimis sa conduc pe viteazul Fenician Gainan în lunga lui că lă torie. La început, privirea înţ eleptului Chaldeu a alunecat indiferent asupra mea, dar oprindu-se cu capul şarpelui care era culcat lâ ngă picioarele mele, s-a aprins de focul recunoa şterii şi, cu un sur âs ironic dar bun, a mişcat buzele lui. El a f ăc ut un semn şi sclavii s-au oprit. - Înţ eleptule str ăi n, s-a adresat binevoitor Chaldeul, cer scuze pentru fra ţi i mei intru întelepciune din simbolul Triunghiului care nu te-au recunoscut. Dar marea lor înţ elepciune nu începe pe acest pă mâ nt pă că tos şi, din cauza aceasta, privirea lor totdeauna este îndreptat ă sus pe cer. - Însă privirea bă tr â nului şi să racului Chadeu, totdeauna, luneca pe pă mâ nt că ut â n d a str â nge bobiţ e le înţ elepciunii împr ăştiate de ei; şi iat ă, am v ăz ut capul ghidului t ău , cam neobişnuit, Înţ eleptule elin din sanctuarul mare al Tebei. Oare nu vei fi tu a şa de bun şi nu vei cinsti bă tr ân eţ ile, cu
aprobarea de a împă rt ăşi cu mine singur ăt atea mea, în lungul meu drum? zut ca nu e chip să mă ascund de Şi a m vă înţ elepciunea şireat ă a Chaldeului, dar nici nu aveam pretext a refuza invita ţi a. Eu m-am a şezat în targa dâ nd drumul prietenos ghidului meu. - De unde ai cunoscut tu, venerabilule Chaldeu, ca eu sunt elin? - Nu numai elin, a zâ mbit viclean Chaldeul, dar urma şul regeştilor Atlanţ i. Oare tu niciodat ă nu te-ai uitat în oţ el poleit? Statura ta, umerii tai şi dumnezeiasca corpolenţă , imediat te dau de gol ca tu eşti fiul nobilei Elade, dar liniştea severa a feţ ei regulate şi frumuseţ ea liniilor ei, mă transport ă în timpuri de mult trecute, câ nd eu Chaldeu bă tr ân am avut plă cerea de a avea colegiul preoţ ilor din templul Veşnic-TinereiFecioare-Maria lui Poseidon. Oare nu din mijlocul vostru a ieşit dumnezeiescul Zoroastru, pe care l-am salutat o data, câ n d el a avut bună voinţ a a vizita ora şul meu natal Urr, din Chaldeia. Dar ca am recunoscut imediat în persoana ta pe fiul sanctuarului din Theba, asta gra ţi e ghidului t ău , nobile Thales deoarece numai pă mâ ntul lui Kam a pă strat legă tura cu regnul şerpilor. Dar eu vad că tu, Înţ eleptule, vrei sa mă întrebi de unde mi-e cunoscut numele t ău ? Oare nu tu ai să v âr ş it renumita că lă torie cu Gainan fenicianul, vizit ân d tribul Cabilelor, pe lâ ngă st âl pul lui Hercules? Dar tribul acesta este sub protecţ ia noastr ă, Înţ eleptule. Cum sa nu te recunoa ştem pe tine, adă ugâ nd ca la festivalul reginei Balchis, înţ eleptul Heraclit nu putea să te trimit ă decâ t pe tine, Thales.
- Voi, Chaldeei, am r ăs puns eu Thales, a ţi renunţ at la contactul cu regatul şerpilor, dar a ţi însuşit înţ elepciunea lor. - A şa, a şa, Thales, a spus cu tristeţ e Chaldeul, netezindu-şi barba lungă , dar după aceasta noi ne t âr âm c u înţ elepciunea noastr ă pe pâ ntece, pe fata Maicei Terra. - Eu, Thales, am for ţa t voinţ a mea şi imediat m-am transportat în sfera schemelor şi sunetelor începă toare şi am aflat tot ce am avut nevoie şi în aceea şi clipa mam întors înapoi. - Sunt bucuros, am spus eu cinstit, ca Hermes, cel de trei ori mă reţ , în grija f ăr ă preget pentru copii lui, mia dat prilej de conversa ţi e plină de înv ăţă tur ă cu înţ eleptul Rabbi Israil din Urr al Chaldeilor. Chaldeul s-a uitat la mine cu atenţ ie şi cu respect a plecat capul. - Ce înseamnă înţ elepciunea unui şarpe t âr â t or, în compara ţi e cu înţ elepciunea unui vultur, care planează sub cer. Nimic nu se ascunde de privirea lui, a adă ugat el gâ nditor. După câ teva ore de drum petrecute în convorbire cu înţ eleptul Chaldeu, noi am ajuns la marginea gr ăd inilor care înconjoar ă ora şul reginei. - Aici am pă r ăs it pe Chaldeu, deoarece i-am spus lui, nu este permis iniţ iatului Thebeilor a veni în car str ăi n ca oaspete al reginei. - Pana mâ ine, Înţ eleptule Thales, mi-a r ăs puns cu respect Chaldeul. Eu, Thales, nu m-am dus în ora ş, ci, înconjur ân d-l, m-am dus în pă dure şi acolo am petrecut noaptea, sacrificâ nd orele întunericului, convorbirii şi evocă rii celor necesare mie.
Diminea ţ a, splendidele gr ăd ini ca din basme ale reginei Balchis, împrejmuite cu garduri de marmur ă roză şi udate de sute de bazine mă rgă ritare, s-au umplut cu oaspeţ ii poftiţ i. Aici au fost frumoșii arraini, cu priviri fixe, din Draida, parca ochii lor au fost orbiţ i de necontenita contemplare a înţ elepciunii. Erau urma şii Dravatei, cu pielea ar ăm ie roşie, din ţ ara provenit ă din mare, la apus de fosta Atlantida. Erau urma şii negrilor Lemuri din fundul Africei, au fost Atlanţ ii cu ochi frumoşi şi plete mari ca la femei; a şaptea genera ţi e a mongolilor care locuiesc în tainica ţ ar ă înconjurat ă cu pereţ i (China) pe t ăr âm ul marei mă ri a Lemuriei; au fost magii albi din ţ ara gheţ a rilor de nord; au fost şi Chaldeei şireţ i cu bă rbi lungi. Luxul şi splendoarea sosirii lor şi îmbr ăc ă mintea lor sunt de nedescris, că ci ce nu este pe planet ă, ce nu poate gă si sau face înţ elepciunea magiei pă mâ nteşti! Dar mai luxos şi mai bogat au fost îmbr ăc a ţi înţ elepţ ii reginei Balchis, care înconjurau tronul ei de poveste, împreună cu câţ iva lei, din care unul, umilit a pus capul lui regesc sub picioarele mici ale reginei. Trebuie să -ţ i spun, Empedocle, despre frumuseţ e a lui Balchis? Cred ca nici gamerodele din Elada n-a visat a şa frumuseţ e şi chiar Elena apare fa ţă de ea, femeia obişnuit ă. Frumuseţ ea nespusa parca se înt ăr ea dină untru cu str ăl ucirea marei înţ elepciuni şi mâ ndria mare încorona fa ţa ei cu aureola regească , iar voinţ a puternică arunca scâ ntei din ochii ei alba ştri ca cerul de miază zi. Cu nesa ţ a cercetat Balchis pe oaspeţ ii veniţ i, îndrept ân d cu dibă cie conversa ţi a la subiectul ce o interesa, dar pâ nă în prezent, precum se vede, nu
putuse afla nimic interesant, deoarece încreţ itura mâ niei ascunse a trecut pe fata ei de marmora. - Înţ elepţ ilor, a r ăs puns vocea ei încâ nt ăt oare, vreau ca întotdeauna sa ȋ ncep festivalul meu cu slujba zeului Soarelui, dar lipseşte încă iniţ iatul Thebei, că ruia apar ţi ne primul loc din acest serviciu. Poate el a înt âr ziat sau … şi în vocea ei s-a auzit nota de batjocora, înţ eleptul Heraclit se teme sa piardă încă un fiu din moment ce trei iniţ ia ţi din Theba, azi împodobesc tronul meu… - Regina înţ eleapt ă, binecuv ân tarea lui Adonai sa fie peste tine, a r ăs unat vocea mă gulitoare a rabinului israelit, iniţ iatul din Theba va sosi, eu l-am înt âl nit ieri pe drum, spre cetatea ta minunat ă. E un elin înţ elept, Thales din Argos. - elin, cu at ât mai bine, a zâ mbit regina. Primii trei oaspeţ i au fost egipteni. Mie îmi plac nobilii fii ai Elladei. Şi iat ă, încet, s-au despă rţ i t r ân durile celor invita ţi şi, sub evantaiele de pene ale reginei Balchis, am apă rut eu, Thales, urma şul farului Eternit ăţ ii, urma şul dinastiei regale a Atlantidei. Eu n-am avut nici o podoabă pă mâ ntească , deoarece cu mine era înţ elepciunea mea. - Înţ eleptul, marele Heraclit, servitorul simbolului veşnic al vieţ ii, iţ i trimite, regină , salutul lui, am spus eu calm, iar eu, Thales, iţ i doresc bucurie de înţ elepciunea marei zeiţ e Palas Athena, frumoasă Balchis. L ân gă mine, deodat ă, s-a format un loc larg, pustiu, că ci încă niciodat ă regina şerpilor nu apă rea a şa, chiar între oamenii iniţ ia ţi . Capul ei mic, încoronat cu coroana din piatra ciudata a lunii, s-a lă s at pe umă rul meu. Chiar înţ eleapta regină Balchis a îngă lbenit uit ân du-se în ochii regescului şarpe.
- Te salut, trimis al Thebei, a spus cu voce tremur ăt oare Balchis. Jur, pe marea amintire a tat ăl ui meu, a strigat ea, încă niciodat ă eu, regina Sabbei, st ăp â na focului pă mâ ntesc, n-am v ăz ut asemenea apariţ ie a unui înţ elept. N-am cuvinte pentru exprimarea mulţ umirii mele, lui Heraclit ca te-a trimis la mine, pe tine, cel mai înţ elept dintre muritori, deoarece câ nd şi cine a auzit ca regeasca poruncitoare a şerpilor ar consimţ i să se supuie unui om? Spune-mi, Înţ eleptule Thales, cum ai ajuns la aceasta? Sau ă s ta e un nou secret al înţ elepciunii sanctuarului din Theba? - Asta nu-i o taină , regină , am r ăs puns eu liniştit. Eu am ajuns la aceasta prin ceea ce nu ai tu. Balchis s-a uitat la mirata în ochii mei. - Dar ce n-am eu, Thales? - Să mâ nţ a iubirii cosmice, frumoasă şi înţ eleapt ă Balchis, am r ăs puns eu. În mulţ imea iniţ ia ţi lor s-au auzit şoapte şi toţ i parcă involuntar s-au apropiat de mine. - Iubirea cosmică ? a întrebat regina, încrunt â nd spr ân cenele. Ce fel de iubire e aceasta - iubire cosmică ? Iubirea pe ca nu o cunosc eu, Thales? a spus ea zâ mbind şiret. Întreabă mă car pe aceşti trei - şi ea mi-a ar ăt at trei figuri înalte şi posomor ât e, care st ăt eau lâ ngă tronul ei - ei sunt fra ţi i tai de sanctuar, Thales, întreabă i p e dâ nşii dacă înţ e lege frumoasa Balchis ce este iubirea? Liniştit şi senin am privit eu, Thales, în ochii alba ştri ai reginei. - Nu despre astfel de iubire vorbesc eu, Balchis, a fost r ăs punsul meu. Eu vorbesc despre iubirea fa ţă de tot existent care respir ă şi tr ăi eşte, pe care se revarsă lumina şi că ldura dumnezeiescului Ra…
- Fata de tot existent? a întrebat Balchis, adică trebuie să iubesc şi pă mâ ntul şi …pe negrul meu sclav? Şi rasul de mă rgă ritar al reginei a r ăs unat în sală , urmat de suita ei. Invita ţi i însă n-au r âs , fiindcă înţ elepciunea lor a simţ it ceva nou în revela țiunea mea. - Şi pe şarpe, şi pe sclavul t ău , regina, am r ăs puns eu, că ci iat ă şarpele este sora ta, iar sclavul este fratele t ău . Mâ nia a sclipit în ochii lui Balchis, dar deodat ă s-a stins. - Ce fel de înv ăţă tur ă nouă proclami tu, Thales? a întrebat ea cu calm, muşcâ ndu-şi buzele. - Asta nu e înv ăţă tur ă nouă , Balchis, am r ăs puns eu. Şi bă iatului, câ nd îi da tat ăl să u prima dat ă suliţ a i se pare nouă , dar ea a ucis deja multi. Azi, şi aici, am ridicat vocea şi ea ca un tunet a r ăs unat sub bolţ ile salii, este vremea a vesti omenirii despre să mâ nţ a iubirii cosmice. Să mâ nţ a, spun eu, regină , deoarece iubirea va aduce cu sine, numele Aceluia care este Taina Cosmică , dar timpul venirii lui îl ştie numai Unicul. Încrunt ân d din spr ân cene, a cuprins Balchis cu privirea de foc toata adunarea. - A auzit cineva dintre înţ elepţ i despre aceast ă înv ăţă tur ă, despre să mâ nţ a iubirii, pe care o proclama trimisul Thebei? a întrebat ea tare. - Din mulţ i me a ieşit cu pa şi domoli un bă tr ân înalt, cu must ăţ i că runte şi tot cu astfel de coadă . Sub spr ân cenele stufoase, erau fixate ciudate, doua cercuri rotunde şi str ă vezii, prin care, serios şi calm priveau ochi de întelepciune neexplicabilă . - Eu sunt trimisul ţă rii Dragonului, de la ţă rmul mă rii Lemuriei. Numele meu, Lao-Dzi şi eu sunt
slujitorul Unicului Dumnezeu Tao, a tot desă v âr şit. Tao, în care se ascunde şi se uneşte tot. Şi trimisul înţ elept din Theba, şi tu regină frumoasă şi şarpele şi negrul sclav şi eu, smeritul slujitor al lui Tao şi toat ă aceast ă mare taină a unirii a toate şi în toate, se să v âr ş eşte numai gra ţi e iubirii dumnezeieşti pe care ne-o proclama înţ eleptul elin … Să fie acoper ăm â nt Tao asupra capului t ău Thales, s-a adresat el mie, că ci iat ă, eu de vestirea ta mare, azi liniştit mă voi duce în peştera mea ca să să rut pă mâ ntul str ăm oşilor mei, că ci simt că atunci câ nd va veni Marele din cei Mari, El mă va chema şi umbra mea, modestul profet al lui Tao, al celui a tot perfect, a venit pentru a-I sluji lui. Şi era at â ta simplitate frumoasă în inima aceasta şi linişte înţ eleapt ă, că eu, Thales, m-am aplecat în fata lui, iar regina şerpilor a şuierat prietenos, clă tinâ nd capul ei de smarald, asupra parului meu. În sala s-a restabilit t ăc erea. - Dar cine sunt cei trei despre care ai vorbit tu, eline? m-a întrebat palida Balchis. - Pe unul din ei îl cunoşti, regină , am r ăs puns eu liniştit. E Arraim de patru ori mă reţ , preotul Aurorei, tat ăl şi protectorul negrilor. Mâ i nile lui Balchis au str ân s convulsiv mâ nerul tronului şi brusc s-a aplecat înainte. - Tata! înecâ ndu-se a strigat ea. Tu l-ai v ă zut înţ eleptule? - Îl cunosc şi l-am v ăz ut, Balchis, am r ăs puns eu. - Câ nd şi cum? - Ieri, în pă dure, lâ ngă ora şul t ău , regină , a fost r ăs punsul meu. Un foc să l batic s-a aprins în ochii frumoasei regine.
- Aici … aproape … a repetat ea! şi nu a poruncit să -mi spui nimic? - Mi-a poruncit să -ţ i spun regino, ca sâ rguinţ ele tale de a-l gă si şi dorinţ a de a-l vedea sunt zadarnice chiar dacă tu vei r ăp i focul, nu de pe planet ă, dar din toate nouă , tu niciodat ă nu-l vei vedea din moment ce ai că lcat poruncile templului zeiţ ei Vieţ ii, îndr ăz nind a pă trunde cu for ţe le Haosului. Afar ă de aceasta, tu nu ai avut milă de via ţa profetei preţ ioase, slujitoarea Zeiţ ei. Frumuseţ ea şi înţ elepciunea date ţ ie le-ai întrebuinţ at ca să arunci în pr ăp astia că derii înţ elepţ ii iniţ ia ţi . Iat ă, Balchis, ultimul testament al tat ăl ui t ău ; tu îl vei vedea numai atunci câ nd focul pă mâ ntului, care arde în tine, îl vei preface în flacă ra iubirii cosmice şi câ nd Mă reţ ul, care va veni în lume, te va uni pe tine cu tat ăl t ău . Brusc şi înfricoşat ă s-a ridicat regina Balchis de pe tronul ei şi un foc funebru avea în ochii ei alba ştri. - Cu mine, înţ elepţ i ai regelui meu, a sunat vocea sa, Regina şi stapâ na voastr ă este ofensat ă de venitul necunoscut. El e înşelă tor. Nu putea tat ăl meu, Arrainul meu, să -mi trimeat ă astfel de cuvinte care mă înjosesc. Să se ridice st ăp â nul focului pă mâ ntesc şi să prefacă în cenuşă pe inamicii mei. Şi, înconjurat ă de v ân ză torii sanctuarelor tainice, cuprinsă de un nor de lumină roşie, a început a câ nta un câ ntec să lbatec de blestem, iar slugile ei o secundau. Adunarea s-a cutremurat; am v ăz ut cum iniţ ia ţi i au pă r ăs it sala unul după altul şi în sf âr ş it în ea am r ăm as eu, Thales, înţ eleptul bă tr ân LaoDzi, care cu interes trist privea pe regină şi rabi Israil, care şi-a acoperit capul cu mantaua şi încet, mormă ia ceva pentru sine. Se dă râ m ase peretele din fa ţă al salii şi în locul lui s-a ridicat altul, din cea ţa funebr ă, care se ridica
gr ăm ezi dintr-o beznă . Am simţ it apropierea focului pă mâ ntului, iar după mine cobora încet regescul şarpe şi a început a se înv âr ti într-un dans ritmic lâ ngă tronul lui Balchis, parcă tr ăg â nd în jurul nostru, celor trei, cercuri mari; capul şarpelui, care arde de o lumină albă struie, totdeauna era îndreptat spre peretele întunericului, iar ochii de rubin, erau ca nişte să geţ i ce str ă b ă teau aburii adâ ncurilor planetei. Şi liniştit am fost eu, Thales, deoarece mare a fost puterea sufletului meu. Am v ăz ut, ală turi de figura lui Rabi Israil, cum s-au desenat conturele a două spirite; al lunii cu coarnele tiaramei pe cap şi în spatele înţ eleptului Atlant Lao-Dzi, mişuna gr ăm ada neagr ă a duhurilor pustiei. Iar, în întunericul ceţ ei, se ridică fa ţa gigantică a cuiva, de culoare roşie v ân , se vedeau ă tă ochii atenţ i şi rai şi se ridica corpul acoperit cu limbile flă că rii. Acesta a fost Bafomet în persoană , st ăp â nul întunericului, regele tartarului, marele gonit. Un minut sau două , ne privi cu ochii plini de r ău tate, iar pe urmă s-a îndreptat spre Balchis, care st ăt ea cu mâ inile întinse spre el. - Nebună Balchis, a sunat vocea lui asemă nă toare cu zgomotul valurilor în craterul vulcanului, pentru ce m-ai chemat? Pot eu sa mă lupt cu mine însumi? Iat ă, regina şerpilor s-a r ăs culat contra ta, nebuna Balchis! Eu sunt st ăp â n al focului pă mâ ntesc, dar iat ă spiritele lumii s-au înarmat contra mea şi eu contra elinului care nu iţ i place, câ nd binecuv ân tarea tat ăl ui t ău , Arrain, este peste el? Oare slugile pustiei nu sunt slugile aceluia a că r ui nume este T ăc ere, care este unul din Treime, Balchis nebună ! Aceasta este pedeapsa ta, deoarece legă tura este între tine, sluga mea şi tat ăl t ău Arrain,
picioarele că ruia sunt pe brazda Aceluia al că rui nume eu nu-l pot pronunţ a. Achita-te cum ştii, dar ţ ine minte că nici o iubire cosmică nu te va scoate din inima şi mâ inile mele. - Spiritele minciunii şi ale nega ţi ei, am strigat eu f ăr ă cutremur, ca r ăs puns la ultimele cuvinte ale respinsului. Să plece regina şerpilor, spiritele lumii saritele pustiei, să r ăm â n eu singur, Thales, purt ăt orul farului eternit ăţ ii sacre, cu să mâ nţ a marei iubiri cosmice în inima şi să începem o lupt ă groaznică între noi, pentru sufletul frumoasei Balchis, fiindcă tat ăl ei Arraim, de patru ori mă reţ , mi-a poruncit sa nu o pierd, ci să o îndrept pe calea binelui. Cu mare mirare s-a uitat spiritul gonit. Şi iat ă fa ţa lui parcă s-a netezit şi în ochi s-a stins r ă utatea, începâ nd a str ăl uci lumina de compă timire. - Viteazule elin, a r ăs puns vocea lui batjocoritoare, poate ca tu crezi ca în planul existentei mele se află şi bă tă i le cu diferiţ i viermi omeneşti, care cred că sunt înţ elepţ i numai din cauză că deasupra capului lor arde un semn în forma crucii. Oare înţ eleptul Heraclit nu ţ i-a insuflat ţ ie că lupta cu mine este lupta în timp? Ai destul manvatar la dispoziţ ia ta, vierme din Theba, pentru ca să te hot ăr ă şti pentru astfel de lupt ă? Du-te pe drumul t ău , vierme, şi cine ştie, cu timpul, câ nd te vei cuminţ i, atunci poate vom vorbi încă , fiindcă din toţ i viermii omeneşti tu promiţ i sa fii mai mult în viitor. Şi deodat ă s-a stins focul ochilor lui, s-au spulberat contururile capului şi trupului lui, s-a împr ăştiat cea ţa haotică şi din nou s-a pus la loc peretele să lii. Eu am privit în jurul meu. Clă tinâ ndu-se ritmic înainte şi înapoi, se ruga rabi Israil. Cu capul
descoperit, gâ nditor, pipă ind mica sa barbă , st ăt ea înţ eleptul Lao-Dzi, iar mai departe, lâ ngă tronul lui Balchis, era culcat ă, în cele mai nenaturale poze, mulţ imea ghemuit ă a înţ elepţ ilor ei. Singura, Balchis, palidă ca moartea, şedea nemişcat ă pe tronul ei, fix â nd ochii plini de nebunie, în ochii de rubin ai şarpelui regesc, care, cu şuieratul lui, a continuat dansul magic, în fata ei. Eu am pronunţ at o conjurare şi ea încet m-a primit şi din nou s-a apropiat de mine şi mi-a înf ăşurat trupul. Corpurile înţ elepţ ilor lui Balchis au început a da semne de via ţă şi singur ă regina, respir â nd adâ nc şi-a acoperit fa ţa cu mâ inile. - T ăc erea a durat mult timp. În sf âr ş it, regina cu vocea întrerupt ă a pronunţ at: - Tu ai învins pe frumoasa Balchis, Thales. Du-te şi anunţă lumii întregi biruinţ a ta. - Tu într-adev ăr eşti nebună Balchis, am r ăs puns eu. Eu n-am învins pe nimeni. A învins tat ăl t ău Arraim, de patru ori mă reţ şi iubirea dumnezeiască . Dar, dacă tu recunoşti învingerea ta, eu atunci cer de la tine să dai libertatea imediat celor trei iniţ ia ţi ai sanctuarului din Theba, pe care tu i-ai legat de tronul t ău , de frumuseţ ea ta, şi de înţ elepciunea ta… Frumoasa Balchis a dat din umeri. - Ce nevoie am eu de ei, Thales, a r ăs puns ea. I-ai. Însă , spune-mi eline înţ elept, de la tine tu ai luat, apă r area sufletului meu, în fata st ă pâ nului focului pă mâ ntesc, sau în numele tat ăl ui meu? - De la mine, regină , am r ăs puns eu, că ci ştiu că iubirea cosmică tronează în inima lui Arraim şi atunci cum va abandona pe copila lui să piar ă (pralein). Cine poate să se opună înţ elepciunii şi primului mag al planetei?
- Tu într-adev ăr eşti înţ elept eline, a spus cu voce slabă şi gâ nditoare Balchis. Iar acum pleca ţi de la mine, înţ elepţ ilor, s-a adresat ea că tre cei trei şi lasa ţi pe biata Balchis în siguranţă ca să pot medita despre iubirea cosmică , a încheiat ea, cu o gluma uşoar ă. - Să fie cu tine Tao, suflet r ăt ă c it! a r ăs puns încet Lao-Dzi. - Adonai sa fie binecuv â ntat numele t ău , sa trimeat ă sufletului t ău zbuciumat, pacea! a şoptit rabi Israil. - Să -ţ i lumineze sufletul t ău iubirea dumnezeiască , Balchis, şi să te întorci în îmbr ăţ işă rile pă rinteşti, i-am spus eu tare şi am suflat reginei suflarea înţ elepciunii mele, eu, Thales. Deodat ă, obrajii ei s-au rumenit şi s-au aprins de via ţă şi de for ţa ochilor ei alba ştri. - N-am să uit urarea ta, Thales, a strigat ea. De trei ori am învins sanctuarul din Theba, iar a 4-a oara tu teai r ăz bunat cu prisosinţă , Înţ eleptule elin. Dar, mi-este martor cerul, n-am nici o r ău tate în inima mea, fa ţă de tine… Şi iat ă, noi am lă sat pe frumoasa Balchis… De data aceasta, eu, Thales, am luat de la rabi Israil 4 că mile a şezâ nd pe trei din ele pe cei trei tr ăd ă tori ai sanctuarului, pe care i-am eliberat. Cald, cu binecuv ân t ăr i reciproce, ne-am luat r ăm as bun noi trei neuit ân d a da suflă rile noastre, ca recompensă , reginei şerpilor. La despă r ţi re, înţ eleptul Lao-Dzi mi-a spus: - Multe şi nesf âr şite sunt ceasurile în Tao, dar cel mai fericit va fi acela în care eu din nou mă voi înt âl ni cu tine, nobile elin. Sufletul meu a citit în cartea lui Tao că eu voi fi chemat de Mă reţ ul Mă reţ ilor pentru slujirea
Lui. Ia aminte, Thales, ca şi atunci eu n-am să uit despre înt âl nirea noastr ă şi tu îmi vei aminti de ea. - Şi eu ştiu, că nu ultima dat ă m ă înt âl nesc cu voi înţ elepţ ilor, a confirmat rabi Israil. În adev ăr , planeta noastr ă este mică pentru înţ elepţ i. Mare a fost bucuria ta Theba, câ nd eu, Thales, mam întors. Cu un fast nespus, am să v âr ş it serviciul divin în templul Isidei şi singur Hermes, în persoana, de trei ori mă reţ , s-a ară tat nouă în nori de foc şi m-a încornorat pe mine, Thales, cu razele iniţ ierii supreme. După aceea, Ierofantul sanctuarului, înţ eleptul Heraclit, a cobor ât focul spa ţi ului pe capetele tr ăd ă torilor aduşi de mine la sanctuar, dâ nd sufletelor lor în proprietatea şerpilor care au slujit fidel în că lă toria mea. Să fie pacea mea asupra capului t ău , Empedocle. În povestirile urmă toare tu vei înt âl ni încă persoanele pe care le-am numit azi, în povestirea mea.
ÎN GR Ă DINA MAGDALEI Thales c ăt re Empedocle, fiul lui Miles ă Atenianul, despre î n?elepciunea Marelui Î nv ă? tor din Galileea. Ascult ă, amicul meu cu atenţ ie, că ci niciodat ă, mai ciudat, mai tainică , n-a pă truns în urechea unui muritor, o fapt ă zic eu, Thales, şi nu legendă . Pe câ nd farul din cerul eternit ăţ i i a încoronat cu razele sale palida mea frunte, ca semn de mare iniţ iat al sanctuarului din Theba, eu, Thales şi Claudiu Macedoneanul, care s-a învrednicit de aceea şi treapt ă, am primit din mâ na marelui Ieromat, pocalul vieţ ii şi apoi el m-a trimis în adă p ostul misterios al fiului
înţ elepciunii, la Heraclit, pe care glasul poporului l-a numit Întunecatul, pentru că şi el şi înv ăţă tur ă lui era greu de pă truns şi chiar de înţ eles pentru popor. Câţ i ani au trecut de câ nd noi absorbeam înţ elepciunea lui, de câ t e ori am pă ră s it noi adă postul ca să ducem oamenilor f ăr âm iturile ştiinţ ei r ân duite şi de câ te ori neam apropiat, nu e necesar a socoti. Într-unul din acele r ăs timpuri, câ nd mă gă seam sub înf ăţ işarea unui filozof stoic, te-am gă sit şi pe tine, amice Empedocle, pe lâ ngă înţ eleptul Socrate şi am legat mai tare firele ce ne uneau de pe vremea azi adormitului ora ş sub valurile oceanului, ora ş supranumit „Por ţi le de aur”. Într-o zi înţ eleptul înv ăţă tor ne-a chemat la sine şi ne-a zis: - Duceţ i-v ă în lume şi saluta ţi în numele meu pe marele Înv ăţă tor care vine pe pă mâ nt. Nu va voi spune unde îl veţ i gă si. Isteciunea voastr ă v ă va fi ghid vouă . - Dar dacă Înv ăţă torul Acesta este at ât de mare, a spus Claudiu macedoneanul, de ce Înţ e leptule nu te duci tu singur în înt âm pinarea lui? - Deoarece, ne-a r ăs puns Heraclit, eu ştiu cine este El, şi ştiinţ a mea îmi spune ca nu sunt vrednic de înt âl nirea cu El. Iar voi nu-l cunoa şteţ i, ştiţ i numai de la mine ca este un Mare Înv ăţă t or şi nimic mai mult. Numai orbii pot sa se uite la soare f ăr ă frica. Pe timpul acela, eu ştiam încă sa mă supun, şi t ăc ut, împreună cu Claudiu, am plecat în lunga noastr ă cale. A doua zi, că milele ne duceau spre nord, la sanctuarul zeiţ e i cu fa ţa neagr ă. Acolo, cei din urmă preoţ i negri, t ăc uţ i ca pietrele pustiului, ne-au îndrumat la centru cel mare, spre acela al că rui nume este „T ăc ere” şi calculul anilor pierduţ i în noaptea
vremurilor, incalculabil în calendarul planetar şi al că rui destin este de a a ştepta sf âr ş itul, pentru a fi ultimul gropar al pă mâ ntului. Câ nd Claudiu şi eu ne-am întins în praf, în fata lui, el mâ ngâ indu-ne ne-a ridicat şi ne-a spus: - Copii, L-am v ăz ut pe câ nd El era prunc, m-am închinat Lui. Dacă fiul meu Heraclit v-a trimis la El, duceţ i-v ă. Acum, El seamă nă să mâ nţă , dar ţ ine-ţ i minte, copii, câ nd Îl veţ i gă si, voi veţ i pierde totul. Nimic mai mult nu ne-a spus fiul stelei de diminea ţă , al că r ui nume este T ăc ere, a că rui fiinţă e tainică , a că r ui menire este de a fi na şul şi groparul pă mâ ntului, a că rui denumire este „Preotul Negraiului”. Nimic nu ne-a spus el, numai cu mâ na ne-a ar ăt at spre nord. Din nou am r ăt ă c it în pustie, n-am vorbit nici un cuvâ nt, prinzâ nd doar firele magnetice ale înţ elepciunii cunoscute de noi. Nu aveam teama ca vom pierde „tot” fiindcă ştiam să spunem. Şi iat ă am ajuns în Palestina, de unde ni se pă rea că veneau firele magnetice, amestecate groaznic cu fluidele ur ât e ale poporului, slugi ale puterii Lumii. Ne înă buşeau de intensitatea atmosferei templelor lor, unde domnea înţ elepciunea falsă , pref ăc ă toria şi cruzimea. Noi am vorbit cu preoţ ii lor, oameni şireţ i şi boga ţi , întrebâ ndu-i dacă sunt între ei înv ăţă tori înţ elepţ i. S-a înt âm plat ca ni I-a ar ăt at pe aceştia, dar vai, am gă sit numai oameni falşi şi mai proşti şi încă mai cruzi. Popor simplu, popor batjocori şi amă g it, ne împă rt ăşea cu bucurie legendele sale desfigurate şi pline de superstiţ ii şi alter ăr i. Dar, eu, Thales şi tovar ăşul Claudiu, am aflat aci, r ăs unetele rasei roşii, reflectate prin prisma ştiinţ ei soarelui Chaldeei desfigurat ă de neştiinţ a să lbatecă a
preoţ ilor iudei, mizerabila moştenire a renegatului şi dementului Hazaraifo. Dar poporul acesta a ştepta pe înv ăţă tor, însă un înv ăţă tor în purpura şi aur care trebuia, după pă rerea lor, sa supună universul sub domina ţi a preoţ i lor lor lacomi. Ei nu ştiau nimic mai mult despre înv ăţă torul care era venit. Am auzit într-o zi, de la un iudeu nobil, care s-a nă scut şi a t ră it aproape toat ă via ţa sa la Athena, o astfel de poveste: - Eu, Nicodem, pot să v ă ar ăt filosofilor, un om ciudat, care tr ăi eşte în peştera, pe malul Iordanului. Duceţ i-v ă la el şi îi puneţ i întrebă rile ce v ă interesează pe voi. El e gol şi să rac, ucenicii sunt să lbatici la vedere şi par mizantropi, numele lui e Ioan. Gr ă bi ţ i-v ă că ci am auzit ca s-a dat porunca sa-l închidă în închisoare, pentru discursurile lui împotriva preoţ ilor şi chiar a împă ratului. Totuşi, filosofilor, a adă ugat Nicodem, cu zâ mbet, nu cred ca veţ i gă si în el ce v ă trebuie. Dar de ce, înţ elepţ ilor, să nu faceţ i cunoştinţă cu cei pe care poporul nostru îi numeşte prooroci? - Şi noi am v ăz ut pe acel Ioan. Într-adev ăr , el era groaznic: un corp plin de par, lipsit de îmbr ăc ă minte, slab şi istovit, iar parul şi barba niciodat ă piept ă nat ă, că deau pe umerii şi pe pieptul lui. Vocea lui era strident ă şi raguşit ă. Noi l-am v ăz ut st ân d pe piatra de pe malul r âu lui, în fa ţa unui covor, îngenunchiat. El gesticula cu mâ inile, cu furie şi spumă la gur ă, blestema şi ocara. El chema asupra acestei nenorocite turme omeneşti, mâ nia dumnezeiască , ameninţ a aceast ă jalnică , murdar ă, flă mâ ndă şi plină de suferinţă şi groază , aceast ă mulţ ime care, supusă ca nişte robi, îl asculta cu smerenie. Dar noi, pe capul că rora st ă farul eternit ăţ i i, am v ăz ut ochii lui str ăl ucitori, în care am recunoscut focul sacru al „fiilor vieţ i i” şi am v ăz ut şi
firele fluidice în care nu era nimic asemă nă tor cu fluidele omeneşti. Şi eu, Thales şi Claudiu, am plecat capetele noastre, cuget ân d la că ile necunoscute prin care Cel Desă v âr ş it trimite fluidele sale lumii materiale, că ci în fa ţa noastr ă, s u b înf ăţ işarea unui înv ăţă tor dezgust ăt or desigur st ăt ea fiul „Vieţ ii” iar nu om. - Ne-am apropiat de el, Thales, a spus Claudiu. Este oare ţ inta cercet ăr ilor noastre? Dar, eu, Thales, eram mai rece şi mai liniştit decâ t Claudiu şi ra ţi unea mea mai puţ in caldă şi mai puţ i n iute, era mai mult pă mâ ntească şi din cauza aceasta şi mai înţ eleapt ă. - Înv ăţă torule, poate fi numai un om, Claudius, am r ăs puns eu, dar acesta este „Fiul Vieţ ii”. Noi am a şteptat pâ nă câ nd cel ce se numea Ioan a scufundat toat ă gloata în apa Iordanului, şi ea certat ă, scuipat ă şi udă pe corp, dar plină de bucurie în suflet a plecat câ nt ân d câ ntece melodioase, înspre ora ş. Iar noi liniştiţ i, ne-am apropiat de proorocul care r ăm ă sese singur pe malul apei murdare şi scă zut ă a r âu lui. Eu, Thales, am ridicat mâ na şi am acoperit ceafa şi spinarea lui Ioan cu un curent de salutari calde din partea sanctuarului şi am pronunţ at, în limba misterioasa a înţ elepciunii oculte, o formulare de chemare a „fiilor vieţ ii”. Atunci, el s-a încruntat că tre noi, iar în acest moment ochii care mai înainte erau încrunta ţi , acum str ăl uceau de o nespusă blâ ndeţ e. În privirea lui nu era nici mirare, nici surprindere. - Ce trebuinţă tu fiii înţ elepciunii pă mâ nteşti de la robul lui Dumnezeu? a r ăs puns vocea lui liniştit ă, care cu câ teva minute tuna de blesteme şi injurii. - Noi că u tam pe ÎNV ĂŢĂ TORUL CEL MARE, am r ăs puns eu Thales. Noi mergem sa-i aducem salutul sanctuarului, Unde îl vom gă si?
Blâ nd şi plin de dragoste se uita la noi „Fiul Vieţ ii” cu înf ăţ işarea omeneasca „Ioan”. - Dar ştiţ i voi ce veţ i pierde, a spus el, câ nd îl veţ i vedea? - Da, am r ăs puns noi, dar noi suntem ucenici ascult ăt ori ai sanctuarului şi apoi ... parcă ... plâ nge apa câ nd se evaporează de razele soarelui? Ea se înalţă sus, pierzâ nd însuşirile ei de apă . Ioan a zâ mbit cu bună tate. - Adev ăr a ţi înţ elepţ i sunteţ i voi, nobili greci, a r ăs puns el. Cum veţ i gă s i pe Înv ăţă torul? Mergeţ i în Galileea. Cel Prea Bun să v ă binecuv ân teze, dâ ndu-v ă înt âl nire cu Iisus Nazarineanul şi binecuv ân t ân du-ne a plecat. Eu, Thales, am spus lui Claudius: - Opreşte zborul ra ţi unii tale, Macedonene, că ci dacă „fiul vieţ ii” primeşte înf ăţ işarea unui prooroc dezgust ăt or al Iudeilor, ce înf ăţ işare trebuie sa aibe Înv ăţă torul? Nu te uita la stele, priveşte pă mâ ntul, în praful lui trebuie sa apar ă adev ăr ul. Şi, iat ă noi, seara t âr ziu, ne-am apropiat de acest adev ăr . Ne-am apropiat simplu pentru ca în Lumea Celui Prea Înalt totul e simplu. Era sear ă şi luna era plină . Ni s-a spus: - Iisus din Nazaret pe care-l că uta ţi , abia acum a sosit, în casa lui Lază r , pe care l-a înviat din somnul mor ţi i. Aici este casa aceasta. O gradină tufoasă înconjura casa. Cand noi am intrat în ea, doi oameni ne-au oprit drumul: unul în floarea maturit ăţ ii bă rbă teşti, grosolan şi întunecat, altul un adolescent blâ nd, cu ochi alba ştri şi cu parul lung ce-i că dea pe umeri. - Ce că uta ţi , str ăi nilor? cu brutalitate ne-a întrebat unul din ei.
- Dorim sa vedem pe Marele Înv ăţă t or, r ăs punse Claudiu. - Înv ăţă torul n-a venit pentru voi, pă gâ nilor, supă r at a r ăs puns iudeul. Voi nu sunteţ i vrednici sa-l vedeţ i, pleca ţi de aici! - Eu vad că tu eşti un om sf ân t şi drept, am r ăs puns eu, Thales, dar ce-ţ i va adă uga ţ ie Înv ăţă torul, la aceast ă sfinţ enie şi dreptate? Noi suntem încă pă gâ ni şi să rmani şi dorim să înv ăţ am câ te ceva de la Înv ăţă torul, cel puţ in at ât câ t să fim şi noi sfinţ i şi drepţ i ca tine, mare şi bun bă rbat. Atunci, adolescentul a tras repede de mâ necă hitonului pe iudeul pierdut, care se uita prosteşte la noi şi i-a şoptit ceva la ureche, apoi cu zâ mbetul cald ne-a spus: - Nu cheltuiţ i , mari str ăi ni, să geţ ile spiritualit ăţ ii voastre pentru nimicirea unui sâ rman Iudeu. Lua ţi loc pe banca aceasta, îndat ă am sa trimit un prieten al nostru, că ruia îi veţ i spune ce va trebuie vouă . Noi, obosiţ i , ne-am lă s at pe bancă , dar cu mare flacă ră ardea inima lui Claudius şi cu lumina divina era pă trunsă ra ţi unea lui. Noi ştiam că am gă sit pe Înv ăţă torul, că c i nu se putea ascunde de ochii unui iniţ iat, fluidul str ăl ucitor al eternit ăţ ii, care se întindea deasupra modestei gr ăd ini a mă slinilor din Magdala. Şi iat ă, s-a prezentat în fata noastr ă un bă rbat în haina curata, alba, cu pecetea ra ţi unii pacifice pe frunte, pe care ardea misterios semnul de iniţ i ere al rasei roşii, sanctuarul că ruia ascundea în sine Asia depă rtat ă, de unde a venit de trei ori Cel Mare, unde orase întregi sunt locuite de înţ elepţ i şi unde domneşte semnul triunghiului. Şi am v ăz ut noi ca pentru el nu sunt un mister semnele farului eternit ăţ ii pe care noi îl purtam. El s-a inclinat şi ne-a spus:
- Va ascult, fra ţi din Theba. Eu sunt Toma, smeritul ucenic al aceluia pe care voi îl că uta ţi . Povestiţ i-mi ţ inta că lă toriei voastre. Cine va trimis? - Şi a decurs convorbirea noastr ă în limba sanctuarului Lumii. Într-o or ă, noi am aflat de la fratele Toma tot ce a precedat venirea Înv ăţă torului şi cum şi în ce fel a binevoit El sa se descopere lumii. O mare şi binecuv ân tat ă pricepere ne-a pă truns pe noi, care eram înv ăţ aţ i a că uta „nimic în Mare”, cum puteam sa pricepem „Marele în Mic”? Adev ăr at, striga Claudius, Înv ăţă t orul acesta era însuşit în sine toate proorocirile şi toata mitologia lumii. - El le-a tranformat în adev ăr , am spus eu, Thales, sau tu ai uitat Claudius, ce ne-a spus marele Heraclit, sau ai uitat cum preotul celui Negr ăi t, al că rui nume e T ăc ere, cum ne-a povestit închinarea Înv ăţă torului, în templul Na şterii Lui? Pregă teşte-te, Claudius, a vedea pe însuşi ADEV Ă RUL. Toma s-a sculat şi s-a inclinat în fata mea. - N-am nimic de zis mai mult fra ţi lor, a spus el. Înţ elepciunea voastr ă, în adev ăr , v ă serveşte ca un far. Mă duc să anunţ pe Înv ăţă torul. După ce a plecat, eu, Thales, invocâ nd numele misterios al Negr ăi tului, m-am cufundat în viziunea viitorului şi mie mi-a fost dat sa vad în viziune ceva ce sa pus la baza întregului trecut. Cand am deschis ochii, în fa ţa noastr ă st ăt ea o femeie încă t ân ă r ă, frumoasă , cu ochi de gazelă speriat ă şi cu pecetea unei mari griji pe fa ţă . - Str ăi ni, v ă cheamă Înv ăţă torul, a spus ea încet. Noi am plecat în urma ei. Claudius cu grabă , neput â nd modera elanul inimii înflă că rate, iar eu, Thales, liniştit, că c i ra ţi unea mea era plină de marea
înfrigurare a groaznicei cunoştinţ e date mie, în scurta privire a viitorului. Am purtat frigul întregii lumi în mine. A şa am ajuns noi pe terasa luminat ă de lună . Într-un colţ al ei, în urma unui mă slin, şedea el, Inv ăţă torul. Iat ă ce am v ăz ut eu, Thales: El era de statur ă înalt ă, mai mult slab decâ t robust. Un hiton simplu, plin de praf pâ nă jos, acoperea umerii lui. Picioarele desculţ e se odihneau pe o rogojină de stuf. Pă rul şi barba lui de culoare castanie şi piept ăn at, fa ţa slabă şi supt ă de marea suferinţă a Lumii, iar în ochii Lui am v ăz ut toata iubirea Universului întreg şi am înţ eles totul, independent de ceea ce mi-a fost descris ca unui iniţ iat, înconjurarea duhovnicească a Înv ăţă torului. Claudius era posternat la picioarele Înv ăţă torului şi le să ruta, f ăc â nd să r ăs une gr ăd ina şi terasa de plâ nsul lui. femeia care ne-a adus, pe jumă tate speriat ă şi indignat ă, se uita la mine, Thales, care st ăt eam liniştit în fa ţa Înv ăţă torului. Privirea de dezmierdare cerească a iubirii, ca încarnat ă, sufla asupra mea şi o voce asemă nă toare cu vocea Maicii lumii întregi mi-a spus mie: - Stai lâ ngă mine, Înţ eleptule Thales, Spune-mi pentru ce M-ai că utat? Eu nu întreb despre aceasta pe amicul t ău , că ci lacrimile lui Îmi spune totul. Dar tu? Şi eu, Thales, m-am a şezat de-a dreapta lui Dumnezeu, că c i frigul întregii lumi a fost în ra ţi unea mea. - Am venit la tine, Negr ăi tule, calm am r ăs puns eu, şi Ţ i-am adus salutul înv ăţă torului meu Heraclit, precum şi salutul de la sanctuar şi adă post. Am venit la tine ca să pierd totul şi în adev ăr , eu am pierdut totul chiar, că ci în mine port „Frigul marii cunoa şteri”.
- Dar de ce amicul t ău , pierzâ nd totul, poarta acum în sine că ldura Marii Iubiri? m-a întrebat el încet. - El n-a v ă z ut ce am v ăz ut eu, Negr ăi tule, am r ăs puns eu. - Şi tu Înţ eleptule, Thales, M-ai recunoscut, dacă Mă numeşti a şa pe mine. - Nimeni nu poate sa te cunoască , am r ăs puns eu. E posibil a cunoa şte numai ceea ce binevoieşti Tu să ne ar ăţ i, şi eu nu cer nimic de la Tine, că ci am pierdut totul şi nu cer nimic ... Şi încet, încet, ca puful de stuf, mana Lui s-a întins de capul meu. Dar frigul unei prevederi domnea în inima mea şi eu st ăt eam liniştit. - Maria, s-a auzit vocea Lui, spune, floarea iubirii dumnezeieşti care a înflorit în inima ta, cine din aceşti doi Mă iubeşte şi Mă cunoa şte pe Mine mai mult? Ochii femeii s-au înflă că rat. - Înv ăţă torule, cu o voce care abia se aude a spus ea, Te iubeşte acela, şi ea a ar ăt at pe Claudius, dar acesta... acesta, ...mi-e frica mai mult Înv ăţă torule. - Chiar iubirea dumnezeiască s-a speriat de suferinţ a ta, at ât de mare, Thales, mi-a spus El. Fericit eşti Tu, ca inima ta este plină de bă rbăţ ie şi eşti în stare a suporta frigul Eternei Ştiinţ e, al că rui nume e suferinţ a cea mare. - Înv ăţă torule, emoţ ionat ă L-a întrebat femeia, dar acesta pe care Tu îl numeşti Thales, el e mai apropiat de Tine. Un zâ mbet a trecut pe fata Nazarineanului. - Drept ai spus tu, Marie, a spus El, Thales e mai aproape de Mine, că ci el, azi a simţ it în inima lui ceea ce degrabă voi suferi Eu. Dar el este numai om şi de aceea pe tine te sperie aceasta, ce mă va r ăp i pe urma în
Cer ... Aş adar, Claudius, S-a adresat El Macedoneanului, tu vei merge după Mine? - Eu sunt al t ău , Înv ăţă torule, a r ăs puns Claudius plâ ngâ nd. - Am să te iau cu Mine, şi mâ na Nazarineanului puternic a str ân s pe fruntea lui Clausius „Farul Eternit ăţ ii” ce ardea pe fruntea lui. Am stins crucea de pe fruntea ta şi am depus-o pe umerii tai. Tu vei duce jugul Meu şi cuv ân tul Meu în ţă rile necunoscute. Oamenii nu te vor cunoa şte pe tine şi nu-şi vor aminti de tine. Am să schimb înţ elepciunea ta, prin iubire. La sf âr ş itul vieţ i i tale, crucea pe care Eu o pun acum pe umerii tai va fi patul t ău de moarte, dar tu vei birui moartea şi vei veni la Mine. De azi, Eu te despart pe tine de prietenul t ău . Drumurile voastre sunt diferite, dar tu, Thales, S-a adresat Cel Negr ăi t, tu ai pierdut tot, ce să -ţ i dau eu în schimb? - Eu, Te-am v ăz ut şi am vorbit cu tine, am r ăs puns calm, ce ai putea să -mi dai încă ? Cu mare dragoste m-a privit Negr ăi tul şi a zis: - În adev ăr e sanctificat ă înţ elepciunea omenească în tine, Thales, şi tu vei veni după Mine. - După Tine nu pot sa vin, am r ăs puns eu, dar niciodat ă n-am sa mă duc după acei pe care îi voi duce după Tine. - Fie, a spus cu tristeţ e Nazarineanul, du-te Thales. Eu nu sting farul eternit ăţ ii după fruntea ta, iţ i întorc termenul vieţ ii omenesc numai. Nu-ţ i iau înţ elepciunea ta, că ci ea este sanctificat ă de suferinţ a cea mare. Doar în beznă , Înţ eleptule. Mergi, acum, unde te va duce farul t ău . Întoarce-te la înv ăţă t orul t ău şi spunei lui că -i poruncesc să a ştepte pâ nă câ nd voi veni eu din nou.
- Tu sa nu te duci la acela al că rui nume este „T ăc ere”, că ci eu sunt totdeauna cu el. Vezi pe înv ăţă torul t ău şi apoi întoarce-te aici şi a şteapt ă sf âr ş itul meu, că ci numai sf âr şitul meu va scoate din fiinţ a ta groaznicul frig al marii ştiinţ e. Şi eu, Thales din Argos, m-am sculat şi lă sâ nd pe Claudius la picioarele Nazarineanului, m-am închinat Lui şi încet am cobor ât de pe terasă . În drum, am înt âl nit un grup t ăc ut de ucenici printre care era şi acela care m-a înt âm pinat cu brutalitate. El s-a despă r ţi t de grup şi apropiindu-se de mine a zis: - St ăp â ne, dacă te-am ofensat, iart ă- mă . În ochii lui se vedeau şi în prezent duşmă nia şi r ău tatea. - N-am nici o jignire în inima mea, Iudeule, i-am r ăs puns, stinge duşmă nia care arde în ochii tai, cu iubirea Înv ăţă torului t ău . Noi ne vom mai înt âl ni însă amâ ndoi, atunci câ nd suferinţ a ta va fi mai mare decâ t a mea. Dar pâ nă atunci ... bucur ă- te de înţ elepciunea marei zeiţ e Palas Athena, bucura-te că c i ea, mare în înţ elepciunea sa, mi-a dest ăi nuit ca între spinii coroanei înv ăţă torului va fi şi spinul t ău , spinul marii tr ăd ă ri a Negr ăi tului. Ca muşcat de şarpe, s-a retras de la mine Iudeul. Cu frică s-au dat la o parte din fata mea ucenicii, eu care duceam groaznicul frig al marii ştiinţ e, în inima mea care murea. Numai Toma, cu alt ucenic t ân ă r, a venit după mine pâ nă la ieşirea din gradina. Aici, Toma s-a închinat în fata mea şi a spus în limba oculta: - Marea întelepciune a sanctuarului de la Theba, acum este sanctificat ă cu lumina Negr ăi tului, Thales. Eu mă închin hr ăn itoarei mele că ci prin ea noi suntem fra ţi . Eu st ăt eam liniştit, iar t ân ă rul ucenic s-a apropiat cu timiditate de mine zâ mbind:
Eu sunt suferinţ a ta neţă rmurit ă, Thales, şi mie milă de tine. Ia acest trandafir din gradina Magdalei să -ţ i încă lzească puţ in inima îngheţ at ă de durerea prevederii şi iubirea mea să -ţ i dea puterea. Nu respinge dragul meu, Thales, că ci trandafirul acesta a fost rupt de Inv ăţă torul nostru şi amâ ndoi suntem ucenicii Lui... Am luat trandafirul, l-am să rutat şi l-am ascuns la pieptul meu r ăs punzâ nd: - Pentru iubirea ta iţ i dau în schimb vechea mea pace, că c i nu o mai am în inima mea. Ea e pe lâ ngă mine, ia-o. Ne vom revedea şi a m să -ţ i indic locul adă postului, pentru ca să poţ i vizita pe Înv ăţă torul meu Heraclit, că ci eu vad că vieţ ile voastre se înt âl nesc întrun punct al marelui Proclamator al Înţ elepciunii, al Stelei de Diminea ţă şi al Marelui Apostol al negr ăi tului. Dar tu te înşeli, că c i eu nu ştiu cine este el. Şi am pă r ăs it Palestina. Sosind la adă postul tainic, am gă sit pe înv ăţă torul meu tulburat, care v ăz â ndu-mă s-a repezit la mine, spunâ nd lanţ urile duhurilor vieţ ii, dar ce frig de moarte vine de la tine înţ elepciunea mea n-a putut pă trunde peste cercul marelui Înv ăţă tor şi eu nu ştiu nimic ce s-a petrecut cu tine. Povesteşte-mi tot, Thales. Eu, stand lâ ngă coloană , încet, i-am povestit totul. Am v ăz ut atunci pe marele Heraclit posternat la picioarele mele. - Te salut, Thales din Argos, înţ elept elev al meu, care a stat la dreapta lui Dumnezeu, a strigat el. Mulţ umesc pentru crucea mare a a ştept ăr ii, pe care tu mi-ai adus-o de la El, Negr ăi tul. Să fie voia Lui !... Şi eu, Thales, apoi l-am pă r ăs it f ăr ă regret pe înv ăţă torul, că ci ce mai putea fi pentru mine, care
purtam cu înfrigurare groaznică prevedere în sufletul meu. Am navigat pâ nă la Elada şi acolo, în liniştea sanctuarului lui Palion (munte în Thessalia), am chemat pe zeiţ a Palas Athena şi ea, str ăl ucitoare a venit la mine, în liniştea nopţ ii reci, la r ăd ă cina platanului sf ân t. - Am auzit chemarea ta, Înțeleptele fiu al Elladei, dragul inimii mele, a spus zeiţ a. ce doreşte fiul înţ elepciunii de la maica lui? - Atunci eu din nou am povestit tot ce s-a petrecut cu mine. Gâ nditoare ea m-a ascultat şi mana inţ eleptei Maici s-a aplecat pe fruntea mea rece. - Şi tu, Thales, ai venit la Mine, ca să -mi spui că te despar ţi de mine a spus ea. Fie, fie, fie... tu, care ai stat la dreapta lui Dumnezeu nu ai loc la picioarele Mele. Dar, Thales, cine ştie dacă nu vei gă si acolo şi pă rticica mea, atunci câ n d se va împlini groaznica prevedere? Cine ştie dacă nu vor sclipi ochii Mei sub valul ce acoper ă chipul unei femei Evree !... Caci ştie, Thales! E mare înţ elepciunea ta fiu al Elladei, dar noi, locuitorii cerului, ştim mai mult decâ t tine. Tu ai lă sat pe Claudius la picioarele Negr ăi tului, dar de unde ştii ca nam stat eu la aceste picioare, mai înainte încă de vremea câ nd r ăs ă ritul vieţ ii era aprins deasupra planetei voastre? Uit ă- te, Thales, şi înţ eleapta mi-a ar ăt at Calea Lactee, cate gr ăd ini ale Magdalei sunt împr ăştiate pe Palestina Cereasca! De ce nu a ş fi putut fi alt ăd at ă o modest ă Maria în ele? - Gâ ndeşte-te ai destul timp, înţ elepte şi iubit fiu al meu, fiul iubirii mele, al Elladei, care a stat de-a dreapta lui Dumnezeu. Iat ă eu glumesc abdicarea ta, că ci prev ăd o abdicare şi mai mare în inima ta. În adev ăr , nu poţ i sa nu te duci după El!
a, încet, a atins trandafirul cu mana, pe care Şi zeiţ a, l-a primit în gradina Magdalei şi trandafirul a înflorit din nou şi iubirea a învins, ca un val fierbinte a ţâşnit din inima mea, dar înt â l nind marele frig al pre rev veder eriii, âlni iubirea s-a topit. Din nou am venit venit în Palestina. Aici, sub valul unui arab nobil, am înt â l nit pe acela ce purta numele de âlnit „T ă ăc ere”, care s-a închinat copilului Iisus şi care guverna alt ă elept, în rasa neagra. El nu s-a ă dat ă ă, înţ elept, mirat ca nu i-am dat Celui Mare închinarea cuvenita, că ci ci toate tainele erau descoperite lui. Privirea lui, care liniştit ă ul Manvatar, cu compă timire timire era ă urmarea lanţ ul spre mine. îndreptat ă ă spre - Thales din Argos, a spus el, eu te vad pe tine păşind pe potecă str ă i nă , tu care ai purtat farul ăin Eternit ăţ ii pe fruntea ta, te vei înt â l ni cu mine în bezna ăţ ii âlni şi ne vom urca încă , în numele Aceluia, de-a dreapta că ruia ruia tu ai stat în modesta gradina a Magdalei. - Amice Empedocle, trebuie să -ţ i repet ce tu ştii desp despre re mare marea a tr ă d s ire e a Dumn Dumneze ezeul ului ui de ădare are şi r ă ăstign tignir că tre t re oameni? Nu, n-am să -ţ i repet acestea, am să -ţ i spun numai ca la picioarele Crucii am fost eu, Thales, cu domnitorul alb, al rasei negre, şi ca pe noi, împreună cu cu dragoste nespusa, s-a odihnit privirea muribunda a Dumnezeului r ă s ăstignit. tignit. Şi privirea aceasta a topit frigul ei mele şi a scos lanţ ul ul de ghea ţă de pe inima mea, ştiinţ ei ţă de dar nu mi-a schimbat hot ă r â r ea înţ elepciunii elepciunii mele. ăr ârea Şi în gradina modest ă ă, unde a fost îngropat El şi a l nit o femeie evreică , modest ă de sub al înviat, am înt â âlnit ă de că rui rui val curat m-au privit ochii zeiței Pallas Athena. numele ei era Maria. Şi încă un un alt nume mi-a
comuni comu nica catt uc ucen enic icul ul t â stign stignit itul ului ui,, Ioan Ioan,, dar dar ân ă r a l Ră buzele mele pă streaz strează taina taina acestui nume. z ut pe acel ucenic, acela care mi-a vorbit Şi l-a v ă ăzut brutal în gradina Magdalei. El fusese plin de sudoare, cu ochii scoşi din orbite, de groază şi cu spume la gur ă ă, el r ă g n ndu-mă pe mine a ăgea ea ca un animal r ă ănit it şi, v ă ăz â ndu-m că zut zut în praf, strigâ nd: nd: - O, Înţ eleptule, eleptule, st ă ne, ajut ă - mă pe pe mine că ci ci Lăp â ne, ă-m am tr ă d ele lumii întregi sf âş ădat at şi suferinţ ele âşie inima mea! ghia şi i-am Şi eu, Thales, t ă ăc ut, i-am dat fr â ân ghia ar ă t at lui un copac din apropiere. El a strigat ca o fiar ă ătat ă nd fr â n şi apucâ nd ânghia ghia a alergat spre copac. Şi eu priveam liniştit, cum în fa f a ţ ţa mea, prin el, primea moartea întrega omenire ur â t ă de de mine. ât ă Ucenicii R ă s ăstignitului tignitului m-au rugat să r ă ăm â n cu ei, dar eu, Thales, i-am pă r r ă s ducȃndu-mă la acela al ăsit it duc că rui rui nume este „T ă c ăcere” ere” şi i-am spus: - Rege şi Tat ă ă, iat ă ă, eu, Thales din Argos, fiu al Elladei libere, iniţ iat în gradul cel mai înalt al sanc sanctu tuar arul ului ui din din Theb Theba, a, ur urma ma ş al dinastiei sfinte a ora şului „Poarta de aur”, azi abdic de la tine. Rege şi Tat ă e lepci ciun unea ea mea mi-a i-a ă, abdic de la omenire. Înţ elep descoperit că st st ă nul ştiinţ ei ei cereşti primeşte azi duhul ăp â nul meu. Lasă -m -mă , Rege şi Tata! s at, că ci ci aceasta este binecuv â n Şi el m-a lă sat, ântarea tarea r ă s ăstignitului. tignitului. Mulţ i ani după ac aceasta, am înt â âl nit pe calea zborului meu, o flacă r r ă de lumină omeneasc omenească . Aceasta ă de era amicul meu Claudius. Cu câ t ent entuziasm asm mi-a povestit povestit cum era el r ă s ăstignit tignit pe cruce în numele lui Iisus se ducă pe pe calea şi cum El singur l-a ajutat să se chinurilor.
- Te salut, Claudius Macedoneanul, înţ eleptul eleptul ucenic al ra ţ i unii omeneşti şi copil iubirii omeneşti. Cum ţiunii să nu nu te salut eu, sâ rmanul nul duh al stihiei, pe tine lumina omenirii, omenirea care a predat la r ă s ăstignire tignire pe Dumnezeul sau. Crezâ nd n d ca la servit pe El, a dus la r ă s ăstignire tignire şi chinuri pe maica sa şi surorile sale. Omenire jalnică şi crudă , chiar în dorinţ a de a sluji pe R ă ăs tignitul şi Mâ ntuitorul T ă ău ! O copii ai pă mâ ntului, ntului, cum puteţ i fi voi să rmani rmani pui de porumbel? - Şi, fericit de despă r rţ i rea mea de aceast ă omenire ţ irea ă omenire blestemat ă eu,, Thal Thales es,, în furtun rtuna a şi vifo ifor am zburat ă eu departe, iar să rmanul rmanul mă nunchi nunchi de lumină omeneasc omenească , c în urma mea, îmi f ă ăcea ea semnul crucii. - F ă crucea, dar crezi tu că farul farul Eternit ăţ ii, care ă crucea, ăţ ii, ardea pe fruntea mea, n-a fost mai aurat decâ t crucea ta? Crucea pe care tu ai pă tat-o tat-o cu mare tr ă d ădare? are? Eu am primit aceast ă cruce nepă tat tat ă de crima ta groaznică şi ă cruce ă de de nimic omenesc, că ci nici însăşi sfinţ ia i a voastr ă ă omenească nu va pă ta t a splen plendi dide de şi nobi nobila la lumi lumin nă a Elementului. S ă fie cu tine pacea Domnului R ă stignit, stignit, ă fi dragul meu amic Empedocle. Thales din Argos
MARIA C ă tre Empedocle, fiul lui Miles din Athena. ă tre - Buc ucu ur ă - te de înţ elep elepci ciun unea ea Eter Eterne neii - Tine Tinere reii ă-te Fecioare - Maria! Odinioar ă sit de cuviinţă ă, Empedocle, eu n-am gă sit să -ţ i comunic că n-am n-am pă r ră sit s ă it Palestina de o dat ă ă, după ce înt â l nirea din gr ă d âlnirea ădina ina Magdalei a umplut inima mea de frigul enorm al unei viziuni înfricoşate.
Eu, Thales, am simţ it în toata fiinţ a mea, că adâ n curile tainei unirii între catapeteasma de foc şi manifestarea existentei în cosmos, nu sunt încă bine însuşite de înţ elepciunea mea. Că taina apariţ iei Lui Dumnezeu în chip de om, nu poate fi conceput ă de mine pâ nă câ n d eu n-am sa înţ e leg izvorul vieţ ii, care a produs în lume acest Dumnezeiesc trup. Simţ eam necesitatea să pricep aceasta, că ci înţ elegeam câ t de infricoşă tor a fost frigul marii viziuni care a îngheţ at inima mea, dar abisul înţ elepciunii care s-a ivit pe drumul meu cosmic, trebuie să fie cercetat pe deplin. Marele iniţ iat nu putea să r ăm â nă la jumă tatea drumului. Drumurile şi deşerturile au fost încurcate, str ăz ile str âm be şi pline de praf ale Nazaretului, în care eu, Thales, am păşit în templul tainicului r ăs ă rit al Silenei. Casele mici, ce adă posteau popula ţi a pa şnică , erau înconjurate de copaci de mă slin. Eu, Thales, nu aveam voie sa întreb pe cineva despre drum, deoarece am v ăz ut un st âl p de lumină albă -albă struie, drept deasupra unei că suţ e mici, lumina care se ridica drept în cer şi se pierdea acolo în drumurile stelare. Aceasta a fost o lumină deosebit ă, proprie izvorului unei vieţ i mari, lumina zeit ăţ ii feminine, lumina care orna capul Etern Tinerei - Fecioare - Maria din Atlantida şi care înconjura apariţ iile Dumnezeieştii Isida din Theba. Încet, dar hot ăr ât , a m bă tut în uşa uneia din acestea şi uşa imediat s-a deschis, iar în pragul ei s-a ivit o femeie înalt ă, ale că rei forme se pierdeau în cutele unei rochii albastre, simple. Fa ţa ei era acoperit ă cu un val gros de producţ ie feniciană . - Ce doreşti tu, că lă torule? a r ăs puns vocea Ei de un timbru jos, care a reînviat imediat în memoria mea,
sunetul tremur ăt or al coardelor de argint ale sistrului, în templul Dumnezeieştei Isida. - Eu sunt un str ăi n, Maică , am r ăs puns eu, caut un adă post să mă odihnesc şi să mă nâ nc ceva. Este în obiceiul copiilor Lui Adonai a primi pe că lă tor în ore a şa de t âr zie? Eu sunt numai o sâ rmană v ăd uv ă, str ăi nă , s-a auzit un r ăs puns. Înv ăţă t orii şi sinagoga condamnă pe femeile singure, care primesc pe pribegi şi Eu sunt singur ă, deoarece fii r ăp osatului meu soţ lucrează pe camp în apropierea Betleemului, la nişte saduchei boga ţi , iar Unicul Meu Fiu, aici femeia s-a oprit, a plecat la Ierusalim. Dar n-am curaj sa te refuz, că lă torule, obosit, şi dacă o cană de lapte de capr ă şi o turt ă de orez te vor îndestula, atunci... - Atunci eu voi chema binecuv â ntarea lui Dumnezeu asupra Ta, Maica, am r ăs puns eu. Cu câ teva zile înainte am v ăz ut pe Fiul T ău , Maica, am spus eu. - Tu ai vorbit cu El? Ce face? şi Ea s-a apropiat tulburat ă de mine, dar deodat ă s-a oprit. - Iart ă- mă că lă torule, iart ă pe mama care este îngrijorat ă pentru Unicul Ei Fiu. Intr ă, odihneşte-te şi mă nâ ncă . Şi eu, Thales, am intrat în modesta locuinţă a Maicii Domnului. Două bă nci, o masă , un să r ăc ă cios pat de stuf în colt, un fus lâ ngă o fereastr ă, un luminator vechi (lampă ) pe o policioara în colt, iat ă toata podoaba „noului templu” în care am intrat eu, Thales. Gr ă bit a pus femeia pe masă o mare cana de lut, plină de lapte şi o turt ă neagr ă, din pricina că rbunilor ce s-au lipit pe ea şi închinâ ndu-se a spus: - Primeşte, că lă torule, şi gust ă pâ inea noastr ă!
- M-am închinat şi eu şi st â nd la masă am privit cu privirea pă trunză toare pe femeia care st ăt ea în fa ţa mea şi i-am spus: - Binecuv ân tat ă sa fie pâ inea Ta Maică , dar din laptele T ău , eu am bă ut deja. Femeia a ridicat capul. - Tu ai mai fost câ ndva la noi, str ăi ne? a întrebat Ea. O nouă înfricoşat ă enigmă a facerii Negr ăi tului m-a privit prin ochii acestei femei, dar mie, Thales, marelui iniţ iat al Thebei, care poart ă simbolul farului Eternit ăţ ii pe frunte şi frigul marii viziuni în inima, eu să mă retrag din fa ţa tainei existenţ ei? Mi-am încordat puterile şi am înconjurat pe femeie cu că ldura înţ elepciunii mele, care ascundea r ăs uflarea Maicii Isida. Femeia a tresă rit şi s-a a şezat pe banca din fa ţa mea. - Tu ai chemat binecuv ân tarea Domnului asupra casei Mele, str ăi ne, a spus Ea, a şa este că ci Eu imediat am simţ it liniştea în inima mea. Tu ai v ăz ut pe Fiul Meu şi ai vorbit cu El? - Da, eu L-am v ăz ut şi am vorbit cu El, Maica şi El m-a binecuv ân tat. Ce înseamnă binecuv ân tarea mea, a unui vierme sâ rman, pe lâ ngă binecuv ân tarea Lui Dumnezeu asupra casei Maicii Lui Iisus., Dulgherul din Nazaret? Femeia tresari din nou. - Tu ai crezut în El, str ăi ne? El te-a luat în mijlocul ucenicilor Lui? încet, dar întrerupt, a întrebat Ea. - Nu, Maică , am r ăs puns eu, eu n-am crezut în El, deoarece eu L-am recunoscut şi nu pot să fiu discipolul Lui, ci pâ nă azi şi în veci, voi fi numai un rob umil al Lui. - Ciudate sunt vorbele tale, str ăi ne, după o t ăc ere a rostit femeia, însă pe fa ţa ta Eu citesc înţ elepciunea şi
suferinţ a enormă şi inima Mea, inima sâ rmanei şi umile v ăd uve te compă timeşte şi mă atrage spre tine. Spunemi, Înţ eleptule str ăi n, cum socoteşti tu, cine este Fiul Meu? - Dar cum socoteşti Tu, Maica, că ci este Fiul T ău ? Femeia a oftat şi a început a a şeza cu degetele, colturile valului Ei. - Tu, str ăi ne, a zis Ea, parcă ai adus aici suflarea Fiului Meu ... El parca este aici şi inima Mea este plina de încredere fa ţă de tine. Toata via ţa mă chinuieşte întrebarea pe care mi-ai pus-o, crezi tu, str ăi ne? Câ te o dat ă dezlegarea ei Mă îngrozeşte. Cine este Fiul T ău ? Parca Eu ştiu, str ăi ne? E în stare ra ţi unea slabă , a unei femei, a percepe tot ce s-a înt âm plat în drumul vieţ ii Mele modeste? Şi, cu şoapte abia auzite şi întrerupte, femeia a început a povesti despre copilă ria Ei curat ă, despre simplii şi neprihă niţ ii ei pă rinţ i, despre minunatele voci nev ăz ute care neîncetat îi şoptesc cuvinte stranii şi minunate, despre visele Ei neobişnuite, despre ar ăt area luminosului t â nă r cu aripi, care a vestit Ei vestea bună , despre că să toria Ei curat ă şi despre feciorelnica na ştere a Fiului câ n d I s-au închinat Acestuia trei bă rba ţi cu aspect regesc. - Ei au semă nat cu tine, a spus femeia, nu la fa ţă , dar pacea cea mare care porneşt e d e l a e i şi prin înţ elepciunea pe care o vad şi la tine, dar pe fata lor nau fost cute de mare suferinţ a, stră ine calator necunoscut. Dar ce a fost mai departe? Şi din nou au curs povestiri despre înţ elepciunea timpurie a Copilului minunat, despre minunile ce se f ăc eau lâ ngă El, şi de El personal, de marea iubire a Lui fa ţă de tot existent. Numai una nu înţ elegea parcă ,
femeia aceasta. Negr ăi ta iubire cosmică pe care Ea o pune singur ă în cuvintele Ei, vorbind despre Fiul Ei şi, în agita ţi a vorbirii, Ea a dat la o parte valul de pe fata Ei şi, să fie binecuv ân tat numele Etern-Tinerei-MaiciFecioare, eu, Thales, am v ăz ut frumoasele tr ăs ă turi ale feţ ii şi ochii, a că r or adâ n cime a împr ăştiat îndoielile mele, dar parcă au adâ ncit bezna enigmei care s-a desf ăşurat înaintea mea. - Maică , am spus eu, oare nu ştii, Tu că Fiul T ău este Mesia, prezis de prooroci şi de Moise? Dar, se prea poate, am adă u gat eu, încă poate şi mai mare decâ t Mesia. Femeia s-a uitat la mine speriat ă. - Dar... Dar El este un Om, str ăi ne, a şoptit Ea uimit ă. - Dar şi Tu eşti o simpla femeie, Maică , am r ăs puns eu şi cu nimic nu te deosebeşti de surorile Tale, ori poate, Maică , nu mi-ai povestit tot? Femeia stingherit ă a plecat capul. - Numai un lucru, a spus Ea, tulburata inima Mea. Eu sunt o evreică foarte credincioasă , care împlineşte cu st ăr uinţ a tot ce este proscris de lege şi de înv ăţă torii nostri, dar visele Mele Mă neliniştesc... - Eu sunt t ăl mă c itor de vise, Maica, din Egipt, repede am spus eu. Poveste-mi visele Tale şi eu voi încerca sa t ăl mă cesc. - A şa? bucuros a exclamat femeia, sa fie binecuv ân tat ă venirea ta str ăi ne. Poate tu vei ridica greutatea necunoştinţ ei de pe sufletul Meu. Şi sfios, parcă ruşinat ă, Ea a început a-mi povesti visele. Din primele Ei cuvinte, aurora marii înţ elegeri s-a aprins în capul meu. În fa ţa privirii mele spirituale, au trecut, în zgomotul stihiilor cosmice şi în suspinele lumilor ce se năşteau, tablourile nedescrise şi grandioase ale vieţ ii
Atotputernicii marii zeiţ e ce hră nea cu pieptul ei cosmose noi, calcâ nd cu putere, cu Dumnezeiescul Ei calcai dă r âm ă turile vechilor zei care or ân duiesc via ţa beznelor întunecate a haosului, Zeiţ a care asculta rugă ciunile a sute de milioane de tari, de popoare, de oameni, de evoluţ ii, Zeiţ a care porunceşte legiunilor de duhuri luminoase, cu priviri str ăl ucitoare, de la care fuge st ăp â n ul întunericului, Zeiţ a care a auzit vocea mea, a marelui slujitor al Templului Etern - Tinerei Maici - Fecioare şi mi-a fost dat mie lui, Thales, a asculta aceste povestiri din buzele tremur ăt oare ale unei simple, sâ rmane şi modeste v ăd uve a unui dulgher din Iudeea. - Spune-mi Maică , a m întrebat eu, ai spus Tu, câ ndva despre visele Tale, Fiului T ău ? - Am spus, a r ăs puns Ea, abia auzit. - Şi ce a spus El, Maică ? - Straniu a fost r ăs punsul Lui, a zis Ea, El mi-a spus dezmierdă t or: „Uit ă- le, deocamdat ă, minunatele tale viziuni”. - Dar nu este nici un pă c at în ele, sunt de la Dumnezeu, iar El a spus: „Câ nd se va termina Crucea Ta, Maică , Crucea pe care ai luat-o pentru Mine, Tu Te vei întoarce în via ţa viziunilor Tale”! Dar ce înseamnă asta, Eu nu ştiu! - Spune, Maică , am continuat eu, nu ţ ii minte dacă am figurat şi eu în viziunile Tale? Femeia m-a privit cu atenţ ie şi g â nditor a îndreptat privirea Ei în coltul întunecat al colibei. - Cand ai intrat aici, str ăi ne, încet Eu am simţ it ca nu-Mi eşti str ăi n Mie, dar, pâ nă în prezent, în zadar r ăs colesc memoria Mea ... dar, stai .. şi deodat ă Ea s-a uitat la mine cu privirea Ei f ăr ă margini.
- Ce au însemnat cuvintele tale, ca tu ai bă ut deja din laptele Meu? şi Ea s-a ridicat de la locul Ei, f ăr ă sa înceteze a mă privi cu acea privire în care ardeau miliardele de lumini. M-am ridicat şi eu, Thales, înţ elegâ nd că s-a apropiat marele şi infricoşă torul moment al biruinţ ei lumii asupra întunericului, a Spiritului asupra Materiei, a Cerului asupra pă mâ ntului, a Zeiței asupra femeii. - Stai, Mi-am adus aminte, f ăr ă grabă a spus femeia şi încet au r ăs unat din colturile colibei sunetele ginga şe ale sistrului (instrument de coarde) şi clopoţ eilor de argint. Vad ...Templul .... şi Eu ... şi tu posternat la picioarele Mele marele Meu slujitor ... alt templu ... şi iar tu mare şi înţ elept ... tu ... beai ... laptele Meu, Thales, marele Meu rob... Parca nişte acorduri r ăs ună toare au ieşit din gura Ei şi, în acest moment, am că zut la picioarele Marei Zeiţ e Isisda, care se redeştepta. Mult am stat posternat, eu, Thales, neîndr ăz nind a ridica capul, deoarece m-am socotit ne destoinic a privi fata Zeiţ ei, care se redeştepta. Iar sunetele frumoase ale melodiilor pă mâ nteşti, le auzeam crescâ nd şi numai din câ nd în câ nd mi se pă rea ca ele domină acum mă reţ în sunet de tristeţ e şi de durere, parcă cosmosul întreg se jeluia Lui Dumezeu, din orfelinajul f ăr ă plecare, nu se ştie unde, a Zeiței Mamă . - Ridică -te, Thales, ridică -te iubitul meu slujitor, sa auzit deasupra mea, vocea zeiţ ei. Ridică -te şi stai. Uit ă cerul, că ci aici tu nu eşti pentru cer, ci pentru pă mâ nt. - Şi eu, Thales, m-am ridicat şi m-am a şezat. Totul era ca şi mai înainte şi coliba şi coltul întunecat şi
femeia îmbr ăc at ă în haina aspr ă şi închisă în valul de fa ţă . - În adev ăr , minunat ă este soarta ta, Thales, a continuat Isida- Maria. Cand te-am hr ă nit cu laptele Meu, eu singura n-am ştiut ca ţ ie iţ i este sortit a juca un rol în via ţa , faptele Mele, că o să apari tu în momentul câ nd trebuie să se sf âr şească visul Meu pă mâ ntesc, dar el s-a terminat şi acum ştiu că ceasul pentru care am venit pe pă mâ nt este aproape. Tu ştii despre care ceas este vorbesc Eu, Thales, acela este ceasul din prevederea ta, care a îngheţ at inima-ţ i înţ eleapt ă şi plina de bă rbăţ ie. Fiu al Elladei, se apropie jertfa cea mare şi azi am înţ eles ce înseamnă sabia ce trebuie să treacă prin inima mea, despre care au vorbit proorocii câ nd Eu am păşit înt âi a oar ă pe treptele Templului lui Adonai. Înfricoşat lucru este, Thales, de a avea inima unei mame iubitoare, aici pe pă mâ nt şi încă mai înfricoşat a fi luminat ă cu conştiinţ a Dumnezeirii. Iat ă dar despre ce Cruce Mi-a vorbit Mie, Acela pe care Îl socotesc Fiul Meu. Iat ă de unde este aceasta mare iubire, care leagă inima Mea cu ivirile Negr ăi tului. - S-a a şezat o t ăc ere, capul Zeiţ ei Isida era aplecat, gâ ndurile Dumnezeieşti se înv âr teau în jurul frunţ ii Ei acoperite. - Thales, încet a continuat Ea, ţ i-a descoperit ţ ie înţ elepciunea ta, de ce tocmai Eu, azi sunt o obişnuit ă femeie, sub acoper ăm â ntul că reia nimeni afar ă de cei trei şi azi tu, Neofitul Egiptului, nu cunoa şte pe Zeiţ a Mama? Dumnezeiescul Meu Fiu trebuia să vina pe pă mâ nt ca om, deoarece numai un om poate salva omenirea. Din aceast ă cauză a trebuit să se nască dintro mamă pă mâ nteană , şi nimic nu trebuia sa tulbure mintea şi v ăz ul omenesc la ivirea Lui Dumnezeu, în chip
de om. Şi iat ă, Eu, după voia Negr ăi tului, am luat chip de om şi încă am consimţ it chiar a da conştiinţ a Mea, schimbâ nd-o cu conştiinţ a unei femei pă mâ ntene, pâ nă câ nd nu voi avea nevoie de puterea şi for ţa Zeiţ ei, pentru a îndeplini misiunea ce Mi s-a încredinţ at. Şi azi, Eu nu voi da putinţă nimă n ui să observe deşteptarea Mea, ci voi r ăm â ne o simplă Maria, pâ nă la sf âr şitul zilelor orică rui om. În via ţa fiecă rei Fecioare Maici, care na şte un Pă mâ ntean Nou, sunt astfel de momente câ nd Ea, Îndeplinind înalta-I misiune, o absoarbe tristeţ ea şi mâ hnirea a toate nă scute de Ea, iar pentru acest moment este nevoie de toat ă puterea şi de toata înţ elepciunea Ei, ca să r ăm â nă în adev ăr Maică a toate cele existente, că c i numai pentru Dumnezeu înţ elegi întrega iubire a Lui Dumnezeu care, pâ nă atunci, dormitează pe câ mpiile Raiului Celui Prea Înalt, în Gradina Maicilor Dumnezeieşti. - Cand cel înfricoşat moment va veni, să fii acolo, Thales, lâ ngă Mine. O, nu ca să -mi ajuţ i, deoarece Mie nu-Mi va ajuta nimic şi nu trebuie să fiu ajutat ă, dar pentru ca mare în întelepciune să devii şi mai mare, de la privirea a doua jertfe Dumnezeieşti... Iar în prezent, încordează , Thales, înţ elepciunea ta şi evoca în fa ţa Mea imaginea Fiului Meu, deoarece Eu, redeşteptat ă din somn, am nevoie de îmbr ăc ă mintea din privirea Lui. Eu singur ă n-am dreptul a ieşi cu cineva din drepturile unei femei obişnuite pă mâ ntene. Şi eu, Thales, m-am ridicat şi poruncitor am chemat şi ordonat duhurilor viclene ale reflexului sa trimit ă imaginile noastre în spa ţi u, iar împreună cu ele am trimis şi să geţ i le de foc ale gâ ndurilor mele. Ca viforul au început a se înv âr ti în jurul nostru reflexele drumurilor, ale câ mpiilor, gr ăd inilor şi satelor, ... s-au
cutremurat şi s-au oprit, şi iat ă, noi am ză rit un mă slin singuratic în mijlocul câ mpiilor înverzite. Câţ iva oameni liniştiţ i erau adormiţ i lâ ngă copac. Unul şedea aplecat pe o piatr ă nu departe. Acesta era El, Fiul Lui Dumnezeu, care cu dezmierdare lină , adevă rat dumnezeiască a privit pe Maica Sa. - Binecuv ân tarea Tat ăl ui să fie cu Tine, Maica Mea deşteptat ă, a zis El, se îndeplineşte ce a fost dat din veac pă mâ ntului acesta. Vino la Ierusalim, Maică , se apropie ţ inta drumului nostru, pe Cruce. Şi privirea Lui Dumnezeiască s-a oprit la mine. - Tu ai îndeplinit tot ce trebuia să faci, înţ elept fiu al pă mâ ntului, a spus El. Termină calea că lă toriei tale pă mâ nteşti, deoarece a şa de mari taine ce ţ i s-au descoperit ţ ie, fac pă mâ ntul neputincios a te purta mai mult Thales. Eu vad pe spinarea ta aripi care se deschid, fiu al Elladei, şi tu vei zbura de la stea la stea şi semnul Crucii Mele îl vei duce la marginile Crea ţ iunii, propov ăd uind numele Meu şi numele Maicii Mele. El a întins mâ inile Lui, a binecuv â ntat şi viziunea a dispă rut. Şi din nou eu m-am posternat în fata maicii Isisda. - Mare Maică , am spus eu, tot ce nu am eu şi tot ce voi avea, tot aduc la picioarele Tale, Mare Maică a tot existent, că c i totul este dat de laptele T ău . Dar frigul marii viziuni a îngheţ at inima mea şi conştiinţ a mea, şi iat ă, eu v ăd că sunt să rac şi nu am nimic şi nici nu am nevoie de nimic. Maica Isida Maria cu iubire s-a atins de mine: - Scoală -te, Thales, clipa aceasta a marii suferinţ e Eu am prev ăz ut-o în sanctuarul din Theba închinat Mie. Ridică -te, slujitorul Meu, robul Negr ăi tului, ceea ce a spus Fiul Meu trebuie să se împlinească , dar niciodat ă, nici un fel de aripi nu te vor îndepă rta de la iubirea şi de
la suflarea Mea; dar, acum, pleacă la drum, înţ elept fiu al Elladei. Noi încă o dat ă ne vom înt âl ni la picioarele Crucii Fiului Meu. Şi eu am plecat. Şi erau t ăc ute câ mpiile, şi erau t ăc ute drumurile şi încet Silena trimitea lumina ei slabă şi toate acestea se oglindeau în reflexe reci, în inima îngheţ at ă a că lă torului singuratic ce purta în pieptul lui înfricoşat ă întelepciune a viziunii. Şi numai undeva, în înă lţ imi, sub bolta albastr ă, au r ăs unat coardele sistrumului nev ăz ut, parca îngerii Celui Negr ăi t pă zeau pacea Maicii Isida, întrupat ă, înă buşindu-i durerea cu aripile lor. Pace ?ie, Empedocle! Thales din Argos
AHASVER Thales din Argos c ăt re Empedocle fiul lui Miles din Athena: Bucur ă- te de binecuv ân tarea Domnului tignit! R ăs Am să -ţ i povestesc Empedocle o mare fapt ă despre acela care a pornit la drum în ziua fatala a R ăs tignirii Domnului şi care că lă toreşte pâ nă în prezent şi va calatori pâ nă se va îndeplini tot ce a poruncit R ăs tignitul despre ultimele zile ale planetei. Largă era calea pe care se urca jertfa Dumnezeiască la Golgota, că ci totdeauna e largă calea care duce la suferinţă şi îngust ă că r area ce duce la fericire. O că ldura chinuitoare a cr ăp at pă mâ ntul cleios, plin de brazde adâ n ci şi de bulgari usca ţi de pe urma
că ruţ elor. În t ăc erea mormâ ntală a că ldurii de amiază , s-a oprit stihia aerului, care nu îndr ăz nea încă să creadă ceea ce se să v âr şea pe pă mâ nt. Pe drum mergea, cu r ăc nete şi urlete, o uria şă gloat ă de oameni. Înainte, cu un pas regulat de osta ş, f ăr ă patimă , mergea un centurion v âr stnic. Îl urmau doi solda ţi . O gr ăm adă de bă ieţ i zgomotoşi înconjurau pe acei care mergeau după ei, un grup de trei oameni însâ ngera ţi , bă tuţ i, care duceau fiecare, în spate cate o cruce mare. Eu, Thales, n-am sa descriu pe Acela care mergea puţ i n mai înainte şi spre care au fost îndrumate toate batjocorile şi strigatele turmei omeneşti, care-L înconjura. N-am sa fac aceasta, din cauza că în limba ta Empedocle, nu sunt nici cuvinte nici culori pentru redarea str ăl ucirii iubirii Dumnezeieşti, amestecat ă cu suferinţ a omenească , ce lumina faţ a blâ ndă , cu înţ eleapt ă şi totdeauna supraomeneasca a Galileeanului. Urmele de sâ n ge numai adâ nceau taina cea mare şi înfricoşat ă care lumina aceast ă fa ţă cu aripile ei. După El mergea un uria ş Iudeu, care uşor şi cu mâ ndrie, purta pe umerii lui greutatea unei cruci gigantice. Ochii lui mari şi înfricoşă tori cu mare dispreţ priveau gloata, ochi în care se reflectau privirile a zeci de victime, ce au că zut de mana lui, a celui mai mare t âl har, pe drumul Tyrului. T ăc ut, cu şiroaie de sudoare amestecate cu sâ nge, mergea şi numai din câ nd în câ nd, v ăz â nd că mulţ imea înghesuia prea mult pe Cel ce mergea înainte, el slobozea un r ăc net, ca un leu să lbatic, îmbă tat de sâ nge, iar mulţ imea se arunca la o parte, iar solda ţi i romani, care mergeau pe de lă turi tresă reau şi str ân geau mai tare armele în mâ inile lor.
Complet aplecat la pă mâ nt, sub greutatea crucii, abia se t âr a al treilea. Sâ nge şi sudoare se amestecau pe fa ţa lui cu lacrimi, care nu erau lacrimi de disperare, ci de dezgust ăt oare frică . Şi el r ăc nea ca o hienă urmă rita, plâ ngâ ndu-se tare tot timpul de nedreptatea judecă torului, care l-a condamnat la moarte şi încă o moarte înfricoşă toare, pentru o vină de nimic. Dar pe fa ţa lui cu ochii tulburi şi plini de puroi, erau scrise toate viciile şi decă derile lumii întregi, amestecate cu cea mai josnică şi jalnică frică pentru via ţa sa nedemnă . Mulţ imea care îi înconjura era, ca oricare mulţ ime, puturoasă şi proast ă. Nemernici care abia s-au trezit după beţ ia de noapte, adresâ ndu-I glume ur ât e, mulţ imea de cer şetori şi fanatici, care nebuneşte protestau contra hulelor Aceluia care mergea înainte. Erau şi din cei indiferenţ i ca animalele, care se bucurau de priveliştea ce va fi, femei desfr ân ate în îmbr ăc ă minte, strigă toare şi fardate, iar între ele grupuri de oameni bine îmbr ăc a ţi , care discutau mâ ndru şi serios despre trebuinţ a uciderii Nazarineanului îndr ăz neţ , care a cutezat a critica o clasă dominant ă, atribuindu-i vicii şi să pâ nd astfel orice respect fa ţă de ea. Aceştia erau saducheii. Numai ici colea, în înghesuială , se vedeau fete palide cu priviri gâ nditoare, figuri ȋ mbr ăc ate neglijent ale că rturarilor şi înv ăţă torilor, pe feţ e le că r ora se vedea efortul de a ghici o enigmă r ăm dezlegare pentru asă f ăr ă ei. De ce asear ă, în şedinţ a de noapte a sinedriului, a fost a şa de trist marele înţ elept Caiafa? De ce el a poruncit să se distrugă toate scriptele despre Inv ăţă torul din Nazaret, care se duce acum la r ăs tignire? El care ştia a şa de bine scriptura şi proorocii, Inv ăţă torul care era respectat de înţ elepţ ii Nicodem şi Gamaliel. Şi, în sf âr ş it, cel mai principal lucru despre care a vorbit el,
Caiafa, în şoapt ă, un timp a şa de îndelungat, într-un colt al cur ţi i, cu t ân ă rul ucenic al R ăs tignitului, Ioan? Şi ce însemnau ultimele cuvinte ale lui Caiafa: „Stima ţ i fra ţi şi aleşi ai lui Israel, saducheii cer moartea lui Iisus Nazarineanul, numit de popor Hristos. Dacă noi nu ne asociem la cererea lor, ei ne vor acuza în fa ţa conducă torului Iudeii de aderenţă cu El, care neaga privilegiile, bogăţ ia, nobilimea şi meritele, propov ăd uind să r ăc ia şi egalitatea. Romanii ne vor bă nui de dorinţ a de a ridica la r ăs coală , vor dizolva sinedriul şi vor pune şi mai mari biruri, iar la sf â r şit, Îl vor ră stigni pe Nazarinean. Atunci, fra ţi lor, nu-i mai bine sa moara un om pentru un popor?” A şa au gâ ndit că rturarii, dar să se distrugă atunci scriptele despre faptele mari ale Nazarineanului? Dar ce ar fi spus ei dacă luau ei parte la şedinţ a tainică la marele sinedriu, compus din doisprezece chaldei, care au pierdut şi socoteala anilor, lumina ţi de semnul marii înţ elepciuni a Lumii Adonai misterios, care domnea în Babilon sub numele Dumnezeului Baal. Z ăp autoritate obişnuit ă, r ăs ă cit, f ăr ă una vocea aceluia şi Caiafa, care spunea: - Inţ elepţ ii Domnului, ai lui Avraam, Isac şi Iacob, Copiii lui Adonai, să fie binecuv ân tat numele Lui, a sosit ceasul groaznic, pe care noi nu l-am a şteptat. Înţ elepciunea noastr ă e neputincioasă , soarele tace, stihiile la fel, pă mâ n tul a amuţ i t, în Sf ȃnta Sfintelor Templului eu nu pot că pă ta r ăs puns de la marele sanctuar al Lumii. Fra ţi lor, noi am r ăm as singuri cu înţ elepciunea noastr ă în fa ţa marii enigme a simplului lemnar din Nazaret. Fra ţi lor, din toate coturile pă mâ ntului v-am adunat aici pentru o consf ăt uire mare, că ci a venit momentul cel mare în via ţa poporului care
este în paza noastr ă. Aceasta o ştim noi. Ce sa facem, fra ţi lor? Cum e de salvat poporul şi ce poziţ ie e de luat fa ţă de marea enigmă a lemnarului din Nazaret? Mult timp adunarea t ăc u, netezindu-şi bă rbile lungi. În sf âr şit, s-a ridicat marele chaldeu Daniil, fost prim preot al Babilonului şi încredinţ a tul regilor lui puternici, şi a spus: - Fra ţi lor, nici eu nu pot să v ă spun nimic. Prevedera mea tace, nu am descoperirea de la duhurile luminoase ale lui Adonai, nu gă sesc rezolvarea nici în scrisurile tainice ale Cabalei, cine este acest Iisus. Acel pe care Îl a şteapt ă lumea, ori o stranie creatura a adâ ncurilor altui cosmos, necunoscuta nouă ? Cum să aflam? Misterioase şi mari sunt faptele Lui, dar stranie şi neaş teptat ă este înv ăţă tur ă Lui, care descoper ă înfricoşatele taine ale înţ elepciunii vechi, aducâ ndu-le la cunoştinţă şi judecata mulţ imii, iar noi suntem chema ţi a pă stra tainele înţ elepciunii. Şi astfel, El e cel mai mare criminal al cosmosului sau, îmi e teama a pronunţ a, Dumnezeu? Şi cine vom fi noi slujindu-L sau opunâ ndune Lui? Înfricoşat ă ora, fra ţi lor, pentru noi, lasa ţi în ora aceasta de Adonai, sa fie binecuv ân tat numele Lui. Să fie toate for ţe le înţ elepciunii voastre încordate, fra ţi lor, că ci este neclar ca nu zadarnic noi suntem lasa ţ i singuri. E clar că aceasta chestiune trebuie sa fie rezolvata numai cu înţ elepciunea pă mâ nteană . Aici s-a sculat bă tr ân ul Rabi Israel din Ninive şi a spus: - Fra ţi lor, înţ elept este reprezentantul vostru în sinedriul lui Caiafa, dar vad acolo, după perdea, pe trei reprezentanţ i ai altor sanctuare ale înţ elepciunii vechi. El i-a poftit aici, iar eu aprob acţ iunea lui şi mă car cu statutul nostru, al sanctuarului Lumii, interzic folosirea
înţ elepciunii str ăi ne, ceasul este prea înfricoşat şi mare, ca sa nu cedam literei legii. Eu vad semnele celor doi şi numai semnul celui de al treilea este întunecat pentru mine. Fra ţi lor, sa-i rugam sa-şi exprime pă rerea lor în acest groaznic moment, să lă să m înţ elepciunea str ăi nă să înt ăr ească pe a noastr ă. Cu t ăc ut ă inclinare a capetelor, adunarea a exprimat aprobarea cuvintelor înţ eleptului rabi Israel, precum şi hot ăr âr ea înţ eleptului Caiafa. După perdea au ieşit trei inşi, care erau: eu, Thales, din Argos, marele iniţ iat al sanctuarului Thebei, purt ăt orul farului Eternit ăţ i i, înţ eleptul Toma iniţ iatul Triunghiului şi discipolul Nazarineanului şi al treilea, care nu purta nici un semn, însă toata figura lui str ăl ucea de o lumină albă albă struie şi fata lui era acoperita de privirea str ăi nilor cu un val alb. Primul a vorbit Toma, care cu vocea înceat ă şi domoala a spus: Fiilor înţ e lepciunii Lunii, eu nu pot să le spun nimic, că ci triunghiul meu este depus de mine la picioarele Aceluia, care după o zi va fi ridicat pe cruce. Fra ţi lor, după înţ elepciunea omenească eu sunt discipolul Nazarineanului şi nu eu trebuie să v ă spun despre el. T ăc uţ i, au plecat capetele membrii sinedriului auzind cuvintele simple ale lui Toma. Modest şi f ăr ă zgomot, a plecat el la o parte. Locul lui l-am ocupat eu, Thales. - Voi aici prezenţ i, înţ elepciunea Marelui Tat ă al Înţ elepciunii, Heraclit, bucura ţi -v ă. A şa am început eu. Farul Eternit ăţ ii care arde deasupra frunţ ii mele, farul aprins de Hermes, de trei ori mă reţ , mi-a luminat mie adâ ncurile cosmosului, şi, eu, Thales, marele iniţ iat al
sanctuarului Thebei, am pă truns enigma cea mare din Nazaret. De odat ă, s-au ridicat toţ i doisprezece chaldei şi Toma cu ei şi cel a că rui fata era acoperita cu valul alb şi s-au închinat mie: „Să fie salutat ă marea înţ elepciune a sanctuarului Thebei!” a r ăs unat sala deodat ă. Însă , am continuat eu poruncitor, descoperirea care mi s-a f ăc ut mie e o taină , dar nu taina pă mâ ntului, ci taina cosmosului şi a haosului. Voi ştiţ i ca astfel de adev ăr uri nu pot fi redate, ci trebuie sa fie dobâ ndite şi din cauza aceasta eu trebuie să tac. Pot să v ă spun numai, că frigul marii ar ăt ă r i m-a îngheţ at şi înfricoşat ă enigmă a cosmosului şi a haosului a dă râ m at chiar iubirea mea pentru farul cel mare al Eternit ăţ ii, care arde deasupra frunţ ii mele ... Eu am spus tot ... Uimiţ i şi tulbura ţi , s-au sculat de la locurile lor chaldeii. S-a auzit din nou vocea strident ă a înţ eleptului Daniil: - Fra ţi lor, cuvinte mari am auzit noi acum şi ele au îngheţ at inima mea. Ce fel de taină înfricoşat ă este aceasta, care a cuprins cu frig iubirea puternică a marelui iniţ iat? Ce fel de taină înfricoşat ă, care a putut sa fr ân gă iubirea cosmică a marelui iniţ iat, de simbolul iniţ ierii sale? Mă riţ i precauţ iunea voastr ă, înţ elepţ ilor Chaldei. Pe locul meu st ăt ea deja al treilea, cel necunoscut. Panza albă era ridicat ă de pe fa ţa lui. Ochii negri, adâ nci ca o beznă şi o fata de bronz liniştit ă ca cerul Elladei, priveau adunarea. - Arraim cel mare! a şoptit Daniil şi a că z ut la picioarele regelui şi domnitorului rasei negre. Exemplul lui a fost urmat şi de alţ ii, chiar Toma s-a aplecat pe un genunchi, numai eu, Thales, mare iniţ iat al Thebei, urma ş al dinastiei regale a ora şului „Poarta de aur”, am
r ăm as nemişcat, că c i ce era pentru mine, purt ă torul marelui frig al ştiinţ ei, mă rimea pă mâ ntului? - Chaldei, s-a auzit vocea metalică , liniştit ă şi puternică precum stihia a lui Arraim, asculta ţi -mă pe mine. Voi, pă r ăs iţ i ast ăz i pe ocrotitorul vostru şi r ăm a şi fa ţă în fa ţă cu înţ elepciunea voastr ă, singuri trebuie să gă siţ i ieşirea din situa ţi a în care va gă siţ i. Marele iniţ iat al sanctuarului din Theba, Thales din Argos, care a aflat adev ăr ul, nu poate să vi-L dea vouă , că ci adev ăr ul se află nu se dă . Trebuie să lua ţi calea mijlocie, calea voinţ ei Negr ăi tului. Nu ajuta ţi nimă nui şi nu v ă opuneţ i la nimic. Să se facă voia Unicului. Pe Iisus Nazarineanul, dacă nu I-a ţi pă truns taina, socotiţ i -L ca pe un om. Distrugeţ i toate scriptele în privinţ a înv ăţă t urii Lui, a vieţ ii şi a faptelor Lui, că ci toate acestea vin de la Negr ăi t, atunci El, Unicul va avea grijă ca opera Lui sa nu se piardă , iar dacă acestea nu sunt de la El, atunci totul se va stinge că ci ştiţ i cu totii, că numai să mâ nţ a bună dă roade bune. Poate că acolo, în adâ ncimea veacurilor, veţ i gă si dezlegarea enigmei lemnarului din Nazaret. O linişte a cuprins adunarea. Mult timp au gâ ndit chaldeii, netezindu-şi lungile lor bă rbi. - Să fie a şa, a pronunţ at Daniil şi toţ i ca unul s-au sculat şi s-au închinat încă o data în fa ţa lui Arraim şi au pă ră s it unul după altul locul adună rii. Acum, Empedocle, să ne întoarcem la începutul povestirii mele. Soarele ardea, parca voia să ard ă pă mâ ntul plin de pă cate. Gloata parcă s-a f ăc ut mai leneşă şi st ăr uia să meargă pe marginea drumului, unde din câ nd în câ nd umbre de copaci. În apropierea Golgotei, mulţ imea a dat peste un r ân d de case mari, înecate în verdea ţa
splendidelor gr ăd ini. Acestea erau casele saducheilor boga ţi . Pe lâ ngă una din ele, st ăt ea un grup de femei care, probabil a şteptau trecerea convoiului. Între ele se gă sea şi t â nă rul ucenic al Nazarineanului, Ioan. Ei toţ i înconjurau o femeie înalt ă, cu fa ţa acoperit ă şi care suferea grozav. Prin valul lă sat, am recunoscut ochii Mariei - Maica Celui Mă reţ , cu care am vorbit eu, Thales. Despre aceast ă întrevedere am să -ţ i povestesc alt ă dat ă, Empedocle, mai t âr ziu, atunci câ nd va fi voia Negr ăi tului şi tu vei fi mai înţ elept, că ci taine mai am să -ţ i povestesc, dragul meu amic, iar ra ţi unea ta nu este încă în stare sa le înţ eleagă . Cand codrul cel mare a acoperit crengile lui ospitaliere, tot alaiul şi-a aruncat pe fata Comandantului Divin umbra lui şi în momentul câ nd El a fost luminat de ochii Divinei Lui Maici suferind, El s-a clă tinat şi a că z ut în genunchi. S-a auzit atunci un hohot dezgust ăt or şi glumele mulţ imii, precum şi r ăc netele dezgust ăt oare ale celui de al treilea condamnat şi numai t âl harul gigant s-a aplecat înduioşat asupra lui Iisus şi mâ n a sa a ridicat puţ in crucea care apă s a cu greutate pe Nazarinean. - Mare Thales, a r ăs unat lâ ngă mine vocea înceat ă a lui Arraim, vezi tu înt âi a r ăs ă rire a seminţ ei Dumnezeieşti în ochii cruzi ai t âl harului? Observ ân d oprirea mulţ imii, centurionul care mergea în capul coloanei s-a oprit şi a aruncat o privire crunt ă de soldat aspru mulţ imii: - Porci ai Ierusalimului, a strigat el tare, El este dat vouă spre batjocor ă, a-L r ăs tigni, voi aveti dreptul, dar în drumul spre moarte eu nu v ă dau voie să -L
batjocoriţ i. El e sleit de puteri şi Crucea Lui e mai mare ca a celorlalţ i. Poate cineva îl va ajuta. Mulţ i mea a încremenit. Cum? Să ia crucea unui condamnat? înseamnă prin aceasta a lua parte din dezonoarea Lui asupra ta. Cine din iudeii cei drepţ i se va hot ăr î să facă aceasta? - Jur pe Osiris, ai dreptate osta şule, s-a auzit o voce tună toare a cuiva şi, prin mulţ ime, poruncitor, s-a strecurat un om de statura gigantica, cu barba deasa, argintie. - Are dreptate osta şul, numai cei spurca ţi pot glumi pe socoteala suferinţ elor unui om care, cum am auzit a fost condamnat numai pentru plă cerea boga ţi lor. Apleacă -te amicul meu, eu am sa duc crucea Ta, să fie ea şi de plumb, pe Osiris şi pe Isida, să nu fiu eu fierarul Simon din Cirene. Şi gigantul a apucat crucea Mâ ntuitorului şi cu un gest a ridicat-o pe umerii să i. În acela şi moment, ochii lui au exprimat o mirare: - Chiar adev ăr at că este grea, parcă e de plumb, a mormă it el. Cum a putut sa o ducă El pâ nă acum? - Mare Thales, am auzit iar lâ ngă mine vocea lui Arraim, urmă rind cu atenţ ie t âl harul din Fenicia, osta şul din Roma şi fierarul uria ş din Egipt, ce vei spune tu de semă nă tura modestului lemnar din Galileea? Deodat ă, grupul de femei fu despă rţ i t de o mâ nă albă puternică . De lâ ngă Suferindul Divin s-a ar ăt at un iudeu în v âr st ă, înalt şi mare, îmbr ăc at în haina bogat ă de saducheu. Ochii lui str ăl uceau de r ău tate să lbatică . El apuca furios pe Galileean de umă r, şi împingâ ndu-l strigă : - Du-te, du-Te numai aceasta a putut pronunţ a, sufocâ ndu-se de ur ă şi furie.
Blâ nd S-a uitat la el Mâ ntuitorul: - Te salut, Aha ş ver (iudeu r ăt ă c itor), încet de tot au şoptit buzele lui însâ ngerate şi El S-a ridicat încet din praf şi a urmat pe Simion, care ducea crucea Lui; Cu ţ ipete şi urlete a pornit mulţ i mea după El, precum şi grupul de femei ce-L a şteptau. La por ţi le casei Sale a r ăm as singur Aha ş ver, continuâ nd a arunca în urma condamnatului blesteme. O clipă , Arraim s-a oprit în fata Lui. Nu l-a recunoscut, el nu mai era un pelerin modest sau un înv ăţă tor care îndruma pe Chaldeei înv ăţ aţ i la marea ştiinţă . Acum era preotul mare al lui Lucifer, sluga lui de foc, care adunat în sine toat ă puterea magnetică a planetei. Cu o for ţă de neînvins str ăl uceau ochii lui şi o spaimă de nedescris, o oroare groaznică a cuprins trupul lui Aha ş ver. Încet, încet s-a ridicat mâ na lui Arraim: „Aha ş ver”, ca de oţ el a r ăs puns vocea lui, iţ i repet cuvintele tale: „Du-te, du-te pâ nă câ n d se va întoarce El. Du-te de la est la vest, acesta este drumul t ău ! Du-te şi în fiecare deceniu iţ i dau un loc pentru odihnă . Du-te, ra ţi unea ta să lucreze f ăr ă încetare. Du-te şi caut ă să înveţ i şi să te pocă ieşti, du-te. Primeşte blestemul meu, al lui Arraim, regele şi domnitorul negrilor, du-te. În numele Aceluia al că rui nume este T ă cere şi care este primul preot al Negr ăi tului, iţ i spun ţ ie, du-te. Şi, Aha ş ver, parcă în vis, a tresă r it, s-a clă tinat şi .... s-a dus.... El merge şi în prezent, Empedocle. L-am v ăz ut în ţ ara Siberiei şi pe str ăz ile Parisului şi pe culmile Anzilor şi în nisipurile Saharei şi pe gheţ urile de la Polul Nord, ghebos, cu barba lunga, pr ăf uit, cu ochii arză tori, el merge socotit de la un pol la altul, de la est la vest,
merge pă truns de mare întelepciune şi cu o că inţă tot a şa de mare. În prezent el nu umbla singur, că ci ochii unui iniţ iat pot vedea pe lâ ngă el o figur ă albă , înconjurat ă de o str ăl ucire albastr ă, cu ochii blâ nzi, o figur ă pe care bă tr ân ul Aha ş ver o duce sub bra ţ şi încet, încet îi şopteşte cu duioşie la ureche. Şi ochii bă tr ân ului evreu veşnic calator se înv ăl uiesc atunci în lacrimi arză toare şi buzele-i uscate şoptesc: - Domnul şi Mâ ntuitorul meu! O fapt ă minunat ă ţ i -am povestit Empedocle. Câ ndva, dacă lumina vieţ ii va lică ri în tine şi în inima ta, Empedocle, stihia va fi în stare să -ţ i aducă aminte, f ăr ă cutremur, de trecut, atunci am să -ţ i povestesc despre ultimele momente ale Domnului în trupul omenesc. Pacea s ă fie cu tine, amicul meu Empedocle! Thales din Argos
LA PICIOARELE CRUCII Thales din Argos c ăt re Empedocle, fiul lui Miles Atenianul: Bucur ă- te de iubirea infinit ă a tignit! Dumnezeului R ăs Drumul meu etern, f ăr ă sf âr şit, între că r ăr ile stelare universale şi cosmice, nu-mi atinge visul: Pralaya - lanţ ul Manvatarelor - fumegă în fa ţa mea cu cea ţa lui, dar nu exist ă nici o beznă a haosului, nu exist ă o veşnicie unde eu, Thales, am să uit mă car o clipă cele petrecute de mine la picioarele crucii, pe Golgota. Voi încerca a-ţ i reda, Empedocle, cu graiul nedesă v âr ş it
omenesc, povestea plină de durere neomenească şi desă v âr ş it ă. Cand eu, Thales, ţ i-am povestit povestea lui Aha ş ver am ajuns la momentul câ nd cei condamna ţi la crucificare, înconjura ţi de infecta turmă a oamenilor, sau apropiat de Golgota. Pe culmea colinei st ăt ea un mic grup de saduchei şi de preoţ i fanatici, care probabil ordonau totul. După indica ţi ile lor, Simon, fierarul, a cobor ât cu greu crucea Galileeanului în groapa din mijloc. El şi-a şters sudoarea ce-i curgea pe fa ţă şi a zis: - Jur pe Osiris, ca nici o dat ă în via ţa mea n-am purtat a şa greutate. Să nu fiu eu, Simon fierarul, dacă nu as fi consimţ it să port aceast ă cruce pâ nă la sf âr ş itul vieţ ii mele, numai să pot scă pa de chinuri pe acest blâ nd om. - Să fii binecuv ân tat tu, Simon, pentru serviciul adus Mie, s-a auzit glasul dulce al Galileeanului, cine mă c ar o clipă a purtat crucea Mea, va purta fericirea eternă în gr ăd inile Tat ăl ui Meu... - Eu nu înţ eleg ce spui tu, cu sinceritate a r ăs puns Simon, dar simt că nu a fost şi nu va fi o clipă mai bună în via ţa mea. Dar ce am f ăc ut, cine eşti Tu, omule blâ nd, că c i cuv ân tul T ău este parcă apa rece pentru buzele uscate de ar şiţă ?! - Destulă vorbă , r ăc ni un preot mic de statur ă, r ău la suflet, cu barba ciufulit ă şi ochi de brut ă, care se înv âr tea în jur, dâ nd lumea la o parte. Ultimele lui cuvinte au fost adresate solda ţi lor romani, care st ăt eau în semicerc lâ ngă posomor ât ul lor centurion. - Nu dai porunca acolo unde comanzi, înţ eleptule, a r ăs puns centurionul, solda ţi i mei îşi fac datoria fa ţă de cei doi, şi arat ă spre t âl har şi zaraf, deoarece ei sunt osâ ndiţ i de proconsul; iar în ce priveşte pe nenorocitul
de Nazarinean, El v ă este dat vouă şi voi faceţ i cu El ce doriţ i, mâ na soldatului roman nu se va atinge de El. Eu voi face ceea ce trebuie sa fac. Cu aceste cuvinte, centurionul s-a întors şi a f ăc ut semn solda ţi lor care st ăt eau în spatele lui. Acela i-a întins o tabliţă de lemn vopsit ă viu, pe care era scris latineşte: „Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor”. Centurionul a bă t ut t ă bli ţ a cu o lovitur ă de ciocan la capă tul de sus al crucii Nazarineanului. Din gura saducheilor şi preoţ ilor, care s-au adunat în jurul lui, au izbucnit r ăc nete de furie şi de protest: Dă aceasta jos, soldatule, dă jos imediat, ţ ipau ei, iar preotul cel mic a f ăc ut chiar o încercare de a rupe t ă bli ţ a, dar puternicul centurion l-a aruncat la o parte: - După ordinul locţ i itorului lui Cezar, Pilat din Pont, a spus el poruncitor şi a ridicat mana în sus, dacă vouă nu va place inscripţ ia, duceţ i-v ă la Consul şi cereţ i desfiinţ area, dar pâ nă atunci, jur pe Jupiter, nu sf ăt uiesc pe nimeni a împiedica pe soldatul roman de a îndeplini porunca primit ă. Apuca ţi -v ă de treabă , a comandat el solda ţi lor lui. Aceştia, t ăc uţ i, s-au apropiat de t âl har şi de zaraf. Primul, singur şi-a aruncat hainele şi s-a culcat pe crucea lui, neluâ nd nici o clipă privirea de la blâ ndul şi sleitul de puteri Galileean, a că rui fa ţă era luminat ă de o lumină lă untrică şi care st ăt ea cu mâ inile împreunate lâ ngă crucea sa. Scene dezgust ăt oare s-au început cu zaraful care tipa, r ăc nea, muşca mâ inile solda ţi lor, care începuser ă sa-l dezbrace. Preotul cel mic, ref ăc â ndu-se de lovitura centurionului, se sf ăt uia în şoapta cu un grup de iudei şi în sf âr ş it, apropiindu-se de El, a început sa-i vorbească ceva repede, dâ nd din mâ ini şi ar ăt â nd ba pe t âl harul; care era deja culcat pe crucea sa, ba pe zaraful
care ţ ipa. O expresie de dezgust de neexprimat şi de dispreţ a trecut pe fa ţa bă rbă teasca a soldatului. - Jur pe Jupiter, a şoptit el printre dinţ i, că mult ă josnicie se ascunde în inima ta, preotule. Că rui Dumnezeu slujeşti tu? Sâ nge, după legea ta, a v ăr sa este oprit; dar a minţ i , a înşela şi a preda astfel la moarte se poate? Tu ai dreptate, aceşti doi netrebnici sunt tot iudei şi în privinţ a lor eu n-am ordin, tu eşti indicat ca organizator al execuţ iei. F ă ce vrei, eu nu mă voi împotrivi. Preotul a alergat la solda ţi şi i-a oprit. T âl harul, mirat s-a ridicat de pe cruce şi se uita nedumerit la preot şi la saducheii ce s-au apropiat de el. Tot aici, ală turi, au pus şi pe zaraful aproape gol şi tremur ăt or, care se uita ca un câ ine speriat în jurul lui. - Asculta ţi , ţ ipâ nd şi cu o momeală a spus preotul, noi vom interveni imediat la consul pentru a fi ierta ţi , cu condiţ ia ca voi să -l executa ţi pe acest hulitor, a spus el, ar ăt â n d pe Galileean. Noi nu avem drept a v ăr sa sâ nge şi deci nu avem că lă ii nostri, iar romanii nu vor sa-L execute, deoarece nu L-au judecat ei. Ei, consimţ i? - Lua ţi -mă , lua ţi -mă , eu oricâ nd voi sluji vouă !... Preotul a dat din cap în semn de consimţ i re şi a zâ mbit cu dispreţ . - Dar, tu, s-a adresat la t â lhar, tu vrei sa-L pironeşti pe cruce? a zis el ar ăt â n d spre Galileean. Da! ner ă bd ă tor a spus preotul. În ochii t âl harului a fulgerat mâ nia. El a respirat adâ nc şi cu furie a scuipat drept în ochii preotului, pe urmă s-a întors şi dâ nd la o parte mulţ i mea, s-a apropiat de crucea sa şi din nou t ăc ut, s-a culcat pe ea. În spatele lui, s-a auzit tunetul aprobator al vocii centurionului:
- Pe Jupiter, el ar fi un soldat bun, a spus el. Preotul şi-a revenit din ofensa nea şteptat ă şi spume de turbare au acoperit buzele lui. - Pironiţ i -l, pironiţ i-l, ţ ipa el apropiindu-se de t âl harul culcat pe cruce şi lovindu-l în cap cu piciorul încă lţ at în sandala. Aici, solda ţi i, după semnul centurionului, l-au întins şi t ăc ut au început fapta lor înfricoşă toare. N-au trecut nici trei minute şi enorma cruce cu trupul gigantic, sâ nger ân d, al t âl harului, s-a ridicat asupra mulţ imii şi greu s-a înfundat în groapă . Nici un geamă t n-a ieşit din buzele încleştate ale celui executat. Pe fa ţa lui str âm bat ă de durere, au str ăl ucit luminos ochii lui, care priveau f ăr ă încetare la Galileean, care ridicâ nd mâ na şi binecuv ân t â nd pe t âl har, a şoptit ceva încet. Şi ochii mei, ochii unui iniţ iat de grad superior, au v ăz ut cum nişte aripi fine, abia observate chiar şi de ochii mei, au luminat ochii t âl harului ridicat pe cruce şi au tremurat asupra lui. Ur âc iosul zaraf se ostenea gr ă bit lâ ngă Galileeanul nemişcat, rupâ nd hainele după El. Fapta lui diabolică era întov ăr ăşit ă de vorbe josnice şi de ocar ă şi glume, uit â ndu-se chior âş în jurul lui, că ut â nd parcă , cu purtarea lui, a câştiga aprobarea mulţ imii. Feţ ele saducheilor şi preoţ ilor ardeau de r ăz bunare utate, iar feţ ele solda ţi lor erau întunecate, şi d e ră posomor ât e. Mulţ i mea se înghesuia în jurul Lui, fiind reţ inut ă de semicercul solda ţi lor. - Thales, mi-a zis mie Arraim, care st ăt ea lâ ngă mine, se apropie clipa jertfei celei mari. Simţ i tu, cum toat ă natura s-a constr ân s d e înfricoşare? Şi, întradev ăr , via ţa clocotea parcă numai şi numai pe Golgota, în jur parcă totul amuţ ise şi încetat. Nu era nici o adiere
de v ân t, nici pasă rile nu zburau, nici o mişcare a insectelor. Soarele se f ăc use roşu, iar puterea razelor lui era mai calda, mai înă buşitoare... De la orizont, venea o negur ă deasă şi înfricoşă toare. - Uit ă- te, Thales, din nou a r ă s unat vocea lui Arraim. Şi p e câ m pul întunecat al cerului albastru negru eu, Thales, am v ăz ut nişte ochi plini de tristeţ e, de durere omenească negr ăi t ă şi sufletul îngheţ at de frigul cel mare s-a cutremurat de negr ăi tul şi tainicul mister al tristeţ ii Dumnezeieşti şi eu, Thales, al că r ui spirit avusese liniştea asemă nă toare st ân cilor de bazalt din fundurile oceanului, am simţ it cum lacrimile fierbinţ i ale ochilor meu au topit gheata inimii mele. Aceştia au fost ochii lui Dumnezeu, ridicat pe Cruce de oameni. Şi ca o disonanţă blestemat ă a pă truns aici ţ ipă tul urlă tor al zarafului înşelat de preot şi acum, înfuriat, sf âşiat de solda ţi i romani. Încă un minut şi trei cruci au împodobit culmea Golgotei. - Este scris: ...şi cu cei f ăr ă de lege va fi judecat, am auzit cuvintele pronunţ ate lâ ngă mine şi întorcâ ndumă am v ăz ut pe t â nă r ul Ioan, care cu ochii plini de lacrimi, privea pe Inv ăţă torul şi Dumnezeul sau. Inundat de minunata minune a iubirii, sufletul meu n-a putu rezista şi eu l-am luat de mâ nă . El a tresă rit şi s-a uitat la mine. - Înţ eleptule elin, iat ă unde ne-am înt âl nit noi, a zis el. Tu ai prezis asta. Eu ştiu ca tu-l iubeşti pe Inv ăţă torul, poţ i tu sa rogi pe romani ca să dea voie Maicii Dumnezeului meu să se apropie de cruce? Imediat am fost gata să îndeplinesc cererea lui Ioan. În aceea şi clipă am v ăz ut pe centurion care se apropia cu Arraim de noi.
- Acest distins etiopian, a zis el ar ăt â nd pe cel din urmă , a venit de la Pilat din Pont cu ordinul de a îndeplini dorinţ a Maicii R ăs tignitului, Rege al Iudeilor. El mi-a spus ca Ea este aici cu Tine, discipolul Celui R ăs tignit. Unde este Ea şi ce vrea? Jur pe Jupiter, ca am sa fac tot ce pot şi chiar mai mult, că ci niciodat ă sufletul meu n-a suferit mai mult ca acum, câ nd asist la executarea aceasta murdar ă a unui Nevinovat. Uita ţi -v ă, tat un grup de saduchei şi de preoţ i , ce şi e l a a ră dezgust ăt or huleau, cu o bucurie satanică , la picioarele crucii. Uita ţi -v ă, am v ăz ut multe în via ţa mea, să nu ucidă tr ăs netul, dar niciodat ă n-am v ăz ut sâ nge mai curat decâ t Cel Care se v ăr să ast ăz i, şi oameni mai hidoşi decâ t compatrioţ ii t ăi , discipol al Celui R ăs tignit. Şi întorcâ ndu-se, a scuipat cu dezgust. - Noi am vrut să te rugă m, Romane, să dai voie lâ ngă Cruce, Maicii Înv ăţă t orului meu, domol a spus Ioan. - Ca să audă Ea toate batjocorile şi hulele care cad pe capul Fiului Ei suferind, din partea acestor copii ai Tartarului? a zis romanul, dar în orice caz am sa fac aceasta. Cheamă aici pe Femeie, şi vino aici, după mine. Şi centurionul s-a apropiat de Cruce: - Destul! a strigat el r ăs ună tor, treaba voastr ă s-a executat, regele vostru a fost spâ nzurat pe Cruce, duceţ i-v ă de aici, da ţi locul lacrimilor sacre Maicii Lui. Înfuria ți, privind pe centurion, şi murmur ân d nemulţ umiţ i, s-au dus de la cruce saducheii şi preoţ ii. Cu mersul încet, rezemata de mana lui Ioan, S-a apropiat de cruce, învelit ă în nă framă , Femeia, şi, cu plâ nsul mut, a că zut la picioarele însâ ngerate ale R ăs tignitului. Cu Dumnezeiasca blâ ndeţ e au privit în jos ochii Lui Dumnezeu, care suferea ca om:
- Ioane, S-a auzit vocea lină , iţ i dau ţ ie pe Maica Mea, dă -o lor! Maica Mea, coboar ă- Te de pe înă lţ imile Tale şi urmează -i lui... Şi din nou s-au ridicat ochii Mâ ntuitorului şi s-au oprit pe grupul pe care îl formam eu, Thales, Arraim şi centurionul. Involuntar am privit pe Arraim, care, a ţi ntind ochii lui asupra Mâ ntuitorului, cel mai puternic mag de pe pă mâ nt, era av ân tul şi îndreptarea. Eu am înţ eles că numai un singur semn de pe Cruce şi totul în jurul Crucii, ar fi fost topit de focul îngrozitor al spa ţi ului. Şi încet, încet, s-a auzit de pe Cruce: - Tat ă, iart ă- le lor, că nu ştiu ce fac! Capul lui Arraim s-a aplecat în jos sub povara acestei mustr ăr i a Marelui Înţ elept al planetei. - Jur pe Jupiter, mirat a şoptit centurionul lâ ngă mine, asculta ţi , El le iart ă lor. Adev ăr at ca este Fiul Lui Dumnezeu! Eu, Thales, cu nesa ţi u am observat totul, deoarece inima mea era plină , în loc de frigul cunoştinţ ei, acum, de torentul iubirii Dumnezeieşti. Şi am v ăz ut cum ochii Lui Dumnezeu, s-au îndreptat spre t âl harul care, de pe cruce, în cele mai cumplite suferinţ e , nu înceta a privi pe Domnul. Parcă un geamă t, un ră cnet, a fost r ăs punsul la privirea Lui Dumnezeu: - Unde este împă r ăţ ia Ta, Rege R ăs tignit, s-a auzit un strigat ieşit din pieptul t â l harului sf âşiat de suferinţă ; ori ude vei fi Tu, Blâ ndule, ia-mă şi pe mine cu Tine! - Chiar azi, vei fi cu Mine în împă r ăţ ia Mea, s-a auzit r ăs punsul blâ nd, de pe cruce. Şi din nou am v ăz ut cum aripile nev ăz ute au f âl f âi t tremur ăt or deasupra capului primului ales al Lui Dumnezeu, t âl harul de la drumul mare, şi o umbr ă s-a
a şezat pe fa ţa lui. El a r ăs uflat adâ nc şi capul i s-a aplecat pe piept. - Jur pe Jupiter, a şoptit, f ăr ă a înţ elege, centurionul, care st ăt ea lâ ngă mine, ce lucruri minunate se petrec ast ăz i! Parcă el a şi murit. - Uit ă- te, Thales, mi-a zis mie Arraim, şi mâ na lui s-a a şezat pe umă rul meu, negura care demult sta la orizont parcă s-a acoperit şi s-a f ăc ut mai întunecat ă. Şi eu, Thales, am v ăz ut cum din ea au crescut două aripi negre, gigantice, asemă nă toare aripilor de liliac, cum s-au deschis doi ochi mari de culoare roşie ca sâ ngele şi cum s-a proiectat o fa ţă mâ ndr ă ca r ăs uflarea haosului, cu triunghiul r ăs turnat asupra lui, şi iat ă, toate aceste fapte, acest „ceva” nespus de penibil, s-a rev ăr sat asupra Golgotei. Şi din întuneric a r ăs unat un tr ăs net, la care pă mâ ntul a r ăs puns cu un cutremur. Sa auzit mugetul mulţ imii omeneşti, care cuprinsă de groază , a început să fugă prin întuneric, apucâ nd fiecare în ce parte nimerea, că zâ nd în gropi şi ierugi, r ăs turnâ ndu-se şi că lcâ ndu-se unii pe alţ ii. Iar mă gura neagr ă s-a f ăc ut ca un ghem şi un corp gigantic, rotund ca un corp de şarpe, încet, s-a t âr ât spre Golgota şi o minune din minunile cosmosului s-au înf ăp tuit. Capul cu ochii roşi i c a sâ ngele s-a aplecat la picioarele însâ ngerate ale R ăs tignitului şi urechile mele, urechile marelui iniţ iat, au auzit o armonie originală a haosului, care parcă ridica din necunoscut cu îndepă rtate bubuituri de tunet, creaţ iuni din necunoscute pr ăp astii. Aceasta a fost vocea a însuşi Întunericului în persoană , vocea marelui st ăp â n al Maicii care nu s-a ivit în duh, El a zis: - Luminate Frate, Tu ai luat la Tine pe sluga mea, ia la Tine şi pe st ăp â nul lui.
- A şadar, vino, suferindule, se auzi vocea de pe Cruce. - Şi să mâ nţ a femeii, a r ăs puns capul şarpelui, am auzit şoapta metalică a lui Arraim. S-a f ăc ut marea taină a împă că rii, uita-te, Thales! Şi în fa ţa ochilor mei s-au desf ăşurat at ât de frumoase tablouri, pe care eu n-am să le mai v ăd niciodat ă, chiar dacă bilioanele marilor cicluri de crea ţi uni vor trece prin fa ţa mea. S-a aprins marea lumină şi snopul ei larg ca orizontul s-a ridicat spre cer şi în snopul acesta de lumină am v ăz ut capul R ăs tignitului de o Dumnezeiască frumuseţ e, luminat cu expresia unei Dumnezeieşti iubiri, de nedescris, întrecâ nd chiar melodiile corului de arhangheli. Dar aceasta nu se poate reda în vorbe. , ală turi de capul lui Dumnezeu care Şi iată pă r ăs ise trupul, s-a apropiat alt cap, de o desă v âr ş it ă frumuseţ e omenească . Pe el încă nu s-au şters semnele marii suferinţ e, nu s-au dus încă semnele luptei cosmice, dar ochii n-au mai fost roşii ca sâ ngele, ci au lucit ca adâ ncurile cerurilor de miază zi, ardeau cu iubirea necunoscut ă oamenilor, îndreptat ă spre figura lui Hristos Învingă torul. - Clipa na şterii Noului Arhanghel, a şoptit Arraim. Şi tot aici, între aceste două figuri gigantice, palpita un snop de lumină albă , care cu bucurie alunecă lâ ngă pieptul Lui Dumnezeu. Acesta era sufletul t âl harului eliberat, al t âl harului de pe drumul mare al Tyrului ... Şi parcă coadele unei harfe gigantice s-au rupt din ceruri şi un sunet jos a trecut asupra pă mâ ntului. - S-a sf âr ş it! Şi s-a t âr ât de pe colină corpul şarpelui decapitat împr ăştiindu-se în spa ţi u, care s-a f ăc ut mai veninos.
Tulburat de cele înt âm plate, m-am apropiat de Cruce, împreună cu Arraim şi ridicâ nd ochii spre Cel R ăs tignit, am v ăz ut ochii Lui încă vii, dar Dumnezeu nu mai era în El. Aceasta era numai o fiinţă omenească , suferindă , nemă rginit de bună , nemă rginit de iubitoare, dar vai, numai umană , Duhul a pă ră s it-o lă sâ nd-o la ultima încercare a chinuitoarei singur ăt ă ţ i. Şi fiinţ a a gemut: - Dumnezeul Meu de ce M-ai pă r ăs it? - Jur pe Jupiterul Meu, numai pot suporta a ţ ipat r ăg uşit centurionul, care st ăt ea lâ ngă mine şi, smulgâ nd din mâ na unui soldat palid ca moartea o suliţă , cu for ţă a înfipt-o în coasta R ăs tignitului. Fie, să calc jur ăm â ntul pentru a-I micşora chinurile, a zis centurionul, a ţi ntind asupra mea privirea aproape nebună , dar la ce am fost martor azi, n-ar fi putut suferi nici Cezarul în persoană . Ce negur ă a fost asta, ce voci îmi şoptesc mie, Înţ eleptule Etiopian? cu vocea tremur ăt oare s-a adresat el lui Arraim. - Tu singur, de mult ai spus, militarule, că acesta a fost Fiul Lui Dumnezeu, i-a r ăs puns lui Arraim. Şi nedumerit, ţ inâ nd mâ inile semiridicate, romanul, brutal, cu expresia unei întrebă r i chinuitoare se uita la fa ţa Galileeanului, fa ţă care era ȋ nv ăl uit ă de umbra mor ţi i. Şi încet, s-a mişcat şi s-a uitat în jur. Numai doi solda ţi palizi şi speria ţi de moarte erau în picioare, restul st ăt eau culca ţi cu fetele la pă mâ nt. Mulţ imea era plecat ă. Nu departe, era rostogolit cadavrul micului preot, cu fa ţa acoperit ă de spume şi de sâ nge. L ân gă Crucea Domnului era Aceea şi Femeie, lipit ă de picioarele R ăs tignitului şi Ioan, adâ ncit în rugă ciune şi foarte trist. Dar luminata figur ă, puternică , a soldatului roman, era înaintea Crucii cu cei doi fii ai înţ elepciunii: eu şi
Arraim, iat ă anturajul ultimelor momente din via ţa Lui Dumnezeu pe pă mâ nt. Şi numai corpul nefericitului zaraf era încă în via ţă . Centurionul revenit, st ăp â n pe sine, a dat solda ţi lor ordin sa-i zdrobească fluierele picioarelor şi singur şi gâ nditor, s-a dus de o parte. În acest moment, din tufele din apropiere, s-au ivit feţ ele palide ale unei femei şi ale discipolilor Galileeanului. Am recunoscut pe Maria din Magdala şi pe Petru. V ăz â ndu-mă pe mine, Maria a alergat la mine şi plâ ngâ nd m-a întrebat: - eline înţ elept, oare El a putut muri? - El a înviat, Marie, am r ăs puns eu, v ăz â nd chinurile ei, am înconjurat-o cu că l dura înţ elepciunii mele. Ea a tresă rit şi s-a îndreptat: - Eu ştiu aceasta, mulţ umesc, Înţ eleptule, a şoptit ea şi apropiindu-se de cruce s-a lipit de picioarele Celui R ăs tignit. Centurionul, disperat, privea aceast ă scenă : - Jur pe Jupiter, eu nu ştiu ce să fac, bombă nea el. - Nu te tulbura, viteazule soldat, i-a zis Arraim luâ ndu-l de mâ nă , eu cunosc toate gâ ndurile stimatului Pilat din Pont, care este prietenul meu, şi crede-mă , că indulgenţ a sa fa ţă de femei şi de ucenicii Celui R ăs tignit, nu va fi condamnat ă de el. Eu ştiu că el ar da şi trupul Lui, veneratorilor Lui. - Iţ i mulţ umesc, Etiopiene, i-a r ăs puns lui, centurionul ştergâ nd sudoarea ce-i curgea pe fa ţă , dar nu poţ i să -mi spui de la cine pot să aflu mai amă nunţ it cine a fost R ăs tignitul şi ce înseamnă cuvintele „Fiul Lui Dumnezeu”, pe care, f ăr ă voia mea, le-a pronunţ at limba mea? Şi ce fel de minuni sunt acestea, al că ror martor am fost eu azi?
Arraim l-a privit gâ nditor: - Să nu pierzi din vedere pe acela, şi-l arat ă pe Ioan, el este discipolul Lui şi-ţ i va povesti tot şi vei afla cine este R ăs tignitul. Şi vei fi primul creştin r ăs tignit pe cruce, a adă u gat el în şoapt ă, adresâ n du-se mie. Să plecam de aici, Thales, a zis el tare, ca să nu fie ochi de prisos care să privească tristeţ ea Maicii. Noi încet am început a cobor î după culme. Ici şi colo, st ăt eau încă culca ţi oameni care nu-şi reveniser ă din spaimă . Mai multe case s-au pref ăc ut în ruine din cauza cutremurului, cerul parcă s-a cur ăţ it şi noaptea şi-a a şternut învelişul asupra pă mâ ntului care, din câ nd în câ nd, încă se mai cutremura. În depă rtare, am v ăz ut un grup de oameni care se gr ă beau. Între ei am recunoscut barba mare şi alba a Înţ eleptului Iosif din Arimateea. Penultimul acord al marelui mister cosmic, s-a terminat şi începe ultimul, cel mai mă reţ . Pacea s ă fie cu tine, Empedocle! Thales din Argos
ÎNVIEREA LUI HRISTOS Thales din Argos c ăt re Empedocle, fiul lui Miles din Athena. De atotpururea Nem ă rginitei tignite, bucura-te! Iubiri R ăs Se înclina spre sear ă, a treia zi după jertfirea Negr ăi tului. Amurgul serii n-a împr ăştiat încă pe ceruri luminile sale colorate şi eu, Thales, mă rugam în gradina Ghetsimani, lâ ngă piatra care mi se pă rea mie că nu s-a uscat încă de lacrimile lui Dumnezeu.
M-am rugat Unicului Ra şi, pentru prima dat ă pe planeta pă mâ ntului, marele iniţ iat a adă ugat la rugă c iunea lui şi numele Lui Dumnezeu R ăs tignit. Şi imediat ce acest nume a zburat de pe buzele mele care au pronunţ at o rugă ciune tainică în limba sacr ă a str ăm oşilor nostri din înă lţ imile cosmosului, ca un r ăs puns îndepă rtat, mi-au r ăs puns mie, lui Thales, corurile evoluţ iei sfinte şi aripile lor, în îmbucur ăt oare mirare, s-au legă nat în jurul meu. - Fericit eşti tu, bă rbat înţ e lept, primul care ai aruncat numele lui Dumnezeu în beznele cosmosului, au şoptit gurile lor imateriale, slava lui Thales, slava lui, care a chemat numele nou al Unicului. Şi eu, Thales, am auzit un suspin încet de bucurie, al Maicii pă mâ ntului: - Primeşte şi binecuv ân tarea mea, fiul Meu, mare şi înţ elept fiu al Meu! - a şoptit pă mâ ntul deoarece numele nou al Unicului Dumnezeu a fost pronunţ at de tine ca om, ca ţ arina Mea, ca inima Mea. Maica pă mâ ntului iţ i aduce mulţ umiri, înţ eleptul Meu, Thales. Şi din nou am auzit doxologia Lui Dumnezeu Atot ştiutorul, Lui Iisus Hristos Cel R ăs tignit şi iat ă, toat ă natura, de jos şi de sus, pă mâ nt şi bolta cerească , cu şoapta abia auzit ă au repetat cuvintele mele şi pieptul meu s-a umplut de o imensă putere, par ân d că în el s-au adunat toate puterile cosmosului divin. - În adev ăr , eşti îndr ăz neţ şi înţ elept, Thales, am auzit eu în spatele meu vocea lui Arraim, de patru ori mă reţ , din moment ce tu ai îndr ăz nit mai înainte de Taina Celui Negr ăi t, a pronunţ a numele Lui, numele nou al Unicului Dumnezeu. - O nu, nu este prea devreme, de patru ori mă rite, am r ăs puns eu, deoarece taina aceasta s-a şi să v âr şit în
inima mea şi în credinţ a mea; iat ă jertfelnic mare pe care va rezista universul întreg... Arraim m-a privit ţ int ă: - Adev ăr at, binecuv ân tat ă este Elada pentru tine, Înţ eleptule din cele patru evoluţ ii omeneşti, pe care leam v ăz ut eu, Arraim, pe drumul pribegiilor mele pe hotarele atotsupremului, n-a fost nici unul mai curajos şi mai înţ elept ca tine. Dar pune mâ n a ta pe umă rul meu şi cred că e timpul, Thales, să ne ducem acolo, unde se odihneşte trupul Dumnezeiesc. Eu, Thales, a şteptam aceast ă invita ţi e şi, f ăc â nd în t ăc grabă , l-am urmat pe Arraim. ere semn cu capul, f ăr ă El, ieşind din gradină , a intrat în ora ş şi acolo, intr ân d pentru un moment într-o casă mică , s-a întors ţ inâ nd în mâ nă pe ucenicul cel t ân stignitului, blâ ndul ă r a l Ră Ioan. V ăz â ndu-mă pe mine, a că zut Ioan pe umă rul meu şi a plâ ns chinuitor, în hohote. - Oare tu nu crezi, Ioane? serios l-am întrebat eu, Thales, şi respira ţi a mea şi puterea mea au că z ut pe capul t ân ă rului. - O, nu, Înţ eleptule str ăi n, a r ăs puns Ioan, credinţ a mea e neclintita, dar eu sunt un om obişnuit şi oare este în stare inima omenească să suporte tristeţ ea zilelor trecute? - Tu, nu eşti tocmai un om obişnuit, Ioane, am spus eu, şi cu o privire tainică m-am uitat drept în ochii lui. Adu-ţ i aminte, Ioane, iţ i poruncesc, adu-ti aminte de marea Lemuriei şi de ţ ara adormitului Dragon. Adu-ţ i aminte, Ioane, de cuvâ ntarea ta despre Tao Dumnezeiesc şi Unic. Adu-ţ i aminte, Ioane, despre înt âl nirea noastr ă la tronul reginei Balchis, adu-ţ i aminte, de numele t ău , fiu al Atlantidei. Şi larg, larg, s-
au deschis ochii t ân ă rului şi s-au aprins de focul cunoa şterii cosmice deodat ă: - Eu sunt Lao-Dzi, fiul ţă rii Dragonului adormit, a şoptit el ...şi e u , ştiam... ca El, Dumnezeul meu şi Mâ ntuitorul meu, mă va chema la El... Iar din urmă se apropia de noi cineva blâ nd, t ăc ut şi binevoitor! Aceasta era Ea, Maica Atotprezentului Etern, T ân ă ra - Fecioara - Maria, Isida, cea de mai înainte de veci, Regina Cerului, Fecioara - Maria Binecuv ân tat ă. Toţ i trei, eu, Thales, Arraim de patru ori mă reţ şi Ioan am că zut în praf înaintea Ei. - Ridica ţi -v ă înţ elepţ ii Mei slujitori, tu Arraim şi tu, Thales, a r ăs unat asupra capetelor noastre vocea Ei. Scoală - te şi tu, fiul Meu Ioan, scoală - te ca să duci pe Maica ta acolo, unde r ăs ună ultimul acord al voinţ ei Celui Prea Înalt. Să ne ducem cu totii împreună , înţ elepţ ilor, fiindcă iat ă, înţ elepciunea voastr ă de mult a încetat să fie înţ elepciunea omenească şi ochilor voştri sa descoperit ceea ce nu pot vedea ochii fiilor pă mâ ntului. Iar tu, Thales, mi s-a adresat Ea mie, tu care ai împletit firul t ău cu firele Dumnezeieşti, că ci cine dacă nu tu, mi-a transmis Mie, şi cine, dacă nu tu, a deşteptat amintirea Fiului Meu Ioan şi ai descoperit în fa ţa lui adâ ncurile cosmice. Tu, Thales, spun Eu, să fii al doilea fiu al Meu, iar tu, veşnic credinciosul Meu slujitor şi regele copiilor Mei cei negri, înţ eleptul Arraim, tu vei fi Mie fiul de al treilea. A şadar, scula ţi -v ă: IUBIREA, ÎN Ţ ELEPCIUNEA, ŞI PUTEREA, copiii Mei şi să ne ducem să înt âl nim pe Învingă torul, pe Fiul Meu după trup şi Tat ăl meu după spirit. Şi câ nd amurgul de sear ă acoperea bolta cerului, atunci noi cei patru, intram în gradina cea mare a lui Iosif din Arimateea şi ne-am ascuns sub umbra unui
grup de cedri ce acoperea st ân ca. În cealalt ă parte a potecii, se gă sea mormâ ntul, pă zit de zece solda ţi romani. - Închideţ i ochii voştri, înţ elepţ ilor, a spus autoritar Maica Domnului Celui r ăs tignit, deoarece nu vi se cuvine să vedeţ i taina interiorului Cet ăţ ii Fiului Meu. Iar tu, Arraim încordează voinţ a ta şi cheamă aici pe cele trei Marii, trei inimi pline de iubire, ca să gă sească aici r ăs plata iubirii şi fidelit ăţ ii lor. Şi iat ă, cu putere s-au înfipt în aer cuvintele magice şi a ieşit puterea din ochii întuneca ţi ai celui de patru ori mă reţ , înţ elept; au ieşit şi s-au risipit ca un smoc de fulgere. N-a trecut nici jumă tate de or ă, câ nd, pe drum, în depă rtare, s-au ar ăt at trei figuri de femei. Prima era Maria din Magdala, a doua acea fat ă de evrei mititică , de sub al că r ei v ăl m-au privit pe mine ochii Dumnezeieşti ai Athenei Pallas şi a treia, mama fiilor lui Zevedei o femeie blâ ndă , mamă iubitoare, supusă şi liniştit ă, mare şi în iubirea ei şi în supunerea ei, aspectul mamelor care nu au cruţ at a da pe fii lor după fire, în slujba şi jertfa Dumnezeiască . Ele au alergat repede la Maica Domnului şi au că zut în genunchi: - O, Maică ! a spus una din ele plâ ngâ nd, nu ştiu ce s-a înt âm plat cu noi, dar am auzit glasul t ău şi singure nu ştiu cum am ajuns aici. - A şa şi trebuia, a r ăs puns Maica - Fecioar ă, să fiţ i aici, cu Mine, în rugă ciune pâ nă la miezul nopţ ii ... şi, înclinâ ndu-şi binevoitor capul că tre mine şi Arraim, Ea s-a îndepă rtat cu femeile şi cu Ioan în desişul copacilor, pentru rugă ciune. - Să ne ducem, Thales, şi să însemnă m pe sulul memoriei noastre taina ce vine, mi-a spus mie Arraim. Iat ă, ceasul se apropie ... O, St ă pâ nul meu! pe
nea şteptate a pronunţ at Arraim şi s-a prosternat în praf, cu fa ţa în jos. Şi eu, Thales, am v ăz ut pe câ mpul cerului înroşit, un tablou minunat şi nemişcat. Am v ăz ut doi ochi gigantici fiecare cu aripi, care ocupau fiecare cate un sfert de bolta cerească , ochi minuna ţi , înaripa ţi , cu putere de nedescris a unei a ştept ăr i neliniştite şi a unei a ştept ăr i pasionate, priveau st â nca ce cuprindea mormâ ntul celui R ăs tignit. Deasupra ochilor se ridică fruntea împodobit ă de un pă r de aur, care parcă era din firele înstelate ale întregului cosmos, ale întregului univers, cazâ nd din adâ ncurile crea ţi ei, iar gura era ca sistrumul cu şapte coarde, ce intona veşnica laudă Unicului Creator. Ce am v ăz ut eu, Thales, că nu exist ă nici un obstacol pentru privirea acelor ochi gigantici şi că ei priveau tocmai în adâ ncul st ân cii, observ ân d acolo, ceva minunat şi înfricoşat, ce merita să fie a şteptat miliarde de veacuri, care au trecut spre apus, şi era un mister cuprins în stancă , încă ceva ce dorea cu toata fiinţ a Posesorul celor minuna ţi ochi înaripa ţi , îmbr ăc at în lumina Universului. Şi am înţ eles eu, Thales, ca soarta mea, stranie mi-a trimis un moment sublim al privirii lui, Însuşi Demiurgul, al Luceaf ăr ului Cel Dulce al Dimineţ ii, Primogenitura a Ipostazei Celei din Vechi în Trei Feţ e. - O, Lumină Prim Nă scut ă, Z ân ă Deşteptat ă, Copil Prim Nă scut al Crea ţi ei, Tat ă al Stihiei de Foc, primeşte închină ciunea mea, am strigat eu, Thales, din plină tatea inimii mele, neput â nd a rupe privirea mea de la ochii minuna ţi , în adâ ncul că r ora am v ăz ut patria sufletelor omeneşti şi în acela şi timp şi leagă nul meu. Şi în dosul capului puternic al Aurorei, s-a aprins o lumina mare şi în e a s e m işcau cohorte nenumă r ate ale evoluţ iilor
supraomeneşti, a că ror lumină se ducea sclipitoare în adâ ncurile infinitului, care nici o dat ă n-a fost obiectul gâ ndirii, chiar al minţ ilor celor mai mari iniţ ia ţi . Panglica aceasta nu avea sf âr şit. Curcubeul Crea ţi ei, ce str ăl ucea cu toate culorile regnului solar şi am ştiut eu, Thales, că sf âr ş itul acestui curcubeu este numai acolo, la Tronul Negr ăi tului. Şi am v ăz ut pe lâ ngă Arraim, posternat în prag, două fiinţ e minunate, de o frumuseţ e cerească şi aveau aripi pe spate, aripi negre cu dungi albastre. Ele s-au aplecat asupra lui Arraim şi-i şopteau ceva mă gulitor, iar pentru mine era imposibil să nu pricep ca fiinţ ele acestea erau fiii rasei lui Arraim, fra ţi i leagă nului lui Cosmic. Şi Arraim a luat seama la şoaptele lor, şi s-a ridicat şi prima privire a lui a fost aruncata spre mine, privire de mirare: - Cum, a strigat el, tu, un om, ai v ăz ut Luceaf ăr ul purt ăt or de lumina şi totuşi por ţi raza vieţ ii în corpul t ău ? Şi eu m-am ridicat drept, eu omul, Thales, fiul pă mâ ntului, şi am r ăs puns cu mâ ndrie lui Arraim: - Ce poate să -mi facă mie, unui om, fiul pă mâ ntului, Aurora purt ăt oare de lumină , dacă eu, omul în deplină minte fiind, am stat de-a dreapta Lui Dumnezeu însuşi, în gradina Magdalei? Şi cel de patru ori mă reţ mi s-a închinat mie. - Adev ăr at, a strigat el, pă mâ ntul în persoana ta, Thales, a biruit Cosmosul cu puterea Unicului Dumnezeu. Şi acum, nu eu ,Thales, am sa te duc, a urmat el, ci te rog tu du-mă mai departe, unde noi trebuie să vedem pe Cel deşteptat. Şi eu, Thales, m-am dus curajos înainte, iar în jur, mă c ar că noaptea se lă sase, nu adormise nimic, ci totul parcă se pitea în
a şteptarea îndeplinirii unei taine: Prima învingere a Spiritului asupra materiei în sâ nul ei. În fa ţa peşterii pecetluite, au adormit solda ţ ii romani, f ăr ă să observe că lumina cu razele subţ iri pă trundeau prin cr ăp ă turile pietrei aplecate.. În jur, era o t ăc ere nespusă , iar pe bolta cerească ardeau ca şi înainte ochii înaripa ţi , şi tot ca înainte, pe calea curcubeului, se duceau în sus, mulţ ime de evoluţ ii superioare şi duhurile Stihiilor, care s-au adunat în jur, câ nt ân d cu voci neauzite, imnurile armoniilor f ăr ă de sf âr ş it. Şi iat ă, s-a auzit încet, un singur sunet înalt, curat, domol, care a r ăs unat o clipă şi a încetat. A r ăs unat din nou, tot mai des şi mai încet, şi deodat ă, ca un val, au pornit sunete, dar nu de triumf cum crezi tu, Empedocle, ci care încet şi frumos plâ ngeau bucuria. Acesta n-a fost imnul să rbă toririi triumfului, ci întoarcerea plină de iubire a Dumnezeului R ăs tignit, în Trupul lui omenesc r ăs tignit. Nu r ăs ună triumful, ci iertarea deplină , că ci triumf poate fi la Dumnezeu Atotputernic? Şi încet, încet, întorcâ ndu-se piatra, a ţâşnit lumina ca un snop din peştera şi pe pragul ei S-a ar ăt at figura minunat ă a Lui Iisus Hristos. Luminat ă şi plină de bună tate era figura Lui Dumnezeiască , ochii Lui blâ nzi era lumina ţi de o iubire infinit ă şi prima privire a Lui a fost aruncat ă acolo unde pe cer ardeau ochii înaripa ţi , ochii Aurorei, care s-a aprins de odat ă de bucurie Dumnezeiască . Şi s-a deschis gura minunat ă a Luceaf ăr ului purt ăt or de lumină şi un imn de mă reţ ie negr ăi t ă a pornit din ea, purt ân d în bezna haosului compunerea noilor sfere, cu un început nou al victoriei asupra mor ţi i.
Ridicâ nd dreapta a întins-o Hristos în direcţ ia Luceaf ăr ului, iar deasupra frunţ ii Purt ăt oare de lumină s-a aprins simbolul unirii luminii Celei de la început, cu lumina iubirii dumnezeieşti; Crucea, Crucea împodobit ă cu florile rotii, ca sâ ngele jertfei divine. Şi imnul Aurorei a fost prins de semn, cu evoluţ ii supraomeneşti şi ale Stihiilor şi a câ ntat Universul, tot Cosmosul şi chiar sunetele cele de jos, de bas, deştept ân du-se au r ăs puns din bezna haosului. Şi din nou a ridicat, binecuv â nt ân d, dreapta Domnul deşteptat şi, încet, El a zis: - Destul, copii, Întorceţ i-v ă la locuinţ ele voastre, lasa ţi -Mă deocamdat ă pe Mine singur cu copii cei să rmani ai pă mâ ntului, care azi, din nou, s-au regă sit pentru împă ră ţ ia Mea. Şi corurile au t ăc ut şi imnurile s-au risipit, iar ochii înaripa ţi s-au stins şi s-au f ăc ut palide cohortele de evoluţ ii supraomeneşti ale Stihiilor. Şi în fa ţa pă mâ ntului şi a omenirii st ăt ea din nou „T âm plarul”, Blâ nd Iisus, Care cu puterea Sa Dumnezeiască a biruit moartea. Şi pă mâ ntul a r ăs puns. Primul sunet a fost sunetul înfricoşă ri pronunţ at de grupul deşteptat şi orbit de lumină , al solda ţi lor romani. Şi am v ăz ut cum figura singuratică a unei femei s-a repezit dintr-o dat ă spre mormâ ntul deschis, iar apoi repede a alergat înaintea Lui Hristos, care mergea încet pe potecă . Eu am recunoscut-o, era Maria din Magdala. - Doamne, a început ea, dar apoi privind fix, cu strigă t de spaimă şi plină bucurie s-a aruncat la picioarele Celui Deşteptat. - Nu Mă atinge, Mario, încet a spus El, deoarece eu sunt încă plin de gloria cerească şi ea te va arde. Ridică -
te şi mergi, f ăc â nd cunoscut ucenicilor mei să Mă a ştepte în Galileea, sub codrii nostri. Ridică -te, iubire umană , azi pref ăc ut ă în iubirea divină , ridică -te blâ ndă Maria, mama tuturor Mariilor ce vin în carne şi oase. Şi binecuv ân t â nd pe Maria, care plâ ngea încet, s-a dus mai departe, unde iar ăşi L-a a şteptat Maica Lui cu încă două femei. Însă pe drumul Lui, am fost şi noi, Arraim cel de patru ori mă reţ şi copilul pă mâ ntului, eu Thales. Blâ nd şi dezmierdă tor ne-a privit „T âm plarul deşteptat” şi „Dumnezeul neadormit”. - Thales, a r ă sunat vocea Lui blâ ndă , dezleg legă t urile tale cu omenirea şi te binecuv ân tez pentru noua ta misiune, dar termină înt âi misiunea ta pe pă mâ nt. Eu iţ i încredinţ ez, fiu al pă mâ ntului o parte din puterea Mea, şi El s-a atins de fruntea mea cu mana Lui, du-o departe în peştera din Ethiopia şi dă via ţă nouă celei prim create, regina Sabbei, a pă mâ ntului, care se t âr ăşte în pulbere. Du-o acolo şi pe fiica Mea iubit ă, să r ăm â nă acolo, cu fiica lui Arraim, robul Meu, pâ nă câ nd îi voi porunci să se ridice pentru a-Mi sluji Mie... Şi am v ăz ut eu, Thales, cum Maica Domnului Meu a adus la El pe fata aceea modest ă, Israelit ă, sub valul că reia, nu de mult, m-au privit ochii Athenei Pallas. - Iat ă fiica Mea, Mi-a spus mie Domnul meu, ea se va arata veacurilor ce vor să vină , sub numele de Sofia, adică înţ elepciunea divină . Ti-o încredinţ ez ţ ie, Thales, şi ea va duce lui Balchis ce sufer ă, tot ce ai prezis câ ndva tu, eline, înţ elept, ce erai condus de Duhul Meu. Primeşte binecuv ân tarea Mea, cu Maria cea de a treia şi sluga Mea Arraim. Pleacă eline, în lunga-ţ i cale, şi binecuv ân tat ă să fie minunata-ţ i via ţă .
Iar eu, Thales, prosternâ ndu-M ndu-Mă la pici picio oarel arele e Domnului meu, am luat de mâ nă pe pe fecioara t ă c ăcut ut ă ă, şi f ă r ă torc, din din moment ce am fost pe calea ăr ă sa mă întor Domnului, am ieşit din gradina lui Iosif din Arimateea. Abia am ieşit şi am v ă z ut un om cu barba albă , lungă , ăzut care se îndrepta spre noi şi aducea două că mile mile albe pentru drum. În momentul înt â l nirii noastre, el a plecat âlnirii capul înaintea mea şi a zis: - Va permite nobilul şi înţ elesul elesul Thales, unui vechi cuno cu nosc scut ut a-l a-l sluj slujii din din nou, nou, ofe feri rind nduu-ii că mile mile pent pentru ru lunga lui că lă torie? torie? - Picioare relle tale sunt tot pe urme rmele Domnului, elepte Rabi Israel din Ur al Chaldeei, am r ă s înţ elepte ăspuns puns eu. ei, iţ i mulţ umesc, umesc, În numele meu şi al însoţ itoarei, eleptule. Eu n-am stat mult de vorba cu Rabi Israel, Înţ eleptule. deoarece n-a fost nimic în materie ce ar fi putut să se ascundă de de privirea bă tr tr â ânului nului Chaldeu. Zile şi nopţ i, i, neobosite alergau că milele milele minunate ale bă tr tr â n c itoarea mea ânului ului Rabi, zile şi nopţ i a t ă ăcut ut însoţ itoarea ȋ nv nv ă l uit ă nd în depă rtare s-au ară tat tat ăluit ă pâ nă câ nd cunoscutele siluete ale mulţ imilor imilor Ethiopiei. În fundul unui nui templu al zeiţ ei Mame, în munţ i, i , eu am gă sit sit adă postul tainic al reginei Balchis, care de mult lepă dase d ase tronul şi sc schi himb mbas ase e podo podoab abel ele e de re regi gin nă cu valul unei vestale bă tr tr â ntr-un un sanc sanctu tuar ar re retr tras as,, ân e, întrpentru femei. L ă n d pe însoţ itoarea itoarea mea în curtea exterioar ă ăs â nd ă a templului, eu singur am intrat în chilia lui Balchis. Ea st ă t ea aplecata asupra hrisoavelor vechi, de pergament, ătea însă era ca şi în trecut, nespus de frumoasă femeie, numai ca brazdele adâ nci nci ale suferinţ ei ei şi ale adâ ncilor ncilor cuget ă r i puseser ă e a ei înalt ă ări ă pecetea pe frumuseţ ea ă. La
prima privire ce a aruncat asupra mea, un strigat r ă g ăgu uşit a izbucnit din frumoasele ei buze: - Înțeleptele eline! z ut pe mâ ndra ndra regină a Şi iat ă ă eu, Thales, am v ă ăzut Sabbei, marea şi frumoasa fiică a a lui Arraim, de patru ori mă re reţ , pros proste tern rnat at ă ă la picioarele mele. Eu n-am ridicat-o, că ci ci în gura mea n-au fost cuvintele mele, ci vorbe trimise prin minte de Dumnezeiescul Martir. După ce am redat totul, am dat voie lui Balchis să se se ridice şi, atunci a privit fa ţ scut ă ţa ei renă scut ă de lacrimile dulci şi t oare ale iubirii Dumnezeieşti. învior ă ătoare - Neputincioasa Balchis, nu gă se seşte cuvinte pentru a-ţ i exprima mulţ umirea, umirea, Dumnezeiescului sol, a zis ea, ste şi oare ai tu nevoie de mulţ umire? Dar unde este itoare rea a ta tain tainic ică , pe care trebuie să o îngrijesc însoţ itoa după porunca porunca Marelui dintre Cei Mari? nd am intrat în chilia lui Balchis cu Sofia cea Şi câ nd sfinţ it it ă cit ă nd fa ţ a ă, regina a început a alerga ză pă cit ă, v ă ăz â nd ţa desc sch hisa a Sofiei şi cu nespusa înfricoşa r e a întins mâ inile inile sale. - Arra, Arra! a pronunţ at at ea r ă g ăgu uşit ă ă, şi din nou a că zut z ut în praf, înaintea celor sosiţ i. i. Şi prima dat ă ă eu, Thales, am auzit vocea Dumnezeieştii Sofia, şi a fost vocea aceasta ca unirea a două bilioane bilioane de voci, care sau ridicat din adâ ncul ncul cosmoselor şi era asemă nă toare toare cu plâ ngerea ngerea tuturor sistrumelor templelor zeiţ ei ei Mame s toare decâ t corurile îngereşti. şi mai r ă ăsun ună toare - Eu nu sunt Arra, sora mea, frumoasă Balchis, Balchis, ci Maica Arrelor întregului univers, deoarece toate Arrele sau nă scut scut înainte de veacuri în inima mea cea necreat ă ă, a spus ea, şi mâ inile inile ei s-au adă postit postit cu iubire pe cozile negr negre e ale ale lui lui Balc Balchi his. s. Ridic idică -te sora mea, înţ eleapt eleapt ă ă Balchi Balchis, s, ridic ridică -te - te şi pri primeşte-mă pe mine pâ nă câ nd nd
vocea St ă nului şi a Tat ă l ui meu mă va va chema în lume. ăp â nului ălui Iar tu, eline, de trei ori binecuv â ntat, s-a adresat sat Dumnezeiasca Sofia, primeşte-mi binecuv â n ântarea tarea mea şi pentru că lă toria ta şi pentru sfâ r rş itul itul dru rumu mulu luii omenesc. eu,, Thal Thales es,, pro rost ster erna natt la pici picioa oarrele ele unei unei noi noi Şi eu enigme a cosmosului, am ieşit din templu şi am continuat drumul meu că tre prima crea ţ i e „R „Reg egin ina a ţie r â ”. Şi şase zile am mers eu, Thales, prin ganguri Ţă r ân ă ”. subterane şi albii de r â u nul pă mâ ntului ntului trecâ nd nd âuri ri în sâ nul pr ă p n ăpastii astii întunecate şi coridoare înguste ale st â âncilor cilor de veci create. Drumul meu este luminat de d e farul Eternit ăţ ii ăţ ii deasupra frunţ ii ii mele, pe care l-am aprins, iar ca ghid am avut marea întelepciune a sanctuarului Thebei. În sf â r ş it, am ajuns pâ nă la la stratul ză că mintelor mintelor de rubin âr post să pat pat într-un smarald imens, şi acolo, într-un adă post am gă sit sit pe minu minuna nata ta re regi gin nă a şer erpi pilo lor, r, care care a şa de credincioasă mm-a servit înţ elepci pciunea mea, în ziua pri primei mele mele vizi vizite te la regin egina a Bal Balchis chis.. Şi s-a îndreptat minunatul şarpe pâ nă la la v â r ful cozii sale şi şi-a apropiat ârful ochii ei verzi ca smaraldul de fiinţ a mea. Miliarde de ani, cu a ştept ă r ile chinuitoare, str ă l uceau în privirea ei, şi cu ările ăluceau bă rb rbăţ ie ie am ridicat eu, Thales, mâ na na mea şi cu putere am pronunţ at numele Noului Dumnezeu Unic, poruncind eu, pă rticica rticica puterii Lui, dat ă mie, a se ridica ă mie, din pr ă p ei naturii, Primului Creat, Regele ăpastia astia neştiinţ ei Pă mâ ntului, ntului, Dă t tă torul t orul de Via ţă ă ţă al Omenirii. Creatorul minunat al înţ elep e lepci ciun unii ii co cons nstr truc ucti tiv ve şi ascult ă t or ător chemă rii puternice f ă ăc ute de mine, s-a ridicat El, Adamul, Primul Creat, în deplina Lui frumuseţ e nedescrisă , s-a ridicat plin de blâ nde ndeţ e şi de iubire, s-a ridi ridica catt în dep deplina Lui Lui existenţă de rai, rai, necu necuno nosc scut ut ă ă
nimă nui. Şi m-am atins eu, Thales, de fruntea şarpelui şi am zis: - Cu voia Domnului nostru Iisus Hristos, care a venit în trup spre slava fiinţ elor pă că toase ale întregului Univers de la ziua Facerii, iţ i poruncesc înţ eleapt ă Lilith, să te la şi de forma t âr â t oarei înţ elepte şi să primeşti din nou forma ta şi să te uneşti cu soţ ul t ău . Parcă mii de tunete s-au împr ăştiat prin peştera de rubine şi coada şarpelui a că zut în fa ţa mea s-a ar ăt at în deplina putere şi frumuseţ e de nedescris, Lilith, prima creat ă, luminoasă şi bucuroasă , deoarece ea a primit ce n-a avut de la crearea sa, o pă rticică a iubirii Dumnezeieşti. Şi a întins şi Adam, cel înt âi creat, îmbr ăţ işă rile sale, şi s-au contopit şi în giganticele valuri astrale au dispă rut, în adâ ncurile lumii de scheme şi proiecte cosmice. Şi am ridicat eu, Thales, atunci o rugă ciune de mulţ umire Domnului Iisus Hristos, şi cu puterea înţ elepciunii mele am transportat şi trupul meu, din sâ n ul pă mâ ntului, în pustiul Arabiei, unde se începea noul meu drum. Binecuv ân Blâ ndului Tâ mplar din tarea Galileea s ă fie cu tine, prietenul meu Empedocle! Amin! Thales din Argos
C Ă TRE CEI CARE AU CITIT :
„Eu, Thales din Argos, ştiu că sufletul copilă riei din voi t â njeşte de dorul poveştii, de dorul adev ăr urilor eterne îmbr ăc ate în haina nepieritoarelor imagini, crainice în lumea voastr ă de aici, şi a limbii de toţ i cunoscut ă ce se vorbeşte pe t ăr âm ul unde creanga de aur se odihneşte în apele vieţ ii, limbă pe care a ţi vorbit-o şi voi câ ndva fiecare şi de care sufletul copilă r iei îşi aduce aminte cu drag t ân jind după „mâ ndra-i aromă ”. Şi deşi mulţ i dintre voi, pe dinafar ă, a ţi trecut de v âr sta poveştii, cel însetat de cunoa ştere r ăm â ne veşnic copilul cel fericit st ă şi ascult ă cu nesa ţ şi însetat de cunoa ştere şi frumos se simte mereu îmboldit dină untru, oricâ t de multe ori le-ar auzi, să spună ca în copilă rie mereu: E limba pe care voi oamenii acestui veac de sf âr ş it de mileniu a ţi început s-o uita ţi , preocupa ţi să v ă însuşiţ i limba tehnicii şi a ştiinţ ei materiale, limba adev ăr urilor pref ăc ute în mumii, dar pe care va trebui să v ă str ăd uiţ i să o înv ăţ aţ i din nou de acum în forma ei limpezit ă şi nouă ca limbă a sufletului conştiinţ ei voastre ce se trezeşte acum şi se dezvolt ă în voi: limba ştiinţ ei spirituale. De aceea, ca impuls de pornire, legâ n d vechi de nou, am trimis în anii câ nd încleştarea cea mare sâ ngera pă mâ nturile R ăs ă ritului şi se apropia de voi, pe trimisul meu sub înf ăţ işarea unui că lugă r t ăc ut, în cetatea pe care Galli (Galatti) a ridicat-o la voi pe Dunaris, pe Istru, ca să v ă aducă aceste scrisori (precum odinioar ă pe Varllam şi Iosoaf) ca ele, t ăl mă cite apoi în limba voastr ă să ajungă la Tomis, poart ă de intrare pe aceste meleaguri a înţ elepciunii Eladei, iar de
acolo, prin discipolul lui Asklepios, fiul lui Apollon, prin doctor, mai departe la voi toţ i. Ştiu că unii din voi le-au scris cu propria lor mâ nă nd în să pt ăm şi le citesc an de an, r â n d p e râ â na înă lţ imilor, sear ă de sear ă, iar alţ ii le-au îndr ăg it că au ajuns a crede că ei înşişi le-au scris, - şi-i bine a şa - că ci orice adev ăr devine în noi izvor de adev ăr este al nostru al tuturor deopotriv ă. Iar Empedocle, cel de la începutul epocii voastre actuale a revenit printre voi sub înf ăţ işarea lui Faust, că ut ăt orul de Eu, care sunteţ i de fapt voi, fiecare, oamenii acestui veac de r ăs cruce, ce lupt ă cu cele două feţ e ale r ău lui, str ăd uindu-v ă să ajungeţ i şi să acţ iona ţi din Eu, din miezul veşnic, nealterat al fiinţ e i, ca să puteţ i apoi r ăz bate în chip nou, în libertate deplină , din nou la t ăr â m ul unde creanga de aur se oglindeşte în apele vieţ ii şi unde se vorbeşte limba cea vie de toţ i înţ eleasă , limba înţ elegerii viitoare dintre oameni şi zei: limba Epocii Spirituale. Cu binecuv ân tarea Dumnezeieştii iubiri care r ăs cumpă r ă, şi a Sfintei Înţ elepciuni despre om, a Sfintei Sofia ce vesteşte în veacul nostru de sf âr şit de mileniu revelarea cea mare, tuturor celor ce au citit, bucurie!”
GLOSAR Aha ş ver - 1. Personaj legendar, cunoscut şi sub numele de „Jidovul r ăt ă c itor” 2. Nume dat în Vechiul Testament regelui persan Xerxe I.
Argos - Polis în Grecia Antică (nord-estul Peloponezului), întemeiat la începutul mileniului II Î.Hr.; centru politic şi cultural al Argolidei. Cleon - (sec. V Î.Hr.) Om politic atenian. Conducă tor al aripii radicale a democra ţ iei sclavagiste ateniene; adept al unor acţ iuni intransigente l ia de la împotriva Spartei, a murit în bă tă Amphipolis (422 Î.Hr.). Daoism - (taoism) 1. De la cuv ân tul chinez tao, care înseamnă ra ţi une, fiinţă supremă . Unul dintre principalele curente în filozofia antică chineză reprezentat ă prin câ teva şcoli (aprox. sec. IV-III Î.Hr.). Un loc central ocupă în cadrul lui, noţ iunea de Dao (drum, cale) interpretat ă în planul ontologiei ca drum firesc al lucrurilor, legea mişcă rii şi transformă r ii universale, temelia lumii. în planul moralei şi al politicii, recomanda retragerea din via ţa obştească , reîntoarcerea la starea naturală a omenirii. 2. Religie constituit ă în China în sec. I-III d.Hr., prin instituirea cultului Lao-Tse şi transformarea noţ iunii de Dao într-un principiu divin accesibil prin extaz mistic. în anul 440 d.Hr. a devenit religie de stat dar în sec. XVII şi-a pierdut acest privilegiu. Isis - în mitologia egipteană , zeiţă a naturii fecunde şi a maternit ăţ i, sor ă şi soţ ie a lui Osiris. Lao-Tse
-
Personaj legendar, Lao-Tse („Bă tr ân ul Maestru”), nu a lă sat decâ t cuvinte fulgurante de înţ elepciune şi a fost amintit de alţ ii în situa ţi în care a fost implicat.
Confucius şi, mai ales, Tchouang-Tseu, contemporanii lui, care au împă r ţi t cu el onoarea de a fi cei mai mari filozofi chinezi, l-au pus adesea în scenă sub numele de Lao-Tan, în mici fabule în care replicile ustur ăt oare sunt tot at â tea sfaturi de trezire la via ţă , adev ăr ata via ţă Calea. În sec.VI Î.Hr. a apă rut în China o lucrare de 5000 de ideograme; „Cartea Că ră r ii Supremului Adev ăr ”, Tao-Te-King, ce urma să marcheze profund spiritualitatea chineză şi să devină una dintre cele mai mari opere spirituale ale lumii. Aceast ă lucrare a fost scrisă de Lao-Tse la v âr sta de 200 de ani, la începutul că lă toriei sale că tre vestul „barbar”. Pallas-Athena - Zeiţ a înţ elepciunii, protectoarea artelor, ştiinţ ei şi meşteşugurilor. S-a nă scut din capul lui Zeus, gata înarmat ă. Emblema ei, bufniţ a, este simbol al înţ elepciunii. La romani este cunoscut ă sub numele de Minerva. Sabba - Stat sclavagist antic, semilegendar, aflat în sudul peninsulei Arabia în mileniul 1 Î.Hr. Potrivit mitologiei biblice, o regină din Sabba sar fi că să torit în sec. X Î.Hr. cu Solomon, regele statului israelito-iudeu.
CUPRINS PREFA ŢĂ ...................................................................... 2 A DOUA CUP Ă DE INI Ţ IERE.........................................3 BALCHIS, REGINA SABBEI...........................................8
