IN VREME DE RAZBOI - I.L. CARAGIALE COMENTARIU
*Universului *Universului comic din schiţe şi comedii i se substituie substituie - în drama "Năpasta" şi în nuvele - dimensiunea tragică a existenţei umane, în care Ion Luca Caragiale se dovedeşte acelaşi artist desăvârşit în crearea de caractere şi situaţii surprinzătoare. Nuvelele lui Caragiale se situează situează între tragic şi grotesc, grotesc, între comic şi macabru, macabru, construind un impresionant impresionant spectacol al lumii prin creaţii realiste, psihologice sau fantastice: * nuvele realiste eroii se află la limita dintre comic şi tragic în "Două loturi", "Inspecţiune", "Cănuţă, om sucit"; * nuvele fantastice de factură romantică, în care creează un epic fantastic din îmbinarea subtilă a realului cu irealul: "La hanul lui Mânjoală", "Kir lanulea", "Abu Hassan"; *nuvele psihologice psihologice de factură naturalistă, care ilustrează adevărate cazuri palologice:"In vreme de război", "O facle de Paşte". Alături de loan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realisl-psihologice, realisl-psihologice, deosebindu-se de acesta nu numai prin tematica abordată, ci mai ales prin capacitatea artistică de a insera şi principiile estetice naturaliste, reprezentate în literatura universală de Emil Zola. Barbu Ştefănescu Delavrancea afirma că Ion Luca Caragiale este "scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă". Naturalismul este curentul curentul literar care, investigând investigând realitatea, se preocupă preocupă mai ales de legile cauzale între fapte, prezentând nu atât tipologii, tipologii, cât cazuri patologice în care primează factorul ereditar, ereditar, ca fiind determinant determinant în evoluţia destinului destinului uman. Nuvela "In vreme de război" război" a apărut în 1898 şi şi este o nuvelă realist-psiholo realist-psihologică gică cu accente naturaliste. Tema o constituie evoluţia unei obsesii până la nebunie, respectând toate simptomele acestei boli, eroul principal fiind urmărit prin analiza crizelor de conştiinţa şi de comportament, ca într-o adevărată fişă medicală. Structura nuvelei: Nuvela este structurată structurată în trei capitole: 1. Popa Iancu din Podeni, căpetenia unei bande de hoţi, este în pericol de a fi prins de poteră şi de aceea fratele său, Stavrache, Stavrache, îl sfătuieşte să se înroleze înroleze voluntar în armată armată şi să plece pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa Iancu urmează sfatul fratelui său, iar averea sa îi rămâne lui Stavrache atunci când acesta primeşte o scrisoare prin care îi este anunţată anunţată moartea fratelui. 2. Prezentarea obsesiilor şi a coşmarurilor lui Stavrache, iscate din teama că fratele său mi ar fi murit şi că s-ar putea întoarce să-i ia averea. 3. Confruntarea' dramatică dintre cei doi fraţi şi declanşarea nebuniei lui Stavrache.
Momentele subiectului: Firul epic al nuvelei urmează linia unei compoziţii clasice şi urmăreşte conturarea treptată a obsesiei lui Stavrache şi evoluţia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o detaliată analiză psihologică, sugerând în acelaşi timp o tară ereditară, genetică. începutul nuvelei este o adevărată expoziţiune, în care se prezintă datele e senţiale ale celor două personaje. Hangiul Stavrache este negustor şi proprietarul unei prăvălii şi "cu han la drum", iar afacerile merg bine, asigurându-i o viaţă confortabilă. confortabilă. Fratele lui mai mic, popa Iancu din Podeni, "om cu dare de mână", este căpetenia unei bande de tâlhari prinse de autorităţi, autorităţi, iar el scapă în chip miraculos, miraculos, înscenâhdu-şi înscenâhdu-şi o tâlhărie în propria propria casă. Pentru a se salva de poteră, popa Iancu se înrolează în armată şi pleacă voluntar în. război, la sfatul fratelui său, Stavrache. După un timp, Stavrache primeşte o scrisoare prin
care i se anunţă moartea fratelui său şi, după ce "a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste", se încurajează bârbăleşle pentru că "nu trebuie să se lase copleşit aşa de durere..." , iar, ca urmare, face toate demersurile necesare pentru a moşteni averea acestuia şi intră oficial în posesia ei. Autorul este permanent cel care deapănă şirul întâmplărilor cu obiectivitate, intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea şi comportamentul hangiului. Intriga. Consultând un avocat în legătură cu condiţiile legale de păstrare a averii, alia ca numai popa este singurul care ar avea dreptul să-i ceară restituirea averii. Din acest moment, pe Stavrache începe să-l chinuie gândul în legătură cu posibila întoarcere a fratelui său şi acţiunea nuvelei creşte în tensiune. Desfăşurarea acţiunii. Gândurile chinuitoare ale,lui Stavrache ("dar clacă îndrăzneşte .şi se întoarce?..."; "o veni?...n-o veni?...") devin obsesii, se transformă (rcplat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind parca aevea momentele tulburătoare ale "vizitei înstrăinatului", dar de fiecare data îşi linişteşte sufletul cu o feştanie în memoria fratelui mort. Un tablou sugestiv pentru evoluţia obsesiilor este acel "dialog cu umbrele' , are vedenii, halucinaţii chinuitoare, marcate de obsedanta întrebare "Gândeai c-am murit, neică?". Fratelui, care îi apare în haine vărgate de ocnaş, cu ochii mari ca de Ilară, gata să-1 omoare, i se adresează cu un glas Incărcal de ură şi de teamă că-şi va pierde averea: "- Ticăloşiile, (...) ne-ai acut neamul de râs! (...) Pleacă! Du-le înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!". Havrache se schimbă, devine irascibil, suspicios, are reacţii ciudate în relaţiile cu clienţii, dialogul cu fetiţa situându-1 în lumea negustorilor avari şi nemiloşi: "Scric-var popa să vă-scrie, de pârliţi!". Popa Iancu îi apare acum din ce în ce mai des în coşmaruri, de astă dată îmbrăcat în haine militare de căpitan, venit să-i ceară înapoi banii. învălmăşala de gânduri provoacă treceri de la realitate la vis, cele două planuri se confundă, sugerând astfel degradarea psihică evolutivă a lui S tavrache. Punctul culminant este reprezentat de momentul întâlnirii reale dintre cei doi fraţi, când Iancu Georgescu vine, împreună cu un camarad, să-i ceară bani lui Slavrache, deoarece delapidase fondurile regimentului. Hangiul, ajuns la capătul încordării psihice, rămâne înţepenit când replica lui popa Iancu este aproape la fel cu aceea din coşmarurile lui, "Mă credeai mort, nu-i aşa?" şi constituie lovitura definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză a lui Stavrache. Deznodământul. Cu o artă desăvârşită, Caragiale analizează reacţiile, atitudinile şi comportamentul lui Stavrache: "hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura. Iară să poată să spună un sunet, nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari privind ţintă peste înfăţişarea aceea; mâinile voirâ să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului." Dacă la început criza psihologică abia se înfiripă, ea se adânceşte evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducând la o manifestare explozivă şi violentă premergătoare nebuniei şi declanşând demenţa: '"Stavrache se duse la icoane, făcu câteva mătănii, apoi se sui în pat şi începu să horcăie tare şi să geamă (...) fratele îl atinse cu mâna (...) Ia acea uşoară atingere, un răcnet! ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi. Şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu mâinile încleştate, cu gura plină de spumă roşcată. Dete un alt răcnet şi se năpusti asupra fratelui său. Atunci începu o luptă crâncena. Stavrache se prăbuşi ca un taur. scrâşnind şi răgind (...) Stavrache îl scuipa şi râdea cu hohot (...) Cum îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte." Popa lancu şi camaradul său reuşesc să-1 imobilizeze pe Stavrache. Iegându-1 cu o curea. Finalul nuvelei prezintă un caz patologic tipic, autorul reuşind să întocmească o adevărată fişă clinica. în care notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul îngrozit'. "părul vâlvoi", "mâinile încleştate", '"gura plină de o spumă roşcată", "scuipa şi râdea cu hohot", "începu"să cânte popeşte". Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia sa de ia lăcomie la iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică la spaimă şi groază până k nebunie, toate aceste stări definind labilitatea sa psihică.
Caracterul naturalist al nuvelei este dat şi de strânsa relaţie între natura c e se dezlănţuie treptat şi evoluţia patologiei personajului: "Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte." Elementul auditiv devine pregnant, ploaia măruntă şi rece de toamnă căzând "în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit (...) făcea un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri." Când în final Stavrache se prăbuşeşte, "vântul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân". Stilul: Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui Ion Luca Caragiale, dialogurile au replici scurte, gesturile sunt descrise detaliat, completând fişa psihologică pe care o realizează autorul în această nuvelă. Nuvela "In vreme de război" este o proză psihologică de factură naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de comportament ale eroului principal, al cărui destin dramatic are la bază lăcomia exagerată a acestuia, dar şi tare genetice, întrucât "incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer." (George Călinescu).
1. Nuvela se inscrie in curentul realist. 2. Personajul Stavrache este urmarit in evolutia sa psihologica. 3. Secventele care transpun visele si nebunia personajului investigheaza subtil subconstientul personajului. Tema
Nuvela urmareste nasterea si evolutia unei stari obsesionale. Tema o constituie evolufia unei obsesii duse pana la nebunie, autorul respectand toate simptomele acestei boli, iar eroul principal fiind urmarit prin analiza crizelor de constiinta si de comportament, ca intr-o adevarata fisa medicala. Subiectul
Actiunea se petrece in timpul Razboiului pentru Independenta (1877), de unde si numele nuvelei. Subiectul urmareste evolutia lui Stavrache, un hangiu din Podeni. Acesta afla in mod neasteptat ca fratele sau, preotul Iancu Georgescu, este capetenia unei bande de talhari. Cand intreaga banda este prinsa, speriat, Iancu ii cere ajutor fratelui sau. Stavrache este oripilat de marturisirea lui, totusi se gandeste sa-l ajute asa cum ii cere datoria lui de frate. La han se afla un regiment care pleca pe front. Hangiul il indupleca pe ofiterul care conducea regimentul sa-l ia pe fratele sau ca voluntar, fara sa ceara acte ori alte formalitati. Iancu pleaca la razboi, iar Stavrache ramane sa poarte povara cumplitului secret. I se pare nedrept ca talharii nu l-au tradat pe Iancu si asteapta vesti de la fratele sau. Stavrache se gandeste ca Iancu ar trebui pedepsit, dar urmareste in ziare stirile despre front, sperand sa nu fie ranit. Apoi, incepe sa se gandeasca la averea preotului. Intr-o zi primeste vestea mortii fratelui sau. Scrisoarea era o farsa a unui camarad de-al lui Iancu, insa S tavrache nu stie acest lucru. Hangiul incepe sa fie bantuit de cosmaruri. Mai intai viseaza ca fratele lui, aflat in postura de ocnas evadat, vine sa-i ceara ajutor, dar el refuza sa i-l dea, iar Iancu il intreaba cu imputare: "Credeai c-am murit, neica?" Intrebarea declanseaza o lupta acerba intre frati. Apoi Stavrache viseaza ca Iancu vine amenintator, ca soldat victorios, si ii repeta aceleasi cuvinte, apoi il ataca. Stavrache traieste singur, cu gandul ca fratele lui e mort, dar fara sa poata intra legal in posesia averii acestuia. Dupa cativa ani, Iancu se intoarce pe neasteptate, intr-o noapte de iarna cumplita. Acesta cheltuise banii garnizoanei si venise la Stavrache ca
sa obtina suma delapidata. Stavrache reactioneaza asa cum facuse in cosmar, adica il ataca in liniste, asteptand ca halucinatia sa-si urmeze cursul, dar, cum de data aceasta nu mai iese invingator, personajul cedeaza, isi pierde mintile si incepe sa cante popeste. Nuvela se incheie cu fraza resemnata a preotului-talhar: "N-am noroc". Comentariul
Nuvela "In vreme de razboi" are o constructie realista. In ciuda acestui fapt, instanta narativa stabileste cu personajul sau o relatie specifica romantismului. Caragiale isi mentine aceeasi atitudine de umor retinut, prezent in toate operele sale, ceea ce aici se observa mai cu seama din faptul ca isi numeste personajul, cu o falsa reverentiozitate, dl. Stavrache ceea ce edulcoreaza oarecum povestea. Stavrache este un hangiu cu principii morale, oripilat de teribila taina a fratelui sau, popa Iancu, seful unei bande de talhari; totusi, il ajuta inrolandu-l ca voluntar intr-o trupa de soldati care tocmai plecau pe front. Intreaga avere a lui Iancu ramane in grija lui Stavrache. Hangiul este un om moral, dar principiile sale izvorasc din educatie si mai ales din rutina vietii. Totodata este o fiinta practica, dovada si ocupatia sa de hangiu, cu o exacta apreciere a valorilor materiale, trasatura care incepe sa se degradeze din cauza singuratatii si poate din cauza noii situatii, de virtual mostenitor al lui Iancu. Scriitorul isi construieste personajul conturand conflictul dintre educatie si instinct, dintre dragostea fraterna si avaritia neconstientizata prin secvente de notatie realista. Obsesia se instaleaza treptat: o data cu gandul ca Iancu ar putea muri pe front, ea prinde contur clar in momentul in care Stavrache primeste scrisoarea prin care ii este anuntat decesul fratelui sau (si care se dovedeste a fi o gluma) si se generalizeaza atunci cand personajul incepe sa aiba viziuni chinuitoare. Caragiale ilustreaza starea obsesionala a hangiului prin descrierea amanuntita a halucinatiilor lui, in care sunt inserate toate elementele care au generat boala. Prozatorul nu analizeaza trairile eroului, nu face observatii asupra manifestarii lor, ci descrie visele in detalii sugestive pentru transformarile care au loc in subcon stientul lui Stavrache. Mai intai, Iancu apare in visul hangiului intr-o ipostaza jalnica, de fugar care cerseste mila fratelui sau, ceea ce exprima sentimentul initial de vinovatie, adanc inradacinat in constiinta lui Stavrache: Umblase prin codri nemancat; trecuse prapastii; haina si nadragii ii erau numai zdrente; opincile sfasiate; palmele si talpile picioarelor si gleznele pline de sange. Dar in sfarsit ajunsese la frate-sau. "Ticalosule!" striga d. Stavrache, "ne-ai facut neamul de ras! sa piei, sa nu te mai vad! Pleaca! Du-te-napoi de-ti spaseste pacatele!" Fugarul a plecat oftand si cand a ajuns in prag: "Nene, zice, fa-ti pomana, da-mi o bardaca de apa. Atata a putut sa zica si a picat jos moale ca o carpa." Lui d. Stavrache i s-a facut mila; s-a repezit sa-l ridice ca sa-l puie pe pat: nu-l putea lasa sa moara ca un cane. In continuare, visul cuprinde incercarea epuizanta a hangiului de a urni din loc trupul ca de plumb al fratelui, care isi recapata in mod miraculos puterile, ii pune genunchiul in piept si il intreaba cu imputare: "Gandeai c-am murit, neica?" Acest prim vis al lui Stavrache exprima in mod explicit un conflict interior intre principiile morale si dragostea de frate. Pentru hangiu, Iancu este un ticalos, un talhar care ar fi trebuit pedepsit, de aceea si face caz de renumele familiei: ne-ai facut neamul de ras! Desi il ajutase sa fuga, Stavrache se gandeste la pedepsirea vinovatului si, dupa ce sunt judecati talharii, hangiul comenteaza cu parere de rau: nici vorba n-a fost la judecata despre popa, despre capul si gazda talharilor. Aoleo! ce mai judecatori! Cand primeste primele vesti de la Iancu, in care acesta ii povestea despre actele eroice savarsite la Plevna, hangiul mototoleste scrisoarea, iar starea lui de nemultumire este explicit prezentata de narator: in sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic
analog cu bucuria. In acelasi timp, se intreaba daca, la intoarcere, Iancu ar putea sa-si mai revendice averea pe care acum o administra Stavrache. Este evident ca hangiul vrea averea fratelui sau, dar isi justifica lacomia prin principii care i se par solide: in fond, Iancu este un ticalos care merita pedepsit, iar sentimentul acesta se converteste in visul sau. Stavrache are oarecare simt moral, dar si porniri avare. Acestea nu anuleaza sentimentele lui fata de Iancu: isi iubeste fratele si are constiinta datoriei fata de el; Stavrache este fratele cel mare, neica, si trebuie sa aiba grija de fratele ratacitor. Din aceasta antinomica situatie se naste visul lui Stavrache. Imaginea de ocnas evadat exprima acest amestec de vinovatie si indignare care il stapaneste pe hangiu. Iancu este fratele de care trebuie sa-i fie mila, povara (trupul de plumb), dar este si amenintarea. Desi cosmarurile lui Stavrache se manifesta dupa ce primise vestea mortii fratelui sau, el resimte imaginea acestuia din vis ca pe o amenintare. Impresia se accentueaza, iar evolutia personajului de la sentimentul de vina la teama devoratoare este ilustrata prin gesturi si atitudini abia schitate, care surprind momente esentiale din viata cotidiana a personajului: el mototoleste instinctiv prima scrisoare trimisa de fratele sau, apoi incepe sa emita ipoteze in legatura cu posibila lui moarte, iar gandurile devin obsesii, se transforma in cercuri stramte; Stavrache invoca ajutorul lui Dumnezeu, isi sfinteste casa, dar cosmarul se instaleaza, revine la intervale regulate, timp de cativa ani. De fapt, hangiul resimte moartea fratelui sau ca pe o consecinta a gandurilor lui. Stavrache traieste singur si trece deja printr-o drama moartea mamei sale. Devine din ce in ce mai ursuz, o palmuieste pe fetita care incearca sa fure un covrig din pravalie, iar, cand primeste vestea ca Iancu e ste mort, este zdrobit si plange mult, apoi se intereseaza de formalitatile mostenirii. In fond, hangiul nu se bucura de averea fratelui, nu traieste deliciile avaritiei, pur si simplu isi doreste averea lui Iancu si se simte vinovat pentru asta. Singur, fara familie si fara prieteni, blocat in obsesii si cosmaruri, Stavrache intretine o legatura, neconstientizata, doar cu fratele sau. Framantarea initiala e sintetizata intr-o fraza care insoteste de fiecare data fantomatica aparitie a lui Iancu: "Gandeai c-am murit, neica?" Secventa cuprinde si dorinta, dar si teama personajului, vine si din sentimentul de culpabilitate, si din cel de cupiditate. Treptat, imaginea fratelui devine cumplit de amenintatoare, se converteste in capitanul victorios si intimidator. Cele doua arhetipuri onirice exprima doua momente ale sentimentului obsesiv de vina: ocnasul evadat intruchipeaza un dublu delict, pe cata vreme soldatul este atotstapanitor. In ipostaza de capitan, Iancu este puternic, de neinvins, dar nu-l ataca pe Stavrache; doar il prigoneste, il atinteste cu privirea si ii pune, bineinteles, intrebarea fatala: "Gandeai c-am murit, neica?" Hangiu este cel care se indarjeste, devine agresiv si vrea sa stranga de gat nesuferita aratare. El este bantuit de imaginea fratelui pentru ca in strafundul sufletului se invinovateste de moartea lui, iar acest sentiment de vina se intrupeaza mustrator in figura capitanului. In final, cand Iancu isi face intr-adevar aparitia, Stavrache innebuneste. Pregatit cu grija prin descrierea amanuntita a halucinatiilor hangiului, deznodamantul reia din perspectiva realitatii situatiile cosmaresti, traite de Stavrache. Impacat de multa vreme cu situatia ca trebuie sa se lupte cu fantoma fratelui sau, sa o invinga si sa astepte apoi urmatoarea ei aparitie, eroul reactioneaza conform cosmarului, atunci cand Iancu apare cu adevarat; el il ataca in liniste, asteptand ca halucinatia sa-si urmeze cursul, dar, cum de data acea sta nu mai iese invingator, personajul cedeaza, isi pierde mintile si incepe sa cante popeste, identificandu-se cu fratele sau, acceptandu-si teama care a invins. Nebunia lui Stavrache se declanseaza
sub efectul surprizei; Iancu, fire glumeata, nu i se arata de la inceput, iar, cand suspiciunile lui Stavrache in legatura cu strainul adormit se amplifica, adica dupa ce tensiunea este creata, in fine, isi dezvaluie identitatea si rosteste tocmai vorbele pe care le auzea Stavrache in viziunile sale: "Ma credeai mort, nu-i asa?" Criza personajului se declanseaza pentru ca realitatea este identica halucinatiilor sale: Tot viforul care urla in noaptea grozava sa fi napadit dintr-o data in teasta lui Stavrache, nu l-ar fi clatinat mai cu putere decat infatisarea si vorbele acestea. Daca in cosmarul sau obisnuit, hangiul respecta un scenariu, resemnat (orice minune a treia oara, trebuie sa ni se para lucru firesc), modificarile ce survin de data a ceasta il obliga sa caute alta rezolvare; el trebuie sa iasa victorios si singurul mod este de a lua locul biruitorului, de fapt de a-l anula, luandu-i identitatea de dinainte ca nenorocirile lui Stavrache sa inceapa, de pe cand Iancu mai era inca popa din Podeni. De aceea hangiul canta popeste, intorcandu-se instinctiv la acel moment al normalitatii. Deznodamantul nuvelei este concentrat in jurul starilor clinice ale personajului, urmarite in detalii grotesti (contractiile musculare, expresia impietrita, repeziciunea si violenta miscarilor, spuma rosie de la gura), ceea ce face ca povestea hangiului sa devina un studiu de caz; dar scriitorul nu-si poate infrange tentatia de a construi dramaturgic si raporteaza deznodamantul si la celalalt personaj, pentru care intamplarea este tradusa la ghinionul evocat comic: "N-am noroc", spune cu resemnare Iancu; prin replica aceasta, finalul tensionat se relaxeaza usor, iar subiectul nuvelei aduce vag in memoria cititorului celebra replica a conului Leonida: "Omul bunioara, de par egzamplu, dintr-un nu-stiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! si dupa aia, din fandacsie cade in ipohondrie. Pe urma, fireste, si nimica misca." "Referinte critice [...] pe langa analiza, intalnim si tipologii, fiindca Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul uman. Nu lipseste de altfel nici obligatoriul factor ereditar al naturalistilor, strecurat cu discretie, de asta data fara parada scientista. Incontestabil exista o tara in familia in care un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapidator ca ofiter. Posibil alcolism, pentru ca il vedem pe Stavrache band." (G. Calinescu Istoria literaturii romane..., Ed. Minerva, 1984, p. 498) "Am spus ca I. L. Caragiale nu este un descriptiv, un ochi plastic. Evocarea mediului ocupa totusi un mare loc in arta sa. Dar evocarea mediului nu este aci efectul notarii unor lucruri vazute, ci a moravurilor si a vorbirii. Caragiale nu descrie niciodata interioare, rareori si cu zgarcenie aspecte vestimentare, foarte putin din lucrurile cu care oamenii se inconjoara si pe care ei le manuiesc. Oamenii lui Caragiale se misca intr-o lume fara obiecte, dar se misca dupa deprinderile comune timpului si societatii lor. Marele lui mestesug consta in prezentarea tipului in individ, incat adevarata tema a naratiunilor lui este viata societatii romanesti, mai cu seama a micii burghezii bucurestene in cele doua sau trei decenii dupa 1880. Intre formele de viata ale acestei societati un loc intins ocupa modul ei de a grai, vocabularul, ticurile verbale, expresiile comune, toate acele automatisme ale vorbirii care deseneaza, peste intentia comunicarii individuale, structura obiectiva si autonoma a limbajului omenesc." (Tudor Vianu Arta prozatorilor romani, Ed. Eminescu, 1973, p. 130)
Structura si compozitia nuvelei Constructie epica riguroasd, nuvela "In vreme de razboi" are un singur plan narativ, care se refera la analiza psihologica a personajului principal, care sufera o prabusire interioara rapida, de la obsesie la nebunie. Nuvela ilustreaza, asadar, un conflict consolidat in plan psihologic si o intriga bine evidentiata conturata de prabusirea psihica si lacomia nestapanita de imbogatire. Perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si de naratiunea la persoana a III-a, care ilustreaza zbuciumul interior al protagonistului. Modalitatea narativa se remarca prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente. Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea evenimentelor in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta atat un spatiu real, al hanului, cat si unul imaginar inchis, al obsesiei ce chinuieste constiinta personajului. Nuvela "In vreme de razboi" de Ion Luca Caragiale (1852-1912) a aparut in 1898 si este o creatie realist-psihologica, avand si puternice accente naturaliste.
