ROSE BURGHLEY
VĂPAIA
Titlu original: THE AFTERGLOW Traducător: Mihnea Traducător: Mihnea Columbeanu
Lui Lacey îi plăcea slujba ei ca profesoară de engleză la un liceu de fete exclusivist din Elveţia – dar – dar nu avea în nici un caz intenţia să urmeze exemplul tinerelor ei eleve, îndrăgostinduîndrăgostindu-se de medicul şcolii, Roger Soames. Nici măcar nunu-l prea plăcea pe doctorul doctorul Soames Soames – era – era grosolan şi dictatorial, aşa că nn-avea decât să se bucure de curtea pe care i-o i-o făceau elevele. Lacey şi -a -a îndreptat sentimentele sentimentele în altă direcţie, şi anume spre doctorul Ludwig Heist. Dar nici într-acolo n-o n-o aştepta nici o speranţă, după cum şi -a dat ea în curând seama. Doctorul Heist putea fi interesat de câte o elevă fermecătoare, fermecătoare, sau sau de sofisticat sofisticata a Gerda Reisenfeld Reisenfeld,, dar în nici un caz nu avea de gând so remarce pe Lacey!
Toate personajele din această carte există numai în imaginaţia autoarei, şi nu au nici cea mai mică legătură cu unele persoane care ar putea să poarte aceleaşi nume. Ele nu sunt inspirate nici măcar apr oximativ oximativ de unele persoane reale, cunoscute sau necunoscute de autoare, şi toate incidentele descrise sunt absolut imaginare.
Capitolul 1 Lacey nu putu să nu audă declaraţia medicului, când acesta ieşi din cabinetul de consultaţii. – Prea – Prea mult soare, decretă de cretă el ferm. Şi, posibil, şi puţin surmenaj. Cât mai e până la vacanţa de la jumătatea anului? Jumătatea anului? Abia se întorseseră din lunga vacanţă de vară! Şi, cu toate că în toiul verii verii efectele efectele soarelui, soarelui, pe acele acele pante de la poalele poalele munţilor munţilor scăldate scăldate în lumina lui reflectată din lac, puteau fi foarte vătămătoare – mai ales pentru pielea delicată şi sensibil a fetelor – ar fi fost foarte improbabil săsă -i dăuneze unei tinere rezistente la soare ca Fleur Berringer, care se lăuda că se născuse şi crescuse în Bahamas, şi a cărei familie locuia tot acolo. Se întosese la Ecole d'Unité arătând ca o veritabilă Fiică a Soarelui, cu pielea aceea aurie ca mierea şi ochii topiţi, închişi la culoare ca panselele violete. Şi vorbea despre surfing şi temperaturi toride care nu aveau absolut nimic în comun cu căldura blândă de pe munte în acel anotimp, când toate pădurile din jur deveneau roşii-ruginii roşii -ruginii şi dulcedulce-chihlimbarii, în pragul toamnei, şi începea să se anunţe iarna. Şi atunci, fără îndoială, dacă doctorul Roger Soames avea să rămână în actuala lui funcţie de înlocuitor al doctorului Felix Dupont, care era plecat din Ardena, noua erupţie de nemulţumiri provocate de scăderea temperaturii urma să -i solicite prezenţa la şcoală, iar fetele ca Fleur, Carla Minetti. Rose Bligh şi o serie de alte eleve care -l găseau irezistibil de atrăgător aveau să se culcuşească în paturi, cu faţa întoarsă spre perete, tânguindu-se tânguindu-se că aveau nevoie de înţelegere şi compasiune. Mai bine zis, de înţelegea şi compasiunea doctorului Soa mes, care avea ochi albaştri şi păr blond, fiind practic imaginea preconcepută a tuturor cu privire la felul cum ar trebui să arate un englez tipic, abia trecut de treizeci de ani... inclusiv zâmbetul blajin-hazliu blajin-hazliu şi nota de umor din glas. Iar când, apăsând cu degetul mare, bronzat şi armonios format, vena unde pulsul palpita ca al unei păsărici, întreba cu glasul acela plin de umor, pe cel mai blând ton: – Ei, – Ei, ce e cu tine? Ia spune-mi!... ...Impresionabilele fete de şaptesprezece până la douăzeci de ani contractau o nouă boală, localizată în regiunea inimii. Lacey, care se simţea destul de ofuscată şi nemulţumită pentru că un compatriot de-ai de-ai ei se lăsa tras aşa pe sfoară, o auzise pe supraveghetoare – o scoţiancă matură, cu simţul umorului dar şi cu mare nevoie săsă-şi păstreze actuala funcţie bine plătită – încercân încercând, d, fără a-l contrazice pe medic, săsă-i atragă atenţia cu blândeţe că uneori fetele se prefăceau mai grav bolnave decât erau în realitate. Ba chiar, uneori, îşi imaginau că ar fi fost bolnave, când cân d de fapt nu aveau nimic. – Ştiţi cum este, domnule doctor, spuse ea desfăcându -şi mâinile, într-un într-un gest pe care-l care-l asimilase după anii de zzile ile petrecuţi pe continent. Sunt la o vârstă dificilă şi, de bună seamă, unele dintre ele ar trebui să fie deja măritate... iar dacă părinţii p ărinţii lor ar avea puţină minte, lele-ar mărita, în loc de a plăti ca să le trimită la o şcoală ca asta. Aici nu sunt destule activităţi ca să le ţină ocupate.
– Vreţi să spuneţi că aici nu se joacă hockey sau lacrosse? – Numai tenis şi inevitabila plajă, când nu e altceva de făcut. Unele dintre cele mai energice călăresc, iar câteva sunt membre ale clubului local de navigaţie. Iar în timpul iernii, au loc sporturi hibernale. Din fericire, nu peste mult vom urca mai sus pe munte, la cabanele noastre de iarnă. – Şi consideraţi că fetele sunt în general mai sănătoase iarna? – Da, aşa cred. – Hm, mă rog... Doctorul Soames îi zâmbi, făcând să i se topească inima ei dură de scoţiancă, – Fetele, tot fete! Din fericire, problema lor nu mă priveşte pe mine. Dar vă înţeleg, înţeleg, o dată ce v-o însuşiţi. Va trebui să fiţi atentă cu micuţa Rose Bligh. E foarte delicată. O prichinduţă destul de fragilă. – Tatăl ei e fabricant de veselă, pare-mipare -mi-se. se. Oricum, porţelanuri, sau cam aşa ceva... Porţelan fin englezesc! englezesc! – Şi fiţi atentă la temperatura domnişoarei Berringer! SS -ar putea să aibă bufeuri. – Nu mă mir. Zâmbetul domnişoarei Mackintosh Mackintosh nu mai era chiar atât de blând. – Îşi pune în pat o sticlă sticlă cu apă fierbinte fierbinte,, când noi, celelalt celelalte, e, ne gândim gândim să dormim cu ferestrele ferestrele deschise. Tatăl ei e american, exportator de carne de vită conservată, adăugă ea, fără nici o legătură cu subiectul. Roger Soames zâmbi din nou, iar domnişoara Mackintosh o zări pe Lacey, care aştepta întrîntr-o uşă din capătul opus al coridorului, dorindudorindu-şi şi săsă-l lămurească pe doctorul Soames în legătură cu unele dintre cele ce se petreceau la Ecole d'Unité. O chemă ca săsă-l conducă pe medic în curtea din spate, undeunde-şi lăsase parcată maşina. – Sunt sigură că nn-o să te deranjeze, nunu-i aşa, domnişoară Cavendish, Cavendish, spuse ea. Eu trebuie să mă întorc la pacientele mele, şi înţeleg că dumneata n -ai nici o treabă acum. Lacey recunoscu că aşa era. Îl lăsă pe doctor să -şi potrivească pasul după al ei şi coborâră împreună scara principală spre holul răcoros, cu ecouri, ecouri, care-i impresiona atât de mult pe părinţi când soseau pentru prima dată în şcoală, împreună cu fiicele lor adolescente. – Ştiţi, nu e nevoie să mă conduceţi, murmură doctorul Soames, privind -o pe Lacey cu o lucire uşor enigmatică în ochi. Vin aici destul de des ca să -mi găsesc singur drumul. – Supraveghetoarea – Supraveghetoarea mi-a cerut s-o s- o fac, şi nu am nici o obiecţie, răspunse Lacey, cu un aer destul de înţepat. Roger Soames zâmbi. Când zâmbea, ochii lui albaştri arătau ca două lacuri în care se oglindea soarele; şi, cu toate că avea părul blond – sau, – sau, mai bine zis, castaniu deschis – deschis – genele genele care-i care-i umbreau ochii erau negre şi dese. d ese. – Nu cred că nene-am cunoscut, remarcă el. Predaţi aici? – Engleza, răspunse Lacey. – Ceea ce înseamnă că sunteţi englezoaică. – Desigur. – Desigur. Lacey îl privi cu ochi surprinşi... Erau de o culoare incertă, căpruicăprui -cenuşie, cu
luminiţe aurii, şi le ţinea companie un păr auriuauriu -roşcat – un – un auriu-roşcat auriu-roşcat foarte frumos. Privind-o Privind-o cu admiraţie – de sus în jos, căci Lacey avea numai un metru şi cincizeci şi cinci, faţă de înălţimea lui de peste un metru optzeci – Roger Soames îi observă forma delicată a gâtului pe lângă care părul strălucitor i se unduia încet, şi tonalitatea curioasă, lăptoslăptos-mată, a pielii. De fapt, nu avea o înfăţişare tipic englezească, dar reieşea foarte repede că părerile contrare o nemulţumeau. – În – În acest acest loc sunt sunt atât de multe multe tinere tinere adunate adunate din din toate colţur colţurile ile lumii, lumii, încât încât e dificil săsă-ţi dai seama, îi explică el. Sunt necesare unele explicaţii. – Îmi – Îmi displace displace când cineva crede că nu sunt englezoai englezoaică, că, răspunse răspunse Lacey pe un ton cam băţos. – Atunci, îmi prezint scuzele pentru că v-am v-am confundat cu un gen latin pur. – Vă bateţi joc de mine! Capul lui Lacey se întoarse înainte, cu părul înfoindu-i-se înfoindu -i-se în jurul gâtului. Îi amintea lui Roger de o floare elegantă – nu deosebit de flamboiantă, dar care totuşi îl intriga – cu tulpină suplă, efectul fiind accentuat oarecum de rochia albă cu cordon verde pe care o purta. – Vă dau cuvântul meu că nu mimi-aş permite! Lacey roşi. – – Nu sunt chiar atât de redutabilă pe cât cred că par – ptiţi, profesoară de engleză, jucând hockey, întrîntr -o şcoală continentală ca asta! Nu sunt deloc aşa... – Sunt convins că nu sunteţi. Lacey roşi din nou. – Mă rog, are vreo importanţă ce credeţi dumneavoastră despre mine? replică ea, cu o logică neaşteptată. Dar adevăratul motiv pentru care mă bucur să vă conduc este acela că voiam să vă previn în legătură cu aceste fete... – Pacientele mele, vreţi să spuneţi? – Da. Înţelegeţi, ştii că domnişoara Mackintosh bănuieşte ceva dar, fiind răspunzătoare de sănătatea şi siguranţa fetelor, nu îndrăzneşte să spună prea p rea mult, nici măcar să facă vreo aluzie. Dar eu sunt doar o profesoară de engleză, nu mă aflu aici de prea multă vreme şi, cu excepţia lacului şi a peisajelor minunate... Făcu un gest cu mâna, arătând în jur pădurile dese, lucind în soare, zăpezile de pe culmile îndepărtate, suprafaţa de un albastru închis scânteietor a lacului. Pe valuri, săltau bărci, iar unii dintre copaci se înghesuiau până pe maluri, aplecându-se aplecându -se deasupra apei. În toată viaţa ei, Lacey nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos, şi dacă era capabilă să se entuziasmeze în legătură cu ceva, acela era peisajul. – Excepţia făcând Ardena şi tot ceea ce o înconjoară – – vorbesc din punct de vedere artistic – artistic – nu nu am nici un motiv să admir fără rezerve această şcoală şi în nici un caz nu aprob felul cum este condusă. Fetele se bucură de o mult prea mare libertate, au prea mulţi bani de cheltuială, au prea multe din toate – mai puţin disciplină şi bunbunsimţ. Dar, din moment ce în cea mai mare parte a timpului se plictisesc, le place să -şi găsească propriile lor modalităţi de a se distra. Iar una dintre ele este aceea de a face pe bolnavul închipuit, cerându-i cerându-i supraveghetoarei să-l să-l cheme pe noul doctor englez! Fostul doctor – doctor – cel cel pe care l-aţi l-aţi înlocuit dumneavoastră temporar – e gras şi chel, şi nu are nimic romantic. Aţi fi surprins să vedeţi cum se însănătoşeşte toată lumea când e
prezent la reşedinţa lui din sat. Dar, în momentul când aţi sosit dumneavoastră... Se întrerupse, dându-şi dându-şi seama cât de mult dăduse de gol prin cuvântul "romantic". Aproape cu siguranţă, Roger Soames se afla acum în situaţia de a conchide că şi ea îl găsea romantic, câtă vreme Lacey se gândea la el doar ca la un englez de a cărui bunăvoinţă fetele abuzau foarte uşor, ceea ce însemna că avea o perspicacitate medicală redusă şi, prin urmare, nu era un medic deosebit de bun. Un bun medic ar fi trebuit, desigur, să poată face deosebirea între o pacientă care aveareală nevoie de serviciile lui şi una una care – oricât de atrăgătoare şi frumos machiată (pentru că regulamentul şcolii o permitea), îmbrăcată întrîntr -o cămaşă de noapte transparentă – nu – nu avea nevoie de el şi probabil se prăpădea de râs în sinea ei pentru că -l trăgea atât de uşor pe sfoară. – Da? – Da? – Da...? – Da...? Roger Soames o aştepta să continue. – În – În momentu momentull când când am sosit sosit eu, domniş domnişoară. oară... .. ăă...? ăă...? – Cavendish. – Cavendish. Lacey roşi, muşcândumuşcându-şi buza, la vederea sprâncenelor lui arcuite. – Lacey Cavendish, se prezentă ea cu tot numele. – Ei bine, domnişoară Lucy Cavendish, poate veţi fi atât de bună săsă-mi spuneţi şi mie ce anume s-a întâmplat în momentul când am sosit eu... – Mă numesc Lacey, nu "Lucy", îl corectă ea, fiind obişnuită cu acea greşeală de nume. Roger zâmbi. – Destul de neobişnuit. – Şi nu s-a s-a întâmplat nimic ca rezultat al preluării sarcinilor de către dumneavoastră. Atâta numai că... numai că... sunteţi tânăr! – Cu toţii suntem tineri, la un moment dat, în viaţa noastră, remarcă el sec. – Iar dumneavoastră sunteţi englez, prin urmare urma re o noutate pentru unele dintre ele. – Înţel – Înţeleg, eg, răspuns răspunsee încet încet Roger. Roger. – Şi mai sunteţi şi medic. Nu ştiu de ce, recunoscu ea, ţuguindu -şi buzele cu o expresie cam înţepată, ca şi cum ar fi fost la rândul ei o domnişoară bătrână confirmată, dar pentru multe fete tinere şi lipsite de experienţă medicul este un personaj fascinant. – Numai pentru fetele tinere şi lipsite de experienţă? întrebă el, privind -o cu o lucire ciudată în ochii lui albaştri ca marea. – D-da, – D-da, desigur... Lacey ridică repede privirea spre el, apoi se uită în altă parte. – Evident, femeile mai bătrâne... mai mature... nn -ar trăda în nici un caz ceea ce simt. – Şi să înţeleg că vă includeţi printre acele femei mai mature? Lacey îşi dădu seama că că o ironiza intenţionat. intenţionat. Iar doctorul Roger Soames Soames refuza categoric să creadă că ea îi lansa un avertisment veritabil. Ştia cum Ştia cum erau fetele de la Ecole d'Unité! Iar el nu ştia!
– Ascultaţi aici, domnişoară Cavendish. Roger Soames se opri dintr-o dintr- o dată, iar Lacey se opri şi ea, la fel de brusc. Stăteau faţăfaţă-n faţă pe aleea însorită. – E foarte posibil, presupun, să vă închipuiţi căcă -mi faceţi un serviciu. Vă mulţumesc, dar aş dori să dori să vă reamintesc că nu sunt tocmai un student la medicină lipsit de experienţă. Întâmplător, sunt perfect calificat, şi ar fi nevoie de mai mult decât o turmă de tinere fără nimic în cap care caută să -şi alunge plictiseala ca să mă inducă în eroare cu privire la starea lor de sănătate. Fără îndoială, veţi fi uimită, din moment ce e clar că mă credeţi incompetent, dar de fapt nu mimi-e e deloc greu să decid dacă d acă o pacientă încearcă încearcă să mă tragă pe sfoară sfoară sau nu. Ocazional, Ocazional, am dede-aface şi cu asemenea cazuri, însă se întâlnesc întâlnesc mai frecven frecventt la bărbaţi decât decât la femei. femei. Şi atunci când când le întâlnesc întâlnesc – fie – fie la un bărbat, fie la o femeie – ştiu cum să procedez cu acel pacient! ŞiŞi -acum, dacă mă conduceţi în locul unde mimi-am lăsat maşina, vă voi degreva bucuros de orice sarcini, ca să vă puteţi întoarce la lecţiile dumneavoastră de engleză! Lacey fu atât de descumpănită, încât nu făcu decât să dea din cap, ca răspuns la salutul pe care i-l i-l adresă Roger Soames când se aşeză la volan. Îl suspectase că era naiv. Iar acum îl considera dede-aa dreptul antipatic şi, una peste alta, destul de grosolan.
Capitolul 2 Lacey nu avea cursuri de engleză în ziua aceea, dar întrucât duceau lipsă de personal, o înlocui pe Mademoiselle, spre sfârşitul după -amiezii, la o oră de franceză începători începători.. Iar după aceea aceea o ajută pe supraveg supraveghetoa hetoare, re, care de vreo săptămână săptămână aproape cădea de pe picioare de atâta alergătură. Domnişoara Mackintosh avea două picioare scoţiene foarte solide, dar obosise să tot gonească în sus şişi -n jos pe scări cu sucuri de portocale şi mixturi de răcorire a sângelui pentru tinerele care-şi care-şi petreceau zilnic cea mai mare parte a timpului – când – când nu erau obligate obligate să se concentreze la lecţii – zăcând fie pe terasă, fie pe malul lacului sau pe panta verde a colinei care invita sărutările soarelui. Ardena, pe vreme frumoasă, era o adevărată capcană pentru soare. Mirosea a flori şi a praf încins, în cins, şi scânteia strălucitor în lumina reflectată de lac. Noaptea, stelele îşi priveau licăririle oglindite în apă, iar când răsărea luna, zăpezile şopotitoare de pe culmile din jurul lacului, care rareori r areori se topeau complet, arătau ca o glazură diamantină pe un tort aniversar deosebit de opulent şi gustos. Lacey lucra la Ecole d'Unité de şase luni şi abia aştepta iarna, când toată şcoala urma să se mute en masse la cabanele de pe munte. Îi plăcuse vara la Ardena – şi, întrucât întrucât nu mai avea avea în Anglia Anglia o casă unde să să se întoarcă întoarcă,, rămăsese rămăsese la şcoală şcoală împreună împreună cu câteva colege, pe tot parcursul vacanţei, făcând plajă la fel ca majoritatea lor, dar pielea ei mată şi curioasă refuza să se bronzeze uşor, şi nu reuşise decât să dobândească un strat de culoare aurie ca mierea, pe braţele şi picioarele lungi, armonios formate. Îşi apărase faţa şi umerii – ştiind ce li se putea întâmpla – – cu o pălărie cu boruri largi, pe care nu şişi-o scotea decât când făcea baie în lac. Prin urmare, ştia prea bine că doamnele Berringer, Bligh, Minetti şi o anumită frumuseţe misterioasă dintrdintr -o insulă însorită a Pacificului de sud, pe nume Aloa Takara, nu puteau suferi de insolaţie în acea perioadă de toamnă timpurie, mai ales după ce se bronzaseră precum ciocolata cât fusese vara de lungă. Dar Aloa a fost prima care a avut nevoie de îngrijirile doctorului Soames, iar apoi, asemenea unor coceni de porumb doborâţi de vânt, Rose Bligh, Fleur Berringer şi Carla Minetti i-au i-au urmat exemplul. Toate se plângeau de temperatură, dureri de stomac şi inflamaţii grave ale pielii. Dacă Lacey nu le -ar fi prins dând iama-n iama-n cămară într-o într-o noapte, noapte, auzindu-le auzindu-le chicotelile înăbuşite în timp ce urcau înapoi la etaj încărcate cu fructe, cârnaţi reci, cea mai mare parte dintrdintr -un tort de ciocolată şi o sticlă cu cocktail de ceapă, încă ar mai fi tins să creadă că erau cu adevărat bolnave. Iar dacă nnar fi intrat efectiv în infirmerie tocmai în momentul când una dintre ele ungea umerii alteia cu un lichid roşu dintrdintr-o sticlă, nn-ar fi bănuit în veci că erau capabile de asemenea şmecherii. Nici Nici chiar când se plictiseau, după ce distraţciile vacanţei vacanţei de vară luaseră sfârşit, iar una dintre ele, cel puţin, îşi desfăcuse logodna. Şi cu toate că doctorul Roger Soames arăta destul de bine, Lacey pur şi simplu nu putea înţelege de ce prezenţa lui la căpătâiul patului putea să pară o recompensă pentru cineva... o recopmensă pentru că fuseseră trimise la şcoală când ar fi putut face lucruri mult mai interesante. Domnişoara Mackintosh, care avea vederi largi, precum şi un excelent simţ al
umorului, pref era era să le scuze. – Ei, mă rog, îi spuse ea lui Lacey, care găsise de datoria ei să raporteze ceea ce văzuse şi auzise, dacă fătucile simt nevoia să se ţină de scamatorii, lasă -le-n pace. La urma urmei, deşi nu sunt soră medicală calificată, intră în atribuţiile mele să mă ocup de ele când zac în pat, şi dacă nn -ar avea dreptul să lenevească în pat, pentru mine ar fi totuna. Altfel ar sta lucrurile dacă am avea dede -a gace cu o epidemie... şi, credecrede -mă, cunosc diferenţa dintre o epidemie adevărată şi una falsă! încheie ea, zâmbind. Lacey, care fusese crescută foarte corect şi era uşor şocată de poznele p oznele mărunte, o privi cu gura căscată de uimire. – Vreţi să spuneţi că nu le veţi raporta? întrebă întrebă ea. ea. Domnişoara Mackintosh clătină cu bunăvoinţă din cap. – În – În nici un caz. La urma urmei, cum însuşi doctorul Soames a observat, fetele -s tot fete. Aceasta se întâmpla după cea dede -a treia vizită a medicului, când lui Lacey i se ceruse săsă-l conducă la maşină. – Şi ce e rău dacă mai lenevesc şi ele puţin? Niciodată nu mi-a mi-a plăcut să le stric cheful, chiar dacă asta înseamnă să le car tot felul de lucruri şi să închid ochii. Crezi că nu ştiam că erupţia aia de pe piele nu era adevărată? Lacey o privi cu ochii mari. – Şi doctorul Soames...? – Sigur că ştie şi el. Dar micuţa Rose Bligh are un suflet fermecător, iar el consideră că are nevoie de afecţiune. Şi Fleur Berringer îl amuză. Găseşte că ea are nevoie de disciplină. Bănuiesc că nu peste mult va discuta cu Madame despre ea. Madame era directoarea, iar Lacey făcu ochii şi mai mari. – Despre ce? întrebă ea. Cu siguranţă, nu e de datoria lui să asigure disciplina tuturor elevelor de-aici! – În – În nici un caz. Însă poate poate face propuneri, propuneri, şi cred că va sugera sugera că Fleur Fleur e prea mare pentru Ecole d'Unité. În fond, are aproape douăzeci douăz eci de ani. – De – De ce n-o n-o retrag părinţii ei? – Are doar tată, iar el e foarte ocupat, mare om de afaceri. Mama ei, fratele şi sora, i-au murit anul trecut, într-un într-un accident de maşină. – O, ce rău îmi pare! exclamă Lacey. *** În seara aceea, aceea, după cină, Lacey îşi văzu cu conştiincioz conştiinciozitat itatee de îndatoriri îndatoririle le ei... iar personalul şi fetele mai mare luau cu toate cina foarte târziu. Cele mai mici au fost trimise la culcare după câte un pahar cu lapte şi o salată de fructe. Rose Bligh era o frumuseţe micuţă şi atât de delicioasă, încât era foarte probabil să fie geloasă fără a -şi da seama, şi cu toate că Fleur Berringer nu era tocmai o frumuseţe, avea totuşi mult mai multă vitalitate şi era absolut fascinantă, dacă te puteau fascina energia fără margini şi o pereche de ochi căprui răpitori, r ăpitori, cu gene negre. Se îmbrăca, apoi, ca şi cum ar fi terminat şcoala de mult, şi purta numai haine fabulos de scumpe. Avea pantofi de comandă de la Paris, tweedtweed -uri din Scoţia şi farduri
din America. Era un stil de machiaj categoric "pe felie", iar cantitatea de rimel pe care o folosea i-ar i-ar fi putut alarma pe unii, pentru că o transforma întrîntr -o făptură stranie, cu ochi de căprioară şi de o nemărginită n emărginită graţie şi supleţe. Rose Bligh, la cei nouăsprezece ani ai ei, era o frumuseţe aurie de poveste. Şi ea avea destui bani de cheltuială, iar mama ei îi alegea personal toate hainele. Rose nu avea voie să se machieze prea mult, dar nici nn -ar fi avut de ce. Nu i se permitea nici să folosească parfumuri tari... însă camera pe care o împărţea cu Fleur trăsnea întotdeauna întotdeauna a parfum parfum adus din America America în sticluţe sticluţe aurite aurite şi flacoane flacoane de cristal cristal care decorau centrul mesei de toaletă a celor două fete. Lacey, crescută întrîntr -o parohie de la ţară, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, încă mai folosea folosea fardurile fardurile cu cea mai mare zgârcenie. zgârcenie. Nu fiindcă ar fi consider considerat at că nu avea nevoie de ele – ba chiar, propria ei înfăţişare o deprima uneori, pentru că nu admira părul auriu şi genele sărutate de soare. Dar reminiscenţele educaţiei primite se prinseseră de ea şişi-i era greu să se adapteze la lumea contemporană. Ecole d'Unité era condusă de o femeie cu o atitudine modernă faţă de tinerele care urmau săsă-şi ocupe locul în societatea societatea actuală, iar Lacey, care nu ştia aproape nimic despre viaţa mondenă şi abia dacă avea un ban în bancă, era uneori aproape şocată de semnele modernismului pe care le vedea în jurul ei. Când fetele de cincisprezece şi şaisprezece ani îi vorbeau deschis despre prietenii p rietenii lor şi felul cum se distraseră în timpul vacanţelor – – la night-club-urile night-club-urile unde le permiseseră părinţii să se ducă, cu filmele erotice pe care le vedeau de nenumărate ori, cu cărţile pe care le citeau şi glumele pe care le savurau – savurau – Lacey se simţea demodată şi desprinsă de realitate, ca şi cum ar fi fost Cenuşăreasa ajunsă cine ştie cum la Ecole d'Unité, pe malurile unui sofisticat lac italiano-elveţian. italiano-elveţian. Şi descoperise deja că până şi un lac poate deveni sofisticat când persoanele care locuiesc în apropiere lui au maşini de lux şi şalupe rapide, şi organizează picnicuri şi dineuri dineuri pentru privilegiaţii care habar n-au n-au de simplitate. Pentru restul personalului din şcoală, Lacey era o fată englezoaică destul de drăguţă, care vorbea formal şi arăta cam ca o narcisă, în rochiile ei albe şi verzi, cu boneta ei de păr strălucitor şi ochii fascinanţi. Nici nu bănuia că oamenii îi găseau ochii fascinanţi, dar adevărul era că efectul acestora era pe cât de considerabil, pe atâta de neaşteptat. Avea un fel de a privi oamenii drept în faţă, timp îndelungat, fără să clipească, în aşteptarea răspunsului la câte o întrebare sau afirmaţie; nici un moment nu-i nu-i trecea prin minte că ocazionala ei francheţe şi stilul deschis îi putea atrage mai mulţi duşmani decât prieteni. Deşi, de fapt, avea câteva prietene printre colege. Făcuse cunoştinţă chiar şi cu vreo doi bărbaţi – maestrul de dans şi profesorul de muzică o admirau amândoi – amândoi – iar tatăl văduv al unei eleve o şi ceruse în căsătorie. Fusese singura ei cerere în căsătorie până atunci, şi o primise pe neaşteptate. Tatăl venise la Ardena săsă -şi ia fiica şi s-o s -o plimbe câteva zile, înainte de a pleca în cine ştie ce colţ îndepărtat al lumii, iar Lacey fusese aleasă să -i însoţească şi să le ofere un soi de bufet rece pentru momentele când fata obosea – – sau se plictisea – şi simţea nevoia să apeleze la o persoană de acelaşi sex cu ea. Cererea în căsătorie o surprinsese total pe Lacey care, cum nici măcar nu se gândise vreodată să se mărite cu un bărbat de două ori mai vârstnic decât ea, latin ca
temperament şi înfăţişare – şi cu un cont în bancă foarte satisfăcător – îi – îi răspunses răspunsesee pe negândite "nu". Aşa că primul ei peţitor plecase în colţul lui îndepărtat de lume, cu o opinie foarte deformată despre fetele englezoaice. Conchisese că erau încrezute, poate nu prea umane u mane şi deloc recunoscătoare. De asemenea, mai trăsese concluzia că erau uluitor de corecte – – lucru la care nu se aşteptase – şi era nemulţumit fiindcă avusese nevoie de câtva timp ca s -o uite pe fata zveltă şi cu păr strălucitor care mergea de parcă ar fi păşit pe aer şi avea toate mişcările pline de graţie. Îi trimise trimisese se o cutie cutie aurie aurie cu cu ciocolat ciocolatăă de la Paris Paris,, cu un mesaj mesaj anexa anexat: t: Îmi amintreşti amintreşti de auroră, auroră, dar eşti rece ca zorii. zorii. Într -o zi, un bărbat norocos va deştepta arşiţa amiezei. Lacey fusese jenată de acel cadou şi mai ales de prezicerea care -l însoţea. Împărţise Împărţise ciocolat ciocolataa cu fetele fetele din clasa clasa a treia, treia, printre printre care şi fiica fiica bărbatului bărbatului ce i -o trimisese. Uneori, însă, Lacey se gândea iar la acea previziune uşor romantică. Într-o zi, un bărbat norocos va deştepta arşiţa amiezei. Până acum, însă, nu nu întâlnise nici unul care să poată, cu o vorbă sau o privire, măcar săsă -i aţâţe sângele, şi începea să se întrebe dacă nu cumva era ceva în neregulă cu sângele ei şi dacă n -o fi fost într-adevăr într-adevăr rece ca zorii zilei. Doctorul Roger Soames reprezenta un gen de bărbat pentru care avea puţin timp, pentru că era prea sigur de sine. Iar formula lui de despărţire nu fusese deosebit de cavalerească. cavalerească. Vă puteţi întoarce la lecţiile dumneavoastră de engleză! Nu încercase decât săsă-l avertizeze, fără a le da efectiv de gol pe fetele care căutaseră săsă-l agaţe. Era – Era – sau ar fi trebuit să fie – un – un om ocupat. Doctorul Dupont avea un cabinet mare şi niciodată nu privise îngăduitor bolnavii închipiţi. Cu o ocazie, când în şcoala medie se răspândise o infecţie misterioasă care avusese un efect foarte prost asupra stării de spirit a elevelor, doctorul Dupont îi propusese supraveghetoarei să le dea fetelor de lucru pentru a avea o ocupaţie, şi toate îşi reveniseră cu o promptitudine remarcabilă. Doctorul Dupont le-ar le-ar fi muştruluit necruţător pe Fleur, Rose şi Carla. Dar, după câte se părea, nu şi doctorul Soames. Lacey trăsese încă de la bun început concluzia că omul era destul de arogant şi, în loc de a-i a-i fi recunoscător, păruse nemulţumit. O privise ca şi cum ar fi considerat-o considerat -o o persoană vrednică de dispreţ, o turnătoare. Sau, poate, o găsea doar arţăgoasă. Lacey se întreba de ce se deranjase să intervină şi, după un răstimp de auto analiză, conchise că o făcuse fiindcă avea o fire în esenţă cinstită. Fusese crescută în spiritul cinstei, în tot ceea ce-i ce- i privea pe alţii, şi dacă asta făcea din ea o pârâcioasă... ei bine, n-avea încotro. Totuşi, se simţea destul de deprimată. ***
În seara seara aceea, aceea, după cină, cină, Lacey Lacey ieşi să facă o plimbare plimbare înainte înainte de căderea căderea întunericul întunericului, ui, iar iar când nu mai fu lumină coborî pe malul lacului, privind luminile ca nişte licuriri care se reflectau în apă de la numeroasele clădiri construite în ultimii ani pe ţărmurile lacului, în grădini strălucitoare, cu debarcadere şi pontoane întinse deasupra apei translucide. Era o lume a bogăţiei, opulenţei şi traiului uşor. De jur împrejurul ei se desfăşurau dineuri şi petreceri de tot felul, iar aerul era plin cu acorduri muzicale care pluteau spre ea dinspre ambarcaţiunile cu plutire lină şi terasele graţioase pe c are se deschideau ferestre luminate. Lacey le privea, gândindu-se gândindu- se cât de atrăgător arătau ferestrele acelea care străluceau luminos printre copaci. Lacul era încercuit de locuri care atrăgeau turiştii la fel cum atrage lumânarea fluturii de noapte, şi de care mulţi localnici erau şi ei ataşaţi strâns. Lacey se pregăti să coboare de pe promenada lată, mărginită cu copaci, care înconjura înconjura lacul, lacul, pentru pentru a traversa traversa drumul spre poarta poarta şcolii. şcolii. Câte o maşină maşină trecea trecea în viteză pe alături, împiedicândîmpiedicând-o să traverseze până când drumul fu liber. Erau maşini uluitor de luxoase şi elegante, purtând doar foarte rar numere de înmatriculare britanice. Tocmai pusese un picior pe carosabil, când o maşină crem lungă, cu număr englezesc, păru să cotească puţin spre ea, aproape atingândat ingând-o, o, înainte ca Lacey să aibă timp să se retragă în grabă pe trotuar. I se păru că vedea în maşină un bărbat şi o fată, iar bărbatul purta un sacou de seară şi avea un profil desenat precis şi un păr destul de deschis la culoare. Întorsese capul spre ea, în clipa când Lacey coborâse de pe trotuar, şi cu toate că lumina era foarte slabă şi nunu -l zărise decât o clipă, Lacey îl văzuse clar încruntându-se. încruntându -se. Era doctorul Roger Soames, şi aproape că-l că -l putu auzi spunându-i spunându-i însoţitoarei lui – care şi ea avea păr de culoare deschisă, şi cercei cu pietre scânteietoare scânteietoare – că o muiere proastă fusese cât pe ce să se arunce sub roţile maşinii. Dacă avea chef să se sinucidă, de ce trebuia neapărat să-l să -l implice pe el?
Capitolul 3 A doua zi, suferindelor li s-a permis să se dea jos din pat, iar în ziua următoare Ecole d'Unité a revenit la normal, fără să mai fie vizitată de înlocuitorul doctorului Dupont. Lacey avea dreptul la o zi liberă pe săptămână şi şi-o şi -o petrecea aproape întotdeauna întotdeauna în aer liber. liber. În ziua când şcoal şcoala a revenit la programul normal, iar domnişoara Mackintosh a încetat să mai ducă tăvi la infirmerie, gândindu -se cu recunoştinţă să se odihnească vreo oră în timpul dupădupă -amiezii, profesoara de engleză a luat de la bucătăreasă câteva sandvişuri şi un termos cu cafea şi a pornit pe munte. Era o zi superbă, cu vreme frumoasă... o zi de toamnă târzie. Copacii străluceau ca arama, spuziţi cu lucirile de cais ale nectarinelor şi mandarinelor coapte, iar în locurile unde pădurile de conifere verzi închise se profilau profi lau pe albastrul viu al cerului domneau liniştea şi umba, şi un sentiment de pace înmiresmată. Lui Lacey îi plăcea să se plimbe pe ace de bra, să se culce pe ele şi să -şi desfete ochii cu sclipirea îndepărtată a lacului văzut printre ramuri de conifere. După ce urca destul de sus, vederea era superbă, şi până şi clădirile moderne despre care -şi spunea uneori că distrugeau frumuseţea malului păreau îndulcite şi atenuate de ceaţa subţire. Uitându-se prin coroanele copacilor de deasupra ei, se gândea cât de minunat ar fi fost să poată escalada versantul până pe creastă. Multe dintre fete încercau şi urcau în grupuri, însoţite de ghizi, dar Lacey, din diverse motive, nu putuse niciodată să meargă cu ele. Nu era o profesoară vârstnică şi trebuia întotdeauna să aibă grijă de elevele din cursul inferior, iar domnişoara Mackintosh avea nevoie de ajutor. Presupunea că adevărata ei funcţie în şcoală – pentru – pentru care primea un salariu pe măsură – era aceea de om la toate. Dar îşi făgăduia ca întrîntr -o zi să se urce până în vâ vârful rful muntelui şi să se uite u ite la Ardena de la câteva sute de metri deasupra locului unde u nde stătea acum, rezemată de trunchiul drept al unui copac, cu genunchii strânşi în braţe. Şi nnavea să aştepte până se mutau la cabanele aflate mult mai aproape de culme, p entru că atunci ar fi avut sentimentul că trişa... Şi, conform principiilor ei de viaţă, Lacey nu trebuia niciodată, în nici o împrejurare, să trişeze sau să se amăgească. Ceea ce însemna că de multe ori trebuia să se consulte cu sine însăşi şi, uneori, avea avea de rezolvat probleme dificile; alteori, rezultatele erau dezmăgitoare. După cece-şi mâncă gustarea şişi -şi îngădui să fumeze ţigara rară care o împiedica să se simtă ca o puritană, ridică privirea spre lumea verde şi ispititoare de deasupra ei, şi hotărî că nici un moment nu era vreodată mai bun decât cel prezent şi putea face chiar atunci acel efort. Purta o fustă scurtă de tweed şi un pulovăr albastru, tricotat de mână, şi cu toate că pantofii nunu-i erau tocmai potriviţi, aveau totuşi tocuri plate şi erau f oarte oarte comozi, aşa că ascensiunea nu putea fi prea dificilă. Cât despre energie, era odihnită ţi înviorată înviorată,, aşa căcă-şi agăţă pe un umăr taşca de prelată şi porni pe cărarea care la început şerpuia cu perfectă regularitate şi nu era greu de urmat nici chiar c ând ascensiunea devenea mai dificilă. N-ar N-ar fi încercat acea expediţie în toiul verii, când lumina impunea să poarte ochelari de soare; acum, însă, sufla o adiere blândă de toamnă, se auzea încontinuu
şipotul apei reci, în timp ce zăpezile de deasupra se topeau, şiroind e pantă în pâraie limpezi care alergau zglobii până la poale. Atmosfera era limpede, cu excepţia ceţii din vale, care se înălţa ca nişte fuioare de vată şi se evapora imediat ce ajungea la nivelul pajiştilor alpine. Lui Lacey îi plăcea să se plimbe şi nn -o deranja deloc faptul că era singură. Pornea adesea în plimbări îndelungate, şi întrîntr -un sens prefera singurătatea, pentru căcă -i dădea posibilitatea să gândească, stăruind asupra anumitor aspecte ale viitorului ei care uneori prezentau probleme. După o jumătate de oră, ajunse pe un platon înalt de unde putea privi în vale, cu senzaţia că se detaşase deja de pământ. Cărarea continua să urce ur ce abrupt, iar drumul principal trecea prin apropiere, dar după scurt timp se pierdea, rămânând doar o potecă accidentată care ducea la câteva cabane ce păreau să fi fost construite destul de recent, cocoţate fiecare pe câte o culme aparte, astfel încât Lacey avea o uşuară senzaţie de ameţeală când se uita la ele. Ajunse la prima dintre aceste cabane după încă o jumătate de oră de urcat, apoi îşi contin continuă uă drumul drumul spre spre a doua, doua, care care părea părea mult mai mare. mare. Prima Prima cabană cabană avea avea anexa anexate te nişte acareturi, dar a doua fusese construită vizibil după gustul individual al cuiva. Lacey se opri cu capul dat pe spate, privind-o, dorindu-şi dorindu- şi să fie mai aproape şi locatarul să-i să-i ofere un ceai – sau, cel puţin, un pahar cu apă; şi atunci, fiind foarte neatentă la marna alunecoasă care acoperea panta abruptă – iar înclinaţia acesteia în acel loc anume era aproape perpendiculară – picioarele – picioarele î i zburară de sub trup, făcând-o făcând-o să descrie un fel de tumbă pe spate şi să pornească dede -a rostogolul în josul cărării pe care cu un minut în urmă o urcase cu atâta hotărâre şi fără a -şi da seama că făcea cât de cât un efort. În timp ce se rostogol rostogolea ea ca un bolovan pe cărare, auzi corul melodios al pâraielor şi vuietul unei mici cascade de la poala unui versant periculos. Apoi zgomnotul deveni asurzitor, când Lacey se lovi cu capul de un trunchi de copac, şi rămase cu senzaţia că rătăcea pe nişte coridoare tăcute, fără a avea habar de nimic din cele ce se petreceau în jurul ei. Numai când nişte mâini o atinseră şi cineva o ridică, Lacey clipi din ochi ameţită spre silueta tulbure care se apleca asupra ei. După o vreme, vederea i se limpezi şi putu distinge chipul chip ul destul de clar. Între timp, fusese nevoită să se deprindă cu glasul care o întreba, la nesfârşit, dacă era rănită. – Fräulein! Era un glas bărbătesc şi, cu excepţia insistenţei necruţătoare cu care îi vorbea când Lacey n-ar n-ar fi vrut decât să fie lăsată în pace, era deosebit de plăcut. Avea un timbru profund şi părea foarte masculin... un glas uşor baritonal, care i se adresă mai întâi în germană germană,, apoi apoi în franceză, franceză, şi în în sfârşit sfârşit în engle engleză: ză: – V-aţi V-aţi lovit, Fräulein? Mademoiselle, Fräulein? Mademoiselle, vă rog săsă-mi spuneţi unde vv-aţi lovit! Mă întreb, întreb, Miss, dacă nu aveţi o uşoară comoţie... Mă auziţi? – O, da, răspunse ea, făcând un mare efort să se ridice în capul oaselor. Sigur că vă aud! O sprijini cu un braţ. Avea un rucsac în spate şi purta un şort kaki şi o cămaşă de aceeaşi culoare, descheiată la gât.
– Perfect! exclamă el uşurat. Începeam să mă tem că voi avea probleme cu dumneavoastră. Iar acum, după ce vă odihniţi câteva minute şi vă trageţi răsuflarea, poate că acceptaţi să vă ajut până la cabana mea. – La – La cabana dumneav oastră? oastră? Omul gesticulă cu un braţ: – Cea – Cea de-acolo. de-acolo. Din fericire pentru dumneavoastră, stăteam pe verandă când aţi apărut pe cărare şi vv -am văzut uitânduuitându-vă în sus, aşa că mimi-am dat seama că nu vă uitaţi foarte atentă pe unde călcaţi, mai ales ţinând seama de natura solului pe care stăteaţi. Era mai mult sau mai puţin inevitabil să păşiţi greşit şi să alunecaţi înapoi, iar când începeţi să alunecaţi înapoi pe munte, se poate întâmpla orice. Aţi avut noroc că nu v-aţi v-aţi rostogolit peste marginea aceea, arătă el spre cornişa de deasupra cascadei al cărei vuite continua să se audă. Lacey se cutremură. Abia rezistase impulsului de a se agăţa strâns de el, iar omul părea să înţeleagă că era copleşită de pericolul situaţiei în care se afla şi s -ar fi putut ca, de una singură, să nn-aibă curaj să se ridice înpicioare. Cu ajutorul lui, Lacey se ridică încet şi, în timp ce necunoscutul continua s-o s -o susţină cu un braţ, îl văzu privindprivind -o cu doi ochi căprui neliniştiţi care păreau să fie cei mai frumoşi ochi căprui pe care-i care -i văzuse Lacey vreodată luminând chipul unui bărbat. În rest, rest, era zvelt, zvelt, de statur staturăă medie, medie, cu pielea pielea oacheşă oacheşă şi şi părul negru. negru. Dacă Dacă l-ar l-ar fi întâlnit întâlnit în jungla african africană, ă, l-ar l-ar fi luat drept explorator. Întâlnindu-l Întâlnindu-l pe coasta circulată a unui munte din Elveţia, Lacey nu se putu decide imediat cu ce se ocupa, nici ce căuta acolo... decât că, probabil, era proprietarul cabanei de pe platoul de deasupra lor. Şi vorbea fără nici un efort germana, franceza şi engleza. – Vai de mine! exclamă ea, rezemându-se rezemându -se câteva secunde de el, când simţi că-i că -i venea ameţeală. Ce credeţi că mi ss -ar fi întâmplat dacă... dacă nu mm -aţi fi văzut căzând? – Nu vom vorbi acum despre asta, replică el, cu o notă vagă de umor în glas. VVam văzut căzând şi am venit. Vorbea pe un ton liniştitor şi încurajator, ca şi cum ar fi urmat să adauge: "Iar de-acum de-acum încolo, nu mai aveţi nici o grijă... absolut nici una!" În schimb, schimb, spuse: spuse: – Credeţi că puteţi merge? Sau va trebui să fac marele efort de a vă duce în braţe? În magnificii magnificii lui ochi căprui căprui se zări o uşoară uşoară licărire, licărire, iar Lacey, Lacey, oricât oricât era de buimăcită, îşi dădu seama că încerca s-o s -o calmeze cu ajutorul umorului. Una la mână, nu părea atât de puternic încât ss -o poată duce în braţe, iar pe de altă parte, cărarea era destul de abruptă pentru ca, dacă ar fi încercat, să se rostogolească amândoi la vale. Cu un uşor u şor zâmbet, Lacey spuse: – N – N-aţi aţi putea să mă duceţi în braţe! – A, ba aş putea! o asigură el. Lacey clipi din ochi, cu auriul genelor sclipindu-i peste albul mat al pleoapelor. – Dar – Dar am aproape... – Aveţi o greutate prodigioasă, dar dacă e necesar îmi voi pune slabele puteri la încercare! încercare!
Din zâmbetul lui reţinut reieşea clar că vorbea serios. Până la urmă, cu ajutorul lui, Lacey reuşi să urce cărarea, iar după câţiva paşi ameţeala îi trecu. Când ajunseră la cabană, însă, sub lumina soarelui şi strălucirea orbitoare a piscurilor înzăpezite, capul o durea atât de rău, încât se simţea năucită din nou, iar necunoscutul, ca şi cum şişi -ar fi dat seama, o ridică în braţe şi o duse pe cărarea din grădină, până la treptele cabanei. Lacey nu era prea conştientă cum ajunsese la cabană, dar ştia vag că fusese purtată până întrîntr-o cameră răcoroasă, unde braţele care care ţineau cu atâta atâta uşurinţă o culcară pe o canapea ce părea extrem de confortabilă, potrivindu -i perne sub cap. Glasul calm şi înţelegător al necunoscutului îi spuse că avea săsă -i dea ceva care să-i să -i uşureze durerea de cap. După aceea, Johnny nu prea ştiu cum de omul ghicise că avea o durere de cap atât de sfâşietoare, căci nunu -şi amintea să-i să-i fi spus. Apoi, în Apoi, în timp ce Lacey aştepta aştepta săsă-şi revină, prea răvăşită ca să se ai gândească la altceva, îi aduse două tablete şi -i dădu un pahar cu apă ca să le înghită. În sfârşi sfârşit, t, îi spuse spuse încet: încet: – După ce le înghiţiţi, staţi aici liniştită şi odihniţiodihniţi -vă. NN-am să mă duc duc departe. Lacey se rezemă de perne şi, privinduprivindu -l cum trăgea draperiile, încercă săsă-şi pună gândurile într-o într-o ordine suficientă pentru aa-i adresa una sau două întrebări pertinente. – Cine sunteţi? încercă ea să spună. Aţi fost atât de amabil cu mine... Imediat, Imediat, ceaţa care o despărţea de el – cauzată în mare măsură de durerea de cap – păru să se îndesească, iar Lacey făcu un efort disperat să nu piardă complet contactul. – Trebuie să mă întorc la şcoală... Îşi auzi auzi propria propria voce, voce, subţiată subţiată,, încercân încercând d să insis insistte: – Cum am să mai ajung înapoi la şcoală...? – Nu vă faceţi griji, răsdunse el. Vă voi duce eu înapoi la şcoală, când vă veţi reveni suficient ca să vă puteţi deplasa. *** Peste câteva ore, Lacey deschise ochii şi îl văzu stând lângă fereastră, în lumina soarelui la asfinţit care scălda toată valea. Draperiile fuseseră deschise din nou, iar fereastra uriaşă încadra o porţiune întinsă de cer trandafiriu, de o culoare atât de intensă încât părea să fi luat foc. Lacey, al cărei cap se limpezise din nou, în timp ce durerea părea să fi dispărut, se ridică în şezut – cu o mişcare neinspirată, care făcu săsă -i revină puţin durerea, şi imediat omul în kaki de lângă fereastră se întoarse spre ea. – Vă simţiţi mai bine? Păşind fără zgomot pe mocheta de culoare deschisă, se opri uitându -se la ea cu blândeţe. – Aţi dormit buştean câteva ore, şi cred că vv -a făcut bine, dar nu sunt foarte sigur în privinţa capului. Aveţi un cucui cât un ou şi vor trece vreo două zile până să se retragă.
Uşurel, Lacey îşi pipăi cucuiul, a cărui mărime o alarmă considerabil, dar străinul o linişti cu un mic zâmbet: – Va ceda foarte curând. Din câte am putut constata, nu aţi suferit nici o fractură şi sunteţi mai mult sau mai puţin intactă, aşa că nu aveţi de ce să vă faceţi griji. – Tre – Trebuie buie doar să mă duc la şcoală, îi reaminti ea cu voce răguşită. Trebuie! – Vorbiţi despre Ecole d'Unité? – Da. – Da. – Înţel – Înţeleg eg că nu sunteţi sunteţi una dintre dintre eleve eleve,, nu? – Nu, – Nu, predau acolo. – Atunci, întrucât o cunosc pe directoare, voi lua legătura cu ea. Am să -i explic că ar fi imprudent să coborâţi muntele în seara asta, dar voi avea eu grijă ca mâine să ajungeţi la ea cu bine. La noapte, puteţi dormi aici, într-una într -una dintre celelalte camere ale mele, iar femeia care vine din sat ca să vadă de casă va rămâne şi ea aici şi se va ocupa de dumneavoastră, dacă aveţi nevoie de ceva. Eu în noaptea asta am să mă duc la han, dar mâine dimineaţă voi veni să iau micul dejun cu dumneavoastră. Sper ca până atunci să vă reveniţi complet. Lacey, însă, nu putea accepta aceste aranjamente. aranjamente. – Cu excepţia faptului că nu vă pot da afară din propria dumneavoastră casă pentru o noapte, trebuie neapărat să mă duc înapoi, insistă ea. Directoarea mă va aştepta ca să... – V – V-am am spus că am să vorbesc eu cu directoarea. – C-cum...? – C-cum...? – La – La telefon, desigur. Zâmbetul lui era plin de umor sincer. – Doar nu vă imaginaţi că nu avem telefon, aici, sus. Ochii căprui ai lui Lacey se măriră. – Nici – Nici nu m-am m-am gândit că ss-ar putea să aveţi. – Ei bine, am... plus toate amenajările obişnuite, aşa că nu trebuie să vă temeţi că ar fi condiţii prea primitive. În timp ce vorbea, aruncă aruncă o privire privire în jur, spre camera camera spaţioasă spaţioasă şi excepţio excepţional nal de plăcută, mobilată într într--un stil care indica foarte clar că era un om cu dare de mână. Lacey, căreia i se limpezise mintea, putu aprecia just luxul canapelei pe care stătea culcată, şi îndeosebi dalele de teracotă bleu ale sobei cu lemne recent instalate i se părură deosebit de atrăgătoare. În rest, camera conţinea fotolii adânci, un birou de lemn lustruit, o mică masă de sufragerie din di n lemn de trandafir, într-un într-un alcov, cărţi, tablouri, chiar şi un mic pian... toate, alese de un om cu gust, discernământ şi interese destul de diversificate. Acestea din urmă erau indicate de către selecţia de cărţi – şi, la distanţă de câţiva paşi, în lumina stranie, aproape ca de pe altă lume, care umplea camera, Lacey putu recunoaşte serii celebre de memorii şi alte volume englezeşti, precum şi diverse romane franţuzeşti – iar tablourile, care păreau originale, judecând după calitate, trebuia să valoreze o valoreze o avere. – E o cameră foarte frumoasă, spuse ea. Apoi, în timp ce bărbatul îi zâmbea întrebător întrebător,, îndrăzni îndrăzni săsă-şi coboare un picior de pe canapea şi făcu efortul să se ridice. Imediat, camera păru să se învârtească în jurul ei, iar Lacey simţi un val de
slăbiciune. Întinse o mână ca să se agaţe de ceva şi se pomeni ţinânduţinându -se de braţul lui. – Vedeţi? comentă el, pe tonul acela al său de o blândeţe ciudată, ajutândajutând -o să se aşeze la loc pe canapea şi potrivindupotrivindu -i iar pernele sub cap. Aţi suferit o foarte, foarte foar te uşoară comoţie, prin contactul cu un trunchi de copac, şi nu sunteţi în măsură să suportaţi un drum cu maşina în seara asta. Maşina mea este în garaj, şi vv -aş putea duce până jos, dar n-am n-am s-o fac. Tonul lui era surprinzător de hotărât. Lacey râse fără vlagă. – Pe lângă telefon, mai aveţi şi maşină, remarcă ea. Nu ştiam că drumul ajunge până la cabana asta. – Există un drum prin spate – destul – destul de accidentat – accidentat – pe pe unde se poate ajunge. Tocmai fiindcă drumul e atât de dificil, nn -ar risca să vă duc astă-sear astă-searăă pe-acolo. pe-acolo. Lacey rămase privinduprivindu-l. Apoi îl întrebă, îngândurată: – De unde ştiţi că am... sau am avut... o uşoară comoţie? Dacă stau să mă gândesc, adăugă ea şi mai gânditoare, în timp ce -l privea fix cu ochii ei căpruicăprui -cenuşii, de unde ştiţi că nn-aş putea să suport în seara asta hurducăturile de pe drumul dumneavoastră accidentat? În altă ordine de idei, cum ştiţi că n -am suferit nici o fractură? Pe moment, am senzaţia că mi s-au s -au rupt toate oasele! – V – V-am am examinat în timp ce dormeaţi. Ochii lui Lacey se deschiseră larg. – M – M-aţi aţi examinat...?!? – Iar răspunsul la celelalte întrebări ale dumneavoastră este că ştiu, şi atâta tot! Lacey rămase tăcută, privinduprivindu -l. Lumina de pe cer scădea, conturul siluetei necunoscutului se distingea tot mai slab, dar Lacey avea ave a senzaţia foarte clară că stătea mult mai aproape de canapea decât în realitate. O auziră pe femeia cu ziua venind din sat. – Vă pot întreba cine sunteţi? se interesă Lacey, cu oarecare sfială. – Mă numesc Heist. – Iar – Iar eu, Cavendish... Lacey Cavendish. – Lacey? – Lacey? Pentru a doua oară în mai puţin de o săptămână, sprâncenele unui bărbat se înălţară înălţară la auzul auzul numelui ei. ei. Apoi domnul domnul Heist Heist spuse încet, încet, pe un ton admirativ admirativ... ... mult mult mai admirativ decât al doctorului Roger Soames: – Este un nume fermecător. – Vă mulţumesc, răspunse simplu Lacey.
Capitolul 4 În noaptea noaptea aceea, aceea, Lacey Lacey dormi într-un într-un pat extrem extrem de conforta confortabil, bil, aflat aflat într-o într-o cameră mobilată vizibil ca odaie de oaspeţi, iar Frau Bader, menajera lui Herr Heist – în perioadele când acesta îşi vizita cabana de la munte – munte – îi îi aduse micul micul dejun, dimineaţa dimineaţa,, şişi-i spuse că şeful ei era încă la han. Dar lăsase instrucţiuni categorice, şi anume ca tânăra Fräulein englezoaică să doarmă cât mai mult posibil. Iar dacă, întâmplător, nu se trezea până când cobora el de pe munte, avea să trimită pe cineva care ss -o aştepte şi sso ducă jos cu maşina, când era gata. Lacey, însă, era atât de îngrozită să constate că dormise până la ora zece, încât aproape că sări din pat, când Frau Bader îi aduse tava cu micul dejun. Frau Bader era era o femeie de vârstă medie, cu o faţă de nepătruns, care nu făcu decât să zâmbească foarte uşor când Lacey, îmbrăcată cu o cămaşă de noapte voluminoasă, de casă, arătă cu groază spre ceas. – Nu – Nu se poate se poate să fi dormit până la ora asta! Niciodată n-o n -o fac... Vreau Vreau să zic, aşa ceva nici nu s-a mai auzit! Frau Bader puse pe noptieră tava cu micul dejun şi comentă că împrejurările eram cam neobişnuite. Fräulein avusese un accident, se lovise la cap. Se simţea mai bine în dimineaţa aceasta? aceasta? Lacey îşi pipăi cu mare grijă cucuiul şi putu răspunde că nu mai era la fel de dureros ca în seara trecută. Dormise mult, fără să fie deranjată, şi se simţea ca nouă. Dar nu-i nu-i era prea poftă de chiflele, untul şi mierea carecare-i fuseseră aduse pe tavă lamicul dejun. – Oricum, – Oricum, mi-ar plăcea o ceaşcă de cafea, spuse ea, iar menajera îi turnă una şi -i recomandă s-o s-o savureze în pat. – Trebuie totuşi să mă îmbrac, insistă Lacey, privind neliniştită spre ceas. Nu ştia cece-avea să creadă Madame Beauregard despre absenţa ei prelungită. Dacă Herr Heist nu avea o anume invluenţă asupra ei – şi spusese că o cunoştea foarte bine – şi reuşise ss-o convingă că tânăra profesoară de engleză nu făcea din ţânţar armăsar pentru câteva zgârieturi şi vânătăi, ci întrîntr -adevăr nu se putuse deplasa în seara trecută, trecută, o aştepta o primire foarte rece la şcoală, când urma să se întoarcă. – Vă pregătesc o baie, spuse Frau Bader şi ieşi, în timp ce Lacey îşi termina cafeaua. Spre norocul ei, Lacey avea în taşcă o trusă de toaletă, iar când Herr Heist ajunse la cabană, arăta cât se putea de normal. Menajera îi spălase şişi -i călcase fusta, şi-i şi -i lustruise şi pantofii. Pulovărul albastru de lână i se rupsese la cot, dar degetele iscusite al lui Frau Bader îl cususeră şi nu se mai observa aproape deloc, deşi lâna folosită pentru pentru al cârpi nu avea chiar aceeaşi culoare. Cu părul pieptănat cu grijă şi buzele uşor rujate, Lacey aşteptă să primească felicitările amfitrionului ei pentru că se restabilise aproape complet. Herr Heist intră în salon de pe verandă, iar Lacey cu uluită imediat, căci era îmbrăcat cu totul altfel decât ultima oară când îl văzuse. Atunci, avusese o ţinută sport, în şort kaki şi ciorapi groşi de lână; în această dimineaţă, însă, era îmbrăcat cu grijă, într -un costum elegant închis şi cu o cravată înnodată im impecabil. pecabil.
În lumina lumina asfinţit asfinţitului ului din ajun, i se păruse păruse brunet... brunet... Era un bărbat bărbat zvelt, zvelt, dar probabil foarte puternic, cu cei mai frumoşi ochi pe carecare -i văzuse în viaţa ei, de un căpruicăprui- închis închis lichid. lichid. În dimineaţa dimineaţa aceasta, aceasta, ochii îi erau la fel de frumoşi, frumoşi, dar avea o expresie mai reţinută. Lacey remarcă înseosebi cât de meticulos bărbierit era, emanând un miros de after-shave after-shave în salonul cabanei. Sprâncenele închise la culoare i se ridicară la vederea ei, după care o întrebă neaşteptat de laconic: – V – V-aţi aţi revenit? revenit? Bun! Mergem? Afară, în lumina puternică a soarelui care scălda toată coasta muntelui, deşi durile – – ca întotdeauna – – erau cufundate într-o într-o umbră sinistru de adâncă, aştepta maşina lui. Era genul de maşină care te face să holbezi larg ochii, iar faptul că avea un şofer în uniformă uniformă o făcu pe Lacey Lacey să se mire şi mai mult. Un perete perete de sticlă sticlă despărţea despărţea locurile din faţă de compartimentul pentru pasageri, iar bărbatul numit Heist, după ce-i ce-i dădu câteva instrucţiuni precise omului de la volan, se urcă în spate şi se asigură că geamul despărţitor era bine închis. Apoi se întoarse spre Lacey, aşezându -se lângă ea pe canapeaua tapiţată cu piele, şi-i şi-i zâmbi. – Staţi bine, da? se interesă el. – Foarte bine, vă mulţumesc, răspunse Lacey. – Frau – Frau Bader mi-a mi-a spus că nu vv-aţi mâncat micul dejun, dar în rest am impresia că vv-aţi restabilit, mai mult sau mai puţin. – Mă simt din nou pefrect, vă mulţumesc, murmură Lacey cu răsuflarea tăiată. Herr Heist se aşeză în colţul lui şişi -şi aprinse o ţigară. – Nu vă deranjează dacă fumez? fumez? – În – În nici un caz. – Aseară, mimi-aţi spus că nu fumaţi foarte mult, şi întrucât n -aţi mâncat aproape nimic la micul dejun, cred că e mai bine ca acum să nu fumaţi şi dumneavoastră. – A, – A, dar nici nu-mi nu-mi prea plac ţigările, mărturisi Lacey. Herr Heist îşi studie jarul ţigării. În lumina puternică a zilei, Lacey putu observa, în timp ce scutura scutura scrumul, scrumul, că că avea mâini mâini foarte foarte fine şi elegan elegante. te. Ridică Ridică repede repede privirea privirea spre profilul lui, care era de asemenea fin şi armonios. Încercase Încercase să afle de la Frau Bader ce fel de om era şi, mai ales, ales, cu ce se ocupa. ocupa. Cabana şi conţinutul ei dovedeau că avea mijloace, dar Frau Bader refuzase să -i dezvăluie orice despre el. Ridicase din umeri întrîntr -un stil menit să indice să nu prea înţelegea înţelegea întrebăr întrebările ile discrete discrete care-i care-i erau adresate – adresate – deşi vorbea engleza remarcabil de bine pentru o femeie de la munte, iar în cea mai mare parte a timpului Lacey i se adresa în germana ei natală. Prin urmare, lui Lacey îi deveni clar că fie Herr Heist îşi instruise în mod special menajera să nu vorbească despre el, fie aceasta era genul de femeie care în nici un caz n-ar n -ar fi spus nimic. Când îşi luă rămasrămas-bun de la Lacey, Frau Bader îi strânse mâna cu o căldură politicoasă, ca şi cum nn -ar fi regretat deloc că o vedea plecând. Iar mulţumirile recunoscătoare ale lui Lacey pentru cămaşa de noapte n oapte împrumutată nn -o făcuseră decât să ridice uşor din sprâncenele încărunţite. – Mare lucru, spuse ea. A fost o nimica n imica toată, Fräulein. Nu mai adăugă: "Când urcaţi pe munte din nou, Fräulein, sper să mai treceţi şi
pe la mine", cum ar fi spus majoritatea soţiilor ospitaliere de hangii. Dădea clar de înţeles înţeles că că nu ardea ardea de nerăbdar nerăbdaree ss-o revadă pe profesoara de engleză. – Cred că vă întrebaţi ce s-a s-a întâmplat când i-am dat telefon lui Madame Beauregard, aseară, remarcă dintr-o dintr-o dată Heist, în timp ce şoferul cotea pe o serpentină, cu un aplomb care dovedea că era foarte familiarizat cu asemenea drumuri. Lacey întoarse capul spre el. – Ce-a – Ce-a spus? – A, nimic, desigur... decât că se bucura că i-am i -am telefonat. – N-a – N-a fost... supărată? – Supărată? Sprâncenele frumos marcate ale lui Herr Heist se înălţară. – Pe mine, vreau să spun, pentru că am făcut prostia de a încerca o ascensiune de una singură. În fond, nu aveam nici un drept ss -o fac, pentru că nu avem voie să facem asemenea asemenea lucruri de unele singure. Regulamentul spune clar că numai când suntem perechi – perechi – sau, şi mai bine, grupuri – trebuie să urcăm pe munte. Şi e valabil şi pentru personal, nu numai pentru eleve. Herr Heist părea uşor plictisit de informaţiile pe care i le dădea Lacey. De fapt, avea un aer pe de-a-ntregul de-a-ntregul preocupat... iar Lacey, care fusese foarte impresionată de el în seara trecută, dintr-un dintr -un motiv pe care nu-l nu-l prea înţelegea – decât dacă nu cumva lovitura pe care o primise p rimise în cap în accentuase perspicacitate perspicacitatea, a, astfel încât i se părea că Herr Heist cel cu vorba liniştită, ochii înţelegători şi ocazionalul zâmbet blând pe buzele gurii sale puternice, un bărbat cu totul deosebit de oricare altul pe care-l care -l mai cunoscuse, ceea ce făcea ca întâlnirea cu el să fie atât de remarcabilă, avea în acea dimineaţă un curios sentiment de dezamăgire, fiind plictisit de compania ei. Şi, în orice caz, avea pe cap probleme mult mai presante. Lacey oftă dintrdintr-o dată... oftă fără săsă -şi dea seama ce făcea, fiindcă era o dimineaţă atât, atât de frumoasă. Pentru prima dată în viaţa ei, mergea cu o maşină scumpă, cu şofer, care avea capotă prelungă crem şi accesorii strălucitoare, strălucitoare, şi nu scotea aproape nici un sunet în timp ce gonea în jos pe serpentine. În vale, lacul strălucea, iar clădirile clădirile albe de pe mal se desenau clar în atmosfera nespus de limpede. Dacă viaţa era într-adevăr într-adevăr o aventură, totul trebuia totul trebuia să scânteieze, iar în loc de a se întoarce la vechea ei meserie, Lacey s-ar s- ar fi îndreptat spre următorul episod al acestei neaşteptat e întreruper întreruperii a programului programului ei... ei... Iar episodul episodul următor următor ar fi dus la următo următorul, rul, şi de-acolo de-acolo la următorul... Şi la următorul! În schimb, schimb, Lacey Lacey ştia ştia foarte foarte bine că că nn-avea să mai urmeze nici un episod. Aşa că oftă. Imediat, însoţitorul ei se întoarse spre ea, cu o expresie complet schimbată. – S – S-aa întâmplat ceva? întrebă el. Poate că nu vă simţiţi atât de vine, în fond? Vă doare capul? Şi, în pofida mişcărilor maşinii, degetele lui armonios formate îi palpară cucuiul, fără ss-o facă decât să se strâmb abia observat. obser vat. – Nu, – Nu, n-am n-am nimic, îl asigură Lacey. Doar o uşoară jenă. – O să mai fie sensibil câteva zile.
Herr Heist o privea neliniştit. n eliniştit. – Poate – Poate-ar ar fi mai bine să insist să staţi în pat cel puţin încă o zi, după experienţa prin care aţi trecut, şi să vă odihniţi. – Nu, nu! exclamă ea îngrozită. Nu are absolut nici un rost. Herr Heist se încruntă, şi deodată îi zâmbi cu o delicateţe extraordinară, într -un fel care-i îmblânzi ca prin p rin miracol expresia ochilor, spunându-i: – Spuneţi asta fiindcă vă temeţi săsă -i mărturisiţi adevărul lui Madame Beauregard. Dar, credeţi credeţi--mă, o voi face eu. Nu e nevoie ca dumneavoastră să faceţi nimic, nici măcar să vă prezentaţi scuzele. Madame Beauregard va înţelege perfect. – Oare? întrebă Lacey, privinduprivindu-l surprinsă. SS-ar putea să vă înţeleagă pe dumneavoastră, dar pe mine nu mă va înţelege. O să se supere pe mine. Herr Heist clătină din cap. – Vă promit eu că nu se va supăra. Poarta şcolii se apropia, iar maşina intră cu viteză şi se înscrise lin pe alee. Lacey îl lăsă pe şoferul şoferul lui Herr Heist, un tânăr tânăr extrem extrem de meticulo meticuloss şi destul destul de chipeş, chipeş, s -o ajute să coboare, iar Heist însuşi o conduse pe trepte. Îi făcu loc, lăsând -o să intre înaintea înaintea lui în holul răcoros, pardosit cu marmură, marmură, de la intrare, intrare, după care, care, dândudându-şi seama că Lacey devenise devenise dintr-o dintr-o dată un sac de nervi, îi propuse săsă -l lase să discute cu directoarea înainte de aa-ii da prezenta ea explicaţiile şi scuzele ei. De asemenea, mai suferă să se ducă direct în camera ei şi să aştepte acolo până când era chemată în sanctuarul lui Madame Madame Beauregard. Dar o asigură, cu un zâmbet uşor amuzat în colţul gurii, că nu avea nici un motiv de teamă şi nici măcar nu credea că urma ur ma să fie chemată. – Cred că puteţi să vă dezbrăcaţi şi să vă culcaţi, adăugă el. Poate că, mai târziu, se va trimite după dumneavoastră... mâine, cel mai probabil, aş spune. Azi nu e cazul să vă consideraţi vinovată de nimic. Nu-i Nu-i spuse că aveau să se mai vadă – nici măcar că spera ss-o revadă – şi se răsuci pe călcâie, plecând de lângă ea, când zvelta servitoare elveţiană care le deschidea în mod normal uşa vizitatorilor reveni după ce-i ce -i transmisese directoarei mesajul, anunţând că Madame Beauregard îl primea imediat. Lacey urcă le etaj, spre camera ei, cam dezumflată. Avea o cameră foarte mică, la ultimul nivel al clădirii, dar cel puţin era a ei, şi după ce intra n -o mei deranja nimeni, decât dacă vreo persoană cu rang superior ţinea neapărat să discute cu ea. Pentru prima dată în ziua aceea, îşi dădu seama că o durea capul, şi toate oasele din trup păreau să sufere în ton cu el. Probabil aşa ceva era firesc, după o căzătură ca aceea din ajun. Dar, odihninduodihnindu-se atât de bine peste noapte, şi după senzaţia minunată din timpul drumului cu maşina, i se părea cam ciudat că, în singurătatea camerei ei de la şcoală, dintrdintr -o dată devenea conştientă de toate loviturile şi în acelaşi timp îi era şi puţin greaţă. Se temea serios că, dacă Madame Beauregard trimitea după ea, nn -avea să fie destul de lucidă ca să se poată apăra de criticile usturătoare ale directoarei. Dar dacă Madame hotăra hotăra să se lipsească de serviciile ei pentru că stârnise agitaţie – ca să nu mai menţioneze şi complicaţiile cauzate de absenţa ei – nu-i nu-i rămânea decât să accepte şi săsă-şi prezinte scuzele. După ce aşteptă cam o jumătate de oră fără ca nimeni să se apropie de apropie de camera
ei, Lacey se dezbrăcă şi se vârî în pat. Cel puţin, era un refugiu... un soi de refugiu. Dar se tot gândea la patul pe care-l care- l ocupase în noaptea dinainte, şi la bărbatul zvelt în costum închis care fusese atât de bun cu ea şi apoi plecase fără o vorbă de rămas-bun. rămas-bun. Dormita incomod de vreo oră, când îşi dădu seama că lângă patul ei apăruse cineva. Era domnişoara Mackintosh, carecare -i zâmbea cu o expresie teribil de amuzată. – Ei, cum te simţi? întrebă ea, cu accentul ei scoţian apăsat. Îmi dau seama că nu eşti în apele tale, şi nu mă mir. Am auzit că ieri te -ai urcat pe munte şi ai păţit un accident. Mare noroc că nu ţi-ai ţi-ai rupt nici un os. Lacey încercă să se ridice în capul oaselor şi se strâmbă. – Nu – Nu-ss sigură că nu mi-am mi-am rupt chiar nici unul, recunoscu recunoscu ea, cu o voce chinuită. – Ba nu, ascultăascultă-mă pe mine şi pe doctorul Heist, dacădacă -ţi spunem că eşti întreagă, întreagă, o asigur asigurăă veselă veselă domnişo domnişoara ara Mackinto Mackintosh. sh. Dar trebuie trebuie să să zaci toată toată ziua ziua la pat, iar mâine, dacă încă nu ţiţi-ai revenit, vom trimite după doctorul Soames. S oames. Poate-o Poate-o săsă-ţi prescrie el o sticlă de poţiune... – Aţi spus... doctorul Heist? întrebă Lacey, deloc surprinsă în fond, deşi se simţea cam ofensată, dintr-un dintr -un motiv care în acel moment nu-i era deosebit de clar. – Mda, sigur căcă-i doctorul Heist. Mă mir că nu ţi-a ţi -a spus-o chiar el... Doctorul Ludwig Heist, principalul medic din Ardena şi un foarte bun doctor consultant. Conduce un fel de sanatoriu privat, la celălalt capăt al lacului. Ei, dacă eu îmi petreceam noaptea în cabana cabana lui, lui, ştiu ştiu cc-aş fi avut cu ce să mă laud pe urmă! – De ce? întrebă Lacey, ca şi cum oricum nn -ar fi avut nici o importanţă. – De ce? repetă domnişoara Mackintosh, părând surprinsă. Fiindcă, pe de o parte, pariez c-a c-a fosyt foarte confortabil, iar pe de altă parte e cel mai râvnit burl ac din partea locului. Surorilor de la spital li se scurg ochii după el când îi vine rândul la vizită prin saloane, iar dacădacă-i dă atenţie vreuneia dintre ele, indiferent din ce motiv, fata îşi însemnează însemnează ziua cu roşu în calendar. calendar. Se spune că în mod normal nu acordă prea mare atenţie nimănui – numai pacienţilor. Dar cucoanele din district se dau în vânt să-l să -l treacă pe listele lor de invitaţi la cină, chiar dacă el nu primeşte. E un soi de pană la pălărie, dacă acceptă o invitaţie să bea un Martini sec sau s -o însoţească la un dineu pe soţia câte unui om de afaceri local. – Poate că nunu-i place Martini sec, şi nunu -l prea interesează nevestele afaceriştilor locali, comentă Lacey pe un ton atât de pizmaş, încât sprâncenele supraveghetoarei se înălţară înălţară şi şi mai sus. Ceea Ceea ce ce explică explică totuşi totuşi de ce ce nu accep acceptă tă prea prea multe multe invitaţ invitaţii. ii. – – O, dar n-am n-am spus că nu acceptă invitaţiile, replică supraveghetoarea, aşezânduaşezându-se la picioarele patului, pregătită să dezvolte subiectul. Le acceptă... dar nu întotdeauna întotdeauna când şi unde tete-ai aştepta aştepta s-o s-o facă. Aş spune că e foarte cuzurgiu. Şi, desigur, un om în poziţia lui îşi poate permite să facă nazuri. Un medic bogat şi celibatar... Până şi Madame Beauregard îi mănâncă din palmă. A spus imediat că trebuie să stai în pat şi să faci tot ce-a ce-a recomandat el. – Şi a... a dat vreo instrucţiune deosebită pentru mine? întrebă cu voce slabă Lacey. Domnişoara Mackintosh făcu o mutră expansivă şi în acelaşi timp curioasă. – Mda, a dat. Trebuie să iei un sedativ o dată la patru ore şi nişte tablete, ca să fii sigură că dormi bine la noapte. Părea convins că ai fost destul d estul de zguduită.
O birui curiozitatea. – Dar – Dar cum e în cabana lui, şi ce fel de om e, de fapt? S-a S -a purtat frumos cu tine? Foarte amabil? Opinia generală e că nu se prea înnebuneşte după femei , dar întotdeauna întotdeauna trebuie trebuie să existe existe şi excepţii. excepţii. Cred că întrîntr-o bună zi se va însura... cu o femeie foart femeie foartee norocoasă! Nimeni n-ar n-ar fi ghicit vreodată că domnişoara Mackintosh, la cei cincizeci de ani trecuţi ai ei, tindea să privească măritişul cu invidie. – Ia – Ia spune-mi, cum te-a te-a tratat? Menajera lui a făcut ceva tapaj pentru tine? Se spune căcă-l ruinează de-a de-a dreptul. – Nu are menajeră internă, ci o femeie din sat, care m -a îngrijit extrem de competent, răspunse Lacey, ca şi cum ar fi recitat o lecţie; îşi trase cearşaful şi mai sus, acoperindu-şi acoperindu-şi parţial faţa. Acum aş vrea să dorm, dacă nu vă supăraţi, domnişoară supraveghetoare, mormăi mormăi ea, iar domnişoara Mackintosh se arătă uşor lezată. – Hm, foarte bine, răspunse. Dar când te simţi mai bine, trebuie să -mi spui toate detaliile. Lacey ptia că, imediat ce vâjâitul dureros din capul ei înceta şi nu -şi mai simţea oasele atât de fragile, domnişoara Mackintosh avea să insiste cu străşnicie să afle toate amănuntele.
Capitolul 5 A doua zi, deşi încă se mai simţea înţepenit înţepenităă şi "cam bumbăcită" bumbăcită",, cum pe bună dreptate spunea domnişoara Mackintosh, se dădu jos din pat şi coborî să -i prezinte scuzele ei lui Madame Beauregard. Spre uluirea ei, directoarea o primi zâmbitoare şi o lăsă să plece fără a fi dojenit-o dojenit-o cu un singur singur cuvânt. Îi spuse doar că trebuia să fie mai atentă pe viitor şi comentă ce binecuvântare era pentru toţi că doctorul Heist avea o cabană de vacanţă chiar lângă locul pe carecare -l alesese profesoara de engleză ca să facă un salt mortal înapoi. Dacă nu intervenea el, accidentul ar fi putut avea consecinţe grave. Lacey era întru totul de acord cu ea, dar întâmplarea prin care trecuse îi schimbase mentalitatea într-un într- un mod uluitor. Se simţea deprimată, tinzând să privească viitorul nu cu speranţă, ci ca pe o ameninţare; iar în ceea ce privea prezentul, nu găsea nimic lăudabil. Fetele de la Ecole d'Unité aveau o viaţă foarte plăcută şi li se ofereau tot felul de distracţii. Erau duse la teatru de diverse profesoare şi, ocazional, li se permitea să participe la dansul dansul şi ceremonii publice. Elevele din cursul superior, îndeosebi, erau încurajate încurajate să beneficie beneficieze ze de ocaziile ocaziile sociale, sociale, iar părinţii părinţii lor furnizau furnizau elemente elementele le esenţiale pentru aceste petreceri. Fleur Berringer avea atât de multe haine neşcolăreşti, încât toată lumea o invidia, iar Rose Bligh o urma îndeaproape. Toate fetele aveau părul spălat lacoafor şi majoritatea aveau unghiile manichiurizatre şi lăcuite tot timpul, şi urmau tratamente cosmetice. La o săptămână după accident, când Lacey se simţea mai întremată, i se dădu de înţeles căcă-i venise rândul să le escorteze pe domnişoara Berringer, domnişoara Bligh şi încă o fată, destul de nouă în şcoală, la un concert de Mizart, în Kursaal -ul local. În timpul verii, concertele aveau loc în grădinile Kursaal-ului, Kursaal -ului, dar cum luna noiembrie se apropia, fuseseră mutate înăntru; şi, întrucât localnicii se omorau după activităţile simandicoase, acesta era un pretext excelent ca să se îmbrace elegant. Fleur şi Rose, carecare-i reveniseră din indispoziţiile lor sincronizate, îşi petrecură cea mai mare parte a dupădupă -amiezii pregătindupregătindu-se pentru seară. Rose îşi scoase din dulap o rochie albastră irizată, cu poale foarte scurte şi aproape fără spate, iar Fleur luă de pe umeraş o rochie de lamé auriu şi o întinse la picioarele patului. Ambele fete îşi acoperiră obrajii cu împachetări pentru faţă, pe toată durata dupădupă -amiezii, şi se odihniră în camere întunecoase, cu tampoane de vată pe ochi. Accentul pus în şcoală pe atracţia personală şi îngrijirea trupului le dădu ambelor posibilitatea să lipsească (a) de la o lecţie de pian şi (b) de la o lecţie de franceză avansaţi, în scopul de a realiza cât mai bine acest obiectiv nobil. Când sosi momentul să pornească, Madame Beauregard, care le zări în timp ce trecea prin hol spre sanctuarul ei privat, unde-şi unde- şi propunea săsă-şi petreacă seara pe o canapea Empire, uitându-se uitându-se la televizor, se simţi atât de mândră de ele încât se opri să le felicite pentru felul cum arătau. Lacey, care le însoţea, şi nu era îmbrăcată nici pe departe la fel de spectaculos, spe ctaculos, se simţea ca o mătuşă îmbrăcată vetust, pe post de a cincea roată la căruţă.
Luară un taxi până la sala de concert şi, în maşină, fetele îşi retuşară fardul. Lacey le privea cu un soi de amuzament îngăduitor, deşi se întreba ce -ar fi spus părinţii părinţii ei dacă lele-ar fi văzut în acel moment... şi dacă ar fi aprobat din toată inima ceea ce făceau. Fleur arăta de cel puţin douăzeci şi cinci de ani şi era uluitor de frumoasă, în timp ce Rose semăna mai degrabă cu zâna de pe pomul de Crăciun, în rochia ei sumară şi scânteietoare. Miroseau a parfum Dior şi scăpărau de pietre scumpe. Amestecul de doamne elveţiene şi italiene din publicul acelei seri nu avea – – nu putea – să strălucească mai orbitor. Când ajunseră la Kursaal, primul om pe carecare -l întâlniră fu doctorul doctorul Soames. Escorta o fată fermecătoare, cu fizionomie germanică şi păr blond... aceeaşi fată blondă pe care Lacey o văzuse aşezată lângă el în maşină, în seara când acea maşină trecuse periculos de aproape de ea, după ce coborâse de pe trotuar. Doctorul Soames, într-un într-un costum de seară absolut desăvârşit şi aproape agresiv englezesc, îşi aminti incidentul imediat ce o văzu pe Lacey. Se opri să schimbe câteva cuvinte cu ea, în timp ce însoţitoarea lui îşi continua drumul. – A, domnişoara Lacey Cavendish! exclamă el. Ochii lui albaştri o priveau ironic, deşi în acelaşi timp o admirau vag pentru felul cum arăta în rochia veche de două anotimpuri, din şifon negru simplu, ornamentată cu câteva strasuri care-i care- i scoteau în evidenţă părul remarcabil de frumos, auriuauri u-roşcat roşcat strălucitor, şi gâtul suplu. – Vedeţi, am ţinut minte că nu e "Lucy"! Fleur şi Rose se întoarseră imediat şi veniră amândouă spre ei. Blonda întoarse şi ea capul, protestând: – Roger! – Roger! Suntem deja în întârziere... Doctorul Soames, însă, continuă săsă -i zâmbească sarcastic lui Lacey: – Aveţi obiceiul să hoinăriţi noaptea pe malul lacului cu ochii pe jumătate închişi? închişi? întrebă întrebă el. Dacă da, veţi avea nevoie nevoie de servicii serviciile le mele într-o într-o zi. În seara aceea era cât pe ce să dau peste dumneavoastră cu maşina! – Dar – Dar n-aţi n-aţi oprit! îl acuză ea. – Într – Într-adevăr. adevăr. Ochii lui Roger se îngustară. – V – V-aţi aţi fi aşteptat să opresc? Lacey răspunse sec: – Nu când eraţi în compania prietenei dumneavoastră dumneavoastră aci de faţă. Fleur îi întrerupse, cu accentul ei cald şi senzual, din sudul Statelor Statelor Unite: – N – N-aţi aţi mai venit pe la mine, domnule doctor Soames, şi a durat patru zile până mi-a mi-a trecut erupţia aceea oribilă. Roger se încruntă. – V – V-aţi aţi fi aşteptat să opresc o întrebă el din nou pe Lacey. Tânăra lui prietenă germană îl luă de braţ, încercând săsă -l tragă de-acolo, de-acolo, cu un gest destul de grosolan. – Rogaire, te rog! Vino, Rogaire! şuieră ea încet. NuNu -mi place să-mi să-mi ocup locul când s-a s-a umplut toată sala!
Rose Bligh îşi întoarse spre el încântătorii ochi albaştri, mulţumindu -se doar să-i să-i zâmbească. zâmbească. Lacey le trase pe fete de acolo. – Veniţi, fetelor! le chemă ea hotrâtă. Fleur, cred că la tine sunt biletele, şi fără ele nu putem intra. Dă-mi-le Dă-mi-le mie, te rog! Fleur făcu o mutră bosumflată şi nemulţumită. – De – De ce-a ce-a trebuit să ne trageţi din loc când voiam să-i să -i mai spun ceva doctorului Soames? întrebă ea. – Domnul doctor Soames era însoţit de o prietenă şi nu voia să fie reţinut, replică Lacey. – Nu – Nu-ii adevărat! Fleur se uita înapoi, peste umăr, iar ochii ei negri şi dogoritori erau intrigaţi şi nemulţumiţi. nemulţumiţi. – Nu – Nu s-a s-a mişcat din loc şi se uită după noi... n oi... după dumneavoastră! se corectă ea, cu vizibilă uimire, căci ar fi preferat ca doctorul Soames să se uite după o fată strălucitoare ca ea sau măcar ca buna ei prietenă Rose. Şi ce -a vrut să spună, când când v-a întrebat întrebat dacă dacă vă aşteptaţi aşteptaţi să opreas oprească? că? Nu ii-aţi răspuns! – N – N-are are nici o legătură cu tine, ripostă scurt Lacey. Şi, după ce luă biletele şi porniră spre locuri, nunu -i mai dădu lui Fleur posibilitatea săsă-i pună nici o întrebare. În prima parte a conce concertului, ochii lui Fleur se întoarceau în toate părţile, până când se opriră asupra doctorului Soames şi a îsoţitoarei lui. Pe lângă că era o tânără foarte soignée, ochii lui Fleur erau deosebit de expresivi şi, după ce -l contemplară un scurt răstimp pe Roger Soames, se umplură încet cu dispreţ, pentru că fata de lângă el nu era, după părerea p ărerea ei, genul de femeie cu care ar fi trebuit să se afişeze în public. Nu făcea parte din familiile distinse din Ardena şi, prin urmare, după părerea tinerei americane, nu merita să fie cultivată. Era elegantă, dar hainele ei puteau fi cumpărate de gata, la fel ca ale domnişoarei Cavendish – – spre care întoarse capul imediat, convingându-se convingându-se că şi ea se îmbrăca tot cu haine h aine de la magazin. Fermecătoarea buză de jos a lui Fleur, plină şi trandafirie, se răsfrâse cu dispreţ. Era o snoabă a snoabelor şi se supărase pe Roger Soames pentru că acesta nu i se adresase direct. O nemulţumea şi fata de lângă el, fiindcă nu avea ce să caute acolo, precum şi Lacey Cavendish, pentru că nu era decât o biată profesoară de engleză care nu-şi nu-şi avea locul în toată combinaţia. De cealaltă parte a lui Lacey, Rose stătea cu ochi visători, părând să savureze concertul. Părul auriu i se legăna lucind slab în lumină, machiajul ei pretenţios atrăgea privirile, privirile, şi toată atitudinea ei cuviincioasă era complet înşelătoare. În realitate realitate,, se plictisea plictisea îngroz îngrozitor, itor, jindui jinduind nd să facă ceva ceva mai interes interesant ant decât decât să stea într-o într-o sală de concert, auzind o muzică pe care ar fi putut s -o asculte şi la magnetofon. Ochii ei albaştri codaţi, cu genele lor fine aurii, tot alunecau într -o parte spre Fleur, simţind că şi ea se plictisea de moarte. Numai domnişoara Cavendish – a cărei expresie, de fapt, trăda foarte puţin – se – se distra, probabil, sincer. Rose o studie în secret un timp, întrebându-se întrebându- se cum ar fi arătat dacă ar fi fost
îmbrăcată îmbrăcată bine. Avea cea mai extraordi extraordinară nară culoare culoare de păr, iar tenul ei era ca porţelanul, încălzit de o roşeaţă uşoară. Rose, care o plăcea, se gândi ce păcat era că trebuia să trăiască din salariu; şi cât cât de mult i s-ar s-ar fi schimbat viaţa dacă ar fi provenit dintr-o dintr-o familie înstărită, la fel ca ea şi Fleur. Atunci, ar fi fost posibil să le întreacă în strălucire pe amândouă. Chiar şi aşa, reuşea să arate destul de distinsă. Dar, probabil, asta se întâmpla fiindcăfiindcă-i stătea bine în negru – negru – chiar şi un negru ieftin. Pentru fiecare pereche de ochi admirativi care se îndreptau spre feţele lui Fleur şi Rose, cel puţin o altă pereche o fixa pe Lacey Cavendish... şi, în timp ce se uita în jur şi observa privirile masculine captivate care se îndreptau spre ele, Rose observă pentru prima oară ochii unui bărbat brunet care stătea aşezat puţin mai sus, de cealaltă parte a culoarului dintre scaune. Rose scoase o mică exclamaţie de încântare, apoi îi atinse lui Lacey braţul, impulsiv: – Astă seară a venit aici un om pe carecare -l cunosc foarte bine, şopti ea emoţionată. Îl cunosc de când eram mică. Stă acolo, pe partea cealaltă a culoarului. Fără săsă-şi dea seama ce făcea, Lacey urmări direcţia privirii lui Rose. Se pomeni întâlnind întâlnind o pereche de ochi familiari, de culoare închisă... mult mai familiari decât ar fi fost normal să fie, din moment cece -l cunoştea pe posesorul lor doar de foarte puţin timp. Dar avea acea impresie fiindcă se gândise încontinuu la ochii lui, de-atunci î ncoace; ncoace; şi, printrprintr-o coincidenţă extraordinară, se gândise la ei chiar şi în timp de asculta concertul... încercând săsă -şi amintească tonalitatea lor închisă, întrebându-se întrebându -se dacă erau negri sau căprui, dacă erau în esenţă blânzi, sau doar umani. Ochi distanţi, când interesul îi pierise temporar... chiar puţin reci, când îl preocupau alte probleme. Iar acum, dintr-o dintr-o dată, descoperi că era în Kursaal, cu ea, ascultând sunetele mirifice ale muzicii, alături de toţi ceilalţi. Dar, la fel ca doctorul Roger Soames, nu era singur. Avea o însoţitoare pe care se vedea clar că o cunoştea foarte bine. Femeia stătea aplecată spre el, vorbinduvorbindu -i încet şi privinduprivindu-l cu o undă de superioritate, deşi nu semăna deloc cu tânăra de lângă Roger Soames. Avea un păr blond şi drept, împle drept, împletit tit destul destul de sever sever în jurul unui cap elegant, elegant, şi părea trecută binişor de treizeci de ani... o femeie mai mult graţioasă decât atrăgătoare, îmbrăcată întrîntr -o rochie neagră şi purtând foarte puţine podoabe, deşi cerceii-i cerceii-i arătau bine, precum şi brăţara brăţara care-i scânteia la încheietura mâinii. Iar zâmbetul acela superior se lăţi când bărbatul de alături întoarse capul spre ea. – E unchiul Ludwig... AşaAşa-i spun de ani de zile, deşi nu mimi-e cu adevărat rudă, îi mărturisi Rose lui Lacey. Mama şi tatăl meu îl cunosc foarte bine, iar mama i-a fost cândva pacientă la sanatoriu. E un om extrem de bun şi delicat... Îl ador! conchise ea cu entuziasm. Şi, mai adăugă, cred că mm -a văzut! Lacey era destul de sigură că Herr Heist le văzuse pe toate trei, dar o împiedică pe Rose să se uite din nou la el şi săsă -i atragă atenţia. Dacă doctorul Heist ar fi vrut să dea de înţeles că le recunoscuse, ar fi putut ss-o facă, în loc de a întoarce deliberat capul, spunându-i spunându-i ceva însoţitoarei lui. Rose şopti:
– La pauză! Probabil va vorbi cu noi la pauză! Mergem să bem ceva, da? Lacey fusese instruită să le cumpere pahare cu suc de fructe, şi ştia că, la pauză, Fleur avea să insiste săsă -şi "întindă picioarele", cum spunea ea. Şi, o dată ce -l văzuse pe doctorul Heist, Rose urma să insiste şi ea... deşi în mod normal n ormal nu ţinea la fel de mult ca Fleur să se ridice de pe scaun. Lui Fleur îi plăcea să atragă atenţia, să întâlnească oamenii cât mai mult posibil, dar Rose era mai puţin sociabilă. Totuşi, când sosi pauza, Lacey ştiu că, dacă doctorul Heist nu ţinea cu tot dinadinsul să le evite, Rose avea să se repeadă asupra lui. Când intrară la bufet, acolo era o aglomeraţie îngrozitoare, şi la început se păru că numai un miracol ar fi pututputut-o ajuta pe Rose săsă-şi întâlnească adoratul prieten. Fata Fata o puse pe Lacey să se ducă la bar de două ori pentru a le cumpăra suc de portocale, iar pe al doilea îl bău cât putu de încet – cât de încet îndrăznea, mai bine zis, dacă voiau să se întoarcă în sală la timp – în – în speranţ speranţaa că docto doctorul rul Heist Heist avea săsă-şi facă apariţia în orice moment, manifestând o surpriză plăcută. Astfel că fu oarecum descumpănită când Herr Heist intră calm la bufet, fără însoţitoarea lui, şi le acostă. Fiindcă nu lui Rose i se adresă mai întâi, ci lui Lacey. – Vă simţiţi mai bine? întrebă el, întinzânduîntinzându -i mâna şi privind-o privind-o atent; ochii lui – lui – care erau într-adevăr într-adevăr negri, îşi spuse ea – îi – îi amintea aminteau u de o catifea catifea neagră. neagră. A, da, văd că arătaţi întrîntr-adevăr foarte bine! NN -a mai rămas nici o urmă a experienţei prin care aţi trecut. Pentru a doua oară în noaptea aceea, ambele fete o priviră pe domnişoara Cavendish cu vizibilă mirare – şi nu puţină iritare, pentru că părea să fie seara ei la rampă. Apoi, înainte ca Lacey să poată răspunde că se restabilise complet cu sănătatea, nerăbdătoarea Rose îl apucă pe doctor de braţ şişi-l sili să se uite la ea. Herr Heist zâmbi. – Da, – Da, te-am te-am zărit înainte de a mă fi văzut tu pe mine. O bătu pe dosul mâinii. – Nu mai cunosc pe nimeni care să aibă un asemenea păr de zână ca al tău. Şi eşti atât de incredibil de drăguţă, încât ar fi imposibil să te confund cu altcineva! Degetele lui bronzate îi atinseră obrazul. – Când vii să iei cina cu mine, Liebling? A A trecut ceva timp de când nu m-ai mai vizitat. Fleur, care era numai ochi, fu imediat intrigată şişi -şi încercă strălucitorul zâmbet asupra lui... un zâmbet despre care întotdeauna sperase că era uşor languros. – PrezintăPrezintă-mă, Rose, ordonă ea, cu accentul ei american sudist deosebit de pronunţat. Până şi domnişoara Cavendish pare să fie în avantaj faţă de mine, adăugă, încruntându încruntându-se se ostil spre tânăra englezoaică. Rose se conformă cererii, întrebându-se întrebându -se de unde-l unde-l cunoştea Lacey pe doctorul Heist, iar în ochii medicului se ivi o licărire strălucitoare ae amuzament, în timp ce -i întindea întindea mâna mâna lui lui Fleur, Fleur, curtenitor curtenitor.. – – Trebuie Trebuie să mă iertaţi, Fräulein, pentru că nn-am insistat săsă-mi fiţi prezentată imediat, se scuză el, cu mult şarm. Domnişoara Cavendish a suferit acum câteva zile un mic accident, şi eram preocpuat de sănătatea ei. – A! exclamară ambele fete la unison – iar – iar Lacey Lacey le simţi privirile întorcându-se întorcându -se
spre ea. Doctorul Heist nu făcu nici o încercare de a le lămuri mai mult, şi cum bufetul se golea rapid, pentru că partea a doua a concertului urma să înceapă, fu nevoit să scurteze conversaţia. Zâmbind, îi spuse lui Rose: Ros e: – Ţine minte, am să te aştept întrîntr -o vizită, curând... Şi trebuie ss -o aduci şi pe prietena ta şi, dece nu, şi pe domnişoara d omnişoara Cavendish, dacă nn-o să se plictisească. Întoarse Întoarse o privire privire între întrebăto bătoare are spre spre Lacey. Lacey. – Mă voi îngriji să primiţi toate trei invitaţii la următorul meu dineu. Sau, poate, aţi prefera să veniţi la ceai? Englezilor nu le place foarte mult ceaiul de după -amiază? o întrebă întrebă el pe Lacey, Lacey, cu dinţii dinţii albi lucindu lucindu--i. Mi se pare că au făcut din el un adevărat ritual! Rose, însă, spuse imediat că ea, personal, nu se omora după ceaiul de dupădupă amiază. – Mi – Mi-ar ar plăcea mult mai mult să ne invitaţi la cină. – Mult mai mai mult, sublinie Fleur. Doctorul Heist le zâmbi z âmbi enigmatic. – Dar dineurile mele au loc seara destul de târziu, explică el, şi s -ar putea ca ora să nu fie potrivită pentru eleve. Ce părere aveţi, domnişoară Cavendish? Oare Madame Beauregard vă va permite să lipsiţi până atât de târziu? – Sunt sigură că Madame Beauregard va face o excepţie pentru Rose şi Fleur, dacă o rugaţi dumneavoastră, domnule doctor Heist, răspunse cam rigid Lacey, amintindu-şi amintindu-şi uşurinţa cu care Herr Heist îi obţinuse o scutire, după aventura de pe munte. Zâmbetul lui deveni şi mai amuzat. – Aşa credeţi? – Nu mă îndoiesc. – Dar dumneavoastră? Sunteţi majoră, nunu -i aşa? În cazul dumneavoastră, nu va fi nevoie să apelez la bunăvoinţa ei. Prietena lui, tânăra în negru, elegantă dar nu deosebit de atrăgătoare, îşi făcu apariţia în uşă, iar doctorul Heist se întoarse spre ea, scuzându -se că o lăsase să-l să -l aştepte. Femeia păru surprinsă săsă -l vadă înconjurat de trei fete atât de frumoase, apoi răspunse cu cea mai melodioasă voce pe care o auzise Lacey în viaţa ei că n -o făcuse săsăl aştepte şi, desigur, oricum nu avea nici o importanţă. Îi zâmbi zâmbi lui Lacey. Lacey. De fapt, fapt, le zâmbi zâmbi la toate toate trei. trei. Avea Avea cel cel mai relaxa relaxatt zâmbet zâmbet pe care-l care-l văzuse Lacey vreodată, iar ochii ei de culoare cenuşie deschisă aveau o expresie de umor care trăda vizibil faptul că nu era deloc supărată pentru că aşteptase câteva minute. – Dar mă tem că orchestra tocmai îşi acordă instrumentele. – Da, da, răspunse doctorul Heist. Nu vom comite păcatul de neiertat, ocupându-ne ocupându-ne locurile după ce toţi ceilalţi ss -au aşezat. Schiţă o plecăciune spre cele trei tinere... cu o undă de ironie când se înclină către Rose şi Fleur. – Vă doresc o seară plăcută, micuţelor. Nu voi uita că am datoria să aranjez următoarea întâlnire.
Şi, fără a le prezenta însoţitoarei lui, o luă pe aceasta de braţ şi dispărură în direcţia scărilor cu covoare groase. Lacey lăsă să treacă vreo câteva secunde înainte îna inte de a-i a-i urma, împreună cu fetele din grija ei. Rose şi Fleur tot şuşoteau, încercând să ghicească identitatea prietenei doctorului Heist, care nu li se prezentase. Lacey era destul de şocată de cruzimea observaţiilor lor... de comentariile deloc îngădu itoare, care nu-i nu-i recunoşteau nici o calitate. Rose era de părere că misterioasa "iubită", cum o numea ea, era secretara doctorului Heist, şi că acesta o scotea în oraş ca răsplată pentru cine ştie ce. Fleur, care era puţin mai mare şi, prin urmare, mai perspicace şi mai puţin dispusă să se lase înşelată de aparenţe, considera căcă -şi cumpăra hainele din magazine selecte şi era prea elegantă şi încrezătoare pentru o secretară, dar n -o găsea în nici un caz o frumuseţe. Era surprinsă că un bărbat atât de distins distin s ca Ludwig Heist – Heist – despre despre care auzise, dar nu-l nu-l mai întâlnise până acum – se afişa în public cu o femeie atât de neinteresantă, trecută de prima tinereţe, t inereţe, când uumătate dintre femeile fără obligaţii – şi cu obligaţii! – din Ardena ar fi fost încântate să se bucure de compania lui. Îl considera considera "o "o ciosvârt ciosvârtăă delicioa delicioasă, să, de de o masculini masculinitate tate dement dementă", ă", dar dar nu credea credea că avea farmecul dezinvolt din ochii albaştri ai doctorului Soames. Şi, în orice caz, nu era englez. Fleur, la acea vârstă anume, era hotărâtă să fie atrasă de englezi şi, dacă era posibil, într-o într-o bună zi să se mărite cu unul. Considera că bărbaţii ca Roger Soames erau interesanţi fiindcă dădeau de gol atât de puţin şi erau capabili să fie cruzi. Aceasta era definiţia pe care o dădea ea indiferenţei. Indiferenţei englezeşti, cu sânge rege. Rose susţinea că doctorul Heist avea putere asupra oamenilor... dar nu prea p rea ştia în ce fel şişi-o manifesta. Ea însăşi fusese fascinată de el din ziua când o ceruse cu împrumut împrumut de la părinţii părinţii ei ca s-o ducă la un picnic. O fermecase cu îngheţate şi-i şi -i cumpărase o fabuloasă cutie de ciocolată. Mai păstra şi acum panglica în care fusese înfăşurat înfăşurat pachetul. pachetul. Lacey le îndemnă să termine cu conversaţia şi să se grăbească, şi imediat ce ajunseră lalocurile lor, începu să facă eforturi hotărâte de a uita întâlnirea de la bufet şi a se concentra asupra muzicii. Urma să cânte o soprană binecunoscută, iar Lacey considera că ar fi fost foarte nepoliticos şi ingrat să nunu -i acorde toată atenţia. Acelaşi lucru era valabil şi pentru cele două fete. Îşi puteau continua conversaţia începută începută la bufet – şi, cu siguranţă, aveau ss-o facă! – în – în camera lor de la Ecole d'Unité. Pentru moment, însă, Lacey insista să nu uite de bunele maniere. Dar, pe tot parcursul ariei pe care soprana o interpretă fermecător – fără a fi aplaudată în final, pentru că spectatorii elveţieni nu aplaudau niciodată – şi după aceea, în timp ce un pianist pianist cânta cânta Chopin, Chopin, Lacey Lacey simţi simţi o dorinţă dorinţă aproape aproape incontrol incontrolabilă abilă de a întoarce întoarce capul din când în când, pentru a descoperi descoperi dacă dacă o pereche de ochi, pe care-i care-i simţea privindprivind-o din cealaltă parte a culoarului, făceau întrîntr-adevăr acest lucru. Era absolut sigură că se înşela, dar sezaţia era totuşi extraordinară.
Capitolul 6 În săptămâna săptămâna următoare, următoare, vremea se schimbă, schimbă, iar pe malurile lacului lacului se lăsă cu adevărat iarna. Până atunci, zilele fuseseră frumoase şi aurii, fiind o plăcere să se plimbe prin pădure şi chiar să navigheze şi să facă baie în lac, pentru cine era mai îndrăzneţ. Lacey nu era o atletă şi se mulţumea cu plimbările prin pădure, aşa că fu o dezamăgire pentru ea să afle că zilele aurii luaseră sfârşit şi, probabil, n -aveau să se mai întoarcă până în primăvara următoare. Când se lăsară ceţurile, învăluind şcoala pentru zile în şir şi acoperind piscurile cele mai înalte ca şi cum acestea ar fi încetat să mai existe, sosi momentul să privească realitatea în faţă. Temperaturile coborâseră dramatic, iar sistemul de încălzire centrală al Ecole d'Unité mergea din plin. p lin. Elevele îşi închiseră în dulapuri îmbrăcămintea de vară şişi-şi scoaseră pulovărele groase şi hanoracele, pantalonii de schi şi cizmele cu tălpi groase. Era foarte probabil ca, la risipirea ceţurilor, să nu fie zăpadă; dar la fel de probabil era şi să fie. Cel puţin la altitudinile mai înalte ninsese considerabil, ia r unele dintre crestele mai joase erau albe şi greu de recunoscut. Fetele din şcoală abia aşteptau luna decembrie, când aveau să se mute în cabane, cu o mie de metri mai sus de locul unde înfruntau acum rigorile toamne; dar nici uneia dintre ele nu-i nu-i plăcea plăcea perioada intermediară, când vecinătatea lacului făcea viaţa să pară umedă şi mohorâtă. Avea loc obişnuia serie de răceli şi guturaiuri autumnale, iar doctorul Soames era chemat adesea să ia temperatura şi pulsul. pu lsul. Lacey, care în ciuda constituţiei ei zvel te şi a înfăţişării uneori destul de eterice era destul de rezistenţă la aceste boli, rămase sănătoasă, dar se întâlnea frecvent cu doctorul Soames pe coridoarele şcolii, iar o dată sau de două ori îl întâlni şi afară, când se întorcea de la cumpărături sau sa u ducea elevele mai mici la dentist. De fiecare dată când se pomenea faţăfaţă -n faţă cu ea, doctorul Soames zâmbea într-un într-un stil destul de curios şi se oprea să schimbe câteva cuvinte. Lacey nu ştia niciodată despre ce anume să convserseze cu el şi întotdeauna vedea în zâmbetul lui o oarecare răceală critică, în urma căreia trecea mereu în defensivă faţă de doctorul Soames. Acesta auzise despre accidentul ei de pe munte şi o acuza că i se urâse cu viaţa. – Fie vă prezentaţi ca ţintă pentru şoferi, fire vă daţi d e-a e-a dura pe povârnişuri, remarcă el vesel şi cu o totală lipsă de compasiune, care o irită şi mai mult. Nu vă place Elveţia? Sunteţi victima unei afecţiuni neîmpărtăşite? Sau ce aveţi? Ochii lui albaştri o priveau sarcastic. – Ţin minte că, prima dată când am stat de vorbă, nu păreaţi prea mulţumită. Aveaţi o atitudine foarte critică faţă de unele dintre cele mai favorizate ocupante ale acestui stabiliment atât de luxos, iar acum mă întreb dacă nu cumva era invidie pură. Le invidiaţi pe toate elevele ale căror părinţi înstăriţi nu ezită să -i plătească taxe grase lui Madame Beauregard pentru a le asigura lustrul superficial de care consideră ei că au nevoie? – În – În nici un caz!
Lacey părea foarte indignată, iar Roger observă că, atunci când se enerva, obrajii ei ei dobândeau o culoare cum nu se putea mai atrăgătoare. – Ştiţi, sunteţi drăguţă, îi spuse el. Nu aveţi motive să le invidiaţi pe fetele cu farmece ca ale lui Fleur Berringer şi ale micuţei Rose Bligh. În acel moment, moment, Rose Bligh Bligh tocmai tocmai se apropia apropia pe cărare, cărare, iar iar Roger Soames îi zâmbi ca şi cum apariţia ei ii -ar fi luminat întreaga zi. Merita, desigur, săsă -i zâmbească, căci scurta ei de blană albă era din hermină veritabilă şi avea o glugă din care părul blond scăpa mângâindumângâindu-i obrajii ca nişte pene delicate de aur palid. Încântătorii ei ochi albaştri nu se luminară ca două felinare, cum ar fi făcut frumoşii ochi căprui ai lui Fleur Berringer, dar îi răspunse cu un zâmbet cochet, iar în timp ce fata îşi continua drumul spre cămin, doctorul Soames fluieră încet. – V – V-ar ar veni să credeţi? O elevă care arată ca o starletă de cinema, finanţată de un tătic generos şi bogat! Dar, deşi o admir pe p e domnişoara Bligh, nu cred că se compară cu domnişoara Berringer. Domnişoara Berringer este Sophia Loren şi Gina Lollobrigida la un loc! Are focul rasei latine combinat cu siguranţa de sine îndrăzneaţă ale unei tinere americane. Iar despre tatăl ei nu pot spune decât că e de-a de -a dreptul vulgar de bogat. – Asta o face să pară în ochii dumneavoastră mai atrăgătoare decât e de fapt? Roger Soames îi zâmbi alene. – Eu sunt un om sărac, să ştiţi. Nici măcar nu mimi -am putut deschide încă propriul cabinet, şi nu mimi-ar strica un socru bogat. Cu siguranţă, o face să pară chiar fantastic de atrăgătoare. Lacey refuză să creadă că Roger Soames se aştepta să -l ia în serios, mai ales întrucât întrucât lucirea lucirea dispreţui dispreţuitoare toare din ochii ochii lui sugera sugera destul destul de clară un amuzament amuzament nu prea binevoitor. Din cine ştie ce motiv, cum bine ştia, doctorul Soames n -o simpatizase prima dată când se întâlniseră, iar Lacey se îndoia foarte tare că l-ar l -ar fi putut cuceri, chiar dacă ar fi avut un tată bogat şi ar fi fost una dintre d intre cele mai promiţătoare eleve eleve ale şcolii. De asemenea, în pofida zâmbetului lui enervant şi a manierelor reci şi indiferente, bănuia că de fapt nu era indiferent indife rent deloc. În Ardena, unde devenise popular într-un într-un interval de timp foarte scurt, circulau diverse poveşti pe seama lui care reflectau faptul că lumea îi acorda mult credit. Era blând cu copiii, iar când aceştia îi erau pacienţi le acorda cea mai mare atenţie. Era bun cu bătrânii şi nu precupeţea nici un efort pentru a le face viaţa mai suportabilă. Ca medic, era în general simpatizat şi admirat, şi numai când părea incapabil să reziste zâmbetelor provocatoare ale adolescentelor precoce Lacey simţea că avea dreptul să-l să -l dezaprobe. Din această cauză, precum şi din motivul că o antipatiza vizibil, părea improbabil să ajungă vreodată să se înţeleagă bine cu el. Şi totuşi, întrîntr-o dupădupă-amiază, spre surprinderea ei, doctorul Roger Soames o invită să bea ceaiul împreună. Se aflau în Hotelul Meurice, unde Lacey aştepta întoarcere întoarcereaa unei eleve eleve din cursul cursul inferior inferior care fusese luată luată la cumpărătur cumpărăturii de tatăl tatăl ei venit în vizită, şi urma să se întoarcă peste vreo oră. Neavând nimic de făcut, Lacey stătea aşezată într-un într-un salon. salon. Răsfoia întrîntr-o doară nişte reviste, cochetând cu ideea de a comanda un ceai, căci era ora patru dupădupă -amiaza, iar afară vremea era foarte rece şi umedă, când doctorul Soames intră pe uşile batante ale salonului şi, la vederea ei,
înălţă înălţă o sprânc sprânceană. eană. – SinguricăSingurică-singurică? întreb el. Se aşeză pe un scaun de la măsuţa rotundă unde stătea Lacey, zâmbindu -i cam strâmb. Lacey era îmbrăcată foarte îngrijit şi elegant, într -un taior de lână fină, iar părul îi era, ca întotdeauna, întotdeauna, pieptănat pieptănat cu multă artă, şi strălucea. strălucea. NuNu-i amintea de o narcisă, ci de altceva care avea legătură cu pădurea... poate pentru că taiorul ei era verde şi până şi pantofii sobri din piele de căprioară aveau culoarea frunzişului în toiul verii. În salonul cald, cald, plin de fotolii fotolii confortabi confortabile le şi flori aranjate discret – flori de seră – şi vizitatori eleganţi, cu portofelele bine căptuşite, Lacey îl ducea cu gândul la o făptură rece şi singuratică, rătăcită acolo după ce coborâse din păturile învăluite în ceaţă de deasupra oraşului. Pădurile unde ceaţa se agăţa de copaci ca nişte eşarfe de şifon sfâşiate, iar strălucirea glorioasă a toamnei dipsăruse complet. Părul de o culoare autumnală al lui Lacey şi silueta ei zveltă, înveşmântată în verde, precum şi perfecţiunea mată a pielii ei palide, î l î l intrigau pe Roger Soames. Se scuză pentru că avea haiele cam umede – şi, întrucât nu purta niciodată pălărie, în părul lui deschis şi atrăgător străluceau picături de ploaie – şi propuse să guste din tortul savuros care tocmai era adus pe un cărucior de ceai, comandând şi altceva alături. – Un ceai chinezesc? Întotdeauna am fost de părere că ceaiul chinezesc merge de minune în dupădupă-amiezele ploioase, chiar şi acasă, în Anglia, unde bem aproape numai ceai indian. Aceasta Aceasta este particularitate particularitate a britanicilor, refuzul refuzul lor de a accepta ceaiul chinezesc, sau măcar de aa -l bea o dată sau de două ori pe săptămână. Pe continent, oamenii au gusturi mai catolice. – Mie – Mie îmi place ceaiul chinezesc. Totuşi, Lacey nu era deloc sigură dacă ar fi fost bine sau nu să-i să -i accepte invitaţia. – Aştept o elevă din clasa a treia, care îşi petrece dupădupă -amiaza cu tatăl ei. A promise să-i să-i cumpere tot ce-şi ce-şi doreşte... şi, întrucât săptămâna viitoare pleacă în Peru, cred că fata îl va sili să se ţină de cuvânt. – Drăguţ. Vreau să zic, e drăguţ să ai un tată bogat, preciză Roger. Mai ales dacă eşti fată. Lacey îşi aminti că subiectul taţilor bogaţi îl cam obseda, aşa că nu spuse nimic. Îl văzui făcândufăcându-i semn unei ospătăriţe şi, în câteva minute, tortul fu adus la masa lor, iar Roger comandă comandă şi ceai chinezesc. De asemenea, se servi cu tarte cu cireşe şi cu o prăjitură cu migdale, kirsch şi frişcă, încercând ss-o convingă şi pe Lacey să facă acelaşi lucru. Lacey se cutremură. – Nu trebuie să uit de siluetă. – Prostii. – Prostii. Roger îi aruncă o privire, cu admiraţie nedisimulată, lingândulingându -şi frişca de pe degete. – Aveţi o siluetă perfectă, şişi -o ştiţi foarte bine. Sunt de d e părere că nu este nevoie să faceţi prea mult pentru a vv -o meţine impecabilă. – De unde ştiţi ce fac eu şi ce nu pentru aa -mi păstra silueta>? Şi, de fapt, ce ştiţi
dumneavoastră despre mine? – Nu ştiu nimic. Ochii lui albaştri îi întâlniră pe ai ei, zâmbitori. – Ghicesc – Ghicesc doar. – S – S-ar ar putea să ghiciţi greşit. NN-aveţi de unde şti dacă nu trăiesc numai cu fructe şi cereale. – Nu – Nu dumneavoastră. dumneavoastră. Roger muşcă din tarta cu cireşe, cu o plăcere atât de vizibilă încât Lacey fu fascinată. – În – În pofida pofida aerului aerului dumneavoas dumneavoastră tră înşelăto înşelătorr de fragilita fragilitate, te, aş spune că sunteţi sunteţi foarte sănătoasă, iar sănătatea – sănătatea echilibrată – nu se menţine cu ajutorul ajutorul unei diete prea stricte. În plus, nu m-aţi m-aţi putea fulgera cu ochii aceştia verzi ai dumneavoastră aşa cum o faceţi, dacă aţi trăi numai cu fructe şi cereale. Lacey râse şi, pentru prima dată de când se cunoşteau, avu impresia că între ei se lega o oarecare oarecare prietenie. Îl întrebă cu ce ocazie venise acolo şi dacă era plătit atât de bine încât îşi putea permite săsă-şi ia gustările de dupădupă-amiază în hoteluri de lux, iar Roger îi alungă iluzia de prietenie dezinvoltă răspunzând imediat că venise ca s -o întâlnească întâlnească pe Fleur Berringer, care stabilise chiar ea întâlnirea, dar se părea că nu putuse să ajungă la timp. – A spus să ne întâlnim la ora trei, la Meurice, şi de la trei mă tot învârtesc pe aici. Cel puţin, ar fi putut avea bunul simţ de a-mi a -mi da un telefon, sau de a-mi a- mi lăsa un mesaj la recepţie. Lucrul carecare-mi displace cel mai mult e săsă -mi pierd vremea, aşteptând tinere care nu mai apar. – Atunci, de ce o faceţi? Vocea lui Lacey era rece şi severă. – Ştiţi perfect de bine că fetelor din şcoală nu li se permite să stabilească întâlniri întâlniri individual individualee cu nimeni în afara afara incintei incintei şcolii... şcolii... fără aprobarea aprobarea lui Madame Madame Beauregard, mai exact. Cu siguranţă, ar face o criză dacă ar afla că Fleur şi-a şi -a dat întâlnire întâlnire cu dumneavo dumneavoast astră ră fără fără ştirea ştireaei. ei. – De – De ce? Dinţii albi ai lui Roger străluciră scurt. – Nu sunt eu, pe moment, consultantul medical al tinerelor domnişoare, motiv pentru care n-ar n-ar trebui să aibă nici o obiecţie faţă de întâlnirile noastre? noastre? – Ştiţi foarte bine că acest aranjament ar încânta-o încânta -o mult mai mult pe Madame Beauregard dacă nu aţi fi consultant medical. – Touché! Roger îşi privi cu regret farfuria goală. – Ce-am Ce-am să fac când ajung acasă şi nu voi mai găsi prăjituri ca acestea care se fac aici, nu ştiu. Apoi îşi aprinse o ţigară şişi -i zâmbi maliţios. – Mă credeţi sau nu, dar nn-am consimţit la întâlnirea din după-amiaza după-amiaza asta. O găsesc pe Fleur încântătoare, însă am o slujbă şi o reputaţie – după cum, mai mult sau mai puţin, mimi-aţi reamintit – şi găsesc puţin cam iritant să fiu chemat la Meurice ca să ascult nişte aiureli copilăreşti mult mai potrivite pentru unele dintre prietenele ei.
Probabil nu e nimic important, şi ar fi penibil... – Vreţi să spuneţi că nn-a dorit decât un pretext ca să vă vadă? – Da. – Da. Roger expiră un nor de fum aromat, lăsândulăsându -l să plutească peste masă până când o învălui. Cuprinză în ceaţa parfumată, Lacey îşi dădu seama că ochii lui albaştri o priveau cu un interes nedisimulat. nedisimulat. – Pur şi simplu nu puteţi înţelege de ce ar vrea mă vadă, pentru un motiv care nu are nici o legătură cu sănătatea. Iar dacă nu ss-ar simţi bine, desigur, supraveghetoarea de la şcoala dumneavoastră ar trimite după mine! – Nu... – Nu... Lacey îşi termină ultima bucată de tort dar, spre deosebire de doctor, care o privea atât de intens, nu-şi nu-şi linse degetele. Şi le şterse cu o batistă pe care o scoase din poşetă. – Nu cred că ar fi bine să vă întâlniţi cu Fleur, declară ea în cele din urmă, sec. Cel puţin, nu în afara incintei şcolii. – Dar doreşte să se mărite cu un englez, iar în şcoală nu există condiţii pentru cultivarea unei unei relaţii de acest gen. Dintr-o Dintr-o dată, în ochii lui apăru o licărire amuzată, care o deconcertă temporar pe Lacey. – Dumneavoastră ce faceţi când doriţi să vă întâlniţi cu prietenul? – Eu – Eu nu am nici un "prieten". – Vreţi să spuneţi că nu aveţi unul aici...? – Nu am nici unul, nicăieri. – Nu aveţi...! Roger Soames îşi rezemă cotul pe masă şi bărbia în palmă, pregătindupregătindu -se să se distreze. – Atunci, – Atunci, ce faceţ ce faceţi i în în timpul liber? – Tot – Tot felul de lucruri. – Ca de pildă, plimbări pe malul lacului, sau escaladări ale munţilor, de una singură? – N – N-am am escaladat nici un munte de una singură. Lacey începea să se enerveze. – N – N-am am făcut decât să mă urc până... – Până la cabana doctorului Heist? Imediat, Lacey roşi, fără nici un motiv anume, iar doctorul Soames o ameninţă cu degetul, având o expresie de amuzament sec. – Haideţi, haideţi! Nu se cade săsă -l alegeţi pe cel mai râvnit burlac din district, d istrict, iar apoi să vă urcaţi până la cabana lui şi săsă -l faceţi să vă salveze dintrdintr -o situaţie dificilă! Înţeleg Înţeleg că v-aţi petrecut noaptea în cabană. cabană. Vai de mine şi de mine...! mine...! murmură murmură el, clătinând din cap. Lumea o să comenteze, să ştiţi! Obrajii lui Lacey se înroşiră şi mai aprins. Se simţea scandalizată. – Dacă încercaţi săsă-l implicaţi pe domnul doctor Heist în ceva neplăcut... – Nu – Nu încerc încerc săsă-l implic pe doctorul Heist în nimic, şi nici pe dumneavoastră nu încerc să vă vă implic. implic.
Totuşi, doctorul Roger Soames o privea p rivea parcă sub imperiul unei revelaţii. – Doctorul Heist îmi este superior şi are o reputaţie foarte bună îndistrict, aşa că e firesc firesc să nu suflu o vorbă care să ii -o afecteze... nici reputaţia lui, şi niei pe a dumneavoastră, la o adică. Deodată, se aplecă peste masă, atigânduatigându -i cu degetul capătul unei şuviţe de păr. – E culoarea dumneavoastră naturală? Vreau să spun, nn -aţi "contribuit" "contribuit" cu nimic? Uşile batante se deschiseră în spatele lor, iar Lacey simţi un uşor curent de aer, când în salonul public intrară două persoanre. Una dintre ele, deşi nunu-şi dădu seama imediat, era doctorul Heist, iar cealaltă era femeia blondă cu care îl văzu se la concertul de la Kursaal. Abia când îl văzu pe Roger Soames privind pe deasupra capului ei, cu interes, se întoarse uşor şi descoperi d escoperi că doctorul Heist ajunsese lângă cotul ei. Ridicând privirea spre ochii lui, i se păru că erau puţin cam reci şi se întrebă dacă nu cumva Herr Heist văzuse gestul familiar al lui Roger Soames, când se aplecase peste masă şişi-i atinsese părul. Judecând după expresia rezervată a medicului consultant superior, văzuse şi nu găsea deloc că un salon de hotel era locul potrivit pentru asemenea atitudini intime. Iar conştiinţa faptului că acel gest nu fusese deloc intim îi făcu faţa şi gâtul să se înroşească înroşească năvalnic, năvalnic, ca focul. focul. – Bună ziua, domnişoară Cavendish. Doctorul Heist se înclină în faţa ei. Însoţitoarea lui pornise spre o masă mai îndepărtată îndepărtată şi îi zâmbea zâmbea lui Lacey Lacey de acolo. acolo. Era îmbrăcată îmbrăcată extrem extrem de elegant, elegant, într-o într -o haină de blană neagră, cu pălărie, şi arăta mult mai atrăgător decât la concertul de la Kursaal. – Ce dupădupă-amiază îngrozitoare! comentă Herr Heist. Probabil consideraţi că nu merită să veniţi tocmai în Elveţia pentru a avea parte de o asemenea vreme. Dădu scurt din cap spre doctorul Roger Soames. – Nici dumneata, Soames. Va trebui să aveţi răbdare amândoi, până la prima zăpadă. Şi astfel, după ce-i ce-i asociase printr-o printr- o singură frază aruncată întrîntr-o doară, porni spre prietena lui şi se aşeză la masă, lângă care aştepta deja o ospătăriţă atentă. Prietena luă lista şi o consultă. – Ceai chinezesc, comandă ea, şi o felie din tortul acela apetisant. Roger zâmbi. – – Istoria se repetă, murmură el. Numai că doamna se comportă de parcă întâlnire întâlnireaa lor nu nu ar avea avea nimic nimic întâmpl întâmplător. ător. Şi parcă parcă am am auzit auzit că Herr Herr Heist Heist plănuieşte plănuieşte să se însoare cu ea. Ei bine, presupun că trebuie să atragă şi ea vreun bărbat, dar pe mine n-ar n-ar putea să mă atragă în nici un caz.
Capitolul 7 La două zile după această întâlnire, Lacey auzi că doctorul Heist îşi amintise de promisiunea sa de a le invita la cină pe ea, Rose Bligh şi Fleur Berringer. La şcoală sosi o invitaţie, iar Madame Beauregard îi dădu se înţeles că avea să le fie însoţitoare de companie celor două tinere domnişoare, în seara lor petrecută în oraş. Deşi nu i se spusese clar, Lacey înţelese perfect că era inclusă în invitaţie numai fiindcă regulamentul şcolii îi interzicea oricărei eleve să se ducă la un dineu sau orice altă petrecere neescortată – decât dacă lua masa cu un părinte sau o rudă apropiată, ori era invitată de o asemenea persoană undeva. În cazul doctorului Heist, aceasta era un eminent medic local, dar nu se înrudea prin legături legături de sânge cu nici una dintre cele două eleve... aşa că nunu-i rămânea decât să le însoţească. Madame Beauregard îi zâmbi şişi-i spuse clar că era o onoare nemărginită, dar pe care nu trebuia s-o s-o lase să i se urce la cap. Lacey hotărî săsă-şi cumpere o rochie nouă pentru acea ocazie şi să se ducă la coafor. În mod normal, se spăla singură pe cap, dar nunu -şi putea petrece seara printre cele mai elegante femei din Ardena, învingând dezavantajul de a se simţi îngrozitor de modestă, decât dacă lua măsuri prealabile pentru a evita o asemenea experienţă deprimantă. Nu că ar fi vrut să impresioneze pe nimeni, şi cu atât mai puţin pe doctorul Heist, care probabil nici n-avea n-avea să observe cu ce era îmbrăcată. Dar mai exista şi mândria, atât cea personală cât şi cea naţională... iar Lacey era, la urma urmei, britanică. Nu voia să le vadă pe acele frumoase şi elegante femei elveţiene, scăpărând ca licuricii în noapte graţie generoaselor cadouri de la bărbaţi şi poverilor masive de bijuterii pe care le purtau asupra ilustrelor lor persoane, privind-o privind- o de sus şi şuşotind între ele că englezoaic englezoaicele ele erau vetuste vetuste şi că totul făcea făcea parte din declinul declinul şi decăderea decăderea Imperiului Britanic. Întrucât i se trimisese o invitaţie, avea să fie primită pe merit ca musafiră, indiferent ce avea de spus Madame Beauregard în privinţa asta, şi era hotărâtă ca, în calitate de invitată, să se prezinte onorabil. Cel puţin, aşa îşi spunea Lacey după ce hotărâse, destul de pripit, să viziteze un anumit magazin de confecţii celebru, aflat în cel mai select cartier din Ardena, pregătită p regătită să renunţe la salariul pe o lună numai pentru a se asigura că nu era nimic în neregulă cu înfăţişar înfăţişarea ea ei. ei. Magazinul pe care-l care-l vizită – lucru – lucru pe care-l care-l făcuse nu o dată, cu Rose, Fleur şi unele dintre celelalte fete – era – era genul de unitate care deserveşte straturile superioare ale societăţii. Dacă doctorul Heist ar fi avut o soţie, aceasta şi -ar fi cumpărat cel puţin o parte din garderobă de la Madame Claire, aşa cum făceam soţiile celor mai distinşi cetăţeni din Ardena. Lacey nu era soţia unui cetăţean distins, nici măcar rudă apropiată, şi de obicei stătea şi aştepta pe un scaun aurit în timp ce elevele îşi alegeau hainele. Dar era cunoscută de Madame Claire, care o considera o tânără destul de neobişnuită şi destul de frapantă, cu părul ei aparte, şi fu intrigată imediat când Lacey intră în salonul ei singură şi spuse, cam cu sufletul la gură, că voia să -şi cumpere o rochie.
Madame simţi că plutea ceva romantic în aer şi fu gata să-i să -i acorde tot ajutorul ei. În fond, unele dintre fetele de la şcoală arătau dede -a dreptul anost în comparaţie cu Lacey, iar lui Madame Claire îi făcea mare plăcere s -o ajute să găsească ceea cece -şi dorea. Alungă gândul culorilor prea ţipătoare, pentru că ar fi riscat să distoneze cu frumosul roşu Tiziano al părului ei, şişi-i spuse imediat că ea, una, ar fi ales negrul. Avea o rochiţă neagră care ar fi fost absolut perfectă, dacă domnişoara Cavendish binevoia s -o încerce; încerce; iar când Lacey Lacey îi spuse că avea deja deja o rochiţă neagră, neagră, şi se gândise gândise la ceva mai revoluţionar, Madame Claire clătină din cap. – Cu coloraţia dumneavoastră, Mademoiselle, niciodată nu puteţi spune că aveţi prea multe rochii negre... sau albe, sau grisgris -perle, sau bleumarin, dacă ar fi pentru timpul zilei. Dar pentru seară, pentru un mic dineu î n doi, negrul este negrul este singura soluţie pe care după aceea nn-aţi regreta-o regreta-o nicidecum! – Nu pentru un mic dineu în doi am nevoie de rochie, simţi Lacey nevoia să clatrifice, ci pentru o petrecere p etrecere acasă la domnul doctor Ludwig Heist. – La – La domnul doctor Heist? Sprâncenele migălos pensate ale lui Madame Claire se ridicară tocmai până în mijlocul frunţii, întrîntr-un amestec de surprindere şi interes. – Dar asta este cu totul altceva, Mademoiselle! Totuşi, e cu atât mai important să vă îmbrăcaţi în negru. Astfel, nu veţi pune o notă discordantă faţă de rochiile celorlalte doamne. Ridică o piesă neagră îngustă de pe o vitrină interioară şi, în aceeaşi clipă, Lacey ştiu că nn-ar fi putut săsă-i reziste. Se deosebea de cealaltă rochie neagră a ei la fel de mult ca brânza de cretă... şi, încă înainte de a o proba, ştiu că avea să-i să -i stea foarte bine. Îi venea perfect. perfect. Rochia neagră neagră era confecţio confecţionată nată din dantelă dantelă apretată... apretată... foarte foarte frumoasă şi deloc ieftină. Descoperi acest lucru când văzu eticheta cu preţul. Avea un decolteu excepţional excepţional de atrăgător, carecare-i dezvăluia aproape total gâtul alb ca laptele şi umerii marmoreeni, iar în rest mai consta din foarte puţin, dar puţinul acela o făcea să arate ca şi cum silueta ei graţioasă ar fi fost acoperită, de sub umeri şi până la genunchi, genunc hi, în pânze negre de păianjeni păianjeni,, iar sub genunchi genunchi plănuia plănuia să poarte poarte nişte nişte colanţi colanţi foarte foarte scumpi pe care-i care-i cumpărase deja şi o pereche de pantofi negri delicaţi cu catarame bătute în diamante, care erau cea mai extravagantă achiziţie a ei din ultimele săptămâni. săptămâni. Îi cumpărase cumpărase ca ca săsă-i poarte cu cealaltă rochie neagră... pe care acum trebuia s-o s -o exileze în fundul garderobei, cel puţin până când cea actuală îşi mai pierdea din noutate. După ce se hotărî să cumpere rochia şi o plăti, Lacey privi cum era împachetată în hârtie hârtie de mătase mătase şi şi pusă într într-o -o cutie super-elegantă, super-elegantă, pe care o luă cu ea în magazinul de alături, ca săsă-şi cumpere lenjerie intimă pentru nouacreaţie şi o eşarfă subţire de şifon negru, spuzită uşor cu raze de lună, în caz că la dineu era deosebit de d e rece, iar încălzire încălzireaa central centralăă din casa casa doctorul doctorului ui Heist Heist nu putea împiedica împiedica apariţia apariţia pielii pielii -de-găină. -de-găină. Apoi se duse la coafor, unde avea deja oră, şi se hotărî să -şi taie puţin din vârfurile şuviţelor strălucitoare de păr, coafându-se coafându -se într-un stil nou, adaptat adaptat după forma feţei ei. Când în sfârşit ieşi din mâinile lui Monsieur Jules, care în mod normal se
ocupa numai de coafurile elitei locale, dar fusese tentat de frumuseţea părului ei, ştiu că avea să atragă destule priviri o dată ce se întorcea la şcoală. Şi spera ca nimeni să nu comenteze – comenteze – deşi domnişoara Mackintosh avea aproape cu siguranţă ss -o facă! – şi ca nimeni să nu găsească exagerat de extravagantă rochia ei cea nouă, când i-o i -o vedeau. În total, total, cheltuis cheltuisee aproape aproape tot salariul salariul pe două luni şi, când primul val de entuziasm îi trecu, fu cam îngrijorată, căci de fapt nu -şi prea putea permite să facă aşa ceva. Nu se îndoia că domnişoara Mackintosh avea ss -o găsească nebună de legat. *** În seara seara dineului, dineului, Lacey Lacey făcu o baie baie fierbint fierbinte, e, apoi se lăsă lăsă în voia plăcerii plăcerii de a se îmbrăca îmbrăca elegan elegant. t. Avea destul timp... timp să se ocupe de detalii ca unghiile, sprâncenele – care – care tindeau să crească destul de stufoase, dacă nu le pensa – şi machiajul. În mod normal, se farda foarte puţin, dar în seara seara aceea folosi folosi discret discret rimel rimel şi puţină culoare de pleoape pentru aa-şi evidenţia strania limpezime de cristal a ochilor cenuşiicenuşii-verzui, cu gene dese. Hotărî săsă-şi lase vârfurile genelor deschise la culoare, rimelându-le rimelându-le doar în apropierea rădăcinilor, lângă pleoapele albe şi catifelate. Apoi îşi aplică ruj – un – un ciclamen deschis delicat – şi parfum, depunândudepunându-şi câteva picături pe loburile urechilor şi la încheieturile mâinilor, şi în sfârşit se privi în oglindă. Nu putea fi sigură dacă şi alţi oameni ar fi fost de aceeaşi părere, dar găsea că arăta aproape senzaţional... atât de senzaţional, încât în prima clipă nici nu se recunoscu. Coafura era într-adevăr într-adevăr un succes, iar rochia neagră... ei bine, Madame Claire avusese dreptate. Dacă voia să arate cum nu se putea mai bine, trebuia să se îmbrace îmbrace în negru. negru. Prin Prin contras contrastt cu rochia rochia,, pielea pielea ei ei arăta arăta aproape aproape nefiresc nefiresc de deschis deschisăă şi perfectă... cam ca alabastrul luminat pe dinăuntru de o văpaie caldă. Se aştepta ca Fleur şi Rose să holbeze ochii la vederea ei, dar nu fusese pregătită pentru pregătită pentru comentariul lui Fleur. – Pisicii mei! exclamă fata, căscând nişte ochi cât toate zilele. Rochia asta trebuie să vă fi adus la sapă de lemn! – A fost destul de scumpă, recunoscu Lacey, nemulţumită pentru că se simţea jenată. jenată. Rose, care era pe depart departee cea mai binevoitoare dintre cele două fete, şi atât de mulţumită de propria ei înfăţişare încât considera că o putea învrednici cu puţină admiraţie pe o simplă profesoară de engleză, îi zâmbi şi spuse cu entuziasm că îi stătea într-adevăr într-adevăr foarte bine. Ba chiar, Ba chiar, nici n-ar n-ar fi putut să arate mai bine! – Mulţumesc. Lacey nu era sigură că un asemenea comentariu avea darul s-o s -o încurajeze, dar îl acceptă cu bunăvoinţă, apoi propuse, întrucât erau deja în întârziere, să se grăbească şi să ia maşina închiriată care le aştepta. Era o maşină neagră, foarte lungă, lucioasă şi impresionantă, închiriată de la un garaj local care obişnuia să asigure transportul doamnelor seara la dineuri. Şoferul în uniformă le ajută să se instaleze şi le oferi pleduri, întrucât temperatura scăzuse
dramatic de la ora ceaiului şi până atunci, iar prin aer pluteau fulgi mari de zăpadă. Lacey se întrebă cum era vremea pe punte, strângândustrângându -şi pe trup blana sintetică veche de trei ani. Îşi imagina o sălbăticie albă deasupra norilor tot mai coborâţi coborâţi şişi-şi spuse că, dacă mai continua să ningă mult aşa, până dimineaţă până şi malul lacului avea să fie alb. Pe şoseaua lucitoare se vedeau obişnuitele maşini elegante care duceau oamenii la activităţile serii, şi în ciuda vremii urâte luminile de pe m alurile lacului străluceau puternic, ca întotdeauna. Se recunoşteau firmele cafenelelor şi numele singurului teatru care, pe lângă Kursaal, stătea deschis toată iarna. Vitrinele magazinelor erau luminate, dar pietonii se luptaucu rafalele de vânt îngheţat şi foarte puţini se opreau să privească produsele expuse. Strada pe care locuia doctorul Heist era foarte liniştită şi extrem de curată. Casa lui era puţin mai retrasă, înconjurată de o grădină foarte plăcută, pe care o străbătea o alee scurtă. Pe ferestrele casei şiroia lumina, iar uşa din faţă, când se deschise, lăsă să se reverse o aură portocalie, blândă şi caldă. Lacey şi cele două eleve coborâră din maşina închiriată şi urară treptele, destul de intimidate. Pe alee mai staţionau şi alte maşini, dovedind că deja sosiseră destul de mulţi oaspeţi. Lacey o văzu pe Rose privinduprivindu -le. Până şi Fleur părea impresionată. – Va fi o ocazie nemaipomenită! exclamă ea, cu accentul ei american senzual şi tărăgănat. Doctorul ăsta Heist al tău trebuie să fie cineva, prin pri n partea locului. – Să ştii că aşa e! confirmă Rose. Apoi, dându-şi dându-şi seama că entuziasmul ei părea aproape copilăresc, rectifică: – Vreau să spun, e un medic extraordinar. A vindecatvindecat -o pe mama de o boală foarte gravă, cu ani în urmă, când ea locuia aici. Rose privi în lungul şirului de maşini şi alese una care o interesa. Dar nu făcu decât să zâmbească misterios, fără să spună nimic. n imic. Când li se deschise uşa, căldura din casă le învălui primitor. Valetul doctorului Heist, un italian brunet şi spilcuit de pe celălalt mal al lacului, le ajută săsă -şi scoată mantourile, apoi le indică o cameră rezervată pentru doamne. Părea plină de sporovăieli scăzute, şi pentru că dintre cele trei nounou -venite numai Lacey era trecută de douăzeci de ani, şi toate trei proveneau de la o instituţie dedicată îmbunătăţirii calităţilor tineretului feminin – ceea ce implica lipsa de experienţă mondenă – tindeau – tindeau să fie mai reţinute, nepărând sigure ce anume se aştepta de la ele, când văzură mica armată de reprezentate sofisticate ale sexu lui frumos. Apoi Fleur, care niciodată nu rămânea prea mult timp sfioasă sau nesigură pe sine, înaintă spre una dintre oglinzi şi începu săsă-şi retuşeze machiajul. Rose îi urmă exemplul, dar Lacey conchise că, dacă în acel stadiu al serii era ceva în neregulă cu înfăţişar înfăţişarea ea ei, era mai bine să lase problema problema neremedi neremediată ată pentru pentru moment. Nu de alta, dar printre ocupantele camerei de toaletă femeiască se număra şi prietena doctorului Heist, care veni spre Lacey şi i se adresă prietenos: – Dumneavoastră sunteţi domnişoara Cavendish, nunu -i aşa? V-am V-am întâlnit, cred, cu două ocazii, iar doctorul Heist mimi-a vorbit despre dumneavoastră. Nu cumva predaţi la Ecole d'Unité? Lacey răspunse că aşa era.
Prietena doctorului Heist, îmbrăcată elegant dar sobru, ca de obicei, cu nişte magnifici cercei cu smaralde şi brăţări din aceeaşi garnitură care -i atenuau sobrietatea înfăţişăr înfăţişării, ii, zâmbi, zâmbi, ca şi cum cum şişi-ar fi dat seama că se făcuse vinovată de o omisiune. – Nu mă cunoaşteţi, nunu-i aşa? Numele mei este Reisenfeld... Gerda Reisenfeld . Aş dori să fim prietene, domnişoară Cavendish. Şi îi întinse mâna. – Doctorul Heist pare să creadă că vă simţiţi cam singură, aici, în Ardena. – Nu zău? Lacey, însă, era atât de surprinsă încât nu putu spune mai mult de-atât... de -atât... nici măcar ca să răspundă ofertei de prietenie. Fräulein Reisenfeld se privi în oglindă, aranjânduaranjându -şi un capăt al părului blond şi lucitor care-i care-i aureola capul. Apoi se uită amuzată la cele două eleve din grija lui Lacey. – Domnişoara Berringer şi domnişoara Bligh sunt două tinere foarte atrăgătoare, observă ea. Când eram de vârsta lor, jucam deja rolul de amfitrioană pe lângă tatăl meu. Dar, pe vremea aceea, în pofida a ceea ce se spune azi despre dezvoltarea rapidă a tineretului în general, aveam un simţ de răspundere extrem de bine bine dezvoltat, iar tinerele din liceu nu participau la asemenea petreceri. Totuşi, doctorul Heist pare să găsească amuzantă prezenţa lor aici. Nu sunt sigură că -i împărtăşe împărtăşesc sc părere părerea. a. Şi, întrucât expresia ei devenise dintrdintr -o dată extrem de serioasă şi dezaprobatoare, dezaprobatoare, Lacey deduse că singurul lucru care o nemulţumea în legătură cu Fleur şi Rose era excesul de atracţie feminină pe care -l emanau împreună... şi faptul că doctorul Heist, bărbat fiind, nu rămâne complet indiferent. Altfel, de ce s-ar fi deranjat să le invite la dineu? Lacey reuşi să le ia pe cele două fete din faţa oglinzii pe care o foloseau împreună împreună şi, după ce i le prezentă prezentă formal formal domnişoar domnişoarei ei Reisenfel Reisenfeld, d, conchise conchise că sosise sosise momentul să-i să-i ureze bun-găsit bun-găsit amfitrionului. Când traversară spre salonul principal, îl găsiră pe Herr Heist în hol, iar Lacey fu aproape la fel de surprinsă să vadă cât de atrăgător arăta în ţinută de seară... o ţinută de seară foarte formală, cu cravată albă şi ţinte bătute în diamante pe pieptarul cămăşii. Arăta complet în ton cu casa, care era elegantă într -un stil masculin auster şi plină cu obiecte de d e artă atent selecţionate, vaze chinezeşti şi covoare orientale groase. Se vedea clar să fusese informat despre sosirea lor şi aştepta să le primească. Rose, care-l care-l cunoştea cel mai bine, îi întinse mâna fără sfială sau stângăcie, cerându -i părerea despre rochia pe care o purta. Făcu o piruetă, învârtindu -se pe piciorul ei suplu, astfel încât poalele bleu ale rochiei i se înfoiară în jur, iar parfumul ei delicat dar pătrunzător se răspândi în tot holul. Ludwig Heist îşi încreţi nasul, cu o expresie de admiraţie în ochi. Fata era într adevăr delicios de fermecătoare, arătând, de la vârfurile aurii ale pantofilor până la creştetul strălucitor al capului, ca visul oricărui colecţionar colecţio nar pedant de objets d'art. Şi, cum doctorul Heist o cunoştea de când fusese o fetiţă cu capul ca aurul, era foarte uşor de înţeles că o primea cu atât mai bucuros în casă. În timp ce se întorcea în toate părţile să fie inspectată, Rose îl lăsă s-o s -o ia de mână... mână... pe care Herr Heist uită să i-o i -o elibereze un interval cam prelungit, p relungit, după ce inspecţia se sfârşi.
– Eşti încântătoare ca întotdeauna, îi spuse el. Şi mă umpli de uimire, pentru că de fiecare dată când te văd eşti tot mai femeie! comentă el, atingându -i uşor şi mângâietor obrazul cu vârful degetului arătător. Când am întâlnitîntâlnit -o prima oară pe mama ta, semăna foarte mult cu tine acum, dar de-atunci de -atunci au trecut cincisprezece ani, iar gândul acesta mă face să mă simt foarte bătrân! – Aiurea! – Aiurea! Rose îl luă de braţ, agăţându-se agăţându-se un moment de acesta, în timp ce capul ei blond îi atingea atingea umărul, umărul, iar iar ochii ochii albaşt albaştri ri privea priveau u spre ai lui lui aproape aproape languros. languros. – Acum cincisprezece ani trebuie să fi fost foarte tânăr şi, în orice caz, un bărbat îmbătrâne îmbătrâneşte şte mult mult mai încet încet decât decât o femei femeie. e. Uite, Uite, de pildă, pildă, un bărbat bărbat de treiz treizeci eci de ani ani şi o femeie tot de treizeci... ei bine, nu mai au nimic în comun! Femeia e bătrână – în comparaţie cu el! Pe când bărbatul nu este decât cu atât mai interesant! Fräulein Reisenfeld apăru în spatele lor şi, auzind comentariul, remarcă sec: – Ce informaţie interesantă! Doctorul Heist îi zâmbi. – Declaraţiile sentenţioase ale tinereţii! Nu trebuie să le dai atenţie, Gerda, îi recomandă el. Totuşi, expresia domnişoarei Reisenfeld rămase la fel de crispată. Ludwig Heist îi întinse întinse mâna lui Fleur, Fleur, apoi prinse prinse strâns strâns degetele degetele lui Lacey Lacey.. – Cât de mult mă bucur că vă revăd, domnişoară Cavendish, o salută el, fără ca ochii săsă-i trădeze nici cea mai vagă expresie. Nu mă îndoiesc că vă va face mare plăcere să auziţi că printre oaspeţii mei din seara aceasta se numără şi doctorul Soames. Dumneavoastră şi cu el vă cunoaşteţi destul de bine, pare-mipare -mi-se, se, şi întrucât amândoi sunteţi englezi, cred că acest lucru nu este deloc surprinzător. Înainte Înainte ca Lacey Lacey să poată poată răspunde, răspunde, Fleur Fleur scoase scoase un mic chiuit chiuit neinhibat neinhibat de plăcere şi se repezi înaintea lor în salon. Doctorul Heist îi zâmbi lui Lacey răutăcios – şi, i se păru ei, compătimitor. – – Poate-ar Poate-ar fi trebuit să fiu mai atent când am lansat invitaţiile, remarcă el, înainte înainte de a se întoarce să ureze bun-venit bun-venit unui alt oaspete. Frumosul salon principal al casei era plin când Lacey intră, iar tânăra se întrebă ce fel de cină pregătise doctorul Heist şi dacă aveau să se aşeze cu toţii comod la masă. Mai târziu, avea să descopere că era o masă desebit de lungă, pe măsura sufrageriei imense şi elegante, iar numărul scaunelor tapiţate cu satin de damasc corespundea perfect celui al persoanelor invitate, astfel încât nu rămânea nici unul care să stea neocupat şi singuratic, la perete. Roger Soames îi făcu semn imediat ce o văzu intrând în cameră, şi cu toate că între timp Rose se agăţase agăţase de el strâns strâns ca o lipitoar lipitoare, e, acest acest lucru nunu -l împiedică s-o s-o salute în mod deosebit pe Lacey, zâmbindu-i zâmbindu-i ca şi cum ii-ar fi aşteptat cu cea mai mare m are nerăbdare apariţia. – Doctorul Heist a spus că te voi însoţi la cină, spuse el, şi abia asştet. Reuşi să scape de Rose destul timp ca ss-o ia pe Lacey de braţ şi ss--o conducă întrîntrun colţ. Îi puse în mână un pahar şi se aşeză lângă ea, pe o canapea mică Empire. În ochi i se citea că, după părerea lui, rochia cea neagră părea să fie cea mai înţeleaptă achiziţie pe care o făcuse Rose în viaţa ei.
– Arăţi... încântător, îi spuse el, ca şi cum ar fi căutat cuvântul cel mai potrivit. Nu mai există aici nici o femeie care săsă -ţi poată face faţă. – Ce aiureli! exclamă Lacey, deşi cuvintele lui îi stârniseră totuşi un neaşteptat fior de plăcere... cu atât mai mult cu cât doctorul Heist, întâmpinândîntâmpinând -o, nu păruse deloc impresionat de înfăţişarea ei. Ştiţi perfect de bine că nn -aş putea să concurez cu... toate celelate, spuse ea, arătând spre elveţiencele superb îmbrăcate, printre care se vedeau şi Fleur, cu ochii ei negri, şi capul auriu al lui Rose. – – Asta-i cea mai mare prostie pe care ai spus- o vreodată! exclamă Roger; Rog er; se aplecă înainte până când bărbia lui îi atinse părul. Nu ştiu cece-ai făcut cu părul ăsta, dar e superb, îi spuse el cu entuziasm. Iar cât despre parfum... Îşi încre încreţi ţi nasul nasul la fel cum făcuse, făcuse, cu cu puţin puţin timp timp în urmă, urmă, domnul Gresham. Gresham. – – Asupra mea are un efect de-a de-a dreptul zdrobitor. După cece-am să stau lângă dumneata toată seara, va fi foarte greu să mă mai disloce cineva. Lacey râse, prefăcânduprefăcându-se doar amuzată de afirmaţiile lui exagerate, dar acest lucru nu-l nu-l împiedică pe englez săsă -i deschidă mica poşetă de poşetă de brocart, de unde-i scoase batista de dantelă, pentru a-i a-i inahla deliberat parfumul. – Minunat! declară el. În cealaltă cealaltă parte a lui Lacey apăru doctorul doctorul Heist, care se aplecă aplecă politicos politicos spre ea. – Vă mai pot servi cu ceva de băut, domnişoară Cavendish? se interesă el, o idee cam ţeapăn. Văd că paharul dumneavoastră este aproape gol. – Nu... Nu, vă mulţumesc, răspunse destul de grăbită Lacey – şi, privind în ochii lui închişi la culoare, i se păru că vedea acolo o uşoară undă de dispreţ. Niciodată nu beau mai mult decât un pahar. pah ar. – Abstinentă, murmură Roger Soames. – Sunteţi absolut sigură? întrebă doctorul Heist, ridicând din sprâncene. – Cât se poate de sigură. La masă, restul musafirilor se aşezară să ia o cină de la care se aşteptau în mod vizibilă să fie de prima calitate şi servită admirabil, iar Lacey, în timp ce asculta conversaţiile în engleză, franceză şi germană care se desfăşurau împrejurul ei, privind expresiile animate şi încercând în acelaşi timp să răspundă întrebărilor pe care i le punea doctorul doctorul Roger Soames, observă îndeosbi calitatea excelentă a mâncărurilor aduse şi valoarea aparte a vinurilor ce le însoţeau, conchizând că doctorul Heist avea o menajeră şefă formidabilă, precum şi o bucătăreasă de prima mână, ascunse undeva în casă. Iar când îl întrebă pe Roger despre aceste lucrurl, doctorul englez recunoscu că Herr Ludwig Heist, după părerea lui, era un amfitrion desăvârşit desăvârşit şi se ştia că manifesta o mare pedanterie privind modul cum îi era gospodărită casa... Fără îndoială, acesta era unul unul dintre motivele pentru care plănuia să se întoarse cu Fräulein Reisenfeld, care deşi nu era o frumuseţe şi trebuia să fi trecut binişor de treizeci de ani, arăta cu siguranţă capabilă să i se încredinţeze sarcina preluării rolului de stăpână a unei asemenea asem enea case. Lacey aruncă o privire spre ea, în lungul mesei din lemn de trandafir – stătea aşezată la stânga doctorului Heist, în timp ce la dreapta lui stătea o moştenitoare cam bătrâioară – şişi-şi spuse că, văzută printre vazele cu trandafiri galbeni şi albi, al bi, pe fondul pereţilor oliv, al covorului verzui şi al draperiilor de damasc care încadrau un magnific
tablou în ulei cu flori agăţat deasupra şemineului, arăta întrîntr -adevăr ca o gazdă perfect integrată în ambianţă. Participa foarte puţin la conversaţii. De D e fapt, nu vorbea aproape deloc, cu excepţia cazurilor când i se adresa amfitrionul. Dar, în afara câte unui moment când se uita la Rose Bligh, iar buzele ei crispate trădau faptul n -o plăcea şi nu era de acord cu prezenţa sa acolo, avea o expresie absolut senină. Părea mulţumită, fericită. Lacey conchise că expresia aceasta îi dădea de gol adevărata stare de spirit şi -i anunţa pe toţi cei interesaţi că nu se mai îndoia de viitorul ei şi, deşi încă nu era măritată, peste scurt timp avea să fie. Era expresia unei pisici elegante care ştia că întotdeauna avea la îndemână un castron cu smântână, indiferent cât de lungă şi de grea avea să fie aşteptarea din viitor. Într-adevăr, Într-adevăr, însemna că viitorul ei era asigurat. Lacey stătea mult prea departe de doctorul Heist pentru ca acesta săsă-i poată adresa vreun cuvânt pe parcursul cinei, dar după ce aceasta luă sfârşit se întoarseră în salon, unde un valet italian italian şi o servitoare elveţiană elveţiană zveltă le serviră cafelele. Nimeni nu turna în ceşti, cum se obişnuia în Anglia, dar aceasta probabil fiindcă Fräulein Reisenfeld încă nu era Frau Heist, iar până atunci nu i -ar fi plăcut săsă-şi asume o asemenea îndatorire. Numai o dată, în restul serii, Ludwig Heist se îndreptă spre colţul unde stătea Lacey. Iar atunci, îi acordă doar câteva câteva minute, punându-i punându-i câteva întrebări despre viaţa ei din Anglia şi timpul pe care plănuia săsă -l mai petreacă în Ardena, interesânduinteresându -se şi dacă se pregătea pentru întoarcerea acasă, în Marea Britanie. Lacey îl asigură că planurile ei erau încă incerte, dar prevedea să stea în Ardena toată iarna. Herr Heist o privi gânditor, cu ochii lui aproape negri. – În – În afară afară de asta, asta, nu nu ştiţi ştiţi ce ce veţi veţi face? face? – Nu, – Nu, domnule doctor. – Dar vă simţiţi bine în Ardena? Lacey păru surprinsă. – Sunt mulţumită de munca mea. – Vă place place pedagogia? – Da, cred că pot spune că că-mi -mi place. – Dar nu vă propuneţi să predaţi la nesfârşit? Tânăra se arătă şi mai surprinsă. – Trebuie săsă-mi câştig existenţa domnule doctor Heist, îi reaminti ea. Doctorul Heist stătea aşezat pe capătul aceleiaşi c anapele, iar expresia lui, în timp ce privea lung covorul, părea extrem de formală şi mai degrabă plictisită. – Dar măritişul? Nu toate femeile tinere plănuiesc să se mărite întrîntr -o bună zi? Rose Bligh veni în spatele lui şi i se rezemă de umăr, cu un gest familiar. – – Domnule doctor, spuse ea pe un ton ademenitor, nu-mi nu- mi arătaţi colecţia dumneavoastră de statuete de jad? Ştiu că aveaţi o colecţie foarte numeroasă. Îmi amintesc că mama mea ar fi dat orice ca să fie a ei. Doctorul Heist întoarse capul spre ea, zâmbind. Lacey avu impresia că era uşurat de ivirea unui pretext pentru a o lăsa singură. – E în bibliotecă, îi răspunse el lui Rose. Dacă vrei să vii cu mine, sunt încântat să
ţiţi-o arăt... şişi-i poţi spune mamei tale că încă se mai află în posesia mea, adăugă, ridicându-se ridicându-se cu un zâmbet aproape intim; Rose îi ţinea mâna pe mânecă, iar Ludwig Heist i-o i-o potrivi la braţul lui. Vino. De lângă pian, Fräulein Reisenfeld îi privi cum ieşeau şi, deşi se întoarse spre partitură, era clar că ceea ce făcea încetase s -o mai intereseze, o dată ce asistase la plecarea doctorului Heist cu eleva ce optsprezece ani care se agăţa de braţul lui într -un mod atât de vizibil, ca şi cum ar fi fost în cei mai apropiaţi termeni cu el şi o ştiau amândoi. Înainte Înainte ca doctorul doctorul Heist Heist şi Rose să se întoarcă întoarcă în salon, câţiva oaspeţi oaspeţi plecară. plecară. Afară începuse să ningă abundent, iar pe străzile din apropierea lacului paşii şi roţile maşinilor nu scoteau nici un sunet, pe covorul de zăpadă. Doctorul Soames fusese nevoit săsă-şi ia rămas-bun rămas-bun la scurt scurt timp după cină, încă înainte de a fi servite cafelele, cafelele, din cauza unui apel urgent de la un bolnav, iar când sosi momentul pentru ca şi Lacey şi cele două eleve din grija ei să plece, se constată că maşina închiriată de ele nu numaică nu se întorsese la timp t imp pentru a le duce la şcoală, ci şi, înzăpezindu-se, înzăpezindu -se, nu mai putea ajunge, şi toate celelalte maşini din garajul respectiv se luptau deja cu nămeţii, ducând oamenii acasă de la teatre, cluburi de noapte şi alte localuri de divertisment. Lacey era copleşită, neputânduneputându -se gândi la nici o soluţie. Maşinile plecau una după alta din fundătura liniştită unde se afla casa doctorului Heist, iar Fleur reuşi să se urce într-una într-una din ele, în timp ce Rose găsi un loc în alta. Aceasta însemna că Lacey rămăsese singura fără nici un mijloc de transport pentru a ajunge acasă şi începea să -şi spună că nunu-i mai rămânea decât să pornească pe jos, când doctorul Heist îi vorbi încet la ureche: – Nu trebuie să vă faceţi griji, domnişoară Cavendish. Din fericire, domnişoara Bligh şi domnişoara Berringer sunt amândouă în drum spre casă. Am făcut bine, nu credeţi, că lele-am asigurat mijloacele de transport? Iar pe dumneavoastră am să vă duc chiar eu. Şoferul meu are liber în seara asta, dar voi conduce eu maşina. Vorbea pe un ton atât de liniştit, încât Lacey ridică spre el o privire întrebătoare. De ce, îi trecu ei prin minte, nu se oferise să le ducă pe toate trei acasă, în loc de a le găsi fetelor alte maşini? Când îi văzu ochii, observă că expresia acestora era mai relaxată decât fusese toată seara, şi îi zâmbea cam enigmatic. – Vă gândiţi că mm-aş fi putut oferi să le duc pe Rose şi Fleur? Mă rog, cred că aşa e... dar, cumva, nu mi-a mi-a venit ideea. Şi se spune că, dacă doi oameni îşi ţin companie, trei sunt o mulţime. Ei bine, patru ar fi fost o mulţime şi mai mare, nunu -i aşa? O ajută săsă-şi îmbrace blana sintetică. – Veniţi, domnişoară Cavendish... Domnişoară Lacey Cavendish! Ştiţi, continuă el pe un ton de conversaţie, mm -am gândit mult la numele dumneavoastră de când l-am l -am auzit primaoară primaoară şi am ajuns la concluzia că vi se potriveşte. Vi se potriveşte chiar foarte bine! Şi... îmi place!
Capitolul 8 Lacey fu uimită să vadă cât ninsese în timp ce doctorul Heist şi oaspeţii lui îşi savuraseră cina bine gătită şi cafeaua, conversând nepăsători. nepăsători. Când ajunsese la el acasă, împreună cu Fleur şi Rose, pe jos fusese doar un strat subţire de zăpadă. Acum, o tăcere stranie învăluia totul, pentru că zăpada era foarte adâncă. Totuşi, în oraş porniseră deja buldozerele, iar maşinile puteau înainta înai nta cu o viteză rezonabilă. Ninsoarea încetase pentru câtva timp, iar deasupra licăreau îngheţat câteva stele pe un cer albastru- închi albastru- închiss ca de cerneală. cerneală. În timp ce maşina maşina mergea mergea pe malul lacului, stelele se oglindeau în suprafaţa apei, precum şi piscurile cu stratul lor proaspăt de zăpadă, care acum se vedeau în toată splendoarea lor maiestuoasă, doar cu câteva furioare ce ceaţă învăluind pantele mai joase. Confortul din maşină era extrem de plăcut pentru Lacey într-o într -o asemenea noapte, dar maşina nu era aceeaşi cu care coborâse cândva muntele, în compania doctorului Heist, după accidentul de lângă cabana lui. Era o maşină puţin mai mică, dar foarte elegantă şi uşorextravagantă, concepută pentru a fi folosită de un om dispus să aprecieze adecvat acest mijloc de transport, mai degrabă decât kilometrajul pe care-l care -l putea parcurge fără nici un efort din partea lui. Lacey deduse, în timp ce stătea lângă Ludwig Heist, că acestuia îi plăcea să conducă, atunci când avea posibilitatea să se relaxeze la volan şi nu se gân dea la următorul pacient pe care urma să-l să-l examineze în cabinet sau la domiciliu. Mâinile lui înmănuşate înmănuşate se rezemau rezemau destins destins dar competent competent pe volan volan şi, cu toate toate că ochii nu i se dezlipeau de drumul din faţa lui, nu dădea impresia că s-ar s -ar fi concentrat exclusiv asupra şofatului, alungândualungându-şi din minte orice alt gând. Când Lacey aruncă o privire laterală, prin întuneric, spre profilul lui atrăgător, văzu că arăta îngândurat, dar nu închis în sine însuşi. Când se urcaseră în maşină, doctorul Heist îi dăduse o pătură pe care să şi-o şi -o pună peste genunchi, iar Lacey stătea ghemuită comod dedesubt, cu mâinile strânse în poală. Ştergătoarele de parbriz susurau încet, înlăturând fulgii care se mai depuneau din când în când pe plexiglas, iar căldura din maşină şi tapiţeria de piele confortabilă accentuau atmosfera de o stranie intimitate, mult mai relaxată decât ar fi fost în maşina aceea impresionantă cu care coborâseră muntele. – V – V-aţi aţi simţit bine astă seară? se interesă încet doctorul Ludwig Heist, după un timp, în vreme ce-şi ce-şi continuau drumul pe malul lacului. Întrebarea Întrebarea lui o surprinse surprinse în în chip ciudat ciudat pe Lacey Lacey.. – Sigur că da, răspunse ea, parcă uşor descumpănită. MM -am simţit foarte bine. – Nu păreţi prea convinsă. În glasul glasul şi şi pe buzele lui se se simţea simţea o undă de zâmbet. zâmbet. – – O, ba da – vă asigur că aşa a fost, domnule doctor. Am petrecut o seară extrem de plăcută, accentuă Lacey. – Poate că nu vă plac dineurile? – Nu am prea multe ocazii să fiu invitată la dineuri, recunoscu r ecunoscu ea cam abătută. – În – În Ardena, dăm mereu mereu dineuri, dineuri, prânzuri şi... supeuri. supeuri. Este Este metoda noastră noastră de
a menţine strânse legăturile cu prietenii. Nu aveţi mulţi prieteni în Ardena? – Nu prea mulţi. – Fräulein Reisenfeld doreşte foarte mult să vă împrieteniţi. Sper că -i veţi răspunde cu aceeaşi bunăvoinţă. Din nou, nou, Lacey fu surprinsă. – Fräulein – Fräulein Reisenfeld? Foarte frumos din partea ei... Totuşi, sprâncenele i se îmbinară, a nedumerire. – Dar nu prea înţeleg de ce ar dori să se deranjeze pentru mine. – Nu? – Nu? Lumina lămpilor de bord contură chipul lui Herr Heist, în timp timp ce arunca o prvire spre Lacey. – Gerda – Gerda mi-e mi-e prietenă foarte bună şi avem multe interese comune, îi explică el, destul de enigmatic. Când pe mine mă interesează ceva în mod deosebit, Gerda îmi urmează exemplul aproape invariabil. Urmă un moment de tăcere, tăcere, apoi Lacey spuse, aranjându-şi aranjându-şi pătura peste genunchi. – Încer – Încercaţi caţi să să-mi spuneţi că, după ce mimi-aţi venit în ajutor când m-am m-am rostogolit pe munte, am început să prezint un interes deosebit pentru dumneavoastră, domnule doctor? Dinţii albi ai lui Ludwig Heist luciră în penumbră, p enumbră, când zâmbi mai larg. – Ei, de ce nu? întrebă el pe un ton amuzat. În fond, când salvezi o viaţă, viaţa aceea, conform unei străvechi superstiţii chineze, îi aparţine de drept celui care a salvat-o. Nimeni n-ar n-ar putea spune că, în după-amiaza după-amiaza aceea pe munte, v-am salvat viaţa, dar dacă accidentul dumneavoastră s-ar s -ar fi întâmplat în oricare alt loc, nu chiar lângă cabana mea, ss-ar fi putut să vă fie cam greu să vă reveniţi fără ajutor... şi mă îndoiesc îndoiesc foarte foarte mult că v-aţi fi putut întoarce pe jos până la Ardena, după lovitura aceeala cap. Arătaţi extrem de ameţită, înţelegeţi, când v -am găsit. Lacey îl privi serioasă. – Da, cred că aveţi dreptate, spuse ea, recunoscând apoi: eram foarte ameţită. Mâna doctorului Heist părăsi un moment volanul, pentru a o atinge uşor pe genunchi. – Sărăcuţa de dumneavoastră, murmură el. Şi nici nu sunteţi foarte mare, nu -i aşa? adăugă, pe un ton misterios. Lacey îl privi din nou. Îşi aminti căcă-l crezuse incapabil să o ducă în braţe până la cabana lui, dacă dacă ea nu ss-ar fi putut ţine pe picioare... Nu fiindcă ar fi fost scund sau prea slab, ci din cauza constituţiei lui suple şi a eleganţei curioase pe care o emana chiar şi când era îmbrăcată în şort şi cămaşă kaki. Acum, însă, cunoscându-l cunoscându-l mai bine, era absolut absolut convinsă că ar fi putut ss-o ducă în braţe pe o distanţă considera considerabilă, bilă, dacă ar fi fost nevoie. Puterea Puterea lui avea o anumită anumită calitate ca tăria oţelului, în ciuda supleţei şi a eleganţei... Şi chiar când mâna i se depunea uşor pe genunchi, simţea ceva din acea putere transmiţându-i-se, transmiţându-i-se, indiferent dacă Ludwig Heist însuşi o ştia sau nu. Spuse cu aceeaşi voce serioasă, pe un ton de scuză: – Nu cred că vv-am mulţumit vreodată cum se cuvine, domnule doctor Heist,
pentru toată osteneala pe care vv-aţi dat-o dat-o în interesul interesul meu, atunci pe munte. Aţi ieşit din casă şi vv-aţi petrecut noaptea la han, pentru că probabil ar if fost deplasat să înnoptăm înnoptăm amândo amândoii sub acelaşi acelaşi acoperiş. acoperiş. – Credeţi că n-ar n-ar fi fost deplasat? Prin contrast cu tonul ei, glasul lui era nepăsător şi la fel la fel de enigmatic ca înainte. – Aşa credeţi? – Ar fi putut să fie puţin cam compromiţător. – Pentru dumneavoastră du mneavoastră?? – Şi pentru dumneavoastră. Pentru amândoi, cred. – Şi nu ss-ar fi cuvenit să vă compromit, nunu -i aşa? – Nici ca eu să vă compromit pe dumneavoastră. Ajunseseră întrîntr-o parte a malului unde era foarte linişte, iar traficul se redusese simţitor... Chiar şi la ora aceea târzie, cu străzile pline de zăpadă, prin Ardena continuau să circule destul de multe maşini. Oamenii se întorceau prudenţi acasă de la petreceri şi alte întruniri sociale, iar din când în când câte un chip privea dintr-o dintr- o maşină în trecere, iar posesorul acestuia îl recunoştea pe doctorul Heist şişi -i făca cu mâna. Se zărea lucirea unei mâini albe şi îngrijite şi sclipirea unei brăţări, iar doi ochi curioşi o cercetau pe Lacey. Uneori, mai multe perechi de ochi curioşi. Lacey stătea retrasă încolţul maşinii, sperând ca nici acum să nu -l compromită pe doctorul Heist. Dar acel capăt al lacului, de unde în curând aveau să cotească spre şcoală, era atât de pustiu, ca şi cum toţi cei din partea locului ar fi ajuns deja acasă, şi nu mai apărea nici o pereche de ochi care săsă-i observe. Doctorul Heist opri maşina într-un într -un loc de unde aveau o vedere minunată a lacului şi a culmilor de pe malul opus şi, în timp ce Lacey încă se mai întreba de ce oprise şi de ce nu era mai nerăbdător să ajungă înapoi, în casa casa lui confortabi confortabilă, lă, scoase scoase din din buzunar buzunar o tabacher tabacherăă şi i-o oferi. – Ştiu că nu fumaţi prea des, dar ocazional tot o faceţi, nu nu--i aşa...? Ochii lui î ntunecoşi ntunecoşi o priveau gânditori. – Compania e mai plăcută, înţelegeţi. – Da, cred că aşa este, răspunse Lacey, acceptând ţigara. Chipul lui se apropie de al ei, în timp ce-i ce-i aprindea ţigara cu bricheta. – A fost ciudată întâlnirea noastră din ziua aceea, nu credeţi? întrebă el, lăsându-se lăsându-se la loc în scaun. – Foarte ciudată. – De-atunci, – De-atunci, m-am m-am gândit foarte des la dumneavoastră. Speram să nu vă simţiţi prea înţepenită şi cu dureri, a doua zi după ce nene -am despărţit. Am lăsat o reţetă la supraveghetoare pentru dumneavoastră şi sper că v-a v-a ajutat. – Într – Într-adevăr, adevăr, confirmă recunoscătoare Lacey. A făcut adevărate minunei. Doctorul Heist rămase privindprivind -o în tăcere atât de mult timp, încât Lacey începu să se simtă henată. În sfârşit, întoarse capul spre malul celălalt . – SpuneţiSpuneţi-mi îi ceru el scurt, cât de bine îl cunoaşteţi pe doctorul Soames? Lacey fu surprinsă imediat. – Foarte puţin, recunoscu ea. Ochii doctorului Heist se întoarseră din nou spre ea, cu sprâncenele negre
înălţându înălţându-li-se. -li-se. – Chiar aşa? întrebă el. – Sigur că e chiar aşa, răspunse Lacey, pe un ton aproape ofensat. – E – E un compatriot de-ai de-ai dumneavoastră, îi reaminti doctorul Heist. – Şi ce importanţă are asta? – S-ar S-ar putea să doriţi săsă-l vedeţi mai des, fiindcă... mă rog, fiindcă sunteţi compatrioţi. Fu rândul lui Lacey să fie amuzată, şi uşor neîncrezătoa n eîncrezătoare. re. – Domnule doctor Heist, se interesă ea pe un ton binevoitor, dumneavoastră să simpatizaţi propriii compatrioţi numai fiindcă vă sunt compatrioţi? Întunecimea Întunecimea intensă din ochii lui fu luminată luminată de un zâmbet zâmbet neaşteptat neaşteptat,, curios curios de uşurat. În lumina lămpilor de bord, Lacey îi putu vedea zâmbetul arcuindu-i arcuindu -i buzele frumoase, cu colţurile întoarse uşor, atractiv, în sus. – Înţel – Înţeleg eg ce vreţi vreţi să spuneţi, spuneţi, zise zise el. Înţel Înţeleg eg foarte foarte bine. – Ei? – Ei? Pe neaşteptate, doctorul Heist Heist se încruntă din nou. – Atunci, dacă aşa este, de cece -i permiteţi să vă atingă pe faţă într-un într-un local public? Expresia lui era nemulţumită, iar în ochi i se citea o atitudine critică. – L-am L-am văzut chiar eu făcând acest lucru deunăzi, în timp ce vă beaţi ceaiul cu el, şi nn-a părut să vă deranjeze. SS -a aplecat peste masă şi ss--a jucat cu o şuviţă din părul dumneavoastră. Lacey îşi amintea foarte bine incidentul şi, în acelaşi timp, era nemulţumită de Roger Soames, care probabil avea obiceiul de a face asemenea lucruri când îi oferea câte unei tinere drăguţe un ceai, sau îi dedica o parte din timpul lui liber. Acum, însă, îi era dificil să explice de ce nu obiectase mai puternic. – N – N-aa fost nimic, spuse ea... pe un ton oarecum defensiv. De fapt, continuă, nu tocmai sincer, nu-mi nu-mi amintesc preabine dacă a făcut aşa ceva. – Dar tocmai aţi spus că n-a n -a fost nimic. – Ei, e clar că nn-a fost mare lucru, din moment ce nici măcar n-am n-am observat. Imediat, sub privirea lui acuzatoare, Lacey deveni indignată. – Efectiv, – Efectiv, nu a fost nimic mai mult decât faptul că Rose vv-a luat de braţ în public, dând foarte clar de înţeles că... ei bine, că vă simpatizează foarte mult. Ba chiar, o şi spune. De astă dată, privirea ei devenise acuzatoare. Lacurile blânde gemene, cenuşii verzui, dintre genele genele ei cu vârfuri strălucitoare strălucitoare îl priveau cu nemulţumire nemulţumire temporar nedisimulată. – De ce consideraţi că e în regulă ca Rose să se poarte aşa în public, şi să aveţi obiecţii numai fiindcă doctorul Soames – probabil – probabil involuntar – involuntar – m-a m-a atins pe obraz? Un moment, doctorul Heist păru aproape descumpănit; apoi, spre completa ei surprindere, îşi aruncă pe spate capul cu păr închis la culoare şi izbucni în râs. Râdea ca şi cum ss-ar fi distrat copios, iar viaţa nn -ar fi fost decât pură plăcere şi încântare. – Drăgălaşa de Rose! exclamă el. E încântătoare, nunu -i aşa? Sper din toată inima că a ajuns cu bine b ine înapoi la şcoală.
Apoi îşi strivi ţigara în scrumieră şişi -şi aprinse imediat încă una. După care, îi atrase atenţia lui Lacey spre peisajul de basm de basm al lacului. – Nu-i Nu-i aşa că e splendid? întrebă el, aproape cu fervoare. Ardena a stat literalmente sub un nor, săptămâni dede -a rândul, dar în curând va ieşi din nou la lumină, cu adevărat frumoasă. Acolo, sus, continuă, arătând cu capul spre piscurile înalte înalte care se ridicau deasupra lor, zăpada se va întări nu peste mult, iar atunci ne vom pune schiurile şi vom descoperi cât de încântătoare poate fi viaţa. Îmi vei petrece weekend urile la cabană – weekend– weekend-urile urile în care pot scăpa, mai bine zis – hotelul – hotelul va fi deschis, iar Ecole d'Unité se va muta in corpore. O săsă -ţi placă să locuieşti pe coasta muntelui, Lacey? Lacey fu surprinsă de bruscheţea cu care trecuse la folosirea numelui ei de botez... apoi, dintr-o dintr-o dată, se simţi nedumerită. – Da, o săsă-mi placă foarte mult, răspunse ea. – Rămâne de văzut cât de mult o săsă -ţi placă, o avertiză Ludwig Heist. Dar sunt destul de sigur căcă-ţi va plăcea. Oricum, continuă el pe un ton mai glumeţ, nu trebuie să încerci încerci prea prea des să alunec alunecii în jos jos pe pantele pantele muntel muntelui. ui. Neputându-se Neputându-se stăpâni, Lacey îi surâse. Parcă ss -ar fi simţit datoare să-i să -i zâmbească. – Voi – Voi încerca, îi promise ea. Expresia doctorului Heist deveni serioasă. – Trebuie să te duc înapoi, îi spuse. Se aplecă prin faţa ei, ca să se asigure că fereastra de alături era bine închisă. – Nu – Nu trage curentul? – Nu. Aici, în maşină, e o căldură delicioasă. MiMi -aş dori să nu trebuiască să... s-o s -o părăsesc. – Serios? – Serios? Braţul lui rămăsese întins dede -a lungul spătarului şi, când Lacey întoarse capul spre el, involuntar îl atinse cu o şuviţă de păr pe faţă. Îl simţi devenind rigid un moment, iar expresia ochilor lui, aflaţi la doar câteva degete distanţă de ai ei, o nedumeri total. Imediat, avu senzaţia că sângele îi făcu un salt în vene, când Ludwig Heist vorbi sacadat, în timp timp ce ridica ridica mâna şişi-i atingea obrazul, cu o expresie aproape întrebătoare. – Am avut obiecţii faţă de acest gest din partea lui Soames, recunoscu el, dar nu-l nu-l pot învinui întru totul. Eşti foarte tânără, foarte frumoasă şi foarte englezoaică – în pofida părului atât atât de ne-englezesc. ne-englezesc. Ştii asta, Lacey? Respiraţia lui Lacey se opri în gât, iar la baza acestuia începu să -i pulseze nebuneşte o venă. – Dacă aşa spuneţi dumneavoastră, domnule doctor Heist... încercă ea s-o s -o ia în glumă. – Aşa spun eu. Degetele lui alunecară alunecar ă în jos, până când îi prinseră bărbia, iar lui Lacey abia dacădacă-i veni să creadă... dar chipul lui întunecat, bine bărbierit, se apropia tot mai mult. Şi apoi, îi dădu drumul d rumul şi vorbi din nou, p pee acelaşi ton crispat dinainte. – SăSă-mi aminteşti că există un lucru pe care trebuie să-l să-l fac într-o într-o bună zi, micuţă Lacey, şopti el.
– Ce – Ce anume? – Să te sărut.
Capitolul 9 Zăpada durase câteva zile, după care începuse dezgheţul, însoţit de încă o perioadă de vreme deprimant de urâtă, cu ceaţă şi ploaie, înainte de începutul ninsorilor propriu-zise. propriu-zise. Între timp, Crăciunul venise şi trecuse, multe dintre fetele de la Ecole d'Unité se împrăştiaseră în patru vânturi pe perioada vacanţei de sărbători, iar una sau două dintre ele nu se mai întorseseră în trimestrul trimestrul al doilea. d oilea. Apăruseră câteva eleve noi, iar Rose Bligh şi Fleur Berringer se înapoiaseră din vacanţele petrecute în locuri exotice şi însorite, cu echipamente sport de iarnă extravagante despre care sperau să stârnească invidia colegelor. În timpul vacanţ vacanţei ei de Crăciun, Crăciun, Lacey Lacey rămase rămase la şcoală, şcoală, împreu împreună nă cu domnişoara domnişoara Mackintosh şi cu alte câteva membre ale personalului permanent. Madame Beauregard plecase la Paris, iar adjuncta ei organizase câteva serbări pentru persoanele mai puţin norocoase, carecare -şi petreceau sărbătorile de iarnă în şcoală. Luară o cină de Crăciun în stil englezesc, cu curcan, budincă de prune şi diverse alte delicatese, iar în seara primei zile de Crăciun se organiză un dans, d ans, unde fură invitaţi şi oameni din afară, cum ar fi fost doctorul Roger Soames. În absenţa lui Fleur Berringer, acesta îşi îndreptă toată atenţia asupra lui Lacey, care se simţea cam iritată, pentru că o ţinea sub un soi de asediu vizibil, refuzând să se lase pus la punct, şi chiar îi trimise un cadou scump de Crăciun, pe care Lacey refuză săsă -l primească, pentru că nu avea săsă-i ofere în schimb nimic altceva decât o ilustrată de sărbători. Şi, întrucât toată lumea trimitea felicitări de Crăciun, aceasta nu însemna absolut nimic. Nici măcar măcar că se gândise anume la el când alesese alesese ilustrata. Fräulein Reisenfeld îi trimise lui Lacey o felicitare neobişnuit de atrăgătoare, adăugând un fel de postpost-scriptum cu urări de bine în carecare-şi exprima speranţa s-o s-o revadă cât mai curând. Doctorul Ludwig Heist nunu -i trimise lui Lacey o ilustrată, ilustrată, ci o invitaţie la petrecerea din Ajunul Anului Nou, la care Fräulein Reisenfeld urma să joace rolul de gazdă, iar la sfârşitul invitaţiei îi scrise câtva rânduri de mână: După cină, vom merge la un cabaret, unde vom dansa până vine Anul Nou. Întrucât Întrucât nu suntem în timpul trimestrului şcolar, nu accept nici o scuză! Lacey nu se gândi la nici o scuză, deşi ezita în mod ciudat să accepte invitaţia... În acelaşi acelaşi timp, timp, din din cine ştie ştie ce motiv motiv neobi neobişnuit şnuit,, nu suporta suporta gândul gândul de a o refuza refuza pur şi simplu. Nu-l mai văzuse văzuse pe doctorul Heist din noaptea când o adusese acasă de la primul şi cel dintâi dineu la care fusese invitată în casa lui – ba chiar, primul şi ultimul până acum, căci noua petrecere urma să aibă loc în restaurantul unui hotel – şi de fiecare dată când îşi amintea amintea acel drum cu maşina maşina îşi aducea aducea aminte aminte şi de comportamentul lui destul de ciudat, precum şi de acel lucru de neiertat pe care i-l i -l spusese la sfârşit: "Să"Să-mi aminteşti că există un lucru pe care trebuie să-l să-l fac într-o într-o bună zi, micuţă Lacey." Iar Iar când ea îl întrebase despre ce anume era vorba, Ludwig Heist îi răspunsese: "Să te sărut."
Lacey avea convingerea că doctorul Heist nu era genul de om care să facă fără discernământ asemenea promisiuni în dreapta şişi-n stânga; Şi totuşi, nu putea înţelege de ce voia s-o s-o sărute. Stând să judece cu calm, îşi spunea că o făcuse pur şi simplu fiindcă se lăsase temporar purtat de val – era destul de atrăgătoare în felul ei, ora fusese târzie, într -o parcare albă, unde prima zăpadă îi cuprindea întrîntr -un fel de ţară a minunilor – şi, desigur, Ludwig Heist nu vorbise câtuşi de puţin serios. Data următoare când o vedea, avea să fie politicos şi fermecător ca de obicei, şi nimic mai mult. Apoi, Lacey îşi aminti nota ciudată din glasul lui şi expresia cu care o privise. privise . Iar când primi a doua invitaţie, se temu ss -o acepte, pentrucă atunciar fi aflat dacă doctorul Heist fusese serios cu prima ocazie... iar dacă nunu -i ceruse cu adevărat să-i să -i amintească de acel lucru e care trebuia săsă-l facă – într– într-o o bună zi! – Lacey ştia perfect perfect de bine să urma să i se spulbere o iluzie, iar viaţa ei nn -avea să mai fie niciodată la fel. O aştepta o decepţie... o dezamăgire amarnică. Şi, din cine ştie ce motiv pe care încă nu reuşea reuşea să să-l înţeleagă, se temea de efectele acelei deziluzii. Cu toate toate acestea, deşi simţea că ar fi fost mai înţelept să refuze invitaţia – găsind din timp o scuză care să nu pară inventată – o acceptă oricum şi, în seara din Ajunul Anului Nou, se du duse se la balul de la Meurice. Îşi cumpără cumpără pentru acea acea ocazie ocazie încă o rochie rochie nouă, iar iar de astă dată lăsă lăsă în pace culoarea neahgră şi alese un fermecător şifon verde blând. I se înfoia în jor ca un frunziş proaspăt de primăvară şi, în contrast cu rochia, auriulauriul -roşat al părului ei sugera culoarea frunzelor toamna. Fräulein Reisenfeld îi Reisenfeld îi spuse spuse că arăta arăta încântăt încântător, or, iar Lacey Lacey fu surprinsă, pentru că ochii elvenţiencei erau plini de admiraţie sinceră şi părea chiar bucuroasă că Lacey reuşise să se aranjeze atât de atrăgător. La cină, care se ţinu în casa doctorului, ca şi după aceea, în s ala de bal a hotelului, deşi erau prezente atât de multe femei ale căror rochii costaseră adevărate averi şi ale căror bijuterii ii -ar fi ispitit pe jumătate din hoţii de giuvaeruri din Europa, tânăra englezoaică, atât de puţin împodobită, ieşea în evidenţă ca o arătare unică... şi, cum nu era conştientă ea însăşi de acest efect, farmecul îi era accentuat de expresia uşor întrebătoare din ochii verziverzi-cenuşii, când oamenii îi zâmbeau, părând încântaţi de cunoştinţă, îndeosebi bărbaţii tineri invitaţi la petrecerea petre cerea doctorului Heist. Doctorul Heist însuşi, dintrdintr -un motiv pe care Lacey nu putea săsă -l înţeleagă, părea întrîntr-o dispoziţie serioasă. Sala de bal era împodobită cu flori, ghirlande şi cantităţi nesfârşite de beteală, dar starea lui de spirit nu părea deloc sărbătorească. La cină, se comportă ca un amfitrion desăvârşit, dar destul de grav. După aceea, la hotel, dansă cu fiecare dintre invitate pe rând – inclusiv – inclusiv Lacey, desigur. Iar apoi, mai dansă de două ori cu Fräulein Reisenfeld, înainte de a dispărea brusc, şi numai apăru decât în ultimul moment, pentru a participa la ciocnirea paharelor de Anul Nou. Ridică paharul spre Lacey, iar ochii săi întunecoşi îi siliră pe ai ei săsă -i susţină privirea. – An nou fericit! îi ură el. Fie ca în următoarele douăsprezece luni să ţi se împlineasc împlineascăă tot tot ce ţiţi-ai dorit vreodată. Lacey, privindu-l privindu-l în ochi şi primind toastul, simţi din nou acea senzaţie de sufocare în gât. Inima îi bătea şi se zbuciuma ca un torent de munte care saltă peste
pietre şi bolovani, prăvălindu-se prăvălindu-se cu nepăsare în josul coastelor. O văzu pe Fräulein Reisenfeld ridicând paharul spre Ludwig Heist, iar expresia ochilor ei cenuşii era destul de enigmatică, dar şi foarte intimă – sau, cel puţin, aşa i se păru lui Lacey. – Noroc, Ludwig! strigă ea prin sală, cu voce blândă. Numai de noroc să ai parte anul ăsta! Îl meriţi cu prisosinţă! După aceea, Lacey ajunse să stea aşezată într -un colţ împreună cu ea şi, pe neaşteptate, Fräulein Reisenfeld Reisenfeld aduse vorba despre Rose Bligh. – Nu-i Nu-i aşa căcă-i fermecătoare, micuţa? comentă prietena doctorului. Şi atât de drăguţă, încât mi se taie răsuflarea ori de câte ori o văd! Păcat că n -a putut veni şi ea în seara asta... Îl căută căută pe pe Ludwig Ludwig Heis Heistt cu privir privirea, ea, în cealal cealaltă tă parte parte a încăperi încăperii.i. – Ştiţi, doctorul Heist o cunoaşte de când era mică. – Da, ştiu, răspunse Lacey, întrebându-se întrebându-se de ce discutau despre Rose Bligh, din moment ce nu se număra printre invitaţi. Aproape melancolici, ochii lui Fräulein Reisenfeld continuau săsă -l privească pe doctor. – Mama şi tatăl ei sunt şi ei nişte oameni foarte fermecători, dar tatăl este cu câţiva ani mai mare decât mama lui Rose. Sunt, cum cred că spuneţi dumneavoastră, ca lunile mai şi decembrie... Am reţinut bine? Ce păcat, pentru că par atât de fericiţi împreună! împreună! Lacey o privi perplexă. – – Dar mulţi oameni căsătoriţi sunt... fericiţi împreună, chiar dacă între ei e o diferenţă mare de vârstă, îi aminti ea lui Fräulein Reisenfeld. – A! Aşa credeţi? Fräulein îi aruncă o privire, părând uşurată pentru că Lacey îşi exprimase o asemenea opinie, apoi se mai uită o dată prin cameră spre doctorul Heist şi în ochi i se ivi aceeaşi expresie melancolică, părând chiar luminată de o uşoară lucire de compasiune... sau poate milă? se întrebă Lacey, în timp ce o privea îngândurată pe Gerda Reisenfeld. – – Pirn urmare, urmare, credeţi că lunile mai şi decembrie pot fi fericite împreună? o întrebă întrebă domniş domnişoara oara Reise Reisenfeld nfeld pe Lacey. Lacey. – Nu văd absolut nici un motiv pentru care ar trebui să nu fie. – Ce credeţi, faptul că tatăl şi mama...? Apoi se întrerupse intenţionat, părând şocată pentru că spusese atât de multe. – Uneori, le permit gândurilor mele să mă trădeze, îi mărturisi ea tinerei englezoaice, care stătea alături nedumerită, în timp ce orchestra cânta muzică săltăreaţă de dans, iar perechile se agitau neobosite pe ringul lustruit ca oglinda. Nu că aş vrea să mă amestec, înţelegeţi? continuă Gerda Reisenfeld, privind -o pe Lacey aproape rugător. Dar când ţii cu tot dinadinsul ca totul să iasă cât mai bine, şi din cauza unor anumite mentalităţi există pericolul foarte real să nu iasă... În fine, când e vorba de un prieten atât de vechi şi bun, e absolut tulburător şi cum nu se poate mai deranjant! Mai ales la început de an! – Da, înţeleg, repetă Lacey, deşi avea senzaţia că cineva îi dăduse pe
neaşteptate o lovitură sub centură. De asemenea se mai simţea ca şi cum neaşteptata revelaţie ar fi aşternut o umbră peste toate perspectivele ei proprii pentru noul an; şi, într-adevăr, într-adevăr, era posibil ca în anul care începea să nn -o aştepte nimic bun! Era copleşită, fiindcă dintrdintr-o dată tot viitorul ei devenise tulbure. – Sunteţi o persoană atât de înţelegătoare! înţelegătoare! se întoarse impulsiv spre ea Fräulein Reisenfeld. Cumva, am simţit asta în clipa când nene -am cunoscut... şi cred că şi Ludwig a simţitsimţit -o. Fetele de la şcoală au mare noroc că sunteţi acolo, ca să le învăţaţi engleza, iar Rose este cu atât mai norocoasă, cu cât păreţi să -i fiţi prietenă. MiMi-a spus că vă simpatizează foarte mult. – Foarte frumos din partea ei, murmură mecanic Lacey. Fräulein Reisenfeld îi zâmbi, apoi o strânse de mână. – Continuaţi săsă-i fiţi prietenă. Fiţi prietenă bună cu toate elevele, dar mai ales cu Rose. E atât de fermecătoare, că ţi se frânge inima, şi cine ştie ce -i rezervă viitorul? Întrucât Întrucât cineva cineva cunoscut cunoscut şi, nu mă îndoiesc, îndoiesc, admirat admirat de noi amândouă amândouă este uneori uneori imposibil de încăpăţânat. Lacey reuşi să ajungă în camera de toaletă a doamnelor şi, o dată acolo, hotărî să profite de ocazie pentru aa -şi reveni atât cât putea. Se simţea zguduită. Ba chiar, se simţea zdrobită dede-a dreptul, şi întrucât nu-i nu-i trecuse prin minte minte nici un moment că Ludwig Heist era îndrăgostit serios de Rose, şocul era aproape fizic. Remarcase, desigur, vizibilul ataşament al lui Rose faţă de doctor; şi i se păruse că acesta se purta deosebit de amabil cu ea... mult mai frumos, poate, decât cu o ricine altcineva. Chiar comentase faţă de el felul cum Rose i se agăţa de braţ şi, în general, părea să se învârtească în jurul lui ori ce câte ori avea ocazia... iar doctorul Heist zâmbise, părând amuzat. În nici un caz nu dăduse impresia că ar fi însemna t ceva pentru el. Dar Fräulein Reisenfeld, despre care toată lumea credea că urma să se mărite cu doctorul Ludwig Heist, se afla în poziţia de a şti mai bine. Era foarte posibil ca, în situaţia ei, să ştie mai bine decât oricine altcineva ce sentimente deo sebite avea doctorul pentru Roger. Şi părea să fie absolut sigură că sentimentele lui faţă de fată erau cu totul speciale; dar îl descuraja diferenţa de vârstă... Mai şi decembrie, cum spusese ea. Ludwig Heist se compara pe sine cu luna decembrie, iar sfâş ietor de fermecătoarea fermecătoarea Rose era luna mai, fără nici o îndoială. Dar ce putea să vadă un om ca Ludwig Heist, un bărbat atât de sofisticat şi cunoscător întrîntr-ale vieţii, la Rose? La Rose care, în cel mai bun caz, era cam aeriană şi, cu doar o lună sau două în urmă, avusese temperatură numai şi numai pentru ca să fie chemat doctorul Roger Soames... care, de-atunci, devenise proprietatea lui Fleur Berringer! Sau, cel puţin, aşa părea săsă-şi imagineze tomnaticul fante american, care avea destui bani în bancă pentru a hrăni toată naţiunea. *** Într-un Într-un târziu, târziu, când Lacey Lacey reveni reveni în sala de bal, orchestr orchestraa cânta un un vals modern; modern; şi, întrucât nu avea chef de dans – dacă ar fi zăritzărit-o cineva şi ar fi invitat-o invitat -o – tânăra
profesoară de engleză ieşi grăbită pe veranda cu glaswand, unde lumina era scăzută şi discretă, iar plantele din jardiniere creau o iluzie de vegetaţie tropicală şi formau un paravan util oricui dorea să stea un timp la adăpost de priviri indiscrete. Nu se aştepta săsă-şi întâlnească amfitrionul făcând un efort oarecum zadarnic de a rămâne ascunse vederii, dar exact asta se întâmplă. Doctorul Heist stătea sub un ibisc colorat, ascuns parţial şi de un palmier enorm carecare -şi întindea crengile în apropiere, fumând o ţigară şi privind melancolic prin geamuri spre curtea din faţă a hotelului, erau erau parcate multe maşini. În noaptea aceea nu ningea, iar curtea lucea de ploaie, ceea ce poate explica aerul cam surprinzător de amărăciune care părea să -i cocoşeze puţin umerii în mor normal fermi. Dar, pe de altă parte, îşi spuse Lacey, încercând să se retragă pe neobservate, aşa ceva era cam improbabil. Trebuia să existe un motiv mult mai simplu şi mai uşor de acceptat... sau, cel puţin, uşor de acceptat după discuţia pe care o avusese cu Fräulein Reisenfeld. Ludwig Heist ar fi dorit ca micuţa Rose, cu capul ei auriu, să facă parte dintre invitaţii lui, nu să se afle cine ştie pe unde, u nde, în cealaltă parte a lumii. – Nu pleca, spuse el pe un ton cam tăios, când Lacey dădu să se retragă. Lacey nimerise în ascunzinşul lui fără săsă -şi dea seama că palmierul camufla pe toată lumea, iar acum era jenată, căci se putea să pară că intenţionat căutase să -l deranjeze. – Dacă tot vii aici ca să scapi de ceilalţi, de ce săsă -ţi abandonezi scopul, lăsândulăsândute alungată de prezenţa mea? Ludwig Ludwig Heist întorsese capul şi o privea, în încântătoarea ei rochie verde, ca şi cum ar fi fost bucuros de întrerupere... ceea ce era cam surprinzător, dacă întrîntr -adevăr ofta cu gândul la Rose. Oamenii care doreau să mediteze la fiinţele iubite aflate departe la început de ani nu voiau să fie deranjaţi. Sau, cel puţin, aşa tindea să creadă Lacey. Doctorul Heist, însă, zâmbi pe neaşteptate, întinzânduîntinzându -i o mână. – De ce nbu vii aici să stai jos? Sunt două scaune... nu foarte confortabile, dar dacă te-a te-a obosit dansul, dansul, îşi vor da măcar posibilitatea săsă-ţi mai odihneşti picioarele. Continuă săsă-i zâmbească, privindu-i privindu-i picioarele suple, în pantofi verzi. – Ai nişte picioare foarte frumoase, dacădacă -mi permiţi să ţi-o ţi-o spun. Absolut în ton cu restul înfăţişării tale din seara se ara asta. – Vă mulţumesc, domnule doctor Heist, replică Lacey cam rigid. Nu prea înţelegea de ce vorbea pe un ton atât de înţepat, aproape nepoliticos. Poate fiindcă era încă sub influenţa unui anume şoc. Fräulein Reisenfeld o şocase, o surprinsese şi o nedumerise nedumerise total. Zâmbetul medicului deveni răutăcios. r ăutăcios. – Nu – Nu-ţi ţi plac complimentele? Sau nunu-mi permiţi să ţi le fac? – Cum să nu...? Lacey îl privi încurcată. – Sigur căcă-mi plac complimentele. Cred că tuturor femeilor le plac. – Nu sunt un prea bun cunoscător al sexului frumos. Doctorul Heist îşi scutură delicat scrumul ţigării în jardiniera palmierului. – Le înţeleg problemele de sănătate, dar mentalităţile lor mă depăşesc.
Lacey îşi lăsă capul pe spate, privindu-l privindu -l de jos în sus, de pe scaunul mic de verandă, vopsit în alb, pe care stătea aşezată. Ludwig Heist se rezemase de un stâlp al verandei, aşa că Lacey trebuia să ridice mult privirea dacă voia să -i studieze chipul. Era un chip care o interesase încă de când se cunoscuseră, dar în noaptea asta căută să -i pătrundă dincolo de faţada senină şi atrăgătoare, încercând să înţeleagă ceva din ce gândea şi simţea. Însă, cu toate că în ochii lui se citea o undă de ironie, adâncurile lor întunecate întunecate nu-i nu-i dezvăluiau absolut nici un indiciu. Gura lui Ludwig Heist stătea strânsă într-un într-un uşor surâs, însă în rest era o gură foarte serioasă, iar Lacey avu impresia că întreaga întreaga lui stare stare de spirit spirit era cât cât se putea de sobră. sobră. Complime Complimentele ntele pe care care i le făcuse făcuse nu erau vorbe aruncate în vânt. Vorbea absolut serios. Ceea ce-i ce-i încălzi pe dată inima... deşi următoarele lui cuvinte risipiră valul de căldură. – O tânără ca tine... reprezintă o enigmă de nepătruns. Nici măcar n -aş încerca să te înţeleg. – Nu? – Nu? Imediat, pe Lacey o cuprinse nemulţumirea. – Vreţi să spuneţi că nu ar merita efortul? Ludwig Heist ridică din umeri. În noaptea aceea, purta un costum de seară complet... cu frac şi cravată, în care arăta cum nu se putea mai distins. Imaginea lui făcea ss-o doară inima mai ceva ca o măsea inflamată. – S-ar S-ar putea să merite efortul, însă ar fi necesar un efort enorm. De cele mai multe ori eşti rezervată, iar când nu eşti... ei bine, atunci nu mai este aproape deloc necesar. – Vreţi să spuneţi că există momente când sunt extrem de transparentă? – Există momente când cu toţii suntem transparenţi. Părea hotărât să nunu -i răspundă fără echivoc la nici o întrebare, iar Lacey îşi muşcă buza cu putere, stăpânindustăpânindu-se să-l să-l mai întrebe ceva. Un lucru la care i-ar fi fost mai uşor de răspuns. În cele din urmă, însă, nu se mai putu abţinu. – Cred că nu vi se pare deloc dificil s-o s- o înţelegeţi pe o fată ca Rose Bligh, nu-i nu -i aşa? – Rose? – Rose? Expresia doctorului Heist păru să se lumineze, iar în ochi îi luci o undă de umor. – Dar bineînţeles că nu mi mi-e -e greu deloc s-o s-o înţeleg pe Rose. E complet feminină, absolut absolut încântătoare, puţin cam crudă uneori – aşa cum sunt toate fiicele Evei! – şi eminamente superficială. Rose nu are adâncimi întunecoase, nimic ascuns sau obscur. Cu o fată ca ea, ştii precis cum stai. Splendid, îşi spuse Lacey. Ar fi trebuit să fie absolut fericit. Cel puţin, ştia că ocupa un loc de seamă printre slăbiciunile ei. Singura dificultate era aceea de a încerca să se convingă că nu era prea bătrân ca să se însoare cu ea – şi că, dacă se căsătoreau totuşi, putea ss-o facă fericită... aşa cum avea dreptul să fie orice fată încntătoare ca Rose. Lacey începea săsă-şi dorească din toată inima să fi refuzat invitaţia pentru noaptea aceea. Probabil nu voia să fie crud, dar o făcea să se simtă ca şi cum ar fi fost o ciudăţenie... o ciudăţenie pe care odată voise s-o s-o sărute!
Ceea ce-l ce-l făcea să pară şi mai ciudat – atât el, cât şi atitudinea lui. Câteva momente domni tăcerea, timp în care amândoi putură auzi muzica îmbietoar îmbietoare e de dans din sala sala de bal şi zgomo zgomotul tul ritmic ritmic al picioar picioarelor. elor. Apoi Apoi doctorul doctorul Heist Heist spuse, pe un ton neaşteptat de rigid: – Îmi – Îmi pare rău că nu ll-am putut convinge pe doctorul Soames să vină şi el astă seară. Se pare că acceptase deja să se ducă la o altă petrecere... motiv pe care nu -l găsesc deloc acceptabil pentru a lipsi de lângă tine, dar d ar este este singurul pe care-l pot oferi. Totuşi, vă asigur că ii -am trimis o invitaţie, o dată cu cea pe care ţi-am ţi -am trimis-o trimis-o ţie. Lacey nu mai putu să rabde. – Nu-mi – Nu-mi pot imagina de ce m-aş m- aş aştepta săsă-l găsesc pe doctorul Soames printre oaspeţii dumneavoastră! exclamă ea pe un ton atât de exasperat, încât Ludwig Heist o privi surprins. Simplul fapt că doctorul Soames îmi este compatriot, cum spuneţi dumneavoastră, nu însea nu înseamnă mnă că trebuie să fie nelipsit de la tot ce fac eu, apărând la tot pasul, oriunde mă duc. Se ridică, ridică, simţindusimţindu-se atât de zguduită de propria ei indignare, încât vocea îi tremura, iar doctorul Heist continua s-o s- o privească mirat. Sânii ei mici, sub faldurile de şifon verde crud, se agitau, şi dintrdintr -o dată Lacey îşi dădu seama că făcea eforturi săsă -şi păstreze calmul. – Cred că ss-a făcut foarte târziu, domnule doctor. Ar... ar trebui să mă duc, spuse ea. – Încă – Încă nu e ora ora unu. unu. – Totuşi, cred că ar fi mai bine să plec... – ŢiŢi-am promis că teduc acasă şi, desigur, am s-o s -o fac. Dar, întrucât aceasta e o ocazie deosebită, nu crezi că ţiţi-ai mai putea amâna puţin plecarea? Îşi înclin înclinăă uşor uşor capul, capul, ascu ascultând ltând schimbare schimbareaa melodi melodiei ei din din sala sala de bal. – Cântă un alt vals... Un vals vienez, de astă dată. O privi aproape rugător. – N – N-am am putea săsă-l dansăm împreună? Lacey clătină din cap. Se pedepsea pe sine însăşi, dar îşi aplica propria pedeapsă cu toată convingerea. – Îmi pare rău, domnule domnule doctor, doctor, dar trebuie trebuie să plec, spuse ea pe un ton inexorabil, ca şi cum nimic pe lume n-ar n -ar fi putut-o putut-o determina să se răzgândească. Nu vreau să vă iau de lângă musafiri, aşa că poate ar fi mai bine să sun după un taxi. Ştiu că la recepţie e închis, însă ar putea portarul să-mi să -mi cheme unul. Un lung răstimp, doctorul Heist nu făcu decât ss -o privească. Când văzu că era hotărâtă, cu o expresie aproape severă, ridică din umeri. – Nu-ţi Nu-ţi face griji, spuse el. Şoferul meu e afară, în parcare, şi -i voi spune să te ducă acasă. Sunt sigur că vei înţelege că e puţin cam devreme ca săsă -mi părăsesc oaspeţii. Ca gazdă, am anumite obligaţii, şi cu toate că mi-ar mi-ar face mare plăcere să te duc cu maşina până acasă, mă tem că e o plăcere pe care trebuie s-o s -o mai amân. Şi, fără aa-i lăsa timp să se răzgândească, sau măcar să -şi dea seama clar cât de grosolană şi lipsită de consideraţie putuse părea atitudinea ei, insistând să plece la acea oră relativ timpurie a nopţii – sau, mai bine zis, a dimineţii – Ludwig Heist se răsuci pe călcâie şi o lăsă pe verandă, în timp ce pornea în căutarea şoferului.
După cece-l găsi pe şofer – care – care de fapt nu era în parcare, ci petrecea cot la cot cu angajaţii hotelului – şişi-i dădu instrucţiunile necesare, medicul nu aşteptă ss -o însoţească a maşină, ci o salută doar cu un gest nepăsător din vestibul, în timp ce Lacey se ducea săsă-şi caute haina. I se păru că expresia lui era foarte serioasă, când îi strigă prin holul pustiu, pardosit cu marmură: – Îţi – Îţi mulţumes mulţumescc foarte foarte mult că ai venit, venit, domnişo domnişoară ară Cavendis Cavendish. h. E mare păcat păcat că n-ai n-ai mai putut sta puţin, dar şoferul meu te va duce cu bine la şcoală. Din fericire, în noaptea asta nu este zăpadă, aşa că e improbabil să aveţi dificultăţi. La revedere, şi an nou fericit! Lui Lacey i se păru că până şi şoferul o privea ciudat, în timp ce-i ce -i deschidea portiera maşinii şişi-i dădea o pătură cu care săsă-şi acopere genunchii.
Capitolul 10 Cu următoarea ocazie când Lacey îl văzu pe doctorul Heist, ningea abundent, se aflau la două mii de metri altitudine, iar de la festivităţile de Anul Nou păruse să treacă o veşnicie... deşi, de fapt, doar cu câteva luni în urmă medicul o trimisese acasă cu maşina şi şoferul şoferul lui. Lacey se obişnuise cu viaţa pe munte, locuind întrîntr-o cabană cu multe balcoane, împreună împreună cu mai multe fete din şcoală. şcoală. În celelal celelalte te cabane cabane din apropiere apropiere locuiau locuiau alte eleve, toate la un loc formând un soi de comunitate prezidată de Madame Beauregard î nsăşi, nsăşi, care fusese cazată întrîntr -o cabană foarte nouă, laolaltă cu directoarea adjunctă. Celelalte cabane erau mari şi comode, amintinduamintindu -i lui Lacey de nişe păsări cafenii cam nearătoase cocoţate la marginea satului, sub acoperişurile lor cu streşini extrem de întinse, întinse, care care semăna semănau u cu aripil aripilee unor bufniţe bufniţe bătrâne bătrâne.. După primele primele ninsori ninsori cu adevărat adevărat abundente, acele acoperişuri în pantă fuseseră acoperite cu plăpumi albe groase, iar dacă plecai din sat pentru a schia pe pârtiile din jur, adeseori era imposibil să distingi o casă anume, pentru că numai câteva crâmpeie de pereţi şi fuioare de fum ridicându -se din coşuri indicau că acolo exista o aşezare omenească. Satul, la o privire mai atentă, era foarte pitoresc, cu o singură stradă centrală, un oficiu poştal, câteva magazine, vreo două hoteluri şi o bisericuţă ascunsă în spatele unuia dintre acestea. Vara, trei sferturi din populaţia satului se ducea duminica dimineaţa la biserică, dar iarna lucrurile stăteau cu totul altfel. Pa coasta muntelui, iarna era o perioadă peri oadă tenebroasă. Mai bine zis, era tenebroasă pentru cei care locuiau şi lucrau acolo tot anul; dar, pentru sezonişti, pentru entuziaştii sporturilor hibernale şi pentru elevele de la Ecole d'Unité, era o vreme veselă, multicoloră şi scânteietoare, din zori şi pânăpână -n asfinţit, o dată ce zăpada se întărea întărea suficien suficientt pentru pentru a le da posibilit posibilitatea atea de a-şi petrece cea mai mare parte a timpului în aer liber, iar în timpul zilei cerul era senin şi strălucea soarele. Era prima iarnă a lui Lacey pe munte şi, cu toate că avu nevoie de câtva timp ca să se acomodeze cu altitudinea şi pentru a învăţa să se ţină pe schiuri, ajunse foarte curând să aprecieze just sentimentul de însufleţire care domnea în jur şi plăcerea de a privi strălucirea gălbuie a razelor de soare pe zăpada virgină, precum şi curioasele pete indigo pe care le aşterneau pădurile întunecoase pe zăpadă. Desişurile de brazi şi ienuperi care se căţărau până în vârful muntelui, îmbrăcând la fel toate piscurile înconjurăt înconjurătoare oare,, o fascinau fascinau prin misterul misterul lor; iar la sfârşitul zilei, când culmile deveneau trandafirii, în lumina de vată dulce a amurgului, şi zone întinse de pădure păreau să ia foc temporar, Lacey se uita până când lumina strălucitoare pălea şi nu mai rămânea decât văpaia de după asfinţit, tăindu-i tăindu-i respiraţia respiraţia cu splendoarea ei. Văpaia aceea era cu adevărat magică. Întreaga vale largă, pe fundul căreia stătea ghemuită Ardena, alături de şirul lacurilor cuibărite la poalele munţilor, era acoperită de o aură albăstrie ca a strugurilor negri, şi până şi pantele brăzdate de schiuri ale munţilor încetau să mai existe, înghiţite de ceaţa care le învăluia încet, lăsând să se mai vadă doar piscurile strălucitoare ca diamantele, profilate pe albastrul translucid al cerului, şi minunata lumină galbenă ca lămâia care rămânea după apusul soarelui.
În timp ce stăruia stăruia acea lumină gălbuie, gălbuie, apăreau primele primele stele, stele, sclipind sclipind ca nişte broşe prinse pe o catifea turcoaz, iar dacă era lună nouă, în acest moment ea îşi făcea apariţia, urcând în imensitatea bolţii, deasupra piscurilor îngheţate. Dacă luna răsărea mai târziu, sau nu era lună deloc, atunci, când văpaia pălea, o negreală ca a blănii de sobol se lăsa peste lumea munţilor, a torenţilor îngheţaţi şi a pădurilor întinse. A rămâne pe panta muntelui, la vreun kilometru distanţă de sat, după apusul soarelui, era o experienţă înspăimântătoare pentru cei neacomodaţi cu acel stil de viaţă şi, de regulă, nimeni nu avea voie să părăsească incinta de iarnă a şcolii după apusul soarelui decât cu motive foarte întemeiate şi numai însoţit de o persoană care cunoştea locurile. După o zi lungă în aer liber, cu câteva lecţii şi mese bine gătite, fetele se bucurau să se culce devreme, iar puţina viaţă de noapte care se desfăşura în sat nu le interesa. Puteau să vadă luminile strălucind la l a ferestrele hotelurilor – dintre – dintre care unul de numea Hotel Splendide – şi să audă acordurile muzicii de dans care pluteau peste spaţiul dintre acestea şi cabane. Iar dacă aveau o imaginaţie deosebit de bogată, le era simplu săsă-şi închipuie ambianţa de după cină din hoteluri, cu schiori bronzaţi, în haine sportive colorate vesel, distrându-se distrându- se pe ringul de dans, pe când alte cupluri stăteau aşezate în verande închise, iar altele rezemau barul din salonul care era o combinaţie de club, sală de dans şi hol public. public. Lacey văzuse interiorul uneia dintre acele încăperi şi nu se simţea foare atrasă de pereţii simpli din lemn de brad şi feţele de masă cadrilate care înconjurau ringul de dans. Până şi Hotelul Rosenhorn, care se mândrea că ar fi fost foarte modern, nu se se compara cu nici unul unu l dintre hotelurile din Ardena, unde pluşul şi oglinzile făceau ravagii în saloane saloanele le victo victoriene riene,, iar iar în const construcţi rucţiile ile mai noi domneau domneau eleganţa eleganţa şi şi calmul calmul cubist. cubist. Totuşi oamenii se înghesuiau spre satul Grünwald, la umbra zăpezilor eterne. etern e. Ambele hoteluri erau pline până la refuz începând din luna ianuarie, iar instructorul de schi de la Rosenhorn era solicitat încontinuu. Madame Beauregard încheiase cu el un contract pentru ca elevele ei să poată schia pe pistele pentru începători, iar majoritatea m ajoritatea fetelor se descurcau pe schiuri la fel de firesc ca gâştele în apă. Câteva dintre ele tindeau să pună la încercare răbdarea istructorului, iar Lacey se numărase la început şi ea printre acestea, până când descoperise că şi ea avea aptitudini ca să se ţină dreaptă pe zăpada alunecoasă şi să alunece în jos ca şi cum ar fi avut aripi. Dar ştia că nu putea spera în veci să se compare cu Fleur Berringer, care era campioana şcolii. Numele ei figura în toate competiţiile care urmau să aibă loc oarecum mai spre sfârşitul sezonului de schi, şi în toate cele intermediare, destinate să -i atragă pe vizitatorii care veneau între timp. Rose Bligh era de asemenea o foarte bună schioare, precum şi Carla Minetti. Aceste trei fete de obicei schiau împreună şi, cum aveau mereu destui bani de buzunar, îşi petreceau petreceau o mare parte a timpului timpului nededicat nededicat pârtiilor pârtiilor bând cafea cafea şi mâncând mâncând prăjituri cu frşică, în singura cafenea cu care se putea lăuda satul Grünwald. Uneori, ajungeau până la barul Hotelului Rosenhorn, dar acest lucru era strict interzis, aşa că întotdeauna întotdeauna întâmpinau întâmpinau anumite anumite riscuri riscuri de a fi văzute văzute pe taburetele taburetele înalte, înalte, bând apă tonică sau apă minerală de Vichy, oricât de inofensive ar fi fost aceste băuturi în sine. Ori de câte ori Fleur îşi făcea apariţia în ba rul de la Rosenhorn, era imediat
înconjurat înconjuratăă de un grup de clienţi clienţi ai hotelului hotelului bărbaţi, bărbaţi, fără obligaţii. obligaţii. Hanoracel Hanoracelee ei erau întotdeauna întotdeauna cele mai scumpe scumpe de pe piaţă şi purta culori culori vii, potrivite potrivite perfect perfect cu tipologia ei ţipătoare, sudsud -americană. De asemenea, arăta cu câţiva ani mai matură decât cele nouăsprezece primăveri ale ei şi se bucura că era considerată astfel, dacă aceasta însemna să fie acceptată ca o persoană sofisticată. Rose Bligh, pe de altă parte, era puţin cam nervoasă când era luată drept o f emeie emeie tânără şi emancipată, cu dare de mână. Se vedea clar că trăia pe picior mare – sau, dacă nu ea, părinţii ei; dar d ar nu întotdeauna era la fel de evident că era emancipată. Tindea să sporovăiască despre viaţa cotidiană din şcoală şi să menţioneze persoane persoane ca Mademoiselle, profesoara de franceză, şi Miss Mackintosh, supraveghetoarea. Uneori, grupul de admiratori tindeau să pară cam surprinşi, când îşi dădeau seama că nu era decât o elevă. Fleur era nemulţumită de acest lucru. Prefera momentele când Lacey, care de cele mai multe ori stătea şi ea ataşată de acel trio, putea fi convinsă să le însoţească la Rosenhorn şi, în continuare, continuare, să bea apă tonică împreună împreună cu ele. Orgoliul lui Fleur se simţea mult mai în apele sale când era prezentă şi Lacey, nu numai fiindcă era suficient de adultă ca să preîntâmpine privirile suspicioase, ci şi pentru că nu le bătea la cap cu fleacuri, aşa cum ar fi făcut cu siguranţă Mademoiselle sau domnişoara Mackintosh. Şi nici nu era atât de strălucitoare încât să monopolizeze toată atenţia admiratorilor. Lui Fleur îi plăcea să fie întotdeauna ea cea care făcea acest lucru. Se aflau la Grünwald de două săptămâni, când Fleur descoperi că Roger Soames îşi rezervas rezervasee un loc pentru pentru weekend. weekend. Reţinuse Reţinuse o cameră cameră la Rosenhorn. Rosenhorn. Pentru Pentru ea, acesta nu putea fi decât un motiv de bucurie. Abia aştepta weekendul. Îşi coafase părul la hotel, cu ajutorul coafezei germane blonde, şi căuta ceva cât mai seducător de îmbrăcat, dacă doctorul Soames o invita să ia cina la hotel. Din cine ştie ce motiv, acest lucru i se părea foarte probabil, iar Lacey se îndoia că Madame Madame Beauregar Beauregard d ii-ar fi permis să accepte o întâlnire la cină, acum când se mutaseră sus, spre crestele munţilor. Directoarea răspundea de situaţia elevelor ei şi prefera să creadă că toate er au în siguranţă, siguranţă, sub cheie, cheie, imediat de se lăsa noaptea. noaptea. Pe de o parte, până la hotel era o distanţă de o jumătate de milă, iar pe de altă parte Madame Beauregard nu aproba ca elevele – elevele – chiar şi cele mai mari dintre ele – să întâlnească persoane diferite de părinţii lor, sau neaprobate de acestea, pentru a-şi a-şi petrece serile în societate. Şi, întrucât doctorul Soames era medicul şcolii deocamdată, acesta era un motiv în plus pentru pentru care, care, aproape aproape cu siguran siguranţă, ţă, nu avea avea să le aprobe aprobe întâlnire întâlnirea. a. Dar Roger veni, şi nu o invită pe Fleur să ia cina cu el. N -o invită decât să mănânce cât de multe prăjituri cu frişcă putea şi să bea tot atâtea ceşti de ciocolată fierbinte cu frişcă plutind deasupra în cocoloaşe mari, în cafeneaua din sau, când o întâlni întâlni acolo, acolo, duminică duminică dimineaţa. După aceea, părură să nu se mai vadă aproape deloc. Roger Soames era un schior înveterat, şişi -şi petrecea cea mai mare parte a timpului pe pârtii. Se întoarse în Ardena luni dimineaţa, iar Fleur rămase cu o expresie de nemulţumire prost disimulată pe faţă f aţă şi o anumită ostilitate bosumflată în ochi. – Data viitoare, îi spuse ea lui Lacey. Data viitoare am să ies cu el, şi va trebui să trebui să
mă invite la hotel. Îi voiscrie dinainte, ca să mă asigur că o face. Lacey conchise că acest lucru nu o privea, iar dacă Roger prefera să se încurce cu o fată ca Fleur – care era obişnuită ca toată lumea săsă -i facă pe plac – atunci – atunci nu-i mai rămânea decât să suporte consecinţele, dacă relaţia lor îşi arăta efectele nedorite când se aştepta mai puţin. În weekendul weekendul următor, următor, îi veni rândul rândul lui Rose să fie emoţiona emoţionată. tă. Doctorul Doctorul Heist Heist venea la cabana lui şi aducea cu el un grup de prieteni. De unde aflase această veste, Lacey nu avea idee, dar se păreacă, p ăreacă, la fel ca Fleur, şi Rose avea metodele ei secrete de a smulge informaţii. informaţii. Rose era surescitată – sau, cel puţin, aşa spunea ea – fiindcă întotdeauna se distra copios când Ludwig Heist venea la cabană, iar şcoala era instalată în Grünwald. În iarna trecută, fata petrecuse mult timp la cabana lui, şi fusese invitată frecvent pe pârtiile de schi, împreună cu câteva prietene, alături de vizitatorii doctorului, precum şi la serile de gală de la hotel. Madame nu avea nici o obiecţie ca grupul lor să -l întâlneas întâlnească că pe cel al doctorului doctorului Heist, Heist, din simplul simplul motiv că reputaţia reputaţia medicului medicului era er a absolut ireproşabilă, iar în jurul lui plutea o aură de succes. În plus, nu o dată, doctorul Heist îi recomandase câte unui părinte săsă-şi trimită fata la Ecole d'Unité. Prin urmare, Madame Beauregard i se considera îndatorată doctorului Heist. De asemenea, asemenea, doctorul avea întotdeauna grijă să aducă fetele acasă. Dacă drumurile erau dificile pentru maşini, folosea o sanie trasă de un cal, iar Rose era deosebit de entuziasmată de acest mijloc de transport. Calul – care – care în timpul verii se folosea în alte scopuri – avea hamuri cu clopoţei, iar drumul spre casă după câte o petrecere, în clinchetul acestora, era considerat de Rose modul ideal de a încheia o seară plăcută, care nu se putea repeta prea des în tot timpul sezonului. Nu spunea dacă doctorul o adusese vreodată singură acară cu sania, dar era foarte probabil ca acest lucru să se fi întâmplat cu unele ocazii, iar Lacey îl accepta ca atare. Întrucât Rose era singura care beneficia vreodată de atenţia lui şi, potrivit lui Fräulein Reisenfeld, doctorul Heist o avea la inimă, ar fi fost prea mult să -i pretindă medicului să nu profite de cât mai multe ocazii posibil pentru a fi singur cu ea... chiar dacă, fie şi numai de dragul reputaţiei lui profesionale, trebuia să fie atent să nu întreacă întreacă măsura măsura.. Lacey refuza să se gândească la Rose şi la doctorul Heist în momentel când erau singuri, dar îşi impunea săsă -i considere deosebit de potriviţi unul pentru altul. Căci nu împărtăşe împărtăşeaa opinia lui Fräulein Fräulein Reisenfe Reisenfeld ld – care părea să fie şi a doctorului – cu – cu privire la căsătoriile dintre lunile mai şi decembrie; şi, de fiecare dată când se gândea la frumuseţea blondă a lui Rose şi la atracţia întunecată a lui Ludwig Heist, nu putea evita convingerea că se avantajau reciproc prin contrast, iar o căsătorie între ei ar fi avut toate şansele de succes. Iar dacă părinţii lui Rose aveau minte, cu siguranţă că aveau s -o lase să se mărite cu alesul inimii ei, mai ales din moment ce acesta se afla într -o poziţie atât de eminent de potrivită ca să aib grijă de ea – şi încă nici nu ajunsese ajunsese la apogeul carierei sale profesionale. Cât despre Lacey, pentru ea nu conta dacă era un medic consultant de succes sau nu. Ştia numai că existase o ocazie când fusese cât pe ce să se dea de gol complet
în prezenţa prezenţa lui – şi în maşina lui; şi, timp ce cel puţin douăzeci şi patru de ore după noaptea aceea, trăise întrîntr -o stare de extaz, datorită unui anumit mod în care o privise şi anumitor cuvinte pe care i le adresase. Acum, când era pe deplin conştientă cum ss -ar fi făcut de râs dacă era puţin mai transparentă transparentă în seara aceea în maşină, ştia că nu trebuia săsă -şi permită niciodată luxul de a se lăsa iar luată pe nepregătite în prezenţa lui. Nu trebuia să creadă nici un moment că Ludwig Heist era serios când – şi dacă – – îi spunea ceva ce nu era decât rezultatul rezultatul unei seri plăcute şi, poate, al unei raze de lună pe zăpadă. În fond, fond, Lacey Lacey era o fată rezonabil rezonabil de atrăgăto atrăgătoare, are, iar fetele fetele rezonabil rezonabil de atrăgătoare inspirau întrîntr -adevăr un soi de omagiu trecător în anumite condiţii ambientale şi climaterice corespunzătoare, bărbaţii fiind extrem de predispuşi către aşa ceva. Cu cinism, Lacey îşi impunea să nu uite acest lucru. Prin urmare, când îl întâlni pe doctorul Heist la poştă, în dimineaţa de după seara sosirii lui la cabană, adoptă încă de la bun început o atitudine formală şi uşor îngheţată îngheţată.. Trecând Trecând peste peste faptul că apariţia apariţia lui o descumpăne descumpăneaa pentru pentru un timp, iar imaginea lui în costum de schi îi conferea un aer mult mai dezinvolt şi mai abordabil decât costumele de comandă şi sacourile de seară, făcândufăcându -i inima să tresară aproape cu speranţă, ca şi cum ar fi fost în sfârşit oarecum pe picior de egalitate, sau pe un teren neutru, masca de gheaţă carecare -i acoperi faţa în momentul când ochii lui apărură la lumină fu remarcabilă. O numi chiar "Lacey", fără să ezite o clipă, şi insistă să -l însoţească în cafeneaua de alături, la o ciocolată fierbinte specială. Lacey răspunse cu o voce înţepată că nu avea timp, dar doctorul Heist nufăcu decât săsă -i zâmbească, replicând că n-o n-o credea. – Tocmai – Tocmai porneai spre pârtie, nu-i nu-i aşa? o acuză el. Şi, cum Lacey îşi rezemase schiurile şi beţele într -un colţ al oficiului poştal cu pereţi de lemn, ca să aibă mâinile libere în timp ce cumpăra timbre, fiind gata să savureze o zi liberă pe care plănuia să şişi -o dedice perfecţionării performanţelor performanţelo r ei pe schiuri, nu prea putu să nege că tocmai asta făcea. – Ei, atunci de ce spui că n n--ai timp să vii cu mine alături? Ochii lui întunecoşi – şi ceva din plăcerea nedisimulată care apăruse în ei pentru câteva momente – momente – părură ss-o cutreiere necruţător din creştet pânăpână-n tălpi, înainte de a o sili săsă-i susţină privirea. – Sau poate, continuă el sec, nunu -ţi place ciocolata? Dacă aşa este, mai au şi cafea, sau lapte fierbinte, ori vin fiert. Ai gustat vinul fiert la întoarcerea în sat, după o coborâre în vale? – Nu, – Nu, recunoscu Lacey, nu l-am încercat. – Atunci, – Atunci, va trebui s-o s-o faci la un moment dat. Dar, adăugă el uitându-se uitându -se la ceas, la ora asta e cam devreme pentru aşa ceva. Mai bine să luăm o cafea. Lacey îşi dădu seama că nunu-i prea putea refuza în faţă invitaţia, iar doctorul Heist îi luă schiurile, ducându-iducându -i-le le în cafeneaua de alături. I le rezemă întrîntr -un colţ şi alese o masă. Întrucât era destul de devreme, erau aproape singuri în tot localul. Li s e aduseră cafelele şi o farfurie cu pateuri, dar pe acestea Lacey le refuză, întrucât una dintre principalele ei probleme era menţinerea siluetei – – care, de fapt, nici nu era o
problemă – şi fu surprinsă când Ludwig Heist consumă două, înainte ca ea să -şi fi băut măcar jumătate din prima ceaşcă de cafea. Când îi văzu ochii mărindumărindu -se, Ludwig Heist îi zâmbi aproape băieţeşte. – Am poftă de mâncare, comentă el. Când sunt aici sus, în munţi, aproape că nu mă mai opresc din mâncat. Înţelegi, din cauza aerului... aerului.. . Lacey îi dădu dreptate, confirmând că aerul era întrîntr -adevăr minunat. Ochii lui îi studiară din nou siluetă zveltă, iar Lacey deduse că îi plăceau hanoracul ei bleumarin şi pantalonii de schi albaştri. Deşi nu scosese o vorbă, o anumită lucire din întunecimea întunecimea ochilor lui îi spusese acest lucru. Îi văzu albeaţa dinţilor – iar aici, sus în munţi, arăta deja remarcabil de bronzat – când – când Ludwig Heist îi zâmbi. – Cât te bine te descurci pe pârtie? întrebă el. Ai apucat să exersezi mult? – Destul – Destul de mult, recunoscu recuno scu Lacey. Dar vremea a fost cam amestecată. Acum ninge, remarcă ea, observând fulgii mari care se lipeau de vitrina cafenelei. – Într – Într-adevăr. adevăr. Doctorul Heist le aruncă şi el o privire. – Dar buletinele meteo sunt favorabile şi nu cred că noua zăpadă va dura. Eşti în siguranţă, singură pe pârtie, sau preferi pârtiile pentru începători? Lacey se simţi indignată. – Am terminat cu pârtiile pentru începători acum două săptămâni, îi spuse ea. Era deosebit de ofensată pentru că Roger, având mult mai multe posibilităţi, era o schioare aproape la fel de bună ca Fleur, iar faptul că doctorul Heist trebuia să fie conştient de acest lucru şi, în acelaşi timp, îşi imagina că Lacey încă se mai chinuia pe pârtiile începătorilor părea oarecum s-o s -o izoleze, înscriind-o într-o categorie categorie care-i care- i făcea pe oameni să zâmbească, pentru că era o novice stângace, iar bobocii stângaci erau caraghioşi şi neatrăgători la vedere, atât în schi cât şi în oricare altă disciplină sportivă. – Nu zău? Doctorul Heist se servi cu două cuburi de zahăr din zaharniţă, pe care le despachetă şi le puse în cafea, apoi îşi aprinse o ţigară. O privi amuzat, prin ceaţa de fum al ţigării. – Deci, trebuie să înţeleg că acum eşti o schioare de înaltă performanţă, şi te vom vedea participând la concursuri, când se va ţine prima serie? – În – În nici un caz. Lacey se simţea cu atât mai indignată, cu cât Ludwig Heist făcea haz pe seama ei fără să se ascundă. – Dar mă pot descurca de una singură, în caz că sunteţi de părere că n-ar n -ar trebui să mi se permită accesul pe pistă fără instructor. – Te asigur că nici nu mă gândeam la aşa ceva. Totuşi, solemnitatea expresiei îi era contrazisă de lucirea din ochi. – Totuşi, consider că trebuie să te felicit, din moment ce e clar că ai făcut progrese neobişnuite. Cred că mi-ai mi-ai spus, la un moment dat, că înainte de a veni în Elveţia nn-ai mai schiat niciodată. – Aşa este. Lacey, însă, îşi dădu seama că vorbea pe un ton acru şi neelegant. – Acasă, în Anglia, nu avem prea multe posibilităţi de a învăţa schiul, adăugă ea,
mai mult ca să spună ceva, decât d ecât din vreun alt motiv. Câteva secunde domni tăcerea, vreme în care doctorul Heist fumă îngândurat, continuând s-o s-o privească în acelaşi timp ca şi cum l-ar fi intrigat – intrigat – şi, foarte posibil, l-ar l -ar fi dezamăgit. Pe cealaltă parte a străzii, printre fulgii mari de zăpadă, se vedea maşina lui – cea mare, cu care coborâseră cândva muntele – parcată nu departe de Hotelul Rosenhorn. Lacey fu surprinsă că riscase să se deplaseze cu ea pe drumurile înzăpezite şi făcu o observaţie în acest sens. Doctorul Heist ridică din umeri. – A, drumurile încă nu sunt atât de rele. NN -ai observat că autobuzele continuă să circule? Atunci, de ce nn -aş putea şi eu? – Dar o maşină nu vă prea p rea este de folos, aici, în munţi. Ludwig Heist îşi strivi ţigara în scrumieră. – Întruc – Întrucât ât voi voi lua prânzul prânzul la hotel, hotel, fără fără să mă mai mai întorc întorc la cabană cabană până până seara, seara, te pot duce înapoi la şcoală, când termini cu practica acolo, spuse el, arătând spre întinderea întinderea de zăpadă zăpadă de de după fereastră fereastră.. Totuşi, nu se oferi ss-o însoţească la "practica" aceea, ace ea, cum o numise el, iar această omisiune o făcu pe Lacey să se înroşească uşor, căci îşi dădu seama că probabil Ludwig Heist era un schior de prima calitate, şi nici măcar nu putea concepe gândul de a-şi a-şi irosi o dimineaţă pe pârtie cu o începătoare – chiar chiar şi una care începea să se mândrească cum că ar fi fost mai mult decât atât. – Vă mulţumesc, domnule doctor, spuse ea, simţindusimţindu -şi roşeaţa din obraji, dar nu mi-e mi-e greu deloc să mă întorc la şcoală pe jos. – Cu – Cu schiurile pe umeri? – Pârtiile din spatele şcolii sunt prea abrupte ca să mă întorc schiind. Sprâncenele doctorului Heist se înălţară din nou, iar Lacey îşi dădu seama căcă -şi mărturisise propria nepricepere. Apoi, înainte ca oricare dintre ei să mai poată scoate o vorbă, uşa cafenelei se deschise cu putere, lăsândulăsându -le să intre pe Rose şi Fräulein Reisenfeld. Rose avea pe ea hanoracul alb de hermină şi nişte pantaloni de schi bleu eleganţi, iar pe şuviţele strălucitoare ale părului i se prinseseră particule de zăpadă. Toată pielea ei delicios de albă, ca smântâna, era înroşită viu de efortul fizic. Intră, mai mult sau mai puţin trăgândtrăgând-o după ea pe Fräulein Reisenfeld, care era îmbrăcată sobru, într-un într-un costum complet negru, şi după cece-şi lăsară schiurile la intrare îşi scuturară bocancii de zăpadă şi se îndreptară fără ezitare spre masa unde stăteau Lacey şi doctorul Heist. Fräulein Reisenfeld îi zâmbi lui Lacey, salutând-o salutând- o cu o înclinare graţioasă a capului; Rose, însă, îi adresă toate zâmbetele ei medicului, după care se repezi ca un copil lacom la prăjiturile cu frişcă şi se apucă să devoreze una, fără a fi cerut permisiunea nimănui. Doctorul Heist îi zâmbi de-a dreptul radios. – Oricine ar crede că la şcoală vă flămânzesc, observă el. Dacă domnişoara Cavendish n-ar n-ar fi refuzat chiar adineaori să mănânce, aş tinde să cred că aşa e. Rose îşi arătă fermecătorii dinţi albi şi regulaţi, înainte de a şi -i înfige într-un strat de ciocolată cu esenţă de rom.
– Lacey e extrem de ponderată, aproape în toate privinţele, remarcă ea, dintr un motiv pe care Lacey nu prea prea reuşi săsă-l înţeleagă, de vreme ce nu era tocmai o sclavă a temperanţei. Nu fumează aproape de loc, iar de băut bea rareori, dacă nu chiar niciodată, şi niciodată nu are probleme pentru că ar face vreuna din poznele de care ne ţinem noi, celelalte, probabil fiindcă, adăugă ea, fâlfâind cu dispreţ din gene spre profesoara de engleză, pur şi simplu nici nu i-ar trece vreodată prin minte să le facă. Totuşi, îi zâmbi lui Lacey: – Să nunu-mi spuneţi că azi sunteţi liberă şi vă duceţi singură pe pârtie! V -am văzut schiurile acolo, în colţ, când am intrat. Lacey simţi că se cam înroşea, dar recunoscu că i se acordase o zi liberă... pe care, de fapt, o meritase cu prisosinţă, întrucât lucra cu normă dublă de când şcoala se mutase pe munte, din cauza unei profesoare p rofesoare care se îmbolnăvise. – M-am M-am gândit ca azi să încerc una dintre pistele mai lungi, recunoscu ea, simţindusimţindu-se foarte jenată de felul cum toţi o priveau politicoşi, iar Fräulein Reisenfeld comentă ceva în legătură cu vremea care se prezenta cam îndoielnic. – Dacă nu sunteţi foarte sigură pe dumneavoastră, vv -aş sfătui să nu riscaţi cine ştie ce dificultăţi, îi spuse ea cu blândeţe. Nici eu nu sunt o schioare prea bună – în – în nici un caz nu fac parte din aceeaşi categorie cu doctorul Heist şi Rose – aşa că-mi că-mi recunosc limitele şi rareori întâmpin probleme, sau chiar niciodată, adăugă ea, râzând uşor. – Bun sfat, domnişoară Lacey, observă Rose, lingândulingându -şi frişca de pe degete. Doctorul Heist, însă, părea incapabil săsă -şi mai ia ochii de la faţa ei încadrată în părul ca un fuior de aur, de pe care gluga de hermină albă îi căzuse pe spate, lăsându -l să se reverse în jurul umerilor, aşa că nu sublinie cât de important era să -ţi cunoşti propriile limite când depindeai de o pereche de schiuri. Nici măcar nunu -i recomandă lui lui Lacey să se limiteze la pârtiile mai scurte. Lacey îşi termină cafeaua şi dădu să se ridice. Rose întreba însufleţită dacă aveau să ia toţi trei masa la hotel, sau dacă d acă menajera doctorului le dădea de mâncare la cabana lui – lui – de unde Lacey deduse că fata fusese invitată săsă-i însoţească pe doctor şi pe Fräulein Reisenfeld în ziua aceea. Aveau multe de discutat despre încercarea uneia dintre pistele mai înalte de deasupra Hotelului Engelhorner, bazându-se bazându- se pe ideea că Rose, la fel ca Lacey, fusese scutită de şcoală în ziua aceea, iar lui Lacey îi era oarecum dificil săsă-şi exprime clar intenţia de aa-i părăsi, în timp ce Roger turuia ca o maimuţică veselă şi neinhibată, sigură de locul pe care stătea – sau de creanga de care se agăţase de-a binelea. Dar în cele din urmă Fräulein Reisenfeld, care o împiedica pe Lacey să facă orice mişcare decisivă, se ridică pentru aa -i face loc să treacă, iar doctorul se ridică şi el. – Deci, – Deci, vei dovedi într-adevăr într- adevăr că două săptămâni pe pârtiile începătorilor pot face minuni? o întrebă întrebă el cu un zâmbet cam ciudat, dar fără a insista să rămână sau să li se alăture din nou mai târziu, după ce ajungeau şi ei le pârtii. Ei, dacă nunu -ţi asumi intenţionar nici un risc, nu prea are ce să şi se întâmple... şi sunt sigur că eşti mult prea chibzuită chibzuită ca săsă-ţi asumi riscuri fără rost. Lacey îl privi lung o clipă, convinsă că în glasul lui se simţea o uşoară notă dispreţuitoare. Oare şi el, la fel ca Rose – pe care o admira atât de făţip – considera căcăşi făcuse un fetiş din moderaţie? Dacă aşa era, însemna că o considera cumplit de neinteresantă – cum, – cum, probabil,
o şi găsea! Numai Fräulein Reisenfeld păru să cam regrete că o vedea plecând. – Ce păcat că nu puteţi venbi cu noi, spuse ea, aşteptând ca altcineva să-i să -i susţină invitaţia sugerată; nimeni, însă, nimeni, însă, n-o făcu. Rose o salută cu un gest nepăsător, aproape fără ss -o privească; doctorul se întoarse întoarse spre spre ospătăr ospătăriţă, iţă, ca să comande comande o ciocola ciocolată tă pentru pentru Rose. Rose. Încă înainte de ad eschide eschide uşa, Lacey îşi dădu seama seama că afară ningea ningea destul de puternic, iar când ajunse afară, cu schiurile, zăpada o învălui întrîntr -un iureş de fulgi, înţepându înţepându--i obrajii înfierbântaţi ca o ploaie de diamante. Simţi că ochii începeau să -i lăcrimeze şi, în timp ce înainta greoi, cu schiurile pe umăr, pe strada satului, constată că o usturau, usturau, ca şi cum nn-ar fi fost umeziţi numai de zăpada topită. Îşi îghiţi îghiţi lacri lacrimile mile,, apostrof apostrofându ându--se în sinea ei, pentru că aşa nu făcea decât săsă -şi dovedească sieşi cât de necugetaţi puteau fi unii oameni... şi era timpul să adopte o atitudine mai practică faţă de viaţă. O abordare mai realistă. Era Lacey Cavendish, profesoară de engleză, şi nu putea spera să concureze cu fabuloasa Rose, care avea totul, inclusiv admiraţia nepieritoare a doctorului Ludwig Heist. Dar se simţea extrem de însingurată în timp ce se îndepărta în lungul străzii, iar albeaţa zăpezii o cuprindea din toate părţile...
Capitolul 11 Deşi ninsoarea slăbi cam după o jumătate de oră, pentru ca în cele din urmă să înceteze înceteze complet, complet, lui Lacey Lacey îi pierise entuzias entuziasmul mul pentru pentru o zi pe pârtiile pârtiile î nzăpezite nzăpezite şi se întoarse întoarse la şcoală şcoală casă ia prânzul prânzul la ora obişnuită. obişnuită. Albeaţa Albeaţa orbitoar orbitoaree a zăpezii, zăpezii, sub un cer strălucind de lumină plumburie crudă, o ameţise, pădurile întunecoase îi păruseră ameninţătoare şi deprimante, şi dorise să scape de ele. După masă, găsi izolarea propriei sale camere mult mai îmbietoare decât lumea de afară, deşi între timp cerul se înseninase înseninase,, iar soarele soarele strălu strălucea cea din nou nou cu putere putere.. O aştepta pe Rose să se întoarcă spre seară, dar fata nu mai apărea. Pe la jumătatea jumătatea după după-amiezii, -amiezii, Lacey observă un schior singuratic pe pârtia destul de abruptă care se înălţa chiar în spatele clădirii principale a şcolii; îl privi fascinată, căci omul părea să nu facă altceva decât săsă -şi omoare timpul. Se vedea foarte clar că era un schior cu experienţă, experienţă, căci uneori se lansa ca o pasăre în zbor peste vale, după care Lacey îl vedea urcând iar, încet şi chinuitor, chinuitor, rămânând tot tot timpul vizibil de la ferestrele ferestrele clădirii unde funcţiona temporar şcoala. Lui Lacey îi era imposibil săsă -l recunoască de la o asemenea distanţă, dar i se păru că distingea o eşarfă galbenă fluturând în vânt; şi, cu excepţia acestia, schiorul era îmbrcat îmbrcat foarte foarte sobru, sobru, ca o pasăre pasăre neagră neagră pe albul albul zăpezii zăpezii.. La scurt timp înaintea asfinţitului, schiorul singuratic dispăru, după care Rose se întoarse întoarse şi ea la şcoală, şcoală, iar domnişoar domnişoaraa Mackintos Mackintosh h îi aduse lui Lacey Lacey un mesaj mesaj telefonic. Fräulein Reisenfeld dorea să afle dacă se întorsese şi ceruse să i se transmită o invitaţie. O poftea să se alăture doctorului şi câtorva oaspeţi noi, care soseau cu autobuzul de seară, pentru aa-şi lua împreună cafeaua a doua zi dimineaţa la cafenea, şi întreba întreba dacă puteau ss-o caute la ora zece. Desigur, dacă voia ss -o aducă şi pe Fleur cu ea, ar fi fost excelent. Printre vizitatorii care soseau în seara aceea se nu măra şi doctorul Soames. Evident, Rose n-avea n-avea să lipsească. Lacey îi mulţumi domnişoarei Mackintosh pentru că se deranjase săsă -i aducă mesajul telefonic şi, a doua zi, coborî săsă -şi ofere serviciile printre elevele din cursul inferior. Lacey ştia că, din cauza indispoziţiei continue a profesoarei care de obicei le supraveghea în munţi, Madame Beauregard avea să se bucure de oferta ei, cum se şi întâmplă. întâmplă. Madame îi spuse că era foarte amabilă că accepta să lucreze cu normă dublă într-o într-o asemenea perioadă şi-i şi -i mulţumi din toată inima. Îi dădu lui Lacey de înţeles că orice devotament suplimentar faţă de datorie în intervalul respectiv n -avea să fie uitat când urmau să nu mai ducă lipsă de personal, şişi -şi putea lua un weekend întreg liber, imediat ce se puteau lipsi lipsi de serviciile ei. Lacey îi mulţumi, apreciind că după părerea ei nu avea nevoie de un weekend întreg, şi adăugând că se bucura atât de mult că urma să fie foarte ocupată în viitorul apropiat, neavând ocazia să accepte invitaţii din alte surse, încât considera considera că Madame Beauregard îi răsplătise r ăsplătise deja serviciile mai mult decât satisfăcător. Acest lucru o împiedică să se afle în apropierea cafenelei principale din sat, a
doua zi dimineaţa, când un grup destul de zgomotos, compus în mare parte din prieteni p rieteni şi cunoştinţe ale doctorului Heist, se adună acolo să consume băuturi fierbinţi, cu obişnuitele prăjituri alături, înainte de a porni spre pârtiile de schi. Şi nu află că doctorul Soames se interesase în mod special de ea, iar lui Fleur i se strică întrucâtva ziua, pentru că Roger Soames îşi repetă întrebarea de mai multe ori, şi părea să fie destul de nemulţumit că nimeni nu încercase serios ss -o atragă pe Lacey la distracţiile şi jocurile de pe pârtiile de schi. În cele din urmă, Fleur deveni deveni năzuroasă năzuroasă şi-l şi-l părăsi părăsi la jumătatea unei coborâri, pentru a schia de una singură, iar când Roger Soames o ajunse în sfârşit din urmă şi fu nevoită săsă-i accepte ajutorul la o legătură de bocanc care se desfăcuse, o făcu îmbufnată, îmbufnată, ceea ceea ce păru săsă-l lase complet nepăsător, şi nici măcar nunu -i ceru să danseze cu el la balul din seara aceea, la hotel. Un număr de fete de la şcoală primiră permisiunea de a participa la dans, iar Fleur şi Rose, într -un mod aproape firesc, făceau parte dintre aceste câteva favorizate. favorizate. Fleur, după cece-şi şi învinsese proasta dispoziţie suficient pentru a putea să insiste, îi ceru lui Roger săsă-i acorde ei cea mai mare parte a serii, dar doctorul fu atât de puţin galant încât o refuză pe faţă. – Nu ştiu dacă voi dansa ori nu, răspunse el. Am venit aici ca să mă odihnesc, după obişnuitele mele îndatoriri istovitoare, adăugă zâmbinduzâmbindu -i, şi ca să mă relaxez schiind. Şi, în calitate de propriu medic al meu însumi, îmi recomand să mă culc devreme vreo două nopţi, atâta cât am ocazia. Iar dacă mă duc la Engelhorner, aşa cum am intenţia, nu cred că voi avea putere să dansez. – Nici chiar dacădacă-şi face apariţia domnişoara Cavendish? replică Fleur pe un ton ameninţător, cu o scăpărare ameninţătoare în ochii ei mari. – Ei, – Ei, atunci s-ar s-ar putea, desigur, să se schimbe situaţia. Roger Soames îi zâmbi, cu o undă de indolenţă. – Domnişoara Cavendish şi cu mine nene-am născut şi am crescut în aceeaşi parte a lumii. Ba mai mult, suntem originari din acelaşi comitat englez. Deci, vei înţelege perfect, nu mă îndoiesc, dacă consider că nn -o pot dezamăgi. – Vreţi să spuneţi că veţi dansa cu ea, dacă va accepta să danseze cu dumneavoastră? – Aş considera de datoria mea ss-o fac, răspunse el pe un ton sfidător. – Nu pot să vă sufăr! declară Fleur, aruncând flăcări din ochi, cu sânii agitându-iagitân du-ise. – Ei, haide, încercă Roger Soames ss -o potolească, nu e nevoie să ai asemenea ieşiri. Domnişoara Cavendish – Lacey, – Lacey, cum prefer s-o numesc în sinea mea – mea – nu nu are nici măcar jumătate din hazul tău. Munceşte mult şi îi rămâne foarte puţin timp pentru distracţii. Tu şi prietenele tale de joacă nu faceţi aproape nimic altceva decât să vă amuzaţi. ŞiŞi-n plus, am început să mă ataşez destul de strâns de Lacey. – Vreţi să spuneţi că... că o plăce o plăceţi? ţi? întrebă întrebă Fleur, Fleur, bâlbâindu bâlbâindu--se uşor. Doctorul Roger Soames zâmbi, cu o îngăduinţă imposibil de enervantă. – Nu sunt prea sigur ce înţelegi tu prin a o plăcea. O admir... îi ador părul acela roşu... Găsesc că trece printrprintr-o perioadă destul de grea pe moment, şi simt nevoia să -i susţin cauza. Dacă mm-aş gândi să mă căsătoresc şi să mă aşez la casa mea... ei bine,
Lacey are multe calităţi care ar atrage un bărbat. Şi mai cu seamă un medic. – Credeţi că eu nn-aş putea să fiu o bună soţie de medic? – Nu, iubito, nu cred că ai putea fi. Soames stătea rezemat rezemat de barul din d in Rosenhorn, fumând alene o ţigară. – Cred că eşti mult prea bogată şi prea răsfăţată. Dacă te gândeşti serios să -ţi alegi un bărbat cu care să te căsătoreşti imediat ce termini şcoala, ţi -aş recomanda să alegi unul ca tine... un petrecăreţ. Ai găsi îngrozitor de plicticoasă viaţa în lumea medicală. – Nu – Nu-ii adevărat, şi o ştiţi foarte bine! Fleur, însă, era furioasă pe el pentru căcă -i atribuia lui Lacey calităţi pe cafe ea nu le avea. – Vă urăsc! repetă ea. Nici măcar nu sunteţi cinstit. – Ba cred că sunt, îi zâmbi mai blând Roger Soames. Te împiedic să -ţi distrugi viaţa. Fugi şi cautăcaută-ţi petrecăreţul. – În – În timp timp ce dumneavoa dumneavoastră stră veţi veţi pleca pleca s-o căutaţi pe domnişoara d omnişoara Cavendish? Strângând din dinţi, Fleur plecă şi, peste câteva minute, o găsi pe Rose, care tocmai se ducea la o întâlnire cu doctorul Heist. Fleur i se despovără prietenei sale, exprimându-şi exprimându-şi opinia că nu peste mult Lacey urma să-i să -i înainteze lui Madame Beauregard preavizul. pe motivul că pleca în Anglia pentru aa -şi întemeia acolo un cămin, ca nevastă de medic. Rose îi transmise zvonul lui Fräulein Reisenfeld, adăugând că anunţarea unei logodne între Roger Soames şi Lacey Cavendish era mai mult sau mai puţin iminentă. O ştia din cele mai autorizate surse. *** Lacey nu participă la seara dansantă şi, în următoarele trei zile nu-l nu-l mai întâlni deloc pe doctorul Heist. Cu următoarea ocazie când îl văzu, Ludwig Heist se afla la volanul impresionantei sale maşini, care părea să ocupe strada satului pe toată lăţimea, şi o stropi cu noroiul produs de topirea zăpezii, trecând pe alături. Avusese timp destul s-o s-o recunoască, pentru că maşina mergea încet şi prudent, dar nici n ici măcar nu o salută cu o înclinare a capului, prin parbriz. Expresia de pe chipul lui era extrem de rece, la fel ca noaptea geroasă care se lăsa în lăsa în jur: jur: îngheţat îngheţată, ă, crudă crudă şi neospital neospitalieră ieră.. Lacey îşi văzu de drum spre şcoală, chinuinduchinuindu -se pe schiuri, şi se bucură să vadă luminile strălucind la ferestrele diverselor cabane, carecare -i încălzeau slab, foarte slab, inima, cu văpaia lor primitoare. *** A doua zi, Rose îşi suci glezna pe pârtie, iar doctorul Heist o aduse personal înapoi înapoi la şcoală. şcoală. O ridică ridică din maşină maşină şi o purtă în braţe ca şi cum ar fi fost fost cea mai preţioasă comoară, pe cărarea îngheţată care ducea la clădirea principală unde era cazată, iar după aceea o urcă scara până în camera ei şi începu o discuţie între patru
ochi cu Madame Beauregard, despre accidentul şi sănătatea fetei. Era clar că nu trebuia să mai pună schiurile la picioare timp de câteva zile, iar doctorul Heist urma să mai treacă treacă pe la ea a doua zi, ca să-i să -i examineze glezna. După ce o făcu, Heist se declară mulţumit, dar îi recomandă să se odihnească şi săsă-şi menajeze piciorul, repetând că avea ss-o viziteze şi în ziua următoare. Între timp, însă, inactivita inactivitatea tea începuse începuse s-o s -o plictisească plictisească pe Rose, care era iritată îndeosebi îndeosebi de faptul că nu mai putea să partici participe pe la activităţ activităţile ile vesele vesele cu carese carese ocupau toţi membri grupului de vizitatori ai doctorului Heist. Iar când medicul nu se prezentă la vizită, a doua zi, telefonând în schimb pentru a-i a-i spune că fusese chemat în vale la o consultaţie urgentă şi nu avea să se întoarcă până mâine, Roger refuză să mai joace rolul convalescentei interesante şi anunţă că glezna ei – care – care oricum nu suferise prea mult – mult – îşi îşi revenise revenise compl complet et la normal. normal. Insistă săsă-şi ia schiurile şi să alerge la hotel pentru a se întâlni cu Fleur, iar în ziua următoare, întrucât Madame Beauregard era şi ea absentă, iar domnişoara Mackintosh era ocupată cu două eleve din cursul inferior care erau bolnave, Rose sfidă încer carea lui Lacey de a o împiedica să pornească întrîntr -o lungă ascensiune cu un grup de nounouveniţi de la hotel. Şi, poate pentru că era vezată de absenţa doctorului Heist – care ar fi putut face măcar efortul de a o vizita la ora mesei, după părerea ei – porni pe munte imediat după prânz, iar la căderea întunericului era încă absentă. Restul grupului se întorsese la timp pentru cină, însă Rose nu se zărea nicăieri. Doctorul Heist sosise la şcoală în jurul orei patru după -amiaza şi, ca dovadă că nici măcar nu trecuse pe la cabană ca să se schimbe, era încă îmbrăcat în hainele din cabinetul de consultaţii. La început nunu -i veni să creadă, apoi se supără foc, când Lacey îi spuse că nn-o putuse împiedica pe pacientalui să se alăture grupului de la hotel. Şi, spre consternarea consternarea ei, îşi exprimă dezaprobarea pe un ton atât de îngheţat, încât în primele momente Lacey nu putu decât săsă-l privească uimită. Apoi, când îşi dădu seama că indignarea lui nu era deloc simulată şi că se înfuriase într -adevăr pe ea, dintr-un dintr-un motiv pe care-i care-i era cam greu săsă-l înţeleagă, întrucât nu avea o funcţie atât de înaltă încât să deţină prea multă autoritate asupra elevelor, se înroşi ca focul şi încercă să -i explice situaţia. – Madame Beauregard a fost chemată undeva, iar domnişoara Mackintosh era complet ocupată. Mademoiselle încă mai suferă de o întindere de spate, iar eu o înlocuiesc înlocuiesc pe profesoar profesoaraa de matematic matematicăă de la cursul cursul inferior. inferior. Ducem o mare lipsă depersonal şi... şi eu nu am nici n ici o autoritate reală... – Atunci, – Atunci, de ce te mai afli aici? î nytrebă nytrebă el, privindprivind-o cu nişte ochi incredibil de severi. – Păi... păi... se bâlbâi Lacey... fiindcă asta e datoria mea, cred... – Datoria – Datoria ta era s-o s-o supraveghezi pe domnişoara Bligh, şi ţiţi -am încredinţat în mod special sarcina de a avea grijă de ea. Te-am Te -am prevenit că glezna trebuie să i se odihnească timp de câteva zile şi, oriceorice -ar face, nu are voie să o supună eforturilor şi în nici un caz să nunu-şi pună schiurile la picioare... Şi totuşi, ii -ai permis să plece într-o într-o ascensiune lungă cu nişte oameni aproape străini, iar acum dupădupă -amiaza e pe sfârşite şi ea încă nu s-a s-a întors! Se duse la fereastră şi privi spre umbrele tot mai alungite care înghiţeau
albreaţa zăpezii, spre liziera pădurii întunecoase şi neclintit, deasupra căreia piscurile îngheţate îngheţate se înălţau înălţau pe fundalul fundalul de un albastr albastru u schimbăto schimbătorr al cerului. cerului. Lumina Lumina trandafirie a asfinţitului se întindea ca o eşarfă de voal peste culmi, în cealaltă parte a văii, în timp ce globul de foc cobora tot mai jos, iar pâcla vineţie ce se strecura pe furiş din vale la la ora aceea îşi începea ascensiunea înceată. Curând, toată valea avea să fie cufundată în umbră, fiind imposibil să se mai distingă formele vagi de pe pârtiile albe de dincolo de fereastră, unde nici măcar acum nu se mai vedea nici o mişcare. Lacey stătea lângă Heist şi, împreună, încercau să distingă un puncy mobil care în cele cele din urmă ss-ar fi apropiat, urcând pe pârtie. Dar, cu excepţia unui bărbat cu fes roşu care coborau în vale, nu se mai vedea nimeni. Lacey înghiţi un nod cât pumnul, căci Rose ar fi trebuit să se întoarcă, şi era foarte posibil să fi suferit un accident. Dar, aproape la fel de mare ca neliniştea pentru Rose îi era sentimentul chinuitor de umilinţă prin care trecea din cauza poverii responsabilităţii care o apăsa şi de care nu reuşise să se achite. Şi, întrucât nu -şi respectase atribuţiile, fusese mustrată nemilos pentru neglijenţa ei. – Sunt sigură că nn-a păţit nimic, şopti ea, stâng lângă doctor. E o schioare foarte bună şi nu părea să fie nimic în neregulă cu glezna ei când a plecat. Ar fi putut adăuga că nici înainte glezna lui Rose nu păruse să fi suferit prea rău, după felul cum circula fata prin casă în ajun, dând de înţeles că n -o deranja nici cea mai uşoară jenă. Doctorul Heist nu spuse nimic, iar Lacey vorbi din nou, cu glas întretăiat: întretăiat: – Să mă duc s-o s-o caut? – Tu? – Tu? Întorcând Întorcând capul capul spre spre ea, ea, Ludwig Ludwig Heist Heist o privi privi cu dispreţ. dispreţ. – Dar nici măcar nu ştii să schiezi... sau, în orice caz, nu foarte bine. – D – D-de de unde ştiţi? – Te-am Te-am privit, acum două zile. NN -ar trebui să ţi se permită săsă -ţi dai drumul pe schiuri decât însoţită de cineva care să te scoată din troiene la fiecare două minute. Mă mir că încă nu ţi-ai ţi-ai rupt gâtul, în eforturile tale de a-ţi a- ţi dovedi că pârtiile p ârtiile începătorilor nu mai sunt pentru tine. Lacey fu surprinsă că doctorul Heist ştia atât de multe despre coborârile ei ocazionale pe principalele pârtii de schi, dar în acelaşi timp dispreţul tăios din glasul lui o făcu să roşească. – Nu sunt întotdeauna atât de nepricepută pe cât păreţi să credeţi, mormăi ea nemulţumită. Numai că nu am întotdeauna suficientă încredere în mine, şi mai ales atunci când mi-ar mi-ar fi cel mai necesară. Ludwig Heist nici măcar n-o n-o privi. – Dac vrei săsă-mi urmezi sfatul, menţinemenţine -te la un nivel mai puţin aventuros, replică el rece. Apoi se uită la ceas. – E – E timpul timpul să plec. Mă duc cu maşina până la hotel, ca să văd dacă, întâmplător, n-a n-a apărut acolo. – Pot... pot să vin şi eu cu dumneavoastră? Lacey nu ştia cum îşi găsise curajul de aa -l întreba, dar o făcuse.
Ludwig Heist ridică din umeri. – Dacă doreşti... Porniră Porniră în tăcere prin întunericul ce se lăsa, spre hotel, iar o dată ajunşi acolo, doctorul Heist o lăsă pe Lacey să aştepte în maşină, în timp ce urca în fugă treptele spre intrare. Lacey aşteptă să să--l vadă intrând pe uşile batante, după care coborî din maşină şi urcă şi ea treptele. Se reîntâlniră în vestibulul hotelului. – Nu-i – Nu-i aici. Chipul lui devenise posomorât de-a binelea. – Cei cu care a plecat azi dupădupă -amiază ss-au întors, dar ea nu e nicăieri. Vorbea pe un ton greu, acuzator, iar Lacey conchise pe loc că dacă lui Rose i se întâmplase întâmplase ceva – ceva – fie şi un lucru neînsemnat – Ludwig – Ludwig Heist n-avea s-o s-o ierte niciodată. În vestibul vestibul mai erau erau multe multe persoa persoane ne şi de peste peste tot tot se auzea auzeau u glasuri glasuri şi zgomote zgomote de bocanci grei pe parchet. Prin tot hotelul se aprindeau luminile, lumini le, iar vestibulul şi holul interior nu făceau excepţie. Sub lămşi, chipurile bronzate şi pulovărele şi canadienele multicolore formau un caleidoscop straniu, iardin barul învecinat se auzea rumoare, în timp ce entuziaştii reveniţi de pe pârtii se fortificau după încercările obositoare pe Engelhorner şi Blitzhorner. Cu halbe şi pahare în mâini, forfoteau prin vestibul ca să audă despre fata dispărută şi toţi păreau convinşi că era un eveniment absolut neobişnuit, Rose fiind o schioare cu atâta experienţă. – Când am văzutvăzut-o ultima dată, nu avea nici o problemă la gleznă, declar un bărbat. Un altul insistă că o văzuse urcând cu vigoare spre vârful Engelhorner-ului, Engelhorner -ului, în compania unui necunoscut, cu o oră şi jumătate înainte ca el să fi pornit înapoi spre casă. Membrii grupului cu care plecase Rose la început confirmară cu toţii că-i că -i părăsise după scurt timp, dar nici unul dintre ei nu ştia ce se întâmplase cu ea după aceea. Toţi erau nounou-veniţi în Grünwald şi, în mod firesc, presupuseseră că Rose, care se afla acolo acolo de mai multe săptămâni, ştiuse ce făcea când plecase de lângă ei. Expresia doctorului Heist devenea tot mai mohorâtă cu fiecare secundă ce trecea, iar după ce auzi diversele declaraţii se răsuci pe călcâie şi o anunţă pe Lacey scurt, peste umăr, că nu mai era decât un singur lucru de făcut. – Va trebui să organizăm o expediţie de căutare, dar în primul rând trebuie să mă duc să mă schimb. Lacey coborî treptele în urma lui. – Vreţi să spuneţi că veţi participa la expediţia de căutare? – Bineînţeles! Ludwig Ludwig Heist o privi de parcă ar fi fost uimit că -şi putuse imaginase, fie şi doar un moment, că nu avea să facă parte dintre căutătorii lui Rose. – Mai – Mai bine întoarce-te întoarce-te la şcoală, îi spuse el. Crezi că poţi ajunge până acolo de una singură? Lacey nu-i nu-i răspunse la această întrebare sarcastică, privindu -l numai cum îşi pornea maşina şi demara în direcţia cabanei... a cabanei unde şi ea petrecuse o noapte. O noapte de neuitat. Vreo câteva persoane îi urmaseră pe trepte până în strada principală a satului,
dar se împrăş se împrăştiară tiară imediat imediat ce maşina maşina plecă, iar iar Lacey porni spre spre şcoală. şcoală. Presupunea Presupunea că măcar o parte dintre oameni voiau să intre în grupul de căutare, dar ei îi venise dintr-o dintr -o dată o idee şi era hotărâtă să afle dacă era inspirată sau nu. Ocazional – Ocazional – foarte foarte rar – rar – Rose se ducea la celălalt hotel, Splendide, care nu era frecventat niciodată de doctorul Heist şi prietenii lui, dar pe ea părea s -o atragă. O fascina aerul uşor dubios al hotelului şişi -i plăcea să introducă monezi în jocurile mecanice şi în tonomat, după cum nu ezita nici să bea un pahar la bar, dacă în apropiere nu se afla nici o cunoştinţă care săsă -i facă observaţie. În seara seara aceea, aceea, pe când întunericul întunericul se lăsa ca o mantie mantie peste peste munţi şi satul satul izolat, cu strada sa lungă şi întortocheată, Lacey porni să se asigure că Rose nu era la Splendide, distrându-se distrându-se cu vreo cunoştinţă recentă. Şi, întrucât presimţirea aceea misterioasă era foarte puternică, nu se miră deloc s -o găsească pe Rose aşezată pe un taburet înalt, la bar, conversând cu însufleţire cu un tânăr care arăta excepţional de sănătos, întrîntr-un pulovăr cu dungi multicolore. Tânărul era vizibil fermecat de ea, iar Rose nu arătase niciodată mai încântată de sine, nici mai stăpână pe situaţie şi absolut scutită de cea mai uşoară jenă la glezna recent accidentată. Când Lacey intră în bar, Rose întoarse capul spre ea şişi -i făcu semn cu paharul în care avea o băutură nealcoolică, invitânduinvitându-o să li se alăture. – El e John Harmsworth, îl prezentă ea pe tânărul de alături. E american, şi ne am cunoscut acum câteva ore. Îi zâmbi lui John Harmswor Harmsworth th într-un într-un fel cum lui Ludwig Heist Heist nu-i zâmbise zâmbise niciodată, iar tânărul american îi surâse la rândul lui. – Ştii, John, am uitat complet că ss -ar putea să înceapă să mă caute! explică ea, ca şi cum ideea ar fi amuzat-o amuzat -o copuios. copuios. Ce ştiu se, ss-ar putea să organizeze deja o expediţie! Lacey vorbi încet şi foarte rece, din uşă: – Aşa este, iar expediţia de căutare va fi condusă de doctorul Heist. Dacă nu vrei ca tot satul să iasă din case în noaptea asta, şi o mulţime de oameni să rişte săsă-şi rupă gâtul pe întunerc, du-te du-te imediat la telefon şi sună-l sună -l pe doctorul Heist la cabvana lui, ca săsă-l anunţi că eşti în deplină d eplină siguranţă! După ce ţinu această scurtă cuvântare, Lacey se răsuci pe călcâie şi ieşi în stradă.
Capitolul 12 A doua zi, Rose îşi prezentă scuzele, iar doctorul Heist îi telefonă directoarei şcolii, pentru aa-i cere săsă-i transmită scuzele lui domnişoarei Cavendish. Recunoştea că se purtase cam nerezonabil cu ea în ajun şi spera să treacă acest lucru cu vederea şi să -l ierte. Madame Beauregard, care o chemase pe Lacey în sanctuarul ei privat, încercă s-o s-o facă să înţeleagă că doctorul nu fusese cu adevărat nerezonabil. Domnişoara Bligh era foarte importantă pentru el... Madame uita că nu avea nici un drept să facă acest lucru şi insinua străveziu că doctorul Heist urma să se însoare cu ea. Anunţarea logodnei urma să prilejuiască atâta vâlvă în şcoală, şi toate urmau să fie invitate, aproape cu siguranţă, la nuntă. Lacey încercă să zâmbească şi să pară că abia aştepta invitaţia la nunta lui Rose cu doctorul Heist, după care i se ivi salvarea, când Madame Beauregard îi mărturisi că penuria de personal luase sfârşit şi a doua zi urmau să sosească la şcoală două profesoare noi, de înaltă calificare. Aceasta însemna că lui Lacey nu i se mai cerea să renunţe la timpul liber carecare-i revenea de drept şi, de asemenea, că nu mai era indispensabilă. Mai la obiect, însemna că se puteau lipsi de ea. Una dintre noile profesoare era o foarte calificată instructoare de limba engleză. Cealaltă urma să ajute pe plan general. Lacey avea senzaţia că răsărise o lumină orbitoare, când înainte nu avusese nici cea mai slabă rază de speranţă; şi, cu toate că o dată ce acceptase faptul că era o lumină călăuzitoare recunoştea şi că se comporta iraţional şi, foarte posibil, nu tocmai în propriul propriul ei interes interes,, acest acest lucru lucru nu o tulbura tulbura cu cu adevărat adevărat şi în nici un un caz n-o descuraja, pentru că pur şi simplu nu voia săsă-l mai vadă niciodată la faţă pe doctorul Ludwig Heist. Săptămâni de-a de-a rândul, fusese absolut conştientă c onştientă că ceea ce i se întâmpla îi ameninţa toată fericirea viitoare; acum, însă, ştia cu aceeaşi claritate că fericirea ei viitoare era în orice caz tarată şi singurul lucru de care voia să fie scutită era chinul de aal mai revedea pe doctorul Heist. Pe P e doctorul Heist cu un aer de scuză, pentru că, într-un într -un moment când îl tulburase neliniştea pentru Rose Bligh, pierduse din vedere faptul că Lacey nu putea fi de vină când poziţia ei nu avea autoritate în şcoală, şi o făcuse să se simtă pentru un timp ca o criminală, numai ca rezultat al felului cum o privire şi prin tonul pe care i se adresase. Lacey n-avea n-avea să uite niciodată cum o lăsase în maşină, pentru a intra în Hotelul Rosenhorn ca să se intereseze de Rose; iar după aceea, o abandonase pe strada satului, satul ui, şi când o găsise pe Rose, Lacey trebuise să se ducă acasă pe jos, fără schiuri şi cu inima plină de deznădejde. Ştia că nu telefonase pentru a se interesa dacă şi ea ajunsese cu bine acasă, şi că Rose îşi petrecuse noaptea în cabana lui – – probabil ocupând ocupând acelaşi pat pe care-l care -l ocupase ea cândva – şi fusese trimisă la şcoală, a doua zi, cu enorma maşină a doctorului care întotdeauna arătase atât de nelalocul ei pe strada satului, staţionând foarte mult timp în faţa Hotelului Rosenhorn. Era adevărat că doctorul doctorul Heist n-o n-o însoţise el însuşi pe Rose înapoi la şcoală... iar
fata arătase cam spăşită, când intrase în clădirea şcolii. Dar, probabil, aceasta era din cauza reacţiei care se declanşase când doctorul se convinsese că era în siguranţă, şi nu ezitase s-o s-o mustre pentru căcă-i cauzase atâtea nelinişti fără rost. Şi apoi, ss-ar putea ca doctorului Heist să nunu -i fi păcut nici ideea că Rose petrecuse atâtea ore în compania lui John Harmsworth, bând cu el în barul singurul hotel din Grünwald pe care Ludwig Heist nu-l frecventa. Dar, indiferent de motivele pentru care Rose arăta atât de plouată, Lacey avea senzaţia că realizase cu adevărat ceva când, intrând la poştă a doua zi după incident, îşi cumpără un bilet la autobuzul poştal galben, până la Ardena. Locul era er a pentru a doua zi, iar aceasta însemna că avea timp destul ca săsă -şi pună câteva lucruri întrîntr-o valiză uşoară – pe celelalte lăsândulăsându -le împachetate cu grijă pentru aa -i fi expediate după aceea – şi săsă-i scrie lui Madame Beauregard un mesaj care urma să-i să -i fie fie predat după ce ea părăsea incinta şcolii, şi încă un bilet pentru domnişoara Mackintosh, cu care se împrieteni împrietenise se destul destul de strâns strâns în ultima ultima vreme vreme,, pentru pentru a-şi a-şi exprima speranţa că motivele ei de a părăsi şcoala aveau să fie acceptate şi că nimeni n-avea n -avea să să găsească deloc ciudat faptul că fusese chemată de urgenţă înapoi în Anglia şi, în urma acestei chemări, era dispusă să sacrifice salariul pe un trimestru, conform termenilor termenilor din contract. Nu se îndoia că, la întoarcerea în Anglia, urma săsă -şi găsească în curând o slujbă, dar între timp trebuia să se deprindă cu ideea de a pleca pentru totdeauna din Grünwald şi Ardena – căci nimic, nimic nimic n-ar mai fi putut-o putut-o convinge să se întoarcă vreodată! – şi a-şi lua rămas bun de la peisajele şi locurile familiare, ştii nd în adâncul inimii că ultimul lucru pe care ll-ar fi dorit cu adevărat era să se despartă de ele. Şi tot ultimul lucru pe care-l care-l voia mai era şi să se întoarcă în Anglia, unde avea puţini prieteni, iar viaţa avea săsă-i pară foarte ciudată. Dar, cel puţin, aşa ceva era preferabil, decât să -i vadă pe doctorul Heist şi Rose circulând cu câte una dintre maşinile lui, venind la şcoală, vizitând-o vizitând -o pe Madame Beauregard în amintirea vechilor vremuri, după ce se căsătoreau, şi invitându -le pe profesoare şi pe elevele din cursul superior să ia cina cu ei – sub privirile înţelegătoare ale lui Fräulein Reisenfeld. Căci Lacey credea că Fräulein Reisenfeld îşi vorbase o părere destul de exactă despre sentimentele ei pentru Ludwig Heist, bărbatul cu ochi întunecoşi care o fascinaseră din clipa când propriii ei ochi se deschiseseră şi -i văzuseră pe ai lui în imediata lor apropiere, în timp ce trupul ei lovit şi învineţit zăcea pe o cărare de munte. Pentru a uita cât mai curând posibil de doctorul Heist şi de mesajele înţelese înţeles e greşit pe care crezuse că i le trasmiteau ochii lui, după cece -şi cumpără biletul de autobuz, Lacey traversă strada până la cafenea şişi -şi comandă o cafea cu frişcă multă – în – în fond, ce mai conta acum silueta? – şi cu câteva pateuri alături, pe care pur şi simplu s implu nu putu încerca, încerca, măcar măcar,, să le le consume consume când când îi fură aduse, aduse, aşa aşa că achită achită nota nota de plată plată şi, lăsâ lăsându ndu-le neatinse, ieşi pe strada satului. Maşina doctorului Heist era oprită în faţa Hotelului Rosenhorn, semn că medicul se afla în hotel – – probabil cu prietenii pe care-i invitase la un prânz scump. Lacey îşi puse schiurile la picioare şi porni în josul străzii, până în locul de unde se forma drumul spre cabana doctorului Heist, izolată, impresionant de nouă şi acoperită pitoresc cu zăpadă, pe o mică înălţime de deasupra văii.
Îşi amintea amintea de culmea culmea aceea, aceea, şişi-şi mai amintea şi cărarea care urca într-acolo într -acolo din Ardena şi pe care alunecase cândva şi se rostogolise câţiva metri înapoi. În acel anotimp al anului, fusese o potecă destul de accesitiblă, deşi foarte abruptă, dar acum era acoperită cu zăpadă, iar pantele dintrdintr -o parte şi din alta a ei coborau şi mai accentuat în vale. Ca şi cum cărarea de la care i se trăsese o durere de cap nu tocmai uşoară ar fi fascinatfascinat -o, Lacey se rezemă de gard, privind aproape cu nostalgie albeaţa virginală a zăpezii. Ridicând ochii spre cabană, i se păru că distingea o mişcare la o fereastră, dar putea să fi fost doar rodul imaginaţiei ei. Văzu fumul care ieşea pe coş şi se gândi la camerele confortabile care erau încălzite de sobe, şi mai ales la acea cameră în care zăcuse cândva pe o canapea, în timp ce proprietarul cabanei o privea neliniştit. Apoi îşi aminti cât de necruţător – – nemilos chiar – – îi criticase doctorul Heist talentul la schi, şi coborî privirea spre panta albă aflată imediat sub ea. Nu încercase niciodată o pârtie atât de abruptă, dar ar fi fost ceva dacă, înainte de a pleca acasă în Anglia, se convingea că era capabilă s -o coboare fără a zbura ca o ghiulea în pădure, spărgânduspărgându-şi ţeasta de un copac. Îşi îndrept îndreptăă umerii, umerii, spunându-şi spunându-şi că aceasta era provocarea finală... şi, în fond, ce avea de pierdut? Nu mare lucru! Numai o viaţă lungă şi singuratică de profesoară... iar dacă cobora meseriaş pârtia, măcar însemna că făcuse ceva pentru mândria ei şi, poate, n-avea n-avea să se mai simtă atât de prost în viitor, fiindcă un bărbat zvelt şi cu ochi întunecoş întunecoşi,i, care de obicei obicei vorbea vorbea calm şi rezervat, rezervat, îi spusese spusese o dată cu o insistenţă insistenţă crudă şi tăioasă că nn -ar fi trebuit să i se permită să schieze! Se asigură că legăturile erau bine strânse, iar când fu convinsă că luase toate măsurile de prevedere posibile împotriva oricărui accident, trase aer în piept, îşi îndreptă îndreptă spinarea, spinarea, deşi ştia că pentru pentru lansare lansare era mai indicată indicată o poziţie poziţie parţial parţial ghemuită, apoi închise ochii şi simţi cum îi fugea pământul de sub picioare. După primul şoc al pornirii, când deschise ochii din nou, fu îngrozită la vederea văii care i se repezea în întâmpinare. Păduri de brad, desişuri de zadă, pâlcuri de ienuperi înmiresmaţi... lucirea apei îngheţate pe fundul văii, toate se năpusteau spre ea, iar vântul îi vâjâia pe la urechi. Cunoscu un scurt moment de însufleţire, înainte de a o cuprinde groaza, când îşi dădu seama seama ce făcuse şi ce avea să i se întâmple întâmple când se lovea lovea cu capul de primul copac. Închise Închise ochii din nou... Cel puţin, nu era nevoie să privească. Şi atunci, se întâmplă întâmplă ceva, ceva, iar iar Lacey Lacey începu începu să cadă cadă ca o pasăre pasăre – sauca o piatră – în – în timp ce vuietul vântului o învăluia ca o cascadă de gheaţă. *** Când două mâini o traseră din locul unde zăcea, era prea buimacă bu imacă şi amorţită ca săsă-şi dea seama cine era. Dar omul care se străduia ss -o salveze părea să fie furios de-a de -a binelea. – Idioată mică! Schiurile lui Lacey se îndoiseră atât de rău, încât nu se mai putea ridica pe
picioare, astfel încât îl cuprinse o spaimă cumplită căcă-şi rupsese cel puţin un picior. Schimbă tonul, ordonânduordonându-i să stea nemişcată până îi scotea schiurile. – Orice-ai – Orice-ai face, nu-ţi nu-ţi agrava şi mai mult situaţia! SS -ar putea să fi suferit unele leziuni, deşi cred că nu... Mâinile lui treceau ca fulgerul peste tot trupul ei prăbuşit în zăpadă. – Spune – Spune-mi, mi, o rugă cu glas răguşit, te doare ceva? Lacey reuşi să clatine din cap, de pe care gluga îi căzuse, astfel că părul îi lucea pe zăpadă ca o baltă de sânge. – Nu, nu mă doare d oare nimic... Mă simt foarte foarte bine... – N-ai – N-ai merita! Tonul lui redevenise furios. În acelaşi timp, însă, îşi strecură un braţ pe sub capul ei şi ii-l rezemă în îndoitura cotului. – Lacey! – Lacey! De ce-ai ce-ai făcutfăcut-o? o întrebă autoritar. – De – De ce-am ce-am făcut ce? Se simţea minunat de comod în braţele lui, iar zăpada din jur era moale ca un pat de puf. – Săritura aia! Aveai şanse aproape una la sută săsă -ţi reuşească, iar când mi-am mi -am dat seama ce voiai să faci, am încercat ca un nebun să te opresc, dar era prea târziu... Tremurător, degetele lui bronzate se jucau cu şuviţele părului ei roşcat. – Când – Când te-am te-am văzut luânduluându-ţi zborul, mi s-a s-a oprit inima în piept...! Lacey îi zâmbi uşor. Era aproape la fel ca data trecută... numai că atunci fuseseră complet străini, iar ea numai să profite de situaţie nu se gândise... gân dise... – Micuţo, gâfâi el din nou, atingându-i atingându -i obrazul, mi-a mi-a venit să mor când am crezut că nu mai aveai scăpare. Dar acum, ca printr -un miracol, totul e-n e-n regulă, şi eşti nevătămată! NuNu-mi vine să cred. Va trebui să mă ierţi, pentru că simt că am nevoie de un stimulent puternic! ŞiŞi-şi trecu o mână peste frunte, cu uimire. La asta, Lacey se ridică în capul oaselor, privinduprivindu -l nedumerită. – Dar... – Dar... dar de ce...? Ludwig Heist îi zâmbi strâmb. – Înce – Încerci rci să să mă convingi convingi că că nu ştii? ştii? La început, Lacey păru derutată, apoi deveni din nou neîncrezătoare. – Dar nu e posibil! exclamă el. Trebuie să fi ştiut din prima clipă! – Tot ce ştiu e că urmează să te căsătoreşti cu Rose... şi sper să fiţi fericiţi, spuse ea, ca şi cum ar fi recitat o lecţie. – Scumpă ridicolă ce eşti...! O, sărăcuţa mea! exclamă Ludwig, cuprinzând -o în braţe. Nici prin gând nunu-mi trece să mă însor cu Rose, şi sunt foarte sigur că nici ea nu are nici cea mai vagă intenţie de a se mărita cu mine, aşa că nu e nevoie să ne feliciţ i, nici să fii atât de nefericită făcândfăcând -o. Dacă trebuie să înţeleg că ai făcut plonjonul ăla în gol pentru căcă-ţi închipuiai că mă pregăteam săsă -mi anunţ logodna, atunci poţi săsă-ţi ştergi lacrimile şi să accepţi faptul că mă voi căsători... dar nu cu Rose! Of, vrăjitoare mică, absurdă, adorabilă, încântătoare, imprevizibilă şi roşcovană, din clipa când te -am văzut am fost ca fermecat... Numai că nu mă prea pricep la vrăjitoarele englezoaice cu părul ca flacăra, iar tu te-ai te-ai purtat cu mine atât de rece, încât începea începea să mă ajungă ajungă
disperarea! – Rece...? – Rece...? Ochii ei languroşi se ridicară spre ai lui. – Dar nu eu am fost rece. Şi, în orice caz, la ce tete -ai fi aşteptat, când arătai atât de clar ce părere aveai despre Rose? – Ţin întrîntr-adevăr foarte mult la ea, dar nimic mai mult. Şi teamă mi -e că am şi folosit-o, folosit- o, cu destulă neruşinare, ca săsă-ţi stârnesc cât de cât gelozia. Se pare că am reuşit mai mult decât intenţionasem. – Dar – Dar Fräulein Reisenfeld...? Reisenfeld...? – Ştiu, dădu serios din cap Ludwig. Şi ea a încercat să te convingă că muream după Rose, ceea ce nn-a fost deloc cuminte din partea ei, când ştia prea bine că tu îmi cuceriseşi inima. Totuşi, sunt absolut sigur că nu voia decât să mă ajute, şi -i era greu să te înţeleagă. – Eu am crezut că eram transparentă ca sticla. – Nu, – Nu, iubita mea, o asigură el, ai fost oricum, numai transparentă nu. Lui Lacey abia dacădacă-i venea să creadă căcă -i spunea "iubita mea", "adorabilă" şi "încântătoare", plus o mulţime de d e alte apelative drăgăstoase. – Şi pe urmă, mai era şi Roger Soames, continuă e l, încruntându-se. Amândoi eram destul de siguri căcă-l plăceai foarte mult. Toată faţa ei se lumină încet întrîntr -un zâmbet de nespusă satisfacţie. – Ce prostie să credeţi aşa ceva! exclamă ea. – Să înţeleg dede-aici că pentru el nn-ai încerca să te sinucizi? Lacey Lacey îl privi uimită. – Să mă sinucid? Dar adineaori nn -am încercat anume să mă sinucid. Numai că... eram amarnic de nefericită n efericită... ... – Din – Din cauza lui Rose? – Din cauza felului cum ai vorbit cu mine când crezuserăm că dispăruse. Lacey scoase un geamăt, recunoscândurecunoscân du-şi şi îngrozit propria prostie. – Ştiu că mm-am purtat cu tine incalificabil, mărturisi el, şi am fost foarte nedrept. Eram îngrijorat pentru Rose, dar ştiam că, dacă i se întâmplase vreun accident, nu era din vina ta. Rose e o persoană prea independentă şi mult prea răsfăţată, ca să asculte de protestele unei tinere profesoare de engleză. O strânse cu putere la piept, unde inima îi bătea năprasnic, şi-i şi -i mângâie obrazul cu un deget nesigur. – Iubito, nici nu ştiu ce m-a m-a apucat, recunoscu el, dar cred sincer că voiam să te rănesc. Înţelegi, Rose spusese ceva în sensul că Roger Soames îşi exprimase intenţia de a se însura cu tine. Şi, evident, am presupus că şi tu erai pregătită şi dornică să-l să -l iei de bărbat! – Înţeleg, Înţeleg, şopti Lacey, Lacey, scoţând scoţând apoi un oftat oftat lung de uşurare. uşurare. Se pare că amândoi am fost... destul de proşti, nunu -i aşa? şopti ea. Ludwig clătină din capul său brunet. – Eu – Eu sunt cel care s-a s- a purtat ca un criminal... şi, pentru că mm -am comportat aşa, acum ai fi putut să fii grav rănită! Se albi la faţă.
– Ai – Ai fi putut să mori! – Dar – Dar n-am murit. Lacey se rezemă de el, cu deplină mulţumire, iar Ludwig îi ridică bărbia cu un deget, privind-o în ochi. – Trebuie să te duc la cabana mea, îi spuse el. Şi, cu cât ajungem mai repede acolo, cu atât mai bine, pentru că ai suferit un şoc şi trebuie să te tratez pentru asta. Dar se pare că în ultima vreme amândoi am fost foarte nefericiţi şi niciodată în viaţa noastră nu vom mai trăi un moment ca ăsta. Îi zâmbi enigmatic enigmatic,, privind privind apoi în jur spre pârtiile pârtiile îngheţate îngheţate,, pe care care lumina scăzută dinaintea serii le înroşea ca o văpaie de flăcări. – Nici o clipă nu mimi-a trecut prin minte căcă-ţi voi spune cât te iubesc într-un într-un troian de zăpadă, dar aici cel puţin suntem absolut singuri, şi nimeni nu poate interveni ca să ne întrerupă, iar sus la cabană mai sunt vreo doi prieteni care stau la mine. Aşa că voi profita la maximum de acest moment nepreţuit şişi -ţi voi aminti de un lucru pe care ţi l-am spus cândva... – Ştiu. Dintr-o Dintr-o dată, Lacey deveni extrem de sfioasă – dar în faţa lui Ludwig nu putea să se prefacă. – Mi – Mi-ai ai spus săsă-ţi amintesc că... – Într – Într-o o bună zi, va trebui să te sărut! Ei bine, se pare că ziua aceea a sosit şi, dintr-un motiv pe care nici eu nu-l nu-l înţeleg, ne pierdem vremea! Degetele lui îi întoarseră faţa spre el, în timp tim p ce o privea aproape îngrijorat. – Mă crezi că te iubesc din toată inima? – Şi eu te iubesc! şopti Lacey. – Şi dacă te măriţi cu mine, niciodată nu va mai trebui să te întorci în Anglia! Vei fi soţie de medic, iar eu sunt, în cea mai mare parte a timpului, timpului , un om foarte ocupat. Va trebui să mă împarţi cu munca mea! SS-ar putea să nunu-ţi placă întotdeauna dar, în compensaţie – dacă mă iubeşti la fel de mult cum te iubesc eu pe tine! – vei şti că măcar o parte din timp vom fi împreună şi, oricât de preocupat aş putea să par uneori, numai tu vei fi singurul lucru cu adevărat important din viaţa mea! Mica mea iubire! Micuţa mea iubită englezoaică roşcovană...! – O, Ludwig! murmură Lacey. Ludwig Heist zâmbi strâmb. – – Crezi c-ai c-ai să te poţi obişnui cu un nume străin ca ăsta? Străin pentru tine, vreau să zic! – De săptămâni de zile îmi tot spun că e un nume minunat. Mi-am Mi -am spus-o spus-o iar şi iar! mărturisi ea. – Atunci, spune şi acum! – Ludwig... – Ludwig... Îi atinse atinse uşor uşor chipul. chipul. – Te iubesc atât de mult încât... mă doare. Ludwig o strânse strânse în braţe. După care, aproape nemilos, gura lui o găsi pe a ei. Întreaga Întreaga lume se clătina clătina în jur... jur... lumea piscurilor piscurilor îngheţate îngheţate,, a pădurilor pădurilor încremenite încremenite şi a pâraielor pâraielor pietrific pietrificate.. ate.... aceeaşi aceeaşi lume care păruse păruse s -o înghită când
făcuse saltul acela cutremurător. – Iubito, – Iubito, iubito... O mai ţinu strâns în braţe câteva minute, acoperinduacoperindu -i toată faţa cu sărutări, apoi o ajută să se ridice în picioare, privind-o privind-o tandru. – Acum nu mai eşti o crăiasă a zăpezii, îi spuse el. Pari făcută din foc, iar eu tocmai aşa mă simt! mă simt! Se uită în susul pârtiei de deasupra d easupra lor. – N – N-ai ai să te poţi urca pepe-aici fără schiuri – iar unul dintre ele mă tem că s-a s-a rupt, spuse el. Dar mai este un drum, mai uşor, deşi ocolit, şi nu ne grăbeşte nimeni. Îi zâmbi mulţumi mulţumit, t, în timp timp ce văpaia văpaia trandafirie trandafirie începe începeaa să se întindă întindă peste peste cele mai înalte piscuri, iar din vale se înălţau pe furişe ceţurile albastre. – Vom putea să privim văpaia împreună, iar acesta cred că este cel mai frumos moment al zilei în munţi. Iar după aceea vom ajunge la cabana mea, şi vei petrece noaptea acolo, iar Madame Beauregard va fi informată că, în viitor, îţi vei petrece multe, multe nopţi la cabana mea. – Şi în Ardena? îi zâmbi Lacey, cu ochii ei cenuşii lucindulucindu -i ca două stele. Şi din Ardena se poate privi văpaia, îi reaminti r eaminti ea. – Adevărat. ŢinânduŢinându-se de mână, începură în cepură ascensiunea. – Dar în Ardena vom mai face şi multe alte lucruri care nu au nici o legătură că văpaia. – Sfârşit –
