TRADITIONALISM
Asa cum anunta chiar numele curentului, traditionalismul este un curent literar, manifestat in perioada interbelica, insa construit din doua directii anterioare - samanatorismul si poporanismul – care a pus accentul pe traditie, obiceiuri, folclor, istorie, mit si religie, percepute drept elementele specificului national. Curentul apare din nevoia de a conserva elementele mai sus mentionate, considerate ca fiind pe punctul de a-si pierde consistenta si importanta in cultura romaneasca, intr-o perioada in care tehnologia inregistra un elan considerabil, conducand astfel societatea catre modernizare. Reactia pe care traditionalistii au manifestat-o a fost una de respingere vehementa a oricarei tendinte de modernizare a literaturii, infruntand in acest fel orientarea catre o sincronizare cu spiritul veacului. Traditionalismul poate fi privit asadar, in perfecta opozitie cu modernismul. Daca cel din urma era deschis spre valorile occidentale, pronuntandu-se pentru sincronizarea literaturii romane cu cea apuseana, traditionalismul adopta o atitudine contrarie, de inchidere, de izolare in datele unui etnicism conceptual. Scriitorii traditionalisti adopta o pozitie de conservare a formelor clasice de constructie a operelor literare, fara a ingadui experimente sau inovatii. Aceasta atitudine de retragere intr-un trecut purificator, cathartic, de respingere a cotidianului citadin, au constituit modalitati de stabilire a unui echilibru pierdut, de regasire a originaritatii. Traditionalismul romanesc a fost consolidat de samanatorism si poporanism, dupa ce bazele acestuia au fost stabilite stabilite de epigonii lui Mihai Eminescu. Din acest punct de vedere, curentul a manifestat trei directii: orientarea „gandirista”, centrata in jurul revistei „Gandirea” , al carei conducator, Nichifor Crainic, indemna catre o literatura religioasa, motivand aceasta directionare ca unica modalitate de acceptare a unui spirit oriental; orientarea samanatorista, centrata in jurul revistei „Samanatorul”, condusa pe rand de Al. Vlahuta, G. Cosbuc, N. Iorga, a caror preocupare a fost aceea de a conserva spatiul rural, prin protejarea traditiilor si cea de-a treia grupare
traditionalista, poporanismul, grupata in jurul revistei „Viata romaneasca”, condusa o lunga perioada de G. Ibraileanu, care a orientat aceasta grupare poporanista catre un sentiment de „simpatie” „simpatie” si „solidaritate” fata de taranime. Daca orientarea samanatorista si cea poporanista s-au concretizat inaintea Primului Razboi Mondial, gandirismul se manifesta in perioada interbelica, impartind colaboratorii revistei in doua tabere. Pe de o parte Lucian Blaga, in articolul program „Revolta fondului nostru nelatin” imrpima o noua atitudine in ceea ce priveste originea poporului roman. Daca marii cronicari ai secolului al XVII-lea s-au straduit sa demonstreze apartenenta poporului roman la latinitate, Lucian Blaga indeamna catre redescoperirea rudimentelor de cultura dacica, tracica, pe care civilizatia latina nu le-a putut inabusi. Intoarcerea catre origini si mituri este inteleasa ca unica modalitate de conservare a unei culturi aflata sub amenintarea civilizatiei. „Sa fin din cand in cand barbari”, indemna el, acordand cuvantului barbar sensul originar, acela de „nelatin”. Cea de-a doua directie este a ortodoxismului, teoretizat de Nichifor Crainic in articolul-program „Sensul traditiei” si in eseul „Iisus in tara mea”. Din vechile curente traditionaliste, mai ales din samanatorism, se preluase ideea ca istoria si folclorul sunt domenii relevante ale specificului unui popor. Gandiristii au considerat insa aceasta viziune limitata si materiala. Accentul trebuia pus astfel pe spiritualitate – credinta religioasa, ortodoxa, element esential de structura a sufletului taranesc: „Samanatorul a avut viziunea magnifica a pamantului romanesc, dar nu a vazut cerul spiritualitatii romanesti”, sustinea Nichifor Crainic. Conservarea ethosului sau a specificului national prin conceperea unor texte preponderent religioase, care sa surprinda particularitatile sufletului national prin valorificarea miturilor autohtone, a riturilor si credintelor stravechi, au fost aspecte constructive, valoroase care au inceput insa sa alunece dupa 1930 in capcana dogmatismului ( mod de gandire care opereaza cu teze acceptate necritic, considerate valabile in orice conditii, vesnic ). Astfel, poezia s-a umplut de sfinti, ingeri, cristosi si dumnezei, toti autohtonizati, participanti activi la viata rurala, ceea ce a dus la alterarea ei. Perioada interbelica, teren de lupta pentru doua ideologii antitetice modernism si traditionalism – a adus pe scena literara, spre surprinderea noastra, scriitori cu valente multiple, ce nu se pot incadra integral in traditionalism sau
modernism. Totusi, in „istoria literaturii romane contemporane”, Eugen Lovinescu utilizeaza formula „poezia traditionalista” pentru creatia unor poeti ca: Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Horia Furtuna, Radu Gyr, iar formula „poezia modernista” pentru poeti precum: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Al. Philippide etc.
ACI SOSI PE VREMURI Ion Pillat
„Toata poezia mea poate fi redusa, in ultima analiza, la viziunea pamantului care ramane aceeasi, la presimtirea presimtirea timpului care fuge mereu.” – Ion Pillat Poezia lui Ion Pillat dezvaluie o fire antitetica, ce se zbate intre fixitatea teluricului si mirajul acvaticului. Primele volume de versuri „Visuri pagane”, „Eternitati de-o clipa”, „Amagiri”, „Gradina dintre ziduri”, definesc un poet cu un suflet pribeag, plecat in cautarea unui spatiu primitor. Obsedat de mirajul departarii, marcat de fascinatia Orientului, ratacind in timpsi spatiu, Pillat este atras atat de lumea sudului, cat si de spatiul boreal ( nordic ). Marea, simbol matricial (geneza, origine a lumii), apare frecvent la poetul traditionalist cu recuzita simbolista. Un topos ( loc comun ) al poeziei pilladiene este cel al amintirii. Memoria joaca in creatia lui Ion Pillat Pillat un rol fundamental intrucat reuseste sa restituie restituie fiintei radacinile. Anamneza sugereaza la Pillat nostalgia originaritatii si a unui timp mitic, arhetipal. Este vorba despre o recuperare a unor varste anterioare, mai ales cea a copilariei: „ [...] rolul amintirilor, experientelor si influentelor din copilarie si chiar din adolescenta imi par capitale.” „Casa amintirii” stabileste pentru poet o legatura statornica intre trecut si prezent, intre trairea revoluta ( trecuta ) si cea prezenta. prezenta. Fiecarui sentiment pe care poetul il traverseaza ii corespunde un anume peisaj, colorat emotional.
Poemul „Aci sosi pe vremuri” apartine volumului „Pe Arges in sus” (1923), fiind un poem al timpului evocat cu nostalgie, un poem al amintirii si al spatiului natal, zugravit pe fundalul unui spatiu bucolic (campenesc,spatiu rural). Titlul puncteaza indeterminarea eului liric in ceea ce priveste spatiul si timpul. Deicticele „aici” si „pe vremuri” nu fixeaza spatiul conturat si niciun timp riguros. Adverbul spatial „aci” structureaza planurie temporale ale trecutului si prezentului: „Aci joaca de mai multe ori rolul de martor al timpului uman, niciodata acelasi, el este spatiul oglinda al recurentelor initierii in misterul nuntii si al mortii [...] , aici atesta un adapost perisabil, dependent de ritmul „sosirilor” si „plecarilor” omului.” ( V. Fanache ). Formele arhaice ale celor doi termeni, „aci” si „sosi”, valideaza incadrarea poeziei in traditionalism. Perfectul simplu „sosi sugereaza de asemenea continuitatea procesului existential al individului plasat intre doua repere temporare: nunta – moarte. La nivel tematic remarcam prezenta a doua mari teme. Tema de suprafata, iubirea, aduce in discutie povestea de dragoste ciclica, repetabila dintre bunic – bunica, nepot – iubita. iubita. Tonul nostalgic, melancolic al poeziei poeziei este insa redat de tema de profunzime a poemului: timpul. Trecerea ireversibila a acestuia, urmele adanci pe care le lasa asupra trupului, precum si durerea profunda cauzata de constiinta efemeritatii, construiesc un text liric dedicat conditiei omului. Incipitul textului reprezinta un topos recurent in lirica pillatiana: casa amintirii – simbol al copilariei, al varstei inocente, primare. Timpul, cu forta sa devastatoare, desfigureaza lucrurile: „La casa amintirii cu-obloane si pridvor/ Paienjeni zahelira si poarta si zavor.” Evoultia cuplului de indragostiti e incifrata in imaginea turnului si a clopotului ce marcheaza o dubla povestire: una nuptiala si alta funebra: „Si cum sedeau ... departe, un clopot a sunat/ De nunta sau de moarte, in turnul vechi din sat.” Se realizeaza astfel o identitate ritualica intre „atunci” si „acum”, bunica bunicul, nepotul- iubita. iubita. „Casa amintirii” isi reface alcatuirea alcatuirea cu fiecare generatie ce o locuieste si ii insufleteste arhitectura. In finalul poeziei, imaginea clopotului construieste un univers cuprins de un fior nostalgic. Trecutul si prezentul stau fata in fata in aceasta poezie in care ceremonialul amintirii aduce in fata cititorului fragmente de trecut, crampeie de memorie, siluete si gesturi din ritualul unei evocari nostalgice.
