“Caci vis al mortii eterne e viata lumii intregi…” Mihai Eminescu – Imparat si proletar
SUBCONSTIENTUL
Pozitia subconstientului in psihologie este destul de imprecisa. “Grand dictionnaire de la psychologie” (1994) defineste subconstientul ca fiind “ansamblul starilor psihice de care subiectul nu este constient, dar care influenteaza comportamentul sau”. Tot de acolo aflam ca subconstientul reprezinta un continut de gandire “mai putin constient”, aflat la limitele accesibilitatii in spirit, la limitele stabilitatii in constiinta. Termenul dupa opinia autorilor, este in momentul de fata abandonat. Reber (1995), in schimb, apropie subconstientul de inconstient. El afirma ca in anumite circumstante termenul de subconstient este sinonim cu cel de inconstient. 1. Doua etape in definirea subconstientului Intr-o prima etapa, cei mai multi autori concep subconstientul ca pe o formatiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost candva constiente, dar care in prezent se desfasoara in afara controlului constient. El este rezervorul unde se consuma amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate actele ce au trecut candva prin filtrul contiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla intr-o stare latenta, de virtualitate psihica, putand insa sa redevina oricand active, sa paseasca pragul constiintei. Aceasta acceptiune transpare din cele mai multe definitii care i s-au dat. Astfel, Ribot a definit subconstientul drept o “constiinta stinsa” S-a acreditat si idea ca, desi amplasat intre constient si inconstient, subconstientul este orientat mai mult spre constiinta. El nu este total obscur, ci presupune un anumit grad de transparenta, putand fi considerat, de aceea, o “constiinta implicita”. Aceasta l-a determinat pe Freud sa respinga subconstientul, desi intr-o prima faza a activitatii sale l-a folosit pentru a desemna prin el inconstientul. Argumentul adus de Freud era urmatorul: subconstientul sugereaza ideea unei alte constiinte, “ca sa spunem asa subterana”, a unei “constiinte secunde” care, oricat de atenuata ar fi, ramane in continuare calitativa cu fenomenul constient. Cu alte cuvinte, intre constient si subconstient n-ar exista o diferenta calitativa consecinta externa a unei asemenea conceptii o reprezinta excluderea subconstientului ca nivel de sine statator din structura psihicului. Intr-o a doua etapa, constientizandu-se nu numai caracterul limitat al definirii subconstientului, ci si consecinta externa antrenata de ea, la care m-am referit mai sus, s-a trecut la elaborarea unei noi conceptii. Meritul cel mai mare ii revine lui Henri Wallon, care a format inca din 1924 o serie de idei extrem de interesante cu privire la subconstient. Pornind de la premisa ca in viata psihica a individului constiinta este un moment foarte fugitiv si foarte particulat, mare parte a acesteia desfasurandu-se in afara ei, Wallon isi punea urmatoarea intrebare: cum sa ne reprezentam starile subconstiente?
Starile subconstientului se modifica, deoarece cauzele de care depind nu sunt date o data pentru totdeauna si pentru toti indivizii. De asemenea, ele se modifica datorita faptului ca intre ele exista relatii de cauzalitate si de influenta reciproca. Subconstientul este definit de Wallon ca o “cerebrate latenta” ce are loc “sub simplicitatea aparenta a perceptiilor” (Wallon, 1924) 2. Caracteristicile si rolurile subconstientului Principalele trasaturi ale subconstientului apar din amplasarea lor topografica intre constient si inconstient. Acestea sunt: - latenta si potentionalitatea (continuturile subconstientului se mentin intr-o stare latenta pana cand vor fi reactivate si disponibilizate de catre constiinta) - coexistenta cu constiinta (de obicei, continuturile subconstientului sunt a alta expresie a continuturilor constiintei, poate mai concentrata, mai condensata, ele neintrand in conflict cu continuturile constiintei, ci coexistand cu aceasta) - facilitatea, servirea constiintei (subconstientul se pune in slujba constiintei, devine un fel de “servitor” al ei) - filtrarea si medierea continuturilor care trec dintr-un nivel in altul (continuturile constiintei nu trec decat in inconstienta, ci “poposesc” pentru perioada de timp mai scurte sau mai lungi in subconstient, la fel petrecandu-se lucrurile si cu continuturile inconstientului, care mai inati tranziteaza subconstientul si abia apoi patrund in constiinta) Toate aceste particularitati ale subconstientului au fost bine sintetizate de Paul Popescu – Neveanu, care vorbea de proximitatea subconstientului fata de constiinta si de compatibilitatea cu ea. Aceasta arata ca, desi se amplaseaza intre constient si inconstient, subconstientul este mai aproape de constient, iar continuturile sunt mai asemanatoare cu cele ale constientului decat cu cele ale inconstientului. Psihologul roman Mielu Zlate, in “Introducere in psihologie” (2000), merge mai departe, afirmand ca subconstientul nu este un simplu rezervor si pastrator al faptelor de constiinta, ci are propriile lui mecanisme. El nu conserva doar, ci poate prelucra, restructura, crea. Chiar daca la un moment dat constientul “scoate” la suprafata amintiri, automatiste, deprinderi, acestea nu vor fi absolut identice cu cele care au “intrat” in subconstient. Sub influenta unor factori (timpul scurs intre introducerea in subconstient si evocare, emotiile puternice, distragerea de la activitatea respectiva, “aceasta veritabila amnezie psihica”, cum o numeste Wallon), amintirile, automatismele, deprinderile vor fi modificate de subconstient, tocmai datorita noilor relatii in care acestea intra. In concluzie, subconstientul nu este un simplu debut al constientului, ci dispune de o fizionomie proprie, de continuturi si legitati de functionare bine individualizate. Oare care parte ne defineste, ne creeaza, ne formeaza mai bine ca personalitate, ca oameni, ca individualitati? Constientul sau subconstientul? Este interesanta idea conform careia felul nostru de a fi, ca natiune, este influentat de spatiul geografic in care ne-am format, si care isi lasa amprenta asupra subconstientului nostru. De exemplu, fiind situati intr-o regiune in care formele de relief alterneaza, starile noastre de spirit deasemenea au tendinta de a se succede si schimba cu repeziciune, de la tristete la bucurie, urmand parca traseul dealurilor si vailor pe care ne-am format ca popor. Se presupune deasemenea ca
modelele nationale de pe iile romanesti sau de pe stergare sunt o scriere veche, dacica, de mult pierduta in negura veacurilor, iar aceasta scriere transmisa intocmai din generatie in generatie avea rolul de a apara de rele, ca un fel de descantece brodate pe haine. Ceea ce mi-a atras atentia si mi-a amintit de asta a fost un curs al domnului profesor Ion Manzat, in care dansul ne-a relatat o intamplare din tinerete, mai précis o pelicula vizionata de dansul si prezentata de Henri Coanda. Acea pelicula reprezenta un studiu facut de Dl. Coanda in care dansul observase si fotografiase la microscop cristale de apa din creierul diferitor indivizi, apartinand mai multor natiuni. 3 exemple erau representative in opinia dl-ului Manzat: in cazul unui japonez, cristalul de apa avea o forma hexagonala, si o structura interna densa, ca o dantelarie; in cazul germanului cristalul era perfect rotund, iar in interior perfect impartit de diametre si raze, iar la roman, fara a avea un contur bine definit, cristalul avea in interior exact modelele de pe iile romanesti. Se poate pune problema unui pattern cerebral subconstient de genul acesta? Din moment ce se presupune ca exista o “constiinta universala”, nu vad de ce nu ar exista si acest tip de structura proprie noua (o “constiinta nationala”?). Un alt argument in sprijinul acestei ipoteze vine din Japonia! Expozitita domnului Masaru Emoto! Se pare ca domnul Emoto a ajuns sa fie interesat de structura moleculara a apei, si de ce anume o influenteaza Domnul Emoto s-a gandit ca poate raspunde la influente non-fizice, asa ca a dezvoltat o serie de studii, a aplicat stimuli mentali, si a realizat fotografii la un microscop cu pelicula obscura. Apa este cel mai receptiv dintre cele patru elemente de baza.
Apa din Barajul de la Fujiwara, a fost pusa in niste sticle transparente, fiecare etichetate cu cate un cuvant reprezentand un sentiment si lasate asa o zi si o noapte. In functie de cuvantul scris pe sticla, moleculele de apa au luat o anumita forma, acestea fiind apoi observate la microscop comparate cu proba initiala de apa si fotografiate. .Daca
gandurile au asupra apei aceasta influenta, noi fiind facuti 90% din apa…oare cum si cat de mult ne pot autodetermina existenta? Dăinuie încă printre evoluţionişti o legendă care spune că "ontogenia recapitulează filogenia"; adică dezvoltarea fătului uman în pîntece este un fel de refacere a istoriei evoluţiei, embrionul trecînd de la stadiul de peşte la cel de reptilă şi aşa mai departe. Oare se intampla la fel si cu creierul nostru, memoria speciei ramanand insa in subconstient, ca o mostenire adormita? Asa s-ar explica multe fenomene bizare, reactii pe care le avem in anumite situatii limita, sentimentul de deja-vu, etc. Experimentele stiintifice arata ca daca conectam creierul unei persoane la un tomograf computerizat, si ii cerem sa priveasca un anumit obiect, anumite portiuni ale creierului se vor activa in timp ce priveste obiectul. Apoi li se cere sa inchida ochii si sa-si imagineze acelasi obiect. Si in timp ce isi imagineaza acelasi obiect, se activeaza aceleasi zone ale creierului, ca si atunci cand il priveau efectiv. Aceasta ii face pe oamenii de stiinta sa-si puna urmatoarea intrebare: "Cine vede de fapt? Creierul sau ochii?" si "Ce este realitatea? Ceea ce vedem prin intermediul creierului, sau ceea ce vedem prin intermediul ochilor?" Si adevarul este ca (virgula) creierul nu face diferenta intre ceea ce vede efectiv in mediul inconjurator si ceea ce isi aminteste, deoarece in ambele situatii se activeaza practic aceleasi retele neuronale. Si atunci ne punem intrebarea: "Ce este realitatea?"
Se spune ca atunci cand amer-indienii din insulele Caraibe au vazut navele lui Columb, apropiindu-se, ei practic nu au putut sa le vada deloc, pentru ca nu semanau cu nimic din ce vazusera ei pana atunci. Asa ca nu puteau sa le vada. Cand armada spaniola a lui Columb a ajuns in Caraibe, amer-indienii nu au reusit sa vada navele, chiar daca erau prezente la orizont. Motivul pentru care n-au vazut navele, a fost ca ei nu stiau, in creierul lor nu exista nici o informatie referitoare la existenta caravelelor spaniole. Shamanul a privit oceanul si a vazut valurile cauzate de nave, dar nu se vedea nici un vas. Asa ca a inceput sa se intrebe care era cauza respectivului efect. Asa ca in fiecare zi mergea si privea marea. Din nou si din nou. Dupa un anumit interval de timp a reusit sa vada navele. O data ce le-a vazut, le-a spus tuturor ca navele exista. Si pentru ca toti aveau incredere in el, le-au vazut si ei. In spatele ochilor, mintii si constiintei noastre se intinde domeniul vast si necunoscut al subconstientientului, au loc lucruri fascinante. Valoarea de mister a subconstientului e tocmai farmecul sau. Nu il stim, nu il “simtim”, iar daca ar trebui sa il definim ca pe ceva concret ar fi ca si cum ai cere unui peste sa defineasca apa in care inoata…totusi, in el sunt raspunsurile la cele mai multe din misterele existentei umane.
Chiriac Iulia Cristina
