ADELA NOVAC
SINTAXA PROPOZIŢIEI (PRIN DEFINIŢII ŞI TIPOLOGII) (Suport de curs)
2
Adnotare la suportul de curs Sintaxa propoziţiei (prin definiţii și tipologii) Abordăm în acest suport de curs, într-o manieră accesibilă, pentru elevi, studenţi şi profesori, materialul de sintaxă a propoziţiei, axîndu-ne pe definiţii şi tipologii ale fenomenelor sintactice studiate. În lucrare, încercăm o relaţie de intersecţie, între tradiţional şi modern, în sintaxă. Astfel, îl familiarizăm pe cititor, pe de o parte, cu îmbinarea de cuvinte, propoziţia, fraza, iar, pe de altă parte, cu sintagma şi enunţul. Propunem, de asemenea, clasificări tradiţionale ale unităţilor sintactice, dar nu lăsăm în umbră şi clasificările moderne, care contribuie la sporirea informaţiei şi care îndeamnă la reflecţii. Suportul dat va contribui la formarea deprinderilor de analiză, comparaţie şi argumentare a fenomenelor sintactice, de structurare a actelor de comunicare, de restructurare a clasificărilor nivelului sintactic şi de orientare în literatura de specialitate.
3
SUMAR I. Conceptul de sintaxă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II. Unităţile sintaxei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . III. Tipologia propoziţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IV. Tipologia raporturilor (relaţiilor) sintactice . . . . . . . . . . . . . V. Părţile principale ale propoziţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Subiectul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Predicatul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Predicatul verbal simplu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Predicatul verbal compus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Predicatul nominal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Predicatul verbal-nominal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Elementul predicativ suplimentar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VI. Părţile secundare ale propoziţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Atributul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Apoziţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Complementul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Complementul direct . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Complementul indirect . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Complementul de agent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bibliografia generală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
4
5 6 9 23 43 43 49 52 53 55 59 62 66 66 71 76 78 82 86 90
I. Conceptul de sintaxă Ne propunem să analizăm compartimentul gramaticii al cărui obiect de studiu îl constituie structura sintactică a limbii. Sintaxa este partea gramaticii care cuprinde regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în frază [Gramatica Academiei, vol. II, 1963, p. 7; M. Avram, Gramatica pentru toţi, 1997, Bucureşti, p. 299]. Sintaxa denumeşte partea gramaticii care studiază cuvintele sub aspectul funcţiei lor în comunicare (ca părţi de propoziţie sau „cuvinte sintactice”), enunţurile, fragmentele de enunţuri, sintagmele, grupurile coordonative, propoziţiile, frazele şi relaţiile ce se stabilesc între acestea în cadrul comunicării [Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1998, p. 17-18]. Sintaxa este a doua secţiune a gramaticii clasice, care are ca obiect de studiu îmbinarea cuvintelor în unităţi sintactice, acestea (unităţile sintactice) implicînd – în afara „detaliilor” (topica, continuitatea / discontinuitatea, afirmaţia / negaţia) – raporturile sintactice şi funcţiile sintactice [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 857]. Sintaxa studiază unităţile de comunicare ale limbii sub aspectul organizării lor ca sistem în vederea stabilirii caracteristicilor lor semanticostructurale şi a formulării regulilor privitoare la constituirea şi funcţionarea lor în vorbire [I. Eţcu, Sintaxa elementară a limbii române. Introducere în sintaxologie, Chişinău, 2000, p. 13]. Analizînd definiţiile de mai sus, observăm că prima definiţie ignoră unele unităţi sintactice acceptate de sintaxa clasică, cum ar fi, bunăoară, partea de propoziţie, precum şi unităţi sintactice indispensabile, în gramatica clasică modernă, substitutul de propoziţie / frază/ text.
5
II. Unităţile sintaxei Gramaticile româneşti reflectă, la nivel sintactic, prezenţa următoarelor unităţi: Îmbinarea de cuvinte este cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic [Gramatica Academiei, vol. II, 1963, p. 17]. Îmbinarea de cuvinte este unitatea sintagmatică care poate fi integrată într-o unitate superioară, respectiv într-o propoziţie [I. Diaconescu, Sintaxa limbii române. I. Unităţile sintactice, Bucureşti, 1992, p. 78]. C. Dimitriu, analizînd îmbinările de cuvinte, propune următoarea clasificare: Îmbinările de cuvinte cuvinte cu determinare obligatorie (fiecare element (echivalente cu un (treaptă intermediară constituit transmite singur cuvînt, nepuîntre îmbinările libeo informaţie obiectînd fi analizate sere şi stabile, analizativă semantică: coparat şi nici comutabile, unii termeni pilă harnică; băiat te: bate cîmpii, fiind şi comutabili: deştept) papă-lapte). (bun / rău la inimă, Facultatea de Litere / Istorie). [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, vol. II, Bucureşti, 2002, p. 869]. libere
stabile
Prin sintagmă înțelegem combinarea prin legătură subordonatoare a două cuvinte semnificative (a doi componenți) dintre care unul este regent și altul subordonat și între care se stabilește un raport relațional-semantic determinat de înțelesul lexical al cuvintelor date; sintagma este o construcţie cu un număr minim de elemente care se caracterizează prin 6
autosuficienţă semantică şi structurală [A. Dîrul, Schiţe de gramatică funcţional-semantică a limbii române, Chişinău, 2002, p. 188]. Sintagma este un grup de două cuvinte sintactice dintr-o propoziţie, legate între ele semantic şi gramatical, în cadrul unui raport de subordonare [Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1998, p. 27]. În dependenţă de clasa categorematică de care ţine cuvîntul de bază, se deosebesc cîteva tipuri de sintagme: a) nominale (casă mare, copil cuminte etc.); b) verbale (a confecționa o cămașă, a demola o clădire etc.) c) adjectivale (tare de duh, bun la suflet etc.); d) adverbiale (mîine pe la chindii, astăzi după ore etc.) [A. Dîrul, Schiţe de gramatică funcţional-semantică a limbii române, Chişinău, 2002, p. 190-198]. Primele două tipuri de sintagme se deosebesc între ele prin autosuficienţă semantico-sintactică: sintagmele nominale, avînd în calitate de regent un substantiv, au o autosuficienţă mai pronunţată; sintagmele verbale, avînd în calitate de regent un verb sau un adjectiv, se caracterizează printr-o autosuficienţă mai puţin vădită. O altă observaţie care se impune, ar fi: analizînd definiţiile îmbinării de cuvinte şi ale sintagmei, considerăm că îmbinarea de cuvinte, caracterizîndu-se printr-o transparenţă mai vădită, este preferată ca termen empiric, iar sintagma – ca unitate gnostică, pentru desemnarea rezultatelor gîndirii. Propoziţia este cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare şi care comunică prin cuvinte cu indici de predicaţie o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv sau voliţional [Gramatica Academiei, vol. II, 1963, p. 17]. Propoziţia este cea mai mică unitate logico-sintactică cu ajutorul căreia se exprimă o comunicare [V. Şerban, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1970, p. 14]. 7
Propoziţia este cea mai mică unitate sintactică, delimitată de existenţa unui singur nucleu predicaţional [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p. 330]. Propoziţia este o structură, o esenţă conceptuală obţinută în urma procesului de structurare / abstractizare a întregii mulţimi posibile de enunţuri concrete dintr-o limbă, inventariate şi clasificate în funcţie de omogenitatea lor semantică şi structurală [I. Eţcu, Sintaxa elementară a limbii române. Introducere în sintaxologie, Chişinău, 2000, p. 32]. Din definițiile de mai sus, conchidem că propoziția ca unitate superioară părții de propoziție și inferioară frazei, se caracterizează prin: indice de predicație; scopul comunicării, structură.
8
III. Tipologia propoziţiilor În limba română, propoziţiile se clasifică: 1. 2. 3. 4.
A. după scopul comunicării: asertive ( Copacii au dat în floare); interogative (Ce vreai să-mi spui?); imperative (raportul emiţător, mesaj, destinatar; raportul e dominat de destinatar: Dormi! Nu spera!); exclamative (raportul emiţător, mesaj, destinatar; raportul e dominat de emiţător: La mulţi ani, Ioane! Vai de mine şi de mine!) [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2002, p. 357].
1. enunţiative 2. interogative 3. imperative [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, vol. II, Iaşi, 2002, p. 935-952]. 1. enunţiative 2. interogative [Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1998, p. 55; M. Avram, Gramatica pentru toți, București, Editura Academiei, 1986, p. 245]. 1. enunţiative / asertive 2. interogative: totale (Ti-e frig?; S-a terminat ședința catedrei?); parțiale (Ce faci azi?; Cînd vii acasă?); alternative (Pleci luni sau marți? Vii sau pleci?); Conform funcțiilor pe care le exercită, enunțurile interogative pot fi: a) enunțuri interogative folosite ca acte de vorbire de tipul „întrebare”: De unde vrei să știu eu ce face el? (Nu știu ce face el); b) enunțuri interogative folosite ca acte de vorbire de tipul „nonîntrebare”: interogative retorice: Crezi că a învățat? (Nu a învățat). Ce n-am făcut cînd m-ai rugat? (Am făcut tot ce m-ai rugat); interogative ofertă / sugestie: Să nu-i dăm un telefon să-l întrebăm? (Poate să-i dăm un telefon să-l întrebăm); 9
interogative reproș: N-am hotărît să stăm acasă? (Îți reproșez că
nu ai stat acasă); interogative de respingere / rejective: Unde-ai fost tu ieri la ore? (Nu e adevărat că ai fost ieri la ore); interogative de amenințare: Mai vezi tu vreodată bani împrumut de la mine? (Nu mai vezi tu niciodată bani împrumut de la mine); c) interogative folosite ca acte de vorbire directive: întrebările ecou: Am cumpărat fructe și legume. Ce ai cumpărat? 3. imperative 4. exclamative [Gramatica limbii române, vol. II., Enunţul, Bucureşti, 2005, p. 25-41]. Trecînd în revistă clasificarea propozițiilor după scopul comunicării, trebuie să precizăm că trei tipuri de propoziții (enunțiative, interogative, imperative) sunt cele mai reprezentative și sunt comune pentru majoritatea clasificărilor propuse. Un deosebit interes prezintă ampla clasificare a propozițiilor propusă de autorii Gramaticii Academiei, 2005. B. după structură: 1. după absenţa sau prezenţa părţilor secundare: a) Propoziţia alcătuită din una sau din ambele părţi principale (fără părţi secundare) se numeşte simplă (nedezvoltată): Eleva scrie. Studentul învaţă. b) Propoziţia alcătuită din părţi principale şi părţi secundare se numeşte dezvoltată: Eleva scrie un eseu. Studentul învaţă temele. 2. după absenţa sau prezenţa ambelor părţi principale: a. propoziţii monomembre (Plouă. Ninge. Se înserează. Flori. Zîmbete.) b. propoziţii bimembre (Mergi prea încet. Ştie lucruri frumoase.) 3. după existenţa sau inexistenţa în structura lor a unui verb la un mod predicativ: a. propoziţii verbale (Fulguiește. Se înserează); b. propoziţii nominale (Primăvară! Nimeni pe stradă!) [Gh. Constantinescu-Dobridor, SLR, 1998, p. 64-68]. 1. enunţuri situaţionale a. enunţuri-fragment (A fost pe aici ! / Cînd ? [a fost pe aici]; b. enunţuri eliptice (Trecere pietoni [Aici este]). 10
2. enunţuri autonome enunţuri adverbiale (Ai cumpărat cărţi? - Da.); a. sintetice enunţuri interjecţionale (Hai în codrul cu verdeaţă…). enunţuri verbale (Am învăţat lecţia); enunţuri nominale (Bun şi frumos adăpost!); enunţuri infinitivale (A nu se fuma aici!). [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2002, p. 354- 355]. b. analitice
Memorĭa tenēte! Propoziţia monomembră / bimembră Monomembră este propoziţia în care una din părţile principale lipseşte. Propoziția monomembră se clasifică în: 1. monomembră cu predicat (impersonală): Ninge. Se desprimăvărează. Predicatul propoziţiei impersonale stă întotdeauna la pers. III şi poate fi exprimat prin: verbe impersonale (se întunecă, se desprimăvărează etc.) verbe personale reflexive (se cere, se vede, se vorbeşte etc.) verbe personale nereflexive (a mirosi, a reieşi etc.) 2. monomembră cu subiect (nominativă): Cer senin. Dimineaţă caldă.
Propoziţia nominativă poate fi clasificată în: calificativă (Frumos băiat!); imperativă (La masă ambii!); demonstrativă (Iată caietul); numitoare (revista Semn); evocativă (Pădure, verde pădure…). [Gramatica limbii române, vol. II. Enunţul, Bucureşti, 2005].
Bimembră este propoziţia în care sînt ambele părţi principale sau pot fi uşor subînţelese. 11
Propoziția bimembră se clasifică în: 1. personală hotărîtă (subiectul poate fi exprimat sau neexprimat (subînţeles sau inclus): Studenţii au participat la conferinţa ştiinţifică. Au ocupat locuri premiante. 2. personală nehotărîtă (subiectul este necunoscut şi se exprimă prin pers. III): Pe Ion l-au chemat la director. 3. personală generalizatoare (subiectul nu este exprimat, predicatul este la pers. II): Nu săpa groapă altuia. Nu da pasărea din mînă pe cea de pe gard. Propoziţia completă / incompletă (eliptică) Propoziţia care exprimă un înţeles deplin se numeşte completă. Studentul se pregăteşte de ore. Propoziţia în care sînt omise unele părţi ale ei este eliptică. - Cîţi ani aţi studiat la facultate? - Cinci. Partea de propoziție este un constituent al propoziției alcătuit dintr-un singur cuvînt cu sens lexical deplin (producția, locală) sau dintr-un cuvînt de acest fel și unul ajutător (de la începutul, în mod); ea reprezintă cea mai mică unitate sintactică, în interiorul căreia nu se stabilește un raport sintactic, dar care se află în raporturi sintactice cu alte unități (părți de propoziție) [M. Avram, Gramatica pentru toți, București, Editura Academiei, 1986, p. 238]. Partea de propoziţie este unitatea sintactică minimă dintr-o propoziţie, fără autonomie, care poate fi reprezentată printr-un cuvînt cu funcţie sintactică (cuvînt sintactic), redus uneori la un singur sunet, printr-o sintagmă sau printr-un grup (şir) coordonativ [Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1998, p. 27]. Partea de propoziţie este unitatea sintactică inferioară propoziţiei, posibilă în mod obişnuit în limitele propoziţiei şi indivizibilă din punctul de vedere al funcţiei sintactice, dacă ţinem cont de intenţia comunicativă a vorbitorului, care – în afara posibilităţilor mai rar întîlnite de a rezulta din diverse elemente ale contextului – se concretizează, de obicei, într-un cuvînt morfosintactic ce transmite direct / indirect o singură informaţie noţională sau gramaticaldeterminativă (rar, exclusiv expresivă) şi se constituie într-o singură funcţie sintactică (rar, exclusiv expresivă) în limitele propoziţiei [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, vol. II, Bucureşti, 2002, p. 984]. 12
Părțile de propoziție sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte din structura unei propoziții care constituie unități sintactice identificate după funcțiile sintactice pe care le îndeplinesc în propoziție. Ele sunt următoarele: subiectul, predicatul, elementul predicativ suplimentar, atributul și complementul. Părțile de propoziție se clasifică în principale (subiectul și predicatul) și secundare (atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar; acesta din urmă este o parte secundară care se situează la limita cu cele principale datorită unor asemănări cu predicatul). Părțile principale sunt părțile de propoziție ce constituie minimul necesar pentru existența unei propoziții. Părțile principale de propoziție nu se subordonează altor părți de propoziție, dar între ele se stabilește un raport de inerență, de condiționare reciprocă. Părțile secundare sunt subordonate altor părți de propoziție, mai întîi, celor principale (Studenții harnici citesc multe cărți), dar și celor secundare (Elevii școlii noastre sunt disciplinați). Părțile de propoziție pot fi clasificate în baza diferitor criterii. Conform criteriului formal, subiectul se clasifică în simplu și compus, iar predicatul – în verbal și nominal. Conform criteriului semantic, complementele se clasifică în: de loc, temporal, modal, condițional, cauzal, final, concesiv, consecutiv etc. Bibliografie selectivă: 1. Constantinescu-Dobridor, Gh., Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, ed. a II-a revăzută, 1998, p. 18-30; 300-329. 2. Dimitriu, C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 857-1605; 1018-1039; 1063-1066; 1117-1121. 3. Dîrul Al., Schițe de gramatică funcțional-semantică a limbii române, Chișinău, 2002, p. 258. 4. Irimia D., Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 327- 330; 354-357. 5. Guţu Romalo V., Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 29-34; 71-88. 6. Nagy R., Sintaxa limbii române actuale. Unităţi, raporturi şi funcţii, Iaşi, Institutul European, 2005, p. 23-40. 13
Fraza este o unitate sintactică superioară, care este alcătuită din două sau mai multe propoziţii gata constituite, cu condiţia ca acestea să contracteze între ele cel puţin unul dintre raporturile sintactice posibile în frază în română [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, vol. II, Bucureşti, 2002, p. 883]. Fraza este unitatea de bază de-sine-stătătoare caracterizată prin prezenţa în structura ei a două sau mai multe predicate, a două sau mai multe propoziţii, legate între ele prin conţinut [Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1998, p. 25]. Fraza este unitatea sintactică superioară propoziției, constituită din cel puțin două propoziții [M. Avram, Gramatica pentru toți, ediția a II-a revăzută și adăugită, Bucureşti, Humanitas, 1997, p. 300]. În baza definițiilor analizate, conchidem că fraza se caracterizează prin următoarele trăsături: este o unitate sintactică superioară de comunicare; conţine două sau mai multe propoziţii, dintre care unele sînt independente din punct de vedere gramatical şi comunicativ (propoziţiile principale), iar altele sunt relativ independente din punct de vedere comunicativ (propoziţiile subordonate); luate separat, propoziţiile din cadrul frazei sunt sinsemantice (nonsemantice), deoarece sensul unei propoziţii e condiţionat de sensul altei propoziţii. Unitatea sintactică alcătuită din două sau mai multe propoziţii independente una faţă de alta din punct de vedere gramatical şi intonaţional se numeşte frază formată prin coordonare (Elevul învaţă bine şi participă la întrunirile ştiinţifice). Unitatea sintactică alcătuită din două sau mai multe propoziţii independente din punct de vedere gramatical şi din propoziţii subordonate se numeşte frază formată prin subordonare (Studentul ia note bune, cînd învață temele). 14
I. Din punct de vedere al raporturilor sintactice, ce se stabilesc între propoziţiile frazei, deosebim: 1. Fraze formate prin coordonare – frazele care conţin numai propoziţii principale aflate în raport de coordonare. De exemplu: În timpul liber, citesc cărţi şi lucrez la calculator. Am muncit mult, dar n-am fost remunerată. 2. Fraze formate prin subordonare – frazele care conţin o propoziţie principală şi una sau mai multe propoziţii subordonate. De exemplu: De la părinţi am învăţat cum să-i respect pe cei vîrstnici, cum să-mi iubesc limba şi neamul. Cînd am venit acasă, el povestea cum s-a făcut director. Își amintise că nu învățase lecția, fiindcă nu avusese timp. Trebuie să precizăm că fraza cu propoziții subordonate se clasifică în: a) frază cu propoziții subordonate omogene: Am întîlnit femeia / care mă iubea / și-mi dăruia clipe fericite. 1 2
3
b) frază cu propoziții subordonate neomogene: Cînd își amintea de mine, / nu-și găsea astîmpăr, / pentru că mă iubea. 2 1
3
c) frază cu propoziții subordonate consecutive (de treaptă): Știe / că o cunosc / de cînd eram mic. 15
1 2 3 3. frază formată prin apozare, care e alcătuită dintr-o propoziție principală și una apozitivă: Casa are un singur neajuns: nu are geamuri mari. Ion are un cusur: nu-i place să muncească. 4. frază mixtă este alcătuită din unități propoziționale legate prin raporturi de coordonare și subordonare: Nu ești tu de vină, dar sunt de vină cei care te sfătuiesc rău. A plecat devreme, dar se va întoarce tîrziu, pentru că are orar pînă la 17.00. 5. frază formată prin raport de incidență, care e alcătuită dintr-o propoziție principală independentă și o propoziție incidentă: Dar cartea aceasta, zise Maria, mi se pare foarte scumpă și n-o pot procura. Aș dori să activez, fie vorba între noi, într-un liceu prestigios. 6. frază formată prin raport de dublare este alcătuită dintr-o propoziție principală și o subordonată ce reia formele neaccentuate ale pronumelui personal, avînd funcția de complement direct sau indirect în propoziția regentă: Îl aud bine pe cine vorbește. Îi dăruiesc o carte cui dorește. II. Conform tipului structural, deosebim: 1. fraza cu structură simplă sau liniară alcătuită din: propoziții principale legate prin coordonare: Scriu și citesc romane; o propoziție principală și o propoziție subordonată apozitivă: Știi un singur lucru: să citești cărți; propoziții principale și subordonate care depind una de alta: Citesc lucrarea pe care mi-a indicat-o profesorul cînd ne-am întîlnit. 16
2. frază cu structură medie alcătuită din: propoziții principale legate prin coordonare și propoziție subordonată: Dacă ai veni la mine, am lucra și am termina lucrarea; propoziție principală însoțită de propoziții subordonate coordonate între ele: Povestește-mi ce vrei și unde pleci. Spune-mi cînd și unde pleci. 3. frază cu structură complexă și arborescentă (perioada) alcătuită din: propoziții principale coordonate între ele, însoțite de propoziții subordonate coordonate sau necoordonate între ele și din propoziții apozitive coordonate între ele: Am venit la ei în ospeție să-i văd și să le duc ce le datoram și nu am plecat de la ei pînă ce nu i-am convins că timpul trece și că nu trebuie să uite un lucru: viața e frumoasă și trebuie s-o trăiești alături de cei dragi.
III. După tipul relațiilor externe, deosebim: fraza necoordonată cu alte fraze anterioare: Am cumpărat flori și le-am dăruit mamei. fraza coordonată cu alte fraze anterioare prin coordonare contextuală, cu ajutorul lui și contextual, dar contextual, ci contextual, deci contextual: Îi găsi pe toți acasă și hotărî să le facă o surpriză. Deci făcu cadouri prietenilor; fraza continuă (întreagă): Știu că sînt fericit și că îi datorez multe mamei mele, pentru că m-a educat, cum n-au făcut-o alții; fraza întreruptă (fragmentată): Știu că sunt fericit. Că îi datorez mult mamei mele, pentru că m-a educat [C.- I. Mladin, Sintaxa limbii române. Unitățile sintactice, București, Cartea Universitară, 2006].
Textul este o secvență de unități lingvistice a căror legătură se manifestă prin anumite particularități gramaticale, apărute cu precădere ca rezultat al relațiilor transfrastice [Dicționarul general de științe ale limbii, București, Editura Științifică, 1997, p. 507].
17
Textul este unitatea lingvistică superioară propoziţiei sau frazei, unitate autonomă, închisă destinată să satisfacă funcția de comunicare (de aceea, textul este o unitate de semnificație) [I. Diaconescu, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 218-242]. Textul este o unitate sintactică superioară care are în structură două sau mai multe fraze gata constituite sau substitute de fraze, între care există continuitate semantică conform intenției comunicative a vorbitorului și care contractează una sau mai multe relații sintactice caracterizante (de incidență, explicativă, de subordonare, de coordonare) [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxă, vol. II, Bucureşti, 2002, p. 883].
1.
2.
3.
4.
Se deosebesc următoarele tipuri structurale de texte: text cu relație sintactică caracterizantă de incidență între doi termeni indispensabili: primul termen este plasat în planul comunicării propriu-zise și reprezintă nucleul textului reperat, iar al doilea element este plasat în planul comentariilor: Am învățat că trandafirii au țepi, spune tînărul care abia a intrat în viață; Nu știu cînd va fi bine la noi, apreciază cel care a jucat și a pierdut; text cu relație sintactică caracterizantă explicativă între doi termeni indispensabili: primul termen este o frază gata constituită care reprezintă nucleul textului reperat, iar termenul al doilea este o structură intermediară explicativă: Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă și socoate. / Căci acelorași mijloace / Se supun cîte există, / Și de mii de ani încoace / Lumea-i veselă și tristă (M. Eminescu); text cu relație sintactică caracterizantă de subordonare între doi termeni indispensabili: primul termen este o frază gata constituită care reprezintă nucleul textului, iar al doilea termen exprimă o relație apozitivă, reprezentînd periferia: I se întîmplă să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ținea puțin un oboroc deșert cu gura spre soare, apoi repede îl înșfăcă și întră cu dînsul într-un bordeiu (I. Creangă); text cu relație sintactică caracterizantă de coordonare între doi termeni indispensabili: Termenii textului cu raport sintactic caracterizant 18
de coordonare sunt fraze gata constituite și contractează între ei raportul de coordonare: Șeful tău nu știe cînd are ore de audiență și nici nu a aflat de la secretară ce șef al lui l-a căutat în orele de dimineață; Mergi cu mine în oraș să facem ultimele cumpărături? Sau rămîi acasă să primești oaspeții care trebuie să sosească din clipă în clipă?; 5. text cu raport sintactic caracterizant mixt între doi termeni indispensabili: primul termen este o frază gata constituită care reprezintă nucleul textului, iar al doilea termen – o frază cu o structură anacolutică, care este, de fapt, o propoziție secundară precedată de o conjuncție coordonatoare, prin care se transmite o informație: S-a aflat că șeful va veni cu mașina proprie sau cu ce are la îndemînă cînd mașina proprie este defectă. [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, vol. II, Bucureşti, 2002, p. 1092-1109].
Bibliografie selectivă: 1. Constantinescu-Dobridor, Gh., Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 27- 30. 2. Dimitriu, C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, vol. II, Bucureşti, Institutul European, 2002, p. 883; 1092-1105. 3. Dîrul Al., Schiţe de gramatică funcţional-semantică a limbii române, Chişinău, 2002, p. 188-200. 4. Irimia, D., Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 353-365.
19
Prin enunţ se înţelege o secvenţă fonică (un flux sonor), limitată prin pauze şi caracterizată printr-un contur intonaţional şi care poartă o anumită informaţie semantică, reprezintă deci o comunicare [V. Guţu-Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973, p. 29]. Enunţul este o comunicare întreagă, de-sine-stătătoare, care poate fi înţeleasă de cititor sau care poate fi percepută ca atare de către acesta, chiar dacă el nu înţelege lexical toate cuvintele ei [Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1998, p. 18]. Enunţul este o unitate sintactică independentă, cuprinsă între pauze, conturată intonaţional şi formată din una sau mai multe propoziţii [Gh. Trandafir, Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Craiova, Scrisul Românesc, 1982, p. 71]. Am rezervat pentru termenul enunţ statutul de termen ţinînd de cunoaşterea empirică şi l-am folosit pentru a denumi entităţi sintactice ce ţin de nivelul ontic, care sunt, de fapt, unităţi de comunicare [I. Eţcu, Sintaxa elementară a limbii române. Introducere în sintaxologie, Chişinău, 2000, p. 57]. Enunţul se poate realiza sintactic – ca propoziție independentă, – ca grup de propoziții coordonate, – ca ansamblu de propoziții, incluzînd una sau mai multe propoziții matrice (numite și regente), dintre care una este obligatoriu principală, la care se pot asocia propoziții matrice subordonate [A. Dragomirescu ș. a., Gramatica de bază a limbii române, coord. G. Pană Dindelegan, Univers Enciclopedic Gold, București, 2010, p. 29]. Enunţul este unitatea de bază a limbii în desfăşurarea ei ca act de comunicare şi cunoaştere, care se caracterizează prin: - unitate de înţeles (componentele planului său semantic se înscriu în continuitate şi simultaneitate pe temeiul principiului coerenţei); - unitate de structură (termenii componenţi dezvoltă între ei relaţii sintactice în temeiul coerenţei logico-semantice şi al coeziunii structurale); - unitate prozodică (este delimitat prin pauze şi are o singură desfăşurare intonaţională) [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p. 353]. 20
Orice enunţ presupune predicaţie. În acest sens, interesează clasificarea enunţului în raport cu predicaţia. Considerînd verbul-predicat drept element fundamental al enunţului, deosebim: 1. enunţ propoziţional – enunţ care conţine în structura sa un verbpredicat şi care poate fi: a) enunţ monopropoziţional – enunţ care corespunde propoziţiei în gramatica tradiţională; b) enunţ pluripropoziţional – enunţ care corespunde frazei în gramatica tradiţională. 2. enunţ nepropoziţional – enunţ care nu conţine în structura sa verbulpredicat. Aceste tipuri de enunţuri, în gramaticile româneşti, sînt considerate propoziţii nominale, neanalizabile. D. Irimia, analizînd enunțul, îl clasifică în: 1. enunţ situaţional (incomplet) în interiorul căruia se dezvoltă relaţii de subordonare, mai puţin coordonare şi apozare. Enunţurile situaţionale se clasifică în: a) enunţuri-fragment – enunţurile care se articulează cu alte enunţuri, în conversaţie, presupunînd subînţelegeri, or gradul de elaborare a mesajului e redus [- A fost pe aici! ...Cînd?= (a fost pe aici) – Adineaori= (a fost pe aici)]; b) enunţuri eliptice – enunţurile care se împletesc, în realizarea unei unităţi de înţeles, cu factori extraligvistici, situaţionali: Casa de bilete; Teatrul Naţional [Aici este]. Fumatul oprit! Trecerea interzisă! [Aici este]. 2. enunţ autonom – enunţul care se întemeiază pe predicaţie şi se caracterizează prin unitate semantică, structurală şi prozodică. Se clasifică în: a) enunţ sintetic (propoziţie neanalizabilă); - enunţ adverbial (Ai dat casa cu chirie? – Da.); - enunţ interjectional (- Bine, Costică, acum vii? … ai venit cam tîrziu. - Ei, aş!). b) enunţ analitic – enunţul realizat prin predicaţie: - enunţuri verbale – enunţuri care îşi realizează predicaţia printr-un predicat verbal sau nominal (Voi scrie lucrarea la timp. Privirea ta e rază de lumină.); 21
- enunţuri nominale – enunţurile în structura cărora nu e inclus verbul, predicaţia realizîndu-se prin intermediul intonaţiei (Bun şi neuitat adăpost!); - enunţuri infinitivale – enunţurile în care predicaţia se realizează printr-un infinitiv şi prin intonaţie (A nu se staţiona aici!) [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p. 354-355]. Ținînd cont de tipul relațiilor interne, deosebim: 1. enunţ a cărui structură implică o relaţie de interdependenţă, incluzînd aici şi enunţurile în care al doilea termen e lipsă, dar poate fi exprimat (Citeşte= citeşte tu); 2. enunţ organizarea căruia e determinată de relaţia de subordonare (Adă-l!); 3. enunţ fără relaţii, avînd o structură neorganizată (Da! Ah! Linişte!). [V. Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973, p. 72-73]. 1. enunţ fundamental: a) enunţ cu relaţie de interdependenţă (Elevul învaţă. Vino!); b) enunţ cu relaţie de subordonare (Merge liniştit. Iată-i!); c) enunţ fără relaţii interne: - enunţ susceptibil de a fi completat (Da! Ah!); - enunţ care permite dezvoltare (Linişte = E linişte). 2. enunţ complex – enunţ realizat în baza combinării enunţurilor fundamentale. [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, vol. II, Bucureşti, 2002, p. 109-110]. În concluzie, menţionăm următoarele: termenul enunţ se foloseşte pentru a denumi entităţi sintactice, care sunt, de fapt, unităţi de comunicare; enunţul este o unitate fundamentală a dimensiunii sintactice; enunţul este o unitate semantică, sintactică şi prozodică; enunţul se clasifică, ţinînd cont de: 1) predicaţie; 2) de unitatea semantică, sintactică şi prozodică; 3) de tipul relaţiilor interne. Aşadar, conceptul de enunţ corespunde propoziţiei şi frazei din terminologia consacrată. 22
IV. Tipologia raporturilor (relaţiilor) sintactice Prin raporturi sintactice înţelegem relaţiile / legăturile – marcate lingvistic – ce apar la nivelul unităţilor sintactice (propoziţia, partea de propoziţie, fraza, substitutul de propoziţie / frază, textul) [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, vol. II, Bucureşti, 2002, p. 1122]. Relaţiile sintactice sînt interpretarea lingvistică a unor raporturi logice, prin care se reflectă în planul gîndirii conexiuni extralingvistice, extrinseci (între obiecte) şi intrinseci (interioare obiectelor, de tipul: parte-întreg, conţinut-formă, substanţă-calităţi, statice sau dinamice etc.) [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2002, p. 330]. Relaţiile sintactice se stabilesc între unităţi de aceeaşi importanţă: între două subiecte / propoziţii subiective, între două atribute / propoziţii atributive etc. sau între unităţi de importanţă inegală: verb – complement / propoziţie completivă etc. Deosebim următoarele tipuri de relaţii sintactice: 1. relaţia de dependenţă; 2. relaţia de nondependenţă sau de coordonare; 3. relaţia de echivalenţă sau apozitivă [Gramatica limbii române, vol. II. Enunţul, Bucureşti, 2005, p. 16-24]. raportul de inerenţă (Copiii învaţă. Noi luptăm); raportul de coordonare (Elevii citesc lecţia şi povestesc fragmente); raportul de subordonare (Am cumpărat o carte ce mă interesa); raportul mixt (Năpădiră asupra lui şi-l loviră cu bolovani şi cu ce-au mai apucat); 5. raportul explicativ (Maria, profesoara, a plecat); 6. raportul de dublare ( Maria citeşte bucuroasă); 7. raportul de incidenţă (Nicu – aşa îi spunem fratelui meu – s-a căsătorit [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1112-1243]. 1. 2. 3. 4.
1. relaţia de interdependenţă; 2. relaţia de dependenţă; 23
3. relaţia de coordonare; 4. relaţia intermediară explicativ-justificativă (E frig, pentru că nu-i nimeni pe stradă.) 5. relaţia apozitivă; 6. relaţia de incidenţă [A. Merlan, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, 2001, p. 7-283]. 1. 2. 3. 4.
raportul de coordonare; raportul de subordonare; raportul apozitiv; raportul predicativ (dintre subiect şi predicat) [Gh. ConstantinescuDobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1998, p. 80-88].
1. relaţia de coordonare; 2. relaţia de subordonare; 3. relaţia mixtă bipropoziţională (Mi-a rămas în minte din pricina figurii lui deosebite şi pentru că atunci am auzit întîia lui povestire); 4. relaţia apozitivă; 5. relaţia zero (sau incidentă! – n.n.); 6. relaţia de interdependenţă [Gh. Trandafir, Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Craiova, 1982, p. 11]. Coordonarea este relaţia ce se stabileşte între unităţi sintactice de aceeaşi importanţă, care nu depind nici semantic, nici structural una de cealaltă. De exemplu: zîmbete şi flori; frumoasă, dar tristă; ba un vers, ba un cîntec etc. Relaţia de coordonare se poate stabili: a) la nivel propoziţional: între elementele constitutive ale părţilor de propoziţie multiple (subiecte multiple, nume predicative multiple, atribute multiple): Studenţii şi profesorii sînt antrenaţi în procesul de instruire. Fata împăratului era harnică, frumoasă şi înţeleaptă. Vremea e frumoasă, dar rece. între părţi de propoziţie secundare (complemente directe, indirecte şi circumstanţiale): 24
El studiază dreptul şi filozofia. Le-au dăruit cadouri copiilor şi părinţilor. Vorbea calm şi convingător. b) la nivel frastic: între propoziţii principale care nu depind una de alta: Am participat la conferinţa ştiinţifică şi am prezentat un referat. Părinţii îşi iubesc copiii, dar îi şi pedepsesc. între propoziţii interdependente (subiective, predicative): Ceea ce ştia şi ce văzuse era foarte important. Omul acela era cum nu mai văzuse şi cum nu mai auzise nimeni. între propoziţii subordonate: Ştim că va veni, dar va pleca repede. Înţelesese de ce nu vine pe la ea şi nu o deranjează. Relaţia de coordonare se poate stabili nu numai între părţi de propoziţie sau numai între propoziţii, ci şi între o parte de propoziţie şi o propoziţie, avînd aceeaşi funcţie sintactică sau funcţii sintactice diferite. Astfel, coordonarea se poate realiza: între un subiect şi o propoziţie subiectivă: Maria şi cine mai erau prezenţi au participat la concurs. Cărţile şi ceea ce mai avea le-a lăsat la rude. între complementul indirect şi propoziţia completivă indirectă: Îi povestise despre copii şi despre ceea ce se întîmplase. Am mers în ospeţie la părinţi şi la cine ne invitase. între un complement circumstanţial şi o propoziţie circumstanţială cauzală: Nu puteam s-o suport nu numai pentru obrăznicie, dar şi pentru că mă deranja permanent. N-am venit la ore din cauza bolii şi pentru că nu m-am pregătit. între un circumstanţial instrumental şi o propoziţie circumstanţială instrumentală: L-au lovit cu arma şi cu ce mai găsiseră pe acolo. între un complement circumstanţial de timp şi o circumstanţială modală: Vor da ajutor la vreme şi cum se cuvine. Relaţia de coordonare se realizează: 25
a) prin joncţiune care constă în îmbinarea unităţilor sintactice cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare (copulative, adversative, disjunctive, concluzive). Bolnava scînci acoperindu-şi ochii cu degetele subţiri, prelungi şi scheletice (C. Petrescu). b) prin juxtapunere (parataxă), adică prin alăturarea unităţilor sintactice de acelaşi fel (omogene). M-a privit veselă, gînditoare, tăcută. Vorbea calm, răspicat, convingător. Subordonarea este relaţia ce se stabileşte între termeni de importanţă inegală: un regent sau determinat şi un termen subordonat sau determinant. Relaţia de subordonare se realizează ca relaţie: a) bilaterală sau de interdependenţă, relaţie care reprezintă o formă specială de dependenţă între doi termeni care se presupun reciproc. Acest tip de relaţie se stabileşte între subiect şi predicat. b) unilaterală, relaţie care se realizează între doi termeni: unul care nu poate fi omis (regentul) şi unul care poate fi omis fără să dezorganizeze comunicarea (subordonatul): casă mare, vine repede etc. La nivelul propoziţiei, relaţia de subordonare se realizează prin acord, recţiune şi aderare. Acordul se defineşte ca un mijloc de sudare a unităţilor enunţului prin repetarea unor categorii gramaticale, avînd în subsidiar şi rolul implicit de conservare a informaţiei; repetarea mărcilor de gen, număr şi caz de la substantiv la adjectiv (şi clasele similare acestuia), precum şi în preluarea informaţiilor de număr şi persoană ale substantivului de către un verb [G. Gruiţă, Acordul în limba română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 24- 25]. Acordul este o formă de exprimare a unui raport sintactic în care termenul numărul 1 (regent sau reprezentînd punctul de plecare în comunicare) impune termenului numărul 2 (subordonat sau reprezentînd punctul de sosire în comunicare) categoriile gramaticale morfologice pe care le au în comun [Gh. Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, p. 16]. 26
Acordul este manifestarea relației sintactice dintre două cuvinte, constînd în repetarea informației gramaticale de la un cuvînt la celălalt. Relația este orientată: dintre cele două cuvinte legate prin acord, unul impune restricția de formă, iar celălalt se supune ei [GA, 2005, p. 352]. Astfel, acordul este legătura prin subordonare a cuvintelor în care cuvîntul determinativ ia forma de gen, număr şi caz a cuvîntului determinat. În cazul acordului, cuvîntul determinat întotdeauna este un substantiv, iar cel determinativ poate fi un adjectiv (roman interesant), un pronume demonstrativ, posesiv sau nehotărît (casa aceasta, casa mea, fiecare casă), un numeral ordinal (copacul al doilea), un participiu sau gerunziu (luna răsărită, luna răsărindă). Deosebim trei feluri de acord: a) gramatical (total şi parţial), b) semantic şi c) prin atracţie. Acordul gramatical este o astfel de relaţie sintactică cînd cuvîntul determinativ ia forma de gen, număr şi caz a cuvîntului determinat. Acordul gramatical total se stabileşte cînd cuvîntul determinativ se acordă în gen, număr şi caz cu cuvîntul determinat: buze tremurînde; crengi înflorite; poveştile acestea). Acordul gramatical parţial se stabileşte între subiect şi predicat. Predicatul verbal se acordă cu subiectul în număr şi persoană. Iar copilaşii veseli cu pieptul dezgolit. Aleargă-i sar în cale şi-i zic: Bine-ai sosit! (V. Alecsandri) b) Acordul semantic este atunci cînd verbul-predicat ia forma de număr şi persoană în funcţie de înţelesul colectiv al substantivului-subiect: S-au ivit o mulţime de probleme. c) Acordul prin atracție se stabilește cînd verbul-predicat se acordă numai cu primul termen al subiectului multiplu: Doarme turma şi mioara, şi ciobanul Andrieş.
27
Recţiunea este relaţia sintactică cînd un cuvînt cere de la determinantul său o anumită formă de caz oblic cu sau fără prepoziţie. În funcție de categoria morfologică a cuvîntului determinat, deosebim: a) recţiune verbală: cînd cuvîntul determinat este verb: a intra în casă, a rezolva o problemă. b) recţiune nominală: cînd cuvîntul determinat este un nume: pornirea trenului, o lecţie de gramatică. Din punct de vedere al gradului de subordonare dintre cuvîntul determinat şi determinativ deosebim: a) recţiune puternică, cînd cuvîntul determinant se leagă de cel determinat numai cu o anumită prepoziţie sau fără prepoziţie: a se îmbrăţişa cu cineva, a da fratelui o scrisoare etc. b) recţiune slabă, cînd cuvîntul determinant se leagă de cel determinat numai cu ajutorul prepoziţiilor: a cădea din, pe, de pe, peste ceva etc. Datorită naturii morfologice a cuvîntului determinat, recţiunea poate fi: substantivală: gîndul mamei, viitorul copilului; pronominală: nimeni din noi, fiecare dintre ei; adverbială: departe de tine, veşnic în mişcare; numeralică: nici unul din patru; verbală: povesteşte adevărul; scrie cărţi. Din punct de vedere al formei elementului determinativ, recţiunea poate fi: a) neprepoziţională (casa vecinei) b) prepoziţională (casă de piatră). verb (povesteşte mamei); pronume (nimeni din ei); Recţiune
Regent
substantiv (grija tatei); adverb (veşnic în mişcare); numeral (nici unul din noi). 28
Aderarea este legătura prin subordonare, în care cuvîntul determinativ se leagă de cel determinat numai după sens, fără a-şi modifica forma gramaticală. Cuvîntul determinat poate fi un substantiv, un verb, un adjectiv (uşor de zis; greu de făcut; maşină de spălat; plăcerea de a dormi etc.), iar determinativul este un adverb (a umbla repede, a scrie frumos), un infinitiv (dorinţa de a învăţa), gerunziu (merge şchiopătînd, venea plîngînd), supin (a terminat de scris). Memorĭa tenēte! Acordul este legătura prin subordonare a cuvintelor în care cuvîntul determinativ ia forma de gen, număr şi caz a cuvîntului determinat.
total gramatical parţial:
Acord
adj. (fată harnică) pron. (cartea aceasta) partic. (creangă înflorită) gerunz. (mînă tremurîndă) (în număr şi persoană): acord între subiect şi predicat
semantic: verbul-predicat ia forma de număr şi persoană în funcţie de înţelesul colectiv al substantivuluisubiect: S-au ivit o mulţime de probleme. prin atracţie: verbul-predicat se acordă numai cu primul termen al subiectului multiplu care e postpus: Căci era odată o babă şi un moşneag; Doarme turma şi mioara, şi ciobanul Andrieş.
Recţiunea este legătura prin subordonare în care cuvîntul determinat cere de la cuvîntul determinativ o anumită formă de caz (cu sau fără prepoziţie). 29
puternică: determinativul se leagă de cuv. determinat cu o anumită prepoziţie sau fără prepoziţie: a se îmbrăţişa cu cineva; a da fratelui o scrisoare verbală slabă: determinativul se leagă de cuv. determinat cu ajutorul prepoziţiei a cădea din / pe /de pe / peste ceva. Recţiune nominală: cuvîntul determinat este un nume (pornirea trenului; lecţie de gramatică) adverbială: cuvîntul determinat este un adverb: strict personal, veşnic în mişcare, aproape de oraş, obligatoriu pentru toţi. Aderarea este legătura prin subordonare în care cuvîntul determinativ se leagă de cuvîntul determinat numai după sens, fără a-şi modifica forma gramaticală. substantiv [carte de citit, vorbe de auzit] cuvîntul determinat poate fi verb [vorbeşte rar, pleacă plîngînd] Aderare adverb [merge repede, vorbeşte încet] cuvîntul determinativ poate fi gerunziu [merge şchiopătînd, vine strigînd] supin [termină de scris, maşină de spălat] verb la infinitiv [plăcerea de a citi, dorinţa de a învăţa]
Subordonarea, la nivelul frazei, se realizează prin: propoziție subordonată atributivă: Am cumpărat cartea pe care mi-am dorit-o; propoziție subordonată completivă directă: Îți spun ce știu. propoziție subordonată completivă indirectă: Mă gîndesc de ce nu pot să plec. 30
propoziție subordonată circumstanțială de loc: Merg unde îmi trebuie. propoziție subordonată circumstanțială de timp: Era harnic de cînd
era mic. propoziție subordonată circumstanțială de mod: Este frumoasă cum nu s-a mai văzut. propoziție subordonată circumstanțială de cauză: N-a învățat, pentru că n-a știut. propoziție subordonată circumstanțială de scop: Vine acasă, ca să ajute părinților. propoziție subordonată circumstanțială condițională: Învață, dacă are cărți. propoziție subordonată circumstanțială concesivă: Deși e bătrîn, îi place viața. propoziție subordonată circumstanțială consecutivă: A orbit, că nu observase sosirea feciorului. propoziție subordonată circumstanțială cumulativă: Pe lîngă că nu învață, mai e și obraznică. propoziție subordonată circumstanțială de relație: În ceea ce-l privește pe Ion, totul e în regulă. propoziție subordonată circumstanțială de agent: A fost invitat de cine-și dorea. propoziție subordonată circumstanțială de excepție: În afară de cine venise, n-a fost invitat nimeni. propoziție subordonată circumstanțială instrumentală: Scrisese scrisoarea cu ce a avut la îndemînă. propoziție subordonată circumstanțială opozițională: În loc să învețe, se distrează. propoziție subordonată circumstanțială sociativă: Se întîlnise cu cine își dorea.
Relația de interdependență bilaterală imediată este relația dintre predicatul și subiectul unei propoziții, cu norme impuse fiecărui membru al relației de către celălalt: subiectul impune predicatului mărci de persoană, de număr și de gen; predicatul impune subiectului cazul nominativ 31
[Maria Emilia Goian, Limba română. Probleme de sintaxă, București, Editura Recif, 1995, p. 25]. Relația de interdependență are rol determinant în organizarea enunțurilor sintactice verbale și verbal-nominale. În plan semantic, relația este de implicare reciprocă (inerență). În planul expresiei, relația este de dependență reciprocă (bilaterală). Îndată ce subiectul, primește o identitate concretă, lexical-sintactică, verbul-predicat „se orientează după el”, în organizarea structurii sale morfematice, din perspectiva categoriilor gramaticale de număr și persoană. În același timp, predicatul îi impune numelui-subiect să se situeze în cazul nominativ [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2002, p. 369-370]. „Subiectul este partea de propoziţie principală – imaginabilă numai în legătură cu predicatul (ceea ce înseamnă că există doar în prototipul de propoziţie / propoziţia bimembră) şi concretizabilă principial doar în nume – despre care se face o comunicare prin predicat şi cu care (ca expresie a raportului sintactic de inerenţă) se acordă predicatul în categoriile comune părţilor de vorbire prin care se exprimă aceste două părţi principale ale propoziţiei (subiectul şi predicatul)” [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1256]. Conținutul raportului de inerență „vizează importanța părților de propoziție principale în cadrul unității sintactice superioare, adică al propoziției” [C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Iași, Editura Junimea, 1982, p. 124]. Trebuie să precizăm că raportul sintactic dintre subiect şi predicat nu este un raport de dependenţă unilaterală, ci un raport sintactic de dependenţă bilaterală a celor două elemente intrate în relaţie. Raportul de dependenţă bilaterală se referă la importanța subiectului și predicatului în cadrul propoziției. Subiectul și predicatul sînt părți principale de propoziție și, deci, răspund negativ la testul omisiunii, nici subiectul și nici predicatul neputînd fi substituit cu zero, fără ca enunțul (adică informația semantică și gramaticală transmisă de enunț) să nu sufere. 32
Spre deosebire de raportul sintactic dintre atribut şi regentul său, care este unul de subordonare, manifestat prin aceea că numai atributul depinde de regentul său, nu şi regentul de atribut, raportul dintre subiect şi predicat este unul de egală subordonare: subiectul respectă categoria de caz impusă de predicat, iar predicatul şi le însuşeşte pe cele de persoană şi număr, dictate de subiect. Cele menţionate mai sus, pretind a însuma exhaustiv trăsăturile inerenţei şi, din acest motiv, dăm dreptate lingviştilor care susţin că între subiect şi predicat se stabileşte un raport de inerenţă. Inerenţa nu poate fi confundată cu subordonarea, nici măcar prin particularitatea lor comună-acordul. Raportul de inerenţă se manifestă prin acordul predicatului cu subiectul numai în număr şi persoană. Ştiinţa lingvistică a ultimelor decenii acordă o mare atenţie valenţei, demonstrînd că orice structură sintactică se realizează în dependenţă de posibilităţile de fuzionare ale fiecărui element în parte. Legătura predicativă sau inerenţa nu corelează cu particularităţile valenţiale ale subiectului şi predicatului, ea este întotdeauna o conexiune între formele lexicale. Datorită acestui fapt, inerenţa dobîndeşte o individualitate certă, delimitîndu-se de coordonare şi subordonare. Afirmaţiile făcute de noi cadrează cu teoriile gramaticii clasice. Relaţia apozitivă este un tip special de relaţie, de echivalenţă discursivă, care se constituie între două secvenţe lingvistice coreferenţiale – baza apozitivă şi apoziția [Gramatica Academiei, 2005, p. 619]. Între termenii relației de apoziție se instituie un raport de echivalență gramaticală, raport care anulează dezvoltarea unei ierarhizări sintactice (specifică relației de dependență), asocierea de pe poziții sintactice identice într-o aceeași unitate funcțional-sintactică (specifică relației de coordonare) sau implicarea lor reciprocă (specifică relației de interdependență) [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iași, Editura Polirom, p. 510]. În cazul raportului apozitiv, cei doi termeni sînt, sub condiția păstrării comunicării, comutabili atît unul cu altul, cît și fiecare în parte cu zero [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1508-1509]. 33
Raportul de referință este un raport special care nu poate fi considerat nici de coordonare, nici de subordonare, deoarece termenii relaționați sunt coreferenți [V. Șerban, Teoria și topica propoziției în româna contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 153]. Raportul apozitiv este un raport sintactic deosebit de coordonare și subordonare, care se poate stabili între toate părțile de vorbire cu funcție sintactică în propoziție ca și între propoziții; apoziția este un alt nume al aceleiași noțiuni, prezentînd același individ, obiect, fenomen etc., din alt punct de vedere, nu depinde de cuvîntul sau grupul de cuvinte cu care stă pe același plan sintactic. Prin aceasta, apoziția se deosebește de atribut, care determină sau califică prin relație sintactică cuvîntul pe lîngă care stă și căruia-i este subordonat [M. Mitran, Despre apoziție și raportul apozitiv, LR, XII, nr. 1, 1963, p. 36- 45]. Baza apozitivă poate fi exprimată prin: a) substantive: E tanti, sora mamei, explică Maria colegilor. Lucrarea studentei, a Mariei, era cea mai reuşită Cîntăreaţa, Maria, e prietena mea. b) numerale (colective, ordinale, cardinale): Amîndoi, Ion şi Gheorghe sînt studenţi buni. Prima, Ana, nu va veni acasă. Doi, Ion şi Maria, au luat note mari la examen. c) pronume (personale, demonstrative, nehotărîte): Ea, Ana, e prietena mea fidelă. Aceasta, studenta, nu s-a pregătit de ore. Altul, Ion, n-a reuşit să vină acasă. Unitatea apozată sau apoziţia este un semn al evaluării sau reevaluării de către locutor a unei formulări, a unei informaţii imediat precedente. Locutorul îşi analizează discursul punîndu-se în ipostaza interlocutorului, pentru care discursul poate fi ambiguu sau insuficient din punctul de vedere al informaţiei. Pentru a evita posibilele confuzii, locutorul propune o informaţie amplă, făcînd precizările necesare: 34
Domnul ministru, Radu Vasile, ne va propune o informaţie amplă în ce priveşte studiile studenţilor peste hotare. Apoziţia poate fi exprimată prin: a) substantive: Cel mare, Mihai, era tehnician. A fost făcut de pictor, de Ion. L-am văzut pe Dan, ziaristul. b) adjective calificative: Copiii, bieţii, nu ştiau nimic. Ochii îi erau împăienjeniţi, adică obosiţi. c) numerale cardinale, ordinale sau colective: Ion şi Maria, doi, vor pleca la olimpiadă. Maria, a treia, nu va pleca. Pe Ion şi pe Maria, pe amîndoi, îi vor exmatricula. d) pronume personale, demonstrative sau nehotărîte: Maria, ea, nu e vinovată. Colegul lui, acela, a fost la noi. O păsărică, alta, s-a aşezat pe pervaz. e) prin verbe la infinitiv, gerunziu, participiu sau supin: A început a defalca, adică a repartiza sumele. Muncind mereu, adică trudind, viaţa va fi mai bună. Pachetul expediat, adică trimis, l-am primit. Avem de aranjat, adică de pus la punct nişte lucruri. f) prin adverbe de loc, de timp sau de mod: În grădină, aici, vin mulţi copii. La ora 1700, astăzi, va veni mama. Ca un copil, uşor, alerga înaintea mea. Din cele analizate, putem preciza următoarele caracteristici ale raportului apozitiv: - conexiunea pe orizontală a termenilor relației, ca expresie a identității lor sintactice; - intrarea termenului al doilea în relație cu restul propoziției numai prin intermediul primului termen; - intercomutabilitatea termenilor contractanți ai relației și comutabilitatea fiecăruia dintre cei doi termeni cu zero. 35
Relația mixtă constă în ,,amalgamarea a două tipuri de raporturi, de coordonare şi de subordonare, realizată între unităţi de ranguri diferite, în termenii gramaticii tradiţionale, parte de propoziţie şi propoziţie, în principiu, corespunzătoare, coordonate. Identitatea formală e atribuită de succesiunea binară a unui conectiv coordonator şi a unui conectiv subordonator în frază” [R. Nagy, Sintaxa limbii române actuale, Institutul European, 2005, p. 142]. ,,Dacă avem în vedere că raportul sintactic mixt – cu aparenţă şi de coordonare (datorită unui jonctiv coordonator suspendat), şi de subordonare (datorită unui jonctiv subordonator în frază) aflat la începutul unei propoziţii secundare / subordonate la care nu se mai identifică nicio funcţie sintactică, întrucît regentul acestei propoziţii secundare / subordonate „nu mai există” (în sensul generalizării neexprimării) – este rezultatul unui anacolut acceptat ca atare de toţi vorbitorii limbii române, constînd în sărirea peste o parte a comunicării iniţiale, atunci rezultă în mod logic că raportul sintactic mixt nu generează nici o funcţie sintactică” [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbi române. Sintaxă, vol. II, Bucureşti, 2002, p. 1203]. Raportul mixt reprezintă o structură alcătuită din trei termeni: regentul (plasat în propoziţia regentă) şi complementele (un complement, element al propoziţiei regente şi o propoziţie subordonată de acelaşi tip cu primul component al complinirii). Relaţia mixtă se manifestă prin următoarele structuri: a) cea mai frecventă structură anacolutică generalizată cu raport mixt este aceea – cu topică fixă – în care o propoziţie regentă (adesea principală) este urmată de o conjuncţie coordonatoare (de regulă şi, dar nu numai) şi de o propoziţie secundară introdusă printr-un jonctiv subordonator în frază, de tipul: X vede florile şi ce mai este frumos în lume. În această structură, conjuncţia coordonatoare şi nu este întrebuinţată conform normei între unităţi sintactice de aceeaşi importanţă, ci între o propoziţie regentă principală X vede florile şi o propoziţie secundară / subordonată ce mai este frumos în lume. La structura actuală s-a ajuns prin sărirea peste o parte a structurii iniţiale, parte care deranja din cauza repetării, dar care poate fi reluată în con36
text fără schimbarea intenţiei comunicative a vorbitorului; cu alte cuvinte, e vorba de următoarea structură de profunzime X vede florile şi [vede] ce mai este frumos în lume. b) o altă structură anacolutică generalizată mai puţin frecventă cu raport mixt este aceea – de asemenea cu topică fixă – în care subiectul (exprimat prin pronume personal de persoana I sau a II singular) și o secundară introdusă printr-un relativ (care, cel ce, cîţi, cîte), care este precedată de o conjuncţie coordonatoare (și): eu şi care mai vrea plecăm în excursie; tu şi care mai vrea plecaţi în excursie etc. [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2005, p. 1198-1200]. În această ordine de idei, A. Merlan specifică prezenţa enunțurilor: 1) în care conectorul coordonator (copulativ, disjunctiv, adversativ) e marcă a coordonării în frază între două propoziţii, cea de-a doua fiind eliptică de verbul-predicat. În această categorie intră enunţurile în care după conectorul coordonator e actualizată o subiectivă care nu intră în relaţie de interdependenţă cu verbul-predicat din regentă: Merg eu şi cine mai vrea; 2) în care conectorul coordonator este marcă a coordonării între o parte de propoziţie şi o propoziţie dependentă sau interdependentă, care formează un grup sintactic complex. În această categorie intră: enunţurile de tipul Eu şi cine mai vrea mergem la el, în care apar coordonate un subiect şi o subiectivă ce impun verbului-predicat cu care intră în relaţie de interdependenţă acordul în plural; enunţuri în care conectorii copulativi cu structură discontinuă (nu numai…dar şi; atît … cît şi) angajează în relaţie de coordonare determinanţii verbului – predicat: A luat atît bani, cît şi ce a mai găsit; enunţuri de tipul Cumpăr fructe şi ce-oi mai găsi [A. Merlan, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, 2001, 177]. Ambii autori analizează aceleaşi aspecte ale relaţiei mixte. C. Dimitriu insistă asupra frecvenţei structurilor analizate, asupra corectitudinii şi a motivării utilizării lor, în timp ce A. Merlan completează informaţia despre tipurile de enunţuri care exprimă un raport mixt. În concluzie, menţionăm că e important să semnalăm prezenţa relaţiei sintactice mixte şi să analizăm esenţa ei, or la nivelul comunicării structuri37
le date sînt ,,structuri anacolutice constînd în sărirea peste o parte a comunicării, care structuri au fost, iniţial, greşite, dar cu timpul s-au generalizat, astfel încît în momentul de faţă au devenit noi norme în română, ceea ce înseamnă că nu mai reprezintă greşeli de limbă” [Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa. Iaşi, Institutul European, 2005, p. 1198]. Relația de incidență este expresia sintactică a intersectării a două sau mai multor planuri în interiorul unui același enunț care devine astfel un enunț complex [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iași, Polirom, 2000, p. 519]. Relația de incidență este o relație a cărei realizare implică două planuri: a) planul comunicării propriu-zise sau, în cazul discursului raportat, planul vorbirii directe și b) planul comentariilor sau, în cazul discursului raportat, planul vorbirii indirecte [A. Merlan, Sintaxa limbii române, Iași, 2001, p. 265]. Planurile sintactice de la raportul sintactic de incidență (planul comunicării propriu-zise şi planul comentariilor la comunicarea propriu-zisă) au o anumită asemănare cu termenii regent şi subordonat de la raportul sintactic de subordonare: aşa cum termenul subordonat nu poate exista fără termenul regent, tot la fel și planul comentariilor la comunicarea propriu-zisă nu poate fi imaginat fără planul comunicării propriu-zise. Altfel spus, pentru a putea exista raportul sintactic de incidență, trebuie să existe cele două planuri sintactice (planul comunicării propriu-zise și planul comentariilor) [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1228-1229]. Construcțiile incidente constituie un fenomen de discontinuitate sintactică, creată de intersectarea a două structuri sintactice independente, aparținînd unor planuri diferite ale comunicării: mesajul comunicat (structura primară) și mesajul subsidiar al locutorului sau vorbitorului (structura incidentă) [Gramatica limbii române. Enunțul, București, Editura Academiei Române, 2005, p. 738]. 38
Relația de incidență nu este generatoare de funcţii sintactice. Incidența este caracterizată prin absenţa oricăror relaţii sintactice cu enunţul în care este încorporată, adică ea este lipsită de funcţie sintactică în cadrul acestui enunţ şi nici nu are o legătură logică strînsă, imediată, cu conţinutul respectivului enunţ; ca urmare a acestui fapt, structura incidentă poate fi eliminată din enunţul încorporant fără ca sensul acestuia să fie afectat. Conform gradului de solidaritate dintre unităţile incidente şi cele care le integrează, adică neincidente, deosebim: 1. Unităţi incidente care nu apar niciodată singure (nu pot fi de sine stătătoare): cuvinte-semnal incidente (adică, întîi, pe de o parte etc.); unităţi particulare incidente (dragă băiete, scumpă mamă, după mine etc.); substitute de propoziţii sau de fraze incidente (desigur, fireşte, Doamne fereşte, omule etc.); propoziţii incidente „legate” la dreapta (într-un anumit sens, desigur / fireşte / se pare / zău că l-ai jignit rău de tot); propoziţii şi fraze incidente „legate” la stînga (L-am certat – şi /dar / însă nu oricine ar fi făcut la fel – că nu mă ascultă; Am făcut bine – sau aşa cred – că l-am certat; Avem o viaţă, dar vai, e scurtă, pe care o preţuim numai atunci cînd o pierdem). 2. Unităţi incidente care pot apărea singure (însă nu pot fi de sine stătătoare, deoarece sunt încărcate cu altă informaţie decît cea intenţionată de vorbitor): propoziţii incidente „nelegate” (De-o fi să mor, îşi zice-n sine, mă vei plînge amarnic); fraze incidente „nelegate” (Să plecăm, spune şeful familiei, care ia întotdeauna hotărîrile, pentru că iar întîrziem); substitute de propoziţii sau de fraze incidente „nelegate” (Putem pleca, da, aşa este, dar să-l aşteptăm şi pe el). [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1239]. 1. Unităţi incidente – părţi de vorbire afuncţionale contextual, avînd structură simplă sau locuţionară: 39
a) Substantive (apelative) aflate la cazul vocativ (Băiete, învaţă lecţia!); b) Substantive cu formă de nominativ (Unde naiba ai pus şi tu cartea aia?; Cum dracu m-ai găsit atît de repede? și substantive cu formă de genitiv (Cine dracului i-o fi spus toate astea? De unde focului să-i mai dau iarăşi bani?); c) Adverbe şi locuţiuni adverbiale de modalitate (poate, probabil, într-adevăr, fără doar şi poate, sigur, desigur: – Aici este foarte mult zgomot şi, desigur, nu mă pot concentra), explicative (adică, anume, şi anume, altfel spus, cu alte cuvinte, de pildă, de exemplu – Aş putea, de pildă, să mănînc nişte pîine); d) Interjecţii şi locuţiuni interjecţionale cu funcţie fatică (+ un vocativ: măi, mă, ăi, fa, ei: – Cum te cheamă, măi băiete?), cu funcţie deictivă (uite, iacă, iată, poftim: – Eşti, iată, un mare prost!), specializate în exprimarea unei stări psihice (bucurie, uimire, indignare, regret dezacord: - Ei, se poate aşa ceva?!) sau fizice (durere, oboseală: – Vai, m-ai călcat pe picior!). 2. Unităţi incidente – sintagme: a. Sintagme nominale al căror centru este un substantiv aflat la cazul nominativ: (L-am întîlnit pe Gheorghe, care, mare minune, m-a recunoscut), neutru (Dar pe ăsta cum mama dracului îl cheamă?), acuzativ (L-am întîlnit pe Gheorghe, care, spre ruşinea lui, nu m-a recunoscut), vocativ (Domnule preşedinte, rog să nu fiu întrerupt!); b) Sintagme verbale al căror centru este un verb la un mod nepersonal (Daţi-mi voie (discutînd cu Caţavencu) – mi se pare că atunci cînd zicem asta, înțelegem că nu e adevărat). 3. Unităţi incidente – propoziţii: propoziţii principale, care pot să fie enunţiative (O fac – înţelegi – numai spre binele tău), interogative (O fac – înţelegi tu? – numai spre binele tău), imperative (O fac – înţelege odată! – numai spre binele tău); propoziţii subordonate (Şi, după cum vezi, o fac numai spre binele tău). Subordonatele incidente pot fi introduse prin: a) Conjuncţii subordonatoare (Problema, dacă este problemă, se poate rezolva); 40
b) Pronume sau adjective pronominale (Insist, ceea ce nu-i puţin lucru, numai spre binele tău); c) Adverbe pronominale, respectiv adverbe relative sau interogative (Vara, cum se întîmplă de obicei, este foarte cald) ori adverbe nehotărîte (vara, oricum ai zice, este foarte cald). 4. Unităţi incidente – fraze, construite prin: a) coordonare, din două sau mai multe propoziţii principale (Ion – am crezut-o şi o mai cred – e un mare poet); b) subordonare (Ion – cred ce spun – e un mare poet); c) coordonare şi subordonare (Ion – sunt sigur de asta şi ştiu ce spun – e un mare poet). Frazele incidente urmează tipologia propoziţiilor incidente, putîndu-se astfel vorbi de: a) Fraze incidente nelegate – dacă baza lor este o propoziţie principală incidentă sau un substitut de propoziţie principală incidentă la începutul căreia nu se află un jonctiv (Să plecăm, spune capul familiei, care ia întotdeauna hotărîrile, pentru că întîrziem). b) Fraze incidente legate la stînga prin oricare dintre jonctivele posibile în frază, adică jonctive coordonatoare (şi, dar: – Vara, şi asta se întîmplă în fiecare an de cînd mă ştiu, este foarte cald; Avem o viaţă, dar vai, e scurtă, pe care o preţuim numai cînd o pierdem), jonctive subordonatoare (conjuncţii subordonatoare, pronume sau adjective pronominale relative etc.: – I-am spus însă, pentru că mă consulta foarte adesea, de se mira şi tata, mai ales de cînd, l-am pus în legătură, foarte solid, cu fabrica de arme şi muniţii cu care ne-am asociat, că trebuie să punem în fruntea gazetei un om nou), jonctive mixte sau intermediare (Mă îndrept spre locurile de mult ştiute, căci nu-i bine, să renunţi la drumurile cunoscute şi la prietenii vechi, dar parcă şi acestea s-au schimbat de cînd am îmbătrînit). 5. Unităţi incidente – substitute de propoziţie sau de frază, concretizabile în: a) adverbe modalizatoare, dubitative, potenţiale, conclusive etc. – simple sau locuţionale (desigur, fireşte, de bună seamă, fără îndoială, cu siguranţă, cică, parcă, doar, de altfel, din contra, da, nici 41
într-un caz etc.: Această problemă este desigur / fireşte / de bună seamă / fără îndoială / cu siguranţă / cică / parcă nerezolvabilă); b) interjecţii propriu-zise (vai, ah, oh, Doamne-ajută, hăis, pui-pui, mersi, bravo etc.: După tinereţe urmează, vai / oh, oh! – bătrîneţea); c) substantive aflate la cazul vocativ (băiete, fato, Popescule: Iar ai întîrziat, băiete / fato / Popescule, la întîlnire!). 6. Secvenţe, explicabile printr-un anacolut generalizat, plasate în poziţie mediană în enunţ şi legate la dreapta prin conjuncţii subordonatoare (Am căutat acum, după ce – mi se părea că aceasta este situaţia – pusesem lucrurile la punct să repar răul pe care-l făcusem – Am căutat acum, după ce mi se părea că pusesem lucrurile la punct să repar răul pe care-l făcusem). Bibliografie selectivă: 1. Avram M., Observaţii asupra coordonării // SG, II, P. 151-160. 2. Constantinescu-Dobridor Gh., Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, ed. a II-a revăzută, 1998, p. 80-88. 3. Dimitriu C., Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Iași, Editura Junimea,1982, p. 124. 4. Dimitriu C., Tratat de gramatică a limbi române. Sintaxa, vol. II, Bucureşti, Institutul European, 2002, p. 1112-1243. 5. Gramatica limbii române, Enunţul, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 16-24. 6. Irimia D., Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 342-344. 7. Merlan A., Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, Editura Universităţii „A. I. Cuza”, 2001, p. 7-283.
42
V. Părţile principale ale propoziţiei Subiectul Subiectul este „partea de propoziţie care arată cine săvîrşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ”; „cînd predicatul este un verb la pasiv, subiectul arată pe cel care suferă acţiunea exprimată de predicat…” [GLR, vol. II, 1966, p. 87]. Subiectul apare ca o expansiune a verbului, deci ca o unitate sintactică dependentă, ca şi complementul direct, dar, ca „element” al relaţiei de „dependenţă bilaterală”, pe de o parte, suportă regimul cazual impus de verb (nominativul), iar, pe de altă parte, impune, prin acord verbului trăsăturile sale de expresie (numărul şi persoana) [I. Diaconescu, Sintaxa limbii române, 1995, p. 260]. Funcţia de subiect este aceea de „principal complement semantic al verbelor personale şi al verbelor impersonale relativ” [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p. 385]. Subiectul „impune verbului predicat sau din structura predicatului mărcile sale de persoană, de număr şi de gen”, despre el „se comunică ceva prin intermediul predicatului”, „este elementul cunoscut de interlocutor” şi „reprezintă punctul de plecare (logico-semantic) al relaţiei de interdependenţă, precedînd predicatul” [A. Merlan, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, 2001, p. 37-38]. Subiectul propoziţiei este partea de propoziţie principală – imaginabilă numai în legătură cu predicatul (ceea ce înseamnă că există doar în propoziţia bimembră) şi concretizabilă principial doar în „nume” – despre care se face o comunicare prin predicat şi cu care (ca expresie a raportului de inerenţă) se acordă „predicatul” în categoriile gramaticale comune părţilor de vorbire prin care se exprimă aceste două părţi principale ale propoziţiei (subiectul şi predicatul) [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1256]. 43
I. Subiectul se clasifică în gramatical şi logic. Subiectul gramatical poate indica: a) agentul acţiunii: Elevul citeşte o carte; b) purtătorul unei însuşiri sau caracteristici, exprimate de numele predicativ: Copila era veselă; c) un obiect asupra căruia se răsfrînge acţiunea verbului-predicat dintr-o construcţie pasivă: Cartea este citită de student etc. Subiectul logic este obiectul gîndirii noastre. De cele mai multe ori, subiectul logic corespunde cu cel gramatical (Ion citeşte; Pasărea zboară etc.). Există însă şi cazuri specifice de utilizare a subiectului logic: a) În construcţii cu verbul-predicat la diateza pasivă, subiectul logic (agentul acţiunii) e reprezentat prin complementul de agent al propoziţiei, aflat la cazul acuzativ. La transformarea construcţiei active, fostul subiect logic devine subiect gramatical, iar fostul subiect gramatical devine obiectul direct. Fata moşneagului era horopsită de mama vitregă şi de sora cea de scoarţă (I. Creangă). Subiectul gramatical e substantivul fata, iar subiectul logic substantivele de mamă şi de soră, agenţii acţiunii. b) Subiectul logic apare şi în propoziţii impersonale, ce indică diferite stări fiziologice (mi-e foame, mi-e sete, mi-i somn, ni-i a mînca etc.). În aceste propoziţii subiectul logic e redat prin pronumele personal în D. (mi), care indică şi persoana (mi-e foame = eu sînt înfometat). c) Subiectul logic, redat prin pronumele personale în cazul dativ, se mai întîlneşte şi în propoziţii de tipul: îi merge bine, le vine a rîde, îi este frig, îţi vine a plînge etc. II. Subiectul gramatical se clasifică în simplu şi compus. Subiectul simplu poate fi exprimat prin: 1. Substantive (comune sau proprii la cazul N): Copiii sînt cele mai scumpe podoabe ale unei femei. 2. Substantiv la cazul G. sau A. Ai casei credeau că toţi au plecat. S-au adunat cu toţii în jurul mesei să-l cinstească cu o vorbă bună. 3. Pronume (personale, demonstrative, posesive, nehotărîte, negative) la cazul N.: Fiecare este făuritorul sorții sale. Acesta îşi aminti că trebuie să plece. Nimeni nu-ţi poate înlocui părinţii. 44
4. Adjective sau participii adjectivizate: Tot păţitul este priceput. Leneşul mai mult aleargă. Zgîrcitul mai mult păgubeşte. 5. Numerale substantivizate: Şapte pe unul nu-l aşteaptă. Şase este un număr par. 6. Verb la infinitiv: A trăi înseamnă a lupta. A iubi înseamnă viaţă. 7. Adverb substantivizat: Binele nu se uită niciodată. Răul se ţine minte. 8. Părţi de vorbire auxiliare substantivate (prepoziţie, conjuncţie, particulă, interjecţie): Ori e o conjuncţie coordonatoare disjunctivă. Subiectul compus poate fi exprimat prin: a) Îmbinări din două sau mai multe substantive ce denumesc instituţii, organizaţii obşteşti, asociaţii etc.: Universitatea de Stat „Alecu Russo” joacă un rol important în pregătirea cadrelor pedagogice din Republica Moldova. Romanul „Adela” l-am recitit de cîteva ori. b) Substantiv sau pronume la c. N. şi un alt substantiv sau pronume la cazul A. cu prepoziţia cu (uneori înaintea prepoziţiei cu apare şi conjuncţia şi): Eu şi cu Maria vom participa la olimpiadă. Mama şi cu tata sînt cele mai scumpe fiinţe din lume. c) Numeral sau pronume la cazul nominativ şi un alt substantiv sau pronume la cazul acuzativ cu prepoziţiile de, din, între: Mii de fluturi roiau în văzduh. Fiecare dintre voi se gîndeşte la ziua de mîine. III. După prezenţa sau absenţa expresiei sale lexicale, subiectul se clasifică în subiect exprimat şi subiect neexprimat. Subiectul exprimat poate fi: simplu (alcătuit numai dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient): Părinţii îşi iubesc copiii. multiplu (alcătuit din două sau mai multe părţi de vorbire cu sens lexical suficient, aflate în raport de coordonare): Copiii şi părinţii alcătuiesc o familie. complex (alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod, de precizare, de întărire etc.): Chiar Maria a plecat la olimpiadă. Numai Maria a pregătit tema. Subiectul neexprimat se caracterizează prin absenţa expresiei sale în propoziţie. El poate fi dedus din forma verbului-predicat sau se conţine în propoziţia care-l anticipă. Subiectul neexprimat poate fi clasificat în: 45
inclus este subiectul forma căruia se conţine în desinenţele verbului-
predicat: Citeşte romanul şi vei descoperi o nouă viziune asupra lucrurilor. subînţeles e subiectul forma căruia e cunoscută din propoziţiile anterioare şi e reprezentat prin pronumele personal de persoana a III-a singular şi plural. Ana a învăţat bine tema. Este o elevă harnică. Memorĭa tenēte! Subiectul se clasifică în: simplu; compus. Subiectul simplu este alcătuit dintr-un singur cuvînt la cazul nominativ. Subiectul simplu poate fi exprimat prin: substantiv (Colegii mei se pregătesc de concurs); pronume (Ai mei s-au întors acasă); numeral (Ambii au luat examenul pe 10); verb la infinitiv (A iubi înseamnă a trăi); adverb substantivizat (Răul nu se uită). Subiectul compus este alcătuit din mai multe cuvinte care au un singur sens noţional. Subiectul compus poate fi exprimat prin: o îmbinare de cuvinte (Republica Moldova e un colţ de rai). substantiv sau pronume la caz. N.+ un substantiv sau pronume la caz. Ac. cu prepoziţia cu (Eu şi cu fiica mea sîntem cele mai bune prietene). numeral sau pronume la cazul N.+ substantiv sau pronume la caz. Ac. cu prepoziţiile de, din, dintre (Sute de colegi activează ca profesori). Subiectul exprimat/ neexprimat Subiectul exprimat poate fi: simplu: Părinţii îşi iubesc copiii. multiplu: Copiii şi părinţii alcătuiesc o familie. complex: Chiar Maria a plecat la olimpiadă. Subiectul neexprimat poate fi: inclus (forma se conţine în desinenţele verbului-predicat): Iubiţi-vă ţara şi neamul. 46
subînţeles (forma e cunoscută din propoziţiile anterioare): Ion a citit
romanul. Va putea să-l analizeze. inexprimabil (caracteristic verbelor impersonale ce exprimă fenomene ale naturii): Tună. Fulgeră. Exerciții de sistematizare și consolidare Definiți subiectul. Clasificați subiectul după formă și după prezența lui în propoziție. Exemplificați subiectul exprimat prin diferite părți de vorbire. Analizați subiectul inclus și subînțeles. Exemplificați. Precizați ce deosebire este între o propoziție cu subiect subînțeles și una fără subiect. 6. Exemplificați situațiile speciale ale subiectului în alte cazuri decît nominativul. 7. Analizați subiectul logic. Precizați cazurile specifice de utilizare a acestuia. 8. Explicați care verbe nu pot avea subiect. Motivați-vă răspunsul. 9. Exemplificați exprimarea subiectului compus. 10. Analizați subiectele exprimate conform algoritmului: a) felul lor (simple, compuse, multiple); b) părțile de vorbire prin care sunt exprimate; c) locul ocupat de ele în propoziție (topica). Se dă fraza: Sunt un om viu./ Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin;/ Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur întotdeauna că sunt (N. Stănescu). 1. 2. 3. 4. 5.
Test-grilă 1. Subiectul se află cu predicatul în raport de: a) coordonare b) inerență; c) subordonare. 2. În propoziția Înserează subiectul este: a) subînțeles; b) indeterminabil; 47
c) inclus. 3. Funcția sintactică de subiect poate fi exprimată prin: a) pronume interogativ; b) pronume reflexiv; c) orice tip de pronume. 4. Topica subiectului în propoziție este: a) numai înaintea predicatului; b) numai după predicat; c) și înainte, și după predicat. 5. Subiectul se acordă cu predicatul în: a) gen și număr; b) număr și persoană; c) gen, număr, caz. 6. Subiectul poate fi exprimat prin verbe la modul: a) gerunziu; b) supin; c) infinitiv. 7. Izolarea subiectului de predicat este: a) obligatorie; b) facultativă; c) interzisă. Bibliografie selectivă: 1. Dimitriu C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 1254-1276. 2. Guţu Romalo V., Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 109-123. 3. Irimia D., Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 385-403. 4. Merlan A., Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, Editura Universităţii „A. I. Cuza”, 2001, p. 36-55. 5. Nagi R., Sintaxa limbii române actuale. Unităţi, raporturi şi funcţii, Iaşi, Institutul European, 2005, p. 150-165. 48
Predicatul Predicatul este partea principală a propoziţiei care spune ceva despre subiect: ce face, ce este, cum este obiectul sau fenomenul al cărui nume serveşte drept subiect al propoziţiei [GA, vol. II, p. 95]. Predicatul este partea principală a propoziţiei prin care se spune ceva despre subiect, arătîndu-se ce face, cum este sau ce (cine) este subiectul [V. Şerban, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1970, p. 91]. Predicatul este partea principală de propoziţie care arată ce face, cine este, cum este subiectul sau ce se spune despre subiect [M. Goian, Limba română. Probleme de sintaxă, Bucureşti, 1995, p. 43]. Predicatul primeşte de la subiect persoana, numărul, uneori şi genul; predicatul comunică ceva despre subiect [A. Merlan, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, 2001, p. 55]. Pentru poziţia sintactică predicat, definitorie este realizarea printr-un verb la un mod personal; orice formă verbală personală constituie un predicat şi nu poate satisface nici o altă poziţie sintactică [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1289]. Definiţiile propuse se bazează pe informaţie semantică şi pe informaţie gramaticală. Definiţiile semantice vizează numai judecăţile transmise prin propoziţia bimembră, în care atît predicatul, cît şi subiectul se realizează la nivelul propoziţiei. Aceasta pentru că, definind predicatul prin subiect, este normal ca în propoziţiile date să existe subiectul. Definiţiile gramaticale ţin de situaţiile cînd predicatul e exprimat printr-un verb la un mod personal, considerîndu-se predicative doar modurile verbale personale care nu sînt dependente. Ambele definiţii, luate separat, nu sînt adecvate pentru funcţia sintactică de predicat. În acest sens, C. Dimitriu consideră necesară o clasificare a realizărilor funcţiilor sintactice de predicat în tipuri de predicat: 49
simplu (Doarme. Scrie.) verbal compus (ar putea merge, aş vrea să spun) 1. predicatul tip propriu-zis (este înţelept, devine bun) nominal compus (nu poate fi obraznică) verbal (Fulguieşte. Ninge.) 2. predicatul analogic adverbial (poate/ că va pleca; sigur că vine) 3. corespondentul / echivalentul semantic al predicatului – propoziţia predicativă (Mama mea e / cum e o zînă bună) [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1286-1325]. În gramatica românească, predicatul poate fi clasificat, după natura morfologică a expresiei sale, în: 1. Predicat verbal simplu 2. Predicat verbal compus 3. Predicat nominal 4. Predicatul verbal-nominal [A. Ciobanu, Limba moldovenească literară contemporană. Sintaxa, Chișinău, Lumina, 1987, p. 94-139]. 1. 2. 3. 4.
Predicat verbal (simplu şi compus) Predicat nominal Predicat adverbial Predicat interjecţional [V. Şerban, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1970, p. 92-115]
50
simplu (Vorbeşte. Mi-i frică); 1. Predicat sintetic dezvoltat (Şi merge el merge; merge cît merge); multiplu (Ştie şi tace; cade, dar şi se ridică); I. Structural Predicatul nominal (eşti un înger; pare un om bun); 2. Predicat analitic verbal (trebuie să plec); Predicatul compus nominal (trebuie să fii înţelept) Predicatul absolut (Lumea există; Omul gîndeşte); narativ (Bătrînul s-a îmbolnăvit); II. Semantic Predicatul referenţial descriptiv (starea subiectului în sens larg: Bătrînul boleşte de trei ani); Predicatul stării (E frig. Ninge. Mi-e frig) [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000, p. 369- 385]. Adepții sintaxei moderne deosebesc următoarele tipuri de predicat: 1. predicatul semantic este predicatul care stabileşte o relaţie determinată între două sau trei entităţi (Este un vinovat. El este Ion. Copilul rîde); 2. predicatul sintactic este centrul unui grup sintactic aşezat într-o poziţie semantic predicativă (GV), dar şi centrul unui grup în poziţie de nume predicativ (NP). Predicatele sintactice cer asocierea cu actanţi / argumente (Agent, Pacient, Experimentator, Sursă, Ţintă, Locativ, Beneficiar); 3. predicat al enunţării este predicatul care la calitatea de predicat semantico-sintactic adaugă şi trăsătura predicativităţii, trăsătură legată de enunţare, de nivelul pragmatic (Ion învaţă lecţia). [Gramatica limbii române. Enunţul, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 241]. Toate clasificările analizate, tradiţionale sau mai puţin tradiţionale, ale predicatului se cer a fi studiate şi cunoscute. 51
Predicatul verbal simplu Predicatul verbal simplu atribuie subiectului o acţiune sau o stare, arată ce face subiectul sau ce se spune despre subiect [Gh. ConstantinescuDobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 135]. Predicatul verbal simplu conţine un singur verb noţional, ceea ce înseamnă o singură informaţie semantică [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1294]. Predicatul verbal simplu poate fi exprimat prin: a) verb la unul din modurile personale: Să fi venit la mine, mergeam în ospeţie. b) locuţiuni verbale şi expresii frazeologice: Omul să rămînă om, adică să n-o ia razna împotriva altora (M. Preda); c) blocuri formate din reluarea verbului (sau a interjecţiei): Iar Trăsnea … rabdă el cît rabdă… (I. Creangă) d) blocuri formate din verbele a lua, a se apuca + şi + un verb la unul din timpurile modului indicativ. Primele elemente ale blocului, verbele a lua, a se apuca îşi pierd sensul şi indică marcherii gramaticali (persoana, timpul etc.), imprimînd verbului al doilea o idee de început al acţiunii: Pe la cîntatul cocoşilor, se ie Sfînta Duminică împreună cu Harap Alb şi se duc în pădurea Cerbului (I. Creangă). e) blocuri formate dintr-un verb la supin, reluat de acelaşi verb la un mod personal, elementul al doilea comportînd indicii gramaticali: De dormit nu dormea, de mîncat nu mînca trăia ca neoamenii. f) interjecţii cu valoare verbală: Pupăza zbîrrr! pe o dugheană (I. Creangă) g) forme verbale nepersonale: A nu se rupe florile! A nu se face zgomot! De învăţat de la pagina 5 la 25! De rezolvat primele trei exerciţii! h) adverbe cu valoare predicativă: Fireşte că voi veni. i) verb tranzitiv, la diateza pasivă: Scrisoarea este citită de mama / Mama citește scrisoarea.
52
Predicatul verbal compus Predicatul verbal compus are în structură două verbe noţionale, primul, semiauxiliar, al doilea, de bază, ceea ce înseamnă că transmite două informaţii semantice [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1294]. Predicatul verbal compus este alcătuit dintr-un verb semiauxiliar (modal sau aspectual) + un verb de bază (conjunctiv, infinitiv, participiu). Predicatul verbal compus, conform structurii sale morfologice, poate fi: bimembru şi trimembru. Predicatul verbal compus bimembru poate fi clasificat în predicat verbal compus bimembru cu sens modal şi predicat verbal compus bimembru cu sens aspectual. I. A) PVC bimembru (PVCB) cu sens modal este alcătuit dintr-un verb semiauxiliar modal şi un verb de bază (la conjunctiv, mai rar infinitiv, supin, participiu). Verbele semiauxiliare modale pot indica: a) posibilitatea: a putea, a reuşi, a izbuti, a (nu) fi în stare, a (nu) fi în putere etc.: Studentul acesta poate să înveţe. b) necesitatea: a trebui, a se cere, a se impune, a rămîne etc.: Studentul acesta trebuie să înveţe. c) dorinţa: a vrea, a voi, a dori, a pretinde, a se necăji etc.: Studentul acesta doreşte să înveţe. d) capacitatea: a şti, a se pricepe, a se dumeri, a (nu) fi capabil etc.: Studentul acesta ştie să înveţe. e) simularea: a se face, a se preface etc.: Studentul acesta se face a învăţa bine. f) confirmarea: a se dovedi, a se arăta: Studentul acesta se arată a învăţa bine. g) îndrăzneală: a îndrăzni, a se încumeta, a se îndura, a cuteza: Studentul acesta cutează să înveţe foarte bine. h) preferinţa: a prefera, a-i plăcea, a iubi etc.: Studentul acesta preferă să înveţe bine. B) PVC bimembru (PVCB) cu sens aspectual este alcătuit dintr-un verb semiauxiliar aspectual şi un verb de bază (la conjunctiv, infinitiv, supin). 53
Verbele semiauxiliare aspectuale indică: începutul desfăşurării acţiunii (incoative): a începe, a porni, a prinde, a
se apuca, a se pune, a da etc.: Studentul acesta a început a învăţa bine. continuarea desfăşurării acţiunii (durative): a continua, a prelungi, a
urma, a se ţine etc.: Studentul acesta continuă să înveţe bine. terminarea desfăşurării acţiunii (finitive): a termina, a sfîrşi, a înceta, a
conteni, a mîntui, a isprăvi, a se opri etc.: Studentul acesta a încetat să înveţe bine. Notă: Uneori, predicatul verbal compus bimembru nu are toate elementele exprimate, dar ele pot fi ușor subînțelese. În structura predicatului verbal compus poate lipsi verbul de bază: vreau și trebuie să plec = vreau să plec și trebuie să plec. În alte situații, poate fi lipsă verbul semiauxiliar: trebuie să învăț și să răspund = trebuie să învăț și trebuie să răspund. I. PVC trimembru (PVCT) este alcătuit din trei elemente componente: două semiauxiliare (unul modal, iar altul aspectual) şi un verb de bază. Primul semiauxiliar are misiunea de a indica o modalitate a acţiunii de bază (pot să încerc a desena), cel de-al doilea semiauxiliar (aspectual) indică o modalitate aspectuală a acţiunii (vreau să termin de scris). PVCT de tipul I exprimă o modalitate dublă (primul semiauxiliar modal e din categoria celor ce exprimă o necesitate (a trebui); al doilea semiauxiliar modal poate indica o dorinţă (a dori), o posibilitate (a putea), o capacitate (a şti)) și are următoarea structură: semiauxiliar modal + semiauxiliar modal + verb de bază: trebuie să ştii a învăţa; trebuie să poţi citi etc. PVCT de tipul II exprimă o modalitate aspectuală a acţiunii și are următoarea structură: semiauxiliar modal + semiauxiliar aspectual + verb de bază (la infinitiv sau conjunctiv): trebuie să începem a vorbi; trebuie să continuăm a lucra. PVCT de tipul III exprimă o idee aspectuală a modalităţii de efectuare a unei acţiuni. Structura predicatului este: semiauxiliar aspectual + semiauxiliar modal + verb de bază: continuă să poată lucra; am început să vreau sa plec; am terminat să doresc a cînta etc. Notă: Uneori, predicatul verbal compus trimembru nu are toate elementele structurii exprimate, dar ele pot fi restabilite: Noi putem și trebuie să începem a învăță. În asemenea cazuri, avem de-a face cu două predicate trimembre: putem să începem a învăța și trebuie să începem a învăța. 54
Predicatul nominal Predicatul nominal atribuie subiectului o însuşire, o calitate sau o identitate, răspunzînd la întrebările cum este? ce este? şi cine este? [Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 135]. Predicatul nominal este întotdeauna divizibil în două subfuncţii: copula (un verb morfosintactic sintetic) şi numele predicativ (substantiv sau substitutele sale pronominale/ numerale; adjectiv sau echivalentele acestuia) [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1302]. Sub aspect structural, pentru predicatul analitic este definitorie realizarea predicaţiei printr-un constituent analitic, cu organizare bipolară: un component verbal – un verb copulativ şi un complement nominal (nume: substantiv / adjectiv / pronume, adverb sau propoziţie – dezvoltare a planului semantic al unui nume): verb copulativ + nume predicativ [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p. 375]. Cu „funcţiune de verb copulativ între subiect şi numele predicativ” se pot folosi: pe de o parte, a fi, care nu participă cu conţinutul lui noţional la formarea predicatului nominal (Ion este student); pe de altă parte, a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi etc., care „îşi păstrează parţial sensul lexical”, predicatul nominal din care face parte incluzînd sensul lexical al copulativului respectiv (Maria devine medic) [Gramatica limbii române, vol. II, Bucureşti, 1963, p. 206-207]. Memorĭa tenēte! Predicatul nominal este alcătuit dintr-un verb copulativ sau semicopulativ şi un nume predicativ. PN = verb copulativ /semicopulativ + nume predicativ
55
Verbul copulativ este verbul a fi (cînd nu este sinonim cu a exista, a se afla, a se găsi etc.). Verbul a fi, din componența predicatului nominal, se desemantizează și este intranzitiv. Verbele semicopulative se clasifică în: a) Verba deveniendi (verbele devenirii) arată trecerea subiectului dintr-o stare în alta: a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi etc.: Ea a devenit romantică. b) Verba constandi (verbele stării) arată rămînerea subiectului în aceeaşi stare: a rămîne, a se menţine etc.: Ea a rămas romantică. c) Verba declarandi (verbele declaraţiei) arată că subiectul se declară în calitate de cineva sau ceva: a se declara, a se proclama, a se alege, a se pune etc.: Ea s-a declarat romantică. d) Verba nominandi (verbele denominării) arată că subiectul capătă un nume: a se numi, a-i spune, a boteza, a porecli etc.: Colegul meu îşi zice romantic. e) Verba considerandi (verbele considerării) arată că subiectul atribuie sau îşi atribuie diferite caracteristici: a se considera, a se crede, a se socoti, a se număra etc.: Colegul meu s-a considerat romantic. f) Verba sentiendi (verbele simțirii) arată că subiectul se consideră posesorul anumitor caracteristici: a se simţi, a se şti, a se pomeni etc.: Colegul meu se ştie romantic. g) Verba transformandi (verbele transformării) arată trecerea subiectului dintr-o stare în alta: a se transforma, a se preface, a se schimba: Colegul meu se preface în romantic. h) Verba simulandi (verbele simulării) arată că subiectul simulează caracteristici, pe care nu le posedă: a se face, a se preface, a simula etc.: Colega mea se preface romantică. Numele predicativ face parte din structura predicatului analitic şi poate fi: a) simplu, b) dezvoltat, c) analitic, d) complex, e) propoziţional şi f) multiplu [Irimia, 378-379]. a) numele predicativ simplu se realizează prin: - adjectiv: Studenta este deşteaptă. 56
- substantiv: Podoabele mele sînt copiii. - pronume: Fata nu mai era ea. - adverb: El a rămas aşa. - infinitiv: A iubi înseamnă a visa. - interjecţie: Ea era phii! b) numele predicativ dezvoltat se realizează prin sintagme alcătuite din cel puţin doi termeni autonomi lexical, antrenaţi într-o relaţie de dependenţă: Arald, tînărul rege, e-un rege singuratic (M. Eminescu). c) numele predicativ analitic e format din infinitivul unui verb copulativ şi un nume (substantiv, adjectiv, pronume): Toţi par a fi îngînduraţi. Casele par a fi vechi. d) numele predicativ complex, foarte rar, are o structură analogă cu numele predicativ analitic, cu deosebirea că infinitivul verbului copulativ intră în relaţie de complementaritate cu o propoziţie: Ion pare a fi rămas cum îl ştiam noi în studenţie. Ion pare + a fi rămas + cinstit + cum îl ştiam noi + Noi îl ştiam cinstit e) numele predicativ propoziţional (propoziţia – nume predicativ) se caracterizează prin dezvoltarea unui nucleu predicaţional / propoziţional propriu: Fata moşneagului era cum nu mai văzuse nimeni. f) numele predicativ multiplu este alcătuit din mai mulţi componenţi (unităţi lexicale autonome sau unităţi propoziţionale), aflaţi în relaţie de coordonare copulativă sau adversativă: Copilăria este veselă şi nevinovată. Fata moşneagului era frumoasă, dar săracă. 57
Dacă e să precizăm elementul verbal din componența predicatului nominal, atunci putem vorbi de: predicat nominal format cu copula a fi; predicat nominal format cu copula – verb semicopulativ: a se face, a se considera etc. Astfel, P. Diaconescu analizînd problema altor verbe copulative decît a fi care-și dau concursul la formarea verbului pronominal, ajunge la concluzia că, spre deosebire de copula verbală a fi (care nu participă cu conţinutul ei noţional la formarea predicatului, ci exprimă numai un raport gramatical), celelalte verbe contribuie la formarea predicatului prin sensul lor lexical. Astfel, cercetătoarea susţine: „construcţia cu element verbal predicativ poate fi în propoziţie un predicat nominal-verbal (dacă verbul tranzitiv este la diateza reflexivă sau pasivă) sau un predicat verbal (dacă verbul este la diateza activă)” [P. Diaconescu, Rolul elementului verbal în componenţa predicatului nominal // SG, vol. II, 1957, p. 119]. Autoarea exemplifică cele menţionate prin enunţuri în care se conţin predicate nominale-verbale de tipul: a se face ofiţer, a se face popă, a se alege un pungaş, a se crede deştept, a se chema Constantin etc. Anume din acest motiv, unii lingvişti vorbesc de existenţa predicatului nominal propriu-zis (a fi + nume predicativ) şi a celui verbal. Acesta din urmă este exprimat printr-o copulă lexico-gramaticală şi un nume predicativ. De exemplu, în construcţiile a se socoti vrednic, a se crede capabil, a deveni profesor etc., elementul verbal îşi păstrează, cel puţin în parte sau în întregime, autonomia semantică şi, împreună cu numele, formează în propoziţie un predicat nominal-verbal. Acest predicat semnifică: permanenţa (mă cheamă Radu), păstrarea calităţii (se ţine mîndru), echivalenţa (nu te numi duşman), obţinerea unei calităţi (mă fac popă) etc.
58
Predicatul verbal-nominal Predicatul verbal-nominal este alcătuit din semiauxiliare de mod (ori de aspect) + verb copulativ (sau semicopulativ) + nume predicativ. PVN constituie o unitate lexico-semantică şi funcţională, care se caracterizează prin următoarele trăsături: a) primul verb indică marcherii gramaticali ai îmbinării (modul, timpul, persoana) şi concomitent imprimă predicatului o coloratură modală sau aspectuală, şi îndeplineşte funcţia de copulă, deoarece leagă partea a doua a îmbinării (PN) de subiectul propoziţiei. b) verbul al doilea împreună cu numele predicativ redă conţinutul material al îmbinării. c) elementele componente ale structurii date au un subiect comun: (Tu) continui (tu) să fii obraznică (PVN); (Tu) Vrei (PVS) / (noi) să fim amici? (PN). Memorĭa tenēte! Afirmînd că predicatul nominal e alcătuit dintr-un verb copulativ sau semicopulativ + nume predicativ, putem spune că PVN = verb semiauxiliar + PN. Deosebim două tipuri semantico-structurale de PVN: tipul I şi tipul II: A) Predicatul verbal-nominal de tipul I De tipul I sînt predicatele verbale-nominale ce au în componenţa lor un verb semiauxiliar modal: PVN (I)= verb semiauxiliar modal + verb de legătură + nume predicativ: Ea trebuie să devină ascultătoare; El trebuie să fie harnic; Ei vor să fie oameni; Fata ţine să ajungă medic; Ea putea să devină profesoară bună. B) Predicatul verbal-nominal de tipul II De tipul II sînt predicatele verbale-nominale care au în componenţa lor un verb semiauxiliar de aspect, care indică începutul, continuarea sau sfîrşitul existenţei unor situaţii, calităţi, stări etc. ale subiectului, care se conţin în partea a doua a predicatului verbal-nominal: PVN (II) = verb semiauxiliar aspectual + verb de legătură + nume predicativ: Fiica începe a fi obraznică şi neascultătoare; Mama continuă să rămînă mereu tînără şi frumoasă; Ea încetează să fie o enigmă pentru noi. 59
Exerciții de sistematizare și consolidare 1. Definiți predicatul. 2. Exemplificați exprimarea predicatului verbal prin verbe la toate modurile personale. 3. Alcătuiți trei propoziții cu predicate verbale exprimate prin locuțiuni verbale. 4. Alcătuiți trei propoziții cu predicate verbale exprimate prin interjecții cu valoare verbală. 5. Alcătuiți exemple pentru toate cazurile speciale de exprimare a predicatului verbal simplu. 6. Alcătuiți trei propoziții cu predicate compuse bimembre. 7. Alcătuiți trei propoziții cu predicate compuse trimembre. 8. Alcătuiți trei propoziții în care predicatele verbale simple să fie exprimate prin verbe la diateza pasivă. 9. Exemplificați numele predicativ, din structura predicatului nominal, exprimat prin substantive în cazurile nominativ, genitiv, dativ, acuzativ. 10. Exemplificați numele predicativ, din structura predicatului nominal, exprimat prin pronume relativ în cazul nominativ, genitiv, acuzativ. 11. Actualizați următoarele modele structurale: C+AT+PR+SB+AT; SB+PR+AT. 12. Diferențiați predicatele cu aceeași formă din enunțurile: Cînd m-am întors, fereastra era deschisă și perdeaua flutura. În fiecare zi, fereastra era deschisă pentru aerisire. Merele sunt coapte. Merele sunt coapte în rolă. Test-grilă 1. Predicatul verbal simplu poate fi exprimat prin: a) verbe auxiliare; b) verbe predicative la moduri personale; c) verbe predicative la moduri nepersonale. 2. Verbul a fi din componența predicatului nominal este: a) predicativ; b) copulativ; c) auxiliar. 60
3. În enunțul Tatăl a fost uimit de venirea feciorului predicatul este: a) verbal; b) nominal; c) verbal locuțional. 4. În enunțul Adevăratele opere de pictură trebuie să fie apreciate la justa valoare predicatul este: a) predicat verbal compus; b) predicat nominal; c) predicat verbal-nominal. 5. Structurile am ce vedea; am unde pleca formează un predicat: a) verbal simplu; b) verbal compus; c) nominal. 6. În enunțul Activitatea se recomandă a fi interesantă predicatul este: a) verbal-nominal; b) nominal; c) verbal compus. Bibliografie selectivă: 1. Irimia D., Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 370-385. 2. Merlan A., Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, Editura Universităţii „A. I. Cuza”, 2001, p. 55-74. 3. Nagi R., Sintaxa limbii române actuale. Unităţi, raporturi şi funcţii, Iaşi, Institutul European, 2005, p. 169-195. 4. Neagoe E., Observaţii asupra definiţiei verbului copulativ // CL, nr. 1, 1969, p. 95-97. 5. Neamţu Gh., În problema „predicatului nominal” // LR, nr. 5, 1978, p. 487-490. 6. Neamţu Gh., Predicatul în limba română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. 7. Secrieru M., Element predicativ suplimentar, nume predicativ sau cumul de funcţii sintactice? // Analele Universităţii „Şt. cel Mare”, Suceava, p. 112-117. 61
Elementul predicativ suplimentar Partea secundară de propoziţie cu dublă subordonare (faţă de verb şi faţă de nume) ce exprimă o acţiune, o calitate, o însuşire sau o caracteristică, simultană cu acţiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecţia predicativă şi atribuită uneia sau mai multor persoane se numeşte element predicativ suplimentar. Partea secundară de propoziţie care însoţeşte un verb sau o interjecţie predicativă şi care face referire concomitent fie la verb, fie la un subiect, fie la un obiect direct sau indirect, exprimînd o caracteristică a subiectului sau a obiectului, sau o acţiune simultană cu acea a verbului sau a interjecţiei predicative se numeşte element predicativ suplimentar [Gh. ConstantinescuDobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 252]. Poziţia sintactică predicativ suplimentar poate fi definită ca fiind realizabilă printr-un nominativ subordonat ocurent într-o structură derivată [V. Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973, p. 146]. Funcţia sintactică care determină un nume / pronume, iar, pe de altă parte, un verb sau o interjecţie şi se exprimă prin adjective, substantive, pronume, propoziţii etc. se numeşte predicativ suplimentar [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p. 486]. Predicativul suplimentar este o poziţie sintactică facultativă, realizată în structuri ternare derivate, care se raportează sintactic şi semantic concomitent la un verb (sau o interjecţie predicativă) şi la un nominal [Gramatica limbii române. Enunţul, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 295]. Atributul circumstanţial / completiv este partea secundară de propoziţie care determină simultan un regent nominal (substantiv, pronume, numeral întrebuinţat pronominal) şi un regent verbal (verb, adjectiv, interjecţie), exprimînd caracteristici ale acestor regenţi [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1489]. Atributul predicativ al nominalului (APN) este pozișia sintactică suplimentară, realizată într-o dublă structură binară, petrecută simultan, prin care se raportează sintactic la un nominal regent, centru al GN, dublat rematic, și, concomitent, raportat semantic la un verb (sau o interjecție pre62
dicativă), cu rol de operator conotativ (semantic) [L. Ghiorean, Adnotări la gramatica predicativului suplimentar. Descriere relațională // Studia UBB, Philologia, nr. 3-4, 1999, Cluj-Napoca, pp. 19-25]. Realitatea sintactică concretă caracterizată prin coexistenţa la nivelul aceluiaşi termen a două funcţii sintactice diferite: atribut sau apoziţie şi / sau complement sau circumstanţial, impuse de doi regenţi de tipuri diferite: nume şi verb, sau de antecedent nominal şi un regent de tip verbal care îl supraordonează, respectiv anteordonează simultan, se numeşte cumul de funcţii sintactice [M. Secrieru, Cumul de funcţii sintactice (elementul predicativ suplimentar), Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 125]. Tipologia predicativului suplimentar: I. conform naturii morfologice a mijloacelor de exprimare, deosebim: a) Complement predicativ nominal: Fetiţa aleargă voioasă = Fetiţa aleargă şi fetiţa este voioasă. Ea vine ostenită = Ea vine şi este ostenită. b) Complement predicativ verbal: Ion vine zîmbind =Ion vine şi zîmbeşte. Copilul adoarme plîngînd = Copilul adoarme şi plînge. II. conform structurii mijloacelor de exprimare EPS poate fi: a) simplu [Îl vedeam obijduit]; b) dezvoltat [Tăcea cu privirea pierdută în gol]; c) multiplu [Îi văd speriaţi şi nedumeriţi]; d) propozițional [Eu așa am bătut găina și iacătă-o cum se ouă] [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iași, Polirom, 2000, p. 488-489]. O altă clasificare ce se impune este cea realizată de autorii Gramaticii Academiei, 2005: 1. Construcții cu predicativ suplimentar obținute prin condensarea a două propoziții principale, coordonate copulativ. Cele două propoziții au subiecte coreferențiale: Fata venea veselă = Fata venea și fata era veselă; Ion cînta cu ocii închiși = Ion cîntă și Ion este cu ochii închiși; Ea s-a întors prima = Ea s-a întors și ea este prima. 2. Construcții cu predicativ suplimentar obținute prin condensarea a unei propoziții completive directe cu o propoziție principală: El mă credea 63
la mare = El credea că eu sînt la mare; Îl știam pe Ion lucrînd la minister = Eu știam că Ion lucrează la minister. 3. Construcții cu predicativ suplimentar obținute printr-o propoziție atributivă cu subiect coreferențial cu un complement direct al regentei: Legumele se mănîncă fierte = Mănîncă legumele care legume sunt fierte; Ceaiul îl bea cu lapte = Bea ceaiul care ceai este cu lapte. 4. Construcții cu predicativ suplimentar obținute din două propoziții, dintre care propoziția a doua este o completivă prepozițională, cu verbul a fi sau cu alt verb (care are formă de gerunziu în structura derivată): Mă gîndesc la Maria singură printre străini = Mă gîndesc că Maria este singură printre străini; M-am pomenit cu el bătînd la ușă = M-am pomenit că el bate la ușă. 5. Construcții cu predicativ suplimentar obținute din două propoziții, dintre care propoziția a doua este o circumstanțială temporală, cu verbul a fi sau cu alt verb-predicat: M-am măritat tînără = M-am măritat cînd eram tînără. 6. Construcții cu predicativ suplimentar obținute din două propoziții, dintre care propoziția a doua este o circumstanțială cauzală cu subiect coreferențial cu cel din regentă, cu verbul a fi sau cu alt verb: A plecat enervată de prezența lui = A plecat, fiindcă era enervată de prezența lui; Manuscrisul a dispărut ars într-un incendiu = Manuscrisul a dispărut, fiindcă a fost ars într-un incendiu. 7. Construcții cu predicativ suplimentar obținute din două propoziții, dintre care propoziția a doua este o circumstanțială concesivă cu subiect coreferențial cu cel din regentă, cu verbul a fi sau cu alt verb: A supraviețuit bolnavă pînă la 80 de ani = A supraviețuit, deși era bolnavă, pînă la 80 de ani; A trăit pînă la o sută de ani fumînd un pachet de țigări pe zi = A trăit pînă la o sută de ani, deși fuma un pachet de țigări pe zi. 8. Construcții cu predicativ suplimentar obținute din două propoziții dintre care propoziția a doua este o circumstanțială finală cu predicat nominal: L-au invitat pe Ion ca președinte al comisiei de examinare = L-au invitat pe Ion să fie președinte al comisiei de examinare [Gramatica limbii române, 2005, p. 187-192]. Exerciţii de sistematizare şi consolidare 1. Definiţi elementul predicativ suplimentar. 2. Precizaţi regentul elementului predicativ suplimentar. 3. Analizaţi elementele componente ale elementului predicativ suplimentar. 64
4. Alcătuiţi trei enunţuri în care elementul predicativ suplimentar să fie exprimat prin nume. 5. Alcătuiţi trei enunţuri în care elementul predicativ suplimentar să fie exprimat prin verb. 6. Precizaţi care sunt asemănările şi deosebirile între elementul predicativ suplimentar şi numele predicativ. Test-grilă 1. Elementul predicativ suplimentar poate avea un singur regent? a) da; b) nu. 2. În structura Ion vine cîntînd cuvîntul evidenţiat este un circumstantial modal? a) da; b) nu. 3. În structura Ion vine şchiopătînd cuvîntul evidenţiat este un element predicativ suplimentar? a) da; b) nu. 4. Elementul predicativ suplimentar poate fi transformat într-o propoziţie predicativă suplimentară? a) da; b) nu. Bibliografie selectivă: 1. Hristea T., În sprijinul elementului predicativ suplimentar // SCL, nr. 1-2, 1998, p. 157-161. 2. Dimitriu C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 1489-1492 (atributul circumstanţial completiv). 3. Gramatica limbii române, vol. II, Enunțul, Editura Academiei Române, 2005, p. 187-192. 4. Irimia D., Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 1997, p. 486-491. 5. Rădulescu M., Numele predicativ circumstanţial // SG, vol. II, 1957, p. 121-129. 6. Secrieru M., Cumul de funcţii sintactice (elementul predicativ suplimentar), Iaşi, Editura Polirom, 2001. 65
VI. Părţile secundare ale propoziţiei Atributul Atributul este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut al lui şi răspunde la întrebările care? ce fel de? (al, a, ai, ale) cui? cîţi? cîte? [V. Şerban, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1970, p. 148]. Atributul este partea secundară de propoziţie care însoţește şi determină un substantiv, un pronume, un numeral [Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 165]. Atributul, ca parte secundară de propoziţie, în dependenţă obligatorie de un regent de tip nominal (substantiv, pronume, numeral întrebuinţat pronominal) exprimă cele mai variate caracteristici semantice ale regentului: locul (pădurea de acolo), timpul (discuţia actuală), modul (jocul rapid), cantitatea (vorba multă), agentul (activitatea studenţească) etc. [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1342].
a) b) c) d) e)
Din punct de vedere semantic, atributul poate fi: calificativ (studentă inteligentă) de identificare (povestea de atunci) de clasificare (complementul de agent) de complinire (dispariţia acestuia) descriptiv (fete tinere, cu părul răvăşit) [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p. 476-482]. Conform părţilor de vorbire prin care se exprimă, atributul poate fi:
66
adjectival
a) variabil
substantival
pronominal
infinitiv supin gerunziu neacordat adv. cu prepoziţie
verbal
b) invariabil
adj. propriu-zise adj. participii adj. numerale adj. pronominale gerunzii acordate în genitiv în dativ prepoziţional în genitiv în dativ prepoziţional
adverbial adv. fără prepoziţie interjecţii interjecţional
onomatopee [V. Şerban, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1970, p. 149]. După felul cum se leagă cu cuvintele determinate, atributul se clasifică în atribut acordat şi neacordat. Atributul acordat se acordă în gen, număr şi caz cu cuvîntul determinat.
a) b) c) d) e)
Atributul acordat se exprimă prin: adjective (copil harnic, casă frumoasă etc.); participii adjectivizate (vorbă spusă, femeie supărată etc.); pronume (băiatul acesta, iubirea mea etc.); gerunzii adjectivizate (inimi arzînde, oameni suferinzi etc.); numerale (trei minute, banca a doua etc.). 67
Atributul neacordat nu se acordă în gen, număr şi caz cu cuvîntul determinat. El se leagă de cuvîntul regent prin recţiune sau aderare. Atributul neacordat se exprimă prin: a) substantive (haina mamei, carte a studentului etc.); b) infinitive cu prepoziţia de (dorinţa de a învăţa, încercarea de a spune etc.); c) supine (maşina de scris, curaj de invidiat etc.); d) adverbe (casa de alături, pragul de sus etc.). După structură, deosebim atribut simplu, dezvoltat şi multiplu. Atributul simplu este alcătuit dintr-o singură unitate: Zgomotul puternic mă face să tresar. Tînăra avea un zîmbet fermecător. Atributul dezvoltat este alcătuit din mai multe unităţi: Opoziţia este aceea dintre nou şi vechi. Am mîncat borş de trei zile. Atributul multiplu este alcătuit din două sau mai multe unităţi legate prin conjuncţii coordonatoare: Glasul aspru şi ciudat impresionează. Ochii ei mari şi albaştri luceau ca două stele. Atributul poate fi antepus, cît şi postpus cuvîntului regent. Unii oameni uită binele făcut. Apreciem contribuţia fiecăruia.
1. 2. 3. 4.
Exerciții de sistematizare și consolidare Definiți atributul. Precizați întrebările lui. Alcătuiți trei propoziții în care termenul regent al atributului să fie un substantiv. Alcătuiți trei propoziții în care termenul regent al atributului să fie pronume. Alcătuiți propoziții în care atributul să fie exprimat prin pronume personale în cazurile nominativ, genitiv și dativ. 68
5. Alcătuiți patru propoziții în care să aveți atribute acordate exprimate prin diverse părți de vorbire. 6. Alcătuiți trei propoziții în care să aveți atribute neacordate exprimate prin diverse părți de vorbire. 7. Dați exemple de propoziții prin care să exemplificați atributul verbal exprimat prin: infinitiv, gerunziu, supin, participiu. 8. Precizați topica atributului. 9. Alcătuiți propoziții prin care să explicați punctuația atributului. 10. Alcătuiți propoziții în care să redați raporturile semantice redate de atributele neacordate (posesive, obiective, temporale, locative, materiale, finale).
1.
2.
3.
4.
5.
Test-grilă Atributul poate avea ca termen regent: a) adverb; b) substantiv; c) interjecție. Atributul substantival apare cu prepoziție în: a) cazul nominativ; b) cazul vocativ; c) cazul acuzativ. În enunțul Urechile-ți rup! pronumele personal ți îndeplinește funcție sintactică de: a) atribut acordat; b) complement indirect; c) de atribut și de complement. În enunțul Maria vine veselă cuvîntul evidențiat este: a) atribut acordat; b) element predicativ suplimentar; c) circumstanțial de mod. Atributul, față de termenul regent, poate fi: a) antepus; b) postpus; c) intercalat. 69
1. 2. 3. 4. 5.
Bibliografie selectivă: Bărbuţă I. ş.a., Gramatica practică a limbii române, Chişinău, 2006, p. 166-170. Constantinescu-Dobridor Gh., Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 165-189. Dimitriu C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 1341-1360. Irimia D., Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 469-483. Merlan A., Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, 2001, p. 89-94.
70
Apoziţia Apoziţia este un atribut substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul termenului determinat, care reia, lămureşte, explicitează şi precizează obiectul denumit de acest termen, cu care, logic, este pe acelaşi plan [Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 261]. Apoziţia este partea secundară de propoziţie care are ca antecedent / regent un substantiv, un pronume, un numeral întrebuinţat pronominal, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie şi indică, în chip de traducere prin sinonime sau prin descriere (pentru interlocutor) un alt nume pentru entitatea / realitatea la care a trimis deja antecedentul / regentul [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1518]. Monica Timofte distinge trei accepţii ale termenului apoziţie din perspectivă funcţională: 1. subspecie a unei funcţii sintactice generate de raportul de subordonare (subspecie de atribut); 2. funcţie sintactică distinctă generată de 2.1. raportul de subordonare (predicat, nume predicativ, apoziţie); 2.2. raportul apozitiv; 3. funcţie semantică [M. Timofte, Actualitatea sintaxei româneşti „clasice moderne”, Iaşi, Demiurg, 2005, p. 128-129]. După o analiză detaliată, se cere a fi acceptată varianta a doua: apoziția este o funcție sintactică distinctă generată de raportul apozitiv. Apoziţia se clasifică în: a) absolută (fiecare dintre termenii de apozare poate lipsi, fără a afecta în enunţ poziţia termenului rămas sau îşi pot schimba locul). Şi lîngă ea-n genunche e Arald, mîndrul rege ( M. Eminescu). Şi lîngă ea-n genunche e Arald... Şi lîngă ea-n genunche e ... mîndrul rege. Şi lîngă ea-n genunche e mîndrul rege, Arald. b) relativă (termenul secund stă în alt caz decît termenul bază şi pot fi separaţi unul de altul, numai dacă termenul secund îi preia şi poziţia cazuală). I-au dat cartea lui Ion, colegul tău. I-au dat cartea colegului tău. 71
Din punct de vedere semantic, apoziţia poate fi: denominativă (e un pastel, adică o poezie); descriptivă (Ion, bîlbîitul); de identificare (boieroaica, doamna X); interpretativă (Viaţa e dragoste, ceea ce nu se dă oricui) [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p. 511-514]. După structura formei sau expresiei sale, apoziţia poate fi: a) simplă (Maria, profesoara); b) complexă (Concurenta, chiar colega mea); c) multiplă (Nadea, colega şi prietena mea); d) dezvoltată (Verişoara mea, Elena Popescu) [Gh. ConstantinescuDobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 264-265]. Apoziţia mai poate fi clasificată conform următoarelor criterii: I. din punct de vedere morfologic (după partea de vorbire prin care este exprimată): apoziţie substantivală, apoziţie adjectivală, apoziţie numerală, apoziţie pronominală, apoziţie verbală, apoziţie adverbială. Realizarea prototipică a apoziţiei este cea nominală. Deosebim următoarele tipuri de apoziţii nominale: a) Apoziţia ecuativă Apoziţia ecuativă este un predicat secundar postpus bazei, care poate prelua rolul acesteia prin intervertirea topicii. Baza apoziţiei ecuative este un grup nominal care are drept centru un substantiv comun (Apartamentul cel vechi, o ruină, a fost vîndut.), un substantiv propriu (Paul, un prieten al Mariei, a reuşit să ne ajute), un pronume (Am găsit-o pe ea, pe colega ta; Ne-am obişnuit cu ele, cu aparatele cele noi) sau un numeral-substitut (Au venit doi, Ana şi Mihai). b) Apoziţia atributivă este un tip special de predicat secundar apozitiv, obligatoriu postpus bazei, dar nesubstituibil acesteia decît cu suprimarea relaţiei apozitive iniţiale. Baza apoziţiei atributive este un GN care are drept centru un substantiv comun (Vi-l prezint pe prietenul meu, jurnalist), un substantiv propriu (L-am prezentat pe Vasile Alecsandri, scriitor paşoptist), un pronume (Am a) b) c) d)
72
stat de vorbă cu el, român, eu, evreu) sau un numeral (Pe cei doi, bărbat sobru şi femeie sensibilă nu i-am mai întîlnit). II. din punct de vedere structural: După gradul de complexitate a structurii apozitive, se pot descrie două tipuri de structuri: a) apoziţia simplă; b) apoziţia complexă sau înlănţuită. Apoziţia simplă este o structură prototipică, binară, în care cele două componente implicate în relaţia de echivalenţă, compatibile cu calitatea de centru de grup, sînt opţional însoţite de determinanţi sau determinative: Sighişoara, oraş medieval, organiza festivalul de toamnă; Mi-am adus aminte de vacanţa de anul trecut, veritabilă recompensă pentru tot efortul depus la concurs. Apoziţia complexă sau înlănţuită este o structură de tip listă, așa încît dintr-o sumă de variabile, se extrag elementele definitorii pentru entitatea prezentă în discurs. Bătrînul, vedetă de televiziune, fost luptător în Golf, era vecinul meu. Ioana, fiica Rodicăi, elevă a liceului „M. Eminescu”, studiază cu plăcere engleza şi româna. III. după capacitatea apoziţiei de a sintetiza sau de a explica conţinutul informaţional al bazei: a) apoziţia rezumativă; b) apoziţia multiplă sau analitică. Apoziţia rezumativă reia, de obicei printr-un singur termen, o succesiune de unităţi coordonate care reprezintă baza. Acest termen poate fi generic cu valoare asociativă (totul, orice, oricine) sau privativă (nimic): Familia despre care se vorbea în emisiune pierduse în incendiul devastator mobila, hainele, banii, totul. N-avea casă, masă, nimic. I-a oferit o casă, o maşină, bani, orice, numai să-i rămînă alături. Apoziţia multiplă sau analitică este inversul apoziţiei rezumative; baza este reprezentată ca un întreg descompus prin apoziţie în unităţi componente, autonome, eterogene, legate între ele printr-un raport de coordonare: Întreaga familie: mama, tata şi cei doi copii priveau neliniştiţi la ei. N-avea nimic: casă, masă, familie. 73
IV. din punct de vedere semantic deosebim trei tipuri de apoziții: a) de identificare; b) de desemnare; c) de reformulare. a) Apoziţia de identificare relevă identitatea realităţii extralingvistice, exprimată de bază, al cărei conţinut semantic este, cel mai adesea, nedeterminat: Ne-am obişnuit cu ele, cu aparatele cele noi; Avea cinci trandafiri: doi albi şi trei roşii. b) Apoziţia de desemnare este inversul apoziţiei de identificare; apoziţia este mai puţin specifică decît baza pe care o modifică sau realizează o prezentare a realităţii exprimate lexical anterior: Ion, prietenul meu cel mai bun, era de faţă; Am găsit în sfîrşit soluţia, ceea ce căutam de atîta vreme. c) Apoziţia de reformulare este o simplă reinterpretare lexicală a bazei, ambele componente ale relaţiei fiind determinate în acelaşi grad: O cunosc şi eu pe vecina ta, cîştigătoarea premiului. Aici, la tine, e foarte cald. La început trebuie să mergi pe bicicletă încet, fără grabă [Gramatica limbii române. Enunţul. Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 627-629].
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.
Exerciții de sistematizare și consolidare Definiți apoziția. Precizați cazul apoziției. Alcătuiți propoziții în care să aveți apoziții simple. Alcătuiți propoziții în care să aveți apoziții dezvoltate. Alcătuiți trei propoziții în care să aveți apoziții multiple. Alcătuiți trei propoziții în care să aveți apoziții complexe. Alcătuiți propoziții prin care să exemplificați izolarea apoziției. Alcătuiți propoziții în care să aveți apoziții nominale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale.
Test-grilă 1. Apoziția stă numai în cazul nominativ? a) da; b) nu. 74
2. Apozițiile se pot lămuri în mod reciproc? a) da; b) nu. 3. Apoziția poate fi propozițională? a) da; b) nu. 4. Apoziția poate fi însoțită de cuvinte care ar sublinia explicația determinatului? a) da; b) nu. Bibliografie selectivă: 1. Constantinescu-Dobridor Gh., Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 261-267. 2. Dimitriu C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1518-1521. 3. Hodiş V., Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1990. 4. Irimia D., Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000, p. 509-518. 5. Timofte M., Actualitatea sintaxei româneşti „clasice moderne”, Iaşi, Demiurg, 2005, p. 123-150.
75
Complementul Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb la un mod predicativ sau nepredicativ, un adjectiv sau numeral cu valoare adjectivală, un adverb sau o interjecţie predicativă [M. Avram, Gramatica pentru toți, București, 1986, p. 239]. Complementul este partea secundară de propoziție care determină: verbe, adjective, adverbe sau locuțiuni adverbiale și interjecții predicative [V. Șerban, Sintaxa limbii române, București, 1970, p. 208]. În gramatica românească, atestăm următoarele clasificări ale complementului: 1. Complemente ale obiectului (Am citit cartea; povestesc studenţilor); 2. Complemente de reciprocitate (Se salută unul cu altul; se caută unul pe altul); 3. Complemente comparative (Înaintează ca racul; a trecut ca o clipă); 4. Complemente de agent (A fost chemat de tata) [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000, p. 408-426]. 1. 2. 3. 4.
complementul direct (Îl invit pe Ion); complementul indirect (Dăruiesc mamei); complementul de agent (A fost cumpărată de studenţi); complementul intern (A dansa un dans; a hori o horă) [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 1377-14].
1. complementul propriu-zis sau necircumstanțial 2. complementul circumstanțial [V. Șerban, Sintaxa limbii române, București, 1970, p. 209]. 1. complementul direct (O văd pe Maria); 2. complementul secundar (Profesorul îl ascultă pe elev declinarea (- animat)); 3. complementul indirect (Ţi-am dăruit volumele lui M. Eminescu); 4. complementul prepoziţional (Mă gîndesc la mama); 76
5. complementul de agent (A fost văzută de mama); 6. complementul posesiv (Şi-a dedicat cartea părinţilor săi); 7. complementul comparativ (Se zbătea ca peştele pe uscat) [Gramatica limbii române, vol. II, Enunţul, Editura Academiei Române, 2005, p. 371-462]. Unii lingviști fac distincție între complement și circumstanțial, considerînd că: Complementele necircumstanțiale au un conținut mult mai abstract (și de aceea mai greu de definit, în special în cazul complementului direct și al celui indirect); Complementele necircumstanțiale sunt compliniri cerute de termenul determinat pentru întregirea construcției (de aceea, chiar cînd lipsesc, ele pot fi subînțelese, presupuse ca existînd) și dependente de felul acestui termen (de aceea în definițiile lor se dau amănunte cu privire la felul verbelor determinate: tranzitive în cazul complementului direct, pasive în cazul celui de agent). Circumstanțialele însă au un conținut concret și de aceea mai ușor de definit, în special atunci cînd arată circumstanțe propriu-zise (locul, timpul, cauza, scopul, modul, instrumentul, condiția, concesia) și nu constituie compliniri cerute neapărat de un termen determinat [M. Avram, Gramatica pentru toți, București, Editura Academiei, 1986, p. 239]. Clasificarea efectuată de lingvistul C. Dimitriu pare a fi cea mai apropiată de gramaticile tradiţionale, iar cea mai modernă clasificare e cea realizată de Gramatica Academiei, 2005. Toate aceste clasificări întregesc informaţia despre complement şi merită a fi cunoscute.
77
Complementul direct Complementul direct determină un verb sau o interjecție predicativă, arătînd obiectul asupra căruia se exercită acțiunea sau care este rezultatul acțiunii [ M. Avram, Gramatica pentru toți, București, Editura Academiei Române, 1986, p. 293]. Complementul direct este partea de propoziţie ce determină, de regulă, un verb tranzitiv şi arată obiectul asupra căruia se exercită nemijlocit, direct acţiunea unui verb tranzitiv, a unei locuţiuni verbale tranzitive sau conţinutul verbal tranzitiv al unei interjecţii predicative [Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 191]. Complementul direct este partea secundară de propoziţie care determină un verb insuficient completiv sau o interjecţie considerată – prin analogie cu verbul – tranzitivă, indicînd obiectul asupra căruia se exercită direct acţiunea sau obiectul ce reprezintă rezultatul acţiunii [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, 2002, p. 1377]. În plan semantic, complementul direct introduce conţinutul lexical al termenului prin care se realizează în continuitate directă, nemediată a conţinutului lexical al regentului; în planul expresiei, complementul direct întră în direct, prin acuzativ dezinenţial, în relaţie cu regentul [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p. 408-409]. Funcția de complement direct este o funcție actanțială, impusă de un verb obligatoriu tranzitiv care cere complement direct. Verbul tranzitiv impune nominalului selectat ca termen subordonat restricții de formă (acuzativul neprepozițional sau marcat prin prepoziția pe) și îi atribuie diferite roluri tematice [Gramatica limbii române, 2005, p. 371]. Autorii Gramaticii Academiei, 2005 menționează și un complement secundar care este „o poziție actanțială, în care verbul tranzitiv, obligatoriu trivalent, impune sintactic și forma fiecărui component”, iar „prezența complementului secundar într-o structură implică prezența complementului di78
rect, nu și invers” [Gramatica limbii române, 2005, p. 392]. Gramaticile tradiționale consideră structurile de tipul Profesorul îi învață pe elevi carte structuri cu două complemente directe, deși se motivează că „cele două poziții sintactice subordonate aceluiași verb sunt diferite sub raport referențial și au trăsături semantice diferite: [-animat] pentru complementul secundar [+animat] pentru complementul direct [ibidem, p. 392]. Caracteristicile gramaticale care deosebesc complementul direct de alte poziţii sintactice sînt: a) realizarea printr-o formă neaccentuată (clitică) de pronume personal în acuzativ: Mănînc fructe → Le mănîncă. Ascult elevul → Îl ascult. Întreb pe elev → Îl întreb etc. b) dubla exprimare, prin clitic (care reia sau anticipă nominalul) şi printr-o formă pronominală personală prepoziţională accentuată sau prin forma substantivală / pronominală de pronume nepersonal cu prepoziţie: Te văd pe tine. Pe el îl strig. O văd pe Maria (pe profesoară). c) ocurenţa în structuri pasivizabile, cu schimbarea calităţii de complement direct în subiect: Profesorul a scris o carte → Cartea a fost scrisă de profesor. Caracteristicile semantice ale complementului direct sînt: a) complementului direct i se atribuie anumite roluri tematice: de tip agentiv, iar rolul prototipic fiind Pacientul (Deschide uşa. Citesc o carte. Aranjează cărţile). b) complementului direct i se atribuie şi rolul tematic de Beneficiar (Maria ajută pe cineva / pe copil), de Experimentator (Mă ustură ochii), de Ţintă (El ne ajunge din urmă), de Locativ (Copiii colindă satele) etc. [Gramatica limbii române, vol. II, Enunţul, Editura Academiei Române, 2005, p. 371-372]. În funcţie de realizarea lui concretă, complementul direct poate fi: a) simplu (Văd un student); b) multiplu (I-a acoperit cu palma obrajii şi sufletul). Termenul regent al complementului direct poate fi: a) un verb tranzitiv sau o locuţiune verbală: Părinții îi așteaptă pe copiii lor acasă. Și-a adus aminte un lucru important. 79
b) o interjecție cu valoare verbală: Iată-l! Na cărțile! c) verb la infinitiv sau supin: A mers pentru a citi cartea. Am de scris niște lucrări. Complementul direct poate fi exprimat prin: a) substantiv în acuzativ, cu sau fără prepoziție: Moldova are şi ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor (Al. Russo). Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul (I. Creangă). Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat (M. Eminescu). b) pronume în acuzativ, cu sau fără prepoziție (personale, posesive, negative, nehotărîte, demonstrative): Lacul codrilor albaştri / Nuferi galbeni îl încarcă (M. Eminescu). Nu văd pe nimeni. Aştept pe cineva. Pe acela nu l-am mai văzut. c) numerale în acuzativ, cu sau fără prepoziție: Sbierea îi vînduse pe cîteştrei fie turcilor, fie polonilor (V. Eftimiu). Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi (I. Creangă). Catrina îi crescuse cu trudă pe cei trei (M. Preda). Pe primul l-am felicitat. Pe mulţi / toţi / puţini i-am invitat la mine.
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.
Exerciții de sistematizare și consolidare Definiți complementul direct. Precizați întrebările acestuia. Alcătuiți patru propoziții în care complementul direct să fie reluat și anticipat. Alcătuiți două propoziții în care complementul direct să aibă în calitate de regent un verb, o locuțiune verbală. Alcătuiți patru propoziții în care complementul direct să fie exprimat prin pronume personale neaccentuate de persoana I și II, la singular și plural. Alcătuiți două propoziții în care complementul direct să fie exprimat prin pronume relative. Alcătuiți două propoziții în care complementul direct să fie exprimat prin verbe la infinitiv. Precizați prepozițiile cu care se construiește complementul direct. Exemplificați. 80
8. Precizați în ce situații complementul direct se construiește cu prepoziții și în ce situații se construiește fără prepoziții. 9. Precizați topica complementului direct. Exemplificați.
1.
2.
3.
4.
5.
Test-grilă În enunțul Osul gol cîinii nu-l mănîncă cuvîntul evidențiat este complement direct? a) da; b) nu. Complementul direct poate fi exprimat prin adverb? a) da; b) nu. Într-o propoziție un verb poate fi însoțit de trei complemente directe? a) da; b) nu. După interjecții predicative (iată) urmează complemente directe? a) da; b) nu. Complementul direct antepus termenului regent se desparte prin virgulă de acesta? a) da; b) nu. Bibliografie selectivă:
1. Constantinescu-Dobridor Gh., Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 189-195. 2. Dimitriu C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 1377-1384. 3. Guţu-Romalo V., Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1973, p. 154-172. 4. Irimia D., Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000, p. 408-415. 5. Merlan A., Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, 2001, p. 94-98. 81
Complementul indirect Complementul indirect arată obiectul căruia i se atribuie o acţiune, o însuşire sau o caracteristică, determinînd un verb la orice diateză, o locuţiune verbală, un adverb sau o interjecţie predicativă [Gh. ConstantinescuDobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 195]. Complementul indirect este introdus de o prepoziţie (prin acuzativ prepoziţional) sau intră în relaţie cu regentul, prin dativ dezinenţial, caz oblic, indirect [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p. 40]. Complementul indirect este partea secundară de propoziţie care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie şi indică în principiu beneficiarul sau obiectul indirect vizat de acţiune sau de caracteristica determinată [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 1403]. Complementul indirect în forma sa prototipică, este un component actanțial al grupului verbal reprezentînd destinatarul / beneficiarul procesului codificat de vorbitor Gramatica limbii române, 2005, p. 397]. În definiţiile propuse, se împletesc semnificaţiile semantice şi gramaticale ale complementului indirect, care conturează mai pregnant fenomenul lingvistic dat. Caracteristicile gramaticale care deosebesc complementul indirect de alte poziţii sintactice sînt: a) complementul indirect este un constituent obligatoriu al grupului verbal, adjectival și adverbial: Îmi priește clima de aici. Mi s-a acrit de discuții sterile. Lui Ion îi incumbă o sarcină grea. Potrivit înțelegerii, ne vedem mîine. Îi e dor de tine. Un concurs de poezie deschis elevilor din toată țara. b) dubla exprimare, printr-un nume (substantiv, pronume, numeral) și formele scurte ale pronumelor personale și reflexive: I-a scris un bilețel colegului. Nu ni s-a explicat nouă nimic. Și-a cumpărat sie o carte etc.
82
Caracteristicile semantice ale complementului indirect sînt: a) complementului indirect i se atribuie rolul tematic de Destinatar / Țintă în enunțuri de tipul: Eu îi dăruiesc flori Elenei. Îți promit cărțile. Ea i-a povestit mamei. b) complementului indirect i se atribuie şi rolul tematic de Beneficiar (Lui Ion i-a revenit o parte din avere. Ți-am făcut un cadou), de Experimentator (Mariei îi e frig. Îți place muntele), de Sursă (El îi cere lui Ion cărți) etc. [Gramatica limbii române, vol. II, Enunţul, Editura Academiei Române, 2005, p. 403]. În funcţie de realizarea lui concretă, complementul indirect poate fi: a) simplu (I-au dăruit celui venit); b) dezvoltat (Poţi să alegi între lucrurile tale); c) multiplu (Mă tem de ei şi de mine). Termenul regent al complementului indirect poate fi: a) un verb sau o locuţiune verbală (a da, a oferi, a mulţumi, a se adresa, a-şi bate capul): Niciodată ... nu mi-a fost dor de vreo idee (N. Stănescu); ne-am bătut capul cu lucrarea asta; Am trimis copiilor un cadou; El a dat citire lucrării. b) un adjectiv de tipul apt, avid, predispus, ferice etc.: Ferice de părinţii care l-au născut (I. Creangă); Era un lucru asemănător cu acesta. c) un adverb de tipul departe, aproape etc.: Departe sînt de tine şi singur lîngă foc (M. Eminescu); Zbura paralel cu maşina. d) o interjecţie predicativă de tipul na, bravo, hai etc.: Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sînteţi (I. Creangă); Vai ţie, omule! Complementul indirect poate fi exprimat prin: substantiv în cazul dativ: Plîngerea a fost înaintată Ministerului Mediului; I-a procurat Mariei bilete la concert; Firescul pe care îl dă unei întîlniri este îndelunga ei aşteptare; Am dat la copii multe cărţi. pronume personale sau reflexive neaccentuate în cazul dativ: Dumnezeu nu ni se comunică pentru a rămîne inabordabil. Mă chemase să-i ţin tovărăşie. Şi-a pus în lăzi tot ce era personal. Ei îşi sînt simpatici unul altuia. 83
pronume (de diverse tipuri):
Spuneam odată cuiva că ţărăncile îmbătrînesc repede. A povestit tuturor cele întîmplate. A povestit alor mei de mizeria de acolo. Această simplă sfidare nu face rău nimănui. numerale (cardinale, ordinale, colective etc.): Amîndurora le place literatura. Se poate oferi bursă numai unuia. Are două fete, dar numai primei i-a mers bine în viaţă. Exerciții de sistematizare și consolidare 1. Definiți complementul indirect. Precizați întrebările acestuia. 2. Alcătuiți patru propoziții în care complementul indirect să fie anticipat și reluat. 3. Alcătuiți două propoziții în care complementul indirect să aibă în calitate de regent un verb și o locuțiune verbală. 4. Alcătuiți două propoziții în care complementul indirect să aibă în calitate de regent o interjecție. 5. Alcătuiți două propoziții în care complementul indirect să aibă în calitate de regent o locuțiune verbală impersonală. 6. Alcătuiți următorul model structural: Complement indirect + predicat verbal + complement indirect+ complement direct + atribut. 7. Precizați topica complementului indirect. 8. Precizați punctuația complementului indirect. Test-grilă 1. Părțile de vorbire prin care se exprimă complementul indirect pot sta în cazul genitiv? a) da; b) nu. 2. Complementul indirect poate fi exprimat prin pronume reflexiv în cazul dativ? a) da; b) nu. 84
3. Complementul indirect poate fi confundat cu circumstanțialul? a) da; b) nu. 4. Partea de vorbire prin care se exprimă complementul indirect poate fi însoțită de prepoziție în cazul dativ? a) da; b) nu. 5. În enunțurile am scos batista din poșetă; copilul tremura de frig avem complemente indirecte? a) da; b) nu. Bibliografie selectivă: 1. Constantinescu-Dobridor Gh., Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 195-201. 2. Dimitriu C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 1397-1406. 3. Gramatica limbii române. Enunţul. Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 397-415. 4. Irimia D., Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000, p. 415-420.
85
Complementul de agent Complementul de agent determină un verb la diateza pasivă (construcţia cu a fi, modul participiu sau reflexivul cu valoare pasivă), arătînd de cine este făcută acţiunea [Gramatica limbii române, Bucureşti, 1966, p. 169]. Complementul de agent este partea secundară de propoziţie care determină un verb la diateza pasivă, un adjectiv sau chiar un adverb provenit dintr-un „verb la supin”.. şi indică elementul activ („autorul”) în legătură cu „acţiunea” sau „caracteristica” regentă [C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, p. 1393]. Complementul de agent este expresia sintactică a autorului acţiunii verbale, din planul extralingvistic al enunţului, atunci cînd subiectul gramatical (sau alte funcţii sintactice) reprezintă expresia lingvistică a obiectului pasiv al aceleiaşi acţiuni [D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 2000, p. 424]. Caracteristicile gramaticale care deosebesc complementul de agent de alte poziţii sintactice sînt: a) complementul de agent este un tip special de complement care se realizează printr-un nominal (substantiv, pronume sau numeral cu valoare pronominală) în cazul acuzativ cerut de conectorul de / de către: Rolul este interpretat de actor. Cadourile sunt dăruite de către ei. Romanele au fost solicitate de ambii. b) complementul de agent este un constituent obligatoriu al construcției pasive: Poezia e recitată de student. Cîntecul este interpretat de Maria. Caracteristicile semantice ale complementului de agent sînt: a) complementul de agent desemnează Agentul care face acțiunea: Cartea este citită de Ion. Ceașca e spartă de copil; b) complementul de agent poate exprima și Forța care provoacă acțiunea: Plantele au fost distruse de ploi. Copacii au fost doborîți de vînt; c) însoțit de un verb psihologic, complementul de agent indică Experimentatorul: Maria este stimată / iubită / adorată / urîtă de toți. După structura formei sau expresiei sale, complementul de agent poate fi: 86
a) simplu, exclusiv sintetic, exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (în cazul acuzativ cu prepoziţia de sau de către): Un rănit e sprijinit pe genunchi de către un soldat. Fusese lovit de el, era clar acum. Fiind hipnotizată de ochii şarpelui, căzu. b) coordonat (constituit din termeni coordonaţi copulativ, disjunctiv şi adversativ): Vine însoţit de părinţi şi de prieteni. E răsfăţată deopotrivă de bunici şi de noi. Era favorizat ba de director, ba de secretară. Era strivit de gînduri şi de emoţii negative. Era tachinat nu de profesor, ci de colegi. Termenul regent al complementului de agent poate fi: a) verb la diateza pasivă: Olimpiada este organizată de profesori. Olimpiada se organizează de profesori. b) rar, adjective postverbale derivate cu sufixul - abil /- ibil: Casa este netransmisibilă de către proprietarul repus în drepturi. c) rar, supine pasive, cu valoare adjectivală: Aceasta este calea de urmat de către orice om. Complementul de agent poate fi exprimat prin: substantiv şi părţi de vorbire cu valoare de substantiv în cazul acuzativ (precedat de prepoziţiile de şi de către): Partea răsăriteană a Italiei de nord este locuită de veneţi. Semnele care ne stau la dispoziţie pentru a nota sunetele unei limbi ne sînt impuse de societate (Al. Rosetti). Vocea umană e provocată de inflexiuni ale nervului recurent transmise laringelui (Al. Rosetti). pronume în cazul acuzativ (precedat de prepoziţiile de şi de către): Religia – o frază de dînşii inventată (M. Eminescu). Păsări, fiare şi lighioane trăiau de el oropsite. Poetul era cunoscut de toţi. Aceste scrisori nu ajunseră pînă la ei, fiind prinse de ai noştri. Trebuia să fie bătut de cineva. Au fost însoţiţi la hotel de aceştia. 87
Neîndrumată de nimeni, mulţimea se răzvrătea. numerale cu valoare substantivală în cazul acuzativ (precedat de pre-
poziţiile de şi de către): Romanul a fost citit de ambii. A fost apreciat de puţini. Răspunsul a fost trimis numai de cîţiva. Textul a fost interpretat de doi dintre actori. Premiul i se va înmîna de (către) primul dintre sponsorii concursului. Vine însoţit de părinţi şi de prieteni. Era strivit de gînduri şi de emoţii negative. Era tachinat nu de profesor, ci de colegi. Complementul de agent îşi marchează identitatea sa specifică prin: a) prepoziţiile de şi de către: Ajungînd seara acasă, am fost întîmpinat de ai mei. Îngînat de glas de ape, Cînt-un corn cu-nduioşare (M. Eminescu). b) regentul exprimat, de cele mai dese ori, prin verb la diateza pasivă (pasivul participial sau pronominal): Romanul este citit de către studenţi. Romanul se citeşte de către studenţi. c) regentul un verb la supin: Lucrul acesta e uşor de observat de către toţi. Problema este uşor de rezolvat de către copii. În concluzie, menționăm: complementele propriu-zise sau necircumstanțiale au un conținut abstract fiind cerute de termenul determinat pentru întregirea construcției și fiind, în același timp, dependente de felul acestui termen (verbe tranzitive în cazul complementului direct, pasive în cazul complementului de agent). Exerciții de sistematizare și consolidare 1. Definiți complementul de agent. Precizați întrebările acestuia. 2. Alcătuiți patru propoziții în care regentul complementului de agent să fie la diateza pasivă (forma participială și reflexivă). 3. Precizați prepozițiile care însoțesc complementul de agent. 88
4. Demonstrați că un complement de agent se pretează transformărilor într-un subiect gramatical (în cazul nominativ). Test-grilă 1. Regentul complementului de agent stă numai la diateza pasivă? a) da; b) nu. 2. Enunțurile copilul este bătut, copilul se bate pot selecta complemente de agent? a) da; b) nu. 3. Complementul de agent este plasat numai în postpoziția verbului regent? a) da; b) nu. 4. Complementul de agent poate fi confundat cu un alt tip de complement? a) da; b) nu. Bibliografie selectivă: 1. Bărbuţă I. ş.a., Gramatica practică a limbii române, Chişinău, Tipografia Centrală, 2006, p. 179. 2. Constantinescu-Dobridor Gh., Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 201-203. 3. Dimitriu C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Editura Institutul European, 2002, p. 1393-1395. 4. Gramatica limbii române. Enunţul. Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 432-439. 5. Irimia D., Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000, p. 424-426. 6. Merlan A., Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, 2001, p. 114-115.
89
Bibliografia generală: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17.
Avram M., Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, 507 p. Bărbuţă I., Gramatica practică a limbii române, Chişinău, Tipografia centrală, 2006, 240 p. Bărbuţă I., Limba română prin exerciții, Chişinău, 2009, 232 p. Ciobanu A., Sintaxa practică (cu elemente de analiză transformațională), Chişinău, Lumina, 1991, 280 p. Constantinescu-Dobridor Gh., Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, ed. a II-a revăzută, 1998, 557 p. Diaconescu I., Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, 293 p. Dimitriu C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, 1605 p. Dîrul Al., Schițe de gramatică funcțional-semantică a limbii române, Chişinău, Tipografia A.Ş. Moldova, 2002, 267 p. Dobrovie-Sorin C., Sintaxa limbii române. Studii de sintaxă comparată a limbilor romanice, Bucureşti, Editura Univers, 2000, 320 p. Eţcu I., Sintaxa elementară a limbii române. Introducere în sintaxologie, Chişinău, 2000, 183 p. Goian M., Limba română. Probleme de sintaxă, Bucureşti, Editura Recif, 1995, 383 p. Gramatica limbii române. Enunţul, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, 1036 p. Guţu Romalo V., Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, 209 p. Hodiş V., Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1990, 196 p. Irimia D., Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000, 543 p. Merlan A., Sintaxa și semantica-pragmatica limbii române vorbite. Discontinuitatea, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1998, 251 p. Merlan A., Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, 2001, 285p. 90
18. Mladin C.-I., Sintaxa limbii române. Unitățile sintactice, București, Cartea Universitară, 2006, 832 p. 19. Nagy R., Sintaxa limbii române actuale, Institutul European, 2005, 403 p. 20. Pană Dindelegan G., Teorie și analiză gramaticală, București, Editura Coresi, 1994, 202 p. 21. Secrieru M., Cumul de funcţii sintactice, Iaşi, Editura Polirom, 2001, 235 p. 22. Șerban V., Sintaxa limbii române. Curs practic, București, Editura didactică și pedagogică, 1970, 442 p. 23. Tamba Dănilă E., Vechi şi nou în sintaxa limbii române, Iaşi, Editura Demiurg, 2004, 448 p. 24. Timofte M., Actualitatea sintaxei româneşti „clasice moderne”, Iaşi, Editura Demiurg, 2005, 188 p. 25. Trandafir Gh., Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1982, 226 p. 26. Ungureanu E., Elemente pentru o teorie a atributivităţii, Chişinău, Editura CEUSM, 2002, 136 p.
91
