Romain Rolland - Inima Vrajita - (Vol.1-5)

ROMAIN ROLLAND INIMĂ VRĂJITĂ

Vol. 1 - Annette si Sylvie…………..…pag.

2

Vol. 2 – Vara.………………………....pag. 184 Vol. 3 – Mama si fiu….………………pag. 513 Vol. 4 – Moartea unei lumi .…………pag. 866 Vol.5 – Zamislirea ….………………..pag. 1201

1

ROMAIN ROLLAND

INIMĂ VRĂJITĂ * ANNETTE ȘI SYLVIE

În românește de VERA CĂLIN ȘI SILVIAN IOSIFESCU

2

CUVÂNT ÎNAINTE În 1922, cînd a început să scrie Inimă vrăjită, Romain Rolland avea cincizeci și șase de ani. Cînd a apărut ultimul volum, intitulat simbolic Zămislirea, scriitorul împlinise șaizeci și opt. Scrisă ca și Jean Cristophe vreme de peste un deceniu, povestea vieții lui Annette și a lui Marc Rivière e testamentul spiritual al lui Rolland. Celor care au descoperit la șaptesprezece ani mesajul artistic și moral al lui Romain Rolland le e greu să vorbească cu detașare de om și de scriitor. Și nici n-ar fi potrivit. Prezența directă a unui om de o mare elevație e cea mai stăruitoare impresie pe care ți-o produce scrisul lui. O știu toți cei care i-au sorbit lecția de energie și de demnitate. Dar nu-l vom reduce la un nume care face să vibreze amintirea oamenilor de patruzeci de ani. Vocea lui Rolland își păstrează puterea de a convinge și mișca. După apariția Inimii vrăjite și – în anii trecuți – a lui Jean Cristophe, am stat de vorbă cu mai mulți studenți. Intuiseră și ei esențialul cărții, simțiseră aceeași prezență. Vorbim de lecția de energie. E necesară o mai mare precizie. Termenul „profesor de energie” a fost devalorizat. Critica burgheză l-a aplicat lui Nietzsche și lui Barrès. Etica sălbatică a supraomului și a „voinței de putere” a filozofului german, pe care hitlerismul avea să-l exalte ca pe un precursor, ca și combinația respingătoare de egotism estetizant și de prejudecăți șovine, servită de Barrès, par din altă lume față de scrisul lui Rolland. Deși impresionat de proza lui Nietzsche și mai ales de Așa grăit-a Zarathustra – ne-o spune îndelung la memoriile sale – Rolland a dat de la început alt înțeles cuvîntului „energie”. 3

Inimă vrăjită e, deci, cartea unui scriitor matur, cu celebritate internațională – primise în 1916 premiul Nobel. E o carte în spiritul operei și activității anterioare. Le continuă. Și totuși e o operă de cotitură. Cultul energiei rămîne, dar pacifistul devine revoluționar; acțiunea și opera dobîndesc alte sensuri. * Romain Rolland s-a născut la Clamecy, la 29 ianuarie 1866, într-o familie cu tradiții republicane, și s-a format în perioada de răsunătoare scandaluri politice și financiare din jurul lui 1880. Cea de-a treia republică s-a născut în Franța în iz de sînge și de afaceri. Înfrîngerea Comunei a însemnat răzbunarea sălbatică a burgheziei, care tremurase cîteva luni pentru puterea și averea ei. Masacrele de comunarzi desfășurate în plină stradă au fost urmate de execuții cu simulacre de judecată și de convoaiele imense ale deportaților în „Noua Caledonie”. Au fost apoi anii de început al imperialismului, într-o atmosferă de afaceri și de scandaluri financiare. Afacerea „Panama” a fost cel mai răsunător, dar nu singurul dintre aceste scandaluri, care scoteau violent la lumină fața morală a cercurilor conducătoare. Au fost compromiși atunci în lanț principalii conducători politici burghezi. Cercurile monarhiste au încercat să folosească situația inventînd un „salvator”. Au căutat să aducă în fruntea statului un general elegant și nul – generalul Boulanger – care ar fi avut menirea să reintroducă monarhia. Încercarea de a reîntoarce istoria a eșuat – firește – și marioneta politică a dispărut de pe scenă tot atît de repede cum apăruse. Începuturile imperialismului au cuprins și sîngeroase expediții coloniale – cum a fost cea din Tunis – îndărătul cărora se deslușesc combinații și lovituri de bursă. E lumea înfățișată de Maupassant bi Bel-Ami, lume în care parazitismul triumfă sub 4

toate formele. Adolescentul retras, interiorizat a vrut să-și călească existența din metal curat. „O să-mi făuresc viața ca o sabie, va spune mai tîrziu un personaj al său. O să mi-o făuresc sau o s-o sfărîm”. Izolat în mediul de platitudine și meschinărie, caută puncte de sprijin teoretic și practic. În anii petrecuți la Școala Normală, apoi ca bursier la Școala de Arte din Roma, se desenează concepția trăirii eroice, elogiul energiei și al pasiunii. Cu mulți ani înainte, un adolescent din Grenoble reacționase în același fel împotriva burgheziei triumfătoare și a familiei de notari pioși în care se născuse. Dar condițiile istorice și structura individuală a lui Romain Rolland sînt altele decît ale lui Stendhal. Altele vor fi și punctele de sprijin. Adolescentul alternează între dorința de a se jertfi, de a servi oamenii, și cultul existenței eroice. Rolland își făurește în acești ani idealul energiei. De la început, energia nu e concepută ca manifestare de vitalitate elementară. Nu întîlnim la Romain Rolland admirația nediscriminată a forței de orice fel. Energia nu e disociată de țel. În căutarea dramatică a unui țel, scriitorul rămîne încă la umanitarismul cu contururi vagi. Participă, ca și o mare parte a intelectualității franceze, la lupta pentru revizuirea procesului Dreyfus, dar nu adîncește sensul acestei lupte, care dezvăluia chipul justiției și armatei burgheze. Contactul cu conducătorii socialismului reformist îl împiedică să caute mai departe forțele revoluționare. Conducătorii aceștia, descriși cu severitate lucidă în Jean Cristophe, semănau îngrozitor de mult cu politicienii burghezi. N-am înțelege mare lucru din primele decenii de gînd, scris și acțiune ale lui Rolland, dacă am înghesui faptele în cîteva caracterizări statice. E o zbatere continuă. Scriitorul nu se poate mulțumi cu umanitarismul vag, caută un obiect mai precis al 5

acțiunii. Împiedicat de straturile idealiste ale formației sale, e înclinat să vadă la baza dezvoltării sociale rolul marilor personalități. Căci contrastul între protestul mînios împotriva atmosferei de combinații veroase și de meschinărie, între vitalitatea scriitorului, între încrederea lui în. Oameni și căile pe care le urmează gîndirea lui filozofică și socială se menține în toți acești ani. Urmele acestui contrast vor exista chiar și în cărțile de mai tîrziu, în cărțile clarificării proletare. Le vom întîlni și în Inimă vrăjită. Rolland caută remediul împotriva platitudinii, împotriva artificialității și ipocriziei burgheze care – cum ne-o mărturisește în memoriile lui – îl înăbușeau, în cultul individualităților neobișnuite. În acest domeniu, ideile sale seamănă cu cele pe care le dezvoltase în Anglia, cu o jumătate de secol înainte, Carlyle. Istoricul englez, care a simpatizat cu mișcarea chartistă, a încercat să primenească aerul stătut al societății victoriene, propovăduind cultul eroilor. La începutul secolului nostru, în 1903, în Viața lui Beethoven, Rolland cere „să se deschidă ferestrele”, ca să pătrundă suflul eroilor. În Europa concurenței imperialiste, în Europa din preajma primului război mondial strigătul acesta suna a revoltă. Dar pornea de la exagerarea rolului pe care-l pot avea în istoric marile personalități. O astfel de înțelegere se simte în volumele pe care le consacră lui MichelAngelo, lui Tolstoi, lui Beethoven. Sînt pagini care scot la iveală grandoarea eroilor, îi înțelege ca oameni nu ca statui, dar le proiectează prea izolat umbrele. Și totuși încrederea în omul simplu, în tăria lui, în capacitatea lui de a înțelege și crea arta se regăsește mereu în scrisul și în activitatea lui Romain Rolland. Începuturile lui literare nu avut drept scop crearea unui teatru al revoluției. În piesa Aërt face elogiul vieții trăite fără 6

moliciune și fără concesii. Proiectează un ciclu de piese – zece – care să evoce revoluția din 1789. A scris trei – 14 iulie, Danton, Lupii – pe care le-a publicat apoi sub titlul comun de Teatrul Revoluției. Mai tîrziu, aceeași perioadă istorică i-a inspirat altă piesă – Jocul dragostei și al morții. Teatrul acesta se adresa maselor prin ideile vehiculate și prin mijloacele artistice larg accesibile. E semnificativă însăși ideea de a scrie un „teatru al poporului” întro perioadă cînd literatura burgheză era într-un proces progresiv de ezoterizare, cînd ermetismul – între alte curente – teoretiza restrîngerea artei la un grup de inițiați, înmulțea piedicile artificiale între scriitor și cititor. Romain Rolland preconizează un limbaj energic, expresiv și direct, un limbaj care să comunice cît mai larg mesajul operei. În acest limbai e făcut elogiul momentelor din lupta pentru libertate, elogiul hotărîrii și acțiunii. Există în acest teatru erori de interpretare istorică, mai ales în felul cum sînt înfățișate și apreciate cîteva principale figuri ale revoluției din 1789. Adevărul istoric e deformat ca și la germanul Georg Buchner, așa cum avea să fie deformat, din păcate, și în magistrala piesă a lui Camil Petrescu. Danton e idealizat, Robespierre înnegrit. Etica individualistă se simte și în felul cum e clădit și dezlegat conflictul din Lupii. Dar teatrul acesta e al poporului și al revoluției prin încrederea în mase. Punctul de sprijin principal pe care-l constituie încrederea în omul simplu se regăsește în multe alte pagini, întîlnim în Jean Cristophe cîte un personaj, cum e unchiul lui Cristophe, care contrastează prin sagacitate, prin ținuta morală, cu demagogii și farsorii din cercurile politico-estetizante descriși într-un mînios volum al ciclului, în Bîlciul din piață. Mai tîrziu, Colas Breugnon avea să însemne tot un elogiu – rostit cu umor – al tăriei morale 7

populare. Jean Cristophe, vastul roman scris între 1904 și 1912, traduce căutările și certitudinile din această perioadă. Existența unui muzician de geniu e urmărită din primii ani și pînă la lupta cu neființa. Rolland, care s-a format prin muzică și și-a împărțit tot timpul scrisul între literatură și muzicologic, a ales un astfel de personaj pentru a-și obiectiva concepția despre viață și artă. Multe detalii sînt împrumutate din biografia lui Beethoven, cîteva din cea a lui Hugo Wolff. Relieful și vitalitatea eroului dau o ripostă artistică opiniilor estetizante care îi recunosc lui Romain Rolland măreția morală, dar nu văd în proza lui decît lungimi și retorism. Asemenea pagini se întîlnesc într-adevăr în amîndouă marile romane. Dar se pierd într-un ansamblu care dă mereu impresia de grandios și de omenesc. Ceea ce rămîne, ceea ce se transmite din lectura celor zece volume e pasiunea, vitalitatea lui Cristophe. Nu o vitalitate vegetală, ci una conștientă, devenită apoteoza omului. E optimismul fără dulcegărie, credința că viața poate fi dominată și stăpînită. Generației din preajma primului război mondial! se lansa un mesaj de încredere în om. Răsunetul lui a fost imens. Declanșarea războiului i-a arătat lui Romain Rolland că trebuie să meargă mai departe, că numai elogiul energici umane nu e suficient. Scriitorul și-a dovedit de la început consecvența și nu s-a gîndit să facă vreun compromis comod cu conștiința și convingerile lui. A rostit condamnarea războiului, fără să se lase intimidat de calomniile cu care a fost de îndată împroșcat. Ca și pe Barbusse, lupta împotriva războiului, continuată după 1918, l-a dus mai departe. Pacifismul din Clérambault sau Pierre et Luce se cerea înlocuit de o înțelegere mai profundă, de o atitudine activă. Revoluția din Octombrie, crearea statului 8

sovietic, pentru care Rolland și-a afirmat de la început atașamentul, deschideau perspective noi înțelegerii și acțiunii. După înfrîngerea intervenționiștilor, diverse fapte – provocări, campanii de presă – dovedeau că se pregătea o nouă intervenție. Fasciștii, asasinii subvenționați ai imperialismului o cereau mereu. Lupta împotriva războiului, împotriva fascismului și pentru apărarea statului sovietic se uneau într-o acțiune unică. Ca și Jean Cristophe, Inimă vrăjită e un roman de formație, un Bildungsroman. La muzicianul Jean Cristophe Krafft, la Annette și Marc Rivière formația durează cît și existența. Scriitorul urăște înțepenirea și o asimilează cu moartea. Viața personajelor lui e mișcare, transformare prin experiență. Laitmotivul „mori, Cristophe, ca să renaști” se percepe și în Inimă vrăjită. Existența lui Annette și Marc se desfășoară tot sub semnul trăirii eroice. Dar datele sînt altele și mai ales perspectiva creatorului lor s-a schimbat, se schimbă de la volum la volum. Căci de la Annette și Sylvie pînă la Zămislirea romanul înregistrează însuși procesul de clarificare politică a lui Romain Rolland, traduce artistic acest proces. Annette și Sylvie aparține încă perioadei Jean Cristophe. În ultimele două părți perspectiva devine revoluționară. Nu ni se mai narează formarea unui geniu. În primele părți ale Inimii vrăjite, o femeie din familia spirituală a autorului își cucerește independența precară în condițiile pe care zoologia capitalismului le fixează pentru o intelectuală săracă. Annette Rivière întîmpină faptele și oamenii cu energie și onestitate. Acceptă existența de fată-mamă și înfruntă prejudecățile cu același curaj cu care se zbate să-și întrețină copilul: Rolland i-a împrumutat eroinei lui multe trăsături proprii și multe fapte biografice. În timpul războiului, Annette își afirmă ura împotriva măcelului printr-un gest caracteristic pentru firea ei, ce nu poate 9

admite pasivitatea, dar și pentru incapacitatea de a descoperi, în acel moment, soluția luptei organizate. Ajută unui prizonier să evadeze și să-și revadă prietenul bolnav. Dar Annette trece dincolo de stadiul „deasupra învălmășelii”, împărtășește înțelegerea dobîndită treptat de creatorul ei. Aruncată de împrejurări în mijlocul finanței internaționale, cunoaște jocul marelui capital, combinațiile fabricanților de arme, tot ce se ascunde îndărătul fațadei pictate. E în măsură să intervină direct. Cîștigă încrederea patronului ei, financiarul Timon. Își folosește influența pentru a contribui la spargerea blocadei prin care marele capital încerca să lovească statul sovietic. Marc Rivière aparține unei alte generații și altui stadiu în transformarea intelectualului progresist. În raporturile lor frămîntate, în care dragostea nu poate evita conflictele, mama și fiul se educă reciproc. Marc devine revoluționar și cade în luptă – într-o cursă montată de fasciști. Annette nu se închide în doliul ei. În mintea cititorului persistă o imagine – femeia îmbrăcată în negru și cu privire liniștită care ia cuvîntul la adunările muncitorești. Mesajul cărții, Iubirea, prima ființă născută, Iubirea, care mai tîrziu născu Gîndirea… Rig – Veda

10

CĂTRE CITITORI În pragul unei călătorii care va cuprinde mai multe etape fără să fie atît de lungă ca aceea a lui Jean Christophe; reamintesc cititorilor rugămintea prietenească pe care le-am adresat-o la una din cotiturile vieții trăite de muzicianul meu. 1 La începutul volumului Revolta, îi preveneam să privească fiecare volum ca pe un capitol al unei opere în mișcare și a cărei idee se desfășoară o dată cu viața zugrăvită. Citind vechea zicală: Sfîrșitul hotărăște viața iar seara hotărăște ziua, am adăugat; Cînd vom ajunge la capăt, veți judeca prețul strădaniilor noastre. Firește, sînt de părere că fiecare volum trebuie să-și aibă caracterul lui propriu, să poată fi judecat aparte, ca o operă de artă. Dar, ar fi prematur să ne formăm o idee generală, pe temeiul unui singur volum. Cînd scriu un roman, aleg o ființă cu care mă simt înrudit (sau, mai curînd, mă alege ea pe mine). După ce am ales-o, o las în voia ei, mă feresc să intervin cu personalitatea mea. O personalitate pe care o porți de o jumătate de veac e o povară grea. Darul divin al artei este de a ne elibera, îngăduindu-ne să sorbim alte suflete, să îmbrăcăm alte vieți (prietenii noștri din India ar spune: „Altele dintre viețile noastre”: căci totul este în fiecare). Prin urmare, de îndată ce i-am adoptat pe Jean Christophe, sau pe Colas2, sau pe Annette Rivière, nu mai sînt decît secretarul gîndurilor lor. Îi ascult, îi văd trăind, fi privesc cu ochii lor. Pe măsură ce ei învață de la inima lor, de la oameni, învăț și eu cu ei; cînd se înșală, mă E vorba de eroul romanului lui Romain Rolland Jean Christophe. 2 Personajul principal din romanul lui Romain Rolland, intitulat Colas Bremgnon. 1

11

poticnesc; cînd se îndreaptă, mă ridic și pornim din nou la drum. Nu pretind că e drumul cel mai bun. Dar este drumul nostru. Christophe, Colas și Annette fie că au dreptate, fie că nu au, Christophe, Colas și Annette trăiesc. Viața însăși este un temei, și nu unul dintre cele mai puțin însemnate. Să nu căutați aci vreo teză tău vreo teorie. Priviți această carte doar ca istoria lăuntrică a unei vieți cinstite, lungi, pline de bucurii și de dureri, o viață nelipsită de contraziceri, bogată în greșeli și îndreptată fără încetare către găsirea – în lipsa Adevărului inaccesibil – a acelei armonii spirituale, care este supremul nostru adevăr. R. R. August 1922

12

PARTEA ÎNTÎI Ședea lîngă fereastră, cu spatele în lumină, iar razele asfințitului îi mîngîiau gîtul și ceafa puternică. Abia se întorsese acasă. Pentru prima dată, de luni întregi, Annette nu-și mai petrecuse ziua afară, în aer liber, plimbîndu-se, îmbătîndu-se de soarele de primăvară. Un soare ce te amețește, ca vinul curat, neumbrit de arborii despuiați, un soare înviorat de aerul proaspăt al iernii pe ducă. Îi vîjîia capul, îi zvîcneau tîmplele, ochii-i erau plini de lumină. Roșu și aur sub pleoapele coborîte. Aur și roșu în trup. Nemișcată, amorțită pe scaun, își pierdu o clipa cunoștința… Un iaz în mijlocul pădurii, cu o pată de soare, ca un ochi. De jur împrejur copaci cu trunchiurile acoperite de mușchi. Simți dorința să se scalde. Iat-o dezbrăcată. Mîna de gheață a apei îi atinge picioarele și genunchii. Se simte cuprinsă de o toropeală dulce. Se privește goală în iazul roșu și auriu…! se strecoară în suflet un sentiment de rușine ciudată, nelămurită, ca și cum alți ochi ar pîndi-o. Ca să se ferească de ei, înaintă mai mult în apă, afundîndu-se pînă la bărbie. Apa șerpuitoare e ca o îmbrățișare vie; de picioare! se încolăcesc lianele groase. Vrea să se desprindă, se înfundă în nămol. Sus, la suprafața iazului, doarme pata de soare. Lovește inimoasă cu călcîiul de fund și revine la suprafață. Apa e cenușie acum, tulbure, murdară. Dar pe solzii ei sclipitori, soarele tot strălucește… Annette își prinde brațul de o salcie aplecată deasupra iazului, ca să se smulgă din pîngărirea umedă. Ramura înfrunzită îi acoperă ca o aripă umerii și șoldurile goale. Se lasă umbra nopții, iar pe ceafă, aerul rece… 13

Se scutură din toropeală. Trecuseră doar cîteva clipe de cînd s-a lăsat cuprinsă. Soarele se pierde dincolo de colinele de la Saint-Cloud. Se lasă răcoarea serii. Dezmeticită, Annette se ridică puțin înfiorată, apoi încruntînd sprîncenele, înciudată de rătăcirea căreia! s-a lăsat pradă, se îndreaptă spre fundul camerei, așezîndu-se din nou în fața focului. Un foc plăcut de surcele, a cărui menire e mai curînd să bucure ochii și să țină tovărășie, decît să încălzească; pentru că din grădină pătrunde prin fereastra deschisă, o dată cu boarea umedă a serii de început de primăvară, sporovăiala melodioasă a păsărilor întoarse de pe alte meleaguri, ce se pregăteau să adoarmă. Annette visează. Dar, de astă dată, cu ochii deschiși. Șia reluat locul în lumea ei. E în casa ei. Annette Rivière Aplecată spre flacăra ce-i rumenește fața tînără – mîngîind cu piciorul pisica neagră întinsă spre tăciunii aprinși – retrăiește doliul o vreme uitat; recheamă chipul (șters o clipă din suflet) al celui pe care l-a pierdut. În rochia cernită, Annette mai poarta încă pe frunte și-n colțul gurii semnul durerii, iar pleoapele-i ușor umflate păstrează urma lacrimilor de curînd vărsate. Dar fata aceasta sănătoasă, plină de prospețime, scăldată în sevă ca firea reînnoită, voinica, bine făcută fără a fi frumoasa, cu parul castaniu ce cade greu pe gîtul auriu, cu obraji și ochi de floare – fata aceasta, care caută să-și adune în privirile pierduta și pe umerii rotunzi vălurile împrăștiate ale melancoliei, pare o văduvă tînără ce vede depărtîndu-se umbra iubită. În adîncul sufletului, Annette se simțea cu adevărat văduvită, numai că acela a cărui umbră încerca s-o oprească era tatăl ei. Trecuseră șase luni de cînd îl pierduse. Către sfîrșitul toamnei, Raoul Rivière, tînăr încă (nu împlinise cincizeci de ani), 14

a fost răpus în două zile de o criză de uremie. Deși, de cîțiva ani, starea sănătății lui, risipită fără socoteală, îl silea să se cruțe, nu se aștepta la o cădere de cortină atît de bruscă. Arhitect parizian, (ost bursier al Premiului Romei, bărbat frumos, isteț, cu o neobișnuită poftă de viață, sărbătorit în saloane, răsfățat de oficialități, Rivière știuse să adune toată viața comenzi, onoruri, cuceriri, fără a avea aerul că le caută. O figură cu adevărat pariziană, popularizată de fotografiile, desenele și caricaturile revistelor ilustrate; cu fruntea lui înaltă, bombată spre tîmple, capul plecat, ca al unui taur gata să se năpustească, ochii ușor bulbucați, care priveau cu îndrăzneală, părul alb stufos, tăiat scurt, și alunița de sub gura surîzătoare și lacomă, totul exprima spirit, obrăznicie, grație, îndrăzneală. În Parisul artelor și plăcerilor, era cunoscut de toți și totuși nimeni nu-l cunoștea. Om cu două firi deosebite, știa să se adapteze de minune societății spre a trage foloase de la ea, dar știa de asemenea să-și croiască în ascuns o viață tăinuită. Om cu patimi și vicii puternice, pe care le întreținea, se păzea totuși să dea la iveală orice manifestare care ar fi putut să-i 6perie clienții. Avea muzeul lui ascuns (fas ac nefas 3), dar nu-l arăta decît rarilor inițiați. Își bătea ioc de gustul și de morala publică, dar le adopta în fața lumii și în lucrările oficiale. Nimeni nu-l cunoștea, nici prietenii, nici dușmanii… Dușmani? Aproape că nu avea. Cel mult rivali, care plătiseră scump îndrăzneala de a-i fi stat în cale. Dar nu-i purtau dușmănie. După ce-i dejucase, Rivière se pricepuse atît de bine să-i încînte, încît aceștia, asemenea oamenilor sfioși călcați pe bătătură, erau gata să zîmbească și să-și ceară iertare. Aspru, dar șiret, izbutise să rămînă prieten cu concurenții pe care îi înlătura 3 În limba latină în original: cu lucruri îngăduite și neîngăduite.

15

și cu femeile pe care le părăsea. În căsnicie avusese ceva mai puțin noroc. Soția sa se dovedise lipsită de gust și suferi din pricina aventurilor lui. Cu toate că în cei douăzeci și cinci de ani de căsătorie ar fi avut, după părerea lui, destul timp să se obișnuiască, ea nu se resemnase niciodată. De o cinste posacă, de o atitudine rece, ca și frumusețea ei de lioneză, cu sentimente puternice, dar stăpînite, nu se pricepea săl rețină în nici un fel, și, mai ales, îi lipsea darul – atît de util – de a se preface că nu vede ceea ce nu putea împiedica. Prea demnă ca să plîngă, nu se putuse totuși resemna sa nu-i arate ca știe și ca suferă. Fire sensibila (cel puțin așa se credea el), Rivière se ferea să se gîndească la toate astea; dar îi purta pică soției sale pentru faptul că nu se ostenea să-și ascundă mai bine egoismul. Trăiau de mulți ani aproape despărțiți; dar printr-o înțelegere tacită se ascundeau în fața lumii. Nici chiar fiica lor, Annette, nuși dăduse niciodată seama de această situație. E drept că nu căutase să pătrundă cauzele neînțelegerii dintre părinți. Adolescența are destule griji. Cu atît mai rău pentru grijile altora! Raoul Rivière avusese suprema dibăcie de a o atrage pe Annette de partea sa. Bineînțeles, nu făcuse nimic fățiș: asta e doar culmea artei. Nici o imputare, nici o aluzie la greșelile doamnei Rivière. Se purta cavalerește; lăsa fiicei lui grija să le descopere singură. Și Annette le descoperise, căci și ea se afla sub vraja tatălui ei. Și cum să n-o acuze pe aceea care, fiind soția lui, avusese stîngăcia să spulbere această fericire! În această luptă inegală, biata doamnă Rivière era dinainte învinsă. Își încheie înfrîngerea, murind cea dintîi. Raoul rămăsese învingător – și stăpîn pe inima fetei lui. În ultimii cinci ani, Annette trăise în climatul moral al acestui tată atît de cuceritor, care o îndrăgea și care, fără nici un gînd rău, o ținea sub puterea vrăjii lui 16

înnăscute. Căci, în ultimii doi ani, de la primele semne ale bolii care avea să-l răpună, era silit să stea mai mult acasă. Nimic deci nu tulburase intimitatea caldă dintre tată și fiică, intimitate care umplea inima abia deșteptată a Annettei. Fata avea între douăzeci și trei și douăzeci și patru de ani, dar inima îi era mai tînără decît vîrsta ei și nu se arăta grăbită. Poate pentru că și ca, ca toți cei pe care-i așteaptă un viitor lung simțea palpitînd într-însa preaplinul vieții și-l lăsa să se adune, fără a se grăbi să-l cîntărească. Semăna cu amîndoi părinții; cu tatăl, prin trăsăturile feței și prin zîmbetul fermecător, care la el făgăduia mult mai mult decît bănuia el însuși, iar la ca, făptură pură, mult mai mult decît ar fi vrut. Ea să arate. De la mamă-sa moștenise liniștea aparentă, gesturile rezervate și – în ciuda spiritului foarte liber – seriozitatea morală. Era îndoit de ispititoare, prin farmecul unuia și prin rezerva celuilalt. N-ai fi putut ghici care din temperamente o domină. Adevărata ei fire rămăsese încă necunoscută. Necunoscută de ceilalți și de sine. Nimeni nu-i bănuia lumea ascunsă. Era ca o Evă în grădină, pe jumătate adormită. De dorințele ce sălășluiau într-însa încă nu-și dădea seama. Nimic nu le trezise, căci nimic nu le atinsese. Părea că navea decît să întindă brațul ca să le culeagă. Dar nici nu încerca, legănată de zumzetul lor încîntător. Poate că nici nu voia să încerce… Cine poate ști în ce măsură încercăm să ne înșelăm noi înșine? Ne ferim să vedem în ființa noastră ceea ce ne neliniștește… Prefera și ea să nu ia în seamă marea dinăuntrul ei. Annette așa cum o cunoșteau ceilalți, Annette, așa cum se cunoștea și ea, era o fată tînără, foarte liniștită, chibzuită, ordonată, stăpînă pe sine, care avea voința ei și propria ei judecată, dar pe care nu avusese încă prilejul. «a le folosească 17

împotriva rînduielilor stabilite ale lumii sau ale căminului. Fără să disprețuiască îndatoririle vieții mondene și fără să fie blazată de plăcerile ei, pe care le gusta chiar cu nesaț, simțise nevoia unei activități mai serioase. Ținuse să facă studii cît mai complete, să urmeze cursuri universitare, să dea examene, să-și ia două licențe. Avea o inteligență vie, avidă de activitate, și-i plăceau cercetările precise, mai ales științele. Se dovedise bine înzestrata în acest domeniu – poate pentru că firea ei sănătoasă simțise nevoia, dintr-un simț al echilibrului, să opună disciplina strictă a unei metode precise și a unor idei limpezi atracției tulburi a vieții lăuntrice, pe care se temea s-o înfrunte, dar care, cu toată împotrivirea ei, se ivea în orice clipă de inactivitate intelectuală. Munca aceasta curată, firească, regulată, o mulțumea deocamdată. Nu voia să se gîndească la ce va urma. Căsătoria n-o ispitea. Nici nu se gîndea la ea. Tatăl ei îi zîmbea cînd auzea de aceste idei preconcepute, dar se ferea să le spulbere; îi erau și lui pe plac. Moartea lui Raoul Rivière zgudui din temelii clădirea ordonată al cărei stîlp principal – fără ca Annette să-și fi dat măcar seama – fusese el. Ea mai întîlnise o dată chipul morții. Îl zărise cu cinci ani în urmă, cînd își pierduse mama. Dar trăsăturile acestui chip nu sînt totdeauna aceleași. După cîteva luni petrecute într-un sanatoriu, doamna Rivière plecase în tăcere, așa cum trăise, păstrînd taina ultimelor clipe, cum își păstrase, în timpul vieții, taina necazurilor. După moartea ei, Annette, în egoismul nevinovat al adolescenței, simțise o durere duioasă, asemenea primelor ploi de primăvară, un fel de ușurare nemărturisită și umbra unei remușcări, repede înlăturată de nepăsarea zilelor însorite.. 18

Cu totul altul fu sfîrșitul lui Raoul Rivière. Fulgerat în plină fericire, atunci cînd se credea sigur că-i va fi dat s-o mai soarbă multă vreme, nu întîmpină clipa aceasta cu resemnare. Primi suferințele și apropierea morții cu strigăte de revoltă. Luptă îngrozit pînă la ultima suflare a unei agonii chinuite, ca un cal care urcă panta în galop. Imaginile acelea groaznice se întipăriseră ca-ntr-o ceara moale în sufletul aprins al Annettei. Nopți întregi o urmăriră ca niște halucinații. Cînd stătea culcată în bezna odăii, gata să adoarmă, sau cînd se trezea brusc, retrăia agonia și revedea chipul muribundului cu atîta putere, de parcă s-ar fi aflat ea însăși în pragul morții; ochii lui erau ochii ei; suflarea lui, suflarea ei. Nu le mai putea deosebi. Simțea pe retină chemarea privirii lui împăienjenite. Era aproape zdrobită. Dar tinerețea e rezistentă și își regăsește atît de ușor nădejdile! Cu cît e mai întins arcul, cu atît mai departe zboară săgeata vieții. Lumina orbitoare a acestor vedenii zălude se stinse chiar prin forța vîlvătăii; amintirile se cufundară în întuneric. Trăsăturile, glasul, strălucirea celui mort, totul pieri. Cu privirea ațintită pînă la istovire asupra umbrelor dintr-însa, Annette nu mai regăsi nimic. Nimic în afară de ea. Ea singură. Singură. Ca Eva, care se deșteaptă în grădină fără tovarășul de lîngă ea, fără cel ie care îl știuse totdeauna aproape și pe care nu căutase să-l cunoască. Căci, în cugetul ei și fără ca ea să-și dea seama, Rivière lua înfățișarea încă nelămurită a dragostei. Și, deodată, grădina își pierdu liniștea. Pătrunseseră din afară adieri tulburătoare: sufletul morții și sufletul vieții. Annette deschise ochii, ca și cei clintii oameni în noapte, cu teama miilor de primejdii (necunoscute ce o pîndeau din toate părțile și cu presimțirea luptei pe care avea s-o poarte. Deodată puterile adormite se adunară și, încordate, începură să se pregătească, iar singurătatea 19

se însufleți de forțe pătimașe. Echilibrul fusese frînt. Studiile, lucrările nu mai însemnau nimic pentru Annette. Locul ce-l ocupaseră în viața ei era neînsemnat. Cealaltă parte a vieții, pe care o dezvăluise durerea, se arăta nețărmurit de întinsă. Zdruncinul loviturii îi stîrnise toate fibrele. În jurul rănii deschise prin pierderea tovarășului drag se strînseră toate forțele iubirii tainice, necunoscute; atrase de golul căscat, veneau în fugă din străfundurile ființei. Copleșită de această năvală, Annette se străduia să le schimbe înțelesul; se încăpățină să le socotească pe toate cauza suferinței ei – toate: aprigul, arzătorul îndemn al Firii, ale cărui adieri de primăvară o scăldau în căldură, năzuința nelămurită și puternică spre fericire – spre fericirea pierdută sau spre cea dorită? – brațele întinse spre cel plecat, și inima care zvîcnea, rîvnind la trecut, sau poate la viitor? Dar Annette nu reușea decît să-și topească doliul într-un mister tulbure țesut din durere și patimă și dintr-o nelămurită voluptate. Înfrigurarea aceasta o mistuia și o revolta totodată. În seara aceea de sfîrșit de aprilie, revolta învinse. Bunul ei simț se împotrivea visărilor nedeslușite, lăsate în voie atîtea luni și a căror primejdie o înțelegea. Voia să alunge visurile, dar nu era ușor; bunul ei simț nu mai era ascultat. Pierduse obișnuința de a porunci. Smulgîndu-se de sub fascinația focului din cămin și din vraja vicleană a nopții care o învăluia, Annette se ridică. Aerul rece al nopții o făcea să se înfioare. Se înveli într-un halat al tatălui ei și aprinse lumina. Stătea în fostul cabinet de lucru al lui Raoul Rivière. Prin ușile deschise, printre frunzișul tînăr, rar încă, al copacilor, se deslușea în noapte Sena, pe a cărei întindere întunecată, nemișcată parcă, se oglindeau casele de pe celălalt mal, cu ferestrele lor luminate, 20

și amurgul ce se stingea deasupra colinelor de la Saint-Cloud. Om de gust, fără a-și compromite însă această calitate satisfăcînd tabieturile nesărate sau capriciile ridicole ale clienților săi bogați, Raoul Rivière își alesese drept locuință o veche clădire în stil Ludovic al XVI-lea, așezată la porțile Parisului, pe Quai de Boulogne, pe care n-o refăcuse. Se mulțumise s-o facă plăcută de locuit. Biroul lui ar fi servit tot atît de bine și îndeletnicirilor galante. Și nu era greu să crezi că acestea nu rămăseseră neîndeplinite. Fără îndoială că Rivière nu primise aici numai o singură vizită plăcută, deoarece încăperea avea intrare separată prin grădină. Dar, în ultimii doi ani, intrarea nu mai folosea la nimic și singura vizitatoare era Annette. Aici avuseseră ei cele mai încîntătoare convorbiri. Annette venea, se ducea, rînduia, punea apă într-un vas de flori, era într-un veșnic du-te-vino, se liniștea și apoi deodată cu o carte în mînă, ghemuită în colțul ei favorit de pe divan, de unde vedea alunecînd în tăcere fluviul mătăsos, își continua neatentă, fără a-și întrerupe cititul, o convorbire distrată cu tatăl ei. Iar el, din colțul lui, nepăsător și plictisit, își arăta doar profilul răutăcios, prinzînd cu coada ochiului fiecare mișcare; copil bătrîn și răsfățat, care nu concepea să nu fie el centrul tuturor gîndurilor, o hărțuia cu înțepături, cu întrebări drăgăstoase, batjocoritoare, pretențioase, neliniștite, ca să-i atragă atenția și să fie sigur că e ascultat în cele din urmă, plictisită, dar încîntată că tatăl ei nu se putea lipsi de ea, lăsa totul baltă și se ocupa numai de el. Atunci Rivière era mulțumit; sigur de succes, îi dăruia din comorile inteligentei lui sclipitoare. Aprindea focuri spirituale de artificiu, își depăna amintirile. Desigur că avea grijă să le aleagă doar pe cele mai măgulitoare pentru el. Și le potrivea ad usum 21

Delphini 4, după gustul prințesei, căreia, surprinzîndu-i cu finețe curiozitățile tainice și repulsiile stîrnite brusc, îi povestea tocmai ceea ce dorea ea să asculte. Annette, doar ochi și urechi, asculta mîndră destăinuirile lui. Era încredințată că ea primise de la tatăl ei mai multe destăinuiri decît fusese în stare să primească vreodată mama ei. Se socotea singura ființă care păstra tainele vieții lui. Dar, de la moartea tatălui, avea în păstrare și o altă taină: toate hîrtiile lui. Annette nu încerca să le cunoască. Respectul pentru tatăl ei o făcea să creadă că nu-i aparțin. Un alt sentiment, dimpotrivă, o îndemna să le deschidă. Oricum, trebuia să hotărască soarta lor. Annette, singura moștenitoare, ar fi putut să dispară la rîndul ci, iar hîrtiile acestea de familie nu trebuiau să cadă în mîini străine. Trebuia, prin urmare, să le cerceteze în grabă, fie pentru a le nimici, fie pentru a le păstra. Hotărîrea era luată de mai multe zile. Dar cînd pătrundea seara în odaia plină de prezența aceea dragă, Annette nu îndrăznea decît să se lase pradă amintirii lui, stînd nemișcată ore în șir. Nu voia să deschidă aceste scrisori din trecut, de teama unei ciocniri prea directe cu realitatea… Totuși, trebuia. În seara aceea se hotărî. Sub mîngîierea dulce a nopții aceleia proaspete, simțind cu neliniște cum! se topește durerea, Annette voi să-și întărească stăpînirea asupra celui dispărut. Se îndreptă spre mobila de lemn de trandafir, mai potrivită pentru o femeie cochetă decît pentru un intelectual – un dulap înalt, stil Ludovic al XV-lea – în sertarele căruia Rivière își îngrămădea scrisorile și hîrtiile personale, sertare de cîte șapte4 Spre folosința Delfinului (prințului moștenitor), adică pe înțelesul copiilor.

22

opt etaje, părînd ca o copie micșorată și fermecătoare, o imitație anticipată a zgîrie-norilor americani. Annette îngenunche, deschise sertarul de jos, și, ca să-l cerceteze mai bine, îl scoase. Își reluă apoi locul lîngă cămin, îl așeza pe genunchi și se aplecă asupră-i. În casă nici un zgomot. Locuia singură, împreună cu o mătușă bătrînă, care ținea gospodăria și care nu prea conta: o soră ștearsă a tatălui ei, mătușa Victorine, care îl slujise totdeauna, socotind lucrul acesta firesc; iar acum îi continua rolul de guvernantă pe lîngă nepoată, încît, asemenea pisicilor bătrîne, ajunsese sa facă parte din mobilierul casei, de care se simțea, desigur, tot atît de legată ca și de ființele vii. Seara se retrăgea devreme în odaia ei, la etajul de sus, iar prezența-i îndepărtată și zgomotul domol al pașilor ei tîrșiți tulburau tot atît de puțin visările Annettei ca și un vechi animal al casei. Începu să citească cu interes, puțin tulburată. Dar instinctul de ordine și nevoia de calm, care cereau ca totul în jurul ei să fie limpede și rînduit, îi impuneau mișcări încete și o oarecare răceală în mînuitul scrisorilor, ceea ce o făcu să se creadă, la început, nepăsătoare, amăgindu-se singură. Primele scrisori erau ale mamei ei. Tonul îndurerat îi trezi, la început, impresiile de odinioară, nu totdeauna binevoitoare, în care adesea plictiseala se amesteca cu mila, față de ceea ce judecata ei sănătoasă socotea drept o stare de spirit cu adevărat bolnăvicioasă: „Biata mamă!” Dar pe măsură ce citea, își dădea seama, pentru întîia oară, că acea stare de spirit nu era lipsită de temei. Unele aluzii la necredința lui Raoul o neliniștiră. Dar cum ținea încă prea mult partea tatălui ca să-l judece aspru, trecu mai departe, prefăcîndu-se că nu pricepe. Dragostea ei de fiică îi oferea motive temeinice să închidă ochii. Dar totodată descoperi profunzimea sufletească și dragostea rănită a 23

doamnei Rivière și își făcu imputări că, neînțelegînd-o, a contribuit și ea la tristețea acelei vieți jertfite. În același sertar, zăceau unele lîngă altele și legături întregi de scrisori – unele chiar răzlețite de pachetul lor și amestecate cu scrisorile mamei, pe care ușurința nepăsătoare a lui Raoul le adunase laolaltă, așa cum făcuse și cu femeile care îi scriseseră în timpul vieții lui aventuroase. De astă dată, liniștea pe care și-o impusese Annette se văzu pusă la grea încercare. Din filele noului teanc răsunau glasuri mult mai intime, mai sigure de puterea lor, decît al sărmanei doamne Rivière; glasuri care-și afirmau dreptul de proprietate asupra lui Raoul. Annette fu revoltată. Prima ei mișcare fu să mototolească scrisorile și să le arunce în foc – dar le scoase de acolo. Privea șovăind la filele mușcate de flacără, pe care le luase iar în mînă. Desigur că, dacă avusese cu o clipă înainte motive puternice să nu se amestece în certurile trecute ale părinților, avusese altele și mai puternice să refuze de a lua cunoștință de legăturile tatălui ei. Dar acum motivele acestea nu mai însemnau nimic. Se simțea jignită. N-ar fi putut spune cum, cu ce drept, de ce. Nemișcată, aplecată, încrețindu-și nasul, cu bărbia întinsă înainte, cu un aer necăjit de miță supărată, o frămînta pofta de a azvîrli din nou în foc scrisorile obraznice pe care le strîngea în mînă. Dar își desfăcu degetele și nu se putu împotrivi ispitei de a arunca o privire peste ele. Și, hotărîndu-se deodată, desfăcu pumnii, întinse scrisorile, le netezi cu grijă… Și citi, citi totul. * Cu scîrbă – dar nu fără oarecare atracție – vedea desfășurîndu-se legăturile de dragoste, de care nu știuse nimic. O ceată ciudată și pestriță. În dragoste, ca și în arta, capriciile lui 24

Raoul aveau „aerul timpului”. Annette recunoștea unele nume din lumea ei și își amintea cu necaz de zîmbetele, de mîngîierile pe care le primise odinioară de la cutare amantă. Altele aparțineau unei pături sociale inferioare. Ortografia era la fel de liberă ca și sentimentele exprimate. Annette citea totul cu același aer indignat. Dar mintea ei ageră și batjocoritoare, ca și a tatălui ei, evoca silința comică a acelora cate scriseseră cu capul aplecat, cu o buclă în ochi, scoțînd vîrful limbii, gonind tocul pe hîrtie. Toate aceste aventuri, unele mai lungi, altele mai scurte – de fapt, niciodată de prea lungă durată – treceau, se înșirau, una alungind-o pe cealaltă. Pe Annette, jignită dar disprețuitoare, o satisfăcea această succesiune. Nu ajunsese încă la capătul descoperirilor. Într-un alt sertar, rînduit cu grijă (cu mai multă grijă decît scrisorile mamei sale, după cum fu nevoită să observe), un alt teanc îi dezvălui o legătură mai trainică. Deși datele nu erau puse totdeauna, putu să-și dea seama ușor că această corespondență se întindea pe un șir lung de ani. Cuprindea două scrisuri – unul stîngaci, cu greșeli și rînduri oblice, se oprea la jumătatea pachetului, celălalt, la început copilăresc și apăsat, se forma treptat și continua pînă în ultimii ani – mai mult (și descoperirea aceasta fu deosebit de dureroasă pentru Annette), pînă în ultimele luni ale vieții tatălui ei. Și făptura aceea, care răpea Annettei o parte dintr-o epocă sfîntă, socotită pînă acum numai a ei, această străină, de două ori nedorită, îi scria tatălui ei: „Tată!” Avu senzația unei răni nesuferit de dureroase. Cu un gest de furie aruncă de pe umeri halatul tatălui ei. Scrisorile îi căzură din mînă. Se ghemui în scaun cu ochii uscați, cu obrajii aprinși. Nici nu căuta să înțeleagă ce se petrece în ea. Era prea pătimașă pentru a-și da seama ce simte. Dar din toată puterea pasiunii ei 25

se născu gîndul: „M-a înșelat!…” Luă din nou scrisorile cu ură și de astă dată nu le mai lăsă din mîini pînă cînd nu ajunse la ultimul rînd. Citea respirînd greu, cu gura închisă, mistuită de focul ascuns al geloziei și de un alt sentiment nelămurit care se trezea într-însa. Nu-i trecu nici o clipă prin minte că, pătrunzînd în intimitatea acestor scrisori, însușindu-și secretele tatălui ei, săvîrșea un act neîngăduit. Nu se îndoi o clipă de dreptul ei. (Dreptul ei! Ce departe se afla de felul ei rațional de a judeca! O altă putere vorbea, o putere despotică!) Mai mult, simțea că dreptul ei – dreptul ei – era încălcat de tatăl ei. Își veni însă în fire. Într-o clipă înțelese absurditatea pornirii ei. Ridică din umeri. Ce drepturi avea oare asupra lui? Ce-i datora el? Glasul poruncitor al pasiunii răspunse: totul. Era zadarnic să discute. Pradă mîniei fără rost, Annette simțea, o dată cu durerea pricinuită de rană, o amară plăcere de pe urma acelor puteri necruțătoare, care-și înfigeau pentru întîia oară ghearele ascuțite în carnea ei. Își petrecu o parte din noapte citind scrisorile. Și cînd, în cele din urmă, se hotărî să se culce, reciti multă vreme, sub pleoapele lăsate, rînduri și cuvinte care o făceau să tresară, pînă cînd somnul adînc al tinereții o birui; rămase întinsă, nemișcată, respirînd profund, calmă, ușurată prin însuși faptul că se epuizase. A doua zi, reciti și, în zilele următoare, reciti de mai multe ori scrisorile care-i stăpîneau gîndurile. Acum putea aproape să reconstituie viața aceea – viața dublă ce se desfășurase alături de a ei. Mama, o florăreasă, pe care Raoul o ajutase să-și deschidă o florărie, fata lucra mode sau croitorie – nu înțelegea bine ce anume. Una se numea Delphine, cealaltă, mai tînără, Sylvie. Judecînd după stilul capricios, neîngrijit, dar plin de farmec în 26

prospețimea lui, cele două femei se asemănau. Delphine părea să fi fost o femeie plăcută și, în ciuda cîtorva șiretlicuri ce se ghiceau ici-colo, în scrisori, se vedea ca nu-l obosise mult pe Rivière cu pretențiile ei. Nici mama nici fata nu prea luau viața în tragic. De altfel, păreau sigure de dragostea lut Raoul. Era poate cel mai bun mijloc ca s-o păstreze. Siguranța aceasta sfidătoare o jignea pe Annette tot atît de mult ca și tonul nespus de familiar al scrisorilor. Se simțea geloasă mai ales pe Sylvie. Cealaltă murise și mîndria Annettei o făcea să disprețuiască genul de intimitate care o legase pe Delphine de tatăl ei. Uitase cît de jignitoare îi păruse cu cîteva zile înainte descoperirea unor legături de același fel. Acum, cînd era vorba de o dragoste mai adîncă, orice altă rivalitate! se părea neînsemnată. Încerca printr-un efort de imaginație să și-o închipuie pe această străină, pe care, cu tot necazul ei, n-o mai simțea decît pe jumătate străină. Era indignată de nepăsarea zîmbitoare și de liniștea cu care Sylvie îl tutuia pe Rivière în scrisori, de parcă ar fi fost al ei și numai al ei. Căută să întîlnească în închipuire privirea obraznică a necunoscutei și s-o rușineze. Dar nepoftita o sfida cu privirea, de parcă i-ar fi spus: „E al meu. În vinele mele curge sîngele lui.” Și cu cît Annette se înfuria mai mult, cu atît gîndul acesta își croia mai stăruitor drum în mintea ei. Dar lupta prea mult împotriva lui ca să nu se obișnuiască treptat, treptat, cu lupta și chiar cu vrăjmașa. Primul gînd care-i răsărea în minte, dimineața, la deșteptare, se îndrepta spre Sylvie. Și glasul batjocoritor al rivalei spunea parcă: „Am același sînge ca tine”. Într-o noapte, fiind pe jumătate adormită, o auzi așa de bine, și atît de limpede și de viu văzu chipul surorii necunoscute, încît Annette întinse mîinile s-o prindă. 27

Iar a doua zi, furioasă, protestînd, dar învinsă de dorința care nu-i mai dădea pace, plecă de acasă în căutarea Sylviei. * Găsise adresa în scrisori și se duse în bulevardul du Maine. Era după-amiază. Sylvie se afla la atelier. Ea, Annette, nu îndrăzni s-o caute acolo. Așteptă cîteva zile și reveni într-o seară, după cină. Sylvie încă nu se întorsese, sau venise și plecase; precis nu putu afla. Annette, care după fiecare din aceste drumuri era stăpînită toată ziua de o nerăbdare nervoasă, se întoarse acasă dezamăgită. O teamă ascunsă o îndemna să renunțe. Dar făcea parte din acele femei care nu renunță niciodată la ceea ce au hotărît – mai ales cînd piedicile se întețesc sau se tem de ceea ce se va întîmpla. Se mai duse într-o seară pe la sfîrșitul lui mai, pe la nouă, și de astă dată! se spuse că Sylvie e acasă. Șase etaje. Sui scara în goană, ca să n-aibă timp să caute motive de întoarcere. Sus, își simți răsuflarea tăiată. Se opri în capul scării. Nu știa ce o așteaptă. Un condor lung, fără covor, pardosit cu plăci. La dreapta și la stînga, două uși întredeschise: de la o ușă la alta se auzeau glasuri. Prin ușa din stînga se răsfrîngea pe plăcile roșii lumina apusului. Acolo locuia Sylvie. Annette bătu la ușă. I se strigă: „Intră”, fără ca glasul din cameră să se oprească din vorbă. Împinse ușa; lumina aurie a cerului o izbi în față. Văzu o fată tînără, pe jumătate dezbrăcată, în jupon, cu umerii goi, cu picioarele goale în papuci trandafirii, trecînd de ici-colo și arătînd un spate plinuț și suplu. Căuta ceva pe masa de toaletă, vorbind singură și pudrîndu-și nasul cu un puf. — Ei! Ce e? întrebă ea, cu glas puțin sîsîit din pricina acelor 28

pe care le ținea între dinți. Apoi, întorcîndu-se brusc spre ramura de liliac din cana cu apă, își vîrî nasul în ea cu un mormăit de plăcere. Ridicînd capul și privîndu-și în oglindă ochii surîzători, o zări în spatele ei pe Annette stînd șovăitoare în prag, luminată de razele soarelui. Scoase o exclamație, se întoarse cu brațele goale deasupra capului, înfigîndu-și repede acele în părul desfăcut. Apoi se apropie cu mîinile întinse, dar se trase brusc, privind-o binevoitor dar rezervat. Annette întră, încercînd zadarnic să spună ceva. Sylvie tăcea și ea. Îi oferi un scaun și, îmbrăcînd un capot vechi cu dungi albastre, se așeză pe pat în fața ei. Se priveau și fiecare aștepta să înceapă cealaltă. Cît erau de deosebite! Fiecare o studia pe cealaltă, cercetător sfredelitor, fără indulgență, cu ochi care întrebau: „Cine ești?” Sylvie o vedea pe Annette, înaltă, proaspătă, cu fața largă, cu nasul puțin cîrn, cu fruntea bombată sub împletitura părului de un castaniu auriu, cu sprîncenele groase, cu ochi mari de-un albastru deschis, ochi puțin ieșiți, cărora unduirile inimii le dădeau uneori o expresie de o stranie severitate. Avea gura mare, buzele groase, cu puf ușor deasupra, de obicei strînse îndărătnic ca pentru apărare și așteptare, dar care, cînd se întredeschideau. Se puteau lumina de un zîmbet fermecător, sfios și luminos, schimbîndu-i toată înfățișarea; bărbia, plină ca și obrajii, fără a fi grasă, era croită solid; ceafa, gîtul, mîinile aveau culoarea mierei închise; o piele frumoasă, netedă, scăldată de sînge curat. Puțin greoaie, cu bustul îndesat. Annette avea sinii mari și rotunzi. Ochiul ager al Sylviei îi pipăi sub stofă și zăbovi mai ales asupra umerilor frumoși, a căror armonie plină forma împreună cu gîtul – coloană blondă și rotundă – partea cea mai desăvîrșită a 29

trupului. Știa să se îmbrace; tot ce purta dovedea gust și îngrijire, chiar prea multă îngrijire pentru gustul Sylviei: parul bine pieptănat, nici măcar o șuviță în vînt, nici o agrafă neprinsă, totul într-o perfectă ordine. Și Sylvie se întreba: „Și înăuntru o fi oare la fel?” Annette o vedea pe Sylvie aproape tot atît de înalta ca și ea – da, poate tot atît de înaltă – dar subțire, cu talia fină, cu capul mic față de trup. Pe jumătate goală sub capot, plinuță în ciuda sînilor mici, cu brațele rotunde, se legăna din mijloc, cu mîinile încrucișate pe genunchii rotunzi. Rotunde erau și fruntea și bărbia. Nasul mic, cîrn; părul șaten, cu firul subțire, îi acoperea tîmplele: buclele îi năvăleau în obraji, iar ceafa cu gîtul alb, foarte alb și grațios, era acoperită cu cîrlionți rebeli. O plantă crescută în cameră. Privite din fiecare parte, cele două profiluri erau deosebite, cel din dreapta molatic, sentimental, de pisică adormită; cel din stingă șiret, la pîndă, de pisică gata să zgîrie. Cînd Sylvie vorbea, buza de sus i se ridica, descoperind dinții care rîdeau. Și Annette se gîndea: „Vai de cel pe care o să-l înhațe!” Cît erau de deosebite! Și totuși, amîndouă recunoscusem, de la prima privire, ochii limpezi, fruntea, cuta din colțul gurii – își recunoscuseră tatăl… Sfioasă și înțepenită, Annette își luă inima în dinți și-i spuse numele cu glas șovăitor, sugrumat de emoție, cu ochii ațintiți asupra ei. Sylvie o lăsă să vorbească, apoi spuse liniștită, cu zîmbetul acela crud care-i descoperea dinții: — Știam. Annette tresări. — De unde? — Te-am mai văzut – de multe ori – cu tata… 30

Înaintea ultimelor cuvinte șovăise puțin. Poate că, răutăcioasă, avusese de gînd să spună: „cu tatăl meu”. Dar o cuprinse o milă ironică zărind privirea Annettei, care-i citise pe buze cuvîntul nerostit. Annette înțelese, întoarse ochii și roși umilită. Sylviei nu-i scăpa nimic; se desfăta în taină văzînd-o roșind. Vorbea înainte, fără grabă, răspicat. Povestea că, la înmormîntare, fusese în biserică, într-una din aripi, și că văzuse tot. Cu vocea ei melodioasă și puțin nazală, și depăna povestea fără a se arăta mișcată. Dar dacă ea știa să vadă, Annette știa să asculte. După ce Sylvie sfîrși, Annette, ridicînd privirea, îi spuse: — Îl iubeai mult, nu-i așa? Cele două surori schimbară priviri mîngîietoare. O mîngîiere de o clipă. O umbră de gelozie și tulburase ochii Annettei, care continuă: — Te iubea mult. Voise sincer să-i facă plăcere Sylviei. Dar, fără să vrea, în glasul ei se simți o umbră de necaz. Sylvie crezu că deslușește un ton protector. Arătîndu-și îndată ghearele, spuse cu vioiciune: — Da, desigur! Mă iubea mult! Făcu o mică pauză; apoi, îi aruncă binevoitoare: — Ținea mult și la dumneata. Mi-a spus-o adesea. Mîinile pasionate ale Annettei, mîinile ei mari și nervoase, tresăriră și se strînseră. Sylvie le privea. Cu glasul sugrumat, Annette întrebă: — Îți vorbea adesea de mine? — Adesea, repetă Sylvie cu nevinovăție. Nu e de loc sigur că spunea adevărul. Dar Annette, puțin deprinsă să-și ascundă gîndurile, nu punea la îndoială cuvîntul altora; cele spuse de Sylvie îi săgetară inima. Așadar, tatăl ei îi 31

vorbea Sylviei despre ea, vorbeau împreună despre ea! În timp ce ea nu știuse nimic pînă în ultima zi. Părea că! se destăinuiește și totuși o înșela, o ținea la o parte, nici nu aflase măcar că avea o soră! Se simți copleșită de această inegalitate, atît de nedreaptă. Era învinsă. Dar nu voi s-o arate. Căuta o armă, o găsi, și spuse: — L-ai văzut foarte rar în ultimii ani. — În ultimii ani, da, încuviință Sylvie în silă. Firește. Era bolnav. Îl țineau închis. Urmă o tăcere dușmănoasă. Zîmbeau amîndouă, amîndouă fierbeau de nerăbdare: Annette aspră și înțepată, Sylvie cu o fățarnică bunăvoință și politețe, înainte de a reîncepe lupta, numărau loviturile date de fiecare. Annette, oarecum ușurată de neînsemnata ei biruință, dar rușinată de gîndurile ei urîte, se sili să îndrepte convorbirea pe un făgaș mai prietenos. Îi vorbi despre dorința ei de a se apropia de aceea în care retrăia – puțin – tatăl ei. Dar se străduia zadarnic. Fără voie, făcea deosebire între ceea ce fusese hărăzit fiecăreia; lăsa să se înțeleagă că ea fusese mai favorizată, îi povestea Sylviei despre ultimii ani ai lui Raoul și nu se putea împiedica să arate cît de apropiată fusese ea de el. Sylvie se folosea de cîte o întrerupere a povestirii ca să împărtășească, în schimb, Annettei, propriile ei amintiri despre dragostea părintească. Și fiecare, fără să vrea, invidia partea hărăzită celeilalte; și fiecare se străduia s-o pună în valoare pe a sa. Vorbind sau ascultînd (nevrînd să asculte, dar auzind totuși), continuau să se măsoare din cap pînă în picioare. Sylvie făcea mulțumită comparații între gleznele subțiri și picioarele ei lungi cu labe mici, care se pierdeau în papuci și încheieturile cam greoaie, cu gleznele mai groase ale Annettei. Iar Annette, cercetînd mîinile Sylviei, nu scăpa din ochi unghiile ei prea trandafirii. Nu se aflau față în față numai două fete, ci două 32

căsnicii rivale. Astfel că, în ciuda conversației aparent liniștite, continuau să se înfrunte cu privirea și vorba, cercetîndu-se fără cruțare una pe alta. Ascuțișul nemilos al geloziei le făcea pe fiecare să pătrundă fără cruțare, de la cea dintîi privire, în adîncul firii celeilalte, să descopere cusururile, viciile ascunse de care cealaltă nici nu-și dădea poate scama. Sylvie citea în Annette trufia, principiile severe, violența despotică a sentimentelor, care nu avuseseră încă prilejul să se manifeste. Annette descifra în Sylvie sufletul ei sterp și fățărnicia surîzătoare. Mai tîrziu, cînd ajunseră sa se iubească, avură mult de furcă pentru a uita ceea ce citiseră în ziua aceea. Deocamdată, asemenea unei lentile, dușmănia mărea cusururile. În unele clipe se urau de-a dreptul. Cu inima grea, Annette gîndea: „Nu e bine, nu e bine! Eu trebuie să dau exemplul bun”. Ochii ei făceau ocolul încăperii sărăcăcioase, priveau fereastra, perdelele de dantelă groasă, acoperișul și coșurile caselor din față în lumina palidă a lunii, ramura de liliac în cana cu marginea spartă. Cu răceală, dar de fapt arzînd de nerăbdare, îi oferi Sylviei prietenia, ajutorul ei. Sylvie ascultă nepăsătoare, cu o umbră de zîmbet răutăcios; nu răspunse. Îndurerată și neizbutind să ascundă jignirea suferită de mîndria ci și de dragostea care se înfiripa, Annette se sculă brusc. Schimbară un salut de o politețe banală și Annette ieși cu tristețe și mînie în suflet. Dar, cînd ajunse la capătul coridorului și puse piciorul pe prima treaptă a scării, Sylvie alergă spre ea clămpănind din papucii ei mici, pierzîndu-și unul pe drum. Și, pe la spate, îi încolăci gîtul cu brațele. Annette se întoarse cu un strigăt de surprindere. O strînse pătimaș în brațe pe Sylvie. Sylvie țipă și ea, dar rîzînd de violența îmbrățișării. Se sărutară cu foc. 33

Schimbară cuvinte de alintare, duioșie, mulțumiri, făgăduieli că se vor revedea curînd. Se desprinseră. Rîzînd de fericire, Annette se văzu la capătul scării, fără să știe cum coborîse. Auzi de sus un fluierat ștrengăresc, cum fluieri cînd chemi un dine, și glasul lui Sylvie șoptind: — Annette! Ridică ochii și văzu sus de tot, într-un cerc de lumină, mutrișoara aplecată a Sylviei, care rîdea: — Prinde! și primi în obraz o ploaie de picături și ramura de liliac ud, pe care i-o arunca Sylvie, trimițîndu-i și sărutări cu amîndouă mîinile. Sylvie dispăru. Annette, cu capul ridicat, continua s-o caute, după ce. Se făcuse nevăzută. Și, strîngînd în brațe ramura umedă, sărută florile de liliac. * Cu toată depărtarea, cu toate că unele străzi nu erau prea sigure la ora aceea tîrzie, Annette se întoarse pe jos. Îi venea să danseze. Cînd ajunse în sfîrșit acasă, fericită și istovită, nu se culcă înainte de a fi așezat florile într-un vas lîngă patul ei. Apoi se dădu jos ca să le scoată și să le pună – la fel ca în odaia Sylviei – în cana ei de apă. După ce se culcă la loc, lăsă lampa aprinsă, căci nu voia să se despartă de ziua aceea. Dar după trei ore se deșteptă brusc în miez de noapte. Florile erau tot acolo. Nu visase. O văzuse pe Sylvie. Adormi din nou, legănată de amintirea chipului iubit. Zilele următoare fură pline de un zumzet de albine care clădesc un stup nou. Așa cum se strînge un roi în jurul unei regine tinere, așa își dădea Annette un viitor nou alături de draga ei Sylvie. Vechiul stup era pustiu. Matca murise cu adevărat. 34

Străduindu-se să ascundă schimbarea, inima ei aprinsă căuta să se înșele cu gîndul că dragostea pentru tatăl ci trecea asupra Sylviei și că îl va regăsi pe el într-însa. Dar Annette știa că de fapt se despărțea de el. Poruncitorul glas al noii iubiri, care creează și distruge. Toate lucrurile care-i aminteau de tatăl ei fură date la o parte. Obiectele familiare fură mutate cu tot respectul în umbra cucernică a încăperilor unde nu riscau să fie tulburate prea des. Halatul fu atîrnat într-un dulap vechi. După ce-l închise acolo, Annette îl scoase din nou, nehotărîtă, își frecă obrazul de stofă, apoi îl aruncă înciudată. Pasiunea nu chibzuiește. Cine dintre ci doi trăda? Se îndrăgostise de sora pe care o descoperise. N-o cunoștea deloc. Dar cînd iubești, această nesiguranță înseamnă un farmec în plus. Taina necunoscutului sporește farmecul a ceea ce crezi știut. Nu voia să-și amintească despre Sylvie, pe care de abia o zărise, decît ceea ce îi plăcuse la ea. Recunoștea în ascuns că, în realitate, lucrurile nu stăteau chiar așa. Dar cînd încerca cinstit să revadă umbrele portretului, auzea papucii Sylviei clămpănind pe coridor și simțea brațele ci goale înconjurîndu-i gîtul. Sylvie trebuia să vină. Îi făgăduise. Annette făcea pregătiri ca s-o primească. Unde vor sta? Aici, în odaia ei atît de frumoasă. Sylvie se va așeza aici, pe locul preferat, în fața ferestrei deschise. Annette vedea totul cu ochii Sylviei, se bucura să-i arate casa, bibelourile, copacii îmbrăcați în cel mai fraged frunziș, priveliștea luminoasă a dealurilor înflorite. La gîndul că vor împărți aceste frumuseți și atîta bunăstare, Annette gusta totul cu prospețimea unor senzații noi. Dar se trezi în ea gîndul că ochii Sylviei vor face comparație între locuința ei și casa de pe Boulogne. O umbră îi întunecă bucuria. Inegalitatea aceasta o 35

răni, ca și cum ea ar fi fost de vină. N-avea oare mijloace s-o repare, poftind-o pe Sylvie să se bucure de darurile pe care soarta i le hărăzise ei? Da, dar asta însemna să se arate din nou superioară. Annette presimțea că Sylvie nu va primi fără împotrivire. Își aminti de tăcerea batjocoritoare cu care întîmpinase prima ci propunere. Trebuia sa țină scama de mîndria ei. Cum sa facă? Annette își făcu vreo patru-cinci planuri. Nici unul n-o mulțumi. Schimbă de zece ori orînduiala lucrurilor în odaie. După ce așezase acolo, cu plăcere de copil, lucrurile cele mai scumpe, le scoase și nu lăsă decît tot ce avea mai simplu. N-a fost amănunt – o floare pe o etajeră, locul unui portret – pe care sa nu-l cîntărească în minte. Numai de n-ar sosi Sylvie înainte ca totul să fie gata! Dar Sylvie nu se grăbea, și Annette avea vreme să ia și să pună, să orînduiască iarăși și iarăși lucrurile. I se părea că Sylvie prea întîrzie. Dar se folosea de întîrziere ca să mai schimbe ceva din planuri. Juca o comedie de care nu-și dădea scama. Se înșela singură, dînd însemnătate unor nimicuri. Toată frămîntarea asta urmată de aranjamente și schimbări era doar un pretext. Menit să înăbușe un vălmășag de gînduri pătimașe, care tulburau rostul obișnuit al vieții ci chibzuite. Pretextul își pierdu tăria. Acum, totul era gata. Și Sylvie nu mai venea. În închipuirea ei, Annette o primise pînă acum de zece ori. Se istovea așteptînd-o. Totuși, nu putea să se mai ducă ea la Sylvie. Dacă, ducîndu-se s-o revadă, ar citi în ochii plictisiți ai Sylviei ca se putea lipsi foarte bine de ea! Numai la gîndul acesta, trufia Annettei sîngera. Nu, decît o asemenea umilință, mai bine să n-o mai revadă niciodată! Totuși… Se hotărî în grabă, se îmbrăcă pentru a pleca în căutarea celei care o uitase. Dar pînă să-și încheie mănușile, își pierdu curajul,! se muiară picioarele și 36

se așeză pe un scaun din vestibul, neștiind ce să facă. Dar în clipa aceea, în timp ce stătea ghemuită lîngă ușă cu pălăria în cap, gata de plecare și neputîndu-se hotărî, o auzi pe Sylvie sunînd. Între țîrîitul soneriei și clipa cînd se deschise ușa, nu se scurseră nici zece secunde. Graba aceasta și ochii fericiți ai Annettei îi arătară Sylviei că era așteptată. Se îmbrățișară, în prag, înainte de a scoate un cuvînt. Annette o trase pe Sylvie vijelios în casă, fără să dea drumul mîinilor ci, și rîdea fără noimă, ca un copil fericit, mîncînd-o din ochi. Nimic nu se petrecu așa cum prevăzuse. Annette nu folosi nici una din frazele de primire pe cîrc le pregătise. N-o așeză pe Sylvie la locul ales. Se așezară una lîngă alta pe divan, cu spatele la fereastră, ochi în ochi, fiecare vorbind fără s-o asculte pe cealaltă. Privirile lor spuneau: Annette: „În sfîrșit! Ești aici!” Sylvie: „După cum vezi, am venit…” Dar Sylvie, privind-o cu băgare de seamă, spuse: — Erai gata să ieși în oraș? Annette scutură din cap, nevoind să dea alte explicații. Sylvie pricepu însă foarte bine și, aplecîndu-se înspre ea, șopti: — La mine veneai? Annette tresări, își rezemă obrazul de umărul surorii sale și murmură: — Răutăcioaso! — De ce? întrebă Sylvie, sărutînd cu vîrful buzelor sprîncenele blonde ale Annettei. Annette nu răspunse. Dar Sylvie știa răspunsul. Zîmbi, pîndind-o cu șiretenie pe Annette, care își ferea privirile. Ce fată pătimașă! Acum, avîntul îi fusese frînt. O sfială neașteptată o 37

învăluia ca o plasă. Rămaseră nemișcate – sora cea mare rezemată de umărul celei mici, care o privea mulțumită că și-a impus atît de repede puterea. Apoi Annette ridică fruntea; și, stăpînindu-și amîndouă prima emoție, începură a vorbi ca niște vechi prietene. De astă dată, nu mai aveau gînduri dușmănoase. Dimpotrivă, erau dornice să se dezvăluie una alteia. Firește, nu în întregime. Știau că în orice om sînt lucruri ce nu trebuie scoase la iveală. Chiar cînd iubește? Tocmai cînd iubește! Dar care anume? Se destăinuiau, dar fiecare dintre ele își păstra tainele și se întreba pînă unde ar merge dragostea celeilalte. Așa încît multe destăinuiri, sincere la început, șovăiau nesigure, în mijlocul frazei, și sfîrșeau printr-o nevinovată minciună. Nu se cunoșteau, erau în multe privințe de neînțeles una pentru cealaltă, două firi, două lumi, străine totuși. Pentru vizita aceasta (la care se gîndise mai mult decît ar fi vrut să recunoască) Sylvie căutase să se arate cît mai seducătoare. Și la asta se pricepea. Annette îi simțea farmecul, dar, în același timp, era stînjenită de unele cochetării, care-i displăceau. Sylvie înțelese, fără a căuta însă să-și schimbe felul de a fi. Sora aceasta mai mare, lipsită de prejudecăți și naivă, pasionată și rezervată, o atrăgea, o intimida – deși, auzind-o pe Sylvie cum sporovăiește, n-ai fi bănuit-o intimidată. Amîndouă erau observatoare agere; nu le scăpa nici o privire, nici un gînd. Nu erau încă sigure una de alta. Își ofereau prietenia cu drag, dar cu neîncredere. Nu voiau să dea fără să primească! Erau amîndouă de o mîndrie îndrăcită. Mîndria Annettei ca și impulsurile dragostei erau la ea mai puternice. Se trăda singură. Cînd dădea mai mult decît ar fi vrut, părea că suferă o înfrîngere pe care Sylvie o gusta cu nespusă plăcere. Erau ca doi diplomați, care ard de dorința înțelegerii, dar se apropie unul de altul cu 38

înțeleaptă prevedere, pîndindu-și fiecare mișcare. Era un duel inegal. Sylvie își dădu repede seama, mai bine chiar decît Annette, de pasiunea mîndră și supusa a acesteia. O încercă. Se juca cu ea fără a se trăda, cu ghearele ascunse. Annette se simțea învinsă. Pe Sylvie o cuprinse rușinea și bucuria. La cererea Sylviei, Annette îi arătă toată locuința. N-ar fi făcut-o din proprie inițiativă. Se temea să n-o jignească, desfășurînd în fața ei atîta bogăție. Dar, spre ușurarea ei, Sylvie nu se arăta cîtuși de puțin stingherită. Era la largul ei, se plimba, privea, pipăia, de parcă ar fi fost acasă. Mai jignită se simțea Annette de această desăvîrșită lipsă de sfială. Sau, în același timp, se bucură din dragoste pentru Sylvie. Trecînd pe lîngă patul surorii ei, Sylvie bătu ușor perna cu palma, într-o pornire prietenoasă. Cercetă curioasă masa de toaletă și, dintr-o privire, inventarie toate sticluțele, trecu distrată prin bibliotecă, se minună de niște perdele, critică un fotoliu, încercă un altul, își vîrî nasul în dulapul întredeschis, pipăi mătasea unei rochii și, după ce inspectă totul, se întoarse în camera de culcare a Annettei, se așeză într-un fotoliu scund, lîngă pat, și continuă conversația. Annette îi oferi un ceai, dar Sylvie preferă puțin vin îndulcit. În timp ce ronțăia un biscuit, o privea pe Annette care șovăia, vrînd să spună ceva. Sylvie se simțea ispitită să-i strige: „Ei haide, hotărăște-te!” În sfîrșit, Annette își luă inima în dinți și pe un ton repezit, izvorît din dragostea ei reținută, îi propuse să locuiască la ea. Sylvie zîmbi, tăcu, înghiți încă o îmbucătură, își în mu ie fărîmiturile și degetele în paharul de malaga, zîmbi din nou prietenos, mulțumind din ochi cu gura plină, și scutură din cap, așa cum faci cînd vorbești cu un copil. Apoi spuse: 39

— Draga mea… Și refuză. Annette stăruia tot mai mult. Încerca să-i smulgă consimțămîntul, vorbindu-i energic, poruncitor. Era rîndul Sylviei să tacă! Îngîna scuze cu jumătate de glas, cu o voce blîndă, puțin încurcată, dar și cu șiretenie (îi plăcea soră-sa, sora ei mai mare, repezită, afectuoasă și naivă), îi tot spunea: — Nu pot. Iar Annette o întreba: — Dar de ce? Sylvie răspunse, pînă la urmă: — Am un prieten. O clipă, Annette nu pricepu. Apoi pricepu prea mult și rămase năucită. Privind-o cu coada ochiului, Sylvie se ridică, rîzînd mereu, și plecă sărutînd-o de mii de ori și ciripind cuvinte dulci. * Annette se trezi în fața unui castel năruit. Simțea o mare durere, nedeslușită, în care intrau sentimente felurite. Unele destul de amare, pe care prefera să nu le cunoască, dar care o năpădeau în valuri și-i sugrumau gîtlejul. Ea, care se credea lipsită de prejudecăți… Șt totuși gîndul că această soră drăguță… Prea dureros! Îi venea să plîngă. De ce? Ce prostie! Tot gelozie? Nu! Dădu din umeri și se ridică. Nu voia să se mai gîndească la asta. Și, totuși, se gîndea mereu. Mergea cu pași mari dintr-o odaie în cealaltă, ca să uite. Își dădu seama că reconstituie întocmai plimbarea Sylviei prin casă. Numai la ea se gîndea. La ea și la celălalt. Firește, geloasă? Nu! Nu! Nu! Izbi mînioasă cu piciorul în pămînt. N-o să îngăduie una ca asta! Dar fie că 40

îngăduia, fie că nu, supărarea o măcina. Încercă să găsească explicații morale. Și găsi; își simțea curățenia sufletească pîngărită. În firea ei complexă, plină de instincte potrivnice, ce nu avuseseră încă prilejul să se ciocnească între ele, nu lipseau nici forțele puritane. Și totuși, scrupulele religioase n-o supărau. Crescută în afară de orice biserica, de un tată sceptic și de o mamă liber-cugetătoare, se obișnuise să treacă orice lucru prin ciurul discuției. Nu se temea să supună orice fel de prejudecată socială cercetării. Admitea amorul liber; în teorie îl admitea fără șovăială. Apărase adeseori drepturile acestui fel de dragoste, în discuțiile cu tatăl ei sau cu colegele de școală; și nu s-ar putea spune că în aceste revendicări intra în măsură prea mare dorința tinerească de a părea o fată „cu idei noi”; găsea într-adevăr, că libertatea în dragoste e îndreptățită, firească, ba chiar rațională. Nu i-ar fi trecut niciodată prin gînd să le învinovățească pe acele fete frumoase din Paris, care-și trăiau viața așa cum socoteau ele de cuviință; ba chiar le privea cu mai multă simpatie decît pe femeile din lumea ei burgheză. Atunci, ce o supăra de data aceasta? Sylvie nu făcea decît să se folosească de dreptul ci. Dreptul ei? Nu, nu era dreptul ei! Alții aveau voie, dar ea nu! Căci îngădui mai multe celor pe care nu-i prețuiești așa de mult. Față de sora ei, ca și față de ea însăși, Annette era – pe bună dreptate sau nu – foarte severă. Dragostea unică! se părea un fel de aristocrație a inimii. Sylvie decăzuse și Annette n-o ierta. „Dragoste unică? Dragoste de tine însuți! Ființă geloasă, care te amăgești singură!” Dar cu cît era mai geloasă pe Sylvie, cu atît o iubea mai mult. Și cu cît îi era mai ciudă pe ea, cu atît o iubea mai mult. Numai pe oamenii care-ți sînt dragi, poți avea atîta ciudă! Și, pe nesimțite, farmecul surorii mezine începu să lucreze. 41

Degeaba se înfuria, degeaba dorea ca Sylvie să fie alta; era cum era. Încetul cu încetul, Annette începu să se simtă frămîntata de alt sentiment: curiozitatea. Fără să vrea, mintea ci încerca să-și închipuie cum trăiește Sylvie. Prea se gîndea mult la asta. Uneori se credea Sylvie. Și-i fu rușine cînd își dădu seama că nu s-ar simți prea rău. Ciuda, revolta împotriva ci însăși o făcu să fie și mai aspră față de Sylvie. Bodogănea, interzicîndu-și să se mai întoarcă la sora ei. Sylvie nu se prea sinchisea. Faptul că Annette nu-i dădea nici un semn de viață n-o neliniștea nicidecum. Își formase părerea despre sora ei mai mare, știa ca Annette se va întoarce. Nu-i era greu s-aștepte. Avea cu ce să-și umple inima. Mai întîi prietenul ei – care de altfel nu ocupa decît un colț al inimii, și nici acesta pentru multă vreme. Și apoi atîtea altele! O iubea pe Annette! Dar, la urma urmelor, trăise aproape douăzeci de ani fără dînsa! mai putea aștepta cîteva săptămîni. Ghicea ce se petrece în mintea surora ei și se amuza, dar pastra șt un pic de dușmănie. Două neamuri rivale. Două clase. Cînd fusese la Annette, Sylvie comparase viețile și condițiile lor de existență. Se gîndea: „Vezi că avem și noi avantajele noastre. Eu am ceea ce tu n-ai… Credeai că ai pus stăpînire pe mine, dar nu-i așa… N-ai decît să te îmbufnezi, să rămîi cu buzele umflate… Team scandalizat… Ce lovitură, scumpa mea Annette!… Rîdea de supărarea pe care și-o închipuia că o citește pe fața Annettei, și-i trimise o bezea. Dar, deși își spunea că Annette suferă și că nu-i ușor să înghiți una ca asta, nu-i părea rău. Și, ca pe un copil care face mofturi în fața unei linguri pline, o îndemna, pe un ton glumeț și alintat: — Hai, micuța mea! Deschide botișorul! Așa… 42

Nu era vorba numai de anumite conveniențe pe care le călcase. Sylvie știa prea bine c-o jignise pe Annette într-un sentiment mult mai greu de mărturisit. Și hoțomana se bucura, fiindcă simțea că o stăpînește pe sora ei; Annette o să-i facă toate pe plac. „Biata Annette î N-ai decît să te zbați.” Sylvie era sigură, cu desăvîrșire sigură ca o va „stăpîni”. Batjocoritoare și totuși înduioșată, îi șoptea în gînd: „Lasă! n-o să abuzez.” Oare, într-adevăr, n-o să abuzeze?… Dar de ce nu? E atît de amuzant! La urma urmei, viața nu-i război? Toate drepturile de partea învingătorului! Dacă învinsul consimte, înseamnă că-i convine! — Basta! Vedem noi! * Într-o luni dimineață ieșise după cumpărături. Cînd ajunse pe strada Sèvres, o zări pe Annette în fața ei, mergînd în același sens. Îi făcu plăcere să se țină cîtva timp după ea, fără s-o scape din ochi. După obiceiul ei, Annette mergea cu pași mari. Sylvie, cu pașii ei mărunți, vioi și supli ca de dans, rîdea de mersul sportiv și băiețesc al surorii sale. Dar îi prețuia armonia trupului puternic. Cu capul drept, fără sa arunce vreo privire în jurul ei, Annette părea cufundată în gînduri. Sylvie o ajunse din urmă mergînd pe trotuar alături de ea, fără ca Annette să-și dea seama. Imitîndu-i mersul și privindu-i cu coada ochiului obrazul, ce părea întunecat de umbra unei melancolii. Mișcă buzele și, fără a întoarce capul, șopti încet: — Annette… Era cu neputință s-o audă în zgomotul străzii. Sylvie abia se auzea singură. Totuși, Annette o auzi sau poate își dădu scama 43

de umbra batjocoritoare care o însoțea în tăcere de cîtăva vreme. Văzu deodată alături de ca profilul zîmbitor, buzele care se mișcau hazliu, fără a scoate o vorbă, ochiul șiret care o privea dintr-o parte… Se opri atunci cu un gest de bucurie năvalnică ce o mai uimise și încîntase o dată pe Sylvie. Întinse brațele brusc, cu un avînt pornit din întreaga ei ființă. Sylvie își spunea: „Acuma sare!” Totul ținu doar o clipă. Annette își și recîștigase stăpînirea de sine și spuse aproape cu răceală: — Bună ziua, Sylvie! Dar obrajii! se roșiseră. Și răceala! se spulberă cînd auzi hohotul de rîs al ștrengăriței, încîntată de pozna ce-o făcuse, Risc și ca împreună cu Sylvie: — M-ai păcălit! Sylvie o lua de braț și își urmară drumul, potrivindu-și drăgăstos pașii, una după cealaltă. — Ești de mult lîngă mine? întrebă Annette. — De vreo jumătate de oră! spuse Sylvie fără șovăială. — Da? exclamă Annette încrezătoare. — Îți urmăream fiecare mișcare. Am văzut tot. Umblai vorbind. — Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! protestă Annette. Mincinoasă mică! Se prinseră strîns de braț. Începură să pălăvrăgească despre plimbarea pe care o făcuseră. Erau amîndouă vesele. În mijlocul unei povestiri pasionante despre o expoziție de lenjerie la „Bon Marche”, unde una din ele fusese, iar cealaltă urma să se ducă – în plin zgomot, pe cînd se strecurau cu pas sigur de pariziene printre vehicule – Sylvie murmură la urechea lui Annette: — Nici nu m-ai sărutat!… 44

O mișcare bruscă a Annettei fu cît pe ce să le arunce sub o trăsură. Ajungînd pe trotuar, se îmbrățișară, fără a se opri din mers. Mergeau acum strînse și mai tare una într-alta, pe o stradă liniștită, ce ducea… unde ducea? — Unde mergem? Se opriră făcînd haz de Faptul că, tot vorbind, se rătăciseră. Sylvie, agățîndu-se de Annette, spuse: — Hai să mîncăm împreună. Annette se împotrivea (neprevăzutul o incinta, dar o și stingherea puțin; era metodica). Începu să vorbească de mătușa bătrînă, care o aștepta acasă. Dar Sylvie nu se încurca în asemenea amănunte: o prinse de braț pe Annette și nu-i mai dădu drumul. O puse să-i telefoneze mătușii și o duse într-un restaurant mic pe care-l știa ea. Dejunul acesta, pe care Sylvie ținea să-l ofere surorii ei mai bogate (Annette pricepuse), a fost pentru amîndouă fetele, și mai ales pentru Annette, o adevărată bucurie. Toate! se părură delicioase. O minuna pîinea, costița bine friptă. Iar la sfîrșit, li se serviră fragi cu frișcă, pe care îi ciuguliră cu mare poftă. Dar erau mai ocupate cu vorba decît cu mîncatul. Nu vorbeau totuși decît de lucruri neînsemnate. Erau fericite una de prezența celeilalte» erau fericite de privirile, glasurile, bucuria lor. Instinctul își are căile lui mai scurte și mai bune. Nu era încă timpul să pomenească despre lucruri însemnate. Se învîrteau cu voioșie în jurul lor, ca viespile ce bîzîie de zece ori împrejurul unei farfurii, înainte de a se așeza pe ea. Dar nu se așezară… Sylvie se ridica și spuse: — Acum trebuie să mă duc la lucru. Annette luă expresia dezamăgită a unui copil căruia îi smulgi deodată dulciurile. Spuse: 45

— Ne simțeam atît de bine! Nu m-am săturat. — Nici eu, spuse Sylvie rizînd. Cînd începem iarăși? — Cît de curînd și cît mai mult… S-a terminat prea repede. — Atunci, pe deseară. Vino să mă iei pe la șase de la atelier. Annette șovăi: — O să fim singure? O neliniștea gîndul că l-ar putea întîlni pe celălalt. Sylvie îi citi gîndul. — Da, da, o să fim singure, spuse. Îngăduitoare, cu o urmă de batjocură în glas. Îi explică pe îndelete că prietenul ei se dusese să petreacă două-trei zile în provincie, la ai săi. Annette roșise văzînd că Sylvie îi ghicise temerile. Nu-și mai amintea că în ajun, sau chiar în dimineața aceea, era hotărîtă să-i arate dezaprobarea ei morală. Acum înțelegea un singur lucru: „Astă-seară, el nu va fi aici”. — Ce fericire! o să putem petrece toată seara împreună. Spuse asta bătînd din palme. Sylvie, legănîndu-și piciorul, de parcă ar fi vrut să danseze, făcu o strîmbătură de plăcere și spuse: — Toată lumea e mulțumită. Luă apoi o înfățișare distinsă, pentru că intrase un domn, și adăugă: — La revedere, scumpa mea. Și porni ca o săgeată. Se întîlniră din nou peste cîteva ore, la ieșirea roiului zumzăitor. Sporovăind, privind, tropăind, potrivindu-și în trecere cîrlionții într-o oglindă de buzunar sau la oglinda din colț, micile modiste se întorceau din mers și o priveau pe Annette, cu ochii lor încercănați, vioi și curioși, iar după zece pași, tropăind, 46

privind, sporovăind, se întorceau să se uite la Sylvie, care o îmbrățișa; pe Annette. Annette se mîhni, văzînd că Sylvie flecărise despre ea. O duse să mănînce la Boulogne. Sylvie se poftise singură. Ca să-și cruțe mătușa, pe care adevărul ar fi îngrozit-o, se înțeleseră pe drum s-o prezinte pe Sylvie drept prietenă. Ceea ce n-o împiedică pe Sylvie la sfîrșitul mesei, cînd bătrîna doamnă se retrase în camera ci, cucerită de gingășiile micii șirete, s-o numească în joacă „mătușico”. Stăteau singure în grădină în noaptea limpede de vară. Se plimbau cu pași mărunți, strîngîndu-se drăgăstos una pe alta, aspirînd miresmele florilor ostenite, pe care le răspîndește grădina la capătul unei zile senine. Ca și florile, inimile lor își răspîndeau tainele. La întrebările Annettei, Sylvie răspunse de astă data aproape fără ocol. Își povesti viața, din prima copilărie. Și mai întîi amintirile despre tatăl lor. Vorbeau acum de el nestingherite, fără să se pizmuiască. Le aparțineau amîndurora și îl judecau cu un zîmbet indulgent, ironic, ca pe un copil bătrîn, glumeț, seducător, nu prea serios, nu prea cuminte. (Toți bărbații sînt la fel.) Nu-i purtau pică. — Știi, Annette, dacă ar fi fost cuminte, eu nu m-aș afla astăzi aici. Annette îi strînse mîna. — Au! Nu strînge atît de tare! Sylvie îi vorbi apoi despre florăria în care, copilă fiind, stătea ghemuită sub tejghea, împletindu-și primele visuri, primele experiențe de viață pariziană, la un loc cu florile căzute sub tejghea, în timp ce o asculta pe maică-sa cum stă de vorbă cu clienții. Îi povesti cum, după moartea Delphinei (Sylvie avea treisprezece ani), își făcuse ucenicia la o croitoreasă, prietenă cu 47

mama ei, care o luase la dînsa. Apoi, după un an, moartea patroanei, istovită de muncă (la Paris te istovești repede), și feluritele ei pățanii. Impresii violente, experiențe amare erau povestite toate cu voioșie, văzute hazliu. Zugrăvea în treacăt tipurile și caracterele, fixînd cu o împunsătură de ac pe urzeala povestirii cîte o trăsătură, o glumă, o vorbă, o mutră. Nu povestea totul. Trecuse prin mai multe decît spunea și poate decît îi plăcea să-și amintească. În schimb, îi vorbi mult despre prietenul ei – despre cel din urmă. (Dacă mai erau și alte capitole, pe acestea le păstra pentru ea.) Un student în medicină pe care-l întîlnise la un bal de cartier. (Ca să danseze s-ar fi lipsit de mîncare.) Nu prea era frumos, dar plăcut, înalt, brun, cu ochii surîzători, care se încrețeau la colțuri, cu nas obraznic, ca un bot de cățeluș de treabă, amuzant, afectuos. Îi făcea portretul fără nici o înflăcărare, dar cu plăcere, lăudîndu-i însușirile și zeflemisindu-l puțin, mulțumită în fond de alegerea lui. Se întrerupea și izbucnea în rîs la cîte o amintire pe care o povestea – sau n-o povestea. Annette asculta cu nesaț, tulburată. Mai mult tăcea, strecurînd din cînd în cînd cîte o vorbă stîngace. În timp ce vorbea, Sylvie o ținea de mînă și cu mîna liberă îi mîngîia vîrfurile degetelor, unul cîte unul, de parcă ar fi înșirat mătănii. Pricepea încurcătura surorii ei și îi venea să rîdă, îndrăgind-o și mai mult. Cele două fete se așezară pe o bancă, sub pomi. Se lăsase noaptea. Nu-și mai deslușeau chipurile. Drăcușorul de Sylvie profita de ocazie ca să povestească niște întîmplări cam piperate, menite s-o pună pe Annette în și mai mare încurcătură. Annette îi ghicea șiretlicul. Nu știa dacă trebuie să zîmbească sau s-o dojenească. Ar fi vrut s-o dojenească. Dar sora ei cea mică era atît de drăgălașă! Glasul îi era atît de vesel, bucuria atît de sănătoasa! 48

Annette abia răsufla, silindu-se să nu se arate tulburată de toate poveștile acelea de dragoste. Sylvie, care îi simțea sub degete frămîntarea, se opri ca să-i guste tulburarea și să pregătească o nouă înțepătură. Aplecîndu-se spre Annette, o întrebă nevinovat, cu jumătate de glas, dacă are și ca un prieten. Annette tresări (nu se așteptase) și roși. Ochii ageri ai Sylviei se străduiau să-i vadă fața prin umbra protectoare. Neizbutind, își plimbă degetele pe fața Annettei. — Arde, spuse Sylvie rîzînd. Annette rîdea încurcată, cu obrajii din ce în ce mai aprinși. Sylvie! se aruncă de gît. — Prostuțo, gîsculiță, ce dulce ești! Nici nu știi ce haz ai! Nu fi supărată pe mine! Mor de rîs. Grozav te iubesc. Iubește-o puțin pe Sylvie a ta! Nu face ea multe parale. Dar oricum o fi, e a ta, Annette, gîsculițo! Întinde ciocul să te sărut! Annette o strînse pătimaș în brațe, pînă ce-și pierdu răsuflarea. Sylvie se desprinse și spuse cu un aer de cunoscătoare: — Știi să săruți bine. Cine te-a învățat? Annette îi închise brusc gura cu mîna. — Nu glumi tot timpul. Sylvie îi sărută palma. — Iartă-mă, nu mai fac. Și cu obrazul lipit de brațul surorii sale, ramase cuminte, fără glas, ascultînd, privind în întunericul străveziu, al unui colț de aer încadrat de ramurile pomului, fața Annettei, care îi vorbea încet, aplecată spre ea. Annette își deschidea inima. Era rundul ei să descrie fericirea netulburată a unei tinereți singuratice, dimineața unei vieți de Diană pătimașă, dar lipsită de frămîntări, care gustă deopotrivă 49

ceea ce dorește și ceea ce stăpînește. Căci pentru ea între dorință și stăpînire nu este decît depărtarea dintre azi și mîine. Și e atît de sigură de acest mîine, încît soarbe mireasma de iasomie, fără a se grăbi să culeagă florile. Îi povesti despre egoismul liniștit al anilor acestora lipsiți de întîmplări, plini de seva visurilor. Îi vorbi despre intimitatea, dragostea înlănțuitoare care o unea de tatăl ei. Și tot povestind,! se întîmpla un lucru ciudat: se descoperea pe sine. Căci pînă în ceasul acela nu avusese prilejul să cerceteze trecutul. Și, cîteodată, se simțea îngrozită. Își oprea povestirea; uneori găsea greu cuvintele, alteori vorbea cu o înflăcărare agitată și plină de imagini. Sylvie nu pricepea totul, dar se desfăta; mai mult urmărea expresia feței, mișcarea trupului, timbrul glasului – decît asculta. Annette îi mărturisea acum gelozia chinuitoare care o cuprinsese la descoperirea celei de-a doua familii, ascunsă de tatăl ei, și tulburarea pe care i-o pricinuise existența unei rivale, a unei surori. Cu sinceritatea ei aprinsă, nu-i ascunse nimic din sentimentele de care acum se rușina. Patima se trezea cînd pomenea de ea. Spuse: „Te-am urît!” cu un accent atît de aprig, încît se opri, speriată de propriul ei glas. Sylvie, mult mai puțin mișcată, dar plină de interes, simțea mîna Annettei înfiorîndu-se lîngă obrazul ei și gîndea: „Cît e de înflăcărată!” Annette reluase șirul mărturisirilor grele, iar Sylvie își spunea: „Ce nostimă e că-mi povestește totul!” Dar simțea cum crește în ea, față de sora aceasta ciudată, un respect, desigur zeflemist, dar plin de dragoste, care o făcea să-și frece mîngîietor fața de palma ei. Annette ajunsele cu povestea la clipa cînd farmecul surorii 50

necunoscute începuse s-o stăpînească în ciuda împotrivirii ei, la clipa cînd o văzuse pentru prima oară pe Sylvie. Dar aici sinceritatea ei nu putu înfrînge emoția. Încercă să continue, se opri și spuse, renunțînd: — Nu mai pot… Se lăsă tăcere. Sylvie zîmbea. Apoi se ridică pe jumătate, își apropie fața de fața Annettei și, prinzînd-o de bărbie, îi șopti foarte încet: — Tu ești făcută pentru dragoste. — Eu? protestă Annette încurcată. Sylvie se ridica de pe bancă. În picioare, în fața surorii sale, îi lipi cu duioșie capul de trupul ei și spuse: — Sărmană… sărmană Annette! * Din ziua aceea, cele două surori se văzură mereu. Nu trecea mai mult de o săptămînă fără sa se întîlnească. Sylvie pica pe neașteptate seara la Boulogne s-o caute pe Annette. Annette se ducea mai rar la Sylvie. Printr-o înțelegere tacită potriveau lucrurile astfel, încît Annette să nu-i întîlnească prietenul. Fixară o zi anumită pe săptămînă cînd luau masa împreună la același restaurant și se jucau dîndu-și întîlniri ici-colo. În toate colțurile Parisului. Amîndouă simțeau aceeași bucurie revăzîndu-se. Ajunsese o nevoie pentru ele. În zilele în care nu se vedeau, ceasurile li se păreau lungi; bătrîna mătușă nu izbutea să rupă tăcerea Annettei, iar Sylvie, ursuză, își ci călea prietenul, care nu mai știa ce să-i facă. Numai gîndul la tot ce aveau să-și spună cînd se vor revedea le ajuta să îndure așteptarea. Asta nu era totdeauna de ajuns, și Annette fu mai fericită ca niciodată într-o seară, cînd Sylvie sună la ușă după ora zece, spunînd că nu mai putuse aștepta pînă a doua zi ca s-o îmbrățișeze. Annette ardea 51

de dorința s-o rețină. Dar Sylvie, care îi jurase că n-avea vreme decît cinci minute, plecă în fugă, după ce pălăvrăgise pe nerăsuflate o oră neîntreruptă. Annette ar fi vrut ca Sylvie să se. Bucure de bunăstarea din casa ei. Dar Sylvie respingea scurt orice încercare. Își pusese în cap – capușonul ei încăpățînat – să nu primească nici un fel de ajutor în bani. În schimb, primea fără greutate un obiect de toaletă în dar, sau îl „împrumuta” (uita să înapoieze ce împrumuta). I se întîmplă chiar, o dată sau de două ori, să șterpelească… desigur, nimic însemnat… Și bineînțeles ca nu s-ar fi atins de vreun ban. Banul era sfînt! Dar un bibelou, o bijuterie fără valoare… Nu se putea stăpîni. Annette observase jocul acesta de „coțofană hoață” și se simțea încurcată. De ce nu-i cerea Sylvie? Ar fi fost atît de fericită să-i dea orice! Se făcea că nu vede. Dar marea lor plăcere era să schimbe între ele o bluză, un jupon, lenjerie de corp. Schimburile acestea întrețineau dragostea Annettei. Sylvie se pricepea de minune să-și potrivească rochiile surorii sale, iar gustul ei influența și gustul mai sobru al Annettei. Efectul nu era totdeauna prea fericit, căci Annette, prea îndrăgostită, împingea uneori inițiativa dincolo de ce se potrivea cu genul ei. Amuzată, Sylvie trebuia să-i potolească zelul. Mult mai cumpănită, ea știa să profite, fără s-o mărturisească, de distincția discretă a Annettei, imitîndu-i unele nuanțe în felul de a vorbi, în gesturi, în purtare. Dar imitația ei era atît de fină, încît s-ar fi spus că modelul fusese cel ce împrumutase. Cu toată intimitatea lor, Annette nu izbutea sa cunoască decît o parte din viața surorii sale. Sylvie ținea la independența ei și-i plăcea s-o facă simțită. De fapt, nu dezarmase, nu se lepădase cu totul de dușmănia ei de clasă. Annette trebuia să înțeleagă că nu 52

era ușor să pui stăpînire pe ea și că la dînsa nu poți intra decît atunci cînd îi plăcea ei. De altfel, mîndră cum era, băgase de seamă că purtările ei și, mai ales, legătura de dragoste nu erau toate pe placul surorii sale. Deși Annette se silea să se obișnuiască cu gîndul, nu izbutea să ascundă încurcătura pe care i-o pricinuia subiectul acesta. Sau îl ocolea, sau, cînd își impunea să-l pomenească, cu dorința sinceră de a-i face plăcere Sylviei, avea în glas ceva silit. Faptul nu scăpa Sylviei, care cu un cuvînt schimba subiectul. Annette se simțea mîhnită. Dorea din tot sufletul ca Sylvie să fie fericită, fericită în felul ei. Nu voia să arate că felul cum înțelege Sylvie fericirea nu-i era pe plac. Dar, fără îndoială că-și arăta totuși dezaprobarea. Cînd te frămîntă simțăminte puternice, nu poți fi prea dibaci. Sylvie îi purta pică. Și se răzbuna prin tăcere. Întîmplător, Annette află, după cîteva săptămîni, unele întîmplări importante din viața surorii mai mici. La drept vorbind, era cu neputință s-o convingi pe Sylvie de însemnătatea lor. Și poate că, într-adevăr, ele nici nu tulburau firea ei nepăsătoare; pe de altă parte, poate că din mîndrie, Sylvie se arăta mai nepăsătoare decît era în realitate. Și, astfel, Annette află, întîmplător, că de cîtăva vreme (cu neputință să afle mai precis, era „poveste veche”!) prietenul nu mai exista, legătura se sfîrșise. Sylvie nu prea părea ca se sinchisește, mai degrabă Annette părea tulburată, dar desigur nu din pricina părerii de rău. Încercă cu stîngăcie să afle ce se petrecuse. Sylvie ridica din umeri, rîdea și spunea: — Nu s-a întîmplat nimic. A trecut, asta-i totul. Annette ar fi trebuit să se bucure; dar cuvintele surorii sale o mîhniră. Ce sentiment ciudat! Ce fire! Să spună „a trecut!” referindu-se la frămîntările inimii! Și încă rîzînd! Dar vestea cea mare (Annette așa o socotea) fu urmată, peste 53

puțin, de alta descoperire. Într-o zi, cînd Annette îi spuse că are de gînd s-o aștepte la ieșirea de la atelier, Sylvie răspunse liniștită: — A, nu. Nu mai sînt acolo… — Cum? făcu Annette, mirată. De cînd — O! de cîtăva vreme. (Același fel de a răspunde în doi peri! Se putuse întîmpla tot atît de bine în ajun, sau cu un an înainte!) — Dar ce s-a întîmplat? — S-a întîmplat… ce se întîmplă în fiecare an (cum spune cîntecul: La paște sau la sfînta treime). După sezonul de curse 5, afacerile stagnează. Patroanele încep să ne facă mizerie și găsesc cu ușurință motive ca să ne concedieze. — Dar atunci, unde lucrezi? — O! ici-colo. Mă agit, alerg, fac de toate! Annette era înmărmurită. — Va să zică n-ai slujbă și nu mi-ai spus! Sylvie căuta să pară nepăsătoare, ca omul deprins cu de-alde astea. Îi explică cu indiferență, cu aerul unui om trecut prin ciur și prin sită (de fapt, tulburarea pe care o pricinuise n-o supăra), că lucra lucruri ieftine pentru magazinele de confecțiuni, că tivea rochițe și cosea pantaloni bărbătești (strîmbîndu-se în glumă în timp ce povestea). Dar Annette nu rîdea de loc. Cercetînd mai de aproape, află că sora ei aleargă în dreapta și în stînga ca să găsească de lucru, că primește uneori munci istovitoare și respingătoare. Acum pricepea de ce, de cîtăva vreme, micuța i se păruse mai trasă la față. Nu venise la ea cîteva zile și născocise atîtea scuze ciudate, minciuni absurde; ași petrecuse desigur o 5 Marile concursuri hipice care aveau loc vara în Bois de Boulogne.

54

parte din noapte stricîndu-și degetele și ochii cu lucrul. Sylvie își povestea mai departe pățaniile, în felul ei batjocoritor, cu prefăcută nepăsare, dar văzu buzele surorii ei tremurînd de mime. Și, deodată, Annette izbucni: — Nu, strigă ea, e revoltător! Nu pot suferi asta! Cum, îmi spui că mă iubești, mi-ai cerut chiar tu să fim prietene, pretinzi că-mi ești prietenă și îmi ascunzi lucrurile cele mai însemnate din viața ta? (Strîmbătura nepăsătoare a Sylviei avea aerul să spună: „Ce-are a face!” Dar Annette nu o lăsă să vorbească. Șuvoiul era dezlănțuit.) Aveam încredere în tine, credeam că îmi vei spune toate supărările, toate mîhnirile, cum ți le spun eu pe ale mele, că vom împărți totul. Și tu mă ții departe, ca pe o străină. Nu știu nimic, nimic! Dacă n-ar fi fost întîmplarea asta, n-aș fi aflat niciodată că ești la strîmtoare, că alergi după slujbă, că-ți macini sănătatea. Și ai fi mai degrabă în stare să primești orice fel de muncă, decît să-mi spui mie toate astea, cu toate că știi cît de fericită aș fi să te ajut. E urît, urît din partea ta! M-ai jignit. Asta-i lipsă de sinceritate, de prietenie! Dar nu mai rabd! Nu! mai întîi o să vii la mine și o să rămîi pînă va trece perioada asta de șomaj. Sylvie scutură din cap. — O să vii, nu spune nu! Ascultă-mă bine, Sylvie, să știi că nu ți-aș ierta-o niciodată. Dacă spui nu, n-o să vreau să te mai văd în viața mea. Fără a și da osteneala să se scuze, să se explice, Sylvie răspunse, zîmbind încăpățînată: — Nu, nu, scumpa mea. Îi plăcea enervarea Annettei, care nu se mai putea stăpîni, gata să plîngă și s-o ia la bătaie. Își spunea: „Cît e de drăguță cînd se aprinde!” Dar nu-și schimbă hotărîrea. Era mulțumită să-i arate 55

Annettei ca are și ea voința ei. Cu fața stacojie de furie, Annette repeta rugătoare și poruncitoare în același timp: — Rămîi! O sa rămîi… Așa vreau eu… îmi promiți? Rămîi?… Rămîi?… Răspunde!… Da? Cu același zîmbet care o scotea din fire, îndărătnica mezină îi răspunse: — Nu, dragă. Annette se îndepărtă, cu un gest mînios. — Atunci, totul s-a sfîrșit. Și, întorcîndu-i spatele, se duse la fereastră, prefăcîndu-se că n-o mai bagă în seamă. Sylvie așteptă o clipă, apoi se sculă și spuse cu glasul ei dezmierdător: — La revedere, Annette. Annette nu se întoarse. — Adio, făcu ea. Ținea mîinile încleștate. De-ar fi făcut o mișcare, cine știe ce sar fi întîmplat. Ar fi plîns, ar fi strigat… Rămase nemișcată, trufașă, ca de gheață. Cam încurcată, destul de neliniștită și totuși amuzată, Sylvie îi dădu cu tifla la plecare. Nu se simțea prea mîndră (dar puțin mîndră tot se simțea) de rezistența ei. Nici Annette nu era prea mîndră de izbucnirea mînioasă de adineauri. Își spunea speriată că stricase totul, că o gonise aproape tocmai cînd trebuia să se arate răbdătoare și dibace, ca s-o poată cuceri. Desigur că Sylvie nu se va mai întoarce. Punînd-o în fața unei dileme, Annette îi închisese ușa în nas. Și își interzisese singură să i-o mai deschidă. Doar nu putea, după tot ce-i spusese, să se ducă după ea! Însemna să se dea bătută. Nu i-o îngăduia mîndria. Căci Sylvie se purtase urît. Nu, n-o să se ducă! Își puse pălăria și se duse drept la Sylvie. 56

Sylvie tocmai se întorsese. Cîntărea, dusă pe gînduri, situația încurcată. O socotea fără noimă, dar nu vedea nici un mijloc de ieșire. Căci nici nu-i trecea prin gînd să se supună voinței Annettei, dar nici nu credea că Annette va ceda. De fapt, socotea că gîsculița de Annette avea dreptate. Dar nu voia să se plece. Sylvie nu disprețuia averea. Fără să arate, se simțise îndeajuns de ispitită și o pizmuise pe Annette pentru viața ei ușoară. (E greu să te împotrivești acestor sentimente chiar dacă nu ești invidioasă!) Nu-ți vine oare să te gîndești, cînd ai un trup tînăr, plin de atîtea dorințe, la ce-ai putea face cu averea, nu-ți vine săți spui că ai folosi-o mai bine decît nepricepuții cărora totul le-a picat din cer, de-a gata? Și, fără să-și mărturisească, îi purta puțină pică Annettei. Totuși, presupunînd că ar fi avut vreo vină, Annette se străduia să se facă iertată. Numai că Sylvie n-avea de gînd s-o ierte. Da! toate acestea nu ți le mărturisești nici ție însuți. Fiecare om poartă în adîncul ființei cîteva lighioane. Nu ne lăudăm cu ele, ne facem ca nu le vedem; dar nici nu ne grăbim să scăpăm de ele. Lui Sylvie îi venea mai ușor să-și mărturisească sentimentul că, ispitită de bunuri pe care nu le stăpînea, ar fi vrut să-și îngăduiască luxul de a le disprețui. De fapt, era un lux lipsit de atracție și nici nu servea la mare lucru. Nu, hotărît, Sylvie nu simțea prea multă plăcere de pe urma biruinței cîștigate și n-avea de ce să fie mîndră că învinsese pe propria ei cheltuială. Concluzia era cu atît mai nesuferită, cu cît situația Sylviei era, în adevăr, foarte puțin plăcută. O ducea foarte greu. Numărul șomerilor crescuse și firește că exploatatorii abuzau. Sănătatea fetei era destul de șubredă. Căldurile istovitoare ale unui iulie înăbușitor, nopțile de veghe, hrana proastă, apa sălcie îi provocaseră o criză de enterită cu dizenterie, care o slăbise cu totul. Sub dogoarea acoperișului încins de soare, cu storurile 57

lăsate, Sylvie, pe jumătate goală, cu pielea înfierbîntată, căuta un obiect răcoros, pe care să-și pună mîinile și se gîndea că tare s-ar fi simțit bine în casa de la Boulogne. Și pentru că, în lipsa altor bunuri, era înzestrata cu ironie din belșug, rîdea de propria ei prostie. Bine le mai potrivea! Și cînd te gîndești că, de fapt, Annette și cu ea fuseseră de aceeași părere. Acum se încăpățînaseră amîndouă. „Doamne! Ce proaste sîntem! Nici una n-o să se dea bătută!” Și sigură că ea n-o să se dea bătută, că o să rămînă proastă pînă la capăt, zîmbea cu buze palide, cînd, deodată, auzi pe coridor pașii hotărîți ai Annettei. Îi recunoscu îndată și sări în picioare. „Se întoarce Annette! Draga de ea!…” N-o așteptase. Negreșit că Annette era cea mai bună dintre ele doua. Annette intrase. Roșie de înflăcărare și de căldura drumului, nu știa ce trebuie să facă. Dar de cum intră își dădu seama. Sufocîndu-se în căldura de cuptor, care încingea penumbra camerei, fu cuprinsă de un nou val de mînie pătimașă. Se duse spre Sylvie, care i se azvîrli de gît. Îi strînse umerii nădușiți cu mîinile ei nerăbdătoare și, fără sa răspundă la sărutările fetei, îi spuse cu glas aspru: — Te iau cu mine… îmbracă-te… și nu mai discuta. Sylvie discuta totuși, ca să nu piardă obiceiul. Se prefăcea că se împotrivește. Dar o lăsă pe Annette s-o îmbrace în grabă, să-i pună pantofii, să-i încheie bluza, să-i înfunde pălăria pe cap, s-o miște ca pe un pachet. Spunea mereu: „Nu, nu, nu”. Scotea de formă niște strigăte indignate, dar îi plăcea grozav să se simtă brutalizată. Și după ce Annette sfîrși, Sylvie îi luă amîndouă mîinile, le sărută, își înfipse ușor unghiile în ele și, rîzînd de mulțumire, spuse: 58

— Doamnă Furtună… N-am ce face! Mă supun... Ia-mă! Annette o luă. Îi prinsese brațul cu mîinile ei puternice care strîngeau ca un clește. Se suiră într-un taxi. Cînd ajunseră, Sylvie îi spuse Annettei: — Acum pot să-ți spun: ei bine, muream de poftă să vin. — De ce ai fost atît de rea? întrebă Annette, dojenitoare și fericită. Sylvie îi luă mîna și, cu arătătorul îndoit, își ciocăni de cîteva ori fruntea rotundă. — Da, e destulă încăpățînare acolo, răspunse Annette. — La fel ca și la tine, răspunse Sylvie, arătîndu-i în oglindă frunțile lor îndărătnice. Își zîmbiră una alteia. — Parcă nu știm, adăugă Sylvie, de la cine le-am moștenit! * Camera o aștepta de mult pe Sylvie. Chiar înainte de a ști de existența surorii ei, Annette o pregătise pentru prietena care avea să se ivească. Prietena nu se ivise. Abia de i se zărise umbra, de două-trei ori. Personalitatea Annettei, destul de deosebită de a altora, purtările ei cînd reci cînd aprinse, bruschețea năvalnica a unor avînturi ce păreau ciudate la o fire atît de rezervată, ceva straniu, greu de mulțumit, poruncitor, care, fără știrea ei, pîlpîia și arunca luciri, chiar în ceasurile cînd se simțea cuprinsă de dorința de a se dărui cu umilință pătimașă – toate astea îndepărtau fetele de vîrsta ei. Fără îndoială, că o stimau și resimțeau vraja ei, dar i se supuneau cu băgare de seamă, de departe. Sylvie era cea dintîi care punea stăpînire pe cuibul prieteniei. Își poate oricine închipui că nu se simțea tulburată și că nu i-ar fi venit greu să-l părăsească, cînd i s-ar fi năzărit. Annette n-o intimida de loc. Pe Sylvie n-o miră de fel camera în 59

care intră. Ghicise de la cea dintîi vizita, după unele amănunte care dovedeau grijă duioasă, după tulburarea greu ascunsă a Annettei în timp ce i-o arăta, că această cameră îi era hărăzită. Acum, ca se dăduse bătută – spre folosul ei – nu se mai împotrivea de loc. Slăbită încă de criza de enterită, convalescentă, se lăsa fericită pradă atențiilor cu care o răsfăța sora ei. Medicul o găsise anemiată și recomandase o schimbare de aer, undeva, întro localitate de munte. Dar nici una dintre ele nu se grăbea să părăsească cuibul. Cu dibăcie, îl convinseră și pe doctor ca, la urma urmei, era bine și la Boulogne, că, într-un fel, era. Poate chiar mai potrivit ca Sylvie să-și înceapă cura printr-o odihnă deplină, înainte de a se lăsa șfichiuită de aerul tare al munților. Sylvie putu deci să lenevească după plac în pat. De mult nu i se mai întîmplase una ca asta. Era minunat să dormi pe săturate, să dormi pentru tot somnul neîngăduit înainte. Și cel mai minunat era să stai trează, cu mădularele întinse pe cearșafuri moi, cu trupul copleșit de toropeală și fericire, căutînd cu vîrful piciorului colțuri mai răcoroase, și să visezi, să visezi! A! Visele ei nu mergeau prea departe! Se învîrteau în cerc, ca și musca din tavan. Nici nu-și sfîrșeau ocolul. Repetau de douăzeci de ori, cu îngreunare, o poveste, un plați, o amintire de la atelier, o amintire de dragoste, sau despre o pălărie. Și la mijlocul drumului se afundau în iazul somnului. „Ei, Sylvie!… (Protesta ea în vis.) Ce înseamnă traiul ăsta? Ia scoală-te!” Deschizînd pe jumătate un ochi, o zărea pe Annette, care se apleca deasupra ei. Se încorda să-i spună (vorbele abia-i ieșeau din gură): — Annette, trezește-mă! Annette spunea: 60

— Adormito! Și rîdea, scuturînd-o. Sylvie se alinta copilărește: — Vai! Mămică, dar ce-am făcut de mi-e așa somn? Marea dragoste a Annettei se revărsa în griji de mamă. Cînd se așeza pe pat, i se părea că strînge la piept căpșorul fetei ei. Sylvie se lăsa alintată, scîncind: — Dar cum o să izbutesc, după asta, să mă mai apuc vreodată de lucru? — N-o să mai lucrezi. — A, nu, asta nu! se revolta Sylvie. Se trezea brusc. Desprinzîndu-se din brațele surorii ei, se ridica în capul oaselor și, ciufulită, o fixa pe Annette cu o privire sfidătoare. — Ia te uită, parc-o țin cu de-a sila!… Bine, fetițo, du-te, spunea Annette rîzînd. Du-te, dacă te îndeamnă inima! — Dacă-i așa, rămîn! spunea Sylvie cu îndărătnicie. Și se tolănea înapoi în pat, obosită de sforțarea făcută. Dar lenea asta dură numai cîteva zile. Săturată de atîta somn, Sylvie ajunse să-i fie lehamite de odihnă. Nu mai era chip s-o ții în loc. Se plimba toată ziua prin casă, îmbrăcată numai pe jumătate. Încălțată cu papucii surorii ei, prea mari pentru picioarele, ei goale, îmbrăcată cu capotul Annettei, pe care-l răsfrîngea în chip de togă, cu brațele și pulpele goale, umbla din odaie în odaie, privind, explorînd totul. Nu prea știa ea ce înseamnă „lucrul altuia”. („Lucrul meu” da, asta-i altceva.) Și fiindcă Annette îi spusese: „Ești la tine acasă”, Sylvie luase spusele ei drept bune. Își vîra nasul peste tot. Încerca tot ce găsea. Se bălăcea ore întregi în baie. Nici un colț nu rămînea neinspectat de ea. Annette o descoperi cu nasul în hîrtiile ei, treabă de care, de altfel, Sylvie se plictisi curînd. Iar mătușa, uluită, suferi și ea 61

năvala acestei ființe cu fustă scurtă, care, după ce scotoci peste tot, răvăși toate lucrurile și spuse cuvinte drăgălașe proprietarei lor (care îi urmărea cu emoție fiecare mișcare), lăsă totul baltă, iar pe bătrîna domnișoară, scandalizată, fermecată. Casa se umplu de o trăncăneală nesecată, de o sporovăială fără cap și coada, fără sfîrșit și fără gînd să sfîrșească. Peste tot, îmbrăcate cum se nimerea, sprijinite de brațul unui fotoliu, sa/u cu pieptenele în mîini, descurcîndu-și pîrul, oprindu-se brusc pe o treaptă de scară, sau dimineața, în halat, ieșind din baie, cele două prietene vorbeau, vorbeau, vorbeau și, o dată pornite, nu se opreau ceasuri, zile întregi. Uitau să se culce. Zadarnic protesta mătușa, tușea, lovea în tavan. Fetele coborau glasul, înecîndu-se de rîs. Dar peste cinci minute glăsciorul Sylviei reîncepea să turuie și se auzeau exclamațiile fericite ori indignate ale Annettei, care se înflăcăra mereu și se lăsa stîrnită de către sora ei mai mică. Loviturile în perete se întețeau supărate. Atunci fetele hotărau să se culce. Dar dezbrăcatul ținea și el destulă vreme. Cele două odăi comunicau, iar ușile rămîneau deschise. Își părăseau necontenit locurile, stăteau de vorbă în cămașă de zi, stăteau de vorbă în cămașă de noapte și ar fi vorbit de la un pat la altul toată noaptea dacă somnul tinereții n-ar fi sosit deodată să le închidă pliscurile. Se azvîrlea asupra lor ca un uliu asupra unui pui. Cădeau pe pernă cu gura deschisă, în mijlocul unei fraze. Annette adormea buștean. Avea somnul greu, adesea tulburat, furtunos, plin de vise. Își răscolea cearșaful, vorbea în somn. Dar nu se trezea. Sylvie dormea ușor, cu un sforăit mărunt și muzical (dacă i-ar fi spus-o cineva, s-ar fi arătat jignită), se trezea, asculta înveselită bolboroselile surorii ei; cîteodată se dădea jos, se ducea lîngă patul în care dormea Annette, cu păturile ridicate ca niște munți deasupra genunchilor îndoiți. Și, 62

aplecată la lumina lămpii de noapte (căci Annette nu putea dormi pe întuneric), Sylvie pîndea cu interes fața mai opacă, mai greoaie, dar ciudat de pătimașă și uneori tragică a fetei scufundate în oceanul viselor. N-o mai recunoștea. „Asta să fie Annette? Sora mea?” Îi venea pofta s-o trezească deodată, să-i treacă brațele după gît: „Visezi lupul, oițo?” Dar era prea sigură că visa, ca să mai facă încercarea. Mai puțin pură și mai normală decît sora ei cea pătimașă, se juca adesea cu focul, dar nu se frigea. Se priveau îndelung una pe alta cînd se dezbrăcau, cînd se îmbrăcau, se măsurau cu multă curiozitate. Annette era cuprinsă de puternice accente de rușine, care-o înveseleau pe Sylvie, mai liberă și mai limpede în gînduri. Adeseori, Annette părea rece, chiar dușmănoasă; se arăta violentă sau vărsa lacrimi fără pricină. Desăvîrșitul echilibru lionez, cu care se mîndrea odinioară, părea cu totul zdruncinat. Și, lucru și mai grav, Annettei nu-i părea de loc rău. Acum, ajunseseră departe de tot cu destăinuirile. N-ar fi ușor să le reproducem pe toate. Două fete tinere, care se iubesc, ajung în chip firesc să vorbească cu liniște despre lucruri îndrăznețe. În gura lor, îndrăzneala aceasta își păstrează pe jumătate nevinovăția, dar nevinovăția ar pieri, dacă altul s-ar apuca să le repete cuvintele. În ceasurile acestea de destăinuire ieșeau la iveala deosebirile dintre firile lor: amoralismul zîmbitor, liniștit, sănătos al uneia, și seriozitatea celeilalte – pătimașă, neliniștitoare, încărcată cu electricitate. Se ciocneau uneori. Ușurința lacomă și îndrăzneață cu care Sylvie vorbea despre dragoste o supăra pe Annette. Avea un suflet cutezător, dar era rezervată în vorbă; s-ar fi spus că se teme să audă ceea ce 63

gîndește. Se zăvora uneori într-o muțenie sălbatică, pe care nici ea n-ar fi putut-o lămuri. Dar Sylvie o înțelegea. După cincisprezece zile petrecute împreună, o cunoștea mai bine pe Annette decît se cunoștea Annette pe sine. Inteligența Sylviei nu era mai presus de aceea a unei parizience obișnuite din popor. Cu tot simțul ei practic sigur și echilibrat – de care nu profita însă deplin, pentru că de cele mai multe ori prefera să-și asculte toanele – nu puteai s-o scoți prea mult din sfera înțelegerii ei. Desigur că multe o încîntau, dar nimic n-o interesa profund în afară de modă. În ceea ce privea arta – tablouri, muzică, lectură – nu depășea o onorabilă mediocritate, pe care de altfel nici n-o atingea totdeauna. Annette se simțea adesea stînjenită de gustul ei; Sylvie își dădu seama și spunea: — Vai! iar am greșit… Atunci, spune-mi tu ce se poartă în lumea bună! (Vorbea de un tablou cum vorbești de o pălărie…) Ce trebuie admirat? Cînd o să știu, o să fac și eu ca toți ceilalți… Alteori, nu se arăta atît de împăciuitoare; ținea morțiș la cîte un erou de roman foileton ori la vreo romanță dulceagă, pe care le socotea drept ultimul cuvînt al artei și al sentimentului. O sili, totuși, pe sora ei mai mare să descopere valoarea sau, mai curînd, promisiunile artistice ale unui gen pe care pînă atunci Annette se încăpățînase să-l tăgăduiască fără a-l cunoaște: cinematograful. Sylvie se înnebunea după cinematograf, fără nici o alegere. Se mai întîmpla ca, fără să fie în stare să priceapă frumusețea cărților citite împreună, Sylvie să prindă mai bine decît Annette puterea unor pagini, ale căror adevăruri stranii o uluiau pe sora ei. Căci Sylvie cunoștea bine viața. Și viața e Cartea Cărților. N-o citește oricine. Fiecare o poartă în sine, scrisă de la cea dintîi pînă la cea din urmă pagină. Dar pentru a o descifra e nevoie ca un 64

dascăl aspru – Experiența – să te învețe limba în care e scrisă. Sylvie, primindu-și lecțiile din copilărie, citea cartea cu ușurință. Annette începea tîrziu. Dar, însușite mai încet, lecțiile aveau să pătrundă mai adînc. * În vara din anul acela a fost o arșiță copleșitoare. Spre mijlocul lui august, pomii din grădină erau arși, iar în nopțile înăbușitoare, Sylvie întindea buzele ca să prindă o suflare de aer. Se restabilise, dar era încă palidă și nu prea avea poftă de mîncare. Nu fusese niciodată mîncăcioasă și dacă ar fi fost de capul ei, s-ar fi mulțumit în unele seri doar cu o înghețată și fructe. Dar Annette veghea. Annette o mustra. Și nu era lucru ușor. În cele din urmă fu hotărîta plecarea la munte, amînată săptămînă cu săptămînă cu gîndul nemărturisit că nu vor mai avea nevoie de ea. Annette ar fi vrut să-și păstreze sora numai pentru ea, toată vara. Plecară într-o localitate din Grisons, unde Annette, care mai fusese mai demult pe acolo, își amintea că există un hotel bun și fără pretenții, în cadrul pastoral, odihnitor, al Elveției vechi. Dar în cîțiva ani totul se schimbase. Hotelul făcuse pui. Localitatea devenise un fel de orășel cu palace-uri de o eleganță țipătoare. Peste pajiști se croiseră șosele pentru automobile, iar în fundul pădurii se auzea scîrțîitul unui tramvai electric. Annette voia să fugă. Dar se simțea prea obosită după o noapte și o zi de călătorie pe zăpușeală. Nu știau unde să se ducă. Nu simțeau decît nevoia de a sta culcate, nemișcate. Totul se schimbase, doar aerul își păstrase prospețimea de cristal. Sylvie îl gusta cu limba, ca înghețatele pe care le lingea la Paris dintr-un cornet, stînd în picioare lîngă trăsurica unui negustor ambulant. Voiseră să rămînă doar cîteva zile, pînă la încetarea căldurilor. Apoi s-au 65

obișnuit. Și găsiră că locul avea farmecul lui Localitatea era plină de viață. Tineretul a trei sau patru națiuni se pasiona pentru un meci de tenis. Se organizau serate dansante, reprezentații fără pretenții. Un grup zgomotos hoinărea, flirta, atrăgea privirea. Annette s-ar fi lipsit de aceste plăceri. Dar Sylvie petrecea din toată inima. Și plăcerea care o încerca o molipsi și pe sora ei. Amîndouă erau bine dispuse și naveau nici un motiv să renunțe la petreceri potrivite cu vîrsta lor. Tinere, vesele, atrăgătoare – fiecare în felul ei – nu întîrziară să strîngă pe mulți în jurul lor. Annette arăta mai frumoasă ca de obicei. Aerul liber, sporturile o făceau să cîștige în frumusețe. Puternică, bine făcută, plăcîndu-i mersul pe jos și mișcarea, era o bună jucătoare de tenis, cu ochiul sigur, cu mișcări suple, cu mîna rapidă, cu riposte fulgerătoare. Măsurată de obicei în gesturi, dovedea, atunci cînd era nevoie, o deosebită repeziciune, iar mușchii i se destindeau cu iuțeala fulgerului. Sylvie se minuna, aplauda, văzînd-o cum se repede. Era mîndră de sora ei. O admira cu atît mai mult, cu cît nu se simțea cîtuși de puțin în stare s-o imite. Pariziana aceasta zveltă nu se pricepea la nici un fel de sport. Și nici n-o prea atrăgeau sporturile. Prea trebuie să te miști mult! I se părea mai plăcut – și, mai ales, mai prudent – să rămînă spectatoare. Dar nu-și pierdea vremea. Își formase un fel de curte a ei și trona, de parcă toată viața numai asta făcuse. Șireata știa să le imite pe tinerele mondene în tot ce i se părea rafinat, nostim și ușor de copiat. Cu aerul nepăsător, părînd cu gîndul aiurea, stătea cu ochii și urechile la pîndă. Nu pierdea nici un amănunt. Dar cel mai bun model al ei rămînea tot Annette. Din instinct știa nu numai s-o copieze în atîtea și atîtea amănunte, ci să sublinieze chiar aceste amănunte prin ușoare manifestări, ba uneori chiar – ca un rafinament în 66

plus – să obțină tocmai contrariul – dar numai atît cît era nevoie pentru a părea originală. Dădea dovadă chiar de multă inteligență, nedepășind, bineînțeles, anumite limite, între care simțea pămîntul sigur sub picioare, arătîndu-se desăvîrșită în purtări, în ținută, în ton. De o distincție cuceritoare, nuanțată cu o ușoară extravaganță, Annette nu se putea opri să nu rîdă, văzînd-o pe Sylvie cum împărtășește curtezanilor cu o siguranță fermecătoare unele cunoștințe pe care i le predase ea în ajun. Sylvie îi arunca o privire șireată. Desigur că ar fi fost periculos să se hazardeze prea departe în conversație. Cu toată inteligența și memoria ei bună, ar fi fost în primejdie să-și trădeze lipsurile. Dar Sylvie nu lăsa lucrurile să ajungă pînă acolo. Și apoi, se pricepea să-și aleagă și partenerii. Cei mai mulți erau tineri sportivi din țări străine: anglosaxoni și români care prindeau mai ușor o greșeală de joc decît o greșeală de limbă. Marele favorit al micului grup feminin era un italian, purtînd numele sonor al unei vechi familii lombarde (stinse de veacuri, dar cu nume nemuritor). Era genul atît de răspîndit printre tinerii italieni la modă, care aparține mai mult unei epoci decît unei națiuni și care-l îmbină în chip ciudat pe americanul din cartierul elegant al New York-ului cu condotierul din secolul al XV-lea, ceea ce, în mare, îi dă cel mai adeseori un aer destul de impunător (de operă). Băiat frumos, înalt și mîndru, bine făcut, cu capul rotund și obrazul bine ras, foarte oacheș, cu ochii sclipitori, nasul mare și cuceritor, nările albăstrii și bărbie puternică, Tullio călca legănîndu-se cu suplețe, scoțîndu-și pieptul înainte. În purtările lui se amestecau trufia, curtenia servilă și brutalitatea. Mascul irezistibil, trebuia doar să se plece ca să culeagă inimile. Dar nu se pleca. Aștepta să-i fie puse în palmă. 67

Puse ochii pe Annette, poate tocmai pentru că ea nu se grăbise să-i ofere inima. Campion de tenis, Tullio prețuia însușirile fizice ale acestei fete voinice. Stînd de vorbă cu ea, descoperi că și în alte sporturi gusturile lor se întîlneau: călăria, vîslitul. Annette le practica cu patima pe care o punea în toate. Tullio adulmecă cu nasul lui mare prisosul de energie care mocnea în acest trup feciorelnic și îl dori. Annette îi înțelese dorința. Se simți în același timp jignită și atrasă. Viața trupului ei tînăr, îngrădită în anii aceștia petrecuți aproape numai în casă, se trezea sub dogoarea unei veri minunate, în mijlocul tineretului ce se gîndea doar la plăceri, ațîțată de vigoarea jocurilor sportive. Ultimele săptămîni petrecute împreună cu Sylvie, convorbirile lor libere, dorința de dragoste de care se simțea plină semănaseră tulburarea în ființa pe care și-o cunoștea atît de puțin. Cetatea era slab apărată împotriva asaltului simțurilor. Pentru întîia oară, Annette simți mușcătura patimii sexuale. O cuprinse mînia și rușinea, de parcă ar fi pălmuit-o cineva. Dar asta nu-i împrăștie dorințele. În loc să se ferească, Annette înfruntă insistențele lui Tullio cu o răceală mîndră și cu inima frămîntată. Iar el, mascîndu-și dorințele lacome, care i se citeau pe față, cu o desăvîrșită politețe, se simțea cu atît mai atras, cu cît vedea că fata îl înțelegea dar i se împotrivea. Era și asta o luptă sportivă, dar cu mult mai pasionantă! Schimbau sfidări aprige, încrucișau puternic armele, fără să se trădeze cu nimic față de ceilalți. În timp ce el se înclina cu politețe virilă și îi săruta mîna, în timp ce ea îi zîmbea cu grație mîndră, Annette citea în ochii lui: „Te voi avea”. Și buzele ei închise răspundeau: „Niciodată!” Sylvie urmărea duelul cu privire de felină, și, amuzîndu-se, îi veni poftă și ei să ia parte. Ce parte? De fapt, nici ea nu știa. La 68

urma urmelor, să petreacă și, se înțelege de la șine, s-o ajute pe Annette. Băiatul era frumos. Și Annette era frumoasă. Cum o înfrumuseța totdeauna o pasiune puternică! Mîndria ei aprinsă, fruntea de taur tînăr care se pregătește de luptă, undele de roșeață sau de paloare bruscă, pe care Sylvie și le imagina trecînd ca niște fiori prin trupul Annettei. Bărbatul se lăsa prins de joc. „N-ai ce-i face, băiete. Nu, nu, nu, n-o s-o ai, dacă nu vrea!” Dar vrea, ori nu vrea? Hotărăște-te, Annette. E prins. Doboară-l! Proasta! Nu știe ce să facă. Bine, hai s-o ajutăm/’ Și prin laudele Annettei, se înfiripă cunoștința între ei. Amîndoi o admirau. Hotărît, italianul fusese cucerit. Sylvie îi întărea spusele, surîzînd cu ochi sclipitori. Se pricepea să-i dea doar apă la moară, lăudîndu-și sora. Dar tot atît de bine se pricepea să-și pună în acțiune toate farmecele. Și cînd pornea la luptă cu ele, nu era chip să le oprească. Degeaba le spunea: „Acum, astîmpărați-vă. De ajuns. Mergeți prea departe…” Nu mai ascultau de ea. Trebuia să le lase frîu liber. Era atît de nostim! Firește că imbecilul se și aprinsese. Ce proști sînt bărbații 1 Și Tullio, care credea că fetele nu făceau grații decît de dragul ochilor lui frumoși. E drept că ochii lui erau frumoși… Și acum ce-o să facă peștișorul între cele două momeli? Doar n-o să aibă pretenția să le înghită pe amîndouă? Ce va alege? „Ei, dragul meu, hotărăște-te!” Sylvie nu căuta să-i înlesnească alegerea, dîndu-se la o parte înaintea Annettei. Și nici Annette. Din clipa aceea ea se înverșună instinctiv, ca s-o pună în inferioritate pe Sylvie. Cele două surori se iubeau mult. Sylvie era la fel de mîndră de laudele adresate Annettei, pe cît era Annette de impresia făcută de Sylvie. Își dădeau sfaturi una alteia. Își supravegheau fiecare amănunt de 69

îmbrăcăminte. Cu o deosebită abilitate știau prin contrast să se pună în evidență una pe alta. La seratele de la hotel atrăgeau toate privirile. Dar, deși se îndreptau deopotrivă spre amîndouă, privirile acestea stîrneau rivalitate între cele două surori. Degeaba luptau împotriva invidiei; cînd dansau, nu se puteau opri să nu cîntărească fiecare succesul celeilalte. Mai ales pe lîngă acela care le pusese într-adevăr stăpînire pe gînduri, chiar mai mult decît ar fi dorit ele. Se simțeau atrase de Tullio mai ales din clipa cînd el începu să nu mai știe care din două îl preocupă mai mult. Annette simți o nelămurită suferință, cînd îl văzu pe Tullio preocupîndu-se de Sylvie. Erau amîndouă bune dansatoare, fiecare în felul ei. Annette se strădui să-și arate superioritatea. Și desigur că, în ochii cunoscătorilor, dansa mai bine. Dar Sylvie, mai puțin corectă, dansa cu mai puțină reținere. Și din clipa cînd înțelese gîndul Annettei, nimeni și nimic nu i se mai putea împotrivi: într-adevăr Tullio nu-i rezistă. Annette văzu cu durere că e părăsită. După un număr de dansuri cu Sylvie, cei doi ieșiră împreună vorbind și rîzînd, în noaptea frumoasă de vară. Annette nu se putu stăpîni. Trebuia să iasă și ea din salon. Neîndrăznind să se ducă după ei în grădină, îi urmări cu ochii din galeria cu ferestre mari, care ducea într-acolo. Îi zări pe alee, aplecați unul spre celălalt, sărutîndu-se în mers. Dar suferința de acum nu însemna nimic față de cea care a urmat-o. În camera cufundată în întuneric, unde se întorsese, o văzu pe Sylvie intrînd plină de însuflețire. Cînd o găsi pe Annette singură în beznă, Sylvie scoase o exclamație. Apoi îi mîngîie mîinile, o sărută pe obraji, se arătă drăgălașă, ca de obicei, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. După ce-i spuse că o durere de cap o silise să se întoarcă în cameră, Annette o întrebă unde își petrecuse restul serii și dacă se plimbase cu Tullio. 70

Sylvie răspunse cu nevinovăție că nu făcuse nici o plimbare și că nu știa ce se întîmplase cu Tullio, că, de fapt, Tullio începea s-o cam plictisească. Nu-i plăceau bărbații prea frumoși și pe urmă prea era îngîmfat și prea negricios. Se duse apoi să se culce, fredonînd un vals. Annette nu închise ochii. Sylvie dormi buștean. Nici nu se gîndea că dezlănțuise furtuna. Annette era în prada chinurilor. Ceea ce i se întîmplase i se părea o catastrofă. Sylvie îi era rivală. Și Sylvie o mințea. Mult iubita ei Sylvie! Sylvie, bucuria și credința ei! Totul se prăbușise. N-o mai putea iubi… Să n-o mai iubească? Putea oare să n-o mai iubească? O! cît era de înrădăcinată dragostea asta; cu mult mai înrădăcinată decît își închipuise! Dar poți iubi o ființă pe care o disprețuiești? Și dacă trădarea Sylviei nu însemna nimic?! Era ceva mai mult! mai e, mai e ceva… „Haide, spune ce mai e…” Da, mai era bărbatul acela, pe care Annette nu-l stimase, nu-l iubise și pe care acum îl iubea — Îl iubea? Nu! – îl voia. Un acces de gelozie trufașă îi cerea să-l cucerească, să-l smulgă celeilalte – și mai ales să n-o lase pe cealaltă să i-l smulgă. (Cealaltă, iată ce ajunsese Sylvie pentru Annette!) În noaptea aceea nu se odihni nici o oră. Cearșaful îi ardea pielea. Din patul alăturat se auzea răsuflarea ușoară a unui somn nevinovat. Cînd se aflară din nou față în față, a doua zi dimineața, Sylvie înțelese de la prima vedere că totul se schimbase. Și nu pricepea ce se întîmplase. Annette, cu ochii încercănați, palidă, aspră, trufașă, dar ciudat de frumoasă (în același timp mai frumoasă și mai urîtă, ca și cum, la o chemare, toate puterile tainice s-ar fi adunat deodată), zăvorită în orgoliul ei, rece, dușmănoasă, 71

închisă, o privi, o ascultă pe Sylvie, care îi debita fleacuri la fel ca de obicei, și, de-abia spunîndu-i bună dimineața, ieși din odaie. Sporovăiala Sylviei se curmă brusc. Ieși la rîndul ei, o urmări cu ochii pe Annette cum cobora scara… Înțelese. Annette îl văzu pe Tullio în hol și străbătu încăperea, îndreptîndu-se drept spre el. Tullio își dădu și el seama că se schimbase ceva. Annette se așeză lîngă el. Vorbeau despre lucruri banale. Cu capul drept, disprețuitoare, ea privea înainte, ferindu-se să-i întîlnească ochii. Dar Tullio nu avea nici o îndoială, pe el îl privea. Sub pleoapele albăstrii, privirea ei ascunsă, care parcă fugea de lumina prea tare, spunea: — Mă vrei? Iar el, care povestea satisfăcut o întîmplare searbădă, privindu-și unghiile, pîndea pieziș, ca un animal de pradă, trupul acela cu sinii pietroși, și întreba: — Deci vrei și tu? — Vreau să mă vrei, acesta era răspunsul. Sylvie nu șovăi cîtuși de puțin: ocoli holul, apoi veni să se așeze între Annette și Tullio. Mînia Annettei se trădă printr-o privire – una singură: era de ajuns, Sylvie îi primi disprețul drept în obraz. Clipi din gene, prefăcîndu-se că nu vede nimic. Dar se zbîrli ca o pisică după o descărcare electrică. Zîmbi și se pregăti să zgîrie. Lupta în trei se porni blajin: Annette părea că nu ia în seamă prezența Sylviei. Nu asculta ce spunea ea și îi vorbea peste capul ei lui Tullio, care părea stînjenit. Sau cînd se vedea silită s-o asculte – căci Sylvie avea glas pătrunzător – sublinia cu un zîmbet sau ud cuvînt batjocoritor vreuna din greșelile mărunte de limbaj, care mai colorau uneori conversația Sylviei (căci, cu toată îndemînarea ei, Sylvie nu izbutise să le stîrpească cu totul din grădina ei). Rănită de moarte, Sylvie nu-și mai vedea sora. 72

Nu mai vedea decît rivala. Gîndi: „Ți-arăt eu ce pot” Și, descoperindu-și dinții cu un zîmbet: „Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Nu, doi ochi pentru unul...” Se aruncă în luptă. Sărmana și prea îndrăzneața Annette! Sylvie nu se lăsa stînjenită de mîndrie, ca sora ei. Folosea orice armă, numai să izbutească. Annette, stăpînită de orgoliu, s-ar fi socotit înjosită dacă i-ar fi arătat lui Tullio măcar o umbră a dorințelor ei. Sylvie nu se încurca în asemenea scrupule: avea să joace cu domnul jocul care-l măgulea cel mai mult. „Ce preferi? Disprețul sau admirația?” Cunoștea bărbatul – un animal vanitos. Tullio adora laudele. Îi servi o porție bună. Cu îndrăzneală nevinovata și calmă, Sylvie înșiră cu viclenie pomelnicul perfecțiunilor acestui june Gattamelata6 de hotel elegant: desăvîrșirea trupului, a minții, îmbrăcămintea. Mai ales îmbrăcămintea, căci Sylvie își dăduse seama că la asta ținea el mai mult. Orice laudă îl încînta, desigur. De frumos știa de mult că e, cît despre minte, socotea că numele său aristocratic e o chezășie sigură. Dar îmbrăcămintea era opera lui personală; și era foarte măgulit de aprecierea unei parizience pricepute. Cu un ochi de cunoscător, amuzîndu-se discret pe socoteala unor naivități de un gust cam țipător, Sylvie admira totul, de jos pînă sus. Annette roșea de rușine și de mînie. Șiretenia fetei i se părea atît de grosolană, încît se întreba: „Și e în stare să accepte tot ce-i spune?” Tullio accepta totul; era încîntat. După ce cercetă bucățică cu bucățică fiecare amănunt vestimentar, de la cravata portocalie la centura liliachie, la ciorapii verzi și aurii, Sylvie se opri: îi venise 6 Condotier italian din sec. al XV-lea. Aici are sensul cuceritor de inimi.

73

o idee! În timp ce se minuna de forma fină a picioarelor lui Tullio (era grozav de mîndru de ele), își arătă și picioarele ei, care erau foarte frumoase. Cu cochetărie ștrengărească, și le apropie de ale lui Tullio și le compară, descoperindu-și piciorul de la călcîi pînă la genunchi. Apoi, întorcîndu-se către Annette, care o privea cu dispreț, răsturnată într-un rocking-chair7, îi spuse cu un zîmbet dulce: — Să le vedem și pe ale tale, dragă! Și, cu un gest brusc, dezveli gleznele groase și pulpele cam pline ale picioarelor Annettei. Doua secunde numai. Annette înlătură numaidecît gheara vicleană, care se trase mulțumită înapoi. Tullio văzuse… Sylvie nu se mărgini la atît. Toată dimineața născoci tot felul de comparații care păreau întîmplătoare, dar care o puneau pe Annette în inferioritate. Sub pretextul că cere părerea lui Tullio cu privire la o bluză, la o eșarfă, îl făcea pe acesta să vadă ceea ce nu era tocmai urît la ea și ceea ce nu era tocmai frumos la Annette. Annette tremura de furie, prefăcîndu-se că nu aude, și se stăpînea din toate puterile să n-o strîngă de gît. Plină de drăgălășenie, între două răutăți, Sylvie își lipea două degete de buze și-i trimitea cîte un sărut. Dar „uneori, ochii lor se întîlneau fulgerător. (Annette) „Te disprețuiesc!” (Sylvie) „Se poate. Dar el pe mine mă iubește.” „Nu!” striga Annette. „Ba da!” răspundea Sylvie. Schimbau între ele o privire provocatoare. Annette n-avea puterea să-și ascundă multă vreme dușmănia 7 În limba engleză în original: balansoar.

74

sub un zîmbet, ca șarpele acesta mic de Sylvie care se ascundea sub flori. Dacă n-ar fi plecat, și-ar fi strigat furia în gura mare. Lăsă deodată cîmp liber Sylviei. Plecă cu fruntea sus, azvîrlindu-i o ultimă privire sfidătoare. Ochiul batjocoritor al Sylviei răspunse: „Vedem noi cine rîde la urmă”. * Bătălia continuă și a doua zi și în zilele următoare, sub privirile amuzate ale celor din jur, pentru că toată lumea din hotel observase. Douăzeci de perechi de ochi stăteau la pîndă cu viclenie. Se făcură pariuri. Cele două rivale erau prea ocupate de jocul lor pentru ca să Ic mai pese de jocul altora. E adevărat că pentru ele nu mai era vorba de un joc. Ca și Annette, Sylvie fusese prinsă în viitoare. Un demon le tulbura și le ațîța simțurile. Mîndru de succesul său, lui Tullio nu-i era greu să ațîțe focul. Era într-adevăr frumos, destul de spiritual, dorințele pe care le aprinsese ardeau și în el. Merita să fie cucerit. Și o știa singur mai bine decît oricine. Cele două surori vrăjmașe se întîlneau în fiecare seară în odăile lor. Se urau. Se prefăceau totuși ca nu-și dau seama. Vecine de pat cum erau, s-ar fi aflat noaptea într-o situație de nesuferit, dacă și-ar fi mărturisit-o. Ar fi trebuit să ajungă la un scandal public, de care trebuiau să se ferească. Aranjau în așa fel, încît să nu intre sau să iasă în același timp din odaie, să nu-și mai vorbească, să se prefacă că nu se văd. Și fiindcă, totuși, era cu neputință, își spuneau cu răceală „bună ziua” „bună seara” ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Cel mai cinstit și mai înțelept lucru ar fi fost să se răfuiască deschis. Dai nu voiau. Și nu puteau. Cînd patima s-a dezlănțuit într-o femeie, nu mai poate fi vorba de sinceritate și încă mai puțin de bun simț. 75

Pasiunea Annettei devenise o otravă. Un sărut pe care Tullio, folosindu-se de forță, i-l furase într-o seara, la un colț de alee, orgolioasei fete care nu se apărase, dezlănțuise într-însa un val de senzualitate. Se împotrivea umilită și furioasă. Dar rezistența îi era cu atît. Mai slabă, cu cît pentru prima oară era cuprinsă de valul acesta. Vai de inimile prea apărate! Cînd se ivește patima, cea mai curată dintre ele e cea mai amenințată. Într-o noapte, după insomnia febrilă care o mistuia de mult, Annette căzu pradă somnului, convinsă însă că e tot trează. Se vedea culcată în pat, cu ochii deschiși; dar nu se putea mișca, era legată. Știa că alături de ea Sylvie se preface că doarme, că-l așteaptă pe Tullio. Auzea trosnind dușumeaua pe coridor și zgomotul ușor al unor pași ce se apropiau cu prudență. O vedea pe Sylvie cum se ridică în capul oaselor, cum scoate picioarele de sub pătură, cum se dă jos și se strecoară spre ușa întredeschisă. Annette voia să se ridice și ea, dar nu putea. Sylvie se întoarse, se apropie de pat, o privi, se aplecă asupra ei ca s-o vadă mai bine. Era altfel decît Sylvie, nu-i semăna și totuși era Sylvie. Avea un rîs răutăcios, care îi descoperea dinții. Părul îi era lung și negru, lins, aspru și țeapăn, și cînd Sylvie se aplecă, îi căzu pe față, intrînd în gura și în ochii Annettei. Annette simțea pe limbă gustul firelor aspre de păr și mirosul lor încins. Fața rivalei se apropia din ce în ce mai mult. Sylvie ridica pătura și se suia în pat. Annette simțea cum genunchiul ei osos îi apăsa șoldul. Se înnăbușea. Sylvie ținea în mînă un cuțit. Lama rece atingea beregata Annettei, care se zbătea, striga… Se trezi în liniștea odăii, așezată în capul oaselor, cu cearșafurile mototolite. Sylvie dormea nepăsătoare. Încercînd să-și potolească bătăile inimii, Annette ascultă respirația calmă a surorii ei. Tot mai tremura de 76

ură și de groază. Ura… Pe cine ura? Și pe cine iubea? îl judeca limpede pe Tullio, nu-l stima, se temea de el, nu-i acorda nici o încredere. Și totuși pentru bărbatul acesta, pe care cu cincisprezece zile mai înainte nici nu-l cunoștea, care nu însemna nimic pentru ea, era gata să-și urască sora, ființa pe care o iubise cel mai mult, pe care încă o mai iubea. (Nu! Ba da! pe care o iubea mereu…) Ar fi jertfit pe loc pentru bărbatul acela tot restul vieții ei… Dar cum, cum de era cu putință! Era înspăimîntata; dar nu putea decît să constate atotputernicia nebuniei care o cuprinsese. În unele clipe, o licărire de bun simț, o tresărire ironică, o urmă din vechea dragoste pentru Sylvie o făceau să se ridice deasupra curentului. Dar era de ajuns o privire geloasă sau să-l surprindă pe Tullio vorbind în șoaptă cu Sylvie ca să se afunde din nou. Era limpede că Annette pierdea jocul. Și tocmai de aceea patima i se întețea. Era stîngace. Nu știa să-și ascundă demnitatea rănită. Tullio ar fi primit cu mărinimie să nu aleagă între ele. Binevoia să le arunce batista amîndurora. Sylvie o ridica în grabă, nu făcea nazuri. Mai tîrziu, îl va face pe Tullio să joace după cum îi va cînta ea. N-o supăra gîndul că acest Don Juan putea să-i fure și Annettei cîteva sărutări. Și chiar dacă nu i-ar fi făcut plăcere, nu era neapărat nevoie să-și arate nemulțumirea. Omul se mai poate și preface. Annette însă nu era în stare să se prefacă și nu admitea să împartă. Lăsa să se vadă limpede dezgustul pe care i-l stîrnea jocul îndoielnic al lui Tullio. Tullio începu să se poarte mai rece cu ea. Gravitatea ei pătimașă îl stînjenea, „îl plictisea”. Puțina seriozitate e potrivită în dragoste. Dar prea multă strică; asta însemna corvada, nu 77

plăcere. El își închipuia pasiunea ca pe o primadonna, care, după ce și-a cîntat aria cea mare, se întoarce cu brațele întinse salutînd publicul. Dar pasiunea Annettei nu părea să știe că există public. Juca numai pentru ea. Și juca prost… Era prea sinceră, cu adevărat pasionată, pentru a se gîndi să se prefacă, să șteargă urmele suferințelor, ale chinurilor și să ascundă acele cusururi mărunte, pe care o femeie dibace le înlătură sau le atenuează de mai multe ori pe zi. Nici frumoasă nu mai părea. Și pe măsură ce se simțea învinsă, se făcea chiar urîtă. Triumfătoare, sigură că a cîștigat partida, Sylvie își măsura sora înfrîntă cu o batjocură mulțumită, din care nu lipsea un grăunte de răutate și, în adîncul inimii, un strop de milă. — Ei, acum îți ajunge? Asta ai vrut? Ce mutră faci? Parcă ai fi un cîine bătut. Avea poftă să se repeadă la ea și s-o îmbrățișeze. Dar cînd se apropia, Annette îi arăta atîta dușmănie, încît Sylvie, jignită, îi întorcea spatele, mormăind: — Nu vrei, fetițo? Te privește! Fă cum știi! Sînt prea bună. Fiecare pentru sine și întîmple-se ce s-o întîmpla cu ceilalți! La urma urmei, dacă idioata asta suferă, e din vina ei! De ce o fi totdeauna atît de ridicol de serioasă? (Toți gîndeau la fel.) Annette puse capăt, retrăgîndu-se din luptă. Sylvie organiză, împreună cu Tullio, într-o seară, o reprezentație de tablouri vivante, unde putea să-și pună în lumină toate farmecele pe care le avea și chiar unele în plus. Era o mică vrăjitoare din Paris, care știa să se transforme cu un petic de stofă în multe alte făpturi, mai drăgălașe toate decît originalul, dar care îl întregeau și-i măreau farmecul. Ar fi fost o nenorocire pentru Annette să se 78

măsoare cu Sylvie pe acest tărîm. De altfel știa și ea: era înfrîntă dinainte; și pe urmă cine știe ce s-ar fi întîmplat? Se scuză că nu va lua parte la serbare, motivînd că nu se simțea bine; de altfel, fața-i trasă și palidă era cea mai bună scuză. Tullio nu prea stăruise. Nici n-apucase bine să refuze, și Annettei îi păru rău că renunțase cu totul la luptă. Chiar atunci cînd ai pierdut orice speranță, lupta mai înseamnă o speranță. Pe cînd așa, însemna să-i lase împreună pe Tullio și pe Sylvie o bună parte din zi. Ca să le pună însă bețe în roate, Annette asista la toate repetițiile. Dar nu-i stingherea de fel. Mai curînd îi întărită – mai ales pe nerușinata aceea mică. Sylvie era în stare să repete de zece ori o scenă, în care o odaliscă pătimașă se lăsa răpită de un corsar cu ochi întunecați și focoși, tulburător, felin ca un jaguar gata să sară. Tullio își juca rolul ca și cum ar fi vrut să treacă prin foc și sînge tot Palace-Hotelul. Cît despre Sylvie, ar fi putut da lecții celor douăzeci de mii de hurii care-l trag de barbă pe Profet, în paradisul său. Sosi și seara reprezentației. Ascunsă în ultimul rînd al sălii, din fericire uitată în mijlocul entuziasmului, Annette nu izbuti să rămînă pînă la sfîrșit. Ieși din sală chinuită. Fruntea îi ardea. Simțea un gust amar în gură. Își rumega amărăciunea. Patima disprețuită îi răscolea tot trupul. Se îndreptă spre pajiștea care înconjura hotelul; dar nu era în stare să se îndepărteze prea mult; se învîrtea tot timpul în jurul sălii luminate. Soarele apusese. Se lăsa întunericul. Din instinct dibui, geloasă, ușa prin care cu siguranță aveau să iasă amîndoi. Era o ușă mică, laterală, prin care actorii puteau să ajungă la garderoba din cealaltă aripă a clădirii, fără să treacă prin sală. Într-adevăr, cei doi ieșiră pe aceasta ușa; și rara sa meargă mai 79

departe, zăboviră cîtva timp pe pajiștea umbrită, stînd de vorbă. Ascunsă în spatele unui boschet, Annette o auzi pe Sylvie rîzînd, rîzînd… — Nu, nu, nu în astă-seară! Iar Tullio stăruia: — De ce? — Mai întîi vreau să dorm. — Ai tot timpul să dormi! — Nu, niciodată n-am destul! — Atunci, mîine seară. — E la fel în toate serile. Și apoi, noaptea nu sînt singură. Vom fi pîndiți! — Atunci, nu va fi niciodată? Și ștrengărița de Sylvie răspunse, prăpădindu-se de rîs: — Dar mie nu mi-e frică de lumina zilei! Ție ți-e frică? Annette nu mai putu să asculte. Un val de dezgust, de mînie, de durere o cuprinse și începu să alerge în noapte spre cîmp. Poate că zgomotul pașilor înăbușiți și al ramurilor rupte păreau ca trecerea unui animal fugărit. Dar nu-i mai păsa de va fi auzită. Nimic nu mai conta pentru ea. Fugea… fugea… Încotro? Nu știa. N-avea să știe niciodată. Fugea gemînd prin noapte. Nu vedea nimic în fața ochilor. Cinci minute, douăzeci de minute, o ora? Navea să știe niciodată. Pînă cînd se poticni de o rădăcină și căzu cît era de lungă, izbindu-se cu fruntea de un trunchi de copac. Și atunci începu să strige, să urle, cu gura în țărînă, ca o fiară rănită. În juru-i, noaptea. Un cer fără lună, fără stele, un cer negru. Un pămînt fără suflare, fără țîrîit de gîze, un pămînt mut. Se auzea doar murmurul unui firicel de apă printre pietre, care curgea la picioarele bradului subțire, de care se lovise. Iar din 80

fundul prăpastiei, care mărginea podișul abrupt, urca vuietul sălbatic al unui torent. Jelania lui se amesteca cu tînguirea femeii rănite. Părea că se aude veșnicul plîns al pămîntului. Cît timp strigase, Annette nu s-a mai gîndit la nimic. Trupul, zguduit de un plîns convulsiv, se ușura de durerea a cărei apăsare o chinuise atîtea zile. Mintea îi era năucită. Apoi, trupul istovit încetă să geamă. Durerea sufletului reveni iar la suprafață. Și Annette își dădu din nou seama că e părăsită. Era singură, fusese trădată. Cercul gîndurilor ei nu se întindea mai departe. N-avea putere să adune turma împrăștiată a gîndurilor. N-avea nici măcar puterea să se ridice. Sta întinsă, lăsîndu-se în voia pămîntului. Ah, dacă pămîntul ar fi vrut s-o primească! Vuietul torentului vorbea, gîndea în locul ei. Parcă-i spăla rana. După un timp (desigur, îndelungat), năucită de durere, Annette își ridică încet trupul chinuit. Izbitura din frunte îi pricinuise dureri ascuțite, care o preocupau, alungîndu-i gîndurile. Își umezi mîinile zgîriate în apa rîului, apoi și le lipi de fruntea rănită, care ardea. Rămase așa. Stînd jos, cu tîmplele și ochii lipiți de palmele udate de lacrimi, lăsîndu-se pătrunsă de puritatea înghețată a apei. Și iată că se înstrăina de durerea ei… Se privea gemînd, de parcă și-ar fi fost ei înseși străină, și nu mai înțelegea rostul mîniei ei de adineauri. Gîndea: „De ce? La ce folosește? Oare merită?” Iar torentul răspundea în noapte: „Nebunie, nebunie… totul e zadarnic… Totul e nimic…” Annette zîmbea cu milă și amărăciune: „Ce voiam?… Nici nu știu… Unde e fericirea cea mare? S-o aibă cine-o vrea! Eu n-o să mai lupt pentru ea…” Apoi, îi năvăliră în minte valuri de imagini ale fericirii pe care o dorise totuși, și Annette simți din nou suflul cald al dorinței, care – în ciuda rațiunii ce-o nega – avea să-i stăpînească multă vreme trupul. 81

În urma lăsată de pintenul ascuțit al dorințelor, mai rămînea o urmă de crîncenă gelozie. Annette îi suferi asaltul în tăcere. Stătea încovoiată ca sub puterea unei vijelii. Apoi înălță capul și spuse cu glas tare: — N-am dreptate. Sylvie e cea mai iubită. Și e drept să fie așa. E făcută pentru dragoste mai curînd decît mine. Și e și mai frumoasă. Știu asta și o iubesc. O iubesc tocmai pentru că e așa. Prin urmare ar trebui să mă bucur de fericirea ei. Sînt o egoistă. Dar atunci de ce, de ce oare m-a mințit? Orice, dar nu asta. De ce m-a înșelat? De ce nu mi-a spus-o cinstit că-l iubește? De ce s-a purtat cu mine ca o vrăjmașă? Ah! Și apoi atîtea lucruri pe care naș vrea să le văd la ea, care nu prea sînt cinstite, prea bune, prea frumoase! Dar nu-i vina ei! De unde să știe că nu-i bine? Ce viață a fost silită să ducă din copilărie! Și am eu oare dreptul să-i fac imputări? Oare eu am fost sinceră? Ceea ce se afla în mine era oare mai curat? Ceea ce se afla? Ce se află încă și știu bine că tot acolo a rămas… Oftă ostenită. Apoi spuse: — Hai! Trebuie să-i punem capăt! Doar eu sînt cea mai mare. Și tot eu cea mai nebună! Iar Sylvie să fie fericită! Dar și după ce-și spuse: „Hai!” tot mai rămase cîtăva vreme nemișcată. Asculta tăcerea și se gîndea, mușcîndu-și degetele zgîriate. Apoi răsuflă adînc, se ridică și porni fără să vorbească. * Se întorcea în noapte. Luna stătea să răsară; era încă departe, dincolo de zare, dar simțeai cum urcă din adîncurile negre. O geană de lumină tivea linia piscurilor, care încercuiau podișul ca marginile unei cupe. Și cu fiecare clipă, siluetele lor negre se zăreau mai limpede pe fondul luminos. Annette mergea fără grabă. Și pieptul ei, care își redobîndea răsuflarea regulată, 82

sorbea încet mirosul de fin cosit. Departe, în umbră, auzi pași grăbiți pe drum. O cuprinse emoția… Se opri. Recunoștea pașii. Apoi începu să meargă mai repede în întîmpinarea lor. Și ea fusese auzită de cealaltă parte. Un glas neliniștit o strigă: — Annette! Annette nu răspunse. Nu putea. Rămase pironită. Un șuvoi de bucurie o străbătea. Toată mîhnirea rămasă se șterse. Nu răspunse, dar păși mai repede, și mai repede. Acum cealaltă alerga. Repeta cu glas înspăimîntat: — Annette! În fosforescența nehotărîtă a lunii, care urca încet dincolo de marele zid întunecat, se ivi din umbra alburie o formă nedeslușită. Annette strigă: — Draga mea! Și se repezi înainte cu brațele întinse, ca o oarba… În graba de a se îmbrățișa, se loviră. Se strînseră în brațe. Gurile se căutau, se găsiră… — Annette! — Sylvie! — Surioară dragă! Iubito! — Fetița mea scumpă! Mîinile pipăiau în întuneric obrajii, părul, se plimbau pe ceafa, pe gîtul și umerii celeilalte, punea din nou stăpînire pe prietena pierdută. — Draga mea! exclamă Sylvie, simțind umerii goi ai Annettei. N-ai haina, n-ai nimic ca să te acoperi. Annette își dădu seama că, într-adevăr, n-avea pe ea decît rochia de seară. Îi era frig. Se înfioră. — Ești nebună! Ești nebună! strigă Sylvie cuprinzînd-o, 83

acoperind-o cu capa ei. Și mîinile ei, care continuau s-o cerceteze, constatau dezastrul. — Ți-ai rupt rochia… Dar ce-ai făcut? Ce-ai pățit? Ți-a căzut părul în obraz... Dar aici, ce-ai aici în frunte? Annette, ai căzut? Annette nu răspundea. Se lăsase moale, cu capul pe umerii Sylviei și plîngea. Sylvie o așeză lîngă ea, la marginea drumului. Luna, care străbătuse bariera munților» lumina fruntea rănită a Annettei, pe care Sylvie o acoperi cu sărutări. — Spune-mi ce-ai făcut… Spune-mi ce s-a întîmplat… Comoara mea… fetiță dragă, cît am fost de înspăimîntată cînd am intrat în camera ta și nu te-am găsit! Te-am strigat pretutindeni. Te caut de un ceas… Groaznic am suferit! Mi-era teamă, mi-era teamă, nici nu pot să spun de ce mi-era teamă. De ce-ai plecat? De ce-ai fugit? Annette nu voia să răspundă. — Nu știu, mi-era rău, voiam… să umblu, să respir… — Nu, Annette, nu spui adevărul. Spune-mi totul. Se aplecă spre ea și-i șopti: — Scumpa mea, nu cumva din pricina acestui… Annette îi tăie vorba: — Nu! Nu! Dar Sylvie stărui: — Nu minți! Spune-mi adevărul! Spune-mi! Spune surioarei tale! Din pricina lui! Annette, ștergîndu-și ochii și silindu-se să zîmbească, spuse: — Nu, crede-mă… E drept că m-a durut puțin… E stupid… Dar acum s-a sfîrșit. Sînt fericită că te iubește. Sylvie sări în sus și își lovi palmele furioasă. — Va să zică din cauza lui! Dar nu-l iubesc, nu-l iubesc pe individul ăsta… 84

— Ba da! Îl iubești! — Nu! Nu! Nu! Sylvie lovea furioasă pămîntul cu piciorul. — Mă jucam de-a dragostea, petreceam, dar pe lîngă tine el nu înseamnă nimic pentru mine, nimic… Toate sărutările unui bărbat nu fac pentru mine cît o lacrimă de-a ta. Annette se simți copleșită de fericire: — E adevărat? E adevărat? Sylvie îi sări în brațe. După ce se liniștiră puțin, Sylvie îi spuse Annettei: — Acuma mărturisește! Și tu îl iubeai! — Ai spus și tu? A! Vezi! Ai mărturisit că-l iubești! — Nu, îți spun! Îți interzic! Nu vreau să mai aud de el. S-a sfîrșit, s-a sfîrșit. — S-a sfîrșit, repetă Annette. Se întoarseră pe drumul scăldat în lumina lunii, zîmbindu-și una alteia, fericite că se regăsiseră. Deodată, Sylvie se opri și, amenințînd luna cu pumnul, strigă: — A, ticălosul! O să mi-o plătească! Și cum tinerețea nu-și pierde niciodată drepturile, rîseră cu hohote la aceste cuvinte pline de rea-credință. — Știi ce-o să facem? reluă Sylvie cu îndîrjire. O să ne facem bagajele îndată cum ajungem la hotel, și mîine dimineața o s-o ștergem cu primul tren. Cînd o să vină la dejun, n-o să ne mai găsească… Păsărelele au zburat! A, și pe urmă (izbucni în rîs) uitasem! I-am dat întîlnire la zece, în pădure, sus de tot… O să fugă după mine toată dimineața. Rîse mai tare. Annette făcu la fel. Li se părea atît de caraghios gîndind la mutra pe care o va face Tullio. Dezamăgit și furios. Zvăpăiatele! Ce departe era acum mîhnirea! 85

— Oricum, draga mea, spuse Annette, nu e bine să te compromiți astfel. — Ce-mi pasă? răspunse Sylvie. Eu nu însemn nimic… Da, reluă ea, mușcînd în glumă nuna Annettei, care o trăgea ușor de urechi, acum, cînd sînt sora ta, ar trebui să fiu mai cuminte. Și-ți făgăduiesc că voi fi. Dar știi, scumpa mea, că nici tu n-ai fost prea cuminte. — E adevărat, spuse Annette cu remușcare. Și mă tem că uneori am fost chiar mai puțin cuminte decît tine. A! exclamă ea, lipindu-se mai tare de Sylvie. Ciudată e inima! Niciodată, niciodată nu știi ce răsare din ea și încotro te tîrăște… — Da, spuse Sylvie, strîngînd-o în brațe. De aceea te iubesc. Ești plină de clocot. Aproape ajunseseră. Acoperișul hotelului lucea în lumina lunii. Sylvie își trecu brațele în jurul gîtului Annettei și îi șopti la ureche, cu glas pătimaș, cu o gravitate de care ea însăși se mira: — Surioară! N-o să uit ce-ai suferit noaptea asta, ce-ai suferit pentru mine… Da, da, nu tăgădui! Am avut vreme să mă gîndesc cînd alergam să te caut, tremurînd de teama unei nenorociri. Dacă s-ar fi întîmplat? Ce m-aș fi făcut? Nu m-aș mai fi întors înapoi. — Draga mea, spuse Annette mișcată, dar n-a fost vina ta. Tu nu puteai ști cît rău îmi făceai. — Ba știam prea bine. Știam că te fac să suferi. Și chiar, ascultă Annette! și chiar îmi făcea plăcere. Cu inima strînsă, Annette se gîndi că și ea, cu puțin mai înainte, s-ar fi desfătat dac-ar fi văzut-o pe Sylvie suferind, dac-ar fi făcut-o să sufere pînă la sînge. I-o spuse. Se prinseră strîns de braț. 86

— Dar ce s-a întîmplat cu noi? Ce e cu noi? se întrebau ele, copleșite de rușine, ușurate totuși la gîndul că fiecare simțise la fel. — Iubim, spuse Sylvie. — Iubim, repetă mașinal Annette. Apoi, înspăimîntată: Asta să fie dragostea? — Să știi, spuse Sylvie, că asta nu-i decît începutul. Annette proclamă energic că nu voia să mai iubească. Sylvie își bătu joc de ea. Dar Annette repetă cu multă seriozitate: — Nu mai vreau. Nu sînt făcută pentru asta. — Așa? făcu Sylvie rîzînd. Degeaba, biata mea Annette! Ai să încetezi să iubești doar atunci cînd n-ai să mai fii.

87

PARTEA A DOUA Început de octombrie, blînd și cenușiu. Liniște în aer. O ploaie călduță, care cade drept, fără grabă. Miros cald și îmbătător de pămînt umed, de fructe coapte puse la păstrare, de struguri striviți sub teasc. Lîngă o fereastră deschisă, în casa de la țară din Burgundia a familiei Rivière, cele două surori stăteau așezate față în față, cosînd. Cu capul plecat asupra lucrului, păreau că se împung una pe alta cu frunțile rotunde și netede – de fapt aceeași frunte bombată, mai gingașă la Sylvie, mai puternică la Annette, capricioasă la una, îndărătnică la cealaltă. Păreau o căpriță și o juncă. De cîte ori ridicau capetele, schimbau cîte o privire prietenoasă, își odihneau glasurile, care sporovăiseră zile întregi. Își rumegau patimile, avînturile, torentul de vorbe, tot ce luaseră și învățaseră una de la alta în ultima vreme, căci de astă dată se dăruiau în întregime cu lăcomie de a lua și de a da totul. Și acum tăceau, pentru a se gîndi mai bine la toată această comoară ascunsă. Dar oricît ar fi vrut să vadă și să aibă tot, rămîneau o taină una pentru alta. Fără îndoială că orice ființă e o taină pentru alta, și asta mărește farmecul. Dar cîte lucruri nu mocneau în fiecare, pe care cealaltă n-avea să le priceapă niciodată! Își spuneau și ele (căci o știau): „De ce să înțelegi? A înțelege înseamnă a lămuri. Și iubirea n-are nevoie de lămuriri.” Și totuși e nevoie! Pentru că dacă nu înțelegi, nu iei totul de la celălalt. Și apoi cum se iubeau ele? Nu în același fel. Cele două fiice ale lui Raoul Rivière moșteniseră desigur amîndouă o sevă bogată de la tatăl tor. Dar la una seva era înăbușită, iar la cealaltă 88

împrăștiată. Prin nimic nu se deosebeau cele două surori mai mult decît prin felul lor de a iubi. De o parte, iubirea descătușată a Sylviei, făptură zîmbitoare, zglobie, îndrăzneață, dar de fapt foarte cumpănită, o fată care se zbenguia mult, dar nu-și pierdea niciodată drumul, care bătea din aripi, dar nu se depărta de cuib. De alta, demonul iubirii care sălășluia în Annette și de a cărui prezență ca își dăduse seama abia în ultimele șase luni. Îl înăbușea, se silea să-l ascundă, căci se temea. Instinctul îi spunea că ceilalți îl vor înțelege greșit pe acest Eros ținut în cușcă, legat la ochi, neliniștit, lacom și flămînd, care se lovește în tăcere de zăbrelele lumii și roade încet inima în care e închis. Mușcătura lui fierbinte, neîncetată, tăcută, făcea gîndul Annettei să se piardă pe nesimțite într-un zumzet moleșitor, care își avea voluptatea lui. Tot așa descoperea Annette voluptatea în senzații care îi pricinuiau durere: o stofă aspră, o rufărie prea strîmtă, mîna plimbată pe asperitățile unei mobile sau pe răceala unui perete zgrunțuros. Mușca dintr-o ramură, îi mesteca scoarța amară și cădea din cînd în cînd în uitarea de sine, în uitarea timpului, pierzîndu-și pentru cîtăva vreme conștiința. Nu știa nici ea cît dura – poate doar un sfert de secundă, sau un sfert de oră. Se trezea brusc, bănuitoare și rușinată sub privirea Sylviei, care, prefăcîndu-se că lucrează, o pîndea vicleană cu coada ochiului. Și nici una dintre ele nu clipea. Dar obrajii Annettei se aprindeau deodată. Fără a înțelege prea limpede, Sylvie adulmeca cu năsucul ei această stranie viață interioară, care dormita la soare, și care, deodată, cu o zvîcnitură fulgerătoare, dispărea ca un șarpe sub frunziș: o socotea pe sora ei mai mare o ființă ciudată, cam zăpăcită – cu totul diferită de restul lumii. O mirau la ea nu atît mișcările pătimașe, înflăcărarea, și ceea ce putea ghici din gîndurile tulburi ale Annettei, cît gravitatea aproape tragică pe 89

care Annette o punea în toate. Tragică? Ce idee curioasă! Gravitate? Ce rost ar avea? Lucrurile sînt așa cum sînt. Și așa trebuie să le luăm. Sylvie nu se frămînta din pricina miilor de năzbîtii ce-i treceau prin minte. Trec și se duc. Tot ce e bun și plăcut e simplu și firesc. Și ce nu e bun, nici plăcut, tot așa. Bun ori rău, trebuie să înghiți – nu durează mult! De ce să facem atîtea mofturi? Ce încîlcite sînt toate în mintea Annettei, cu hățișul gîndurilor ei fierbinți, cu caierul de dorinți și temeri, cu mănunchiul de patimi și rușini ascunse în cele mai tainice cute ale conștiinței. Cine o să depene ghemul ăsta? Dar pe Sylvie o încînta gîndul că Annette e atît de neobișnuită, de lipsită de măsură, de greu de înțeles. Și o iubea cu atît mai mult. Tăcerea prelungită era încărcată cu taine neliniștitoare. Sylvie o rupea deodată, vorbind cu și fără noimă. Repede, repede de tot, cu nasul vîrît în lucru, ca și cum l-ar fi înjurat, începea să mormăie un șir de cuvinte scurte, zănatice, sunete nearticulate, ce se sfîrșeau de obicei în i: ki ki ki ki, ciripea ca un scatiu care freamătă de plăcere. Și pe urmă redevenea deodată serioasă, părînd a spune: „Cine? Eu? N-am făcut nimic!” Sau, mușcîndu-și ața, îngîna pe nas cu fărîmița ei de voce o romanță stupidă în care era vorba despre flori, despre „taifasul păsărilor”, sau începea vreun cîntec fără perdea, din care vicleana, cu înfățișare de copil cuminte, rostea mai tare cîte o vorbă foarte slobodă. Annette tresărea, pe jumătate rîzînd, pe jumătate supărată: — Sylvie, te rog să taci! Se simțeau ușurate, destinse. Cuvintele n-au importanță! Glasurile, ca și mîinile, refac legătura dintre oameni. Îi unesc. Unde rămăseseră? Ferește-te de tăcere! Cine știe unde te poate duce sau mă poate duce într-o clipă de uitare? Vorbește-mi! Îți vorbesc. Ești a mea. Ia-mă și tu! 90

Se dăruiseră una alteia. Erau hotărîte să nu se mai despartă, orice s-ar fi întîmplat. Principalul nu mai putea fi schimbat: „Eu sînt eu. Tu ești tu. Facem schimb. Dă mina! Așa rămîne!” Se încredințau una alteia printr-o înțelegere tacită, printr-un fel de căsătorie sufletească, cu atît mai puternică, cu cît nici o constrîngere din afară – vreun angajament scris, vreo sancțiune religioasă sau civilă – nu o întărea. Deosebirea dintre ele nu înseamnă nimic. Ne înșelăm cînd credem că cele mai fericite legături se bizuie pe potriviri sau pe contraste. Nici pe unele, nici pe altele, ci pe un act interior, pe un „am ales, vreau, fac legămînt”, rostit răspicat, întărit prin două hotărîri dîrze – ca și cele două fete cu fruntea bombată. „Ești a mea și nu te mai pot da înapoi, cum nu mă mai pot lua înapoi. De altfel ești liberă să iubești pe cine vrei, să faci ce-ți place: orice nebunie, chiar și o crimă, dacă-ți trece prin minte (știu bine că n-ai s-o faci! Dar chiar de-ar fi așa! ), înțelegerea noastră nu va fi atinsă...” Era greu de explicat! Annette cea scrupuloasă, dacă ar fi cutezat să-și urmeze gîndul pînă la capăt, și-ar fi mărturisit că nu e de loc sigură de tăria morala a Sylviei, nici de faptele ei în viitor. Iar Sylvie, care vedea totul limpede, n-ar fi pus mina în foc că, într-o bună zi, Annette nu va fi în stare de lucruri uluitoare. Dar asta era treaba celorlalți, pe ele nu le privea. Dar ele erau sigure, aveau nețărmurită încredere una într-alta. Restul lumii se putea descurca după plac! Cît despre ele, orice ar fi făcut, de vreme ce dragostea nu le era atinsă, se iertau dinainte una pe alta cu ochii închiși. Poate nu era prea moral; dar cu atît mai rău! Ai timp să fii moral altă dată. Puțin pedantă, Annette, care cunoștea viața din cărți – ceea ce n-o împiedica să descopere după aceea că viața nu mai are 91

același sunet cînd o auzi în afara cărții – îi amintea de frumoasele versuri ale lui Schiller: O, fiii mei, lumea e plină de minciună si de ură; fiecare nu se iubește decît pe sine, toate legăturile înjghebate de o fericire trecătoare sînt nesigure. Ce a legat o toană, tot o toană dezleagă. Numai natura e adevărata, numai ea e prinsă cu neclintite ancore. Tot restul plutește în voia valurilor furtunoase. Înclinația îți dă un prieten, interesul un tovarăș. Fericit acela căruia nașterea îi dă un frate! Vor fi doi, gata să înfrunte această lume de războaie și trădări. Firește că Sylvie nu cunoștea aceste versuri. De altminteri ar fi fost de părere că nu e nevoie de atîtea cuvinte încîlcite ca să exprimi un simțămînt simplu. Dar, privind-o pe Annette, care se oprise din lucru cu capul plecat, privind ceafa ei puternică și părul bogat împletit în cozi, gîndea: „Tot mai visează, s-a afundat din nou în sacul cu nebunii. Cîte or mai fi înăuntru! Noroc că acum sînt și eu pe aici! N-o să-l deschidă fără mine…” Căci sora mai mică avea încredințarea – exagerată poate – că o întrece cu mult pe Annette în bun simț și în experiență. Și își spunea: „Am s-o apăr”. Ar fi avut nevoie să se apere mai întîi pe sine. Căci nici din sacul ei nu lipseau nebuniile. Dar le cunoștea dinainte. Și le privea cum își privește un proprietar chiriașii. „Le dau locuință, dar nu de pomană.” Și apoi: „Fie ce-o fi, întîmple-se ce se va întîmpla!” Dacă era vorba numai de ea, nu era grav. O să se descurce pînă la urmă. Dar să aperi pe altcineva e un sentiment nou, ce te încîntă. Da, dar… Annette, stînd cu capul plecat, nu lucra și gîndea tocmai la același lucru. Își spunea: „Draga mea, mica mea nebunatică! Noroc că am sosit la vreme ca s-o călăuzesc!” Și făcea planuri pentru viitorul Sylviei, planuri fermecătoare. 92

Numai că uita să-i ceară și ei părerea. După ce fiecare rumega bine fericirea celeilalte (și, bineînțeles, și a ei pe deasupra). — La naiba! Mi s-a rupt acul… și nu se mai vede… Aruncau lucrul și ieșeau împreună să-și dezmorțească picioarele. Se duceau prin ploaie pînă în fundul grădinii, acoperindu-se amîndouă cu aceeași haină, sub arborii plîngători, care își pierdeau pletele. Gustau în vie un ciorchine de strugure auriu, care, ud cum era, le părea mai bun. Vorbeau, vorbeau… Și deodată tăceau, ascultînd, inspirînd vîntul de toamnă, mireasma îmbătătoare de fructe strivite, de frunze moarte, lumina obosită de octombrie, care începe să se stingă de pe la patru, tăcerea cîmpului amorțit, care se cufundă în somn, pămîntul care soarbe ploaia, noaptea… Și, mînă în mînă, visau o dată cu natura înfiorată – grea de nădejdea temătoare și aprinsă a primăverii – la taina viitorului. * În zilele acestea cețoase de octombrie, învăluite parcă de o pînză de păianjen, intimitatea devenise pentru ele atît de necesară, încît se întrebau cum de se putuseră lipsi de ea pînă atunci. Și, totuși, se lipsiseră. Și aveau să se lipsească. La douăzeci de ani, viața nu se închide într-o prietenie – fie ea cît de strînsă – mai ales viața a două făpturi gata să-și ia zborul, gata să cerceteze spațiile. Oricît de puternic ar răsuna glasul inimii, instinctul aripilor e mai puternic. Cînd Annette și Sylvie își spuneau cu dragoste: „Cum e cu putință să fi trăit atîta vreme una fără alta?” nu-și mărturiseau că: pînă la urmă (ce păcat) tot vor trebui să trăiască una fără cealaltă! Căci cealaltă nu poate trăi pentru tine, în locul tau, și nici tu 93

n-ai vrea să-ți ție locul! Desigur, nevoia lor de dragoste era mare – dar cele două surori Rivière simțeau o altă dorință și mai puternică, cu rădăcini mai adînci, chiar în izvoarele ființei lor: nevoia de a-și trăi fiecare viața. Atît de deosebite una de alta, aveau din păcate trăsătura aceasta comună. Și o știau. Aceasta era, de altminteri, una din pricinile pentru care – fără să și-o mărturisească – se iubeau și mai mult. Dar atunci, ce avea să se întîmple cu planul de a-și topi viețile într-una singură? Fiecare se legăna cu visul că va ști să apere viața celeilalte, dar își dădea seama că cealaltă nu va primi, așa cum n-ar primi nici ea. Era un vis azuriu, pe care-l îndrăgeau. Și încercau să prelungească visul cît mai mult. Dar visul nu putea să țină mult. Și nici nu era vorba numai de independența lor. Republicile acestea mici, care își apărau cu strășnicie libertățile, aveau, fără voie, instincte despotice, ca orice republică. Fiecare năzuia, socotind legile ei ca fiind bune, să le impună celeilalte. Annette, care era în stare să se judece limpede, își făcea mustrări tîrzii pentru că încălcase libertatea surorii sale. Dar continua să facă la fel. Avea o fire pătimașă, dintr-o bucată și, fără voia ei, se simțea ispitită să domine. Firea aceasta se putea domoli vremelnic sub porunca unei iubiri puternice – dar pînă la urmă rămînea neschimbată. De altfel, trebuie să recunoaștem că, dacă Annette făcea sforțări ca să se potrivească dorințelor Sylviei, Sylvie nu-i ușura de loc sarcina. Făcea toate numai după capul ei. Și capul ei avea în douăzeci și patru de ore mai bine de douăzeci și patru de voințe, care nu se împăcau totdeauna între ele. Metodică și ordonată, Annette rîdea la început, dar apoi își pierdea răbdarea în fața acestor toane. O poreclise Roza vinturilor și Vreau… Dar ce vreau? Iar Sylvie îi spunea: Vijelia, Doamna Poruncesc și 94

Cronometru, pentru că punctualitatea Annettei o scotea din sărite. Se iubeau, dar era greu să poată duce multă vreme același fel de viață. N-aveau nici aceleași gusturi, nici aceleași obiceiuri. Pentru că se iubeau, Annette asculta cu îngăduință trăncănelile Sylviei, care avea ochiul ager, ureche și mai ageră și o limbă ascuțită. Iar Sylvie se prefăcea interesată, înghițind pe ascuns un căscat distrat. („Lasă! Treci mai departe!”…) la lecturile plictisitoare pe care Annette voia să le guste în tovărășia Sylviei. „O, ce frumos, draga mea!” Sau, despre unele reflecții fără noimă asupra vieții, asupra morții» asupra societății. („Mai slăbește-mă! Of! Cum bat oamenii apa-n piuă!”) — Dar tu, întreba Annette, tu ce crezi, Sylvie? („Aiureli!” gîndea Sylvie.) — Cred ca și tine, dragă. Asta nu le împiedica să se iubească mult. Totuși, cînd stăteau de vorbă, faptul le stingherea. Și ce să faci zile întregi, singure în casa mohorîtă din marginea pădurii, în fața ogoarelor pustii, sub cerul jos de toamnă, ce părea în ceață una cu cîmpul gol? Degeaba spunea și credea Sylvie că adoră viața la țară. Îi gustase de mult plăcerile, acum se simțea fără treaba, fără rost, pierdută. Natura, natura! La drept vorbind, natura o plictisea. Ce sat de calici! Nu putea suferi micile neplăceri ale vieții de la țară: vîntul, ploaia, noroiul (față de cel de aici noroiul Parisului îi părea plăcut), șoarecii care țopăiau în spatele pereților vechi, păianjenii care începeau să-și facă sălaș de iarnă prin camere și țînțarii, dihăniile astea îngrozitoare care se ospătau din gleznele și brațele ei. Îi venea să plîngă de enervare și plictiseală. Annette, plină de bucuria traiului în aer liber și a singurătății alături de sora ei dragă, nesimțind plictiseala și rîzînd de înțepături, încerca s-o ia pe 95

Sylvie în plimbări lungi prin noroi, fără să bage de seamă expresia posacă și scîrbită a acesteia. Pe Annette o boare de vînt cu ploaie era în stare s-o îmbete. Atunci o uita pe Sylvie, pornea cu pași mari prin ogoarele arate sau prin păduri, scuturînd ramurile umede. Abia după multă vreme își amintea de surioara părăsită. Iar Sylvie, bosumflată, privindu-și cu jale obrajii umflați în oglindă, murea de urît, și se gîndea: „Cînd o să ne întoarcem?” Dar, printre cele o mie și una de dorințe ale mezinei, se afla una bună și temeinică, pe care nimic n-o putea schimba și pe care aerul de la țară o făcea mai aprinsă. Sylvie își iubea meseria. O iubea cu adevărat. Neam bun de lucrători parizieni, simțea nevoia muncii, a acului și a degetarului, care să-i ocupe degetele și gîndul. Avea înnăscut gustul pentru croitorie. Simțea o plăcere fizică să mînuiască ceasuri întregi o stofă, o țesătură ușoară, o muselină de mătase, să le îndoaie, să le potrivească în falduri, să schimbe ceva la un nod de panglică. Și apoi capul ei mititel, care nu pretindea, slavă domnului, că pricepe ideile adăpostite în mintea cuprinzătoare a Annettei, știa că aici în lumea ei, în împărăția stofelor, avea și dînsa idei din belșug. Și putea oare să renunțe la ideile ei? Se crede îndeobște că nu există plăcere mai mare pentru o femeie decît să poarte rochii frumoase. Pentru o femeie cu adevărat înzestrată plăcerea de a le lucra e cu mult mai mare. Și cînd ai gustat dia plăcerea asta, nu te mai poți lipsi de ea. În atmosfera de trîndăvie molatică în care o ținea Annette, în timp ce ea își plimba mîinile frumoase pe clapele pianului, Sylvie tînjea după zgomotul foarfecelor și al mașinii de cusut. Toate operele de artă ale omenirii nu prețuiau în ochii ei cît manechinul fără cap, pe care aranjezi stofa după fantezia ta. Manechinul pe care poți să-l întorci încoace și încolo, în fața căruia te așezi, pe care-l iei în brațe ca să dansezi, cînd conducătoarea atelierului nu 96

e de față. Ici și colo îi scăpa cîte o vorbă din care i se ghiceau gîndurile. Și Annette, văzînd cum i se luminează ochii, știa că trebuie să se aștepte iar la vreo pățanie de atelier. De aceea, cînd, după înapoierea la Paris, Sylvie o înștiință că se întoarce acasă și își reia lucrul, Annette oftă, dar nu se simți mirată. Pe Sylvie, care se aștepta la împotriviri, oftatul și tăcerea surorii ei o mișcară mai mult decît orice fel de cuvinte. Se repezi la Annette, îngenunche în fața ei, o cuprinse de mijloc, și îi întinse buzele: — Annette, nu te supăra! — Draga mea, îi spuse Annette, știi doar că fericirea ta e și fericirea mea. Dar se mîhni. De asemenea și Sylvie. — Nu e vina mea, spuse ea. Te iubesc atît, crede-mă! — Da, drăguța mea, te cred. Zîmbea; apoi suspină din nou. Sylvie, tot îngenuncheată, îi luă fața în mîini și o apropie de a ei. — Nu-ți dau voie să oftezi! Urîcioaso! Dacă o să tot oftezi așa, n-o să mai pot pleca. Doar nu-s călău. — Nu, scumpa mea, nu ești! Am greșit și n-o sa mai fac. Dar nu-ți fac imputări. Îmi pare rău că ne despărțim. — Ne despărțim! Ce prostie! Urîcioaso! O să ne vedem zilnic. O să vii tu la mine. Eu la tine. Să-mi păstrezi camera! Ori ai cumva de gînd să mi-o iei înapoi? Nu, nu, e a mea și nu ți-o mai dau! Cînd voi fi obosita, aici am de gînd sa viu sa mă răsfăț. Și sa știi ca, uneori, seara, la ore nepotrivite, cînd nici n-o sa mă aștepți, intru, am cheia, și te iau prin surprindere. Vai de tine, dacă îți faci de cap! Lasă, o să vezi, o să ne iubim și mai tare, o să fie și mai bine. Să ne despărțim? Îți închipui că te-aș putea părăsi, 97

că m-aș putea lipsi de drăgălașa mea Annette? — Ce lingușitoare! Ce șireată! spuse Annette rîzînd. Cum te mai pricepi la tămîieri! Mincinoasă mică și afurisita! — Annette, nu vorbi așa! o dojenea Sylvie. — Ei bine, numai mincinoasă. Așa se poate? — Da, așa merge, rostea cu mărinimie Sylvie. Sărea de gîtul Annettei și o îmbrățișa, mai-mai s-o înăbușe. — Te mint, te mint, te mănînc… Vicleana mai avea și alte mijloace să se facă iertată. Ceru Annettei s-o ajute să-și deschidă un atelier singură. La douăzeci de ani, voia să nu mai depindă de alții, să nu i se mai poruncească, să poruncească și ea – la rîndul ei – măcar manechinului. Annette fu încîntată că o poate ajuta cu bani. Cele două surori făcură împreună devize, discutară nesfîrșit despre mutat. În zilele următoare, alergară după un local, apoi după mobilă și material. Trebuiră să rînduiască totul, să îndeplinească formalitățile. Seară după seară, întocmiră liste de cliente, făcură planuri și iar planuri, demersuri peste demersuri – încît pînă la urmă Annette avu iluzia că va lucra împreună cu Sylvie. Uita că viețile lor aveau să se despartă. * Clientele nu întîrziară să se ivească în atelierul Sylviei. Cînd se ducea în vizită, Annette purta rochiile cele mai frumoase lucrate de sora ei, căreia îi cînta osanale. Izbuti să-i trimită mai multe cunoștințe. La rîndul ei, Sylvie se adresa fără șovăială clientelor fostelor sale patroane. Era totuși destul de cuminte ca să nu încerce să-și lărgească prea repede negoțul. Porni treptat. Viața e lungă și vreme e destulă. Îi plăcea să lucreze, dar nu nebunește, ca acele furnici omenești – mai ales femei – pe care le văzuse omorîndu-se cu munca. Era hotărîtă să-și ia partea ei de 98

plăcere. Căci munca e o plăcere. Dar nu e singura. Din toate cîte puțin. Spre această deviză ținteau poftele ei măsurate, dar iscoditoare și rafinate. În scurt timp viața ei ajunse atît de plină, încît nu-i mai rămase mult răgaz pentru Annette. Cu toate acestea, Sylvie îi păstra Annettei partea ce i se cuvenea. Dar pentru Annette o parte era prea puțin. Ea nu putea să se dăruiască numai pe jumătate sau pe sfert. Îi fu astfel dat să afle că așa se poartă oamenii în dragoste: ca niște mici negustori: o dau cu amănuntul. Îi trebui multă vreme pînă să priceapă, și încă și mai multă pînă să se resemneze. Abia începuse să cunoască viața. Suferi, fără să spună, văzîndu-se dată treptat la o parte din viața Sylviei. Sylvie nu mai era niciodată singură la atelier. Și, în curînd, n-o mai văzu singură nici în afara atelierului. Își găsise un alt prieten. Annette se închise în sine. În dragostea pentru sora ei nu mai simțea gelozia aceea înciudată de odinioară și nici n-o mai judeca atît de aspru. Dar asta n-o împiedică să se întristeze. Cu toată ușurința ei, Sylvie o iubea destul pe Annette ca să-și dea seama de mîhnirea ce i-o pricinuia. De aceea se smulgea din cînd în cînd din vîrtejul îndeletnicirilor ei serioase sau ușoare și, deodată, în mijlocul lucrului, sau al unei întîlniri, lăsa totul balta și alerga la Annette. Atunci, se dezlănțuia parcă o vijelie. Cît timp ținea, dragostea Sylviei nu era mai puțin puternică decît a Annettei. Dar trecea, și după ce vîntul o purta pe Sylvie, plină de Annette, înapoi spre treburi sau spre plăceri, Annette, recunoscătoare pentru micul uragan de pălăvrăgeală drăgăstoasă, de destăinuiri zăpăcite și de îmbrățișări voioase, suspina și se regăsea mai singură ca de obicei, mai tulburată. Totuși, nici ei nu-i lipseau ocupațiile. Zilele îi erau la fel de 99

pline ca ale Sylviei. Viața ei, viața ei dublă, cea intelectuală și cea mondenă – întreruptă de la moartea tatălui – își reluase mersul obișnuit. Îndeletnicirile spirituale, zădărnicite în ultimul an de cele ale inimii, se treziseră mai tare. Se apucase din nou de studii, pe de o parte ca să umple golul lăsat de plecarea Sylviei, pe de alta, pentru că la un om înzestrat, inteligența se desăvîrșește prin experiențele inimii. Era uimită, văzînd că înțelege mai bine ca înainte. Se interesa de biologie și plănuia o teză asupra originii sentimentului estetic și a manifestărilor lui în natură. Își reluase și legăturile mondene. Se întorcea în lumea pe care o frecventase odinioară împreună cu tatăl ei. Simțea o plăcere reînnoită. În primul rînd, plăcerea curiozității într-o minte mai coaptă. Descoperea fețe neprevăzute la cei pe care socotise a-i cunoaște. Și mai erau și alte plăceri cu totul deosebite. Pe unele le recunoștea, pe altele nu și le mărturisea: dorința de a plăcea, forțele tainice ale atracției (ale repulsiei, de asemenea) care se trezesc în noi, pe care le stîrnim în jur, fluidul magnetic, care, sub masca unor cuvinte înșelătoare, leagă cugete și trupuri, imboldul ascuns al simțurilor care uneori străbate pînă la suprafață în convorbirile molcome și monotone din saloane, apoi dispare, dar continuă să freamăte în adînc. Lumea și munca nu-i prindeau încă decît o parte din zi. Niciodată viața Annettei nu era mai plină decît atunci cînd se regăsea în singurătate. În serile lungi și în nopțile tîrzii – cînd somnul împreună cu gîndurile lui halucinate împinge din nou sufletul spre veghe, așa cum valul ce se retrage lasă pe mal mii și mii de viețuitoare smulse din adîncurile oceanului – Annette privea fluxul și refluxul mării ei lăuntrice, nisipurile pline de vietăți. Venise echinocțiul de primăvară. 100

O parte din forțele ce mocneau în ea nu i se păreau noi. Dar în același timp, cînd tăria lor se înzecea, ochii minții luau cunoștință de ele cu o claritate uimitoare. Ritmurile lor opuse o îmbătau, o amețeau. Și-i era cu neputință să priceapă orînduirea ascunsă a acestui vălmășag. Izbitura violentă a patimii sexuale, care îi zguduise inima într-o furtună de vara, lăsase în urmă o tulburare care nu se ștergea. Cu toate că amintirea lui Tullio pierise, echilibrul sufletesc îi era primejduit pentru multă vreme. Liniștea vieții ei, lipsa unor evenimente o amăgeau. Ar fi putut crede că nu se petrece nimic; ar fi repetat cu bucurie strigătul nepăsător al paznicilor de noapte, care răsună în frumoasele nopți italiene: tempo sereno!8 Dar în noaptea caldă mocneau furtuni noi. Și aerul fremăta de adieri neliniștite. Agitația nu contenea. Imboldurile sufletelor dispărute și reînviate se contopeau laolaltă în sufletul ei. De o parte, moștenirea primejdioasă a tatălui, dorințele care, atîta vreme uitate, adormite, se ridicau deodată ca un val năprasnic. De alta, puteri ce se înfruntau: mîndria morală, pasiunea nevinovăției. Și apoi dragostea ei de libertate, care o stingherise atît de mult în timpul conviețuirii cu Sylvie și care presimțea cu îngrijorare că avea să se ciocnească într-o zi și mai tragic cu iubirea. Toată frămîntarea aceasta lăuntrică o preocupa, îi umplea sufletul în timpul zilelor lungi de iarnă. Sufletul, ca un cocon, învăluit în mantia lui de lumină fumurie, visa la viitor și își asculta visul. Deodată, îi fugea pămîntul de sub picioare. Avea goluri în conștiință, așa cum i se întîmplase să aibă și toamna trecută, în Burgundia. Parcă se prăbușea. Goluri? Nu, nu erau goluri. Dar atunci ce se întîmpla de fapt? Erau fenomene ciudate de care nu8

În limba italiană în original: vreme senină.

101

și dăduse seama, care poate că nu existaseră cu zece luni mai înainte, dar se dezlănțuiseră mai ales de cînd cu criza pătimașă din vară și deveneau tot mai dese. Annette avea simțămîntul nelămurit că aceste prăpăstii ale conștiinței se deschideau uneori și noaptea, atunci cînd dormea un somn greu de hipnoză. După ce-o părăseau, se simțea ca după o boală. Nu-i rămînea nici o amintire. Și, totuși, o muncea gîndul că se petrecuseră lucruri grave, că trecuse prin lumi de negrăit, că pășise dincolo de ceea ce este îngăduit și poate fi răbdat de rațiune, că intrase pe tărîmuri bestiale și supraomenești, ca cele ale iasmelor mitologice sau ale monștrilor sculptați pe acoperișurile catedralelor. Avea senzația ca o argilă informă i se lipea de degete. Se simțea legată de necunoscutul din vise. O apăsa o tristețe, o rușine, povara caldă a unei complicități de nedefinit. Carnea îi rămînea impregnată de un miros dulceag, care dăinuia zile întregi. Parcă în mijlocul imaginilor fugare ale zilei ar fi purtat o taină ascunsă după poarta închisă a frunții netede; o purta fără gînduri, cu ochi nepăsători, care priveau înăuntru, cu mîinile încrucișate cuminte pe pîntece, liniștită ca un lac. Annette purta cu sine acest vis neîntrerupt pretutindeni unde se ducea: pe străzi, în toropeala studioasă a cursurilor și bibliotecilor, în banalitatea politicoasă a conversațiilor de salon, înviorată de puțină curte și puțină ironie. Mulți observau la petreceri privirea pierdută a fetei, care zîmbea distrat nu atît la ce i se spunea, cît la cele ce și le povestea singură, care prindea la întîmplare cîteva cuvinte în trecere și pornea iar mai departe, ascultînd parcă glasul a cine știe ce păsărele ascunse. Atît de zgomotos era concertul lăuntric, încît Annette se opri să-l asculte într-o zi cînd Sylvie, draga ei Sylvie, o amețea cu pălăvrăgeala ei drăgălașă, și-i spunea… Dar ce-i spunea? Sylvie 102

își dădu seama; o scutură rîzînd: — Annette, dormi? Annette tăgădui. — Ba da, am văzut, dormi de-a-n picioarelea, ca un cal bătrîn de birjă. Dar noaptea ce faci? — Ștrengărițo! Și dacă te-aș întreba și eu ce faci tu noaptea? — Eu? Vrei să știi? Foarte bine. O să-ți povestesc. N-o să ne plictisim. * — Nu! Nu! se împotrivi Annette rîzînd și pe deplin trează. Îi acoperi gura cu mina. Dar Sylvie, desprinzîndu-se și luîndu-i obrajii în palme, o privi în ochi. — Ia să vedem ochii tăi frumoși de somnambulă… la arată ce e în ei… La ce visezi, Annette? Ia spune! Spune la ce visezi? Povestește-mi, zău, povestește-mi — Ce vrei să-ți povestesc? — Spune la ce te gîndești. Annette se împotrivea, dar pînă la urmă se supunea. Din dragoste și poate din egoism le plăcea nespus să-și povestească totul. Nu mai conteneau. Prin urmare, Annette încerca să-și limpezească visele, nu atît pentru Sylvie, cît pentru propria ei liniște. Îi explica, nu fără greutate și cu o gravitate ce-o făcea pe Sylvie să pufnească în rîs, toate gîndurile ei zănatice – cele naive, cele nevinovate, cele năstrușnice, cele îndrăznețe, și chiar… — Ei! Ei! Annette! Cînd te pornești…! exclama Sylvie, prefăcîndu-se scandalizată. Poate că nici viața ei lăuntrică nu era mai puțin ciudată (la fel ca a noastră, a tuturora), dar Sylvie nu-și dădea seama și nu se ocupa de ea, ca o persoană practică ce era, care crede o dată pentru totdeauna în ce vede și pipăie, în visul normal și obișnuit 103

al vieții trăite cu picioarele pe pămînt și care dă la o parte, ca pe un lucru fără rost, tot ce-ar putea s-o tulbure. Rîdea din toată inima ascultîndu-și sora. Cine și-ar fi închipuit? Tocmai Annette! Cu înfățișarea ei nevinovată îți spunea uneori cu seriozitate lucruri nemaipomenite. Și pe urmă se speria de lucruri din cale-afară de obișnuite, cunoscute de toată lumea. Îi împărtășea totul Sylviei cu o convingere comică. Și dumnezeu știe ce năzbîtii îi mai treceau prin minte! Sylvie își socotea sora drept o făptură complicată, drăgălașă, hazlie și tare nepricepută în ale vieții. Prea avea obiceiul să se frămînte pentru toate, cînd cel mai ușor lucru este „sa cînți așa cum îți trece prin minte!” — Da, spunea Annette, dar uneori îți trec prin minte șase cîntece deodată. — Foarte bine, cu atît mai amuzant, răspundea Sylvie. Ca la bîlci. — Vai de mine! striga Annette, astupîndu-și urechile. — Eu mă înnebunesc după bîlciuri. Călușeii, trasul la țintă, trompete, flașnete, clopote, fluiere. Toată lumea strigă deodată, nimeni nu aude, strigi mai tare decît toți, totul vuiește, totul rîde, se învîrtește, îți incintă sufletul… — Mitocancă mică! — Dar, prea nobilă domnișoară, asta ți se potrivește ție! (Doar adineauri ai spus-o.) Dacă nu-ți place, fă ca mine! La mine totul e orînduit. Fiecare lucru e la locul lui. Fiecare prepelița zboară cînd îi vine rîndul. Și desigur că spunea adevărul. Oricîtă învălmășeală ar fi fost în Piața Denfert, sau în mintea ei, Sylvie știa să se descurce. Era în stare să facă ordine pe loc, în mijlocul zăpăcelii celei mai crîncene. Știa să împace toate nevoile – oricît de deosebite ar fi 104

fost – ale trupului și ale inimii, și pe acelea ale vieții liniștite cu ale vieții pline de griji. Avea pentru fiecare sertarul cuvenit, cum îi spunea ea Annettei. — Un dulap cu sertare. Așa ești tu! (Și-i arăta vestitul dulap în stil Ludovic al XV-lea, în care fuseseră așezate scrisorile tatălui lor.) — Da, răspunse Sylvie cu glas zeflemitor. El semăna cu mine. (Nu de mobilă vorbea.) De fapt eu sînt fata lui adevărată. Voia s-o întărîte pe Annette. Dar Annette nu se mai lăsa prinsă. Nu mai era geloasă pe moștenirea tatălui. Își avea partea ei. Și ar fi dăruit-o cu plăcere. Uneori, moștenirea asta semăna cu un musafir destul de stingheritor. * Nu știa nici ea cum se întîmplase; dar în ultimul an, spiritul ei logic își pierduse siguranța, și Annette nu-și mai simțea picioarele înfipte cu putere în realitate; nu-și dădea nici ea seama cum avea să regăsească siguranța dinainte. Ar fi dat orice ca să se încalțe cu ghetuțele Sylviei, care bocăneau fără nici o șovăială, cu pas hotărît în pămînt. Nu se mai simțea legată îndeajuns de viața zilnică, de viața tuturor, de viața de fiecare clipă. Spre deosebire de sora ci, se simțea absorbită de viața lăuntrică; viața pe care o luminează soarele n-o mai ispitea destul. Desigur că așa va rămîne, pînă cînd va cădea în capcana vieții sexuale, capcană în care visătorii cad mai ușor și cu mai multă stîngăcie decît ceilalți. Ceasul viclean se apropia. Lațul era pregătit. Dar lațul ăsta putea oare să prindă pentru multă vreme un suflet nestrunită și atît de ales? Pînă să afle răspunsul, Annette se învîrtea în jurul lațului – bineînțeles fără să se gîndească nici o clipă la primejdie – căci dacă s-ar fi gîndit, s-ar fi dat în lături cu o mișcare de nestăpînita 105

răzvrătire. Și totuși fiecare pas o apropia de capcană. Era nevoită să-și mărturisească ei înseși adevărul. Ea, care anul trecut se purtase față de bărbați cu siguranța liniștită a unui camarad, firește un camarad puțin cochet și drăguț, dar totuși nepăsător – căci nu dorea nimic de la ei și nici n-avea de ce sa se teama – ii privea acum cu alți ochi. Avea o atitudine încordată, de așteptare tulburată. De la aventura cu Tullio, își pierduse liniștea sfidătoare. Acum știa că nu se va putea lipsi de bărbați; și zîmbetul tatălui îi înflorea pe buze, cînd își amintea de cuvintele ei copilăroase ori de cîte ori venea vorba de căsătorie. Patima își lăsase acul de viespe în carnea ei. Castă ȘI aprinsă, copilăroasă și știutoare, Annette își cunoștea dorințele; și cu toate că le alunga în umbra-l gîndirii, le simțea prezența prin neorînduiala care o stîrneau în ideile ei. Întreaga activitate a spiritului îi era răscolită. Gîndirea îi era amorțită; cînd lucra, citea sau scria se simțea micșorată. Nu se putea concentra decît cu prețul a mari strădanii și, după ce termina, o cuprindea oboseala și sila. Orice ar fi făcut, nodul atenției se desfăcea mereu. În toate gîndurile i se strecura o ceață. Ținta atît de deslușită – poate prea deslușită și prea bine luminată – pe care o impusese inteligenței ei, se pierdea în negură. Drumul drept, care trebuia s-o ducă într-acolo, era mereu tăiat, se întrerupea la fiecare clipă. Annette gîndea descurajată: „N-o să ajung niciodată la capăt”. După ce socotise cu mîndrie că femeia e înzestrată cu toate însușirile intelectuale ale bărbatului, își spunea acum cu umilință: „M-am înșelat”. Sub impresia sfîrșelii care o copleșea, recunoștea acum (pe drept sau pe nedrept) anumite lipsuri intelectuale ale femeii. Le punea pe scama lipsei seculare de obișnuință cu gîndirea 106

dezinteresată, cu acea activitate spirituală obiectivă și descătușată de stăpînirea eului pe care o cere știința și adevărata artă – sau mai curînd pe seama obsesiei surde a marilor instincte sfinte, a căror bogăție, dar și povară, firea le-a hărăzit femeii. Annette simțea că atît timp cît va fi singură, nu se va realiza deplin: spiritul, trupul și inima îi vor rămînea incomplete. Dar despre trup și inimă își vorbea cît mai puțin: prea îi veneau des în minte. Ajunsese în acel ceas al vieții cînd nu mai poți trăi fără un tovarăș. Femeia, chiar mai puțin decît bărbatul; căci în femeie dragostea nu trezește numai iubita, ci și mama. E adevărat că ea nu-și dă seama: cele două năzuinți se topesc în același simțămînt. Fără să-și oprească gîndurile asupra nici unui om, Annette simțea cum nevoia de a se dărui unei ființe – mai puternică și, în același timp, mai slabă decît ea – îi cuprindea inima. Simțea nevoia unui om care s-o cuprindă în brațe, a unei făpturi pe care s-o hrănească cu laptele ei. La gîndul acesta, duioșia o toropea; ar fi vrut ca tot sîngele ei să se prefacă în lapte, ca să-l poată da, bea! Da, iubitule! Să dea totul! Ba nu! Nu putea să dea totul. Nu-i era îngăduit… Să dea totul! Da, laptele, sîngele, trupul, dragostea… Dar totul? chiar tot sufletul? toată viața? Și pentru toată viața? Nu, asta n-o s-o facă niciodată, știa bine. Chiar de-ar fi vrut, tot nar fi putut. Nu poți dărui ceea ce nu-ți aparține: libertatea sufletească. Libertatea sufletului nu ne aparține. Ea ne stăpînește. Și au putem lua hotărîri cu privire la ea. Să-ți salvezi libertatea e mai mult decît un drept, e o datorie. Stăruia în aceste gînduri ale Annettei ceva din rigiditatea morală pe care o moștenise de la maică-sa. Dar la ea, totul devenea pătimaș; Annette era în stare să înflăcăreze cu sîngele ei 107

înfocat cele mai abstracte gînduri. „Sufletul” ei! Ce cuvînt „protestant”! (Așa vorbea Annette. Și întrebuința foarte des cuvîntul acesta.) Oare fata lui Raoul Rivière n-avea decît un singur suflet? Avea o droaie de suflete și, dintre ele, unele de o mare frumusețe, ce nu se prea înțelegeau între ele. Totuși, lupta lăuntrică se desfășura într-o regiune nedeslușită. Annette n-avusese încă prilejul să pună la încercare aceste patimi potrivnice. Lupta lor rămînea un joc al spiritului, un joc înfrigurat, destul de răscolitor, dar neprimejdios, nu erai silit să iei o hotărîre, îți puteai îngădui luxul de a încerca în minte o soluție sau alta. Era deocamdată un subiect de discuții vesele cu Sylvie, una dintre acele probleme ale inimii după care se înnebunesc ființele tinere, atunci cînd n-au ce face sau așteaptă. Totul merge bine, pînă în ziua cînd realitatea hotărăște în locul lor, fără să se sinchisească de socotelile minunate pe care le-au făcut înainte. Sylvie înțelegea foarte bine această îndoită nevoie a Annettei, dar nu vedea nici o nepotrivire la mijloc; Annette n-avea decît să facă așa cum făcea și ea: să iubească dud îi place și să fie liberă cînd îi place. Annette scutura capul: — Nu! — Cum adică, nu? Annette nu voia să dea lămuriri. Sylvie spunea cu batjocură în glas: — Ești de părere că pentru mine merge și așa? Annette se sili s-o lămurească: — Nu, dragă. Știi doar că te iubesc așa cum ești. Dar Sylvie nu se înșela. Din dragoste pentru sora ei, Annette nu-și îngăduia să judece (deși suspina în taină) 108

amorurile libere ale Sylviei. Dar despre ea, nu voia să se gîndească la așa ceva. Și nu numai puritanismul moștenit de la mama ei ar fi văzut o pîngărire în astfel de legături, dar însăși ființa integră, însăși dorința în plinătatea ei se împotrivea acestei îmbucătățiri. În ciuda chemării adînci a unei vieți senzuale puternice, i-ar fi fost cu neputință, în ceasul acela al vieții, să primească fără revoltă gîndul unei iubiri în care să nu intre deopotrivă toată ființa: simțurile, inima și gîndirea, respectul de sine și respectul fața de celălalt, avîntul sfînt al unui suflet pătimaș. Să-ți dăruiești trupul și să-ți păstrezi gîndurile – nu, de asta nici nu putea fi vorba. At fi fost o trădare! Atunci nu mai rămînea oare decît o singură cale, căsătoria și dragostea unică? Un astfel de vis era cu putință pentru o ființa ca ea? Fie că era cu putință, fie că nu, puteai totuși să-l visezi. Și Annette nu se lipsea de acest vis. Ajunsese la marginea pădurii adolescenței, trăia acea ultimă clipă cînd te mai bucuri încă de umbra și adăpostul visurilor, dar vezi deschizîndu-se în cîmpie, sub strălucirea soarelui, drumuri lungi și albe. Spre care drum îți vei îndrepta pașii? Nimic nu te grăbește să alegi. Sufletul zăbovește rîzînd și le alege pe toate. O fată fericită, pe care n-o tulbură grijile de fiecare zi, care strălucește de dragoste și are brațele pline de speranțe, vede zeci de vieți deosebite înfățișînduse inimii ei și, înainte de a se întreba: „Oare care-mi place mai mult?”, cuprinde cu brațele tot buchetul pentru a-i simți parfumul. În închipuirea ei, Annette gusta rînd pe rînd viitorul în tovărășia unuia sau altuia, lăsa mărul mușcat și începea un altul, apoi se întorcea la primul, în sfîrșit încerca un al treilea, fără a se hotărî pentru vreunul. Vîrstă a nesiguranței – fericită la început – vîrstă plină de avînt, dar care cunoaște curînd oboseala, amărăciunile copleșitoare și, uneori, chiar și îndoiala 109

deznădăjduită. Așa-și visa Annette viața – viețile ce aveau să vină. Taina așteptărilor ei pline de nesiguranță o încredința numai Sylviei. Iar aceasta rîdea de nehotărîrile, tînjelile și neliniștile surorii ei. Ea nu cunoștea astfel de neliniști, căci îi sta în obicei (așa se lauda, ca s-o scandalizeze pe Annette) să se hotărască întotdeauna înainte de a alege. Trebuie să te hotărăști pe loc. Pe urmă, ai tot timpul să faci alegerea. — Cel puțin, spunea ea cu aerul ei fanfaron, știi despre ce e vorba. * În lumea pe care o frecventa ea, Annette se bucura de mari succese. Cei mai mulți tineri îi făceau curte. Fetele – dintre care multe o întreceau în frumusețe – îi cam purtau pică. Aveau cu atît mai mult dreptul să se simtă jignite, cu cît Annette nu-și dădea prea mult osteneală să placă. Cu gîndul aiurea, plutind parcă în altă lume, nu făcea nimic pentru a stîrni interesul sau a măguli amorul propriu al bărbaților care o căutau. Ședea liniștită într-un colț al salonului și îi lăsa să vină la ea, fără să pară că le bagă în seamă prezența; îi asculta zîmbind (nu puteau fi niciodată siguri că fuseseră auziți), iar cînd le răspundea, nu prea rostea banalități binevoitoare. Totuși veneau cu toții spre ea și încercau s-o cucerească: oameni de lume, tineri strălucitori, ca și băieți cumsecade. Fetele care o pizmuiau spuneau că Annette joacă un joc ascuns și ca nepăsarea ci nu e decît un șiretlic de cochetă încercată; nu uitau să sublinieze că, de cîtăva vreme, corectitudinea rece cu care se îmbrăca Annette făcuse loc unor rochii elegante, a căror îndrăzneală era menită, spuneau ele, să mai îndrepte urîțenia ei adormită. Gurile rele adăugau că tinerii 110

făceau curte nu frumuseții, ci averii ei. Cît despre farmecul rochiilor nu trebuia atribuit Annettei; gustul și imaginația Sylviei făcuseră totul. Fără îndoială că Annette era „o partidă bună”. Și, dacă mica ei suită nu uita acest lucru, se putea spune cel mult că gîndul la averea fetei colora omagiile tinerilor cu o nuanță de respect. Dacă ar fi fost mai puțin bogată, n-ar fi făcut decît s-o curteze cu și mai multă îndrăzneală. Momeala era mult mai ademenitoare. Fără să fie cocheta, instinctul Annettei nu dădea greș. Bine înzestrat și sigur, n-avea nevoie să i se spună ce e de făcut. Știa să țintească bine, căci voința n-avea nici un amestec în acțiunea lui. În timp ce, zîmbitoare și amorțită, scufundată parcă în viața ei lăuntrica, Annette se lăsa dusă de valurile unei visări nedeslușite, care n-o împiedica însă să vadă și să audă, trupul ei vorbea pentru ea. Ochii, gura, brațele ei tinere și puternice, ființa ei tînără, plină de dragoste, ca o glicină în floare, erau o ispită puternică. Farmecul îi era atît de pătrunzător, încît nimeni (afară de femei) n-ar fi spus că e urîtă. Și, deși vorbea puțin, un cuvînt ici, colo, rostit în toiul unei convorbiri serbede, era de ajuns pentru a trăda un spirit cu orizonturi neobișnuite. Promitea deopotrivă și celor ce căutau un suflet, ca și poftelor celor care vedeau în acest trup adormit („apă liniștită”, spuneau ei) comori nebănuite de plăcere. Annette părea că nu vede, dar vedea foarte bine. E un dar al femeii. La Annette, darul acesta era întregit de o puternică intuiție, care trădează deseori o mare vitalitate și care, fără ajutorul gesturilor sau cuvintelor, prinde numaidecît graiul de la ființă la ființă. Cînd părea distrată, Annette asculta graiul acesta. Pădure a sufletelor plină de umbră! Erau cu toții – ea și ei – pe urmele vînatului. Fiecare își căuta cărarea. După ce dibuise cîtva 111

timp între una și alta, Annette și-o alese pe a ei. Tinerii la care se mărginea alegerea ei făceau cu toții parte din marea burghezie inteligentă, activă, pătrunsă de idei înaintate (cel puțin așa credeau ei), din care făcuse parte și Raoul Rivière. Nu trecuse mult de la vijelia Afacerii Dreyfus 9, ce apropiase oamenii cu concepții deosebite, uniți de simțul dreptății sociale. După cum avea să se dovedească mai tîrziu, simțul acesta nu era prea trainic. Pentru el, nedreptatea socială se mărginea la o singură nedreptate. O pildă grăitoare fusese – printre alte o mie – acest Rivière, căruia nedreptățile din lume nu-i tulburau somnul și care încheiase, fără remușcări, afaceri foarte bănoase cu sultanul, pe vremea cînd înălțimea-sa pornise cu sînge rece, susținut de tăcerea unei Europe binevoitoare, primul măcel al armenilor. Rivière fusese sincer răscolit de vestita Afacere Dreyfus. Societatea din care făcea parte Rivière, familiile ale căror fii erau astăzi îndrăgostiți de Annette n-aveau nici un fel de îndoială cu privire la meritele pe care le cîștigaseră în acest campionat al Dreptății și erau sigure că n-are nici un rost să le reînnoiască prin noi sforțări. Se confirmau, o dată pentru totdeauna, ca fiind echipa Progresului, cea cu brațele încrucișate. Destul de potoliți de altfel pe tărîm internațional, în ceasul acesta trecător în care luptele civice stinseseră aproape urile naționale,

9 Acuzarea pe nedrept de spionaj și condamnarea la muncă silnică pe viață, în 1894, a ofițerului Dreyfus de către autoritățile militare franceze a scindat Franța în două tabere: cea a forțelor democratice, și cea a reacțiunii, care dezlănțuie cu această ocazie o adevărat! campanie de lichidare a libertăților democratice. Sub presiunea opiniei publice, tribunalul avea să deschidă din nou procesul Dreyfus, să constate nevinovăția acestuia, și în cele din urmă să-l achite și să-l reabiliteze.

112

în afară de vechea scînteie de anglofobie pe care războiul burilor 10 o stîrnise din nou – pătrunși de un patriotism domol, foarte puțin militarist, înclinați spre toleranță și bună dispoziție, căci erau cu toții bine căptușiți, făcînd parte din partidul învingător – făceau impresia unei societăți în care se trăiește ușor, o societate cu morală largă, de un umanitarism aproximativ, o societate mai curînd utilitară, sceptică, fără mari principii, dar și fără mari prejudecăți. (Mai bine să nu te încrezi în atîtea însușiri!) În rîndurile lor se numărau cîțiva catolici liberali, destui protestanți, numeroși evrei, iar grosul îl alcătuia marea burghezie franceză, indiferentă față de religie, pe care o înlocuise cu politica; această burghezie purta etichete diferite, dar nu se depărta de republicanism, care, după treizeci de ani, devenise și el o formă – cea mai practică – a conservatorismului. Nici socialismul nu lipsea. Era însă reprezentat de niște tineri burghezi, intelectuali cu stare, pe care limba aurită și pilda lui Jaurès11 îi cucerise. Pe atunci socialismul mai era încă în luna de 10 Unul din primele războaie ale epocii imperialiste (1899 și 1902). Burii – urmașii coloniștilor olandezi stabiliți în Africa în sec. al XVII-lea – se retrăseseră la începutul sec. al XIX-lea, din pricina persecuțiilor la care îi supuneau englezii, la nord de Colonia Capului, formînd două republici: Orange și Transvaal. In cele din urmă englezii îi înfrîng, atașînd cele două republici bure dominionului lor – Uniunea Sud Africană. 11 Jean Jaurès (1859-1914), unul dintre conducătorii partidului socialist francez și ai Internaționalei a II-a. A luat atitudine împotriva militarismului, antisemitismului și reacțiunii clericale, cîștigîndu-și o mare popularitate în sînul maselor populare. Militînd împotriva războiului imperialist. Jaurès a rămas pe poziții pacifiste, neînțelegînd necesitatea războaielor de eliberare națională. A fost asasinat în ajunul

113

miere cu republica. Pe Annette politica n-o preocupase niciodată serios. Viața lăuntrică, atît de bogată, nu-i lăsa timp. Dar trecuse și ea, ca și atîția alții, printr-un ceas de exaltare în timpul Afacerii Dreyfus. Dragostea Annettei pentru tatăl ei o cioplise după chipul și asemănarea lui. Avîntul inimii și instinctul de libertate care îi stăteau în sînge o înclinau totdeauna de partea celor apăsați. Cunoscuse, prin urmare, clipe de emoție pasionată, cînd Zola și Picquart 12 înfruntaseră fiara: reacțiunea dezlănțuită. Și e cu putință ca, asemenea multor fete, inima să-i fi bătut pentru cel închis, cînd trecea prin fața închisorii Cherche-Midi. Dar aceste simțăminte erau prea puțin gîndite. Și Annette nu se putuse sili la un examen critic al „Afacerii”. Politica n-o atrăgea; de cîte ori încercase s-o privească mai de aproape, se dăduse înapoi, dintrun amestec de plictiseală și silă, pe care nu încerca să-l analizeze. Avea o privire prea cinstită ca să nu întrevadă mulțimea josniciilor și a faptelor necorecte de care nici una din părți nu fusese lipsită. Mai puțin sinceră decît ochii, inima ei voia să creadă mai departe că partidul care susține ideile drepte trebuie să fie compus din oamenii cei mai drepți. Își făcea mustrări din pricina leneviei – cum îi spunea ea – care o împiedica să cunoască mai bine faptele acestor oameni. În consecință își impunea față de ei o simpatic plină de așteptare – tot astfel cum la executarea vreunei bucăți muzicale noi, care poartă chezășia unui nume vestit, ascultătorii respectuoși, neînțelegînd muzica, sînt plini de

primului război mondial de către burghezia franceză reacționară. 12 Marie-Georges Picquart, șeful biroului de informării al statuluimajor francez intre 1895-1896, a ridicat problema revizuirii procesului Dreyfus.

114

îngăduință față de frumusețile pe care, într-o zi, le vor descoperi poate. Cinstită din fire cum era, Annette credea în etichete și nu știa că înșelăciunea nu e nicăieri mai obișnuită decît în lumea ideilor. Pentru Annette numeroasele isme fabricate, ale căror etichete deosebesc diferitele nuanțe politice, mai aveau oarecare realitate, și ea se simțea atrasă de cele ce desemnau partidele înaintate. O iluzie tainică o făcea să spere că de partea aceasta va avea norocul să întîlnească un tovarăș de viață. Învățată cu aerul liber, se îndrepta spre cei care-l căutau, ca și ea, în afara vechilor prejudecăți, a maniilor de veacuri și a atmosferei înăbușitoare din sălașul trecutului. Nu vorbea urît despre vechiul cămin. Doar atîtea generații își adăpostiseră aci visul vieții lor. Dar aerul era stricat. N-avea decît să rămînă înăuntru cine voia! Ea însă trebuia să respire. Și căuta din ochi prietenul care o va ajuta să reclădească o casă sănătoasă și luminoasă. În saloanele unde era poftită nu lipseau tinerii care păreau în stare s-o înțeleagă și s-o ajute. Cu etichetă sau fără, mulți dintre ei aveau o minte foarte îndrăzneață. Dar, din nenorocire, îndrăzneala lor nu era îndreptată spre aceleași zări. După cum zice filozoful13, „elanul vital” e mărginit, nu lucrează deodată în toate direcțiile. Sînt nespus de rare mințile care aruncă lumină de jur împrejurul lor, atunci cînd înaintează. Cei mai mulți dintre cei care au izbutit să-și aprindă lanterna (și nu sînt mulți aceștia!) țin lumina îndreptată înaintea lor, spre un singur punct, unul singur; și nu văd nimic din ce se petrece în jurul lor. S-ar putea spune chiar că înaintarea într-o direcție e mai totdeauna cumpănită de un pas înapoi în alta. Și dacă s-au despuiat de o 13 Henri Bergson (1859-1941), filozof idealist francez.

115

mînă de prejudecăți (de obicei cele la care țineau mai puțin), pe celelalte le strîng în brațe cu mai multă patimă. Nicăieri neegalitatea acestei înaintări plină de poticneli nu se vede mai bine decît în evoluția morală a celor două sexe. Femeia care, străduindu-se să rupă cu rătăcirile trecutului, pornea pe una din cărările ce duceau spre societatea nouă, se întîlnea rareori pe această cărare cu bărbatul dornic să întemeieze și el lumea nouă. Căci el apuca alt drum. Și dacă drumurile povîrnite pe care le urcau cei doi aveau poate să se întîlnească, acolo sus, deocamdată ei își întorceau spatele. Această deosebire de țeluri era mai ales izbitoare, pe acea vreme, în Franța, unde spiritul feminin, ținut mai îndelung în frîu, luase, în ultimii ani, un avînt neașteptat, de care bărbații nici nu-și dădeau scama. Femeile nu cunoșteau nici ele măsura precisă a înaintării lor, pînă în ziua cînd o ciocnire le aducea în fața zidului care le despărțea de tovarășii lor, bărbați. Lovitura era crudă. Annette avea să descopere și ea, pe pielea ei, această dureroasă neînțelegere. * În roiul ce o înconjura, ochii ei distrați ce se opreau rînd pe rînd asupra fiecăruia, fără ca nimeni să bănuiască, tocmai făcuseră alegerea. Dar de pronunțat nu se pronunțaseră încă. Annette încerca să se amăgească cît mai mult timp cu iluzia că mai stă în cumpănă. Cînd nu mai ai nevoie de nici o osteneală ca să iei o hotărîre, e atît de dulce să-ți șoptești: „Nimic nu mă leagă încă” și să lași pentru ultima oară porțile speranței larg deschise. Erau mai ales doi tineri, de care Annette își lega în gîndurile ei viitorul: deși știa prea bine care din doi era cel ales – doi tineri de douăzeci și opt sau treizeci de ani – Marcel Franck și Roger Brissot. Amîndoi făceau parte din marea burghezie, aveau purtări alese și erau inteligenți. Dar veneau din medii spirituale 116

diferite și nu semănau unul cu altul la fire. Marcel Franck făcea parte dintr-o familie pe jumătate israelită și avea o înfățișare cuceritoare, care e uneori rodul căsătoriilor mixte între indivizi bine aleși din două rase deosebite. De statură mijlocie, subțire, fin și elegant, avea ochi albaștri, un obraz alb și mai, nasul puțin adus și o barbă mică blondă. Profilul lui alungit și ușor cavalin îl amintea pe Alfred de Musset. Tot pe Musset îi amintea și privirea lui spirituală și mîngîietoare, care uneori dezmierda, iar alteori dezbrăca. Tatăl lui, bogat negustor de stofe, om de afaceri trecut prin ciur și prin sită, mînat de pasiuni sănătoase, dovedea gust pentru arta nouă, patrona reviste recente, cumpăra pînzele lui Van Gogh 14 și ale lui Rousseau15 și se căsătorise cu o fată frumoasă din Toulouse, care luase premiul al doilea de comedie la conservator și fusese cîtva timp vedetă la Antoine și Porel. Luată cu asalt și apoi cerută în căsătorie de voinicul Jonas Franck, părăsise scena în plin succes, pentru a conduce cu dibăcie, o dată cu treburile soțului ei, un salon literar binecunoscut de artiști. Era o căsnicie foarte unită, în care, printro înțelegere tacită, fiecare se ferea să urmărească prea de aproape purtările celuilalt și știa să țină sama de gura lumii, în interesul comun. Își crescuseră singurul fiu într-o atmosferă de inteligență pătrunzătoare și toleranță. În casa părinților, Marcel învățase că există o armonie a muncii și a plăcerii, și că în unirea savantă dintre acestea stă arta vieții. Și o cultiva cu același interes ca pe celelalte arte, ale căror taine le pătrunsese. Lucra la direcția muzeelor naționale și își cîștigase repede renumele unui bun cronicar de artă. Știa 5ă privească și figurile vii, așa cum privea 14 Celebru pictor olandez (1853-1890). 15 Pictor francez (1844-1910).

117

tablourile, cu privirea lui leneșă, pătrunzătoare, obraznică și îngăduitoare. Și dintre toți tinerii care îi făceau curte Annettei el citea cel mai bine în sufletul ei. Annette își dădea seama. Uneori, în timpul unei convorbiri, sau cînd se deștepta din visările ei, urmărind cu totul alte gînduri decît cele cărora le dădea glas, Annette întîlnea ochii lui curioși ce păreau că-i spun: „Annette, te văd goală”. Și lucrul cel mai de mirare era că ea, pudica Annette, nu se simțea stingherită. Îi venea să răspundă: „Și cum mă găsești?” Schimbau un zîmbet plin de înțelegere. Și ce-i dacă o vedea fără văluri? Știa doar că nu va fi niciodată a lui. Marcel citea în ochii ei aceasta siguranță. Dar nu se tulbura. Își spunea: „Vom vedea!” Căci îl cunoștea pe celălalt. Celălalt – Roger Brissot – fusese colegul lui de școală. Franck înțelegea foarte bine că Annette îl prefera pe Roger. Cel puțin la început. („Pe urmă… Asta-i alta treabă…”) Brissot era băiat frumos, avea o față plăcută, luminoasă, o privire cinstită, ochi veseli căprui, trăsături regulate, puțin cam apăsate, fața plină, dinții sănătoși. Avea obrajii rași și o coamă tinerească de păr negru pe care-l purta cu cărare într-o parte, ridicat deasupra frunții inteligente. Era înalt, cu pieptul lat, cu picioarele lungi, brațele musculoase, mișcări mlădioase și gesturi însuflețite. Vorbea bine, chiar foarte bine, cu un glas cald, muzical, scăzut și metalic, care plăcea tuturor – care-i plăcea și lui. Fusese rivalul lui Franck în timpul studiilor și avea o inteligența vie, ușoară, strălucitoare; era obișnuit cu succesele de ordin intelectual, dar nu se simțea mai puțin atras de jocurile fizice. În Burgundia, unde moșiile familiei lui – păduri și vii – se învecinau cu conacul familiei Rivière, făcea plimbări lungi, vîna, călărea. Pe vremuri, Annette îl întîlnise 118

destul de des cînd se plimba. Dar pe atunci ei nu-i păsa de prieteni, căci dorea să fie singură. De altfel, în lunile acelea petrecute în aer liber, departe de Paris, Roger făcea și el pe tînărul Hipolit 16; se prefăcea că preferă tovărășia calului și a cîinelui, tovărășiei unei fete. Așa încît nu schimbaseră decît grabnice saluturi și priviri. Dar aceste priviri și saluturi nu se pierduseră. Le rămăseseră amîndurora cîteva imagini plăcute și nu uitaseră atracția vagă pe care o simt una față de alta două ființe potrivite fizicește. Familia Brissot cugetase la toate astea. Ca și cei doi tineri, averile lor păreau făcute pentru a se uni. Totuși, cîtă vreme trăise Raoul Rivière, legăturile de vecinătate rămăseseră politicoase, dar reci. Printr-o întîmplare ciudată, Rivière, care, în ceea ce privește libertatea de gîndire, n-ar fi dat nimănui întîietatea, își recrutase pînă la Afacerea Dreyfus aproape toată clientela de arhitect din rîndurile aristocrației și din tabăra reacționară. Și, fiindcă era prea șiret pentru a nu-și linguși clienții, se ducea chiar și la biserică, atunci cînd era nevoie să fie văzut, trecînd drept reacționar, ba chiar drept clerical, în ochii republicanilor radicali din provincie (ceea ce-l făcea să rîdă cu poftă). Membrii familiei Brissot erau stîlpii radicalismului. Această familie de juriști – avocați, procurori – care se mîndrea că e republicană de mai bine de un secol (și chiar fusese pe vremea Primei Republici, numai că membrii ei uitau să pomenească de un strămoș, fost membru al Convențiunii17 care, la întoarcerea Burbonilor, primise Ordinul

16 Personaj din mitologia greacă. Nu răspunde iubirii incestuoase care Fedra, mama sa vitregă, o nutrea pentru el. 17 Convenția Națională, sau Adunarea Națională, cel mai înalt și cel mai democratic organ al revoluției franceze din 1789. Unul din cele

119

Crinului18), credea în republică, așa cum alții cred în dumnezeutatăl, și își socotea destinul pecetluit de aceste tradiții: noblesse oblige! De aceea, membrii familiei Brissot socotiseră de datoria lor să-și arate aspra dezaprobare față de Raoul Rivière, ținîndu-l la distanță. Dar Raoul Rivière nu-și făcea sînge rău, căci nu aștepta nici o comandă de la ei. Urmă vestita Afacere Dreyfus, în care, după cum am spus, Rivière se trezi, fără voia lui, în tabăra progresistă. Într-o clipă se văzu basma curată. Se trecu cu buretele peste trecut. Ba lumea îi și descoperi înalte însușiri civice și republicane, de care el habar n-avusese, dar din care ar fi tras cu siguranță foloase, dacă moartea n-ar fi venit să-i strice socotelile. Planurile familiei Brissot nu suferiră. Acești mari republicani, care știuseră în timpul ultimului veac să împace respectul principiilor cu acela al interesului, erau bogați și bineînțeles se gîndeau să-și sporească averea. Se știa că Rivière lăsase fetei lui o avere frumușică. N-ar fi stricat ca proprietatea lui din Burgundia să se alăture bunurilor familiei Brissot, pe care le-ar fi întregit minunat. Dar pentru oameni cu principiile familiei Brissot, chestiunile privitoare la avere erau pe al doilea plan – chiar cînd se gîndeau la ele în primul rînd. Prin urmare, cînd era vorba de o căsătorie, la fată trebuia să te gîndești mai întîi. În cazul de față, fata răspundea tuturor cerințelor. După cele auzite despre ea și despre purtările ei serioase și după cele aflate în legătură cu devotamentul Annettei față de taică-său, fata îi mulțumea.

mai importante acte ale Convenției a fost proclamarea Primei Republici, la 21 septembrie 1792. 18 Distincție pe care o acorda familia regală a Burbonilor, reinstalată pe tronul Franței în 1814, după înfrîngerea lui Napoleon.

120

Simplicitatea și inteligența ei îi uimeau pe toți. În societate avea o ținuta desăvîrșită. Era liniștită, destul de spirituală, sănătoasă. Bineînțeles că studiile pe care le urma la Sorbona, cercetările și diplomele ei păreau cam nefirești. Dar socoteau că sînt mijloace cu care o fată deșteaptă care se plictisește își omoară vremea și că, o dată cu venirea primului copil, se va dezbăra de ele. De altfel, membrilor familiei Brissot le plăcea să arate că prețuiesc o minte luminată chiar și la o femeie, cu condiția, firește, ca lucrul să nu devină supărător. Slavă domnului t Annette n-ar fi fost prima intelectuală a familiei. Doamna Brissot, mama, și domnișoara Brissot, sora lui Roger, se bucurau de renumele – în parte îndreptățit – de a fi femei cu cap și totodată femei cu suflet, care știu să împărtășească gîndurile și activitatea bărbaților din casă. Intelectualitatea Annettei era o chezășie că, cel puțin, din partea ei nu exista nici o primejdie de clericalism. (Acesta era punctul cel mai însemnat!) în ceea ce privește restul, Annette avea să găsească în noua ei familie ocrotirea afectuoasă care s-o împiedice de a sări peste cal. Nu va fi nicidecum greu pentru o copilă atît de drăguță să împărtășească aceleași idealuri cu cei al căror nume avea să-l poarte; neavînd mamă, va fi foarte fericită să se pună sub ocrotirea unei noi mame și a unei surori puțin mai vîrstnice, care n-avea altă dorință decît s-o conducă. Pentru că doamnele Brissot, care aveau ochi buni, o socoteau pe Annette foarte simpatică, deosebit de distinsă, blindă, politicoasă, reținuta, sfioasă (ceea ce, din punctul lor de vedere, nu era rău) și puțin rece (ceea ce era aproape o virtute). Așadar, Roger începu să-i facă curte, cu încuviințarea întregii familii, căreia îi ceruse întîi sfatul. Căci Roger nu ascundea niciodată nimic familiei lui, sigur fiind dinainte că va fi totdeauna aprobat. Tînărul acesta era un adevărat idol pentru ai 121

săi. La rîndul lui, își adora familia. Căci în familia Brissot, admirația reciprocă era foarte practicata. Exista, ce e drept, o ierarhie. Dar fiecare era prețuit după merit. Și trebuia să recunoști ca erau cu toții destul de bine înzestrați în ceea ce privește mintea, trupul și averea. O recunoșteau și ei, dar cu măsură, ca niște oameni bine crescuți ce erau. Nu-și spuneau părerea aceasta față de cei pe care-i socoteau vădit inferiori lor. Dar nu era chip să te mai îndoiești, cînd vedeai dulcea siguranță ce li se citea pe fețe. Dar mai presus de toți, fala lor era Roger. Era mîndria lor cea mai scumpă, poate și cea mai îndreptățită. Arborele familiei Brissot nu purtase niciodată un rod mai desăvîrșit. Roger era înzestrat cu darurile cele mai minunate ale neamului; și, dacă-i moștenise și cusururile, acestea nu păreau de loc supărătoare: farmecul și tinerețea lui te făceau să le uiți. Avea nenumărate talente: totul era ușor pentru el, și mai ales să vorbească. Darul vorbirii făcea parte din avuturile familiei, care număra și un maestru al baroului; de altfel toți membrii familiei aveau din născare gustul vorbirii frumoase. Ar fi nedrept să spunem că, asemenea guralivilor din sud, aveau nevoie să vorbească pentru a gîndi. Dar că aveau nevoie să vorbească, asta nimeni n-o putea tăgădui. Talentele lor adevărate înfloreau în fraze, tăcerea le-ar fi chircit. Tatăl lui Roger fusese unul dintre cei mai iluștri flecari cu care se mîndrise vreodată tribuna Camerei deputaților. Cînd alegătorii îi jucaseră festa de a nu-l mai alege, începuse să se sufoce din pricina elocinței lui înăbușite. Roger, care avea pe atunci șase ani, îi spunea cu nevinovăție, cînd rămîneau amîndoi singuri în fața căminului: „Tată, ține-mi un discurs!” Acum Roger ținea și el discursuri. Își cîștigase de timpuriu un renume strălucit cu prilejul conferințelor de la Palatul de Justiție. 122

Ca toți bărbații familiei Brissot, își îndreptase talentele spre politică. Mitingurile Afacerii Dreyfus fuseseră o trambulină minunată pentru el. Sări în arenă și începu să vorbească cît îl țineau puterile. Avîntul tineresc, curajul, vorbirea bogată și aleasă a acestui bărbat frumos îi cîștigaseră simpatia și entuziasmul tuturor dreyfusiștilor și a multora dintre cei mai tineri decît el. Membrii familiei Brissot, mereu dornici sa nu rămînă în urmă pe drumul progresului, dar foarte hotărîți să nu facă un pas prea mult sau prea devreme, după ce studiară bine terenul, îl împinseră pe fiul lor, tînăra lor fală, pe calea socialismului cuminte. De altfel, Roger, care adulmecase situația, se îndrepta el însuși într-acolo. La fel ca toți tinerii mai răsăriți din timpul sau, era vrăjit de Jaurès și se silea să-și modeleze șuvoiul oratoric după vorbirea minunată a marelui orator, o vorbire pătrunsă de viziuni profetice și de miraje amăgitoare. Proclama și el datoria apropierii dintre popor și intelectuali. Această idee îi folosi drept temă pentru cîteva discursuri pline de elocință. Dacă poporul, care nu prea avea parte de timp liber, nu află despre ele, tineretul burghez le gustă, în schimb, din plin. Mulțumită subscripțiilor și ajutorului unui mic grup de prieteni, Roger întemeie un cerc de studii, un ziar și un partid. Pentru treaba asta cheltui timp mult și ceva bani. Căci familia Brissot, care știa să socotească, știa să și cheltuiască atunci cînd era nevoie. Îi măgulea gîndul de a vedea pe fiul lor devenind șeful tinerei generații. Începură să pregătească terenul pentru viitoarele alegeri. În noua alcătuire a Camerei, Roger va avea locul asigurat. Și el era convins de asta. Învățat din copilărie cu încrederea alor săi în puterile lui, se obișnuise să creadă și el; și, fără să-și cunoască prea bine ideile, avea o credință nestrămutată în ele. Totuși, siguranța lui nu supăra. Era plin de el, dar cu atîta 123

naturalețe! Totul îi mergea. Se deprinsese într-atît cu succesul, încît nici prin gînd nu-i trecea să se mîndrească. Ar fi rămas uimit dacă lucrurile s-ar fi petrecut altfel; dogmele lui cele mai sigure ar fi fost zdruncinate atunci din temelii. Cît era de simpatic! Egoist, fără să-și dea seama, ca un copil, superficial, băiat bun, băiat frumos, gata să dea, dar mai hotărît să primească, neînțelegînd cum i se poate refuza ceva, simplu, plăcut, cordial, pretențios, așteptînd ca Jumea întreagă să i se aștearnă la picioare. Era într-adevăr un tînăr cuceritor. * Annette se lăsă și ea cucerită. Îl judeca destul de limpede, dar nu-l găsea mai puțin fermecător. Zîmbea cînd se gîndea la slăbiciunile lui, care îi erau nespus de dragi. I se părea că, datorită lor, Roger era mai mult copii decît bărbat. În inima ei se bucura deopotrivă și cînd îl vedea sub un aspect și cînd îl vedea sub celălalt. Unul din farmecele lui Roger era ca nu ascundea nimic; se arăta în întregime. Copilăreasca lui mulțumire de sine era de un firesc desăvîrșit. Se dărui cu atît mai mult, cu cît era îndrăgostit de Annette. Cu toată aprinderea și fără șovăieli. Nu iubea nimic pe jumătate. Dar de văzut nu vedea niciodată decît pe jumătate. Se înflăcără pentru ea, într-o seară, cînd, într-un salon, vorbise cu multă elocință. Annette nu spusese nimic, dar îl ascultase cu admirație. (Cel puțin așa i se părea lui.) Ochii ei inteligenți îi înapoiau propria lui gîndire, mai limpede și mai înaripată. Zîmbetul ei îl făcea să se bucure de ceea ce rostise el atît de frumos și îi dăruia senzația atît de dulce de a-și simți gîndurile împărtășite. Ce frumoasă era cea care-l asculta! Ce minte minunată, ce suflet ales se citeau în ochii aceia atenți și grăitori, în surîsul acela care înțelesese totul! Deși vorbea numai el, i se 124

părea că stă de vorbă cu ea. Oricum, nu mai vorbea decît pentru ea; și se simțea înălțat deasupra lui însuși din pricina acestui dialog interior, de schimbul acesta tainic de replici mute. De fapt, Annette nu prea asculta. Destul de deșteaptă pentru a prinde ușor înțelesul general al gîndirii lui Roger, urmărea distrată, așa cum îi era obiceiul, frazele frumos cumpănite. În schimb, se folosea de faptul ca el era absorbit de elocința lui, pentru a privi cu luare-aminte ochii, gura, mîinile, mișcarea bărbiei cînd vorbea, nările lui de mînz care nechează, pronunția ușor graseiată a anumitor litere. Și apoi, pentru a înțelege tot ce trădau aceste mișcări, tot ce se vedea și ce nu se vedea. Știa să privească. Vedea dorința lui de a fi admirat, plăcerea lui de a plăcea, de a fi socotit frumos, deștept, plin de elocință, de a stîrni mirarea. Și nici prin gînd nu-i trecea Annettei (ba da, puțin, puțin de tot îi trecea) să-l găsească caraghios. Dar asta nu făcea decît so înduioșeze. („Da, dragul meu, ești frumos, fermecător, deștept, plin de elocință, vrednic de admirație. Vrei un zîmbet cît de mic? Uite, dragul meu, îți dăruiesc două. Te privesc cu ochii cei mai dulci… Ești mulțumit?”) Și rîdea în adîncul inimii, cînd îl vedea fericit și îmbătat de glorie, întețindu-și ciripitul, ca o pasăre primăvara. El gusta acest omagiu și-l sorbea curat, fără urmă de ironie; voia mai mult, nu era niciodată sătul. Și, îmbătat de cîntecul lui, nici nu-l mai deosebea de făptura care-l admira. I se părea că ea întruchipează tot ce e frumos, curat și genial în el. O adora. Iar Annette, în a cărei inimă dragostea se cuibărise încă de la primele priviri, nu se mai împotrivi cînd se simți scăldată în această adorație. Pînă și ironia ușoară care-i apăra, asemenea unui scut, bătăile inimii, căzu; și Annette își oferi făptura întreagă 125

iubirii. Era atît de însetată de dragoste! Ce plăcut va fi să-și potolească setea la gura acestei ființe, care-o vrăjea! Faptul că el îi întîmpina dorința cu un elan atît de înflăcărat, o umplea de pătimașă recunoștință. Focul se aprinsese bine. Fiecare ardea de dorința celuilalt și întețea vîlvătaia cu dorința lui. Și cu cît unul era mai înflăcărat, cu atît aștepta mai mult de la celălalt, și cu atît mai mult se străduia celălalt să-i întreacă așteptările. Era obositor. Dar aveau atîta putere de cheltuit în tinerețea lor! Deocamdată Annette se mărginea să fie pasivă. Nici n-ar fi putut fi altfel. Roger îi cuprinsese toată ființa, copleșind-o. Annette abia avea timp să răsufle. Firea lui comunicativă, năvalnică, trebuia să spună tot, să mărturisească tot: viitorul, prezentul, trecutul. Și erau atîtea de spus! Roger ocupa tot locul! Dar voia să și știe tot, să aibă totul. Năvălea cu forța în tainele Annettei. Annette își apăra cu greutate ascunzișurile sufletului. Puțin scandalizată, dar fericită și bucuroasă de acest joc, încerca să se încordeze pentru a pune stavilă năvălirii; dar năvălitorul era atît de fermecător! Se lăsa cu încîntare în voia lui. Simțea, cînd se lăsa pradă acestei siluiri a gîndurilor (Et cognovit eam19. Dar el n-o prea cunoștea!), porniri tainice de răzvrătire și de plăcere. Dăruirea aceasta neprecupețită nu dovedea prea multă prevedere. Unele mărturisiri făcute în clipe de slăbiciune pot fi folosite mai tîrziu drept armă de către duhovnic. Dar nu se sinchiseau de asta. În ceasul dragostei nimic din ființa iubită nu putea displace, nimic nu putea să mire. Mărturisirea unuia, departe de a-l nedumeri pe celălalt, părea să răspundă unor 19 În limba latină în original: Și a cunoscut-o.

126

doruri nerostite. Roger, chiar mai puțin decît Annette, nu-și prea supraveghea mărturisirile, pe care urechea înțelegătoare a Annettei ie însemna fără știrea ei, dar cu exactitate, pe răboj. Oricît de mult le-ar fi plăcut să-și împărtășească trecutul și prezentul, acest trecut și prezent se înecau în visurile lor de viitor – viitorul lor; căci, deși Annette nu spusese nimic și nu făgăduise nimic, încuviințarea ei era atît de subînțeleasă, așteptată, cerută, încît, pînă la urmă, ajunsese să creadă ea însăși că-și dăduse consimțămîntul. Îl asculta pe Roger, care, cu ochii pe jumătate închiși (făcea parte dintre oamenii ce se bucură întotdeauna mai mult de ziua de mîine decît de cea de astăzi), îi înfățișa fericit, cu neobosit avînt, viața minunată de gîndire și acțiune care-l aștepta. Pe cine aștepta? Pe Roger. Și pe ea bineînțeles, fiindcă și ea făcea parte din Roger. Această absorbire a ființei ei n-o supăra prea tare: se simțea prea vrăjită de acest minunat Roger, cînd îl vedea, îl auzea, îl sorbea. El vorbea mult despre socialism, dreptate, dragoste, umanitate eliberată. Era într-adevăr minunat. Cînd vorbea, mărinimia lui n-avea hotare. Annette se simțea mișcată. O îmbăta gîndul că ar putea să fie părtașă la această operă atît de generoasă. Roger n-o întreba niciodată ce părere are despre ideile lui. Era de la sine înțeles că gîndea ca și el. Nici n-ar fi putut gîndi altfel. El vorbea doar în numele ei. Vorbea în numele amîndurora, fiindcă vorbea mai bine. Spunea: — Vom face… Vom face… Ea nu se împotrivea. Ba chiar îi venea să-i mulțumească. Toate acestea erau atît de mari, de neprecise și de mărinimoase, încît n-avea de ce să se simtă stînjenită. Roger era numai lumină și libertate. O libertate cam nedeslușită. Poate că Annette ar fi dorit cîteva precizări. Dar toate aveau să vină mai tîrziu, nu se putea spune totul dintr-o dată. Să lăsăm plăcerea să dăinuie! 127

Astăzi să ne bucurăm de necuprinsul zărilor… Se bucura mai ales de chipul lui încîntător, de atracția fierbinte a trupurilor lor îndrăgostite, străbătute pe neașteptate de unde electrice, un val de sevă senzuală, care-i cuprindea pe amîndoi. Căci erau amîndoi plini de puterea unei tinereți caste, sănătoși, vînjoși și aprinși. Niciodată Roger nu era mai sigur de elocința lui decît atunci cînd torentul vorbelor lui se oprea și, în ultimele vibrații ale cuvintelor ce sugerau viziuni exaltate, ochii lor se întîlneau: întîlnirea aceasta neașteptată semăna cu o îmbrățișare. Dorința nestăpînită care se aprindea în ei le oprea răsuflarea. Annette nu se mai gîndea la viitorul omenirii, nici măcar la al ei. Uitau de toate, de tot ce-i înconjura: salonul, oamenii… în clipele acelea nu erau decît o singură ființă, un bloc de ceară topită. Nu mai exista nimic decît Dorința – unică, mistuitoare și curată ca focul. Pe urmă, Annette, cu ochii tulburi și obrajii încinși, se smulgea vîltorii, înfiorată și îmbătată de siguranța că, într-o zi, nu se va mai putea împotrivi. * Dragostea lor nu mai era o taină pentru nimeni. Nici unul din ei nu se simțea în stare s-o ascundă. Degeaba tăcea Annette: privirile ei vorbeau. Încuviințarea lor mută era atît de grăitoare, încît în ochii lumii, ca și în ai lui Roger, Annette părea făgăduită. Doar familia Brissot nu uita că, de fapt, Annette nu se legase încă. E drept că Annette asculta cu o plăcere vădită cuvintele de dragoste ale lui Roger. Dar se ferea să răspundă; era destul de dibace pentru a îndrepta, de fiecare dată, discuția spre un subiect mare, asupra căruia copilărosul Roger se arunca cu ochii închiși, fericit de un nou prilej de a vorbi, scăpînd astfel prada din mînă. După ce observară de cîteva ori stratagema, membrii familiei 128

Brissot, oameni prevăzători, hotărîră să-și vîre nasul. Nu c-ar fi avut vreo îndoială cu privire la hotărîrea Annettei și la fericirea pe care avea să i-o aducă o căsătorie atît de strălucită. Dar, ce să-i faci, trebuie să ții socoteală de toanele fetelor! Cunoșteau ei viața. Îi cunoșteau și capcanele. Erau provinciali francezi dintre cei șireți. Cînd hotărîrea pe care o aștepți întîrzie, prevederea te sfătuiește să te duci s-o cauți. Cele două doamne Brissot porniră la drum. În cercurile cunoștințelor din Paris, un anumit zîmbet era numit zîmbetul Brissot: un zîmbet lătăreț și dulce, amabil și superior, șăgalnic dar cu măsură, un zîmbet cu greutate, care știe totul dinainte, un zîmbet pătruns de bunăvoință, dar de o indiferență desăvîrșită; un zîmbet care dă cu mîinile pline, dar rămîne cu mîinile pline. Acest zîmbet înflorea pe buzele doamnelor Brissot. Doamna Brissot, mama, o femeie voinică și arătoasă, cu fața lată, obrajii plini, o femeie bine hrănită, grasă, cu o comportare impunătoare și sini mari, avea o vorba mieroasă și foarte măgulitoare, care o punea pe sincera Annette în încurcătură. Dar nu numai cu ea vorbea așa (după cum băgă curînd de seamă Annette, spre marea ei ușurare). Își împărțea cu dărnicie în dreapta și în stînga vorba plină de laude. O întovărășea cu o notă veșnic glumeață, care la membrii familiei Brissot era expresia curtenitoare a siguranței hărăzite lor și a simplicității cu care primeau acest dar ceresc. Domnișoara Brissot, sora lui Roger, înaltă și voinică, la fel ca și maică-sa, avea părul de un blond atît de spălăcit, încît părea aproape alb, ca părul albinoșilor. Pe față își punea un strat de pudră de orez și pe buze o umbra de roșu. Tindea la idealul 129

pastelului Ludovic al XV-lea. Nattier 20 ar fi scos din ea o Phoebe de Bourgogne dulceagă, clorotică și carnală. Maică-sa îi spunea acestei fete voinice: „mititica mea”; căci domnișoara Brissot, care era sănătoasă tun, își bagase în cap, pesemne privindu-și paloarea în oglindă, că are o sănătate șubredă, lucru de care nu se folosea pentru a se lăsa alintată. Dimpotrivă, îl folosea pentru a-și pune în relief energia și a-și lua dreptul de a disprețui acele făpturi de sex feminin lipsite de vlagă, care gemeau din pricina unor metehne mărunte. Adevărul este că era neobosită, că citea tot, vedea tot, știa tot, picta, se pricepea la muzică, discuta despre literatură, realiza zilnic, împreună cu doamna Brissot, o parte din programul celor două sau trei sute de vizite, ce trebuiau înfăptuite într-un timp dat, primea același număr de vizite în schimb, dădea prînzuri, urmărea concertele, teatrele, ședințele Camerei și expozițiile, fără să se dea bătută, fără să trădeze urme de oboseală decît prin cîte un oftat, bărbătește înăbușit la momentul potrivit. De altfel știa să hrănească trupul acesta pe care-l istovea, mîncînd cu poftă (ca toți membrii familiei) și dormind noaptea întreagă, fără visuri. Inima nu și-o stăpînea mai puțin bine decît trupul. Își pregătea cu înțelepciune căsătoria cu un om politic, bărbat de vreo patruzeci de ani, care în momentul acela era guvernator al uneia dintre marile colonii de dincolo de ocean. Nici prin gînd nu-i trecuse să-l însoțească. Nu voia să părăsească țara și numele Brissot decît în clipa cînd fericitul ales va putea să-i ofere, în Franța, o situație vrednică de ea. Știa de altfel ce trebuia să facă pentru ca cei de sus să nu-l uite. Își scriau cu regularitate scrisori prietenești și de afaceri. Curtea aceasta, făcuta de la mari depărtări, ținea de ani de zile. Domnișoara 20 Jean-Marc Nattier (1685-1766), portretist francez.

130

Brissot nu se grăbea. E drept că bărbatul va fi cam copt. Cu atît mai bine, spunea gustul domnișoarei Brissot. Căci avea cap. Cei din familia Brissot nu duseseră niciodată lipsă de asta. Capul domnișoarei Brissot era, înainte de toate, un cap politic. „E făcută să inspire”, spunea maică-sa. Căci doamna Brissot admira capul luminat al domnișoarei Brissot. Iar domnișoara admira geniul gospodăresc și duhul doamnei Brissot. Se tratau una pe alta cu nenumărate drăgălășenii. Se sărutau, de pildă, în fața Annettei. Fermecător! Mai domoliră totuși puțin acest cult reciproc, ca s-o răsfețe și pe Annette. Și dezlănțuiră complimente adresate Annettei, casei ei, rochiilor, gustului, inteligenței și frumuseții ei. Acest ton umflat de laude o cam supăra pe Annette, dar nu poți fi cu totul nesimțitoare la părerea măgulitoare pe care o au alții despre tine, mai ales cînd aceștia par solii ființei pe care o îndrăgești. Era greu să crezi că nu-i așa: căci doamnele Brissot amestecau neîncetat numele lui Roger în vorbele lor. Împleteau laudele aduse lui cu cele adresate Annettei; pomeneau stăruitor și zîmbind de impresia pe care o făcuse Annette asupra lui, aminteau cuvinte pe care i le spusese Annette lui Roger și pe care el se grăbise să le redea cu entuziasm (el spunea totul. Annette se supăra, dar se simțea totuși mișcată). Vorbeau mereu de viitorul lui strălucit; iar doamna Brissot lua un ton convingător cînd exprima nădejdea, încrederea ei că Roger va găsi – poate că și găsise – tovarășa care să-l merite. Nu rostea nici un nume, dar nu era greu să înțelegi. Șiretlicurile acestea mărunte băteau la ochi de la o poștă. Asta și urmărea doamna Brissot. Era un fel de joc de societate; fiecare trebuia să vorbească, învîrtindu-se în jurul cuvîntului care-i stătea pe buze, fără să-l rostească niciodată. Zîmbetul doamnei Brissot parcă pîndea cuvîntul, ce părea să izbucnească de pe 131

buzele Annettei, pentru a striga: „Un gaj!” Annette surîdea și deschidea gura. Dar cuvîntul nu ieșea. De cîteva ori Annette fu poftită la seratele intime pe care familia Brissot le dădea în locuința din rue de Provence. Aci făcu cunoștință cu bătrînul Brissot, un om înalt și gras, cu ochi șireți sub sprîncenele stufoase. Era rumen la față, purta o barbă căruntă și scurtă, avea aerul unui portărel pișicher și patern, și o copleși pe Annette cu complimente și glume învechite. Se ostenea și el să joace jocul de societate, dar, cînd încerca să vorbească pe ocolite, călca în străchini. Pe Annette o cuprinse spaima; iar doamna Brissot făcu semn soțului ei să nu se mai amestece. El rămase deci în afara jocului, urmărindu-l cu coada ochilor lui șireți, recunoscînd că jocul nu-i de el și că femeile sînt mai pricepute la treaba asta. La început, doamna Brissot socoti de cuviință că o dată cu Annette mai trebuie să cheme vreo trei sau patru prieteni apropiați; apoi chemă doi, pe urmă unul și, în sfîrșit, pe nimeni. Iar Annette se trezi singură cu cei patru din familia Brissot. „În familie”, spunea doamna Brissot cu un ton matern plin de mieroase făgăduinți. Annette simțea cursa, dar nu se ferea. Prea îi făcea plăcere să stea cu Roger. Din dragoste pentru el era îngăduitoare cu ai lui și închidea ochii față de tot ce o zgîndărea în prezența oamenilor acestora. Doamna Brissot, cu instinctul ei feminin atît de ascuțit, își dădu seama de primejdie. Oricît de mare ar fi fost amorul propriu al familiei Brissot, el nu dăuna niciodată interesului; și femeile știură, printr-o înțelegere mută, să rămînă în umbra, sa vorbească mai puțin, să-și cearnă gîndurile, să prilejuiască îndrăgostiților numeroase clipe de singurătate, în care nu-i tulbura nimeni. Nimeni nu putea apăra cauza lui Roger mai bine decît el însuși. Din ce în ce mai 132

îndrăgostit, neliniștit din pricina rezervei în care se ține Annette, rezervă care nu l-ar fi izbit dacă mama și sora lui nu i-ar fi atras atenția, se arăta acum, cînd încrederea în sine îi era zguduită, mai cuceritor decît fusese vreodată. Nu mai ținea discursuri; elocința i se spulberase. Pentru prima oară în viața lui încerca să citească în sufletul altuia. Ședea lîngă Annette, iar ochii lui umili și înflăcărați sorbeau, implorau această taină, pe care încerca s-o dezlege. Annette se bucura de tulburarea lui, de această sfială atît de nouă la el, de așteptarea sfioasă cu care el îi pîndea toate mișcările. Se simțea răscolită. Uneori era gata să se aplece spre el și să-i spună cuvintele hotărîtoare. Totuși nu le spunea. În ultima clipă instinctul îi poruncea să se dea înapoi, și ea nu-și dădea seama de ce; pe neașteptate respingea mărturisirea pe care Roger era gata să i-o facă, înăbușea chiar și destăinuirile ei. Scăpa mereu. Atunci lațul se strînse. Dintr-o încăpere alăturată, doamna și domnișoara Brissot pîndeau discret nerodnica întrevedere. Le vedeai uneori trecînd prin salon, zîmbitoare și preocupate. Aruncau în trecere cîte un cuvînt prietenos, dar nu se opreau. Și cei doi tineri își urmau convorbirile nesfîrșite. Într-o seară, pe cînd răsfoiau agale un album, pretext pentru a-și apropia capetele și a schimba gînduri în șoaptă, se lăsă tăcerea; Annette simți deodată primejdia. Dădu să se ridice, dar brațul lui Roger o și cuprinse de mijloc, iar gura pătimașă a tînărului se lipi de gura ei întredeschisă. Încercă să se apere. Dar cum să te aperi împotriva ta însuți! Buzele ei înapoiară sărutul, încercînd să se smulgă. Se desprinse în clipa cînd auzi, la celălalt capăt al salonului, vocea emoționată a doamnei Brissot, care trîmbița: — Scumpa mea fiică! 133

Și începu să strige: — Adèle! Domnule Brissot! Înmărmurită, Annette se văzu, într-o clipă, înconjurată de membrii familiei Brissot, înduioșați și strălucind de bucurie. Doamna Brissot o acoperea de sărutări și repeta, cu batista la ochi: — Să-l iubești! Domnișoara Brissot spunea: — Surioara mea! Iar domnul Brissot n-o nimeri nici de data asta: — În sfîrșit! Dar mult v-a mai trebuit! Roger stătea îngenuncheat în fața lui Annette, sărutîndu-i mîinile, rugînd-o cu ochi temători, puțin rușinați, care cereau iertare: — Nu spune nu! Împietrită, Annette se lăsă sărutată; ruga din ochii celui pe care-l iubea o încătușa de tot. Făcu o ultimă sforțare pentru a se împotrivi. („Dar n-am spus nimic!”) Citi însă în ochii lui Roger o durere sinceră, pe care nu se simți în stare s-o îndure: se sili să zîmbească, iar cînd fața lui Roger se lumină de fericire, a ei străluci de bucuria pe care o trezea. Îi prinse capul între mîini. Roger se ridică chiuind de bucurie. Și schimbară, sub privirea binecuvîntătoare a părinților, sărutul de logodnă. * Seara, cînd rămase singură în odaia ei, Annette se îngrozi. Nu-și mai aparținea. Se dăruise. Își dăruise viața! Inima i se strînse de spaimă. În ochii ei legăturile pe care le încuviințase apăreau mai 134

strînse decît erau în realitate. Annette nu era o fata dintre cele moderne, care, în fața logodnicului, se joacă nepăsătoare cu gîndul divorțului. Nu obișnuia să dea cu o mînă ca să ia cu cealaltă. Nu mai era a ei. Era a familiei Brissot. Și, deodată, membrii familiei Brissot îi apărură ca niște dușmani. Tot ce văzuse cu ochii, în ultimele săptămîni, îi apăru acum în trăsături mult îngroșate: încercările de apropiere cu scopul de a o încercui, urzeala împotriva libertății ei, comedia de! a sfîrșit, felul în care îi smulseră consimțămîntul prin surprindere. (Oare Roger n-o fi fost și el complice?) Și se încordă ca o fiară încolțită, care, văzînd cum se strînge cercul și simțindu-se pierdută, e gata să se arunce cu capul plecat în hăitași, pentru a-și croi drum, pentru a muri răzbunîndu-se. Pentru întîia oară, tot ceea ce îi displăcea la familia Brissot, tot ceea ce Annette alungase pînă acum din minte, îi apărea mărit, nesuferit, dezgustător. Pînă și Roger! Nu va putea să trăiască niciodată zidită în omul acesta, în familia aceasta, în mijlocul unei asociații de interese care nu o priveau de fel, care n-aveau s-o privească niciodată. Hotărî să rupă logodna. Dar mai putea să rupă, acum, cînd se legase? Îi va îngădui oare Roger? Va trebui să-i îngăduie! N-o putea împiedica. La gîndul împotrivirii lui, Annette îl urî. În clipa aceea, suferința celuilalt nu mai însemna nimic; n-ar fi șovăit să-i sfărîme inima ca să-și recîștige libertatea. Dar își aminti de privirea lui rugătoare. Se simți răscolită. Și ce, la urma urmelor? Egoismul vieții amenințate, instinctul de conservare erau mai puternice decît orice, mai puternice decît dragostea și decît mila! Trebuia să scape. Vai de cel care îi va sta în cale! În noaptea aceea, în timp ce se zvîrcolea în pat, zbuciumata de o insomnie răvășitoare, trai dinainte întrevederea cu Roger. Încercă, rosti toate cuvintele pe care aveau să și le spună unul 135

celuilalt. Încercă să-l convingă, discută, se înfurie, îl plînse și-l urî. Zorile o găsiră sfîrșită, dar hotărîtă. O să se duca la Roger… Ba nu, o să-i scrie; așa îi va fi mai ușor sa exprime pînă la capăt ceea ce avea de gînd, fără a fi întreruptă. O să rupă. Ca să se ferească de familia Brissot, care ar fi putut să reînceapă atacul, hotărî să fugă din Paris, să se retragă pentru cîtăva vreme într-o casă din împrejurimile capitalei. Și cînd se sculă din pat, scrise scrisoarea ale cărei fraze le frămîntase de sute de ori în minte; apoi începu grăbită pregătirile de plecare. Era în toiul lor cînd apăru Roger. Nu se gîndise să-i interzică intrarea, fiindcă nu se aștepta să-l vadă atît de devreme. El intră, luînd-o, în nerăbdarea lui de îndrăgostit, înaintea servitorului care-l anunța. Venea cu flori. Răspîndea fericirea și recunoștința. Și era atît de drăgăstos, de tînăr, de cuceritor, încît, văzîndu-l, Annette nu mai avu putere să-i vorbească. Uită de toate hotărî – rile ei atît de frumoase, iar inima i se aprinse de la prima lui privire. Cu acea rea-credință a îndrăgostiților, descoperi îndată tot atîtea motive pentru această căsătorie cîte găsise împotriva ei cu o clipă înainte. Încercă să lupte, dar bucuria îi rîdea în ochii încercănați de frămîntările din timpul nopții. Îl privea pe Roger al ei, care o sorbea cu o privire îmbătată, și-și spunea: „Totuși am hotărît… Trebuie totuși să hotărăsc… Ce-am hotărît?” Dar parcă mai poți ști în fața privirii care-ți pătrunde pînă-n suflet? Să gîndești, dar cum să gîndești și să te regăsești? Nu mai știa, se simțea pierdută. Și, pînă una alta, era atît de bine să te simți iubită! Nu putu face altceva – și asta cu prețul unei mari sforțări – decît să-l roage pe Roger să nu grăbească nunta. Roger luă numaidecît un aer atît de dezamăgit, atît de îndurerat, încît Annette n-avu curajul să vorbească mai departe. Cum să-l chinuiești pe un om atît de drag? se grăbi cu dragoste să-l 136

liniștească, îi spuse că-l iubește; urmară cîteva încercări slabe de a obține răgazul pe care el îl respingea cu atîta hotărîre, de parc-ar fi fost vorba de viața lui. În sfîrșit, după multă tocmeală, cei doi îndrăgostiți se învoiră să lase fiecare la jumătate; și cununia fu hotărîtă pentru mijlocul verii. Apoi Roger plecă, și cînd Annette se privi rușinată în oglinda, regăsi nehotărîrile dinainte. Cum sa iasă din încurcătură? Se uită la lucrurile pregătite pentru călătorie. „Frumos!” spuse ea. Ridică din umeri și rîse. Ce încîntător era Roger! Puse rufele și celelalte lucruri în dulap. „Și totuși, gîndi ea, nu vreau, nu vreau!…” Cu o mișcare nervoasa lăsă să-i cada din mîna un teanc de bluze. Trosc! Cîteva perii de toaletă se rostogoliră după ele. Enervată, lovi cu piciorul în lucrurile risipite pe jos. Pe urmă le adună, aplecată. În timp ce le aranja, se așeză obosită pe podea, nu prea mîndră de voința ei. „Ajunge! zise, întinzîndu-se pe covor, vreme de patru luni am tot timpul să-mi schimb hotărîrea.” Și, culcată pe jos, cu capul înfundat într-o pernă, numără zilele. * Prevăzători, membrii familiei Brissot se supuseră dorinței Annettei de a prelungi logodna; nu voiau să primejduiască succesul, arătîndu-se prea insistenți. Dar socoteau că era nevoie s-o înconjoare de aproape pe Annette în timpul acestor luni de așteptare. Nu puteau s-o lase de capul ei: fata asta ciudată ar fi putut să le scape. Era în postul mare. Familia Brissot o pofti pe Annette să petreacă săptămînile paștilor la moșia lor din Burgundia. 137

Annette primi fără să vrea; o ispitea, dar îi era și frică: frica să nu îngreuneze lanțurile care o legau; frica de a nu fi prinsă fără putință de ieșire, sau de a nu sfărîma totul; frică și de alte lucruri mult mai primejdioase, pe care nu voia să le privească în față. Nu dorea să iasă din dulcea nehotărîre de care se lăsa legănată; e drept că suferea puțin, dar situația își avea farmecul ei. Ar fi vrut s-o prelungească. Știa însă ca nu e sănătos și că față de Roger nu avea dreptul acesta. În cele din urmă hotărî să-i mărturisească Sylviei neliniștea ce-o frămînta. Nu-i spusese niciodată nici o vorbă despre dragostea ei, despre Roger. Și, totuși, îi încredința orice: îi vorbea despre toți ceilalți tineri. Da, dar pe ceilalți tineri nu-i iubea! De aceea tăinuise numele lui Roger. Sylvie îi spuse: „Misterioaso!”, apoi rîse cu poftă cînd Annette încercă să-i explice nehotărîrile, scrupulele și frămîntările ei. — La urma urmelor, întrebă ea, e frumoasă pasărea ta cea rară? — Da, răspunse Annette. — Te iubește? — Da. — Și tu-l iubești? — Îl iubesc. — Atunci ce te poate opri? — E atît de greu! Cum să-ți spun? îl iubesc… îl iubesc mult… E atît de încîntător! (Și-ncepu să-l descrie pe-ndelete, sub privirea batjocoritoare a Sylviei. Apoi se opri.) îl iubesc mult… mult de tot… Dar pe de altă parte nu-l iubesc… Sînt unele lucruri la el… N-o să pot trăi alături de el… Niciodată n-o să pot… Și pe urmă… Și pe urmă, prea mă iubește mult. Parc-ar vrea să mă mănînce… (Sylvie izbucni în rîs.) Așa-i, să mă mănînce toată, să138

mi mănînce viața, gîndurile, să-mi ia aerul pe care-l respir. Da, da, e un mîncău strașnic, Roger al meu! Îți face plăcere să-l vezi la masă. Are poftă de mîncare, nu glumă. Dar eu nu vreau să fiu mîncată. Rîdea cu poftă; rîdea și Sylvie agățată de gîtul ei, șezîndu-i pe genunchi. Annette vorbi mai departe: — E înspăimîntător sa te simți înghițita așa, de vie, fără să-ți mai rămînă nimic al tău, fără să mai poți păstra nimic. Și el nici nu-și dă seama. Mă iubește ca un nebun, dar, nu știu de ce, mi se pare că nici n-a încercat să mă înțeleagă, că nici nu-i pasă de asta. Vine, mă ia. Mă duce cu el. — Ei și? E foarte bine așa! spuse Sylvie. — Numai la prostii ți-e gîndul! spuse Annette strîngînd-o în brațe. — Dar la ce-ai vrea să mă gîndesc? — La căsătorie. Doar e un lucru serios. — Serios! Nu-i chiar atît de serios. — Cum! nu-i lucru serios să dai tot ce e al tău fără să păstrezi nimic? — Și cine-ți vorbește de asta? Ar trebui să fii nebună ca să crezi așa ceva. — Dar el vrea să aibă totul! Sylvie se strîmba de rîs. Ești o gîscă! O prostuță! O caraghioasă! (I se părea atît de simplu să spui ce vrei, să dai cît vrei și să păstrezi tot restul, fără să spui nimic! Față de bărbați și de cerințele lor avea o ironie înduioșată. Nu sînt ei chiar atît de șireți!) — Dar nici eu nu prea sînt, spuse Annette. — Păi asta-i! făcu Sylvie. Tu iei totul în serios. Annette fu constrînsă să recunoască. 139

— Asta-i nenorocirea! Aș vrea să fiu și eu ca tine. Tu ai noroc! — Hai să facem schimb! Da-mi mie norocul tău! spuse Sylvie. Annette n-avea chef să facă schimb. Cînd plecă Sylvie, se simți mai liniștită. Totuși Annette nu izbutea să se înțeleagă. Era nedumerită. „Ciudat! Își spunea ea. Vreau să dau totul. Și vreau să și păstrez totul!” A doua zi – era în ajunul plecării – în timp ce făcea pregătirile, Annette începu să se frămînte din nou. O vizită neobișnuită îi spori neliniștea, limpezindu-i-o în același timp. Se anunță Marcel Franck. După cîteva cuvinte de politețe, pomeni de logodna ei, pe care Roger n-o tăinuia față de nimeni. O felicită foarte drăguț: avea o ușoară ironie în glas și în priviri, dar era prietenos. Cu el, Annette se simțea la largul ei, așa cum te simți cu un prieten pătrunzător, căruia nu trebuie să-i spui totul, nici să-i ascunzi nimic; căci te poți înțelege cu el prin frînturi de vorbe. Vorbiră surîzînd despre Roger, pe care Marcel îl invidia. Annette știa că Marcel spune adevărul și că e îndrăgostit de ea. Dar între ei nu exista nimic tulbure. Îi puse întrebări cu privire la Roger, pe care Marcel îl cunoștea de aproape. Marcel îl lăudă; dar cînd ea stărui să-i vorbească în cuvinte mai puțin banale, Marcel îi spuse pe ton glumeț că n-ar avea rost să i-l zugrăvească pe Roger, pentru că ea îl cunoaște la fel de bine ca și el. Și, spunînd asta, aținti asupra ei o privire atît de sfredelitoare, încît, speriată pentru o clipă, Annette privi în altă parte. Apoi, ațintindu-și la rîndul ei privirile asupra lui Marcel, întîlni zîmbetul lui fin, care arăta că se înțeleseseră. Vorbiră apoi cîtva timp despre lucruri obișnuite, cînd, deodată, Annette îl opri, cu aer preocupat: 140

— Spune-mi sincer, începu ea. Crezi că am făcut rău? — N-o să cred niciodată c-ai făcut rău, spuse el. — Nu. Lasă politețea! Ești singurul om care-mi poate spune adevărul. — Știi doar că situația mea e foarte delicată. — Știu. Dar mai știu că ea nu poate influența sinceritatea judecății dumitale. — Mulțumesc! făcu el. Ea urmă: — Crezi că Roger și cu mine facem rău? — Cred că vă înșelați. Ea lăsă capul în jos. Apoi spuse: — Și eu cred. Marcel nu răspunse. Tot o mai privea zîmbind. — De ce zîmbești? — Eram sigur că gîndești așa. Annette se apropie de el: — Acum spune-mi ce crezi despre mine. — N-o să te învăț nimic nou. — Ai să mă ajuți sa văd mai limpede. — Ești o îndrăgostită răzvrătită, spuse Marcel. Veșnic îndrăgostită (iartă-mă, te rog!) și veșnic răzvrătită. Simți nevoia sa te dăruiești și simți nevoia sa te păstrezi. (Annette nu putu să-și stăpînească tresărirea.) — Te uimește? — Nu, nu, dimpotrivă! E foarte adevărat! Continuă! Spunemi mai departe! — Ești, urmă el, o făptură independentă, care nu poate rămîne singură. Asta-i legea naturii. Dumneata o simți mai mult, pentru că ești o făptură mai vie. 141

— Da, mă înțelegi! Mă înțelegi mai bine decît el! Dar… — Dar pe el îl iubești. Nu era nici urmă de amărăciune în glasul lui. Se priveau cu multă prietenie, gîndindu-se zîmbitori la ciudățeniile firii omenești. — Nu-i ușor să trăiești, spuse Annette, să trăiești în doi. — Ba ar fi foarte ușor dacă de atîtea veacuri nu ne-am fi bătut capul să ne îngreuiem viața, stingherindu-ne unul pe altul. Navem decît să n-o facem. Dar, bineînțeles că dragul nostru Roger, ca orice francez care se respectă, nici nu se gîndește la asta. Oamenii s-ar socoti pierduți dacă n-ar mai simți piedicile trecutului. „Unde nu e piedică nu e nici plăcere”, mai ales că, fiind stingherit, împiedici și vecinul. — Dar dumneata cum vezi căsătoria? — Ca o asociație inteligentă de interese și plăceri. Viața e o vie pe care lucrăm în devălmășie; împreună o îngrijim, împreună o culegem. Dar nu ești silit să bei vinul totdeauna în doi, cu tovarășul de viața. Există și o reciprocă bunăvoință care te îndeamnă sa ceri și să dai și celuilalt un ciorchine de plăcere și să-l lași totodată cu discreție să-și termine culesul în alta parte. — Vrei să vorbești, întrebă Annette, de libertatea adulterului? — Ce cuvînt învechit! Vreau să vorbesc, spuse Marcel, despre libertatea de a iubi, cea mai însemnată dintre toate. — Și care mă interesează cel mai puțin, spuse Annette. Pentru mine căsătoria nu e o răspîntie, unde te poți da tuturor trecătorilor. Eu mă dau numai unuia. În ziua în care aș înceta să iubesc, sau cînd aș iubi un altul, m-aș despărți de cel dintîi; nu m-aș împărți între ei, n-aș putea îndura această împărțire. Marcel făcu un gest ironic, care parcă spunea: „Ce importanță are?” 142

— Vezi, dragul meu, de fapt sînt și mai departe de dumneata decît de Roger. — Va să zică și dumneata faci parte din vechea școală? „Să ne stingherim unii pe alții”? întrebă Marcel. — Singura măreție a căsătoriei, spuse Annette, este dragostea unică, credința a două inimi. Dacă aceasta piere, ce mai rămîne, în afara de cîteva foloase de ordin practic? — Asta nu-i puțin lucru, făcu Marcel. — Dar nu ajunge, spuse Annette, pentru a te despăgubi de jertfele pe care le faci. — Dacă judeci așa, atunci de ce te mai plîngi? îți făurești singură cătușele de care lumea încearcă să te scape. — Libertatea pe care o cer, spuse Annette, nu este aceea a sentimentelor. Mă simt destul de tare pentru a-mi păstra inima neatinsă în mîinile omului căruia i-am dăruit-o. — Ești atît de sigură de asta? întrebă Marcel cu glas liniștit. Annette nu era atît de sigură. Știa ce înseamnă îndoiala. În clipa aceasta vorbea fiica mamei ei, nu Annette, din toată ființa ei. Dar nu voia s-o recunoască, mai ales față de Marcel, și încă într-o discuție. Spuse: — Așa vreau. — Ce caută voința în asemenea chestiuni? sublinie el cu zîmbetul lui fin. E ca și cum ai spune că focul nu e roșu, ei verde. Dragostea e un far cu focuri schimbătoare. Dar Annette se încăpățînă și spuse: — Pentru mine nu! Eu nu vreau! Simțea foarte clar și tot atît de imperios nevoia schimbării, cît și aceea de a rămîne neschimbată, cele două instincte pătimașe ale oricărei vieți trăite intens. Și, rînd pe rînd, se răzvrătea instinctul care se simțea cel mai amenințat. 143

Marcel, care o cunoștea bine pe fata aceasta mîndră și încăpățînată, se înclină politicos. Iar Annette, care se judeca cu aceeași precizie cu care o judeca și el, spuse rușinată parcă: — În sfîrșit, n-aș vrea… Și după ce făcu această concesie adevărului, urmă cu hotărîre, simțindu-se acum sigură în acest domeniu: Dar aș vrea ca în schimbul iubirii credincioase să păstreze fiecare dreptul de a trăi după cum îi poruncește inima, să meargă pe calea lui, să caute adevărul lui, să-și asigure, dacă e nevoie, un cîmp de activitate, într-un cuvînt, să-și urmeze legea vieții lui spirituale și să nu se jertfească legii altuia, chiar dacă acest altul e omul cel mai drag de pe lume: căci nimeni n-are dreptul să jertfească sufletul altuia pe altarul lui și nici sufletul său pentru altul. E o nelegiuire. — Foarte frumos, draga mea, spuse Marcel, dar vezi că sufletul nu face parte din lucrurile la care mă pricep. Poate că Roger se pricepe mai bine. Mi-e teamă totuși că el nu înțelege lucrurile chiar așa. Nu-i prea văd eu pe membrii familiei Brissot admițînd, în cercul lor, putința unei alte „legi spirituale” decît cea care stă la temelia succesului politic și a averii familiei lor. — Fiindcă veni vorba, spuse Annette rizînd, mîine plec pentru două-trei săptămîni la ei, în Burgundia. — Ei, făcu Marcel, o să ai prilejul să confrunți idealismul dumitale cu al lor. Căci și ei sînt mari idealiști! La urma urmelor, poate că mă înșel. Cred că vă veți înțelege foarte bine. De fapt, vă potriviți de minune pentru a porni viața împreună. — Nu mă pune la încercare! spuse Annette. Poate că mă voi întoarce de acolo o adevărată Brissot. — Vai! asta n-ar fi prea vesel… Nu, nu, te rog! Indiferent dacă ai să fii sau nu o Brissot, păstrează-ne-o pe Annette! — Din păcate, chiar dacă aș vrea s-o pierd, mă tem că n-aș 144

putea, spuse Annette. Îi săruta mîna înainte de plecare. — E păcat totuși! După ce plecă, Annette își spuse și ea că e păcat, gîndindu-se la altceva decît se gîndise Marcel. Degeaba o cerceta el în amănunțime: tot n-o înțelegea mai bine decît Roger, care n-o cerceta de loc! * Roger aștepta cu trăsura la mica gară din Burgundia, unde Annette coborî a doua zi. De îndată ce-l văzu, toate grijile i se spulberară. Roger părea atît de fericit! Nici ea nu era mai puțin. Annette fu recunoscătoare doamnelor Brissot, care se scuzară foarte stîngaci că n-au venit s-o întîmpine. Era o seară limpede de primăvară. Zarea aurie învăluia în lumină unduirile ușoare ale ierburilor proaspete și arăturile roșiatice. Cîntau ciocîrliile. Docarul zbura pe drumul alb, care suna sub copitele căluțului aprig; iar aerul proaspăt biciuia obrajii Annettei. Se ghemuise lîngă tînărul ei tovarăș, care mîna calul, rîzînd, vorbind și furîndu-i în goană cîte un sărut. Ea nu se împotrivea. Îl iubea, îl iubea! Asta n-o împiedica să fie sigură că în curînd va reîncepe să-l judece, să se judece pe ea însăși. Dar una e să judeci și alta să iubești. Îl iubea cum iubea aerul, cerul, boarea ce venea dinspre pășuni, ca o adiere de primăvară. Va avea vreme mîine să-și limpezească gîndurile. Azi își luase vacanță. Să ne bucurăm de acest ceas minunat! Nu se va mai întoarce. I se părea că plutește deasupra pămîntului, alături de iubitul ei. Ajunseră prea devreme, deși după ultima cotitură, cînd începură să urce aleea cu plopi, merseră la pas. Și, după ce se opriră spre a lăsa calul să răsufle, la adăpostul tufișurilor înalte, 145

care ascundeau fațada castelului, cei doi tineri se îmbrățișară îndelung în tăcere.. Cei din familia Brissot se grăbiră s-o întîmpine. Știură să găsească cuvinte gingașe, care să deștepte în chip discret amintirea tatălui ei. În prima seară Annette se lăsă alintată, recunoscătoare și înduioșată. De atîta vreme fusese lipsită de căldura unui cămin î Voia să se înșele. Fiecare dintre cei de față își dădea toată silința. Împotrivirea ei amorțise. Dar cînd se deșteptă, în mijlocul nopții, ascultînd un șoricel care rodea în tăcerea casei aceleia vechi, își aminti de capcana de șoareci și-și spuse: „M-au prins… “ O trecu un fior; încercă să se liniștească: „Nu, nu, nu vreau, nu-i adevărat…” O transpirație nervoasă îi înmuie trupul. Își spuse: „Mîine voi vorbi serios cu Roger. Trebuie să mă cunoască. Trebuie să ne dăm seama cinstit dacă putem trăi împreună…” Dar a doua zi dimineață simți atîta plăcere văzîndu-l pe Roger, se lăsă cu atîta bucurie în voia iubirii lui calde, respiră miresmele îmbătătoare ale cîmpului primăvăratic și țesu vise de fericire împreuna cu el (o fericire poate de neatins, dar cine știe? cine știe? poate că e aproape, poate că nu trebuie decît să întinzi mîna…), încît amînă explicațiile pe a doua zi. Și apoi din nou pe a doua zi… Și iarăși pe a doua zi… Și, în fiecare noapte, temerile începeau sfîșietoare, strîngîndui inima. — Trebuie, trebuie să vorbesc… Trebuie, de dragul lui Roger… Cu fiecare zi care trece se înlănțuie singur și mă înlănțuie și mai mult. N-am dreptul să tac. Înseamnă să-l înșel… Doamne, cît era de slabă! Și, totuși, în viața de fiecare zi nu se 146

arăta așa. Dar suflul iubirii e ca vîntul fierbinte, a cărui toropeală arzătoare îți frînge încheieturile, îți istovește inima. E o oboseală nespusă, plină de tainică voluptate. Un fel de teamă de orice mișcare. Teamă chiar de a gîndi. Sufletul se ghemuiește în vis și se teme de deșteptare. Annette știa că la prima deșteptare visul sar spulbera. Dar chiar cînd nu ne mișcăm, timpul se mișca pentru noi și goana zilelor e de ajuns pentru a lua cu sine amăgirea pe care am vrea s-o păstrăm. Degeaba te supraveghezi: doi oameni nu pot trăi unul alături de celălalt, de dimineața pînă seara, fără să se arate, după cîtva timp, sub adevărata lor înfățișare. Familia Brissot se arătă așa cum era. Zîmbetul se dovedea numai o fațadă. Annette pătrunsese în casa lor. Văzu niște burghezi preocupați și morocănoși, care-și administrau bunurile cu o plăcere avidă. Nici vorbă de socialism. Dintre principiile nemuritoare nu aminteau decît de Declarația Drepturilor proprietarului. Și vai de cine-o încălca. Pîndarul moșiei avea tot timpul de furcă să prindă contravenienți. Și chiar stăpînii stăteau de pază, ceea ce le dădea un fel de încîntare îmbufnată. Aveau hărțuieli neîntrerupte cu slugile, cu fermierii, cu îngrijitorii viei, cu toți vecinii. Mania de a face șicane și de a da oamenii în judecată, manie înnăscută în familie și foarte răspîndită în provincie, înflorea. Cînd Brissot-tatăl izbutea să prindă în capcană pe vreunul dintre cei pe care îi pîndea, rîdea cu poftă. Dar nu rîdea ultimul: potrivnicul era făcut din același aluat burgund; nu se lăsa prins cu una cu două; a doua zi, se răzbuna și el în felul lui. Și povestea începea de la capăt. Bineînțeles ca n-o amestecau pe Annette în treburile acestea; membrii familiei Brissot discutau între ei, în salon, sau la masă, în timp ce Annette și Roger păreau absorbiți unul de altul. Dar 147

atenția ascuțită a Annettei nu pierdea nimic din ce se spunea în jurul ei. De altfel, Roger întrerupea dialogul lor de îndrăgostiți, pentru a lua parte la discuția care-i aprindea pe toți. Atunci se înfierbîntau; vorbeau cu toții deodată; uitau de Annette. Sau, alteori, o luau de martoră pentru niște fapte pe care ea nici nu le cunoștea. Pînă cînd doamna Brissot, amintindu-și de prezența celei care-i asculta, le tăia vorba și, îndreptîndu-se spre Annette cu surîsul ei mieros, readucea convorbirea la subiecte vesele. Și atunci, fără nici un fel de tranziție, o tratau toți cu o atenție binevoitoare. Exista în tonul general un amestec ciudat de falsă pudoare și de deșănțare, așa cum în viața din casa lor se amesteca mărinimia cu calicia. Domnul Brissot, vesel din fire, făcea jocuri de cuvinte. Domnișoara Brissot vorbea cu poezie. Pe tărîmul acesta, fiecare avea cîte un cuvînt de spus. Pretindeau cu toții că se pricep. Gustul lor se oprise cu vreo douăzeci de ani în urmă. Față de tot ce avea legătură cu arta, aveau păreri înțepenite. Se sprijineau pe părerile bine verificate ale „cutăruia dintre prietenii lor”, academician plin de decorații. Nu existau spirite mai puțin îndrăznețe și mai autoritare în același timp decît acești mari burghezi, care se socoteau la fel de pricepuți în artă ca și în politică și care nu erau pricepuți nici într-una, nici într-alta; căci atît într-una, cît și în cealaltă nu ajungeau niciodată la țintă – cu bună-știință de altminteri – decît după ce bătăliile fuseseră cîștigate. Annette se simțea cît se poate de departe de ei. Privea, asculta, și-și spunea: „Bine, dar ce legătură am eu cu mutrele astea?” Gîndul că vreuna dintre ele ar putea pretinde vreodată s-o ocrotească nici n-o mai revolta, ei o făcea să rîdă. Se întreba ce ar fi gîndit Sylvie dac-ar fi fost blagoslovită cu o familie ca asta. Ce148

ar fi chiuit, cum s-ar mai fi prăpădit de rîs! Uneori, cînd se afla singură în grădină, Annette își răspundea vorbind singură. Se întîmpla ca Roger s-o audă și s-o întrebe mirat: — Dar de ce rîzi? Ea răspundea: — De nimic, dragul meu. Nici eu nu știu. Prostii… Și căuta să-și ia un aer de fată cuminte. Dar nu izbutea; izbucnea într-un rîs și mai strașnic, uneori chiar în fața doamnelor Brissot. Le cerea iertare, iar doamnele Brissot spuneau cu îngăduință, dar jignite: — Ce copilă! Simte nevoia să-și risipească risul! Dar Annette nu rîdea tot timpul. Uneori veselia ei era tulburată de umbre neașteptate. După ceasuri dulci de fericire și încredere petrecute alături de Roger o cuprindeau deodată și fără nici un motiv accese de melancolie, de îndoială, de neliniște. Gîndurile șovăielnice care o frămîntau încă din toamna trecută, departe de a se domoli, se întețiseră și mai mult în aceste Juni de dragoste împărtășită. Schimbătoare și ciudate, împerecheate la întîmplare, o ploaie de instincte o copleșeau; o stare de iritație, o veselie exagerată, o ironie răutăcioasă, o mîndrie bănuitoare și dușmănii fără motiv. Annette izbutea cu greu să le înăbușe. Și rezultatele nu erau prea grozave; în astfel de clipe ai fi zis că se cufundă într-o tăcere dușmănoasă și neliniștitoare. Și, fiindcă mintea îi rămînea limpede, se mira ea însăși de aceste schimbări, mustrîndu-se în sinea ei, mustrări ce nu schimbau prea mult lucrurile. Conștiința lipsurilor ei însă o îndemna spre o îngăduință – mai mult voită decît sinceră – față de cusururile acestor „maimuțoi”. (Iarăși! Ce obrăznicie! „Altă dată nu mai fac!”) De vreme ce erau părinții lui Roger, trebuia să se împace cu 149

ei, dacă pe Roger îl accepta. Ce dumnezeu, doar restul nu înseamnă nimic cînd ai un tovarăș care să te apere. Dar avea oare un tovarăș? Roger avea s-o apere? Și, înainte de a se întreba dacă ea îl va accepta pe Roger, oare Roger va accepta cu sinceritate și mărinimie, atunci cînd o va vedea așa cum e întradevăr? Căci pînă acum nu-i văzuse decît gura și ochii. Cît despre ceea ce gîndea și dorea adevărata Annette, ai fi zis că nici nu ține prea mult s-o cunoască; i se părea mai ușor s-o născocească. Totuși, Annette se mîngîia cu nădejdea că nu va fi imposibil ca prin iubire, după ce se vor fi privit curajos pînă în adîncul inimii, să-și spună: „Te iau. Te iau așa cum ești. Te iau cu toate cusururile tale, cu toți demonii care sălășluiesc în tine, cu toate dorințele tale, cu legea vieții tale. Ești ceea ce ești. Și te iubesc așa cum ești.” În ceea ce o privea, Annette se simțea în stare de o asemenea dragoste. În ultimele zile, îl urmărise îndelung pe Roger cu ochii ei mirați, în care se oglindea totul, fără ca lumea să bage de seama. Roger, care nu se mai ferea, se arătase adeseori mai Brissot decît ar fi dorit ea, prins de interesele și neînțelegerile tribului și judecînd toate cu același spirit de șicană ca și ceilalți. Unele fețe aspre, ascunse ale firii lui nu i se păreau Annettei prea plăcute. Dar nu voia să le judece cu asprime, așa cum ar fi făcut cu alții. Trăsăturile acestea i se păreau imitate. În multe privințe îl socotea pe Roger un copil nesigur de el, supus alor săi, pe care îi maimuțărea cu încîntare, foarte sfios de altfel, în ciuda cuvintelor mari pe care le rostea. Deși începuse să înțeleagă cît de șubrede erau planurile lui de reînnoire socială, nemailăsîndu-se amăgită de idealismul lui oratoric, nu era înciudată, fiindcă știa că el nu încearcă s-o înșele și că el era cel dintîi înșelat. Ba chiar era gata să dea la o parte din calea lui Roger, cu o ironie afectuoasă, tot ce 150

ar fi putut tulbura iluzia de care el avea nevoie pentru a putea trăi. N-o respingea nici chiar egoismul lui copilăresc și uneori supărător. I se părea lipsit de răutate. De fapt, toate cusururile lui Roger se datorau slăbiciunii lui, și ceea ce era caraghios e că el se pretindea un bărbat puternic. Omul de bronz. Aes triplex21. Bietul Roger! Era aproape înduioșător. Annette rîdea pe ascuns, dar păstra pentru el comori de indulgență. Îl iubea mult. Și, dincolo de orice, îl socotea bun, generos, înflăcărat. Se purta ca o mamă care primește cu blîndețe cusururile mărunte – în ochii ei nu prea grave – ale unui copil drag; care-și spune că nu e vina lui, și care tocmai de aceea se simte și mai îndemnată să-l plîngă și să-l alinte. Dar Annette nu-l privea pe Roger numai cu ochii îngăduitori ai unei mame, ei și cu ochii părtinitori ai amantei. Trupul poruncea cu glas puternic. Glasul rațiunii putea spune ce voia. Exista un fel de a-l înțelege, care chiar din aceste învinovățiri aprindea dorințele. Toate acestea Annette le vedea limpede. Dar după cum, cînd înclini capul și privești printre gene, vezi planurile unui peisaj mai armonioase, Annette vedea trăsăturile urîte ale lui Roger, dar le privea printr-un unghi care le îndulcea. Nu lipsea mult să-i iubească și părțile urîte. Căci dai mai mult din tine cînd iubești și cusururile omului iubit. Cînd iubești numai ce are frumos nu dai, ei iei. Annette gîndea: „Te iubesc pentru că nu ești perfect. Daca ai ști că văd asta, te-ai supăra. Iartă-mă. N-am văzut nimic… Dar eu nu sînt ca tine; vreau să vezi că nu sînt perfectă. Sînt așa! Sînt așa și nu vreau să par alta. Sînt eu, ceea ce e imperfect în mine, mai mult chiar decît în rest. Dacă mă iei pe 21 În limba latină în original: Bronz întreit de tare.

151

mine, iei și cusururile mele. Vrei să le iei? Dar tu nu vrei să mă cunoști. Cînd oare o să-ți dai, în sfîrșit, osteneala să mă cunoști?” * Roger nu era grăbit. După cîteva încercări infructuoase de a-l aduce pe acest teren primejdios, de care el părea să se ferească, într-o zi, pe cînd se plimbau, Annette întrerupse convorbirea, se opri, îi prinse mîinile și spuse: — Roger, trebuie să stăm de vorbă. — Să stăm de vorbă! spuse el rîzînd. Mi se pare că nu prea ducem lipsă de așa ceva. — Nu, spuse ea, nu m-am gîndit la drăgălășeniile pe care ni le spunem zilnic; vreau să stăm de vorbă serios. El luă un aer cam speriat. — Nu te teme, îi spuse ea. Vreau să vorbesc despre mine. — Despre tine? întrebă el înseninîndu-se. Atunci nu poate fi decît fermecător. — Așteaptă! făcu ea. După ce ai să mă asculți poate că n-ai să mai zici așa. — Ce-ai putea să-mi spui care să mă mire? De atîtea zile de cînd sîntem împreună, nu ne-am spus oare totul? — În ceea ce mă privește eu n-am avut decît să spun amin, zise Annette rîzînd. Vorbești doar tu toată vremea. — Ești o fată rea! spuse Roger. Parca nu tot de tine vorbesc? — Da, și de mine. Ba chiar vorbești în locul meu. — Găsești ca vorbesc prea mult? întrebă Roger copilărește. Annette își mușca buzele. — Nu, nu, dragul meu Roger, îmi place cînd vorbești. Și cînd vorbești de mine stau și te ascult; e atît de frumos, atît de frumos, încît spun: „Amin!” Dar mă știi că nu sînt așa. — Ești prima femeie care se plînge că i se face un portret prea 152

frumos. — Aș fi mai mulțumită dac-ar semăna cu mine. Află, Roger, că n-ai să agăți un portret frumos în casa ta părintească. Sînt o femeie vie, cu voință, pasiuni și gînduri. Ești sigur că femeia asta va putea intra în casa voastră cu tot bagajul ei? — O iau cu ochii închiși. — Eu îți cer să-i deschizi. — Îți văd sufletul curat, așa cum ți se oglindește pe față. — Bietul meu Roger, scumpul meu Roger! Nu vrei să mă privești. — Te iubesc. Ăsta-mi ajunge. — Și eu te iubesc. Dar mie asta nu-mi ajunge. — Nu-ți ajunge? spuse el înspăimîntat. — Nu, eu simt nevoia să văd. — Ce vrei să vezi? — Vreau să văd cum mă iubești! — Te iubesc mai mult decît orice. — Desigur! Nici n-ai putea mai puțin. Dar nu te-am întrebat cît, te-am întrebat cum mă iubești. Da, știu că mă vrei: dar, la urma urmelor, ce vrei să faci cu Annette a ta? — Vreau să fac din ea jumătatea mea. — Vezi! Dar, dragul meu, eu nu sînt o jumătate. Eu sînt o Annette întreagă. — Asta-i un fel de a vorbi. Vreau să spun că tu ești eu și eu sînt tu. — Nu, să nu fii eu! Roger, lasă-mă să fiu eu! — Dacă ne unim viețile, n-o să facem din ele una și aceeași viață? — Tocmai asta mă îngrijorează. Mă tem că nu voi putea să fiu una cu tine. 153

— Ce te tulbură, Annette? Ce sînt ideile astea? Mă iubești doar, nu-i așa? Mă iubești? Asta-i lucrul cel mai însemnat. De rest nici să nu-ți pese. Ai să vezi că-ți voi face o viață – eu și ai mei, care vor fi și ai tăi – o viață, încît să n-ai nimic de făcut decît să te lași în voia lucrurilor. Annette stătea cu privirile ațintite în pămînt și desena cu vîrful picioarelor litere în țarină. Zîmbea: „Nu înțelege nimic, bietul băiat”. Ridică ochii spre Roger, care aștepta foarte liniștit răspunsul. Îi spuse: — Roger, uită-te la mine. N-am picioare bune? — Bune și frumoase, spuse el. — Ei! făcu ea, amenințîndu-l cu degetul, nu asta-i întrebarea. N-aș putea eu umbla pe jos? — Sigur, spuse el, și-mi place că ești așa. — Și crezi oare c-o să mă las dusă în brațe? Ești foarte, foarte bun și-ți mulțumesc, dar dă-mi voie să umblu singură! Nu sînt dintre cei care se tem de oboseala drumului. Dar dacă vrei să mă ferești de ea, înseamnă că-mi iei pofta de viață. Mi se pare mereu că tu și ai tăi aveți de gînd să mă ușurați de osteneala de a lucra și a alege, să orînduiți dinainte totul – viața ta, viața lor, viața mea, tot viitorul – în cămăruțe comode, prevăzute cu tot ce trebuie. Eu n-aș vrea asta. Nu vreau. Simt că sînt la început. Caut. Știu că am nevoie să caut, să mă caut. Roger avea un aer binevoitor și zeflemist. — Și cam ce-ai putea sa cauți? Vedea în cuvintele ei niște toane de fetiță. Ea simți asta și spuse cu glas mișcat: — Nu rîde! Știu că nu sînt mare lucru și nu mă socotesc mai presus decît sînt. Dar știu că sînt, că am o viață, o biată viață. O 154

viață nu ține mult și o trăiești doar o dată. Am dreptul… nu dreptul, dacă vrei, așa pare prea egoist, am datoria să n-o irosesc, să n-o împrăștii în vînt. În loc să fie mișcat, Roger luă un aer înțepat: — Ți se pare c-o împrăștii în vînt? Și c-o irosești? Oare aici viața ta nu va găsi o întrebuințare? Și încă una din cele mai frumoase? — Da, fără îndoială. Dar care? La ce te gîndești tu? El îi zugrăvi încă o dată, cu multă înflăcărare, ca Horn lui politică, viitorul la care visa, marile lui ambiții personale și sociale. Annette îl ascultă; apoi îl întrerupse cu blîndețe (căci Roger nu obosea niciodată cînd vorbea despre acest subiect): — Da, Roger, spuse ea. Desigur. E foarte, foarte interesant. Dar ca să-ți mărturisesc adevărul – și te rog nu fi jignit – eu nu cred tot atît de mult ca tine în cauza aceasta politică, în slujba căreia vrei să-ți pui viața. — Cum! Nu crezi? Totuși, la Paris, la început, cînd te-am cunoscut eu, credeai… — De atunci m-am schimbat puțin, spuse ea. — Ce te-a făcut să te schimbi? Nu, nu, nu-i cu putință. Ai să te mai schimbi iarăși. Mărinimoasa mea Annette nu poate fi nepăsătoare față de cauza poporului, față de înnoirea societății. — Dar nu sînt nepăsătoare față de toate astea, spuse ea. Nepăsătoare sînt față de cauza politică. — Cele două cauze se confundă. — Nu cu totul. — Victoria uneia va fi și a celeilalte. — Mă cam îndoiesc. — E totuși singurul mijloc de a sluji progresul și poporul. (Annette gîndea: „Slujindu-te mai întîi pe tine”. Dar se mustră 155

pentru acest gînd.) — Mai văd și alte mijloace. — Care? — Cel mai vechi e cel mai bun. Să facem la fel ca și cei care-l urmau pe Hristos: să dăm totul, să lăsăm totul și să ne alăturăm poporului. — Ce utopie! — Da, cred și eu. Tu nu ești utopist, Roger. La început așa credeam. Acum nu mai cred. În politică, tu ai simțul realității. Înzestrat cum ești, sînt sigură de succesul tău în viitor. Chiar dacă mă îndoiesc de cauză, de tine nu mă îndoiesc. Vei avea o carieră strălucită. Te și văd în fruntea unui partid, orator care culege aplauze și obține majoritatea în parlament, ministru… — Oprește-te! spuse el. Macbeth, vei fi rege 22. — Da, sînt un fel de vrăjitoare pentru alții. Dar ceea ce e supărător, e că pentru mine nu sînt vrăjitoare. — Totuși, n-ar fi așa greu! Dacă eu voi fi ministru, lucrul te privește și pe tine. Ia spune sincer, nu ți-ar face plăcere? — Ce? Să fii tu ministru? Doamne, dumnezeule! Nici gînd! Iartă-mă, Roger, bineînțeles că m-aș bucura pentru tine. Și dacă aș fi alături de tine, crede-mă c-aș face tot ce mi-ar sta în putere pentru a fi la înălțime, c-aș fi fericită să te ajut. Dar (vrei să fiu sinceră, nu-i așa?) îți mărturisesc că felul acesta de viață nu mi-ar umple de loc existența. — Fără îndoială ca înțeleg. Pînă și o femeie făcută pentru a împărtăși o viață închinată politicii – uită-te de pildă, minunata mea mamă – nu se poate mărgini la atît. Adevărata misiune a 22 Lui Macbeth, eroul tragediei cu același nume de Shakespeare, vrăjitoarele îl prezic că va deveni rege.

156

femeii e în cămin. Și vocația ei este maternitatea. — Știu, spuse Annette. Nimeni nu ne tăgăduiește această vocație. Dar… (Mi-e teamă de cele ce vreau să spun, mi-e teamă că n-ai să mă înțelegi.) Nu știu încă ce-mi va aduce maternitatea. Îmi plac copiii. Cred că mă voi simți foarte legată de ai mei. (Nuți place cuvîntul? Da, îți pare rece.) Poate că voi fi foarte prinsă. Se poate. Nu știu. Nu vreau să spun decît ce simt. Și, ca să fiu sinceră, în mine „vocația” aceasta nu s-a deșteptat încă. Aștept ca viața să-mi dezvăluie ceea ce încă nu cunosc, dar pînă atunci mi se pare că femeia n-ar trebui niciodată și pentru nimic în lume săși îngroape viața întreagă în această dragoste pentru copii. (Nu te încrunta.) Sînt sigură că se poate să-ți iubești mult copilul, să-ți îndeplinești cu devotament misiunea de gospodină și în același timp să păstrezi destul din tine – așa cum se și cuvine – pentru ceea ce e esențial. — Esențial? — Da, sufletul. — Nu înțeleg. — Cum poți face pe cineva să înțeleagă ce înseamnă viața ta lăuntrică? Cuvintele sînt atît de obscure, de nesigure, de neputincioase! Sufletul… E caraghios să vorbești despre sufletul tău! Ce înseamnă asta la urma urmelor? N-aș putea să te lămuresc. Dar există. E ceea ce sînt eu, Roger. Ceea ce e mai adevărat, mai adînc în mine. — Ceea ce-i mai adevărat și mai adînc în bine nu-mi dăruiești oare mie? — Nu pot dărui totul, spuse ea. — Atunci nu mă iubești. — Ba da, Roger, te iubesc. Dar nimeni nu poate da totul. — Nu mă iubești de ajuns. Cînd iubești, nu te gîndești să 157

păstrezi nimic pentru tine. Dragostea, dragostea… dragostea… Și se avîntă într-una din marile lui cuvîntări. Annette îl ascultă slăvind, în cuvinte solemne, dăruirea nemărginită de sine și bucuria jertfei pentru ființa iubită. Se gîndea: („Dragul meu, de ce-mi spui toate astea? Crezi că eu nu le știu? Crezi că dacă ar fi nevoie eu n-aș fi în stare să mă jertfesc pentru tine, și s-o fac cu bucurie? Dar cu o singură condiție: să nu mi-o pretinzi… De ce mi-o pretinzi? De ce ai aerul că aștepți asta ca un drept? De ce n-ai încredere în mine, în dragostea mea?”) După ce Roger sfîrși, Annette îi spuse: — E foarte frumos. Știi doar că eu n-aș fi în stare să rostesc toate astea așa de bine ca tine. Dar poate că, dacă s-ar ivi prilejul, aș putea totuși să le simt… El strigă: — Poate! Dacă s-ar ivi prilejul! — Ți se pare prea puțin, așa-i? E mai mult decît crezi. Dar numi place să făgăduiesc mai mult decît aș putea să îndeplinesc. (Poate voi îndeplini încă și mai puțin.) Nu știa dinainte. Trebuie să avem încredere unul în celălalt. Sîntem oameni cinstiți. Ne iubim, Roger. Vom face ce ne va sta în putință. Roger ridică din nou brațul: — Tot ce ne va sta în putință! Ea zîmbi, apoi urmă: — Vrei să ai încredere în mine? Trebuie să te rog. Am multe să-ți cer. El răspunse prudent: — Spune! — Te iubesc, Roger. Dar vreau să fiu cinstită. Din copilărie am dus o viață destul de singuratică și foarte liberă. Tatăl meu îmi dădea multă libertate, de care eu însă nu abuzam, pentru că mi se 158

părea firească și fiindcă era sănătoasă. În felul acesta am căpătat deprinderi spirituale de care acum mi-e greu să mă lipsesc. Îmi dau seama că mă deosebesc întrucîtva de cele mai multe fete de vîrsta mea. Cred, totuși, că și ele simt ceea ce simt eu; atît doar că eu îndrăznesc s-o spun și să-mi dau seama mai limpede de toate astea. Îmi ceri să-mi unesc viața cu a ta. Asta doresc și eu. Pentru fiecare din noi, dorința cea mai arzătoare este să-și găsească un tovarăș drag de viață. Și mi se pare, Roger, că tu ai putea să fii acela, dacă… dacă ai vrea… — Dac-aș vrea! spuse el. Asta-i o glumă bună! Dar nici nu fac altceva decît să vreau! — Dac-ai vrea cu adevărat să fii tovarășul meu. Nu-i o glumă. Gîndește-te! Unindu-ne viețile nu înseamnă să desființăm viața vreunuia din noi. Ce-mi oferi tu? Nici nu-ți dai seama, pentru că lumea s-a obișnuit de mult cu aceste neegalități. Dar pentru mine, ele sînt noi. Tu nu te apropii de mine numai cu dragostea ta. Vii cu ai tăi, cu prietenii, clienții și rudele tale, cu un drum gata pregătit, cu o carieră hotărîtă, cu partidul tău și dogmele lui, cu familia ta și tradițiile ei – cu o lume întreagă care-i a ta, care-i însăși ființa ta. Iar mie, care am și eu lumea mea, care sînt și eu o lume, îmi spui. „Lasă lumea ta! Părăsește-o și intră în lumea mea!” Sînt gata să vin, Roger, dar întreagă. Mă primești întreagă? — Eu vreau totul, spuse el. Tu-mi spuneai adineauri că nu-mi poți da totul. — Nu mă înțelegi. Te întreb: Mă primești ca pe o ființa liberă? Și mă primești în întregime? — Liberă? răspunse Roger prevăzător. În Franța orice om e liber de la 89 încoace… (Annette zîmbea: „Asta-i bună!”) Dar, în sfîrșit, e mai bine să știm dinainte. E de la sine înțeles că în clipa în care te măriți nu mai ești cu desăvîrșire liberă. Contractezi 159

anumite obligații. — Nu prea îmi place cuvîntul ăsta, spuse Annette; dar lucrul în sine nu mă înspăimîntă. Aș împărți bucuroasă munca și greutățile cu cel pe care-l iubesc și aș lua asupra mea îndatoririle vieții în comun. Cu cît ele ar fi mai grele, cu atît mi-ar fi mai dragi, dacă dragostea m-ar ajuta. Dar asta nu înseamnă că înlătur datoriile pe care le am față de viața mea. — Ce alte datorii? După cîte mi-ai spus și mi s-a părut că înțeleg, dragă Annette, viața ta, viața ta de pînă acum, atît de liniștită și de modestă, nu avea cerințe prea mari. Ce poate să-ți ceară viața aceasta? Vrei să vorbești de munca ta? Dorești s-o continui? Îți mărturisesc că acest gen de activitate mi se pare necorespunzător pentru o femeie. Dacă nu cumva e vorba de o vocație. Și asta mai mult încurcă în căsnicie. Totuși eu nu cred că acest dar a cerului s-a abătut asupra ta. Prea ești umană și prea bine echilibrată. — Nu, nu e vorba de o vocație. Atunci ar fi simplu: n-aș avea decît s-o urmez. Dorința, cerința vieții mele (cum spui tu) e mai greu de rostit, căci e mai puțin deslușită și mult mai largă. E vorba de dreptul fiecărui suflet viu de a-și spune cuvîntul: dreptul de a se schimba. Roger se răsti: — De a se schimba! De a schimba dragostea? — Chiar dac-aș rămîne mereu, așa cum doresc, credincioasă unei singure iubiri, sufletul meu tot are dreptul să se schimbe. Da, știu, Roger, „schimbare” e un cuvînt care te înspăimîntă. Și pe mine mă neliniștește. Cînd ceasul prin care trec e frumos, aș vrea să rămîn pe loc. Oftezi cînd nu te poți statornici pe vecie. Și totuși, nu-i bine așa, Roger; și mai întîi de toate, nici nu e cu putință. Lumea nu stă în loc. Trăiești, mergi, ești împins, trebuie 160

să înaintezi! Cu asta nu greșești intru nimic față de dragoste. O iei cu tine. Dar dragostea nu trebuie să ne țintuiască pe loc, să ne țină închiși în nemișcarea dulce a unui singur gînd. O iubire frumoasă poate dura o viață întreagă; dar nu poate umple o viață întreagă. Gîndește-te, Roger, că, deși îndrăgostită de tine, m-aș putea simți într-o zi (și mă simt de pe acum) la strîmtoare în cercul tău de preocupări și de gînduri. Nu m-aș gîndi niciodată să tăgăduiesc valoarea alegerii tale. Dar ar fi oare drept să fiu silita să mă supun ei? Și nu crezi că e drept să-mi îngădui libertatea de a deschide fereastra, dacă n-am destul aer, și chiar și ușa (fii liniștit, nu mă voi duce prea departe), pentru a avea micul meu domeniu de activitate, interesele mele spirituale, prieteniile mele, pentru a nu rămîne țintuită pe același punct al globului, cu același orizont în față, ei pentru a încerca să-l lărgesc, să schimb aerul, s-o pornesc… (Spun, dacă e nevoie… nici eu nu știu dacă va fi. În orice caz simt nevoia să știu că sînt liberă să fac asta, că sînt liberă să vreau, liberă să respir, liberă… liberă să fiu liberă… chiar de nu m-aș folosi de libertatea mea.) Iartă-mă, Roger. Poate că nevoia asta a mea ți se pare absurdă și copilărească. Dar nu-i așa. E lucrul cel mai adînc din ființa mea, răsuflarea care-mi dă viață. Dacă nu l-aș mai avea, aș muri. Pot face orice din dragoste. Dar constrîngerea mă omoară. Iar gîndul constrîngerii mă face să mă răzvrătesc. Nu, unirea dintre două ființe nu trebuie să fie o înlănțuire reciprocă. Trebuie să fie o îndoită înflorire. Aș vrea ca fiecare din noi, în loc de a fi gelos pe creșterea liberă a celuilalt, sa fie fericit că-i poate da o mînă de ajutor. Vei fi așa, Roger? Vei ști să mă iubești de ajuns pentru a mă iubi liberă, liberă? (Annette gîndea: „În felul acesta voi fi și mai mult a ta”.) Roger o asculta îngrijorat, nervos și puțin jignit. Orice bărbat ar fi simțit la fel. Annette ar fi putut să dovedească mai multă dibăcie. În nevoia ei 161

de sinceritate, și din teama de a nu înșela pe alții, era întotdeauna împinsă să dea glas gîndurilor, ba chiar să le și exagereze, devenind astfel supărătoare. Dar o dragoste mai puternică decît a lui Roger nu s-ar fi lăsat înșelată. Lovit în amorul lui propriu, Roger stătea în cumpănă între două simțăminte: pe de o parte acela care-i dicta să nu ia în serios toanele unei femei, pe de alta nemulțumirea față de această revoltă morală. Nu surprinsese chemarea mișcătoare, îndreptată inimii lui. Nu reținuse decît o amenințare nelămurită și încercarea de a încălca drepturile lui de proprietar. Dacă ar fi știut să se poarte cu femeile, ar fi ascuns această tainică jignire și i-ar fi făgăduit Annettei tot ce-i cerea ea. „Făgăduielile unui îndrăgostit se spulberă în vînt! Atunci de ce să fii zgîrcit?” Dar Roger, care avea cusururile lui, avea și calități: era, cum se spune, „un băiat bun”, prea plin însă de el pentru a cunoaște bine femeile, cu care, de altfel, avusese puțin de-a face. Nu se pricepu să-și ascundă ciuda. Și Annette, care aștepta un cuvînt de mărinimie, se văzu dezamăgită de faptul că Roger nu se gîndise decît la el în timp ce o ascultase pe ea. — Annette, spuse el, îți mărturisesc că-mi vine greu să înțeleg ceea ce-mi ceri. Îmi vorbești de căsătoria noastră ca de o închisoare și parcă n-ai avea alt gînd decît să evadezi. Casa mea n-are gratii la ferestre și e destul de mare ca să te poți simți în largul tău aici. Dar nu se poate trăi cu toate ușile deschise, și casa mea e făcută ca să te statornicești în ea. Îmi vorbești de plecare, de o viață aparte, de legăturile tale personale, de prietenii tăi și chiar, dac-am înțeles bine, de o evadare din cămin, pentru a merge unde te-or mîna pașii, ca să cauți dumnezeu știe ce, pînă cînd, într-o bună zi, o să-ți vină pofta să te întorci. Annette, asta nu se poate! Ai vorbit fără să te gîndești! Nici un bărbat n-ar încuviința o situație atît de umilitoare pentru el, atît de echivocă 162

pentru soția lui. Cuvintele lui Roger poate că nu erau lipsite de bun-simț. Dar sînt clipe cînd bunul-simț e sec, lipsit de intuiția inimii, și atunci e o absurditate. Jignită, Annette răspunse cu o mîndrie rece, carei ascundea emoția: — Roger, trebuie să ai încredere în femeia pe care o iubești; se cuvine ca atunci cînd te căsătorești cu ea să nu-i aduci jignirea de a crede că nu va avea tot atîta grijă ca și tine de cinstea ta. Crezi, oare, că eu, așa cum sînt, mi-aș îngădui să trăiesc într-o situație echivocă, umilitoare pentru tine? Orice umilire adusă ție ar fi umilire și pentru mine. Și o femeie cu cît este mai liberă, cu atît se silește mai mult să aibă grijă de ceea ce i-ai încredințat din ființa ta. Trebuie să mă stimezi mai mult. Nu te simți în stare să ai încredere în mine? El simți primejdia de a o îndepărta prin îndoielile lui; și, spunîndu-și că, la urma urmelor, n-are rost să iei prea în serios cuvintele unei femei, și că, mai tîrziu, va avea timp să ia măsuri (dacă ea își va mai aminti cumva de ele), reveni la primul lui gînd, de a lua totul în glumă. Crezu, prin urmare, că face bine spunînd cu galanterie: — Toată încrederea, scumpa mea Annette! Cred în ochii tăi frumoși. Jură-mi numai că mă vei iubi mereu și că mă vei iubi numai pe mine! Atît îți cer. Dar Annette, adevărată Cordelie 23, neîmpăcîndu-se cu acest fel jucăuș de a evita un răspuns cinstit, hotărîtor pentru toată viața ei, se îndîrji împotriva unui legămînt, pe care-l socotea neîngăduit. 23 Eroina tragediei lui Shakespeare, Regele Lear. Numele ei întruchipează devotamentul filial, cinstea și sinceritatea.

163

— Nu, Roger, nu pot, nu pot să-ți jur asta. Te iubesc mult. Dar nu-ți pot făgădui ceea ce nu stă în puterile mele. Ar însemna să te amăgesc; și n-o să te amăgesc niciodată. Pot doar să-ți făgăduiesc că n-o să-ți ascund niciodată nimic. Și că, dacă nu te-aș mai iubi sau aș iubi pe un altul, tu ai fi primul care ai afla; chiar înaintea celuilalt. Și tu să faci la fel! Hai, Roger, să fim noi înșine! Lui nu-i prea surîdeau toate astea. Adevărul care supără nu era un obișnuit al casei Brissot. Cînd bătea la ușă, i se trimitea vorbă: „Nu-i nimeni acasă!” Roger făcu la fel. Strigă: — Draga mea, ce drăguță ești! Hai să vorbim despre altceva! Annette se întoarse dezamăgită. Așteptase atîta de la o convorbire sinceră! Deși prevăzuse împotrivirea lui Roger, se bizuia pe inima lui bună, care ar fi putut să-i lumineze mintea. Ceea ce o îndurera mai mult nu era lipsa lui de înțelegere, ei lipsa oricărei sforțări din partea lui pentru a o înțelege. Parcă nu văzuse cît de mult însemna asta pentru ea. Rămînea totdeauna la suprafața lucrurilor și vedea toate după chipul și asemănarea lui. Și nimic nu putea fi mai jignitor pentru o femeie cu o intensă viață lăuntrică. Annette nu se înșela. Roger fusese uimit și neplăcut impresionat de cuvintele ei; dar nici nu bănuise cît erau de serioase; le socotea fără urmări. Credea că Annette are idei ciudate, cam paradoxale, că e „originală”: lucru destul de supărător. Doamna și domnișoara Brissot știau să fie ființe superioare fără a fi „originale”. Dar nu puteai cere tuturor atîta desăvîrșire. Annette avea alte însușiri, pe care Roger nu le socotea mai înalte, dar la care (trebuie să recunoaștem) ținea mai mult deocamdată. În această preferință, trupul avea un cuvînt 164

mai hotărîtor decît spiritul; dar nici spiritul nu era trecut cu vederea. Roger îndrăgea avîntul tineresc al Annettei, atunci cînd acesta nu aluneca spre subiecte care-l puneau în încurcătură. Totuși, nu era neliniștit. Cinstită cum era, Annette îi arătase că-l iubește. Era sigur că ea nu se va putea despărți de el. Nici nu bănuia ce dramă se desfășura în conștiința Annettei. Într-adevăr, Annette îl iubea atît de mult, încît nu se putea resemna să-l socotească mic la suflet. Voia cu tot dinadinsul să creadă că se înșelase. Mai făcu și alte încercări, străduindu-se să-l privească cu ochi binevoitori. Dacă Roger nu-i îngăduia o viață independentă, voia cel puțin să știe ce loc îi dădea în viața lui. Dar ceea ce descoperi o dezamăgi. Egoismul naiv al lui Roger îi făcea loc doar la masă, în salon și în pat. Roger era gata să-i povestească întocmai ca unui prieten despre treburile lui; dar singura ei menire era să-i încuviințeze spusele. Nu înțelegea nicidecum să recunoască soției sale drepturile unui colaborator, care să-i discute activitatea politică, să-i propună anumite schimbări, și nici nu socotea de cuviință că trebuie să-i îngăduie o viață socială deosebită de a sa. I se părea cu totul firesc (doar asta era legea) ca femeia care-l iubea să-i dăruiască toată viața ei și să nu primească în schimb decît o parte dintr-a lui. În adîncul sufletului său dăinuia vechea credință a bărbatului în superioritatea lui, credință care-l făcea să socotească mereu că ceea ce dă el e de un soi mai ales. Dar de recunoscut n-ar fi recunoscut niciodată acest gînd: căci era băiat bun și galant, ca orice francez. Dacă se întîmpla ca Annette să apere anumite drepturi ale femeii, luîndu-l ca pildă pe bărbat, Roger spunea zîmbind: — Nu-i același lucru. — De ce? întreba Annette. 165

Roger ocolea răspunsul. O convingere pe care n-o discuți nu e în primejdie de a fi zdruncinată. Aceea a lui Roger era înrădăcinata. Și Annette apucase pe un drum greșit, încercînd să semene în el îndoiala de sine. După încercarea neizbutită a Annettei de a-și impune părerile, toate concesiile și străduințele ei de a găsi între dînșii un tărîm de înțelegere erau luate de Roger drept o nouă dovadă a puterii pe care o avea asupra ei. Ceea ce îl făcea și mai sigur de el. Atît de sigur, încît se umfla în pene. Atunci, Annette își ieșea din fire și se aprindea vorbind. Roger numaidecît făcea calea întoarsă, revenind la sistemul care, după părerea lui, îi adusese atîtea izbînzi: făgăduia rîzînd tot ce i se cerea. „Tonul face muzica”, își spunea el. Pentru Roger era vorba doar de o muzică. Annette simțea jignirea. Se mai iveau și alte chestiuni grave. Legătura strînsă dintre Annette și Sylvie părea amenințată. Era limpede că o fată cu purtări libere va fi greu primită în acest mediu, cu atît mai puțin cu cît era vorba de o croitoreasă măruntă. Cei din familia Brissot, oameni trufași și rigizi, n-ar fi admis niciodată existența unor legături de rudenie atît de scandaloase pentru ei sau nora lor. Annette ar fi trebuit să le ascundă. Și nici ea, nici Sylvie n-ar fi consimțit. Fiecare avea mîndria ei și era mîndră de cealaltă. Annette îl iubea pe Roger; și-l dorea cu mai multă aprindere decît îndrăznea să-și mărturisească; dar niciodată nu i-ar fi jertfit-o pe Sylvie, Prea o iubise mult. Chiar dacă această dragoste pălise, poate, Annette nu uita că, în anumite clipe, ea atinsese culmi de adevărată pasiune (asta o știa doar ea; nici chiar Sylvie nu-și dădea seama decît pe jumătate). În ceasurile de destăinuire, Annette îi povestise mult prea mult lui Roger. Acesta părea amuzat, mișcat. Da, dar cu condiția ca toate astea să țină de trecut. Nu ținea de loc ca o legătură de rudenie atît de 166

compromițătoare să se prelungească. Mai mult chiar, era hotărît să-i pună capăt ușurel, fără sa aibă măcar aerul că s-a atins de ea. Nu dorea să împartă cu nimeni intimitatea soției sale. Soția lui… Cîinele acesta e al meu. Ca la toți cei din familia lui, simțul proprietății era foarte viu. Pe măsură ce șederea Annettei se prelungea, această acaparare se accentua, deși era ascunsă de aparențele dragostei. Familia Brissot știa să țină strîns ceea ce intra în stăpînirea ei. Despotismul casnic al celor doua femei se întețea zilnic, făcînduse simțit în cele mai mici amănunte. Aveau păreri categorice în orice domeniu, fie că era vorba de gospodărie sau de societate, de traiul zilnic sau de marile probleme ale vieții morale. Lucrurile erau orînduite, țintuite o dată pentru totdeauna. Totul era stabilit prin lege: ceea ce trebuie lăudat, ceea ce trebuie respins – mai ales ceea ce trebuie respins. Ce de surghiuniri! Cîți oameni, cite lucruri, cîte feluri de a gin di sau de a lucra erau judecate, osîndite fără drept de apel, osîndite pe vecie! Tonul și zîmbetul celor două doamne îți tăiau pofta să mai stai la vorbă. Parcă spuneau. (și uneori cuvintele acestea erau rostite cu glas tare): „Nu există două feluri de a gîndi, copila mea”. Sau cînd Annette încerca, totuși, să arate că mai era și felul ei de a gîndi, exclamau: „Știi că ești amuzantă, micuțo!” Ceea ce avea darul să-i închidă pe loc gura Annettei. Începuseră să se poarte cu ea așa cum te porți cu o fiică, o fiică, ce e drept, cam nestrunită, pe care trebuie s-o înveți. Îi făceau cunoscut care era mersul zilelor, lunilor și anotimpurilor Brissot, care sînt legăturile lor din provincie și din Paris, ce îndatoriri de rudenie au, ce vizite trebuie sa facă. Îi înfățișau, într-un cuvînt, lanțul nesuferit al corvezilor sociale, care fac pe unele femei să geamă, dar de care unele sînt foarte mîndre. 167

Pentru că, deși se simt hărțuite, mișcarea asta neîntreruptă le dă iluzia că folosesc și ele la ceva. Această viață mecanică, aceste legături fățarnice, aceste nesfîrșite convenții îi erau nesuferite Annettei. Totul părea orînduit dinainte; treburile, plăcerile – căci existau și plăceri – doar că erau și ele orînduite dinainte. Trăiască suferințele neprevăzute în program! Dar nici o nădejde sa ieși din program, nici chiar cînd e vorba de suferință. Annette se vedea strînsa ca o cărămidă într-un zid. Cu nisip și cu var. Cu ciment roman. Mortar Brissot. Totuși exagera severitatea acestei vieți. Întîmplarea, neprevăzutul se iveau și aici, ca în oricare. Altă viață. Doamnele Brissot erau mai de temut în vorbă decît în faptă; socoteau că ele conduc totul; dar n-ar fi fost imposibil ca, simțindu-le slăbiciunile, tămîindu-le, măgulindu-le, să le duci de nas; o fată șireată ar fi putut să-și spună, prețuindu-le la adevărata lor valoare: „N-aveți decît să vorbiți! Tot după capul meu o să fac!” S-ar fi părut că o fire dîrză ca aceea a lui Annette era cu neputință de înăbușit. Dar Annette trecea prin acea înfrigurare nervoasă de femeie, înfrigurare care face ca, atunci cînd privești prea îndelung obiectul ce te preocupă, să nu-l mai vezi așa cum este. Din crîmpeiele de fraze auzite în timpul zilei își făurea seara, cînd rămînea singură, niște adevărați monștri. O înspăimînta lupta neîncetată pe care avea s-o ducă, și-și spunea mereu că nu va izbuti niciodată să se apere împotriva tuturor. Nu se mai simțea destul de tare. Se îndoia de puterea ei. Se temea de ea însăși, de șovăielile neașteptate care-i zbuciumau într-una cugetul neliniștit, de bruștele schimbări de dispoziție pe care nici ea nu le înțelegea. Bineînțeles că toate izvorau din complexitatea ei sufletească, a cărei nouă armonie nu se putea înfăptui decît încetul cu încetul, pe măsură ce trecea viața, dar, pînă atunci, 168

Annette rămînea pradă tuturor surprizelor pe care i le pregăteau violența, slăbiciunea, trupul, gîndirea, pradă vicleniilor destinului care o pîndeau la cotitura fiecărei clipe, sub fiecare piatră a drumului. Și, în străfundul tulburării, sălășluia gîndul că nu mai era sigură de dragostea ei. Nu mai știa nici ea. Nu mai iubea; și totuși mai iubea. Se dădea o luptă între rațiune și inimă, între rațiune și simțuri. Rațiunea vedea limpede: și era dezamăgită. Dar inima nu era; și apoi trupul se răzvrătea, văzînd că e în primejdie de a pierde ființa dorită; pasiunea clocotea: „Nu vreau să mă lipsesc!” Annette simțea această răzvrătire umilitoare. Firea ei năvalnică se înverșuna și cerea ajutor mîndriei jignite. Spunea: „Nu-l mai iubesc!” Pîndea cu ochi răi spre a putea găsi lui Roger pricini de a nu-l mai iubi. Roger nu vedea nimic. O trata pe Annette cu toată atenția, îi aducea flori și alte daruri galante. Credea că jocul e cîștigat. Nici o clipă nu se gîndea la sufletul mîndru, sălbatic, care din ascunzișul lui cerceta, arzînd să se dăruiască, dar numai aceluia care-i va spune consemnul tainic de recunoaștere. Și Roger nu rostea acel cuvînt; știa el de ce. Rostea, dimpotrivă, cuvinte negîndite ce-o jigneau adînc pe Annette, deși ea nu se trăda. In clipa următoare, Roger nici nu-și mai amintea de vorbele lui. Dar Annette, care părea că nici nu le auzise, ar fi putut să i le repete după zece zile, după zece ani. Amintirea lor era mereu proaspătă, iar rana rămînea deschisă. Și n-ar fi vrut să fie așa: căci Annette era mărinimoasă și nu-și ierta faptul că nu știa să uite. Dar pînă și cea mai bună femeie poate ierta asemenea jigniri; de uitat însă nu le uită niciodată. 169

Zi după zi țesătura străvezie a dragostei se destrăma din ce în ce. Nu se vedea încă. Pînza mai era întinsă, dar cea mai mică suflare o făcea să freamăte de neliniște. Cînd îl vedea pe Roger în sinul familiei lui, cînd descoperea la el unele trăsături de familie, asprimea, răceala unor cuvinte, disprețul față de cei mici, Annette își zicea: „Le seamănă. După cîțiva ani nu va mai rămîne nimic din ceea ce am iubit la el.” Și fiindcă îl mai iubea încă, voia sa se ferească de dezamăgirea cruntă, de neînțelegerile înjositoare, care – prevedea ea – se vor isca între ei, dacă vor fi legați pe viață. Cu o zi înainte de ajunul paștilor luă hotărîrea. Chinuitoare noapte. Trebuia să înfrîngă atîtea dorinți, să calce în picioare speranța încăpățînată, care nu voia să moară. În gînd, își clădise cuibul ei cu Roger. Atîtea vise de fericire spuse în șoaptă! Să te lipsești de ele! Să recunoști că te-ai înșelat! Să-ți spui că nu ești făcut pentru fericire! Căci așa își spunea în descurajarea ce o cuprinsese. O alta, în locul ei, nu l-ar fi respins. De ce nu era în stare să-l ia așa? De ce nu putea să jertfească o parte din firea ei? Nu, nu putea! Ce prost e orînduită viața! Nu te poți lipsi de dragoste, dar nici de libertate! Amîndouă sînt la fel de sfinte. Fără de nu poți nici respira. Cum a le împaci? Ți se spune: „Jertfește-te! Dacă nu jertfești nimic, nu iubești de ajuns..” Dar de obicei cei ce sînt în stare de o mare dragoste sînt și cei mai îndrăgostiți de libertate. Căci tot ce simt, simt cu putere. Și dacă își jertfesc iubirii mîndria, se simt înjosiți pînă și în dragostea lor, își necinstesc dragostea. Nu, nu-i chiar atît de simplu pe cît ne învață să credem morala umilinței – sau cea a mîndriei – morala creștină sau cea nietzscheană. În sufletul nostru nu se împotrivește o putere unei slăbiciuni, o virtute unui păcat, ci se înfruntă două puteri, două 170

virtuți, două datorii. Singura morală adevărată, potrivită unei vieți adevărate, ar fi morala armoniei. Dar pînă acum societatea omenească n-a cunoscut decît morala oprimării și a renunțării – îndulcită de minciună. Annette nu putea să mintă. Ce era de făcut? Să iasă cu orice preț și cît mai curînd din această situație echivocă! De vreme ce se încredințase că-i era cu neputință să trăiască alături de un astfel de om, să rupă începînd chiar de mîine. Să rupă! Își închipui uluirea familiei, scandalul ce avea să urmeze. Ce importanță aveau toate astea? Dar durerea lui Roger… Și văzu înaintea ochilor, în întunericul nopții, chipul lui drag. Un nou val de patimă tîrî cu el toate gîndurile de pînă acum. Înfierbîntată și înghețată, nemișcată, întinsă pe spate, cu ochii deschiși, Annette își stăpînea bătăile inimii. „Roger, se ruga ea, scumpul meu Roger, iartă-mă! Dacă aș putea să te scutesc de această suferință! Dar nu pot, nu pot!” Un val de dragoste și de remușcare atît de puternic îi năpădi toată ființa, încît ar fi fost în stare să alerge pînă la patul lui Roger, să îngenunche și să-i sărute mîinile, spunînd: „Voi face tot ce vei dori...” Cum? tot îl mai iubea? Annette se revoltă. „Nu, nu! Nu-l mai iubesc! …” Se mințea cu furie. „Nu-l mai iubesc!” Degeaba! Tot îl mai iubea. Îl iubea mai mult decît oricînd. Poate că nu-l iubea cu tot ce era mai ales în ființa ei. (Dar ce este ales în ființa noastră? Și ce nu este?) Ba da! Cu ce e mai ales și cu ce e mai puțin ales! Cu trupul și cu sufletul! Parcă ajunge să nu stimezi pe cineva, ca să nu-l mai iubești! Ce ușor ar fi! Faptul că suferi din pricina, celui iubit nu înlătură niciodată iubirea: de171

abia atunci simți mai amarnic că ești silit să iubești! Annette suferea în dragostea ei, jignită din pricina lipsei de încredere, de credință în ea și din pricina lipsei de profunzime a iubirii lui Roger. Sentimentul amar al atîtor speranțe spulberate, speranțe ce mocniseră în sufletul ei fără a vedea lumina zilei, o făcea să sufere. Tocmai pentru că-l iubea pe Roger atît de fierbinte voia să-l facă să accepte independența ei. Voia să fie pentru el mai mult decît o femeie care abdică, o femeie pasivă în legătura lor – voia să fie o tovarășă liberă și de încredere. Dar lui nu-i păsa de asta. Iar ea era îndurerată, chinuită de mînia dragostei jignite. „Nu, nu! Nu-l mai iubesc! Nu mai trebuie, nu mai vreau...” Dar puterea i se frînse; și, înainte de a-și fi consumat revolta, începu să plîngă. În noapte, în tăcere… Prinsă de gheața rațiunii, ardea… Nu voia să-și mărturisească că tot ce-i aparținea, chiar și libertatea, cu cită bucurie i-ar fi jertfit-o, dacă el ar fi făcut măcar un gest mărinimos, o încercare, doar o simplă încercare de sacrificiu, înainte de a o jertfi pe ea! Annette nu l-ar fi lăsat să meargă pînă la capăt. Nu voia nimic decît să vadă o dovadă de adevărată dragoste pornita din inimă. Dar Roger, cu toate că și el o iubea în felul lui, nu era în stare să-i dea o asemenea dovadă. Nu întră în vederile lui. Ar fi socotit dorința Annettei ca pe o pretenție feminină, pe care o asculți zîmbind, o pretenție fără rost. Ce putea să-și dorească? De ce naiba plîngea? Pentru că-l iubea? Ei, și atunci? „Mă iubești, așa-i? Mă iubești? Asta contează...” Ah! cuvîntul, cuvîntul acesta, nu-l uitase. Annette zîmbi printre lacrimi. Bietul Roger! Era așa cum era. Nu te poți supăra pe el. Nu ne putem schimba. Nici eu, nici el. Nu vom putea trăi alături unul de altul. Își șterse lacrimile. 172

„Atunci, să sfîrșim...” După o noapte albă (nu ațipise decît o oră sau două înainte de a se crăpa de ziuă), Annette se sculă hotărîtă. O dată cu lumina zilei liniștea puse din nou stăpînire pe ea. Se îmbrăcă, se pieptănă metodic și cu sînge rece, îndepărtînd din mintea ei orice gînd care ar fi putut să-i deștepte îndoielile, dînd o deosebită atenție toaletei, pe care o făcu mai meticulos și mai minuțios ca de obicei. Aproape de ora nouă, Roger îi bătu vesel în ușă. Venea s-o ia la plimbare, așa cum făcea în fiecare dimineață. Porniră însoțiți de un cîine, ce sarea vesel în jurul lor. Apucară pe drumul care se înfunda în pădure. Arborii tineri, înverziți, erau ciuruiți de soare. Crengile răsunau de cîntecele și ciripitul păsărilor. La fiecare pas, alte păsări își luau zborul; se auzeau fîlfîiri de aripi, foșnet de frunze, trosnetul crengilor, pași îndepărtîndu-se prin pădure. Îmbătat, dinele lătra vesel, adulmeca, alerga în toate părțile. Niște gaițe se ciorovăiau. În cupola unui stejar, două turturele gungureau. Și, undeva, cucul repeta, cînd mai aproape, cînd mai departe, vechea lui glumă. Izbucnise primăvara. Zgomotos și vesel, Roger își asmuțea dinele, semănînd el însuși cu un dine mare, foarte voios. Annette îl urma tăcută, la cîțiva pași. Își spunea: „Aici… Nu, acolo, după cotitură.” Se uita la Roger. Asculta pădurea. Cum se va schimba totul după ce va vorbi! Trecură de cotitură. Tot nu vorbise. Spuse: — Roger… cu glas nesigur, tremurător, aproape în șoaptă. El n-o auzi. Nu băga nimic în seamă. Stătea aplecat în fața ei, culegînd toporași; și vorbea, vorbea fără încetare. Ea repetă: — Roger! De data aceasta cu glas atît de deznădăjduit, încît el se 173

întoarse mirat. Îl izbi paloarea feței ei înspăimîntător de serioasă; se apropie. Îl cuprinse frica. Ea spuse: — Roger, trebuie să ne despărțim. Pe fața lui se citeau uluirea și groaza. Bîigui: — Ce tot spui? Ce tot spui? Annette repetă cu hotărîre, ferindu-se de privirea lui: — Trebuie să ne despărțim, Roger. E dureros, dar trebuie. Miam dat seama ca e cu neputință, cu neputință să fiu soția ta. Voia să vorbească mai departe. Dar el o opri. — Nu, nu, nu-i adevărat! Taci! Taci! Ești nebună! Ea spuse: — Trebuie să plec, Roger. El strigă: — Să pleci? Nu vreau! O prinsese de brațe și! le strîngea cu putere. Apoi, văzînd chipul ci plin de mîndrie, de hotărîre, glacial, se simți pierdut. Îi dădu drumul, îi ceru iertare, se rugă, imploră: — Annette, mica mea Annette! Rămîi, rămîi! Nu, nu se poate! Dar ce s-a întîmplat? Ce-am făcut? Pe fața ei de nepătruns se citi mila. Spuse: — Să ne așezăm, Roger… (El se așeză cuminte lîngă ea, pe un covor de mușchi; n-o scăpa din ochi și-i sorbea fiecare vorbă cu priviri rugătoare.) Fii liniștit, totul trebuie să se lămurească. Te rog, fii liniștit! Crede-mă că și eu trebuie să mă încordez din toate puterile ca să fiu liniștită. N-aș putea să vorbesc, dacă nu m-aș strădui… — Dar nu vorbi! spuse el. E o nebunie! — Trebuie. El încercă să-i închidă gura. Annette se smulse. Cu toată tulburarea ce-o stăpînea, hotărîrea ei părea atît de nestrămutată, 174

încît îl supuse pe Roger. Acesta renunță la luptă și ascultă, zdrobit și cu ochii rătăciți, fără să îndrăznească s-o privească. Cu un glas care părea neîndurător, rece, monoton, dar care se spărgea pe neașteptate, Annette îi spuse ce avea de spus, oprindu-se o dată sau de două ori ca să tragă aer în piept; îi spuse totul cu cuvinte limpezi, bine gîndite, cumpănite și cu atît mai necruțătoare. Încercase din toată inima să-și dea seama dacă vor putea trăi unul alături de celălalt. La început nădăjduise, dorise din toată inima. Înțelesese ca acest vis nu se poate înfăptui. Prea multe lucruri îi despărțeau. Prea multe deosebiri de mediu și de gîndire. Puse toată vina pe seama ei. Ajunsese la concluzia că li era cu neputință să se căsătorească. Felul ei de a privi viața și independența nu se potrivea cu al lui Roger. Poate că dreptatea era de partea lui. Cei mai mulți bărbați, poate chiar și femei, gîndeau ca el. Ea n-avea dreptate, desigur. Dar, fie că avea, fie că n-avea dreptate, așa era. N-avea rost să pricinuiască și nenorocirea altuia pe lîngă a ei. Era făcută pentru a trăi singură. Îl dezlega pe Roger de orice făgăduială și-și relua libertatea. De altfel, nici nu erau legați. Între ei, totul se petrecuse deschis. Trebuiau să se despartă cinstit, ca doi prieteni. Vorbind, privea țintă ierburile de la picioarele ei; se ferea să întîlnească privirea lui Roger. Dar auzea, în timp ce vorbea, răsuflarea lui gîfîită și-i veni greu să meargă pînă la capăt. După ce sfîrși se încumetă să-l privească. Rămase împietrită. Fața lui Roger era fața unui om care se îneacă: era roșu și respira greu; navea putere să strige. Mișca stîngaci din mîini cu pumnii strînși, căutînd să-și capete răsuflarea și, după ce și-o recapătă, gemu: — Nu, nu, nu, nu pot, nu pot… Și izbucni în hohote de plîns. Dinspre ogorul din marginea pădurii se auzea vocea unui 175

țăran care se apropia și zgomotul unui brăzdar de plug. Tulburată, Annette îl luă pe Roger de braț și-l trase spre desiș, departe, în inima pădurii. Sfîrșit de puteri, Roger se lăsa tîrît, repetînd mereu: — Nu pot, nu pot… Ce-o să se întîmple cu mine?… Încercă să-l potolească cu vorbe drăgăstoase. Dar el era copleșit de deznădejde; durerea lui de îndrăgostit, suferința amorului propriu jignit, umilința pe care avea s-o îndure în ochii tuturor, prăbușirea fericirii pe care și-o făgăduise, toate se amestecau. Acest copil mare, răsfățat de viață, care du cunoscuse niciodată vreo împotrivire, se prăbușea în (ața înfrîngerii, era o catastrofă, prăvălirea oricărei certitudini; își pierdea credința în el însuși, pierdea pămîntul de sub picioare, nu mai avea de ce să se prindă. Mișcată de această suferință, Annette spunea: — Dragul meu! Dragul meu! Nu plînge! Ai o viață frumoasă, te așteaptă un viitor frumos… N-ai nevoie de mine… El gemea mai departe: — Nu mă pot lipsi de tine. Nu mai cred în nimic… Nu mai cred în viața mea… Și se aruncă în genunchi: Rămîi! Rămîn! Voi face tot ce ai să-mi ceri! Tot ce ai să vrei! Annette știa că el făgăduia lucruri pe care nu le putea îndeplini, dar se simțea înduioșată. Îi răspunse în șoaptă: — Nu, dragul meu. Știu că vorbești sincer; dar n-ai să poți, sau ai să suferi, și atunci voi suferi și eu; viața noastră ar fi o continuă neînțelegere. Cînd văzu că nu-i putea zdruncina hotărîrea, Roger izbucni în plîns. Stătea la picioarele ei, ca un copil. Pe Annette o cuprinse mila și dragostea. Hotărîrea ei se topea. Voia să se îndîrjească, dar nu se putea împotrivi lacrimilor. Nu se mai gîndea la ea; nu se mai gîndea decît la el. Mîngîia capul acela drag sprijinit pe 176

picioarele ei și șoptea cuvinte duioase. Apoi îl ridică pe bietul băiat, îi șterse ochii cu batista, îl prinse de braț și-l sili să umble. Roger era atît de doborît, încît se lăsa condus. Nu putea decît să plîngă. În timp ce mergeau, crengile copacilor îi loveau peste obraz. Înaintau prin pădure, fără să vadă, fără sa știe încotro se duc. Annette simțea cum o cuprind tulburarea și dragostea. Spunea, sprijinindu-l pe Roger: — Nu plînge! Iubitul meu, micuțul meu! Îmi sfîșii inima… Nu pot sa îndur… Nu plînge! Te iubesc… Te iubesc, dragul meu Roger… El spunea printre lacrimi: — Nu…! — Ba da! te iubesc, te iubesc de o mie de ori mai mult decît mai iubit tu vreodată! Ce trebuie să fac? O să fac orice, Roger, dragul meu Roger… Și tot mergînd spre marginea pădurii, se treziră la hotarul moșiei Rivière, lîngă casa cea veche. Annette recunoscu locurile. Îl privi pe Roger. Și, deodată, patima puse stăpînire pe tot trupul ei. Era ca un vînt fierbinte. O beție a simțurilor, mireasma unui salcîm înflorit. Fugi spre ușă, ținîndu-l pe Roger de mînă. Intrară în casa pustie. Obloanele erau trase. Veneau din lumină și parcă erau orbi. Roger se izbea de mobile. Fără să vadă și fără să gîndească, se lăsa călăuzit de mîna fierbinte, care-l ducea în beznă, prin încăperile de la parter. Annette nu șovăia, destinul ei o tîra. În odaia din fund – odaia celor două surori, în care mai plutea încă, din toamna trecută, mireasma celor două trupuri – Annette se îndrepta cu el spre patul cel mare, unde dormiseră cele două fete împreună, apoi, cuprinsă de milă și de dorință, se dărui. Cînd se treziră din beția lor fulgerătoare, li se obișnuiseră 177

ochii cu umbra. Încăperea părea luminoasă. Prin crăpăturile obloanelor intrau dansînd raze de lumină, amintindu-le ziua frumoasă de afară. Roger acoperea cu sărutări trupul dezgolit al Annettei; dădea grai recunoștinței sale în cuvinte fără șir. Apoi se opri deodată, cu obrazul lipit de coapsa Annettei. Iar Annette, tăcută și nemișcată, se gîndea. Afară, în trandafirii agățători de lîngă zid, zumzăiau albinele. Și Annette auzi, ca un cîntec ce se îndepărtează, dragostea lui Roger, care se stingea. N-o mai iubea atît. Simțea și Roger acest lucru cu ciudă și rușine; dar nu voia să-l recunoască. În fundul sufletului se simțea scandalizat de faptul ca Annette se dăruise. Caraghioasă pretenție de bărbat! Dorește femeia și cînd ea i se dăruie cu sinceritate, e gata să socotească mărinimia ei drept necredință! Annette se apleca deasupra lui, îi ridică capul, îl privi lung în ochi, nu spuse nimic și zîmbi trist. Simțind că privirea îi pătrunde pînă în adînc, el încercă să-i răspundă așa cum se cuvine. Avea de gînd să se arate foarte îndrăgostit. Spuse: — Acum, Annette, nu mai poți pleca; trebuie să mă căsătoresc cu tine. Zîmbetul trist înflori din nou pe buzele Annettei. Citise bine în sufletul lui. — Nu, dragul meu, nu trebuie să faci nimic. El se corectă: — Vreau… Dar ea spuse: — Voi pleca. El o întrebă: — De ce? Și, înainte de a auzi răspunsul, înțelese motivele care o împingeau să plece. Se simți, totuși, dator să le mai discute o 178

dată. Ea îi acoperi gura cu mîinile. Roger sărută mîna cu o mînie pătimașă. Cît o iubea! Îl înjoseau gîndurile ce-i frămîntau mintea. Oare ea le citise? Mîna moale și umedă care-i mingi ia buzele părea să spună: — N-am văzut nimic… Dintr-un sat vecin, sunetul clopotelor venea în valuri. După o tăcere lungă, Annette oftă. Da, de data asta e sfîrșitul. Spuse cu jumătate glas: — Roger, trebuie să ne întoarcem acasă. Trupurile lor se desprinseră. Îngenuncheat în fața patului, Roger își sprijini fruntea de picioarele goale ale Annettei. Voia săi dovedească: „Sînt al tău”. Dar nu izbutea să alunge gîndul care! se furișase în minte. Ieși din odaie, lăsînd-o pe Annette să se îmbrace. O aștepta, sprijinit de un zid al curții de la intrare, ascultînd cu gîndul aiurea zgomotele cîmpenești și gustînd ceasul pe care-l trăise. Gîndurile neplăcute pieriseră. Se bucura de mulțumirea simțurilor potolite. Era mîndru de el. Gîndea: „Biata Annette!” Se îndreptă îndată: „Scumpă Annette!” Annette ieși din casă. Era liniștită ca totdeauna. Dar foarte palida. Cine ar fi putut spune tot ce se petrecuse, în clipele cînd el o lăsase singură, cine ar fi putut zugrăvi năvala patimii, durerea și renunțarea? Roger nu văzu nimic, era prea prins de el însuși. Se îndreptă spre ea; voia să reînceapă mărturisirile. Ea îi puse degetul pe gură: „Tăcere!” Cînd ajunse la gardul viu care înconjura grădina, rupse o crenguță de măceș, o frînse în două și îi dădu lui jumătate. Și, ieșind, în pragul porții, își lipi gura de a lui Roger. Se întoarseră prin pădure, fără să-și vorbească. Annette îl rugase să nu tulbure tăcerea. El o ținea de braț. Părea plin de duioșie. Annette zîmbea cu ochii pe jumătate închiși. De data 179

aceasta îi călăuzea el pașii. Roger nu-și mai amintea că acum un ceas plînsese în locul acesta. În fundul pădurii lătratul unui cîine urmărea un vînat. * A doua zi Annette plecă. Pretextă o scrisoare, o boală neașteptată a bătrînei ei mătuși. Familia Brissot nu se lăsă înșelată. Mai mult decît Roger, aveau de cîtva timp bănuiala că Annette le scăpa printre degete. Dar demnitatea le cerca nici să nu se gîndească la astfel de lucruri și să creadă în motivele acestei plecări neașteptate. Pînă în ultima clipă, jucaseră comedia unei despărțiri de scurtă durată și a revederii grabnice. Pe Annette o stînjenea prefăcătoria; dar Roger o rugase să nu-și anunțe hotărîrea decît mai tîrziu, din Paris; de altfel, Annette își mărturisea că i-ar fi venit greu s-o vestească prin viu grai familiei Brissot. Prin urmare, la despărțire se schimbară zîmbete, cuvinte dulcege, săruturi, în care inima n-avea nici un amestec. Roger o însoți din nou pe Annette pînă la gară, cu trăsura. Erau triști amîndoi. Cinstit, Roger își reînnoise cererea în căsătorie; se socotea obligat: era doar un gentleman. Era chiar prea gentleman. În afară de aceasta, socotea că acum are dreptul să-și exercite autoritatea spre binele Annettei. Socotea că, dăruindu-se, Annette abdicase, și că acum situația între ei nu mai era egală. Prin urmare, el avea dreptul să pretindă căsătoria. Annette își dădea seama prea bine că, dacă se va mărita cu el acum, Roger se va socoti de o mie de ori mai îndreptățit s-o conducă. Desigur că-i era recunoscătoare pentru stăruințele lui de om cinstit. Dar… refuză. În adîncul sufletului, Roger era furios. N-o mai înțelegea. (Credea c-o înțelesese cîndva!) Și o judeca aspru. Nu-i arăta însă ce simțea. Dar ea ghici și simți un amestec de tristețe, de ironie și, ca 180

totdeauna, de dragoste. (Era Roger din cap pînă-n picioare!) Aproape ajunseseră, cînd ea își puse mîna înmănușată pe mîna lui. El tresări: — Annette! Ea spuse: — Să ne iertăm unul pe altul! Roger vru să-i răspundă, dar nu izbuti. Mîinile lor ramaseră strînse una într-alta. Nu se mai priveau; dat știau că amîndoi se lupta cu lacrimile care stăteau gata să-i podidească. Ajunseră la gară: trebuiau să-și supravegheze purtarea. Roger o sui pe Annette în vagon. Nu era singură în compartiment. Erau siliți să se mărginească la o despărțire obișnuită, ca între prieteni; dar privirea fiecăruia sorbea cu lăcomie chipul iubit. Locomotiva șuieră. Își spuseră: — Pe curînd! Și gîndeau: „Nu ne vom mai vedea niciodată”. Trenul se urni. Roger se întoarse acasă pe înserat. Inima îi era plină de durere și mînie. De mînie împotriva Annettei. De mînie împotriva lui. Se simțea sfîșiat. Și se simțea – o, ce rușine! — ușurat. Și, oprindu-și calul în mijlocul drumului pustiu, plînse amarnic, disprețuindu-se pe el însuși, din dispreț, dar și din dragoste. * Annette se întoarse în casa din Boulogne și se ferecă. Din clipa în care trimisese scrisoarea familiei Brissot, rupsese orice legătură cu lumea din afară. Nici unul din prietenii ei nu știa că se întorsese. Nu deschidea nici o scrisoare. Treceau zile întregi fără ca Annette să coboare de la etajul unde locuia. Mătușa bătrînă, obișnuită să nu înțeleagă și să nu-și bată capul cu întrebările, îi 181

respecta singurătatea. Viața exterioară a Annettei părea că stă oprită în loc. Cealaltă – viața ei tainică – era cu atît mai puternică. În tăcerea aceasta se stîrneau adevărate furtuni de patimă rănită. Trebuia să fie singură pentru a le înfrunta pînă la istovire. Ieșea din acest zbucium sleită, cu sîngele scurs, cu buzele uscate, cu fruntea înfierbîntată, cu picioarele și mîinile înghețate. Urmau stări de toropeală cu vise grele. Visa zile întregi. Nici nu mai încerca să-și călăuzească gîndurile. O năpădiseră nenumărate emoții nedeslușite, amestecate. O tristețe întunecată, o amărăciune dulce, gust de cenușă în gură, speranțe neîmplinite, fulgere de amintiri, ce-i făceau inima să tresară, accese de deznădejde și de mîndrie, patimi rănite, și apoi sentimentul prăbușirii, al iremediabilului, al destinului, împotriva căruia orice sforțare e zadarnică. Sentimentul care o covîrșea devenea apoi cenușiu și se topea încetul cu încetul într-o amorțeală a cărei îndepărtată tristețe era pătrunsă de o ciudată plăcere. Annette nu înțelegea. Se revăzu, într-o noapte, în vis, în pădurea plină de muguri. E singură. Fuge prin hățișuri. Crengile! se agață de rochie; tufișurile ude i-o prind. Se smulge, dar rochia i se sfîșie în bucăți; se vede aproape goală. Îi e rușine. Se apleacă pentru a se acoperi cu fîșii din rochia ei. Și iată că, pe jos, vede un coșuleț oval, acoperit de o grămăjoară de frunze însorite, nu din cele galbeneaurii, ci albe-argintii, cum e coaja de mesteacăn sau lenjeria foarte fină. Privește mișcată și îngenunchează alături. Și vede că pînza începe să se miște. Întinde mîna, în timp ce inima îi bate, și se trezește. Dar emoția se prelungea. Annette nu înțelegea.. Veni o zi cînd înțelese. Nu mai era singură. În ea se deștepta o 182

viață, o viață nouă. Și săptămînile treceau, în timp ce în ea mocnea o lume ascunsă. „Dragoste, tu ești? Tu, dragoste, care ai fugit de mine cînd credeam că te-am prins, ai venit în mine? Ești aici, ești aici, acum n-ai să-mi mai scapi, micuț meu prizonier; te am în trupul meu. Răzbună-te! Sfîșie-mă! Roade-mi pîntecele, rozător mic! Hrănește-te cu sîngele meu! Tu ești eu. Ești visul meu. Dacă nu te-am găsit în lumea asta, te-am zămislit din carnea mea. Și acum, Dragoste, te am! Eu sînt cel pe care-l iubesc!”

183

ROMAIN ROLLAND INIMĂ VRĂJITĂ ** VARA În românește de VERA CĂLIN ȘI SILVIAN IOSIFESCU

184

To strive, to seek, not to find, and not to yield. 24 PARTEA ÎNTÎI În semiumbra odăii cu storurile trase, Annette ședea pe pat, îmbrăcată într-un capot alb, și zîmbea. Părul despletit, pe care tocmai și-l spălase, îi acoperea umerii. Prin fereastra deschisă pătrundea căldura aurie, lipsită de orice adiere, a unei dupăamiezi de august; simțeai, fără s-o vezi, lîncezeala în care se cufundase grădina din Boulogne, adormită sub razele soarelui. Annette se lăsa și ea cuprinsă de moleșeala aceea plăcută. Era în stare să stea ore întregi întinsă, în nemișcare, fără să gîndească și fără să simtă nevoia de a gîndi. Îi ajungea gîndul că în ea trăiau două ființe și nici nu-și dădea măcar osteneala de a vorbi cu „micuțul” ce-l purta în ea, pentru că (Annette era sigură) el simțea tot ceea ce simțea ea, se înțelegeau și fără vorbe. Valuri de duioșie străbăteau, din cînd în cînd, moleșeala fericită a trupului ei. Apoi. Annette se cufunda din nou în zîmbetul acela somnoros. Dar, cu toate că spiritul ei era amorțit, simțurile păstrau o minunată vioiciune și, pe măsură ce clipele se scurgeau, urmăreau cele mai fine vibrații ale aerului și ale inimii. Un parfum dulce de fragi în grădină, pe care Annette îl simțea în nări și pe limbă. Urechea ei se amuza, gustînd cele mai neînsemnate sunete: frunzele stîrnite de o adiere, scîrțîitul unui pas pe nisip, un glas ce răsuna în stradă, clopotul de vecernie. Și, Să te străduiești, să cauți, să nu găsești și să nu te dai bătut. 24

185

apoi, vuietul ce se ridica din acel furnicar uriaș: Parisul lui 1900. Vara expoziției. În căldarea pe care o forma Champs-de-Mars, mii de ciorchini omenești se coceau în soare. Clocotul acela omenesc era destul de apropiat ca să-i simți prezența, dar destul de depărtat ca să te simți ocrotită. În contrast cu agitația de afară, Annette se bucura de umbra și de pacea din cuibul ei. Ce agitație deșartă! În mine sălășluiește adevărul. * Auzul ei fin, dar neatent, ca al unei pisici, prindea, unul după altul, toate sunetele ce se iscau și apoi le lăsa să cadă alene. Prinse zgomotul ușii de la etajul de dedesubt și recunoscu pașii mărunți ai Sylviei, care, ca totdeauna, fugea. Annette ar fi preferat să rămînă singură. Dar era atît de temeinic ancorată în fericirea ei încît nimeni n-ar fi putut să i-o tulbure. Sylvie nu aflase decît de opt zile. Rămăsese fără vești de la sora ei din primăvara trecută. Avusese între timp o aventură, care, deși n-o tulburase prea tare, o preocupase totuși îndeajuns pentru a nu-i îngădui să bage în seamă această lungă tăcere. Dar, cînd totul fu sfîrșit și se trezi cu mintea limpede și cu destul răgaz de gîndire, o cuprinse îngrijorarea. Și veni la mătușa din Boulogne după noutăți. Care nu-i fu mirarea cînd află că Annette se întorsese, și încă de multă vreme. Era pregătită să-i tragă o săpuneală strașnică uitucii ăsteia; dar Annette îi pregătise și alte subiecte de mirate: stăpînindu-și emoția, îi istorisise toată povestea de-a fir-a-păr. Sylviei îi veni greu să asculte pînă la capăt. Tocmai Annette, Annette cea cuminte, să facă o astfel de nebunie și apoi să refuze căsătoria, era prea de tot, era nemaiauzit, asta nu putea ea să îngăduie. Mica noastră Lucreție 25 25 Soția lui Tarquiniu Collatinul (sec. VI-V î. e. n.). Se spune că s-a

186

se scandaliza. Luă foc și o făcu pe Annette nesăbuită. Annette nu se tulbură. Se vedea cît de colo că nimic n-o va face să-și schimbe hotărîrea. Sylvie simțea că n-avea nici o influență asupra acestei încăpățînate. Cum ar mai fi bătut-o! Dar cum să te învrăjbești cu mutrișoara asta dragă, care te ascultă cu un surîs dezarmant! Și, apoi, farmecul ascuns al maternității… Sylvie o blestema ca pe un nenoroc. Dar era prea femeie pentru a nu se simți mișcată. Și astăzi tot pentru asta venea. Era hotărîtă s-o zgîlțîie pe Annette, să-i înfrîngă împotrivirea prostească, s-o silească să ceară căsătoria; dacă, nu… „dacă nu, mă supăr!” Intră ca o vijelie. Mirosea a pudră și se vedea că are poftă să se bată. Ca să-și dea avînt, înainte de a spune bună ziua, începu să ocărască nebunia Annettei, care stătea zile întregi închisă în casă și pe întuneric. Dar, de îndată ce văzu ochii Annettei, în care se oglindea fericirea, și care-i întindea brațele, se repezi la ea și o sărută. Dar de certat trebuia s-o certe. — Ești nebună! Curat nebună! Cu părul ăsta despletit și capotul alb, face pe îngerul. Prostește lumea! Mironosițo! Pungășoaică ce ești! O scutură. Annette se lăsa, cu un aer ostenit și satisfăcut. Sylvie se opri în mijlocul ocărilor, îi cuprinse fruntea între mîini și îi dădu părul la o parte: — E proaspătă, roză, niciodată n-a avut așa bujori. Și ce triumfătoare! Ai și de ce! Nu ți-e rușine? — Nici gînd! făcu Annette. Sînt fericită cum n-am fost niciodată. Și mă simt atît de puternică, atît de bine! Pentru întîia sinucis, socotindu-se dezonorată de o jignire adusă de Sextus, fiul lui Tarqiuniu Superbul. Numele ei simbolizează virtutea și fidelitatea conjugală.

187

oară în viața mea mă simt întreagă, nu mai caut nimic. De atîta vreme doresc să am un copil, și acum mi se împlinește dorința! De cînd eram și eu copil. Da, n-aveam decît șapte ani și numai la asta visam. — Ești o mincinoasă, spuse Sylvie. Nici șase luni nu sînt de cînd îmi spuneai că n-ai cunoscut niciodată vocația maternității. — Crezi? Chiar așa am zis, adevărat? făcu Annette nedumerită. Da, adevărat, așa am zis. Totuși n-am mințit nici acum, nici atunci. Cum se face? Nu născocesc nimic. Mi-amintesc foarte bine. — Știu eu cum vine asta, spuse Sylvie. Cînd îmi vine cîte o trăsnaie, mi se pare că de cînd sînt n-am mai dorit altceva. Dar Annette făcea o mutrișoară nemulțumită. — Nu, nu pricepi nimic. Firea mea adevărată e cea pe care o simți astăzi; totdeauna a fost așa. Dar nu îndrăzneam s-o mărturisesc înainte de a-mi fi sunat ceasul; mi-era teamă să nu fiu dezamăgită. Acum, de-abia acum văd că e și mai frumos decît mi-am închipuit eu. Sînt eu, toată. Nu doresc nimic altceva. — Nici cînd îl doreai pe Roger sau pe Tullio, spuse Sylvie cu glas răutăcios, nu doreai nimic altceva. — Vai, nu înțelegi nimic! Se compară una cu alta? Cînd iubeam (ceea ce numiți voi „a iubi”) nu eram eu aceea care voia, eram silită. Cît am suferit din pricina forței aceleia care mă stăpînea, fără putință de împotrivire! De cîte ori nu m-am rugat să fiu eliberată! Și uite că el, micuțul meu, mi-a venit în ajutor, tocmai cînd mă zbăteam mai amarnic în strînsorile suferinței ăsteia care se numește „dragoste”. A venit, m-a scăpat. Micul meu liberator! Sylvie începu să rîdă. Nu înțelesese nimic din argumentația surorii ei. Dar n-avea nevoie de argumente ca să înțeleagă 188

instinctul matern; în privința asta, cele două surori aveau să fie întotdeauna de aceeași părere. Și se porni o flecăreală drăgăstoasă cu privire la micul necunoscut (băiat sau fată?) și la mii de nimicuri, grave sau neînsemnate, legate de venirea lui, nimicuri despre care o femeie nu se satură niciodată să pălăvrăgească. Vorbeau de mult, cînd Sylvie își aminti că venise să-i dea surorii ei o lecție, nu să cînte într-un duet. Spuse: — Annette, ajunge cu nebuniile! Fiecare lucru la timpul lui. Roger e dator să se căsătorească cu tine. Și tu trebuie să i-o ceri! Annette avu o mișcare obosită. — Iar începi? Ți-am spus doar că Roger a vrut și ci eu am refuzat. — Dacă omul e prost o dată, e bine să-și recunoască prostia și să se îndrepte. — N-am nici un chef să mă îndrept. — De ce nu vrei? Doar îl iubeai pe băiatul ăsta. Sînt sigură că tot îl mai iubești. Ce s-a întîmplat? Annette nu voia să răspundă. Sylvie stăruia, cu indiscreție, căutînd să dibuiască vreo nepotrivire de ordin intim între cei doi. Annette își ieși din fire. Cînd o privi, Sylvie înmărmuri. Avea o gură îndîrjită, sprîncenele încruntate, iar ochii îi scăpărau. — Ce-i cu tine? — Nimic, făcu Annette, întorcîndu-se cu o mișcare mînioasă. Sylvie zgîndărise o rană de care Annette ar fi vrut să uite. Dintr-o contradicție pe care nici ea n-ar fi fost în stare s-o explice și care își avea obîrșia în însăși firea ei, Annette, deși se bucura de venirea copilului, îl dușmănea pe bărbatul care i-l dăruise. Nu-și ierta izbucnirea simțurilor și emoția care o făcuseră să se dăruiască. Și, mai ales, nu le ierta bărbatului care profitase de ele. 189

Această răzvrătire a instinctului ei fusese pricina nemărturisită (atît ei, cît și altora) pentru care fugise de Roger și refuzase să-l revadă. De fapt îl ura. Îl ura tocmai pentru că-l iubise. Dar fiindcă avea o inteligență cinstita, înăbușea aceste simțăminte, pe care le socotea rele. Și de ce o silea Sylvie să le readucă în lumina conștiinței? Sylvie se uită la ea, dar nu mai stărui. Iar Annette se potoli. Rușinată de ceea ce dăduse în vileag, de ceea ce fusese silită să înțeleagă ea însăși, deși încercă să se înșele, spuse cu glas liniștit: — Nu vreau să mă mărit. Nu sînt făcută pentru astfel de legături definitive. Ai să-mi spui că mii de femei se obișnuiesc cu ele și că prea iau lucrurile în serios. Dar așa sînt eu: iau totul în serios. Cînd mă dăruiesc, mă dăruiesc în întregime; și mă înăbuș; mi se pare că mă înec, că am o piatră legată de gît. Poate că sînt prea slabă! N-am o personalitate bine închegată. Legăturile astea foarte intime – ca niște liane – mă secătuiesc de orice vlagă; numi lasă destulă energie pentru mine însămi. Mă ostenesc să plac celuilalt, să semăn cu chipul femeii pe care ar dori el s-o vadă în mine; și lucrurile sfîrșesc prost; fiindcă atunci cînd renunți la firea ta, îți pierzi respectul de tine însăți și nu mai poți trăi; sau te răzvrătești, și atunci îi faci pe ceilalți să sufere. Nu. Sînt o egoistă, Sylvie. Sînt făcută să trăiesc singură. (Și, deși nu mințea, Annette nu înșira decît pretexte, ca să învăluie adevărul.) — Mă faci să rîd, spuse Sylvie. Nu ești tu femeia care să se poată lipsi de dragoste. — Urăsc dragostea, spuse Annette. Dar acum n-o să mă mai ajungă. Sînt la adăpost. — Frumos adăpost! făcu Sylvie. N-o să te adăpostească de nimic; tu va trebui să-l adăpostești. Tu, care nu vrei să te legi, teai gîndit vreodată ce piedică va fi pentru tine mogîldeața asta 190

mică? — Ce fericire să am brațele pline, brațele astea care au stat atîta vreme goale! — Vorbești fără să știi nimic. Cine o să-l crească? — Eu. — Și tatăl? Are și el drepturi asupra copilului. Un val de enervare trecu pe fruntea Annettei. Drepturi! Drepturi asupra copilului ei! Copilul ei! Copilul acelui bărbat și al unei clipe de orbire, pe care el a și uitat-o și care pe mine mă leagă pentru toată viața î Niciodată! Niciodată! E copilul meu! — Fiul meu nu este decît al meu. — O să fie al cui i-o place lui să fie. — Eu știu ce-o să-i placă lui. — Seducătoare ce ești! Și, dacă totuși, într-o bună zi, îți va reproșa că l-ai lipsit de tată? — Am să-i umplu inima atît de bine, încît nu-i va mai rămîne nici un pic de loc pentru a simți lipsa altuia. — Ești un monstru de egoism. — Așa sînt. — Ai să fii pedepsită. — Cu atît mai rău pentru mine, dacă nu voi ști să mă fac iubită! Nimic nu mă va împiedica să-l iubesc și să-l fac să fie eu. — Dacă-l iubești cu adevărat, trebuie să te gîndești mai întîi la viitorul lui. Au mai fost și alții care s-au supus, de dragul unui copil, la o căsătorie nedorită. — Mă revolți, spuse Annette, cînd îmi dai drept pildă femeile care se osîndesc la o căsătorie mincinoasă, ba chiar bazată pe ură, de dragul unui copil. Mi-amintești de mama aceea care-i spunea fetei ei că, rămînînd măritată, suferise chinurile iadului de dragul ei. Și fata i-a răspuns: „Crezi că iadul e un cămin potrivit pentru 191

un copil?” — Un copil are nevoie de un tată. — Cum se face că atîtea mii de copii se lipsesc de tată? cîți nu sînt care nici nu l-au cunoscut! Cîți nu l-au pierdut cînd erau mici de tot și au fost crescuți de mamele lor! Oare toți aceștia sînt mai prejos de ceilalți? Copilul are nevoie de o dragoste care să-l ocrotească. De ce crezi că dragostea mea n-o să-i ajungă? — Nu-ți cunoști puterile. Știi ce te așteaptă? — Știu, știu. Brațele unui copil în jurul gîtului! — Și cît de scump o să te pună lumea să plătești plăcerea asta? Mai bine e să fii femeie măritată, de patru ori adulteră, decît ceea ce ei numesc o fată care a greșit. Să-ți iei pe cap durerile și răspunderile maternității, fără să fi primit înainte binecuvîntarea căsătoriei oficiale, cei de sus nu-i iartă asta niciodată unei femei din clasa lor. Cînd e vorba de una ca mine, treacă-meargă! Ceea ce facem de-alde noi cu trupul nostru n-are importanță. Ba încă burghezilor tăi le și convine asta; nu-i vezi cum ridică în slavă amorul liber la fetele din popor în Louisa 26? Dar o fată de burghez e un domeniu rezervat. Tu iești proprietatea lor. Pe tine te pot cumpăra prin contract încheiat cu notar; tu nu poți să te dăruiești în fața cerului și să spui: „E dreptul meu”. Unde am ajunge, doamne, dacă pămîntul s-ar răzvrăti împotriva proprietarului șiar zice: „Sînt liber. Să vină oamenii să mă cultive!” Nici cînd era indignată nu era Sylvie în stare să vorbească serios. Annette zîmbi și spuse: — Moravurile sînt făcute de bărbat. Știu. Bărbatul o 26 Operă a compozitorului francez Gustave Charpentier (18601906).

192

condamnă pe femeia care îndrăznește să aibă copil în afara căsătoriei și care nu-și închină viața întreagă tatălui copiilor ei. Și pentru multe femei, pentru cele care nu-și iubesc bărbații, asta înseamnă robie. Multe din ele ar rămîne libere și și-ar crește singure copiii, dac-ar avea curaj. Eu voi încerca să am. Sylvie îi spuse cu milă: — Neștiutoare ce ești! Ai trăit ocrotită de greutățile vieții, cu rînduri duble de ferestre la casă; așa te închide burghezia cu prejudecățile, dar și cu privilegiile ei. În ziua cînd ai să ieși, n-o să te mai lase să te întorci. Și atunci ai sa vezi și tu ce înseamnă viața! — Sigur, Sylvie, sigur că ai dreptate, am fost o privilegiată. Și se cade să am și eu parte de suferința pe care ați cunoscut-o voi. — Acum e prea tîrziu. Asta se învață din copilărie. La vîrsta ta nu se mai poate. Din fericire, ești bogată și ai să fii scutită cel puțin de suferințele materiale. Dar celelalte, cele morale… Tagma ta o să te respingă, opinia publică o să te osîndească. În fiecare zi ai să suferi mici mizerii. Cu inima ta simțitoare și mîndră ai să sîngerezi. — Lasă să sîngerez. Fericirea e mai mare cînd o plătești scump. Ceea ce vreau eu e sănătos și cinstit. Opinia publică nu mă-nspăimîntă. — Și dacă va suferi și copilul? — Crezi c-o să îndrăznească? Dacă-i așa, o să luptăm împreună împotriva lașilor. Se așezase în capul oaselor și-și scutura părul, ce semăna cu o coamă de leu. Sylvie o privea; voia să-și păstreze aerul sever, dar nu izbuti și izbucni în rîs; apoi ridică din umeri și spuse oftînd: — Nebună mică ce ești! 193

Annette o întrebă cu glas dezmierdător: — Ai să ne ajuți? Sylvie o sărută cu furie. Și arătă cu pumnul strîns spre perete: — Vai de cel ce s-o atinge de tine! Plecă. Obosită de discuție, Annette se cufundă din nou în visare. De data asta cîștigase! Din toată convorbirea reținuse doar un cuvînt aruncat de Sylvie, un cuvînt care o neliniștea. S-ar putea oare ca într-o bună zi copilul să-i facă reproșuri? Întinsă pe spate, cu mîinile încrucișate pe pîntece, asculta ce se petrece înăuntru. Ființa cea mică se mișca. Annette îi vorbea, cu gura închisă, așa cum făcea adeseori. Îl întreba dacă face bine că-l păstrează numai pentru ea, îl ruga din tot sufletul să-i spună dacă are dreptate și dacă el e mulțumit; căci nu voia să facă nimic care să-i poată fi reproșat vreodată. Și cel mic îi răspunse, bineînțeles, că face bine, și că el e mulțumit, îi spuse că o voia pentru el singur și că, pentru a-i închina lui viața, ea trebuie să fie liberă și să trăiască mereu alături de el. Ea și cu el. Annette rîse fericită. Inima îi era atît de plină, încît nu mai găsi vorbe. Și, beată de fericire, ostenită, cu capul greu, ațipi. De îndată ce starea Annettei începu să bată la ochi, Sylvie o sili să plece din Paris. Era începutul toamnei; prietenii plecați în vacanță aveau să se reîntoarcă în curînd. Contrar temerilor, Annette nu se împotrivi. Nu-i era frică de opinia publică; dar nar fi putut suporta, în împrejurările de față, nici ud motiv de supărare; nimic nu trebuia să-i tulbure pacea. Se lăsă dusă de Sylvie într-o localitate de pe Coasta de Azur; dar nu rămase acolo. Nu găsea reculegerea de care avea nevoie. Apropierea mării o neliniștea. Annette era o ființă a pămîntului; putea să admire oceanul, dar nu-i era familiar; suporta fascinația 194

puternică a suflului oceanic, dar nu-i făcea bine, căci trezea în ea și scotea la lumină frămîntări ascunse, pe care ea ar fi vrut să și le tăinuiască. Încă nu! Nu acum! Există ființe pe care nu le iubești – zice-se – pentru că te temi să le iubești (pentru că le iubești așadar?). Și Annette se ferea de mare, pentru că se ferea de ea însăși, de o Annette primejdioasă, cu care nu dorea să aibă de-a face. Se înapoie în nord, nu departe de lacurile din Savoia; și își mută reședința de iarnă într-un orășel așezat la poalele munților. Sylvie nu află de toate acestea decît după ce Annette se instalase. Prinsă cum era la Paris de meseria ei, nu-i putu face Annettei decît vizite foarte rare, și era neliniștită la gîndul că sora ei e singură, în colțul acela pierdut de țară. Dar Annettei nu! se părea niciodată că e prea singură sau că locul e prea pustiu. O chilie de pustnic ar fi încîntat-o. Cu cît viața ei lăuntrică era mai bogată, cu atît avea nevoie de o atmosferă mai limpede și de mai puțin zgomot. Nu suferea, așa cum își închipuia Sylvie, pentru faptul că în asemenea clipe trăia singură printre străini. Mai întîi avea atîta dragoste de cheltuit, încît nimeni nu i se părea străin, și cum simpatia atrage simpatie, după cîtva timp nu mai era pentru nimeni o străină. Nu pentru că oamenii din partea locului, puțin curioși, ar fi căutat s-o cunoască. Se salutau, schimbau în grabă cîteva cuvinte prietenoase în pragul ușii sau peste gard. Oamenii erau binevoitori. Fără îndoială că la nevoie n-ar fi trebuit să se bizuie prea mult pe bunăvoința lor. Dar pentru viața de fiecare zi, asta înseamnă, totuși, foarte mult. Annette se obișnuia mai lesne cu această bunăvoință indiferentă a unor necunoscuți care-i dădeau pace decît cu grija tiranică a rudelor și a prietenilor careși! au drepturi de tutelă apăsătoare asupra noastră. 195

Mijlocul lui noiembrie. Ședea lîngă fereastră și privea, cu un lucru în mînă, zăpada proaspătă ce se așternuse peste cîmpii și pe copacii cu peruci albe. Dar privirile! se întorceau mereu pe o înștiințare de căsătorie. Căsătoria lui Roger Brissot cu o fată din lumea politică pariziană (Annette o cunoștea). Roger nu-și pierduse timpul. Doamnele Brissot, jignite de fuga Annettei, se grăbiseră să încheie altă căsătorie, înainte ca zvonul despre pățania fiului lor să se fi răspîndit. Și, de ciudă, Roger încuviințase alegerea lor. Annette n-avea drept nici să se mire» nici să se plîngă. Ba se străduia chiar să creadă că-i pare bine pentru sărmanul Roger. Dar vestea o răscolea mai mult decît ar fi vrut. Atîtea amintiri îi fremătau în suflet și în trup! Și apoi, viața aceea din trupul ei, pe care el o deșteptase. În umbră se agitau frămîntările de altădată. Nu, nu, Annette nu le va îngădui să iasă la lumină! Îi e silă de fiorii aceia din trecut! Tot ce e senzual o obosește. Silă, revoltă și apoi dușmănia aceea… (De data asta o recunoștea.) Ecoul urli ancestrale a femelei împotriva masculului care a făcut-o să rodească. Lucra, lucra mai departe; dorea să uiți. Adeseori, cînd, nervoasă cum era, simțea apropierea valului primejdios, se folosea de refugiul ei obișnuit: lucrul. Cosea; și gîndurile se orînduiau frumos, așa cum se cuvenea. Și de data asta se orînduiră. După o jumătate de oră de sîrguință tăcută, grija se șterse, zîmbetul se arătă din nou; cînd ridică fruntea plecată asupra lucrului de mînă, avea ochii senini și spuse: „Așa să fie!” Soarele rîdea în zăpadă. Annette lăsă lucrul și se îmbrăcă pentru a ieși la plimbare. Gleznele și picioarele îi erau puțin umflate; trebuia să facă un mic efort ca să meargă; dar, o dată ce se vedea afară, era încîntată. Căci o dată cu ea îl plimba și pe 196

micul ei tovarăș. Acum îi dădea mereu de știre de prezența lui. Mai ales seara cerceta dimensiunile culcușului, căuta peste tot. „Doamne! Tare-i strîmt, părea că spune. Oare n-o să se sfîrșească niciodată?” Și adormea. Ziua, la plimbare, stătea cuminte. Dar ai fi zis că privește prin ochii mamei lui, căci, în ochii ei, totul părea nou. Ce culori proaspete! Parcă tocmai atunci le așternuse natura pe pînză. Și Annette avea culori frumoase în obraji. Inima îi bătea cu mai multă putere, sîngele curgea mai iute. Se bucura de miresme, de un gust plăcut; cînd n-o vedea nimeni, mînca zăpadă adunată de pe drum. Delicios! Își amintea că în copilărie făcea la fel, de îndată ce dădaca o scăpa din ochi. Și-i mai plăcea să sugă tulpinile de trestie umede și înghețate: simțea de-a lungul gîtlejului un fior de voluptoasă lăcomie; și asemenea steluței de zăpadă de pe limbă, se topea și ea de plăcere. După ce umbla o oră sau două pe cîmp, pe drumurile înzăpezite, singură și totuși în tovărășie, sub baldachinul cenușiu al cerului de iarnă, ascultînd cum ciripește primăvara în ea, se întorcea în oraș, cu obrajii biciuiți de vînt, îmbujorată, cu ochii strălucitori. În fața cofetăriei, nu rezista ispitei vreunui dulce: ciocolată, miere (ce lacom e micuțul! ). Pe urmă, cînd se însera, se așeza în biserică, în fața vreunui altar întunecat și auriu ca mierea. Și ea, care nu era cucernică și nu credea (sau credea că nu crede), stătea pînă ce se închideau porțile, să viseze, să se roage, să iubească. Se lăsa noaptea, candelabrele de la altar, ce se legănau ușor, atrăgeau ultimele licăriri de lumină, în bezna nopții. Annette era amorțită; îi era. Frig și, deși gerul pătrundea prin haina de lină, se încălzea la soarele ei. O liniște sfîntă sălășluia în ea. Visa pentru copilul ei o viață învăluită de blîndețe, de liniște, de brațele ei pline de dragoste. 197

* Copilul se născu în primele zile ale anului. Era un băiat și Sylvie sosi tocmai la timp ca să-l primească. Cu toate durerile, care-i smulgeau din cînd în cînd cîte un geamăt fără lacrimi, Annette, plină de interes, atenții și puțin dezamăgită, se mira că mai mult asistă la acest eveniment decît îl produce. Emoția cea mare la care se așteptase nu se! vise. Din clipa cînd încep durerile, ești prinsă în cursă. Nu-i chip să scapi: trebuie să mergi pînă la capăt. Atunci te resemnezi și-ți încordezi toate forțele ca să ajungi mai curînd. Ai mintea limpede, dar toată energia prinsă în lupta împotriva durerii. La copil nici nu te gîndești. Nu e loc pentru duioșie sau exaltare. Sentimentele care umplu inima înainte se întunecă. E într-adevăr „facerea” aspră, neîndurătoare, munca mușchilor și a cărnii, o muncă cu desăvîrșire fizică, care n-are nimic frumos sau binefăcător în ea. Pînă în clipa liberatoare, cînd simți un trup mic alunecînd afară din trupul tău. În sfîrșit! Și, îndată, bucuria se aprinde iarăși. Clănțănind din dinți, sfîrșită, gata să se scufunde într-un ocean arctic, Annette își întindea mîinile înghețate pentru a prinde și a strînge în brațele ei frînte rodul viu, dragul ei. Erau acum două ființe. Dar nu erau numai două ființe întruna singură, ca mai înainte. Ci o bucată din ea, care se desprinsese și pornise în spațiu, ca un mic satelit ce gravitează în jurul unui astru; o minusculă valoare în plus, al cărei efect asupra atmosferei psihice e nemărginit. Ciudat însă, cum, în această nouă pereche, alcătuită prin segmentarea unei ființe, cel mare se sprijină de cel mai mic mai mult decît cel mic de cel mare. Pîlpîirea aceasta de viață era, prin însăși slăbiciunea ei, o forță 198

pentru Annette. Cîtă bogăție îți dă o ființă iubită care nu se poate lipsi de tine! În timp ce animalul cel mic îi sugea cu lăcomie sînii întăriți, Annette revărsa în corpul fiului ei laptele și speranța de care-i era plin pieptul. Începuse desfășurarea primului ciclu atît de mișcător al acelei vita nuova27 descoperire a lumii, veche cît lumea, pe care o face fiecare mamă, cînd stă aplecată asupra leagănului. Pîndește, veghind neobosită, cu inima bătîndu-i, deșteptarea FătFrumosului ei. Annette se oglindea în ochii de safir ai copilului, într-atît erau de strălucitori. Ce vedea privirea aceea nedeslușită și fără margini, asemănătoare cu ochiul cerului, despre care nu poți ști dacă privește în gol sau în adîncuri, dar care în albastrul luminos al cerului ei cuprinde lumea întreagă? Și ce umbre neașteptate aruncau pe oglinda aceea limpede nori de durere, mînii neștiute, patimi necunoscute, răsărite cine știe de unde? Vorbesc oare umbrele despre trecutul meu, sau despre viitorul tău? O față sau alta a aceleiași medalii. „Ești ceea ce am fost și eu. Sînt ceea ce vei fi tu. Ce vei fi tu? Ce sînt eu?” Annette își punea aceste întrebări privind în ochii sfinxului ei. Și tot privind, din ceas în ceas, această conștiință ce se înălța din abisuri, vedea parcă fără să-și dea seama, în acest homunculus 28 nașterea omenirii întregi. Micul Marc deschidea una cîte una toate ferestrele spre lume. Pe suprafața netedă a privirii lui fluide începură să licărească lumini mai precise, ca un stol de păsări care caută loc de popas. După cîteva săptămîni apăru, pe acest pomișor viu, floarea zîmbetului. Și apoi păsările din tufiș începură să ciripească. 27 În limba italiana în original: viața nouă. 28 În limba latină în original: omuleț.

199

Coșmarul primelor zile era de mult uitat. Spaima de tărîmul necunoscut, urletele ființei smulse brutal din coaja maternă, azvîrlită goală, rănită în lumina crudă, erau uitate și ele. Omulețul căpătase siguranță și intrase în stăpînirea vieții. Și o găsea bună. Explora, pipăia, gusta lacom cu gura, cu ochii, cu picioarele, cu mîinile. Își sărbătorea prada, minunîndu-se singur de sunetele ce-i ieșeau din gîtlej. Glasul: încă o pradă. Se asculta cîntînd. Dar cîntecul lui o încînta încă și mai mult pe maică-sa. Annette se îmbăta ascultîndu-l. Glasul acela subțire de pîrîiaș îi topea inima. Pînă și sunetele cele mai ascuțite la care urca instrumentul, și care-i străpungeau timpanul, îi dădeau o încîntătoare senzație de voluptate: — Țipă cît poți, dragule! Da, arată că trăiești! Și el arăta că trăiește cu o energie care n-avea nevoie de încurajări. Bucuria, mînia, toanele – tuturor le dădea glas în fel și chip. Annette, mamă nepricepută și educatoare proastă, găsea totul încîntător; n-avea putere să se împotrivească tiranicelor lui chemări. Prefera să se scoale de zece ori pe noapte, decît să-l audă plîngînd. De dimineața pînă seara se lăsa suptă de această lipitoare lacomă. Exagerările ei nu-l făceau pe copil mai voinic, în schimb ea slăbea văzînd cu ochii. Cînd își revăzu sora în primăvară, Sylvie o găsi slăbită, ceea ce o îngrijoră. Annette era la fel de fericită, dar își exprima fericirea cu prea multă înfrigurare. Cînd rostea cîte un cuvînt mai mîngîietor, i se umpleau ochii de lacrimi. Recunoscu că nu doarme destul, că nu știe să se lase servită și că, în fața greutăților practice de care se lovea în îngrijirea copilului, se simte dezarmată. Cînd spunea asta, se prefăcea că rîde de temerile ei; dar încrederea minunată de la început o părăsise. O supăra gîndul că nu era chiar atît de voinică pe cît își închipuise; cum nu 200

fusese niciodată bolnavă, nu bănuise pînă unde o vor duce puterile și crezuse că le poate consuma fără socoteală. Dar își dădu seama că ele ajunseseră la o limită, pe care nu putea s-o depășească fără să sufere urmări. Ce lucru fragil era viața! În alte împrejurări această constatare n-ar fi îndurerat-o. Dar acum, cînd trăia o viață dublă și cînd de lucrul acesta fragil mai depindea o viață, încă și mai fragilă… Doamne, ce s-ar întîmpla dacă viața ata s-ar stinge? În nopțile fără somn pe Annette o frămînta de multe ori această teamă. Asculta somnul copilului, și cea mai mică schimbare în răsuflarea lui, orice scîncet, sau chiar și tăcerea îi opreau bătăile inimii. Și, o dată intrată în trupul ei, spaima se cuibărea acolo. Annette nu mai cunoștea liniștea suverană și nepăsătoare a orelor din noapte, cînd trupul nemișcat și sufletul fără gînduri visează fără să doarmă, plutesc ca niște flori de apă pe undele nopții. Liniște de Eliseu, a cărei binefacere inima nu o simte decît după ce a pierdut-o. Acum, fiecare clipă sporește neîncrederea sufletului la pîndă. Sub cea mai desăvîrșită siguranță, tot se ascunde un tremur. Sylvie nu se înșela. Sub zîmbetul viteaz al Annettei, care făcea haz de slăbiciunea ei, descoperi neliniște fizică, nevoie animalică de a se apropia de turmă. Annette trebuia să-și părăsească ascunzătoarea și să se instaleze într-o căsuță țărănească, la cîteva ore depărtare de Paris. Aci, Sylvie putea s-o vadă aproape zilnic fără ca zvonul despre reîntoarcerea ei să se răspîndească. Annette nu se împotrivi întoarcerii, dar dorea o întoarcere fățișă la casa ei din Paris. Nu voia să audă de nimic. Degeaba-i spunea Sylvie că nu e înțelept să-ți pui liniștea în joc. Annette se încăpățîna. Mîndria ei nu suporta gîndul unei fugi în fața opiniei publice. În timpul acelui an fericit cînd aștepta copilul nici nu se gîndise la gura lumii. Trăia cu fericirea lîngă ea; pentru un al treilea nu era 201

loc. Fericirea nu-i era mai mică în ultimele luni, dar Annette ar fi dorit s-o împărtășească lumii; și o supăra gîndul că trebuie s-o ascundă. Tot cugetînd la lucrul acesta, începu să se simtă jignită. Cum! să ascundă ca pe un lucru rușinos comoara care era mîndria ei, ca și cum s-ar fi lepădat de ea! „Să mă lepăd de tine, comoara mea?” (Și săruta cu patimă copilul…) N-ar fi trebuit să fug. Ar fi trebuit să te impun lumii din prima zi. Dar nu vreau să te mai ascund! Voi spune tuturor arătîndu-te: „Asta-i copilul meu! Voi, celelalte mame, vă puteți oare lăuda cu unul ca el?” * Se întoarse și se statornici la Paris. Fiica lui Raoul Rivière știa bine că lumea nu se va împăca ușor cu situația ei. Dar, dacă moștenise de la tatăl ei disprețul față de lume, nu știa însă, asemenea acestuia, să pară că se supune prejudecăților, tocmai pentru a le nesocoti mai ușor; ea voia să înfrunte prejudecățile pieptiș și să le învingă. Prima experiență îi dădu curaj. Bătrîna mătușă Victorine rămăsese paznică a casei în lipsa ei, așa cum făcea de atîția ani. Bătrînica aceasta de peste șaizeci de ani avea fața fragedă, obraji netezi și bucle bine aranjate îi încadrau obrajii. Liniștită, blîndă, peste măsură de sfioasă» știuse să se țină la adăpost de tot ce ar fi putut să o tulbure. Încă din copilărie Annette o văzuse totdeauna în casă pe mătușa Șoricel, care o scăpase de plictiselile gospodăriei, avea grijă de curățenia și bunul mers al casei, de bucătărie (căci era lacomă), jucînd rolul bătrînei menajere de care nu te sfiești pentru că e ca o mobilă din casă. De părerea ei nu-i nevoie să ții seamă; de altminteri nici nu are păreri. De-a lungul celor treizeci de ani pe care-i petrecuse în casa fratelui său, mătușa Victorine ar fi putut să vadă și să audă multe lucruri 202

ciudate. Dar ea nu văzuse și nu auzise nimic. Ca s-o faci sa vadă ceea ce nu ținea să vadă, ar fi trebuit s-o silești. Și Raoul se ferea de asta. În cercul lui intim, îi spunea surdo-mută seraiului. Îi rîdea în obraz, își bătea joc de ea, îi dădea ghionți, îi spunea: „Neghioabă!”, o făcea să plîngă, pe urmă o mîngîia, o săruta zgomotos pe amîndoi obrajii și se lăsa alintat de ea ca un flăcău bătrîn. În mintea ei sălășluia amintirea unui Raoul cu inima de aur, ba chiar mai mult decît atît: a unui sfînt, lucru care l-ar fi amuzat desigur pe Raoul chiar și în mormînt – dacă șederea acolo a acestui amator neobosit de cele pămîntești n-ar fi fost atît de plictisitoare. Annettei nu i-ar fi fost greu să apară în ochii mătușii Victorine sub o lumină la fel de prielnică. O dată cu casa, mătușa moștenise și cultul pe care pisica bătrînă a casei îl are pentru proprietar. Annette n-avea altceva de făcut decît să se străduiască a nu-i spulbera iluziile. De aceea șovăi multă vreme înainte de a se hotărî. Pînă atunci nu-i spusese nimic mătușii despre aventura pe care o trăise. Pretextase că pleacă din Paris din cauza sănătății și din dorința de a călători. Oricît de puțin verosimile erau toate acestea, mătușa păruse că le crede; nu prea era ea curioasă din fire și apoi se și temea de veștile care ar fi putut s-o neliniștească. Totuși, pînă în cele din urmă, trebui să afle adevărul. După nașterea copilului, Sylvie se însărcină să-i aducă știrea. Biata femeie rămase „tablou”. Cu greu înțelese situația; pentru că niciodată nu și-ar fi închipuit asemenea lucruri. Îi scrise Annettei scrisori disperate și atît de încîlcite, încît Annette era gata să creadă (ce vîrstă nemiloasă! ) că mătușa Victorine era cea care născuse. Făcu tot ce-i stătea în puteri ca s-o liniștească. Sylvie era sigură că bătrîna va părăsi casa. Dar acesta era ultimul lucru la care s-ar fi gîndit mătușa 203

Victorine. Mintea ei se frămînta într-un haos desăvîrșit. Îi era într-adevăr cu neputință să dea vreun sfat. Ea era aceea care ar fi avut nevoie de sfaturi. Nu știa decît să se vaiete. Dar din văicăreli nu se poate trăi, și, fiindcă pînă la urmă trebuie totuși să trăiești, mătușa Victorine socoti nenorocirea Annettei ca o încercare la care o punea cerul. Tocmai începuse să se obișnuiască cu gîndul acesta, în absența nepoatei, căci depărtarea micșora neplăcuta întîmplare, cînd Annette își anunță sosirea. Întoarcerea acasă o emoționa pe Annette. Sylvie o așteptase la gară. Căci mătușa Victorine nu se putuse hotărî la un pas ca ăsta; și cînd auzi că se deschide ușa de la intrare, urcă în grabă scările pe care le coborîse pe jumătate și se închise în odaia ei. Aci Annette o găsi plîngînd. În timp ce o săruta, mătușa repeta într-una: — Biata mea copilă! Dar cum se poate? Cum? Annette, mai tulburată decît ar fi vrut să arate, făcea pe curajoasa și spunea rîzînd și cu un ton repezit: — Avem tot timpul să vorbim despre asta! Acum, hai la masă! Bătrîna se lăsă trasă. Tot mai lăcrima. Annette îi spunea: — Hai, hai, mătușică! Nu trebuie să plîngi. Mătușa se căznea să-și amintească ce voia sa spună; avea atîtea de spus: văicăreli, mustrări, întrebări, exclamații. Dar acum nu-i venea nimic în minte, doar suspina din cînd în cînd cu năduf. Annette o trase repede în fața copilului, care, cu capul într-o parte, dormea un somn fericit din toată făptura lui fragedă și dolofană; căzu în extaz cu mîinile împreunate și Inima ei bătrînă, de slujnică, făcu pe dată un nou legămînt de a-l sluji pe noul stăpîn al casei. Din clipa aceea se înhămă întinerită la carul micului zeu. Din cînd în cînd își aducea aminte că mititelul era o făptură a rușinii. Nu știa ce să facă. Annette, în timp ce sta de 204

vorbă cu o prefăcută nepăsare, trăgea cu coada ochiului spre fața aceea bătrînă și bună, care se încrunta. — Ei, ce să-i faci? spuse ea. Trebuie să te resemnezi! Mătușa începea din nou jelania ei nelămurită. — Desigur, ai dreptate, spunea Annette, mîngîind-o pe mînă, sigur că ai. Dar, la urma urmelor, ce-ai vrea? Să ne lipsim de băiețașul nostru drag? (Știa ea ce făcea cînd apăsa cu un aer șăgalnic pe cuvîntul nostru! ) Superstițioasă și răscolită, mătușa protesta: — Annette, să nu spui una ca asta! E primejdios! Vai de mine, cum poți spune așa ceva? — Atunci lasă mutra asta! Dacă micuțul e aici, dacă a sosit, ce putem face? Decît să-l iubim și să fim fericiți?! Mătușa ar fi putut să întrebe: „Dar de ce a sosit?” Dar nu mai avea putere. Totuși, morala așa ar fi cerut. La fel lumea și religia, ca și demnitatea și liniștea. Mai ales liniștea. Gîndul ei cel mai intim, cel mai adînc, pe care și-l mărturisea era: „Doamne! dacă cel puțin nefericita copilă nu mi-ar fi spus nimic!” În cele din urmă, neputînd să împace atîtea gînduri potrivnice, mătușa Victorine renunță să se mai gîndească. Și, lăsîndu-se în voia instinctului, rămase aceeași cloșcă bătrînă care și-a petrecut toată vremea crescînd puii altora. Și încuviință. Dar Annette n-avea de ce să se felicite. Unele succese aduc mai multe necazuri decît foloase. Datorită mătușii nu întîrziară să pătrundă în casa Annettei frămîntările din afară. Doamna Victorine era flecară; și trăgea cu urechea la tot ce vorbeau vecinii despre întoarcerea nepoatei sale. Venea în goană acasă și istorisea, plîngînd, Annettei cele auzite. Annette o certa cu blîndețe, dar tot se 205

necăjea din pricina bîrfelilor prostești. De cîte ori se întorcea bătrîna din oraș, Annette se întreba, tremurînd: „Acum ce-o sămi mai povestească?” În cele din urmă o opri să-i mai vorbească. Dar cînd mătușa tăcea, era încă și mai rău, cu mofturile, suspinele și aerul ei îndurerat. Și în Annette crescu o ciudă cumplită împotriva înveninatei guri a lumii, pe care se prefăcea că o nesocotește. Dac-ar fi fost înțeleaptă, ar fi știut cel puțin să se ferească de ea. Dar Annette era prea vie ca să fie înțeleaptă. Nu devii înțelept decît după ce ajungi să te căiești că n-ai fost. Așa e firea omenească. După ce întoarse cu dispreț spatele lumii întregi cu prejudecățile ei, Annette ardea de dorința de a ști ce spune lumea în spatele ei. Și temîndu-se, în fiecare dimineață, că ziua va trece fără a-i aduce ecoul cuvintelor răutăcioase spuse pe socoteala ei, era gata să plece singură în căutarea lor. Dar, de obicei, era cruțată de această oboseală. Primi din partea familiei, de la veri și verișoare, cu care nu avea decît îndepărtate legături de rudenie, scrisori scandalizate, lecții greu de suportat. Aerele lor de judecători și de campioni ai onoarei familiei ar fi trebuit să pară mai curînd grotești decît supărătoare pentru cineva care cunoștea, așa cum cunoștea Annette de la tatăl ei, cronica secretă a familiei, cît și prețul acestor Aristarhi 29. Dar Annette nu rîdea; se repezea la toc și ticluia un răspuns usturător, răspuns care înmulțea motivele de condamnare și făcea osînda nemiloasă. În afară de asta, acești cenzori austeri puteau oricînd să invoce în favoarea lor drepturile desigur abuzive, dar obișnuite, ale rudeniei. Dar ce drept aveau s-o dăscălească niște străini, pe 29 Aristarh – vestit gramatic și critic alexandrin (secolul al II-lea i.e.n.). Numele lui a rămas simbolul criticului sever, drept și luminat.

206

care nu putea să-i stînjenească faptul că ea se purta așa cum înțelegea să se poarte? Cînd întîlnea pe stradă cîte o doamnă din lumea bună, în al cărei salon fusese odinioară primită, Annette se oprea pentru a schimba cîteva cuvinte de politețe. Cealaltă o măsura cu o privire curioasă, o lăsa să vorbească, de-abia îi răspundea, apoi se depărta cu o politețe rece. O alta, căreia Annette îi scrise pentru a obține o informație, aici nu-i răspunse. În vederea aceleiași informații, Annette se adresă unei prietene a mamei ei, o doamnă bătrînă, pe care o respecta și pe care o îndrăgise pe vremuri; se hotărî să-i facă o vizită. Primi un răspuns încurcat, prin care doamna se scuza că nu o poate primi, deoarece pleacă din Paris. Aceste împunsături care se repetau mereu o neliniștiră. Annette se temea de alte jigniri, dar, lucru ciudat, tocmai această teamă o îndemna să le provoace mereu. Așa se întîmplă și cu prietena ei, Lucile Cordier. Se cunoșteau de multă vreme. În lumea din care făceau parte, Lucile era preferata Annettei și, fără să fie prietene prea intime, cele două fete se întîlneau cu plăcere. De la mătușa ei, Annette află că sora Lucilei se căsătorise de curînd. De la Lucile nu primise nici o înștiințare. Scrise o scrisoare de felicitare, Lucile îi răspunse prin tăcere. Annette trecuse prin destule, ca să nu mai stăruie. Stărui totuși dintr-o nevoie ciudată de a fi sigură, de a suferi. Se duse la Lucile. Din salon o izbi un zgomot de voci. Era ziua de primire. Își aminti de asta în clipa cînd intră. Era prea tîrziu ca să dea înapoi. Conversația era însuflețită. Se adunaseră vreo douăsprezece persoane, aproape toate cunoștințe de ale ei. Cînd se! vi ea, glasurile încetară brusc. Timp de cîteva secunde numai. Emoționată și simțind că va urma o luptă, Annette intră cu zîmbetul pe buze și se duse drept la Lucile, fără a privi în dreapta sau în stînga. Lucile se ridică stingherită de pe scaun. Era mică, 207

blondă, cu ochi surîzători, mîngîietori, catifelați și vioi, nostimă, cu o gură de șoricel și dinți puțin ieșiți în afară. Era spirituală, dar indiferentă cînd era vorba de oameni și! dei, deși se prefăcea că e pasionată pentru! dei și foarte legată de oameni. Prevăzătoare, nu prea sinceră, slabă, dornică să placă, urmărea mai presus de orice să nu se certe cu nimeni, să-i cruțe pe toți. În ceea ce o privea, purtarea Annettei n-o tulburase nicidecum. Nasul ei ascuțit, mereu la pîndă, se amuza cînd adulmeca scandaluri. Aventura Annettei, pe care ea o socotea absurdă, ar fi distrat-o numai, dacă din punct de vedere monden n-ar fi pus-o în încurcătură. Cînd Annette îi scrisese că se află din nou la Paris, Lucile gîndise: „Ce belea! Ce să-i răspund oare?” Nu dorea s-o jignească. Dar nici nu voia să-și pună reputația în primejdie. Și, fiindcă nu găsea calea potrivită, amina răspunsul de pe o zi pe alta. Își propunea s-o vadă pe Annette, dar mai tîrziu (doar nu era nici o grabă) și fără să afle lumea. Dar astea no împiedicau să lovească în Annette și să facă pe scandalizata, ca toți ceilalți. Dar iată că apariția neașteptată a Annettei o silea (asta era prea de tot! ) să aleagă numaidecît. Și Lucile o dușmăni pe Annette mai mult pentru această farsă nesuferită decît pentru faptul că născuse un copil nelegitim. (N-are decît să facă și doi, dar pe mine să mă lase în pace! ) Cu o licărire de furie în ochi, repede stinsă, strînse mîna întinsă a Annettei, răspunzînd zîmbetului ei prin zîmbetul acela mieros, pe care Annette îl cunoștea atît de bine. (Era greu să te împotrivești seducției lui mîngîioase.) Dar zîmbetul nu ținu mult. Ochii iscoditori ai Lucilei și urechile ei la pîndă prinseră numaidecît ironia celor de față. Într-o clipă, zîmbetul îi îngheță, după cîteva cuvinte de primire, Lucile reluă cu glas nefiresc firul 208

întrerupt al conversației; iar ceilalți, ca și cum ar fi fost înțeleși, începură cu toții să discute. Annette, care rămase în afara conversației, se simți izgonită. Dar nu acceptă situația. Știa bine ce fire slabă are Lucile. Se înarmă cu surîsul ei mîndru și, în mijlocul unui grup care se prefăcea că nu-i vede zîmbetul și că e prins de un schimb de cuvinte pe cît de deșarte pe atît de însuflețite, își plimbă privirea liniștită pe fețele tuturor. Ochii pe care îi întîlnea clipeau pentru a se feri. O singură pereche de ochi nu mai avu timpul să se apere și rămase ațintită asupra ei cu o privire furioasă. Annette recunoscu fața mare de păpușă a lui Marie-Louise de Baudru, fiica unui notar bogat, căsătorită cu un magistrat, ale cărei rude erau legate prin vechi relații de cordialitate socială și printr-o adîncă antipatie de familia Rivière. Marie-Louise de Baudru întruchipa prin ființa ei solidă toate atributele marii burghezii din care făcea parte: ordinea, cinstea, nepăsarea, lipsa de bunătate și mai ales de spirit; apoi toate virtuțile legale: o credință nestrămutată, afirmată în cuvinte și lipsită de orice îndoială, de orice gînd, și un cult religios pentru proprietate: familia ei, bunurile ei, patria ei, religia ei, morala ei, tradițiile ei și împotrivirile ei. În sfîrșit, eul masiv și compact, ca un bloc solid care acoperă soarele. În preajma ei nu mai exista nici un loc pentru butoiul lui Diogene 30!

30 Diogene din Sinope (415-523 l.e.n.), cel mai popular reprezentant al școlii cinicilor, filozofi care oglindeau protestul pasiv al păturilor sărace ale poporului Împotriva orînduirii sclavagiste. Cinicii propovăduiau reprimarea pasiunilor și reducerea necesităților la minimum. Intru înfăptuirea acestui principiu se spune că Diogene ar fi locuit într-un butoi.

209

Nimic nu-i dezgusta pe cei din familia Baudru mai mult ca independența, de orice fel ar fi fost ea: religioasă, morală, intelectuală, politică sau socială. Era o silă înnăscută. Toate formele independenței se contopeau în cuvîntul injurios de „anarhism”. Bănuiseră ei dintotdeauna că acest anarhism există la membrii familiei Rivière. Și, din instinct, Marie-Louise, deopotrivă cu toate rudele ei, avea bănuieli cu privire la Annette. Nu-i ierta, în primul rînd, libertatea cu care fusese crescută, ca fată. Și poate că din aceste judecăți nefavorabile nu lipsea un grăunte de invidie. Un singur motiv o împiedica pe Marie-Louise să dea grai sentimentelor ei: averea familiei Rivière. Bogăția aduce stimă, e unul din stîlpii – poate cel mai puternic – al orînduirii sociale. Asta numai cu condiția ca temelia ei – familia legală – să nu fie zdruncinată. Stîlpii societății au grijă de asta; și nu e bine să le stai în cale. Annette se atinsese de principiile de bază. Clinele de pază se deșteptase. Dar tăcea. Cînd e lume de fată nu latră. Dar privirea lui era grăitoare. În privirea MarieLouisei de Baudru, Annette citi dispreț plin de mînie. Privirea i se opri liniștită asupra judecătoarei buhăite și, salutînd-o cu familiaritate, Annette o sili să-i răspundă. Marie-Louise, care se sufoca de ciudă, deoarece nu se simțea în stare să se împotrivească acestei porunci, salută, dar se răzbună, săgetînd-o pe Annette cu o privire și mai aspră. Dar Annette, nepăsătoare, n-o mai privea,! ar ochii ei, care făceau înconjurul încăperii, se întoarseră din nou spre Lucile. Fără urmă de stînjeneală, Annette întră în conversația începută, tăind vorba Lucilei, exprimîndu-și o părere și silind-o pe aceasta să-i răspundă. Erau nevoiți să-i facă loc. Nu se puteau împiedica să o asculte cu politețe, cu curiozitate, ba chiar cu plăcere: căci nu era lipsită de duh. Dar nu-i răspundeau, făceau 210

pe distrații, schimbau subiectul. Conversația se stingea, se aprindea din nou în pîlpîiri mărunte, sărea de la un subiect la celălalt. În tăcerea care se lăsase în jurul ei, Annette se auzi vorbind pe un ton natural; și-și asculta glasul, de parcă ar fi fost al unei străine. Fiindcă era femeie în adevăratul înțeles al cuvîntului, fină, sentimentală, mîndră, nu-i scăpa nici una din micile umilințe la care era supusă. Obișnuită din copilărie să deslușească și să mînuiască limba mincinoasă a saloanelor, știa să descifreze gînduri jignitoare sub vălul scăpărilor voite, ale zîmbetelor în doi peri, al politeții nesincere. Suferea, dar rîdea; și vorbea mai departe. Lumea gîndea: „Ce îndrăzneală are mititica asta!” Lucile se folosi de plecarea uneia din invitatele ei, pe care o însoți pînă la ușă, pentru a se depărta de Annette. Aceasta se simți părăsită, într-un grup hotărît să o nesocotească. Renunță să mai prelungească încercarea și se pregăti să plece, cînd Marcel Franck se îndreptă spre ea. intrase de cîtăva vreme, dar Annette nu-l băgase în seamă, căci o absorbea încordarea de a nu cădea pradă descurajării. El îi urmărea vorbele cu o milă ironică și-i admira îndrăzneala. Își spunea: „Ce-o fi făcut-o să vină aici, ca să-i înfrunte pe nătărăii ăștia? Ce smintită! Ți se rupe inima…” Se hotărî să-i întindă colacul de salvare. O salută drăguț. Ochii recunoscători ai Annettei se luminară. Cei din jurul lor tăceau, cu fețe închise, care pîndeau. El spuse: — În sfîrșit, pasăre călătoare ce ești, te-ai reîntors? I-ai contemplat îndeajuns azurul, o, Mediterana? Voia s-o îndrepte spre un subiect nevinovat. Dar ea (oare ce demon o fi împins-o: mîndrie, instinct de bravură sau poate doar sinceritatea?) îi răspunse cu veselie în glas: — Azurul, l-am contemplat luni de zile numai în ochii 211

copilului meu. O undă de ironie trecu prin toată asistența. Răsăriră zîmbete și se schimbară priviri discrete. Marie-Louise de Baudru se ridică indignată; roșie la față, cu pieptul ei opulent, atît de umflat de dispreț mînios, încît rochia părea gata să plesnească, împinse scaunul și, fără să salute pe nimeni, se îndreptă spre ușă și ieși din odaie. Temperatura salonului coborî cu cîteva grade. Annette rămase izolată în colțul ei împreună cu Marcel Franck. El murmură, privind-o cu ochi compătimitori și șireți: — Imprudento! — Unde vezi tu imprudență? întrebă ea cu glas limpede. Părea să caute ceva la picioare. Apoi, se sculă fără grabă, salută rece și, primind răspunsuri la fel de reci, plecă. Dac-ar fi văzut-o cineva pe stradă, umblînd cu pasul ei ritmat, cu capul drept, cu înfățișarea rece, corectă, nepăsătoare, desigur că n-ar fi bănuit cum i se zbătea inima rănită din pricina potopului de dispreț ce se abătuse asupra ei. Cînd se întoarse la Boulogne, se închise în odaia ei cu copilul și-l îmbrățișă pe micuț cu lacrimi amare în ochi. Apoi rîse sfidător. * Nu lipseau la Paris nici cercurile inteligente, unde Annette ar fi fost primită cu respect, mai ales în lumea în care fiica arhitectului Rivière ar fi trebuit să se simtă în largul ei, aceea a artiștilor, care trăiesc în marginea filistinismului social și care, deși înzestrați cu un foarte tradițional spirit familist, sînt totuși mai lipsiți de prejudecăți. Dar Annette nu prea avea relații cu nevestele artiștilor. Spirit ordonat, rezervat în purtări și de fel boemă ca stil de viață, Annette nu prea gusta obiceiurile și conversația lor, deși respecta marile lor calități: curaj, simplitate, rezistență morală. Lucru știut că, în viața de toate zilele, relațiile 212

se bazează mai puțin pe stimă, cît pe baza unei comunități de instincte și de obiceiuri. De altfel, de multă vreme, Raoul Rivière își lăsase vechii prieteni în drum. De îndată ce succesul îi îngăduise să intre în lumea bogăției și a onorurilor oficiale, acest om cu pofte atît de violente rupsese cu aurea mediocritas 31. Prea inteligent pentru a nu prețui societatea oamenilor care muncesc mai mult decît pe cea a saloanelor și a cercurilor pariziene, o preferase totuși pe aceasta din urmă, pentru că aci se putea înfrupta din belșug. Avusese totuși grijă să-și lase deschise porțile tainice spre alte lumi foarte amestecate, unde își putea satisface nevoia de plăcere și de independență neînfrînată; ducea o viață dublă sau triplă. Dar puțini erau cei ce știau despre toate acestea, și Annette nu cunoscuse din viața lui decît preocupările deșarte și pe cele de afaceri. Cercul Annettei se mărginea aproape numai la această mare burghezie, bogată și destul de distinsă, o nouă clasă dominantă, care a sfîrșit prin a-și crea o umbră de tradiție. O dată cu celelalte atribute ale puterii, lumea aceasta își cumpărase strălucirea în toate domeniile – o strălucire de lampă cu abajur – și ajunsese să nu se teamă de nimic mai mult decît de lărgirea sau mutarea cercului de lumină; căci cea mai mică schimbare poate zdruncina certitudinile. Annette, care iubea lumina din instinct, o căutase oriunde îi fusese cu putință; mai întîi în studiile universitare, pe care lumea le socotea pretențioase, numai că lumina pe care o găsi aci răzbătea greu; era o lumină de săli de curs și de biblioteci; o lumină nu directă, ci refractată. În universitate Annette cîștigase acea îndrăzneală cu totul abstractă a gîndirii, care nu-i dezbăra pe cei mai buni dintre colegii ei de o nespusă 31 În limba latină în original: mediocritate aurită.

213

timiditate față de lucrurile practice și de o desăvîrșită dezorientare în fața realității. Și mai era un văl care-i umbrea lumina din afară: averea ei. Și, orice-ar fi făcut, averea era o barieră care o despărțea de marea obște. Annette nici nu-și dădea seama cît era de îngrădită. Sînt neajunsuri legate de bogăție: un țarc privilegiat, dar totuși un țarc, o pășune îngrădită. Mai mult decît atît: acuma, cînd trebuia să iasă din țarc, Annette, care se gîndise de multe ori fără nici o teamă la posibilitatea aceasta, nu mai voia să iasă. S-o condamne cei care resping lipsa de logică! Bărbatul – iar femeia încă și mai puțin – nu e făcut dintr-o singură bucată, mai ales la vîrstele de tranziție și de înnoire, cînd instinctele răzvrătite se împletesc cu obiceiurile moștenite și paralizante. Nu te poți dezbăra dintr-o dată de obiceiurile mediului tău, de nevoile cu care te-ai deprins. E un lucru greu chiar și pentru sufletele cele mai libere. Părerile de rău și îndoielile nu lipsesc niciodată; ai vrea să nu pierzi nimic, să păstrezi totul. În sinceritatea ei, Annette, care avea nevoie să iubească, să fie liberă, care nu dorea să mintă, nu voia totuși să jertfească avantajele cîștigate. Primea să se despartă de lumea ei. Dar nu îndura să fie azvîrlită din mijlocul ei. Nu voia să decadă. Și mîndria ei de om tinăr, pe care viața încă nu l-a silit să lase creasta în jos, refuza să se adăpostească într-un alt mediu social mai modest, chiar dacă pe acesta Annette îl prețuia mai mult decît pe celălalt. Asta ar fi însemnat, în ochii lumii, să se recunoască învinsă. Mai bine să trăiască singură, decît să fie declasată. Oricît de măruntă ar fi fost frămîntarea, ea nu era lipsită de un dram de rațiune. În lupta care se încinge între convențiunile unei clase sociale și unul dintre membrii ei răzvrătiți, care le înfruntă, clasa face zid împotriva nesăbuitului răzvrătit, îl 214

izgonește dincolo de hotarele ei, îl silește să emigreze; dar între timp îi pîndește toate slăbiciunile, pentru a îndreptăți surghiunul. Și în natură, de îndată ce undeva se ivesc semnele unei slăbiciuni, vreo pradă lipsită de apărare, pînzele de păianjen se întind în jurul ei. În toate acestea nu e nici urmă de necinste sau de viclenie. Așa e buna noastră Natură. E veșnic la pîndă. Și fiecare, la timpul său, e sau vînător sau vînat. Annette era vînat. Vînătorii se arătară. Annette primi cu toată simplitatea vizita prietenului ei Marcel Franck. Era singură în casă. Copilul era plecat cu mătușa la plimbarea lui de fiecare zi. Annette rămăsese în odaia ei, pentru că se simțea puțin obosită; credea că n-o să vadă pe nimeni în ziua aceea; totuși, cînd i se aduse cartea de vizită a lui Marcel, îl primi cu bucurie. Îi era recunoscătoare pentru că îi luase apărarea în casa Lucilei. Bineînțeles că o făcuse fără să se compromită. Dar Annette nu cerea atît de mult. Îl primi ca pe un vechi prieten, fără formalități, stînd întinsă pe o canapea. Nu apucase să-și scoată rochia de casă. De cînd era mamă pierduse acel respect fără margini pentru ordine și minuțioasă corectitudine, de care rîdea Sylvie. Marcel nu se plînse de asta. O găsi mai frumoasă ca oricînd, cu talia mai împlinită, cu un aer de dulce lenevie și cu o strălucire umedă în privirea fericită. Annette vorbea fără să se controleze; îi făcea plăcere să-l regăsească pe duhovnicul isteț al șovăielilor ei: îi plăcea inteligența, tactul lui: toate astea îi inspirau încredere. Franck dovedea, ca întotdeauna, o înțelegere subtilă, era foarte prietenos, dar, de la început, Annette surprinse la el o nuanță de familiaritate nouă, care o izbi. 215

Își amintiră de ultima lor întîlnire, înainte de călătoria atît de neplăcută a Annettei în Burgundia, la familia Brissot; și Annette recunoscu ca Marcel prevăzuse bine ceea ce avea să se întîmple. Nu voia să vorbească decît despre faptul că n-a fost posibilă căsătoria ei cu Roger. Dar se îmbujoră la față la gîndul că el ar fi putut înțelege lucrurile altfel și că ar fi putut găsi totul foarte amuzant. Marcel îi spuse răutăcios: — Și tu înțelegeai doar lucrurile la fel de bine ca și mine. Și rîdea de întorsătura pe care o luase aventura. Avea aerul că fusese într-o oarecare măsură complice. Annette se simțea încurcată, dar își ascundea încurcătura sub ironie. Marcel încerca s-o măgulească: — Înțelegeai mult mai bine decît mine. Noi, bărbații, sîntem atît de caraghioși, încît socotim că putem fi de folos femeilor cu prețioasa noastră înțelepciune, și le credem pe cuvînt cînd ele ne întreabă îngrijorate, cu ochii lor frumoși, mari, deschiși, și cu glasul șiret, ce trebuie să facă. Dar ele știu foarte bine. Vor doar să ne măgulească mania de a dăscăli. Mai bine-am lua noi lecții de la ele! Cînd preziceam că n-ai să te lași prinsa în latul lui Brissot, nu bănuiam că ai să scapi din mreje în chip atît de magistral. Ce curaj! Așa mai zic și eu! Ei, cînd îți pui dumneata ceva în gînd! Te felicit pentru spiritul dumitale cutezător! Annette îl asculta stingherită. Ce ciudat! Și ea, care era gata să lupte pentru dreptul de a fi făcut ceea ce făcuse; deunăzi, la Lucile, era pregătită să înfrunte lumea întreagă. Acum, cînd îl auzea pe Marcel lăudîndu-i fapta pe tonul acesta, nu se simțea de fel la largul ei. Se simțea rănită în pudoarea și demnitatea ei. Spuse: — Nu mă felicita! Sînt mai puțin îndrăzneață decît îți închipui. N-am dorit dinainte să se întîmple ce s-a întîmplat. Nu 216

prevedeam… Apoi, cuprinsă de scrupule și prea mîndră pentru a minți, adăugă: — Mă înșel. Cred că totuși prevedeam. Dar mă temeam de asta, nu doream să se întîmple așa. Și ăsta e lucrul pe care nu-l înțeleg: cum se face că am căutat tocmai lucrul pe care nu-l doream, de care mă temeam? — E firesc, spuse Marcel. Lucru! de care te temi te hipnotizează. La urma urmelor, cine spune că nu poți dori un lucru de care te temi? Dar nu oricine îndrăznește să facă lucrul de care se teme. Dumneata ai îndrăznit. Ai îndrăznit să te înșeli. Uneori trebuie să te și înșeli în viață. A te înșela înseamnă a cunoaște. Trebuie să cunoști. Dar, scumpa mea prietenă, cred că, rămînînd îndrăzneață, ar fi trebuit totuși să! ei unele măsuri de prevedere; mi se pare că tovarășul dumitale poartă o mare vină lăsîndu-te să porți o astfel de povară. Puțin scandalizată, Annette spuse: — Pentru mine nu e o povară. Marcel crezu că, din generozitate, Annette vrea să-l scuze pe Roger și spuse: — Tot îl mai iubești? — Pe cine? întrebă Annette. — Perfect! făcu Marcel rîzînd. Va să zică nu-l mai iubești. — Îmi iubesc copilul, spuse Annette. Restul ține de trecut. Și trecutul nu știi niciodată dacă a existat vreodată. Nu-l mai poți înțelege. E trist. — Și asta are farmec, făcu Marcel. — Nu gust farmecul ăsta, spuse Annette. Nu sînt o diletantă. Dar fiul meu e prezentul, un prezent care va dura cît mine. — Un prezent care ne alungă, acela pentru care vei fi și 217

dumneata, la rîndul dumitale, trecut. — Cu atît mai rău pentru mine! spuse Annette. Și încă mă voi simți tare bine să fiu călcată de piciorușele lui. Marcel rîse de atîta patimă. Annette spuse: — Nu mă poți înțelege. Nu l-ai văzut încă pe micul meu Marc, capodopera mea. Și chiar dacă n-ai vedea, tot n-ai ști să-l vezi. Tu te pricepi să judeci tablouri, statui, jucării fără folos. Dar minunea aceasta fără pereche – un trup de copilaș – nu știi s-o judeci. N-ar avea nici un rost sa ți-l descriu. Totuși îl descrise pe-ndelete, cu dragoste. Rîdea singură de explicațiile ei înflăcărate, exagerate, dar se lăsă dusă. Se întrerupse cînd văzu privirea inteligentă și puțin batjocoritoare a lui Marcel. — Te plictisesc. Iartă-mă! Nu-i așa că nu mă înțelegi? — Ba da! Marcel înțelegea. Marcel înțelegea orice. Fiecare cu plăcerea lui. Ce rost mai au discuțiile… — Într-un cuvînt, spuse el, ai fost o mamă chiulangioaică. Ești în contravenție față de ordinea publică și de familia legală. Și, în loc să-ți pară rău, înfrunți autoritatea. — Ce autoritate? întrebă Annette. Nu înfrunt pe nimeni. — Cum asta, dar opinia publică, tradiția, codul lui Napoleon? — Nu-mi bat capul cu toți ăștia! — Asta-i cea mai groaznică înfruntare, aceea pe care nimeni n-o! artă. Dar fie! Ai rupt legăturile, te-ai liberat de clan. Acum ce ai de gînd să faci? — Ce făceam și înainte. Marcel avea un aer neîncrezător. — Cum, crezi că n-o să mai pot trăi ca înainte? — Nici n-ar merita! Și pe urmă… 218

Îi era ușor lui Marcel să amintească de vizita la Lucile: încercarea Annettei de a-și relua locul pe care-l deținea înainte în societate nu putea fi încununată de succes. Asta o știa și ea rara sa! se spună, și mîndria ei rănită nici nu se gîndea să reînceapă experiența. Dar se miră de stăruința pe care o punea Marcel în demonstrația lui; de obicei era mai discret. Annette spuse: — De altfel, puțin îmi pasă acum, cînd am copilul! — Totuși nu poți să-ți mărginești viața la el. — Nu socotesc că asta înseamnă să-mi mărginesc viața, ci să mi-o lărgesc. Văd în el o lume întreagă, o lume care o să crească. O să cresc și eu o dată cu el. Cu multă grijă și nu fără ironie, Marcel căută să-i dovedească de ce această lume nu putea fi de ajuns pentru o fire dornică de viață și pretențioasă ca ea. Annette îl asculta încruntată și inima i se strîngea. Protesta în gînd, enervată: „Nu! Nu!” Totuși, faptul că Marcel mai văzuse o dată limpede o tulbura. Dar de ce se înverșuna oare așa s-o convingă? De ce-și dădea atîta osteneală să-i demonstreze că trebuie să se folosească de libertatea cucerită, să nu se teamă de-a trăi în marginea societății (el zicea: „În afara și deasupra convențiilor burgheze”)? Existau în Annette două sau trei ființe care-și țineau totdeauna tovărășie. De obicei vorbea numai una; celelalte ascultau. În clipa aceasta vorbeau două deodată: Annette cea pasionată și sentimentală, care cădea pradă impresiilor și se lăsa cu plăcere păcălită de ele. Și o alta, care o observa și se amuza pe socoteala pornirilor tainice din inimile altora. Aceasta din urmă avea ochii buni: citea în Marcel. Rolurile se schimbaseră. Odinioară el era acela care citea gîndurile ei ascunse. Astăzi… astăzi, Annette avea (de cînd? Da, exact din clipa „metamorfozei” ei) puterea de a citi în suflete și de a pătrunde 219

mișcările lor tainice, mișcări a căror noutate o mira și o amuza, în mijlocul preocupărilor ei. Întinsă pe canapea, cu capul răsturnat și brațele sub ceafă, cu gura întredeschisă, se uita în tavan; dar, cu coada ochilor pe jumătate închiși, îl vedea pe Marcel vorbind. Ar fi putut să spună dinainte vorbele pe care avea să le rostească, ar fi putut să jure că lucrurile se vor întîmpla așa. Îl asmuțea cu o curiozitate înveselită și puțin răutăcioasă, pe care și-o imputa. (Dar trebuie să văd și să aflu; cum a spus el adineauri, trebuie să cunosc… să cunosc…) Învăța să-l cunoască pe acest prieten… (Da, bineînțeles că te înțeleg! O Annette căzută din pom e bună de cules. El scutura încet pomul, pentru ca ea să cadă de-a binelea. Profita de nedumerirea ei. Și, totuși, o iubea. Chiar așa o iubea… Nu e strălucit fratele nostru, bărbatul! Își face glasul mîngîios. Ia te uită cum se înduioșează! Și acum, atenție! Pun rămășag c-o să se aplece…) Văzu cu cîteva clipe înainte barba blondă a lui Marcel, care se apleca spre ea, buzele lui mîngîietoare, gata să se lipească de ale ei. Vru să-l cruțe de o umilință. Și, în clipa aceea, se ridică și, respingînd încet umerii lui Marcel, cu brațele întinse, spuse: — Adio, dragul meu! Marcel privi ochii aceia pătrunzători care-l măsurau cu o licărire răutăcioasă. Zîmbi. Era dezamăgit. Dar lucrurile se petreceau conform cu regulile jocului. Nu-și ascundea că, în chipul cel mai pașnic din lume, fusese dat afară. Totuși era sigur că Annette ținea la el. Înțeleagă cine-o vrea! Fata asta ciudată îi scăpa. * Marcel nu se mai arătă; și Annette nu-l chemă. Rămaseră 220

prieteni, dar erau înciudați unul pe celălalt. Tocmai pentru că Marcel nu-i era indiferent. Annette nu uita ce citise în el. Nu se simțea jignita; era o poveste atît de banală… Prea banală! Nu, Annette nu era supărată pe Marcel. Totuși, nu putea să uite! Uneori mintea! artă, dar inima nu o încuviințează. În urma încercării prea îndrăznețe a lui Marcel, mai mult chiar decît în urma primirii aspre din salonul lui Lucile, Annette fusese silită să admită că situația ei se schimbase, și asta-i sporea ciuda ascunsă împotriva lui Marcel. Nu se mai simțea ocrotită de respectul convențional, pe care societatea îl hărăzește celor care se arată, cel puțin în aparență, supuși convențiilor ei. Acum trebuia să se apere singură. Se simțea în primejdie. Nu mai primi pe nimeni. Se feri să-i povestească Sylviei prin ce trecuse; Sylvie îi prezisese că așa se va întîmpla și ar fi triumfat. Annette tăinui totul și se închise împreună cu copilul în lumea ei. Hotărîse să nu mai trăiască decît pentru el. În seara vizitei lui Marcel, cînd micul Marc se întoarse de la plimbare, Annette îl primi nebună de bucurie. Rîse și el dînd din mînuțe. Annette îl înșfăcă de parc-ar fi avut în fața ei o pradă și începu să facă pe lupoaica flămîndă; îl săruta din cap pînă-n picioare, se prefăcea că vrea să-l înghită bucățică cu bucățică: îi luă piciorușele în gură, și, după ce-l dezbrăcă, începu să-l gîdile cu buzele. — Ham, o să te înghit! Și nătărăul ăla! exclamă ea, luîndu-l pe micuț de martor, nătărăul ăla care îndrăznește să-mi spună că tu nu-mi ești de ajuns! Ce obrăznicie! Să nu-mi ajungă mie prințișorul meu, micul meu zeu? Spune, nu ești tu zeul meu? Iar eu ce sînt, atunci? Mama zeului, desigur! A noastră e lumea! Ce isprăvi o să mai facem noi doi împreună! O să vedem totul, o să încercăm totul, o să gustăm, o să creăm totul! 221

Într-adevăr, creau totul! Oare a descoperi și a crea nu-i același lucru? „A născoci” e totuna cu „a găsi” în franceza curată. Găsești ceea ce născocești, descoperi ceea ce creezi, ceea ce visezi, ceea ce pescuiești în apele visului. Atît pentru mamă, cît și pentru copil, venea ceasul marilor descoperiri: primele cuvinte ale micuțului, jocurile acelea exploratoare, în care copilul judecă lumea după măsura membrelor sale. În fiecare dimineață Annette pleca împreună cu micuțul spre cucerirea lumii. Simțea aceeași bucurie ca și el, poate chiar una mai mare. I se părea că-și retrăiește copilăria, dar în plină conștiință și deci cu o bucurie desăvîrșită. Nici voinicelul nu ducea lipsă de bucurii! Era un copil frumos, sănătos, dolofan, un purceluș roz, bun de pus la frigare. (Sylvie spunea: „Ei, ce mai așteptăm?”) Avea în trupul lui elastic și rotofei un preaplin al puterii, ce mocnește ca mingile acelea de cauciuc care sînt gata să sară în aer. Fiecare din atingerile cu viața dezlănțuia în el o veselie gălăgioasă. Puterea nesfîrșită de a visa, care există în fiecare copil, amplifica descoperirile lui și prelungea vibrațiile ca de clopoțel ale bucuriei. Annette nu rămînea în urmă. Ai fi zis că-i un concurs de fericire și gălăgie. Sylvie spunea că Annette a înnebunit, dar ea ar fi făcut la fel. Și, după atîta tărăboi, se bucurau amîndouă cîteva ceasuri de liniște desăvîrșită, încîntătoare, cîteva ceasuri de sfîrșeală. Micuțul, istovit de atîta mișcare, dormea dus. Annette pica și ea de oboseală; dar se încăpățîna mulții vreme să nu doarmă pentru a se bucura de somnul copilului, și focul dragostei ei, tăinuit în inimă, ferit ca pîlpîirea unei luminări de o mînă, ca nu cumva să-l trezească pe micuț, ardea cu o flacără tăcută și prelungă, ce se urca spre cer. Se ruga… Ca Maria în fața ieslelor… Se ruga copilului. Urmară cîteva luni frumoase de strălucire. Dar bucuria nu 222

mai era atît de curată ca anul trecut. Era mai puțin limpede. Era o bucurie mai exaltată, istovitoare, puțin exagerată. O fire rezistentă și sănătoasă cum era cea a Annettei trebuie să creeze, să creeze neîncetat, din toată ființa, cu trupul și cu sufletul. Să creeze sau să chibzuiască o creație viitoare. E o nevoie. Și nu există fericire decît prin împlinirea acestei nevoi. Fiecare perioadă de creație are tărîmul ei bine determinat; forța ei în ascensiune urmează o traiectorie care, prin firea lucrurilor, trebuie să coboare la un moment dat. Annette depășise momentul culminant. Dar, la mamă, elanul creator dăinuie multă vreme după naștere. Alăptatul prelungește această transfuzie de sînge, și legături nevăzute fac ca cele două ființe să rămînă în comunicație. Bogăția creatoare din sufletul copilului compensează sărăcirea ce are loc în sufletul mamei. Rîul care seacă încearcă să se alimenteze din cel care se revarsă. Devine năvalnic pentru a fi una cu puhoiul. Dar puhoiul întrece rîul, care rămîne în urmă. Copilul se îndepărtează. Annettei îi era din ce în ce mai greu sa țină pasul. Micuțul nu știa încă să ticluiască o frază întreagă, dar începuse să aibă ascunzișurile lui, sertărașe a căror cheie o păstra numai el. Dumnezeu știe ce ascundea acolo! Părerile lui despre oameni, crîmpeie de judecăți, un talmeș-balmeș de imagini, senzații și cuvinte – jucării, ale căror sunete te fac să rîzi. Habar n-avea ce înseamnă aceste sunete, era un monolog spus cu glas încîntat, fără noimă, fără sfîrșit, nici început. Își dădea însă seama, poate nu de ceea ce ascundea, cît de faptul că ascundea ceva. Căci, cu cît te sileai mai mult să afli ce gîndește, cu atît mai multă șiretenie întrebuința ol, ca nimeni să nu știe. Ba uneori îi făcea plăcere să pună bețe-n roate celor ce făceau cercetări; cu limba lui mică, ce se încurca printre silabe, cu limba lui 223

neîndemînatică, la fel ca și mîinile, încerca să mintă, să înșele lumea. E plăcerea de a dovedi celorlalți și ție însuți cît ești de important, bătîndu-ți joc de cei ce vor să-ți încalce tărîmurile. Această mînă de om, care de-abia deschisese ochii, avea instinctul fundamental al bunului propriu. Ce-i al meu nu-i al tău. Drept bun n-avea decît cîteva frînturi de gînduri; și, pentru a le ascunde de ochii mamei lui, ridica ziduri înalte. Iar ea, neprevăzătoare, ca toate mamele, era mîndră că el știe să spună atît de bine: „Nu!”, că-și arată atît de timpuriu personalitatea. Și spunea cu mîndrie: „Are o voință de fier!” Credea că fierul acesta ea îl făurise. Dar împotriva cui? Mai întii de toate, împotriva ei: pentru acest mic eu, ea era non-eul, lumea din afară. Desigur, o lume în care se poate trăi, o lume călduță, plăcută, plină de lapte, care se poate exploata și care trebuie dominată. Dar, totuși, lumea din afară! Eu nu sînt lumea asta. Ea este a mea, dar eu nu sînt al ei! Nu, Annette nu era stăpînă pe el! Începea să-și dea seama. Liliputanul nu voia să-și aparțină decît lui însuși. El avea nevoie de ea, dar și ea avea nevoie de el: așa-i spunea micuțului instinctul. Și poate că tot instinctul întărit de egocentrismul lui îi spunea că ea are mult mai multă nevoie de el și că, prin urmare, era drept ca el să abuzeze. Și, doamne, cît era de adevărat: ea avea mult mai multă nevoie de el… — Drept ori nedrept, fă-ți mendrele, monstru mic ce ești! Fiindcă, orice-ai face tu, multă vreme nu te poți lipsi de mine. Te țin bine. Uite cum te cufund în baie! N-ai decît să protestezi, peștișorule! E indignat, stă cu gura deschisă micul personaj, ca și cum s-ar sufoca de furie, fiindcă se vede mînuit ca un pachet. Și te sucesc, și te răsucesc! Doamne! Ce mai muzică! Ai să te faci cîntăreț, băiete! Ia mai scoate un do! Bravo! Cînți tu, dar joci tot 224

cum vreau eu. Groaznic lucru că mă folosesc de slăbiciunea ta, nu? O, ce lașă-i mama asta! Sărăcuțul! Lasă că te răzbuni tu cînd ai să crești mare. Și acum zi ceva! Vezi, cu toată demnitatea ta, eu tot îți sărut funduțul! El se zvîrcolea. Ea rîdea. Dar degeaba îl strîngea, fiindcă tot nu-i stăpînea decît carapacea. Animalul dinăuntru se ascundea în vizuină. Din zi în zi era mai greu de prins. Era o vînătoare a dragostei, o lupta pătimașa. Annette își pierdea răsuflarea. Miile de îngrijiri mărunte pe care le cere un copil îți umplu zilele. Deși sînt atît de simple și de monotone, ele nu-ți îngăduie să te gîndești la altceva. În afara lumii lui, mereu a lui, spiritul se fărîmițează. Cel mai iute gînd e întrerupt de zeci de ori. Copilul năvălește peste tot: nu-i decît o mînă de om, dar îți acoperă orizontul. Annette nu se plîngea. Nici n-avea timp să-i pară rău. Trăia o viață plină și obositoare, care fusese la început o binefacere pentru ea, dar care făcea loc, cu fiecare ceas, unei sfîrșeli ascunse. Puterile se irosesc și sufletul merge mai departe. Nu rămîne acolo unde l-am lăsat. O pornește cu pas de somnambul; și cînd se trezește, nu mai cunoaște drumul. Într-o bună zi, Annette se deșteptă cu conștiința oboselii adunată de-a lungul ultimelor luni; și o umbră nelămurită se amestecă cu bucuria care sălășluia în ea. Nu voia s-o pună decît pe socoteala istovirii fizice, și ca să-și arate că nimic nu se schimbase în fericirea ei, izbucni în revărsări de bucurie mult mai gălăgioase decît ar fi fost nevoie. Făcea asta mai ales cînd era cineva de față: ca și cum i-ar fi fost teamă că ceilalți vor descoperi în ea ceea ce nu voia nici ea să vadă. Pe urmă, cînd rămînea singură, veselia exagerată făcea loc descurajării. Tristețe? Nu – doar o indispoziție vagă, o neliniște nelămurită, sentimentul înăbușit al unei nemulțumiri parțiale; nu 225

c-ar fi așteptat ceva de la lumea din afară (la urma urmelor, te poți lipsi de ea), dar suferea din pricină că o parte din ființa ei rămînea nefolosită. Unele forțe ale spiritului ei nu mai lucrau de mult; și întreaga făptură era tulburată. Lipsită de societate și silită să se mulțumească doar cu sine, simțind cum încolțește în ea o nostalgie pe care ar fi vrut s-o înăbușe, Annette încerca tovărășia cărților. Dar volumele rămîneau deschise la aceeași pagină; creierul nu mai era deprins cu eforturi de care ai nevoie să urmărești înlănțuirea cuvintelor; întreruperile continue pe care le producea în gîndul ei grija veșnică a copilului îi zdruncinau atenția, îi zguduiau ființa somnoroasă și enervată – ca pe o barcă legată de țărm, care dansează pe valuri fără să poată nici înainta, nici rămîne pe loc. În loc să reacționeze, Annette se închidea în ea și începea să viseze, pe jumătate adormită, deasupra cărții deschise; sau se amețea cu copilul, dînd glas unui puhoi de cuvinte fără noimă. Cînd vedea că Annette nu izbutește să-și cheltuiască toată energia cu micuțul, Sylvie spunea: — Ar trebui să mai ieși din casă, să faci mișcare, să te plimbi ca pe vremuri. Ca să fie lăsată în pace, Annette spunea că va ieși; dar nu se mișca din casă. Avea un motiv pe care-l tăinuia; îi era teamă să nu se întîlnească cu vreo veche cunoștință și să nu se expună la vreo atitudine rece, distantă, jignitoare. Era motivul pe care și-l servea ei înseși. În alte timpuri, ar fi trecut cu vederea astfel de jigniri mărunte. Acum însă fugea ca o neurastenică de orice atingere cu lumea exterioară. Atunci de ce nu părăsea Parisul pentru a trăi la țară, așa cum o sfătuia Sylvie? Nu spunea nu; dar nici nu făcea nimic: trebuia să ia o hotărîre. Și ea nu voia să iasă din amorțeala ei. Lăsa, așadar, zilele să plutească fără mișcare, fără furtuni, ca o 226

mare liniștită, ce se pregătește să se retragă.. Pauză, întrerupere aparentă în ritmul veșnic al respirației: răsuflarea se oprește. Bucuria se depărtează în vîrful picioarelor. Necazul se apropie pe furiș. Necazul încă n-a sosit. Dar un nescio quid 32 vestește: „Nu mișca! E la ușă.” * Necazul intră. Dar nu cel așteptat. Degeaba încerci să prevezi fericirea și suferința. Cînd se arată, chipul lor nu e niciodată cel prevăzut. Într-o noapte, cînd, suspendată între cer și mare, la granița dintre fericire și tristețe, se apropia de țărmul somnului, fără să-și dea seama dacă trecuse de el sau nu-l atinsese încă, Annette zări primejdia. Înainte de a-și da seama de unde vine și ce fel era, își încordă puterile și alergă în ajutorul copilului, care dormea alături de ea. Căci conștiința ei, care dormea cu urechea ciulită, înțelesese că e amenințat. Se scutură din somn și asculta îngrijorată. Nu se înșelase. Chiar cînd dormea adînc, Annette prindea cea mai mică schimbare în suflarea micuțului. Răsuflarea copilului era precipitată; printr-o osmoză ciudată, Annette simți apăsarea în pieptul ei. Făcu lumină și se aplecă deasupra leagănului. Mititelul nu se deșteptase; se zvîrcolea în somn, dar fața nu-i era roșie, ceea ce i se păru mamei un semn liniștitor; îi pipai corpul și văzu ca are pielea uscata; mumie și picioarele îi erau reci; Annette îl acoperi cu ceva cald. Parcă era mai liniștit acum. Îl mai urmări cîteva clipe, apoi stinse lumina, încercînd să se încredințeze că a fost o simplă sperietură fără urmări. Dar după un scurt răgaz, copilul începu din nou să gîfîie. Annette tot se mai mințea încă: „Nu, nu răsuflă greu și nici mai repede ca de 32 În limba latină în original: necunoscut.

227

obicei, sînt eu neliniștită”. Ca și cum ar fi putut să-și impună voința copilului, se străduia să stea nemișcată. Dar nu mai era chip să se îndoiască. Apăsarea era din ce în ce mai mare și răsuflarea din ce în ce mai iute. Copilul se trezi din pricina unui acces de tuse și începu să plîngă. Annette sări jos din pat. Luă copilul în brațe. Ardea, fața îi era palidă, iar buzele vinete. Annette era înnebunită. O strigă pe mătușa Victorine, care nu făcu decît să-i mărească spaima. Tocmai în ziua aceea telefonul era întrerupt din pricina unor reparațiuni și era cu neputință să dai de un medic. Nici farmacie nu exista prin împrejurimi. Casa din Boulogne era izolată, iar femeia de serviciu nu prea avea chef s-o pornească pe străzile pustii la ceasul acela din noapte. Trebuia să aștepte pînă dimineața. Boala se înrăutățea. Nu era greu să-ți pierzi capul! Annettei nici nu-i lipsea mult. Dar, fiindcă știa că nu trebuie, nu și-l pierdu. Mătușa gemea, învîrtindu-se ca o muscă sub un glob de lampă. Annette îi spuse cu asprime: — Nu folosește la nimic dacă gemi! Dă-mi o mînă de ajutor! Sau, dacă nu ești bună de nimic, du-te culcă-te și dă-mi pace! Îl scap eu și singură. Speriată, mătușa își recăpătă sîngele rece; se uită la micul bolnav, și experiența ei de bătrînă alungă din sufletul Annettei cea mai groaznică dintre temeri: teama de anghină difterică; Annette se mai îndoia încă; poate că și mătușa. E atît de ușor să te înșeli! Și chiar dacă nu era anghină difterică, mai există doar atîtea boli mortale! Faptul că nu le știi, mărește și mai mult spaima. Dar, oricît i-ar fi înghețat inima de groază, mișcările Annettei erau liniștite și precise. Fără să-și dea seama, călăuzită doar de instinctul de mamă, făcu ceea ce era spre binele copilului (așa îi spuse doctorul a doua zi): nu-l lăsă multa vreme întins pe 228

spate, îi schimbă mereu poziția, îl feri să se sufoce. Ceea ce nu putea s-o învețe nici știința, nici experiența, o învăța dragostea; doar suferința lui era și suferința ei. Și chiar mai mult încă. Și se socotea răspunzătoare. Răspunzătoare! Încordarea pe care ți-o pricinuiește o grea încercare – boala cînd se abate asupra unei ființe iubite mai ales – stîrnește adeseori porniri superstițioase, te face să te învinuiești de suferința celui nevinovat. Annette nu numai că se învinovățea de a nu fi vegheat îndeajuns asupra copilului, de lipsă de prevedere, ci descoperea că îi trecuseră prin minte gînduri ascunse și nelegiuite: o oboseală (trecătoare ce e drept) pricinuită de copil, umbra unei păreri de rău că viața ei se pierduse în ființa lui. Era oare sigur că această părere de rău, această oboseală le simțise cu adevărat, înăbușindu-și-le mai apoi? Desigur, de vreme ce acum ieșeau toate la iveală. Dar cine știe dacă nu le născocea ea, din nevoia aceea pe care o simțim cu toții atunci cînd, neputincioși în fapte, vrem să fim activi cel puțin cu gîndul, fie chiar și înverșunîndu-ne cu deznădejde împotriva noastră înșine? Se înverșuna uneori și împotriva marelui Dușman: Zeul necunoscut. Cînd vedea obrăjorul umflat, cînd îi dădea suflare din suflarea ei, cînd mîinile ei îl ridicau ușurel cu gesturi atît de precise, Annette îi cerea «pătimaș iertare pentru că-l adusese pe lume, pentru că-l smulsese păcii și-l aruncase în viață, pradă suferințelor, întîmplării, toanelor răutăcioase ale cine știe cărui stăpîn orb! Și, zbîrlită ca o fiară la gura vizuinii, mîrîia cînd adulmeca apropierea marilor zei ucigași; se pregătea să se încaiere cu dînșii pentru copilul ei, își arăta colții. Ca orice mamă

229

ce-și vede fiul amenințat, devenea veșnica Niobe 33, care, pentru a atrage lovitura ucigașă asupra ei, aruncă o sfidare mînioasă Asasinului. Dar nimeni dintre cei ce se aflau în preajma Annettei nu ghici aceasta bătălie mută. Înspre ziuă veni și doctorul; o felicita pentru sîngele ei rece și pentru primele ajutoare date copilului, căci o dragoste neliniștită dăunează, de cele mai multe ori, prin stîngăcia ei. Din spusele medicului Annette nu reținu decît cuvintele privitoare la molimele de gripa și pojar, care bîntuiau la Paris, și la posibilitatea unei bronhopneumonii. Prin urmare, nepărăsind Parisul, așa cum fusese sfătuită, se arătase vinovată față de copilul ei! Se judecă fără cruțare, ceea ce avu cel puțin darul de a îngusta cîmpul răspunderii ei, înlăturînd celelalte remușcări. Cum prinse de veste, Sylvie veni în goană, așa încît micul bolnav nu duse lipsă de îngrijire. Annette, care nu voia să-și părăsească locul, de-abia apuca să se odihnească. Stătu de veghe zile și nopți. Trupul acela mic și nădușit, accesele de sufocare ale copilului îi ardeau, îi muiau carnea. Boala îi frămînta pe amîndoi ca pe un singur aluat. Copilul parcă își dădea seama; căci în clipele cînd teama de accesul de tuse îi strîngea trupul, privirea lui, plină de imputări și de rugăminte, căuta privirea mamei lui. Parcă spunea: „Iarăși o să-mi fie rău! Vine din nou! Scapă-mă!” Ea îi răspundea, strîngîndu-l în brațe: — Da, te voi scăpa! Să nu-ți fie frică! N-o să mi te ia!

33 Regina Frigiei, despre care mitologia greacă spune că avea paisprezece copii. Mîndră de numărul mare al copiilor ei, a cutezat să rîdă de Latona, care avea de la Zeus numai doi copii: Apollo și Diana. Pentru a-și răzbuna mama, aceștia îi omorîră pe toți copiii Niobei, sub ochii acesteia. Ascultîndu-i ruga, Zeus o prefăcu pe Niobe în stîncă.

230

Și totuși, accesul revenea, copilul se înăbușea. Dar nu era singur. Se încorda și ea o dată cu el ca să rupă încleștarea; el simțea că ea luptă, că nu-l va părăsi, că e sprijinul lui; sunetul sigur al glasului ei dulce, apăsarea degetelor ei îi dădeau încredere, îi spuneau: „Sînt al ei.” Plîngea și lovea aerul cu mîinile lui mici, dar știa: „O să-l învingă.” Și ea îl învinse pe cel fără nume. Boala slăbea. Încleștarea se desfăcea. Și copilul se lăsa cu trupul lui mic de pasăre în mîinile ce-l scăpaseră. Ce bine era acum cînd respirau amîndoi, după ce se scufundaseră atît de adînc! Valul de aer ce intra în gura copilului spăla gîtlejul mamei și-i umfla sînii de o plăcere răcoritoare. Dar răgazurile acestea țineau puțin. Lupta se prelungea, cu fluctuații care sleiau puterile. Totul părea că merge spre bine, cînd micuțul avu o recidivă neașteptată, a cărei cauză scăpă tuturor. Chinul femeilor care-l vegheau cu atîta credință crescu și el; se învinovățeau una pe alta de o clipă de uitare, care putea să fi primejduit vindecarea. Annette își spunea: „Dacă moare, îmi iau viața”. De atîtea nopți, se dezvățase să mai doarmă; se ținea tare, atîta vreme cît copilul avea nevoie de ajutorul ci; dar în ceasurile cînd somnul cobora asupra lui, mintea ei, în loc să se folosească de răgaz pentru a se destinde, se încorda mai tare. Vibra ca un fir de telegraf în bătaia vîntului. Îi era cu neputință să închidă ochii. Nu poți sta în starea asta de nebunie multă vreme, fără primejdie. Annette aprindea lampa și, ca să se ferească de amețeală, încerca să-și concentreze mintea asupra unui șir de idei. Și se apuca să discute cu ea însăși diferite idei superstițioase, copilărești, trăsnite – cel puțin așa îi păreau minții ei obișnuite cu 231

o disciplină raționalistă. Își spunea că, dacă nenorocirea atîrna acum deasupra ei, lucrul se întîmpla din pricină că fusese pînă atunci prea fericită; și i se părea că, pentru ca fiul ei să se vindece, trebuia să sufere altă lovitură. Credință întunecată și puternică, de crîncenă răscumpărare, care se trage din zorile speciei. Numai că popoarele primitive, pentru a-l îmbuna pe zeul lor neîndurat și negustor, care nu dădea nimic fără plată, ci vindea totul, îi jertfeau pe primul născut: în acest chip asigurau restul bunurilor pe care le stăpîneau. Annette și l-ar fi răscumpărat pe întîiul ei născut cu viața ei, cu tot avutul ei! Spunea: „Ia-mi totul! Dar lasă-l pe el să trăiască!” Apoi, numaidecît, gîndea: „Ce prostie! Doar nu m-aude nimeni..” Ei și! Străvechiul instinct adulmeca în jurul lui prezența dumnezeului pizmaș. Și, dîrză, tocmindu-se crîncen, Annette spunea: „Semnez! Plătesc bani peșin! Copilul e al meu. Alege-ți orice altceva!” Ca pentru a îndreptăți superstiția, întîmplarea îi asculta cererea. Într-o dimineață, ducîndu-se la notar, pentru a ridica o sumă pe care acesta ar fi trebuit de mult să i-o depună, mătușa Victorine se întoarse cu ochii plînși. În dimineața aceea Annette se liniștise, în sfîrșit, cu privire la sănătatea copilului. Doctorul tocmai plecase: de data aceasta anunțase convalescența. Covîrșită de bucurie, Annette mai tremura încă, neîndrăznind să se încreadă cu totul în această nouă fericire. În clipa aceea, usa se deschise și Annette, dintr-o privire, văzu chipul răvășit al mătușii. Inima-i bătea. Își spuse: „Ce nenorocire o să se mai întîmple?” Bătrîna de-abia era în stare să scoată o vorbă. În cel din urmă spuse: 232

— Biroul e închis. Domnul Grenu a dispărut, îi trebuiră Annettei cîteva clipe pentru a pricepe, apoi (înțelege-o dacă poți! ) fața i se lumină. Era ușurată. Gîndea: „Nu-i decît asta!” Era nenorocirea cea mîntuitoare! Dușmanul își luase partea. Apoi dădu din umeri la gîndul prostiei ei. Dar, în ciuda ironiei, continuă să-i spună: „Ajunge? Ești mulțumit? Acum am plătit. Nu-ți mai datorez nimic.” Zîmbea… Biata omenire! Se agață de un crîmpei de fericire ce-i scapă mereu și tot încearcă să încheie tîrguri cu o natură oarbă, făurită după chipul și asemănarea ei. „După chipul și asemănarea mea? Natura asta pizmașă, hrăpăreață, crudă. Oare îi semăn? Cine știe? Cine-ar putea spune: «Nu sînt așa»?” * Annette era ruinată. Încă nu-și putea da seama de întinderea dezastrului. Dar, după ce trecură primele clipe de rătăcire și Annette cercetă situația cu sînge rece, își spuse că-și meritase soarta. Annette era în stare să se ocupe de afaceri; ca și tatăl ei, avea o minte sănătoasă și ageră; cifrele n-o speriau. Cînd ești urmașa unui șir întreg de țărani și de mic-burghezi muncitori și pricepuți, trebuie să vrei cu tot dinadinsul să-ți pierzi capul cînd e vorba de treburi practice. Cîtă vreme trăise tatăl ei, Annette fusese scutită de orice grijă materială; și, de atunci, trecea printr-o criză îndelungată, fiind tot timpul prinsă de desfășurarea simțămintelor ei lăuntrice. În starea aceasta nefirească, pe care o trîndăvie rănită de belșug nu făcea decît s-o întrețină, Annette simțea o silă destul de nesănătoasă față de grijile cerute de administrarea averii ei. Trebuie să spunem cinstit că idealismul vieții lăuntrice, care disprețuiește banul ca pe o formă a 233

parazitismului, uită că nu are dreptul să facă asta decît dacă a renunțat la bani, căci idealismul ce crește pe un pămînt îmbelșugat, prefăcîndu-se că nu se sinchisește de bani, e cel mai nesuferit dintre parazitisme. Ca să scape de plictiseala de a-și gospodări singură averea, Annette încredințase administrarea ei priceputului domn Grenu, notarul ei. Vechi prieten al familiei și om bine văzut, a cărui pricepere profesională și cinste erau cunoscute, domnul Grenu văzuse toate afacerile familiei Rivière trecînd prin biroul lui. E drept că Raoul nu lăsa pe seama nimănui grija de a duce tratative fără ca el să fie de față. Oricîtă încredere ar fi avut în notarul lui, nu-i dădea nici un act de seamă pe mînă, înainte de a fi corectat el mai întîi punctele și virgulele. În ciuda acestor măsuri de prevedere, avea totuși încredere în notar; și, cînd un om cu agerimea lui Raoul Rivière avea încredere în cineva, însemna că acesta era vrednic de încredere. Domnul Grenu era într-adevăr vrednic. Atît cît poate fi orice om (după ce ai luat toate măsurile de prevedere). Rolul de duhovnic laic, pe care îl joacă notarul în unele familii, îi dezvăluise domnului Grenu o mulțime de taine intime ale lui Rivière. Nu-i scăpase prea multe din poznele lui Raoul și nici din suferințele doamnei Rivière. Pe ea o ascultase cu o ureche compătimitoare, pe el cu o ureche plină de înțelegere. Ca duhovnic al femeii, prețuia virtuțile acesteia; ca prieten al lui Raoul, îi prețuia viciile (erau doar virtuți galice). Domnul Grenu era un omuleț cărunt, care atinsese vîrsta de șaizeci de ani, avea un aspect firav, obrajii fragezi și o corectitudine căutată. Era glumeț și flecar, om de treabă, bun comedian; îi plăcea să povestească și, pentru ca lumea să-l asculte cu mai multă atenție, începea cu glas șoptit, sfîrșit, cu un suflu ce-i gata să se stingă și, 234

pe urma, după ce obținea o liniște plină de milă din partea ascultătorilor, desfășura, încetul cu încetul, un volum sonor, pentru care un clarinet ar fi putut să-l invidieze, și, de data asta, nu se oprea pînă nu-și ducea, dintr-o singură răsuflare, cîntecul pînă la sfîrșit. Notar de modă veche, dar slab din fire și atras de moda nouă, bun pater familias 34 burghez trecut prin ciur și prin sită, mîndru de a nu număra printre clienții lui actrițe, crai și cocote, avea obiceiul să repete că e bătrîn și să joace acest rol cu exagerare; dar îi era tare teamă că va fi crezut pe cuvînt și, în taină, se ostenea din toate puterile să arate că-i mai grozav decît toți tinerii și că-i poate înfunda pe toți. Pe Annette o cunoștea din copilărie și se ocupa cu grijă sinceră de treburile ei. Găsea firesc ca, după moartea părinților, ea să i le fi încredințat lui. La început, din corectitudine profesională, o ținu în curent cu toate amănuntele; nu voia să facă nimic fără consimțămîntul ei; lucrul acesta o plictisea pe Annette. Începu atunci să-i ceară procură specială pentru cutare sau cutare afacere, despre care Annette asculta (sau nu asculta) o foarte vagă expunere. După aceea, deoarece Annette lipsea din Paris, adeseori fără să lase nici o adresă, căzuseră de acord ca domnul Grenu să apere interesele Annettei cum va socoti el mai bine, fără să se mai sfătuiască cu ea. În felul. Acesta, lucrurile mergeau strună; notarul lua totul asupra sa, încasa rentele și-i făcea Annettei rost de bani, în măsura nevoilor ei. Pînă în cele din urmă, se gîndi s-o pună să semneze o procură generală, pentru ca situația să fie legală. Se scurse multă apă pe gîrlă. Trecuse mai bine de un an de cînd Annette nu-l mai văzuse pe domnul Grenu. Acesta îi trimitea regulat, la începutul fiecărui 34 În limba latină în original: cap de familie.

235

trimestru, sumele hotărîte dinainte. Și cum Annette trăia singură, în afara cercurilor pariziene, și nu mai citea ziarele, află întîmplarea destul de tîrziu după ce se petrecuse. Bătrînul domn Grenu întinsese prea mult coarda. Fără să fie prea hrăpăreț din fire, se lăsase tîrît de gustul speculațiilor, și, pentru a fructifica mai bine fondurile clienților, le plasase în diferite afaceri nesigure, în care se prăbușiră; apoi, încercînd să le salveze, le pierduse definitiv. Nu numai că domnul Grenu luase hotărîri cu privire la toți banii lichizi și la toată averea imobiliară a Annettei, cu administrarea căreia fusese însărcinat, fără să-i dea acesteia de știre, ci, folosindu-se de anumite chichițe pe care i le servea redactarea destul de elastică a procurii, ipotecase casele din Boulogne și din Burgundia. După ce totul fu pierdut, fugi, din rușinea de a se fi lăsat păcălit, care i se părea mai usturătoare chiar decît necinstea. Și, culmea nenorocului, Annette, care fusese în întregime prinsă de boala copilului, nu-și mai deschidea de cîteva săptămîni scrisorile. De aceea nu răspunsese nici scrisorilor creditorilor ipotecari și nici somației portărelului. Toate acestea se întîmplau în timpul celui de al doilea atac al bolii micuțului, cînd Annette își pierduse cu desăvîrșire capul. Neînțelegînd de ce scrisorile îi erau adresate ei, iar nu mandatarului, trimise scrisorile necitite notarului, care nu le citi nici atît, din motive binecuvîntate. Și, dă-i de urmă dacă poți! Cînd, în sfîrșit, vindecarea copilului îi îngădui să cerceteze situația, procedura judiciară ajunsese atît de departe, încît, ținînd seama că Annette nu satisfăcuse cererile creditorilor, aceștia obținuseră dreptul să scoată imobilele ipotecate în vînzare. Trezită din amorțeala de pînă atunci, Annette înfruntă această lovitură năprasnica. Energia ei, regăsită într-o clipă, și inteligența aceea practică, 236

moștenită de la tatăl ei, înlocuiră lipsa de experiență. Luptă cu atîta înverșunare și cu o minte atît de limpede, încît judecătorul o admiră, deși nu putea să-i dea dreptate. Căci, deși avea dreptate, legea nu i-o dădea. Annette își dădu seama numaidecît că era dinainte pierdută; dar instinctul ei de luptă, care recunoștea cu sînge rece înfrîngerea – fie ea nedreaptă – nu-i îngăduia s-o primească fără împotrivire. De altfel, acum era vorba de binele copilului ei. Și Annette îl apără ca o țărancă vicleană și aspră, care își înfige picioarele în pămînt la intrarea în țarină și, închizînd drumul nepoftiților, încercă să cîștige timp, deși știa că pînă la urmă tot vor năvăli asupra ogorului. Dar ce putea face? Nefiind în stare să-și plătească datoria și nevrînd să ceară ajutor de la rude sau vechi prieteni, care desigur că ar fi refuzat-o și ar fi umilit-o, Annette nu putu să oprească vînzarea. Cu toată energia ei inventivă și îndărătnică, nu izbuti să obțină mai mult decît o amînare pe timp limitat a urmăririi creditorilor, fără nici o nădejde că la capătul acestui termen scurt va putea împiedica executarea. Ar fi fost firesc ca Annette să se lase doborîtă die nenorocire. Totuși, Sylvie era aceea care, deși întîmplarea nu o atingea direct, se jelea tot timpul, își ieșea din fire și nu vorbea decît despre procese. Cît despre Annette, ai fi zis că, dimpotrivă, în urma acestei întîmplări își regăsise liniștea sufletească. Încercarea prin care trecea împrospătă aerul. Atmosfera de sentimentalism dulceag, care de doi sau trei ani îi muia inima, se împrăștie. Cînd Annette avu siguranța că nimic nu mai putea fi schimbat, primi situația. Și asta fără mustrări zadarnice. Nu simțea nici o ușurare la gîndul că ar putea să-l acuze pe domnul Grenu, așa cum făcea Sylvie, care arunca pe capul notarului cele mai aprige blesteme. Bătrînul căzuse în apă. Ea la fel. Dar ea avea brațe tinere și știa să 237

înoate. Și poate că toate acestea nu-i provocau numai amărăciune. Oricît ar părea de ciudat, alături de supărarea pricinuită de ruină, se strecurase în mintea Annettei un fel de curiozitate în fața primejdiilor, o plăcere tainică de a-și pune la încercare forțele, pe care pînă atunci nu le folosise încă. Raoul ar fi înțeles-o, el care, în plin succes, simțea dorința să năruiască toată opera vieții lui, pentru a avea plăcerea de a o reface. Se pregăti, așadar, să părăsească locuința din Boulogne. Proprietatea din Burgundia fusese vîndută în grabă pe un preț de nimic. Era lucru sigur că vînzarea de-abia avea să acopere datoria și cheltuielile și că, dacă ar mai fi rămas ceva, suma n-ar fi putut în nici un caz să le ajungă pentru întreținere. Trebuia să găsească noi mijloace de trai. Pînă una alta, trebuia să micșoreze cheltuielile și să găsească o locuință mai modestă. Annette se apucă să caute o casă. Sylvie îi găsi un apartament la etajul al patrulea al casei unde locuia și ea, la subsol. Încăperile erau mici și dădeau spre curte, dar erau curate și liniștite. Nici nu putea fi vorba să care toată mobila din Boulogne. Annette nu voia să păstreze decît ceea ce-i era absolut trebuincios. Mătușa Victorine o ruga cu lacrimi în ochi să păstreze totul. Annette îi arăta că nare rost, în împrejurările în care se găseau, să mai cheltuiască și pentru depozitarea mobilei. Trebuiră să aleagă. Mătușa se ruga pentru fiecare lucru în parte. Dar Annette alese cu hotărî re; în afara mobilelor pe care avea să le ia în noua locuință, mai păstră cîteva, care-i erau deosebit de dragi bătrînei; pe celelalte le vîndu. Sylvie era surprinsă de tăria Annettei. Se înșela totuși dacă-și închipuia că fata asta curajoasă nu-și simțea inima întristată. Ținea la casa pe care trebuia s-o părăsească. Atîtea amintiri! Atîtea vise! Dar pe toate le înăbușea. Știa bine că nu era cu putința să le facă loc în sufletul ei, fără să sufere urmări. Prea 238

erau multe! Ar fi stăpînit-o cu totul! Și în clipa aceea avea nevoie de toate puterile ei. O singură clipă se lăsă luată prin surprindere de asaltul lor. Era într-o după-amiază, cu puțin înainte de a se muta. Mătușa era la biserică și Marc la Sylvie. Singură în casa din Boulogne, unde totul mirosea a plecare, Annette stătea îngenuncheată pe un covor pe jumătate făcut sul și îndoia o draperie desprinsă din cuie. Prinsă cum era de această treabă, mintea ei făcea socoteli în legătură cu noua locuință, în timp ce mîinile! se mișcau harnice. Dar, fără îndoială că rămînea loc și pentru visare; căci privirea, care de o clipă plutea departe de lucrurile din jurul ei, se aținti, prin ceață, asupra unui desen al draperiei, pe care o răsuceau mîinile; și privirea Annettei îl recunoscu. Un motiv decorativ floral palid, aproape șters; aripi de fluture, petale desprinse? La ce bun să te întrebi; dar asupra lor se ațintiseră ochii de copil ai Annettei și pe acest gherghef țesuse rețeaua zilelor apuse. Și, acum, deodată, țesătura aceasta răsărea din noapte. Mîinile Annettei încetară de a mai roboti; creierul ei se mai încăpățînă o clipă să repete cifrele, al căror șir îl pierduse, apoi se opri. Și, întinzîndu-se pe podea, cu fruntea pe sulul covorului, cu fața în mîini și genunchii îndoiți, lăsîndu-se în voia vîntului și a valului, Annette desfășură pînzele. Nu călătorea într-un ținut anume. Ce puhoi de amintiri (trăite? visate?)! Cum să le mai deosebești? Amețitoare simfonie a unei clipe de tăcere, ce cuprinde mai mult decît substanța unei vieți. Cînd gîndim activ și cugetul nostru crede că stăpînește lumea lăuntrică, el nu prinde totuși decît creasta valului, în clipa cînd raza soarelui îl aurește. Visarea singură cuprinde abisul mișcărilor și ritmul lui năvalnic, grăunțele nenumărate purtate de vîntul veacurilor, sămînța azvîrlită de gîndul ființelor din care ne tragem și care se 239

vor trage din noi; numai ea prinde uriașul cor de nădejdi și de regrete, ale cărui mîini tremurătoare se întind spre trecut sau spre viitor. Nespusă armonie, care formează miezul unei clipe străfulgerate de lumină și pe care, uneori, o neașteptată izbire a simțurilor e de ajuns s-o trezească. Un mănunchi de flori palide trezise în Annette această armonie. Cînd se smulse din visare, după o lungă tăcere, Annette se sculă grăbită și, cu mîinile ei stîngace, repezite și tremurătoare, termină cu împăturitul draperiei, fără să se mai uite la ea. Nici nu sfîrși treaba bine și o aruncă, astfel strînsă, într-un cufăr; apoi ieși în goană din odaie. Nu, n-avea nevoie de gîndurile astea! Mai bine să le alunge. O sa aibă timp mai tîrziu să regrete trecutul, atunci cînd ea însăși va face parte din trecut. Mai tîrziu, în amurgul vieții. Acum era plină de viitorul pe care trebuia să-l poarte. Visele erau în fața ei. De ceea ce e în urmă nu vreau să știu; nu trebuie să mă întorc. Umbla pe stradă dîrză, grăbindu-și pasul, privind drept înainte… anii, anii… viața care urcă… cea a copilului, a ei, viața noua… Annette cea de mîine… * Mai avea încă acest tablou în fața ochilor în scara cînd se mută în casa Sylviei. După ce închise magazinul, Sylvie se grăbi să se urce la sora ei, ca s-o mai facă să uite părerile de rău de care o bănuia copleșită. O găsi umblînd dintr-un colț în celălalt al locuinței prea strimte, nicidecum obosită după o zi atît de istovitoare și străduindu-se să-și înghesuie rufăria și rochiile în dulapurile neîncăpătoare. Fiindcă nu reușea, Annette se cocoță cu brațele încărcate de cearșafuri pe un scăunaș. Privea rafturile pline fluierînd ca un ștrengar, în timp ce-și făcea un plan în minte. Fluiera un crîmpei de fanfară dintr-o operă de Wagner, pe 240

care în neștire o transformase foarte caraghios. Sylvie o privi și-i spuse: — Să știi, Annette, că te admir. (Nu gîndea ea tocmai asta în clipa aceea.) — De ce? se miră Annette. — Dac-aș fi în locul tău, aș turba! Annette izbucni în rîs, apoi, preocupata, îi făcu semn să tacă. — Cred că am găsit… spuse ea. Își vîrî capul și brațele în dulap, potrivind, răscolind, răvășind. — Nu spuneam eu? făcu ea. Ți-am făcut-o! (Vorbea cu dulapul încărcat, frumos orînduit și supus.) Pe urmă, coborî victorioasă de pe scăunaș. — Să turbez? făcu ea (o prinse pe Sylvie de bărbie). Cînd eram mici, făceam castele din pietrele de domino. Ia spune, turbai cînd se năruia castelul? — Trînteam pietrele pe jos, spuse Sylvie. — Eu ziceam: „Ei și! fac alt castel!” — Zi mai bine că zgîlțîiai masa! — Nu pot să jur că n-o făceam! zise Annette. — anarhistă! Îi spuse Sylvie. — Bravo! făcu Annette. Și tu ce ești? Sylvie nu era anarhistă. Îi plăcea să rîdă în nasul ordinii și al autorității; dar avea nevoie de ele. Măcar pentru ceilalți! La urma urmelor, și pentru ea; doar n-ai nici o plăcere să te răzvrătești decît atunci cînd există autoritate. Cît despre ordine, nu s-ar fi putut spune că Sylvie n-avea ordinea ei; și dacă se răzvrătea, o făcea numai pentru că ordinea prestabilită nu era a ei. Dar nici prin gînd nu-i trecea s-o critice pentru că era prestabilită: de cînd se statornicise și ea, de cînd era patroană și lucra pe socoteala ei, 241

Sylvie era pentru o ordine stabilă. Annette descoperi acest lucru spre marea ei mirare. De altfel, nu era singura descoperire. Nu-l poți cunoaște pe un om pînă cînd nu-l vezi în viața de fiecare zi. În încordarea zilnică, toate mișcările și gesturile apar în adevărata lor lumină. Annette n-avusese prilejul s-o vadă pe Sylvie decît în ceasurile de libertate, de destindere, de hoinăreală. Cine poate judeca o pisică dacă n-o vede decît lenevind pe o pernă moale? Trebuie s-o vezi la pîndă, cu spinarea încordată ca un arc și cu ochii sclipind de scîntei verzui. Annette o văzu pe Sylvie în lumea ei, pe peticul ce și-l îngrădise în jungla pariziană. Mica patroană își luase meseria în serios și era neîntrecută în arta de a-și conduce treburile. Acum Annette putea s-o observe în voie și foarte de aproape; căci în primele săptămîni după mutare lua masa la ea; hotărîseră să gospodărească împreună, pînă cînd se va termina instalarea Annettei. La rîndul ei, Annette încerca să se facă folositoare, dînd o mînă de ajutor la diferite treburi de atelier. Prin urmare, o vedea pe Sylvie la toate orele din zi, fie cu clientele, fie cu lucrătoarele, fie singură, cînd rămîneau doar ele două; și descoperea la sora ei trăsături pe care nu le cunoscuse sau care poate că se adînciseră în ultimii doi-trei ani. Sub zîmbetul ei fermecător, tandra Sylvie nu mai putea ascunde ochilor pătrunzători ai Annettei o fire rece, care știa bine încotro se îndreaptă, chiar și în clipele ei de avînt. Avea cîteva lucrătoare în atelierul ei, pe care le conducea de sus. Cu darul ei de a pătrunde oamenii și cu aerul ei ademenitor, știuse să aleagă și, să cîștige inimi dornice de a se închina altora. De pildă, Olympe, șefa atelierului, o fată mult mai în vîrstă și mai pricepută în meserie decît ea, o lucrătoare minunată, dar lipsită de idei și de apărare. Venise din provincie și se simțea pierdută 242

în Paris, unde bărbații, femeile, patronii și colegii de lucru o exploataseră și o trăseseră pe sfoară; era destul de deșteaptă ca să vadă totul, dar n-avea puterea să se împotrivească și căuta pe cineva care să cîștige de pe urma muncii ei fără s-o păcălească, scutind-o în schimb de osteneala de a se conduce singură. Sylvie nu trebui să facă nici o sforțare ca s-o stăpînească cu desăvîrșire. Trebuia doar să vegheze ca rivalitatea pe care o stîrnise între inimile devotate din atelierul ei să nu dea loc la neînțelegeri, trebuia să se folosească cu dibăcie de antagonismul dintre ele, pentru a le stîrni zelul și a întemeia, după exemplul unei cîrmuiri înțelepte, uniunea rivalilor pe baza patriotismului muncii în comun. Mîndria micului atelier și dorința fiecărei lucrătoare de a se evidenția în ochii tinerei patroane le supunea pe toate stăpînirii viclene a Sylviei, care silea uneori fetele să lucreze pînă la istovire. Exemplul îl dădea ea; și nimeni nu se plîngea. O săpuneală prietenească, o vorbă de duh, de care rîdea cu hohote, dădea din nou avînt fetelor spetite de muncă și le făcea să reziste pînă la capăt. Seara, după plecarea lucrătoarelor, Sylvie îi vorbea Annettei despre ele cu o răceală care o izbea pe Annette. E drept că la nevoie era săritoare și că, ori de cîte ori le vedea suferind sau necăjite, le venea în ajutor. Dar fie că sufereau, fie că nu, cînd nu le vedea, Sylvie le uita. N-avea timp să se gîndească la cei ce nu erau de față. Și nici n-avea timp să iubească prea mult. Simțea nevoia unei activități neîntrerupte; toate clipele trebuiau să fie ocupate: toaletă, gospodărie, mîncare, meserie, probe, pălăvrăgeală, dragoste, petreceri. Și totul – pînă și tăcerile (niciodată prea lungi), clipele cînd, între mișcarea din timpul zilei și somnul nopții, se găsea singură, față în față cu ea însăși – totul era măsurat cu precizie. Nu rămînea nici un colțișor hărăzit visului. Cînd se observa pe sine, Sylvie avea același ochi limpede 243

și cercetător cu care-i iscodea pe ceilalți. Ochiul acela care te face să te privești pe tine însuți ca pe un trecător. Avea o fărîmă de viață lăuntrică, dar proiectată toată în fapte și vorbe. Alături de sora ei, Annette nu-și putea potoli nevoia de destăinuiri morale. O supăra lumina crudă, continuă, fără urmă de umbră. Și, dacă exista cumva umbră în sufletul Sylviei (doar există în orice suflet), ușile erau ferecate pentru Annette. Nici Sylviei nu-i păsa de ceea ce se afla dincolo de aceste uși. Lucrul cel mai de seamă era să-și gospodărească așa cum trebuie micul ei domeniu: să se bucure de orice, de muncă și de distracții, dar de fiecare lucru la timpul său, așa încît nimic să nu se piardă. Prin urmare, totul trebuia făcut, fără patimă și fără să în treci măsura. De altfel, o astfel de activitate, ca și trecerea neîncetată de la un lucru la altul, nici nu îngăduie patimă, ci o înlătură din capul locului. Nu era deci nici o primejdie ca Sylvie să-și piardă capul din pricina bărbaților. Și, de fapt, Sylvie nu iubea cu adevărat, din tot sufletul, decît o singură ființă: pe Annette. Ce ciudat! De ce o iubea oare pe fata asta voinică, care nu-i semăna cu nimic – aproape cu nimic? A! acest „aproape” însemna foarte mult, era (cine știe?) lucrul cel mai însemnat: sîngele. Dar aceasta nu cîntărește totdeauna prea mult la cei care se trag din aceeași spiță. Dar atunci cînd cîntărește, ce putere tainică! E un glas care ne șoptește: „Acest om sînt tot eu. Turnat în altă formă, dar substanța e aceeași. Mă recunosc, atîta doar că sînt altul și mă stăpînește un suflet străin.” Și încerci să te recunoști împotriva uzurpatorului. E o îndoită atracție. O întreită atracție: asemănarea și deosebirea și apoi războiul de cucerire, care nu-i cel mai ne însemnat. Cîte forțe comune în Annette și Sylvie! Mîndria, independența, ordinea, voința, viața simțurilor. Dar dintre aceste 244

două spirite, unul îndreptat spre viața lăuntrică, celălalt spre cea exterioară; cele două emisfere ale sufletului. Annette și Sylvie erau alcătuite aproape din aceleași elemente; dar din pricini ascunse și adînci, legate de însăși esența personalității lor, fiecare înăbușea o jumătate, nevrînd să vadă decît pe cealaltă – fie pe cea care ieșea la suprafață, fie pe cea ascunsă. Apropierea dintre cele două surori într-o viață comună neliniștea conștiința de sine a fiecăreia dintre ele. Dragostea ce și-o purtau una alteia era umbrită de dușmănie. Și cu cît dragostea era mai vie, cu atît mai vie era și această tainică dușmănie. Căci amîndouă simțeau că nu pot fi aduse la același numitor. Mai pricepută în citirea gîndurilor ascunse și mai sinceră, Annette era în stare să și le judece și să le înăbușe; trecuse vremea cînd dorea s-o absoarbă pe Sylvie în dragostea ei poruncitoare. Dar în Sylvie tot mai dăinuia dorința tainică de a o stăpîni pe sora ei mai mare; și nu-i părea rău că împrejurările ii dăduseră mijlocul de a-și dovedi superioritatea. Se răzbuna pentru deosebirile pe care soarta le hărăzise între ele de pe timpul copilăriei lor. Acest simțămînt nemărturisit, deopotrivă cu dragostea sinceră pentru sora ei, o făcea să guste o plăcere adevărată, dar tăinuită, văzînd-o pe Annette cum lucrează sub conducerea ei. Ar fi vrut s-o știe intrată pentru totdeauna în atelier. O punea să primească clientele, să deseneze în cărbune garniturile de broderie; încerca s-o convingă că-i va putea găsi o întrebuințare în atelier, ba chiar, mai tîrziu, să o facă asociata ei. Annette, care deslușea gîndul Sylviei, nu ținea nicidecum să se lase stăpînită. Se făcea că nu înțelege propunerea sau, cînd Sylvie îi dădea prea tare ghes, spunea că nu e făcută pentru meseria asta. Atunci Sylvie o întreba ironică pentru ce meserie era făcută. Pe Annette întrebarea o ustura. Cînd n-ai avut 245

niciodată nevoie să muncești ca să trăiești și lipsa te silește s-o faci, e dureros să nu știi pentru ce treabă ești bun, și nici măcar dacă, cu toată învățătura pe care ai primit-o, ești bun de ceva. Totuși, trebuia să înceapă. Annette nu voia să rămînă pe spinarea Sylviei. Desigur, Sylvie n-ar fi jignit-o niciodată cu nimic; îi făcea doar plăcere să-i dea surorii ei o mînă de ajutor. Dar, deși era fericită să cheltuiască pentru Annette, știa foarte bine cît cheltuia; nu i se întîmpla niciodată ca mîna ei dreaptă să nu știe ce face stingă. Annette nu uita nici ea cît cheltuiește Sylvie. Nu putea să sufere gîndul ca, atunci cînd își face casa, Sylvie o înscrie (în minte) printre debitorii ei. La naiba cu banii! Poate fi vorba de bani între două surori care se iubesc? în inima lor banii nu contau. Dar în viața lor jucau un rol însemnat. Numai din dragoste nu poți trăi. Trăiești și din bani. * Prea nesocotise Annette acest adevăr. Dar nu trecu multă vreme și-l învăță. Începu să caute un serviciu, fără să-i spună nimic Sylviei. Și primul ei gînd se îndreptă spre directoarea liceului de fete, unde își petrecuse anii de școală. Fusese întotdeauna în grațiile doamnei Abraham, ca elevă deșteaptă, bogată și ca fiica unui om cu trecere. Era încredințată că se mai bucura și acum de simpatia directoarei. Femeia aceasta deosebită, una dintre primele organizatoare ale învățămîntului feminin în Franța, era de o energie rară și avea o judecată sănătoasă, însușiri întregite, sau compensate (depinde de împrejurări) de un simț politic rece, pentru care ar fi putut s-o invidieze mulți bărbați. Dezinteresată, cînd era vorba de ea, se schimba cu desăvîrșire cînd era vorba de liceul ei. Era liber-cugetătoare și nu se ferea să arate un anume dispreț anticlerical, care nu-i putea face nici un rău față de 246

clientele ei, alcătuite din fete de burghezi radicali și tinere evreice. Dar înlocuise dogmele date la o parte cu o morală civică destul de strimtă și poruncitoare, deși lipsită de temeiuri sigure. (Căci, cu cît o lege e mai arbitrară, cu atît e mai aspră.) Mulțumită situației de care se bucura în lumea mare, Annette era destul de intimă cu directoarea și-i vorbea acesteia deschis; uneori o necăjea pe socoteala faimoasei morale oficiale; iar doamna Abraham, sceptică din fire, nu-și reținea zîmbetul față de glumele acestei ștrengărițe obraznice. Zîmbea, într-adevăr, cînd vorbeau între patru ochi. Dar, de îndată ce ușile se deschideau și doamna Abraham își relua titlul și rangul oficial, credea cu o credință de nestrămutat în această Tablă a legii laice, izvorî ta din. Concepția morală a cîtorva pedagogi republicani. Asta e de ajuns pentru a ne da seama că, deși în adîncul cugetului ei nu-i păsa de morala convențională, conștiința ei aparentă – deci conștiința de fiecare zi – defăima cu necruțare purtarea Annettei. Căci aflase și ea; aventura Annettei făcuse înconjurul bunei societăți. Dar despre ruina Annettei nu aflase încă. De aceea, cînd Annette se anunță, doamna Abraham se feri să-și dea gîndul în vileag: mai întîi trebuia să afle ce-o împinsese pe Annette să facă aceasta vizită și dacă nu cumva liceul putea să tragă vreun folos de pe urma ei. Prin urmare, o primi frumos, deși foarte rezervat. Dar nici n-apucă bine să afle că Annette venise pentru a-i cere ceva, că-și și aminti de 6caadal. Surîsul îi îngheță pe buze. Poți primi bani de la un om pe care nu-l aprobi, dar nu se cade, cu nici un chip, să-i dai. Nu-i fu greu doamnei Abraham să găsească motive hotărîtoare pentru a înlătura această nesocotită candidatură. Nu mai sînt locuri la liceu. Și, fiindcă Annette ceru să fie recomandată altor instituții, doamna Abraham nici nu-și 247

dădu osteneala să-i facă vagi făgăduieli. Deși foarte diplomată cînd avea de-a face cu cei pe care roata destinului îi favoriza, renunța numaidecît la diplomație cînd roata îi azvîrlea la pămînt. Marc greșeală! Căci se poate ca cei care astăzi sînt la pămînt mîine să fie iarăși sus. Și un bun diplomat se gîndește la viitor. Doamna Abraham nu ținea socoteală decît de prezent. Acum, Annette se îneca; păcat, dar doamna Abraham n-avea obiceiul să pescuiască pe cei ce se înecau. Nu se codi s-o înghețe pe Annette cu răceala ei; și fiindcă Annette nu părăsea tonul de liniștită siguranță și de egalitate, ton care (de acum înainte) nu-și mai avea rostul, doamna Abraham, ca să precizeze mai bine distanța dintre ele, îi spuse că nu-i îngăduia conștiința s-o recomande. Aprinsă de indignare, Annette era gata să izbucnească. Dar străfulgerarea de mînie trecu, se stinse. Disprețul fu mai puternic. O cuprinse din nou gustul ștrengăriilor drăcești de odinioară, o mînca limba s-o ia pe directoare peste picior. Se sculă, spunînd: — În sfîrșit, gîndiți-vă la mine, dacă deschideți cumva un curs de morală nouă! Doamna Abraham o privi înmărmurită; obrăznicia era vădită. Răspunse uscat: — Cea veche ne ajunge. — N-ar strica, totuși, s-o mai lărgiți puțin! — Ce-ai mai vrea să adaugi la ea? — Un fleac, spuse Annette, cu glas liniștit: sinceritatea și omenia. Jignită, doamna Abraham spuse: — Fără îndoială, și dreptul la dragoste? — Nu, răspunse Annette, dreptul la copil. După ce ieși, dădu din umeri la gîndul vitejiei ei fără rost. Ce 248

prostie! La ce slujește să-ți faci un dușman? Rîse totuși cînd își aminti de aerul jignit al adversarei. O femeie nu se poate împotrivi plăcerii de a da un bobîrnac altei femei. Ei și! Femeia Abraham nu va rămîne dușmana ei decît pînă-n clipa cînd Annette își va fi recucerit rangul. Îl va recuceri! Annette se mai duse și la alte instituții; dar, peste tot, lipseau locurile. Cel puțin pentru femei. Țările latine nu sînt făcute decît pentru bărbați. Înscriu uneori feminismul în programele lor politice, dar se tem de el. Nu sînt grăbite să pună arme în mîinile aceleia care, în pragul secolului al XX-lea, a rămas încă o rivală subjugată, dar care, datorită dîrzeniei femeii din nord, nu va mai putea fi ținuta mult timp într-o astfel de situație. Pentru ca aceste țări să accepte, în sila de altfel, id cea femeii care muncește și care luptă pentru drepturile ei, va fi nevoie de presiunea opiniei publice din restul lumii. Ar fi putut totuși fi primită în două sau trei locuri, dar le pierdu datorită sensibilității ei prea ascuțite. Lumea ar fi închis ochii în fața situației ei neobișnuite, dacă Annette ar fi primit să dea o explicație, care să aibă cel puțin aparența adevărului: văduvie, divorț, orice altceva; dar o mîndrie absurdă o împingea, cînd era întrebată, să spună lucrurilor pe nume. După ce dădu greș de două sau de trei ori, Annette nu se mai îndreptă spre nici un fel de instituție și nici spre universitate. Și, totuși, aci se aflau mulți care o mai simpatizau și poate c-ar fi găsit destule minți deschise care s-o ajute fără s-o învinuiască. Dar se temea de jigniri. În țara amărăciunii Annette era un oaspete nou-venit. Mîndria ei n-avusese încă timpul să se acopere cu o carapace insensibilă. Încercă să dea lecții în particular. Nu căută printre cunoștințele ei burgheze; prefera să ascundă acestora 249

demersurile ei. Se îndreptă spre agenții clandestine de plasare – ce se aflau destule pe atunci la Paris. N-avu însă priceperea de a se face bine văzută. Se arăta disprețuitoare. Oamenii o găseau mofturoasă și asta-i supăra; avea pretenția să aleagă, în loc să primească orice, așa cum fac atîtea nenorocite care, neavînd prea multe titluri, predau ce li se cere, lucrînd din zori pînă-n noapte în schimbul unor plăți de mizerie. În cele din urmă găsi, prin mijlocirea clientelor Sylviei, cîteva străine. Dădea lecții de conversație unor americane, care se purtau binevoitor cu ea, o pofteau, din cînd în cînd, la plimbare cu trăsura, dar îi plăteau prețuri de nimic și nici nu se întrebau măcar dacă nu s-ar cuveni să-i dea mai mult. Erau femei care nu stăteau pe gînduri cînd era vorba să plătească o sută de franci pentru o pereche de pantofi, dar care pentru o lecție de franceză nu plăteau mai mult de un franc. (Asta numai pentru că, în vremea aceea, puteai găsi o vînzătoare de lecții cu cincizeci de centimei) Deși n-avea dreptul să facă nazuri, Annette respingea astfel de purtări rușinoase. Dar nu găsi nimic mai bun, nici după încercări îndelungate. Marea burghezie, care consimte de hatîrul lumii să cheltuiască pentru creșterea copiilor ceea ce pretinde învățămîntul, cînd învățămîntul este public, îi exploatează în chip murdar pe profesorii care predau lecții acasă. Aci, nu te vede nimeni. Și, apoi, ai de-a face cu oameni prea umili, ca să te mai poată înfrunta: dacă unul te refuză, găsești zece care să-l înlocuiască. Singură, lipsită de experiență, Annette nu era în măsură să se apere; dar avea simțul practic al familiei Rivière și mîndria care nu-i permitea să primească salariile umilitoare, pînă la care se înjoseau alții. Nu făcea parte din specia de animale care gem și se supun. Nu gemea și nu se supunea. Și, împotriva așteptărilor, 250

această purtare și reuși. Seminția umană e lașă: Annette avea un fel liniștit, puțin trufaș de a spune: „nu”, care reteza numaidecît orice încercare de tocmeală; lumea nu îndrăznea să se poarte cu ea cum ar fi făcut cu altele; și Annette obținu condiții ceva mai puțin nenorocite. Nici asta nu-nsemna prea mult. Trebuia multă osteneală ca să cîștige ceea ce cheltuia într-o singură zi. Elevii ei erau împrăștiați prin cartiere depărtate; și, pe vremea aceea, nu existau la Paris nici autobuse și nici metropolitan. Cînd se întorcea seara acasă, picioarele o dureau, și ghetele se toceau. Dar Annette era voinică și simțea o mulțumire nespusă de a ști ce înseamnă munca pentru pîinea cea de toate zilele. Să-și cîștige pîinea era pentru ea o aventură nouă! Cînd cîștiga una din micile ei lupte cu exploatatorii ei, era tot atît de mulțumită ca și jucătorii aceia care, de bucurie că au cîștigat partida, uită cît de neînsemnat le e cîștigul. Învăță să cunoască mai bine oamenii. Rezultatul nu era totdeauna frumos. Dar orice lucru e vrednic de a fi cunoscut. Intra în legătură cu lumea muncii umile. Legături slabe, fără adîncime. Căci dacă bogăția te izolează de ceilalți, nici sărăcia nu e altfel. Fiecare e absorbit de osteneala și de munca lui. Vede în celălalt mai degrabă un concurent care îi răpește din partea lui, decît un tovarăș de mizerie. Acest simțămînt îl citi Annette pe fețele femeilor cu care intra în concurență; și le înțelese; față de ele, ea era o privilegiată. Deși muncea ca să nu ajungă o povară pentru sora ei, sora ei exista totuși; Annette era ferită de primejdia mizeriei. Nu cunoștea nesiguranța răscolitoare a zilei de mîine. Se bucura de copilul ei și nimeni nu se gîndea să i-l smulgă. Ce deosebire era între soarta ei și aceea a femeii a cărei poveste tocmai o aflase – o învățătoare scoasă din învățămînt, pentru că, la fel ca și Annette, avusese îndrăzneala să fie mamă! Femeia, la început, fusese tolerată în 251

învățămînt, cu condiția să-și ascundă maternitatea. Surghiunită într-un loc năpăstuit, într-un fund de țară, fusese silită să trăiască departe de rodul trupului ei. Dar nu se putu totuși împiedica să nu fugă să-l vadă o dată cînd află că e bolnav. Taina ieși la iveală și virtuoasa provincie făcu fără milă haz pe socoteala ei. Bineînțeles, autoritatea universitară întări hotărîrea opiniei publice și cei doi nesupuși fură aruncați în stradă. Și acestora le smulgea Annette amărîta lor pîine! Se ferea să se prezinte la locurile pe care le solicita și cealaltă. Dar ea era cea aleasă. Tocmai pentru că nu căuta cu atîta înverșunare, pentru că avea mai puțină nevoie. Cei cărora le este foame nu sînt stimați. De aceea nenorocitele cărora le lua locul vorbeau de ea ca de o nepoftită, fiindcă li se părea că le ia pîinea de la gură. Știau că nau dreptate; dar nedreptatea ușurează cînd ești victima nedreptății. Annette făcu descoperirea celui mai crîncen război – războiul celor ce muncesc, nu împotriva naturii sau a împrejurărilor – și nici împotriva celor bogați, pentru a le smulge o bucată de pîine – ci războiul celor ce muncesc împotriva celor ce muncesc, ca să-și smulgă unii altora pîinea, firimiturile căzute de la masa bogatului sau a acelui Cresus 35 cîrpănos – Statul. Aceasta e mizeria cea mare. Se afla mai cu seamă printre femei. În vremea aceea, mai ales. Căci femeile nu erau încă în stare să se organizeze. Se mai aflau încă în starea de război primitiv, de luptă corp la corp; în loc să-și unească suferințele, și le înmulțeau. Annette se crispa și inima îi sîngera. Dar, cu toate acestea, mergea înainte, cu o flacără de bucurie în ochi, mergea susținută de munca aspră, de noutatea muncii ei, de puterea pe care o 35 Regele Libiei (sec. VI î. e. n.), renumit pentru bogăția lui.

252

cheltuia și de gîndul la copilul ei, care o lumina zi de zi. * Marc își petrecea ziua în atelierul Sylviei. Mătușa Victorine se prăpădise nu mult după mutare. Nu fusese în stare să supraviețuiască pierderii vechiului cămin, a mobilei, a obiceiurilor adunate de-a lungul unei jumătăți de veac trăită în tihnă. Și fiindcă Annette bătea drumurile pînă seara, Sylvie lua copilul la ea. Era pisoiul atelierului; clientele și lucrătoarele îl răsfățau. Umbla de-a bușilea, se așeza pe sub mese, aduna copci și bucățele de stofă, depăna suluri, înfășură ghemuri. Îl îndopau cu dulciuri și-l sărutau tot timpul. Băiețelul avea, pe atunci, vreo trei-patru ani; avea părul castaniu cu nuanțe aurii ca Annette și era puțin palid, de pe urma bolii. Pentru el viața era un spectacol neîntrerupt. Ar fi putut să-l amintească Sylviei de primele ei experiențe, de pe vremea cînd stătea pe sub tejgheaua maică-sii și trăgea cu urechea la ce spuneau clientele. Dar oamenii mari, de pe picioroangele pe care sînt cocoțați, au un cîmp vizual cu totul diferit, așa că nu știu ceea ce prind ochii unui copil. Dar urechile lui roze… Aveau fetele cu ce să petreacă la atelier! Limbile vesele, îndrăznețe, nerușinate ale lucrătoarelor nu mai conteneau. Falsa pudoare nu era unul din păcatele Sylviei și ale cetei de fete. Cînd rîzi cu poftă și bîrfești cu foc, acul merge mai iute. La mititel nu se gîndea nimeni. Ce putea el să înțeleagă? Nu înțelegea (mai mult ca sigur), dar prindea, nu lăsa să-i scape nimic. Copilul adună tot, gustă tot. Atenție la lucrurile risipite pe jos! Pitulat sub un scaun, băga în gură tot ce cădea de sus: firimituri de biscuiți, nasturi, sîmburi; cuvintele de asemenea. Fără sa știe. Tocmai de asta: ca să știe! Și le mesteca, le îngîna. — Purcelule… Cîte o ucenică îi smulgea dintre degete o panglică pe care o 253

sugea sau pe care încerca să și-o vîre în nas. Dar cuvintele pe care le înghițea nu i le smulgea nimeni. Deocamdată, nu făcea nimic cu ele; n-avea ce să facă. Dar nimic nu se pierdea. Scos de sub mobile și de sub fuste, unde făcea studii asupra picioarelor care tropăiau și a degetelor prizoniere care se zbat în ghete, readus la mișcările și poziția obișnuită, în lumea celor mari, stătea nemișcat și cuminte, pe un taburet jos, la picioarele Sylviei. Sau, fiindcă mătușa nu prea avea multă vreme astîmpăr, se aciuia pe lîngă altă fustă. Își lipea obrazul de țesătura caldă și, răsturnîndu-și capul, privea, cu nasul în sus, fețele acelea aplecate, încrețiturile din colțul ochilor, pupilele mișcătoare, vii, strălucitoare, gurile acelea care mușcă firul de ață lăsînd să se vadă saliva, buza de jos (părea cea de sus), pe care dinții o morfolesc, nările cu firișoare roșii pe dinăuntru și care freamătă cînd vorbești; și, apoi, degetele, care fugeau o dată cu acul. Deodată, o mînă îl gîdila sub bărbie; la capăt era un degetar pe care-l simțea rece pe tot gîtul. Și acum, ca și adineauri, nu pierdea nimic: atingerile acestea calde și reci, încropeala aceea pufoasă, luminile care roșesc pielea și umbrele care aruncă pete arămii pe ea, și apoi mirosul de femeie. Desigur că el nu-și dădea seama; dar conștiința lui cu multe fațete, conștiința care la copil e împrăștiată în regiunile mărginașe ale ființei însemna totul pe răbojul ei. Femeile din atelier nici nu bănuiau că li se imprima chipul din cap pînă-n picioare pe placa aceea mică și sensibilă. Atîta doar că el le vedea îmbucătățite; unele bucăți lipseau: la fel ca la un joc făcut din cuburi cînd piesele sînt amestecate. De aci și preferințele lui ciudate și fugare, pe cît de vii pe atît de variate, care păreau toane și care erau mai curînd parțiale decît nestatornice. Ar fi fost deștept cel ce ar fi putut să spună ce-l atrăgea pe micuț la fiecare din aceste femei. Ca un adevărat pisoi, 254

iubea mai curînd moliciunea mîinilor decît ființa în întregul ei. Și, apoi, ansamblul mîngîierilor, căminul, atelierul. Era egoist cu nevinovăție. (Era dreptul lui. Micul constructor trebuia mai întîi să-și adune eul.) Sincer egoist pînă și-n mîngîieri. Era mîngîios pentru că voia să placă și fiindcă-i plăcea. Și nu era așa decît cu cele pe care le alegea. Chiar de la început, Sylvie fu marea lui favorita. Instinctul lui de animal domestic își dăduse numaidecît seama că ea era zeița casei, stăpîna care împarte mîncarea, sărutările, care dă culoarea zilei și pe care e bine s-o cucerești. Dar cel mai bine e să te lași cucerit de ea. Și micuțul nu întîrzie să înțeleagă că se bucura de această favoare. De altfel, nici nu se îndoia că! se cuvine. Primea, prin urmare, fără urmă de mirare, dar cu mulțumire, omagiul plăcut și măgulitor, pe care i-l aducea stăpîna atelierului. Sylvie îl răsfăța, îl alinta, se minuna de gesturile, cuvintele, pașii, mintea, frumusețea, gura, ochii, nasul lui; îl oferea spre admirație clientelor și se fălea cu el, de parcă l-ar fi zămislit ea. E drept că uneori îi spunea: „Ticălos mic ce ești! Prostănacule!” Și din cînd în cînd, îi curăța nasul, îl ștergea, îl plesnea. Dar nimic din tot ce venea de la ea nu i se părea copilului jignitor și nici măcar (deși se zbătea cît putea) prea neplăcut. Nu oricine mănîncă bătaie de la o regină! De la o alta – oricare din supusele ei – doamne ferește! pentru nimic în lume n-ar fi îndurat una ca asta! Și apoi, chiar lăsînd sceptrul la o parte, Sylvie avea farmec pentru el. În jocul acela, alcătuit din frînturi adunate de ici și de colo, ea îi oferise cel mai mare număr de bucăți; îi plăcea să se lipească de fusta ei, să-și sprijine capul de pîntecele ei, să-i asculte glasul (o auzea cum se scutură toată de rîs); sau să se cațere de-a lungul șoldurilor, pînă ajungea sus; atunci își înnoda amîndouă brațele ui jurul gîtului ei, își freca nasul, buzele și ochii de obrajii ei 255

catifelați, mai ales lîngă ureche, unde se află cîrlionții aceia foarte blonzi, care miros așa de frumos. Ceea ce e ochiul pentru mintea celor mari, e simțul pipăitului pentru copii. El e talismanul care le îngăduie să vadă dincolo de zid și să țeasă în visul lucrurilor năzărite iluzia vieții. Copilul își țesea pînza. Și, fără să știe ce sînt cîrlionții aceia blonzi, obrajii, glasul, rîsul, Sylvie în întregime și ce era „eu”-l lui, gîndea: „E a mea”. * Annette se întorcea seara, flămîndă. Umbla toată ziua printrun pustiu fără apă, printr-o lume lipsita de dragoste. Umbla toată ziua cu ochii îndreptați spre izvorul pe care avea să-l regăsească seara. Îl auzea șoptind; își umezea dinainte buzele; și s-ar fi putut ca vreun trecător de pe stradă să creadă că lui îi era destinat zîmbetul pe care femeia frumoasă și grăbită îl adresa chipului copilului ei. Ca un cal cafe simte ovăzul, grăbea pasul pe măsură ce se apropia de casa Sylviei; și cînd, în cele din urmă, ajungea, urca scările gonind, rîzînd de atîta lacomă iubire, oricît ar fi fost de obosită. Ușa se deschidea; Annette năvălea în casă și se repezea la micuț, îl prindea în ghearele ei, îl strîngea, îl săruta cu furie pe ochi, pe nas, sub nas, oriunde nimerea; bucuria ei era ca o vijelie zgomotoasă. El, care se juca sau trăgea linii cu o bucată de cretă, așezat împărătește pe o pernă umflată, sau împletea tot felul de fire de toate culorile, nu era prea mulțumit de această năvală. Femeia asta voinică și repezită, care intra fără să se anunțe, care-l înșfăca, îl pipăia, îi urla în ureche, îl înăbușea cu sărutările, nu, nu-i plăcea! Era revoltător să dispună chiar așa de el, fără voia lui. Nu îngăduia una ca asta. Se zbătea îmbufnat: dar ea era mai înverșunată, îl scutura și mai tare, îl săruta și mai rău; și cum mai rîdea, cum mai zbiera! Totul îi displăcea la ea: ce lipsă de considerație, cît zgomot, cită sălbăticie! Înțelegea prea bine că256

l iubea, îi îngăduia să-l admire și chiar să-l sărute. Dar asemenea purtări! De unde ieșea ea? Sylvie și domnișoarele ei erau mai distinse. Cînd se jucau cu el, chiar dacă rîdeau și strigau, tot nu răcneau în halul ăsta, și nici nu te înșfăcau și te sărutau așa! se mira că Sylvie, care se pricepea atît de bine să tragă cîte o săpun ea la supuselor ei, nu-i dădea o lecție de bună purtare acestei prost crescute și nu o oprea de la astfel de intimități. Dar Sylvie, dimpotrivă, vorbea cu Annette pe un ton de egalitate drăgăstoasă, pe care nu o arăta față de celelalte, iar lui Marc îi spunea: — Hai, fii mai drăguț! Sărut-o pe mama! Mama! Fără îndoială că știa. Dar ăsta nu-i un motiv! Desigur, era și ea o putere în casă. Marc era prea mic ca să nu mai păstreze în gura lui lacomă gustul dulceag al laptelui și în trupul lui de pasăre umbra aurie a aripei care-l ocrotea. Și mai aproape erau nopțile de boală, cînd dușmanul nevăzut îi strîngea gîtul de păsărică, în timp ce capul marei lui ocrotitoare se pleca deasupra lui. Fără îndoială, fără îndoială! Dar acum nu mai avea nevoie de ea. Dacă păstra aceste amintiri și nenumărate altele undeva în pod, nu vedea folosul lor în clipa de față. Poate, mai tîrziu, avea să vadă… Acum, fiecare clipă îi aducea alt dar; avea destul de lucru ca să le culeagă pe toate. Copilul e nerecunoscător din fire. Mens momentanea 36. Credeți că are timp să-și mai amintească de ceea ce a fost bun ieri? Pentru el e bun ceea ce e astăzi bun. Astăzi, Annette făcea marea greșeală de a se lăsa umbrită de lucruri mai plăcute, și chiar mai folositoare în ochii lui Marc. În loc să se plimbe dumnezeu știe unde și să se arate seara atît de nelalocul ei, de ce nu stătea toată ziua, ca Sylvie și celelalte fete, 36 În limba latină în original: Gînd fugar.

257

în jurul lui, făcîndu-i curte? Cu atît mai rău pentru ea! Așadar, Marc de-abia catadicsea să rabde izbucnirile Annettei și să răspundă potopului de întrebări drăgăstoase, prin cîte un da, nu, bună ziua, bună seara rece și plictisit; pe urmă, ferindu-se de furtună și ștergîndu-și obrajii, se întorcea la joacă sau pe genunchii Sylviei. Annette nu putea să nu observe că Marc o prefera pe Sylvie. Sylvie își dădea și mai bine seama. Amîndouă făceau haz, păreau că nu se sinchisesc nici cît negru sub unghie. Dar, în fundul inimii, Sylvie era măgulită, iar Annette geloasă. Se păzeau totuși să și-o mărturisească. Fată bună cum era, Sylvie silea copilul morocănos s-o sărute pe Annette. Pe Annette n-o bucurau prea mult aceste sărutări silite. Sylvie însă se bucura. Nu-și dădea seama că fură din grădina săracului, căruia îi întinde, după aceea, cu mărinimie, cîteva poame. Dar ceea ce nu spui, ca să nuți încarci conștiința, guști mai bine cu gura închisă. Și, fără pic de răutate, Sylvie era mai bucuroasă să se lase giugiulită de micuț și să-și arate puterea asupra lui cînd Annette era de față. Annette se prefăcea că glumește și spunea cu glas nepăsător: — Ochii care nu se vad se uită. Dar, în sinea ei, nu lua lucrurile atît de ușor. Li lipsea ironia. Iar Annette n-avea umor decît cînd gîndea. De iubit iubea ca un animal, orbește. E dureros să fii femeie printre femei și să fii silită să ascunzi ceea ce simți. Te-ar rîde lumea dacă ți-ai da în vileag inima flămîndă. Cînd era cineva de față, Annette se prefăcea că iubește potolit, vorbea de felul cum își petrecuse ziua, de oamenii pe care-i văzuse, despre cele învățate, despre ce spusese sau făcuse – pe scurt, de tot ce-i era indiferent (și încă cum!). Dar noaptea, cînd se afla acasă, în locuința ei, singură cu copilul, se putea lăsa nestingherită în voia frămîntărilor. Și în 258

voia bucuriei, a patimei, care năvălea sălbatică, fără să fie nevoită a se ascunde. Nu era nimeni de care să se ferească. Acum îl avea numai pentru ea pe băiat, Marc era în întregime al ei. E drept că Annette abuza și-l obosea pe micuț cu dragostea ei nebunească. Și fiindcă acum, departe de Sylvie, nu se mai simțea cel mai tare, micul politician nu-și arăta ciuda: pînă a doua zi de dimineață, trebuia s-o rabde pe această mamă trăsnită. Dar avea și el șiretlicurile lui: se prefăcea că pică de oboseală. Nici nu trebuia să se prefacă prea mult; după o zi atît de plină, somnul nu se lasă așteptat. Totuși somnul era încă departe, și micul Marc stătea ca doborît în brațele mamei, cu ochii închiși ca un mielușel. Annette trebuia să-și întrerupă ciripitul și să-l culce în pat; iar micul ștrengar, în starea aceea de semisomn, din care se lăsa să alunece treapta cu treaptă (sau mai curînd pe rampă) pînă în celălalt capăt al scării, rîdea pe furiș cînd o vedea printre gene pe mama lui privindu-l încrezătoare cu o adorație mută. Avea un sentiment de superioritate, pentru care îi era recunoscător; și! se întîmpla uneori să cuprindă cu brațele, într-un elan, gîtul făpturii îngenuncheate. O astfel de surpriză o răsplătea pe Annette pentru toate ostenelile. Dar, zgîrcit, copilul nu repeta gestul prea des. Și Annette era silită să adoarmă flămîndă. Asta, după ce se răsucea de nenumărate ori în pat, trăgînd cu urechea la răsuflarea mititelului și frămîntînd în minte nenumărate gînduri înfrigurate. N-o sărutase cum trebuie. Și-și spunea: „Nu mă iubește…” Inima i se strîngea. Dar își venea numaidecît în fire: „Ce-mi mai trece prin cap! …” Gîndul ăsta trebuia să-l înăbușe numaidecît. Altfel, cum ar mai putea trăi? Nu, nu-i adevărat! De ce-l învinuia pe copil? Se grăbea să caute printre amintiri tot ce era mai frumos, toate 259

drăgălășeniile lui. Cînd revedea în minte aceste imagini îi venea să-l smulgă din pătuț ca să-l sărute. Dar, sst, să nu-l scol! Ce minunata e răsuflarea lui!. Comoara mea! Ce bine o să fie mai tîrziu! Și, fiindcă prezentul nu era prea îmbelșugat, Annette făurea, spre a-l întregi, un viitor de intimitate maternă, așa cum i-l șoptea dorința. Avea nevoie de un idol pentru a potoli răbufnirile firii ei, care de cîtva timp o nelinișteau din nou. * Acum nu mai simțea tristețea aceea neliniștita, deprimarea aceea nervoasă dinaintea bolii copilului, căreia boala lui Marc îi schimbase drumul – nu mai erau acele zile în care viața lîncezește, în care te simți lipsită de puteri și de interes: marea, care se potolește înainte de reflux… Era întoarcerea fluxului oceanic. Îl vesteau vuietul valurilor și o ridicare a apelor de noapte. Cîtăva vreme, maternitatea potolise pornirile pătimașe. Oboseala unei vieți de muncă le punea stavilă. Acum, adunate în beznă, valurile izbeau în stîncă. Sufletul, care în creșterea lui urcă șerpuind de-a lungul cercurilor vieții, se afla într-o stare asemănătoare cu cea prin care mai trecuse o dată, cu patru sau cinci ani în urmă, între vara aceea arzătoare petrecută la hotelul din Elveția și primăvara iubirii cu Roger Brissot. O stare asemănătoare, dar totuși nu aceeași. Te poți întoarce uneori plutind deasupra trecutului, dar niciodată să cobori pînă la el. Annette devenise matură. Tulburarea ei nu mai avea curățenia oarbă a simțămintelor unei fete tinere. Era femeie; dorințele îi erau ascuțite și precise. Annette știa încotro o duc. Și, dacă nu voia să știe, era tocmai pentru că știa. Voința nu-i era mai puțin matură decît trupul. Totul se îmbogățise. Și totul prinsese accente pătimașe. De aceea reapariția demonilor 260

cunoscuți și temuți fu ca un miez de zi prevestitor de vijelie. O tăcere apăsătoare, o tăcere grea de zbuciumul ce avea să vină. Urma după bucurii fără griji, după necazurile privite cu nepăsarea tinereții. Umbrele alunecaseră pînă atunci fără să se oprească pe fața Annettei. Acum Annette era încordată. Cînd nu se observa, în societate, sau cînd nu era prinsă de copil, cădea în muțenie, în timp ce o dungă îi brăzda fruntea între sprincene. Cînd își dădea seama, pleca pe furiș. Dacă ar fi urmărit-o cineva, ar fi găsit-o în odaia ei, făcînd ordine, potrivindu-și patul, întorcînd salteaua, curățind mobila sau dușumelele, cheltuind mai multă energie decît ar fi fost nevoie și neizbutind să-și potolească spiritul care fierbea. Se oprea în mijlocul unui gest, în picioare pe un scaun, cu o cîrpă în mînă, sau aplecată peste marginea ferestrei. În astfel de clipe uita de toate; nu numai de trecut, ci și de prezent, nu numai de morți și vii, ci chiar de copilul ei. Vedea fără să vadă, auzea fără sa audă, gîndea fără sa gîndească. O flacără care se mistuie în spațiul gol. O pînză bătută de vînt în largul mării. Simțea în trup suflarea vîntului; și corabia tremura din toate catargele. Apoi, din nemărginire, răsărea din nou chipul lucrurilor care-o înconjurau. Stătea aplecată spre curtea casei, de unde răzbăteau pînă la ea zgomotele cunoscute; recunoștea glasul copilului după timbrul lui melodios. Dar visul nu se întrerupea, lua o altă cale. Era ca un cîntec de pasăre într-o după-amiază de vară. Inimă însorită, cîtă dragoste mai ești în stare să dăruiești! Ești gata să-ți încarci brațele cu lumea întreagă! Prea grea pradă… Conștiința o părăsea pe Annette; se prăbușea din nou în prăpastia aprinsă, unde nu mai era nici un cîntec, nici glas de copil, nici Annette… nimic decît tremurul puternic al razelor de soare. Se trezea sprijinită de pervazul ferestrei. 261

Noaptea, visele obsedante, care nu se mai arătaseră de la nașterea lui Marc, reveneau. Soseau în pîlcuri, cîte trei sau patru o dată, și se urmau fără încetare. Annette se rostogolea de la unul la altul, prăvălindu-se din treaptă în treaptă. Dimineața se trezea frîntă, mistuită, după o noapte care făcea cît zece nopți. Nu voia să-și amintească ce visase. Cei din jur băgaseră de seamă fruntea ei brăzdată și privirea rătăcită; nu pricepeau de unde vine schimbarea neașteptată, dar nici nu erau prea alarmați; puneau totul pe seama cauzelor exterioare și a greutăților bănești. Pentru Annette perioadele acestea de tulburare erau un anotimp de adîncă reînnoire. Nu le era prea recunoscătoare, căci purta toată greutatea sarcinei, mult mai neliniștitoare decît cea a maternității. Doar și aceasta era o sarcină: cea a sufletului tăinuit. Ființa se ascunde ca un grăunte în fundul substanței, în amestecul de humă și lut omenesc pe care generațiile și-au înscris urmele. Munca unei mari vieți este de a-l scoate la lumină. Pentru o astfel de naștere e nevoie de o viață întreagă. Și adeseori moartea e cea care desăvîrșește zămislirea. Annette avea o groază ascunsă față de ființa necunoscută ce va ieși într-o zi din ea, sfîșiind-o. Cuprinsă din cînd în cînd de accese de rușine, se închidea într-o schivnicie frămîntată, față-n față cu Ființa imanenta; își erau una alteia vrăjmașe. Aerul era supraîncărcat de electricitate; se stîrneau furtuni și apoi totul recădea în nemișcare. Annette cunoștea primejdia. Degeaba conștiința ei lăsa în umbră ceea ce o stingherea. „În umbră” se afla tot ea, acolo era doar vizuina ei. Și nu e de fel liniștitor să-ți știi lăcașul plin de ființe pe care nu le cunoști. „Toate astea… Eu sînt toate astea. Dar ce vor de la mine? Și eu ce vreau?” Își răspundea: „Nu mai ai ce să vrei. Ai ce-ți trebuie.” Voința 262

îndîrjită îi îndrepta toată puterea de dragoste spre copil. Aceste izbucniri de iubire maternă nu erau prea fericite. Era o patimă nefirească, bolnăvicioasă (o patimă care făcea imposibilă încercarea de a îndruma pe o altă cale instincte deosebite, care nu puteau fi înșelate), o patimă ce nu putea duce decît la dezamăgiri, și care îndepărta copilul. Marc se răzvrătea împotriva încătușării. Nici nu-și ascundea posomorîrea față de mama lui. O găsea „nesuferită” și i-o spunea în mici monologuri mînioase, pe care, din fericire, Annette nu le auzea, dar pe care Sylvie le surprinsese și pentru care îl certă într-o zi rîzînd cu hohote. Marc stătea într-un colț al ușii, discutînd cu peretele și făcînd gesturi hotărîte: — M-am săturat de femeia asta! * De obicei se scrie istoria evenimentelor unei vieți. Oamenii cred că asta e viața. Dar nu e decît veșmîntul ei. Viața e înăuntru. Evenimentele nu o înrîuresc decît în măsura în care ca le alege, le produce, am fi ispitiți a spune; și în cele mai multe cazuri acesta e adevărul. Zeci de evenimente se desfășoară lună de lună în apropierea noastră; dar nu ne pasă, pentru că nu avem ce face cu ele. Dar dacă unul ne atinge, e aproape sigur că l-am scutit de jumătate din drum: i-am ieșit în întîmpinare. Și, dacă izbitura face să răsune în noi o coardă, acea coardă era întinsă, aștepta izbitura. Spre sfîrșitul anului 1904, încordarea morală în care trăia Annette se frînse, iar prefacerile ce aveau loc în ea păreau să coincidă cu anumite schimbări ce se întîmplau în jurul ei, cam în aceeași vreme. Sylvie era pe cale să se mărite. Împlinise douăzeci și șase de ani și gustase din plin plăcerile libertății; se socotea coaptă 263

pentru a le gusta și pe ale căsniciei. Nu se grăbea să aleagă. Stofa din care e făcut un iubit nu trebuie să fie trainică, ajunge să placă. Dar un bărbat trebuie să fie făcut din stofă buna și rezistentă. Bineînțeles că Sylvie o dorea și plăcută la vedere. Dar poți plăcea în chip și fel. Cînd alegi un bărbat nu poate fi vorba de înflăcărare. Sylvie se sfătuia cu judecata ei și chiar și cu comerțul ei. Negustoria îi mergea bine. Casa ei de croitorie Sylvie (Rochii și mantouri) își cîștigase printre clientela selectă din burghezia mijlocie un nume îndreptățit de eleganță și stil, la prețuri modeste. Ajunsese cu afacerile la un anumit punct, pe care singură nu putea să-l depășească. Ca să înainteze, trebuia să-și ia în ajutor forțe noi, să alăture atelierului de croitorie feminină un atelier condus de un croitor, care să-i îngăduie să-și lărgească activitatea. Căută în jur, fără să spună nimănui nimic, pe acela care s-ar potrivi mai bine cu planurile ei. Își făcu alegerea pe-ndelete și, de îndată ce alese, se hotărî să se mărite. Dragostea avea să vină mai tîrziu. Va avea și ea un loc; Sylvie nu s-ar fi căsătorit cu un om pe care n-ar fi putut să-l iubească. Dar dragostea nu avea întîietate. În primul rînd veneau afacerile. Cel asupra căruia se opri alegerea ei se numea Selve (Léopold); și, din prima clipă, mica patroană hotărîse titlul, firma izbitoare a noii case de croitorie: Selve si Sylvie. Dar, deși pentru o femeie numele nu e lucru de lepădat, Sylvie nu era atît de nebună să se mulțumească doar cu numele; Selve (Léopold) era o partidă serioasă. Trecuse de prima tinerețe, avea treizeci și cinci de ani bătuți pe muche, era bărbat destul de arătos, ceea ce înseamnă, de fapt, destul de urît, dar bine făcut. Avea părul blond roșcat, obrajii rumeni, era coupeur la un mare croitor, foarte priceput în meserie, cîștiga frumos, era un om cu scaun la cap și 264

nu umbla după femei: Sylvie se informase. Afacerea era încheiată. Cel puțin în mintea Sylviei. Pe Selve nu-l consultase. Dar consimțămîntul celui ales era ultima ei grijă. Lua asupra ei să-l cîștige. Selve n-ar fi căutat-o niciodată pe Sylvie. Foarte legat de liniștea și tabieturile lui, om de treabă, neambițios și destul de egoist, era hotărît să rămînă holtei și nici nu se gîndea să-și părăsească slujba, o slujbă de mîna a doua ce e drept, dar bine plătită și lipsită de răspunderi, la un patron care-l prețuia. Sylviei nu-i trebui multă vreme ca să-i răscolească planurile și liniștea. Îl întîlni – adică îi ieși în cale – la o expoziție de toamnă, unde venise ca și el să studieze moda, la a cărei lansare contribuiau amîndoi. Sylvie era înconjurată de bărbați și, fără să se uite la Selve, începu să împartă surîsuri și răspunsuri pline de duh la vreo trei sau patru tineri care-o sorbeau din ochi. După ce gustă cu amărăciune atîta gingășie și atîta spirit care nu-i erau hărăzite lui, Selve își dădu deodată seama că toate erau pentru el; Sylvie nu mai vorbea decît pentru el; ceilalți parcă nici nu existau. Îl mișcă cu atît mai mult neașteptata schimbare cu cît o punea pe socoteala meritului său. Și așa căzu în capcană. Toate hotărîrile lui se duseră pe copcă. Cîtva timp după aceea, într-o seară, după cină, Sylvie o rugă pe Annette să-i ție tovărășie, la o oră cînd nu se mai afla nimeni în atelier. — Te-am rugat să vii pentru că aștept pe cineva. Annette se miră. — Și de ce ai nevoie de mine? Nu-l poți primi singură? Sylvie îi spuse vesela: — Cred că așa se cuvine. — Ți-a trebuit multă vreme pentru criza asta de bună265

cuviință! — Mai bine mai tîrziu decît niciodată, spuse Sylvie sec. — Astea-s baliverne. Spune-le altuia. Sylvie îi spuse: — Chiar așa. Annette o amenință cu degetul: — Va să zică pentru alții sînt toate astea. Și cine-i acel altul? — Uite-l! Selve (Léopold) sună. Părea cam plictisit, văzînd că n-o găsește pe Sylvie singură; dar își ascunse nemulțumirea, ca un om binecrescut ce era. Nu-i ușor să faci impresie bună, cînd te afli singur, față în față cu două femeiuști tinere, destul de tulburătoare și care s-au înțeles dinainte. Se simțea iscodit de cele două perechi de ochi. După cîteva galanterii destul de greoaie, dintre care cîteva îi erau adresate din politețe Annettei, omul vorbi despre afaceri, despre meseria lui, despre viața lui plină. Milostivă, Annette îi punea întrebări cu un aer interesat. Selve deveni mai încrezător și-i povesti greutățile de care se izbise în carieră, își spuse păsurile și se lăudă cai succesele din viața lui; nu pierdea nici un prilej să se arate sub o lumină frumoasă. Părea simplu, prietenos, împăcat cu sine; juca cu toate cărțile pe față. Mai prevăzătoare decît el, Sylvie se uita mai întii în cărțile vecinului, înainte de a juca. Annette, care se trezi curînd împinsă pe ultimul plan, urmărea partida mirîndu-se mai puțin de dibăcia surorii ei, cît de modestia alegerii. Pentru Sylvie n-ar fi fost greu să găsească o partidă mai strălucită. Dar nu voia, se temea de oamenii prea frumoși și prea deștepți. Se înțelege că nu s-ar fi măritat cu un bărbat pocit și nici cu un neghiob. In medio. Înțelegea să-și aleagă un secund priceput și nu un șef. Știa că în căsătorie fiecare trebuia să dea și să primească: e legea cererii și a 266

ofertei. Ea cerea să rămînă stăpînă în casa ei. Și el, oare, ce cerea? Bietul băiat! Voia să fie iubit pentru el, pentru ochii lui frumoși. Și, totuși, nu era închipuit, știa că nu-i nici frumos, nici atrăgător. Dar avea slăbiciunea de a dori să fie luat din dragoste. Caraghios, nu-i așa? Dădea din umeri, căci nu era prost băiatul ăsta copilăros, pe care viața îl încercase și-l făcuse neîncrezător față de femei, așa cum sînt trei sferturi din francezi. Dar dorințele inimii sînt atît de mari! Ce dorințe prostești! „Și, la urma urmelor, de ce n-aș fi iubit? Nu-s mai rău decît alții care sînt iubiți!” Și, așa, devenea, rînd pe rînd, cînd aproape umil, cînd aproape îngîmfat. Căuta mereu. Nu prea era dibaci… Și cum se mai trăda! Căci isteața de Sylvie îl dibuise. Și ochilor lui albaștri sticloși și puțin bulbucați, care întrebau: „Mă iubești ea le făcea zîmbre, care nu ziceau nu, dar nu ziceau da, pentru că nesiguranța întețește dragostea. Cînd surorile rămaseră singure, Annette îi spuse Sylviei: — Nu te juca prea mult cu el! — De ce nu? întrebă Sylvie, uitîndu-se în oglindă. Partida merită să fie jucată. — Atunci e serios? — Foarte serios. — Nu te văd măritată. — Bine! Eu cred c-ai să mă vezi de vreo două-trei ori… — Nu-mi place să glumești cu lucrurile astea. — De ce-aș mai rîde atunci? Moralisto! Nu-ți mai încrunta sprîncenele tale frumoase! Nici nu mă gîndesc să schimb, înainte de-a încerca. Mă mărit, ca să țină. Dar dacă nu ține, trebuie să știi să te resemnezi. — Nu sînt îngrijorată pentru tine, spuse Annette. — Adevărat? Atunci îți mulțumesc în numele lui! Te-a 267

cucerit? — Nu-i vrednic de tine, Sylvie. Dar n-aș vrea să-l faci pe bietul om să sufere. Sylvie zîmbea, arătîndu-și dinții în oglindă: — Să sufere! Fiecare îl face pe celălalt să sufere Desigur că o să sufere! Bietul băiat! Eu aș vrea să tiu în locul lui… Lasă, n-ai grijă de el! Crezi că nu știu eu cît face Adonisul 37 ăsta? Nu-i strălucit, dar trage la cîntar. Mă pricep eu. N-o să i-o spun, pentru că n-are rost să răsfeți bărbații: îi faci să creadă că au drepturi asupra noastră. Dar în ceea ce mă privește, eu nu uit. Ar fi o prostie să-mi fac rău, făcîndu-i lui rău. Nu jur că n-o să-l fac să turbeze (nu i-ar strica să slăbească un pic), dar n-o să-l țin pe grătar mai mult decît e nevoie. Bineînțeles, dacă nu voi avea motive să mă plîng de el î Altfel, cum o să-și aștearnă așa o să doarmă. Eu plătesc bani gheață. Sînt o negustoreasă cinstită: numi înșel clienții decît atît cît e nevoie ca să pot trăi. Numai să nu încerce ei să mă păcălească. Atunci îi înfund eu. Și încă cum! — Doamne, suspină Annette, nu-i chip s-o fac să vorbească serios! — Viața ar fi de neîndurat, dacă ai fi silit să spui lucrurile serioase cu seriozitate. Léopold nu se lăsă așteptat; și Sylvie nu-l lăsă să tînjească. Nu-i fu greu, înainte de a se preda, să facă ocolul pozițiilor dușmane și să recunoască în spatele întăritorilor armele, munițiile și proviziile lui. Îl făcu, fără multă osteneală, să-și însușească planurile ei. Pînă-n ultima clipă a vieții, Léopold avea 37 Zeitate feniciană preluată apoi de mitologia greacă. întruchipa frumusețea masculină.

268

să păstreze iluzia că el fusese cel în mintea căruia încolțise cel dintîi gîndul de a deschide marea casă de mode: Selve și Sylvie. Căsătoria fu hotărîtă pentru mijlocul lui ianuarie, atunci cînd e mai puțin de lucru în ateliere. În săptămînile dinaintea nunții petrecerile se ținură lanț în atelier. Strălucitor de bucurie, Léopold făcea cinste întregului cîrd, ducea fetele la teatru sau la cinema. Simțeau cu toatele atîta nevoie sa rîdă! Cînd una din ele se mărita, parcă intra măritișul în casă. Și fiecare primește oaspetele, șoptindu-i: — Nu uita! Data viitoare e rîndul meu… Annette fu și ea cîștigată de bucuria tuturor. În loc să simtă și mai aprig că-și irosește viața, se întreba ce se întîmplase cu necazurile ei. Alunecaseră ca o cămașă de-a lungul coapselor. Trup tînăr! Necazurile nu se prind de el. Nu că măritișul acesta ar fi încîntat-o. Prea o iubise pe sora ei ca să n-o cuprindă tristețea, văzînd-o îndepărtîndu-se și mai mult prin măritiș. Și apoi nu era plăcut s-o vezi pe fata asta drăguță dîndu-se unui om destul de necioplit. Altceva visase Annette pentru Sylvie. Dar ceilalți n-au ce face cu visele noastre. Felul lor de a fi fericiți e al lor, nu al nostru. Și au dreptate. Sylvie era mulțumită. Dragostea lui Léopold, admirația pe care el i-o arăta îi atingeau vanitatea și, încetul cu încetul, și inima. După cum îi spusese surorii ei, prețuia caracterul serios al alesului ei. Va fi un tovarăș pe care se va putea bizui și care nu-i va pune prea multe piedici. Și, deși Sylvie n-avea de gînd să abuzeze (dar parcă poți ști vreodată?), era sigură că nu-și găsise un contabil prea migălos al purtărilor ei. Léopold nu ținea să cunoască trecutul Sylviei; avea încredere în ea, iar Sylvie îi era recunoscătoare. Experiența vieții nu-i lăsase lui Léopold prea multe iluzii și nici nu-l făcuse neîndurător; ea îl împingea să ia 269

drept regulă de purtare – regulă pe care o îngăduiau și ceilalți – un egoism binevoitor de om cinstit și sceptic, drăgăstos, nu prea pretențios, care nu cere altora mai mult decît e el în stare să dea. Așa încît Sylvie era mult mai aproape de el decît de Annette. Pe Annette o iubea mai mult. Dar dacă Annette ar fi fost bărbat (Sylvie i-o spusese rîzînd) nu s-ar fi căsătorit cu ea. Nu, nu, lucrurile nu s-ar fi sfîrșit cu bine!. Selve îi dădea un sentiment de siguranță. Acest sentiment odihnitor o scutea de osteneala de a se mai gîndi la el; se gîndea la nuntă, la rochia pe care avea să și-o facă, la viitoarea ei gospodărie, la marile ei planuri negustorești. Și mulțumirea era desăvîrșită. * Nunta avu loc într-o zi minunată de iarnă. Selve îi duse pe toți în pădurea de la Vincennes. Lumea se împărți în grupuri voioase. Annette se amestecă veselă printre oaspeți. Altădată latura gălăgioasă și oarecum vulgară a acestor petreceri ar fi izbit-o. Acum, însă, nu se întîmplă așa. Rîdea cu poftă împreună cu băieții aceia de treabă și cu fetele lor atît de curajoase, care își îngăduiau un chef între două zile de muncă. Luă parte la jocuri și-i încîntă pe toți cu veselia ei. Sylvie, care o cunoscuse rece și disprețuitoare, se uita la ea cum aleargă și se distrează din toată Inima. Îmbujorată și însuflețită, se juca de-a baba-oarba, cu gura deschisă, cu bărbia în vînt, de parc-ar fi vrut să prindă lumina din zbor, cu brațele întinse ca niște aripi, înaintînd cu pași mari, împiedicîndu-se și rîzînd cu și mai multă poftă. Ce trup frumos și puternic de oarbă pătimașă! Pe cine-o să prindă? Cine o să-l prindă? Mulți din cei care o priveau trebuie să fi gîndit același lucru. Dar Annette părea că nu se gîndește decît la joc. Ce se întîmplase cu grijile care o apăsau pînă mai ieri? Și cu aerul ei 270

grijuliu, încordat, cufundat în gînduri? Avea viață-n ea, nu glumă! Sylvie era mîndră că izbutise s-o îndepărteze pe Annette de necazurile ei și se bucura. Dar Annette știa bine că pricina trebuie căutată mult mai departe. Nu se simțea ușurată de griji, pentru ca juca la nuntă, ci juca la nuntă, pentru că se simțea ușurată de griji. Ce se întîmplase? Un lucru ciudat, care nu era rodul unei singure zile, deși ieșise la lumină într-o zi ca toate celelalte. Trecuseră vreo cîteva săptămîni din dimineața aceea de duminică. Ședea pe jumătate dezbrăcată, în fața măsuței de toaletă. Duminica pierdea mult timp cu găteala, pentru că în celelalte zile era silită să plece de acasă cu noaptea-n cap. Era ostenită de oboseala adunată într-o săptămînă întreagă. Copilul, care tocmai se trezise, se furișase afară din odaie pentru a se duce la mătușa lui. Măritișul acesteia îl interesa nespus, iar pe Sylvie o înveseleau observațiile lui de om cu experiență, privitoare la subiect. Léopold îl alinta; ca să facă Sylviei curte, se gudura și pe lîngă cățelușul ei. Așa încît Marc, alintat și mîndru de importanța lui, își petrecea tot timpul în apartamentul de jos și nu stătea cu maică-sa decît în silă. Pe Annette lucrul acesta o descuraja și o amăra. Dar, în dimineața aceea, oboseala era mai mare decît durerea; ba chiar se amesteca în toate acestea un sentiment tainic, care-o mai lumina. Totuși, Annette oftă din obișnuință; gusta oboseala și plăcerea nelămurită pe care o simți la gîndul că vei putea, slavă domnului, să te tolănești cît e duminica de lungă, fără a fi nevoită să te urnești din loc. Duminică! Pe vremuri, Annette nici nu bănuia cît prețuiește. „Ce obosită sînt, ce obosită! Ce bine să nu fi silită să te miști! O mie de ani aș dormi! Chiar în poziția asta incomodă, sprijinită în cot, tot nu m-aș mișca din loc.. Parcă te ține o vrajă în loc. Ți-e teamă să n-o împrăștii. Nu te 271

mișca! Ce bine!” Privea prin fereastră, deasupra acoperișului din față, la o șuviță de fum ce ieșea din coșul brutăriei; șuvița se lăsa dusă de vînt, în volute luminoase și vesele, se lungea, se răsucea, fugea cu pas dănțuit pe cerul albastru. Ochii Annettei rîdeau și ei, iar mintea îi dansa pe pajiștile văzduhului, tîrîtă în urma arabescurilor nebunatice. Toată greutatea pămîntului căzuse. Spiritul se mișca gol, prin vînt și soare. Annette îngîna un cîntec. Și, deodată, îi apărură ochii încîntați ai unui tînăr, care o privise în ajun în autobus. Nu-l cunoștea și, fără îndoială, nu-l va mai vedea niciodată. Dar privirea aceea pe care o surprinsese cînd întorsese pe neașteptate capul (el credea că nu-l vede), mărturisea atît de copilărește atracția lui, încît de atunci Annette simțea o bucurie proaspătă în inimă. Se prefăcea că nu știe de ce. Dar, în timp ce oglinda îi înapoia surîsul, Annette se văzu cu ochii celui ce-ar putea s-o iubească într-o bună zi. Unde sînteți, necazuri? Mai auzea încă sunetul lor bombănit venindu-i în valuri de departe, de foarte departe. „Destul! destul! la ce bun? Trebuie să te resemnezi!” Nu era prima oară cînd Annette își spunea asta. Și-o mai spusese de vreo douăzeci de ori. Dar nu era de așteptat că va îndeplini ceea ce-și propunea. De data asta, victoria nu trebuia pusă pe seama rațiunii. Rațiunea o fi ea bună sfătuitoare, dar nu sfătuitorii sînt cei care plătesc oalele sparte. Și, apoi, inima nu se lasă convinsă decît de rațiunea inimii. De data asta, Annette nu ducea lipsa acestui fel de rațiune. De-abia acum primea să recunoască absurditatea pretențiilor ei de mamă. Și dacă recunoștea, lucrul se datora acelor năzuinți de atîta vreme înăbușite, care de-abia acum se trezeau din nou. Annette nu mai putea să le tăgăduiască, și nici nu voia. După ce272

și dădu încuviințarea tacită, se simți eliberată. Glasul tinereții e», care se deșteptase, îi spunea: „Nimic nu e pierdut. Mai ai încă drept la fericire. Viața ta de-abia începe.” Lumea se însufleți din nou. Totul își recapătă savoarea. Chiar și în zilele mohorîte Annette descoperea licăriri luminoase. Nu făcea nici un plan de viitor. Se lăsa în voia fericirii, oricare ar fi fost ea, fericirea viitorului recucerit… Da, da, era tînără, tînără ca și anul… Toată viața era înaintea ei… Niciodată n-o să se sature de ea! * O zi de primăvară timpurie din februarie, una dintre acele zile care au atîta farmec la Paris. Primăvara nu există decît în cer și în inimi, dar e curată, lumină curată, bucurie limpede de copil care se deșteaptă. Reîncep zilele frumoase ale anului; și înainte ca păsările să se arate, le auzi venind așa cum vezi din vîrful unui turn pierdut în văzduhul limpede norii de aripi, stolurile de rîndunele. Vin, trec mările! Și le auzi cîntîndu-ți în inimă… Ca orice ființă sănătoasă, Annette iubea toate anotimpurile. Pe măsură ce li se adapta, încerca puterea lor ascunsă. Puterile reînnoirii îi dădeau aripi. O pornea, fericita ca umblă, fericită că lucrează, ajungînd acasă moartă de oboseală, cu o poftă de mîncare zdravănă; se interesa de orice, însuflețită de o curiozitate nouă pentru cele ale minții, pe care de patru ani Ir lăsase în părăsire, pentru cărți, pentru muzică. Uneori, seara, deși spetită de oboseală, ieșea din casă și se ducea pînă în celălalt capăt al Parisului, ca să nu piardă vreun bilet de concert. Sylvie o invidia, pentru că pe ea începutul sarcinei o obosea. Cînd Annette ieșea seara, i se întîmpla destul de des să fie urmărită. La început nu băga de seamă, distrată și furată de vise 273

cum era. Se oprea deodată din mijlocul convorbirii cu ea însăși, avînd senzația că tîrăște ceva după sine. Se trezea, se uita curioasă înspre obiectul care-i șoptea ceva, ridica din umeri sau se strîmba și pornea voinicește mai departe, spunînd: — Ce nătărău bătrîn! Deseori nătărăul era tînăr; și Annette gîndea: „Peste vreo doisprezece ani s-ar putea să fie și Marc așa”. Se oprea indignată. Marc cel neadevărat primea mînia ochilor ei, care se îndreptau spre celălalt; și. Nu mai stăruia. Ochii ei începeau iar să rîdă. Gîndul de a-l vedea pe Marc în locul acela, băiat mare și frumos, o amuza. Oricum, mîndria ei de mamă se simțea măgulită. Își spunea asta și-și făcea mustrări. Mai mult încă! Îl mustra pe Marc: „Ștrengarul! mormăia ea. Lasă că-l trag eu de urechi cînd mă-ntorc acasă.” (Și așa și făcea.) Aceste mici aventuri o înveseleau. Da, la început. Dar, cînd povestea se repeta… „Ei drăcie! Dar e plictisitor! Nu mai poate omul să se plimbe în pace? Cum te uiți drăguț în dreapta și în stînga, fără nici un gînd rău, și rîzi în timp ce te plimbi, te și bănuiește lumea că te gîndești la dragoste! Cunosc eu dragostea, mi-e de ajuns! Și neghiobii ăștia, care cred că nu te poți lipsi de ei! Nu le da în gînd că poți fi fericit și așa, pur și simplu fericit, - pentru că afară e frumos, pentru că ești tînăr și ai puținul care-ți trebuie! N-au decît să gîndească ce vor! Ce, eu mă gîndesc la ei? La ei! Ce dumnezeu, nu s-au privit niciodată?” Ea ii privea; și, fiindcă era în stare de har (adică de libertate voioasă) nu-i idealiza. Desigur! Se întreba cum te poți îndrăgosti de un bărbat. Zău că nu-i un animal frumos! Trebuie să-ți fi pierdut capul ca să-l găsești cuceritor. Și fiica lui Rivière, franțuzoaică în lege, din soiul acela clasic și robust care îl citea pe 274

Rabelais și pe Molière, îți repeta cuvintele Dorinei către Tartuffe 38. Își bătea joc de dragoste. (Și cum se mai mințea! ) Dar o asmuțea, o purta tot timpul în inimă. Dragostea părea adormită. E vicleană. Își aștepta doar ceasul. Aceste mici hărțuieli pregăteau adevăratul atac. Dușmanul se apropia. Prietenul… Și cum ar fi fost cu putință să se ferească de el? De toți ceilalți, da! Dar de el, ce glumă! Julien Dumont avea vîrsta Annettei, vreo douăzeci și nouă sau treizeci de ani. Era de statură mijlocie, puțin adus, și avea o față cam tristă, care ar fi părut ștearsă, dacă n-ar fi avut niște ochi destul de frumoși, căprui, blînzi, gravi, mîngîioși și umili, după ce se învățau cu omul; fruntea îi era osoasă, cu o cută la mijloc, nasul gros, umerii obrajilor puternici; purta o barbă scurtă și neagră și o mustață prea lungă, care-i ascundea gura plăcută (ai fi spus că Julien vrea cu tot dinadinsul să ascundă tot ce avea mai puțin urît). Tenul îi era mat, ca fildeșul vechi, și trăda un om crescut mai mult printre cărți decît în soare. Prin urmare, un chip care nu era lipsit nici de inteligență, nici de bunătate, dar parcă posomorit, amorțit, nefrămîntat încă de patimi și de viață. În totul, o înfățișare de om încăpățînat și descurajat. Era mai naiv și mai proaspăt decît Annette, ceea ce însemna mult. Căci, în ciuda scurtei ei experiențe, mai curînd aprigă decît întinsă, Annette nu știa mare lucru despre dragoste. E drept că intuiția moștenită de la taică-său și convorbirile cu Sylvie, care uneori nu rămîneau mai prejos de povestirile reginei de 38 Tartuffe, actul III, scena 2, din volumul Molière, Opere II,p. 314, E.S.P.L.A., 1933.

275

Navarra39, n-o lăsaseră neștiutoare în nici o privință. Dar o lecție pe care n-a studiat-o niciodată inima n-o știi niciodată bine. Cuvintele n-au aceeași greutate ca realitatea. Și se întîmplă uneori ca, atunci cînd regăsești în viață ceea ce-ai citit, să nu mai recunoști nimic. Deși foarte instruită, Annette mai avea aproape totul de învățat. Iar Julien, chiar totul. Trăise în afara iubirii. În Franța există un fel de teamă de a vorbi despre acești „nevinovați”; ei stîrnesc glumele unui popor spiritual, dar al cărui spirit nu îmbracă forme prea variate. „Nevinovații” sînt numeroși, fie din pricina temerilor religioase, fie a puritanismului moral, fie a unei sfieli de neînvins, uneori bolnăvicioase, fie (și de cele mai multe ori așa se întîmplă) a unei munci istovitoare, care absoarbe anii tinereții, sau a unei vieți de sărăcie, de trudă neomenoasă, a dezgustului față de dragostea josnică sau poate datorită respectului față de viitor, față de acela care va veni (și care nu va veni). Fără îndoială că, în toate cazurile, e vorba de un temperament rece, de acea încetineală nordică a simțurilor, care se deșteaptă greu, încetineală ce nu dăunează nicidecum pasiunilor viitoare, ci mai curînd le strînge și le păstrează pentru mai tîrziu. Oamenii aceștia sînt mulți, și tineretului fericit nu-i pasă de ei. Nevinovații rămîn totdeauna cu mîinile goale! Se țin deoparte. Julien nu cunoștea aproape nimic din viață, în afară de ceea ce izbutise să afle pe calea inteligenței. Făcea parte dintr-o familie mărginită la cei doi părinți – tatăl, un biet profesor care se omorîse cu munca; mama, o femeie care se închina copilului și căreia copilul i se închina. Avea un fond religios, fiind catolic evlavios, dar nutrea idei liberale, ducea o 39 Margareta de Navarra (1492-1549). autoarea Heptameronului, culegere de povestiri cu caracter laic.

276

viață de muncă neîntreruptă, monotonă, slab luminată de bucuriile aspre ale conștiinței, o viață hrănită de obiceiuri. Navea nici un interes pentru politică, ci dimpotrivă, dezgust pentru orice acțiune publică, dar avea cultul vieții ascunse, lăuntrice, casnice. Era un suflet cu adevărat cinstit și modest, care cunoștea deopotrivă prețul virtuților umile, cît și al celor mari. Și, în fundul Inimii lui, se ascundea o fărîmă de poezie. Era profesor agregat de științe la un liceu. O cunoscuse odinioară pe Annette la facultate, cînd aveau amîndoi douăzeci de ani. Din prima zi, se simțise atras de ea. Dar Annette, care pe atunci era bogată, sărbătorită, strălucitoare de tinerețe și de fericire egoistă, îl intimida fără să vrea pe Julien cu aerul ei distant. Colegii lui mai îndrăzneți cîștigau pe lîngă Annette locul pe care ar fi vrut să-l ocupe el. Îi invidia, dar nici nu încerca să se ia la întrecere; se socotea inferior lor, urît, stîngaci, prost îmbrăcat, neînstare să se exprime; dădea celorlalți o idee falsă despre inteligența și sinceritatea lui. Conștiința urîțeniei lui îl paraliza cu atît mai mult, cu cît nu era nesimțitor față de frumusețe; și frumusețea Annettei îl umplea de o emoție tăcută. Căci o vedea frumoasă; n-avea libertatea de spirit a colegilor care-i făceau curte Annettei, dar îi judeca cinic, o dată cu ispitele și cusururile fizice: sprîncenele groase, ochii puțin bulbucați, nasul prea scurt. El nu vedea amănuntele. Dar era singurul dintre toți tinerii care prindea armonia acestei făpturi vii; el singur citea în ea; căci orice formă exprimă un înțeles lăuntric, numai că cei mai mulți dintre oameni se opresc la semnele exterioare. Julien nu despărțea energia Annetei și mintea ei hotărîtă, de ochii, fruntea sau sprîncenele ei. O vedea de departe, în ansamblu. O vedea bine de la întîia privire, mai bine decît mai tîrziu, cînd, apropiindu-se, încercă să o cunoască mai bine. Era o 277

minte dintre acelea presbite, care nu văd bine cînd privesc prea de-aproape. Astfel de minți sînt uneori geniale, dar se poticnesc la fiecare pas. Julien și Annette se revăzură, într-o dimineață, în sala cea mare cu pereți de sticlă a Bibliotecii Sainte-Geneviève. Trecuseră aproape zece ani de cînd nu se mai văzuseră; și Julien îndepărtase cuminte din ghidul lui chipul ce i se arăta acum din nou. Ridică ochii de pe carte. O văzu de cealaltă parte a mesei, la cîțiva pași depărtare, citind. Purta o căciuliță de blană pe părul frumos și castaniu; avea paltonul aruncat pe umeri. (Era încă iarnă, deși se apropia paștele, și sala, în care pătrundea prin ferestrele mari aerul înghețat al pieței, nu ajungea să se încălzească; Julien rămăsese cu gulerul pardesiului ridicat; dar ea, deși avea gîtul gol, nu simțea frigul.) Cu un cot pe masă și obrazul sprijinit în mînă, avea atitudinea familiară, pe care o cunoscuse el odinioară: fruntea aplecată înainte, sprîncenele blonde încruntate, ochii urmăreau rîndurile cărții, în timp ce cu gura morfolea un creion. Julien regăsi emoția pe care-o simțise la douăzeci de ani. Dar nici prin gînd nu i-ar fi trecut să se scoale și să-i vorbească. Cu oricîtă rîvnă ar fi citit Annette – așa cum făcea orice – mintea ei urmărea întotdeauna mai multe gînduri deodată. Ideile, pe care venea să le caute într-o carte și care o prindeau într-adevăr, se înfățișau rareori fără un alai întreg de imagini nu prea înrudite; Annette le alunga; dar, dintr-un moment într-altul, imaginile acestea stăruitoare reveneau bătînd la ușă. Cea mai intelectuală dintre femei nu se uită niciodată cu desăvîrșire în timp ce citește; puhoiul vieții ei lăuntrice e prea puternic. Annette întrerupea din cînd în cînd cititul, pentru a deschide, timp de o clipă, zăgazurile. 278

Se opri astfel, plimbînd în jurul ei o privire cam tulbure, și ochii ei întîlniră pe cei ai lui Julien, care-o contemplau. Imaginea lui Julien i se păru că face parte dintre cele care se plimbau prin capul ei. Apoi, trezită dintr-o dată – ca dimineața cînd se deștepta cu capul pe pernă și intra dintr-o săritură în viață – se ridică veselă și-i întinse mîna peste masă. Încurcat, Julien se sculă și se așeză cu stîngăcie alături de ea. Începură să stea de vorbă. Julien nu spunea prea multe. Era năucit de această neașteptată fericire. Annette vorbea singură. Se bucura; evoca trecutul fericit. În acest trecut, Julien juca un rol foarte șters; era un inel neînsemnat din lanț: dansul se desfășura, Julien era departe… Dar lui tot i se mai părea că se vede în ochii rîzători ai Annettei; și de tulburat ce era, nici nu știa ce să răspundă. Se silea (neîndemînaticul) să ascundă admirația care-l cuprinsese. O regăsea pe Annette frumoasă, încă mai frumoasă ca atunci, mai apropiată, mai plină de omenesc – ceva nou. Ce să fie? Nu știa nimic despre ea; se oprise, cu șase ani în urmă, la moartea tatălui ei; de atunci nu mai aflase nimic; trăia doar retras, bîrfelile Parisului nu-l ajungeau. O întrebă dacă tot mai locuiește la Boulogne. — Cum, nu știi? Am șters-o de mult de acolo… M-au dat afară… El nu înțelegea. Ea îi explică, în treacăt, cu un aer voios, că se ruinase din vina ei, din pricina nepăsării ei față de afaceri. — Așa mi-a trebuit! mai adăugă. Apoi vorbi de altceva. Nici o vorbă despre viața ei. Nu pentru că ar fi vrut să i-o ascundă; dar asta nu-i privea pe ceilalți. Dacă Julien ar fi stăruit totuși, dacă i-ar fi pus vreo întrebare, ea i-ar fi spus adevărul adevărat. Dar el n-o întrebă nimic; nici n-ar fi 279

îndrăznit; și în capul lui nu vuia decît un singur gînd: e săracă, la fel ca mine. Vîntul fierbinte al nădejdii îl cuprinse. Ca să-și ascundă emoția, se aplecă cu un aer de camaraderie posacă deasupra broșurii pe care tocmai o lăsase Annette: — Ce citești aici? Răsfoia o revistă științifică. Era un teanc întreg. — Da, spuse Annette. Încerc să mă pun din nou la curent. Nu-i ușor. De cinci ani, am pierdut pămîntul de sub picioare, trebuie să-mi cîștig viața, să dau lecții, și n-am timp. Mă folosesc și eu de vacanța de paști; nu mai am lecții, șomez. Încerc să mă despăgubesc pentru timpul pierdut, înghit cîteva îmbucături deodată, după cum vezi (îi arătă revistele deschise din jurul ei), parcă îmi vine să înghit totul. Dar e prea mult, n-apuc să fac mare lucru, trebuie să învăț totul din nou; s-au petrecut atîtea lucruri de cînd n-am mai fost pe aici; se pomenește de lucrări pe care nici nu le cunosc. Doamne! Ce repede înaintează lumea! III Dar îi ajung eu I Jur că nu vreau să rămîn în urmă, în drum, ca o schiloadă. Sînt multe lucruri frumoase de văzut. Vreau să le văd și eu. Julien îi sorbea cuvintele. Din tot ce spunea ea, nu reținea decît că Annette își cîștiga din greu viața și că rîdea. În admirația lui, Annette atingea înălțimi pe care vechea Annette nu le atinsese niciodată. Și ea îl înălța și pe el. Căci bucuria pe care el no cunoștea, i-o aducea ea. Plecară împreună. Julien era mîndru că se află în tovărășia unei femei frumoase; și nu-și mai venea în fire la gîndul că ea își amintise atît de bine de el. Pe vremuri, abia dacă-l băga în seamă. Și iată că acum își amintea de mici întîmplări care-l priveau pe el! Annette se interesa de mama lui. Julien se simți atît de mișcat, încît toată stinghereala i se topi; începu să povestească despre 280

viața lui; dar el vorbea greu, cuvintele-i erau înghețate. Annette îl asculta cu un aer de ironie drăgălașă; îi venea să i le șoptească. Dar, de-abia se pornise, de-abia începuse să-și regăsească siguranța, cînd ea îi întinse mîna de plecare. Apucă s-o întrebe dacă va mai veni la bibliotecă și avu bucuria s-o audă spunînd: „Mîine”. Julien se întoarse acasă zăpăcit, rușinat de el însuși. Dar a doua zi avea să dreagă lucrurile. Astăzi nu voia să se gîndească decît la minunea acestei prietenii. În ceea ce o privea, Annette, care se cam îngloda în mediul Sylviei, se bucura de a fi regăsit un coleg din anii de viață intelectuală. Nu că Julien ar fi fost prea vioi – asta nu s-ar fi putut spune! – dar era serios, simpatic și băiat de treabă… Ce sloi de gheață! A doua zi n-avu prilej să-și schimbe părerile. Julien nu se dezgheța decît cînd era singur la el acasă. Cum o văzu pe Annette, îngheță din nou. Se simți nenorocit. Se pregătise să-i spună atîtea lucruri (își pregătea conversațiile ca pe un curs)! Dar în fața ochilor Annettei, nu se mai alese nimic din planurile lui. Din povestirea interioară, încălzită de prea multe ori, nu rămăsese decît un rezumat șters. Se plictisea și el cînd se auzea îngînîndu-l. Nu-și regăsea siguranța decît pe tărîmul științei, acolo unde nu era vorba de el. Atunci devenea lămurit, precis, ba chiar se însuflețea. Annette nici nu cerea mal mult. Lacomă de a învăța, îl încolțea cu întrebări, care-l amuzau pe Julien prin inteligența lor, o inteligență care vedea numaidecît, ghicea adeseori greșit, dar (un singur cuvînt ajungea) se regăsea exact în punctul unde voiai s-o aduci. Îi plăcea fața aceea atentă, ai cărei ochi îl iscodeau ca să-i prindă mai iute gîndurile și apoi se luminau deodată. Înțelesese! Bucuria pe care o dă gîndirea 281

împărtășită, pe care o dă acel soare nevăzut și perspectiva nesfîrșită luminată de strălucirea lui, bucuria de a porni împreună spre descoperiri, pe drumuri noi, unde era el călăuza! Ce minunat să stea astfel de vorbă, în reculegerea unei săli pline de cărți, adevărată biserică a spiritului! Minunat pentru el, dar nu și pentru vecinii lui. Căci Julien vorbea cu glas tare; uitase că mai există și vecini. Annette îi făcu semn să tacă, zîmbindu-i, și se ridică. El o urmă. Dar, în stradă, cînd nu mai avea în fața lui masa cu cărți, redevenea același om neputincios, pe care îl văzuse Annette în aiun. Încercă să-l facă să vorbească despre el. Zadarnică silință! Julien nu se putea hotărî să se despartă de ea. Voia s-o însoțească pînă-n poarta casei. Dar era țeapăn, crispat, repezit de atîta stîngăcie; uneori, fără să vrea, uita și de politețe. Era plictisitor! Cam enervată, Annette gîndea: „Cum naiba sa scap de el?” În colțul gurii care tăcea, Julien zări cuta aceea batjocoritoare. Se opri deodată și spuse cu glas îndurerat: — Iartă-mă, te plictisesc! Ba da, știu că-i așa, știu! Sînt atît de plicticos! Nu știu să vorbesc. M-am dezvățat. Trăiesc singur. Maică-mea e bună, foarte bună; dar ei nu pot să-i vorbesc despre gîndurile mele. Multe din ele ar neliniștiți; nici nu le-ar înțelege. Și niciodată nu m-am priceput să găsesc un om pe care să-l intereseze… Nici nu cer… Ai fost foarte bună că m-ai ascultat cu îngăduință. M-am lăsat dus de dorința de a-ți povesti… Dar nu se poate. Nu se poate să povestești; trebuie să păstrezi totul pentru tine… Nu-i interesant și apoi nici nu e bărbătesc… Să trăiești și să taci… Iartă-mă că te-am plictisit! Annette era mișcată. Deslușea în cuvintele lui o emoție adevărată; amestecul acesta de modestie și de mîndrie tristă o izbi; sub învelișul de gheață, simți multe dezamăgiri și o 282

bunătate rănită. Dintr-un îndemn pornit din inimă, căruia nu i se putea împotrivi, simți pentru Julien o milă drăgăstoasă și îi spuse cu căldură: — Nu, nu, să nu-ți pară rău de nimic! Îți mulțumesc. Ai făcut bine c-ai vorbit, se corectă cu o ușoară ironie (care totuși n-avea nimic disprețuitor), c-ai încercat să vorbești… Da… nu-i ușor și nu ești obișnuit… De altfel, îmi face plăcere că nu ești obișnuit! Prea mulți au obiceiul ăsta! Dar nu văd de ce n-am spera că eu o să te obișnuiesc. Vrei? De vreme ce n-ai cu cine sta de vorbă I Julien era prea mișcat pentru a putea răspunde; dar privirea lui arăta o recunoștință speriată încă. Deși trecuse ceasul cînd ar fi trebuit să fie acasă, Annette se întoarse, ca să se mai plimbe cîteva minute cu el; îi vorbea ca o bună camaradă și ca o mamă, cu un ton simplu și prietenos, care era pentru el ca o mînă rece pe fruntea îndurerată. Căci acest copil mare era rănit; cu tot aerul lui îmbufnat, avea nevoie să i se vorbească cu blîndețe. Acum, își venea în fire… totuși trebuia să se întoarcă acasă! Annette îi propuse să se mai întîlnească din cînd în cînd. Și recunoscură că lucrul pe care-l făcuseră la bibliotecă ar fi putut tot atît de bine să-l facă în grădina Luxembourg sau… — Sau… De ce nu la mine? Și Annette îl pofti la ea într-una din duminicile următoare, apoi dispăru, fără să mai aștepte răspunsul. Ah, ce frumos i-ar fi vorbit el, acum după ce plecase! Revăzu toată scena; gusta din plin bunătatea Annettei. Și, fiindcă omul acesta măsurat în judecata lui nu era în stare să păstreze măsura cînd era în joc inima, alunecă fără nici o tranziție de la gîndul că sentimentul lui e sortit să rămînă neîmpărtășit, la acela că, poate, într-o bună zi… * 283

Annette nici nu bănuia ce se petrece în mintea lui Julien. Înfățișarea puțin atrăgătoare a noului ei tovarăș o păzea atît de bine de dragoste, că avu caraghioasa idee să-și închipuie că trebuie să-l păzească și pe julien. Îl stima. Îl plîngea. Faptul că-l plîngea îl făcea să-i fie simpatic. Era plăcut să-și spună că ar putea să-i facă lui un bine; și asta i-l făcea și mai simpatic. Dar nici prin gînd nu i-ar fi trecut să se ferească de el, și încă și mai puțin de ea însăși. Uitase de invitația pe care i-o făcuse, dar el i-o aminti venind în duminica următoare. Și mirarea veselă pe care o arăta Annette nu era nicidecum prefăcută. Dar Julien, care de o săptămînă încoace nu se gîndea decît la ceasul acesta, nu văzu mirarea, ci numai veselia; și se înveseli și mai tare. Afară era urît. În dupăamiaza aceea Annette nu se gîndea să iasă din casă. Fiindcă nu aștepta pe nimeni, era îmbrăcată în rochie de casă, iar locuința era în dezordine. Trecuse copilul pe acolo. Poate să-ți placă ordinea oricît ți-ar plăcea, așa cum îi plăcea și Annettei, copiii își iau însărcinarea să te facă să renunți la ea, ca la atîtea alte planuri frumoase pe care le-ai făurit în lipsa lor. Dar Julien, raportînd totul la persoana lui, văzu în această „dezordine frumoasă” nu un „efect artistic” bineînțeles, ci o dovadă de intimitate. Îi bătea inima, dar era hotărît, de data aceasta, să-și arate întro lumină prielnică; se prefăcea că e sigur de el. Nu prea i se potrivea. Iar Annette, supărată că fusese surprinsă în plină harababură, îi purta ciudă nepoftitului, tocmai pentru că se arăta atît de lipsit de fasoane. Dintr-o dată deveni rece; într-o clipă, toată semeția lui Julien fu doborîtă. Stăteau acum unul în fața celuilalt, La fel de țepeni amîndoi, el neîndrăznind să scoată o vorbă, ea așteptînd, cu un aer de superioritate răutăcioasă. „Dacă-ți închipui, dragul meu, că astăzi o să te mai ajut! …” 284

Apoi, prinzînd comicul situației și urmărind cu coada ochiului înfățișarea jalnică a cuceritorului, izbucni în rîs. Destinsă dintr-o dată, reluă tonul camaraderesc. Julien nu înțelegea nimic; uluit, dar ușurat, își reluă și el atitudinea firească; și, în sfîrșit, începu o discuție prietenească. Annette îi vorbea despre viața ei de muncă și-și mărturisiră unul altuia că nu erau făcuți pentru meseria lor. Julien s-ar fi pasionat pentru știința pe care o preda, dar… — …Nu sînt în stare să te urmărească! Se uită la tine cu niște ochi fără expresie și pică de somn. Dacă găsești unul sau doi în ochii cărora vezi vreo sclipire; restul, o masă grea de plictiseală pe care, chiar dacă-ți dai tot sufletul, nu izbutești s-o urnești din loc mai mult de-o clipă, pentru că numaidecît se duce la fund. Și pe urmă, apucă-te să-i pescuiești din nou. Asta-i treabă de fîntînar! Dar nu sînt ei de vină, bieții copii! Sînt, ca și noi, victimele maniei care pretinde că toate mințile sorb în mod egal aceeași sumă de cunoștințe, și asta încă înainte de vîrsta normală a înțelegerii! Pe urmă, examenele, concursurile astea agricole, unde ni se cîntăresc produsele, împănate cu un amestec de cuvinte stîlcite și de noțiuni fără noimă, pe care cei mai mulți se grăbesc să le scuipe după examen. Li se face lehamite de învățătură pentru toată viața. — Mie, spuse Annette rîzînd, mi-s dragi copiii, chiar și cei mai neînzestrați; nu sînt nepăsătoare față de nici unul. Pe toți aș vrea să-i am, pe toți aș vrea să-i strîng în brațe. Dar trebuie să ne mărginim! Nu-i așa, unul ajunge… (Arăta dezordinea din odaie, dar el nu pricepea și zîmbea prostește.) — Păcat! Cînd văd cîte unul care-mi place, îmi vine să-l fur. Și toți îmi plac. Chiar și în cei mai urîți există ceva proaspăt, o 285

speranță nesfîrșită. Dar ce pot face? îi văd în goană. Îmi sînt încredințați timp de o oră. Pe urmă fug la alții. Și fetițele mele trec din mînă în mînă. Ce face o mînă, cealaltă desface. Nu mai rămîne nimic. Niște suflete mici și fără formă, niște forme fără suflet care dansează boston sau cadril. Fugi. Toată lumea fuge. Viața asta e un teren de curse. Nici o oprire. Se ucid singuri, sînt morți toți nenorociții ăștia care nu-și îngăduie niciodată măcar o zi de reculegere! Dar nu ne-o îngăduie nici nouă, care am vrea-o. Julien o înțelegea. Nu el era omul căruia trebuia să-i explici prețul singurătății și oroarea de vălmășeală. Și înțelegerea dintre ei crescu și mai mult cînd Annette spuse că, din fericire, mai există în mijlocul acestui potop mici insule unde să te refugiezi: frumoasele cărți ale poeților și mai ales muzica. Pentru Julien poeții nu erau o ispită; limba lor îi scăpa. Avea față de ei neîncrederea ciudată pe care o au multe spirite ce iubesc gîndirea și care au uneori o poezie a lor, dar nu privind vibrația adîncă din melodia cuvintelor. Cealaltă muzică, în schimb, limba sunetelor, le este mai apropiată. Julien iubea muzica. Din nefericire, timpul și mijloacele de a se duce la concerte îi lipseau. — Și mie-mi lipsesc, spuse Annette. Și totuși, mă duc. Julien n-avea atîta vitalitate. După o zi de muncă, se închidea singur la el în odaie. Și nu știa să cînte la aici un instrument. Văzu un pian în odaie. — Cînți? — Nu-i chiar așa ușor! spuse Annette rizînd. El nu-mi dă voie. Julien întrebă mirat și oarecum neliniștit cine o împiedica. Annette, cu urechea la pîndă, auzea piciorușele care bocăneau urcînd scara. Se repezi să le deschidă ușa: — Uite, iată monstrul! 286

Îl aduse pe Marc, care se întorcea de la mătușă-sa. Julien tot nu pricepea. — Băiețelul meu… Marc, spune, te rog, bună ziua! Julien era împietrit. Annettei nici prin gînd nu-i trecea că el ar fi putut să se mire. Vorbi mai departe voioasă, reținîndu-l pe Marc, care voia s-o ia la fugă: — Vezi, nu mi-am pierdut timpul. Julien n-avu prezența de spirit să răspundă; își încorda atenția, ca să-și poată ascunde tulburarea. Schiță un zîmbet destul de nătîng. Marc izbuti să se strecoare printre mîinile maică-si fără să spună bună ziua (socotea ceremonia caraghioasă și o evita, lăsînd-o pe maică-sa să vorbească, știind prea bine că-n clipa următoare ea va fi uitat de el și va trece la altele… „femeile trec de la una la alta”…). La patru pași de Julien, ascuns în cutele unei perdele, at cărei șiret îi răsucea, Marc îl măsura pe străin cu ochi severi; în felul lui copilăresc (care nu era de fel greșit) judeca foarte repede situația. Hotărîre fără drept de apel: nu-l iubea pe Julien. Treaba era lămurită. Julien, căruia privirea copilului îi mărea încurcătura, încercă să reia firul conversației și totodată și firul gîndurilor lui. Dar nu izbutea decît să le încurce De amîndouă. Încerca totuși să se liniștească. De altfel, fără prea mult succes. Siguranța Annettei nu-i îngăduia să se îndoiască de faptul că era măritată. Nici vorbă. Unde era bărbatul? În viață, sau mort? Annette nu era în doliu… Nu, nu se putea liniști de fel… Ce se întîmplase cu omul acela? Julien nu îndrăznea să întrebe de-a dreptul. După multe ocoluri, se încumetă în sfîrșit (se credea foarte isteț) să arunce nepăsător cuvintele: — Ești de mult singură? Annette răspunse: 287

— Mai întîi că nu sînt singură, și arătă spre copil. Mai mult nu află. Dar, de vreme ce recunoștea că e singură (cu copilul) și lua lucrurile în glumă, însemna că doliul ei e foarte, foarte departe și că nu se mai gîndea la el. Logica interesată a lui Julien hotărî, prin urmare, victorioasă, îngînînd versul din vechiul cîntec: — Domnul Malbrougb a murit… Călătorie sprîncenată soțului! Nu mai avea de ce să se neliniștească. Așadar, julien mai aruncă o lopată de țărînă peste mormîntul răposatului și, întorcîndu-se spre copil, își schimonosi fața într-un zîmbet. Marc i se părea mai simpatic. Marc nu gîndea la fel. Julien se simțea mai la largul lui cînd era vorba de constituția corpurilor atomice decît cînd era vorba de o minte de copil. Marc simți bine că demonstrația de drăgălășenie nu era firească; și, în consecință, întoarse spatele bodogănind: — Nu-i dau voie să-mi rîdă în nas! Annette, pe care sforțările zadarnice ale lui Julien de a îmblînzi copilul o distrau, se simți datoare să repare primirea nepoliticoasă pe care o făcuse Marc musafirului. Îi puse lui Julien întrebări cu privire la viața lui singuratică, arătînd la început un interes cam distrat, care, curînd însă, încetă de a mai fi așa. Mai sigur de el ori de cîte ori se afla în penumbra unei odăi, Julien se destăinui de astă dată cu sinceritate. Vorbea simplu. Nu poza niciodată – aproape niciodată – în ciuda dorinței de a plăcea. Dădea dovadă de o nevinovăție pe care nu te-ai fi așteptat s-o întîlnești în Paris la un om de vîrsta lui. Cînd atingeai anumite subiecte dragi lui, avea o gingășie care-i învăluia emoția stăpînită. În clipele acestea de uitare, mulțumită tăcerii prietenoase a Annettei, care-i dădea e curaj, adevărata lui fire 288

părea să iasă la suprafață, o rază de frumusețe morală îi lumina fața. Annette îl privea cu luare-aminte; și atunci nu simțea numai o nepăsare binevoitoare pentru el. De atunci, se văzură regulat duminicile și, ceva mai des, în săptămînile cînd aveau vacanță. Julien se folosea de pretextul cărților pe care i le împrumuta Annettei; și trebuia, bineînțeles, să-i dea unele lămuriri, ca să înțeleagă mai ușor. Îi aducea lui Marc daruri destul de costisitoare, dar prost alese și pentru care micul dușman nu-i arăta nici un fel de recunoștință; căci le găsea pe toate copilăroase și nevrednice de el. Dar nimic nu era în stare să zdruncine bunăvoința lui Julien, hotărît o dată pentru totdeauna să nu vadă ceea ce ar fi putut să-l supere. Era asemeni tuturor ființelor singuratice, care se feresc de lume și care, din clipa cînd renunță la această neîncredere în favoarea unui ales, nu mai știu să discearnă lucrurile, nu mai vor: se dăruiesc. Spiritul lui Julien, foarte priceput cînd era vorba să se înșele pe el însuși, își potrivea după plac amintirile adunate din fiecare vizită, tot ce spunea Annette și tot ceea ce o înconjura. (Fără să-și dea seama, se înfrumuseța și pe el în felul acesta.) Neatențiile Annettei, răspunsurile ei nepăsătoare, pînă și tăcerile plictisite pe care i le pricinuia el uneori, totul o făcea mai frumoasă, mai mișcătoare. Și, fiindcă de fiecare dată descoperea noi trăsături, care nu se potriveau cu portretul închipuit de el, refăcea mereu portretul. Îl refăcu de vreo zece ori; și, deși portretul se schimba și aproape că nici nu mai semăna cu cel de la-nceput, Julien nu se îndoi niciodată că nu-i rămăsese credincios; era gata să-și schimbe idealul în dragoste, ori de cîte ori se schimba și aleasa inimii lui. Annette înțelesese dragostea pe care i-o purta Julien. La început lucrul o amuză, apoi se simți mișcată, puțin recunoscătoare, pe urmă foarte recunoscătoare (băiatul cel mai 289

puțin arătos nu poate da decît ceea ce are. Mulțumesc, dragul meu Julien…), apoi puțin tulburată. Își spuse totuși în mod cinstit că n-ar trebui să-l lase să apuce pe drumul ăsta. Dar băiatul îi făcea atîta plăcere! Și nici pe ea n-o supăra. Annette era sensibilă la dragostea altuia; era sensibilă pînă și la lingușirile sau complimentele de care e însoțită dragostea. Poate chiar prea sensibilă. Și o mărturisea. Dragostea, admirația, citite în ochii altora, erau ca o mîngîiere pe care ar fi vrut mereu s-o reînnoiască. Da, recunoștea că poate nu făcea bine. Dar e atît de firesc! Ar fi trebuit să facă o mică sforțare ca să se lipsească de această plăcere. O făcu. Dar n-avu noroc: tot ceea ce spusese pentru a-l îndepărta pe Julien (spusese oare totul?) îl atrase și mai mult. Așa voia soarta! În fața sorții trebuia să te resemnezi. Rîdea de ea însăși, în timp ce Julien se întreba îngrijorat dacă nu cumva rîde de el. „Fățarnică ce ești, nu ți-e rușine?” se întreba Annette. Nu-i era rușine. Te poți oare împotrivi plăcerii de a stăpîni o inimă ce ți se dăruiește cu totul? Asta-ți mai luminează zilele. Și apoi ce rău e în asta? Oare e primejdia? De vreme ce ești liniștit, 6tăpîn pe tine și nu vrei decît binele, binele celuilalt? Nu știa că unele din căile ascunse, pe unde se furișează dragostea, e deșertăciunea dulce care te face să crezi că ești necesar – sentiment atît de puternic în inima unei adevărate femei, ce-i potolește deopotrivă nevoia de bunătate – mărturisită – și mîndria – nemărturisită — Sentiment atît de puternic, încît femeia preferă adeseori — Cînd are suflet ales – pe cel mai puțin iubit, dar pe care poate să-l ocrotească, celui mai iubit, care se poate lipsi de ea. Nu-i ăsta oare miezul maternității? Dacă fiul ar rămîne toată viața un puișor! Femeia cu inimă de mamă – așa cum era și 290

Annette – e gata să pună pe seama omului ce-i cucerește dragostea un farmec pe care acesta nu-l are. Instinctul o împinge să nu vadă decît însușirile lui bune. Astfel de însușiri nu-i lipseau lui Julien. Annette se bucura văzînd cum sfiala i se topește și cum adevărata lui fire, înăbușită pînă atunci, iese acum la lumină, cu bucuria înduioșată a unui convalescent. Își spunea că pînă acum nimeni nu-l cunoscuse pe acest om, nici măcar mama aceea de care el vorbea mereu și pe care ea începuse să fie geloasă. Nici el măcar, nici sărmanul Julien nu se cunoștea. Cine ar fi bănuit că, sub scoarța aceea aspră, se ascunde un suflet atît de blînd, de gingaș (Annette exagera.) Avea nevoie de încredere și fusese lipsit de ea: încredere în alții, încredere în el însuși. Ca să creadă în el însuși, avea nevoie ca și un altul să creadă. Iată, ea credea! Credea în Julien, la început pentru el, pînă la urmă ajunse să creadă în el din convingere. El înflorea văzînd cu ochii, ca o plantă la soare. Și e bine să fii soare pentru altul, înflorește inimă!” Oare vorbea de inima lui Julien, sau de a ei? Nici ea nu mai știa. Căci făcînd bine altuia, înflorea și ea. O fire bogată se stinge cînd nu-i poate hrăni din substanța ei pe cei flămînzi. „Să dau de la mine!” Annette dădea prea mult. Era ispititoare. Julien nu-și mai putu ascunde pasiunea. Și Annette recunoscu, puțin cam tîrziu, că nu se află la adăpost. Cînd văzu dragostea apropiindu-se, încercă destul de slab să se apere. Încercă să nu ia sentimentele lui Julien în serios. Dar nici ea nu-și dădea crezare, ceea ce îl făcu pe Julien și mai stăruitor: deveni patetic. Atunci Annette se sperie; îl rugă din tot sufletul să n-o iubească, să rămînă buni prieteni. — De ce? întrebă el. De ce? 291

Ea nu voia să-i spună. Avea o teamă instinctivă de dragoste: păstrase amintirea celor suferite; și intuiția o prevenea că avea să mai sufere. Îl chema și-l gonea; îl voia și fugea de el. La stăruințele lui Julien, se împotrivea sincer; dar, în fundul inimii, dorea ca potrivnicul ei s-o învingă. Lupta s-ar fi prelungit, dacă o întîmplare nu i-ar fi grăbit sfîrșitul. * Cu bărbatul surorii ei, Annette avea legături de prietenie sinceră. Omul acesta de treabă, puțin vulgar, nu era lipsit nici de cinste, nici de alte însușiri sufletești. Annette îl stima; iar Léopold avea față de ea un respect cam ceremonios. De la primele lor întîlniri, socotise că Annette face parte din alt soi de oameni decît el și Sylvie: îl intimida. Cu atît mai recunoscător era pentru bunăvoința ei față de el. În timpul cînd Léopold îi făcea curte Sylviei, Annette fusese aliata lui. Îi sărise de multe ori în ajutor cînd suferea de pe urma năzbîtiilor logodnicei lui, prea sigură de puterea ci ca să nu abuzeze. Ba chiar și după căsătorie, Annette intervenise cu discreție în neînțelegerile casnice, sau potolise toanele neașteptate, trăsnăile și poznele Sylviei, care încerca să scape de plictiseală, plictisindu-și în schimb bărbatul. Léopold, nepricepînd nimic din toate astea, venea să-și povestească păsurile Annettei, care lua asupra ei sarcina de a o cuminți pe Sylvie. Ajunse să-i încredințeze cumnatei sale multe lucruri, pe care le ascundea față de Sylvie. Sylvie știa toate astea și făcea haz pe seama Annettei, care nu se supăra. Intre ei trei nu exista nimic care să fie nesincer sau nefiresc. Léopold nu se plînsese niciodată de locul pe care-l ocupa în căminul lui sora soției sale și de băiețel, care era uneori destul de supărător; găsea mai curînd că Sylvie nu face totul ca s-o ajute pe Annette, pe care el o admira 292

pentru curajul ei. Afară de asta, răsfăța copilul. Annette, care știa de la Sylvie ce gîndește Léopold, îi era recunoscătoare cumnatului ei. Sarcina Sylviei n-a fost pentru cei din jur, și mai cu seamă pentru bărbatul ei, un răstimp prea fericit. Neînțelegeri repetate îl îndepărtară pe Léopold de tovarășa lui. Și asta nu pentru că Sylvie ar fi pretins că se poate lipsi de el. Dar Sylvie nu-și cruța sănătatea și nu voia să schimbe nimic din felul ei de viață în timpul sarcinii. Plăti scump acest lucru. Lunile lungi de așteptare erau departe de a fi pentru ea ceea ce fuseseră pentru Annette: un vis neîntrerupt de fericire mocnită, prea repede sfîrșit. Sylvie nu era făcută să țeasă vise. Își pierdea răbdarea și nu voia cu nici un chip să renunțe la vreo obligație, vreun drept sau vreo plăcere. Se obosea din cale-afară. Suferi și sănătatea de pe urma acestei stări nervoase, iar firea îi devenea din ce în ce mai greu de suportat. Cînd ești chinuit, chinuiești cu plăcere pe alții. Fiindcă suferea, Sylvie găsea nedemn ca soțul ei să nu sufere deopotrivă cu ea; și avea grijă de asta. Îl cicălea cu toanele ei răutăcioase. Se schimba de la o zi la alta și (lucru neașteptat) se arăta uneori îndrăgostită și geloasa, ceea ce n-o împiedica să-l ocărască toată vremea pe Léopold. În unele zile, bietul om nu mai știa cărui sfînt să se închine. Annette avea misiunea să-i asculte plîngerile. Léopold se urca la etajul de sus ca să se vaiete. Ea îl asculta răbdătoare și izbutea să-l facă să rîdă de micile lui nenorociri. Aceste întrevederi, foarte des repetate, stabiliseră între ei un fel de complicitate. Și, uneori, cei doi schimbau cîte o privire șireată chiar și în fața Sylviei. Cinstiți cum erau, nu se fereau și se lăsau în voia unei familiarități care, dei nevinovată, nu era lipsită de primejdii. Annette nici nu se gîndea că există riscuri și o amuzau unele mici 293

jocuri prietenești. Léopold însă se lăsă prins; nici nu dorea altceva; era prins de mult de strălucirea bucuriei puternice pe care o împrăștia Annette. Pe atunci, Annette era cu totul absorbită de descoperirea iubirii lui Julien, iubire care o tulbura și o încînta. Restul lumii era ascuns în ceață. Cînd, după plecarea lui Julien, Léopold îi vorbea, Annette îl asculta și chiar îi răspundea, dar de zîmbit îi zîmbea lui Julien. Celălalt n-avea cum să ghicească. Știa el Léopold ce voia. Se-mpotrivea totuși ca un om cumsecade. Dar un om cumsecade e totuși om. Nu trebuie să se joace nici el cu focul. Într-o duminică de mai, porniră toți patru: Sylvie, Annette, Léopold și micul Marc, să se plimbe înspre Sceaux. După o oră de mers, Sylvie se așeză ostenită la poalele unei coline și spuse: — Duceți-vă și vă cățărați, tinerilor, dacă aveți poftă! Pe noi ne găsiți aici. Rămase cu copilul. Annette și Léopold merseră voioși mai departe. Annette era însuflețită, veselă, ca un bun camarad. Tovărășia lui Léopold, cu firea lui potolită de om cumsecade, o odihnea după încordarea morală în care o Țineau dragostea lui Julien și discuțiile intelectuale cu el. Poteca șerpuia între zidul lung al unei mari proprietăți și un taluz acoperit cu tufișuri înflorite. Pe măsură ce urcai, vedeai printre tufișuri povîrnișurile acoperite de livezi; vedeai coroanele albe și roze ale pomilor. Un cer de vis pe al cărui albastru eterat lunecau nori grăbiți. Vîntul șăgalnic te mușca din cînd în cînd ca un cîine tînăr. Annette mergea înainte, culegînd flori și cîntînd. Léopold mergea pe urmele ei; o privea cum se apleacă, îi vedea torsul puternic sub rochia întinsă, mîinile și gîtul gol, înroșite de aerul șfichiuitor, scoica roșie a urechii, al cărei vîrf, pe sub părul zburlit, i se părea 294

că seamănă cu o picătură de sînge. În dreapta, pajiștea se înălța, iar drumul forma un coridor în care vîntul se înfunda, lovindu-i în obraz. Fără să se întoarcă, Annette își strigă tovarășul de drum. El nu răspunse. Cu trupul aplecat, ea culegea mai departe flori și vorbea. Dar în timp ce făcea haz de Léopold, care tăcea chitic, își dădu deodată seama de primejdia acestei tăceri. Lasă florile să-i cadă. Se ridicase, dar n-apucă să se întoarcă, pentru că… Fu cît pe-aici să cadă… O cuprinsese cu brațele. Strînsă cu brutalitate, simți pe ceafă răsuflarea lui gîfîită și o gură lacomă care-i săruta gîtul și obrajii. Annette se înțepeni, se încorda și, adunîndu-și toate puterile, se scutură furioasă, cu o mișcare a torsului și a șirei spinării, de bărbatul care o cuprinsese. Se desprinse din îmbrățișare șt se găsi față-n față cu agresorul. Ochit ei scăpărau fulgere de mînie. El nu-i dădea drumul. Se încinse o luptă crîncenă de fiare care se urăsc. O luptă crîncenă și scurtă. Annette respinse bărbatul cu putere (instinctul răzvrătit îi sporea forțele) și omul se poticni. Rămase în fața ei, umilit de două ori, gîfîind, încins la față; se măsurau unul pe altul, cu furie în priviri. Nu rostiră nici o vorbă. Deodată, Annette urcă panta povîrnișului, se strecură prin gardul viu și începu să fugă. Léopold, care își revenise în fire, o strigă. Ea nu-l lăsă să se apropie, ținîndu-se tot timpul la vreo douăzeci de pași depărtare de el. Coborîră din nou dealul, fiecare de altă parte a gardului viu, păstrînd distanța, neîncrezători, dușmănoși, rușinați. Cu glas schimbat, Léopold o ruga pe Annette să se întoarcă, îi cerea iertare. Annette se făcea că nu aude; dar auzea foarte bine. Tonul rușinat al glasului o atingea străbătînd hotarul supărării: încetini pasul. — Annette, o ruga el, Annette! Nu fugi! Nu vreau să te 295

urmăresc, vezi, stau aici, nici nu mă apropii. M-am purtat ca o brută. Mi-e rușine, tace rușine… Spune-mi ce vrei! Dar nu fugi! N-o să te mai ating niciodată, nici cu vîrful degetului. Mi-e silă de mine… Te rog în genunchi, iartă-mă! Îngenunche stingă ci pe pietriș; avea aerul atît de nenorocit; și era foarte caraghios. Annette, care-l asculta severă, neclintită, din profil, fără să-l privească, își aruncă ochii înspre el și văzu un om umilit; umilința lui o pătrunse; inima ei caldă știa să se deschidă și să simtă emoțiile celorlalți, ca și cum ar fi fost ale ei; și roși de rușinea lui Léopold. Făcu o mișcare spre el și-i spuse: — Scoală-te! Léopold se ridică; și, din instinct, ea se dădu cu cîțiva pași înapoi. El îi spuse: — Tot îți mai e teamă. N-ai să mă ierți niciodată? Ea îi răspunse: — Să nu mai vorbim despre asta. S-a sfîrșit. Coborîră poteca. Annette era mută și înghețată. Lui ii venea greu să păstreze tăcerea. Era răvășit, încerca sa se dezvinovățească. Dar bietul om nu avea darul vorbirii! Nu cunoștea stilul literar. Repeta mînios: — Sînt un netrebnic! Deși încă răscolită, Annette își stăpîni un zîmbet. Mintea ei zbuciumată se potolea greu. Simțea deopotrivă scîrba de care o umplea întîmplarea și comicul ei. Nu-l iertase. Dar era gata să-l plîngă pe omul care se învinovățea atît de jalnic. El bîiguia mai departe. Annette îl ascultă cu ciudă, cu compătimire, cu ironie. Léopold se străduia să-i explice „nebunia asta păcătoasă care-ți cuprinde trupul”. Da, cunoștea și ea nebunia asta. Dar nu era nevoie să i-o spună lui. Și apoi, el avea un aer atît de nenorocit, 296

încît, fără să vrea, Annette îi spuse: — Știu. Uneori ești nebun de-a binelea. Ce a fost a fost! Își urmară drumul, fără să-și vorbească, cu inima împovărată, triști, stînjeniți. Cînd se apropiară de locul unde o lăsaseră pe Sylvie, Annette făcu un gest, de parc-ar fi dat să-i întindă mîna lui Léopold; dar nu i-o întinse, ci spuse doar: — Am uitat. El era ușurat, dar încă neliniștit. Întrebă ca un puști prins cu ocaua mică: — N-ai să-i spui nimic? Annette avu un zîmbet de milă. Nu, nu spuse nimic. Dar, din prima aruncătură de ochi, privirea ascuțită a Sylviei citi totul. Nu puse nici o întrebare. Vorbiră despre altele. Și, în timp ce toți trei își ascundeau gîndurile, care de care mai gălăgios, Sylvie îi urmărea pe cei doi. Din ziua aceea, Annette și Léopold nu mai rămaseră niciodată singuri împreună. Femeia geloasă veghea. De altfel, și Annette se păzea. Fără să vrea, se arătă bănuitoare. Iar Léopold, jignit, își clocea ciuda nemărturisită. * Annette deschisese ochii. Nu-i mai era îngăduit să nu se ferească de alții și de ea însăși. Nu-i mai era îngăduit să treacă rîzînd, așa cum fusese pînă atunci, nepăsătoare la dorințele pe care le stîrnea și pe care nu le căuta, în societatea de astăzi, cu moravurile de astăzi, situația ei de femeie singură, tînără și liberă, nu numai că făcea bărbații să fie stăruitori, dar le și îndreptățea stăruințele. Nimeni nu putea să înțeleagă că ea se eliberase cu atîta îndrăzneală, pentru a se zăvori mai apoi într-o văduvie a cărei statornicie n-avea rost. Chiar ea simțea nevoia să se despăgubească prin maternitate. Maternitatea e o flacără mare 297

fără îndoială; dar în Annette ardea și altă flacără. Încerca s-o uite, pentru că se temea de ea; și-și închipuia că nimeni n-o vedea. Dar nu era așa! În ciuda voinței ei, focul dragostei ieșea la iveală. Și dacă nu ea, alții însă erau în primejdie să-i cadă pradă. Întîmplarea cu Léopold i-o dovedise. Cele petrecute i se păreau îngrozitoare. Annette se revolta. Actul dragostei pare, în ochii treji ai celui ce nu iubește, de o bestialitate caraghioasă și dezgustătoare. Încercarea lui Léopold apărea în ochii Annettei sub amîndouă înfățișările. Dar n-avea cugetul împăcat. Doar ea fusese aceea care stîrnise aceste dorințe. Își amintea de cochetăria ei necugetata, de jocurile ei ațîțătoare, de șiretlicurile ei. Ce-o împinsese? Forța aceea înăbușită, focul acela lăuntric, pe care trebuie sau să-l hrănești, sau să-l stingi. Dar nu poți, n-ai voie să-l stingi! E doar soarele vieții. Fără el, totul se cufundă în umbră. Dacă cel puțin flacăra n-ar mistui ceea ce ar trebui să însuflețească, asemenea carului încăput pe mîna lui Phaeton 40! De și-ar urma calea obișnuită pe cer! Așadar, căsătoria? După ce alungase de atîtea ori gîndul, ajunsese să-și spună, conștientă de primejdiile care-o amenințau, că o căsătorie bazată pe stimă și prietenie, pe simpatie potolită, i-ar zăgăzui demonii din inimă și ar ocroti-o împotriva încercărilor din afară. Pe măsură ce era mai convinsa de acest lucru (totul contribuia s-o convingă: gîndul siguranței morale și materiale, ispita unui cămin și pornirile inimii), se împotrivea tot mai puțin rugăminților lui Julien. Ca să le cedeze, își repeta motivele pentru care putea să-l iubească. Adevărul e că nici n-avusese nevoie de aceste motive ca să-l iubească. În mintea ei se și înfiripase 40 Fiul lui Helios (soarele), în mitologia greacă, a vrut să conducă el carul soarelui. Caii o luară la goană iar cerul și pămîntul se aprinseră.

298

procesul care duce la făurirea unei imagini idealizate a celui ales. Julien făcuse asta înaintea ei. Dar, fiindcă era mai bogată sufletește și mai pasionată, îl întrecu în curînd. Fiul lui Helios (soarele), în mitologia greacă, a vrut că conducă e carul soarelui. Ca ți o luară la goană iar cerul și pămîntul se aprinseră. Annette nu se mai supraveghea, ci se lăsa în voia firii ei năvalnice și cinstite. De aceea, nu folosi nici unul din șiretlicurile cu ajutorul cărora o femeie mai pricepută chiar atunci cînd inima îi e cucerită, își ascunde înfrîngerea, lăsînd totuși lumea să creadă că mai e stăpînă pe ea. Annette își dăruise inima. Și i-o spuse lui Julien. Din clipa aceea, Julien începu să se neliniștească. Nu cunoștea bine femeile. Îl fascinau și-l dezorientau. Mai curînd decît să le cunoască, îi plăcea să le judece. Pe unele le idealiza, pe altele le osîndea. Cît despre cele care nu intrau în nici una din aceste categorii, nici nu se sinchisea de ele. Oamenii foarte tineri (și Julien rămăsese foarte tînăr, datorită lipsei lui de experiență) sînt totdeauna pripiți în judecată. Fiindcă sînt plini de ci și de dorințele lor, nu caută în alții decît ceea ce doresc să găsească. Într-o legătură sufletească, cît și una trupească, cei inocenți, la fel ca și cei trecuți prin ciur și prin sită, nu se gîndesc decît la ei cînd iubesc, niciodată la femeia iubită; nici nu vor să înțeleagă faptul că ea există și-n afara lor. Dragostea e tocmai încercarea care-ar putea să-i învețe acest lucru; și-i învață pe cei puțini, care sînt în stare să învețe, dar, în general, învățătura e spre paguba lor și a tovarășei lor. Căci, după ce-au învățat, e prea tîrziu. Mirarea copilărească a veacurilor ce gem din pricina acestei dualități ireductibile, rod amar al iubirii, formează visul unirii dezamăgite, caracteristic pentru neștiința cu care se pornește la drum. Căci ce altceva înseamnă „a iubi” dacă nu „a 299

iubi pe un altul”? Fără să aibă egoismul lui Roger Brissot, nici lui Julien nu-i era prea ușor să renunțe la el însuși, și asta numai datorită neștiinței; cît despre perspectiva lui asupra universului feminin, ea era și mai mărginită decît a lui Roger. Julien ar fi trebuit să fie dus încetișor de mînă prin această lume. Annette era departe de a fi prevăzătoare din fire. Și dacă dragostea n-o învăța cum să fie prevăzătoare, îi dădea, în schimb, o nevoie de mărinimoasă încredere. Acum, cînd era sigură că iubește și e iubită, nu mai ascundea nimic. Nimic din omul iubit n-ar fi putut s-o îndepărteze de el; atunci de ce s-ar fi gîndit să se prefacă? Sănătoasă la suflet, nu roșea, fiindcă era așa cum era. Cel care-o iubea trebuia s-o vadă așa cum este! Băgase ea de seamă cît era el de copilăros, de neînțelegător, de speriat. Toate astea îi dădeau o plăcere înduioșătoare și puțin răutăcioasă. Se bucura că ea va fi prima care-i va dezvălui o inimă de femeie. Într-o zi, se duse la el ca să-l surprindă. Mama lui îi deschise ușa. Era o femeie bătrînă, cu părul cărunt și îngrijit pieptănat, cu o frunte liniștită, luminată de privirea atentă a ochilor severi. O măsură pe Annette cu o politețe neîncrezătoare și o duse într-un salonaș curat și rece, cu mobila învelită în huse. Niște fotografii mohorîte de familie și de muzeu înghețau și mai mult atmosfera încăperii. Annette așteptă singură în odaie. După ce auzi șoapte în odaia de alături, îl văzu pe Julien intrînd repezit. Se bucura, dar era speriat; nu știa ce să spună; răspundea într-aiurea. Ședeau amîndoi pe niște scaune incomode, cu spătare tari, care împiedicau orice mișcare familiară. Între ei se afla o masă de salon, dintre acelea pe care nu te poți sprijini și de care îți ciocnești genunchii. Lustrul rece al podelei fără covoare și al fețelor moarte, de sub sticla tablourilor, asemănătoare unor plante de ierbar, îți oprea cuvintele pe buze și te silea să vorbești 300

în șoaptă. Hotărît că salonașul ăsta o îngheța pe Annette. Oare Julien o s-o țină aici tot timpul vizitei? îl întrebă dacă nu vrea să-i arate odaia unde lucrează. Nu putea să spună nu; bă chiar dorea să i-o arate; dar avu un aer atît de șovăielnic, încît ea întrebă: — Te supără? El protestă, scuzîndu-se pentru dezordinea din odaie, și-o duse într-acolo. Era mult mai puțină dezordine decît fusese la ea în ziua cînd Julien o vizitase pentru întîia oară. Dar dezordinea lui Julien era lipsită de veselie, încăperea servea și de odaie de lucru, și de dormitor. Cărți, o gravură foarte cunoscută care-l reprezenta pe Pasteur, hîrtii pe scaun, o lulea pe masă, un pat de student. Deasupra patului, Annette zări un crucifix mic, cu o ramură de merișor. Se așeză în fotoliul desfundat, încercînd să-l pună pe Julien la largul lui, vorbindu-i cu voioșie despre amintirile lor din viața studențească. Vorbea fără falsă pudoare despre ceea ce știau amîndoi. Dar el era distrat, stînjenit de prezența și de cuvintele ei libere. Părea preocupat de ceea ce se petrecea în încăperea de alături. Annette se molipsi de la el, dar se ținu bine și izbuti să-l facă să uite de „gura lumii”. Pînă la urmă se însufleți și el și rîseră amîndoi cu poftă. Dar deveni iar stingher la plecare, cînd o însoți pînă la ușă; pe coridor, trecură prin fața odăii mamei lui. Ușa era întredeschisă; doamna Dumont se prefăcu ca nu-i vede, fie din discreție, fie ca să n-o salute pe străină. Cele două femei schimbaseră doar o privire, dar se socoteau de pe acum dușmane; doamna Dumont era scandalizată de viteza acestei fete îndrăznețe, de purtările ei libere, de glasul ei limpede, de rîsul ei, de viața din ea; adulmeca primejdia. Iar Annette, care în timpul vizitei deslușise prezența nevăzută între Julien și ea, îi purta dușmănie. Cînd trecu prin fața odăii unde stătea bătrîna, 301

care-i întorcea spatele, vorbi și rîse mai tare. Și gîndi cu gelozie: „Ți-l iau eu”. După o săptămînă, într-o seară, veni și Julien la Annette. Din pricina ei se certase pentru prima oară cu maică-sa. Acum voia să-și dovedească voința. Erau singuri. Léopold îl luase pe Marc la circ. Cînd Julien se ridica să plece, puțin înainte de orele unsprezece, Annette îi propuse să-l însoțească pe jos, fiindcă-i făcea plăcere să respire alături de el aerul proaspăt al nopții. Dar cînd ajunseră la poarta lui, Julien nu se îndură s-o lase pe Annette să se întoarcă singură. Annette făcu haz de teama lui. El ținea totuși s-o însoțească înapoi. Ea nu zise nu, fiindcă, în felul acesta, îl avea mai mult timp lîngă ea. Se întoarseră, așadar, pe drumul cel mai lung; și se treziră, fără să știe cum, pe un mal al Senei. Era o noapte de iunie. Se așezară pe o bancă. Plopii foșneau deasupra apei întunecate, pe care se întindeau luminile roșii și galbene ale felinarelor de pe poduri. Cerul era îndepărtat, și stelele palide, de parcă ventuzele orașului le-ar fi supt. Sus era noapte, jos, lumină. Tăcere. Cuvintele nu mai erau în stare să le exprime gîndurile. Dar, fără să se privească, fiecare le citea pe ale celuilalt. Dorința lui Julien ardea în inima Annettei, dar sfiala îl țintuia pe loc, neîngăduindu-i să îndrăznească măcar a ridica ochii spre ea. Iar ea zîmbea, fără a întoarce capul, privind reflexele roșii de pe apa fluviului. Îl vedea. N-o să aibă curaj! Atunci se aplecă spre el și-l sărută. Julien se întoarse acasă beat de dragoste și recunoștință cu o urmă de neliniște surdă înfiptă în minte. Își aminti de o vorbă răutăcioasă a maică-si: „Fetele astea sărace și îndrăznețe care nu urmăresc decît să se mărite.. Îndepărtase imediat gîndul cu mînie, dar vîrful spinului rămăsese sub piele. Îi era rușine. Îi ceru în gînd iertare Annettei. 302

Știa că bănuiala lui jignitoare era neîntemeiată. Credea cu evlavie în ea. Dar era tulburat și fiecare nouă întîlnire îl tulbura și mai mult. Libertatea Annettei, în purtări, în gînduri, în părerile pe care le avea cu privire la orice – mai ales cu privire la morala socială – lipsa ei de prejudecăți îl înspăimîntau. Gîndea strimt, așa cum se îmbrăca, iar ideile îi erau mohorîte, severe. Ea, dimpotrivă, era cu totul înțelegătoare și veselă. Julien nici nu-și închipuia că Annette ar putea fi la fel de puritană ca și el, în ceea ce o privea, dar vedea că față de ceilalți avea altă unitate de măsură, unitatea lor, aplicată cu îngăduință ironică. Îngăduința ei, ironia îl zăpăceau. Ea își dădea seama de asta; și cînd el își exprima cu o asprime nedreaptă și exagerată părerea, ea nu încerca să-i opună felul ei de a vedea lucrurile; zîmbea de intoleranța aceea naivă, care nu-i displăcea. Dar zîmbetul Annettei îl neliniștea pe Julien încă mai mult decît cuvintele ei. I se părea mereu că acest zîmbet îi ascunde ceva. Așa și era. Dar cît îi ascundea? Și, la drept vorbind, ce știa ea mai mult decît el? Cîtă experiență agonisise? Ca și mama lui (și unele cuvinte răuvoitoare ale mamei sale contribuiseră la asta) acest om plin de viață, o viață mai săracă ce e drept, simțea o îngrijorare nelămurită la vederea sănătății năvalnice, la vederea strălucirii pe care o răspîndea Annette. O dorea cu aprindere, dar se temea de ea. Cînd se plimbau împreună se simțea slab. Faptul că Annette era la largul ei, în orice mediu, îl făcea să se simtă și mai stingherit. Și chiar dac-ar fi băgat de seamă și i-ar fi plăcut stînjeneala lui, el tot se simțea umilit. Dar Annette nu baga de seamă. Își asculta doar cîntecul ei lăuntric. Se înșela crezînd că acest cîntec îl asculta doar ea, și nu vedea privirea îngrijorată a lui Julien, care se întreba: „De cine, de ce-o fi rîzînd?…” Annette părea atît de departe! 303

Julien nu înceta nici o clipă să vadă – vedea mai bine ca oricînd – marile ei însușiri sufletești, tăria ei morală. Dar, în același timp, Annette rămînea pentru el o taină primejdioasă; era chinuit de două sentimente potrivnice: o atracție de neînvins și o lipsă de încredere nemărturisită – ca o urmă a instinctului primitiv, care amintește bărbatului și femeii de azi apropierea dintre sexe așa cum se petrecea pe vremuri, cînd unirea trupească era o formă a luptei. Poate că instinctul de apărare pătruns de bănuială era mai puternic la un bărbat ca Julien, foarte ascuțit la minte, dar cu puțină experiență. Deoarece îi era cu neputință să vadă femeia în chip deslușit, o vedea cînd prea simplă, cînd plină de capcane. Annette, care ba spunea totul, ba tăcea, ba se destăinuia toată, ba se ascundea, care oscila ea însăși între izbucniri pătimașe și un mutism de nepătruns prelungit uneori aproape cît și plimbarea, era parcă făcută să-i provoace lui Julien asemenea oscilații de gîndire. Tăcerile acelea înspăimîntătoare (care bărbat n-a suferit din pricina lor?), cînd viața peisajului ce înaintează o dată cu tine se retrage în ținuturi pe care n-ai să le cunoști niciodată! Nu pentru că ar ascunde totdeauna taine adînci! Sînt unele în care, dacă te-ai cufunda, ai atinge îndată fundul. Dar, oricare ar fi adîncimea ei, tăcerea e de nepătruns; ochiul nu o străbate. Și mintea frămîntată a bărbatului are motiv să făurească taine închipuite și neliniștitoare. Nici nu-i putea trece prin minte unui om ca Julien că el era autorul lor și că, dacă femeia tace, cauza e adeseori bărbatul, care n-o înțelege. Tăcerea Annettei, uneori ironică, puțin ostenită, îngăduia celui care o iubea să-i tălmăcească greșit sentimentele, de vreme ce ea știa că Julien iubește o falsă Annette și că pe cea adevărată n-ar mai iubi-o. „Dacă vrei… Cum vrei tu! … Nu sînt așa cum sînt. Sînt așa 304

cum mă vezi tu.” Aceste tăceri aprobatoare nu ținură mult. Din ziua în care își dădu seama că o explicație cinstită ar fi poate primejdioasă (căci Julien n-ar fi fost în stare s-o înțeleagă) și c-ar fi mai diplomatic să tacă. Annette vorbi. Da, era gata să tacă pentru a-l scuti pe Julien de o frămîntare fără rost. Dar nu ca să-l înșele. Și dacă era primejdios să vorbească, cu atît mai mult trebuia să vorbească! În cazuri din astea nu-ți mai poți îngădui să taci. Cu cît primejdia era mai mare, cu atît mai mare era mîndria care se hotăra s-o înfrunte. Încercarea îi dădea Annettei bătăi de inimă.. Dacă încercarea va izbuti, îl va iubi pe Julien și mai mult. Dar dacă nu va izbuti? Ba da, va izbuti. Oare Julien n-o iubește? Întîmple-se ce s-o întîmpla! Juca cinstit. Dar există bărbați care ar fi mai bucuroși ca tovarășa lor să trișeze. Sylvie, care aflase de dragostea lui Julien și de planul lor de căsătorie, o dăscălise pe Annette: să nu cumva să spună adevărul adevărat. Doamne ferește! Desigur că ceva trebuia să afle el. Doar la căsătorie, actele de stare civilă vor avea grijă să-l pună la curent. Dar există totdeauna mijloace de a îndulci adevărul. De vreme ce băiatul o iubea, avea să închidă ochii. Ce rost avea sa ii deschidă ea! Prea ar fi mare prostia! Mai tîrziu, or să aibă ei timp să-și povestească de toate. Sylvie vorbea în numele experienței ei cinstite. Voia binele surorii ei (voia și propriul ei bine, căci n-ar fi supărat-o s-o vadă pe Annette cît mai curînd plecată din casa ei); părerea ei era că nu ești dator să spui adevărul orișicui, cu atît mai puțin logodnicului tău. Ajunge că-l iubești. Desigur că adevărul Annettei era curat; dar bărbații sînt slabi de înger. Nu sînt în stare să îndure nici un fel de adevăr. Trebuie să le dai adevărul cu lingurița. Annette o asculta răbdătoare pe Sylvie și vorbea despre 305

altceva: n-avea rost să-i răspundă. Tot după capul ei avea să procedeze. Morala Sylviei nu era morala ei. Și Annette prefera să nu spună ce gîndește despre morala Sylviei. Sylvie era Sylvie. Annette o iubea. Dar cum ar mai fi măsurat cu privirea pe oricare altul care i-ar fi vorbit așa! „Biata Sylvie! Judecă bărbații după cei pe care i-a cunoscut ea. Julien e din alt soi. Mă iubește așa cum sînt. O să mă iubească și așa cum am fost. N-am nimic să-i ascund. Nu i-am făcut niciodată nici un rău. Dacă a existat vreun rău, împotriva mea s-a întors…” Era hotărîtă să vorbească. Annette prevedea primejdia, dar, încrezîndu-se în sufletul larg al lui Julien, îndreptă conversația spre viața ei trecută. Dintr-un fel de rușine, se feriseră amîndoi de acest subiect. De cîteva ori, totuși, Annette citise în ochii lui Julien întrebarea care-l ardea și pe care se temea s-o pună, lucru pe care ar fi vrut să-l afle și, în același timp, să nu-l știe. Puse o mînă drăgăstoasă pe mîna lui Julien și spuse: — Dragul meu, ai fost totdeauna de o discreție neprețuită, cu mine. Îți mulțumesc. Te iubesc… Dar trebuie, în sfîrșit, să-ți vorbesc despre ceea ce nu știi, despre ce s-a întîmplat cu mine. Trebuie să mă cunoști. Să știi că n-am fost sfîntă. El făcu un gest de teamă, de împotrivire, ca și cum jir fi vrut so oprească. Ea zîmbi: — Nu-ți fie teamă! N-am nelegiuiri mari pe conștiință. Cel puțin așa mi se pare. Dar poate că sînt prea îngăduitoare cu mine însămi. Fiindcă lumea judecă altfel. Rămîne să judeci și tu. Cred în sentința ta. Sînt ceea ce ai să hotărăști tu. Începu să-i povestească. Mai intimidată decît ar fi vrut să 306

pară, spunea ceea ce pregătise dinainte. Și, deși, după părerea ei, totul era atît de simplu de spus, ți venea totuși greu. Ca să-și înfrîngă stînjeneala, izbuti să pară mai nepăsătoare decît era. Uneori se strecura în povestire și cîte o urmă de ironie îndreptată împotriva ei înseși, străină de tulburarea ei: ironia o ajuta să se apere. Julien nu pricepea. Văzu în purtarea ei o ușurință supărătoare, un fel de inconștiență. Mai întîi îi spuse că nu e măritată. Julien se temuse de asta, ba chiar avea un fel de siguranță mută că așa era. Dar nădăjduia mereu că lucrurile se vor dovedi altfel. Și cînd Annette îi spuse adevărul, și Julien înțelese că nu mai încape îndoială, înmărmuri. Catolic pînă în fundul sufletului, cu tot liberalismul lui de suprafață, Julien nu se dezbărase încă de ideea păcatului. Se gîndi numaidecît la maică-sa: ea nu va primi niciodată! Și prevăzu luptele ce aveau să urmeze. Era foarte îndrăgostit. În ciuda durerii pe care i-o pricinuia mărturisirea Annettei, în ciuda decăderii pe care o reprezenta pentru el slăbiciunea trecută, „păcatul” ființei iubite, o iubea și era gata să lupte cu împotrivirea mamei. Dar avea nevoie de ajutor. Annette trebuia să fie alături de el. Era prea slab ca să ducă singur lupta la bun sfîrșit. Trebuia să-și adune puterile, mai ales să-și creeze iluzii. Avea nevoie s-o idealizeze pe Annette: dacă Annette ar fi fost dibace, ar fi primit jocul. Ea desluși durerea pe care o stîrneau cuvintele ei. Se așteptase, și lucrul o întrista. Dar nu putea să-l cruțe. De vreme ce aveau să trăiască împreună, fiecare trebuia să ia asupra lui o parte din încercările și chiar din greșelile celuilalt. Annette nici nu bănuia zbuciumul dezlănțuit în sufletul lui; dac-ar fi bănuit, ar fi crezut mai departe în izbînda dragostei. — Sărmane Julien, spuse, te fac să suferi! Iartă-mă! Sufăr și 307

eu… Mă credeai mai bună. Mă așezai sus, prea sus în mintea ta. Sînt femeie și sînt slabă. Dar cel puțin, dacă m-am înșelat, n-am înșelat niciodată pe altul. Am fost de bună-credință. Totdeauna am fost. — Da, spuse el repezit, sînt sigur de asta! Te-a înșelat, așa-i? — Cine? întrebă Annette. — Ticălosul acela… Iartă-mă! Bărbatul care te-a părăsit… — Nu, nu-l învinui, spuse ea. Eu sînt vinovată. Nu lega de cuvîntul „vinovată” alt înțeles decît acela al unei tandre păreri de rău pentru durerea pe care i-o pricinuia; dar el îl prinse cu lăcomie. În zăpăceala lui, se agăța de gîndul că Annette fusese o victimă sedusă și că se căia de fapta ei. Avea nespusă nevoie de această noțiune de „căință”, era un fel de despăgubire, un balsam care nu lecuia, dar îl ajuta să îndure durerea; îi dădea asupra Annettei o superioritate morală, de care – ca să fim drepți – nu s-ar fi folosit niciodată. În sfîrșit, după cum n-avea nici un fel de îndoială cu privire la păcatul Annettei, n-avea îndoieli nici cu privire la necesitatea căinței. Firea lui de creștin era îmbibată de aceste două noțiuni. Nici cei mai liberi dintre creștini nu scapă de ele. Dar Annette făcea parte dintr-o altă seminție sufletească. Membrii familiei Rivière puteau fi curați sau păcătoși, în înțelesul dat de morala creștină acestor cuvinte; dar cînd erau curați, asta nu se datora ascultării față de un dumnezeu nevăzut sau față de preavăzuții lui reprezentanți și față de legile lor; erau curați pentru că iubeau curățenia ca pe o primenire morală, ca pe o frumusețe. Iar cînd erau păcătoși, socoteau că asta e o treabă între ei și conștiința lor, nu a altora. Annette nu se considera datoare să dea socoteală nimănui. Dacă se destăinuia lui Julien, aceasta era un prinos al iubirii. Cinstea nu-i cerea decît să-i povestească 308

viața ei. Viața ei lăuntrică nu era datoare să i-o dea. Ea i-o dăruia de bunăvoie. Acum își dădea seama că Julien ar fi preferat adevărul înfrumusețat. Annette însă era prea mîndră ca să se folosească de o scuză mincinoasă, a cărei nevoie nu o simțea de fel. Dimpotrivă, cînd înțelese unde voia s-o aducă, se strădui să-l facă să înțeleagă că se dăruise de bunăvoie amantului ei. Julien nici nu voia s-audă. — Nu, nu, nu te cred, spunea el. Ești prea mărinimoasă! Nu te învinovăți, ca să-l aperi pe omul acela, care nu merită decît dispreț! — Dar nu învinuiesc pe nimeni! spuse ea simplu. Cuvintele se înfipseră în conștiința lui Julien, dar el se încăpățînă să nu înțeleagă. — Încerci să-l dezvinovățești. — N-am pe cine să dezvinovățesc. Nu există nici un inovat. Julien se zbătea. — Annette, pentru numele lui dumnezeu, nu vorbi așa! — De ce? — Știi bine că e păcat! — Nu, nu știu. — Cum? Nu-ți pare rău de nimic? — Îmi pare rău că te întristez. Dar, dragul meu, pe atunci nu te cunoșteam: eram liberă, n-aveam îndatoriri decît față de mine. El gîndea: „Oare asta nu înseamnă nimic?” Dar nu îndrăzni să i-o spună. — Dar totuși îți pare rău? stărui el. Recunoști că te-ai înșelat?. Nu voia s-o învinuiască. Dar tare ar fi dorit ca ea singură să se învinuiască! — Poate, tăcu ea. — Poate, repetă el covîrșit. 309

— Nu știu, spuse Annette. Vedea unde vrea s-o aducă Julien… Poate că se înșelase, dacă a te lăsa dusă de avîntul dragostei și de mila sinceră înseamnă să te înșeli. Poate că da… „Dar chiar dacă în adîncul sufletului îmi poate părea rău de o greșeală cinstită, n-am de ce să mă scuz. Sufletul meu a rămas singur cu durerea, singur cu ea, în tăcere. Numai el trebuie să rămînă acum față-n față cu părerile de rău. Ce-l privesc pe altul părerile ei de rău? Să fiu sinceră pînă la capăt! Nu-i nici urmă de părere de rău!” După ce cugetă puțin, spuse: — Nu cred. Poate că exagera, tocmai pentru a se împotrivi fariseismului inconștient al lui Julien. (Bietul Julien! …) Dar chiar și acum, cînd îl iubea mai mult ca oricînd, nu izbuti să irosească cuvîntul de părere de rău pe care el îl aștepta. „Aș vrea atîta să-i spun! Dar nu pot. Nu-i adevărat...” De ce să-i pară rău? Se călăuzise nu numai după dreptul ei, ci și după fericirea ei. Căci, oricît de scump ar fi plătit-o, o dobîndise: copilul. Și știa (numai ea știa) că acest dar, departe de a fi o necinste, așa cum pretinde gura lumii cea neroadă, o purificase, o scăpase pentru multă vreme de frămîntări, adusese ordinea și pacea în sufletul ei. Nu, nu va face niciodată mîrșăvia de a calomnia dragostea trecută, pentru a-și asigura dragostea viitoare. Și acum îi mai purta recunoștință lui Roger, simplă mînă a destinului, care se arătase atît de inferior iubirii și flăcării dătătoare de viață aprinse de el. Julien înțelese asta și se simți gelos. — Așadar, tot îl mai iubești pe bărbatul acela! — Nu, dragul meu. — Dar nu ești supărată pe el? — De ce-aș fi supărată? 310

— Și te gîndești la el? — Mă gîndesc la tine, Julien! — Dar nu-l uiți! — N-aș putea să uit ceea ce a fost bun odată, chiar dacă acum nu mai este. Nu-mi imputa asta tocmai tu, care ești tot ce am eu mai bun. Julien era destul de cinstit ca să prețuiască sinceritatea Annettei și să-i recunoască, în cugetul lui, noblețea. Era pentru el o priveliște neașteptată, a cărei neobișnuită măreție îi dezvăluia o lume nouă – femeia nouă. Dar o altă latură a firii lui se răzvrătea. Era jignit în instinctele lui de mascul. Era îngrozit în prejudecățile lui catolice și burgheze. Ideea pe care șio făcuse, pe caic o mai avea încă despre Annette, era otrăvită de josnice bănuieli. În loc să fie mai sigur de o femeie care-i dăruia taina ei cu o cinste fără margini, era mai puțin sigur, căci vedea o femeie care-și dădea în vileag slăbiciunea trecută. Se îndoia de fidelitatea ei în viitor. Se gîndea la celălalt bărbat, care trăia, care o avusese, al cărui copil va fi al lui. Îi era teamă să nu fie păcălit. Îi era teamă să nu fie caraghios. Se simțea jignit și nu putea să ierte. Cînd își dădu seama de lupta primejdioasă care se desfășura în mintea lui Julien și-și văzu speranța în întregime amenințată, Annette se cutremură. Dragostea pe care o stîrnise o cuprinsese și pe ea. Toată puterea de a iubi, toată puterea de fericire și le îndreptase spre Julien. Adevărul e că pe jumătate se înșelase. Dar numai pe jumătate. Julien nu era nevrednic de ea; însușirile lui frumoase existau și meritau dragostea. Oricît ar fi fost de deosebiți, ar fi putut trăi împreună, dacă și-ar fi dat fiecare puțină osteneală pentru a se înțelege și a se îngădui unul pe altul. Fără îndoială, ar fi și suferit, dar oare ar fi plătit prea scump o 311

dragoste temeinică printr-o fărîmă de suferință? Annette i-ar fi fost de folos lui Julien, l-ar fi înviorat, ar fi fost pentru el ca un suflu de încredere în viață care i-ai fi umflat pînzele și l-ar fi împins spre țărmuri unde el n-ar fi ajuns niciodată fără ea. Iar dragostea lui plină de gingășie, respectul lui pentru femeie, curățenia lui sufletească, chiar și evlavia copilăreasca, pe care Annette n-o împărtășea, ar fi fost binefăcătoare pentru ea, ar fi semănat în ființa ei pătimașă siguranța, pacea pe care ți-o dă căminul șt un suflet de care ești sigur. Da! Asta e nenorocirea inimilor care, dintr-o neînțelegere pe care pasiunea o exagerează, își greșesc destinul. Și cei doi știu asta și se mustră pe ei înșiși, și se vor mustra veșnic, dar nu renunță la ceea ce-i desparte: tocmai fiindcă se iubesc prea mult se feresc de o concesie morală pe care ar primi s-o facă cu dispreț celor care le sînt indiferenți. Acum, Annette se frămînta din pricina neliniștilor ce le stîrnise în mintea lui Julien. Oare Julien avea dreptate? Nu era prea măgulită de judecata ei. Încerca să înțeleagă și alte feluri de a judeca. Caracterul ei încă nu era cu desăvîrșire format; avea un instinct moral puternic, dar ideile nu le avea statornicite; își dădea dreptul de a le revizui. În vremea cînd era foarte tînără, socotise morala celor din jurul ei nefirească; nu găsise, pe atunci, nici un alt sprijin, în afară de rațiunea care-o înșelase ades. Mai căuta încă; căuta alte gînduri, care să-i îngăduie să respire în libertate. Și cînd întîlnea un cuget sincer, ca al lui Julien, îl cerceta cu lăcomie: oare glasul lui va răspunde chemării inimii ei? Această răzvrătită năzuia să creadă! Căuta, căuta o patrie morală. Cît ar fi dorit să pășească în cea a lui Julien, să primească legile lui, chiar dacă acestea o osîndeau! Dar nu ajunge să dorești. Nu putea. Ceea ce voia Julien, nu, nu era omenesc! 312

Îi spuse cu glas drăgăstos: — Înțeleg că mă judeci așa cum m-ar judeca lumea. Nu-ți fac imputări. Admir forțele conservatoare și asprimea legilor lor. Își au locul în această orînduire și știu că rădăcinile lor sînt adînc înfipte în cei din soiul lău. E firesc să le dai ascultare. Le respect în tine, dar n-aș putea, dragul meu, oricît m-aș osteni să mă lepăd de o faptă care, chiar dacă toți o osîndesc, mi-a dat un copil. Dragă Julien, cum să mă dezic de ceea ce a fost singura mea mîngîiere, bucuria cea mai curată, poate, pe care mi-a dăruit-o vreodată cerul? Nu încerca s-o veștejești. Mai curînd, dacă mă iubești, încearcă să împărți cu mine bucuria! N-are nimic în ea care să te poată jigni. Pe măsură ce vorbea, simțea tot mai bine că el n-o înțelege; îl întărită tot mai mult. Annette se simțea îndurerată. Ce putea să facă? Să mintă? Destul că ajunsese la această soluție umilitoare. Să lase pecinginea să se întindă pe o dragoste atît de scumpă? Simțea că i se sfîșie inima. De cîte ori se afla în fața lui Julien, o cuprindea teama: astăzi ce va citi oare pe fața lui? Iar el, cu lașitatea bărbatului care se știe iubit, abuza, își dădea seama că-i face rău Annettei, și-l făcea mai departe. Își simțea, la rîndul lui, puterea. Și acum, cînd era sigur că ea îl iubește, o iubea mai puțin. Annette înțelegea totul, totul. Îi părea rău că-și dezvăluise slăbiciunea. Dar nu se oprea. Se lăsa în voia unui sentiment superstițios; dacă soarta voia să fie soția lui Julien, va fi, orice-ar spune ea, și dacă soarta nu voia» îl va pierde. Dar dorea să creadă, în taină, că, în schimbul supunerii ei, soarta îi va zîmbi și că Julien va fi mișcat. — Mă încredințez ție. Ai să mă iubești mai puțin din pricina asta? 313

* În mintea lui Julien se desfășura o luptă ciudata. O iubea – nu, o dorea la fel ca înainte – și cine știe? (Dar nu voia să știe…) De dorit, o dorea. Dar acum era sigur nu numai că mama lui nu va consimți niciodată la această căsătorie, ci și că nici el nu se va putea hotărî. Din multe motive: ciudă, amor propriu rănit, teama de defăimarea morală, gura lumii, un dezgust plin de gelozie… Totuși, prefera să nu stăruie asupra motivelor. „Bine, acum te cunosc! Dar de ce să te arăți tu așa cum ești?” Mintea lui potrivea lucrurile în așa fel, încît să dea satisfacție atît motivelor nemărturisite, cît și dorințelor. În trecutul ei, Annette se dovedise a fi o femeie liberă în dragoste. N-o aproba. Nu; dar, la urma urmelor, de vreme ce așa era ea, de ce nu s-ar purta la fel și cu el, pe care-l iubea? Nu-i spuse toate astea pe șleau. Îi arăta însă pentru ce căsătoria nu era cu putința (pe măsură ce ea îi dobora argumentele, el născocea altele noi): piedici de neînvins, împotrivirea mamei lui, nevoia de a trăi pe lîngă maică-sa, starea lui materială strîmtorată, în timp ce Annette era obișnuită cu bogăția, cu viața în societate (biata Annette, care de doi ani își cîștigase viața dînd lecții! ), deosebirile dintre firile și ideile lor. (Acest ultim argument răsări, la sfîrșit de tot, spre groaza și descurajarea Annettei, care credea că pe celelalte le învinsese.) Cu o rea-credință încăpățînată, Julien se deprecia, pentru a arăta mai bine deosebirile dintre ei doi. Îți venea să rîzi și să plîngi în același timp. Îți făcea milă cînd îl vedeai căutînd toate pretextele din lume pentru a scăpa; iar ea, uitînd de mîndrie, se prefăcea că nu înțelege, se istovea căutînd răspunsuri, lupta cu înfrigurare sa nu-l îndepărteze. El nu se îndepărta. Nu refuza să primească. Refuza în schimb 314

să dea. Cînd Annette pricepu țelul lucrărilor de încercuire și ceea ce voia el de la ea, se simți mai curînd zdrobită decît revoltată. Nu mai avea putere să se indigneze. Nu mai făcea să lupte. Va să zică asta voia… El! Nenorocitul! Nu se cunoștea? Nu știa ce înseamnă el în ochii ei? Dacă era iubit, asta se datora tocmai temeiniciei lui morale. Nu i se potrivea de loc, chiar de loc, să facă pe donjuanul, pe cuceritorul, pe craiul! (Căci, cu toată durerea care-o frămînta, spiritul Annettei își păstra limpezimea ironică și nu trecea cu vederea comicul amestecat în aspectele tragice ale vieții.) „Dragul meu, gîndea cu duioșie, milă și dezgust, te iubeam mai mult pe vremea cînd mă osîndeai. Ideea cam strimtă, dar înaltă, pe care o aveai despre dragoste îți dădea acest drept. Acum nu-l mai ai. Ce pot eu să fac cu dragostea măruntă pe care mi-o propui astăzi, dragostea asta lipsită de încredere? Dacă nu există încredere, nu mai e nimic între noi.” Fiecare fel de a iubi are specificul lui: acolo unde un fel înflorește, celălalt se usucă. Dragostea trupească se poate lipsi de stimă. Dragostea bizuită pe stimă nu se poate coborî pînă la simpla plăcere. „Dar înțelege, striga Annette în sinea ei, scuturată de revoltă, mai bine mă fac amanta primului trecător care-mi place, decît a ta, fiindcă pe tine te iubesc! …” Ar fi fost îngrozitor să fie amanta lui. Totul sau nimic! Așadar, răspunse propunerilor lui Julien cu un nu drăgăstos și hotărît, care pe el îl jigni. Și se iubeau mai departe, deși se judecau aspru, fiindcă nici unul din ei nu se putea resemna la pierderea fericirii. Stăteau față în față, chemîndu-se, dorindu-se, dăruindu-se chiar – dar fără a fi în stare să rostească vorba care i315

ar fi unit: el din pricina slăbiciunii, a acelei șovăieli morale care, cu rare excepții (să avem curajul s-o spunem), e caracteristică bărbatului, dar pe care el n-o recunoaște; ea, din pricina mîndriei înrădăcinate, care e caracteristică femeii și pe care nici femeia nu și-o mărturisește; căci cele două sexe au fost într-atît de deformate de convențiunile morale ale unei societăți ce se bizuie pe victoria bărbatului, încît au uitat amîndouă adevărata lor fire. Cel mai slab nu-i totdeauna cel care e numit așa. Femeia e mult mai bogată în forțe telurice și, dacă e prinsă în lanțurile pe care i le-a întins bărbatul, ea rămîne totuși o prizonieră care n-a renunțat. Julien întrevedea motivele bine întemeiate ale Annettei și navea nici o îndoială cu privire la cinstea lor, dar nu putea să-și înfrîneze timiditatea. Urma, așadar, părerea lumii, pe care o stima mai puțin decît pe Annette. Dac-ar fi fost singur, ar fi primit trecutul Annettei; dar sub privirea lumii nu putea; și încerca să se convingă că e vorba de privirea conștiinței lui. Navea curajul s-o ia de soție pe femeia pe care-o dorea, și-și numea propria lașitate – demnitate. Dar nu izbutea să se înșele cu totul; o dușmănea pe Annette pentru că nu-l ajuta să se înșele. Ar fi trebuit să rupă. Dar nu se putea hotărî. Iar cînd Annette voia să se îndepărteze, el o oprea, șovăielnic, îndurerat și făcînd-o și pe ea să sufere. Nu voia nici să accepte, dar nici să sfîrșească. Juca jocul acela crud care întreține speranța, pentru ca apoi s-o rănească. Se ferea de Annette, cînd ea se arăta mai iubitoare; devenea mai drăgăstos, cînd ea se resemna. Toată ființa Annettei țipa uneori dureros din pricina iubirii jignite. Se mistuia. Sylvie înțelese și, pînă la urmă, îi smulse adevărul. Îl văzuse pe Julien și-l cîntărise: „Face parte din cei care nu se hotărăsc decît cînd sînt siliți. Nu-ți lipsesc mijloacele. Smulge-i consimțămîntul, mai 316

tîrziu o să-ți fie recunoscător.” Dar Annette suferea prea mult la gîndul că, într-o zi, Julien ar putea să regrete căsătoria (chiar dacă nu i-ar fi spus-o). Cînd nu mai putu să nu vadă slăbiciunea fără leac a acestui om și zădărnicia speranței într-o hotărîre temeinică, asupra căreia spiritul lui neliniștit să nu mai revină, Annette tăie în carne vie. Îi scrise lui Julien să nu mai prelungească un zbucium fără rost. Sufereau și ea, și el. Amîndoi trebuiau să trăiască. Ea trebuia să muncească pentru copilul ei, iar el, avea și el munca lui. Prea îl abătuse multă vreme din drum. Își furaseră unul altuia din puteri. Și n-aveau prea multe! De vreme ce nu erau în stare să-și facă unul altuia binele pe care și-l doriseră, cel puțin să nu-și facă rău! Mai bine să nu se mai vadă! Annette li mulțumea pentru tot ce însemnase el pentru ea. Julien nu răspunse. Urma apoi tăcerea… În străfunduri se zbăteau necazul, părerea de rău și patima jignită… * Dragostea dintre ei nu fusese o taină pentru nimeni din jurul lor. Leopold înțelesese și nu fusese în stare să-și ascundă nemulțumirea față de Sylvie. Amintirea neplăcută a aventurii lui nu prea strălucite lăsase în el o ciudă nemărturisită, care, deși trecuseră cîteva luni de atunci, nu era mai puțin puternică decît la început; dimpotrivă! Putea să se prefacă față de el însuși că uitase motivele acestui sentiment. Dar pe Sylvie, care-l pîndea, o izbiră purtările lui ciudate; îl urmări și nu mai avu nici o îndoială: omul era gelos. Așa cum cere minunata logica a inimii, Sylvie o dușmani pe Annette. Încetă s-o iubească. E drept că starea sănătății ei explica o atare lipsă de măsură. Dar nenorocirea e că ecoul ei se prelungi și după ce cauza încetă. 317

În octombrie Sylvie născu o fetița. Bucurie mare pentru toți. Annette se arătă atît de pătimașă față de copil, de parcă ar fi fost al ei. Sylviei nu-i făcea plăcerea să vadă fetița în mîinile Annettei, și dușmănia ei, pînă atunci stăpînită, nici nu încercă să se mai ascundă. Annette, care de cîteva săptămîni încoace auzise atîtea cuvinte jignitoare de la sora ei, dar le pusese pe socoteala unei proaste dispoziții trecătoare, nu se mai îndoia acum de dușmănia Sylviei. Tăcu însă, ferind-o de un prilej de supărare. Nădăjduia că vechea dragoste se va întoarce. Sylvie se însănătoși. Legăturile dintre cele două surori păreau aceleași ca în trecut, și un privitor dinafară n-ar fi găsit nici o schimbare. Dar Annette deslușea în Sylvie o răceală dușmănoasă, care îi făcea rău. Ar fi vrut s-o ia de mînă și s-o întrebe: „Ce ai? Ce ai cu mine? Spune-mi, draga mea?” Dar privirea Sylviei o îngheța. Nu îndrăznea. Presimțea că dacă Sylvie va vorbi, va spune lucruri greu de uitat. Mai bine era să tacă. Căci Annette simțea în sora ei voința de a nedreptăți, și împotriva căreia nu poți face nimic. Într-o zi, Sylvie o anunță că vrea să stea de vorba cu ea. Annettei îi bătea inima cînd se întrebă: „Ce vrea să-mi spună?” Sylvie nu rosti nici o vorbă care ar fi putut s-o jignească pe Annette, nu-i pomeni nimic din ceea ce o rodea pe ea. Îi vorbi, în schimb, despre măritiș. Annette ocoli cu blîndețe subiectul. Dar Sylvie stăruia, propunîndu-i o partidă: un prieten de al lui Leopold, un fel de misit, puțin gazetar, om destul de elegant, cu purtări de om de lume, cu venituri destul de variate (poate prea variate), un tip care vindea automobile și se ocupa cu reclame, făcea pe intermediarul între industriaș și clientela saloanelor și lua comisioane din amîndouă părțile. Pesemne că sentimentele 318

Sylviei față de sora ei se schimbaseră mult, de vreme ce asta era alegerea la care se oprise. Pe Annette o îndurera lipsa de dragoste pe care o trăda această voită subestimare a gusturilor ei. Opri cu o mișcare a mîinii vorbăria Sylviei. Sylvie i-o luă în nume. De rău și-o întrebă dacă socotește cumva alegerea mai prejos de cerințele ei. Annette spuse că nu dorește altceva decît să trăiască singură. Sylvie îi răspunse că-i ușor de spus, dar cînd vrei să trăiești singură, trebuie să fii mai întîi în stare s-o faci. — Și eu nu sînt în stare? — Tu! Aș vrea s-o văd și pe asta! — Ești nedreaptă. Îmi pot cîștiga viața! — Cu ajutorul altora. În ton, chiar mai mult decît în cuvinte, se ghicea intenția de a jigni. Annette roși, dar nu stărui; nu voia s-ajungă la ceartă. În săptămînile următoare, Sylvie fu și mai îmbufnată; se lega de orice nimic ca să-și arate nemulțumirea: cea mai mică neînțelegere în conversație, un amănunt în felul Annettei de a se îmbrăca, o întîrziere a Annettei la masă, zgomotul pe care-l făcea micul Marc pe scară. Nici gînd de plimbări în grup. Dacă se hotărau să se plimbe duminica, Sylvie pleca împreună cu Leopold, fără s-o anunțe pe Annette, luînd ca pretext nepunctualitatea Annettei. Sau se răzgîndea în ultima clipă. Annette vedea că e de prisos. Anunță cu sfială c-ar vrea să-și caute locuință în alt cartier, mai puțin depărtat de locul unde avea lecții. Nădăjduia că se vor revolta, că va fi rugată să rămînă. Dar ei se prefăcură că nici n-aud. Fu destul de lașă ca să rămînă. Se agăță de o afecțiune care simțea că-i scapă. Nu numai de Sylvie îi venea greu să se despartă. Se atașase de micuța Odette, îndură destule jigniri 319

dureroase, prefăcîndu-se că nu le bagă în seamă. Își rări vizitele. Dar și așa, după părerea Sylviei, Annette venea prea des. Desigur ca Sylvie încă nu-și venise cu totul în fire. O frămîntă o gelozie bolnăvicioasă. Într-o zi, pe cînd Annette se juca liniștită cu Odette, fără să țină seama de ordinul Sylviei, dat cu ton sec, care-i spusese să înceteze, aceasta se ridică furioasă, îi smulse fetița din brațe, apoi porunci: — Pleacă! Era atîta dușmănie în ochii ei, încît Annette, înmărmurită, îi spuse: — La urma urmelor, ce ți-am făcut? Nu te uita așa la mine! Nu pot să rabd. Vrei să plec? Vrei să nu mă mai întorc? — În sfîrșit, ai înțeles, spuse Sylvie cu răutate. Annette se îngălbeni. Strigă: — Sylvie! Cu o minie rece, Sylvie urmă: — Trăiești pe socoteala mea. Foarte bine. Dar ajunge. Bărbatul și copilul sînt ai mei. Jos mîinile! Cu buzele albe, Annette repetă cu glas îngrozit: — Sylvie! Sylvie! Apoi o cuprinse și pe ea mînia. Strigă: — Nenorocito! N-ai să mă mai vezi niciodată! Fugi spre ușă și ieși. Rușinată de nebunia ei, Sylvie se prefăcea că rînjește: — O vedem noi iar deseară.

320

PARTEA A DOUA Annette ieși din casa Sylviei hotărîtă sa nu se mai întoarcă niciodată. Plîngea. Ardea de rușine și de furie. Cele două firi pătimașe nu puteau să înceteze de a se iubi, fără să se apropie de hotarul urii. Era cu neputință ca Annette să mai rămînă sub același acoperiș cu Sylvie. Dac-ar fi avut mijloace, s-ar fi mutat a doua zi. Din fericire pentru ea, era silită să se supună nevoilor practice; să anunțe că se mută, să caute altă locuință. În furia ce-o cuprinsese la început, ar fi fost în stare să-și ducă mobila la magazie și să se mute deocamdată la hotel. Dar nu era momentul potrivit sa arunce banii pe fereastră. Avea prea puțini puși deoparte; pe măsură ce cîștiga, cheltuia totul; chiar cînd nu cerea ajutor surorii ei, sentimentul că i se poate adresa, în caz de nevoie, îi dădea o siguranță care o scutea de griji prea mari pentru viitor. Acum, făcînd socoteala cît i-ar trebui pentru trai, fu silită să recunoască, spre durerea ei, că dacă ar trăi numai din munca ei, cîștigul de acum nu-i ajungea. Cheltuielile erau scăzute, datorită vecinătății dintre cele două surori și a faptului că luau unele mese împreună. Hăinuțele copilului erau daruri de-ale Sylviei, cît despre rochiile Annettei, ea nu plătea decît prețul materialului. Asta fără a mai vorbi de obiectele împrumutate, de tot ceea ce fiind al uncia era și al celeilalte, de micile daruri, de plimbările de duminică, de acele lucruri de prisos care luminează plictisul vieții de fiecare zi. Și apoi, creditul de care se bucura sora ei în cartier îi îngăduia și Annettei să profite de anumite răgazuri în plata datoriilor. Acum, toate cheltuielile trebuiau socotite în bani gheață. Începutul avea să fie 321

foarte greu. Mutat, arvună, cheltuieli de instalare. Și apoi problema cea mare: supravegherea copilului. Problemă contradictorie: trebuie să cîștigi ca să întreții copilul; ca să cîștigi, trebuie să pleci de acasă, și cine să aibă grijă de copil? Annette își dădea seama că n-ar fi ajuns niciodată la capăt cu atîtea greutăți, dacă s-ar fi lovit de ele mai devreme, cînd Marc era mic de tot. Ce făceau celelalte femei? Annette le plîngea pe nenorocitele acelea și se simțea rușinată. Să dea copilul la internat? Ajunsese la vîrsta școlii. Dar nu voia cu nici un chip să-l bage într-o astfel de menajerie. Ceea ce auzise ea despre vechile colegii (de atunci lucrurile s-au mai îmbunătățit puțin), promiscuitatea fizică și morală pe care o bănuia cu instinctul ei, o făcea să socotească internarea copilului la școală drept o nelegiuire, li plăcea să creadă că băiatul ar fi suferit dacă s-ar fi întîmplat așa. Cine știe? Poate ca s-ar fi simțit foarte la largul lui, numai să scape de ea! Dar care mamă își închipuie că-i o povară pentru copilul ei? Nici semi-intern nu se înduplecă să-l dea. Își oferea ca pretext sănătatea cam șubredă a lui Marc: avea nevoie de o hrană deosebită; trebuia să-i supravegheze ea mesele. Dar ce oboseală groaznică pentru ea să fie înapoi la ora mesei, cînd lecțiile o sileau uneori să alerge pînă la celălalt capăt al Parisului! Să te duci, să te întorci, să fi veșnic pe picioare. Și banii luați din lecții nici nu ajungeau. Mereu se ivea cîte o cheltuială neprevăzută; mititelul creștea văzînd cu ochii; și Annettei îi părea rău că nu semăna cu fasolea, care nu crește niciodată mai mult decît îngăduie păstaia. Îi trebuia îmbrăcăminte. Și nici Annette nu putea să-și permită să se îmbrace după cum îi îngăduia punga; chiar dacă n-ar fi silit-o mîndria, o silea meseria. Trebuia deci să găsească izvoare noi de cîștig. Să copieze lucrări acasă, sau să revadă traduceri (treabă 322

anevoioasă și prost plătită), poate o slujbă de secretară, o dimineață sau două pe săptămînă (și asta tot foarte * prost plătită); dar toate laolaltă i-ar fi ajuns. Să cîștigi prin orice mijloace; Annette aduna slujbe peste slujbe: concurentele ei înfometate o urau, căci din nou se ciocni de ele, în goana după pîine. Dar acum puțin îi păsa! Nu mai avea loc pentru sentimentalism. Trebuia să-și croiască drum. N-avea timp să se întoarcă și să-i adune pe cei căzuți. Uneori, în trecere, vedea cîte un chip schimonosit, care o măsura cu ochi dușmănoși, vreo rivală scoasă din slujbă, pe care ar fi ajutat-o cu dragă inimă în alte timpuri. Atîta pagubă! Acum n-avea timp. Trebuia s-ajungă cea dintîi. Acum știa cum se găsește de lucru, pe drumul cel mai scurt. Diplomele, licența îi dădeau întîietatea. Și apoi știa că mai are o superioritate: însușirile ei, ochii, glasul, înfățișarea, arta de a-și îmblînzi clienții. Între ea și alte solicitante rar șovăia cineva. Cele care cădeau jertfite n-o iertau. Viața cea nouă se orînduia după un plan sănătos și aspru. Nici un gol pentru gîndurile fără folos. Trăia de pe o zi pe alta. Fiecare zi era plină ca o nucă, plină și tare. După spaima din primele săptămîni, cînd nu știa dacă va izbuti să trăiască ea și fiul ei, se obișnui, se liniști, sfîrși chiar prin a simți plăcerea greutății învinse. Fără îndoială, în clipele rare cînd nevoia de a lucra nu-i mai încorda mintea, seara, cînd își punea capul pe pernă, înainte de culcare, îi năvăleau în minte tot felul de socoteli și probleme de buget. Dacă va cădea în drum? Bolnavă? Nu vreau! Liniște, trebuie să dormi! Din fericire, era obosită; somnul nu se lăsa așteptat. Și cînd se făcea ziuă, nu mai era loc pentru „dacă” și alte temeri. Nu mai era loc pentru ceea ce stîrnește, moleșește sau înmoaie sufletul. Nevoia și munca puneau fiecare lucru la locul lui. Ceea ce constituie strictul necesar și ceea ce e un lux. Ceea ce 323

era strict necesar: pîinea de toate zilele. Ceea ce era un lux: problemele inimii. Și-ar fi închipuit ea vreodată una ca asta! Acum asemenea chestiuni i se păreau fără însemnătate. Bune pentru cei care au prea mult timp! Ea n-avea nici prea mult, nici prea puțin. Tocmai cît îi trebuia. Pentru fiecare faptă cîte un gînd, nimic mai mult. Și se simțea în puteri, ca o barcă bine cumpănită, aruncată pe valuri. Mergea pe treizeci și trei de ani; nimic nu-i sleise încă puterile. Își dădea seama nu numai că nu are. Nevoie de ocrotire, dar că e mai puternică așa, lipsită de sprijin. Asprimea vieții o înviora. Și prima binefacere era că n-o mai urmărea chipul lui Julien, nici dorul după dragoste, care pe ascuns sau fățiș îi otrăvise tot trecutul. Descoperea acum cît de mult o moleșiseră visele acelea de dragoste, de mîngîieri dulci, de senzualitate fățarnică. Acum, chiar numai și la gîndul lor, simțea silă. E bine, e întăritor să ai de-a face cu asprimile vieții, să suferi loviturile ei dureroase, să fii aspru cu tine însuți. O latură întreagă a ființei ei, poate cea mai aleasă, în orice caz cea mai sănătoasă, renăștea. Nu mai visa. Nu se mai frămînta. Nici măcar în legătură cu sănătatea copilului. Cînd era bolnav, Annette făcea ceea ce trebuia făcut. Nu se gîndea la boala lui Marc decît atunci cînd îl îngrijea. Era gata la orice. Avea încredere. Și ăsta e leacul cel mai bun. În anii aceia de muncă încordată n-a fost bolnavă nici o singură zi; și micuțul nu i-a dat nici o clipă de adevărată neliniște. Viața ei intelectuală era tot atît de redusă ca și cea sentimentală. Aproape că nu mai avea timp să citească. Ar fi putut suferi din pricina asta. Dar nu era așa! Mintea ei înlocuia cititul. Avea destul de lucru cu clasificarea noilor descoperiri. Căci, în primele luni, Annette descoperi multe; descoperi totul. 324

Dar ce se schimbase oare? Munca o cunoștea doar dinainte (cel puțin așa i se părea). Și orașul, oamenii erau doar aceiași astăzi ca și ieri. Totul se schimbă de pe o zi pe alta. Din ziua cînd începu să alerge după pîine, începu adevărata descoperire. Dragostea nu fusese o descoperire. Nici măcar maternitatea. Acestea le purta în ea. Și viața ei nu exprimase decît o parte neînsemnată din aceste experiențe. Dar din clipa în care trecu în tabăra celor săraci, descoperi lumea. Lumea se schimbă, după cum o privești de sus sau de jos. Acum, Annette se afla pe stradă, între șirurile lungi de case; de acolo vezi caldarîmul, noroiul, automobilele, care amenință, și puhoiul trecătorilor. Sus, se vede cerul (foarte rar luminos), da, acolo sus, cînd ai timp să te uiți! Tot restul dispare: tot ceea ce alcătuia scopul vieții ei înainte – societatea, discuțiile, teatrele, cărțile, luxul plăcerii și al inteligenței. Știi că lucrurile astea există, poate că ți-ar plăcea să te mai bucuri de ele. Dar ai altele la care să te gîndești. Să te uiți în jos la picioare, înaintea ta, să te adăpostești, să alergi. Cum mai aleargă toți oamenii ăștia! De sus nu vedeai decît înaintarea leneșă a fluviului; părea liniștit; de puterea puhoiului nu-ți dădeai seama. Goana, goana după pîine… De mii de ori se gîndise Annette înainte la starea în care se afla acum, la lumea muncii și a sărăciei. Dar ceea ce gîndea atunci nu semăna întru nimic cu ceea ce gîndea acum, cînd făcea parte din ea. Ieri, mai credea încă în axioma democratică a Drepturilor omenirii, și i se părea o nedreptate ca masele să fie lipsite de aceste drepturi. Astăzi, nedreptatea (dacă mai putea fi vorba de 325

drept și nedrept) era că există drepturi pentru privilegiați. Nu există drepturi. Omul n-are drept la nimic. Nimic nu-i al lui. Trebuie să cucerească fiecare lucru din nou, în fiecare zi. Asta-i legea: îți vei cîștiga plinea cu sudoarea frunții. Drepturile sînt o născocire vicleană a luptătorului zdrobit de oboseală, care vrea să legitimeze prada din victoria trecută. Drepturile mu sînt decît forța de ieri, care adună. Dar dreptul viu, singurul drept, e momea. Cucerirea de fiecare zi. Ce priveliște neașteptată a cîmpului de luptă omenesc! Annette nu se înspăimînta. Femeia aceasta vitează accepta lupta, ca pe o nevoie. O găsea dreaptă, fiindcă ea se simțea în puteri, tînără și voinică. Dacă învingea, cu atît mai bine. Dacă era înfrîntă, cu atît mai rău. (Dar nu va fi înfrîntă.) Nu renunțase la milă. Dar renunțase la slăbiciune. Prima îndatorire era să nu fie fricoasă. În lumina nouă a legii muncii totul se limpezise. Vechile credințe erau puse la încercare. Și pe ruinele vechii morale se ridica una nouă, întărită pe această temelie eroică. Morala sincerității, morala puterii, nu a fariseismului și a slăbiciunii. Și, privindu-și îndoielile în această lumină, mai ales îndoiala care-l frămînta cel mai tare inima:, jar. Dreptul la acest copil?”, își răspunse: „Da, dacă pot să-l întrețin, dacă spot fax un om din el. Dacă pot, e bine. Dacă nu, e rău. Asta-i singura morală, oricare alta e fățărnicie.. Această hotărîre nestrămutată îi îndoi puterile și bucuria de a lupta. La asta se gîndi ziua, cînd umbla prin Paris de la o treabă la alta. Mersul îi însuflețea gîndurile. Acum, cînd munca zilnică era metodic orînduită, visul își relua drepturile. Dar un vis treaz, limpede, precis, nu un vis cufundat în ceață. Cu cît timpul îi era mai măsurat, cu atît visul se folosea de cele mai mici răgazuri; 326

urca asemenea iederii, căptușind zidurile timpului. Annette confrunta experiențele fiecărei zile cu noua ei concepție mai cuprinzătoare despre adevărata morală umană. Munca și sărăcia îi deschideau ochii. Pătrundea cu o privire nouă minciuna vieții moderne, pe care n-o descoperise pe vremea cînd era înglodată în ca. Vedea cît de monstruoasă, de nefolositoare era viața aceasta – nouă zecimi din ea – mai ales pentru femei. Mîncare, somn, copil… Da, asta e zecimea folositoare. Dar restul? „Civilizația”? Ceea ce se numește „a gîndi”? Oare oamenii (vulgus umbrarum 41) sînt, într-adevăr, făcuți ca să gîndească? Așa, cel puțin, încearcă el să se convingă; au luat doar înfățișarea potrivită gîndirii și acum se socotesc obligați s-o păstreze, așa cum rămîi credincios gesturilor consacrate. Dar, de fapt, nu gîndesc. Nu gîndesc cînd își citesc ziarul, nici în fața mesei de lucru, sau în fața roții care le hotărăște gesturile de fiecare zi. Roata se învîrtește cu ei, dar se învîrtește în gol. Oare fetele pe care Annette trebuie să le învețe carte gîndesc? Ce pricep ele din cuvintele pe care le aud, le citesc, le rostesc? La ce se reduce viața lor? Cîteva instincte mari mohorîte, care mocnesc în toropeală, sub o grămadă de zorzoane. Dorință și plăcere. Și gîndirea e pentru ele o zorzoană. Și pe cine înșeli? Pe tine însuți. Ce se află sub veșmîntul civilizației, sub luxul, arta, mișcarea și zgomotul ei (zgomotul! una din măștile care-o fac să creadă că se îndreaptă spre țel! Ce țel? Gonește numai ca să amețească)? Ce-i dedesubt? Golul. Oamenii se mîndresc. Se mîndresc cu zorzoanele, cu vorbele, cu clopoțeii lor. Cît de rari sînt oamenii prin care iese la iveală fulgerul nevoii! Dar animalul milenar nu 41 În limba latină în original: mulțime de umbre.

327

înțelege nimic din glasul zeilor lui, al înțelepților lui; un clopoțel mai mult. Nu știe să iasă din cercul dorinței și al plictisului. Doamne, ce clădire șubredă e societatea omenească, omul! Se ține în picioare doar prin obișnuință. Într-o bună zi se va prăbuși. Gînduri tragice. Dar ele n-o întunecau pe înflăcărata Annette. Bucuria și tristețea sînt doar pricinuite de suflul lăuntric, nu de gînduri. Sub un cer luminos, un suflet slab se poate stinge de tristețe. Un suflet viteaz, care stă vitejește, se înfășoară bucuros în umbre, ca și în lumina soarelui. Știe doar că lucrurile se urmează unele pe altele. Uneori, Annette se întorcea acasă covîrșită de oboseală și atunci viitorul îi apărea întunecos. Se culca și adormea; în toiul nopții un vis caraghios o trezea și se pomenea rîzînd în hohote. Alteori, seara, stătea tîrziu cu fruntea aplecată pe vreo lucrare; degetele își urmau drumul, creierul pe al său și, deodată, culegea din drum un gînd caraghios; și iat-o înveselită! Trebuie să bage de seamă să nu rîdă prea tare, ca să nu-l trezească pe Marc. Își spunea: „Tare-s proastă!” Și-și ștergea ochii. Dar se simțea ușurată de aceste destinderi copilărești și reacții neașteptate, moșteniri minunate, pe care i le lăsase neamul ei. Cînd inima e înnegurată, se stîrnește vîntul bucuriei. Și alungă negurile. Nu, nu-i nevoie de petreceri, de cărți! Annette găsea destule de citit în ea. Și, apoi, cartea cea mai pasionantă era fiul ei. * Împlinise aproape șapte ani. Se adaptase la noul mediu mult mai ușor decît și-ar fi putut cineva închipui. Plăcută sau nu, era totuși o schimbare. Năpîrlea și el, ca un șarpe mic. Nerecunoscătoare vîrstă! Se lipsea atît de ușor de răsfățul și mîngîierile Sylviei (și doar ea era atît de sigură de puterea ce o avea asupra lui)! După patruzeci și opt de ore nici nu se mai 328

gîndea la ea. Unui copil nu-i place și nu-i displace niciodată ceea ce credem noi că-i place și-i displace. La început, în noua lui viață, Marc prețui cel mai mult școala – unde maică-sa îl trimitea căindu-l – și ceasurile de singurătate, cînd era lăsat de capul lui. Annette se mutase la etajul al cincilea, într-o casă din ticsita stradă Monge. Scara era dreaptă, locuința mică, afară gălăgie mare. Dar deasupra acoperișului, mult spațiu liber; Annette avea nevoie de asta; zgomotul n-o supăra; era pariziană, obișnuită cu mișcarea; aproape că-i simțea nevoia; și, în mijlocul hărmălaiei, parcă visa mai bine. Poate că o dată cu maturitatea i se schimbase și firea; plinătatea vieții fizice și munca regulată îi dăduseră siguranță, un echilibru nervos, pe care nu le cunoscuse și care naveau să țină veșnic. Locuința se compunea din odaia Annettei, care servea și drept salon (patul se transforma în divan), și odăița lui Marc, am în doua spre stradă; apoi dintr-o cămăruță îngustă, puțin retrasă, care forma colțul casei și dădea spre doua străzi. De cealaltă parte a coridorului, întunecos și ziua-n amiaza mare, se afla sufrageria, ce dădea spre curte, și o bucătărie, unde mașina de gătit și spălătorul ocupau aproape tot spațiul. Ușa dintre odaia mamei și a copilului rămînea deschisă: Marc era prea mic ca să protesteze. Se afla la vîrsta aceea nehotărîtă, ce plutește între prima copilărie asexuată și trezirea nesigură a bărbatului mic. Trecuse de prima, dar nu se afla încă în a doua. Duminica dimineața i se mai întîmpla încă să se suie în patul mamei lui. Iar de zile mari o lăsa să-l spele din cap pînă-n picioare. În alte zile avea accese înspăimîntătoare de rușine. 329

Alteori curiozități. Și, mai ales, momente cînd căuta singurătatea, pe care nu îngăduia nimănui să i-o tulbure. Atunci închidea pe furiș ușa. Annette o deschidea din nou. Marc nu putea face nici o mișcare fără ca ea să-l audă. Ce plictisitor! Dar el era în stare să nu facă nici o mișcare. Atunci Annette uita de el cită va vreme. Dar nu prea mult! Din fericire, Annette nu era mereu acasă. Era nevoită să plece. Marc se ducea la școală, care nu era departe. Dimineața, Annette îl ducea chiar ea, sau, uneori, cînd avea timp (foarte rar), și dupăamiază. Dar n-avea timp sa vina să-l ia, ca să-l aducă înapoi acasă; coincidea cu ora cînd avea lecții. Marc trebuia să se întoarcă singur, și Annette era îngrijorată. Încercase să se înțeleagă cu o familie vecină, pentru ca servitoarea care îl aducea pe celălalt copil să-l aducă și pe Marc acasă. Dar lui Marc treaba asta nu-i plăcea; și-o pornea înainte. Se întorcea singur, mîndru și speriat, apoi se închidea în casă. Pînă la întoarcerea mamei lui se bucura de cîteva ceasuri minunate. Annette îl certa pentru pofta lui de independență. Dar nu era prea supărată că Marc se lipsea de colegul lui (nici nu-și mărturisea sentimentul acesta nesănătos). Și apoi n-avea încredere în colegii lui. Se temea ca nu cumva să-i strice băiatul. Băiatul ei! E oare atît de sigură că-i al ei? Bineînțeles că-și dă osteneala să-și stăpînească dragostea egoistă. Nu mai poate fi vorba, ca pe vremea cînd Marc era mic, de nevoia oarbă și lacomă de a-i absorbi ființa cu patima ei. Acum vede în el o personalitate. Dar crede că stăpînește cheia acestei personalități și mai crede că-i cunoaște legile și fericirea mai bine decît însuși Marc. Și vrea să cioplească această personalitate după chipul zeului ei ascuns. Ca cele mai multe mame care nu se cred în stare să făurească singure ceea ce au în gînd, visa s-o făurească prin cel pe care îl născuse din trupul ci. 330

Dar ca să-l poată ciopli, trebuia mai întîi să-l cunoască. Să nu lase să-i scape! Și Annette face tot ce-i stă în putere ca să-l împresoare. Chiar prea mult. Și-n fiecare zi el se îndepărtează mai tare. I se pare, spre dezamăgirea ei, ca pe zi ce trece îl cunoaște mai puțin. Un lucru cunoaște într-adevăr bine: trupul lui, sănătatea lui fizică, cel mai mic semn de boală; Annette are o intuiție care n-o înșală. îl ține în fața ei, spală, pipăie, îngrijește trupul acela mărunt și firav de androgin mic. Ai spune că-i transparent. Dar înăuntru ce-o fi? îl soarbe din ochi, din mîini, e al ei în întregime. — Doamne, cît te iubesc, monstru mititel ce ești! Și tu, tu mă iubești? El răspunde politicos: — Da, mamă. Dar, oare, în sinea lui, ce-o fi gîndind? La vîrsta de șapte ani, Marc n-avea aproape nimic din caracteristicile familiei. Degeaba îl cerceta Annette căutînd o asemănare, încercînd s-o născocească. Nu, nu semăna, nici la forma frunții, nici la ochi, nici la buzele pe care familia Rivière și, în special Annette, le avea în mod caracteristic pline – ca și cum voința, focul lăuntric ar fi făcut să crească aluatul. Cel mult culoarea ochilor, dar parcă pierdută într-o lume străină. Ce lume? A tatălui? Familia Brissot? Nici asta! Cel puțin, încă nu. Annette spunea cu gelozie: „Niciodată!” Totuși, i-ar fi displăcut chiar atît de mult să găsească în trăsăturile fiului ei vreo asemănare cu Roger? N-ar fi simțit oare o bucurie nelămurită? Simțea acum față de amintirea aceluia căruia i se dăruise un amestec de dușmănie și atracție nemărturisita – atracție ce se adresa mai puțin adevăratului Roger, cît celui pe care-l visase ea. De altfel, acestui vis se dăruise. Dacă l-ar fi regăsit în trăsăturile copilului, ar fi avut un 331

sentiment ciudat de izbîndă, sentimentul că i-a smuls lui Roger învelișul pe care ea îl iubise atît și-l însuflețise cu sufletul ei. Da, i-ar fi îngăduit lui Marc să aibă trăsăturile lui Roger, cu condiția ca spiritul să fie al ei. Dar Marc nu semăna nici cu Roger nici cu ea. Fața lui Roger, lipsită de nota originală a familiei Rivière, avea o frumusețe simplă și regulată. Era o carte ușor de descifrat. Dar obrazul acesta de copil, expresia acestei figuri îți scapă parcă. Avea trăsături frumoase și fine, dar neproporționate: fruntea îngustă, bărbia feminină, ochii mici, nasul… Al cui era nasul acela subțire și lung, cu nări fine? Dar gura mare, cu buze subțiri, parcă puțin strîmbe? Chiar nemișcat stînd, nu te simțeai în siguranță cu Marc; avea un aer nesigur, schimbător. De bună seamă că-și căuta forma; mai șovăia încă; dar în ce parte se va hotărî s-o apuce? Sau poate se va hotărî să nu ia nici o hotărîre? De pe urma bolii rămăsese un copil pe care la prima vedere lai fi numit nervos și impresionabil (poate că și era), dar care, cînd îl observai, te mira prin purtările lui liniștite, aerul nepăsător, prin expresia închisă. Nu era antipatic, nici morocănos și nici nu spunea nu… „Da, mama…” Dar îți dădeai seama, după aceea, că nu ținea nici un fel de socoteală de ceea ce a spus. Nici n-a ascultat. Oare n-a ascultat? Greu de știut! Și o privea pe Annette, ca să vadă ce-o să se întîmple. Îl privea și ea. Ce sfinx mititel! Dar el nu-și dădea seama de asta. Nu se cunoștea mai bine decît îl cunoștea Annette. De altfel, asta era ultima lui grijă! La șapte ani nu mai încerci, sau încă nu încerci să te cunoști. În schimb încerca s-o cunoască pe ea, stăpîna și sluga lui. Și avea timp destul, de vreme ce ea-l ținea închis în casă alături de dînsa zile întregi. Se 332

măsurau unul pe altul. Dar ea nu era la înălțimea încercării! Annette se înșela crezînd că băiatul nu seamănă cu nici una din cunoștințele ei. Mai ales în felul cum gîndea, avea asemănări izbitoare cu bunicul Rivière. Orice ar fi spus, Annette nu-și cunoscuse bine părintele. Prea fusese cucerită de el, ca să-l fi putut vedea vreodată pe adevăratul Raoul Rivière. De-abia dacă bănuise cîte ceva, mai ales după citirea faimoaselor lui scrisori. Dar Annette nu voia să țină seama de ele. Prefera să-și păstreze, fie chiar lipind cioburile, amintirile pioase și pline de dragoste, zdruncinate timp de o clipă. Și apoi nu-l cunoscuse decît pe Raoul din ultima ipostază. Dar, dacă bătrînul Rivière s-ar fi putut întoarce pentru a-l măsura cu privirea pe micul bastard, așa cum avea el obiceiul să facă, ar fi spus: „Reînviu”. Nu reînvia. Nimeni nu reînvie niciodată. Și nu revenea decît în parte. Joc viclean al sîngelui! Cei doi complici își dădeau mîna deasupra capului Annettei. Și una din trăsăturile cele mai izbitoare, pe care cinstita Annette le transmisese de la bunic la nepot, era însușirea deosebită de a-și ascunde simțămintele. Nu din nevoia de a minți. Un Raoul Rivière avea destul dispreț binevoitor față de semenii săi și se simțea destul de puternic pentru a nu se teme să se arate în toată goliciunea lui, dacă i-ar fi plăcut. (Se mai pomeneau și acum cuvinte crude rostite de el, care nu-și greșiseră ținta.) Nu! Era o plăcere gratuită, un umor burlesc, o vocație de actor, gustul răutăcios de a se grima, în înțelesul moral, pentru a înșela oamenii. Micuțul moștenise toate acestea, bineînțeles în chip nevinovat. Sufletul lui încă lipsit de formă și foarte eterogen, nicidecum înclinat spre bufonerie, se strecurase de la naștere în acest sac cu răutăți; și acum se folosea de armele cu care-l înzestrase natura. Așa cum, dacă s-ar fi aflat 333

într-un trup de lighioană cu peri sau cu pene, și-ar fi încercat ciocul, ghearele sau aripile, tot așa, îmbrăcat cu o pulpană a hainei bătrînului Rivière, regăsea din instinct vicleșugurile bunicului. Față de oamenii mari stătea în rezerva și știa sa citească în ei tot ce-l privea: spiritul lui de observație era orientat în această direcție. Și atunci, văzînd ce-și închipuie oamenii despre el, încerca să fie așa. În afară de cazul cînd îi venea chef să li se opună, fie pentru că îl plictiseau, fie pentru că dorea să se distreze. Una din îndeletnicirile lui era să desfacă mecanismul jucăriilor, să le caute ascunzișurile, slăbiciunile, să le cerceteze, să se joace cu ele, să le păcălească. Nu era prea greu: sînt atît de grosolan lucrate, și apoi nici nu se feresc. În primul rînd maicăsa. Îl nelămurea. Avea taine. Auzise pomenindu-se de ele, în atelierul Sylviei, pe cînd mai stătea încă la picioarele lucrătoarelor, fără să se sinchisească cineva de el. Nu pricepea mare lucru. Dar asta mărea și mai mult taina; și el și-o tălmăcea. Să ghicești, să născocești… Asta se petrecea în trupul acela mic de nevăstuică la pînda, nemișcat, cu ochii strălucitori, cu mintea veșnic trează. Acum, cînd stătea închis cu ea, uneori zile întregi, din pricina sănătății lui șubrede, a guturaielor, a dragostei atît de lacome care i-o arăta Annette, ca era principala lui joacă; o pîndea curios, în timp ce ea îngîna cîntece, lucra sau își vedea de treburile casei, căci mintea copilului, la fel ca picioarele lui, e vioaie și zburdalnică; degeaba se întoarce cu spatele la tine, căci te privește cu ochii din spate, iar urechile lui de pisică, asemenea unor moriști de vînt, se învîrtesc după sunetul glasului tău. Și, 334

deși acest fel de atenție împrăștiata aleargă după mai mulți iepuri deodată, ea nu se rătăcește niciodată. Copilul petrece de minune și știe că mîine va începe jocul de la început. De altfel, iepurele se lăsa prins. Vorbăreață, avîntata, darnică în sentimente, Annette nu se calicea; se cheltuia fără să țină nici o socoteală. Ba îi vorbea ca unui copil mic de tot, și îl jignea, iar el o socotea caraghioasă. Ba îi vorbea ca unui om în vîrstă, tovarăș de gînduri; atunci îl plictisea, o socotea pisăloagă. Uneori, gîndea cu glas tare și monologa în fața lui, ca și cum el n-ar fi putut s-o înțeleagă. Marc își spunea că-i trăsnită și o măsura cu o privire aspră și batjocoritoare. N-o înțelegea. Dar faptul că nu înțelege nu scutește niciodată pe nimeni de a judeca. Marc descoperise o purtare nefirească, dar care-i convenea, căci era potrivită oricînd: politețea distrată și obraznică de copil bine crescut, care se preface că ascultă, fiindcă n-are încotro, dar pe care nu-l interesează de loc ce i se spune: are treburile lui și, cînd i se vorbește, așteaptă sfîrșitul. Alteori, îl distra să facă pe mîngîiosul, ca să-i facă plăcere. Știa că mama lui n-o să mai poată de bucurie. Și biata femeie se lăsa din toată inima în voia fericirii ei. Cînd vedea că se prinde în laț, simțea puțin dispreț drăgăstos pentru ca. Iar cînd Annette făcea vreun gest, la care el nu se aștepta, copilul se enerva, dar o stima mai mult. Nu era în stare să joace multă vreme un rol. Un copil e prea sprinten și zburdalnic. Abia trecuse o clipă de cînd făcuse pe drăgăstosul și o încîntase pe Annette cu drăgălășeniile lui, și nu se sfia să-i arate o nepăsare crudă. Annette nu mai știa ce să creadă. Se întîmpla să nu mai poată îndura dezamăgirea și supărarea, mai ales uneori, cînd bănuia că Marc se încăpățîna să joace un rol. Atunci, cu firea ei violentă, îl plesnea cu nervozitate. (Să ne 335

ierte pedagogii de astăzi!) Într-adevăr, călca în picioare toate principiile și, pe deasupra, și demnitatea copilului. În ochii unei anglo-saxone, Annette ar fi fost pe vecie dezonorată. Dar între noi, francezi de viță veche, o asemenea rușine nu atîrnă prea greu în cumpănă, nu-i o rușine mare. „Qui bene amat…42” Zicătoarea înflorește încă în familiile burgheze care mai păstrează o spoială de latină. Am fost cu toții „iubiți cu adevărat”. Și, de fapt, socoteam cu toții la fel ca și fiul Annettei că de cele mai multe ori o și meritam. Dar daca, la fel ca și Marc, o iubeam totuși pe cea care ne pocnea, palmele acestea o făceau, ce e drept, să piardă cîte ceva din prestigiu. Iar ca să fim drepți, poate că tocmai de aceea Marc – la fel ca și noi – provoca aceste palme… După aceea îi plăcea să facă pe victima brutalizată. Iar Annette se mustra pentru asprimea ei. Se simțea vinovată. Trebuia să încerce să-i recîștige bunăvoința. Iar el o aștepta. Triumf al slăbiciunii! O armă pe care femeile se pricep s-o mînuiască. Dar cea mai femeie dintre cei doi era de data aceasta copilul. Carnea aceea tînără, scăldată încă de laptele mamei, era mai mult decît pe jumătate feminină. Și cunoștea toate șiretlicurile și vicleniile de fată. Annette era dezarmată. Pe lîngă micul ștrengar, ea reprezenta sexul tare. Sexul tare și neghiob, care se simte rușinat de puterea lui și încearcă să fie iertat. Lupta nu era egala. Mititelul o ducea de nas. * Și, totuși, nu era un actor viclean care se amuză. La fel ca și bunicul, avea mai multe firi. Puțini fuseseră în stare să o vadă pe aceea care se ascundea sub masca batjocoritoare a bătrînului Proverb latin: Qui bene amat, bene cîștigat: Cine iubește adevărat pedepsește aspru. 42

336

Rivière. E drama pe care o acoperă deseori cinismul bufon și pofta de plăceri a anumitor cuceritori. Raoul avusese și el abisele lui întunecoase, pe care nu le dezvăluia niciodată. Și nici nu s-ar părea că sub risul galic se ascund atît de des. De obicei le păstrezi pentru tine. Annette, care le avea pe ale ei, nu trădase niciodată taina lor tatălui ei; dar nici nu cunoscuse tainele lui; așa cum navea să le cunoască nici pe ale fiului ei. Fiecare rămînea zidit în viața lui lăuntrică. Ciudată rușine! Roșești mal puțin cînd îți dai în vileag viciile și poftele (Raoul se fălea cu ale lui), decît dînd trădezi ceea ce e tragic în sufletul tău. Marc avea și el asemenea taine. Un copil care trăiește singur, fără frați și fără tovarăși de joacă, are timp destui să rătăcească prin hrubele sufletului. Și hrubele celor din familia Rivière erau adînci și întinse. Acolo mama și copilul s-ar fi putut întîlni. Dar nu se vedeau; trecură destul de des unul pe lîngă celălalt, crezîndu-se foarte departe. Amîndoi aveau ochii legați: Annette, de către demonul pasiunii, care o mai stăpînea încă; copilul, de egoismul firesc al vîrstei lui; amîndoi erau cufundați în întuneric. Atîta doar că Marc se afla la intrarea hrubei și nu se ciocnea de pereți, căutînd ieșirea, așa cum făcea Annette; stătea ghemuit pe una din primele trepte și înfiripa vise de viitor. Nefiind în stare să-și explice viața, și-o făurea. Nu avusese mult de mers ca să dea de zidul înspăimîntător, din fața căruia eul dă înapoi înfiorat. Moartea. Zidul se înălța în toate părțile. De jur împrejurul lui se întindea boala, ca un drum mărginaș. Degeaba căutai să-ți croiești drum pe aici. Zidul era gros și n-avea nici o spărtură. Nimeni n-avusese nevoie să-i spună lui Marc că acolo e zidul. Sărise numaidecît înapoi, în umbră, ca un cal, cu coama zbîrlită. Nu vorbea despre asta nimănui. Și nici lui nu-i vorbea nimeni. Toată lumea era 337

înțeleasă. Ca toate femeile tinere din ziua de azi, Annette era o slabă pedagogă. Pe vremea cînd era fată, auzise vorbindu-se mult despre pedagogie; vorbea și ea cu plăcere și cu gravitate despre acest subiect și socotea creșterea copiilor drept un lucru mult mai însemnat decît le părea mamelor de altădată, care porneau la drum orbește; dar rînd veni copilul, se simți dezarmată în fața miilor de surprize ale vieții și nu fu în stare să ia vreo hotărîre; făcea teorii pe care nu le aplica sau pe care le lăsa baltă după primele încercări. Pînă la urmă, dădea totul la o parte, bizuinduse doar pe instinct. Una din problemele care o frămîntaseră fusese cea religioasă, dar Annette n-ajunsese la nici o soluție practică în ceea ce-l privea pe copil. Prietenele ei din tinerețe, care făceau parte din marea burghezie republicană, fuseseră, cele mai multe, crescute cu evlavie de către mamele lor, și fără nici un pic de spirit religios de către tații lor; dar nici una din ele nu simțea ciocnirea dintre cele două concepții (de fapt, cele două concepții se împacă la fel ca multe alte contradicții, căci, în lumea asta, nici un sentiment nu are trei dimensiuni). Ea însăși se dusese pe vremuri la biserică, așa cum se ducea la școală; trecuse prin întîia comuniune, așa cum își dăduse și bacalaureatul, cu conștiinciozitate și fără emoție. Ceremoniile la care fusese martor, în parohia bogată din care făcea parte, i se păreau de ordin lumesc. Se despărțise de ele cînd se despărțise și de lume. Societatea modernă (și biserica e doar una din stîlpii ei) a izbutit atît de bine să falsifice și să dea o formă lîncedă marilor forțe omenești, încît Annette, care purta în ea credință mai intensă decît sălășluiește în o sută de femei bisericoase la un loc, se credea lipsită de spirit religios. Căci confunda religia cu 338

morișca de rugăciuni și cu ceremoniile de un exotism răsuflat, adevărat lux sufletesc pentru cei bogați, momeală și mîngîiere a ochilor și a inimii, iar pentru cei săraci – momeală ce stă la temelia sărăciei lor și la temelia societății. De cînd încetase cu practicile religioase, nu le simțea niciodată nevoia. Nu-și dădea seama că, atunci cînd lăsa curs liber aprigilor izbucniri ale conștiinței ei, solilocurilor ei pătimașe, ea își spunea o liturghie. Nici nu se gîndea să dea fiului ei ceea ce socotea de prisos pentru ea însăși. Poate că pentru ea problema nici nu s-ar fi pus dacă (ce paradox!) nu i-ar fi pus-o Sylvie. Sylvie, care nu era mai credincioasă decît orice vrabie din Paris, nu s-ar fi socotit măritată fără ajutorul bisericii. Și gașca de-a dreptul necuviincios faptul că Annette nu-și botezase copilul. Annette nu se sinchisise de asta. Dar îi făcu pe plac Sylviei, pentru ca aceasta să poată fi nașă. Pe urmă nici nu se mai gîndi; și așa rămaseră lucrurile, pînă în clipa cînd se arătă Julien. Faptul că Julien era bisericos n-o făcea și pe Annette bisericoasă, dar, din respect pentru credința lui, își îndreptă din nou atenția asupra problemei pe care o nesocotise pînă atunci: care era datoria ei față de Marc? Să-l trimită la biserică? Să-l învețe o religie în care ea nu credea? îl întrebă pe Julien, care sări ca fript: el stărui asupra necesității de a-l învăța pe copil adevărurile divine. — Dar dacă pentru mine nu sînt adevăruri? Va trebui deci să mint cînd Marc o să mă întrebe? — Nu, să nu-l minți, dar să-l lași să creadă, de vreme ce-i spre binele lui. — Nu poate fi spre binele lui dacă-l înșel. Și ce autoritate o să mai am eu, cînd el va descoperi adevărul? N-o să aibă dreptul de 339

a mă învinovăți? N-are să mai creadă în mine. Și de unde știu eu dacă această credință învățată cu sila n-o să stingherească mai tîrziu adevărata lui dezvoltare? La cuvintele astea, Julien se întuneca; și Annette se grăbea să schimbe vorba. Totuși, cum trebuia să se poarte? N-avea de gînd, așa cum o sfătuiau niște prieteni protestanți, să-i țină fiului ei un curs asupra tuturor religiilor, pentru ca la vîrsta de șaisprezece ani el să poată alege! Annette izbucnea în rîs. Ce curioasă părere despre religie! Parc-ar fi o materie de examen! Pînă la urmă, Annette nu făcu nimic. Se plimba cu Marc, intra prin biserici, se așeza într-un colț, admirînd împreună cu el pădurea avîntată de trunchiuri înalte de piatră, strălucirea de lumini ce străbăteau prin vitralii, și, bucurîndu-se de elanul bolților, de psalmodierile care se auzeau de departe, de suprafața albă a orgii. Era o baie de vis și de reculegere. Lui Marc nu-i displăcea să stea așa, mînă-n mînă cu maică-sa, ascultînd, șoptind. Era plăcut, era călduț, simțea o adevărată voluptate. Dar cu condiția să nu țină prea mult. Toropeala aceasta dulce îl plictisea pînă la urmă. Avea nevoie să frămînte și să gîndească la lucruri precise. Căpșorul lui lucra, băga de seamă, urmărea mulțimea, care se ruga, și pe maică-sa, care nu se ruga. Și, fără să spună nimic, trăgea anumite concluzii. Rar punea întrebări, mult mai rar decît cei mai mulți copii: căci era mîndru și se temea să nu spună copilării. Totuși, într-o zi întrebă: — Mamă, ce-i aia dumnezeu? Ea îi răspunse: — Nu știu, dragă. — Dar atunci, ce știi? Ea zîmbi și-l strînse la piept: 340

— Știu că te iubesc. Da, asta era un lucru bine cunoscut. Știa și el. Dar pentru asta nu era nevoie să vii la biserică! Nu prea era drăgăstos și n-avea nici o înclinație pentru atmosfera nedeslușită în care se simțeau atît de bine „femeile astea”. Cînd îl avea pe micuț alături de ea, cînd nu era prea chinuită de griji materiale, and avea o ora de răgaz între mii de treburi care-o hărțuiau, Annette se simțea fericită; și n-avea nevoie «a-l caute pe dumnezeu prea departe: îl găsea în inima ei. Dar Marc ar fi socotit că în inima ei se află el, Marc, și că toate celelalte sînt prostii. Să fim limpezi. La urma urmelor, ce-i aia dumnezeu? Omul acela de la altar, cu fusta de fată și carapace aurită? Ușierul cu toiagul lui și cu pantalonii scurți de mătase? Chipurile acelea zugrăvite pe pereți, cîte unul în fiecare capelă, care-și schimonoseau fața în zîmbete dulcege, ca niște cucoane pupăcioase, pe care el nu le putea suferi? — Hai să mergem, mamă! — Nu-ți place? — Ba da, e destul de frumos. Dar hai acasă! „Ce-o fi aia dumnezeu?…” nu mai stăruise pe lîngă maică-sa. Cînd cei mari mărturisesc că nu știu un lucru, înseamnă că nu-i interesează. Își urmă singur ancheta fugară. Cîteva rugăciuni: „Tatăl nostru carele ești în ceruri” (e o localizare în spațiu care stîrnește neîncrederea celor mai răsăriți dintre ștrengarii moderni; pentru ei cerurile au devenit aproape un nou teren sportiv), biblia, răsfoită, așa cum răsfoia și alte povești vechi, adică cu o curiozitate plictisită, cîteva întrebări puse, cîteva răspunsuri prinse din aer, de ici, de colo, cu nepăsare – „dumnezeu e o ființă nevăzută, care-a făcut lumea”. Așa se zice. Prea-i departe toată povestea. Și nu prea e limpede. Marc semăna 341

cu maică-sa. Dumnezeu nu-l interesa. Un rege mai mult sau mai puțin. Îl interesa viața lui, tot ce o amenința și ceea ce avea să vină după aceea. Niște discuții prostești auzite în atelierul Sylviei îi stîrniseră de timpuriu atenția. Ce plăcere dătătoare de fiori au și fetițele să vorbească despre accidente, morți subite, boli, înmormîntări și să trăncănească pînă te amețesc! Moartea le. Stîrnea. La cuvîntul acesta, instinctul animal al micuțului se zbîrlea. Despre asta ar fi vrut s-o întrebe pe maică-sa. Dar Annette, sănătoasă din fire, nu vorbea niciodată despre moarte și nici nu se sinchisea de ea, în perioada aceea a vieții ei. Avea altele de făcut! Să cîștige existența flăcăului ei. Cînd, de dimineață pînă seara, trebuie să te gîndești la ce e aici pe lumea asta, viața de apoi părea un lux. Lucrul nu devine important decît după ce cei pe care-i iubim au trecut dincolo. Fiul Annettei era aici. De altfel, dacă l-ar fi pierdut, nici viața și nici moartea n-ar fi avut preț pentru ea. Prea era pătimașă pentru a se mulțumi cu o viață nematerială, cu o lume lipsită de trupul iubit! Marc o vedea voinică, vitează, ocupată, nepăsătoare față de temerile lui; și i-ar fi fost rușine să-și trădeze slăbiciunea. Prin urmare, trebuia să se ajute singur. Nu era prea lesne. Dar pare-se că micuțul nu-și bătea capul cu probleme prea grele de gîndire. Își potrivea problema pe măsura lui. Moartea însemna că ceilalți dispar. N-au decît să dispară, treaba lor! Dar oare eu pot dispărea? Într-o zi, Sylvie spusese în fața lui: — Ei, murim cu toții! El întrebase: — Și eu? Ea rîse. 342

— Tu ai tot timpul! — Cît timp? — Pînă ai să fii bătrîn de tot. Dar el știa că și copiii se înmormîntează. Și-apoi chiar cînd va fi bătrîn, tot el o să fie. Într-o bună zi, Marc va muri. Era îngrozit. Nu există oare nici un mijloc de-a scăpa? Trebuie să se găsească undeva un fel de cui în perete, un lucru de care să te agăți, o mînă de care să te prinzi. Nu vreau să dispar! Nevoia de această mînă ar fi putut să-l aducă, întocmai ca pe atîția alții, la dumnezeu, acea mînă întinsă pe care spaima omului o vede în noapte. Dar faptul că maică-sa nu prea părea să caute un astfel de sprijin ajungea ca să alunge gîndul. Deși o critica pe Annette, Marc suferea totuși înrîurirea ei. Faptul că, în ciuda celor ce o așteptau, ea rămînea liniștită nu-l potolea, dar îl silea să se țină drept ca și dînsa. Oricît ar fi fost băiețelul de nervos, bolnăvicios și chiar sperios, nu-i puțin lucru să fii fiul Annettei. De vreme ce ea, care-i femeie, nu se teme, n-am voie să mă tem nici eu. Numai că lui nu-i era hărăzit să nu se gîndească la acest lucru, așa cum fac cei mari. Gîndul vine și pleacă, n-ai ce-i face, mai ales noaptea, cînd nu dormi. Ei, atunci, trebuie să te gîndești, fără săți fie frică: cum ești cînd mori? Bineînțeles că n-avea cum să știe. Fusese cruțat de orice priveliște mortuară. Doar cîteva tablouri văzute prin muzee. Înțepenit în pătuțul lui, își pipăia trupul. Cum să-și dea seama? Un cuvînt aruncat în treacăt îl făcuse să-și dea seama de existența, în imediata lui apropiere, a unei ferestre ce se deschidea deasupra prăpastiei în care ardea de dorința de a privi. Într-o zi de vară, casca gura la fereastră, prindea muște și le smulgea aripile. I se părea amuzant să le vadă cum se zvîrcolesc. 343

Nu credea că le face să sufere, le juca doar o festă. Vedea în ele niște jucării vii, cărora nu li se întîmplă nimic cînd le strici. Maică-sa îl surprinse. Cu furia pe care nu știa să și-o stăpînească, îl luă de umeri și-l zgîlțîi, țipînd că-i un laș nesuferit. — Ce-ai zice dacă ți-ar rupe cineva brațul? Nu știi oare că lighioanele astea suferă la fel ca și tine? Marc se prefăcu a rîde, dar rămase uluit. Nu se gîndise la asta. Va să zică lighioanele astea erau ca și el! Nu-i era milă, nici prin gînd nu-i trecea. Dar le privea acum cu alți ochi, neliniștiți, atenți, dușmănoși. Un cal care se prăbușește pe stradă. Un cîine strivit care schelălăie. Stătea la pîndă. Nevoia de a ști era prea puternică pentru a mai face loc și milei. De paști, pentru că micuțul rămăsese slăbit de pe urma unei ierni fără ger și fără soare, o iarnă cenușie, umedă, cu gripe neprimejdioase dar viclene, care-i supseseră bujorii din obraji, Annette închine pentru cincisprezece zile o odaie într-o casă țărănească din valea Bièvres. Nu era decît un singur pat mare, pentru ea și copil. Lui nu prea îi plăcea; dar nimeni nu-i ceruse părerea. Din fericire, ziua rămînea singur; Annette pleca la Paris, ca să-și vadă de treburi; îl lăsa în grija gazdelor, care nu-l prea păzeau. Marc o pornea razna pe cîmpii. Privea, scormonea pămîntul, încerca să descopere la lighioane și-n lucruri vreo taină care-l privea și pe el; căci tot ce vedea punea în legătură cu ființa lui. Într-o zi, rătăcea prin păduri. Auzea copiii țipînd, undeva, departe. Nu căuta tovărășia celorlalți băieți, pentru că nu era destul de puternic, deși ar fi vrut să-i domine; totuși se simțea atras de ei. Se apropie și văzu că erau vreo cinci sau șase, adunați în cerc în jurul unei pisici rănite. Bietul animal avea șira spinării ruptă; și copiii se amuzau, mișcînd-o, împungînd-o, zgîndărind-o cu capătul unui băț. Fără să stea pe gînduri, Marc se repezi la 344

ceata de copii și începu să împartă pumni. După ce-și veniră în fire din mirarea care-i cuprinse, copiii îl croiră bine și-l luară cu huo. Marc dădu înapoi, dar rămase la depărtare de cîțiva pași, ascuns după un copac și astupîndu-și urechile cu degetele. Nu se putea hotărî să plece. Se întoarse. Ștrengarii îl strigară batjocoritor: — Hai! Mucosule! Ți-e frică! Ia vino să vezi cum crapă! Se întoarse. Nu voia să pară o curcă plouată. Și, apoi, voia să vadă. Animalul, cu ochii tulburi, pe jumătate ieșiți din orbite, zăcea pe o coastă, cu partea dinapoi țeapănă, moartă; pîntecele i se ridica și se cobora, iar capul încerca să se salte; gemea de durere. Nu putea sa moara. Copiii se tăvăleau de rîs. Marc privea împietrit. Și, deodată, puse mîna pe o piatră și începu să lovească cu furie pisica în cap. Un zbierat răgușit îl pătrunse pînă la oase. Lovi tare, din ce în ce mai tare, ca un apucat. Pisica murise, dar el tot mai izbea… Puștii îl priveau nedumeriți. Unul dintre ci încercă să glumească. Cu mîinile pline de sînge și încleștate încă pe piatră, Marc se holba la ei, palid, încruntat, cu o privire rea și cu buzele tremurînd. Plecară, li auzi rîzînd și cîntînd în depărtare. Se întoarse acasă cu dinții încleștați. Nu spuse nimic. Dar noaptea, în pat, începu să țipe. Annette îl luă în brațe. Trupul fraged al copilului tremura. — Ce vis urît ai avut? Nu s-a întîmplat nimic, puiul mamei. Dar el se gîndi: „Am omorît-o. Știu ce înseamnă moartea.” Mîndrie groaznică de a ști, de a fi văzut, de a fi nimicit! Și încă un alt sentiment, pe care nu-l poate înțelege, un sentiment de groaza și de atracție: legătura ciudată ce unește pe ucigaș de cel ucis, degetele năclăite de sîngele pisicii cu capul zdrobit. Al căruia dintre cei doi este sîngele? Animalul nu mai suferea. Marc 345

păstra încă în el ultimele zvîcniri ale pisicii. Din fericire, la vîrsta asta, mintea nu se poate opri multă vreme asupra aceluiași gînd. Gîndul s-ar fi dovedit primejdios, dacă Marc s-ar fi oprit asupra lui. Se iviră multe alte imagini, șuvoiul lor împrospăta creierul. Dar, la fund, rămase ideea; din cînd în cînd prezența ei se trăda prin licăriri întunecoase, ca niște bășici mari de aer, care urcă din mîlul rîului. Sub învelișul moale al ființei, un sîmbure ascuns și tare: moartea, forța care ucide. Mă omoară alții, omor și eu. Nu vreau să mă las omorît. Care pe care! Mă lupt! Mîndria, mîndria tainică ce-i apără slăbiciunea, asemenea unor zale… De unde a moștenit oțelul acesta, dacă nu de la mama lui, pe care o disprețuiește totuși, din pricina izbucnirilor ei de dragoste și pentru că poate face ce vrea din ea? Știa că așa e. Chiar și în vremea cînd o-ndrăgea mai mult pe Sylvie care-l alinta, își dăduse seama de superioritatea Annettei. Și poate că acum o imita. Dar trebuie să se apere împotriva acestei personalități năvalnice, care-l iubește prea mult, care-l încurcă șii amenință viața. Rămîne înarmat împotriva ei și o ține la distanță. Și ea e tot un dușman. * Sylvie nu se mai arătase. După ce trecură primele luni de dușmănie, începu să se simtă îmboldită de remușcări la gîndul greutăților în care se zbătea sora ei. Aștepta ca Annette să vină să-i ceară ajutor: nu l-ar fi refuzat, dar nu voia să facă ea primul pas. Iar Annette ar fi lăsat mai degrabă să i se scurgă tot sîngele din vine decît să facă. Una ca asta. Cele două. Surori erau încăpățînate. Se zăriseră pe stradă, dar se feriseră una de alta. Dar o dată, rînd o întîlnise pe mica Odette însoțită de o lucrătoare, Annette nu se putu împotrivi unei porniri duioase; 346

luă copilul în brațe și-i acoperi fața de sărutări. Pe de alta parte Sylvie îl întîlni într-o zi pe Marc, oare se întorcea de la școală (el se prefăcea că n-o vede), și-l opri spunîndu-i: — Ei, nu mă mai recunoști? Cine ar fi crezut că țîncul e în stare să ia un aer înțepat și să-i răspundă: — Bună ziua, mătușă. Își făcuse micile lui socoteli; și, fie că Annette avea dreptate, fie că nu, socotise de cuvință să treacă pe de-a-ntregul de partea ei. My country, right or wrong 43. Sylvie fu indignată. Îl întrebă: — Ei, toate merg bine? El răspunse cu răceală: — Da, foarte bine. Sylvie îl privi cum se depărtează cu un aer înțepat, roșindu-se din pricina sforțării pe care o făcuse. Era bine îngrijit, drăguț îmbrăcat. Un mucos! … „Toate merg foarte bine”… Îi venea să-l plesnească! Faptul că Annette se dovedea în stare să se descurce fără ea îi mărea necazul. Dar nu scăpa nici un prilej să afle noutăți despre ea; și nu voia să renunțe la gîndul de a-și impune voința. Dacă no putea face cu adevărat, cel puțin în gînd! Cunoștea viața austeră pe care o ducea sora ei: și nu înțelegea cum se putuse osîndi Annette la o astfel de viață. O cunoștea îndeajuns ca să știe că o femeie de felul ei nu e făcută pentru o asemenea constrîngere imorală, pentru o viață lipsită de bucurii. Cum putea Annette să-și constrîngă pînă într-atît firea? Cine îi impunea această văduvie? în lipsa unui bărbat ar fi putut găsi prieteni,; care s-ar fi arătat fericiți să-i îndulcească singurătatea. 43 Zicală engleză: E țara mea, fie că are dreptate, fie că nu.

347

Dac-ar fi primit, poate că Sylvie și-ar fi stimat sora mai puțin: dar ar fi simțit-o mai aproape. Nu era singura care n-o înțelegea pe Annette. Nici Annette nu prea înțelegea motivele pentru care ducea o viață de pustnică, motivele fricii sălbatice care o făcea sa sară înapoi, nu numai cînd întrevedea posibilitatea, ci și atunci cînd în mintea ei se năștea gîndul unei bucurii atît de firești, încît nici o lege religioasă sau socială n-o putea opri. (Annette nu credea într-o morală bisericească; și apoi nu era propria sa stăpînă?!) „De ce mi-e teamă? „De mine însămi…” Dar instinctul n-o înșală. Pentru o fire ca a ei, plină de patimă, de dorinți, de senzualitate oarbă, nu există jocuri fără urmări; orice zguduire ar fi putut-o lăsa pradă unor forțe pe care sa nu mai fie stăpînă. Cunoscuse doar zdruncinul moral pricinuit de scurtele ei întîlniri din trecut cu dragostea. Astăzi, primejdia ar fi fost mult mai mare. Nu s-ar mai fi putut împotrivi. Dacă s-ar fi dat plăcerii, s-ar fi lăsat dusă cu totul, nu i-ar mai fi rămas nici urmă din credința de care avea atîta nevoie. Ce credință? Credința în sine. Mîndria? Nu. Credința în acel lucru inexplicabil, în acea scînteie divină care sălășluia în ea și pe care voia s-o transmită fără prihană fiului ei. O femeie ca ea nu putea alege, în afara disciplinei aspre a căsătoriei, decît între o constrîngere morală totală și lăsarea în voia instinctelor pătimașe. Totul sau nimic. Nimic! Și, totuși, în ciuda răbufnirilor ei de mîndrie, în ultimele luni îi năvăleau valuri de teamă în trup: „îmi irosesc viața…” Marcel Franck se arătă din nou. Întîmplarea îl aduse în calea Annettei: nu se mai gîndea la ea, dar n-o uitase. Avusese destule 348

experiențe amoroase. Dar nu lăsaseră urme în inima lui mlădioasă: doar cîteva cute subțiri, ca niște urme de unghie, în jurul ochilor lui șireți. Și, apoi, un fel de oboseală, un dispreț plin de duioșie pentru cuceririle lui ușoare și pentru cuceritor. De cum o revăzu pe Annette, regăsi senzația de odinioară – prospețime și siguranță – senzație care-l ispitea în chip ciudat pe acest sceptic și dezamăgit. O sorbea din ochi: văzuse și ea destule! În adîncul privirii ei se vedeau lucruri mocnite, urme, naufragii. Dar părea mai liniștită și mai sigură de sine. Și-i păru rău că această tovarășă sănătoasă îi scăpase de două ori pînă acum. Dar nu e niciodată prea tîrziu. Niciodată nu păruseră să se înțeleagă mai bine. Află în chip discret, fără s-o întrebe, ce venituri are și cu ce se îndeletnicește. Puțin după aceea, Annette capătă, datorită lui, o slujbă destul de bine plătită: era vorba de clasarea unor fișe pentru catalogul unor colecții particulare de lucrări de artă, cu întocmirea căreia fusese însărcinat Marcel. Era un prilej foarte firesc să petreacă în fiecare săptămînă cîteva ore în tovărășia ei. Știau amîndoi să lucreze, dar și să stea de vorbă. Intimitatea de pe vremuri se înnodă curînd. Marcel nu-i punea niciodată întrebări privitoare la viața ei. În schimb, vorbea despre el: era cel mai bun mijloc de a afla ce gîndește ea. Experiențele nostime ale vieții lui amoroase îi puneau la îndemînă subiectele variate, în care se complăcea. Îi plăcea s-o vadă pe Annette în rolul de duhovnică amuzata, care-l și mustra uneori puțin; el își bătea cel dintîi joc de sine; iar ea îl asculta, rîzînd de mărturisirile lui nestingherite, degajată cînd era vorba de orice lucru care n-o privea direct. Marcel înțelegea altfel libertatea ei și-i făcea plăcere cînd o vedea plină de o inteligență 349

vioaie, îngăduitoare în fața vieții. Nu mai găsea nici o urmă din pedanteria morală, din intoleranța ei de fată, pe care virtutea o făcea și puțin mărginită. În timp ce schimbau gînduri ironice, Marcel își spunea c-ar fi încîntător să se lege de această prietenă spirituală, să împartă cu ea aventura vieții. Cum? Cum va înțelege ea! Amantă, soție, cum îi va fi pe plac! Marcel n-avea prejudecăți! După cum nu dăduse importanță „maternității nedisciplinate” a Annettei, nu-i pasa nici de legăturile pe care ar fi putut să le aibă de atunci încoace. N-o chinuia cu bănuielile: nu era curios să-i afle viața tainică: fiecare cu tainele și cu partea lui de libertate. Nu-i cerea decît să fie zîmbitoare și înțeleaptă în viața lor comună, o bună asociată întru interese și plăceri (și prin plăcere înțelegea toate: inteligență, afecțiune și restul). Atît se gîndi la toate astea, încît i le spuse într-o ceară, în bibliotecă, unde își sfîrșeau amîndoi lucrul, în timp ce soarele, ale cărui raze pătrundeau prin copacii bătrînei grădini, aurea cotoarele de pieile ale cărților. Annette fu mirată. Cum asta?! Iar începea, nu se sfîrșise încă? îi spuse: — Dragul meu, ești foarte drăguț. Dar nu trebuie să te mai gîndești la asta. — Ba da, trebuie să mă gîndesc, spuse el. De ce nu? „Da, desigur, de ce nu? își spunea Annette. Îmi face plăcere să stau de vorbă cu el, să-l văd. Dar nu, nu se poate! Nici nu poate fi vorba.” Franck stătea în fața ei, de cealaltă parte a mesei» cu barba blondă scăldată în soare. Întinse brațele pe masă, cuprinse mîinile Annettei și-i spuse: — Gîndește-te doar cinci minute… Așa! … Eu nu spun nimic… De cîți ani ne cunoaștem? Doisprezece? Cincisprezece? N-am nevoie să-ți dau nici o explicație. Știi dinainte tot ce-aș 350

putea spune. Ea nu încearcă să-și desprindă mîinile, ci zîmbește privindu-l; îl privește cu ochii ei limpezi, care îl fixează, dar pe care el nu izbutește să-i fixeze, pentru că s-au și depărtat. Annette privește în sine. Gîndește: „Nici o explicație? Orice lucru are nevoie de explicații. De ce nu se poate? Nu-mi displace. E băiat drăguț, cuceritor, destul de bun, deștept, plăcut. Ce ușoară ar fi viața! Dar eu n-aș putea trăi viața lui. Place tuturor și totul îi place. Dar nu respectă nimic: nici bărbații, nici femeile, nici dragostea, nici pe Annette. (Vorbea ea însăși, căci se privea din afară.) Desigur, Franck nu-și precupețește atențiile și respectul așa cum îl înțelege lumea bună; mi le oferă din belșug. Și poate că mă bucur de un regim deosebit. Dar cît e de sceptic! Ce ia el în serios? îl încîntă lipsa lui de credință în firea omenească. Slăbiciunile și le privește cu o curiozitate binevoitoare și complice. Cred că în ziua cînd s-ar vedea silit să respecte ceva, s-ar simți dezamăgit… E băiat bun! Da, viața ar fi ușoară alături de el – atît de ușoară, încît n-aș mai avea de ce să trăiesc…” Pe urmă, nu mai găsește cuvinte, chiar și pentru a se gîndi. Dar gîndirea își urmează drumul și hotărîrea i se întărește. Franck și-a desprins mîinile. Simte că e pierdut. S-a sculat, se îndreaptă spre fereastră și, cu spatele sprijinit de pervaz, își aprinde cu un aer filozofic o țigară. E în spatele Annettei, o vede nemișcată, cu brațul încă întins pe masă, ca și cum el s-ar mai afla în fața ei. Ceafa ei blondă și umerii ei rotunzi… Le-a pierdut… Pentru cine, sau pentru ce se păstrează? Vreun nou Roger? Nu, Marcel știe că inima Annettei e liberă. Atunci? Doar nu e o ființă rece! Are nevoie să fie iubită și să iubească… Are mai ales nevoie să creadă… Să creadă în ceea ce face, în 351

ceea ce vrea; în ceea ce caută sau visează, în ceea ce este, în ciuda dezamăgirilor și urîciunilor vieții, să creadă în ea însăși și în viață. Franck nimicește orice stimă. Annette ar îndura mai ușor să n-o mai prețuiască nimeni, decît să nu mai prețuiască ea viața. Căci ăsta e izvorul puterii. Și fără puterea de a înfăptui, Annette n-ar fi nimic. Fericirea în pasivitate pentru ea înseamnă moarte. Deosebirea de căpetenie între ființele omenești este următoarea: unele înfruntă viața pieptiș, celelalte se lasă duse de ea. Și dintre toate atitudinile pasive, pentru Annette cea mai ucigătoare e cea a spiritului, a unui spirit ca acela al lui Franck, comod instalat în tihna unei îndoieli ce nu mai cunoaște nici măcar îndoiala, dar se. Iasă tîrît cu voluptate în voia șuvoiului nepăsător al Nimicului. Ar însemna o sinucidere! Nu! Refuză. Cum crede ea că-i va fi viața? Poate că mai fericită, mai desăvîrșită. Poate va da greș. Dar, izbutită sau nu, ea va însemna un elan îndreptat spre un țel. Necunoscut? Amăgitor? Poate. Ei și ce! Elanul nu-i amăgitor. Mai bine să cad în drum, dar în drumul pe care l-am ales eu! Annette își dă seama de tăcerea aceasta prelungită și vede că Franck nu mai e acolo. Se întoarce, îl vede, zîmbește, se scoală și-i spune: — Iartă-mă, dragul meu! Să rămînem cum sîntem: e așa de bine să fim prieteni! — N-ar fi mai bine altfel? Ea dădu din cap: „Nu” — Așadar, adăugă el, iată-mă căzut a treia oară la examen! Annette zîmbește și, sprijinindu-se de el, spune glumeț: — Vrei să-ți dau, cel puțin, ceea ce n-am vrut să-ți dau ia al doilea examen? Și, trecîndu-și brațele în jurul gîtului, îl sărută. Un sărut 352

drăgăstos. Dar nu te poți înșela: e un sărut de prieten. Franck nu se înșală. Spune: — Cine știe, poate că peste douăzeci de ani o să trec examenul. — Nu, răspunse Annette, rîzînd. Există o limită de vîrstă! Căsătorește-te, dragul meu! N-ai decît să alegi! Te așteaptă toate femeile. — Dar nu și tu. — Nu, eu rămîn holtei. — Ai să vezi că, drept pedeapsă, ai să te măriți după cincizeci de ani. — Frate, trebuie să murim. De acum și pînă atunci… — De acum și pînă atunci, o viață de călugăriță… — Se vede că nu-i cunoști desfătările. * Annette se lăuda. Nu era totul numai desfătare. Se simțea adesea stingherită în viața ei de sihastră. Făcea parte din soiul acela de călugărițe cărora nu le ajunge o mănăstire pe care s-o conducă și un dumnezeu pe care să-l iubească. Mănăstirea se mărginea la locuința de la etajul al cincilea, iar dumnezeu, la copilul ei. Era foarte puțin și nemărginit de mult. Nu prea era mulțumitor pentru ea, dar Annette înfrumuseța totul; aduna vise peste vise. Era bine înzestrată cu asemenea comori. Dacă viața ei zilnică era în aparență puritană și plină de preocupări mărunte, Annette se despăgubea în viața ei închipuită. Acolo, „desfătarea” veșnică se desfășura fără zgomot și nestăvilită. Dar cum să intri pe urma visului, în ascunzișurile sufletului? Visul lăuntric nu-i țesut din vorbe. Și ca să te faci înțeles, ca să te înțelegi tu însăți, ai nevoie de cuvinte. De aluatul greu și lipicios, care se usucă pe vîrful degetelor! Uneori pentru a se lămuri pe ea 353

însăși, Annette simte nevoia să fixeze visul într-o povestire spusă în șoaptă. Dar asemenea povestiri nu sînt retranscrieri exacte – nu-s nici măcar transmutații – ele înlocuiesc visul, dar nu-i seamănă. Neputînd prinde spiritul în plin avînt, creierul își făurește basme, care-l prind și-l înșală cu privire la minunata feerie sau drama lăuntrică… O nesfîrșită întindere lichidă, un puhoi care sparge zăgazurile, fluvii fără maluri, de foc, de apă, de nori. Toate elementele se mai află încă amestecate; mii de șuvoaie se întretaie, ca o coamă, dar o singură putere face să se rostogolească în volute unduirile lor întunecate, stropite de scînteieri. E spiritul cu miile sale de fețe, cu turma lui de vise, pe care o duce la pășunile întunecate ale Speranței păstorul tăcut, Dorința, stăpîna omenirii. Gravitația poruncitoare le împinge pe povîrnișul care le atrage, uneori îmbietor, alteori năprasnic. Annette simte cum curge fluviul vrăjit, înfășoară și desfășoară de pe fus firul de șuvoaie inelate, se lasă în voia lui și se joacă cu forța ademenitoare care o tîrăște. Dar cînd rațiunea, deodată trează, vrea să controleze jocul, o găsește pe Annette smulsă dintr-un vis, dar căutînd un altul, în care să se cufunde. Atunci, Annette născocește cu pricepere romanul vieții pe care a trăit-o, sau pe care o va trăi, poate, folosindu-se de frînturi din întîmplările zilelor, de amintiri, de figuri din trecut. Se preface a crede că visul cel mare mai continuă încă. Dar știe bine că a pierit. Nu e neliniștită. Asemenea mirelui din Evanghelie, visul se va întoarce în ceasul cînd va fi mai puțin așteptat. Cîte suflete de femei există, a căror bogăție tăinuită se exprimă, ca și al Annettei, prin acest șuvoi lăuntric? Cine ar putea citi în adînc ar găsi adesea patimi întunecate, încîntare, viziuni ale abisului. Și, în viața liniștită de fiecare zi, nu-i decît o 354

burgheză corectă, văzîndu-și de treburi, rece și înțeleaptă, stăpînă pe sine, uneori chiar prea stăpînă, întocmai ca și Annette, care, față de elevi și de fiul ei (numai că pe el nu-l putea înșela) îmbrăca o înfățișare chibzuită și rece, moralizatoare… Nu, pe micuț nu-l poate înșela! El vede departe, știe să citească dincolo de cuvinte. În fiecare zi sînt ceasuri cînd se simte ca un rege, singur cu visele lui, singur în toată casa. Neprevăzătoare ca de obicei, Annette lasă, fără să-și dea seama, la îndemîna copilului, o mulțime de cărți, rămășițe din biblioteca ei și a bunicului. Se află între ele cărți de tot soiul. De mulți ani Annette nu mai are răgaz să le frunzărească. Dar mititelul are grijă de asta. În fiecare zi, cînd se întoarce de la școală, și maică-sa nu-i acasă, pornește la vînătoare. Citește ce-i cade în mînă. S-a deprins de timpuriu să citească repede și aleargă pe povîrnișul paginilor, urmărind vînatul. Lecțiile suferă, la școală e socotit elev prost, distrat, care nu-și învață niciodată lecțiile și-și dă temele peste cap. Profesorul ar fi foarte mirat dacă micul vînător i-ar înșira tot ce-a prins pe terenul lui particular de vînătoare. Și pe „clasici” îi înșfacă, dar ce iz diferit au aceștia! Tot ce culege astfel nestingherit, tot ce află în acest necunoscut are pentru el gustul minunat al fructului oprit. În asemenea întîlniri nu găsește încă nimic care să-l poată murdări, nimic care să-l lumineze, zguduindu-l. La cotiturile primejdioase ochii i se înveselesc și trec mai departe, fără să fi deslușit pe capcană momeala trupească. Dimpotrivă, fericit și nepăsător, copilul primește în obraz suflarea caldă a vieții. În pădurea aceasta de cărți, nările lui adulmecă aventura și lupta veșnică, dragostea… Dragostea, ce e dragostea pentru un copil de zece ani? Toată fericirea pe care nu o ai, pe care o vei avea: o vei smulge. Cum îi 355

va fi chipul? Copilul încearcă să și-l făurească din crîmpeie văzute și citite. Nu vede nimic. Vede totul. Vrea totul. Să aibă totul. Să iubească totul î (Să fie iubit! Pentru el, iată adevăratul înțeles al verbului a iubi. „Mă iubesc, trebuie să fiu iubit. Dar de cine?”) Amintirile nu-l ajută. Sînt prea aproape de el ca să le poată vedea bine. La vîrsta lui nu există trecut (sau prea puțin). Prezentul e o temă cu mii de variații. Prezentul? Copilul ridică ochii și-o vede pe maică-sa. Stau așezați amîndoi în jurul mesei rotunde sub lumina caldă a lămpii cu petrol. E seara, după masă. Marc își face (așa cel puțin pare) lecțiile pentru a doua zi; Annette cîrpește o rochie. Nici unul nici celălalt nu se gîndește la ceea ce face. Amîndoi se lasă pradă gîndului, sluga lor credincioasă. Visul se deapănă. Annette se lasă dusă de șuvoi. Copilul o urmărește cum visează. Ce priveliște interesantă, mult mai interesantă decît lecțiile, pe care le repetă buzele lui! Marc părea că nu vede nimic din cele ce se petreceau în jurul lui în anii aceia. N-ar fi știut să lămurească cele ce o frămîntaseră pe maică-sa. Dar nimic nu-i scăpase. Dragostea lui Julien. Dragostea pentru Julien. O ghicise instinctiv. Și dintr-o gelozie de care nu-și dădea seama, se bucurase de neînțelegerea de la urmă, ca un mic canibal ce dansează în jurul stîlpului. Mama îi rămînea lui. Bunul lui! Va sa zică ținea la ea? N-o prețuise decît în ziua cînd un altul voise să i-o ia. O privea – ochii, gura, mîinile. Se lega de fiecare dintre trăsăturile ei, cum fac copiii, care se pierd într-un amănunt ca într-o lume întreagă. (Și nu-i totdeauna o greșeală.) O umbră a pleoapei, o răsfrîngere de buză sînt peisaje tainice și nemărginite. Mintea copilului era fascinată. Ce albină! Privirea lui zbura de-a lungul gurii întredeschise… Poarta 356

roșie… Se cufunda acolo, ieșea din nou la lumină, tot măsurînd-o mereu cu privirile; uita că privește o femeie. Ce toropeală mîngîietoare… Se trezea, amintindu-și (fir-ar să fie) de lecțiile pe a doua zi, de vreun coleg pe care-l disprețuia» de vreo poznă pe care i-o ascunsese maică-si. Apoi, era din nou prins de licărirea lămpii în umbra încăperii, de tăcerea odăii în zgomotul Parisului – senzația aceea de insulă, de barcă în mijlocul mării, de așteptare a țărmului, a lucrurilor pe care avea să le găsească acolo, gîndul la ceea ce va lua cu el de pe corabia încărcată cu bunurile lui, cu speranțele, cu tot ceea ce va fi cucerit de pe urma vieții. O punea în corabie pe maică-sa, părul ei frumos și blond, sprîncenele ei arcuite. Micul Viking! Cum o iubea deodată! Cu aprinderea unui iubit care ar fi păstrat darul minunat al neștiinței! Și noaptea, cînd nu dormea, o asculta cum răsuflă. Toată viața ei tainică îl tulbura, îl absorbea. Și, așa, visează amîndoi. Dar ea e în plină mare, învățată fiind cu călătoriile lungi. El, de-abia a pornit; pentru el totul e descoperire. Și tocmai fiindcă totul i se pare nou, privește mai adînc și, adesea, vede mai departe. Are clipe de uimitoare seriozitate. Dar nu țin mult. E ca un animal: privirea pătrunzătoare i se pierde deodată. Parca s-a stins! Dar în clipele cînd îndreaptă asupra tovarășei și mamei sale puterea lui tînără și nouă de a observa și de a iubi, în clipele cînd se închide cu ea într-o tăcere înfrigurată, toată ființa lui se pătrunde de mireasma acestui suflet; îi ghicește, fără să înțeleagă, cele mai mici tresăltări: și, uneori, ca într-o străfulgerare, atinge tainele inimii. În curînd avea să piardă cheia. Nu se va mai sinchisi de toate astea. Nu va mai ști să vadă. În el sălășluiesc două ființe: lumina dinăuntru și umbra din afară. Cînd trupul copilului crește, umbra se mărește și ea, acoperind lumina. Pe măsură ce urca, se 357

întoarce cu spatele la soare; pare mai copil, acum, cînd e mai puțin copil; și cînd ajunge sus, perspectiva i se îngustează. În clipa asta însă, Marc se mai bucură de o clarviziune magică, pe care nici n-o bănuiește. Niciodată n-a fost mai aproape de Annette, niciodată nu va mai fi aa, mulți ani de acum încolo. Spre sfîrșitul acestei perioade, atracția deveni mai puternică decît neîncrederea. Marc nu se mai împotrivea elanului, care-l arunca la pieptul mamei lui. Nebună de fericire, Annette descoperea că băiatul ei o iubea. Nici n-o mai nădăjduise. Se scurseră cîteva luni încîntătoare ca o dragoste tînără și împărtășită. Luna de miere a unirii dintre mama ți copiii. Încîntătoare curățenie a acestei iubiri, trupești ca toate iubirile, dar neprihănite. Trandafir viu… Trece. A trecut ceasul acela unic. Au trecut anii de intimitate, de disciplină severă, de viață intensă. Anii aceia bogați. Annette, în deplină putere, neatinsă, neconsumată. Copilul, în floarea micului său univers. Dar o adiere ajunge pentru a zdruncina armonia aceasta între suflete. Oare poarta e închisă? * O dimineață de duminică. Annette era singură acasă. Marc se afla la Luxembourg, unde bătea mingea împreună cu un prieten. Annette nu făcea nimic; se bucura că poate sta într-un jilț, fără să vorbească, fără să se miște, în ziua aceea de odihnă; șuvoiul gîndurilor înainta unduindu-se. Se lăsa dusă, puțin ostenită. O bătaie în ușă. Șovăi să deschidă. Să tulbure ceasul acela de tăcere? Nu se mișcă. O nouă bătaie, apoi clopoțelul sună stăruitor. Se sculă cu părere de rău. Deschise. Sylvie! De luni de 358

zile nu se mai văzuseră! Prima mișcare a Annettei fu de bucurie. Și aceeași bucurie se oglindi pe fața Sylviei. Apoi se ivi din nou amintirea neînțelegerii, a încordării dintre ele. Se simțeau stingherite. Schimbară cîteva cuvinte politicoase despre sănătate. Se tutuiau; și, fie că întrebau, fie ca răspundeau, se purtau cu familiaritate. Dar în sinea lor erau încă supărate. Annette se întreba: „De ce o fi venit?” Iar Sylvie, dacă știa cumva de ce, nu prea părea grăbită să i-o spună. În timp ce vorbea de una, de alta, se vedea că o frămîntă un gînd, pe care încerca să-l alunge, dar care, pînă la urmă, trebuia să iasă la iveală. Și într-adevăr, pînă la urmă spuse: — Să lăsăm astea, Annette! Am greșit amîndouă. Mîndră, Annette nu recunoștea că greșise. Era conștientă – prea conștientă – de dreptatea ei, nu putea uita nedreptatea. Spuse: — În ceea ce mă privește, n-am greșit de loc. Sylviei nu-i plăcea să facă jumătate din drum fără să fie întîmpinată și din partea cealaltă. Spuse înțepată: — Cînd ai greșit, trebuie să ai cel puțin curajul s-o recunoști. — Recunosc greșelile tale, făcu Annette încăpățînată. Supărată, Sylvie dădu drumul tuturor imputărilor adunate de atîta vreme. Annette îi răspundea de sus. Erau pe cale să-și spună adevăruri aspre. Sylvie, prea puțin răbdătoare din fire, se ridică să plece, dar se așeză la loc, spunînd: — Căpățînoasă! Nu-i chip s-o faci să înțeleagă că n-a avut dreptate! — Dacă nu-i așa! făcu cealaltă, neclintită. — Cel puțin din politețe, ca să nu fiu singura care a greșit! Rîseră. Acum se măsurau cu o privire liniștită și veselă. Sylvie se 359

strîmbă la Annette. Annette îi făcu cu ochiul. Totuși nu dezarmau. — Drăcoaică ce ești! făcu Sylvie. — Nu, făcu Annette. Tu ai… — Te rog, să nu începem iar! Ascultă, Annette, vreau să fiu cinstită: fie c-am greșit, fie că nu, n-aș fi venit aici, dacă nu m-ar fi bătut nimeni la cap. Nici eu nu uit… Reîncepu totuși, în ciuda celor spuse cu o clipă mai înainte, să-i amintească cu năduf, pe jumătate în gluma, pe jumătate în serios, pe jumătate înciudată, pe jumătate înveselită, că ea, Annette, își pusese în gînd să sucească capul bărbatului ei. Annette ridică din umeri. — În sfîrșit, încheie Sylvie, poți să fii sigură că dacă n-ar fi fost vorba decît de mîne nu m-ai fi văzut aici. Curioasă, Annette o întrebă cu privirea. Cealaltă spuse: — Odette m-a trimis. — Odette? — Da, întreabă mereu de ce nu mai vine mătura Annette. — Cum? Se mai gîndește la mine? făcu Annette mirată. Cine i-a amintit? — Nu știu. A văzut fotografia ta la mine. Și pe urmă, se pare că ai dat-o gata, într-o zi, cînd te-ai întîlnit, nu știu unde, pe stradă sau acasă. Intriganto, cu aerele tale nepăsătoare și cu purtările tale de mironosiță știi să furi inimile! (Nu glumea decît pe jumătate.) Annette își aminti de trupul mic și fraged pe care-l strînsese în brațe datorită unei întîlniri întîmplătoare și-l sărutase, își aminti de gurița umedă, care! se lipise de obraz. Sylvie vorbea mai departe: — În sfîrșit, i-am spus ca sîntem supărate. A întrebat de ce. I360

am răspuns: „Nu te privește!” Azi-dimineață, în pat, cînd am venit s-o sărut, mi-a spus: „Mamă, ce bine ar fi dacă n-am fi supărați cu mătușa Annette”. I-am zis: „Dă-mi pace!” Dar ea era mîhnită. Atunci am sărutat-o și am întrebat-o: „Așa mult o iubești tu pe mătușa asta? Ce-ți pasă ție de supărarea noastră? Ce ți-a venit? Bine, dacă ții așa mult, n-o să mai fim supărați.” A bătut din mînuțe și a spus: „Cînd vine la noi?” „Cînd o avea poftă.” „Nu, vreau să te duci tu numaidecît s-o chemi.” Și-am venit. Mucoasa! Face ce vrea cu mine. Acum ai să vii. Te așteptăm deseară la masă. Cu ochii plecați, Annette tăcea. Nu spunea nici da, nici nu. Sylvie era indignată: — Sper că n-o să ai inima să te lași rugată! — Nu, răspunse Annette, ridicîndu-și ochii, în care strălucea o lacrimă. Se îmbrățișară cu foc. În glumă, din dragoste și furie, Sylvie o mușcă pe Annette de ureche. Aceasta țipă. — Tu, tu ești aia care muști? înțeleg să mușc eu. De mine zice lumea că-s trăsnită! Dar tu? Ai turbat? — Da, am turbat, spuse Sylvie. Cum să nu te urăsc? îmi furi tot ce am, bărbatul, fata… Annette izbucni în rîs. — Păstrează-ți bărbatul! N-am nevoie de el! — Nici eu, făcu Sylvie. Dar e al meu. Nu dau voie nimănui săl atingă. — Pune-i o pancartă! — Ție o să-ți pun. Urîto! Ce-oi fi avînd de te lipești așa de oameni? Toată lumea te iubește. — Nu-i adevărat. — Ba da! Toți: Odette, nătărăul de Léopold, ceilalți, toți. Și eu! 361

Te urăsc. Vrea omul să scape de tine, dar nu poate. Nu-i chip: te ții scai! Se țineau de mînă și rîdeau privindu-se, de data asta frățește. — Bătrînica mea! — Nici nu știi cît e de adevărat ce spui! Într-adevăr, îmbătrîniseră amîndouă. Amîndouă băgau de seamă lucrul ăsta. Sylvie îi arătă în taină un dinte fals, pe care și-l pusese, fără să fi observat cineva. Iar Annette avea o șuviță alba la tîmple. Dar ea nu ascundea nimic. Sylvie îi spuse: — Prefăcuto! Iată-le din nou prietene, ca pe vremuri! Și, cînd te gîndești că, dacă n-ar fi fost mititica Odette, nu s-ar fi revăzut niciodată! Seara, Annette și Marc veniră la cină. Odette se ascunsese, n-o puteau găsi. Annette se apucă s-o caute; o descoperi după o perdea mare. Se aplecă s-o prindă, ghemuindu-se și spunîndu-i cuvinte de răsfăț Apoi îi întinse brațele. Micuța întorcea capul și nu voia s-o privească. Urmă o adevărată explozie; fetița se aruncă de gîtul Annettei. La masă, unde avu fericirea să stea lîngă mătușa ei, nu putu scoate o vorbă; evenimentul pe care-l trăia îi tăia răsuflarea. De-abia la urmă, îndrăzni să întrebe de desert. Băură cu toții în cinstea prieteniei regăsite și, în glumă, Léopold ciocni pentru viitoarea căsătorie între Marc și Odette. Marc se simți jignit; ambiția lui țintea mai sus. Odette luă însă lucrurile în serios. După masă, cei doi copii încercară să se joace. Dar nu se înțelegeau. Marc se arătă disprețuitor, Odette se simțea mîhnită. Părinții, care stăteau de vorbă, auziră palme și plînsete. Cei doi luptători fură despărțiți. Amîndoi rămaseră posaci. Odette era istovită de emoțiile din timpul zilei. Trebuiră s-o culce. Fetița se împotrivea, morocănoasă. Dar Annette propuse s-o ducă ea în 362

brațe, și copilul se lăsă dus. Annette o dezbrăcă în pat, sărutîndui picioarele grăsuțe. Odette era în extaz. Annette rămase lîngă ea pînă ce adormi (ceea ce nu se întîmplă prea tîrziu). Apoi, găsindu-l pe Marc șezînd pe genunchii Sylviei, îi spuse surorii ei: — Vrei să facem schimb? — Bate palma! făcu Sylvie. Dar în fundul sufletului, nici una nu dorea să schimbe. Și, totuși, poate că Marc i-ar fi convenit mai bine Sylviei iar Odette mai bine Annettei. Dar lucrul „meu” e lucrul „meu”! Copiii se împăcau mult mai bine cu schimbarea. Cînd li se vorbi de ea, în glumă, cerură chiar ei. Li se făcu hatîrul. Schimbul dintre cele două mame avea loc sîmbătă seara. Odette petrecea noaptea de sîmbătă spre duminică la Annette, iar Marc la Sylvie; duminică seara, fiecare se întorcea la proprietara lui. În răstimpul acesta, copiii erau îngrozitor de răsfățați. Și, cum e și firesc, se întorceau acasă bombănind. Ceea ce era mai drăgăstos în ei păstrau pentru femeia care nu le era mamă în fiecare zi. Odette o încînta pe Annette cu drăgălășeniile ei, cu micile ei taine și cu gunguritul ei fără sfîrșit. Annette era lipsită de astfel de plăceri. Marc avea firea pătimașă a mamei lui, dar știa să se stăpînească mai bine; nu-i plăcea să se dăruiască, mai ales ființelor mai apropiate, care se pot folosi de mărturisirile tale; cu străinii e mai puțin primejdios: ei înțeleg pe dos. Ca și Sylvie, Odette era mîngîioasă, vorbăreață, dar foarte iubitoare din fire: rostea cu glas tare ceea ce Annette dorise atît de mult să audă. Cînd își dădu seama de asta, ștrengărița fu și mai drăgăstoasă. Trezea în Annette ecoul celor gîndite de ea în copilărie. Cel puțin așa își închipuia, și, într-o oarecare măsură, din pricina asta o și iubea atîta. Cînd o asculta pe fetiță, visa la primii ei ani, pe care, fără să-și dea seama, îi înfrumuseța, căci arunca asupra lor 363

limpezimea dogoritoare a gîndurilor ei de astăzi. Minunatele dimineți de duminică! Odette stătea în patul mare. (Era o adevărată sărbătoare pentru ea să petreacă noaptea ghemuită în brațele mătușii, care-i primea loviturile de picioare fără să crîcnească, temîndu-se să și respire, ca să n-o trezească.) Uitîndu-se la Annette, care se îmbrăca, fetița ciripea ca o vrăbiuță. Cînd rămînea singură stăpînă pe pat, ca să-i dovedească luarea în stăpînire, se-ntindea de-a curmezișul și făcea tot felul de pozne, ori de cîte ori mătușa îi întorcea spatele. Iar Annette, care se pieptăna în fața oglinzii, rîdea cînd vedea piciorușele ridicate în aer și capul negru și zbîrlit de pe pernă. Asta n-o împiedica pe Odette să urmărească fiecare mișcare a mătușii ei și să facă observații caraghioase. În mijlocul flecărelii lăsa să cadă cîte o reflecție gravă, ce venea partă de departe și care o făcea pe Annette să ciulească urechile: — Ce-ai zis? Mai zi o dată! Fetița nu-și amintea. Atunci născocea altele, la fel de bune ca primele. Sau o cuprindea deodată un elan de dragoste: — Mătușă Annette, mătușă Annette î — Ei, ce s-a întîmplat? — Te iubesc! Doamne, cum te mai iubesc! Annette rîdea de energia pe care o punea fetița în vorbele ei. — Nu se poate! — Zău, te iubesc la nebunie! Căci, deși sinceră, Odette era o actriță înnăscută. — Ei, asta-i! mai bine fără nebunie. — Mătușă Annette, vreau să te sărut. — Stai u clipă! — Nu, chiar acum. Acum vreau, vino, vino! — Bine. 364

Și se pieptăna liniștită mai departe. Odette se răsucea furioasă în pat, aruncînd așternutul în toate părțile. — Ah! Femeia asta n-are inimă. Annette izbucnea în rîs, arunca pieptenele și se repezea la pat. — Maimuță mica, pe asta de unde ai scos-o Odette o săruta cu furie. — Lasă-mă, lasă-mă, mă înăbuși! Bravo! Iar m-ai ciufulit! Azi nu mai ajung să mă îmbrac. Monstrule, sa nu te mai văd! Glasul fetiței devenea miorlăit, gata să plîngă. — Mătușă Annette! Iubește-mă! Vreau să mă iubești! Te rog, iubește-mă! Annette o strîngea în brațe. — Ah, făcea Odette cu glas patetic, mi-aș da sîngele pentru tine! (O frază de roman foileton pe care o auzise citită la atelier.) Cînd Marc era martor al acestor izbucniri, se strîmba disprețuitor și pleca, cu mîinile în buzunar dînd din umeri cu un aer superior. Disprețuia pălăvrăgelile și sentimentalismul femeilor care-și spun de toate. Și gîndea la cele ce-i spusese unui coleg: — Femeile astea n-au nici un haz… De fapt, se simțea jignit de dragostea pe care maică-sa o arăta față de Odette: cînd dragostea se revărsa asupra lui, o respingea, dar nu-i plăcea cînd se bucura altcineva de ea. Desigur că o avea pe mătușă-sa, care-i putea folosi să se răzbune. Și se răzbuna, într-adevăr, ca să pedepsească nerecunoștința mamei lui. Era de zece ori mai drăguț cu Sylvie decît îl văzuse Annette vreodată. Dar, deși Sylvie îl alinta, Marc era dezamăgit: Sylvie se 365

purta cu el de parc-ar ți lowe copil și el nu putea răbda una ca asta. Sylvie credea că-i face plăcere ducîndu-l în fiecare duminică la cofetărie, ceea ce lui nu-i plăcea de fel; desigur că prăjiturile nu-l lăsau indiferent. Dar nu voia să i se aducă jignirea de a crede că însemnau ceva pentru el. Și, apoi, prea simțea că mătușă-sa îl privește ca pe un personaj fără mare însemnătate. Sylvie nu se jena față de el: și, deși curiozitatea lui Marc era mulțumită, amorul lui propriu nu era: căci își dădea seama de nuanță. Da, iar fi plăcut ca Sylvie să i se arate în intimitate, dar ca unui adevărat bărbat, nu ca unui puști. În sfîrșit (asta nu și-o mărturisea cu plăcere) își pierdu; e multe din iluzii, văzînd-o pe Sylvie de aproape. Această făptură nepăsătoare nici nu se sinchisea de tot ce se poate întîmpla în mintea curată dar tulbure a unui băiețel de zece ani; nu se gîndea la imaginea de basm pe care o are el despre femei, nu se gîndea la durerea primelor descoperiri. În fața lui, Sylvie nu-și supraveghea mișcările, nici vorbele, cum nu și le supraveghea în fața unui animal de-al casei. (Nimic nu ne spune, la urma urmelor, că animalele nu sînt adesea și ele scandalizate.) Dintr-un instinct de apărare împotriva dezamăgirilor pe care i le pricinuia idolul prăbușit, încolțeau în mintea băiatului idei precoce, de un cinism foarte copilăresc, asupra cărora e mai bine să nu stăruim. Se ostenea să apară (în ochii lui, căci deocamdată nu se gîndea la alții) în chip de om blazat. Dar cu toate simțurile lui oarbe, de copil lacom și nevinovat, adulmeca neliniștit farmecul tainic și animalitatea femeii. Simțea o atracție scîrbită față de ea. Atracție. Silă. Orice bărbat le cunoaște. În ceasul acela al vieții, sentimentul care-l stăpînea pe Marc era sila. Dar chiar și aceasta silă avea o savoare amară, care-l făcea să socotească celelalte sentimente ale copiilor de vîrsta lui lipsite de gust. O disprețuia 366

pe Odette și o socotea nevrednică de el. Era într-adevăr fetiță și, totuși, în chip atît de ciudat femeie. În pofida teoriilor acelor iluștri pedagogi, care împart copilăria în compartimente bine despărțite unele de altele – cîte unul pentru fiecare facultate – copilăria cea mai fragedă conține în ea tot ceea ce ești și vei fi, ființa dublă, cea din prezent și cea din viitor (fără să mai vorbim de Trecutul uriaș, de nepătruns, care poruncește amîndurora). Numai că, pentru a zări toate acestea, trebuie să stai la pîndă. În zorii nelămuriți ai dimineții nu se văd decît licăriri. Astfel de licăriri se iveau mai des la Odette decît la majoritatea copiilor de vîrsta ei. Era un fruct precoce. Foarte sănătoasă fizicește, purta în ea o mică lume de patimi ale cărei dimensiuni o depășeau. De unde apăruse această lume? De dincolo de Annette și Sylvie? Annette se recunoștea pe ea, cînd avea vîrsta Odettei. Dar se înșela, căci fusese mult mai puțin precoce. Și cînd, văzînd-o pe Odette, reconstituia pasiuni uitate din copilăria ei, punea cu bună-credință pe scama unei vîrste mult mai fragede sentimente pe care le încercase la paisprezece sau cincisprezece ani. Odette era o colivie din care se auzea un fîlfîit înfrigurat de aripi. Mici iubiri, nevăzute, treceau pe acolo; zborul lor trezea umbre și lumini. Era, rînd pe rînd, mulțumită și iritată, îi venea, fără să știe de ce, să plîngă și să rîdă, apoi o cuprindea oboseala, indiferența față de toate; pe urmă, fără să știe de ce, era din nou fericită, dar într-adevăr fericită, din cauza unui cuvînt, a unei mișcări tălmăcite după placul ei! Vorbea, vorbea strivită de fericire, sau beată, ca un sturz tare s-a îmbuibat cu struguri. Apoi dispărea, nu mai știai ce se întîmplase cu ea, o găseai ascunsă în vreun ungher al oficiului, gustîndu-și fericirea necunoscută, pe 367

care cu greu ar fi înțeles-o chiar ea. Aceste stoluri de păsări ale sufletului plecau, veneau, se perindau în goana aripilor. Nu poți ști niciodată cît de sincere sînt emoțiile copiilor; și cum emoțiile acestea vin de departe, de mult mai departe decît ei înșiși, copiii sînt ei înșiși mai întîi martori mirați și devin apoi actori, jucînd aceste emoții, pentru a le încerca tăria. Putința aceasta de a se dedubla, fără știrea lor, e o formă a instinctului lor de conservare și le îngăduie să poarte o povară care altfel le-ar strivi umerii. Odette avea, cînd pentru unul, cînd pentru altul – uneori pentru nimeni – accese de pasiune, cărora le dădea, fără să vrea, o extensie teatrală, nu totdeauna cu glas tare, ci deseori în șoaptă, în chip de monolog, ca pentru a-și lua ceva de pe inimă. Jucînduși astfel sentimentele. Le potolea din violență. De cele mai multe ori, aceste elanuri se îndreptau către Annette sau Marc, sau către amîndoi; și fetița spunea deseori Annette în loc de Marc, pentru că Marc își bătea ioc de ea, o disprețuia, iar ea nu putea să-l sufere. Avea accese de suferință umilită și de gelozie și apoi o dorință aprigă de a se răzbuna. Cum? Ce rău să-i facă? Cel mai mare rău! Dar unde să-l lovească? Vai! N-avea decît niște gheare mici de copil! Ce jalnic! Și pentru că (deocamdată) nu putea face nimic, se prefăcea că nu-i pasă. Dar e greu să n-ai nici o putere. Și e greu să te prefaci că nu-ți pasă, cînd îți vine mereu ba să rîzi, ba să plîngi. O astfel de constrîngere e împotriva firii. Odette se simțea zdrobită. Cădea într-o toropeală, pînă cînd, pe neașteptate, trezirea năvalnică a voioșiei ei de copil și nevoia de mișcare o aruncau din nou în jocurile ei obișnuite. Annette privea, ghicea, născocea uneori această deznădejde în miniatură și-și amintea cu milă de durerile ei. Cîtă dragoste fierbinte, dorință, frămîntare irosise și ea! Pentru cine, pentru ce? 368

La ce folosește? Cîtă disproporție fața de obiectul mărginit al naturii! Cîte forțe risipește natura! Și puterea de a iubi o distribuie la întîmplare. Unii prea mult, alții prea puțin. Annette se socotea, împreună cu Odette, printre cei care au prea mult, iar pe fiul ci, printre cei ce n-au destul. El era cel mai fericit. Sărmanul copil! Nu era chiar atît de sărman. Viața lui sufletească nu era mai puțin bogată decît a Odettei și nici ciocnirea gîndurilor lui nu era mai puțin vie (atîta doar că el nu se trăda cu nimic). Și nici sentimentele lui nu erau mai puțin puternice (numai că șuvoiul lor se îndrepta într-altă parte). Da, era nepăsător față de tot ceea ce le frămînta pe aceste femei. Dar mintea îi era tulburată de altele. Mai bogat în gînduri și mult mai puțin absorbit de viața mai tîrzie a simțurilor, omulețul acesta simțea cum urcă în el valul nelămurit al Dorinței, dar îi îndrepta energia – ca unui adevărat bărbat – spre acțiune și dominație. Visa cuceriri atît de mari, încît cucerirea unei inimi de femeie i-ar fi părut tare săracă – dacă s-ar fi gîndit cumva la ea, în acest ceas al copilăriei. Băieții generației trecute visau soldați, sălbatici, pirați, pe Napoleon, aventuri oceanice. Marc visa avioane, automobile și telegrafie fără fir. În jurul lui, gîndirea omenirii dansa o horă îndrăcită, un vîrtej de mișcare făcea planeta să freamăte, totul fugea și zbura, despica aerul și apele, se învîrtea, se răsucea. O magic nebună de invenții prefăcea elementele. Puterea nu mai avea margini, deci nici voință! Spațiul și timpul se evaporau, înghițite de viteză. Nu mai însemnau nimic. Iar oamenii, încă și mai puțin. Ceea ce avea însemnătate era să vrei, să vrei nemărginit. Marc abia cunoștea elementele de bază ale științei moderne. Citea, fără să priceapă, o revistă științifică pe care o primea maică-sa; dar, fără să-și dea 369

seama, se scăldase de la naștere în minunea științei. Annette nu băga de seamă, pentru că ea învățase știința la școală și n-o respirase și în viața din preajma ei. Vedea figuri desenate cu creta pe tablă și cifre, vedea raționamente. Marc își închipuia forțe nemaipomenite. Tocmai pentru că rațiunea nu-i punea piedici, era împins de un lirism la fel de nelămurit și de arzător ca acela care umflase pînzele argonauților 44. Își închipuia isprăvi extraordinare: să străpungă globul dintr-o parte în cealaltă printr-un tunel, să se ridice în aer fără motor, să lege planeta Marte de Pămînt, să arunce Germania în aer apăsînd pe un buton – sau poate alt stat (n-avea nici o preferință). Sub cuvintele tainice de volt, amper, radium, carburator, pe care le folosea cu multă îndrăzneală, la întîmplare, vedea imagini de O mie și una de nopți. Cum putea, dar, mintea lui să coboare, de atît de sus, pînă la o fetiță mică și proastă? Dar trupul și gîndul sînt frați gemeni care nu înaintează în același pas. În creșterea lor, mereu unul (nu întotdeauna același) zăbovește-n drum, în timp ce celălalt o ia razna înainte. Trupul lui Marc rămînea cel al unui copil; și, în timp ce mintea hoinărea colo sus, un fir îl ținea de picior și-l readucea jos, acolo unde e atît de plăcut să te joci. Atunci, în lipsă de ceva mai bun. Catadicsea să se joace, ba chiar se juca din toată inima, cu fetița cea mică și proastă. Erau antracte fericite. Dar nu ținea mult. Prea erau multe deosebiri între cei doi copii. Nu numai vîrsta și faptul că ea era fetiță, dar și la fire se deosebeau. Odette nu era frumoasa, semăna mai mult cu taicăsău, dar avea ochii Annettei, o față rotundă, plăcută, bucălată și 44 Personaje din mitologia greacă; îmbarcați pe corabia Argo pornit în căutarea Lînei de aur.

370

nasul cîrn. Era un copil voinic, sănătos, ale cărui sentimente aprinse nu-i tulburau nicidecum echilibrul trupesc, ci păreau un mijloc firesc prin care se cheltuia bogata ei vitalitate. Scăpase de toate bolile mărunte ale copilăriei. Marc, dimpotrivă, suferea de pe urma bolii prin care trecuse în primul an al vieții lui: și, deși mai tîrziu constituția lui sănătoasă avea să învingă, această luptă din care organismul ieșea adesea înfrînt îi strica o parte din copilărie. Răcea foarte ușor și era deseori reținut în casă de bronșite și de febră. Lucrul acesta îl făcea să sufere; căci toate instinctele sale ținteau spre mîndrie și putere. Către sfîrșitul anului 19”, un an de la împăcarea dintre cele două surori, Marc contractă una din acele boli obișnuite ce bîntuie iarna și care se complică cu gripă. Cei din jur se neliniștiră. Odette veni la căpătîiul lui. Nu i se dăduse voie să vină, ca să nu se molipsească; dar fata găsise mijloace să se strecoare în odaie într-o seara, cînd cele două mame erau ocupate în odaia alăturată. Era plină de compătimire. Iar Marc, care avea puțină febră, își deschise inima, așa cum nu mai făcuse niciodată față de ea. Era neliniștit. — Ce spun ele, Odette? (I se părea că i se ascunde gravitatea bolii.) — Nu știu, nu spun nimic. — Dar doctorul ce-a zis? — A zis că nu-i nimic. Marc se simți oarecum ușurat, dar tot mai era neîncrezător. — Adevărat? Nu, nu-i adevărat. Mă mint. Știu eu ce am… — Ce ai? El tăcea. — Marc, spune-mi ce ai? Marc se închidea într-o tăcere mîndră și dușmănoasă. Odette 371

se îngrozi. Pînă la urmă, crezu și ea că Marc e foarte bolnav. Iar neliniștea ei îl cîștigă și pe băiat. Cu felul ei pătimaș de a exagera, care lua forme melodramatice, fetița împreuna mîinile spunînd: — Te rog, Marc, nu fi atît de bolnav! Nu vreau să mori! Nici el n-avea poftă. Îi plăcea să fie compătimit, dar nici chiar așa! Cînd auzi lucrul acesta, de care se temea cel mai mult, îngheță. Dar nu voia să arate. Totuși se trăda: — Vezi, mi-o ascundeai! Tu știi… Așa-i că-s foarte bolnav? — Nu, nu, nu vreau, nu știu, nu vreau să fii foarte bolnav… Să nu mori, Marc! Dacă mori, mor și eu cu tine. Se aruncă plîngînd de gîtul lui. Băiatul era foarte mișcat și plîngea și el, fără să știe dacă din pricina ei sau a lui. Cînd auziră zgomot, mamele veniră în grabă și-i despărțiră, supărate. În clipa aceea, copiii se simțiră foarte apropiați. Dar, în dimineața următoare, Marc se răzgîndi. Nu mai era neliniștit, ba chiar se simțea jignit, fiindcă se arătase laș (ca să-i împrăștie temerile, cei din jur își bătuseră joc de el); îi era ciudă pe Odette, pentru că, prin îngrijorarea ei prostească, îl făcuse să dea dovadă de atîta slăbiciune. Și apoi (o auzea rîzînd, o vedea trecînd înfloritoare de sănătate) o dușmănea din pricina acestei sănătăți. Prea era sănătoasă. O invidia și se simțea umilit. Multă vreme după ce se vindecă, îi mai era încă ciudă: cu atît mai mult cu cît îi fusese într-adevăr frică. Ea îl văzuse. Acum, cînd mila trecuse, Odette își amintea zeflemitoare de clipele acelea. Îl văzuse fără picioroange, în chip de băiețaș înspăimîntat. Îl iubea cu atît mai mult. Dar el n-o ierta. * Marc se vindecase. Odette era înfloritoare de sănătate, în vara ce se scursese, trecuse plină de mîndrie prin cea dintîi comuniune. (Era în vremea cînd biserica, în căutarea curățeniei 372

sufletești, asemenea Giocondei, adulmecase cu nasul ei cel mare aerul vremii și socotise că după șapte ani nu mai există nevinovăție.) Odette se credea femeie și se ostenea să pară astfel, potolindu-și neastîmpărul de căpriță legată de țăruș; dar îți scăpa din mîini cu o singură săritură. Sylvie era fericită; treburile îi mergeau strună. Iar Annette, găsind cu ce să-și potolească nevoia de dragoste în căminul surorii ei, pe care vîrsta și experiența o mai domoliseră, părea că ajunsese și ea pe un tărîm mai liniștit. Totul răspîndea încredere. O după-amiază caldă, între orele trei și patru, spre sfîrșitul lui octombrie… una din zilele acelea minunate, cînd lumina neînvăluită pare goală, la fel ca și crengile despuiate ale arborilor. Ferestrele erau deschise, pentru ca razele soarelui de toamnă, razele dulci și aurii ca mierea, să poată pătrunde în casă. În ajun, Odette împlinise opt ani. Annette se afla la Sylvie. Stăteau amîndouă în odaia care dădea spre curte, pipăind niște stofe, flecărind foarte absorbite de cercetarea lor. Odette era în camera din fund, care dădea spre stradă, la celălalt capăt al coridorului. Cu o clipă înainte, își băgase curioasă nasul prin ușa întredeschisă, ca să vadă ce se întîmplă. O goniseră, prefăcîndu-se supărate, ca să-și termine lecțiile înainte de gustare. Marc era la școală: Într-o jumătate de oră trebuia să se întoarcă și el. Timpul se scurgea neted, fără nici o cută, fără zbîrcituri, fără grabă, ca și cum ar fi urmat să țină toată viața. Te simțeai bine, dar nici nu te gîndeai să te bucuri: era atît de firesc! în iedera din curte vrăbiile ciripeau fericite. Ultimele muște de toamnă bîzîiau, mulțumite că-și încălzeau aripile amorțite în ultimele zile de soare. Nu se auzea nimic… Nimic. Totuși, tăcuseră amîndouă, în aceeași clipă, ca și cum firul subțire, de care atîrna fericirea lor, s373

ar fi rupt… Se auzi soneria la poartă. — A și venit Marc? Nu, e prea devreme. Din nou soneria, apoi bătăi în ușă. Ce grăbiți sînt unii oameni! îndată! Sylvie se duse sa deschidă. Annette o urma la cîțiva pași depărtare. La ușă, portăreasa striga și dădea din mîini, cu răsuflarea tăiată. Mai întîi nu înțeleseră nimic. — Doamna nu știe… nenorocirea… Domnișoara… — Cine? — Domnișoara Odette… mititica de ea… — Ce? Cum? — A căzut. — A căzut? — E jos. Sylvie răcni. O îmbrînci pe portăreasă și coborî scările ca o furtună. Annette voi s-o urmeze, dar n-o țineau picioarele; așteptă să-i îngăduie inima să umble. Mai era încă sus, aplecată deasupra rampei, cînd auzi din stradă țipetele sălbatice ale Sylviei… Ce se petrecuse? Pesemne că Odette, care n-avea chef de lucru, tot căscînd gura și căutîndu-și de lucru prin odaie, se dusese să se uite pe fereastră dacă nu vine Marc. Se aplecase prea tare. Mititica nici n-avusese timp să înțeleagă. Cînd Annette, clătinîndu-se, ajunse în sfîrșit în stradă, văzu o ceată de oameni, o văzu pe Sylvie înnebunită și în brațele ei, trupul zdrobit, cu mîinile și picioarele atîrnînde, ca ale unui miel tăiat. Părul închis la culoare ascundea craniul fracturat; doar la nas se vedea puțin sînge; ochii încă deschiși păreau că întreabă. Moartea răspunsese. 374

Annette s-ar fi aruncat la pămînt urlînd de groază dacă furia sălbatică a Sylviei n-ar fi strîns toată durerea din lume. Căzuse în genunchi pe caldarîm, culcîndu-se aproape deasupra copilului, pe care-l zguduia, scoțînd țipete turbate. Striga, striga, blestema. Pe cine? Ce? Cerul, pămîntul… Făcea spume la gură de ură și deznădejde. Și, pentru întîia dată, Annette văzu la sora ei pasiunea aceea sălbatică, pe care Sylvie o purta fără să știe în adîncurile firii și de izbucnirile căreia viața o cruțase pînă atunci. Și Annette recunoscu că Sylvie e din același sînge cu ea. Văzînd această suferință fără margini, Annette nu-și îngădui să se lase în voia durerii. Trebuia să fie puternică și liniștită. Și așa a și fost. O luă pe Sylvie de umeri. Aceasta răcnea și se zbătea; Annette se aplecă deasupra ei și o ridică. Și, supunînduse acestei blîndeți poruncitoare, Sylvie tăcu, înălță capul, văzu cercul de oameni din jurul ei, aruncă o privire sălbatică și intră în casă, fără să scoată o vorbă, cu copilul în brațe. Tocmai trecuse pragul casei, Annette venea în urma ei, cînd îl zări pe Marc în colțul străzii. Și, cu toată dragostea ei sfîșiată pentru biata fetiță, inima îi zvîcni în piept: „Ce fericire că nu i s-a întîmplat lui!” Fugi spre Marc, ca să-l împiedice de a vedea. La primele ei vorbe, Marc îngălbeni, strînse din dinți. Îl duse departe de locul unde se întîmplase, îi spuse că Odette e foarte grav rănită, dar el, cu intuiția bănuitoare a copiilor, știa că murise și încerca, strîngînd pumnii, să alunge gîndul acesta groaznic. În ciuda tulburării care-l răscolea, era preocupat de sine, de purtarea lui, de trecători; vedea că maică-sa umblă pe stradă alături de el cu capul gol și că oamenii se uită după ea: se simțea stînjenit. Această nemulțumire îl liniști oarecum. Văzîndu-l mai stăpîn de sine, Annette îi spuse, la mijlocul drumului, să se ducă singur 375

acasă. Ea se întoarse într-un suflet la Sylvie, care ședea zdrobită, prăbușită într-un colț, lîngă patul micuței, fără să audă, fără să înțeleagă, răsuflînd greu, ca o fiară rănită. Lucrătoarele se ocupau de copil. Annette spălă trupul mic, îi puse rufe curate, îl culcă în pat, ca în serile pe vecie duse, ca ieri. Cînd venea să asculte mărturisirile șoptite ale copilului. Cînd sfîrși totul, se îndreptă spre Sylvie și-i luă mîna. Umedă și rece, mîna se lăsă moale. Annette strînse degetele acelea din. Care parcă se scursese viața: n-avea curajul să-i șoptească vreun cuvînt de alinare, de teamă că acesta nu va fi în stare să pătrundă prin zidul deznădejdii. Doar atingerea frățească a trupurilor lor putea lăsa mila să pătrundă în ființa Sylviei. O îmbrățișă și-și lipi fruntea de obrazul Sylviei, iar lacrimile îi picurau pe gîtul surorii ei, ca și cum ar fi vrut să topească gheața care-i acoperea inima Sylvie rămînea mută, nemișcată; dar, încetul cu încetul, degetele ei începură să-i răspundă. Cînd sosi bărbatul Sylviei, Annette plecă. Se întoarse la Marc și-i spuse adevărul. Nu-i spunea nimic nou. Marc nu părea mișcat, îi era teamă de emoția lui și voia să păstreze un aer sigur de sine; Annette n-ar fi trebuit să-l facă să vorbească. De cum deschise gura, glasul începu să-i tremure; fugi în odaia lui ca să plîngă. Annette, care ghici groaza ce se cuibărise în sufletul lui de copil în fața primei întîlniri cu moartea, se feri să-i mai pomenească de acest subiect temut, și își luă băiatul pe genunchi, așa cum făcea cînd era mic. Iar lui nici prin gînd nu-i trecu să se plîngă că era tratat ca un copil mic, ci se adăposti la sînul cald al mamei lui. După ce se potoliră unul pe altul, legănîndu-și teama și simțind tot timpul că sînt doi și că se pot apăra, Annette îl culcă și-l rugă să fie bărbat și să nu se sperie, dacă ea va pleca, lăsîndu-l singur o parte din noapte. Marc înțelese și-i făgădui. 376

Și-o porni, noaptea, pe drumul ce ducea spre casa îndurerată. Voia să vegheze fetița. Sylvie se smulsese din tăcerea ei împietrită. Nu se mai lăsă pradă deznădejdii de la început. Dar nici acum nu era mai puțin dureros s-o vezi. Mintea i se tulburase. Annette zări un surîs pe buzele ei. Cînd o auzi intrînd, Sylvie ridică ochii, o privi, se apropie de ea și spuse: — Doarme. O luă pe Annette de mînă și o duse în fața patului: — Privește cît e de frumoasă! Fața ci strălucea de fericire: dar Annette văzu trecînd peste fruntea ei o umbră de îngrijorare; și cînd, după o clipă, Sylvie repetă în șoaptă: „Doarme, nu-i așa?” Annette întîlni privirea ei înfrigurată care aștepta ca ea să răspundă: „Doarme. Da.” Și o spuse. Se duseră în odaia alăturată și se așezară. Léopold era acolo, împreună cu o lucrătoare. Se străduiau să stea de vorbă, ca să-și alunge gîndurile negre. Dar gîndurile rănite ale Sylviei se fugăreau, săreau de la un subiect la altul, fără să se oprească. Își luase un lucru de mînă, pe care la fiecare clipă îl zvîrlea, apoi îl lua din nou și iar îl arunca, trăgînd cu urechea la ce se întîmpla în încăperea de alături. Spunea mereu: — Cum mai doarme! plimbîndu-și privirile pe fețele celorlalți, ca să-i convingă și ca să se convingă și pe sine. Într-un rînd, se duse lîngă pătuț și se aplecă deasupra copilului, spunîndu-i vorbe de răsfăț. Era un chin pentru Annette. Ar fi vrut ca Sylvie să tacă. Dar bărbatul o rugă în șoaptă să nu-i spulbere amăgirea. Amăgirea se prăbuși singură. Sylvie se întoarse la locul ei, își luă lucrul de mînă, dar acum nu mai vorbea. Vorbeau ceilalți în 377

locul ei, dar ea nu-i mai asculta. Atunci tăcură și ei. Se lăsă o tăcere neagră. Deodată, Sylvie începu să țipe. Fără cuvinte. Un țipăt lung. Se prăbușise pe masă și se lovea cu capul de lemn. Îi luară repede acele și foarfecele. Cînd își recăpătă glasul. Începu să-l blesteme pe dumnezeu. Nu mai credea în dumnezeu. Trebuia să se răzbune pe cineva. Cu o privire amenințătoare, începu să-i arunce înjurături josnice. Apoi o lăsară puterile. O culcară în pat. Nu se mai mișca. Annette rămase lîngă ea pînă ce ațipi. Se întoarse acasă frîntă. Străzile erau palide în zorii dimineții. Marc nu dormea. Annette se dezbrăca tremurînd de frig. Dar în clipa cînd era să se culce (prea mult îndurase, prea tare fusese silită să se stăpînească în ultimele douăsprezece ore) fugi în cămașă și desculță pînă în odaia copilului ei și, sărutîndu-i cu patimă gura, ochii, urechile, gîtul, brațele, mîinile, spunea: — Dragul meu, micuțul meu… Tu n-ai să mă părăsești! El era foarte mișcat, stînjenit și speriat. Prinse împreună cu ea, mai mult de mila lui decît de a altora. Dar și de a altora. Acum simțea ce pierduse, plîngea dragostea pe care o nesocotise. Își aminti de seara cînd fusese bolnav și Odette stătuse lîngă el. Era pătruns de duioșie și de tristețe. Și-și spuse: „Oricum, eu sînt cel care trăiesc!” * Annette tremura la gîndul că ar putea urma încă o zi asemănătoare. N-ar fi ajutat-o puterile. Dar ceea ce urmă nu avu violența înspăimîntătoare a ceasurilor trecute. Cînd suferința omeneasca atinge culmea, trebuie să coboare. Mori sau te obișnuiești. Sylvie își venise în fire. Era galbenă, cu brazde adînci în colțul nărilor și al buzelor, brazde ce aveau să lase urme, chiar și mai 378

tîrziu. Era liniștită și harnică: își croia și cosea rochiile de doliu împreună cu lucrătoarele. Dădea porunci, supraveghea, lucra; iar mîinile îi erau sigure și precise, ca și privirea. Îi încercă lui Annette rochia. Annette se temea să rostească vreun cuvînt, care să amintească de înmormîntare. Dar Sylvie vorbi despre asta cu sînge rece. Nu lăsa pe seama nimănui grija de a se ocupa de amănunte. Orîndui ea totul. Această liniște încordată n-o părăsi pînă la sfîrșitul ceremoniei. Refuză însă orice slujbă religioasă, cu o furie rece și precisă. Nu ierta! Pînă atunci fusese oarecum necredincioasă, dar nu dușmănoasă: și, deși glumise puțin, totuși, fără să-și mărturisească, fusese într-adevăr mișcată în ziua cînd își văzuse fetița în rochiță albă, la întîia comuniune. Fusese înșelată. Lașul! Sylvie nu ierta niciodată. Annette se aștepta ca stăpînirea de sine, neomenească, pe care și-o impusese Sylvie, să fie urmată de o nouă criză, la întoarcerea acasă. Dar nu-i fu îngăduit să stea pe lîngă sora ei. Sylvie o opri cu asprime. Nu putea să rabde prezența Annettei. Annette îl avea pe băiatul ei! În ziua următoare, Léopold îi povesti înfrigurat Annettei că Sylvie nici nu se culcase. Nu plîngea, nu se jelea, se mistuia în tăcere. Reluă apoi cu înverșunare lucrul la atelier: era o treabă mecanică, mai trebuincioasă decît însăși viața. Nu-ți puteai da seama de starea ei decît după anumite accidente. Făcea greșeli care înainte nu i se întîmplau niciodată: croi greșit o rochie pe care o distruse apoi, fără să scoată o vorbă; altă dată se răni la deget cu foarfecele. O siliră să se culce noaptea. Dar ședea în pat, fără să doarmă, fără să răspundă la întrebări. Și, în fiecare dimineață, înainte de a se arăta la atelier, se ducea la cimitir. Asta ținu vreo cincisprezece zile. Pe urmă, dispăru. În 379

mijlocul după-amiezii. Veniră cîteva cliente, o așteptară. La ora cinci încă nu se întorsese. Se făcu zece, unsprezece. Lui Léopold îi era frică de vreo fapta nesăbuită. Către ora unu, se întoarse acasă, și în noaptea aceea dormi. Nu aflară nimic despre ce i se întîmplase. A doua zi, dispăru din nou. Și a treia zi la fel. Acum vorbea, părea ușurată. Dar nu spunea unde se duce. Lucrătoarele palavrageau. Cît despre bietul bărbat, dădea din umeri cu milă și-i spunea Annettei: — Dacă mă înșală, n-o s-o dușmănesc. Prea a suferit mult. Și, dacă în felul acesta poate scăpa de gîndurile care o chinuiesc, fie și așa! Annette reuși să-i smulgă Sylviei adevărul. O făcu în chip discret să înțeleagă neliniștea, bănuielile și durerea pe care le pricinuiau disparițiile ei. La început, Sylvie nici n-o luă în seamă. Părea că nici nu-i pasă de ce gîndeau oamenii despre ea. Dar apoi, mișcată de bunătatea lui Léopold și cuprinsa de nevoia de a se destăinui, o luă pe Annette în odaia ei și închise ușa. Se așeză alături de ea și, în șoaptă, cu ochii strălucitori și glas tainic, îi mărturisi că, în fiecare scară, se ducea într-un cerc de inițiați, strînși în jurul unei mese, ca să stea de vorba cu fetița ei. Annette asculta îngrozită în timp ce Sylvie povestea, cu glas înduioșat, răspunsurile copilului, fără să îndrăznească a-și dezvălui sentimentele. Nu mai era nevoie să-i dai ghes să vorbească: Sylvie gusta din plin bucuria de a spune cu glas tare cuvintele copilărești, în care își pusese toată viața. Annette nu putea nărui o amăgire, care-i dădea viață surorii ei. Léopold era și el gata s-o încurajeze. Bunul lui simț de om simplu socotea că rătăcirea de acum a Sylviei era totuna cu oricare altă religie. Annette se sfătui cu doctorul, care-i spuse să lase durerea să se mistuie singură. Sylvie strălucea, Annette se întreba dacă n-ar fi fost mai bine 380

s-o vadă cufundată într-o sfîntă deznădejde decît trăind din această bucurie ciudată, care profana moartea. La atelier, Sylvie nu-și mai ascundea legăturile cu lumea de dincolo de mormînt; lucrătoarele o puneau să vorbească despre ședințe; se simțeau înfiorate și amuzate ca la citirea unui roman foileton. Cînd sosea Annette, le auzea dîndu-și însuflețite părerea despre ultima convorbire pe care Sylvie o avusese cu Odette; o ucenică rîdea pe înfundate, ascunzîndu-și fața în stofă. Iar Sylvie, care odinioară se pricepea atît de bine să mînuiască ironia, nu-și dădea seama de nimic și trăncănea mai departe, absorbită de fantasmagoria ei. Dar nu se opri aci. Într-o seară, fără să spună nimic Annettei, îl luă și pe Marc. Căpătase pentru el o dragoste exaltată. De cum îl vedea, fața i se lumina. Negăsindu-l pe Marc, Annette bănui ce se întîmplase. Dar, cînd băiatul se întoarse acasă seara tîrziu, îngîndurat, enervat, se feri să-l pună să-i povestească cele văzute și auzite acolo. În somn, copilul țipă, iar Annette se sculă, liniștindu-l, mîngîindu-i capul cu mîinile ei drăgăstoase. Dimineața avu o explicație aspră cu Sylvie. Cînd fiul ci era în joc, nu mai ținea seamă de nimic. De data asta. Nu-și mai ascunse sila față de nebuniile primejdioase ale Sylviei și-i interzise cu înverșunare surorii ei să-l mai amestece pe băiat în treburile astea. Sylvie, care altă dată i-ar fi răspuns pe același ton, plecă fruntea, cu un zîmbet în doi peri, și se feri de privirea mînioasă a surorii ei: nu se simțea destul de sigură de revelațiile avute, ca să le lase pradă criticii pătimașe a Annettei. Nu spuse nimic, nu făgădui nimic. Arăta o blîndețe vicleană de pisică dojenită, care e hotărîtă să facă tot după cum o taie capul. Totuși, nu se mai încumetă să-l ia pe Marc cu ea. În schimb, îi 381

destăinuia tot ce auzea ea acolo; și era greu sa le împiedici convorbirile, pe care Marc, ca și mătușa lui, le păstra în taină. Sylvie îi spunea lui Marc că Odette vorbea de el. Asta o lega de fapt cel mai mult de băiat. Odette i-l lăsase ei. Sylvie era mijlocitoarea între cei doi copii. Marc nu prea credea în toate astea: simțul critic al bunicului îl apăra de asemenea sminteli. Dar îi ațîțau închipuirea. Asculta interesat și, în același timp, cu silă. Deși se lăsa tîrît în acest joc nesănătos, o judeca aspru pe Sylvie, și osînda lui se întindea asupra tuturor femeilor. Atmosfera aceasta de mormînt era dăunătoare pentru un băiat de vîrsta lui. Bufoneria fioroasă a vieții și a morții îl urmărea prea de timpuriu. Simțea în jurul lui un miros de carne putredă. Trăia clipe înăbușitoare. Și cum gîndirea încă nu-i era destul de coaptă ca să-l apere, vitalitatea înfrigurată a perioadei dinaintea adolescenței folosi, drept apărare, instinctele cele mai tulburi, care mișunau ca niște dihănii noaptea. Înfricoșătoare ceată! S-ar spune că, datorită unui soi de embriogenie, organismul psihic, în creșterea lui, trece prin toată seria de forme animalice și că trebuie să treacă prin etapele cele mai sălbatice, înainte de a se ridica la înlocuirea lor prin inteligența și voința omenească. Din fericire, această chemare a obîrșiei sălbatice durează puțin; e ca defilarea unor fantome. Cel mai sănătos e să le lași să treacă mai repede și să stai la o parte, fără a face nimic care să deștepte conștiința lor întunecată. Dar ceasul nu e lipsit de primejdii și nici veghea cea mai plină de dragoste nu-l poate apăra pe copil. Căci singur micul Macbeth vede năluca: 45 pentru ceilalți – pentru cei mai apropiați – locul lui Banquo rămîne gol: ei deslușesc glasul cristalin, trăsăturile pure 45

Shakespeare, Macbeth, actul III, scena 4, p. 92, E.S.P.L.A., 1957.

382

ale copilului, dar nu zăresc umbrele înfricoșătoare care se gonesc în fundul ochilor lui limpezi. Chiar și el singur, deși se uită ca un privitor curios, cu greu le poate desluși. Și cum ar putea să le cunoască, dacă instinctele de stăpînire, de violență și… chiar cel al crimei vin dintr-o lume în care el nici nu există. Și, în tot timpul acesta, nu rămîne nici un gînd josnic pe care copilul să nu-l încerce. Nici una din cele două femei care-l alintau pe Marc nu bănuia ce monstru mic țineau în preajma lor. Încetul cu încetul, Sylvie se potolea. Povestirile despre ședințele la care luase parte pierdură din taina lor. Vorbea fără emoție, cu grabă. Nu mai stăruia. În curînd nu mai vorbi despre asta decît în silă. Și, deodată, încetă de-a mai vorbi. Nu mai răspundea la întrebări. Suferise oare o dezamăgire pe care nu voia s-o mărturisească? Sau obosise? Nu spuse nimănui nimic. Dar, în convorbirile lungi, pe care le mai avea cu Marc, lumea de dincolo ocupa din ce în ce mai puțin loc, pînă ce pieri cu totul. Și parca regăsise echilibrul. Cei din jurul ei recunoșteau urmele încercării prin care trecuse după o oarecare îmbătrînire, o anume expresie de durere, dar nu spiritualizată ci, dimpotrivă, mai materială, ce-i îngroșa puțin trăsăturile; făcuse forme mai pline, dar păstrase aceeași grație de totdeauna, și avea mai multă strălucire. Nevoia puternică de a trăi se despăgubea de suferința îndurată. Durerile noi ca și plăcerile noi, frunzele zilelor ce cad și praful drumului acoperiră, încetul cu încetul, groapa deschisă din inimă. * Aparență înșelătoare… Viața renăscu în casa Rivière. Dar nenorocirea iscase o ruptură în suflete. 383

În mersul universal al lucrurilor dispariția unui copil e o întîmplare. Foarte măruntă. Sîntem înconjurați de moarte: n-ar trebui să ne mai surprindă: de cum te uiți, o vezi la lucru și te obișnuiești cu ea. Știm că într-o bună zi își va găsi de lucru și la noi, și prevedem durerea. Dar mai e ceva pe lîngă durere! Să se întrebe fiecare! Sînt puțini cei ce nu vor recunoaște revoluția pe care a produs-o în toată viața lor moartea cuiva! E o schimbare de eră. Ante, Post Mortem. A pierit o ființa… Viața întreaga e atinsa, toată împărăția ființelor, împărăția luminii de ieri devine azi a umbrei. Doamne! Dacă o piatră cade din boltă, o singură piatră, se prăbușește toată bolta! Nimicul nu se poate măsura. Dacă acest eu mărunt nu înseamnă nimic, nici un eu nu înseamnă nimic. Dacă ceea ce iubesc este nimic, atunci eu care iubesc tot nimic sînt. Căci eu nu exist decît prin ceea ce iubesc. Lipsa de realitate a tot ceea ce respiră îmi apare deodată. Și fiecare își dă seama de asta; nu toți aidoma, ci fiecare în felul său – prin instinct sau prin inteligență, cu privirea îndreptată înainte sau cu ochii ce privesc pieziș. Pe arborele familiei din care se rupsese crenguța lui Odette, celelalte ramuri crescuseră mai departe. Dar cel puțin trei, din patru, suferiră schimbări în creșterea lor. Cel mai puțin zdruncinat fu tatăl. În ziua înmormîntării suferința lui îți făcea rău. Gîfîia, pieptul i se zbătea de parc-ar fi fost un cal prăbușit. Dar după cincisprezece zile treburile și nevoile puternice ale vieții îl prinseră din nou. Lucra, mînca îndoit, călători, uită. Dintre cele două femei, Annette părea adevărata mamă. Nu se putea mîngîia. Doliul ei se înăsprea, pe măsură ce urmele lăsate de fetiță se ștergeau. Odette era pentru ea copilul ales, copilul zămislit nu din carnea ei, ci din nevoia de dragoste, era 384

mai mult a ei decît a Sylviei, făcea mai mult parte dintr-însa decît fiul ei. Se învinovățea că n-o iubise îndeajuns, că-i precupețise mîngîierile de care inima aceea lacomă nu se mai sătura. Și se încredința ca ea singură păstra amintirea copilului, că toți ceilalți o trădau. Sylvie părea acum de o veselie ciudată, era ocupată, agitată. Vorbea tare, cu un șuvoi obositor de cuvinte; făcea glume piperate, nu se sfia să spună lucrurilor pe nume și stîrnea hohote de rîs în mijlocul micului ei popor muncitor. Cînd era de față, Marc gusta pe ascuns aceste cuvinte și ie prindea din zbor. Și el își împrăștia gîndurile, lucra mai puțin, hoinărea, făcea ștrengării, gata oricînd să lenevească și să rîdă; organismul se apăra împotriva spaimei lăuntrice. Dar cei de afară ce știu? Sîntem de nepătruns unii fața de alții, părem nepăsători, am vrea să ne destăinuim și nu putem. „Suferința nu se poate împărtăși…” Annette, pe care dragostea față de moartă o făcea nedreaptă cu cei vii, nu vedea decît egoismul lor care se agăța, prin toate mijloacele, de viață, lăsînd piatra amintirii să cadă la fund; îi dușmănea. Dar, într-o zi – într-o duminică în care Marc se dusese cu Léopold la o manifestație sportivă – Annette veni la Sylvie și găsi ușa locuinței deschisă. Intră și auzi o jelanie apăsătoare, care se prelungea. Singură, încuiată în odaia ei, Sylvie vorbea și bocea. Annette se retrase în vîrful picioarelor. Închise ușa și sună. Sylvie îi deschise, avea ochii roșii. Spuse că guturaiul e de vină și începu să vorbească cu o însuflețire zgomotoasă și vulgară. Îi povesti una dintre poveștile acelea dezgustătoare, din care știa atîtea. Annettei i se strînse inima. Juca teatru! Dar nu juca decît pe jumătate. Mai mult decît pe alții, voia să se înșele pe ea. O 385

deznădejde fără leac, fără lumină și fără ieșire, o adusese la un soi de dispreț caraghios față de viață. Ca să nu se prăbușească, nu avea altă ieșire decît să uite și să-și pună masca aceasta de cinică nepăsare, care înlocuia pînă la urmă trăsăturile adevăratului obraz. Totul e nimic. Nimic nu merită să te frămînți. Cinste, onoare – fleacuri! Mai bine să nu iei nimic în serios. Să rîzi de viață. Să te bucuri. Doar munca rămîne, pentru ca e o nevoie de care nu te poți lipsi. Mai rămîneau și multe alte lucruri sub aceste ruine. La Sylvie, instinctul era mai puternic decît gîndirea. Și, după ce azvîrli totul, Annette și fiul îi rămaseră înfipți sub piele. Ei trei nu e rau decît un tot! Dar această dragoste instinctivă, aproape materială, nu împiedica sentimentele urîte. Sylvie, prea puțin drăgăstoasă cu sine însăși, nu se arăta altfel nici cu Annette. Era bătăioasă și batjocoritoare cu soră-sa, a cărei seriozitate morală și tristețe tăcută, grea de amintiri, o iritau, ca o mustrare mută. Era într-adevăr o mustrare. Annette avea mărinimia s-o cruțe. Vedea doar că Sylvie fuge de durere, ca un vînat hăituit de cîini; o compătimea, deplîngea zbuciumul firii omenești, dar o disprețuia pe Sylvie pentru că-și căuta scăparea în dauna comorilor ei celor mai scumpe și pentru că era totdeauna gata să trădeze legăturile cele mai sfinte, ca să scape de urmărirea necruțătoare a durerii. Annette se simțea sfîșiată; pentru că și în inima ei auzea chemarea acestei lașități de a trăi, și se pedepsea. Aceasta fu pricina pentru care își impuse, în lunile de după nenorocire, o disciplină aspră a inimii, o severitate morală, pesimistă și mîndră, care ascundea duioșia rănită. * După iarna aceea întunecată, veni iar paștele. Într-o dimineață de duminică, Annette hoinărea prin Paris. Cerul iradia 386

lumină, aerul era nemișcat. Cu sufletul învăluit în doliu, asculta chemarea nostalgică a clopotelor; și rețeaua lor sonoră o prindea ca într-o urzeală, o trăgea afară în puhoiul veacului nepăsător, pe malul unde zăcea dumnezeu mort. Intră într-o biserică, și, de la primii pași, o podidi plînsul; lacrimile, de atîta timp înăbușite, izbucneau. Îngenuncheată într-un colț al capelei, le lăsă să curgă, cu capul plecat. Niciodată nu simțise, ca acum, tragicul acestei zile. Auzea orga, cîntecele de slavă. Slavă! Iar Sylvie rîdea. Și în adînc, sufletul ei plîngea. Da! acum știa bine: bietul mort n-a înviat! Și dragostea deznădăjduită a celor din jurul lui, dragostea veacurilor se irosește tăgăduindu-i moartea. Cît de mare și de cucernic era acest sfîșietor adevăr față de înșelătoarea înviere! Înșelătorie pătimașă, dureroasă a inimii, care nu se poate resemna să-l piardă pe cel mult iubit! Nu putea împărtăși nimănui gîndurile ei. Și, închisă în ea, cu copilul mort, îl apără împotriva celei de a doua morți, cea mai cumplită: uitarea. Se purta aspru cu ea și cu alții. Și, cum orice reacție împotriva gîndirii celor din jur provoacă o contrareacție, atitudinea ei învinuitoare îi făcu pe cei ce se simțeau atinși să se înverșuneze împotriva ei. Și neînțelegerea prinse a se întinde. Intre mamă și fiu, mai ales, această neînțelegere nu cunoscu margini. Marc se desprindea din ce în ce mai mult de Annette. Dușmănia se anunța de ani de zile. Dar, pînă în ultimul timp, fusese tăinuită, vicleană, prevăzătoare. În lungul răstimp pe carel petrecuse față-n față cu Annette, Marc se ferise să ajungă la discuții cu ea: lupta nu era egală, și în primul rînd dorea pacea! O lăsa pe maică-sa să vorbească. Și, în felul acesta, ea îi dezvăluia, una cîte una, toate slăbiciunile ei. El nu-i dezvăluia nimic. Dar acum, cînd descoperise o aliată în mătușa lui, nu-și mai ascundea simțămintele. De cîte ori nu-i spusese odinioară maică-sa, cu glas 387

nerăbdător, văzînd moluscă mititică cum se ascunde în cochilie, de îndată ce voiai să te atingi de ea: „Hai, ieși din găoace! Arată-ți puțin căpșorul! Nu știi să vorbești?” Știa, Annette putea fi mulțumită. Acum va vorbi. Ar fi făcut mai bine să tacă mai departe! Ce mai vorbăreț! Nu, nu mai fugea de contradicții. Se ciorovăia cu încăpățînare pentru fiecare vorbă de-a maică-si. Și cu ce ton obraznic! Schimbarea se ivise pe neașteptate; bineînțeles că și Sylvie avea partea ei de răspundere, pentru că încurajase această răzvrătire. Dar cauza adevărată era mult mai adîncă. Schimbarea aceasta era legată de schimbările ce se petreceau în firea băiatului, de apropierea pubertății. Copilul se transforma: în cîteva luni prinsese altă înfățișare, căpătase purtări repezite, brutale, întrerupte de reîntoarceri la vechea muțenie; dar nu mai era tăcerea politicoasă, împăciuitoare, puțin vicleană a copilului care voia să-ți facă pe plac; acum îl simțea dușmănos și zbîrlit. Purtările lui repezite, grosolănia, asprimea de neînțeles cu care răspundea încercărilor drăgăstoase ale mamei lui, toate acestea sîngerau inima Annettei. Destul de bine înarmată față de lume, era cu totul dezarmată față de cei pe care-i iubea; un cuvînt grosolan al fiului ei o rănea pînă la lacrimi. Nu i-o arăta, dar lui nu-i scăpa nimic. Totuși continua; ai fi zis că se străduiește să facă numai ceea ce nu-i plăcea maică-si. Ar fi reușit, dacă s-ar fi purtat așa cu o străină oarecare. Dar ea, ea nu era pentru el o străină oarecare! Ținea la ea – și încă cum! Era ca un rod viu, care atunci cînd îi sună ceasul se smulge din pîntecele mamei. Era făcut din carnea ei, dar pentru ca această carne să devină a lui, o sfîșie. Marc avea multe trăsături care aparțineau unui alt temperament decît al mamei sale. Dar, lucru ciudat, nu datorită 388

acestor trăsături intra el cel mai des în conflict cu maică-sa; dimpotrivă, celor care le erau comune. Căci dorința lui nestăvilită de a fi independent nu se bizuia încă pe o personalitate care să fie numai a lui. Și orice asemănare cu maicăsa îi părea o primejdie pentru personalitatea lui proprie. Și atunci, ca să se apere, arăta că-i altfel decît ea. Orice ar fi făcut, orice ar fi zis ea, el făcea dimpotrivă; fiindcă ea era iubitoare, el se prefăcea nepăsător; pentru că era încrezătoare, el era închis; pentru că ea era pătimașă, el era rece și tăios. Și tot ceea ce ea găsea urît, tot ce-i făcea ei silă (ce bine o cunoștea băiatul!) devenea atrăgător pentru el; și se grăbea s-o facă pe Annette să înțeleagă acest lucru. Fiindcă ea ținea la morală, puștiul găsi cu cale să se socotească amoral și, mai ales, să trîmbițeze: „Morala-i o născocire...” Așa-i spusese mamei lui. Și, încrezătoare, Annette îl lua în serios. Punea toate acestea pe seama influenței nenorocite a Sylviei, căreia îi făcea plăcere să tulbure mintea aceasta fragedă, crescută cu atîta îngrijire. Dădea buzna în straturile de flori! Arunca o mînă de neghină! Mînuia grebla care răscolește aleile netezite! Sylvie avea motivele ei să creadă că ceea ce făcea era spre binele copilului. „Bietul micuț, închis în seră, ghemuit într-o cutie! Las* că-l scoatem noi la aer!” Și, deși o iubea pe soră-sa, simțea o plăcere ascuțită și crudă, furîndu-i inima aceasta, care era butașul ei. Mintea copilului, ageră și interesată de tot ce-l privea, pricepuse lupta dintre cele două surori și, bineînțeles, căuta să tragă folos de pe urma ei. Din șiretenie, își păstra favorurile pentru Sylvie, și-i părea bine de gelozia pe care o stîrnea în inima mamei lui. Annette nici n-o ascundea. Dimpotrivă, justifica această gelozie, cu mai mult temei decît Sylvie, spunîndu-și că-i 389

spre binele lui Marc. Sylvie iubea copilul și nu era lipsită de bun simț. Deșteptăciunea ei, plină de ușurință, nu era mai prejos de una mai profundă, dar nu era potrivită pentru un băiat de treisprezece ani. Și folosul pe care-l trăgea Marc era primejdios. Dacă Sylvie îi stîrnea copilului pofta de viață, în schimb nu-i insufla respectul ce-l datora vieții, iar cînd respectul spală putina, cîte nu se pot întîmpla! Apoi Sylvie nu era făcută să modeleze gustul lui Marc pentru altceva decît pentru îmbrăcăminte. Îl ducea la filme stupide, la music-hall-uri, de unde Marc se întorcea cu refrene înspăimîntătoare și cu amintiri care lăsau loc puțin pentru gîndurile serioase; faptul se resimțea și în munca lui de școlar. Annette se supără și o opri pe Sylvie de a-l mai duce pe Marc cu ea. Era cel mai bun mijloc de a pecetlui alianța dintre nepot și mătușă. Marc se socoti persecutat, descoperi apoi că meseria celui apăsat e productivă, iar Annette învăța, pe pielea ei, că aceea de impilator nu e prea odihnitoare. Marc nu scăpa nici un prilej de a o face să simtă că el e victima și că ea abuzează de puterea ei. Fie și așa! Annette abuza ca să-l facă să țină pasul. Nu mai îngădui felul lui ușuratic de a vorbi, obiceiul necuviincios de a lua totul peste picior, glumele lui obraznice. Ca să-l țină în frîu, îi opunea principii grozav de aspre. Iar Marc avea prilejul să răspundă. De mult pîndea clipa asta. Într-o zi, cînd luă drept argument împotriva mamei lui vorbele mătușii sale, Annette, scoasă din răbdări, îi spuse că Sylvie avea dreptul să spună și să facă ce vrea; nu putea s-o judece. Dar ceea ce era bun pentru ca nu era bun și pentru el. Și nu trebuia s-o ia drept pildă. „Nu tot ce găsești la ea e vrednic de imitat.” Marc ascultă tirada și spuse în treacăt: 390

— Da, dar ea, ea are bărbat. La început, Annette nu putu să răspundă; nu voia să înțeleagă. Ce spusese P Nu, nu-i cu putință! Apoi sîngele îi năvăli în față. Stătea cu mîinile neclintite pe lucrul de mînă, fără să facă nici o mișcare. Nici el nu se mișca. Nu era prea mîndru de ce spusese, de ceea ce avea să urmeze. Tăcerea se prelungea. Un val de mînie făcea să bată inima năvalnică a Annettei. Îl lăsă să treacă. Mila și ironia luară locul mîniei. Avu un zîmbet disprețuitor. „Păcătos mic ce ești!” gîndi. Și, în cele din urmă, după ce degetele își reluară treaba, spuse: — Și găsești, fără îndoială, că o femeie fără bărbat, care muncește ca să-și țină copilul, e mai puțin vrednică de respect? Marc își pierdu siguranța. Nu răspunse nimic. Nu se scuză. Era umilit. În noaptea aceea, Annette nu putu să doarmă. Așadar se jertfise în zadar. Că lumea o osîndește, asta era de așteptat! Dar el, căruia îi dăduse totul! Cum de aflase? Cine-i șoptise? Nu putea să-l dușmănească, dar se simțea copleșită. Marc dormea liniștit. Nu era nici el scutit de remușcări, dar somnul era mai tare. După o noapte de somn, ar fi uitat de ele dacă nu le-ar fi regăsit în privirea îngrijorată a mamei sale. Nu-i plăcea faptul că maică-sa nu uita atît de ușor ca el. Îi părea rău; dar nu se putea hotărî să dea grai părerilor de rău și, fiindcă treaba îl plictisea, o dușmăni pe maică-sa, așa cum cerea logica lui de copil. Nu mai pomeniră nimic de scena din ajun. Dar, de atunci, nu se mai simțiră niciodată ca pe vremuri. În sărutările lor era ceva silit. Annette nu-l mai socotea chiar un copil. Cum aflase? Unele convorbiri de la școală îi dăduseră de gîndit cu privire la numele lui, care era acela al mamei lui. 391

Cuvinte prinse pe vremuri, la atelier, și pe care atunci nu le înțelesese, se lămureau acum. Cîteva vorbe, pe care neprevăzătoarea Sylvie le aruncase surorii ei, în fața copilului. Și, apoi, era enigma acestei mame. Ea îl scotea din fire, dar îl fascina în același timp, prin aureola de pasiune pe care, cu mirosul lui de cîine tînăr, o adulmecase, fără să o poată desluși. Din toate acestea, ticluise povești nelămurite și ciudate, care nu se prea țineau pe picioare. Nașterea lui îi stîrnea curiozitatea. Cum să afle? Răspunsul jignitor, pe care-l dăduse mamei lui, era, în parte, o cursă pe care i-o întinsese. În inima lui se amestecau curiozitatea și ciuda față de ceea ce se petrecuse, și ceea ce el nu știa. Nu îndrăzni niciodată să-i pună vreo întrebare Sylviei, căci era mîndru pentru mama lui, și bănuia că greșise. Dar se socotea îndreptățit s-o dușmănească pentru marea taină pe care i-o ascundea. Această taină stătea ca un străin între ei. Da, ca un străin. Marc nu-și dădea scama că, în unele clipe, făcea să răsară în fața ochilor Annettei străinul – tatăl lui – ba mai rău, familia Brissot! Pentru că, în lupta surdă care avea să se desfășoare de acum încolo între mamă și băiat, Marc transforma, din instinct, în armă tot ce găsea în firea lui, opus Annettei. Astfel, fără să știe, dezgropa uneori și întrebuința împotriva ei, trăsături împrumutate din caracterul familiei Brissot: faimosul zîmbet binevoitor, mulțumirea aceea de sine, filistinismul glumeț, sigur de sine, pe care nimic nu-l putea zdruncina. O umbră, un reflex pe apă, Annette le recunoștea și gîndea: „Mi lau luat!” Era într-adevăr un străin? Nu, nu era. Arma, trăsăturile împrumutate, da, erau; dar mîna care le folosea era făcută din plămada Annettei. Și mîna răzvrătită se încleșta în această luptă dintre două ființe prea înrudite, prea apropiate, luptă care nu-i 392

decît unul dintre miile de jocuri ale iubirii și ale Destinului. * N-avea nici un prieten. Băiatul acesta de treisprezece ani, care trăia de dimineața pînă seara într-o clasă cu treizeci de copii, se ținea departe de colegii lui. Cînd era mai mic îi plăcuse să pălăvrăgească, să se joace, să alerge, să strige. Dar de un an sau doi încoace, avea accese de muțenie, dorința nestăvilită de singurătate. Asta nu însemna că n-avea nevoie de tovarăși. Poate că avea chiar mai multă nevoie decît înainte! Chiar prea multă; avea prea mult de cerut și prea mult de dat. Și peste tot, în hățișul acesta de primăvară, nu se vedeau decît spini. Amorul propriu i se zbîrlea. Orice fleac îl jignea, și Marc se temea de jigniri: se temea mai ales să arate că e jignit, căci asta-i o slăbiciune și trebuie să te ferești de a te da pe mîna dușmanului (căci în fiecare prieten sălășluiește un dușman). Ceea ce aflase, sau mai curînd își închipuise cu privire la starea lui civilă, la trecutul mamei lui, îi dădea o stare neîntreruptă de stinghereală absurdă, caraghioasă, certăreață. Cu ajutorul lecturilor, izbuti să se convingă că e copil „natural” (Cărțile romantice spuneau lucrurilor mai pe șleau.) Găsise mijlocul de a se mîndri cu acest lucru. Nu mai lipsea mult ca sa găsească în străvechea insulta un ciudat parfum de noblețe. Se socotea interesant, altfel decît ceilalți, singuratic, oarecum blestemat. Nu i-ar fi displăcut sa facă parte dintre bastarzii satanici ai lui Schiller sau Shakespeare. Asta i-ar fi dat dreptul să disprețuiască lumea prin tirade mărețe, în petto 46. Dar, cînd se găsea „în lume”. În clasă, între colegi, se simțea sfios, împovărat de taina lui, bănuind mereu că i se va ghici 46 În limba italiana în original: în sinea lui.

393

secretul. Purtările lui ciudate, aerul lui fatal, glasul lui subțire, care începea să se îngroașe, fața lui de fetișcană, care roșește ușor, aerele lui obraznice de cocoșel stîrneau atenția și glumele colegilor lui; ba chiar un șnapan mititel îi făcu propuneri rușinoase, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. Marc se simți răscolit, toată noaptea fu bolnav de revoltă și de scîrbă; nu mai voia să se ducă la școală, dar nici nu-i putea mărturisi mamei lui pricina. Trebuia să se facă respectat cu propriile lui puteri; își spunea: „Îl voi omorî”. Gîndurile lui frămîntate erau răscolite de valuri din adînc. Se afla în ceasul cînd se deșteaptă simțurile. Îl fascinau și îl înspăimîntau în același timp. Nevinovăția ciudată a mamei lui trecea pe lîngă toate acestea fără să vadă, fără să știe nimic. Marc ar fi murit de rușine dacă ea ar fi știut și ar fi văzut. Și, singur, plin de dispreț față de sine, simțea că înnebunește, pradă chemărilor instinctului înjositor. Dar ce poate face un copil, un biet băiat, lăsat în voia acestor forțe nebune! Natura monstruoasă pune un pîrjol într-un trup de treisprezece ani și, în lipsă de altă hrană, îl mistuie. Dacă e de soi bun, copilul nu se poate salva decît aruncîndu-se, printr-o încordare contrarie, într-o exaltare ascetică a spiritului, care de multe ori distruge trupul. Tineretul din vremea aceea, mai fericit decît înaintașii săi, începuse să practice disciplina bărbătească a atletismului. Marc ar fi fost fericit să poată face la fel. Dar și aci, firea i se împotrivea. N-avea putere. Doamne, cum îi invidia pe cei puternici! Cu cîtă invidie se uita la frumusețea lor! Aproape că-i ura. Niciodată nu va fi ca ei! Dorințele, toate dorințele, cele curate, cele josnice, un adevărat haos! Toți demonii vrăjmași! Ar fi jucăria întîmplării (nimeni nu-l poate ajuta!) dacă nu s-ar bizui pe un substrat de 394

sănătate morală, de cinste, mai mult chiar – de o măreție de care singur nu-și dă seama, de acel nu știu divin, rod al ostenelilor, al vitejiei, al răbdării îndelungate, pe care o au cei mai de soi. Această forță morală nu va îndura rușinea pîngăririi, jignirea decăderii; va adulmeca cu neliniște ceea ce e josnic și laș, îl va urmări pînă în cutele cele mai adînci ale gîndirii. Nu-l va scăpa totdeauna de josnicie, dar nu va conteni niciodată de a judeca josnicia, de a se judeca pe sine, de a se învinui, de a se pedepsi. Mîndria! Slăvită fie! Sanctus! Pentru firea unor astfel de copii mîndria înseamnă sănătate. E scînteia ce-și face drum prin noroi, e principiul mîntuirii. Cine ar putea lupta în singurătatea lipsită de dragoste, dacă n-ar avea mîndrie? De ce sa lupți dacă n-ai crede că ai bunuri supreme de apărat și că, de dragul lor, trebuie să lupți sau să mori? Marc vrea să învingă. Să învingă ceea ce înțelege și ceea ce nu înțelege. Să învingă ceea ce nu știe și ceea ce-i face silă. Să învingă taina lumii și să-și învingă josnicia. Aici, ca peste tot, e mereu învins! În sforțarea pe care o face să lucreze, să citească, să se concentreze, scapă de sine, se simte depășit, și-i lipsește mereu puterea. Ea există totuși, de-abia zămislită, dar nu e la înălțimea efortului și a voinței lui. E ros de dorință și de curiozități, unele sănătoase, altele nu – care-l trag în toate părțile. Alteori, se cufundă în toropeală, nu mai e în stare să facă nimic, nu mai poate să-și adune gîndurile. Își pierde timpul și e tare grăbit. De pe acum îl preocupă viitorul, alegerea carierei, căci știe că va trebui să fie hotărît de timpuriu. Și n-are nici un motiv de a se hotărî; plutește deasupra tuturor lucrurilor, cu același interes și aceeași nepăsare, aceeași atracție și același dezgust pentru toate. Vrea și nu vrea; nu e nici măcar în stare să vrea sau să nu vrea. Mașina nu e pusă la punct. Pornește vijelios; se oprește în pană 395

sau se poticnește și se trezește la fund. Atunci cercetează adîncul. Și copilul acesta, care suferă și se macină, vede mai bine decît alții golul și lîncezeala unei epoci ce se îndreaptă spre năruire. Are sentimentul sfredelitor al prăbușirii. Dar mama lui nu vede nimic. Vede un băiat morocănos, pretențios, răzvrătit, copilăros, de o sensibilitate bolnăvicioasă, lăudăros, și care te pune în încurcătură, un băiat căruia îi place uneori să rostească vorbe fără perdea și pe care, alteori, un cuvînt necuviincios îl înspăimîntă. Și, mai ales, rînjetul lui o scoate din fire. Nici nu bănuiește înțelesul lui amar și, încă mai puțin, sfidarea la adresa nenorocirii, care se ascunde sub el. Copilul simte cu durere nedreptatea ce i se face; este (sau se socotește) lipsit de putere, de frumusețe, neînzestrat, nevrednic; și, faptul că adaugă înfrîngerilor adevărate altele, pe care și le închipuie, îl doboară cu totul; se leagă de toate născocirile care-l pot umili. Despre cele două lucrătoare mici, care trec pe lîngă el rîzînd, crede că rid de el; nici prin gînd nu-i trece că ele rîd ca să-l întărite și că nu găsesc nicidecum urîtă mutrișoara lui îmbujorată de fetița speriată. I se pare că citește în ochii profesorilor o milă disprețuitoare pentru mediocritatea lui. Crede că băieții, mai voinici îi disprețuiesc slăbiciunea și îi scot la iveală lașitatea; căci, nervos la culme cum este, are clipe de bicisnicie și, fiindcă e sincer și le mărturisește, se socotește dezonorat: ca să se pedepsească se condamnă în taină la fapte primejdioase și nesocotite, care-i umezesc fruntea cu o sudoare rece și-l înalță puțin – prea puțin – în ochii lui. Rîde adesea de el însuși, ca un mic Nicomed 47, de el și de înfrîngerile lui. Dar dușmănește lumea care l-a făcut așa cum este și, în primul rînd, pe maică-sa. 47 Regele Bitiniei (142-91 î.e.n.), eroul unei tragedii de Corneille.

396

Ea nu-i înțelege aerul dușmănos. Ce egoist e! Nu se gîndește decît la el. Nu se gîndește oare decît la el? Ce s-ar întîmpla cu el dacă nu s-ar gîndi la el? Dacă nu s-ar apăra, cine l-ar apăra? Stau singuri și parcă împietriți unul în fața celuilalt. Ceasul destăinuirilor a trecut. Annette repetă veșnica jelanie a mamelor: „Cînd era mic, era cu mult mai iubitor!” Iar el își spune că mamele nu-și iubesc copiii decît pentru plăcerea lor. Fiecare se iubește doar pe el. Nu, fiecare voia să-l iubească pe celălalt. Dar, cînd ești în primejdie, trebuie să te gîndești la tine. La celălalt ai să te gîndești mai tîrziu. Cum poți să-l salvezi pe celălalt, dacă nu te salvezi pe tine mai întîi? Și cum te-ai putea salva, dacă l-ai lăsa pe celălalt agățat de gîtul tău? * Simțindu-se respinsă de fiul ei, Annette se înăspri ca și el. Acum, cînd își închisese inima față de iubire, cînd nu mai avea cu ce să-și hrănească nevoia de dragoste, trebuia să-și astîmpere foamea intelectuală, nevoia de activitate. Annette lucra toată ziua; seara citea, iar noaptea dormea tun. Înciudat, Marc invidia și disprețuia sănătatea acestei femei voinice, puterea ei – așa i se părea lui – de a nu se frămînta. Totuși Annette suferea fiindcă nu avea un tovarăș căruia să-i poată împărtăși gîndurile. Umplea golul prin muncă, un fel activ de a uita. Dar munca de dragul muncii e atît de goală! Și forțele pe care le simți în tine, nefolosite, pentru ce să le jertfești? Să jertfești! Annette descoperea peste tot în jurul ei nevoia sacrificiului. Adesea îi făcea mila, cîteodată îi părea lipsită de rost. Căci, bună observatoare cum era, nu înceta de a cerceta fețele și sufletele de dimineața pînă seara: uita de necazurile ei, 397

cufundîndu-se în ale altora. Poate că în această perioadă, cînd inima-i era împietrită – așa cum socotea ea – la vederea suferințelor și, mai ales a înfrîngerilor și a renunțărilor, curiozitatea se arăta mai tare decît mila. Printre femeile care, ca și ea, se luau la trîntă cu societatea, pentru a-i smulge o existență, cîte nu erau strivite, nu atît de asprimea împrejurărilor, cît de propria lor slăbiciune și renunțare! Aproape toate erau exploatate datorită vreunei afecțiuni și nu se puteau lipsi de această exploatare. S-ar fi zis ca e singurul lor rost în viață. Un rost de pe urma căruia se prăpădeau. Una se jertfea vreunei mame bătrîne sau vreunui tată egoist; cealaltă, unui bădăran de soț sau vreunui bărbat, care o înșela. Cealaltă… (cealaltă sînt eu!) unui copil, care n-o iubește, care o so uite, care mîine, poate, o s-o trădeze. Și ce-i cu asta? Dacă mă bucura faptul de-a fi trădată de el, înșelată, uitată! Dacă-mi place să fiu bătută! A, ce bătaie de joc, ce înșelăciune! Și celelalte te invidiază, cele care n-au pentru cine să se jertfească! Își leagă viața de un cîine, de o pisică, de o pasăre! Fiecare cu idolul lui! Dacă trebuie cu orice preț să ai un idol, mai bine dumnezeu! Cel puțin e de soi. Și cu am idolul meu, dumnezeul meu, dumnezeul meu necunoscut, adevărul meu ascuns, și apoi patima care mă împinge să-l caut. Poate că și asta-i înșelătorie. Dar n-o voi afla decît cînd voi ajunge la capăt. Și cel puțin înșelătoria asta e înaltă și merită să te lași prins de ea. Annette se revoltă împotriva lipsei de rost a anumitor jertfe. Nu, natura nu vrea ca cel mai bun să se jertfească celui nevrednic! Și, chiar de-ar vrea-o, de ce să mă supun? Dar nu vrea! Vrea să te sacrifici celui mai bun, mai mare, mai puternic. 398

Jertfă cu orice preț, pentru cel mai bun ca și pentru cel mai rău, de preferință pentru cel mai rău, pentru că astfel jertfa e mai întreagă – da, se potrivește destul de bine cu ideea pe care și-o fac mulți despre dumnezeu! Credo quia absurdum 48. „Cum e sacul, așa și peticul.” Acesta-i dumnezeu care s-a odihnit în ziua a șaptea, socotind că ceea ce făcuse era bine făcut. Dacă ar fi fost după voia lui, carul omului s-ar fi oprit după prima învîrtitură de roată. Orice progres în lume se face împotriva voinței lui. Fiat49. Noi vom învinge căruța. Și, chiar dacă ne-ar strivi, vreau cel puțin s-o văd că pornește. * O întîlnire tragică spori sila Annettei față de jertfele fără rost ale celor mai vrednici în folosul celor nevrednici (dar ce știe ea!). Pe vremuri avusese drept concurentă la un concurs ținut pentru străine, ce se ținea la o școală din Neuilly, pe o femeie tînără, de a cărei față energică de țărancă se simțea atrasă. Încercă să intre în vorbă cu ea. Dar cealaltă era neîncrezătoare și n-avea alt gînd decît să capete ea locul. Pe vremea aceea, Annette, neînvățată cu aceste lupte care-i făceau silă, se apărase rău, ba chiar, doritoare de a-și cîștiga o prietenă, se dăduse în lături în fața concurentei ei. Aceasta nu-i purta nici un fel de recunoștință. Pentru aceasta nimic n-avea însemnătate în afară de cîștig. O furnică grăbită, lacomă de noi agoniseli. Annette n-o interesa. Annette îi pierduse urma și cînd, după șase ani, întîmplarea le puse din nou față în față, Annette nu mai avea chef să facă pe mărinimoasa sau pe scîrbita. Viața e așa cum este. N-am cum s-o schimb. Vreau să trăiesc, pe urmă o să-ți vină și ție rîndul. 48 În limba latină în original: Cred, fiindcă este absurd. 49 În limba latină în original: Facă-se.

399

Ciocnirea avu loc. Dar nu dură mult. De la prima încăierare, concurenta fu knock-out. Cum Îmbătrînise! Pe Annette o izbi înfățișarea ei răvășită. Păstrase amintirea unei brune cu obrajii rumeni, presărați cu două-trei alunițe, ca un cozonac cu stafide, amintirea unei țărănci voinice, îndesate, dar cu fața fin conturată, care n-ar fi fost lipsită de farmec, de n-ar fi avut aerul posac, fruntea încăpățînată, mișcările repezi, veșnic grăbite. Și acum văzu un chip slab și încordat, cu privirea aspră, cu gura amară, cu obrajii scofîlciți, o femeie tînără, dar veștejită ca un fir de iarbă pîrjolit. Slujba rîvnită de amîndouă era cea de secretară la un inginer; nu se cereau decît două dimineți de prezență pe săptămînă pentru rezolvarea corespondenței și primirea vizitatorilor. Annette o întîlni pe Ruth Guillon în anticameră și privirile dușmănoase ale celor două femei se încrucișară. Ruth Guillon spuse: — Vii pentru locul ăsta. Mi-a fost făgăduit mie. Annette spuse: — Mie nu mi-a fost făgăduit. Dar vin și eu tot pentru el. — Degeaba, o să-l iau eu. — Degeaba sau nu, am venit: va fi al cui îl va căpăta. După o clipă, Annette fu chemată în biroul inginerului și obținu locul. Era cunoscută ca o femeie muncitoare, punctuală, inteligentă. Cînd ieși, se. Ciocni de Ruth, dar trecu înainte. Ruth o opri, întrebînd-o: — L-ai luat? — L-am luat. Văzu fruntea celeilalte roșindu-se în chip ciudat. Se aștepta la cuvinte violente. Dar Ruth nu spuse nimic. Annette își urmă 400

drumul, cealaltă se luă după ea. Coborîră scara. Cînd ajunseră în stradă, Annette se întoarse, aruncînd o privire grăbită spre rivala ei înfrîntă. Aerul abătut al acesteia o mișcă. În ciuda hotărîrii de a fi aspră, se întoarse și spuse: — Îmi pare rău. Dar trebuie să trăiesc. — Da, știu, spuse cealaltă. Unii au noroc! Eu n-am niciodată. Tonul se schimbase. Era amar, dar fără dușmănie, Annette schiță un gest, încercînd să-i ia mîna, dar Ruth și-o trase înapoi. — Lasă, nu te necăji! într-o zi pierde una, în altă zi, cealaltă. — Eu pierd în fiecare zi. Annette îi aminti de prima lor întîlnire, atunci cînd obținuse Ruth slujba. Ruth nu răspunse: mergea posomorită alături de Annette. — Nu-ți pot fi de folos? întrebă Annette. Roșeața năvăli din nou pe fruntea celeilalte. Mîndrie jignită sau emoție? Ruth îi răspunse sec: — Nu! Annette stărui: — Aș face-o cu plăcere. Și, cu un gest familiar, o luă de braț. Mirată, Ruth strînse cu nervozitate mîna Annettei sub brațul ei; apoi, întorcînd capul, își mușcă buza; după aceea, se smulse enervată și plecă. Annette o lăsă să se depărteze, urmărind-o cu privirea. O înțelegea: desigur, n-ai dreptul să-ți dăruiești mila cuiva care nu ți-o cere. Cîteva zile după aceea, intrînd într-o lăptărie, o zări pe Ruth care făcea cumpărături. Îi întinse mîna. De data asta, Ruth o luă, dar cu un aer înghețat. Totuși se ostenea să pară mai puțin morocănoasă: rosti cîteva cuvinte banale, și Annette, mulțumită de această mică încurajare, începu vorba. Cele două femei 401

discutară despre prețul cumpărăturilor. Fără s-o arate, Annette se miră că Ruth cheltuia mai mult decît ea pe ouă proaspete și lapte. Ruth plăti în văzul Annettei cu un aer sfidător. Cînd ieșiră, Annette îi spuse: — Ce scumpă e viața! Și se scuză aproape pentru ouăle pe care le cumpărase, spunînd: — E pentru băiatul meu. Ruth se umfla în pene: — Eu cumpăr pentru bărbatul meu. Annette nu știa nimic despre viața ei. Întrebă: — E bolnav? — Nu, dar e foarte bolnăvicios. Vorbi cu mîndrie despre îngrijirile pe care le cerea sănătatea lui. Annette, știindu-i ciudățeniile, nu-i mai puse întrebări, așteptînd să vorbească ea. Ruth nu mai spunea nimic; erau gata să se despartă, cînd Annette își aminti deodată. Îi făcu lui Ruth o ofertă să corecteze lucrările unei străine – care îi fuseseră comandate ei, dar cu care nu mai avea timp să se împovăreze. Ruth se arătă nespus de recunoscătoare: pentru ea, banii jucau un rol foarte însemnat. Annette îi ceru adresa, pentru cazul cînd ar mai fi avut alte comenzi. Ruth șovăi, răspunse în doi peri. Annette spuse nerăbdătoare: — Ca să-ți pot fi de folos. În orice caz, eu locuiesc… Îi dădu adresa. Ruth și-o dădu pe a ei, dar cu inima îndoită. Supărată, Annette se hotărî sa nu-și mai bată capul cu ea. Dar, după cîteva săptămîni, Ruth veni s-o caute. Se scuză pentru că fusese nepoliticoasă și, de data aceasta, îi destăinui cîte ceva (nu mult) din viața ei. Făcea parte dintr-o familie de țărani bogați, dar se certase cu taică-său, pentru că ținuse morțiș să vină 402

la Paris ca să se facă profesoară. Pentru ca tatăl ei o jignise, jurase să nu mai primească niciodată nimic de la el. Voia să-și cîștige viața singură. Se epuiza muncind. Cu toată energia de care dispunea, efortul intelectual o obosea; ostenea deasupra cărților ca un animal la jug; sîngele îi năvălea în tîmple. Era atît de congestionată, încît trebuia să se oprească. Un început de neurastenie o sili să renunțe la examenele pe care ar fi trebuit să le treacă. Căuta să dea lecții în particular. Își cîștiga viața din greu, cînd se îndrăgosti de un bărbat cu care se căsători, dar care n-avea să-i fie decît o povară mai mult. Dar asta nu o spuse. Annette avea s-o afle pe altă cale. Fiind destul de pătrunzătoare, ghici o parte din adevăr, prin întrebările discrete pe care le puse noii ei prietene. Înțelese că bărbatul n-are nici o meserie; era un „intelectual”, un „artist”, un „scriitor”. Dar nu izbuti să afle ce anume scria. Versuri? În materie de poezie Ruth n-avea mai mult gust decît o mic-burgheză provincială oarecare. Dar poezia îi impunea respect. Nu se grăbi să-i facă cunoștință Annettei cu „artistul” ei. Îl ținea închis. Dar, din clipa aceea, o văzu pe Annette mai des, prea des. O copleșea cu dovezi de prietenie, cu flori, cu atenții, nu prea nimerite, care de cele mai multe ori o plictiseau pe Annette. Lui Ruth nu-i plăceau căile de mijloc. Annette, cu firea ei pasionată, voia totul sau nimic. Ruth nu avusese niciodată o prietenă. Nu se destăinuise niciodată. Dar în clipa în care se hotărî s-o iubească pe Annette, nu-i mai dădu pace. Împovărată de această dragoste, Annette își dădea seama că soțul lui Ruth nu avea un trai prea ușor. În cele din urma, izbuti sa vadă pasarea rara; un om șters, oarecare, cu ochii de un albastru spălăcit: făcea impresia că, pe ascuns, e un iubitor de absint. Vanitos și în același timp foarte 403

puțin sigur de el, de o mediocritate desăvîrșită, se temea de părerea Annettei. Nu-și iubea nevasta. Dar îi venea la îndemînă să se lase alintat de ea: lua aere languroase, îndurerate, amare cînd era vorba de sănătatea lui, de talentele lui nerecunoscute și de invidia confraților. Annette îl străpungea cu ochii ei limpezi. E se arătă prevăzător și-și mai potoli jelaniile, pe care ironia tăcută a ascultătoarei le pîndea. În schimb, Ruth, rămînea cu gura căscată, fără să fie în stare să judece, mîndră din cale-afară. „Să-i lăsăm iluziile! Are nevoie de cineva pe care să-l iubească, de un bărbat, pe care să-l ocrotească. Are un suflet de slugă pătimașă. L-ar lăsa s-o calce în picioare.” Se întîmpla să-l și muștruluiască aspru. O dată, pe cînd urca scările, Annette îl auzi pe „poet” țipînd ca din gură de șarpe: Ruth își bătea bărbatul. Annette nici nu se îndoia că cea mai mare parte din banii lui Ruth se duceau pe hoinărelile și pe băutura lui José. Apoi juca și la curse. Ruth nu se plîngea niciodată; se înverșuna să cîștige destui bani, ca el să-și poată publica volumul de poeme. Dar el nu se grăbea să le scrie. Și, într-o zi, cînd Ruth își făcu socotelile, descoperi că el îi furase trei sferturi din bani: se furase singur. În ziua aceea, înfrîngîndu-și mîndria, îi mărturisi Annettei nenorocirea ei. N-ar fi crîcnit, dacă ar fi fost vorba numai de ea. Dar, de ani de zile, se istovea pentru el (cum spunea ea: „Pentru gloria lui!”). Și el și-o năpruia singur. O mărturisire aduce alta. Pînă la urmă, Annette afla aproape tot ce se putea afla despre suferințele lui Ruth, își ruinase sănătatea. Din ce în ce mai slabă pe zi ce trecea, Ruth era din ce în ce mai puțin în stare să-și ascundă gîndurile. Și, fiindcă moartea se apropia, ochii i se deschideau; deslușea acum nulitatea acestui om și lipsa lui de dragoste față de ea. José aproape că nici nu mai 404

dădea pe acasă. O ștergea pentru că socotea neplăcută tovărășia unei femei bolnave și morocănoase. Cînd i se apropie ceasul, Ruth nu mai avea nici o iluzie. Spunea totuși, cu o mîndrie sinceră, că nu-i pare rău de nimic, car lua-o de la capăt. — Asta m-a omorît. Dar din asta am trăit. Nu credea în nimic, nu aștepta nimic, nici pe lumea asta, nici pe cealaltă. Annette fu singură la căpătîiul ei, cînd își dădu sufletul. O congestie cerebrală o doborîse. José care fugise la apropierea morții, își arătă fața înspăimîntată, cîteva clipe după aceea. Avu o emoție de scurtă durată. După ce lăcrimă puțin, primele lui cuvinte fură: — Dar, pentru numele lui dumnezeu! Ce-o să se întîmple cu mine? Annette spuse: — Ai să găsești alta care să te hrănească. José îi aruncă o privire plină de ură. Dar o lăsă pe Annette să plătească înmormîntarea. La căpătîiul moartei, Annette gîndea: „Da! A avut mîndrie, o voință fără pereche și un devotament ascetic. Și la ce-au folosit? Ce risipă! Să se jertfească pentru un cîine! Biata Ruth a fost aspră. Dar nu de ajuns. Trebuie să te înăsprești și mai mult.” * Ma înverșunez împotriva inimii ce înșală – inima blestemată, care nu faci decît să ademenești! Rațiunea și simțurile mele voiesc și știu. Inima mi-e oarbă. Eu trebuie s-o călăuzesc! împotriva dragostei, a jertfei, a bunătății. În viața fiecăruia, ca și în viața socială, există anumite mode sentimentale ce se urmează, fără să semene una cu alta. Ba chiar 405

legea lor de căpetenie e să nu se asemene. Cînd domnesc unele, oamenii le acceptă cu deplină seriozitate, neavînd decît dispreț pentru sentimentele învechite și ridicole, convinși că această modă e, și va rămîne cea mai bună. Annette trecea pe atunci printr-o modă de asprime. Dar, oricum s-ar deghiza, ființa omenească rămîne mereu aceeași. Nu se poate lipsi de alții. Omul cel mai mîndru are nevoie de dragoste. Și cu cît împrejurările îl silesc să se închidă mai mult în sine, cu atît gîndirea trădătoare urzește mai aprig săl dea pe mîna dușmanului. Annette se simțea foarte tare. Tare, datorită experienței și inteligenței ei, hotărîtă, practică, dezamăgită. Acum era sigură că va trăi după voința ei, bineînțeles muncind. Dar și munca se bizuia tot pe voința ei. Nu-i era teamă că va duce lipsă de muncă. N-avea nevoie de ajutorul nimănui. Cît despre ea, nu-i mai păsa dacă putea place, sau nu, cuiva. De cîtva timp avea de luptat cu un nou soi de concurenți: bărbații. Dădea lecții băieților, pregătindu-i pentru liceu sau pentru examene. Izbutea: dar, o dată cu succesul, creștea și dușmănia acelora cărora le era preferată. Se socoteau jefuiți. Nu mai era vorba de galanterie. Și printre cei mai puțin lipsiți de scrupule erau bărbații însurați: nevestele lor îi stîrneau. Annette era bîrfită. Cîte nu se șopteau despre mijloacele prin care căpăta locurile cele mai bune! Dar Annette, cu zîmbetul ei aspru și atrăgător pe buze mergea pe drumul ei, disprețuind gura lumii. Adevărul este că, totuși, pe nevăzute, acești ani lungi de muncă necruțătoare începeau să-și lase urmele. Se apropia de patruzeci de ani. Viața trecuse fără ca ea să bage de seamă. Și o revoltă ascunsă i se strecura în suflet. O viață întreagă pierdută 406

fără iubire, fără înfăptuiri, fără lux, fără bucurie puternică. Și era atît de făcută să se bucure de lucrurile acestea, care-i lipseau! La ce bun să te mai gîndești? Acum e prea tîrziu! Prea tîrziu?

407

PARTEA A TREIA Solange avea o față mică, rotundă și rustică, de madonă gotică: un aer bătrînesc și copilăresc în același timp, ochii rîzători și mici, nasul mititel, gura drăgălașă, bărbia cioplită cam aspru, tenul fin și obrajii îmbujorați. Îi plăcea să vorbească despre lucruri serioase pe un ton serios, foarte serios, în contrast comic cu fața ei veselă, care se ostenea să nu pară așa. Solange era veșnic grăbită la vorbă, de teamă să nu-și piardă șirul gîndurilor adînci și, într-adevăr, i se întîmpla să se oprească la mijloc, cu șirul gîndurilor întrerupt: „Ce voiam să spun?” Ascultătorii îi răspundeau rareori la această întrebare, pentru că n-o prea ascultau. Nu se supărau pe ea. Solange nu făcea parte dintre femeile vorbărețe, cărora trebuie să le urmărești firul vorbelor nesărate. Nu era îngîmfată; totdeauna gata să se scuze, dacă te-a plictisit. Dar, deși firea ei nu-i îngăduia să adîncească vreun gînd, avea o năzuință naivă spre gîndire și nespus de multă bunăvoință. Nu prea ieșea mare lucru din bunăvoința ei: gîndurile se opreau în drum – cărțile serioase deschise de ea: Platon, Guyau 50, Fouillé 51, căscau deschise la aceeași pagină săptămîni și luni în șir, iar planurile mari, idealiste, altruiste – opere de asistență socială sau noi sisteme de educație – erau jucării ale minții ei, pe care le uita, fără întîrziere, prin unghere, pe sub mobile, pînă cînd, din întîmplare, le descoperea din nou. Era o mic-burgheză cumsecade, blindă, binevoitoare, drăguță, înțelegătoare, cumpănită, un pic pedantă, 50 Guyau Marie-Jean (1854-1888), filozof și sociolog burghez. 51 Fouillé Alfred (1838-1912), filozof burghez.

408

dar nu supărătoare, care, fără să pozeze, își închipuia că are nevoi intelectuale, dar care, de fapt, n-avea nevoie decît să vorbească despre idealuri și despre multe altele, despre toate în același fel, liniștit, curățel, bine orînduit, cumsecade și fără valoare. Mai tînără cu trei sau patru ani decît Annette, simțise pe vremuri pentru ea una dintre acele atracții paradoxale pe care firile potolite le simt față de firile primejdioase. E drept că asemenea fenomene se produc de obicei la distanță. De fapt, în liceu, o cunoscuse destul de puțin pe Annette, pentru că făceau parte din clase deosebite. Mica Solange simțise pentru fata mai în vîrstă o fascinație sfioasă numai văzînd-o în treacăt și prînzind cîteva ecouri de la colegele mai mari. Annette nu bănuise nimic. De atunci Solange o uitase de-a binelea. Se măritase și era fericită. Ar fi trebuit ca bărbatul ei să fie un monstru sau un om pătimaș ca să n-o facă fericită. Slavă domnului! Victor Mouton-Chevallier nu era nici una, nici alta. Sculptor de meserie, inspirația nu-i prea dădea ghes, căci trăia din rente și avea o nevastă bogată. Nu era lipsit de gust; dar nu simțea nici o nevoie poruncitoare de a traduce în arta lui ceva nou, sau să folosească altă manieră decît folosise cutare sau cutare dintre vestiții lui confrați din toate timpurile. Și, fiindcă nu cunoștea ambiția, era lipsit de sentimente josnice (poate și de celelalte); gusta o mulțumire desăvîrșita, descoperind cît de bine, cît de minunat le-au exprimat (cel puțin așa își spunea el, măgulindu-se) Michelangelo, Rodin, Bourdelle, sau alți domni mai mărunți, căci era eclectic și culegea de peste tot. În starea fericită în care se afla, într-adevăr n-ar fi avut rost să se obosească creînd și el. O făcea doar ca să adauge o savoare nouă plăcerii lui, și anume, amăgirea măgulitoare că și el făcea 409

parte din familia creatorilor. Răsfrîngea adesea asupra lui însuși respectul duios pe care se credea îndatorat să-l arate față de eroii artei și de nenorocirile lor; lua și el parte la aceste nenorociri – de departe; și fața lui voioasă se silea să îmbrace aere de tristețe austeră, cînd o auzea pe nevasta lui cîntînd la pian Patetica (doar și Beethoven făcea parte din familie). Solange corespundea cu prisosință nevoilor lui casnice: o dragoste liniștită, o bunătate nepretențioasă, o fire blajină, potolită, binevoitoare, un idealism de casă, care nu se încumeta să iasă afară, rînd e vînt sau noroi, o înclinare spre admirație, care face viața atît de ușoară! În sfîrșit, cu un cuvînt care spune totul, adevăratul lor ideal nemărturisit era siguranța existenței. Averea și inima le îngăduia acest lucru: erau la adăpost de orice fel de griji materiale; și teama că în căminul lor vor intra grijile nu exista. Și, totuși, o aduseseră pe Annette. Dacă ar fi putut să bănuiască ce sîmbure de tulburare purta în ea această Frau Sorge52 s-ar fi simțit tare stînjeniți. Dar n-au aflat niciodată. Erau ca neștiutorii, care se joacă cu un exploziv: dacă ar ști ce țin în mînă, ar avea o criză de nervi. Dar neștiind nimic, după ce s-au jucat de ajuns, duc frumos explozivul, fără nici un gînd rău, în grădina unui prieten. Și au dus-o pe Annette în grădina familiei Villard. * Cînd Solange o regăsi pe Annette, regăsi în aceeași clipă și vechiul sentiment: se îndrăgosti de ea. Cunoștea, la fel ca toată lumea, viața „neconformă” a Annettei. Dar bună cum era – fără 52 Doamna Grijă; titlul unui roman al scriitorului german Hermann Sudermann (1857-1928).

410

să aibă multă profunzime, dar și fără să adopte o falsă pudoare – n-o judeca aspru. De înțeles însă n-o prea înțelegea. Înclinată spre indulgență — Ceea ce alcătuia latura cea mai simpatică a firii ei – se gîndea că Annette fusese fără îndoială o victimă sau că avusese pricini serioase să facă ceea ce făcuse și că, în orice caz, treaba asta n-o privea decît pe ea; prin urmare, bîrfeala o indigna. După ce își revăzu prietena, se interesă mai amănunțit și, aflînd curajul și abnegația ei, o cuprinse numaidecît o admirație înflăcărată pentru Annette. Era una din exaltările ei periodice, care nu-i mai lăsau, cîtăva vreme, loc pentru nici un alt sentiment. Bărbatul ei, pe care Solange îl hrănea cu entuziasm, găsi de data aceasta încă un prilej să se înduioșeze de noblețea sufletească a Annettei, a soției lui, și de a lui proprie. (Ce altceva ne face să ne bucurăm mai deplin de propria noastră frumusețe morală decît emoția simțită față de frumusețea morală a semenului nostru?) Intre cei doi soți începu o licitație de gînduri nobile. Biata femeie, victima nedreptăților sociale, nu putea fi lăsata singură, în părăsire! Familia Mouton-Chevallier porni s-o găsească pe Annette tocmai la etajul al cincilea, unde locuia. O găsiră gospodărind; li se păru cu atît mai mișcătoare. Răceala ei li se păru dovada unei desăvîrșite demnități. Nu plecară pînă nu-i smulseră făgăduiala că va veni împreună cu băiatul să ia masa cu ei, în intimitate. Lui Annette, această prietenie reînnodată nu-i făcu prea mare plăcere. Deslușea de pe acum cît va fi de nesărată. Anii de singurătate morală pe care-i trăise îi dăduseră un miros de jivină. Nu-i bine să te depărtezi de lume; pe urmă ți-e greu să te întorci, fiindcă începi să simți mirosul de hoit pe sub flori. În căminul liniștit al familiei Mouton-Chevallier, Annette nu se simțea la largul ei: fericirea aceasta conjugală n-o umplea de 411

invidie. „Călduță, călduță, călduță…” cum spune Molière. Nu, mulțumesc! Nu-i pentru mine! Annette se afla în ceasul cînd omul are nevoie de suflul aspru al vieții. Putea fi liniștită! Blajina Solange avea să-i aduci acel suflu. * Annette se îmbrăcă pentru cină. În seara aceea trebuia să-i întîlnească, în casa Mouton-Chevallier, pe prietenii cu care Solange îi împuia urechile: doctorul Villard, un chirurg la modă, cu celebritate zgomotoasă, împreună cu tînăra și strălucitoarea lui soție. Annette era cam îngrijorată. „Dacă nu m-aș duce?” Era gata să trimită cîteva rînduri, să se scuze. Dar Marc, pe care singurătatea alături de maică-sa îl plictisea, se bucura de orice prilej de a ieși din casă. Annette nu voi să-l lipsească de această distracție. De altfel, se simțea caraghioasă. „Ce s-a întîmplat? Ce te tulbură?” Era un fel de presimțire. Prostii! Spiritul raționalist care sălășluia în ea, alături de instinctele care-l nesocoteau, o făcu să ridice din umeri. Sfîrși cu îmbrăcatul și porni spre Solange, la braț cu fiul ei. Instinctul superstițios nu zăbovi mult cu răzbunarea lui. De fapt, nu-i nici o minune ca o presimțire să se realizeze. O presimțire e o predispoziție pentru ceea ce ne temem să simțim. Prin urmare, cînd se vestește ceva. Nu se săvîrșește o vrăjitorie. Faptul ar putea fi mai curînd comparat cu descoperirea unui izvor: o tresărire îl vestește, pe cel care se apropie, că șuvoiul e gata să izbucnească. În pragul salonului, Annette se simți prevenită: se încumetă totuși și, de îndată ce intră, se liniști. Încă înainte ca Solange să i-l fi prezentat, îl și judecase pe Philippe Villard dintr-o privire. I se păru antipatic. Se simți ușurată. Philippe nu era frumos. Era mic, spătos, cu fruntea bombată, 412

cu fălci puternice, cu barba scurtă și ascuțită, cu privirea albastră ca oțelul. Foarte stăpîn pe el, se purta cu răceală politicoasă și poruncitoare. La masă șezu alături de Annette și luă parte la două discuții: cea generală, pe cate Solange o ducea în felul ei dezlînat și cea pe care, din timp în timp, o ducea cu vecina lui. În amîndouă cazurile avea același fel de a vorbi, scurt, precis, tăios, fără nici o șovăială în vorbe sau în gînd. Cu cît îl asculta mai mult, cu atît simțea Annette cum îi crește dușmănia față de el. Răspundea, învăluindu-se într-o nepăsare seacă și distantă. El nu parca că pune prea mult preț pe spusele ei. Fără îndoială că o judeca după laudele nesărate pe care i le adusese Solange. Nici prea politicos nu se arăta. Nu era de mirare. Lumea se obișnuise cu purtările lui repezite. Dar pe Annette o iritau. Îl măsură cu coada ochiului, trăsătură cu trăsătură, fără să pară însă că-l privește, și nu găsea nimic care să-i placă. Totuși, impresia totală nu era suma impresiilor de amănunt, și cînd ajunse, fără nici o tulburare, la sfîrșitul acestei cercetări, descoperi din nou tulburarea. O mișcare a mîinii, o zvîcnire a feței. Îi era teamă de el. Gîndea: „Numai de nu m-ar vedea!...” Solange vorbea despre un autor care avea, spunea ea, darul lacrimilor. — Frumos dar! făcu Philippe. Nici în viață nu prețuiesc lacrimile prea mult. Dar nu cunosc nimic mai dezgustător decît să faci abuz de lacrimi în artă. Doamnele se revoltară. Doamna Villard spuse că lacrimile sînt una din plăcerile vieții, iar Solange că sînt o podoabă a sufletului. — Dar dumneata, dumneata nu protestezi? o întrebă el pe Annette. Și dumneata tot de la negustorul ăsta te aprovizionezi? 413

— Mie îmi ajung ale mele, spuse ea, nu mai am nevoie și de ale altuia. — Trăiești din rezervele dumitale? — Vezi vreun mijloc să scap de ele? — Fii aspră! — Învăț să fiu, răspunse ea. El îi aruncă o scurtă privire piezișă. Ceilalți își făceau mai departe mărturisiri. — Uite, îi spuse Philippe lui Annette, ăsta-i un omuleț pe care ar trebui să-l înveți! (Arătă cu coada ochiului spre Marc, a cărui față în veșnică mișcare trăda copilărește feluritele emoții pe care i le trezea vederea frumoasei doamne Villard, care ședea alături de el.) — Mă tem, spuse Annette, că se arată de pe acum prea aspru. — Cu atît mai bine! — Cu atît mai bine pentru cei ce-i stau în cale? — Să treacă peste ei! — E ușor de spus! — N-ai decît să te dai în lături! — Ar fi împotriva naturii. — Nu, împotriva naturii e să, iubești prea mult. — Să-ți iubești copilul? — Pe oricine și, mai ales, copilul, — Are nevoie de mine. — Privește-l! Crezi că se gîndește la dumneata? S-ar lepăda de dumneata ca să ciugulească o firimitură din mîna nevestei mele. Degetele Annettei, întinse pe fața de masă, se crispară… Cum îl ura! El i-a văzut degetele crispate. — Nu l-am făcut ca să renunț la el, spuse ea. 414

— Nu l-ai făcut dumneata, răspunse Philippe. Natura l-a făcut. S-a folosit de dumneata și acum te azvîrle. — Nu mă las eu azvîrlită. — Te lupți? — Lupt! O privi drept în față. — Ai să fii înfrîntă. — Știu, totdeauna se întîmplă așa. Dar nu-i nimic! Mă lupt. Sub masca ei de răceală, ochii îi zîmbeau înfruntîndu-l. Dar privirea albastră a lui Philippe o străpunse. Se trădase. Philippe era un om viclean. Violența era o parte a geniului lui. I se potrivea la fel de bine la clinică, în diagnosticele lui fulgerătoare, în siguranța mîinii lui, în hotărîrile luate. Obișnuit să citească dintr-o privire pînă în adîncul trupului, o înțelesese numaidecît în întregime pe Annette, cu patimile ei, cu mîndria și frămîntările ei, cu temperamentul și natura ei puternică. Iar Annette se simți descoperita. Dar casca recăzu, viziera se coborî, și Annette, îndîrjită de ciudă, nu mai arătă vrăjmașului decît o armură de gheață. După cum i se strîngea inima, știa că dușmanul e acolo. Dușmanul? Da, dragostea. (Ce cuvînt șters, cît e de departe de forța aceea crudă!) Cînd văzu că stîrnește interesul lui Philippe, Annette îi opuse o rigiditate ironică, care îi ascundea cu greu dușmănia. În felul acesta se trăda de fapt pînă la capăt. Era prea sinceră, prea pătimașă. Nu se putea preface. Piuă și dușmănia o arăta pînă în adîncul sufletului. N-o văzu decît Philippe. Nu mai încercă să însuflețească discuția, aflase destul și, cu un aer nepăsător, în timp ce spunea oaspeților una din poveștile lui, amară și plăcută în același timp, o poveste ce purta pecetea experienței lui aspre, o măsura cu privirea pe femeia pe care avea s-o cucerească. 415

Nici unul dintre cei de față nu băgase nimic de seamă. Perechea Mouton-Chevallier vedea cu părere de rău că Annette și Philippe nu se simpatizau: nu era nimic comun între firile lor. De altfel, punînd-o pe Annette să se întîlnească cu familia Villard, se gîndiseră s-o apropie de doamna Villard: „Erau făcute una pentru alta”. Și, în privința aceasta, avură plăcerea de a vedea că nu se înșelaseră. Noémi Villard era o creolă încîntătoare, cu oase mici, plinuță și rumenită ca un porumbel fript, cu ochi de căprioară, cu nas fin, obrazul slab și cu un botișor care se întindea ca să prindă; avea sîni rotunzi și tari, pe care îi arăta cu mărinimie, brațe delicate, talia subțire, și un picior mic. Juca rolul femeii-copil, care ba se avîntă ba tînjește, cu elanuri, rîsete, lacrimi și cuvinte gîngurite. Părea o făptură firavă, deschisă, sensibilă, nu prea inteligentă. Și era tocmai contrariu. Cerebrală și senzuală, uscata și pătimașă, vedea totul, calcula totul. Neobosită, de nezdruncinat, firavă, într-adevăr, ca o trestie ce se îndoaie și te lovește, era făcută sub smalțul fărîmicios, care o acoperea, din var și nisip (numai ca ar fi putut spune ce cheltuială de energie îi cerea spoiala cu gingășie). Cît despre inteligență, ar mai fi putut da și altora: avea din belșug, dar n-o folosea decît dacă era vorba de singurul lucru care o interesa: bărbatul ei, pe care îl stăpînea cu gelozie. Pentru amîndoi fusese o căsătorie zămislită din patima minții și a simțurilor – din voluptate și din vanitate. Noémi se hotărîse cu mult înainte ca Philippe s-o aleagă chiar, mai înainte ca el s-o bage în seamă. Acest bărbat care, asemenea unor iluștri confrați parizieni, ducea cu aceeași energie năvalnică o activitate profesională zdrobitoare și o viață neobosită de societate, găsise timp să iște numeroase pasiuni. Faima lui de cuceritor contribuise mult la dragostea nebunească și la dorința hotărîtă a 416

lui Noémi de a-l lua, ca să-l aibă numai pentru ea, să-l păstreze. Lui Philippe nu-i păsa dacă o femeie e inteligentă sau nu. Voia femei bine făcute, sănătoase, elegante și proaste. Îi făcea plăcere să spună că o femeie nu-i niciodată destul de proastă. Noémi nu era proastă; și ce-i cu asta! O femeie care vrea un bărbat își ticluiește, în fața oglinzii, mintea și ochii pe care-i dorește el. Îl îmbăta pe Philippe cu carnea ei tînără și cu idolatria pe care i-o arăta. Îl sorbea cu lăcomie. Dar cariera de amantă nu-i o sinecură. Pentru asta trebuie să cheltuiești geniu. Și n-ai niciodată liniște. După un lung răstimp de afectuoasă supunere reciprocă, Philippe începu să obosească. Noémi, care prindea cu o iuțeală minunată cea mai mică oscilație în inima soțului și amantului ei, nu dormea decît cu un ochi; fără ca Philippe să bage de seamă, era veșnic trează și știa, dintr-o mișcare, să ocolească primejdia și să-l prindă din nou în cursă, cu momeala simțurilor și cu mintea ei ascuțită, pe bărbatul gata să-i «ape. La început fusese ușor. Dar nu pentru mult timp. Mai mult decît pe Philippe, trebuia să se supravegheze pe sine, să fie mereu atentă, totdeauna gata să facă fața urmelor neprevăzute ale clipelor perfide, urmelor de neînlăturat ale zilelor și anilor. Noémi pierduse din prospețime; tenul ei nu mai era atît de curat, tenul ei fin devenise uscat; sînii i se îngreuiaseră, linia pură a gîtului era amenințată. Arta venea în ajutorul acestei capodopere primejduite, ba chiar îi mai adăuga cîte un farmec. Dar ce încordare veșnică! Orice clipă de nepăsare ar fi arătat ochilor ageri ai stăpînului taina, iar el n-ar mai fi uitat-o niciodată. Să nu te lași niciodată surprinsă! Ce tragedie, într-o dimineață, cînd unul din incisivii mici de sus se spărsese! Noémi se făcuse nevăzută o jumătate de zi; dispăruse la dentist; și cînd o văzuse la întoarcere, arătîndu-și surîsul desăvîrșit, Philippe nu 417

avusese alte bănuieli decît cele pe care i le stîrneau gelozia. (Dar asta nu-i atît de groaznic ca un dinte rupt.) Trebuia să joace fără să dea greș. Philippe nu era unul dintre bărbații care pot fi ușor înșelați asupra mărfii. Era de meserie. Noémi simțea întotdeauna o bătaie de inimă cînd el își ațintea asupra ei una din privirile „Raze X” (așa le spunea ea în rîs ca să se amăgească), și o făcea să se simtă ca la o inspecție. Se întreba: „Vede?” Philippe vedea, dar nu arăta. La Noémi, arta părea că face parte din natură; și, cîtă vreme rezultatele îi plăceau, totul mergea bine. Dar vai, ce se va întîmpla în ziua cînd rezultatele vor da greș! Noémi nu putea să se culce nici două nopți pe laurii cîștigați. În fiecare zi trebuia să-i dobîndească din nou. Și n-avea voie să se arate îngrijorată. Ca să placă stăpînului, trebuia să pară mereu veselă, tînără, strălucitoare. Uneori se simțea copleșită. În clipele de oboseală, cînd știa că n-o vede nimeni, se prăbușea pe divan, cu o cută aspră între ochi, cu un surîs crispat, însîngerat de buzele ei vopsite. Dar aceste crize de slăbiciune nu durau niciodată mai mult de un minut sau două. Trebuia s-o pornească din nou. Și pornea. Tînără, veselă, strălucitoare. De ce nu? Așa era. Și apoi îl avea pe Philippe. N-o să-i dea drumul. Afară de asta, împotriva unui tiran de care nu te poți lipsi și care abuzează de puterea lui, există răzbunări… Dar ajunge! Are și ea tainele ei. Vom mai vorbi îndată de ele, dacă ne va îngădui. Deocamdată Noémi rîde, nu numai ca să-și arate dinții; e mulțumită de el și de ea, e sigură, îl ține strîns) Și, bineînțeles, tocmai ăsta-i momentul cînd Philippe îi scapă. Zadarnic e talentul ei! E zadarnică toată osteneala asta! Vine totdeauna clipa cînd atenția slăbește. Doar și Argus53 a adormit. Și animalul ținut în cușcă, inima amantului 53 Personaj mitologic despre care se spune că ar fi avut o sută de

418

înlănțuit, își reia libertatea. Datorită uneia din ciudățeniile pe care le obișnuiește natura (ca o mijlocitoare pricepută ce este), Noémi privi pentru prima dată o femeie cu încredere. Acea femeie fu Annette. Noémi trăia cu siguranța înșelătoare că Philippe nu poate suferi femeile intelectuale. Annette n-ar fi fost în stare să-i stîrnească neliniști. Judecind după portretul fizic al rivalelor ei din trecut și după al ei, Noémi își închipuise cum ar putea să arate cea care i-ar fura vreodată bărbatul. O vedea mică, la fel ca ea, mai curînd brună, desigur drăguță, fină, cochetă și știind să se folosească de toate aceste daruri. Philippe susținea părerea caraghioasă ca femeia, fiind făcută numai și numai pentru folosința bărbatului, trebuia să joace, în viața modernă, rolul unui bibelou foarte îngrijit, dar ușor de mînuit, care nu ocupă mult loc, împodobind plăcut salonul și dormitorul. Nu-i plăceau femeile mari și punea mai mult preț pe gingășie decît pe frumusețe. Cît despre însușirile minții, spunea că, atunci cînd are nevoie de ele, le găsește la bărbați și că singurul fel de spirit pe care-l cere unei femei e „spiritul corpului”. Noémi nu-l contrazicea; știa că se potrivește cu acest portret. Annette nu se potrivea. Mare și voinică, de o frumusețe greoaie, liniștită, cînd n-o însuflețea nimic, și lipsită de grație (atunci cînd nu voia), era ca o Junonă prefăcută în juncă, ce doarme pe o pajiște. Noémi o socotea foarte liniștitoare. Și faptul că Annette se arăta de gheață față de Philippe o făcea și mai atrăgătoare pentru Noémi. Pe de altă parte, Annette, foarte sensibilă la tot ce era gingășie feminină și gata să iubească ceea ce nu-i semăna, fu cucerită de Noémi. ochi. Pus de Junona, soția lui Jupiter, să-i păzească pe una dintre preoțesc, Argus a adormit.

419

Stînd de vorbă cu ea, îi arătă că și ea știe să zîmbească fermecător. Lui Philippe nu-i scăpă nimic: și vîlvătaia ce se aprinse în el ardea pentru această Annette cu două fețe, dintre care una nu era pentru el. (Oare nu era pentru el? Dragostea pe care o respingi cunoaște vicleșuguri atît de savante ca să se furișeze în locul de unde a fost izgonită!) în timp ce-l oprea pe Philippe de a-i cerceta gîndurile și se ascundea după o aparență din cele mai neplăcute, Annettei nu-i părea totuși rău că, pe deasupra zidului, el îi vede chipul cel mai cuceritor. Da, Philippe văzuse bine. Din celălalt colț al salonului, unde expunea gazdelor o experiență recentă, se uita la soția lui, care lucra pentru el. Annette șt Noémi se copleșeau cu drăgălășenii, pe care Noémi le avea întotdeauna la îndemînă, și care trezeau Annettei un sentiment complex, și din care interesul pentru Philippe nu lipsea. Și urechea ei urmărea în celălalt colț al salonului vocea tăioasă care se știa ascultată. Îl ura, îl ura. Regăsea în el cel mai intim ascunziș al firii ei înăbușite pe care voia să-l înăbușe – ceea ce era rău și puternic în ea: mîndria aspră și poruncitoare, nevoia de a stăpîni, cerințele voinței, ale inteligenței și ale unui trup senzual și violent, patima fără dragoste, mai puternică decît dragostea. Și această faună a sufletului Annette o ura la el cum o ura și la ea. Dar pornea o luptă inegală. Împotriva ei, erau doi: el și ea. * Philippe Villard își avea obîrșia în mica burghezie din Franche-Comté. Tatăl lui, proprietar de tipografie într-un orășel de provincie, era activ, vioi, îndrăzneț și avea energia și lipsa de scrupule de care e nevoie ca să izbîndești, pe o scenă mai largă. Dar omul dădu greș; pentru că, dacă vrei să reușești, trebuie să ajungi cu îndrăzneala pînă la o margine, pe care n-ai voie s-o 420

depășești. Iar el o depășea mereu. Girantul unui mic ziar local, care înota în apele tulburi ale politicii, republican, gambe tist 54, anticlerical pînă în vîrful unghiilor, mare specialist în alegeri, mersese într-un rînd prea departe cu bîrfele și cu șantajele îngăduite de lege (ba nu de lege, de obicei!) și fusese condamnat, părăsit de cei pe care îi slujise. Era și bolnav pe deasupra, așa încît se văzu, pînă la urmă, ruinat și cu mașinile scoase la mezat. Toată ura localnicilor se dezlănțuise acum cînd omul nu mai avea mijloace de a se face folositor sau temut. Începu să se zbată, furios ca un lup, împotriva bolii, a mizeriei, a răutății și, fiindcă deznădejdea îi înrăutățea starea, își dădu sufletul, blestemînd pînă-n ultima clipă trădarea vechilor tovarăși. Micuțul de zece ani n-avea sa uite nici unul din aceste blesteme. Maică-sa, țărancă trufașă de pe podișurile masivului Jura, obișnuită să lupte cu pămîntul sărac mușcat de vîntul aspru, intrase ca femeie cu ziua; spăla și făcea muncile cele mai grele. Era voinică de parc-ar fi fost o iapă din Perche și lucra cu cele două mîini și cu un trup de fier; era aprigă la cîștig, dar conștiincioasă, cinstită, aspră cu ea însăși și strînsă la pungă; lumea se temea de ea, dar o și căuta; avea o limbă de care era bine să te ferești, dar știa să și-o țină. Lumea știa că de la răposatul bărbatul ei femeia cunoștea o mulțime de secrete de familie; nu se folosea de ele, dar le avea; și era mai cuminte să-i plătești serviciile, decît să te lipsești de ele. Lipsită de scrupule în cuget și riguroasă în acțiune, era asemenea unui foc mocnit (în neamul acesta, Spania lăsase o urmă din sîngele ei) și desfășura o energie fără margini, care, amestecată cu dezamăgirea galică, o 54 Adept al liberalismului burghez preconizat de Lèon Michel Gambetta (1838-1882).

421

făcea să nu creadă în nimic și să se poarte totuși ca și cum mîntuirea sau osînda ar fi fost capătul drumului. Nu-și iubea decît fiul. Un fel foarte sălbatic de-a iubi! Nu-l ascundea nimic din cele ce tăinuia față de alții; îl socotea ca un asociat. Era ambițioasă numai pentru el. Ea se jertfea, deci trebuia să se jertfească și el – pentru cine? Pentru răzbunarea ei. (A ei? Da, a ei, a fiului sau a mamei, era același lucru!) Nici urmă de duioșie, de răsfăț și, mai ales, de văicăreli! „Lipsește-te acum! Ai să te lingi pe buze mai tîrziu!” Cînd se întorcea de la școală (dumnezeu știe prin ce sforțări și cu cîtă diplomație obținuse o bursă la colegiul orașului și, mai tîrziu, la liceul capitalei de județ), cînd se întorcea bătut și umilit de mic-burghezi, moștenitorii imprudenți ai dușmăniei ascunse a părinților, ea îi spunea: „N-ai decît să fii mai puternic decît ei. O să-ți sărute picioarele mai tîrziu!” Și mai spunea: „Philippe, bizuie-te numai pe tine! Nu te bizui pe nimeni.” Nu se bizui pe nimeni și, în curînd, arătă lumii că va trebui să țină seama de el. Maică-sa izbuti să se agațe de viață, pînă and, după ce-și încheiase strălucit liceul, Philippe se înscrise la medicină. Era tocmai la examen, cînd maică-sa se îmbolnăvi de pneumonie. Ea nu voi să-l tulbure înainte de a sfîrși cu examenul. Muri fără el. Cu scrisul ei aspru, încîlcit, asemenea vrejurilor de viță primăvara, cu toate punctele și accentele la locul lor, așternu pe o foaie albă, tăiată îngrijit dintr-o scrisoare a fiului ei, care nu prea cruța hîrtia: „Mă duc. Băiete, ține-te bine și nu te lăsa.” Nu se lăsă. Cînd se întoarse la țară ca s-o îngroape pe maicăsa, găsi o mică sumă agonisită ban cu ban, care-i îngădui să-și plătească întreținerea pe încă un an. Apoi, nevoit să-și cîștige singur traiul, își petrecea jumătate din zi și uneori nopțile, ca să 422

adune ceea ce-i trebuia pentru cealaltă jumătate. Nici o treabă nu-i făcea silă. Lucră la un împăietor, servi drept model unui sculptor, făcu pe chelnerul duminica în cafenelele de cartier sau sîmbătă seara în localurile de petrecere; ba o dată, iama, într-o dimineață, cînd era flămînd, se angajă la serviciul drumurilor într-o echipă de oameni care măturau zăpada. Nu șovăi să cerșească bani cu nerușinare de la cunoscuți; să facă împrumuturi umilitoare pe care știa că n-avea să le înapoieze niciodată și care dau dreptul oricărei pușlamale, în schimbul unei monezi de cinci franci, să se poarte cu tine fără cruțare. (Ticăloșii! Dar nu se încumetau s-o facă a doua oară, sub privirea ce-i țintuia! Dar ei, neputînd să-l disprețuiască, îl urau; o ură prevăzătoare, care se dezvăluia în spatele lui: îl bîrfeau fără cruțare.) Ajunse chiar, în cursul cîtorva luni de studiu înverșunat, să primească bani de la o prostituată de cartier. Nu roșea, căci nu erau pentru el (el de-abia își trăgea zilele de atîtea lipsuri), erau pentru izbîndă. Nevoi, bineînțeles că avea! își dorea totul. Dar le înăbușea. Mai tîrziu! Mai întîi să învingă. Și ca să învingi trebuie să trăiești. Să trăiești prin orice mijloace. Victoria le spală pe toate. Și îi era datorată. Simțea că are geniu. Îi uluia pe profesori, pe colegi. I se încredințau lucrări pe care, după o așa-zisă revizie, le semnau oameni ajunși. Se lăsa exploatat, pentru a-și crea dreptul asupra celor care de obicei zăvoresc porțile în fața noilor-veniți. Nu erau prea grăbiți să-l lase să intre. Îl stimau. Stima e o monedă care te scutește de altele. Cum îl mai prețuiau! Dar prețuirea asta nu-l îngrășa. În ciuda vigorii lui de țăran din Jura, era pe cale să se prăbușească de oboseală și hrană proasta, cînd îl întîlni Solange. Lucra la o clinică de copii, una din numeroasele instituții pe care le patrona ea cu o mărinimie sinceră și periodică, mărinimie a inimii și a 423

pungii. Solange îl văzu pe Philippe devotîndu-se cu furie – furia aceea de a învinge, oriunde mai erau sorți de izbîndă – la căpătîiul micilor bolnavi care păreau pierduți: petrecea nopți întregi acolo și ieșea din lupta aceasta cu chipul rătăcit și sfîrșit; dar în ochi îi lucea flacăra geniului. După ce învingea era aproape frumos și părea mai mult decît bun alături de micul bolnav pe care-l scăpase. Îl iubea oare? Poate; nu sigur… Dar el spusese ultimul cuvînt în lupta cu boala! Cînd află de situația lui Philippe, Solange trecu printr-una din crizele ei de „patetism” periodic, cînd orizontul întreg era acoperit de o singură preocupare. Nu era timp de pierdut, dacă voiai sa te folosești de acest moment. Philippe nu pierdea niciodată timp. Omul acesta care se îneca se agăță de mîna ce i se întindea. Ba luă și brațul și-ar fi luat și restul, dacă nu și-ar fi dat seama că, în elanurile ei, Solange nu se gîndea la legături amoroase. Îi plăcea să se exalte, dar asta nu-i tulbura întru nimic liniștea. Philippe nu văzuse încă niciodată o femeie care să se sinchisească de el, fără să urmărească vreun interes. Dar mărinimoasa Solange găsea plăcerea în ea însăși. Nu cerea altora decît să n-o contrazică în părerea pe care și-o făcea despre ei. De fapt, nici nu ținea să cunoască oamenii. Înlătura tot ce-ar fi putut s-o supere la alții, sub pretextul că nu asta era „adevărata lor fire”, și nu socotea drept adevărat decît ceea ce-i semăna. Ajungea, în felul acesta, să-și făurească un univers plin de oameni de treabă și nesărați, la fel ca ea. Philippe se lăsă servit, pe jumătate disprețuitor, pe jumătate pătruns de respect. Nu-i plăceau proștii; și-i socotea proști pe cei care nu vedeau lumea așa cum era; dar bunătatea unei femei, care făcea într-adevăr binele de care vorbea, nu era o priveliște obișnuită pentru el. Oricare ar fi valorile, fie ele morale sau imorale, lucrul de 424

căpetenie este că au o valoare. Bunătatea Solangei nu era închipuită. De îndată ce află de lipsurile și de munca lui, îi asigură banii să-și sfîrșească examenele. Îi dădu răgazul să lucreze în tihnă. Ba mai mult: se folosi de legăturile ei pentru a atrage atenția unui profesor influent de la facultate asupra lui (de altfel nici nu-i fusese greu acestui om prevenit să vadă ce valoare avea lupul acela flămînd), și să obțină ca interesul profesorului să nu rămînă închis intus et in cute 55, ci să se manifeste la lumina zilei. În sfîrșit, punîndu-l în legătură cu un rege al petrolului american, dornic de a deveni nemuritor prin procură, îi deschise drumul repede al faimei, pe care Philippe și-o cîștigă dincolo de Ocean datorită celor înfăptuite de el într-un palace-spital al faraonului. De altfel de-a lungul acestor ani de încercare, se întîmpla uneori ca Solange să-și uite protejatul luni întregi și ca plata pensiei făgăduite să fie întreruptă din pricină că era distrată. Cu toată bunăvoința, bogații nu izbutesc să înțeleagă ca trebuie să te gîndești mereu la bani. Banii sînt o preocupare a săracilor. Solange îi trimitea lui Philippe bilete de concert. Ca să-i amintească acestei femei, în loja ei de teatru, că rămăsese în urmă cu pensia, Philippe trebuia să bea tot paharul rușinii. Și-l bea. Uneori aceasta era singura hrană din ziua aceea. Solange făcea ochi mirați: „Ce spui? Vai, dragul meu! Ce zăpăcită sînt! De îndată ce mă întorc acasă.. Făgăduia, mai uita o zi sau două, și-i trimitea, în sfîrșit, scuzîndu-se cum nu se poate mai drăgălaș. Turbat din pricina așteptării și a umilinții, Philippe jura că rîndul viitor mai bine va crăpa decît să ceară din nou. Dar să crape cei ce n-au nevoie să 55 În limba latină în original: înăuntru și sub piele.

425

trăiască! El avea nevoie. Era hotărît să ceară din nou ori de cîte ori va fi necesar. Solange nu se supăra pe el. Deși uita adeseori (avea atîtea lucruri la care să se gîndească!), cînd îi aminteai, dădea cu aceeași plăcere. Ce legături ciudate între un bărbat tînăr, înfocat, înfometat după toate bunurile pămîntului și femeia asta, cu puțin mai în vîrstă decît el, elegantă, drăguță, blîndă, atrăgătoare. Cei doi rămăseseră singuri de atîtea ori de-a lungul acestor ani, fără ca nimic îndoielnic să se strecoare în prietenia lor. Liniștită, Solange îi dădea lui Philippe sfaturi materne cu privire la îmbrăcămintea lui, la micile probleme legate de viața societății și de viața practică. Mîndria lui Philippe nu se simțea înjosită cînd primea sau cerea sfaturi, sau chiar atunci cînd se destăinuia, povestindui ambițiile și dezamăgirile lui. Putea s-o facă fără grijă. Solange nu înțelegea nimic, nimic din ceea ce era rău, din ceea ce era adevărat. N-are a face! îl asculta. Și apoi spunea, cu zîmbetul ei blînd: „Vrei să mă sperii. Dar nu te cred.” Căci ea credea tot ce nu era adevărat. Și acest om, necruțător pentru tot ce era mediocru, făcu o singură excepție în viața lui: pentru Solange. Se ferea s-o judece. Precedat de o faimă de tip american, gălăgioasă dar temeinică și clădită pe o realitate netăgăduită, Philippe se întorsese cu șapte-opt ani în urmă la Paris. Ajutorul, protecția oficială, îi croise drum în ciuda piedicilor ridicate de rutină, de invidie și de drepturile bine întemeiate ale celor care de mult își așteptau rîndul. Fie că cerințele erau îndreptățite, fie că nu, Philippe călcă peste ei. E drept că n-ar fi primit onoruri sau avantaje de care să nu fi fost vrednic, dar știindu-se vrednic de ele, nu-și bătea capul cu privire la mijloacele folosite pentru a pune mîna pe ele. Disprețuia prea mult oamenii ca să nu împrumute de la ei, cînd 426

avea nevoie, armele lor josnice pentru a-i doborî. Nu se dădu în lături nici de la reclama prin presă, care străpungea urechile, asemenea trompetelor ce-i însoțeau, pe vremuri, prin bîlciuri, pe cei ce scoteau măselele. Deveni omul exhibițiilor mondene, al premierelor, al expozițiilor de pictură, al reprezentațiilor de gală oficiale. Dădu interviuri senzaționale. Scrise chiar el (nimeni nuți poate face servicii mai bune decît tu însuți), arătînd celor care-i stăteau în cale că mînuiește pana la fel de bine ca și bisturiul. Aviz amatorilor! Să nu existe nici o neînțelegere! Felul lui de a întinde mîna spunea: „Pace sau război?” Nu lăsa nimănui un mijloc de a scăpa prin neutralitate. Între timp, lucra cu îndîrjire, fără să se cruțe pe el sau pe alții, nepăsător față de primejdii și obținînd rezultate strălucite, cu neputință de tăgăduit, care făceau din în* ternii spitalului condus de el partizanii săi entuziaști. Făcea comunicări îndrăznețe la Academie, stîrnind neîncrederea exasperată a minților potolite, cărora nu le place să fie zguduite; urmau încăierări homerice, după care el rostea întotdeauna cuvîntul hotărîtor, ultimul cuvînt. Pe cei sfioși îi speria. Nu-i păsa de indivizi cînd i se părea că interesele științei sau ale omenirii sînt în joc! Ar fi vrut să facă experiențe pe criminali, să nimicească monștrii, să-i castreze pe anormali, să facă încercări eroice pe carne vie. Ura sentimentalismul. Nu-i era milă de pacienții lui și nu le îngăduia să se înduioșeze. Gemetele lor nu-l interesau. Dar cînd îi putea salva, îi salva cu asprime: tăia în carne vie ca să vindece ceea ce era viu. Oamenii se temeau de el, dar îl ascultau. Îi jupuia pe cei bogați și nu cerea nimic de la cei săraci. Trăia în belșug, căci dăduse de gustul luxului, de care ar fi putut, de altfel, să se lepede oricînd fără părere de rău; dar, dacă 427

ai apucat să trăiești viața asta, măcar s-o trăiești din plin! Soția lui făcea parte din acest lux. Se bucura și de ea și de lux, necerîndule amîndurora decît ceea ce puteau să-i dea. Nu-i cerea lui Noémi să-i împărtășească gîndurile, dar nici nu i le oferea. Noémi nu ținea la asta; dacă restul era al ei, socotea că se alesese cu partea cea mai bună. Cel puțin, așa hotărîse el – că asta e singura parte ce se cuvine femeilor. „O femeie care gîndește e o mobilă care încurcă locul.” De ce se simți atunci, din prima clipă, atras de Annette? Pentru că îi semăna. Pentru acea parte din Annette care-i semăna lui și pe care numai el putea s-o citească. Cînd privirile lor se încrucișară ca două spade, cînd vorbele lor se încrucișară ca două tăișuri, își spuse: „Vede oamenii ca mine. E din neamul meu.” Neamul lui? Nu prea, căci judecind faptele cum erau, Annette căzuse din pătura socială pînă la care se înălțase Philippe prin forța pumnului; și se întîlneau pe o punte de trecere. Dar, în clipa aceea, erau la același nivel; se simțeau amîndoi străini față de lumea asta, adversarii ei, făcînd parte amîndoi din alt neam, pe vremuri stăpîn al pămîntului, astăzi dezmoștenit, împrăștiat prin lumea întreagă, aproape șters de pe fața pămîntului. Există totuși întoarceri; și, uneori, vechiul stăpîn al pămîntului își recapătă pentru o zi bunul. Fie că era sau nu bunul lui, Philippe îl revendica. Și de aceea și-o însușea pe Annette. * Cînd Annette se întoarse acasă, cu capul plecat și greu, se culcă fără a mai vorbi cu nimeni. Se eliberă de orice gînd. Dar nu adormi. Trebuia să stea la pîndă, ca să îndepărteze un chip; și cum amorțea puțin, chipul se ivea. Ca să uite, încercă să se agațe de gîndurile de fiecare zi; dar n-o interesau. Atunci, împotriva 428

acestei năvăliri amenințătoare, făcu apel la un aliat pe care de obicei se temea să-l evoce, căci risca să-și răscolească prea mult frămîntările trecute: Julien și lumea de gînduri pe care părerile de rău și visul le strînseseră în jurul acestui nume iubit, mai mult închipuit decît real. Gîndurile acestea își făcură loc vreme de o clipă, apoi căzură înghețate. Ea se încăpățîna să le prindă cu sila. Dar ținea în brațe un mănunchi de flori ofilite. Dogoarea soarelui le sorbise toată seva. Vrînd să le învie cu mîinile ei înfrigurate, Annette le pîrjolea și mai tare. Se zvîrcolea învîrtind perna în toate părțile. Luă un bulin și se cufundă în uitare. Dar cînd se trezi din nou, după vreo trei sau patru ore, apăsarea tot acolo era, ba acum i se părea ca n-o părăsise nici o clipa în timpul somnului. A doua zi și în zilele următoare, tulburarea dăinui. Annette se ducea, se întorcea, dădea lecții, rîdea ca de obicei. O mașină bine pusă la punct merge și singură. Dar sufletul îi era neliniștit. Într-o zi cenușie, trecînd prin oraș, totul se lumina pe neașteptate. Pe celălalt trotuar trecea Philippe Villard. Se întoarse acasă scăldată în bucurie. Cînd se hotărî, în sfîrșit, să priceapă pricina acestei bucurii, împietri. Parc-ar fi descoperit un cancer în carnea ei (Prin urmare, mai căzuse o dată în cursă! Dragostea? Dragostea pentru un om care nu-i va aduce decît noi suferințe fără rost, un om pe care nu-l cunoștea, dar pe care-l știa primejdios, lipsit de bunătate, un om care nu era al ei, ci al alteia, un om pe care nu-l iubea, de vreme ce iubea pe altul! Pe altul? Da, sigur, pe Julien; doar îl mai iubea încă. Bine, dar dacă-l iubea, cum se putea îndrăgosti de un altul? îl iubea… Dar cum se poate dărui inima la două ființe în același timp? Să te dărui întreagă, fiecăreia, fără să te împărți! Căci atunci cînd se dăruia, inima Annettei se dăruia în 429

întregime. Avea sentimentul că se prostituează. Desigur că a-și dărui trupul i s-ar fi părut mai puțin rușinos decît a-ți da inima la două iubiri deodată. Oare nu era cinstită, credincioasă sieși? Dar nu știa că are mai mult decît o inimă, mai mult decît o singură ființă, în pădurea sufletului trăiesc laolaltă pilcuri de gînduri și desișuri de dorințe, atît de felurite! De obicei, nu le poți deosebi; dorm. Dar cînd se stîrnește vîntul, ramurile se ciocnesc. Ciocnirile patimilor treziseră de mult în Annette această mulțime de ființe. Era, în același timp, femeia datoriei și a mîndriei pătimașe, mama pătimașă, amanta pătimașă – amanta? amantele… pădurea sub vi* jelie; brațele i se ridicau spre nemărginirea cerului… Dar, covîrșită de rușine din pricina acestei forțe care hotăra în locul ei fără s-o întrebe, Annette gîndea: „Ce rost are să vrei să lupți ani întregi, dacă ajunge o clipă ca totul să se năruie? De unde vine forța asta?” Căci ea o respingea cu mînie, ca pe o străină. Nu recunoștea oare aluatul din care era făcută? Doamne! E lucrul care te copleșește cel mai rău. Cum să scapi de tine însăți? Nu era femeia care să se plece supusă sub povara fatalității lăuntrice, pe care o disprețuia. Hotărî să-și înăbușe acest sentiment care o măcina. Și cu multă osteneală ar fi izbutit de nar fi fost Noémi. Primi o scrisoare scrisă cu caractere mari. Femeia aceea micuță avea un scris cu studiată eleganță mondenă, dar în care se putea citi hotărîre și uscăciune. Cîteva rînduri binevoitoare, prin care era rugată să poftească la cină. Annette se scuză, spunînd că are prea mult de lucru. Noémi nu se lăsă și, ca să-i arate cît de fierbinte dorea s-o vadă, o lăsă să aleagă ea seara. Hotărîtă să nu mai înfrunte primejdia pe care o adulmecase, Annette refuză din nou, luînd drept pretext oboseala nespusă care o cuprindea 430

serile. Se credea în siguranță; dar micul Pandurus 56, care, în orele lui de plictiseală și de șotii nu-i decît una din miile de forme pe care le îmbrăca Amor57, nu-i dădu pace lui Noémi, pînă cînd aceasta n-o aduse pe Annette la stîna ei. Și, într-o seară, cînd, întorcîndu-se de la lecție, Annette se pregătea să se așeze la masă (asta-i ora aleasă, îndeobște, pentru vizite de către oamenii care n-au ce face), o văzu pe Noémi, care apăru ciripind, mărturisindu-i veșnica ei prietenie. Annette fu stînjenită că se arăta într-o lumină neprielnică, dar totuși, în ciuda ei înseși, se lăsă cucerită de drăgălășenia celei în care, fără să știe, iubea oglindirea „lui”. Dar se ținu tare și, cu toate stăruințele lui Noémi, nu primi să vină la masă. Fu nevoită să promită că va veni altă dată și se informă prevăzătoare de orele cînd o va găsi pe Noémi singură. Noémi băgă de seamă cu cîtă grijă se ferea Annette de Philippe. Puse toate acestea pe socoteala sfielii și a lipsei de simpatie. Simpatia ei pentru Annette crescu însă. Cînd se întoarse acasă, îi povesti lui Philippe, din neprevedere flecară, de vizita pe care i-o făcuse Annettei și, cu încîntătoarea perfidie a unei minunate prietene, stărui asupra acelor lucruri care, după părerea ei, puteau să înjosească o femeie în ochii lui Philippe: vorbi de sărăcie, de dezordinea din casa, de mirosul de cerneală și de bucătărie, într-un cuvînt, o zugrăvi pe Annette în fața mașinii de gătit. Philippe, care cunoștea viața curajoasă a Annettei și care, mai bine decît oricine, cunoștea mirosul sărăciei „avu alte gînduri decît cele ia care se aștepta soția lui; dar le păstră pentru el. 56 Personaj mitologic; se spune că i-a slujit de mijlocitor prințului troian Troilus în dragostea acestuia pentru o prizonieră. 57 Zeul dragostei în mitologia latină.

431

Nu fu vinovată numai întîmplarea cînd, cîteva zile după aceea, ieșind de la Noémi, Annette îl întîlni în stradă pe Philippe, care venea spre casă. Și, fiindcă nu-l căutase, Annette își îngădui să nu alunge bucuria tainică ce-o cuprinsese. Schimbară cîteva cuvinte. În timp ce stăteau de vorbă, trecu o femeie tînără, pe care Philippe o salută. Annette o recunoscu. Era inteligenta actriță care juca pe atunci rolul Maslovei. Annette se simțea atrasă de ea; și simpatia i se citi în priviri; Philippe o întrebă: — O cunoști? — Am văzut-o în Învierea. — Ah! făcu el cu o mișcare disprețuitoare a gurii. Anette se miră: — Nu-ți place cum joacă? — Nu-i vorba de jocul ei. — Atunci e vorba de piesă? Nu-ți place? — Nu, spuse Philippe. Și adăugă, cînd o văzu pe Annette curioasă să-i cunoască motivele:, — Facem cîțiva pași împreună? Potrivit cu manierele elegante, nu se face așa în lumea bună. Dar manierele elegante nu-s de noi. Porniră împreună. Annette era stingherită și măgulită, în același timp. Philippe vorbea despre piesă cu un amestec de dușmănie și de umor, așa cum făcea și Tolstoi cu cei pe care nu-i iubea. (Dinte pentru dinte! ) Se opri din vorbă, amuzat el însuși de asprimea lui. — Nu sînt drept… Cînd privesc o operă de artă îi văd, de fapt, pe cei care o văd. Văd opera în creierul lor; și spectacolul nu-i frumos. — La unii da, spuse Annette. 432

— Da, există unii oameni care au darul de a înfrumuseța mizeria lumii. Asta-i scutește s-o lecuiască. Acești idealiști de treabă petrec ore încîntătoare pe seama nenorocirii altora, care e pentru ei un prilej de ușoare emoții artistice sau caritabile, dar ei înlesnesc emoții și mai plăcute piraților care exploatează această nenorocire. Acoperă cu steagul sentimentalismului lor ligile patriotice sau de repopulare, războaiele coloniale și alte filantropii. E epoca ochiului înlăcrimat. Și n-a existat vreodată altă epocă mai seacă și mai interesată. Epoca patronului cumsecade (l-ai citit pe Pierre Hamp? 58) care ridică lîngă uzină o biserică, o cîrciumă, un spital și un bordel. Viața lor se împarte în două: pe de o parte țin discursuri despre civilizație, progres, democrație, pe de alta, exploatează omenirea și distrug viitorul lumii întregi, își otrăvesc rasa, nimicesc celelalte rase din Asia și Africa. Și, pe urmă, se înduioșează cu gîndul la Maslova și-și fac siesta ascultînd armoniile domoale ale lui Debussy. Dar păzea cînd o veni deșteptarea! Ura sălbatică se adună. Catastrofa se apropie. Cu atît mai bine! Medicina lor murdară nu caută decît să întrețină bolile. Tot la chirurgie ajungem. — Și bolnavul o să scape? — Eu înlătur răul. Pe riscul bolnavului! O vorbă de duh. Annette zîmbi. Philippe îi aruncă o privire piezișă: — Nu ți se face frică? — Eu nu sînt bolnavă, spuse Annette. El se opri privind-o: — Nu, nu ești. Alături de dumneata respiră omul miros de sănătate. Asta mă mai face să uit de infecțiile fizice și morale pe 58

Scriitor reacționar francez (1876-1945).

433

care le văd! Cele morale sînt și mai rele. Iartă-mă pentru discursul ăsta! Dar viu de la o ședință, de la o ceartă cu o ceată de ipocriți cu privire la întreținerea oficială a bolilor, adică la higienă; eram furios și mă înăbușea scîrba; și, cînd te-am văzut, cu ochii dumitale limpezi, cu mersul ăsta cinstit, atît de mîndră și de sănătoasă, ți-am furat cu egoism o parte din aerul dumitale proaspăt. Așa! Acum mă simt mai bine! Mulțumesc! — Va să zică sînt ridicată la rangul de doctor, după cum spui. — Nu doctor. Doctorie. Oxigen. — Ai un fel de a te purta cu oamenii! — Așa-i categorisesc eu: inspirație, expirație, cei care împrospătează aerul și cei care ucid, care trebuie uciși. — Pe cine vrei să mai omori? — Să mai omor! accentuă el. Crezi că nu-mi ajung bolnavii? — Nu, mi-a scăpat fără să vreau, spuse Annette rîzînd. Dar, îmi dai voie să te întreb, de ce erai supărat cînd te-am întîlnit? — Mai bine aș uita, acum cînd sînt cu dumneata. În două cuvinte, e vorba de un cartier de case insalubre, unde se cultivă cancerul și tuberculoza, adică din vremea lui Henric al IV-lea – regele murdar. Randamentul e perfecționat: în ultimii douăzeci de ani s-a ajuns la 80%. Am înfățișat chestiunea comitetului de higienă și am cerut măsuri radicale: exproprierea și dărîmarea. Lumea părea de acord și mi s-a cerut un raport. Am făcut raportul și cînd am venit din nou, hotărîrile somităților se schimbaseră. „Minunat raport, scumpe și eminent coleg, frumos documentat, dar trebuie să vedem, vom vedea, fiindcă, vezi, morții ăștia au murit într-adevăr, au murit în casele lor, dar or fi murit oare din pricina caselor?” Unul îmi scoate niște certificate (cum le-o fi ticluit?) care stabilesc, cu complicitatea familiilor mituite de proprietar, că răposatul era copt pentru cimitir înainte 434

de a fi venit în sala de așteptare și că tumoarea e urmarea unui accident. Altul combate ideea că locuințele vechi sînt mai vătămătoare decît cele noi, ba spune că sînt mai largi și mai bine aerisite; și-mi dă drept exemplu casa lui. Să asanăm, nu să distrugem, nu trebuie să sărim peste cal; ajunge o curățenie mai bună, proprietarul se obligă să dezinfecteze. De altfel, sîntem săraci, n-avem un ban în buzunar, nici vorbă de exproprieri. A! dacă ar fi fost vorba să se construiască un nou model de tun! Dar, la urma urmelor, cancerul omoară mai bine decît tunul. Pentru ca farsa să fie deplină, unul dintre auguri a vorbit despre frumusețe. Se pare că cocioabele alea, din timpul lui Henric al IV-lea, trebuie păstrate de dragul artei și al istoriei! Și mie-mi place arta și pot să-ți arăt la mine în casă tablouri destul de frumoase, vechi și noi; dar pentru mine, vechimea (afară doar cînd e vorba de frumoasa doamnă cutare) nu mi se pare un semn de frumusețe, și, fie că-i frumos, fie că nu-i, nu admit ca trecutul să otrăvească prezentul. Dintre toate fățărniciile, cea a estetului mă scîrbește cel mai tare, căci din uscăciunea lui vrea să-și facă noblețe. Așa că, la capitolul ăsta, leam spus lucruri destul de crude. În mijlocul dezbaterii, un coleg îmi face semn, mă ia la o parte și-mi spune: „Cum? nu știi? Viermele, necroforul care se hrănește din cadavrele locatarilor, e prieten intim cu președintele marelui comitet al comerțului și alimentației, cel care ticluiește alegerile și coalițiile politice; e una din Eminențele cenușii care domnește în adunări și banchete, omul invizibil, francmasonul 59, pe a cărui ticăloșie se bizuie 59 Adept al francmasoneriei – asociație internațională secretă cu principii politice reacționare și cu ritualuri oculte, ai cărei membri, organizați în grupe, au datoria de a se susține reciproc.

435

edificiul șubrezit al republicii noastre. Și acest prieten al poporului nu vrea ca poporul să fie scos din mormintele lui.” Fiindcă, ascultă partea cea mai grozavă: O fac din filantropie… La sfîrșit mi se întinde o petiție a locatarilor, bine dăscăliți, care protestează fiindcă sînt siliți să-și schimbe locuințele. Ce era să fac împotriva tuturor? Se zice că augurii rid. Am rîs deci și eu. Dar am zis că o glumă bună n-o păstrezi pentru tine, căci eu nu sînt egoist din fire, și am propus ca, începînd de mîine, s-o împărtășesc ziarului Le Matin. Au făcut gălăgie. Dar am să fac cum am spus. Știu ce m-așteaptă. Or să ridice armele. Iar cei din hipocrație60, pe care i-am scărmănat pe vremuri, nu vor pierde prilejul. Știu ei cum să mă lovească. Dar, cum spuneai și dumneata deunăzi, la Solange: Luptă! Doamnă războinică ce ești! Îți place să lupți, așa-i? — Da, e frumos, îmi place să lupt împotriva nedreptății. Mi-ar fi plăcut să fiu bărbat! — Nu-i nevoie să fii bărbat. Ai avut partea dumitale. — Niciodată nu m-am plîns de partea mea de luptă, ci de teama de a nu fi înăbușită. Soarta noastră e să luptăm într-un beci. Vouă vă e hărăzit vîrful muntelui, acrul liber. — Da, freameți din nări! Ca un cal care simte praful de pușcă. Cunosc eu asta. Am băgat de seamă în seara aceea. — În seara aceea ți-ai bătut joc de mine. — Nu, nici gînd. Prea semeni cu mine ca să-mi bat joc de dumneata. — Mă hărțuiai. M-ai dus de nas! — Am văzut eu numaidecît… Nu m-am înșelat. 60 Derivat de la numele lui Hippocrates (sec. V i.e.n.), celebrul medic al antichității.

436

— Cu toate astea, la început te-ai purtat destul de disprețuitor. — Să fiu al naibii dacă mă așteptam să te găsesc – să te găsesc pe dumneata la Solange. — Ei, asta-i! Dar dumneata? Ia spune-mi, dumneata de ce erai acolo? — Cu mine-i altceva. — Din dragoste pentru sentimentalism? — E rîndul dumitale să-ți bați joc. Biata Solange! Nu, să nu vorbim de ea! Știu tot ce se poate spune despre ea. Dar Solange e tabu! Annette nu-i puse întrebări, dar îl privi. — Îți voi spune altă dată… Da, îi datorez mult… Se opriseră. Erau gata să se despartă. Annette zîmbea: — Nu ești atît de rău cum pari. — Și dumneata nu ești chiar atît de bună! — Împreună înseamnă o medie. O privi în ochi. — Vrei? Nu mai glumea. Un val de sînge năvăli în obrajii Annettei. Nu găsi nici un răspuns. Privirea lui Philippe o țintuia, nu-i dădea drumul. A spus? N-a spus? Dar pe buzele lui Annette citi: „Te vreau”. El se înclină și plecă. * Annette rămase singură în mijlocul unui puhoi de foc. Mergea drept înainte. După zece minute, se trezi din nou în locul de unde plecase. Fără să-și dea seama, ocolise gardul grădinii Luxembourg. Își veni în fire, pîrjolită parcă, în timp ce cuvintele de flăcări i se arătau pe un fond negru. Se osteni să le șteargă. Le 437

rostise el oare? Revedea fața aceea neclintită. Încercă să se îndoiască. Dar pecetea era acolo. Împotrivirea ei slăbi, apoi cedă deodată. Ei bine… Așa a fost scris… Știa dinainte… în loc să se răzvrătească, cum ar fi făcut cu un ceas înainte, se simțea ușurată. Așa hotărîse soarta. Se întoarse acasă, cu mintea limpede, neînfrigurată, hotărîtă. Știa că Philippe va face ceea ce voia. Și ceea ce voia Philippe voia și ea. Era liberă. N-o oprea nimic. Gîndul la Noémi? Nu-i datora decît un singur lucru: adevărul. Nu va minți. Își va lua în stăpînire bunul. Bunul ei? Bărbatul alteia. Dar patima îi șoptea că Noémi i-l furase. Nu făcu nimic spre a grăbi ceea ce era de neînlăturat. Era sigură că Philippe va veni. Îl așteptă. Veni. Alesese o oră cînd o știa singură. Cînd se duse să-i deschidă ușa, o cuprinse groaza. Dar așa trebuie să fie. Îi deschise. Nu arătă nimic din tulburarea ce o cuprinse, doar paloarea o trăda. El intră în odaie. Stăteau unul în fața altuia în picioare, la cîțiva pași depărtare, cu frunțile puțin plecate; el o privea cu ochi gravi. După o tăcere, îi spuse: — Te iubesc, Rivière. Și numele acesta, Rivière, evoca în mintea lui cursul unei ape. Fremătătoare, nemișcată, Annette răspunse: — Nu știu dacă te iubesc; nu cred, dar știu că sînt a ta. Lumina unui zîmbet trecu pe fața serioasă a lui Philippe. — E bine că nu minți, spuse el. Nici eu nu mint. Făcu un pas spre ea. Ea se dădu din instinct înapoi și se lipi cu spatele de perete. Era fără apărare, cu palmele mîinilor lipite de zid; picioarele i se muiaseră. El se oprise privind-o. — Nu-ți fie teamă! îi spuse. Și, în privirea lui aspră, se citea dragoste. 438

Ca o ființă înfrîntă, care acceptă totul, ea îi spuse cu o umbră de dispreț în glas: — Ce vrei de la mine? Trupul meu? N-o să ți-l refuz. Numai trupul îl vrei? El mai făcu un pas și se așeză pe un scăunel jos, la picioarele ei. Obrazul lui îi atingea rochia. Luă mîna Annettei, pe care ea i-o dădu, moale. O respiră, își plimbă buzele pe vîrful degetelor și, aplecîndu-se, și-o lipi de frunte, de ochi. — Asta vreau. Sub degete, Annette simți părul lui aspru ca o perie, fruntea bombată și tîmpla care zvîcnea. Acest om poruncitor să lăsa în voia ei. Se aplecă. El ridică fața. Era primul lor sărut. Brațele lui o înlănțuiră pe Annette, care căzuse în genunchi alături de el și nu i se mai împotrivea. Parcă-i pierise răsuflarea. Dar năvalnicul Philippe nici nu se gîndea să se folosească de victoria lui. Spunea: — Vreau totul. Te vreau în întregime: amantă, prietenă, tovarășă, femeia mea. Annette se desprinse. Chipul lui Noémi i se ivise în față. Cu o clipă mai înainte, Annette o ștersese din gîndul ei. Dar faptul că Philippe făcea același lucru, aproape că o rănea. Se simțea rănită în simțămîntul de solidaritate instinctivă a femeilor, care, chiar și atunci cînd sînt dușmance, se aliază împotriva jignirii pe care le-o aduce bărbatul, jignind-o pe una dintre ele. Annette spuse: — Nu se poate. Ești al alteia. El ridică din umeri. — N-are nimic din mine. — Numele și credința ta. — Ce-ți pasă de nume! Tot restul e al tău. — Nu țin la nume, dar am nevoie de credință, o dau și o cer. 439

— Sînt gata să ți-o dau. Dar Annette, deși i-o cerea, se revoltă cînd el i-o oferi. — Nu, nu! Vrei s-o iei de la cea cu care îți împărți viața de ani de zile, ca să mi-o dai mie, pe care mă vezi a treia oară? — N-am avut nevoie de aste trei ocazii ca să te văd. — Nu mă cunoști. — Te cunosc. Viața m-a învățat să văd repede. Viața trece. Și o clipă nu se întoarce niciodată. Trebuie să vrei numaidecît, sau să nu vrei niciodată. Îmi treci pe dinainte, Rivière; dacă nu te iau, te pierd. Te iau. — Poate că te înșeli. — Poate. Știu că atunci cînd te hotărăști te înșeli adesea. Dar, cînd nu te hotărăști, te înșeli întotdeauna. Nu mi-aș ierta niciodată greșeala de a te fi văzut fără să te vreau. — Ce știi despre mine? — Mai mult decît crezi. Știu că ai fost bogată, știu că «ști săracă, știu că ai avut o tinerețe plină de bucurii și de belșug și că ți-ai pierdut averea, știu că lumea ta te-a izgonit și că tu nu te-ai lăsat, ci ai luptat. Și cunosc lupta asta, pentru că am dus-o și eu treizeci de ani din viața mea, zi de zi, corp la corp; și, de douăzeci de ori, am fost gata să cad. Tu te-ai ținut bine. Eu eram învățat, cunoscusem încă din leagăn mizeria cea mai înjositoare. Tu aveai pielea subțire și fuseseși răsfățată, lingușită. Nu te-ai dat bătută. N-ai acceptat nici un compromis laș. N-ai încercat să scapi de luptă prin mijloace femeiești: cucerirea sau expedientul cinstit al unei căsătorii de interes. — Crezi că am avut atîtea prilejuri? — Chiar și cei mai mărginiți simt că nu ești dintre cele care se cumpără cu un contract. — Sînt de neînstrăinat, da. 440

— Știu că, deși erai iubită și așteptai un copil, ai refuzat să fii soția tatălui acestui copil. Și nu mă privesc pricinile care te-au împins la asta. Dar știu c-ai îndrăznit să ceri unei societăți lașe nu dreptul la plăcere, ci dreptul la suferință, dreptul de a avea un fiu și de a-l crește singură în sărăcia ta. Și nu numai c-ai cerut acest drept, dar l-ai și folosit, singură, în timpul acestor treisprezece ani. Știu din experiență ce înseamnă treisprezece ani de osteneală și de suferință zilnică, și te văd în fața mea neatinsă, dreaptă, mîndră, fără urme. Ai scăpat de cele două înfrîngeri: a istovirii și a amărăciunii. (Eu n-am scăpat de urmele amărăciunii.) Cunosc prea bine bătăile vieții. Știu cît prețuiește o fire ca a ta. Zîmbetul acesta grav, ochii limpezi, linia liniștită a sprîncenelor, mîinile astea cinstite, armonia asta potolită și, dedesubt, focul care arde, înfiorarea voioasă a luptei; chiar dacă ești învins. („Nu contează! Ne batem mai departe…”) Crezi că un bărbat ca mine nu știe cît prețuiește o astfel de femeie? Și că, știind aceasta, nu-i gata să facă orice ca s-o cucerească? Rivière, te vreau. Am nevoie de tine. Ascultă-mă! Nu încerc să te înșel. Deși îți vreau binele, nu te doresc pentru binele tău, ci pentru al meu. Nu-ți ofer o viață ușoară. Te așteaptă noi încercări. Nu-mi cunoști viața. Așază-te aici, lîngă mine, frumoasa mea… Annette ședea pe podea cu ochii ridicați spre el. Philippe îi cuprinsese mîinile și nu le dădu drumul, tot timpul cît vorbi: — Am un nume, am succes, am bani și tot ce-mi pot aduce banii. Dar nu știi cum i-am cîștigat și cum îi păstrez. I-am smuls cu forța și-i țin tot cu forța. Am silit destinul, dacă există destin. Am izbutit în ciuda împrejurărilor, și-n ciuda oamenilor. Și n-am știut niciodată (nici n-am vrut de altfel) să mă fac iertat pentru succesul meu, oblojind orgoliile rănite și interesele pe care le călcasem în picioare. Iubiții mei colegi nădăjduiau că cel puțin 441

succesul va avea un efect adormitor asupra mea. Dar n-a fost așa. Degeaba încearcă să mă tămîieze, simt ei că nu sînt și că nu voi fi niciodată de-al lor. Nu pot uita ceea ce am văzut de cealaltă parte a barierei, puzderia de pungășii și de nedreptăți. Am avut timpul să cuget asupra minciunilor sociale, al căror paznic a fost totdeauna casta intelectuală (orice ar spune ea și orice am aștepta noi de la ea). Asta, în afară de cîțiva oameni dibaci care, în intimitatea artei și gîndirii lor, par că nu respectă nimic, dar care, de îndată ce ies în lume, își scot politicos pălăria în fața prostiei atotputernice. Eu fac nebunia de a nu linguși prostia. În clipa de față, mă încumet chiar să atac unele din preasfintele înșelătorii, care adaugă povara lor la aceea a mizeriei și osîndesc mii de ființe la un chin fără sfîrșit. Voi face să latre cele trei boturi ale Cerberului61, cele trei fățărnicii: a moralei, a patriei, a religiei. Am să-ți povestesc toate astea mai tîrziu. Știu că și eu voi fi bătut, dar mă bat totuși, pentru bucurie, pentru durere, pentru că trebuie. Înțelegi acum de ce cuvintele tale din seara aceea au avut în mine un răsunet pe care nu puteai să-l prevezi? Cuvintele tale sînt ale mele. Și gura trebuie să fie a mea. Annette i-o dădu. El îi cuprinse drăgăstos tîmplele șt obrajii cu mîinile lui puternice. — Rivière, am nevoie de tine. Nu credeam că te voi găsi. Acum cînd te am, te păstrez. — Păstrează-mă! Mi-e teamă să nu scap. — Știu cum să te leg. Îți ofer viața mea aspră, dușmanii, primejdiile. — Da, mă cunoști. Dar nimic din toate astea nu poate fi al meu. Nu ești stăpîn pe ele. Toate sînt ale lui Noémi. 61 În mitologie, cîine cu trei capete care păzea intrarea în infern.

442

— Ce să facă cu ele? Ea nu vrea să știe de nimic. Alungă adevărul și suferința din viață. Annette îl privea pe Philippe; iar el citi în ochii el întrebarea pe care n-o rostea. — Te gîndești: „De ce s-o fi căsătorit cu ea?” Femeia asta minte, da, știu asta, are minciuna în trup, de la rădăcina părului pînă în vîrful unghiilor. Ei bine, ceea ce e curios e că tocmai de asta m-am și căsătorit cu ea. Aproape că pentru asta o iubesc. Cînd minciuna e o artă atît de desăvîrșită, seamănă cu teatrul bun. (Parcă nu știm că teatrul, că aproape orice artă minte, cu excepția cîtorva firi ciudate, care-și uimesc confrații: atunci confrații afirmă că aceia nu-s artiști și că înjosesc meșteșugul.) Dacă lumea înseamnă minciună, avem cel puțin dreptul de a cere ca minciuna să fie plăcută. Pe scurt, îi prefer în apropierea mea și spre mulțumirea mea pe cei care mint frumos. Aceștia nu mă înșală. Gingășia lui Nomi e tot atît de artificială ca și sentimentele ei. Dar e o operă reușită. Îmi face cinste. Mă desfată, seara, cînd mă întorc acasă cu privirea mînjită de carnea stricată din măcelăria mea, ea e ca un pîrîu voios. Mă spăl în ea. Las-o să mintă! Și ce-i cu asta? Dac-ar spune adevărul, n-ar avea nimic de spus. — Ești aspru. Te iubește. — Fără îndoială. Și eu o iubesc. — Dac-o iubești, de ce mai ai nevoie de mine? — O iubesc în felul ei. — Asta înseamnă mult. — Poate pentru ea. Pentru mine nu e mult. — Dar ceea ce-ți dă ea, aș putea să-ți dau eu oare? — Tu, tu nu ești un joc. — Aș vrea să fiu și eu un joc. Viața e un joc. 443

— Da, dar tu crezi în ea. Ești dintre jucătorii care iau partida în serios. — Și tu o iei în serios. — Pentru că vreau. — Cine-ți spune că nu-i și la mine așa, tot pentru că vreau? — Bine! Hai să vrem împreună! — Nu vreau o fericire, clădită.pe dărîmături. Am suferit. Nu vreau să fac pe alții să sufere. — În viață orice lucru se cumpără cu suferință. În natură orice fericire se înalță pe dărîmături. Pînă la urmă, totul e dărîmătură. Cel puțin să știi că ai clădit! — Nu pot hotărî s-o jertfesc pe alta. Biata Noémi! — Lui Noémi nu i-ar fi milă dacă te-ar vedea la picioarele ei. — Cred. Dar te iubește. Și pentru mine e o crimă să ucid o iubire. — Vrei, nu vrei, acum s-a sfîrșit. Prezența ta a ucis-o.. — Nu te gîndești decît la tine. — În dragoste nu te gîndești decît la tine. — Nu, nu, nu-i adevărat! Mă gîndesc la mine, la tine, la cea care te iubește, la tot ce iubești tu, la tot ce iubesc eu. Aș vrea ca dragostea mea să fie o bucurie pentru toți. — Dragostea e un duel. Dacă privești la dreapta și la stînga, ești pierdut. Privește drept în ochii adversarului care se află în fața ta! — Adversarul! — Eu. — Tu, într-adevăr! Nu mi-e frică de tine. Dar caf. Noémi, nu e adversara mea. Ea nu mi-a făcut rău. Pot năvăli în viața ei ca să io nimicesc? — E mai bine s-o minți? 444

— S-o înșel!? Mai bine s-o nimicesc! Sau să mă nimicesc pe mine. Să renunț. — N-ai să renunți. — De unde știi? — O femeie ca tine nu renunță din slăbiciune. — De ce nu din tărie? — Nu recunosc tăria care te face să abdici. Te iubesc, și mă iubești. Îți cer să nu renunți. — Nu-mi cere! — Mă iubești. — Te iubesc. — Atunci? — Atunci… ai dreptate, nu pot, nu pot să renunț! — Atunci? — Atunci, așa să fie! * Încă nu-i spuseseră nimic celeilalte. Annette își jurase să nu fie a lui Philippe, înainte ca el să fi vorbit cu Noémi. Dar puterea patimii o luă înaintea hotărîrii. Nu poți hotărî ceasul pasiunii. Ea hotărăște singură. Acum, Annette îl oprea pe Philippe. Se temea de neîndurarea lui. Pe Philippe nu-l mustra conștiința că-i ascunde adevărul lui Noémi. N-o stima îndeajuns ca să-și spună că-i datorează adevărul. Dar dacă avea să i-l spună, avea să i-l spună fără cruțare. Era un om îngrozitor, îngrozitor de lipsit de bunătate, cînd îl stăpînea pasiunea. Restul nu mai exista. Dragostea pe care-o simțise pentru Noémi era cea a unui stăpîn pentru o roabă de preț; Noémi nici nu fusese altceva pentru el. Ca multe alte femei, ea se împăca cu această stare; cînd sclava îl înlănțuie pe stăpîn, nimeni n-o ajunge în putere. Ea e totul – pînă-n ziua cînd 445

nu mai e nimic. Noémi știa asta; dar se simțea sigură de tinerețea și farmecul ei, pentru încă mulți ani. După noi, potopul. Și, apoi, stătea de veghe. Cunoscuse cîteva abateri trecătoare ale lui Philippe. Nu se necăjise prea mult, pentru că le judecase bine: naveau să țină. Își îngăduia însă luxul unor mici răzbunări, de care nu-i vorbea lui Philippe. Îl înșelase cu furie o singură dată, cînd necredința lui Philippe o duruse mai tare. Dar nu-i făcuse plăcere, dimpotrivă, o scîrbise. Și ce-i cu asta? Se răzbunase. După aceea, se arătase mai mîngîioasă ca niciodată față de bărbatul ei; simțea o plăcere să-și spună, în timp ce-l săruta: „Iubitule, te mint. Ca să te înveți minte. Ești, știi tu ce…” Teama ca Philippe să nu afle făcea aventura mai interesantă. Philippe nu știa nimic precis, nici un fapt, dar citea minciuna în ochii ei. Fie că Noémi îl înșelase sau nu, Philippe știa că se gîndea la asta. Și ea vedea un fulger trecîndu-i prin privire; mîinile lui ar fi strivit-o. Dar el nu știa nimic, nu va ști niciodată nimic și Noémi închidea ochii, cu un aer dulce și trist de porumbiță. El îi spunea aspru: „Uită-te la mine!” Avea timpul să-și ticluiască o privire nevinovată. El știa că-i mincinoasă, dar nu-i putea rezista. N-o dușmănea, deși, dac-ar fi prins-o, i-ar fi zdrobit oasele. Nu aștepta de la ea ceea ce ea nu-i putea da: cinstea și credința. De vreme ce-i plăcea, și atîta timp cît îi plăcea, totul era bine. Dar se socotea liber să rupă, atunci cînd n-avea să-i mai placă. Annette avea mai multe scrupule. Era femeie, știa mai bine ce se petrece în inima lui Noémi. Noémi putea să fie fățarnică, frivolă și să-l înșele pe Philippe: dar îl iubea. Nu, pentru ea nu era un joc, așa cum spusese Philippe. Ținea la el ca la o bucată din carnea ei. Nu numai pentru sfredelul de foc al voluptății, ci 446

din toată «inima ei bună sau rea. Bună și rea. În dragoste nimic nu cîntărește decît puterea dragostei, magnetul poruncitor, care încrustează o ființă într-alta, cu trup și cu suflet. Ținea la el ca la rostul vieții ei, ca la ceea ce dorise, dorise, dorise, ani de-a rîndul. O femeie nu știe întotdeauna de ce s-a îndrăgostit. Dar fiindcă s-a îndrăgostit, nu se mai poate desprinde. Prea a cheltuit mult din puterile și dorințele ei, pentru a le putea îndrepta spre altul. Trăiește ca un parazit lipită de ființa pe care a ales-o. Ca s-o smulgi, trebuie să tai în amîndoi. Bănuiala începea s-o roadă pe Noémi. La început, un fleac. O ronțăială de șoarece. Nimic nu se schimbase în viața lor. Philippe, ca de obicei, era aspru, mereu grăbit,; nu prea dornic să vorbească, o asculta fără s-o audă, absorbit, cu o flacără în ochi. În momentul acela era prins de o treabă destul de neplăcută, o polemică necruțătoare. Noémi o știa și nu ținea să fie în curent cu astfel de lucruri supărătoare. Cînd se vîra într-o treabă de astea, Philippe nu se mai gîndea la nimic altceva și o cam neglija. Trebuia să aștepți și să-l lași să postească: după aceea se întorcea la ea cu mai multă poftă. Totuși, de data asta, prea postea mult! Altădată, lui Noèmi îi plăcea să-l cicălească, în timp ce el o repezea, enervat că-l tulbură din gînduri; și, deși se plîngea de lipsa lui de curtenie, Noémi nu se supăra; se purta ca un copil care se joacă cu o plesnitoare: cu cît face mai mult zgomot, cu atît te distrezi mai bine. Dar de data asta (nenorocire! ) plesnitoarea nu se aprinsese. Cicălelile lui Noémi se pierdură în nepăsarea lui Philippe. Acesta nu le băgă în seamă. Șoricelul bănuielii trecu, se întoarse iară, se cuibări. Roase atîta, pînă ce ajunse la carne. Într-o zi, Noémi țipă. Într-o dimineață stăteau amîndoi culcați, unul lîngă celălalt. El avea ochii deschiși. Ea tocmai se deșteptase, dar se prefăcea că 447

doarme, ca să-l cerceteze mai bine. Instinctul o vesti că pe obrazul acela se oglindea altă femeie. (Căci învelișul gîndului e modelat, fără știrea noastră, de imaginea care-l stăpînește.) încordată de gelozie, începu numaidecît să urmărească pe sub gene, nemișcată, cu sfredelul privirii, ritmul regulat al răsuflării lui adormite. Îl măsura necruțătoare pe bărbatul ăsta atît de depărtat și atît de apropiat, pe bărbatul ăsta care era al ei, dar rămîne veșnic străin, a cărui coapsă se atingea de a ei și de care totuși o despărțea o lume de nestrăbătut. Nu, nu se înșela, avea alte griji decît cele pe care i le dădea lupta pentru ideile lui. Griji? îl văzu zîmbind. Se gîndea la alta! Ca să-l smulgă din brațele nălucii sau ca să-și pună puterea la încercare, Noémi gemu ca în vis și se încolăci de el. El se desprinse rece de trupul care-l cerea, se încredință că Nomi doarme, se sculă fără să facă zgomot, se îmbrăcă și plecă. Ea nici nu se mișcase. Dar nici nu se închisese bine ușa, și Noémi se ridică, cu fața răvășită. Se lovea cu pumnii ei mici peste sîni, înăbușindu-și un strigăt de spaimă și de furie. Din clipa aceea, începu vînătoarea. Încordată și fremătînd, pîndea, adulmeca; unghiile o dureau; ardea de dorința de a-și sfîșia vrăjmașa. Da, fără zgomot, încet. Să-i zgîrie inima! Dar nu descoperi inima aceea. Unde se ascundea? Cutreieră toată pădurea cercetînd cu de-amănuntul cercul cunoștințelor ei, ascunzîndu-și cu surîsul ei boit dinții ascuțiți, nelăsînd să-i scape nici o tresărire a feței lui Philippe cînd erau femei de față, pîndind ochii, mîinile, mlădierile glasului fiecăreia și purtînd în inimă copoi care adulmecau. Dar greșea urma. Vînatul îi scăpa… Ciudata rătăcire, care o făcuse din capul locului s-o îndepărteze pe Annette din cîmpul bănuielilor ei, dăinuia. De cîteva săptămîni o uitase. Annette nu se arăta. Se simțea vinovată; și departe de a fi mîndră, s-ar fi simțit umilită față de 448

Noémi de victoria ei tăinuită, de victoria ei furată. Se ferea să se arate în casa Villard; nu i-ar fi lipsit pretextele, chiar dacă Noémi ar fi stăruit s-o vadă. Dar Noémi nu stăruia; prea era frămîntată, ca să-și mai aducă aminte de Annette. În zadar încercă Noémi să-și spună că aventura asta a lui Philippe va trece. Semnele înstrăinării lui nu slăbeau; dimpotrivă, se întăreau; lipsă de atenție și răceală față de vorbele, de mișcările, față de însăși prezența soțioarei lui, nepăsare desăvîrșită, în clipele cînd Noémi voia să-i amintească cu forța de existența ei, o silă, o plictiseală obosită, un dezgust rău ascuns, care se ferea de o atingere neplăcută. Noémi nu-și mai putea ascunde gravitatea situației. Era înnebunită. Dar trebuia să-și dea mai departe osteneală să nu arate nimic. Să fie mereu, mereu veselă, sigură de sine, să întindă mereu momeala, la care el nici nu se uita! Noémi se mistuia. Și dușmanca aceea nevăzută, împotriva căreia simțea în ea o ură turbată! îi venea să se dea cu capul de pereți, de ciudă că nu putea s-o înșface. Le pîndise fără nici un rezultat pe toate, pe toate, în afară de Annette. Annette era ultima la care s-ar fi gîndit. Annette se trădă singură. Mergea pe stradă cînd, la vreo douăzeci de pași, o zări pe Noémi, care venea spre ea. Noémi n-o vedea, umbla cu ochii rătăciți, cu fruntea plecată, iar obrazul ei frumos era gălbejit și îmbătrînit de griji. În clipa aceea nu se mai controla și nu vedea nimic din tot ce era în jurul ei; de cîteva zile se purta ca o monomană care măcina aceeași idee fixă, cu furie copleșită. Annette rămase pironită. Ar fi putut trece pe lîngă ea fără a fi văzută sau să se întoarcă din drum. În graba ei stîngace, coborî de pe trotuar și trecu strada. Această mișcare, care întrerupea 449

șuvoiul trecătorilor, atrase mașinal privirea lui Noémi. O recunoscu pe Annette și înțelese că aceasta se ferește de ea. Și, urmărind-o cu ochii, o văzu pe celălalt trotuar cum îi aruncă pe furiș o privire și cum întoarce capul. Se făcu o lumină orbitoare. Ea era. Se opri înăbușindu-se, cu unghiile înfipte în palmă, strîngînd din dinți, zbîrlită ca o pisică furioasă; avea în ochi o lumină ucigașă. Privirea unui trecător îi aminti că se află în lumea în care domnește minciuna și din care ieșise timp de o clipă. Se reîntoarse în această lume. Dar după zece pași, începu să rîdă cu cruzime. O prinsese. * Annette fusese mișcată la vederea lui Noémi. De cînd se dăduse lui Philippe, o frămîntau remușcările. Nu pentru că s-ar fi socotit vinovată de a-l iubi pe cel care o iubea: dragostea lor era adevărată, era sănătoasă, era puternică. N-avea nevoie nici de scuză, nici de prefăcătorie. Nici o convenție socială nu putea fi mai puternică. Și, în frigurile acestei patimi, nu-și recunoștea nici chiar vreo îndatorire față de Noémi; ea, Annette, era adevărata femeie a lui Philippe; n-o recunoștea pe cealaltă, care nu știuse să împărtășească munca și luptele lui și să-i dea fericire. Dar această siguranță nu împiedica totuși ca o alta să fi căzut jertfă fericirii ei, ca fericirea alteia să fie nimicită. Se ostenise să creadă că Noémi era prea ușuratică pentru a suferi mult și că se va desprinde de Philippe. Dar știa că nu va fi așa; și tot ce putea să facă era s-o alunge pe Noémi din gîndurile ei. Egoismul primelor zile îi îngădui s-o facă. Dar de la întîlnirea cu Noémi, lucrul nu mai fu cu putință. Annette avea darul nenorocit de a ieși din ea însăși în ciuda patimii, de a se lăsa absorbită de patima altora, mai ales de 450

suferința acestora, pe care o privire i-o dezvăluia. Se întoarse acasă, aproape la fel de chinuită ca și Noémi de gîndul care-o rodea. Nu se putea liniști cu cuvinte, nu se putea înarma cu drepturile iubirii. Și Noémi iubea. Și Nomi suferea. Oare dragostea care suferă are mai puține drepturi decît cea care face pe altul să sufere? Nu există drepturi! Unul din doi trebuie să sufere. Ea sau eu! Ea! Pasiunea Annettei nu-i îngăduia să aleagă. Dar lucrul nu era prea vesel. Cel puțin să nu-i mărească suferința! El e vinovat pentru că prelungește – așa cum o face și acum – el e vinovat că lasă rana să se coacă fără să taie și să panseze cu mîna lui hotărîtă. Era laș și crud ferindu-se de o mărturisire cinstită, lăsînd în seama lui Noémi grija de a-și descoperi nenorocirea. Din prima zi, Annette îi spusese lui Philippe: — Nu vreau să mă ascund. Cum de se lăsase, zi de zi, să alunece în această stare nedemnă? Mereu aceeași slăbiciune. Îi spunea lui Philippe: — Trebuie să-i vorbești. Dar de îndată ce Philippe se hotăra să vorbească, ea îl împiedica. Se temea de sinceritatea lui brutală. Căci el azvîrlea ceea ce nu mai iubea, așa cum arunci o lămîie stoarsă. Vechile legături îl stînjeneau. Spunea: — Hai! Să sfîrșim! Iar Annette răspundea: — Nu, nu, nu astăzi! Vedea cît rău avea să-i facă el lui Noémi. Doamne! Ce dureros e să ucizi o inimă! Philippe avea destule alte lucruri pe suflet. Își trecea zilele luptîndu-se cu înverșunare împotriva opiniei publice și a presei 451

asmuțite. Nu era momentul potrivit ca Annette să-l plictisească cu grijile ei; Philippe începuse o campanie primejdioasă. Luase inițiativa unei asociații pentru restrîngerea natalității. Ura fățărnicia neobrăzată a burgheziei stăpînitoare, care, deși nici nu se sinchisește să îmbunătățească igiena, să ușureze mizeria maselor muncitoare, nu se interesează decît de înmulțirea ei, pentru a nu duce lipsă de carne pentru uzine și tun. În ceea ce o privește însă, burghezia are grijă să nu-și micșoreze bunăstarea și să nu-și îngreuieze viața cu prea mulți copii. Nu-i păsa de faptul că o natalitate prost orînduită răspîndește mizerie, boala, robia în popor. O înfățișa drept datorie națională și religioasă. Philippe nu se îndoia de mînia pe care avea s-o stîrnească. Dar primejdia nu-l oprise niciodată. Se aruncă drept în luptă. Insă furia oamenilor întrecu așteptările lui. Își atrase ura multora: mai întîi colegii lui, pontifii răniți în amorul lor propriu, în doctrina și interesele lor, rivalii înlocuiți, ba chiar cîțiva dintre partizanii lui, cărora le spusese fără cruțare adevărul. Căci nu era el omul care să facă schimb de complimente cu cei care-l lăudau, iar recunoștința era ultima lui grijă: lua ceea ce i se cuvenea și nu dădea în schimb decît ceea ce socotea el că e meritat; nu prea dădea mare lucru! Cu excepția lui Solange, calitatea de binefăcător nu-i impunea de fel. Nu-i plăcea să protejeze. Se putea deci să fie atacat vîrtos și slab apărat. Încurcase socotelile celor care profită de pe urma idealurilor. Ori de cîte ori se organiza vreo nobilă piraterie filantropică, puteai fi sigur că se va pune de-a curmezișul; avea o plăcere drăcească de a-i vîrî pe oamenii virtuoși cu nasul în înșelătoriile lor, așa încît își făurise în mediile respectabile faima, sotto voce 62 de a fi un 62 În limba italiană în original: pc șoptite.

452

spirit primejdios, distrugător, anarhist. Bîrfelile acestea nu ajunseseră încă pînă la urechile publice – pînă la monstruoasa ureche a lui Pasquino 63: presa calomniatoare. Oamenii așteptau momentul potrivit. Prilejul se ivi: Eccolo 64! Strașnic prilej! Fu o explozie de mînie patriotică. Toate ziarele intrară în horă. Ecoul indignării obștești ajunse în Parlament, unde se rostiră cuvinte nemuritoare, care revendicau pentru cei săraci dreptul de a avea familii numeroase. Cîțiva smintiți depuseră un proiect de lege prin care se cerca pedepsirea oricărei propagande care, în chip direct sau indirect, ațîță oamenii la depopulare. Exagerările unei anumite prese, în care egoismul plăcerii avea întîietate asupra motivelor umanitare, oferiră argumente pentru defăimarea cauzei. Philippe își găsi partizani în rîndurile dușmanilor societății. Răspundea chiar el, pe șleau, într-un ziar răspîndit, pentru cine avea urechi de auzit. Dar era în primejdie să-și piardă această tribună: căci scrisorile de protest soseau puhoi la redacția ziarului. Ținu conferințe, vorbi la mitinguri de pomină. Violența lui nu se lăsa mai prejos decît aceea a potrivnicilor lui. Aceștia pîndeau vreun cuvînt nesăbuit al lui ca să-l poată doborî. Dar aprigul luptător rămase stăpîn pe furia lui și nu depăși, nici cu o iotă, ceea ce-și propusese să spună. Își cîștigă o popularitate uriașă; era ridicat în slavă, batjocorit și urît. În praful stîrnit de luptă, el respira în voie. Și ce însemna Noémi, în toiul acestei furtuni? * Noémi se grăbi să se întoarcă acasă. Își reamintea de primele 63 Tipul valetului flecar in teatrul popular italian. 64 În limba italiană în original: Iată-l!

453

întîlniri între Philippe și Annette, a căror martoră fusese. Își amintea de prostia ei și de trădarea lor. Era ca turbată. De cum se văzu între pereții casei, își dădu drumul furiei. Fu un adevărat ciclon. Într-o clipă, totul fu răscolit. Cine ar fi văzut-o plînsă și răvășită, ar fi recunoscut-o cu greu. Fața ei frumoasă se schimonosise de furie. Noémi își mușcă și-și sfîșie batista, răvăși hîrtiile de pe masa de scris a soțului ei, își vărsă focul pe cățelul care se gudura pe lîngă ea, și fu gata să strîngă de gît papagalul. Dar avusese grijă să se încuie cu cheia. Se cuvenea să joace rolul unei Fura, singură, între patru pereți. Acest rol n-o înfrumuseța. Părea aspră, bătrînă, ofilită. Nu-i displăcu să se vadă în oglindă, fără martori, urîtă și rea; aproape c-o ușura; și asta era o răzbunare. Apoi i se făcu milă de ea însăși, de chipul ei, și, cînd mila de sine se risipi, se rostogoli pe covor, plîngînd în hohote. Dar asta nu putea ține mult; Philippe se va întoarce acasă, trebuia să se grăbească, să înghită porții duble, să plîngă repede, să plîngă tare. Se frămîntă mai departe. Dar toiul vijeliei trecuse. Cățelușul veni fără dușmănie să-i lingă urechea. Ea îl sărută plîngînd; și, așezată pe covor, mîngîind piciorul cățelului, tăcu. Se gîndea. Deodată luă o hotărîre, se sculă în picioare, își ridică părul care-i cădea în ochi, adună lucrurile împrăștiate prin odaie, orîndui hîrtiile răvășite, își orîndui cu grijă înfățișarea și îmbrăcămintea. Și așteptă. Philippe o găsi liniștită și mîngîioasă. Ea încercă mai întîi arme mai simple. Se pricepu să strecoare cu duhul blîndeții cîteva răutăți cu privire la rivala mult urîtă. Spuse cu glas dulce vreo două sau trei lucruri groaznice despre Annette – despre înfățișarea ei, bineînțeles! Moralul e mai puțin însemnat: căci chiar atunci cînd iubești sufletul, tot cu trupul faci dragoste. 454

Noémi se pricepea de minune să găsească în frumusețea unei femei trăsăturile ce te pot face s-o vezi urîtă, trăsături pe care, după ce le-ai văzut, nu le mai uiți. De data asta se întrecu pe sine. Să otrăvești chipul unei rivale în ochii amantului e o treabă careți dă aripi. Philippe nu se clinti. Apoi, Noémi își schimbă armele. O apără pe Annette împotriva cîtorva bîrfeli, îi lăudă virtutea (lauda nu înseamnă mare lucru). Încercă să-l facă să vorbească, să se trădeze, să pășească pe tărîmul unde-l aștepta ea. Dar față de laude, ca și față de bîrfeli, Philippe rămase nepăsător. Se folosi de cicălelile ei drăgăstoase. Încercă să ațîțe gelozia lui Philippe, îl amenință rîzînd că dacă el o va Înșela vreodată, o să i-o plătească cu vîrf și îndesat. El nici măcar nu zîmbi și, spunînd că are treabă, se pregăti să plece. Atunci o cuprinse din nou furia. Strigă că știe totul, ca el e amantul Annettei. Îl amenință, îl blestemă, îl rugă, îi spuse că se omoară. El ridică din umeri și, întorcîndu-i spatele, se îndreptă spre ușă, fără să scoată un cuvînt. Fugi după el, îl prinse de braț, îl sili să se întoarcă și, față-n față, îi spuse, cu glas schimbat: — Philippe! Nu mă mai iubești… El o privi drept în față și-i spuse: — Nu. Și ieși. Dacă pînă atunci Noémi fusese nebună, acum se simțea stăpînită de diavoli. Timp de cîteva ore, o furie smintită îi chinui mintea. Se gîndea la toate mijloacele de răzbunare, la cele mai absurde, cele mai crude. Să-l omoare pe Philippe. S-o omoare pe Annette. Să se omoare. Să-l înșele pe Philippe. S-o defăimeze pe Annette. S-o facă să sufere. Să-i arunce vitriol în ochi. Ce bucurie! S-o desfigureze. S-o lovească în onoarea ei. Să-i lovească copilul. 455

Să scrie, să trimită scrisori anonime. Mîzgăli înfrigurată cîteva rînduri, rupse hîrtia, începu din nou, rupse iarăși. Ar fi fost în stare să dea foc casei. Dar nu dădu foc casei. Se liniști încetul cu încetul, adunînduși puterile. Și geniul ei de femeie îndrăgostită intră în joc. Își dădu seama că n-are nici o putere asupra lui Philippe. O să-i plătească ea într-o bună zi! Dar, deocamdată, nu-l putea atinge. Prin urmare, trebuia să acționeze asupra Annettei. Se duse la Annette. Nu știa ce avea să facă. Era gata la orice. Își (pusese revolverul în geantă. Pe drum, juca în gînd diferite scene pe care le înlătura numaidecît. Căci instinctul o făcea să audă răspunsurile Annettei și, pe măsură ce le auzea, să-și modifice planul. Și, în ultima clipă, schimba iar totul. Sub impulsul furiei urcă scara. Alerga aproape fără suflare; și, prin pereții genții, strîngea cu mîinile încleștate revolverul. Dar cînd, după ce deschise ușa, se văzu în fața Annettei, înțelese totul dintr-o privire. O mișcare, o vorbă nesocotită și Annette își va urma patima cu mai multă înverșunare. Mînia lui Noémi se risipi dintr-o dată. Și, îmbujorată, de parcă și-ar fi pierdut răsuflarea urcînd scările prea repede, se aruncă rîzînd de gîtul Annettei. Surprinsă de această izbucnire, stingherită de aceste îmbrățișări, Annette rămînea rezervată. Dar cealaltă, care apucase să intre, pătrunse cu îndrăzneală în dormitor, încredințîndu-se dintr-o privire că Philippe nu era acolo; se așeză pe brațul unui jilț, spunîndu-i lui Annette vorbe dulci; Annette stătea în picioare, lîngă ea, înțepenită. Ba chiar, în timp ce vorbea, Noémi o luă pe Annette de mijloc, jucîndu-se cu gulerul rochiei ei. Apoi, pe neașteptate, izbucni în lacrimi. În prima clipă, Annette crezu că se mai preface. Dar nu! Era serios, 456

erau lacrimi adevărate. — Nomi! Ce ți s-a întîmplat? Noémi nu răspundea, stătea cu fața lipită de sînul Annettei și plîngea mai departe. Aplecată deasupra acestei suferințe aprinse, Annette încerca s-o liniștească. În sfîrșit, Noémi înălță capul și gemu printre hohote: — Dă-mi-l înapoi! — Pe cine? întrebă Annette. — Știi. — Dar… — Știi! Știi! Și știu că-l iubești și știu că te iubește… De ce mi lai luat? Urmară alte plînsete. Cu inima strînsă, Annette o auzea pe Noémi amintindu-i tînguitor de încrederea, de dragostea pe care i le arătase; și n-avea ce să răspundă, căci ea însăși se învinuia. Imputările acestea jalnice, lipsite de mînie, nimereau la țintă. Totuși, fiindcă Noémi spunea cu amărăciune că Annette se folosise de prietenia ei ca s-o înșele, încercă să se dezvinovățească, arătîndu-i cum o cuprinsese dragostea fără voia ei, cum o subjugase. Noémi, pentru care aceste mărturisiri erau lipsite de farmec, încercă să le îndrepte în altă parte. Și, prefăcîndu-se că o ajută pe Annette să se dezvinovățească, o făcu să creadă că Philippe era principalul vinovat. Vorbi despre el în cuvinte jignitoare. În felul acesta își potoli năduful și încercă să-l facă pe Philippe nesuferit sau cel puțin suspect în ochii Annettei. Dar aceasta îi luă apărarea. Nu îngăduia să i se aducă lui Philippe învinuirea de a fi provocat-o. El fusese cinstit. Ea, ea singură, făcuse greșeala de a-L împiedica să vorbească. Și, fiindcă Noémi, plină de ură, adăugă alte și alte acuzații, Annette o înfruntă. Lupta deveni cruntă. S-ar fi zis că între ele două, 457

Annette era adevărata soție a lui Philippe. Pesemne că Noémi își dădu deodată seama de asta. Pierdu orice urmă de prevedere și strigă, cuprinsă din nou de turbare: — Îți interzic să vorbești despre el! Îți interzic! E al meu. Annette ridică din umeri, spunînd: — Nu-i nici al dumitale, nici al meu. E al lui. Noémi repetă înverșunată: — E al meu! Și își ceru drepturile. Annette spuse cu asprime: — În dragoste nu există drepturi. Noémi strigă iarăși: — Îl am și-l păstrez. Annette răspunse: — El mă are pe mine. Dumneata nu păstrezi nimic. Cele două femei se priveau țintă, cu ochi dușmănoși. Annette, ferecată în egoism și asprime. Noémi, arzînd s-o pălmuiască. O ura toată, din cap pînă-n picioare. Era gata să-i arunce în obraz urîțenia ei, s-o biciuiască cu vorbele cele mai crude, cu vorbe ce nu se uită. Ce voluptate ar fi simțit… Dar se opri deodată: prea ar fi pierdut mult. Și, aplecîndu-se cu o mișcare iute, ridică geanta ce căzuse la picioarele ei, smulse revolverul și-l îndreptă… Împotriva cui? încă nu știa. Împotriva ei înseși. La început, doar se prefăcuse, dar fiindcă Annette se repezi la ea ca să-i oprească brațul, Nomi se lăsă prinsă în jocul acesta. Cele două femei se luptau. Nomi căzuse in genunchi, Annette era aplecată deasupra ei. Nu era ușor s-o ții în frîu pe femeia aceea micuță și deznădăjduită. Acum voia într-adevăr să se omoare. Totuși, cu cîtă plăcere ar fi tras, dacă arma s-ar fi atins de pieptul Annettei. 458

Dar Annette îi întoarse mîna și glonțul porni, pătrunzînd în perete. Noémi nu știu niciodată pe care din două o țintise. Lăsase arma din mînă, nu mai lupta. Urmă reacția nervoasă. Se prăbuși acum la picioarele Annettei, plîngînd cu hohote, zdrobită. Urmă o criză de nervi. La început, intuitiv, Annette avusese bănuiala că Noémi joacă teatru… pînă la un anumit punct (dar poți ști vreodată pînă la ce punct?). Șantajul cu sinuciderea începuse s-o înfurie. Dar cum să te îndoiești de suferința acestei biete făpturi prăbușite! Se osteni să rămînă neclintită, se întoarse, dar nu izbuti; îi fu rușine de bănuielile ei și, cu inima cuprinsă de milă, îngenunche alături de Noémi, sprijinindu-i capul, încercînd s-o mîngîie cu cuvinte de mamă. — Lasă, fetițo… Haide! Haide! … O luă în brațele ei voinice și o ridică. Simțea trupul acela tînăr, care i se lăsa în brațe, zguduit de hohote, fără vlagă, și se gîndea: „E cu putință ca eu să pricinuiesc atîta durere?” Un alt glas îi spunea: „N-ai cumpărat dragostea ta cu prețul tuturor suferințelor?” „Suferințele mele, da.” „Ale tale și ale altora. De ce să fie privilegiați ceilalți?” Se uita la Noémi, pe care o ducea în brațe aproape leșinată. Ce ușoară el O păsărică! I se păru că-i fata ei; și, fără să vrea, o strînse în brațe. Noémi deschise din nou ochii, iar Annette se gîndi: „Dac-ar fi ea în locul meu, m-ar cruța oare?”Dar Noémi întoarse spre ea o privire pierdută. Annette o întinse pe canapea; rămase în picioare lîngă ea, cu mîna pe capul ei (Noémi se înfioră la această atingere nesuferită, dar nu arătă nimic) și o întrebă, așa cum întrebi un copil care plînge: — Îl iubești mult? — Nu-l iubesc decît pe el! 459

— Și eu îl iubesc. Noémi tresări de gelozie: — Da, făcu ea cu înverșunare, dar eu sînt tînără. Dumneata, dumneata ești… (se opri) dumneata ți-ai trăit viața, te poți lipsi de el. Annette își repetă în gînd cuvîntul pe care cealaltă nu-l rostise: „Tocmai pentru că voi fi curînd bătrînă, țin atît la acest ultim ceas al tinereții, în această lumină supremă, și n-o să las ceasul să treacă. Ah, dac-aș avea ca și tine comoara tinereții în față!” Adăugă tristă: „Desigur c-aș risipi-o și a doua vii oara. Dar Noémi, care văzuse cum se întunecă privirea Annettei, se temea să nu fi zădărnicit puținul pe care-l cîștigase; se grăbi deci să spună: — Știu că te iubește, că ești frumoasă (Annette se gîndea: mincinoaso!), că-mi ești superioară în atîtea privințe, pentru care el te iubește atît de mult. Și nici nu te pot dușmăni de fapt, fiindcă, cu toate astea, te iubesc… („Mincinoaso! Mincinoaso!” repetă Annette.) Lupta nu-i egală. Nu-i drept! Nu… Eu nu sînt decît o biată femeie, care plînge. Nu sînt nimic. Știu eu… Dar îl iubesc, îl iubesc, nu mă pot lipsi de el. Ce o să se întîmple cu mine dacă mi-l iei? De ce m-a iubit, ca să mă părăsească? Nu pot! El e toată viața mea, de celelalte nici nu-mi pasă. Acum glasul nu mai mințea, și Annettei îi fu milă din nou. Nu-i păsa de drepturile pe care Noémi pretindea a le avea asupra soțului ei: nu credea în drepturile unei ființe asupra alteia, în aceste contracte reciproce de proprietate, pe care le semnezi pe viață. Dar suferea din pricina jocului crud al naturii, care, cînd desparte două inimi ce s-au iubit, nu smulge niciodată dragostea 460

dintr-o dată din amîndouă inimile, ci are totdeauna grijă ca una din ele să înceteze a iubi înaintea celeilalte, pentru ca cel ce iubește mai mult să fie mereu jertfit. Și îi era silă să slujească planurile chinuitoare ale naturii. Viața e a celor mai tari. Da. Dragostea nu stă în cumpănă. Ca să-și ajungă țelul, calcă totul în picioare. Vai de cei slabi! De ce nu pot spune asta? Aș vrea, dar cuvintele mi se opresc în gîtlej. Nu pot. Îmi face silă. Oare nu mai iubesc destul? Sînt bătrînă, cum zice ea. Sînt din tabăra celor slabi. Nu! Nu! Nu! Nu-i adevărat! … Cu ce drept se așază ea între fericirea mea și mine? Nu-i cedez peticul meu de fericire! Lacrimile ei, ce-mi pasă mie de lacrimile ei? Le voi călca în picioare!” Dar în timp ce Annette privea cu răutate spre Noémi, care stătea întinsă, aceasta o pîndea printre lacrimi, îi luă mîna ce atîrna de-a lungul spătarului, o lipi de obrazul ei și se rugă: — Lasă-mi-l! Annette încercă să se desprindă. Noémi o ținea strîns. Se ridică și-și întinse mîinile de-a lungul brațelor Annettei, silind-o pe aceasta să se aplece și s-o privească: — Lasă-mi-l! Annette se smulse din degetele care se încleștaseră și se răzvrăti: — Nu! Nu! Nu vreau. Are nevoie de mine. Noémi spuse cu amărăciune: — N-are nevoie decît de el. Nu se iubește decît pe el. Găsește plăcere la dumneata, așa cum a găsit și la mine. O să te lase ca și pe mine. Nu se leagă de nimic. Și îl judecă aspru, în profunzime. Annette era izbită de inteligența ei. Făptura aceea mică, pe care ai fi crezut-o ușuratică, neatentă, cu ce pătrundere, născută din ciudă și suferință, citise 461

în el! Unele observații îngrozitoare corespundeau prea bine temerilor deșteptate în Annette de experiențele ei. Spuse: — Și, totuși, îl iubești! — Îl iubesc. El n-are nevoie de mine. Dar eu am nevoie de el. Crezi ca nu sufăr din pricina ca am nevoie de el, în timp ce el nare nevoie de mine, mă disprețuiește, și-l disprețuiesc? îl disprețuiesc, îl disprețuiesc. Dar nu mă pot lipsi de el. De ce l-am cunoscut? Eu l-am vrut și l-am luat. Dar eu sînt cea care a căzut în cursă. Dacă s-ar fi putut, dacă s-ar fi putut să nu-l cunosc niciodată! Nu, n-aș vrea! îmi lipsesc puterile. Prea m-a prins în mreje. Îmi stăpînește trupul. Îl urăsc. Urăsc dragostea. De ce, de ce trebuie să iubești? Tăcu istovită, cu ochii rătăciți, care căutau parcă în dreapta și în stînga o ieșire pe unde să fugă. Cele două femei, robite sub jugul acelei forțe sălbatice, plecau capetele. Apoi, Noémi își reluă refrenul cu glas mohorît și rugător: — Lasă-mi-l! Annette simțea lipindu-se de ea o voință stăruitoare și lipicioasă ca o caracatiță, cu brațele ei acoperite de ventuze. Se smulse din nou, strigînd: — Nu vreau. Prin ochii lui Noémi trecu o sclipire de mînie, în timp ce degetele i se crispau. Apoi spuse cu glas dulce și tînguit: — Iubește-l! N-are decît să te iubească și el! Dar nu mi-l lua! Să-l păstrăm amîndouă! Annette avu un gest de silă. Furia lui Noémi răbufni din nou. — Crezi că pe mine nu mă scîrbește? Mi-e silă de dumneata! Te urăsc. Dar nu vreau să-l pierd. Annette se depărta de Noémi, spunînd: 462

— Eu nu te urăsc. Suferi la fel ca și mine. Dar e o lașitate să împărți dragostea. E laș! Admit să fiu victima. Admit să fiu călău. Dar nu să fiu lașă. Nu vreau să cedez jumătate din ceea ce iubesc, ca să salvez restul. Dau totul. Vreau totul, sau nimic. Cu dinții strînși, Noémi strigă în gînd: „Nimic!” (Chiar cînd propunea împărțeala, tot nădăjduia că ea va lua totul.) Cu o mișcare bruscă se ridică de pe scaun, se repezi la Annette, care stătea în picioare, și, lăsîndu-se la genunchii ei, spuse, îmbrățișîndu-i picioarele: — Iartă-mă! Mai știu eu, mai pot să știu ce cer? Mai știu eu ce vreau? Dar sînt nenorocită, nu mai sînt în stare să îndur… Ce să (ac? Spune-mi! Ajută-mă! — Să te ajut? Eu? întrebă Annette. — Dumneata. Spre cine mă pot îndrepta ca să capăt ajutor? Sînt singură. Singură cu omul ăsta care, chiar cînd iubește, nu se sinchisește de nimeni și căruia nu i te poți destăinui. Și, înaintea lui, a fost mama, căreia nu-i păsa decît de ea, de plăcerile ei. Nimeni care să-mi dea un sfat. N-am nici o prietenă. Cînd te-am văzut, m-am gîndit că dumneata vei fi aceea. Și ai fost cea mai amarnică dintre dușmancele mele. De ce-mi faci rău? Annette spuse tulburată: — Copila mea, nu-i din vina mea J Eu nu l-am vrut… Noémi se agăță de aceste cuvinte pline de milă. — Ai zis „copila mea”… Da! Fii pentru mine o mamă, o soră mai mare. Nu-mi face rău! Sfătuiește-mă! Spune-mi ce trebuie să fac! Nu vreau să-l pierd… Spune-mi, spune-mi… O să fac tot cemi spui… Nu mințea decît pe jumătate. Era atît de obișnuită să se prefacă în ceea ce simțea, încît ajunsese să nu mai simtă decît 463

ceea ce arăta. Dragostea ei, durerea care-o răscolea, nevoia de Annette, sau, în orice caz, speranța că o s-o miște erau adevărate. Pînă și încrederea pe care i-o arăta. Era ultima ei carte! O juca pătimaș, ca un deznădăjduit. Și, în timp ce se destăinuia, nu pierdea nici o clipă din vedere tulburarea pe care fața Annettei no putea ascunde. Annette începea să cedeze. Încrederea lui Noémi o dezarma. Nu mai avea putere să-i răspundă. Totuși, nu se lăsa înșelată. Tonul dulceag al anumitor mlădieri din glasul lui Noémi îi dezvăluia fățărnicia rivalei. O lăsa să vorbească. Îi citea pînă în fundul inimii. Se gîndea: „Ce să fac? Să mă jertfesc? Ce înșelătorie! Nu vreau. N-o iubesc pe femeia asta. Minte, mă urăște. Dar suferă…” Și mîngîia capul dușmancei îngenuncheate, care gemea, pîndind-o mai departe, care-i urmărea voința șovăielnică întocmai ca pe un vînat, cu un freamăt de teamă și de bucurie ascunsă, o urmărea cu răsuflarea tăiată și cu inima rănită. Iar cînd socoti că sosise momentul, își apăsă buzele pe mîinile, pe care cu plăcere le-ar fi «mușcat, și îi spuse neobosită: — Lasă-mi-l! Annette se încruntă, gata s-o respingă. Vedea în ochii aceia viclenia și durerea, minciuna și dragostea, o așteptare înnebunită… Zîmbi ostenită, cu milă și dezgust față de sine însăși, dezgust față de amîndouă, dezgust față de tot și, întorcînd capul, spuse într-o clipă de slăbiciune: — Păstrează-l! Nici n-apucase bine să rostească aceste vorbe, că ar fi vrut să le ia înapoi. Dar Noémi, care se ridicase dintr-o săritură, o sărută pe Annette, spunîndu-i cuvinte înflăcărate. (Niciodată n-o urîse atît! Acum o prinsese. O prinsese oare?) Annette începu: — Nu! Nu! Noémi se prefăcea că nu aude. Îi spunea „draga mea”, „cea 464

mai bună prietenă”, îi făgăduia recunoștință și dragoste veșnică. Rîdea și plîngea. Dar nu-și pierdea vremea cu izbucniri deșarte. Voi să afle ce va face Annette ca să-l îndepărteze pe Philippe. Annette se răzvrăti: — Dar n-am spus nimic! — Ai spus, ai spus, mi-ai făgăduit! — Mi-a scăpat o vorbă… — O vorbă? Ți-ai dat cuvîntul! — Mi l-ai smuls, m-ai luat prin surprindere. — N-ai decît un cuvînt, nu-l poți lua înapoi. Ai spus: „Păstrează-l!” Ai spus, Annette! Recunoaște că ai spus! Nu poți tăgădui… — Lasă-mă! Lasă-mă! murmură Annette, sfîrșită. Nu mă chinui! Nu pot, nu pot… Se așeză frîntă, dar Noémi, care stătea în picioare, alături de ea, o hărțui mai departe. Rolurile se schimbaseră. Annette nu mai voia să renunțe; dragostea se înrădăcinase în ea. Lui Noémi nu-i păsa: Annette n-avea decît să-și păstreze dragostea, numai pe Philippe să i-l lase! Voia ca Annette să rupă. Numaidecît, fără să mai aștepte. Și putea să-i propună și mijloace pentru asta, avea destule în minte. O grăbea, o măgulea, o implora, o silea, o săruta, o amețea cu șuvoiul ei de vorbe, făcea apel la inima ei mărinimoasă, se ruga, o conjura, cerea și-i dicta răspunsurile… Țeapănă și înghețată, Annette nu mai spunea nimic. Nici nu încerca măcar să oprească puhoiul. Avea buzele 6trînse și privirea întunecată. În sfîrșit, în fața tăcerii ei, Noémi tăcu. Apoi, apucă mîinile reci și umede ale Annettei. Îi spuse: — Răspunde! Răspunde! Annette murmură, fără s-o privească: — Lasă-mă! (atît de șoptit, încît Noémi mai mult îi citi 465

cuvintele pe buze decît le auzi). Îi spuse apoi: — Vrei să plec? Annette făcu un semn afirmativ cu capul. — Mă duc. Dar ai făgăduit! Annette repetă ostenită: — Lasă-mă, lasă-mă… simt nevoia să fiu singură… Într-o clipă, Noémi își potrivi părul în fața oglinzii și spuse, îndreptîndu-se spre ușă: — Rămîi cu bine… Ai făgăduit… Annette făcu o ultimă mișcare de protest: — Nu! N-am făgăduit nimic… Noémi simți cum se trezește din nou furia în ea… După atîtea osteneli! Dar instinctul îi spuse că nu trebuie să se grăbească prea tare, că nu trebuie să întindă coarda prea mult. Lovitura își atinsese doar ținta. Plecă. Văzuse slăbiciunea vrăjmașei. Avea s-o calce în picioare. * Annette mai rămase cîtva timp nemișcată pe locul unde o lăsase Noémi. Scena atît de lungă, prin care trecuse, o lăsase zdrobită. S-ar fi împotrivit mai bine dacă asaltul n-ar fi găsit-o măcinată pe de o parte de pasiune, pe de alta de activitatea neîntreruptă, de febra neîncetată pe care i-o dădea faptul că lua parte la luptele lui Philippe, identificîndu-se cu sufletul lui vijelios. Dacă n-ar fi găsit-o cu trupul și mintea istovite de atîtea remușcări înăbușite, de atîtea frămîntări închise în ea. Această slăbiciune a ei constituia forța lui Noémi. Găsise terenul pregătit, găsise în adversara ei o aliată. Persoana însăși a lui Noémi nu ocupa decît puțin loc în frămîntările Annettei. Ca femeie, n-o prea îndrăgea. Ca rivală, n466

o iubea chiar de loc. O socotea fățarnică, perfidă, lipsită de bunătate. Și, fiindcă gelozia o făcea nedreaptă, îi tăgăduia oricare farmec, uitînd că, la început, Noémi o fermecase: totul i se părea măsluit la ea, totul în afară de durere. Dar, la urma urmelor, fie Noémi, fie alta, era totuna! E un trup care suferă, pe care eu îl fac să sufere. Și o milă ciudată rodea inima Annettei. Această pornire crescuse mult, în ultimii ani, la vederea atîtor nenorociri, în atingere cu cele două morți: a Odettei și a lui Ruth. Rămăsese de atunci cu o frămîntare ascunsă. Cu o slăbiciune. Annette o numea bolnăvicioasă. Și poate ca și era așa. N-am mai putea trai, dacă ne-am opri în fața fiecărei suferințe. Viața roade viața, așa cum rod prada vie larvele ieșite din ou. Și fiecare bea sîngele tuturor. Odinioară îl băuse și Annette, fără să-și dea seama. Și sîngele acesta îi adusese căldură și bucurie în trup. Cît timp fusese tînără nu se gîndise la victime. Din clipa cînd, amintindu-și de ele, fusese nevoită să-și spună: „Trebuie să fiu asprii”, aceasta însemnase că începe să slăbească. Acum simțea lucrul acesta. Nu mai putea fi aspră decît arareori, îmbătrînea. Dacă ar fi făcut, cu zece ani în urmă, răul pe care-l făcea lui Noémi acum, n-ar fi avut nici o clipă de șovăială. „Fericirea e dreptul meu. Vai de cel care se atinge de ea!” Pe atunci n-avea nevoie să caute pretexte. Acum, ca să smulgă vieții o fărîmă de fericire, trebuia să găsească alte motive decît fericirea ei proprie. Aceasta nu-i mai ajungea. Găsise înainte destulă putere pentru a da fără milă în lături pe concurentele mai puțin norocoase în lupta pentru pîine; pîinea aceea era pîinea fiului ei; o călăuzise instinctul, care face ca fiarele să se zbîrlească atunci cînd își apără puii, și să fie gata a-i hrăni cu carnea semenilor lor. Dar celălalt instinct, anume dragostea de sine – să iei și să păstrezi pentru tine – se istovea, nu se mai arăta decît în răbufniri. De altfel, 467

maternitatea, care-i luase locul, o nimicise în parte. Dar, în criza aceasta, fiul ei nu-i era de nici un folos. Nici nu trebuia! Nu era decît o neliniște și o remușcare în plus. Annette nu se putea minți: patima nu ținea socoteală de fiul ei. Se simțea vinovată față de el și avusese grijă să-i ascundă totul. Îl cunoștea pe micuț, cunoscuse în treacăt gelozia cu care-și scotea ghearele împotriva celor pe care ea îi iubea. Pe atunci, n-o supăra, era fericită că el vrea să fie singurul care s-o iubească. Dar astăzi își apăra bunul. Împotriva cui? Tot împotriva bunului ei? Pasiunea se împotrivea pasiunii. Nu voia să jertfească nici una, nici alta. Și, fiindcă amîndouă erau aprige, atotcuprinzătoare, stăpînitoare, trebuia să ascundă fiecăreia pe cealaltă. Izbutise oare? Marc îl ura pe celălalt. Totuși, nu știa nimic (Annette era sigură de asta). Dar oare, deși nu știa, nu adulmecase nimic? Annettei îi era rușine să se ascundă, dar și mai rușine la gîndul că Marc ar putea să bănuiască ceva. Nu, nu bănuia nimic. Pentru alte pricini îl ura el pe Philippe… Cît despre Philippe, nu-i făcea lui Marc cinstea de a se sinchisi de el. Dacă s-ar fi căsătorit cu Annette, ar fi luat pe deasupra, fără să crîcnească, vreo doi sau trei țînci; nici din punct de vedere sentimental, nici din punct de vedere financiar lucrul n-ar fi avut vreo însemnătate pentru el; pentru asta nu era nevoie să i se arate recunoștință. Nu-i displăcea să-l vadă pe Marc; îl găsea destul de deștept, leneș și nu prea dezghețat: fătă îndoială că i-ar fi băgat mințile în cap cu asprime; dar n-avea nici un motiv să-l îndrăgească și nu ascundea acest lucru. Avea un anumit fel de a vorbi despre băiat – și de a vorbi cu el – o bunăvoință brutală, care o jignea adînc pe Annette. Obișnuit cu grosolăniile vieții, nuși dădea seama că o fire aleasă și mîndră cere să te porți mai cu grijă și că se poate simți jignită. Îi dădea copilului, față de mama 468

lui, sfaturi aspre, spuse destul de grosolan, și îndrumări medicale care-i făceau pe amîndoi să roșească. Pe mamă, încă mai mult decît pe copil. Philippe avea convingerea că nu trebuie să ascunzi nimic față de copil. Annette era de aceeași părere. Marc de asemenea. Dar poți face lucrul acesta în fel și chip! Annette simțea jignirea pînă în adîncul ființei. Umilit, Marc aduna dușmănie în suflet. Intre el și Philippe nu putea să existe vreodată înțelegere. Aveau firi prea deosebite. Annette prevedea de pe acum ciocnirile și neînțelegerile fără sfîrșit ce aveau să urmeze. Era un gînd groaznic pentru o amantă și o mamă pătimașă ca ea! Nu aștepta nici un sprijin de la nici unul dintre ei pentru a se hotărî. Trebuia să se hotărască singură, în chip egoist. N-avea oare dreptul să se gîndească și la ea? Dreptul nu-i de ajuns, dacă nu ții îndeajuns la el. Ținea ea oare la dreptul ei? Da, în unele clipe, cînd vedea cum fericirea, tinerețea, viața sînt gata să se scufunde, devenea ca o adevărată leoaică. Fericirea? Nu poate fi vorba de fericire cînd te legi de un om ca Philippe! Pentru o femeie ca ea era vorba de mai puțin, și, în același timp, de mai mult, mult mai mult: o viață plină, inteligentă, îndrăzneață, nu o viață de odihnă, care se lasă legănată de sentimentul siguranței, ci de adieri puternice, de vijelii, de fapte, de lupte cu lumea, cu el – o viață de osteneli și suferințe – dar în doi – și apoi o viață adevărata, o viață vrednică de a fi trăită și după care merită să mori, hărțuită, dar fericită că părăsești zilele aspre, dar rodnice, fericită că le-ai trăit. Era frumos! Dar trebuia să ai putere. Annette avea putere să-și așeze bine povara asta și s-o poarte cu capul drept, pînă la sfîrșit. Dar cine să i-o așeze? Avea nevoie să fie ajutată, să fie chiar puțin îmboldită. Să-i puie Philippe povara pe cap și s-o silească s-o poarte. Să-i spună: „Poart-o! Pentru mine! 469

Am nevoie de tine.” Cuvintele astea ar fi făcut-o să învingă toate remușcările. Avea oare Philippe nevoie de ea? Așa-i spusese în primele zile cînd urmărea s-o cucerească. De atunci nu-i mai spunea așa. Și Annette ar mai fi vrut s-o audă, încă și încă o dată, pentru a se încredința că-i adevărat. Îl vedea plin de el, obișnuit să lucreze singur, să se descurce singur, să facă toate acestea cu mîndrie; dacă s-ar fi lăsat ajutat, s-ar fi simțit umilit. Atunci, Annette își spunea: „La ce-i folosesc eu?” Iubirea trebuie nu numai să ne dea încredere în altul, ci să ne redea și încrederea în noi înșine. Să fie pentru noi o binefacere! Astfel de sentimente încerca Philippe foarte rar. Medic mare, al trupului, asemenea celor mai mulți dintre semenii lui, el nu se prea sinchisea și de bolile sufletului. Nu se prea gîndea la îndoielile care o rodeau pe femeia al cărei trup era culcat alături de al lui. N-ar fi trebuit să-i lase timpul să se frămînte cu întrebări. Ar fi trebuit să termine o dată, să se căsătorească cu ea! Annette îi șoptea: „Să plecăm împreună! Să nu mai am timp să mă răzgîndesc!” Dar acum Philippe nu se mai grăbea. Era pasionat întradevăr, dar alte pasiuni îl răscoleau acum, pasiuni care i se păreau mai însemnate: ideile, lupta, polemica de care se lăsase prins tocmai acum, cînd Annette ar fi vrut ca ea să fie singurul lui gînd. Philippe n-avea chef de un scandal conjugal și nu voia să se încurce într-un divorț răsunător, înainte de a ieși din focul bătăliei pe care o începuse. Era hotărît să-și țină făgăduielile. Dar mai tîrziu! Annette să aibă răbdare! El doar avea răbdare! Se bucura de ea. Nu i-ar fi displăcut să prelungească situația. Era sigur că-i poate impune lui Noémi aceeași îndelungată răbdare. Era prea sigur! Nu voia să vadă cît de greu de îndurat era această așteptare pentru cele două femei. 470

„Desigur! se gîndea Annette, un bărbat – un bărbat vrednic de a fi iubit – nu ne va iubi niciodată atît cît își iubește ideile, știința, arta, politica. Copilăros egoism, care se crede dezinteresat pentru că se întrupează în idei: Egoismul creierului e mai ucigător decît cel al inimii. Cîte inimi n-a zdrobit!” Annette nu se mira; cunoștea doar viața, dar suferea. Totuși, dacă n-ar fi fost vorba decît de suferință, s-ar fi împăcat cu gîndul. Ar fi făcut-o poate cu acea tainică voluptate a jertfei, care e atît de obișnuită la femei, fiindcă le pare un fel de ispășire a dragostei. Dar nu într-atît, încît să jertfească respectul de sine și cinstea fiului ei înjosit. O durea faptul că Philippe nu simțea asta. Desigur, nu era prea delicat din fire. Annette știa ce gîndește el despre femeie și despre dragoste. Așa se cuvenea să gîndească el; așa-l modelaseră educația primită și experiențele lui aspre; și așa îl iubise și ea. Dar Annette nutrea speranța că-l va schimba. Acum își dădea însă seama că, pe zi ce trecea, își pierdea tot mai mult puterea asupra lui. Mai mult decît atît: își pierdea puterea asupra ei înseși. Annette simțea că o năpădise demonul simțurilor și se vedea din zi în zi mai puțin stăpînă pe voința ei, mai robită. Lupta pasiunii nu-și păstrează măreția decît atîta vreme cît există egalitatea între cei doi luptători. De îndată ce unul e învins, celălalt se folosește de asta, iar cel învins se înjosește. Annette trăia clipa zguduitoare dinaintea înfrîngerii, clipa care hotărăște înfrîngerea; știa că puterile n-o vor mai ține multă vreme. O știa și Philippe. Și purtările lui i-o arătau. Deși ținea mult la Annette, poate chiar fiindcă ținea atît, era din ce în ce mai puțin atent cu ea, se folosea cu brutalitate de ceea ce stăpînea, o trata ca pe un ținut cucerit. Deoarece zilele îi erau prinse de munca lui ordonată și tumultuoasă, iar nopțile de Noémi (voia să respecte aparențele), n-o vedea pe Annette decît 471

în întîlniri scurte și pătimașe, care se mărgineau la îmbrățișări. Nici un fel de intimitate sufletească. Și-i făcea plăcere să spună cu cinism că Annettei îi aparține tot ce-i mai bun în el. Annette încerca să se smulgă din această stare înjositoare, ai cărei complici erau chiar simțurile ei. Dar simțurile deveneau din zi în zi mai poruncitoare. Și o dată, cînd Annette încercă să scape de tirania lor, ele se împotriviră cu o putere care o strivi. O femeie atît de plină de vigoare arzătoare, care și-a ținut vreme de zece ani patimile încătușate printr-o disciplină aspră, e în primejdie să fie nimicită dacă le dă frîu liber, în ceasul fierbinte al verii vijelioase. Annette nu se putea salva decît silindu-l pe Philippe să respecte soția pe care Annette dorea s-o întruchipeze, pe tovarășa rei humanae atque divinae 65 – pe egala lui îi ceru lui Philippe, îl rugă, plină de temeri, să renunțe la ea, pînă-n clipa cînd vor putea să se iubească la lumina zilei, să se căsătorească. Philippe refuză, nu voia să se simtă stînjenit în pasiunile lui, așa cum nu-i plăcea să i se pună piedici în activitatea politică; nu voia nici să se lipsească de Annette, dar nici s-o ia de soție într-un moment care nu i se părea potrivit. Se prefăcu a vedea în sforțările făcute de Annette, pentru a repune stăpînire pe sine, o tactică înjositoare, urmărind să-l lege de ea. Și știa doar cum se dăruia Annette, fără nici un gînd ascuns! Această bănuială ofensatoare o biciui pe Annette, care se dărui din nou cu toată deznădejdea pasiunii și a dezgustului. Dar el nu voia să vadă nimic; se întorcea, cerîndu-și drepturile de amant egoist, fără să-și spună că fiecare din victoriile lui trupești lasă o rană în suflet, chiar dacă femeia consimte. 65 În limba latină în original: în cele omenești ca și în cele divine.

472

Annette se văzu înjosită. Nu se mai dăruia, se prostitua. Dacă nu se va opri de pe panta unde alunecase trupul ei ars de patimi, va fi pierdută. Într-o după-amiază, fugi. Se duse la Sylvie și o rugă să-i țină cîteva zile copilul la ea; pretextă că trebuie să plece, Sylvie nu-i ceru nici o lămurire; o privire îi fu de ajuns. Femeia aceasta, atît de indiscretă uneori în curiozitatea ei și atît de lipsită de înțelegere față de gîndurile surorii ei, avea instinctul dragostei și al tragicelor ei zbateri. Așa cum nici ea nu-i încredințase Annettei, pe vremea vechii lor intimități, tainele vieții ei pasionale (nu vorbea decît de părțile plăcute ale dragostei), nu se aștepta ca Annette să-și destăinuiască tainele ei. Știa că orice femeie are drept la ceasurile ei de tăcere, la marile ei ceasuri. Și atunci nimeni nu o poate ajuta. Trebuie să se salveze singură sau să piară singură. Îi oferi surorii ei drept adăpost o căsuță pe care o avea în împrejurimile Parisului, lîngă Jouy-en-Josas. Mișcată, Annette o sărută și primi. Annette se închise timp de cincisprezece zile în casa aceea de țară, de la marginea pădurii. Nici lui Marc nu-i spuse unde se duce. Doar Sylvie îi cunoștea adăpostul. De-abia părăsise Parisul și cercul lui vrăjit, că începu să-și vadă și să-și judece rătăcirile din ultimele săptămîni: era îngrozită. Ha să fie sclava aceea nesăbuită, nenorocita îmbătată de robie! Patima ucide sufletul! Încătușarea slăbea. În seara aceea respiră, văzu din nou pajiștea, pădurea, simți liniștea pămîntului. De două luni, un văl des, roșu, îi ascunsese lumea celor vii. Chiar și cei mai apropiați de ea – fiul ei – i se păreau îndepărtați. Cînd ajunse la căsuța de pe cîmp, vălul se rupse, în razele soarelui ce asfințea; auzi clopotele, păsările, glasurile 473

țăranilor; plînse de ușurare. Dar, în toiul nopții (dormea frîntă), se deșteptă deodată. O cuprindea spaima. Simțea în jurul gîtului inelele șarpelui. Petrecu două zile de chinuri umilitoare, de elanuri oarbe și accese neașteptate, de luciditate ascuțită, deplină, care străbătea prin marea înșelăciune. Avea veșnic un sentiment de nesiguranță. Deși prevenită și înarmată, era de ajuns un fleac – ca să se prăbușească iarăși. Rămase mai departe la țară. Pentru situația ei era riscant. Dispariția neașteptată o făcu să piardă cîteva lecții. Mica clientelă, pe care o adunase cu atîta trudă, trecea în alte mîini. Sylvie îi dădea surorii ei vești, îi trimitea scrisorile sosite, dar nu adăuga decît știri bune privitoare la sănătatea copilului; se ferea să-i dea sfaturi. Annette trebuia să judece singură. Annette știa prea bine că trebuie să se întoarcă, dar amîna mereu. Degeaba rămînea pe loc, gîndul nu și-l putea opri să nu se îndrepte spre Philippe. Oare ce făcea? N-o căuta? De la el nu primise nimic. Se temea să afle ceva despre el, dar dorea totuși să afle. Îl alunga din mintea ei, se credea liberă. Dar el n-o părăsea. Și, deodată, se ivi. Într-o seară rătăcea fără rost, obsedată de gînduri, pe sub carpenii care se întindeau de-a lungul zidului scund al grădinii: departe, pe șosea, văzu printre ramuri un automobil alb, ce se apropia. Se gîndi: „E el! …” Se retrase. Automobilul trecu de-a lungul zidului, spre marginea micii proprietăți. Cu inima strînsă, Annette asculta uruitul mașinii. Auzi cum încetinește mersul. Treizeci de pași mai încolo, drumul se bifurca, și automobilul șovăi. Din spatele perdelei de frunze, Annette se încumetă să privească. Îl vedea din spate, un om nehotărît, care se întorcea în toate părțile, scrutînd zarea. Îl recunoscu. O cuprinse groaza: o 474

luă la goană și se aruncă după un tufiș, unde se prăbuși la pămînt, zgîriind țărîna cu unghiile; stătea cu capul plecat, în timp ce sîngele îi năvălea în obraji. Își spunea: „O să mă ia înapoi!” Voia să spună: „Nu! Dar sîngele ei striga: „Da!” Simțea cum strivește cu degetele bulgării uscați de pămînt și, cu capul vîrît în mireasma amăruie a tufișului dogorit de soare, încerca să oprească zvîcnirile sîngelui în ureche, ca sa poată auzi pașii de dincolo de zid. Auzi cum se îndepărtează mașina. Fugi în colțul grădinii spre șosea, strigînd: — Philippe! … Mașina dispăru dincolo de cotitură… A doua zi, Annette plecă la Paris. Știa oare ce voia, ce avea de gînd să facă? Sylvie o privi cu milă și-i spuse: — Nu prea merge treaba… Dar n-o întrebă nimic. Recunoscătoare, Annette stătea într-un colț din odaia surorii ei, cu trupul frînt, fără să scoată o vorbă, încercînd să se liniștească în prezența ei caldă. Sylvie se învîrtea încoace și încolo, lăsînd-o în tăcere să-și vie în fire. În cele din urmă, Annette se ridică să plece. În clipa cînd se pregătea să iasă pe ușă, Sylvie îi cuprinse capul în mîini, o mai privi o dată clătinînd din cap și-i spuse: — Dacă nu poți altfel, supune-te, nu mai lupta! Trece. Totul trece. Răul, binele, noi… Ce însemnătate au toate astea! Dar pentru Annette aveau mare însemnătate. Problema nu se punea numai între Philippe și ea. Se punea între ea și ea. Ar fi simțit o bucurie aspră să se întoarcă la Philippe și să se recunoască învinsă. Dar o înspăimînta o înfrîngere mai adîncă, mai tainică, al cărei singur martor era ea. Vrăjmașul ei de moarte sălășluia În ea însăși. Niciodată, în ultimii ani, nu-l uitase, deși îi 475

plăcea, din mîndrie și poate din prudență, să nu se gîndească la acest dușman. Prăpastia aceea a dorinței și a plăcerii, pe care o altă viață dinainte (poate a tatălui) i-o săpase într-însa. Tot ceea ce alcătuia puterea și mîndria ei de a trăi, voința, sufletul ei sănătos, suflarea aceea liberă și curată, care-i scălda plămînii, era atras într-acolo. Mors animae 66. Dar Annette, care, pe calc rațională poate că nici nu credea în existența sufletului, Annette nu voia ca sufletul ei să moară. Atrasă la Paris de către Philippe, așa cum vezi uneori pe basoreliefurile asiriene cîte un rob tîrît cu ștreangul de gît, nu-l văzu totuși pe Philippe: se feri de el. La fel de stăpînit de Annette cum era și ea de el, Philippe bătuse la ușa ei, cît fusese plecată. Această plecare neașteptată îl înfuriase. Nu îngăduia să-i scape. Voia să-i afle adresa. O află pe a Sylviei și se duse la ea. De la prima privire, războiul izbucni între ei doi. Sylvie înțelesese. Înarmată cu o neîncredere dușmănoasă, îl judecă pe Philippe cu ochii ei, nu cu ai Annettei: un om primejdios ca dușman, mai primejdios ca amant, omul care strivește ceea ce iubește. Cunoștea genul acesta și nu-i prea plăcea. La întrebările poruncitoare ale lui Philippe, care voia să afle unde e Annette, Sylvie răspunse rece că nu știe nimic, avînd grijă ca el să înțeleagă că știe totul. Philippe se strădui să-și ascundă furia. Încercă s-o înduplece. Sylvie rămase neclintită. Philippe plecă înfuriat. Nu se încăpățînă să bată drumurile, și nu-i trecu nici o clipă prin gînd să-și umple mașina cu praful drumurilor din Jouy-enJosas. N-o mai căută pe Annette. Nu înțelegea să-și piardă timpul într-o urmărire fără rost. Era sigur că Annette se va întoarce. Dar 66 În limba latină în original: Moartea sufletului.

476

faptul că-i lipsea, că-și îngăduia să-l tulbure într-un asemenea moment, nu i-l ierta. Iar supărarea împreună cu dorința aprigă de schimbare îl întoarseră spre soția lui. Apropiere trecătoare și destul de umilitoare pentru cea care o înlocuia pe Annette! Căci se apropia de ea în lipsă de ceva mai bun și, apoi, o aștepta pe cealaltă. Dar Noémi știa să nu fie mîndră, cînd nevoia i-o cerea. Nu-și pierdu timpul. Încercarea prin care trecuse îi arătase greșelile din trecut. Învățase că, pentru a ține un bărbat, nu ajunge dragostea, e nevoie să-l măgulești în mîndria lui, în maniile lui intelectuale. Philippe se miră de interesul pe care-l arăta Noémi pentru campania lui și de faptul că se străduia să fie la curent cu tot ce făcuse. Bănuia el pricina. Dar fie că interesul lui Noémi era real, fie că nu, lui îi făcea plăcere. Descoperi cu bucurie inteligența ei. Acum ea nu și-o mai ascundea. Doar cu asta îl furase Annette. Noémi se servi de armele ei, ba și le și perfecționă. Nu se apuca să judece fondul polemicii, așa cum făcuse Annette. Grija asta o lăsă soțului și stăpînului ei. Se mărgini să-i sugereze tactica cea mai iscusită, pentru ca el să cîștige victoria. Philippe îi admiră dibăcia. În timpul acela, violența polemicii atinsese culmea. Noémi, trecînd peste sila și plictiseala pe care i le pricinuiau aceste dispute între bărbați, înțelese că trebuie să se arunce cu hotărîre în arenă. Se apucă să susțină cu o obrăznicie spirituală prin saloane tezele îndrăznețe emise de soțul ei. Grația, umorul, pasiunea ei hazlie, tonul ștrengăresc și seriozitatea ei înflăcărată cam scandalizau, dar amuzau nespus. Cîștigă pentru cauza ei cîteva femei tinere, încîntate de a se arăta lipsite de prejudecăți sociale. Priceputa Noémi avea grijă să nu rupă cu prejudecățile. Deși le dădea respectuos cu tifla, își asigura atitudini indulgente 477

în tabăra moralei și a oamenilor respectabili. Spunea, cu gravitate, că dreptul săracilor de a nu avea copii trebuie să fie compensat prin datoria celor bogați de a aproviziona Statul și Societatea din belșug. Îi trebuia multă îndrăzneală ca să spuie una ca asta, căci, în șapte ani de căsătorie, Noémi nu găsise timpul să-și îndeplinească această datorie. Dar se arătă eroică: de data asta găsi timp. * Philippe nu întîrzie să afle că Annette se întorsese, încercă s-o găsească acasă, la orele cînd știa că se află singură, dar Annette se ferea. Găsi ușa închisă. Cu toată ciuda pe care o simțea, cu toate preocupările care-l frămîntau, pasiunea lui nu se stinsese. Împotrivirea Annettei îl scosese din minți. Nu era el omul care sa se lase înlăturat. Annette îl zări pe stradă, la cîțiva pași depărtare. Păli, dar nu se feri de el. Se îndreptară unul spre altul.! hotărî: — Te întorci acasă. Vin cu tine. — Nu, răspunse ea. Intrară împreună într-o piațetă îngustă, așezată în spatele unei biserici. Un copac prăfuit de-abia îi ascundea de mulțimea trecătorilor de pe stradă. Erau siliți să se stăpînească. El spuse cu asprime: — Ți-e teamă de mine. — Nu, spuse ea. De mine. Philippe ardea de patimă și de ciudă. Dar cînd privirea lui aspră întîlni privirea Annettei, care nu se ferea de a lui, și citi în ochii ei suferința stăpînită cu hotărîre, mînia i se muie; o întrebă cu glas mai blînd: — De ce-ai fugit? 478

— Pentru că mă ucizi. — Nu știi ce înseamnă să iubești? — Știu. De aceea fug. Mi-e teamă să nu te urăsc. — N-ai decît să mă urăști, dacă-ți place! A urî înseamnă totuși a iubi. — Pentru mine, nu, spuse ea. Nu pot îndura asta. — Nu ești atît de slabă încît să nu poți duce și binele și răul unei dragoste depline. — Nu sînt atît de slabă, Philippe. Vreau dragostea deplină. Cu trup și suflet. N-o vreau pe jumătate. — Sufletul e un moft, spuse el. — Cărui lucru ți-ai închinat energia? Cui te jertfești de cînd te-ai născut, dacă nu ideilor tale? El ridică din umeri și spuse: — Înșelăciune! — Ele îți dau viață. Și eu le am pe ale mele. Nu mi le ucide! — Ce vrei? — Vreau ca pînă în ziua cînd vom fi hotărîți să ne unim sau nu viețile, să nu ne mai vedem. — De ce? — Pentru că nu mai vreau, nu mai vreau să mă ascund, nu mai vreau să mă împart, nu mai vreau, nu mai vreau… (Dar motivul cel mai tăinuit nu i-l dezvălui: „Dacă aș primi și de data asta, în curînd nu-mi va mai rămîne nici măcar voința de a vrea altceva, nu voi mai fi a mea, voi fi o jucărie, pe care o spargi după ce-ai murdărit-o”.). El, care nu era în stare să priceapă că instinctul Annettei se revolta împotriva supunerii la dorințele lui distrugătoare, nu voia să vadă în purtarea ei decît neîncrederea, decît viclenia unei femei care urmărește să-l domine. Nu spuse acest lucru, dar nu 479

ascunse că-l gîndește. Cînd îi citi gîndurile, Annette se repezi să plece. Vibrînd de nerăbdare și din pricina sforțării pe care o făcea ca să nu se trădeze față de trecători, Philippe îi apucă brațul și, strîngîndu-l, spuse cu glas care încerca să domolească patima: — Nici eu nu vreau, nu vreau să renunț, vreau să te văd… Taci! Nu-mi răspunde! Nu se poate vorbi aici… Vin la tine, deseară. Ea spuse: — Nu! Nu! El repetă: — Vin. Nu mă pot lipsi de tine. Nici tu de mine. Ea se răzvrăti: — Eu pot. — Minți! Luptau fără gesturi, cu șoapte violente, cu inimile zvîcnind. Privirile lor se măsurau. A lui Philippe se plecă. O implora: — Annette! Dar ea mai simțea în obraji arsura ocării. O sfîrteca rușinea gîndului că, într-adevăr, mințea. Se crispa, se desprinse din mîna care o ținea și plecă. Seara, Philippe veni. Annette petrecuse toată ziua cuprinsă de groaza acestei clipe și de teama că nu va avea tăria să nu-i deschidă ușa. Căci nu mai dorea să se afle față-n față cu această patimă lipsită de îndurare. Se convinsese că-i va fi cu neputință să trăiască cu o astfel de torță aprinsă la sîn. Trebuia s-o smulgă, cîtă vreme îi mai rămînea o fărîmă de energie. Îi mai rămînea oare destul? îl iubea. Iubea focul care o mistuia. Mîine va iubi rușinea și jignirea. Roșea, cînd se vedea silita să-și mărturisească acest lucru: pînă și în revolta de azi-dimineață se afla un grăunte de voluptate. 480

Cînd Philippe urcă scara, îi recunoscu pașii. Îl auzi sunînd, dar nu se mișcă de pe scaun. El sună din nou, apoi bătu. Cu brațele atîrnînd fără vlagă și cu trupul tras înapoi, Annette își spunea mereu: „Nu, nu…” Chiar dac-ar fi vrut să se ridice ca să deschidă ușa, i-ar fi lipsit suflarea… Nu mai auzi nimic. Plecase oare? Se ridicase în picioare încă înainte de a se fi hotărît. Se furișă tiptil spre ușă, clătinîndu-se. O scîndură din podea trosni. Annette se opri. Trecură cîteva clipe: nu mai mișca nimic. Dar ea își dădea seama de prezența lui Philippe, care pîndea de cealaltă parte a ușii. Iar Philippe știa că Annette stă și ascultă dincolo. Tăcere grea. Cei doi se pîndeau. Glasul lui Philippe, lipit de ușă, spuse: — Annette, ești acolo, deschide! Annette, sprijinită de zid, simte că o părăsesc puterile. Nu răspunde. — Știu că ești acolo. Nu încerca să te ascunzi! Annette! Deschide! Trebuie să-ți vorbesc! … Vorbea cu glas înăbușit ca să nu se audă pe scară, dar un puhoi de patimi îi năvălea în trup: era gata să zgîlțîie ușa. — Trebuie să te văd… De vrei sau nu, eu tot intru… Tăcere. — Annette, te-am jignit azi-dimineață. Iartă-mă… Te vreau! Ce vrei de la mine? Spune-mi, fac orice… Tăcere. Tăcere. Philippe încleșta pumnii. Ar fi strîns-o de gît. Mîrîi, cu gura lipită de ușă: — Ești a mea. N-ai dreptul să te ferești. Apoi spuse: — Gîndește-te bine! Dacă nu deschizi, s-a sfîrșit pentru 481

totdeauna. Mai spuse: — Annette, Annette a mea! Apoi se înfurie: — Lașo! Ți-e teamă să mă vezi. Nu ești taxe decît după o ușă închisă. Un glas îi spune dindărătul ușii: — De ce mă chinui? Surprins, Philippe tace. Glasul urmează ostenit: — Dragul meu, mă sfîșii! Philippe e mișcat, dar mîndria lui rănită nu vrea s-o arate. Spune: — Ce-mi ceri? Ea răspunde: — Mila. Tonul îl mișcă, dar nu înțelege. — De ce ai nevoie de milă? Ea spune: — Lasă-mă! Mînia lui izbucnește din nou: — Mă gonești? — Te implor să-mi redai liniștea… Liniștea! Lasă-mă singură cîteva săptămîni! — Așadar, nu mă mai iubești? — Îmi apăr dragostea. — Împotriva cărui lucru? împotriva cui? — Împotriva ta. — Nebuno! Deschide-mi! — Nu! 482

— Așa vreau eu! Te vreau! — Nu sînt prada ta. Stătea dreaptă și mîndră, fremătînd toată, privirea ei îl sfida prin ușă. Deși n-o vedea, privirea îl atinse. Îi strigă: — Adio! Îl auzi plecînd, și sîngele îi îngheță. N-o s-o ierte. * N-o iertă. Philippe nu se mai întoarse. Annette își spunea mereu: „Așa trebuia, așa trebuia…” Dar nu accepta acest gînd. Ar fi vrut să-l mai vadă o dată pe Philippe, să-l facă să înțeleagă cu blîndețe (de ce își ieșise oare din fire?) că nu fugea de el, că apăra cu strășnicie dragostea și mîndria lor comună, pe care el o distrugea cu brutalitate inconștientă. Ar fi vrut să le fie dat amîndurora să se reculeagă, să-și revină în fire în mijlocul puhoiului patimii care-i tîra împreună cu mîlul și spuma ei, să judece, să hotărască amîndoi, în deplină limpezime și libertate. Și dacă el avea s-o aleagă, să respecte în ea pe soția lui și să se respecte pe sine… Dar Philippe nu putea ierta faptul că o femeie pe care o iubea a pus stavilă voinței lui. Dac-ar fi făcut parte din altă clasă socială, ar fi silit-o. Dar, închis în colivia clasei lui sociale, silit să cruțe lumea pe care voia s-o stăpînească, patima lui jignită se prefăcu într-o negare mînioasă a patimii: dacă pierdea femeia, să nimicească și sentimentul pe care-l avea pentru ea! își dădea seama că în felul acesta o atingea drept în inimă. Căci instinctul îi spunea că, totuși, Annette îl iubește. După trei luni de singurătate mistuitoare, de discuții amare și aprinse cu ea însăși, de renunțări și de speranțe, de. Mîndrie și de înjosire, de imputări interioare, după trei luni de așteptare bolnavă și stearpă, Annette află, într-o zi, de la Solange, care 483

părea încîntată, de fericirea hărăzită menajului Villard: Noémi era însărcinată. * Annette ar fi vrut să găsească refugiu la copilul ei, să-și ascundă capul rănit sub aripa iubirii, care, zice-se, nu înșală: iubirii fiului pentru mama lui. Din păcate, înșală și această dragoste ca și celelalte. Annette nu putea aștepta de la Marc nici un semn de afecțiune, nici măcar de interes. Niciodată băiatul nu păruse mai rece, mai sec, mai nepăsător. Nu băga în seamă nimic din frămîntările care-o răscoleau pe maică-sa. Bineînțeles că ea se străduia să i le ascundă. Dar le ascundea cu atîta stîngăcie! Mate ar fi putut să le citească 2n ochii ei cerniți de nesomn, pe fața ei palidă, pe mîinile ei slăbite, în tot trupul ei mistuit de patima aceea crudă. Dar el nu citea nimic. Nici măcar nu se uita. Nu se ocupa decît de el. Nu-l vedeai decît la orele mesei, și atunci nu scotea nici o vorbă; ostenelile Annettei pentru a scoate ceva de la el îl înfundau și mai adînc în muțenia lui încăpățînată. De-abia dacă izbutea să scoată de la el un „bună ziua” și „bună seara” la începutul și la sfîrșitul zilei, căci hotărîse că astea-s fleacuri și nu le rostea decît pentru a fi lăsat în pace (și asta nu în fiecare zi). Întindea grăbit mamei lui o frunte plictisită și, cînd nu se ducea la liceu sau după treburile lui personale (și nu era ușor să-l faci să-ți dea socoteală), se închidea în odaia lui de lucru, o cămară mare cît un dulap, înghesuită între sufragerie și odaia lui de culcare, și nu era bine să-l tulburi cînd se afla acolo. În casă, la masă, avea aerul unui străin. Annette își spunea cu amărăciune: „Dac-aș muri, nici n-ar plînge” Și se gîndea la visul pe care-l făurea pe vremuri, la visul unui mic tovarăș drag, sînge din sîngele ei, care s-ar ghemui pe lîngă ea, și, fără să vorbească, i-ar ghici gîndurile, i-ar împărtăși toate 484

tainele inimii. Ce lipsit de dragoste era! De ce se arăta atît de aspru? Uneori ai fi zis că o dușmănește. Pentru ce? Pentru că l-a iubit prea mult? „Da, de boala asta sufăr, iubesc prea mult! Nu trebuie să iubești prea mult. Oamenii n-au nevoie de asta. Îi încurcă. Fiul meu nu mă iubește! Arde de nerăbdare să mă părăsească. Fiul meu e atît de puțin fiul meu! Nu simte nimic din ceea ce simt eu! Nu simte nimic!” În zilele acelea inima micului Marc era luminată de dragoste și de poezie. Se îndrăgostise nebunește de Noémi. Era una din iubirile acelea de copil, absurde și mistuitoare. De-abia știa ce dorește de la o femeie: s-o vadă, s-o simtă, s-o atingă? Și, bineînțeles ca nici nu bănuiește ce înseamnă posesiunea: doar el e cel posedat. Marc își pierdea cumpătul cînd punea pe mîna mică, întinsă de Noémi, buzele și vîrful nasului lui lacom de cîine tînăr, care adulmecă din pumnul fragil taina îmbătătoare a trupului feminin. Pentru el, Noémi era toată o floare, un fruct viu. Murea de dorința de a-și înfige ușor dinții în fructul acesta și-i era teamă că se va lăsa tîrît de dorință. O dată (ce rușine!) nu se mai putu împotrivi. Ce-o să se întîmple? Roșu și tremurînd tot, se aștepta la cele mai groaznice nenorociri: umilirea în public, cuvinte indignate, izgonirea însoțită de insulte. Dar Noémi rîse cu hohote, spunîndu-i: — Cîine mic ce ești! Îi trase o palmă peste ureche și-l frecă de cîteva ori cu nasul de mușcătură, spunîndu-i: — Cere iertare! Urîciosule! Din clipa aceea, lui Noémi i se făcu poftă să se joace cu animalul acela tînăr. Nu se gîndea la nimic rău. Nici la lucruri bune nu se gîndea. Îi făcea plăcere să-l asmuță pe micul 485

îndrăgostit. Pentru ea, lucrul n-avea nici o importanță. Și nici nuși dădea seama cît era de serios pentru copil. Dar Marc (care, în ciuda aparențelor, era totuși fiul Annettei) luă totul în tragic. De cînd o văzuse prima dată, Noémi fusese pentru el paradisul oprit, vraja minunată a femeii ce se arată ochilor unui adolescent, care tocmai se deșteaptă. Închipuirea aceasta fascinantă e făcută deopotrivă din ceea ce este și din ceea ce nu este, din ceea ce văd ochii și din ceea ce nu văd, din ceea ce copilul nu cunoaște, din ceea ce dorește dar îl înspăimîntă, din ceea ce vrea și nu vrea, din atracția înfricoșătoare care împinge trupul adolescentului la chemarea vrăjită și brutală a naturii. Poate că Marc nu vedea deslușit nici una din trăsăturile lui Noémi. Dar fiecare din trăsăturile ei, fiecare din mișcările ei, împreună cu faldurile rochiei și buclele părului, glasul și parfumul ei, lucirile ochilor, totul stîrnea, în trupul și în inima lui plină de dorinți, valuri repezi de bucurie și nădejde, strigăte de fericire și nevoia de a plînge. Chiar în zilele cînd Annette vedea cu durere că e aspru, dușmănos, înghețat, în zilele cînd stăruința ei stîngace de a afla pricina acestei stări, de a-i smulge un cuvînt, un singur cuvînt drăgăstos, nu obținea decît răspunsuri jignitoare, chiar în acele zile adolescentul avea revelația cea mai pătrunzătoare a visului vrăjit. De opt zile trăia o adevărată beție. Noémi, pe care el continua s-o vadă fără știrea mamei lui, se folosea de el ca de o iscoadă mică, pentru a afla din gura lui nevinovată știri cu privire la toate mișcările din tabăra dușmană. Într-o zi, Marc o surprinse în salon. Și, tot stînd de vorbă și uitîndu-se într-o oglinjoară ascunsă în fundul batistei, Noémi se distră mîzgălind buzele lui palide cu roșul ei de buze. Simțise în gură gustul gurii iubite. Și, de atunci, îl purta mereu cu el, îl simțea pe limba pe 486

care și-o sugea; era pătruns de acest gust. Gura aceea ca o rodie, gura aceea mereu deschisă, cu buza răsfrîntă, prea scurtă sau prea mobilă, pentru a se uni vreodată cu cealaltă buză, cărnoasă ca o cireașă, gura aceea o vedea peste tot. În dimineața cînd ieși de la maică-sa, trîntind ușa, hotărî să chiulească de la școală pentru a se duce la plimbare. Gura aceea înflorea în livada de nori a cerului de iulie, în cutele zburdalnice ale apei din fîntînă, în zîmbetul distrat al femeilor care treceau. Gura aceea îi rodea mintea. Mergea fără țintă, cu părul lui blond în vînt. Dar, oricît ar fi fost de distrat, o recunoscu cu ochii lui ageri dincolo, pe celălalt trotuar, pe mătușa Sylvie, care se apropia. Se grăbi s-o apuce pe o stradă lăturalnică. Nu ținea de fel s-o întîlnească. Nu pentru că iar fi fost teamă c-o să-l prindă trăgînd chiulul; treaba asta mai curînd ar fi făcut-o să rîdă. Dar cînd voia să tăinuiască ceva, nu se simțea niciodată sigur în fața ei. (Sylvie nu era ca mama lui.) Și instinctul îi spunea ca mătușa Sylvie se pricepea să citească secrete de soiul ăsta. Ea nu-l văzuse. Băiatul răsuflă ușurat. Va putea să-și soarbă dragostea toată dimineața. Mergea hoinărind, dac dragostea nu-l împiedica să se oprească în fața vitrinelor, ca să privească fie o cravată, fie un bastonaș de promenadă, ori o revistă ilustrată. Fără ca el să-și dea seama, mersul acesta îl ducea de-a dreptul la țintă – așa cum porumbeii Parisului trec, în fiecare dimineață, deasupra șirului îngrămădit de case prăfuite, pentru a ajunge la grădinile mari cu copaci bătrîni și răcoroși. Copilul căuta același lucru. Avea nevoie de umbra copacilor și de gînguritul porumbeilor. Coborî de pe Montagne Sainte-Geneviève și se trezi, la ieșirea din vechile străzi aglomerate, în raiul luminos al liniștitei Jardin 487

des Plantes, înainte de a-și da seama că acolo voia să ajungă. La ora aceea era lume puțină. Cîțiva trecători răzleți. Departe, Parisul zbîrnîia ca un bondar. Se simțea vibrația albastră a unei dimineți frumoase de vară. Copilul căută o banca ascunsă la umbra unui pîlc de copaci, și, cu ochii închiși, își cercetă comoara. Mîinile lui lungi și înfrigurate de adolescent, apăsate pe piept, păreau că vor să ferească inima de privirile iscoditoare. Ce lucru prețios ascundea acolo, atît de prețios încît de-abia îndrăznea să și-l amintească! Un cuvînt de-al lui Noémi cu care el clădise o lume întreagă, un cuvînt pe care ca îl rostise fără să se gîndească. În ultima zi cînd o văzuse, Noémi nici nu-l luase în seamă pe băiat, dar îi arunca din cînd în cînd cîte un zîmbet, în timp ce gîndurile îi erau prinse de marile întîmplări. (Recucerirea lui Philippe, umilirea Annettei, izbînda definitivă. „Dar nu poți ști niciodată! Nimic nu e definitiv. Să ne mulțumim cu ziua de astăzi!”) Oftă de oboseală, enervare și plăcere. Marc o întrebă de ce oftează. Amuzată de privirea neliniștită și naivă a băiatului, Noémi îi spuse, În joacă: — E secret… și oftă și mai tare. El întrebă: — Ce fel de secret? Un gînd răutăcios trecu prin mintea lui Noémi. Îi răspunse: — Nu pot să-ți spun. N-ai decît să ghicești. Cu bătăi de inimă, băiatul spuse: — Nu știu. Spune-mi I Ea clipi din gene, cu o privire visătoare: — Nu, nu, nu… Marc se roși; începu să bîiguie, căci se temea să afle… Ca să prelungească jocul, Noémi luă un aer tainic și spuse: 488

— Vrei? De emoție, Marc era gata să strige: — Nu! — Bine… Nu, nu astăzi! Îți spun eu altădată. — Cînd? — În curînd! — Cînd, în curînd? — În curînd… Săptămîna viitoare, cînd vii la masă. Săptămîna trecuse. „Astă-seară, gin dea Marc, trebuie s-o văd.” Nu trăia decît în așteptarea acestei clipe. O trăise dinainte de douăzeci de ori! Nu îndrăznea niciodată să meargă pînă la capăt. Prea i se strîngea inima. Dar era atît de dulce să rămîi la mijlocul drumului! Stînd pe banca din grădină, se topea de dorință. Un clopot sună de amiază. Dincolo de perdeaua pomilor, nisipul aleii scîrțîi sub pașii unei fetițe care cînta. Mai încolo, într-o colivie mare, niște păsări exotice dripeau într-un limbaj straniu și mișcător. Departe, pe Sena, sirena unui remorcher șuiera încet. Doi îndrăgostiți, o fată înaltă și brună, un lucrător înalt, palid, care se sărutau pe gură și se sorbeau din ochi, trecură încet, pe dinaintea lui, fără să-l vadă. Și copilul, cu răsuflarea oprită, îi urmări cu privirea pînă la cotitura aleii și, cînd pieriră, izbucni în suspine de fericire. Suspina după fericirea care trecuse. După fericirea care avea să vină. După fericirea care era în ei și în tot ce-i înconjura, în amiaza aceasta de iulie, și în inima lui arzătoare, care-i îmbrățișa pe toți. Se întoarse, înconjurat de un nimb pe care i-l dăruise clipa aceea de vrajă. Vraja depășea cu mult chipul feminin care o pricinuise: umbra lui Noémi se topea ca într-o baie de aur. Și ca s-o mai vadă, trebuia să-și dea osteneala. Marc voia, dar imaginea ei se risipea. Marc trișa, se prefăcea că o recunoaște sub 489

chipul acestei fericiri atît de puternice, încît devenea dureroasă, în tot ceea ce-i umplea ființa, în speranțele nesfîrșite, în hotărîrile eroice, în puterea și bunătatea care-l purtau ca niște aripi, în timp ce urca scara, sărind cîte patru trepte deodată. Dar de-abia văzu privirea aspră a maică-si (întîrziase la masă cu trei sferturi de oră) și nimbul se stinse; intră sub norul posomorit al tăcerii. Annette nu încercă să-i vorbească. Avea povara ei de necazuri, pe care nu le putea împărtăși. Fiul ei, care stătea la masă cu ea, i se părea egoist și îndepărtat. Mînca lacom. Avea poftă de mîncare și se grăbea să termine, ca să se cufunde iar în fantasmagoria lui. Annette se gîndea: „Nu sînt pentru el decît femeia care-i dă de mîncare”. Nici nu mai avea curajul să protesteze. Se simțea părăsită. Spre sfîrșitul mesei, băiatul își dădu seama că nu scosese nici o vorbă, avu oarecare remușcări, dar se temea că, dacă spune vreun cuvînt, ea va începe să-l descoase. Vîri șervetul rău împăturit în ine! și se sculă grăbit, avînd grijă să nu întîlnească în treacăt privirea mamei lui. Ieși… era gata să iasă, cînd o pornire neașteptată… întrebă (de altfel era sigur, pentru că Noémi i-o spusese, dar simțea nevoia să i se confirme ceea ce știa): — Astă-seară luăm masa la familia Villard? Annette rămase pe scaun, nemișcată parcă, și-i răspunse, fără să-l privească: — Nu luăm masa nicăieri. Marc rămase pironit, în pragul ușii: — Cum asta? Mie așa mi s-a spus! — Cine ți-a spus? Încurcat, copilul nu răspunse: maică-sa habar n-avea de vizitele lui la Noémi. Se grăbi să înlăture întrebarea printr-o altă întrebare: — Atunci pe cînd a rămas? întrebă el dezamăgit. 490

Annette ridică din umeri. Nu mai putea fi vorba de a lua masa la familia Villard! Noémi spusese într-o doară: „săptămîna viitoare”, așa cum ar fi spus: „anul viitor”. Marc ridică mîna de pe clanță și se întoarse, neliniștit. Annette îl privi, îi citi dezamăgirea și-i spuse: — Nu știu. — Cum! Nu știi? Annette spuse: — Au plecat. Marc strigă: — Nu-i adevărat! Ea parcă nici nu-l auzea. Marc puse nerăbdător o mînă pe brațul mamei lui, care era întins pe masă, și-i spuse cu glas rugător: — Așa-i că nu-i adevărat? Annette se deșteptă din toropeală, se ridică și începu să strîngă masa. — Dar unde au plecat? Unde? țipă Marc înspăimîntat. — Nu știu, făcu Annette. Strînse tacîmurile și ieși. Marc rămase cu privirea rătăcită în fața visului său năruit. Nu înțelegea… Plecarea asta neașteptată, fără să-l anunțe… Nu se poate! făcu o mișcare să se ducă după mama lui, ca să-i smulgă o explicație. Degeaba! Se opri… Nu, nu-i adevărat! Acum înțelegea… Annette își dăduse seama de dragostea lui. Voia să-i despartă. Mințea, mințea! Noémi nu plecase. O ura pe maică-sa. Se furișă afară din casă, coborî în goană scara și porni în fugă, cu inima zvîcnind, spre casa familiei Villard. Voia să se încredințeze că nu plecaseră. Și, într-adevăr, erau acasă. Valetul îi 491

spuse că domnul tocmai plecase. Doamna era obosită, nu primea pe nimeni. Marc ceru totuși să fie primit pentru cîteva minute. Servitorul se întoarse: „Doamna regretă, dar nu se poate”. Copilul stărui înfrigurat: trebuia s-o vadă doar o clipă, avea să-i spună lucruri neobișnuit de importante. Pînă una alta, spunea vorbe fără șir cu glasul lui în schimbare, bîiguit și strangulat, cu mișcări neîndemînatice, cu fața roșie, gata să plîngă. Privirea curioasă și batjocoritoare a valetului, care stătea nemișcat, îl făcea să-și piardă șirul gîndurilor. Valetul îl împingea spre ușă; el se zbirii, urlînd că nu dă voie nimănui să-l atingă. Servitorul îi spuse s-o șteargă. Dacă nu tace, va telefona portarului să-l dea jos pe scări. Apoi îi trînti ușa în nas. Rușinat și furios, băiatul rămase în prag, neputîndu-se hotărî să plece. Și, fiindcă se sprijinea de un canat al ușii, cu o mișcare mașinala, simți ca ușa nu e bine închisa și ca o poate deschide. O împinse și intră. Voia cu orice preț să ajungă la Noémi. Vestibulul era gol. Știa unde se află odaia ei și se strecură în coridor. Dinăuntru auzi vocea lui Noémi. Îi spunea valetului: — Asta-i bună! Mă plictisește! Bine ai făcut că l-ai învățat minte pe pițigoiul ăla! Se întoarse. O luă la fugă. Plîngea și scrîșnea din dinți. Era buimac. Se așeză sufocat pe o treaptă a scării. Nu voia să-l vadă lumea de pe stradă plîngînd. După ce-și șterse lacrimile, își impuse o liniște care-i ascundea durerea turbată și, fără să-și dea seama, o luă spre casă. Era deznădăjduit. Să moară, voia să moară! Nu mai era cu putință să trăiască. Prea era viața urîtă, josnică, mincinoasă; totul mințea! Nu mai putea j» a răsufle. Cînd trecu Sena, se gîndi să se arunce în apă. Dar un alt nenorocit i-o luase înainte. Malurile erau negre de oameni; parcă roiau 492

muștele. Cam vreo mie de oameni – bărbați, femei, copii – aplecați peste parapet, se uitau cu ochi lacomi la înecatul pe carel scoteau din apă. Oare ce simțămînt îi împingea s-o facă? Freamătul sadic, prea puțin. Mila, destul de puțin și ea. Pe cei mai mulți – atracția faptului divers, curiozitatea de gură-cască. Pe o bună parte dintre ei, poate o reîntoarcere asupra lor înșile, voiau să vadă cum suferă un om („cum aș putea să sufăr și eu”), să vadă cum moace un om („cum am să mor și eu”) Marc socoti că era numai o curiozitate josnică. I se făcu groază. Să te omori, da, dar nu pe strada! Semăna cu Annette. Avea o pudoare sălbatică, izvorîtă din mîndrie. Nu voia să se dea în spectacol, nu voia să fie pipăit de mîinile privitorilor, să-i fie pîngărită goliciunea de privirile lor. Cu dinții strînși, porni spre casă cu pas grăbit, hotărît sa se omoare. Tot răscolind casa cu de-amănuntul, în timp ce Annette era plecată, descoperise un revolver. Era revolverul lui Noémi, pe care Annette îl găsise după plecarea acesteia și-l pusese – neglijentă cum era – într-un sertar. Marc pusese mîna pe el și-l ascunsese. Hotărîrea era luată. Și, fiindcă la copii fapta urmează cu repeziciune gîndul, Marc voi să-și și pună gîndul în aplicare. Se întorsese acasă tiptil, așa cum plecase, se închise în odaia lui, încărcă revolverul, așa cum îl văzuse făcînd pe un coleg de școală puțin mai vîrstnic decît el. Acesta umbla cu o astfel de jucărie primejdioasă în buzunar și, în ora de greacă, îi învăța pe vecinii lui atenți cum să mînuiască revolverul, păstrat într-o servietă, pe care o ținea între picioare. Arma era acum gata. Marc se pregăti să tragă. Unde să se așeze? Nu trebuia să dea greș. Acolo, în picioare, în fața oglinzii. Dar, pe urmă, unde o sa cadă? Mai curînd aici, așezat și sprijinit de masă, cu oglinda în față. Desprinse oglinda, o puse pe masă, o sprijini de un dicționar. 493

Așa. Acum se vedea bine: luă revolverul. Unde să tragă? Se zice că-i mai bine în tîmplă. Oare o să-l doară tare? Nici nu se gîndea la mama lui. Pasiunea, suferința, pregătirile îl absorbeau cu totul. Ochii, pe care și-i văzu în oglindă, îl impresionară. Bietul Marc! Simți nevoia sa spună, să facă cunoscut, înainte de a pieri, cît suferise el de la lume și cît o disprețuia. Nevoia de a se răzbuna „de a lăsa păreri de rău în urmă, de a stîrni admirația. Căuta o foaie mare de caiet, o îndoi strîmb (era grăbit) și, cu scrisul lui nesigur de copil, care-și dă osteneala să scrie frumos, așternu pe hîrtie:. Nu mai vreau să trăiesc; pentru că ea m-a trădat. toată lumea e rea. Nu mai iubesc nimic pe lume, așa că prefer să mor. Toate femeile sînt mincinoase. Sînt lașe. Nu știu să iubească. O disprețuiesc. Cer să fiu înmormîntat cu această hîrtiuță pe trupul meu: „Mor pentru Noémi”. La vederea numelui iubit începu să plîngă. Își apăsă batista pe gură, ca să nu facă zgomot. Își șterse lacrimile, reciti cele scrise și se gîndi cu gravitate: „Nu trebuie s-o compromit”. Atunci rupse foaia și începu din nou. Rîndurile lui disperate o luau razna, fără ca el să le poată opri. Cînd ajunse la fraza: Nu știu să iubească, adăugă: Eh am știut și de aceea mor. Cu toată durerea lui, se simți foarte satisfăcut de fraza asta: aproape că-l mîngîie. Lucrul acesta îl făcu mărinimos față de cei ce rămîneau în viață. Încheie generos: Vă iert pe toți. Se iscăli. Cîteva clipe, și totul se va sfîrși; va scăpa. Vedea dinainte efectul frumos pe care-l va produce moartea lui! Dar, tocmai cînd se pregătea să întărească cu tocul literele iscăliturii lui copilărești, pe care o scrisese cu prea puțină cerneală, ușa cămăruței se deschise pe neașteptate în spatele lui. De-abia avu timp să ascundă arma și hîrtiile la subsuoară. Annette nu văzuse decît oglinda sprijinită de dicționar și crezu că 494

Marc se admiră. Nu făcu nici o observație. Părea nespus de ostenită și spuse, cu glas slab, ca sfîrșit, că a uitat să cumpere lapte pentru masa de seară și că Marc ar fi foarte drăguț dac-ar cruța-o de osteneala să coboare și să urce din nou cele patru etaje și i-ar aduce el laptele. El, care n-avea decît un singur gînd: ca Annette să nu vadă ce ținea sub braț, nu voia să se urnească din loc. Răspunse repezit că n-are timp, că e ocupat. Annette închise ușa cu un zîmbet trist și ieși. O auzi coborînd încet scara. (Părea frîntă.) Îl cuprinseră remușcările. Păstra în inimă expresia feței ei și glasul acela obosit. Aruncă repede revolverul într-un sertar, ascunse rămasul bun de la viață sub un teanc de cărți și ieși în goană din cameră. O îmbrînci pe maică-sa pe scară și-i strigă răstit că o să facă el drumul. Annette urcă înapoi, cu inima ușoară. Se gîndea că băiatul ei era mai puțin rău decît părea. Dar o durea firea lui aspră și colțuroasă. Doamne! Ce puțin drăgăstos era! Cu atît mai bine pentru el! Sărmanul copil avea să sufere mai puțin în viață. Cînd Marc se întoarse acasă, uitase cu totul de sinucidere. Nu-i făcu nici o plăcere să găsească pe masă faimosul testament, pe care nu-l ascunsese destul de bine. Se grăbi să-l arunce în fundul unei cutii. Înlătură gîndul acela apăsător. Simțea acum de cîtă lașitate crudă ar fi dat dovadă față de maică-sa, a cărei sănătate îl neliniștea. Dar își tălmăci cu stîngăcie grija în cuvinte; el nu știu s-o întrebe, iar ea nu știu să-i răspundă. Dintr-un amor propriu rău înțeles, nu voia să arate cît era de mișcat, se prefăcea că-și îndeplinește posac o datorie de politețe. Iar ea, la fel de mîndră ca și el, nu voi să-l tulbure și schimbă vorba. Căzură amîndoi în muțenie. Scăpat de grijă, Marc socoti că are dreptul să fie supărat pe mama lui, căreia îi jertfise sinuciderea. Știa bine că acum nu mai avea chef să moară; dar simțea nevoia să se 495

răzbune pentru ceea ce suferise. Cînd nu te poți răzbuna pe alții, te răzbuni pe mama ta. E totdeauna la îndemînă, și, pe urmă, o mamă nu răspunde. Stăteau așa, fiecare zăvorit în sinea lui, fiecare preocupat de durerea lui. Și Marc, pe care tristețea lui începuse să-l apese, simțea cum îi crește dușmănia împotriva tristeții Annettei. Simți o adevărată ușurare cînd auzi clopoțelul anunțînd-o pe mătușa Sylvie (recunoștea felul ei de a suna). Venise să-l ia la un spectacol dat de Isadora 67; căci dintr-o dată o apucase dragostea de balet. În ciuda datoriei de care se socotea legat, să păstreze în suflet și pe obraz (mai ales pe obraz) urma încercării prin care trecuse, Marc nu-și putu ascunde bucuria de a scăpa de-acasă. Fugi să se îmbrace, lăsînd ușa deschisă, ca să nu piardă nimic din lucrurile hazlii pe care le înșira mătușa. De cum intră, Sylvie începu o poveste piperată. Și Annette, care, deși era îndurerată, se ostenea să sun dă, gîndea: „E cu putință să fie aceeași femeie care acum un an urla în fața trupului copilului ei? Să fi uitat oare?” Și n-o invidia pentru această elasticitate. Dar nici rîsul fiului ei, care din odaia vecină răspundea glumelor lui Sylvie, nu dovedea un dar mai mic al uitării. Iar Annette, pe care această uitare o rănea ca un semn de asprime sufletească uita că și ea era înzestrată cu acest dar minunat și crud. Cînd se ivi Marc, încîntat, gata de plecare, Annette nu-și putu stăpîni trăsăturile feței, care arătară o aspră dezaprobare. Pe Marc, lucrul acesta îl duru mai mult decît orice învinuire. Se răzbună arătîndu-se din cale-afară de vesel. Fu atît de gălăgios și de grăbit, încît uită să spună bună scara mamei lui. După ce ieși, își aduse aminte. Să se întoarcă? 67 Isadora Duncan (1878-1927), renumită dansatoare americană.

496

Cu atît mai rău pentru ea! îi făcu în ciudă. Era ușurat la gîndul că se îndepărtase de fața aceea plină de imputare și mai ales de tristețea, atmosfera apăsătoare, pe care o simțea plutind în casă împreună cu urmele supărătoare ale frămîntărilor din timpul zilei. Ce zi nesfîrșită! O lume întreagă! în cîteva ceasuri trecuse prin mai multe vieți, peste culmea bucuriei și peste prăpastia deznădejdii. Povara emoțiilor l-ar fi putut strivi. Dar ele nu apăsau pe spinarea sprintenului adolescent mai mult decît pasărea pe o crenguță. Pasărea își ia zborul, crenguța se ridică și freamătă în vînt. Au zburat și bucuriile și necazurile zilei care a trecut! Nu mai rămîne decît un vis. Și, pentru a se bucura de noi dureri și bucurii, Marc se grăbește să alunge și visul. Dar Annette, care nu putea ști ce se petrece în el, care era la fel de pasionată ca și Marc, vedea totul în legătură cu ea; și, ascultînd rîsul lui Marc, care se depărta pe scară, se simți lovită în inimă de bucuria cu care o părăsea. Credea că o urăște. Căci patima ei exagera totdeauna și în toate chipurile. Era o povară pentru el. Da, era vădit. Rîvnea să scape de ea. Cînd ea va muri, el va fi mai fericit. Mai fericit! Și ea la fel. Gîndul acesta absurd că fiul ei, copilul ei, ar putea să-i dorească moartea, nu-i dădea pace. (Absurd? Cine poate ști? Care copil n-a dorit în sinea lui, în nebunia vreunei clipe, moartea mamei lui?) Grozăvia acestei bănuieli, care o izbea pe Annette în ceasul cînd nu se mai agăța de viață decît cu o mînă plăpîndă, era o lovitură de moarte. În tot timpul zilei, fusese răvășită de o reîntoarcere năvalnică a pasiunii ei. Acum, cînd luase hotărîrea și o pusese în aplicare, cînd ceea ce nu se mai putea înlătura se îndeplinise, cînd voința își făcuse datoria, nu-i mai rămînea destulă putere pentru a se împotrivi dușmanului dinăuntru. Și dușmanul se năpustise ca un 497

puhoi. Annette era complicea lui. Ea îi deschisese ușile. Cînd totul e pierdut, ai cel puțin dreptul să te bucuri de deznădejde. Suferința mea mă privește doar pe mine. Cel puțin s-o am întreagă! Sîngerează, sîngerează, inimă! Te voi străpunge, silindu-te să vezi tot ce ai pierdut! Philippe… îl vedea în fața ei. Închipuirea era atît de puternică, încît îl vedea, îi vorbea, îl atingea. Cu tot ceea ce iubea în el, cu tot ce-i semăna în caracterul lui și cu tot ce se deosebea de al ei, i se împotrivea; contopirea antagonista, arzînd de focul îndoit al dragostei și al luptei, îmbrățișare și luptă: e același lucru. Și îmbrățișarea aceasta închipuită avea atîta putere trupească, încît femeia stăpînită de dragoste se frîngea ca Léda68 sub lebădă. Torentul pasiunii se retrăgea deznădăjduit. Urmă groaza pe care o cunoaște orice femeie făcută să iubească și căreia dragostea i-a fost refuzată – la vîrsta cînd o femeie crede că murind o dragoste, moare dragostea. Și, în noaptea aceasta, cînd Annette, singură în camera ei, părăsită de fiul ei, rănită în pasiunea ei își simțea tot pustiul din inimă, gîndul iubirii pentru totdeauna pierdute, al vieții irosite fără dragoste o urmărea strîngîndu-i gîtlejul; acest gînd nu-i dădea nici o clipă de răgaz: îl alunga, dar el se întorcea mereu. În zadar încerca Annette să-și îndrepte gîndul în altă parte, în zadar punea mîna pe cîte un lucru pe care apoi îl arunca, în zadar se ridica și se așeza la loc; stătea cu capul pe masă, frîngîndu-și manile. Ideea această fixa o înnebunea. Ajunsese în starea chinuitoare cînd, pentru a scăpa de ea însăși, o femeie e în stare să facă cea mai nesăbuită faptă. Aproape să-și piardă mințile, Annette se simți îmboldită, în Personaj mitologic, soția lui Tindar, regele Spartei. Jupiter, care o iubea, luă, pentru a-i fi pe plac, înfățișarea unei lebede. 68

498

mijlocul delirului ei, de o pornire sălbatică, de dorința îngrozitoare de a coborî în stradă și, din furie de a înjosi, de a-și distruge trupul și inima chinuită, de a se prostitua primului bărbat întîlnit. Cînd își dădu seama de gîndul acesta bestial, țipă de groază, și groaza făcu ca acest gînd înjositor să nu-i mai dea pace. Atunci, la fel ca și fiul ei, se gîndi să se omoare. Știa că nu-și va mai putea stăpîni obsesia. Se sculă și se îndreptă spre ușă; dar înainte de a ajunge acolo, trebui să treacă prin fața ferestrei deschise; hotărî să se arunce în stradă, cînd va ajunge în dreptul ei. Ciudat instinct al purității, care voia să-i scape sufletul de pîngărire! Sufletul acela amăgitor! Mintea ei nu se lăsa înșelată de morala obișnuită. Totuși, instinctul se dovedea mai puternic; și el vedea mai limpede. Stăpînită de acea îndoită obsesie – ușa și fereastra – nu se mai uită în jurul ei. Și, îndreptîndu-se spre fereastră, se lovi cu putere în pîntece de colțul bufetului. Durerea fu atît de vie, încît i se tăie răsuflarea. Îndoită, cu mîinile adunate deasupra locului dureros, se bucura ca de o cruntă răzbunare la gîndul că pîntecele fusese lovit. Ar fi vrut să strivească o dată cu trupul ei pe stăpînul orb și beat, pe zeul-tigru. Apoi, veni reacția. Se prăbuși pe un scaun scund, așezat între bufet și fereastră. Nu mai avea putere. Mîinile îi erau înghețate, fața nădușită; bătăile neregulate ale inimii slăbiră. Gata să se prăbușească în prăpastie, Annette n-avea decît un singur gînd: „Mai repede! Mai repede! …” Leșină. * Cînd deschise ochii (cît să fi trecut? cîteva clipe? O prăpastie…), stătea cu capul răsturnat pe spate, ca pe un butuc de ghilotină, cu gîtul sprijinit de pervazul ferestrei. Trupul îi rămăsese ghemuit în colțul strimt al zidului. Și, deschizînd ochii, 499

văzu, deasupra acoperișurilor cufundate în întunericul nopții de iulie, stelele. Una o străpungea cu privirea ei cerească. O tăcere nemaipomenită, nesfîrșită ca o cîmpie. Totuși, jos în stradă, mașinile treceau; paharele din bufet zăngăneau. Ea nauzea. Rămînea suspendată între cer și pămînt. „Un zbor fără zgomot”. „Se trezea încet”. Mai zăbovi o clipă. Îi era frică să regăsească ceea ce lisase – sfîrșeala aceea groaznică, pricinuita de atîta frămîntare, capcana dragostei: iubirea, maternitatea, egoismul crîncen – egoismul naturii, căreia prea puțin îi pasă de suferințele mele, care mă pîndește de cum mă trezesc ca să-mi zdrobească inima. Să nu mă mai trezesc! Totuși, se trezi. Și văzu că dușmanul nu mai era acolo. Deznădejdea pierise. Pierise oare? Da, da, mai exista. Dar nu ea. Era în afara ei. O auzea cum fierbe. O, vrajă! Era o muzică înspăimîntătoare, care-i deschidea tărîmuri necunoscute. Paralizată, Annette asculta cîntecul – de parcă în odaia ei o mîna nevăzuta ar fi evocat suspinele, Fatum-ul unui Preludiu de Chopin. În inima ei năvălise o bucurie necunoscută pînă atunci. Doar cu numele semăna această bucurie cu biata bucurie a vieții de fiecare zi, care se teme de durere, care nu există decît pentru că neagă durerea. Bucuria aceasta largă era în același timp și durere. Cu ochii închiși, Annette asculta. Glasul tăcu. Urmă o tăcere plină de așteptare. Apoi, deodată, un strigăt de eliberare, sălbatic, își luă zborul din sufletul sfîșiat. Brăzda bolta nopții așa cum brăzdează un diamant sticla. Annette, cu șalele frînte, culcată pe perna aceea tare, în pragul nopții de durere, năștea un suflet nou. Țipătul tăcut se depărtă cotind și pieri în hăul gîndului. Annette rămase mută, nemișcată. Multă vreme. În sfîrșit, se 500

ridică. Avea gîtul înțepenit și trupul amorțit. Dar sufletul se eliberase. O putere căruia nu i se putea împotrivi o împingea spre masă. Nu știa ce să facă. Inima îi umplea pieptul. Nu putea s-o păstreze numai pentru ea. Luă un toc și, într-un vîrtej de patimă fără măsură, pe nerăsuflate, într-un ritm șchiop și hurducat, revărsă un fluviu de durere… Ai venit, mîna ta mă ia – eu o sărut. Cu dragoste, cu spaimă – o sărut. Ai venit să mă dobori, Iubire, știu. Genunchii-mi tremură, vino, doboară. Îți sărut mîna. Muști rodul și-l arunci: mușcă-mi inima, e a ta! E binecuvîntată rana ce o lasă dinții tăi! Îți sărut mîna. Mă vrei toată; cînd mă ai, mă zvîrli Nu lași decît ruine-n urma ta – Îți sărut mîna. Mîna ce azi mă mîngîie, mîine mă va ucide. Aștept și ți-o sărut. Aștept lovitura de moarte. Ucide-mă! Lovește! Cînd faci rău, îmi faci bine. Mă liberezi, nimicitorule. Îți sărut mîna. 501

Și lovitura ce mă-nsîngerează rupe-un lanț Smulgi lanțul fi smulgi carnea. Îți sărut mîna. Sînt țarina rănită unde-o să încolțească Semințele durerii ce tu le-ai semănat. Îți sărut mîna. Seamănă durerea sfîntă! Să se coacă-n sînul meu Toată durerea lumii! Îți sărut mîna. Îți sărut mîna. Furtună, talazuri ce se sparg în stîncă, suflet plin de neguri, de scînteiri electrice, aruncat spre cer în pulbere ce spumegă de patimă și de plînsete… La ultimul țipăt al păsărilor sălbatice, sufletul se prăbuși dintr-odată. Sfîrșită, Annette se aruncă pe pat și adormi. * La ivirea dimineții, din durerile din ajun nu mai rămăsese decît zăpada, ce se topea în soare… Cosi la neve al sol și dissigilla 69… și durerea dulce a trupului, care a luptat și știe că a învins. Se simțea îmbuibată, îmbuibată de durere. Durerea e ca și patima. Ca să scapi de ea, trebuie s-o mistui toată. Dar puțini se încumetă la asta. De obicei ei potolesc foamea acestui cîine hulpav cu fărîmiturile ospățului. Numai aceia înfrîng durerea, care se încumetă s-o îmbrățișeze în întregimea ei, spunîndu-i: „Te iau. Vei zămisli prin mine.” 69 În limba italiană în original: Așa se topește zăpada la soare.

502

E îmbrățișarea puternică a sufletului creator, îmbrățișarea brutală și fertilă ca și posesiunea. Annette găsi pe masă ceea ce scrisese. Rupse hîrtia. Nu mai putea îndura cuvintele acelea fără șir, așa cum nu mai putea îndura sentimentele cărora ele le dădeau grai. Nu voia să tulbure liniștea care-o cuprinsese. Simțea un fel de ușurare, de parcă s-ar fi smuls dintr-o strînsoare, de parcă s-ar fi rupt veriga lanțului ceo strîngea. Și, ca printr-o străfulgerare, văzu lanțul robirilor, de care sufletul se desprinde pe rînd, pe măsura ce-și trăiește viețile, ale lui, ale altora (aceeași viața, de fapt) și se întrebă: „De ce această veșnică înlănțuire, de ce această veșnică smulgere? Spre care eliberare mă împinge mersul sîngeros al dorinței?” Dar nu dură decît o clipă. De ce să se neliniștească pentru ceea ce va urma? Va trece la fel ca și ceea ce a fost. Știm doar că, orice s-ar întîmpla, vom pătrunde dincolo. Cum spune zicala poporului, vechea vorbă eroica de rugăciune și de sfidare: „Să nu ne dea dumnezeu cîte putem îndura!” Ea își purtase povara, povara de o zi. Trăia de la o zi la alta. Se simțea ușurată, cu trupul și cu inima. To strive, to seek, not to find, and not to yield. „E bine așa. E bine… Nu mi-am pierdut ziua… Restul pe mîine! …” Se sculă. Era goală. Și deasupra acoperișurilor, soarele dimineții, soarele tare de august scălda trupul Annettei și toată încăperea. Era fericită. Da, totuși fericită! Lucrurile care-o înconjurau erau aceleași ca în ajun: pămîntul și cerul, trecutul și viitorul. Dar tot ceea ce ieri o copleșea, astăzi căpătase strălucire. Marc se întorsese noaptea, tîrziu. Acum, după ce petrecuse fără mama lui, simțea remușcări, fiindcă o lăsase singură și o făcuse să stea de veghe. Căci știa că Annette nu se culcă înainte 503

de a se întoarce el; se aștepta la o primire înghețată. Dacă el era vinovatul – tocmai de aceea – își pregătea, în timp ce urca scara, o atitudine sfidătoare. Cu un zîmbet obraznic pe buze — Un zîmbet nu prea sigur de el – scoase cheia de sub preș și deschise. Nu se auzi nici o mișcare. Își agăță haina în cuier, așteptînd. Tăcere. Se strecură în odaia lui, mergînd în vîrful picioarelor și se culcă fără zgomot; era ușurat. Treburile serioase să rămînă pe mîine! Dar n-apucase să se dezbrace, că-l cuprinse neliniștea. Nemișcarea aceasta nu i se părea firească. La fel ca și mama lui, avea imaginația vie și era, mereu gata să se neliniștească. Ce se întîmplase? Era foarte departe de a bănui furtunile care bîntuiseră, în noaptea aceea, odaia de alături. Dar mama lui i se părea mereu inexplicabila, neliniștitoare; niciodată nu știa ce gîndește. Îngrijorat, se duse desculț și-și lipi urechea de ușa Annettei. Se liniști. Era acolo. Dormea respirînd profund și ritmic. Întredeschise ușa și se apropie de pat, temîndu-se că e bolnavă. În lumina care venea din stradă, o văzu întinsă pe spate și cufundată în somn, cu părul pe obraz și înfățișarea aceea care, în nopțile de odinioară, o nedumerea pe Sylvie, atît era de tragică; o răsuflare aspră, puternică, apăsată Îi ridica pieptul și îl lăsa să cadă, frînt parcă. Pe Marc îl cuprinse teama și mila față de ceea ce ghicea el că se petrece în trupul acela sfîrșit de oboseală și de suferință. Se aplecă deasupra pernei și murmură cu glas șoptit și tremurat: — Mamă… Ca și cum ar fi auzit chemarea din depărtările somnului, Annette făcu o sforțare ca sa se trezească și gemu. Copilul se depărta înspăimîntat. Annette recăzu în nemișcare. Marc se duse la culcare. Nepăsarea vîrstei și oboseala zilei îi învinseră tulburarea. Dormi dus pînă-n zori. 504

Cînd se sculă, imaginile și temerile din ajun îi reveniră. Se mira că n-o văzuse încă pe mama lui; de obicei Annette intra de dimineață în odaia lui ca să-i dea bună dimineața și să-l sărute (și pe el obiceiul îl înfuria), în dimineața asta nu intră. Dar o auzi umblînd în odaia de alături: deschise ușa. În genunchi, pe podea, Annette ștergea mobilele. Nu se întoarse. Marc îi spuse bună dimineața; ea ridică spre el niște ochi zîmbitori și spuse: — Bună dimineața, dragul meu. Și-și văzu de treabă, fără să se sinchisească de el. Marc se aștepta să-l întrebe ceva cu privire la seara din ajun. Nu putea să sufere întrebările de felul acesta. Dar faptul că ea nu i le puse îl jigni. Acum, Annette umbla prin odaie, făcea ordine, termina cu îmbrăcatul. Era ora cînd trebuia să se ducă la curs; se pregătea să plece. O văzu în oglindă, privindu-se, cu pleoapele cernite, cu trăsăturile încă obosite, dar cu o lumină în ochi. Și gura ei rîdea. Marc era înmărmurit. Se așteptase la un chip abătut și era gata, în fundul inimii, s-o plîngă. Toate astea îi stricau planurile. Logica omulețului era nemulțumită. Dar Annette avea logica ei. „Inima are rațiunea ei pe care n-o cunoaște decît o rațiune mai înaltă decît rațiunea. Annette nu se mai sinchisea de ceea ce puteau gîndi ceilalți. Știa acum că nu trebuie să ceri celorlalți să te înțeleagă. Dacă te iubesc, o fac cu ochii închiși. Și nu închid ochii prea des! „N-au decît să fie cum poftesc! Oricum ar fi, eu îi iubesc. Nu mă pot lipsi de iubire. Și dacă ei nu mă iubesc, eu am destulă dragoste în inima mea și pentru mine și pentru ei…” Zîmbea în oglindă, nu ochilor ei, ci focului din care ochii ei nu erau decît o scînteie, iubirii veșnice. Lăsă să-i cada mîinile, cu care-și potrivea părul, se întoarse spre fiul ei, văzu fața îngrijorată a copilului, își aminti de seara din ajun, îl apucă de 505

bărbie și spuse cu veselie, silabisind cuvintele: — Ai dansat, îmi pare bine! Acum cîntă dacă poți! Rîse cînd văzu mutra lui uluită, îl mîngîie cu privirea, îl sărută pe botișor și, luîndu-și geanta de pe masă, îi spuse: — La revedere, greierașule! O auzi cum fluieră un cîntec vesel în antreu (era un talent pentru care o invidia și o disprețuia în același timp; Annette fluiera mult mai bine decît el). Era indignat! Ce veselie necuviincioasă după grijile din ajun! N-o mai înțelegea. Lui Marc i se părea, așa cum auzise de la alții, că sînt de vină veșnicele lor toane, lipsa de seriozitate a femeilor: la donna mobile.70 În pragul ușii, o foaie de hîrtie aruncată în coș îi atrase privirea. Pe o bucată de hîrtie ruptă, descifră neatent cîteva cuvinte, de departe, cu ochii lui iscoditori de fiară mică. Se opri. Ce cuvinte… Scrisul mamei lui… Ridică hîrtia. Citi înfrigurat, mai întîi bucățică cu bucățică, la întîmplare. Ce cuvinte înflăcărate! Și cum citea cuvintele îmbucătățite, întrerupte în mijlocul elanului, emoția pe care o stîrneau era și mai fascinantă… Pe urma adună hîrtiile, răscolind prin coș, găsi totul, pînă la cel mai mic crîmpei, și avu răbdarea să reconstituie întregul. Îi tremurau mîinile la gîndul tainei pe care o descoperea. Cînd potrivi totul și cunoscu tot poemul, fu răscolit. Nu înțelegea bine; dar focul sălbatic al acestui cîntec de singurătate îi dezvăluia izvoare neștiute de pasiune și durere, îl exalta, îl înfricoșa. Era cu putință ca un astfel de strigăt în furtună să fi ieșit din pieptul mamei lui? Nu, nu era cu putință! N-o admitea. Își spuse că poezia fusese copiată dintr-o carte. Dar de 70

În limba italiană în original: femeia-i schimbătoare.

506

unde? Nu putea s-o întrebe… Și dacă, totuși, nu era dintr-o carte? îl năpădeau lacrimile, simțea nevoia să-și strige emoția, dragostea, să se arunce în brațele mamei lui, la picioarele ei, să-i deschidă inima lui, să citească în inima ei… Dar nu putea… La prînz, cînd Annette se întoarse la masă, copilul, care-și petrecuse toată dimineața recitind și recopiind fragmentele rupte, pe care le ascunsese într-un plic, la piept, nu-i spuse nimic. Cînd intră Annette, Marc, care ședea la masă, se feri să se scoale și să-și întoarcă privirile spre ea. Cu cît dorința lui de a afla era mai arzătoare, cu atît mai tare se silea să-și ascundă tulburarea sub o mască de nepăsare. Dacă vorbele acelea tragice nici nu erau ale ei? Bănuielile îl cuprindeau din nou în fața feței liniștite a mamei lui. Cu toate acestea, cealaltă îndoială, atît de răscolitoare, dăinuia și ea. Daca, totuși, ea era? Femeia aceea, mama mea? Stătea la masă, în fața lui… nu îndrăznea s-o privească… Dar, cînd Annette îi întorcea spatele și umbla prin odaie, căutînd cîte o farfurie, o măsura cu lăcomie, cu ochi de inchizitor, care întrebau: „Cine ești tu?” Nu putea să-și limpezească impresia tulbure, fascinantă, neliniștitoare. Dar Annette, plină de noua ei viață, nu băga de seamă nimic. * După-amiază, plecară amîndoi de acasă, fiecare într-altă parte. Marc se uita după mama lui, care se depărta, îl sfîșiau sentimente potrivnice: o admira, scos din fire. N-o pricepea pe femeia asta! Pe femeia asta: pe orice femeie. În unele clipe, e atît de aproape! Alteori, atît de departe! Un soi străin… nimic nu ne seamănă din ce-i în ea. Nu știe ce se petrece în ea, de ce rîde, de ce plînge. O privește de sus, o disprețuiește, o urăște, dar are nevoie de ea, tînjește după ea! I-e ciudă pe el din pricina acestei 507

obsesii. Cum ar mai mușca ceafa fetișcanei care trece pe dinaintea lui, așa cum mușcase pumnul lui Noémi (cum ar fi vrut să-l muște acum, pînă la sînge). La amintirea asta, inima lui începu deodată să bată repede. Se opri, palid la față, și scuipă de scîrbă. Trecu prin grădina Luxembourg, unde o mulțime de tineri făceau sport. Îi privi cu invidie. Tot ce era mai bun în el, în dorințele lui tainice, se îndrepta spre acțiunile acestea bărbătești, lipsite de dragoste și de femei, spre sport, spre jocurile eroice. Dar era slăbuț; soarta nedreaptă, boala din copilărie îl puseseră într-o stare de inferioritate față de cei din generația lui. Apoi viața sedentară, cărțile, visările, tovărășia femeilor (a celor două surori) îl otrăviseră cu veninul acela al dragostei, primit de la maică-sa, de la mătușă-sa, de la bunic, din tot sîngele neamului Rivière. Ar fi vrut să lase sîngele acela să curgă, ar fi vrut să-și deschidă vinele! Cum îi pizmuia pe tinerii aceia cu trup frumos, gol de gînduri, plini de lumină. Își disprețuia toate bogățiile. Nu se gîndea decît la cele de care era lipsit. Jocurile, lupta dintre trupurile armonioase. Și, nedrept cum era, nu vedea cealaltă luptă, ceea pe care o ducea alături de mama lui. Annette mergea. Vara își revărsa valurile minunate asupra orașului. Privirea albastră a cerului scălda acoperișurile caselor. Ce bine ar fi fost să se afle departe de oraș, pe cîmp! Dar nu trebuia să se gîndească la asta. Annette n-avea mijloace să plece din Paris. Bineînțeles că Marc va petrece împreună cu mătușă-sa cîteva săptămîni pe vreo plajă din Normandia; Annette n-avea să plece nicăieri; mîndria nu-i îngăduia să se lase întreținută de sora ei; de altfel, păstra, de pe vremea cînd le văzuse împreună cu 508

tatăl ei, sila față de bîlciurile acelea unde se adună plictisul și flirturile unor oameni curioși și fără rost în viață. Va rămîne singură. Nu va suferi. Purta în ea marea și cerul, apusurile de soare din spatele dealurilor, negurile lăptoase, cîmpiile întinse sub giulgiul lunii și moartea senină a nopților. În după-amiaza aceea de august, în timp ce aspira aerul dogoritor și învălmășeala de pe străzi, Annette străbătea Parisul, prin valurile de oameni, cu pasul ei sprinten și sigur, cu pasul ei voios de odinioară, bine ritmat. Observa totul în calea ei și, totuși, vedea atît de departe! în mijlocul drumului prăfuit, zguduit de roțile autobuselor grele, rătăcea cu gîndul sub bolta pădurii, în peisajul Burgundiei, undeși petrecuse zilele copilăriei ei fericite: și nările ei sorbeau mirosul mușchiului și al scoarței de copaci. Călca peste frunzele de toamnă căzute; printre crengile despuiate străbătea vîntul aducător de ploaie, mîngîindu-i obrajii cu aripa lui umedă; un cîntec de pasăre picura vrăjit în mijlocul tăcerii; vîntul aducători de ploaie trecea. Și prin pădure pășea Annette, tînără, împreună cu iubitul ei, care plîngea. Tufișul de măceș, albinele din jurul casei părăsite… Bucurii și dureri… Cît de departe erau! Zîmbea chipul ei tînăr, neobișnuit cu suferințele. „Așteaptă, sărmana mea Annette! Ești doar la început…” „Nu-ți pare rău de nimic?” „De nimic.”. „Nici de ce-ai făcut, nici de ce n-ai făcut?” „De nimic. Spirit înșelător! îmi pîndeai părerile de rău? Degeaba te ostenești! Iau totul asupra mea, tot ce-am avut și tot ce n-am avut, toate faptele mele, înțelepte și nebunești. Totul a fost adevărat, înțelept ori zănatic. Ne înșelăm, așa e viața. Dar cînd iubești, înseamnă că nu te înșeli cu desăvîrșire. Cu toată vîrsta, inima mi-e fără zbîrcituri. Deși a suferit, inima mea e 509

fericită că a iubit…” Și gîndul ei plin de recunoștință trimise un zîmbet celor pe care-i iubise. În zîmbetul acesta, alături de multă duioșie, era atîta ironie franceză! Ciudat! Annette vedea tot ce era mișcător, dar, în același timp, și ce era caraghios în aceste frămîntări ale ei, și ale altora… frigurile acelea vrednice de milă pe care ți le dau dorința și așteptarea! Ce aștepta? Pentru mine s-a sfîrșit cu dragostea! Acum e rîndul vostru! Îi zări pe ceilalți, pe fiul ei, cu mîinile lui fierbinți, ce fremătau de dorința să-și apuce viitorul nesigur; pe Philippe, nemulțumit de hrana mediocră pe cate o oferea societatea foamei lui hulpave; Sylvie, care căuta să se amețească și pîndea întîmplarea ce-o să-i umple golul din inimă. Zări mulțimea de oameni mărunți, care cască de plictiseala vieții lor; tineretul neliniștit, care rătăcește și așteaptă. Ce așteaptă? Către ce se îndreaptă mîinile acestea întinse? Scăpată de povara ei, Annette privește mulțimea aceasta careși duce povara, turma aceasta, gloata străzilor care fuge, se repede, fiecare neștiind nimic despre ceilalți, fiecare împins parcă de cîinele ciobanului, vede, sub dezordinea aparentă, ritmul carei conduce pe toți cei ce-și închipuie că se conduc singuri, dar sînt conduși, încotro? încotro îi mînă păstorul nevăzut? Păstorul cel bun? Nu! îi duce dincolo de hotarul bunătății. Dădea lecții ca de obicei, răbdătoare și atentă, ascultînd cu bunăvoință, explicînd limpede, fără să dea greș. Dar pe măsură ce vorbea, visul o învăluia. Dacă ești deprins, nu e prea greu să trăiești două vieți deodată, cea de la suprafața pămîntului, împreună cu ceilalți oameni, și cea a adîncurilor, în visul scăldat de soare, de soarele lăuntric. N-o uiți pe nici una. Le citești pe 510

amîndouă dintr-o privire, așa cum îmbrățișează un muzicant o partitură întreagă cu privirile. Viața e o simfonie: fiecare clipă a vieții cîntă pe mai multe voci. Răsfrîngerea acestei armonii calde îmbujora obrajii Annettei. În ziua aceea, elevele fură mirate de înfățișarea ei tinerească și simțiră pentru ea o atracție puternică, din acelea pe care le simt adolescentele pentru femeile mai vîrstnice, pentru Vestitoarele lor, atracție pe care nu îndrăznesc să le-o mărturisească acestora. Annette nu știu nimic despre brazda de dragoste pe care o lăsa, în ziua aceea, trecerea ei, în inimile celor de care se apropia. Se întoarse spre seară, plutind parcă, cu sufletul ușor. N-ar fi putut să spună de ce. Era taina puternică a unei femei învăluite de strălucirea ei, de bucuria ei fără pricină, nechibzuită chiar. În astfel de clipe, tot ceea ce o înconjoară pe femeie nu-i pentru ea decît o temă pentru improvizații libere, pe care o cîntă fantezia pasionată a visului ei. Pe strada, Annette se lovea de grupuri de oameni îngrijorați. Vînzătorii de ziare alergau, strigau știri pe care trecătorii le comentau. Annette nu lua nimic în seamă. Dintr-un tramvai care trecea, cineva îi strigă ceva: îl recunoscu după aceea pe bărbatul Sylviei. Îl răspunse, fără să-l fi auzit, făcîndu-i cu mîna un semn voios. Cum se frămîntau cu toții! Din nou avu intuiția scurtă a puhoiului năprasnic care se cufundă, ca materia stelară ce se scurge și dispare, printr-o crăpătură a bolții cerești, în hău care o absoarbe. Care hău? Se întoarse acasă. În prag o aștepta Marc, cu ochii strălucitori; în spatele lui, Sylvie, foarte emoționată. Erau grăbiți să-i dea vestea. Ce s-a întîmplat? Vorbeau amîndoi o dată, fiecare voia să fie primul. — Dar ce tot pălăvrăgiți? întrebă ea rîzînd. 511

Desluși un cuvînt: — Războiul… — Războiul? Care război? Dar nu se miră… Hăul… „Tu erai așadar? De mult îți simțeam suflarea uscată, care ne seacă.. Ei strigau mai departe. Ca să le facă plăcere, se trezi – nu pe deplin – din starea ei de somnambulă… — Războiul? Bine, fie! Război, pace, totul e viață, totul face parte din jocul vieții… Intru și eu în joc! Sufletul vrăjit știa să joace cinstit! — Îl înfrunt pe dumnezeu!

512

ROMAIN ROLLAND INIMĂ VRĂJITĂ *** MAMĂ ȘI FIU

În romînește de VERA CĂLIN ȘI SILVIAN IOSIFESCU

513

Pax enim non belli privatio, Sed virtus est, quae ex animi fortitudine oritur 71. Spinoza Tractatus politicus V. 4 PARTEA ÎNTÎI Războiul n-o înspăimînta pe Annette. Se gîndea: „Totul e un război”. Război mascat. „Nu mi-e teamă să te văd cu fața descoperită”. Ca și ea, toți ai ei primesc evenimentul cu cît se poate de puțină revoltă. Annette se gîndea cu acea nepăsare fatalistă, pe care i-o dăduseră ultimele ei suferințe: „Sînt gata, întîmple-se ce s-o întîmpla”. Sylvie, sora ei, își spunea, ca după o așteptare tainică, al cărei strigăt de nerăbdare îl înăbușea cu greu: „În sfîrșit!” În sfîrșit! Șuvoiul cenușiu al zilelor se lărgește. Se va lărgi cercul iubirilor și al urilor. Fiul Annettei, Marc, era cuprins de un entuziasm întunecat, pe care nu-l dădea pe față; dar îl trăda înfrigurarea mîinilor șt a ochilor. Iată, s-a ivit idealul tragic de care slăbiciunea lui se temea, dar pe care, în sinea lui, îl chema glasul instinctelor nedeslușite. Sînt instinctele pe care tinerețea nu și le mărturisește, puterile înlănțuite ce zac sub plictiseala unei epoci lipsite de 71 Căci pacea nu înseamnă lipsa războiului, Ci virtutea ce se naște din tăria sufletului.

514

țeluri! Îi vede plecînd pe cei mai mari, într-o beție de acțiune și jertfă, al cărei șuvoi urma să rostogolească în curînd mult noroi. Dar, în aceste prime zile, izvorul rămîne acurat – atît cît poate fi de curat la adolescenții cu sufletul pîngărit de pete tulburi. Aplecat asupra șuvoiului, Marc gusta cu vîrful limbii și pe unul și pe celălalt: curățenia arzătoare a acestui sacrificiu și nămolul din fund. Năzuia și se temea de ziua de mîine. Cînd ridica ochii, îi întîlnea pe ai mamei lui. Își întorceau privirile. Se înțelegeau îndeajuns ca să nu dorească să se lase mai mult înțeleși. Dar știau că pășeau amîndoi prinși de același vîrtej. Singurul care nu lua parte la entuziasm era soțul Sylviei, Léopold. De altfel, dintre toți, el singur trebuia să plece. Socotise că nu va fi chemat de la început contingentul său, unul din cele mai vechi contingente teritoriale, că mobilizările se vor face treptat. Nu era grăbit. Dar o presimțire îi șoptea că războiul se va arăta mai grăbit decît dînsul, că nu-l va uita. Războiul își aminti de el mai repede decît crezuse. Era din Cambrai. Nimeri în primele linii. Pentru un om de vîrsta lui, însemna o cinste de care s-ar fi lipsit bucuros. Totuși, la plecare, se ținu bine. N-avea încotro! Sylvie se arăta eroică; și nu se putea aștepta la multă milă din partea celorlalte femei. Fiecare avea pe cineva care pleca: bărbatul, amantul, fiul, fratele. Faptul că plecau cu toții împreuna dădea neobișnuitului înfățișarea unui lucru normal. Greu le-ar fi venit femeilor, dacă vreunul dintre ei ar fi crîcnit. Nici unul nu se încumetă. Nici Léopold. Acceptarea aloc săi era la fel de poruncitoare ca și ordinul de chemare, iar Marc, puiul de lup, pîndea cu priviri bănuitoare vreun semn de slăbiciune din partea lui. La masa de adio, bietul Léopold ciocni cu tot personalul atelierului. I se strîngea inima, pentru că trebuia să-i 515

părăsească. Dar își dădea seama că Sylvie va ști să-i apere interesele. Mai departe… Era mai bine să nu se gîndească… Pentru moment, Sylvie se purta ca o Lucreție. Ce femeie! Părăsind-o, îi umezi obrazul cu o lacrimă. Ea spuse: — O să fie o plimbare. Ce vară minunată! Vezi să nu răcești! Annette îl sărută (măcar cu atît se alese Léopold!) Annettei îi era milă de el. Dar n-o arăta, ca să nu-l înduioșeze. „Nu-i așa? Doar trebuie!” Și privirea lui, care cerșea, nu întîlni în privirea afectuoasă a surorii mai mari decît un nemilos: „Trebuie”. Un zid. N-avea alt drum decît înainte. Plecă. * De sus pînă jos, casa roia ca un stup. Nu era apartament care să nu-și dea tributul. Fiecare familie avea bărbați de jertfit. Sus, la mansardă, doi muncitori, tați de familie. La al cincilea, fiul unei văduve, holtei de treizeci și cinci de ani. La același cat cu Annette, un tînăr funcționar de bancă de curînd însurat. Dedesubt, amîndoi băieții unui magistrat. Sub ei, singurul fiu al unui profesor de drept. Jos de tot, băiatul cîrciumarului de la parter. Cu totul, opt războinici fără voie; dar nimeni nu-i întreba dacă vor. Statul își scutește cetățenii săi liberi de osteneala de a voi. Și ei socotesc că așa e bine: au o grijă mai puțin! În toată casa, de sus pînă jos, deplină încuviințare. Ca o singură excepție (dar nimeni n-o observase): tînăra doamnă Chardonnet, vecina Annettei – de curînd căsătorită. N-avea destulă voință ca să protesteze. Ceilalți din casă prea puțini înțeleg pentru ce întreaga lor libertate, dreptul lor la viață trebuie date pe mîinile unui stăpîn ascuns, care să le jertfească. În afară de unul-doi, restul nici nu încearcă să înțeleagă. N-au nevoie de înțelegere ca să accepte. Au fost învățați cu toții să accepte totul 516

dinainte. O mie de oameni care spun „da” împreună n-au nevoie de motive. N-au decît să se privească unii pe alții, și fiecare va face ce face celălalt. Tot mecanismul minții și al trupului funcționează de la sine, fără sforțare. Oamenii din casă nu se aseamănă unii cu alții. Credința, tradițiile, temperamentul lor sînt deosebite. Fiecare din aceste celule sufletești, fiecare din familiile acestea își are formula sa chimică. Dar la toate, aceeași așteptare. Toți își iubesc fiii și, la fel ca nouă zecimi din familiile franceze, au clădit totul în jurul copiilor. Abia intrați în viață, de la douăzeci și cinci sau de la treizeci de ani, trec asupra copiilor lor, cu prețul unor jertfe mărunte și zilnice, bucuriile pe care nu le-au avut și ambițiile pe care au renunțat să le împlinească. Și, la cea dintîi chemare, își dau fiii fără o vorbă. La etajul al cincilea locuiește doamna Cailleux, o văduvă. Are aproape șaizeci de ani. Cînd i-a murit bărbatul avea treizeci și trei, și băiețașul ei opt sau nonă ani. De atunci au trăit împreună, fără să se despartă. În zece ani, cred că n-au petrecut măcar o zi întreagă fără să se găsească sub același acoperiș. Parcă ar fi o pereche îmbătrînită. Căci, deși n-a împlinit patruzeci de ani, Cailleux-fiul, Hector, are aerul unui pensionar; și-a sfîrșit viața înainte de a o fi început. Nu se plînge de soartă. Nici n-ar dori alta. Tatăl lui a fost funcționar la poștă. Tot acolo lucrează și fiul. N-au înaintat de la o generație la alta. Se găsesc în același punct. Dar cine știe de cîte sforțări a fost nevoie ca să se mențină în același punct, ca să nu cadă înapoi? Cînd ești slab și fără avere, dacă nu pierzi, înseamnă că ai cîștigat. Ca să-și crească fiul, mama, cum era săracă, a trebuit să slujească cu ziua. Lucru greu 517

pentru o femeie care a avut un cămin de mic-burgheză. Dar n-a crîcnit. Acum s-a întors la umilul ei rai pierdut. Munca e o odihnă. Lucrează pentru ea și pentru fiul ei; își are căminul la el. Înfățișarea ei cumsecade, puțin bovină, pare mai potrivită cu boneta țărănească de dantelă albă, care se poartă în provincia ei natală, decît cu pălăria de doamnă, pe care și-o pune duminica pe părul albit, cu cocul rărit. Are gura mare și fără dinți. Nu vorbește niciodată tare, dar păstrează pentru fiul și cunoștințele ei un zîmbet duios și obosit. Spatele îi e puțin încovoiat. Se scoală cea dintîi, și, dimineața, îi aduce băiatului cafeaua cu lapte în pat. Cînd el e la birou, robotește grijulie prin casă. Pregătește masa. Gătește bine, și lui îi place să mănînce bine. Seara, el îi povestește cele auzite în timpul zilei. Ea nu prea ia seama la ce spune, dar e fericită că-l aude. Duminica, mama se duce la slujba de dimineață. El nu. Așa s-au înțeles. Băiatul nu e ateu, dar nu e nici credincios. Religia e doar treaba femeilor. Și ea crede pentru amîndoi. După-amiaza fac împreună o mică plimbare, dar arareori ies din cartier. El a îmbătrînit înainte de vreme. Sînt mulțumiți, fără cheltuială mare, cu fericiri mărunte, care se repetă într-o ordine obișnuită. Legătura lor e atît de strînsă, încît el nu s-a însurat și nu se va mai însura: nici nu simte nevoia. Nare prieteni, nu cunoaște femei, aproape că nu citește cărți; și nu se plictisește niciodată. Citește același ziar pe care-l citea și tatăl lui. Ziarul și-a schimbat în mai multe rînduri părerile. Dar el nu s-a schimbat, e mereu de părerea ziarului său. N-are curiozități. Duce o viață de automat. Pentru el, lucrul cel mai de preț sînt convorbirile lor monotone, sau micile acte zilnice, micile rituri, care se desfășoară fără vorbă. În ordinea știută. N-au patimi în afară de traiul lor unul lîngă altul, care a ajuns pentru ei o obișnuință dragă. Măcar de nu le-ar tulbura-o nimeni! Să se 518

schimbe lucrurile cît mai puțin cu putință! Să gîndească cît mai puțin! Să rămînă liniștiți împreună! Dar dorința aceasta modestă nu le-a fost împlinită. Războiul, ordinul de chemare a venit să-i despartă. Ea oftează și se grăbește să-i pregătească rufele. Nu se împotrivesc. Cel mai tare are dreptate. Puterea a vorbit. Familia Cailleux locuiește în apartamentul de deasupra Annettei, Dedesubt e familia Bernardin. Tatăl, mama, doi fii, două fete – catolici, regaliști. Sînt din sud, din Aquitania. Tatăl e magistrat: un omuleț gras, bondoc, păros ca un mistreț; cu o barbă scurtă și deasă, care îi înghite obrajii. E voinic și vioi, fierbe mereu în sine. Căci s-a născut la țară. La oraș se înăbușă. Îi place să mănînce, să rîdă din toată inima. Și cea mai mică împotrivire îl face să se năpustească, să bată din picior, să-și încordeze grumazul, să se lase cuprins de accese de mînie pe cît de scurte, pe atît de violente, care se risipesc pe negîndite. Își aduce aminte de funcția lui, și apoi se gîndește la spovedanie. Se stăpînește în mijlocul unui mîrîit și începe să se poarte cu politețe mieroasă. Dintre cei doi fii, cel mai mic are douăzeci și doi de ani și tocmai a intrat la Școala de arhivistică. Și-a lăsat o barbă mică și ascuțită, și-a făurit un zîmbet subțire și viclean, privește cu ochi obosiți, cu căutătura nesinceră a oamenilor de la sfîrșitul secolului al XVI-lea. G un băiat foarte de treabă, care ar vrea să aibă înfățișarea perversă a unui nobil din ceata domnului d’Epernon.72 Celălalt fiu, de douăzeci și opt de ani, cu fața rasă și Jean Louis de Nogaret de la Valette, duce d’Epernon (1554-1642), pair al Franței, general de infanterie și amiral. Deși a fost favoritul lui 72

519

rotofeie, cu părul aruncat artistic pe spate și pieptănat cu șuvițe mari, ca niște valuri – după modelul avocatului Berryer 73 – începe să-și facă faimă la barou, în procesele regaliste. Dacă se va întoarce regele, va fi ministru al justiției. Cele trei femei, mama și fetele, rămîn pe planul al doilea, (Annette le va cunoaște mai tîrziu.) Sînt șterse, citesc puțin, se plimbă puțin, nu se duc niciodată la teatru, dar foarte des la biserică. Își umplu timpul cu fapte de binefacere. Toți trei bărbații au primit o educație clasică, temeinică și strictă. Le-ar fi mai ușor să discute pe latinește, decît să se descurce, în afara granițelor țării, în limba engleză sau germană. Nu binevoiesc să învețe altă limbă. Barbarii din nord trebuie să învețe limba noastră. Trăiesc în cultul trecutului. Buni creștini toți trei, admiră fără rezervă păgînismul lui Maurras: roman în lege! Sînt veseli, le plac petrecerile și, cînd rămîn singuri, între bărbați, nu disprețuiesc anecdotele piperate. Toți șase – întreaga familie – se duc la liturghie! E un spectacol foarte înălțător. Orizontul lor e închis, dar e desenat limpede: ca acele peisaje din Franța cu liniile precise și bine conturate, înconjurate de coline ce închid dă veacuri vechiul orășel neschimbat. O parohie din Paris e ca un orășel de provincie. Tot ce se află dincolo de ziduri nu e privit cu răutate, ci doar cu un pic de ironie, a priori, fără să-l cunoască. Nu cunoști nimic, trăiești pentru mirul tău cerc închis. Iar deasupra e dumnezeu, e fîșia de cer unde, în ținuturile albe, cîntă clopotele de la Sainte-Sulpice.

Henric al III-lea și apoi al lui Henric al IV-lea, și-a atras adeseori dizgrația monarhilor datorită firii lui violente. 73 Antoine Berryer (1790-1868), avocat și orator legitimist – apărător al Burbonilor detronați de revoluția din 1830.

520

Totuși, cînd guvernul republicii le cere pe cei doi fii, ca să hrănească cu carnea lor mitralierele dușmane, nici unul dintre ei nu se împotrivește: „Cerșetoarea” 74 – republica – le-a devenit sacră. Cei șase sînt îndurerați. Dar n-o arată. Ei știu că trebuie să dai cezarului ce-i al cezarului. Dumnezeu nu e lacom. Se mulțumește cu sufletul. Renunță la trup. Ba chiar nici asupra faptelor nu-și mai cere dreptul. Îi e de ajuns gîndul. Iar cezarul se folosește de asta și ia tot. La etajul al doilea, locuiește împreună cu fiul lui, domnul Girerd, profesor de drept, văduv de vreo cîțiva ani. E și el din sud. Dar nu din același sud. E protestant din Cévennes. Se crede liber-cugetător (iluzie comună multor respectabili profesori ai universității noastre). Dar e „hughenot” în suflet, cum ar spune – și cum spun – tinerii Bernardin, care-și bat joc în familie de aerul lui țeapăn și de mutra lui de predicator din ceata Amiralului. 75 E un om foarte demn, cu un simț aspru al datoriei și plin de prejudecăți morale (ăștia sînt cei mai răi, căci sînt neîndurători). Cu toată stima pe care o poartă vecinilor de sus, cu toată curtenia lui cam scrobită, dar desăvîrșită, la care nu renunță niciodată, le plătește, cum se spune, cu aceeași monedă. Dorește sincer să fie nepărtinitor, dar catolicismul îi apare ca o tară, ca o boală din naștere, de pe urma căreia oamenii cei mai de treabă rămîn întotdeauna cu beteșuguri, orice ar face ei. Socotește fără șovăială că asta e cauza decăderii popoarelor latine. E totuși un istoric

La gueuse – așa numeau monarhiștii, în batjocură, republica. Gaspard de Coligny (1519-1572), căpetenia hughenoților în timpul războaielor religioase din Franța (sec. al XVI-lea), dintre catolici și protestanți. 74 75

521

scrupulos, care în tot ce spune și scrie se ferește de patimă, cu riscul de a părea rece și plicticos. Și e plicticos în lecțiile lui savante, înțesate de referiri și încărcate de note, pe care le îngînă pe nas, cu glas monoton. Dar, fără să știe, critica lui istorică e falsificată de idei preconcepute, pe care el nici nu le mai observă, atît! Se par de sigure. E falsificată de lipsa lui de plasticitate, care îl oprește să se adapteze la alte gînduri. Omul acesta care a citit mult, care a văzut totul în cărți, care a văzut mult în viață, a păstrat, cu tot părul lui cenușiu, un rest de naivitate comică, înduioșătoare, înspăimîntătoare – căci ea îi îngăduie orice fanatism. Simțul lui moral e foarte ridicat. Simțul psihic îi lipsește cu desăvîrșire. Nu-i înțelege pe cei care nu-i seamănă. Fiul lui e ca și el. Tînăr doctor de la Sorbona, care la treizeci de ani a susținut o teză remarcabilă, istoricul acesta vede lumea prin ochelarii ideilor. Bineînțeles, ai ideilor lui. Lentilele ar avea nevoie să fie verificate din nou de oculist. Dar niciodată nu-și dă seama de asta. Pentru el, ca și pentru tatăl său, la început n-a fost fapta. La început a fost principiul. Republica e un principiu. Cuceririle Primei Revoluții sînt evidente ca o teoremă. Iar războiul care s-a pornit e încheierea obligatorie a unei demonstrații. El trebuie să instaureze democrația și pacea în lume. Cei doi nici nu-și spun că ar fi mai înțelept sa păstreze această pace. Tatăl și fiul par doi frați care se aseamănă și se iubesc. Înalți și drepți, slabi, mîndri, trăiesc învăluiți în idei ce nu lasă să pătrundă îndoiala nici cit negru sub unghie. Și-au pus cinstit știința în slujba credinței lor democrate. Nici nu-și mai dau seama. Conștiința a devenit credință. Cred. Cred. Ar crede și sub cuțitul călăului (și fiul o să ajungă sub cuțitul călăului, în tranșee. Și tatăl o să se afle și dînsul alături de el, cu 522

inima însîngerată). Cred. Și oamenii aceștia se pretind libercugetători. Tînărul Girerd e logodit cu Lydia Murisier; o fată fermecătoare, curajoasă, dintr-o bogată familie geneveză, fată care s-a îndrăgostit de el. O iubește cu religiozitate. Dragostea Lydiei n-are nimic religios, e chiar foarte profană. Dar ea se străduiește să-i semene lui, așa cum ochii ei voioși și albaștri se străduiesc să pară serioși. Toată firea Lydiei e profană; cere vieții doar fericirile obișnuite: pămîntul, aerul și apa, toate anotimpurile, sănătatea, soarele, dragostea iubitului. Din păcate, iubitul caută fericirea vieții în afară de viață, în idei. Așa că ea se silește s-o caute tot acolo, împreună cu dînsul. Și tot astfel, cu supunere, mica elvețiană, care, în ceea ce-o privește, n-ar fi avut nici o pricină să treacă de partea cuiva în lupta dintre state, învață pe de rost catehismul republican francez – Revoluția anului! Și Drepturile Omului înarmat – credința logodnicului. Ah! Dacă și-ar urma imboldul inimii, cum l-ar mai lua în brațe ca să-l ducă la adăpost de măcel! Cum o mai chinuie războiul ăsta! Cît de departe e de gîndurile ei! Dar se mustră pentru asta, căci iubitul vede și judecă altminteri: înseamnă că ea e slabă, că ea greșește. Pentru a fi demnă de el, trebuie sa închidă ochii și să vadă cu ochii lui. „O, dragul meu, vreau să cred, cred și eu, pentru că tu crezi.” Singura din casă care refuză să creadă e Clarisse Chardonnet, vecina Annettei, de la același etaj. Nu, nu! Dragostea ei nu e dintr-acelea ce se jertfesc, nici din cele ce-l jertfesc pe iubit credinței lui greșite. De altminteri, nici n-ar fi adevărat! De crezut el nu crede; n-are decît respectul, teama de părerea celorlalți. E un funcționar de bancă, mediocru, drăguț, băiat de treabă, cu 523

mustăți subțiri și blonde, cu ochi de culoare deschisă, cam spălăciți. Problemele mondiale, lumea, politica sa spunem adevărul – chiar și patria îi sînt cu totul indiferente. Pentru el singura treabă însemnată pe lume e femeiușca asta pe care a cucerit-o (sau l-a cucerit ea?) acum trei luni. Ce luni! Nu se mai satura. Le tremură degetele cînd, înlănțuiți, își amintesc de nopțile trecute. Cum l-a subjugat femeia asta! O mica lucrătoare din Paris, care-l adoră ca pe un zeu, ca pe un zeu al ei. E bunul ei, jucăria ei, pisica, animalul ei de casa, sufletul ei – dară arc suflet – măruntaiele ei, tot ce arc! E oacheșă și mică, subțirică, înfrigurată, cu ochii catifelați, cu buzele ca un fir roșu pe o față palidă, pe care se străduiește să și-o fardeze; tot sîngele e supt de patimă. Iar el se lasă adorat cu bunăvoință. Nu e mirat; se dăruiește nesățioasei. Fiecare devine pradă la rîndul lui. Nici unul nu se gîndește că jocul trebuie să se sfîrșească. Pentru ei viața n-are alt înțeles. Dar cînd războiul vine să-l ia, tînărul se ridică fără murmur. Nu-i lucru înveselitor și nici el nu-i viteaz. Îi vine să plîngă pentru tot ce părăsește și pentru tot ce-i va ieși în cale. Dar se teme să nu fie ridicol, disprețuit, dacă lasă să i se vadă slăbiciunea. Doar bărbații nu trebuie să iubească prea mult. Ea l-a înțeles. Îi strigă: — Lașule, lașule! Și o îneacă plînsul. El se supără și rînjește jignit. „Laș”! Ce-i drept, frumoasă vorbă pentru cineva care o să se joace de-a eroul! „Să mori pentru patrie!” Ea îl imploră să tacă. Cuvîntul „moarte” o îngrozește, îi cere iertare. Și el se împăunează cu fraze patriotice; e un mijloc de a-și mai da curaj. Ea nu mai cutează să se împotrivească. E prea 524

singură, nu poate spune ce gîndește: lumea întreagă (asta nu-i nimic!) și el (asta e totul!) ar spune că săvîrșește o erezie. Dar știe că, în taină, nenorocitul gîndește ca și ea. „Să moară pentru patrie!” Nu, nu, de ochii lumii! Bărbații sînt lași! N-au tăria să-și apere fericirea. Nenorociții! Nenorociții! Își șterge ochii. E ca la teatru. Trebuie să zîmbească, pentru că așa vrea el. O să plîngă în culise. „Da, dar și tu! Nu poți să mă amăgești! Și tu ai inima sfîșiată ca mine. Lașule, lașule, de ce pleci?” Iar el, care-i citește gîndul, gîndește cu glas tare: — Ce pot face? Însă ea e femeie și-i pătimașă. N-aude. N-aude ceea ce nu-i convine. — Ce sa faci? Sa ramii. El dă din umeri, descurajat. Întreaga lume s-a unit împotriva ei! Și împotriva lui, de asemenea. Dar nu-l iartă. El dă dreptate lumii. Se supune. De ce? Și cei doi muncitori de la mansardă se supun: Perret (muncitor pielar) și Peltier (montor electrician) erau gata să lupte împotriva războiului. Dar dacă nu poți lupta împotriva lui, trebuie să iei parte la el. N-ai altă calc. Sînt amîndoi socialiști, au pornit de la aceleași convingeri. Dar oamenii se îndepărtează de locul de unde au pornit. Și așa s-a făcut că n-au ajuns amîndoi în același loc. Cu opt zile înainte, Perret credea morțiș ca n-o să fie război: — Toate astea sînt năzbîtii de-ale ziarelor și șmecherii de-ale jucătorilor de cărți, de-ale miniștrilor și diplomaților de la mesele verzi. Și, de altminteri, dacă negustorii ăștia de popoare vor să ne înșele, o să-i punem la locul lor. Doar sîntem și noi pe aici! Noi, 525

Internaționala, Jaurès, Vaillant 76 și Guesde 77, Viviani78 și toate sindicatele. Oastea de fier. Și toți tovarășii care se află de cealaltă parte a zidului, coi din Germania. Ascultă-mă, Peltier! Chiar acum cîteva zile, noi, ai noștri, ne-am întîlnit cu ei, s-a organizat totul, s-a dat cuvîntul de ordine. Dacă netrebnicii ăștia o să încerce mobilizarea, o să facem noi mobilizarea, cu brațele încrucișate! Dar Peltier rîde, fluieră glumeț și-i spune lui Perret: — Ești tînăr, tovarășe! Perret se înfurie. A trecut de treizeci și șapte de ani; și treizeci și șapte de ani de muncă fac cincizeci de ani de huzur. Peltier răspunde liniștit: — Tocmai! Ai muncit prea mult, n-ai avut timp să gîndești. Iar cînd Perret protestează și îi înșiră tot articolul citit în ultimul număr al ziarului lui – singurul care nu minte, după cum socotește el – Peltier dă din umeri și spune ostenit: — Cînd e vorba să pălăvrăgească! Dar cînd e vorba să facă ceva, o să se dea cu toții la o parte... Și s-au dat cu toții la o parte. După ce l-au răpus pe Jaurès, dintr-o lovitură, cum îl răpune pe taur toreadorul laș, ascuns 76 Paul Vaillant-Couturier (1892-1937), renumit conducător al mișcării muncitorești franceze și al Partidului Comunist Francez, scriitor, poet și publicist. S-a situat pe o poziție antimilitaristă în timpul primului război mondial. 77 Jules Basile Guesde (1845-1922), unul dintre conducătorii mișcării muncitorești franceze, lider al Internaționalei a II-a. 78 René Viviani (1863-1925), politician francez, trădează partidul socialist, în rîndurile căruia activase inițial, formînd împreună cu alți renegați așa-zisa grupare a „independenților”, sau Partidul Socialist Republican, cum s-a numit după 1947.

526

după gard, a urmat demonstrația imensă în Parisul înmărmurit, întunecata ceremonie funebră, cuvîntări și iar cuvîntări, o adevărată ploaie de cuvîntări, asupra celui care nu mai putea vorbi. Erau cu toți de față: cei cel plîngeau pe bărbatul culcat pe catafalc și cei care gîndeau: „Stă mai bine acolo...” Iar poporul aștepta cuvîntul răzbunător, cuvîntul de ordine, care să sfîșie neliniștea, fulgerul în întuneric. Și, din toate aceste puri, care-și revărsau elocința funebră, n-a ieșit nimic decît moartea și renegarea. Au spus: „Juram că Jaurès va fi răzbunat”. Dar nici nu apucaseră să rostească jurămîntul că-l și trădaseră: au ajuns ațîțători la războiul care-l ucisese pe Jaurès. Au început să spună poporului: „Duceți-vă să ucideți! Să făurim Uniunea Sfîntă pe trupul fraților noștri!” Și cei din Germania au spus la fel. Poporul a tăcut, năucit. Iar după o clipă, a început să strige și li s-a alăturat. Nu-i obișnuit să gîndească singur. Dacă cei pe care i-a însărcinat să gîndească în locul lui, călăuzele, îl duc la război, înseamnă că trebuie să se ducă. Și Perret caută acum să se convingă că va sluji cauza poporului și a Internaționalei. Își spune că după război va urma vîrsta de aur. Trebuie doar să-și îndulcească hapul. Dar Peltier spune sceptic: — Haida-de! M-am săturat de cauza poporului. Voi căuta s-o slujesc pe a mea. Trebuie să facem ca și ei (se gîndește la rechinii cei mari ai socialismului, care au trădat cauza lui): să ne punem la adăpost. Peltier se va pune la adăpost. Peste tot, în casă, gîndurile oamenilor sînt lipsite de violență. Lumea e supărată pe germani pentru că sînt agresori (agresori, vezi bine. Asta nu se discută). Nimeni nu iubește războiul, dar 527

mergem să-i învățăm minte. Și, din adîncul durerii, care se da înapoi mută, cu dinții strînși, conștiința jertfei trezește entuziasmul. Dar ura nu s-a născut încă. Urme de ură se întîlnesc, poate, doar la Ravoussat (Numa), Negustor de lemne fi angrosist de vin de la parter. Bărbatul acesta gras, diform, care-și tîrăște picioarele bolnave de gută în niște papuci pătați, vorbește mult de boși79 înjurînd mereu, și-l invidiază pe Clovis, fiul lui, pentru că se duce să le găurească pielea mîncătorilor de cîrnați. Iar băiatul se bucură: o plimbare) O să se desfete acolo cu bere și cu Gretchen 80. Toți rîd. Toți strigă, dar se simte neliniștea pe care negustorul gras și-o înăbușă cu vorbe umflate, se simte ce mînie îi stîrnește gin du! Primejdiei la care e silit să-și expună fiul, singurul fiu. — Dacă ar fi să... Dacă l-ar... Doamne sfinte! Dacă ar fi să pățească ceva... Dar, cu toate astea, atmosfera din casă e în general demnă, fără furie, fără slăbiciune, plină de o hotărîre religioasă și bărbătească. Fiecare își încordează încrederea, ca pe un arc întins spre dumnezeul necunoscut. Și fiecare își păstrează frămîntările pentru sine. I-am vizitat pe toți? N-am uitat pe nimeni din casă? A! Ba da. La etajul cinci, într-un apartament mic, alături de Cailleux, locuiește Joséphin Clapier, un tînăr scriitor, de douăzeci și nouă de ani, bolnav de inimă, reformat. Se ascunde. Instinctul

79 Boches, abreviere de la albocbes, peiorativ pentru allemands (germani). 80 Diminutiv pentru Grete, nume de femeie foarte frecvent în Germania.

528

îl sfătuiește să nu se arate prea des. Deocamdată, lumea îl plînge. Dar mila e un împrumut de care e bine să nu abuzezi. Și Clapier e prevăzător. N-are conștiința împăcată. Colo jos, îl pîndește un ochi: Brochon, pe care l-am uitat. E totuși greu să treci fără să-l vezi: soțul portăresei, agent de poliție. El nu pleacă, e nevoie de ochii și de pumnii lui. Datoria îl ține legat la mal. Și, din pricina asta, e și mai războinic; veghează asupra suspecților, asupra dușmanului din dosul frontului. Își cuprinde casa cu o privire părintească. Domnește în ea un spirit sănătos, îi face cinste. Se poartă cu chiriașii cu o bunăvoință deosebită. Totuși, datoria înainte de toate! Îl pîndește pe Clapier. Clapier e pacifist. De astă dată am terminat, într-adevăr; sfîrșesc ocolul cu cîinele casei. Am intrat pretutindeni. În afară de primul etaj. Primul etaj e închis. Primul etaj e sfînt. Acolo locuiește proprietarul. Iar domnul și doamna Pognon, oameni bogați, bătrîni, plictisiți, au plecat în vacanță. Au încasat chiriile pe iulie. Se vor întoarce în octombrie. Va trece un trimestru. Și un milion de vieți. * Cei opt războinici au plecat. Iar cei care rămîn în urmă își țin răsuflarea, ca să audă cum li se pierd pașii în depărtare. Străzile mișună de oameni. Dar în inimi, în casă, apasă, în timpul nopții, o tăcere tragică. Annette e liniștită. N-are nici un merit, căci n-are nimic de riscat. O știe și se simte umilită. De-ar fi bărbat, fără îndoială că ar pleca fără șovăire. S-ar arăta oare tot atît de tare, dacă fiul ei ar avea cu cinci ani mai mult? Cine știe? Ea n-ar spune că gîndul acesta o jignește. Îi năvălește sîngele în față de minie împotriva ci înseși, e în stare să regrete că nu poate arunca în joc, împreună cu 529

sine, tot ceea ce iubește. Să regrete, da, poate... Dar să-și arunce tot? Adevărat?... E sigură? Să ne prefacem că o credem! Dacă am spune nu, ar încrunta sprincenele, ca o Junonă mînioasă. Dar cînd băiețandrul trece pe lîngă ea, abia se stăpînește să nu-l cuprindă pătimaș în brațe. Îl are. Îl păstrează. Oricîte puteri ar domni în firea ei, nu e silită să acționeze. Ea (fiul ci și ca) se află la adăpost pentru o vreme. Soarta i-a dăruit un răgaz ca să observe. Și-l folosește. Poate vedea limpede. Nu e tulburată de nici o convingere. Pînă în ceasul acesta, problemele războiului și ale păcii n-au frămîntat-o de loc. De mai bine de cincisprezece ani e prinsa în întregime de o luptă mai apropiată – lupta pentru pîine, și de una mai arzătoare – lupta cu sine însăși. Acolo-i adevăratul război; îl reîncepe în fiecare zi. Și armistițiile pe care și le îngăduie sînt neînsemnate. Cît despre războiul din afară, politica statelor s-a desfășurat departe de Annette. A Treia Republică sau mai curînd (căci regimul acesta slăbănog, ca și partenerul său, palavragiul de împărat german, n-a spus vreodată da, fără să spună și nu, a cultivat, pe rînd, praful de pușcă și ramura de măslin) norocul Europei, pe care Europa nu la meritat, a păstrat vreme de patruzeci de ani (cei patruzeci de ani de viață ai Annettei) o pace netulburată. O întreagă generație n-a văzut războiul decît din depărtare, șters, sub chipul unui decor, sau al unei idei – ca pe un spectacol romantic ori ca pe o temă de discuții morale și filozofice. Pătrunsă de educația științifica oficială, în niște vremi în care relativitatea nu zdruncinase încă totul, Annette s-a obișnuit să primească ceea ce este ca pe o ordine firească a lucrurilor, dată o dată pentru totdeauna și cîrmuită de legi. Războiul face parte din legile firii. Nu i-a venit niciodată în gînd să nege legile naturii sau să li se împotrivească. Ele nu depind de inimă, nici măcar de 530

rațiune; dar poruncesc și uneia și celeilalte. Trebuie acceptate. Annette acceptă războiul, cum acceptă moartea ori viața. Dintre toate poruncile firii, primite o dată cu darul tainic și sălbatic al vieții, războiul nu e nici cea mai absurda, nici cea mai cruntă. Cît privește patria, sentimentele Annettei n-au nimic deosebit. Nu sînt foarte aprinse, dar nu le pune la îndoială. Nu se gîndește niciodată la ele în viața de toate zilele, nu se fălește cu ele, nici nu le cercetează. Sentimentele acestea sînt și ele un fapt. Dar o dată cu prima clipă de război care, asemenea unui ciocan pe un clopot, a făcut să vibreze aceste simțăminte, Annettei! Se pare că o parte din ea, un tărîm întins și adormit, se deșteaptă. Cea dintîi impresie pe care o are e că s-a îmbogățit. Era strivită în cușca individualismului. Acum a scăpat și își întinde mădularele înțepenite. S-a deșteptat din somnul singurătății. E un popor întreg. Simte în ea toate frămîntările unui popor. Din prima clipă are conștiința nelămurită ca s-a deschis o poartă mare a sufletului, care stă de obicei închisă – templul lui Ianus81. Firea cu puterile ei i se dezvăluie în toată goliciunea. Ce va vedea? Ce se va ivi? Orice ar fi, e gata, așteaptă, se află în elementul ei. Cei mai mulți dintre oamenii din jurul ei nu sînt făcuți pentru viața aceasta aprinsă. Fierb. Abia a trecut o săptămînă din august, și sînt cuprinși de friguri. Frigurile atacă organismele acestea lipsite de apărare. Pielea se acoperă cu pete de pe urma sîngelui otrăvit de ivirea bruscă a germenilor contagioși. Bolnavii

81 Divinitate din vechea mitologie italică, apoi romană. Se credea că are darul de a vedea la fel de bine trecutul ca și viitorul – de aceea era reprezentat cu două capete. În timp de război templele închinate lui erau tot timpul deschise.

531

tac, absorbiți. Se închid în odaia lor. Boala mocnește. Annette e calmă. E singura din mediul ei care nu și-a pierdut cumpătul; mai curînd și l-a regăsit. E înspăimîntător de spus: răsuflă ușurată. Fără îndoială că se aseamănă cu femeile din vremea marilor năvăliri, străbunele ei. Cînd valurile dușmane se loveau de întări tu rile de lemn ale taberei lor nomade, ele se suiau pe căruțe, ca să ia parte la apărare. Și pieptul lor gol respira mai bine în vîntul cîmpiei întinse. Inima lor, care bătea rar și puternic, năzuia la luptă, în timp ce puhoaiele dușmane dădeau asaltul. Și femeile îmbrățișau cu privirea ogoarele pustiite, în care roțile căruțelor lor lăsaseră urme, cercul întunecat al pădurilor din zare, liniile zvelte ale colinelor și bolta cerului liber ce așteaptă sufletele libere. Din vîrful căruței ei, Annette privește și recunoaște: „Așa e...” Cum se spune în India: Și acesta ești tu, copilul meu. În circul lumii a pătruns Sufletul cotropitor. Ea se recunoaște în el. Eu sînt inimile acestea înfrigurate. Eu sînt forțele ascunse, demonii dezgoliți, jertfele, cruzimile, entuziasmul, violențele. Eu sînt puterile blestemate și sfinte ce vor să se ridice din străfunduri. Tot ce e în ceilalți este și în mine. Mă ascundeam. Mă descopăr. Pînă acum n-am fost decît o umbră din ceea ce sînt acum. Pînă acum îmi trăiam zilele în visuri; în timp ce adevărul se află în visurile izgonite. Iată adevărul... lumea în război... eu... Cum se poate exprima prin cuvinte tot ceea ce nu se poate spune, dar care fierbe ca și mustul în cadă, în tăcerea și în visul acestei inimi de bacantă? Cum poate fi exprimată înfrigurarea ce urca în Annette, pe care ea o observă, o adulmecă, și amețeala aceasta liniștită... Se joacă o drama îngrozitoare, în care și ea are un rol. Dar încă nu i-a sunat ceasul să intre în scenă. E gata, dar 532

nu e luată de puhoiul acțiunii, îl mai poate încă privi. Aspiră clipa aceasta fără pereche. Stă aplecată asupra șuvoiului și priveliștea o amețește; dar se ține la margine și așteaptă clipa cînd! Se va spune: „E rîndul tău! Aruncă-te!” * Torentul urlă și se umflă. Se rup zăgazurile. Începe inundația. Începe haosul, încep măcelurile, orașele sfat în flăcări. În cincisprezece zile omenirea Apusului a fost împinsă cu cincisprezece veacuri înapoi. Iată, ca în vremurile străvechi, cum se trag înapoi, în fața năvălitorilor, valurile popoarelor smulse de pe pămîntul lor... Exodul nesfîrșit al refugiaților din nord se năpustește asupra Parisului ca o ploaie de cenușă ce prevestește lava. Zi cu zi, Gara de Nord, ca un carnal, vărsa șuvoiul jalnic de refugiați. Plini de noroi și istoviți, se adunau în grupuri mari și zdrențuite pe lîngă Piața Strasbourg. Fără lucru și chinuită de nevoia de a-și cheltui puterile de prisos, Annette străbătea turmele acestea omenești, adevărate îngrămădeli de oboseală, scuturate din cînd în cînd de strigăte și de gesturi mînioase. Și inima ci tresărea de indignare și de milă. În mulțimea aceasta de nenorociri anonime, unde nu mai știa să aleagă, simțea nevoia să apuce o făptură asupra căreia să-și ațintească pupilele mioape, dăruindu-i ajutorul ei pătimaș. De cum intră în sala gării văzu în scobitura unui zid, între doi stîlpi, două chipuri – pe care le alesese din instinct: un bărbat întins și o femeie așezată pe pămînt, care ținea pe genunchi capul bărbatului. Vlăguiți, se prăbușiseră lîngă intrare de cum coborîseră din tren. Valul de trecători se ciocnea de femeia așezată, care se străduia să-l apere pe cel culcat. Ea se lăsa călcată în picioare. N533

avea ochi decît pentru fața cu pleoapele închise. Annette se opri și, adăpostind-o cu trupul ei, se aplecă s-o privească. Nu-i vedea decît ceafa, gîtul alb ca laptele și voinic, o coamă de păr roșu, des, mînjită de noroi, vopsită parcă cu funingine. Îi mai vedea și mîinile, care strîngeau obrajii galbeni ai bărbatului întins. Un bărbat? Un băiețandru de optsprezece-douăzeci de ani, la capătul puterilor. La început, Annette crezu ca băiatul își dăduse sufletul. O auzea pe femeie repetînd zgomotos, cu o voce deznădăjduită și pătimașă: — Nu muri, nu vreau... Și mîinile pătate de noroi și de zgîrieturi pipăiau obrajii, ochii, gura feței nemișcate. Annette o apucă de umeri. Ea nu se întoarse. Îngenunchind lîngă ea, Annette îi dădu degetele la o parte, ca să pipăie fața băiatului. Femeia păru că nici n-o vede. Annette spuse: — Dar trăiește, trebuie să-l scăpăm! Atunci femeia se agăță de ea, strigînd: — Scapă-mi-l! Privind-o de aproape, Annette văzu o față stropită de pistrui, cu trăsăturile puternice, la care te izbeau mai întîi gura cărnoasă și nasul scurt, ce forma, împreună cu buzele ieșite în afară, un fel de bot. Era urîtă: cu fruntea joasă, cu umerii obrajilor și fălcile mari. Dar gura aceasta nesățioasă și masa de păr roșcat, care alcătuia un fel de turn deasupra frunții înguste, te izbeau de la prima vedere. Abia după aceea îi vedeai ochii mari și albaștri, niște ochi flamanzi, ochi lăptoși. Annette o întrebă: — Nu-i rănit? Cealaltă șopti: — Am umblat zile întregi, e istovit. 534

— De unde veniți? — De la C... Sus în nord. Au venit și au dat foc. Am ucis... Am luat pușca agățată de zidul fermei și, de după gard, am tras în cel dintîi. Am luat-o la fugă. De cum ne opream din goană, să mai răsuflăm, le auzeam bocănitul în spatele nostru. Vin ca un tăvălug. Tot cerul e negru. Ca un nor aducător de grindină. Am fugit, am fugit... a căzut... L-am dus în brațe. — Cine e? — E fratele meu. — Trebuie să ieșim din praful ăsta. Ne calcă în picioare. Ridică-te! Ai vreun cunoscut la Paris? — Nu cunosc pe nimeni. Și n-am nimic. A pierit totul. Am fugit fără un ban, fără altă îmbrăcăminte decît asta, care a ajuns să mi se lipească de trup. Annette nu șovăi: — Haideți cu mine! — Unde? — La mine. Îl apucară pe bărbatul culcat, soră-sa de umeri, Annette de picioare. Erau amîndouă voinice, și corpul slăbit nu cîntărea mare lucru. Găsiră îndată o targă; un lucrător bătrîn și un băiețandru se oferiră s-o ducă. Femeia se încăpățînă să-și țină fratele de mînă, Stingherea pe cei care purtau targa și se lovea de trecători. Annette o apucă de braț și o trase lîngă sine. La fiecare zguduire a tărgii, simțea cum degetele femeii se strîngeau, și and purtătorii lăsau o clipă targa jos, femeia îngenunchea alături. Își plimba mîinile peste obrajii fratelui ei, murmurînd un șir de cuvinte aspre și mîngîietoare, în care flamanda se amesteca cu franceza. Ajunseră acasă. Annette îi așeză în sufragerie. Familia 535

Bernardin le împrumută patul unuia dintre fii. Cu salteaua Annettei făcură alt culcuș pe podea. Bolnavul nu-și venise în fire. Îl dezbrăcară; chemară un medic. Mai înainte ca acesta să sosească, soră-sa, care se încăpățîna să vegheze, se prăbuși zdrobită. Și somnul o înghiți vreme de cincisprezece ceasuri. Annette veghe singură. Își trecea privirile de la un chip la altul; unul de ceară și scofîlcit, de parcă se putea vedea cum se golește de viață; celălalt violent, umflat, răsuflînd cu gura căscată. Din vreme în vreme, rostea cuvinte fără șir. Annette ațipise în tăcerea nopții, păzind cele două somnuri: somnul morții și somnul nebuniei. Și tresări întrebîndu-se pentru ce a adus sub acoperișul ei o torță zănatică. * Mai înainte, nu existase nici o legătură între locatarii apartamentelor din casă. Cel mult dacă știai numele vecinilor de alături. Primele săptămîni de război îi apropiară unii de alții. Ținuturile acestea mici își deschiseră granițele, se uniră într-o națiune comună. De astă dată oamenii își vedeau nădejdile și temerile contopite. Cînd se întîlneau pe scară, nu mai treceau fără să se vadă. Învățau să se privească în față. Se descopereau. Începură să schimbe cîteva cuvinte. Individualismul bănuitor nui mai făcea să întîmpine cu trufie întrebările grijulii. Veștile de la cei plecați treceau de la unii la alții, ca și veștile despre patrie, marea lor rudă amenințată. În ceasurile cînd așteptau poșta se forma un grup mic în capul scării: neliniștile fiecăruia se încălzeau la focul încrederii comune. Se năștea o bunăvoință care-i făcea să-și uite la timpul potrivit prejudecățile, să lase o vreme la o parte ceea ce-i îndepărtase unii de alții. Domnul Girerd se întovărășea acum cu domnul Bernardin. Iar doamnele Bernardin, femei pioase, politicoase dar temătoare răspundeau 536

saluturilor Annettei cu un zîmbet prietenos. Hotărîseră să uite – măcar o vreme – de îndoielile avute cu privire la tainica lor vecină și la maternitatea ei, poate de nemărturisit. Nu se apropiaseră mai strîns, nu deveniseră mai îngăduitori. Nu acceptau astăzi nimic mai mult decît ieri. Dar ceea ce nu acceptau se prefăceau că nu văd. Numai micuța doamnă Chardonnet se zăvora în durerea ei. Nici nu voia să vadă privirea prietenoasă a Lydiei Murisier, care îi deslușea chinul și ar fi vrut să-l amestece cu chinul ei, să-i dea din propria ei nădejde. De sus pînă jos erau cu toții pasageri ai aceluiași vapor. Și uraganul se apropia. Primejdia netezea deosebirile. Măcar de-ar fi amenințat întreg pămîntul (așa va fi!). Am vedea, în sfîrșit, toate popoarele unite împotriva naturii, devenind omenire... Dar e nevoie de două lucruri: în primul rînd, să n-aibă nimeni putința să-și scape viața fără ceilalți; în al doilea, să le rămînă tuturor sorți de scăpare. Căci altfel, omul s-ar da bătut. Condițiile acestea nu se află niciodată îmbinate multă vreme. În vremea aceea erau. Năvala germană aproape că se lovea de porțile Parisului. Guvernul o ștersese. Toți cei din casă arătau un dispreț mînios față de fuga guvernului, la Bordeaux. Sylvie turbase. Semăna cu străbunele ei, în clipa cînd aflaseră că regele Ludovic 82 spălase putina. Nu le-ar fi mers bine eroilor de la Château-Margaux83 dacă ar fi dat de foarfecele Sylviei. Dar socoteala asta avea de gînd s-o plătească mai tîrziu. Acum aveau griji mai grabnice. Mătușa și nepotul, Sylvie și Marc, săpau, împingeau roaba la

82 Ludovic al XVI-lea (în timpul revoluției din 1789). 83 Localitate de ligă Bordeaux unde se retrăsese guvernul.

537

lucrările de terasament, pe care le poruncise Gallieni 84 ca să potolească înfrigurarea Parisului. Nu-și pierduseră capul. Așteptau, nădăjduind în mai bine, gata să îndure tot ce-ar fi fost mai rău. Marc își mîngîia în buzunar faimosul revolver. Îi venea sa dorească intrarea nemților în Paris, ca să-l poată încerca. Cu mîinile fierbinți, cu înfățișarea liniștită, Annette parcă nu s-ar fi simțit niciodată mai bine. Se simte ușurată. Știe ce riscă și ea, și fiul ei. Ceilalți sînt la fel. Temerile părinților sînt îndulcite de gîndul că iau și ei parte la primejdia copiilor. Lydia Murisier vine să citească la Annette scrisorile logodnicului ei. Încă înainte de a-și vorbi, cele două femei s-au simțit atrase una de alta. Annette a deslușit cîntecul tainic al izvorului pe cîmp. Și Lydia a citit în zîmbetul înduioșat al acestei surori mai mari că ea a găsit cheia muzicii sale lăuntrice, ca singură din toată casa. Îi este dulce gîndul de-a fi înțeleasă. Dar nu-și spun nimic despre cîntecul acesta al inimii. În mijlocul zgomotului de arme e oprit să asculți prea mult melopeea zilelor de pace, flautul care-și plînge fericirea. Lydia citește scrisorile iubitului, care îi vorbește de înalta datorie a ostașilor ce luptă în numele civilizației. Tînărul stoic o cuprinde și pe ea în aureola lui înghețată. Îndrăgostita Lydia se scufundă în aceste raze reci cu o bucurie străbătută de fiori. Căldura sînului ei topește zăpada ideilor. E încă copil. Jertfa ei aspră e aurită de amăgire. Pentru ea, eroismul e pe jumătate un joc. Știe că e un joc primejdios, dar crede, vrea să se creadă apărată de un zeu care veghează asupra dragostei sale. (Oare zeul și dragostea ei n-au același chip?) Pare plină de încredere, fericită, și rîde cu rîsul ei deschis, din fundul pieptului, așa cum fac copiii. Și, deodată, se pornește pe plîns, 84 General francez (1849-1916), guvernatorul Parisului în 1914.

538

fără să spună de ce. Pe Annette o cuprinde mila. O vede cum se aprinde pentru niște idei pe care le rostește, avîntată dintr-o singură suflare, pînă ce se încurcă, șovăie. (Oare nu s-a înșelat la vreun cuvînt? Își cere iertare cu privirea, cu un zîmbet încurcat și fermecător.) Iar Annette ar avea poftă să o prindă în brațe și să-i spună: „Fetițo, nimic din ce vorbești nu-i al tău. Sprijină-ți fruntea pe gura mea! Cînd taci, îți aud inima...” Dar nu se cuvine s-o audă. Are dreptate. Să-și rostească vorbele învățate pe de rost, care-i aduc uitarea! Ideile fac să adoarmă inima. Toată casa se îmbată cu idei. Exaltarea ajunge la culme în timpul zilelor – celor cinci zile – în care se dezlănțuie bătălia națiunilor. Instincte firești de apărare, de ajutor reciproc, de glorie, de jertfă iau avînt. Și vine ziua cînd în Piața Notre-Dame mulțimea se roagă fecioarei. Iar dintr-o galerie a catedralei, cardinalul zvîrle spre ca acest cuvînt: „Victorie!” * Și totul se oprește. Înflăcărarea se curmă deodată. Sufletul cade înapoi. Din octombrie lupta lîncezește. Primejdia cea Marc a trecut. Spinul e înfipt pentru multă vreme în carnea care se înveninează. Toți trebuie să se pregătească pentru a trăi așa ani întregi. Dar cine poate să se gîndească cu seninătate la acești ani? Se mint unii pe alții. Sînt mințiți. Pentru a-și păstra exaltarea, se folosesc de mijloace artificiale, de palavrele presei, de înșelăciunile și grozăviile ei (sînt într-adevăr ale ei: ea le primește, ca le născocește, cu o bucurie de canibal). Iar publicul, ca un bețiv, e scuturat din toropeala lui de tresăriri sălbatice de ură. Casa lîncezește în suferință, în mînie, în nerăbdare, în plictiseală. Iarna se tîrăște. Tulburarea bolnăvicioasă a sufletelor 539

iese la iveală în lumina ei mohorîtă. Cei doi refugiați din nord, Apolline și Alexis Quieroy, rămăseseră la Annette. Ea se gîndise să-i adăpostească cîteva săptămîni, pînă ce se va fi însănătoșit Alexis și vor fi găsit o altă locuință, sau ceva de lucru. Dar ei nici nu-și căutau de lucru. Socoteau firesc să locuiască la Annette. Și nu se arătau de loc sfioși. Li se părea că nu-i treaba lor să țină socoteala de cît cheltuiește Annette. Se considerau victime, față de care tot restul Franței avea îndatoriri. Apolline se arăta chiar nemulțumită de locuință: erau prea înghesuiți în sufragerie. Nu cuteza să-i ceară Annettei camera ei, dar dacă i-ar fi dat-o, abia de i-ar fi spus „mulțumesc”. Marc era mînios. Simțea pentru femeia aceasta o repulsie ce-l fascina. Erau niște oaspeți ciudați. Alexis își petrecea o parte din zile culcat. Apolline nici nu ieșea din casă. Și nu era ușor să-i hotărăști să aerisească locuința. Stăteau închiși în casă, nemișcați. Alexis părea fără vlagă. Rămăsese istovit de pe urma goanei de la începutul invaziei. Avea părul blond, cîrlionțat, care-i atîrna pe fruntea strîmtă și arcuită, ochii mici, de un albastru spălăcit, buzele parcă umflate, gura mereu deschisă ca să răsufle. Semăna cu sora lui. Dar ea era bărbatul. Alexis vorbea rar, era mereu adîncit într-o visare vîscoasă, sau mesteca rugăciuni, mîngîind niște mătănii. Rugăciunea e un scrînciob în care se leagănă mințile adormite. Dumnezeu era al lor: se instalaseră la el, ca la Annette; ceilalți n-aveau decît să se mute. Greoi, dar stăruitor, Alexis se înfipsese în casă. O lăsa pe Apolline să se miște. În femeia aceasta zăcea o energie brutală, pe care o ținea ceasuri întregi înăbușită; stătea aplecată asupra unui lucru de mînă, pe care alergau cu iscusință degetele ei nerăbdătoare. Și deodată 540

arunca lucrul cît colo, se scula, bătea din picioare; începea să umble prin cameră, și umbla, umbla în cerc, în spațiul strîmt dintre pat și fereastră. Se oprea și amenința cu pumnul pe un dușman nevăzut. Mormăia că vrea să-i crape ochii cu unghiile. Și vorbea, gemînd, mormăind, amenința, spunea mereu același lucru. În cele din urmă se arunca pe patul fratelui ei, îl prindea în brațe și dădea drumul unui șuvoi de vorbe pătimașe. Rostea și el cîteva cuvinte, plîngărețe și monotone, apoi, în sfîrșit, se lăsa tăcere. Părea că moartea domnește în cameră. Asemenea vecini nu prea erau odihnitori. Dar nimeni nu îndrăznea să se plîngă. Pe ci îi plîngeau. Fiecare încerca să se arate răbdător cu ceilalți. Și fiecare suferea. Refugiații avuseseră partea lor de suferință: înainte de a fugi, își văzuseră casa arzînd împreună cu mama infirmă, văzuseră cum fusese împușcat un servitor bătrîn. Fiecare înțelegea că mințile acestor nenorociți rămăseseră zdruncinate. Annette, care nu trecuse prin alte încercări, se simțea datoare să sufere vecinătatea aceasta apăsătoare. Dintre toți, ea era singura cu care Apolline mai voia să stea de vorbă. N-aveau legături prea strînse. Femeia aceasta ciudată trecea deodată de la o dușmănie morocănoasă la o încercare de apropiere prietenească, ca apoi să se întoarcă de îndată la vechea ei purtare. În rarele clipe în care se arăta mai deschisă, s-ar fi spus că simte în firea Annettei unele trăsături asemănătoare cu ale ei. Și nu erau trăsăturile pe care Annette și le recunoștea mai cu plăcere. De aceea se simțea stingherită. Cînd se lăsa din nou zidul care le despărțea, o cuprindea un simțămînt de ușurare. Dar apropierile erau rare. Cel mai adeseori, Apolline se zăvora în mocirla sufletului ei tulbure și pătimaș. Parcă se desprindea din ea un miros de friguri. Marc, ca un cîine tînăr de vînătoare, o adulmecase scîrbit și ispitit. 541

O ura și o observa. Și atmosfera aceasta de patimă bolnăvicioasă o apăsa pe Annette în nopțile fără somn. Se părea că de sub uși străbat de-a lungul scărilor miasme de boală. La același etaj, ușă în ușă cu Annette, Clarisse tremura închisă în casă. Nu voia să vadă pe nimeni. Ura lumea întreagă. În ea era frig și noapte. Parcă tot sîngele! Se oprise. Se simțea ca o bucată de scoarță dintr-un arbore înghețat, care se preface în piatră. Căldura se ivea din nou, în valuri, numai cînd soseau vești de la cel plecat. Le citea cu ochii uscați, cu inima chircită. Părăsind-o, el îi furase soarele nopților. După ce citea, mototolea hîrtia și o ținea ghemotoc, în pumnul strîns. Totuși, îi răspundea prin cîte o scrisoare scurtă și ștearsă, în care nu străbătea nimic din ceea ce suferea ea, nici din ceea ce ar fi vrut să facă pe alții să sufere. Ea nu se prefăcea. Făcea parte dintre femeile pentru care scrisul slujește să exprime numai ceea ce e în jur și nimic din ceea ce e înăuntru; să exprime ceea ce face omul și nu ceea ce gîndește, ceea ce este. Nu-și vorbea nici sieși. Ca să stai de vorbă cu inima ta, trebuie s-o simți cum bate. Inima înțepenise sub scoarța înghețată. Pînă și suferința îi era țeapănă. Și se zăvora în dușmănie. Dar primăvara, gheața se topi. Într-o zi, Marc o auzi rîzînd. Umbla încoace și încolo prin cameră. Și se uita în oglindă. O întîlniră pe scară. Ieșea tîrziu în oraș. Se îmbrăca cu gust: era o cochetă din instinct, ca o adevărată fiică a Parisului. Linia trupului îi era zveltă și mișcările suple, ca ale unei pisici. Și, tot ca într-o pisică, mocnea patima, iar în ochi avea o privire rece. Trecea fără zgomot. Se ferea să se oprească. Saluta cu un semn din cap. Dacă! Se vorbea, răspundea rezervată printr-un cuvînt politicos și pornea mai departe. Nu voia să împartă nimic, nici 542

din ce era al ei, nici din ce era al altora: „îmi urmez calea mea, urmează-ți-o pe a ta!” Părea o străină. Și lumea iartă orice, în arară de refuzul de a mînca din aceeași farfurie cu ea. Clarisse fu încolțită de gîndurile răutăcioase ale celorlalți. Nici nu-i păsa. Vecinii aveau și altele de făcut decît s-o urmărească. Numai o singură făptură o pîndea, cînd se întorcea noaptea. Și o pîndea cu închipuirea înfierbîntată. Era Marc. Tot el... Se simțea înconjurat de atîtea taine! Simțea la dreapta și la stingă patului lui fecioare rătăcite, cu trupurile aprinse... Deasupra Parisului sufla un vînt de desfrînare. Desfrînarea e sora urii. Dar ura poate fi și casta. În familia Bernardin ura era legată de cei care au suferit. Rugăciunea pentru pace, pe care papa o adresase creștinătății, fusese rău primită de către stat și cler. Amîndoi erau înțeleși. Glasul papei trebuia potolit în grabă. Credincioșii se răsculară. Sîngele le fierbea în vine. Bernardintatăl, pios, dar repezit, rostea cuvinte aspre împotriva papei, care era străin. Din fericire, se mai găseau în Franța oameni ai bisericii care să-i ascundă spusele. „Preasfinte părinte, sanctitatea-ta ne poruncește să ne rugăm pentru pace... Foarte bine! O să lămurim noi asta... Facă-se voia ta – numai să fie și voia noastră!... Pace. Pace, fraților..” „Pacea înseamnă biruință”, repeta supusă, după cardinalul arhiepiscop, bolta de la Notre-Dame. Și lambriurile aurite ale bisericii Madeleine: „Pacea, doamne, pacea adevărată, pacea ta, adică pacea noastră – și nu cealaltă pace, a dușmanului, pe care vrem să-l ucidem!...” Totul e să lămurești înțelesul cuvintelor. 543

În felul acesta, conștiințele creștine se simt liniștite. Familia Bernardin se declară mulțumită de papă și de păstorii lui. În mintea bătrînului magistrat, pietatea se amestecă în chip ciudat cu bucuria șireată de a fi interpretat un text de lege în sens contrariu celui adevărat. Stă cu fruntea plecată în fața altarului, cu ochii pioși și încăpățînați, pe buze îi joacă un zîmbet tainic... „A fost o treabă bună… Fiat voluntas tua! 85 Sfinte părinte, team păcălit.. “. Tot așa, și părintele Sertillange le făcea să plîngă de extaz pe sărmanele femei care-l vedeau pe Hristos soldat, stînd alături de fiul lor, în tranșeea de la Ghetsimani. Printr-o înspăimîntătoare schimbare la față, cîmpul măcelului apărea ochilor înroșiți de plîns, inimilor înnebunite, ca un altar în care se celebrează jertfa sîngelui dumnezeiesc În pocnii de noroi și de aur, de durere și de glorie. Și cea dintîi care bău paharul pînă la beția deznădejdii fu gura tînără, făcută să sărute, a Lydiei Murisier. Iubitul căzuse în luptă din primele zile ale lui septembrie. Multă vreme nu aflară nimic. În învălmășeala turmelor omenești, care se năpusteau, dădeau înapoi, se năpusteau din nou cu ochii închiși, ca un zid de carne, călcînd în picioare carnea celor morți, nu era vreme de făcut socoteli. Lydia citea încă plină de încredere scrisorile logodnicului, iar el pierise de cincisprezece zile. Patria era salvată. Nu-și putea închipui că cei care o salvaseră pot pieri. În octombrie sentința de moarte se prăbuși asupra casei. Preciziunea ei crudă nu lăsa nici o îndoială. Povestirea unui tovarăș de luptă arăta ziua, ceasul și locul. Sentința se rostise. În 85

În limba latină în original: Facă-se voia ta!

544

casă nimic nu păru schimbat. Domnul Girerd se închisese în camera lui. Dacă portarul n-ar fi știut totul, n-ar mai fi aflat nimeni altcineva din casă vestea. Lydia trecuse ca o umbră. Venise la socrul ei. Locuia acum cu el. Dar apartamentul lor părea pustiu. Nu se auzea nici un zgomot. Cînd cobora scara, Annette privea spre ușa lor. Tăcerea o strîngea de grumaz: și nu cuteza s-o rupă. Într-o zi bătu la ușă. Îi deschise Lydia, după cîteva clipe de așteptare. În umbra coridorului nu! se vedea fața. Cele două femei se îmbrățișară fără un cuvînt. Lydia plîngea în tăcere, Annette simțea cum îi curg pe obraji lacrimi izvorîte de sub pleoapele ei înfierbîntate. Lydia o luă de mînă și o duse în camera ei. Era ora șase. În cameră nu era altă lumină decît cea venită dintr-o odaie vecină, unde se afla pesemne domnul Girerd. Dar nu se auzea nici o mișcare. Annette și Lydia se alezară. Se țineau de mină și vorbeau în șoapta. Lydia spunea: — Plec astă-seară. — Unde te duci? — Mă duc să-l caut. Annette nu cuteza s-o întrebe. — Unde? — Acolo unde doarme iubitul meu. — Cum? — Da, locul unde s-a dat lupta e acum eliberat. — Dar cum ai să-l poți găsi, printre alții mii și mii? — O să-mi arate el. Știu că-l voi găsi. Annette ar fi vrut să-i strige: „Nu te duce! Nu te duce! El trăiește în tine. Nu-l căuta în mirosul de cadavre!” Dar pricepea că Lydia nu mai e stăpînă pe faptele ei. Annette 545

îi atingea manile, dar mortul i le ținea strînse. Annette spuse: — Sărmană fetiță, n-aș putea să te întovărășesc? Lydia răspunse: — Mulțumesc. Și, arătîndu-i ușa luminată, adăugă: — Tatăl meu vine cu mine. Își luară rămas bun. În aceeași seară, Annette auzi cum coboară pe scări pașii fără viață, pașii osteniți ai celor doi, care plecau. Peste zece zile, se întoarseră pe nesimțite, așa cum plecaseră. Annette nici nu aflase de întoarcerea lor. Auzi sunînd, deschise și o văzu în pragul ușii pe Lydia, îmbrăcată în doliu, cu zîmbetul ei îndurerat. Părea o Euridice întoarsă fără Orfeu 86. O cuprinse în brațe și aproape o purtă pînă în camera ei. Închise ușa. Logodnica era nerăbdătoare să-i povestească călătoria în țara morților. Nu plîngea; avea în ochi o bucurie bolnăvicioasă. Și era mai sfîșietor ca orice. Murmura: — L-am găsit… EI m-a călăuzit… Rătăceam prin cîmpiile răscolite, printre morminte. Eram ostenită și descurajată. Ajungînd lîngă o pădurice, mi s-a părut că-mi spune: „Haide!” Era o pădurice de stejari pitici, plină de rufe însîngerate, de scrisori, de zdrențe. Un regiment fusese înconjurat acolo. Umblam. Parcă mă ducea cineva. Tata spunea: „La ce bun?

86 Personaje mitologice; după moartea soției sale, Euridice, Orfeu se înfățișă lui Pluton, regele infernului, cerînd ca aceasta să-i fie înapoiată. Pluton consimți, cu condiția ca Orfeu să n-o privească pe Euridice înainte de a ajunge pe pămînt. Cum însă Orfeu nu se putu ține de făgăduială, Euridice îi fu din nou răpită.

546

Ajunge. Întoarce-te!” La rădăcina unui stejar, Ia o parte, m-am aplecat, am găsit printre mușchi un petic de hîrtie, m-am uitat. Era scrisoarea mea! Ultima scrisoare pe care a citit-o! Și pe ea sîngele lui. Am sărutat iarba, m-am culcat acolo pe locul unde a stat întins; era patul nostru. Mă simțeam fericită. Aș fi vrut să dorm veșnic acolo. Aerul era îmbălsămat de eroism… Avea un zîmbet de durere exaltată. Annette nu cuteza s-o mai privească… Domnul Girerd părea împietrit. Dîrz, își reluase munca. Nu mai vorbea cu nimeni. Dar la curs, în cuvîntările sale, în articolele Iui violente, propovăduia o cruciadă fără milă, ce înverșuna, încerca să ucidă sufletul dușmanului, îl pălmuia, îl izgonea din sînul omenirii. În casă, fiecare îl saluta, dar se ferea de dînsul: cînd trecea, privirea lui părea o mustrare pentru cei care mai trăiau. Se simțeau vinovați față de el. Și din instinct, ca să găsească un țap ispășitor, toți găseau învinuiri nelămurite și le îndreptai împotriva chiriașului de sus, împotriva omului care nu plecase la război. Era vorba de Clapier (Joséphin), bolnavul de inimă. Boală de chiulangiu! Inima unui adevărat francez e destul de tare ca să moară în luptă. Și, pe deasupra, mal făcea parte dintre cei care au adus pe capul nostru și războiul și invazia: pacifiștii! Un băiat fin, sfios, scriitor de talent, care cerea doar să fie lăsat în pace, să trăiască alături de cărțile și de condeiul lui. De fiecare dată cînd se apleca deasupra cărții, simțea cum urca spre dînsul miasma bănuielilor. Cînd trecea, ușile se întredeschideau să-l pîndească. Dar cînd saluta, toți se prefăceau că nu-l văd. Brochon, din loja portarului, își arunca ochii în altă parte. Dar cînd ieșea în stradă, Clapier îl simțea pe Brochon cum îl urmărește, la cîțiva metri în urmă. Și, trecînd spre casă, citea 547

insulte batjocoritoare în ochii soțiilor de muncitori. Mai mult de jumătate din toate astea le născocea singur. Doar era meseria lui să născocească. Închipuirea lui bîzîia ca un bec Ager 87. Își pierdu cumpătul. Trăia singur. Și dragostea de artă nui de ajuns ca să te facă să suferi multă vreme singurătatea gîndului. Ii trebuia o voință fermă. E o marfă care nu se găsește în fundul călimării, deși cuvintele frumoase îndeamnă să te arăți curai os. Dar dacă te arăți fricos, cuvintele frumoase te îndeamnă la minciună. Și lor nu le fu greu să-l îndrepte pe Clapier și pacifismul lui spre menirea bărbătească pe care o propovăduia atmosfera aprigă ce domnea în casă. Se înrolă la cenzură. El era ofițerul care desfăcea scrisorile. Nu era băiat rău. N-avea nimic împotriva nimănui. Dar ca toți cei slabi, care cînd calcă strîmb merg totdeauna mult mai departe decît cei tari, se arătă zelos, merse prea departe. Denunță uneltirile pacifiștilor. Se străduia fără preget să-i silească pe foștii lui tovarăși de idei să vină și ei la Canossa88. Un renegat e măcinat de dorința de a-și găsi tovarăși de trădare. Vai de cei care i se împotriveau! Băiatul de treabă cu mîinile moi simți cum îi cresc la degete ghearele puterii. Inima lui bolnavă avu bătăi corneliene. Se purtă ca un roman. Era gata să-l jertfească chiar și pe ai săi – dacă ar fi avut vreo rudă. Cu prețul acesta, cîștigă prietenia lui Brochon. Dar nu pricepu niciodată pentru ce niște patrioți adevărați, ca Annette, cînd îl vedeau acum, îi întorceau spatele.

87 Lampă cu gaz pentru iluminat, inventată în 1895 de către chimistul austriac Ager von Wetsbach. 88 Aluzie la faptul istoric petrecut în 1077, cînd împăratul german Henric al IV-lea, excomunicat de biserică, a fost silit să i se înfățișeze papei, la Canossa (castel din Italia), pentru a-și recunoaște vina.

548

* Annette se simțea tulburată. Își pierduse siguranța din primele zile. Pe măsură ce treceau zilele, lunile, neliniștea creștea. Avea puțin de lucru, prea mult răgaz să gîndească. Și simțea în jurul ei duhul sălbatic care punea stăpînire pe toate făpturile – de la cele mai grosolane, pînă la cele mai fermecătoare. Totul era neobișnuit. Și viciile și virtuțile. Dragostea exaltată, eroismul și teama, credința și egoismul, chiar și jertfa deplină de sine, toate miroseau a boală. Și boala creștea, nimeni nu scăpa neatins. Annette se simțea cu atît mai tulburată, cu cit nu socotea că boala are o cauza întîmplătoare. Nu se gîndea să dea vina pe voința șovăielnică, pe uneltiri, pe lipsa de răspundere. Nu cunoștea acest fel de război; cunoștea războiul în general. Stătea departe de lupte, de planurile strategiei. Nu vedea Fiara la față; dar îi simțea suflarea otrăvită. Mai mult decît oricînd, războiul! se părea un fapt firesc (descompunerea e la fel de firească cum e și integrarea organică). Firesc dar bolnăvicios, o adevărată molimă a sufletului. Oamenii nu-și dau în vileag bolile, și asta era arătată tuturor ca o sfîntă cuminecătură. Era împodobită cu idealuri și zei, cum e împodobită carnea de Ia măcelar cu flori aurite de hîrtie. Nici unul dintre gîndurile legate de război, chiar cele mai sincere, nu erau ferite de minciună și de slugărnicie față de monstrul a cărui lepră îi rodea pe toți. Annette descoperea și în ea aceste simptome. Ardeau în ea și patimi ucigașe, ardea tot ceea ce inima și simțurile nu-și mărturisesc, tot ceea ce spiritul mincinos învăluie cu o falsă aureolă. Nopțile ei cădeau pradă vieții grele și ucigașe a visurilor. Dar poate că dacă ar fi fost vorba numai de ea, Annette nu sar fi împotrivit otrăvii. Starea asta o împărțea cu toți ceilalți. Lua parte la ea ca la primejdii. De ce să! se împotrivească? Ar fi 549

îndurat-o cu trufie, cu scîrbă, ferindu-se doar s-o sulemenească cu vorbe frumoase. Ar fi îndurat-o, dacă n-ar fi văzut ce urmări groaznice are asupra făpturii care-i era mai de preț decît lumina ochilor. Marc se molipsise. Se molipsise mai puternic decît cei în vîrstă, carnea lui fiind mai fragedă. Nu lăsa să-i scape nimic din tot ce se petrecea în casă și în afară. Ochii, urechile, mirosul lui, întregul lui trup, ca o cutie de rezonanță, prindeau undele nervoase care țîșneau din sufletele acestea încărcate cu electricitate. Avea un simț ce neliniștea, mai copt decît inteligența, un simț care adulmecă dramele tulburi ale conștiinței. Cu mult înaintea celorlalți, citise sub norul de funingine soarta celor doi vecini, fratele și sora – citea totul fără să înțeleagă. Cu mult înaintea mamei lui, pricepuse schimbarea ce se petrecea în Clarisse Chardonnet. Annette mai credea încă în deznădejdea soției părăsite, cînd Marc zărise năpîrlirea și penele noi. O pîndea de după ușă. Cînd ieșea, se ținea după ea pe scară, ca să-i aspire parfumul. Observa cele mai mici schimbări în îmbrăcămintea și purtările ei. Nu s-ar fi putut arăta mai stă pini! de ea, dacă i-ar fi fost soț sau amant. N-o iubea. Dar îl chinuia o curiozitate înfrigurată, nicidecum nevinovată. Ar fi vrut să știe ce cuprind sufletele, trupurile femeilor. O bănuia vinovată, înainte ca ea să fi fost într-adevăr vinovată. Și, de aceea, i se părea cu atît mai atrăgătoare. Ar fi vrut s-o urmărească pretutindeni – mai mult – să se afle în ea. Ce se petrecea în ființa ei? Voia să-i soarbă dorințele, tresăririle tainice, gîndurile oprite. Simțurile lui nu se cristalizaseră încă. Băiat sau fată? Nu știa încă dacă dorea fata ca s-o posede, sau o dorea fiindcă era ea. 550

Într-o seară se întorcea destul de tîrziu împreună cu mama lui. În strada rău luminată, zări – sau! se păru că zărește – niște ochi strălucitori. Era Clarisse, întovărășită de cineva. Marc scoase o exclamație de mirare și lăsă ochii în jos, împins de o rușine ciudată, temîndu-se ca ea să nu afle că o văzuse. Annette, care-i auzise exclamația, îi puse întrebări. El se grăbi să schimbe vorba. I se părea că e dator s-o apere pe Clarisse. Dar, mai apoi, își făcu mustrări pentru că n-o privise bine. Ea fusese? Nu mai era sigur. O mînca din ochi. Pe ea? Nu. Pe femeia necunoscută. Obsesia aceasta îl stăpînea în fiecare noapte. Izbucnea din casa, din atmosfera orașului în război, ca dintr-un pămînt înfierbîntat, acoperit de un cer în preajma furtunii. Așteptarea, neliniștea, plictiseala, doliul, moartea stîrneau dorințele. Clarisse nu era singurul suflet înnebunit. Fata lui Perret nu mai da pe acasă. Tatăl lipsește, nu mai are cine să-i izgonească pe nepoftiți; iar după ce fata a căzut pradă, mama ei n-a găsit nimic mai bun de făcut decît să țipe și s-o dea afară din casă. Și astea le-a urmărit Marc cu băgare de seamă. O cheamă Marceline. Numele seamănă cu al lui. E o ștrengăriță obraznică, cu niște ochi voioși, care privesc pe sub gene, cu niște pleoape pline de încrețituri, cu nasul cîrn, o bărbie mică și dolofană, cu gură ironică, țuguiată. Tare i-ar fi plăcut lui Marc să se joace cu ea! Dar numai gîndul că at atinge-o cu buzele Iui, îl face să se înfioare din creștet pînă-n tălpi. Cînd se întîlnesc pe stradă ea îl striga pe nume și-l privește drept în față, ca să-l facă să-și piardă cumpătul. Iar Marc, prefăcîndu-se îndrăzneț, ca să-și ascundă încurcătura, o numește Perrette. Ea rîde. Și schimbă între ei priviri cu înțeles. Peltier n-are fete. Dar cinstea lui – dacă în asta își pune cinstea – e totuși pătată. Nevastă-sa, cumătră frumoasă, veselă și 551

deșteaptă, se încalță cu ciorapi de mătase și cu ghete elegante. Lea cîștigat singură; lucrează la uzină. Dar banul cîștigat ușor se duce repede. Peltier o patriot. Doamna Peltier de asemenea. Nuși înșală soțul decît cu aliați. Îi face vreo pagubă? înseamnă că luptă împreună cu el. Așa-și spune ea, și rîde. Franțuzoaică deșteaptă, nici pe sine nu se poate păcăli prea bine. Dar, ce dumnezeu! Din pricina asta bărbatul ei n-are ce pierde. Cu atît mai rău pentru cei care nu-s de față! Cu atît mai rău pentru tot ce a fost și tot ce va veni! Clipa de față are gîtlejul larg. Înghite tot, vrea tot, e tot. E nimicul. Prăpastia. Marc se rostogolește în șuvoi. Nebun e cui îi pasă de viitor! Poate că nici n-o să mai fie viitor. Dacă te bizui pe el, te lași jefuit. Ia! Servește-te singur pe loc, nu aștepta să fii servit! Ai dinți, ai mîini, ai ochi, ai un trup minunat, cu ochi pretutindeni, ca o coadă de păun, un trup care soarbe viața prin toți porii. Ia, ia de pretutindeni! Iubește și află, bucură-te și urăște! Și Marc alerga prin Paris, lipsea de la școală, înfrigurat, curios, tulburat. Războiul, femeia, dușmanul, dorința – toate erau ca un Proteu89 de flăcări, cu mii de limbi. Cite băuturi îmbătătoare! Să le sorbi pînă ce-ți vine rău! Cite prilejuri să-ți pierzi firea pînă în ceasul cînd vei cădea doborît, istovit pentru întreaga viață! Mînzul, lăsat în libertate, era foarte greu de supravegheat. Fiecare se afla pradă gîndurilor lui. Annettei îi trebui multă vreme pînă să bănuiască ceva. Nu putea rămîne cu mîna în sîn, cotropită de neliniștea care creștea în ea. Nu mai avea lecții, care să-i ocupe vremea. Familiile burgheze făceau economii crîncene, 89 Personaj mitologic, fiul lui Poseidon, zeul mărilor. Căpătase de la tata lui darul de a-și lua diferite înfățișări.

552

desființînd mijlocul de cîștig al profesoarelor – făpturi cu totul netrebuincioase! Vreme de cîteva săptămîni Annette avu o slujbă de noapte: înlocui pe cineva la o ambulanță din Paris. Marc se folosi de prilej. O șterse de acasă, rătăci, cu inima bătîndu-i, adulmecă pretutindeni, căutînd mai mult să vadă decît să guste, prea lipsit de experiență ca să îndrăznească ceva, prea mîndru ca să dea prilej de batjocură, dîndu-și pe față neștiința. Rătăci fără să se oprească, cu picioarele ostenite, cu gura uscată, cu palmele fierbinți, umblă ici și colo, reîntorcîndu-se mereu în aceleași locuri, dînd tîrcoale. Pînă la urmă ar fi fost prins în vîrtej, dacă n-ar fi avut norocul ca în a doua noapte de vagabondaj, întrun bar îndoielnic, în tovărășia unor oameni nepotriviți cu el, să simtă cum o mină mică și hotărîtă îl prinde de umăr. Și un glas pe jumătate supărat, pe jumătate rîzînd, ii spuse: — Dar ce naiba faci tu aici? Era Sylvie, mătușa lui. Dar ea ce făcea acolo? Fiindcă nu-i lipsea îndrăzneala, o întrebă: — Dar tu? Ea izbucni în rîs, îi spuse „mucosule!” și, petrecîndu-i brațul pe sub brațul ei, urmă: — M-ai făcut să-mi pierd seara. Dar, datoria înainte de toate! Te-am prins; te duc acasă. Zadarnic încercă el să se împotrivească. Totuși pînă la urmă, Sylvie se înduplecă să se plimbe puțin cu el, mai înainte de a se întoarce acasă. Umblînd alături, mătușa și nepotul se împroșcară cu fraze batjocoritoare. Sylvie pricepea prea bine că o făptură tînără ca Marc are pofta să alerge prin lume, dar avea destul bunsimț ca să-și dea seama de primejdiile unei libertăți timpurii. — Dar ce, vițeluș de lapte, crezi tu că ești stăpîn pe tine, ca să hotărăști ce vrei? Da de unde! Ești al nostru. Ești al mamei tale. 553

Ești un obiect de muzeu, care trebuie păstrat sub cheie. Îl dojenea glumind. Iar el, de revoltă, își mușca zăbala. El nu e liber? Dar ea de ce e liberă? — Pentru că sînt măritată, dragul meu! Această îndrăzneală îi tăie suflarea. Sylvie îl privea batjocoritoare. Marc vru să se supere, dar pînă la urmă, izbucni în rîs: — Bine, m-ai prins! Dar și eu te-am prins pe tine. Sylvie rîse. Aveau amîndoi partea lor de vină. Se amenințară cu degetul și cu ochii. Ea îl duse înapoi acasă, dar nu-l pîrî Annettei. N-avea încredere în asprimea morală și în seriozitatea surorii ei mai mari. În sinea ei se gîndea: „Nu poți stăvili un pîrîu cu pietre. Dacă îi așezi o piatră înainte sare și mai sus.” Dar, deodată, Annette deschise ochii. Își dădu seama că nu era cuminte să-și lase băiatul singur în cuib. Renunță la slujba ei. O cuprinsese scîrbă de năvala femeilor spre bărbații răniți, de dragostea amestecată cu mila, de dragostea în mijlocul sîngelui, dragostea de sînge. „Nu te mîndri degeaba! Și tu ai simțit-o.” Dintre toate fățărniciile, pe asta o socotea drept cea mai sălbatică. Fiara omenească civilizată își ascunde instinctele feroce sub un miros de minciună. Mirosul acesta îl simți la puiul ei. Îl purta în haine, în păr, în puful fraged al trupului. Annette nu dorea să lase răgaz mirosului de moarte să pătrundă pînă la inima lui Marc. N-o înspăimînta numai trezirea tulbure a pubertății, asaltul simțurilor, rătăcirea de faun tînăr, pe care Marc n-o putea ascunde. O mamă care știe ce înseamnă viața așteaptă ceasul acesta. Și, deși venirea lui o tulbură, totuși n-o miră. Veghează în 554

tăcere și așteaptă – cu tristețe, cu mîndrie, cu milă – așteaptă ca masculul tînăr să treacă prin încercarea necesară, care sfărîmă învelișul proteguitor și sfîrșește să-l despartă de trupul mamei. Dar ceasul acela care, în vremuri liniștite, poate să răsune frumos ca un clopot de amiază în cîmpie, într-o zi de aprilie luminată de dragoste, ceasul acela, în mijlocul furtunii popoarelor, avea zvîcniri sălbatice. Într-o seară, ostenită de muncă și de drumurile făcute toată ziua, Annette se așezase pe o bancă din grădina Luxembourg. Îl văzu trecînd pe fiul ei, întovărășit de cîțiva colegi de liceu. Se opriră să stea de vorbă, în mijlocul unei alei. Cîțiva arbori îi despărțeau de banca pe care stătea Annette, nevăzută. Își auzi fiul proslăvind cu glasul lui înflăcărat și batjocoritor vremurile apropiate în care boșii vor plăti doi ochi pentru unul și li se vor scoate pentru un dinte toți dinții din bot. Băiețandrii aceștia adulmecau dinainte mirosul de vînătoare, sudoarea și sîngele fiarei sfîșiate. Se jucau de-a oamenii puternici, fără scrupule zadarnice, fără slăbiciuni. Umflîndu-se în pene, Marc spunea: — Nemții au violat, au ucis, au ars. Bine au făcut! Noi o să facem mai multe. Războiul e război. O să fie sărbătoare. Firește că, în ziare, pentru idioți, o să vorbim de civilizație. O să civilizăm! Ceilalți îl aprobau. Și Marc se simțea foarte mîndru de succesul lui. Lingîndu-se pe buze, pălăvrăgeau cu toții la nesfîrșit despre isprăvile lor viitoare, „despre femeile și fetele pe care le vor rodi – păcat că vor rodi! – cu nobila sămînță a francezilor!” Micii palavragii nu-și dădeau seama ce vorbesc. Erau bărbați. Nici bărbații nu-și dau seama de răul pe care-l fac. Dar îl fac. Annette se simți pălmuită. Jignirea care țîșnea din gura 555

voioasă a băiatului ei o lovi în inimă – în pîntece. Feri ventrem90. Iată pe cine a zămislit ea! Puiul ăsta de lup! „Dar nu știa ce spune…” Și dacă ar ști, nu s-ar purta și mai rău? Cum să-l ferească de chemarea abjectă a junglei? Într-altă zi, îl auzi – de astă dată i-o spuse în fața – cum își bătea joc fără rușine de cei care schimbau chipul păcii și al războiului, de oamenii Domnului și ai Dreptului. Ochii lui ageri deslușiseră toată fățărnicia eroică a unor Girerd sau Bernardin, care, pentru a cîștiga lupta pornită, caută să măsluiască și Crucea și Ideea. El nu crezuse niciodată în asta; nu credea în nimic (cel puțin acum!). Copiilor acestora li se făcuse scîrbă de vorbele umflate, ieșite din gurile sentențioase și de pe limbile împleticite ale celor în vîrstă: „Dreptatea, Republica Franceză, bunul Dumnezeu*. Vorbe, numai vorbe… bisericești sau laice – tot o ciorbă… — A! ce păcăleală! Nu mă duc ei de nas pe mine! În loc să se arate indignat, Marc rîdea cu hohote. Socotea gluma bună, intra și el în joc. Idealismul și religia sînt arme desăvîrșite pentru aruncat praf în ochi, sînt gaze asfixiante. Cel mai puternic e cel mai șiret. — Noi să trăim! Nu ne lipsesc predicatorii și profesorii, șarlatanii din biserică, din presă, din parlament! E frumos să minți „pentru Dumnezeu, pentru împărat, pentru Patrie!” Dintre toate invențiile omului cea mai frumoasă e invenția bunului dumnezeu! Acest Machiavel licean se împăuna, în joacă, cu cinismul lui. Annette își pierdu răbdarea. Ar fi fost mal bine să-și păstreze calmul. Dar el se atingea de ce era mai scump. Annette se înfurie, 90 În limba latină In original: Lovește în pîntece!

556

strigă: — Destul! Marc se arătă mirat: — De ce? — Nu trebuie să te joci cu lucrurile astea! Marc spuse batjocoritor: — Toată lumea face așa! — Pentru asta mor oamenii! — A! Uitasem că tu te-ai născut pe timpul cînd lumea înghițea gogoșile astea. Îți cer iertare! — Nu te iert, spuse Annette, în care creștea mînia. Încetează cu batjocurile! — Asta e felul meu de a fi serios, spuse Marc. Avea o privire răutăcioasă și un zîmbet înțepat în colțul buzei. Urmă: — Și vreau să-ți atrag atenția că mă port cu respect față de lucrurile astea. Apăsă pe cuvîntul „lucrurile”. — Tocmai asta nu ți-o iert, spuse Annette. Eu nu cred în lucrurile astea, în dumnezeul lor, în credința lor. N-am noroc să cred. Dar îi respect pe cei ce cred. Și cînd îi văd cum caută să-și înșele credința – credința pe care eu n-o am – sînt gata s-o apăr. Sufăr pentru ea Marc spuse: — Ai timp de pierdut. E mai potrivit să profităm de credința asta. E o forță, ca și prostia omenească. S-o folosim! Să] e folosim! Totul trebuie să slujească pentru victorie. Am dreptul să folosesc totul – de vreme ce nu cred! Annette, cu capul plecat, se apropie de el, îl privi în ochi și-i spuse: 557

— Nu mă sili să te disprețuiesc! Marc se dădu un pas Înapoi. Annette stătea în picioare, cu ochii mînioși, cu fruntea scoasă înainte. Era iarăși Junona prefăcută în juncă, gata să se năpustească. Annette din zilele trecute. Îi tremurau nările. Spuse aspru: — Pot să rabd multe: cele șapte păcate, viciile și chiar cruzimea. Dar un singur lucru nu ți-l pot ierta, unul singur: fățărnicia. Decît să te prefaci că ai o credință pe care n-o ai, să te minți pe tine și ideile tale, decît să faci pe Tartuffe al credinței, mai bine să nu te fi născut niciodată! În ziua cînd te voi vedea înjosindu-te astfel, o să te scutur de pe mine, ca noroiul de pe pantofi. Cît ai fi de urît, cît ai fi de josnic, fii adevărat! Mai bine să te urăsc, decît să te disprețuiesc. Lui Marc îi pierise glasul. Amîndoi tremurau de mînie. Cuvîntul aspru îl pălmuise pe amîndoi obrajii. Ar fi vrut să răspundă, să șfichiuiască la rîndul lui. Dar! se tăiase răsuflarea. Nu se așteptase la o asemenea furtună. Mamă și fiu se priveau ca niște dușmani. Privirea fiului se plecă fără voie. Își lăsă ochii în jos, ca să ascundă lacrimile de furie, pe care căuta să și le stăpînească. Se prefăcu că rîde. Își încorda toate puterile, ca ea sa nu-i vadă slăbiciunea. Annette ieși deodată din cameră. Marc scrîșni din dinți. Ar fi vrut s-o ucidă! Cuvîntul îl arsese ca un fier roșu. Nici nu apucă să iasă din cameră, și Annettei îi păru rău de violența ei. Totuși, credea că-l stăpînise. Dar furtuna se pregătea de cîteva luni și Annette simțea că izbucnirea aceasta nu va fi cea din urmă. Cuvintele ei! se păreau acum groaznice. Se rușină de brutalitatea lor, aproape tot atît cît îl rușinaseră pe Marc. Încercă să-și cîștige iertarea. Cînd se văzură din nou, se purtă cald și drăgăstos, ca și cum ar fi 558

uitat totul. Dar el nu uita. O ținea la distanță. Se socotea insultat. Ca să se răzbune, se sili să spună și să facă tot ce putea s-o rănească. Doar îi plăcea sinceritatea. (A! Îți place mai bine să fiu crud?…) Puse, lăsă dinadins pe masă, sub formă de scrisori ori note din ziar, niște însemnări îngrozitoare despre război și despre dușman, pline de obscenități. Pîndea efectul pe fața mamei lui. Annette suferea. Îi ghici vicleșugul, se stăpîni. Dar pină la urmă izbucnea. Atunci el triumfa. Spunea: — Mă port cum sînt. Într-o noapte plecă de acasă în timp ce mama lui dormea. Abia a doua zi la amiază se întoarse la masă. În vremea asta, Annette trecuse prin toate frămîntările neliniștii, mîniei, suferinței. Cînd se ivi Marc, ea nu-i spuse nimic. Mîncară. Marc se gîndea mirat, ușurat: „Am pus-o cu botul pe labe”. Annette rupse tăcerea: — Ai fugit noaptea asta ca un hoț. Aveam încredere în tine. Am pierdut-o. Nu e întîia dată cînd îți bați joc de încrederea mea. Acum știu. Nu vreau să mă înjosesc și să te înjosesc supra veghindu-te zi și noapte. Ai căuta să mă înșeli, ai ajunge și mai viclean. O să te iau de aici. Aici nu te pot apăra. Plutește un aer bolnav. Și tu nu ești destul de tare ca să reziști. Tot ce spui, tot ce faci de cîteva luni mi-arată că ești amenințat mereu să te molipsești. O să pleci cu mine. — Și unde vrei să mergem? — În provincie. Cer o catedră la un liceu. Marc strigă: — Nu! Își pierduse frumoasa lui încredere în sine. Nu voia să plece din Paris. Binevoi să-și roage mama. Îi luă mîna și-i spuse 559

rugător, alintîndu-se: — Nu cere asta! — Am și făcut-o. El își trase mîna înapoi, furios că se umilise de pomană. Hotărîrea Annettei slăbise. Cea mai mică dovada de dragoste o înmuia. Spuse: — Dacă mi-ai făgădui… El o întrerupse tăios: — Nu-ți făgăduiesc nimic. Mai întîi, pentru că nu mă crezi. Chiar tu ai spus-o; crezi că te-aș înșela… N-am de gînd să te înșel și ți-o spun în față: o să reîncep. N-a; drept să mă împiedici. — Așa! spuse Annette. N-am dreptul să veghez asupra nopților tale? — Nimeni nu e mai puțin îndreptățit decît tine! Nopțile mele, viața mea, sînt ale mele! Rostise un cuvînt teribil. Îl pricepuse oare? Annette se îngălbeni. Marc de asemenea. La amîndoi violența vorbelor le depășea gîndul. Dar poate că nu depășea răutatea nelămurită și sălbatică a instinctului, care știe ce lovituri dă și le dă cu mînă sigură. Sînt dueluri fulgerătoare și mute. Mîna lovește mai înainte ca mintea să fi socotit. Și, printr-o înțelegere tăcută, nici unul nu spuse: „Am fost atins!” Dar lovitura și-a atins ținta și sufletul se înveninează. Din clipa aceea, fiecare vorbă nu făcea decît să mărească depărtarea dintre ei. Annette vedea prea limpede cusururile băiatului și îl umilea, atrăgîndu-i atenția asupra lor. Atunci, el se mîndrea cu ele. Îi tăgăduia orice autoritate. Tonul ei poruncitor, asprimea ei jignitoare l-ar fi împins să spună sau să facă orice nebunie. Refuză să se plece. Annette îi dădu să aleagă: sau o va 560

urma în provincie, sau îl va închide într-un liceu din Paris, ca intern. El țipă de furie. Îndreptată împotriva lui, puterea ei absolută îi păru îngrozitoare. Și de furie, din dușmănie, alese internatul. — Ce preferi? — Orice, numai să nu fiu cu tine! Aspră despărțire. Părea că se urăsc, dar în fond se iubeau. O dragoste setoasă de răzbunare. O dragoste rănită, care suferă, sîngerează și vrea să se răzbune.

561

PARTEA A DOUA Universitatea, cu corpul profesoral decimat, folosea femei. Annette, înarmată cu două diplome de licență, fusese numită la un liceu de băieți, într-un oraș din centrul Franței. Plecă în primele zile ale lui Octombrie 1915. Ce toamnă blîndă! La opririle îndelungate ale trenului în cîmp, se auzeau potîrnichile fluierînd prin vii; și apele liniștite își croiau drum printre pajiști, părînd că-și duc în mînă trena lunga, tivită cu frunze de aur. Annette cunoștea și regiunea, și oamenii, cunoștea felul lor nepăsător de a vorbi, puțin batjocoritor. I se păru că fusese eliberată de duhul otrăvit, de care fugise. Se mustra că nu-și smulsese de acolo și fiul. Dar nu întîrzie să regăsească același duh. În provincia aceasta bogată și adormită se întindeau umbrele luptei. În clipa aceea se dădeau bătălii groaznice în Artois și Champagne. Convoaie de prizonieri erau duse în dosul frontului. Trecînd printr-o gară, Annette văzu în apropiere o mulțime care se îmbulzea cu mare zgomot în jurul gardului ce înconjura un șantier. Fuseseră îndesați acolo, ca niște vite, pentru cîteva ceasuri sau pentru cîteva zile, o grămadă de germani, care erau mînați de vreo săptămînă fără a se ști prea bine unde și cînd vor ajunge. Căci cei care-i conduceau aveau alte griji mai mari. Toată populația orășelului, bărbați, femei, copii, se năpustise să vadă fiarele în cușcă. Părea un circ în trecere. Un spectacol fără plată. Prizonierii, rupți de oboseală, se prăbușiseră pe pietriș. Cei mai mulți, tăcuți, indiferenți. Își plimbau privirile mohorîte asupra cercului de ochi batjocoritori, care-i pîndeau printre crăpăturile gardului. Guri voioase îi împroșcau cu scuipat. Unii dintre 562

prizonieri erau scuturați de friguri. Stăteau ca niște cîini bătuți, tremurînd, plini de rușine, de ură, de teamă. Nopțile reci și ploioase aduseseră dezinteria. Se ușurau la vedere, într-un colț al țarcului, pe o grămadă de gunoi. De fiecare data izbucnea rîsul zgomotos al privitorilor. Se auzeau rîsul femeilor și țipetele ascuțite ale copiilor. Se băteau peste pulpe, își roteau șalele, se strîmbau de rîs, își căscau fălcile hohotind. N-o făceau din răutate, ci dintr-o lipsă totală de omenie. Fiara se desfăta. Asta depășea orice limită. De amîndouă părțile gardului rămăsese numai gorila. Omul pierise. Urcîndu-se din nou în vagon, Annette își aținti ochii, cu o scîrbă halucinantă, asupra fețelor păroase ale vecinilor ei și asupra pufului blond de pe brațele ei. Amintirea aceasta o urmări, multă vreme, în vechiul liceu unde preda. Liceul era așezat în Grădina Botanică. „Grădina Botanică!” Ce ironie! Cel mai mărunt fir de iarbă fusese smuls din pămîntul galben și aspru, ca pustiul Toledo. În curtea lungă, în care intrai printr-o deschizătură îngustă, curte mărginită de patru ziduri ca de închisoare, cu ferestre ca niște ochi urduroși, se ma: încăpățîna să trăiască doar un singur arbore, un platan bătrîn, prăpădit și strîmb. Unghiile elevilor îi smulseseră scoarța. Nu-i mai rămăsese nici o frunză la îndemîna brațelor și trunchiul era ciuruit de lovituri de picior. S-ar fi spus că cei mari ca și cei mici se înțeleseseră să distrugă viața. Statul smulge viața celor tineri, iar ei se răzbună asupra naturii. Să distrugă! Să distrugă! Și pacea și războiul făceau același lucru. La asta slujește jumătate din educație. De cealaltă parte a unuia dintre ziduri curgea un pîrîu otrăvit de scursorile tăbăcăriilor. Duhoarea lîncedă se strecura în clasele umede, unde turmele de animale tinere, strînse la un loc, răspîndeau un miros greu. Parcă aveau nările 563

astupate. Erau cîte doisprezece, cel mult douăzeci, într-o clasă, frămîntîndu-se pe băncile tari, în aerul negru de funingine, care se strecura prin ferestrele verzui dinspre curtea acoperită de ceața sfîrșitului de toamnă. O sobă de tuci, încălzită la roșu, duduia (regiunea era bogată în lemne). Cînd băieții se simțeau gata să se înăbușe, se deschidea ușa. (Fereastra nu se deschidea niciodată.) Pătrundea ceața și duhoarea de piei tăbăcite. Aerul ți se părea proaspăt după mirosul de piei vii. Dar o femeie, oricît i-ar fi simțurile de obișnuite cu lucrurile fine, cu mirosul sănătos al curățeniei, știe să se adapteze la cele mai respingătoare îndatoriri, mai ușor decît un bărbat. Aceasta se vede la femeile care îngrijesc bolnavii. Ochii, degetele femeii nu cunosc scîrba. Mirosul Annettei se obișnui. Respiră la fel ca toți ceilalți duhoarea de vizuină, fără să strîmbe din nas. Dar mai greu ii fu să se obișnuiască cu mirosul sufletelor. Spiritul ei se deprindea mai greu decît simțurile. * Totuși, nu mai avea acum sufletul înfrigurat de patimi, de luptă, de ură, de zbucium. Fugise de el. Ar fi trebuit să se simtă mulțumită. Dar întîlnea nepăsarea. Pămîntul moale n-a suferit de loc. Doarme în vale, gras și copt, ca într-un pat de puf, cu capul așezat pe pernele colinelor, de parcă ar vrea să se odihnească mai bine, nelăsînd visele să-și ia zborul mai departe de pernă. Un pămînt potolit, un neam potolit, cu simț practic, de loc frămîntat. Aici dumnezeu n-a murit pentru toți oamenii. Nu pentru ținuturile acestea e țintuită omenirea pe cruce. Annette cunoștea ținutul din copilărie. De aici izvorîse sîngele tatălui ei. Odinioară îi prețuia liniștea odihnitoare. Dar astăzi? îi invidia sănătatea. 564

Îi vin în minte cuvintele lui Tolstoi. Dar nu se potrivesc numai femeilor: „Monstruoasă e ființa care n-a suferit niciodată, cel care n-a fost niciodată bolnav, poporul sănătos, prea sănătos, mereu sănătos!” Să trăiești înseamnă să mori în fiecare zi, să lupți în fiecare zi. Ținutul acesta moare, dar nu luptă. Își scurge viața fericit, de-a lungul malurilor și zilelor, ca și rîurile fără încrețituri, ghemuit în bunul lui simț egoist și șiret. Totuși, a fost o vreme în care pămîntul acesta ardea. Vechiul oraș din Burgundia, cu cele trei biserici mîndre din piatră albă, înnegrită și mîncată de vreme ca o armătură ruginită, cu turnurile și săgețile lui gotice, care își întind siluetele de cavaleri ai lui Hristos deasupra fluviului șerpuitor – rîndurile de statui ale sfinților decapitați, cheagurile de sînge înnegrit de pe vitraliile găurite, comorile catedralei, tapiseriile lui Harun și argintăriile masive ale împăraților carolingieni – ruinele turnurilor ascuțite și ale zidurilor împrejmuitoare, datînd din vremea stăpînirii engleze – toate dovedesc viața aprigă de altădată, sîngele roșu, cîrja de aur a marilor episcopi și luptele epice dintre seniori și regi, trecerea fecioarei din Orléans. Acum străzile sînt pustii. Între zidurile caselor burgheze, cu porțile înguste spre care urcă o treaptă, porți închise bine, auzi răsunînd de departe pe pavajul vechi un pas nerăbdător. Iar în aer răsună croncănitul ciorilor, al căror zbor greoi încercuiește clopotele catedralei cu o aureola neagră. Neamul acesta de oameni se stinge. E fericit. Nu-i lipsește pămîntul. Țarina e rodnică, pofta de mîncare-i îndestulată, năzuințele mărginite. De la o generație la alta, toți cei dornici de aventură au plecat să cucerească Parisul. Cei care rămîn socotesc că în chipul ăsta se pot culca mai În largul lor. Căci patul e gol și poți să te tolănești pe el. Războiul o să-l lărgească și mai tare. 565

Războiul le ia fiii. Dar nu-i ia pe toți. Și închipuirea lor nu e destul de vie ca sa se îngrijoreze prea mult dinainte. Iar simțul practic îi face să socotească foloasele. O viață ușoară, mîncare bună, cinematograful și cafeneaua. Cît privește idealul, au trîmbița de la cazarmă, iar cît privește lucrurile pozitive, negoțul cu vitele. Toți sînt voioși, nimeni nu se arată mîhnit de vălmășagul știrilor ce se primesc: înaintări, retrageri. Nimeni nu se lasă păcălit. Traiul bun le-a netezit colțurile, le-a potolit asprimea, cruzimea. (Dar fii cu băgare de seamă, nu te încrede prea mult în asta!) E liniște. Domnește somnul. Annette, oare nu te simți bine? Nu e asta pacea pe care o căutai? „Pace? Nu știu. Pacea? Poate… dar nu e pacea mea. Nu în asta îmi găsesc eu pacea…” Căci pacea nu înseamnă lipsa războiului. E virtutea ce naște din tăria sufletului. Și pacea amorțită a bătrînei provincii, tolănită în cercul colinelor ei acoperite cu vii și cu ogoare, așezată comod în centrul Franței – unde tunurile războiului răsună foarte slab – locuri de care se dau la o parte armatele, așa cum un fluviu ocolește muntele (pînă ce, peste doi ani, americanii vor așeza aici un lagăr de instrucție, a cărui mișcare va dezmorți o clipă și apoi va stînjeni curînd plictiseala adormită a locuitorilor), pacea aceasta are mirosul claselor de la liceu. Acolo, cu ușile și ferestrele închise și cu soba încălzită tare, trupurile și sufletele puilor de oameni se prăjesc în zeama lor. * Trei sferturi dintre elevi sînt fii de mic-burghezi sau de țărani 566

înstăriți, fermieri din împrejurimi. Cîțiva, doi-trei în fiecare clasă, sînt copii de oameni cu vază, din familii de magistrați sau de funcționari – elita locului. Poți să-i recunoști ușor, după expresia de șiretenie răutăcioasă, impusă figurii de educația primită la liceu, și înțelegerea tăcută împotriva profesorilor, deși toate chipurile, cît privește lucrurile ar fi de deosebite, poartă urma degetelor aceluiași sculptor care a modelat neamul acesta din pămîntul ținutului. Au același tip ca și statuile de piatră din bisericile locului. Poți să-i recunoști ușor. Ai putea să le așezi capetele în locul celor ale sfinților decapitați. Sînt într-adevăr strănepoții catedralei lor. E un lucru frumos, dar nu e prea liniștitor. Căci – fie vorba între noi – sfinții catedralelor sînt cîteodată derbedei strașnici sau niște mironosițe. Annette are în clasa ei tipuri de amîndouă felurile. Numai ceva mai potolite. Vinul vechi a stat prea mult în sticle. Două trăsături de pe fețele băiețașilor acestora, aflați toți la vîrsta adolescenței, cu fețe osoase, vînjoase, neregulate, parcă tăiate cu cosorul, crescute strîmb, o izbesc mai întîi: asprimea și viclenia. Aparțin pămîntului acestuia. Au nasul lung, strîmb, ochii mici, strălucitori, cu cute timpurii ce li se ivesc la tîmple cînd rîd, boturi de vulpe, cu dinți gălbui, care se deschid într-un rin jet sau pentru a roade ceva – o gumă, unghiile, ori un ghemotoc de hîrtie. La catedră, Annette se simte ca un vină tor în fața unor vizuine. Vînător sau vînat? Cine o fi vînatul, ei sau ea? Se pîndesc unii pe alții. Trebuie să stea mereu cu degetele pe trăgaci. Vai de cel dintîi care a coborît ochii! Ei au trebuit să se plece. După cea din di cercetare, după ce au privit-o în față, au rîs, au mormăit, și-au dat cu coatele din toate puterile, au lăsat pleoapele în jos, dar ochii lor stau ascunși, la pîndă. Și e mai rău! Nu-i poți vedea, dar ci te urmăresc. Nu lasă 567

să le scape nici o mișcare de a ta fără s-o sublinieze cu o strîmbătură, care trece de la unul la altul, pînă în capătul celălalt al clasei, parca purtată de telegrafia fără fir. Par nemișcați, nevinovați. Dar picioarele li se frămîntă sub pupitru, zgîrie dușumeaua, mîinile scotocesc prin fundul buzunarelor, sau ciupesc pulpa vecinului, ochiul face semne și limba umflă obrajii. Nu văd nimic, dar văd totul. Dacă atenția profesorului slăbește o clipă, se simte cum crește în toată clasa un freamăt. Toate astea sînt lucruri obișnuite pentru profesori. Și, deși Annette se află abia la începutul carierei (pînă acum n-a dat decît lecții particulare), se simte din primul ceas la largul ei. Știe instinctiv sa conducă. Cu toate că-i place să viseze, cel mai mic semn o înștiințează de primejdie. E înarmată. Și lupii aceștia tineri, vulpile acestea tinere, care, crezînd-o cu gîndul aiurea, se tîrăsc spre ea cu botul deschis, sînt silite să se oprească în fața flăcării ce se aprinde în ochii ei poruncitori. Și doar nădăjduiau să petreacă bine pe socoteala femeii care li s-a dat să-i păstorească! Pentru masculii aceștia mici, femeia are loc doar acasă sau la tejghea. Acolo poate să conducă: îi vezi doar fața (frumoasă) și cîteodată palmele (are mîini sprintene). Dacă femeia iese din casă, pe ei nu-i interesează decît partea de jos a trupului ei. O adulmecă. Cei mai mulți dintre ei nu știu nimic, sau aproape nimic. Prea puțini și-au făcut începuturile de bărbați. Dar nici unul dintre ei n-ar vrea să treacă drept neștiutor. Și cum mai vorbesc de lucrurile astea! Dacă ar ști femeile ce se vorbește despre ele în crescătoriile astea de adolescenți – despre ele, despre toate cele pe care închipuirea ațîțată le poate prinde și pipăi, în cercul îngust al zilelor lor – despre surorile lor, despre femeile măritate sau nu, 568

despre stăpîne și servitoare, despre tot ce poartă fusta, chiar dear fi în slujba domnului! Numai mama e cruțată, printr-un fel de înțelegere tăcută. Și nici ea totdeauna. Și cînd se ivește vreuna care n-are legături cu nici unul dintre ei, pe care n-o apără nici un bărbat, soț, fiu sau frate – vreo străină – aceasta devine pradă. Închipuirea își îngăduie orice, vorbele de asemenea. Dar cînd prada e Annette, e greu de mistuit. Cine să înceapă? Și cum? Ciudată femeie! În timp ce ei bombănesc batjocoritor, acoperindu-și gura cu mîinile, scotocind-o din ochi, ea îi privește în față, aspră sau zeflemitoare, și le țintuiește obrăznicia pe buze. Rămîn înmărmuriți cînd le spune cu o lucire drăcească în ochi: — Acum, Pillois, șterge-ți gura! Nu miroase bine! Pillois întreabă: — Ce? — Ce-am spus acum. El se apără. N-a spus nimic, sau a vorbit prea în șoaptă ca să-l audă. — Ți-am citit pe buze. Du-te afară cînd vrei să te ușurezi! Dacă n-am putere asupra gîndurilor voastre, vreau ca măcar gurile să vă rămînă curate. Au rămas pironiți. Măcar o clipă. De unde o fi luat ea îndrăzneala glasului și a privirii, cuvintele astea care plesnesc ca o palmă? Le rostește agale, apoi își mîngîie liniștită sprîncenele blonde. Împrejurul ei cercul s-a închis din nou, ochii o pîndesc. Se simte cercetată din ei grijă s-o facă să afle. Îi înfruntă. Și, neîncetat, prin întrebări care cad pe neașteptate la stînga și la dreapta, le ține gîndurile treze. Annette știe prea bine tot ce zumzăie în capetele astea mici și fără treabă, roiul de muște care iese primăvara din peretele de glicină. Știe… Și de n569

ar ști, ar avea ei grijă s-o facă să afle. Changnois cel gras, băiat de geambaș, are cincisprezece ani, dar pare de șaptesprezece. E bondoc, voinic, cu pielea feței presărată cu pistrui, cu capul pătrat, cu părul blond spălăcit, scurt și țepos, ca de porc, cu mîinile enorme și cu unghiile roase pînă la rădăcină. E șiret și bădăran, îi place să rîdă și să se certe. Cînd șoptește, se aude un bîzîit ca de bondar în fundul unui borcan. O privește pe Annette, îi prețuiește formele și farmecele, plescăie din limbă ca un cunoscător. A pus rămășag – „Mai frate!” – că-i va face o declarație de dragoste. Cînd Annette îi vorbește, el își rostogolește ochii ca un crap. Annette îl face de rîs în fața clasei. Atunci, jignit, jură că o să-și bată el joc de muierea asta! Și s-a lăsat prins în timp ce mîzgălea niște desene obscene. Iar acum așteaptă urmările. Pare nepăsător, dar îi tremură haina, căci rîde în burtă. Iar cățelușii ceilalți, care au fost înștiințați, latră dinainte de bucurie, cu ochii ațintiți asupra prăzii, privindu-i fruntea, ochii și degetele lungi, ce țin în mină coala de hîrtie. Annette nici n-a clintit. Îndoaie foaia. Sfîrșește dictarea începută. Iar Changnois, rînjind, scrie împreună cu ceilalți. După ce a terminat, Annette spune: — Changnois, o să te întorci pentru cîteva săptămîni la ferma tatălui dumitale. Aici nu te simți bine. Locul ți-e la ci mp, printre cai. Changnois nu mai rîde. Spatele lui n-are chef să facă din nou cunoștință cu piciorul părintesc. Protestează, se apără. Dar Annette rămîne neînduplecată. — Hai, băiete, șterge-o! Aici grajdul ți-e prea strîmt. Acolo te vei simți în largul dumitale și o să fii țesălat. Uite-ți pașaportul pentru domnul director! Scrise pe o hîrtie: „Trebuie trimis acasă. Reformat” 570

Iar clasei, care a rămas cu gura căscată: — Băieți, vă osteniți degeaba! Vreți să mă speriați pentru ca sînt femeie. Ați rămas în urmă cu cîteva veacuri. Astăzi femeile iau parte la muncile bărbaților. Le țin locul. Viața bărbaților e și viața lor. Nu-și mai pleacă ochii înaintea lor. Vreți să vă jucați dea bărbații? Aveți răbdare! Năzuința asta e la îndemîna omului celui mai mărginit! Întrebarea e dacă veți fi bărbați cu bun simț, pricepuți în meseria voastră. Noi am fost puși aici să vă ajutăm. Dar dacă nu vreți, n-o să vă silim. Pe față! O facem pentru voi. Vreți? Da sau nu? Dacă vreți, la treabă! După cîteva încercări, își dădură seama că nu sînt cei mai puternici. Atunci, fără vorbă, s-a semnat o înțelegere. Fără îndoială, granițele trebuie să rămînă mai departe păzite. Altfel, tratatul n-ar fi decît o bucată de hîrtie. Și granițele sînt păzite. Dar pe deasupra lor încep legături normale. Băieții nu se mai împotrivesc puterii stabilite. Și, nemaiavînd nici o pricină să se înțeleagă între ei, se arată cum sînt – dezbinați. Annette începe să deosebească printre ei individualitățile. Cîțiva” nu mulți – vreo trei-patru în toate cele șase clase i-au atras simpatia. Dar nu trebuie să le-o arate. Sînt cîțiva băiețași plămădiți dintr-un aluat mai gingaș, care gîndesc puțin singuri. Se vede cum gînduri mai fine le înroșesc pielea. Se arată simțitori la fiecare cuvînt ce li se spune, la un semn de atenție, la o privire. Sînt aproape totdeauna priviți cu bănuială de ceilalți și prigoniți. Faptul că sînt firi mai alese iscă dușmănia firească a clasei. Și dacă sînt mai simțitori, înseamnă că trebuie să fie făcuți să sufere. N-ar fi cuminte să arăți că ții mai mult la ei; ar plăti-o scump. Și apoi s-ar folosi de asta. Sînt niște mici actori. Dacă îi bagi în seamă, se împăunează, încep să joace teatru. Căci sînt totuși de felul celorlalți: șireți și copilărește cinici. Annette trebuie să se silească să se poarte fără 571

părtinire. Cît ar vrea să ia pe cîte unul în brațe – în lipsa celui care-i lipsește! Marc e departe, dar îl simte mereu lîngă ea. Îl caută în fiecare copil. Caută asemănări. Și, deși ca o adevărată mamă nu găsește pe nici unul care să-i fie deopotrivă, încearcă să se amăgească, și-l închipuie înaintea ei, în locul celorlalți, îl vede. Citește în ei, ca să poată citi în Marc. În lipsă de ceva mai bun, copiii aceștia sînt niște oglinzi care nu pocesc prea mult, și reflectă chipul fiului pierdut, al fiului rătăcitor. Al celui care se va întoarce. Și ce oglindesc? Din păcate, aceste oglinzi îi reflectă și pe cei mari. Ei nu năzuiesc la altceva decît să fie ceea ce sînt înaintașii lor, mai mari cu o generație (puterea trecutului, care merge de-a-ndărătelea, poartă numele de înaintași!). La naștere au avut poate trăsături proprii, dar chiar de la intrarea în liceu aceste trăsături abia se mai pot desluși. Simt însemnați cu pecetea proprietarilor – a părinților – care, de asemenea, simt însemnați cu cea a rudelor și a neamului. Nu sînt stăpîni pe ea. Fac parte din forța anonimă, care a strîns de veacuri în sate și orașe pe dulăii aceștia de cîmpie și i-a pus să facă aceleași gesturi, să latre în același chip, să clădească aceleași colibe ale gîndirii. Liceul e atelierul în care învață mînuirea mașinii de gîndit. Cum i-ar putea ajuta să se elibereze străduința unei singure profesoare? Ar trebui să-i învețe întîi să nu mai îmbrace gîndurile celor mari. Dar mîndria lor e tocmai să-i maimuțărească pe aceștia. Cu cît gîndesc mai puțin singuri, cu atît sînt mai fericiți și mai mîndri. Nici cu cei mari nu se în timpi ă altfel. Sînt încîntați cînd au renunțat la părerile personale (ce povară!) și au luat, cu toptanul, părerea celor mulți, fie că aceasta se numește Școală, Academie, Biserică, Stat, Patrie – fie că n-are nume și e doar specia omenească – monstru cu ochi fără lumină, socotit a avea o înțelepciune 572

minunată, dar care se tîrăște la întîmplare și își vîră botul lacom în mlaștina de unde a ieșit odinioară și care-l va înghiți pînă la urmă. (Pînă acum, atîtea mii de specii și-au găsit acolo sfîrșitul! Nu vom putea oare să ne răscumpărăm specia noastră?) Deasupra mlaștinii lucesc luminițe. Uneori parcă le vezi strălucind în ochii copiilor din școală. Annette încearcă să le prindă. ce cred ei despre viață? Ce cred despre moarte? Războiul, furtunile care se lovesc de dealuri, colo în zare – cum răsună toate astea sub frunțile lor mici, pline de coșuri? Răsună doar ca niște trîmbițe, ca niște focuri de artificii sau ca niște poze din reviste. E un spectacol îndepărtat, care, ținînd prea mult, a ajuns să-i plictisească. Nu-i mai atrage. Bilele și rămășagurile lor le stau mai mult la inimă. Sau bîrfelile din clasă. Iar cînd sînt mai mari, treburile casei, cîștigurile și pierderile. Și totuși, au rude în tranșee. Mulți au fost loviți. Nu se gîndesc oare la ei? Se gîndesc fără emoție – mai mult ca să se laude. Sînt eroi prin procură. Știrile ce sosesc de pe front au fost mai înainte cernute. Ei văd suferințele tranșeelor sub înfățișarea lor hazlie. Boudin spune tăvălindu-se de rîs: — Măi, băieți, fratele meu ne scrie de acolo că stau pînă-n gît în rahat. Corveau povestește că nemții sînt înjunghiați cu cuțitul. Și arată cum se face asta. A văzut doar cum se taie porcul. își povestesc unii altora, cu veselie în ochi, despre urmările obuzelor. În închipuirea lor, clopotnițele, arborii, măruntaiele și capetele zboară ca niște jucării sălbatice. Gîndul li se oprește numai la decor. Da, se gîndesc la carne, și la sînge, o fac chiar cu plăcerea pe care o simt băieții cînd se bălăcesc în murdărie… Dar despre strigătul sufletului care răsună dedesubt nu se pomenește 573

un cuvînt. Cei întorși de pe front nu fac nimic ca să-l trezească. Fratele mai mare al lui Corveau a venit în permisie. Le povestește băieților: — Aveam un prieten bun care cîștiga din gros vînzînd focoase de obuze neexplodate. Era tare meșter să le deșurubeze. Le aduna cînd nici nu se răciseră bine. Îi tot spuneam: „Bagă de seamă!” El îmi răspundea: „Las’ că mă pricep eu!” Într-o zi, mergeam la cîțiva metri în urma lui, ferindu-mă pe după copaci: „Lasă-le în pace! Îi strig. O să sfîrșești prost…” El îmi răspunde: „Fricosule…” Poc! obuzul îi explodează în obraz. Ce-a mai pățit, frățiorul!… N-a rămas nimic din el… Rîdea să moară. Și băieții împreună cu el. Annette îi asculta înmărmurită. Ce se ascundea sub rîsul acela? Amintirea unei păcăleli bune? O ațîțare nervoasă?… Ori nu se ascundea nimic? Îl luă pe glumeț la o parte și-i spuse: — Ia ascultă, Corveau, e chiar atît de hazliu pe front? El o privi și încercă să glumească mai departe. Dar văzu că Annette nu rîde. Atunci îi spuse: — Ce e drept, nu prea e frumos. Și, după cîteva clipe, îi făcu destăinuiri amare. Annette îl întrebă: — Dar de ce nu spui toate astea? El făcu ud gest de neputință: — Nu se poate. Nu m-ar înțelege. Și pe urmă nici n-ar vrea sasculte. Și la ce-ar sluji? N-avem nici o putere. — Pentru că n-avem voință. — Nu noi trebuie să voim. — Dar cine să vrea, dacă nu voi? 574

El rămase uimit: — Ceilalți, comandanții. Nu mai avea rost să urmeze, să-i spună: „Sînt comandanți datorită vouă. Voi ii alegeți…” Chiar în seara aceea, Annette îl auzi reîncepîndu-și pălăvrăgelile. Parcă simțea nevoia s-o facă. Nu pe ceilalți voia săi înșele, ci pe sine. Dacă aceștia nu sînt în stare să vadă și să vrea adevărul, la ce te poți aștepta de la cei cruțați de această încercare – de la copii? Copiii nu cunosc lucrurile. Sînt prada vorbelor. Dacă vorbele sînt sforăitoare, nu le mai caută înțelesul. Annette le-a cerut să scrie despre idealul lor în viață. Bran vrea să se facă ofițer. Un unchi de al lui a fost ofițer. Și Bran scrie cu mîndrie: „Oare fluviul nu suie totdeauna spre izvor?” Cînd vorbesc despre război, sfidează. Cei mai în vîrstă, cei care, dacă războiul ar ține încă un an, doi, ar putea fi chemați, repeta lăudăroșeniile pe care le-au auzit rostite de cîțiva caraghioși bătrîni: „Gloanțele trec prin tine, dar nu te doare! Deșteptați-vă, morților!” Viitorul lor eroism îi scutește să se mai ostenească acum. Nu mai fac nimic. Spun: — După război n-o să trebuiască să ne mai omorîm cu munca. O să plătească nemții. Măi, băieți, o să-i înhămăm. Și dă-i drumul! Tata a spus că o să cumpere vreo șase și că o să le bată potcoave la picioare… Diii I… Cei mai citiți, băieții președintelui de tribunal și ai avocatului, rostesc cu mîndrie frazele umflate din ziare. Lavedan 91 li se pare

91 Lavedan Henri (1858-1940), membru al Academiei Franceze.

575

Corneille, iar Capus92, Hugo. Ceilalți se mulțumesc cu fotografiile trucate din revistele ilustrate de mîna a doua. Annette face o încercare. Arunca o sondă. Le citește un capitol din Război și Pace – moartea micului Petea – paginile acestea frumoase, învăluite în ceața tomnatică și în visele mlădiței care nu se va mai deștepta. Era o zi de toamnă blindă și ploioasă; cerul și zarea se topeau într-o singură culoare, cenușiu-închis. Cădeau cîțiva stropi mari de ploaie… La început, copiii abia ascultă. Rîd de numele rusești. Numele eroului le stîrnește izbucniri de veselie. Apoi, treptat, roiul de muște rămîne prins pe marginea borcanului. Tac, îi silesc să tacă pe cei mai vorbăreți. Numai unul își umflă obrajii de cîte ori aude numele și rămîne pînă la capăt la fel de nesimțitor. Ceilalți au rămas cu privirea ațintită. La sfîrșit, unii cască. Alții, după o nemișcare îndelungată, încep să se frămînte cu zgomot. Cîțiva, stingheriți, nemulțumiți, fac pe cunoscătorii: — Rușii sînt cam trăsniți!… Cîțiva spun fără să poată lămuri de ce: — E strașnic… Iar unii nu spun nimic. Aceștia au simțit cu adevărat. Dar cît și cum? E greu de știut. Nu le poți smulge nici un cuvînt venit din inimă. Annette urmărește cu privirea pe unul dintre micuții ascultători, un băiețaș blond, slăbuț, cu nasul lung, cu trăsăturile gingașe, pieptănat cu grijă, cu pieptul îngust, care tușește și privește în lături. E deștept, sfios, nu prea deschis, așa cum sînt copiii care se știu slabi și cărora le e teamă sa se apropie de 92 Capus Alfred (1858-1923), francez.scriitor și dramaturg burghez, ziarist, romancier și dramaturg

576

ceilalți. Annette bănuiește că e mai simțitor. În timpul cititului, cînd ea ridica ochii de pe carte, întîlnea ochii copilului slăbuț, care se grăbea să-și vîre iar nasul în caiet. Copilul acesta e în stare să se gîndească cîteodată la suferința oamenilor, pentru că e și el bolnăvicios și nervos. Egoismul naște adeseori mila. Cine suferă singur simte mai ușor suferința celorlalți. La sfîrșitul cursurilor, Annette îl oprește. îl întreabă dacă-l iubește pe Petea, fratele lui mai mic. Băiatul roșește, se axată (tulburat. Annette îi povestește din nou visul pe care copilul cu închipuire de poet l-a visat în ultima lui noapte. Cît de frumoasă era viața pentru el! Viața puternică și plăpîndă! Viața care ar fi fost! Viața care nu avea să mai fie! A înțeles oare? El scutură din cap, întorcîndu-și ochii. Dar Annette i-a văzut: a strălucit lumina… — Te-ai gîndit ce-ai simți dacă ai fi tu în locul lui Petea? Și el se grăbește să spună: — Eu n-o sa plec. Nu sînt sănătos. Mi s-a spus că o sa rămîn în spatele frontului. Se arata ușurat și mîndru de sănătatea lui șubredă. Dar ceilalți? Colegii tăi? Nu-i pasă! se grăbește să caute în amintire frazele pe care se cuvine să le gîndească. „Să mori pentru patrie.” Ceilalți pot fi uciși. Și-a venit în fire. Lumina a pierit. Cine știe? * Annette e nedreaptă. Nu-și dă seama că are temeiuri să spere. Oamenii aceștia de treabă, egoiști, liniștiți ca niște rumegători, au dreptul să doarmă puțin. Merg de multă vreme. Au făcut cruciadele și războiul de o sută de ani. Asta nu dovedește că sînt un popor tînăr, dar dovedește că au vlagă. Au văzut atîtea, au 577

făptuit atîtea, au suferit atîtea, au pățit atîtea! Și tot rîd! E o minune. Cine rîde trăiește și nu e gata să se despartă de viață. Într-o lume nemulțumită, ei sînt mulțumiți cu ce se întîmplă. Nu urăsc, nu-și pizmuiesc vecinii, socotesc că nicăieri nu-i mai bine decît la ei acasă, nimic nu e mai frumos decît să rămînă acolo. Nu le place războiul, s-au obișnuit să-și facă tabieturile, au avut patruzeci și cinci de ani de liniște. Și așa, de la o zi la alta, intră în luptă fără să crîcnească. ce supuși sînt oamenii aceștia, atît de vorbăreți! Sînt gata să jertfească totul, fără să-și piardă cumpătul, pentru că „așa se face”, „așa s-a făcut totdeauna”. După perspectiva din care îi privește, îți par absurzi, ori mișcători. Și felul cum se supun, cu bunăvoință, cu nepăsare, e un semn de goliciune sufletească, dar și de măreție. Și ce putem ști noi în privința copiilor? Ceea ce se vede e doar un joc. Munca adevărată se face la fund. Ochii dascălilor și părinților nu pătrund mai departe de scoarța tînără. Nu cunoașteți din copil decît ceea ce-l face să fie numit copil. Nu vedeți ființa veșnică, fără vîrstă, al cărei foc mocnește în ascunzișurile fiecărui suflet de om copt, ori de copil. Nu puteți ști dacă n-o să izbucnească focul. Aveți încredere! Aveți răbdare! Dar Annette n-avea răbdare. Se purta ca un înotător voinic, care vrea să străbată un fluviu și merge împotriva curentului. Sau ca păsările călătoare, care se năpustesc împotriva vîntului. La Paris, cînd simțea în jurul ei atmosfera bolnavă, lăsa aerul să intre. Se împotrivea cu toată voința ei liniștită. Aici, de cîte ori vede nepăsarea asta deasă, parcă aude departe strigătul suferinței. Se simte neliniștită. E nemulțumită de ceilalți, pentru că e nemulțumită de sine. Ei sînt ceea ce trebuie să fie, se poarta după 578

firea lor. Dar ea, ea se poartă oare după firea ei? ce face aici? De un an s-a lăsat pradă sorții, care îi mînă poporul. La început, asta i-a pricinuit o bucurie violentă. Apoi a devenit obișnuință. Acum simte oboseală. O forță lăuntrică, ascunsă, îndepărtată se împotrivește în ca. N-o deslușește bine. Suferă nelămurit. Se simte vinovată față de această forță. Și remușcarea nedeslușită, pe care o are față de tot ce vede, apasă asupra lumii mărunte din jurul ei, asupra acestei omeniri ta mic. Vede păcatele oamenilor pe chipurile copiilor. Le vede soarta, viitorul mediocru, fundătura în care li se va împotmoli viața. Își vede fiul pierdut în mulțimea fără nume, în șirul de furnici care se scurge ca un val, fără a ști încotro merge. Și se vede pe sine ca pe o furnică, fără copii, care-și îndeplinește sarcina mecanic, fără bucurie. I se pare că acești copii sînt zămisliți cu toții – chiar și copilul ei – de o matcă monstruoasă și stupidă: natura. Simte în gură un gust amar. Își simte sufletul uscat. Îi lipsește totul. Nu numai lipsa fiului ei o chinuie. Își lipsește sieși. * Și ea îi lipsește lui Marc. Dar el nu vrea să recunoască. S-a despărțit de ea furios, pentru că l-a părăsit, l-a închis, l-a zăvorit, L-a zăvorit? Vom vedea noi! Nu i-a scris nimic vreme de patru săptămîni. Ea i-a scris o dată, de două ori, de trei ori, la început aspră și maternă, dîndu-i să înțeleagă că, dacă se va schimba, o să-l ierte. (Să-l ierte! Să-l ierte, pe el! El nu vrea s-o ierte!) Apoi Annette își arată supărarea pentru că nu primește răspuns. În cele din urmă, Își dădu pe față neliniștea, zbuciumul. Marc strînge din dinți. Nu se hotărăște să răspundă decît atunci cînd Sylvie, căreia Annette Ii ceruse vești despre băiat, vine să-i facă morală la vorbitor. Atunci se strădui 579

să alcătuiască o capodoperă de uscăciune. Fără vreun cuvînt de imputare sau plîngere. Fără amărăciune. (Ar fi însemnat să-și deschidă puțin inima!) îi scria cu o politețe rece cîte o compoziție, pe care avea aerul să și-o impună acum cu regularitate, la fiecare cincisprezece zile. Un exercițiu de școală, ce nu spunea nimic despre el și viața lui; numai fapte din afară. Un exercițiu lipsit de orice accent personal, de simțămînt, de culoare. Zadarnic stăruia Annette și îi cerea amănunte. Ea înțelegea prea bine că Marc vrea s-o facă să simtă că-i poartă pică. Uneori încerca să-l împace, alteori se străduia să pară la fel de neîndurătoare. Dar venea clipa în care dragostea zăgăzuită se revărsa. Băiatul pîndea ceasurile acestea ca pe niște prilejuri de triumf. După aceea, Annettei îi părea rău că-și dăduse frîu liber simțămintelor. Căci el îi răspundea și mai șters, și mai nepăsător. Acum, Annette deschidea scrisorile lui Marc suferind dinainte pentru ceea ce avea să citească. Și, totuși, le citea, plină de nădejdi. Totdeauna urma dezamăgirea. Obosise de atîta suferință și așteptare. Cînd venea clipa să-i scrie (căci cl nu-i răspundea deck scrisoare la scrisoare), Annette o amina cîte o zi, apoi cîte două, apoi cîte trei. Și, după aceea, urma o izbucnire de imputări și de dragoste, pe care nu și-o putea stăpîni. În cele din urmă, tăcu o lună. De vreme ce băiatului nici nu-i păsa! Luna aceasta de tăcere aproape că-l îmbolnăvi pe Marc. Degeaba se juca de-a bărbatul puternic, care disprețuiește scrisorile mamei. Cum le mai aștepta! Nu era vorba numai de mîndria de a-și sorbi răzbunarea, spunîndu-și: „Nu se poate lipsi de mine!…” Valurile acestea de dragoste, pe care vin tul! le aducea din cîmpiile îndepărtate, îi deveniseră trebuincioase, de nelipsit. Cit timp soseau cu regularitate, la ziua așteptată, se prefăcea că le 580

primește cu nepăsare, ca pe un lucru cuvenit. Cînd începură a se rări, le simți lipsa.I se aprinse nerăbdarea și, cu ea, dorința. Cînd, în sfîrșit. Sosea scrisoarea mult așteptată, era cutremurat de bucurie. Bineînțeles că nu voia să recunoască! (Mincinosul!…) Prefera să-și pună bucuria pe seama mîndriei. Își spunea cu obrăznicie: „Și de asta dată, tot eu am fost mai tare!…” Dar cînd Annette nu-i mai scrise, trebui să-și mărturisească adevărul umilitor: „Avea nevoie de ea...” Să-și mărturisească? Nu! Nu!… „Nu știu nimic, n-am nimic de mărturisit. O visa noaptea. Erau vise în care ea se ivea neîncetat, niciodată duioasă, niciodată iubitoare, ci trufașă, aspră, batjocoritoare, rănindu-l, umilindu-l. Se trezea plin de ură Împotriva ei, mistuit de dorința… De ce anume!… Să-i spumă lucruri crude, s-o domine, s-o facă să sufere, să se răzbune. Dar atingerea mîinilor ei îl făcea să tresară. Izgonea această închipuire, și închipuirea se ivea din nou. Gura ci frumoasă și disprețuitoare… Căuta s-o jignească în amintire. Se gîndea că ei îi fusese îngăduit să trăiască liber viața, iar pe el voia să-i oprească. Mai vedea în vis și alte femei, care nu-i semănau cîtuși de puțin, nici ca trăsături, nici ca purtări, nici ca vîrstă, și care totuși erau ea, fără nici o îndoială. Asta-i îngăduia ca, în prăpastia fără lumină, să-și răzbune, împotriva ei, toate simțămintele izgonite – balaurul cu o sută de capete… Lumi groaznice! Se simțea legat și cuprins de friguri, într-un țarc de vite! Se simțea închis! * Toate gîndurile și trupurile acestea tinere și învăpăiate erau închise! Închisoarea – internatul – e și mai primejdioasă pentru ele decît strada. Sufletul e otrăvit de plictiseală. Neliniștea, așteptarea, poftele trupești, teama, cruzimea frămîntau aceste 581

animale tinere. Norul de pucioasă cîrc apasă asupra orașului asediat le împovărează mințile, le otrăvește mădularele. Pătrunde prin dormitoarele înăbușitoare, în care supravegherea a slăbit. Pilda a dat-o pedagogul. Pleacă o noapte din trei, cu ajutorul portarului. Supraveghetorul-șef sforăie într-o cameră de alături. Dacă totul se petrece în tăcere, cei din ocnă au libertatea să se dezlănțuie pînă-n zori. Marc ascultă, se înăbușă, fuge îngrețoșat. Sare pe fereastră în grădina internatului – grădina închisorii… E o noapte întunecată. Se văd patru ziduri. Sus, un cer negru. Raza unui proiector se plimbă și scotocește bezna. Marc a ajuns în altă închisoare. Se apropie de zidul care dă în strada pustie. În toate casele, întuneric. Totul doarme în cartierul acesta burghez, departe de centru și de zgomot. Mulți dintre locuitori au fugit din Paris. Marc se apleacă deasupra zidului. E prea înalt! Ar putea să-și rupă un picior. Furia îl împinge să încerce totuși. A încălecat pe zid. Se lasă în mîini și caută cu picioarele o crăpătură în care să se sprijine. Aude pași pe stradă. Încearcă să se urce înapoi. Prea tîrziu! L-a zărit. Sub el, în umbră, un glas îl întreabă: — Vrei să sări? Marc întreabă, la rîndul lui: — Dar cine ești dumneata? Însă două mîini întinse l-au și apucat de picioare și glasul spune: — Haide! Te țin eu! Se pomenește în stradă, cu picioarele pe trotuar. Ia jurul lui sînt zidurile caselor posomorite. Și deasupra, noaptea… A treia închisoare. Parcă ar fi un vis urît: o cutie cu mai multe despărțituri. Ieși, intri, treci dintr-una într-alta; dar capacul 582

deasupra rămîne nemișcat. Lîngă el se află un necunoscut care-l cercetează prin beznă. Sînt aproape de aceeași înălțime. Se aude pîrîitul unui chibrit și flacăra luminează o clipă cele două fețe. Necunoscutul e un muncitor tînăr, aproape de aceeași vîrstă cu Marc. Cu puf pe fața de culoare cenușie, cu trăsături agere, cu ochi vioi sub pleoapele încrețite. Are o privire cercetătoare, care te pipăie, fuge, dar nu se fixează nicăieri. În colțul buzelor alburii, un zîmbet îndoielnic. Intre ei s-a lăsat din nou noaptea, dar s-au putut vedea bine. Necunoscutul îl apucă pe Marc de braț și-i spune: — Unde te duci? Marc răspunde: — Nu știu. — Atunci, hai cu mine! Marc șovăie. Parcă l-a oprit ceva. Cunoaște primejdiile junglei. Nu știe nimic despre celălalt. Dar îl miroase că face parte din junglă. Îi bate inima. Dar curiozitatea e mai tare decît teama. Și apoi, deși nu e încă viteaz, e cutezător (vitejia se învață mai tîrziu, cînd ești în stare să-ți cîntărești puterile sau slăbiciunea. Marc au și le-a încercat încă). Se simte îndemnat să încerce. Își desprinde brațul din mîna care-l strînge. Și, la rîndul lui, apucîndu-l pe celălalt cu amîndouă mîinile, dar ținîndu-l departe, îi spune: — Haidem! fără să întrebe unde. Au alergat împreună toată noaptea. În mintea lor s-au cercetat, așa cum făcuseră la început cu mii>ni! e. Cu stîngăcie, cam aspru. Se tem unul de altul. Dar nici unul nu știe că celălalt se teme. Nu-i o teamă trupeasca. De la primele cuvinte schimbate, teama l-a părăsit aproape pe Marc. Mai răbufnește uneori, cînd merg în tăcere unul lîngă altul. Marc își pipăie 583

cuțitul în buzunar; o armă puțin primejdioasă, pe care nici n-ar ști s-o mînuiască. Se grăbesc să vorbească. Vorbele îi liniștesc Ziua, s-ar fi apropiat cu greutate unu! de altul. Dar noaptea, pe străzile acestea cernite, în care luminile sînt acoperite, ca lîngă un catafalc, deosebirile se șterg. Fac parte din aceeași ceată, îi îmboldesc aceleași dorințe, îi amenință aceleași primejdii. Se așază.pe o bancă într-o piață întunecoasă. Sînt obosiți de umblat, sau, mai curînd, vor să se cerceteze, înainte de a merge mai departe. Îl cheamă Casimir. Răsucește o țigară și i-o oferă lui Marc. Marc, căruia nu-i place să fumeze și se scîrbește ușor, o ia și o fumează. Ce rușine! N-are nimic în buzunar, nici tutun, nici bani. Ce-o să facă? Gîndul acesta îl împiedică să asculte. Dar, totuși aude. Și-l cuprinde din nou curiozitatea. Se destăinuiesc unul celuilalt. Povestesc pe rînd… Casimir e muncitor electrician. Lucrează într-o uzină de război. Auzind suma pe care Casimir o cîștigă zilnic, Marc, micul burghez, se simte strivit. El n-are nici o lețcaie, nu cîștigă nimic și e în stare numai să cheltuiască. Casimir nu stăruie asupra acestei superiorități. O cunoaște de multă vreme. Și poate că ar schimbao pe această inferioritate burgheză, pe care o disprețuiește și o pizmuiește de cînd s-a născut. Dar, în noaptea asta, el nu se gîndește nici la dispreț, nici la Invidie. Atracția e mai puternică. Chipul pe care l-a întrezărit adineauri, lumea aceea necunoscută… Și pentru Marc e o lume necunoscută. Fiecare năzuiește să cerceteze lumea celuilalt. Barierele s-au ridicat. Oare Marc n-a evadat din clasa lui socială? (Și, de fapt, care e clasa lui socială, a lui, copil fără tată?) Sînt amîndoi la fel. Dar Casimir e mai în vîrstă. Nu e vorba de numărul anilor. Deosebirea e doar de cîteva luni, nici n-ar mai trebui pomenită. 584

Casimir e mai în vîrstă prin experiența vieții lui de periferie. Marc tace. E speriat și dornic să asculte. Dar tăcerea îl înalță în ochii celuilalt. Pare a ști ceea ce nu cunoaște Casimir. Cînd Marc se încumetă să vorbească, rostește cîteva cuvinte scurte, întretăiate, pe un ton batjocoritor, care-l înșală pe Casimir. Dar nu-l poate înșela multă vreme. E de ajuns să-i vezi de aproape fața de fetiță. Casimir o vede la lumina lămpii, în cafeneaua unde l-a dus. Stinghereala și nevinovăția lui Marc se dau pe față, sub privirea sfredelitoare și șireată a lui Casimir, privire care-l încolțește dintr-o parte, îl pîndește, îl cercetează, îi pricinuiește o încurcătură amestecată cu o atracție mînioasă. Ar vrea să fugă de el, sau să-l înfrunte. Dar, șovăind între amîndouă, nu face nici una, nici alta. Se trădează, se dă pe mîna celuilalt. * Luă parte la plimbările lui Casimir prin junglă. De-ar fi aflat Annette tot ce au atins mîinile și trupul copilului ei! Există totuși o scăpare pentru sufletele acestea tinere și aspre, pe care nici o pîngărire nu le atinge prea adînc. Sînt salvate tocmai de ceea ce ar trebui să le piardă: de curiozitatea lor. Vor să vadă și să știe, vor să pipăie. Da, dar noli me tangere! – nu se lasă atinse. „Am atins. Și trec mai departe. Rămîn străin de tine. Așa eram înainte de a te cunoaște. Acum, de cînd te-am cunoscut, sînt și mai străin de tine. Mi-e scîrbă. De tine. De mine. de mine și mai mult. Mi-am murdărit trupul, mîinile, ochii. Ii spăl cu mînie. Dar inima mi-e neatinsă. Mocirla n-a ajuns pină la ea…” „… Și în mocirla Parisului am adunat multe fărîme de metal prețios!…” La băiatul acesta trăit pe stradă și în atelier, la tovarășii lui, în Învălmășeala aceasta de suflete care alcătuiește populația marilor 585

orașe, virtuțile și viciile sînt amestecata. E și putregai și aer sărat, de mare. Îi îmboldește o sexualitate înnebunită de fierbințeala cetei – simțurile le sînt trezite, arse, sătule înainte de vreme. Îi îmboldește o curiozitate sălbatică, ce-o ia înaintea dorințelor, stîrnite și istovite de un vîrtej de patimă, care se împrăștie înainte de-a fi rodit. Au încercat tot, au istovit tot. Carnea le e veștejită în plină tinerețe, puful sufletului e strivit fără milă, iarba călcată în picioare. Trupul poartă pretutindeni urmele plăcerii pîngărite fără bucurie, cum sînt pîngărite pădurile de la marginea orașului după duminicile de primăvară. Aceasta e priveliștea jalnica, demonul cărnii care mulge și seacă seva neamului, cancerul carel roade în pîntece, în puterea de a acționa și în fecunditatea lui. Dar pe ogorul pustiit trec vînturile: după vîntul care mistuie, acela care reînnoiește. E de ajuns un răpăit de ploaie pentru ca iarba strivită să se înalțe iar și pentru ca griul și pirul să înverzească din nou. Libertatea e lancea lui Ahile. Ucide și face să reînvie. Înfierbîntat de timpuriu de suflarea dogoritoare a cuptorului social în care a fost azvîrlit de la naștere, respirînd miasmele răspîndite de colcăirea haotică de plăceri și dureri la fel de aspre, la fel de ucigătoare, trăind într-un regim distrugător, fără igienă, în locuințele otrăvite de murdărie fizică și morală, și de hrană nesănătoasă, de băutură, de lucru și de pălăvrăgeli nepotrivite cu vîrsta lui, Casimir era mistuit de focul acesta. Greșelile minții nu erau mai puțin primejdioase decît cele ale trupului. Dar erau mai rodnice și alcătuiau împreună cu celelalte un echilibru monstruos, care istovea ființa înainte ca ea să se coacă. O lăsa vlăguită în ceasul în care ar fi avut mai multă nevoie de deplina ei putere ca să acționeze. Cel puțin îl 586

împiedicau să se înece în cloaca trupească. Da, însăși încordarea nebună a tuturor dorințelor, libertatea isterică, nezăgăzuită de nici o frînă morală, dar și lipsită de prejudecățile prin care plătești bir moralei obișnuite, încordarea aceasta îl făcea să atingă, prin salturile bruște ale mintii sale fără astîmpăr, tufișurile verzi și luminoase, în care mijeau mugurii gîndirii viitoare. Mintea nehotărîtă nu rămînea pe aceste culmi, cobora din nou, dintr-un salt, dar păstra gustul amar și întăritor al acelei hrane sănătoase. Cuvîntul libertate are însă el singur o putere minunată chiar asupra sufletelor împotmolite în mlaștina dorințelor. Aduce cu sine un suflu eroic, fie chiar amăgitor, care se împotrivește sclaviei, oricărei sclavii ce ține sufletele legate. Jalnici epigoni ai Titanului răsculat împotriva lui Sic volo, sic jubeo 93 al Tiranului! În aceste epave trăiește ceva din focul sacru al lui Prometeu. Marc văzu pîlpîind în fața lui scînteia focului. Sosise ceasul rar, în care frații învrăjbiți – anarhiști, socialiști, sindicaliști – revoltați cu toții împotriva războiului, își uitau certurile și se uneau în această luptă. Erau atît de putini! Abia un pumn de oameni! Toți ceilalți dezertaseră. Unii din slăbiciune față de opinia publică, alții din pricina trezirii falselor instincte de trufie națională sau a poftei de sînge, cei mai mulți din confuzia – confuzie înspăimîntătoare de idei oratorice, cu care „democrația” se îndoapă ca un curcan. Nici chiar iezuiții, în vremea înfloririi cazuisticii, nu folosiseră în chip atît de înnebunitor nuanța care, aplicată la toate, izbutește să le încurce pe toate: războiul și pacea, dreptul și nedreptatea, libertatea și renunțarea la orice libertate. Urmarea cea mai sigură era că puținele spirite care 93 În limba latină în original: Așa vreau, așa poruncesc.

587

încercaseră pînă atunci cu tărie să se elibereze se întorceau pe banca galerei și vîsleau cu spinarea încovoiată sub loviturile de băț. La Paris, spre sfîrșitul lui 1915, nu existau nici doisprezece oameni care să nu se lase înlănțuiți. De atunci numărul lor crescuse treptat și se strînseseră în două-trei grupări mici, dintre care cea mai înțeleaptă era cea a Vieții Muncitorești 94. Marc luă parte, cîteva duminici, la unele din adunările lor. Ceea ce auzi acolo îl zgudui. Pînă la ceasul acela nu discutase niciodată temeiul războiului. Era prea clarvăzător ca să nu-i priceapă cruzimea, nedreptatea, poate chiar și absurditatea. Dar socotea că e cu atît mai bărbătesc să-l primești. Se afla la vîrsta cînd virtutea supremă e cuprinsă într-un singur cuvînt: bărbăție. Și mai mult decît forța dreaptă, cea nedreaptă cuprinde o atracție ascunsă: căci pare cu adevărat mai puternică, brutală, pură, și e legată de mai multe primejdii. Lăuda cu mîndrie legea nemiloasă a luptei pentru existență care-i închide pe oameni în panerul cu raci al veșnicei încăierări. Să nu scîncim! Să fim cei mai tari! Tocmai pentru că era slab, adoptase rînjetul cinic, care o revoltase pe Annette: „Cu atît mai rău pentru mine, ca și pentru ceilalți! Cu atît mai rău pentru cei care cad! Eu trebuie să am grijă să rănim deasupra, prin putere sau prin vicleșug!” Îi plăcea să-și arate disprețul față de protestele indignate pe care mama lui le rostea împotriva acestei lăudăroșenii neomenești. Le numea disprețuitor „sentimentalism”, și cu asta le judeca o dată pentru totdeauna. „Dulcegării și slăbiciuni! Vorbe de femeie! Să le lăsăm pe femei să-și boiască fața! Eu trebuie să-mi ascut dinții...” 94 Ziar socialist de stînga.

588

E drept că Annette se afla atunci în plină nedumerire. Chiar dacă accepta războiul, refuza să-i accepte părțile rușinoase, care sînt suflarea scîrboasă a animalului de pradă. Gîndul ei se oprea la jumătatea drumului: nu cuteza să privească pînă la fund. Așa că-i venea greu să-și explice revolta prin argumente. Pentru a se călăuzi, îi ajungea simțul ei lăuntric. Pentru Marc, asta era prea puțin. Un bărbat are nevoie de idei limpezi – false ori nu – ca săși eticheteze patimile. Și Marc găsi idei limpezi din belșug la logicienii gîndirii muncitorești. Toate revoltele lor erau deduse și construite riguros, pe schele de cifre și fapte. Ascultă cuvîntul simplu, greoi, șovăitor, monoton, al lui Merrheim 95 care căuta un termen potrivit cu gîndul lui. Îi prețuia sforțările, care, ca și la Phocion96 îi reteza elocința. Cunoscu simplitatea liniștită a unora, care uitau de ei și de alții, pentru a urmări exact șirul faptelor observate; precizia de oțel, patima stăpînită a altora, care se temeau ca, dîndu-și drumul aripilor, să nu trădeze ideea. Căldura aceasta înghețată avu urmări zguduitoare asupra adolescentului sceptic, pătimaș, înfrigurat. Chipul conspirativ în care trebuiau ținute adunările, primejdia necontenită ce apăsa asupra micilor catacombe unde se strîngeau, simțămîntul că un număr mare al popoarelor îi prigonea pe acești „voitori” de dreptate, pe acești căutători de adevăr, și lumina lor tăinuită – toate acestea insuflau revoltei, în ciuda răcelii conducătorilor, un spirit religios. Fețele

95 Alphonse Merrheim (1881-1925), activist al mișcării sindical franceze. La începutul primului război mondial s-a situat pe poziții internaționaliste, dar în 1916 a trecut pe poziții social-șovine. 96 Comandant de oști și orator atenian (sec. IV î.e.n.), făcea parte din partidul aristocrat.

589

șterse, ochii obosiți își schimbau înfățișarea ca sub lumina schimbătoare a unui far. Și micul burghez trufaș se simți umilit de către mulți dintre acești muncitori, care îl întreceau prin noblețea inimii. * Pitan – moș Pitan, cum îl numeau, deși nu trecuse de patruzeci de ani – era un omuleț slab, vioi, cu capul prea mare față de trupul pirpiriu. Primul lucru ce te izbea la el era barba neagră, care îi mînca fața și buzele groase, înecate de mustăți. Avea fața galbenă, nasul turtit, ochii de culoare închisă, în care pupila se confunda cu irisul, ca la un cățel. Cînd, la vreo întrunire, Marc își plimba privirea prin sală, întîlnea ochii aceștia și zîmbetul lor grav. Pitan făcea parte dintre puținii care se ocupau de oameni nu numai pentru triumful ideii (sau din interes), ci pentru că erau oameni, din dragoste pentru tot ce e omenesc – o dragoste caldă, de cîine. Se simțea atras de tînărul burghez: îi ghicea stinghereala. Și instinctul lui Marc îl preveni că un terra-nova97 venea spre el, înotînd împotriva curentului. Se întîlniră. Pitan se îndeletnicea cu reparatul obiectelor de faianță și de porțelan. Umbla din casă în casă. Avea o prăvălie mică la marginea orașului, unde făcea lucrările mai gingașe, și iscusința lui îi dăduse putința să adauge la meseria sa și pe aceea de reparator de obiecte din orice fel de material, de lemn, piatră, sau bibelouri. Muncitor liber, Pitan era mai stăpîn pe timpul lui decît tovarășii din uzine și ateliere. Și îl cheltuia pentru cauză. El se 97 Rasă de cîini din insula Terra-Nova; din pricina ușurinței cu care înoată simt adesea folosiți pentru a salva oamenii de înec. Prin extensie: persoană care salvează pe altcineva, care se devotează.

590

oferea să ducă înștiințările de la un capăt la celălalt al Parisului, să împartă broșurile, să-i scuture pe uituci, să-i trezească pe adormiți, să sune adunarea. Marc se folosi de cîteva dupăamieze, în care putu pleca de la liceu, și-l întovărăși. Obosi repede. Pe Pitan nu-l opreau nici vremea rea, nici depărtarea. Pășea, șchiopătînd, cu mersul lui aspru și sigur de soldat bătrîn. Nu se oprea decît după ce îndeplinise însărcinarea; și nu-i plăcea să bea. Se glumea pe socoteala legămîntului său de cumpătare și castitate. Căci nimeni nu-i cunoștea vreo legătură de dragoste, și nici însurat nu era. Trăia împreună cu o mamă bătrînă, pe care no prezenta nimănui și care-l cîrmuia ca un despot. Era fiul unui alcoolic și văzuse de copil urmările acestei plăgi. Ii purta urmele în trupul lui ros de beteșuguri tainice. Negreșit că din această pricină fusese reformat. Dar tot din această pricină nu voise să se însoare. Deși viața nu-i era veselă, părea fericit. Totuși, cîteodată, o umbră de tristețe îi întîrzia în privire. Trecea prin perioade de oboseală grea, în timpul cărora fugea de oameni, se ținea ascuns, amorțit, cu limba legată, cu creierul parcă paralizat. După cîteva săptămîni, se ivea din nou, cu zîmbetul lui devotat, cu activitatea lui neobosită. Atunci, tovarășii săi, care nu se prea gîndiseră la dînsul cît lipsise, socoteau firesc să-i dea nenumărate însărcinări, de care ei se lepădau. Și Pitan pleca iar la drum, se întorcea pe înserat, sau chiar în mijlocul nopții, după ce împărțise ultimul ziar. Era istovit, ud, mulțumit. Marc n-avea atîta putere. Lui Pitan! se făcu milă și, fără să i-o arate, găsi motive să se oprească din cînd în cînd și să răsufle. Vorba lui Pitan era înceată, liniștită, fără opriri; se scurgea ca apa lină a unui canal, între două zăgazuri: două perioade de tăcere. Nerăbdarea lui Marc îl împingea zadarnic să-l întrerupă. Pitan îl lăsa să vorbească zîmbind, apoi reîncepea stăruitor să-și 591

urmeze firul gîndului. Batjocura nu-l atingea. Nu se înșela în privința valorii cuvintelor sale. Cuvîntul însemna pentru el nevoia de a-și lumina gîndul. N-o putea face decît smulgîndu-se din lutul tăcerii, în care! se împotmolea mintea. Trebuia să lase aerul să pătrundă în viața lui lăuntrică, îngreuiată de perioadele de amorțeală. Pentru el, a gîndi însemna a gîndi cu glas tare. Șiapoi, ca să se găsească pe sine, avea nevoie de altcineva. Omul acesta singuratic se născuse cu nevoia de a trăi alături de alți oameni. Vorbitul nu-l împiedica să observe, să asculte. Marc își dădu seama mult timp după aceea că Pitan își amintea tot ce-i spusese el, că frămîntase și scormonise tot, săpînd parcă. Lui Marc! se păru potrivit să se fălească în fața lui Pitan, ca și în fața celorlalți, cu necazurile lui de mic-burghez, cu revoltele sale de licean care se eliberează de prejudecățile și obligațiile clasei lui sociale. Casimir și tovarășii săi ținuseră seama de asta – dar fără a renunța să-l trateze și mai departe de sus. Păreau că-i dau o notă bună, ceea ce pe Marc îl măgulea, dar îl și înfuria. Pitan nu-i arăta nici prețuire, nici dispreț. În timp ce Marc povestea, el dădea din cap, apoi își relua gîndul. Dar după cîteva zile, în timp ce așteptau împreună lîngă o uzină ieșirea muncitorilor, între șirurile de ziduri înalte, de unde coșurile gigantice își întindeau gîturile lungi, cu inelele lor grele de fum, Pitan spuse deodată: — Ai face totuși mai bine să te întorci acasă, domnule Rivière. (Era singurul care nu-l tutuia.) Marc rămase uimit: — Acasă? Unde? — La școală. Marc protestă: 592

— Dar cum, Pitan, ți se pare că fac o greșeală cînd merg cu dumneata, ca să aflu cum gîndești și cum trăiești? — Nu, desigur că nu, nu poate să-ți strice să afli cum trăim noi… Numai că, de, domnule Rivière, n-o s-o afli niciodată. — De ce? — Pentru că nu ești de-al nostru. — Dumneata spui asta, Pitan? Eu viu la voi, și mă respingeți. — Nu, nu, domnule Rivière. Vii, și sînt mulțumit să te văd. Îți mulțumim că ne arăți prietenie. Dar asta nu te împiedică să fii și să rămîi totdeauna un străin printre noi. — Voi nu-mi păreți străini. — De! Dincolo de zidurile astea sînt muncitori. Ce știi dumneata despre viața lor? Ți se poate povesti ce fac, ți se poate povesti ce vor, ce gîndesc, și chiar ce suferă. Dar, oare, simți asta? Cînd mă dor dinții, ți-e milă de mine; dar dacă pe dumneata nu te dor, nu-mi simți durerea. — Am și eu durerile mele. — Fără îndoială. Eu nu-mi bat joc de ele, cum fac aceia care spun că, pe lîngă suferințele adevărate ale celor osîndiți la o viață de mizerie, suferința burghezilor e un lux, fabricat pentru cei fără treabă. Poate că e lux – bineînțeles, în afară de boală și de moarte – cu toate că nici boala, nici moartea nu sînt la fel pentru toți… — Nu sînt la fel? — Nu, dragul meu. Să fii bolnav și să mori liniștit în pat, fără să te mai frămînte gîndul la ce-o să se întîmple cu ai tăi – ăsta e un lux. Dar cei care trăiesc în lux nici nu-l mai iau în seamă. Și din orice pricini ai suferi, fie adevărate, fie plăsmuite, suferința nu e niciodată prefăcută. Așa că plîng toate suferințele – și pe ale voastre și pe ale noastre. Fiecare are necazurile lui, croite pe măsură. Numai că ele nu se aseamănă. 593

— Sîntem la fel, Pitan. — Dar viața nu-i la fel. Uite, să luăm munca. Ce înseamnă munca pentru dumneata? Voi (voi, ai voștri – și cei buni și cei răi; da, chiar și lipitorile, care trăiesc din truda celorlalți) spuneți că munca e frumoasă, că munca e sfîntă și că cine nu muncește nare dreptul să trăiască. Foarte bine! Dar oare vă dați seama, cît de cît, ce înseamnă munca silită, fără oprire, fără un gînd, fără nădejde să scapi, munca ce te înăbușă, te orbește, te otrăvește, munca pe care-o faci ca un animal ce se învîrte legat, pînă în ceasul libertății, adică în ceasul cînd crăpi? E frumoasă munca asta? E sfîntă? Și ceilalți, care trăiesc din ea, după ce-au batjocorit-o astfel, nu vor rămîne totdeauna niște străini pentru noi? “ Dar eu nu trăiesc din ea! — Trăiești și dumneata din ea. Tinerețea dumitale adăpostită de griji, de foame, școala dumitale, răgazul pe care-l ai să înveți în liniște, ani de zile, fără să te gîndești la pîinea de fiecare zi… Pentru a se apăra, Marc își aminti brusc de un lucru la care nu se gîndise niciodată: — N-o datoresc muncii voastre, ci muncii mamei mele. Pitan, interesat, îl puse să-i povestească viața curajoasă a lui Annette. Zugrăvindu-și mama, Marc parcă o descoperea. Mîndria lui era amestecată cu un fel de încurcătură, pe care o lămuri o vorbă a lui Pitan. — Ei bine, prietene, spuse acesta liniștit, după ce Marc sfîrși de povestit, prin urmare ea e exploatată. Lui Marc nu-i plăcea să! se amintească de datoria lui. — Asta e treaba mea, Pitan, asta nu te privește. Pitan nu stărui. Zîmbea. Muncitorii începeau să iasă din uzine. Pitan se ridică și se 594

îndreptă spre ei. Cunoștea pe cîțiva. Schimbă cîteva cuvinte cu dînșii, împărțindu-le ziarele. Dar muncitorii se grăbeau să se suie pe biciclete și să se ducă la cină. Abia dacă desfăceau gazetele, sau spuneau: — Bine, bine! Și, cu mîinile în buzunar, nici nu luau măcar ziarul. Vreo treipatru se opriră să stea de vorbă. Marc rămăsese la o parte și asta îl rănea, spunîndu-și: „Sînt un străin.” Cînd Pitan se întoarse spre el, Marc începu numaidecît vorba, în timp ce mergeau unul lîngă altul: — Nu mi-ai spus un lucru nou, Pitan. Am văzut-o eu demult. Casimir și ceilalți nu se poartă niciodată cu mine ca niște tovarăși. Uneori mă măgulesc; alteori mă umilesc. Par mîndri de mine și, în același timp, dușmanii mei. Par mîndri că mă iau ca pe un ostatic al burgheziei disprețuite. — Ehei! (Pitan rîdea încet.) Acum nu trebuie să exagerăm cu dușmănia. Dar e ceva adevărat într-asta. Pentru că am simțit-o și eu, de aceea ți-am spus-o. Marc se opri, bătu din picior și strigă: — E nedrept! Își întorcea capul, ca să nu! se vadă semnul slăbiciunii: lacrimile gata să izbucnească. Pitan îl luă de braț. Merseră mai departe. — Da, spuse după cîțiva pași Pitan, care rămăsese pe gînduri. Sînt multe lucruri nedrepte. Aproape totul e nedrept în societatea asta. De aceea trebuie s-o schimbăm. — Nu pot să iau parte și eu la asta? — Poți, poți! Și trebuie. Ca și noi. Fiecare după puterile lui și fiecare la locul lui. Dar în societatea nouă, în orînduirea proletară, îmi pare rău că trebuie să ți-o spun, domnule Rivière, 595

dumneata nu cred că vei intra, îmi pare rău, dar așa e! De altminteri, nici eu nu știu dacă voi intra, căci voi fi probabil mort. * Zguduit, dar dezamăgit de oamenii de pe malul celălalt, de pe malul de care nu se putuse agăța, Marc se simțea acum ca o pasăre atîrnată între cer și pămînt, care nu știe unde să se așeze. A fugit din cuib și nu mai vrea să se întoarcă. E încă prea tînăr pentru a-și putea clădi cuibul său – și unde să și-l clădească? Pînă va sosi ceasul cînd își va întemeia căminul, unde să-și găsească adăpost? pe ce ramură să se sprijine? în prejudecățile lui de ieri a pătruns îndoiala; și, deși le mai susține cu încăpățînare, pentru că nu are cu ce! e înlocui, știe că prejudecățile astea s-au spulberat. În lumea ideilor, care pentru mintea aprinsă a unui adolescent de la oraș are o însemnătate vitală, băiatul acesta de cincisprezece ani se simte singur și pierdut. Și n-are de cine să se lege. A regăsit-o pe fata lui Perret, fugită ca și el de acasă, pe Marceline, cu gura ei de faun. De astă dată i-a sorbit gura. Au reluat, mai de aproape, convorbirile de pe scară. A căutat să se adăpostească în brațele ei. Și oricît s-ar simți ea de departe de tot ce a părăsit, Marc e pentru ea un sol de-al casei. Sînt păsări de pe același acoperiș. Au ciripit împreună la marginea aceleiași streșini. În imensitatea orașului, fugarii se îmbrățișează și-și încălzesc penele. Marceline ciugulește gura pătimașă a micuțului ei amant. Băiețașul acesta e tare aprins! Și-ar arde aripile la lampă. Se dăruiește cu furie lumii de plăceri – lumii de suferință – pe care a descoperit-o. Pe Marceline o înveselește firea lui pătimașă. Dar fata asta fără scrupule simte pentru Cherubinul 98 98 Copilandru romanțios și îndrăgostit din piesa lui Pierre Beaumarchais Nunta lui Figaro.

596

sfios și nerușinat, care o strînge în brațe cu patimă, un simțămînt care o tulbură și o uimește – simțămîntul de mamă. Ea, care nu ține seamă de simțămintele familiale, socotește că are răspundere față de băiețașul acesta. îl strînge la piept, îi privește obrajii palizi, ochii arzători. La început a glumit, dar acum se simte îngrijorată cînd băiatul vine la ea, fugind noaptea de la școală, cînd se întoarce ud și înghețat în zorile reci. E îmbrăcat subțire, ceea ce-i rău. Îl zguduie o tuse uscată. E violent, aprins. Un vînt mai tare îl va mistui dintr-o dată. Marceline e neliniștită; și, în același timp, ațîță focul. Se joacă cu el. Marc e gelos și ea îl chinuiește, nu admite ca el s-o stingherească. Marceline are scrupule, dar totuși sfîrșește prin a-l ucide. Atunci Pitan se amestecă, tocmai în clipa potrivită. Ii cunoaște pe toți și toți îl cunosc. Bunăvoința și naivitatea lui, pentru care e luat în bătaie de joc, i-au dat omului acestuia ciudat privilegiul de a spune celorlalți adevăruri pe care oamenii nu le ascultă cu plăcere. Dar le ascultă. Și fie că le iau sau nu în seamă, nimeni nu se supără din pricina lor. Pitan îi spune fetei: — Domnișoară Marceline, dacă îți mai ții frățiorul pe lîngă dumneata, n-o să-l mai ții multă vreme. E pe ducă. Marceline îi răspunde:

— Taică Pitan, știu asta și mă supără. Văd că se macină. Dar ce să fac? Băiețașul ăsta nu ascultă de nimic. E orb și surd. E doar o gură flămîndă, ca un sugaci. Și nu-i trece setea. E nenorocit, năuc. Îl doare ceva și nu știu cum să-l mîngîi. — Nu e locul lui printre noi. Trebuie să se întoarcă acasă. — Nu vrea. — Știu, știu. E la vîrsta răzvrătirii. 597

— Toți sîntem așa. — Nu te mai înșela, domnișoară Marceline! În sinea dumitale năzuiești la vremea cînd o să tragi ghionți, la rîndul dumitale, unui șir de copii răzvrătiți. Marceline rîde și spune: — Am destui răzvrătiți în jurul meu. — Să vedem ce facem cu ăsta! — A! de ăsta nu-i ușor să te atingi, fără voia lui. Cînd îi spui cel mai mic cuvînt de dojană, începe să zvîrle ca un căluț. — Dumneata îl cunoști. N-are pe cineva ca să i-l dai în seamă? — Mama lui e departe. — Știu. Biata femeie îi cîștigă pîinea. Nu știe nimic. Mă gîndisem să-i scriu. Dar, după cîte am înțeles, sînt certați, sînt încăpățînați amîndoi. Cunosc eu lucrurile astea: se vede că se aseamănă prea tare ca să se înțeleagă. Femeia muncește, are necazurile ei. N-ar trebui s-o neliniștim zadarnic; mai bine-am găsi altă cale. Băiatul ăsta n-are aici, la Paris, o altă rudă care să-l ia și să-l apere? — Ba da, arc! Ascultă, Pitan! O are pe mătușă-sa. O cunosc, nu-i o mironosiță, poate să înțeleagă… — Ei bine, spuse Pitan, trebuie să te duci să-i vorbești. Marceline se strîmbă. Nu-i surîdea gîndul să dea drumul porumbelului din mînă. Dar era fată bună. Își spuse: „În lipsa celeilalte mame, sînt un fel de mamă a lui. Ce-aș face dacă aș fi în locul ei? E drept că nu-l pot ține la mine! Băiețașul meu! Ca să-l salvez, n-am decît o cale. Trebuie să mă duc.” Îl mai păstră încă o noapte în brațele ei. Apoi se duse la Sylvie și i-l dădu pe mînă. * Sylvie trecea printr-o frămîntare – cea mai aprigă frămîntare 598

din viața ei, de cînd îi murise fetița. Femeia asta, care își făcea de cap nebunește, pe care războiul o azvîrlise într-un vîrtej de plăceri și petreceri, fusese pe neașteptate pusă față în față cu realitatea. Totuși, ar fi putut să prevadă netulburată lovitura; dar nu și răsunetul pe care această lovitură avea să-l aibă în ea. Bărbatul ei, Léopold, murise prizonier într-un spital din Germania. Iată scrisoarea în care bietul om își vestea dinainte moartea: „Dragă nevastă, iartă-mă dacă te mîhnesc. Nu prea mă simt bine… M-au dus la spital, dar pot să-ți spun că sînt foarte bine îngrijit de către germani. N-am de ce să mă plîng. Sălile sînt încălzite – fiindcă afară e încă rece. Mi se spune că la voi, acolo, o duceți rău cu încălzitul, că vă lipsesc cărbunii. Cum aș vrea să vă ajut! Parcă vă văd în atelier, cu ferestrele acoperite de gheață. Celestine e degerată, își tot freacă degetele de spinarea pisicii. Ție nu ți-e niciodată frig. Umbli încoa și încolo, bați din picioare și te răstești la toți, ca să-i dezgheți. Dar în patul nostru larg, cînd vine vremea de culcare, cearșafurile sînt jilave. Dar ziua voi măcar vă puteți plimba, vă puteți duce încoace și încolo; și e mare lucru să te poți mișca. De m-aș putea mișca și eu! Sînt nevoit să-ți spun că doctorii au socotit cu cale să-mi taie piciorul. Așa că, ce să-i faci! Eu nu mă pricep și mă las pe mina lor. Dar cum mă simt atît de slab, că mi-e teamă să nu le mor în brațe, am vrut să-ți scriu, ca să te sărut mai înainte – cu toate că trebuie să ai întotdeauna nădejde de scăpare. Poate că o să mă întorc. Poate că n-o să mă mai întorc. Te rog, dragă nevastă, să nu-ți faci sînge rău. Nu-i vina mea și fii sigură că voi face tot ce-mi stă în putință ca să ies cu fața curată. Dar dacă nu m-o ajuta norocul, ei bine, ești încă tînără, poți să te măriți. Doar nu sînt un lucru rar. Bărbați ca mine pot fi înlocuiți. Numai să fie un om cinstit, muncitor și să te 599

respecte. Nu că mi-ar părea bine să te știu cu altcineva. Dar vreau să te știu fericită. Și oricum s-ar întîmpla asta, îți spun dinainte că va fi bine. Dragă Sylvie, am trecut împreună prin bune și rele, am muncit din greu, ne-am ciorovăit uneori, dar am fost totdeauna tovarăși de încredere. Te-am supărat adesea; știu că nu eram omul care-ți trebuia ție; dar fiecare este așa cum este, și eu mi-am dat toată osteneala. Și nu te supăra pe mine dacă n-am izbutit după cum ani vrut. Sărută-i pe Annette și pe Marc. Nu ne-am purtat totdeauna cu ei așa cum trebuia. Aș vrea să ai ceva mai multă grijă de băiat. Noi n-avem copii. Ar trebui să cauți să-l iei mai tîrziu tovarăș la prăvălie. Nu mai pot scrie. Nu mă simt prea voinic. Și apoi, ce se poate scrie pe hîrtie? Te sărut. Ah! Sylvie. Aș vrea să te țin de mînă. Adio, sau la revedere! Credinciosul tău soț, care se gîndește la tine, la voi, care se va gîndi la voi de departe, de dedesubt. De departe ori de aproape, îmi spun că e același pămînt și că picioarele tale calcă pe el. Adio, buna mea soție, drăguța mea, prietena mea, dragostea mea! Mulțumesc tuturor. Fii curajoasă! Mi-e inima grea că trebuie să plec. Oh, doamne! Léopold Nu uita de chitanța lui Gribelin, de 1500 franci, datată din “ iunie 1914. N-a fost plătită.” Ultimele rînduri erau nedeslușite. Căzuse peste ele o picătură, strivită cu degetul mare. Vestea morții sosise în același timp. Atunci Sylvie descoperi că-l iubea pe omul cu care împărțise doisprezece ani de viață. Nu-l prețuise decît ca pe un om de treabă, ca pe un tovarăș bun. Moartea îi arăta că tovărășia se 600

întindea dincolo de afaceri. Tot amestecîndu-și zilele, se uniseră atît de tare, încît degetele priceputei croitorese n-ar mai fi putut să-i desprindă acum unul de altul. Nu mai putea deosebi dacă firul rupt era al ei sau al lui. Se rupsese ghemul. Acum își dădea seama cît greșise față de cel ce fusese o parte dintr-însa. Cu cîtă zgîrcenie cîntărise dragostea dăruită sufletului aceluia duios! De cîte ori îl înșelase! Poate că el nu aflase, chiar dacă bănuise. Dar chiar dacă Léopold nu aflase, pe Sylvie o munceau aceleași remușcări. De toate necredințele acestea, ea știa. Și acum, ea era el. Avea simțămîntul superstițios că, murind, Léopold întorsese cheia care-i îngăduise să citească într-însa. Și un lucru o zgudui mai tare decît orice: comparînd datele, își aminti cum petrecuse ea noaptea în care el, aflat în agonie, îi căuta mîna. Degeaba își spunea: „Nu puteam să știu…” Degeaba își spunea: „N-a suferit din pricina asta…” Degeaba își spunea: „La ce bun să mă mai gîndesc? Trecutul nu se mai schimbă…” Tocmai de aceea! Răul pe care l-ai făcut unui om viu mai poți să-l răscumperi… „Bietul meu bărbat, dacă te-ai fi întors, nu m-ar mai fi mustrat cugetul! Căci nu mă mai gîndeam la ce-am făcut! Parcă ce însemnătate are! Dacă te-ai fi întors, ți-aș fi plătit-o cu dragoste. Dar acum ești mort și-ți rămîn datoare. Nu mai pot să-mi plătesc datoria. Orice aș face, greșeala rămîne. Mă simt ca o hoață…” Ca tot poporul din Paris, Sylvie avea un puternic simț al nedreptății. Firește, în primul rînd al nedreptăților suferite de ea. Dar simțea, de asemenea, cu sinceritate, și nedreptățile pe care le făcuse ea altora. O durea faptul să-și spună ca rămînea datoare celui mai bun tovarăș pe care-l avusese vreodată. 601

De-ar fi fost mai tînără, lucrurile ar fi mers mai ușor. S-ar fi împăcat cu ceea ce nu mai putea schimba. Cînd te poticnești și cînd viața se așterne lungă înaintea ta, îți spui că te vei răscumpăra mai departe: dacă l-ai nedreptățit pe unul, cu altul vei ști să te porți cu dreptate. Dar cînd ai lăsat în urmă partea cea mai lungă; a drumului, păstrezi pentru tine greșelile făcute. Ai luat-o pe un drum greșit, e prea tîrziu să-l mai schimbi. Nu mai ajungi la capăt… Își depănă, cu gravitate, viața scursă. Totul ii trecu prin minte, de la primele începuturi ale căsniciei: nașterea copilului, cearta cu Annette, Odette, catastrofa și viața reîncepută, bunătatea atît de firească a lui Léopold, incit nu-ți mai vine s-o iei în seamă, războiul, amanții, și bietul om care murise acolo, departe, singur și trădat… Nu prea era vesel. Căuta instinctiv să se Încălzească cu dragostea celor doi care îi mai rămîneau: Annette și Marc. Ajunsese aici cu gîndurile, cînd Marceline veni să i se destăinuiască fără ocol. În seara aceleiași zile, în timp ce, speriată de ce auzise, se pregătea să se ducă după Marc la liceu, îl văzu intrînd. îl dăduseră afară din școală. * Se întîmplaseră multe. Într-o noapte, pe cînd se întorcea pe furiș la internat, Marc se întîlnise nas în nas cu pedagogul vinovat, care tocmai se întorcea și el. Dojenit aspru, răspunse de la egal la egal, cu obrăznicie rece. Supraveghetorul se găsea prins între datoria de a pedepsi și teama că băiatul care-l amenința din ochi. Gata la orice, îl va denunța la rîndul lui, dacă va fi pedepsit. N-avea conștiința curată. Datoria fu mai tare, ajutată de mîndrie. Marc fu chemat în fața directorului și eliminat. Nu scoase o vorbă. Nu binevoi să spună nimic ca să se scuze ori să acuze. De 602

fapt, așa, îl prețuia mai mult pe cel care nu șovăise. Cînd îl văzu intrînd, Sylvie se simți vinovată. Și în această privință avea o răspundere mare. Annette i-l încredințase. O rugase să vegheze asupra băiatului, să-i dea vești despre sănătatea lui, despre purtarea la liceu, să aibă grijă de el sărbătorile și să-l țină în frîu. Sylvie, care se împotrivea asprimii puritane a surorii sale și în sinea ei ținea parte băiatului, îl lăsase în voie. Își spunea că tineretul trebuie să-și facă de cap, că din nimic nu poate învăța mai bine decît din prostiile săvîrșite, că e sănătos ca un tînăr să se înțepe în spinii vieții și că după orice năzbîtie va ști să cadă în picioare. Avusese chiar prevederea să-i spună lui Marc: — Eu m-am descurcat singură. Ai și tu dinți și gheare ca și mine, nu ești mai prost decît mine. O să poți și tu să te aperi. Ai ochi să vezi, numai ca la școală n-ai ce vedea, decît pe maimuțoii de pe catedră sau de la tablă. Ai picioare de alergat, numai că șase zile pe săptămînă îți sînt legate de bancă, în fața ieslei cu greacă și latină. Ei bine, a șaptea zi bucură-ți ochii și picioarele! Aleargă, dragul meu, și privește tot ce-ți place! Învață! Dacă te arzi puțin, o să fii nevoit să-ți sufli în degete. Dar măcar o să știi ce e focul, și după aceea ai să fii pus la adăpost împotriva incendiilor. Nu-și mărturisise că e cam ciudat lucru să te pui la adăpost după ce ți-a ars casa. Repeta tot ce auzise spunîndu-se mereu în jurul ei, în popor: „Lasă firea să-și urmeze calea”. Și, dîndu-i frîu liber nepotului, își putuse vedea de treburile ei. Avea destule, și Marc le cunoștea soiul. Sylvie nu le povestea, dar nici nu le ascundea. Se întîmpla ca Marc, sosind la mătușă-sa duminică dimineața, să afle că nu se întorsese încă. Cînd nu-l vedea, Sylvie se mulțumea să-i lase o scrisoare. Îi mai lăsa și bani 603

să petreacă. Se întîmpla să nu dea ochi unul cu altul cîte trei săptămîni la rînd. Sylvie nu era prea rușinoasă, dar nici fățarnică. Acum, gîndindu-se la chipul în care ascultase de rugămințile surorii ei, nu se îndoi în privința urmării ce-o avuseseră sfaturile mai sus amintite, pe care! le dase nepotului, își zicea că de șase luni și-a pierdut capul, că s-a gîndit numai la ea și că, în nebunia petrecerilor, a uitat cu totul de cel care îi fusese încredințat. Cînd îl văzu, galben la față, cu gesturi repezite, cînd îl auzi povestind cu un rîs silit cum se încheiaseră isprăvile lui, Sylvie se recunoscu vinovată. Marc se aștepta la vreo glumă sau la o mustrare, sau la amîndouă. Se miră de tăcerea ei: — Ei, ce spui? Sylvie răspunse: — Acum n-am nimic să-ți spun. Am prea multe să-mi spun mie. Marc nu era prea obișnuit s-o vadă pe Sylvie pierzîndu-și vremea în cugetări. — Dar ce-ai pățit? — Mi-am irosit viața. Am irosit viața bărbatului meu. Și sînt pe cale s-o irosesc și pe a ta. — Și ce-ți pasă ție? Viața mea e a mea. Fac ce-mi place cu ea! Și-apoi, ce preț are viața? — Are prețul pe care îl avem și noi. Dar, de fapt, nici nu-i așa: pentru cel ce prețuiește mai puțin, viața are un preț nesfîrșit. — Și ce fac oamenii cu ea? Du-te de vezi în tranșee! Viața nu prețuiește scump! — Știu. Nu-i costă nimic! Mi-au luat viața lui Léopold. — Léopold! Marc nu aflase. Vestea îl mișcă. Înțelesese gravitatea Sylviei. 604

Nu credea că cel mort a avut vreodată un loc însemnat în inima ei. Și se miră, auzind-o cum spune: — Tocmai de aceea. Tocmai pentru că acum știu cit preț a avut viața lui Léopold. Știu ce crimă au făcut ei – și ce crimă am făcut eu. — Tu? — Da, ce-am făcut eu cu viața lui, cu dragostea lui? Ce rușine! Haide! Nu mai are rost să ne pierdem vremea acum cu ceea ce nu se mai poate schimba. Dar trebuie să dregem ce mai putem drege. Tu ești încă aici. Am de răscumpărat multe. — Ce anume? — Tot răul pe care ți l-am făcut – sau l-am lăsat să se facă (e același lucru; nu mă întrerupe!) și apoi, știi, dragă băiete, nu încerca să te împăunezi înaintea mea! Nu sînt mama ta. Cunosc cît prețuiesc prostiile pe care le faci și de care ești atît de mîndru. N-ai cu ce te mîndri. — Nici de ce să roșesc. — Poate. Nu caut să te umilesc. N-am dreptul. M-am purtat mai rău decît tine. Știu că nu te poți împotrivi totdeauna ispitei. Ar fi neomenesc. Dar cunosc primejdia. Iar eu am știut totdeauna să mă opresc Ia vreme. Tu nu vei ști niciodată. Ești dintr-alt soi. Semeni cu mama ta. Le iei pe toate în serios. — Eu? Nu cred în nimic! spuse Marc cu încăpățînare. — Mie nu-mi pasă de nimic; trăiesc fiecare clipă și mi-e de ajuns: de aceea mă uit totdeauna la picioarele mele. Dacă mi se întîmplă să cad, nu cad niciodată de sus. Tu ești altfel: nu faci nimic pe jumătate. Dacă te pierzi, te pierzi pe deplin. — Dacă așa sînt, n-am ce-i face. Și nici nu-mi pasă! — Dar mie îmi pasă! Și o să te împiedic. — Cu ce drept? 605

— Pentru că ești al meu. Da, băiete, al meu! Al mamei tale și al meu. Ea nu ți-ar spune, ea care se jertfește; dar eu ți-o spun. Nu te-am crescut, nu ne-am ostenit șaisprezece ani pentru tine, ca să nimicești într-o zi, ca un nătîng, tot ce-am lucrat. Cînd vei fi bărbat, cînd ne vei fi plătit tot ceea ce ne datorezi, atunci vei putea face cu tine tot ce-ți va plăcea. Pînă atunci, dragul meu, ai o datorie de plătit. Marc se îneca de furie, striga că nu ceruse nici un împrumut, că nu ceruse să trăiască… — Dar trăiești, prietene. Mînie-te! Dar poartă-te cum trebuie! Sînt pusă să veghez asupra ta. Și, fără a-i mai îngădui să prelungească discuția, spuse: — Gata cu asta! Am sfîrșit! În timp ce băiatul fremăta de furie neputincioasă, ea chibzui pe îndelete la ceea ce avea să facă cu el. — Fără îndoială că cel mai bun lucru ar fi să te duci și să stai la mama ta. Marc strigă: — Nu! Niciodată! O urăsc! Sylvie îl privi scrutător, ridică din umeri și nici măcar nu-i răspunse. Se gîndea: „Nebunul! Neam de nebuni!… Ce i-o fi făcut Annette de-o iubește așa?” Îi spuse cu răceală: — Atunci, nu există decît o cale: să rămîi la mine. Extern la un alt liceu. Cît privește tot ce s-a întîmplat, îmi închipui că nu ții să afle și mama ta. Bine, o să mă descurc eu. Dar în privința viitorului, să-ți aduci aminte că de acum încolo eu poruncesc! Și cunosc toate vicleșugurile. Nu încerca sa te prefaci! O să fii liber la vremea potrivită, adică atunci cînd voi găsi eu cu cale. N-o să te asupresc. Îți cunosc nevoile și drepturile. N-o să-ți cer mai 606

mult decît poți da. Dar ce poți – tot ce poți – o să trebuiască să dai, prietene. Asta las-o pe seama mea! Ești datornicul meu. Îi scrise Annettei că liceul s-a închis din pricina unei epidemii și că l-a luat pe Marc la ea acasă. Annette, care se simțea prea puțin liniștită știindu-l pe Marc în casa surorii sale, își făcu vreme de sîmbătă pînă luni și veni din provincie, să vadă totul cu ochii ei. Sylvie bănui pricina vizitei. Era gata cea dintîi să socotească îndreptățite îndoielile Annettei asupra îndatoririlor pe care ea, Sylvie, le avea ca educatoare și călăuză a unui adolescent. Dar își mărturisi atît de deschis greșelile de pînă atunci și sentimentul puternic al responsabilității, încît Annette se liniști. Vorbiră îndelung despre Léopold. Și, depănîndu-și cu tristețe amintiri, cele două surori se simțiră atît de aproape, cum nu mai fuseseră de mulți ani. La fiul ei, Annette nu găsi aceleași motive de liniște. Se sperie văzînd cît de slăbit arăta. Dar Sylvie făgădui să-l pună pe picioare, pînă în trei luni. Cît despre Marc, Annette văzu că nu trebuia să nădăjduiască nici cel mai mic semn de apropiere din partea lui. Își întîmpină mama cu aceeași îndărătnicie de pînă atunci. Luînd-o pe Annette la o parte, Sylvie o sfătui să nu stăruie. Ii venise destul de greu să-l convingă pe Marc să n-o șteargă duminica de acasă, ca să nu fie silit să stea de vorbă cu maică-sa. Îi smulsese făgăduiala că se va purta măcar în aparență cum se cuvine. Cît despre rest… or vedea ei mai tîrziu! Instinctul îi spunea că există încăpățînări copilărești, care trebuiesc luate cu binișorul. Nimerise un loc bolnav. Sylvie plănuia să-l vindece. Dar cea dintîi condiție era să nu pară că-l ia în seamă. Annette era prea pătimașă pentru a înțelege înțelepciunea surorii sale. Așa că Sylvie nu căută s-o lămurească. O socotea și pe ca rănită, și ea avea nevoie de îngrijiri. Dar cu această 607

vindecare nu se mai putea îndeletnici. Annette trebuia să se lecuiască singură. Tot ceea ce putea face acum Sylvie ora să aibă grijă ca neînțelegerile dintre fiu și mamă să nu se învenineze. Annette se resemnă și nu mai încercă să smulgă taina dușmăniei lui Marc. Și, duminică noaptea, plecă înapoi. Cu toată mîhnirea ei, ducea, cel puțin, cu sine, impresia liniștitoare că-l lăsase pe adolescentul ce o îngrijora în mîini înțelepte. * În următoarele trei luni, Sylvie avu nevoie de toată experiența, de toată priceperea, de toată diplomația ei șireată, ajutată de mîna ei tare de pariziană energică și trecută prin multe, ca să țină în frîu pisica sălbatică pe care-și făgăduise s-o crească. Îl adăpostise într-o cameră lîngă a ei, la capătul apartamentului. O ușă dădea pe coridor. Dar Sylvie ținea cheia la ea și nu deschidea ușa decît în zilele și în ceasurile în care îi dădea voie nepotului să-și primească prietenii. Atunci, Marc era sigur că nici un ochi indiscret nu-i urmărește pe vizitatori. Era pacea domnului – sau poate a diavolului. Sylvie n-o călca niciodată. După cum niciodată nu căuta să afle ce face, ce citește, ce scrie, în camera lui. Era țara în care stăpînea Marc, și Sylvie o respecta. Dar nu putea ieși de acolo – în afară de ceasurile îngăduite – fără a trece prin camera de culcare a Sylviei. Orice altă ieșire îi era oprită. E drept că, o dată ieșit, ar fi putut să nu se mai întoarcă, ca pentru a-și încerca păzitoarea. Marc o amenințase, pe jumătate rîzînd, pe jumătate serios, c-o s-o facă. Ea îi răspunse tot glumeț, arătîndu-și dinții într-un zîmbet: — Te-ar costa prea scump, dragul meu prieten. — Ei, asta-i! Ce-ai putea face? — Aș da anunț la cîinii pierduți. Și poți să fii sigur că oricine 608

ai fi – am eu oamenii mei – te-aș găsi și aș pune mîna pe tine. — Așa? Ai acum legături și cu poliția? — Dacă e nevoie… Nu mă dau înapoi de la nici un mijloc. Dar n-am nevoie de poliție. Am eu poliția mea. Prietenele tale, dragul meu, ascultă de mine. Marc sări în sus de indignare: — Cine? Cine? Nu-i adevărat! Așadar, toți mă vînd? Nu pot avea un prieten fără să fiu trădat? N-am pe nimeni, pe nimeni care să-mi fie credincios! — Ba da, dragul meu. Ai pe cineva foarte aproape. — Pe cine? — Pe mine. Marc făcu un gest de refuz. — Nu-ți ajunge? înțeleg, micul meu pașă! Ei bine! Asta e pedeapsa ta. Nu tăgăduiesc că ai drept să iubești și să fii iubit. E pîinea de toate zilele a oricărei făpturi în viață. Dar pîinea asta de toate zilele trebuie mai întîi s-o cîștigi. Muncește! Fii bărbat! Nu cumva ai vrea să fii singurul fără rost, singurul parazit dintre cei trei Rivière? Privește vîrful degetelor mele! Acul a lăsat semne. Cu toate că țin la mîinile mele și-mi place să țină și alții la ele, nu le-am cruțat. Nu sînt mironosiță. Am sorbit viața din plin. Dar viața nu mi-a fost dăruită. Am cumpărat-o, zi cu zi. Am muncit din greu. Fă și tu la fel! Și lasă mutra asta jignită! Îți fac o cinste mîngîindu-ți urechile cu glasul meu! Mă port cu tine de la egal la egal. Mulțumește-mi! Și, acum, șterge-o, secătură! Marc fierbea și spumega, auzind cu ce ton nepăsător i se vorbește. Îi venea să muște mîna care-l scutura trufaș de funie și-i amintea că era datornicul celor două femei, că mînca din pîinea lor și că n-avea nici un drept să se elibereze de sclavia aceasta umilitoare înainte de a-și fi plătit datoriile. Dar lucrul cel mai 609

înnebunitor era că el însuși avea simțul dreptății – simțul acesta netot, înșurubat la toți Rivièrii. Își spunea că toate erau adevărate: n-avea nimic de răspuns obrăzniciilor Sylviei! Trebuia să-și spele cinstea lui de bărbat. Și apoi mai era și altă pricină, mai greu de mărturisit: mina aceasta, pe care ar fi vrut s-o muște, avea farmecul ei. Sylvie îl stîrnea, îl vrăjea parcă. Își dădea și Sylvie seama de asta. Era una din armele ei. Și știa s-o folosească. La Paris femeile au două sau trei tinereți. Ar avea ele și mai multe de n-ar fi franțuzoaice cumpătate. Sylvie se găsea într-a doua tinerețe. Și nu era cea mai puțin ispititoare. Putea suci capul cui voia. Dar nu vru să-l zăpăcească pe Marc, decît atît cît avea nevoie ca să-l stăpînească. Socoteala era cinstită. Un pas mai mult să fi făcut și ar fi fost în primejdia de-a nu mai fi cinstită. Numai Sylvie era în stare să nu întreacă măsura. Ea știa cît de însetat e sufletul unui adolescent, măcinat de dorinți, de trufie și de povara intelectuală adunată în școală, suflet însetat de umbră și de izvor, de mîngîierea care stîrnește și potolește. Cunoștea nevoia lui de a-și sprijini în vis fruntea înfierbîntată de un piept dulce și rotund, care încălzește și răcorește, care răspîndește mireasma grădinii primăvara – mireasma reginii florilor – a trupului frumos de femeie! Cunoștea, de asemenea, curiozitatea flămîndă de viață care-i frămînta pe lupii aceștia tineri. Pentru ei plăcerea simțurilor e pe trei sferturi cunoaștere. Și adesea cunoașterea îi scutește să caute plăcerea. Cunoașterea! O vînătoare! Și viața e vînatul… — Ei bine, prietene, aleargă după vînat! O să te duc eu la plimbare. Și plimbarea o să te facă să uiți de vînat… Stăteau amîndoi în camera Sylviei, așezați la masă. Era seară. 610

Marc își sfîrșise lecțiile. Stăteau de veghe. Ea, cu degetele veșnic în mișcare, potrivea linia și podoabele unei pălării marțiale și galante. Nu-l privea, dar se știa privită. — Privește! Sînt bună de văzut. Dar sînt și mai bună de ascultat… Ochii băiatului puteau s-o mănînce, după poftă, de la vîrful piciorului pînă la vîrful urechii (avea urechea lunguiață și subțire, ca o căpriță), dar Sylvie nu îngăduia gîndului lui Marc tăcerea și răgazul să-și coacă fructele oprite. Limba nu-i stătea o clipă; îl ținea și-l ducea pe Marc legat cu un lănțișor aurit. Se ferea să-l întrebe. Nu căuta să-i afle tainele. Cel mai bun mijloc de a-l face să! le spună era să nu-l întrebe nimic. Vorbea ea, îi înșira la întîmplare aventuri trecute, vreo poveste hazlie a cîte uneia dintre nebunele și înțeleptele ei isprăvi, în care își pierduse uneori virtutea, dar niciodată capul. Limba ei răutăcioasă, în timp ce muia ața pe care o rupea cu dinții, prindea în treacăt siluetele oamenilor, gesturile, părțile caraghioase – fără a se cruța nici pe sine. Se purta cu Marc cum te porți cu un prieten de încredere. Îl plimba prin situațiile cele mai gingașe. Dar veselia salva totul, cu rîsul ei care judeca, dezvăluia prostiile și nebunia simțurilor. Era cu desăvîrșire firească. Nu te mai gîndeai dacă povestirea era morală sau nu. Era doar un spectacol amețitor, în care mintea se arăta mai tare decît inima și simțurile. Marc o urmărea vrăjit, se revolta, rîdea, era indignat, atras, cucerit de romanul comic al vieții, povestit de o observatoare fără pereche. Se părea că Sylviei nu-i mai păsa de aventurile și pățaniile ei. Totul era doar o poveste. Ce tovarăș plăcut! Într-unele seri îl apuca o poftă grozavă s-o sărute pe obraz. Dar dorința se spulbera, înainte ca el să aibă vreme să și-o mărturisească limpede. Tot avîntul îi era secerat într-o clipită de spiritul ironic 611

care-i citea gîndul. Nu se putea amăgi! îl înfuria gîndul că nu putea să se ia în serios în fața privirii ei. Și cît ar fi fost de furios, tot rîdea. Era fermecător să rîdă împreună cu ea și să înțeleagă! Rîsul era leacul trufiei, ca și al deznădejdii bolnăvicioase a acelor adolescenți care ba atribuie eului lor toate drepturile, ba îi tăgăduiesc existența. Patimile lui umflate, crescute prea repede, ca și trupul în care copilul se amestecă cu bărbatul – cuta tragică pe care i-o dăruise firea și pe care el și-o păstra cu grijă în fața oglinzii – erau îndreptate de degetul bunei meșteșugărițe, așa cum știa să îndrepte și forma unei pălării de catifea. Sylvie cunoștea din experiență puterea întăritoare a unui rîs inteligent. Nu sfătuim pe alții să-i încerce metoda! Fiecare metodă prețuiește cît prețuiește cel ce o aplică. Cine se va încumeta să imite mijloacele Sylviei, fără a avea dibăcia ei, își va mușca degetele. E un meșteșug parizian. Brevetat fără garanția guvernului. Mătușa și nepotul erau doi parizieni. Se înțelegeau foarte bine. Libertatea liniștită și ironia sănătoasă a încrederii fără umbre bolnăvicioase, pe care i-o arăta Sylvie, întăreau treptat încrederea lui Marc. Începu să-i povestească propriile lui pățanii. Începea chiar să le arate sub o lumină care nu-i făcea cinste. Și băiatul acela, atît de supărăcios, nu se supăra cînd Sylvie rîdea de el. În curînd începu să-și mărturisească nu numai trecutul. Povesti fapte din prezent. Cerea sfaturi cînd era pe cale să facă o prostie. Dar asta nu era de ajuns ca să-l împiedice de a o face. Dar, măcar, nu se mai putea îndoi că se purtase ca un nătîng. Cînd Sylvie își dădea seama că nimic n-ar fi în stare să-l oprească de la vreo năzbîtie, îi spunea: — Du-te, dar bagă de seamă, prostule! Și, după ce se termina totul, ca îl întreba: 612

— Ei bine, ai văzut cine a fost prost? Îi răspundea: — Am văzut. Eu am fost. Ai avut dreptate. Se plimbau împreună prin Paris. Sylvie le cunoștea pe toate și nu ascundea nimic. „Să spui lucrurilor pe nume…” Ea spunea lucrurilor pe nume, fără rușine prefăcută. Vorba ei îndrăzneață, seriozitatea cu care lucra, cinstea ci viguroasă alcătuiau un echilibru între ordine și libertate, prin care mintea aprinsă a băiatului își regăsea liniștea și stăpînirea de sine. Și, astfel, din intimitatea aceasta prelungită, care în ochii cuiva mai fricos ar fi putut părea primejdioasă, se născu o camaraderie deschisă între un adolescent și o femeie cu mai multă experiență, în care nu se amesteca nimic îndoielnic. De altfel, pentru Marc, afecțiunea asta nu era lucrul cel mai de seamă. Dar ea îl îndepărta de la alte gînduri. * Sylvie nu-i vorbea de loc lui Marc despre Annette. Cele două surori își scriau. Și Marc, bănuitor, își închipuia că Sylvie trimite un raport săptămînal despre el. Dar șireata, mirosindu-i indiscreția, îi făcu farsa să lase deschisă, pe masă, una din scrisorile ci. Era sigură că Marc o va citi. Și Marc văzu că în scrisoare nici nu era vorba de el. Ar fi trebuit să fie mulțumit; dar se simți jignit. Doar nu cerca să fie trecut cu vederea. Îi spuse nerăbdător: — Dar ce vă tot scrieți voi mereu? — Ne iubim, răspunse Sylvie. — Ciudat gust! Sylvie izbucni în rîs: — Din partea cui? 613

— Din partea amîndurora. Sylvie îl apucă de ureche: — Ești gelos? Mare protestă furios. — Nu? Bine faci! Fiindcă n-ai putea lecui nimic. Mare ridică din umeri. N-o credea decît pe jumătate, dar era mirat. Cum puteau să fie surori, și să se iubească, două femei atît de deosebite? Taina mamei lui începea să-l frămînte iar. Annette se resemnase și nu-l mai chinuia pe Marc cu dragostea ei grijulie. Urmase sfatul Sylviei și-l lăsase în întregime pe seama acesteia. Marc, cînd nu mai fu stingherit de dragostea mamei lui, simți nelămurit că dragostea aceasta îi lipsea. Și cînd sosi vacanța de vară, îi făcu Sylviei concesia de a se duce să-și petreacă vacanța cu Annette. Dar pentru amîndoi, încercarea era prea timpurie. De departe, Annette putea să-și domolească dragostea. De aproape, nu. Prea fusese lipsită de ea. De luni întregi, murea de secetă. Inima ei tînjea după o picătură – nu! după un șuvoi de dragoste. Degeaba își tot repeta sfaturile înțelepte ale Sylviei: „Dacă vrei să te iubească, nu-ți arăta prea mult dragostea!” Dar parcă poți ascunde dragostea? înseamnă să nu iubești decît pe jumătate! Și ea nu făcea nimic pe jumătate! Amîndoi, mama și fiul, cereau totul sau nimic — Și pentru că Annette cerea totul, Marc nu-i dădu nimic. Sosise, totuși, plin de simțăminte contradictorii, purtîndu-i pică și iubind-o la fel de aprins. Erau simțăminte ce stăteau gata să izbucnească, asemenea unui nor încărcat cu electricitate. Dar cum o întîlni pe femeia aceea, cu sufletul ca un vînt puternic, focul se ascunse din nou în nori, cerul se goli. De la cea dintîi 614

atingere a mîinilor, a cuvintelor, a privirilor, dragostea aceasta lacomă, care-l înlănțuia, îl făcu să sară înapoi. Oprește-te! Și încă o dată răsună în el acel: „Nu mă atinge!” din evanghelie. „Cum! chiar față de cei care te iubesc?” „Mai ales față de aceștia!” N-ar fi putut explica de ce. Dar natura știe. Nu trebuia să se dăruiască. Nu bătuse încă ceasul. Annette îi sorbea cu lăcomie prezența… „Caută! Apa a pierit. Poți să scormonești nisipul cu degetele, cu gura…M Ea îl privea prea stăruitor. Marc simțea cum privirea aceasta îi cercetează neliniștită trăsăturile, una cîte una. Ca toate mamele, îl întreba mai întîi de sănătate. Întrebările amănunțite îl supărau pe băiat. Le înlătura cu un zîmbet disprețuitor. De fapt, deși nu s-ar fi spus, era deplin sănătos. Se lungise, iar fața palidă, flămîndă, chinuită! se subțiase; deasupra buzei înfrigurate începuse să răsară cîteva firișoare. Înfățișarea lui bolnăvicioasă se datora minții lui frămîntate. Dar mamă-sa, care pierduse legătura cu el, nu mai știa să citească într-însul. Pe gura, pe fruntea lui de adolescent, ea vedea urme de istovire timpurie, de experiență obosită, de asprime, de ironie. Și Annette se întreba cu inima strînsă: „Ce-a făcut? Ce-a văzut?” Tremura de teamă ca trupul acesta tînăr și sfînt să nu fi cunoscut pîngărirea. Se simțea vinovată. De ce-l părăsise? Dar el o respingea. Ce poți face pentru apărarea celui a cărui inimă s-a închis P Să-l pătrunzi cu sila? Se mai izbise o dată de poarta închisă. Zăvorul nu putea fi smuls! Era făcut dintr-un metal tare: dintr-al ei. Și, apoi, chiar de-ar fi pătruns în inima lui, ce-ar fi avut de văzut? îi era teamă să se gîndească. Iar Marc, care se simțea pîndit, trase obloanele deasupra 615

inimii sale. Da, ceea ce zărise privirea mamei era adevărat. Urme veștede. Pe pielea feciorelnică, umbra pomului cunoștinței. Da, văzuse și cunoscuse prea de timpuriu. Dar Annette nu vedea răspunsurile sufletului rodit de experiență, scîrba sănătoasă, durerea cinstită și amestecul de revoltă și de avînt pătimaș, care se ascundeau în spatele pudorii, nu-și dădea seama de instinctul bărbătesc, care vrea ca puiul de bărbat să lupte singur, fără ajutor. Prin urmare, pentru că Marc nu-i îngăduia să pătrundă în inimă, Annette trebui să se resemneze să trăiască alături de el, ușă în ușă, să renunțe la intimitate. N-a fost plăcut. Annette nici nu-și dădea seama ce viață de pustnic ducea. Dar Marc își simți pielea frecată parcă de un cearșaf aspru. Și seriozitatea ei tragică, de care Annette nu-și dădea seama,! se păru supărătoare. Marc nu se gîndi că el refuza să-i dăruiască Annettei singura rază de lumină care ar fi putut-o înveseli, că lăsa floarea dragostei de mamă să degere în mugure. Azvîrlită înapoi la drama lăuntrică de care încercase să fugă, Annette trădă, fără să vrea, neliniștea gîndurilor prin care trecea atunci. Și poate că Marc simți cum gîndurile acestea semănau prea mult cu ale lui și se feri de ele. Și nici atmosfera amorțită, existența ștearsă a orășelului nu-l ajutau să uite umbrele de acasă. Cîmpia senină și voioasă în plinătatea ei bălaie dormea sub soarele de august. Cît de plăcut ar fi fost s-o cuprindă în brațele lui de adolescent! Dar micul parizian nu simțea încă farmecul naturii. Prea multe alte lucruri îi frămîntau mintea și simțurile! Nu sunase ceasul în care ochii se deschid pentru a citi muzica mută, înscrisă în cartea cîmpiilor. Trebuie să fii matur ca să afli prețul priveliștilor simple, cu mirosul lor de viorele. Mirosul acesta te cuprinde pe neștiute; și farmecul se simte mai tîrziu. 616

Annette îl luă cu ea în cîteva plimbări. Prezența altcuiva era de ajuns ca să oprească contactul dintre suflet și natură. Annette gîndea cu glas tare, se bucura din toată inima de pămînt și de aer. Se așeza între ele și Marc: — Dă-te la o parte din soarele meu I Ei îi plăcea să umble. Marc îi vedea tinerețea robustă, redeșteptată de ritmul repede al pasului și al sîngelui. O vedea alergînd, strigînd, îmbătîndu-se de o floare, de o insectă. Mai tîrziu, cînd se va întoarce la Paris, imaginile acestea! se vor ivi în minte: bucuria, viața tumultuoasă, gura ei, pieptul cald (o dată, în bucuria ei, Annette îl cuprinse pătimașă în brațe; și el se purtă ca un bărbat jignit de o asemenea familiaritate), în clipa de față, totul îl supăra. Femeia asta îl obosește. El își pierde repede suflarea și se simte umilit. Și nu poate suferi ca ea să-și încetinească pașii, pentru ca el să se poată ține după dînsa. Puse capăt plimbărilor, cu un cuvînt tăios de refuz. Atunci, nu-i mai rămase decît să se plictisească. Și lăsa să se vadă că se plictisește. Nu se plîngea. Nu! Nu spunea nimic. Se jertfea. Dintre toate purtările lui, pe aceasta Annette n-o putea suferi de loc. — Să te jertfești, prietene? N-am nevoie. Mai bine mă lipsesc de tine! Făcu o ultimă încercare… — Îți lipsește Parisul? Să mergem la Paris! Petrecu acolo împreună cu el ultimele trei săptămîni de vacanță, cu toate că, în taină, îi era silă să se întoarcă. De aproape un an, Annette nu mai rămăsese în legătură, în afară de Sylvie, decît cu micuța și îndoliata văduvă-fecioară Lydia Murisier. Schimbaseră scrisori, din ce în ce mai rare și mai 617

îndepărtate. Cele două femei se iubeau. Și, totuși, parcă schimbîndu-și gîndurile, se împiedicau de cuvinte – barierele inimii. Le oprea un sentiment stingheritor, pe care nu voiau să-l adîncească. Păstrau o amintire duioasă una despre alta. Le-ar fi plăcut să se îmbrățișeze. Dar nu doreau o întîlnire care să le silească să se explice. Cînd Annette află, la sosire, că Lydia lipsea două săptămîni din Paris, fu în același timp dezamăgită și ușurată. Dar asta nu era singura teamă pe care i-o pricinuia întoarcerea acasă. Mai existau și altele! Prefera să nu se gîndească dinainte! a ele. Dar a fost mai rău decît se temuse. Întoarcerea în apartamentul ei! Nemaifolosindu-l, îl împrumutase celor doi refugiați, Alexis i Apolline, oprindu-și numai camera ei de culcare și pe cea a lui Marc. Ei năvăliseră peste tot. Se socoteau acum proprietarii locuinței. Annette li se păru o nepoftită. Parcă-i făceau un hatîr dîndu-i dreptul să locuiască în casa lor. Cuvîntul „hatîr” nu se prea potrivea cu fața posacă a Apollinei. Femeia se lumină numai cînd află că Annette are de gînd să rămînă doar douăzeci de zile. Totuși, n-avea de gînd să-i înapoieze mai mult decît o cameră. I se părea că, trei săptămîni, mama și fiul puteau foarte bine să se culce în aceeași odaie. Marc, indignat, își impuse drepturile, manu militari, aruncînd hainele lui Alexis afară din camera lui. Cel mai tare o supără pe Annette starea în care își regăsi locuința; neorînduială, murdărie, veselă jefuită, obiectele de bucătărie arse și murdare, pereții stropiți cu apă, care, ici și colo, se scursese pe parchet și-l făcuse să putrezească, mobilele și perdelele uzate și rupte. Nu respectaseră nimic. Păturile cele mai bune, rufăria de pat fuseseră scoase din camera Annettei și luate de către năvălitori în folosul lor. Portretele, gravurile din care ea făcuse orizontul casei ei, 618

fuseseră date la o parte, înlocuite, unele puse pe jos cu fața la perete, altele duse grămadă în cămară, în locul lor, Apolline așezase fotografiile familiei – mutre ciudate – și imagini pioase. Chiar cărțile, hîrtiile – în afară de cele apărate de rarele sertare încuiate – fuseseră atinse, nu atît din curiozitate (Apolline nu citea de loc), cît din plictiseală, ca să dea o îndeletnicire degetelor, care-și lăsaseră urmele muiate în josul paginilor, sau le îndoiseră colțurile. În toate odăile se simțea un miros de vizuină. Scîrbit și furios, Marc voia să arunce viezurii afară din casă. Annette se strădui să-l liniștească. Făcu Apollinei cîteva observații aspre, care fură rău primite. Și de la primele cuvinte, se simți oprită de simțămîntul apăsător al haosului spiritual, al crizei tragice, în mijlocul căreia nimerise. Fratele și sora fugeau unul de altul. Se părea că-i despărțea dușmănia, ura, mînia sau teama. Întoarcerea bruscă a Annettei îi sili să împartă din nou aceeași cameră. Auziră noaptea certuri violente cu glas înăbușit, o melopee furtunoasă, din care se desprindeau uneori exclamațiile Apollinei, strigătele ei furioase. Apoi se lăsa tăcerea grea. Toate astea țineau de o săptămînă. În mijlocul unei nopți, Apolline ieși din cameră, strigînd. Annette se sculă, ca s-o facă să tacă. O găsi pe coridor, aproape goală, sfîșiindu-și carnea cu unghiile și gemînd. Parcă-și pierduse mințile. Annette o luă în camera ei și se strădui s-o liniștească. Se culcă la loc. Apolline stătea trîntită în fața patului, dînd drumul unui șuvoi de exclamații sălbatice. Annette îi acoperi gura cu nuna, ca să nu-l deștepte pe Marc, în camera de alături (Marc ascultase totul, de la început). Dar în șuvoiul de vorbe fără șir, Annette citi, înghețată, adevărul. Noaptea se scurse. Ghemuită pe covor, lîngă pernă, Apolline mîrîia, tăcea, îngîna rugăciuni furioase. În cele din urmă, adormi, 619

cu gura deschisă, sforăind. Annette nu mai dormi. La primele luciri ale zorilor, se aplecă la marginea patului și o privi îndelung pe femeia care dormea jos, cu capul pe spate, cu fața ei sălbatică și speriată, de fiară încolțită. Avea o mască antică, cu trăsături aspre, teribile și grotești, o mască de Gorgonă 99 fără ochi, a cărei gură pare un strigăt mut. Sub privirea Annettei, Gorgona se trezi. Abia zărise ochii care o cercetau și se ridică sălbatică, vrînd să se îndepărteze. Annette o apucă de mînă și o opri. Apolline mormăi: — Ce mai vrei? Lasă-mă! Mi-ai smuls din mînă pîinea unsă cu murdărie, rușinea mea, bunul meu… Ce mai vrei? Mă urăști, mă disprețuiești. Și eu pe dumneata. Sînt un gunoi. Dar prețuiesc mai mult decît dumneata! — Nici nu te urăsc, nici nu te disprețuiesc, spuse Annette. Te plîng. — Scuipă-mă! — Eu nu te pot judeca. Dumnezeul dumitale se va însărcina cu asta. Ești nebună și mi-e milă de dumneata. Nebunia apasă asupra lumii. Nu pot ști dacă mîine nu voi fi și eu lovită. Dar nu mai poți rămîne în casa asta. — Mă gonești? — Trebuie să-mi apăr fiul. — Unde vrei să mă duc? — Muncește! Caută de lucru! Cum puteți sta amîndoi de doi ani fără să faceți nimic folositor, în timp ce țara e în starea asta jalnică? — Jalea noastră prețuiește cît a ei. Să plătească alții! 99 Făptură monstruoasă din mitologie, ale cărei reprezentări se întîlnesc cel mai adeseori in ornamentațiile sculpturale.

620

— Cine să vă ajute, dacă nu vă ajutați singuri? Boala, cancerul care vă roade, e pricinuit de trîndăvie. Numai munca vă poate salva. — Nu pot. — Cum, dumneata, femeie voinică și obișnuită cu munca grea de la țară, dumneata care suferi de pe urma puterii necheltuite, te închizi în lene, ca un lup în cușcă și, printre gratii, urli spre dumnezeu! Dumnezeu e munca. — Nu mai pot. Am nevoie de averea mea. Am nevoie de pămîntul meu. Mi-au luat totul, mi-au nimicit totul. Averea, pămîntul, pe toți ai mei. Nu mi-a mai rămas nimic. Nu mi-a mai rămas decît el (arătă spre camera lui Alexis). Și îl urăsc! Și mă urăsc! Și îl urăsc pe dumnezeu, care a vrut asta. — Iar eu îl plîng, eu care nu cred în el. Mi-e milă de el. Voi îl trădați. Ura, ura e singurul cuvînt care vă umple gurile. Nu cunoașteți altul. Dacă există cumva un dumnezeu, apoi el v-a dat voința. Și voi ce faceți cu ea? — O tăvălesc în noroiul ăsta, în carnea asta pe care mi-a dat-o. Mă răzbun pe el. E în mine. Mă nimicesc. — Dumnezeul vostru e ca un scorpion. Dacă nu poate nimic, se nimicește pe sine. — E dumnezeul de la Verdun, dumnezeul de astăzi. — Mă scîrbești. Lasă-mă! Vrei să mă nimicești și pe mine? — N-o să te mai încurc multă vreme. Și fugi. Plecară. În aceeași zi. Toată casa răsuflă ușurată. Vecinătatea lor fusese o pricină de neîncetate plîngeri. Annette, care dorise plecarea lor, se arătă neliniștită văzîndu-i că pleacă. Încercă să afle noua adresă. Apolline refuză să i-o spună, după cum refuză tăios banii pe care Annette i-i oferi. 621

În aceeași săptămînă, vecinul lor de etaj, tînărul Chardonnet, se întoarse într-o permisie de două zile. Petrecu ceasurile astea închis în casă. Nimeni nu-l văzu. Dar, după perete, Marc îi asculta pașii și urmărea cu privirea lui ageră drama mută a celui întors. Clarisse nu mai era cea de anul trecut. Vîrtejul de nebunie care o cuprinsese trecuse. Se afla din nou în cuib, tăcută, închisă între cei patru pereți ai apartamentului ei și între pereții mai ermetici în care se ascunde gîndul. Umbla fără zgomot dintr-o cameră într-alta, fără să se audă trosnind vreo mobilă sau dușumeaua scîrțîind. Ca o pisică. Și în ochii ei, cu pupilele ca un fir, ce păreau făcuți din catifea, cu luciri din afară, fără lumină lăuntrică, sau pe fața ei, sub fardul ce ascundea obrajii palizi, nimeni n-ar fi putut citi vreo amintire sau vreun vis. Dar cînd se întoarse să muște din fructul grădinii lui, soțul flămînd nu mai întîlni parfumul sufletului pe care îl lăsase. Și, deși nu era observator prea iscusit, văzu de la prima privire că ceva se schimbase dincolo de înfățișarea exterioară. Ce se petrecuse? Cum putea ști. Zîmbetul din afară nu-și trădează taina. Degeaba o cuprinde în brațe. Nu-i cuprinde gîndurile. Nu-i cuprinde decît trupul. Și trupul acesta ce-a săvîrșit oare? Și gîndul, martorul trupului, ce-a văzut și ce-a dorit? Ce știe? Ce ascunde? Ea nu-i va spune niciodată nimic. El nu va ști niciodată nimic. Vorbesc liniștiți despre lucruri obișnuite. Și, deodată, în glasul bărbatului răsună mînia. Fără vreo pricină deslușită. Omul își dă seama. Glasul se potolește. Tac. Îi e rușine că s-a trădat, e furios că nu-i poate smulge taina. Stau lipiți unul de altul și, totuși, sînt despărțiți de un zid. El se ridică, fără să scoată o vorbă, și iese trîntind ușa. Clarisse nu s-a mișcat; dar peste o clipă, Marc o aude cum își suflă nasul; și știe că a plîns. 622

Cînd soțul pleacă înapoi, la sfîrșitul permisiei, n-au nimic săși spună. Tot ce ar putea să-și spună ar nărui viața aceasta exterioară, pe care se tem s-o zguduie. Căci cum ar mai putea trăi, dacă pe cîmpul pustiit – ca un teritoriu bombardat – al vieții de acum n-ar avea, ca să-și așeze și să-și clădească cuibul, clădirea trecutului, imagine înșelătoare a ceea ce fuseseră ei! Își iau rămas bun. Buzele le sînt uscate. Se îmbrățișează. Se iubesc. Sînt străini unul de altul. Tot în săptămîna aceea – cea din urmă pe care Annette o petrecu la Paris – se reîntoarse Lydia Murisier. Văzîndu-se, cele două femei își regăsiră emoția duioasă. Buzele lor se uniră, înainte de a rosti un cuvînt. Dar, de cum vorbiră, simțiră zidul dintre ele. Și fiecare își dădu seama că n-ar deschide singura ușă de trecere, chiar de-ar avea cheia. Era lucrul cel mai dureros: între ele se afla o barieră, voiau să se apropie și nu voiau să facă nimic pentru a da la o parte bariera. Lydia pierduse felul ei deschis de a fi și prospețimea, a cărei grație poetică îi învăluia fiecare mișcare. O îndepărtase cu asprime, o acoperise sub vălurile de doliu. Dăruise celui mort firea ei jertfită. Beția de misticism dureros din primele timpuri nu ținuse prea mult. Farmecul ei sfîșietor și bolnăvicios se ștersese. Asemenea stări nu se pot prelungi decît prin mijloace artificiale. Inima cere iertare, inima vrea să uite. Pentru a o sili să-și amintească, trebuie s-o pui în lanțuri, s-o chinuiești. E ca un sclav legat de piatra de moară. O biciuiește voința. Lydia se încorda cu gîndul la cel mort: „Gîndește-te la el! Gîndește-te la el!” Dar nu era de ajuns: „Gîndește-te la el!” Renunțase la orice gînd propriu, pentru a împrumuta toate gîndurile ființei care se voia s-o ferească de uitare, s-o ferească de propria ei uitare. (Ce luptă tragică duc oamenii în tăcerea 623

nopților împotriva morții care le năpădește comoara dragostei!) Se înarmase cu idealismul plămădit din idei uscate și aprinse, din care era țesut sufletul celor doi Girerd. Aceștia vorbeau prin gura ei, prin gura ei tînără, mîhnită și duioasă. Era atît de ciudat, atît de penibil s-o asculți! Annette o asculta înghețată și nu-i putea răspunde. Simțea lipsa voită de sinceritate, sforțarea eroică și mincinoasă a fetei, care se ostenea să creadă ceea ce nu credea, să gîndească ceea ce nu gîndea. Și nu-i putea răspunde! Căci știa cît de neomenos ar fi fost s-o dea pe față. Doar armura de minciuni împiedica să se prăbușească această plantă gingașă și ruptă! Dar, deși Annette nu-și trăda prin nimic gîndurile, Lydia! le citi pe buzele strînse. Și puse zăvorul la poarta, dinainte închisă, a zidului ce le despărțea. Proslăvea războiul care-i luase fericirea și viața. Se silea să laude viitorul îndoielnic pe care-l pregăteau aceste lupte. Propovăduia acel mesianism al dreptății și al păcii viitoare, cîștigate prin nedreptățile și măcelurile de astăzi; proslăvea ridicarea, peste milioanele de dolii - nu! peste doliul ei, peste corpul iubitului ei și înflorind din sîngele lui (singurul sînge care avea preț pentru ea!) – a acelei jalnice împărății a lui dumnezeu: împărăția dumnezeului fără formă, a celor care nu mai au dumnezeu, a oamenilor apusului care și-au pierdut dumnezeul și doresc, cu orice preț, un altul: democrația universală! O, biată gură îndurerată, cît de fals sună cuvintele astea pe buzele tale! Zîmbetul tău crispat pare o rană… Își arăta credința, se lăuda cu ea. Ghicise că Annette n-o mai avea (o avusese oare vreodată?). Ghicise că era scîrbită de aceste idei, că se îndepărtase de toate patimile care pustiau pe atunci țările lumii. Iar Annette, care nu-și dăduse seama de asta, o află 624

datorită instinctului care le făcea să se împotrivească una alteia, care despărțea drumurile celor două femei și le spunea: „Vai! Pe pămîntul acesta nu ne vom mai întîlni!…” — Dar unde să te duci pe pămîntul acesta? Ce-au făcut din el?” În ultimele zile ale verii lui 1916 aerul din Paris – aerul lumii – era de nerespirat. Pămîntul părea un bot deschis, care urla după moarte. În suflarea lui furioasă duhnea cadavrul omenirii. Mormanele de trupuri strivite de pe Somme și de la Verdun nu-l puteau îndestula. De la omorurile sacre, înfăptuite de azteci, cărora le căzuseră jertfă popoare întregi, cerul nu mai mirosise hecatombe asemănătoare. În dansul morții mai intraseră voioase încă două popoare vecine. De doi ani, era a treizeci și doua declarație de război. Dansatorii tropăiau cu bucurie. În jurul lor, presa ghemuită pe vine pocnea din degete, lovea cu oase în clădiri, urla. În Germania ea cînta un nou imn, imnul către sora noastră Ura: Ni s-a dat Credința, Nădejdea și Ura. Dar dintre toate trei, ura este cea mai măreață. În Franța, Știința, geloasă pe cei nouăzeci și trei de intelectuali germani100, voia să aibă și ea intelectuali la fel și publica un monument de inepție josnică: Germanii și știința, unde, cu

100 E vorba de atitudinea greșită pe care a avut-o față de război o mare parte din intelectualitatea germană, indusă în eroare de propaganda guvernamentală. Cînd în 1914 trupele germane bombardează, printre alte monumente de cultură și artă, și catedrala din Reims - la protestul opiniei publice mondiale - nouăzeci și trei dintre intelectualii germani alcătuiesc un răspuns în care caută să justifice actele agresive ale Germaniei.

625

excepția a două nume, cei mai mari gînditori nu numai că-i azvîrleau pe germani din familia europeană, dar cu un aer doctoral (ca și Marfurius și Pancrace 101) le analizau creierele, casele, excrementele și-i izgoneau din specia omenească. Un Marc om de știință cerea ca Berlinul să fie ras de pe fața pămîntului, pentru a lăsa în mijlocul acestui pămînt trufaș o oază răzbunătoare de ruine. Un Marc jurist stabilea caracterul legitim al represaliilor. Unul dintre fruntașii catolicismului liberal din Franța, om cinstit și respectat, îi felicita pe catolicii francezi pentru că nu șovăiseră și refuzaseră, în numele lui Hristos, să-i ierte pe catolicii din Germania. Un alt conducător de cor îl cerea pe kaiser drept partea lui de pradă, ca să-l pună în groapa cu urși din grădina zoologică. Căci grotescul și oribilul se împerecheau. Tartuffe și Moș Ubu102. La cîntăreți, la maeștrii de dans, nerușinarea fățarnică urca pe culmi înalte cît Himalaia. Într-o ședință a Camerei, un ministru ipocrit lăuda, în aclamațiile entuziaste ale prietenilor lui politici, cu glasul muiat în lacrimi, nobila dezinteresare a jurnalelor pe care le plătea. Și limbutul Lloyd George 103, acest micuț, foarte micuț Cromwell, corcit cu Cyrano de Bergerac, care ținea într-o mînă biblia și în cealaltă sabia (sabia altora), predica fraților baptiști o nouă geneză. Asemuind primele zile ale creațiunii cu cele ale războiului, al cărui dumnezeu era el, își zvîrlea fulgerele asupra fiilor

101 Personaje ridicole din comedia-balet Căsătoria silită de Molière. 102 Ubu roi - eroul piesei cu același nume a scriitorului francez Alfred de Jarry (1873-1907). Piesa conține elemente de critică socială și politică la adresa burgheziei. 103 Politician englez reacționar (1863-1944), fost prim-ministru al Angliei între 1916 și 1922.

626

păcatului, asupra pacifiștilor: Căci nici o neomenie, nici o lipsă de mila nu poate fi asemuită cu gîndul lor crud de a opri războiul la jumătatea drumului. În vremea aceasta, America își rotunjea, foarte calmă, facturile, inundînd lumea veche cu uneltele sale de moarte. Căci mîna dreaptă nu-i datoare să știe ce face stînga. Și dacă e scris: „Să nu ucizi”, nu e scris nicăieri că nu poți să fabrici cu cinste unelte de ucidere, numai să fie de calitate bună și bine plătite. Annette, disprețuitoare și scîrbită, își astupa urechile, căutînd adăpost pe lîngă sora ei. Dar Sylviei nu-i prea păsa de fericirea sau nenorocirea celorlalți, dincolo de cercul îngust al celor pe care-i iubea, dincolo de bunul ei. Fermecătoarea Sylvie spunea: — Scumpa mea, nu trebuie să-ți pese! Ai răbdare! Uită-te la mine! Aștept. Pînă la urmă tot se va sfîrși într-o zi. Dar să nu ne grăbim! Trebuie să mai țină. Vezi tu, un prieten bun de-al meu, băiat drăguț, căpitan, decorat cu Crucea de Război (tocmai acum a fost ucis) mi-a spus: „Trebuie să mai ucidem încă un milion de germani”. Annette o privi pe Sylvie drept în ochi. Vorbea oare serios? Da, era serioasă. Desigur, nu de tot! Nu vorbea cu patimă. Nu purta dușmănie celor pe care-i ucidea dinainte. Dar dacă așa trebuia! — Știi, îi spuse Annette, că pentru milionul tău trebuie să socotim cel puțin o jumătate de milion dintre ai noștri. — Ei, ce să-i faci, draga mea! Trebuie să ne obișnuim cu gîndul asta… Să se obișnuiască cu gîndul! Se obișnuise prea bine… Viața mondenă reîncepuse. Cofetăriile erau pline și clientele frumoase mișunau din nou în prăvălia Sylviei. Se risipise încordarea primilor ani, fusese părăsită purtarea austeră din 627

primele timpuri ale încercării, ca și reacțiunile bolnăvicioase de ură sau plăcere, care scuturaseră simțurile în accese de febră. Lucrurile erau acum mult mai înspăimîntătoare. Natura se obișnuia. Se adaptase împrejurărilor noi cu plasticitatea josnică și minunată car, e a îngăduit omului să se strecoare ca un vierme prin cele mai mici crăpături unde se ascundea viața. Așa făcuse în timpul zvîrcolirilor de mii de ani ale pămîntului în prefacere, în vreme ce speciile care nu erau în stare să se renege și să se încovoaie, ca să-și croiască drum, piereau. De se cuvine sa admirăm arta de a te întoarce la viața obișnuită, în vremurile cele mai monstruos de neobișnuite, Parisul era pe atunci minunat. Dar Annette nu se simțea în stare să-l admire. Vedea oglindindu-se pe chipul fiului ei viața vremii; și oglinda aceasta o înspăimînta. Marc nu se mai purta cu nervozitate ațîțată, bruscă, cu violențele și rînjetele care o neliniștiseră pe Annette vara trecută. Pe fața lui nu se mai vedea nimic. Era nepăsător. Fața lui îngălbenită, care părea a spune că înfrigurarea se lăsase la fund, era stătută ca un iaz cu apă tulbure, dar fără cute. Suprafața e nemișcată. Și, dincolo de ea, nu se mai vede nimic. Și nimic din afară nu se oglindește într-însa. Doarme. Pare că doarme. Pare că nu vede nimic din uraganul ce încovoaie pădurea dimprejur, nici arborii ce se prăbușesc, nici suflurile morții, nici miasmele ori strigătele din jur – pare că nu-și vede mama, care se apleacă îngrijorată deasupra lui. Dar cine poate ști? Sub luciul iazului se zbuciuma o viață. N-a venit vremea s-o arate la lumină. Și chiar de-ar arăta-o, n-ar face-o pentru ochii rugători ai mamei lui. Doar față de Sylvie se deschidea puțin, cînd vorbea. Cu ea se simțea în largul lui și sporovăia în liniște. Cînd se afla împreună cu Annette, se controla și o observa. De altfel, nu mai era nici 628

obraznic și nici îmbufnat, ca în trecut. Se arăta politicos. Asculta fără să răspundă. Aștepta fără nerăbdare. Aștepta fără nerăbdare plecarea Annettei. Annette plecă nedumerită. Marc! se părea mai străin decît atunci cînd se înfruntau fățiș. De un adversar te mai simți încă legat. Cu un nepăsător nu mai ai nici o legătură. Ea nu mai însemna nimic în ochii lui. Îi era de ajuns cealaltă, Sylvie. Cine își părăsește locul și-l pierde. Nu mai era loc pentru ea. Nu mai avea loc în inima fiului ei. Nu mai avea loc pe lume. Căci pretutindeni vedea oameni cu care n-avea nimic comun. Și nu-i vedea pe cei la fel cu ea. Toate rosturile de viață ale celorlalți, toate pricinile pentru care ei voiau să trăiască, să creadă și să vrea să creadă, să lupte și să vrea să învingă, se desprinseseră de trupul ei ca o haină veche, așa cum se desprind de pe un arbore frunzele din vara trecută. Și, totuși, voia. Era străină de stările neurastenice, în care energia se împrăștie și fuge speriată. Era încărcată cu energie. Și pricina stării de acum venea din faptul că n-avea cum să-și folosească energia. Ce putea face cu puterea ei, cu nevoia de acțiune, cu nevoia de luptă, cu nevoia de dragoste, cu nevoia („da, și asta”) de ură? Să iubească ceea ce iubesc ei? Nu! Să urască ceea ce urăsc ei? Niciodată! Să lupte? Dar pentru ce cauză? Se simte singură în această învălmășeală. Spre cine, spre ce să se îndrepte? De o săptămînă își reluase lecțiile la școală. Într-o seară de octombrie, ploioasă și rece, se întorcea acasă, ostenită și pe gînduri. Cînd dădu să intre în casă, observă o frămîntare neobișnuită pe stradă. Nu departe de casa ei fusese înjghebat un nou spital. 629

Abatoarele de la Verdun furnizau din ce în ce mai mulți răniți. Nu se mai găseau destule piroane pentru atîrnatul hălcilor de carne de martir. Pentru întîia oară orășelul uitat primise și el o încărcătură. Și pentru întîia oară cei trimiși erau germani! Pînă la război, orașul nici nu avusese un spital îndestulător pentru locuitorii lui. Cei azvîrliți de pe urma muncii sau lenei (pînă la urmă sînt puși cu toții în aceeași grămadă!) erau adunați în localuri strîmte, murdare, dărăpănate, unde se adunau de veacuri infecția și murdăria. Nimănui nu-i păsa, nici bolnavilor, nici doctorilor. Se obișnuiseră. O dată cu progresul (adică cu războiul!) începuseră să pomenească de lucruri noi (erau mai degrabă cuvinte): igienă, antisepsie. Făcînd să sporească moartea, voiau s-o facă salubră. Prin urmare, murdăria unui nou spital – un fost internat – fusese lustruită, mirosul de mucegai fusese amestecat cu fenol, clasele schimbate în săli de spital și tot stabilimentul înzestrat cu o cameră de baie – o raritate I Și tocmai „boșii” aveau să se folosească cei dintîi de luxul ăsta! În orășel se protestă cu indignare. Oamenii fuseseră greu încercați în ultimul timp. Luptele din ultimele luni îi decimaseră pe tinerii orașului. Aproape în toate familiile pătrunsese doliul. Amorțeala obișnuită fusese scuturată pînă la furie. Pînă și personalul spitalului era împărțit în două tabere. O parte hotărî se să refuze a-i îngriji pe dușmani. Se trecea din mînă în mînă un protest. Sosirea convoiului o luă înaintea hotărîrii. Nu aflară de el decît atunci cînd îl văzură. Vestea îi scoase pe toți oamenii din case. Convoiul jalnic al prizonierilor fu scos din gară. În cîteva minute, drumul spre gară se umplu de lume, ca un canal după o ploaie mare. Cei care se adunaseră acolo erau de obicei niște făpturi de treabă, șterse, nepăsătoare, cam grosolane, lipsite de 630

răutate. Dar, pe loc, li se aprinseră cele mai josnice instincte. Ivirea convoiului fu anunțată de departe prin urlete. Răniții se apropiau. Erau două căruțe cu resturi de oameni vii; pe tărgi – zdrențe omenești, cu capul dat pe spate. Brațul unuia atîrna, unghiile zgîriau praful drumului. În față, mergea un grup mic – cei răniți mai ușor, cu fața sau brațul bandajat. În rîndul întîi se vedea silueta înaltă și slabă a unui ofițer. Escorta era neîndestulătoare. Mulțimea se năpusti spre ei, cu pumnii ridicați, femeile cu ghearele întinse. Se înfăptuia Uniunea Sfîntă! Se puteau vedea, amestecați în mulțime, mici negustori și chiar, cu cîțiva pași înapoi, doamne din înalta societate. Nenorociții care veneau în față se opriră pentru o clipă; cei din urmă îi siliră să meargă înainte. Împinși, înaintară cu spaima întipărită pe față. Credeau că vor fi măcelăriți. Se azvîrliră pietre în ei. Mulțimea începu să amenințe cu bastoanele, cu umbrelele. Se auzeau strigăte care îndemnau la omor, șuierături. Cel mai primejduit era ofițerul. Un pumn îl făcu să se clatine, o mînă îi smulse casca și i-o aruncă, o femeie îl scuipă în obraz, urlînd. Omul, lovit, se clătină. Annette se repezi. Stătuse în ultimele trei rînduri ale mulțimii. Privea înmărmurită. Nu prevăzuse nimic, nu hotărîse nimic. Nici nu avu vreme să deslușească ce se petrece într-însa. Se repezi cu capul plecat, dîndu-i la o parte pe sălbaticii care-i astupau drumul, și-și croi loc de trecere. Aflară cu toții cît prețuia puterea unei Rivière. Și glasul ei… Ajunse lîngă ofițer și, cu brațele întinse, întoarse spre mulțime, strigă: — Lașilor! Francezi sînteți voi? Cele două strigăte răsunară ca două lovituri de bici. Annette urmă dintr-o singură suflare: 631

— Oameni sînteți? Orice rănit e sfînt. Toți cei care suferă sînt frați. Stăpînea mulțimea cu glasul și cu brațele. Violența privirii ei îi sfredelea pe rînd, îi lovea pe fiecare în față. Se dădură la o parte mîrîind. Annette se aplecă să ridice casca ofițerului. Clipa aceasta fu de ajuns ca să nimicească influența ei asupra celor din jur. Își arătau șovăind furia, gata să sară asupra ei. Dar în clipa aceea, o femeie tînără, purtînd costumul Crucii Roșii, veni lîngă Annette și spuse cu un glas subțire și hotărît: — Doamna a vorbit așa cum cere onoarea. Dușmanii răniți sînt în paza Franței. Cine îi jignește, jignește Franța! Toată lumea o cunoștea. Făcea parte dintr-una din cele mai bine văzute familii din regiune. Soțul ci, ofițer, fusese ucis de curînd în fața Verdunului. Gestul acesta fu hotărîtor. Alte două infirmiere voluntare își făcură loc lîngă ea. Cîțiva dintre burghezi se grăbiră să predice în jurul lor potolirea spiritelor. Femeia care îl scuipase pe prizonier în față își arăta zgomotos mila față de un tînăr rănit. Și mulțimea, dîndu-se la o parte, mormăind, lăsă să treacă convoiul, însoțit de tînăra văduvă și de Annette, care-l sprijinea pe ofițerul cu mersul împleticit. Ajunseră la spital și nici un protest nu mai îndrăzni să se ridice. Datoria profesională și omenia își redobîndiseră drepturile. Dar, în zăpăceala primelor ceasuri, întărită de lipsa de infirmieri (cei șovăielnici se întorseseră noaptea acasă, unul cîte unul), restul personalului nu mai putu prididi. Așa că Annette putu rămîne acolo pînă în toiul nopții, fără să fie luată în seamă. Cu ajutorul femeii furioase de adineauri, a sălbaticei aceleia, care se dovedea acum o cumătră de treabă, căindu-se de violența ei și căutînd s-o facă uitată, Annette îi dezbrăcă și-i spălă pe răniți. Și cînd unul dintre nenorociți fu lăsat la o parte, fiindcă orice 632

operație se dovedise zadarnică, ea rămase lîngă muribund pînă în ultima clipă. Era un adolescent brun, slab și nervos; avea tipul pe jumătate semit, pe jumătate latin, de prin părțile Rinului. Era rănit groaznic – avea pîntecele spintecat. Jam foetebat 104. Viermii mișunau în rană. Era scuturat de convulsiuni, strîngea dinții de durere și, din cînd în cînd, începea să urle. Ochii i se închideau și se redeschideau, căutînd o făptură, un obiect, ceva în viață, un punct sigur de care să se agațe în vîltoare. Și privirea lui întîlni ochii Annettei, se agăță de ei. Niște ochi luminați de milă. Fu o lumină neașteptată în deznădejdea lui. Nădejdea, înghițită de ape, se ivi din nou. Strigă: — Hülfe! 105 Annette se aplecă asupra lui. Îi trecu mîna sub capul ridicat. Îi murmură la ureche, în germană, cuvinte de milă. Pielea uscată și arzătoare fu parcă umezită de ploaie. El îi apucă și cealaltă mînă, își apăsă degetele în ea. Annette simți în adîncul trupului ei fiecare tresărire a muribundului. Îi insufla răbdare. Sărmanul băiat își reținea suflarea, ca să-și înăbușe strigătele. Și strîngea mai tare mîna care-l ținea deasupra prăpastiei. Ochii Annettei se făceau din ce în ce mai duioși, pe măsură ce-l vedea înecîndu-se. Îi spunea: — Söbnchen! Knäblein! Mein armer lieber Kleiner! 106 El mai tresări o dată. Deschise gura s-o cheme. Annette îl sărută. Nu-și desprinse mîna din degetele muribundului decît după ce-l văzu scăpat. 104 În limba latină în original: Mirosind urît. 105 În limba germană în original: Ajutor! 106 În limba germană în original: Fiule, băiețelule, micuțul drag!

633

Se întoarse acasă. Era ora trei noaptea. Brumă înghețată. Cerul negru. Străzile goale. Camera fără foc. Nu se mai culcă pînă la ziuă. Groaza lumii pătrunsese în ea. Inima îi era plină de durere – și totuși ușurată, își regăsise locul în tragedia omenirii. * Căzuse de pe ea tot ce o apăsase. Cu o mișcare din umeri zvîrlise totul în lături. Iar acum, cînd privea greutatea azvîrlită la picioarele sale, înțelegea, în sfîrșit, ce greutate o strivise. Mințise. Se mințise singură. Fugise de privirea ei. Se ferise să privească în față ideile monstruoase care o apăsau. Primise cu pasivitate fatalitatea războiului și a patriei. Primise cu teamă scuza faptului firesc. Și, deodată, împotriva naturii sălbatice, se ridicase propria-i fire tăgăduită și încătușată, firea ei trădată, nesatisfăcută, care acum se răzbuna și se elibera. Și pieptul ei, apăsat de lanțul sălbatic, își rupe legătura, răsuflă, își cere dreptul, legea, bucuria – și suferința de asemenea, dar suferința ei – maternitatea. Să se simtă mamă pentru toți. Nu numai pentru fiul ei! Cu toții sînteți fiii mei. Fii fericiți, fii nenorociți, vă sfîșiați între voi. Dar eu vă strîng pe toți în brațe. Legăn în brațele mele somnul vostru dinții, somnul vostru din urmă. Dormiți! Sînt Mama întregii lumi… Cînd se lumină de ziuă, scrise celeilalte mame, cea a copilului mort, ai cărui ochi îi închisese, li trimise ultima lui sărutare. Apoi își reluă cărțile și caietele. Și reîncepu ziua de lucru, fără să se fi odihnit – cu putere nouă și cu pacea în suflet.

634

PARTEA A TREIA Fapta Annettei stîrni multă vîlvă. Fu discutată în toate casele. De n-ar fi fost încuviințată pe față de către tînăra doamnă de Mareuil, lumea ar fi osîndit-o fără multă vorbă. Cu o asemenea chezășie, unii o aprobară. Mulți fură scandalizați. Toți îi purtau pică pe ascuns. Chiar de ar fi avut dreptate, nu se putea îngădui ca o străină să vină să le dea lecții de demnitate – si încă pe ce ton! Totuși, cînd se află (în orășel totul se afla în cîteva ceasuri) că doamna de Mareuil venise a doua zi să-i facă o vizită Annettei și că, negăsind-o, îi lăsase o invitație, lumea își puse lacăt la gură. Annette avea o apărătoare puternică. Dușmănia fu lăsată la o parte pentru prilejul viitor. Directorul liceului o chemă pe doamna Rivière și se mulțumi s-o dojenească discret: Nu se îndoiește nimeni cu privire la patriotismul ei; dar să se ferească de a-l arăta extra muros107! Să-și îndeplinească datoria la locul ei, cînd i se cere și cum i se cere. Ne quid, nimis!108 La primul cuvînt cu care Annette încercă să răspundă, directorul dădu înapoi, cu un gest politicos: „Nu era o dojană; doar un sfat”. Dar Annette știa că sfatul unui superior e cea dintîi somație. Pentru moment n-avea altceva de făcut decît să-și pună iarăși zgarda și să intre înapoi în cușcă. Făcuse ce trebuise să facă. Mîine i se va arăta datoria zilei de mîine. Deocamdată fu cruțată de osteneala de a alege. Căci atunci cînd se înfățișă din nou la 107 În limba latină în original: În afară de ziduri. 108 În limba latină în original: Ce-i prea mult strică!

635

poarta spitalului, poarta rămase închisă. Se dăduse un ordin care oprea intrarea în sălile spitalului oricărei persoane care nu făcea parte din cele două organizații locale: Crucea Roșie și Femeile Franței (de altminteri, cele două organizații se dușmăneau între ele, ca lupul cu cîinele). Află mai tîrziu că ordinul era îndreptat mai ales împotriva ei. Dar dacă poarta aceasta se închidea în fața nevoii ei de a-și sluji semenii, se deschise alta, în care noua ei maternitate urma să-și găsească întrebuințare. Și nimeni n-ar fi putut prevedea pe ce căi primejdioase o vor duce obligațiile pe care avea să le accepte conștiința ei reînnoită. La prima vizită pe care Annette o făcu doamnei de Mareuil, tînăra văduvă, deși păstrînd o rezervă cam rece, îi arătă Annettei o stimă afectuoasă, pomenindu-i de dorința unuia dintre cumnații săi, grav rănit, îngrijit în casa ei, de a o cunoaște pe doamna Rivière. Annette primi îndată invitația. * Germain Chavannes era înrudit cu doamna de Mareuil, născută Seigy, doar prin căsătoria surorii sale cu unul dintre frații de Seigy. Dar cele două familii se aflau de multă vreme în legături strînse de simpatie și interes. Amîndouă aveau rădăcini vechi prin partea locului. Moșiile le erau vecine. Deosebirile de păreri fuseseră totdeauna mai mult aparente decît reale. Republicanismul familiei de Chavannes avea culori spălăcite; roșul discret din primele timpuri se decolorase treptat; rămăsese un trandafiriu care, chiar dacă nu se confunda cu albul regalist, se împerechea foarte ușor cu el. Bogăția veche și temeinică a celor două familii juca și ea un mare rol în acoperirea șanțurilor ce le mărgineau proprietățile mai mult decît le despărțeau. (Oricînd, oriunde, proprietățile se înrudesc între ele.) Îi apropia mai ales 636

legătura cu pămîntul pe care-l cultivau; aveau vreo douăzeci de ferme, care se asemănau cu un cîrd de pui ce ciuguleau regiunea. Îi apropia dragostea de țară și de ordinea stabilită, care, dacă nu e chiar o religie, înseamnă măcar o jumătate de religie (bineînțeles că vorbim de singura religie care, în Apus, apără cu strășnicie ordinea stabilită: religia catolică). Aceste trăsături esențiale, prin care familia de Chavannes se asemăna cu familiile de Mareuil, de Thesee, de Seigy, cu toată mica nobilime rurală din regiune, lăsase între ei numai atîtea deosebiri cît era nevoie spre a măguli amorul propriu al fiecăruia, convingîndu-l că e mai presus de vecinul lui. E slăbiciunea oricărui om. Familiile de Seigy sau de Chavannes erau prea bine crescute ca să-și dea la iveală simțămîntul de a fi mai presus decît ceilalți. Îl păstrau în taină, pentru plăcerea lor personală. De fapt, era uimitor că Annette Rivière fusese poftită de aceste familii. Nu Annette era cea care se mira – ea n-avea sentimentul diferențelor sociale. Dar se mira lumea din provincie. De altfel, Annette fusese invitată doar de cei doi membri ai familiilor de Chavannes și de Seigy, cărora împrejurările de față le dădeau drepturi netăgăduite în casă: doamna Louise de Mareuil și Germain Chavannes. Amîndoi își plătiseră din greu datoria față de numele lor și față de patrie. Și amîndoi erau altfel decît ai lor. Annettei îi trebuiră puține zile ca să-și dea seama. Casa Chavannes era o construcție veche, cu zidurile cenușii, așezată pe o stradă întortocheată, care ducea la catedrală. O înconjura tăcerea, întreruptă din cînd în cînd de melancolia clopotelor și de croncănitul ciorilor. După ce treceai de poarta îngustă de stejar lustruit, cu podoabe de fier frecate grijuliu – era singurul lucru din fațada prăfuită a casei care strălucea rece – 637

înainte de a ajunge la aripa principală a casei, străbăteai o curte cu lespezi. Ferestrele apartamentelor dădeau în curtea aceasta fără grădină, fără o frunză de copac, fără un fir de iarbă, închisă între patru ziduri cenușii. S-ar părea că burghezii din provincie, după ce au petrecut luni îndelungate pe moșiile lor, în casele lor de la țară, cînd se întorc în oraș, caută să se închidă în așa fel, incit natura să nu-i mai poată afla. Familia de Chavannes locuia aici doar cîteva luni, iarna. Dar evenimentele, războiul, datoria de a lua parte activă la treburile obștești, boala fiului lor, îi hotărîse să rămînă în oraș, pînă ce se va lumina zarea. Familia se compunea pe atunci aproape numai din femei. Tatăl murise. Și toți bărbații valizi, fii sau gineri, plecaseră. Rămăsese un băiat de șapte ani, fiul tinerei doamne Chavannes de Seigy. Copilul se plictisea, cu nasul lipit de fereastră, pîndind ușa dinspre stradă și pe vizitatorii rari ațipind în sunetul clopotelor și în croncănitul ciorilor. Visa drapele, prăjituri, morminte. Fu primul chip care o întîmpină pe Annette la intrarea în casă. Apoi, ori de cîte ori reveni, îl întîlni pe copilul cu ochii lacomi și plictisiți, care, după ce se apropia de ea, o rupea la fugă. În camera de la etajul întîi, cu tavanul înalt, cu alcovul adînc, domnea umbra. Un bărbat tînăr, așezat lîngă singura fereastră a încăperii, în lumina săracă de noiembrie, se ridică din fotoliu pentru a o saluta pe doamna de Mareuil și pe vizitatoare. Dar, deși de la întîia privire vedeai că în camera aceasta moartea își țese pînza, umbra cruțase fața rănitului. Era unul dintre chipurile acelea pe care le întîlnești în Franța centrală și care par toate numai lumină. O figură prietenoasă, cu trăsături regulate, cu nasul acvilin, cu gura frumos desenată, cu ochii de un albastru tare, cu barba blondă, li zimbi Annettei și îi mulțumi cumnatei lui, cu o privire afectuoasă. 638

Convorbirea începu curtenitor. Fără considerații vagi despre sănătate și vreme. Nu depășeau frazele obișnuite și prevăzătoare. Dar, după o clipă, doamna de Mareuil ieși discret din cameră. Atunci, Germain Chavannes, ai cărui ochi pătrunzători cercetaseră fața Annettei, cu priviri aruncate în grabă, îi întinse mîna și îi spuse: — Buna Louise mi-a povestit isprăvile dumitale. Nu faci parte dintre cei care prelungesc lupta împotriva dușmanului doborît. Ai slăbiciunea să cruți pe cel învins, îndrăznesc deci să nădăjduiesc că te vei arăta tot atît de îngăduitoare pentru învinsul din fața dumitale. — Dumneata? spuse Annette. — Eu. Sînt grav rănit. Sînt învins. Sînt titluri mari și deșarte. — Te vei vindeca. — Nu. Lasă-i pe ceilalți și pe mine să ne amăgim! Sîntem destui. Nu pentru asta am nevoie de dumneata. Înfrîngerea pentru care îți cer îngăduința nu e a trupului, ci a spiritului meu. N-ar însemna nimic să fiu învins, dacă aș crede în învingător. — Care învingător? — Soarta care ne jertfește. Nu, nu e numai atît… Soarta căreia ne jertfim… — Vrei să spui: patria? — Acesta e doar unul dintre chipurile ei. Masca de astăzi. — Și eu sînt învinsă și nu cred în învingători. Dar nu mă dau bătută. Nu s-a sfîrșit totul. — Ești femeie. Îți place să joci. Chiar cînd pierde la joc, o femeie crede că pînă la urmă tot va cîștiga. — Nu, nu cred asta. Dar, de cîștig ori pierd, cîtă vreme îmi rămîne un gram de carne pe care să-l joc în jocul vieții, îl voi juca. Germain o privi zîmbind: 639

— Nu ești de pe-aici. — De unde să fiu, dacă nu din Franța? — Din ce regiune? — Din Burgundia. — Sîngele vostru e amestecat cu vin. — Vinul nostru e amestecat cu sînge. — Ei bine, aș sorbi bucuros cîte un pahar din vreme în vreme. Vrei să-mi dăruiești cîteodată un sfert de oră de conversație, cînd vei avea energie de prisos și ceva răbdare? Annette îi făgădui și mai veni. Se împrieteniră. Vorbeau de toate, în afară de război. De la primele întrebări rănitul o oprise pe Annette cu un gest al mîinii. Pe aici nu se trece! — Nu, să nu vorbim de război! Nu poți înțelege… Nu e vorba numai de dumneata… voi toți de aici… Aici… Acolo… Sînt două lumi; cei de aici și cei de dincolo; nu vorbim aceeași limbă. — Nu pot s-o învăț? spuse Annette. — Nu. Nici măcar dumneata, cu simpatia dumitale atît de caldă. Dragostea nu poate înlocui ce n-ai trăit. Nu poți tălmăci altuia ceea ce e scris în cartea trupului tău. — De ce să nu încerci? Doresc atîta să înțeleg – nu din curiozitate – ci ca să pot ajuta! Aș vrea să mă apropii, umilă, de suferințele voastre. — Îți mulțumesc. Dar ca să ne ajuți, lucrul cel mai bun e să ne faci să uităm. Chiar noi, camarazii de „acolo”, cînd stăm de vorbă, ne înțelegem să nu vorbim despre lucrurile de „acolo”. Povestirile de război – din cărți și ziare – ne scîrbesc. Războiul nu e literatură. — Nici viața nu e. — Așa e. Dar omul are nevoie să cînte. Și viața e o temă pe 640

care se pot face variațiuni. Să cîntăm! Se opri, gata să se înăbușe. Annette îi sprijini capul. El își recăpătă răsuflarea și se scuză, mulțumindu-i. Pe fața scofîlcită se ivise iar zîmbetul. Pe frunte îi atîrna o broboană de sudoare. Stătură fără să vorbească. Se priveau cu duioșie. Germain Chavannes avea aproape treizeci de ani. Crescuse în mediul unei burghezii provinciale, pioasă, liberală, dar îmbibată de prejudecăți, prejudecăți ce formează trăsăturile cele mai însemnate ale acestor ținuturi din centrul Franței (de n-ar avea prejudecățile acestea, i-ar stăpîni ușurința și nepăsarea). Germain știa toate astea. Plămada trupului său era făcută din aceeași apă și făină. Dar brutarul necunoscut amestecase la el o drojdie din alt loc. Acest burghez tînăr și bogat, al cărui viitor părea menit din naștere a fi ușor și fericit, mărginit în țarcul întins al moșiei lui, se dusese să studieze la Paris la Școala de științe orientale și la Școala de științe politice. Îl atrăgea nu atît cariera consulară, cît farmecul călătoriilor. Își iubea, totuși, ținutul cu patimă – și cerul, și aerul, și graiul oamenilor, mîncarea, pămîntul bun, oamenii de treabă. Și, totuși, nu visa decît să fugă de-acolo. Așteptînd să fie numit în locuri depărtate, străbătuse Europa în toate direcțiile. Concetățenii lui cu tabiet socoteau că gustul acesta e foarte ciudat. Dar n-are rost să discuți despre gusturi și culori (mai ales cînd sînt gusturile unui bogătaș). Războiul îi întrerupsese planurile de călătorie. Iar acum!! lovise boala. Fusese „gazat”: țesuturile lăuntrice îi erau roase încet. Acum nu-i rămînea decît călătoria în jurul odăii lui (și nici măcar atît! De cîteva zile era silit să stea culcat) – călătorie lăuntrică. Nu e nici călătoria cea mai puțin îndepărtată, nici cea mai puțin tainică. Un ținut 641

necunoscut. Îl cerceta treptat. Dar de unde îi venise vocația, pofta de fugă? Îi explica Annettei, pe tonul voios și batjocoritor cu care își înveșmînta gîndurile: — Trăiam la țară. Îmi plăcea să vînez, nu atît pentru vînătoare, cît pentru a fi aproape de pămînt și de făpturile lui, animale și plante. Iubeam animalele, și asta nu mă împiedica să le ucid. Dar faptul că le ucideam nu mă împiedica să le iubesc. Cînd țineam în mînă potîrnichea caldă încă, sau cînd strîngeam pîntecele unui iepure cu spatele alb, ca să-l fac să dea afară rouă pe care o înghițise, mă simțeam poate mai aproape de ei decît de mine și de oameni. Nu mă înduioșam. Ești totdeauna mulțumit cînd ai tras cu pușca și ai nimerit bine. Și cred că de ar fi fost ci în locul meu și eu în locul lor, nu le-aș fi scăpat. Dar căutam să cunosc animalele și să mă cunosc pe mine. După aceea mîncam vînatul. De ce strîmbi din nas? Ca să adulmeci mai bine mirosul de mîncare? O mîncare de potîrnichi pe varză și cu cîteva felii de slănină aurită e hrana zeilor. Nu te-ai fi dat nici dumneata în lături. Dar trebuie să recunoaștem că zeii sînt niște animale ciudate! — Niște animale groaznice. — Să nu judecăm! Să mîncăm! Să fim mîncați! (acum e rîndul meu). Și să încercăm să cunoaștem! Zeii? Sînt prea departe. Pe cei din apropiere. Animalele și oamenii. Prima mea descoperire a fost că, de mii de ani, oamenii și animalele au trăit aproape unii de alții, fără a se strădui să se cunoască. Da, își cunosc părul și carnea. Dar oamenii nu s-au sinchisit de ceea ce gîndesc, de ceea ce simt, de ceea ce sînt animalele. Nu sînt curioși! Nu le place să fie tulburați. Ca să-și cruțe gîndul, nu admit că și animalele gîndesc. Dar iată că, deschizînd ochii, îmi dau seama, uimit, că 642

oamenii nu se cunosc nici măcar între ei. Fiecare trăiește plin de sine și nu se neliniștește de tine. Vecine, dacă ritmul tău de viață se potrivește cu al meu, totul e în regulă, ești aproapele meu. Dacă se deosebește, ești străin. Dacă ritmul tău de viață se împotrivește ritmului meu, îmi ești dușman. Celui dintîi îi dăruiesc cu generozitate propria mea gîndire. Al doilea nu mai are drept decît la o gîndire de rîndul al doilea. Cît despre al treilea, vorba cîntecului – Al treilea nu ducea nimic. N-are drept la nimic: îi tăgăduiesc gîndirea, ca și animalelor. („Boșii sînt oare oameni?”) De altfel, fie că celălalt face parte din rîndul întîi, din rîndul al doilea sau din rîndul al treilea, în toate cazurile, nu-l cunosc și nu încerc să-l cunosc. Mă văd pe mine, m-aud pe mine și vorbesc cu mine. Cu mine, broasca umflată. „Cu mi-ne! “ Cînd mă umflă patima sau sentimentul importanței mele, broasca se face bou, mă numesc Națiune, Patrie, Rațiune sau Dumnezeu. E o stare primejdioasă. Să ne întoarcem la balta noastră! Din păcate, n-am putut niciodată să orăcăiesc în tihnă, închis pînă la gît în haina impermeabilă a pielii mele. Din ziua în care demonul curiozității (sau al simpatiei?) m-a prins, am vrut să-i cunosc pe ceilalți (nu spun să-i înțeleg: cine s-ar putea lăuda cu asta?). Dar măcar să-i ating; să pipăi carnea vie a minții lor, cum pipăiam cu degetele trupul cald al potîrnichii. Am pipăit-o. Am gustat-o. Iubindu-i. Ucigîndu-l. Căci am și ucis. — Ai ucis! spuse Annette, dîndu-se la o parte. — A trebuit. Nu fi supărată! Mi-au plătit-o!... * Se destăinuia astfel, învăluindu-și tragismul gîndirii în ironia galică. Părea că gîndește fără să spere, fără să aibă milă. Era o țară a umbrelor. Dar pe pămînt zîmbea soarele celor vii. Contrastai! făcea și mai întunecat viziunea lui despre lume. 643

Germain își dădea seama de greșeala de la început a creațiunii; dar nu credea că poate fi răscumpărată. Instinctul pătimaș al Annettei se răzvrătea. Ea credea în rău, în bine, și le proiecta cu aprindere pe pînza spațiului înstelat al vieții. Se angajase și ea în marea luptă. Chiar dacă nu se gîndea să învingă, chiar dacă țelul ei nu era să învingă, era totuși să lupte. Ceea ce socotea rău era rău; răul era dușmanul. Și nu stătea de vorbă cu dușmanul. Dar e foarte ușor să lupți cînd așezi tot răul de partea cealaltă și tot binele de partea ta. Ochii albaștri ai lui Germain, care priveau drăgăstos ființa aceasta dintr-o bucată, pătimașă, cuprindeau un cîmp de luptă ci totul deosebit. Krișna 109 se lupta împotriva lui Krișna. Și nu e de loc sigur dacă fructul luptei e viața, ori moartea, nimicirea totală. Germain vedea neînțelegerea dintre oameni, o socotea universală, o socotea veșnică. Și nu-i era hărăzit să mai ia parte la ca. Avea darul primejdios de a spune da gîndului său, fără a spune nu gîndului celorlalți: căci îl înțelegea și căuta mai curînd să pătrundă acest gînd, decît să-l schimbe. Nu fusese totdeauna așa. Pornise în viață cu eul lui întreg, căutînd și el nu să înțeleagă, ci să ia. I se deschiseseră ochii de pe urma dezamăgirilor. Îi povesti liniștit Annettei una din aceste dezamăgiri. (Nu se simțea stingherit față de ea!! se părea o tovarășă luminată, care cunoștea viața și care trecuse, desigur, prin pățanii asemănătoare cu ale sale.) Iubise o femeie, o iubise tiranic. Credea că o poate iubi după inima lui, și nu după inima ci. Socotea că ceea ce e bun pentru el e bun și pentru ca. Din moment ce se iubeau, nu însemna oare 109 Zeu antic indian care întruchipează natura veșnic vie, dragostea.

644

același lucru? Ea îl iubea, dar obosi. Într-o zi, întorcîndu-se acasă, găsi colivia goală. Fugise. Cîteva rînduri de despărțire îi explicară pricina. Experiența fu aspră, dar dădu roade. Afla că ceilalți vor să fie iubiți nu pentru ceea ce ești tu, ci pentru ceea ce sînt ei. — Ciudată pretenție, nu-i așa? Dar trebuie să te obișnuiești cu ea. Și de-atunci, m-am străduit… Povestea cele întîmplate glumind, așa cum făcea totdeauna. — Nu e greu să accepți pe deplin firea celor pe care-i iubești, spuse Annette, cînd o faci pe socoteala ta. Dar cînd e pe socoteala lor, sau a vecinilor, poți primi? — Vrei să vorbești de război? — De război, de pace, n-are a face! De jungla asta în care cei tari îi mănîncă pe cei slabi și-i întîlnesc pe alții mai tari, care îi mănîncă la rîndul lor! — Ai spus chiar dumneata că nu există decît slabi. Pînă la urmă vor fi mîncați cu toții. — Sînt de partea celor mîncați! — De! Trăiești și ai dinți buni! — Aș vrea să am doar buze, ca să-i sărut pe toți cei vii. Dar dacă Necunoscutul mi-a pus cuțitele acestea în gură, nu doresc decît să mă ajute să-mi apăr cu ele copiii! — Ai ajuns războiul personificat! — Nu, îi apăr tocmai împotriva războiului. — Toți sînt ca dumneata. Să spunem: nouă din zece! Și fără celelalte nouă părți, a zecea parte n-ar putea face nimic. — Da, războiul menit să cîștige pacea. Nu asta vreau să spun… Îmi închipui că nu crezi nici dumneata în farsa asta fioroasă? — Nu cred. Nu. Dar ei cred. Le respect credința. 645

— Credința? O mască după care își ascund instinctul de a face rău, de pizmă, de trufie, de dorinți, de jaf, de viol… — Gata, de-ajuns! — Mai sînt și altele. — Ce știi dumneata despre toate astea? — Le cunosc pe toate. Le am. Le țin în mine. Germain se opri și o învălui cu o privire de cunoscător pe femeia din fața patului său, care vorbea de pace și care sufla foc pe nări. Apoi spuse (dar nu rosti chiar cuvintele ce le avea în minte): — Ești de-un soi ales. Nu-ți lipsește nimic! Dar spune-mi, doamnă Iudit, dacă atribui filistenului 110 o parte din virtuțile dumitale, nu te opri în drum și dăruiește-i și restul, tot ce-i mai bun în dumneata! — Ce vrei să spui? — Ei da, dragostea dumitale, credința, sinceritatea dumitale… Îi respingi pe toți oamenii ăștia, îi respingi pe toți dea valma, ca pe niște mincinoși și răufăcători. E ușor de spus! Dear fi adevărat, viața s-ar dovedi prea ușoară; și ei n-ar fi atît de puternici! Privește-i mai de aproape! — Nu vreau să-i văd. — De ce? — Pentru că nu vreau. — Pentru că ai văzut. — Am văzut. — Dar ai văzut pătimaș… Înțeleg: te stingherește în acțiune… 110 E vorba de Holofern, căpetenia filistenilor (vechi popor asiatic ce se războia deseori cu evreii), despre care legenda biblică spune ca a fost ucis de Iudit.

646

Dar fie că acționezi, fie că nu, trebuie întîi să vezi! Îți împrumut ochelarii mei. Privește! Vei hotărî pe urmă ce ai de făcut… * Văzu, cu sau fără voie. Germain nu-i ținu discursuri lungi despre omenire. Nu era felul lui. Și apoi, în ochii lui, omul în general nu făcea nici cît o ceapă degerată. Îl interesa doar ceea ce trece: o făptură, un ceas. După părerea lui, ceea ce nu trece. Ceea ce nu moare înseamnă că nici nu trăiește, că e mort. Îi vorbi doar despre orășel și despre ținut. Din copilărie adunase în albumul lui o provizie de „desene”: portrete schițate, reluate, adîncite, în care caracterul se ghicea sub înfățișare. Oameni din oraș, de la țară – îi cunoștea pe toți, pe din afară și pe dinăuntru, pe o parte și pe alta. N-avea decît să aleagă. Din colecția lui îi arătă pe cîțiva, pe care Annette credea că-i cunoaște – dintre cei a căror judecată îngustă și al căror egoism o înăbușeau. Erau unii dintre bărbații și femeile acelea care, în ziua sosirii prizonierilor, se purtaseră ca niște lupi turbați. Aveau și ei bunătatea lor, virtuțile lor familiale. Sub învelișul opac, viețile acestea greoaie se arătaseră și ele în stare de fapte devotate. Și fiecare dintre acești saci cu oase, pentru care se părea că nu murise nici un dumnezeu, fiecare își purta crucea lui. Annette o știa! Dar și ea își purta crucea ei. Și, asemenea lor, se simțea îndemnată să creadă că doar crucea ei era cea adevărată. Vedea de o parte călăi, de alta victime. Germain o sili să vadă că fiecare este, în același timp, călău și victimă. Acest necredincios o făceai să vadă o extraordinară procesiune spre Golgota: un popor întreg de purtători de cruce, care aruncă celui de pe cruce ocara și piatra. — Dar e groaznic! spuse ea. Nu pot fi lămuriți? În loc să se ucidă între ei, să-și întoarcă puterile unite… 647

— Împotriva cui? — Împotriva marelui călău! — Spune-i pe nume! — Natura! — N-o cunosc… Germain ridică ușor din umeri. Apoi reîncepu: — Natura? Mai ușor ar fi să avem de-a face cu un dumnezeu! Un dumnezeu ar fi în stare să judece (cel puțin așa ne place să nădăjduim!). Dar natura cine e? Cine a văzut-o? Cine i-a văzut capul? Inima? Ochii? — Privește aici. Sînt ochii mei. Trupul meu. Inima mea. Eu sînt. Eu și aproapele meu. — Aproapele dumitale? Uite, privește bine!… Nu, nu pleca! Așteaptă o clipă!… Sosea un vizitator. Un tînăr gras și roșu la față. Avea fața copilăroasă și de treabă, ca a îngerilor grași de pe portaliul catedralei din Bourges. Purta uniformă. Era un cunoscut de-al lui Germain, fiul unui proprietar bogat dintr-un orășel vecin. Se afla în permisie și străbătuse zece kilometri ca să-l vadă pe Germain. Îl îmbrățișă pe bolnav. O salută respectuos pe Annette. Începu să pălăvrăgească. Plesnea de voioșie și sănătate. Aducea vești de la cutare sau cutare, ale căror nume nostime și de treabă semănau cu cele ale unor servitori de comedie. Era vorba de camarazi de „acolo”. Unii muriseră. Alții erau în viață. Vorbea pe nas și cîntînd cu accentul ținutului, și povestirea părea astfel mai voioasă. Pentru urechile Annettei, vizitatorul se străduia să-și îndulcească expresiile (avea respect pentru doamne). Își supraveghea vorba. Cînd! se adresa Annettei, o făcea pe un ton prietenos, cu o politețe învechită. Își regăsea felul deschis de a fi cînd vorbea, cu gura plină, de ai lui, de mama, de o surioară pe 648

care o adora. Semăna cu un copil mare, drăgăstos, cuminte și fără ascunzișuri. După ce plecă, Germain o întrebă pe Annette: — Ei, ce spui? Parcă ar fi unt; să-l ungi pe pîine. — Aici nu-i nimic prefăcut, răspunse Annette. Parcă-i lapte curat, nesmîntînit. Miroase ca iarba grasă din cîmpiile voastre. — Ce-ai fi spus dacă l-ai fi văzut pe copilașul ăsta gras, pe băiatul ăsta de treabă, fiu bun, frate bun, tovarăș bun (i-ai dărui mîntuirea fără să fie nevoie să se spovedească; și el ar primi-o fără mofturi; nu minte: e deschis la vorbă și la gînd), dacă l-ai fi văzut, cum l-am văzut eu, în tranșee, într-o zi de asalt, rîzînd, cu un cuțit de măcelar în mînă. Annette făcu un gest de scîrbă. — Potolește-te! N-o să mai vezi nimic, te cruț. Trag obloanele. Toate-s închise. Afară e noapte. Sîntem numai noi doi în cameră. Annette spunea, încă înspăimîntată: — Și mai poate rîde! E cu cugetul împăcat! — Nu-și mai amintește de nimic. — Nu e cu putință. — I-am văzut și pe alții, care, după ce săvîrșiseră ziua lucruri de nespus, dormeau noaptea ca niște copii. Nici urmă de remușcare. Trebuie să adaug că ar fi gata, după un ceas, să-l îmbrățișeze pe dușmanul pe care l-a ucis. Și că uită, la fel de repede, accesul de bunătate, ca și accesul celălalt. E prea greu să pui armonie în făptura omenească. Oamenii n-au vreme. Trebuie să-și păstreze toate puterile pentru clipa de față, să trăiască din clipă în clipă o viață îmbucătățită, făcută din bucăți tăiate la întîmplare și fără legătură, ca un ciudat joc de copii… — Nenorociții! — Nu-i plînge! Se simt foarte bine. 649

— Pe mine mă plîng în ei. — Tot vechiul egoism! Păstrează-ți eul dumitale pentru dumneata și lasă-li-l pe „al lor”! — Nu, nu pot crede că aceasta e adevărata lor fire… — Homo additus naturae111. E firea lor, într-o ediție revăzută și mărită de societate. S-ar părea că războiul e exercițiul obișnuit al unui instinct firesc, consfințit de obiceiuri. Și cine știe? Poate că e o descărcare a puterilor nimicitoare, ascunse în fiecare făptură: după ce și le-a mulțumit, omul se înseninează. — Dar dumneata? — Nu e vorba de mine. Eu sînt șters de pe listă. — Nu! Vreau să te aud pe dumneata. — Încă nu! Așteaptă! O să vină și rîndul lui Germain Chavannes. Dar mai întîi, ca să-l cunoști, trebuie să vezi cu ochii lui. — Aș voi să văd în el. — Răbdare! Și eu am avut răbdare! Gîndește-te cîtă mi-a trebuit, văzîndu-mă prins în plasă, să nu mă las înșelat de cine mă ținea prins! — Dacă-i așa, cum de ai putut lua parte la lupte? — Aș putea să-ți răspund: „N-am fost lăsat să aleg…” Dar chiar de mi s-ar fi dat să aleg, ar fi fost la fel: aș fi ales plasa. Nu vreau să mă laud: atunci nu gîndeam ceea ce gîndesc astăzi. Darul acesta supărător de a lăsa să străbată în mine sufletele celor din afară m-a făcut adesea să uit de sufletul meu. Sîntem francezi, trăim împreună, ne interesăm unii de alții, ne ascultăm cum gîndim cu glas tare, gîndim cîte doi, cîte douăzeci, cîte o mie. Și ajungem să fim doar o cutie de rezonanță pentru orice 111 În limba latină în original: Omul e o completare a naturii.

650

ecou. Nu-ți poți închipui, nimeni nu-și va putea închipui ce entuziasm minunat ne-a cuprins în primele zile. Cîntecul plecării112. Parcă nu cin tecul ne ieșea din gură. Noi ieșeam dintrînsul. Plutea cum plutește pe basorelieful de pe Arcul de Triumf îngerul care strigă, de Rude. 113 Dar de o sută de ori mai frumos. Ne acoperea cu aripile lui. Nu mergeam, eram purtați. Ne duceam în zbor să liberăm lumea. Era un fel de beție, așa cum simți în dragoste, înaintea îmbrățișării. Ce îmbrățișare! Groaznică înșelătorie! Totul e înșelătorie! Chiar și dragostea. Ne jertfește celor care vor veni: viitorului. Dar beția asta războinică! Care-i țelul? La ce, pentru ce ne jertfește? Cînd, treziți din beție, am început să ne punem întrebarea, jertfa se împlinise. Tot trupul ne era prins în roată. Rămînea doar sufletul. Sufletul istovit. Ce poți face cu sufletul fără trup, cu sufletul împotriva trupului? Să te chinuiești? Sînt de ajuns ceilalți călăi. Nu mai ai altceva de făcut decît să vezi, să știi și să primești. Ai făcut săritura. Ai făcut pe prostul. Un, doi… Haide! Pînă la capăt… Viața nu vinde bilete dus și întors. O dată plecat, nu te mai întorci. Și chiar de-aș fi vrut, nu m-aș fi întors singur! Eram cu toții împreună. Să murim împreună. Știu ca moartea asta e absurdă, că e zadarnică. Dar să scapi singur? Nu! Asta nu se face! Fac parte din turmă. Urmez turma. — Și turma te urmează. — Ca oile lui Panurge 114.

112 Le chant du départ, cîntec revoluționar scris în 1794 de J. M. Chénier. 113 François Rude (1784-1855), sculptor francez, autorul unuia din basoreliefurile ce împodobesc Arcul de Triumf din Franța. 114 Personaj din romanul Pantagruel de François Rabelais (1494-

651

— Cînd o să refuze vreunul dintre voi să sară? — În pășunile noastre n-o să se ivească nici unul. — Cine știe? — Poate că în pășunea dumitale, Annette? Oița dumitale? — Băiatul meu! A! Doamne! Nu mă face să mă gîndesc la asta! — Vezi! N-ai îndrăzni să-l sfătuiești. — Măcar pe el să-l cruțe războiul. Să mă cruțe! — Amin! Dar să nu spunem noi liturghia. Ni se cere doar să răspundem. Ritul sîngeros se săvîrșește. Și sîntem oameni prinși. — Admit să fiu prinsă eu. Dar nu și el! — Te vei deprinde cu înțelepciunea bunelor mame din Franța, din Germania, din veșnica omenire. Se resemnează la picioarele celeilalte mame, Mater Dolorosa 115. — Niciodată! Copilul e al meu. Îl păstrez. — Împotriva tuturor? — Împotriva tuturor. — Chiar împotriva lui? Annette lăsă capul în jos, cu suflarea tăiată. Germain atinsese punctul dureros – frămîntările ei, îndoiala tainică, temerile pe care nu voia să și le mărturisească. Nu răspunse nimic. Nu vorbea niciodată de fiul ei. Germain știa numai că există. Dar tăcerea ei vorbea pentru dînsa. Germain se

1553). Aluzie la episodul în care Panurge, certîndu-se cu negustorul Dindenault, cu care călătorea împreună pe aceeași corabie, ii cumpără acestuia o oaie, pe care apoi, pentru a se răzbuna, o aruncă in mare. Curînd după aceea toate oile din turma negustorului se aruncă la rîndul lor în mare. 115 În limba latină în original: Mama Îndurerată.

652

prefăcu că n-o aude. — Îi cunosc eu pe puii ăștia de soldați! Pe cei din contingentul 1918. Cum vor fi cei din contingentul 1920? Nu se încurcă cu iluzii, ca nătîngii lor de frați mai mari! Nu-i primejdie că vor fi dezamăgiți. Socotesc războiul drept o afacere. Nu mai e vorba de fleacuri: Drept, Justiție, Libertate. E vorba de cîștigat. Fiecare pentru sine. Pentru întregul lor eu. Pentru eul carnivor. Struggle for life, life for struggle116. Mirosul femeii, mirosul gloriei, mirosul sîngelui. Și dispreț pentru tot. Visul tigrului deșteptat. — Ești diavolul! spuse Annette. — Ce mai diavol! răspunse Germain. Mă scol de la masă, fără a fi mîncat. — Îți pare rău? — Nu. Sînt dintr-un soi de oameni a căror vreme a trecut. Nu mă plîng. Trebuie să înțeleg. Să înțeleg tot. — E îngrozitor! Să înțelegi totul înseamnă să nu mai faci nimic. Inima se împotrivește. Sînt femeie. Ce-mi rămîne? — Îngăduința. — Nu e destul! Vreau să ajut. Vreau să salvez. — Pe cine? Dacă ei nu vor să fie salvați? — Fie că vor, fie că nu! Vreau eu. Știu că nu sînt nimic, că nu pot nimic. Dar vreau totul. Trebuie. Chiar dacă toți zeii și diavolii și cei mai răi dintre diavoli – oamenii – chiar dacă lumea întreagă ar spune nu, eu tot aș spune da! — Ești ca Martine 117, care vrea să fie bătută!

116 În limba engleză în original: Lupta pentru viață, viața pentru luptă. 117 Slujnică isteață și bună de gură din comedia Femeile savante de Molière.

653

— Nu te încrede! Dau înapoi. — Toate sforțările dumitale n-ar putea mișca un grăunte de praf de pe piatra aspră a sorții. — Poate… Nu… Dar îmi ușurează inima. — Ți-am spus-o: ești Bellona118. Numele dumitale, Anne, este un nume fals. — E numele bunicii aceluia care a biruit moartea. — Și a murit. — Dar a înviat a treia zi. — Crezi asta? Annette se opri, înmărmurită: — Înainte n-am crezut-o niciodată… — Dar acum? — Nu știu… Parcă m-a străpuns ceva. Germain o privea pe femeia asta ciudată, în inima căreia pătrundeau oaspeți tainici și neașteptați. Așezată lîngă pat, pe un scăunel, Annette își sprijini de cearșaf fruntea plecată, de parcă s-ar fi închinat. Germain puse ușor mîna pe casca blondă a părului ei. Annette înălță fruntea. Avea ochii mirați, dar calmi. Germain o întrebă cu jumătate de glas: — Prin urmare crezi? Ea spuse: — În ce? Era sinceră. Nu-și mai amintea. Reluă: — Cred că trebuie să acționez, să ajut, să iubesc. — Bine, spuse Germain. De asta te-am chemat. N-am vrut să ți-o spun de la început. Voiam să te văd și să văd în dumneata. 118

Zeița războiului în mitologia romană.

654

Acum am văzut. Am vorbit destul despre lucruri străine. Iartămi ironia cu care îmi învălui cuvintele! Deschid ușa. Intră, soră Anne! * — Cînd izbucnește focul în jurul casei tale și nu te simți în stare sa scapi totul, lași pradă o parte focului, părăsești tot ce trebuie să ardă, sfarmi punțile și te adăpostești în turnul unde sînt închise lucrurile cele mai prețioase. Îți salvezi viața, viața cea mai prețioasă. Sau aștepți ca focul să prefacă toată casa în cenușă. Nu mi-am salvat viața. Dar mă cuprinde focul. Ajută-mă, Anne! Nu se putea împiedica să vorbească tot în chip glumeț. Dar în glasul lui se simțea neliniștea. Annette îi prinse mîinile: — Iată mîinile mele! Ce trebuie să scap? Mîinile acestea pot scoate orice din foc. — Bucuria mea, credința mea și eul meu. Pe acela pe care îl iubesc. — Pe aceea? — Pe acela… pe prietenul meu. — Unde e? De ce nu vine? — E prizonier. — În Germania? — În Franța. — E „dușman”? — Precum ai spus-o. Mi-au luat fratele, prietenul, tot ce am mai bun și mi-au spus: „Uită și ucide! E dușman” — Și v-ați bătut? — Niciodată împotriva lui. Cînd stăteam cu fața la graniță, știam că el nu e de cealaltă parte. Înainte de plecare, l-am îmbrățișat în Franța. A rămas acolo. — A fost arestat? 655

— E în partea de apus, închis într-un lagăr de prizonieri. Și de trei ani – e atît de aproape și atît de departe! — N-am primit nimic de la el, nu știu nimic de el. Mai trăiește? Și eu mor… — Cum! Nu poți avea știri? — Nu le pot cere aici. — Familia dumitale te iubește. Nu ți-ar putea refuza nimic. — Nu, nu le pot vorbi de asta. — Nu înțeleg. — O să înțelegi. Oricum, te-am găsit pe dumneata. Am bucuria să-ți vorbesc despre el. Să vorbesc despre el cu altcineva care l-ar putea iubi. E aproape ca și cum i-aș vorbi. O să-l iubești? — Îl iubesc în dumneata. Arată-mi-l! Vorbește-mi de el! — Pe el îl cheamă Franz și pe mine Germain. Germain, francezul și Franz germanul! L-am cunoscut cu doi ani înainte de război. Locuia de mai mulți ani la Paris. Picta. Eram vecini de cartier. Camerele noastre dădeau în aceeași grădină. Trecuserăm luni întregi unul pe Ungă altul fără să ne vorbim. O dată, într-o seară, ne-am lovit din nebăgare de seamă unul de altul, la un colț de stradă. Dar de asta mi-am adus aminte doar mai tîrziu. În învălmășeala Parisului, care-i poartă pe bărbați și pe femei ca pe niște frunze, oamenii se întîlnesc, se ciocnesc cu mult înainte de a se vedea. Dar e de ajuns o clipă de atenție, ca să descopere că sau văzut. Într-o zi, un prieten comun l-a adus la mine. Și l-am recunoscut. Avea douăzeci și trei de ani, dar părea cu mult mai tînăr. Mai purta încă pecetea femeii – a mamei pe care o pierduse în copilărie. O figura fina, emotivă, neliniștită, pradă tuturor vînturilor nădejdii sau bănuielii. Care schimbă brusc umbre și lumini. Figura aceasta trecea de la dăruirea plină de încredere la 656

o descurajare bănuitoare. Cînd se deschidea toată, cînd se retrăgea în sine, dușmănoasă, nepătrunsă. Dar eu eram singurul care vedeam schimbările și le căutam pricina. Nici unul dintre cei cu care fusese în legătură nu se sinchisea de aceste schimbări. Iubești sau nu iubești. N-ai vreme să știi pe cine iubești. Nici mie nu mi-a păsat multă vreme de ceilalți. Dar viața m-a făcut s-o plătesc scump (ți-am povestit-o). Am aflat pe socoteala mea că nu trebuie să-ți iubești niciodată aproapele așa cum te iubești pe tine, ci ca pe un altul, așa cum e el, cum vrea să fie, ca pe un altul pe care trebuie să-l descoperi. Nu, tînărul străin nu-mi semăna. Tocmai de aceea! Aveam nevoie de el. Avea nevoie de mine. În mediul în care copilărise și fusese educat trăise într-o atmosferă apăsătoare. O școală de mici nobili militari, clericali, cu asprimea lor rigidă și cu trăsăturile lor anormale de castă antisocială. Acolo, firea lui feminină fusese brutalizată. Era prea slab și prea singur ca să reacționeze. Trebuise să se plece sub constrîngerea obiceiurilor și a felului de a gîndi al celorlalți. Dar păstră toată viața rana, așa cum o fată își amintește de un viol. De atunci rămăsese sfios și supărăcios, fără încredere în sine, fără voință, neadaptabil, urîndu-i pe oameni, cu o nevoie flămîndă de a iubi, de a fi iubit, de a se dărui – și cu durerea constantă că a fost înșelat. Căci firile acestea sînt făcute ca să fie înșelate. Prea își arăta cu naivitate punctele slabe. Oamenii nu se pot împotrivi plăcerii de a-i înțepa, de a-i face să țipe. E mai bine să nu fii de loc înarmat, decît să fii înarmat pe jumătate. După moartea tatălui său, Franz fugi din țara ui. Veni la Paris și încercă să uite visul urît al copilăriei. Amintirile din trecut, care te-au făcut să suferi, sînt ca un talisman vrăjit. Vremea le îngustează. Dar trupul simte rana și mai tare. Totuși, Parisul își exercită farmecul său asupra tînărului, a cărui viață fusese lipsită de frumusețe. La Paris, ea 657

este elementul firesc, o respiri în toată puritatea ei; și chiar faptul că frumusețea e amorală pare o binefacere în plus. Dar Franz era prea obișnuit cu viața interioară, ca să nu-i simtă lipsa în jurul lui. Suferea de pe urma batjocurii și a uscăciunii sufletești a celor pe care-i vedea. Avea credințele lui: toate îi fură zdruncinate. Nu era în stare sa se apere singur împotriva scepticismului și a molimii plăcerii. Pentru prietenii lui, care se desfătau instruindul pe acest sălbatic, lucrurile acestea nu erau primejdioase. Nimic nu e primejdios pentru oci care, nu iau nimic în serios, căci nimic nu-i ia în serios. Dar lui totul! se părea serios. Se ducea la fund, nutrind o scîrbă îngrozitoare, pentru faptul că nu se putuse împotrivi. Atunci l-am întîlnit. Prietenii care mi-l prezentară – niște oameni de treabă, nu prea delicați din fire – țineau la el, ceea ce pentru astfel de oameni e un motiv să se poarte grosolan. Se desfătau de mărturisirile pe care! le smulseseră și, fiind băieți buni, nu petreceau numai ei; profitau și cunoscuții lor. Franz era arătat în societate ca un fel de curiozitate nostimă și simpatică. Firește că „patronii” lui (așa se socoteau ei) îi exploatau politețea și sfiala. Doamna îl punea să alerge după comisioane, sau îl plimba prin marile magazine, pentru ca Franz să-i dea sfaturi la cumpărat și să-i poarte pachetele. Domnul îl chinuia cu lectura năzbîtiilor lui și îl încărca cu demersuri neplăcute prin redacții. Era un famulus119, bun de orice corvadă. În schimb, îl țineau din scurt, îl învățau, toți îi dădeau sfaturi pe care el nu le cerea, îi jefuiau gîndurile, pătrundeau fără rușine în sentimentele lui ascunse, i le arătau, goale și ridicole. Toate astea pentru binele lui: ar fi trebuit să fie prea recunoscător ca să se mai și plîngă. Nu se plîngea de nimic; dar, slavă domnului, spre binele lui, se arăta 119 În limba latina în original: sclav.

658

nerecunoscător… Am văzut asta numaidecît. Sub zîmbetul silit cu care era nevoit să primească vorbele măgulitoare și batjocoritoare, de cîte ori îl prezentau, am citit o suferință răzvrătită și o umbră de deznădejde. N-am avut nevoie de explicații ca să înțeleg. Măsurasem dintr-o privire depărtarea dintre el și patronul lui. Și, după ce acesta a terminat de vorbit, m-am adresat, fără a-i răspunde, aceluia care tăcuse – i-am vorbit cu mila și respectul pe care l-aș fi avut pentru tînărul Oreste, căzut în mîinile barbarilor din Taurida 120. Păcat că n-ai văzut ce lumină i s-a ivit în ochi, de la primele mele cuvinte. Recunoștea limba patriei lui. Patria ce supraviețuiește oricărei Troie. Patria prieteniei. Și respectul pe care orice suflet omenesc îl datorește tovarășilor săi, dar pe care îl dă cu atîta zgîrcenie, îl înduioșă pînă la lacrimi. M-am prefăcut că nu-i văd lacrimile și am vorbit mai departe, ca să-i las vreme să-și stăpînească tulburarea. Mi-a înțeles gîndul; și după ce și-a regăsit stăpînirea de sine, am început o convorbire gravă și prietenoasă, sub ochii lui Thoas, care nu pricepea nimic. Vorbeam doar despre lucruri fără însemnătate. Dar glasul era totul. Privirii lui, care întreba: „Tu ești privirea mea răspundea: „Eu sînt, frate”. De cum se întoarse acasă îmi scrise cîteva rînduri exaltate. A doua zi, l-am reîntîlnit singur. Într-adevăr, nu-mi dădusem seama de răsunetul pe care-l stîrnise în inima lui flămîndă elanul de simpatie pe care i-l arătasem. Și mai puțin mi-aș fi putut închipui ce loc va căpăta în viața mea noul venit. Ca toată lumea, avusesem doi-trei prieteni: niciodată nu le cerusem, nici nu le dădusem mult. Ne vedeam cu plăcere sinceră, ne făceam unii altora servicii. Dar ne dădeam 120 Thoas, regele Tauridei, în mitologia antică, poruncise ca toți străinii sosiți in țară să fie jertfiți zeiței Diana.

659

seama în tăcere de granițele pe care n-ar fi fost prevăzător să le trecem. Egoismul tinerilor socotește granițele acestea firești. Nu aștepți de la alții ce nu așteaptă alții de la tine. Un francez prețuiește viața și oamenii după chipul și asemănarea lui. Nu face nimic de prisos. Știe să se mulțumească cu puțin. Dar tînărul Oreste pe care îl dezlănțuisem nu se mulțumea cu puțin! Nu s-a priceput niciodată la asta. Nu-și măsura simțămintele pe măsura vieții. Mi-a adus o prietenie croită pe măsura unei specii dispărute. Ca să corespund, a trebuit să cresc. N-am izbutit prea bine. Dar mi-am dat toată osteneala, pentru că el voia așa. Căci îmi dădea totul. Și-mi cerea totul. Și, doamne sfinte! cred că a și luat totul – cît a fost, mult ori puțin… * După povestirea aceasta lungă, pe care o rostise fără grabă, mai mult pentru sine decît pentru Annette – vorbind rar în unele clipe, ca să le poată retrăi mai bine – Germain se opri, cu gîndul pierdut. Annette, aplecată spre el, se ferea să facă vreo mișcare, care ar fi putut împrăștia farmecul. Ochii ei, care oglindeau vraja trecătoare, urmară să asculte și după ce Germain sfîrși de povestit. El îi privi ochii. Se scurseră cîteva minute, într-o convorbire mută. Annette îl înțelegea foarte bine. Cam stingherit, Germain spuse, ca și cum ar fi vrut să răspundă gîndului Annettei (părea că se scuză): — Nu-i ciudat? De cînd ne-am născut trăim în noi, ne cunoaștem, ni se pare că ne cunoaștem. Un om pare ceva simplu și dintr-o bucată. Toți se aseamănă, parcă sînt scoși dintr-un magazin, întregi, gata făcuți. Dar cînd încerci materialul, cîte ființe deosebite descoperi! Cine mi-ar fi spus că voi descoperi în mine un suflet de mamă, necheltuit în întregime, ori de soră 660

îndrăgostită? Rîzi… — Rîd de mine, spuse Annette. Nici mie nu-mi lipsesc sufletele nefolosite. — Da, deslușesc și eu vreo cîteva. Păstorești o turmă întreagă. — Sînt fericită, spuse Annette, cînd nu mă conduc oile pe mine! — Fiecare trebuie să trăiască, spuse Germain. Lasă-le să pască! — Dar păzitorul? Rîseră amîndoi. — Dă-o naibii de societate! spuse Germain. Nu știe decît de cod. Se gîndi o clipă, apoi reluă: — Așa se întîmplă cu sărmana noastră prietenie. Există oare ceva mai omenesc decît ca, atunci cînd vezi cum cineva se îneacă, să-i întinzi mîna, și, după ce a apucat-o, să-l iei în brațe și să veghezi asupra lui? Franz fusese lipsit din copilărie de orice dragoste adevărată, și dragostea lui se ascundea după un dig de suferințe. Cînd m-a întîlnit, zăgazul s-a deschis. A fost o adevărată inundație. Am vrut să mă împotrivesc. Dar oare poți să nu primești darul unei inimi nobile, care crede în tine? îi ești recunoscător pentru credința pe care ți-o dă și pe care n-o aveai înainte. Încerci să te arăți demn de ea. Dragostea lui puternică ma făcut să simt cît îmi lipsise și mie dragostea. Cînd n-ai cunoscut niciodată o mare prietenie, te obișnuiești cu viața săracă. Sărăcia te face înțelept, nu aștepți nimic altceva de la viață. Dar cînd se ivește legătura care înfăptuiește armonia între două spirite, îți dai seama că o așteptai, cuprins de melancolie. Și nu mai poți înțelege cum de-ai putut trăi fără ea – fără Prietenie! Însă descoperirea aceasta nu poți s-o împărtășești decît celor care au 661

făcut-o și ei. Nici unul dintre ai mei n-a putut pricepe cauzele prieteniei noastre. Cauze? Nu-i nevoie de cauze! Ai nevoie de altul, ca să fii tu însuți. Ești întreg numai împreună cu celălalt. Tocmai asta nu ți-o pot ierta ceilalți! Căci, dacă ești întreg împreună cu cineva, ceilalți se socotesc păgubiți. — Eu nu simt așa, spuse Annette. În lipsa dragostei pe care nam avut-o niciodată, o iau pe a altora. Toți cei care se iubesc mă iubesc. — Grozavă poftă de mîncare ai! spuse Germain. Annette răspunse: — N-am nimic de mîncare. — Tocmai de aceea. Fericiți cei ce n-au nimic, căci li se va da totul! Annette dădu din cap cu un aer dezamăgit: — Așa vorbesc bogații. Vor să-i facă pe săraci să creadă că sînt cei mai fericiți. Germain îi luă mîna: — Nu ești atît de săracă! Ți-e hambarul plin. — Cu ce? — Cu dragoste gata de dăruit. — Ei nu fac nimic cu dragostea asta. — Dă-mi și mie un snop! Voi ști să-l folosesc. — Ia-l! Cum aș putea să te ajut? * Familia de Chavannes nu privise niciodată cu ochi buni prietenia aceasta nefirească, ce nu se sprijinea pe nici un fel de interes social comun: patria, mediul, cariera – și care dovedea, în chip sfidător, că se poate lipsi de asemenea interese. Chiar înainte de război, în lumea provinciei, o prietenie prea strînsă cu un german fusese socotită de prost gust. Ca și alte trăsături ale lui 662

Germain, prietenia aceasta era atribuită dorinței lui de a fi altfel decît ceilalți. Fără să se obosească să înțeleagă, lenea batjocoritoare a ținutului socotește drept poză tot ce e deosebit de obiceiul locului la vreunul dintre ai săi. Pînă la război, cel puțin, fusese obiceiul ca oamenii, după ce-și mulțumeau pofta de batjocură, să rabde ceea ce nu înțelegeau: căci nu prea le păsa. Dar, în 1914, pierise frumoasa nepăsare care făcea viața mai ușoară în societate. Fiecare își luă dreptul să controleze viața celuilalt, și chiar sentimentele avură nevoie de viză. Era oprit să iubești fără pașaport. Nu mai era îngăduit să-ți mărturisești prietenia cu un german. În ochii cumnatului și surorii lui Germain ar fi părut mai puțin îngrozitor să faci dragoste cu un hoț de drumul mare. Erau niște oameni de treabă, așezați și mărginiți. Doamna de Seigy, născută Chavannes, cu șapte-opt ani mai în vîrstă decît fratele ei, avea o gîndire hotărîtă, care-i lipsea lui Germain. N-avea mult de ales. Despre fiecare lucru avea cîte o idee, o singură idee, limpede și precisă. O citeai de la prima privire pe trăsăturile ei pronunțate, desenată parcă dintr-o singură linie. Nasul lung și subțire, foarte drept, se fixează asupra unui lucru. După ce s-a fixat, lucrul e hotărît. Nările se strîng cu dispreț. Fruntea bombată, fără o cută. Părul e dat pe spate, fără nici un fir răzvrătit, lăsînd urechile și tîmplele dezvelite. Sprîncenele sînt subțiri și arcuite, ochiul scrutător. Gura mică e o poartă îngustă, ce pare făcută spre a fi închisă. Bărbia grasă, dar cu piele netedă: ca o plasă, din care nici un ochi nu se mișcă. Pe fața aceasta nu există alte cute decît liniile drepte ale voinței. De sus pînă jos e scris: „Zadarnic discuți!” De altminteri, politicoasă și rezervată. Să nu nădăjduiești că o poți duce. E sigură de sine. E ca un zid. Nu poți sta de vorbă cu un 663

zid, îl ocolești. Un zid mărginește și închide: asta e menirea lui. Și, ceea ce închide, îți este oprit: e un tărîm particular, o proprietate. Fiecare la el acasă, iar tu, afară! Pentru ea, „acasă” însemna mai întîi familia de SeigyChavannes – apoi orașul, apoi ținutul și Franța. Din toate acestea, războiul făurise un bloc: patria. Dar în centrul său rămînea familia Seigy. Sora lui Germain era președinta organizației locale a Femeilor Franței. Se socotea deci îndreptățită să vorbească în numele tuturor femeilor. Iar în Franța cine spune femeie spune casă. Doamna d? Seigy-Chavannes nu era feministă, cum nu sînt cele mai multe dintre franțuzoaice, pentru că de fapt au puterea: n-au nevoie de drept, dreptul li se pare cîrja unui neputincios. Doamna de Seigy-Chavannes socotea că poartă răspunderea pentru toți bărbații din casă. Ei se purtaseră mulțumitor. Unul fusese ucis (domnul de Mareuil), celălalt era grav rănit (fratele ei). Cît despre soțul ei, maior de artilerie, ei se afla de șase luni în uraganul de la Verdun. Doamna de Seigy-Chavannes nu era o făptură corneliană 121. Dar iubea Horații122: nu ținea să-i vadă morți. Îi îngrijea cu devotament. De-ar fi fost după ea, le-ar fi împărtășit soarta. Dar nu i-ar fi cruțat de nici o încercare. Franța, ținutul, orașul, familia au dreptate. Dreptatea trebuie dovedită prin fapte. Dreptatea nu înseamnă nimic fără fapte. Și dreptul meu (fie el drept sau nedrept) este dreptul. Mai curînd să moară

121 Cornelia, soția generalului roman Scipio Africanul, și-a crescut copiii in spiritul jertfelor eroice. 122 Cei trei frați gemeni care, după legendă, în timpul războiului dintre Roma și Alba-Longa, s-au luptat corp la corp cu cei trei frați Curiați. Deznodămîntul acestei lupte avea să hotărască soarta războiului. Horații au ieșit învingători, dar doi dintre ei au fost uciși.

664

toți Seigy și toată Franța, decît să renunțe la el. Doamna de Seigy făcea parte din neamul iubitoarelor de procese din trecut. Războiul, viața, moartea sînt niște procese. Mai curînd aș pierde tot ce am, decît să cedez din dreptul meu. E de la sine înțeles că unei asemenea femei nu poți să-i vorbești de drepturile adversarului! E mîndră de fratele ei! A apărat Franța. Îl apără și ea cu vigoare împotriva morții ce se apropie. Dar mai curînd l-ar lăsa să moară, decît să-i sprijine o astfel de slăbiciune rușinoasă: prietenia cu un german. Știe de ea, cînd binevoiește să-și amintească. Dar îi place să se prefacă a nu ști nimic. Și Germain e de acord. Intre ei s-a încheiat o înțelegere mută. Cel care iubește se ferește să expună la insulte numele scump. La insulte – dacă nu prin cuvinte (doamna de Seigy e stăpînă pe sine) măcar (și mai rău!) prin gînduri. Doamna de Chavannes, mama, e singura care cunoaște dragostea credincioasă a fiului ei. Închide ochii pentru că îl iubește, dar nu-l aprobă. Și tăcerea ei e menită să îndepărteze destăinuirile pe care Germain nici nu e ispitit să le facă. E o femeie în vîrstă, care a urmat toată viața o lege comodă: să nu tăgăduiască niciodată părerile in curs, obiceiurile sau prejudecățile. Poate că inima ei se simte neîncătușată sau s-a simțit, sau s-ar fi putut simți. Dar de atîta vreme n-o mai lasă să vorbească! După o viață activă, în care inimii! s-a lăsat prea puțin loc, oboseala morală te împinge spre liniștea care fuge de tot ce poate tulbura. Inima nu și-a pierdut duioșia adîncă; dar e înecată într-o nevoie imensă de odihnă. Strînge mîna fiului bolnav, și pentru că știe ce gîndește el, și ca să-l roage să nu-i pomenească nimic de aceste gînduri. Annette e cea dintîi căreia Germain îi poate destăinui 665

dragostea, neliniștea care-l frămîntă mult mai tare decît soarta războiului. Și cînd Annette își arata mirarea: — Dar doamna de Mareuil? (Se simte atrasă de tînăra femeie care trăiește la o parte, de zîmbetul ei trist.) Germain face cu mîna un gest ușor, descurajat: — Ei, mai puțin decît oricui. E bună. E curată. Germain își iubește tînăra cumnată, li leagă o dragoste castă, pe care n-au nevoie s-o exprime. Dar îi desparte o lume întreagă. Spune: — Uită-te bine la ea! — Mă uit, răspunse Annette. Seamănă cu buna madonă Marthuret. Germain zîmbește. — Pasărea aceea drăgălașă, cu gîtul plecat, care-l privește drăgăstos, cu ochii pe jumătate închiși, cu ochii blînzi de mioapă, pe copilul sfînt și-i mîngîie piciorușul? Are fruntea bombată, nasul delicat, bărbia lungă, surîsul dulce pe buzele subțiri și privirea tînără. Dar tristețea i-a încins vălul împrejurul ei. Unde e copilul? îl caută, îl așteaptă. E în ceruri. Și toată dragostea ei a zburat acolo. Ce ne mai rămîne nouă, celor de pe pămînt? E răbdătoare, nu se plînge, își face datoria aici pe pămînt. Dar, fără să vrea (căci se ferește să ne întristeze), arată prea limpede că pămîntul e pentru ea doar un loc de trecere, că pentru ea sîntem trecători. — Ce însemnătate au toate astea, de vreme ce celor care trec le dăruiește pomana unui zîmbet? — Le dăruiește? Cunosc prețul zîmbetului ei. Dar nu te lăsa înșelată, Annette. Zîmbetul acela îndeamnă: „Resemnează-te!” 666

— E semnul înțelepciunii. — Nu-i înțelepciunea dumitale. — Eu nu sînt înțeleaptă. — Zîmbetul spune: „Resemnează-te cu toate: cu soarta, cu moartea, depărtarea de cei care te iubesc!” Ea nu cunoaște ura, dar crede că războiul, pentru că ne e dat, ne e dat de dumnezeu; și îl cinstește. N-ar îngădui (ai văzut singură) ca războiul să fie pîngărit de cruzime, vicleșug, abuz de putere față de cel învins. E într-adevăr nobilă. Dar e nobilă în înțelesul vechi al cuvîntului. Ceea ce a fost trebuie să fie, totdeauna va fi. Căci ceea ce a fost – bun sau rău – își are titlurile sale de noblețe, e de neam bun. E de la dumnezeu. Ea n-ar face nimic să-l schimbe. Onoarea îi poruncește să se resemneze. — Eu nu mă resemnez. Nu sînt de neam bun. Resping sau iau. — Ia în mînă cauza mea! E pierdută. — Iubesc tocmai cauzele pierdute. — Defetisto! — Cîtuși de puțin! Ți se încălzește inima la gîndul să învingi împotriva voinței sorții. — Și dacă pierzi? — O iau de la capăt. — Dar eu, Annette, eu sînt grăbit, nu mai pot aștepta să reîncep. N-am o viață nețărmurită, ca dumneata. — Cine știe? — Nu. Nu mă hrănesc cu himere. Stau cu picioarele pe pămînt. N-o să mai stau multă vreme. Acum sau niciodată. — Ei bine, o să mizăm totul pe ziua de azi. Și eu voi fi miza. Arată-mi jocul! * 667

Annette se lega în chip neprevăzător. Femeia aceasta, care avea nevoie de acțiune, care nu se mulțumea cu gîndirea pură, cu intenția, care de la începutul războiului nu-și găsise drumul acțiunii – îl descoperea deodată aici, în dăruirea de sine absolută pentru cauza unei afecțiuni sfinte, pentru cauza dragostei celei mai dezinteresate: o prietenie între doi tineri străini. Puse toate puterile care fierbeau în ea în slujba celor doi prieteni, cu toată patima ei obișnuită și, n-o putem ascunde, puțin zănatică. Își dădea scama singură. Rațiunea îi spunea: „O vei plăti!” „Voi plăti mai tîrziu. Acum cumpăr...” „E mai scump decît îți poți îngădui.” „Vom vedea!...” O nebunie! Dar oricum! Trebuia să se dăruiască. Și nu cerea nimic, nu aștepta nimic în schimb. Fericirea ei se mulțumea dînd fericire și punîndu-se în primejdie. Punîndu-se în primejdie. Era jucătoare. (Germain văzuse limpede.) În alte vremi și-ar fi jucat bucuros viața. Și trebuie să mărturisim că, din clipa în care își dădu scama de acest lucru, Germain abuză. N-o mai cruță. Uită înspre ce primejdii o împingea. Boala n-are milă. Annette se puse pe treabă. Și izbuti să regăsească urma tînărului prizonier. Era închis într-un lagăr de concentrare lîngă Angers. Îi trimise o scrisoare prin intermediul Agenției internaționale a prizonierilor de la Geneva. Și firul vieții fu legat din nou între cei doi prieteni. Annette trimitea și primea pe numele ei scrisorile amîndurora. Se ducea să le ia în taină și! le dădea lui Germain. Cînd își aruncă ochii pe cele dintîi rînduri din cea dintîi scrisoare trimisă de Franz, Annette nu-și mai putu smulge 668

privirea: era un strigăt de dragoste și se simți parcă strînsă de niște brațe. Încercă să se desprindă; dar îi lipsea puterea. Citi pînă la capăt. Și, cînd sfîrși, rămase cu răsuflarea tăiată, ca după o luptă, ținînd scrisoarea pe genunchi. Îi fu foarte greu să ascundă familiei Chavannes lumina ce se revărsase în ea. Dar cînd fu singură cu Germain, bucuria o lumină atît de mult, încît el înțelese într-o clipă. Spuse, cu mîinile întinse spre ea, cu un glas poruncitor, care tremura de nerăbdare: — Dă-mi-o! În timp ce el citea, Annette stătu la o parte. În cameră se lăsă tăcere. Annette, în picioare, privea pe fereastră fără să vadă în curtea uitată de soare. Asculta foșnetul filelor scrisorii și respirația grea a lui Germain. Apoi totul tăcu. Pe stradă, dincolo de ziduri, trecea încet un car cu boi. Roțile păreau că se învîrtesc fără să miște carul. Era în carul acesta toată nemișcarea cîmpiilor din centrul Franței, timpul oprit. Strigătul căruțașului parcă plutea înainte. Uruitul carului se pierdu încet. Vechile ziduri zguduite își regăsiră nemișcarea. Și vremea începu iar să curgă în suflete. Glasul lui Germain o strigă: — Annette! Se întoarse, veni spre el. Era culcat cu fața la perete, cu spatele la lumină. Scrisoarea era deschisă pe pat. Germain spuse: — Citește! Ea mărturisi: — Iartă-mă! Am citit-o. El îi întinse mîna fără s-o privească. — E dreptul dumitale. Îți aparține. Dumitale ți-o datorez. Și, fără a spune o vorbă care să-i trădeze emoția, apucă un colț din rochia Annettei și i-l sărută. 669

La cererea lui, Annette citi ea de atunci încolo scrisorile celor doi prieteni. Valul de duioșie trecea prin ea. Prezența Annettei se făcea simțită în scrisori prin culoarea și focul ei. Fiecare dintre cei doi prieteni nu iubea decît pentru sine. Annette iubea pentru amîndoi și pentru dînsa. Era pomul în care se întîlneau cele două păsări. Asculta în frunzișul ei cîntecul prieteniei lor aprinse. Ramurile ei, devenite mai ușoare, se scăldau într-un aer nou, într-un cer mai tînăr. Vîrsta și războiul se șterseră. Un duet ciudat și minunat. Cînd Annette închidea ochii spre a-l auzi mai bine,! se părea că unul dintre glasuri e al unei fete tinere, celălalt al unei mame. A doua ținea brațele întinse. Cea dintîi! se arunca în brațe. Primul cîntec al lui Franz exprimase bucuria fără margini a unui om eliberat. Aflase, în sfîrșit, refugiul! Se înăbușea de trei ani în groaznica promiscuitate a sufletelor și trupurilor strînse grămadă. Nimeni, mai mult decît el, nu simțea mai mult dezgust aristocratic în fața acestei promiscuități. Să nu fii niciodată singur! Cen mai grea singurătate! Îți pierzi ființa proprie. El navea prisosul de umanitate al inimilor prea bogate, care lasă să se scurgă în jurul lor ceea ce le prisosește. Fie că se pierde, fie că nu. „Bea, turmă, sau bălăcește-te! Dacă n-o să bei tu, o să bea pămîntul!” Franz se temea să privească viața cu ochi care n-ar fi fost în stare s-o oglindească. Pe de altă parte, îi lipsea minunata plinătate a marilor artiști singuratici, care se mulțumesc cu ci înșiși: se simt o lume. Era un băiat duios de douăzeci și șapte de ani, rămas adolescent, pe care-l mistuia nevoia de a-și destăinui frămîntările sufletului apăsat unui alt suflet primitor, și mai puternic. Pîrîul e prea slab ca să-și atingă ținta, dacă nu întîlnește rîul de dragoste ce-l ia cu sine. Se dăruiește din egoism. Ca să te poți da, înseamnă să iei. Înseamnă să umpli cu apele tale un 670

suflet care sapă valea pentru tine. Franz regăsise sufletul acesta. Își cînta bucuria. Bucuria ținu puțin. Se istovi în cîteva zile, și inima lui nerăbdătoare nu mai simți decît depărtarea. Striga de dorință, se tînguia după prezența de care era lipsit. Scrisorile lui neprecise zugrăveau puține lucruri, chemau doar. Fără îndoială că cenzura ar fi oprit vreun amănunt precis despre viața lui din lagăr. Dar din toate constrîngerile, pe aceasta tînărul prizonier o simțea cel mai puțin. Eul lui lacom avea puțină vreme să se gîndească la eul altora. Se analiza cu o încredere naivă, înduioșătoare, excesivă. Avea sentimentalismul înfrigurat, leneș și trist, al unor anumite suflete de austrieci, cam prețioase, cam plîngărețe, salvate însă de grație și de tristețe. Cîntecul lui era un lied în formă de veșnic rondo, de o duioșie elegiacă. Privighetoarea se istovea cîntînd, dar se și asculta. Îi sîngera inima, dar o și plîngea. Chiar și pe acel pe care-l iubea mai mult decît pe sine îl iubea tot pentru sine, ca pe un ecou viu, al cărui răspuns primea și prelungea cîntecul lui plăpînd. Cîntecul lui Germain era mai dîrz. Melodia se prelungea dintr-o suflare, fără să se întrerupă. Linia ei precisă nu era înflorită cu vocalizări și triluri. Se stăpînea. Vorbea puțin de el. Nu spunea nimic – aproape nimic – de starea lui. Căci se gîndea la celălalt și se temea să nu-l sperie. Dar scrisorile lui erau pline de întrebări despre sănătatea prietenului, despre condițiile în care trăia, despre relațiile cu șefii și cu tovarășii de captivitate. Îl mîngîia, îl sfătuia, îl potolea, nu obosea niciodată repetîndu-și sfaturile duioase, răbdătoare și stăruitoare copilului mare, care abia le asculta. Stăruința aceasta migăloasă era puțin caraghioasă. Dar acestui spirit batjocoritor nu-i păsa de rîsul altora. Și dacă Annette zîmbea citindu-l, o făcea pentru că găsea la el propriile ei 671

obsesii, maternitatea inimii, care nu știe să pună stavilă nevoii neliniștite de a proteja. Descoperea în acești doi tineri pe femeia veșnică, ce sălășluiește în orice făptură. Dar la bărbați, educația o înăbușe. Le-ar fi rușine s-o mărturisească. Annette se simțea înduioșată, căci îi recunoștea puritatea. Nu era nimic îndoielnic. O limpezime de cristal. O patimă la fel de firească, la fel de fatală, ca și legea gravității. Erau două suflete, două lumi, ale căror orbite sînt înlănțuite în jurul soarelui, ca o plasă ce iese din mîna împletitorului. Două singurătăți ce se împreună pentru a da un ritm, o suflare. Singurătatea celui ce nu pricepe cîtuși de puțin turma omenească, care se simte pierdut în pădurea cu maimuțe și cu tigri, și cheamă într-ajutor. Singurătatea celui care înțelege totul, care înțelege prea mult: nu ține la nimic, nimic nu-l ține. Iar faptul că o ființă, o singură ființă are nevoie de el, spre a exista, dă vieții sale o valoare izbăvitoare. Salvatorul salvează, și el însuși e salvat prin ceea ce salvează. Dar cum de nu și-au căutat amîndoi refugiul în brațele celei pe care ne-a dat-o firea, ca să ne primească revărsarea aprinsă a dorințelor și a chinurilor noastre — Sau ca să-și amestece chinurile ei cu ale noastre P Femeia… E taina lor. Annette abia o poate întrevedea. La Franz pricina este depărtarea, teama. La Germain e poate o dezamăgire timpurie, o dușmănie (printre tovarășii lui de tranșee, nu e singurul care a încercat acest sentiment). La amîndoi există credința instinctivă și puternică, adevărată sau falsă, că femeia e o lume deosebită. Germain simte pentru Annette o prețuire duioasă:! se destăinuiește. Dar Annette nu se lasă înșelată. El! se destăinuiește, pentru că ea e singura ființă care-l poate ajuta: e sigur că-l va sluji în chip leal. Nu e sigur că-l înțelege. Annette 672

ghicește că, de multe ori, cuvintele ce! le spune nu-i sînt adresate, ci se îndreaptă, peste capul ei, către prietenul nevăzut. Și cînd le. Citește scrisorile, măsoară deosebirea de armonii dintre convorbirile ei cu Germain, care formează un contrapunct cu teme deosebite, prietenos împletite, și duetul prieteniei melodioase, în care fiecare notă trezește un acord frățesc prin sunetele ei armonice. Nu e geloasă. Se simte ușurată. Există ceasuri în care simți mai multă bucurie cînd asculți un concert frumos, decît atunci cînd iei parte! a el. Totuși, își ia și ea partea, chiar fără să-și dea scama — Fiindcă prin ea se unesc cele două glasuri. E sufletul viorii. * Familia de Chavannes nu voia să cunoască acest misterios schimb de gînduri. Ele se strecurau sub vălurile mesagerei care intra și ieșea din casă. Ochii iscoditori ai copilului de șapte ani, chinuit de plictiseală, care pîndea și visa, prinseseră schimbul de corespondență. El nu spusese nimic. Ducea o viață ascunsă, fără să împărtășească nimic celorlalți. Strîngea în el, fără să priceapă, tot ce observa și clădea, cu cele strînse, romane ciudate. Credea într-o legătură tainică de dragoste între Annette și Germain. Și, pentru că se simțea atras de femeia aceea cu părul blond, care aducea lumină în casă, își simțea inima sfîrtecată de un chin ciudat, o ura, și o iubea cu furie. Doamna de Seigy-Chavannes, disprețuitoare, întorcea privirea. Nu voia să știe de nimic. Doamna de Mareuil nu știa într-adevăr nimic. Inima ei cinstită n-ar fi bănuit niciodată ceea ce concepția ei rigidă asupra datoriei o făcea să condamne. Îl prețuia atît de mult pe Germain, încît credea că jertfise inima, ca și ea, numai poruncilor patriei. Și, 673

totuși, dintre toți, era cea mai în stare să înțeleagă blîndețea poruncitoare a acestei prietenii. Dar cum și-ar fi putut cere Germain drepturile în fața ei, care fusese lipsită de tot ce iubise și, fără să se plîngă, își închina domnului cu stoicism durerea și renunțarea? Numai doamna de Chavannes, mama, cunoștea taina lui Germain. De ea nu se putuse ascunde. Îl vedea scriind și recitind scrisorile; ea! le păstra tăcută. Nu putea nici să-l aprobe, nici să-l dojenească. Își vedea fiul chinuit de boală. Nu mai judeca. Dorea ca el să aibă măcar această singură bucurie. Tremura ca taina să nu fie descoperită, se temea să nu izbucnească o ceartă între bolnav și restul familiei, ceartă în care inima ei ar fi fost la fel de crunt lovită dintr-amîndouă părțile. Căci, pe de o parte, socotea că familia are dreptate împotriva fiului. Dar, pe de altă parte, fiul ei era fiul ei. Există legea și există tărîmul de dincolo de lege. Oricît ar fi fost de neînduplecată doamna de SeigyChavannes, cunoștea și ea – fără să o mărturisească – dreptul acesta privilegiat care le învinge pe celelalte. Era sora lui Germain. Îi vedea moartea întipărită pe față. Și tăcea în fața aceleia care venea. Era cu neputință să nu știe că! se ascunde ceva. Dar potrivea astfel lucrurile, încît totul să rămînă ascuns. Înainte de a intra în camera bolnavului, avea grijă să se anunțe, vorbind cu glas tare, pentru ca cei din cameră să aibă răgazul să nu trădeze nimic din ceea ce ea nu trebuia să vadă. Dușmănia ei se întorcea împotriva lui Annette, ale cărei vizite erau tot mai dese. Nu-și trăda dușmănia decît printr-o răceala de gheața, fără să-și părăsească însă niciodată stricta politețe. Era de ajuns pentru doua femei care-și dau seama ce înseamnă acele lucruri ce nu se spun. O socoteau pe Annette vinovată de întîmplarea în care aceasta nu era decît o unealtă. Annette 674

primea această dușmănie fără să clipească. Venea în casă numai pentru Germain. Nu-i păsa de ceilalți. Mai mult o frămînta neputința în care se afla, de a-i ajuta pe cei doi prieteni. Scrisorile prizonierului încetară deodată. O epidemie declarată în lagăr și niște măsuri de represalii opriră vreme de mai multe săptămîni orice corespondență. Tăcerea aceasta neliniștitoare îl chinuia pe bolnav. Setea se întețise, pentru că după ce găsise izvorul îl pierduse iar. Se simțea uscat, dogorîtor ca un pustiu. O întîmpina în fiecare zi pe Annette cu o privire dojenitoare și curioasă. Îi purta dușmănie, pentru că ea îi înșela așteptarea. Ațîțarea aceasta aprinse din nou boala. Iar, la rîndul ei, boala îndoi ațîțarea. După un răstimp de aparentă nemișcare, intoxicația, care părea că stagnase, se ivi din nou, cu putere crescută, și atacă organele interne. Cîteva zile de răgaz amăgitor fură urmate de o înăsprire brutală. Nu puteai ști niciodată în ce parte se va îndrepta boala, căci ea lua toate formele. Atunci cînd credeau că o zăgăzuiseră într-o parte, se ivea într-alta. Un incendiu mistuia inima casei. Flăcările de afară sînt stinse îndată ce se ivesc. Dar la focar ajungi numai după ce a fost nimicită casa. Toți își dădură seama că nu-i vor mai putea veni de hac boalei. Mai bine decît toți își dădea seama Germain. Își istovea puterile într-o luptă tainică cu dușmanul ascuns și se simțea înfrînt. Firea lui se înăspri în lupta aceasta zadarnică. Bolnavul, ghemuit în sine, într-o atitudine de veșnică apărare, nu se mai gîndește la ceilalți. Egoismul e singura lui armă. Se gîndește numai la el, la boala lui, la dorința lui. În nopțile în care Germain, țintuit pe rug, vedea neputincios cum urcă flăcările, se simțea cuprins de o dorință furioasă de a-și vedea prietenul înainte de a fi mistuit în întregime. 675

Împotriva voinței ei, mama lui Germain o lasă pe Annette să pătrundă în cameră, căci așa cerea bolnavul. Dar nici nu-și mai vorbeau. Acum vizita se scurgea în tăcere. Cînd intra Annette, ochii lui Germain o iscodeau cu privirea, apoi își stingeau dezamăgiți lumina. Și toate puterile sale se strîngeau în jurul suferinței. Zadarnic încerca Annette să-i schimbe gîndul. Nu-l interesa nimic. Și ea se oprea deodată în mijlocul povestirii. Iar cînd se simțea fără rost și voia să se ridice și să plece, el o oprea cu o mișcare de aspră mustrare. Și ca nu putea respinge această mustrare. Se învinovățea singură că făcuse să sclipească nădejdea pe fața lui și că nu se dovedea în stare s-o înfăptuiască. Într-o zi, cînd rămaseră singuri, în timp ce mama lui îl conducea pe doctor, care încercase să-l mai înșele o dată, Germain apucă mîna Annettei și îi spuse: — Sînt pierdut. a încercă să se împotrivească. Germain repetă: — Sînt pierdut. Știu. Vreau, vreau să-l revăd! Annette făcu un gest descurajat. El nu-i lăsă răgaz să vorbească: — Vreau! spuse el aspru. — Cine sîntem noi ca să vrem? întrebă ea. — Dumneata spui asta? Dumneata? Ea lăsă capul în jos, fără să mai poată spune nimic. Germain urmă cu dușmănie aprigă: — Toate cîte le spuneai! Lăudăroșenia asta de femeie! Mințeai! Annette nu încercă să se apere: — Bietul meu prieten, o să fac tot ce-mi vei spune. Dar cum? În ce chip? — Află! Nu poți să mă lași să mor fără să-l fi văzut. 676

— N-o să mori! — Mor. Nu mă răzvrătesc împotriva morții. Nu se poate face nimic. Așa e legea… Dar nu mă resemnez față de prostia oamenilor! Singurul meu prieten e acolo, aproape de mine, și să nu-l pot vedea, să nu-l pot lua de mînă, să nu-l îmbrățișez pentru ultima oară? Ar Fi monstruos! Annette tăcea. Se gîndea la miile de nenorociți care, din măcelul tranșeelor unde li se scurgea viața pînă la ultima picătură, întindeau brațele spre căminul lor îndepărtat. Acolo, în patul singuratic, neliniștea celor iubiți se zvîrcolea fără să afle somnul. Germain îi citi gîndul. Spuse: — Să se supună alții, eu nu mă supun! Am o singură viață, care nu mai cuprinde decît o clipă. Nu pot aștepta. Vreau dreptul meu! Annette, cu inima strînsă, tăcea mereu, mîinile ei miloase încercau să-l potolească. El le respinse cu mînie și-i întoarse spatele. Annette plecă. Dar cînd se întoarse a doua zi, după ce se frămîntase cu înfrigurare toată noaptea, îl găsi pe bolnav nemișcat. Germain îi spuse cu un glas posomorit și liniștit (o liniște mai apăsătoare decît furia de ieri): — Îți cer iertare. Am fost nebun. Vorbeam de dreptate. De dreptul meu. Nu există dreptate și n-am nici un drept Vai de cei care cad! Nu le rămîne decît să-și înfunde fața în țărînă și să-și umple gura cu ea, ca să-și înăbușe strigătele. Viermele se zvîrcolește sub piciorul care-l strivește. Prostii! Tac și nu mă mai împotrivesc. Annette îi spuse, punîndu-i mîna pe fruntea îmbrobonită: — Nu! Trebuie să te împotrivești. Nimic nu-i încă pierdut. Țiam întîlnit medicul. Am sfătuit-o pe mama dumitale să te ducă 677

într-un sanatoriu din Elveția. Aici aerul este prea slab. Călduț, umed, nu dă vlagă. Și atmosfera morală e la fel de deprimantă. Orice am face, sîntem otrăviți de război. Acolo, în suflarea munților și în uitarea care înflorește pe culmi, te vei însănătoși fără îndoială. Mi-a spus-o chiar el. — Minciuni! Da, mi-a spus-o și mie. Mă știe pierdut și mă trimite să crăp departe. Vrea să scape de mine. Dar eu spun: „Nu!” O să mor aici! Annette se strădui să-l convingă. Dar el repetă: — Nu! Și, strîngînd dinții, nu voi să mai vorbească, zăvorîndu-se într-o împotrivire încăpățînată. Annette spuse cu un zîmbet trist, aplecîndu-se deasupra patului: — Din pricina lui nu vrei? — Da. Dacă aș pleca din Franța, aș fi și mai departe de el. Annette spuse: — Cine știe? — Cum? Annette se aplecă și mai tare: — Dacă, dimpotrivă, ar fi un mijloc să fii mai aproape de el? El îi apucă mîinile, ținînd-o aplecată spre el. Annette vru să se desprindă, dar Germain nu-i da drumul. Stăteau obraz lîngă obraz. — Trebuie să pleci în Elveția. Primește, dragul meu! — Vorbește! Explică-mi! — Mă doare. Lasă-mă să mă ridic! — Nu! Mai întîi explică-mi! Aplecată deasupra pernei într-un echilibru nesigur, sprijinindu-se ca să nu cadă cu amîndouă palmele peste trupul 678

bolnavului, ea li șopti în grabă: — Ascultă-mă! Nu e sigur… e o simplă speranță… Poate că fac rău spunîndu-ți… Dar voi încerca. Sînt gata să încerc totul… El îi strîngea mîinile: — Spune, spune! — M-am gîndit astă-noapte. Și cînd am intrat aici, cînd te-am auzit vorbind despre planul călătoriei în Elveția… De-ar putea evada! Germain o cuprinse în brațe. Annette căzu pe pat, cu fața lipită de a lui. Germain o sărută pătimaș, la întîmplare, pe ochi, pe nas, pe gît. De uimire, Annette rămase cîteva clipe nemișcată. În cele din urmă, alunecă în genunchi în fața patului și se ridică. El nici nu-și dădea seama ce făcuse. Se ridicase în capul oaselor pe patul răvășit și striga: — O să-l ajuți să evadeze! O să mi-l aduci în Elveția! — Tăcere! Germain tăcu. Amîndoi rămaseră o clipă zguduiți, reluîndu-și apoi respirația. Cînd Annette se simți din nou în stare să se miște și să vorbească, îi făcu semn să se culce la loc. Germain ascultă. Ea așeză la loc perna și cearșafurile. Cuminte, nemișcat, el o lăsă să orînduiască patul. După ce sfîrși, Annette se așeză la căpătîiul lui. Și amîndoi, uitînd cele petrecute (de el era oare vorba! de ea era oare vorba?) reîncepură, cu jumătate de glas, să depene planul care li se înfiripase în minte. * Annette plecă la Paris. Își revăzu vechiul prieten, pe Marcel Franck, îmbrăcat într-o uniformă tare frumoasă. Funcționar superior la Ministerul Artelor, se întorcea din nu se știe ce misiune la Roma, misiune lipsita de primejdii, dar nu și de glorie. 679

Deocamdată era mobilizat într-un birou confortabil în dosul frontului, unde se îndeletnicea, lucrînd pe îndelete, cu salvarea operelor de artă. Nu dovedea prea mult zel în slujba războiului, pe care-l socotea stupid, adică firesc: căci stupiditatea! se părea măsura obișnuită a omenirii. Se interesă calm de scopul vizitei Annettei. O primise de la început cu zîmbetul de înțelegere tainică, cu zîmbetul de altădată. Acum purta o chelie splendidă, care-l făcea să pară și mai elegant. Fața era tînără, ochii vioi, dinții frumoși: se simțea la largul lui în costumul militar bine croit, de culoare albastră-deschisă. Erau singuri în încăpere. După primele cuvinte de bun venit, Annette îi mărturisi, cu oarecare ocoluri, țelul vizitei. Privea dinții lui Marcel, care rîdea. El o lăsă să vorbească, cu un aer prietenos și cu gîndul aiurea. O măsura cu privirea de sus pînă jos. Annette se întrerupse: — Dar nu m-asculți! El spuse: — Firește că nu! Cine te vede arc, oricum, ceva mai bun de făcut decît să te asculte. Iartă-mă! Totuși, înțeleg. Știu că n-ai venit să mă vezi, ci pentru că ai să-mi ceri ceva, ceva ce-aș fi prea fericit să-ți pot oferi. Și pentru că afacerea e ca și făcută, te privesc și mă recompensez dinainte. — Nu mă privi prea mult! Acum sînt bătrînă. — „Amiaza, crăiasa verilor…” — Poți spune: toamna. — Toamna pomii poartă cele mai frumoase roade. — Dar mai dorite sînt florile. — Mie îmi plac florile și fructele. — Da, da, știu că-ți plac toate… Vrei să m-asculți? 680

— Vorbește! Sînt numai urechi! — Ai înțeles prea bine că vin să-ți cer ceva. După o despărțire atît de lungă, mi-e și rușine că prima vizită ți-o fac cerîndu-ți ajutor. Dar n-o fac pentru mine. — Atunci n-ai nici o scuză. — Fie și așa! răspunse Annette. Nu mă rușinez cînd e vorba de cineva care mi-e aproape. — Cineva de care te interesezi nu poți fi decît chiar dumneata. — Poate. Nu se știe unde începe și unde se sfîrșește eul. — Comunismul eului! Ei bine, prin urmare tot ce e al tău e și al meu. Să împărțim! Spune-mi ce ai de spus. Annette îi vorbi despre tînărul prizonier. Marcel îl cunoștea după nume. Văzuse chiar, la o expoziție, două-trei mici pînze deale lui, care nu-i lăsaseră amintiri prea adînci. Dar un pictor, oricine ar fi fost el, făcea parte din lumea lui. Nu-i părea rău să-i arate Annettei de cită putere dispunea și ce spirit larg avea. Obținu pentru ea autorizația de a-l vizita pe Franz în lagărul de prizonieri. Pentru a face drumul acesta, Annette se folosi de vacanța de paști. În loc s-o petreacă cu Marc, după cum se aștepta băiatul, plecă la Angers. Voia mai întîi să afle cum stau lucrurile și, mai ales, să-l cunoască pe Franz: căci toate planurile ei viitoare depindeau de ceea ce era și putea el. Îl vedea de atîta timp cu ochii prietenului lui duios, Incit se simțea tulburată la gîndul că-l va întîlni. Tot împărtășind gîndurile lui Germain, ajunsese să-i împărtășească și dragostea. Venea plină de gîndurile lui; ochii nu-i mai erau liberi: el era cel care vedea cu ei. E plasticitatea duioasă a spiritului feminin, de care femeia își dă seama, pe care o respinge, dar o și cultivă: îi 681

cunoaște primejdia, îi știe dulceața. De cum slăbește controlul voinței, se moleșește și! se lasă pradă. În compartimentul trenului, în timp ce se apropia de Angers, Annette își potolea bătăile nerăbdătoare ale inimii – inima lui Germain. * Franz nu suferise mult de pe urma captivității. Lagărul în care se afla el se bucura de oarecare libertate. Mulți dintre prizonieri lucrau în oraș, avînd doar obligația să se prezinte la apelurile de dimineață și seară. Supravegherea era slabă; erau socotiți neprimejdioși și în neputință de-a ajunge la granița atît de îndepărtată, chiar dacă le-ar fi venit cheful să încerce. De fapt, prizonierilor nici nu le trecea prin gînd una ca asta. Cea mai mare parte dintre oamenii aceștia de treabă, statorniciți în Franța înainte de 1914, sufereau din pricină că erau despărțiți de rudele din Germania, dar n-aveau nici o poftă să fie trimiși înapoi în luptă și primejdie. Și micii burghezi din regiune – regiunea îmbelșugată a apusului amorțit – îi înțelegeau foarte bine. Și nu se fereau să le-o spună. Franz era ocupat cu o lucrare de pictură. Nevasta comandantului îl pusese la lucru. Picta în alb tocurile ușilor din salon și înviora trandafiriul șters al spatelui păstorițelor hîrjonite de amorași, pe care un bătrîn discipol al lui Boucher 123 le pictase pe tavan. Munca aceasta ar fi fost destul de plăcută, dacă nevasta comandantului n-ar fi socotit că era în dreptul ei să-l trateze pe un neamț prizonier ca pe un servitor. Mîndru și timid, bolnăvicios de simțitor, tînărul suferea de pe urma acestor jigniri, François Boucher (1703-1770), pictor și gravor francez. A pictat îndeosebi scene pastorale și mitologice. 123

682

care ar fi alunecat pe pielea grosolană a tovarășilor lui. Poate că de aceea cucoana și prinsese gust să-l facă să sufere. Oricît ar fi de vulgară, o femeie e întotdeauna destul de rafinată spre a citi în sufletul victimei, cînd vrea să-și potolească cruzimea. La sfîrșitul zilei, Franz pleca zdrobit. În loc să respire adînc, să-și aprindă pipa și să ofteze ușor, împrăștiind necazurile împreună cu fumul, în apusul blînd (în seara aceea cerul era cald și catifelat ca pielița unei caise), Franz se plimba cu un aer deznădăjduit, cînd Annette se îndreptă spre el. Cu o mișcare bruscă, Franz încercă să se ferească. Se purta față de femei cu o sfială sălbatică, din care nu lipsea atracția. Annette îl strigă pe nume. El o privi dintr-o parte, fără să se oprească din mers. Avea ochii speriați, sprîncenele încruntate, părea neliniștit și supărat, ca și cum cineva ar fi încercat să-i încerce pudoarea. Annette zîmbi, văzînd cum își apără mantia acest tînăr Iosif. 124 — M-a trimis Germain… El se opri înmărmurit. Îngăimă: — Germain Chavannes… I se uita în ochi, cu o privire care cerșea. Annette coborî pleoapele: — Da. Franz o apucă de mînă, o trase după el. Mergea înainte, trăgînd-o de braț, ca un copil grăbit. Surprinsă, Annette nu încerca să se desprindă, deși se gîndea că e în primejdie să fie observată. Dar era tîrziu. În afară de o țărăncuță care, cînd îi văzu, izbucni în rîs, nu întîlniră pe nimeni. După legenda biblică, Iosif, ajungînd sclavul lui Potifar, soția stăpînului său se îndrăgostește de el, dar Iosif ii respinge dragostea. 124

683

Franz o luă spre cîmp, pe o potecă ocolită. Un zid pe jumătate dărîmat înconjura o livadă. Se așezară unul lîngă altul, atingîndu-și aproape genunchii, într-o spărtură a zidului, ce-i apăra de privirile trecătorilor de pe drum. Aplecat spre Annette, fără să dea drumul mîinilor ei, Franz rosti rugător: — Germain?… În lumina albăstrie care vestește noaptea, Annette zări ochii lui de cerșetor flămînd, care o sorbeau. Tot îndemnînd-o să vorbească, ochii aceștia o împiedicau să deschidă gura. Annette se uita în ochii lui expresivi, care în unele clipe deveneau bănuitori și în altele se dăruiau năvalnic sau se stingeau brusc, pierduți și adormiți. Franz avea părul castaniu, fruntea bombată, nasul subțire, buzele puțin umflate, o expresie copilăroasă, care plutea nehotărîtă în veșnica așteptare a bucuriei sau a mîhnirii. Era un copil. Annette îl asemuia cu portretul pe care i-l zugrăvise Germain. Și se mira că Franz putuse stîrni o asemenea dragoste. Strînsoarea nerăbdătoare a mîinii care o ținea pe a ei îi amintea Annettei că avea de dat un răspuns. Îi vorbi despre prietenul îndepărtat. El o întrerupea în fiecare clipă cu întrebările. Și, văzînd neliniștea lui, Annette evită discuția despre boala lui Germain, căută să îndulcească faptele; trecea de la grija pentru cel absent la grija pentru cel care era de față și trebuia cruțat. Se auzi sunetul trîmbiței din lagăr. Și amîndoi își amintiră că mai sunase o dată. Venise ora despărțirii. Annettei îi fu destul de greu să-l silească să se întoarcă; trebui să-i tăgăduiască o convorbire lungă pentru a doua zi. De-abia în clipa despărțirii, cînd trebuiau să-și desprindă mîinile, Franz își dădu seama că mîinile sale mai țineau încă strîns mîinile Annettei. Le privi. Spuse: 684

— Mîinile acestea l-au atins… Și, îngropîndu-și fața în palmele ei, le aspiră cu nesaț. * Annette își dădu repede seama că Franz nu e o stare să alcătuiască un plan de acțiune și să-l execute. Nu pentru că i-ar fi lipsit îndrăzneala: era gata la orice. Trebui chiar să-l țină în frîu, ca să nu se repeadă de la început la soluția cea mai zănatică și mai deznădăjduită. De la primele cuvinte ale Annettei în legătură cu un plan de evadare, Franz se aprinse și-și pierdu într-atîta cumpătul, încît Annette se opri și nu mai spuse nimic din tot ce plănuise. Lipsa de chibzuială și cutezanța lui Franz ar fi stricat totul. Se vedea nevoită să pregătească evadarea fără știrea lui și să nu-i destăinuiască nimic, decît în ceasul acțiunii. Și încă era îndoielnic dacă Franz va fi în stare să acționeze singur. Trebuia să fie dus de mînă pas cu pas. Sorții de izbîndă, și așa destul de slabi, se împrăștiau astfel aproape cu totul. Și, totuși, Annette nu renunța. O lega făgăduiala făcută, era prinsă în vîrtejul acelei ciudate și pătimașe prietenii. Se simțea lovită de un curent îndoit, ca o insulă la întîlnirea a două fluvii. Insulița rămînea nemișcată, dar, în mijlocul vîrtejului, ea e cea care pare a se învîrti. Deși străină de frămîntarea lor, Annette îi simțea urmările amețitoare. Cei doi prieteni fuseseră cuprinși de o exaltare care împiedica orice contact cu realitatea. Legătura lor era cavalerească, zămislită de sufletele lor pătimașe împotriva unei lumi dușmane, sub puterea poruncitoare a unei revolte aprige, împotriva unei aprige apăsări. Sentimentul acesta cavaleresc lua o înfățișare eroică la Germain – cel mai mare. Cel mai puternic. El îl apăra în luptă pe cel mai slab și, fiind răpus, revărsa asupra tînărului său tovarăș toată dragostea de viață ce-i mai rămînea. Pentru cel mai 685

tînăr, izolat cum era într-o lume dușmană, legătura aceasta căpăta înfățișarea unei adorații mistice pentru prietenul și apărătorul lui, care, din depărtare, îi apărea aproape supraomenesc, adevărată icoană de sfînt pe un altar. Astfel, războiul le schimbase sentimentele, deformîndu-le și amplificîndu-le. În vremuri obișnuite prietenia lor n-ar fi depășit înălțimea medie, cu care se mulțumește viața de toate zilele. Primejdia și înfrigurarea însă o ridicase pînă în sferele pe care nu le atingi decît pe aripile credinței. Pentru inimile întregi, care sau și desprins de viață pe trei sferturi, prietenia, ca și rugăciunea, e una din căile ce duc spre dumnezeu. Nici u» nul dintre cei trei, care se împărtășeau în prietenie, nici Germain, nici Franz, nici Annette, nu credea în dumnezeu. Și nici unul dintre ei nu-și dădea seama că dumnezeu, schimbîndu-și înfățișarea, ca și Jupiter, luase în inima lor chipul prieteniei. Erau pătrunși de duhul lui. Ardeau de dorința de a i se jertfi. Dintre toți trei, Annette e în situația cea mai ciudată. Pînă acum n-a simțit pentru nici unul dintre ei ceva care să semene cu dragostea. Simțămintele ei nu depășesc mila frățească, înclinarea oricărei femei cu suflet ales pentru o făptură nenorocită, care suferă și are nevoie de dînsa – mai ales cînd făptura aceasta e un bărbat, a cărui putere zdrobită o atrage mai tare. Dar în fața neputinței lui Germain și Franz de a se întîlni și de a acționa, Annette ia parte la emoțiile lor, pe care ei le transmit prin mijlocirea ei. Cei doi se iubesc în ea prin procură. Au lăsat doar pe seama ei acțiunea. Grea încercare! N-a fost nebună cînd și-a luat-o asupra ei? Așa gîndea cînd rămînea singură. Și ar fi vrut sa ne oprească. Dar mașina pornise. Și fiecare învîrtitură de roată o lega mai strîns. 686

În trenul care o ducea la Paris, Annette se simți cuprinsă de spaimă. Cîntărea greutățile și primejdiile aproape de neînvins. Nu întrevedea nici un mijloc de a-și putea îndeplini angajamentul luat față de cei doi prieteni. Se simțea ca o furnică ce încearcă să scoată un pai prins sub un bolovan. Chiar de-ar fi putut să-l desprindă, bolovanul care atîrna asupra ei putea s-o strivească cu pai cu tot. Dar primejdia aceasta n-a oprit niciodată vreo furnică. Și poate ca pe Annette mai mult o întărită. Așa simțea ea cu o parte din ființa ei: cea care respinge orice amenințare brutală. Cealaltă parte, mai slabă, trecea prin clipe de spaimă: „Doamne, ce-am primit să fac? Nu pot să dau înapoi, să renunț, să fug? Cine mă silește?” „Eu. Trebuie s-o scot la capăt.” Era singură în fața statului, uriaș ca un munte. Înfrunta chipul amenințător al patriei. Se simțea sub talpa puternicelor zeițe mînioase. Dar chiar dacă o puteau zdrobi, de supus n-o puteau supune. Nu mai credea într-însele. Din clipa în care regăsise simțămintele primitive și sfinte – dragostea și prietenia călcate în picioare de coloșii neomenoși – tot restul pierise. Restul era forța. Și sufletul se ridica împotriva forței. O nebunie? Fie! Dar dacă judecăm așa, nebunie e însuși sufletul. Datorită acestei nebunii trăiesc, merg deasupra prăpastiei, ca și apostolul pe ape. * Sosi în marțea paștilor; mai avea doar cinci zile de vacanță de petrecut la Paris. Marc cel nepăsător se simți amarnic de dezamăgit. Cu șase luni înainte ai fi putut spune că-i lipsea victima, că n-avea cine să sufere de pe urma lui (e un lucru omenesc! inima care iubește e făcută să fie călcată în picioare). Dar Marc nu mai avea poftă s-o calce în picioare. Și nici Annette nu s-ar mai fi lăsat. Situația se schimbase. 687

În ultimele șase luni el își vînturase aprig afecțiunile: dragostea și prietenia. Îi rămăsese mai multă pleavă decît grîu. Avea acum privirea aspră, deosebit de ascuțită, neîndurătoare față de obiectul asupra căruia se oprea – el sau ceilalți, n-avea a face! Nu privea cu ochii puțin miopi, calzi și iluminați ai mamei lui. N-avea nici ochii mătușii lui, ochi de vrabie șireată, care ciugulește din zbor orice trăsătură caraghioasă ce-i trece pe dinainte și pentru care orice lucru e bun de rîs și de mîncat. Marc mu se împăca ușor cu nimeni. Îi plăcea să despice firul în patru. Și, după această operație, nu mai rămînea mare lucru din prieteniile lui întîmplătoare. Se înverșuna să le dezghioace, să găsească viermele în grăunte, să găsească golul sau murdăria. Dar, pe lîngă toată pleava, îi mai rămăsese un singur grăunte: inima mamei lui. Degeaba încercase s-o sfîșie cu ciocul: n-o putuse atinge. Încă nu cunoștea tot ce se poate scoate din acest grăunte. Dar îl vedea neatins, fără urmă de stricăciune, și lucrul îi insufla respect și dorința nemărturisită de a-l cunoaște mai bine. O iubea pe Sylvie. Dar o iubea cu o fărîmă de dispreț afectuos și era plătit cu aceeași monedă. Știa că se poate bizui pe complicitatea ei și îi era recunoscător, căci era bucuros cînd cineva se abătea de la calea dreaptă în folosul lui (cu condiția ca acel cineva să nu se lase păcălit: Marc se arăta nemilos față de proști). Dar făcea deosebire între Sylvie și Annette. Annette era un suflet a cărui cucerire se dovedea prețioasă. Își dăduse seama de asta în cele șase luni. Își dăduse seama că mama lui îl iubește, dar că el n-o stăpînește. Dragostea maternă e un instinct puternic și sigur. Dar Marc voia mai mult: voia mai mult decît să iubească – voia să cunoască și să fie cunoscut, să dobîndească ce este mai tainic, mai bun, nu mama, ci ființa. Mama e aceeași pentru toți: o cloșcă anonimă. Dar fiecare ființă își are esența sa ascunsă, care 688

nu seamănă cu nici o alta, își are mireasma ei proprie. Și el simțea această mireasmă. Voia să străbată învelișul, s-ajungă pînă la grăuntele de tămîie: „Tu care ești tu, care exiști o singură dată! Vreau taina ta!...” „Ce să faci cu ea? S-o arunci după ce te-ai săturat?” Inimile adolescenților, mici rozători, sînt lacome să stăpînească, dar nu știu să păstreze nimic. E mai sănătos să ții tezaurul, pe care ei îl poftesc, la adăpost de dinții lor. La Annette este adăpostit. Degeaba se dăruia cu buzele ei frumoase și zîmbitoare. Nici ea nu poseda cheia casetei în care stătea ascunsă taina ființei sale; prin urmare, n-o putea dărui. Din fericire pentru ea. De cîte ori în viață n-ar fi risipit comoara! Pentru Marc, azilul acesta neviolat căpăta atracția unui sanctuar în care vrei să pătrunzi. Socotea că va pune stăpînire pe acest sanctuar în vacanța paștilor. Își rodea unghiile de nerăbdare văzînd că Annette nu mai sosește. Se ivi, în sfîrșit, dar după ce Marc pierduse o săptămînă întreagă. Trebuia să se grăbească să reînceapă iar intimitatea pe care Annette i-o oferise de atîtea ori, pe care de atîtea ori el i-o refuzase. Se aștepta ca ea să-i dea și de astă dată prilejul, așa cum se întîmplase în vacanța trecută. Și după ce se va fi lăsat rugat, avea de gînd să binevoiască să încuviințeze. Dar, de astă dată, Annette era frămîntată de alte gînd un. Nu făcu nici o încercare ca să-l facă să vorbească. Avea tainele lui? Foarte bine! Putea să și le păstreze. Căci și ea le avea pe ale ei și le păstra pentru sine. Nu-i mai rămînea altceva de făcut lui Marc decît s-o observe pe „străină”, ființa cea mai apropiată de el și cea mai depărtată – mama lui. Să încerce să privească de afară, printre obloane… Altădată, ea era acea care voia să vadă, și el se zăvora. Ce 689

umilitor schimb de poziții! Annette nu se zăvora… „Privește dacă vrei!…” Nici nu se sinchisea de el. Era lucrul cel mai umilitor! Trebuia să înghită jignirea adusă cu nevinovăție, căci curiozitatea lui, magnetul care îl atrăgea, era mai puternică decît amorul propriu. Ceea ce-l izbea acum la această femeie era calmul și tăria ei în mijlocul sufletelor împrăștiate din jur, care se roteau în vînt. Casa lor semăna cu un vapor naufragiat. Mașinile erau stricate, echipajul vlăguit, taifunul sufla în inimi. Semnul morții se înscrisese din nou – roșu și negru – deasupra ușilor. Apolline se sinucisese, puțină vreme după ultima trecere a Annettei prin Paris. Dar Annette află abia acum. Sylvie se ferise dinadins să-i vorbească. Spre sfîrșitul lui noiembrie, trupul smintitei fusese găsit în Sena. Nici urmă de Alexis: pierise în prăpastia uitării. Cei doi fii ai familiei Bernardin pieriseră și ei, dar într-altă prăpastie, numită glorie – asemănătoare cu rîpele mocirloase unde sînt aruncate în Andaluzia stîrvurile cailor luați în coarne de tauri. Nimic din ei nu mai rămăsese în țărîna de pe Somme, pe care mîna drăcească a celor două artilerii o frămîntase îndelung. Durerea se abătuse vijelios asupra familiei Bernardin. Fuseseră de ajuns cîteva clipe ca să le curme spița neamului. Lovitura era proaspătă, abia de cincisprezece zile. Domnul Bernardin, tatăl, avea ochiul însîngerat, ca un bou pălit în creștet. Furia și credința dăduseră o cruntă bătălie în sufletul lui. În unele clipe se luase la trîntă cu dumnezeu, dar dumnezeu fusese mai puternic. Iar acum, omul strivit, cu capul plecat, se dăduse bătut. A doua noapte după sosirea ei, Annette se afla ascunsă în pivnița casei, împreună cu turma decimată. Îi strînsese acolo o alarmă aeriană. Nu mai domnea însuflețirea prietenească din 690

primele vremuri, cînd se căutau unii pe alții și-și împărtășeau credința și nădejdea, ca să și le sporească. Cu toată străduința de a păstra formele curteniei și aparența unui interes reciproc, simțeai că fiecare grup familial, că fiecare individ din grup stătea singur, în fundul celulei lui de uscăciune. Asupra tuturor părea că apasă o oboseală inimoasă. Cel mai banal schimb de cuvinte curtenitoare trăda, după accent, o suferință agresivă. Aproape toți oamenii aceștia erau creditori cu un șir lung de supărări, dezamăgiri, dolii și amărăciuni… Dar cui să dea socoteala? Unde se ascundea datornicul? în lipsa lui, fiecare lua asupra lui o parte din dușmănie. În toată Franța, în acest aprilie al lui 1917, cocea o nemulțumire oarbă. Izbucnise Revoluția rusă. În zare, aurora boreală însîngera cerul. Primele știri sosiseră la Paris cu trei săptămîni mai înainte. Iar în Duminica Floriilor populația pariziană aclamase cu avînt revoluția, într-un miting. Dar poporul n-avea conducător, nu era organizat; nu exista nici o acțiune comună; doar o mulțime de reacțiuni contradictorii, de egoisme care sufereau și nu știau să se unească: aveau să fie ușor de sfărîmat. Spiritul revoluției se fărîmița în revolte izolate, în aceste săptămîni ale lui aprilie, ele colcăiau surd în armată. Dar nici regimentele, și nici răsculații de-acolo nu știau mai bine decît cei de acasă ce voiau. Și călăii lor se folosiră de asta. Cu toții știau un singur lucru numai: că sufereau. Și căutau să se răzbune. Dușmănia răzbea în gesturile sau în glasurile celor ascunși în pivniță – mai mult decît în vorbele lor. În loc să-și unească necazurile, ai fi zis că și le compară. Fiecare părea a-și acuza vecinul că-i lasă lui ce-i mai greu. Bernardin și Girerd își purtau fiecare doliul, fără să se apropie unul de altul. Se salutau cu răceală și nu-și vorbeau. Durerea avea granițe. Și ei nu le 691

încălcau. Annette își arătă compătimirea caldă față de Ursule și Justine Bernardin. Fetele acestea rezervate, care nu schimbaseră niciodată o vorbă cu Annette, părură impresionate de elanul ei de simpatie. Roșiră de emoție. Apoi, sfiala și neîncrederea se dovediră mai puternice. Și, dîndu-se la o parte, se retraseră din nou sub vălurile lor de doliu, în cochilia lor. Annette nu stărui. Era gata, cînd ceilalți aveau nevoie de ea. Dar ea n-avea nevoie de ceilalți. Nu încerca nici să se impună pe sine, nici să-și impună ideile. În pivniță, în jurul ei, se rosteau cuvinte de un fanatism rece. Clapier povestea premiera unui film: Sculați, voi, morți!, care zugrăvea crimele germanilor, întovărășite de aceste cuvinte: Oricine ar fi dușmanul tău, frate, rudă, prieten, ucide-l! Trebuie să știi că fiecare neamț ucis înseamnă o plagă mai puțin pentru omenire. Doamna Bernardin povestea cu glas blînd unei vecine despre Liga Adu-ți aminte!, care urmărea să păstreze veșnic, cu pietate, ura față de dușman. Annette asculta în tăcere. Marc îi urmărea expresia feței. Era neclintită. Și nici cînd Sylvie amesteca, după obiceiul el, prostiile șovine cu bîrfelile cartierului, tot nu dădea nici un semn de supărare. O lăsa să vorbească, îi zîmbea fără să răspundă și schimba vorba. Nu trăda nimic din tot ce se petrecea în ea. Nici chiar vestea brutală a morții Apollinei, care ar fi trebuit să-i smulgă o tresărire, nu-i provocă decît o licărire de milă în ochi. Marc, pe care tragedia îl mișcase pînă în fundul sufletului, supărat de rezerva mamei lui, căută să i-o clintească. Și începu să-i povestească, pe șleau și ațîțat, tot ce văzuse și aflase. Annette îi închise gura cu un gest. Nu mai lua parte decît la convorbirile care îi plăceau. Toate sforțările lui de a o atrage într-o discuție se dovediră zadarnice. 692

Totuși, Marc era sigur că ideile ei erau limpezi. Cîteva vorbe liniștite fuseseră de ajuns pentru a-l face să-i ghicească indiferența lăuntrică față de ceea ce-i pasiona pe ceilalți – războiul și patria. Ar fi vrut să afle mai mult… De ce nu-i vorbea? Marc fusese zguduit de Revoluția rusă. Luase parte la mitingul de la 1 aprilie. Venise din simplă curiozitate, dar se molipsise de entuziasmul mulțimii; o aclamase pe Séverine 125 și îl huiduise pe Jouhaux 126. Văzuse cum plîng rușii ascultînd imnul revoluției lor. Și, deși disprețuia plînsetele, acestea nu i se păruseră că sînt lipsite de bărbăție măreață. În ființa lui se iscă tot felul de reacțiuni, urnele, poate, îndreptățite, altele, desigur, greșite; el, însă, nu le discută; sînt cum sînt, iar el este cum este. Inima lui e destul de omenoasă, destul de darnică pentru a se pronunța în favoarea poporului – chiar și cu prețul propriei sale jertfe. Pentru a alege astfel ar avea nevoie să înțeleagă. Dar cine să-l ajute? Desigur nu Pitan și tovarășii lui! Pitan s-a îmbarcat, firește, cu trup și suflet pe noua corabie; a făcut-o însă din motive atît de puțin limpezi, încît îl îndepărtează pe tînărul Rivière în loc să-l atragă: misticismul catastrofei și al distrugerii, pesimismul care se bucură, beția jertfirii… „Mai vezi de altul! Nu se jertfește fără să înțeleagă decît cel care n-are nimic de pierdut! Eu însă am o valoare uriașă de apărat: eul meu, inteligența mea, viitorul meu, prada mea… Cînd

Séverine Rémy Guebhard (1855-1929), ziaristă și oratoare franceză; a simpatizat cu mișcarea socialiștilor de stînga. 126 Jouhaux Léon (1879-1954), lider reformist al mișcării sindicale franceze. 125

693

voi fi luat tot ce este al meu, cînd voi fi văzut bine totul, cînd voi fi trăit totul, atunci… Atunci să te jertfești, în plină lumină! Da, poate… Dar noaptea, orbește?… Mă lipsesc, dragul meu! Jertfa cîrtițelor nu mă interesează” Oare Annette vede altă lumină? Marc încearcă zadarnic să afle. Ca s-o provoace, spune tot felul de absurdități de față cu ea. Dar ea nici nu pare să-l audă. Și piatra cade în gol. Iar Marc rămîne cu rușinea de a fi vorbit. Oare femeia aceasta nu gîndește? Pentru Marc gîndirea era ca un acces de urticarie, o iritație a pielii, pe care nu ți-o potolești decît scărpinîndu-te, frecîndu-te de alții, întotdeauna un act agresiv. Să gîndească însemna să-și arunce gîndirea lui, să lovească cu ea în altul. Să pătrundă, de voie sau de nevoie! Annettei parcă nici nu-i păsa dacă ceilalți gîndesc sau nu la fel cu ea… Nu, nu e nepăsătoare; dar simte instinctiv că gîndurile cresc ca și plantele. N-au decît să crească încet! Dacă s-ar grăbi, ar pieri la prima reîntoarcere a gerului În jurul ei, în suflete, e încă iarnă. Pentru sufletele acestea n-a sosit vremea să iasă din letargia lor. Letargia potolește suferințele și îndoielile. O deșteptare prea timpurie le-ar nimici. Din pragul uii ei, Annette îl aude pe Perret la etajul de deasupra. Se ciorovăiește aprig cu un tovarăș. S-a întors, cu inima sfîrtecată, Într-o permisie de cîteva zile. Tot ce-a văzut pe front, tot ce-a găsit în spatele frontului, viețile irosite, bunurile irosite, iluziile pierdute, destrămarea propriului său cămin, fata lui căzută pradă desfrîului, prostiile pe care le fac femeile cu banii cheltuiți de îndată ce-au fost cîștigați în uzinele ucigașe, toate astea i-au sădit în suflet revolta împotriva tovarășilor, împotriva șefilor, împotriva lumii. Și, totuși, se încăpățînează cu furie să strige: „Pînă la capăt!” Prietenului anarhist, care își bate 694

joc de el și încearcă să-i zdruncine convingerea, îi strigă: — Tacă-ți gura! sau te arunc pe scări! Ce tot vrei de la mine? Nu-mi ajunge ce am pe cap? Marc scofală, dobitocule, dacă mi-ai dovedit că ne-au înșelat pe toți, că patria și tot restul e doar o glumă fioroasă, că ne-au ucis fără rost! În ce vrei să mai cred? Nu mai cred în revoluție! Nu mai cred în religie! Nu mai cred în omenire (ăsta e lucrul cel mai nătîng dintre toate). Dacă n-aș mai avea nici patrie, de ce m-aș mai agăța? Nu mi-ar mai rămîne decît să-mi zbor creierii! Annette îl înțelege pe Perret. Marc nu-l înțelege… — Să-și zboare creierii! Tineretul n-are milă de nenorocirea celui slab, care simte nevoia să înșele viața, ca să poată trăi. Marc nu înșală. Și pentru că tineretul vrea să trăiască, în pofida oricărui lucru, el și prietenii lui, anarhiști, dadaiști, se răzbuna acum, bătîndu-și joc fără măsură și fără frîu de tot ce există, împingînd ridicolul pînă la extravaganță, la absurd; se răzbună de zădărnicia ucigașă a rațiunii căzînd în irațional. Dar n-o poate înțelege cîtuși de puțin pe mama lui, care e liberă (de data asta e sigur!) față de tot ce o înconjoară și nu simte nicidecum nevoia să atace pentru a se apăra. Nu critică nimic. Nu se războiește cu nici un alt gînd. Își are gîndul ei propriu, rațiunea ei, casa ei, și se mulțumește cu ele. Și-a clădit locuința. Pe ce? Annette e femeie. Inima ei e plină de un gînd pătimaș. Nu se gin dește să-l dăruiască lumii întregi. Orizontul vederii ei e ocupat în întregime de o acțiune precisă, grea și mărginită. N-are chef să rezolve enigma tragică ce se dezbate în univers. Pentru ea, enigma și tragedia aceasta se mărginesc la datoria care! s-a impus 695

— Pe care și-a impus-o: să salveze simțămîntul sfînt, care-i umple inima: Prietenia. Și nici măcar atît! Să-l salveze pe cei doi prieteni de soarta cărora e legată soarta ei. Nu generalizează sentimentul și față de soarta celorlalți oameni. Își are partea ei de destin. Atîta îi ajunge. I se consacră în întregime. Ca să răspundă acestei chemări, e gata să nesocotească orice respect omenesc, orice lege omenească; în ea s-a rostit o lege mai înaltă. * Plecă din Paris fără să fi trădat nimic din taina ei – fiului ei mai puțin decît oricui. Căci, cu toată dorința ce-l mîna spre ea, Marc, după obiceiul lui de autoapărare, se arătase tot timpul un dușman înverșunat al sentimentelor pe care le bănuia la maicăsa, afișînd un sarcasm umilitor pentru pacifiști, printre care o socotea și pe Annette. Iar Annette n-avea chef să se certe cu el pentru asta. Nu se gîndea nici la pace, nici la război. Erau lucruri prea depărtate. Ținea în mîinile ei manile celor doi bărbați care i se încredințaseră și pe care trebuia să-i apropie. Nu era vorba de idei. Ci de viața lor și de viața ei. Își joacă viața ei. E un joc absurd. Da, absurd pentru rațiune. Dar și inima își are temeiurile sale. Și inima a vorbit. De pe urma trecerii ei prin Paris nu obținuse, pentru triumful planului, decît o vorbă prinsă-n zbor. Marc vorbise întîmplător în fața ei despre revoluționarii ruși aflați în Franța, cărora aliații 127 nu vor să le dea pașapoarte, să se ducă să lupte în țara lor. Totuși, ei treceau granița. Mai auzise, de asemenea, vorbindu-se despre niște convorbiri secrete dintre luptătorii francezi împotriva 127 E vorba de grupul de puteri imperialiste in frunte cu Franța Anglia.

696

războiului, aflați în Elveția, și tovarășii lor din Franța. În rețeaua de sîrmă ghimpată, care sugruma gîndirea franceză și o împiedica să răsufle, s-au rupt cîteva ochiuri, și prin ele mai circulă un fir de viață: scrisori și ziare trec încoace și încolo prin aceste găuri de șoareci, scormonite în graniță. Iar Pitan ține în mînă firele acestei jucării primejdioase, care pare inofensivă doar stăpînilor zilei. Căci cele cîteva cuvinte libere n-au mari sorți să pătrundă în urechile betonate și în carapacea groasă a marelui saurian – națiunea înarmată. Dar ele hrănesc iluziile oamenilor, care, deși în lanțuri, se străduiesc să-și dovedească încă libertatea. Annette își înseamnă numele lui Pitan. Va trebui să-i vorbească. Dar nu lui Marc i se va adresa pentru a ajunge la el. S-a întors la slujba ei din provincie. Are convorbiri lungi cu Germain. I-a dus mesajul direct, prezența nevăzută a prietenului. Discută împreună marele lor plan. Annette nu-i împărtășește îndoielile ei. Încă n-a întrevăzut nici o cale. Dar Germain nu va trebui să știe. Acum e vorba doar să reînsuflețească într-însul voința de a trăi și să-l hotărască să plece. Oricît de puțini sorți de reușită ar avea schimbarea aceasta de aer, e ultima speranță și trebuie s-o încerce. Germain se hotărăște cu greu. N-ar vrea să plece decît în ajunul acțiunii, cînd va fi pe deplin sigur. Și planul e încă foarte nelămurit. Numai egoismul patimii îl face să nu vadă primejdia de moarte în care își aruncă prietenul și pe Annette. Și chiar dac-ar vedea-o, tot n-ar mai face-o cu ochii unui om viu: moartea i s-a și urcat pînă la umăr. Ca să-l potolească, Annette îi oferă, în așteptare, simulacrul unor îndoielnice începuturi de acțiune. Cu ajutorul lui Marcel Franck, Annette obține ca tînărul austriac să se bucure de un tratament special. E scos din lagăr pentru motive de sănătate. I se încuviințează să 697

locuiască în oraș, fără control prea aspru, sub pretextul unor studii care interesează arta franceză. Asemenea purtări inegale față de prizonieri s-au petrecut mai des decît își închipuie lumea. Cutare privat-docent din Berlin circula nesupravegheat într-un oraș din centrul Franței. Șaizeci de internați germani locuiau întro pensiune frumoasă din Cam ac, împreună cu nevestele sau amantele lor, și se plimbau pe o moșie de O sută de hectare. După ce fierberea primilor ani de război se potoli, unele regiuni se obișnuiră cu prizonierii. Aceștia începeau să ia parte la viața obișnuită a provinciei. Ca în urma unui ordin tăcut, supravegherea slăbise. Franz culese avantajele situației. În ochii lui Germain acestea erau primele jaloane pe drumul eliberării. Îndemnat stăruitor de medic, de toți ai lui, de Annette, Germain consimte să părăsească țara. Annette i-a dat să înțeleagă că trebuie să se instaleze fără întîrziere în Elveția, ca să-l primească acolo pe fugar, după evadare. Germain n-are încredere: — Annette, nu mă înșelai Mai bine lasă-mă să mor aici. Ar fi o lașitate să te folosești de încrederea unui muribund ca să-l îndepărtezi, înșelîndu-l cu făgăduieli pe oare nu le poți ține. Annette răspunde: — Nimeni nu-ți poate făgădui reușita. Dar mă leg să încerc totul pentru dumneata. Mă crezi? Germain crede. În ajunul plecării își dă seama că Annette se sacrifică pentru el. E pe cale să spună: — Annette, te dezleg de făgăduială… Renunț. Dar patima e mai mare. Nu! Nu renunță! Cît timp îi rămîne un sorț de izbîndă. 698

În clipa despărțiții, spune doar: — Iartă-mă! fără să explice de ce. Da, să se piardă pentru el! mai are doar un ceas de lumină… A plecat la sfîrșitul lui august sub îngrijirea mamei sale și a doamnei Mareuil. Annette rămîne singură, față în față cu țelul de neatins, pe care s-a legat să-l îndeplinească. E ceasul cel mai nepotrivit pentru o acțiune secretă. Primejdia a crescut încă din primele luni ale lui 1917, după o perioadă de slăbire a autorității, a urmat un regim de constrîngere și de denunțuri. Guvernul, care a îngenuncheat în chip jalnic în fața grevelor revoluționare și a răscoalelor de primăvară, acum, după eșuarea lor, se răzbună de propria lui teamă și lașitate. Începe era falselor comploturi defetiste, al căror sistem fățarnic se generalizează în toate țările aliate. O vastă uzină de calomnii umple cu fumul ei puturos cerul Europei și al Americii. Nu e cea mai de lepădat dintre industriile de război. „Înțelegerea cu dușmanul”: un cuvînt șablon, un cuvînt mincinos, ce îngăduie cele mai josnice denunțuri. „Uniunea sfîntă împotriva trădării”, noua ligă, întemeiată în septembrie, cultivă bolile rușinoase ale urii și bănuielile dintre oameni. Fiecare se înarmează împotriva vecinului. Fiecare pin dește umbra celuilalt. Toată vara, Annette bîjbîie fără să facă un pas înainte. E cu totul neajutorată. Nu se poate întoarce la Franz fără să atragă atenția. Corespondența e citită. Cum să se înțeleagă cu el asupra unui plan? Și ce plan? Nici nu poate fi vorba să-l pună să străbată Franța pe jos; l-ar aresta de-a doua zi. Trebuie să se grăbească, să se folosească de surpriză. Franz va trebui s-o întîlnească în trecere, într-un tren de pe o linie principală, iar de acolo ea îl va 699

întovărăși pînă la graniță. Dar trenurile spre Elveția sînt controlate și la sosire și la plecare. Și cine-l va conduce pe Franz din orașul unde e internat pînă la trenul liberator? Cine-l va călăuzi la trecerea graniței? Un singur om nu e de ajuns ca să îndeplinească un asemenea plan. Și Annette n-are cui să se destăinuiască. Întîmplarea îi vine în ajutor. S-a întors la Paris în lunile de vacanță. Stă în apartamentul ei și ține în mînă o farfurie spartă din porțelan de China, una dintre rarele amintiri ce i-au mai rămas din casa elegantă a trecutului: Boulogne, locul unde cele două surori și-au petrecut luna de miere a primei lor prietenii. Și Sylvie tocmai se află la ea. Farfuria spartă, cu profilul albastru adînc al Alpilor pe ea, le amintește de peisajul de odinioară. Sylvie îi dă surorii sale adresa unui muncitor priceput, care poate repara stricăciunea. Și Annette recunoaște numele lui Pitan. Pornește în căutarea lui. Sylvie a prevenit-o însă că are puțini sorți să-l întîlnească: Pitan e totdeauna plecat, prăvălia e mai mult închisă decît deschisă. Totuși, Annette se duce la adresa indicată, undeva la marginea orașului. Și, din întîmplare, Pitan e acasă. E foarte mirat de vizita ei. Nu se lasă înșelat de pretext – deși de îndată ce a atins cu mîinile lui mari spărturile porțelanului degetele i-au devenit ușoare și se poartă gingaș cu petalele smulse ale firavei flori de foc. Dar nimeni nu vine de atît de departe pentru o reparație. Pitan o lasă să vorbească, fără să arate nici grabă, nici surpriză. Îi oferă politicos un scaun și, în picioare înaintea ei (în picioare, abia e mai înalt decît Annette așezată), o ascultă și o privește cu ochii lui buni, mîngîietori. Bărbatul acesta, în viața căruia nici o femeie nu pare a fi avut loc, nu se simte niciodată stingherit cînd vorbește cu o femeie. E firesc să para la 700

largul lui. Tot ce e curat și instinctiv chiar și la femeile trecute prin ciur și prin sita, le apropie de el. Omul acesta naiv știe să le ghicească șireteniile și dorințele, oricît de dibaci ar fi ascunse, și să nu se mire de ele. Nu le dojenește. Și nu le contrazice, chiar cînd îl mint. Cînd el gîndește „nu”, iar ele spun „da”, le asculta și dă din cap cu bunăvoință. Dar ochii lui serioși limpede că gîndește „nu”. Și, în fața zîmbetului lui prietenos, nici nu le vine în minte să se supere. Văd într-însul un camarad care nu se lasă înșelat, dar nici nu e complice, un prieten sincer și indulgent, care le primește și le respectă așa cum sînt. Încrederea nu întîrzie să se lege între ochii de cățel la pîndă și pupilele limpezi – ferestre neoblonite. Iar numele lui Marc rupe tăcerea. Fața gălbuie a lui Pitan se luminează. Spune: — Sînteți doamna Rivière? Tot ce știe despre ea și tot ce a ghicit îl fac să aibă pentru mama lui Marc un respect, pe care se grăbește să-l mărturisească. — Mă cunoști? spuse ea. — ÎI cunosc pe băiatul dumitale. — Nu-mi seamănă. — Firește că nu. E ca toți băieții. Se ostenește mult să nu-ți semene. De aceea te cunosc. — Îl stingheresc, fuge de mine. — Nu fugi după el! Viața este ca o pistă: merge în cerc. N-ai decît să aștepți. Cu cît se îndepărtează mai mult de dumneata, cu atît se apropie mai mult. Fața lui Pitan se luminează. Annette rîde. Se simt legați printr-o cunoștință comună: Marc Se simt prieteni. După ce a vorbit de el, Pitan li spune Annettei: — Cu ce vă pot fi de folos, doamnă Rivière? E vorba de el? 701

Annette roșește puțin, la gîndul că i-a dibuit pretextul fals: — Nu, nu e vorba de el. Adevărul e că am venit după un sfat pe care mi l-ai putea da. Scuză-mă dacă am luat-o de departe înainte de a-ți spune despre ce e vorba! — Da, am văzut de la început… Nu-i nevoie să te scuzi. Cu Uniunea lor sfîntă au ajuns să silească omul să-și bănuiască vecinul. „Nu vorbi! Tăcere! Păzește-te de cel care ascultă!... “. Săți spun drept, cînd te-am văzut m-am ostenit și eu să-mi țin gura. — Eu nu mi-o mai țin, spuse Annette. Și să faci cu mine ce vei vrea. Pitan vorbi deschis. Spuse cu blîndețe: — Cu mine nu-i nici o primejdie. Vorbește, doamnă Rivière! Nici unul dintre noi doi nu-i făcut să-și ascundă gîndul. Fără să ascundă nimic, Annette își dezvăluie simplu planul. Ascultînd-o, Pitan tresare ușor. Dar nu o întrerupe și o lasă să vorbească. După ce Annette a sfîrșit, el tușește și spune: — Dar, doamnă Rivière, știi ce poți să pățești? — Nu-i vorba de asta, răspunde Annette liniștită. Pitan tușește din nou. Se întreabă ce motiv o poate Împinge pe femeia asta să-și primejduiască viața și cinstea. Șovăie să vorbească. Dar ea l-a ghicit. — Întreabă-mă, domnule Pitan, tot ce vrei să mă întrebi! — Iartă-mă, doamnă Rivière! Dar dacă te interesezi de soarta acelui tînăr prizonier, oare n-ar fi mai bine pentru el să rămînă unde e, la adăpost, în loc să-l pui în primejdie? — Nu e vorba nici de siguranța lui, nici de siguranța mea. Pitan urmează fără ocol: — Prin urmare, pe celălalt îl iubești? Annette roșește din nou (cît de tînăr e încă sîngele ei!). — Nu, Pitan, nu e vorba de dragoste, crede-mă! Sînt prea 702

bătrînă. Nu se mai potrivește cu vîrsta mea. Nici nu m-am gîndit la asta. Nu mă gîndesc decît la prietenia lor – nu la cea pe care mi-o poartă ei mie; eu nu însemn nimic în ochii lor. Mă gîndesc la prietenia dintre ei. — Și pentru ea…? Pitan nu-și sfîrșește gîndul. Annette spune: — Nu merită osteneala să te jertfești? Pitan o privește îndelung. Ea adaugă, ca și cum ar vrea să se dezvinovățească: — Unul dintre cei doi e pe moarte. Așa că nu mai putem șovăi. Nu-i așa, Pitan? Pitan nu șovăie. A înțeles. L-a convins însăși nebunia acestui plan generos. Dar ochii lui o sorb pe Annette cu venerație. — Nu poți face asta singură, spune el după cîteva clipe de gîndire. — Dacă e nevoie, da, răspunde Annette. Pitan se mai gîndește puțin. Apoi se închină înaintea ei și strînge cu două degete puțin praf de pe jos. Îl duce la frunte. — Ce faci? întreabă Annette. — Mă înrolez în batalionul dumitale. Vezi dumneata, doamnă Rivière (și-a luat un scăunel și s-a așezat lîngă ca; îi vorbește în șoaptă), nu-i cu putință să faci tot ce trebuie în același timp și acolo, și aici. Un ajutor nu-ți strică. Și unde mai pui că trebuie să ții seama și de alte îndatoriri. De fiul dumitale. Nu trebuie să riști – de vreme ce se poate și altfel – să-i compromiți numele și viitorul, lăsîndu-te prinsă. Nu ți-ar fi recunoscător. Eu nu mă pun în primejdie decît pe mine. Astăzi un bărbat singur nu prețuiește prea mult. Lasă-mă pe mine să aranjez lucrurile – pe socoteala mea! Mă pricep! O să fac tot ce voi putea. — Dar, Pitan, spuse Annette mișcată, nici nu-i cunoști măcar 703

pe cei pentru care vrei să-ți pui viața în primejdie. — Cunosc prietenia, spuse Pitan. Sînt amîndoi prieteni. Sînteți toți trei prieteni. Sîntem prieteni toți patru. Prietenia e un magnet. Trebuie să fii mai tare decît fierul ca să! te împotrivești. — Lumea de astăzi! se împotrivește foarte bine, spune Annette. — Oricine știe, răspunde Pitan, că lumea de astăzi e o lume de uriași. Dar noi, doamnă Rivière, noi nu țintim atît de sus. Sîntem doar niște oameni obișnuiți. Discutară planul. Și Pitan luă asupra lui partea leului, fără putință de împotrivire. Se înțeleseră ca el să stea în legătură directă cu prizonierul. Și, cînd va sosi clipa, să devină călăuza lui, să i-l aducă Annettei, la trenul spre Geneva. Cu ajutorul unor prieteni se va ocupa și de trecerea graniței. Dar trebuia să cerceteze mai întîi terenul –, să nu grăbească nimic. În săptămînile următoare, Pitan va găsi un pretext să cerceteze, chiar la fața locului, lagărul de prizonieri. Îl va întîlni pe Franz și va pune cu prevedere bazele planului. Pitan vorbea de prevedere, dar treaba îl atrăgea pătimaș. Nici nu-i trecea prin minte gîndul că o asemenea faptă, în cazul că ar fi descoperită, ar atrage după sine o judecată grabnică pentru spionaj și înaltă trădare. Mai bine zis, cunoștea acest risc, dar nimeni nu-l lua în seamă. Cine știe? poate că în sinea lui treaba asta îl atrăgea. Partea himerică a planului îl cucerise. Năvalnic, cu ochi lucitori, se înfierbînta ca un cîine pe urmele vînatului. Deodată se opri, rîse în barbă și. Spuse: — Iartă-mă, doamnă Rivière! Sîntem la fel de nebuni amîndoi. În clipa cînd totul se sfărîmă – orașe și oameni – eu mă încăpățînez să repar oalele sparte. Și dumneata, dumneata încerci să lipești la loc bucățile de prietenie. Avem de ce rîde! Ei bine, să 704

rîdem împreună! Cumătrul Colas a spus: „Cu cît sînt mai mulți nebuni împreună, cu atît sînt mai mulți înțelepți…” Cine știe? Poate că mai tîrziu noi vom fi înțelepții! * Chiar a doua zi, Pitan începu pregătirile. Dar meseria lui, care cerea răbdare, îl învățase să-și cîntărească mișcările. Înainta pas cu pas. Se scurse toată vara. Cînd An not te re întoarse de la Paris la catedra ei, data acțiunii încă nu putea fi fixată. Dar între cei trei conjurați firele se înnodaseră temeinic. Așa încît, în ziua cînd Annette se reîntoarse în provincie, Pitan plecă spre granița elvețiană, ca să pregătească cealaltă parte a planului. În sanatoriul lui de lîngă Château-d’Oex, Germain dădea, firește, semne de nerăbdare. Nu putea să se exprime deschis în scrisori. Dar tot arăta prea mult, căci stăruia cu înfrigurare. Annette îi scria: „Vrei să nimicești totul?” Atunci el o punea să repete de douăzeci de ori: „Jură! Ai jurat!...” „Am jurat. Da. Mă ții legată. Muribundule, ne tragi după tine! Nu pui mare preț pe viața noastră. Sărmane copil! Te înțeleg… Nu încerc să mă desprind…” Începea un nou an de cursuri – al treilea. Dar situația se schimbase. Casa Chavannes îi era închisă. Nu pierduse numai tovărășia unor prieteni de care se legase. Prezența lor fusese pentru ea o protecție, de care se bucurase fără să-și dea seama. Faptul că fusese primită în intimitatea lor întețise toate bîrfelile invidioase din orășel; dar ele nu răzbiseră pînă la suprafață. Acuma, cînd scutul care o acoperea fusese dat la o parte, lumea nu se mai feri s-o atace. Se știa că sora lui Germain, doamna de Seigy-Chavannes, rămasă singură în țară, nu-i purta nici o simpatie Annettei. De la plecarea fratelui ei nici 705

nu se mai întîlneau. Bîrfelile, stăpînite pînă atunci, se răspîndiră acum în voie. De doi ani, femeile orășelului adunaseră ca niște furnici, grăunte cu grăunte, un șir de observații migăloase și nu prea binevoitoare. Fiecare își aduse partea ei la grînarul public. Observațiile fură puse laolaltă. Își împărtășiră bănuielile privitoare la viața particulară a Annettei, la maternitatea ei îndoielnică, la răceala în doi peri a patriotismului ei și la bunăvoința pe care o arătase dușmanului. Fără ca firul să fie descoperit, călătoriile din anul trecut, demersurile făcute și, de altfel, prea bine cunoscute, începeau să dea de vorbit. Era momentul ca Annette să-i lase lui Pitan toată partea activă a operațiilor, căci mișcările îi erau pîndite. Ea însă nu băgă de seamă nimic, în afară de o răceală sporită, care de altfel nu îngheța zîmbetul fățarnic de pe fețe și politețea mieroasă a gurilor strîmbate. Dar cînd e vorba să fim înștiințați despre grozăviile ce se pun pe socoteala noastră, nu ducem niciodată lipsă de prieteni. E o plăcere fermecătoare să dai o veste rea cuiva care n-o știe. E doar spre binele lui. Datoria se unește cu plăcerea. Cu această datorie se însărcină vitejește vecina Trottée. Trottée (văduva Trottat sau, mai exact, Tortrat) era spălătoreasa care îl pălmuise pe ofițerul german, iar apoi, mișcată subit de energia Annettei, arătase la spital o remușcare zgomotoasă. Avea vreo patruzeci de ani. Era o femeie de treabă, la locul ei, dar cu patima băuturii. Din ziua aceea de pomină, afișa un pacifism violent, chiar în fața jandarmilor, cate n-o luau în seamă. Iar Annettei îi arăta o simpatie gălăgioasă, de care aceasta s-ar fi lipsit bucuros. Dar locuiau ușă în ușă; Trottée avea clientele ei, și Annette trebuia s-o rabde pe spălătoreasă cu melița ei cu tot. Annette îi ierta multe din pricina soacrei bătrîne, care locuia 706

cu ea. Nu s-ar fi putut găsi două femei mai deosebite: Trottée, vorbăreață și mătăhăloasă, grasă, cu oase mari, cu un nas mare, burgund, care sparge ușile; mătușa Guillemette, măruntă, liniștită și firavă. Trecuse de șaptezeci de ani. Măritată a doua oară cu un plugar din regiunea Arras, primise din belșug botezul focului în timpul războiului. Bruma de avere li fusese nimicită. Moșul ei murise de supărare. Ea primise totul cu inima ușoară. Rămăsese singură săptămîni întregi, împreună cu soldații germani, sub bombardamentele compatrioților. Nu arătase dușmănie, nici împotriva celor care îi nimiceau averea, nici împotriva celor care atrăgeau nenorocirea asupra ei. Îi compătimea pe dușmanii încartiruiți la ea, cu care împărtășea primejdiile, și îi uimea cu demnitatea sa. Cînd își dăduse seama că orice strădanie de a schimba lucrurile era zadarnică și că tot ce strînsese o viață întreagă se irosea, arătase oaspeților ascunzătoarea în care izbutise să dosească puținul ce-i mai rămînea din merinde, sărmana ei comoară. Le spusese: – Luați, dragii mei băieți! Măcar să vă folosească; vouă, cît sînteți în viață! Bu acum sînt prea bătrînă. Nu mai am nevoie de nimic. Annette află toate astea de la unul din răniții germani, care se găsea în convalescență la spital. Acestuia! se îngăduiau plimbări scurte prin oraș. Fusese unul dintre oaspeții trecători ai mătușii Guillemette, lîngă Arras. Se bucură mult regăsind-o pe bătrînă, căreia îi păstra un respect plin de mirare. Spunea: — Acum, ziarele voastre, sperietoarele voastre, Barrès 128 și Poincaré 129, vă vorbesc în numele Franței. Cunosc eu adevărata 128 Maurice Barrès (1862-1923), scriitor francez, apologet al naționalismului burghez. 129 Raymond Poincaré (186o-1934), politician francez reacționar.

707

Franță mai bine decît ei! Annettei îi plăcea să stea de vorbă cu Guillemette atît cît le îngăduia trîmbița grozavă a norei Trottée. Desigur că bătrînă cu fire aleasă și purtări discrete nu simțea mai multă plăcere decît Annette auzindu-și nora. Dar nu-și arăta prin nimic altceva sentimentele decît printr-un zîmbet șiret, care dădea un farmec tineresc feței ei bătrîne. Nu credea că are dreptul să se plîngă. Fiecare pasăre cu cîntecul ei! Vizitele Annettei la cele două femei fură curînd cunoscute și comentate. Dintre cele două, una era bîrfită, cealaltă socotită suspectă, pentru că, după ce rămăsese trei ani în teritoriul ocupat, nu nutrea dușmănie împotriva germanilor, care o izgoniseră. Se aflase că, din cînd în cînd, cîte un prizonier german se oprea în trecere la mătușa Guillemette și că Annette luase parte la una sau două dintre aceste întrevederi. Încă o crestătură adăugată pe răboj. Dar Annettei, în fața căreia Trottée golise sacul cu bîrfeli, nu-i mai păsa de o acuzare în plus. Venise ziua pomenirii morților. Zi sfîntă. Adevărat cult al francezilor. Toate celelalte au fost adăugate mai tîrziu și sînt trecătoare. Dar la cuibul acesta, care e legat de măruntaiele pămîntului, iau parte toți cei ieșiți de acolo, toți cei care se vor reîntoarce acolo: cei de orice religie, și chiar cei fără religie. Annette se simțea la fel de legată de această zi ca și doamna de Seigy-Chavannes sau ca Trottée. Și, cînd veni ziua pomenirii morților, ea urmă, aproape fără să-și dea seama, fluviul de trecători, care se duceau în familii să viziteze cimitirul. Aproape de poartă o întîlni pe mătușa Guillemette, care umbla șchiopă tind. O luă de braț. Intrară împreună. Toate mormintele erau presărate cu flori, toate aleile curățate. Dar întrun colț, lîngă zidul dărîmat, printre buruieni, se afla o porțiune 708

de pămînt răscolit, gol, fără nici o cunună și acoperit cu cruci de lemn. Era cîmpul păcătoșilor. Morții dușmani, aduși de la spital. Fiind creștini, fuseseră îngăduiți în Valea Iosafatului, dar oamenii o luaseră înaintea judecății de apoi, care avea să despartă oves ab baedis130 și-i izolaseră. Bătrîna Guillemette nu-și avea locul dinainte reținut în rai. Îi spuse Annettei: — E acolo un băiețaș pe care îl cunosc. Unul blond, mărunt, cu ochelari. Era foarte politicos. Cînd găteam, se ducea să-mi scoată apă din fîntînă. Îmi vorbea de tatăl lui, de logodnică. Mă duc să stau puțin de vorbă cu el. Annette o întovărăși. Bătrîna nu știa să citească numele scrise pe cruci. Annette o ajută. În cele din urmă, găsiră numele căutat. Bătrîna Guillemette spunea: — Aici ești, băiețașule? N-ai avut noroc! Dar aici sau în altă parte, e totuna! Vezi că bătrîna nu te-a uitat? E drept că iniei nu sa gîndit să-ți aducă o floare. Dar o să-ți spună măcar o rugăciune. Annette o lăsă îngenuncheată în fața mormîntului. Se simțea jignită de sărăcia înghețată a acestor morminte – rude sărace, uitate înadins de familia morților sărbătoriți. Se întoarse la intrarea cimitirului, cumpără un braț de flori de la gardian și, fără să judece că gestul ei putea să pară provocător în ochii celor care o vedeau trecînd, se duse la morții huliți, sub pămîntul dezgolit, și împrăștie flori. Bătrîna își isprăvea liniștită rugăciunea. După ce sfîrși, Annette o luă din nou de braț și se întoarse. Atunci, cele două femei văzură că la marginea locului blestemat se adunase un grup de privitori. Niște femei cu copii și 130 În limba latină în original: oile de capre.

709

cîțiva mic-burghezi le arătau cu degetul, vorbind cu însuflețire. În spate, la oarecare depărtare, două-trei doamne urmăreau scena fără să se amestece. Cînd mătușa Guillemette și tovarășa ei trebuiră să străbată în trecere gardul acesta viu, văzură că are spini. O cumătră striga: — Să ducă florile noastre la stîrvurile alea! Annettei începu să-i fiarbă sîngele în vine. Făcu o sforțare să tacă și trecu mai departe cu un aer mîndru. Nu îndrăzniră să! se adreseze. Dar de mătușa Guillemette nu se sfiau. O înjurau: — Bătrînă ticăloasă! Vîndută! — Păi ce! spunea cumătră. Parcă n-am ști că a făcut negoț cu boșii! Bătrîna dădea încet. „Frumos negoț! A pierdut totul!…” Annette nu se arăta tot atît de înțeleaptă. După obiceiul ei, îi luă apărarea atacînd. Spuse că e josnic să nu-ți oprești răutatea în fața morții și că sub pămînt toți sînt la fel: nu era nici o deosebire între cei care se aflau aici și cei care se aflau acolo. Lumea protesta. Scoasă din sărite, Annette declară sus și tare că-i cinstește pe morții germani ca și cum ar fi murit pentru Franța: toți au fost jertfiți și toți sînt deopotrivă victime. Spuse destule lucruri pentru ca, în numărul de a doua zi, cele trei ziare locale, de trei culori, de la roșu la alb, să-i facă cinstea unui articol violent, care reproducea cuvintele scandaloase ale unei profesoare, funcționară de stat, și cerea guvernului sancțiuni împotriva ei. Urmarea nu se lăsă așteptată. Annette fu chemata! a directorul liceului. Și o anchetă sumară, căreia ea nu încercă să-i domolească asprimea, duse la suspendarea sa din postul de profesor. Nu răspunse nimic și-și făcu bagajele. Era obosită. De altminteri, sunase și ceasul acțiunii. Trebuia să aibă 710

mîinile libere. * Pitan era gata; avea planul pregătit în întregime. Verificase toate amănuntele la fața locului. Se însărcina să se ducă și să-l aducă pe Franz din lagăr și să-l însoțească pînă la tren, de unde Annette avea să-l călăuzească pînă la ultima stație de cale ferată dinaintea graniței franceze. Acolo, un prieten de-al lui trebuia săi vină în întîmpinarea fugarului și să-l conducă la graniță pe drumuri ocolite. La graniță se găsea un han care „printr-o ciudată și norocoasă întîmplare, era așezat în amîndouă țările: o ușă dădea în Franța, alta în Elveția. Trecerea graniței era o jucărie. Partea cea mai primejdioasă, Pitan o oprise pentru sine. Annette fusese cruțată. Totuși, nici rolul ei nu era lipsit de primejdie. Trebuia să facă rost la Paris de două bilete pentru Elveția. Și, ca să le obțină, trebuia să arate la casa gătii două pașapoarte, cu vize în. Regulă, pentru locul plecării și pentru data indicată. Pitan se obligase să-i facă rost de un pașaport, ale cărui semnalmente să corespundă cu cele ale lui Franz. Dar, din nu se știe ce pricină, Annette nu primi nimic. Vremea trecea. Ziua hotărîtă se apropia. Annette se încumetă să ceară doua pașapoarte, unul pe numele ei, celălalt pe numele fiului ei. Era o idee nebună. Marc era mai tînăr decît Franz și nu-i semăna de loc. Dar nu se mai putea aștepta. Annette se hotărî să riște totul. De altfel, socotea că nu va fi nevoită să folosească pașaportul decît la scoaterea actului. Nu-i fu greu să-l obțină la Paris, cu ajutorul lui Marcel Franck, în timp ce mulți alții, mai îndreptățiți decît ea să facă aceeași călătorie, pierdeau săptămîni întregi cerșind o autorizație, care pînă la urmă le era refuzată.. Asta-i frumusețea regulamentelor! îi încurca doar pe nevinovați. Ca s-o scuzăm pe Annette, trebuie 711

să spunem că nici nu-și dădea seama de norocul ei. Cînd voia un lucru, îl voia atît de aprig, încît i se părea firesc ca lucrul să se întîmple. Și împărtășea încrederea ei celor de care atîrna îndeplinirea dorinței. În cazul de față, pretextul invocat fu sănătatea băiatului ei, pe care îl conducea în Elveția. Marcel nu ceru lămuriri mai amănunțite, ci se însărcină cu demersurile trebuincioase. Annette plecă în provincie în ajunul zilei pe care o hotărîse Pitan. Potrivise astfel lucrurile, încît cele două acțiuni să urmeze îndată una după alta. În scurtul răgaz dintre ele, n-avea nici un loc precis unde să se adăpostească, era ca o pasăre pe ramură. Scăpă astfel de supravegherea și de ochii provinciei, ca și de cei ai Parisului. Fiindcă, trecînd prin Paris, nu înștiință pe nici una din cunoștințele sale. Sylvie știa numai că sora ei fusese concediată. Aflase și pricina. Dar nu cunoștea data întoarcerii ei. Annette avea de gînd să rămînă la Paris doar atîtea ceasuri cîte îi trebuiau pentru a-și pregăti călătoria. Voia să aștepte succesul aventurii, înainte de a da ochi cu ai săi. (Dacă va fi insucces, aveau să afle destul de curînd.) Sosi deci fără știrea nimănui, în seara lui 9 noiembrie, după căderea nopții. Luă o cameră la un hotel mic, pe lîngă gara P.L.M.131 Din nou norocul îi surîse. Granița franco-africană era mereu închisă. Fusese închisă la sfîrșitul lui octombrie, în urma înfrîngerilor italiene. Mai era încă închisă la 9 noiembrie. În ziua de 10 fu redeschisă – se spunea că numai pentru o zi. Era tocmai ziua hotărîtă. Înfrigurată, Annette își petrecu dimineața și aproape toată după-amiaza cu formalități, așteptări, pierderi nesfîrșite de vreme la Prefectura poliției, apoi la Ministerul de 131

Paris-Lyon-Marseille.

712

Externe, pentru ca să scoată pașapoartele și să le vizeze. La gară luă biletele de tren. Cînd sfîrși (ziua cețoasă și întunecată stătea să asfințească), Annette se întoarse la hotel, ca să se odihnească, în vederea nopții ce o aștepta. Dar camera era înghețată. Acum. Cînd nu mai alerga, Annette se simțea tulburată. Oboseala o îndemna să se gîndească la toate motivele pentru care încercarea putea să dea greș: fuga lui Franz nu va fi oare descoperită numaidecît? Va ajunge el la timp spre a întîlni trenul? Și pe ea, vor lăsa-o oare să treacă ceva mai tîrziu, cu cele două bilete ale ci? Liniște! Avea să vadă curînd… Fiecare ceas cu fapta lui! Să tacă gîndurile! își aduse deodată aminte că nu luase nimic de mîncare: Franz va veni istovit. Ieși din nou în oraș. Pentru cîteva clipe. Era trecut de patru. Ziua se stingea. Un aer umed și moale plutea deasupra orașului. O ploaie măruntă, uniformă și neîntreruptă, care părea că iese din asfalt și din zidurile caselor, îi străpungea pe trecători. Parisul zăcea în ceață, ca un om sub pătură. Nu se vedea la patru pași depărtare. Din perdeaua de picături se iveau deodată trecătorii, cu care te încrucișai și care se afundau înapoi în ceață. Era mai sigur așa pentru cineva care nu dorea să fie văzut. Dar, în același timp, era și o cursă… Și, deodată, zidul de ceață fu spart de un cap tînăr și uimit, de un strigăt. Și, mai înainte ca Annette să-l recunoască, o mînă o și apucă de braț. În fața ei stătea Marc. — Mamă! tu ești! Rămase mută de uimire. Era întîlnirea la care s-ar fi așteptat cel mai puțin. El o privea fericit și iscoditor.. O sărută, era aparat de umbrela Annettei. Buzele și obrajii le erau uzi de ploaie. Annette își recăpătă cu greutate stăpînirea de sine. Marc o întrebă: 713

— Așadar, te-ai întors? Vii acasă? Ea îi răspunse: — Nu. Sînt doar în trecere. Marc se miră: — Cum? Dar rămîi noaptea asta? — Nu, plec astă-seară. Marc nu mai pricepea. — Cum? Pleci astă-seară? Unde, de ce, pentru cît timp? De cînd ești aici? Ești în trecere? Și nici nu m-ai înștiințat măcar! Annette își regăsise cumpătul: — Iartă-mă, dragul meu! Dar n-am aflat nici eu decît în ultima clipă. El începu iar să întrebe, cu o stăruință plină de ciudă. — O să-ți explic mai tîrziu. Aici nu se poate, în stradă, pe ploaie. — Ei bine, să ne întoarcem acasă! Ai vreme pînă seara. — Nu, trebuie să mă întorc acum la gară. Marc o privea țintă. Se întunecă la față. — Bine, te însoțesc pînă la vagon. Annette trebuia să se întoarcă la hotel. Nu voia ca fiul ei să știe că trăsese acolo. Din nenumărate pricini nu-i putea destăinui planul. Nu trebuia să-l compromită în treaba asta. Și apoi, ce-ar fi spus el? N-avea încredere într-însul, în caracterul lui; nu-l socotea în stare să-i priceapă gîndurile, îl credea dușmănos. Nu, nu putea vorbi! Era în joc o altă viață. Dar dacă nu vorbea, însemna să-i îndreptățească bănuielile.! le și stîrnise. Ce-și închipuia Marc de trecerea ei tainica prin Paris? Roșea înaintea fiului ei. Spuse: — Întoarce-te acasă, dragul meu! Ploaia s-a întețit. O să te uzi leoarcă. 714

El ridică din umeri: — Doar n-ai venit fără nici un bagaj. Unde l-ai lăsat? Vreau să-l iau și să ți-l aduc. — N-am nevoie de nimeni. El simți jignirea, dar se prefăcu că nu pricepe. Voia să știe unde se duce Annette: — Ți-ai luat bilet? Nu-i răspunse. Marc se ținea după ea. Annette simțea că o spionează. Încercă să găsească un pretext, dar nu păși nici unul. La un colț de stradă, se sili să ia un ton autoritar: — Să ne despărțim aici! El repetă cu încăpățînare: — Pe peronul gării. Annette spuse tăios: — Te rog să mă lași singură! Marc umbla mai departe pe lîngă ea. O cuprinse minia. Îl apucă de umeri: — Destul! Te opresc să mă mai urmărești! El se opri de parcă ar fi fost pălmuit. Annette știa că nu-i va ierta jignirea. Dar începuse și trebuia să meargă pînă la capăt, căci n-avea alt mijloc să-l îndepărteze. Jignit, băiatul o jigni la rîndul lui: — Ce ai de gînd să faci? N-ai încredere în mine? — Nu! Marc se întoarse și plecă. Annette îl strigă: — Marc, îmbrățișează-mă! El nu se întoarse, ci se îndepărtă, cu mîinile în buzunare, cu umerii ridicați de furie, rănit în adîncul sufletului. Vălul de ceață îl acoperi. 715

O clipă, Annette rămase nemișcată de emoție, apoi se repezi pe urmele lui: — Marc! Doamne sfinte! Annette fugea, ciocnindu-se în ceață de trecători. Voia să-i spună: Iartă-mă! O să-ți explic… Așteaptă!…” Prea tîrziu! Era departe. Îl înghițiseră noaptea, ceața. După cîteva minute, Annette se întoarse. Trebuia să se gîndească la celălalt. Celălalt nu putea aștepta. * Tulburarea plecării o împiedică să se gîndească prea multă vreme la Marc. Trebuia să vizeze biletele la intrarea pe peron. Funcționarii îi cercetau unul cîte unul pe călători. Existau nouă posibilități din zece să nu! se vizeze decît un singur bilet. Pentru a treia oară norocul o ajută. Trecuse o familie. Tatăl, mama, trei copii, unul în brațele tatălui, altul de mîna mamei. Al treilea copil, o fetiță de doisprezece ani, rămăsese puțin în urmă. Annette o luă de mînă, zîmbi și întinse cele două bilete funcționarului, care, cu gîndul aiurea, nu observă manevra. Trecu, spunînd cuvinte drăgălașe copilului, pe care îl trecu apoi în seama părinților. Se îngrămădiră în vagoane. Compartimentele erau pline. Annette rămase în picioare pe culoar. După o așteptare foarte lungă, trenul porni în noapte, cu toate luminile stinse, de teama avioanelor dușmane, al căror atac fusese semnalat. Se opriră întrun cîmp întunecat. Ploaia cădea stăruitoare pe acoperiș și pe geamuri. Annettei! se părea că e uitată în mijlocul cîmpului. Era umed și frig. Adormi în picioare, strînsă între peretele vagonului și vecinii care o înconjurau din toate părțile. O dureau genunchii și fluierele picioarelor. Murea de oboseală. Visa, trezită din cînd în cînd de zdruncinăturile trenului care pornea din nou, și 716

recădea în alte vise. Îi visă pe Marc și pe Franz. Se afla într-o cameră. Camera ei din provincie. Franz a venit s-o întîlnească. Trebuia să plece împreună. Își fac bagajele. Sînt gata… Se deschide ușa… E Marc… Franz se ascunde în camera de alături. Dar Marc l-a văzut. Privește cu un zîmbet răutăcios, cu o expresie încăpățînată. Îi propune Annettei s-o întovărășească. Dar ea știe că Marc vrea să-l denunțe pe prizonier. Marc se îndreaptă spre camera unde s-a ascuns Franz. Annette se așază în fața ușii. Marc spune: „Lasă-mă, mamă! Vreau să-l văd pe dragul de Franz. Avem de vorbit.” Annette strigă: „Știu ce vrei. Dar n-o să treci!” Se înfruntă, lipiți unul de altul. Marc o. Înspăimîntă. Privirea lui batjocoritoare are o lucire crudă. Spune, dînd-o la o parte pe aceea care-i închide drumul: „Haida de! Pun eu mîna pe amantul tău!” Indignarea, teama stîrnesc în mintea Annettei o furie fără margini. Se vede cu un cuțit de bucătărie în mînă; încă o clipă și cuțitul va lovi. În sforțarea convulsivă pe care o făcu pentru a se smulge crimei, se trezi în picioare, în bezna vagonului. Avea suflarea întretăiată. Groază și rușine. Se înăbușea. Insulta adusă de fiul ei, insulta adusă fiului ei, bănuiala pîngăritoare care-i murdărea pe amîndoi (el sau ea, era același lucru!), suflul crimei îi apăsau mădularele tremurătoare. Își spunea: „Se poate oare? Se poate să-mi fi trecut gîndul ăsta prin minte, să se fi aflat în mine?” Se socotea de două ori criminală față de copilul ei: o dată pentru bănuiala infamă și a doua pentru încercarea din vis. Și nu se putea împiedica să gîndească mai departe: 717

„Dacă lucrurile ar fi ajuns pînă acolo, l-aș fi ucis oare?” Ideea că vorbise tare, că vecinii putuseră s-o audă îi îngheță delirul. Se stăpîni, înghiți suspinele ce-i umflau pieptul. Și auzi din nou huruitul trenului în noapte. Nu! Nimeni nu luase în seamă frigurile ei. Fiecare le avea pe ale sale. Și, în întunericul protector, își șterse lacrimile ce-i ardeau obrajii. Cuvintele a doi vecini o aruncaseră din nou în acțiune. Spuneau că trenul își schimbase traseul și că o luase la stînga, în loc să urmeze linia din Bourbonnais. Annette începu să tremure. Întîlnirea nu mai putea să aibă loc! Cu fruntea lipită de geam, scotocea întunericul cu ochii, fără să recunoască masele de umbră, ce se scurgeau pe drum. Dar la prima stație tresări: era stația hotărîtă… Se uită pe fereastră. Doi țărani. Cîțiva soldați. Cel așteptat nu se urcă. Era sigură că treaba dăduse greș. Roasă de teamă, încercă să străbată culoarele vagoanelor. Dar printre trupurile îngrămădite, abia se putea circula. Trenul porni din nou, apoi se opri iar între stații, din pricina unor lucrări ce se făceau pe linie. Luminile se stinseră din nou. Orbește, cu capul plecat, Annette se străduia să înfrunte curentul înțepenit de oameni. Parcă ar fi fost prinsă într-o banchiză. Trenul se urni, lumina se ivi din nou. Și la lumina fumegîndă a lămpii îl văzu pe culoar, în picioare în fața ei, pe cel căutat! Stăteau față în față. În bucuria care-i străfulgera, buzele lor se întîlniră. Aveau prea multe să-și spună! Mintea se oprise și vorbea trupul. Fratele pierdut își regăsea sora. Franz se credea rătăcit fără nădejde și singur. Nu era în stare să se descurce singur, nu știa cînd să coboare, cum să se călăuzească, se simțea înnebunit. Annette! se păru un înger picat din ceruri. O strîngea în brațe, ca un copil. Și ea îl strîngea fericită, cum își strînge găina puiul. Unul lîngă altul, își povestiră 718

în șoaptă, prin cuvinte întretăiate, pățaniile. Șiret cum era, Pitan se ferise de cursa din stație și îl dusese pe cîmp, pînă la o movilă de pămînt, unde trenurile opreau din pricina lucrărilor. Acolo, în beznă, Franz se suise. O oră mai tîrziu, schimbau trenul. Li se controlară biletele. Primejdia cea mare trecuse. Mai rămînea saltul periculos de la graniță. Dar încrederea se reîntoarse în inimi. Acum, Franz nu se mai temea. Trecuse deodată de la o extremă la alta. Și veselia lui de băiețandru o molipsi și pe Annette. Nu se mai gin dea la oboseală, la coșmaruri, la scumpul ei băiat și nici la firele albe din părul ei. Ațîțați, rîzînd, pălăvrăgeau ca doi școlari care se bucură de o glumă bună. Se prefăceau că sînt frate și soră. Și Franz deschise amuzat o convorbire despre negoțul de ceasuri și despre niște vecini cu nume ciudate dintr-un orășel elvețian de lîngă Jura. Cine ar fi știut adevărul și i-ar fi văzut cum rîd, i-ar fi socotit nebuni. Dar prea stătuseră cu nervii încordați. Va fi vreme destulă și mai tîrziu pentru mîhnire! Pînă la urmă, ațipiră stînd de vorbă. Și, deodată, capul lui Franz se sprijini de umărul Annettei; iar pe părul lui Franz se rezemă obrazul femeii adormite. În mijlocul unui vis, mătăsos ca o pernă, o trezi datoria „Trezește-te!...” (Annette se împotrivea…) „Trezește-te! bate la ușă...” „Cine?” „Cineva pe care-l iubești!.” (ÎI văzu pe Marc; dar îl numea cu un șir de nume deosebite.) „E urmărit. Scoală-te! Deschide!” Făcu o sforțare, se învîrti ca într-un pat, își regăsi suflarea, sări din pat. Deschise ochii. Se lumina de ziuă. Trenul se oprise. Aici 719

trebuia să coboare Franz. Îl trezi în grabă. Coborî cu el. După cum fusese plănuit, intrară împreună în restaurantul gării. Un țăran cu părul sur se așeză la masa lor. Era liniștit și molcom în vorbă și mișcări. Ceru vești de la Pitan. Băură împreună cafea neagră. O clipă mai tîrziu, ai fi zis că cei doi bărbați veniseră împreună de la țară, ca s-o salute pe Annette în trecere. Se despărțiră și se îndreptară spre tejghea. Țăranul cunoștea locurile și oamenii. Schimbă în liniște cîteva cuvinte tărăgănate cu patronul restaurantului, apoi ieși fără grabă pe o ușă lăturalnică. Franz ducea un paner cu căni de bere, pe care țăranul le cumpărase. Annette se sui în vagon. Trenul porni. Prin fereastra compartimentului, zări sub cerul în asfințit, printre cîmpiile strălucind de zăpadă, încercuite de bariera aspră a munților, drumul alb, pe care se îndepărta, căutînd o crăpătură în gardul dintre nații – dintre închisori – o căruță ce-l ducea pe un tînăr spre prietenul pe moarte.

720

PARTEA A PATRA Orașul mare, întins pe cele două maluri ale lacului Leman, se ivea rece și limpede în lucirea soarelui și sub suflarea vîntului. Annette intră în primul hotel pe care-l găsi la ieșirea din gară și opri două camere pentru noapte. Se simțea hărțuită, dar nici nu se gîndea la odihnă. N-avea liniște înainte de a-l ști pe Franz în siguranță. Deși el nu putea să sosească înainte de înserare, Annette petrecu după-amiaza pîndindu-l, lîngă gară, într-o grădiniță, despre care-i pomenise și lui. Se prăbuși pe o bancă, dar n-avea astîmpăr și începu să se plimbe încoace și încolo, cu picioarele frînte, înghețată de vîntul care șfichiuia. Nu se deporta însă de postul ei decît atît cît să nu atragă atenția și dădea mereu tîrcoale locului. Ziua trecu, se lăsă noaptea și Annette se înapoie acasă. Prin fereastra odăii zărea colțul grădinii, poarta. Cu privirea ațintită, pîndea umbra fiecărui trecător, sub lumina electrică. Către orele zece, ieși din nou. Crivățul înghețat pătrundea în alei. Luminile cerului păreau că pîlpîie sub suflarea vîntului; si Annettei i se părea că făcliile acelea erau gata să se stingă. Sună zece jumătate, cînd Franz se arătă – cu mersul lui nesigur și pasul repezit, cu aerul lui de copil rătăcit, care își mușcă buzele ca să nu plîngă. Trecu prin fața ei fără s-o vadă. Cînd Annette îl strigă, băiatul țipă de bucurie. Ea îl potoli cu un gest; era fericită. Franz adunase pe el tot noroiul drumului. Întrun colț al aleii îl scutură cu mîna, ca nu cumva să atragă atenția prim înfățișarea lui. El o lăsă să facă ce vrea, fără să-și ceară scuze. Se simțea fericit că nu e singur, că poate vorbi. Annette îi spunea să aștepte cu povestirea pînă ce vor ajunge acasă. De pe 721

urma frigului din timpul nopții și de peste zi, Annette se alesese cu un guturai. Dar, bucuroasă cum era, nici nu se gîndea la asta. Un val de călători ieși grămadă din gară. Nimeni nu băgă de seamă intrarea lui Franz la hotel. Annette îl înscrisese în registru ca pe fratele ei. Cele două odăi dădeau una într-alta. Annette îi dădu de mîncare. El înghițea și vorbea, vorbea, povestind pe nerăsuflate toate amănuntele evadării. Ca să-l silească să vorbească mai încet, Annette se apleca deasupra lui și-l îndopa cu prăjituri. Cu ochii înlăcrimați de guturai, cu capul greu, strănutînd și suflîndu-și tot timpul nasul, pica de somn. El nu vedea nimic. Nu mai sfîrșea cu mîncarea și cu povestitul. Și, cu toată oboseala ce-o dobora, Annette dorea și ea ca povestea să nu se mai sfîrșească niciodată. Niște lovituri în perete le amintiră că mai există și alți oameni. Atunci tăcu și Franz. Și deodată îl cuprinse oboseala; se aruncă zdrobit pe pat și adormi. Annette însă, înfrigurată, se sucea și se răsucea fără încetare, trăgînd cu urechea spre odaia alăturată. Ușa era deschisă. Auzea cu încîntare răsuflarea regulată a tînărului ei tovarăș; se îmbăta de bucuria de a-l fi salvat. Gîtlejul îi ardea, simțea o apăsare pe piept; își acoperea gura cu cearșaful, să n-o audă tușind. A doua zi, dis-de-dimineață, se sculă pentru a-i curăți hainele și ieși ca să-i telefoneze mamei lui Germain: — Sosim… Cînd se întoarse, Franz tot mai dormea. Annette stătea la îndoială dacă trebuie să-l deștepte sau nu. Îl privea. Apoi se privi pe ea în oglindă; își văzu fața înroșită de guturai și de vînt, nasul și ochii umflați. Îi era ciudă. Dar ciuda pieri ca a umbră. Ridică din umeri și lise. Trenul spre Château-d’Oex pleca în cursul dimineții. Îl trezi 722

pe Franz. El nu se miră văzînd-o la căpătîiul lui. Și era doar atît de sălbatic cu femeile! Pentru el Annette nu mai era o femeie; o socotea în slujba lui. I se părea firesc s-o vadă bătîndu-și capul pentru el. Își dădea ușor încrederea oamenilor – dar era mereu gata să și-o ia înapoi. Cînd Annette îi spuse că, în seara aceea, se vor afla lîngă prietenul lui, fața lui mobilă se înnegură: era atît de aproape de țintă, încît i se făcu teamă! Pe urmă îl cuprinse nerăbdarea; și sări brusc din pat, îmbrăcîndu-se sub ochii Annettei: ca nu mai exista pentru el. Plecară de la hotel. Franz lăsă totul în grija ei; o lăsă să plătească, să ia biletele, să se informeze de venirea timului, să aleagă locurile; nici măcar nu-i dădu o mina de ajutor la caratul bagajelor. Dar se opri ca să-i cumpere un buchet de violete. Era lipsit de spirit practic si nu știa să țină piept vieții; puhoiul de călători îl îmbrîncea de pe peron; dacă Annette nu s-ar fi întors ca să-i facă semn și nu l-ar fi așteptat, Franz ar fi pierdut-o. Făcea parte dintre oamenii care nu se concentrează niciodată asupra lucrului pe care-l săvîrșesc. Emoțiile pe care le aștepta îi umpleau sufletul. În zadar încerca Annette să-i îndrepte gîndul în altă parte. În tot timpul drumului, băiatul nu văzu nimic și le înțelegea toate pe dos. Atunci avu Annette răgazul să-l privească. Nu trăia decît într-un singur gînd: așteptarea și graba, fericirea și teama. În fața lui nu se afla Annette, ci Germain. Fiecare învîrtitură a roții îl apropia de el. Annette îl vedea cum mișca buzele, ca și cum ar fi vorbit cu prietenul care se apropia. Cînd ajunseră la Château-d’Oex, Annette îl rugă să-și încetinească mersul și o luă înainte spre vila Chavannes, ca să-l pregătească pe Germain. 723

Bolnavul, care fusese prevenit, stătea lungit pe un șezlong din balcon. Maică-sa se afla lîngă el. Germain voise să se scoale, dar nu se putuse ține pe picioare. De patru luni, de cînd îl părăsise Annette, se schimbase, era groaznic. Pe Annette o izbi transformarea și, oricît se grăbi să-și ascundă impresia, prima ei privire trădase totul. Cînd o văzu intrînd, bolnavul făcu o mișcare de parc-ar fi vrut să-i iasă în cale; apoi își dădu seama că îi e cu neputință și se resemnă. Annette îi vorbea; el o privea, așa cum privești un paravan ce-ți ascunde omul pe care vrei să-l vezi; se încrunta ca să înlăture obstacolul. Atunci Annette dispăru și, întorcîndu-se spre ușa întredeschisă, îl lăsă să vadă ceea ce-i căutau ochii. Franz intră clătinîndu-se; se opri, văzu, se repezi. Cei doi prieteni erau din nou împreună. De luni de zile își închipuiseră în minte, de zeci de ori, clipa întîlnirii. Dar nimic nu se petrecu ca în mintea lor. Nu-și cuprinseră inimile, nu se sărutară. Nu rostiră nici unul din cuvintele pe care cu o clipă înainte ardeau să și le spună. După ce schimbară o privire, Franz, oprit în elanul lui, se prăbuși la picioarele șezlongului, cu fața ascunsă în pătură. Era înțepenit de spaimă la vederea prietenului, pe care-l lăsase plin de viață și pe care acum nu-l mai recunoștea. Iar Germain, care văzu străfulgerarea aceea de spaimă, se văzu și pe el în lumina ei, și între ei se căscă moartea, despărțindu-i. Palid și înțepenit, Germain simțea capul prietenului lipit de picioarele lui; îl mîngîia ca să-l apere de groaza aceea nemărturisită. Dar groază îl cuprinsese. Știau amîndoi că nu se mai află pe același mal: nu mai erau ai aceluiași timp. Diferența neînsemnată de vîrstă ce le despărțea pașii devenise nemărginită. Unul făcea parte din generația morților, celălalt din generația 724

celor vii. Fără să crîcnească, înghețat, Germain primea ca el să fie acela – el, cel mai în vîrstă, omul de dincolo – care să-l mîngîie pe cel rămas aici. Doamne! ce departe erau unul de altul! Franz plîngea cu hohote, Germain spuse celor două femei, pe care le îndepărtase la început cu o mișcare de nerăbdare și care stăteau ascunse în umbră, aproape de ușa balconului: — Vedeți doar că suferă! Luați-l de aici! Annette îl trase pe Franz în fundul odăii; îl așeză pe k scaun, îi șopti vorbe de mîngîiere, reproșuri de mamă. El își șterse lacrimile, se rușină și se potoli. Prăbușit pe pernă, cu spatele spre odaie, cu privirea stinsă și secătuită de viață, Germain privea țintă spre munții triști și sterpi; n-o asculta pe maică-sa, care-i vorbea. * După prima lovitură, voințele lor se întăriră. Mintea se puse să clădească pornind de la fapte noi. Iar inima îi obloji în grabă iluzia rănită, de care avea nevoie pentru a trăi și a muri. Dintre cei doi, Franz, cel mai supus instinctului și, prin urmare, cel care știa să se înșele cu mai multă viclenie, izbuti să uite mai repede ceea ce nu dorea să-și amintească. De cum sosi seara, din odaia lui (fusese adăpostit într-o vilă din vecini), îi scrise prietenului lui una dintre acele scrisori avîntate, prin care se înșela singur și urmărea să-l înșele și pe Germain asupra emoției arătate la prima lor întîlnire. Iar cînd își re văzu prietenul, izbuti – de bine, de rău – să-l facă să semene cu chipul pe care și-l făurise. De îndată ce stinghereala trecu, reveni și intimitatea, ba chiar, la Franz, nepăsarea tinereții acoperi totul. Dar dacă el putea să uite, Germain nu uita. El n-avea viitorul înainte ca să poată pierde trecutul din vedere. Nimic din ceea ce văzuse nu se șterse; 725

mai păstra încă, arzătoare, imaginea groazei care, la vederea lui, se ivise pe fața prietenului. Uneori mai zărea încă, în străfulgerări, imaginea aceea. În mijlocul unei convorbiri, o umbră trecea pe fața însuflețită a lui Franz; nasul i se încrețea, sprîncenele! se încruntau: atîta ajungea! Germain, cu privirea lui ascuțită, citea totul dincolo de învelișul exterior. Franz simțea moartea și se depărta. Cînd își dădea seama, încerca să-și schimbe expresia. Prea tîrziu! Nu-și putea ascunde sila în fața mormîntului. Germain îi spunea Annettei cu amărăciune: — E sănătos. Are dreptate. Totuși, încetul cu încetul, iluzia sfîrși prin a umple găurile pînzei de păianjen. Franz izbuti să nu mai vadă pe fața bolnavului degetul care modelează obrazul morților. Sfîrși prin a uita de ceasul ce se apropia. Nu-l mai văzu decît pe prietenul de odinioară, pe prietenul iubit. De altfel, cînd Franz era în preajma lui, Germain se însuflețea; buzele! se făceau mai roșii, ca și cum, pe-ascuns, s-ar fi folosit de fard. Annette i-o spuse, cu ton glumeț. El îi răspunse: — Crezi că glumești? Află că-i adevărat! Mi-e teamă să nu-l înspăimînt, Iar cînd simțea că se apropie suferința și că n-o mai poate stăpîni, o ruga pe Annette să-l ducă pe Franz la plimbare, ca să nu-l vadă. La început, Annette n-avusese de gînd să rămînă la Châteaud’Oex mai mult de o zi sau două. Voise să lase prietenul în brațele prietenului și să se întoarcă, a doua zi, la Paris. Dar cînd văzu cît de serioasă e starea lui Germain, își amină plecarea. Nu putea să-l părăsească pe pragul porții de umbră. Deși nu voia să i-o arate (nu suferea gîndul de-a fi cuiva o povară), Germain o lăsă totuși să ghicească cu cită înfrigurare 726

dorea ca ea să-și amîne plecarea. Îi era teamă să rămînă singur cu Franz. Annette simți că amîndoi prietenii aveau nevoie de ea. Își amînă prin urmare plecarea pe mai tîrziu, în ciuda datoriilor ce-o chemau la Paris; dar datoria ce-i cerea să mai ușureze puțin povara călătorului pe cale să părăsească bătrîna noastră lume! se păru cea mai poruncitoare din toate. Annette își luă o însărcinare grea. Avea să fie duhovnică amîndurora. Era singura ființă fața de care cei doi își puteau destăinui gîndurile cele mai tainice: căci acum nu mai îndrăzneau să și le încredințeze unul altuia. Franz era mai indiscret. Din clipa în care căpătase încredere în ea, nu era nici un lucru pe care să nu i-l încredințeze. Spunea tot ceea ce oamenii trec de obicei sub tăcere. Annette nu se amăgea. Știa că Franz și Germain! se încredințau, nu pentru că ea era Annette, ci pentru că se afla acolo, alături de ei, pentru că era o femeie oarecare, iar ei aveau nevoie de o ureche binevoitoare și sigură, căreia să! se destăinuiască. Nu era nicidecum un semn de dragoste. Fiecare nu era preocupat decît de ființa celuilalt și de sine. Dar, deși știa, Annette se lăsa cuprinsă de suflul pătrunzător al acestei intimități ciudate. Pentru a ajunge de la unul la celălalt, razele nevăzute ale dragostei lor treceau prin ea. Franz îi spunea Annettei (în timp ce se plimbau împreună): — Îl iubesc. Nu-l iubesc decît pe el. Nu pot să i-o spun. Mă privește aspru. Nu mi-ar da voie. Zice că nu suferă sentimentalismul. Asta nu-i sentimentalism. Doar știe, știe ce gîndesc; dar nu vrea să înțeleagă. Zice că nu-i sănătos. Eu nu știu ce-i sănătos și ce e nesănătos. Dar știu că-l iubesc, că așa e bine, că nu poate fi rău. Îl iubesc numai pe el, nu iubesc pe nimeni altul. Nu iubesc femeile. Nu le-am iubit niciodată. Da, îmi place să mă 727

uit la ele cînd sînt reușite, ca la niște obiecte frumoase. Dar e ceva în ele, ceva care mă respinge. Un fel de atracție amestecată cu silă. Ele sînt din alt soi. Nu m-ar mira dacă, asemenea insectelor, l-ar mînca pe mascul, după ce l-au secătuit. Nu-mi place să mă ating de ele. Rîzi? Ce-am spus? A, iartă-mă, uitasem… (o ținea de braț). Dumneata, dumneata, dumneata nu ești femeie. — Dar ce sînt? — Dumneata ești dumneata. („Vrei să zici, gîndea Annette, că sînt tu, că sînt a ta, că nu trebuie să mă iei în seamă. Egoist mic ce ești!…”) Franz spunea gînditor: — Ciudat, de cînd te cunosc, nu m-am gîndit niciodată că ești femeie. — E un compliment îndoielnic. Dar după toate cîte mi le-ai spus, îți mulțumesc totuși! — Nu ești supărată pe mine? Annette rîse: — Ti voglio bene 132. — Ce-ai spus? N-am înțeles. — Cu atît mai bine! N-aveai decît să asculți. — Repetă! — Ba nu! — Ce ciudată ești! Nu te înțelege omul. Ar trebui sil mă simt stînjenit. Dar cu dumneata nu mă simt niciodată stînjenit. Mi se pare că pot spune totul. — Pentru că eu știu să ascult totul. — Ești aproape un băiat. — Atunci sîntem din același soi! Prieteni! 132 În limba italiană în original: Te iubesc.

728

— Așa-i cel mai bine. E singurul lucru bun în viață. Nu sînt multe. Eu n-am decît un singur prieten. Dar cînd îl iubesc pe un prieten, îl iubesc în întregime. L-aș vrea întreg pentru mime. Nu e firesc? Numai că ești silit să nu pomenești nimic despre asta. Nici el nu vrea să mă înțeleagă. În lumea asta nu ți-e îngăduit să iubești decît pe jumătate. Fără să vrea, Annette strînse brațul care o ținea. — Mă înțelegi? întrebă Franz. — Îi înțeleg pe toți nebunii, spuse Annette. Fac parte din aceeași familie. Întins pe balcon, cu capul lăsat pe spate, privind țintă spre cerul de un albastru ca de oțel, Germain îi spunea Annettei: — Ce-o să se întîmple cu el cînd eu n-o să mai fiți? Mă iubește prea tare. E ca o femeie. Nu ca dumneata, care ai luat lecții aspre de bărbăție de la viață. E o ființă care se lasă în voia torentului, izvorît din inima lui nestăpînită. Unde nu-l poate tîrî pe acest om slab și violent inima lui de vizionar? N-o să-ți spun din cîte primejdii l-am scăpat. El nici nu bănuiește, fiindcă nu e în stare să le vadă și să le judece. E amoral și curat. Valorile noastre morale n-au același înțeles pentru el ca și pentru noi. De multe ori mă zăpăcea. Ar fi trebuit să fiu aspru; dar cînd vedeam ochii lui cinstiți, care se mirau, se întristau, sfîrșeam prin a mă întreba dacă nu eram eu cel care se înșală. O fi vreo greșeală a naturii? Sau poate asta o fi natura adevărată, care nu cunoaște dogmele noastre strîmte? Dar fiindcă, pînă la urmă, tot dogmele stăpînesc lumea, și fiindcă sîntem siliți să trăim în această lume, trebuie săl învățăm si pe el, dacă nu să le admită, măcar să li se supună. Dar de admis nu le admite; niciodată n-am reușit să-l fac să înțeleagă acest lucru și, pînă la urmă, am renunțat fiindcă e în 729

stare să se prefacă, numai ca să-mi facă pe plac; și n-aș izbuti decît să-l fac să-și piardă sinceritatea. Îl iubesc mai mult acum, cînd greșește, decît dac-ar fi fățarnic. E mai curat. Dar chiar cînd spiritul lui nu-i de acord, poți obține încuviințarea inimii lui la orice disciplină, oricît ar fi ea de aspră, numai cu condiția să-i fie dictată de dragoste. E un sprijin șubred. Dar dacă-ți lipsește, nuți mai rămîne nimic și te rostogolești. Ce-o să se întîmple cu el cînd n-o să mai fiu aici? Trebuie să-l învăț să se lipsească de mine. Trecu, fără să-și mute privirea de pe azurul întunecat al corului, atît de dur, Incit părea un mineral; densitatea acestei lumini tari se asemuia cu cea a gîndirii lui. Urmă cu un zîmbet amar, dar cu același ton hotărît, rece și măsurat, ca și cum ar fi vorbit pentru sine (cît timp vorbise, no privise niciodată pe Annette, ca și cum nici nu și-ar fi amintit că se află alături de el): — Știu că o să se obișnuiască. O să se lipsească de mine. Te crezi necesar altora. Dar nu există nici o ființă de care să nu te poți lipsi. Cînd Annette îl strigă, băiatul țipă de bucurie. Ea îl potoli cu un gest; era fericită. Franz adunase pe el mă va pierde, o să creadă că a pierdut totul. Dar ceea ce ai pierdut nu mai este. Și omul rămîne. Nu poți să fii și să nu fii în același timp. Alegerea se face repede. Cel viu lasă să se desfacă legătura cu mortul, fiindcă-i o legătură care-l supără. Și dacă legătura e prea tare, o taie, o taie pe furiș, cu toată nevinovăția. N-a văzut nimic. Mortul a căzut. El poate trăi mai departe. Franz o să trăiască. Annette mîngîie mîna sărmanului dezamăgit. — Acolo unde va trăi Franz, va trăi și gîndul tău. El își desprinse mîna. — O să vină uitarea. Cînd uitarea întîrzie, îi ieși înainte. Dar Franz e lipsit de șiretenie. Nu va trebui să-și dea osteneala. 730

Annette încercă să tăgăduiască. Germain spuse: — Știu că-i așa. Annette înțelese că el știe, dar că nu crede. Și nu-i veni prea greu să-i demonstreze contrariul. Cu toate că Germain asculta cu un zîmbet ironic argumentele acestei femei, îi făcu plăcere să le audă. Luciditatea lui se lupta cu nevoia de-a se amăgi, pe care o simte orice ființă. Știa că e o înfrîngere să te supui acestei nevoi. Dar îi plăcea să fie înfrînt. La urma urnelor, de ce-ar fi mai adevărat adevărul care ucide decît speranța? Vorbind cu Annette, îi spunea: — Inima lui n-o să uite… Poate… Nu, n-o să uite numaidecît. Va trece vreme. Dar cine o să călăuzească inima asta, care s-a obișnuit să fie călăuzită? Durerea pierderii îi va spori dezorientarea. Durerea îi învață pe unii. Dar pe alții îi rătăcește. Uneori, dacă sînt lipsiți de experiență, se lasă covîrșiți. Alteori, primesc orice amăgire, ca să se salveze. Mi-e teamă pentru el. Cine-l iubește și-l poate sfătui? Annette, nu-l lăsa! Are încredere în dumneata! Călăuzește-l! Trebuie să fii înțelegătoare. Te așteaptă surprize din partea lui. Multe lucruri pot să te scandalizeze la el. Așa se întîmplă cu toți bărbații. — Și cu mine se întîmplă la fel. Dragul meu, spuse Annette, e nevoie de multe surprize din astea ca să scandalizezi o femeie! Mă gîndesc la o femeie cinstita, care a trecut prin multe, așa ca mine. — Eu acum părăsesc școala. Dar voi, care rămîneți. Annette, mai aveți timp să fiți bătuți la palmă. Băgați de seamă, voi, cei cu nasul în vînt! Experiența asta veche, de care ești atît de mîndră, o să-ți mai joace multe feste. Dar în țara orbilor chioru-i împărat. Ți-l încredințez pe copilul meu. Dacă n-ai decît un ochi… — Am doi, și încă frumoși, spuse Annette rîzînd. 731

— Nu sînt făcuți să vadă, sînt făcuți să fie văzuți. Dar dacă nu vezi pentru dumneata, măcar pentru el să vezi! F, întotdeauna mai ușor să fii înțelept pentru altul. Călăuzește-l! Iubește-l! Apoi adăugă: — Să nu-l iubești prea tare! Annette ridică din umeri. * Annette se simțea mai aproape de Germain decît de Franz. Era doar dintr-un neam cu ea. Pe Germain îl înțelegea mai bine. Experiența vieții lor se trăgea din același pămînt și gîndurile li sau copt sub același cer. Nu era nimic nelămurit în sentimentele pe care Annette le citea în el și nici în ale ei pentru el. Prietenia lui, temerile, stoicismul lui, judecățile lui cu privire la viață, atitudinea lui simplă în fața suferinței și a morții, părerile de rău în fața despărțirii, nepăsarea lui, totul era limpede. Dac-ar fi fost bărbat și ar fi avut aceeași soartă, Annette ar fi gîndit și ar fi fost ca el. Cel puțin așa i se părea, căci la Germain nimic nu i se părea neprevăzut. (Ar fi putut oare spune același lucru despre ea?) În alte împrejurări, Annette și Germain ar fi putut fi doi soți desăvîrșiți, care se stimează mult, se iubesc, sînt siguri unul de altul și-și încredințează cinstit toate cheile, în afară de una mică, la care nu te gîndești, dar cînd îi găsești broasca și deschizi ușa, descoperi că ai rămas străină față de tovarășul tău. Din fericire, prilejurile de a deschide ușa aceea nu se ivesc aproape niciodată. Iar în prieteniile cinstite și discrete nu e niciodată nevoie de cheia cea mică. Prietenia dintre Germain și Annette era lipsită de pretenții și de curiozități. Fiecare dădea celuilalt ceea ce acesta aștepta. Dar de la Franz nu știai la ce poți să te aștepți. Tocmai asta te respingea. Tocmai asta te atrăgea la el. Degeaba ți se părea că-l 732

cunoști, tot nu-l cunoșteai; nici el nu se cunoștea. Avea un aer copilăros și foarte simplu; așa și era; dar cînd te apropiai, nici zece pași nu făceai și pierdeai drumul, rătăceai orbește pe un tărîm necunoscut. Degeaba încerca Annette toată legătura cu chei ca să deschidă porțile; cheile nu se răsuceau în broaște. În afară de una, de cea mică, tocmai aceea de care nu se folosea Germain; cheia acelui „nu știu ce” (cum se spunea în veacul Regelui Soare, cînd oamenii aveau grijă să nu privească prea de aproape). Nici Annettei nu-i plăceau asemenea inventării ale ungherelor sufletului. Dar din acest fund de prăvălie, necunoscut trecătorilor, se desprindea pentru ea o mireasmă tainică, un bîzîit de albine, pe care nu-l auzea decît ea, cînd se plimba prin dugheană făcînd ordine. Faptul că și un altul auzea acest fîlfîit de aripi, fascinant și amenințător, stabilea între cei doi un fel de complicitate. Exista o legătură îndepărtată de rudenie între cei doi străini. (Cînd e vorba de oameni de neamuri deosebite, legăturile îndepărtate atîrnă mai mult în cumpănă decît cele apropiate; rămurelele au mai puțină legătură cu trunchiul decît tulpinile.) Așa se făcea că Annette îl putea influența, și cei doi comunicau între ei. Fără cuvinte. Cu antenele lor de insecte oarbe, în semiîntuneric. O categorie întreagă de ființe duc viața aceasta subterană. Viața la lumina zilei le chircește facultățile. Cînd au prilejul să se folosească de antenele lor, simt o plăcere pe care nu vor să și-o lămurească. Și sînt recunoscători celor care le îngăduie să le folosească. La lumina zilei vorbeau despre mii de lucruri asupra cărora rareori se întîmplă să nu se înțeleagă greșit. Dar Annette și Franz ascultau murmurul apei din vale. Și în adîncul sufletelor lor se aflau aproape unul de altul. 733

* Distrugerea înainta cu pași repezi. Ca o fațadă care se năruie. Ar fi trebuit să n-ai ochi ca să nu vezi. Nici un fard nu mai putea să dreagă înfățișarea jalnică a obrazului. De altfel, Germain nici nu mai încerca să i-o schimbe. Franz se ferea să-l privească în față. Intra în cameră… O dată cu el, intra suflul vieții și boarea timpului, Aducea ghiocei, ultimele lui desene în cretă și cărbune, aerul înghețat ce-i pătrunsese în haine, aducea cu el mîinile lui sănătoase, care se grăbeau să scape de atingerea umeda și fierbinte a mîinilor muribundului, Vorbea cu însuflețire, iar Germain se simțea galvanizat de emanațiile acestei vieți tinere. Cei doi prieteni alungau boala din convorbirea lor. Franz se mulțumea sa puna cîteva întrebări repezite, pe care Germain le îndepărta cu o nepăsare aspră. Vorbeau despre artă, despre lucruri abstracte și veșnice – despre ceea ce n-a existat niciodată. (Annette tăcea, asculta, admira nebunia bărbaților, care se lasă furați de idei…) Sau vorbea Franz pentru amîndoi, povestind despre închisoare, despre anii petrecuți în lagăr, despre necazurile care, din depărtare, luau o înfățișare plăcută. Mai vorbea despre întîlnirile din timpul zilei, despre planurile lui, despre ceea ce avea de gînd să facă după război (care poate că trecuse între timp?). Privirea lui oprită o clipă, din distracție, pe fața bolnavului, fugea de obrajii scofîlciți, ce păreau prinși de vîrfurile pomeților, fugea îngrozită, căutînd cu o grabă stîngace un alt obiect mai liniștitor… Și Germain zîmbea, resemnat, ajutîndu-l să pună iarăși piciorul pe tărîmul celor vii. Aproape totdeauna el era cel care spunea: — Am vorbit destul! Acum, Annette, du copilul la plimbare! Nu trebuie să pierdeți ziua asta frumoasă… 734

Apoi adăuga, cînd se apropia de el ca să-și ia rămas bun: — Deseară vii singură, doar pentru o clipă. Am nevoie de dumneata… Annette pleca cu Franz. Franz spunea grăbit: — Nu-i așa? Astăzi e mult mai bine… N-aștepta răspunsul. Umbla cu pași mari, trăgînd Io plămîni aerul curat, cu pieptul bombat, cu părul în vînt. Picioarele zdravene ale Annettei se bucurau și ele, fără voia ei, de această goană, de libertatea pe care și-o relua animalul viu, scăpat de apăsarea trupului amorțit, de atmosfera patului de suferință. Dar Franz i-o lua aproape totdeauna înainte; îl apuca o frenezie tinerească, fugea, urca povîrnișul repede, agățîndu-se de tufele înzăpezite de brad. Sau își puneau schi urile; cu aripi la picioare, își luau zborul deasupra cîmpiilor albe. Cînd se saturau de aer, cînd se simțeau aproape beți, iar valul sîngelui le alunga pînă și ultima umbră de gînd, se așezau pe o stîncă, la soare, și priveau în vale. Franz rîdea și-i înșira notele și acordurile care alcătuiau armonia de culori, coada de păun a cerului, ce se desfășura la asfințit. În vreme ce vorbea, desena; desena cu trăsături largi, umplînd o pagină, apoi alta, linii și planuri, siluete de copaci și culmi, ca niște fețe de oameni culcați, cu buzele strînse și nasul ascuțit, fără să se gîndească, fără să se oprească din vorbă. Iar Annette, ascultînd balivernele pe care le turuia gura lui, îi privea degetele, care vorbeau. Răspundea fără șir. Și se gîndea, fără să pomenească de numele lui, la omul pe care-l lăsase zăcînd. Și, deodată, degetele care desenau o hipnotizau; desenau în neștire un cap pe care ea îl recunoștea – un cap de mort. Annette tăcea. Franz își urma cîntecul. Un nor acoperea soarele. Și tăcerea era ca o gaură neagră în mijlocul luminii. Franz se oprea, își privea degetele, se înăbușea, ca și cum ar fi văzut un șarpe ridicîndu735

se… Mîinile! se încleștau, acopereau foaia de hîrtie, o făceau ghem. Albumul aruncat se rostogolea. Și, dintr-o săritură, Franz, care se ridicase, își relua zborul înspăimîntat deasupra cîmpiilor de zăpadă, urmat în tăcere de Annette. După masa de seară, Annette își ținu făgăduiala. Cînd se întoarse la Germain, bolnavul o primi cu fața de gheață. Se luptase cu o zi cumplită. Îi dușmănea pe cri pentru care ziua fusese blîndă. O mustră pe Annette că vine atît de tîrziu; și o întrebă, fără blîndețe, dacă petrecuseră bine; apoi o felicită pentru înfățișarea ei sănătoasă și bujorii din obraji, pentru sîngele acela bogat care-i curgea prin vine. Ai fi zis că-i poartă pică. Ea nu răspunse. Înțelegea. Se scuză umilă: — Iartă-mă, dragul meu! Lui îi fu rușine. Cu gînd mai liniștit, îi ceru ultimele știri. Ea i le dădu. Erau mohorîte. Departe de a slăbi, după patru ani, războiul prinde puteri noi. Amenințarea unei ofensive înfricoșătoare în primăvară apăsa asupra Franței. Vorbiră despre ziua tragică de mîine. Germain răsfrîngea agonia lui asupra lumii întregi. I se părea ca evoluția omenirii fusese o izbîndă trecătoare – datorita unui salt miraculos și unei întîmplări neobișnuite – izbînda unei bruște „variații” geniale și anormale (doua cuvinte care au aproape același înțeles) și că ea nu va dăinui. Toate cuceririle geniului, întreg progresul săvîrșit de om, erau laurii însîngerați, hărăziți unei victorii de felul celei a lui Pirus 133. Dar azi, omul ajunsese la capătul epopeii; suișul curbei se sfîrșea și 133 Victorie scump plătită, penibil obținută, în genul celei repurtate de Pirus (318-272 î.e.n.), regele Epirului, în bătălia sa împotriva romanilor, la Harideea.

736

Titanul se rostogolea în prăpastie, istovit de sforțarea pe care o făcuse pentru a se depăși. Ca și Rolf, cîinele din Mannheim, care învățase să gîndească omenește dar care peste doi ani, însîngerat, căzuse din nou în bezna nopții. Căci omul nu e singurul care încearcă această aventură minunată. Natura întreagă a încercat-o. Peste tot s-a produs ascensiunea nemaipomenită a ființei care încearcă să scape din groapa puterilor negre. Ființa urcă, cu deznădejde, lăsîndu-și sîngele la fiecare ieșitură a zidului. Dar, mai devreme sau mai tîrziu, vine clipa cînd nu se mai poate ține și se rostogolește în fundul hăului. Hăul se află la amîndouă pragurile, cel al somnului care începe, cel al somnului care sfîrșește… — Cine știe! spunea Annette. Oare cînd cazi, visul clocotitor al vieții se sfîrșește? — Nu ți-a ajuns? — Noaptea e lungă. Mă culc din nou. Aștept ziua. — Și dacă nu vine? — O să visez mereu. Germain era prea desprins de orice fel de credință pentru a discuta. Nimic nu contribuia mai mult la viziunea lui de un fatalism dezamăgit decît chipul cum înțelegea universul, în mijlocul propriei lui năruiri. Nu tăgăduia nimic. Toate nebuniile care pasionează mulțimile omenești, religia, patria, toate aceste lupte în care mulțimile se irosesc și scandează mersul destinului. Ființa se desăvîrșește nimicindu-se. Și țelul sforțării omenești este: Nimic… Annette îi spuse: — Dragul meu, nu privi mereu vijelia din jurul tău, vîrtejul acesta nebun, ciorchinii de oameni care se agață, se urcă și cad din nou! Privește în tine! Și în eul din mine aud un „Da!” veșnic. 737

— Eul meu e un sicriu, spuse Germain. Văd viermi în el. — Pentru că lași să se scurgă viața din tine în univers. Cheam-o din univers înapoi, la tine! Strînge-o la piept cu mîinile! — Așa cum am să-mi strîng în curînd așternutul în jurul meu. — Nu ești numai aici, în patul ăsta. Ești peste tot, în tot ce este viu. Noaptea asta senină, în ale cărei aRipi întunecate mocnesc visele a mii de ființe, e în tine, e a ta; în nenorocirea ta, stăpînește bogăția celor pe care-i iubești; tinerețea lui Franz și viitorul lui. Eu n-am nimic. Și am totul. — Ai sîngele tău sănătos, care te încălzește. — Ah! Dac-aș putea să ți-l dau! Spunea asta cu un elan atît de sincer, incit din tot trupul, ca dintr-o cupă plină vîrf, sîngele, pentru care muribundul o invidia, năvălea la suprafață. Doamne! Cum ar fi vrut să i-l dea! Germain era mișcat. Vru să vorbească, dar se sufocă. Era gata să-și dea duhul. Annette rămase toată noaptea lîngă el, ținîndu-i capul pe pernă. Prezența ei îi dădea lui Germain puterea de a indura răul. De vreme ce n-avea nici ce să-i ascundă, n-avea nici ce să-i spună nou. Nu era nevoie să-i vorbească de suferința lui. Annette o simțea doar sub mîinile ei. Într-o clipă de răgaz, gura lui Germain se schimonosi într-un zîmbet si spuse: — E totuși greu să mori. Ea îi șterse nădușeala de pe frunte. — Da, drăguțul meu. Din fericire, o să mor și eu. Nu ne-am ierta-o niciodată dac-ar trebui să trăim cînd alții mor. Dimineața, Germain o trimise să se culce. În ceasurile acelea, cînd nu putuse vorbi, avusese timpul să se gîndească la ea, la bunătatea, la dăruirea neprecupețită de sine de care dădea dovadă; și cît abuzase el de toate acestea! O rugă să-l ierte. Ea îi spuse: 738

— Nu știi ce bine e cînd un prieten abuzează! Ceea ce ne omoară e că cei pe care-i iubim nu se folosesc de noi! Se gîndea la fiul ei. Dar pînă în ceasul aceștia încă nu-i vorbise lui Germain despre Marc; iar Germain nu se sinchisise s-o întrebe. De-abia în aceste ultime zile, cînd o dată cu viața se despuia bucată cu bucată de durerile lui, de-abia acum, lui Germain îi veni, în sfîrșit, în minte să cunoască durerea pe care prietena lui o închidea într-însa. Ea îl veghea aproape în fiecare noapte. Deși sora lui fusese chemată telegrafic, el n-o voia decît pe Annette. Și acum abuza, dar ca să se liniștească, își spunea ca n-o să mai dureze mult. De vreme ce Annette era fericita cînd abuzai de ea! Și fiindcă știa că un suflet mărinimos e făcut pentru a fi exploatat, se neliniștea la gîndul durerilor care aveau s-o aștepte. Acum vorbea mai puțin despre el. De altfel, îi era și mai greu să vorbească. O punea pe ea să vorbească. Voia să cunoască viața ei tăinuită. Și acum, cînd el era aproape de moarte, Annette nu mai avea ce să-i ascundă. Îi povesti totul, în cuvinte măsurate, cu o emoție învăluită, ca și cum ar fi fost povestea alteia. El asculta fără să scoată un cuvînt. Annette nu-l privea. El îi urmărea buzele. Ceea ce nu spunea, Germain citea. Citea mai limpede decît ea însăși. Viața aceasta îl pătrundea, pe măsură ce a lui se scurgea. Pînă la urmă, îl umplu… Și cînd fu aproape de moarte, o iubi, pentru întîia oară. O iubi întreagă; și în taina sufletului său se căsători cu ea. Annette n-a știut niciodată. N-avea pentru el decît simțăminte de soră; aripa iubirii nu-i atinse ființa. Fața morții cheamă mila, mila pătimașă. Din instinct, iubirea își întoarce ochii. Germain știa asta și nu cerea nimic. Se învinsese pe sine. Aproape că nici nu trăda schimbarea ce se săvîrșise în el față 739

de cea care devenise, fără știrea ei, soția lui, decît prin dreptul pe care și-l lua de a călăuzi, pentru întîia și ultima oară, nesiguranța Annettei în viața de familie și față de fiul ei. Deși nu-l văzuse niciodată pe Marc, o intuiție bărbătească îl făcu să-l înțeleagă mult mai bine decît Annette. Își explica neînțelegerea dintre mamă și fiu. Și, dacă nu mai avea puterea să-i ajute să dezlege aceste probleme, își adună însă ultimele puteri pentru a le arăta drumul ce trebuiau să-l urmeze. Spuse: „Annette, e bine că plec. Fac parte dintr-un soi de oameni care nu vor mai avea loc în orînduirea viitoare. Un soi de oameni lipsiți de iluzii cu privire la viitor, ca și la trecut. Am înțeles totul, n-am crezut în nimic. Dorința de-a înțelege prea mult a omorît în mine gustul de a acționa. Trebuie să acționezi! Ține-te tare! Instinctul inimii tale e mai sigur decît șovăielile mele. Dar nu e de ajuns. Ai și tu granițe. Ești femeie. Dar ai făcut un bărbat. Ai un băiat. Se lovește de granițele tale, așa cum pe vremuri se lovea de pîntecele tău, din care voia să iasă. O să te mai facă de multe ori să sîngerezi. Cîntă ca Jeanne d’Albret 134 imnul mîntuirii lui! Cîntă ruptura prin care va ieși din dumneata! În numele meu, spune-i să nu te mulțumească cu a înțelege totul ca mine, sau a iubi totul ca tine. Să aleagă! E frumos să fii drept. Dar adevărata dreptate nu rămîne așezată în fața balanței, privind cum se clatină talerele. Adevărata dreptate judecă și executa hotărîrea. Să hotărască! Destul cu visul! Să vină deșteptarea! Adio, visul meu!” Nu se știe daca vorbea cu el însuși sau cu Annette. 134 Legenda spune că Jeanne d’Albret, mama lui Henric al IV-lea regele Franței (1553-1610), l-a născut pe acesta cîntînd rugăciuni.

740

Dar, după ce o mai privi o dată, pentru ultima oară, se întoarse cu spatele, despărțindu-se de cei vii; își aținti privirea în perete și rămase ferecat în tăcere. Nu mai deschide gura pînă cînd începu horcăitul morții, care frămîntă trupul în agonie. * Annette n-avu vreme să se gîndească la durerea ei. Suferința lui Franz absorbi totul. Era fără margini. Trebuia să! te închini sau s-o ocolești. O prinse și pe Annette. În primele ceasuri, manifestările acestei dureri nemăsurate îi stînjeniră pe cei de față. Franz nu se supraveghea, așa cum se cuvine să facă un om bine crescut cînd e în doliu. Era o deznădejde de îndrăgostit sau de copil. Nu voia să se despartă de trupul iubitului. Și dragostea lui, la fel ca și durerea, vorbea cu glas tare. Familia lui Germain era scandalizată. Pentru a pune capăt exagerărilor și, mai ales, pentru a nu lăsa frîu liber gurii lumii, avură grijă să-l îndepărteze pe Franz din casă; și băiatul fu pus sub paza Annettei, în timp ce, trupul neînsuflețit trebuia să fie dus spre vagonul mortuar, care avea să-l ducă pe pămîntul natal, în bisericuța satului unde avea loc slujba funebră. Familia de Chavannes plecă, viii împreună cu mortal — De fapt cel mai viu dintre ei – cu lumina stinsă a neamului lor, ca în cortegiile acelea din trecut, cînd, în spatele carului și al blazoanelor, se purta făclia răsturnată. Despărțirea de Annette fu scurtă și rece. Doamna de Seigy-Chavannes, sora mortului, își dădu toată osteneala să exprime recunoștința familiei față de Annette, față de îngrijirea ei devotată. Și, în ciuda antipatiei ce i-o purta în ascuns, se osteni s-o sărute. O astfel de sforțare părea că plătește toată datoria. Iar doamna de Chavannes, mama, udă cu lacrimile ei obrajii Annettei, numind-o: „Copila mea”. Dar asta pe furiș. S-ar fi arătat gata s-o iubească, oricît de străine i-ar fi fost 741

gîndurile Annettei. Le-ar fi trecut pe toate cu vederea; căci, în afară de religie, puțin îi păsa ce gîndeau oamenii. Dar era slabă. Mai întîi liniștea! Nu trebuia să facă nimic care să primejduiască liniștea casei. Își spuseră „la revedere”, dar amîndouă taberele știau ca nu se vor mai revedea niciodată. Annette stătea închisă în casă cu Franz, în timp ce se desfășura dubla ceremonie: cea din biserică și cea a plecării. Urmărea desfășurarea în gînd. Se vedea mergînd, în mijlocul cortegiului, pe drumul înghețat, pe care, sub cerul tulbure al sfîrșitului de februarie, înfloreau viorele. Asculta, de departe, dangătul rar și învăluit în tăcere. Își dădea osteneala ca Franz să nu audă nimic. În timp ce-l legăna cu vorbe duioase, auzi fluieratul trenului, ce pleca… O împunsătură de ac în piept… A plecat… și prietenul mort muri pentru a doua oară. Trebuia să se gîndească la cel care rămînea. Celălalt nu mai avea nevoie de ea. Pînă în ceasul acela, îi absorbise toată mila. De acum înainte nu mai era de plîns. Mila năvăli înspre cel viu. Mortul i-l încredințase: „Ți-l las. Ia-mi locul! E al tău” Spre Franz mila găsi drum liber. El nu era ca Germain, care în fața milei devenea rigid, refuzînd să fie plîns. Annette îi era recunoscătoare. Franz găsea tot atît de firesc să-i ceară ajutorul, cum găsea ea să i-l dea. Era o bucurie de care Annette fusese lipsită. Fiul ei, la fel ca și Germain, i-o precupețise din cale-afară! Făceau parte din soiul de oameni mîndri, care strîng dinții în fața emoțiilor, se rușinează de inima lor și ascund ca pe o necinste dorul după laptele și dragostea pe care au supt-o, pe vremuri, de la sînul mamei. Franz nu se ascundea. Își cerea copilărește porția, ca pe un lucru ce i se datora, asemenea nou-născuților orbi, dibuia cu mîinile și cu buzele. „Da, micuțul meu, bea! Soarbe-mă! Pun sfîrcul sînului meu 742

între buzele tale…” Și acest bărbat, care disprețuia femeile, căruia îi lipsise laptele de mama (o pierduse pe maică-sa încă în vremea cînd era în leagăn), nu se gîndea la femeia al cărei sîn îl sugea; nu iubea femeia, iubea doar sînul. Trebuia să-și potolească setea deznădăjduită. Annette nu era pentru el decît o doica a durerii lui, pe care ea o legăna și o adormea. Annette știa toate astea. Nu simțea pentru el nimic altceva decît o dragoste de mamă, care creștea în fiecare zi, așa cum creștea și nevoia lui de-a fi ocrotit. Dar dragostea de mamă cuprinde toate iubirile. Chiar dacă nu le cunoaște pe toate după nume, nu e una pe care să n-o alinte în umbră. Franz îi încredința totul.! se încredința în întregime. Cu o lipsă ciudată de rușine,! se părea firesc ca ea să-și închine fiecare clipă lui, durerii lui, doliului lui, dezorientării lui și-n același timp trupului, sănătății, mîncării, casei, hainelor lui. Annette era îngrijitoare și dădacă, duhovnică și servitoare la toate. El nu avea nevoie de altceva, și Annette nici nu era altceva pentru el; ai fi zis ca așteaptă de la ea doar îngrijirile și serviciile care țineau de meseria ei. Iar Annettei! se păreau firești toate astea. Franz de-abia dacă-i mulțumea din politețe. Ea era cea care-i mulțumea în taină, pentru că avea nevoie de dînsa. Egoismul lui o încînta. Există un fel de egoism cuceritor, către care femeile se simt într-adevăr atrase. Unui om care te iubește pentru tine îi ești recunoscător. Dar cum îl mai îndrăgești pe cel care te iubește pentru el! Nu se gîndește deck la el, nu se dă, te ia, te mestecă și te găsește gustoasă. „Ce bun el” spune totuși stridia înghițită. Franz o mînca pe Annette cum nu se poate mai drăgălaș. Era 743

duios și mîngîios, seducător, plin de nevinovăție; se lăsa compătimit și alintat; îi făcea Annettei hatîrul de a da grai unor dorinți pe care ea se grăbea să! le îndeplinească – cînd nu se întîmpla să le ghicească dinainte – coborînd și urcînd de zece ori pe zi scara casei, ca să-i cumpere portocale, un ziar, un lucru de care-i pomenise el, sau să-i ducă la gară o scrisoare urgentă. Annette se socotea bine plătită cînd, întorcîndu-se acasă, după o absență scurtă, îl vedea nerăbdător și-l auzea imputîndu-i întîrzierea sau cînd, seara, în amurg, el venea pe balcon, trist și leneș, și se așeza lîngă ea, aproape de tot, ca și cum ar fi avut nevoie să se încălzească de căldura picioarelor ei. Și, deodată, Franz izbucnea în plîns. Annette arunca tot ce avea în mînă, strîngea capul copilului la pieptul ei. Și după ce el plîngea bine (ce fericire! Un bărbat care nu roșește cînd îi ștergi lacrimile!), începea să vorbească. Își descărca inima de durerile tainice, începînd cu cele ale copilăriei lui apăsate, pe care nu îndrăznise să! le încredințeze în întregime nici lui Germain, și pînă la doliul care-l făcea să sîngereze zi și noapte. Căci acum îl mustra conștiința pentru faptul că, în timpul bolii lui Germain, fugise de prietenul lui, nu-l iubise de ajuns, nu-i arătase că-l iubește. Ea îl asculta atît de atent! Franz se simțea ușurat de simpla atingere a acestui obraz de femeie, de glasul mîngîietor care, fără să-l întrerupă, presăra plînsetele lui cu cuvinte dulci de milă. Și-și destăinuia astfel lucruri pe care încă nu le rostise cu glas tare. Annette nu se mira: primea fără supărare – ca și cum ar fi trăit și ea lucrurile astea – destăinuirea fără nici un ascunziș a vieții lui lăuntrice, mărturisirile uneori scabroase, devierile morale pe oare, într-o carte, le-ar fi citit poate cu sila. Îl asculta, într-adevăr ca la spovedanie, unde taina e sfîntă și cel care ascultă e purificat prin mila divină a iubirii, unde mărturisirile nu mînjesc, nici nu 744

revoltă; căci cel care ascultă ia parte la slăbiciunile firii omenești; slăbiciunea celuilalt e și a lui; îi e milă de ea și ia greșeala asupra Iu). Și-l iubește mai mult pe celălalt, acum, cînd i-a spălat picioarele cu mîna lui. * După primele douăsprezece zile, cînd sufletul se lasă cu totul în poala durerii, cînd, din mijlocul toropelii, deznădejdea izbucnește zvîcnind, ia omul de gîtlej și-l strivește (de multe ori, noaptea, Annette venea din odaia alăturată ca să potolească hohotele de plîns ale celui care se înăbușea în pernă), veni destinderea. Mai întîi un fel de amorțeală și de lacrimi tăcute, ca cerul nemișcat și aste nit al zilelor ce fac trecerea de la iarnă spre primăvară, cu soarele lor lăuntric și cu ploile lor scurte. Apoi trezirea sfioasă a convalescenței, ce se rușinează la gîndul însănătoșirii și ar vrea să ascundă mulțumirea obraznică a întoarcerii la viață; e vremea convorbirilor lungi, cu jumătate de glas, ceasuri în șir, cînd inima are nevoie să-și reverse șuvoiul înviorat, dar nu mărturisește toate astea decît în șoaptă, cînd e sigură de o ureche complice. Apoi ieșiră împreună. Franz umbla cu pași rari, sprijinit de brațul Annettei. Erau după-amiezi dintre acelea călduțe și învăluite, cînd printre frunzele moarte, pe sub tufișurile arse, se ivesc primele violete; pe munte primă vara se și arata sfioasă, în timp ce valea mai e încă adormită, zgribulită, în albastrul întunecat al negurilor și al umbrelor. Se gîndeau la prietenul dus. Era cu ei. Ai fi zis ca așteaptă să-i vadă pe cei doi împreună, pentru a li se alătura. Fiecare îl simțea pe celălalt. Dar, cînd fiecare rămînea singur, îl simțea departe; prezența nevăzută devenea o umbră îndepărtată. Cînd mergea, Franz se lipea de Annette, ca să-l regăsească pe Germain. Se agăța de brațul celei 745

care era în viață, de frică să nu piardă mîna celui care pierise. Acum era darnic în gesturi drăgăstoase, cărora delicatețea înnăscută a firii lui nobile le sporea farmecul. O îndrăgea pe Annette și se ostenea să i-o dovedească; nu se mai putea lipsi de ea. Annette era mișcată, dar nu se amăgea. Era franțuzoaică și știa să citească în oameni, chiar atunci cînd ținea la ei. Dar o franțuzoaică e și ea femeie; și ceea ce femeia vede cel mai puțin bine (căci nu știe să vadă) e însăși ființa ei. Datoria o chema la Paris, alături de fiul ei. Prea-l lăsase în părăsire. Agonia lungă a lui Germain, durerea poruncitoare a lui Franz o prinseseră cu totul. Timp de trei luni li se jertfise toată, și acum nu se mai putea smulge, fără a da dovadă de neomenie (cel puțin asta era scuza de care se folosea conștiința ei). Dar, acum, nu mai era datoria ei să rămînă. Datoria o chema dincolo. Privirea fiului ei o învinuia. Nici o clipă nu-l pierduse din gînd. Dacă zilele împovărate de griji treceau, fără ca ea să-l vadă, în schimb nici o noapte nu trecuse fără ca Annette să nu-l regăsească cu sufletul plin de remușcări. Se frămînta la gîndul primejdiilor ce-l amenințau. A doua zi după atacul aerian din 30 ianuarie, era gata să plece spre el. Nu prea își scriau. Și scrisorile lor erau rare, erau foarte zgîrcite în dovezi de dragoste. Ale ei, din lipsă de timp și dintr-o rigiditate pricinuită de jena ei ascunsă; știa că-i face rău stînd departe de el. Dar prefera să nu și-o mărturisească: punea reținerea din scrisorile ci pe seama purtării lui urîte. Iar Marc nu-i ierta ultima întîlnire, neîncrederea jignitoare ce-l lovise în obraz. În nopțile care urmaseră, mușca perna de ciudă, de cîte ori revedea scena. Dar, desigur că s-ar fi lăsat mai degrabă omorît, decît să dea ceva de bănuit. Scrisorile pe care le scria mamei lui, reci, mîndre, distante, se străduiau să-i arate că nu ține la ea. Cel mai rău din toate era ca Annette, prinsă 746

de griji mai arzătoare, nu părea să bage nimic de seamă. Răspundea cîteva rînduri grăbite și banale. Poșta avea și ea partea ei de vină. Scrisoarea Annettei scrisă la 1 ianuarie avu nevoie de cincisprezece zile ca să ajungă la destinație. Și o criza îngrozitoare a lui Germain, care timp de douăzeci și patru de ore absorbi toată puterea de simțire a Annettei, o făcu să uite cu desăvîrșire de ziua nașterii lui Marc. Nu slujește la nimic să te lauzi că disprețuiești sentimentalismul. Lui Marc ii veni să plîngă. Lacrimi pe care le șterse in grabă; dar îl mai ardeau încă. Și nici el n-ar fi putut sa spună daca suferea din pricina dezamăgirii, sau a altui sentiment, pe care jignirea nu-i îngăduia să și-l mărturisească. Annette nu află nimic. Cînd își dădu mai tîrziu seama de scăparea aceasta, se simți îndurerată; dar socoti că n-are rost sa i-o mărturisească și lui. De vreme ce nu părea sa se sinchisească! (Altă dovadă de insensibilitate.) Ei, dacă ar fi fost și Marc deschis și Iubitor ca Franz! în ciuda diferenței de vîrstă, Annette făcea adesea comparație între cei doi. Căci voia să-l socotească pe Franz ca pe un copil al ei. Se amăgea astfel, ca să-și scuze dragostea puternică pentru Franz, dragoste care lua și partea celuilalt copil. Dar scuza era cusută cu ață albă, și Annette se înșela singură. Un instinct sănătos, dar, din nefericire, întîrziat, o împingea să se pedepsească ori de cîte ori se gîndea prea stăruitor la suferința pe care avea să i-o aducă plecarea. Dar diavolul din inima femeii se pricepe la răzbunări. El îi șoptea la ureche că, dacă rămîne, va simți remușcări fiindcă n-a plecat; și că, dacă pleacă, va avea remușcări că n-a rămas. Acest din urmă gînd îi îngăduia să-și mîngîie sentimentul ascuns. De obicei, oamenii își jertfesc dorința nemărturisită, pentru a avea, mai tîrziu, motive să se despăgubească. 747

Pentru Franz lucrurile erau mult mai simple. Începu să strige în gura mare, cînd Annette îi vorbi de plecare. Nici nu voia să audă de faptul că ea avea și alte îndatoriri. Se simțea jignit. Annette devenise pentru el o obișnuință de nelipsit; și se arătă înnebunit la gîndul ca ar putea s-o piardă. Nicidecum uimită de cerința inimii lui Franz și măgulită în taina sufletului ei de această luare în stăpînire, Annette se împotrivea slab. Amîna; de pe o zi pe alta, îndeplinirea hotărîrii. Franz ascundea cu viclenie ziarele și Annette uita să le ceară. În zilele de 8 și îi martie, două noi raiduri aeriene răscoliseră Parisul. Franz, care știa, se feri să-i pomenească de ele. Faptul că granița franco-elvețiană era închisă în prima jumătate a lunii martie îi servi drept pretext pentru lipsa de știri. Annette era însă vinovată că nu cerceta moi adînc. Își primi pedeapsa. Ziua de 22 martie căzu asupra ei ca un îndoit trăsnet. Manșeta unui ziar anunța explozia de la Court iile, năvala nemților asupra Parisului. Și o scrisoare a Sylviei, scrisă cu zece zile în urmă, o înștiință că Pitan e arestat. Annette era răvășită. Nu se îndoi nici o clipă că Pitan primea pedeapsa ce! se cuvenea ei, în chestiunea evadării. Pe vremea aceea, o asemenea faptă însemna crima de înaltă trădare. Ce se petrecuse în răstimpul celor zece zile scurse de la plecarea scrisorii? în săptămînile acelea de dictatură crîncenă, și mai înverșunată încă din pricina apropierii dușmanului, sancțiunile se dădeau repede, oamenii nu-și băteau capul cu justiția; justiția era doar mîna răzbunării. De luni de zile, Annette nu se mai ocupa de politică. Din pricina a două ființe, uitase de tot restul lumii. Se osîndi singură. Făcu în grabă pregătirile de plecare. Știa că, întorcîndu-se acasă, ieșea în întimpinarea sorții care-l aștepta pe Pitan. Dar soarta aceasta n-o îngrozea atît, cît gîndul că ea-l aruncase în 748

brațele poliției pe Pitan, lăsînd impresia că fuge de partea ei de răspundere. Nici o clipă nu era de pierdut! înaintarea nemților putea să taie drumul spre Paris de la o zi la alta. De vreme ce Marc și toți cei dragi se aflau în primejdie, locul ei era în preajma lor. Degeaba se revoltă Franz. Grija pentru el trecea pe planul al doilea. Acum putea trăi singur cu durerea lui. Deznădejdea lui luase forme mai potolite; se afla în ceasul cînd omul reface din doliu armonia vieții; durerea devine un element al acestei armonii. Nu mai există primejdia ca durerea să nimicească ființa; ea împlinește și hrănește sufletul; e un tovarăș chiar și în singurătate. De altfel, Annette nu-și lăsa prietenul în părăsire. Ținea seama de influența primejdioasă pe care putea s-o aibă singurătatea, după luni de desăvîrșită intimitate, asupra unei minți neliniștite și schimbătoare. Începuse să caute oameni liniștiți, care, fără să-l stingherească pe Franz, să-l poată supraveghea puțin și să-i trimită ei, de departe, știri ai privire la sănătatea lui. Într-o vilă vecină locuiau două doamne. Mama și fiica. Erau din Țările Baltice. Trăiau stinghere. Mama, tot timpul în doliu, om mare, voinică, cu o înfățișare aristocratica. Fata, în vîrstă de douăzeci și șase de ani, stătea mereu culcată. Avea un păr bogat de aur palid, fin, strîns si împletit în coade. Nu era frumoasă, avea o figură chinuită; era înaltă, zveltă, dar suferea de tuberculoză osoasă. De doi sau trei ani, de cînd urma un tratament foarte aspru, era pe cale de vindecare. Șchiopăta putin. În fiecare după-amiază, cele două femei făceau o scurtă plimbare; nu mergeau prea mult; cînd se întorceau spre casă, Annette și Franz le întîlneau nu prea departe de locuința lor. Făceau restul 749

drumului împreună. Șchioapa se sprijinea în baston și, fie din mîndrie, fie din nepăsare, nu încerca să-și ascundă infirmitatea. Schimbau doar cuvinte foarte banale. Nimeni nu era curios să afle tainele vecinului. Dar își făceau mici servicii și-și împrumutau cărți. Annette o rugă pe doamna de Wintergrün să aibă bunăvoința de a veghea, de departe, asupra tînărului ei prieten și să-i mai alunge gîndul de la doliul despre care ea îi pomenise. Lui Franz nu-i spusese nimic, pentru că acesta nu se prea arăta încîntat cînd le întîlnea pe cele două femei. Ar fi fost de ajuns ca Annette să-și exprime dorința de a-l împrieteni cu ele, pentru ca el să spună nu, căci era supărat pe Annette pentru că pleca, și n-ar fi admis ca ea să-și caute o înlocuitoare pe care să i-o impună. Pînă-n ceasul plecării, tot mai nădăjduia că Annette va rămîne. Își pierdu ultima zi cu bodogăneli, întrerupte de rugăminți poruncitoare. — Aennchen, nu pleci! Spune-mi, așa-i că nu pleci? Te rog, vreau să nu pleci. — Dar, dragul meu, spunea Annette, nu te gîndești la ai mei, care mă așteaptă? — Să aștepte! mai bine vrabia din mînă, decît cioara din par… Și vrabia sînt eu I Era de prisos să încerci a-l convinge. Se purta ca un copil care repetă mereu: „Mi-e sete”, și nici nu te ascultă. Cînd văzu că hotărîrea Annettei e de nezdruncinat, Franz se închise în odaia lui și nu mai descleștă gura. Nu răspundea la întrebări. O lăsa să-și facă singură valiza, să orînduiască totul, să se obosească. Ea văzu apropiindu-se clipa despărțirii și se temu că nu-și vor lua rămas bun. Cînd, în ultimul moment, intră în odaia lui, îmbrăcată de călătorie (Franz ședea posomorit într-un 750

colț), Annette se aplecă vrînd să-l sărute pe frunte, dar el înălță capul atît de brusc, încît o lovi la gură făcînd să-i sîngereze buza. Ea nu simți rana decît mai tîrziu. Iar el nu văzu nimic și-i sărută mai departe mîinile, repetînd cu glas plîngăcios: — Aennchen! Aennchen! Întoarce-te! Repede! Ea îi mîngîia capul, făgăduindu-i: — Da… Sigur că mă voi întoarce… În sfîrșit, Franz se ridică, îi luă valizele și o însoți. Annette vorbea singură. Ca să-i abată mintea spre alte gînduri, în drum spre gară, îi dete sfaturi gospodărești. Franz îi asculta doar glasul. După ce-o ajută să se urce în vagon, se sui și el și se așeză alături. Annettei îi era teamă să nu rămînă în tren după pornirea din gară și s-o urmeze. Dar cinci minute înainte de ora plecării, Franz se sculă deodată și, de teamă că nu-și va putea stăpîni emoția, plecă fără nici un cuvînt de rămas bun. Aplecata peste ușă, Annette îl privea cum se depărtează cu pași mari. Îi pîndea ochii. Dar el nu se întoarse. Dispăru. Annette era singură în trenul aproape gol, nemișcat, tăcut. Îi ardeau buzele. Își lingea sîngele… * La graniță, prezentul îi reveni în minte: umbra roșie a războiului și datoria primejdioasă în întîmpinarea căreia se ducea. Oare nu se comunicaseră semnalmentele ei? Va fi aure arestată de cum va face primii pași pe pămîntul Franței? Din prevedere, scrisoarea Sylviei nu preciza nimic; după cum citeai sau nu între rînduri,puteai sa te temi de orice sau sa nu bănui. Dar controlul pașapoartelor se desfășură fără incidente și Annette trecu. Ajunse la Paris. Nimeni n-o aștepta. Venea cu cîteva zile înaintea scrisorii ce anunța sosirea. Gîndul ei neliniștit o luase 751

toată noaptea înaintea trenului. Era în Duminica Floriilor; și știrea aflată în drum, despre bombardamentul Parisului de către tunul misterios, ce părea ieșit din închipuirea lui Jules Verne, o neliniștea pentru fiul ei. Cartierul unde locuia se afla în bătaia tunului. Gîndul că se întorcea la Paris sub tunul dușmanului o ușura pe Annette. Dar de liniștit nu se liniști decît cînd văzu casa neatinsă și cînd, după ce urcă în grabă scările și bătu în ușă, auzi (ce fericire!) pașii fiului ci, care venea să-i deschidă. Mare înmărmuri. În prima clipă, pierdu orice urmă de stăpînire de sine și din zidul nefiresc pe care-l înălțase între ei nu mai rămase nimic. Se îmbrățișară. Și fiecare se miră de elanul cu care îmbrățișa celălalt. Dar elanul nu ținu decît o clipă. Erau atît de puțin obișnuiți cu astfel de izbucniri, încît se simțiră rușinați; și, după ce se desprinseră unul de altul, își reluară purtările convenționale. Între ei se afla o taină. După ce intră în odaie, Annette găsi o explicație pentru întoarcerea ei. Marc asculta, tăcea, fără să scape din ochi nici una din mișcările Annettei. De data asta, el era cel care făcea inspecție. Stînjenită, Annette se silea să vorbească. Dintr-un sentiment de neliniște ciudată, se temea de judecata fiului ei. Nu era lipsită de vină față de el – o vină de mai multe feluri. De aceea 6C arăta mai puțin drăgăstoasă și mai sigură de ea decît era în realitate. Preocupată să se observe pe sine, nu știu să-l observe pe el. Nu văzu că Marc nu mai era omul pe care-l părăsise cu trei luni în urmă. Cît de deosebit e totdeauna cel pe care-l recunoști de cel pe care-l cunoști! Nu cunoaștem niciodată decît o imagine din trecut. Iar noua imagine e un nou-venit, a cărui cheie n-o avem. În ajunul arestării, Pitan, care se știa urmărit, izbutise să-i trimită Sylviei o scrisoare. O ruga s-o înștiințeze pe Annette să nu 752

se neliniștească, pentru că el lua totul asupra lui. Nimic mai mult. Atît ajungea. Fără să știe nimic precis, Sylvie mirosise această aventură ciudată încă din vară. Și se neliniști. În ce încurcătură se mai vîrîse nebuna de soră-sa? Cu neputință să se lămurească! Pitan era închis. Iar despre absența Annettei, Sylvie nu știa nimic mai mult decît ceea ce-i scrisese Annette: că fusese însărcinată să însoțească un rănit în Elveția. Sylvie îi încredință, în cuvinte ocolite, grija ei lui Marc. El ghici restul. Amintirea întîlnirii misterioase de lîngă gara Lyon, în decembrie trecut (nu suflase nimănui nici o vorbă despre asta), i se deșteptă în minte. Pe tema asta, clădi un roman întreg. Fără să i-l comunice mătușii lui, se strădui, împreună cu ea, să reconstituie povestea. Sylvie îi povesti, pentru prima oară, cele aflate de ea, referitor la cauzele ce făcuseră ca Annette să-și piardă catedra, despre scena din cimitir și despre interesul pe care-l purta Annette unui prizonier. Marc frămîntă toate astea multă vreme. Și chipul mamei lui 2i apăru sub o altă lumină. Își revizui ideile. Pacifismul ei, pe care-l disprețuia ca fiind dulceag, bun pentru femei și pentru „ramoliți”, căpătă altă savoare, acum, cînd! se părea pătimaș și primejdios, își închipui o aventură pătrunsă de eroism și de dragoste, un adevărat roman; simți o gelozie arzătoare și o atracție neliniștită. Acum înțelegea bănuiala mamei lui, bănuiala ce rănise atît de tare! Și, ceea ce era mai rău, Marc fu silit să recunoască după ce mai întîi turbase de indignare, că el îndreptățise bănuiala, prin atitudinea lui. Era copleșit… Dar acum nu mai era vorba de el. Mama lui era în primejdie. Și, cînd o văzu intrînd, nu se îndoi nici o clipă că Annette vine, cu bună știre, în întîmpinarea primejdiei. Acest gînd avu întîietate față de toate celelalte. O sorbea din ochi. O implora în gînd să-i încredințeze primejdiile ce-o așteptau. Dar știa că ea n-o s-o facă. 753

Din pricina asta suferea, dar o și admira. Îi admira mîndria, liniștea, tăcerea. O descoperea! În sfîrșit! Și tremura la gîndul că ar fi putut s-o piardă, caci era amenințată. Annette nu baga nimic de seamă. Avea o singură datorie și era grăbită. De îndată ce se spălă și îmbucă ceva, chiar înainte de a o vedea pe sora ei, se îmbrăcă și ieși. Marc bîigui sfios că e gata s-o însoțească; ea îl îndepărtă cu un gest; băiatul nu stărui. Chinuit, tremura de teamă să nu fie din nou rănit. Annette se duse la Marcel Franck. Acesta devenise o rotița însemnată în mașina de strivit oameni. Se strecurase în secretariatul particular al primului-ministru. Fără să se mai obosească cu introduceri fără rost, Annette îi spuse povestea. Marcel căzu din cer. Prima lui pornire nu fu de loc binevoitoare. Annette văzu, pentru întîia oară, un Marcel Franck care-și pierduse zîmbetul – fardul acela de ironie, care devenise o a doua natură pentru el. Timp de cîteva minute, Marcel aproape că se arătă lipsit de cea mai elementară curtenie. În toată treaba asta nu vedea decît un singur lucru: că zănatica asta îl băgase în încurcătură. Faptul că Annette se afla în aceeași situație ca și el nu-l făcea să rîdă; nu mai avea chef să se despăgubească cu un joc de cuvinte; o dușmănea pe Annette, fiindcă-l compromisese. Dar privirea ci batjocoritoare, care urmărea gîndurile pe fața lui, îl readuse la rolul omului de lume. Își reluă atitudinea nepăsătoare. Curajul acestei femei care înfrunta primejdiile îl făcea să-i fie rușine de becisnicia lui. Prin urmare, vechiul Marcel fu cel care întrebă: — Dar pentru numele lui dumnezeu, Annette, ce diavol te-a împins aici, cînd stăteai atît de liniștită în Elveția și nu se gîndea nimeni la dumneata? Ce diavol ți-a șoptit să te arunci în. Gura 754

lupului? Annette îl lămuri potolită că venea să-l înlocuiască pe Pitan, sau să ia asupra ei partea ei din vina pusă în sarcina lui. Marcel ridică brațul: — N-ai să faci asta! — Am venit să-ți cer numele judecătorului de instrucție care e însărcinat cu afacerea asta, ca să-i pot prezenta declarația mea. — Nu voi îngădui una ca asta. — Crezi că voi lăsa ca un nevinovat să fie condamnat în locul meu? — Nu-i de loc nevinovat; e un profesionist, un antreprenor al contrabandei poștale și al evadărilor, un infractor înrăit. N-ai să-l salvezi, denunțîndu-te. Și, de altfel, nici n-a pomenit de dumneata. — Pentru că e mărinimos și nu văd de ce-aș fi eu mai puțin mărinimoasă decît el. — Ai un copil. — Tocmai! Nu vreau să devină un laș. — Ești nebună de-a binelea. — Întocmai. Și acum, dragul meu, dă-mi numele pentru care am venit. Și, liniștește-te! Al tău nu va fi rostit. El se gîndea: „Vrea să mă ducă de nas! Cînd justiția va da de o urmă, cu siguranță că, din treaptă în treaptă, va ajunge și la numele meu”. Dar se simțea rănit în amorul lui propriu. Și o luă altfel: — Nu e vorba de mine. Pentru dumneata sînt neliniștit. Nu-l cunoști pe „șef” (vorbea de „Omul care făcea războiul” 135). Ce Georges Clemenceau (1841-1929), politician și om de stat reacționar, prim-ministru al Franței între 1917 și 1920. 135

755

contează pentru el o condamnare mai mult sau mai puțin! Nu se lasă el oprit de o femeie! Ca să dea exemplu, lovește în toate convențiile vechi, în tradițiile sfinte de respect și galanterie… — Nu-mi displace să fiu tratată ca o egală. Chiar și în fața stîlpului de execuție! Marcel nu se încăpățînă. O cunoștea pe Annette. — Bine! Dar mai întîi, dă-mi voie să cercetez afacerea. — Nu e timp. — N-o sa pierdem timp. — Mă apasă declarația asta. — Ești destul de voinică pentru a mai suporta povara o ai sau două. N-ar fi mai bine dac-am izbuti să obținem o scoatere de sub urmărire, decît să vă pierdeți amîndoi? — Și cine mă asigură că mîine sau poimîine, sau cînd va fi prea tîrziu, n-o să aflu că Pitan a fost supus la una din judecățile acelea sumare, de care îmi vorbești? — Îl cunosc pe judecătorul de instrucție. Te vom ține în curent. Nu încerc să te înșel. Nici nu m-aș încumeta! Și, în cazul cel mai rău, dacă ar interveni o sentință neașteptată fără știrea mea, ai timp oricînd – după aceea, ca și acum – să te dai pe mîna lor. Nimeni n-a putut s-o împiedice vreodată pe o femeie să se nenorocească. — Nu mi-e frică, Marcel. Dar nu doresc să mă nenorocesc. Nam nici chef și nici stimă pentru eroismul fără rost. — Slavă domnului că aud și eu o vorbă chibzuită! Uf! Cît despre eroismul cu rost… Annette, să vorbim cinstit, o să-mi dau osteneala pentru cauza dumitale. Dar de ce nu mi-ai spus că ți-e amant? — Cine? — Băiatul acela drăguț pe care l-ai salvat. 756

— Ce prostie! — Lasă! Doar n-ai să încerci să mi-o ascunzi și acum? Nu-ți reproșez nimic. Dacă așa ai vrut, înseamnă că ai dreptate! — Te asigur că nu-i așa! — Lasă! Annette se îmbujoră. — Nu, nu, nu și nu! Marcel zîmbi: — Bine, nu te supăra! Nu-ți mai cer nimic… Dar, fie vorba între noi, misterioaso, recunoaște că nu poți să explici de ce l-ai salvat dacă nu-l iubești. — Pentru că… Începu ea năvalnic. Dar se opri. Își dădu seama că, oricît s-ar osteni să-i explice adevărul, tot nu va înțelege nimic. Nu înțelegea… Bine, fie! N-are decît să creadă ce vrea! Zîmbetul lui Marcel triumfă. Lui nu! se putea ascunde nimic. Era băiat bun… Dragostea dădea haz acestei afaceri. Dar și Annette… Grozav era de compromițătoare… De fapt, Marcel se simțea mîndru de ea. * Și se puse pe lucru. Îl văzu pe căpitanul judecător de instrucție. Era un om politicos și distins, care se ridicase fără mare greutate la gradul de neomenie pe care i-l cerea rolul lui. Fanatismul național, de comandă, și curiozitatea de diletant se contopeau la el într-o politețe nepăsătoare. Cu cît se interesa mai mult de un acuzat, cu atît era mai rău de acesta. De Pitan se interesa. Îl găsea foarte simpatic. Avuseseră convorbiri lungi și civilizate, din care judecătorul încerca să scoată cînepa frînghiei cu care avea să-l spînzure. Dar frînghia era subțire; o recunoștea cu bunăvoință și părere de rău. Micul 757

negustor de vechituri se arăta a fi un iluminat blînd, destul de inofensiv și foarte dezinteresat. Vorbea cu plăcere, era fericit cînd putea să-și expună himerele lui pline de dragoste. Se arăta recunoscător cînd voiai să-l asculți, aștepta stîlpul de execuție cu veselia discretă a cîinelui căruia îi lucesc ochii la vederea bucății de zahăr. Dar nimic nu-l putuse face să-și trădeze vreun complice, sau să dea vreo lămurire cu privire la delictele de care era învinuit. Judecătorul îi arătă lui Franck niște scrisori pe care Pitan le scrisese din închisoare unui tînăr prieten de-al lui și pe cele ale prietenului: numele acestuia era Marc Rivière. Franck avu o clipa de emoție; oare imbecilul acela mic dăduse complotul în vileag? Cu familia Rivière te puteai aștepta la orice! Dar se liniști cînd îl auzi pe judecător citindu-i cu glas melodios epistolele scrise cu un lirism avîntat, care te făceau să te gîndești pe rînd la în tînărul Schiller, la Flaubert, la Jean Jacques, la Rimbaud. Cît despre stilul lui Pitan, acesta era un amestec de Bernardin de Saint-Pierre și de Edgar Quinet. Tînărul arăta o iubire exaltată față de bătrîn, indignare față de abuzurile forței, dorința înfierbîntată de a împărtăși soarta celui drept, oricare ar fi fost ea. Ca un tată, bătrînul încerca să-l domolească, înfățișîndu-i mulțumirea plină de liniște, pacea de care se bucura el; ni fi zis că închisoarea e locul de odihnă ales pentru înțelept, un fel de schit laic hărăzit gînditorului, prin bunăvoința statului. Prin fereastra celulei cu gratii, așezată lîngă acoperiș, vîntul adusese de pe malurile Senei o floare de castan. O dată cu ea, intrase toată primăvara. Pitan devenea bucolic. Floarea se afla acolo, așezată cu grijă între paginile scrisorii, pe care o ținea judecătorul în mînă. Și cei doi parizieni schimbară un zîmbet amuzat și-și spuseră: — Și bătrînelul ăsta e bun de prins în ace. 758

Dar nici bătrînelul, nici năvalnicul adolescent nu-și trădaseră adîncul gîndului: la unul neliniștea și remușcările în legătură cu maică-sa; la celălalt, dorința de a-și liniști prietenul. Se înțelegeau prin jumătăți de cuvinte, iar parizienii nu vedeau în toate astea decît un dialog din Émile. Judecătorul închise dosarul și Franck întrebă: — Pe scurt? — Pe scurt, totul se reduce la evadarea asta curioasă. Nu e prea lămurit ce l-a apucat pe acest bătrîn Anacharsis 136. Nici nu-l cunoștea personal pe prizonier. L-am pus pe fugar sub urmărire. A fost primit într-o familie de provinciali francezi. Franck ciuli urechile. — Oameni de treabă, deasupra oricărei bănuieli: un fiu rănit, toți ceilalți bărbați pe front, morți sau vii, trei femei: mama, o fiică măritată, o guvernantă infirmieră. E cazul să bănuim o legătură între tînărul cel frumos și fiica măritată. Poveste obișnuită. Bărbatul luptă. În spatele frontului, menținem moralul cum putem. E destul de uimitor ca o patriotă atît de bună să aleagă un nemțișor. De dorul fragilor, mănînci și cozile! Desigur că se cunoșteau încă înainte de război. Franck se ridică, pe deplin liniștit. — Noaptea toți pisoii sînt cenușii. — Înțelegi că, pentru a răsplăti zelul luptătorului, nu ținem să arătăm în public că e încornorat. Aici nu mai e vorba de binele obștesc.

136 Filozof si scriitor (sec. VI î.e.n.); în 598 î.e.n. A apărut la Atena, unde devine discipol si prieten al lui Solon. Întors pe țărmurile Mării Negre, a încercat să introducă datinile și religia grecilor, dar a fost omorît ca necredincios.

759

— Și bătrînul? — Bătrînul, îl putem ține dacă vrem, sau, dacă vrem, îi putem da drumul. Sînt tot atîtea motive pentru, cît sînt și contra. Talgerele sînt egale. Și faptul că unul sau celălalt se apleacă n-are nici o importanță. Sîntem la ordinele statului! „Statul” acesta intra în domeniul de activitate al lui Franck. Se duse să-l vadă pe „șef”. Îl cunoștea de mult. Dar cine se putea lăuda că-l cunoaște? Diavolul acela făcea întotdeauna pe dos de cum te așteptai. Era un teren spinos, plin cu capcane. Franck înaintă cu băgare de seamă. Soarta îi fu favorabilă. În loc de grosolăniile cu care mistrețul furios își cinstea de obicei puii, găsi un animal bine dispus. „Dormise bine.” Acum sălta. Omul cu masca de mongol se întorcea dintr-o inspecție făcută pe front: totul mergea bine. Oamenii mureau pe loc și întocmai cum luna porunca, fără să se lase rugați. Linia de apărare era consolidată și puhoiul nemțesc părea încă O dată oprit. Voinicul cel bătrîn se întorsese înveselit. Oboseala n-avea mai multa înrîurire asupra pielii lui tăbăcite decît sentimentalismul. Tocmai pusese la punct grosul treburilor urgente, pe care le descurcaseră secretarii lui. Înainte de ședința Camerei, își îngăduia o jumătate de ora de recreație. Îi plăceau bîrfelile; mica lor poliție, care-i cunoștea gustul, venea totdeauna plină de scandalurile zilei. Adulmecă numaidecît un scandal în buzunarele lui Franck, care înainta cu un zîmbet prevăzător și plin de făgăduieli. — Iată-l și pe seniorul Frangipane (pronunța franck-gipane), care aduce marfă! Repede, mititelule, ia, arată ce ai în coș! Măgulit de această familiaritate, dar jignit de porecla care! se potrivea prea bine, Franck începu să vorbească cu tonul jucăuș al 760

„șefului” și, încercîndu-l pe căpcăun, începu să-i facă un portret simpatic și comic lui Pitan. Cu asta n-ar fi ajuns el prea departe, căci ascultătorul, nerăbdător, îi tăie vorba cu glas răutăcios: — Un suflet nobil. Ceva mai bun n-ai găsit? Dar povestitorul știa să brodeze pe țesătura lui desene nemaipomenite, pe care le născocea pe gustul publicului. Și iată că Pitan devenea îndrăgostitul, mort după o doamnă „cinstită”, care, la rîndul ei, era amanta înfocată a austriacului, căruia Pitan îi ajutase să evadeze. De data aceasta patronul se lumină: — Cine-i? Cine-i? strigă el, strîngînd brațul lui Franck. Pun rămășag c-o cunosc! E nevasta lui X? (X era unul din miniștrii lui.) Prin ochiul lui mic trecu un fulger de cruzime. — Nu? Nu? Păcat! Cum aș mai fi închis-o la St. Lazare, în numele Uniunii Sfinte! Mai înșiră vreo două-trei nume. Nu se astîmpără pînă ce Franck nu-i dezvălui identitatea persoanei. Nu era ușor; treaba se arăta primejdioasă. Dar acum era prea tîrziu ca să mai dea înapoi; flecarul se lăsase dus de limba lui. Cînd auzi numele Annettei Rivière, bătrînul exclamă: — Rivière… Îl cunoscuse pe Rivière, arhitectul, chefliul, omul de duh, mintea ageră, dreyfusardul. Era din timpul lui, erau din același soi, se luaseră de multe ori la întrecere în pozne sau pe terenul ironiei cinice. Cît despre fată, pe vremea cînd era fetiță, o ciupise de obraji. O pierduse din vedere. Dar îi era simpatică, pentru că-i dăduse un picior lui Brissot, „idiotul ăla”! (Nu putea să sufere virtutea grandilocventă a familiei Brissot. Avea meritul de a urî de moarte fățărnicia. O adulmeca peste tot – chiar și în adevăr.) 761

De aceea îl încîntase palma trîntită pe obrazul acelui trib cleios de mîna Annettei, care se desprinsese de ei, lăsîndu-l pe Roger al lor cu buzele umflate. Veșnic la pîndă după bîrfeli, contribuise în bună parte la răspîndirea acesteia, spre mînia înăbușită a familiei Brissot, care se prefăcea ca nu știe nimic. Era una dintre amintirile lui frumoase! De la distanță! se părea că, în farsa asta minunată, se aflau doi aliați: el și cu Annette. Și-i păstra recunoștință fetei acesteia cu apucături libere. (Așa o vedea el.) Noua ei aventură îl găsi îngăduitor. Rivière asta! Ce mai neam de gali! — Dar, ia spune, Frangipane, așa-i că nu mai e în plină tinerețe? Trebuie să aibă… Ia stai… Ei și! Cu atît mai bine! îmi place, e focoasă… Va să zică, povestea se reduce la un joc? Și ce amestec are politica în toată treaba asta? Doar n-ai să mi-o tîrăști pe franțuzoaica asta strașnică în fața lui Foutriquier Tinville 137? (Așa-i spunea el acuzatorului public.) Ce s-ar mai linge pe bot! Nu, nu! Las-o să se culce cu vienezul ei! O să iasă un soldat al Dreptului în plus pentru viitorul război. Cît despre bătrînul Pitan (și ăsta-i un nume francez – trăiască regimentul!), „cel mai fericit dintre toți trei”, lăsați-l să se bucure de norocul lui! Ia te rog, mititelule, să-mi mușamalizezi povestea… Ce naiba! Și acum să vorbim de treburi serioase. Ne ducem! a Cameră. Ce-ai de gînd să le mai turui vițeilor? Afacerea fu îngropată. După ce o murdăriră, Annette fu salvată. În junglă murdăria reprezintă o formă a simpatiei. 137 Stîlcire cu nuanță indecentă a numelui lui Fouquier Tinville, procuror general din timpul revoluției burgheze din 1789.

762

* Din fericire pentru ea, Annette nu află nimic. Cîteva cuvinte de la Franck o înștiințară că totul merge bine. Ea nu se mulțumi cu atît. Neîncrezătoare cum era, îi scrise totuși judecătorului, cerînd să fie ascultată. Mai tîrziu, cînd îi dădu drumul, judecătorul îi arătă lui Pitan cererea aceasta. Întorcîndu-se acasă, Annette o găsi pe Sylvie, care venise în goană și pe care o puse la curent cu demersurile ei. Cînd auzi, Sylvie îi spuse tot ce-i veni la gură. Atîta nebunie o scotea din fire. Annette o lăsă să vorbească. Și fiindcă răul era săvîrșit și nu puteai face altceva decît să-l accepți, Sylvie se opri dintr-o dată; se aruncă de gîtul surorii ei sărutînd-o. Adevărul e că pentru nimic în lume n-ar fi vrut ca Annette să se poarte altfel. Și știind că ea, Sylvie, n-ar fi făcut-o niciodată, era mîndră că sora ei mai Marc o făcuse. Voința, liniștea acesteia o umpleau de admirație. De după ușă, Marc asculta, fără să înțeleagă prea bine, murmurul nelămurit al discuției, izbucnirile nervoase ale Sylviei, pe care un gest de-al Annettei o făcea să coboare glasul și să vorbească pe șoptite, apoi sărutările pătimașe, apoi tăcerea. Sylvie își ștergea nasul; ea, femeia cu ochii uscați, plînsese. Cele două femei stăteau în picioare și se priveau cu dragoste; iar Annette, sărutînd ochii Sylviei, îi spunea cu jumătate de glas, amănunțit, toată povestea, prietenia lui Germain, evadarea lui Franz, moartea lui Germain. Sylvie nici nu se mai gîndea să învinuiască mărinimia nebună a surorii ei; doar ei îi recunoștea privilegiul de a acționa și a exista, după o lege mai bună decît legea de rînd. Dar, dincolo de ușă, băiatul gelos se simțea rănit fiindcă era ținut departe de destăinuiri. Dar nu le-ar fi cerut-o. Pentru nimic în lume! Mîndria lui aștepta să-i fie aduse. În ziua următoare, cînd sosi Pitan, tot se mai frămînta de 763

nerăbdare. Pitan ieșea din Tebaida 138 lui. Annette, auzind exclamația de bucurie a băiatului, care-i deschidea ușa, lăsă lucrul să-i cadă din mînă. Marc scoase un strigăt de mirare, strîngînd mîinile oaspetelui. Pitan rîdea în barbă, cu mormăitul lui liniștit și drăgăstos. Văzîndu-l, Annette se ridică și-l sărută. Apoi își aminti de fiul ei și se rușina. Marc era și mai rușinat: dispăru, sub pretext că se duce să închidă ușa din față, și-i lăsă un moment singuri. Annette și Pitan schimbară în grabă cîteva cuvinte pline de căldură și voioșie. Marc se întoarse; și convorbirea în trei rămase învăluită; vorbeau în jumătăți de cuvinte. Voiră să-l oprească pe Pitan la masă; dar el era grăbit să cutreiere Parisul; voia să treacă pe la toți tovarășii. Marc plecă cu el. În timp ce umblau, îi spuse: — Pitan, știu ce i-ai scris mătușii mele. — Da? făcu bătrînul, și se opri aici Mare înghiți în sec. — Te-ai jertfit pentru noi. Ai fost mărinimos. — Mai puțin decît mama ta. — Dar ea prin ce primejdie a trecut? — Nu ți-a spus nimic? — Nu. — Atunci n-ai vrea să-ți spun eu în locul ei? — Nu… Era jignit; dar Pitan avea dreptate. Merseră mai departe. Marc făcu o sforțare și urmă — Dar as vrea cel puțin sa știu… Mai e încă în primejdie? — Deocamdată cred ca nu. Dar în timpurile astea pline de 138 Partea meridională a vechiului Egipt, unde se retrăgeau primii creștini pentru a trăi în singurătate. Înseamnă izolare, singurătate.

764

oameni lași și de lupi, o femeie vitează și cinstita ca ea va fi totdeauna în primejdie. — Nu poate fi împiedicată? — Nu trebuie s-o împiedicăm. Dimpotrivă, trebuie ajutată. — Dar cum — Trecînd și noi prin primejdie o dată cu ea. Mare nu putea să-i spună: „Da, să trec prin primejdie! Dar cum, cînd nu știu nimic despre ea, cînd nu-mi încredințează nimic despre greutățile și primejdiile prin care trece?” Exagera amărăciunea de a se simți îndepărtat. Își repeta: „Dintre toți, dintre toți, eu sînt cel căruia îi încredințează cele mai puține taine”. Dar fiindcă băiatul nu răspundea nimic, Titan tălmăci greșit tăcerea lui. Îi spuse: — Drăguțule, poți fi mîndru de mama ta. Mare strigă turbat: — Crezi că te-am așteptat pe tine ca să fiu mîndru de ea? Îi întoarse apoi spatele și se îndepărtă furios. * Eliberată de o povară apăsătoare, Annette își reluase viața liniștită și ștearsă în căminul ei. Războiul, care nu înceta, neliniștea oamenilor păreau că n-o ating. Trecea prin această primejdie ca toți oamenii; dar nu era silită să împărtășească și gîndurile lor. O frămîntau destule lucruri. Oricît de pătrunzătoare ar fi fost privirea Sylviei, care, în lipsa ei, veghease asupra lui Marc, erau nenumărate amănunte foarte importante, pe care ochiul mamei le descoperea în tot ceea ce se lega de copilul ei: îmbrăcămintea, înfățișarea lui. Annette cerceta rufăria și hainele lui Marc, simțind o încîntare răutăcioasă ori de cîte ori descoperea o lipsă ce scăpase controlului Sylviei. Pe urmă, avea 765

multă treabă cu orînduirea locuinței, care în ultimii doi ani rămăsese în stăpînirea moliilor. Sylvie o găsea mereu cosind sau rînduind. În fiecare seară cele două surori stăteau îndelung de vorbă. Dar Marc, care lucra în odaia alăturată, cu ușa deschisă, le pîndea; ochiul lui de puișor, care privește dintr-o parte, nu găsea în cuvintele lor nici un grăunte de ciugulit: subiectele intime fuseseră dezbătute o dată pentru totdeauna, acum nu mai era vorba decît de lucruri obișnuite, povești de fiecare zi, prostii femeiești; despre modă, prețul mărfurilor… Scos din răbdări, Marc închidea ușa. Cum erau în stare să macine ore întregi aceleași fleacuri? Sylvie, treacă-meargă! Dar ea, femeia aceasta – mama lui – ea, care-și pusese viața în joc și poate avea să și-o pună mîine din nou, ea, ale cărei taine arzătoare le presimțea, fără să le poată prinde, ea se înflăcăra la fel pentru nimicurile astea – prețul pîinii, restricțiile cu privire la unt și zahăr – ca și pentru lumea aceea ascunsă (pe care nu i-o ascundea decît pe jumătate I). Căci gelozia lui vedea licărirea din inima lămpii. Poate că Annette n-o vedea. Dar, fie că tăcea, fie că vorbea, licărirea o lumina în tăcere. Tacet sed loquitur. 139 Lampa ardea fără zgomot; la lumina zilei nu se băga nimic de seamă. Dar, chiar și sub învelișul de alabastru, omulețul își ațintea privirile asupra licăririi mute. De unde venea? Și pentru cine ardea? Și alt suflet în noapte zărea prin iarbă luminița aceea de licurici și se învîrtea atras în jurul ei. Ursule Bernardin, cu care Annette se întîlnea distrată pe 139

În limba latina în original: Tace, dar vorbește.

766

scară, o opri sfioasă și-i întinse brațul, șoptind: — Mă scuzați, doamnă… Îmi dați voie să vin o data la dumneavoastră pentru a vă vorbi? Annette era uimită. Cunoștea sfiala nespusă a celor doua fete Bernardin si grija cu care se fereau de ea. Deși lumina zilei deabia pătrundea pe scară, văzu că fata roșise stînjenită; și mîna înmănușată tremura, atingîndu-l brutal. Spune cu căldură: — Chiar acum. Vino! Fata, din nou înfricoșată, încerca să scape, îi propunea să amine pasul acesta pe altă zi. Dar Annette o prinse de braț și o trase: — O să fim singure. Intră! În odaia Annettei, Ursule Bernardin stătea nemișcată și țeapănă, cu răsuflarea tăiată. — Am urcat prea repede? Iartă-mă, mereu uit. Eu cînd sui, alerg, sar cîteva trepte odată. Așază-te! Nu, aici, în colțul ăsta, cu spatele la lumină, ai să te simți mai bine. Așteaptă să-ți tragi răsuflarea! Nu te grăbi să vorbești! Ce greu respiri! O privea zîmbitoare și încerca s-o liniștească pe fata care se așezase cu stîngăcie, stînjenită și emoționată. Sînii se ridicau greu sub rochia strînsă. Pentru întîia oară, Annette avu răgaz să cerceteze obrazul și trupul acela de țărăncuță chinuită de încătușarea vieții burgheze. Trăsăturile erau lipsite de finețe și formele greoaie; dar o vedeai cît de bine i-ar fi mers trăind la țară, îndeletnicindu-se cu treburile obișnuite ale unei ferme, înconjurată de animale și de copii, fericită și preocupată de muncă. Chipul acela bun, tînăr și sănătos, voios și prins de treburi ar fi avut farmec sub dogoarea soarelui, cu fruntea nădușită și obrajii scăldați de lumina unei zile de vară. Dar rîsul și soarele fuseseră puse sub cheie. Sîngele se retrăsese. Rămăsese 767

un nas turtit, niște buze groase, o înfățișare greoaie, limfatică și crispată, un trup care nu îndrăznea să se miște și se temea să respire. Văzînd că fata nu se poate hotărî să vorbească, Annette îi puse cîteva întrebări prietenoase, pentru a-i da timp să-și vină în fire. Ursule răspundea cu greutate, se tulbura, pierdea șirul. Gîndul îi era aiurea. Ar fi vrut să înceapă alt subiect, dar era îngrozită la gîndul că va trebui să vorbească; suferea, nu avea decît o singură dorință: „Doamne, cum să scap?” Se ridică: — Doamnă, vă rog… Dați-mi voie să plec! Nu știu ce m-a apucat. Iertați-mă că v-am vorbit! Annette îi prinse mîinile rîzînd: — Liniștește-te! Ai tot timpul. De mine te sperii? — Nu, doamnă… Iertați-mă, aș vrea să plec. Nu pot să vorbesc… Astăzi nu pot. — Bine, nu vorbi. Nu-ți cer nimic. Doar să mai rămîi cîteva minute; de vreme ce ai avut gîndul bun de a veni pînă la mine, profit și eu de acest prilej. Nu trebuie să fugi, de abia ai intrat. Trăim de atîta vreme una alături de alta și nu ne-am spus nici un cuvînt! Și eu n-o să rămîn mult. O să plec din nou. Lasă-mă să te privesc o dată în liniște! Ia arată-mi ochii! Vezi, cu ți-i arăt pe ai mei! N-au nimic care să te poată înspăimînta. Încurcată și nemișcată, Ursule se liniștea încetul cu încetul. Începu să se scuze cu vorbe stîngace de sfiala și lipsa ei de politețe; spuse că nu uitase niciodată cuvintele blînde pe care Annette! le spusese anul trecut, cu prilejul doliului lor. Fusese mișcată, voise să-i scrie; dar nu îndrăznise. În lumea ei nu erai bine văzut cînd te legai cu străini. Annette spuse cu bunăvoință: 768

— Desigur… Desigur… Înțeleg… Prinzînd din ce în ce mai mult curaj, Ursule își veni în fire și, făcînd o sforțare, izbuti să spună bolborosind cît suferise în ultimii patru ani din pricina războiului, a urii, a răutății. Și, fără s-o cunoască pe Annette,! se părea că și ea trebuie să dezaprobe toate astea. (Annette Îi luă ușor mîna fără a spune nimic.) Dar nu găsea în jurul ei nici un loc unde să poată răsufla în voie. Chiar și părinții, foarte buni de altfel, erau veșnic porniți pe răzbunare (ne corectă), adică nu, porniți să pedepsească fara mila. Moartea bieților lor copii îi scosese din fire. Cuvîntul, „paco” îl făcea sa turbeze. Cea mai înverșunată era sora lor, Justine, cu care ea împărțea din copilărie odaia și căreia i se destăinuia. În fiecare seară, înainte de a te culca, Justine se ruga cu glas tare: „Dumnezeule, sfîntă Fecioara, sfinte Mihai, nimicește-i!” Era înnebunitor. Trebuia să se prefacă și ea că se roagă la fel, ca să n-o învinuiască de nepăsare față de nenorocirile ce se abătuseră asupra țării și față de moartea celor doi frați. — Dar eu nu sînt nepăsătoare! Tocmai fiindcă tu ești nenorocit, mi se pare c-ar trebui să dorești ca ceilalți să nu fie. Exprima idei stîngace și mișcătoare. Annette, pentru care aceste idei nu erau noi, le aproba și le exprima mai bine. Ursule era fericită ascultînd-o; tăcea și asculta. La urmă, întrebă încrezătoare: — Sînteți credincioasă, doamnă? — Nu. Ursule era îngrozită. — Doamne! Dar atunci n-o să mă puteți înțelege! Fetița mea, nu e nevoie să crezi ca să poți înțelege și iubi tot ce e omenesc. 769

— Omenesc! Dar asta nu ajunge! Și răul e omenesc. Și oamenii… mă înspăimîntă! Nu vedeți ce cruzime, cîte nelegiuiri! Numai sîngele lui Hristos poate răscumpăra toate astea. — Sau al nostru. Al fiecăruia – bărbat sau femeie – care își închină viața celorlalți. — Dacă o face în numele lui Hristos. — Ce înseamnă un nume? — Dar numele acesta este un dumnezeu. — Și ce înseamnă un dumnezeu care nu sălășluiește în fiecare din cei ce se jertfesc? Dacă unul singur dintre acești oameni – am zis: unul singur – s-ar afla acolo unde nu se află dumnezeu, care ar fi marginile lui dumnezeu? Inima l-ar depăși. — Nu, nimic nu-l depășește. Tot binele e cuprins în el. — Atunci, binele ajunge. — Cine o să mi-l arate, dacă mi-l luați pe dumnezeu? — Draga mea, pentru nimic în lume n-aș vrea să ți-l iau. Păstrează-l! îl respect în tine. Crezi că vreau să-ți zdruncin sprijinul? — Atunci, spuneți-mi că și dumneavoastră credeți în el! — Draga mea, cum pot crede în ceea ce nu cunosc? Vrei să te mint? — Nu, doamnă, dar, vă rog, credeți, credeți, vă rog! Annette zîmbi drăgăstos: — Lucrez, fetițo. N-am nevoie să cred. — A lucra înseamnă a crede. — Poate. Asta-i felul meu de-a crede. — Dacă munca nu e luminată de Hristos, e amenințată să devină o greșeală sau o nelegiuire. — Ți se pare că, în ultimii patru ani, credința în Hristos i-a cruțat de greșeală și nelegiuire pe cei ce cred în el? 770

— Nu-mi spuneți asta, doamnă! Știu că aveți dreptate. Există atît de puțini creștini adevărați! Asta-i durerea cea mai mare! Nu cunosc nici măcar doi dintre toate cunoștințele mele. Mă îndurerează, mă omoară! Mă doare și mi-e groază! Mi-e groază de viața asta! Mi-e groază de oameni! Aș vrea să-i răscumpăr. Nu mai pot rămîne între ei, nu știu să lucrez, ca dumneavoastră; pe mine mă înspăimîntă orice acțiune. Nu sînt făcută să trăiesc în lumea asta. Vreau, o să plec, o să mă retrag într-o mănăstire de carmelite. Tata îmi dă voie, mama plînge și sora mea mă învinuiește; dar naș mai putea să rămîn cu ai mei; mi se pare că, în orice clipă, îl fac să sufere pe mîntuitorul nostru Iisus Hristos! Doamne, ce-am spus? Să nu mă credeți! Sînt buni, îi iubesc, n-am dreptul să-i judec! Nu, nu mă ascultați! Ah, dac-ați fi fost creștină! Își ascunse fața în mîini. Annette o liniștea ca o mamă, mîngîind-o. Spunea: — Sărmană fetiță! Da, ai dreptate. Ursule înălță capul. — Nu mă dezaprobați? — Nu, — Fac bine ca plec? — Poate că-i mai bine pentru tine. Recunoscătoare, Ursule se ridică pentru a-i săruta mîinile. Annette o îmbrățișă. O duse pînă la ușa scării. Ursule oftă: — De ce nu sînteți credincioasă? Dar în prag spuse: — Sînteți! — Nu cred, făcu Annette zîmbind. Cu ochii strălucitori, Ursule spuse: 771

— Dumnezeu alege pe cine vrea. Nu te întreabă dacă vrei. * De cînd se despărțise de el, Annette nu primise nici o scrisoare de la Franz. O durea, dar nu se mira. Îi cunoștea firea. Copilul acela mare era îmbufnat; voia s-o pedepsească; tăcerea era cea mai bună armă de răzbunare, cel mai bun mijloc de-a o sili să se întoarcă mai curînd. Pe Annette această tactică o amuza și (șiretenia se răzbuna tot prin șiretenie) se prefăcea că nu vede nimic. Îi scria cîte o scrisoare pe săptămînă, pe un ton liniștit, drăgăstos, voios, fără să schimbe nimic din planurile pe care și le făcuse. Ar fi dorit să-l vadă, dar socotea lucrul acesta lipsit de înțelepciune, acum cînd atîtea îndatoriri o țintuiau la Paris. Își spunea că-i mai bine să aștepte vara, dînd drept pretext plimbările în munți, care i-ar face bine lui Mare, de atîta vreme închis în casă. Dar așteptarea o apăsa mai mult decît ar fi vrut. Aproape că trecuse și a patra săptămînă de la întoarcerea ei la Paris, cînd sosi o scrisoare de la Franz, în sfîrșit! Annette se închise în odaie zîmbind, ca s-o citească. Ce imputări, cîtă mînie avea să se abată asupra ei! Franz nu-i reproșa nimic. Nici urmă de mînie în el. Era de o liniște desăvîrșită, politicos, bine crescut. Cu sănătatea o ducea bine. O poftea să rămînă mai departe la Paris. Cîtă vreme Franz nu scrisese, Annette nu fusese neliniștită. După ce citi această scrisoare, se neliniști. I-ar fi fost greu să spună de ce. Ar fi trebuit să se bucure că-l găsește atît de răbdător. Dar ea își pierduse răbdarea. Nu se putu împiedica să-i răspundă chiar în ziua aceea. Bineînțeles că nu trăda nimic din ceea ce o frămînta (parcă mai știa și ea singură?). Glumea: de vreme ce el nu era grăbit s-o revadă, n-avea să revină înainte de sfîrșitul anului. Se aștepta, pentru a treia zi, la o 772

scrisoare de protest din partea lui Franz. Nici gînd de protest. Nu veni nici o scrisoare. Annette își ieși din minți. Numără săptămînile ce o depărtau de sosirea verii. Îi scrise doamnei de Wintergrün, pretextînd faptul că vrea să se încredințeze dacă Franz spune adevărul cu privire la sănătatea lui. Doamna de Wintergrün îi răspunse că simpaticul domn de Lenz o ducea de minune, că, slavă domnului, la vîrsta aceasta durerile trec iute, că e drăguț și vesel, că locuiește în aceeași casă cu ele, că îl socotesc ca pe unul din familia lor. Annette se simți liniștită. Mai liniștită chiar decît ar fi dorit ca. Dormi prost în noaptea următoare și în celelalte nopți. Dădu din umeri și-și înăbuși un gînd. Dar gîndul surd și nestrămutat se întorcea mereu. Demnitatea ei se mai ținu tare vreme de încă o săptămînă. Pe urmă, într-o dimineață, după ce se trezi din somn, se dădu bătută. Se hotărî să plece. Nu mai căuta motive. Trebuia. Tocmai în zilele acelea Marc ardea de dorința de a se apropia de maică-sa. Pierduse primele săptămîni. Așteptase o întîmplare, care nu se ivea. Acum încerca să stîrnească el întîmplarea. Dar asta nu se poate decît în doi, și el era singurul actor. Mama lui nici nu lua în seamă jocul. Băiatul n-o părăsea, îi pîndea privirile, o lua înaintea dorințelor ei. Ea ar fi trebuit să-i vadă stăruințele, doar pînă atunci nu fusese prea darnic cu ele. Dar poate că Annette vedea totul, poate că înregistra totul în chip mecanic, în vederea unor zile mai prielnice, cînd va avea răgaz. Dar acum navea. Era prinsă. Marc încerca zadarnic să se apropie de gîndurile ei, ce se îndepărtau de el. Se simțea descurajat. Nu poți face mereu, tu singur, primul pas. Trebuie să fii ajutat. Se ducea într-un colț al odăii și, uitat acolo, o privea din profil cum îi coase 773

nasturii rupți de la haine (căci avea grijă de el, dar se gîndea la alții). Cu mult mai mulțumit ar fi fost dacă s-ar fi gîndit la el și ar fi lăsat baltă toate lucrurile astea. Îi cerceta fața îngrijorată. Ce avea? Ce amintire o făcea să se încrunte? Ce imagine o făcea deodată să se înfioare? În alte timpuri, Annette cea cu o sută de ochi ar fi prins privirea ațintită asupra ei. Dar simțurile ei nu mai erau acolo. Lucra cu degetele, pe jumătate amorțită. Cînd își dădea seama că se așternuse tăcerea, se ostenea să-i pună lui Marc o întrebare de mamă, al cărui răspuns îl asculta distrată; sau îl sfătuia să profite de vremea frumoasa și să se ducă la plimbare. Era tocmai în clipa cînd el ar fi vrut să vorbească. Marc se scula, îndurerat. Nu putea s-o învinuiască de nimic. Era blîndă cu el, dar distantă. Lui îi venea s-o strîngă în brațe, s-o muște de obraz sau de sfîrcul urechii, pînă ce-o va face să strige: „Sînt aici! Îmbrățișează-mă sau lovește-mă! Iubește-mă sau urăște-mă! Dar fii aici, cu mine! Întoarce-te!” Annette nu se întoarse. Atunci el se hotărî. Se hotărî să vorbească, în duminica următoare, seara, după-masă. Și în dimineața aceea de duminică, ea îl anunță pe neașteptate că pleacă. Începuse să-și facă bagajele. Era oarecum încurcată. Pretexta niște vești pe care le primise și care o rechemau în Elveția mai curînd decît s-ar fi așteptat. Nu-i dădu alte lămuriri, și el nu! le ceru. Era mîhnit. De o săptămînă aștepta ziua asta. Dormise prost; o bună parte din noapte repetase ceea ce avea să spună. Și acum… Aveau să se despartă, înainte ca el să apuce a-i vorbi! Căci în graba plecării nu mai putea face nimic. Îi trebuia timp, o seară de reculegere, trebuia ca Annette să fie toată pentru el. Cum ar fi putut să-l asculte, cu privirea aceea distrată, care urmărește acul 774

ceasornicului, ce fuge spre ora plecării? Era atît de învățat să-și stăpînească sentimentele, încît primi vestea aceasta, care-l lovi, fără nici un semn de mirare. O ajuta în tăcere pe maică-sa să-și potrivească lucrurile pentru plecare. De-abia în ultima clipă se simți destul de sigur de glasul lui, pentru a spune, cu ton nepăsător: — Îmi făgăduiseși să rămîi pînă la vacanță. Mi-ai furat trei luni… (Era gîndul pe care-l răsucea dușmănos în sinea lui!) Annette se înșelă; nu văzu în cuvintele lui decît un joc de politețe familială, de care uzezi în ceasul despărțirii, atunci cînd spui: „Mai rămîi!”, fiind sigur că celălalt va pleca. Răspunse pe același ton de glumă prietenoasă: — Nu ți le-am. Furat, ți le dăruiesc. Nedreptatea îl răni; dar nu răspunse. La ce-ar mai fi folosit acum? La urma urmelor, ea spunea ceea ce ar fi gîndit el cu șase luni înainte. Cum putea ea să știe că de atunci el se schimbase? Annette își aminti mai tîrziu de expresia serioasă pe care o avea băiatul, în timp ce stătea în picioare în fața ușii vagonului, privind-o. Era și Sylvie acolo; și nu-i mai stătea gura. Annette îi răspundea. În timp ce stătea de vorbă cu sora ei, își vedea băiatul nemișcat și mut, țintuind-o cu privirea. Luă cu ea această privire, după ce trenul se înfundă în noapte lăsînd în depărtare două siluete, dintre care numai una flutura cu mîna. Marc se întoarse cu mătușă-sa. Sylvie gîndea cu glas tare și nu-și măsura cuvintele în fața lui. Se obișnuise (poate prea mult) să se poarte cu el de parcă Marc ar fi fost un bărbat. Spunea: — Dragul meu, nu mai însemnăm nimic pentru ea. Are un altul în cap. E nebună după el. Marc suferea cînd o auzea pe Sylvie vorbind așa. Îi tăie vorba pe neașteptate: 775

— E dreptul ei. Acum știa de la Sylvie povestea prizonierului; știa că Sylvie, ca și ceilalți, punea aventura pe seama dragostei. Era singurul dintre toți care n-o credea. Era singurul care credea că mama lui urmărește un țel mai înalt. Și ironia Sylviei îl jignea, ca și cum ar fi fost bănuită femeia cezarului. Dar decît să discute, îi dădea din capul locului dreptate mamei lui, orice ar fi făcut ea. „E dreptul ei. Nu mai însemnăm nimic pentru ca. Eu sînt de vină. Am pierdut-o. Mea culpa140”. Dar, după ce te-ai spovedit, ridici capul și spui: — Voi recîștiga mai devreme sau mai tîrziu, cu binele sau cu sila, ceea ce am pierdut. * Pînă în ceasul sosirii, Annette fu liniștită, Căpătase deprinderea instinctivă de a alunga gîndurile supărătoare; nu le nimicea, ci le amîna pentru mai tîrziu. De-abia la ultima stație începu să se simtă tulburată. Se aplecă pe fereastra trenului în mers, ca să vadă gara aceea mică și cunoscută. Da, totul era la fel ca în amintirea ei. Gara aceea mica era acolo. Dar el nu era… Încă de la graniță, Annette îi anunțase telegrafic sosirea. Dar, în timpurile astea de război, zeul cu aripioare la picioare avea plumb în tălpi. Și, apoi, nu te puteai bizui niciodată pe bietul băiat! Annette nu se mira; cu toate astea era dezamăgită. Luă drumul vilei. La jumătatea drumului, îl văzu pe Franz apropiindu-se. Bucuria ei prinse aripi, dar aripile căzură numaidecît: Franz nu era singur. Îl însoțea domnișoara de 140 În limba latină, în original: E vina mea.

776

Wintergrün. Franz grăbi pasul, sărută mîna Annettei și se scuză politicos de întîrziere. Annette glumi pe socoteala lui, dar se încurcă în cuvinte; o privire o urmărea. Se întoarse spre domnișoara de Wintergrün. Dreaptă și trufașă, fata aștepta. Ochii Annettei întîlniră ochii ei albaștri și aspri, care-i pîndeau încurcătura. Cele două femei schimbară o dată cu un zîmbet rece și cîteva cuvinte drăgălașe. O porniră toți trei. Erau amabili. Stăteau de vorbă. Și Annette nu știu niciodată despre ce vorbiseră. Cînd ajunseră la vilă, o lăsară pe Annette singură, sub bineîntemeiatul pretext că trebuie să se odihnească; și Franz, politicos ca întotdeauna, o însoți pe fată. Aveau să se întîlnească seara, la doamna de Wintergrün, care o invitase pe Annette la masă. În odaia ei, Annette rămase în picioare, în fața oglinzii, cu pălăria pe cap și mantoul de călătorie pe umeri. Se privea fără să se vadă. Se gîndea… Nu, nu se gîndea! Avea un rîs nervos. Se scutură de starea aceasta hipnotică, dar de îndată căzu din nou în ea; căci nu se smulse din fața oglinzii decît pentru a se înțepeni înaintea ferestrei, în fața munților și a cerului, pe care nu-i vedea. Nu-și scosese pălăria și mănușile. Simți deodată oboseala. Își alungă gîndurile. Avea să se gîndească a doua zi. Scara trebui să se gîndească la cină și cum să facă să nu-i lase pe ceilalți să-i citească gîndurile. În felul acesta și le citi ea. Ce apăsătoare erau pentru ea cuvintele acelea binevoitoare! Îi puneau întrebări cu privire la călătorie, la Paris, la moralul populației, la modă, la prețul alimentelor și durata războiului. Vorbeau, vorbeau și era bătător la ochi că toți (în afară de Franz poate) mințeau. Orice ar fi făcut ca să-și ferească ochii, privirile Annettei se încrucișau mereu cu privirea nesuferită a domnișoarei de Wintergrün, care o măsura. Nu exista cută pe 777

fața Annettei care să nu fie inventariată. Iar domnișoara de Wintergrün nu găsi atîtea cute cîte a r fi dorit. Sub șfichiul luptei, oboseala Annettei pieri cu desăvîrșire. Obrazul ei căpătase o strălucire blîndă, aurie. Zîmbea, sigură de ea, odihnită, întinerită. Fata părea cea mai în vîrstă dintre ele două. Trăsăturile! se înăspreau. O înțepeneală înfrigurată înlocui siguranța ei trufașă. Simți nevoia să-și arate superioritatea. Dar, arătîndu-i-o prea mult, și-o primejdui. Vorbea cu Franz pe un ton din cale-afară de familiar. Annette încruntă ușor din sprîncene. Erikăi de Wintergrün nu-i scăpă încruntarea. Însemna un punct cîștigat. Voi să mai cîștige unul. Cînd se ridicară de la masă, făcu greșeala sfidătoare de a i-l răpi pe Franz doamnei de Rivière. Franz se arăta nesigur și distrat. O privea pe Annette ca și cum ar fi descoperit-o acum. Erika îl duse în salonașul de alături și puse stăpînire pe el. Doamna de Wintergrün încerca s-o întrețină pe Annette, care o urmărea pe Erika cu privirile. Aplecată spre urechea lui Franz, cu un rîs silit, fata se prefăcea că-i încredințează secrete răutăcioase; iar Annettei îi arunca priviri cu coada ochiului. Doamna de Wintergrün gungurea: — Drăguții de ei! Nu se îndură să se mai despartă… Și tot prefăcîndu-se că-i pune întrebări doamnei Rivière în legătură cu Franz, se arătă foarte la curent cu privire la situația averii și a rudelor băiatului. Neasemuit de liniștită în fiecare din mișcările ei, dar fierbînd în sine de mînie, de o luciditate ciudată față de tot ce o înconjura, dar oarbă față de ceea ce mocnea într-însa, Annette se ridică liniștită; în timp ce vorbea, cerceta fotografiile de pe pian; apoi, ridică mașinal capacul pianului ca să-i citească marca de fabricație; tot mașinal, ca să-l încerce, degetele ei alunecară pe 778

clape. Mîna ei lovi claviatura. Dar pianul nu fu singurul care primi lovitura, fiecare din cei trei o primi în piept. Nepoftita le șuiera în obraz: „Sînt aici…” Un vînt poruncitor… Trei acorduri puternice. Trei strigăte de patimă înciudată. Apoi tăcerea, o jelanie care-și desfășura de pe culmi, pe cerul gol, arpegiile lente și coborîtoare, ca o trenă de nori. Ca un năvod vrăjit ce se cufunda, prinzînd sufletele în ochiurile lui. Înlănțuită și ea, aplecată deasupra prăpastiei sonore, Annette vedea cum se ridică din acordurile ei negîndite Lamento-ul cu care începea uvertura la Manfred. Franz se apropie repede. Muzicant din fire, nu se putea împotrivi chemării vrăjite. Răscolit, o privea pe Circe 141, care chema spiritele. De doi ani, Annette nu prea mai cîntase la pian. În tinerețe fusese o bună pianistă. Dar fusese silită să-și vîndă pianul. Și anii de griji, munca neîncetată nu-i mai îngăduiseră să exerseze decît foarte rar. Ba chiar, de cînd începuse războiul, simțea un fel de silă față de muzică; i se părea că, dăruindu-se ei, greșea față de suferința universală. Cînd i se întîmpla să deschidă pianul, o făcea pe furiș, ca și cum și-ar fi dăruit trupul. Dar vraja era cu atît mai puternică, cu cît mintea ei o osîndea mai tare. În asemenea clipe, muzica o răsturna în îmbrățișarea ei, o lăsa nemișcată, cu buzele arse, ca un amant; simțea puhoiul, simțea cum o duce, nuși păstra luciditatea decît pentru a urmări malurile, care fugeau, pentru a urmări cotiturile ce se scurgeau în goană. Trupul îi era legat, paralizat. Toată libertatea i se refugia în privire. Privirea aceea tulbure, privirea aceea aspră se ridică din 141 Vrăjitoare, în mitologia greacă.

779

valurile pianului; parcurse încet cercul celor trei fețe, care o pîndeau; Franz, pierdut de emoție, subjugat; fata, roasă de furie și de frică; mama, înspăimîntată, încercînd să înțeleagă. Privirea aceea îi pătrunse, în timp ce demonul sufletului vorbea prin mîini. La acel punct al preludiului, unde neliniștea pătrunde în elegiacul Lamento, unde mișcarea devine mai iute, pasiunea se îngrămădește și clopotele anunță dezlănțuirea puhoiului, chiar în clipa cînd zăgazurile se rup. Annette se opri. În mijlocul frazei degetele! se opriră brusc, apăsînd clapele: spiritul acordului își prelungi zborul frînt, în tăcere. Apoi, aripile vibrațiilor se strînseră. Annette se sculă. Se socotea caraghioasă. Tulburat, înfierbîntat, Franz o ruga stăruitor să cînte mai departe. Doamna de Wintergrün se silea cu politețe și fără căldură să stăruie și ea. Erika tăcea, cu buzele strînse, cu o expresie de răutate. Annette îi privi. Zîmbi rece, apoi spuse: — Mă duc acasă. Sînt obosită. Își coborî privirea asupra lui Franz, supus: — Ai să mă însoțești. Și, în clipa plecării, citi groază și ură în ochii fetei. Mergeau unul lîngă altul, sub stelele înghețate. Tăceau. Prăpastia spațiului prelungea în jurul lor prăpastia în care-i cufundase muzica. Erebul 142 întunecat și peștii de foc. Nu scoaseră nici un cuvînt pînă în pragul porții. Beznă. Erau amîndoi o bucată de întuneric. El murmură: — Noapte bună… Atunci văzu în față umbra mișcătoare care coborî deasupra 142 Ținut subteran, în mitologia greaca, ce preceda intrarea în Infern.

780

lui. Buzele lor se lipiră… Annette dispăru. El se trezi singur, în fața porții închise. Și se întoarse, în noapte. Annette se urcă în odaia ei, fără să se gîndească. Nu! Încă nu voia să gîndească! Era frig. Era beznă. Oboseala o apăsa ca o lespede prăbușită și șuvoiul opac al nopții ei lăuntrice o îneca într-un lac de păcură. Se dezbrăcă cu o mînă grea și grăbită, fără să adune hainele smulse de pe ea. Cu capul pe pernă și cu lumina stinsă, vedea, pe cerul negru, Carul-mare. Și în mintea ei scapără fulgerul lucrurilor văzute, ale trecutului. Așa cum se desprinde o piatră… A! căzu… Dar chiar în clipa aceea (numai o clipă?) strîngerea din inimă făcu să se încordeze conștiința. Annette se revăzu, așezată în capul oaselor, pe pat, apăsîndu-și sînii cu mîna și strigînd: — Nu! Nu e cu putință! Ce nu era cu putință? Aștepta să! se potolească bătăile inimii. Se potoleau, apoi începeau din nou. Și, în timp ce aștepta, văzu Carul-mare dispărînd la orizont. Numai una din roțile dinapoi mai apărea deasupra culmii muntelui. În timp ce-și frămînta sînii cu degetele încleștate, Annette gemea mai departe cu glas înăbușit: — Nu! Nu e cu putință! Dar ce? Știa ea ce… — Atunci, m-am mințit? M-am lăsat prinsă în cursă? încă o dată? Atunci îl iubesc! Prin urmare, asta era sub dragostea de mamă, cu gîndul căreia se legăna ea! Prin urmare, aveau dreptate Marcel Franck, Sylvie, rafinații aceia din Paris, a căror ironie adulmeca 781

dedesubturile necurate ale devotamentului ei! — Dumnezeu mi-e martor că am uitat de mine, că m-am dăruit fără să aștept nimic, că mă credeam dezinteresată! Dar interesul s-a furișat în casă ca un hoț. Eram complicea lui, mă prefăceam că dorm, auzeam cum se apropie pasiunea cu pași tiptili. Îmi spuneam: „Îl iubesc pentru el”. Îl iubeam pentru mine! Vreau să-l iau! Vreau! Ce bătaie de joc! Cine: eu? Cine vrea? Eu, femeia cu părul cărunt, pe trupul căreia s-a adunat tot praful drumului, eu, cu experiența și suferințele mele nefolositoare, cu cei douăzeci de ani care mă despart de el – și cu ce ochi trebuie să privească acest copil o astfel de depărtare! Ce rușine! Ce lucru vrednic de milă! Se simțea copleșită de umilință. Dar ridică răzvrătită Capul: „De ce? Eu l-am vrut? Eu l-am căutat? De ce mă simt lovită? De ce mă mistui? De ce setea asta de dragoste? Patima asta flămîndă? De ce mi-a fost hărăzită o inimă care nu îmbătrînește, în trupul; ăsta care îmbătrînește?” Își privea sînii. Cum să lovească natura asta care te prinde, de parc-ar fi un păianjen? Ar fi vrut s-o facă să sîngereze în carnea ei. Dar nu poți prinde oceanul într-o plasă. Se revoltă: „Iubesc… Iubesc… Sînt vrednică să mai iubesc încă! Frica geloasă a fetei acesteia mi-o spune… L-am prins, îl păstrez. De mine depinde ca el să fie al meu, dacă vreau eu. Vreau. Iubesc. E dreptul meu”. Dreptul ei? O izbi ridicolul acestui cuvînt. Dreptul, închipuire a omului, fabricată o dată cu societatea! Steagul roșu al sclavului răzvrătit în războiul de neispășit care, din vremea lui Prometeu, se termină, mereu, mereu, prin înfrîngere. Sau fățărnicia celui mai tare, care-l zdrobește pe cel mai slab, așteptînd să fie și el zdrobit, la rîndul lui! În fața naturii nu există drept. Forța 782

nepăsătoare se hrănește cu milioane de ființe vii. Annette era și ea una din milioanele de victime. Putea să-și amîne înfrîngerea cu o zi, cu o oră, pe socoteala celorlalte victime. Dar înfrîngerea se apropia. Și merita oare s-o amîne, făcînd să sufere alte victime? Strigă: „De ce nu? O zi, un ceas de posesiune, o clipă nu înseamnă nimic? Veșnicia e cuprinsă într-o clipă, cum e cuprins universul într-o ființă. Și suferința celeilalte victime, a rivalei, împotriva căreia te răzbuni, nu înseamnă nimic, nimic? Nu e nimic fericirea ce-ți scapă, pe care ți-o răpește hoața? Nu înseamnă nimic ca la rîndul tău să i-o smulgi, s-o faci să sufere, so distrugi?” Un stol de păsări de pradă se repezeau scoțînd țipete răgușite. Mîndrie cruntă, bucurie crudă a geloziei și a răzbunării. Era amețită de loviturile lor de aripi, de țipete lor. De unde veneau? „Toate astea sînt în mine!…” Era mîndră și înspăimîntată, simțea o arsură de plumb topit, o plăcere a durerii ce ducea la extaz, apoi o liniște de agonic. Nu făcea nimic pentru a alunga păsările. Nu putea face nimic. Stătea ca un om gata să moară, sub stolul de păsări de pradă, care se băteau spre trupul ei azvîrlit pe cîmp. Erau două stoluri dușmane, dar asemănătoare: foamea de a poseda și jertfa flămîndă. Căci și jertfa avea gheare hrăpărețe, ciocul lacom. Răul ca și binele (cine-i binele? cine-i răul?) aveau aceeași înfățișare de neomenie sălbatică. Cu brațele încrucișate, goală, întinsă, asemenea unui animal sfîșiat, Annette aștepta sub fîlfîirea corbilor. Și, în timp ce aștepta, privea. Nimic, nici teama, nici patima no împiedicau să vadă. Se vedea goală. Și văzu că se mințise din prima clipă. Știa că iubește, știuse dintotdeauna. De cînd? De cînd spusese Germain: „Nu-l iubi prea tare!” Mult mai înainte! 783

De la evadare? Mult mai de mult! Și cum se mai mirase ea adineauri, cu ce mirare virtuoasă, cînd descoperise dragostea asta, pe care de-atîta timp o alinta! „Joci teatru! Cum minți!” Rîse cu dispreț. În toiul durerii, ironia lucidă își cerea drepturile. Erau doi vorbitori: sentimentalismul, care înșală, și ființa aspră și batjocoritoare, care demască totul fără milă și care vede. * Faptul că vezi patima n-o scurtează nici cu un ceas, o face în schimb mai amară. Noaptea trecu. Ziua alungă păsările. Dar ele rămaseră în jur, cocoțate în copaci, amenințătoare. Nici una din cele două tabere nu se dădea bătută. Fiecare își cerea dreptul. Sfîrșită, asurzită, Annette se sculă. Nu hotărîse nimic. Îi țiuiau urechile. Se așeză și așteptă. Pînă ce se arătă Franz. Îl văzu venind pe drum, prin fereastră. Știa că va veni. Veni pînă la poartă. Privi poarta. Se codi. Trecu. După treizeci de pași, se opri și se întoarse. Prin perdea, Annette vedea trăsăturile lui neliniștite, nesiguranța lui înfrigurată, nehotărîrea în care se afla. Cînd ajunse la poartă, se opri, apoi dădu să intre. Dar nu intră. Privirea! se ridică spre fereastra Annettei, care se dădu înapoi, nemaiauzind nimic, decît zbuciumul celor două inimi. Dar a ei se potolise; în bătăi mari și rare, suflarea își recăpătă ritmul. Îl vedea: prin pleoapele deschise vedea tulburarea, dorința, slăbiciunea lui. Simțea recunoștință – milă – dispreț… Cînd, după cîteva minute, se hotărî să se uite din nou în stradă, el nu mai era acolo. Dar era sigură că se oprise la cotitura 784

drumului și că-i pîndește pragul, așteptînd-o să iasă. Atunci se auzi din văzduh un fîlfîit greu de aripi. Păsările plecaseră. Ceata de pradă îi părăsise sufletul, și sufletul rămase gol, ca o casă pustie. Ușa era deschisă. Intrară cei de afară. Intra frămîntarea, obrazul chinuit al Erikăi de Wintergrün și dorința oarbă a lui Franz. Annette știa cît de mare era puterea ei asupra copiilor slabi. Se folosi de această putere împotriva ei înseși. Împotriva ei, dar nu spre binele lor. Îi examina cu o limpezime rece, ce voia să judece nepărtinitor. Dar judecata e aspră, cînd se mulțumește să urmărească fără bunătate dreptatea. Îi cîntărea fără indulgență pe Erika și pe Franz. Degeaba se străduia ea să-i fie inima nepărtinitoare (așa credea ea), care nu mai ține seama decît de posibilitățile de fericire ale celor doi… Sînt atîtea crăpături prin care interesul înăbușit iese la lumină! No găsea pe domnișoara de Wintergrün frumoasă. N-o credea bună. Cu privire la sănătatea ei, punea un diagnostic precis de un pesimism crud. O cerceta dezbrăcată. Nu era femeia pe care ar fi dorit-o pentru Franz. (Pe care ar fi dorit-o? Ce ironie!) Ca să se răzbune, nu se arătă mai blîndă nici cu el. Îl trecu prin ciur. Ce de resturi! N-avea nici o încredere în caracterul lui. Îi prețuia cu asprime durata sentimentelor. Avea încredere puțină în viitorul acestei uniri. Dar oare numai rațiunea vorbea? Ziua se scurse. Annette stătu toată dimineața închisă în casă. Nu hotărîse nimic. Se lăsa în voia întîmplării. Destul gîndise! Alungă gîndurile. Tăcere. După-masă se sculă și ieși din casă. Pașii o duseră hotărîți spre domnișoara de Wintergrün. O găsi singură în salon. Fata tresări. Dar nu trădă nimic. Apoi inima! se strînse. Îmbrăcată elegant, de parc-ar fi așteptat o vizită, 785

cu capul înconjurat de părul ei blond palid, bine netezit, fără nici o buclă răzvrătită, cu fruntea liberă, voluntară, bombată, cu chipul trufaș și închis, Erika se ridică fără grabă și, răspunzînd cu un bună ziua scurt salutului Annettei, îi arătă cu un zîmbet rece scaunul. Era înarmată. Dar ochiul priceput al celeilalte știa să pătrundă în suflete. În timp ce schimbau cuvinte de o politețe banală, privirea Annettei se îndrepta spre sînii slabi, care zvîcneau. Colțul gurii era schimonosit de un zîmbet dușmănos, ca o floare ce te provoacă; și fata nu izbutea să-și stăpînească tremurul buzelor palide, vorbirea întretăiată, tulburarea, dușmănia, teama, amărăciunea. Annette se bucura potolit, calculat, fără remușcări: acum cunoștea urmarea poveștii. Dar urmarea depindea numai de ea; și ea nu era grăbită. Vorbiră despre rochii, despre dansurile noi, despre ținut și despre vreme. Și Annette își umezea buzele ușor cu vîrful limbii… Tăcu, își luă un răgaz. Încordată și gata să se apere, Erika pîndea sub această tăcere înșelăciunea și capcana. După ce simți în gură gustul înțepător al acestor ultime clipe de așteptare, Annette, sigură dinainte de efectul cuvintelor ei și bucurîndu-se dinainte de ironia lor plină de compătimire, rosti liniștită: — Plec mîine dimineață. Un val de sînge năvăli în obrazul domnișoarei de Wintergrün. Pînă și fruntea! se roși, iar lobii urechilor semănau cu niște picături de sînge. Își pierdu stăpînirea de sine și nu fu în stare să ascundă tulburarea asta nebună, căreia îi căzu pradă. Și, pentru întîia dată de cînd venise, Annette zîmbi. Erika o pîndea pe sub gene, înfricoșată, neîncrezătoare, temîndu-se de vreun vicleșug. Văzu că zîmbetul Annettei e lipsit de dușmănie. Annette o privea; ironia nu pierise din ochii ei, dar privirea îi era pătrunsă de milă. Gîndi: „Cît îl iubește!” 786

Domnișoara de Wintergrün își plecă stînjenită fruntea și, deodată, o sprijini de brațul Annettei. Aceasta își puse mîna pe gîtul firav, pe părul subțire; o mîngîie cu un rîs drăgăstos. În fața ei n-avea decît o copilă dezarmată. Între ele nu mai putea fi vorba de înfruntare. Erika își înălță ochii umili, plini de recunoștință și fericire. Și, în fundul inimii, Annette îi spuse: „Fii fericită!” Fiecare citea ceea ce se petrecea în cealaltă. Nu mai erau rușinate de a se fi ghicit una pe alta, căci fiecare avea de ce să-i ceară iertare celeilalte. Atunci, Annette întrebă: — Cînd te măriți? Nu trebuie să întîrzii prea mult. Și îi vorbi de Franz; i-l zugrăvi cu o dragoste lucidă; o preveni cu privire la toate primejdiile. Erika le cunoștea; avea și ea ochi pătrunzători. Vorbiră fără ocol; se țineau de mînă. Erika nu-și ascundea ceea ce vedea în Franz și ceea ce o umplea de temeri; dar era pătrunsă de o hotărîre de fier de a păstra acest suflet atrăgător și nestatornic, pe care-l voia. Primea dinainte toate luptele tainice, veghile, zilele de neliniște, cu care această fericire cucerită, dar nestatornică, ce trebuia mereu recucerită, avea să fie plătită. Annette strîngea mîna nervoasă a fetei, care vorbea; simțea energia sălbatică, pe care, cu o clipă înainte, Îndrăgostita asta ar fi cheltuit-o împotriva ei, ca să-și apere cu orice preț fericirea amenințată – fericirea pe care această ființă rănită de viață, această bolnavă, nu mai nădăjduia s-o cunoască. Își spuse: „Are dreptate”. Gîndi: „Mina asta va fi în stare să-l țină și să-l călăuzească pe cel pe care i-l încredințez”. Erika examina pe furiș cu ochii ei de nordică, de un albastruverzui, cu sprîncene palide și aproape fără gene, obrajii, gura, 787

gîtul, sînii, mîinile Annettei. Își spunea: „E frumoasă… E mai frumoasă ca mine.” Și instinctul ei, maturizat de o boală lungă, îi îngăduia să întrevadă cît de dureros trebuie să fie pentru o asemenea femeie să renunțe, o făcea chiar să simtă că lucrul nu e drept. Dar gîndul nu dură decît o clipă. „Dreaptă sau nu, e fericirea mea!...” Annette se sculă, spuse: — Să mi-l trimiți. Vreau să-i vorbesc. Domnișoara de Wintergrün șovăi o clipă. O cuprinseră din nou bănuielile.. Privi înspăimîntată spre rivala ei, care o măsura. Văzu că Annette cere încredere deplină. Trebuia să crezi în ea sau nu. Crezu, și-i spuse supusă: — O să ți-l trimit. Pentru ultima oară, cele două femei se priviră frățește. Și, în prag, schimbară un sărut de pace. * Un ceas după aceea sosi și Franz. Nu era mirat că Erika îl trimite la Annette. N-avea obiceiul să se gîndească la sentimentele altora; ale lui îl absorbeau prea tare și erau nespus de nestatornice. Chiar dacă ar fi găsit timp să citească în cele două femei,! s-ar fi părut firesc să fie iubit și de una și de alta. Asta nu însemna nici o obligație pentru el. Era sincer! Sincer, în orice clipă. Sinceritatea îngrozitoare a unei ființe ale cărei clipe se pierd, una cîte una. Dar el, omul, nu suferă. Deocamdată, nu se gîndea decît la ultima lui descoperire: vraja mîinilor ei pe pian, îmbrățișarea din poartă, sub cer. Venea mișcat, aprins, convins de norocul lui. Se arăta sfios și copilărește vanitos. Dar de la primele cuvinte, rigiditatea Annettei îl nedumeri. Nu-l pofti să șadă, îl primi în picioare, aruncă o privire în 788

oglindă, își netezi părul și spuse: — Să mergem! Luară drumul munților, pe care-i cutreieraseră de atîtea ori. Umblau repede și cu pași mari. Annette tăcea. Nedumerit la început, Franz își recîștiga siguranța. Era vesel, ușor, încîntat de noile jucării ale inimii lui: cele două femei (se credea sigur de dragostea lor). Cum aveau să se împace aceste două iubiri, era o întrebare neînsemnată, cu care nu-și bătea capul. Era atît de inconștient de egoismul lui și atît de plin de el, încît, fără să se gîndească măcar să stîrnească gelozia Annettei, enumeră toate perfecțiunile domnișoarei de Wintergrün și se minună copilărește de norocul care-l adusese aici, unde-și găsise fericirea. Inima Annettei se strînse și buzele ei erau cît pe ce să rostească vorbele: „Norocul acesta, un altul l-a plătit cu viața”. Dar nu voi să facă amintirea să sîngereze. Spuse numai: — Germain ar fi fost fericit. Și asta era prea mult. Franz se simți nemulțumit. Ar fi preferat să nu se gîndească la asta tocmai acum. Dar, de vreme ce se gîndi, umbra unei suferințe sincere trecu pe fața lui. Nu dăinui însă. Mintea lui, pricepută în a se feri de ceea ce putea să-i tulbure liniștea, se agăța de ultimul cuvînt al Annettei. Spuse: — Da, ce bine ar fi fost să împart fericirea cu el! Tristețea ca și veselia lui erau deopotrivă de sincere; dar deabia rostise fraza, că nu mai rămase decît bucuria. Și apoi numele prietenului nici nu fusese rostit. Annette se gîndea la cuvintele dezamăgite ale mortului: „Cînd uitarea întîrzie, îi ieși în întîmpinare”. Franz se pornise din nou pe pălăvrăgeala lui de poet îndrăgostit. Îndrăgostit de care din două? Vorbea uneia despre cealaltă. Dar prezența celei cu care vorbea îi umplea gîndul mult 789

mai mult decît chipul celei despre care vorbea. N-o slăbea din ochi pe Annette, privirile lui o mîngîiau, sorbea aerul din preajma ei. Și, deodată, se oprea, surprins de un aspect al peisajului, care-i atrăgea privirea lacomă de artist; se minuna de liniile ținutului, de nuanțe, de toată armonia locului. Annette nu se oprea. Mergea trufașă, încruntată, fără să se întoarcă. Simțea un dispreț mînios pentru firile astea împrăștiate de artist, la care fiecare clipă o izgonește pe cea dinainte: prin aceste firi, viața și moartea trec ca printr-un ciur. Începu să urce un povîrniș repede, care ducea spre o culme stîncoasă, îngustă și prelungă, ca o șa. Îl sui pe nerăsuflate. Sus, cerul era limpede și aspru, ca ochii domnișoarei de Wintergrün. Dar vîntul primăverii, proaspăt și tare, care mătura culmile, se rostogolea pe povîrniș, îndoind ierburile lungi. Biciuia fața Annettei și a tovarășului ei de drum. Se așezară pe o coastă a muntelui, într-o scobitură a unui perete surpat, la adăpostul unui tufiș de pomi pitici și răsuciți. Pășunile coborau în pantă iute spre un torent din fund. De jur împrejur, cercul de metal al cerului, tivit la margine cu franjuri întunecați de nori, adunați ca niște valuri ce se sparg pe faleza culmilor. Annette se așezase pe izma sălbatică și pe iarba încălzită de ultimele raze ale soarelui în asfințit. Avea obrajii îmbujorați de șfichiul vîntului și de mînia ce! se stîrnise în inimă. Stătea alături de Franz, dar nu se uita la el; privea înainte, cu capul sus, cu gura strînsă într-un zîmbet de dispreț. Strălucea de putere și mîndrie. Franz o privea, și ciripitul lui încetă. Tăcerea lui ardea. Din depărtarea disprețuitoare unde se retrăsese, Annette simți pe trupul ei focul privirii care o măsura. Zîmbea mai departe. Și o ultima adiere de patimă coborî asupra ei, ca vîntul deasupra copacilor, ale cărui aripi o învăluiau. Vorbi ochilor pe care-i 790

vedea fără să-i privească: „În sfîrșit, mă descoperi!” Și, adresîndu-se rivalei absente, de jos din vale, rivalei ale cărei picioare bolnave n-ar fi fost în stare să urce povîrnișul repede, îi strigă: „Dacă vreau, îl am. Vino să-l iei înapoi!” Dar nu voi. Un val de sînge trecu pe dinaintea ochilor ei o dată cu vîlvătaia soarelui ce asfințea. Apoi, frenezia mută se stinse, asemenea soarelui după munți. Annette simți un fior scurt, se ridică și, acolo, pe platou, în picioare, se întoarse spre Franz, care o urma ca un cîine. Ochii tînărului pîndeau, se rugau de privirea ei. Dar cînd îi întîlniră ochii, nu aflară în ei decît răceala distantă. Annette văzu suferința lui, zîmbi și, destinzîndu-se, începu să-l măsoare cu o bunăvoință liniștită, ca de mamă: — Franz, nu ești rău, spuse ea, dar poți face mult rău. Știi? E timpul s-o știi, băiete! Da, nu ești singurul, și eu sînt la fel. Fiecare din noi ne asemuim mărului care face mere. Dar roadele pomului nostru trebuie să le mîncăm singuri. Sa nu le dăm altora I Nedumerit, Franz încerca să scape de înțelesul acestor cuvinte și de privirea ce-l sfredelea. Dar privirea nu se clintea, și cuvintele pătrundeau. Firea lui moale păstra urmele oricărei mîini puternice. Cît timp aveau să dureze? Annette nu se amăgea. Dar îl avea în mînă și-i frămînta inima, cu o asprime drăgăstoasă. Avea o plăcere blîndă cînd simțea sub degetele lui slăbiciunea fremătătoare a acestui lut viu. — Erika te iubește, spuse ea, și tu o iubești. Asta-i bine. Dar bagă de seama, tu stăpînești știința primejdioasă de a-i face să sufere pe cei pe care-i iubești – da, în ciuda nevinovăției tale. Asta-i culmea științei… Trebuie să te dezveți. Știi că iubirea mea pentru tine e prea mare. Nu știu să mint. De ce-aș minți? Știi doar 791

că-i așa. Te privesc ca pe un fiu – poate mai mult decît atît. Vreau fericirea ta. Dar prefer să te văd nenorocit toată viața, decît să știu că te joci cu dragostea și c-o faci să sufere, din ușurință, pe copila asta, care îți este hărăzită. Îți aduce nemărginit mai mult, decît ceea ce-i vei da tu! Tot ce are. Ți se dă toată. Tu nu poți da decît o parte. Voi, bărbații, păstrați tot ce-i bun, partea leului, pentru monstrul vostru din cușcă, pentru creierul vostru, căpcăunul, pentru visurile voastre, pentru ideile, arta, ambiția, acțiunea voastră. Nu vă reproșez nimic. Dacă aș fi în locul vostru, aș face la fel. Dar măcar părticica pe care ne-o dăruiți să fie curată! Să fie sigură! N-o luați înapoi în clipa cînd o dați! Nu trișați! Vi se cere puțin. Dar puținul acela îl vrem. Te simți în stare să i-l dai? Întreabă-te, o dorești? O iubești? Ia! Lasă-te însă luat și tu! Dar pentru dar! Învață-te să iei și să păstrezi – învață să durezi! Suflet călător! Spirit al vîntului! Franz rămase nemișcat, cu fruntea plecată, sub vorbele aspre și sub privirile ei, în care se deștepta acuma rîsul. Atunci, ea îi dădu drumul, rîse deschis și spuse: — Să ne întoarcem! Coborîră în tăcere. Ea înainte. El nu-și dezlipea ochii de pe gîtul ei de aur rumenit. Ar fi vrut să nu se mai termine coborîșul. Înainte de-a ajunge la primele case, Annette se opri. Se întoarse și-i întinse mîinile. La fel ca în prima seară, în lagărul de prizonieri, Franz se aplecă și le acoperi de sărutări. Annette le desprinse, le puse pe umerii lui Franz, îl privi în ochi și-i spuse: — Rămîi cu bine, copilul meu! Se întoarse acasă singură. Și nu așteptă dimineața, cum făgăduise: plecă în noaptea aceea. A doua zi, Erika și Franz veniră să-și ia rămas bun. Găsiră 792

colivia goală. Le păru rău. Dar se simțiră ușurați.

793

PARTEA A CINCEA Annette nu plecase direct spre Paris. Se oprise pe drum într-o gară măruntă, unde știa că n-o va căuta nimeni. Se simțea năucă. Trebuia să se socotească din nou cu sine. Trebuia să regăsească drumul. Se simțise deodată copleșită de oboseala din ultimele luni. Copleșită de încordarea neîntreruptă, de ultima lovitură care trezise în ea simțămîntul dureros al scurgerii de neoprit a vremii și nevoia zadarnică de dragoste – o dragoste întreagă, care nu-i fusese dată niciodată. O frămînta o melancolie istovitoare și nedeslușită. Pentru ce făcuse darul acesta de sine? Acum, după ce dăruise totul, după ce părăsise totul, se simțea îngrozitor de liberă. Toate legăturile erau rupte. Dar cum să te mai ții, dacă ele nu te sprijină? Nu mai avea de ce să se agațe… Și cel mai rău lucru era că nu se mai avea pe sine; nu mai credea în ea, nu mai credea în credința ei în omenire. Există nenorocire mai mare? E mult mai rău decît să nu crezi în omenire. Cînd își pierde credința, un suflet puternic își reface alta, își reclădește cuibul. Dar cînd îți lipsește chiar sufletul! I se părea că e făcută din nisip, că se prăbușește. În sinceritatea ei pătimașă, intransigenta Annette își însemna fruntea cu pecetea minciunii. Rostise cu gura plină cuvîntul „omenire”; dar, ascuns după pînză, păianjenul lacom, inima, își pîndea prada. Pentru ea, omenirea era bărbatul… bărbatul… cel dintîi venit, drăguț la față și neînsemnat. Ce lucru caraghios! Cîte aventuri de credință și devotament nu trăise, cîte riscuri nu înfruntase; ale ei și ale altora, pe care-i trăsese după ea – ca să se prindă în undiță. Tot entuziasmul jertfei ce-l arătase pentru momeala aceea, pentru 794

băiatul acela (el sau altul! Întîmplarea alesese!). Și cînd te gîndești că-și împodobise entuziasmul ca pe un ideal, își îmbrăcase dorința, pentru ca plăcerea să fie întreagă, cu zorzoanele idealismului, cu numele sfînt, cu numele fals de omenire! Se înverșuna împotriva ei înseși. Se calomnia. Ghemuită, cu bărbia în mîini, cu coatele strînse, își strîngea pe trup înfrîngerea umilitoare. Se ascunsese într-un orășel, în mijlocul pajiștilor. Nici nu-i știa măcar numele. Se oprise acolo noaptea, la întîmplare, și intrase în cel dintîi hotel. Era unul din acele hanuri mari elvețiene, al căror acoperiș larg iese mult înainte, deasupra unor ferestre mici, cu multe ochiuri de geam, înflorite cu mușcate. În spatele acestei perdele roșii, la umbra streșinii largi, sufletul zbuciumat se potoli încet și reintră în făgașul lui. Dar, mai înainte, se izbi din nou de maluri. Degeaba își spunea: „Destul! Azvîrl armele și nu mă mai apăr. Sînt învinsă. Primesc… Nu ți-e de ajuns?” Nu-i era de-ajuns. Firea îi amintește, prin atacuri bruște, că tratatul are putere numai atunci cînd e semnat. Annette trebui să reia și în zilele următoare lupta împotriva întreitei dureri, a dragostei absurde, a supunerii veșnice, a tinereții pierdute – năluca focului, rugul de batjocură și cenușa vieții. Dimineața o găsea ostenită, mută, năruită după frămîntările nopții. Nu era singura. Cîte fețe liniștite, care par ziua amorțite și distante, ascund sub masca lor bătălia ce-o dă sufletul în fiecare noapte! În cele din urmă, izbuti să-și încheie socotelile. Se vedea ajunsă la faliment. Își depusese bilanțul. Voise să-și ridice sufletul de femeie liberă și singură împotriva omenirii pline de ură, care se sfîșie și urlă a moarte. Sufletul ei, ce se împotrivește urii, ce se împotrivește morții, sfințește viața și, fără să vrea să aleagă între 795

frații învrăjbiți, își deschide brațele de mamă tuturor copiilor. Fusese o mare trufie. Se supraapreciase. Nu era liberă. Nu avea puterea de a fi singură. Nu era mama care se uită pe sine pentru copiii ei. Își uita copilul, copilul ei, sîngele ei. Era veșnica sclavă, vicleană, care se ascunde și își urmărește lacom dorința, ca o cățea. Frumoasă dezinteresare! Tot idealismul ei fusese doar o momeală, de care se slujise firea ca s-o aducă cu biciul înapoi în cușcă. N-avea puterea să se elibereze de paznicul cîinilor. — Ei bine, fie! Acum trebuie să învăț ce-i umilința. Am vrut, n-am putut. Totuși, și faptul că am vrut înseamnă ceva! N-am putut. Poate că într-o zi un altul, mai puternic, mai bun, va putea. Învinsă și primindu-și înfrîngerea – deși mai era loc și pentru revolte viitoare – se hotărî să se întoarcă la Paris. În compartimentul ei se mai aflau doi bărbați, doi francezi: un locotenent tînăr, rănit la față, cu o legătură neagră pe ochi, cu capul bandajat. Îl întovărășea un infirmier. Acesta era un băiat de la țară, voinic, nepăsător, plictisit de atîtea suferinți (prea văzuse multe!). După ce-și așeză cu asprime bolnavul într-un colț, nu se mai ocupă de el. Înfulecă vreo cîteva felii de șuncă, bău din sticlă, apoi, scoțîndu-și bocancii, se întinse pe bancheta din față și începu să sforăie. Rănitul ședea pe aceeași parte cu Annette. Ea îl văzu cum pipăia cu degetele, cum se ridică cu greutate și caută ceva în plasa de deasupra capului, nu găsește, se așază la loc, oftează, întrebă: — Căutați ceva? Vă pot ajuta? El îi mulțumi. Voia un bulin împotriva durerii de cap. Annette i-l dădu cu puțină apă. Nici unul dintre ei nu putea dormi. Începură să vorbească, cu tot uruitul trenului. Așezată lîngă bolnav, Annette îl sprijinea ta zguduituri. Și întinse o 796

pătură pe genunchii lui înfiorați de frig. El se simțea înviorat de prezența aceasta prietenoasă. Și așa cum (ac toți bărbații, cînd se pleacă asupra lor mila unei femei, așa cum fac copiii, nu întîrzie să se destăinuiască. Îi împărtăși ceea ce n-ar fi spus altui bărbat, ceea ce nu i-ar fi spus poate nici chiar ei, de ar fi putut-o vedea. Un glonț îi străbătuse capul de la o tîmplă la alta. Rămăsese două zile orb, pe cîmpul de luptă. Încet, lumina păruse că revine. Apoi se stinsese din nou. Acum se stingea pentru totdeauna. Pierzînd-o, pierdea totul. Era pictor. Lumina era bunul și pîinea lui. Nici nu se știa măcar dacă nu-i e atins creierul. Îl sfîrteca durerea. Și ăsta nu era lucrul cel mai dureros. Îi era torturat și sufletul. În bezna lui plîngea fără lacrimi, vărsa sudori de sînge. Sufletul lui nu mai poseda nimic.! se luase totul. Plecase la război fără ură, din dragoste pentru ai săi, pentru oameni, pentru lume și pentru ideile sfinte. Socotea că va ucide războiul. Socotea că va scăpa omenirea de el. Că-i va scăpa chiar pe dușmanii lui. Visa că le va aduce libertatea. Dăduse totul. Pierduse totul. Lumea îl păcălise. Își dăduse seama prea tîrziu de nedreptatea enormă, de socotelile mîrșave al e cartoforilor politici, pentru care el nu fusese decît un pion. Nu mai credea în nimic. Fusese înșelat. Și acum zăcea, fără să aibă măcar dorința de răzvrătire. Să se afunde, să se afunde în mocirla unde nu va mai fi, unde nu-și va mai aminti că a fost – în fundul gropii acoperite de veșnica uitare! Vorbea potolit, cu un glas scăzut și ostenit, ce o pătrundea pe Annette de durerea frățească. A! cît erau de asemănători amîndoi, cu toate că destinele lor se arătau opuse! Bărbatul acesta nu văzuse în război decît dragostea, după cum ea nu văzuse decît ura. Și amîndoi fuseseră jertfiți. Pentru cine? Pentru ce? Cîtă 797

nebunie tragică dovedeau toate jertfele acestea! Și, totuși, totuși… Printre valurile de amărăciune (în fața unei astfel de nenorociri, Annette abia îndrăznea să și-o mărturisească pe a ei) simțea o voluptate tragică. Nu, nu degeaba sîntem sfîșiați, călcați în picioare și terciuiți ca un ciorchine de strugure. Și chiar dacă toate acestea ar fi zadarnice, nu înseamnă oare nimic să fii vinul stors din struguri? Puterea care ne soarbe ce-ar fi fără noi? Ce măreție groaznică! Plecată asupra orbului, Annette spuse cu glas încet și aprins: — Toți cei ce se jertfesc sînt păcăliți. Poate… Ei bine, e mai bine să fii păcălit! Și eu am fost păcălită. Și aș lua-o de la capăt. Dar dumneata? El rămase o clipă uluit: — Și eu. Își strînseră mîinile. — Noi doi nici nu ne-am folosit de înșelăciune. Trenul se opri. Dijon. Infirmierul, trezit, se duse la bufet să tragă o dușcă. Annette văzu cum rănitul încearcă să-și ridice pansamentul. — Ce faci? Nu-l atinge! — Lasă-mă! — Ce vrei? — Vreau să te văd mai înainte de a se lăsa noaptea pentru mine. Dădu pansamentul la o parte. Gemu: — Prea tîrziu! Nu te pot vedea. Își ascunse fața în palme. Annette îi spuse: — Sărman copil! Mă vezi mai bine decît cu ochii. Eu n-am avut nevoie să te privesc ca să te cunosc. Atinge-mi mîinile! Inimile noastre se ating și ele. 798

El i se agăță de mînă, ca și cum s-ar fi temut că se pierde. Îi spuse: — Mai vorbește! Vorbește-mi! Vorbește! Pentru ochii lui morți, glasul ei era ca o siluetă profilată pe un zid. Își ațintea cu lăcomie privirea asupra siluetei, în vreme ce Annette îi spunea pe scurt mersul a patruzeci de ani de nădejde și vreri, de renunțări, de înfrîngeri și de reînceperi, patruzeci de ani de realitate și de vis (totul e vis), care își lăsaseră urmele pe fața ei. „Da, anii aceștia au făurit-o bine, se gîndea el. Sufletul se vede la suprafață.” Vedea acum cel mai frumos dintre tablourile lui. Dar nimeni altul în afară de el nu-l va mai putea vedea. Annette încetă să mai vorbească. Pînă la capătul nopții nu-și mai spuseră nimic. Puțin înainte de sosire, ea își trase mîna, care rămăsese într-a lui, și-i spuse: — Sînt numai un tovarăș de nenorocire. Dar îți binecuvîntez sărmanii tăi ochi, și trupul tău, și gîndul tău, jertfa ta și bunătatea ta! Binecuvîntează-mă la rîndul tău! Cînd tatăl își uită copiii, ei trebuie să-și devină tată unul altuia. * Marc primi dimineața telegrama ce-i vestea întoarcerea mamei lui. Tresări de emoție. De cînd îl părăsise, nu-i trimisese decît o carte poștală, de cum sosise în Elveția. El îi scria în fiecare zi. Dar Annette nu citise nici una din scrisorile lui. Rămăseseră pierdute la poșta orășelului elvețian, pe care Annette îl părăsise a doua zi după sosire. Și, în tulburarea ei, Annette nu se mai gîndise să-și lase adresa, sau să ceară sa! se trimită scrisorile. Pe Marc, tăcerea asta, pe care o socotea intenționată, îl îngheța. 799

Locuia în apartamentul părăsit. Cu toate stăruințele Sylviei, refuzase să stea din nou la ea. Spuse că e destul de mare ca să locuiască singur. De fapt, stătea împreună cu cea plecată. Ea se afla în jurul lui, în toate colțurile. Căuta zadarnic să strîngă la un loc urmele ei nevăzute de pe lucruri, de pe mobile, de pe cărți, de pe pat. Suferea de pe urma nepăsării pe care i-o arăta Annette. Dar nu-i purta pică. Pentru întîia oară în viață, nu era supărat pe cineva care-i făcea rău. Era supărat numai pe el. Își tot spunea că odinioară Annette fusese a lui și că o pierduse. Își simțea inima înghețată. Își punea capul pe perna mamei lui, ca să se poată gîndi mai bine la ea. Și cu cît se gîndea mai mult, cu atît mai mult simțea ce deosebire era între ea și celelalte ființe iubite. Încercase să lege iar cîteva prietenii. Se apropiase de Pitan, voise să-i citească în adîncul inimii. Cît de gol i se păruse acest adînc! Credința, eroismul, devotamentul lui de cățel, cît erau de lipsite de accente personale! Ce umbră, ce oglindire! De cum încercai să-l faci să se lămurească, să-și privească de aproape gîndurile, vedeai cum cățelul rămîne pironit în fața cuvintelor lucitoare. De l-ai fi ucis pe loc, și tot nu și-ar fi întors ochii rotunzi ca niște bile. (Nu e nevoie să spunem cît de nedrept era Marc! Era nedrept din fire. Ca toți cei pentru care a iubi însemna a prefera. Prea puțin îi păsa de dreptate.) Nu-i plăceau robii cuvintelor. Acest mic Diogen se afla în căutarea unui om care sa fie el însuși în orice clipă a vieții lui, nu un ecou. Să nu mai vorbim despre femei. Sînt veșnicele serve padrone143. N-au altă plăcere decît să-i încurce pe bărbații înlănțuiți cu ele în pînza cleioasă a minciunii. Specii oarbe și cu pîntece enorm. Vedea însă (sau așa își închipuia că vede?) o singură femeie 143 În limba italiană în original: slujitoare - stăpîne.

800

care, de cînd își amintea el, se tot zbătea în pînză, o desfăcea, scăpa și, cînd era prinsă din nou, o lua de la capăt. Mamă-sa. Închis în apartamentul pustiu, din care se părea că ea plecase pentru totdeauna, în zilele acestea de solilocviu, Marc urca pătimaș de-a lungul fluviului amintirii și se străduia să-și închipuie viața din ultimii ani ai acestei femei, viața ei singuratică, necunoscutul suferințelor și bucuriilor, al patimilor și luptelor ce o stăpîneau. Căci îi cunoscuse îndeajuns sufletul pentru a ști că nu fusese gol nici o clipă. O lăsase singură, pradă lumii ei lăuntrice; ce drepturi avea el acum asupra acestei lumi? Annette se obișnuise să lupte singură, să învingă, să fie învinsă și să-și urmeze singură drumul. Unde o ducea acum drumul acesta? Departe de el? Atît de mult se gîndi la toate acestea, atît se gîndi la ea, încît ajunse să nu se mai gîndească la sine. Ar fi vrut numai să-i netezească drumul, oricare ar fi fost acest drum. Se afla în această stare de spirit cînd primi telegrama. Fu ca o explozie din acelea ce se auzeau în zilele asediului. O reciti de mai multe ori, ca să se convingă, întoarcerea, în care nu mai nădăjduia, îi pricinui o bucurie temătoare. Ce o aducea oare înapoi? Nici nu-i trecea prin minte că se întoarce pentru el. Ultimele dezamăgiri îl făcuseră modest. Un simțămînt superstițios îi insufla credința că cel mai bun mijloc de a obține ceea ce dorește este să nu mai aștepte. Annette nu-și văzu fiul la sosire. Trenul avea opt ore întîrziere. Intră în gara Lyon abia în mijlocul după-amiezii. Marc venise la gară și, după o lungă așteptare, plecase descurajat. Dar nu-și găsea astîmpăr. Cînd Annette ajunse în sfîrșit acasă, Marc tocmai ieșise, alergase din nou la gară. Annette urcă și-l așteptă. Fu mișcată văzînd că-i pusese flori în cameră. Se așeză și-și 801

rezemă capul de speteaza scaunului. Frîntă de oboseală, trase cu urechea la zgomotele străzii și ale casei. Ațipi. Ca prin vis, auzi niște pași ce urcau în goană scara. Marc intră. Scoase un strigăt de bucurie. Încă amorțită, Annette zimbi, gîndindu-se: „Prin urmare, mă iubește”. Se strădui să se ridice. Picioarele! se împotriveau. Întinse brațele. El se aruncă în brațele ei: — Ah! cum te-am așteptat! Cînd ai venit? Annette nu răspunse. Îi mîngîia obrajii și părul. Dintr-o privire, Marc văzu oboseala și mîhnirea de pe fața istovită. Și un instinct îl preveni. Își opri întrebările, opri cuvintele ce-i stăteau pe buze. Îmbrățișînd-o, o ridicase de pe scaun. (Cît de puternic sa făcut! Dar ea cît era de slabă!) Annette se ridică. Și, sprijininduse de Marc, făcu cîțiva pași spre fereastră. Seara galbenă îi decolora fața. El spuse: — Trebuie să te culci numaidecît. Annette se împotrivi; dar! se învîrtea capul. Și se lăsă dusă, aproape purtată spre pat. El o. Sili să se culce, îi scoase pantofii, o ajută să se dezbrace. Annette nu se mai împotrivea. Ce bine era să se lase ajutată de cineva care hotăra în locul ei și o iubea. Care o iubea… Prin urmare o iubea? Era obositor să se gîndească! Amînă gîndul pentru a doua zi. Și poate că și Marc se simțea fericit, fiindcă avea un motiv să amîne explicația, îl frămînta doar o întrebare grabnică, își tot învierea limba în gură. N-o rostise încă, pînă în clipa cînd maică-sa, culcată, se scuză de oboseala ei: — E rușinos să te lași așa legănată! Iartă-mă, dragul meu! Și eram atît de puternică! Dar nu mă mai pot ține pe picioare. N-am dormit cîteva nopți. Așază-te lîngă mine. Povestește-mi ce-ai făcut astăzi, cum de nu m-ai găsit la sosire? 802

Marc îi povesti încîlcit toate peregrinările lui. Annette nu-i urmărea firul spuselor. Și, curînd, nu mai prinse nici înțelesul cuvintelor. Dar o mîngîia sunetul glasului lui. Ochii! se închiseră. El își întrerupse povestirea, se ridică, o privi, se dădu la o parte cu părere de rîu. Întrebarea îi stătea mereu pe buze… Se întoarse șovăind, se aplecă asupra adormitei. Ea își întredeschise ochii. Marc îi așeză stîngaci perna și întrebă repezit: — De astă dată rămîi? Ea nu pricepu, îl privi mirată. Marc întrebă din nou, cu un aer de prefăcută liniște: — Rămîi? Annette zîmbi. — Rămîn… Și adormi. El se îndreptă, răsuflînd ușurat. * Marc lăsase deschisă ușa odăii. Asculta răsuflarea regulată a mamei lui. Își spunea: „E aici… E cu mine… Am vreme.” În noaptea aceea avu loc o nouă alarmă aeriană. Se auziră țiuind sirenele. În casă urmă învălmășeala obișnuită a chiriașilor care se sculau și coborau scara. Marc sări din pat, veni lîngă patul mamei lui. Annette dormea atît de adînc, incit nu se putu hotărî s-o trezească. Se gîndi: „Acum poate să cadă o bombă! Sîntem împreună.” Îi dădea mîna să fie curajos: cît fusese singur, în nopțile de alarmă, îl cuprindea teama. Dar în clipa de față, aproape că-i făcea plăcere să fie așa (de ce?). A doua zi dimineața, Sylvie, îngrijorată de soarta lui, trecu săl vadă. Cînd află că sosise Annette, îl făcu pe Marc „secătură mică!” (El se ferise cu grijă să-i pomenească de telegramă, ca s-o 803

poată avea prima zi pe mamă-sa numai pentru sine.) Dar Annette încă mai dormea, și Marc păzi ca un balaur intrarea în camera ei. La zgomotul glasurilor ce se ciorovăiau, Annette se trezi și Sylvie intră în cameră. Avea multe de spus. Dar văzu și ea, de la cea dintîi privire, că multe ploi și vînturi se abătuseră peste sufletul Annettei și, înțeleaptă ca totdeauna cînd era vorba de binele celor pe care-i iubea, nu-i vorbi decît despre lucruri cear fi putut-o înveseli. Experiența vieții o învățase că cel dintîi leac pentru un suflet tulburat este să nu te atingi de el, pentru ca nisipul să se lase la fund treptat, de la sine. Rîse de somnul adînc al Annettei, care o împiedicase să audă pînă și exploziile din timpul nopții. Și se prefăcu supărată împotriva lui Marc – dihanie mică! – pentru că de la plecarea Annettei se încăpățînase să doarmă în apartamentul lor, în loc să locuiască! a ea. Se prefăcu a crede că o refuzase, ca să-și poată face de cap. Dar Mare se înfurie. Își dăduse cuvîntul că va fi cuminte și nu îngăduia nimănui să se îndoiască de cuvîntul lui. Dacă ar fi vrut totuși să petreacă, era destul de mare ca să i-o spună în față. După ce sfîrși, îi păru rău că vorbise așa față de mama lui și ieși rușinat din cameră. Cînd îl văzu plecat, Sylvie îi spuse cu mîndrie Annettei: — Ce încăpățînat! Și cum ne mai seamănă! Annette se întrebă: „Oare îmi seamănă?” Încercă să se apuce din nou de treburile casei. Dar apăsarea sufletească nu se risipi multă vreme. Annette obosea repede. Mare potrivi astfel lucrurile, încît să-i micșoreze osteneala. Se prefăcu că nu vede nimic, dar se afla totdeauna de față ca s-o poată feri de oboseală, ca să dea la o parte o mobilă, sau să se urce pe o scară, ca să așeze o perdea. Și pentru el și pentru ea, 804

grijile acestea erau lucruri noi. Și ca toți oamenii sinceri, Marc se temea ca purtarea lui să nu fie socotită drept un zel exagerat, pătat de fățărnicia familială. Așa că avea grijă să le facă pe toate cu un aer nepăsător. Mișcată, nelămurită, Annette îi mulțumea pînă la urmă cu mai multă răceală decît avusese de gînd s-o facă. Stăteau amîndoi în așteptare, atenți, drăgăstoși, vorbindu-și rar, observîndu-se unul pe altul pe furiș. Celălalt avea oare de gînd să vorbească? Fiecare se temea că va fi din nou dezamăgit, dacă va vorbi cel dintîi. Marc se ferea s-o întrebe pe maică-sa despre călătorie și despre întoarcerea ci neașteptată. Și dacă, pe nesimțite, Annette se lăsa cîteodată cuprinsă din nou de visare, el întorcea ochii, ca și cum i-ar fi fost teamă și rușine să citească într-însa. Ba chiar se retrăgea în camera de alături, ca să n-o stingherească. Cînd însă Annette se interesa despre cum își petrecuse el timpul în lipsa ei, Marc se simțea mîhnit, auzind întrebări la care-i răspunsese dinainte în scrisori. Atît de puțin îl iubea, încît nici nu reținuse ce-i scrisese? Annette n-ar fi știut niciodată de existența scrisorilor, fără un cuvînt de-al Sylviei, care îi destăinui totul. Sylvie venise să afle noutăți despre „micul cămin”, cum spunea ea. Își jurase să nu se amestece, să lase cele două inimi, care nu se cunoșteau, să se descopere una pe alta, să le lase întregi bucuria și mîhnirea. Dar socotea că o iau prea încet. Le veni într-ajutor. Îi numi îndrăgostiți. Marc nu era acasă. Annette protestă. — Nu vorbesc de tine, inimi de piatră! spuse Sylvie. Ție îți place să-i faci pe alții să sufere. Asta-i menirea ta. — Ți-e ușor să vorbești! răspunse Annette. Sylvie știa ce să creadă. Urmă: — Dar micul tău îndrăgostit, care cînd lipseai îți scria în fiecare zi… 805

Annette nu mai auzi restul. Îi scrisese în fiecare zi! Și ea nici nu se gîndise să ceară scrisorile, care rămăseseră acolo! Da, Sylvie spunea adevărul: ea, Annette, era o inimă de piatră. Scrise numaidecît și ceru să i se trimită scrisorile uitate. Dar Marc nu trebuia să afle nimic. Numai să nu! se trimită pachetul prin poștă! Annette pîndi poștașul, care întîrzie multe zile; și avu norocul să apuce scrisorile din mîinile portarului, luîndu-i-o înainte cu cîțiva pași lui Marc. Ca să le citească, așteptă plecarea lui. Erau opt scrisori. O comoară. De la primele rînduri, ochii Annettei se aburiră. Voia să citească totul dintr-o dată și nu mai vedea literele. Se sili mai întîi să le așeze în ordine, ca să le citească una cîte una. Dar nu fu în stare să respecte regula. Le devora. Își lăsa ochii să alerge la întîmplare, sărind rînduri, oprindu-se, întorcîndu-se cu lăcomie la cuvintele de dragoste. Abia după ce-și potoli puțin foamea, se simți în stare să reia scrisorile în ordine și să le soarbă încet. Era stacojie de dragoste și de rușine. Cît de nedreaptă fusese cu Marc! El nu-și dădea frîu liber simțămintelor. Disprețuia sentimentalismul (cu atît mai mult, cu cît se temea că suferă și el de aceasta boală). În scrisori își stăpînea cuvintele duioase, ce păreau gata să! se ivească pe buze. Dar pentru o mamă care cunoștea cele mai ușoare cute ale acestor buze, rezerva silită părea cu atît mai mișcătoare. Marc se ferea chiar să folosească cuvîntul „scumpă”. Cea dintîi scrisoare spunea: „Mamă, tu nu mă iubești…” (Inima Annettei se strînse.) „… nici eu nu mă iubesc. N-am făcut nimic ca să fiu iubit. Așa că e drept. Totuși, sînt fiul tău! Și mă simt mai aproape de tine decît de oricare altcineva. Nu ți-am putut-o spune. Lasă-mă să ți-o scriu! Am nevoie de un prieten. N-am nici unul. Am nevoie să cred că îmi ești prietenă, chiar dacă nu-i adevărat. Nu-mi 806

răspunde! Nu vreau să-mi spui că-mi ești prietenă, să mi-o spui din bunătate, din milă. Urăsc bunătatea. Nu vreau să fiu umilit. Nu vreau să fiu înșelat. Nu te iubesc pentru că ești bună. Nu știu dacă ești bună. Te iubesc pentru că ești cinstită. Nu-mi răspunde! Orice ai crede despre mine, trebuie să-ți scriu. Chiar dacă mama mea nu mi-e prietenă, eu scriu prietenei, nu-i scriu mamei. Trebuie să-mi deschid inima. Mi-e grea… Sînt prea singur. Sînt prea împovărat de gînduri! Ajută-mă! Știu că-i ajuți pe alții. Poți să mă ajuți și pe mine. Măcar ascultîndu-mă. Nu-ți cer nici un răspuns. Am multe să-ți spun. Nu mai sînt cel de odinioară. De un an m-am schimbat, m-am schimbat… Cînd am început scrisoarea, aveam de gînd să-ți povestesc ce am făcut în anul acesta și de ce m-am schimbat. Dar acum nu mai îndrăznesc. Prea sînt multe lucruri rușinoase. Mi-e teamă că te voi îndepărta și mai mult. Și așa ești destul de departe! Totuși, într-o zi, va trebui să-ți spun, chiar de m-ai disprețul. M-aș disprețui eu însumi mai tare de nu ți-aș spune-o. O să ți-o spun. Mai tîrziu. În altă zi. Pentru astăzi e destul. Astăzi ți-am dat destul. Te sărut, prietenă.” Glasul acestei dragoste poruncitoare o cuprindea, o neliniștea, o subjuga pe Annette. Scrisorile următoare dovedeau aceeași violență. Băiatul nu se hotăra să-i destăinuiască ce avea pe suflet. În fiecare scrisoare îi spunea: „Oare de astă dată o voi face? Nu, încă nu pot! Hotărît, nu pot! Am nevoie să uit că ești femeie. Un prieten… Vrei să-mi fii? Poți să-mi fii? Totuși, ești femeie. Și n-am încredere în femei. Nu prea le prețuiesc. Iartă-mă! În ceea ce te privește, e altceva. Dar nil de multă vreme! Pînă anul trecut te socoteam ca și pe celelalte. Țineam la tine (nu ți-am arătat-o), dar n-aveam 807

încredere. Acum, s-a schimbat. Multe s-au schimbat, multe lucruri, pe care le-am văzut, pe care le-am învățat, pe care eu cred că le-am ghicit. Despre tine, despre mine, despre alții… Vezi, am învățat multe… Prea multe! Și am învățat unele lucruri care nu sînt frumoase și care mi-au făcut rău. Dar, repet, e mai bine să le știu, pentru că sînt adevărate. Lumea e urîtă. Nu prețuiesc femeile. Disprețuiesc bărbații. Chiar pe mine mă disprețuiesc. Dar pe tine te respect. Am învățat să te văd. Am aflat despre tine lucruri pe care nu mi le-ai spus (nu mi-ai spus niciodată mare lucru!) și pe care mi le-a povestit mătușa. Am aflat altele, pe care mătușa nu mi le-a povestit, pentru ca nu le știe. E o femeie de treabă, care nu le poate înțelege. Dar cu le înțeleg… Cred (nu sînt sigur…). Și asta m-a făcut să înțeleg multe din mine, multe lucruri pe care nu mi le puteam lămuri. Ah! cît e de încîlcit tot ce-ți scriu!” (De necaz, tocul! se poticnise și rupse hîrtia.) „Cît e de greu să te exprimi de departe, ori de aproape! Ai limba legată. Mi se pare că m-aș putea explica dacă te-aș avea în fața mea. Și nici măcar așa! Nu știu… Cînd mă privești, ochii tăi sînt indulgenți, protectori sau batjocoritori (oricum ar fi, privirea lor mă înfurie tot atît de tare!), sau arată că gîndul tău e aiurea, departe. Privești într-altă parte. Privește-mă în inimă, drept în fundul inimii, ca pe fiul tău, ca pe prietenul tău, ca pe un bărbat!” Annette vedea privirea ațintită asupra ei, pretențioasă și aspră. Și își ferea ochii cu sfială. Fiul ei, un bărbat! Nu se gîndise la asta. O mamă vede totdeauna în copilul ei doar copilul. În aceste scrisori ale adolescentului, colțuroase, nesigure, mînioase, auzi un ton de stăpîn. Și, ca în vremurile străvechi, cînd mama fără bărbat intra sub tutela fiului mai mare, se supuse, plecînduși capul. 808

Dar îl ridică îndată… „Fiul meu. Bărbatul pe care l-am zămislit. Opera mea… sîntem egali...” * Citea mai departe pe întuneric, fără să-și dea seama că se lăsase noaptea. Marc se întoarse acasă. Amici le strînse scrisorile de pe masă și le aruncă jos. Nu voia ca Marc să vadă că le citește. Și du voia să mărturisească nici că nu le citise mai înainte. Marc se miră văzînd-o că stă fără lumină și voi să aprindă lampa. Ea-l opri. Se așezară la fereastră și stătură de vorbă în picioare. Priveau în stradă. Vitrinele se luminau, umbrele treceau grăbite. Se simțeau stingheriți. Annette încerca să facă ordine în noua năvală de simțăminte amestecate. Iar Marc, neîncrezător, îi păstra pică pentru că ea nu-i pomenise niciodată de tot ceea ce îi destăinuise el. Vorbeau cu un aer încurcat, rece. Din cînd în cînd, se lăsa tăcerea. El îi povestea cele ce aflase în după-amiaza aceea: știrile, războiul, bătăliile, morții. Nimic nou! Ea nu-l asculta. Și, deodată, îl cuprinse tăcută în brațe. El se lăsă îmbrățișat, înlemnit de uimire. Annette îi spuse: — Aprinde lampa! Marc întoarse comutatorul. Și văzu scrisorile risipite pe podea. Annette! le arătă cu degetul. Îi mărturisi tot ce hotărîse săi ascundă. Îi ceru iertare. Și-i spuse: — Prietene… Dar el nu mai era bărbatul care își arătase în scrisori trufia supărată. Era un băiețaș, care aleargă în camera sa, ca să-și ascundă emoția. Annette nu se duse după el. Trebuia să-și stăpînească propria ei emoție. Rămase în picioare, pe locul unde o lăsase. Tăceau și ea 809

și Marc. Sosirea Sylviei rupse vraja ce-i ținea legați. Cinară toți trei. Și Sylvie, cu toată agerimea ei, nu ghici nimic din gîndurile lor. Erau calmi și reci. Dar, după plecarea Sylviei, se așezară la masă și, mînă în mînă, petrecură ceasuri întregi destăinuindu-se în șoaptă. Apoi, cînd se hotărîră în sfîrșit să se culce, își vorbiră dintr-o cameră într-alta. În mijlocul nopții, Marc se sculă și veni desculț lîngă patul Annettei. Se așeză pe un scăunel la căpătîiul ei. Nu-și mai vorbeau. Simțeau doar nevoia de a sta unul lîngă altul. În tăcere, sufletul chinuit al casei urca spre ei. Doliul și patimile casei cuprinse de flăcări. La etajul de jos, familia Bernardin, care-și pierduse fiii, de profundis clamat144 spre veșnica tăcere. Două etaje mai jos, domnul Girerd, jefuit de singurul lui fiu, se mistuie înțepenit în idolatria patriotică, singurul său leac împotriva deznădejdii. La etajul de deasupra, în tînăra căsnicie Chardonnet, taina sfredelitoare, rușinoasă, nemărturisită arde ca un fier roșu carnea și gîndul. Datorită ei, cei care s-au iubit, cei legați pentru totdeauna unul de altul, au devenit pentru totdeauna doi străini. Chiar în apartamentul Annettei, de cealaltă parte a coridorului, o cameră goală, a cărei ușă e ținută închisă cu teamă, păstrează încă suflarea pătimașă a femeii incestuoase/ care și-a luat viața. Casa e o torță fumegîndă, pe jumătate mistuită de flăcări. Și dintre cei rămași în viață nici unul nu doarme în ceasul acesta al nopții. Îi roade pe toți înfrigurarea, durerea, obsesia… Ei singuri, fiul și mama, pluteau deasupra valului: de suflete cuprinse de foc. Înțeleseră din cîteva cuvinte ca amîndoi se 144 În limba latină în original: strigă din adîncuri.

810

gîndesc la același lucru. Se feriră să vorbească: dar își prinseră mîinile, ca și cum s-ar fi temut să nu se piardă. Fugeau împreună de focul din Borgo145. Annette își reluă rolul de mamă. Spuse micului ei Eneas 146: — Acuma, culcă-te la loc! Dragul meu, e o nechibzuință. O să te îmbolnăvești. Dar el scutură din cap cu încăpățînare: — Destul m-ai vegheat tu. Acum e rîndul meu. Se iviră zorile. Marc adormise pe jos, cu capul rezemat de cearșaf. Ea se ridică, îl culcă în patul ei. Marc nu se deșteptă. Și Annette în fotoliu, lîngă fereastră, așteptă sosirea zilei. * În aceste convorbiri serale și nocturne, aproape că nu-și spuseră nimic. Își spuseră doar lucrul de căpetenie – că se regăsiseră și că pășeau împreună înainte. Amînaseră destăinuirile precise cerute de inimă și de minte. Le mai amînară și în zilele următoare. Numai treptat află Annette cum se schimbaseră, în ultimul an, gîndurile fiului ei cu privire la război și la societate. Mișcată, desluși printre cuvinte (căci el se rușină să i-o spună în față, iar ea se rușină să-l asculte) felul cum descoperise Marc sufletul mamei sale și cultul pe care i-l închina. Dar Marc nu se putea hotărî să mărturisească tot ce-i apăsa inima; și Annette nu voia să-i stîrnească mărturisirile. Își dădea totuși scama că Marc va fi încurcat, cîtă vreme nu-și va putea

145 Incendiul care a cuprins cartierul Borgo Nuovo din Roma în 847. 146 Personaj mitologic, unul dintre eroii troieni. După căderea Troiei, a fugit purtîndu-l în spate pe bătrînul său tată, Anchise. Numele lui a devenit simbolul iubirii filiale.

811

ușura inima. Așa că îl ajută să-și spună păsurile, folosindu-și dibăcia de a smulge tainele grele. Într-o seară, spre asfințit, la ceasul destăinuirilor, cînd cei care-și vorbesc abia se mai văd, Annette, stînd în spatele lui, îi spuse: — Ți-e inima grea. Dă-mi să ți-o duc eu! El răspunse, plecînd capul: — Vreau, dar nu pot. Ea îl luă în brațe, îi acoperi ochii cu mîinile și spuse: — Ești singur cu tine. Marc începu să povestească anevoie, cu jumătate de glas. Povesti experiențele din anul trecut, pe cele bune și pe cele rele. Se silea să povestească hotărît, ca și cum ar fi fost vorba de un altul. Dar în clipele grele, fraza se întrerupea și el nu știa dacă va mai cuteza să urmeze. Annette tăcea. Simțea sub degetele ei pleoapele arse de rușine. Apăsarea degetelor spunea: „Dă-mi! Iau eu rușinea/4 Nu se mira de cele ce auzea. Știuse totdeauna tot ce-i mărturisea el acum, tot ce nu izbutea să-i mărturisească. Asta era lumea – lumea în care-și aruncase fiul – în care și ea fusese aruncată de o putere necunoscută… îl plîngea, se plîngea pe sine. Haide! Să ne ridicăm î Așa stau lucrurile. Să le primim! După ce sfîrși, Marc așteptă cu teamă cuvîntul Annettei. Ea se apropie de capul plecat al fiului ei și-l sărută. Marc spuse: — Acum vei putea să uiți? — Nu. — Atunci mă disprețuiești? — Tu și cu mine sîntem o singură ființă. — Dar eu mă disprețuiesc. — Crezi că eu nu mă disprețuiesc? 812

— Nu. Tu nu! — Sîntem oameni, sîntem mîndri, sîntem josnici… — Nu. Tu nu! — Micuțul meu! Viața mea nu-i fără pată. Am rătăcit, mai rătăcesc, și nu e vorba numai de fapte! Pentru făpturi ca noi, judecata lăuntrică nu e un fel de poliție care pedepsește numai faptele. Ceea ce vrem și dorim, ceea ce am mîngîiat cu degetele gîndului, nu e mai puțin umilitor decît ce-am făptuit. Și sînt groaznice toate cîte le-am gîndit! — Și tu? De altfel, știam. — Știai? — Da, cred chiar că de asta, de asta te iubesc. N-aș putea iubi pe cineva care să nu fi simțit, să nu fi gîndit, să nu fi vrut și el lumea asta oprită. În picioare, în spatele lui, ea îl strînse în brațe fără să vorbească. După o clipă, Marc spuse suspinînd: — Acum înțeleg rostul spovedaniei. Mă simt ușurat. — Da, atunci cînd poți spune totul și cînd altul poate auzi totul. Dar eu, cui să mă spovedesc? Nu mi-e îngăduit să vorbesc… — N-ai nevoie să vorbești… El recită în tăcere și în noapte: — Ai venit, mina ta mă ia – eu o sărut cu dragoste, cu spaimă o sărut. Annette tresări… Glasul trecutului! — Doamne! De unde știi asta? Marc nu răspunse. Urmă: — Ai venit sa mă dobori, iubire… Ea îi închise gura cu mîinile. — Taci! 813

Se simțea rușinată. Dar totul era atît de departe! — Eu sînt? E alta… Am fost această alta… Acum e moartă. — Îi sărut mîinile, spuse Marc. — Cum ai cunoscut-o? El tăcu. — De cînd știi? — De cînd a vorbit ea. I-am învățat cuvintele pe de rost. — Le știai pe de rost, le-ai purtat toți acești ani în tine, alături de mine? Ce trădare! — Iartă-mă! — Ești un băiat ciudat. — Dar tu nu crezi că ești o femeie ciudată? — Ce știi tu despre femei? Nu le cunoști. El protestă jignit. Annette zîmbi. — Cocoș îngîmfat. Cocoșel! Nu fi mîndru de știința ta! De sărmana ta știință. Tot ce știi despre ele, ce crezi că știi, te împiedică să le cunoști. Bărbații nu cunosc din femei decît propria lor plăcere. Ca să cunoști cu adevărat femeia, trebuie să știi să te uiți pe tine. Și asta nu poți la vîrsta ta. Ca mine, prietene, mai sînt mii de femei. Eu nu sînt deosebită. Cele care vor citi în mine se vor recunoaște. Dar ele se ascund după obloanele casei. Și cei care trăiesc alături de dînsele nu se ostenesc să privească printre obloane. Nu-i interesează ce se petrece înăuntru. Tu, haimana, tu ai văzut, te-ai uitat printre crăpături. Și tot ce-ai văzut ți s-a părut ciudat. Ciudat e numai faptul că ai văzut. Dar ceea ce-ai văzut, prietene, înseamnă femeia. — Ei bine, nu e un lucru simplu! — Nici tu nu ești simplu. În fiecare din noi sînt mai multe ființe strînse la un loc. — Dar, totuși, alcătuiesc o singură ființă. 814

— Nu la toți. — Tu. Eu. Și tocmai această singură ființă o iubesc în tine și vreau s-o iubești și tu în mine. — Vom vedea. Nu făgăduiesc nimic. — Spui asta ca să mă stîrnești. Dar o să te silesc eu. — Știi că despotismul nu mă poate birui. — Dar, de fapt, îți place. — Doar dacă îmi place despotul! — Îți va place. Acum, el se simțea puternic de tot. Degeaba se prefăcea Annette că-l ia tot drept copil, nu-l putea înșela! Își arătase puterea asupra ei. Și Annette îl lăsa să dobîndească autoritatea, în existența lor comună. Răbda autoritatea lui cu o plăcere tainică. Marc se purta ca toți bărbații. Abia cucerise autoritatea și abuză de ea… Tocmai se întorsese acasă. Annette stătea și cosea. El o îmbrățișă. Părea dus pe gînduri. O privi, se îndepărtă, păru a căuta o carte în bibliotecă, se uită pe fereastră, se întoarse și se așeză la masă în fața ei, deschise cartea, o răsfoi, ca și cum ar fi citit-o, apoi, întinzînd brațul, apucă mîna mamei sale și spuse repezit: — Vreau să te întreb ceva… De mult voia să rostească întrebarea, dar nu îndrăznise. De aceea, de astă dată, se grăbea să vorbească. De cum îl văzuse intrînd, Annette simțise ce întrebare îi stă pe buze și-i era teamă de ea. Încercă s-o ocolească. Se prefăcu că vrea să se ridice ca să caute ceva și răspunse cu ton nesigur: — Ei bine, dragul meu, întreabă!… 815

Dar el o sili, autoritar, să stea pe loc. Annette trebui să se așeze. Marc nu-i dădea drumul. Lăsase ochii în jos. Se sili să-și ia o înfățișare hotărîtă. Spuse brusc: — Mamă, există un lucru de care n-am vorbit niciodată… Toate celelalte sînt taine ale tale, n-am dreptul să te întreb. Dar asta am dreptul s-o aflu, e și a mea. Vorbește-mi despre tatăl meu! Îl stăpînea o emoție violentă. Nu era pentru întîia oară că suferea datorită nașterii lui nelegitime. În societate această naștere îi pricinuise multe jigniri, ce-l făcuseră adesea să se zburlească. Dar era prea mîndru ca s-o recunoască. Încă din primele luni de liceu primise destule lovituri, dar nu le lăsase neplătite. Nu erau lovituri tari. Școlarii parizieni au prea multe îndeletniciri ca să-și bată capul cu purtarea părinților celorlalți colegi – mai ales în timpul războiului, care răsturna morala și societatea. Disprețul lacom, pe care cei mai mulți dintre acești copii îl arătau față de femei, îi făceau să le socotească bune doar de pat. Nu le reproșau deci purtările lor libere. S-ar fi temut să pară înapoiați. Marc nu înghițise decît cîteva reflecții grosolane, spuse fără răutate de cîte un derbedeu mic, care poateși închipuia că-i face un fel de compliment. Dar Marc nu le luase așa. Tresărea la orice vorbă ce-ar fi putut-o jigni, chiar de departe, pe mamă-sa. Îi era mai scumpă reputația Annettei decît ei înseși. În asemenea prilejuri, răspunsul venea fulgerător. Cu pumnii. Mai tîrziu, în timpul celor cincisprezece zile petrecute la maică-sa, în provincie, observase privirile cumetrelor, care pălăvrăgeau pîndindu-l, și văzu cum unele burgheze se prefăceau că nu-l văd, cînd treceau pe lîngă el. Nu împărtășise 816

mamei lui nici una dintre aceste observații. Dar ele îi întăriseră și mai mult scîrba față de viața de provincie și hotărîrea de a nu se mai întoarce acolo. Dar asta nu însemna nimic. Poți călca în picioare părerea celor pe care nu-i prețuiești, ca praful de pe drum. N-ai decît să-ți ștergi apoi pantofii și să scuipi pe piele, ca s-o cureți mai bine. Dar cei la care ții? Cei după care inima ți-e flămîndă? Marc intrase într-al optsprezecelea an de viață. Și de cîteva luni, pașii! se încrucișaseră cu umbra de aur a dragostei. În inima lui tînără și furtunoasă încolțise un simțămînt proaspăt.! se păruse că se îndrăgostește de sora unui coleg, pe care o întîlnise de cîteva ori pe stradă, întîi cu fratele ei, apoi singură. Amîndoi călăuziseră întîmplarea, ca să se poată întîlni. Se simțeau atrași unul de altul. Marc se dusese să-și vadă prietenul acasă la el. Dar niciodată nu fusese poftit în familie. N-ar fi simțit poate atît de ascuțit jignirea, dacă, din zăpăceală, prietenul nu l-ar fi făcut să aștepte o invitație. De atunci, încurcătura în care fratele fetei arăta că se află, chipul nedibaci în care se ferea de Marc scoaseră la iveală cît de jignitoare era pricina pentru care nu-l invita. Familia fetei era hotărîtă să-l țină departe pe nepoftit. Rana aceasta usturătoare îl făcu pe Marc să descopere — Poate să născocească – alte semne de dispreț, de care pînă atunci nu se sinchisise. Își dădu seama că nu fusese niciodată primit în cercurile burgheze din care făceau parte prietenii lui. De fapt, nu dorise niciodată cu adevărat să pătrundă acolo. Dar acum avea impresia că! se închisese ușa în nas. Parcă primise o palmă. Avu un acces de revoltă împotriva societății. Deși lua cu furie partea mamei lui împotriva societății, purta în sine pică femeii din pricina căreia suferea atîtea jigniri. Și, o dată cu jignirea, gîndul i se întorcea mereu la întrebarea: „Cine 817

era tatăl lui? De ce fusese lipsit de el?” Știa că, întrebînd, o va jigni pe maică-sa. Dar și el fusese jignit. Fiecare la rîndul lui! Voia sa știe. Annette prevăzuse întrebările lui Marc. Și, totuși, nădăjduise că nu i le va pune. Fără îndoială, îi era datoare tainele acestea ale trecutului. Își făgăduise că i le va destăinui, chiar mai înainte ca el s-o întrebe. Dar tot amina, se temea. Și iată că-l lăsase să i-o ia înainte. — Dragul meu, îngăimă ea tulburată, el nu te-a cunoscut niciodată. Pentru că (ți-am spus că în ochii lumii nu sînt fără pată) m-am despărțit de el înaintea nașterii tale. — N-are a face! spuse Marc. Trebuie să-l cunosc. Am dreptul. „Dreptul? Și el? Avea de gînd să-și ceară drepturile chiar împotriva ei?” Spuse: — Ai dreptul. — Mai trăiește? — Trăiește. — Cum îl cheamă? Cine e? Unde e? — Da, o să-ți spun totul. Dar așteaptă o clipă. Avea răsuflarea grea. Pe Marc îl cuprinsese mila. Dar voia să știe. Spuse fără căldură: — Mamă, nu e nici o grabă. O să vorbim despre asta altădată. Annette nu se lăsa înșelată, îi înțelegea nerăbdarea rău ascunsă. Nu voia să adune pomana ce i-o arunca, își recăpătă hotărîrea și spuse: — Nu. Astă-seară. Ești grăbit să afli. Și eu sînt grăbită să-ți spun. După cum ai zis, taina asta e a ta. Eu o păstrez. De multă vreme îți sînt datoare o socoteală. Și astă-seară mi s-a adus aminte de datorie. 818

El vru să se scuze. — Taci! spuse Annette. Astă-seară eu trebuie să vorbesc. Acum, cînd Annette se pregătea să vorbească, Marc aproape că nu mai dorea s-o audă vorbind. — Aprinde lumina! spuse Annette, și încuie ușa, să nu ne tulbure nimeni! Într-adevăr, abia începuse și se auziră bătăi în ușă. Era Sylvie, fără îndoială. Ușa rămase închisă. Fără să trădeze vreo emoție, Annette își povesti pe scurt trecutul, logodna ruptă. Vorbea cu o pudoare mîndră, care nu destăinuia nimic din ceea ce-i aparținea numai ei, dar nici nu ascundea nimic din ceea ce trebuia și voia să spună. Vorbind, încerca să alunge gîndul stăruitor: ce crede cel care o ascultă? Marc nu dădea nimic pe fața. Asculta înghețat. S-ar fi părut că mama și fiul sînt amîndoi străini de întîmplările îndepărtate, ale căror imagini parcă se desfășurau pe un ecran. Și, totuși, cu cîtă neliniște pîndeau o adiere de simpatie, fără să încerce s-o stîrnească prin nimic! Marc rămase de nepătruns pînă la sfîrșitul povestirii. Și, în timp ce ea aștepta verdictul, Marc spuse numai: — Nu mi-ai spus numele lui. (Annette îl pomenise doar pe cel mic.) Îi spuse: — Roger Brissot. (Răceala fiului îi îngheța inima.) Marc nu luă în seamă decît numele. Îl cunoștea bine. Strigă: — Deputatul socialist! Mirarea nu-i ascundea prea bine, nu-i ascundea de loc bucuria. Brissot își cucerise o faimă strălucitoare printre vorbitorii din Parlament. Fermeca tineretul. Și Annette citi farmecul acesta în 819

privirea fiului ei. Și tremura. Dar, prea mîndră ca s-o arate și prea cinstită ca să-și ponegrească vrăjmașul, spuse: — Da, numele lui e vestit. N-ai să roșești de el. Abia rostise aceste cuvinte și citi pe buzele fiului ei: „Atunci de ce m-ai lipsit de numele lui?” Dar Marc nu-și spuse gîndul. Se ridicase și se plimba încoace și încolo prin cameră, fără o vorbă. Annette îi pîndea mișcările, li citea gîndurile. Și pierdu pînă șt dorința de a se apăra. La ce bun? Dacă n-o apăra el? Merse drept spre primejdie, nu ca să se ferească, ci ca s-o primească. Întrebă: — Vrei să-l cunoști? — Da. — Poți s-o faci. Nu ți-am spus totul. Știe de existența ta. Știe că ești fiul lui. Și, fără îndoială, că e gata să te primească ca pe un fiu. Marc strigă mînios: — Și nu mi-ai spus-o pînă acum! Annette închise ochii, cu fața ca varul. Apoi îi deschise iar și, privindu-și fiul țintă, spuse: — Am așteptat să devii bărbat ca să ți-o spun. Văd că acum ești bărbat. Marc nu simți amărăciunea mîndră din cuvintele ei. Întrebă: — Unde stă? — Nu știu. Dar o să-ți fie ușor să afli adresa. El se plimba mai departe cu pași mari prin odaie. Nu se gîndea la ea. Se gîndea numai la sine.! se părea că fusese furat. Spuse fără milă: — Mîine mă duc să-l văd. * Ce-i face atît de cruzi pe tineri? Cînd rămase singur în camera 820

lui, Marc își dădu seama de cruzimea cu care se purtase. Dar se gîndi la ea cu plăcere. Știa că face să sîngereze inima unei ființe care-l iubea și pe care o iubea. Și asta îi pricinuia remușcări. Dar amărăciunea remușcărilor îi mărea plăcerea. Se răzbuna. De ce? Pentru faptul că-l nedreptățise? Sau pentru că-l iubea? Dacă l-ar fi iubit mai puțin, s-ar fi răzbunat mai puțin. Dacă n-ar fi iubit-o, nu s-ar fi răzbunat de loc. Annette i se dăduse pradă fără putință de apărare. El abuza. Și, cînd vrei să scuzi abuzul, ca pe o plăcere nemărturisită, îți spui că ești în stare să oprești jocul cînd vrei. Dar cînd jocul a început, mulți nu se mai pot smulge din el. Annette suferea. Prea îl iubise. Da. Îl iubise prea egoist. Cum poți iubi fără egoism? „Ființa aceasta am zămislit-o din mine. El e eu. Cum m-aș fi putut uita pe mine, iubindu-l! Totuși ar fi trebuit. N-am putut, nu pot. Sînt pedepsită.” De multă vreme știa că va sosi ziua aceasta. Și sosise. Prea așteptase mult. Tremurase că-și va pierde fiul, pe care-l păstrase atît de pătimaș pentru ea și îl pierduse. Fusese de ajuns un singur minut ca să-l îndepărteze de ea. O cuprindea groaza. Inimile tinerilor uită o viață întreagă de dragoste maternă în schimbul unui minut de posesiune ori de nădejde pătimașă. Se temuse, presimțise. Dar realitatea depășea presimțirea. Marc nu avusese pentru ea nici un cuvînt duios, nici un gest respectuos. O zvîrlise deodată la o parte. Nu ținuse seama de trecut! Nu ținea seama decît de mîine. Annette petrecu noaptea închipuindu-și ce va fi acest mîine, cum va arăta noaptea următoare, cînd totul va fi fost săvîrșit. Era biruită dinainte. Nu mai încerca să lupte. Îl lăsa liber! Orice ar hotărî el, ar fi fost gata să-l slujească. Dacă nu avea să-l mai păstreze multă vreme, măcar să-l ajute pînă în ultima clipă. 821

Cînd îl revăzu dimineața, nu-și mai schimbă hotărîrea. Îi pregăti hainele cele mai bune, veghe să fie îmbrăcat cu grijă, ieși o clipă din cameră, îi servi dejunul. Și, în timp ce se aflau la masă (ea se silea să în anin ce, pentru ca Marc să nu creadă că vrea să fie plînsă; el mînca repede și cu lăcomie, căci se gîndea la ceasurile următoare și era grăbit să le trăiască), îi spuse că găsise adresa căutată. Îl sfătui să-l caute pe Brissot nu acasă, ci la biroul lui de avocat. Avea motive bine chibzuite. Vorbea liniștit. Marc încuviință. Era recunoscător mamei sale pentru sforțările pe care le făcea. Dar nu i-o arătă prin nimic. Planul lui nu îngăduia să se lase tulburat acum de vreo emoție. Voia mai întîi să vadă și să judece singur. Cît despre femeia care-i aștepta în suferință judecata, ei bine, să sufere! Cîteva ceasuri mai mult sau mai puțin… Doar se obișnuise! Se va arăta drăgăstos după aceea. Da, și-o făgăduia: orice s-ar întîmpla. Și, pentru că va fi suferit, Annette va gusta mai tare fericirea pe care el va binevoi să i-o înapoieze. Acum era prea sigur de puterea lui asupra ei. Putea să aștepte. Avea vreme. * Din 1900 Roger Brissot făcuse o carieră strălucită. Cîteva procese vestite, succesele sale la tribunal, apoi în Parlament, îl făcuseră celebru. La Cameră, stătea la granița dintre două partide: cel radical și cel socialist atent la toate ocaziile avantajoase, totdeauna gata să-i schimbe tabăra. Fusese în mai multe rînduri ministru, schimbînd mai toate ministerele. Instrucția Publică, Munca, Justiția, și chiar, pentru o vreme, Marina. Ca toți ceilalți colegi ai lui, se simțea la fel de bine la oricare minister. Toate locurile sînt pentru toți ocupanții. Și, la urma urmei, într-un birou ori într-altul, ai de-a face cu aceeași mașină, ce se mînuiește la fel. Cînd știi cum s-o mînuiești, restul, 822

adică cei guvernați, n-au Marc însemnătate. De fapt, lucrul important e să guvernezi. Ocupîndu-se de a ți tea lucruri, își îmbogățise bagajul de idei sau, mai exact, repertoriul de cuvinte, fără ca de fapt să învețe prea mult, căci era prea ocupat să vorbească pentru a mai avea vreme să asculte. Dar vorbea foarte bine. Totuși, într-o privință, căpătase cunoștințe foarte întinse: în ceea ce privea creșterea turmei electorale și exploatarea ei. Făcea parte dintre cei cîțiva oameni de stat ai Republicii a Treia care deveniseră maiștri în această artă, știau să mi nu iască cu dibăcie masele electorale, cunoșteau taina slăbiciunilor, patimilor, maniilor acestora. Dar nimeni nu știa să le mînuiască mai artistic, nimeni nu făcea să vibreze cu sonorități mai bogate acordurile suverane ale democrației, ideile zgomotoase, care acoperă, stîrnesc și ațîță virtuțile neamului și viciile sale ascunse, cum știa preaonorabilul Brissot. Era Marele pianist al Parlamentului. Partidul lui – partidele lui (fiindcă se lăsa ademenit de mai multe) recurgeau cu orice prilej la talentele sale, pentru concertele Camerei, pentru discursurile răsunătoare a căror muzica făcea ocolul Franței și apărea pe afișe mari, albe (votate prin aclamații, pe cheltuiala alegătorilor). Nu refuza niciodată. Era totdeauna gata. Se pricepea în toate materiile — Bineînțeles cu ajutorul unor secretari activi și informați (avea o echipă întreagă). Devotamentul lui pentru partid — Pentru partidele lui – și pentru gloria lor își găsea sprijin deplin în tăria plămînilor lui. Nimic nu-l putea obosi. Zelul și glasul acesta, la fel de minunate, fură foarte de folos republicii în timpul războiului. Republica le mobiliza. Roger Brissot fu însărcinat să convingă lumea și poporul francez de adevărurile fundamentale pentru care oamenii trebuiau să se 823

nimicească pînă la capăt. Fu trimis în misiuni îndepărtate. E drept că la început se prefăcuse că-și reia galoanele de maior de cavalerie în rezervă. Și chiar fusese cîtva timp detașat cu gradul acesta la Marele Cartier General, instalat în liniște la castelul Compiègne. Dar i se dădu să înțeleagă că și-ar servi mai cu folos țara în tranșeele din America. Își cheltui și acolo glasul, fără să-l istovească. De altfel, în numeroasele sale călătorii și treceri ale oceanului, aflîndu-se mereu în drum spre Londra, New York, spre Turcia, Rusia și aproape toate țările neutre și aliate, trecuse prin cîteva primejdii grele. Curajul lui Brissot nu era pus la îndoială. S-ar fi luptat la fel în Argonne sau în Flandra. Numai că înțelegea îndatoririle impuse de geniul său. Ca să și-l păstreze pentru nație, se lăsase pus la adăpost. Dar în serviciul vorbit își cheltui puterile cu prisosință. Glasul lui puternic umplu urechile lumii. Fu auzit la Londra, la Bordeaux, la Chicago, la Roma și la Geneva, ba chiar și la Petersburg, înainte de revoluție; în toate orașele Franței, pe front și în spatele frontului, la ceremoniile funebre și la aniversări. În străinătate era socotit drept întruchiparea elocinței franceze. Făcu parte din Marele minister, grupat în jurul lui Clemenceau. Nu se puteau suferi. Brissot nu suferea la bărbatul cu chipul de mongol lipsa scrupulelor și, mai ales, lipsa principiilor. Im Clemenceau îl batjocorea mușcător pe „palavragiu”. „Închide gura, copilaș virtuos!” Dar toate dușmăniile amuțiră cu prilejul invaziei.. Și rivalii de ieri își urneau înțelepciunile, își împărțeau ciolanul, formau – Millerand și Briand, Brissot și Clemenceau – o zîmbitoare constelație în jurul astrului fix, în jurul conducătorului Revanșei, avocățelul Poincaré. O! Epoca de neuitat a Uniunii Sfinte – prea repede trecută – în care șefii tuturor partidelor și chiar cei fără de 824

partid, cum erau frații Aymon, încălecau împreună bătrînul bidiviu de muncă și de luptă, Franța, hotărîți să se țină tari, pînă ce animalul va cîștiga sau va crăpa. Cariera lui Brissot fusese fără nori – dacă nu ținem seamă de cei pe care cîțiva rivali pizmași încercaseră să-i împrăștie asupra trecutului lui de orator. Trecutul acesta era pătat de cîteva zboruri cutezătoare, dar desigur cam neprevăzătoare, spre empireul pacifismului internațional. Dar cel care vorbește mereu trebuie neapărat să vorbească de toate. Și nu-i putem cere să rămînă legat de orice vorbă rostită vreodată. Altfel, ar trebui să-i sfîșiem trupul legat de coada cailor. Și apoi, pacifismul este, după cum arată și numele lui, un sirop a cărui folosire neprimejdioasă e îngăduită în vreme de pace și oprită numai cînd a sunat războiul. Căci doar atunci ar deveni dăunător. Marelui orator nui fu greu să demonstreze acest lucru tuturor, în afară de dușmanii lipsiți de bună-credință, greu convinși de zelul aprins cu care Brissot, erou cornelian, începuse să-și denunțe tovarășii de ieri, pacifiști încăpățînați, germani travestiți, care voiau să-și urmeze uneltirile în vreme de război, cu riscul de-a întărită un popor obosit și de a-l lipsi de fructul costisitor al victoriei. Oamenii mari au fost totdeauna bîrfiți. Brissot era destul de puternic să nu se lase descurajat de nedreptate. Rîdea, cu rîsul lui galic, pe care admiratorii îl asemuiau cu rîsul lui Danton. (O comparație nepotrivită, căci trebuie să spunem că Brissot n-avea stilul halelor, nici tonul dezmățat al lui Danton.) în sfîrșit, nu purta nimănui pică și era gata să-și servească a doua zi dușmanii de ieri. Principalul era să-i tragă pe sfoară. Pe lumea asta totul se plătește. În căminul lui, Brissot își plăcea succesele politice. În viața conjugală nu era fericit. Femeia cu care se căsătorise, bogată, albă, grasă, anemică, ca o găină 825

împănată cu valori bancare solide, era din toate punctele de vedere o tovarășă de viață nepotrivită pentru un bărbat ca Brissot. Era săracă și cu duhul și cu simțurile. Lipsită de personalitate și neștiind, din păcate, să se dea la o parte, cum știu să facă prin compensație unele nulități, ea acoperea zarea cu vidul ei. Se plîngea fără încetare și nu admira nimic, nici chiar darurile și gloria soțului său. Avea darul funest și, fără îndoială, bolnăvicios, ca, dintr-o viață bogată în mulțumiri, să ia în seamă numai neplăcerile. Se plîngea. De tot. De toți. Într-un fel, asta era menirea ei în viață. De altfel, nici nu se ostenea să schimbe ceva în viața ei. Răspîndea peste toate o brumă cleioasă și mohorîtă, ca o ploaie de octombrie. Toți cei care se apropiau de ea prindeau guturai. E de la sine înțeles că acest climat nu se potrivea cu voinicul Roger Brissot. De aceea, își mărginea șederea acasă la strictul necesar. Și o zbughea strănutînd tare. Se ducea să caute ținuturi mai fericite. Iar faima cuceririlor sale îngroșa norul de supărare din casă. Totuși, cuceririle nu-l împiedicaseră pe acest om al datoriei să dea cu punctualitate partea cuvenită soției. Nu era vina lui că femeia zgîrcită îi dăduse doar o fata. Brissot o îndrăgise. Copilul – vesel, drăgălaș, sănătos, cu obrajii plini, cu ochii fericiți – muri brusc, de pe urma unei operații neprimejdioase sau, mai curînd, în urma anesteziei din care nu se mai trezi. Avea treisprezece ani. Perechea Brissot fu zdrobită. De astă dată, femeia avea motive să acuze universul. Își duse gemetele la picioarele altarelor și în confesionale. Deveni bigotă. Lucrul puse piedici politicii lui Brissot; clericalismul nu ajunsese iar la modă. Bietul om nu avea nici dumnezeu, nici oameni ai lui dumnezeu care să-l mîngîie. Era lovit groaznic Singur, în fața portretului micuței, așezat pe masa lui de 826

lucru, vărsa lacrimi amare. Războiul îi schimbă gîndurile. O activitate istovitoare îi sluji drept refugiu împotriva amintirii. Fugea de acasă, de nevastă și de copilul mort. Din păcate, fugea de ele chiar în mijlocul plăcerilor. Își cheltuia în ele restul de puteri, pe care munca politică nu izbutea s-o istovească. Lingușitorii vedeau aci altă trăsătură ce amintea de Danton, cu petrecerile lui, dar Brissot nu se simțea potolit de petreceri. Ca aproape toți francezii, ținea la viața de familie. Avea nevoie de dragoste casnică. Pentru francezi, nimic n-o poate înlocui. Ambiția, gloria, plăcerea de care par atît de lacomi, nu sînt, de fapt, decît un surogat. Brissot nu se putea mîngîia de lipsa unui fiu. Știa că fiul Annettei era copilul lui. Înainte de moartea fetei se ferise să se gîndească la asta. Amintirea Annettei nu-i era plăcută. O dădea la o parte. O dușmănie surdă îl făcea însă să se gîndească la ea: cicatricea amorului propriu rănit și poate a unei dragoste rău vindecate. O pierduse din vedere pe această femeie. Dar nu se putuse împiedica să se informeze indirect de soarta ei în două-trei rînduri. Fără să-i dorească răul, nu era supărat să afle că-și greșise viața. Desigur că ar fi ajutat-o foarte bucuros, dacă Annette i-ar fi cerut. Dar știa prea bine că ea nu-i va dărui niciodată acest prilej de răzbunare. În cincisprezece ani o întîlnise de două-trei ori pe stradă, împreună cu fiul ei. Annette nu încercase să se ferească de dînsul. Dar el se prefăcuse că n-o vede. Îi rămăsese de la ea o amintire stingheritoare, pe care prefera să n-o cerceteze. Ce-i păsa lui de-o poveste veche, de-o femeie pe care o avusese și care-i devenise străină, de trecătoarea aceea măruntă, ce-i păsa lui, care stăpînea totul? Ei doamne! Poți să ai totul, să crezi că stăpînești totul și să nu poți împiedica o părere de rău ce se ivește 827

din adîncul trecutului. Nu poți împiedica otrava regretului după un nimic pe care l-ai pierdut! Și nimiciri acesta ajunge totul și totul ajunge nimic. E ca o crăpătură, o despicătură nevăzută întrun colț din vasul vieții. Și totul se scurge și se risipește. Din fericire, aceste chemări ale trecutului erau rare, și Brissot se obișnuise destul de bine cu fățărnicia ca să se convingă că nu le aude. Cînd lași în urma ta o oră lipsită de glorie, cel mai bun lucru e să-ți spui că ea n-a existat niciodată. În vălmășagul vieții lui mereu prinse, Brissot ar fi izbutit, pînă la urmă, să alunge ora aceea, dacă ea ar fi însemnat numai umbra tăcută a femeii, înlănțuită cu umbra lui. Dar mai era altcineva, care nu se lăsa șters din amintire: fiul lui. De cînd îi murise fetița, copilul în viață îi bîntuia gîndurile. Amintirea lui se ivea fără încetare. Nu-l știa la față. În cele douătrei întîlniri cu Annette nu-i putuse reține chipul și nu era sigur dacă-l ținea minte bine. O singură dată! se păruse că-l recunoaște în autobus, la cîteva locuri mai departe de el, pe băiatul întîlnit cu Annette. Privirea băiatului, care sa opri o clipă asupra lui, era absorbită de o vecină frumoasă. Și Brissot îl observase cu o privire înduioșată. Ăsta trebuie să fie fiul lui. Dar putea fi oare sigur? Cît îi lipsea fiul acesta! Pentru sine, pentru casa lui, pentru nevoia sa de dragoste, pentru bucuria firească de a-și dărui numele, gloria dobîndită, bunurile și menirea celui din sîngele lui. Pentru a putea răspunde întrebării lugubre: „La ce bun?”, întrebarea lui Charon 147, care refuză să-l treacă malul pe bărbatul fără fiu – neamul fără viitor – pe bărbatul care va muri și nu va renaște niciodată. 147 Barcagiul infernului în mitologia antică.

828

Dar asemenea suferințe nu se mărturisesc celorlalți. Și nimeni n-ar fi aflat-o, dacă, într-o noapte din 1915, cînd se afla la o petrecere galantă cu niște persoane drăgălașe, doamne oneste și curioase, dintre care nici una nu era profesionistă, întîmplarea nu l-ar fi făcut s-o întîlnească pe Sylvie (era în perioada scurtă, dar foarte intensa, cînd ea își făcuse de cap). Sylvie venise cu un cunoscut al lui Brissot. La masa, cei doi bărbați își schimbară însoțitoarele. Brissot n-ar fi recunoscut-o pe Sylvie; dar Sylvie se grăbi să-i reîmprospăteze amintirea. El trădă o emoție neașteptată în fața acestei întîlniri, deși odinioară n-o prea luase în seamă pe cumnata croitoreasă și nu se prea lăuda cu ea. Sylvie știa asta. Dar aventura o înveseli. Partenerul ei se afla într-o situație în care nu mai știi ce trebuie să spui și ce trebuie să ascunzi. Sylvie îl trase de limbă. Brissot se înduioșă, o întrebă cu nesaț despre Annette și Marc. Fără a-și ascunde o oarecare dușmănie față de Annette, dușmănie ce dădea pe față un simțămînt de necaz și unul de regret, Brissot arătă un interes flămînd pentru copil. O întrebă de sănătatea lui, de purtările lui la școală, de succesele sale, o întrebă din ce trăiau. Sylvie își lăudă nepotul, de care era mîndră. Mîndria părintească a lui Roger fu din nou măgulită. Îi destăinui Sylviei cîtă bucurie i-ar fi făcut să-și vadă fiul, să-l aibă lîngă el, cu el. Arătă că dorește să-i asigure viitorul. A doua zi, Sylvie povesti totul surorii sale. Annette se îngălbeni. Îi porunci Sylviei să nu-i pomenească nimic lui Marc. Sylvie n-avea nici un chef s-o facă. Dragostea pe care i-o purta lui Marc era tot atît de geloasă ca și a surorii sale. Nu voia să-l piardă. Dar nu se înșela cu privire la sentimentele Annettei. Spuse: — Bineînțeles că n-o să-i spun nimic! Altfel, ne-ar părăsi! 829

Annette se mînie. Nu voia să recunoască faptul că-l „înșală” pe copil (Sylvie rostise cuvîntul pe șleau, rîzînd: „Și, ce? Fiecare pentru sine!”) Voia să-l păstreze în interesul lui, ca să-l salveze. Voia să-l apere de ceea ce poate nimici idealul pe care-l sculpta într-însul. Nu știa prea bine că astfel se apără și pe ea. Să-l crească cincisprezece ani cu atîtea oboseli și mîhniri, mai prețioase decît bucuriile, să facă din el un om, și să-l vadă răpit de celălalt, de cel care, fără să fi avut vreo grijă, ar trage foloasele, de bărbatul care nu s-a gîndit niciodată la datoria lui și care acum vine să-și ceară drepturile, drepturile sîngelui. Dușmanul! Nu! Niciodată! „Sînt nedreaptă? Fie! nedreaptă, nedreaptă. Da! Sînt, o fac pentru fiul meu, pentru binele lui!” * Despre binele lui, tînărul Marc se însărcină să hotărască singur. Și nu-i ierta pe cei care voiau să judece în locul lui. Mai păstra în inimă încă puțină pică împotriva mamei sale, în clipa în care se despărți cu răceală de ea, ca să pornească în aventura ciudată, la „căutarea” tatălui său. Era mai tulburat decît s-ar fi părut. Ce avea să descopere? Nu prea era liniștit asupra rezultatului încercării. Pe măsură ce înainta, îl cuprindea pofta să se întoarcă dia drum. Își dădea seama de îndrăzneala încercării. Dar își spuse: „Mă voi duce. Trebuie să fiu îndrăzneț pînă la obrăznicie. Cu atît mai rău pentru mine dacă mi-e rubine! Vreau să văd. O să văd.” Nu era departe de adresa căutată, cînd privirea lui întîlni un nume scris pe un afiș. Numele lui, numele celui pe care-l căuta! Era afișul unui miting; în după-masa aceea, Roger Brissot urma să vorbească. Se duse la locul indicat. O sală de manej. Mai avea de așteptat 830

cîteva ore. Ca să au se întoarcă acasă, se așeză în stradă pe o bancă. Cu spatele la trecători, își tot făcu și refăcu planul. Cum să-l acosteze pe cel al cărui glas urma să-l audă îndată? Cînd s-o facă? Ce să-i spună? N-o să înceapă cu introduceri. Îi va spune fățiș: „Sînt fiul dumitale”. În timp ce repeta aceste cuvinte, își simțea limba împietrită de spaimă. Și – e de crezut? — în mijlocul emoției, francezul acesta mic se gîndi la domnul de Pourceaugnac 148 izbucni în rîs. Era o șiretenie a instinctului ce căuta să-și micșoreze teama. Caraghioslîcul scenei sugrumă emoția. Fluierînd, se duse și bău o cafea neagră. Dar, din colțul terasei unde se așezase, nu pierdea din ochi ușa sălii. Și cînd se deschise, intră printre cei dintîi. Se strecură în primul rînd, lîngă estradă. Nodurile erau rezervate. Se lăsă izgonit mai în fund, o dată, de două ori, de trei ori, de cîte ori fu nevoie; se întorcea cu încăpățînare. Izbuti să rămînă. Ca să vadă mai bine, stătea în picioare, rezemat de un stîlp, tocmai la picioarele tribunei, cînd intră Brissot. Marc era atît de tulburat, deși pretindea că are sînge rece, încît nu-l văzu decît după ce Brissot se așeză la tribună. Tresări, așa cum se întîmplă atunci cînd un eveniment îndelung așteptat are loc; omul pare cu totul altfel, nu seamănă cu cel pe care ni-l închipuiam. Dar realitatea lui îl face atît de izbitor, încît tot ce a fost închipuit în jurul lui se năruie, rupt ca un rotocol de hîrtie. Nu ne mai întrebăm: „Dacă ar fi așa, ori altminteri?” Este, e în fața ta, din carne ca și tine; și nu-ți mai este cu putință să-l schimbi în vecii vecilor. „El… omul ăsta! E tatăl meu!” 148 Tipul provincialului naiv, eroul comediei Domnul Pourceaugnac de Molière.

831

Ce lovitură! mai întîi, ceva într-însul spune: „Nu!” Se răzvrătește. Îi trebuie vreme ca să se obișnuiască. Și, apoi, deodată se hotărăște. Nu mai e de discutat. Acesta e faptul. Primesc. Ecce homo!149 „Și omul ăsta sînt eu… Eu?” Curiozitatea lacomă se aruncă asupra chipului străin, îi cercetează trăsăturile, caută să se regăsească în el. Un bărbat înalt și gras, cu fața largă, bărbierită, cu fruntea frumoasă, cu nasul drept, puternic, cu nări primitoare, care adulmecă și trandafirul și gunoiul, cu obrajii și bărbia cărnoase, semeț, cu capul azvîrlit înapoi, cu pieptul gras, bombat – un amestec de actor, de ofițer, de preot și de nobil de țară. Strînge mîini în dreapta și în stînga, salută cu mîna niște fețe din sală, pe care ochii lui, care cercetează publicul, le-a recunoscut, în timp ce pare că-i ascultă pe cei de lîngă el. Rîde, răspunde voios, la întîmplare, în grabă, cu un aer de om de treabă, cînd onctuos, cînd repezit. Zgomotul sălii, vacarmul de copii bătrîni, care vorbesc toți deodată, îl împiedică să audă cuvintele. Aude numai vuietul. Se simte în elementul lui. „Eu? Eu să fiu ăsta? Mormanul ăsta de carne? Rîsul ăsta? Strîngerile astea de mîini?” Mărunțel și slab, scofîlcit și mîndru, ca toboșarul de Ia Arcole, Marc îl privește pe bărbatul gras, vorbăreț, cu ochii aspri. Totuși, e frumos! Te simți atras de el. Marc se simte și ci atras. Dar e bănuitor. ÎI adulmecă. Nu recunoaște mirosul. Așteaptă să-l audă vorbind. Brissot începe să vorbească. Și Marc e prins în vrajă. Brissot cunoștea arta de a nu-și arăta de la început toată 149

În limba latină în original: Iată omul!

832

măsura. Mînuia instrumentul calm, simplu, sotto voce. Știa că adevărații virtuoși fac să domnească tăcerea într-o sală fremătătoare, cîntînd piano. Alții încep ca niște maeștri, folosind din capul locului acorduri zgomotoase. Dar nu mai progresează, și atenția se desprinde de ei; măiestria neîntreruptă obosește pînă la urmă. Brissot venea spre tine deschis, cu inima în palmă. Un om ca tine, un prieten. Îi dai mîna. Și cînd a apucat-o, atunci… Atunci să vezi… Marc nu vedea nimic. Sorbea cuvintele. Mai întîi, nici nu le auzea. Auzi glasul. Era cald și prietenos, mirosind a pămînt francez, amintind de miresmele cîmpiilor cunoscute. Marc recunoscu r-ul sonor din Burgundia, de care maică-sa se înverșuna să-l dezvețe. Astfel, între ei doi se țesea o legătură tainică. Semnul tribului, legătura cea mai intima a cărnii, cea mai de neșters: limba. Aceste intonații rustice, bărbătești și mîngîioase îl luau în brațe, cum își ia un tată copilul pe genunchi. Era pătruns de o recunoștință duioasă. Se simțea bine. Era fericit. Zîmbea de plăcere celui care vorbea. Și Brissot începu să-l observe pe băiețandrul care-l mînca din ochi. Cînd vorbea, avea obiceiul să caute în sală unul sau doi ascultători, care să-i slujească drept reflector al elocinței. Se asculta într-înșii. Evalua efectul produs, răsunetul. Și prinzînd cu îndemînare semnele din zbor, își potrivea discursul după ei, îl improviza treptat, după un fel de scenariu, în afară de cîteva bucăți mari, care erau ca și cadența unei orchestre. Micul toboșar de Ia Arcole, așezat în fața sa, era un reflector minunat, cu ochii lui aprinși și zîmbitori pe fața înfrigurată. Privindu-se în această oglindă, Brissot se încălzi. Și, deodată, reflectorul se aburi. 833

Marc auzea vorbele, Brissot rupse farmecul. Aripile elocvenței sale se dovediseră false în fața privirii agere a adolescentului. Încîntarea publicului, care-l asculta pe orator cu gura căscată, îl făcu pe Marc prevăzător. Începu să-și controleze cu băgare de scamă propria lui emoție. Făcea parte dintre cei care totdeauna se apără instinctiv împotriva molipsirii. Îi era necaz să se lase cucerit la fel ca ceilalți de glasul ăsta frumos. Se înțepeni. Și, din clipa aceea, nu mai lăsă să treacă în inima lui nici una din vorbele oratorului, fără s-o supună unui control dușmănos. În fața publicului cucerit, Brissot începea să cînte din goarnele principiilor nemuritoare. Cînta misiunea eroică a pămîntului francez. Era nicovala veșnică, pe care se făureau luminile, masa ofrandelor, jertfa națiilor, Cîmpiile Catalaunice 150, Poitiers151, Marna152 și Verdun 153, Pétain, Bayard154, Carol Martel, Joffre și Fecioara din Orléans 155. Neobosită, Franța se oferea pentru salvarea oamenilor. Și jertfită în douăzeci de rînduri, ea reînvia de douăzeci de ori! Singură pe lume, ea apără universul, 150 Locul unde în 451 s-a dat bătălia între comandantul roman Aetius, Meroveu, regele francilor și Teodorie I, regele vizigoților din Spania - pe de-o parte - și Atila - pe de altă parte. În urma acestei bătălii a fost stăvilită invazia hunilor în Galia. 151 Localitate unde Carol Martel, conducătorul francilor, i-a zdrobit, în 732, pe mauri. 152 Localitate unde in timpul primului război mondial s-au dat bătălii, îndeosebi in toamna lui 1914, cînd trupele franceze erau conduse de generalul Joffre, și în vara lui 1918. 153 Localitate din Lorena unde în 1916 s-au dat mari bătălii. Trupele franceze au fost conduse o perioadă de generalul Pétain. 154 Bayard Pierre du Terrail (1473-1524), căpetenie de oști. 155 Ioana d’Arc (1412-1431), eroina națională a Franței.

834

apărîndu-se pe sine. Brissot vorbi de cercul de aur și de fier al aliaților. Dragostea lor înconjura Franța cum îl înconjurau vitejii pe Carol cel Mare. Brissot îi vizitase pe aliați acasă. Putea cînta de visu156 dezinteresarea sublimă a republicii surori cu drapelul înstelat 157, care, fără să ceară nimic, alerga să plătească datoria lui Lafayette 158 și să răzbune Dreptul. Apoi generoasa Anglie. Incoruptibila Italie… Din vremea cruciadelor nu s-a mai pomenit un asemenea spectacol. Dar, în timp ce cruciadele se purtau pentru mormîntul lui Hristos, cruciada cea mai Marc, cea de astăzi, era noul Hristos, cel care sfărîmă mormîntul omenirii înlănțuite etc., etc. Imensa infamie, a cărei singură pricină și singur vinovat era monstruosul imperiu boș, urma să fie strivită împreună cu el. De la el și numai de la el venea toată crima politică și socială, de la această cloacă: despoții abjecți și masa servilă, iuncherii, falșii socialiști, neguțătorii de negri, Picrocholii 159, Krupp160, Hegel161, Bismarck162, Treitschke 163 și Wilhelm al II-lea164. Bestiala ferocitate, 156 În limba latină în original: pentru că văzuse cu propriii săi ochi. 157 Statele Unite ale Americii. 158 General și om politic francez (1757-1834), a luptat în rîndurile armatei americane, pentru cucerirea independenței Statelor Unite de sub supremația Angliei. 159 Picrochol - personaj belicos din romanul lui François Rabelais Gargantua. 160 Familie care deținea controlul asupra celui mai mare concern de armament din Germania. 161 Filozof german idealist (1770-1831). 162 Otto Bismarck (1815-1898), politician reacționar german, partizan al principiului monarhic.

835

delir sardanapalic. Nietzsche 165, care se crede dumnezeu și latră în patru labe. Popoarele care gem și fumul ruinelor. Nevinovata Belgie și sfînta Polonie, Reims, Louvain 166, ereții negri planînd deasupra orașelor deschise, pentru a măcelări nepedepsiți femeile și copiii. Dar păsările albe ale Franței se reped asupra păsărilor de pradă și, risipindu-le cetele, se duc deasupra Rinului să semene pedeapsa deasupra rasei vinovate. Vine eliberarea. Popoarele eliberate din Europa, Asia, Africa vor bea la fîntîna Libertății sub conducerea afectuoasă a liberei Franțe și a liberei Anglii. Ultimul imperiu continental se prăbușește. Republica își deschide aripile, îngerul lui Rude. Geniul Arcului de Triumf. Chemarea Marsiliezei! Mă întorc de pe front. Minune! Copiii aceștia rid. Muribunzii rid. Spun: „Viața a fost scurtă, dar bună! Nu mi-am pierdut vremea!” Li se propune să fie evacuați înapoia frontului. Răspund: „Niciodată! Agățați-mă de sîrma ghimpată! o să-i împiedic să treacă!” Marc se roșise de rușine și privirea îi înghețase. Cum le zăpăcește pe vitele astea! Vorbe goale, mijloace vulgare, minciuni lașe! Ațintește o privire de dispreț rece asupra oratorului, care e leoarcă de sudoare și de elocvență, iar Brissot, fără să înțeleagă,

163 Heinrich von Treitschke (1834-1896), istoric german, partizan al politicii lui Bismarck, apologet al monarhiei germane. 164 Împăratul Germaniei, unul dintre promotorii primului război mondial. 165 Filozof german idealist și reacționar (1844-1900). 166 Localitate din Belgia, distrusă de germani in timpul primului război mondial.

836

presimte că în sufletul acestui ascultător se dă o luptă. Încearcă toate capcanele, ca să pună mîna din nou pe pradă. E tulburat de privirea care-l judecă; nu cutează să-l mai privească. Dar, în timp ce continuă să declare: „Franța… Franța tuturor...” și desfășoară ca de obicei, ca un virtuos obișnuit, arpegiile, păstrează într-un colț al minții chipul băiețandrului. I se pare cunoscut. Caută să-și amintească unde l-a mai văzut. Dar în scurgerea frazelor sale rotunde nu se poate opri spre a căuta urmele amintirii. Sfîrșește cu un acord puternic, pe care îl reflectează de sute de ori strigătele sălii. Lumea e în picioare, strigă, aclamă, se repede spre estradă pentru a strînge mîinile Marelui cetățean. Sînt roșii de emoție, se strigă unii pe alții, rid și au lacrimi în ochi. Brissot, fericit, destins, aruncă o privire piezișă spre cel care se împotrivea. „Se dă bătut?” Locul e gol. Marc a dispărut. N-a putut răbda pînă la capăt pudoarea elocvenței. A plecat brusc. Dar se mai află încă la ușa sălii în clipa cînd se dezlănțuie tunetul aplauzelor. Se întoarce cu buzele îndoite de dispreț. Privește o clipă sala în delir și pe biruitor. Iese, iar în stradă scuipă de scîrbă. Vorbește tare. Se jură: — Jur, mulțime infamă, să nu merit niciodată aplauzele tale! În clipa aceea, Brissot, care, în sală, vorbește tare și rîde cu admiratorii săi, găsește locul amintirii care-l sîcîia. L-a recunoscut pe adolescentul din autobus. * Marc umbla cu pași mari. Fugea, fugea de locul dezamăgirii. Dar dezamăgirea se agățase de el. Doamne! Cum se mai schimbase lumea de cînd făcuse același drum dimineața la venire! Și, deși dimineața, venind încoace, se silea să-și stăpînească speranțele, de cită speranță era însuflețit! Cu cîtă 837

bucurie, cît de emoționat îl aștepta pe omul pe care urma să-l întîlnească! Îi aducea omului acestuia atîta nevoie de a iubi și de a admira! Cînd i-auzise glasul, fusese gata să alerge la el și să-l îmbrățișeze. Să-l îmbrățișeze! Ce scîrbă-i era! Își șterse buzele, ca și cum l-ar fi atins! „Ce retor dezgustător, ce fariseu, ce fățarnic! Mincinos, mincinos, mincinos! Înșală Franța și se înșală pe sine! Franței, dacă-i plac minciunile, n-are decît să fie înșelată! Dar pe sine! Nici o iertare! E o înjosire. Mi-e scîrbă, scîrbă de el, scîrbă de mine! Căci eu sînt zămislit din el, eu sînt fiul acestei minciuni, minciuna aceasta e în mine.” Umbla ca un zănatic. Ajunse Ia Sena. Se plecă deasupra apei. Ar fi vrut să se spele pînă la sînge, să se spele pînă la carne, ca să smulgă pîngărirea infamă. Se purta fără chibzuință, fără milă, cum faci cînd ești cuprins de patimă, cînd ai optsprezece ani. Nu se gîndi nici o clipă că omul acela poate era bun, poate era slab, ca cei mai mulți dintre oameni, și că, dacă și-ar fi cunoscut fiul, lar fi îndrăgit; deoarece, ca cei mai mulți dintre oameni, ascundea sub noianul slăbiciunilor, minciunilor și murdăriilor un colț sfînt, cu sentimente curate, cu un adevăr nestins. Nu se gîndea nici că generația asta de oameni trecuți prin școlile vechi, de retori, de palavragii după modul antic (falsul antic, marfa proastă galoromană!), s-a obișnuit din copilărie cu vorbăria și că omul a ajuns să fie nu numai scamator al vorbăriei, ci și victimă a ei. Commediante… Tragediante 167… Chiar de ar vrea, generația aceasta 167 Cuvintele pe care papa Pius al VII-lea! le-a spus lui Napoleon cînd acesta l-a vizitat la Fontainebleau, unde Pius al VII-lea era ținut prizonier, deoarece nu voia să renunțe la suveranitatea deplină a

838

nu mai e în stare să regăsească contactul cu realul sub muntele de vorbe care o gîtuie. Dar tocmai asta nu poate ierta Marc! Un tînăr cu suflet ales, care pornește lupta cu viața, preferă crima decît neputința abjectă și pălăvrăgeala ei! Căci, pe cînd crima ucide, pălăvrăgeala se naște moartă. „Cu suflet ales…” Sufletul lui Marc se trage dintr-un mincinos… „Niciodată!…” Știe, simte, recunoaște acum în sine minciunile lui, se surprinde cînd repetă gesturi, intonații, pe care le-a luat de la celălalt. Își amintește că le-a dat drept ale lui, mai-nainte de a-și da seama de existența modelului pe care îl imită. Degeaba respinge moștenirea acestui om. O poartă în sine. „Niciodată, niciodată! Nu e nimic între noi! N-am nimic de la el! Dacă, împotriva voinței mele, sînt o imitație a lui, dacă el se repetă în mine, dacă îl reîncep — Mă ucid!” Rătăci cîteva ceasuri, rupt de oboseală, fără să mănînce nimic. Venise noaptea. Nu se gîndea să se întoarcă: cum să se arate acasă? Să-și mărturisească dezamăgirea? Pe lîngă el trecu un invalid, cu fața mutilată, cu ua ochi scurs, cu ua obraz sfîrtecat, parcă ar fi fost ros de plumb topit. O femeie simplă, cu părul cărunt, îl ținea de braț, îl dezmierda cu privirea drăgăstoasă și îndurerată; rănitul se strîngea lîngă ea. Și, în mintea înfierbîntată a lui Marc, se ivi ea: mama. Imaginea ei mîndră și tăcerea ei, viața de suferință și de patimi bisericii catolice în chestiunile bisericești.

839

neprihănite, sufletul ei neatins, fără minciună, disprețul ei pentru cuvinte, adîncurile singurătății ei fără tovarăș și voința ei de neclintit, de care se lovise el, pe care o blestema, iar astăzi o binecuvînta, nezdruncinata lege a adevărului care o călăuzea. Ea creștea în fața omului pe care-l recunoscuse și-l renegase, omul mulțimii. Iar acum înțelegea, adora patima geloasă cu care îl refuzase tatălui, nedreptatea ei. „Nedreaptă! Nedreaptă! Îți sărut mîinile… Fii binecuvîntată!” Și amintirea asprimii, pe care i-o arătase cu o scară înainte, în dimineața aceea, îl lovi în față. O porni din nou cît îl țineau picioarele. Spre ea. O făcuse să sufere. Avea de gînd să-și repare greșeala. Slavă domnului, avea vreme! * Ajunsese în capul scării. Portarul îl opri: — Era cît paci s-o pățim! Mama dumitale e rănită… Nu mai ascultă nimic. Urcă cîte patru trepte deodată. Îi deschise Sylvie. Avea fața aspră. El spuse cu răsuflarea tăiată: — Ce-i cu mama? Sylvie răspunse: — Te-ai hotărît să vii acasă? Te-am așteptat toată ziua. Marc o dădu la o parte fără s-o ia în seamă și intră. Deschise ușa spre camera Annettei. Ea era culcată, cu capul bandajat. Marc scoase un strigăt. Văzîndu-i spaima, Annette se grăbi să-i spună: — Nu-i nimic, dragul meu. Am fost o proastă. Am căzut. Dar Marc, cuprins de spaimă, o atingea cu mîinile tremurînd. Sylvie îl dădu la o parte: — Haide! Las-o-n pace! N-o tulbura! Și, cu ciudă în glas, îi povesti ce se petrecuse. Cu privirea ațintită pe fața fiului ei, Annette dregea povestirea, căuta să arate 840

că întîmplarea a fost neînsemnată, încerca să glumească, învinovățea. (Iată ceea ce nu-i spuse:) După plecarea fiului ei, se simțise năucită. Își tot spunea: „O să mă părăsească”. Nu mai avea speranță. Ca să poată aștepta pînă seara, se sili să lucreze. Spuse: „Fie că mă părăsește, fie că nu, eu nu mă voi părăsi”. Cu toată oboseala, se apucă să curețe toată casa. Frecă dușumeaua, lustrui văsăria și spălă geamurile ferestrei deschise, ce dădea în stradă. Fixă perdelele. Să fi alunecat scara? Să fi avut o sincopă de cîteva clipe? Fie din prea multă oboseală și frămîntare, sau poate într-una din acele ciudate pierderi de conștiință, care! se întîmplau cîteodată fără să-și dea seama, atît erau de rapide, se trezi pe dușumea. Ar fi fost azvîrlită în stradă, dacă scara, alunecînd, nu s-ar fi învîrtit și ar fi închis fereastra, al cărei geam se spărsese. Fruntea și mîna Annettei sîngerau și, cînd vru să se ridice, simți, din pricina durerii din gleznă, că-și scrîntise piciorul drept. La zgomotul bucăților de sticlă care cădeau în strada, portăreasa veni sus. O chemară pe Sylvie. Oricît de aspră ar fi fost lovitura fizică, era mai puțin grea pentru Annette decît supărarea. N-ar fi trebuit tocmai în ziua aceasta să aibă un accident. Nu voia să aibă nevoie de ajutor și, mai ales, nu voia să pară că cere mila lui Marc;! s-ar fi părut odios și înjositor – și pentru el și pentru ea. Își încorda energia ca să stea în picioare. Dar o sfîrtecă durerea, îi veni amețeala. Trebui să se lase așezată în pat. Se simțea umilită. Repeta: „Ce-o să spună despre mine cînd se va întoarce?” Și, pentru că suferința te face mai puțin stăpîn pe tine, 841

Annette o lăsă pe soră-sa să-i smulgă taina chinului ei. Sylvie află că Marc plecase să-și regăsească tatăl. Nu voia să-și mai aducă aminte că ea făcuse legătura între cei doi. Socotea că Annette fusese proastă, destăinuindu-i totul fiului ei. Dar n-avea rost să se răstească acuma la ea. Supărarea! se întoarse împotriva lui Marc. Ca și Annette, era sigură că băiatul le va părăsi. Îl știa egoist, vanitos, gata să-i jertfească pe alții pentru plăcerea sa. Asta n-o împiedica să-l iubească. Ba îl iubea încă și mai tare. Se recunoștea într-însul. De aceea nu voia să-l ierte. Nu-l va ierta niciodată, dacă le va părăsi. Dacă? Le și părăsise! Dacă întîrzia astfel, nu era oare limpede că a rămas la Brissot, că ia masa cu el? Nu admitea nici o scuză, nici o altă posibilitate. Ea singură era mai nedreaptă decît Annette și Marc împreună. Acum, cînd Marc se întorsese, dușmănia ei apărea în fiecare privire, în fiecare cuvînt. Puțin răbdător, Marc se zburlea – dușmănos față de această dușmănie. Dar Annette, plină de umilință, se gîndea numai să fie iertată. S-ar fi spus că din vina ei stătea în pat. Tonul Sylviei o rănea mai mult chiar decît pe Marc. Ii închise gura: — Haide, spuse ea, destul! Destul am vorbit despre mine! Nare nici o importanță. Dar ce avea importanță? Marc știa. Annette, de asemenea. Sylvie știa și ea. Dar se încăpățîna să stea. Și Marc nu voia să vorbească cît timp Sylvie se afla acolo. Annette o ruga din ochi. Sylvie se prefăcea că nu pricepe. Și, deodată, aruncă șervetul din mînă, se sculă fără o vorbă și plecă. Mama și fiul rămaseră singuri. Așteptau. Cum să înceapă? Cu ce? Marc o privi pe Annette. Ea se ferea de ochii lui, nu voia să! se vadă teama din privire. Nu voia să-i înrîurească prin nimic hotărîrea. 842

Marc umbla încoace și încolo prin odaie. Își ținea răsuflarea înainte de a începe să povestească prin tot ce trecuse în ziua aceea. Se mai uită o dată la mama lui, care, nemișcată, privea țintă pe fereastra din fața patului. Se opri. Se duse drept spre ea, căzu în genunchi și, cu gura apăsată de cearșaf, sărutînd genunchii ascunși, întinzîndu-și brațele deasupra Annettei, spuse: — Ești tatăl și mama mea. Annette se întoarse spre zid și izbucni în plîns.

843

EPILOG „Stăpînești corabia Omenirii, Străbate deci fluviul Durerii! Nechibzuitule, nu-i timpul să dormi!” Zăgazurile erau larg deschise, vinele omenirii rupte. Recrutările se întețeau. Plecaseră cei de douăzeci de ani. Erau chemați cei de nouăsprezece. Cei de optsprezece urmau să ție chemați în curînd. Venea rîndul lui Marc. Și mama și fiul gîndeau amîndoi la același lucru. Dar nu spuneau nimic. Annette nu se temea numai de război. Se temea de tăcerea lui Marc. Se temea să afle ce gîndește el. Ii era frică, pentru ca bănuia ce gînduri ascunde. Cui să-și destăinuiască temerile? Dacă ar fi fost vorba doar de ea, le-ar fi ținut închise în sine. Dar era vorba de Marc. Cui să-i ceară sfaturi? Sylviei? De la primele cuvinte, Sylvie începu să strige ca de obicei: — Războiul? O să se sfîrșească pînă în șase luni. Nemții sînt la capătul puterilor. Annette răspunse: — Așa spui la fiecare șase luni. — De astă dată e adevărat, rosti Sylvie plină de siguranță. — încrederea ta nu mi-e de ajuns, răspunse Annette. — Nici mie, spuse Sylvie, fiindcă e vorba de Marc. Cît era vorba numai de alții, ne puteam înșela. N-avea urmări grave. Dar pentru băiatul nostru, orice greșeală e o crimă. Ai dreptate! Dacar mai ține războiul! Poți să știi cu dobitocii ăștia? Cînd totul pare că s-a sfîrșit, o iau de la început. Acum au intrat în horă și 844

americanii. După aceea au să înceapă chinezii și papuașii. Ei! Să joace cît le place! Dar Marc al nostru n-o să intre în hora lor! — Cum asta? — Habar n-am. Dar n-o să pună mîna pe el. Primim ca războiul să ne răpească bărbații, prietenii, amanții. Și-au trăit traiul! Dar copilul nostru – e al nostru, e pentru noi. Îl am, îl țin, îl păstrez! — Toate mamele își dau fiii. — Dar eu mu mi-l dau pe al meu. — Al tău? — Al nostru. Pe din două! — Spune-mi cum, prin ce mijloace. — Sînt o mie de mijloace. — Spune-mi și mie unul măcar. — Nu ne lipsesc prietenii. Philippe Villard al tău… Acum e general medic, inspector general de armată. Nu-i va fi greu să-l pună la adăpost. — Doar nu-ți închipui că i-o voi cere? — De ce nu? Îți vine greu s-o faci? Înfumurato! Eu aș face altele și mai și! Dacă ar fi nevoie să-mi scap băiatul, crezi că aș șovăi să mă dau trecătorilor? — Nu există mîndrie dreaptă sau nedreaptă, spuse Annette, pe care să nu fiu gata s-o calc în picioare pentru fiul meu! Dar pentru fiul meu, pentru binele lui. — Asta nu e pentru binele lui? — Nu poate fi spre binele lui ca eu să mă necinstesc. Pentru că eu sînt el. Nu mi-ar ierta-o. Și nu mi-aș ierta nici eu să fac un gest care să-l umilească. — Dacă-l salvezi, înseamnă că-l umilești? — Dacă m-ar salva cineva astfel, aș fi umilită. 845

Sylvie se înfurie: — Ce fel de mamă ești tu? Mie nu mi-ar mai păsa dacă s-ar simți umilit, dacă nu m-ar ierta! Numai să-l pot scăpa. Ei bine, dacă n-o faci tu, o s-o fac eu. Annette strigă: — Te opresc! — N-ai cum să mă oprești. — Ah! spuse Annette. Crezi că-i de ajuns să-l scapi de primejdie? — Dar de ce te temi? Annette se temea că Marc va căuta primejdia. * Marc se închidea în casă cu cărțile și cu gîndurile lui. Cu toată intimitatea caldă care unea acum inima fiului cu a mamei, Marc petrecea zile întregi în camera lui, fără să vorbească cu nimeni. Și Annette îi respecta singurătatea. Aștepta ca el s-o cheme. Își dădea seama de prefacerea adîncă ce se petrecea într-însul. O muncă de coacere și de purificare. Criza celor patru ani își găsea dezlegarea. Marc se înverșunase să împingă pînă la capăt necruțătoarea cercetare lăuntrică. Se judecase și pe sine, ca și pe ceilalți – fără milă. Ca să se poată smulge imboldurilor aprinse ale firii sale, care se împotrivea, își impusese o disciplină aspră: viață strictă, gîndire strictă. Ultimele lupte pe care le dăduse nu fuseseră cele mai puțin grele. De pe urma lor rămăsese rănit și doborît, de parcă ieșise dintr-o baie fierbinte de rușine. Se simțea ca după o criză de conștiință. Dar din cenușă se desprinsese sîmburele tare, dens, care nu se mai putea strica. Cernuse toate gîndurile ce-i frămîntau mintea lui de adolescent, copt prea repede: gîndurile din cărți, gîndurile 846

filozofilor, ale corifeilor generației sale. Puține și cu greu rezistaseră judecății. Cîteva rămășițe. Totul era vorbă. Nimic nu era carne. Nici una dintre aceste Vorbe nu devenea faptă. În afară de una singură, de fier topit și ciocănit, produsă de vîrsta mașinilor, care făcea din omenire tot o mașină fără libertate, unde o clasă socială zdrobește pe alta, orbește, ca un mai. Nici un act nu e liber. Nici un act nu pornește din suflet. Nici un suflet liber nu trece la act. Nici o voință nu se desprinde ca fulgerul din norul gîndului și din masa aglomerată a materiei în mișcare. Dar focul aleargă pe sub nori, aleargă pe sub scoarța rătăcită, prin aer, prin pămînt și prin apă. Într-o seară, puse mîna pe o partitură de Haendel (citea cărțile sfinte prin mijlocirea muzicii lui). În Israel, citi aceste cuvinte: Er sprach das Wort168. Marc auzi cuvîntul. * Casa își pierde sîngele picătură cu picătură. De patru ani, setea de cîștig îl cuprinsese pe cîrciumarul de la parter (bodegă și depozit de lemne), pe Numa Ravoussat. Își hrănea bine pofta de cîștig. Era căptușit cu un strat întreit de slănină. Stacojiu, asudat, strigînd, tîrîndu-și papucii, Numa crăpa de bani și de sănătate. Acum, cînd își făcuse suma, aștepta doar întoarcerea fiului său, ca să se retragă pe moșiile cumpărate – așa cum făcuse Filopoemen 169. Dar fiul nu se mai întoarse. Într-o zi, corpul lui Clovis rămase agățat de sîrma ghimpată. În dimineața cînd sosi știrea, se auzi în toată casa un muget de bou doborît de un măcelar stîngaci. Zadarnică fusese osteneala, zadarnici banii 168 În limba germană in original: Rosti cuvîntul. 169 General grec (253-18} î.e.n.).

847

cîștigați! Un atac de apoplexie îl fulgeră pe cîrciumarul cel gras. Apoi, cu limba cleioasă și cu un ochi strîmb, se puse din nou pe picioare. Dar nu! se mai auzea gura. Polobocul se scursese. Apoi, veni vestea morții blîndei Lydia, secerată de epidemia de gripă la spitalul din Artois, unde îngrijea răniții sub bombardamentul încrucișat al celor două armate. De multă vreme așteptase ceasul acesta! Se dusese să-și întîlnească logodnicul. Vai! de-ar fi crezut ceea ce voise să creadă! Dar nu e totul să vrei, cum socotesc bieții oameni! Voința deschide ușa primei cămări a sufletului, dar se oprește în fața celei din urmă. Și doar aceasta singură are preț pentru sufletele alese! Doamne! De-ar putea măcar fi sigură de existența iadului, în care să ardă pentru veșnicie împreună cu cel iubit! Fusese oare gingașa floare a trupului ei înapoiată astăzi pămîntului? Oare din carnea ei nu se va plămădi carnea altor flori, pe care din nou le vor paște dinții morții? După aceea, veni rîndul lui Cailleux (Hector) fiul, care se reîntoarse rănit, glorios, fără nas și fără falcă. (Statul îi dăduse cu dărnicie alta brevetată, garantată pe doi ani, poate pe trei, cu condiția ca Hector să fie păstrător.) Ii tremurau mîinile și! se clătinau picioarele, ca la un copil care învață să umble. Dar era decorat. Maică-sa îl înfășa cu privirea ei plină de milă, totuși fericită și mîndră. El se rezema de brațul bătrînei, cînd ieșeau șontîc, șontîc, să-și facă iar plimbarea obișnuită. O scoteau greu la capăt. Dar familia Cailleux, mama și fiul, socoteau că au avut mare noroc. Joséphin Clapier, ajuns inspector al stării de spirit din dosul frontului, își cheltui prețioasa lui sănătate și chiar rațiunea în acest nobil serviciu comandat. Cusurul renegaților este exagerarea. Tot umflîndu-se în pene cu noua lui misiune și 848

vînînd pe foștii lui tovarăși din ajun, vînînd credința și doctrinele pacifiste, care fuseseră și ale lui, Clapier sfîrșise prin a striga că e persecutat. Așa gîndea atunci cînd acei pe care-i urmărea nu-i răspundeau la salut și-i întorceau spatele. Zbiera că, insultîndu-l pe el, insultă patria. Era lucru primejdios pentru ceilalți. Era primejdios și pentru el. Mergea cu pași repezi pe drumul balamucului. Brochon înflorea, păzind mereu casa, și era numit, prin antifrază, ca și Eumenidele 170 paznic al păcii. Trecînd prin fața lojii portarului, Marc îi spunea mamei sale: — Te-ai crede în cimitirul Père-Lachaise. Vezi paznicul cimitirului? Haide, mamă, să ne întoarcem la porumbarul nostru! — Să ne întoarcem, porumbelule! răspundea Annette zîmbind. În cuvinte învăluite își împărtășeau unul altuia tristețea. La Annette era amestecată cu milă. La Marc, plină de scîrbă și pentru vizuina lui Pelifem 171 – casa, orașul, întreaga lume, în care fiecare dintre cei închiși aștepta cu răbdare să-i vină rîndul de-a fi mîncat. — Acum e rîndul meu, spunea Marc. Annette îl prinse de braț. — Nu! Nu spune asta! Apoi îi păru rău că nu-l lăsase să vorbească. Pînă la urmă trebuia să afle ce plănuiește el.

170 Sau Eriniile, zeități, în mitologia greacă, a căror atribuție era săi pedepsească pe ucigași. Numele lor înseamnă „binevoitoarele”; li se spunea astfel pentru a fi îmbunate. 171 Ciclop, în mitologia greacă.

849

Marc o privea în tăcere. Stătea în cameră așezat pe un taburet mic, la picioarele ei, cu brațele în jurul genunchilor lui strînși. O privi țintă vreme îndelungată, cu ochi hotărîți. Iar ea îl mîngîia cu ochii. Doamne! Cît îl mai iubea! Dar Marc nu va mai abuza. Annette era bogăția lui. Îi zimbi și spuse: — Ciudat! Nici unul, nici altul n-am fost pacifiști înainte de război. — Nu spune vorba asta, zise Annette. — E drept. Au necinstit-o. Toți cei ce-o aveau pe buze înainte s-au lepădat de ea. — De-ar fi avut măcar sinceritatea să se lepede de ea! Dar după ce-au trădat-o, tot se mai împăunează cu ea. — Lasă-i să păstreze vorba! spuse Marc. Dar noi, care ne lepădăm de război, noi nu eram împotriva lui. Îmi amintesc că la început mă bucura. Iar tu îl acceptai. Ce nea schimbat oare? — Lașitatea războiului, spuse Annette. — Minciuna lui, spuse Marc. — Cînd am văzut, spuse Annette, disprețul față de cci slabi, față de prizonieri, față de cei dezarmați, de suferința omenească, de simțămintele sfinte, cînd am văzut cum sînt exploatate instinctele josnice, cînd am văzut apăsarea conștiințelor, frica de părerea altora, oile travestite în eroi și care ajung eroi din spirit de turmă, cînd i-am văzut pe oamenii de treabă siliți să ucidă, pe cei mulți și slabi, care nu știu de sine și se lasă duși de o mînă de ticăloși – mi s-a făcut greață de rușine și durere. — Cînd am văzut, spuse Marc, cum își ascunde rîtul războiul josnic, ceata de măști, paiațele hrăpărețe ale Dreptului, care, pe ascuns, scotocesc prin buzunarele oamenilor groaznica sclavie a 850

celor care își închipuie că ne înșală cîntînd cuvîntul dogit de libertate, eroismul lor fățarnic – le-am rîs în față! — Nu-i stîrni! spuse Annette. Ei sînt cei mulți. — Tocmai! Un milion de fricoși împreună înseamnă cel mai fricos tiran. — Nu știu ce fac. — Să fie ținuți în lanțuri pînă ce vor afla! — Ești prea aspru, băiete. Trebuie să ne fie milă. Sînt în lanțuri! Totdeauna au trăit în lanțuri. Asta e marea înșelătorie a așa-zisei democrații. Li se spune că sînt poporul suveran și ei o cred. Și sînt mînați ca vitele la tîrg. — Nu poate să-mi fie milă de Prostia Suverană. — Cel mai prost dintre ei îmi e frate. — Vorba asta, frate, nu înseamnă nimica! Mi-e frate și cîinele care scormonește pe stradă în mormanul de gunoi. Dar ce asemănare există între mine și el? — Viața. — Da, ceea ce moare. Dar asta nu-i de ajuns. — Dar ce mai există în afară de ea? — Tu mă întrebi asta, tu, care ai altceva? Ceea ce viața, nici moartea nu pot atinge: grăuntele veșniciei. — Dar unde e acest grăunte? Din păcate, nu cunosc nimic veșnic în mine. — De nu s-ar afla în tine, n-ai face tot ce faci, n-ai fi tot ce ești. — Copilul meu, ești prea învățat pentru mine. Eu fac ce simt. O fac cinstit, și mă înșel adesea. Dar mărturisesc că, la vîrsta mea, încă nu înțeleg ce fac. Și poate că n-am nevoie să înțeleg. — Dar eu am nevoie să înțeleg. Am nevoie să văd unde umblu, ca să ajung unde vreau. — Ca să vrei să mergi pe drumul care ți-e hărăzit. 851

— N-are a face! Vreau să văd! — Ei bine, ce vezi? Ce vrei? Unde mergi? Marc nu răspunse. Annette își adună curajul și întrebă cu glasul sugrumat: — Dacă războiul ar veni să te ia, ce i-ai spune? — I-aș spune: „Nu!” Annette se aștepta la această lovitură. Și, totuși, în clipa cînd o primi, întinse mîinile, de parcă ar fi încercat prea tîrziu să se ferească. — Asta nu! Marc spuse liniștit: — Vrei să răspund: „Da”? Annette se împotrivi: — Nici asta! Marc își privi mama, care se zbătea neputincioasă (totuși de multă vreme ar fi trebuit să fie gata să dea răspunsul). El așteptă cu respect și milă ca Annette să-și orînduiască gîndurile. Dar, în loc să aducă argumente, ea se lăsă pradă unei tulburări pătimașe. — Nu! Nu! Nu hotărî nimica! Incă nu poți să știi și să judeci singur! Așteaptă! Ar fi o crimă să-ți pui viața în joc pentru o tăgadă grăbită de copil care încă n-a trăit. — Dar tu, care ai trăit? — Eu sînt femeie, nu știu, nu sînt sigură, nimeni nu m-a călăuzit, mi-am urmat doar instinctul și inima. Nu e de ajuns. — Nu, nu e de ajuns. Dar ce e de ajuns? La capătul vieții, care om va putea spune vreodată că știe, că e sigur, că a cercetat totul? E osîndit prin urmare să-și amîne mereu acțiunile pentru a doua zi? Amînînd din zi în zi, am ajunge la ziua din urmă înjosiți, degradați, prostituați, cum se întîmplă cu marca mulțime a celor vii. Cînd voi avea oare drept să exist? 852

Annette nu voia să înțeleagă. (Înțelegea prea bine!) — N-ai dreptul să te nimicești! — Eu nu vreau să nimicesc. Vreau să clădesc. — Ce să clădești? Și pentru cine? — Mai întîi pentru mine. Să clădesc o casă curată, în care să pot răsufla în voie. N-aș putea suferi să trăiesc, ca ceilalți, într-o băltoacă plină de minciuni. Și, apoi, adineauri cînd ți-am vorbit, am exagerat puțin. Tu spui că sînt aspru. Sînt. Trebuie să fii aspru, dacă vrei să te dovedești în stare să-i ajuți pe oamenii de care ți-e milă. Și pentru ei trebuie să clădim casa. — Nu e treabă de o zi. Ca să clădești, trebuie sa exiști. — Trebuie să existe temelia. Clădirea cea mai înaltă începe cu o piatră. Eris Petrus 172. Eu sînt piatra. — Ești Marc. Ești al meu. — Sînt din tine. Sînt așa cum m-ai făcut. — Dar mă jertfești pe mine. N-ai dreptul. — Mamă, e vina ta. Ai vrut să fiu adevărat. Să fiu un om adevărat, un om drept. Nu știu dacă voi putea. Dar pot să încerc. Să vorbim deschis! Tot răul se trage din faptul că nimeni nu îndrăznește să fie sincer dincolo de granița unde încep să-i fie amenințate interesele proprii și patimile. Ajunși la această graniță, oamenii găsesc o cale ocolită, se înșală singuri, cum fac acești pacifiști. Tu vrei ca eu să fiu sincer, dar nu cu prețul fericirii mele și al fericirii tale, E bine așa? E cinstit? Annette se încăpățînă: — Da! — Cum? E cinstit? — E bine. 172 În limba latină în original: Vei fi Petre (= piatră).

853

El îi cuprinse mîinile, care încercau să se tragă deoparte. Dar Marc avea brațe puternice. — Uită-te la mine! Nu spui ceea ce gîndești! Vreau să mă privești. Răspunde-mi! Greșesc? Dintre noi doi, cine vorbește cinstit? Tu, sau eu? Annette lăsă capul în jos și spuse: — Tu. Dar îndată după aceea strigă: — E o nebunie. Nu vreau! Pînă la urmă găsise argumentele. Încercă să discute: — Să fim cinstiți înseamnă să spunem deschis fiecare gînd, să. Nu înșelăm pe nimeni, să nu ne înșelăm mai ales pe noi asupra a ceea ce credem. Dar nu înseamnă să facem un lucru cu neputință: să acționăm totdeauna numai așa cum credem. Numai spiritul nostru e liber. Trupul ne este înlănțuit. Sîntem înșurubați într-o societate. Ne conduce o orînduire. N-o putem nimici, fără să ne nimicim și pe noi. Chiar cînd e nedreaptă, n-avem altă cale decît s-o judecăm. Dar trebuie să ascultăm. — Mamă, te lepezi de viața ta. Crezi că nu-ți cunosc revoltele, luptele, felul cum n-ai putut suferi nedreptatea nici față de tine, nici față de alții? Draga mea neascultătoare! Dacă n-ai fi fost așa, nu te-aș iubi atît! — Nu, nu mă lua drept pildă! Ah! Asta e pedeapsa mea! Nu e drept. Ți-am spus-o, o știi, am trăit orbește, și n-am avut drept călăuză decît un simțămînt înnăscut, decît patimile de femeie și o inimă prea exaltată, care tresare în noapte la cea mai mică atingere. Un bărbat – bărbatul pe care l-am făcut – nu trebuie să se modeleze după o femeie. El poate și, prin urmare, trebuie să se desprindă de natura tulbure, trebuie să vadă și mai limpede, și mai departe. 854

— Așteaptă! O să ajungem în curînd la asta. Și cînd vom h ajuns, poate că-mi vei cere să ne întoarcem înapoi. Acum, spunemi: îți pare rău de „neascultările” tale? — Fiecare dintre ele a fost o înfrîngere. — Dar mărturisește că fiecare înfrîngere a fost o eliberare. — Ah! N-am izbutit decît să schimb lanțurile și sa mă rănesc. Lanțurile sînt fără număr. Cînd scapi de unele, te prind altele. Pesemne că așa trebuie să porți lanțuri. — Vorbești împotriva firii tale. Te văd pilindu-ți lanțurile pînă la capătul zilelor tale. — Dar dacă greșesc? Dacă, împins de instinctul mărginit, omul e în primejdie ca, zguduindu-și lanțurile, să-și facă mai mult rău și sieși și celorlalți. Dacă e nevoie să plătim ordinea cu renunțări? — Mamă, nu încerca să te folosești de cuvîntul egoistului genial, care punea mai presus ordinea universului decît binele aproapelui, care prefera liniștea contemplației lui acțiunii primejdioase împotriva răului din ceasul pe care-l trăia. Ceea ce e îngăduit lui Goethe, nu ne e îngăduit nouă. Nu ne e de ajuns ordinea veșnică. Trăim în cea pămîntească. Și cînd e otrăvită de nedreptate, avem datoria să spargem geamul, ca să putem răsufla. — Ne vom tăia vinele. — Dacă mă voi prăbuși lîngă spărtură, ei bine, măcar voi ști că am făcut o spărtură. Alții vor putea răsufla mai ușor. — Copilul meu, tu nu crezi în omenire (mi-ai spus-o de atîtea ori!). De ce-ți vine acum în gînd să te jertfești pentru ea? N-ai batjocorit oare de atîtea ori credința mea în omenire, biata mea credință, care a primit atîtea lovituri, încît astăzi nu mai este nici prea mîndră, nici prea sigură de sine? 855

— Iartă-mă! Pe tine nu te-am batjocorit! Orice ai crede, tu ești pentru mine mai presus de credințele tale. Dar e drept că nu-mi place „umanitarismul” și „umanitatea”, nu-mi plac palavrele astea, ideologiile, iluziile astea verbale. Văd oameni, și oameni, văd niște turme mari care rătăcesc, se strîng la un loc, se lovesc, o iau la dreapta, la stingă, înapoi și stîrnesc cu picioarele praful ideilor. Văd în viața lor, în viața noastră, în viața universului o tragicomedie, al cărei sfîrșit n-a fost scris încă: scenariul e alcătuit treptat, e improvizat de voințele celor care conduc lupta. Și eu intru în luptă, am fost însemnat să lupt, pentru că sînt fiul tău, pentru ca sînt Marc Rivière. Nu mai pot da înapoi. Mîndria mea e în joc. Și fie că tabăra din care fac parte va pierde lupta, fie că nu, o să lupt pînă la capăt, fără șovăială! — Dar ce e lupta asta? în ce tabără intrăm? în cea a noului? în cea a vechiului? Cine știe? Cum sa fii sigur? Poate că trecutul poruncește viitorului? Cine să ne lumineze? Adesea, în singurătatea de gîndire în care trăiam, cînd mă simțeam deodată sigură de ceva, îmi spuneam: „Cum de sînt sigură? Oare asta nu înseamnă că gîndul învingător (zeul viitorului) se află în mine?” Dar, cînd îi vedeam pe ceilalți oameni, pe celelalte popoare, la fel de pline de convingere, de convingeri deosebite și opuse cu ale melc, de acea credință nebună în patrie și religie, în artă sau știință, în ordine sau libertate, și chiar în dragoste – în care se istovește viața oarbă și dezlănțuită – cum de mai puteam avea deșertăciunea să-mi spun cu încăpățînare: „Numai convingerea mea e bună”? — Numai convingerea mea e a mea. N-am două convingeri. — Am toate convingerile celor pe care-i iubesc. Și asta e convingerea mea: că-i iubesc. — Iubești oare atîția oameni? Există atîția care pot fi iubiți? 856

— Iubiți sau plînși. E același lucru. — Nu vreau să fiu plîns. Vreau altă dragoste, o dragoste care să aleagă, o dragoste care să prefere. — Copil crud ce ești, prea mult te prefer! Aș da tot restul lumii ca să te păstrez. — Ei bine, fii cu mine și fii ca mine: alege! Visezi prea mult. Plutești ca fluxul și refluxul, care urcă și care dă înapoi fără să înainteze. Trebuie să înaintăm cu orice preț. Să sfărîmăm, pentru a merge drept pe calea noastră! — Dar dacă această cale se lovește de un zid? Dacă ne trezim singuri? Dacă restul lumii e de cealaltă parte? — Cel care o ia înainte merge singur. Dar merge singur pentru că se știe deschizător de drumuri. Fiecare pas înainte al omului singur va fi drum pentru lumea întreagă. — E un crez. Și există atîtea crezuri, cîți oameni. Cred mai mult în oameni decît în crezuri. Aș vrea să-i îmbrățișez pe toți nebunii aceștia cu aceeași dragoste iertătoare de mamă. — Ei nu vor. Nu primesc sînul. Sînt înțărcați. Trebuie să credem, să înfăptuim, să nimicim, să luptăm, dar să înaintăm. Știi ce se spune despre patrie: „O tabără în pustiu”. Haidem mai departe, să ducem mai departe țărușii și pînza cortului! — Tabăra mea e gata clădită. E legea inimii. Toate îndatoririle sociale, care se deosebesc și se tăgăduiesc una pe alta, prețuiesc prea puțin în ochii mei, față de simțămintele sfinte, neschimbate, veșnice – dragostea, maternitatea. Cel care le jignește mă jignește pe mine. Sînt gata să le apăr, oriunde sînt amenințate. Dar nu merg mai departe. — Ei bine! Eu merg mai departe! Cînd îndatorirea socială ajunge să jignească simțămintele firești^ trebuie s-o înlocuim cu altă îndatorire socială, mai largă și mai omenească. A venit 857

ceasul. Trebuie refăcută toată societatea, toată morala cuprinsă în coduri sau în catehisme: și va fi refăcută. O cere întreaga mea ființă. Rațiunea noastră, patimile noastre se împotrivesc greșelii apăsătoare a unui contract social, depășit astăzi. Atîtea dintre marile forțe, care zbuciumă inima oamenilor și pe care le condamnă legile, devin suferință și, cîteodată, chiar crimă, doar din pricina neomeniei legilor și a unui sistem ce impune naturii un cadru ajuns instrument de chin. Mii de tineri au primit războiul ca pe o eliberare. Inima mea a tresăltat sălbatic la vederea lui, deoarece nădăjduiam că războiul ne va desprinde trupul din lanțuri. Ne sugrumau gînduri și convenții îmbătrînite, bunăstarea putredă și plictiseala de moarte, spoită cu un idealism grețos, șters și fățarnic – pacifismul vostru de atunci, umanitarismul vostru. Toate acestea ciunteau natura, ucideau bucuria noastră de viață, instinctul puternic, sănătos și sfînt Sanctus. Am crezut că cingătoarea aceasta blestemată se va rupe. Nenorociții de noi! Ni se oferea drept eliberare doar războiul scîrbos, prin care să ne înfundăm în suferință și moarte, ca niște ființe josnice și fără rost! Și cingătoarea s-a strîns mai tare, tineretul nostru e înlănțuit, stă în picioare, încovoiat, într-o cușcă asemeni celei a lui La Balue 173! Și trebuie să sfărîmăm, să sfărîmăm orînduirea moartă și ucigașă, potrivnică firii, acea ordine mai falsă decît dezordinea. Trebuie s-o sfărîmăm, ca să clădim o ordine mai înaltă, mai vastă, pe măsura oamenilor care se ivesc, care s-au ivit – pe măsura oamenilor: a noastră! Aer! Mai mult aer! Să lărgim binele și răul! Au crescut împreună cu noi. 173 Jean La Balue, cardinal, duhovnic și ministru al XI-lea. Drept pedeapsă pentru faptul că urzise un complot a fost închis vreme de unsprezece ani într-o cușcă de fier.

858

Unde-i vezi tu pe oamenii aceștia? Eu nu-l văd lîngă mine decît pe copilul meu. Și mă tem pentru viața lui. De ce i-am dat viață în vremurile astea aspre? — Să nu-ți pară rău! Să nu mă plîngi! E o furtună. Trăiască vîntul! Și îți mulțumesc ție, care mi-ai dat plămîni și aripi! îți amintești de Ultimul Viking174 de pescarul norvegian, a cărui epopee modernă am citit-o împreună? Cînd, la sfîrșitul cărții, scapă de la moarte și se îndepărtează de furtunile insulelor Lofoden, ca să trăiască în aerul nemișcat al orașelor, nu mai poate fi fericit. Așa e! Prefer să fac parte din generația mea, decît din a ta. Generația ta visa fără vlagă un progres rece, omenesc. Pe fundalul acesta, prezentul se zărea cenușiu, searbăd. Clasa privilegiată se bucura de el fără multă plăcere, din vîrful buzelor. Erau palide bucuriile, palide durerile, ironia și blîndețea erau monotone. Peste tot, plictiseală. Pentru cei care se trudeau dedesubt – pentru noi – exista numai veșnica roată de învîrtit în noapte. Astăzi suflă uraganul, casa s-a dărîmat. În pivnița noastră, o dată cu vîntul, a intrat și lumina zilei. Dintr-o clipă într-alta clădirea șubredă poate să se prăbușească peste noi. Știm asta; dar printre crăpături se vede cerul, se văd norii în zbor, se simte vîntul. Și, la marginea prăpastiei absurde și mărețe, trăim din plin, fără iluzii asupra vieții și a oamenilor, asupra clipei ce vine. Fie că totul va ține, fie că se va nărui, noi clădim pe umerii noștri un univers de o zi. — „Noi”? Cine i-a văzut pe acești „Noi”? Unde sînt? Cine sînt? — Cel dintîi care va acționa. Ceilalți se vor naște dintr-însul. — Dar el va muri. 174 Roman al scriitorului norvegian Johan Bojer (n. 1872).

859

— Da. — Nu vreau să fii tu acela! — Adineauri ai vorbit de maternitatea care visează să cuprindă pe toți fiii oamenilor. Iată cum poți s-o folosești! Dă altora dragostea pe care o ai pentru mine! — M-am lăudat! Nu pot! Ah! Cine a putut-o vreodată? Ar fi neomenesc. Îi iubesc pe ceilalți în tine. Te iubesc pe tine în alții. Pe tine te căutam în ei, atunci cînd îmi lipseai. Iar acum, cînd te am, să te jertfesc? Nu mai am nevoie de ci. Tu ești universul meu. — Dar universul se mișcă: are calea lui. Trebuie să-l urmezi împreună cu mine. Chiar dacă duce la crucificare. Amintește-ți de Mater Dolorosa! — Nici ea n-a vrut. A fost silită. — Toți sîntem siliți; și tu și eu. — De cine? — De legea firii noastre. — De ce s-o sufăr, dacă e împotriva mea? Mă revolt, o azvîrl ca și pe celelalte legi. — Nu vei putea. N-ai fi sinceră. — Ei bine, o să mint! — Nu vei putea. Iar eu nu vreau. Își privi mama, se opri, apoi spuse (glasul îi tremura): — Vezi tu, mamă, sînt două lucruri pe care nu le-aș vrea: să nu fiu sincer și să nu fiu curajos. Poate… (Șovăi.) Poate pentru că nu sînt curajos și pentru că mint… Annette îi cuprinse fața în mîini. — Tu minți? El închise ochii și spuse în șoaptă: — Da. Căci, în adîncul sufletului, mi-e teamă. Annette îl strînse în brațe. El se lăsă cuprins, fără a face vreo 860

mișcare. Rămaseră așa – obrazul fiului se sprijinea de pieptul mamei. În slăbiciunea lor, fiecare se simțea puternic prin slăbiciunea celuilalt. Marc se desprinse și-i spuse Annettei: — Orice ai face, tu nu poți să minți! — Mă înșel pe mine. — Tu nu te înșeli. Te lași înșelată. — Se pot cunoaște vreodată vicleșugurile gîndului? Nu m-am mințit de atîtea ori singură? — Ai făcut-o pentru că nici un om nu poate trăi cu totul în afara minciunii. — Dacă minciuna ar pieri cu totul din viață, n-ar pieri și viața? Nu întreține ea Iluzia cea Marc? — Dacă viața nu se poate lipsi de minciună, dacă, e Iluzia cea Marc, înseamnă că nu e adevărata Viață. Adevărata Viață e în altă parte. Trebuie s-o regăsim. — Unde e? — În mine. În tine. În nevoia de adevăr. Cum ne-ar putea stăpîni această nevoie, dacă n-ar sufla în noi? Annette se simțea pătrunsă de glasul fiului ei. Dar se împotrivea din răsputeri. Era vorba de viața lui! — Te rog! Te rog din suflet! Nu-ți primejdui viața în zadar! La ce bun? Știi bine că nu poți schimba oamenii! Orice ai face pentru ei, vor rămîne aceiași: aceleași pasiuni, aceleași prejudecăți, aceeași orbire, pe care ei o numesc rațiune sau credință și care nu e niciodată altceva decît un zid – scoica lor de melc. Au nevoie de ea ca să trăiască. Nu vor ieși dintr-însa. Nu poți s-o sfărîmi. Tu vei fi sfărîmat. Păstrează-ți adevărul! Nu-l dezvălui în ochii lor, care nu pot să-i sufere puterea! La ce bun? La ce bun? Adevărul ucide pe cei care-l poartă. 861

— La ce bun? La ce-a fost bună viața ta? Oare tu n-ai trăit după adevărul tău? De cine ai ascultat oare, de adevărul tău sau de primejdie? Îți pare rău că ai ascultat adevărul? Răspunde! Răspunde! Îți pare rău? Annette se cutremură. Dar răspunse: — Nu! Era deznădăjduită. Se gîndea: „Îl ucid cu mîna mea”. Fiul ei o privi cu duioșie. Și, pe fața lui tînără, se întipări un surîs grav. Spuse: — Mamă, nu te frămînta! Poate că n-o să se întîmple așa, poate că n-o să se întîmple nimic, poate că războiul o să se sfîrșească mai înainte. Nu e nimic hotărît. Nu știu ce am să fac. Nu știu nimic. Singurul lucru pe care-l știu este că, atunci cînd va sosi clipa, mă voi purta cinstit… Cel puțin, voi încerca… Ajutămă și roagă-te! — Mă rog. Dar cui? — Izvorului meu. Sufletului tău. Sînt apă dintr-însul. * După săptămîni întregi de așteptare și de griji singuratice (nu mai pomeniseră de subiectul acesta; dar fiecare se gîndise la el și, pe furiș, fiecare cerceta fața celuilalt; și, cu urechea îngrijorată, Annette pîndea vibrațiile aerului, uruitul de avion al ceasului ucigaș, care va veni să-i răpească băiatul), într-o dimineață, bubuiră tunurile orașului și un strigăt urcă din stradă, ca un flux. Cele două inimi tresăriră mai înainte chiar de-a afla. Și Sylvie intră fără suflare, strigînd: — S-a semnat armistițiul! Se strînseră în brațe. Dar Annette se desprinse, se dădu la o parte și-și ascunse fața în mîini. 862

Ceilalți doi, respectînd vălul cu care ea se acoperea, nu făcură nici o mișcare ca să-l ridice. Așteptară în tăcere să-i treacă tulburarea. Apoi, amîndoi se apropiară drăgăstos de dînsa. Și Marc, strîns de ea, o duse cu pași mărunți și o așeză pe balcon. Se așeză lîngă ea. Iar Sylvie, la picioarele lor, ghemuită ca un Buda, îi privea zîmbind. Stau toți trei așezați pe o lume în ruine. Annette, cu ochii închiși, ascultă clopotele, strigătele, cîntecele din stradă, simte lîngă obrazul ei obrazul băiatului. Visează. Visul rău s-a sfîrșit. Visul rău al amenințării, ce apăsa deasupra capului drag, și cel al suferinței omenești, ce apasă inima. Chinul monstruos, războiul, s-a sfîrșit. Dar nu e sigură. Încearcă cu sfială gustul aerului. Răsuflă. Marc se simte și el ușurat. Văzuse fără bucurie apropiindu-se amenințarea. Din mîndrie, n-ar fi făcut nimic spre a se feri de ea. Dar nu era sigur de puterile și de credința lui. Aude urlînd și rîzînd mulțimea. Își dă seama că încercarea a fost doar amînată. Dar, la vîrsta lui, cîțiva ani cîștigați înseamnă o lume întreagă! Soarbe răgazul. Gustă din viața care va veni. Visează. Sylvie îi privește cum visează. Ea nu se gîndește nici la trecut, nici la viitor. E dulce clipa de față și bucuria e deplină. Toți trei au ajuns la capătul unei călătorii primejdioase, vîslele sînt lăsate în voie, lîngă barca ce doarme pe marea potolită. Sylvie visează. Ce seară frumoasă! Dar casa îndoliată tace. Și tăcerea ei tragică se deosebește izbitor de petrecerea din stradă, care-și strigă bucuria. La etajul al doilea, profesorul Girerd, omul îndîrjit în doliu, omul de piatră, își pavoazează ferestrele. Acum, scopul urmărit fără preget a fost atins. Și pustiul vieții lui nu mai are țintă. Se 863

poate prăbuși. La etajul al treilea, familia Bernardin a tras obloanele. Tatăl și fetele sînt la biserică, în umbra unei capele. Dar mama stă în pat și se stinge încet. A sosit boala chemată de mîhnire. Iar Bernardin, care se roagă, nu știe că în carnea lui veștedă, ce nu se mai apără, hrănește cancerul. Și la parter, cîrciuma e plină. Dar Numa nu stă la tejghea. S-a închis în odaia de alături. E singur și bea, și plînge în pahar. Annette aude cum suie spre ea, în același glas, doliul și durerea vieților nimicite, împreună cu bucuria oarbă a furnicarului. Toți sînt prinși, ca și ea, în rețeaua iluziei. Se afundă în iluzie cu capul plecat, năpustindu-se spre capa roșie a matadorului. Pentru unii e. Iluzia drapelului, furia sfîntă a patriei. Pentru alții este meteorul credinței în frăția omenească, în dragoste. Și fiul, care cutează să spună că nu se lasă păcălit de nimeni, care disprețuiește „iluzia cuvintelor”, nu e oare cel mai amăgit dintre toți, el, care se arată gata să se jertfească și să-și jertfească mama pentru himera unui adevăr apărat împotriva tuturor? Ce amăgire mai mare decît patima adevărului! Și toți se îmbată cu fumurile lor. Visează! Atunci, ca pe un val brusc de aburi irizați, ea simți Visul universal, în care e cufundată. Își ridică o clipă capul deasupra apei. Se desprinde din îmbrățișarea vicleană și violentă. Se va trezi? O clipă, deșteptarea bate din ațipi înăuntrul visului, în ascunzișurile mintii, prin crăpătura întredeschisă, se strecoară o rază de lumină. Dar simte Ungă obrazul ei căldura celuilalt obraz – carnea, rodul cărnii ei – pe fiul care o ține prinsă prin dragoste și suferință, prin frămîntările viitoare, prin soarta care așteaptă și leagă. („Știu. Știu…”) Soarta lui Mater Dolorosa… („Nu fug. Iatămă din nou!...”) 864

Își îndreaptă din nou ochii asupra lui, asupra fiului ei, asupra visului drag. Vede din nou cu ochii celor vii. Zîmbește și se cufundă din nou. Warte nur 175… În curînd ne vom trezi.

175 În limba germană în original: Așteaptă puțin.

865

ROMAIN ROLLAND INIMĂ VRĂJITĂ **** MOARTEA UNEI LUMI

În romînește de VERA CĂLIN ȘI SILVIAN IOSIFESCU

866

PARTEA ÎNTÎI CEI ȘAPTE CONTRA TEBEI Fuseseră siliți să închidă ușa balconului. Vuietul străzii creștea ca acel al unui puhoi. Treceau vijelii. Urlete, țipete ce-ți sfredeleau urechile, rîsete ascuțite. Prin golurile de tăcere auzeai tropotul uriaș al mulțimii nevăzute. Dihainia răsufla puțin. Pe urmă, din trupul ei urca ua muget de taur. Sylvie nu mai avea astîmpăr. Ii fremătau nările. Plecă, încercînd să-l tragă după ea ^i pe nepotul său. Spunea că într-o zi ca asta nu te poți închide în casă: oricît ai judeca, trebuie să vezi, să guști (și Sylvie nu gusta niciodată nimic pe jumătate…). Dar Marc refuză atît de furios s-o urmeze, încît se putea bănui că sub disprețul lui se ascundeau teama și dorința de-a merge. Petrecuse toată după-amiaza cu maică-sa, închis în casă, unde umbra lui noiembrie se furișase devreme. Vuietul de afară se întețea din oră în oră. Așezat pe pat, Marc își mușca mîinile. Annette încerca săși dea de lucru degetelor și gîndurilor; cosea așezată în colțul cel mai îndepărtat de fereastră, la lumina lămpii. Dar cînd văzu tulburarea băiatului, aruncă lucrul din mină și se așeză lîngă el, pe pat. Îi luă mîna, iar el și-o trase înapoi; își întoarse numai, ou încăpățînate, fața spre perete. Annette îl privi cu un zîmbet de milă, îi sărută gîtul tînăr, sub ureche, șoptindu-i: „Du-te, băiețaș!” El clătină cu putere din cap. Nu! Dar cînd se lăsă întunericul și după ce maică-sa pregăti masa ușoară de seară, pe care o luară vorbind despre lucruri neînsemnate, Marc își aminti că trebuie să ducă undeva un răspuns grabnic pentru a doua zi. Annette ascultă cum coborau 867

pașii lui pe scară; nu s-ar putea spune că nu-i era teamă, dar își zicea: „Mai bine să se ducă și să-i pară rău că n-a rămas, decît să rămînă și să-i pară rău că nu s-a dus”. Se întoarse înapoi lîngă lampă, cu zîmbetul ei, ușor ironic, pe buze. „Poate că răul cel mai rău e cel pe care vrei să-l faci și nu-l faci…” Marc n-apucă să facă mici trei pași și fu înghițit de vîrtej. Cutezase să treacă strada ca să ajungă pe celălalt mal al bulevardului. Cît ai clipi din ochi, fu rostogolit, răsucit, aruncat dintr-un șuvoi în celălalt, în susul și ta josul străzii. Înainte de ași fi dat seama, se trezi măturat cu cincizeci de metri mai jos, în direcția opusă celei în care voia să meargă. Tîrît și strivit, lipit de o grămadă de trupuri care mugeau,! se părea că-i dezbrăcat, trecut sub tăvălug, prefăcut într-o pastă omenească ce se întindea de la un capăt la celălalt al bulevardului. Se desprinse, dînd furios din coate, din șale, din genunchi; dar căzu din nou, turtindu-se în valul ce urca, lipit de un grup de femei scoase din minți, care țipau de plăcere și de frică, înghițind ghionți brutali, îmbrîncind «și ele la rîndul lor cu turbare. Una dintre ele, blondă și slabă, cu ochii rătăciți, cu gura larg deschisă (îi vedeai pînă și rădăcina limbii), cu dosul pradă labelor unui bădăran care o frămînta, se repezi la gura lui Marc, pe care-o înghiți Într-un sărut plin de bale. Sîngele băiatului se înfierbîntă — înșfăcă altă femelă care trecea și-și șterse buzele de buzele ei; și, tot așa, îmbrățișat și îmbrățișînd, trecu din brațe în brațe ca un mic mascul pornit la vînătoare, cuprins de nebunie și repezindu-se la toate femeile pe care le întîlnea. Mintea lui se asemăna cu gloata aceasta în delir, care urla La Madelon176. Își 176 Cîntec foarte răspîndit printre soldații francezi în timpul

868

spunea: „E pace. E pacea mea. E partea mea de pradă” Și, fiindcă era mai cult decît ceilalți, își spunea minciuni mai mari: — Sărutul meu lumii întregi 177! Ar fi fost vai și amar dacă lumea nu i-ar fi primit sărutul! Se ciocni de un alt cocoș vînjos și voinic, care-i smulse din cioc ciocul pe care-l ciugulea. Înainte nu ținea numaidecît să-l aibă; acum se înverșună. O lovitură sub bărbie îl aruncă amețit în valul de oameni care se despică, despărțindu-l astfel de bărbatul al cărui pumn îl simțea încă în dinți. Degeaba se repezi ca un turbat să-l găsească. Ura care-l ardea căuta răzbunare. Avea nevoie pe loc de răzbunare, simțea cum plesnește! Întîmplarea i-o scoase în cale pe cea mal lașă. Se agăță de ea fără șovăială. La cîțiva pași de el se zbătea o fată. Recunoscu dintr-o privire că era o mic-burgheză provincială care, la ieșirea din hotel, se rătăcise pesemne, nimerise în puhoi și se înecase. Avea o față rotundă, copilăroasă, îngrozita; încerca să scape de valuri și s-o apuce pe o stradă lăturalnică: dar valurile își rîdeau de ea. Fata era lipsită de apărare împotriva îndrăznelilor murdare, iar ochii îngroziți cereau ajutor. Marc se năpusti la ea ca un uliu mic. Brazda pe care o taie în mulțime, repezindu-se la pradă, eliberă potîrnichea; fata o luă la goană prin strada transversală, îngustă, întunecoasă, povîrnită. El se repezi în urma ei și o înșfăcă de șolduri. Simți sub gheare trupul fraged care gîfîia; îi strivi spatele primului război mondial. 177 Vers din Odă bucuriei de Fr. Schiller, textul Simfoniei a IX-a de Beethoven.

869

de pîntecul lui, prinzînd-o cu mîinile și picioarele. Fata era gata să cadă, genunchii i se îndoiau; cu gîtul între umeri, își aplecă capul, pe jumătate moartă de spaimă. În lumina ce venea de la o fereastră, Marc văzu gîtul alb și gingaș și-l mușcă. Victima gemu, acoperindu-și fața cu mîinile. El îi smulse de pe față degetele încleștate (unul Ieșea dintr-o mănușă veche), îi răsturnă capul, îi ridică bărbia și se repezi lacom la gura ei. În clipa aceea ii văzu ochii care-l implorau: simți în inimă o împunsătură de lance, dar nu atît de iute încît gura lui lacomă să nu muște buzele tinere ale fetei, pe care-și lăsă pecetea. Simți sînge pe limbă. Și, în aceeași clipă, în ochii lui, străpungerea acelei priviri. Tresări, dădu drumul prăzii care, acum cînd nu mai era strînsă în menghină, se prăbuși. Stătea în fața lui, îngenuncheată, cu obrazul ascuns în mîini, fără să fie în stare să țipe, nemișcată, înțepenită, neavînd decît atîta putere cît îi trebuia pentru a se împiedica să vadă. Strada era pustie. Înfundătura unde se oprise dulăul cu prada lui – cei doi copii, era ferită de un grup de case de bulevardul învecinat, al cărui vuiet de torent făcea mai puternică tăcerea de alături, asemenea reflectoarelor care fac noaptea să pară mai neagră în jurul gurii lor de foc. Marc aruncă o privire tulbure spre trupul de la picioarele lui și, fără să se gîndească să-l ridice, o luă la goană. Rătăci într-un labirint de străzi de la poalele dealului SainteGeneviève, cînd ieșind după vreo cotitură în drumul victoriei îmbătate, cînd depărtîndu-se de canalul colector, ca un șobolan care înoată. Tîrziu, izbuti să ajungă iac pe scara casei cufundate în beznă. În coridorul întunecat al locuinței de la etajul al cincilea se zărea o dîră de lumină, sub pragul odăii mamei lui. Se strecură în pat fără să aprindă lampa. În așternutul înghețat, își regăsi în 870

noapte sufletul pălmuit, care părea că-l apucă de gît strigînd: „Ce-ai făcut din mine?” Căci la el se gîndea, și nu la fată. Cu pîntecele lipit de saltea, își înfundă gura în pernă. De-abia atunci se văzu în locul ei, în pielea ei: gîtul ei fraged, corpul acela de fetiță pîngărita, violul. Și cel mai pîngărit dintre cei doi se simțea el. Așadar, după toate vorbele mari, după înaltele discuții avute în timpul zilei cu maică-sa, după profesiile de credință cavalerească cu care îi pălmuise pe lupii și vulpile marelui război, pe acei care sfîșiau lumea cu puterea și viclenia lor, folosindu-se de masca dreptului, după toate acestea, se grăbise să-și fure bucata prin dreptul forței și-și alesese drept parte ceea ce era mai laș. O re văzu pe fată îngenuncheată pe caldarîm; azvîrli brusc așternutul la o parte; gîndul că fugise ca un hoț îl ardea, era gata să alerge spre locul unde-o lăsase. Pentru ce? Ca s-o ridice? Ce idiot! Gol cum era, se așeză pe marginea saltelei. Dincolo de perete, maică-sa se răsucea în pat. Își opri răsuflarea și se culcă la loc. Simțea intre dinți gura uscată a fetei. Ii morfoli din nou buzele. Simți o nouă pornire spre cruzime. „Oricum, porți semnul meu! Și dacă te-oi mai întîlni, eu am să te recunosc, pe cînd tu nu.” „Ea trăiește și mai judecă.” Gîndul acesta, viața aceasta nu le mai putea îndura. Dac-ar fi știut-o moartă! Și cu iuțeala gîndului care sărea de la el la lume, fără să înceteze a se învîrti în jurul aceluiași obiect, înțelese de ce omul care a atins crima cu degetul își înfundă mai pe urmă toată mina în ea, ca să n-o mai vadă. Apoi, îl cuprinse un val de milă. „Să trăiască și sa fie fericită!” Ar fi vrut să sărute juliturile genunchilor ei rotunzi. Cînd ajunse aici, aproape că simți din nou imboldul brutal, care-l făcuse s-o înșface, de a-și începe iar goarna aprinsă. Oscilă tot restul nopții între cele două faze: milă și cruzime, ura față de ea sau față de el însuși, remușcări, păreri de rău pentru ceea ce 871

făcuse, ca și pentru ceea ce nu făcuse. Gonește, gonește, fără oprire! Se simțea lipsit de puteri față de loviturile întîmplării. Nu-și putea stăpîni nici faptele, nici gîndurile. De la prima ciocnire cu un val din adîncul ființei lui, voința! se dizolva ca o meduză. În clipa aceasta nu-și putea măcar da seama care-i va fi soarta pînă într-un an. Această constatare rușinoasă îl ustură ca o palmă. Nu! Nu! Mai degrabă o crimă! Se ridică în capul oaselor și se lovi cu pumnii în piept: — Vreau, vreau! Ce vreau? Să fiu ceea ce vreau I În cealaltă odaie, glasul blînd al mamei lui murmură 3 — Băiete dragă, nu vrei să dormi? Nu răspunse. Se mînie: „mă pîndește…” Elan de dragoste. „Mă înțelege.” Furia, recunoștința, cele două talgere se leagănă. Nici una, nici alta! „Singur sînt, singur vreau să rămîn,..” Rămase nemișcat, cu capul pe pernă. De o parte și de alta a peretelui, mama și fiul stăteau întinși, cu ochii deschiși în noapte. Și Annette se gîndea: „N-am făcut bine că i-am vorbit. E numai treaba lui. El trebuie s-o limpezească.” Dar, în tăcere, gîndurile lor înfrățite se uneau prin unde alternate. Și, în cele din urmă, se statornici în amîndoi același echilibru. Cînd zorile se arătară la ferestre, îi găsiră gata să înceapă ziua, cu iluziile, cu alergătura și cu luptele ei, însemnați amîndoi de încă o înfrîngere, dar privind-o în față și arzînd de nerăbdare să reînceapă totul. Ce suflete au acești Rivière! Ce dimineață de înfrîngere le-ar putea întoarce cursul apelor? Dar, în vreme ce, stînd în picioare și tremurînd în baia cu apă înghețată, la sfîrșitul acestei nopți fără somn, băiatul își regăsea învelișul trupului, privirea lui scormonea prăpastia timpului și a lumii în care fusese aruncat, slăbiciunea lui nespusă, nenorocirile 872

și rușinile care-l așteptau pe drum și-și spuse: „De m-aș vedea la capăt!” La capăt: adică să nu cazi pe drum. Să cazi, da. Dar la capăt. Nenorociri, rușini, fie! Dar să treci prin ele, orice s-ar întîmpla! Să treci? Doamne! Să fi trecut! Își întinse dinainte trupul la gîndul odihnei de după aceea. Să nu mai fii! Dar asta nu se poate decît după ce ai fost. Își puse învelișul de postav peste pielea lui tînără Înroșită de mănușa aspră. Și, cu mușchii întăriți și dinții strînși, lupul cel tînăr plecă din nou să vîneze viața. * Totuși, în alte timpuri, vînătoarea aceasta ar fi fast o aventură minunată. În ciuda curselor pe care le întindea natura și a tuturor celor închipuite de societate pentru a otrăvi tinerețea legînd-o cu lanțuri de ocnaș (liceul, armata), viitoarea celor douăzeci de ani e frumoasă! Dar vîrsta de douăzeci de ani, în 1918, nu se desfășura la scară normală. Nu era nici o deosebire între ea și vîrsta de paisprezece sau optzeci de ani. Era alcătuită din bucăți și bucățele luate din toate vîrstele și rău îmbinate între ele: o haină în același timp prea largă și prea strîmtă; la prima mișcare, cusăturile se desfăceau; prin găuri vedeai goliciunea și dorințele. Oamenii dinainte, oamenii care sădiseră un asemenea tineret nu-și mai recunoșteau sămînța. Iar acestor fii, care-și pierduseră părinții, oamenii dinainte li se păreau niște străini, pe care aproape că-i urau, pe care-i disprețuiau. Dar nici între ei nu erau în stare să se înțeleagă. Fiecare era o enigmă în felul lui. Dacă măcar viața ar fi fost un joc! Mulți se străduiau sa facă lumea a crede așa, ca s-o poată crede și ei. Dar ei știau că, în cazul acesta 873

ar fi fost vorba de un joc îngrozitor, de jocul unui smintit. Totul era nimicit, și vîntul care sufla peste cîmpul plin de dărîmături aducea cu el duhoare de stîrv. Unde să începi a clădi lumea? Cu ce pietre, pe ce pămînt, după ce plan? Nu știau nimic, nu vedeau nimic în acest haos fumegînd. Singurul lucru care nu le lipsea erau brațele. Dar unor brațe de douăzeci de ani le e greu să se lase osîndite pentru toată viața, pentru toată tinerețea lor care trece atît de repede, care e atît de amenințată, la o muncă istovitoare de hamali, de oameni lipsiți de călăuză. Cum puteau ei să știe dacă, înainte chiar de a fi durat primele ziduri pe pămîntul acela nesigur, nu va veni un cutremur care să surpe totul? Cine putea crede în trăinicia unei lumi clădite pe tratate făurite din crimă și prostie? Totul se datina, nimic nu era sigur, viața n-avea viitor: mîine, hăul se poate redeschide, poate să vină iar războiul, războaiele din afară și dinăuntru. N-ai decît ziua de azi. Ești pierdut dacă nu te încleștezi de ea, cu toate cele zece degete, cu toate douăzeci – cu mîinile și cu picioarele. Dar cum să prinzi ziua de astăzi? Unde să-ți Înfigi unghiile? Nu poți s-o cuprinzi, n-are formă, e uriașă, se strecoară printre degete și ți le încleiază. Dacă te apropii de această masă ce se învîrtește, ești azvîrlit afară ca dintr-o praștie, sau ești sorbit și te cufunzi. Dar cînd ești Marc și ai douăzeci de ani (nici nu-i are încă, deabia a împlinit nouăsprezece), te înverșunezi, nu vrei să cazi nici în afară și nici să te cufunzi. Apuci ziua de azi de pîntece și te repezi la ea. S-o ai! Pe urmă să crăpi ca masculii insectelor! Dar e atîta oboseală în înfrigurarea asta a mîinilor încleștate! O povară atît de apăsătoare pentru umerii unui băiat! Doamne, ce sarcină nemăsurată! Tot sînt mai fericiți cei care n-au decît o viață îngrădită, o singură cale, o singură nevoie de împlinit! Dar Marc avea vreo 874

patru-cinci, lacome toate, care-i rodeau măruntaiele. Trebuia să cunoască, trebuia să ia, trebuia să se bucure, trebuia să înfăptuiască, trebuia să fie… Și vulpile acelea mici, pe care le ascundea în sîn ca și copilul spartan, se mușcau unele pe altele, îl mușcau și pe el. Nu-și puteau astîmpăra foamea toate în același timp. Ce e mai grabnic: să te bucuri sau să cunoști? Mai întîi sa cunoști! Micul Rivière nu putea să rabde gîndul că va pleca din viață înainte de a ști. Ar fi însemnat să rătăcească o veșnicie prin bezna deznădejdii, mai groaznică decît toate iadurile închipuite vreodată. (Căci degeaba crezi că după viață nu mai urmează nimic. Pentru o inimă de douăzeci de ani nimicul e cea mai nemiloasă dintre veșnicii.) Cum să știi? Și ce să știi? Totul ți-e necunoscut. Și mai întîi, cu ce să începi? Totul e pus pe îndoială și totul te năpădește în același timp. Anii războiului lăsaseră goluri de necrezut, care nu vor fi niciodată umplute. Mintea hoinărea prin alte locuri. Și trupul la fel. Pe Marc îl găseai mai des pe stradă decît pe băncile școlii. Și cînd catadicsea să-și așeze trupul puțintel și slab pe bancă, ochiul ager și aspru al puiului de lup scofîlcit se aprindea de văpăi ciudate, și dincolo de zidurile mohorîte urmărea altă pradă decît pe babalîcii universității. Arareori, glasul vreunui profesor, un cuvînt, dezlănțuiau umbra caldă a unui crîmpei de viață: Marc se repezea într-acolo. Dar nu era în stare să găsească locul acestui crîmpei în realitatea uriașă; dar li scăpa conținutul profund al oricărei expuneri pe care, neatent, nu-l urmărise; dădea drumul crîmpeiului și tot restul se cufunda în gol. Dacă ai fi făcut planisfera noțiunilor înregistrate de el în oricare domeniu al cunoașterii, ți s-ar fi părut că vezi hărțile acelea vechi ale Africii, unde golurile sînt mai numeroase decît locurile desenate, iar fluviile mari și trunchiate, ca niște cozi de șopîrlă în gura unei 875

pisici: se pierdeau; imaginația întregea lipsurile, înfiripînd icicolo orașe, munți, basme, nisipuri. Erau secole întregi din istorie, șiruri de teoreme, provincii aproape întregi din domeniul clasic, atît de îngust, unde educația universitară își închidea cu grijă țîncii în locuințe bătrîne, aurite, trecute, mîncate de molii (ea susține că sînt cele mai frumoase), lipseau leghe întregi din drumul minții, și creierul lui Marc nu păstra nici o urmă din ele. Cu toate astea, își trecuse examenele împreună cu alți leneși, care nu știau mai multe decît el, dar n-aveau în ochi scînteia obraznică a inteligenței, așa cum o avea el. Pe atunci școala era îngăduitoare cu fiii și frații eroilor (și chiar dacă nu erau eroi, ar fi putut să devină!). Dar Marc n-avea nici un dram de îngăduință pentru cei care-l făcuseră să beneficieze de aceste ușurințe. Niciodată calul cel bun nu iartă pe călărețul neghiob care-l cruță și nu-i strînge chinga. Experiența anilor din urmă zădărnicise autoritatea tuturor celor care – oameni sau cărți – călăuziseră generația dinainte. Ceea ce tineretul văzuse la ei, ceea ce citise (puțin și prost) din scrierile lor nu se mai potrivea cu tonul prezentului. Oricît de neștiutori ar fi putut sa fie cu privire la realitățile războiului și ale păcii, pe care toți mincinoșii aceia ademeniți, înșelătorii înșelați le ascunseră de ei, tinerii aceștia, preveniți de instinctul și de simțurile lor încă proaspete, adulmecau la toți profesorii lor slugărnicia inteligenței În fața. Statului și senilitatea retorismului lor. Habar n-aveau acești tineri că, undeva în Franța sau aiurea, existau energii libere și adevărate; ai lor avuseseră grijă să arunce defăimarea asupra acestor forțe; și ei n-aveau poftă să revizuiască verdictele acestea false: încrederea le era otrăvită. Înglobau disprețuitori toată gîndirea jumătății de veac de dinaintea lor (și aproape și pe cea a timpurilor dinainte) sub rubrica: „Vînt! Burdufuri «pline de 876

vorbe goale.” Nu bănuiau că și ei le vor umple pe ale lor cu alte vorbe: așa se întîmplă cu nouă zecimi din inteligența omenească, dacă nu vrea să rămînă goală; și vidul o înspăimîntă; e foarte adevărat ca natura are groază de vid; nu se poate resemna să spună: — Nu știu… Trebuie să știi. Altfel înseamnă moartea. * Dar mai întîi trebuie să mănînci. Și pîinea nu vine singură în gura lui Marc Rivière, dacă el nu se duce s-o caute. Altfel, trebuie s-o irupă de la gura maică-si. Și mîndria îi spune: „De ajuns! De acum înainte voi mînca pîinea cîștigată de mine.” În dimineața asta are două țeluri precise. Două faruri în ceața ce-i mai învăluie încă mintea, așa cum învăluie orașul. O lecție de conversație cu un american roșcovan, cu ochii roz, din delegația Wilson, care locuiește în cartierul Muette. Și un manuscris de poeme trăsnite, a cărui franțuzeasca amestecată ou braziliana a curățat-o cu furie pentru un individ galben din Rio, care locuiește lîngă Sorbona. La primul, ușa e închisă. Un vecin spune că omul cu cămașa înstelată încă nu s-a întors; și, întrebîndu-l pe Marc ce vrea, adăugă, zîmbind șiret, că Marc n-are de ce să se neliniștească: elevul învață limba franceză printr-o metodă mai directă decît a lui. Mitre, furios, se năpusti la clientul numărul doi. Portăreasa ii opri la scară: domnul cu fața de culoarea gutuii tocmai răposase, secerat de gripa spaniolă. Nu lăsase mici o adresă. Marc rămînea moștenitorul poemelor. Moartea nu mai miră pe nimeni. Totuși, a doua zi după ce răsunaseră tunurile armistițiului, un fapt ca acesta îți producea o impresie nelămurită de dezamăgire: „Va să zică nu s-a schimbat nimic?” Dar pe Marc îl apucă furia împotriva celui mort, care 877

după ce-l pusese la o corvadă caraghioasă, o ștersese fără să-i plătească. Se încruntă, mînios și întunecat ca un nor. O privire limpede de fată străpunse norul. Recunoscu ochii cenușii ai unei brune cu obrajii mați, colega lui de curs. Zîmbetul lor ironic îl potoli. Fata trecuse. Picioarele ei agere se îndreptau în pas sprinten și liniștit spre Sorbona. După cîteva clipe de gîndire, Marc o urmă. În vremea aceea, biblioteca universității devenise un fel de cartier general pentru unii studenți; se adunau ca să-și pună nedumeririle în devălmășie. Pe scară o ajunse din urmă pe Henriette Ruche. Ochii ei ghiduși îl măsurară. Ochii stinși. Obrajii cenușii. Chipul întunecat ca după un chef… — Pe dumneata nu pare să te fi tulburat cheful. Ai fața foarte odihnită. — Da, am dormit bine. Mulțumesc. — Și nu te-ai simțit ispitită să-ți scoți puțin la aer nasul ascuțit? — M-am uitat pe fereastră. Am văzut destul. Groapa cu fiare. — Am fost și eu una dintre fiare. — Nici nu se putea altfel. — Mulțumesc! făcu el înțepat. Ea rîse: — Crezi poate că mă îndoiam? — Din ce în ce mai bine! Erau în pragul bibliotecii. Fata își netezi părul, privindu-se în geam: — O fiară mai mult sau mai puțin… Nu trebuie să te necăjești… Fata intră în sala de lectură. 878

Marc zări cîțiva prieteni. „Prieteni” era prea mult spus. Nu se prea legaseră prietenii puternice între băieții aceștia. Fiecare era prea prins de el Însuși. Cît despre tînărul Rivière, era rezervat față de colegii de vîrsta lui. Nu prea era iubit, din pricina firii lui închise, a rezervei în care se ținea, din pricina zîmbetului prea adeseori disprețuitor și a judecății lui aspre, precum și din pricina superiorității lui hotărî te la școală și la examene. Dar, vrînd-nevrînd „se bucura de o oarecare autoritate, tocmai din aceste cauze. Iar înrîurirea mamei lui îl imunizase, mai degrabă decît pe alții, împotriva imbecilității colective;, nașteptase, ca alții, sfîrșitul războiului, ca să-și dea seama de înșelăciunea universală și s-o spună sus și tare. Acest avans asupra lor, pe care-l plătise la timpul său printr-o crîncenă nepopularitate, îi adusese acum, cînd și ochii lor se deschiseseră, oarecare încredere din partea celorlalți. Erau destul de nepărtinitori pentru a recunoaște că puiul de mistreț avusese dreptate. Și în ceasul acesta aveau nevoie nu atît de cineva pe care să-l iubească – bărbat sau femeie (pe atunci dragostea, ca și ura, era ieftină) – cît de cineva în care să poată crede și care să vadă limpede. Erau vreo patru sau cinci băieți care n-aveau între ei nimic comun decît descoperirea mîrșavei înșelăciuni, a cărei palmă o simțise fiecare pe obrazul lui. Rușinea și furia la gîndul că se lăsaseră prinși, nevoia de a se răzbuna, și mai ales de a se apăra împotriva înșelăciunilor viitoare, îi strîngeau pe toți laolaltă, în afară de restul turmei. Aveau nevoie de un armistițiu în urile și antipatiile ce-i dezbinau, ca să-și poată uni slăbiciunile și puterile, nu ca prieteni, ci ca aliați. Orbecăiau împreună, ca niște gîngănii oarbe, care pipăie noaptea cu antenele. Și – deși nu 879

voiau s-o arate – fiecare aștepta de la celălalt șfichiul cuvîntului cîrc să-l mîine pe drumul cel bun. Nici unul nu știa mai mult decît celălalt. Dar veneau toți cinci din medii deosebite; așa încît fiecare aducea lumina cîtorva experiențe, de care ceilalți fuseseră lipsiți, și resursele deosebite ale firii lui. Adolphe Chevalier, un băiat scund, bondoc, liniștit, era un tînăr burghez provincial dintr-o veche familie de magistrați, din Berry, proprietarii unor minunate și însorite moșii. Spirit cultivat, făcînd parte dintr-un neam de oameni cultivați, ca și viile și ogoarele lor, cel mai „de neam” dintre toți cei cinci, de o inteligență cu totul franceză, Adolphe Chevalier era un meticulos, vorbăreț și plin de tabieturi. Cînd se urnea din loc, aceste tabieturi îi puneau piedici. Înainta totuși cu picioarele puțin crăcănate, nu prea repede, cu pas măsurat. Ceilalți îi aminteau batjocoritori de blazonul orașului Bourges: Un măgar într-un jilț... Fernand Veron-Coquard îl strivea cu masivitatea, vorba și disprețul lui. Înalt, voinic, cărnos, bombîndu-și pieptul, făcînd să duduie dușumelele sub picioarele lui uriașe și să zăngăne geamurile cu exploziile glasului său de bas, avea o față făcută numai din carne, o față dintre acelea ce se văd în timpul nostru. Au ieșit din război și, în loc de lapte, par a fi supt sînge. Cînd le vezi nu știi dacă masca lor îți amintește de ducii grăjdari ai lui Napoleon I sau de actorul Coquelin 178 vociferînd în rolul lui Scapin 179 imperator. Era fiul unul industriaș, îmbogățit de război, 178 Constant Coquelin (1841-1909), talentat actor francez, a excelat în interpretarea a numeroase roluri din comediile lui Molière. 179 Personajul principal din farsa lui Molière Vicleniile lui Scapin.

880

lucru pe care nu se rușina să-l amintească cît putea de des. Disprețul sîngeros pe careul afișa față de tatăl lui și de banda acestuia nu-l împiedica să nutrească dragoste pentru cel care-i dăduse viață și mai ales nu însemna de fel că avea de gînd să renunțe la pleașca de care se bucura. „Cu atît mai rău pentru idioți! La naiba! Cu atît mai bine pentru mine! Dacă oamenii ăștia ar fi avut îndrăzneala mea, de mult ar fi aruncat societatea în aer. Poate c-or s-o și facă. Și-am să le dau și eu o mină de ajutor. Dar, pînă atunci, mănînc. Doar n-o să mă lipsesc de dragul cutăruia și cutăruia, care nici n-ar simți atîta plăcere ca mine, mîncînd! Mult ine mai pasă de drept; am văzut noi cîte parale face! Singura noastră cinste, singura cinste a zilei de astăzi este că nu mințim. Dacă sînt un ticălos, o știu și-o spun. Ca să curățim haznalele vieții publice, trebuie mai întîi să spargem bășicile tuturor minciunilor și idealismelor. La gunoi cu Wilson180!” Adolphe se înăbușea. Acesta era unul din puținele subiecte care-l făcea să iasă din liniștea lui obișnuită. Simon Bouchard făcea spumă la gură și ochii îi ieșeau din cap. Vorbea greu și căuta cuvintele; dar cînd cuvintele ii ieșeau din gură ca niște catapulte, erau puternice și spuse pe șleau. Seva lor te făcea să uiți că sînt cumplite. Simon și Véron păreau dușmani de moarte; dar îi vedeai mereu împreună. Erau croiți să se măsoare unul cu altul în luptă. Băiatul ăsta de fermier, bursier la Liceu, muncitor, care și pe băncile școlii tot vită de povară rămăsese, un adevărat cal de corvoadă, avea un trup de ciclop,

180 Politician american reacționar, președinte al S.U.A. Între 19131921. În 1918 propune un program demagogic de pace, formulat în paisprezece puncte, și care avea drept scop să asigure supremația politică a S.U.A. în Europa.

881

iar mintea și-o zidise cu argumente învățate și adunate cu trudă; era pe dinăuntru, ca și pe din afară, îndesat, greoi, aspru și necioplit. Crezuse cu toată naivitatea în ideologia războiului. Astăzi credea cu toată naivitatea în cele „patrusprezece puncte” ale „mîntuitorului” american. Era mereu, mereu înșelat. Dar cei care-l înșelați nu încheiau un tîrg bun: căci de cum descoperea înșelătoria, nu mai ierta niciodată: și în drumul lui înverșunat spre un alt adevăr, urile nepotolite se adunau una peste alta, ca într-un sac, de care nu se despărțea niciodată. Sainte-Luce (Jean-Casimir) nu se încurca de loc cu astfel de bagaje și (încă și mai puțin) cu un asemenea țel. Numele lui răsunător era singurul impedimentum 181 care-l împovăra; era hotărît să se lepede de el cu primul prilej. Îl datora mărinimiei unui tată polonez, care-și mărginise generozitatea la atît, după ce-l zămislise în pîntecele catifelat al unei stele de cinema franceze, creolă din Antile, care se lăuda că e rudă cu maimuța aceea frumoasă, imortalizată de Prud’hon 182, Josefina I. Băiatul avea oasele mici ca ale mamei lui, ochii ei de catifea și gropițele ei delicate în obraz. Era plăsmuit din argint viu, subțire și aprins. N-avea nevoie de nici un pretext pentru a fi veșnic în mișcare. Nimic nu-l ținea în loc, nici o convenție, fie ea morală sau rațională. Nu-și pierdea timpul luînd apărarea oamenilor. Se uita la alții cum o făceau și rîdea cu poftă. Se născuse spectator, nu se mai sătura de spectacole și nu-și cruța picioarele cînd era vorba să le caute. Era un fel de Puck 183, ce se plimba pe fața pămîntului

181 În limba latină în original: piedică. 182 Pierre-Paul Prud’hon (1758-1823), pictor francez. 183 Spiriduș din comedia Visul unei nopți de vară de W. Shakespeare.

882

și-i gîdila nasul. Véron îi spunea: Sainte Puce 184. Puck ar fi putut să răspundă cu zece împunsături. Dar nepăsarea lui sprintenă socotea că dihania aceea arăta bine așa cum era, bună de fript în propriul ei șoric: n-avea. Nevoie de alte podoabe. Își petreceau astfel timpul împreună, fără să-și facă vreo iluzie unul despre altul, fără prea multe Iluzii nici an ceea ce-i privea pe ei înșiși. De fapt, asta-i și unea. Și cu aceeași ironie și cordialitate, îl primiră și pe Marc, toboșarul de la Arcole, cu fața lui gălbejită, neliniștită, cu botul lui fremătător de cățel flămînd. Le lipsea căldura, poate chiar și interesul față de ceea ce putea să freamăte sub această mască, față de (preocupările lui: fiecare le avea pe ale sale și le păstra pentru sine. Pe fiecare în parte Marc lar fi stingherit – dacă ceva ar fi putut să-i stingherească. Chiar și cînd era ironic – în felul lui neînduplecat – Marc prea lua totul în serios. Asta pentru ei însemna să te fixezi în timp (merge înainte sau în urmă ceasornicul? N-are a face! Nu merge bine, atîta tot). Dar, în vederea operei comune, aceea a dărîmării lumii contemporane pentru a-ți putea croi drum, privirea ageră a lui Marc și cuta aspră din colțul gurii lui poruncitoare făceau din el un aliat, pe care băieții îl prețuiau. Era de-al lor. Apoi mai mișunau în jurul lor peștișorii mărunți: cîțiva băieți de treabă, dornici să gîndească, dar care nu gîndeau ou mintea lor, ci-i ascultau pe ceilalți, încercînd să strecoare și ei cîte un cuvînt. Cei cinci arareori catadicseau să le răspundă: vorbeau între ei. Ceilalți le dădeau ocol. Erau buni să le transmită și să le răspîndească voința. În celălalt capăt al sălii era strîns un alt grup, la fel de numeros: cei de la Action Française. Cele două tabere se prefăceau 184 Sfîntul Purice.

883

că nu se văd; aveau una față de cealaltă un dispreț nimicitor, piperat cu puțină ură. Și fiindcă se vorbea foarte tare de amîndouă părțile – mult prea tare – în ciuda mustrărilor bibliotecarului indignat, de care nimeni nu ținea seamă, cuvintele provocătoare făceau ca în fiecare clipă apa clocotită să se reverse peste foc. Da altfel, asta și urmăreau. Și la nevoie nu lipseau agenții de legătură, al căror rost era să ducă provocările, cît erau calde, de la o tabără la cealaltă. Din fericire, voioșia tinereții nu murise în inimile acestor partizani. Și hazul vreunui cuvînt injurios îl făcea pe dușman să treacă peste vrăjmășia lui. Într-un colț, cu un zîmbet de superioritate, se strîngeau indiferenții față de treburile obștești, cei pentru care războiul, pacea, tratatele însemnau politică murdară, de care cel mai cuminte lucru e să te ferești, ca să te poți îndeletnici cu comerțul, cariera, plăcerile și bucătăria minții: arta, știința, meseria. Erau gospodinele, care le disprețuiesc pe femeile trîndave și necumpătate. Printre ei se aflau cîteva adevărate valori: un dulău gras cu labe scurte, cu nasul în vint, miop, cu un aer aiurit, cu fruntea îngustă, coama aspră, gura deschisă, care stătea gata să strige: Eurêka!185 Părea un fel de Păcală în baia lui Arhimede. Era Felicien Lerond, care avea, fericitul de el, o vocație științifică neîndoielnică. Asta-l scutea de osteneala de a gîndi la ceea ce se petrece în jurul lui. În afara specialității lui ar fi fost un idiot în toată legea, dacă nu l-ar fi salvat o viclenie de țăran francez. Mai erau apoi niște bieți cretini estetizanți, care se credeau aristocrați ai spiritului, pentru că nu catadicseau să ia seama la necesitățile acțiunii sociale: pesemne că acest soi de activitate nu-i prea Cuvînt grec însemnînd: Am găsit!, exclamația lui Arhimede cînd a descoperit principiul care-i poartă numele. 185

884

îmboldea! Le plăcea sa citeze cu glas pretențios sentința formulată de augurul Valéry 186: Că nu poți face politică fără a te pronunța cu privire la chestiuni pe care nici un om cu bun-simț nu poate spune că le cunoaște. Prin urmare, trebuie să fii nespus de prost sau nespus de neștiutor ca să ai o părere cu privire la majoritatea problemelor pe care le pune politica. Erau mîndri că n-aveau nici o părere. Disprețuiau din toată inima cele două tabere de vorbitori, care-i disprețuiau la rîndul lor. În sfîrșit, la celălalt capăt al mesei, drept în fața celor cinci, liniștiți sub genele lungi, se aflau ochii cenușii, nasul ascuțit și zîmbetul lui Henrietta Ruche. Așezase cuminte an jurul ei cărțile pe care se hotărîse să le consulte în ziua aceea. Asta nu însemna că pierdea măcar un crîmpei din ceea ce se vorbea în jur, în timp ce degetele ei lungi și slabe, cu cîte o unghie mîncată, alergau pe hîrtie, însemnînd cu precizie ceea ce citea. Ba chiar, în capul ei ordonat, ou fruntea prea mare, dar ascunsă de păr, mai găsea loc prin care să se scurgă de la o ureche la alta șuvoiul destăinuirilor inutile, pe care, cocoțată pe masa, i le șoptea grăsana Elodie Bertin. Numele acesta, Elodie, posesoarea nu-l mărturisea decît fiecăruia în parte: caci nu era în stare să păstreze vreo taină; se botezase din nou Elisabeth, nume pe care-l transformase, pentru a se potrivi modei, în Babette și apoi (să prescurtăm!) în Bette. Cei cinci erau toți de părere că acest din urma nume! se potrivea ca o mănușă. Fata vorbea, vorbea, vorbea. O vedeai tot timpul cu pliscul deschis și cu bărbia în vînt. Făcea parte din soiul celor care, asemenea englezoaicelor, vorbesc înainte de a deschide gura. Par aproape să vorbească fără a deschide gura. Dar Bette 186 Paul Valéry (1871-1945), poet, critic și publicist francez, adept al formalismului în artă.

885

pariziana, de teamă să nu întîrzie cu vorba, ținea gura deschisă încă înainte de a vorbi, o ținea deschisă și cînd vorbea, după ce vorbea, sau cînd răsufla înainte de a începe din nou. Era frumușică, dulce, rotundă și durdulie. Făcea cinste casei care o hrănise și a cărei moștenitoare era: marile magazine alimentare de pe bulevardul Odesa. Făcea ceva mai puțină cinste casei lui Robert Sorbon, unde, dumnezeu știe de ce, își băgase în cap să-și ia o licență. Inteligența exercita asupra ei vraja unui ținut îndepărtat. Ca să spunem adevărul, o interesa mai puțin ținutul decît locuitorii lui; și cuvîntul „licență” îi evoca nu atît bătaia de cap pentru un examen plicticos, cît legăturile amețitoare pentru mica negustoreasă cu tineretul, cu spiritul cel mai liber din lume. Prietenia cu Henriette Ruche, față de care era pierdută de admirație – aceasta se lăsa servită cu condiția ca lucrul să se în timpi e la orele și sub forma ce-i conveneau – o făcu să pătrundă în cercul odor cinci. Băieții nu se interesau prea de aproape de mintea fetelor, de vreme ce ele aveau destulă minte ca să le placă. Și chiar și cea mai proastă are pentru asta destulă minte, dacă e un produs al Parisului. Numai că fetele nu trebuiau să se aștepte la prea multe dovezi de atenție din partea băieților. N-aveau timp: cînd e vorba de dragoste, nu mai e la modă să pierzi prea multă vreme. Da sau ba. Neîndoios că Bette era „da”. Henriette însă „ba”. Băieții n-o lăsau totuși în plata domnului, cu toate că trupul ci slab și lung, de ogar, nu ispitea dinții acestor animale. Véron, care și-i încercase și care pesemne că-și rupsese vreun dinte, era plin de ciudă față de os; și le poreclise pe fete: Sluta și Proasta. Totuși, nici unul dintre cei cinci nu stătea în cumpănă între cele două. Pe cea slută o doreau (deși nu și-o mărturiseau). Și tot pentru ea, deși n-o mărturiseau, ridicau glasul acum și se foiau în turnirul lor, cu toate că, din colecția lor de disprețuri, pe 886

cel față de inteligența femelelor îl scoteau mai ales la iveală. Henriette n-avea nici un fel de îndoială în această privință. Dar nu lăsa să se vadă nimic, doar ironia din vîrful buzelor ei umbrite de puf. Avea aerul că nu aude nimic, dar reținea totul, aruncînd doar din cînd în cînd cite un cuvînt de încuviințare șuvoiului de cuvinte rostite de Bette. Urmărindu-și mai departe cu ochii degetele care alergau pe hîrtie, măsura cu de-amănuntul, printre gene, mutrele celor cinci toreadori. Singurul dintre cei cinci care prindea din zbor ascuțișul privirii ei era Puck, cd veșnic hoinar, care-și arunca din fugă ochii peste toate lucrurile deodată. Și fiindcă schimburile de idei nu-i stîrneau decît un interes blazat față de vorbitorii în luptă, era destul de liber pentru a se amesteca și cu spectatorii. Trecu pe celălalt mal și începu o neînsemnată convorbire cu Bette, convorbire care se adresa Slutei. Șuvoiul flecar purta ironiile de la unul la altul. Gelos, Véron îi spunea lui Bouchard: Puricele se dă la Fecioară 187. Căci o botezaseră amîndoi Fecioara din Orléans. Chiar așa și era (din Orléans, vreau să spun), iar ei pretindeau că ea îl mai avea încă (obiectul cu pricina): obiectul era subiect de discuții între ei. Nu se ascundeau nici față de Ruche. Ea nici nu clipea. Nu zicea nici da, nici nu. Cu bărbia sprijinită în pumn, îi privea drept în ochi, rece și batjocoritoare. Care să fi fost adevărul? Oricare ar fi fost, ei o admirau. Ii avea în mînă (le știa toate tainele), iar ei nu știau nimic despre ea. De aceea, cînd se dezlănțui o furtună (Véron tunase, să spargă geamurile: „După atîtea onoruri, o țeapă pentru Tigru 188. Într-un răcnet, Action Française se ridicase gata să se năpustească; drept 187 Joc de cuvinte în limba franceză: La Puce court sur la Pucelle. 188 Porecla lui Clemenceau, pe atunci prim-ministru al Franței.

887

care bibliotecarul urlă mai tare ca toți, hotărîndu-se să evacueze sala), iar cei cinci și escorta lor hotărîră că nu-și mai puteau ține ședințele aici; și, întrebîndu-se care va fi locul viitoarelor reuniuni, nici unul nu se miră cînd Bouchard propuse: — La Fecioară. Ea încuviință, ca la un lucru cuvenit. * Era fata unui procuror, om cu cap, om de inimă și drept, dar autoritar, mîndru, mînios, tiran cu el și ai săi, adevărata „viespe de Orléans”, „spirit de viespe” cum spunea un bătrîn care se pricepea la oameni: „sălbatic, arțăgos, răzvrătit”. Mult mai pătimise pentru că o făcuse pe fata asta, pe care o adora și care-l iubea. Dar era „viespe” ca și el și nu prea dornică să-i facă pe plac. Tot ce gîndea ea era potrivnic gîndurilor lui. Nu e sigur că, dacă el ar fi gîndit contrariul, ea n-ar fi trecut de cealaltă parte. Nu fiindcă sălășluia în ea demonul muieresc al contrazicerii, cum ar fi fost ușor de decretat. Ci ca să trăiască. Cînd un despot îți ia tot aerul, cînd îți impune adevărul lui, acest adevăr, chiar dacă-i și al tău, tot te apasă, te omoară și ajungi să-l urăști, să te arunci mai degrabă în patul neadevărului. Procurorul era îmbibat de principii vechi în ceea ce privește educația, familia, statul, fetele, femeile, căsătoria, morala. Henriette Ruche se dezbrăcase de toate astea, ca de cele douăzeci de articole învechite din îmbrăcămintea femeilor. Avusese timp să chibzuiască. Dincolo de neroziile idealismului tiranic cu care se desfăta bătrînul retor, vedea realitatea care o aștepta, viitorul sărac, cenușiu și rece, hărăzit unei fete de provincie fără avere. Puținul pe care-l aveau se topise în ultimii ani de război. Salariul procurorului abia dacă le mai ajungea de cheltuială. Ce o să se întîmple după moartea lui? El nu părea să se sinchisească de asta. Își făcea datoria. O să se 888

găsească un alt magistrat de provincie, tînăr sau bătrîn, mai mult sau mai puțin urît, sărac ca și el, care să vrea să se însoare cu fata lui. Fata nu înțelegea lucrurile tot așa. S-a sfîrșit cu timpurile cînd femeia aștepta plecată voința bărbatului, așa cum făcuse și mama ei! Într-o buna zi, fata, care îndura zilnic dușurile de principii ale tatălui, rostise cu buzele strînse, cu aerul ironic și înghețat, cu un glas liniștit și răspicat, fierbînd în sinea ei: — Ce-a fost n-o să se mai întoarcă. El se opri înmărmurit. — Și ce-a fost, mă rog? Ea spuse: — Tu. Urmară zile și luni neplăcute, cînd atmosfera din casă ajunsese foarte încărcată. Sufla un vînt puternic sau era lapoviță. Cel mai mult suferea mama, care se afla dezarmată intre cei doi luptători. Toată viața răbdase pretențiile tatălui ei, ale fraț ilor, ale soțului. Acum asista nedumerită, cu spaimă, dar și cu un sentiment de răzbunare, la această revoltă prin procură. Înverșunarea magistratului se tocea, lovindu-se de zidul ironiei nepăsătoare a acestei fete – fata lui; ea îl asculta sfredelindu-l cu privirea ei rece, precisă, care te punea în încurcătură. Tatălui i se topeau cuvintele în gîtlej: simțea că sînt fără folos; mai rău decît atît, ochii aceia ațintiți în ochii lui îi spuneau: „Nici tu nu crezi în ele”. Se mînia. Dar nici ăsta nu era un mijloc să dobîndească mai multă siguranță. Ea nu se înfuria niciodată. Mai curînd ar fi convins procurorul patru sau cinci capete de avocați dintre cei cu vorba mieroasă decît căpățîna asta tare de fată, cu părul tăiat scurt și lipit de craniu ca un coif. Se dezlănțuise o adevărată tragedie în ziua cînd fata se întorsese acasă cu părul retezat, cu nasul obraznic, cu bătăi de inimă, eliberată: Dalila se tunsese, ca 889

să rupă lanțurile lui Samson 189! Pe bătrînul burghez era să-l lovească damblaua. Acest Don Diègue 190 se socotea necinstit la vederea picioarelor subțiri, în sfîrșit libere, scăpate din închisoare pînă la rotunjimea genunchilor, pe care, cu multă osteneală, rochia mare cît o batistă îi atingea cu tivul, fără să-i acopere. O tempora! O mores!191 Dar dacă tatăl nu ostenea tot tunînd într-una, fata obosi repede auzind tunetele: Cînd a tunat o dată și mai tună încă, Ploaia se apropie arătîndu-și cornul. Așa spunea înțelepciunea popoarelor. Ruche din Orléans își scoase amîndouă coarnele. Hotărî liniștită că „gîlceava nu face să crească nici grînele, nici avutul”, că-și pierdeau timpul cu sfada și, ceea ce o durea mai mult, tinerețea ei, că nimeni n-avea puterea să-i lege pe cei vii de cei morți și că voia să se bucure de dreptul de a-și trăi liber viața, adică de a-și urma studiile la Paris. Nimic n-o înduplecă: nici rugămințile, nici amenințările, nici un argument. Tatăl se împotrivi. Fata plecă. Într-o seară nu mai găsiră pasărea în cuib. Le scrisese din Cartierul Latin 192. Se înduplecară, de teama scandalului. Fata puse condiții. Procurorul

189 Aluzie ta legenda biblică după care Dalila a poruncit să i se taie părul judecătorului evreu Samson, în timp ce acesta dormea, lipsindu-l astfel de orice putere. în chipul acesta filistenii îl putură prinde și pune in lanțuri. 190 Tipul bătrînului tradiționalist, personaj din tragedia lui Corneille Le cid. 191 În limba latină în original: O, timpuri! O, obiceiuri! 192 Cartier universitar din Paris.

890

puse și el altele. Parlamentară prin scrisori rigide și înghețate. Tatăl și fiica se iubeau cu ură. Tatăl acordă fetei o sumă care nu iar fi permis decît să moară de foame; ca refuză din mîndrie: fu nevoie de rugămințile mamei spre a se ajunge la un modus vivendi193; mama îi arătă „viespoiului” că e primejdios să provoci o „viespe” să-și găsească singură mijloace de trai la Paris. El se sperie: încăpățînarea lui mînioasă îl făcuse să uite de ce erau în stare sa facă din încăpățînare cei de un sînge cu el. Se grăbi să semneze tratatul. Încuviință o pensie lunară modestă, contra angajamentului de a munci serios, lucru ce se va dovedi la examene. Angajamentul fusese ținut: Henriette Ruche, care se credea lipsită de prejudecăți (și socotea drept prejudecată morala veche), avea în locul lor o virtute și un viciu care le ținea locul: mîndria ei de femeie, mîndria concentrată, chintesența mîndriei. Între ea și tatăl el, intre ea și lumea mică din provincie, care o clevetea și o spiona, exista o provocare la luptă. Duse lupta. Nu era nimic de spus cu privire la purtarea ei. Cel puțin așa se arătau lucrurile. Henriette era prevăzătoare. Cit despre ceea ce se petrecea cu adevărat, asta o privea; nu era silită să dea socoteală nimănui. Ceea ce vedea oricine era că reușise regulat la examene, precum și faptul, întărit de mărturia profesorilor, că inteligența ei deosebită ajungea și o întrecea pe cea a celor mai buni colegi ai ei, prinși de alte preocupări. Totuși inteligența nu era nici pe departe singurul ei scop în viață. Henriette rămînea o enigmă pentru cei care se apropiau de ea. Poate că și pentru ea însăși. Locuia în apropiere de spitalul Val-de-Grâce, pe una din porțiunile cele mai strîmte ale străzii St. – Jacques – acea veche coardă de vioară întinsă deasupra călușului ce-l forma dealul 193 În limba latină în original: înțelegere.

891

Sainte-Geneviève. Casa veche se îndoia ca sub apăsarea arcușului, vibrînd din pricina autobuselor grele ce treceau. La parter se auzeau cum zăngăne fiarele unei marchitănii și cum se ciocnesc sticlele dintr-un depozit de vin. Ușa îngustă ce dădea în stradă și scara de piatră tocită, lipsită de lumina zilei, duceau spre un mezzanin, strivit de primul etaj, ieșit înainte. Odaia fără antreu, care forma toată locuința, dădea de-a dreptul pe scară; era legată de magazinul de la parter printr-o scară interioară primitivă, prin podea. Lumina slabă a zilei mai era întunecată de perdelele grele trimise din provincie. Dar încăperea întortocheată, mai mult lungă decît lată, copiată după pîntecul de femeie însărcinată pe care-l desena strada de-a lungul fațadei, avea trei ferestre, dintre care una rotundă, în colțul ieșit în afară, La care ajungeai urcînd două trepte, corespundea nodului din coarda de vioară. Era singurul colț al încăperii care primea destulă lumină. Poate că, pe vremuri, se aflase acolo o firidă, pe care o perdea, prinsă de o vergea de fier, o despărțea de restul odăii. Acolo își făcuse Ruche cuibul. Acolo așezase ea, la locul potrivit, singurul ei obiect de lux, un vechi covor persan ce stătuse în odaia ei din Orléans și pe care familia ei îl poseda, desigur, de cînd cu prădarea vreunei biserici în timpul revoluției. Acolo își petrecea o bună parte din zi, atunci cînd nu bătea străzile Parisului; se așeza cu picioarele încrucișate, fumînd o țigară după alta, dusă de visuri, cu sprîncenele încruntate și izbucnind în rîs cînd o fulgera vreun gînd (prietenii ei nu știau nimic din toate astea; rîsul acesta ascuțit și gîndurile Henriettei le păstra numai pentru ea); sau, cînd era tare ostenită de umblet, stătea întinsă, nu în toată lungimea (firida era cam scurtă pentru trupul ei lung de ogar), ci ghemuită, cu genunchii strînși sub bărbie și ținîndu-și în mîini tălpile bătătorite de mers. Tot aici și 892

lucra, ghemuită pe podea, cu hîrțoagele împrăștiate în jurul ei, cu stiloul în mină, folosindu-se de ultima picătură de lumină ce cădea prin ferestruică, și care lumina ochii ei puternici ca oțelul, în timp ce fundul odăii se și cufunda în noapte. Diferite paravane așezate în cele patru colțuri ascundeau „intimitățile” – cele de toaletă, cele gospodărești și altele. Ea le spunea cele patru puncte cardinale. Mobila era puțină și desperecheată. Cîteva divane sărăcăcioase. O masă lungă plină de hîrtii, pe care te puteai așeza la nevoie. Două sau trei scaune. O ladă de lemne. (Foc nu se făcea prea des. Căminul vechi din odaie era loc de trecere pentru curenții de aer.) Pereții posomoriți erau acoperiți cu stofe de culori vii, împreunate în chip ciudat de ochii pricepuți ai Henriettei; era lacomă de culori; dar, asemenea țărăncilor din Ungaria, care-și încuie broderiile cele mai strălucitoare în sertare, ai fi zis că Ruche gusta cu mai multă plăcere soarele culorilor and era închis în penumbra odăii. Ici-colo, atîrnate la întîmplare, reproduceri după Gauguin 194, Matisse 195, Utrillo 196, evocau, pentru cine le mai auzise, timbrele claviaturii lor de lumină. Un cap de ghips, o călugăriță desprinsa din vechile povestiri, cu ochii mici, cu nasul ghiduș, avînd oarecare asemănare cu gazda și a cărei mască fusese luată, în timpul războiului, de pe o fațadă a catedralei din Reims, îi primea pe oaspeți la intrare. Zîmbetul ei de Giocondă galică îi prevenea. Pentru a-i face să se simtă cu desăvîrșire in largul lor (sau ca să se poată apăra), mica bibliotecă

194 Paul Gauguin (1848-1903), pictor francez. 195 Henri Matisse (1869-1954), pictor, desenator, gravor si sculptor francez. 196 Maurice Utrillo (1883-1955), pictor francez.

893

portativă, așezată la vedere, dedesubtul oglinzii, pe același perete cu lucarne din firidă, arăta cu oarecare sfidare gusturile franceze ale gazdei: Villon, povestirile lui Voltaire și ale lui La Fontaine. Alegerea nu era lipsită de oarecare lăudăroșenie vicleană; dar corespundea instinctului neamului, cel adevărat, nemăsluit. Cel mai nostim era că procurorul din Orléans, care în viață și la tribunal își arunca fulgerele de carton împotriva celor ce necinsteau legile decretate de stat, n-ar fi șovăit, dac-ar fi văzut pe masa fetei lui aceste giuvaeruri ale obraznicului spirit galic, să-și scoată pălăria în fața lor. Degeaba Roma și Iudeea au umplut sacul Franței cu amintiri, sacul e al Galici și, în sac, sînt glumele: orice bun francez le recunoaște și le gustă. Pe rafturile lui Ruche se învecinau, așa cum se cuvine, Racine cu Voltaire, Descartes cu la La Fontaine: vlăstarele Franței. Și, fiindcă prînzul unei tinere proaspăt ieșite de pe băncile școlii capătă gust dacă-i adaugi un grăunte de pedanterie; îl adăugase pe Lucrețiu. Dar, deși Henriette citea latinește ceva mai bine decît colegii ei, între noi fie spus, cred că nu-l prea citea și că răsfoia mai cu plăcere Prințesa Babilonului 197. Mai mult ca orice, îi plăcea să citească în inimile băieților. Asta a fost dintotdeauna cartea preferată a fetelor. Dar nu le este tuturor hărăzit s-o citească bine. Ruche devenise o forță ia această privință. Nici unul dintre băieți nu bănuia. Dar ea îi vedea despuiați. Veneau, se așezau. Fără stinghereală, așa cum fac băieții. Nu se sinchiseau de noroiul străzii pe care-l aduceau în casă, nici de zgomotul și fumul cu care umpleau încăperea: (în urma lor, Henriette trebuia să deschidă larg toate trei ferestrele, ca să curețe odaia și să lase să intre aerul înghețat al nopții). Hotărau 197 Titlul unei povestiri de Voltaire.

894

cu privire la locul și la timpul ei, ca și cum ar fi fost datoare să li-l pună la dispoziție, fără a primi nici măcar o mulțumire. Dar stăpîna casei se răsplătea singură; și știa să le impună respect; dacă ei nu-și prea dădeau seama de asta, lucrul se datora faptului că Ruche era destul de sigură de respect, pentru a nu pune prea mult preț pe el. Era prea sigură, pesemne fiindcă ăsta e cusurul femeilor tinere. Dar era dornică să știe tot ce se petrecea în gîndurile acestor masculi tinerii, și-i lăsa să-și dea gîndurile în vileag, fără o vorbă, un gest, o clipire, care să le oprească elanul destăinuirilor. Ședea liniștită, legănîndu-se într-un jilț de grădină, cu țigara între degete, supraveghind ceștile cu cafea împărțite de Bette, căreia nu-i mai tăcea gura (ea aproviziona aceste recepții cu moca din prăvălia tatei). Henriette de-abia dacă deschidea ciocul ei ironic, cînd ei catadicseau s-o întrebe. O făcea fie pentru a îndrepta discuția pe drumul pe care-l dorea, fără ca ei să-și dea seama, fie pentru a-i ațîța sau a-i potoli cu o lovitură nepăsătoare de lăbuță sau cu cîteva cuvinte neașteptate, spuse la momentul potrivit; pe urmă, se închidea din nou în nepăsarea ei aparentă, cu un aer distrat, ca și cum nu ea ar fi fost cea care vorbise. Dar printre pleoapele ei strînse, ca ale unei călugărițe, străbătea o luminiță atentă; era ca un dine la pîndă. Pe Bette o folosea pentru a ocupa ochii, chiar și mîinile amicilor ei. Privirea ei lăsa lucrurile să se desfășoare, neîngăduind însă să fie depășite de granițele jocului, pe care le hotărîse ea în tăcere. Băieții se opreau chiar la margine. Legea locuinței lui Ruche! După ce treceau pragul casei, erau liberi și ei și ca să calce cele zece porunci, asemenea englezului care nu se mai socotea legat de ele dincolo de Canalul de Suez. Cu vorba nu se dădeau în lături de la astfel de încălcări nici în casa ei. Ieșind dintr-o lume sugrumată de Rațiune și Drept, 895

trebuie să te răzbuni! Să scuipi peste cele trei virtuți: credință, speranță, milostenie. Fiecare dintre ei socotea că-și plătise datoria, cînd se regăsea singur și-și ștergea obrazul. Bieții copii! Oamenii s-au îndoit în toate timpurile. Fiecare nouă generație a disprețuit năzbîtiile părinților. Dar era o deosebire între acest joc de-a masacrul, cu care s-au îndeletnicit, în toate timpurile, ștrengarii intelectualității, care aveau să devină mai tîrziu profesorii, procurorii, avocații, păzitorii ordinii morale și penale de mîine, și revolta spasmodică a acestor pui crescuți în timpul marii înșelăciuni, care a fost războiul Dreptului. Cu îndoiala dinainte puteai trăi; se împăca și cu viața și cu rațiunea; ba chiar se împreuna în chip plăcut cu acel „Ce bine e să trăiești!” cu careși lingea bătrînul Renan 198 buzele lui groase. Îndoiala de acum era un uragan de nisip și de foc, care ștergea totul de pe fața pămîntului. Și o asemenea tabula rasa, care nu prezenta nici un neajuns pentru un Descartes de bronz sau un Anatole France lipsit de șira spinării, era o halucinație ucigătoare pentru acești adolescenți. Nu puteau să citească, să vadă sau să audă nimic, fără să adulmece în totul otrava amestecată în hrana civilizației: religie, morală, istorie, literatură, arte, filozofie, locurile comune ale discursurilor, „idealismul” de fiecare zi. Scuipau totul cu o strîmbătură disprețuitoare de paiață, furioși împotriva tihnei stupide a generațiilor de dinaintea lor. Sub toate formele de revoltă, literare, intelectuale sau sociale, se ascundea aceeași negare a valorii spiritului, a patruzeci de veacuri de civilizație, negare a înseși vieții și a rostului ei. Și totuși, fiindcă acest tineret nu se simțea niciodată atras de sinucidere, instinctul lui de viață nu găsea decît o singură ieșire: distrugerea. Nimiceau cu o furie 198 Ernest Renan (1823-1892), scriitor și filozof idealist francez.

896

drăcească și salutau prăbușirea cu izbucniri de sălbatici: fiecare ruină făcea mai mult loc rătăcirilor lor. Dacă ar fi fost vorba să se smulgă din acest dans al scalpului, pentru a apuca drumul luptei, s-ar fi simțit foarte încurcați căutînd drumul ce-l aveau de ales. Cînd negi totul, ce rost mai are fapta? Are rost pentru că picioarele, mîinile, tot animalul, pînă și capul, nu se pot lipsi de ea. Dar ce naiba să înfăptuiești? Și în ce direcție? Întotdeauna s-a vorbit mult despre faptă la douăzeci de ani; dar de înfăptuit s-a înfăptuit mai ales prin procură, Și, în anul morții 1918, nu era ușor să-ți alegi împuterniciții. În vremurile de tihnă există totdeauna o ceată de mari favoriți ai tribunei sau ai călimării, pe care tineretul poate miza. Și, fiindcă acești cai de cursă nu prea aleargă și n-au de sărit obstacole, poți să mizezi multă vreme pe ei. Dar în timpul războiului, aproape toate mîrțoagele căzuseră în apă. Și puținele care mai rămăseseră erau pe cale să lovească în pace. Nici una nu răspundea așteptărilor. În cîteva săptămîni treaba fu încheiată. Vechea echipă era lichidată. Cei doi idoli potrivnici se goliră, unul de rumegușul, celălalt de sîngele – sîngele altora – cu care erau plini: Wilson și Clemenceau. Așa-zisul tigru se prefăcuse în cîine polițist. Cît despre nevinovatul profesor de morală americană, exprimata în paisprezece puncte, nimic nu mai rămăsese din el. Potrivit dreptei nedreptăți a popoarelor dezamăgite, spre el se îndrepta cea mai cruntă dușmănie. Capetele oamenilor se desfundaseră. Acum erau goale, cum nu se poate mai goale. Prăpastia… Orice! Dar să le umplem din nou. Cei cinci, care-și istoviseră ultimele resurse de acțiune practică manifestînd (în afară de Véron) în fața Sorbonei pentru Wilson, iar a treia zi îl lăsaseră în plata domnului, căutau zadarnic astăzi lecții și pilde vii de energie de care să se agațe 897

Alain – singurul pentru care mai aveau respect, pentru că cinstea vorbei lui avea drept chezășie mîndra dovadă de cinste pe care o dăduse în acțiune, în război, precum și stoicismul vieții lui – profesa doctrina socratică, primejdioasă pentru firile mai puțin călite, de a despărți libertatea spiritului de datoria civică a ascultării. Îi învăța pe studenți, așa cum făcuse și el, să-și dea viața, dacă e nevoie, în serviciul comandat al statului, dar judecîndu-l pe acesta. Numai că lecția lui de energie lucidă, al cărui ecou nu depășea un cerc restrîns de intelectuali, ar fi putut fi interpretată de sufletele fără vlagă, în căutare de pretexte morale pentru a scăpa de acțiune și de riscurile ei, ca un protest platonic al conștiinței ce se acomodează cu toate compromisurile. „Sa asculți refuzînd” înseamnă „să asculți” sau „să refuzi” Fapta nu îngăduie jocul de-a da și nu. Fapta e o secure care-l spintecă în două pe Ianus cel cu doua fețe. Pentru a fi înțeleasă, lecția lui Alain presupunea ccl puțin o îndelungată răbdare în încordarea voinței și o întindere nesfîrșită în timp. Dar, tocmai asta le lipsea cel mai mult acestor băieți: timpul și răbdarea. Lumea care răsărise, asemenea lui Ionas199, din pîntecele războiului, înainta cu viteză de bolid. Mai iute! Mai iute! Alain rămînea în urmă. Asemenea celor mai destoinici supraviețuitori ai timpurilor dinainte de război, era învățat să trăiască și să gîndească în planul veacurilor. Dintre cei cinci, Adolphe Chevalier era singurul a cărui fire se împăca cu ritmul acestei suflări largi și încete de țăran. Dar, din păcate, nu era făcut dintr-un aluat moral destul de trainic pentru a primi pecetea degetului puternic al lui Alain fără s-o deformeze. În această pecete, el încerca să afle – ca vrednic sofist Proroc care, după legenda biblică, a ieșit nevătămat din pîntecele unei balene, unde stătuse trei zile. 199

898

ce era – o îndreptățire care să-i îngăduie să filozofeze în tihnă și confort. Simon Bouchard, care din punct de vedere fizic se afla, datorită energiei lui aspre, mai aproape de Alain-omul, îl iubea pe om mai mult decît ideea lui; dar cinstea lui brutală, lipsită de nuanțe, îl lăsa în curînd în părăsire pe om, ca să se repeadă la orice altă doctrină care-i dădea prilejul de a acționa. Să acționeze, cum înțelegea el, adică cu pumnul. Revoluția îl atrăgea. Dar în aceste prime șase luni hotărîtoare după armistițiu, ea nu izbuti sa prindă trup și conștiință în Occident; partidele neorganizate tropăiau pe loc, asemenea unui orb care lovește zidurile cu toiagul. Despre Rusia, blocată de trupele lui Clemenceau, încă nu se știa nimic precis: numai datorită acestor trupe și revoltei lor din luna aprilie a anului următor, începu să iasă la lumină adevărul despre încercarea. Neizbutita a oamenilor de stat, renegați ai Revoluției franceze, de a sugruma un popor uriaș ceși sfărîmase lanțurile. Dintre dezamăgirile acestui tineret în primele luni după Victorie – după înfrîngere – cea mai covîrșitoare (ei și-o spuseseră, căci era prea dureros sa și-o mărturisească) a fost întoarcerea luptătorilor, frații lor mai vîrstnici. Așteptau să învețe din experiența acestora – singura pe care n-o puneau la îndoială, căci fusese cumpărată cu sînge – lecția vieții. Numai în fața lor se simțeau mici și tăceau. Așteptau neliniștiți cuvîntul ce va ieși din gura celor mai vîrstnici. Dar aceștia nu spuseră nimic. Tăceau. Se fereau să răspundă la întrebări. Vorbeau despre viața regăsită. Se grăbeau să reintre în rețeaua alcătuită din lanțul obișnuințelor de fiecare zi, de care adolescenții aceștia ardeau să scape. Cel mai groaznic a fost cînd, după cîteva zile sau cîteva săptămîni, unii dintre cei întorși se împăcară din nou cu tonul convențiilor impuse de opinia mincinoasă și lașă din spatele frontului, ba 899

chiar, pentru a se simți mai în pas cu ea, începură și ei să mintă. De-abia dacă între cutare și cutare tovarăș de front se schimba cîte o privire care trăda o tainică francmasonerie a gîndirii. Dar rămîneau muți față de acești frați tineri care, din căminul unde rămăseseră, pin de au, implorau cuvîntul tainic. (Dar mai aveau oare vreun cuvînt de spus? Limba lor se dezobișnuise să mai vorbească. Ce rost ar fi avut? Asta a fost marea trădare. Ai fi zis că se răzbună împotriva trădării părinților și fraților din spatele frontului, care-i trimiseseră și-i chinuiseră de dragul unei minciuni.) Cei cinci – cei șapte (căci asemenea sistemului nostru solar cuprindeau în orbita lor două planete-femei) – trăiră destule experiențe de pe urma cărora le rămăsese în gură un gust amar. Într-o seară îl aduseră la Ruche pe un cunoscut mai în vîrstă, care fusese prietenul unui frate al lui Bouchard, ucis la Eparges; era o glorie a școlii din care ieșise, încoronat de acea așteptare răsunătoare (și atît de dezamăgitoare) pe care succesele universitare o stîrnesc în cercul profesorilor; războiul îl înhățase, păstrîndu-l din prima zi și pînă-n ultima, în afară de trei stagii de odihnă forțată și de întremare în urma unor răni, stagii petrecute în spital. Hector Lassus cîștigase toate galioanele eroului, ale eroului despre care te aștepți să fie un sfătuitor hotărît și sigur ai celor mai mici decît el. Bouchard le arătase celorlalți scrisori trimise de Lassus fratelui său, sau de către fratele său lui Lassus, în primii doi ani de război, cînd cei doi prieteni își trîmbițau voința de a mătura totul, la întoarcerea de pe front. Pe urmă, unul amuțise: mortul; iar supraviețuitorul nu mai vorbea nici el. La înfățișare nu se prea schimbase; aerul bărbătesc, chipul împlinit, pielea cărămizie ca un vas de pămînt, o înfățișare în aparență mai robustă decît înainte (omul nu-și dădea în vileag 900

mizeriile, nu arăta spărturile organismului zdruncinat de neliniștitoare cutremure); era simplu și prietenos; știa să ridă și, purtările lui, puțin repezite în primele zile, din lipsă de obișnuință cu lumea celor vii, regăsiră curînd măsura, fără totuși a atinge acele exagerări brutale de om al pădurilor, masca cinică pe care tinerii lui amici credeau de cuviință că trebuie s-o îmbrace uneori; se uita la ei cu o ironie duioasă cum își joacă rolul. O bunătate ostenită zîmbea în ochii lui, care, deși nu pierdeau nimic din spectacol, moțăiau totuși, visau, cîștigînd orele de somn furat, zilele, nopțile de viață pură, brută, fără gînduri, fără țel, goală de trecut, goală de viitor, plină pînă-n margini de clipa prezentă, fluviu fără maluri, de care prezența neîntreruptă a morții îl lipsise ani de zile. Îl lipsise și de umbra sălciilor de pe malul rîului, de prospețimea apei, de trăirea uriașă care se scurgea, niciodată aceeași, mereu aceeași, de pacea lumilor ce trec, trec, trec și se reîntorc veșnic. Nu-și dădea seama de asta nici unul dintre băieții care se agitau și făceau pe grozavii; ei nu fuseseră niciodată lipsiți, erau prea obișnuiți să se bălăcească în apă, ca să-i mai simtă bucuria. Ce rost avea să-i faci să înțeleagă? Prea obositor! Într-o bună zi vor înțelege ei. Să-și facă ucenicia! Și eu mi-am făcut-o pe a mea… Perechilor acelora de ochi care-i puneau pistolul în tîmplă, întrebîndu-l cu o stăruință mînioasă ce va face, ce avea de gînd să facă, le răspundea cu șiretenie și osteneală în glas: — Să mă retrag. Ei tresăreau. — Unde? — Oriunde. În colțul meu, în odaia mea, pe ogorul meu, — Și ce-ai să faci acolo? — O să trăiesc. 901

— Cum? Fără să acționezi? Fără măcar să scrii? — Nu am nici o ambiție. — Asta înseamnă să trăiești? — Tocmai! Asta înseamnă să trăiești… — Lămurește-ne! — Nu se poate lămuri. — Asta-i tot ce ne aduci de acolo? — Pentru mine-i destul. Dacă voi aveți nevoie de mai mult, trebuie să vă duceți să căutați singuri. Eu mi-am plătit partea. Cînd plecă, cci șapte se priviră nedumeriți, roșii, furioși, îngroziți. Bouchard spunea, dîndu-și ochii peste cap: — Ticăloșii! Războiul ne-a castrat taurii. Cît despre acei foarte puțini, care în timpul războiului se ridicaseră cu dîrzenie împotriva lui și-și fîlfîiseră deasupra vălmășagului steagul părerii or, pe aceștia stăpînii războiului știuseră să-i țintească în chip drăcesc cu epitetul defetiști. Chiar și cei mai liberi dintre tinerii care știau cît e de smintită această ocară, tot se temeau să nu pară a o merita și păstrau, poate, un dispreț tăinuit pentru cei care nu se temuseră de ea. Ar fi trebuit ca cei ce primiseră ocara să aibă îndrăzneala de a se împodobi în chip glorios cu ea, într-un gest de sfidare și de luptă, cum o făcuseră calicii200 din Olanda și cum o făceau, în ceasul acesta, bolșevicii din Rusia. Dar slăbiciunea lor consta tocmai în faptul că erau prea înțelepți și că se împotriveau violențelor de gîndire, exceselor. Numai că excesul era temperatura normală a tuturor acestor tineri de după război. Și pentru tot Occidentul, otrăvit de spiritul războiului, pe care nu-l atinsese încă lumina Hristosului 200 Les gueux - numire dată populației din Țările de Jos, care în sec. al XVI-lea lupta pentru independență, împotriva asupririi spaniole.

902

din India201, nonviolență însemna nonsens. Pentru acești tineri, a fi bărbat însemna „a viola”, a fi „violent”. Și lăudăroșii aceștia, care se mîndreau că „nu sînt boi!”, tăurașii aceștia încurcați de noua lor bărbăție căutau prin pășunile pîrjolite ale lumii, unde iarba grasă începea din nou să crească, juncile cu care să se împerecheze. Și, pe legea mea! nu era lipsă de junci în două picioare. Și ce-i cu asta! prea erau multe pe piață; prea multe însemna prea puține. Ei ar fi vrut să înșface coama ideilor-forță, ideilor născătoare, care să reînnoiască Franța și Europa. Unde erau? În zadar bîjbîia mina lor în noapte; apoi, dezgustată, desfăcea degetele și lăsa totul să cadă. Prăpădeau ceasuri întregi rătăcind prin haosul ideilor politice și metafizice: căci amestecau totul, și, în lipsă de noțiuni precise în vreun domeniu, cădeau mereu în generalități – atît de generale, încît nu se putea să nu se înfunde pînă la gît în mii. Orice subiect ar fi încercat să trateze, nu știau niciodată cum să-l apuce, de unde să Înceapă; nu erau în stare să ducă nimic pînă la capăt: fiecare știa ceva mai mult decît ceilalți (ceva mai puțin decît nimic) asupra unui crîmpei care le dădea celorlalți măsura neștiinței lor totale. Se înecau. O luau razna. Nu ieșea/u din băltoacă decît printr-o ironie sîngeroasă la adresa tuturor lucrurilor și a lor înșile, prin

201 Gandhi Mohandas Karamceand (1869-1948), filozof și militant de seamă al mișcării indiene de eliberare națională, lider al partidului Congresul național indian. Doctrina lui Gandhi - gandhismul - a fost ideologia oficială a Congresului național indian; era exprimată într-o formă etică religioasă și excludea violența ca mijloc de luptă politică. Gandhi a lansat programul „rezistenței pasive” (satyagraba), a nonviolenței. Spre sfîrșitul vieții, a admis totuși și metodele violente de luptă.

903

negație și violență. Dintre toți, Marc era cel care discuta cu cea mai mare seriozitate și mărturisea cel mai cinstit că nu știe. Se necăjea la gîndul acesta, lucru pentru care Bette îl stima puțin, iac Ruche mai mult, dac în taina; îl observa. Bouchard ridica disprețuitor din umeri. Mai întîi să acționăm! Pe urmă o să știm! Chevalier strîngea buzele, tăcea, prea conștient pentru a nu-și cunoaște neștiința, prea mîndru pentru a o recunoaște. Véron trăgea cu tunul în gol. Sainte-Luce zîmbea. Își bătea joc de Marc și de ceilalți. Totuși, își făcuse alegerea între ei. După ce bîjbîiseră în necunoscut – lumea, acțiunea, viitorul – acești tineri burghezi intelectuali se întorceau ca muștele la miere, la literatura lor. Aceasta era raza lor de lumină. Se bălăceau în zahăr și deșeuri. Fiecare avea partea lui din ospăț, ale cărui calități le trîmbița, după ce se îmbuiba bine. Véron era suprarealist. Chevalier adept al lui Valéry, Sainte-Luce îi descoperea pe Proust, Cocteau și Giraudoux, Bouchard pe Zola și pe Gorki, Marc pe Tolstoi și pe Ibsen. Rămăsese înapoi, dar cei care-și băteau joc de cl s-ar fi simțit încurcați dac-ar fi trebuit să-i critice alegerea: căci, în afara sunetului, nu cunoșteau nimic din aceste nume. În timpul acela nu le era greu tinerilor navigatori să facă descoperiri: pentru ei totul era America. Liniștită, Ruche îi descoperea pe Stendhal și și-l păstra. „Viespea” nu prea împrumuta cu plăcere din mierea ei. Bette nu descoperea nimic, dar primea totul din gura celorlalți: zahărul și mirodeniile. Cîteodată i se apleca; dar se arăta vitează cînd era vorba de min care. Venea apoi o clipă cînd cei șapte își simțeau gura coclită. Tăceau, îmbuibați, rumegînd cu mintea îngrețoșată, privindu-se cu ochii grei și goi de gînduri. Ar fi zăcut totuși mai departe toată noaptea în odaia fetei, pe care o otrăviseră ore întregi cu țigările, 904

răsuflarea și neantul din ei. Ar fi rămas acolo de istoviți ce erau. Și apoi asta le-ar fi cerut cea mai mică sforțare. Doar se aflau acolo, înșurubați în scaun, așteptînd la nesfîrșit ceva ce nu venea, și le era groază că vor trebui să plece fără acel ceva. Asta era clipa pe care o alegea Ruche pentru a le aminti că în casa ei ea era stăpînă. Ridica bărbia și spunea cu hotărîre: — Ajunge! Am și eu drept la viață. Mi-ați mîncat tot aerul. Deschid ferestrele și ușa. Hai, dihăniilor, la culcare… Și cu un gest hotărît al mîinii ei lungi și slabe de quattrocentista îi împingea spre scară. Ei se trezeau în frigul nopții, în ceață și în noroi. Și descopereau din nou ceea ce îi deosebea pe unul de altul. Se făcea un fel de clasificare între ei: cei care n-aveau decît să se întoarcă acasă, pentru a se întinde în confortul lor tihnit, și cei care trebuiau să se gîndească la pîinea lor de a doua zi. Véron și Chevalier plecau cu Bette; sau, dacă trecea un taxi, Véron îl oprea, îl lăsa pe Chevalier pe caldarîm și o lua pe Bette ca s-o ducă acasă (așa zicea el!). Ceilalți trei o porneau împreună timp de cîteva minute încă. Se lăsa tăcerea. Dezmierdător, Sainte-Luce îl lua pe Marc de braț. Lui Marc nu-i făcea nici o plăcere; își lăsa brațul să atîrne rece și țeapăn. Sainte-Luce nu se putea împotrivi nevoii de a mai turna cîteva din balivernele lui, care aveau mai multă savoare decît s-ar fi părut; trebuia să-și golească tolba de restul de săgeți împotriva convorbirilor din timpul serii și împotriva vorbitorilor. Dar ceilalți doi stăteau țîfnoși și lăsau aceste artificii să cadă în apă. Luce simțea că-i dau pașaportul, dar nu le purta pică pentru asta. Prea era deprins cu ei toți, ca să nu găsească o plăcere în plus în voința lor înverșunată de a scăpa de el. Pe urmă, pe neprevăzute, îî lăsa, după ce dădea, cu o mînă ușoară, ci te un bobîrnac fiecăruia din cei doi; mai înainte ca ei să 905

aibă măcar timp să-și sufle nasul, Puck se pierdea în noapte. Furios, Bouchard se întorcea cu tot trupul lui greoi și slobozea o împușcătură, un cuvînt sîngeros, împotriva lui Casimir, care pierise în ceață. După ce Bouchard se potolea bodogănind, cei doi care mai rămăseseră ajungeau, în sfîrșit, la lucrul acela ascuns, la obiectul prim al preocupări or lor arzătoare: cum să fii liber, cum să devii liber, cînd nu știi cum să-ți fad rost de mîncare? Rar se întîmpla ca Bouchard să aibă mîncarea asigurată pe a doua zi; niciodată pentru zilele următoare. Pe Marc îl hrănea maică-sa și el știa că pentru Annette întreținerea lor, a amîndurora, devenise o problemă; roșea la gîndul că, în ciuda hotărîrilor ce le luase, trăia mai departe pe socoteala ei; ceea ce cîștiga el nu ajungea ca să-și plătească zilnic nici măcar jumătate din masă. Trebuia sa ceară mereu îmbucătura de la femeia asta, care se istovea. „Ajunge! Orice-ar fi, vreau să mă arunc în apă și să înot singur”. Doamne! Ce paradă prostească li se păreau în clipa asta toate celelalte griji intelectuale, discuțiile de adineauri despre artă, literatură, politică, lumea de după moarte, tot zăngănitul ăsta de spade găunoase cu care se luptaseră. Înaintea frumosului, a ideii, înaintea păcii și a războiului, înaintea viitorului omenirii, e gura. Se cască de foame. Fă-o să tacă! Hrănește-o! * Annette nu mai putea face față dublei ei îndatoriri; vitejia n-o mai ajuta! În sfera ei, mijloacele de trai deveneau din ce în ce mai rare. O întreagă pătură mijlocie de muncitori intelectuali, dintre cei de modă veche, cei mai buni, cei mai cinstiți și mai dezinteresați, ce făceau parte din burghezia liberală, se stingea încetul cu încetul, ruinată și decimată de război, de falimentul mascat prin distrugerea economiilor ei muncite, prin lefurile ei 906

de foamete și prin neputința de a se împăca cu noile condiții, care cereau un nou gen de oameni, o rasă de pradă. Se stingea în tăcere, fără vreun strigăt de revoltă, în chip stoic, așa cum făcuseră surorile ei din Germania și Austria, lovite mai devreme. Nu era prima oară cînd istoria înscria o astfel de prăbușire a uneia din cele mai nobile aripi din vechea clădire a omenirii, prăbușire fatală după războaie mari și crize sociale. Dar istoria nare obiceiul să zăbovească. Ea e făcută de cei vii, care calcă peste morți după ce i-a despuiat. Cu atît mai rău pentru cei care cad. Îi vor acoperi iarba și tăcerea! Annette nu era în primejdie să cadă. Avea picioarele și brațele voinice. Nici o treabă n-o înspăimînta. Era puternică și mlădioasă. Știa să se adapteze. Dar, în afară de condițiile apăsătoare ce împovărau pătura socială din care făcea ea parte, Annette se afla și în fața unor greutăți speciale, care o atingeau personal. Chiar și în mediul acesta, în mijlocul acestei burghezii intelectuale, care lucra din greu, Annette se lovea peste tot de rea-voință. Oamenii erau informați de ideile ei din timpul războiului și nu i le iertau. Fără să cunoască amănuntele aventurii ei, știau că se cufundase în „defetismul internațional” (aceste două cuvinte împerecheate reprezentau un păcat de neiertat); Annette ieșise cu nerușinare din conspirația patriei și a războiului. N-avea să se mai întoarcă! Închisese chiar ea porțile în urma ei. Fără ca acești oameni să se fi înțeles, Annette se lovea peste tot de uși închise și de fețe împietrite. Nu se găsea loc pentru ea în nici o școală de stat sau particulară. Nici lecții nu mai găsi în casele burgheze, unde se ducea mai înainte. Scrisorile ei rămîneau fără răspuns. Unul dintre foștii ei profesori de la Sorbona, care-i arătase înainte oarecare bunăvoință, îl trimise 907

drept răspuns o carte de vizită cu cuvintele: p.p.c. 202 Era boicotată. Cumplite sînt capetele astea încăpățînate de burghezi universitari de spiță veche, plini de virtuți mari și de un spirit de abnegație ce-i înrudește cu modelele lor (prea studiate): cu stoicii Romei și cu moraliștii vechii Franțe! Dar cultivă intoleranța neîndurătoare a spiritului, rînd pe rînd în slujba lui dumnezeu, a regelui, a legii sau a patriei; iar nările lor adulmecă încă mirosul, dacă nu de carne fripta, cel puțin de suflet de eretic ars pe rug – sufletul celor care nu primesc crezul. Dar nu trebuie învinuiți că nu cred decît cu buzele și că se leapădă de povară. Nu-i confundăm cu acei panglicari ai peniței care au făcut pe Tirteii 203 acasă la ei. Au stat cu dosul la sobă, apărat de șrapnelele în fața cărora ar fi luat-o la sănătoasa și de tălpile noroioase ale soldaților din tranșee, care ardeau de dorința de a-și lăsa pecetea pe el. Burghezii aceștia înverșunați își dădeau sîngele. Din toate familiile acestea nu era una care să nu-și fi plătit partea. Annette o știa. Nu le reproșa asprimea! Această neomenie a durerii e omenească, prea omenească! mai ales cînd durerea nu e sigură că nu s-a înșelat, că n-a fost jertfită pe un altar îndoielnic de niște pontifi vicleni. Și fiindcă a recunoaște lucrul acesta ar fi cea mai cumplita deznădejde, oamenii strîng din dinți și sînt gata mai curînd să moară decît să-și recunoască greșeala. Vai de acela care face o spărtură în acest crez împotrivindu-se avîntului obștesc, refuzînd să se supună, izolîndu-se de turmă! Annette începuse iar goana după posturi de o zi sau de o săptămînă, goană pe care fusese silită s-o cunoască cu vreo Pour prendre congé, formulă de rămas bun. 203 Tirteu – poet liric grec (sec. VII î.e.n.); prin cîntecele lui îi însuflețea pe spartani în lupta contra atenienilor. 202

908

douăzeci de ani în urmă, cînd Marc mai era încă în leagăn. Firesc ar fi fost să-i vină mai greu să se obișnuiască din nou, acum, cînd trecuse de patruzeci de ani. Dar se întîmplă tocmai pe dos. Se simțea sprintenă ca la douăzeci și cinci de ani. O cuprinse o euforie ciudată, pe care n-o explica numai destinderea morala produsă de sfîrșitul războiului și care trebuia să-și aibă rădăcina într-o stare de echilibru fiziologic, așa cum se întîmplă uneori în această etapă a vieții, asemănătoare cu un platou înalt așezat între două povîrnișuri aspre. Te bucuri de urcuș, de zidul pe care l-ai urcat, de prăpăstiile în care era să te prăvălești, de oboseala sănătoasă a mușchilor care au lucrat bine, de aerul tare al înălțimilor pe care-l sorbi cu pieptul umflat. Te vei gîndi mai tîrziu la ceea ce va urma! „Nu sînt grăbită. Tot ce am dobîndit e al meu. E a mea sorbitura asta de aer. Să respir adînc! Coșmarul care apasă asupra Europei și a mea, povara suferințelor, s-a împrăștiat pentru cîtva timp – un timp care va trece foarte iute – dar și eu voi trece, totul trece, și trebuie să știu să mă bucur de timpul ăsta. Știu asta.” Annette a ajuns în clipa cînd cunoști, în sfîrșit, prețul ceasului prezent. E bine să muști din acest ceas, cînd ai dinți zdraveni. Și ce-i dacă printre ierburi sînt și țepi? Sînt totuși grase și pline de sevă; însuși faptul că sînt amare le dă mai mult gust. Annette își paște pajiștea. Știe că, de va găsi plăceri sau dureri, tot nu-i va rămîne mult de adulmecat și de smuls cu limba. Așa încît n-are de gînd, asemenea fiului ei (asta-i soarta tinerilor, a cunoscut-o și ea), să se frămînte pentru ziua de mîine, sfîrșitul timpurilor. În adîncul gîndului său, Marc o mustra pentru asta; uneori ochii lui i-o spuneau cu amărăciune. Găsea că Annette se poarta la fel ca toți ceilalți oameni din aceste timpuri, la fel ca egoiștii, miopii, nepăsătorii, cei care spun: „După mine potopul!” La fel 909

ca toți cei pe care el îi blestema. Dar pe ea totuși n-o blestema; căci ea devenise, după atîtea încercări prin care trecuseră împreună, o bucată din el însuși; și duda! se risipea în fața luminii enigmatice a ochilor ei albaștri, care rîdeau de fiul cu fața întunecată. Marc accepta și ceea ce nu înțelegea la ea – chiar dacă la alții n-ar fi acceptat. Nedreptate? Părtinire? De ce nu? E bine să fii nedrept în folosul celui pe care-l iubești! Asta e dreptate. Asta nu se judecă. Dar de ce rîdeau ochii aceștia chiar și de chinurile ale căror umbre treceau peste chipul fiului iubit – chiar și de nenorocirile timpului, chiar și de greutățile vieții ei? Doar ziua de astăzi nu-i dădea prea multe motive de rîs! Cînd i se întîmpla să se gîndească! a asta, era și ea ispitită – chiar și ea – să-și facă mustrări. Avea totuși o pricină tainică, îngrozitoare, dintre cele pe care nu ți le mărturisești, căci par o jignire față de tine și de inima ta, o jignire adusă de o putere neîndurătoare, izvorîtă nu se știe de unde, din adîncuri întunecate. Alături de dragostea față de ființele cele mai dragi, alături de afluxul patimilor, alături de întreaga reînnoire a vieții adunate în această vară tîrzie, simțea cum o cuprinde o stranie nepăsare. Nepăsarea celor care s-au folosit, de atîtea ori, în pasiune, în suferință și bucurie, de lanțurile iluziei, nepăsare la gîndul că lanțurile acestea se desfac și că, dacă mai păstrezi încă întipărite în carne urmele lor adînci, e pentru că asta-ți face plăcere și pentru că, pe ascuns, strîngi chiar tu chingile: și iluzia se păstrează, pentru că o iubești, ține pentru că tu vrei, pentru că vrei să țină. Dar dacă n-ai vrea să țină? Dar dacă n-ai vrea? Știm asta, știm! mai bine să nu ne gîndim. Degeaba te împiedici să te gîndești. Știi! Sînt ochii limpezi și rîzători ai Libertății. Astea nu sînt taine pe care le poți împărtăși unor tineri; atîta 910

timp cît vrei să acționezi, e mai bine chiar și pentru tine să nu adîncești. Dar injectarea acestui ser în sîngele unei firi sănătoase și echilibrate nu dăunează cu nimic echilibrului ei, ci, dimpotrivă, îi adaugă elemente mai bogate. Și acțiunea nu e cu nimic păgubită; devine mai hotărîtă, cu mai multă voioșie făcută, fiind mai lipsită de teamă și de nădejde. Lucrul acesta nu poate fi explicat decît de o călăuză foarte înțeleaptă; și numai începînd cu acest stagiu te poți bucura din plin de viață și faptă, fiindcă în înfrigurarea lor se amestecă de acum înainte o lumina emoționantă, revelație care spune („păstrează taina!”) că „totul e un joc.” Era înclinarea generala a vremii aceleia, un fenomen de după război. Faptele fuseseră atît de groaznice, patimile ce se dezlănțuiseră atît de puternice, încît era nevoie, pentru a putea merge mai departe, de o destindere a tensiunii încordate a spiritului: te jucai cu viața; te jucai cu dragostea, cu ambiția, cu ura. Te jucai din instinct, fără să ți-o mărturisești deschis. Cumplită primejdie a unei epoci care a pierdut pentru cîtva timp simțul valorilor vieții și pentru care cele mai grave valori au devenit jucării! Puțini erau cei care nu se simțeau pătrunși, în măsură mai mică sau mai mare, de spiritul jocului. Annette, făcută pentru a simți orice boare, se molipsise și ea, dar aducea în joc stilul ei propriu. „Inima vrăjită!” – doar pentru asta era făcută. Dar în acest joc al vieții, Annette încetase de a se interesa numai de cărțile ei; se descurca mai bine cu cărțile vecinilor – nu pentru că ar fi vrut să cîștige împotriva lor, dar voia să le joace ea partida. Și chiar dacă ei o băteau la joc, găsea ea calea de a nu pierde totul: tot avea să culeagă de pe ogorul lor, după strîngerea snopilor, cîteva spice de voioșie. Prindea comicul situațiilor neplăcute pe care le trăsese la loterie și ridicolul cîștigători lor 911

care exploatau aceste situații. Latura burgundă a firii ei căpătase întîietatea. Se sfîrșise cu puritanismul, se sfîrșise cu înclinarea posomorită înspre pesimism, pe care nenorocirile vremii și necazurile ei ar fi putut să-l îndreptățească! Annette merge pe drumul ei. A scăpat de zgardă; nu mai are nevoie să țină lecții celor pe care-i întîlnește pe drum și pe care-i vede gheboșați sau strîmbi; îi rîd ochii și-și spune: „Lumea e așa cum e. Și eu sînt așa cum sînt. Să mă rabde lumea așa cum sînt! Eu o rabd foarte bine.” Chiar și acestui fiu drag, cea mai scumpă dintre iluzii (Comoara mea! Și tu ești ca și ceilalți. Lumina ochilor mei… Fără tine aș mai vedea oare?), nu-i mai cerea să fie după chipul și asemănarea ei, să gîndească ce gîndea ea, să iubească ce iubea ea. Rîdea cînd vedea cu ochii ei liberi și curioși în adîncul ființei lui lumea incandescentă si vîrtejurile de fum. Nu, acolo înăuntru nu era totul frumos, departe de asta! Vedea trecînd lighioane destul de nesuferite, unele crude și lacome, vedea ura, mînia, mîndria, desfrîul, toate viciile violenței, dar (Slavă domnului! Pe dumnezeu să-l slăvesc? Slavă pîntecului meu, care te-a făcut!) nici un viciu al josniciei. Mulți lupi mici. Ei și? Nu există pădure a tinereții fără ei. Fugiți! Am lăsat doar în pădure un vînător de lupi. Să-și învețe meseria! Îi rîdea băiatului, care răspundea rîsului cu priviri furtunoase. „Ce mamă fără inimă ai! se gîndea ea amuzată. Așa-i, bietul meu Marc? Ai în fața ta dureri si lupte! Și ea nu te plînge! Du-te, ea știe (și știi și tu) că trebuie să treci prin astea, că trebuie să treci singur și că ai să ieși lovit, măcinat, poate rănit, dar călit. Nu-mi pasă de o virtute fără riscuri, păstrată la adăpost. Riscă! Și cufundă-te de șapte ori cîte șapte în foc! Cînd ai să ieși, îmi vei mulțumi.” 912

De aceea Annette înțelese că Marc dorește să evadeze de lîngă ea și din casă. Oricît de liber l-ar fi lăsat, deși avea prevederea să nu-i pună întrebări cu privire la lucrurile de care nu pomenea el mai întîi, în susceptibilitatea lui, Marc își închipuia că e supravegheat. Se simțea stingherit în mișcări, și această jenă îl înfuria; dar în fața dorinței de a-i spune acest lucru mamei lui dădea înapoi. Ea n-avea nevoie să-l audă spunîndu-i-o: vorba lui repezită și înciudată, tăcerile lui vijelioase lăsau să se înțeleagă totul. Annette i-o luă înainte. De altfel, împrejurările materiale îngreunau viața în comun. Noile condiții de închiriere îi sileau să părăsească vechea locuință, iar criza de case nu lăsa să se întrevadă nici o posibilitate de a găsi în Paris, la un preț convenabil, o locuință potrivită. În sfîrșit, le lipseau banii; și goana după ei avea s-o silească, probabil, pe Annette să părăsească Parisul. * Era poate de mirare că Annette nu ceruse surorii ei mijloacele de a rămîne pe loc. Căci Sylvie era în măsură s-o ajute și n-ar fi refuzat. Dar nu trebuie să uitam de felul de-a fi al celor două surori și, în ciuda dragostei lor una față de alta, de ciocnirile supărătoare Intre cele două caractere puternice și opuse. Degeaba se îndrăgeau și fiecare îi recunoștea celeilalte superioritatea în domeniul ei: fiecare socotea (e de la sine înțeles) domeniul ei propriu ca mai bun; și, fără a-și da prea bine seama de asta, fiecare încerca să cîștige o victorie morală asupra celeilalte în goana vieții. Așa încît niciodată vreuna din ele nu se resemna cu ușurință să-i ceară celeilalte cîteva puncte înainte la joc. Erau amin două jucătoare – desigur, fără să țină prea mult la miză! – și voiau să cîștige fără să ceară cărți noi. Totuși, Annette fusese silită să mulțumească mîndria și 913

dragostea Sylviei, cerîndu-i cîteva mii de franci, cu cîteva luni în urmă, ca să facă față unor datorii urgente: plata taxelor școlare pentru Marc și a ratelor întîrziate la chirie. Annette avea ceva din spiritul burghezilor de altădată, care nu dormeau bine cînd îi apăsa o datorie. Dar, spre marele ei necaz, făcuse doar un schimb de datorii. Nu numai că n-avea cum să plătească într-un viitor foarte apropiat surorii ei banii ce-i datora, dar se văzu nevoită să facă noi împrumuturi. Sylviei îi părea bine. Își pusese în gînd să și-o alăture pe Annette în muncă, făcînd-o părtașă la afacerile ei. Trecuseră vreo douăzeci de ani de cînd mai încercase o dată același lucru, dînd greș. Dar, în ciuda înfrîngerii, nu se dădea bătută. Ca și Annette, Sylvie făcea parte dintre femeile care, dacăși pun în gînd un lucru pe care viața îl refuză, nu spun nimic toată viața, dar nu cedează nici un pas, socotind că va slăbi mai curînd încăpățînarea vieții decît a lor. Astăzi împrejurările îi erau prielnice. Femeia aceasta pricepută simțea cînd suflă un vînt prielnic; și știa să cîrmească iute. Știuse să se folosească de explozia de plăceri, dorințe, de delirul luxului, de dansurile și de petrecerile de după război. Casa ei de mode, care cîștigase enorm în ultimul an de război, era pe cale de a se mări cu saloane de expoziție, de ceai, dancing-uri, de recitaluri, institute de înfrumusețare și chiar fumoaruri de opiu, instalate în subsolurile tainice și luxoase. Aici se întîmpla aproape tot ce putea să se întîmple, fără a depăși granițele gustului și ale liberei voințe, căci stareța acestor locuri era fiică a Parisului, liberă și fină, și nu îngăduia pe domeniile ei vreun act de violență sau de grosolănie, în ceea ce privește restul, deviza ei era: Fă ce vrei! Cunoștea destui oameni din lumea mare pe care-i servise, ca să fie sigură că și ei o vor servi, la rîndul lor, veghind ca nimeni să nu-și vîre nasul în treburile ei. 914

De vreo jumătate de an avea lîngă ea un personaj care crezuse că a devenit de neînlocuit în îndoita sa calitate de asociat și amant. Dar nimeni nu era de neînlocuit pentru Sylvie; nu-i fusese niciodată greu să găsească înlocuitori. „Mănăstirea nu piere dacă lipsește un călugăr.” Dar, deocamdată, asociatul și amantul erau în grațiile eu îi satisfăcea și interesul și dorința de plăceri: Utile dulci...204 Era meșter în vicleșugurile modei. O scăpărare de geniu îi arătase că, pentru a conduce oamenii, trebuie să le stăpînești mirosul. Se proclamase asul parfumeriei, de o parte și de alta a Atlanticului, prin forma flacoanelor lui, ca și prin conținutul lor. Faima lui rivaliza cu cea a lui Foch 205. Și nu era departe de a crede că aducea tot atîta glorie Franței. Dar, la urma urmelor, gloria lui costase mai puțin. Îi plăcea să se laude că e Napoleon al femeilor — Adică al unei jumătăți din lume: cealaltă jumătate o lăsa acestuia. Își semna produsele „Coquille” (Guy) (pe numele adevărat Cocu206; cu toate că – după cum se spune – numele acesta aduce noroc, nu e bine să te fălești cu el: într-o bună zi Sylvie avea să-și ia asupră-și sarcina de a-i da tot înțelesul!) Deocamdată mai erau legați unul de altul prin simțuri și prin bun-simț – adică prin interes. Coquille era bărbat chipeș și, mulțumită cîtorva jertfe consimțite cu înțelepciune față de unul din cei mai de seamă șantajiști ai presei la putere, nu-i fusese greu să-și înflorească butoniera cu panglica 207 aceea care mărea cu 50% prețul fiecărui flacon.

În limba latină în original: Folositor și plăcut. 205 Ferdinand Foch (1851-1929), mareșal al Franței și generalisim al armatelor Antantei în 1918. 206 Ca substantiv comun, înseamnă „încornorat”. 207 E vorba de Legiunea de onoare. 204

915

Sylvie era o tovarășă minunată pentru el. Maturitatea proaspătă a celor patruzeci de ani prinsese strălucirea copioasă a nimfelor lui Jordaens208: sîngele i se vedea prin piele, pe frunte și la sfîrcurile sinilor – se vedea cam tare, dar ea nu făcea nimic pentru a-i potoli fierbințeala; era unul din farmecele ei. Din făptura Sylviei, din ochii ei lacomi, se desprindea o boare de voluptate; părea că se scaldă în voluptate, dezgolită în chip minunat. Cînd se privea în oglindă (atunci nu mai era nici umbră de ceață în ochii ei, privirea de sub sprîncenele smulse se plimba de sus în jos, precisă, ascuțită, scrutătoare ca privirea Micului Caporal, inspectîndu-și companiile pe front), încerca ironic să regăsească contururile Sylviei cea fără sini, pisicuța slabă de la douăzeci de ani, în umerii aceștia plini, în belșugul acestor sîni – recoltă minunată, coșuri pline, ale căror fructe Sylvie la arăta fără a le ascunde rodul trufaș. Era destul de sigură de sine pentru a sfida moda, pe care o fabrica chiar ea și care, pe atunci, trecea cu tăvălugul peste fața și spatele femeilor. Celelalte n-aveau decît so facă. Ea era pentru Venus apige! „Îți croim, draga mea, tot ce vrei…” Dar nu pe gratis! Cel mai neînsemnat articol de lenjerie făcut în atelierul ei costa cît hainele unei familii întregi. Annette o ajutase să-și împodobească creațiile cu denumiri (prețul lor se adăuga pe nota de plată) împrumutate de la frumoasele lui Primaticcio 209 și de la Fontainebleau. Ba chiar se distrase desenîndu-i din memorie cîteva din aceste figuri. Sylvie se întrecuse cu complimentele; se căznea s-o convingă pe soră-sa că

208 Iacob Jordaens (1593-1678), pictor flamand. 209 Francesco Primaticcio (1504-1570), pictor, sculptor și arhitect italian, a contribuit la înfrumusețarea palatului și parcului de la Fontainebleau.

916

locul ei era în fruntea atelierelor de desen, sau că spiritul ordonat al Annettei o destina să fie directoarea noilor magazine, pe care Sylvie plănuia să le deschidă; căci casa ei de mode se întinsese în mai multe cartiere din Paris. Dar Annette nu ținea de fel să devină satelitul Sylviei. Oricît de dulci ar fi fost miresmele acestei constelații, un astfel de bazar al modei și al plăcerilor îi mirosea prea tare. Nu o cicălea pe Sylvie cu privire la mijloacele ei de cîștig. Dar dorea să nu profite de pe urma acestei averi; și mîndria ei era destul de încercată la gîndul că fusese nevoită să primească chiar cîteva fărîmituri; nuși putea găsi astîmpăr înainte de a le fi înapoiat. Pe lîngă aceasta (lucru de care ea se ferea să vorbească), Napoleonul flacoanelor își îngăduise față de ea, într-o seară cînd rămăseseră singuri într-un coridor al magazinului, cîteva îndrăzneli mărunte, pe care nu putuse să le împingă prea departe, căci fusese silit, cu un gest, să bată în retragere; dar dacă mintea disprețuitoare a Annetei ștersese întîmplarea din amintire, carnea jignită nu ierta. La o femeie care nu se dăruiește niciodată pe jumătate, carnea e mîndră și poartă dușmănie mai aprig decît gîndirea. Era hotărîtă, prin urmare, să nu primească nimic de la sora ei. Dar Marc avea libertatea de a nu refuza. Annette socotea că ca nare dreptul să-l lipsească de un ajutor, dacă el crede de cuviință să-l primească. La vîrsta lui, trebuia să-și ia singur răspunderea. I-o spuse, ferindu-se să arunce asupra surorii ei o lumină care ar fi putut să-l înrîurească pe Marc. Dar el era prea pătrunzător pentru a nu citi gîndul ei, care-i era familiar. Înțelegea, aproba în taină această neînduplecare liniștită. Și, totuși, n-avea de gînd să facă la fel. Cel puțin deocamdată. Nu vedea de ce, dacă! se întindea mărul, trebuia să refuze prilejul de a mușca și de a 917

cunoaște o lume plină de aventuri. Își dădea seama că o mușcătură nu-l lega cu nimic. Și băiatul ăsta neîncrezător (o cunoștea la fel de bine ca maică-sa pe Sylvie cea lacomă, îi cunoștea vicleniile cu care te prindea în undiță) își impusese dinainte regula de a primi cît mai puțin de la ea; căci știa că mătușă-sa nu uita niciodată de banii dați, chiar și celor pe care-i iubea. Nu c-ar fi ținut la bani, nu! Ținea la ceea ce putea să stăpînească cu ajutorul lor. Îi plăcea să se gîndească la faptul că, datorită acestei polițe, cei pe care-i iubea, cei pe care-i voia, erau ai ei. Niciodată n-avea să le-o amintească, dar era sigură că ei își vor aminti. Parcă ar fi semnat cu ea un pact secret. Ea nu le cerea mai mult decît să-l recunoască în sinea lor. Dar și așa cerea prea mult. Băiatul acesta, care nu suferea zăbala, ar fi răbdat orice mai curînd decît asta, N-avea de gînd să se ducă la iesle. În privința asta, Annette era liniștită. Era sigură de dorul de independență al mînzului ei. Și gura ei zîmbea de pe acum șiret la vederea filmului nevăzut ce se desfășura în fața ochilor ei: Sylvie cu mînecile suflecate, pescuind cu undița, aruncînd momeala peștișorului care, curios, dar bănuitor, o adulmecă, apoi trece disprețuitor mai departe. Cîrligul tremură. Undița se întinde. Mîna care pîndește o face să sară din apă, cu o mișcare bruscă. Cîrligul e gol. Momeala s-a dus. S-a dus și peștele. Annette rîde în nasul încrețit al Sylviei: cunoaște strîmbătura ei de ciudă mînioasă împotriva oricui îi stă în cale. Marc, care de o clipă o urmărește pe Annette cu privirea, întreabă: — Mamă, de ce rîzi? Ea privește chipul lui neliniștit, umbrit, veșnic la pîndă, ca și cum lumea întreagă n-ar avea altă treabă mai grabnică decît să-l înșface, și-i spune: — Și de tine. 918

— Și? Dar cine-i celălalt? Annette nu-i spune. Nu, nu asta o neliniștește acum, cînd îl lașa singur în jungla Parisului. Căci, hotărît, ea va pleca.! se prezintă un prilej cu multe riscuri. Nu-l lasă să-i scape. După ce încercase vreo jumătate de duzină de mijloace de a-și cîștiga pîinea, după ce copiase manuscrise, desenase etichete pentru magazine, făcuse cercetări în biblioteci pentru un om de litere care confecționa biografii romanțate (ea îi aducea documente, pe care el le deforma, ca să facă oamenii să rîdă pe socoteala eroului său, un afemeiat, un nevropat, un caraghios, o paiață de circ shakespeariană — Căci așa concepea istoria noua categorie de clienți, oameni inculți, trîndavi și bîrfitori: ca pe o colecție de mahalagisme schimbate cu portăreasa), în sfîrșit, după zeci și zeci de drumuri fără un folos de la un capăt la celălalt al Parisului (făcuse bătături la tălpi de atîta alergătură), Annette obținuse vreme de cîteva săptămîni postul de secretară și casieriță la un hotel din cartierul Étoile. Dar n-a prins rădăcini aici: a fost silită să recunoască, spre marea ei rușine, că toată cultura ei nu-i era de folos pentru a descurca ghemul încîlcit al contabilității. Dar, la birou, cunoscuse o familie de romîni, care o plăcură. De la primele cuvinte pe care le schimbară cu ea, cele trei fete o îndrăgiră; îi încredințară pe dată toate tainele inimilor lor mici. Nici mama nu! le ascunsese pe ale ei, tot cerîndu-i sfaturi cu privire la magazine, rochii și farduri – împărăția Sylviei, căreia Annette i-o recomandă (o astfel de înrudire întări și mai mult influența pe care o exercita asupra lor persoana Annettei). Pînă și tatăl îi povesti aventurile lui și-i ceru sfaturi cu privire la arta de a plăcea femeilor din Paris. Era un bărbat destul de frumos, cu 919

capul rotund, oacheș la față, cu ochii de smoală în care te scufundai, cu fruntea îngustă, bărbia scurtă și gîtul puternic; apăsa teribil pe litera „r”, afectînd. Era mare latifundiar în Romînia, înfeudat unuia din clanurile burghezo-moșierimii care exploata țara. Fusese delegat de banda lui pe lîngă Comisia Reparațiilor 210. Dar oscilațiile bruște ale politicii cerură schimbarea echipei care se îmbuiba din buget; așa încît, Ferdinand Botilescu, care se îmbuibase bine, trebuia să se întoarcă la București cu ai săi. Le trăsni deodată prin gînd s-o ia și pe Annette, o dată cu lăzile pline cu cîrpe pe care le cărau din Paris. Inteligența și gustul ei sigur de pariziană, experiența ei vastă în viață, purtările ei sigure și plăcute, arta firească cu care conversa, toate acestea îi făceau să se minuneze în taină și s-o invidieze. În mai puțin de o săptămînă se încredințară că Annette era o descoperire de care nu se puteau lipsi. Într-o seară, fetele se aruncară gălăgioase de gîtul ei. Cu rîsete, lacrimi și sărutări plescăite, spunîndu-i ciripit că, nu se mai pot despărți de ea. Tatăl îi propusese Annettei să-i însoțească soția și fetele, în calitate de guvernantă, prietenă, institutoare, damă de companie. Granițele dintre aceste roluri nu erau prea deslușite. Condițiile oferite de ei, cu mărinimie, dar în termeni foarte vagi, nu erau nici ele îndeajuns de bine stabilite. Dar totul era prezentat atît de inimos, încît Annette, dornică să părăsească Parisul, primi. N-o lăsa rece nici dragostea fără margini a celor trei fete atît de iubitoare, care-i arătau în toată goliciunea sufletele lor primitive și complicate; firea lor peste măsură de deschisă era în contrast 210 Comisie înființată in urma hotărîrii Tratatului de la Versailles (1919) avînd ca scop să urmărească achitarea datoriilor de război, a despăgubirilor, de către Germania și aliații ei.

920

cu firea închisă a lui Marc și cu rezerva pe care Annette se silea so păstreze în legăturile cu băiatul ei. Așadar, Annette e hotărîtă să-l părăsească pe Marc. Cunoaște primejdiile. Sînt uriașe. Dar n-are încotro. Nu ești un om întreg dacă nu ești în stare să le înfrunți. Cine spune viață spune moarte; e o luptă de fiecare clipă. Îi pune mîna pe umeri; îl privește pe neașteptate, pînă în străfunduri. În ochii ei limpezi, Marc se vede gol; are o mișcare bruscă, instinctivă, ca și cum ar vrea să-și acopere părțile rușinoase ale gîndului său. Dar ea le-a văzut. Prea tîrziu! Marc strînge nările și se încordează enervat Annette îi spune: — Băiete, apăs greu pe umerii tăi. Ba da! Văd eu, înțeleg, nu te apăra! Mă iubești, dar ai nevoie de libertate. E dreptul tău. Acest martor veșnic te supără. O să te scap de el. Ai să-ți poți trăi singur experiențele. Cînd minezi școala vieții, n-ai nevoie de însoțitori: s-o șteargă! Trebuie să poți face boroboațe fără public. Pornește-o și fă boroboațe! Știi, așa cum știu și eu, că le vei face adeseori pe pielea ta. Numai ai grijă să fie mai des pe pielea ta decît pe a altora! Da, băiete, ne vorbim ca doi vechi tovarăși, pot să ți-o spun: am mai multă încredere în cinstea inimii tale decît în cea a minții tale. Și, la urma urmelor, e mai bine așa. Ești violent, dintr-o bucată, fără să cruți, gata să iei și să distrugi. Nu te pot scuti de nedreptăți și de greșeli. Dar (ăsta-i singurul lucru pe care te rog să nu-l uiți), cruță-i pe cei slabi, pe cd mici, sau pe cei care nu știu să se apere! Cît despre ceilalți, e treaba lor și a ta. N-au decît să înghită. Și tu la fel. Griul e făcut să fie treierat. Du-te și primește-ți partea! Cum spune proverbul: Orice moarte cu bătălia ei, Orice grăunte cu paiul lui. 921

Nici eu n-am scăpat de paiul meu. Tu ești grăuntele. E rîndul tău să treci la arie, ca dumnezeu să-și facă pîinea. Da nobis!211 Dar nu ne-o dă. Noi i-o dăm lui. Noi, amărîții, îi cernem făina. — Nu vreau să fiu mîncat – spuse Marc – fără să-mi mănînc și eu partea. Își ascundea cu un ton repezit emoția pe care i-o pricinuiau vorbele mamei lui. Annette pusese degetul pe rană. N-avea rost să se mai explice. Se înțelegeau din frînturi de cuvinte. Mai rămaseră o clipă unul lîngă altul, măsurîndu-se cu privirea; în duioșia lor pătrundea un fel de sfidare: (— Te iubesc. Dar n-am să-ți spun. — Nu-i nevoie să mi-o spui.) Ea îi luă bărbia în mînă și-i spuse rîzînd: — Mănîncă-ți partea, lup mic ce ești! Eu o am pe a mea. Și-l sărută. Mama și fiul n-aveau obiceiul să se sărute. Se fereau de astfel de manifestări. Cu atît mai multă greutate a avut acest sărut de despărțire. Gura ei îi spunea: — Mistuie-te, dacă vrei! Dar nu te mînji! Eu îmi pun pecetea. Cel puțin așa înțelese porunca adolescentul fremătător, cînd se trezi în mijlocul nopții. Și era prea cinstit cu sine însuși ca să nu știe că va trăda. Dar știa că atunci cînd va trăda, se va trăda pe el: porunca era a lui, nu venea de la ea. Și în această ultimă noapte de somn, sub același acoperiș, se simți pătruns de un respect mai pătimaș decît iubirea față de aceea care poruncise în locul lui. Își opri răsuflarea, pentru a asculta răsuflarea ce se 211

În limba latină în original: Dă-ne nouă!

922

auzea din odaia de alături. Se simțea plin de dorințe tulburi, de gînduri grele și ar fi vrut să-i împărtășească și ei frămîntarea lui; dar o socotea prea dreaptă, prea sănătoasă pentru a-l putea înțelege; și tocmai încrederea pe care i-o arăta ea îl oprea să se destăinuiască: se temea că o va dezamăgi. Annette dormea. Știa că băiatul ei o va trăda. Cine trăiește trădează și se trădează de la un cîntat al cocoșului la celălalt. Dar ajunge să fii în stare să auzi mereu cîntecul cocoșului și să spui în fiecare dimineață: „Sînt învins. Voi reîncepe.” Știa că băiatul ei nu va arunca niciodată armele. Mai mult nu cerea. Dormea. * Marc se simțea mai curînd stingherit decît ușurat în fața acestei libertăți care a fost totdeauna bunul cel mai costisitor. Pe atunci prețul ei era și mai mare. Trebuia să fii bogat ca să te bucuri de ea. Și Marc știa că n-o va dobîndi pe gratis, dar își dădea toată osteneala s-o cîștige cu propriile lui mijloace. La plecare, Annette trebui să stăruie pentru a-l face să primească o mică sumă de bani care avea să-i îngăduie să aștepte vreo trei sau patru săptămîni, pînă-și va găsi de lucru. Nu se lăsa ea înșelată de lăudăroșeniile astea de băiat tînăr; dar nu-i displăcea gîndul că va trece și el prin încercări și că viața îl va plesni peste degete; eleșteul era agitat, rățoiul ei avea să fie zguduit, dar un rățoi nu se îneacă într-un eleșteu. De altfel, nici nu se îndoia că, de cum va întoarce spatele, Sylvie o să se arate la mal, strigînd: „Pui, pui, pui!” Îl prevenise pe pui. N-au decît să se descurce împreună cum or ști! Marc pretindea că se poate lipsi de toți. Prima propunere a Sylviei fu refuzată nepăsător. Sylvie nu stărui; se bizuia și ea, la fel ca și Annette, pe lecția pe care o grabnică experiență avea s-o dea fanfaronului. Marc se arătă jignit cînd văzu nepăsarea 923

vicleană cu care mătușa lui îi primi refuzul. Gîndindu-se mai bine, adulmecă motive nelămurite de îngrijorare, un fel de urzeală împotriva libertății lui. Se apăra cu atît mai înverșunat. Dar avu mare bătaie de cap, căci dușmanul venea de unde Marc se aștepta mai puțin. De la el însuși. Marc habar n-avea ce trebuia să hotărască cu privire la viața lui. Cu toate acestea, hotărîrea trebuia luată grabnic. Viața de azi e o goană după o slujbă. Cîștigă cine se năpustește cel dintîi. Dar, ca să te năpustești, trebuie mai întîi să fii ales. Nu, mai întîi să apuci! Dacă nu, ajungi după ce s-a sfîrșit masa. „Dar dacă nu mă ispitește nici una din bucatele de pe masă?” „Atunci n-o să-ți rămînă decît ce este sub masă. Devii cîine.” „Mai bine aș fi lup, cum spunea «ea».” Dar ăsta-i un lux de care se bucură doar exploatatorii, mai-marii zilei. Pentru cei mici e bună ocna! Unde se găsește o slujbă pe măsura umerilor lui? În dugheana vînzătorului de haine nu se găsește nici o vechitură ca să se potrivească pe aceste trupuri tinere. Pentru un băiat, pentru un intelectual sărac, care și-a dat diploma universitară, universitatea oferă (oferea pînă deunăzi) un debușeu firesc. Înveți pe alții, la rîndul tău. Dar astăzi acțiunile universității au scăzut. E calică. Și-și acceptă calicia fără să crîcnească. Altădată, această acceptare se numea nobilă mîndrie. Astăzi, gurile tinere scuipă pîinea asta mucegăită. Nu lipsește mult s-o numească pîinea păcătoșilor. Totuși, acesta e prețul în schimbul căruia marii noștri savanți dezinteresați au îmbogățit omenirea cu lucrările lor. Da, dar cel puțin cu prețul acesta își apărau independența. Astăzi își apără slugărnicia. Anii de război au dovedit că universitatea e cea mai bună slugă a puterii. Să fii în același timp sărac și slugă, dezinteresat și slugarnic e prea mult pentru spiritul ironic al acestor tineri. Se complac în disprețul față de „idealism”. În 924

schimb, se laudă că vor să devină bogați și liberi și că vor deveni. Să le dăm întîlnire peste zece ani! Dintre cei șapte, doi apucaseră, nu de voie, ci de nevoie, drumul fără bucurie al universității: Bouchard, cu mînie și ciudă, rozîndu-și zăbala, nechezînd ca un armăsar năbădăios; Ruche, rece, ironică și hotărîtă, nedezvăluind nimic din gîndurile ei, din stepele ei de plictiseală. „Mergi și taci! Dacă te oprești, nu mai poți porni din nou. Dar care e ținta? Habar n-am! Există vreo țintă? Poate că tot umblînd o s-o găsesc. Dacă nu, mă voi lipsi de ea!…” Șovăielnic, Marc îi însoți o frîntură de drum, dar era hotărît să-i părăsească la prima cotitură. Deși-l lăsase în voia lui, maicăsa îi smulsese făgăduiala că, orice va hotărî mai pe urmă, nu va aștepta să piardă obișnuința învățăturii și-și va lua licența: nu pentru că licența ar fi însemnat o carte cîștigătoare în jocul lui, dar e mai cuminte să nu arunci nici o carte, cînd ai atît de puține. Fără să nădăjduiască prea multe, Annette mai vedea în acest țel dinainte hotărît o constrîngere binefăcătoare de cîteva luni, în timpul cărora mintea lui nedisciplinată ar fi învățat să facă singură primii pași. Marc își pregătea așadar examenul, fără a fi convins nu numai că-l va trece, dar și că va stărui pînă la capăt. Atenția îi era distrasă de prea mute lucruri. Cum să te în crezi într-o cetate de cunoștințe prăfuite, pînă la care nu pătrunde nici o suflare a prezentului! În jurul lui, orbis terrarum 212 al minții se mărise nespus. Dacă vrei să-l îmbrățișezi chiar și dintr-o privire grăbită, nu-i nici un moment de pierdut: căci nimic nu e sigur, totul se clatină. Trăiesc fără să știu ce-mi va aduce ziua de mîine – mîine, hăul războiului și al revoluțiilor mă poate înghiți. Și mă 212 În limba latină în original: globul pămîntesc.

925

osîndesc la schimnicia unui regim scolastic. În numele cărei credințe? N-am decît o singură credință: să văd și să pipăi. După aceea, vom crede! Dar asta n-o să se întîmple astăzi! Astăzi vreau sa văd și iar sa văd! Și să pipăi tot ce pot să înșfac. Nu e singurul din rîndurile acestui tineret pe care l-a cuprins mîncărimea asta de mic și obraznic Toma necredinciosul. E înconjurat de un vîrtej iscat de aventurierii spiritului, acești bieți aventurieri care-și plimbă prin toate climatele spațiului și timpului eul lor caraghios de o zi, cu prejudecățile lui, și care nu țintesc nimic din lumea exterioară fără să tragă cu ochiul înăuntru, spre Kasbah 213, spre Paris, și al său „Ce-o să zică lumea?” Acești iubitori de notorietate, care de la pol la ecuator își sulemenesc mutrele, ca să fie văzuți pe bulevarde! Librăriile de după război sînt o orgie de scrieri trepidante, care miros a bar, a benzină, a expres și a radio. Sînt autori care aruncă în aer gîndirea, îmbrîncesc arta, politica, metafizica și ridică poalele religiei, pe sfert beți, dar nu înșelați, gata să-și bată joc deopotrivă și de ceea ce predică și de ceea ce disprețuiesc, sînt sinceri în nevoia lor de schimbare, în lăcomia lor nesatisfăcută care mușcă din toate, dar scuipă tot la a doua îmbucătură, cu mîinile înfierbîntate, cu picioarele înfrigurate, mereu în mișcare. Lumea, tot pămîntul se perindă în trăncănelile lor despre artă, în cablograme de globe-trotteri ca într-un adevărat bazar de enciclopedie romanțată. Totul grămadă. Alegi din grămadă. Fără să te oprești, bagi mîna într-o mînecă, intri cu piciorul într-un sistem de gîndire – prea scurt! prea lung! – îl azvîrli, șterpelești ideile fără să le privești, fără să-ți amintești după o oră de culoarea ochilor celei cu care te-ai culcat. Cine-și mai dă 213 Cuvînt arab însemnînd cetate.

926

osteneala să-și cunoască sufletul, care se zbate în fundul acestui trup chinuit? Lumea se perindă în fața minții ca într-un film. Mai repede! Și formele se suprapun, topindu-se una într-alta. Degetele nu rețin nici una. Lasă totul să cadă. Toată via e ciugulită de stolurile de păsări. Anul ăsta n-o să fie vin. Dar păsările sînt bete. Stolul cîrîie. În vîrtejul acesta trebuie să faci sforțări supraomenești ca să poți urmări o idee. Bouchard se istovește, cu fruntea încordată: sîngele se adună în pleoapele umflate; băiatul se înverșunează să-și bage în cap învățătura argiloasă din cărțile de examen. Nu mai simte gerul din mansarda lui. Creierul! s-a înfierbîntat. Dar stomacul lui zdravăn urlă. Trebuie să astupi botul lupului, pînă cînd creierul absoarbe rația zilnică de argilă. Cînd nu mai poate, limba îi atîrnă. Coboară în stradă ca un nebun. Caută pe cineva să-i plătească masa. Îl caută pe Véron. Spune de-a dreptul: — Viu să te ajut să azvîrli banii furați. În numele poporului, pe care-l despăgubesc… La început Véron rîdea. Îi plătea obrăznicia cu dispreț. — Vrei un os? — Vreau carne, spune celălalt. Ciolanele tale ți le las! Véron rîde acru. Din mîndrie, încearcă să nu arate nimic. Cînd joci jocul lui Catilina 214, trebuie să dai de mîncare plebei. În ceasul ăsta încă nu se știe dacă plebea nu va avea puterea să se ridice pe dărîmături. Societatea și-a ieșit din țîțîni. Ar ajunge cîteva voințe hotărîte, ca să poată năvăli prin spărturi, înainte ca apărătorii să-și fi recăpătat suflarea. Dar singurii conducători pricepuți sînt blocați în Rusia, fără contact cu masa 214 Patrician roman (109-62 î.e.n.); susținut de oameni compromiși, a făcut o conjurație împotriva senatului.

927

dezmoșteniților din restul lumii, care nu-i cunosc. Clemenceau e pe cale să-și instaleze, la frontiera Romîniei și a Ucrainei, barajul lui de trupe aliate, cu ochii legați de minciunile presei sale. În Occident „Stîlpii Societății” vor avea timp să se refacă. Totuși, în aceste prime luni ale anului 1919, aerul e încărcat cu electricitate. Véron, care în cercul lui de oameni de afaceri e mai bine informat, adulmecă posibilitatea unei explozii. E destul de priceput ca să nu destăinuiască intimilor săi decît ceea ce nu-i poate face lui rău, ceea ce îndeamnă mai mult la vorbă decît la faptă. Nu e viclean, nu e nici laș (nici unul din tinerii ăștia nu e laș; și-ar jertfi cu toții pielea, cu condiția să nu fie înșelați ca frații lor mai mari, ca nenorociții aceia — Ei spun: „neghiobii ăia”). Véron nu vrea să fie înșelat nici de revoluție și nici de reacțiune. E gata să arunce în aer societatea, dacă treaba asta are sorți de izbîndă; dacă nu, Véron o să-i arunce în aer pe cei care urmau s-o arunce în aer. Cu atît mai rău pentru ei! La naiba cu învinșii! Disprețul față de cei slabi – aceasta e morala celor ca Véron. Să-i ferească sfîntul pe cei slabi să se nimerească sub tălpile lor! Véron aștepta să vadă dacă moscoviții or să-și croiască drum. Pînă atunci, el stă la Paris și împreună cu Bouchard pipăie pîntecele revoluției. Nu-i trebuie mult ca să pună diagnosticul că fătul e mort. Îi lipsesc organele principale. În masa confuză a acestui tineret revoluționar, sau care își zice așa, nu e nici unul pregătit pentru faptă. Pentru unii a înfăptui înseamnă ceva foarte simplu: să izbească. Să izbească în grămadă, fără să se uite. Pentru alții a înfăptui înseamnă a discuta doctrină. Nici gînd nau să sfîrșească; și poate că nici nu țin la asta. Doctrinarii cei mai fanatici se socotesc scutiți de fapte, din datoria de a păstra doctrina curată; doar fapta e totdeauna mai mult sau mai puțin 928

un compromis. Și la unii, și la alții, și la oamenii de acțiune, și la teoreticieni, aceeași neștiință strigătoare la cer cu privire la realitatea vie, la organismul statelor uriașe de astăzi, la aparatul lor respirator și digestiv, la nevoile lor economice zilnice, la legile vitale care conduc plămînii și măruntaiele acestor Gargantua. Unde și cum ar fi putut găsi acești băieți săraci, studenți, muncitori, sau vechi luptători, mijloace să învețe atîtea lucruri? El, Véron, cunoaște măruntaiele – banii, băncile, afacerile, forfota neîntreruptă de pe șantierele de exploatare, mașina monstruoasă care neîncetat mestecă natura, trecînd de la element la aliment, de la aliment la excrement, apoi iar la aliment. Îi ascultă și-i privește, cu mutra lui tic știucă, pe acești neghiobi. Rîde strîmb, îl cuprinde o milă sălbatică. Totuși nu se leapădă încă de ei. Încă nu! Dacă se va ivi prilejul, superioritatea lui netăgăduită în aceste lucruri îi va asigura conducerea. Dar prilejul se va ivi oare? Și apoi nu e sigur că nătărăii ăștia vor fi gata să-i recunoască superioritatea. Vom vedea! Pînă una-alta, îl respinge pe Marx și-l face pe Bouchard mic-burghez, pentru că Bouchard vorbește mereu de Proudhon 215, spălăcitul ăsta! Bouchard, căruia nu-i vine a rîde, se înăbușă o clipă, pe urmă începe să urle: și, în văzul galeriei, urmează un atac violent între ci, iar apoi amîndoi se îndreaptă împotriva societății. Ai fi zis că se cred Danton și Robespierre și că se ceartă în Convențiune, pentru capetele altora și ale lor. Dar Véron nu-i atît de prost încît să creadă una ca asta. Trebuie să fii Bouchard ca să iei totul în serios. Și cu cît vorbește Bouchard mai mult și se înfierbîntă mai tare, cu atît se înfundă 215 Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865). publicist, economist și sociolog francez, ideolog al micii burghezii, a preconizat permanentizarea micii proprietăți private.

929

mai adînc în groapa seriozității lui. Pe el cuvîntul rostit nu-l dezleagă, ca pe atîția alții care-și slobozesc focul prin fum, ci-l leagă; strigătul îl face să-și contracte mușchii și să ridice pumnul, ca la ființele primitive. Véron simte o plăcere diabolică de cîte ori îl vede aruncîndu-se turbat în lancea picadorului. Îl ațîță. Cu atît mai bine dacă îl răstoarnă pe acest cărăbuș împietrit în carapacea lui și pe picador. Frumoasă priveliște! Véron nu refuză să coboare în arenă, ca să vadă mai bine. N-o să i se poată spune niciodată că nu are curaj. E dintre cei care au îndemnat cu convingere la manifestația în memoria lui Jaurès, de la începutul lui aprilie, și a luat parte la ea. Marc s-a lăsat dus de Bouchard la reuniunile studenților socialiști de stînga. Pe urmă s-a dus regulat, mai puțin de plăcere, cît din curiozitate: (la Marc curiozitatea e o patimă, pe care el o botează datorie). Se căznește să-l citească pe Marx; dar nu citește temeinic, frunzărește. Individualismul lui anarhic se zbîrlește în fața necesității nestrămutate a acestui materialism istoric. Degeaba vrea să îndoaie prin ascetism eul lui clocotitor. Eul se dă înapoi. Nu atinge pajiștea marxistă decît disprețuitor, cu vîrful botului. Această întîietate umilitoare a „economicului” asupra „psihicului” îl revoltă. Cu toate astea, Marc și mama lui ar trebui să știe ce înseamnă să te lovești de economic, să știe că trebuie să țină seama de el. Dar Marc și mama lui sînt niște romantici (să spunem învechiți? sau veșnici?), a căror adevărată rațiune de a trăi e să-și revendice independența sufletului împotriva tuturor fatalităților care-i apasă. Nu e sigur că vor izbuti în orice timp, în orice loc. Dar asta vor. N-ar fi ei dacă n-ar avea această voință. Și le ajunge c-o au, chiar de-ar fi înfrînți. Dacă o zdrobește vreun destin, destinul acesta trebuie să țină seama de ca: e un fapt care poate dura cît și destinul. Marc nu e în stare să citească acele cărți 930

în care să nu găsească reflexul propriilor lui dorinți. Ochii îi sînt dușmănoși. E încă departe de înalta obiectivitate pe care o arată în fața dușmanului luptătorul oțelit, ajuns la maturitate. El nici nu-și ascultă adversarul pînă la capăt: îi retează vorba și zice „nu!” Mai mult decît atît: refuză să urmărească nu numai gîndirea potrivnică lui, pentru a cunoaște bine lucrul căruia i se opune, ci refuză orice gînd care cere o sforțare pentru a fi ascultat. Nu poate urmări o carte. Atenție! se moleșește. Gîndul are fierbințeli. Nu și-l poate aținti asupra nici unei idei. Începe douăzeci de cărți odată; nu va sfîrși nici una. La prima cotitură a capitolului mintea lui urmărește alt drum. Atîtea drumuri Ne încrucișează, încît cine ar vedea spiritul lui Marc în toată goliciunea lui l-ar asemui cu un cîine zănatic care se învîrtește într-o pădure, sfîșiindu-se și lovindu-se pînă ce cade, în timp ce-n ochi îi joacă scîntei roșii. Marc invidiază încăpățînarea mînioasă a lui Bouchard și disciplina indiferentă și ordonată a lui Ruche; ei fac ceea ce fac; restul să-și aștepte rîndul! Dar Marc nu ține să Ic semene. Bouchard, care muncește și gîfîie pe brazda lui, îl umple de milă. Punctualitatea calculată a lui Ruche îl scoate din sărite. N-o vede făcînd dragoste, dar cînd o să facă, o să facă la minutul hotărît în program și în același chip nepăsător. Îi vine s-o azvîrle jos din pat (căci, tot gîndindu-se la ea, somnambulul o pusese în patul lui. Slavă domnului că nu-i aici!). Dar patul e gol și creierul clocotește. Cînd fetele nu sînt în pat, sînt în creier. Se ciocnesc cu ideile. Marc le rabdă pe amîndouă, fierbînd. Lăsat în voia instinctelor în tot timpul războiului, Marc a cunoscut femeia prea devreme și prea sălbatic: nu l-a oprit nimic, nici o sfială, nici un văl; a fost aruncat, firav și înfierbîntat, în lupta corp la corp, ca într-un cazan cu plumb topit. A ieșit ars, rănit. În adîncul cărnii 931

păstrează însă înfiptă lancea dorinței, vîrtejul și spaima plăcerii. La cea mai mică apăsare, organismul lui cu nervii vibranți freamătă, asemenea unei viori. Cu inteligența lui ascuțită de timpuriu, își dă seama de primejdie, dar nu se destăinuiește nimănui. A fost atîta vreme singur, încît crede că un om adevărat trebuie să-și păstreze primejdiile pentru sine și să se apere singur. De aceea, deși slobod în Paris, deși nu se simte oprit de nici o piedică morală, se ferește de întîlnirile sexuale ca de foc. Îi e frică – nu de femeie, ci de el. Nu știe dacă, după aceea, va mai rămîne stăpîn pe sine. De fapt, știe că nu va rămîne. Și el, care nu simte nici o înclinare spre ascetism, el care-l batjocorește, se osîndește, se simte constrîns la schimnicie. Dar se ascunde. Nimeni nu-l bănuiește (doar ochii lui Ruche). Și apoi e mîndru și tiran, ca mulți dintre cei care țin la propria lor independență și la dependența celor din jur de bunul lor plac. Vrea numai pentru el ceea ce iubește. Și nu e atît de naiv încît să nu știe că nu-l va putea avea. (Și dac-ar avea, ce-ar face?) Atunci spune: „Totul sau nimic… Nimic!” Nimic pînă la izbucnirea viitoare! Tolstoi pretinde că trupul îmboldește pe cei care-l hrănesc prea bine. Marc ar ști să-i răspundă! Sînt rare zilele cînd își potolește foamea. În pîntecele goale focul arde mai bine. Marc a văzut cît de repede a scăzut mica lui rezervă de bani; și, spre rușinea lui, nu e în stare s-o înlocuiască. Își închipuie că va ști el să se descurce cu propriile lui mijloace și că, la Paris, un băiat cumpătat, muncitor, deștept, poate cîștiga oricînd puț; nul care-i este trebuincios. Dar probabil că și puținul acesta e, prea mult: și Marc nu-l cîștigă. Și apoi, știe el să se mulțumească cu puțin? Se lipsește cu eroism timp de cinci zile, dar într-a șasea nu mai poate, face explozie: într-un sfert de oră azvîrle banii pe săptămîna întreaga. Un băiat tînăr ca el e atît de ușor ispitit! Ar fi 932

un monstru dacă nu s-ar simți ispitit, un monstru și jumătate dacă n-ar cădea, din cînd în cînd, în ispită. Dar e limpede ca Marc nu e un monstru, nici un monstru și jumătate! Cedează, și pe urmă, regulat, se simte îndurerat, mai puțin de slăbiciunea lui, cît de absurditatea ei. Lipsa de folos, stupiditatea lucrului dorit îl îngrozește. Ce mai stăpînești oare – din lucru sau din ființă – o clipă după ce le-ai avut? în mînă, nimic! În inimă, tot nimic! S-a risipit totul… Atunci, Marc se osîndește (ce leac stupid!) la o nouă perioadă de schimnicie. Desigur că va face din nou explozie. Și dacă știe să-și risipească banii, în schimb nu se pricepe de fel să-i cîștige. N-are șira spinării destul de mlădioasă pentru a-și croi drum spre cîștig. Fiul Annettei n-are acest dar de la natură. E înțepenit în conștiința lui anacronică (loviturile vieții încă n-au avut timp să-l înmlădie) despre valoarea socială a intelectului;! s-ar părea nedemn s-o deprecieze. Își plimbă fără folos diploma, și mica lui știință de care e doldora. Cui îi pasă? Bouchard îi spune: — Fă ca mine! Tapează-l pe Véron! Dar Marc e prea mîndru pentru a primi, o dată cu pomana, aerele de superioritate jignitoare pe care și le-ar lua creditorul. — Superioritatea lui! Nu-l sfătuiesc să vorbească de ea! Nu-i datorez nimic! îi iau! bodogănește Bouchard; și nu se știe dacă glumește. Marc îi răspunde că hoțul unui hoț tot hoț rămîne. Bouchard îi răspunde cu priviri sălbatice: — Viața e hoție. Fură sau crapă! Da, să trăiești înseamnă să supraviețuiești celor care, în neîntreruptul vălmășag, îți precupețesc suflarea și locul. Orice ființă trăiește doar pe socoteala a milioane de alți candidați la existență. Marc o știe. Nici unul dintre fiii acestor vremuri 933

sălbatice nu e neștiutor. Dar dacă toți – în afară de cei sortiți morții – au primit lupta, mai sînt cîțiva (slavă domnului!) care pretind s-o ducă într-un spirit cavaleresc. Dacă li s-ar spune una ca asta, ar protesta, le-ar fi teamă de ridicol. Dar numai cuvintele sînt demodate. În toate vremurile spiritul păstrează armătura nepieritoare a marilor virtuți și vicii. Un Marc ar fi rămas tot Marc chiar și în vremea Merovingienilor 216 și va rămîne Marc pînă la sfîrșitul veacurilor. Prin urmare nu se va duce să ceară – chiar și cu glas poruncitor – bani de la un Véron, pe care, în fundul inimii sale, îl disprețuiește. Ba chiar stă la îndoială dacă să primească unul din biletele acelea de teatru, concert sau expoziție, de care sînt pline buzunarele lui Véron și care pe acesta nu-l costă nimic. Totuși, unele programe îi pun tăria la grea încercare, lucru pe care-l ascunde cu greutate. Ruche vede; o amuză luptele acestea tainice între o mîndrie dornică de independență și o lăcomie copilărească față de distracțiile ce i se oferă: amîndouă sentimentele îi sînt familiare și de aceea îl simte pe Marc mai aproape de ea. Își îngăduie o singură dată plăcerea maternă (alt cuvînt învechit, pe care ea îl respinge) de a lua de la Véron un bilet de concert, care a aprins în ochii lui Marc o dorință crîncenă, înăbușită; și cînd rămîne singură cu Marc, își amintește că ea nu se poate folosi de bilet și i-l dă lui: din mîna ei nu mai are de ce să-l refuze. De-abia în sala de concert, Marc se întreabă, cuprins de neîncredere, dacă Ruche a cerut într-adevăr biletul pentru ca, ea, căreia îi pasă de muzică așa cum îi pasă de ploaia care răpăie în fereastră. E atît de bănuitor, încît gîndul acesta îi strică plăcerea întregii seri. Un altul i-ar fi fost recunoscător lui Ruche. 216 Numele primei dinastii regale a Franței (sec. V-VIII).

934

El se simte jignit la gîndul că s-a trădat în fața ei. Începe să-și spună că, la urma urmelor, dacă e silit s-o facă, ar fi mai puțin umilitor să primească banii Sylviei, decît darurile celorlalți. Dar după ce a refuzat o dată, nu e prea demn să-i ceară din nou. Și, deși buzunarul e gol de aseară, se ține bine; dar inima îi e mai crispată decît stomacul. Norocul lui face ca, în după-amiaza asta, Sylvie să treacă cu automobilul, să-l surprindă cu ochiul ei de coțofană și să-l cheme. Trebuie să se stăpînească din toate puterile să nu sară în automobil. Și totuși a sărit! Are însă mulțumirea că, cel puțin îndată după aceea, în timp ce ascultă flecărelile mătușii, și-a regăsit aerul superior. Iar cînd Sylviei (după ce i-a povestit lui Marc cum îi merg treburile) îi dă în gînd să se informeze și de cele ale nepotului, spunînd: — Știi, îmi plouă cu bani, vrei și tu? Am prea mulți! el răspunde cu aerul cel mai nepăsător, cu oarecare îngîmfare: — Ei, doamne! Dacă vrei cu tot dinadinsul! Găsesc eu ce să fac cu ei. Ea îi spune: — Ștrengarule! mai bine ai veni să petreci la mine. Dar îi umple buzunarele. Cînd el vrea s-o sărute, ea îi arată în partea de sus a obrazului locul unde nu-i poate strica fardul. Îl ciupește de obraz: îl găsește cam palid și scofîlcit, dar drăguț și cu privirea mai știutoare, într-un cuvînt, mai interesant. Nu și-a pierdut timpul de cînd! s-a dat drumul pe pășune. — Făgăduiește-mi c-ai să vii! Hai, făgăduiește-mi! El spune cu obrăznicia lui de Cherubin: — Îți făgăduiesc! Ai plătit înainte… Ea îi respinge obrazul, pe care a rămas urma degetelor ei: — Pușlama! spune rîzînd. Vino totuși! Ai să vezi! Eu plătesc totdeauna după… 935

Marc așteaptă să dispară automobilul, ca să se ducă să înfulece la primul restaurant o bucată de friptură în sînge. Stomacul lui elastic se despăgubește, în seara asta, de cele două mese pierdute. Și Marc se gîndește că adineauri Sylvie era Frumoasă ca o drăcoaică. Ce jar are în ochi! Și ce parfum! își linge buzele. Totuși nu se grăbește să-și țină făgăduiala. Face încă pe mortul în păpușoi, dar după cincisprezece zile primește o chemare furtunoasă de la mătușă-sa: — Derbedeule! Și datoria? Asta nu, nu poți obține nimic de la el dacă-i ceri în felul acesta. Dar în fiecare zi, și mai ales cînd citește în presa regelui parfumurilor că frumoasa parfumeriță a dat o serbare princiară în saloanele ei, în cinstea magnaților finanței și ai politicii, însoțiți de femeile lor, escortați de bufonii lor din presă și artă, serbare cu minunate divertismente de dans, muzicale și teatrale din cele mai noi, arde de nerăbdare să vadă și el. Și ce pierde dacă se va duce? * Pierde mai mult decît își mărturisește. Nu vrea să și-o mărturisească, totuși nu poate să nesocotească acest gînd: se știe în primejdie. E ca tînărul Hercule, la încrucișarea drumurilor. Și dacă pînă și Hercule a apucat calea ispitei, nu prea e cu putință ca un copil pierdut al Parisului, pe care Omfala 217 îl cheamă la fiecare cotitură, să apuce drumul renunțării. Marc măsoară din ochi plăcerea și durerea, povîrnișurile prăpăstioase pe care va fi silit să le suie. Și de la primii pași se simte atît de ostenit. Capul i se învîrtește, mădularele îl dor, o moleșeală 217 Regina legendară a Lidiei, soția lui Hercule.

936

pătrunzătoare! se lasă în picioare. Ca toți tinerii din jurul lui, se simte atras în jos, spre prăpastia uitării – uitarea, cea mai puternică ispită a plăcerii! Să scape de el însuși. Să fie scutit de orice îndatorire. „Cine mi le impune? Destinul acestor timpuri inumane? Am cerut eu să trăiesc acum? Resping acest destin! Dar nu pot. Destinul sînt eu însumi. Eu singur îmi poruncesc să mă urc pînă sus. Dar ce sorți am să ating culmea? Și cînd, după greutăți istovitoare, voi ajunge sus, sfîrșit, golit de substanță, ce voi găsi acolo? Voi găsi oare ceva? Sau, poate, de cealaltă parte a culmii e numai neantul?” Peste tot neant și moarte! Acest război despre care se spune că s-a sfîrșit (dar mai dăinuie încă) învăluie spațiul cu cingătoarea lui de gaze asfixiante. Astupă orizontul. El este faptul – singurul fapt ce se arată tuturor acestor tineri. Ideologiile care neagă războiul, sau care, dacă nu pot să-l nege, pretind că-l slăvesc, sînt niște tîrfe, niște fețe bune de pălmuit. Le pocnesc peste bot! Războiul e aici. Îl simt chiar pe grumaz, iar în nas simt răsuflarea lui puturoasa. Dar vreau să trăiesc, trebuie să mă desprind și să fug, sau să mă strecor dincolo. Ca să mă strecor, trebuie să știu ce este dincolo… Să știu, să pot! Va fi oare cu putință? Și fuga e doar o altă formă, mai josnică, a științei. Să știu că lupta e pierdută. E o fugă generală! Dar un Marc Rivière nu poate scăpa decît trecînd prin liniile dușmane. Să fugi înainte! Și-o repeta mereu, ca să fie cît mai sigur. Dar e oare sigur? în jurul lui vede un vălmășag de oameni tineri și bătrîni care o iau la picior. Se îngrămădesc la ieșire: dancing-uri, sporturi, călătorii, orgii, femei – plăcere, joc, uitare, fuga, fuga… Erau nenumărate feluri de a fugi. Dar nici unul pe care să-l recunoști deschis că însemna doar „fugă”. Trebuie să fii foarte puternic ca să te disprețuiești și, disprețuindu-te, să mai păstrezi 937

elanul vieții. Cei mai distinși evocau, asemenea lui Adolphe Chevalier, refugiul în artă și în viața cîmpenească. Prima eglogă (și a doua). Urma exemplul bun al unui învins ca și ei, blîndul Vergiliu de după război, cîntărețul la ospățurile asupritorilor, al noilor îmbogățiți. (Ce ironie! Tocmai el să fie umbra a cărei mînă moale a ales-o aprigul Dante drept călăuză!) Și măcar mantuanul putea să invoce acel: Deus nobis baec otia218. Dar pentru tinerii Tityri și Corydoni219 ai zilelor noastre nu există nici un Deus, și lear Ei trebuit o doză puternică de amăgire ca să-și închipuie că zdruncinul următor al lumii vechi îi va uita în halatul lor moale și cald pe cei ce încearcă să uite acest zdruncin, hipnotizîndu-se la masa de joc a artei, unde crupierii estetismului castrat, cu mîini albe – dar murdare – au grijă să nu se compromită prin acțiune. Se amăgesc acei care socotesc că vechiul lăcaș, străvechiul acoperămînt al tradiției, viața casnică și rurală de veacuri, care i-a adăpostit pe părinții lor, va continua să-i apere și pe ei împotriva vijeliei. Ca și cum vijeliile ce vor veni vor mai lăsa în picioare un singur zid, fie el cît de gros! Vai de cîntăreții din flaut, care se retrag din arenă înainte ca bătălia să se fi hotărît! Oricare ar fi sfîrșitul bătăliei, învingătorii îi vor călca în picioare. Și cîntecul lor se va preface în pulbere. Dar poate că în sinea lor își fac socoteala că potopul îi va lăsa să joace pînă la capăt pe nisip, înainte de a-i mătura? Se mulțumesc să se mai bucure de sferturile de zi ce le rămîn. Își înșală viața. Dar cel puțin să aibă cinismul de a mărturisi: „Mîine voi fi mort. Mîine nu voi mai avea gură. Numai astăzi o am. Mănînc.” Dar ei se străduiesc să-și găsească o îndreptățire ideologică 218 În limba latină în original: Dumnezeu ne-a dat această odihnă. 219 Păstori din prima eglogă a lui Vergiliu.

938

(oricare!). De ce această momeală? Pentru că intelectualii care abdică au nevoie să-și ascundă abdicarea sub diferite argumente, sau să se laude cu ea prin alte argumente. Nu pot face nimic fără argumente. Instinctul lor s-a dezvățat să se orienteze singur. Fie că-s lași, fie că-s curajoși, le trebuie mereu un „pentru că”. Și cînd cauți cu tot dinadinsul, găsești. Dezertorii din 1919 n-au dus niciodată lipsă de motive înțelepte și întemeiate ca s-o ia la sănătoasa. Marc îi disprețuiește pe cei care fug. Îi disprețuiește cu o putere care e un mijloc de apărare împotriva ispitei de a fugi. Și fiindcă tremură dinainte de teamă că nu se va putea împotrivi ispitei, își rezervă un fel de scuză, păstrîndu-și asprimea pentru fugarii care mint, împotriva celor care se căznesc să-și aurească fuga. Legea adevărului în clanul celor șapte sună astfel: „Fii ce vrei! Fă ce vrei! Dacă vrei, fugi! Dar spune: «Fug!»“ Dar n-o spuneau. Chiar și cei șapte începeau s-o scalde. Cel dintîi, Adolphe Chevalier, începu să pledeze ore rotundo220 despre datoria „adaptării la realitate”, pentru a se putea retrage pe moșia lui. „Descurcați-vă! Eu mă descurc! Sînt realist.” (Cuvînt care avea succes în vremea aceea. Îți îngăduie să-ți aranjezi treburile tale, sub pretextul că infuzezi țării sîngele nou al pragmatismului politic, sănătos și bărbătesc, ce se împotrivește ideologiei găunoase a generațiilor trecute. Totuși, nici ideologia acestor generații nu i-a împiedicat niciodată pe oamenii descurcăreți să-și rotunjească punga.) Véron și Bouchard înțeleseră virtuoasa georgică a lui Chevalier și o striviră cu batjocura lor. Dar și ei trișau. Toată gălăgia lor în legătură cu revoluția era un joc ce-i scutea. De 220 În limba latină în original: cu cuvinte alese.

939

acțiune. Cînd urlau ore întregi în mijlocul colegilor, aruncînd în aer societatea, înjghebînd planul grozav al unei viitoare manifestații, se jucau, de fapt, de-a soldații de plumb. Singurul care recunoștea situația, fără a încerca s-o falsifice, era acel din partea căruia Marc s-ar fi așteptat cel mai puțin să fie sincer: Sainte-Luce. Își pregătea cariera de consul la două școli, cea de științe politice și cea de limbi orientale. Dar n-avea de gînd să se lase înlănțuit. Nu ascundea că scopul lui era evadarea. În loc s-o caute în afara mașinăriei, ale cărei curele și ai cărei piloni n-aveau să întîrzie să-l prindă în mișcarea lor, el pretindea s-o găsească în inima ei. Voia să-i sape cuibul chiar în miezul uraganului. Și de acolo, să vadă, să cunoască, să activeze, să se bucure, fără a se simți nicidecum înlănțuit. Să fie liber și lucid, să scape de slugărnicia universală, exploatînd cu cinism interesele stăpînilor zilei și folosindu-se – dar fără ambiție, fără sete de cîștig, încercînd doar să prindă clipa, fără a se lăsa niciodată prins de ea, gata oricînd s-o lase, o dată cu viața: căci făpturile de acest soi sînt desprinse de toate și de ele însele. Sînt efemeride care dansează în vîrtejul clipei. Nu catadicsea să se explice colegilor lui, care-l ironizau. Véron îi spunea glumeț și brutal: — Te vinzi! Bouchard îi spunea lui Véron: — Cocota își urmează firea. Adolphe, bogătașul, tăcea disprețuitor, neînțelegînd cum poate să-și vîndă cineva libertatea statului. Iar Marc tăcea și el, dar tăcerea lui nu era jignitoare: căci ghicea în parte motivele băiatului aceluia pătrunzător și felin, care nu-și dădea osteneala să se apere. La ce-ar fi folosit? Conștient de atracția (amestecata cu silă) pe care o exercita asupra lui Marc, Luce îi spunea cu zîmbetul lui frumos, ce-i făcea gropițe în obraji, arătîndu-i pe cei 940

trei auguri: — Care din voi va trăda primul? Apoi, numaidecît, punîndu-și mîngîietor mîna pe a lui Marc: — Dar tu vei fi ultimul. Marc îi îndepărta mîna bodogănind. Lauda asta era o insultă pentru el. Ochii lui Luce îl mîngîiau. Știa că și Marc îl disprețuiește, dar disprețul lui Marc nu-l supăra, era nemuritor; și dintre camarazii lui, doar singur lui Marc, Luce îi recunoștea acest drept: căci Luce îl socotea singurul care jucase și avea să joace deschis pînă la sfîrșit. Poate că și Bouchard? Dar sinceritatea asta de brută nu-l interesa pe Luce. Băiatul acesta aristocratic nu-l socotea „semen” de-al lui decît pe un om cu mintea lucidă și pătrunzătoare ca a lui, un om a cărui gîndire vie străbate prin toată ființa. Degeaba Marc îi era, prin fire, opus și dușmănos. Erau de o seamă. Și Marc simțea și el acest lucru. Trebuia să recunoască cu mînie că Sainte-Luce îi era cel mai aproape dintre toți, singurul aproape. Îl lăsa să-l ia de braț și să-i mărturisească ceea ce Luce nu încredința nimănui: tot machiavelismul tineresc și viclean al unei experiențe nedesăvîrșite, al unei minți ascuțite de timpuriu și blazate. Și Marc nu se revolta. Prea avea și el cunoștința aceea înnăscută a instinctelor ce ispitesc. La el, sîngele Annettei se amestecase cu cel al familiei Brissot. Cînd disprețuiești oamenii, nu e drept să te folosești de ei și de idolii lor prostești? Cei din familia Brissot au fost din totdeauna maeștri în acest joc; și sînt atît de iscusiți, încît ai jura c-or să se lase prinși în el. Dar nu e nici o primejdie. Nenumărații Brissot știu totdeauna să scape cu fața curată. Da! Marc îi cunoaște bine! Îi are în sînge. Uneori îl apucă o

941

dorință nebună să-l joace pe Volpone 221. Dar l-ar juca prost. E prea pătimaș și nu s-ar putea opune imboldului de a-și trăda disprețul în mijlocul jocului; și, la sfîrșit, după ce i-ar fi strivit pe ceilalți, sar strivi și pe sine. Sainte-Luce are în firea lui tocmai atît dispreț, voios, plăcut, omenesc, cît le place oamenilor (căci le place disprețul, în forme și în doze bine potrivite). Cel mai ciudat e că, datorită unei contradicții pe care n-o înțelege, Marc arde de dorința de a-i salva pe toți. Dar nu vrea să recunoască. Cînd Luce i-o spune, își iese din fire. Dar cînd Luce adaugă ironic și politicos: — Nu? Doar tu ești cel mai în măsură să judeci. Dacă zici tu nu, zicem și noi la fel. Prea e cinstit ca să nu spună da. Ce stupid! Să salvezi, să-i salvezi pe alții, cînd ai atîta de lucru ca să te salvezi pe tine și cînd celorlalți nici nu le pasă că tu vrei să-i salvezi! Marc știe asta, la fel de bine ca și Luce. Dar n-are ce face: așa e el. Sînt forțe potrivnice în firea lor. Și cea pe care a moștenit-o de la maică-sa poate că greșește: dar îl stăpînește. Și – ca să fie sincer – ține și el la această forță. Iar dacă-i este rușine s-o dea în vileag, pradă ironiei celorlalți, în taina inimii lui e mîndru de ea – mai mîndru de această greșeală decît de adevărurile ce-i stau împotrivă. Ea îi dă poftă de viață. Ea îi ține capul deasupra valurilor. Fără ea, nu s-ar avea decît pe sine – numai interesul pentru sine, desigur și dorul de a cunoaște și de a vedea și de a lua, dar numai pentru el singur. Singur! E înspăimîntător! Trebuie să fii mai puternic decît

221 Vulpoiul - în limba italiană - titlul uncia din comediile scriitorului englez Ben Johnson (1573-1637). în care critică parazitismul si rapacitatea. Eroul principal - Volpone - pentru a vedea cum reacționează prietenii și cunoștințele sale, se preface a fi pe moarte.

942

e un băiat de douăzeci de ani, ca să-ți porți singurătatea fără să te zbați. Luce și-o poartă, pentru că nu se gîndește la ea, se ferește să se gîndească, nu se oprește să privească în adînc; fuge spre suprafață. Marc nu poate fugi în nici un fel. Nici în plăcere, nici în durere. Fundul se ridică din ape, ca insulițele acelea vulcanice pe care le împinge focul lăuntric și care se surpă în neîntreruptul freamăt al adîncului. Marc a poposit pe un pămînt minat. De aceea caută cu privirile o mînă, mîna oamenilor, ca s-o apuce. Ca să-l salveze ei? Nu, știe prea bine că nu poate aștepta nimic de la ei. Ca să-i salveze el! Chiar cînd știm că e o amăgire, gîndul că avem în sarcina noastră suflete ne umple singurătatea și dă firilor mărinimoase puteri înzecite. — Joacă-ți rolul! Îi spune Luce îngăduitor. Eu voi fi publicul. — Un public ca tine, îi răspunse Marc cu amărăciune, ar fi de ajuns ca să omoare piesa. — Totuși ai nevoie de un public. — Eu o să fiu acela. Voi fi și publicul și actorul piesei. Știu, știu că urmăresc un vis. — Tot e ceva dacă știi! Încuviință Luce, schimbînd o privire de înțelegere cu Marc. E mai mult decît ar putea bănui vreodată prietenii noștri. * Luară totuși parte la manifestația ce avu loc în prima duminică din aprilie. În zilele acelea spiritele se aflau sub Marc presiune. În cursul lunii martie achitarea criminală a asasinului lui Jaurès – însemnînd ea însăși un al doilea asasinat – fusese o adevărată palmă pentru tinerii aceștia. Seva violenței urcă spre inima Parisului, o dată cu cea a primăverii. Chiar și cei mai domoli 943

dintre studenți, oițele creștine, behăie după Păstorul cel bun al revoluției. Pînă și ciobanii din bucolice cîntau din flautele lor refrene de marș: „Formați batalioanele!” Pînă și Adolphe Chevalier, pe care nu-l puteai vedea acționînd (nu-l puteai vedea nici pasionat, spuneau gurile rele) decît cu togul în mînă și-n fața călimării, se resemnă să ocupe un loc în rîndurile acestei mulțimi, a cărei promiscuitate era o grea încercare pentru delicatețea lui. Nu era bine să pară că te ferești, acum cînd se trecea pentru prima oară la acțiune (sau se pretindea că se trece) și cînd se puteau isca primejdii. Se întîlniră, așadar, șase din șapte (doar Ruche, nepăsătoare și știind dinainte ce se va întîmpla, rămăsese acasă) – pe avenue Henri-Martin, în mijlocul unei mulțimi care jubila. Ciudată comemorare a unui mort de seamă, învins nu o dată, ci de douăzeci de milioane de ori, de douăzeci de milioane de oameni asasinați de război ca și el, omorît pe la spate de dușmanii lui și trădat în chip laș de prieteni! Și sub bustul lui Jaurès se clătina nesiguranța lui Anatole France. Călăuzit de un instinct care nu dădea greș, Chevalier, cu Bette de braț, se strecurase pînă la bătrînul a cărui prezență la această chermesă funebră însemna un motiv de încredere pentru inteligența lui. Iar bătrînul se bucură să întîlnească în această gloată de trecători, cu fețe și strigăte problematice și străine pentru el, pe Bette cea roză și strălucitoare, pe gura căreia putea să-și așeze privirile. O vedea așa cum era, proaspătă și molatică, cum nu se poate mai proastă, foarte odihnitoare pentru minte. Dar într-unul din grupurile cele mai întărîtate în primele rînduri, Véron îl ținea de zgardă pe Bouchard, care lătra, pîndind momentul să-i dea drumul. Cîțiva pași mai încolo, Sainte-Luce și Marc, cot la cot, schimbau gînduri ironice, fără să piardă nimic din spectacol. Și 944

fără să-și dea seama, Marc era și el pentru Luce un crîmpei de spectacol: căci, la freamătele mulțimii îl vedeai și pe el scuturat de freamăt. Degeaba își bătea joc de ea cu amărăciune. Era culcat în patul ei. Fiorul ei îl pătrundea. Sainte-Luce vedea pe obrazul tovarășului său spasme, străfulgerări aspre, apoi cuta aceea răutăcioasă la nări, fălcile strînse și șuvoiul furiei adunate, pe care o înghițea o dată cu saliva. Sainte-Luce stătea cu ochii-n patru, cu grijă frățească, gata să-l oprească pe Marc de la orice pas necugetat. Știa să lase să se risipească aburii comprimați, deschizîndu-le cu vreo glumă neașteptată supapa unui hohot de rîs. Sainte-Luce își spunea că o față ca a lui Marc era un fel de oceanograf al curenților submarini ce străbăteau mulțimea. Puteai citi pe ea furtuna cu cîteva secunde înainte. Și deodată, Sainte-Luce citi pe ea uraganul. Înainte de a avea timp să vadă ce se petrece în jurul lor, pocniră cîteva detunături de revolver. Poliția trăgea în anarhiștii care, cu drapelul negru fîlfîind, se năpustiră asupra agenților lui Guichard cu bîtele și-i loviră cu zăbrelele unui gard de fontă făcut bucățele. Sainte-Luce și Marc fură trași de puhoi; într-o clipă se treziră aruncați în inima vălmășagului; împinși mai departe, trecură prin cordonul agenților, în care făcură o spărtură. Văzuseră în goană o spărtură, văzuseră în goană lucind lame de cuțit, văzuseră fețe însîngerate. În fața lor, Bouchard izbea cu capul în burta unui Goliat de-al poliției. Cînd coborîră pe Champs-Elysées, grupul lor rărit se strînse din nou în coloană, dar Chevalier nu mai era acolo; „Uite popa, nu e popa!” Știuse să se strecoare împreună cu tovarășii lui pînă la estrada lui Anatole France, căruia avea să-i folosească de păzitor. La capătul șoselei imperiale, noi lupte îi așteptau pe manifestanți; acum nu mai erau destul de puternici față de dușmanul mult prea numeros. Grupul trebui să se desfacă și să 945

încerce să se întoarcă în centru, în cete mici, pe unul din drumurile lăturalnice, cu gîndul să se regrupeze după aceea din nou, în Piața Operei. Marc îl văzu pe Véron trecînd prin fața unei guri de canal și aruncîndu-și revolverul, iar Véron, care surprinse privirea lui Marc, îi spuse rîzînd: — Are dreptul la odihnă. A lucrat. Bouchard însă nu voia să se despartă de un cuțit lung ce-i umfla buzunarul și pe care-l arăta, doar în semn de bravadă, căci pumnii lui grei îi ajungeau. Sainte-Luce nu se desprinsese de brațul lui Marc, Acesta era prea preocupat ca să-și dea seama de cleștele ce-l strîngea și carei făcea silă; era palid și emoționat, vorbea tare și nu vedea că înțeleptul lui cîrmaci întorcea barca spre stînga și-l făcea să sară peste peluzele din marginea bulevardului, îndreptîndu-l spre o ieșire. Se desfăta ca un copil, simțind sub picioarele lui iarba» este care n-avea voie să treacă, și ar fi vrut să se oprească ca să rupă o ramură înflorită de castan. Dar poliția prevăzuse această mișcare laterală și înteți asaltul. De voie, de nevoie, demnitatea generală trebui să se plece în fața grijii pe care fiecare o avea pentru pielea lui; trebuiră s-o ia la sănătoasa. În preajma catedralei Madeleine, la ieșirea dintr-o stradă îngustă, cei patru prieteni, urmați de cîțiva supraviețuitori răzleți rari nantes 222 ai coloanei se ciocniră de un val de polițiști în haine civile, care-i atacară cu furie. Învălmășeala fu scurtă, dar sălbatică. Marc avu doar timpul să-l zărească pe Bouchard, care se repezi într-un ciorchine de agenți, rostogolindu-se pe jos peste un agent, dar fu călcat apoi în picioare. Pieptul voinic al lui Véron răsuna ca o tobă sub pumnii ce-l snopeau. Iar Marc se simți tras de braț atît 222 În limba latină în original: rari supraviețuitori ai naufragiului.

946

de brusc, încît se clătină gata să cadă; văzu o bucată de oțel, mînerul unei săbii abătîndu-se lîngă fața lui, pe care o și zgîrie; se regăsi apoi cu cîțiva pași mai încolo, tot agățat de Sainte-Luce, care-l scăpase de o lovitură mortală. O rupseră la fugă urmăriți, printr-o rețea de străzi, care alcătuiau un fel de pînză de păianjen în jurul bulevardului. Magazinele se închideau în grabă. Marc nu vedea nimic; sîngele îi curgea peste sprincene, iar capul li vuia. În urma lui îi auzea pe urmăritori strigînd. Se lăsă tîrît de SainteLuce, care nu șovăia, sigur de drumul pe care voia să-l apuce. La un colț de stradă, după ce făcu unul sau două ocoluri, Luce bătu ca un iepuraș în obloanele trase ale magazinului unei modiste, strigînd: — Anie! Oblonul de fier, ce închidea ușa, se ridică numaidecît; trebuia să te îndoi ca să poți trece. Luce îl împinse pe Marc și intră după el în patru labe. Niște mîini de femeie îi apucaseră pe băieți de ureche și îi trăgeau. Oblonul de fier căzu în urma lor. Brîu îngenuncheați în beznă. Un agent răcnea afară, bătînd darabana pe oblon. Încercînd să se ridice, Marc simți în obraz o răsuflare voioasă și auzi și un glas care șoptea: „St!”; iar mîinile lui, încercînd să se sprijine, se împiedicară de două coapse rotunde și de îndoitura unui genunchi. Rămaseră muți și nemișcați; fetele își înăbușeau rîsul. Un fluier îl chemă poruncitor pe omul de afară, care se încăpățînase; fu silit să se alăture, înjurînd, grosului armatei; dincolo bătălia vuia încă și erau destule altele de făcut. În stradă se lăsă tăcerea. Atunci Marc, al cărui cap înfierbîntat începu să se potolească, își dădu seama că se află, pe întuneric, lîngă o fată îngenuncheată ca și el și că o gură caldă care mirosea a mosc se lipea fără mofturi de a lui, spunîndu-i: „Bună ziua!” El spuse: „Noapte bună!” Fata rîse și-i spuse: 947

— Și acum, dacă ne-am vedea la față? Se ridicară și aprinseră nu lumina electrică, ci o lumînare, a cărei flacără lungă și afumată era ascunsă de căușul unei mîini. Se recomandară. Fetele erau două: Ginette și Mélanie, două surori de șaptesprezece și douăzeci de ani. Cea mare, brună, cea mică, roșcată, cu pielea albă ca laptele; amîndouă fardate, sențelege, cu încrețituri vesele în colțul ochilor vii și umflați, cu botișoare de nevăstuică întinse înainte. Mélanie era amanta lui Sainte-Luce. Poate că și Ginette împărțea și răul și binele în familie. Urmară rîsete și flecăreli. Povesteau amîndouă același lucru, în același timp, sau îl repetau una după alta, cu aceleași cuvinte, rizînd amîndouă cu poftă, ca și cum a doua oară ar fi fost mai frumos. Băteau din palme, se bucurau de această aventură. Ce noroc că stătuseră în picioare pe taburet, privind printr-o crăpătură a vitrinei, tocmai cînd Luce, urmărit, bătuse! Și ca să dea bucuriei lor și un fior, își spuneau că „copoii” se vor reîntoarce și vor face o percheziție. — În așteptarea eșafodului – spuse Sainte-Luce – să bem ultimul pahar! Și cîntă: Să mori pentru Mélanie e soarta cea mai dulce… Dar Ginette, care năzuia să vadă oameni murind și pentru ca, măsura, nedumerită, fața lui Marc, care se întorcea înciudată. Luară masa împreună, în semiîntuneric, și pînă la urmă Marc se îmbună într-atît, Incit lăsă să! se bage mîncarea în gură, ba chiar linse degetele pline de ciocolată ale Ginettei. Dar Ginette țipă: cățelușul o mușcase! El se scuză rușinat și se sculă, spunînd că acum se întoarce acasă. Dar ceilalți brei protestară. Pe stradă mai 948

era încă agitație; ar fi fost periculos. Ginette se strecură prin ușa întredeschisă și porni în recunoaștere. Se întoarse, asigurîndu-i că poliția bara ieșirile din mica lor cetate. Marc nu fu prea convins de adevărul spuselor ei; se încăpățînă să plece. Dar ei nu consimțiră. Zgîrietura de pe obraz putea să-l dea de gol de la prima privire. Și Ginette mai observă că haina îi era ruptă la umăr. I-o scoase ca să i-o coasă. Atunci descoperiră, printre găurile cămășii sfîșiate, că umărul era roșu, albastru, verde și lovit. De ce nu spunea nimic? Ginette și Mélanie se folosiră de acest prilej pentru a-și arăta iscusința de infirmiere. Le făcea plăcere. În noaptea aceea nici nu mai putea fi vorba de plecare. Se îndeletniciră, așadar, cu pregătirea culcușului, în odaia din fundul prăvăliei, Marc cît un dulap dublu și fără ferestre, se afla un divan. Mai făcură unul întinzînd salteaua pe jos. Era doar război! „Și acum alege-o pe a ta!” îngrozitor de stingherit, furios, scîrbit, Marc căuta orice mijloc pentru a scăpa. Dar nu era chip. Cele două gazde se ofereau, pur și simplu, fără înconjur. Se putea ceva mai firesc? Totuși nu putea să le jignească pe fetele astea bune și să joace rolul lui Iosif (rolul nici nu era pe placul lui). Nu era chip nici să se explice. Luce, care alesese, văzînd încurcătura lui, îl întrebă ca un bun prieten: — Vrei să schimbi? Marc ar fi avut poftă să-i cîrpească o palmă. Rușinat și furios, îi ajuta Ginettei să întoarcă salteaua. Fata îi șoptea la ureche: — Nu face nimic! Dacă nu vrei, o să ne prefacem numai, fiecare o să doarmă la locul lui. Se simți mișcat. Stinseră lumina. „Să doarmă fiecare la locul lui”, ușor de spus! Nu era loc decît deasupra sau dedesubt. Și, cînd întindeai mîna, dădeai de celălalt culcuș, unde ceilalți doi n949

așteptau. Umilă, Ginette se scuză: — Sînt urîtă. El spuse: — Nu! cu convingere. Nu, într-adevăr, nu asta era pricina. Fata se străduia să înțeleagă. Își închipui că iubește pe alta și vrea să-i rămînă credincios. El se feri să-i spulbere iluzia. Ea găsi că e frumos așa; deși nu prea era obișnuită cu asemenea scrupule. Flecărea, cu capul pe pernă, copilăroasă, înduioșătoare, vicioasă, dar încă cinstită. Marc, care, oricum ar fi stat, trebuia aproape să-și lipească gura de colțul acelor buze flecare, în neîntreruptă mișcare, sorbea gustul lor dulce-amărui de migdale. Dar cea mai mică mișcare pe care o făcea dezlănțuia duhurile pămîntului. Nici nu îndrăznea să se miște. Și bineînțeles că tocmai în clipa cînd el afirma cu tărie: „Nu!”, duhurile spuseră: „Da!” După aceea, se simți indignat, scîrbit de sine. Iar ea, încîntată, crezînd că el tot se mai gîndește la frumoasa lui trădată, încerca să-l liniștească, spunîndu-i: „N-o să știe nimic”. Dar el nu mai putea. Aerul cocioabei acesteia îl sufoca. Fata se sculă umilă, ca să-i deschidă pe ascuns ușa magazinului, în timp ce ceilalți dormeau. În clipa cînd se pregăti să se strecoare pe sub oblon, Marc îi sărută genunchii. Se trezi în noaptea rece de aprilie leoarcă de nădușeală, aiurit, înfrigurat. Se simțea neputincios împotriva chemărilor simțurilor lui deșteptate. Urmă depanarea gîndurilor: vălmășagul zilei, revolta, fuga, urmărirea, tot filmul. A doua zi, îl cuprinse scîrba față de întrunirea ratată. Manifestația aceea stupidă, fără plan, fără scop, fără urmare, nu fusese decît o năpusti re zadarnică a bestiei, nu le folosise la nimic altceva decît că fuseseră striviți: bestia avea spatele frînt; 950

trebuiau chemați hingherii, atîta tot! Bouchard dispăruse. Marc fu singurul care se neliniști. Ceilalți nici nu se sinchiseau. Erau cu toții morocănoși și furioși, nu se gîndeau decît să-și arunce unul altuia răspunderea, ca pe o minge. După trei sau patru zile, Bouchard se arătă cu fața umflată, cu un ochi serios atins. Fusese bătut în chip sălbatic, aruncat la beci, timp de cîteva zile, eliberat provizoriu după interogatoriu; afacerea era trecută pe seama tribunalelor corecționale. Era pasibil de cîțiva ani închisoare pentru port ilegal de armă, pentru lovituri și atacuri împotriva agenților, pentru insultă adusă autorității publice, uneltiri anarhiste și provocare la crimă. De pe acum, porțile profesoratului îi erau închise; era pus la index de universitate; colegii, prevăzători, se fereau de el. Se înverșună totuși să învețe mai departe pentru examene – pentru eșec. Cît despre Véron, lui puțin îi păsa. Nu fusese nici măcar bătut. Îl întrebară cum scăpase așa. El se lăuda rîzînd că-i unsese bine pe copoi; la comisariat, numele băncii lui îl păzise mai bine decît o insignă de deputat. Cît despre Bouchard, nătărăul acela se lăsase prins în cursă. Treaba lui! Trebuie să știi să riști! — Dar tu, tu ce riști? îl întrebă Marc repezit. Véron îi rîse în nas și spuse cu un cinism fanfaron: — Pielea ta. Oricînd vrei! Dar, simțind că a mers prea departe, adăugă mai blînd: — La urma urmei, ăștia de la Sorbona i-au făcut un serviciu dîndu-l afară. Cine vrea să facă avere și nu-i fricos n-are decît să se aplece ca să adune. — Trebuie să ai spinarea făcută pentru asta, răspunde Marc sec. — Dacă a lui nu-i făcută, o să i-o facă bîta vieții, spuse Véron. 951

Își întorc spatele. Adio! Pe Adolphe Chevalier nu l-au mai văzut. Dar pentru ăsta nare rost să-ți bați capul. S-a dus să-și vadă moșiile. Îl citește pe Montaigne. Ce i se poate cere mai mult? Ochii deschiși, gura închisă. Spiritul liber și ferit de primejdii. Și dosul la căldurică. Pe acest intelectual nul poți învinui de trădare. Lasă să facă alții compromisuri între acțiune și spirit. Menajeria lui Ruche s-a golit. Cînd se întoarce, Marc se trezește singur cu ea; și nu știe ce să-i spună. Cu coatele pe masă, cu bărbia în palme, fata îl sfredelește cu un zîmbet ciudat; ai zice că așteaptă. Ce? Marc e enervat. Dar cu cît devine mai repezit, cu atît zîmbetul ei se ascute; Marc nu izbutește să-i abată ochii mici și pătrunzători, care-l răscolesc. Ruche îl nedumerește. E ceva schimbat în ea, sau se schimbă ceva. Dar fata nu-l interesează îndeajuns pentru a-și pierde timpul încercînd s-o înțeleagă. Iar pe el îl supără că ea își îngăduie să-l înțeleagă. Căci degeaba își spune Marc: „Nu ponte ști nimic despre mine. Ușa mea îi este închisă; nu e de fel sigur că Ruche nu se uită prin gaura cheii. Atunci Marc se oprește în mijlocul frazei, se ridică aruncîndu-i o privire mînioasă și pleacă nepoliticos. Ea nici nu s-a mișcat. Cînd ajunge în stradă, Marc își spune că, dacă s-ar urca înapoi și ar deschide ușa, oricînd, astă-seară sau peste opt zile, de cealaltă parte a mesei, ochii lui ar întîlni sfredelul ochilor ei printre genele pe jumătate lăsate și ciocul acela ironic din care se desprinde o șuviță albăstruie de fum de la țigara ce arde între degetele lungi. Bate cu piciorul în caldarîm. Își jură că o să treacă multă vreme pînă se va întoarce la Ruche. Dar îi trec prin minte gin duri furioase, ca unui copii înciudat, gîndul de a o deschide pe această fată obraznică cu ochi îndrăzneți, așa cum deschizi o scoică cu cuțitul, ca să vezi ce-i înăuntru. 952

Se simțea mai singur, și în sînge îi ardea vîlvătaia aprinsă de pielea dulce-amăruie a fetei din noaptea aceea; petrecu cîteva zile într-o stare de zdruncin moral și fizic, din care nu mai izbutea săși regăsească drumul. Se căznea să lucreze, așa cum te arunci în apă; dar apa arunca epava înapoi. Nu mai avea putere! Nici chef de nimic. Să lucreze, sa gîndească? Cum? La ce folosește? Și mereu, din ceas în ceas, acel gol al voinței se mărește și-l absoarbe, ca o ventuză. I se părea că simte, lipite de trupul lui, niște buze groase și umede. I se risipea substanța, energia îl lăsa. Ce greu să te împotrivești coborîșului! Fuga, fuga! Nu! Se agăța cu unghiile de margine. Dacă o să cad, n-o să mai pot urca la loc! Jos e puhoiul – degeaba închide ochii, că-l aude – și sub unghii simte scîrțîitul nisipului care se surpă, piatra care se dezgolește. Dar nu el se desprinde, ci e desprins… Într-o seara intră Sylvie, care, cu o lovitură de călcîi, rostogolește piatra și păianjenul agățat de ea: — Hai! Te iau! Destul ți-ai pierdut timpul! Și să nu-mi spui că făceai vreo treabă! Căscai gura… Te-am prins… La mine, cel puțin, ai după ce să căști. Am în prăvălia mea plictisurile cele mai scumpe, cele mai noi, din toate artele. Și ce artiste! Dacă ai chef de Comedie (tutt’è burla!223), îți dau cheia culiselor. Cele mai bune actrițe și cele mai ale dracului nu le găsești pe scenă. Ca să poți juca într-o bună zi partea ta din farsă, privește mai întîi, privește, privește! E rege cine vede! * Îl duse în casa ei din avenue d’Antin – micul ei Luvru – unde 223

În limba latină în original: totul e glumă.

953

domnea regele Coquille. În ciuda legii salice 224, reginele Franței au ținut de nenumărate ori sceptrul. Sylvie îl ținea, lăsînd furca de tors lui Coquille, care dormea culcat pe faima lui parfumată, în mijlocul curții sale. Se credea inspiratorul epocii lui. Era înconjurat de femei, de intriganți și de artiști care-l lingușeau, își băteau joc de el, și îi luau banii, dar pe care el pretindea că-i înzestrase cu idei, finețe și frumusețe. Căci se socotea, caraghiosul, priceput în toate artele. Dădea sfaturi pictorilor, care-i vindeau pînzele lor zebrate și problemele lor geometrice. Îl vedeai căzînd în contemplație înaintea idolilor negri din grădina lui. Descoperea frumusețile proaspete și cele uzate, talentele răscoapte și cele secate: descoperea dansatori hinduși, vizionari din Ménilmontant sau fachiri din Montauban. Era onctuos ca și cremele lui și slugarnic de familiar față de clientela lui, formată din doamne din lumea Marc, care nu plăteau, și vreo trei capete încoronate – descoronate mai bine zis – care, trebuind să aleagă între cap și ce era deasupra, preferaseră să-și piardă pălăria. Avea un cuvînt de spus și în politică și, încurajat de lingușitorii care-l periau, se gîndea să pună mîna pe un ziar însemnat, prin care să spună lumii ce avea de spus (ce avea de spus?). Ar fi fost foarte încurcat dac-ar fi trebuit să scrie acest lucru* sau chiar să spună la ce fel de ziar se gîndea. Dar întreținuții lui, care se îndeletniceau cu condeiul, se însărcinau să-i fabrice o părere. Cît despre regină, ea domnea asupra croitoriei și a serbărilor, a căror extravaganță smintită procura material pentru cronica Parisului. N-o supăra gîndul să și-l asocieze pe nepotul ei în rolul de ministru al petrecerilor sau, mai simplu, de informator în 224 Lege care interzicea în Franța moștenirea tronului de către femei.

954

legătură cu artele frumoase – arte minore față de arta majoră, arta distracției. Fiindcă despre artele frumoase Sylvie nu știa mare lucru: n-avea decît gustul ei înnăscut și instinctul. Asta nu era puțin lucru; totuși, făcea din cînd în cînd cîte o gafă de pomină, care, de altfel, datorită admirației de care se bucura, era luată drept o ștrengărie spirituală. Dar admirația de azi aducea bîrfeala de mîine. Sylvie nu se înșela cînd simțea pămîntul clătinîndu-i-se sub picioare. O încînta gîndul de a se sprijini pe Marc El veni, neîncrezător, momit. Și după cum era de prevăzut, alunecă de la primii pași pe care-i făcu în acest carnaval înverșunat după plăcere și dezmăț, unde se amestecau arta, dragostea, intriga și nebunia. Pretinsese că va adopta regula, cu neputință de urmat la vîrsta lui, a spectatorului neclintit, care vrea să vadă totul fără a se lăsa prins, pentru a deveni astfel stăpîn al vieții; un Julien Sorel 225 scofîlcit de atîta post, căruia două degete de vin îi erau de ajuns pentru a-i sud capul. De la primele picături pe care le bău, creierul începu să! se învîrtească. Sylvie se aștepta la una ca asta. Nu făcu nimic ca să-l trădeze, dar nici să-l apere. Urmărea cu coada ochiului luptele lui; o amuzau, îi plăceau, recunoștea în Marc pe mîndra ei Annette; și, în taină, se răzbuna împotriva mamei prin fiul ei. „Ia seama, turnule!226” Bietul și viteazul turnuleț! Se zbîrlește sub armură, Sylvie aplaudă. E sceptică. Așteaptă sfîrșitul. Știe ea bine că armura asta va plesni, că într-o buna zi toate zidurile astea vor fi smulse dintr-o dată. Și se gîndește: „Ce poți face? Vrei nu vrei, de-i rău sau bine, tot trebuie să treci pe 225 Eroul principal al romanului Roșu și Negru de Stendhal. 226 Refren al unul vechi joc francez de copii.

955

aici! Tineretul trebuie să afle totul pe pielea lui! Cu atît mai rău dacă-și pierde cizmele pe drum! Animalul e de soi. O să iasă la liman. Principalul e să treacă prin asta. Cine n-a trecut nu e bărbat. Îl Sylvie nu se frămîntă. Treaba lui Marc. Nu-i faci un bine dacă-l scutești. Are și ea ale ei, treburile și plăcerile ei. N-are vreme de pierdut! Își trăiește a doua tinerețe. Așa încît Marc rămîne singur pentru a ține piept împrejurărilor care-l asaltează: fete frumoase, pierde-vară, pehlivani, toate lighioanele care umplu grădina lui dumnezeu. El însuși e un fruct verde care ispitește multe guri vopsite în stacojiu. Și apoi e nepotul, marele favorit al sultanei; oamenii se servesc de el pentru a ajunge la ea. Nu e chiar atît de prost încît să nu-și dea seama de asta. E bănuitor, puștiul! Îi vine mai curînd să creadă că vor să-l joace pe degete, că pînă și femeile care-l urmăresc cu nerușinare o fac în chip interesat; ceea ce nu e adevărat; tînărul ăsta sălbatic le ațîță. Chiar și stîngăciile lui, gesturile lui repezite și necioplite, luminate deodată de un zîmbet încurcat și fermecător, chiar și privirea iscoditoare, sfioasă, întrebătoare de sub sprîncenele încordate, privire ce se dăruie deodată, ca o fecioară – o fecioară nebună pe care ai îmbătat-o și oare începe să vorbească într-aiurea. Un mic Lucien de Rubempré 227. Dar în fund stă la pîndă mereu Marc, puiul de mistreț, care se dezmeticește de îndată ce vrei să-l prinzi și care se apără cu o lovitură de rît, cu o lovitură zdravănă. Asta-l face și mai atrăgător. Te lovești de el. Plăcerea-i îndoită! Vînătoarea începe. Și vînatul nu trebuie să fie atent numai la curse și la vijeliile ce se stîrnesc în el pe neașteptate, și care-l fac să se 227 Personaj principal din romanele lui Balzac Iluzii pierdute și Viața de glorie și mizerie a curtezanelor.

956

năpustească cu capul înainte. Cu greu se poate stăpîni. De fiecare dată iese mai zdruncinat din aceste frămîntări. Și prevede ce-o să se întîmple. Ar trebui să fugă. De zeci de ori și-a spus: „Pleacă!” Dar nu fuge. Prea e interesant! Prea sînt multe de văzut și de înghițit pentru ochii lui de mascul mic, pe acest teren de vînătoare rezervat, unde e și el vînător la rîndul său. Și tot stînd la pînda și văzînd cum trec toate soiurile de vînaturi mart și mici, cu blană și cu pene, prinde în goană cu ciocul cîteva ciocuri de păsărele; dar e primejdios; în clipe din astea, privirea i se pierde; e în primejdie de a fi prins la rîndul lui. Va fi! Nu va fi! Se încăpățînează. Să fugă, ar însemna să-și mărturisească înfrîngerea. Rămîne și, în fiecare zi, tolba cu experiențe i se umple tot mai mult. Dar asta nu-l face mai înțelept. Ochii îi sînt, dimpotrivă, mai beți. Și-n țeastă parcă-i vuiește un vîrtej. Tot ce a crezut, sau n-a crezut, dar a acceptat pentru a putea să trăiască, toate punctele de sprijin ale vieții sociale, totul se prăbușește. Iar din toată morala de alaltăieri (de ieri să nu mai vorbim! era război!) ce-a mai rămas? Vechile păcate, prejudecățile, chiar și constrîngerile legii, mereu întîrziate față de mersul societăți. E prea puțin să spunem că sînt toate călcate în picioare! Nici nu te mai ostenești. Treci peste ele, fără să te gîndești. Se surpă casa oamenilor? Se rupe contractul social? întoarcerea la pădure? Nu, e termenul contractului. Înainte de a-l reînnoi faci ștersături, adaugi articole noi. Casa cea veche, strîmtă, nesănătoasă, cade în ruină. Trebuie s-o refaci, s-o lărgești. În timpul crizelor de creștere, omenirea bolnavă are și ea nevoie să-și întinerească sîngele viciat și subțiat, cufundîndu-se în rezervele ei de sălbatică energie animală. Părinții cu tabieturi și lașii miorlăie! „Totul e pierdut!” Și totul e salvat, sau va fi. Dar nimic pe degeaba. Fiecare lucru trebuie plătit. 957

Marc e gata să plătească prețul. Dar nu dă oare mai mult decît are? Mintea lui e vitează, prea vitează, îl tîrăște dincolo de ceea ce poate suporta restul. Degeaba vede, judecă și înțelege, fără slăbiciune: creierul nu e un empireu, e legat strîns de pîntec prin toată seva lui; e trădat, predat, se predă el însuși dușmanului. Pînă una-alta, însă, Marc se apără. Creierul și inima! se revoltă, au izbucniri de dispreț mînios împotriva anumitor priveliști. Marc își îngăduie îndrăzneli de vorbire care-l supără pe regele parfumerilor în cochilia lui, iar pe Micul Caporal, pe Sylvie, care și-a pus chipiul pe-o ureche, o fac să rîdă în ascuns. — Bădărăniile! Nu vrei să înveți să te porți în lume! Marc se «revoltă. Îi trîntește niște adevăruri aspre. Ceea ce-l supără mai ales este risipa nebună ce se face în vederea serbărilor pe care ea le dă. Îi ®pune Sylviei că-i o rușine, cînd mii de oameni n-au ce mînca. Sylvie nu se emoționează. Deunăzi n-a avut nici ea de mîncare. Acum se despăgubește. Răspunde cinică: — Ceea ce e prea mult compensează cu ce e prea puțin. Preamultul unora, preapuținul altora. Așa-i balanța. Și pe urmă, drăguțule, ce vrei? Gînd cîștigi banii ușor, trebuie să mai și risipești. Marc îi spune lucrurile pe șleau despre felul cum cîștigă, despre felul cum cheltuiește, despre comerțul ci de lenjerie de lux și creme, anticameră a împerecherii, despre felul cum își exploatează clientela cu prețurile ei de vînzare (de furt), la fel de smintite ca și toanele acestor dihănii cuprinse de nebunie – neghiobii ăștia de cumpărători. Sylvie îi răspunde că dac-ar fi să trăiești din înțelepciunea oamenilor, și nu de pe urma idioțeniei lor, ar trebui să strîngi chinga și că, la urma urmelor, mulțumită ei și lui Coquille al ei trăiesc nu numai ei.. Doi și nepotu-său (înghite-o, mucosule!), ci armate de funcționari. Jignit, Marc 958

întreabă prostește: — Și la ce folosește? — Ce? — Tot ce-nvîrți tu? Tot ce fac ăștia? — La nimic. La viață. Parcă viața folosește la ceva? Ieși din burtă, te naști fără să știi de ce. Îți umpli burta, mănînci, iubești și te agiți, fără să știi de ce. Mori, te cufunzi în cine știe ce și nu știi de ce. Despre un singur lucru știi de ce: despre plictiseală! Și tot ce-nvîrți aici e ca să nu-ți închipui că te plictisești. Pe Marc îl izbește amărăciunea care! se dezvăluie deodată. Vede oboseala bruscă ce-și lasă pecetea, pungile de sub ochii Sylviei și cutele gurii ostenite. Într-o clipă de sfîrșeală, femeia s-a destăinuit. Dar cu o încordare a șirei spinării, își vine numaidecît în fire. A pus în vagonul de bagaj geamantanul acela greu, pe care-l tîrîie după sine. Acum o pornește din nou, cu chipul ei sfidător și ironic, peste care trece un fulger de mînie. Prostănacul de nepotu-său cu fleacurile lui a făcut-o» să rumege iarba amară! A început s-o scoată din fire. „Împăunează-te, mititelule! Fă pe Caton228! Prima venită o să te aibă cînd o vrea și o să facă din tine ce-o să vrea. Ar trebui să ți se mai reteze creasta” Și Sylvie își reia jocul și activitatea ei turbată. Marc n-o nedreptățește. Știe el că Sylvie nu se lasă prinsă de ene. O vede cum conduce munca și plăcerea; lucrează mai departe pînă dă în brînci și le face și pe salariatele ei să lucreze; nu întrerupe goana. De fapt, nu respectă decît munca – oricare ar fi ca – și disprețuiește animalele de lux pe care le exploatează, 228 Om politic, scriitor și orator (234-194 î.e.n.) din Roma antică. A biciuit în scrierile și discursurile sale viața opulentă si corupția moravurilor patricienilor.

959

pentru că „nu fac nimic”. Nu s-ar da în lături să le jefuiască. Există în ea, ca în multe fete din popor de la Paris, un fond de revoluționară din timpul Comunei, care la un moment dat nu sar da în lături să dea foc – și încă cum! – societății. Dar fetele astea habar n-au de revoluția socială organizată. Și o femeie ca Sylvie nici nu vrea să audă vorbindu-se de asta. În mintea ei, mic-burgheză și incendiatoarea fac casă bună laolaltă. Același gaz, care servește la incendierea Curții de conturi, e bun și pentru sobă. De logică, Sylvie nu se sinchisește de loc. E din fire o anarhistă, care înțelege să-și facă dreptate și nedreptate singură, fără ca statul sau altcineva să se amestece. Morala ei e ceea ce-i place. În nerușinarea ei, ceea ce-i place e adeseori mai drept decît însuși dreptul. Urăște toate farsele fățarnice ale binefacerii sociale și mondene; dar, fără sa spună nimic, e o binefăcătoare în felul ei activ și precis; și atunci nu se lasă în seama nimănui. Își ține strîns echipele de lucrătoare (căci fete trîndave nu primește la lucru), dar le supraveghează, se interesează de sănătatea lor. Pentru ele a întemeiat, în apropiere de Paris, o casă de odihnă; le mărită, și celor pe care le îndrăgește le-a făcut daruri serioase; aproape că le-a înzestrat. Mai mult decît atît, și-a cîștigat încrederea lor, le sfătuiește, le călăuzește – în felul ei imoral sau moral, dar totdeauna omenesc, căci știe care e partea cuvenită slăbiciunii, dar nu lasă fetele să-i dea mai mult decît partea ce! se cuvine. N-ar face rău dacă și-ar da sfaturi și ei și n-ar mai cheltui atît. Dar pentru ea își îngăduie privilegiul unei purtări speciale. Se încrede – cam prea mult – în instinctul și-n puterile ei, pe care le irosește fără socoteală de douăzeci de ani încoace. Dar felul ei de viață nu poate merge la nesfîrșit. Sylvie ar trebui să simtă semnele prevestitoare, ar trebui să simtă că sănătatea i se 960

zdruncină. Simte. Dar e învățată cu riscul. Și apoi, în această goană după activitate și plăcere, se ascunde – așa cum a întrezărit și Marc timp de o clipă – un fond amar de nepăsare față de viața ei fără copii, o ciudă împotriva vieții, a cărei inutilitate o cunoaște și fără observațiile nerodului de Marc. Atunci crapă! Dar, pînă la ultima suflare, lucrează și bucură-te! * La una din serbările din casa Sylviei – dancing, beții, mici orgii, unde Sylvie, grasă și înfloritoare, cu un decolteu adînc, fardată ca o diavoliță și cu mintea amețită de atîtea cocktail-uri, aprinde ca o adevărată bacantă vîlvătăi în jurul ei – creierul lui Marc se cufundă și el. Cu frigurile acelea neîntrerupte, care-i frămîntă măduva, e nevoie de atît de puțin ca să se îmbete! Și uneori, conștiința inferiorității lui, în loc să-l facă mai prevăzător, îl înfierbîntă, îl face să braveze. E „băut”. Ochii îi joacă. Nu mai vede nimic, nu mai știe nimic, e tras spre inima vîrtejului; în urechile lui sîngele parcă tună, dorința fierbe, iar rațiunea aiurită se poticnește și cade. În mijlocul dansului nici nu mai deosebește gura însîngerată care rîde lipită de gura lui. Dar o mușcă. Și o gelozie ciudată, sălbatică îl pîrjolește. Își pierde cunoștința, se trezește apoi zdrobit, într-un subsol, în care se aude înăbușit gălăgia și muzica, singur, rătăcit, neputînd să-și mai depene gîndurile. Ce s-a întîmplat? Nu-și mai amintește, nu știe dacă-și mai amintește sau dacă născocește. Și în născocirile lui teama e la fel de tare ca și dorința. Nu mai există hotar între ceea ce a fost și ceea ce ar fi putut să fie. Se simte la fel de rănit, de veștejit pînă în adîncul inimii, și de una și de alta. Iar cînd, înfricoșat, pleacă de la chermesa care, colo, sus, se desfășoară fără sfîrșit, mai vede încă gura însîngerată și aude rîsul din fundul gîtului al diavoliței din pînzele lui Jordaens. Fuge în noapte, tremurînd, înghețat și 961

aprins, iar spiritul lui, care se biciuiește singur pînă la sînge, nu izbutește nici să știe, nici să regrete. Ură și dezgust, da, orice ar fi! Să se mistuie, să se rănească pînă la sînge Dar nu păreri de rău. Nu uitare. E obsedat… Ca să ispășească, se închide din nou în vizuina lui de student, în pustiul lui. Nu se va mai întoarce. Sylvie nu e în stare să înțeleagă furtuna ce s-a stîrnit în trupul adolescentului. A doua zi, după vîrtejul din ajun, nu-i rămîne nici urmă de stînjeneală. Revede deslușit în ochii băiatului mînia ce s-a aprins pe neașteptate, vijelia aceea de gelozie, care l-a făcut să-i zdrobească oasele și să-i lase o mușcătură pe buze. O urmă. Atîta tot. Măgulitor și caraghios în același timp, Sylvie e ferită de toate tulburările pe care le lasă în urmă, datorită încrederii în sine, a firii ei amorale și fără viciu adînc, nepăsătoare față de convenții, fie că sînt îndreptățite, fie că nu; adevărat spirit galic, cu ochiul ironiei veșnic ațintit asupra aspectului caraghios al lucrurilor. O văzuse odinioară pe bătrîna Sarah Bernard în Phèdre și și-l amintea pe Hippolyte. Ce pițigoi! Hippolyte al ei s-a rușinat și-a luat-o la sănătoasa. Pe Sylvie o pufnește rîsul. Ce importanță are? Doamne, ce proști sînt oamenii la douăzeci de ani Mai ales cei care umblă cu capul în nori cîtă importanță dau acestor nimicuri! Cînd faci dragoste veșnică trebuie să te sinchisești oare de o petală de trandafir ce ți s-a rătăcit în așternut? Își face cu ochiul în oglindă. Trandafirul e involt. Rîde și de ea, și de el, nepărtinitoare. Rîde, păcătoasa, și de sora ei, Annette. Ce-ar zice dac-ar ști… Nu e nici o primejdie să afle. Hippolyte ieșit pe porțile Trezenei mai curînd ar lua-o la fugă, pentru a se arunca în gura monstrului. „Du-te, dragul meu Jonas!” Îl lasă să fugă. O să se întoarcă el! Dar Marc nu se mai întoarce. Băiatul ăsta încăpățînat adună în el dușmănie. Nu-și iartă înfrîngerea. Nu numai din noaptea 962

aceea, despre care nu va ști niciodată ce s-a întîmplat într-adevăr (și asta-l ustură cel mai tare! Căci ea știe. Ce știe?), dar înfrîngerea pe care o înseamnă toate zilele vin du te lumii acesteia dușmane (nu s-a lăsat întreținut de ea?). Mai rău: înfrîngerea plăcerii pe care a gustat-o în însăși această înfrîngere. Putregaiul ăsta de profitori și prostituate care trăiesc din mizeria oamenilor! Și el s-a amestecat cu ei! Se biciuiește singur, numindu-se „prostituat”. Nare nici o scuză. Slăbiciunea lui nu-i o scuză, și-o cunoaște mai bine ca oricine. Se mințise cînd își spunea că va fi cel mai tare. Șio spusese chiar în ceasul cînd trădase. Trădase împins de dorința nelămurită ce-l îmboldea să se bucure de floarea acestui lux deșănțat, de toate fructele acestei lumi putrede. Și el scuzase în chip mincinos această dorință, prin dreptul spiritului ce trebuie să vadă și să cunoască, pentru a se lupta mai bine. Ei bine, acum a văzut, s-a văzut pe el. Și, bineînțeles, nimic din toate astea nu se va pierde. Se întorcea încărcat de prăzi. Dar printre aceste prăzi se afla și persoana lui: „Marc prostituatul”. Îl călca în picioare împreună cu toată lumea asta, cu care se împreunase. Se pedepsi. Ca un fel de reacție de ascetism mînios, făcu legămîntul să castreze în el toate instinctele trădătoare, ce-l dăduseră pe mîna dușmanului. Își impuse disciplina unei munci aspre, a unei constrîngeri austere, a unei abstinențe desăvîrșite față de femei. Să-și învingă firea, s-o făurească din nou, zdrobind-o sub ciocan. Era cel mai potrivit mijloc să adune în adîncul ființei sale toată răzvrătirea dușmanului strivit! Dar, la vîrsta asta, neomenescul e uneori singura cale de salvare. Căci la vîrsta asta, și la băieții de acest soi, nu există alegere decît între soluții extreme. Marc alese „Armura de fier”, își vîrî trupul tînăr și slab, aprins de friguri și de slăbiciune, în zalele nemiloase ale renunțării. Le păstra zi și noapte pe el. Le păstra chiar cînd se pregătea să doarmă – să nu 963

doarmă (Per non dormire… marea deviză!). Se silea să rămînă mereu cu ochii deschiși. Sylvie, care avea informatorii ei, află că Marc se găsește în mari încurcături bănești. Îi întinse momeala. El o respinse. Ea stărui de două sau de trei ori. Stărui și el. Nu răspunse scrisorilor ei. Sylvie îi trimise un cec, fără nici un rînd. Cea mai cumplită jignire! Acum îi trimitea bani! Marc scrise cu mînie de-a curmezișul cecului: „Refuzat!” și i-l trimise înapoi. Sylvie tare ar fi avut poftă să-l tragă de urechi. Idiotul ăla mic! Se vedea deschizînd ușa văgăunii lui, îndreptîndu-se spre el, iar pe el întorcîndu-se, palid și mut de uimire. Bine a făcut Sylvie că n-a încercat! Nu se știe care gură ar fi amuțit mai tare. Și poate că, pe urmă, ar fi schimbat cuvinte crude, greu de șters din minte. Dar, din fericire, Sylvie fu prinsă iarăși de vîrtejul zilelor. Mașina zbîrnîii. Nu mai era în stare s-o oprească după plac. Ar fi fost mai cuminte s-o oprească. De două-trei ori, în valuri mari, sîngele îi trecuse prin fața ochilor. Dar Sylvie n-avea obiceiul să se oprească în fața unei suferințe atît de mărunte. Înainte cu dansul! Porni din nou, cu pasul ei ușor, și se prinse în dans. Alaiul se îndepărtă. Timp de șase luni, Marc nu mai auzi vorbindu-se de doamna Coquille decît din ziare. Ea îl uitase cu desăvîrșire. * Prin urmare, Marc e singur, așa cum dorește. Dacă ține să nu se mai bizuie decît pe el pentru a se descurca, dorința i-a fost împlinită. Nici o ceapă degerată nu mai poate aștepta de la nimeni. Maică-sa e departe și n-are bani să-i trimită. Îi vine destul de greu să găsească bani pentru ea. Își scriu puțin. Ea e într-un capăt de țară, comunicațiile sînt anevoioase și scrisorile vin cu o întîrziere uluitoare. Annette se află în momentele cele mai grele 964

ale surghiunului ei, prinsă în capcană. O să vorbească despre asta – dac-o vorbi – cînd va ieși la lumină. Pînă atunci, are gura pecetluită, ca și fiul ei cînd nimerește în vreo cursă. Mama și fiul sînt căpățînoși: „Treaba asta nu mă privește decît pe mine! Nimeni n-are dreptul să-și vîre nasul în necazurile mele!” își trimit doar, la fiecare cincisprezece zile, cîteva rînduri neprecise, dar pline de viață, ca să-și amintească unul altuia: „Sînt aici!” Sînt mai puțin scrisorile unei mame și ale unui fiu, cît scrisorile a doi tovarăși. Mîna hotărîtă a femeii cu ochi limpezi st tinge degetele repezite, mereu înfrigurate, ale băiatului ei. „Ține-te bine! Și eu mă țin!” Marc n-a mai călcat pe la Ruche. Grupul de prieteni s-a împrăștiat în cele patru vinturi. Fiecare pentru sine! Pînă la urmă, Marc a înțeles că nu de la însușirile lui intelectuale trebuie să-și aștepte pi! nea. Dacă vrea să trăiască, trebuie „să se înjosească”. Să facă orice meserie care să-i îngăduie să trăiască. Faptul că ajuns să se împace cu acest gînd înseamnă mult. Dar nu înseamnă nimic. Parcă poate fi vorba să te împaci cu un lucru pe care nu ți-l oferă. Îți rîde lumea în nas: „Poți să-ți păstrezi mărinimia. Ce nevoie am de tine?” Sînt sute de oameni care pin dese un os de ros. Marc ajunge totdeauna prea tîrziu. Și, în aceste ciocniri cu ceilalți, îl mai oprește încă im soi de rușine. Îi lasă să treacă pe cei care sînt înaintea lui, sau care se strecoară, sau care par slabi și vrednici de milă, sau, dimpotrivă, pe cei obraznici din cale-afară – fiindcă, în cazuri din astea, trebuie să-i apuci de guler, și lui îi e silă să-și murdărească mi un le de gulerele astea soioase; uneori vede roșu; nu de ceilalți îi e teamă, ci de sine. (Se grozăvește: „Opriți-mă!”) Nu! Ironia, nu se potrivește cu acest băiat, care se simte dus deodată de valuri lăuntrice și care se înspăimîntă cînd vede că, în clipe din astea, 965

voința lui nu poate face nimic, că e tîrît în voia curentului. E nevoie de timp, e nevoie de multe rătăciri primejdioase ca să învețe nu să înăbușe – asta înseamnă să riști a fi nimicit – ci să folosească aceste porniri, întrebuințîndu-le ca pe un cărbune alb, ca forță motrice. Dați-i timp! Dacă trăiește, poate că va izbuti întro bună zi. Dar asta e problema, să trăiești! Va fi oare în stare? Și cît timp? Și cum? A trecut pe la toate editurile și librăriile. După vreo douăzeci de încercări fără rezultat, a fost primit de probă la o tipografie de ziar, în echipa de noapte. Începător, neîndemînatic, prost văzut de ceilalți tovarăși de lanț, care au adulmecat în el pe aristocrat și, în loc să-l ajute, îl înfundă, Marc e dat afară după trei nopți. Cu mare greutate a obținut de vreo două-trei ori traduceri de prospecte și de scrisori comerciale. Muncă întîmplătoare. Cunoștințele lui literare dau greș în fața termenilor uzuali din lumea afacerilor. Într-o zi, Sainte-Luce, care-l vede hoinărind flămînd, îi face rost, cu titlu de încercare, de un post de controlor de bilete la un cinematograf. Din nenorocire, Marc se îmbolnăvește de o gripă, pe care, după ce a dus-o pe picioare prin căldură și frig, îl silește să stea cîteva zile în pat. După aceea, firește că locul i s-a ocupat; și altul nu găsește. Sainte-Luce, care s-a interesat o seară întreagă de necazurile lui, nu prea arc obiceiul să zăbovească asupra unui gînd; după mîna de ajutor pe care i-a dat-o, îl uită; și md mi știi unde să-l găsești. Dumnezeu știe cum o duce și el! În noaptea aceea pe care au petrecut-o împreuna (după cinema, Sainte-Luce l-a tras, de la dancing-ul unde lucrează el, în fundul unui bar clandestin, unde au stat de vorbă, înfrigurați și osteniți, pînă dimineața), Marc a aflat cu uimire că elegantul Luce nu-i întru nimic mai puțin calic decît el. Legăturile cu mama lui, frumoasa star, pe care el o numește José 966

și despre care vorbește cu o familiaritate de necrezut, sînt ciudate și rare. Ea e mereu plecată; cînd se întîlnesc, din cînd în cînd, se giugiulesc, umblă împreună prin localurile de noapte, maică-sa îl îndoapă cu bomboane, cu daruri nefolositoare și cu dolari, dacă i-au mai rămas printre degete; el îi cheltuiește la rîndul lui pe alte daruri, pe bijuterii și flori, cu care ea nu știe ce să facă, dar de care nu se plictisește niciodată, ba chiar pe cîini de lux, maimuțe și papagali, sau orice fleac ce-i înveselește pe amîndoi. Apoi ea dispare din nou timp de lumi întregi, lăsîndu-l la Paris fără nici un ban, și nu se mai interesează unul de altul. Alteori ea își amintește dintr-o dată: Sainte-Luce primește un cec serios sau vreun fleac (asta se întîmplă, de obicei, în zilele în care nu mai știe unde să mănînce), Sainte-Luce rîdea. De fapt, neprevăzutul ăsta îl amuza. Departe de a-i purta pică mamei lui, îi era recunoscător că e așa cum e. Îi făcea mai multă plăcere să se știe zămislit de femeia asta frumoasă decît de vreo mamă serioasă, așezată. O să se descurce el și singur! Se născuse acrobat; știe mii de giumbușlucuri care să-l facă să cadă în picioare, în caz de prăbușire. Și avea un stomac atît de îngăduitor! Zilele de post nul înspăimîntau. Pasărea asta se mulțumea cu cîteva fărîmituri ciugulite dintr-o mînă, numai să fie frumoasă mîna. Și de mîini frumoase nu ducea niciodată lipsă. Veneau ele singure să-l caute. Te puteai întreba dacă, din cînd în cînd, nu primea de la ele, între masă și adăpost, și cîte o pomană. Față de Marc nu se ascunse. În seara cînd acesta se mira de eleganța lui, în timpurile astea grele – nerușinatul acela fermecător spuse: — Ele mă dezbracă, ele mă îmbracă. Depinde numai de tine să-ți facă la fel înăbușindu-se de indignare, Marc nu găsea nici un răspuns. Să se supere? Nir fi avut nici un rost. Simțea doar că toate ploile alunecau pe penele acestui rățoi. Nu-l putea judeca 967

pe măsura fiului lui Annette. În vremea cînd mai exista o viață de apoi, cînd, după judecată, sufletele oamenilor erau îngrămădite în trei țarcuri diferite, Sainte-Luce n-ar fi găsit loc în nici unul din ele: el s-ar fi dus acolo unde se duc sufletele animalelor: în coliviile veșniciei. Marc nu era sigur de superioritatea sufletului său de om. Dar prefera să-și spună că e așa, ca să nu piardă pămîntul de sub picioare. Și Marc nu voia să-l piardă. În orice caz, nu putea să uite că, într-o seară, Luce îi oferise fără șovăială tot ce-i mai rămăsese în pungă și fusese singurul dintre prieteni care o făcuse. Nababul de Véron se mulțumise să deschidă tabachera, într-o zi cînd îl întîlnise pe Marc sfîrșit de goana după un salariu. Véron nu găsise nici un cuvînt ca să-l întrebe de situația lui: puțin îi păsa; și cînd plecase, Marc îi fusese recunoscător că nu făcuse nici o sforțare pentru a-și ascunde egoismul. De aceea nu-și dăduse nici el osteneala să-și ascundă sentimentele. În ziua aceea, Véron era întunecat la față, avea un braț legat. Marc îl întrebă ironic dacă e rănit în război. Véron drăcui, vorbi de un furuncul, înjură nu se știe pe cine, pe o maimuța, și întrerupse convorbirea. La despărțire, Marc îi dădu întîlnire pentru următoarea adunare de la Ruche. Ar fi putut tot atît de bine să spună la paște le cailor, căci n-avea nici un chef să se întoarcă la aceste adunări. Véron izbucni într-un rîs jignitor, scuipă cu furie pe bulevard, îl făcu pe Marc vițel și o copleși pe Ruche cu epitete rușinoase. Pe urmă, fiindcă Marc, mirat de această izbucnire, îl întrebă ce-l apucase, Véron îi arunca o privire furioasă și-i întoarse spatele. Marc continua să alerge după o slujbă. Era încă foarte neîndemînatic în această luptă pentru viață; mîndria nu-l prea învăța să se strecoare ca o șopîrlă prin toate crăpăturile peretelui care înconjoară cămara. În schimb, îi dădea forțe turbate să 968

reziste în ceasurile cele mai grele, cînd trupul îi era slăbit și mintea măcinată de îndoieli. Degeaba-și spunea: „Sînt și voi fi învins”. Lumii n-avea să i-o spună niciodată, fiindcă atunci cînd o spui, înseamnă că renunți la luptă. Gîndul sinuciderii nu-i trecu niciodată prin minte. Te sinucizi oare pe cîmpul de luptă? Doar nu e lipsă de moarte! Nici măcar nu trebuie să alegi. Are ea grijă. Nu, ceea ce lipsește e viața! „Căci tot ce mă-nconjoară, bărbați, femei, vîrtejul ăsta, lupta asta corp la corp, împreunările astea nu sînt viață, ci putregai. Dar cum să ajungi la viața adevărată, unde s-o găsești? Există oare? Nu știu. Și totuși, un imbold căruia nu mă pot împotrivi mă împinge spre nord, ca acul unui magnet. Ce e nordul? O banchiză?… O prăpastie deschisă în ghețurile veșnice? Nu știu! Dar nordul e acolo. Și spre nord trebuie să mă îndrept. Forța oarbă vede în locul meu. Libertatea mea înseamnă să vreau ce vrea ea. Fie că e drept fie că nu, asta-i legea mea.” De fapt, toată înțelepciunea acestei clipe se rezuma în bătrînul bun-simț galic: Să nu mori, atîta timp cît ești în viață! * Ziua era vînzător într-o băcănie de pe strada Caumartin și stătea de pază pe trotuar. Cu gulerul ridicat, dîrdîia de frig în săptămînile acelea cenușii de ianuarie. Noaptea, își impunea cîteva ceasuri de lectură, de scris, de reculegere, încercînd să cuprindă cît mai mult cu putință taina lumii. Dar ea îi fugea printre degetele amorțite; și capul! se clătina de somn. Cînd putea, își făcea o cafea neagră tare, ca să nu doarmă. Pe urmă învăța ce înseamnă somnul. Pierdu cheia cufundărilor în lacul binefăcător al uitării. Vreme de zile și nopți halucinate, care se 969

lungeau mereu și se strîngeau ca inelele unui șarpe fără început și fără sfîrșit, își tîrî oboseala și durerile de stomac, ideile fixe și ochii arși. Nu-și plătise chiria. Era amenințat să fie dat afară. Vînduse tot ce putuse vinde. Obiectele rare, la care ținea, le ducea cu ol, în servieta lui de student – pe urmă (trebui să se despartă și de servietă) în buzunare: îi era teamă să nu i le ia cineva în lipsă. Într-o zi, pe cînd stătea pe jumătate amețit de nesomn, înfipt ca un cocostîrc cu gîtul între umeri, în fața vitrinei băcăniei de pe bulevardul cufundat în ceață, privind fără să vadă – văzîndu-l după ce trecuse – șirul grăbit de fantome ale străzii (se simțea și el plutind și topindu-se ca o fantomă) – i se păru că zărise o față palidă, cu o privire preocupată, care-l pin dea, o mînă ce se ferea strîngînd un obiect și pierzîndu-se apoi sub o pelerină. Se smulse din amorțeală și privi țintă la chipul femeii care se afla la cîțiva pași depărtare și a cărei umbră se înfipsese în ochii lui osteniți: o văzu înțepenită în fața vitrinei, cu brațele ascunse sub manta. Marc era sigur că ea îi vede privirea ațintită; era ca o potîrniche pe care o prinde un cîine; chiar în clipa aceea, prada dispăruse sub manta: cîteva roșii. Femeia aștepta să vadă ce-o să se întîmple. Nici el nu știa. Se îndreptă spre ea. Era foarte aproape și-și ținea și el brațele lipite de trup. Aproape că se atingeau și erau amîndoi aproape de aceeași înălțime. Gura lui Marc era la înălțimea obrajilor scofîlciți pe care se vedea încleștarea maxilarelor: dar fața nu se mișca. Marc trebuia totuși să se hotărască. Făcu o sforțare și zise cu glas sugrumat: — Hai, dă înapoi! Dar, în clipa aceea, văzu în ușa prăvăliei un inspector care-i pîndea. Se grăbi să-i șoptească potîrnichii: — Nu mișca! Ne pîndește. 970

Nesocotitul! Își mușca buzele. Atîta pagubă! Alea jacta229. Făcu cîțiva pași înainte, cu o nepăsare prefăcută. Ea părea că se uită în altă parte. Inspectorul se întoarse în prăvălie. Marc se apropie din nou. Dintr-o privire, văzu spinarea albă, craniul rotund, botul strîns de pisică flămîndă. Cu o mișcare bruscă, îi vîrî, sub șalul ros, trei-patru banane și spuse, fără să-și descleșteze dinții: — E mai hrănitor! Ia-le și du-te! Ea înălță capul și-i aruncă o privire ascuțită. Recunoștința nu era atît de Marc ca mirarea. „A, va să zică și tu faci parte din frăția noastră?” N-avură timpul să se explice. Femeia dispăru în șuvoiul străzii. Marc își spunea: „Eu sînt cîinele care se întoarce în rîndul lupilor. Deschid casa mea tuturor celor cu burta goală. Nostim lucru! Ar mal fi făcut, fără șovăială, încă o dată ceea ce făcuse. Fapta reușise. Dar nu se simțea la largul lui cînd juca jocul ăsta. Se întoarse acasă. Pe drum o întîlni pe Bette. I se păru amuzant să-i povestească aventura lui. Era sigur de ceea ce avea să urmeze. Bette uită pe dată ideile ei romantice de revoltă antiburgheză. Sîngele ei de băcăniță înstărită! se urcă la cap; strigă indignată: — A, nu! Asta-i prea de tot! Nu se face una ca asta… Marc îi rîse în nas. Ea îl părăsi cu un aer de maiestate jignită. Marc nu-și mai reluă paza la magazin. Nici nu trebui să-și dea osteneală s-o refuze. Se descotorosiră de el. Fără să-i poată aduce vreo învinuire precisă, îl socoteau suspect. Clinii adulmecaseră în părul lui mirosul pădurii. Intră și mai adînc decît în ajun în frăția foamei. Nici un loc, 229 În limba latină în original: Zarurile sînt aruncate.

971

nicăieri. Și în buzunare, nimic de vîndut. Într-o seară, primi lovitura de grație, lucrul de care se temea cel mai mult; își găsi închisă ușa locuinței; era dat afară. O noapte de sfîrșit de februarie, cu un viscol ce mătura bulevardele și o lapoviță care se topea atingîndu-se de caldarîm. Marc umbla încovoiat, ghemuit în paltonul lui, încercînd să lase viscolului o suprafață cît mai mică de atac. Era chinuit și ud pînă la piele și-și spunea: „O să cad”. Se ciocni de o trecătoare. Nu se uită. O mînă îl prinse de braț. El se scutură. — Rivière! Mîna nu-i dădea drumul. Își ridică ochii rătăciți. Ruche… Nu auzea ce spune în zgomotul bulevardului și în vuietul vîntului îndrăcit. Ea îl trase într-un colț adăpostit. N-a știut niciodată ce la întrebat, nici ce i-a răspuns. Dar n-a fost nevoie de prea multe cuvinte ca ea să înțeleagă. Și fără să-i ceară părerea, îl luă cu ea. El nu discută. Se lăsă tîrît, fără să schimbe o vorbă cu ea, pînă-n ușă. A, casa ei… — Urcă! Urcă. — Intră! Intră. Odaia călduță, oboseala, postul. Era amețit, Ruche îl împinse în singurul fotoliu din odaie. El simți cum îi descheie paltonul îmbibat de apă și cum îi trage mînecile. Auzea că-i vorbește, dar nu înțelegea, era un murmur ce se confunda cu cel al ceainicului de pe mașină. Ea umbla încoace și încolo, el nu încerca să-i urmărească mișcările. Ochii i se închideau. Îi redeschise timp de o clipă; simțea lipită de buze o mînă care-i turna în gîtlej o băutură caldă, alinătoare, și o voce blîndă spunea: „Bea, băiete!” N-avu putere să ridice ochii mai sus de mîna asta, dar înfățișarea ei îi rămase întipărită în minte. Multă 972

vreme după aceea, cînd se gîndea la buna samariteană, nu-i vedea fața, ci mîinile. În starea de semiconștiență în care se afla, i se părea că mîna e cea care vorbește. După ce laptele se scurse pe gîtlej, capul îi alunecă pe spătar; îi atîrna greu, iar gîtul îl durea, dar n-ar fi făcut pentru nimic în lume vreo mișcare; pe dinafară tot corpul îl durea, dar înăuntru era atît de călduț! Mîinile cele bune îi ridicau capul, care cădea mereu. Incă o scăpărare de conștiință, apoi se cufundă… Cînd se ridică din nou la suprafață, cîteva ore mai tîrziu, era întins, în întuneric. Pe tavanul odăii pătrundea prin umbră lumina palidă a străzii. Încercă să înțeleagă stînd nemișcat, tăcut, bănuitor ca un animal ce se deșteaptă în pădure. Pipăi încet cu picioarele în jurul lui. Se afla pe o saltea, dezbrăcat și înfășurat în cuverturi. Sub saltea, dușumeaua unei odăi. Deasupra, răsuflarea unui trup, apoi un foșnet în așternut și glasul lui Ruche: — Te-ai trezit? Atunci își aminti de toate și voi să se ridice, dar îl durea tot trupul, și Ruche spunea: — Nu te mișca! El întrebă: — Dar unde sînt? Unde ești tu? fără să-și dea seama c-o tutuia. — Nu te frămînta! Ești la adăpost. El se răsucea mai departe. — Nu, vreau să văd… — Vrei să fac lumină? Stai o clipă… Răsuci întrerupătorul electric. Deasupra capului său, Marc văzu capul lui Ruche, care clipea din ochi. Îi făcuse la picioarele patului ei un pat de campanie. Marc se ridică în capul oaselor; fruntea îi ajungea în dreptul celuilalt culcuș, privirea începu să! 973

se plimbe în sus, spre Ruche, care stătea culcată, apoi pe perete, pe masă, pe lucrurile de pe masă. Dar Ruche stinse lumina. — Nu, încă au! — Ajunge! Se întinse la loc, dar în ochii lui se întipărise tot ce văzuse, și acum, treptat-treptat, regăsea înțelesul tuturor lucrurilor. Tăcea. Marc se pipai și făcu: — O! — Ce? — Hainele mele! — Ți le-am scos. — Vai, Ruche! — Puteai să le storci, de ude ce erau. La război, ca la război! — Vai, ce rușine! Am picat în casa ta, te stînjenesc, nu sînt în stare să mă descurc singur, sînt ca o fată. — Ei, nu, serios! făcu glasul voios de sus. Cel puțin ai putea să nu ne bîrfești. Fetele au și părți bune. — Da, fetele ca tine. Dar ca să le găsești, trebuie să umbli mult. — Nu trebuia decît să cotești pe strada Val-de-Grâce. Simți pe obraz o mînă lungă, care de sus îl căută, îi mingi ie fruntea, sprîncenele, pleoapele, apoi îl ciupi ștrengărește de nas. El încercă s-o prindă cu gura, ca un pește, fără să scoată brațele de sub plapumă. Ruche îi spuse: — Sînt sigură ca nu cunoști zicala oamenilor din orașul meu. — Care? — Cine nu s-a culcat la Orléans nu știe ce-i femeia. El se răsuci: — Nu cer decît să știu și eu. Mîna îl pocni, apoi se retrase. 974

— Nu dragul meii, nu! Nu-i timp de școală. E timp de somn. Stinge totul. — Totul? — Tot ce arde, sus, jos. Stingerea. Dormi! Tăcu cîteva clipe, pe urmă începu: — Ruche… — Dorm… — Un cuvînt doar… Ce lucru era ăla, pe care l-am văzut lucind acolo, pe masa ta? — Nimic. — Un revolver? — Da. Ea rîse: — Nu pentru tine, prostule! — Îmi închipui! Ești sigură de mine ca și de tine. Ea își spuse: — Asta n-ar însenina mare lucru! Dar el nu-i auzi decît rîsul înăbușit. Începu să se răsucească iarăși. — N-ai încredere în mine, Ruche? — Liniște! Culcă-te… Ba da, dragul meu, atît cît poți avea încredere într-un bărbat… — Sau într-o femeie. — Sau într-o femeie. Și știi, să nu te plîngi! Asta-i foarte mult. Dar, in general, cu dihăniile de soiul tău e mai bine să ai încredere cînd ești cu arma în mînă. — Para bellum!230 Ce pacifistă! Pun rămășag că nu te-ai jucat O parte din dictonul latin Si vis pacem, para bellum: Dacă vrei pace, pregătește-te de război. 230

975

niciodată cu jucăria aia! Știi măcar să te joci? — Ei, află, micuțule, că dac-ai pus rămășag, ai pierdut. Pe ceai pus rămășag? — Pe orice. La voia ta. — Ne-am înțeles. Am luat notă. — Cînd te-ai jucat? Și împotriva cui? — Ghicește! — Îl cunosc? — Cum te cunoști pe tine! — Cine e? — V-am văzut deunăzi împreună în colț La cafeneaua Soufflot. Se făcu lumină; brațul bandajat… — Véron! Fata se înăbușea de rîs pe pernă. — Véron? Véron? Porcul ăla? — Da (principiile lui îi spuneau că pentru o muiere forța e argumentul cel mai bun. Cît ai bate din palme, pe nepusă masă, s-a și apucat să mi-o demonstreze. Ca să-i dovedesc că sîntem de aceeași părere, i-am vîrît un glonte în umăr. „Ei, cine-i mai tare, băiete?” Dac-ai fi văzut aerul lui mirat! A rămas cu gura căscată. Și după aceea, ce înjurături! — Mai înjură și azi, spuse Marc, prăpădindu-se de rîs. Rîseră amîndoi, ca niște copii. — Și-acum dormi! spuse Ruche, ștergîndu-și ochii cu cearșaful. Se supuse cuminte. Ațipiseră… Marc se smulse din toropeală, se ridică și șuieră cu glas aprins și înăbușit: — Ruche, Ruche… — Mă plictisești – făcu glasul ei adormit – nu mai pot, mor de 976

somn. Dă-mi pace! Dar el își lipi capul de picioarele ei înfășurate: — Ruche… Ruche… Te admir… Te respect… — Ești un idiot! Taci și dormi! făcu Ruche mișcată. Dormiră pînă a doua zi dimineață. Cînd o rază de soare, ce se rătăcise prin strada veche, îi aruncă o săgeată pe ochii închiși, ale căror pleoape zvîcniră, Marc o auzi pe Ruche bălăcindu-se în cada din spatele paravanului. Ca să iasă din pat, trebuise să treacă peste el. Mai rîdea și acum, strivind buretele mare și îmbibat, de coapsele ei lungi. — Ruche! — N-am timp! Am treabă… Un braț gol îl salută deasupra paravanului. — De ce rîzi? — De tine. — Rîzi. E dreptul tău. Cu o mișcare nesocotită, ea își apăsă buretele ud pe gură, ca să-i trimită un sărut. — Sînt la fel de idioată ca tine… — De ce? — Nu-i treaba ta… N-avea chef nici să protesteze, nici să se miște. Noaptea aceea plăcută, deșteptarea, bunăstarea asta… Mai era încă amorțit. Dar, nu se poate! E rușine! Marc se înălță ca o trestie. — Mă scol… — Nu, nu, mai așteaptă! Bagă-ți nasul în saltea! Ies. Interzis sa privești… Bineînțeles că el se uită și văzu nimfa de sus și pînă jos. Ea îi aruncă dintr-un colț al odăii tot ce-i căzuse sub mînă: pernițe, prosoape și pantalonii lui, care st uscaseră în timpul nopții. Marc 977

era acoperit de grămada de lucruri. — Scufundă-te și înăbușă-te! Înainte ca el să fi apucat să se elibereze, ea se și îmbrăcase cît ai clipi din ochi. Pe urmă îl scoase la lumină. — Și-acum gătește-te! Eu mă duc după cumpărături. Marc rămase singur și se îmbrăcă. Ruche se întoarse cu lapte, pîine și cîteva felii de șuncă. Mîncau, stînd de vorbă. Ruche privea cu ochii ei de chinezoaică, iarăși distanți, capul acela de băiat care se lipise, în timpul nopții, de picioarele ei. Ce prostuț! Schimbară o privire de înțelegere. Fără să și-o mărturisească, ajunseră fiecare în parte la aceeași concluzie: o noapte ca asta nu se mai putea repeta. — Uite ce e, spuse Ruche. Nu ți-e teamă să te apuci de orice meserie? — Toate sînt tîmpite – spuse Marc – dar și noi sîntem timp îți, așa că n-avem dreptul să fim mofturoși. — Asta-mi place la tine: ești prea mîndru ca să nu crezi că, primind orice muncă, faci cinste nevoii, de orice fel ar fi ea. Nu faci pe năzurosul. — Nu mai fac. — Da, te-ai schimbat în ultimele șase luni. Îți vine mai bine așa. — Nici tu nu ești prea năzuroasă. — Cum e turcul, și pistolul. Sîntem amîndoi făcuți din lemn bun, din cel din care se fac săgeți. — Și ce țintesc săgețile? — Anul trecut mi-a fost cam teamă că a ta nu țintește mai sus de brîu. — Mă faci să roșesc. Va să zică ai ochi pentru toate? Cum ai aflat? 978

— Se vedea că te împotmoliseși… — M-am desprins. — Nu-i lucru puțin c-ai fost în stare. Din ziua aceea te stimez. — Și n-ai putut să mi-o spui? — La ce-ar fi folosii? — Te poate ajuta în zilele cînd nu pica te stimezi pe tine însuți. — Acum șase luni asta n-ar fi însemnat nimic pentru tine. — Ei, dar astăzi înseamnă mult. — Bietul băiat! Tare sărac trebuie să fii! — Nu-mi spune asta tocmai acum, cînd încep să fac avere! — Și eu sînt, desigur, primul ban. Mulți înainte! Pînă unaalta, pînă cînd vei putea să te descurci mai bine, ai primi să fii chelner într-un restaurant pentru studenți? Marc înghiți în sec și spuse viteaz: — Da, dac-ai să vii, din cînd în cînd, să iei masa acolo. — De ce? — Daco să te servesc pe tine, o să mă simt mai sigur. — O să te ajutăm să te simți sigur. Ruche îl prezentă administratoarei, pe care o cunoștea, și chiar în ziua aceea Marc se apucă de lucru, ajutat de privirea și de sfaturile lui Ruche. Mai mult decît atît: după ce puhoiul clienților se scurse, îl servi chiar ea pe Marc. După aceea, totul merse strună. Cît despre locuință, îl împrumută cu bani, ca să plătească chiria unei camere la un mic hotel de cartier. S-ar fi părut că după aceea aveau să se vadă des. Nici gînd. La început, Marc bătu, de vreo două-trei ori, serile, la ușa lui Ruche. Ea era plecată. Sau poate că stătea ghemuită într-un colț cu țigara în cioc și cu picioarele sub ea? Fata asta ciudată avea viața ei, pe care n-o împărtășea nimănui; și elanul de simpatie care o 979

apropiase într-o noapte de Marc nu-i acorda acestuia nici un privilegiu. Ba, mai degrabă, dimpotrivă; instinctul lui Ruche ar fi spus: „Aha! Ai apăsat pe clanță? Atunci să punem zăvorul” În ochii ei nici o plăcere nu prețuia cît independența. Frumoasă independență! Mare lucru făcea cu ea! Se zeflemisea singură, ciupindu-și degetele de la picioare. „Neroadă! Oi fi! Așa sînt, așa vreau să fiu. Degetele sînt ale mele. Pielea tot a mea. Și tot eul meu. Sînt a mea din cap pînă-n picioare. Așteaptă puțin, fetițo! Cine rîde la urmă… Ei! Vom rîde… Punem rămășag? Eu pun!” Era unul din jocurile ei; să pună rămășag cu ea însăși. Așa ești sigur că o să cîștigi. Mai ales cînd trișezi. N-are de ce să-ți fie rușine! Marc ar fi fost în stare să înțeleagă acest instinct de apărare. „Mă feresc. Ferește-te și tu! u Dar era prea ocupat să-și descurce tainele sale proprii, ca să-i mai pese și de cele ale lui Ruche. De altfel, prejudecățile lui masculine îl făceau să creadă că tainele unei fete sînt „pipi de pisica”. Lui Marc îi plăceau pisicile. Dar o pisică e o pisică. Și un bărbat e un bărbat. Fără știrea lui, Ruche se interesa cum o duce, pînă ce i se păru că e pus pe picioare. După aceea mu se mai sinchisi de el. O singură dată veni să-l surprindă în odaia lui de la hotel: era aproape de miezul nopții. Marc se arătă mirat că o vede plimbîndu-se astfel pe acoperișuri. Căci în ochii ei jucau sclipiri feline. Era veselă, familiară și totuși străină, îl privea din depărtare, cu ochii aceia de pasăre nocturnă, dintre cele care zboară în pădure, departe sau aproape, fără a face zgomot cu aripile; n-ai putea spune unde va fi în clipa următoare. Spre orele unu, cucuvaia își luă zborul, fără ca Marc să încerce a o opri. Și 980

au trecut luni pînă cînd cei doi se întîlniră din nou. Tot atunci, la începutul lui aprilie, i se întoarse lui Marc – o dată cu păsările călătoare, cealaltă pasăre; Annette, evadată din bălțile Dunării.

981

PARTEA A DOUA ANNETTE ÎN JUNGLĂ Aproape că se împotmolise acolo! Se lăsase dusă din Paris, împachetată ca un pachet. Cîtva timp simți o ușurare: să nu mai fie silită să-și bată capul cu nimic. Cîtva timp. Dar nu ținu mult. Annette nu era învățată să nu facă nimic cu mîinile. Impresia cea mai stăruitoare din această călătorie de lux, din aceste hoinăreli, prin Italia de nord și Veneto (vagoane de dormit, palace-uri, automobile etc), din trecerea pe locurile pe care! e cunoștea și le iubea din copilărie, a fost rece și plicticoasă. La început, se miră; pe urmă, înțelese: luxul o izola; pierduse contactul cu pămîntul; nu-l regăsea decît în clipele rare, cînd putea să evadeze singură și să bată cu picioarele ei străduțele și cîmpiile. Uneori, cînd călca pe covoarele groase ale hotelului, a căror lînă banală se încăpățînează să căptușească lemnul și piatra, picioarele! se înfiorau. Îi ardeau tălpile de dorul de a săruta, goale, pielea pămîntul ui. Dar escorta nu-i dădea răgaz. Flecăreala înnebunitoare a celor trei gaițe îi împuia capul zi și noapte. La București a avut parte, mai întîi, de o zăpăceală și de o gălăgie asurzitoare – ca într-un coteț de păsări – ori într-o grădină zoologică: o familie numeroasă, rude, prieteni. Se revedea tot danul. Urmară zile în șir, nopți în șir, în care oamenii exclamau, se sărutau, explodau. Ușile erau deschise. Nimic nu era ascuns. Nici o taină. Valuri de intrigi, flirturi, și chiar mai mult, se revărsau în văzul tuturora, în fiecare încăpere sau pe 982

coridoare. Nu prea existau convorbiri între bărbați și femei care să nu se învîrtească în jurul felinarului roșu aprins și să nu se ciocnească de el. Annette, care se simțea obligată să-și supravegheze protejatele, avea mult de furcă în atmosfera asta supraîncălzită. Nici ea nu era la adăpost de urmări; își dăduse seama de acest lucru, cu enervare, dar și cu oarecare mulțumire ironică (ei, la patruzeci și trei de ani!). În ciuda vîrstei, calitatea el de pariziană o expunea la atenții și la propuneri amoroase. Și Ferdinand Botilescu, care în timpul călătoriei o plictisise cu galanteriile lui greoaie, începu s-o cam neliniștească. Totuși, cîtă vreme rămaseră în oraș, primejdia nu era mare: terenul de vînătoare era destul de bogat și le dădea de ajuns de lucru acestor nemrozi 231; Ferdinand avea și alte pisicuțe de mîngîiat, ca să nu mai vorbim de politică, de afaceri, de goana după onoruri și bani. Dar după două luni plecară la una din moșiile lui Botilescu: întinderi netede și izolate, în mijlocul bălților și pădurilor din cîmpia munteană, pe care le arde, pe rînd, soarele și înghețul. Era toamnă. O ceață deasă se tîra deasupra bălților, de unde se auzea cîrîitul lișițelor. Mașina greoaie se împotmolea în hîrtoapele drumurilor desfundate, stropind și hurducînd zdravăn pe cele cinci femei și pe stăpînul lor. Dar Annette era singura al cărui mijloc frînt gemea; ceea ce o făcea să admire vînjoșenia trupurilor romîncelor; celorlalte femei nici nu le păsa; păreau de bronz, ca și gîtlejul domnișoarelor, care nu mai încetau cu flecăritul. Conacul mare, dărăpănat, pe jumătate castel, pe jumătate fermă, era clădit pe o ridicătură de pămînt, care de-abia dacă se înălța cît un mușuroi peste întinderea monotonă. Fusese 231 Nemrod - rege legendar al Caldeii, vînător pasionat.

983

construit în rate și nici un etaj nu era la același nivel; coridoare șerpuite urcau și coborau la toate cotiturile pe trepte de piatră tocită, care se clătinau. În timpul anilor de război, conacul fusese nelocuit și natura îl luase în stăpînire; vița sălbatică, roșie ca sîngele în soarele de toamnă, și iedera, care acopereau fațada, pătrunseseră prin crăpăturile zidurilor și prin lemnul putrezit al ferestrelor pînă în casă, aducînd cu ele o adevărată invazie de urechelnițe și furnici. Toaleta grosolană și în grabă ce! se făcuse conacului, în ultima clipă, în vederea venirii stăpînilor, nu prea tulburase sălașul păianjenilor din umbra neagră a perdelelor; șopîrlele alergau, dormeau pe zidurile coridoarelor; și, uneori, la parter, auzeai șuieratul unui șarpe. Fetele și mama lor nici nu se sinchiseau; aceste făpturi, învățate cu luxul Occidentului, se simțeau, din prima clipă, la largul lor în murdăria și praful care acoperea sofalele și divanurile. Annettei îi era rușine să-și mărturisească sila și încerca să trăiască partea plăcută a aventurii. În prima seară se grăbi să stingă lumînarea, al cărei fitil fumega, împrăștiind un miros de seu, fără să privească prin colțuri; se întinsese cu șalele frînte, în patul vechi de lemn tare și scîrțîitor, pat pictat cu scene romantice, amorași, bătălii și în care ar fi putut dormi foarte bine doi oameni. În lipsă de oameni, îl populau alți oaspeți nu mai puțin supărători. Trezită din primul somn de arsurile de sub piele, Annette trebui să părăsească monumentul istoric și tot acest popor flămînd, cate locuia în el, și să-și petreacă restul nopții pe un scaun. Asta însemna să sari din lac în puț. Prin ferestrele pe care le deschisese pătrunseră escadroane înaripate de țînțari. Din baltă se auzeau broaștele și, cînd se crăpă de ziua, sunetul spart al clopotelor unei mănăstiri din depărtare. În nopțile următoare, în așteptarea unui pat nou, care trebuia 984

să sosească din București, nimeni nu se miră cînd Annette se culcă pe o saltea așezată pe dușumea. E drept ca fetele îi oferiră un loc în patul lor. Dormeau într-o încăpere mare, alăturată, cu pumnii strînși, cu gura deschisă, cu un sforăit dulce și regulat, cu genunchii ridicați sub așternutul răvășit, cu pulpele goale, nesimțitoare la înțepături. A doua zi rîdeau de obrajii, fruntea și nasul umflat al Annettei și de gleznele ei îngroșate. Rîdea și ea, scărpinîndu-se ca o apucată: trebuia să plătească impozitul de străină. După ce gîngăniile l-au încasat, te imunizezi. Dar e bună și nenorocirea la ceva: poate că era mai cuminte să pară urîtă privirilor cu prea mult răgaz ale patronului. Dar Annette se amăgea dacă-și închipuia că el se oprea la fleacuri din astea. Prea se învîrtea în jurul ci. Totdeauna gata s-o servească, plin de atenții exagerate, se purta atît de politicos cu Annette, de parcă ar fi avut de-a face cu un musafir; dar cînd pleoapele lui grele se ridicau, descoperindu-i puțin ochii, Annette vedea în ei niște scăpărări (repede înăbușite) foarte puțin liniștitoare. Unele momente, n-ar fi fost prea cuminte să rămînă singură cu el. Respectul față de ea n-ar fi atîrnat prea greu. S-ar fi purtat cu ea cum te porți cu o iapă. Așa se purta cu fetele de pe moșia lui, pe care le lua prin surprindere cînd mulgeau vacile în grajd, sau cînd se bălăceau prin bălți, legînd trestiile tăiate. După aceea ele își potriveau rochia, cotcodăcind furioase, dar satisfăcute, ca niște găini. Iar nevasta și fetele boierului păreau a ști de toate astea, dar nu se sinchiseau; poate că în fundul inimii lor erau mîndre de sultan. Printre țăranușii din jurul moșiei, destui purtau pecetea lui. Animalul ăsta era mereu flămînd. Mesele grele, hrana alcătuită aproape numai din carne (Annettei! se aplecase), vinurile tari, țuica, nu umpleau golul pe care aerul și trîndăvia îl scobeau în stomacul lui. Doamna Botilescu lenevea și ea cît era 985

ziua de lungă, lăsînd toate treburile gospodărești pe capul Annettei. Ferdinand își cheltuia energia în plimbări lungi, curse, vînători; uneori își lua familia cu el, călare sau în automobil. Dar Annette se ferea de astfel de plimbări, din ziua cînd, mergînd cu fetele sa culeagă flori în jungla bălților, se trezise singură, părăsită, iar la strigătele ei nu auzise răspunzîndu-i decît glasul gîscanului. Se întoarse la conac pe alt drum și-și reproșă bănuiala, cînd văzu fețele nevinovate ale fetelor care-i săriră de gît, strigînd ca o căutaseră peste tot. Dar bănuiala alungata se încăpățîna să rămînă la intrare, ca un cîine care se face covrig pe un preș. Cîteva priviri piezișe, pe care le surprinsese la micile lingușitoare, o făceau să doarmă cu ochii deschiși. Curiozitatea de franțuzoaică o îmboldea să pîndească impulsurile care puteau pune în mișcare aceste suflete naive și complicate. Deslușea, poate chiar mai bine decît ele, duda tainică pe care le-o stîrnise, stingherindu-le flirturile la București; mai ales cea mare, cea careo copleșea cu îmbrățișările cele mai drăgăstoase, avea împotriva ei un dinte, unul din dinții ei frumoși, un incisiv ascuțit de vulpe, ascuns de zîmbetul ademenitor al buzei cărnoase și umbrite. Mințea oare? Nu, dacă a minți înseamnă să spui contrariul de ceea ce gîndești. Ele gîndeau ce spuneau – dar nu spuneau tot ce gîndeau. Erau sincere și viclene în același timp. O iubeau pe Annette, dar le făcea plăcere s-o lase să cadă în mrejele tatălui lor. Cea mai mică nici nu vedea vreun rău în asta; i se părea o farsă nostimă. Chiar și cealaltă, mai știutoare, nu se gîndea decît la mutra jignită a guvernantei, căzută în capcană. Dar cea mare, Ștefănica, știa ce face. Și pentru ea era un motiv de îndoită încîntare să se răzbune împotriva Annettei, pe care-o iubea, aruncînd-o în brațele tatălui ei, ale cărui aventuri poate că-i inspirau sentimente interzise. Își păstra sentimentele pentru ea și 986

nu-și mărturisea deschis jocul acesta, lingîndu-și dinainte buzele. Annette, care surprinsese de două sau de trei ori cîte o străfulgerare, nu-i venea să creadă. Dar stătea de veghe. Într-o seară, în momentul cînd se pregătea să se culce, își dădu seama că cheia odăii nu mai e în broască. Cu un sfert de oră mai înainte o văzuse; și fetele erau cu ea în odaie. O înăbușeau cu sărutările și-i urau noapte bună. Annette nu mai avu nici o îndoială. Părul de lupoaică i se zbîrli. Își spunea: „Sînt o proastă. Annette, draga mea, născocești povești romantice. Prea ești nervoasă. Cheia o fi căzut. Sau dac-au luat-o, înseamnă că fetițele vor să-mi joace o festă. Să nu-mi mai bat capul cu asta.” Se culcă. Dar, după trei minute, sări din pat. Auzea rîsetele înăbușite ale celor două mai mari, care dormeau în odaia alăturată. Se duse la ele, desculță și în cămașă de noapte. Cînd intră ea, lumînarea se stinse brusc. Fetele se prefăceau că dorm. Și cînd Annette le scutură supărată, jucară comedia deșteptării, cu ochi nevinovați, jurîndu-se pe toți dumnezeii că nu înțeleg ce vrea cu ele: nu știau nimic. Annette nu-și pierdu timpul cu discuțiile. Îi spuse Ștefănichii cu răceală: — Ieși din pat! Eu rămîn aici. Du-te, culcă-te în patul meu.! Fata tresări și făcu înspăimîntată: — Nu, nu, nu, nu I Annette o privi în ochi, fără să mai stăruie; dar se vîrî în așternut, alături de fată. Se lăsă din nou noaptea. Fetele tăceau. După un ceas, dușumeaua de pe coridor trosni, ușa de alături se deschise; cineva intra în odaia pe care o părăsise Annette. Sprijinită în cot, Annette asculta. Ștefanica asculta și ea, prefăcîndu-se că doarme; dar răsuflarea ei înspăimîntată o trăda. Dincolo de zid, bărbatul asmuțit (aproape în fiecare seară era pe jumătate beat), furios de pățania lui, răscolea așternutul și urla. 987

Annette, care se simțea și ea năpădită de furie, o înșfacă pe Ștefănica de umeri; o somă cu glas șoptit să mărturisească și-i șuieră în față, pe romînește, cuvinte murdare (primele pe care le înveți în fiecare limbă, o dată cu cele de care ai nevoie ca să mănînci). Înnebunită, fata se încăpățînă să tăgăduiască mai departe, pînă în clipa cînd, în toiul certei, cheia ascunsă sub pernă căzu pe podea. Craiul păcălit o tulise din odaie, trîntind ușa de necaz, și se, depărta, tropăind ca un bivol. Cele două fete, răscolite de rușine și de emoție (de-abia acum își dădeau cu groază seama de trădarea lor), se aruncară lăcrimînd în genunchi și-și cerură iertare, sărutînd și udînd mîinile Annettei. Erau sincere. Ștefănica se văieta cu glas tare, izbindu-și cu pumnii pieptul voinic, care răsuna. Voia să petreacă restul nopții culcată la picioarele Annettei. Apoi adormiră la un loc amîndouă, înghițindu-și hohotele de copii bătuți. Nu puteai să le porți pică. Dar nici să ai încredere în ele. Chiar de a doua zi, Annette vru să plece. Dar fetițele o rugară să rămînă, cu țipete și semne de dragoste năvalnică. Iar Ferdinand, vinovat, nici nu pomenea de incursiunea nereușită din timpul nopții; se ținea la o distanță respectuoasă și se purta cu aparentă căință. Annette consimți să-și amîne hotărîrea. De altfel, motive materiale foarte serioase se împotriveau executării ei: n-avea bani, și cînd cerea ceea ce i se cuvenea, găseau pretexte ca să tărăgăneze plata. Iarna se apropia și avea să blocheze casa singuratică; era greu să călătorești în anotimpul acesta; nu puteai să pleci cînd voiai. Annette se hotărî să aștepte pînă-n primăvară. După trecerea alarmei, spiritele păreau că se potoliseră. Urmă un timp de lîncezeală. Zăpada, ce se așternuse pe cîmp, parcă acoperea 988

inimile cu puful ei molcom. În lumina lunii, iazul înghețat arunca sclipiri de diamant. Făceau plimbări în sănii cu zurgălăi, crivățul le înroșea tîmplele, își simțeau urechile calde sub căciuli, în blănuri trupul era fericit sub năvala sîngelui întinerit, iar sfîrcurile sinilor ardeau. Murdăria cocioabelor acoperite cu papură și duhoarea bălților erau acoperite de o tunică neprihănită de pînză albă. Annette încerca și izbutea uneori să atragă atenția duducilor asupra mizeriei țăranilor celor cu păr de lup sub zdrențe – a țăranilor care o încîntau cu cîntecele lor frumoase, cu trăsăturile lor de efigie, cu podoabele sălbatice și strălucitoare din zilele de sărbătoare, cu datinile și cu bunul lor simț. Încerca să stea de vorbă cu ei; le spulbera neîncrederea. Îi făcea plăcere să vadă strălucind, sub masca aspră a dacilor înlănțuiți în jurul coloanei lui Traian, fulgerarea voioasă a ironiei, care judecă și batjocorește, și pe care o știa de la Colas Breugnonii din Burgundia ei. Uneori însă auzea tunetul. De departe. Un cuvînt, un gest, o inflexiune de glas. Veacurile de revoltă adunată împotriva stăpînului… Stăpînul știa. Dar de atîtea veacuri ținea starea asta (întrerupta de izbucniri neașteptate), încît ajunsese săi pară o lege fireasca, de care cel mai mult (el, bineînțeles) se folosea în propriul lui interes. „Strîngi calul între coapse. Cînd începe să dea din picioare, rupe-i gura cu zăbala!” Annette înțelegea lupta aceasta mută; și (pentru cine o cunoștea nici nu mai trebuie s-o spunem) ținea cu calul. Cînd o să scape cu spinarea din strînsoare? Nu-i părea rău că nu plecase. E bine să intri în atingere cu forțele elementare: cu pămîntul acesta bătrîn, măturat de vînturi, unde viscolul stîrnea bătăliile lui Marc-Aureliu și pe cele ce aveau să mai urmeze și care mocneau în inima geților. Dar clima aceasta aspră și plimbările în aer liber ii dădeau o 989

putere și-o strălucire, a cărei voioșie obraznică ar fi fost mai cuminte s-o domolească, fiindcă, fără să-și dea seama, arunca momeală în fața peștelui. O cuprinsese vîlvătaia începutului de toamnă; era sănătoasă și cuprinsă de o mulțumire organică; era deocamdată liniștită gîndindu-se la Marc, pe care-l știa ocrotit de aripa moale a Sylviei. Luă parte cu plăcere la serbările populare, la care fetele Botilescu o îmbrăcau și se îmbrăcau și ele în costume grele și împodobite de-ale țărăncilor (căci brutalitatea legăturilor dintre stăpîni și servitori nu înlătura familiaritatea); dar comparația dintre femeile costumate nu se arăta în avantajul micilor stăpîne, și flăcăii nu șovăi că. Annette dansă cu voinicii, cu cocoșii satului. Nu văzu gelozia mînioasă pe boturile încruntate ale pisicilor și nici nu luă seama la ochii aprinși ai stăpînului, pînă în clipa cînd acesta, smulgînd-o din brațele unui dansator al satului, o cuprinse la rîndul lui. Atunci Annette spuse că-i ostenită și, după sfîrșitul dansului, se retrase. În zilele următoare fu mai prevăzătoare. Această alarmă rămase și ea fără urmări. Și, din nou, lumea amorți. Era o zi de sfîrșit de martie. Se auzeau zvîcnirile pămîntul ui încă adormit. O fierbințeală ascunsă străbătea zăpada groasă, care se încrețea; pe margini, iazul înghețat își spărgea coaja. Noaptea, auzeai țipetele stolurilor de păsări călătoare rupînd tăcerea. Postul se terminase, și oamenii o duceau într-o petrecere, dintr-un conac într-altul. Cele trei fete plecaseră cu mama lor să petreacă la o moșie din împrejurimi. Tatăl lipsea de cîteva zile – era, zice-se, la București. Annette nu-și însoțise elevele: oiște junghiuri în spate, o greutate în ceafă, un început de gripă o opriseră în casă. Se lăsă seara, apoi bezna. Annette stătea întinsă în odaia ei și nici nu se osteni să aprindă lampa. Auzea, dedesubt, într-o încăpere de jos, tic-tacul unui ceasornic bătrîn și 990

ruginit, care șchiopăta – și, de pe cîmpia acoperită cu zăpadă, scîrțîitul osiei prost unse al unui car. O trezi zgomotul unei chei în broască. Nu încercă să-l deslușească. Dar simți ceva neplăcut, ca zvîcnetul surd al unei gingii umflate. Crezu că e din cauza gripei. Apoi un vîrf începu să-i rănească gingia și locul dureros ieși la iveală. Nu dinăuntru, din afară venea primejdia. Își amintea că o auzise pe Ștefănica vorbind repezit la telefon cuvinte ale căror înțeles nelămurit îi revenea în minte și se gîndi la aerul tulburat și misterios al fetei. Își spuse că se găsește singură într-un conac ai o servitorime supusă, slugarnică, bună la orice, surdă și mută. Și tresări, amintindu-și, de zgomotul cheii în broască, care o trezise. Se sculă, se duse la ușă, dar o găsi închisă cu cheia, de astă dată pe din afară. Chiar în clipa aceea auzi uruitul unui automobil care se apropia. Totul se lumina în mintea ei. Stăpînul se furișa în casă ca un hoț. Annette trase zăvorul pe care și-l pusese dinainte la ușă, bănuitoare cum era. Bărbatul avea să vină, știa asta. Și bărbatul veni. Împinse ușa, care se opinti. În picioare, de cealaltă parte, turbînd ca un șobolan prins în capcană, Annette prețuia puterea de rezistență a piedicii și-și spunea că nu va ține mult. Cîștiga timp. Cu o voce rece, răspundea, în cuvinte scurte, glasului bărbatului care parlamenta. Intre timp ocolea odaia și, tot ca un șobolan, căuta o crăpătură. Nu putea ieși decît pe fereastră. O deschise. Odaia era așezată la etajul întîi, în unghiul casei, care înainta la marginea mușuroiului; și fereastra cu balcon rotund dădea deasupra dîmbului. Annette se aplecă peste rampa de fier vechi și măsură distanța. Stătu pe gînduri. Pipăi tulpina noduroasă a glicinei bătrîne și dezgolite care se agăța de barele balustradei, încolăcindu-se asemenea inelelor unui boa. Se întoarse în odaie, își trase cizmele țăcănești de pîslă, își puse 991

mănuși groase, apoi le scoase pentru a fi mai sigură pe mîinile ei. Cu o mișcare a mîinii adună de pe masă lucrurile cele mai trebuincioase, ba chiar găsi timp, într-un astfel de moment, să-și asculte instinctul femeiesc și să se uite în oglindă, în timp ce-și trăgea peste urechi căciula caldă de astrahan; și-și vedea buzele mînioase, răspunzînd cu cîte un „da” sau „nu” disprețuitor animalului care-și pierdea răbdarea și zgîlțîia ușa din țîțîni. În sfîrșit, după o ultimă privire în jur, se hotărî; în pragul ferestrei își aduse aminte și se întoarse să scoată din cui o fotografie de-a lui Marc, pe care o atîrnase deasupra patului, lîngă pernă; o vîrî în sîn. Pe urmă, sări peste balustradă și, încleștîndu-se pe tulpina inelată a glicinei, coborî alunecînd greu sau agățîndu-se, riscînd să se lovească în pîntece sau să-și scoată ochii în vîrf urile ascuțite ale ramurilor, care-i biciuiau fața. La un moment dat, simți o durere atît de ascuțită în braț, încît dădu drumul mîinilor. Din fericire, făcuse mai mult de două treimi din drum, și zăpada îndulci căderea. Se rostogoli de-a lungul povîrnișului și se trezi la picioarele moviliței, în umbra Marc a conacului, în spatele căruia apunea luna. Rochia îi era zdrențuită, mîinile și coapsele julite, dar ea era întreagă. După ce-și veni în fire, o porni peste cîmp, grăbindu-se să mai apuce ultimele licăriri ale lunii, ca să-și găsească drumul. Dar luna dispăru curînd și urmă întunericul desăvîrșit care, pe de o parte îi ocrotea fuga (împotriva urmăririlor, dar pe de alta era o piedică, fiindcă o făcea «a rătăcească drumul. Voia să ajungă la București, unde consulul francez avea s-o repatrieze; nu prea cunoștea ținutul; și noaptea neagră o lipsea de orice punct de reper. Mergea, mergea mereu, adulmecînd drumul ca un cîine, cu nasul în pămîntul ce împrăștia un fel de fosforescență care o îndruma înșelînd-o; căzu în zăpadă; se bălăci în bălți, se împotmoli, ieși la mal, înghețată, 992

scuturată de friguri; umblă toată noaptea, înnebunită de corul neîncetat al broaștelor, fără să-și dea seama că se învîrtea în jurul iazului. La primele licăriri ale zorilor, se trezi pe o șosea înconjurată de bălți; și, deasupra papurii, se profila, la distanță mică, blestematul conac, de care fugise. Își reluă drumul, istovită. Un țărănuș pe care-l întîlni, și care tăia papură, cu fața neagră de nămolul uscat, o măsură și, în loc să răspundă întrebărilor ei, lăsă jos legătura de trestie și o luă la goană cît îl țineau picioarele. Ea se gîndi că poate o urmăreau și că el avea s-o trădeze. Căută un drum lăturalnic, pe unde să scape; dar nu era nici unul: șoseaua nesfîrșită se prelungea dreaptă, ca un dig între două șiruri de bălți, fără nici o cotitură care ar fi putut s-o ascundă. Degeaba iuți pasul. Uruitul unei mașini pe care o văzu înaintînd îi vesti apropierea urmăritorului. O văzuse și el; în trei minute ar fi ajuns-o. Nu șovăi și se aruncă în baltă. Cojița de gheață se sparse și Annette se afundă în nămolul rece și lipicios; se agăță de trunchiuri de salcie. De pe șosea auzea glasul răgușit al lui Ferdinand. Era îngrijorat și mînios; o ruga să se întoarcă. De lîngă trunchiul noroios unde răsări, Annette îi striga: „Nu!” și se aruncă încăpățînată în păpuriș, pierind din fața ochilor lui; de pe drum nu se mai vedea decît papura care se clătina în urma pașilor ei de lupoaică hăituită. Încăpățînarea asta nebună făcu să se urce sîngele în capul vînătorului. Răcni că, dacă nu se întoarce numaidecît, va trage într-acolo ca într-o lighioană. Ea strigă: „Omoară-mă!” Era și ea beată de furie. Turba. Se înfundase în mîl pînă la piept, iar lianele turtite și puturoase! se lipeau de piele, negre și vîscoase ca niște lipitori. În văzduhul noroios se auzi un uliu. Annette gîndea: „N-ai să pui mîna pe mine! mai bine îngraș șobolanii și gîndacii bălților!” 993

Dar el se speriase. Schimbă tonul. O rugă. Îi făgădui pe cuvîntul lui de cinste (mult îi păsa ei de el!) c-o s-o respecte, că-i va sta la dispoziție, că primește dinainte toate condițiile ei. Dar pisica opărită nu mai credea. Își închidea cu încăpăținare gura, ca să nu-i mai răspundă și ca să nu înghită fiertura rău-mirositoare în care se bălăcea. Nu s-ar fi predat niciodată, dacă milul nu i s-ar fi lipit de trup, paralizîndu-i mișcările. Dac-ar fi încercat să se desprindă de lianele ca re o încolăciseră, s-ar fi sugrumat. Ca s-o salveze, pătrunsese și el în junglă, gata să se înnămolească; izbuti s-o prindă de subsuori, tot bălăcindu-se prin nămol, și-o scoase din strînsoare. O aduse la mal. Era murdară și neagră din creștet pînă-n călcîie; dar nu-și pierduse îndrăzneala, îl sfidă. El n-avea poftă să-i răspundă la sfidare. O admira. Îi vorbi cu respect, spunînd că-i pare rău că o silise să fugă. Îi ceru iertare și o imploră să se întoarcă la conac. Se exprima cu umilință și emfază retorică, dar cu o sinceritate care lumină într-un zîmbet fața Annettei, înăsprită de ciuda și de masca de noroi crăpat. Spuse: — Bine! Să trecem cu buretele! E mai bine pentru amîndoi. Dar să mă întorc, asta nu! Nici vorbă nu poate fi. Plec.! El se arătă amărît, dar nu protestă decît de formă; nu se mira. Într-atît se așteptase la această hotărîre, încît luase în automobil valiza Annettei, în care strînsese lucrurile, pe care ea le lăsase în cameră. Se oferi s-o însoțească pînă la prima gară pe unde trecea expresul internațional: o rugă numai, amărît ca un elev prins cu ocaua mică, să-i salveze reputația scriind o scrisoare la conac, în care să-și explice plecarea neașteptată, punînd: o pe seama unor vești de la fiul ei care o chema la Paris. Annette încuviință și se sui în mașină. Se opriră la primul cătun, în cocioaba cea mai puțin dărăpănată, pentru ca Annette să-și poată schimba rufăria și să se 994

spele.! se încălzi niște apă într-un ceaun și Annette se spălă din cap pînă-n picioare, în timp ce Ferdinand, după ce dăduse afară plozii și pe stăpînii casei, făcea de gardă întors cu spatele, pudic și fioros. Goală, clănțănind din dinți, cu pielea înroșită de atîta frecat, Annette izbucni într-un rîs nebun, cînd își aminti de ducele despre care Saint-Simon spunea că se plimba cu sabia scoasă în fața bisericii unde se ușura femeia gîndurilor lui. Și fiindcă gripa și frigul groaznic die baltă îi răsuceau măruntaiele, Annette nu se temu, ca o adevărată fiică a Burgundiei ce era, să facă la fel în curticică, sub paza vrednicului cavaler. Rușine cui vede într-asta ceva rușinos! Pînă și Cleopatra poate avea colici. Se urcară din nou în mașină; prima gară era departe și, cînd ajunseră acolo, pe drumuri desfundate de dezgheț, aflară că un accident de cale ferată întrerupsese pentru cîteva zile circulația orient-expresului; la ieșirea din Carpați, linia era tăiată de inundații. Botilescu îi propuse Annettei s-o lase la un hotel în București, unde s-aștepte restabilirea comunicației. Dar ea se împotrivi cu hotărîre; era nerăbdătoare să se vadă plecată. Deși ar fi fost mai cuminte, răcită cum era, să stea un timp în casă, frigurile ce-i intraseră în toate mădularele și emoția provocată de urmărire o făceau să ardă de nerăbdarea de a părăsi țara. O urmărea gîndul bolnăvicios că aici îi vor putrezi oasele. În timp ce se zbătea în mlaștini, n-avusese vreme să se teamă. Dar acum o cuprinsese teama. Nămolul i se urcase pînă la gît; (nopți de-a rîndul o urmări putoarea glodului; îi duhnea, parcă, de sub unghii). Se cutremura de spaimă să nu-i intre mîlul în gură; se înăbușea. Ținu cu tot dinadinsul ca Ferdinand s-o ducă pînă la Constanța; se urcă în primul vapor ce pleca. Era un vas italian care, pe o cale destul de lungă, se-ntorcea la Brindisi. Annette nu mai vru s-asculte de sfaturile lui Botilescu. Se-nchise în cabină; 995

era istovită; rămase singură cu boala. Nu văzu nimic din toată călătoria. N-avea decît un singur gînd: vie sau moartă, să se vadă iar acasă. * Sosise la Paris. Ajunse înaintea telegramei care-o anunța și care se rătăcise desigur în camera vreunui portar. Intre timp, Marc își schimbase de cîteva ori adăpostul; înainte de a pleca din Romînia, Annette nu primise ultima lui adresă. O găsi după multă trudă. I-o ceru Sylviei, dar ea n-o cunoștea. Annette nu-și ascunse nemulțumirea față de nepăsarea surorii sale. Sylvie, care știa mai bine ce se-ntîmplase, îi răspunse că ea nu-i dădacă la copii. Avea destule alte griji. După ce plecă brusc, Annette se gîndi că sora ei e mult schimbată: cu fața umflată, cu pungi sub ochi, greoaie, congestionată. Avu remușcări că, nerăbdătoare cum era, n-o întrebase nimic despre sănătatea ei. Dar nici Sylvie nu se simțea chiar nevinovată. Prin Sainte-Luce, Annette dădu de urma lui Marc. Dar ca un bun prieten ce era, Sainte-Luce nu-i spuse că fiul ei e portar la un local de noapte. Cunoștea amorul propriu al prietenului său; îl preveni. Annette nu se culcă; toată noaptea își așteptă fiul în camera de hotel. În zori, Marc îi bătu la ușă. Era tot atît de nerăbdător ca și ea s-o revadă. Dar cînd se văzură, nu-și «puseră de loc ce aveau pe suflet. Chiar de la prima întîlnire se resimți o răceala între ei. Nu se mai regăseau așa cum se despărțiseră. Amîndoi suferiseră lovituri față de care reacționaseră fiecare în felul lui. Erau de altfel și enervați de noaptea nedormită. Annette își ascundea anevoie supărarea pricinuită de așteptarea și de bănuielile ce! le trezea viața de noapte a lui Marc; iar Marc era iritat, căci simțea acest lucru; îl enerva faptul că maică-sa picase pe neașteptate, tocmai cînd el se afla atît de încurcat; și mi era 996

încredințat că Sainte-Luce nu-i trădase situația umilitoare. O-ntrebă, cu glasul mai mult sec decît drăgăstos, de ce nu se culcase. Ea îi răspunse mai blînd poate decît avusese de gînd: — Dar tu, dragul meu? N-ar fi avut decît să-i spună că nu vine de la petrecere; dar era prea mîndru pentru a se dezvinovăți; și ea părea că-i cere socoteală; iar Marc nu socotea c-o datorează cuiva, oricine ar fi fost. Nu găsi de cuviință să discute această chestiune. Annette îl examina: fața veștedă, trasă, zbîrciturile timpurii care apăruseră de curînd pe la colțurile nasului, unde se săpaseră oboseala și dezgustul. Inima! se strîngea la gîndul vieții dezordonate pe care o ducea Marc, la gîndul urmelor pe care o astfel de viață! le săpa în suflet. Marc o lăsă să-și închipuie ce voia. Nici el nu părea mai mulțumit de examenul la care o supuse pe maică-sa. Prea arăta înfloritoare, prea era bine hrănită, întinerită, iar ochii și toate mișcările îi trădau bucuria de a trăi. Nu s-ar fi spus că abia ieșise din bălțile Dunării și dintr-o gripă urîtă. Bujorii din obraji erau înșelători. Mai purta încă în ea urmele unei congestii. Dar ceea ce, de fapt, nu putea înșela pe nimeni, era că se bucura de viață, cu toate pățaniile prin care trecuse. Cu cît îmbătrînea, începea a prinde mai mult gust de a trăi. Nepotrivirile, neprevăzutul, pînă și catastrofele și nesiguranța zilei de mîine dădeau mai mult gust ospățului. Era mult mai atrăgător decît meniurile Insipide din tinerețea ei, decît viața burgheză din Franța dintre! 890 și! 900. Avea un stomac bun. Mai bun decît Marc; își dădea ea bine seama. Ce era să facă? Pentru a-i fi pe plac nu putea să facă pe bolnava și pe clorotica. Marc era slab și ros de amărăciune, pornit împotriva societății, ale cărei petreceri tîmpite, ale cărei vicii lipsite de vigoare era nevoit să le privească de aproape, ba încă să le și slujească; cînd ieșea din această cloacă de desfrîu, nici nu 997

mai era în stare să mănînce fără greață pîinea pe care o cîștigase: pîinea mirosea a sudoare de prostituată. Ar fi vrut să-i pună dinamită omenirii acesteia. Și furia lui creștea și mai mult cînd se afla împreună cu tovarășii de înjosire, cu muncitori de care se apropiase în ultimul timp. Unul dintre ei avea oarecare înrîurire asupra lui – atît cît se putea vorbi de înrîurire asupra unui tînăr așa de bănuitor ca Marc. Eugène Masson nu era mai puțin bănuitor. Se cunoscuseră noaptea, în metro; se întorseseră apoi împreună de la lucru pe la două-trei dimineața, străbătînd pe jos străzile Parisului. Masson era tipograf în echipa unui ziar; datorită lui, Marc fusese angajat acolo, după ce-l dăduse afară din localul de noapte, unde disprețul lui cumplit se lăsase prea mult simțit (pînă în cele din urmă se păruise cu un client). Ziarul era de altfel ultrașovin, imperialist, ataca toate ideile lui Marc și ale lui Masson. Dar, în afara tipografiei, direcția nu se sinchisea de ceea ce se ascunde în capul tipografilor ei. N-avea nici o importanță că și ei erau oameni și că gîndeau. Muncește! Li se plătea lucrul. Era tot ce puteau cere Marc și Masson. Revolta încă nu era coaptă. Și cu atît mai puțin, practica noncooperării în felul lui Gandhi232. Cine să fi vorbit oare la Paris de una ca asta? Și cine să fi făcut apel la

232 Începînd din 1919, o dată cu refuzul englezilor de a acorda libertățile promise Indiei în timpul primului război mondial, Gandhi include în programul său general tactica specială a noncooperării. Prin aceasta se înțelegea boicotarea englezilor pe plan economic, politic și ideologic de către marea masă a poporului indian. Practic, lucrurile se realizau prin: demisia tuturor indienilor din posturile civile și militare, refuzarea oricăror distincții și titluri onorifice, boicotarea școlilor și tribunalelor engleze etc.

998

eroismul abnegației, care refuza pîinea cumpărată cu o muncă ce contrazice conștiința? Și totuși găsești mai mult eroism în poporul Parisului decît sînt în stare să vadă patronii în moleșeala lor, sau decît își dă seama însuși acest popor, în lipsă de întrebuințare, eroismul se revarsă în amărăciune. Amărăciunea lui Masson avea o superioritate asupra aceleia a lui Marc: era mult mai îndreptățită. Tînărul muncitor era un „gazat de război”: purta moartea în sînge. Și se aprindea de indignare împotriva egoismului blestemat, împotriva apatiei tuturor acestor francezi, care trecuseră prin nenorociri atît de cumplite și nu făceau nimic pentru a împiedica revenirea lor. Dușmănea mai ales casta lui Marc, pe tinerii intelectuali burghezi. (Și pe cei bătrîni. Dar despre aceștia nici nu merită să vorbești! Pe ramoliți avea grijă moartea să-i curețe.) Masson vorbea cu un sarcasm pătimaș de hedonismul gîndirii (căci îi plăcea să citească), de nepăsarea lor față de suferințele omenirii; batjocorea această elită falsă care a trădat, pe acești paraziți care nu sînt buni de nimic, această pleavă care trăiește din resturile jafurilor. Marc avea motive să cunoască temeinicia învinuirii; culesese și el (nu prea multă vreme) fărîmiturile de sub mese; gîndul înjosirii lui îi aprindea din nou ura împotriva Sylviei. Totuși, încerca să apere rațiunea de a fi și meritele păturii intelectualilor printr-o solidaritate instinctivă, pe care conștiința sa începuse s-o și dezaprobe. Dar cînd, sub imboldul insultelor lui Masson, căuta să scoată pe cei mai buni intelectuali pe care-i cunoștea din neutralitatea lor comodă, din spatele zidului lor de cărți, cînd voia să-i facă să acționeze, constata, spre rușinea sa, că judecata cea mai crîncenă față de lumea intelectuală încă nu era destul de aspră. Aveau aproape toți mijloacele – și mulți dintre ei și răgazul – de a vedea mai limpede și mai departe decît ceilalți. 999

Poporul aștepta, gata să-l urmeze cu recunoștință pe primul îndrumător dezinteresat. Dar nimic nu-i speria mai mult decît gîndul că vor fi urmați de o armată prea hotărîtă, care-i va împinge și-i va compromite. Se prefăceau că se uită în altă parte. „N-am văzut nimic.” Teama aceasta de răspundere era mai degradantă. Trebuiau însemnați cu fierul roșu. Chiar printre acei scriitori tineri care, pentru a-și permite luxul de a fi „umani”, nu se dădeau în lături de la acțiunea politică, chiar printre aceia, nici unul din cîți cunoștea Marc nu voia să se înroleze într-un partid; își lăsau mai multe portițe deschise: radicalism, socialism, internaționalism, naționalism, ba chiar făceau din cînd în cînd o mică incursiune sub scutul vechii Franțe clasice, în domeniul regalismului literar, care se mai bucura încă de voturi la Academie și în presă. După un răstimp de ocheade echivoce, aruncate trecătorilor de pe un trotuar sau altul, afacerea era tratată după obiceiul profesionistelor străzii: oamenii găseau totdeauna ceea ce căutau. Găseai la Paris toate soiurile de prostituție intelectuală: de la bordeiele panglicarilor din presă, plătiți gras ca să otrăvească cu minciunile lor josnice marele public, care primea orice i se oferea, pînă la cocotele mai de seamă de la Academie și din saloanele literare, care distilau cu artă virusul „sclaviei voluntare”, dar nu gratuite, și al paraliziei generale. Funcția lor era de fapt aceea de a abate de la acțiune. Și pentru acest scop, orice mijloc era bun. Chiar gîndirea. Chiar acțiunea! Căci e paradoxal că pasiunea sportului ducea, în cele din urmă, la neactivitate. Beția acțiunii fizice și a mișcării pentru mișcare făceau energiile năvalnice să-și iasă din matcă, istovindu-le apoi în interiorul unui stadion, unde, după o cursă nebună, erau azvîrlite în lada de gunoaie. Poporul nu era cel mai puțin atins. Marc avea prilejul să opună sarcasmelor lui Masson 1000

împotriva mîrșăviei burghezilor intelectuali batjocura lui față de muncitorii abrutizați de sporturi. Sporturile desăvîrșeau opera distrugătoare a ziarelor. Creau categorii de oameni intoxicați și nefolositori. Marile cluburi cumpărau, ca pe niște cai, grajduri de profesioniști, pe care-i numeau amatori, întocmind cu ei echipe de fotbal. Mii de oameni, în plină vigoare, își vindeau inconștienți mușchii, bucurîndu-se de o viață luxoasă, trăind în hoteluri elegante și în vagoane de dormit, ca reprezentanți internaționali de fotbal, pînă-n clipa cînd, cu mușchii rigizi, devenind nuli de timpuriu, erau aruncați la coș, ca și hoiturile gladiatorilor după jocurile de la Roma. Dar, cel puțin, gladiatorii aruncați erau morți. În arenele din ziua de azi, viețile pierdute supraviețuiau. Plebea spectatoare se sinchisea tot atît de puțin de ei ca și cea din Roma. Îi trebuiau alți atleți, mereu alții. Și-și cheltuiau la aceste spectacole toată patima, toată furia, care, dacă ar fi fost bine îndrumate, ar fi putut răsturna asuprirea socială. Această plebe aducea la meciurile internaționale un șovinism ucigător. Jocurile degenerau în lupte. Erau și morți. Și la rugbi „înaintașii” deveneau curățitori de tranșee. Pentru asta trecuseră pe sub Arcul de Triumf popoarele întoarse de pe front! La asta se rezuma jurămîntul lor de a lua în mînă controlul statului și refacerea societății! Nici măcar panem et circenses 233. Pîinea trebuia să ți-o cîștigi. Și pentru circenses să plătești. Exploatarea pasiunii de a căsca gura și a prostiei omenești făcuse progrese de la plebea lui Menenius Agrippa 234 încoace. Nu, Masson nu era mai

233 În limba latină în original: pîine și jocuri; acestea erau oferite gratuit, cu scop diversionist, de către împărați, la unele prilejuri, plebei din Roma antică. 234 Patrician roman (sec. VI-V î.e.n.). Plebeii din Roma refuzaseră

1001

mîndru de poporul său decît era Marc de burghezii lui! Cînd voia să dea lecții tovarășilor săi, muncitorilor de la tipografie, aceștia îl luau în batjocură și nici nu-și dădeau osteneala să discute. Singurul care consimțea să-i răspundă, un vechi tovarăș de tranșee, dădea din umeri: — Ce-ai vrea? Să ne punem încă o dată pielea în joc pentru Dreptul altora? Destul! Nu mai sînt așa tîmpit ca să-mi bat capul pentru alții. Îmi bat capul pentru mine. Fiecare pentru el! Iar Marc și Masson, care osîndeau cu îndîrjire egoismul claselor lor, n-aveau nici ei tăria să renunțe la ideea libertății lor individuale, altă formă a egoismului, ceea ce le nimicea revolta. E o sforțare grea pentru un francez încătușat de prejudecăți să se mărginească la un anumit cadru și să primească disciplina unui partid. Slăbiciunea socialismului francez dinainte de război a fost rezultatul legăturilor prea slabe și care apropiau pe membrii săi numai în anumite împrejurări, fără a-i avea în mînă în clipele hotărîtoare. Și dacă Masson se alesese cu vreo învățătură de pe urma războiului, apoi se alesese cu voința de a nu se mai dărui niciodată, nicăieri, nici unui stăpîn, de a nu sta la ordinele nici unui partid și de a-și aparține numai lui singur. Atunci cum s-ar mai fi putut oare bizui pe alții? Ar fi fost o speranță cu totul lipsită de temei să creadă că ceilalți, chiar cei din clasa lui, chiar asupriți ca și el, ar fi putut lucra împreună, fiecare rămînînd preocupat numai de propriul lui interes, fără a se pune de

să mai lucreze și se retrăseseră pe muntele Aventin. Menenius Agrippa, pentru a-i înșela, asemui societatea, cu trupul omenesc, spunînd că patricienii ar fi stomacul din fabulă împotriva căruia se revoltaseră mîinile (plebeii), și astfel îi convinse pe aceștia din urmă să muncească la fel și mai departe.

1002

bunăvoie în serviciul unui comandament. Cele mai violente mișcări colective sînt trecătoare; însăși violența lor le istovește; dacă nu sînt menținute de o mînă puternică, ele slăbesc cu mult înainte de a-și fi atins țelul și dau înapoi: piatra aruncată cade mai jos chiar decît nivelul de la care a pornit. Dar prea trecuse multă vreme de cînd Franța revoluționară pierduse obișnuința de a lupta. Și, pînă la urmă, războiul îi scîrbise pe oameni de regulile luptei. Tot ce amintea spiritelor independente de viața de regiment era respins și privit cu ură. Doar conservatorii și șoviniștii înțeleseseră această lecție și trăseseră foloase de pe urma ei. Era un joc ușor pentru reacțiune. Libertatea își făurea zăbala, daca nu se lăsa încălecată de șeful ales, care o putea duce la izbîndă. Masson nu se putuse menține în nici o organizație sindicalistă muncitorească: cele ce datau dinainte de război se refăceau cu mare greutate; iar cele noi își treceau vremea, punîndu-și bețe în roate una alteia. Cît despre Marc, el era autoipsismul 235 încarnat. Toate slăbiciunile lui veneau de aici. Dar și toată puterea.! se părea că nu se putea renunța vreodată la slăbiciuni fără a renunța și la putere, că și-ar pierde în felul acesta rațiunea de a fi. Nu se întrevedea nici o ieșire din fundătură, de zidurile căreia se loveau cei doi tovarăși, în asprele lor critici împotriva societății. Nu erau tovarăși decît în felul neputincios în care negau. Le lipsea acțiunea, care ușurează. Și cine știe dacă, avînd chiar putința de a lucra, ar fi fost în stare să-și facă reciproc concesiile trebuincioase pentru a-și coordona acțiunea? Ar fi avut nevoie de o întreagă ucenicie. Unde ar fi putut-o face? Nu exista în Franța nici o școală a acțiunii. Nu existau decît profesori de 235 Termenul este creat de Romain Rolland cu intenția de a arăta că Marc judeca totul printr-o prismă strict subiectivă.

1003

vorbărie. În privința asta, orice francez știe destul ca să-nvețe și pe alții. Marc și Masson erau scîrbiți de vorbe. Dar vorbeau. În lipsă de acțiune! Dădeau grai acțiunii, pe care n-o făceau – n-o puteau face – pînă ce fiecare se simțea golit și scîrbit, de sine și de celălalt. Acțiune! Acțiune! O, pîntece al acțiunii care-și așteaptă fecundarea! Societatea nu e încă pe depun încredințată că această pubertate nepotolită a voinței e tot atît de primejdioasă ca și cea a sexului. Un popor sănătos are întotdeauna nevoie de un țel. Dacă nu! se va oferi unul nobil, își va lua unul mîrșav. Mai bine crima decît golul dezgustător al unei vieți sterpe, care te ofilește. Cîți dintre tinerii anului 1914 n-am cunoscut, care s-au năpustit în război ca să scape de o plictiseală înjositoare. Aceștia au avut de atunci prilejul să-și potolească pofta de sînge. Dar au venit alții, după război, care sînt, la rîndul lor, prada rutului înnebunitor al acțiunii. Cînd le lipsește femela, își zdrobesc fruntea de gratiile cuștii lor, ca animalele sălbatice din menajerii, pe care un chin prelungit nu le-a degradat încă. Marc și Masson se zbăteau în groapa lor, urlînd. Și alții, cu sutele, stingheri, fiecare în groapa lui, își înăbușeau urletele de furie și durere. Dar, de data asta, fiul Annettei fu ajutat de sîngele lui sănătos. Poate că nici nu era sîngele neamului său. N-ar fi trebuit să urci prea mult de-a lungul apei Rivière-ilor! Binele și răul se aflau amestecate în acest sînge. Dar fiecare om își reînnoiește sîngele în răstimpul unei vieți. În globulele lui rămăsese înscrisă străduința mîndră a Annettei. Cu toate că Marc era încă un băiețandru, ca toți bărbații la douăzeci de ani, cînd sînt încă neînchegați și neformați, întreaga lui făptură (corpul și sufletul) era adînc răscolită de acele vremuri și de înspăimîntătoarele lor condiții morale de viață. Nici urmă de credință în oameni, iar în afară de 1004

oameni, nici un sprijin! Totuși Marc nu ceda niciodată nimic din voința lui absurdă și eroică de a se înfrînge. „Ce să înfrîngă? Pe mine? E mai puțin decît nimic! Sînt oare sigur că există acest eu care-mi scapă, pe care nu-l cunosc? Sigur sau nu, vreau, vreau, vreau! l! Înfrîng. Nu mă voi lăsa înghițit împreună cu el.” În clipe din acestea vorbea de el ca de un altul. Dar paza acestui străin era în mîna lui. Chiar cînd străinul îi aluneca printre degete, îi scăpa, cînd cădea și se prostitua, Marc păstra neatinse, împotriva lui, în folosul lui, pentru a-l judeca, pentru a-l condamna, pentru a-l înălța, o serie de sentimente nobile, pe care ironia lui batjocoritoare le lua totuși în batjocură ca pe niște fosile: onoare, demnitate, hotărîrea neclintită de a nu se abate din cale. „Să nu mă abat din calea cui? Idiot! Idiot! Din calea burghezului laș, care m-a lăsat în mijlocul drumului și a șters-o? Sau să nu mă despart de pîntecele care s-a dat și m-a dat acestei vieți ticăloase, în cace n-am cerut să intru? Fie! Cu voie ori fără voie, am intrat în viață! Ea m-a aruncat în luptă. Nu mă predau!” Și se gîndea: „Ea (acest pîntece) nu s-a predat. Și eu, s-o fac? Să fiu oare mai puțin vrednic decît o femeie?!” Masculul acesta tînăr se socotea mult mai presus decît ea. Dar în adîncul eului său se afla ascuns, neexprimat, un Ave mater... Fructus ventris 236. Fructul nu va trăda copacul. Dar în această clipă copacul trăda… Marc o măsura cu o privire aspră pe femeia, mama, întoarsă din Orient, care evolua într-un chip ciudat în mediul plin de fierbere al Parisului. Îi dădea de bănuit. Ea nu reacționa cu 236 În limba latină în original: Te salut, mamă... Rodul pîntecelui

1005

dîrzenia cu care ar fi vrut el să reacționeze împotriva acestei lumi, care devenise dușmanul lui personal. Oare o accepta? Nu-i putea citi în adîncul sufletului. Dar de pe buze, din ochi, din întreaga ei ființă, se desprindea o nepăsare activă, fericită, lipsita de răzvrătire și de remușcare. Și de ce-ar fi fost altfel? Oare Marc voia ca Annette să sufere pentru lumea asta, pentru ticăloșiile oamenilor? Da, asta! se potrivea lui, începător în ale jocului, ce te face să sorbi toată fierea vieții, ca și cum amărăciunea ți-ar fi hărăzită numai ție singur! Annette avusese vremea să se familiarizeze cu gustul sau cu dezgustul. „Fierea e amestecată în toate alimentele. Asta nu te împiedică să mănînci. Trebuie să mănînci. Primesc viața. N-am de ales.” O primea și el. Dar cu ciudă, cu ură, cu o mînie stăpînită. Și nu putea suferi ca cealaltă, ca mama sa, să se împace at it de ușor cu viața, ba chiar să descopere o plăcere necuviincioasă în ea. Dar ce drept avea el s-o oprească? Dreptul pe care și-l luase singur: mai mult decît dreptul fiului, dreptul bărbatului. Femeia aceasta era proprietatea lui. Dacă i-ar fi spus-o Annettei, ea i-ar fi rîs în nas. Marc știa. Știa că Annette are dreptate. Și era cu atît mai furios. * Annette se afla deci din nou pe drumuri, după ce trăise experiențe atît de felurite. Fusese cît pe ce să-și lase pielea în ultima expediție; și oricare alta în locul ei și-ar fi pierdut cu acest prilej o bună parte din încrederea în sine și în viață. Dar Annette avea pielea rezistentă. Cît privește încrederea, nu era nici o primejdie s-o piardă: căci nici nu-și bătea capul s-o aibă. „Să mă încred în cine? În ce? În mine? În viață? Ce nerozie! Ce știu eu! Și ce nevoie am să știu? Să vrei să clădești pe viitor e ca și cum ai începe clădirea de sus în jos. Asta-i treabă de bărbat! Bine că-mi 1006

simt pămîntul sub picioare. Voi ști și eu totdeauna unde să pășesc. Cu picioarele mele zdravene! Ele simt mereu aceeași bucurie de a umbla.” Constituția ei robustă nu mai păstra nici o urmă din pneumonia de care suferise în urma gripei, dar pe care. Din fericire, o vindecase în Italia, în drum spre casa și cu toți cei patruzeci și trei de ani ai ei, nimic nu vestea schimbarea anotimpului. Deși mai tînără, Sylvie suferea, fără să se poată resemna, de neplăcerile acestei schimbări (și cei din jurul ei le simțeau și mai mult: căci și firea! se schimbase – devenise cicălitoare și veșnic neliniștită). Sylvie făcea comparații răutăcioase; avea aerul că-i face mustrări surorii ei. Annette rîdea, spunîndu-i: — Așa e cînd începi prea de timpuriu! Virtutea e întotdeauna răsplătită. Sylvie mîrîia: — Frumoasă virtute! Mult te mai sinchisești tu de ea acum! — Ce știi tu? Nu-i păsa de virtute. Nici de viciu. În vremea aceea se arăta într-adevăr de o nepăsare ciudată față de amîndouă. Cînd se gîndea la ele, aproape că-i era rușine; încerca; dar nu izbutea nici măcar să-i fie cu adevărat rușine. „Dar ce-i cu mine? Ce? N-am nici măcar puterea de a fi imorală? Asta-i mai rău ca orice: amorală. Ce decădere! Roșește! Roșește! Ei nu, ajunge! Sînt destul de roșie și așa… Totuși nu atît de roșie ca biata Sylvie, cu valurile ei de sirocco ce-i roșesc fruntea, obrajii și gîtul, ca un cîmp de maci. Ce sănătate obraznică!” Într-adevăr, Annette nu-ți inspira milă. Situația ei nu era totuși strălucită. Trăia de azi pe mîine, avînd puși deoparte doar atîția bani cît să se poată întreține cîteva săptămîni, cu mari 1007

lipsuri; mînca o singură dată pe zi, în restaurante ieftine, mîncare puțină și proasta. Dar toate îi priau. Cînd se întîlnea cu fiul ei, își dădea seama că și el ii cercetează cu asprime înfățișarea sănătoasă. Marc ac fi vrut să-i ceară socoteală de nepăsarea asta scandaloasă. O numea nepăsare, pentru că Annette nu se înverșuna ca el împotriva cuiva sau împotriva unui lucru; ochii ei puțin miopi și ieșiți în afară se străduiau să vadă totul, să oglindească totul, fără a lua parte la nimic. Dar nimic din ce vedea nu era de pierdut: păstra într-însa imaginea tuturor lucrurilor văzute. Într-una din zilele acestea va încheia socotelile. Nu astăzi! Își vedea de drum, nepierzînd din ochi nimic din ce-i ieșea în cale. Și continua să se bucure de această ciudată euforie care se prelungea – pentru cîtă vreme încă? — fără ca ea să facă nimic pentru a o păstra, după cum nu făcuse nimic pentru a o căuta. Nu era de mirare că Annette voise să soarbă viața vreme de cîteva luni sau de cîțiva ani, bucurînduse de destinderea ce urmase încordării din anii de război. În măsură mai mare sau mai mică, epoca întreagă făcuse la fel; fusese o răzbunare firească a vieții împotriva morții. Dar în ce privește epoca, răzbunarea se potolise după doi sau trei ani: arsese ca un foc de paie; hambarul fusese mistuit o dată cu paiele; nu rămăseseră decît cei patru pereți, ce se clătinau în voia vînturilor și a ploii. Hambarul Annettei nu păstrase urmele focului; era solid și bine clădit, iar recoltele erau rînduite cu îngrijire; era loc și pentru cele din anul trecut, și pentru cele din anul viitor. Părea surprinzător că euforia ei se prelungește, pe cînd cea a celorlalți se mistuise sau se prefăcuse în silă, așa cum se întîmplă după o beție de opium. Desfătarea era deci de alt soi? Așa se părea. Se bizuia pe energie și era întreținută de activitate. Fără stupefiante I Prin muncă. (Dar oare munca nu-i și 1008

ea un soi de stupefiant?) N-avea însemnătate dacă activitatea ei era sau nu încununată de succes. Cu sau fără succes, Annette era totuși în cîștig. Căci la fiecare pas – fie el greșit – ea apuca, cu antenele, alte părticele, mereu altele, din universul ce se zbătea în spasmele morții și ale reînnoirii, din cîmpia hrănită de descompunerea unei lumi. Dar de ce oare milioanele de antene, mai tinere și mai vii decît ale ei, nu sorbeau aceeași desfătare? De ce oare se simțeau acești tineri cuprinși de un fel de amețeală, de groază, de năluciri furioase și înfricoșate? Ei nu vedeau decît hoitul de sub pășune. Dar ea oare nu-l vedea? îl vedea, vedea și ce era dedesubt și ce era pe deasupra. Și ce-i cu asta? Așa se cuvine! Multă moarte, multă viață. Și una o zămislește pe cealaltă. Atunci, Annette nu mai osîndea războiul? Era gata să reînceapă lupta împotriva lui și împotriva ticăloșilor ce-și făcuseră din el un joc groaznic, bazat pe fanatism, pe vanități, un joc de pe urma căruia se aleseseră cu cîștigurile. Dar cum le împăca ea pe toate laolaltă? Nu-i cereți să vă lămurească! Firea ei o știe, firea adîncă, oarbă și sigură a femeii care ia parte la marile legi ale naturii. Dar inteligența nu știe. Acum în urmă a fost străbătută de niște străfulgerări, dar străfulgerările au fost prea scurte pentru a le mai putea desluși înțelesul237. Da, Annette luptă cu patimă, ca și natura, împotriva a tot ce ucide. Dar e pătimaș îndrăgostită, ca și natura, de tot ce trăiește, e mistuită de tot ce trăiește, de toate pîlpîirile de viață nouă ce se înalță din cîmpia morților. Și ochii, mîinile, mișcările,

237 Cititorul va găsi mai departe oglindirea în mintea Annettei a trecerii ei prin Italia și a stărilor cu care s-a întîlnit la întoarcerea din Romînia. Nu e momentul să le povestim: chipul lor pare șters din amintirea ei acum. Imaginile dorm. Se vor deștepta (n. a.).

1009

desfășurarea firească a vieții ei înfăptuiesc îmbinarea armonioasă dintre viață și moarte, a căror legi mintea nu e în stare să le formuleze. Îi place să vadă și să trăiască. Și în viața de pe pajiștea aceasta ce rodește, hrănită de sîngele morților („dar nu sînt oare și eu moartă? Și mă deștept la viață…”, toate au fost însemnate pentru ea, chiar și ce-i mai rău. Fiica Burgundiei nu e mofturoasă. Nu face nazuri. Dreaptă și puternică, se ține tare. Se înțelege de la sine! Cînd ești sănătoasă și de rasă, nici nu trebuie să mai vorbești despre asta. Dar toate astea nu-ți dau dreptul să spui altora: „Fii cum vreau eu!” „Ei! prietene, fii cum poți! Voi ști eu să mă deprind. Nu spun că n-o să rîd de tine. Asta-i una din plăcerile vieții. Dar pentru atîta lucru nu trebuie sa te simți stingherit, după cum n-o să mă simt nici eu stingherită din pricina ta! Arată-te așa cum ești, gol sau îmbrăcat! Ești frumos, ești urît, vreau să te cunosc. Nu toate bucatele sînt de același soi. Dar mă mulțumesc cu orice lucru ce mă hrănește. Mi-e foame!” Tocmai asta îl scotea din fire pe Marc. Pofta ei sfidătoare de mîncare apărea nepăsătoare față de calitatea hranei. Și totuși Marc nu se putea apăra împotriva acestei bucurii animalice, liniștite, sănătoase, de a înghiți orice, ființa și ființele. Așa se întîmpla, de altfel, cu cei mai mulți dintre cei care se aflau în preajma Annettei; chiar dacă erau destul de inteligenți ca să surprindă în ochii ei limpezi, care măsurau, străfulgerarea unei ironii lucide, nu se puteau simți jigniți. Căci în adîncul privirii ei se afla întotdeauna (acești copii bătrîni n-ar fi putut-o spune, dar o simțeau) o maternitate inconștientă pentru ei toți, chiar și pentru cei mai păcătoși. * Își alegea ea bine copiii! Nu-i alegea. Îi lua pe cei care soarta i-i azvîrlea în brațe. E un 1010

fel de a vorbi! Cît de vînjoase să-i fi fost brațele, cît de pline și de musculoase, tot n-o văd purtîndu-l pe căpcăunul din poveste, pe taurul din Assur 238 pe Timon, piratul presei. Mai curînd o stăpînea el. Annette se aruncă în rîndurile ocnașilor lui Timon. Într-o zi, tot umblînd după un post, Annette se întîlni cu o veche colegă de pension, pe care n-o mai văzuse de douăzeci și cinci de ani. Această femeie, care înainte de război făcuse parte din mica burghezie, se văzuse constrînsă la o viață de lipsuri din ce în ce mai grea, pe măsură ce i se scurgeau ultimele rezerve din micul capital rămas. Înainte de război se purtase rece cu Annette, mai ales de cînd cu scandalul pricinuit în cercurile burgheze de viața ei liberă și de pierderea averii. Dar după război, cînd rămăsese văduvă, sărăcită, cu o mamă și cu trei copii, femeia trebui să coboare din confortabila ei onorabilitate, ca să-și caute oriunde și oricum cele trebuincioase traiului. Frumoasele-i principii, diplomele și onorabilitatea familiei nu-i fură de mare ajutor. Nu mai punea condiții vieții. Trebui să le primească pe cele impuse de viață. Și trebui să se socotească foarte fericită cînd avea prilejul ca viața să i le impună. Căci viața nu se îngrijește de cioburile pe care le lasă în urmă! Dar biata femeie, deși tare încovoiată, nu reușea să se resemneze. Își mai păstra încă „gulerul scrobit” – murdar, boțit, uzat; îi intrase în sînge: oamenii se nasc și mor cu el. E totuși o mare piedică pentru nenorociții supraviețuitori ai unei astfel de specii, atunci cînd sînt nevoiți săși vîneze pîinea zilnică în jungla de după război. În ziua cînd se întîlni cu Annette, femeia nu mai știa ce să facă. Prima ei mișcare fu aceea a unei fiare urmărite, care se 238 Străvechea capitală a Asiriei.

1011

aruncă în primul adăpost. Nu se gîndea, desigur, în clipa aceea, că pe vremuri o condamnase pe Annette. Pe atunci ea stătea pe mal, iar Annette se zbătea în apă. Acum era și ea în apă, gata să se înece. Și o întîlnea pe înotătoarea care izbutise să se țină la suprafață timp de douăzeci de ani. Se agăță de ea cu deznădejde. Acesta fu, cel puțin, primul gest. Dar ce putea face Annette pentru ea? Nenorocita își dădu numaidecît seama că Annette caută și ea de lucru. Văzîndu-i zăpăceala, Annette o puse să-și povestească nenorocirile. Cele două femei nu-și vorbiră nimic de trecut. Trei fraze fură de ajuns pentru a încheia răfuiala cea veche. Prezentul absorbea totul. Epava aceea se mai cutremura încă sub impresia loviturii primite de curînd. Nu se putea gîndi la nimic altceva. Povesti, cu glasul întretăiat, înăbușit de revoltă și de plîns, ultima încercare prin care trecuse. Găsise un loc de dactilografă în birourile unui ziar de mare tiraj, care asurzea Parisul cu zarva lui. Oricine și-ar fi putut închipui că într-un astfel de cazan ce clocotește nu poți afla prea mare liniște. Dar biata nevinovată nuși dăduse seama. Pe vremea ei, burghezia mai respecta încă slova tipărită, pe atunci mai dăinuia încă mitul (ce e drept destul de destrămat) al unei prese liberale, căreia era un sacerdoțiu să-i aparții. Căzuse din cer drept în peștera celor Patruzeci de Tîlhari, în văgăuna afriților 239, ce luptau cu lancea și cu limba. Și toată banda era condusă de un rege, mai groaznic decît toți ceilalți la un loc, un minotaur ale cărui mugete făceau să se cutremure un milion de cititori. Era Timon (mai bine s-ar fi numit „Ubu”). Stătea mereu la pîndă, întotdeauna gata să-i facă de rîs pe cei pripășiți în împărăția sa. Redacția, care se afla între patron și 239 Spirite rele în mitologia arabă.

1012

lumea din afară, își primea și ea partea ei: era obișnuită cu dușuri de felul acesta. Și din capătul de sus al scării pînă la cel de jos, fiecare își vărsa focul peste cel ce sta dedesubt. Totul cădea pe capul nenorocitei de femei, care stătea pe scaunul de pe ultima treaptă. Nimic nu era trecut cu vederea. La prima avalanșă încercă, îngrozită, să se revolte. Dar revolta nu merse prea departe. Dintr-o ocheadă, victima fu cîntărită. Era o găină speriată ce-și zbîrlește penele și care, pentru a se feri de un automobil, se aruncă drept sub roțile ei. A fost o jucărie pentru ceilalți. Automobilele începură să huruie. Răsăreau din toate părțile. Oamenii își aruncau unul altuia ghemotocul de pene. Își poate oricine închipui că nu mai putea, biata de ea, înfricoșată cum era, să aibă capul și degetele la lucru. În vuietul acela nici napuca să urmărească frazele ciopîrțite ce i se dictau; rămînea pierdută în urmă; nu mai prindea înțelesul cuvintelor, le uita pînă și ortografia – cea mai mare mîndrie, pudendum 240-ul spiritului burghez. Rezultatul și-l poate închipui oricine. Cine să țină seama de vîrsta, sau de emoția ei? Mustrările pe care le înghițea o îmbolnăveau, o făceau să plîngă noaptea în pat. Iar larma cuvintelor ce se încrucișau ziua, deasupra capului ei, continua s-o asurzească noaptea. Inima îi bătea, era înnebunită, se simțea sfîșiată de insulte. Ultima lovitură o primise chiar în după-amiaza aceea. Ubu-Roi își desfătase redacția, făcînd un haz nebun și josnic pe socoteala unui nenorocit de oaspete, un preot bătrîn, care avusese proasta inspirație de a veni la el să ceară bani pentru o colectă. Scena era prea demnă de Karaghioz 241 pentru a putea fi redată aici. Preotul dăduse ochi cu diavolul; o luă la 240 În limba latină în original: exces de pudoare. 241 Personaj comic în teatrul popular turc.

1013

fugă. La fel făcu și găina speriată, de îndată ce-i fu cu putință. Era hotărîtă să nu se mai întoarcă. Annette asculta, cu mîna sub aripa zbîrlită; fără a scoate nici un cuvînt, căuta s-o liniștească, mîngîind-o. Cînd cealaltă isprăvi, Annette spuse; — Atunci locul e acum liber? Cealaltă își înghiți sughițurile: — Doar n-oi fi vrînd să-l iei? — De ce nu? Dacă nu-ți iau pîinea de la gură… — Nu mai gust dintr-o pîine ca asta. — Am mai gustat eu și altele! Se știe că e mai bine să nu te uiți prea de aproape la mîinile brutarului. — Le-am văzut. Nu mai pot mînca. — Le voi vedea și voi mînca. Cu toată oboseala ce-i brăzda fruntea, femeia înspăimîntată nu se putu împiedica să rîdă, văzînd veselia Annettei, care o înfrunta cu bărbia: — Dar știu că ai poftă de mîncare! — N-am ce-i face, spuse Annette. Nu sînt un suflet eteric – mai întîi mîncarea. Și, pe urmă, sufletul nu va pierde nimic în toată treaba asta, te asigur! Nu mi-l vînd. Culese informațiile necesare: salariul era bun, munca nu întrecea posibilitățile ei; o întîmplare fericită făcea să-l cunoască, de pe vremuri, pe unul din ocnașii galerei, un redactor bătrîn (dansase cu el pe vremea cînd flirta prin saloane cu Roger, cel care urma să-i devină soț). Nu așteptă sfîrșitul după-amiezii; voia să prindă locul cald. Își spunea: „Bine mi-ar ședea să mai stau la îndoială I Lumea e doar o cușcă cu maimuțe. Te-ai născut în ea și nu poți vedea. Ori ăștia, ori ăia – strîmbăturile lor n-au nimic nou cace să mă înspăimînte. Cît despre urangutanul cel mare… Vom 1014

vedea I Sînt curioasă să-l înfrunt…” Da, curiozitatea… De-ar fi fost Eva, Annette n-ar fi stat în cumpănă dacă să culeagă sau nu mărul. N-ar fi avut viclenia de a-l pune pe Adam să-l culeagă. „Știu și risc. Și risc pentru a ști mai bine. Morala veche ne recomandă să ne ferim de riscuri. Dar cea nouă ne-a învățat că cine nu riscă nimic nu are nimic – nu este nimic. Dacă nu sînt acum, cel puțin voi fi.” Oare e un cusur să fii curios? Poate; dar la Annette era un cusur care dovedea curaj. Căci curiozitatea era întovărășită la ea de o sfidare aruncată tărîmului necunoscut spre care pornea. Avea ceva din sufletul cavalerului rătăcitor. În lipsă de uriaș, înfrunta maimuțele. Și apoi scuza față de ea însăși (slăbănogul Don Quijote n-o avea) i-o dădeau dinții ei frumoși; voia să mănînce: „Maimuțelor, hrăniți-mă!” Își îndreptă capul și păși mai semeț cînd intră pentru prima dată la ziar. Știa bine că situații ei acolo nu i-o vor face alții, că șio va face singură, și asta din prima clipă. Răspundea rece, surîzătoare și senină la întrebări. Nici un cuvînt de prisos; dar în douăzeci de vorbe enunță limpede toate referințele și cunoștințele (cele folositoare muncii ei; pe celelalte e mai bine să le păstrezi pentru tine; omul neștiutor nu-ți este recunoscător pentru ele). Apoi, fără a se sinchisi nici de privirile, nici de vorbele care o cîntăreau și nici de tonul de zeflemea cu care căutau s-o zăpăcească, se așeză la lucru și-și făcu treaba cu îndemînare. Nu erau proști! Oamenii Parisului știu să vadă. Au și simțit sînii și, sub ei, inima femeii. Annette avea și inima și sînii tari. „Pentru onor înainte, prezentați armele!” Printr-o înțelegere mută, fu primită. Își îngăduiră bineînțeles luxul suplimentar de a turna în gura mare o sumedenie de 1015

bazaconii piperate, pentru a-i pune urechile la încercare; dar urechile femeii din Burgundia, deși nu scăpară nimic din tot ce se vorbea, nu se roșiră cîtuși de puțin: „Mai lăsați-o încolo, maimuțoilor! Nu prea știți să născociți! Nu mai aveți nimic nou? Atunci, liniște!” Annette rîdea în sinea ei, fără să încrunte din sprîncene, plimbîndu-și cu zel măsurat degetele pe mașină. Socotea că-i mai bine să nu pară prea încordată atunci cînd își dovedea sîrguința la lucru. Bătrînul subșef o pîndea dintr-o parte ca o știucă și, după ce citi foile bătute la mașină, nu găsi nici el de cuviință să prelungească comentariile; spuse: „Merge”. Erau cu toții de aceeași părere. Lucru hotărît. Mai rămăsese stăpînul. Era plecat pentru cîteva zile într-una din acele expediții misterioase, unde învîrtea afaceri grandioase, mînuind soarta popoarelor (uneori și a femeilor: cînd se nimerea să-i placă vreuna, n-avea răgaz pînă ce nu-i cădea în mînă; pleca la vînătoare și nu se mai sinchisea de nimic pînă ce nu era sătul). De astă dată lipsi cincisprezece zile. Annette avu răgazul să-și consolideze situația. Avu chiar destulă vreme să uite de existența patronului. Cînd acesta se întoarse, nu-și dădu seama de prezența lui decît după ce el trecuse prin redacție. Timon străbătu sala fără a scoate o vorbă, cu pași greoi, încruntat, cu ochi răi. În calea lui, funcționarii se sculau în picioare. Annette citea și bătea la mașină; își vedea de treabă, fără a se uita nici la dreapta, nici la stînga hîrtiei. În timp ce urmărea cu exactitate fiecare cuvînt, gîndul îi rătăcea printre amintirile din trecut; o înveselea, zîmbea. Ochii stăpînului n-o trecură cu vederea. Privirea lui grea o măsură, de la ceafă pînă la șolduri. Ea nu sencovoie; nu s-ar fi putut însă făli cu asta, căci nu-l văzuse. Abia în clipa cînd patronul ieși pe ușă, își dădu seama cu întîrziere de 1016

tăcerea care se lăsase; și ridică ochii, întrebînd: — Dar ce s-a întîmplat? Vecinii rîseră. — A trecut. — Cine? Pica din nori. Cînd află, tresări. Îi șoptiră că o măsurase de sus pînă jos. Bătrînul subșef îl sili să tacă. Patronul lăsase ușa cabinetului său deschisă. Și nu părea a fi în apele lui. Desigur că i-au mers rău afacerile. Vai de cel care i-o iei înainte! În tăcerea ce se lăsase nu se auzea decît țăcănitul clapelor sub degetele dactilografelor. Și afară vuietul străzii. Apoi, răsunară sonerii furioase și lovituri de pumn pe masa patronului. Annette auzi, pentru prima oară, urletele urangutanului. Bătrînul subșef se repezi. De cum intră în biroul lui Timon, izbucni zarva cea mare. Trăsnetul i se descărca în spate. Iar în sală, ceilalți stăteau cu capul plecat și nu prea în largul lor. Firește că, dintr-o ochire, stăpînul descoperise toate boroboațele întîmplate în lipsa lui. Și-l văzură pe bătrînul subșef ieșind mai repede decît intrase, zvîrlit ca un sîmbure strîns între degete. Iar în spatele! ui, în pragul ușii pe care o acoperea cu totul, statura uriașă a lui Timon, deasupra celor trei trepte ale scării. Ținea, îngrămădite în mîna, niște foi. Și zbiera: — Idioților! Țineți-vă zdrențele împuțitei Și le azvîrli din toate puterile. Își băgară cu toții capul între umeri. Numai Annette se uită la Timon. El o fulgeră cu privirea. Annette nu încetă de a-l privi, continuînd să bată la mașină: verifică textul dintr-o scurtă ochire, apoi înfruntă mai departe furtuna. Timon, pe cale să izbucnească, spuse: — Tu de colo, lasă jos obloanele! 1017

Ea nu le lăsă. Timon auzea bătaia regulată a mașinii. Coborî furios două din cele trei trepte. Apoi își luă seama, întoarse spatele și intră în vizuina lui. După cîtva timp sună iar. Un funcționar se duse să primească poruncile și se întoarse cu un teanc de foi mîzgălite: trebuia transcris pe curat un articol al stăpînului. Annette avea de bătut la mașina proza soioasa a lui Timon. Nici nu-și aruncă bine ochii pe hîrtie și tresări; apoi, întorcîndu-se spre subșef, întrebă: — Spune-mi, șefule, trebuie curățată, nu-i așa? Celălalt tresări și el. — Cum, curățată? — Păi, murdăria asta. E destulă! El ridică mîinile la cer și, cu voce gîtuită, spuse: — Nenorocito! Să te ferească sfîntul! Și adăugă zeflemisind cu amărăciune: Tocmai asta-i face mai de preț scrisul! apoi foarte serios: Ne-am înțeles! Nu face prostii! Altfel ne bagi într-o încurcătură de toată frumusețea! Bate totul întocmai! — Cu greșeli de ortografie cu tot? — Ce-ți pasă de ele? Bine, pe alea mai gogonate șterge-le, dar mai cu binișorul! Să nu se bage de seamă! Ticălosul nu ți-ar iertao! — Dar nu vezi că se bălăcește într-o grămadă de cuvinte de care habar n-are! zice că Pireu e un om… — Ei și! Puțin îmi pasă! Treaba lui! Treaba mea e să am liniște aici. Și tu să nu mi-o tulburi! Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala! Hai, fetițo, nu te supăra! Atunci ne-am înțeles! Bate așa cum e, cuvînt cu cuvînt! Annette era încăpățînată. Înțelegea numai ce-i plăcea. Bătea scîrbită cu vîrful degetelor. I se lipeau degetele de zeama aceea, era soioasă. Ar fi vrut parcă să și le șteargă. Și apoi mirosea urît. 1018

Strîmbă din nas. Oricum, mirosea totuși a bărbat! Era puternic. Și din cînd în cînd, se simțeau niște gheare ce-ți sfărîmau oasele. Animal, nu glumă. Păcat că nu îndrăznește nimeni – nu să-i curețe frazele! ori lași așa cum e, ori retezi totul – dar măcar să-l scutească de capcanele în care se aruncă degeaba – de greșelile enorme de limbă, de istorie, de știință etc. De ce naiba se vîră el în toate astea? „Și de ce adică n-aș îndrăzni? Dacă nu îndrăznesc, îl trădez. Doar n-o să-mi pierd vremea tremurînd aici ca lașii ăștia. Voi îndrăzni. Uite că îndrăznesc...” Îndrăzni. Corectă fără sfială, nu vorbele murdare (erau doar culorile emblemei lui, trebuia să i le lași), ci numai greșelile grosolane. O maimuță are voie să fie maimuță! Dar nu măgar. „Eu îi tai urechile. Rămîne restul!” Subșeful nu observă nimic. N-avu răbdare să controleze cu de-amănuntul. Dar lui Timon nu-i scăpa nimic. Nu dură mult. Abia i se aduse copia și chemarea furioasă răsună din nou. Subșeful o porni din nou în pas alergător, cocoșîndu-și spatele; ajunse! a ciclop. Ieși numaidecît galben de frică și de mînie și, cu picioarele lui mici și strîmbe de șoricar, alergă pînă la Annette, strigîndu-i: — Păcătoaso! Și doar îți spusesem! Ei bine, fetițo, du-te acum! Vrea să te vadă. Muierea dracului! Ai să mănînci o mamă de bătaie! Se înăbușea de mînie. Annette se sculă, își aranja rochia și se îndreptă spre peșteră, străduindu-se să rămînă calmă (deși inima i se zbătea în colivie, nu glumă!) Dar nimeni nu observă nimic. Asta era esențialul. Nu urcă nici o treaptă mai repede decît cealaltă. Șovăi o clipă la capătul scării și intră. Așezat la masa lui, cu corpul aplecat înainte, ținîndu-și pumnii mari pe hîrtie, Timon o privea cum înaintează. Îl imita pe 1019

Condotierul lui Antonello 242, sau pe Duce. Ea înaintă. În picioare, dreaptă, se opri la trei pași de masă. El rînjea: — Tu erai aia? Cine te-a însărcinat să-mi speli cearșafurile? — Încă nu sînt curate, vă asigur! Am țesut numai rupturile. Pumnii cumpliți loviră atît de puternic în masă, încît cerneala sări din călimară stropind rochia Annettei. Și rezemat în pumni, Timon se ridică, de parc-ar fi fost gata să arunce asupra ei: Și-ți bați joc de mine! Annette spuse cu răceală: — Scuzați! Vreți să-mi dați sulul de sugativă? I-l dădu cu un gest mașinal; fețele lor erau atît de aproape una de alta, încît ea simți în obraz suflarea lui furioasa. Se feri să-l privească. Era ocupată să sugă cu sulul pata de cerneală. Spuse, foarte rece: — Vă rog… fiți mai stăpîn pe dumneavoastră! Timon se înăbușea. Se mai legănă cîteva clipe, rezemat pe cei doi pumni, se lăsă apoi greoi în scaun. Annette era aproape gata cu curățatul rochiei. Se uită la ea. Puse sulul la loc pe masă. — Erau găuri în cearșafurile dumneavoastră, spuse ea. Am socotit. Că e bine să le pun petice. Poate că n-am dreptate. E o pasiune de femei: cum vede rufa ruptă, îi și vine pofta s-o dreagă. Dac-am greșit, îmi pare rău și-mi dau demisia. Dar e nevoie să-ți arăți față de toată servitorimea dumitale – arătă pe deasupra umărului spre birouri – rufele murdare și găurile? Sfîrși, privindu-l drept în față. Timon deschise gura, gata să izbucnească; apoi, fruntea încruntată se descreți, gura cumplită făcu o strîmbătură și spuse, aproape cu voioșie: — Haide, șezi jos colea, spălătoreaso! 242 Pictor italian (1430-1479).

1020

— N-am spălat nimic, v-am spus. Vă dau înapoi pachetul tot atît de… curat cum l-am primit. Annette se așeza. — Vrei să spui că ți-ai murdărit mîinile. — Ei asta-i! Cred că vă dați seama c-am mai avut eu de multe ori de-a face cu rufe murdare! Nu, nu sînt mofturoasă. — Atunci fă-mi cinstea și explică-mi cum de ți-ai îngăduit să schimbi pe ici, pe colo? — Am dreptul să vă spun adevărul? — Mi se pare că ți-l iei singură, fără să mă mai întrebi. — Ei bine, cînd văd că sînteți pe cale să stricați un articol puternic cu greșeli de licean, nu înseamnă oare că vă fac un bine dacă-l corectez cu discreție? Timon roși. Spuse supărat: — Ia te uită, pedagoga! Și unde ai fost, mă rog, supraveghetoare? — Ultima oară în bălțile Romîniei. — Ce tot vorbești? Păi le cunosc. Mi-am tocit și eu ghetele prin meleagurile acelea. — Dar eu! Mi-am și lăsat una în glodurile de acolo! De atunci tot frec și frec, și tot rămîne glod sub unghii. — După cum văd, ai hoinărit și tu mult în lume. — Ca dumneata, ca toți, de zece ani încoace. Numai că, spre deosebire de dumneata, eu n-am cîștigat nimic din toate astea. — Dar nici n-ai pierdut; ești înfiptă! — Trebuie să fiu, de vreme ce trăiesc! În vremurile noastre cei fără vlagă sînt repede curățați. — Mai sînt încă prea mulți! — Cred că pe dumneata nu prea te încurcă. — Vrei sa spui că-i strivesc sub picioare? Ah! sînt mai 1021

nesuferiți decît nămolul din bălțile Dunării. Te înfunzi pînă la brîu. N-ai văzut în cele scrise de mine? — Da, am văzut urmele degetelor dumitale. — Cînd răscolești oamenii cu lopata, n-ai timp să te parfumezi. — Te pricepi să răscolești. — E primul compliment pe care mi-l faci. — Nu sînt plătită pentru a-ți face complimente, ci pentru a te servi. — Și ca să mă servești, îmi pui petice? — Firește, mi-ar fi mai ușor să te las în văzul tuturor, cu hainele găurite. Dar de vreme ce te servesc, o fac așa cum mă pricep, bine sau rău, dar cu cugetul curat. Și nu vreau… — Să-mi arăt dosul Parisului? Dar, draga mea, tot timpul nu fac decît asta! Asta e gloria mea! Dacă elocința cu o femeie de felul tău n-ar însemna pierdere de vreme, aș face pe Dantonul care zbiară: „Le arăt eu capul de Meduză 243!…” Dar cu tine, ce sămi stric gura degeaba! Așază-te colo la masă, pedagogo, și explică-mi greșelile mele boacăne de licean! Annette i le lămuri cu camaraderie, fără a fi stînjenită, iar el ascultă foarte cuminte. Apoi spuse: — Îți mulțumesc. Rămîi! Vei rămîne aici pentru a avea grijă de rufăria mea. Deocamdată, ține pentru păgubaș. Pe care ți-am făcut-o! Ia-ți altă rochie în locul ăsteia, pe care ți-am stricat-o cu labele mele!

243 Personaj mitologic Zeița Atena ii prefăcu părul in șerpi, iar ochilor le dădu darul de a transforma în piatră tot ce cădea sub privirea lor. Tăind capul Meduzei, Perseu își prefăcu astfel dușmanii în stane de piatră.

1022

Dar Annette spuse: — Nu primesc nimic direct. Cît despre rochie, e destul de bună pentru lucru. E mai bine așa. Mîine vei putea s-o iei iar de la capăt! Annette rămase în biroul lui Timon ca secretară și dactilografă particulară. Avea masa ei într-un colț. Ușa era aproape întotdeauna deschisă. Lumea intra și ieșea mereu. Timon nu pierdea niciodată contactul cu mașinăria. Supraveghea fiecare rotiță a întregului mecanism; toate mișcările ajungeau pînă la urechea lui de Dionysios 244 și vuietul asurzitor nu-l împiedica să primească cincizeci. De vizite, să urmărească douăzeci de afaceri în același timp, să telefoneze, să dicteze ordine și articole și să stea de vorbă, pe apucate, cu secretara lui. Erau convorbiri ciudate, neașteptate și scurte. Annettei nu-i era îngăduit să se lase pradă amorțelii: mingea trebuia prinsă din zbor și trimisă înapoi, la țanc. Te puteai încrede în ochiul ei: fusese pe vremuri campioană de tenis, și încheieturile, care începuseră să devină mai rigide, își recăpătară repede elasticitatea. De aceea și primea de la Timon felicitări grosolane pentru felul cum își purta vîrsta. (Patronul știa cîți ani are; Annette nu era femeia care să se ascundă.) Timon avea nevoie de astfel de dueluri, de astfel de răspunsuri. Și Annette nici nu se îndoia că în ziua cînd s-ar fi moleșit, Timon s-ar fi descotorosit de ea ca de un cal bătrîn. Nu era o viață odihnitoare. O ținea cu atenția încordată, de dimineață pînă seara. Pîndea, îi prindea din zbor gîndurile, i le descurca, îi limpezea cuvintele, bătîndu-le la 244 Tiran al Siracuzei (405-568 î.e.n.). Închisoarea subterană în care își arunca dușmanii era în așa fel construită, încît pînă și cea mai mică șoaptă a acestora îi putea ajunge la ureche.

1023

mașină cu atenția trează, gata la atac și la răspuns; brațul se des tindea ca un arc și, cu pumnul strîns, îi dădea una drept sub bărbie. Timon rîdea: „Încasez”. Încasa și ea la rîndul ei. Seara se întorcea acasă istovită. Și a doua zi va trebui oare să-nceapă din nou? A doua zi începea din nou. De fapt, asta îi făcea bine. Această activitate neîntreruptă a spiritului mereu treaz era o gimnastică ce-i dezmorțea încheieturile și oprea îmbîcsirea creierului o dată cu vîrsta. Iar teama că va pierde serviciul îi ațîța pofta de viață, îi ascuțea simțurile: erau mai vii șt mai sigure. Annette nu se plîngea de suferințele ei. Omul primejdios pe care-l slujea o plătea. Nu numai cu bani: (plătea bine!). Dar cu încredere. Foarte curînd, Timon își deschise inima, făcîndu-i mărturisiri extraordinare. De altfel, și el îi smulsese unele; și doar, de felul ci, Annette era foarte închisă; dar, lucru ciudat, în fața lui Timon se lăsase în voie, fără a se simți jignită de întrebările lui indiscrete. Cu dihănii de soiul ăsta n-are rost să ascunzi nimic (afară, bineînțeles, de ceea ce nu se leagă de viața fizică, și pentru o femeie ca Annette ceea ce rămîne e tocmai esențialul). Cît privește toate celelalte, ce importanță avea? Pentru el pudoarea era un cuvînt lipsit de înțeles. Între ei discuția trebuia să fie deschisa. Pentru oricine îi auzea – pentru toate urechile din redacție care prindeau crîmpeie din convorbirile lor – Annette era amanta patronului. Turbau cu toții și în același timp o admirau pe draconica asta. Dar era un lucru cît se poate de sigur, atît pentru Annette cît pentru Timon, că nici nu putea fi vorba de legături intime între ei. „Slavă domnului!” gîndea Annette. „Ce naiba!” ar fi gîndit Timon. Nici unul, nici celălalt nu erau ispitiți. Timon alerga după vînat mai tînăr. Iar Annette se săturase de urmărirea bărbaților. 1024

Nu, nu, ceea ce îi apropia era tocmai această siguranță nerostită că, în ceea ce privește animalul, puteau să se-ncreadă unul în celălalt. Tăria Annettei se datora faptului că Timon nu vedea în ea pe una din dactilografele acelea care-l pîndesc pe patron și sînt veșnic în căutare de aventuri. Era sigur că, dac-ar fi spus un singur cuvînt, Annette ar fi fost gata, într-o clipă, să se scoale de la masă, să-și potrivească cu degetele părul sub pălărie, să dea din cap: „Adio, patroane!” Și pentru totdeauna. Nimic n-o reținea. Și tocmai de aceea Timon ținea s-o păstreze. Prea era greu de găsit un ajutor a cărui pricepere s-o poți cîntări de la prima vedere și care, deși știa să pretindă ceea ce i se cuvine (dacă n-ar fi știut, ar fi disprețuit-o), îmbina sîrguința cu cea mai desăvîrșită nepăsare (ceea ce e culmea dezinteresării). Timon nu ar fi făcut prostia să se lipsească de Annette. Dar pe ea ce-o reținea? Oare numai locul și salariul? Și Timon. La urma urmei, o interesa. Fără nici o atracție, fără nimic care să-i lege, se simțeau amîndoi dintr-un aluat mai de soi. Nu gîndeau despre nimic în același fel, dar nici nu gîndeau la fel ca toată lumea. Fiecare își făurise singur eul lui, nu-l scosese din grămada cu lucruri de duzină. Îl croiseră din materialul lor, cu foarfeci care tăiau adînc și cu siguranță, îl croiseră din experiența lor personală. Deși materialul și croiala erau foarte deosebite la fiecare dintre ei, își dădeau seama că-n profesia lor se pot înțelege. Între ei se puteau mărgini să vorbească numai cu jumătăți de cuvinte. Vorbeau, de asemeni, și cu cuvinte întregi. Timon era sătul de slugărnicia acelor care-și încovoiau spinările de teama gurii lui, de toate dosurile ce stăteau gata să încaseze cîte un picior de la el. A găsit, în sfîrșit, un om (o femeie: în limba germană există un singur cuvînt pentru a numi pe acela sau pe aceea care fac parte din specia aleasă), a găsit, în sfîrșit, o 1025

față omenească ce-l privește drept în obraz, spunînd: „Nu!” și-ți impune cu binișorul critica sau dojana îndreptățită. Și are dreptate (nu recunoști, dar tragi foloase de pe urma dojenii). Îți face bine. E pămînt sigur. Nu te afunzi în el. Poți pune picioarele fără grijă. Și capul. Căpățîna lui! Cîtă nevoie ar avea uneori să șio reazeme de ceva! Dar asta n-o arăta. E de ajuns să privești sînii aceia și să-ți spui: „A alăptat un om. Sinii ăștia au lapte ce potolește foamea. Și sînt ca o pernă pentru cel care suferă/4 Fără a părea c-o ia în serios, Timon îi povestea, în felul lui zeflemitor, adeseori cinic, aventurile lui. Fără a se sfii, îl descoperea în fața ei pe Timon în toată goliciunea lui; îi arăta „sufletul lui nobil”, nu prea atrăgător; dar fusese și el odată, ca toate celelalte suflete, sufletul unui nou-născut; și, ca și ele, va fi odată acela al unui om pe moarte. O femeie adevărată înțelege întotdeauna. Și știe să compătimească. Dar Annette se ferește să i-o spună acestui îngîmfat. E știut că bărbatul. N-are nevoie de compătimire. E o jignire pentru el. Dar sînt unele jigniri (ba, cîteodată, le poți numi chiar insulte grave) de care, în adîncul sufletului, nu ești supărat. Totul e să fie aduse cu dibăcie și la timpul nimerit, cînd, în ciuda voinței ce se împotrivește, trupul așteaptă. Lui Timon îi plăcea să stea de vorbă cu Annette și să zărească fluturîndu-i pe la colțurile gurii niște unde abia văzute; deslușea în ele un amestec de milă, cam vreo zecime, tot o zecime de dispreț, și opt zecimi de curiozitate inteligentă și lipsită de (prejudecăți. Toate la un loc alcătuiau un fel de înțelegere independentă. De aceea îi era prețioasă. Timon avea deviza: „Lovește și primește lovituri, dar nu te da bătut! Fie prieten, fie dușman, nu te preda niciodată!” Annette nu se va preda niciodată. De asta Timon era încredințat, căci încercase s-o doboare. (Ceea ce nu-l va împiedica să încerce din nou.) 1026

Fu încheiat între ei un pact, în parte tăinuit, în parte mărturisit. O luase pe Annette în serviciul lui personal. Îi dicta, în linii mari, scrisori și articole. Ea le redacta. Avea îngăduința să curețe unghiile stilului lui Timon, dar nu să le taie. Putea îndrepta anumite greșeli – dar nu pe toate: n-avea voie să se atingă de acelea făcute cu tot dinadinsul. Căci în luptă oamenii (adică Timon) nu se sinchisesc de adevăr! Totul e să „dobori” adversarul. Și el nu-și da osteneala să explice totul secretarei; Annette trebuia să-i ghicească – pe loc – intențiile. Timon nici nu lăsa cerneala să se usuce. Cum scotea mîncarea din cuptor, i-o și dădea pe gît. Na, înfige-ți mîinile! Și vai de tine dacă o scapi din mîini! Mîna Annettei nu tremura. Patronul îi arăta pe șleau vicleniile sale, dedesubturile articolelor, felul cum concepea ziarul și viața. Știa că Annette nu-l aprobă, că-l acceptă ca pe un spectacol. Dar el era acela care plătise locul. Annette n-avea dreptul să-l fluiere. Timon i-o spunea: – Ce poftă ai mai avea s-o faci! Te și văd cum îți țugui buzele… Hai, dă-i drumul I Numai de data asta. Te las. Și Annette îl ascultă. Fluieră. El îi reteză cu un gest fluieratul: — Gata I Și acum, bate ceea ce ți-am spus, dar întocmai! Ea bătu. Era pumnul lui Timon ce bătea în creștetul omenirii. Era o răfuială veche; trebuia să se răzbune. * O răzbunare cruntă. Ura i se îngrămădise în suflet de pe vremea unei copilării pline de lipsuri și de rușine. Era fiul unei slujnice de han din Périgord și al unui client ce poposise pe acolo, a cărui față femeia nici nu apucase s-o vadă în întuneric. Izbuti cu multă greutate să-și ascundă păcatul, pînă cînd, într-o zi, îl lepădă pe podeaua unei odăi, pe care o spăla stînd în patru labe, gîfîind ca o vită istovită. O găsiră cu copilul, scăldată în sînge. 1027

Era prea tîrziu pentru a-l trimite pe nepoftit înapoi de unde venise. Prin țipete, își cerea dreptul la viață. Dar fură alungați amîndoi, mama și copilul, de îndată ce femeia se putu ține pe picioare. Despre viața pe care a dus-o după aceea femeia n-a povestit nimănui și nimeni nu s-a sinchisit de ea. Era gata să primească orice, oricît de greu, cît de josnic ar fi fost; aveau nevoie de mîncare. Avea îndărătnicia aceea de neînțeles de a se agăța de viață a vitelor care nu se aleg decît cu suferință de pe urma vieții; dar nu le vine în minte gîndul de-a o părăsi. Și mai avea și îndărătnicia femelei legată de fătul ei, atîta vreme cît nu e destul de copt pentru a se despărți de ea. Pe urmă, ducă-se! Era rîndul naturii să vadă de el. Cînd se băgă pentru prima oară la stăpîn, micul Gueuldry apucase să vadă destule pentru a nu se mai rușina de nimic. Nici mamă-sa nu încercase să-i ascundă ceea ce era rușinos în viața ei. Ar fi putut oare s-o facă în promiscuitatea în care trăiau? își aruncă în joc toată vrednicia pe o singură carte: dragostea sălbatică pentru carnea aceea din carnea ei – ceea ce însă n-o împiedica să-l brutalizeze. Doar asta înseamnă a iubi. Acest gen de patimă nu e pe gustul celor gingași. Dar Timon nu era gingaș și nici nu fusese vreodată. Își dădea seama. Înțelegea că el, copilul, fiind cea din urmă treaptă a scării, era singurul pe spinarea căruia mama sa își putea, la rîndul ei, șterge picioarele, după cum și le ștergeau și ceilalți pe spatele ei. Era firesc. Dar, doamne I Cînd o ajunge și el mare, va ști cum să și le șteargă pe ale lui de spinarea întregii grămezi de oameni care-i apăsa pe amîndoi. Și asta /iu se întîmplă fără trudă! Nu-i era îngăduit să fie năzuros; căci apucase să cunoască omenirea numai după loviturile de picioare primite. Ca servitor la un hotel deocheat, 1028

era amestecat, fără s-o arate, în tainele femeilor și ale clienților. Într-o zi avu norocul – și știu să se folosească de el – de a pune mîna pe hîrtiile compromițătoare uitate de un călător care tocmai părăsise hotelul. Cîteva clipe îi fură de ajuns pentru a le prețui nedeslușit însemnătatea, pentru a cîntări sorții de izbîndă și a lua o hotărîre. Pe călător îl ajunse din urmă la gară; și între patru ochi, fără un cuvînt de prisos – nu era vorba de șantaj, dar fapt e că celălalt juca așa cum îi cînta Timon – omul își recapătă hîrtiile în schimbul angajamentului luat pe loc și respectat de a-l primi în serviciul său pe micul complice. Băiatul, neîncrezător, nu-și făcu nici măcar timp să se repeadă pînă la hotel pentru a-și aduna boarfele. Se urcă împreună cu celălalt în trenul care pleca. Omul era un samsar de afaceri internaționale, destul de ciudat, care se ascundea sub înfățișarea unui Gaudissart 245 vesel și rotunjor. Făcea pe agentul unei firme metalurgice pentru comenzi de artilerie și bătea mereu drumul dintre uzinele de tunuri și țintele lor – adică popoarele, sau mai bine zis acei care se servesc de popoare. Călătoriile lui îl purtau destul de des prin Balcani și prin Orientul Apropiat, peste tot unde oamenilor le venea pofta să bea sîngele vecinilor. „Binefăcătorii” omenirii, care-și bat capul s-o aprovizioneze cît mai bine cu jucăriile morții, au adulmecat întotdeauna clientela ce arde de nerăbdare să le folosească. La nevoie, potrivesc lucrurile în așa fel, încît să poată furniza și prilejurile o dată cu armele. Firește că bietul nostru samsar, tăiat din topor, nu vedea atît de departe, deși era trecut prin ciur și prin dîrmon. Se mulțumea să treacă pe sub mînă cererile și ofertele, luîndu-și procentul din ambele părți. Politica nu-l interesa. Dar purcelușul de lapte din Périgord avea un rît de 245 Personaj balzacian, voiajor comercial.

1029

vînător de trufe. Înțelese îndată că politica era copacul în preajma căruia creșteau trufele. Avu, prin urmare, grijă de copac. Datorită călătoriilor, cercetărilor și observațiilor sale, precum și în urma cunoștinței cu niște aventurieri bine informați (îmi dai, îți dau), ajunsese să deslușească grossomodo246 apoi mai cu de-amănuntul, structura copacului, care anume erau ramurile sale mai însemnate și rădăcinile; mai văzu dinții putrezi pe care e înțelept să-i îngrijești, nu să-i smulgi, văzu toate lucrurile ce pot deveni trufe pentru cei care știu să le prepare. N-avu nevoie de multă vreme pentru a-și da seama că trebuie să fii tare mărginit pentru a servi, ca patronul său, numai interesele unei singure firme. De ce nu două? De ce nu trei? De ce nu toate? Trădîndu-le bineînțeles pe toate deopotrivă. Celui care dă mai mult! dar nu lăsa să-ți scape din mînă nici pe cel care dă mai puțin, dacă plătește! Trufele sînt bune, pe orice farfurie ar fi ele servite, fie ea de argint curat sau numai argintată. Vă puteți închipui că micul samsar nu ajunsese dintr-o dată la arta primejdioasă de a alerga în același timp după mai mulți iepuri. Principalul e că pînă la urmă izbuti: era iute de picior și avea mîna sigură. Patronul nici n-avu vreme să prindă de veste. În clipa în care se putu lipsi de el, celălalt îi făcu de petrecanie. Istoria nu spune prea deslușit cum. Dar fapt e că, într-o bună zi, undeva, în Balcani, bătrînul dispăru din cîmpul lui de operații; și nimănui nu i-a dat vreodată prin gînd să-i caute urma (la ce bun?). Nu trecu mult și perigurdinul nostru fu adulmecat de o altă dihanie de soiul său, care avea asupra lui precăderea numărului: căci omul cu părul castaniu și cu ochii de culoare deschisă

246 În limba italiană în original: În linii mari.

1030

aparținea acelei haite puternice a Intelligence Service 247-ului, a cărei îndeletnicire misterioasă asigură, pe tot întinsul pămîntului, dominația Imperiului Britanic (sau poate mai curînd a haitei lui, căci cei care trag sforile sînt încredințați pînă în cele din urmă că împărăția e a lor). Cele două fiare au stat multă vreme față în față adulmecîndu-se și, în tăcere, cu părul zbîrlit, chibzuind dacă n-ar fi mai bine ca unul dintre ei să-l gîtuie pe celălalt. Dar, după ce cîntări totul, cel mai mare, și-n același timp și cel mai învățat, văzu c-ar avea mai mult de cîștigat dac-ar ține pe lîngă dînsul un Trufaldin 248 de talia celuilalt. Și-și spuseră pe șleau condițiile tîrgului. Condițiile lui Timon nu fură ușoare, și celălalt nu-și pierdu timpul cu tocmeala: haita știa să dea prețul cuvenit. Dar socoteau că cel plătit trebuie ținut în frîu. Și pentru a-l ține pe perigurdin în frîu, trebuia să tragi bine de hățuri. Cumpărătorul nu căuta să se-nșele: știa că nu-i va fi ușor. Și nici nu-l amăgi pe celălalt cu făgăduieli. Gueuldry știa că-și vinde pielea, nu era el omul care să se amărască pentru atîta lucru; totul era să ia preț bun pe ea. Mai încolo, va vedea el: îl va servi atîta vreme cît îi va dicta interesul; în ziua cînd interesul va slăbi, va ști el s-o întoarcă în așa fel încît să-i scape celuilalt printre degete; primejdia nu era de natură să-l oprească de la faptă (doar sîntem oameni serioși! nu ne batem capul cu iscălitura de pe peticul de hîrtie). Și pentru că fiecare dintre ei știa la ce se putea aștepta, se înțeleseră, în cele din urmă, destul de bine: căci tîrgul se arăta rodnic pentru amîndoi. În afară doar de cîteva mici trădări de mărimea a doua sau a treia, pe care și le îngădui perigurdinul, 247 Serviciul de spionaj englez. 248 Tipul servitorului necinstit în teatrul popular italian.

1031

pentru a-și dovedi că nu i se răpise independența, sau pentru a nu-și pierde obișnuința. Celălalt nu-i spuse nimic, dar îi dădu să înțeleagă că știe. Se arăta de două ori înțelept. Nu ridica biciul, dar îl ținea în mînă: cine are urechi de auzit s-audă! Gueuldry știa că tovarășul îl cruța, și bine făcea, fiindcă Gueuldry știa mai bine decît oricine cît prețuiește. Dine încadrat și instruit, dovedi o dibăcie nespusă – un amestec de îndrăzneală și șiretenie – în intrigile ale căror ițe încîlcite le descurcau și le depanau stăpînii lui stăruitori și meșteri, legîndu-le în jurul trupurilor bietelor națiuni. Nu trecu mult și oamenii recunoscură destoinicia sa în arta flecărelii (pentru urmașul galilor gura e cel mai de preț mădular); îi puseră la îndemînă mijloacele de-a o folosi. Cumpăram pentru el, la Paris, un mare ziar francez. Îl numiră: France d’abord 249. Nu mințeau; voiau să pună mîna pe Franța! Cinic (atunci ieșit din găoace), Timon propunea: „Îi vom doborî!” Și așa și făcu. Nu dură mult. Asemenea lui Gargantua cocoțat pe turnurile catedralei Notre-Dame, Timon îi inundă cu vorbăria lui pe găgăuții care stăteau gata să-i înghită gogoșile, pe toți gură-cască ai Parisului. Ridicat și el din mijlocul lor, știa bine ce le era pe plac. Le lăsa gura apă (după toate bucatele oferite de el. Se-nghesuiră cu toții. Timon se ferea să-i măgulească. Își primea clienții cu o ploaie de înjurături. Cei slabi sînt măguliți cînd îi tratezi cu asprime: li se pare un omagiu adus bărbăției lor. Totul e să știi care e clipa cînd lovitura de bîtă pe spinarea măgarului, în loc să-l scarpine, îl întărită. Timon cunoștea bine această clipă. În pornirile lui cele mai vijelioase, nu scăpa niciodată din vedere manometrul, sau, dacă vreți, acul care se urcă pe cadran atunci 249 În limba franceză în original: Mai întii Franța.

1032

cînd pumnul se abate cu furie pe butonul aparatului de încercare a puterii. Era cumpănit și la mînie și în amenințările sale, cumpănit în campaniile lui: „Pîn-aici! Stai! stînga-mprejur!” Mistrețul mai avea și alte ogoare de jefuit. Să ne înțelegem… Dacă „pîn-aici” nu izbutea să smulgă prada rîvnită (asta nu se prea întîmpla! mai întotdeauna vînatul înfricoșat își lasă o bucată de spinare în botul urmăritorului; și-ar amaneta și pielea dac-ar putea, numai să scape de ghearele lui), o s-o găsească el cu alt prilej. Timon nu uita niciodată. Mai ales nu putea să uite de adevărata partidă ce se juca, nevăzută, în spatele paravanului, și neauzită, în zgomotul gargarisit al vorbelor goale: de marile bătălii internaționale dintre firme. În aceste bătălii, ©1 trebuia s-o slujească pe a lui. Ultranaționalismul cuvîntului era masca impusă de cosmopolitismul intereselor. Mult le mai păsa lui Timon și celor de teapa lui, atunci cînd jecmăneau piața oțelului, dacă o făceau sub un steag sau sub celălalt, și dacă o făceau pentru pace sau pentru război. Culoarea n-avea nici o însemnătate pentru afacerile lui, și afacerile lui se împăcau cu toate culorile. Da, la început, înainte de războiul cel mare, care a fost și un măcel cumplit al ideilor, aproape tot atît de cumplit cît și al oamenilor, Timon, la fel ca și patronii lui, mai cultiva încă într-un ungher al moșiei floarea națională, trandafirul cu spini, înroșit de sîngele cu care fusese cumpărat. Și din aceasta pricină patronii nu se înțelegeau totdeauna în activitatea lor. Războiul celor două roze… Se înșelau unii pe alții. Dar războiul cel mare le arătă că ar fi niște nătîngi dacă și-ar limita cîmpul lor de activitate numai la profitul și la pierderile unei singure națiuni, cînd aveau putința să adune la un loc, spre folosul lor personal, ruina tuturor națiunilor. Dacă ei mai aveau ceva scrupule, apoi aventurierii 1033

nou-născuți se însărcinară să-i dezbare de ele; ăștia răsăreau din fundul mărilor răscolite de furia vîrtejurilor; semănau cu bastarzii nelegiuiți ai lui Shakespeare, care calcă lumea în picioare. Bastarzi de rasă, levantini, malaezi, zămisliți din amestecuri și din scursori ale celor patru sau cinci continente. Era greu să-ți dai seama din ce țară și din ce pîntece ieșiseră; nici ei nu se sinchisiseră vreodată de asta; de aceea le era mai ușor să înoate în toate apele; cu atît mai rău pentru cei cu fălci aristocratice, care pretindeau să-și aleagă prada numai din albia eleșteului lor! Știucile abia ieșite șterpeleau totul. Trebuia să faci ca ele, ca să nu fii jefuit la rîndul tău. Lui Timon nu-i veni greu. Obîrșia lui nu-l stingherea de loc; cuvîntul patrie îi evoca mai curînd pe acela de tată; și gîndul acesta îl împingea la răzbunare. Dar, oricum! nu poți să nu faci parte din trupul unui neam. Și, fiindcă al lui, prin femeia ce-l adusese pe lume, era pătruns, ca și pămîntul din care ieșiseră amîndoi, de ironia galică, aspră și sălbatică, al cărui miros stăruitor nu ți se desprinde de pe degete, Timon se răzbună prin ironia cumplită cu care se judeca și pe el și pe ceilalți. Nu se lăsa înșelat, ca atîția alții, de bolboroselile și rugăciunile ce serveau drept pretexte religioase, morale sau sociale fățarnicilor, pentru a-și ascunde jafurile. Era necruțător față de fățărnicie și – uneori – da, chiar așa, era cuprins de milă (totuși, disprețul o covîrșea) pentru noroadele exploatate, era gata să tabere, pentru ele, asupra exploatatorilor, Dar nu mergea prea departe: se mărginea doar la explozii și la izbucniri năbădăioase. Asta se întîmpla mai ales în ceasurile cînd băutura dezlănțuia furia titanilor retrași în văgăunile muntelui și făcea să fumege craterul. Știa el că titanii sînt învinși. Și Timon nu făcea

1034

parte dintre nătăfleții care spun: Gloria victis 250! Se mulțumea cu Vae victoribus 251!, căci îi cunoștea; și bruma de virtute ce-i mai rămăsese și-o revărsa în ura tainică, sălbatică, nemăsurată, pe care o nutrea față de ei, față de complicii sau de rivalii lui. Dar nici cei învinși nu prețuiau mai mult; îi cunoscuse și pe ei, pe acești asupriți, noroadele în mijlocul cărora își tîrîse copilăria; picioarele lor apăsau tot atît de greu asupra celor de dedesubtul lor. Să rămînă, prin urmare, dedesubt! Nu, nu era nici o primejdie că Timon va pune și el umărul lui larg pentru a-i ajuta pe cei care voiau să răstoarne ordinea socială, deși nici unul dintre ei nu judeca această ordine – mai bine zis dezordine – cu o privire mai sfredelitoare ca a lui. Dar tocmai această privire n-o putuse ascunde față de cei care, ca si el, știau să vadă între sprîncene ceea ce se petrece înapoia frunții. De aceea patronii lui se foloseau de el, dar îl supravegheau. Le părea nesigur. * Și tocmai prin asta o liniștea puțin pe Annette. (Să ne înțelegem! ea continua să stea de pază.) Dar avea un motiv să fie indulgentă și să spere, oricît ar fi fost el de slab. Atîta timp cît un om mai e încă liber și rămîne curat în adîncul cugetului, chiar dacă ar fi săvîrșit cele mai mari nelegiuiri, nu e cu totul pierdut. Căci oricît de josnică ar fi dorința de cîștig ce-l mînă în faptele sale, mai păstrează încă în străfunduri un grăunte de dezinteres. Și această dezinteresare, ascunsă dar esențială, care pînă la urmă se contopește uneori cu nepăsarea față de toate, era piatra de încercare ascunsă, după care se prețuiseră și se acceptaseră unul pe celălalt, fără nici o altă explicație. Puteau să vadă orice, despre 250 În limba latină în original: Glorie învinșilor! 251 În limba latină în original: Vai de învingători!

1035

ei și despre alții, fără să clintească. În sinea lor nu-și îngăduiau purtări mai blînde cu ei înșiși. Nu aveau, ca pleava fățarnică, două unități de măsură, una pentru ei, alta pentru ceilalți. Prețuiau lumea înconjurătoare atît cît se cuvenea, și o dată cu ea și pe ei. Capul avea întîietatea. Se spune doar că de la cap se împute peștele. Capul lui Timon era sănătos. Și al Annettei la fel. Patronul nu se înșela. Nu avea nimic de ascuns pentru urechile Annettei, ale căror scoici absorbeau nepăsătoare freamătul marii. Timon se descărca de tot ce-l apăsa, de tot ce vedea și afla despre comedia umană, în care era și el actor, de tot ce știa cu privire la regii-paiațe care o conduceau. Urechile acestea erau casa lui de bani. Li spunea: — Ai grijă de casă! — Dumneata ești casierul, răspundea Annette. Cheia o ții dumneata. N-ai decît să controlezi. Ai să-ți găsești comoara neatinsă. — Nu s-a pierdut nimic? Nu s-a uitat nimic? — Nici o lețcaie. Poți face socoteala. Nu, Annette nu uita nimic din ce-i încredința el. Era primejdios. Pentru care din amîndoi mai mult? în aceste cercuri, situația unui depozitar stingheritor, sau care poate fi bănuit că va fi stingheritor, nu e foarte plăcută. Ajungea să vezi pumnii aceia de gîtuitor așezați pe masă, pentru a începe să te temi. Dar Annette se uita la ei nepăsătoare, de parcă nici nu i-ar fi băgat în seamă. Și Timon se rușina de umbra de bănuială ce-l cuprinsese timp de-o clipă. Nu, nu va ieși nimic din casa de bani. Avea cheia în buzunar. Dar casa era plină ochi. Annette își făcu educația politică. Pătrunse pînă în culise. Învăță să completeze fraza cancelarului Suediei, pe care papagalii istoriei ne-o repetă, și care spune cît de 1036

mică este înțelepciunea care conduce lumea. Cancelarul nu vorbea însă decît de păpușile care sînt pe scenă. Annette îi vedea pe cei care trăgeau sforile. Fără îndoială că suveranii, parlamentele și miniștrii lor, tot ceea ce se numește putere cîrmuitoare, nu sînt decît niște marionete, prevăzute cu înregistrări pe discuri spre folosul galeriei; toată mintea lor pusă laolaltă pentru a urni din loc mașina uriașă a statelor n-ar face nici zece cai-putere. Dar au grijă de asta alții, ascunși după perdea, care o pun în mișcare și, o dată cu mașina, pun în mișcare și limbile de clopot. Clopotarii sînt: afacerile și banii. A trecut vremea politicii. Domnește economicul. Și nu se poate spune că domnește cu foarte multă înțelepciune. Căci e vorba, de cele mai multe ori, de fețe care n-au nimic omenesc. Niște octopuși252, niște monștri diformi și anonimi, care răscolesc totul cu mii de brațe și ling cu trompele lor oarbe în noapte. Și cei cîțiva indivizi, a căror personalitate, de obicei nu prea dornică de a se arăta la lumină, se mai ține încă deasupra, în acel vîrtej al miliardelor, sînt astăzi aproape toți produse artificiale, ființe fără rădăcini, fără sămînță, lipsiți de urmași, de moștenitori, fără asociați, fără viitor. Și fiindcă atît ei cît și opera lor sînt sortiți pieirii, nu rîvnesc decît la un ceas de putere nespusă – nemăsurată. Îi mînă un fel de sminteală. Înțeleptul „mîine” nici nu intervine în destinul lor, ca să-i asigure echilibrul și durata. Parc-ar spune cu toții: „După mine potopul”. Dar cel puțin regele cinic și lucid, care rostise aceste vorbe, vedea potopul venind și calcula cu o tainică voluptate: „Cînd va veni, eu nu voi mai fi aici”. Dar ei, regii fără de coroană, nu văd decît „ziua lor de astăzi”, și, pe urmă, nimic. Ar deschide zăgazurile în fața 252 Octopus - caracatiță.

1037

potopului, dac-ar crede că apele le pot aduce epave de jefuit, înainte de a-i rostogoli și pe ei ca pe niște epave. Ragele petrolului nu a dus el, de zece ani încoace, jocul dublu de a ațîța pe de o parte lumea reacțiunii împotriva revoluției ruse, și de a căuta, pe de altă parte, să trateze cu aceasta împotriva acelei lumi? Timon îi dezvăluia Annettei noile puteri care cîrmuiesc popoarele. Vorbea cu un dispreț fără margini de vechii politicieni de meserie și de cercul strîmt de patimi, prejudecăți și idei fără viitor în care aceștia se învîrteau orbește. În privința asta, Annette era de aceeași părere cu el. Noii stăpîni însemnau un progres față de cei vechi: respingeau naționalismul învechit, aruncau peste bord bagajul apăsător și stupid de deșertăciuni, dușmănii, un și mîndrii ereditare, moștenite de veacuri, din tata în fiu. Voiau să arunce în aer frontierele, lucrau în vederea întemeierii unui internaționalism al afacerilor și profiturilor. Dar nu e nevoie de mult timp ca să descoperi că ei înlocuiesc zgarda veche și roasă cu lanțuri noi, care robesc și mai mult. Au mărit închisoarea: dar asta ca să bage înăuntru milioanele de oameni – nu numai mîna aceea de politicieni profesioniști care se certau pentru rolurile principale ale comediei – ci pe toți figuranții și chiar publicul, sala întreagă. Nu mai exista scăpare. După cum în războaiele viitorului se vor curăța cu toții, civili și femei, bătrîni, infirmi și copii, tot așa în închisoarea model a capitalismului fiecare va avea un număr; nici un om liber nu va fi tolerat. Dar, desigur, totul se va petrece fără violență! Mecanismul va fi atît de desăvîrșit, încît nu va exista altă alegere decît să te supui sau să mori de foame. Libertatea presei și a părerilor vor fi himere ale vremurilor de demult. Nu va exista nici o țară capitalistă unde să poți scăpa de asuprirea celorlalte. 1038

Rețeaua se strînge încetul cu încetul în jurul pămîntului. — N-o să puneți mîna pe mine! spuse Annette. Mai bine mă dau de partea șobolanilor. O să rod ochiurile — Și unde ai să te duci? întrebă Timon. Nu există afară. Totul e înăuntru. — Există moartea, spuse Annette. — Te mulțumește? — Nu, făcu Annette. Turba. Ca să se amuze, Timon stăruia asupra trăiniciei rețelei. Nici un cusur: socotea drept cusururi scrupulele morale cu care se mai încurca încă vechiul naționalism politic. Noua internațională a banului lăsa popoarelor pe care le exploata și celor înapoiați în materie de politică vechile lor jucării idealiste. Cît despre ea, făcea afaceri cu aliații și cu dușmanii, fără deosebire. Specula asupra războiului sau asupra morții cutărei sau cutărei națiuni – a mea, a ta… Așa era, de pildă, societatea aceea de torpile, în care se asociau nume de regi ai războiului, de mari maeștri ai diplomației, unguri, nemți, ca Bismarck, nume de baroni ai industriei metalurgice anglo-saxone, ca Armstrong și Whitehead, sub președinția unui amiral francez, cu toții la cheremul unui levantin. Cîțiva condotieri ai industriei, cîțiva gangsteri ai finanței, purtînd în jurul gîtului nu ștreangul care li s-ar fi potrivit, ci decorațiile cele mai distinse ale vechiului Occident, își jucau jocul cu strălucire, dar fără măsură, în lumea trusturilor și holding253-urilor din Anglia și America, a căror mînă grea apăsa 253 Societăți, în statele capitaliste, care au drept scop să asigure controlul financiar asupra întreprinderilor, prin achiziționarea de acțiuni ale acestora.

1039

asupra tuturor continentelor. Puterea proconsulilor și viclenia aventurierilor nu excludeau mediocritatea. Nu erau atît conducătorii forțelor enorme, ce se ciocneau sau se aliau, cît erau conduși de ele și de desfășurarea lor mecanică. Cu atît mai înăbușitor era jocul acesta orb al forțelor economice. Urmînd un ritm neîndurător de flux și reflux, ele impuneau, rînd pe rînd, pacea sau războiul, belșugul sau ruina. Timon o uimea pe Annette prin precizia cu care cerceta măruntaiele acestor stăpîni ai lumii, și sterilitatea împreunărilor lor cu banul. Jucătorul din el avea un dispreț nemăsurat pentru lipsa de noima a unui astfel de joc. Cînd ai de gînd să pui mîna pe conducere, trebuie să știi ce vrei să faci. Ei n-aveau nimic în cap – atît doar că voiau să conducă – adică, pe limba acestor burtă verzi, să adune. Să le plesnească pîntecele. Deși interesele lui Timon erau de partea lor, deși în viața lui totul contribuise pentru a face dintr-însul un dușman al Revoluției proletare, în adîncul inimii, el privea cu satisfacție masele acelea unite, organizate din Rusia, care strîngeau rîndurile înainte de a porni la asalt; și le striga, cu glas răgușit, din fundul pădurii: „Înainte!” Dar asta era numai o tresărire mînioasă de o clipă. Nu putea! Era împotriva lor. Nu voia să-i înțeleagă – deși era în stare. Era dintre cei puțini de teapa lui care ar fi putut să le dea dreptate. Poate că gîndul ăsta îi și trecuse prin minte. Dar întîmplările vieții hotărîseră altfel și totul dăduse greș de la bun început. Să nu mai vorbim despre asta. Acum juca alt joc. Oricare ar fi jocul, trebuie jucat cum trebuie. Îl juca oare? Asta era întrebarea. Cu puterea ei de a se mlădia după simpatii, Annette acceptase punctul lui de vedere ca pe un postulat, după care-l și judeca. Deocamdată nu se gîndea să-i pună față în față alte concepții 1040

sociale; chiar dacă Timon i-ar fi îngăduit, pe atunci ea nu avea păreri destul de hotărîte, destul de sigure în aceste chestiuni de economie universală, pe tărîmul cărora individualismul ei cu aripi largi, dar cu orizont restrîns, nu prea avusese prilejul să se încumete. Cunoștea bine centrul cercului – eul adînc – dar circumferința o știa destul de nelămurit. Timon îi lărgea orizontul, și oricît de puțin liniștitoare ar fi fost priveliștea, mintea ei curioasă, lacomă, aprinsă, se repezea într-acolo ca o rîndunică. N-avea nici o lume veche de apărat. Nici o clopotniță veche, în care să-și fi clădit cuib. Doar aripi și cerul liber. (Mai avea și puiul: Marc. Dar el era ca și ea, avea să facă la fel.) Așadar, deocamdată, n-avea altă treabă decît să privească. Și avea cu ce să-și sature privirea. Ce forțe se înfruntau! Ce dihănii! Și cum se mai plîngeau oamenii că vremurile sînt plictisitoare! Niște nerozi! Bogată epocă! E drept că nu e prea tihnită. Zgîrie pielea și o julește. Curge sîngele, ca apa. Dar e atît de interesant! Nici n-ai timp să te gîndești la necazurile tale. Cel mult la ale altora. Grozav spectacol! Nu-i numai teatru. Decorul înaintează, ca „marșul sfîntului Graal.” 254 Dar nu înaintează numai decorul. „O dată cu privirile, picioarele mele, toată ființa mea, lumea întreagă e atrasă. Simt cum mă izbește în obraz răsuflarea pămîntului, care se învîrtește. Încotro? Unde fugim? Nu știu. Dar ce goană! E bine să stai la proră.” Din prima clipă, această femeie vedea mai bine decît toți bărbații ecliptica pe care se rostogolea marea de oameni, tîrîtă de forțele elementare. Și fără să încerce a li se împotrivi, căuta, din instinct, să se identifice cu aceste forțe, se străduia să se unească Din opera Lohengrin, de compozitorul german Richard Wagner (1813-1883). 254

1041

cu energia pe care o simțea alături de ea; și lăsînd la o parte orice prejudecată cu privire la calitatea morală sau imorală a omului, ar fi vrut să-l ajute pe Timon să-și împlinească rostul. E Timon. Să fie atunci un Timon întreg! Dar nu era! Nu-i trebui lui Annette multa vreme ca să-și dea seama; și ea fu prima care se arătă îngrijorată, căci Timon avea sub ordinele lui doar o slugărime supusă, dar nu real legată de el; iar în fața lui, doar niște rivali, a căror grijă era ca el să nu dea tot ce poate da. Și nici lui nu-i pasă de asta, decît din cînd în cînd și pentru scurt timp. Uriașul acesta era intoxicat cu otrava puterii. Cînd ajungi învingătorul unei lumi bolnave pînă-n măduva oaselor, lucrul are urmări. Tot strîngînd lumea în brațe, vreme de patruzeci de ani, te alegi cu murdăria ei, cu păduchii și cu tifosul ei. Timon se bucura de viață cu lăcomie, cu violență și neînfrînare. Trebuia să-și potolească pe loc poftele, trăsnăile, urile personale. Nu știa și nu voia să se strunească, cum făceau cîte unii mari aventurieri, rivalii și modelele lui. Cum făcea Zaharoff, sau regele uleiurilor, sau cel al chibriturilor, a căror putere dezechilibrată era cu prevedere cumpănită de o viață casnică cumpătată, retrasă, care se dorea neștiută. Timon îi numea șobolani, calici, conțopiști. Erau, într-adevăr, excrescențe ale burgheziei, tumori pe pielea ei, mai curînd decît oameni noi. Dar Timon, care ar fi putut să fie un om nou, se lăsa oprit în drum de lianele ce-i cuprindeau pîntecele și de mîlul viu de sub picioarele lui. Iar Annette turba: căci, ciudat, o pasiona acest destin, ce nu-i inspira desigur nici o simpatie, dar nu putea să vadă cum se irosește o putere a naturii care știuse să înșface victoria și o lăsa acum să cadă. Iar Timon, care băga de seamă totul, se amuza văzînd că secretara lui îi arată un interes mai mare decît cel pe care și-l arăta el sieși. Îi era recunoscător. Faptul 1042

ci descoperea un public care-i prețuia forța însemna pentru el un stimulent ce-i lipsise pînă atunci. Dar era prea tîrziu ca să mai tragă foloase de pe urma acestui stimulent. Da, știa la fel de bine ca și Annette că era mai inteligent decît rivalii împotriva cărora lupta; vedea mai departe decît ei, mai bine, mai adînc, le vedea slăbiciunea, vedea nimicnicia construcțiilor pe care le înălțau, i-o arăta și Annettei, în sclipiri vii de lumină. — Ei, patroane? Timon se uita la gura ei fremătătoare. — Vorbește, cucoană îndrăzneață! — De ce nu pui umărul? — Ca să-i întăresc? — Ca să-i răstorni și să te apuci să clădești în locul lor. — Arată-mi pe ce teren! — Tot pămîntul. — E o mocirlă. — Nu ești în stare să-l netezești, la nevoie, să seci bălțile, cu brațele dumitale? Și chiar dacă n-ar fi decît apă, n-au mai fost și alții, în alte timpuri, care și-au clădit casele și viața nouă pe piloni? — Pentru ce? Ca să clocesc niște mormoloci, așa cum au făcut și ei în bălțile lor? Nu, nu, ajung atîția cîți sînt! Nu țin nici să mai adaug alții, nu țin nici la perpetuarea neamului meu. Ajunge o viață! Nu vreau să încep iar. Dar din asta pe care o am, vreau să storc tot sucul. — Și pe urmă? — Pe urmă, rahat! Annette strîngea gura și întorcea capul, enervată. — Te supără urechile? o întrebă Timon cu subînțeles. 1043

— Nu! La stomac. Mi-e greață. Ea îi sfredelea fruntea cu privirile. — Într-adevăr, face să-i judeci și să-i disprețuiești pe cei care uzurpă cîrma, fără să fie în stare să se folosească de ea. — Dar eu văd ceea ce ei nu sînt nici măcar în stare să vadă. — Ce? — Nimicnicia lor. A mea. A ta. Nimicnicia generală. — N-ai decît să vorbești de a dumitale, dacă-ți face plăcere! spuse Annette sec. Dar nu de a mea. — Ia te uită, ia te uita! făcu Timon interesat. Dorești un tratament special. — Treaba mea! — Și pe mine mă lași în plata domnului cu treaba mea? — Te lași dumneata singur. E rușinos. Ai fost croit ca să te iei la trîntă cu toate primejdiile vieții. Și te poticnești de nimic, ca un fricos ce ești! Rușine! (Annette șuieră.) Nimicul e un dușman mai mult, la fel ca ceilalți. Sucește-i gîtul! Rînjești? Dar să te dai bătut? îmi faci scîrbă! Mulțumit, Timon se uita la pisica aceea înfuriată, care era gata să-l scuipe în obraz. Privirea lui o cercetă din creștet pînă-n tălpi. — Păcat că nu mai ai vîrsta cînd mi-ai putea face un copil! Poate că el ar fi dus lupta care te ispitește. — N-am nevoie de dumneata! Am copilul meu. Și sper că va duce lupta asta pînă la capăt. — Da, e drept, ai plodul tău. Adu-mi-l! — Nu! Scutură din cap cu hotărîre. — Nu sînt vrednic de el? zeflemisi Timon. Ea răspunse: — Nu! 1044

Timon se prăpădea de rîs. — Îmi placi, spuse. Nu ți-e frică. Mi-ar fi trebuit o femeie ca tine. Acum e prea tîrziu! Ai pierdut trenul. — Sînt în trenul cel bun, spuse Annette. — Atunci, s-o pornim! Ai să vezi că – în lipsa Nimicului care se ascunde ca un laș – mai sînt încă bun să mă măsor cu toți împuterniciții lui. * Urmară ceasuri de muncă grea – de muncă răbdătoare, de muncă de miner. Muncea să întărească cetatea în așteptarea sunetului de goarnă sau al claxonului care să vestească atacul. Căci Timon, stîrnit de cuvintele Annettei, reintrase în luptă și-i atacase vitejește pe puternicii lui rivali. Ce căuta ea în toate astea? se tot întreba Annette în rarele clipe în care stăpînul o lăsa să mai răsufle. Dar atunci o copleșea o asemenea oboseală, avea atîtea ceasuri de somn de recîștigat! La naiba cu gîndurile! Lăsați-mă să dorm! O să ne vedem iar mîine. Dar Marc – acel Marc cu care se lăudase atît de mîndră față de Timon – nu așteptă pînă a doua zi. Nu-i îngădui să ațipească. Gîndul că mama lui a ajuns secretara de încredere a lui Timon, a rechinului Timon jefuitorul lumii, îi stîrnise o uluire întretăiată de accese de furie. Aflase asta de puțină vreme, căci trăia despărțit de Annette și era cam îmbufnat pe ea. În cercurile de oameni săraci, unde se zbătea să-și cîștige pîinea, n-avea cum să audă de legăturile dintre Annette șt Timon. Și pentru prima oară află de toate astea într-un ceas deosebit de tragic. Tipograful Masson, tovarășul lui, se sinucisese. Nenorocitul era ros de îndoita otravă a sifilisului și a gazelor asfixiante. Pe amîndouă le adusese din război. Trupul ars nu era în stare să se 1045

împotrivească atacurilor furioase ale gîndului. Dezamăgirile și dușmăniile lui aruncaseră gaz peste foc. Scuipase sînge, încercînd zadarnic la mitinguri să trezească prin strigăte nepăsarea foștilor luptători. Aceștia se îndepărtau de el cu mînie. Îi purtau pica pentru că încerca să le reamintească lucruri pe care ar fi preferat să le uite. Și mulți își ascundeau stînjeneala prin insulte. Se întorcea de la asemenea adunări istovit, înăbușit de durerea și de furia lui neputincioasă, cu mintea înfierbîntată. Iar insomnia îi măcina nervii. O luciditate de halucinat îl făcea să prevadă întoarcerea războiului, devenit de neînlăturat în urma fățărniciei unei păci clădite pe jafuri și a complicității pe care o arăta poporul francez prin slăbiciunea lui. Masson nu putea suferi gîndul că iadul din care! se păruse a fi ieșit, cu trei ani mai înainte, va reîncepe. Și trădarea morală săvîrșită de poporul său îi alunga orice rațiune de a trăi. Nu putea face nimic. Și chiar de-ar fi putut, pentru cine ar mai fi găsit energie să lupte? Pentru trădătorii aceia — Trădători ai cauzei lor, trădători ai clasei lor? Pentru lașii aceia? Într-o noapte, sugrumat de deznădejde și de tuse, își tăie beregata cu cuțitul lui de tranșee. Marc îl găsi pe salteaua îmbibată de sînge ca un burete. Avea trupul golit de sînge, fața închircită; rămăsese cu gura căscată de parc-ar fi urlat împotriva trădării celor vii. Și tocmai în ziua aceea o întîlni pe stradă, lîngă ușa lui, pe mamă-sa, care venea să-l vadă. Nu văzu oboseala întipărită pe fața ei, nu-i văzu ochii încercănați. Îi văzu numai rîsul. Annette îi ducea două bilete de concert. I le întinse. Se bucura la gîndul că va auzi muzică bună împreună cu fiul ei. Îi spuse asta. Arăta fericită și respira greu, pentru că umblase prea repede. Marc tresări, rînji, ținînd mîinile 1046

în buzunar. Îi răspunse: „Nu!” Annette nu pricepu. Se gîndi că Marc avea vreo legătură pe care nu voia să i-o mărturisească și, renunțînd la biletul ei, îi spuse: — Dacă ai vreun prieten cu care ți-ar face plăcere să te duci la concert, ia-le pe amîndouă, dragul meu! Eu o să merg altă dată. Marc îi smulse biletele din mînă, le mototoli și le aruncă în apa murdară care se scurgea pe marginea străzii. Cu o voce șuierătoare, încercînd să se stăpînească și să nu țipe, îi șopti drept în față: — Nu primesc nimic de la tine! Annettei îi îngheță zîmbetul pe buze și un fior îi trecu prin inimă. Marc nu-i lăsă timp să vorbească: — Nu primesc nimic din ceea ce vine de la tîlharul a cărui pîine o mănînci, de la asasinul acela… Ea încercă să se apere: — Dragul meu, nu judeca înainte de a asculta! Pîinea pe care o mănînc e cîștigată cu trudă… ÎI luase drăgăstos de braț, Marc se desprinse violent. — Nu mă atinge! Annette îl privi. Marc tremura din tot trupul. — Ești nebun, băiete… Marc strigă (mîrîia ca un dulău furios, cu botul întins spre fața mamei lui, ca să nu-l audă trecătorii): — Ai sînge pe mîini! Îi întoarse spatele și se depărtă cu pași mari. Annette rămase pironită pe locul unde o lăsase. Stătea cu brațele atîrnate și îl privea cum se depărtează. Înmărmurită cum era, încerca să deslușească cu privirea ci limpede pricina acestei

1047

izbucniri de ură și ghicea într-însa fas atque nefas255. O gelozie nemărturisită. Nu prea pricepea acuzația lui melodramatică. Își privi mîinile de dactilografă. În vîrful degetelor avea cerneală, și nu sînge. Ea nu văzuse sîngele mortului, care mai rămăsese sub unghiile lui Marc. Zîmbi cu tristețe, ridică din umeri și porni înapoi. Dacă Marc ar fi știut care erau legăturile ei cu Timon! Dar cum să i le explice? Dar sieși și le putea oare explica? Ce căuta ea pe corabia aceea, în războiul acela de pirați, care nu era războiul ei, și al cărui țel rîvnit de bandele de jefuitori era pămîntul, și apa, și aerul din care trăiau ea, fiul ei și milioanele de muncitori umili? Voise să vadă toate astea. O ademenise curiozitatea și, cu toată scîrba și ura, se prinsese în joc. Cînd se gîndea la asta (și nu se gîndea niciodată ziua, nu avea vreme, și rareori noaptea. Atunci dormea, beată de oboseală. Se gîndea doar din cînd în cînd, în unele momente de insomnie. O cuprindea uimirea, spaima. „Ce fac? Încotro merg?”) cînd se gîndea la asta, i se părea că este o exploratoare care a pătruns în junglă. A încheiat o învoiala cu un animal puternic și se adăpostește la spatele lui. Vede în jurul ei lupte înverșunate între monștri. Iar soarta! s-a legat de cea a fiarei enorme care pășește înaintea ci, sfărîmă zidul pădurii și calcă în picioare tigrii și șerpii. Ea îi strigă: „Păzește la dreapta, păzește la stînga! Ridică trompa! Strivește și năpusteștete!” Dar e mereu la un pas de primejdia de a fi strivită și ea de laba greoaie. Primejdia veșnică alungă scrupulele de conștiință obișnuite ale Annettei. Se gîndește doar: „Să ies o dată din pădure!” Și își dă seama că nu numai ea e prinsă în pădure, ci 255 În limba latină în original: ceea ce este și ceea ce nu este îngăduit.

1048

Europa, întreaga lume. Atunci prețuiește puterea și colții elefantului, care-i croiește drumul. N-are vreme să-l judece, așa cum ar face-o la ieșirea din junglă. N-are vreme să fie morală. E nevoită să se ia după labele groase. O singură clipă de nebăgare de seamă ori de slăbiciune, și va fi sfîșiată de fiarele la pîndă! Merge, merge înainte. Dar vede și ia aminte. La sfîrșit o să încheie socotelile cu sine însăși și cu întreaga lume. Își dăduse seama de da început că, mai devreme sau mai tîrziu, fiul ei îi va cere socoteala. Și se pregătea să i-o dea. Nu i-ar fi spus (asta nu se spune) că, dacă în mulțimea de neputincioși, de înjumătățiți, de reduși la a mia parte, care nu sînt nimic și nu fac nimic, care nu știu nici să vrea, nici să acționeze, ai norocul să întîlnești o putere întreagă, ieșită din arborele răului și al binelui, tu, femeie, îți amintești întotdeauna de chemarea din care a izvorît imensul efort, desfășurarea întregii istorii omenești. Chiar femeia cea mai castă, chiar femeia ce-și dăruiește nu trupul, ci spiritul, se oferă omului care face să rodească, celui care vrea și înfăptuiește. Și se mîngîie cu gîndul că-i poate călăuzi acțiunea, că i-o poate îndrepta pe căile dorite. Și apoi avea o pricină mai umilă. O fura grija ei de muncitoare destoinică, care de orice treabă s-ar apuca, nu poate răbda s-o facă rău și! se consacră cu patimă. Să-l ai la îndemînă pe un om ca Timon, cu energia și cu posibilitățile lui, și să refuzi o asemenea unealtă din cine știe ce scrupule neputincioase – nu! n-ai mai fi Annette. O muncitoare bună nu disprețuiește niciodată munca. Nu i-ar fi spus aceste lucruri lui Marc. Știa prea bine că asemenea explicații nu l-ar fi lămurit întru nimic pe un om ca fiul ei, cu mintea lui aspră de băiat intolerant. Dar i-ar fi spus cît bine social ar putea ieși din voința de a lupta a unui om ca Timon și din puterea lui bine călăuzită. I-ar fi spus că prezența ei lîngă Timon poate că nu era 1049

zadarnică, chiar pentru cauza maselor muncitoare și a spiritelor independente. Dar deși se așteptase la o discuție aprigă cu Marc, nu prevăzuse o asemenea izbucnire. Nici Marc nu o prevăzuse. Fusese cuprins de puterile sălbatice care rătăceau în fundul sufletului său. Iar acum, ele nu-i mai îngăduiau să judece altfel. Annette îi scrise cîteva cuvinte afectuoase, care nici nu pomeneau măcar de brutalitatea lui, care nu-i reproșau nimic. Îi vorbea doar cu neliniște despre starea lui. Îi oferi să vină și să stea de vorbă cu el. Ar fi vrut să se explice deschis unul cu altul. Dacă explicațiile pe care avea de gînd să! le dea nu-l vor liniști, era gata să-și jertfească situația ei la Timon. Dar nu voia să se recunoască vinovată, așa cum i-o cerea firea violentă a lui Marc. N-avea nici o pricină s-o facă. Iar lui nu-i păsa nici de rațiune, nici de dreptate, nici de alt motiv. Nu-i păsa de nimic! Furia lui îl împingea să-i ceară să rupă fără vorbă cu omul acela, pe care el îl ura. S-o facă îndată și, oarecum, să-i ceară iertare lui, lui Marc. Îi trimise un ultimatum, care cuprindea trei rînduri poruncitoare, fără vreun cuvînt de dragoste. Ea citi, suspină. Și zîmbetul! se înăspri. Avea și ea orgoliul ei. Nu voia să asculte de somații. Puteai dobîndi totul de la dînsa, adresîndu-te inimii sau rațiunii. Dar nu puteai dobîndi nimic poruncindu-i. Puse scrisoarea la o parte și o lăsă fără răspuns. Și își reîncepu umbletul prin junglă, îndărătul scutului viu al mamutului. „Cînd o să ai chef să stai de vorbă politicos, micuțul meu Marc, o să te aștept. Pe mine să nu mă aștepți!” Și el făcea la fel. Aștepta. Puteau să aștepte mult și bine amîndoi. Aveau căpățînile la fel de tari. Nici unul dintre ei nu spunea: „N-am înșelat”. Dar Timon nu aștepta. Annette trebuia să-l urmeze. El n-avea timp de pierdut cu frămîntări sterpe de conștiință. Avea nevoie de toate simțurile lui, ca să nu se lase depășit. Să mergem! 1050

„încotro mă duci?” „Mergi înainte! o să vezi..” El știa oare? Dar chiar dacă n-o știa, avea un miros foarte sigur. Nu-l călăuzea numai instinctul. Timon strînsese nenumărate învățături, și din experiență, și din cărți. Căci citise mult mai mult decît ar fi putut crede, și citise cu lăcomie. Dar și mai mult decît din cărți, învățase de la oameni. Îi cunoștea pe degete. De la cea dintîi privire știa ce se ascunde în fiecare. Afla punctul slab, limitele și prețul cu care putea fi cumpărat. N-avea nici un fel de respect pentru animalele fără cochilie, pentru cărnurile moi, pentru cei dezarmați. Îi socotea niște lepădături. Se folosea de ei fără remușcări. Cît despre cei voinici, despre cei care-l înfruntau, se lupta cu ei pe viață și pe moarte. Intre ei și el toate armele erau admise. Dacă bătrîna Europă ar fi fost coaptă pentru asta (și erau pe cale s-o facă sa putrezească ca moșmoanele de paie), ei i-ar fi întrecut pe gangsterii din Chicago. Dar pentru Annette avea respect – cu atît mai mult respect cu cît ea nu-i făcea morală zadarnică. Timon simțea că n-o poate înfrînge, că n-o poate atinge. Și totuși, Annette era lipsită de prejudecăți. Nu crîcnea în fața celor mai fioroase spectacole. Le judeca dintr-o dată, cu o privire limpede și hotărîtă, fără să pună în joc principii morale. N-avea nevoie de cîrji morale sau religioase. Avea ochii ei mîndri și liniștiți de femeie. Ochii ei nu clipeau. N-o mințeau, nici pe ea, nici pe cei pe care-i priveau. Și lipsa lor de iluzii nu scădea nimic din vigoarea ei pioasă. Annette iubea viața, dar nu și-ar fi prelungit-o cu un ceas măcar (Timon era sigur de asta) dacă ar fi trebuit s-o facă în paguba drepturilor ei. („Drepturile ei! se gîndea batjocoritor Timon. Aș putea să le strivesc între degete!” Dar știa că, chiar de ar strivi-o, i-ar rămîne înfiptă în degete privirea mîndră care-l sfida, așa cum rămîne acul unei albine strivite.) Grozavă femeie și înarmată puternic 1051

pentru luptă, ca și el! Dar ea nu îndrăgea lupta pentru ea însăși; pentru ea singură. Era femeie. Ca să-i placă lupta, trebuia să aibă un bărbat pentru care să lupte: un fiu sau un amant – sau măcar un stăpîn. Un bărbat alături de care să lupte unită. Așa o vedea Timon, în chip brutal. Dacă ar fi știut-o, Annette s-ar fi înfuriat din pricina jignirii. Dar în ochii lui Timon nu era o jignire. El o judeca cu ochi de mascul, pentru care femeia prețuiește numai alături de bărbat. Nu poate exista singură. O prețuia și mai mult, la gîndul că această Annette, făcută pentru luptă, are nevoie de un bărbat ca să intre în luptă, cum are nevoie lama de mîner și mîna care ține mînerul, de cuțit. Fiind cunoscător, prețuia finețea lamei. Tocmai de asta o cruța. N-o folosea la orice. Cînd o avea în mîini, se simțea îndemnat să-și controleze acțiunile. Ea însemna pentru el o frînă; simpla ei prezență îl oprea în pragul unor abuzuri. * Dar natura se oprește numai spre a putea sări mai bine. Și cînd e vorba de firea unui om ca Timon, trebuie să te ferești de salturi. Printre viciile sale, care nu erau de loc puține la număr, Timon îl avea și pe cel al băuturii. Nu se arăta atras de otrăvurile rafinate. Avea patima obișnuită a unui hamal, care e în stare să ducă butoiul pe spate și vinul într-însul. Aproape niciodată nu era cu desăvîrșire treaz. Și geniul lui, dacă se putea numi astfel, înflorea numai după ce se umplea cu băutură. Era destul de stăpîn pe sine, ca să știe pînă la ce grad, pînă la ce punct poate să lase să fermenteze băutura în fața lumii și s-o facă nu numai fără primejdie pentru afacerile lui, dar chiar cu folos. Căci știa să-și exploateze fumurile băuturii, ca și inventatorul care a pus aburii 1052

în stăpînirea omului. Dar, din cînd în cînd, avea nevoie de cîteva ceasuri de descărcare, ceasuri în care cazanul cu aburi să dea afară excesul de presiune. Altfel era primejdie de explozie! De obicei organiza aceste prilejuri de destindere în cerc închis, pe cît era cu putință, în afara Parisului, în locuri necunoscute și păzite. Dacă se întîmpla vreo stricăciune, potrivea lucrurile în așa fel încît să se șteargă urmele. Din experiența încă proaspătă, avută în Balcani, Annette se alesese cu destule cunoștințe, ca să-și închipuie ceea ce se petrecea în timpul escapadelor patronului. Auzea în sălile de redacție ecouri îngroșate, mărite de spaimă și invidie. Cînd Timon se întorcea, îngreunat și posomorit, ca un nor care s-a spart și urcă iar de pe pămînt într-un fel de ceață deasă, Annette încrunta sprîncenele. Se purta cu el dușmănoasă și înghețată, prefăcîndu-se nepăsătoare, ca o mașină care execută ceea ce-i poruncește stăpînul. Timon știa prea bine ce gîndește ea. Și asta îl înveselea. Ar fi vrut să-i dezlege limba. Dar Annette se ferea să vorbească. N-ar fi fost prevăzător să înceapă. Căci, dacă ar fi deschis gura, n-ar mai fi fost sigură de vorbele ei. Și tocmai asta îl ispitea pe Timon. Vreme de mai multe luni, amîndoi recunoscuseră în tăcere că există între ei o ușă de siguranță bine închisă. El nu ținea s-o lase pe femeia aceea cu mirosul prea fin să pătrundă în tărîmurile ascunse ale vieții lui, în regiunile lui de vînătoare. Annette l-ar fi stingherit. Și voia s-o cruțe. Apoi, treptat, fiind din ce în ce mai sigur de ea, începu s-o cruțe mai puțin. Ba chiar îi veni pofta să facă lucrul de care se ferise. Să-i vîre nasul în mocirlă și să vadă ce strîmbătură va face. De fapt, era tot tentația aceea primejdioasă care te împinge să-l înjosești pe cel pe care-l stimezi în taină, pentru că n-a voit să se înjosească. 1053

Începu prin a o stîrni pe Annette și a căuta să pună capăt tăcerii. Încerca să-i ațîțe curiozitatea și amorul propriu. Îi spunea: — Ei! Ți-e frică? Preferi să nu știi nimic? Sigur! E mai ușor să fii virtuoasă! Nu-i primejdie să fii ispitită. — De ce să fiu ispitită? De cine? răspunse ea cu dispreț. — Prea ești sigură de tine. Ușor îți vine! Mi-ar plăcea să văd o dată cum îți pierzi capul. — Eu am văzut-o de prea multe ori. Și, slavă domnului, am trecut de vîrsta asta. Nu mai am chef să mă întorc înapoi. — Dacă ai trecut de barieră, de ce să nu privești de cealaltă parte? De ce ți-e frică? Ea îl aruncă o privire întunecată. — Știi prea bine. — Poate. Dar vreau să te aud spunîndu-mi-o. — Că te voi disprețui. El rîse aspru: — Îmi închipuiam că mă disprețuiești de multă vreme, — Nu vreau să ajung să nu mai pot răbda disprețul. Annette își ținea pumnii sub bărbie. Lui Timon! se păru amuzantă. Totuși, îi veni poftă s-o pălmuiască. Se sculă și umblă prin cameră, ca să-și alunge gîndul. Se opri în fața Annettei: — Vreau să văd cît poți să rabzi. Data viitoare, cînd am să fac un chef, te iau cu mine. — Nu, nu, să nu faci asta! Te rog… Nu-i un joc sănătos… Țiam vorbit fără să chibzuiesc, te-am jignit, îți cer iertare… El rînji. Și se apucară din nou de lucru. Annette credea că Timon uitase. Dar după vreo zece zile, el îi spune: — Astă-noapte nu te întorci acasă. Te iau cu mine, cu mașina, la Garenne. Ea se împotrivi. Timon nici nu voi să audă. 1054

— Nu te așteaptă nimeni acasă. Ești la ordinele mele. Am nevoie de tine. Annette îi spuse: — Gîndește-te, e grav! Poate să ne coste scump și pe dumneata și pe mine. El răspunse batjocoritor: — Pe mine? — Da, și pe dumneata. Căci îmi închipui că nu ești atît de prost încît să pierzi de pomană un ajutor ca mine, de care ești sigur. — Dacă sînt sigur de el, de ce l-aș putea pierde? Și apoi, fetițo, dacă te crezi de neînlocuit, te înșeli. — Bine! Cum vrei! Se așeză din nou la mașina de scris, cu buzele strînse. Era hotărîtă ca, la sfîrșitul zilei, să-și dea demisia. Și în același timp, orgoliul îi șoptea: „N-ai curaj! Fugi. Nu ești în stare să înfrunți asta?” Ar fi făcut mai bine să nu asculte. O îndemna diavolul ascuns în fiecare femeie. Timon îl cunoștea. Nu spunea nimic; dar o privea batjocoritor: „Te temi… Ei, bătrînica mea, de ce te temi?” Totuși, Annette n-ar fi cedat dacă seara, pe cînd sfîrșeau lucrul, n-ar fi intrat în odaie o femeie tînăra. Era foarte tînără, foarte gingașă și foarte drăguță. Părea încă un copil. Annette văzu că Timon o aștepta. Părea tare speriată. Era împodobită ca un altar și arăta stingherită în hainele ei frumoase și noi. Timon îi spuse Annettei: — Gata cu treaba! Pregătește-te! Și ieși pentru o clipă. Annette se ridică, își înfundă pălăria pe cap și mormăi tare printre dinți: — Poți să mă aștepți, nu viu. 1055

Tocmai ieșea vijelios pe ușă, cînd micuța vizitatoare, pe care n-o mai luase în seamă, o apucă cu sfială de braț și îi șopti: — O! Doamnă, nu veniți? Annette o privi: — Ce-ți pasă du mi tale? Fără să-i dea alte explicații, micuța îi spuse, strîngînd-o de braț: — Veniți! Annette, cu sprîncenele încă încruntate, o privi ținta, se destinse și zîmbi în fața acestei bruște izbucniri de încredere. O privi mai bine. Văzu în ochii ei o chemare mută. Datorită unuia dintre elanurile ei necugetate, Annette se simți îndată ca o cloșcă ce-și deschide aripile. Ținu doar o clipă. Dar în clipa aceea Timon, întorcîndu-se în cameră, prinse dintr-o privire situația și-i spuse zeflemitor Annettei: — Tu o să fii dădaca. Annette nu se hotărîse încă, nici cînd se văzu afară, în fața ușii deschise a automobilului. Fetița aceasta se încredea în ea, fără s-o cunoască, îi cerea ajutorul. Se sui în mașină. Nu-și aminti prea multe lucruri din cît se spuseră pe drum. Patronul stătea în față, închizînd orizontul cu masa trupului lui. Cele două femei erau așezate în fund. Nu-și vorbeau. Fără să vrea, fata își strîngea degetele de cutele rochiei Annettei. Aceasta se folosi de cele cîteva minute în care Timon, amintindu-și că trebuia să trimită o telegramă, oprise automobilul în fața unui birou poștal de provincie și smulse tovarășei ei cîteva frînturi de explicație. Micuța făcea parte dintr-o familie de muncitori italieni din Le Marche, emigrați din Languedoc. Un gonaci dăduse de ea într-o cofetărie. Îi fluturase prin fața ochilor putința de-a cîștiga un premiu la unul dintre concursurile de frumusețe organizate 1056

de marii proxeneți, de antreprenorii de petreceri. Nu căpătă premiul, dar în schimb primi un angajament într-un music-hall. În prima seară cînd se văzu arătată goală privirilor lacome din sală, îi veni să fugă cît o țineau picioarele. În loc să fugă, înțepeni pe loc, de parc-ar fi fost paralizată. Nimic nu ajută, nici rîsetele, nici înjurăturile managerului ei. Dar dacă priveliștea acestei fetițe brune, care-și îndoia gîtul și își ținea capul lipit de umăr, strîngînd cu stîngăcie brațele de trup, stîrnise rîsul spectatorilor, ei atrăsese atenția lui Timon. Își alesese victima. În cîteva săptămîni fusese angajată, împodobită, într-o așa-zisă casa de mode. Și la data cuvenită, fusese predată. Fetița nu știa nimic despre Timon, decît ceea ce auzise vorbindu-se în termeni misterioși. Dar asta era de ajuns ca s-o facă să tremure. Iar înfățișarea căpcăunului îi întețise groaza. Desigur că bănuia ce o aștepta. Și nu trebuie să ne închipuim că era atît de nevinovată. Cînd se pregătise pentru jertfă, nu știa exact ceea ce se va petrece, dar era gata de jertfă. Gata să facă totul ca să scape tir sărăcie. Ifigenia256 aceasta își dădea seama că n-o să scape fără plată. Dar închipuirea ei de țărăncuță nu prevăzuse cum va arăta casierul. Cuprinsă de emoție (în asemenea prilejuri nu mai chibzuiești!), se aruncase spre cea dintîi apărătoare care se arăta în față. Era o faptă fără rost, pentru că n-o cunoștea pe Annette. Dar animalele încolțite adulmecă în jurul lor cea mai mică fărîmă de milă. Toate astea fură ghicite mai curînd decît spuse, într-o învălmășeală de cuvinte repezite, în care se amestecau italiana cu franceza. Încrederea fetiței fu cucerită cu desăvîrșire, atunci cînd Annette îi 256 Personaj mitologic, fiica lui Agamemnon, conducătorul grecilor in războiul troian. Pentru ca zeii să trimită vînt prielnic corăbiilor grecești, Agamemnon consimți să-și sacrifice fiica.

1057

răspunse îndată în limba ei.! se păru că simțea mirosul Adriaticii. Îi sărută palmele: — Bella buona signorina, mi rimetto nelle sue mani, come nelle santissime della Madonna! 257 Timon se întoarse. După trei ceasuri, în toiul nopții, ajunseră la un castel așezat într-o pădure, îngrădită pe o întindere de mai mulți kilometri. Era cu neputință să afle numele locului. Timon avea mai multe asemenea locuri de vînătoare și de plăceri, împrăștiate în Franța și în străinătate. Fură primiți și înconjurați îndată de niște servitori tăcuți. După ce femeile fură conduse în apartamente separate, ca să-și refacă toaleta, servitorii le vestiră cu respect că sînt așteptate în saloanele de la parter, unde era pregătită masa. Acolo, în jurul unei mese rotunde, se aflau vreo douăzeci și patru de oaspeți din diferite țări. Nu-și dădea nimeni osteneala să facă prezentările. Bărbații se cunoșteau între ei. Cît despre femei, naveau nevoie să se cunoască și nici să fie cunoscute – poate doar în particular. Annette recunoscu trei sau patru fețe aspre, pe care le văzuse perindîndu-se pe la birou. Bineînțeles că pe ea o recunoscuseră. Fură cam mirați de prezența ei. Nu știau prea bine în ce raporturi se afla cu Timon. Și avînd oarecare îndoială, se purtară cu un respect cam îndoielnic. Annette primi acest respect ca pe un lucru cuvenit, iar pe cei care încercau să schimbe tonul îi puse la locul lor cu un gest disprețuitor al capului, părînd că nu înțelege aluziile. Dar privirea ei nu pierdea vremea. Căuta să desprindă după figuri viețile lor intime. Le categorisea, amintindu-și convorbirile ei cu Timon și portretele pe care acesta! În limba italiană în original: Doamnă bună și frumoasă, mă încredințez mîinilor dumitale ca preasfintelor mîini ale Fecioarei! 257

1058

le zugrăvise. Îl recunoștea pe domnul bătrîn cu fruntea încrețită, care părea că rîde și chiar că pîndește cu toate încrețiturile cheliei, ca și cu ochii lui mititei, roșii pe margini. Bătrînul acesta slab, încovoiat, friguros, părînd un mic-burghez pensionar, era un rege american al metalelor. Iar celălalt, un burghez, un mare burghez, tipic francez, înțepat, demn, cu purtări de notar și de ofițer în civil, era un mare metalurgist și deputat. Mai departe, băiatul acela frumos, cu fața bronzată, cu umerii largi, strîns în frac, cu un zîmbet ademenitor și cu ochii de oțel, care de la prima privire schimbară cu Annette un salut camaraderesc și voios, oare de ce nație era? Vorbea toate limbile cu accent irlandez. Părea deschis, viril și mîngîietor. Un cuvînt al lui Timon o făcu pe Annette să înțeleagă că avea de-a face cu un renumit agent al Intelligence Service-ului care, sub felurite deghizări, făcea și desfăcea regate orientale. În această societate respectabilă nu lipseau nici alți agenți. Unii purtau nume mari: un gentilom cu purtări elegante, cu craniul îngust și alungit, demn, curtenitor, distrat. Alții, mai puțin eleganți, puțeau de dolari. Unul tocmai mituise la o conferință a dezarmării de la Geneva ziarelerevolver, pe care amiralitatea americană le însărcinase să asigure succesul unui program de noi construcții navale. Un omuleț gras, plin de vervă sudică, mirosind a usturoi și a garoafe, un fel de împerechere între Don Quijote și Sancho, își revărsa sentimentele pline de căldură; nu mai contenea arătîndu-și devotamentul, strîngea mîinile celorlalți în mîinile lui umede, sărută zgomotos palmele Annettei, rotunjindu-și spinarea, îl lăuda pe Timon pe un ton emfatic, extatic, cu ochii aproape înlăcrimați. La masă amesteca aluziile erotice cu cele mistice. Era un șantajist. Un ziarist escroc. Nu se putea ști pînă la ce grad ticăloșia era amestecată la el cu sinceritatea. Nici el nu-și dădea bine seama. 1059

Căci, printr-un fel de hotărîre divină, sufletul nobil și ticălosul se amestecaseră într-însul pentru toată viața. Aveau să se descurce numai la judecata de apoi. Pînă atunci, gazda și rivalii lui de față îi foloseau bucuros talentele; mai ales că era primejdios să refuzi a le folosi. Toată adunarea nu era prea liniștitoare. Dar o petrecere de felul acesta însemna pentru toți un fel de armistițiu. Un bărbat trebuie doar să mai stea din cînd în cînd în tovărășia altor bărbați, chiar dacă-i sînt dușmani, să împărtășească cu ci aventurile și isprăvile amoroase. Însăși rivalitatea lor nu era oare, la urma urmei, principalul scop al vieții lor? Și le plăcea să se regăsească pentru cîteva ceasuri în jurul unei mese, cu armele puse la o parte, să se privească pe deasupra umerilor goi ai femeilor, fără să neglijeze nici cuprinsul rochiilor, nici cuprinsul farfuriilor (în afară de dispepticul rege american al metalelor, pentru care nici vinul, nici femeile nu păreau că există și care își urma regimul, sugînd migălos un ou moale și bînd apă minerală). Nu vom descrie femeile. Făceau parte din ospăț, și meniul nu ne interesează. Erau frumoase ori urîte, dar toate alese pe sprinceană. Nu erau toate tinere, dar toate puteau ațîța pofta. Și nici nu se vindeau toate. Multe aveau o profesie, erau actrițe sau scriitoare. Dar toate aveau vocație. Fetița din Ancona era trufandaua mesei, în mediul acela, Annette părea nelalocul ei. Și chiar Timon păru că se simte oarecum stingherit. Acum regreta co adusese. Dar ea știu să rezolve situația. Mîndră și amabilă, făcu onorurile mesei. S-ar fi spus că era casa ei. Și Timon o lăsă să facă ce-i place. Ședea în fața lui, între bătrînul cu fața încrețită, care părea foarte preocupat de sănătatea sa și îi vorbea despre nepoței, despre opere filantropice, despre leagăne de copii (s-ar fi 1060

spus că e un fel de sfînt) și între băiatul acela frumos, care nu se ferea să șoptească la urechea vecinei lui că bătrînul de treabă e un bătrîn crocodil. Îi povesti cu voioșie niște aventuri pe care le trăise deghizat în Arabia și în India. Se arăta grozav de cunoscător în rochii, farduri și creme de frumusețe. Dar vecinii ci n-o puteau împiedica pe Annette să supravegheze și restul mesei. Fără să se observe, Annette orînduia și serviciul și mersul convorbirilor. Servitorii nu avuseseră nevoie decît de cîteva minute ca să asculte de privirile ei. Și lucrul cel mai curios era că și mesenii îi adoptaseră tonul, fără ca ea să fi părut că-l impune. Desigur, convorbirea era departe de a se păstra la un ton academic. Annette prea era franțuzoaică pentru a nu ști ce drepturi are o adunare liberă și chiar să le considere ca pe niște drepturi ale ei, fiindcă făcea și ea parte din adunare. Știa să povestească liniștit, fără să stăruie, cu glasul ei cald și timbrat, cîte o poveste cu tîlc. Și mulți dintre oamenii care o ascultau aveau destulă agilitate spirituală ca să-i prețuiască măsura în cuvinte, cu toată îndrăzneala povestirii. În taină, Timon se simțea măgulit de succesul invitatei sale, succes pe care nu-l prevăzuse. O vedea sub o lumină nouă. O prețuia ca un cunoscător pe „cinstita doamnă”, care, fără să întreacă măsura, își folosea cu atîta dibăcie glasul, dar totodată și dinții. Căci o vedea că nu disprețuiește de loc cele ce se serveau la masă. Se arăta pricepută la toate luptele și știa să-și păstreze în toate cumpătul. Lucrul cel mai frumos era că, fără sforțări prea mari, știa să-i facă și pe ceilalți să și-l păstreze. Dar, oricum, nu pentru asta veniseră! Și în cele din urmă, cînd se ridicară de la masă, Timon o luă la o parte pe Annette și, purtîndu-se cu un respect pe care nu i-l mai arătase înainte, făcîndu-i cîteva complimente aspre, care totuși o măguliră – care 1061

femeie nu se simte măgulită cînd primește un compliment? — o pofti să se lipsească de restul petrecerii, care va fi poate prea zgomotoasă, și să se odihnească în apartamentul ce-i fusese pregătit. Annette pricepu prea bine că o sfătuiește să le lase calea liberă. Și Timon stărui cam mult asupra dreptului la odihnă, pe care vîrsta i-l dădea Annettei, după o călătorie obositoare. Dar dincolo de greoaia lui lipsă de galanterie, ea citea un interes afectuos și chiar un fel de respect, cu care Timon n-o obișnuise înainte. Simțea în privirea lui că încearcă s-o ferească de primejdia celor ce s-ar putea întîmpla, de incidentele în mijlocul cărora prezența ci n-ar fi fost potrivită. Îi era recunoscătoare. Cu atît mai mult cu cît primul gînd al lui Timon, atunci cînd o adusese aici, fusese să-i impună această jignire. Desigur, mai era fetița aceea asupra căreia își făgăduise să vegheze. Dar (să nu exagerăm cu naivitatea!) ea își dădea scama că ar fi avut un rol ridicol. Nimeni nu venea aici ca să păzească virtutea domnișoarelor. Și nu putea ca tocmai în clipa cînd Timon, dînduse bătut, părea a-i spune: „Iartă-mă, locul tău nu e aici. Tu ai avut dreptate”, ea să-i răspundă: „Rămîn să salvez virtutea…” Virtutea cui? A oițelor acelora? După asta, n-ar mai fi avut decît să ceară și un grad în Armata Salvării 258. Rîse și spuse veselă: — Mulțumesc, patroane, că m-ai eliberat de gardă! Îți trec parola. — Care e parola? — Cu capul limpede. — Limpede la cap. Da, cuvîntul acesta ți se potrivește. Du-te de te culcă, clar de lună! 258 Organizație religioasă și filantropică, cu caracter reacționar, care activează îndeosebi în Anglia și in S.U.A.

1062

Se despărțiră prietenește. Înainte de a ieși din salon, Annette își căută din ochi protejata, ca să-și împace conștiința. O zări întrun grup. Rîdea, fuma, era cam ațîțată (două degete de băutură îi suciseră capul). Nu luă de loc în seamă plecarea Annettei. În prag Annette se întîlni cu bătrînul american, care nu se arătă nici el mai doritor decît dînsa să vadă urmările petrecerii și care, ca și ea, se ducea virtuos să se odihnească. El îi făcu un semn de înțelegere și clipi din ochi aprobator. Annette urcă la primul etaj, în camera ei, așezată la capătul unei aripi mai liniștite a casei. Ferestrele dădeau spre parcul cel mare. Se simțea obosită și îi făcu plăcere cînd își întinse „clarul de lună” (rîdea ia gîndul acesta) pe cearșafurile curate. Nu se simțea nemulțumită de cele petrecute în timpul serii. La vîrsta ei o scosese destul de bine la capăt, într-o situație care nu fusese lipsită de primejdii. „La vîrsta ei!” Tocmai vîrsta o ajutase s-o scoată la capăt. Dar cum se va sfîrși treaba asta pentru ceilalți? Ca de obicei, cei care vor pierde vor cîștiga! „Ei asta! proastă sînt că mă mai gîndesc.” Luă fără să mai aleagă un volum frumos legat, dintr-o mică bibliotecă cu geamuri, așezată lîngă pat, și încercă să-și treacă timpul citind. Citi cîtăva vreme, rămase pierdută pe gînduri și adormi cu degetul pe pagină. Trecu un ceas, trecură două poate, fără ca Annette să fi făcut vreo mișcare. Cînd se desprinse din somn (era încă în toiul nopții – o noapte de vară limpede, fără lună) simți parcă o chemare îndepărtată și o remușcare. Patul moale o înghițea, îi spunea: „Nu te mișca! Rămîi I” Dar o neliniște nelămurită urca în ea. Se rezemă într-un cot. Frămîntarea nu venea numai dinăuntru. Se auzeau zgomote în noapte, se vedeau licăriri nedeslușite. Ciuli urechile. Nu avu nevoie de multă vreme ca să priceapă: „Nu mai au capul limpede!” Ridică din umeri și se culcă la loc. Totuși, se 1063

întreceau cu gluma! Se auzeau urlete și un concert de lătrături. Se sculă, deschise fereastra. Camera era așezată în colțul aripii stingi a casei, într-un fel de intrînd. În dreapta, masa clădirii principale, prea apropiată, acoperea vederea spre grădină. Zărea în vîrful perdelei de pomi numai reflexele unor licăriri ce alergau. Și răsuna o fanfară de vînătoare, amestecată cu lătrături din ce în ce mai tari. Niște strigăte ascuțite. Se îmbrăcă în grabă, ieși din camera și căută pe coridor o fereastră, de unde sa poată vedea ce se petrece. Lîngă scara principală, găsi o ușă care dădea într-un balcon din față. Privi și! se păru că visează. Cîțiva valeți de vînătoare, cu torțe în mîini. Niște cîini, care urlau ținuți în zgardă și săreau pe loc. Iar pe peluză fugeau femei goale. Era vînătoarea Dianei 259. Dar aici Diana era vînatul. Și dintr-un boschet, în mijlocul rîsetelor și sunetului de fanfare, ieșiră patru vînători în jachete roșii, care purtau pe umeri – legată cu mîinile și picioarele de o prăjină, asemenea unei căprioare – o nimfă goală, cu capul atîrnînd în jos. Ca să fim drepți, ca nu striga în stilul zeilor; era o fată robustă, ca dintr-un tablou de Jordaens, care făcea spume la gură de furie, înăbușindu-se. Cercul privitorilor voioși se țineau de șale și răspundeau cu niște vorbe, nici ele prea înaripate. Primul sentiment al Annettei cînd văzu din balcon vînătoarea nocturnă fu acesta: „Idioții! Iată ce au născocit! Lepădăturile astea își închipuie că se joacă de-a Borgia260! Creiere grosolane, aprinse de amintirile romanelor în fascicole! Poezia lor au luat-o

259 Zeița vînătorii, în mitologia antică. 260 Familie de nobili italieni (sec. al XV-lea), renumită prin cruzimea și fărădelegile ei.

1064

din Dumas-tatăl261 și din Octave Feuillet 262. Tare sînt caraghioși! Sînt ultimii romantici din Turnul Nesle 263”. Dar disprețul nu avu răgazul să se schimbe în milă pentru nerozia lor. Văzu o altă victimă adusă la marginea peluzei. Aceasta lua Turnul Nesle în serios. Era mica naiadă de pe malul Adriaticii, care, moartă de spaimă, își acoperea obrazul cu mîinile, expunîndu-și goliciunea fină și plăpîndă. Annette își dădea bine seama că jocul acesta crud va rămîne un simplu joc, că haita lătrătoare nu va fi slobozită și că, de pe urma vînătorii Dibaci, nimfele se vor alege numai cu teama; (rușinea și teama nu cădeau în cumpănă; erau plătite). Totuși, era prea mult pentru sărmana fetiță, ghem uită de spaimă, gata sa se prăbușească, înconjurată de cîinii care se repezeau și de corul brutal al bărbaților aprinși de băutură. Annette tresări de mînie and îl văzu pe Timon punîndu-și mîna lată pe șezutul grăsuț al figurinei de Saxa și strigîndu-i în ureche: — Fugi! Dacă vrei să-ți scapi dosul de colțul cîinilor mei. Annette nu-și îngădui nici o clipă de gîndire. Alergă în josul scării fără să-și dea scama că era desculță. Ieși pe terasa unde erau strînși invitații, tocmai în clipa cînd mititica, înspăimîntată, zbura în salturi deznădăjduite de-a lungul peluzei, în mijlocul aclamațiilor scoase de privitorii încîntați. Iar Timon, ținîndu-și cîinele de zgardă, aștepta clipa potrivită ca să-i dea drumul. Annette cunoștea cîinele, știa că nu e de loc primejdios. Era un cățelandru nebun, care răsturna totul în cale, fără să fie

261 Scriitor francez (1762-1806). 262 Scriitor francez (1821-1890). 263 Titlul unei drame romantice de Alexandre Dumas-tatăl și Frédéric Gaillardet (1808-1882).

1065

nicidecum rău. Dar căprioara care fugea nu știa asta. Annette își croi violent drumul printre invitații mirați și, repezindu-se la Timon, îl apucă de reverele fracului: — De ajuns! Timon, ești beat! Timon roti niște ochi furioși și, dînd drumul cîinelui, care porni în urmărirea prăzii, o pocni pe Annette cu pumnul peste gură. Primind lovitura, ea se dădu înapoi, dar îl înfruntă, spunînd în mijlocul tăcerii care se lăsase deodată: — Vinul te face laș. Îi sîngerau buzele. Timon ridicase din nou pumnul lui cumplit. Dar îi văzu gura. Lăsă pumnul să-i cadă înapoi. Și din spatele lui, venit în patru salturi mari, băiatul frumos de la Intelligence Service îi prinse pumnul ca într-un clește. Timon rămase mut și împietrit. Pe peluză, fata țipă după ajutor. Dulăul o ajunsese din urmă și punîndu-i labele pe umeri, o trîntise la pămînt, rostogolind-o, ghemuind-o; acum sărea vesel împrejurul ei, scoțîndu-și limba și lătrînd. După ce aruncă o ultimă privire de sfidare lui Timon, Annette îi întoarse spatele și alergă spre copilul trîntit la pămînt. Nu-i fu greu să-l scape: cîinele o lăsă să facă ce vrea, sărind fericit în jurul ei și așteptînd mîngîieri. Dar nu-i fu ușor s-o liniștească pe fata speriată. Se credea moartă. Annette o ridică cu greu și, înfășurînd-o cum putu în pelerina ei, strîngînd-o lîngă ea – erau amîndouă goale sau pe jumătate goale – o duse înapoi spre casa pe fata care mai tremura încă. Pe terasă nu mai era aproape nimeni. Timon dăduse ordine și plecase. Rămăseseră numai cîțiva servitori, dintre cei care purtau torțe. Se grăbiră să le deschidă drumul. În hol mai erau cîțiva curioși, care priveau de la distanță la ciudata întoarcere a Junonei. Ea, cu gura însîngerată, cu capul sus, nici nu binevoi să le observe prezența. O sprijinea pe fata ghemuită sub aripa ei. Un servitor bătrîn și 1066

foarte demn, care părea că nu se mai miră de nimic, le întovărăși cu un aer respectuos, în ascensor, pană în camera Annettei. Annette, pe care micuța o imploră să n-o părăsească, o culcă cu ea în pat. Și de-abia atunci își dădu seama că era rănită la gură, după urmele roșii pe care le lăsă pe fruntea fetei, cînd o sărută. Spălă rana, o privi cu luare-aminte: un dinte sănătos, un canin, era rupt. Era o rană de război. Avusese noroc că scăpase cu ceilalți dinți întregi. Dar dușmanul fugise. Ea se culcă pe cîmpul de luptă. Se lungi lîngă fata care, după ce plînsese multă vreme, căzu într-un somn frămîntat. Annette nu dormi nici o clipă. O durea grozav fața și simțea în ochi niște înțepături fierbinți. Avu toată vremea să-și rumege planul pentru a doua zi. A doua zi începuse. Se iveau zorile. Annette se sculă înainte de șase, se spălă și se îmbrăcă, sună, dădu ordine, se pregăti, apoi își trezi tovarășa de pat, care, somnoroasă, cădea mereu cu capul înapoi pe pernă: — Hopa sus! Ai să dormi în automobil… Aproape că trebui s-o îmbrace. Annette o trase după ea. În fața ușii, găsiră automobilul cel mare al lui Timon. Annette vorbea și se purta ca o stăpînă. Și, fie că tonul ei impunea respect, fie, mai curînd, că Timon dăduse ordinele trebuitoare, ascultau de ea ca și cum ar fi fost cu adevărat stăpînă. Fata adormi aproape numaidecît, amețită de spaima și de vinul din timpul nopții. Annette îi potrivi capul pe pernă. Și cu ochii osteniți privi, cu gîndul aiurea, cum alunecau ca într-un film drumul alb între garduri, cîmpurile, orașele, fumurile – și toate luptele ei cu viața. Își lăsă protejata, care în sfîrșit se trezise, la locuința ei din Paris. Și se întoarse acasă să afle o odihnă binemeritată. Somnul ei greu fu întrerupt de scurte luminișuri în care, prin zumzetul mîniei, se ivea mereu conștiința limpede a unui singur 1067

gînd hotărît: „S-a sfîrșit cu Timon!” Și totuși nu fu deloc mixată atunci cînd, aproape de căderea nopții, tocmai cînd ațipise mai liniștită, fu trezită din toropeală de țiuitul soneriei. N-avu nici o îndoială în privința vizitatorului. Și ridicîndu-se să deschidă,! se păru foarte firesc să vadă în prag silueta voinică a lui Timon. Nici unul dintre ei nu spuse vreun cuvînt de salut. Ea făcu un gest, care însemna: „Intră T și trecu înainte. El o urmă, strecurîndu-se prin coridorul strîmt. Din cîteva mișcări Annette strînse patul. Dar nici nu se uită în oglindă. Își privi doar rochia de casă, arătă un scaun lui Timon, se așeză în fotoliul de lîngă fereastră și așteptă, fără să spună un cuvînt. Fața lui Timon nu-i trăda nici un gînd. Era posomorit, cu sprîncenele încruntate. Știa ce vrea să spună. Nu avea de gînd să se scuze. Dar întîlni ochii senini și cînd văzu gura umflată, uită ce voise să spună. Nu mai vedea decît gura aceea. Și, ca să deschidă vorba, o întrebă stîngaci de sănătate. Ea spuse cu răceală: „Bine”, fără a se osteni să mai adauge ceva. Și după cîteva clipe, în timpul cărora se priviseră, văzînd că Timon avea ochii ațintiți mereu asupra rănii, îi spuse: — Ai făcut o treabă bună! Ești mulțumit? Și-i arătă dintele spart. Timon strînse furios pumnii și se înjură singur: — Ticălosule!… Annette îl privea fix. El spuse: — Înjură-mă! Annette răspunse cu dispreț: — Nu-i nevoie. Te însărcinezi dumneata cu asta și pentru mine. — Ce pot face? Să-ți plătesc dintele? Nu-i de ajuns Dacă vreunul din dinții mei de cîine ar putea să-l înlocuiască. — Nu, făcu Annette, să nu mai vorbim de cîini! 1068

Timon se frămîntă, neștiind ce să spună. — Dar ce vrei? O despăgubire? — Pentru început ai face bine să-mi ceri iertare. Să ceară iertare nu intra în obiceiurile lui Timon. Îi strivești pe ceilalți, sau ești strivit. Iertarea pe care o ceri, sau pe care o dai, nare nici un rost: e pierdere de vreme. I s-ar fi părut mai firesc ca Annette să-i scoată un dinte. Ea îl văzu șovăind și spuse: — Dar să n-o faci, dacă nu te-ai gîndit singur! Nu țin la asta! Și prefer să te previn că nu mi-ar schimba cu nimic hotărîrea! — Ce hotărîre? — Să nu mai am de-a face cu dumneata. Timon își încreți sprîncenele groase. După fruntea și mîinile lui care se crispau, se vedea că se dă în el o luptă. Apoi spuse: — Nu pot să te silesc. Ah! dacă aș putea-o face… (și mîinile lui începură să se frămînte. Annette și-l închipui sub chipul lui Asurbanipal264 și pe ea se văzu strivită de picioarele lui.) Dar dacă, totuși, te-aș ruga? Fu pe cale să spună: „Cît vrei?” Dar instinctul îl sfătui să nu vorbească în clipa aceea, pentru că ar fi fost cel mai sigur mijloc de a strica totul. Spuse și se miră singur auzindu-se: — Dacă te-aș ruga, dacă… De o clipă stătea și privea piciorul gol al Annettei, pe jumătate ieșit din papuc, pe care ea îl legăna, stînd picior peste picior, mîndră și cu gîndul aiurea. Și mai înainte de-a fi avut vreme să se gîndească, se aplecă și-și lipi buzele groase de el. Nici Annette nu apucă să se mai gîndească. Nu-și ascunse scîrba. Își desprinse violent, cu mînie, piciorul de botul care-și 264 Rege al Asiriei (668-631 î.e.n.).

1069

îngăduia să se atingă de el, fie chiar în semn de respect. Și, smulgîndu-și piciorul, îi zgîrie dureros buzele. Era furioasă. Și el de asemenea. Mîrîi: — Prin urmare ți-e tare scîrbă de mine? Ea șuieră: — Da! Ah! cum i-ar mai fi plăcut să o sfărîme! Dar se stăpîni și își înclină, învins, capul mare: — Iartă-mă! La rîndul ei, Annette se văzu în chip de Asurbanipal. Ea era aceea care strivea sub călcîie țeasta rasă a regelui negru. Viziunea ținu o clipă. Dar î se păru că o și făcuse. Degetele de la picioare îi tresăriră de mulțumire. După aceea, spuse potolită: — Cinste învingătorului! S-a sfîrșit cu vînătoarea. Haide, Timon, să punem capăt poveștii ăsteia! Ridicînd capul, Timon văzu gura Annettei (afurisita asta de femeie îl înmărmurea), văzu rana care se lumina de un zîmbet aspru. Totuși, se refăcuse podul rupt. Păși pe el. — Să sfîrșim! Ai spus-o singură. — N-am spus-o încă. Nu ți-am spus condițiile mele. — Nu mai pleci, rosti el liniștit. — Nici asta n-am spus. — Ai vorbit de condiții. Le primesc. Prin urmare, nu mai pleci. — O să rămîn, fie – spuse Annette ridicînd din umeri – pînă ce se vor lichida afacerile în curs. — Bine! făcu Timon. O să mai dureze. Annettei îi părea rău de cuvintele ei neprevăzătoare. Timon își dădu seama și se arătă generos: — Nu vreau să te țin fără voia ta. Dacă după scena de ieri 1070

seara îți vine greu să mă rabzi pe lîngă tine, părăsește-mă! Am nevoie de tine, ești pentru mine mult mai mult decît o secretară, ești un frîu. Dar știu că nu e plăcut să fii frîul unui animal de felul meu. O recunosc. Ai tot dreptul să-mi spui: „Destul! Ești liberă. Nu sînt demn de tine. Annette se simți mișcată. Spuse: — Rămîn. Cu atît mai rău pentru tine, Timon! Și cu atît mai rău pentru noi amîndoi! Va trebui să se rupă sau frîu! sau dinții. — Data viitoare caută să mi-i rupi mie. * În aparență nimic nu se schimbă în situația Annettei la ziar. Ea își reluă locul la măsuță, lîngă biroul lui Timon. Dar nu dură mult și toți observară schimbarea de ton și purtarea respectuoasă a șefului. Nu mai e nevoie să spunem că se vorbise destul pe socoteala gurii rănite a Annettei și se răspîndiseră zvonuri năstrușnice despre noaptea petrecută la castel. Zvonurile se băteau cap în cap. Dar un fapt era sigur: că, în toată treaba asta, ultimul cuvînt fusese al femeii. Ce mai șireată! Și cum știuse să-și ascundă țelurile! își păstra locul, simula aceeași grabă atentă de a executa ordinele patronului, nu-și dădea niciodată părerea în public, dacă el nu i-o cerea. Și cînd mai era cineva de față, îi spunea tot „dumneata”. Dar se știa că între patru ochi îl tutuia și că avea cu el discuții în care Timon se învățase să asculte, fără s-o întrerupă – lucrul cel mai greu pentru un despot ca el. Toți se răzbunau de puterea ei ascunsă (pentru care totuși ar fi trebuit să fie mulțumiți, căci îl potolea pe Timon) prin glume grozav de răutăcioase. Fără să le fi auzit, Annette cunoștea destul de bine răutatea omenească pentru a-și da seama de cîte se vorbeau pe socoteala ei. Dar ajunsese la o stare de dispreț binevoitor, care o făcea nepăsătoare la toate bîrfelile. Timon prețuia destul de mult 1071

și această însușire a ei: căci disprețul lui era violent. Lucru ciudat fu însă că, fără a căuta să se folosească de situația ei, Annette prinse a se interesa de afacerile lui Timon. De afacerile sau de interesul lui Timon? (În vremurile clasice, s-ar fi spus pompos: „gloria I”) Da, ea ar fi vrut ca puterea aceasta, îngrămădită pe nimic, să-și clădească, chiar pe nisipuri, propria ei piramida. Ar fi vrut să folosească în acest scop trecerea de care se bucura pentru moment pe lîngă el (pentru cîtă vreme?). Își făcuse în taină un plan de drum și căuta să-l îndrepte și pe Timon pe acest drum. Trăind în mijlocul tuturor uneltirilor pe care! e născoceau jefuitorii, șefii de bandă din industrie și afaceri, începuse să se descurce în problemele politice. Și instinctul ei o mîna, încă fără să știe de ce, spre partidele care căutau să asigure apărarea și revanșa celor asupriți. Uniunea Sovietică, atît de calomniată, atît de greșit înfățișată de povestirile copilărești ale unor turiști ignoranți, care o străbăteau și o zugrăveau în cincisprezece zile, cum și de născocirile otrăvite al e mincinoșilor de profesie din presa dușmană, Uniunea Sovietică rămînea o enigmă pentru Annette – dar o enigmă care o atrăgea. Simțea prea bine că numai acolo se afla contraponderea necesară împotriva masei strivitoare a reacțiunii, care încovoia spinarea Apusului. Și fără a avea încă vreun scop bine cumpănit, încerca să atragă de partea aceasta a cîntarului greutatea hotărîtoare a lui Timon. Oare el își dădea seama? Se prea poate. Poate că citea mai bine chiar decît Annette în bîjbîielile gîndirii ei, poate că știa unde o va duce panta aceasta. Dar nefiind grăbit să o împingă pe o asemenea calc, se prefăcea că nu înțelege. Îi spunea batjocoritor: — Te joci de-a dresorul, cocoțat pe gîtul elefantului. Vrei să-l dresezi. Dar! a ce să-l dresezi? Știi măcar de ce? Să mă înveți să 1072

mă plimb pe străzi, ca să mă aplaude mulțimea idioților? S-a făcut, sînt sătul de asta. Să ajung pavăza cetății? Care cetate? Un om ca mine nu are patrie. Să clădesc? Ce să clădesc? Un arc de triumf ca să trec dedesubt, cum a făcut piticul acela de Napoleon? Tot ce poți să clădești sînt numai morminte. N-am nevoie de morminte ca să mă închid în ele. Am nevoie de spațiu, ca să mă mișc cît mai sînt în viață. O iau la dreapta, o iau! a stînga prin pădure și nimicesc tot ce mă stingherește. Apleacă-ți capul! Ferește-te! — Chiar dacă ești făcut numai ca să nimicești, Timon, măcar să știi să nimicești! Nu nimici la întîmplare! Fă o spărtură! Du-te pînă la capăt! Pe cînd tu stai și lovești cu picioarele pe loc. Hotărăște-te. Treci înainte! — În ce parte vine înainte? — O știi mai bine ca mine. Nu te preface că nu înțelegi! Vezi prea bine că s-a pornit o luptă mare. Tu pentru cine ești? — Pentru mine. — Asta nu înseamnă mare lucru! Fă măcar eul să-ți fie întreg! Să fie nu, ori să fie da, dar să nu fie numai pe jumătate! — Jocul e joc. Culoarea se schimbă după noroc. — Eu îmi joc culoarea mea. Dacă aș fi așezată ca tine la masa de joc, pe asta aș juca-o. — Da, te văd prea bine stînd în fața mesei de Ia Monaco, cu nările strînse. Ți-ai juca și cămașa. — Nu joc niciodată. Căci mă cunosc. Nu mi-aș juca numai cămașa. Mi-aș juca viața. — Așa se și întîmplă, draga mea. Nu-ți dai seama. Alături de mine, îți joci viața sau o să ți-o joci. Ești supravegheată. — Mi-am jucat de multe ori viața. Nu-i nimic! Sînt totdeauna sigură că voi cîștiga. 1073

— Așa sînt toți jucătorii! — Nu ești și tu jucător? Chiar acum ai spus-o. — Tu nu-ți joci decît viața ta. Poți s-o joci. E a ta. — Dar tu al cui ești? — Eu nu joc singur. În orice partidă trebuie să ții seama nu numai de adversar – (asta e plăcut!) – dar și de parteneri. Joci partida alături de ei. — Și asta numești tu a fi liber să umbli încoace și încolo prin pădure? — Asta numesc eu pădure! — Sfărîm-o! — Vorbești ca o femeie. Nu pot decît să-mi croiesc un loc. Dar pădurea acoperă întreaga lume. Ne stăpînește. Și ce-mi pasă? — Mie îmi pasă. Dacă m-ar stăpîni, i-aș da foc. — Ai arde împreună cu ea… — Numai să ardă ea! — Și apoi trăiască revoluția! Vrei un bilet pentru Moscova? Pădurea roșie arde bine… Nu spun că n-au dreptate! Se zice că pămîntul e mai rodnic după ce a ars. Dar pe pămîntul e mai rodnic după ce a ars. Dar pe pămîntul acela eu n-o să mai fiu. Mă aflu pe acesta. Și o să rămîn pe el. Nu, nu era ușor să-l faci să iasă din hățișul social al vechii lumi. Avea destul de lucru încercînd să-și taie partea lui. Și partea lui era destul de mare. Dar nu și-o putea dobîndi decît lăsîndu-le și celorlalți pirați de seamă partea lor (îmi dai și-ți dau). Chiar lupta lor îi lega. Încrucișau săbiile. Annette află atunci că poți să fii unul dintre stăpînii lumii și să rămîi mai puțin liber decît ce! care nu are nimic. Numai cu condiția ca ace! care n-are nimic să aibă un suflet, sau (e același lucru) să creadă ca are. Dar oamenii aceștia sînt rari. Cei mai 1074

mulți n-au suflet, sau (e același lucru) nu-și dau seama că au. Annette era stăpînită de sufletul ei (așa cum se spune de o femeie că e stăpînită de soțul ei). Nu pentru că ar fi crezut în supraviețuire, într-o asigurare pentru dincolo de moarte. Cînd ai cu adevărat un suflet, nu te gîndești la el cu zgîrcenia unui proprietar care se agață de banul lui și tremură mereu să nu! se fure. „Nu eu îmi stăpînesc sufletul. Sufletul meu mă stăpînește pe mine.” Timon ar fi putut să-i răspundă: „Prin urmare, nici tu nu ești liberă!” „E adevărat. Dar cine e liber? Sîntem cu toții niște figuri de șah. Și cine joacă cu noi?” Dar nu toate figurile de șah au aceeași valoare. Pe tabla de șah, pe care Timon era turnul, Annette era regina. Ea înrîurea partida. Faptul că minotaurul căpăta trăsături omenești alături de ea, că se arăta în stare, din cînd în cînd, de cîte un gest generos, își avea însemnătatea lui. Desigur că avusese și mai înainte asemenea gesturi. Își acorda din cînd în cînd luxul acesta. Dar le socotea ca pe o boală și le trata cu chinină, cu cinism. În el era și stofă de tîlhar, și stofă de erou. Și nu puteai ști care din doi era ce! adevărat. Căci, de la o clipă la alta, părea în stare să-și întoarcă mantaua. În general, pînă la domnia Annettei, își arătase mai bucuros fața de tîlhar. Annette știu să-l silească să-și folosească și cealaltă față. Fără mare osteneală, obținu de la el un sprijin puternic pentru numeroase opere de interes public, nu atît filantropice (n-avea încredere în ele), cît profesionale, educative, înlesnind dezvoltarea activității pentru grupe și indivizi. Pentru cazurile de ajutor individual, îi lăsa mîna liberă Annettei. Ea ținea totuși un registru ordonat al cheltuielilor. Timon abia dacă arunca o privire înăuntru. Și Annette știa că nu trebuie să-l plictisească cu aceste lucruri. Una dintre cele dintîi făpturi care se folosiseră de acest ajutor fusese căprioara de pe malurile 1075

Adriaticei. O trimiseseră înapoi în orașul ei din sudul Franței. Acum era măritată acolo și își alăpta un ied mic, care ațipea la sînul ei, și poate că tresărea auzind cum latră cîinii în fundul pădurii. Dar cel mai mare serviciu pe care i-l aduse Annette lui Timon fusese acela că-i ordonase activitatea, că nu lăsase nimic! a voia întîmplării, că-l silise sa urmărească un țel și, după atingerea acestuia, să urmărească altul mai depărtat, fără să îngăduie altora să adune prada în locul lui și fără ca el să-și piardă vremea cu fleacuri. Și firește că-l călăuzise pe drumul ei, care, după ce fusese ales instinctiv, ajungea din lună în lună să fie mai dominat de rațiune: îl îndrepta spre o mișcare socială internațională, organizată în jurul acestui nucleu al ciclonului: Uniunea Sovietică. În cîteva luni, urmările deveniră atît de vădite, încît partenerii de afaceri ai! ui Timon fură cuprinși de neliniște. Și nu le trebui multă vreme ca să-și dea seama de cauza schimbării. Annette primi propuneri ciudate din partea unor oameni care aveau interes să controleze planurile tainice ale lui Timon și să-i ațîțe viciile. Căci ei nu se amăgeau și-și dădeau seama cu cîtă plăcere aliatul și asociatul lor le-ar suci gîtul, dacă ar putea. Și se temeau de inteligența lui. Era folositor pentru ei ca Timon să-și cheltuiască pe drum jumătate din energie. Îi dădură să înțeleagă Annettei, cu cuvinte învăluite, că s-ar arăta recunoscători dacă ar avea ea grijă să se întîmple așa. Dar ironia înghețată cu care Annette le răspunse le tăie orice chef să mai stăruie. Timon rîse grozav cînd află. Și în ochii lui de elefant se aprinse o lucire răzbunătoare. Annette se folosi de dușmănia lui, ca să-l împingă și mai mult pe calea aleasă. Și în furia lui, Timon le suflă de sub nas rivalilor o afacere grozavă, de care aceștia se credeau siguri. — Devii primejdioasă, îi spuse Timon Annettei. Au să te 1076

răpească, pentru a-ți birui virtutea. Va trebui să mă însor cu tine, ca să te pot păstra. — Ar fi cel mai bun mijloc să mă pierzi, răspunse ea. Lasă astea, Timon! — A! Nu țin la asta! zeflemisi el. Dar poți fi sigura că nu vor da înapoi dinaintea nici unui mijloc ca să te răpună. Dacă am fi la Chicago (și pînă în zece ani acolo o să ajungem), așa s-ar fi întîmplat pînă acum. Ea nu-i spuse că puțin lipsise să se și întîmple. De curînd primise o cutie de curmale din San-Francisco. Trimițătorul era necunoscut. Fructele erau atît de frumoase, încît fu cît pe ce să le mănînce. Dar o opri o bănuială. Le duse la un laborator de analize al unei bacteriologe poloneze, care publica articole la ziarul lui Timon. Analiza dovedi că fructele cuprindeau daturină. Annette aruncase cutia, fără să-i pomenească nimic lui Timon. Mai sosise și o cutie cu caviar din Turcia, pe care nici nu se mai ostenise să-l analizeze. Apoi pachetele încetară de a mai sosi. Mirosiseră că Annette a prins de veste, iar ea pîndea acum din ce colț s-ar putea ivi primejdia. Pîndea și Timon, fără să i-o spună. Nici unul dintre ei nu socotea necesar să-l neliniștească pe celălalt. Dac atenția le era trează, și primejdia care-L pîndea pe amîndoi, sarcina tainică pe care și-o luase fiecare să-și apere tovarășul îi apropia pe unul de celălalt. Într-o călătorie pe care o făcură împreună, cu automobilul, într-o seară, la ieșirea dintr-un hotel din Vosgi, unde cinaseră, șoferul lui Timon, om de încredere, pe care-l avea de mai mulți ani, fu cuprins de o boală bruscă și violentă. Nu mai era nevoie să cerceteze cauzele. Nu le mai rămînea decît să-l lase pe mîinile doctorului. Și pentru că Timon trebuia să se întoarcă cu orice preț la Paris, se ivi pe moment un alt șofer, gata să-l înlocuiască pe cel 1077

bolnav. Dar Timon îl privi bănuitor, și refuză. Apoi se apucă să cerceteze migălos mașina. Văzu că lipsea un șurub foarte însemnat. Plătind un preț care putea birui orice împotrivire, își făcu rost de singurul automobil ce se găsea în sat. Și plecă împreună cu Annette pe alt drum decît cel prevăzut. Pe drum își împărtășiră pățaniile din ultimele luni. De atunci, Timon se bizui numai pe Annette ca să se îngrijească de siguranța plecărilor lor tainice. O învăță să șofeze, o învăță chiar să conducă avionul, ca să-l poată înlocui la nevoie. În fața amenințărilor pe care le vedea îngrămădindu-se în jurul lui, i se aprinse iar furia lui plebee. Răspunse atacînd. Dădu, la rîndul lui, lovituri adversarilor. Dădu pe față cu bucurie sălbatică uneltirile politico-financiare ale petrolistului regal, cum îl numea el (în chipul cel mai elegant, căci îi mai spunea și în alte feluri) pe sir Henry din Batavia 265. Astfel că, din zi în zi, se văzu mai mult prins în lupta dusă împotriva întregii coaliții antisovietice. Totuși, nu iubea comunismul. Dar îi ura și îi disprețuia pe adversarii lui. Acum nu mai avea posibilitatea de a alege. Se încinse o luptă pe viață și pe moarte. Se simțea înconjurat de spionii, de polițiștii lor și folosea și el spionii și polițiștii lui. Cîteodată erau aceiași, la ultimii cincisprezece ani, politica și afacerismul s-au amestecat atît de tare cu poliția statelor și a particularilor, încît toate aceste poliții au sfîrșit prin a face un singur trup. În amestecătura asta, nu mai poți să deosebești pe cel care poruncește de cel căruia i se poruncește. Un șantaj reciproc le neutralizează de cele mai multe ori 265 Henry Deterding (1866-1939), proprietarul trustului de petrol anglo-olandez Royal-Dutcb Sbell, care s-a născut în Batavia (azi Djakarta).

1078

mișcările. Și ăsta e norocul! Nu vedem oare și în țara noastră prefecți de poliție care lucrează pe cont propriu și rezistă la toate vijeliile, datorită dosarelor secrete folosite împotriva tuturor oamenilor politici din toate partidele, de-a valma? Iar cei șantajați îl țin pe șantajist prins chiar de frînghia cu care el încearcă să-i spînzure. Astfel că, între dușmani, se creează cele mai ciudate pacte secrete. Dar acum, faptele acestea nu mai existau pentru Timon. El rupsese „peticele de hîrtie”. Se așezase în afară de însăși legea junglei. Trustul britanic, care-l întreținea, renunță la ziarul lui. Timon îl trecu îndată în lagărul rival, lagărul marelui trust american, care începu să-l finanțeze. Și se porni să-și sape aliații din ajun. Dar lupta era pe viață și pe moarte. Noii săi aliați îl foloseau numai pentru scopurile lor. Era în primejdie să fie strivit între cele două tabere. Străzile Parisului nu mai erau sigure pentru el. Înjgheba o nouă întreprindere, un mare cartier industrial, pe care voia să-l întoarcă împotriva hegemoniei anglosaxone în afaceri și pentru care avea nevoie să plece în străinătate. Fură luni de muncă istovitoare, la care Annette lua parte îndeaproape. Nu avea vreme să se sinchisească de perfidiile care începeau s-o țintească pe furiș în presă. Timon, care se arăta mai susceptibil în cele ce o priveau decît ea însăși, spumega de furie. Și avea destule mijloace ca să-i pună la locul lor pe spadasinii presei. Dar Annette nu găsea de loc cu cale să-i prefere pe spadasinii lui Timon celor ai dușmanului. Capuletti! Montecchi!266 Aceiași bandiți. — Timon, fă-mi plăcerea și cruță-mă de protecția spadasinilor Numele celor două familii vrăjmașe din tragedia lui Shakespeare Romeo și Julietta. 266

1079

tăi! — Preferi să fii defăimată? — Ei! Lasă-i să vorbească! Ridica din umeri. Ce-i pasă de ceea ce se spunea pe socoteala ei? Ba da, într-o singură privință se arăta simțitoare. Avea și ea călcîiul lui Ahile. O neliniștea ceea ce ar fi putut gîndi Marc despre ea. Și prin Marc, disprețuita opinie publică își recîștiga însemnătatea. Căci Marc putea auzi și el bîrfelile. Trebuia să se poarte cu băgare de seamă, ca să nu dea nici un fel de temei bănuielilor că, de pe urma funcției la Timon, ar trage foloase îndoielnice. Și fiindcă n-ar fi suferit gîndul să-l înșele pe Marc, ea refuza, chiar dacă Marc n-ar fi putut s-o afle – căci nu mai venea de loc s-o vadă – toate darurile lui Timon, chiar pe cele care, în sinea ei,! s-ar fi părut că pot fi primite în chip firesc și pe drept. De ce nu? Oare munca și primejdiile prin care trecea nu plăteau cu prisosință aceste daruri? îi părea mai ales rîu de toaletele pe care le refuzase în cîteva rînduri. Cui putea să facă plăcere acest refuz? Dacă ar fi fost singură în cauză, ar fi lăsat lumea să bîrfească. Dar cînd! se întîmplă să primească o dată, o singură dată, o rochie simplă, frumoasă, bine croită, care o ispitise, avu nenorocul să-l întîlnească pe Marc. Și cu ce priviri o măsurase din cap pînă în picioare! Roși toată. Se grăbi să se întoarcă acasă și săși scoată nenorocita de rochie, o vîrî în dulap și n-o mai îmbrăcă (cîteodată, întredeschidea dulapul și o privea cu duioșie și necaz). Dar răul fusese săvîrșit. Fiul ei cel gelos nu putea uita. Îi interzise deci cu hotărîre lui Timon să-i mai aducă alte daruri. Se osîndi să-și păstreze viața ei modestă și apartamentul strîmt. Își închipuia prea bine cu ce ochi inchizitori ar fi cercetat Marc toate, dacă ar fi venit s-o vadă. Timon, căruia nu-i ascunsese pricinile pentru care se lipsea de toate, deși ar fi dorit să facă altfel (i-ar fi 1080

plăcut să trăiască în oarecare confort: un trup de cincizeci de ani prețuiește ma! mult confortul decît unul tînăr), își bătea joc de ea și exclama: — Dar ce naiba! mai ușor ți-ar veni să-ți înșeli soțul! Ea îi răspunse pe același ton: — Desigur. Se înțelege de la sine! Soțul ia ceea ce i se dă. Ce dă dumnezeu poate să și ia înapoi. Dar nici dumnezeu nu poate să se desprindă de fiul lui. Fiul lui a ieșit din casa lui. Și casa e și a fiului. Trebuie să-i dea socoteală. Și eu trebuie să dau socoteală de casa mea. Un soț e doar un chiriaș. Proprietarul casei mele e fiul meu. — Mult se mai sinchisește de ea! Eu sînt intendentul, o pun în valoare. Annette îl măsură cu privirea pe Timon: — Eu nu sînt o casă de închiriat. Nu te mai ocupa de casa mea! Cheia o am eu și o păstrez. Îți mulțumesc. Dragă Timon; dar să ne ocupăm mai bine de casa ta! Îmi plătești să ți-o administrez. Să nu ne pierdem vremea cu fleacuri! După unele zile, uneori după nopți de muncă înverșunată, Timon îi spunea Annettei, atunci cînd o silea să se odihnească puțin: — Pînă la urmă o să mă faci să stimez omenirea. Annette îi răspundea: — Nu de stimă are nevoie. Ci de aer și pîine. Caută sa n-o strivești prea tare! Voi ăștia sînteți atît de grei, Timon, atît de grei! Nu mai putem răsufla. La ce aveți nevoie de atîta pămînt? La cimitir e de ajuns o groapă. * Timon luase hotărîrea să-și stabilească statul-major la Bruxelles, de unde urma să facă dese călătorii în Germania, la 1081

Londra și în alte părți. Annette primise, nu fără șovăială, să-l întovărășească. Timon renunțase la toată mîndria lui și o rugase să vină cu el. Annette îl mai văzuse în ceasuri grele (poate că pentru el erau ceasuri bune), chinuit de o dorință întunecată de a sfărîma totul, de a prăbuși casa deasupra lui, ca să-i strivească și pe ceilalți. Îi chinuiau oboseala, scîrba, amintirea unor nenorociri personale, de care nu vorbea. O femeie se sinucisese, o actriță din Paris, frumoasă, în floarea vîrstei. El își pierduse mințile, cuprins de dorința s-o aibă, o cumpărase, o luase într-o croazieră pe iahtul său. Și într-o zi, cînd jugul stăpînului! se păruse prea greu, ea se înecase ca să scape. Bărbatul, care nu cunoștea mila, fusese zguduit pînă în fundul sufletului. El, care trecuse pe lîngă atîtea nenorociri, pe care le pricinuise fără să simtă nici o umbră de remușcare, purta întipărită în inimă această nenorocire de neînțeles. Poate pentru că primise lovitura într-un ceas cînd se simțea mai slab. Poate pentru că patima aceasta, pe care o socotise o simplă aventură fără însemnătate, pătrunsese mai adînc în sinea lui. Și nu-i recunoscuse prețul fără de pereche decît după ce o zdrobise. Se destăinuise doar Annettei. Li mai făcuse și alte destăinuiri, care arătau partea jalnică, partea cea mai bună, partea omenească, ascunsă în sufletul ciclopului. Devenindu-i confidentă, Annette își luase și obligații. Își luase și drepturi. El i! e recunoștea, le socotea firești. Prevederea îi cerea Annettei să nu abuzeze. Și se ferea s-o facă. Dar își folosea influența ca să îndrepte cu răbdare activitatea lui Timon în direcția socială pe care o socotea dreaptă. Oricît de discret încerca Annette s-o facă, Timon tot își dădea seama. Dar îi plăcea s-o lase să-și urmeze calea. Calea aceasta nu mai era atît de departe de gîndurile lui cele mai tainice. Îi lipsea numai să creadă îndeajuns, ca să vrea. Și nu-i displăcea faptul că Annette credea. Voința lui. Aridă, 1082

fierbinte, azvîrlită fără țel, se simțea reîmprospătată. Timon putea prea bine să-i dăruiască aceasta mulțumire, prefăcîndu-se a crede și el. Și încetul cu încetul se prinse în jocul lui. Deveni. În fortăreața capitalistă, armata care trece! a inamic. Combătea acum – fără a se osteni s-o mai ascundă – coaliția imperialistă, care, în lipsa intervenției, acum înfrînte, căuta să sugrume Uniunea Sovietică prin blocada economică. Îi silea pe imperialiști să spargă blocada, încheind cu U.R.S.S. Tranzacții comerciale, care nu erau de altfel dezinteresate: trăgea mari foloase de pe urma lor. Iar rivalii lui își ieșeau din fire, nevoind să-i lase privilegiul acestor tranzacții. Erau siliți să caute și ei înțelegeri economice cu această lume proletară, pe care ar fi voit s-o zdrobească. Defecțiunile lor creau spărturi în coaliție. Ura se aduna împotriva lui. Voiau să-l zdrobească. El o știa. Și Annette nu putea să-l părăsească tocmai în clipa aceasta, cînd el urma să se arunce în mijlocul vîlvătăii, să-și organizeze mașina de război, cartelul oțelului, menit să sfărîme dominația atotputernicei mașini anglo-saxone. Annette era singura făptură apropiată în care se putea încrede. Ea se hotărî cu greu. Nu voia să se mai îndepărteze de fiul ei. Deși, în aparență, tot mai erau departe unul de altul, avuseseră amîndoi vreme să chibzuiască și chiar să-și recunoască greșeala. Annette era gata să-l scutească pe Marc de a face primul pas. Dar, de la întîmplarea cu rochia, nătîngul supărăcios îi purta pică. Oare aveau să se despartă amintindu-și neînțelegerea asta stupidă? Vremea trecea. Viața trecea. Și apoi, pleci pentru totdeauna. Într-o dimineață, îi scrise: Dragul meu băiat, trebuie să plec din Paris pentru cîteva luni. De astă dată nu voi fi departe. Cel puțin nu voi fi mai departe decît ne 1083

aflăm de un an unul față de celălalt. Dar nu pot pleca, nici nu rămîne fără să te îmbrățișez. Nu vrei să-mi aduci botișorul tău? crezi că ai ceva de iertat – (eu cred că te înșeli, dar nu țin să dreptate) – nu poți să mă ierți? Iartă-mă ori nu, dar vino să îmbrățișezi!

pot De am mă

Marc nu primise încă biletul, cînd întîmplarea îi făcu să se întîlnească. Trecînd prin fața bisericii Sfîntului Eustațiu, Marc văzu că se cîntau acolo Beatitudinile lui César Franck 267. Ardea de dorința să asculte muzică. Sufletul lui uscat era chinuit de sete. La intrarea din fund., care dădea spre locurile mai ieftine, se îndesa mulțimea. Marc se strecură acolo și, folosindu-se de învălmășeală intră fără să plătească. Auzi cum îl strigau din spate. Înaintă mai adînc în mulțime. Ca și el, mai dădeau năvală și alții. Fu uitat. Se cufundă împreună cu sutele de oameni în marea muzicii melancolice, pure, copilăroase și foarte înțelepte, cu niște ochi de bătrîn. Și peste tot plutea a lumină fără soare, o lumină de zi pe sfîrșite. Nu cunoștea bine această muzică, atît de depărtată de tineretul de astăzi. Dar inima lui era destul de sinceră și simțul lui artistic destul de sigur ca să simtă și mai viu frumusețea unui suflet deosebit de al lui, să simtă cu sfîșiere rit îi lipseau nădejdile, chiar și suferințele care ii sprijiniseră pe oamenii acestei epoci trecute care purtau, ca și dumnezeul ei, aureola cununii de spini. Și gîndi cu oarecare invidie: „Fericită durere, care poartă în sine bucuria făgăduită!” Corul cînta: Fericiți sînt cei ce plîng, căci vor fi minunați...

267 Compozitor francez (1822-1890).

1084

Și deodată, fără să se poată stăpîni, începu să plîngă. Își întoarse fața și și-o sprijini de stîlpul de care stătuse rezemat, își ascunse ochii în mîini. Dacă l-a văzut cineva, nu s-a gîndit nimeni să zîmbească. Dar băiatul trufaș se gîndea cu necaz că e văzut. Își trase stingherit lacrimile pe nas, strîmbîndu-se, își șterse ochii cu degetele. Și în clipa aceea, îndreptîndu-și capul, cu ochii limpeziți de ploaie, zări de cealaltă parte a stîlpului, la cîțiva pași, cum aceeași rouă, aceleași lacrimi curgeau pe fața îndurerată a mamei lui. Era acolo. Nu-l văzuse. Se ascunse și, adăpostit de stîlp, o pîndi, o cercetă. Urmărea pe fața ei fiecare emoție ce se ivea… În inima Annettei, muzica aceasta trezea cu totul alte ecouri decît în a lui Marc. Reînvia ea însăși, reînvia viața ei de odinioară. Orice operă care trăiește e făcută din însăși substanța timpului ei; artistul n-a clădit-o singur. A înscris în ea tot ce au suferit, au iubit și au visat tovarășii lui, oamenii vremii lui. Și Annette pusese ceva din sîngele ei în această muzică. Se revedea în ea, cum compari un portret cu o față îmbătrînită, pe care s-au întipărit anii scurși. Asculta într-însa strigătele de durere ale omului care-și pierde nădejdea în dreptate și glasul judecătorului care-l mîngîie. Își amintea că o auzise odinioară, cu nouă ani înainte de război, în Strasbourgul pe atunci german. Atunci, numai Annette, pierdută în mulțimea de trupuri mari și blonde, ghiftuite de bucuria victoriei, care nu puteau pricepe poemul dreptății asuprite, numai ea îl pricepuse și se gîndise: „Noi, învinșii voștri, noi înțelegem, ne pătrundem de cuvintele. Acestea sfinte. Și prin asta, noi, învinșii voștri, sîntem învingătorii voștri, nouă ne revine partea cea mai bună.” Iar acum situația era schimbată. Și cîntecul de deznădejde și de mîngîiere al Beatitudinilor nu mai era scris pentru poporul ei. 1085

Annette crescuse în mijlocul unei generații hrănite cu deviza nobilă: Gloria victis! Și acum vedea cu inima sfîșiată că țara ei, învingătoare, reluase, fără să mărturisească, în egoismul ei aspru, deviza galului Brennus 268. Roata nevăzută a destinului se tot învîrtea și avea să readucă zile grele. Annette se simțea străpunsă de cele șapte săbii ale amintirii, renegării, rușinii, remușcării, ironiei crude și groazei de ispășirea pe care o vedea venind, a renunțării resemnate la viață. Iar fiul ei, ascuns după stîlp, îi prindea din zbor fiecare dintre gînduri, le sorbea, și le însușea, simțea ceea ce era al ei, ca și cum ar fi fost cu totul al său. Era sigur că simte în fiecare clipă aceeași amărăciune ca și ca și că știa de ce curge fiecare lacrimă a mamei lui, căci aceeași lacrimă sta ascunsă în ochii săi. Și deodată, un elan fierbinte îl mînă spre ea. Despică mulțimea, ajunse la spatele ei și o apucă de mînă. Annette tresări. Întorcînd capul, văzu peste umăr capul băiatului, care aproape că-și sprijinea bărbia de umărul ei. Îl îmbrățișă din ochi cu recunoștință. Schimbară o privire frățeasca. Și mînă în mînă, fără să se miște, ascultară oratoriul pînă la capăt. Abia cînd ieșiră din biserică își desprinseră mîinile. Dar nu-și desprinseră inimile. Nu spuseră nici un cuvînt despre trecut, nici un cuvînt de reproș, nici de iertare. Amîndoi trecuseră cu buretele peste tot ce se întîmplase. Vorbeau de ceea ce simțiseră împreună, de amărăciunea victoriei. Ah! Dacă ar ști asta învinșii germani, dacă ar ști că există o Franță cu călușul în gură, pălmuită de nedreptatea, de fățărnicia, de lăcomia politicienilor care vorbesc în numele ei! Dar cu toate popoarele se întîmplă același lucru. Și aproape nici un popor de după război nu mai are 268 Vae victis! (vai de cei învinși!), cuvintele lui Brennus, căpetenia galilor, care în 390 î.e.n. a cucerit Roma.

1086

puterea de a reacționa. Sînt ca un nisip în care se îneacă toate bunăvoințele. Marc spunea: — Cu fiecare pas pe care-l faci, te înfunzi mai mult. Sîntem prinși în nisip, prinși de jos. Annette îi răspunse, punîndu-i mîna pe umăr: — Să evadăm pe sus! Dacă ni s-au prins picioarele, să ne desprindem cu capul și cu pieptul. Marca operă a vieții este să înlături piedicile. Opera asta nu se va întregi decît o dată cu moartea. Dar pe cînd cei mai mulți sînt niște morți vii, care, în viață fiind, se lasă trași în șanț, noi să ne smulgem de lipitorile din mlaștină! (Se gîndea la unele lucruri văzute în Romînia.) Fă ca mine! Nu obosi niciodată! Și ajută-i să iasă pe cei care se afundă! Marc simțea cum mlaștina îi ajunge pînă la subsuori. De nu sar fi aflat pe stradă, ar fi cuprins cu brațele gîtul Annettei, ca un copil. Prezența ei îi dădea tărie. O privea cu dragoste, era mîndru de cuvintele ei. Cum de o putuse bănui? O apucă de braț, se sprijini de brațul ei. Nu-i era rușine. Ce bine era să se sprijine de ea cu toată greutatea! Și în clipa aceea, Annette îi spuse că e nevoită să plece din nou din Paris pentru cîtăva vreme. El fu cuprins de o aprigă părerea de rău, de o spaimă copilărească. Annette îl simți cum se înfioară. Îi spuse: — Ai nevoie de mine? Vrei să rămîn? Dar orgoliul lui Marc îl făcu să-și vină în fire: — Pot să rămîn singur. Și tu ai fost singură! Se gîndea la luptele lungi din trecut, atunci cînd maică-sa se zbătea în Paris. Annette zîmbi. — Nu eram singură, pentru că te purtam în brațele mele. Marc zîmbi la rîndul lui și spuse: 1087

— Nădăjduiesc că într-o zi o să te port și eu în brațe.

1088

PARTEA A TREIA SUFLUL CRIMEI Cam pe vremea aceea, Sylvie își reaminti de nepotul ei. Îi trecuse furia de afaceri și plăceri. Îi trecuse vijelios, așa cum se ivise. Averea și sănătatea o îngrijorau, amintindu-i, fără cruțare, că a venit ceasul să se cumințească. Nu-i de ajuns să știi să alergi. Trebuie să știi… să te oprești la timp! 269 Prea multe chefuri, prea mult vin bun. Ochii îi erau injectați. Avea izbucniri bruște de mînie nebună, sau de rîs convulsiv. După o asemenea izbucnire, la un chef, fu aproape să facă o congestie. Își dădea seama, vedea limpede și fără să se înșele; chiar în mijlocul acceselor, cînd își pierdea cumpătul, își spunea: „Iar o iei razna! Pune frîna!” Dar frîna nu funcționa. Arterele gîtului și ale tîmplei îi băteau și începea să vorbească fără șir. Stop! Într-o noapte se hotărî: închise magazinul, vîndu casa, făcu rost de bani lichizi. Imbecilul ei de Guy Coquille sărise în aer, se spărsese ca un ou stricat, din pricina falimentului unor bănci și al unor state. Căci pe vremea aceea, din trufia de a juca un rol politic, negustorii de parfumuri întrețineau guvernele ca pe niște prostituate. De altfel, guvernele nu-și respectau semnăturile și îi escrocau fără rușine, după ce încasau banii. Bine i-au făcut! Pățania lui nu tulburase somnul Sylviei. Dar somnul ei era tulbure, toată mașina trupului avea nevoie de odihnă, avea nevoie să fie demontată și unsă. Luă curățenii, își puse sinapisme, lăsă Începutul unui vers din fabula lui La Fontaine Iepurele și broasca țestoasă. 269

1089

lipitorile să-i sugă prisosul de sînge. Și începu să ducă o viață cumpătată. Avea o familie, pe care o găsise ouată gata. O adoptă în mod legal. Erau trei copii, între paisprezece și șaptesprezece ani. Mama lor, Perpétue Passereau (își împopoțonase numele din Belleville cu acela mai sonor de Carmen, care! se potrivea cum se potrivește o pălărie de paie unui măgăruș), fusese una dintre vechile Ei tovarășe de lucru și de aventuri. Îi amintea Sylviei de începuturile ei grele de la Paris. Carmen îi purta o prietenie credincioasă, care dura de douăzeci și cinci de ani. Sylvie nu-și uita cîinii bătrîni, chiar cînd era vorba de un cîine cu pălărie, cam zănatic, grosolan, gata să facă gafe, un cîine pe care ea îl tot îndesa cu lovituri de pumn. Așa era gălăgioasa Perpétue, care, incapabilă să-i poarte pică, o tot lingea pe obraz. Trecuse printr-o căsătorie nefericită, de care dumnezeu o scăpase, fără s-o scape și de zăpăceală. Bărbatul ei, crai și bețiv, fusese dat dispărut în război. Carmen se grăbise să-l înlocuiască. Fără să posede echilibrul primejdios al Sylviei, îi imita capriciile și îi urma pilda distrugătoare. Fusese pradă amanților, fusese înșelată și jefuită de un judecător, care pînă la urmă o împinse (fără s-o silească – ceea ce e culmea artei) să se vîndă altora, ca să-l întrețină pe el. De altfel, era o femeie de treabă, muncitoare, dar niciodată sătulă de plăceri. Nici în clipele cele mai grele nu-și pierduse buna dispoziție. Și pînă la urmă, cînd îi veni vremea să sfîrșească, sfîrși în chip foarte moral, în brațele unui preot cumsecade și omenos. Dar nu se putu pocăi cu sinceritate. O spuse deschis preotului, care se prefăcu că n-o aude. Și, la rîndul ei, îngînă un mea culpa ascultător, sub dictarea preotului, „ca să-i facă plăcere”, spunea ea. Se văzu murind cu sînge rece. Vărsa totuși o lacrimă gîndindu-se la copii; dar se simțea pe deplin liniștită, știind că-i 1090

lasă pe seama Sylviei. Și stătu de vorbă cu ea aproape pînă în ultima clipă, amintindu-și de viața fericită (în ciuda ticăloșiilor), de munca lor frumoasă și de amanți. Cei trei copii, pe care-i înzestrase cu numele gingașe de Bernadette, Colombe și Ange, reacționaseră fiecare în felul lui la pilda acestei vieți duse la întîmplare, în voia fericirii și a nenorocirii. Din fragedă copilărie pilda le fusese oferită fără reticențe. Cei doi copii mai mici, Ange și Colombe, erau gemeni. La moartea mamei lor aveau între treisprezece și paisprezece ani. Bernadette avea șaisprezece ani. Băiatul era cuminte și silitor, cu dragoste de familie și dovedea niște aspirații pioase și mistice, pe care preoții se grăbiră să le capteze. Se hotărî foarte devreme să se facă preot. Avea Marc înrîurire asupra surorii lui gemene, o brunetă cu ochi frumoși de măgăruș, duioasă, proastă și senzuală. Amîndoi se țineau izolați de sora lor mai mare. Se iubeau întru domnul. Și piosul Ange îl iubea într-adevăr pe cel de sus în Colombe. Dar Colombe era de pe acum pradă instinctului naiv, care o stăpîni toată viața, și în cel de sus îl iubea pe băiat, care era chipul său. Fata mai mare privea cu nepăsare batjocoritoare la împerecherea aceasta castă și lacomă, atît de nevinovată. Ea nu se simțea îndemnată să se destăinuiască altora. Avea viața ei, numai pentru ea. N-o împărtășea celorlalți. Abia de și-o împărtășea sieși. Nu prea ținea să se cunoască pe sine. Și nimeni pe lume nu avea s-o cunoască. Era o „refulată” de pe urma contactului ei de adolescentă cu mediile pariziene înnebunite de destinderea orgiacă din anii 1919-1920. Văzuse multe păsări nebune arzîndu-și aripile. Și instinctul o făcuse să se ferească de foc. Nu le osîndea din punct de vedere moral. În gîndul ei, morala ținea prea puțin loc. Pentru ea era vorba de ordine, de rațiune, de curățenie – mai ales 1091

pe dinafară: curățenia trupului și a casei, a ținutei în viață. Prea suferise de pe urma vieții duse la întîmplare de mama ei. Și de aceea, fără să aibă în adîncul sufletului sentimente religioase, accepta formele exterioare ale religiei. Vedea în ele o putere trebuincioasă, care s-o ferească de întîmplări primejdioase, de felul celor prin care trecuse mama ei. Își făcuse instinctiv o regulă specială de igienă sufletească: să nu te gîndești la altceva afară de ceea ce este prevăzător să lași să intre în viața ta. Asta nu-i vătăma întru nimic simțul ei rece și ascuțit al realității. Dimpotrivă! Simțul acesta era îngust, crud și ordonat, cum poate fi cel al unei mic-burgheze din cartierul Maine. Și regula aceasta nu-i stăvilea viața sentimentală, ale cărei chei le păstra numai ea. Cu o mînă strînsă ținea înnodate panglicile pungii. Era în stare și de sentimente afectuoase, chiar pătimașe. Dar nu-și folosea energia și interesul, chiar cînd era vorba de oameni foarte apropiați, decît pentru acea parte a vieții lor care se învecina cu viața ei. Puțin îi păsa de viața de apoi – de jocurile mistice ale fraților mai mici, de capriciile zănatice ale Sylviei, de viața spirituală a lui Marc, despre care Sylvie îi tot vorbea și cu care o tot momea (vom vedea îndată de ce). Nu avea nici un chef să discute despre ce gîndeau ei. Nici nu-și vîra nasul ei mic, subțire și încovoiat, ca de uliu, în treburile lor. Și totuși, dacă ar fi vrut, ar fi mirosit din prima clipă ce se ascunde în ciorba fiecăruia. Dar fiecare cu ciorba lui! Ea își vedea de a ei. Dar era prea înțeleaptă ca să nu știe că nu e destul de cuviincios să arăți altora că te interesezi numai de tine. Trebuie să-i lași să creadă că te interesează și pe tine tot ce-i interesează pe ei. Chiar Sylvie se lăsa înșelată – cel puțin în ceea ce o privea. Cînd era vorba de ceilalți, n-o supăra faptul că fata ei adoptivă știe să tragă atît de dibaci sforile (nu-i plăceau cei care se lăsau păcăliți, totuși ea se 1092

lăsa păcălită). După ce prinse slăbiciunea Sylviei, Bernadette îi împărtășea observațiile ei răutăcioase, dar avea grijă să și le potrivească după sentimentele tainice ale Sylviei față de diferite persoane. Sylviei îi rezerva numai alintări de pisicuță slabă, care vine și se freacă de picioarele stăpînului cînd îl vede că ține în mînă farfuria. În torsul și în mîngîierile ei nu era totul prefăcut. Pisicuța slabă iubea mîna care ținea farfuria. La șaisprezece ani, idealul Bernadettei era sultana din O mie și una de nopți. În ochii modistelor și al croitoreselor din Paris, idealul acesta era întruchipat de Sylvie. Dacă Bernadette nu era croită ca s-o poată imita pe Sylvie în plăceri și capricii, se simțea în schimb făcută pentru a pune mîna pe banii strînși de aceasta și îi era recunoscătoare că-i adunase în folosul ei. Sylvie nu-i ascundea că avea de gînd s-o lase moștenitoare, pentru că Annette și Marc se încăpățînau să nu primească nimic de la ea. Și cum Sylvie se încăpățîna și ea, își pusese în gînd să-l încurce pe Marc cu Bernadette, ca să-l silească să-i primească banii. Voia să-i căsătorească. Făcu prostia – se întîmplă celor mai șirete femei – să le dea amîndurora să înțeleagă ce urmărește. Rezultatul fu deosebit în cazul fiecăruia. Bernadette cea rece se înflăcără ca o surcea pusă pe jăratic. Marc se dădu la o parte cu dispreț de lîngă viță. Poate că (cine știe?) ar fi prețuit strugurii tămîioși, dacă ar fi fost lăsat să-i culeagă singur. Dar se indignă la gîndul ca! se hotăra soarta fără să fie întrebat. Atîta fu de ajuns pentru ca vulpea să se scîrbească de struguri. Dintr-o dată, nu mai văzu nimic altceva în Bernadette, în trupul și în mintea ei, decît lucrurile care-l supărau. Totuși, ea nu era lipsită de farmec. Era slabă, dar suplă, bine făcută, puțin prea oacheșă, dar ispititoare. (Slăbiciunea este, sau poate fi, mama voluptății.) Avea arta, mai ales pariziană de a-și 1093

folosi cusururile. Puțin fard, o toaletă simplă și făcută cu gust sigur, o linie desăvîrșită. Erau motive principale pentru care Sylvie o prețuia. Ar fi semănat cu o figurină de Tanagra – dacă nar fi avut capul ei de sfrîncioc. Dar chiar și capul acela mic, rotund și aspru era totuși în armonie cu restul trupului. Și capul avea farmecul lui, potrivit cu farmecul întregului trup. De altfel, fața Bernadettei era iluminată — Atunci cînd voia (și voia doar cînd o privea Marc) – de doi ochi albaștri, care deveneau duioși și scînteiau de spirit și a căror chemare ar fi putut trezi și un mort. Urmarea fu că Marc se oțărî mai tare – cu atît mai mult cu cît, fără voia lui, le simțea farmecul. Smulse spinul cu mîna. Sylvie nu pricepea de ce nu primește nepotul fericirea pe care i-o oferea ea: o marfă fină și solidă de Paris (doar se pricepea la asta). Nu era marfă proastă; era croită din stofă bună, trainică. O haină care mai curînd ajunge să uzeze corpul, decît să se uzeze ea. Fata era cinstită, activă, cumpătată, înzestrată (pe lîngă moștenire) și cu o inteligență vie, limpede și practică. Pe deasupra îi mai aducea maimuțoiului acesta răutăcios o feciorie neatinsă și o inimă îndrăgostită pentru întîia oară, o inimă care ardea doar pentru el. Ce maimuțoi! Căci Bernadette! se destăinuise. Și Sylvie, morocănoasă, dar în fond încîntată, o dojenise că! s-au aprins călcîiele după un băiat rău, urît, prost și mîndru, sărac ca Iov și tot atît de trufaș (așa îl vedea Sylvie și totuși îl iubea). Era o cinste pentru el să devină soțul Bernadettei. Dar Bernadette n-ar fi fost înțeleaptă dacă, ascultînd-o pe Sylvie, ar fi repetat după ea aceleași lucruri rele despre Marc. Sylvie i-ar fi tras o săpuneală și i-ar fi spus că nu-i bună nici măcar să dezlege șireturile nepotului ei. Era grozav de mîndră de el! Numai ea avea dreptul să-l ponegrească, pentru că ea îi pusese și 1094

îi scosese în copilărie cei dintîi pantalonași. Își lua dreptul acesta și-l ponegrea fără cruțare. Dar de ce naiba nu voia aiuritul acela să se culce în patul pe care i-l așternea ea? După ce făcuse haz de Bernadette, pentru că-l iubea prea mult pe Marc, acum își bătea joc de ea, fiindcă nu știe să se facă iubită. Și, pentru mîndria Bernadettei, ăsta era un lucru mult mai dureros. Se sfătuiau împreună, cum să-l prindă în mreje. Toate mijloacele erau îngăduite, fiind vorba de un țel înalt: chiar să te și prefaci, așa cum îți fardezi fața. Sylvie o învăța pe Bernadette cum să momească peștele, interesîndu-se de lucrurile ce-l frămîntau, de preocupările lui intelectuale sau sociale. (Sărman smintit, orice bărbat e mai mult sau puțin smintit!) Bernadette se trudi, conștiincios, să-i urmeze sfaturile. Dar ca urmare a stăruințelor ei, situația, care nici pînă atunci nu-i fusese prielnică, se înrăutăți. Nu poți să-ți potrivești mintea, așa cum îți potrivești trupul. Micburgheza nu era proastă de fel, dar, firește, mărginită. Cînd își depășea limitele, ajungea stîngace, spunea lucruri pe de rost, fără să știe să pună punct și virgulă: sfrînciocul devenea papagal. Marc fu îndeajuns de nepoliticos ca să nu-i ascundă ce gîndea. Îndurerată, Bernadette nu mai zăbovi pe tărîmul acesta primejdios. Nu spuse nimic, dar se lipsi de Sylvie și de sfaturile ei. Dădu înapoi și făcu bine. Dar cînd te lupți, nu ajunge să ai dreptate. Trebuie să cîștigi victoria, și ea n-o cîștigă. Renunță să-și impună punctul de vedere, recunoscîndu-i lui Marc dreptul de a spune el ce voia, în timp ce ea va veghea, va orîndui și va șterge prin casă. N-are decît să rămînă el pe amvon și la altar, ea va îngriji de obiectele din biserică. Oare așa treaba n-o să meargă de minune? El era liber să spună și să gîndească ce-i era pe plac. Iar ea se va ocupa de cele materiale. Nu era puțin lucru! Pentru ea, era de ajuns să-și stăpînească soțul. Nu ținea la 1095

rest. Restul era singurul lucru la care ținea Marc. Bineînțeles, voia să aibă o fată în brațe – o fată frumoasă sau urîtă – dar care să-i placă. Bernadette nu-i plăcea. Și nu-i pasa de loc de siguranța materială pe care i-o oferea ea, ca pe o momeală. Mai rău! N-avea încredere în această siguranță. Pentru Marc, o prea mare siguranță materială însemna să sfîrșească mai înainte de a fi început. El vîna lucruri fugare și căuta să le prindă, în ciuda tuturor primejdiilor. Siguranța pe care i-o oferea Bernadette ar fi fost dobîndită cu prea puțină cheltuială. Lipsa ei de nevoi intelectuale o făcea să-și împrejmuiască grădina, și chiar mai puțin decît grădina, căsuța ei burgheză, înainte de a împlini douăzeci de ani, fără să-i mai pese de ceea ce se petrece în cartierul ei. Semăna cu mic-burghezii din strada Cassette, care în mijlocul revoluției comunarzilor nu-și dădeau seama că în alte cartiere se aprinsese focul luptelor. Marc mirosea praful de pușcă și sîngele, de la un capăt la altul al orașului. Simțea cum i se prăbușește sub picioare tot universul gîndirii. Trebuia să trăiască și să se bălăcească pînă în gît în revoluțiile pămîntului, să ia parte, să ajute la nașterea gigantică. Bernadette știa și ea că lumea se zguduie; fiecare fată din Paris află din ziare despre zguduirile acestea, după ce a citit știrile, faptele diverse, foiletonul, moda, sporturile și anunțurile – și asta cînd are vreme. Trebuie să faci întîi cei ai de făcut – doar nu trăiești ca să petreci. „Lasă-i pe bărbați să-și piardă ceasuri întregi stînd de vorbă despre ce se întîmplă în China! mai bine vezi-ți de treburile și de socotelile tale, gîndește-te la masa și la patul tău, stai în apartamentul tău curat și bine orînduit, decît să-ți pese de năzbîtiile dinafară. Se duc toate cum au venit! „Teoriile! se păreau aiureli. Se mulțumea cu totalitatea convențiilor morale, sociale, încercate și cimentate 1096

prin munca și economiile unor generații solide de burghezi. Religia își avea locul ei – o religie catolică nu prea pretențioasă, cu sau fără credință, o religie practică și punctuală mai ales, care ajuta la păstrarea ordinii sociale și o întărea. Într-asta, Bernadette se deosebea de necredincioasa Sylvie, care nu se putuse niciodată opri să-i înțepe pe „popi”. Dar Sylvie o lăsă pe fata ei adoptivă să facă ce-i place, mormăind în sine, cu batjocură binevoitoare, că la o femeie cuvioșia care nu întrece măsura înseamnă „de fapt”, pentru bărbat, o chezășie de mai multă liniște în casă. „De fapt”, lucrul nu era atît de sigur! Această Bernadette, care părea atît de măsurată, atît de lipsită de Ascunzișuri, rece și chibzuită vreme de trei săptămîni pe lună, trecea în a patra săptămînă prin frămîntări ciudate. Își schimba firea. Nu mai judeca, nu mai chibzuia cu aceiași ochi și cu același creier despre lucruri și oameni. Nu se mai cîrmuia. Și era în primejdie să nimerească în șanțuri, ori să se ciocnească de pomii de pe drum. Mașina părea ispitită s-o ia razna. Fiindcă accesele acestea erau cronice, Bernadette se învățase să le simtă dinainte venirea. Și potrivea în așa fel lucrurile, ca atunci cînd o apucau, să se închidă în casă și să stea izolată, pe cît era cu putință. Se silea din răsputeri să-și ascundă sentimentele. În astfel de clipe o amenințau, o pîndeau înăuntrul ei ura și dragostea, dorința, invidia și gelozia, toate imboldurile venite din pîntece sau din cap, cele mai aprige închipuiri ale unui temperament nesatisfăcut și fără frîu. Era mereu la doi pași de cele mai neînchipuite născociri. Dar nimeni nu observa mai mult decît unduirile roșietice ce-i acopereau deodată gîtul, sau se retrăgeau, lăsînd pe obraji o paloare verzuie. Fremăta, își rodea frîul, era gata să leșine, și se oprea la timp. De fapt, și asta era pentru ea, în ciuda tuturor primejdiilor și durerilor, o voluptate. O gusta singură. 1097

Marc era departe de a bănui ceva. Cine știe? Dac-ar fi bănuit, poate ar fi început s-o privească cu interes pe Bernadette. Făcea parte dintre bărbații care, prostește, sînt atrași instinctiv de tot ce este primejdios, întunecat, de prăpastia tulbure. Căci noaptea caldă făgăduiește bogății pe care lumina ștearsă a zilei le risipește. Și oamenii aceștia nu se tem de nimic mai mult în viață decît de uniformitate. În privința asta era, din nenorocire pentru el, cu adevărat fiul Annettei. (Annette avusese de multe ori de suferit din pricina asta; și remușcarea cea mai aprigă era că fiul ei pătimea «pentru ea.) Chiar cînd Marc ar fi văzut în adîncul sufletului Bernadettei viața informă, de reptilă, care se mișcă în mocirlă (se mișcă în străfundurile fiecăruia dintre noi, aproape), tot s-ar fi învrednicit s-o ia mai mult în seamă, tot ar fi acordat mai multă atenție acestei vieți decît suprafeței netede a bălții, vieții reci de mic-burgheză ștearsă. Degeaba îi tot predica Sylvie nepotului ei despre foloasele ce le aduce o femeie care știe să administreze cu înțeleaptă economie gospodăria și să-și lase bărbatul liber. Sylvie se arătă mai puțin înțeleaptă decît Bernadette, care o tot. Ruga să nu se amestece. Idealul acesta familiar de proprietar care-și încasează rentele, tăind cupoanele, și-și iubește femeia săptămînal, păstrînd titlurile închise la bancă, nu se mai potrivește cu epoca noastră. Oamenii de azi nu se mai pot închide în casă. Vremea le cere o necontenită mișcare. S-a reîntors epoca „rătăcirilor”. Poate fi femeia pentru drumețul din născare un tovarăș de drum care să-i împărtășească veșnica instabilitate, nesiguranța zilnică a trupului și a gîndului? Aceasta era întrebarea. Dacă i-ar fi pus Bernadettei întrebarea, ca ar fi răspuns, suspinînd la gîndul că trebuie să renunțe la casă, dar hotărîtă, pentru că-l iubea: „Da, vreau. Prin urmare, pot.” 1098

Și ar fi putut măcar o vreme. Era curajoasă. Ar fi înfruntat toate primejdiile pentru ceea ce voia, pentru ceea ce iubea. Dar oricît de sincer ar fi fost acest „da I”, numai trupul l-ar fi urmat. Mintea nu. Ar fi făgăduit mai mult decît stătea în puterile ei să hotărască. S-ar fi străduit în zadar. În afară de lumea ei, s-ar fi simțit pierdută. Și, în mod fatal, ar fi reacționat (era dreptul ei). Ar fi fost un bolovan legat de călcîiul bărbatului și l-ar fi tras înapoi. Pînă la urmă, îngrozitoarea putere de inerție a femeii ar fi biruit avîntul bărbatului, nevoit să tîrască o greutate la urcuș. Instinctul lui Marc se arătă mai înțelept decît socotelile Sylviei, care dorea să-l facă fericit chiar și fără voia lui. De altfel, Sylvie nu s-ar fi supărat să-i poată lega mîinile, ca să-l împiedice să-și frîngă gîtul. Intre cele două femei, între veterană și recrută, se stabilise, fără vorbe, un fel de înțelegere tainică în această privință. Și nasul bănuitor al lui Marc o mirosise. Nu-i trebui mai mult ca să prindă pică pe Bernadette. Cu cît o lăuda Sylvie mai tare, cu atît Marc se împotrivea mai aprins. Ajunseră amîndoi atît de departe, încît Sylvie, după ce-i dăduse să aleagă, cuprinsă de un acces de furie turbată, stacojie la față, îi trînti lui Marc ușa în nas: — Du-te dracului, haimana! Și trage-l de coadă! Tînăra haimana așa și făcu. Și Bernadette rămase cu fața ei de nepătruns să se perpelească, întocmai ca o cenușăreasă pe jăratic, ascunzîndu-și focul și dușmănia ce mocneau în ea. * Într-o zi Marc, care nu avea în buzunar decît cîțiva franci de cheltuit pentru mîncare, se duse să-i bea la cafenea. (Fără excese! N-avea bani de chefuri. Dar cînd se simțea obosit, scîrbit, fără poftă de mîncare, așa cum se simțea în dimineața aceea, nu avea 1099

curajul să înghită niște carne de calitate proastă, urît servită, carei făcea silă, și prefera să bea o cafea neagră, însoțită de un păhărel de drojdie, care-l întărea sufletește, spre paguba stomacului.) Adăuga la asta și alt stimulent: cititul ziarelor. În prima pagină a unui cotidian dădu peste un portret, pocit într-un fel de necrezut. Dar recunoscu la cea dintîi privire fruntea îngustă, umflată deasupra ochilor, brăzdată de încrețituri adînci, botul de gorilă mînioasă. Simon… Simon Bouchard… Era chiar el! Deasupra capului, ca o firmă de măcelar, manșeta anunța: Un asasinat în expres. Banditul e arestat… Marc răsturnă păhăruțul cu coniac. Citi fără să vadă. Citi din nou, silabisind fiecare cuvînt. Faptele nu îngăduiau nici o îndoială. În expresul de la Paris la Vintimille, între Dijon și Mâcon, un călător care dormea fusese sugrumat noaptea în vagonul de dormit. Ucigașul fusese surprins la ieșirea din compartiment, sărise din trenul în mers și se rostogolise pe balast, unde fusese găsit cu fața umflată și cu un umăr fracturat. Victima era o personalitate binecunoscută în Paris, un financiar, membru a numeroase consilii de administrație. Asasinul era un intelectual decăzut, un anarhist, un comunist. Presa burgheză nu a izbutit niciodată să facă vreo deosebire între cele două noțiuni (se preface mai proastă decît este! Are interes să-i confunde). Bineînțeles că „mîna Moscovei era amestecată în această afacere…” Zguduit, Marc plecă, lăsîndu-și ceașca de cafea pe jumătate băută. Nici nu știa ce face. Pe bulevard își tot spunea: „Simon! Simon!” Trecea fără să vadă trecătorii, fără să se lovească de ei, din instinct, ca un somnambul. Revedea ca prin ceață zilele 1100

petrecute împreună cu Bouchard și, dintr-un imbold inconștient de apărare, ca și cînd ar fi fost la tribunal, revedea mai ales primele zile, primul timp al cunoștinței lor, cînd Bouchard abia sosise din provincie, un om dintr-o bucată, incoruptibil, neatins și aspru ca un bloc de cremene. Marc simțea în el o cinste de cal de povară care nu te înșală în nici o privință, nici a rezistenței, nici a iuțelii. Ce lipsit de apărare se simțea Marc pe lîngă omul ăsta, cît de amenințat să cadă pradă tuturor germenilor de putrefacție, care te pîndesc în marile orașe! Dacă vrăjitoarele din Macbeth le-ar fi spus amîndurora: „Unul dintre voi va fi decapitat pe eșafod!”, Marc și-ar fi dus cu spaimă mîinile la gît într-un gest nervos. Era atît de sigur de celălalt și atît de puțin sigur de el! Ce făcuse Simon? Ce făcuseră din el? Cine o făcuse? Toți! Toată lumea aceasta îngrozitoare de după război. Și noi cei dintîi… Pe terasa unei cafenele, privirea lui întîlni ochii bulbucați ai lui Véron-Coquard, care se uita la el cum se apropie. Rînjea. Marc străbătu șirul de mese și, fără să se așeze, îi spuse cu o voce înăbușită: — Véron, ai aflat? Véron rînjea mai departe. Spuse: — Știu. Idiotul s-a lăsat prins. Mă așteptam la asta! O să-l curețe… Marc văzu roșu. Sîngele lui Simon îl împroșcă în ochi. Se aruncă asupra lui Véron și, apucîndu-l de gîtul lui gros, îl pironi de zidul cafenelei, strigînd: — Ucigașule! Tu l-ai ucis, tu! Véron-Coquard se desprinse furios. Își repezi pumnii lui mari în pieptul slab al lui Marc. Îl izbi de o masă, iar Marc căzu peste farfurioarele și paharele cu bere răsturnate. În hărmălaia 1101

strigătelor indignate, nepoftitul fu dat afară într-o clipă. De pe trotuar, unde lumea începuse să se strîngă, Marc îl vedea pe Véron, care, cu ochii holbați, îi arăta pumnii și îi striga: — Ai grijă, ticălosule, să mai încerci o dată! Că pun poliția să te înhațe. Doi agenți treceau strada. Cu picioarele tremurînd de furie, Marc îl privi pe Véron drept în față și spuse, pe deasupra capetelor care-i despărțeau: — Ticălosule! Ai ajuns și în poliție? Asta mai lipsea! Véron urlă, împinse pe cei care-i stăteau în cale și se repezi asupra lui Marc. Acesta îl aștepta cu brațele încrucișate. Dar o mînă de femeie îl apucă de braț. O femeie care-l cunoștea îl trase după ea, spunînd: — Ești nebun, dragul meu. Nu sta aici! Nu vreau să te lovească! Femeia nu-i dădu drumul decît după ce trecură de colțul străzii. Marc nu auzea nimic din cele ce-i spunea ea. Doar mai apoi, după ce trecu două străzi, își aminti de pleoapele obosite și umflate, de roșul țipător de pe buzele vopsite care-i zîmbiseră frățește, de bun rămas. Se gîndi: — Dacă această bună samariteană l-ar fi întîlnit pe Simon, poate că l-ar fi salvat. Căuta în zadar să-și amintească de numele ei. Dar valul fierbinte al tragediei izgoni acest nume în uitare, împreună cu chipul femeii. Își tot repeta: „Simon… Simon…” Și amintindu-și de rînjetul lui Véron, se simți iarăși cuprins de furie. Vorbea singur: — Ticălosul ăsta l-a stricat. I-a vîrît în trup alcoolul, pofta furioasă după aur și femei, așa cum li s-a dat vulpilor din Biblie 1102

torța aprinsă. I-a dat drumul, așa înnebunit, în mijlocul lumii. Și acum, cînd vede focul pe care l-a dezlănțuit, cînd își vede victima, își freacă mîinile de bucurie. Simți în mîinile lui lungi porniri de ucigaș. Dar, dîndu-și seama că e strivit, făcu efortul să se stăpînească, își înfipse unghiile în palmă și, recăpătîndu-și deodată sîngele rece, gîndi la cele ce avea de făcut. Nu-l putea lăsa pe Bouchard să se înece, fără să caute să-i vină în ajutor. Trebuia să sune adunarea colegilor. Colegii! Prietenii! Unde erau? Mai era unul dintre ei? Jean-Casimir se afla la Praga, ca al doilea atașat de ambasadă. Adolphe Chevalier ajunsese secretarul particular al unui ministru și era veșnic pe drum sau la banchete. Puțin le păsa de Bouchard. Trebuia să-i silească. Dar de unde să pună mîna pe ei? Nici n-avea rost să se gîndească la Jean-Casimir! Dintr-un oficiu poștal, Marc mîzgăli pe o carte poștală cîteva cuvinte incoerente și poruncitoare, care puteau mai degrabă să-l jignească. După ce o aruncă în cutie, avu poftă s-o ia înapoi. Era prea tîrziu. Tîrziu ori devreme, nu se putea bizui pe el. Jean-Casimir nu și-ar fi pierdut o seară de plăceri nici pentru un om căzut în mare. Marc se apucă să-l caute pe Chevalier. Oricît de puțină simpatie arătase acesta totdeauna față de Bouchard, măcar în principiu, profesa cultul camaraderiei. Poate va socoti că avea o datorie camaraderească, înăbușind, pe cît era cu putință, scandalul stîrnit de crimă. Și cu ajutorul nevestelor de miniștri, Chevalier putea multe. Marc alergă la ministerul din strada Grenelle. De aci fu trimis, ca o bilă de biliard, spre apartamentul luxos al lui Chevalier, din Avenue du Bois. Dar nu-l găsi nici acolo. Pînă la urmă, căutîndu-l la tribunal, izbuti să dea de el. Era în mijlocul unei consfătuiri însemnate, înconjurat de togi care perorau. În jurul lor se 1103

învîrteau boturile de scrumbii gălbejite și sărate a trei-patru ziariști, care încercau să prindă cîte un cuvînt. Fără să se oprească din vorbă, Chevalier îi făcu un semn protector cu mîna. Și, cînd își termină fraza, îl luă la o parte și-l ascultă cu un aer distrat și preocupat, în timp ce mergea cu pași mari. — Ce-i, amice? Ce ai să-mi povestești? Dar, la primele cuvinte ale lui Marc, îi spuse: — Iartă-mă! Și se duse să strîngă mîna unei personalități care trecea pe acolo. Marc aștepta. Chevalier nu se grăbea să se întoarcă. Marc aștepta. Chevalier pricepu că netotul acela o să-l aștepte pînă-n noapte. Se întoarse și nu-l mai lăsă să vorbească pe Marc, care voia să-și reînceapă rugămintea. Făcu un gest larg și patetic, care însemna „ce nenorocire!”, dar care putea însemna și „ce pisălog!” — Da, da! exclamă el. E foarte trist! Dar ce pot face? Acum legea are cuvîntul. Scutură solemn din cap, zîmbi în dreapta, zîmbi în stingă, apoi îngăimă: — Sînt grăbit… Iartă-mă… Și altfel, cum îți merge cu sănătatea? O să-ți dau de veste într-o dimineață, ca să prînzim împreună. La revedere, dragul meu! Și o șterse. Marc rămase încremenit. N-avea ce să răspundă. Fiecare animal rămîne credincios firii lui. Clinele e cîine. Pisica e pisică. Lupul e lup. Eu sînt lup. Ce caut aici? Se întoarse spre casă. Dar nu putea să stea singur, închis, cu greutatea aceea pe stomac. Oricît de obosit era, căuta pretexte ca să întîrzie clipa întoarcerii în camera lui. Se agăță de amintirea lui Ruche. N-o mai văzuse de multă vreme. Intre el și ea se așternuse o răceală. Lucru ciudat, ruptura începuse chiar a doua zi după 1104

noaptea în care Ruche îl ajutase, în care își strînseseră mîinile de la un pat! a altul. Se fereau unul de altul. Cînd se întîlneau, Ruche se prefăcea că nu-l vede, sau îl privea cu un zîmbet dușmănos. Fără să înțeleagă, Marc nu încerca să afle pricina. Dar în clipa aceea, simțea nevoia unei femei, fie ca și dușmănoasă, a unei tovarășe, ca să se descarce față de ea de greutatea ce-l apăsa. O femeie rămîne întotdeauna femeie, mamă, soră. Oricît de rece i-ar fi capul, pîntecele ii este cald și freamătă de toate patimile bărbatului, le înțelege. Poți să-ți rezemi fruntea de el, cînd o simți grea. Femeia e un cuib. Urcă la mezanin în Val-de-Grâce. Bătu la ușă. — Intră! Era tîrziu. Camera se găsea în umbră. În fundul ei, Ruche stătea culcată pe pat, cu picioarele goale, cu picioarele ei lungi de ogar descoperite, cu fusta scurtă și ridicată. Un picior îi atîrna pe treptele alcovului. Nu făcu nici o încercare să și le acopere. Îl privea cu nepăsare pe Marc, care se apropia încet. Pupilele lui se lărgeau treptat și se obișnuia cu umbra și, înainte de a fi văzut, auzi sfîrîitul, iar nasul simți mirosul: Ruche tocmai voia să fumeze opium. Marc nu-și pierdu vremea vorbindu-i despre asta. Trebuia mai întîi să scape de greutate. Vorbi, vorbi mai înainte ca ea să-l fi întrebat. Povesti totul, despre Simon, despre Véron, despre Chevalier, povesti toate frămîntările zilei, îi împărtăși furia, durerea și groaza lui. Nu aștepta un sfat de la ea. (Totuși, cine știe? era fată de procuror, putea să vadă mai limpede decît el mersul afacerii.) Aștepta un cuvînt simplu, un strigăt de milă, ba mai puțin: să-i întindă mîna, să-i strîngă mîna lui, care căuta un sprijin în umbră, și să-i spună „dragul meu IM Ea nu spuse nimic, ascultă, așteptă. Marc așteptă și el. Nu auzi nici o vorbă. Acum o vedea limpede: stătea culcată pe spate, 1105

cît era de lungă, cu capul mai jos decît pîntecele, cu un braț și un picior atîrnînd, nemișcată, nepăsătoare și fără rușine, ațintind asupra lui o privire rece. Iar el citea în privirea aceasta ceea ce bănuise întotdeauna, dar nu voise niciodată s-o creadă, mai ales după un deznodămînt atît de tragic: o antipatie de femeie față de Bouchard, o antipatie mută, adîncă, fără milă, fără apel. Nu-l putuse suferi niciodată. Se înăbuși… Buzele subțiri, vopsite cu roșu, ale femeii întinse pe pat se întredeschiseră și rostiră cu răceală: — Vrei o pipă? Nu? Ei, atunci pleacă! El plecă, fără să spună o vorbă. Auzi în spatele lui parchetul trosnind sub picioarele goale și scîrțîitul cheii în broască. Ușa fu încuiată de două ori. * Cînd se întoarse acasă și se gîndi la cele petrecute în timpul zilei, nu știa pe care din trei îi urăște mai care: pe Véron, pe Chevalier, sau pe Ruche. Abia mai tîrziu, tîrziu de tot, în mijlocul nopții, figura lui Ruche, pe care se înverșuna să și-o amintească – ca s-o poată un mai tare – se ivi deznădăjduită înaintea lui. Cît stătuse cu ea nu văzuse decît asprimea ochilor, ura care o rodea. Acum îi vedea trăsăturile. Și ea se destrăma. Cu atît mai rău! Cu atît mai bine! Zilele următoare trecură sub apăsarea obsesiei necontenite. Se silea să lucreze. Trebuia! Era prins de meseria lui. Dar în minte își orînduia gîndurile. Treaba și-o făcea mecanic. Toate gîndurile erau absorbite de aceeași idee. Nu avea nici un mijloc de a acționa. Singura lui ușurare a fost de a-i scrie mamei sale. Ea nu putea să-i dea nici un sfat. Dar își împărtășeau necazurile. Intre ei se încheiase un pact tacit. Marc simțise un val de mîndrie și de recunoștință cînd Annette îi scrisese cea dintîi despre niște lucruri pe care o mamă nu le destăinuiește de obicei fiului ei – 1106

lucruri fățișe, spuse fără șovăială, cu privire la viața și luptele ei, așa cum le spune un tovarăș altui tovarăș. El nu-i împărtășise emoția ce-l cuprinsese. Dar o răsplătise, întrecîndu-se apoi cu ea în destăinuiri. Din partea lui, această încredere mergea foarte departe. Și Annette se simțea cîteodată uluită. Dar nici ea n-o arăta. Înțelegea că nu e vorba de indecență, ci de un semn de încredere. El se dădea pe mîinile ei, cu toate tainele lui rușinoase. Nu-l putea bănui de dorința bolnăvicioasă de a se destăinui, în felul celeia lui Jean-Jacques Rousseau. Ghiceai că roșește și că-și spune: „De astă dată mă va disprețui… cu atît mai rău! Trebuie…” Acum erau siguri amîndoi că nici unul dintre ei nu va renega mărturisirea celuilalt. „Ce-i al meu e și al tău. Ce-i al tău e și al meu…” E un mare noroc cînd în haosul vieții de fiecare zi te poți bucura de această comuniune de sînge, căreia Marc și Annette îi datorară salvarea în multe împrejurări. Cînd sîngele zvîcnește spre inima de oboseală și de scîrbă, ritmul regulat al valvelor care se contractă trimite sîngele în artere. Nici nu e nevoie ca răspunsul sa fi sosit. E de ajuns să trimiți chemarea, ca să percepi zvîcnirea inimii. În urma scrisorii, Marc se simți liniștit vreme de o noapte întreagă. Și peste șase zile avu surpriza să-l vadă intrînd pe JeanCasimir. Numai pe el nu-l aștepta! Bîlbîi: — Ai primit? — Ți-am primit scrisoarea, spuse Jean-Casimir. Ar fi trebuit să citesc despre afacerea aceasta în ziare. Dar ai tăcut bine că miai scris. Nu citisem. — Și de unde vii? — De la Praga, firește. Am venit cu avionul pînă la Strasbourg. Sînt aici de trei zile. N-am venit să te văd mai curînd, pentru că m-am ocupat de ce era mai grabnic. Nu ești supărat, 1107

nu-i așa? — Jean-Casimir! Marc îl îmbrățișă. — Nu cred să-mi fi pierdut vremea, urmă Jean-Casimir. Dar trebuie să ți-o spun de la început: mă tem că nu putem face nimic — Oricît de puțin am putea, trebuie să facem tot ce e cu putință. — Așa cred și eu. Dar ce e cu putință nu ne va duce prea departe. Ai aflat la cît ne putem aștepta de la prietenii noștri. — Cine ți-a spus-o? — Am trecut pe la fiecare pe rînd. Și-am aflat că și tu le trecuseși pragul. Marc izbucni în înjurături. Jean-Casimir spuse: — Sînt așa cum sînt. Tot îți mai faci iluzii? — Nu mai am nici una. Și totuși mă încăpățînez să nădăjduiesc că sînt nedrept cu oamenii. Dar sînt și mai răi decît îi socoteam; iar cele mai rele sînt femeile. Cîteva cuvinte aspre și mîhnite lăsară să se vadă cît îl durea ura îngrozitoare pe care o văzuse și o simțise în tăcerea lui Ruche. Jean-Casimir spuse: — Da. Dar poate că are motive să urască. Marc tresări: — Cum? Ce motive? împotriva lui Simon? — Împotriva lui Simon sau împotriva altuia, a ta sau a mea. N-are a face! Urăște pe cineva, sau îi urăște pe toți bărbații. Te-ai uitat bine la ea? Se citește pe față că are motive să urască. Marc fu izbit de agerimea acestui om, care trecea pe lîngă toate fără să se oprească. Revăzu într-o clipă fața descompusă a lui Ruche, privi pînă în fundul ochilor ei și își spuse: „E adevărat!” întrebă: 1108

— Dar tu ce crezi? Jean-Casimir înlătura subiectul acesta, strîngînd din buze: — Nu cred nimic. N-am timp să mă gîndesc la asta. Fiecare e prins o dată în cursă. Și-o fi lăsat penele pe undeva. E treaba ei. O să scape, cu sau fără pene. Femeile scapă întotdeauna. Să ne ocupăm de noi, de afacerea noastră! — Ești aspru cu ele, zise Marc. Odinioară se spunea că faci parte din tabăra lor. — Tocmai de aceea. Ne-am tăvălit împreună. Le cunosc. M-au înșelat. Le-am înșelat și eu. Cădeam întotdeauna în picioare. Să ne gîndim mai curînd la dobitocul acela care a izbutit să-și rupă umărul și așteaptă să! se frîngă gîtul. Dacă sînt femeie, după cum spui tu, e firesc să mă interesez de niște imbecili de bărbați ca tine și ca el. Nu spune nu! Ești ca și el – dintr-un material mai fin – dar tot așa, dintr-o bucată, și la fel de mărginit în tot ce faci. Voi, cînd cădeți într-o cursă, nu vă lăsați acolo numai penele, ci tot trupul. Mi-e silă de voi! Vă și disprețuiesc puțin; dar poate că de aceea vă și iubesc. Lui Marc îi veni să-l pălmuiască. Șuiera din fundul gîtului: „Ce tîrfă!” Dar își înghiți saliva:, Are dreptate…” Apoi, amintindu-și că „ea” sau „eV\ că Jean-Casimir nu șovăise o clipă să se întoarcă de la Praga ca să-l ajute pe prietenul în nenorocire, își domoli privirea furioasă cu care răspundea la zîmbetul îndoielnic și șiret al lui Jean-Casimir și spuse: — Am vorbit destul! Să trecem la fapte! — Fapt este – reluă liniștit Jean-Casimir – că l-am văzut pe Simon… Da, am izbutit, după ce am bătut la diferite uși (și cu cît sînt mai înalte, cu atît se deschid mai greu), să fac să se întredeschidă ușa închisorii lui, sau mai curînd cea a infirmeriei, unde sînt pe cale să-i lipească bucățile rupte, ca să fie întreg 1109

pentru ziua cea mare. Am încercat să-i vorbesc. Dar de la primele cuvinte m-a împroșcat cu blesteme. Sub bandaj nu! se vedeau decît ochiul și botul: un ochi de rinocer, mic, aspru și vîrît în fundul capului, acoperit de cornul pleoapei. Dar din prima clipă ochiul a văzut și rinocerul s-a năpustit. Călca totul în picioare, și pe mine, și pe tine, și pe Véron, pe toți prietenii. Nu vrea să vadă pe nici unul dintre noi. A trebuit să-mi iau tălpășița. Marc întrebă cu inima strînsă: — Și pe mine? A rostit numele meu? — Da. Nu te necăji! Te-a pus laolaltă cu noi, ești de partea celor vii. El are de pe acum fruntea însemnată: e de partea celor morți. — Nu e chip să-l salvăm? — Nu cred. L-am văzut pe avocat și pe alți cîțiva. Am încercat să-i conving. Dar ce putem face, dacă animalul nu vrea să se lase salvat? Nu vrea nici măcar să stea de vorbă cu avocatul lui și i-a declarat că o să-l înjure la curtea cu juri. * Instrucția nu ținu mult. Faptele erau limpezi. Nu se putea tăgădui nimic, și acuzatul nu tăgăduia nimic. Jean-Casimir se mai întoarse o dată de la Praga, ca să ia parte la proces. Cu toate că amestecul lor era zadarnic, cei doi prieteni socoteau de datoria lor să apară ca martori. Pentru Marc era o îndatorire penibilă. Nu suferea să se arate în public. Știa că în astfel de împrejurări se înfățișa mai prejos de sine: îl paraliza sfiala sălbatică și orgoliul. Și-l înspăimînta gîndul că se va afla față în față cu vechiul lui prieten în lumina acelui spectacol sinistru, că va trebui poate să înfrunte înjurăturile și reproșurile lui. Ar fi vrut să fugă sau să-și acopere ochii și urechile, ca un copil, pînă ce „se va sfîrși”. Dar cu cît se temea mai tare, cu atît se arăta mai curajos: căci se înfuria 1110

împotriva lui însuși: „înainte, lașule!” Și merse înainte. Totul era tulbure împrejurul lui. Nu văzu nimic, nu-și aminti apoi nimic din intrarea în tribunalul zgomotos, în sala martorilor. Foarte la largul lui, Jean-Casimir îl călăuzea, schimba cîte un salut sau un cuvînt glumeț cu unul și altul. Totuși nu se simțea mult mai liniștit decît Marc în privința întîlnirii cu Bouchard. Le veni rîndul destul de curînd. Martorii apărării nu erau numeroși. Cînd intră în stupul morții, Marc își înțepeni picioarele, pe care parcă le simțea umplute cu tărîțe, strînse dinții și spuse: „Să nu privesc! mai ales să nu-l privesc pe ei! Să nu-l văd I” Și tocmai pe el îl văzu de la prima privire. Și de cum îl văzu, fu subjugat. Nu putea să-și desprindă ochii. Vocea nerăbdătoare a președintelui trebui să-i amintească întrebarea. Se întoarse în grabă la rolul pe care trebuia să-l joace. Dar era atît de tulburat, încît nici numele lui nu și-l amintea. Auzea îndărătul lui rîsete. Președintele îi dojeni pe cei care rîdeau și binevoi să-i dea curaj. Își regăsi, treptat, siguranța. Îi era rușine ca lumea îl crede îngrozit. Suflarea! se tăiase, cînd văzuse fața răvășită care-l privea, chipul acela cunoscut și atît de schimbat de loviturile sorții (socotind și loviturile poliției), încît s-ar fi îndoit că e el, dacă privirea lui n-ar fi întîlnit ochiul fioros al rinocerului. (Jean-Casimir văzuse bine! Dar rinocerul n-avea decît un ochi! acum era chior de-a binelea). Cele două priviri se recunoscură. Marc văzu mișcarea bruscă pe care Bouchard o făcu ca să se ridice, și cum fu împins numaidecît la loc de către jandarmi, după cum văzu și izbucnirea de furie, prima izbucnire, care țîșni din singurul lui ochi. Își plecă privirile. Era îngrozit.! se părea că e vinovat și că glasul lui Bouchard avea să-l strivească. Nu văzuse însă expresia ochilor lui după aceea. Privirea furioasă se îndulci deodată. Și ochiul lui Simon nu mai arăta decît un dispreț morocănos și prietenesc 1111

pentru Marc, care se aștepta în fiecare clipă ca mărturia să-i fie întreruptă de strigătele lui Bouchard. Avu nevoie de cîtăva vreme ca să-și regăsească cumpătul. În sfîrșit, după ce se liniști în privința ciclopului, se poticni copilărește și, stîrnit fiind de rîsetele înăbușite provocate de cuvintele lui stîngace, rîsete pe care ironiile președintelui mai mult le ațîțau decît le împiedicau, Marc se înverșună. Și, ca toți sfioșii cuprinși de mînie, luă foc. Sări deodată peste toate barierele prevederii. Nu numai că ținu o pledoarie pentru Simon (care nu î se cerea), dar chiar îl elogie, și o făcu cu o violență provocatoare. Cînd încercară să-l oprească, răspunse ca un cocoș tînăr și zburlit, atacînd societatea. Intervenția uscată și șuierătoare a procurorului îi închise gura și-i reteză nasul. Zăpăcit, silit să dea înapoi, în zborul lui cu aripi tăiate, cocoșelul căzu din nou în baltă și se bălăci în ea. Mărturia fu scurtată și se sfîrși în chip nu prea strălucit. Pe cînd ieșea din sală, Marc mai aruncă o privire plină de rușine asupra lui Simon. Ochiul lui Simon îl urmărea cu o batjocură afectuoasă. Părea a spune: „Bietul puști!” Zăpăcit, mișcat, Marc îl salută curajos cu capul. Simon ridică mîna cu un gest protector și familiar și îi făcu un salut de despărțire. În tulburarea lui, Marc nu mai observă ceea ce se petrecu după depoziția lui, nu văzu primirea pe care Polifem i-o făcu lui Jean-Casimir. Ura cea veche nu se dădu bătută. Îndată ce zări chipul cu trăsături delicate al androginului, Simon începu să latre cu trupul aplecat înainte. Îl împroșca pe fostul lui prieten cu înjurături. În cincisprezece cuvinte îl înecă în insulte. Avocatul lui interveni, încercînd să-l țină în frîu. Președintele striga indignat că-l izgonește din sală, dacă insultă martorii. Acuzatul răspunse obraznic că „nu îngăduie să fie apărat” și-i numi pe toți martorii „cîini tîrîtori”, iar pe martorul acesta „cățea”. În sfîrșit, 1112

izbutiră să-i închidă gura. Și Bouchard consimți să asculte rînjind. Palid și disprețuitor, Jean-Casimir își începu mărturia vorbind limpede, rece și apăsat. Folosea un ton obiectiv și nepăsător. Fiecare cuvînt era calculat să slujească la apărarea acuzatului, înjosindu-l, arătîndu-l ca pe un țăran rupt de solul lui, o victimă a nobilei și stupidei iluzii democratice, care-l smulge pe țăran de la ogor și-l înhamă, cît e încă necioplit, la exercițiile de gîndire din școli, exerciții primejdioase pentru creierul lui. Spuse că vechea formulă a lui Barrès, care stîrnise vîlvă, „Dezrădăcinații”, trebuia înlocuită cu formula mai exactă, de „Declasații”, și că adevăratul vinovat al tuturor relelor era sistemul, iar nu uneltele pe care acesta le strica. O asemenea teorie măgulea vanitatea tainică a burghezilor care-l ascultau. Se simțeau foarte mulțumiți să-și poată atribui, în sinea lor, privilegiul de a rămîne singurii deținători ai rațiunii civilizate. În timp ce vorbea, Jean-Casimir își plimba din cînd în cînd privirea rece și fină asupra sălii, trecea cu nepăsare, fără grabă, pe lîngă fața umflată de furie a lui Simon, o cîntărea ca pe un obiect și se întorcea la alte obiecte, desfășurînd mai departe frazele lui mărunte și elegante. Un cuvînt măgulitor al președintelui, și undele mute ale simpatiei generale întîmpinară sfîrșitul mărturiei. Dar se produse o lovitură de teatru. Tatăl acuzatului ceru să fie audiat. Deși fusese citat în satul lui de la poalele Cevenilor, nimeni nu credea că acest țărănoi se va smulge de pe ogoarele lui bolovănoase pentru o treabă atît de neplăcută. Se hotărîse în ultima clipă. Firește că toți se așteptau ca omul să ia apărarea fiului său. Dar chiar mai înainte de a fi rostit primul cuvînt, toată sala se înfioră. Cei doi bărbați – tatăl și fiul – se îndreptară unul împotriva celuilalt, strîmbîndu-și gura, desfigurați îngrozitor. Un 1113

vînt de ură sufla deasupra tuturor. Într-o tăcere de moarte, bătrînul, după ce ridica mîna și jură, începu să vorbească. Ca și fiul lui, era greoi și pătrat, tăiat în piatră cu securea, avea trupul masiv și brațele scurte, ca niște ramuri tăiate, iar la capătul brațelor erau înșurubate niște mîini ca niște clești. Și picioarele care nu se vedeau erau și ele înșurubate în pămînt. Capul nu merita osteneala să-l privești. Era un membru ca și celelalte patru. Blocul de piatră strigă (era răgușit, și mînia înăbușită îl împiedica să vorbească., liniștit): — Domnilor judecători, nu vin să vă cer să-l cruțați pe omul ăsta. Vin să vă spun: răzbunați-mă! Din ziua cînd a ieșit din pîntecele maică-si, care a pierit de pe urma nașterii, a fost pentru mine ca o boală. Mi-a pricinuit numai necazuri. Era prea trufaș ca să lucreze cu brațele, îi era rușine că e țăran, îi plăcea să se tolănească pe bănci, să nu facă altceva decît să-și îndoape creierii cu cărți ticăloase, pline de lucruri netrebnice, care l-au învățat să înjure tot ce trebuie respectat. Mă întreb cum de vă lasă inima pe voi, domnii din Paris, să ne otrăviți așa băieții. Dac-ar fi după mine, aș arunca toate hîrțoagele împreună cu toți linge-blide de scriitori în gunoiul de pe ogor. Ca să mă mîngîi, mi-am spus că măcar marfa asta păcătoasă o să-l facă să cîștige bani. Se tot lăuda că e pe cale s-ajungă odată ministru. A ajuns așa cum îl vedeți: client la eșafod! Se poate ca, pornind de-acolo, să ajungi aci. Dar el a rămas pe drum. Să-l țineți aici! Nu vi-l cerem înapoi. Destulă vreme ne-a făcut sînge rău. Nu se află rubedenie sau vecin din ținut de la care să nu fi încercat să stoarcă bani. Dacă aș povesti pe ce căi încerca ticălosul ăsta să smulgă gologani de la oameni, și încă ar fi destul ca să-l trimiteți la ocna. Numai cu mine nu s-a prins. Îl cunosc eu. Nu mă poate păcăli I Simon deschise o gură enormă și strigă: 1114

— Da încă cum! Încornorat bătrîn I Sala fu scuturată de o izbucnire de rîs nervos. Era un prilej de destindere. Ținta – bătrînul – arăta că fusese atinsă. Degeaba se frămînta și țipa. Nu făcea decît sa arate mai bine că lovitura îl nimerise. În hărmălaia care urmă, mai înainte ca președintele să impună tăcere, toată lumea înțelese ce tragicomedie sătească îl stîrnise pe bătrînul Tezeu reînsurat, împotriva fiului sau, Hipolit. Băiatul îi murdărise cuibul. Mai mult, se vedea că izbutise să dobîndească nu numai culcușul, dar și punga Fedrei lui. Bătrînul nu voia s-o recunoască cu nici un preț. Gîndul că a fost furat îl înfuria și mai tare decît faptul ca a fost înșelat. Și se prefăcea cu stîngăcie că tăgăduiește totul. Dar hoțul era cel care trîmbița faptele. Din clipa aceea, fu limpede pentru toți că tatăl voia să-și dăruiască odrasla călăului. Lumea aștepta… Nu trebui să aștepte mult. Cînd! se dădu din nou Cuvîntul, bătrînul strînse pumnii și îi repezi: — Nu răspund la murdăriile astea. M-am săturat! Nu-l mai cunosc pe ticălosul ăsta. Ne-a necinstit pe toți. Cer iertare lui dumnezeu că am făcut un asemenea fiu. Domnilor judecători, e al vostru. Faceți-vă datoria! Eu mi-am făcut-o pe a mea. Spălațimă de rușine! Se întoarse dintr-o dată și-l privi pentru ultima oară pe fiul său, cu fruntea plecată, cu privirea piezișă, rea. Scuipă pe jos, se întoarse iar și plecă încet. Cu coarnele înainte. În zgomotul care urmă se auzi glasul procurorului, care îl numea tată roman, și mugetul lui Simon, care se înăbușea de rîs. Urmă apoi o învălmășeală de replici între el și președinte. Simon voia să se ușureze de ura împotriva tatălui, care, atunci cînd îl văzuse luptîndu-se cu mizeria, fusese gata să-l lase să moară, 1115

sinchisindu-se mai puțin decît dacă i-ar fi crăpat porcul. Voia să se răzbune pe zgîrcitul a cărui asprime îl împinsese la crimă. Și pentru asta, nu numai că denunță felul cum pungășea bătrînul fiscul, ci încercă să zugrăvească fără rușine scena de comedie pe care i-o jucase cu ajutorul mamei vitrege. Tare ar fi dorit publicul să-l asculte. Dar curtea se amestecă și-l opri. Acoperea cu autoritatea, dacă nu cu virtutea ei (era greu s-o descoperi în acest loc), codul. Furios, acuzatul nu voia cu nici un chip să tacă. Își bătea joc de președinte și l-ar fi luat de gît pe avocat, dacă n-ar fi avut cătușe la mîini. Ca sa se pună capăt scandalului. Fu nevoit să fie scos din sală. După toate acestea, rechizitoriul și pledoaria părură lipsite de interes. Acuzatul fu chemat pentru citirea sentinței. Nimeni nu se îndoia în privința ei. Sună în unanimitate: Da. „Vinovat – după sufletul și conștiința mea” fără circumstanțe atenuante. Pedeapsa cu moartea. Roșu la față, dar fără să trădeze nici o emoție la auzul sentinței, Simon își aținti ochiul aprins asupra Curții, îi măsură pe toți pe rînd cu o privire furioasă, apoi spuse: — Am o singură părere de rău: că nu se găsesc în Franța vreo doisprezece ca mine, ca să vă despice burțile la toți. Fu tras îndată afară din sală. Urla: — Ucigașilor! Vă azvîrl capul meu! Mîncați-l! Publicul urla împreună cu el. Părea cuprins de nebunie. Niciodată nu-l cucerise mai tare un spectacol. Acesta era adevăratul „teatru al poporului”, atît de căutat. Măcar aici se ucidea cu adevărat! Haita nu se lăsa înșelată. Mirosise sîngele. Toți lătrau. Erau acolo și femei, gata să fie cuprinse de convulsii. Alb la față, Marc, pe care Jean-Casimir îl trăgea afară, fu prins de braț de o femeie. Era Bette, aproape de nerecunoscut, foarte 1116

ațîțată, împroșcînd cu vorbe fără șir, rîzînd și plîngînd în același timp. Jean-Casimir, care o privea cu băgare de seamă, puse mîna pe ca tocmai cînd era gata să leșine. O așeză pe o treaptă a scării. Își recapătă aproape îndată fărîma de minte pe care o avea. Dar o apucă greața. Nici Marc nu era departe de greață. Izbutiră s-o facă să coboare scara. Dar cînd ajunseră jos, fata începu să verse într-un colț. Jean-Casmir îi ținea capul frățește. Voia s-o conducă înapoi acasă. Și nu-i putea lăsa singuri pe nici unul dintre cei doi. Îi urcă într-un taxi și dădu adresa lui Bette. Dar ea începu să protesteze cu neașteptată tărie. Voia să fie dusă la Ruche. Pe drum, mai vărsă o dată. Jean-Casimir sui cu ea pînă la Ruche. Coborî iar, se urcă împreună cu Marc în automobil și-l duse cu el la hotel. Prăbușit, Marc se lăsă dus. Nu îndrăznea să deschidă gura. Era la capătul puterilor. Fără să știe cum a ajuns acolo, se văzu în camera lui Jean-Casimir, așezat într-un fotoliu. JeanCasimir îi spunea: — Culcă-te! Lui Marc i se făcu rușine. Deveni aspru. Spuse: — Au jucat bine! A meritat banii de intrare! Jean-Casmir nu se lăsă înșelat. Era prea deștept ca să reia discuția. Privea cum fierbe cafeaua, într-un filtru elegant de voiaj. I-l arătă. Și în timp ce sorbeau din cești, Jean-Casimir întrebă cu zîmbetul lui de arlechin — Cine e individul? — Care individ? întrebă Marc mixat — Vorbesc de individul lui Bette… — Nu pricep. — Te-ai uitat la ea? — Biata fată! Nu arată bine. A slăbit. — La pîntece n-a slăbit! 1117

Marc scoase o exclamație… Pricepuse… În ziua aceea nu mai vorbiră de Simon. * Peste trei zile, spre seară, Marc primi vizita unui om tînăr, a cărui figură urîtă și slabă nu-i era necunoscută. Dar mai înainte ca Marc să-și fi dat seama cine e, vizitatorul își spuse numele: era avocatul lui Simon. Nu se prea exprima cu dibăcie și glasul lui navea nici un farmec. Dar arăta o emoție adevărată. Spuse că clientul lui refuzase să semneze cererea de grațiere și că deznodămîntul era foarte apropiat. Simon, care refuzase să-și exprime ultimele dorințe, îl rechemase chiar în clipa cînd ieșea pe ușă, spunîndu-i că i-ar face plăcere să-l vadă pe Marc. Lui Marc nu-i făcea plăcere. Îl apucase din nou spaima, dar răspunse cu glasul întretăiat: — O să-l văd, dacă e cu putință. Nădăjduia că nu va fi cu putință. Avocatul îi spuse că obținuse autorizația trebuincioasă și că, dacă Marc primește, pot merge îndată la închisoare. Jos îi aștepta un taxi. Nu era sigur dacă Simon va mai fi în viață a doua zi. Marc se ridică: — În cazul ăsta, să mergem! Avocatul vedea cît e de tulburat și pricepea de ce. În automobil încercă să-i arate cu stîngăcie mila ce i-o inspira clientul lui. Știuse de la început că era o cauză pierdută. De altfel, de aceea și fusese lăsată pe mîna lui. Primise, pentru că și el cunoscuse deznădejdea la care putea fi împins la Paris, a doua zi după război, un țăran tînăr stîrnit de mizerie, de irealizabila dorință de a se bucura de viață și de starea de părăsire în care l-a lăsat familia lui. Amărăciunea avocatului se dovedea adîncă. Dar era lipsită de vlagă. Omul acesta se născuse învins. Nu era plăcut 1118

să depinzi de puterile lui. Marc, care-l asculta fără să audă prea mult, se dădea instinctiv la o parte. La închisoare se primise ordinul, așa că trecură în voie. Iar la ușa celulei, avocatul strînse mîna lui Marc și-l lăsă singur. Marc intră ca într-o groapă cu lei. Din ferestruica de sus, zăbrelită și cu geam mai, cădea o lumină albicioasă, lipsită de viață. În cameră nu era nici un pic de umbră. Și umbra e viață. Mortul stătea în picioare, într-un colț. Veni spre Marc, care rămase înțepenit în prag și apoi, fără să vrea, se dădu puțin înapoi, lovindu-se cu spatele de ușa închisă. Simon îi pricepu spaima și rînji: — Ți-e frică? Haide, băiețaș, vino-ți în fire! Nu e pielea ta în joc… Norocosule, pielea ta rămîne a ta. Marc roși. Spuse rușinat și îndurerat: — Simon, crezi că țin la pielea mea? Zău că nu face parale! Simon spuse pe un ton blajin: — N-o fi făcînd. Totuși, să ții la ea! Îți stă bine. Stătea în picioare în fața lui Marc, cu picioarele rășchirate și cu brațele atîrnînd. Marc, care încă nu cutezase să privească, ridică ochii, văzu fața mare și țeasta cu părul tuns, ochiul care-i zîmbea fără răutate. Se simți cuprins de elan. Mîinile lui temătoare, care se ascundeau la spate, se întinseră înainte. Simon le apucă. — Te-am silit să faci o corvadă scîrboasă! Așa-i, băiete? Știam eu! De asta am și făcut-o! Pusesem rămășag cu mine însumi, pe capul meu, că n-ai să vii. Ai venit. Am pierdut. Tot am cîștigat… — Simon, spuse Marc cu glas tare, care tot mai tremura, cu ce te pot ajuta? — Cu nimic. Mă ajuți pentru că ești aici. Pentru ca îmi 1119

dovedești că tot se mai află în bordeiul lumii, pe care o să-l părăsesc, un băiețaș care nu s-a vîndut încă pe deplin, care nu se leapădă de el și nu se leapădă de mine. Cu toate că tremuri. Da, tremuri… Ca la jurați… N-ai fost prea tare. Te-au înspăimîntat… Ți s-a făcut frică și te-ai grăbit să ceri iertare, ai retractat ce spuseseși. N-are a face! Tot ai spus-o… Erai singur împotriva lupilor, a motanilor în robă și a porcilor. Te-ai purtat destul de bine pentru un băiețaș! Ți-am fost recunoscător. E în tine mai multă cinste decît în toată turma la un loc. Marc se simțea mai curînd umilit decît măgulit. Se dădu puțin la o parte, se îndreptă și răspunse cu amărăciune: — Îți mulțumesc pentru certificatul de cinste! — Îți spui, se vede, că nu sînt în măsură să-l dau? Te înșeli, băiete! Mă pricep la asta! Prin cinstit nu înțeleg un berbec castrat. Chiar dacă ți-ai murdărit blana în puroi și în sînge, tot cinstit ești, dacă nu fugi, dacă nu spui ca un laș: „N-am făcut eu!”, dacă le scuipi în gură: „Eu sînt! Me, me! adsum qui feci!270 dacă nu fugi de răspundere. — Și tu îți primești răspunderea? îl întrebă Marc. — O primesc. Și de-ar fi s-o mai fac o dată, aș mai face-o… aș face-o mai bine. Marc n-avea poftă să discute. Murmură: — La ce bun? — La ce bun să trăiești? Să trăiești înseamnă să ucizi sau să fii ucis. — Nu! strigă Marc, ferindu-se cu mîinile, ca un copil. Simon îl privi cu un zîmbet milos. — Vițel de lapte! Tot mai ai nevoie de ugerul vacii. Ei, dar ți 270

În limba latină în original: Eu, eu sînt cel care a făcut-o!

1120

se văd totuși coarnele pe frunte. — În arenă taurul e totdeauna osîndit dinainte. — Măcar spectacolul să fie frumos! Vîră-ți coarnele în burta toreadorului! Eu, idiotul, mi-am prins coamele în mațele cailor. Tu vei izbuti mai bine decît mine. — Ca să-mi spui asta m-ai chemat? — De ce nu? spuse ciclopul, îndreptîndu-și trupul, cît era de înalt. Asta e testamentul pe care-l las societății! — Îi lași un monstru? Singurul ochi al lui Simon luci cu veselie, păru mai uman. Frămînta cu pumnii lui aspri brațele slabe ale tînărului său prieten: — Sărmanul monstru mititel! îi e frică și de umbra lui. Dar orice ai face, te cunosc, o să lupți. Vrei, nu vrei I… Cine s-a născut taur moare taur. Nu se lasă tăiat. Dar asta te privește! Nam nevoie să mă frămînt eu cu gîndul. Te-am chemat, dragă băiete (În ceasul ăsta n-are rost să mint), pentru că oricît mi s-ar fi bătătorit pielea, oricît mi-ar fi Inima mai aspră decît pumnii, oricît i-aș urî pe oameni și mi-ar părea rău că n-am putut să arunc totul în aer – în clipa cînd trebuie să plec simt un fel de slăbiciune în picioare, iar pe limbă, pe limba asta uscată de taur, un fel de mîncărime, de dorință să mai ling o dată, doar o dată, perii altui pui de taur… Îl privi pe Marc, care ar fi vrut să scape. Simțea sub degetele lui tremurul brațelor lui Marc. Îi șopti cu o duioșie stîngace: — Ți-ar veni tare greu să mă îmbrățișezi? Marc îl îmbrățișă, mai mult mort decît viu. — Mulțumesc! Du-te! spuse Simon. Ești singurul om pe care l-am iubit. Marc nu mai găsea ușa. Mîna lui Simon i-o arătă frățește. Nici nu mai avu putere să se întoarcă și să-și ia rămas 1121

bun de la omul care avea să moară. A doua zi, capul căzu. * În zilele acelea, mai mult ca oricînd, Marc își revărsă gîndurile în scrisorile către mamă-sa. Pentru sufletele apropiate, depărtarea e cea mai mare binefacere. Îi eliberează de rușine; sfărîmă toate barierele dintre ei. Era o corespondență ciudată. Nu s-ar fi zis că se duce între un fiu și o mamă. Se simțeau amîndoi în afara societății. Nu numai că se eliberaseră în adîncul inimii de prejudecățile, de morala ei convențională și de legile ei (asta au făcut-o mii de oameni de astăzi, bărbați și femei!), dar își duraseră dintr-un instinct sigur legile lor proprii, pactul lor moral de alianță și de unire, pactul tainic înscris de natură în junglă, între mamă și pui. Pe măsură ce puiul crescuse, raporturile dintre ei se schimbaseră. Mama se lăsase pe nesimțite înlocuită de sora mai mare, mai apropiată. Căci acum se aflau pe același ma! și nu-i mai despărțea cursul apei. Se adăpau unul lîngă altul. Fiecare aducea celuilalt prada lui de vînătoare – experiențele din junglă. Își împărtășeau toate întîmplările, noi și vechi. Cele mai vechi nu păreau mai puțin noi celui tînăr. Iar cele mai noi nu erau lipsite de importanță pentru sora mai mare. Marc îi povesti toată drama pe lîngă care viața lui trecuse atît de aproape încît i se părea că cuțitul ghilotinei i-a șuierat în cădere la ureche. Îi spuse că, dacă nu-l lovise pe el, asta se datora întîmplării. Simon ar fi putut fi Marc, și Marc, Simon. Nebunia, deznădejdea și crima îl pîndesc pe fiecare dintre noi. Unul se împotrivește, altul se lasă pradă. Cine poate ști de ce? „Cel lovit a fost el. S-ar fi putut să fiu eu. N-am dreptul să osîndesc pe nimeni.. 1122

Și nu se miră cînd o aude pe Annette că-i răspunde: „Nu, nici tu, nici eu n-avem dreptul să-l osîndim pe nenorocitul acela” și îi vorbește despre Simon cu o milă înțelegătoare. Dar ea adaugă (și, citind, lui Marc îi tresare inima): „Dar, dragul meu Marc, nu-i adevărat că el ar fi putut fi în locul tău și tu în locul lui. Tu ești acela care oști: ești tu. Ești rodul meu. Rodul acesta poate fi smuls din pom. Dar nu poate fi viermănos. Da, știu că și în tine și în mine pîndesc crima și rușinea. Dar nu vor pătrunde în patul nostru. Oricît ai fi de ispitit. (Ai fost ispitit. Nu mi-ai spus-o, dar o știu. Și cine-ți spune că n-am fost ispitită și eu?) Dar, slavă domnului, rușinea și crima fug de noi!” Marc simte o căldură revărsîndu-i-se în trup. Și se înfioară. „Ai fost ispitit…” Și ea, și femeia asta „a fost!…” Și i-o spune! A împrăștiat cu o singură mișcare teama lui tainică. Dacă ea a trecut pe lîngă aceeași prăpastie și s-a arătat atît de sigură de pașii ei, s-ar putea oare ca el, un bărbat, să nu fie la fel de sigur? Ca s-o încerce, își întinde destăinuirile mai departe decît a făcut-o vreodată. Îi povestește despre unele ceasuri ale acelei nebunii care clocotește în pîntecele tinerilor, nebunie din care s-a trezit tresărind, gîfîind, cu degetele crispate, la marginea infamiei. După ce i-a scris, se gîndește: „Ce-am spus!” Dar ea îi răspunde: „Ai ajuns la margine. Ai văzut fundul. E bine așa. Nu vei fi luat prin surprindere. L-am făcut pe Marc al meu să poată cuteza. Dar l-am făcut și ca să poată rezista. Cutează! Și eu cutez și am cutezat. Nu e dat tuturor să se piardă.” Și adăugă cu zîmbetul ei liber, grav și șiret: „Am încercat în douăzeci de rînduri. Niciodată n-am putut s-o fac. Nici tu nu vei pricepe mai bine. Să ne resemnăm, dragul meu! Și sărută-mă!” Cînd ajunse la rîndurile acestea, Marc bătu din picioare de bucurie. Tremurară ferestrele odăii. Suflă de pe buze rușinea, 1123

împreună cu fumul țigării. „Du-te în alți plămîni!” În zilele acelea, pe strada, aspiră sfidător aerul otrăvit. Spunea: „Am aerul meu. Am sub picioarele mele pămîntul meu propriu și sigur. Am în sînge rîul meu.” Dar rîul nu purta aur. Și viața se arătă aspră în iarna aceea. Norocul nu favoriză curajul lui Marc. Sănătatea lui suferea de pe urma lipsurilor. Nu voia să ceară sprijinul mamei. Avu chiar absurda mîndrie să refuze banii pe care ea îi oferise. Mai întîi, nu era sigur că ea nu se lipsea, ca să-i dea lui. Și apoi, cocoșelul ăsta nătîng nu-și îngăduia să primească bani de la o femeie. Oare o mamă e femeie? Da, pentru el! Scrisoarea prin care refuza suna tăios: „Nu stărui!” Ea nu stărui. Ce stupizi sînt bărbații! Dar era mulțumită că el e bărbat cu adevărat. Dar dacă nu voia să primească banii Annettei, primea gîndurile ei. Și dacă nu le-ar fi avut în iarna aceea aspră, s-ar fi simțit tare singur și tare înghețat. Se încălzea la ele, ca la un foc nevăzut de nimeni. Nici măcar de ea, după cum își închipuia Marc. Dar era prea legată de băiatul ei prin cele mai tainice fibre, ca să nu vadă cum lucesc licăririle focului puternic într-unele din cuvintele lui aspre și strînse, ca niște blocuri de cărbune. Ghicea nelămurit că Marc are pentru ea o adorație violentă și curată, aproape religioasă. O socotea absurdă. Dar în inima ei simțea o recunoștință umilă. Luptătorii au nevoie de iluzia dragostei și venerației. „Non sum digna271 dar îți mulțumesc, micul meu cavaler.” Legătura aceasta sufletească ciudată, pe care n-o exprimase prin cuvinte, îl purta pe tînărul luptător pe apele negre și 271 În limba latină în original: Nu sînt demnă.

1124

înghețate ale acestor luni de singurătate și de sărăcie, ferindu-l de înec. Dar îi era tare frig la picioare! Într-o noapte, tîrziu, se întorcea bătînd zdravăn din tălpi. Pe stradă i se păru că zărește prin ceață o formă cunoscută la un colț de trotuar rău luminat. Făcu un ocol brusc ca să poată vedea fără să fie văzut. Nu se înșelase: era ea – Ruche. Stătea lîngă un chioșc de ziare închis, lipindu-se de el, astfel ca lumina becului electric să nu ajungă pînă la ea, și pîndea poarta unei casc. Parca ar fi fost la vînătoare. Stătea ghemuită, cu partea de dinainte a corpului ieșită afară din ascunziș. Marc se opri și se piti la cîțiva pași. Strada era pustie. Se auzea bătînd ora unu. Ruche nu se mișca. Își ațintise privirea asupra unei porți închise. Poarta se întredeschise. Ruche fu gata să sară. Brațul ei drept țîșni din umbră, ținti, dar coborî îndată. Bărbatul care ieșise nu era acela pe care-l aștepta. Femeia se ghemui din nou, ascultînd cum se depărtează pașii străinului. Marc se ghemui și el. Dar văzuse brațul și acum știa. Se apropie fără zgomot, se învîrti în jurul chioșcului și o apucă de braț. Ea tresări de spaimă și de mînie, se zbătu fără să scoată un strigăt, înfigîndu-și însă ghearele. Răsucindu-i mîna, Marc îi smulsese mai întîi arma. O împinse violent de perete, în timp ce șoptea în ceafa femeii turbate, care-l mușca de mînă: — Ruche! Eu sînt! Eu, Marc! Ruche, fetițo, nu te teme! Dă-mi drumul! După o luptă scurtă, dar violentă, femeia furioasă se lasă biruită. Ultimele zvîcniri se potoliră într-o criză de lacrimi. Marc ținea strîns la pieptul lui capul care plîngea. — Haide! Haide! Îi ridică bărbia. Neputîndu-și apuca batista, îi șterse cu un gest de doică obrajii și nasul cu degetele. Ea se supunea zdrobită. 1125

Marc îi așeză din nou pe frunte pălăria care se strîmbase. Îi potrivi paltonul descheiat. Și cînd văzu că Ruche nu se împotrivește, o luă de braț, ținîndu-i cotul cu mîna și o trase după el. Ea mergea ca o somnambulă. Unde se duceau? Nu știau. Ruche nu putea să-și dea nici o părere. Mergea după el, fără să vadă, trecea străzile, se întorcea ascultătoare la dreapta sau la stînga. Ce-i mai păsa? S-ar fi simțit la fel de bine în adîncul apei. Marc vorbea mecanic, fără ca vreunul din ci să audă cuvintele. Se întreba: „Ce să fac cu ea?” Nu era nici omenos, nici prevăzător so lase singură în halul ăsta. Pașii îl duseră spre hotelul lui, de pe strada Cujas. La poartă se hotărî. — Urcă! Și se gîndi cu glas tare: — Fiecare la rîndul lui! Acum era rîndul lui s-o adăpostească pe deznădăjduită. Ea nu spuse nimic, nu făcu nici un gest de împotrivire sau de încuviințare. Se sui. În camera nenorocită, murdară, neorînduită (lui Marc îi era rușine că o vede Ruche, dar ea nu vedea nimici ea rămase în picioare, nemișcată. Marc o așeză pe pat. Fata execută tot ce-i cerea el fără să reacționeze, cu brațele atîrnînde, cu palmele întinse. Marc încruntă sprintenele, își mușcă buzele și se hotărî. Îi scoase pălăria, îi descheie nasturii de la palton, îi scoase pantofii și o culcă pe pat. Trupul avea acum o reacție nervoasă, se înfiora sub un val de frig. Marc murmură: — Bagă-te în pat! Las’ pe mine, fetițo! O luă în brațe ca să desfacă așternutul. Ea se lăsă dezbrăcată și, deși avea ochii deschiși, privirea-i era aiurea. Umerii ei slabi nu simțeau atingerea degetelor stîngace care o dezbrăcau. Marc îngrămădi deasupra ei toate hainele mai grele și mai calde pe 1126

care le găsi în cufărul lui. Și, în timp ce-i încălzea o băutură pe spirtieră, se așeză lîngă pat. Trecîndu-și un braț sub pătură, îi încălzi între degetele sale picioarele înghețate. Erau amîndoi cuprinși de aceeași istovire mută. Sfîrîitul spirtierei, peste care se vărsase apa fiartă, îi smulse din amorțeală. Marc se ridică, pregăti un grog, înălță capul fetei ca s-o facă să soarbă cîteva înghițituri. La început, lichidul! se scursese din gură. Se scursese de pe bărbie de-a lungul gîtului. Arsura o trezi. Se uită la Marc ca ochi care, în sfîrșit, puteau să-l vadă. Privi ochii lui neliniștiți, paharul fierbinte pe care-l ținea în mînă, gesturile stîngace cu care încerca să-i vîre o linguriță în gură. Deschise gura și înghiți ca un copil. Obrajii ei căpătară puțină culoare. Dădu la o parte paharul, cu o mișcare ușoară a mîinii. Ușurat că o vede revenind la viață, Marc îi strînse tîmplele între degete și îi spuse: — Acum dormi! Ți-e destul de cald? Și aproape numaidecît zări sub capul ei rață de pernă murdară și fu cuprins de rușine. În loc s-o ascundă, spuse: — Iartă-mă! Se duse și luă un șervet curat și i-l întinse pe pernă sub cap. Rușinea aceasta naivă o trezi de tot pe Ruche. Ba chiar, după ce ridică un colț al șervetului, zîmbi, dădu șervetul la o parte, îl lăsă să cadă pe parchet și, rezemîndu-și obrajii de pernă, închise ochii. Marc mai așteptă o clipă, apoi, dud o văzu liniștită, se culcă cum putu pe două scaune și stinse lampa. În întuneric, glasul lui Ruche spuse: — Dar tu, cum o să-ți petreci noaptea? — Nu te gîndi la mine! Stau foarte bine. — Nu poți să dormi pe scaun. — Nu-i prima oară. — Măcar reazemă-ți scaunul de pat, ca să nu cazi! 1127

El își așeză cele două scaune de-a lungul patului și se culcă cu picioarele lîngă capul lui Ruche, cu capul aproape rezemat de picioarele ei. — Da, ține-mi picioarele! spuse Ruche. Îmi face bine. El le strînse. După o vreme, Ruche spuse: — Ești bun. — Nu știu… Nu cred… — Cînd spun „bun”, fac o comparație. — Cu cine? — Cu ceilalți cîini. — Și cu sînt cîine. — Iar cu sînt cățea. — Da, așa ai fost azi-noapte. — N-am fost măcar în stare să-i sfîșii burta! Azvîrlea cu picioarele în pat. — Haide, haide! Nu mai da din picioare! Ești legată. O ținea vîrtos de glezne. — Ascultă, Marc, trebuie să afli măcar, fiindcă soarta a vrut să dai buzna peste pînza mea de păianjen. — N-am nevoie să aflu nimic. Ce să aflu? O poveste prostească de dragoste înșelată – dacă asta se poate numi dragoste. — Da, eu așa o numesc. Și ce-mi pasă dacă e numită așa sau altfel? M-a vrut și l-am vrut. M-a luat și l-am luat. Și acum m-a aruncat, s-a săturat. Vrea pe alta, ia pe alta. Și eu vreau să-l ucid. Marc mormăi: — Ruche, n-ai terminat odată cu prostiile astea? Doar n-ai de gînd s-o iei de la capăt? Ruche înghiți în sec, răsuflă adînc de două-trei ori, apoi 1128

spuse: — Am terminat. Da. Am dat greș. Nu mai pot să încep din nou. Dar simt nevoia să-ți povestesc, ca să mă ușurez, ca să mă răzbun… — Dragă fată, poveștile astea ale tale mă sîrbesc. Taci… și apoi nu mai pot de somn. Mor… Ruche rîse nervos: — Cu atît mai rău! Mori și ascultă-mă! Nu-mi pasă că ți-e scîrbă. Și mie mi-e scîrbă. O să-ți frec nasul de povestea asta (îl apucase de urechi și îi freca nasul de cearșaf)… ai făcut pe cîinele salvator, m-ai scos din apă fără voie. Cu atît mai rău pentru tine! Ca să fii salvator pînă la capăt, trebuie să înghiți și punga mea cu fiere. — Haide! făcu Marc, resemnat. Dar nu întîrzie să ațipească. Așezată pe pat, aplecată spre el, Ruche îi depănă cu furie povestea și, ca să-l trezească, îi scutura din cînd în cînd capul, căci își vîrîse degetele în părul lui. Dar somnul se dovedi mai puternic. Marc simțea furtuna doar ca pe un fel de cîntec de leagăn, cam tulburat. Se gîndea la o noapte pe mare. Și ultimul lucru de care-și mai aminti fu o senzație în degete, pricinuită de atingerea celor două picioare, care se mișcau mereu, se strîngeau ca niște mîini, în timp ce Ruche vorbea… Deși știa că de multă vreme el nu mai aude, ea își spuse povestea pînă la capăt. Și numai atunci se opri sătulă și ușurată. În clipa cînd moara amuți, Marc se mișcă în somn. Scaunul pe care erau întinse picioarele lui se răsturnă. Ruche îl apucă de mijloc și, petrecîndu-i brațele în jurul șoldurilor, îl trase în pat lîngă ea. Marc era îmbrăcat, dar desculț. Ea îi așeză picioarele pe pernă, lîngă obrajii ei, iar capul i-l sprijini de picioarele ei. Și în 1129

somn se strînse de el. Petrecură așa noaptea, unul lîngă altul, ea sub pătură, el pe deasupra. Erau amîndoi morți de oboseală. Stăteau strînși unul lîngă altul, înțepeniți. Dormiră, așa cum se doarme la vîrsta asta, șapte ceasuri în șir, fără să facă vreo mișcare. Cînd se treziră în același loc, era aproape unsprezece dimineața. Uimit, Marc sări deodată în capul oaselor, văzu obrazul lui Ruche lîngă picioarele lui și le strînse repede, bîiguind: — Iartă-mă, iartă-mă! Ruche rîse și spuse: — Mulțumesc! așezîndu-se, ca și el, în capul oaselor. Stăteau așa și se priveau, ghemuiți în pat, ca doi bonzi 272. — Mi-e rușine, spuse Marc. Ruche își frecă nasul de nasul lui Marc. — Să-ți fie rușine, să-ți fie rușine, băiețandru prost! Niciodată n-am avut o pernă mai bună. Ce pui de somn am tras! M-am spălat, m-am golit de toată fierea care mă otrăvea. Sînt sigură că n-ai ascultat nimic, că nu-ți amintești nimic din tot ce ți-am turuit astă-noapte. Marc căută să-și amintească: — Nici un cuvînt. — Nu face nimic! Ai primit tot darul. Și orice ai face, prietene, o să-l regăsești într-o zi sau alta, bucată cu bucată. Căci ți l-am strecurat prin oasele craniului Am vorbit cu buzele lipite de el. — Frumos dar! — Ce vrei? Nu te poți liniști decît aruncîndu-ți povara asupra altuia. — Și acum, te simți liniștită? 272 Preoți budiști.

1130

— Cu desăvîrșire. Mi-e stomacul gol. Mi-e inima liberă. Sînt proaspătă și limpede. — Bine. Atunci nu mai spun nimic. — Bine faci! Căci dacă ai îndrăzni să pomenești ceva de noaptea asta, aș tăgădui. Făgăduiesc! Ia îndrăznește! Nu s-a petrecut nimic. Îl înfrunta cu privirea. Marc rămase cu gura căscată în fața îndrăznelii ce se oglindea pe fața asta veselă și odihnită, care nu mai păstra nici o urmă din frămîntările nopții. — Ale dracului femei! spuse el. Au șapte suflete ți șapte fețe. Ruche spuse: — E prea puțin. Îi apucă obrajii în mîini, ciupindu-i: — Băiatul meu bun! Băiețașul meu! Ce slab ești! Cît îți datorez eu ție! Îți dai măcar scama? Nu, nu încerca! mai bine sămi dau numai eu seama. — Dar îmi dau și eu seama foarte bine. — Ia te uită! Ce înfumurat! Nătîng trufaș! Acum vrea să-mi arate ce serviciu prețios mi-a făcut. Poate că o să vrea să i-l și plătesc. — Desigur că da! Trebuie să plătești. — Cămătarule! Spune prețul! — Să-mi juri că n-o să mai faci niciodată așa. — Cînd m-o apuca, o să-ți cer mai întîi încuviințarea. — Și dacă refuz? — O să te ascult. Batjocura fusese înlocuită deodată de un ton hotărît și serios și de o privire deschisă, care spunea: „Gata cu jocul!” — Bate palma! spuse Marc. Te-ai legat! Își strînseră amîndouă mîinile. 1131

— Și acum, spuse Ruche, scoțîndu-și picioarele de sub pătură, hai sa mîncăm! Mi-e o foame! Sări jos din pat. Marc se simțea încurcat. Avea buzunarele goale. Ruche înțelese. Îi spuse obraznic: — Și vreau să te întrețin. Eu plătesc! Marc se împotrivi cu furie. — Micuțul meu, o să mă asculți. Altfel, n-am făcut nimic! Mapuc iarăși să ucid. Marc încercă să discute. — Închide pliscul! O să-l deschizi iarăși în fața farfuriei. — Ruche, vrei să mă umilești. — Bineînțeles că da! E foarte sănătos. Crapi de orgoliu. Trebuie să-ți iau puțin sînge. Tu m-ai spălat. Fiecare la rîndul lui! Și, ia spune, nu-i așa că n-ai mîncat niciodată din banii unei femei? — Desigur că nu! — Perfect! O să mănînci din banii mei. Își frecă mîinile, se învîrti în pas de dans, îl luă de braț, îl ciupi în timp ce coborau și ieși cu el pe stradă. La restaurantul studențesc înfulecară friptură în sînge. La felurile obișnuite, Ruche mai adăugă un dulce; apoi comandă o bucată de brînză grasă de Brie și vin vechi de Beaune. Îi luceau ochii de șiretenie batjocoritoare. Nu puteai s-o înfrunți. Marc o lăsa să facă ce-i place, resemnat – și mulțumit – cu conștiința amorțită și mută, ca un cîine de casă, ghiftuit. Era plăcut să mănînce o dată pe săturate! Cînd ieșiră, Marc trebui să se ducă la lucru. Ruche îi spuse: — Dă-mi cheia ta! Seara o regăsi instalată în camera lui, în mijlocul cămășilor și 1132

ciorapilor, pe care-i cîrpea. Toate sertarele și cufărul erau goale. Hîrtiile, hainele erau strînse pe pat, pe cele două scaune și pe parchet. Și nu toate erau curate, departe de asta! De obicei, Marc își arunca rufele murdare în colțul unui dulap. Ruche le scosese pe toate, le orînduise, le numărase, le cercetase și chiar le spălase în chiuvetă. În fața ferestrei, pe o frînghie, erau întinse niște flanele și niște batiste din care picura apa. Lui Marc îi veni să intre în pămînt. Nimic nu-l stingherea mai mult decît să lase să! se vadă beteșugurile trupului și rușinile rufăriei. Se trînti pe pat, ascunzîndu-și ochii în palme. Repeta scîncind: — Ei nu, asta nu! Glasul lui Ruche spuse prietenește: — Haida-de! Nu e firesc? El gemu: — Toate zdrențele astea… — Tocmai. Aveau mare nevoie de degetele mele. — Nu! Să-ți murdărești degetele cu ele! — Dacă crezi că nu sînt obișnuită! Cînd ești femeie, vezi destule! — Nu se cuvenea! Nu, nu! N-aveai dreptul… — Am dreptul pe care mi-l iau. Trebuie să-mi cîștig iar superioritatea față de tine, după cele ce s-au petrecut azi-noapte. Am recîștigat-o. Azi după-amiază am făcut ce-am avut poftă. Țiam spus doar: „O să te spăl”. Te-am spălat. Băiețaș murdar! Marc fugi din cameră, înăbușit de rușine. Ruche aruncă rufele pe care le ținea în mînă, îl prinse pe Marc de braț, îl aduse înapoi: — Dragul meu băiețaș… Îmi placi mai mult așa… Marc ținea capul întors. Ruche îl apucă de bărbie și îi întoarse capul spre ea. 1133

— Prostule! Sîntem frați – frați de mizerie… — Frați la cataramă, făcu Marc mîrîind și rîzînd în același timp, dar simțindu-se mișcat. — Există ceva mai bun decît asta? O ajută să strîngă rufele. Se întuneca. Trebuiră să aprindă lumina. — Destul pentru astăzi! spuse Ruche. O să mai am treabă pentru încă o după-masă. Mă întorc mîine. — Cum! exclamă el. Pleci? — Firește, mă duc acasă. Ea îi văzu părerea de rău întipărită pe față. — Da, prietene. Nu putem risca de două ori o aventură frumoasă ca azi-noapte. El părea dezamăgit. Ruche rîse. — Nu găsești? Dacă am izbutit o dată, din întîmplare, atît de bine, ar însemna să-l ispitim pe diavol dacă am începe iarăși. — Diavolul n-ar cere decît să fie ispitit. — Bineînțeles! Și diavolița de asemenea! — Atunci? — Atunci, nu. — Ai dreptate. E prea bun ce-am avut. Ea își așeză părul sub pălărie, privindu-se în oglinda atîrnată de fereastră. Îl vedea pe Marc la spatele ei: — Oricum, ești un băiat bun. — Și tu nu ești chiar atît de rea! — Ba te asigur că sînt destul de rea pentru amanții mei. Se întoarse spre el, gata să se rățoiască. — Și atunci, noi doi? — Și atunci, noi doi! Tocmai! Ce noroc că nu sîntem amanți! Haide, nu te mai strîmba din politețe! 1134

— Nu din politețe! — Ba da, mincinosule! Și spune ca și mine: „Ce noroc!” El îi întinse mîinile. Ea i le apucă. — Ce noroc că ești tu, că sînt eu și ca ne ținem de mînă! Ruche spuse șireată: — Azi-noapte ne țineam de picioare. — Ai călcat pe mine și am călcat pe tine. Ruche, dacă nu sîntem prieteni, nici amanți, ce sîntem? — Sîntem pămînt unul pentru celălalt. Ne înfundăm în mocirlă, am ieșit la mal, am ajuns pe pămînt. Acum pornim iar. La pornire – o dată, asta nu înseamnă mereu – ne putem săruta. Se sărutară pe gură ștrengărește. — Dar o să te mai întorci? întreba Marc. — Trebuie! Derbedeule, am treabă cu zdrențele tale. Și apoi, azi n-am vorbit nimic. Mîine o să stăm de vorbă. * A doua zi nu statură de vorbă. Seara tîrziu, cînd Marc se întoarse de la lucru, Ruche plecase. Lăsase grămada de rufe orînduită, și pe masă doar o pereche de ciorapi, cu rupturile prin care puteau să treacă măcar șase din cele zece degete puse la vedere. Erau un fel de carte de vizită obraznică, care spunea: „O să mă vezi iar mîine.” O văzu. Era sîmbătă. Puteau sa stea de vorbă toată dupăamiaza. Ea se așeză pe pat. El – călare pe un scaun, își ardeau degetele cu țigările aprinse, uitînd să le fumeze. Intimitatea se stabilise ușor, fără ca ei s-o caute. Ruche își înșira tainele. Cînd vorbise de amanții ei, se lăudase. Nu avusese niciodată pe un altul decît pe acela pe care-l pîndise atunci, noaptea. Recunoștea, pe un ton batjocoritor, cu un cinism de paradă, că în viața foarte liberă pe care o dusese la Paris și în care alergase după primejdii 1135

nu se putuse hotărî niciodată să facă pasul cel mare. În ultima clipă, o repulsie aproape fizică o oprea. „Totuși – protesta ea – sînt o femeie întreagă, sînt sănătoasă, am cerințe și nu mă tem să le satisfac, am văzut-o doar cu idiotul acela! Dar de ce trebuia să se întîmple tocmai cu animalul acela, cu calul acela mare… (tare i-aș rupe biciul pe spinare) mai curînd decît cu cineva care-mi place, de pildă cu tine?” Marc o lasă să vorbească. Apoi îi spuse: — De fapt, ești o franțuzoaică de treabă și te silești să joci un rol care nu ți se potrivește. Te încăpățînezi din necaz, dintr-o sfidare împotriva părinților tăi. Locul tău ar fi mai curînd în provincie, alături de ei (ea protestă). Nu ești făcută să-ți pîndești amanții noaptea, cu o carabină în mînă. Ești făcută să ții o viață întreagă în patul tău un soț, un soț bun, unul singur, și să fabrici conștiincios copii împreună cu el, o droaie de copii. Îi și văd aninați de sînii tăi. — Nici n-am sîni. Pune mîna! — Vacile mici dau laptele cel mai bun. — Nu sînt nici măcar o vacă! O capră slabă, care aleargă pe cîmpii. Și îți închipui că se va lăsa priponită de un gard pentru toată viața? — Dacă vrei, rămîi cu imaginea caprei care sare, mușcă, paște la alte garduri. O să-ți înșeli în minte soțul de zece ori. Și chiar – ce dumnezeu – nu văd de ce nu l-ai înșela o dată, de două ori cu adevărat. Într-o viață întreagă o dată, de două ori nu e Marc lucru! — Aș vrea să te văd pe tine în locul lui, tîlharule! — Nu, nu e vorba de mine. — Dar ia spune-mi, Marc, spune-mi deschis: de cînd ne cunoaștem, te-ai gîndit vreodată? 1136

— La ce? — Că aș putea să te trag pe sfoară. — Nu, e drept că nu. Dar tu, te-ai gîndit? — Încerc în clipa asta. Nu pot. — Nu sîntem făcuți să fim înhămați împreună. — Și totuși, ne înțelegem atît de bine! Tu ești singurul care ai văzut în mine. Și eu văd în tine. Tocmai de aceea! Nu se pot căsători decît cei care nu se văd. — E nevoie de beznă ca să faci dragoste. — Tu o s-o faci pe-ntuneric, sînt sigură. O să te las prins în pînza celei care-ți va putea face cel mai mult rău. N-o să vrei o femeie mereu aceeași, odihnitoare, de care să fii sigur. Prea ar fi lumină! — Poate că e adevărat. — Fiecare dintre noi cunoaștem mai bine destinul celuilalt, știm ce ar trebui să facă pentru binele lui. Și firește că celălalt n-o s-o facă. — Atunci, n-am văzut rău – recunoști? – ceea ce ar trebui să fii, ceea ce ești? — Ceea ce nu sînt. Da, ai spus drept, mă ucid cu viața pe care o duc la Paris. M-am născut o Ruche 273 m-am născut să am un stup al meu, sub soarele albăstrui al Loarei mele. Dar mușuroaiele astea enorme de termite, cu ciupercile lor de gînduri otrăvite, mă umplu de scîrbă și de groază. Aș vrea să le dau foc. Repede să aducem gaze și să sfîrșim cu toate murdăriile astea! — Ei bine, du-te! Fugi! Întoarce-te la cîmp! — Nu vreau. — De ce? 273 Ruche: stup (în limba franceză).

1137

— Din pricina tatălui meu. M-a înfruntat. — Crezi că lecția care i-ai dat-o nu-i de ajuns ca să stea cuminte? — O! Nu mă tem de el! E bolnav. O să stea liniștit. O să-i fie doar teamă să nu plec din nou. — Atunci? — Atunci, el trebuie să facă primul pas. — Să-și ceară iertare? — Să întindă mîinile! — Dacă n-o s-o facă, n-o să te miști? — Nu, desigur că nu! — Cap de catîr! — Cap de capră! Marc începu iar cu sfaturile. Ea îl asculta, tăcea, își spunea în sinea ei că Marc are dreptate. Dar era hotărîtă să rămînă cu nedreptatea ei. Ca să schimbe vorba (dar își urma în ascuns gîndul), Ruche îi vorbi de Bette. Sarcina acesteia era cît pe aci să sfîrșească tragic. Mic-burgheza înnebunită, care tot mai urma să tăgăduiască prostește, deși starea oi sărea tuturor în ochi, nu știuse nici să primească, nici să refuze. Din fericire, fericire amarnică ce-i drept, o cădere pe scară o scăpase. Dar fusese aproape să-și piardă viața. — Și dne a fost netrebnicul? întrebă Marc. — Nici nu e măcar în stare să știe precis. Era bună, moale, simplă și proastă. Și-au bătut joc de ea cît au vrut. — Cine? — Toți: Véron, Simon, Chevalier, toată banda. Numai tu nu te-ai înfruptat. — Sărmana mea Ruche! Îți înțeleg ura. 1138

— Nu, e o greșeală să urăști măcar. Trebuie să știi ca în junglă nu există decît o lege: să fii ce! mai tare. Vai de cei care se lasă păcăliți! — Nu poți să stai totdeauna de veghe, să te aperi. — Atunci, atacă! N-ai altă alegere! — Dar, Ruche, noi, în clipa asta? Ea îngenunche lîngă el și-și puse obrajii în mîinile lui. — Pacea domnului. El o mîngîie ușor pe cap: — Ei bine, să ne folosim de ea. Fugi, Ruche! Pleacă din junglă! Pînă la urmă, o să-ți lași oasele aici, oscioarele tale albe. Și ar fi păcat. Prețuiești mai mult decît vrei să arăți. Degeaba încerci să te prefaci. Nu te cred. Ruche îi sărută palmele: — Dar ce se întîmplă cu noi toți? Parc-am fi trăsniți. — Totul s-a tulburat. Războiul, războaiele, sălbăticia timpurilor noi, care au nimicit toate cuiburile vechi, au împrăștiat nebunia printre furnici. Tu, care poți, clădește-ți la loc furnicarul! E lucrul cel mai sigur. Îmi închipui că n-o să te mărginești la cuibul tău. Dar îți trebuie unul. Ca să clădești, trebuie să începi de la început. Fă-ți fagurele și apoi stupul. Ruche se ridică, oftă, își puse pălăria, fluieră, întinse brațele și spuse: — Părinte Marc, ar trebui să predici catehismul. Apoi îi rîse în față, îl trase de nas și plecă. Ruche nu făcu nimic. Lăsă să treacă vremea. Într-o zi se întoarse. Purta mănuși negre: — A murit bătrînul. Ai avut dreptate. Am așteptat prea mult. Plec. Plec prea tîrziu! Vorbea fără emoție. Dar Marc citi în ca durerea și 1139

amărăciunea remușcărilor. — Ce s-a întîmplat s-a întîmplat, spuse el, strîngîndu-i mîna. Dragă Ruche, privește înainte! — O să încerc s-o refac pe Ruche a ta. O să mă străduiesc. Dar sînt îngrijorată pentru tine, dragul meu, pentru tine, care rămîi. Făgăduiește-mi măcar că, într-o zi, o să vii să te ospătezi! — Unde? — La Ruche, la mine. În familia mea. În casa mea. — Îți făgăduiesc, Ruche. Rodește mierea! Se strînseră în brațe. * Marc se cufundă iar în mocirlă. Era cuprins pe atunci de acea furie a tinereții, cînd inima ta se topește în uragan, cînd totul răsună în tine, și freamătă, și tremură… – de participarea aceea la forțele elementare, pe care tînărul Prometeu din Frankfurt 274 o striga, cu pletele în vînt, în al său Cîntec al călătorului pe furtună. Din păcate, Marc nu avea mărețele lui daruri lirice. Avea cu atît mai puțin privilegiile lui de mare burghez tînăr, care cunoaște toată foamea spiritului, dar nu și pe cea a stomacului, nici mizeria corpului istovit, trudindu-se să-și cîștige plinea. Avea simțămîntul puterii lui năvalnice, al comuniunii lui cu natura, bună sau rea: era aceeași carne. Cel pe care tu nu-l părăsești, Geniu, Nici ploaia, nici uraganul Nu-i fac inima să se-nfioare. Cel pe care tu nu-l părăsești, Geniu, Cîntă-n fața norilor de ploaie, 274 Goethe.

1140

Cîntă-n fața vintului cu piatră, Ca tine, ciocîrlie, Ca tine, colo sus… Cel pe care tu nu-l părăsești, Geniu… Geniul – sau demonul – nu-l părăsea. Dădea furios din aripi. Dar (de ajuns ați mințit, poeților!) ciocîrlia nu zboară și nu cîntă acolo sus, decît pentru că e îndestulata cu grăunțe ciugulite jos. Tu n-ai dus niciodată lipsă de ele, Prometeu de la Frankfurt pe Main! Iar Marc trebuia să-și caute grăunțele în baligă, ca și vrăbiile din Paris. (Și chiar baliga se împuținează într-un oraș care duhnește a benzină de automobil.) Se mistuia fără preget, fără să poată găsi vreodată hrana și odihna neapărat trebuincioase unui trup tînăr, care arde din toate puterile. În cele din urmă făcu rost, pentru o vreme, de slujba prost plătită și obositoare de vînzător și instalator de aparate de radio. (Ca toți băieții de vîrsta lui – chiar cei mai puțin înclinați spre științe – mînuia cu ușurință obiectele mecanice.) Se găsea deci înrolat în echipa celor care alcătuiesc mașina de pregătit fiertura minții pentru oamenii de astăzi, mașina care-i îndoapă cu un compot de zgomote – sunete muzicale și viermii lor (sînt numiți paraziți), foșnituri, scîrțîituri, mormăieli, pocnete electrice, țiuituri care sparg timpanele. Un turn al lui Babel de predici și reclame de farmaciști sau tribuni politici, un bîlci de cabotini politici sau teatrali, jazz și coruri, dansuri și simfonii puse alături, puse una peste alta, în două, trei sau cinci etaje. O înșiruire de muzică pentru tromboane și trompete („Doamne! cît îmi plac militarii!”) împreună cu simfonia a IX-a a lui Beethoven,

1141

o paradă electorală acompaniată de o melodie de Debussy275, sau palavrele unui meridional duelîndu-se cu strigătele unui tenor din Milano. O defilare uluitoare a tuturor țărilor, după lungimile de undă, ceea ce face din harta Europei un fel de joc în care se amestecă toate limbile și toate neamurile într-un singur aluat, un joc al cărui nume nu se găsește decît la Capernaum 276. (Dar tot răul e spre bine!) Să ne gîndim deci și la extazul halucinant al unor sărmani bătrîni ca Schulz 277, părăsiți, țintuiți în căminul lor, vizitați în pat de cîte un trimis dumnezeiesc, o muzică venită din depărtările lumii. Vlăguit, silit să mînuiască toată ziua foalele lui Eol 278, mă reieșea din căldarea cu sunete cu urechea furnicînd de vibrații, cuprins aproape de friguri. I se părea că la urechea lui de tînăr Siegfried răsună toate murmurele pădurii. Dar nu mai erau pădurile fragede și frumoase de pe malurile rîului Sihl, unde se potolea urechea obsedată a lui Wagner. Marc auzea armonii ce ieșeau din barele de fier ale unui camion, din șinele zguduite de un tramvai greu, din tot ce-l înconjura, din tot ceea ce atingea, din foaia de hîrtie pe care o mototolea, din clinchetul geamurilor care-l făceau să tresară, din aerul care îi șuiera la ureche. Nu mai avea odihnă! Nu găsea nicăieri un colț de neant în care să se vîre. Oare aceasta era muzica sferelor pe care ne-au făgăduit-o mincinoșii cei mari din Grecia și din Roma, mincinoșii aceia cu urechile astupate, atît de puțin muzicieni (nu auzeau nimic!)?

275 Compozitor francez (1862-1918). 276 Vechi oraș din Galileea; sens figurativ: îngrămădire de lucruri foarte diferite. 277 Personaj din romanul Jean Cristophe, de Romain Rolland. 278 Zeul vinturilor în mitologia antică.

1142

Foarte mulțumesc! Cine ne va da înapoi tăcerea, moartea fără urechi, mormîntul liniștit? Marc sfîrșea opera aceasta de detracare, consumînd eter, pe care se învățase să-l guste la sfatul unui prieten. Avea crampe și coș mare. Conștiința îi era ațîțata, dezagregată, își pierdea eul, sau îl regăsea înmulțit, îmbucătățit în vîrtejuri amețitoare, fără punct fix. De boala aceasta, de altfel, suferea toată conștiința europeană, de pe urma supratensiunii fără măsură, fără frîu, fără roade, a anilor de război. Și intelectualii o cultivau cum cultivă toate bolile spiritului. (Spiritul însuși nu este și el o boală?) Întîlnise boala aceasta de la mările nordului la ale Africii, la Joyce 279 la Proust 280, la Pirandello 281 și la auleții282 cu fel de fel de flaute, care fac să danseze burghezia snoabă, parveniții inteligenții. Lucrul de mirare nu era că boala se ivise și că profesioniștii gîndului, profesorii și criticii, se mulțumeau s-o înregistreze și s-o tămîieze, ca să se arate „moderni”, în loc să reacționeze viguros, spre a salva sănătatea spiritului european pe care erau chemați să-l păzească. Marc, prea puțin atras de snobismul neurastenic al androginului cu privire catifelată 283, sau de destrăbălarea paralitică a irlandezului 284, cădea mai curînd pradă contagiunii bolii eului descompus din piesele sicilianului

279 Scriitor englez reacționar (1882-1941). 280 Marcel Proust (1871-1922). În opera sa, lipsită de tematici socială, a zugrăvit foarte amplu stările de spirit subiective ale eroilor. 281 Scriitor italian (1867-1936). Opera sa întrunește atît aspecte realiste, cit și decadente. 282 Aulet - cîntăreț din flaut, în antichitate. 283 Se referă la Marcel Proust. 284 Se referă la James Joyce.

1143

zănatic, Pirandello. Căci descompunerea este însoțită aci de o putere explozivă, care se leagă de faptă și o dezlănțuie. Firea lui se înrudea cu a acestuia. Dar acest delir al minții – lipsit de primejdii la scriitorul care se eliberează de el (mai ales cînd a ajuns la maturitate) nu rămîne fără urmări în trupul de-abia format al unui tînăr, înfrigurat, slăbit, istovit, amenințat cu moartea de atîta nemîncare și griji. Bietul băiat lupta cît putea mai bine, fără să se dea bătut, fără să ceară ajutor. La capătul puterilor, cu pumnii încleștați, aplecat mai mult de jumătate deasupra prăpastiei, asista la descompunerea groaznică a unei lumi, aspira mirosul putred pe care-l răspîndea cadavrul unei civilizații. Era gata să cadă, înăbușit și cuprins de groază — Dar străbătut de țișnirea unor rachete năvalnice – aștepta, chema, cu încredere oarbă și furioasă, ca din gura cadavrului să se ivească tulpina dreaptă și verde care va purta semințele vieții noi, ale lumii noi ce avea să vină. Căci va veni! Trebuie să vină. „Îi simt arsura în coapse. Voi muri, sau o voi semăna! Chiar dacă voi muri, tot o voi semăna. Va țișni din mine! Lumea asta există – iar eu sînt, viu sau mort, valul de substanță, valul spiritului care se reînnoiește, veșnica renaștere”. * Micul hotel din cartierul latin trăia în friguri. Noaptea era un bîzîit ca de muște nenumărate. De sus pînă jos puteai auzi ce se petrece în fiecare cameră: pocnetul ușilor, scîrțîitul paturilor și al dușumelelor, rîsetul idiot al prostituatelor bete, discuțiile și scenele de dragoste pe saltele. Ți se părea că iei parte la ele. Toți luau parte la toate. Te simțeai înecat în sudoarea tuturor acestor trupuri. Căutai un loc uscat pe cearșaf. Toată turma era culcată în patul tău. 1144

Marc nimerise acolo împins de lipsuri, de istovire și chiar de sîrbă. Vine o clipă în care scîrba e atît de aprigă, incit te dai pradă ei, te lași înecat în ea. Nu mai poți să alegi între ceea ce duhnește mai puțin și ceea ce duhnește mai tare; totul duhnește. Marc își luase o cameră în colțul cel mai îndepărtat al scării, în fundul coridorului. Era penultima cameră, acolo unde zgomotul răzbătea mai puțin. Dar nici lumina și aerul nu pătrundeau. Ferestrele îngălbenite, aproape întotdeauna închise, ca să nu lase să intre duhoarea grețoasă, dădeau spre zidul murdar al unei curți mici, în care niciodată nu se rătăcea vreo rază de soare. Camera vecină cu a lui era ocupată de o făptură tăcută, care lipsea ca și el în timpul zilei, care se întorcea tîrziu, se închidea în cameră, lucra, citea noaptea tîrziu, nu dormea nici ea, după cum nu dormea nici Marc: prin peretele subțire ca o foaie de hîrtie, îi simțea fiecare mișcare. Făptura aceasta nu prea făcea zgomot. Nici nu i-ar fi cunoscut sunetul glasului, dacă n-ar fi vorbit în somn. Ba chiar gemea și striga. Era un glas de femeie, volubil, sacadat, cu modulații bogate, plîngărețe și mînioase. Prima dată, cînd se trezi din pricina șuvoiului de vorbe într-o limbă pe care el n-o pricepea, Marc se gîndise că nu e singură în cameră și lovise furios în perete. Vecina tăcuse, apoi Marc o auzise zvîrcolindu-se multă vreme fără somn în pat, așa cum făcea și el. Îi păruse rău de violența lui, căci cunoștea prea bine prețul cîtorva ceasuri de somn pentru cei care trudesc și avea remușcări că o lipsise de ele. Își închipuia (și pe bună dreptate) că femeia pe care o smulsese din monologul ei stătea crispată, de frică să nu recadă din nou în el. Și adevărul era că străina, pe care o pălmuise deșteptarea brutală, stătea cu obrajii dogorind în beznă. Nu-i păsa că-și stingherește vecinii. Simțea un dispreț adînc față de toți cei din jurul ei. Dar era furioasă pe sine însăși pentru că se destăinuise în 1145

somn. Și își impuse pedeapsa să nu mai doarmă pînă dimineața. Cu vremea, se obișnuiră unul cu altul. Marc se sili să rabde șuvoiul de cuvinte în noapte. Și pînă la urmă, se păru chiar că-i țin tovărășie. Glasul era frumos, grav, puțin învăluit, cîteodată aspru, cîteodată dureros. I se făcu milă de ea. Încă o făptură care purtase o povară mai grea decît s-ar fi cuvenit! Nu știa că el însuși dădea vecinei un spectacol de același fel. Și ea îl auzea vorbind și frămîntîndu-se îndărătul zidului. Dar nu încerca să-l trezească. Și, la deșteptare, el nu știa că vorbise. În casă mulți alții monologau, se frămîntau chinuiți de vise și amestecau sforăitul cu vorbe fără șir. Toate aceste trupuri obosite, fierbînd în căldarea somnului, își mistuiau cu greutate sufletul corupt, pîngărit, rănit, lacom și obosit, cereau milă sau lătrau după vînat. Aceste deliruri nocturne ajunseseră cronice pentru organismul vlăguit al lui Marc. Lipsit de mijloace, prost hrănit, locuind în condiții nesănătoase, abuzînd de puterile lui, omorîndu-se cu munca, apărîndu-se de dorinți și vlăguit de ele, cu focul în pîntece și în creier, încercînd furios să-și orînduiască și să-și stăpînească haosul lăuntric, purta lupta de fiecare clipă într-un fel de pustiu, departe de ochii oricărei alte ființe omenești. Singurătatea aceasta ucigătoare îl dădea pradă unor accese de friguri, ce-i iroseau toată seva trupului și a creierului. Nu se mai putea odihni. Abuzase de. Narcotice. Iar acum, abia se cufunda în somn și începea să aiureze. Într-unele licăriri de conștiință, își dădea seama că se află în fundul unei gropi și se încorda cu deznădejde, ca să iasă din ea. Se trezea năuc, obosit de moarte, îngrețoșat, urmărit de halucinații auditive. Totul foșnea, începînd cu cele mai mici obiecte pe care le atingea și sfîrșind cu rezemătoarea patului, cu fereastra, cu perna. Frigurile îl făceau să 1146

perceapă cele mai mici vibrații șt să le amplifice peste măsura. Își spunea îngrozit: „Înnebunesc”. Se luptă vreme de mai multe nopți, iar în timpul zilei, zdrobit de reîntoarcerea frigurilor, rămînea culcat și amorțit pe cîmpul de luptă. Ultima noapte nu voi să se dea bătut. Se ridică în pat și strigă: „Nu”. Își smulse cu unghiile dușmanul din tîmple și din ceafă. Ușa se deschise. Niște mîini de femeie îi prinseră mîinile. La început uimit, apoi mînios, se scutură. Dar mîinile îl țineau strîns ca într-un clește. Îl apucă furia. Se aplecă și mușcă mîinile acelea. Dinții lui pătrunseră în carne, deasupra degetului mare. Dar cealaltă mînă, care-l ținea strîns, se desprinse și-i dădu o lovitură sub bărbie. El lăsă mîna pe care o mușcase și se regăsi amețit, cu capul răsturnat pe pernă. O femeie tînără, aplecată deasupra lui, ținînd un genunchi sprijinit pe marginea saltelei, ca să-și asigure un punct fix, îl ținea de gît și îi spunea cu un glas melodios: — Liniște, băiete! Avea ochi de culoare închisă, punctați cu roșu. El își ațintea hipnotizat privirea asupra flăcărilor roșii din iris. Apoi, privirea năucită îi căzu asupra mîinii de lîngă fața lui. Era mică și musculoasă, cu pielea neagră-aurie și avea deasupra degetului arătător semnul șters a unei cicatrice. Mirosul lui, ascuțit de friguri, îl făcea să simtă, cu un amestec de lăcomie și de scîrbă, mireasma sulfuroasă a pielii ei. Mai avu o zvîcnire de energie, își încordă trupul ca să se elibereze, dar rămase pironit, cu fața stacojie, cu gura deschisă. Părea să caute aer ca un pește scos din apă; aruncă o privire de chemare deznădăjduită sein teilor roșcate din ochii care-l priveau și își pierdu cunoștința. Stătea gol, cu trupul căzut de-a curmezișul patului răvășit și murdar, cu un picior atîrnînd pe dușumea. Străina își trecu brațele sub picioarele și șalele slabe ale 1147

trupului tînăr și părăsit, îl culcă la loc pe cearșafurile murdare, îl examină, îi pipăi fruntea. Apoi se duse și luă din camera ei o pernă, ca să-i ridice capul, și se așeză la căpătîiul lui. * Era de statură mijlocie, mai curînd mică. Părea gingașă, dar nu era. Avea trupul slab, însă voinic. Era clădită solid, cu sîni plați, șolduri largi și brațe musculoase. Avea pielea puțin gălbuie, fața lată, craniul rotund și osos și un botișor de pisică ce nu se lăsa domesticită. Ochii îi erau limpezi, niciodată tulburi, chiar cînd o cuprindea tulburarea. Avea luciri de piatră în ochi. Cuta gurii voluntare era aspră, iar buza de jos puțin umflată – uneori și-o mușca – purtînd umbra unei amintiri amare și a hotărîrii. Din toată făptura ei se desprindea o energie care te izbea, te neliniștea și te cucerea. (Dar nu trebuia să te încrezi prea mult în această energie! Își avea eclipsele ei. Căci era un suflet șovăielnic…) Era rusoaică, refugiată la Paris. Cînd ajunsese aici, cu doi ani mai înainte, avea douăzeci de ani. Avusese șaisprezece la începutul revoluției. De la șaisprezece la douăzeci de ani trăise douăzeci de vieți – și cîte morți? Fusese măturată de torentul războiului civil. La optsprezece ani, încă fetiță, născuse un copil. Și în Ucraina, la unul dintre asalturile date la Ekaterinoslav de o bandă a lui Mahno 285, își văzuse copilul, băiețașul, ucis la pieptul ei. La nouăsprezece ani fusese tîrîtă în retragerea armatei lui Wrangel286 și, în Turcia, trecuse prin groaznicele etape ale

285 Căpetenie a mișcării chiaburești contrarevoluționare din Ucraina în anii 1918-1921. 286 General în armata țaristă, unul dintre conducătorii contrarevoluției din sudul Rusiei, în perioada războiului civil.

1148

exodului, trecuse prin rușinea înjositoare a ospitalității vîndute de Europa acestor turme omenești, pe care reacțiunea europeană le folosise mai întîi, le împinsese în prăpastie și apoi le părăsise. Cunoscuse isteria urii care vrea să se răzbune și să facă și pe alții să sufere. Cunoscuse zvîcnirile de revoltă furioasă împotriva cruzimii, cunoscuse rătăcirile unui trup chinuit de suferințe și de delir. Cunoscuse ceasurile groazei de sine și de lume, ceasurile refuzului de a mai trăi, ale neputinței de a exista. Și cunoscuse – în mod inexplicabil – uitarea totală a ceea ce văzuse și trăise și reluarea de la capăt a tuturor acelor întîmplări. Anii aceștia groaznici fuseseră ca un vîrtej amețitor, din care nu-i mai rămăsese nimic în minte. În timpul zilei amintirea lor se ștergea. Dar noaptea, amintirea aceasta se răzbuna. Trecutul se schimba într-un vis halucinant. Îl alunga de lîngă ea. Se întreba: „Cine a fost?” Semănase în jurul ci atîtea „euri” uzate, murdărite, ucise! Eul cel nou pășea peste ele. Degeaba disprețuia viața. Viața trăia în ea și voia să trăiască. Era o femeie cu șolduri late, de douăzeci și doi de ani. Tatăl ei fusese profesor de istoria dreptului la Universitatea din Kazan – un reprezentant cunoscut și respectat al vechii intelighenția, care slujise revoluției pe o anumită treaptă a ei. În cîteva săptămîni intelighenția rusă, ca o busola dereglată, sărise de la Kerenski la Denikin, la complicitatea directă cu contrarevoluția albă. N-avusese vreme să-și regăsească respirația și drumul. Rătăcită de tulburare și de furie, orbită de uragan se văzuse cu uimire alături de cei pe care-i disprețuia ca pe niște viermi. Se simțea dezonorată. Dar nu se mai putea smulge de lîngă ei. Se lipise acolo cu cheaguri de sînge. Chiar limba îi era legată. Nu-i mai rămînea altă ieșire decît să se înfunde în mlaștină, pînă ce nu 1149

va mai putea vedea și simți inimic, pînă la moarte. Fedor Volkov avusese norocul să moară de la primii pași pe drumul calvarului. (Crucea nu e numai pentru cei drepți: Iisus a avut ca tovarăși de patimă doi oameni care înșelaseră.) Fusese făcut prizonier în timpul fugii și împușcat, fără să fi rostit vreo vorbă, fără să fi iertat ceva dușmanilor sau prietenilor – sau sieși. Murise cu dinții încleștați, blestemînd lumea. În sfîrșit, noaptea! Assia mai avusese un frate tînăr, de paisprezece-cincisprezece ani, care o adora, care-i împărtășea visurile de dragoste și de geniu. Plecase de la prima chemare, cu o ceată de copii, băieți de liceu ca și el, abia înarmați, să lupte cu bolșevicii. Fuseseră nimiciți pînă la unul. Assia își urmase singură calea ei deznădăjduită, în care fiecare oprire însemna o suferință și o rușine. Se luptase în multe rînduri. Și-ar fi dat sufletul, de fiecare dată, de cîte ori se oprea goana nebună, dacă furia de viață care sălășluiește în pîntecele ființelor tinere și delirul pe care furia aceasta îl ațîța în creierii lor nu i-ar fi acoperit ochii cu un văl roșu și n-ar fi îmboldit-o înainte. Știa asta și o voia. O înăbușea scîrba de sine și disprețul. Și pentru că era nevoită să înghită disprețul ca să trăiască, se îmbuiba în el. Cînd ajunse, în sfîrșit, la portul apusean – la coasta nisipoasă dintre stînci, unde cei care provocaseră naufragiul furau naufragiaților resturile epavelor – cînd ajunse la Paris, plajă zgomotoasă unde crabii aruncați de ocean și adunați în paner se sfîșiau unii pe alții, se ținu deoparte. De la prima întîlnire cu emigranții, care de la începutul revoluției își stabiliseră acolo tabăra, se dădu înfrigurată la o parte. I se păreau mai străini decît oricare dintre străini. Își pierduseră legătura cu viața. Nu mai pricepeau nimic. Și continuau să pălăvrăgească, să discute, să 1150

hotărască, fără să-și dea seama că sînt morți. De fiecare dată cînd îi vedea, simțea o repulsie halucinată: „Morți… Sînt morți… Cum de n-o simt?…” Ei o simțeau în convulsiile lor deznădăjduite. Urlau către dumnezeu, către diavol, către țar și către moarte – moartea lor, moartea celorlalți, moartea întregii omeniri. Fiindcă Europa, fiindcă lumea nu voia să-i salveze, trebuia ca Europa și lumea să piară împreună cu ei, și nebunia ucigașă punea stăpînire pe creierele acestea, care se înecau în demență mistică și în delir alcoolic. Assia se ferea de ei, le ura palavrele, frenezia și zădărnicia. Fugea. Ura tot ce-i reamintea de trecut. Se scufundase în prăpastia ©normă a singurătății, cea mai enormă prăpastie din inima unui mare oraș. Orașul nu-i înțelegea pe rușii aceia pe care-i adăpostea, după cum nici rușii aceia – nici Assia – nu înțelegeau orașul, pe care-l disprețuiau și în care locuiau. Assia stătea în afara celor vii. Avea simțămîntul că face parte dintr-o lume înghițită de ape. Dar ea nu se putea prăbuși. Era alcătuită dintr-o materie nepieritoare. Numai forma se putea schimba. Ca acele făpturi submarine, care se adaptează la orice presiune, ar fi putut vedea fără ochi și respira fără plămîni. Nimic n-ar fi putut s-o scoată din lumea asta înainte de vreme; poate că nici voința ei. Stătuse doi ani într-o izolare aproape desăvîrșită, lipsită de mijloace, trăind de pe urma unor întîmplări de necrezut, hrănindu-se în unele zile cu cîte un măr furat dintr-o prăvălie, în alte zile cu nimic. Iar în ziua în care cîștiga ceva bani, mînca pentru jumătate de săptămînă, cu lăcomia unei lupoaice tinere. Avea un stomac căzăcesc, pe care-l strîngi sau îl întinzi după cum ai sau nu ai ce-i da de mîncare. De altminteri, nu era în stare de o sforțare regulată. Cînd se apuca de muncă, lucra cît o echipă 1151

întreagă; nu disprețuia nici o treabă. Spălase dușumeaua cu urme de scuipat a unei cafenele. Rămînea cîte paisprezece ore în șir pe picioarele ei de oțel neted ca femeie de serviciu în vreo casă, sau purtînd pachete pentru un magazin, de la un capăt la altul al Parisului, cu degete tăiate de sfoară, încălțată cu pantofi prin care pătrundea apa. Cînd se întorcea acasă, i se întîmpla să nu se culce toată noaptea. Citea pînă în zori, pe un scaun rupt, în hainele ei care miroseau a cîine plouat. Își scotea doar pantofii și-și răcorea de dușumea picioarele umflate. Dar se întîmpla, de asemenea, să se mai ducă la lucru, fără nici o pricină, și să rămînă culcată pe spate, în pat, toată ziua, cu picioarele strînse, cu genunchii ridicați, visînd, gîndindu-se la toate și la nimic, umplîndu-și cearșafurile mototolite cu scrum de țigară. Și, din cînd în cînd, o apuca deodată pofta să se afle în mijlocul oamenilor. Alerga toată noaptea fără țintă, intra în locuri gălăgioase, în cabarete și în dancing-uri, dar intra în felul ei, ca o cățea sălbatică ce adulmecă, trece și pleacă înapoi în noapte. N-avea nici un fel de cochetărie, ci numai un gust barbar pentru culorile țipătoare. Dar niciodată, la vederea ei, un bărbat nu s-ar fi gîndit să zîmbească batjocoritor. Expresia, felul cum se mișca îi dădeau stil. Apariția ei nu rămînea neobservată. Celelalte femei se strîmbau. O socoteau urîtă, îi cercetau cu un ochi critic toate amănuntele. Dar asta nu ajuta la nimic. Turbau de mînie, căci știau că la trecerea Assiei nu era bărbat care să nu tresară. Dacă ar fi vrut, ar fi putut trăi vînzîndu-și trupul. Și trupul acesta slab, aprins, flămînd, pe care viața mu părea că mai are ce să-l învețe, nu era reținut de nici o prejudecată. Dar niciodată nu-și vîndu trupul. Și îl lipsi, chiar fără bani, de orice alt trup. O stăpînea o groază mută fața de trecut și o dușmănie sălbatica împotriva a tot ce suferise trupul acesta. Suferință, revoltă, înverșunare împotriva firii ei. Și 1152

purta în ea o nevoie nemărturisită de ispășire, rana de nevindecat pe care o poartă în coapsă o făptură mîndră, o făptură sănătoasă, pe care viața nedemnă a înjosit-o. Urmările unei astfel de răni seamănă cu cele ale renunțării religioase. Trupul se pedepsește pentru suferințele pe care le-a îndurat, pentru jignirile pe care lea primit. În cei doi ani trăiți la Paris, într-o înspăimîntătoare singurătate, Assia se osîndi la o castitate ascetică. Nimic în lume n-ar fi putut-o constrînge să-și rupă făgăduiala nemărturisită. Nici chiar frămîntările stomacului, pe care lipsa de mîncare îl chinuia în atîtea nopți. Dimpotrivă! Cu cît o împingea mai tare nevoia, cu atît se zăvora mai hotărîtă în refuzul ei. Se simțea apărată de mîndria ei aprigă de învinsă, care nu mai are decît bunul acesta de păstrat, ca să nu ajungă să fie doborîtă. Și se hotărîse să nu se dea bătută, chiar cînd o împingea nevoia cea mai aspră – cu toate că nu punea nici un preț pe vechea morală. Era semnul ultimelor rămășițe ale libertății ei. Neîncrezătoare și bănuitoare, temîndu-se să nu i se smulgă această libertate, femeia asta fără dumnezeu se osîndise să trăiască într-o Tebaidă, fără apă și fără dragoste, ca un călugăr sălbatic și încăpățînat din primele timpuri ale creștinismului. Căuta un surogat pentru foamea ei într-un intelectualism ciudat și intermitent, care într-unele accese se arăta la fol de chinuitor ca foamea pîntecului și care, o dată potolit, ușura cealaltă foame. Atunci își petrecea ceasuri întregi citind cîte o carte netăiată în ușa unei librării din galeriile Odeonului, pe unde se scurgea vîntul înghețat al iernii. Și vînzătorii înfofoliți, care băteau din tălpi de frig, o lăsau să citească. Pînă la urmă, începură s-o cunoască și le plăcea s-o vadă. Grijulie, punea cartea la loc după ce o citise, o așeza sub banderola din care o scosese. Dar ținea ascuns în mînecă un ac de cap cu care tăia foile, cînd 1153

supraveghetorul stătea cu spatele. Citi astfel cărți întregi, tratate, unele broșuri ale lui Marx, pe care, în goana ei de trei ani, nu le cunoscuse decît prin șoapte furioase, asemenea celor șapte capete ale balaurului. Petrecu astfel multe zile, înghițind fiecare capitol, pagină cu pagină. Se ferea să șterpelească volumul, așa cum făcea cu /roșiile și merele din fructării. Băiatul gol, la căpătîiul căruia stătea în clipa asta într-o cameră de hotel, habar m-avea că ea era fata pe care o prinsese de mînă într-o zi, în fața prăvăliei de pe strada Caumartin. Assiei nu i-ar fi fost rușine să ia și cîte o carte, de care foamea ei simțea nevoie, dacă n-ar fi vrut să-și păstreze posibilitatea de a se reîntoarce să mănînce finul din ieslea librarului. Ar fi putut, de asemenea, să rupă cîte o pagină, două din cartea pe care o citea. Făcea parte dintre „barbarii” aceia primejdioși, (toate femeile sînt mai mult sau mai puțin așa), care, în lăcomia lor de a-și însuși o fărîmă de știință, nu șovăie să distrugă o carte prețioasă, împrumutată de la o bibliotecă. „De ce nu? Cărțile sînt făcute ca să le mănînc.” Dar pentru că trebuia săși asigure traiul pentru a doua zi – fărîmiturile de sub masa librarului – prevederea îi poruncea să se poarte cu tot atîta grijă ca și librarul cu cărțile pe care le răsfoia. Aveau încredere unul într-altul. După aceea se întorcea și își rumega ovăzul, cu burta goală, cu creierul plin. Și, ca să-și înșele foamea, mesteca bucățile de coajă uscată și sîmburii portocalei mîncate cu o zi mai înainte. După doi ani de asemenea regim de post eroic, presărat cu cîteva ospețe întîmplătoare, nu murise, ci își refăcuse o viață nouă. Avea elasticitatea aceea neliniștitoare a slavilor, pe care veacurile i-au învățat să sufere orice și să reziste. Și avea minunata putere de a renaște, care e dăruită sufletelor alese. (Cînd spun „suflet”, spun „trup”: există trupuri despre care îți 1154

vine să crezi e nu le atinge vîrsta și moartea. Nu se vede pe ele nici o rană, nici o pîngărire. Cînd se uzează, învelișul vechi se despică și cade, apoi se ivește alt înveliș proaspăt.) Sufletul femeii e ca o peliculă de film. Sufletele se înșiră pe el ca niște imagini și se învîrtesc (sînt învîrtite). Uneori sînt suflete străine unele de altele. Chiar femeile cele mai așezate, chiar o femeie ca Annette, au asistat adesea la această desfășurare interioară. Dar într-o femeie ca Annette nu se produce niciodată o despărțire atît de precisă între un suflet și altul. Rareori se întîmplă asta la o femeie din apus. La Assia sufletul ce-o stăpînise pînă atunci dispărea într-o clipă. Era cu totul uitat. Și se ivea alt suflet, se iveau alte dorinți. Pe ea n-o mira de loc. Se identifica de îndată cu ele. Erau ale ei, ea era a lor, în tot timpul dispariției celuilalt suflet. Apoi se regăsea, ca la început, fără ciocnire și fără mirare, în primul suflet pe care-l părăsise. Era o veșnică primejdie. Dar era și un motiv de siguranță și de odihnă. Pentru ca sufletul dintîi se întorcea (asta era lucru sigur). Și în timpul în care îl înghițea uitarea, recăpăta putere și frăgezime. Parca se scula din pat, după un somn bun. Astfel, fără legături, fără sălaș, fără dumnezeu, fără iluzii, fără nimic din ceea ce te face să trăiești, Assia trăia nesfărîmată, tare și reînnoită, încordîndu-și în fiecare dimineață puterile pentru lupta de fiecare zi. Experiențele copleșitoare pe care le trăise nu-i lăsaseră urme pe piele, după cum nici spiritul ei nu fusese atins de gustul neantului. Era profund sănătoasă. Degeaba dărîma rațiunea totul. Instinctul dezgropa viitorul ei tînăr sub dărîmături. Spiritul de liberă critică ce nu cunoaște piedici și sănătatea sălbatică a firii ei, care mergeau totdeauna drept la țintă, fără să se încurce în ocoluri, o apropiaseră puțin cîte puțin de concepțiile Rusiei noi. Mai întîi nu-și dăduse seama. („Ce-mi 1155

pasă? Merg pe drumul meu; chiar dacă e și al cîinilor!”) Apoi cînd se întîlni cu cineva care venea de acolo – o veche colegă, acum comunistă și dactilografă la Ambasada sovietică – recunoscu deodată pămîntul și climatul ei spiritual. Orgoliul ei de învinsă, care nu vrea să fie învinsă, refuză să recunoască. Dar fie că recunoștea, fie că nu, faptele erau acestea. Emigranta vedea, îi judeca pe emigranți, judeca Apusul, întreaga lume morală și socială, cu ochii unui rus din Rusia revoluționară. Dar ceea ce o împiedica cel mai mult să participe la viața lor era o mîndrie individualistă, pe care singurătatea exilului o sporise. Împrejurările vieții întipăriseră în firea ei trăsătura aceasta de neșters. Dar în adîncul firii ei, Assia năzuia să se amestece cu masele omenești în fierbere. Din pricina aceasta se iveau accesele intermitente de nostalgie înfrigurată și de toropeală. Atunci urmau zilele de care am vorbit, zile cînd stătea în amorțeală și nemișcată în pat. Și astfel se strecurase puțin cîte puțin prin perete prezența nevăzută a tînărului vecin. În amorțeala trupului întins, auzul sporea în agerime și pătrundea printre crăpături, în camera lui Marc, cu o antenă de insectă uriașă. Explora, pipăia și, treptat, reconstituia vizuina și jivina. Jivina – Marc – înșelată de liniștea din camera vecină, se trăda, fără să-și dea scama că fiecare mișcate îi era înregistrată. Antena fără ochi îl scotocea stăruitor de sus pînă jos. Înfrigurarea lui Marc îl făcea să vorbească singur nu numai în somn. Gînd se credea singur, nu-și mai stăpînea fierberea. Lăsa să țîșnească fraze pătimașe, crîmpeie de fraze ieșite din umbră, ca niște creste de valuri luminate în soare, dialoguri ale lui Iacob cu îngerul 287. 287 Aluzie la episodul din legenda biblică, după care Iacob, patriarh ebreu, în timp ce se îndrepta spre Canaan, se luptă o noapte

1156

Urechea ei la pîndă se scufunda ca un pescăruș sub spuma însorită a cuvintelor auzite; pătrundea pînă în adîncul sufletului. La început luă seama numai la timbrul glasului și la imaginea gurii, pe care o evoca glasul, cum evocă mireasma fructul. Apoi se plimbă de la gură peste restul trupului, pe care încerca să-l recunoască în noapte. Îl adulmeca. Nu din atracție, ci din instinct animalic de femelă și din plictiseală. După ce-și termină cercetarea și puse stăpînire pe făptura de alături prin miros, pipăit și gust, simți dorința să controleze cu ochii cum arată individul pe care-l plăsmuise. O făcu fără grabă. Nu căută să-l vadă. Dar într-o seară îl întîlni pe scară. Potrivi lucrurile așa încît să rămînă în umbră și să nu fie văzută. Dar ea îl văzu și, de la cea dintîi privire, îl recunoscu pe băiatul de pe strada Caii martin; își aminti de capcana care se închisese peste mîna ei și apoi se deschisese iar. (În clipa aceasta, la căpătîiul lui, plecată asupra lui Marc, care ardea de febră, privea mîna frumoasă și tînără cu degete lungi, care o ținuseră ca un clește. Și o mîngîia cu mîna ei.) Altminteri, chipul adevărat nu! se păru prea deosebit de acela pe care-l crease ea. În asemenea cazuri, realitatea ia pe dată locul născocirii, astfel că mintea se amăgește crezînd că nu și-a închipuit niciodată lucrurile altfel. Dar lucru sigur este că din clipa aceea vecinul i se păru mai interesant. Și îi urmări destinul cu o atenție mai pătrunzătoare. O izbi seriozitatea vieții acesteia tinere. Și experiența ei personală o făcu să priceapă ce se ascunde dincolo de singurătatea aceasta neomenească, asemănătoare singurătății în care trăise ea, dincolo de suferințele a căror poartă era apărată de un orgoliu stoic. întreaga cu un înger. Iacob birui îngerul atît în luptă cit și în înțelepciune.

1157

Acuma, cînd se silea să nu doarmă o parte din noapte, ca să nu-și trădeze tainele somnului, pîndea tainele somnului lui Marc, pîndea fluxul de febră ce urca. Văzu cum se abate asupra trupului tînăr boala de neînlăturat, care se rotea ca un uliu, apropiindu-se din ce în ce mai mult. Aștepta clipa în care să intervină. Clipa sosise. Intră. * În anii exodului groaznic, în care fusese măturată o dată cu armata împrăștiata, văzuse destule boli, trebuise să îngrijească, cu ce avea la îndemînă, toate durerile și toate beteșugurile ascunse ale trupurilor rănite, astfel că nici o boală n-o punea în încurcătură. Nu socoti necesar să cheme un medic. Hotărî că ea era de ajuns. Marc se va vindeca sau va muri tot atît de bine în mîinile ei, ca și în mîinile medicului. De altfel, judecînd în privința lui Marc după propriile ei sentimente, se gîndi că în primul rînd trebuie să-l ferească de spital și că spitalul ar fi primul lucru ce i l-ar prescrie un medic. Nu! Cînd mori, vrei să mori singur. E ultimul lux pe care ți-l îngădui. Se folosi de revulsive puternice. Îi puse sinapisme la pulpe și gheață la cap. Îl veghe, îl hrăni, îl spălă. Nu exista îngrijire care so scîrbească. Camera era murdară și aerul otrăvit. Fereastra dinspre curte era acoperită de zidul din față, zid atît de apropiat, încît, dacă te aplecai, puteai. Atinge tencuiala lui scorojită. Camera din colț, în care locuia Assia, avea o fereastră la stradă. Assia deschise cu forța ușa interioară care lega cele două camere și-l transportă pe bolnav în camera ei. Marc era mai înalt decît ea. Picioarele lui lungi și slabe atîrnau, și una dintre mîini se frecă de dușumea. Semăna cu un Crist tînăr, dus spre mormînt. Assia umbla încovoiată, sprijinindu-se ca în niște stîlpi în picioarele ei puternice; pășea strîngînd din buze, cu sprîncenele încruntate, 1158

privind cu ochii ei aspri trupul pe care-l ținea în brațe. În pieptul ei uscat se trezea ceva, un sentiment de mamă, în pieptul acela din care laptele duioșiei omenești fusese smuls o dată cu gura copilului ucis. Șuvoiul secat creștea iarăși, în bătăi repezi. Îl așeză pe patul ei pe bărbatul căzut în nesimțire. Cînd Mate deschise ochii noaptea următoare, într-o licărire de conștiință, și strigă: „Mamă!”, ca acei care se îneacă, se văzu într-o cameră străină, văzu aplecată deasupra lui o gură frumoasă și mîngîietoare, carei spuse cu milă: „Da, micuțule…” și care-l sărută pe buzele uscate. Assia curăță camera părăsită. În săptămînile dinaintea bolii, murdăria se adunase și hîrtiile erau împrăștiate prin toate colțurile. În timp ce îl veghea, Assia avu vreme să le claseze. Printre ele se aflau multe scrisori. Le citi. Omul bolnav era deocamdată prizonierul ei. Dar numai clipa de față are însemnătate. Cea dinainte și cea viitoare nu sînt nimic. Toate bunurile prinsului făceau parte din prada ei. Multe scrisori erau de la „mama”. Annette se ivi din scrierea ei hotărîta și înaltă, care zbura cu bătăi de aripi mari și regulate, ca o pasăre sigură de drumul ei. În ochii Assiei, fața pătimașă a Annettei se contură în camera întunecată. Cu fiecare pagină pe care o întorceau degetele invadatoarei, imaginea mîndră și duioasă a Annettei se preciza. În curînd se aflară una în fața celeilalte, se măsurară cu privirea. Nu-și spuseră nici o vorbă. După ce sfîrși scrisorile, Assia adulmecă pe femeia necunoscută. Îi cîntări energia în dragoste și luptă: puterea de viață. Se pricepea la asta. Nu se înșela… Și bărbatul culcat în camera de alături! se păru mai de preț pentru că-l născuse această femeie. După scrisorile mamei, reconstitui pe cele ale fiului. Pătrunse în ultimele cute ale inimii lui bănuitoare, mereu în lupta, îi afla 1159

izbucnirile de mînie împotriva lumii și împotriva lui însuși, îi înțelese curățenia firească și murdăriile zilnice care-l făceau să se chircească de scîrbă, slăbiciunile și înfrîngerile, care-l apropiau de ea și-l făceau mai uman. Descoperi intimitatea deschisă între fiu și mamă, a cărei înțelegere bărbătească, îl făcea pe fiu să se priceapă pe sine însuși, îl liniștea. Era geloasă pe această femeie. Era primul semn că-l iubea pe bărbat. Pricepu. Nimic nu-i rămînea ascuns din ceea ce firea ei căuta să-i învăluie cu șiretenie. Ridică din umeri și se sculă. Stînd în picioare lîngă pat, privi trupul culcat, care se zbătea mereu sub îmbrățișarea bolii. Cu toate îngrijirile, boala nu se dădea bătută, se întețea. Deznodămîntul fatal părea că amenință. Mîna Asiei mîngîie fruntea fierbinte apoi se strecură sub pătură și strînse drăgăstos picioarele bolnavului. Se gin di puțin, aruncă o privire asupra scrisorilor lăsate pe masă. Ieși și telegrafie mamei. * Annette se afla în Anglia împreună cu Timon. Cînd primi telegrama scurtă și brutală, fără semnătura, se clătină pe picioare. Timon îi luă foaia din mînă și citi (ea n-avea putere să vorbească). Și omul acela aspru, care ar fi putut să vadă murind un popor întreg fără să tresară, dădu dovadă de o bunătate neașteptată. În spaima ei, Annette își aruncase pe umeri paltonul cu gîndul să alerge la cea mai apropiată gară, fără să ia nimic cu ea; nici bani, nici pașaport, nici haine. El o opri, o sili să șadă și îi spuse afectuos: — Haide, draga mea! Nu-ți pierde capul! Pregătește-te în liniște! În patru ore vei fi lingă băiatul tău. Telefonă la aeroport să se pregătească îndată avionul lui personal. O întovărăși pe Annette pînă la aeroport în automobilul lui. Pe drum, căută s-o liniștească cu o bonomie 1160

brutală, care n-o putu convinge, dar o înduioșa. La despărțire, Timon era mișcat, dar se silea să nu arate. Îi spuse: — O să-l salvezi. Dar după aceea, întoarce-te! O să pot oare rezista pînă atunci? Annette spuse (cuvintele lui o înspăimîntaseră, dar era o spaimă îndepărtată. Era chinuită de alte gînduri): — Nu te amenință nimic… El răspunse: — Eu însumi. Cînd o să rămîn singur cu mine. Știi prea bine. Aș fi putut revista pînă astăzi fără tine? Timon văzu că gîndul femeii era departe. Spuse: — Atunci, mulțumesc! Ai făcut mai mult decît mă puteam aștepta. Caută să nu-ți mai amintești despre mine lucrurile care ți-au murdărit ochii! — Îmi amintesc de prietenia noastră. A avut totdeauna mîinile curate. — Atunci, dă-mi mîna! Ea îi întinse mîinile. Motorul avionului duduia, îl privi pe bărbatul cu fața de atlet, făurită parcă cu lovituri de pumn, însemnată de degetele brutale ale pasiunilor (cîteva nobile, altele murdare; nu lipsea nici una), fruntea de taur și ochii greoi, a căror privire grea se îmbi ba cu chipul ei, o sorbea ca un burete. Își apropie fața de a lui și spuse: — Să ne îmbrățișăm. Ușa camerei era deschisă. Assiei nu i-ar fi păsat dacă ar fi intrat cineva. La ea nu era nimic de furat. Și nu-i lua în scamă pe vecini. Dar cînd o văzu intrînd pe mama lui Marc (o recunoscu de la cea dintîi privire) fu cuprinsă de mirare. Nu se aștepta să 1161

vină atît de curînd. Nu schimbară nici o vorbă. Annette se duse drept la pat și, scoțîndu-și paltonul fără să piardă vremea, se aruncă asupra băiatului ei. Dar așa cum știe să facă o mamă: cu brațe pătimașe și cu mîini blînde, ca o adiere care mîngîie tulpinile arse de pe un ogor. La atingerea lor, mădularele cuprinse de friguri părură a simți o ușurare. Buzele bolnavului se mișcară. Suspină. Annette așeză ușor pe pernă capul lui fierbinte, pe care-l ridicase. Și, întorcîndu-se ca să-și scoată haina, o văzu pe cealaltă femeie, care rămăsese pe loc, hotărîtă să nu se dea la o parte. Încrucișară priviri scurte, drepte și aspre. Annette spuse: — Dumneata mi-ai telegrafiat, doamnă? Assia răspunse, fără să miște din cap: — Eu. Annette îi întinse mîna. Assia o luă. Cele două mîini se strîngeau fără căldură. Semnau un pact. Annette se duse în camera de alături, invitînd-o cu un gest pe Assia s-o urmeze. Și acolo îi spuse: — Povestește-mi! Firește, o mamă avea drepturile ei. Dar ele se ciocneau de cele pe care și le luase Assia. Și instinctul ei se împotrivi la tonul involuntar poruncitor al glasului și gesturilor Annettei. Urmară cîteva clipe de ciocnire mută între voințele celor două femei. Conștiința lor de-abia înregistră ciocnirea; dar își încordau puterile, așa cum se încordează și calul strîns în frîu și mîna carel strînge. Apoi, calul se dădu bătut. Assia începu să vorbească. Povesti pe scurt mersul bolii. Nu spuse nimic despre raporturile – existente sau nu – dintre ea și Marc. Dar simți o plăcere nelămurită să-i spună celeilalte femei că patul în care dormea băiatul era patul ei. Annette, a cărei privire ageră cercetase cele 1162

două camere, în timp ce Assia vorbea, nu se mai îndoi că femeia aceasta e amanta lui Marc. Pentru spiritul ei lipsit de prejudecăți, din clipa aceea Assia nu mai fu o străină. Și-și schimbă purtarea. Assia nu-și explica motivul. Rămase rece și aspră, în fața ochilor aceia gravi, care se îmblînziseră. Cele două femei nu se gîndeau să se facă înțelese una de alta. Aveau de salvat un bărbat, se uniră amin două în apărarea lui. Își uniră experiențele. Annette fu izbită de maturitatea experienței de care dădea dovadă Assia și de siguranța gesturilor ei. Cu un calm perfect, repede și precis, tînăra femeie acționa fără greș, fără să facă nici un gest de prisos, nici unul greșit. În fața mamei se purta ca și cum ar fi fost singură, fără să se arate încurcată de îngrijirile cele mai delicate, mînuind trupul jalnic și fără puteri, așa cum carnea care suferă, pe un pat de spital, e mînuită de infirmier ca o proprietate a lui. Neplăcut surprinsă și totuși interesată, Annette observa această aparentă neomenie și îi recunoștea efectele binefăcătoare. La rîndul ei, suferea înrîurirea acestei siguranțe și asculta, supusă, cînd cealaltă femeie îi spunea scurt: — Haide! Ține piciorul! Ridică-l de la mijloc! Nu vezi? Deși era și ea obișnuită cu asemenea îngrijiri (care femeie din Europa nu și-a făcut școala în timpul războiului?), mîinile îi tremurau de emoție cînd atingeau trupul băiatului. De aceea admira exactitatea rece a mișcărilor Assiei. Calmul acesta o mira cu atît mai mult cu cît își dăduse îndată seama de violența întipărită pe fața aceea și de pasiunile pe care le dezvăluia. Își dădu seama, după sclipirile care îi treceau pe față, ca femeia aceea pusese stăpînire pe fiul ei; își dădu seama de asta mai bine decît Assia, mai înainte ca Assia s-o fi recunoscut și acceptat pe deplin. 1163

Statură pe rînd de veghe. Fiecare stătea de strajă pe lîngă Marc, pe urmă se odihnea. Assia, care nu dormise cîteva nopți, se cufundă în somn ca un bolovan. Annette avu vreme să-și rumege gîndurile, în timp ce asculta răsuflarea înfrigurată a celor două făpturi – una inegală și sacadată, cealaltă repede și aspiră, ca și cum s-ar fi grăbit să-și ia partea de odihnă. Și, într-adevăr, la ceasul hotărît, Assia se trezi brusc și se întoarse la căpătîiul lui Marc, silind-o pe Annette să treacă în locul ei pe pat, să se culce pe locul acela cald încă de somnul ei halucinat. * Cînd, după cîteva zile de îngrijorare, Marc își veni în fire, privirea lui încă tulbure se lumină, întîlnind fața duioasă a mamei lui. Îi zîmbi. Și asta o umplu de fericire. Dar privirea care șovăia deasupra umărului Annettei întîlni sprîncenele întunecate și ochii stropiți cu aur ai Assiei. Și rămase nemișcată, uimită, întrebînd și întrebîndu-se, căutînd să priceapă. Marc își întoarse ochii spre mama lui, și Annette citi în ei o întrebare. Îndărătul ei, Assia nu rostise încă nici un cuvînt. Așadar, nu se cunoșteau? Annette privea în tăcere. Rezerva bănuitoare a Assiei nu îngăduia să! se pună întrebări. Îi potrivea mai departe perna lui Marc, se purta cu el ca i cum ar fi avut drepturi asupra lui. Și Marc, mut, se lăsa răsucit, nu îndrăznea să întrebe nimic, fascinat de prezența aceasta, pe care nu și-o putea explica. Căuta să găsească cheia tainei în lucirile răzlețe care-i mai rămîneau în amintire de pe urma nopților de friguri. Avea o teamă ciudată că, dacă ar pune o întrebare, arătarea s-ar risipi. După ce făcu zadarnic cîteva încercări să-și reamintească, găsi în sfîrșit urma. În penumbră se făcu puțină lumină. Dar simțea nevoia să fie sigur de ceea ce bănuia, și prezența mamei lui îl stingherea, îl făcea să șovăie. În sfîrșit, se folosi de o clipă în care Annette se 1164

îndepărtase, iar Assia era aplecată asupra lui, și îi șopti: — Ești vecina de alături? Ea răspunse: — Dumneata ești de alături. Te afli la mine. El nu observase pînă atunci. Privirea lui făcu ocolul camerei. Un val cald de sînge năvăli în fața lui trasă, se Miroși. Assia îi așeză cu hotărîre mîna pe frunte: — Haide! Stai liniștit! O să te gîndești la asta altă dată. Și tot știind aplecată, ca și cum ar fi vrut să ridice perna, îi explică ceea ce se întîmplase, în cîteva cuvinte scurte, care nu îngăduiau nici un răspuns: — În camera asta era mai mult aer. Te-am adus aici. Acum închide gura! Nu mai trebuie să te gîndești la nimic. Vorbea repezit, cu jumătate de glas. Dar Annette auzi tutuirea poruncitoare, care-i pironise fiul pe pernă, cuprins de o mirare fascinată. Și cînd Assia se întoarse și-și încrucișă privirile cu cealaltă femeie, citi în ochii ei că auzise. Puțin îi păsa! N-avea nimic de ascuns. Dar nu ținea să vorbească. Iar Annette îi respectă tăcerea și așteptă ca străina să binevoiască să-i spună mai multe., Rămaseră așa toți trei, fără să se destăinuiască mici unul, observîndu-se unul pe altul. Marc cerceta încet trupul acela, care treptat îi inspira o atracție inexplicabilă. În parte, fiecare dintre trăsături! se părea străină, aproape dușmănoasă. Și toate la un loc erau ca o plasă ce-i învăluia voința. Se înfuria, se înverșuna să afle pricinile acestei atracții, aduna toate cusururile pe care le găsea. Dar nu izbutea decît să ajungă la un rezultat foarte deosebit de ceea ce adunase. Și își dădea seama ca n-ar fi vrut să șteargă nici unul dintre cusururi, că n-ar fi vrut să schimbe nimic dintr-însa. Fiecare dintre ele era un ochi necesar al plasei. Căci 1165

femeia aceea nu semăna cu alte femei, pe care le iubești pentru gura lor, pentru nasul lor, pentru sîni, pentru cîte o parte din făptura lor. Exista toată și o iubeai sau o urai întreagă, pentru animalul unic, fără pereche, care era ea, pentru animalul acela care se impunea prin puterea vitalității ei. Și fiecare dintre amănunte, fie frumoase, fie urîte – poate că mai ales cele urîte – te înlănțuia cu atît mai tare, cu cît purta pecetea ei, era semnul ei. „Tu. Și nimeni alta”. Printr-o înțelegere tacită el îi vorbi cît mai puțin. Și niciodată nu cuteză s-o tutuiască, așa cum continua ea so facă, cu o nepăsare obraznică (s-ar fi spus că-l sfida). Annette le dădea prilejul să se înțeleagă între ei. Aveau amîndoi ureche bună și ascultau dintr-o cameră într-alta ceea ce spunea fiecare, atunci cînd unul din ei se afla singur cu Annette. Dar cum Assia știa asta, își supraveghea cuvintele și rezista la străduințele răbdătoare ale Annettei, care voia s-o cunoască. Scăpa cu dibăcie, dar fără să jignească. Căci ochii sinceri și purtarea prietenoasă a Annettei începuseră s-o cucerească. Scăpa prin subterfugii abile, care deschideau pentru o clipă zări ce se risipeau înainte de a fi putut fi deslușite, mărind încă și mai mult nesiguranța. Dar dezamăgirea tînărului ascultător era mîngîiată de bucuria pe care i-o pricinuia glasul ei melodios și legănat. Era mai frumos și mai fermecător decît cel mai frumos trup. Sorbea glasul acela cu ochii închiși, de parcă l-ar fi simțit cu gura și cu mîinile. Era cald și plin de voluptate. Apoi, cînd femeia care-l tutuia și umbla cu el cu mîini repezite și blînde, ce-l tulburau, se întorcea la căpătîiul lui, Marc îi întorcea spatele, ca să-și stăpînească ispita de a-i întredeschide gura hotărîtă sub apăsarea buzelor lui. Cînd se afla singur cu mamă-sa, își ascundea sentimentele cu mai puțină dibăcie. Convalescența și dorința care pătrundeau în trupul lui tînăr o dată cu vlaga îl făceau să se descopere cu 1166

naivitate. Poate ca, în sinea lui, nu era supărat că privirile femeii necunoscute pot citi într-însul, peste umărul mamei lui, singura căreia părea că! se adresează. Annette nu se lăsa înșelată. Încrederea fără margini pe care i-o arăta fiu! ei îi aparținea numai pe jumătate. „Șiret mic! Uite! te îmbrățișez și pentru cealaltă. Dar asta nu ți-e de ajuns.” Marc vorbea despre el, numai și numai despre el. Nu se lăuda. Spunea și bune și rele. Dar o făcea cu patimă apriga și nesățioasă. Și cînd vorbești de tine pe un ton pasionat înseamnă că trișezi. Fie că vorbești de rău, fie ca vorbești de bine, iei tot aerul și toată Lumina. Îl mănînci pe celălalt. Sau îi spui: „Mănîncă-mă!” (E același lucru.) Fără să vrea sau fără să și-o poată mărturisi, Marc se oferea cu lăcomie și naivitate gurii închise și încăpățînate a necunoscutei: „Deschide-te! Mănîncă!” Și pentru că gura aceasta era flămîndă, nu pierdu nici o înghițitură. Cu dinții ei puternici, ea mesteca spiritul acesta aprins, violent, amar și fraged, ca pe un mugure tînăr, încă verde. Era sănătos, îi răcorea gura. În toată viața asta, care mijea în neorînduială și contrazicere și pe care el o dădea pe față, o scotea la vedere cu o sinceritate pătimașă ce le mișca și le făcea să zîmbească pe cele două femei („biet cățeluș!”), nu era nimic stricat, nimic murdărit de atingerea mocirlei („vino să te spăl!”) Trupul îi rămăsese proaspăt ca al unui nou-născut. Convalescența contribuia și ea la asta. Era o nouă naștere. Sub aparenta ei nepăsare, Assia fremăta în tăcere, în camera de alături. O mîncau mîinile de dorința să atingă trupul acesta tînăr și nerușinat. Iubea în băiatul acela candid și îndrăzneț sinceritatea de torent de munte și izbucnirile lui contradictorii. Nici ea nu înceta să se miște printre gînduri ce se băteau cap în 1167

cap și, mai mult, printre instincte opuse, care îi sfîșiau făptura și o împingeau la cele mai primejdioase aventuri. Dar se obișnuise cu aceste contradicții, n-o mai supărau; așa îi era firea. Marc se înverșuna să iasă din ele. Și se ciocnea de ziduri. Nepăsarea aspră a Assiei, nepăsare născută din disprețul de sine și de viață, impusă de nebunia întîmplărilor, o făcea să se îndrăgostească de seriozitatea tragică pe care o arăta băiatul față de viața. Avea poftă să-l alinte la sînul ei pe prostuțul acela violent și sincer pînă la absurd, și pe care-l iubea tocmai pentru că era absurd. Se simțea aproape de el prin izolarea lor spirituală comună, prin faptul că se smulseseră din mediul lor, a cărui greșeală și zădărnicie de nelecuit o pricepuseră. După cum ea rupsese toate legăturile cu tabăra emigrației ruse, fără să poată trece încă în cealaltă tabără, în tabăra care-i omorîse pe ai ei, pe care o ura cu toată puterea mîndriei ei – tot astfel azvîrlea cu furie la o parte toate curentele generației lui din Franța. Se împotrivea acestui tineret, a cărui incoerență, frivolitate, egoism și arivism naiv, cinic sau fățarnic, le pricepuse. Respingea minciuna artei, minciuna gîndirii, minciuna politicii – falsul „intelectualism”, falsul „realism”, falsul „europenism” – toate măștile și minciunile servilismului (Intelligence Service!), ale neputinței și ale interesului. Se arăta groaznic de nedrept. Dar ar fi fost zadarnic să i-o dovedești. O știa și voia să fie așa. Prea suferise mult. Luase parte la toate acestea. Avea nevoie să se răzbune, să-și smulgă vîscul de pe piele. Annette nu încerca să discute. Îi spunea: — Se scurge sîngele bolnav. Ușurează-te! Îți ies dinții! Încearcă-i pe mine, dacă-ți face bine! Nu va fi prima oară cînd mai mușca de piept. Assia n-ar fi refuzat să se lase și ea mușcată. Dinții aceia tineri 1168

și cruzi îi plăceau, căci știau să urască și să iubească – ca și ai ei. Nedreptatea de care dădea dovadă Marc – ea își dădea seama că e nedrept –! se părea mai aproape și mai caldă deck echilibristica maimuțelor care dansează pe sîrmă, pescuind banii și succesul. Nu era lucru prea obișnuit să întîlnești un francez care să dezvăluie cu o lipsă de rușine răzbunătoare fățărnicia mamei lui, Franța (nu! nu mama, mama vitregă!). Fără îndoială că francezii (de altfel și celelalte popoare) s-au fălit întotdeauna că sînt singurii care se acuză unii pe alții, în timp ce celelalte popoare se laudă. Dar și pentru ei și pentru celelalte popoare acesta e un fel ocolit de a se lăuda, atribuindu-și primejdiosul privilegiu de a ști să se critice pe sine. Și critica asta nu merge departe. Te învăluie pe tine însuți cu tămîieri. Și rămîi plăcut parfumat de pe urma ei, căci te scutește de mustrări. Marc nu se scutea cîtuși de puțin pe sine. Îi biciuia cît putea pe compatrioții săi, dar și pe sine. Assia, care, ca toți slavii, practica autoanaliza cu voluptatea aprigă ce te face să ridici și ultimul văl, prețuia ca o cunoscătoare această renunțare de sine, privirea liberă și sufletul dezgolit al lui Marc. Presimțea că Marc îl dezvăluie pentru ea. Era adevărat. Un nelămurit instinct animalic îl îndemna pe Marc să se arate și să se lase adulmecat de femeia pe care instinctul lui o dorea. „Mă arăt gol. Arată-te și tu!” Ea auzea chemarea. O străbăteau valuri calde, pofta să răspundă, să-și desfacă copcile și să strige: „Privește!”, îl cunoștea mult mai bine decît el pe ea. Marc nu mai avea nimic ascuns pentru ea. Fiecare amănunt al acestui trup rămăsese întipărit în fundul ochilor ei. Iar acum, cînd viața urca, renăscută în trupul acesta, aceeași viață țîșnea și în trupul aceleia care îl sorbise cu ochii. Pecetea lui o ardea. La rîndul lui, captivul o captiva. Devenea stingheritor. 1169

Bărbatul și femeia – cei doi copii – se pîndeau cu priviri piezișe, care nu scăpau nici o mișcare. Și acuma, rămași muți (Marc tăcuse, cerșind răspunsul la cheMarea lui), ascultau cum crește dorința într-înșii. Iar urechea convalescentului, devenită mai ageră de pe urma bolii, asculta cum crește dorința în femeie. Dai pe măsură ce femeia simțea dorința, se făcea mai aspră, mai închisă. Și veni o seară în care bărbatul avu siguranța că femeia își va dezvălui taina. Se învîrtea în jurul lui, se apropia, apoi se dădea la o parte. Amurgul se răspîndea prin cameră. Annette ieși. Rămaseră singuri. Femeia șovăi, se hotărî, veni deodată spre el și se aplecă, așa cum făcuse de atîtea ori, ca să-i așeze patul. De astă dată, el fu sigur că brațele femeii îl vor cuprinde, că gura ei se va năpusti ca un uliu. Și aștepta cu șalele încordate, cu carnea fremătînd, gata să muște. Ea își îndreptă deodată trupul. Se dădu la o parte pînă la perete. Se rezemă de perete și spuse cu răceală: — Te-ai vindecat. E vremea ca fiecare dintre noi să se întoarcă în camera lui. El rămase năucit. De uimire îi pierise glasul. Apoi necazul îl făcu să vorbească. Și, aruncîndu-și picioarele afară din pat, spuse cu vocea înăbușită: — Numaidecît. Ea înălță din umeri și răspunse fără să facă vreo mișcare: — Se poate și mîine. — De ce să mai așteptăm? Assia nu făcu nici un gest ca să-l oprească. El bîjbîia pe dușumea, tîrînd în urma lui cearșafurile în care, de furie, i se încurcaseră picioarele. Annette intră. Își arătă mirarea. Marc spuse: 1170

— Așa am hotărît. Tăcerea de nepătruns a Assiei părea o încuviințare. Annette nu stărui. Știa să citească. Spuse: — Fie! Mutatul n-o să dureze mult. Trebuie doar să schimbăm cearșafurile. — La ce să le mai schimbăm? răspunse Assia. Astea sau alea… N-are rost să ne mai încurcăm cu asemenea complicații. În furia lui rece, Marc îi fu recunoscător. Se dusese în cealaltă cameră. Apoi se gîndi că nepăsarea Assiei era, prin această răceală a ei, și mai insultătoare. Și întoarse spatele celor de față. Zîmbind celor doi ursuzi, Annette îi spuse Assiei, care rămăsese rezemată de zid, cu gura strînsă: — Draga mea, ne-am folosit fără rușine de ospitalitatea du-mi tale. Iartă-ne! N-o să te pot iubi niciodată îndeajuns pentru tot ce ai făcut pentru fiul meu. Assia mîrîi: — N-am făcut nimic. (Fusese adînc înduioșată de glasul și de cuvintele Annettei.) — L-ai salvat, spuse Annette. Îi întinse brațele. Assia se aruncă cu fruntea înainte în brațele ei, înfundîndu-și capul la sînul mamei. Annettei îi fu cu neputință. Să ridice fruntea aceasta încăpățînată. Nu putu s-o sărute decît pe păr. — Acum, spuse ea, să chibzuim lucrurile! Fiindcă băiatul e azi în stare să iasă din casă, cred că ar fi bine să-i căutăm altă locuință, mai sănătoasă. — Asta e și părerea mea, spuse Assia. Marc bombăni: — Mai e vreme! — De ce să mai așteptam? rosti Assia cu buzele strînse. 1171

Furios, Marc își dădu seama că-i întoarce vorbele lui. — Foarte bine! exclamă el. Atunci, mîine. — Lasă-mi vreme să găsesc ceva! spuse Annette. — Am și găsit, spuse Assia. Dacă vreți, o să vă arăt pe strada Châtillon o locuință liberă, pe care una dintre cunoștințele mele a trebuit s-o părăsească acum cîteva zile. — O să vedem mîine, spuse Annette. Îi întinse mîna Assiei, care se duse în camera ci și se închise acolo. Annette aruncă fiului ei o privire înduioșată și ironică și-i spuse bună seara, ferindu-se să bage de seamă că el se bosumflase. Se întoarse în camera pe care o închiriase la același hotel, cu două etaje mai sus. Marc rămase singur. Avu vreme să-și clocească necazul. Avu de asemenea vreme să-și piardă orice mîndrie și să rămînă numai cu mîhnirea. Dar dorința rămăsese. Se transformase într-o sete înnebunitoare. Izvorul era acolo, aproape de tot. Îi despărțea doar un zid. Un zid de tencuială, un zid de neînțelegeri nelămurite. Dar mîine îi va despărți un întreg oraș. Nu-și lăsă vreme de gîndit. Mîna lui bătu în zid, dar îi păru rău îndată. Ar fi vrut să strige: „Nu veni!” Nu era nevoie. Assia nu veni. Nimic nu mișcă de cealaltă parte a zidului. Indignat, rușinat, Marc își mușcă pumnii. Așteptă. Se lăsa noaptea. Se lăsase noaptea. Peste acoperișuri orologiul cu glas subțire al Sorbonei suna ora unsprezece. Apoi sună miezul nopții, sună unu. Marc se frămînta cu fața la perete, cu trupul strîns, înfrigurat, sub pătură, cu genunchii ridicați, ca un cîine încolăcit. Ce voia? îmbrățișarea brutală? Nu. N-ar fi știut să spună ce. O voia pe femeia aceea, voia ceea ce purta la sînul ei, ceea ce ascundea, coca ce simțea el din viața aceea, din spiritul acela, răul, binele. Voia totul. Avea nevoie de rîul acela, ca să-l amestece cu! al lui. Ce purtau apele 1172

ei? Nu știa. Avea nevoie de aceste ape. Avea nevoie de totul. Și, ca să-l aibă, îi trebuia și îmbrățișarea brutală. Era singura cale. Dar tot sîngele lui s-ar fi răzvrătit dacă! s-ar fi spus că asta voia. Ar fi strigat: „nu!” Și ar fi fost sincer. Era ca pîrîul care se repede spre rîu. Nu aleargă spre el. Aleargă spre Marc. Și are nevoie de transfuzia aceasta de sînge, de afluentul lui, ca să nu piară mai înainte, înăbușit în nisipuri. Gura lui Marc voia să bea sîngele Assiei. Deodată, gura aceasta cu buzele uscate se lipi de perete; șopti: — Assia! Urechea cea mai ageră n-ar fi putut auzi. Se scurseră cîteva minute. Repeta: — Assia! Mai tare. Urmă o tăcere de moarte. Marc o urî. De ură, i se tăie suflarea. Căzu din nou pe pat, cu mîinile la gît, căutînd să smulgă nodul nevăzut, care-l sugruma. Apoi simți din nou aerul în piept. Văzu mai înainte chiar de a fi auzit. Ușa se deschise, femeia intră. * Din clipa cînd ieșise, rămase acolo, în beznă, ghemuită în pat, mută, nemișcată. Auzise totul, de la prima lovitură în perete, care o făcuse să se aprindă de minie, pînă la prima șoaptă imperceptibilă, care o făcuse să leșine de bucurie. Tresărea din cînd în cînd, pe rînd se simțea de foc și de gheață, simțea un șuvoi de sînge aprins care izbucnea și pe care-l. Îndepărta parcă un piston. Apoi urmă o desăvîrșită nepăsare. Era hotărîtă să nu se miște. Dar de ce? Ce-o costa să-l ia pe bărbatul acela dacă-l voia? Mai luase și pe alții. Dar pe acesta, nu! Se simțea prinsă în laț. Și nu voia să mai fie prinsă. Nu voia să se mai lase pradă amăgirii. Și pentru că de astă dată iubea cu adevărat (refuza să și1173

o mărturisească), se gîndea nu numai la ea, ci și la el, la răul pe care i l-ar face. Căci știa (consimțea să știe asta) că nu e nevătămătoare. Cine o va lua, va lua împreună cu trupul și sufletul, sufletul chinuit, sufletul istovit, sufletul flămînd, picioarele arse, care vor umbla pînă la ultima suflare – va lua trecutul, va lua viitorul. Era prea mult pentru mădularele tinere ale băiatului înfrigurat, pe care est îl revedea noaptea și-l strîngea în brațe. Îi mîngîia spatele suplu. Îl simțea arcuit sub mîna ei, gata să se sfarme. Îl dădea la o parte, dar mîna se întorcea și-l mîngîia. Nu se mai putea desprinde. Tot spunînd „nu!” și tot respingîndu-l și căutîndu-l în același timp, se simți purtată de brațele ei și de genunchii ei. Se regăsi desculță, în pragul celeilalte camere, indignată, revoltîndu-se împotriva siluirii, urîndu-l pe cel care o ura, gata să strige cu un glas dușmănos: „Dar ce vrei de la mine?” Alergă și se ciocni de el. * Acum nodul trupurilor lor destinse se dezlega. Dar spiritele rămîneau înnodate. Lipiți unul de altul, simțeau în dreptul pîntecelui cum bate același sînge, cum își răspîndește în mădularele lor căldura lui calmă, valul lui de aur. Și Marc, îmbătat de cucerirea lui, spunea rîzînd și strîngînd-o în brațe: — Te am, te am! Ești a mea! Iar Assia, mută, se gîndea: „Nu sînt a ta. Nu sînt nici a mea, a nimănui” Dar îl strînse în brațe. Îi mîngîie șira spinării subțire, pielea mătăsoasă de pe coapse. I se părea c-ar putea să-l sfărîme. Era copleșită de duioșie. Se aplecă vijelios și îi acoperi coapsele de sărutări. Tînărul suspina, plimbîndu-și degetele lungi, care-i tremurau, 1174

pe fața aprinsă, ale cărei buze lacome îl mistuiau. Și în recunoștința lui dezlănțuită, vorbea, vorbea mereu, ciripea ca o pasăre, se destăinuia în cuvinte naive și fără șir, își dezvăluia adîncul sufletului, își descoperea cu candoare singurătatea, colțurile cele mai tainice ale făpturii sale, ale destinului său, le punea în mîinile acestei femei necunoscute, care-l asculta cu fața ascunsă în pîntecele lui. Ea îl asculta înduioșată, cu amărăciune și cu ironie. El i se dăruia, închipuindu-și că o cunoaște. Nu știa nimic despre ea, nimic despre viața ei, nimic despre cicatricele și urmele de neșters pe care i le lăsase trecutul, nu știa nimic despre sufletul din fundul vasului, nimic despre străfundurile lui. Dacă ar fi putut-o auzi, Marc ar fi răspuns: — Cunosc adîncurile tale mai bine decît tine. Nu pot socoti zilele și nopțile care au trecut la suprafața ta, dar adîncul l-am atins. Cine ar fi putut spune care din doi avea dreptate? * Pintenul dragostei pătrunde pînă dincolo de conștiință. Dar e drept că e orb. Atinge, cuprinde, n-ar putea spune ce cuprinde, nu vede nimic. Totuși, cuprinde. Cînd geamurile gălbui ale camerei se luminară, mai galbene ca de obicei – ploua – Assia se aplecă asupra tovarășului ei tînăr, care adormise în zori. Ea nu închisese ochii. Privi obrajii lui obosiți, gura fericită, trupul lui suplu culcat. Picioarele le erau înlănțuite, nu se mai puteau desprinde. Se gîndi: — Care e trupul meu? Care e trupul lui? Acum sîntem contopiți. Și, cuprinsă de oboseală și de voluptate, simțea dorința să recadă. Dar își încordă voința. Își spuse: — Nu! Nu se poate! Ce are el de a face cu mine? Și ce am eu 1175

de a face cu el? Fiecare dintre noi să-și reia ce-i al lui! Se smulse. Era greu. Marc deschise ochii. Cînd îi văzu privirea, ea simți că-și pierde puterile. Îl cuprinse cu patimă. Îi închise pleoapele cu gura. Îi spuse: — Dormi! Trebuie să plec pentru o clipă. Dar nu te părăsesc. Te iau cu mine și mă las pe mine aici. El se cufundă din nou. Era prea amețit de somn ca să-i răspundă. Assia ieși. Spusese adevărul. Lua cu ea în fundul inimii o bucată dintr-însul. Era prea tîrziu ca să mai scape. Se duse și bătu la ușa Annettei. Îi spuse: — V-am vorbit de o locuință liberă. Vreau să v-o arăt. Să ieșim împreună! Annette era îmbrăcată, așeza lucruri într-o valiză, părea gata de plecare. Se întoarse spre Assia. O privire îi fu de ajuns ca să audă suflînd în pieptul ei un vînt puternic și cald. Nu mai era viscolul înghețat din seara trecută. Era tot o furtună, dar vîntul se schimbase. Spuse: — Să plecăm! Assia nu auzi în pieptul celeilalte femei o altă furtună, de durere. Privirea ei aprinsă citi pe masă, pe o telegramă deschisă: Timon dead288… Abia citise și cuvintele i se șterseră din minte. Ce-i păsa ei? Ieșiră. La început schimbară din mers doar cîteva observații scurte și inutile asupra ploii care cădea. Apoi tăcură și străbătură Luxembourgul între cele două părți zăbrelite din strada l’Abbéde-l’Epée și din strada Vavin. Peluzele verzi șiruiau sub ploaie. Assia se opri deodată, trase un scaun și-i spuse Annettei: 288 În limba engleză în original: Timon mort

1176

— Așază-te! Vreau să-ți vorbesc. Ploaia cădea măruntă, stăruitoare, pătrunzătoare. Nu se zărea nici un trecător. Stăteau așezate la picioarele păstoriței și căpriței ei sculptate în piatră. Annette nu discută. Se așeză pe scaunul de pe care se scurgeau picăturile de ploaie. Assia se așeză lîngă ea. Annette purta un impermeabil. Assia avea doar un șal roșu, foarte uzat, cu care nici nu încerca să-și acopere umerii. Rochia ei de lînă și de bumbac cenușiu, deschisă la piept, se îmbiba de apă. Annette se aplecă și așeză umbrela deasupra ei. Assia spuse: — Nu te ocupa de mine! Am trecut prin multe! Și rochia asta la fel. Totuși, Annette o adăposti mai departe. Și, pe măsură ce Assia povestea, cele două femei care stăteau alături, la fel de prinse de cele povestite, se strîngeau una de alta. Pînă la urmă își atinseră capetele. Assia începu ex abrupto289: — De cinci ani mă rostogolesc prin toate băltoacele Europei. Nu mi-e teamă să mă mai ud o dată. Cunosc gustul de noroi, gustul de fum al ploii voastre. Apa din marile orașe nu spală, murdărește. Dar nu mai trebuie să-mi apăr hermina. Nu se află nici un colt al ei care să nu se fi tăvălit pe jos. A strîns mirosurile tuturor turmelor. O simți? (Îi vîrî șalul sub nas.) S-a rostogolit prin noroiul gras din Ucraina, prin gunoaiele milenare ale Constantinopolului și ale piețelor lui îngrozitoare, înainte de a ajunge aici, să adune praful înspăimîntătoarei voastre nepăsări. — A mea? murmură Annette. — A Apusului vostru. — Eu nu mă am decît pe mine, spuse Annette. 289 În limba latină în original: fara introducere.

1177

— Ai noroc! spuse Assia. E mai mult decît am avut eu vreodată. Ascultă-mă! Trebuie să vorbesc. Dacă ceea ce spun te scîrbește, sau te plictisește, poți să pleci. Nu te opresc. Nu opresc pe nimeni. Dar încearcă! … Annette tăcu, privind profilul tinerei femei, cu fruntea ieșită în afară, care stătea sub stropii de ploaie cu capul drept, cu sprîncenele încruntate, cu privirea aspră ațintită înainte. Nu vedea nimic în fața ei, era aplecată toată în lumea ei lăuntrică, cobora în închisoarea amintirilor. — Ai de două ori vîrsta mea, spuse Assia. Dar dintre noi două, eu sînt cea mai bătrînă. Am trăit totul. — Sînt mamă, spuse încet Annette. — Am fost mamă, spuse Assia cu voce răgușită. Annette tresări. Întrebă cu băgare de seamă: — Nu-l mai ai? — Mi l-au ucis în brațe! Annette își înăbuși un strigăt. Assia privea țintă un colț al șalului pătat. — Casapii! L-au tăiat ca pe un miel. Annette, negăsindu-și cuvintele, își așezase instinctiv mîna pe umărul Assiei: — Sărmana mea micuță! Assia își retrase umărul și spuse tăios: — Lasă! Nu trebuie să ne înduioșăm, ce au făcut ei aș fi făcut poate și eu. Annette strigă: — Nu! — Am vrut s-o fac, reluă Assia. Jurasem, după aceea, că voi ucide orice copil de-al lor care-mi va cădea în mînă. Dar n-am fost în stare. Și cînd am văzut omul care – ca să mă răzbune… am 1178

fost la doi pași de a-l ucide pe el. Închise gura. Vreme de cîteva minute, nu se mai auzi decît ploaia măruntă care cădea, cădea, se prelingea pe scaune. Annette își puse mîna pe genunchii Assiei: — Vorbește! — De ce m-ai întrerupt? Și continuă: Nu eram făcută pentru asemenea vremi. A trebuit să mă deprind. Vremurile au venit peste mine. Am fost violată. Nu sînt singura. Tot sîngele inimii noastre, al iluziilor noastre s-a scurs. Multe au murit. Eu am trăit. Pentru ce? Nu știu. Dumneata nu știi? Dacă mi-ar fi spus cineva cînd eram pe cale să-mi dau sufletul că voi mai trăi și astăzi, i-aș fi scuipat sufletul meu în față! Aș fi strigat: „Nu!” Și am trăit! Și trăiesc! Și vreau să trăiesc! Nu e îngrozitor? Ce vor cu noi? Cine ne vrea, cînd noi, noi nu mai vrem? — Destinul nostru, spuse Annette. Destinul sufletelor care au de străbătut o calc lungă. L! cunosc. E destinul femeilor care n-au dreptul să răzbată pînă la moarte înainte de a fi trecut prin întreita sfințire a dragostei, a deznădejdii și a rușinii. Vorbește! Assia vorbi despre copilăria ei molcomă, ce se desfășura fără griji, în cuibul tihnit. Dulceața istovitoare a vieții, care premerge atît de des loviturii brutale a sfîrșitului. Bunătatea, slăbiciunea, descompunerea – mireasma crinilor de baltă. Emanații dulcege de dragoste sinceră – care nu costă nimic – pentru o omenire nedeslușită, de nepăsare senzuală care se răsfață în tăcere, în timp ce viermele spiritului roade fructul copt care va cădea de pe creangă. Nu ai destulă putere să fii rău. Însăși ideea cruzimii tear scutura în spasme. Te complăceai în atmosfera grea, molatică, dezgustătoare, caldă, a unor mere frumoase care putrezesc în cămară. Te pretindeai tolstoian și gustai blazat muzica lui 1179

Skriabin 290 și evoluția de dansator a androginului Nijinski 291. Dar acceptai totodată, ca piper, brutalitățile prevestitoare ale compozițiilor lui Stravinski 292. Fără îndoială, venise războiul. Venise acolo… Acolo era atît de departe! Ca un decor din al doilea plan. Și războiul era un condiment. Fetița de cincisprezece ani își vedea înmugurind floarea sînilor și asculta în tufișul ei cum pasărea dragostei își încearcă glasul. Pastorala egoistă continua să se desfășoare. La țară, unde se retrăseseră ai ei, viața se scurgea neîndoliată și fără lipsuri. În grădina mare și neorînduită, plină de zmeură, de coacăze și de buruieni, cei doi copii, fratele și sora, ronțăiau semințe de floarea-soarelui și își destăinuiau pățaniile și nădejdile. Înghițeau pînă ce li se făcea greață pirojki și operele poeților decadenți. Se jucau de-a estetismul și-l presărau cu cîteva degete de teozofie, cultivau un narodnicism făcut din vorbe vagi de milă, de credință blîndă și idilică în sărmanul popor neștiutor, nespălat, bogat în înțelepciune ascunsă și în bunătate, însușiri care dorm ca o apă sub pojghița de gheață. Idealismul ca din carte ce alcătuia religia tatălui lor îi făcea să se încreadă în natura cea bună, în progresul omenesc ce-și croiește calea fără zguduiri, îi făcea să creadă în înțelepciunea întîmplărilor, chiar în război și în înfrîngere, care urmau să ducă fără prea mari sforțări la epoca de aur; la sfînta Rusie a rațiunii liberale și a luminilor inimii burgheze.

290 Cunoscut compozitor și pianist rus (1871-1915). Ultima parte a creației sale poartă pecetea decadentismului. 291 Celebru baletist rus (1890-1950). 292 Compozitor rus (1882). Muzica sa a suferit influența unor curente decadente, ca impresionismul și neoclasicismul.

1180

Korolenko 293 geniul cel bun, era președintele visat pentru republica ideală a viitorului… Chiar în ajunul marelui asalt din octombrie, la Petrograd nu se credea în gravitatea amenințării. Erau atît de siguri de forța lor, încît nici nu luaseră măsuri de apărare. Și se treziră înfrînți înainte de a fi luptat. Fața lumii se schimbase. De la un capăt la altul al țării se simți parcă zguduirea unui cutremur. Totul se prăbușea. Și uriașa deplasare de aer împrăștia în țăndări mii de cuiburi. Stoluri de păsări înnebunite zburau care încotro, se prăbușeau. Se regăsiră unii pe alții fugind în învălmășeala armatelor. Și, de la o zi la alta, toate vălurile vieții, ultimele văluri, fură smulse. Descoperiră cu uimire cîtă dușmănie și cîtă ură se adunase în inima acestui popor, pe care cu o zi mai înainte îl socotiseră binevoitor și plîngăreț. Un servitor de care erau siguri, care văzuse copiii casei crescînd și arătase față de ei o grijă umilă și familiară, deveni într-o bună zi amenințător și brutal, vrînd s-o violeze pe domnișoară… Urmă fuga oamenilor lui Kerenski. Și, în mijlocul lor, în propria ei tabără parcă, văzu izbucnind aceleași instincte. Apoi deodată, ultima linie de apărare, turnul castelului fu cotropit. În mintea fetei năvăliră aceleași gînduri nebunești. Bestia îți sufla în obraz. Și te simțeai la fel cu ea. — Și așa am fost! Și (lucrul cel mai îngrozitor din toate) am fost așa fără greutate. De prima dată. Trebuie oare să cred că așa fusesem și înainte și că toată masca de cultură care ne era lipită de piele ne părea grea, că ardeam de dorința s-o smulgem cu unghiile? Tatăl meu mă privea cu spaimă. Bătrînii nu-și mai pot schimba pielea. Prezența lui mă silea la o ultimă urmă de 293 Scriitor rus (1853-1921). N-a depășit pozițiile unor concepții democratice și umanitare.

1181

rezervă. Dar asta nu era nimic! Cînd a murit el, eram însărcinată. Din fericire pentru dînsul, a murit înainte de a vedea. Am îngropat-o o dată cu el și pe femeia care fusesem. Am lăsat-o să putrezească pe drum împreună cu el, în urma mea. Am pierduto, am pierdut pînă și numele ei, pînă și sentimentul identității mele cu ea. Vreme de doi ani n-am mai fost decît o anonimă, o nebună tîrîtă de galopul furios al turmei. Și astăzi încă, în clipa asta, ochii îmi sînt plini de praf. Ce-am văzut? Ce-am făcut? Ceam suferit? — Nefericito! spuse Annette, strîngînd genunchiul Assiei. Nu mai trezi amintirile! — Vreau! spuse Assia. N-o să mă cruț! Ți-am spus-o: dacă mirosul e prea tare pentru nările dumitale, pleacă! N-o cruță. Nu se cruță nici pe ea. Povesti despre fuga îngrozitoare, despre coborîrea oarbă, în spirală, cu salturi și căderi, despre coborîrea pînă la fund. Nu-și cruță nici o umilință. Nu arăta nici părere de rău, nici rușine. Vorbea cu o precizie uscată și grăbită, cu capul sus, cu privirea aspră: ploaia ținea locul lacrimilor, picăturile! se scurgeau de-a lungul nasului. Surprinsă, Annette își ținea suflarea, admira puterea sobră a povestirii spusă fără milă, hotărît, sec, fără remușcări (nici sufletești, nici artistice), a povestirii care proiecta în acvariul acestei dimineți de aprilie înecate filmul unei goane halucinate. Annette era atît de fascinată de magia imaginilor, încît nu se mai gîndea să le prețuiască valoarea morală și urmărea cu bătăi de inimă vînătoarea drăcească, fără să mai știe dacă profilul cîrn pe care-l privea era cel al Dianei scite sau al vînatului. Și pe umăr îi picura apa din umbrela pe care mîna ei distrată o lăsa să se aplece. Un paznic al grădinii trecu pe acolo, le privi pe cele două 1182

femei, care nu-l luară în seamă. Făcu cîțiva pași, se întoarse, le cercetă figurile rigide, dădu din cap și plecă mai departe. Sînt atîția zănatici pe lume! La Paris te obișnuiești cu ei. Assia îi povestea acum exilul, cu rușinile și necazurile lui, cu muncile slugarnice și înjositoare, care sfîrșeau de obicei prin a sfărîma sufletele încă mîndre ale emigraților, sau îi dădeau pradă freneziei – dar care ei îi ațîțaseră sufletul. Exilul o înălțase printr-o tresărire sălbatică de trufie și de dispreț. Exilul adusese singurătatea necruțătoare în care se zăvorise și revelația pe care o avusese în timpul acestei groaznice perioade. Se despărțise de bunăvoie de viața celorlalți oameni. Dobîndise afirmația exaltată a eului ei singuratic și pierdut, a puterii de neînțeles pe care o avea eul acesta necunoscut ce sfida lumea, iar pe ea o înfrunta. În acea luptă cruntă de doi ani Assia izbuti să se apere nu numai împotriva celorlalți, dar și împotriva curselor lăuntrice, a valurilor venite din fundul sufletului. Spunea mai puțin decît ghicea Annette, vorbind despre energia aceea de necrezut, dar lipsită de busolă și fără centru, care totuși își căuta cu furie, dar zadarnic, centrul, își căuta direcția și sensul printre cerințele și umilințele înjositoare impuse de munca zilnică, le căuta în chinurile foamei. Prefera totuși foamea, fripturii oferite în schimbul supunerii față de un partid sau de un om. În mijlocul haosului acestui suflet de femeie pustiit de un cataclism, Annette ghici îndată cu ochiul ei priceput orgoliul aspru, diamantul curat al firii și furia de a fi independentă, care o salvaseră pe Assia. Și știu să vadă printre aluviuni filoanele de forță morală și spirituală, acoperite de ruinile unei lumi. Le văzu mai bine decît Assia, care, cuprinsă de mîncărimea de limbă a destăinuirilor mînioase, se înverșuna împotriva ei înseși. Și Assia vorbea, vorbea, iar Annette asculta, asculta și se gîndea. De cînd? 1183

De cîtă vreme? De un ceas sau mai mult? Intre două fraze, ca un șir de grăunțe de plumb pe platoul gol al unei balanțe, căzu sunetul orologiului liceului. Assia se opri, își pierdu elanul, își trecu mîna pe fruntea umedă. Ieșise din prăpastie, nu mai știa ce face acolo, de ce povestise toate astea. Spuse cu asprime: — De ce stai aici și mă asculți? Annette nu avu nevoie să-i răspundă. Assia începea să-și reamintească. Spuse: — De ani de zile n-am mai scos la lumină toate astea… Ce ma apucat azi-dimineață? Ce-am făcut? Răsuflă adînc. Cu un gest mașinal, fără să-i pese că apa i se scurgea de-a lungul spatelui, își stoarse părul, umflat de ploaie. Și spuse — A! Da! Acum știi cine sînt. Ia-ți înapoi fiul și du-l în altă parte! — Ne-am înțeles, spuse Annette. Doar îi căutam locuință. — Da, numaidecît! Să nu mă mai vadă și să nu-l mai văd! — Care e primejdia? — Îl iubesc. — Dar el te iubește? Assia ridică din umeri: — Dacă iubesc pe cineva, mă iubește și ei. — Și ce pot face dacă el te iubește? — Poți. Ești singura care ai putere asupra lui. Îl cunosc. Te cunosc. Cunosc legăturile care vă unesc. Sînt mai strînse și mai intime decît cele obișnuite între o mamă și fiul ei. — De unde știi? — Ți-am citit scrisorile. Annette rămase fără glas. Assia nici nu se gîndi să se scuze. 1184

— Am așteptat prea mult. Am vrut să-l îndepărtez ieri seara. Era prea tîrziu. Acum răul s-a săvîrșit — Răul? — El ar spune binele. Și eu aș spune la fel, dacă nu mi-aș asculta gîndurile, dacă n-aș ști ceea ce știu, dacă n-aș vedea ceea ce văd că se apropie. Haide, ia-l cît mai e timp, și grăbește-te! Mîine nu mai răspund. O să ți-l iau și o să fiu nenorocirea lui. Nu vreau. Dar e o fatalitate. Annette întrebă: — Dar dumneata? — Eu? Ce-i cu mine? — Care e binele dumitale? Care e răul dumitale? — Ce te privește? — Îți cer să răspunzi. — N-are importanță. — Mi-ai spus că-l iubești. — Firește! Dacă nu l-aș iubi, de ce ți-aș mai spune toate astea? — Ai obiceiul să-i îndepărtezi de dumneata pe cei pe care-i iubești? — N-am iubit pe nimeni înaintea lui. Da, după toate cîte ți-am spus, îți vine să ridici din umeri. Și eu fac la fel. Și apoi, destul cu asta! N-are nimic de-a face cu ce vorbim noi. N-are importanță pentru dumneata. — Asta rămîne de văzut, spuse Annette. O privi pe Assia, pe care ploaia o udase pînă la piele. Rochia ei se îmbibase cu apă ca un burete. Sînii i se iveau sub stofa lipită de trup. Părea într-un halat de baie, abia ieșită din apă. Îi pierise orice culoare din obraji. Strîngea dinții, palidă și înghețată. Annette se ridică: — Haide, să ne întoarcem! O să vorbim din nou despre asta la 1185

mine acasă. Îi aruncă cu sila impermeabilul ei pe umeri și o trase după ea. Assia încerca să se împotrivească. Dar după energia cheltuită înainte era istovită. Nu trebuie să vedem în hotărîrea ei de a rupe cu Marc o dezinteresare pornită din dragoste, din dorința de a-l salva pe Marc de ea. Dragostea unei femei ca Assia, oricît ar fi fost de aprinsă, nu putea fi dezinteresată. Se gîndea într-adevăr să-l salveze (nu mințea!). Și era uimită de această renunțare: era o înșelătorie a dragostei. Dar se gîndea înainte de toate să se salveze pe sine. Nu-și putea lămuri cum de se lăsase cuprinsă din nou de pasiune, după ce jurase să nu se mai lase apucată de roata care o sfărîmase. Din întîlnirile trecute cu pasiunea se alesese cu o teamă și o groază împinsă pînă la ură față de această robie. Dar astfel de sentimente ar fi putut fi oare atît de violente, dacă nu iar fi rămas și ispita amețitoare? Se simțea ispitită să cadă din nou. Simțea primejdia prăpastiei și atracția ei de neînvins. Marc era prăpastia. O luase întreagă: îi luase tot trupul, care-i ardea ca o torță, toată inima, care se mistuia pentru făptura iubită, se mistuia de duioșie, de milă, de un simțămînt tainic și matern, de un amestec de superioritate domnitoare și de inferioritate ce se cerea protejată. De pe acum nu mai era în stare sa se desfacă singură de el, după noaptea care se scursese. Era doar în stare săi ceară Annettei s-o dezlege. Dar sforțarea aceasta o sfărîmase. Annette îi conducea pașii și o ducea spre hotel. Pe drum, Assia mai avu o tresărire. Se opri, o opri în mijlocul bulevardului și în mijlocul mulțimii, și-i strigă cu mînie: — Scapă-mă de fiul dumitale! Ia-l! — Mare lucru aș face, spuse Annette, dacă pe urmă ai veni săl iei înapoi! 1186

— Treaba dumitale! Să nu-l mai pot lua înapoi! Annette simțea sub mîna ei cum freamătă brațul Assiei, care se strîngea crispat de ea, simțea lipită de coapsa ei coapsa care se înfiora. Apoi încordarea nervoasă se potoli. Nu mai avu de purtat la brațul ei decît un pachet ud, greu și supus. Se întoarseră acasă. Annette îi porunci Assiei să se schimbe. Dar Assia lăsase cheia în camera ei încuiată pe dinăuntru. Ca să intre, ar fi trebuit să treacă prin camera lui Marc și se temea ca el s-o vadă în halul în care era. Annette o luă la ea și se duse în camera Assiei să aducă rufe de schimb. Assia ar fi vrut s-o împiedice. Annette se cam îndoia că va găsi ceea ce căuta. Străbătu camera fiului ei în vîrful picioarelor. El tot mai dormea, ca în rai. Se opri puțin și îl privi. Se vedea că nici nu se mișcase de cînd îl părăsise Assia. Annette cercetă fără zgomot cuprinsul dulapului mucegăit al Assiei. Sărăcia rufelor pe care le găsi o umplu de milă. Dar cel puțin curățenia lor relativă era o dovadă de asprimea luptei pe care Assia o dusese, pentru a-și ține bărbia deasupra noroiului, și Annette se pricepea la asemenea lucruri! Se întoarse, o găsi pe Assia în același loc unde o lăsase. Stătea în picioare, rezemată de zid. La picioarele ei se făcuse o mică baltă. Annette o luă de umăr și îi smulse rochia și rufele, care i se lipiseră de corp. Assia ieși din toropeală și făcu o mișcare bruscă cu umărul și cotul, desprinzîndu-se. Dar mîna Annettei o apucă din nou: — Stai liniștită! Ridica brațul! Haide! Grăbește-te! Assia mormăia: — Ce prostie! Crezi că nu m-am mai culcat de douăzeci de ori udă leoarcă, ca astăzi? Fără să-i răspundă, Annette îi vorbi despre somnul lui Marc. Și deodată, trupul care i se împotrivea rămase nemișcat. În 1187

oglinda pătată de pe peretele din față văzu zîmbetul Assiei, căruia îi răspunse zîmbetul ei. Era copilul lor, al amîndurora. Cele două femei se înțelegeau. Degetele dibace ale Annettei o dezbrăcară pe Assia din cap pînă în picioare. Avea un trup robust și zvelt, care nu se conforma legilor frumuseții: era făcută pentru mers, pentru luptă, pentru dragoste, pentru naștere. Avea încheieturi solide. Pielea era foarte brună, netedă, elastică, cu luciri de aur vechi. Strălucea de apă. Annette o șterse. Assia se lăsa mînuită. Nu mai avea nimic de ascuns. Arătase totul: ce era înăuntru și ce era afară. În timp ce stătea așa goală, Annette o întreba: — De ce-l iubești pe Marc? — Îl iubesc pentru că-l iubesc. — Te întreb pentru ce? Assia pricepuse: — Pentru ce? Cum îl iubesc? Îl iubesc așa cum iubești – pentru că ți-e foame. Dar nu ție foame numai de trup. Foamea asta o poți înșela. Am înșelat-o de multe ori. Există cealaltă foame, care nu poate fi înșelată, care nu se lasă înșelată; mi-e foame de adevăr, mi-e foame de curățenie sufletească. Și fiul dumitale e adevărat, e curat în gînduri. Da! Știu ce spun. O știi și dumneata. Crezi că te mai poți înșela, cînd te-ai zbătut ca mine șase ani în mocirla sufletelor de astăzi? Și atunci cînd întîlnești unul neatins, care iese la suprafață, nu te arunci spre el? — Poate că fiul meu nu e mai nevinovat și mai neatins decît dumneata. A rătăcit mult. Va mai rătăci. Din nenorocire pentru el, l-am făcut cu o fire tulbure. Și deși am destulă încredere în cinstea adevăratei lui firi și în voința lui, deși cred că va ajunge într-o zi la armonie, asta nu se va întîmpla fără riscuri și nu se va întîmpla mîine. 1188

— Știu! știu! La ce-mi trebuie armonia lui? Da, îi lipsește, slava domnului! L-am văzut pe fiul dumitale gol, așa cum mă vezi, gol cu trupul și cu sufletul. De cînd îl tot pîndesc! Și apoi, după ce l-am tot văzut în timpul bolii, nu mai are nimic să-mi ascundă. Nu, mielul dumitale nu e nepătat! O știu. Dacă ar fi nepătat, nu l-aș mai iubi atîta. Nu-mi plac (și nici dumitale) mieii albi, care behăie cu picături de lapte pe bot. Nu poți fi om (ca dumneata, ca mine, ca el) dacă n-ai înfruntat viața în vizuina ei și nu ți-ai lăsat acolo fîșii din piele. Trebuie, trebuie să treci prin murdărie și spini. Dumneata ai trecut. Marc a trecut. Dar n-a rămas acolo. E sănătos. E cinstit. E sincer cînd urăște. E sincer în dragoste. Are în el prea multă amărăciune sănătoasă, pentru ca putreziciunea să-l fi putut mușca. — E ca dumneata. Assia se opri deodată în avîntul ei. Cu un aer înspăimîntat o privi țintă pe Annette, care o privea și ea. Cele două femei se măsurară din ochi în tăcere. În sfîrșit, Annette deschise gura. Cu un gest, Assia încercă s-o împiedice să vorbească. — Refuz să-l îndepărtez de dumneata, spuse Annette, apăsînd vorbele cu hotărîre. Assia voi să vorbească. Cu o mișcare a mîinii, Annette îi porunci să tacă: — Știu ce risc. Risc de amîndouă părțile. Căci acum am două datorii în loc de una. Pe dumneata. Pe el. Le primesc. Am încredere în amîndoi. Rămîneți împreună! Paralizată de emoție, Assia asculta fără să priceapă. Sensul cuvintelor se strecura printre gîndurile ei, picătură cu picătură, cuvintele cădeau înghețate ca niște stalactite, începu să tremure. Era încă goală sub cămașa pe care Annette i-o îmbrăca, matern. Plecă fruntea, se întoarse spre perete, se sprijini de el cu fruntea 1189

și cu brațele. Și, ascunzîndu-și fața ca o fetiță, izbucni în lacrimi. * Annette o culcase pe Assia pe patul ei. Îi acoperi cu paltonul picioarele goale. Assia dîrdîia. Annette îi spuse: — Ai răcit. — Nu tremur de frig, spuse Assia. Te rog, mai lasă-mă încă o clipă așa, lîngă dumneata! — Atunci intră în pat. Assia o ținea de mînă. Annette se așeză lîngă ea. — Ascultă-mă! Plec astăzi. Omul, stăpînul, prietenul pe care-l ajutam a dispărut deodată. Mă întorc la postul de la care am dezertat. Voi lipsi cîteva săptămîni. Ți-l las pe Marc. Te las lui Marc. Băgați de seamă amîndoi! Mă înțelegi bine, fata mea? Nu te înșeli? îți spun: vegheați, rămîneți împreună, dar așteptați mai înainte de a vă înlănțui. Apărați-vă și unul și altul libertatea! Apără libertatea lui, dacă el n-o poate face singur! Observați-vă cinstit unul pe altul! Va mai trece mult timp pînă să puteți vedea, nu înăuntrul celuilalt, ci înăuntrul vostru. Folosiți timpul acesta! Fiți sinceri! — Așa sînt și voi fi, spuse Assia. Te înțeleg. Nu m-am înșelat. Dumneata, care știi să iubești, trebuie să-ți dai seama că, deoarece îl iubesc, mă tem că-l înșel dacă mă înșel pe mine… Dar dacă mă iubește și se înșală, oare voi fi destul de tare ca să-i deschid ochii? Poate că ar fi fost mai înțelept să-l îndepărtezi. — Dacă te-aș asculta? spuse Annette. — Nu, nu! Să n-o faci! N-aș mai putea… Acum e prea tîrziu. Se gîndi o clipă, se rușină de slăbiciunea ei și adăugă: — Dar îi voi spune totul. Nu-i va rămîne nimic ascuns. Annette zîmbi cu tristețe: — Nu, draga mea. Nu te sfătuiesc. 1190

Femeia culcată tresări; azvîrlind pătura, se așeză pe pat și o privi pe Annette: — Dumneata! Dumneata mă sfătuiești să nu-i spun tot adevărul! — Da, e ciudat, nu-i așa? Din partea unei mame… — Din partea dumitale. — Mulțumesc. Da, cred că sînt cinstită și că totdeauna am fost așa, mai ales cînd mi-a fost greu să fiu. Și asta îmi dă astăzi dreptul să te sfătuiesc. Vrei să-i spui totul lui Marc despre ceea ce ai fost… — Despre ceea ce sînt, spuse Assia. — Mai ești? Sau ai trecut printr-asta ca prin noroiul de pe drum, iar acum picioarele îți sînt curate? Dar fie! Și eu mai păstrez amintirea noroiului pe care l-au străbătut picioarele mele. Mă socot solidară cu aceea care am fost. Și nu-mi plac oamenii care, atunci cînd se ivește iar imaginea stingheritoare a celor care au fost, spun: „Nu-l cunosc pe omul ăsta I” Dar e treaba dumitale dacă îl cunoști. Nu ești silită să-i faci și pe alții să-l cunoască. — Nu pe alții, spuse Assia. Ci pe el. — Măcar – spuse Annette cu un zîmbet fin de ironie – măcar dacă, spunîndu-i-o, ai fi în primejdie să-l îndepărtezi de dumneata! Dar dacă te iubește și ești sigură de asta (prea sigură) nu-l vei îndepărta, îl vei răni numai. Și rana asta, fără îndoială, foarte dureroasă, va fi încă o legătură care va pătrunde în carne. Nu te va iubi mai puțin. Va spune: „O să uit totul” – și nu va uita nimic. Peste un an, peste doi, peste zece, rana se va deschide din nou și se va infecta. Iar dumneata nici nu vei mai ști cine a fost femeia care, zăpăcită de durere, amețită, în mijlocul morții, se dădea noaptea, ca să se poată agăța în cădere de un trup viu, de oricare trup, de un trup care s-o țină legată de viață. Marc o s-o 1191

vadă cu ochii de pasăre de noapte, pe care dragostea îi împrumută geloziei. Și te va sili s-o revezi cu ochii lui. Te va condamna să rămîi legată toată viața de această carne trecută, de care te-ai despuiat – de care toate ne despuiem – ca de o rochie veche. Ei vor să păstrăm vechile noastre suflete, putrezite sub piele, sufletele pe care, slavă domnului, le-am aruncat pe măsură ce ne-am reînnoit. Fata mea, bărbații nu sînt în stare să înțeleagă puterea care sălășluiește în noi, puterea veșnicei reîntineriri, datoria noastră. Fără a fi ridicat, glasul ei luase un accent de amărăciune senină. Assia o privea tăcuta și mirată. Annette, care nu se mai uita la ea și care de cîteva clipe nu mai vorbea decît pentru sine, își aminti de existența femeii din odaie. Și, întorcîndu-se spre ea, îi aruncă un zîmbet de înțelegere: — „La donna è mobile” – asta spun și ei despre noi. Asta ar spune, dacă m-ar auzi. Nu pricep că, într-o femeie adevărată, ceea ce este adevărat nu se schimbă. Nimic din ceea ce am trăit nu piere, dacă ne-a hrănit viața. Face parte din sîngele nostru. Și nu eliminăm decît ceea ce e netrebuincios și impur… Assia spuse: — Nu mă așteptam să găsesc o aliată. — Eu n-am găsit niciodată vreuna, spuse Annette. De aceea le compătimesc pe cele care n-au aliați. — Fii atunci aliata mea! Nu voi abuza de asta. Și te rog să mă ajuți, nu împotriva lui Marc, ci pentru el. Dacă nu vrei să-i povestesc totul (simt că ai dreptate; dar nu știu dacă voi putea să tac I), pun în mîinile dumitale tot ceea ce mă apasă. M-am descărcat astăzi de ce era mai greu. Dar îmi mai rămîne. Vei primi totul. Vei fi liberă să folosești totul împotriva mea, pentru fiul dumitale, în ceasul pe care-l vei alege. N-o să tăgăduiesc 1192

nimic. Annette răspunse cu oarecare șiretenie: — Foarte bine! Și păzește-te! Acum te am în mînă. — Să mă ai! Așa vreau. Te fac judecătoare. E singurul chip în care-mi pot plăti datoria față de dumneata, pentru tot ce mi-ai dat. — Ce anume? — Nu te preface că nu știi! Știi prea bine… Nimeni nu mi-a dat pînă acuma ceea ce mi-ai dat dumneata. Nu dragoste: am avut, am și voi mai avea. Mult mai mult: încrederea. Ai avut încredere în mine. Și știi care e urmarea? Mi-ai dat-o înapoi – dacă eu am avut-o vreodată. Am încredere acum, am încredere în mine. Îți mulțumesc! Am renăscut. Se dădu jos din pat și, așezîndu-se în genunchi, sărută cu patima genunchii Annettei. — Și mă oblig – spuse ea – să nu primesc ca Marc să mă ia de nevastă, să-l silesc să rămînă liber, liber ca și mine. Luînd-o de subsuori, Annette o ridică și spuse cu un zîmbet ironic: — Degeaba făgăduiește cel care nu știe cît poate ține din făgăduiala. O îmbrățișă, îi pipăi șoldurile și umerii și-i spuse: — Acuma te-ai uscat. Îmbracă-te, ne așteaptă! * Assia era pe deplin hotărîtă să nu se mărite cu Marc. Nu din lealitate față de Annette. I-o spunea voința ei hotărîtă, refuzul firii ei de a se înhăma într-o căsnicie. „Iubesc, te iubesc, îți dau astăzi viața și moartea mea, dar nu-ți dau ziua de mîine. Nu mă las țintuită!” Annette, care n-avea ca Assia motive să se amăgească, știa 1193

mai bine decît ea cum stau lucrurile, cum se vor întîmpla. Cei doi își repetau cu bună-credință: „Ne iubim, dar rămînem liberi” – și făceau tot ce puteau ca să nu mai fie liberi. Fiecare se înverșuna să-l lege pe celălalt și să se lege pe sine. Annette se întoarse iar, după trei săptămîni petrecute la Londra, cît ținuse ancheta. (în timp ce călătorea de la Londra la Bruxelles, Timon dispăruse în chip misterios. Căzuse din avion: crimă sau sinucidere? O mînă tainică ascunsese toate hîrtiile care ar fi putut ajuta la limpezirea împrejurărilor.) Annette fusese prinsă în aceste săptămîni cu îndatoririle față de mort și cu rînduiala a ceea ce rămăsese. O mustra conștiința. (Dacă nu l-ar fi lăsat singur, ar fi pierit el oare?) O rodeau gîndurile acestea, dar le păstra numai pentru ea. Îi regăsise la Paris pe Marc și pe Assia cufundați în patima care își țesuse zi cu zi pînza în jurul lor. Acum ce mai putea face ea? Să-i despartă? Era mult prea tîrziu! Să-i prevină de primejdiile care-i amenințau? Le cunoșteau prea bine. Și ceea ce știa numai Annette despre ei amîndoi, o încurca și pe ea în pînza lor. Assia, care în destăinuirile ei fără frîu îi spusese totul, o copleșise de mărturisiri – îi destăinuise nu numai răul, ci și binele, lucrurile rare, lucrurile cele mai tainice, pe care o femeie mîndră le spune mai greu – îi inundase inima. Annette știuse să vadă de la cea dintîi privire și să prețuiască cu un ochi de cunoscătoare, în toată goliciunea ei, făptura aceea sălbatică. Știuse să prețuiască disciplina aspră pe care Assia avusese energia să și-o impună în timpul anilor de exil petrecuți la Paris. Nimic nu putea fi mai de preț pentru Annette decît felul în care Assia înfruntase, fără să admită vreun compromis, singurătatea și mizeria. Admira neînfrînta ei nevoie de adevăr, cinstea ei spirituală față de sine însăși. Pe lîngă această primejdioasă virtute, „puritatea” în sensul burghez era pentru ea un lucru 1194

neînsemnat. Socotea rătăcirile pătimașe pe care Assia le avusese și le mai putea avea drept niște curenți de suprafață, care nu ajungeau pînă în adînc, pînă la integritatea ei sufletească, sinceră și sigură. Annette trecea cu buretele… (dar știa că fiul ei n-ar face-o. Și asta era una dintre primejdii). Firește că primejdiile nu lipseau, se găseau din belșug, și nu veneau toate numai dintr-o singură parte. Și Marc era primejdios – într-alt fel decît Assia. Annette n-ar fi vrut să dea pe mîinile lui o fată proaspătă și neexperimentată (așa cum spunea Assia, fără să creadă nici ea în cele ce spunea). Lui Marc îi lipsea stăpînirea de sine și echilibrul, îi lipsea prudența și simțul justiției, îi mai lipsea bunătatea și adevărata omenie. Annette vedea toate astea. Își judeca fiul. Era prea tînăr și prea răvășit de o experiență timpurie, incompletă și violentă. Avea să fie mai înțelept și cu adevărat mai bun abia mai tîrziu, pe la patruzeci de ani: atunci poate că va fi în stare să înțeleagă și să călăuzească o femeie tînără. Acum, cei doi ar sfîrși prin a se înnebuni unul pe altul, ar suferi unul din pricina celuilalt și ar fi în primejdie să se distrugă. Și totuși nu era bine ca Marc să rămînă singur. Singurătatea aceasta în mijlocul luptei aprige împotriva unui mediu otrăvit ar fi fost nefirească dacă s-ar fi prelungit. Și puterile lui tinere, dar pustiite, n-ar mai fi fost în stare să reziste. Îi trebuia un ajutor, o tovarășă întărită de trînta cu viața, o soră mai mare, care să fie în parte și mamă, și frate, care să știe să-i panseze rănile și la nevoie să lupte alături de el. Assia putea oare fi o asemenea femeie? Putea. Dar va ști să fie? Existau motive de îndoială. Și cu ce drept să ceri unei femei tinere o dezinteresare în dragoste, pe care bărbatul n-o are și pe care pasiunea, înșelîndu-te, te face să crezi că există (căci pasiunea e opusul dezinteresării: cel cuprins de pasiune hotărăște în privința altuia, ca și în privința lui). Numai 1195

vîrsta și experiența îndelungată îi pot învăța lucrul acesta pe cei care sînt în stare să învețe. Atunci de ce să nu poată învăța și ei? Annette avea încredere în fiul ei. Dar în Assia? De ce nu? Assia își cîștigase dreptul la încrederea ei. Chiar (și mai ales) după ce-i destăinuise acele laturi din firea ei care o puteau îndepărta cel mai tare de Annette. Măcar riscurile erau cinstit arătate, erau dezvăluite, nu erau înveșmîntate în mici virtuți, ca la atîtea femei și fete, despre care nu știi ce se ascunde sub apa liniștită. Apoi riscurile erau răscumpărate de virtuți mai puternice, sincere și ele, dezvăluite cu limpezime. Dacă ar fi trebuit să aleagă în locul lui Marc între aceste riscuri, Annette știa prea bine ce ar fi ales. Se putea deci aștepta la alegerea lui. Și ar fi fost o dovadă de reacredință să-i reproșeze această alegere. Chiar dacă mama ar fi vrut să-și cruțe fiul de chinurile pe care le prevedea, nu putea să-l cruțe de sufletul chinuit și de destinul pe care ea însăși i-l făurise. Haide, copii, urmați-vă destinul! Degeaba încerci să! te așezi în cale. E mai înțelept și mai folositor să-i întinzi mîna, să recurgi la puterile lui cele mai nobile, să te încrezi în el și să-i spui: „Cred în tine. Credința mea te leagă.” Și Assia veni la ea, pe cît de tulburată, pe atît de repezită, și o vesti cu un aer sfidător, ce-i cerea încuviințarea sau iertarea, lucrul la care Annette se așteptase de cîteva săptămîni: — Îmi iau înapoi cuvîntul. Nu! Nu iau înapoi nimic, n-am făgăduit nimic. Am nevoie de fiul dumitale. El are nevoie de mine. Ne căsătorim. Annette zîmbi fără să răspundă și o privi în ochi. În așteptarea răspunsului, Assia vorbea, ca să străpungă poarta tăcerii neliniștitoare. Spunea că hotărîrea lor era luată, că știa dinainte orice obiecție ce i s-ar fi putut aduce, că vede limpede ca lumina zilei tulburările care amenințau căsătoria lor, că-și vor 1196

face rău unul altuia, că-i va face rău lui Marc. „Da, e cu putință. E chiar sigur. Dar nu pot face altfel, așa a fost scris”. (La ea fatalitatea intra totdeauna în joc, ca o ultimă putere, atunci cînd voința de rezistență personală își istovea tăria.) Și acum venea la Annette, îi dădea voie să le pună piedici, fiindcă știa că Annette nu mai avea nici o putere s-o facă. — Și, la urma urmei, de ce nu vorbești P Taci, mă privești. Haide! Spune o vorbă! — După tot ce ai spus, ce nevoie mai ai să vorbesc? Îți trebuie Marc. Marc are nevoie de tine. Ce-ți mai trebuie? — Îmi mai trebuiești dumneata. Să spui: da! — Chiar dacă ți-aș spune nu, tot nu m-ai lua în seamă. Nici nu te-ai osteni s-o ascunzi. „Nu”-ul n-ar face decît să te azvîrle mai aprig asupra momelii. Ați înghițit cîrligul. Nu mai aveți ce face, bieții mei peștișori! Nu vă mai rămîne decît să mistuiți momeala. E făcută și din ceea ce vă desparte și din ceea ce vă apropie – din deosebirile firilor voastre, ale neamurilor voastre (deosebirile fac doar parte din atracția pe care o simțiți). Veți avea vreme să simțiți doar nodurile în gît. Ar fi fost poate mai înțelept să nu vă agățați de momeală. La ce bun să vă căsătoriți? V-ați fi iubit mai bine altfel. Dar dacă s-a făcut, s-a făcut. Nu se mai poate desface decît cu răni. Și m-aș răni și pe mine. Dar orice v-aș spune — Sau chiar dacă nu v-aș spune nimic – e același lucru. Haide, copii, iubiți-vă mult! Iubiți-vă în felul vostru, și nu în felul meu. Știu că amîndoi sînteți mai buni decît vă arată faptele. Fiecare dintre voi în parte e slab, slab. Încercați ca din slăbiciunile voastre adunate să faceți o putere! Te încredințez băiatului meu. Fata mea, ți-l încredințez pe băiatul meu. Assia își apăsă gura pe umărul Annettei și nu mai găsi de 1197

spus decît: — Mamocika… Rămaseră amîndouă îmbrățișate obraz lîngă obraz, fără să se miște. Cu extrema ei luciditate și cu cinstea cu care-și controla gîndurile (control ce nu avea nici o putere împotriva asalturilor firii), Assia rumega cele spuse de Annette. Și își spuse că erau adevărate, că era o nebunie ca ea, care socotea căsătoria drept o instituție învechită, să țină neapărat să treacă pe sub furcile ei, ca să se lege. Chiar dacă această căsătorie ar fi fost, nu ca acuma, o ușă fără zăvor, pe care divorțul o deschide după voință, chiar dacă ar fi fost, ca odinioară, o cușcă fără ieșire, era încredințată că amîndoi – și ea și Marc – ar fi preferat-o. Există ceasuri în dragoste cînd jinduiești la închisoare pe viață. Spui zilei: „Nu vei trece.. E încercarea nebună de a înfrînge firea. Annette o cunoștea. Ea, care simțea tîmpla Assiei bătînd lîngă bărbia ei, auzea, pricepea ceea ce se petrecea sub fruntea aceea. Pe lîngă un anumit amor fati 294, care era rodul vîrstei – acea acceptare a curentelor puternice ce te duc și sînt în afara înțelegerii și a puterilor tale – mai era cuprinsă în încuviințarea Annettei – față de ceea ce n-ar fi putut împiedica – și o tainică înțelegere a sorții lui Marc. Femeia aceasta, pe care intimitatea cu Timon o făcuse să înțeleagă realitatea socială și iminența marii ciocniri, vedea ca prin negură locul hărăzit în bătălie fiului ei – de cealaltă parte. Presimțea, fără s-o spună, cu mult mai înainte ca Marc și Assia să-și fi dat seama limpede (erau prea cuprinși de patima lor! ). Le-o lua înainte și aștepta cu o conștiință crepusculară, aștepta ca destinul să se precizeze prin unirea lor. Simțea că unirea aceasta, oricare ar fi fost încercările și greutățile pe care le-ar fi înfruntat, 294 În limba latină în original: acceptarea soartei.

1198

se afla pe drumul drept al mersului lor înainte. Să primim încercările și greutățile! Să mergem înainte! * Cei doi îndrăgostiți se priveau și privirile lor erau ca o fîntînă în care se reîntoarce apa ce țîșnește. Fiecare dintre ei golise jgheabul, ca să primească șuvoiul celuilalt. Și, înecați de bucurie, se simțeau fiecare plini de făptura celuilalt. Se strîngeau în brațe ca să se regăsească. Își spuneau: „Te am! Mă ai! Nu mă da înapoi! Nu te dau înapoi. Ce bine că am făcut schimbul! Și cît iubesc viața, acum cînd viața înseamnă viața ta! O am! Voi ști s-o păstrez bine!” Doi copii, care pînă în ziua aceea nu trebuiseră să se salveze decît pe sine. Și nu era puțin lucru! Prin cîte lupte și cu ce preț izbutiseră să se smulgă distrugerii acestei lumi care pierea! Merita oare să se fi luptat atît, să fi suferit în fiecare zi atîtea renunțări, atîtea necazuri și atîtea rușini, numai pentru eul lor singur, pentru eul sărman, lipsit, pîngărit, aprins, sfărîmat, ostenit, eul care te stăpînește, care te obsedează și pe care nu-l iubești? Și acum, cu ce sentiment exaltat, îmbătător, cu ce năvală de sînge în trup îți spui: „Să-l salvez pe celălalt! E al meu!” E al meu, sau sînt a lui? Eu îl trag după mine, sau el mă trage după el? Nu-i oare aceasta o înșelătorie a pasiunii, care nu-și mărturisește egoismul? în orice caz, e un egoism mai larg, un individualism în doi. Poarta dă spre mare. Dar pornești din fundul fiordului. Și barca dragostei trebuie să străbată prin această poartă. Iar barca dragostei nu e ispitită să iasă în larg. Vînturile mari s-au potolit brusc în colțul adăpostit al fiordului. Barca rămîne nemișcată în apele aurii. De unde va veni salvarea? De la ce vijelie neprevăzută, al 1199

cărei vîrtej ar trebui să se afle în chiar inima dragostei? Va trebui oare ca lupta să se aprindă din nou în piepturile amîndurora? Va trebui ca ura să sufle asupra dragostei, pentru ca dragostea să se trezească iar, pentru ca pînzele ei să se umfle din nou și pentru ca prora să se înfigă în mare? Haide, apropie-te! Călăreț crunt, înfige-ți pintenii în coapsele vieții! Sfîrtecă coapsele acestor doi copii! Trebuie să mergi înainte. Dacă te oprești, cazi. Nu vei cădea! Te voi ridica prin durere. * Durere a unei lumi! În același ceas, sînt popoare care mor din pricina asupririi și a mizeriei. Asupra Romei se ridică securea și fasciile lictorilor negri. Închisorile din Ungaria și din Balcani înăbușă strigătele celor torturați. Franța, Anglia, America îngăduie să se siluiască libertatea și-i ajută pe siluitori. Germania i-a asasinat pe „precursorii 295” ei. Cît prețuiesc atunci destinele acestor doi copii – bucuriile, durerile lor – aceste două picături de apă, unite într-una singură – în mijlocul mării? Ascultă! Vei auzi în ele urletul mării. În fiecare picătură se află întreaga mare. Toate frămîntările mării se răsfrîng în ea. Dacă fiecare dintre picături ar ști, dacă ar vrea să audă! Vino, apleacă-te! Pune la ureche scoica udă, ridicată din nisip! O lume plînge într-însa. O lume moare… Dar aud de pe acum scîncetul copilului.

295 Les précurseurs, titlul unei lucrări pe care Romain Rolland a consacrat-o conducătorilor mișcării muncitorești din diferite țări, ca Jean Jaurès, Karl Liebknecht etc.

1200

ROMAIN ROLLAND INIMĂ VRĂJITĂ ***** ZĂMISLIREA

În romînește de VERA CĂLIN și SILVIAN IOSIFESCU

1201

PARTEA ÎNTÎI LUPTA La început dragostea lor fu îmbătătoare. Bucuria acelei luni de miere îi dogorea ca un soare, în mierea asta se ascundea un foc ascuns, un alcool. Din ce plante o scoseseră cele două albine? Nu numai din flori de primăvară. Amîndouă gustaseră de timpuriu din nectarul vieții, pe care-l găsiseră cîteodată amar și mistuitor. Iubirea lor tînără se amestecase în alambicul ei și fabricase o licoare minunată. Totul era nou, totul era curat, totul era flacără. Există vreun lucru pe care flacăra să nu-l reînnoiască, să nu-l spele? (Dar, după aceea, ce mai rămîne oare?) Petreceau zile și nopți, ca niște păsări înnebunite, gură-n gură, înlănțuiți, sorbindu-și răsuflarea, strîngîndu-se cu ghearele încleștate, ca două corăbii ciocnite prinse una într-alta. Stăteau închiși zile și nopți în șir, cu fereastra odăii întredeschisă, refuzînd să iasă la aer, să deschidă ușa, sorbindu-se unul pe altul, niciodată sătui, mereu sfîrșiți. Annette, care izbuti să forțeze ușa, îi găsi în pat – nici nu-și dădeau osteneala să se ascundă – beți, cu privirile rătăcite, fericiți, frînți, aprinși de voluptate. Assia strîngea la piept capul băiatului, sfidînd-o pe Annette cu ochi lacomi și sălbatici. Dar Annette îi privi cu dragoste, le strînse amîndouă capetele în mîini și spuse, clătinînd capul, zîmbitoare și îngrijorată: — Sărmanii mei copii! Nu mîncați totul! mai păstrați și pentru zile de restriște! Știa ea că ei n-or s-o asculte. Plecă în vîrful picioarelor. Era tristă și fericită. Prea vedea limpede viitorul. Dar bine că aveau 1202

cel puțin parte de prezent! Cel puțin cu atît să se aleagă! Veghea să nu fie tulburați. Fără să le spună nimic (Assia află mai tîrziu, Marc, nepăsător ca un bărbat, nu află niciodată), luă asupra ei grijile gospodăriei în săptămînile acelea de rătăcire, cînd lor li se părea firesc ca totul să se facă de la sine, fără să fie nevoie de ei. Era slujnica lor, se îngrijea de toate, nevăzută și mută. Cînd Assia începu să se deștepte din beția care o îneca și cu capul îngreunat, ostenindu-se să se desprindă din amorțeală, ciuli urechea la foșnetul umbrei harnice care umbla prin casă, mîndria-i se trezi, poate chiar înaintea recunoștinței (îndrăgostiților li se pare firesc ca lumea să-i slujească, să se ploconească în fața lor). Începu să se folosească din nou de picioarele ei și revendică frînele gospodăriei. Annette, care mătura în sufragerie, o văzu intrînd desculță, în cămașă, cu ochii mari, ca o bufniță ieșită din pod, care se trezește deodată în soare. Rîse, lăsă mătura să-i cadă din mînă și se repezi s-o cuprindă în brațe. Assia rămase grava — Încă nu ajunsese pe tărîmul rîsului – și se lăsă îmbrățișată, ca o prințesă mărinimoasă. Așezată pe genunchii Annettei, o studia cu seriozitate, ținînd-o de bărbie. Îi apăsa, obrazul cu degetul cel mare și o făcea să întoarcă fața, ca s-o cerceteze din profil. Apoi cuprinse între degete amîndoi obrajii Annettei și-și cufundă privirile în ochii ei. La această atingere, privirea de oțel se destinse; degetele încordate se desfăcură și mîna încă umedă mîngîie gura Annettei. Și Assia spuse: — Mulțumesc. — Nu vreau mulțumiri, spuse Annette. — Nu-mi pasă ce vrei! Vreau eu. Mulțumesc. — Mulțumesc pentru ce?. — Pentru că l-ai făcut. Annette o strînse în brațe. 1203

— E bine făcut? — Tocmai cum îmi trebuie! Cele două priviri rîzătoare se întîlniră. Vai de cel care le-ar fi înfruntat! Cumetrele nu se sfiau să laude, lucrurile bune lăsate de dumnezeu. Annette spuse cu o umilință veselă în glas: — Noi mamele nu-l facem decît pe jumătate. E rîndul tau să-l desăvîrșești, — M-am și apucat. — Asta nu se face așa de repede. Știi să fii răbdătoare? — Nici gînd! — Vai, vai! — Ajunge să fie Marc! — Nu răspund de el. — Atunci îl dau înapoi. Am fost înșelată la tîrg. — Și dacă te-aș asculta? Dacă l-aș lua înapoi? — Ei, asta-i! Ia încearcă! Se dădu înapoi, cu un aer sfidător. — Potolește-te, frumoaso! făcu Annette. Nu-i nici o primejdie. L-ai luat, păstrează-l! E în firea lucrurilor. Tu mi-ai luat fiul. Pe al tău o să ți-l ia alta. — Pînă atunci… făcu Assia. Eu adun roadele, eu le mănînc. De semănat, o să am grijă mai tîrziu. — Ai grijă să nu fie vara prea timpurie. — Nu mi-e frică. Îmi place focul. — Am trecut și eu prin el, spuse Annette. — Am simțit eu, făcu Assia, plimbîndu-și nasul încoace și încolo. Prin unghere mai miroase încă a pîrlit. — S-a stins focul. — Juri? Dacă m-apuc să răscolesc cenușa? — Nu, nu, nu, nu! Nu vreau să încep. Fiecare la rîndul lui. 1204

Acum e al tău focul. Ai grijă de el! — Nu duc niciodată lipsă. Annette avea îndoieli. Dar nu e cuminte să le dai glas. Cei tineri știu totul mai bine. Numai de i-ar păzi zeul focului! N-ai ce să le faci. Tot nu-i ascultă zeul. N-are nici urechi, nici ochi. N-are decît limbă – dar nu ca să vorbească, ci ca să pîrjolească. Și limba lui nu lasă nimic nemistuit. E un zeu flămînd. Trebuie să-i dai mereu de mîncare. Marc și Assia îi aduceau mai mult decît ar fi bănuit Annette. Inimile lor arseră mai departe, luni în șir, după ce se potolise vîlvătaia începutului. Își reluaseră viața de muncă zilnică, plecaseră pleoapele deasupra flăcării dorinței, dar, de îndată ce le ridicau, flacăra pîlpîia din nou: ochii lor lacomi se sorbeau ca cei ai perechii de la Villa Farnesina 296. Parcă niciodată n-aveau să se sature… Și apoi, de pe o zi pe alta, focul se stinse. Urmă noaptea. * Nenorocirea nu-i lovi pe amîndoi deodată. Întii pe unul, apoi pe celălalt. Assia fu prima care primi lovitura. Se pregătea să iasă din casă. Marc tocmai plecase. Se ciuguliseră. Storurile erau coborîte. Afară, soare, vuietul străzii. Assia ședea pe pat, golită de gînduri. Ostenită, puțin tristă, dezgustată. Era apăsător în odaie. Ridică storul. Soarele intră. Se privi în oglindă, potrivindu-și părul cu brațele ridicate; lumina zilei o supăra; închise ochii. O clipă, doar, cît ai coborî și ai ridica pleoapele; cît te-ai ascunde o dată în apă. Cînd deschise din nou 296 Palat din Roma ale cărui fresce, aparținînd lui Rafael (14831520), reprezintă, printre altele, și scena mitologică a iubirii dintre Amor și Psychi.

1205

ochii, ținutul nu mai era același; cele două clipe care se urmau parcă nu se îmbinau; între ele se căsca o prăpastie îngrozitoare. Femeia cu ochii orbi, care-și căuta drumul, nu-și mai găsea nici umbra, nici soarele; nu-și regăsea dragostea. O cuprinse amețeala. Se prăbuși pe un taburet, cu spatele la perete. Nici navusese puterea să-și desfacă mîinile unite deasupra capului. Mîinile o apăsau ca un capitel de coloană. Privea înspăimîntată înaintea ei. Nu vedea nimic. Nu se gîndea la nimic. Nu gîndea nimic. În inimă n-avea nimic. Nici în minte nimic. Un gol desăvîrșit. Nici urmă de trecut. Cînd încercă să-l oprească, să se agațe de el (parcă se prăvălea dintr-un turn), sîngele îi îngheță; totul devenise străin pentru ea: bărbatul acela, trupul care se atinsese de al ei, amintirea beției, femeia goală care se dăruia, Assia aceea… „Iubire… iubire…” Repeta, fără să le înțeleagă, silabele acelea moarte. Nu le răspundea nici un freamăt, nici un sentiment. Își spuse: „Sînt nebună. Doar știu bine că am iubit!” Dar conștiința ei de halucinată îi răspundea: „Ce? Ce s-a întîmplat? Nu pricep…” Petrecu ceasuri întregi aiurită, ghemuită în colțul ci, fără să se miște. Se apropia seara. Un clopot de biserică îi aminti că „celălalt” trebuia să se întoarcă. Tresări. Se spălă, se pieptănă din nou, își ticlui o față omenească, în fundul ochilor ei posomoriți și aspri din oglindă revăzu „Nimicul!” (Aruncă un văl deasupra. Nu putea să-l arate în toată goliciunea lui. Din milă pentru celălalt, sau din teamă de sine însăși?) El nu băgă de seamă nimic (îndrăgostiții sînt plini de eul lor), și egoismul acesta orb mări prăpastia stearpă dintre ei. Ciuda pe care o simțea Assia sfîșie vălul cu care-și acoperise privirile; Marc se scufundă în ochii ei și văzu acolo, uluit, pustiul. Dar vălul se 1206

strînse la loc. El nu mai încercă să-l desfacă. La întrebările lui, ea răspundea: — Nimic. Marc se feri să mai stăruie. Îi era frică. În noaptea aceea ținu în brațe un trup mort, un trup care totuși trăia, care încuviința pasiv ce dorea celălalt, un trup golit de ființa lui; trupul acela pe care-l cunoștea Marc, bunul lui, nu mai exista. Slavă domnului că Marc nu văzu și ființa schimbată, ghemuită în umbră, a cărei privire de gheață îl pîndea. Dar, dacă n-o văzu, îi simți în schimb răsuflarea înghețată. În mijlocul îmbrățișării, dădu drumul trupului, care se lăsa în voie. Deși Assia era nemișcată, lui i se păru ca o piatră, ce-i scăpa din mîini și cădea. Stăteau pe pat, unul în fața celuilalt, oprindu-și răsuflarea și prefăcîndu-se că dorm. Dar fiecare îl pîndea pe celălalt cu inima și mădularele încordate. „Cine e ființa asta din fața mea?” Încredințată că Marc doarme, Assia folosi prilejul pentru a evada; se întoarse foarte încet, făcînd cu spatele ei zid în fața lui.! Îi urmărea fiecare mișcare, ca pe acelea ale unui animal viclean care vrea să scape, și se întreba îngrozit: „Ce i-am făcut?” Assia îi simțea răsuflarea în spate, dar în fața ei vedea patul gol, noaptea largă. Fugea, în pădure. Din fericire, somnul prefăcut se transformă în somn adevărat: coborî asupra celor doi copii și îi împietri în mijlocul urmăririi. Cînd se făcu iar ziuă, se regăsiră îndurerați, dar ușurați; își zîmbiră, fără a îndrăzni a se privească. Marc învățase să se teamă de Assia; Assia să se teamă de ea însăși (asta-i și mai rîu! nu mai era sigură de cele ce aveau să urmeze). După aceea, veni rîndul lui Marc. Prăpastia se deschise și în fața lui. A doua zi, în ceasul care vine după ceasul iubirii, în 1207

ceasul cînd de obicei gîndul nu e prins de dorința și bucuria dragostei, atunci se căscă în el golul desăvîrșit; iubita nu mai era decît o povară moartă. Nepăsarea era atît de zdrobitoare, încît îl ducea pînă la un pas depărtare de silă și la doi de ură. Schimbarea aceasta lăuntrică părea cu atît mai înspăimîntătoare cu cît se petrecea fără zgomot, fără zguduituri; îți dădeai seama de ea după ce se împlinise. Marc asista îngrozit la toate astea. Cinstit și pătimaș cum era, se învinuia, se osîndea singur. Dar navea încotro. Se afla în faza dezastrului împlinit. Cu puterile care-i mai rămîneau, de-abia dacă izbutea să-și ferească ruinile de ochii celeilalte. Dar era prea slab. Assia, prevenită de propria ei experiență, adulmeca ruinile. Treceau prin toate astea cu rîndul. Niciodată împreună. Criza ținea uneori ceasuri, alteori zile întregi. Din pricina repetiției, faptul părea să se prelungească; nu mai avea puterea primei lovituri; în schimb, era mai trist și cu atît mai apăsător. Îți lua pofta de viață. Cei doi n-avură niciodată tăria de a-și vorbi unul altuia despre aceste asalturi. Le ascundeau ca pe o boală rușinoasă. Și, în mijlocul tăcerii, răul devenea cronic; se cuibărea. Singura care ar fi putut să-i lumineze, Annette, era ținută deoparte; iar ea se ferea să se amestece în gospodăria lor; cunoștea firea bănuitoare a nurorii ei, știa că nu-i poate cîștiga încrederea decît dacă n-o va căuta. De altfel, se lăsa înșelată. După ce prevăzuse și așteptase aceste scăderi de temperatură, greu de înlăturat după presiunile prea înalte, acum, cînd scăderea se produsese, Annette nu-și mai dădea seama de ea, căci copiii erau înțeleși să i-o ascundă. Niciodată căsnicia lor nu păruse mai unită în ochii celorlalți ca în zilele cînd dragostea li se zdruncina din temelii. Căci le era rușine să mărturisească ceea ce lor li se parca o infirmitate, un rău fără cauze. 1208

Totuși, nici unul, nici celălalt nu erau începători în ale dragostei; se înfruptaseră din ea pe săturate. Dar nici una din experiențele lor trecute n-avusese intensitatea acesteia. Pînă acum nu fusese vorba de adevărata dragoste, ci mai curînd de dorința tinerească ce pleacă, la vînătoare, de plăcerea jocului – nimic nesănătos, dar nimic adînc; fusese ușurința naturii, care-și încearcă puterile și se înșală cu voioșie; doar are timp! Sau dacă, din întîmplare, natura se lasă prinsă în acest joc, se supără și răstoarnă jocul, așa cum făcuse Marc de ciudă, atunci cînd Sylvie îl împinsese în capcană. Dar aici nu era nici o cursă, nici un joc. Era vorba de viața întreagă, dăruită sau primită de bunăvoie. Își spuseseră totul, își arătaseră totul. Luaseră și dăduseră totul. Turnaseră în iubirea lor tot șuvoiul vieții. Și tocmai de aceea (dar ei nu puteau să înțeleagă), tocmai fiindcă dăduseră totul, nu le mai rămînea nimic; nici o picătură! Și-n timp ce dragostea descreștea, șuvoiul vieții seca. Piereau amîndoi, aruncați pe mal. De-abia mai tîrziu aveau să ajungă la înțelepciunea care înțelege și care se înduioșează, care iartă, pregătindu-și, în astfel de clipe, un adăpost unde aștepți sfîrșitul refluxului, un adăpost pe care următoarea urcare a apelor îl înalță din nou. Asta-i doar ritmul vieții, cu oscilările lui, cu atît mai largi cu cît viața se cheltuiește cu mai multă dărnicie. Fiecărei retrageri îi urmează un nou avînt, cu condiția ca puterea zguduirilor repetate să nu întindă prea tare coarda arcului și să nu zdruncine inima. Arcul era bun, dar arcașul își pierduse dibăcia. Chiar atunci cînd izvorul vieții avea să înceapă din nou a curge, cei doi naveau să uite vremea secetei și felul cum se priviseră unul pe altul atunci. Nu erau niște îndrăgostiți legați la ochi, care se tem să se 1209

privească. În fiecare clipă a iubirii lor se văzuseră așa cum erau, fără văluri, goi, cu slăbiciunile, urîciunile și viciile lor (orice om are vicii; cel mai frumos, ca și cel mai bun). Aveau amîndoi privirea ageră și socoteau că e o cinste pentru ei să vadă și să arate totul. Și, cînd veneau perioadele în care inima era moartă, nu descopereau nimic nou în tovarășul de viață. Dar important era felul cum vedeau. Cînd iubeau, iubeau pînă și trăsăturile acelea urîte; poate că (în taină) le iubeau chiar mai mult decît pe cele frumoase; din pricina lor, cel iubit le părea mai apropiat, mai neajutorat, mai mișcător. Dar cînd dragostea se întuneca, ce schimbare în umbre și în reliefuri! Aceleași linii apăreau schimonosite, ceea ce era grotesc și urît se accentua; ce groaznic! Cum a fost cu putință să iubești, să înduri toate astea? Să înduri ceea ce trebuie să vezi și să păstrezi în preajma ta o viață întreagă! Cînd se sfîrșea perioada de întunecare, degeaba încercai să te liniștești, regăsind la lumina zilei priveliștea cunoscută și iubită; nu puteai sa uiți ceea ce ai văzut o dată. Privirea neliniștitoare a Assiei se înverșuna să scruteze obrazul și mișcările iubitului ci, care se simțea observat și observa la rîndul său. Pe urmă, cădeau unul în brațele celuilalt; se iubeau mai înalt, cu un (el de minie concentrată; mînie împotriva lor înșile, frica de a nu se pierde, iertare, iertare! Dar valul se năștea iarăși, se umfla din nou, cobora apoi, urca iar… Știau că nu-l vor putea opri niciodată. Nu mai aveau siguranță. Fără îndoială! Nimic nu se poate clădi numai pe dragoste. Ei știau asta, sau ar fi trebuit s-o știe: viața e un șantier unde lucrul nu încetează niciodată; nu există loc pentru cei trîndavi! Să dam iubirii dreptul ei, fie! Dar la fel ca pîinea, iubirea trebuie s-o 1210

plătești cu muncă; cine nu muncește n-are dreptul să mănînce: nare drept la dragoste și nici la pîine. E legea de bronz. Dacă un parazit izbutește să scape de această lege, își va găsi «pedeapsa chiar în ca. Pîinea furată i se oprește în gît. Moare, fiindcă i se apleacă de atîta plăcere. Noi! Nu se poate trăi numai din pîine și dragoste. Muncește și creează! * Chiar dac-ar fi vrut, Assia și Marc tot n-ar fi putut să hoinărească, înlănțuiți, privind cu duioșie la oscilațiile termometrului dragostei. Amîndoi trebuiau să-și cîștige existența. Marc lucra într-o instituție care se ocupa cu vinderea și instalarea aparatelor de radio. Assia făcea traduceri din limba rusă pentru o editură; traducea de asemenea și bătea la mașină scrisori comerciale pentru o firmă de export. Nu se vedeau decît la ora prînzului și seara, adeseori foarte tîrziu. Dar munca nu înăbușea „celălalt gînd”. Acesta se cuibărește într-o încăpere fără aer, unde dospește. „Celălalt gînd”, năzuința nepotolită a caravanei care merge spre izvor în noaptea înstelată, prin nisipurile posomorite și dogoritoare… — O, noapte! O, izvor! Trebuie să te regăsesc searbăd, nerăcoritor și tulburat! Setea mea nepotolită se întețește. Se regăseau în fiecare seară, cu un freamăt de așteptare și o nevoie din ce în ce mai mistuitoare. Se desprindeau unul de altul nemulțumiți și, deși nu îndrăzneau să și-o mărturisească, dezamăgiți. Dar, în timp ce Marc se înverșuna tot mai mult s-o urmărească – pe măsură ce ea îi scăpa – în timp ce el voia să stăpînească tot mai mult ființa iubită, să nu mai lase nici un ungher din lumea și din gîndul ei în care el să nu fi pătruns, Assia se încorda, își dădea seama cu o amărăciune trufașă de hotarele iubirii din ființa ei: 1211

— Îți deschid porțile, pentru că vreau. Intră! Dar numai pînă aici. Mai departe nu vei merge. Descoperea, dincolo de porțile inimii ei, spații nesfîrșite, unde nimeni n-avea dreptul să pătrundă. Nici ea singură nu le explorase, se pierdeau în depărtări: Sufletul. — Trupul, inima mea sînt ale tale. Dar sufletul, nu! Sufletul este al meu. E al meu? Sau eu a lui? Și el voia tocmai sufletul! Dar ea nu mai credea în sufletul acesta! își tăiase sufletul o dată cu părul. Nici nu mai folosea cuvîntul acesta găunos. Spunea: „Eu, nevoile mele, drepturile mele”. Cine oare îi aduse din nou în minte cuvîntul ăsta vechi, cîntecul ăsta răsuflat? Annette. Pînă la urmă dibuise neînțelegerea care creștea între cei doi copii și pe care ei i-o ascundeau. Erau prea pătimași amîndoi pentru a fi dibaci. Ceea ce ascundeau ei sărea în ochi. Încruntați, încordați, păreau două fiare care se înfruntă, care se feresc una de alta, dar se vor. — Ești a mea! — Sînt a mea! Dar dacă ar fi luat cineva în serios cuvintele celei care se refuza, femeia s-ar fi aruncat asupra bărbatului, strigînd: — Ia-mă! Ce bine cunoștea Annette luptele acestea! își amintea de plînsul lui Roger din pădure și de lătratul îndepărtat al cîinelui, care urmărea vînatul. Îl înțelegea și-l plîngea pe băiatul ei și, în taină, îi șoptea: — Curaj! Într-o zi, cînd rămase singură cu Assia, care-și mocnea furia și se încăpățîna într-o muțenie mînioasă (era sigură că Annette nu o va înțelege și că, dac-ar înțelege-o, nu i-ar da dreptate), Annette, 1212

prefăcîndu-se că nu se uită la ca și zîmbînd unei bonete de nounăscut, pe care o coase în ascuns, începu să șuiere cu jumătate de glas: El corazón te daré, También te daré la vida, Y el alma no te la doy, Porque esa prenda no es mia. Assia ciuli urechile. Avea ușurința slavilor la înțelegerea limbilor străine. Prindea multe cuvinte: — Ce-i asta? — Ai înțeles? — Ce-i asta? — Cîntecul nostru de luptă. Assia puse mîna pe mîna Annettei. — Al nostru? Al meu! — Ia spune-l pe franțuzește! Assia traduse bîjbîind, în timp ce Annette o corecta: Îți dau inima, îți dau viața mea, dar sufletul meu nu, fiindcă această comoară nu e a mea. Se opri mirată, și întrebă: — Cine a spus asta? — Una niña bonita, ca tine și ca mine. Mai vrei să-ți spun? Și continuă: Una niña bonita Se asomó o său balcón… (O fată frumoasă stătea la balcon. Îmi ceru sufletul: eu i-am dat 1213

inima. Ea mi-a cerut sufletul. Eu i-am spus adio.) Mută, Assia înghiți în sec; își înfigea unghiile în mîna Annettei. Aceasta se aplecă deasupra capului ei și-o sărută pe păr: — Nu-i spune adio! murmură ea. Assia se dădu înapoi enervată. — De unde știi? Ce știi? — L-am hrănit. Știu cît e de lacom băiatul meu! — Așa-l vreau! făcu Assia. Dacă nu i-ar fi foame de mine, n-aș avea nevoie de el. — Dar dacă vrea mai mult decît laptele tău? — Dau viața mea, spuse Assia, repetînd cuvintele cîntecului spaniol. — Dar sufletul nu-l dau… continuă Annette. — Greșesc? — Ba nu, ai dreptate. Assia se repezi la Annette și-o apuca în brațe: — Am dreptate? Dumneata spui asta? — Eu. Assia o sărută cu foc. — Bagă de seamă, ai să te înțepi! spuse Annette, punînd deoparte lucrul de mînă și sacul. Apoi spuse cu glas dulce: Dar tocmai pentru că ai dreptate trebuie să fii înțelegătoare cu băiatul meu. El nu știe! Nu știu nimic. Sărmanii băieți! Noi, care știm, trebuie să-i înțelegem și să-i iubim așa cum sînt. — Tocmai de aceea îl iubesc, pentru că e așa cum el Dac-ar fi altfel, nu l-aș iubi. — Atunci de ce-l chinuiești, de ce te chinuiești pe tine? — Pentru că el mă chinuiește. 1214

— E un copil. E copilul tău. Bărbatul care ne iubește e copilul nostru. Trebuie să-l legănăm, să-i dăm sîn; și dacă ne mușcă, trebuie să ne spunem că-și încearcă dinții, ca un cățeluș. E un cîine de treabă. Assia își plimba mîinile pe brațele Annettei. — Ce cauți? — Urmele colților. Annette trase brațele: — Indiscreto! — Povestește-mi! — Să-ți povestesc? Ce anume? — Una din poveștile cu cîinii tăi. Annette spuse sfîrșitul cîntecului: Y el alma no te la doy, Porque esa prenda no es mia. — Atunci nu-l poți împărți cu nimeni? Sufletul trebuie să ți-l păstrezi pentru tine? — Nu pentru tine! — Dar pentru cine? — Pentru el… — Nu pricep, făcu Assia. — Nici eu, spuse Annette. Dar așa e. Assia alunecase pe podea, cu obrazul lipit de piciorul Annettei. Se gîndea. Spuse: — Da, e… dar nu e liniștitor… Ce e cu străina asta, care se află în mine, care îmi poruncește? Ce e cu gîndul ăsta care mă năpădește, dar nu-l pot prinde? Ce zace în noi? — Nu trebuie să te sperii. În fiecare zace, se adăpostește cîte 1215

ceva. Nu toți locatarii sînt frumoși. N-ai ce să-i faci. Trebuie de toate ca să clădești o lume. Totul e să fii o lume; adică să știi s-o orînduiești. Tu încă nu știi. Ai să înveți. — Ce să învăț? Că gîndul nu trebuie să devină faptă? Dar între ceea ce-i aici și ceea ce-i dincolo nu-i decît un pas. Și pentru tine, dacă ești sincer, gîndul e ca și fapta. Femeia care se gîndește la amant, în timp ce stă în patul bărbatului ei, știe că-l înșală ca și cum s-ar afla în patul amantului. Bunul simț ironic al Annettei o opri la timp: — Am înțeles, fetița mea. E încornorat. Ajunge gîndul. Dar cel puțin să fie scutit de faptă! De la gînd la faptă, ai zis, nu-i decît un pas. Dar pentru bărbat, pentru ce îi alți, dacă nu și pentru noi, pasul ăsta e foarte important. Te rog, cruță-l pe Marc al meu, nu face pasul asta! Assia, care știa să guste ironia, rîse din toată inima. — Nici vorbă de asta! L-aș iubi pe Marc al meu la fel ca înainte de a fi făcut pasul acesta. — Poate că n-ai să-l mai iubești totuși ca înainte. — De ce? — Ai spus doar. De foarte, foarte multe ori, gîndul nu-l poți prinde. Nu te lua după el! Se întoarce singur înapoi. Pînă atunci, fata mea, nu-i de nici un folos ca tovarășul tău să știe de cîte ori gîndul tău a trecut puntea. — Să-l mint? Nu. Niciodată. — Nu înseamnă să minți dacă-l scutești de frămîntări fără rost. Luptă-te singură! După aceea ai să-i spui rezultatul. — Atunci să-mi păstrez șerpii pentru mine? — Înghite-i! Fiecare trebuie să și-i mănînce singur. Sau, dacă ai prea mulți, sînt și eu pe aici. Poftește-mă la ospățul tău! — Niciodată nu știe omul dacă vorbești serios. 1216

— Serios, da. Dar nu tragic. Natura e așa cum e. N-are rost să te răzvrătești. Trebuie să cunoști și să încerci să cîrmești. Dacă nu poți și barca e luată de valuri, nu mai rămîne decît să te resemnezi și, dună cum ți-e felul, să te rogi sau să rîzi. — Să rîzi? — De ce nu? E ultima noastră victorie. — Fiică de viking ce ești! — Se poate! Cînd eram tînără, Sylvie îmi spunea că sînt o juncă din Normandia. Mi-amintesc că am pășit pe pajiște, după ce am coborît din barca pe care veneau fruntașii războinici ai Nordului. — Să paști, să te rogi, nimic din toate astea nu-s pentru mine! De rîs vreau să rîd, dar pe socoteala dușmanului, războindu-mă cu el. Nu resemnîndu-mă! — Poți să te resemnezi sau nu! Mult îi pasă lui de îngăduința ta! — Cui? — Celui care vine. În timp ce încerca să se ridice, ca să citească mai bine răspunsul pe fața Annettei, degetele Assiei întîlniră pe podea lucrul de mînă, care căzuse; degetele Assiei îl pipăiră cu un gest mașinal, apoi se mirară: — Dar ce lucrezi? O bonetă? Se uită la ea. — Pentru cine? — Pentru cel care vine, spuse Annette. Assia se întoarse spre ea. — Cine ți-a spus? Marc mi-a jurat că n-o să spună nimic. Annette îi mîngîie obrazul cu mîna ei întinsă. — Nu mi-a spus nimeni. Dar m-am gîndit eu că trebuie să fie 1217

pe drum. Și mă pregătesc. Trebuie să aibă picioare lungi, ogarul ăsta mic! Voi doi, cei mari, ați alergat destul! Assia rîdea, frecîndu-și gura de mîna care-o mîngîia. — Aleargă! Îi simt lăbuțele în pîntec. Aleargă, o să alerge. Doamne! O să mă înlănțuie oare? Nu vreau, nu sînt făcută să stau în cușcă. — De ce ți-e teamă? spuse Annette. Dacă nici tu nu poți să poruncești sufletului tău, cine o să ți-l poată pune în lanț? * Dar nici Annette nu-și putea călăuzi copiii decît pînă la jumătatea drumului. De aci înainte, nu știa nici ca mai mult decît ei. Se simțea rătăcită. Trecea prin aceeași criză a gîndirii, tocmai pentru că firile lor se înrudeau și pentru că fiecare, mergînd cu pasul lui pe alte urme ale aceluiași drum, ajunge la același impas. (Dar despre asta nu-și vorbeau.) Religia căreia Annette nu-i dăduse niciodată grai, dar care fusese totuși religia vieții ei întregi, era individualismul mîndru. Se hrănise cu această flacără care, deși mai curată la ea decît la majoritatea oamenilor, era totuși hrana mai tuturor din generația aceea – mai ales a celor mai liberi și mai puternici, hrana tuturor acelora pe care Annette îi alesese sau îi acceptase ca amanți, prieteni, aliați. Lor și ei, înstrăinarea, chiar și numai într-o anumită măsură, a eului liber le părea o tară de nevindecat, un adevărat păcat. Orice, mai curînd decît să renunți la el. Lipsuri, singurătate… Nu era mare lucru. Annette se simțise de cîteva ori atrasă (nu-i plăcea s-o recunoască) spre ceea ce e asocial, spre tipul de condottiere. De aci, șovăielile și legăturile ei cu cîte un Philippe Villard și Timon, legături de neînțeles pentru oamenii cumsecade care o cunoșteau. Oamenii aceștia cumsecade ar fi fost foarte mirați – poate că și ea ar fi fost la fel de mirată – dacă 1218

adevărata ei conștiință, cea care nu se sinchisea de moralitate, lear fi spus: — Sînt mai aproape de ei decît de voi. Mai curînd să fiu lup decît oaie! Orice mai bine decît oaie! Această stare de spirit i-o infiltrase lui Marc o dată cu sîngele ei. Și poate că asta nu era chiar cea mai frumoasă moștenire pe care i-o lăsase. În orice caz, era o moștenire care nu face viața ușoară. Marc nu fusese niciodată în stare să adere la ideologia vreunui partid. Așa cum maică-sa refuzase să se zăvorască între pereții unei casnicii, el refuza să-și lege spiritul în chingile unei doctrine. Nu înțelegea masochismul celor mai mulți dintre oameni, care se înverșunează să se ferece, cu spatele încovoiat, strîmbi, în cuști ca a lui La Balue. Ce-i priveau pe ei toate răfuielile între „isme” – materialism, spiritualism, socialism, comunism etc., etc.? Assia fugea și ea de legături, fugea de zidurile care îngrădesc, fugea de trecători înguste, de brazda trasă dinainte, fugea întratît de tot ce leagă, încît, vrînd să-și salveze eul cu prea multă înverșunare, ajungea să și-l piardă, ca un rîu ce se revarsă și-și risipește apele prin cîmpii. Din cauza goanei, își pierde albia și-și împrăștie șuvoiul. Îl paște primejdia unui sfîrșit sub formă de mlaștină stătută, mereu sub dogoarea soarelui. Și pe Marc îl păștea primejdia. Ce caută în patul lui această mică regină a frigurilor, acest rîu fără albie? Încercase și ea, ca și el, să înfăptuiască singurătatea în doi, individualismul cu două capete, asemenea unui Ianus. E instinctul vieții. Eul, eul, mereu e flămînd. Trebuie să-l hrănești. „Să-l hrănești cu ființa ta. Vreau să fiu tu. Să fiu. Să te am!” Cele două capete ale lui Ianus nu stau ceafă în ceafă, ci gură în gură; sînt ca două ventuze. Care îl va sorbi pe celălalt? Portocala poate 1219

fi taie și amară: atunci rezistă. Sau poate că e moale și atunci e ușor să-i sorbi sucul; pe urmă, ce mai rămîne pentru setea mea? Coaja? Pe asta o arunc. Și nu-mi trebuie multă vreme pînă ce să ma cuprindă iar singurătatea și setea. N-a trebuit multă vreme pînă ce Marc și Assia să simtă pe limbă gustul amar și uscat al plictiselii ce izvorăște la oamenii sănătoși și sinceri din conștiința (mai limpede la Assia, mai nelămurită la Marc) inutilității sociale a vieții lor. Annette vedea cum băiatul ei se întunecă ori de cîte ori venea la ea. Nu prea des: căci lui Marc îi era rușine sa vorbească și se temea de privirea ei prea atentă, desi i-ar fi plăcut să creadă că Annette nu poate citi în el: căci avea pornirea aceea masculină ce te îndeamnă sa pui pe socoteala femeii o neputință înnăscută de a ieși din sine, o miopie tulbure de somnambulă, care se plimbă învăluită în aburul cald al visului ei. Cînd venea la ea și se închidea în tăcere, Annette vedea cutele timpurii săpate pe fruntea lui umbrită de gînduri. Și-i răspundea distrată. Gîndul amîndurora încetase de a mai asculta de vorbe, își urmăreau făgașul. Fără să vrea, Annette află într-o zi. Marc întrebă: — Ce ai, mamă? — Sînt puțin obosită. Nu-i nimic. — Cînd ai să te poți odihni o dată? — Cînd o să-mi știu copiii fericiți. Sînt fericiți, spuse Marc. Annette zîmbi, privindu-l în ochi. Prima mișcare a lui. Marc fu să-și întoarcă privirea. Apoi îl înciudă slăbiciunea lui și o înfruntă. Parcă o sfida. Annette îi prinse brațele și simți cum băiatului i se încordează mușchii. Spuse rîzînd: — Vrei să lupți? Fericit de acest pretext, care-i îngăduia să-și schimbe 1220

gîndurile, Marc își desprinse brațele, le apucă pe cele ale mamei lui și le strînse cu dragoste, jucîndu-se cu ea așa cum se joacă puii de lup între ei. Annette țipă. O durea. Îi plăcea. Se dădu bătută, spunînd: — Ești voinic, băiete! M-ai strîns zdravăn! El îi dădu drumul. — Te-a durut? — Nu-i nimic. I-am dat băiatului meu menghine bune. E bine înarmat. Dar nu-i de-ajuns să fii înarmat șt voinic. Trebuie să-ți cunoști adversarul. Îl cunoști? Nu mai vorbea de ea. Marc nu înțelese. Stăteau cu frunțile aproape lipite. Ea își ciocni ușurel fruntea de-a lui și repetă: — Îl cunoști, voinicule? Îți cunoști adversarul? — Cine e? întreba el. Tu? — Eu sau ea. Cea care te iubește cel mai mult și pe care o iubești. Ești gata? Marc se simțea încurcat. Mărturisi: — Nu înțeleg. Începea să se neliniștească. Annette se ridică, îi luă capul în mîini, ca el să nu-i poată scăpa și, țintindu-l cu privirile, schimbă tonul. Gata cu gluma! Fără să ridice glasul, dar cu un ton neîndurător („Acum nu te mai cruț”), spuse: — Fii gata! Va veni ceasul cînd aceea care te iubește, pe care o iubești cel mai mult, o să te urască, va veni ceasul cînd și tu ai s-o urăști. Și încă ura e prea puțin! Dezgustul. Prezența ta va fi de ajuns ca s-o scîrbească. O să ți-l ascundă, o să și-l ascundă. Și asta va dura, va putea să dureze clipe sau zile întregi. Ceasul acesta va veni după elanuri arzătoare de dragoste, și după aceea vor veni alte elanuri. Sau poate c-o să se statornicească, fără zgomot, 1221

sub tihna vieții de fiecare zi, pentru un timp mai mult sau mai puțin scurt, fără să se fi schimbat înțelegerea tacită zilnic reînnoită. Dar răul va fi cuibărit acolo, în inima aceea dragă. Și nici inima ta n-o să scape. Vei avea și tu clipele tale, zilele tale, cînd vei simți aceleași imbolduri, aceleași chinuri. Ceea ce-i mai rău e că ceasurile tale vor fi altele decît ale ei: răzvrătirea sufletului nemulțumit nu are niciodată loc în același ceas, la ambele cadrane. Poate că în seara în care tu te vei apropia de ea, cu dragostea cea mai arzătoare, inima ei te va alunga. Și în noaptea cînd trupul ei se va lipi cu înflăcărare de al tău, sufletul tău va șuiera mînios: „Pleacă!” Dar tu n-ai să rostești cuvintele astea. Și nici ea n-o să le rostească. Pentru că amîndoi vă veți rușina de voi înșivă și veți simți milă pentru celălalt. Rușine și milă. Așa el Asta-i primul pas. Mulțumită lui străduințele voastre nu vor fi cu totul pierdute. Cei mai mulți oameni, dacă sînt înzestrați cu puțină omenie, ajunși aici, se opresc aici. Dar tu, dragul meu Marc, trebuie să mai faci încă un pas. Trebuie să înveți să-ți privești adversarul în față, așa cum mă privești pe mine în clipa asta – (nu te mișca!) – și să-i spui: „Așa ești. Te iubesc așa. Te iubesc pe tine, care mă respingi, pe tine, care mă urăști, te iubesc în ciuda ta. Iartă-mă! Asta-i legea neîndurătoare a revoltei. E la fel de sfîntă ca și cea a dragostei. Și poate că te-aș iubi mai puțin, dacă n-ai fi în stare s-o înțelegi.” Annette se opri din vorbă, dar tot îi mai strîngea capul, iar în deget simțea zvîcnirea tîmplei lui. Lui i se oprise răsuflarea. Apoi se depărtară. Privirile lor se feriră una de alta. Marc spuse, cu glasul pe jumătate înăbușit: — Mi-e frică. Încă nu sînt gata. Annette îi răspunse: — Dragul meu, nici eu n-am fost niciodată gata decît după 1222

sfîrșitul luptei. Dar tot înseamnă ceva cînd ai o armată de rezervă. Ți-o dau pe a mea. Marc spuse cu același ton: — Armata ta mă înspăimîntă aproape la fel ca și adversarul. Annette rîse: — Bietul băiat! Iartă-mă! Marc se ridică să plece. Înainte de a ieși, se întoarse: — Mamă! Și mai poți iubi viața? Dar e o fiară! — Se află și fiare frumoase, spuse Annette. Marc glumi: — Tu ești una dintre ele. — Sînt din neamul ăsta. Nu mi-e rușine. Încearcă să nu-ți fie nici ție rușine de neamul meu! — Dac-aș fi sigur că n-o să te fac de rușine! — De ce ți-ar fi rușine? De vreme ce din mine te tragi, totul e din vina mea. Eu nu-mi tăgăduiesc semnătura. Iau totul asupra mea, prezentul ca și viitorul. — Și gunoaiele? — E nevoie și de îngrășăminte, spuse Annette cu voioșie. — Am o mamă cinică, zise Marc, făcînd pe mironosița. Și, pe deasupra, îl mai citează pe Labiche 297. — Mai curînd l-aș cita pe Rabelais. Dar te cruț, fetița mea. — Spune, spune! striga Marc jignit. Crezi că mi-e frică de cuvinte și de lucruri? — De! Faci pe omul dezgustat de viață! — Mă dezgustă! N-am dreptul? — Nu, n-ai! Întoarce-te la ogorul tău! Trebuie să-i dai îngrășăminte. Gunoaie, viermi, chiar și lăcuste. Înfige-ți sapa ca 297 Dramaturg și vodevilist francez (1815-1888).

1223

omul cel gol de pe cărți editate odinioară de Lemerre! Întoarce-te la ogorul tău! Și nu-l uita nici pe al Assiei! — În privința asta – spuse Marc – preacinstită doamnă, n-am nevoie să mi se dea lecții! Fiul și mama își rîseră în nas. Pe scară, Marc se gîndea: „Dac-ar fi și Assia aș!” * Assia nu era departe de Annette. Mai puțin departe decît de Marc. Femeile – albe, negre, galbene, verzi – au afinități care le apropie. Dacă se prefac că nu le văd, asta se datorește faptului că, jumătate din timp sînt rivale, își fură una alteia bărbatul (chiar dacă nu-l iubesc: e un instinct căruia cele mai bune dintre ele i se împotrivesc, dar pe care toate îl cunosc). Din prima zi, Assia simțise mult mai bine decît Marc cît de tare își stăpînea Annette băiatul. Și bineînțeles că prima ei datorie fu să i-l răpească. Degeaba se simțeau aliate, degeaba se iubeau una pe alta din toată inima; instinctul fiecăreia spunea: — Bărbatul ăsta e al meu. Singura deosebire era că Annette alunga acest instinct, fără prea multă energie de altfel, cînd își dădea seama de el; în vreme ce, la Assia, conștiința mărea egoismul atotstăpînitor al instinctului, care nu voia să împartă nimic. De aceea, în criza prin care trecea împreună cu Marc, clarviziunea Annettei nu-i putea fi Assiei de prea Marc folos. De altfel, în ce măsură nu se amesteca, fără știrea Annettei, și un grăunte de trădare în cuvintele prin care ea îi dezvăluie cu atîta cruzime fiului primejdiile inimii ei de femeie? Assia așa ar fi judecat. Femeia care dezvăluie bărbatului tainele femeii în dragoste își trădează patria. Și fiecare trădează la rîndul ei. Dar nici una nu-i iartă celeilalte. 1224

Înstrăinarea dintre cei doi tineri începuse; totuși, Assia nu i-ar fi cedat Annettei nici o palmă de pămînt cîștigat. Ai fi zis, dimpotrivă, că se înverșuna cu atît mai tare să-și păstreze moșia, cu cît vîntul îndoielii o scutura mai rău. — De ce m-am închis singură între zidurile astea? Copilul, care creștea în pîntecele ei, făcea și el parte din cucerire. Un nevinovat. (Parcă ea era mai puțin nevinovată? Niște orbi amîndoi.) Numai că Assia își dădu prea tîrziu seama că se prinsese și ea în cursă. Intrase cu capul în același laț. Dar cine strîngea lațul? Trupul acela mic, izvorît din trupul ei, îl înlănțuie și pe Mare, o înlănțuia și pe ea deopotrivă, îi înlănțuia pe amîndoi de lumea dinafară, de lumea anonimă, de stăpînul tainic de care se temeau și pe care nu voiau să-l recunoască – de orînduirea socială, cu mulțimea ei covîrșitoare de servituți. Erau legați, legați prin mlădițele lor de polipul acela de rădăcini și rădăcinuțe împletite, de fatalitatea drumului pe care seva îl urmează orbește, de păcatele lui, de pedepsele ce-l așteaptă. Nu mai puteau privi la toate astea dinafară, cu o nepăsare disprețuitoare. Apucaseră să se arunce amîndoi în plasă. Era prinsă în capcană, niña! Un lucru ca ăsta nu se mărturisește. Dar Assia simțea cum i se strînge gîtlejul, de parcar fi avut un laț în jurul gîtului. Și cel care-o strîngea era el, nounăscutul, cu mînuțele lui de cîrpă. Aplecată deasupra lui, Assia îl pîndea cu priviri tulburi și dușmănoase. Fusese luată prin surprindere. Și doar nu era mamă pentru întîia oară. Da, mai exista și amintirea aceea groaznică, pe care o înăbușea, victima aceea mică, rodul însîngerat. Îl alungase în uitare, îl împingea la fundul apei. Trebuia! Dacă n-ar fi făcut așa, s-ar fi prăbușit, cutremurată 1225

de spasme. Dar era oare sigură că nu se va ridica la suprafață – că nu se și ridicase? Și dacă cel ce se deștepta acum» în patul ei, noul-venit, era chiar el? Există străfulgerări nebune care sfîșie deodată mintea halucinată a unei femei. Degeaba încerci să le luminezi cu judecata. Assia nici nu încerca. Tot ce putea face era să încerce să nu se gîndească, să lase totul să treacă, să se prefacă a nu ști. Dacă s-ar fi împotrivit acestor străfulgerări, le-ar fi văzut din față. La gîndul ăsta îi îngheța sîngele 2d vine. Se ghemuia cu fața înfundată în perne. — N-am văzut nimic. Nu știu nimic… Dar în clipa următoare începea din nou să-l pîndească pe noul-născut cu o privire piezișă. Toată viața Assiei era alcătuită din aceste refulări și izbucniri ce se petreceau în văgăunele ființei ei, și pe care le acoperea în fîșii de curcubeu mișcarea neîntreruptă a vieții de fiecare zi, singura care-ți este îngăduit s-o primești. Așadar, în fața acestui necunoscut, a copilului, Assia luase o atitudine de apărare. Aproape că simțea mai multă teamă (uneori, pentru foarte scurt timp, chiar dușmănie) decît dragoste. Instinctul ei matern era slab dezvoltat și catastrofa începutului îl înăbușise cu totul printr-un fel de tainica mișcare de autoapărare: n-ar fi putut să trăiască cu rana aceea groaznică, deschisă. Voința de a trăi o cususe la loc, dar grosolan; și, cu complicitatea conștiinței, zvîcnirile surde ale maternității înăbușite fuseseră tălmăcite în alt chip: așa cum se întîmplă la atîtea femei, chemarea ei fusese îndreptată spre bărbat. La început se gîndise foarte puțin la copil; cînd se gîndea, vedea bărbatul. Sămînța lui e în ea. El e în ea. El este al ei. La ea însăși se gîndea. Ea era perechea, ea era totul. Și iată-l! Acum nu mai era nimic. Venise cel care era totul. Viermușorul acela! Și de pe urma acestei lupte 1226

a zămislirii, ea rămăsese pe planul al doilea, simplu soldat care trebuie să se alinieze. Cît despre Mare, ce să mai vorbim! Fusese surghiunit la furgoanele de bagaje. Și cine era stăpînul cel nou? De unde venea el? Din noaptea, din moartea, din învălmășelile Ucrainei, unde se topise celălalt trup mic? Și încotro se îndrepta el? încotro o ducea? Spre ce alte învălmășeli? Stăpînul-rob, această verigă a lanțului care o lega de un șir întreg de fatalități trecute, prezente și viitoare, de societatea înrobitoare, al cărei jug crezuse să-l zdrobească! Îl privea cu uluire, cu groază, cu silă, cu ură – și dintr-o dată cu porniri de dragoste ce sparge toate zăgazurile. Beția nemaipomenită a acestor elanuri stăpînea cerul Assiei, ca vijeliile, și tot ca vijeliile răsturnînd ordinea anotimpurilor. Assia era cuprinsă săptămîni întregi de o patimă nebănuită pentru copil, de patimă oarbă, încăpățînată, animală. Nimic nu exista. Marc devenise bărbatul unei femei-păianjen. Dacă e mîncat, înseamnă că e de prisos: și-a jucat rolul. El avea bunul-simț de a dispărea din fața ei. Nu i-l răpea pe viermișorul de lapte. Ca mai toți bărbații tineri, simțea un fel de sila față de rodul pîntecelui iubit. Copilul îi interesează abia la un an, după ce începe să fie spălat. Spălat, de ce? De necurățenia lui? (Ai oare dreptul să vorbești astfel?) De prăpastia întunecată a neantului? Bărbații vor să recunoască în copil trăsăturile și granițele: omul. Și tocmai în clipa cînd aceste granițe izbiră văzul Assiei, șuvoaiele de pasiune pentru copil slăbiră. El nu mai era stăpînul tainic, căruia așteptarea ei nebună îi punea întrebări. Era un pui de om foarte obișnuit, care nu amintea cu nimic de cel pe care Assia îl pierduse, n-avea aproape nimic din ea – semăna cu franțujii aceia mititei, pe care Assia îi privea nepăsătoare, cum erau duși zilnic de furnicile lucrătoare sa se încălzească la soarele 1227

palid al Luxemburgului. Copilul nu era făcut din țesătura visului ei. Ce trădare! Și apoi era sănătos, normal, pretențios: nu era chip să uiți de el. Prin lăcomia lui, o mai ținea încă pe Assia legată de sîn; simțea o bucurie de animal cînd gura aceea lacoma îi golea sînul. Da, o ținea legată, legată strîns! Și în ascuns, Assia îl dușmănea pentru asta; se gîndea: „Cum și cînd o să scap?” Oscila între ciuda și dragoste. Și făcu descoperirea copleșitoare că acum nu mai putea să fie nici cu desăvîrșire liberă, dar nici cu totul legată. Dacă, cel puțin, ar fi putut să fie cu totul legată! Ființa Assiei (întreagă, alta în fiece clipă, dar de fiecare dată întreagă) putea să îndure orice mai curînd decît un da și un nu, rostite în același timp. Nimicnicia! mai bine orice decît asta! Încercă din toată inima să se dăruiască în întregime copilului. Cu neputință! Trebuia să te poți amăgi, ca mamele acelea care cred că au ouat oul de paște și pentru care puișorul golaș e minunea minunilor. Assia cîntărea puișorul în palmă, gîndind: „Un mediocru mai mult pe lume. Să-i jertfesc libertatea mea? Nu, asta-i prea mult!” Dar libertatea aceasta ce preț avea? Ce să facă cu ea? Cui s-o închine? Assia era prea cinstită pentru a se amăgi în privința lui ori a ei. Chiar daca din fire era lacomă și poruncitoare, nu încerca să se convingă ca o superioritate din naștere îi dădea ei și odraslelor ei vreun privilegiu. Nu! Simțea mai curînd imboldul de a vedea și de a-și dovedi sieși, fără cruțare, mediocritatea ei. Mediocritate a minții; mediocritate a inimii, și chiar mai mult decît mediocritate; mediocritate a trupului – urîțenie, ca să-i spunem pe nume! — Dar ce-mi pasă? Oare asta mă împiedică să-mi fie foame? Mi-e foame la fel ca și lui. El, sugaciul, e flămînd de sînul meu. 1228

Iar eu, eu caut ca un cățel fără vedere țîța de mușcat pe sînul naturii. Unde se ascunde? Am nevoie de ea; o caut adulmecînd, fugind. Dacă m-am întovărășit cu bărbatul acesta, am făcut-o ca să mă ajute, să mă ajute s-o caut, să facă să țîșnească laptele (ce lapte fad!) – sîngele care izvorăște din inima vieții. * Bărbatul însă nu se pricepe s-o ajute. Ca și ea, e un cîine orb; degeaba morfolește un sfîrc ofilit, stors, aproape uscat de pe trupul bătrîn al mamei Europe. Se zbate și el în pustiul individualismului. Dar cum se poate? Odinioară Europa era o vale largă, umbrită, rodnică, udată de ploi. Mai ieri, cînd totul ardea printre ruinele războiului, era o oază a gîndirii libere: găseai aci un izvor limpede și nopți clare sub palmieri. Acum izvorul e spurcat, e pîngărit; palmierii care îngrădeau oaza sînt doborîți; nisipul te biciuiește prin orizontul spart; cerul e alb și aerul dogorește: pustiul a înghițit aproape totul. Dar să vorbim pe față! Am face prea multă cinste lașilor, dacă le-am sulemeni capitularea cu imagini. Căci despre altceva e vorba. Individualismul, gîndirea liberă și-a făurit, în tăcere, încă de la sfîrșitul celuilalt război, o armată ca cea de la Metz și Sedan. S-a predat. Ce-a rămas? Cîteva fîșii zdrențuite de drapele ascunse, scoase la iveală în cercuri restrînse, sau în discursuri neprimejdioase. Cine îndrăznește să țină piept statului și cîinilor săi? Opinia publică și presa? Amîndouă se socotesc libere în grădina lor bine păzită; și-o cultivă, îmbătîndu-se cu alese versuri, asemenea lui Horațiu, cîinele care făcea sluj și care, prins în lanț, lătra trufaș pentru posteritate. Acela măcar avea cinismul

1229

de a se lăuda că a lepădat scutul. 298 Dar aceștia vor să facă lumea a crede că sînt independenți, în timp ce ling oasele ce li se aruncă. Intre acești intelectuali mîndri și stăpînul (stăpînul se schimbă, dar servitorimea, ba) s-a statornicit pe tăcute un contract asemănător cu acela ce hotărăște regimul animalelor domestice. Libertate cîtă vrei, dar în slujba ta și în ograda mea. Nu cumva să pleci! În schimb, eu te îngraș. Și ei s-au obișnuit atît de bine, încît nici nu încearcă măcar să iasă din ogradă. Cînd stăpînul le dă drumul, e liniștit: doar au zgardă. Puținii care o scot pe ascuns, fiindcă le-a mai rămas o fărîmă de rușine, degeaba se laudă cu grumazul lor: zgarda a lăsat urme. Marc roșea cînd vedea profesori – pe care-i stimase, oameni mai în vîrstă decît el, pe care se bizuise – străduindu-se în chip jalnic să ascundă sub aparența trufașă a liberei alegeri un conformism al gîndirii la care se resemnaseră din calcul sau sfială. Astfel de pilde îi descurajau pe cei mai tineri și-i obișnuiau să-și prostitueze de timpuriu gîndirea: se vindeau celui care oferea mai mult; dar, asemenea prostituatelor de lux, dădeau impresia că o fac din dragoste pentru stăpînul care-i întreține. De îndată ce o idee era oficială, sau pe cale de a deveni, se grăbeau să intre în slujba ei, să se lase plătiți pentru ea. Dacă ideea se clătina, se clătinau și ci, adulmecînd schimbarea. Și dacă aveau ghinionul ca ideea să moară subit, nu pierdeau multă vreme la înmormîntare. Îl și aclamau pe noul rege. Așa s-a întîmplat întotdeauna. Dar ceea ce se întîmplă numai în timpurile noastre e că oamenii noștri, bunurile noastre, Poet latin (64-8 î. e. n.). autorul Odelor, Epistolelor și Satirelor, povestește într-una din scrierile sale cum „a părăsit scutul și a fugit rușinos”, in bătălia de la Fillppe (49 î. e. n.). 298

1230

intelectualii cu ideologiile lor democratice – sfintele lor taine – au început să joace rolul de curtezani. Cînd o aristocrație degenerată se prostituează în felul acesta, n-ai decît să lași lucrurile să-și urmeze drumul: sapă-ți groapa! Cu atît mai mănoase vor fi ogoarele mele. Dar de data asta ogoarele mele putrezesc, și trădătorii sînt gîndurile mele, ideile care mă luminau, cuvintele din care mă adăpam și cu care se hrănea marele individualism. Independența gîndirii… Unde a ajuns independența? în cazul cel mai bun joacă rolul opoziției constituționale într-un regim pe care-l cruță, căci are grijă să-și asigure succesiunea și ia dinainte asupra sa învinuirile și tarele moștenirii. Oamenii aceștia se pricep atît de bine să înoate în compromisul gîndirii, încît uneori nu-i mai poți deosebi pe roșii de negri, nici mîna ta stîngă de cea dreaptă: totul se amestecă, iar partidele în Parlament, ca și în afara lui, sînt mai mult sau mai puțin amfibii. „îi prefer încă pe cei turbați după reacțiune – gîndea Marc – sînt sinceri ca lama pumnalului pe care într-o bună zi mi-l vor împlînta între coaste. Dar socialiștii ăștia de după război, cu sărutările lor de Iude, care ar vinde revoluția și încearcă să-i taie picioarele pentru că-i împiedică în reformismul lor pașnic și fără grabă! Chiriașii aceștia ai statului au grijă să nu răvășească locuința, pe care, întro bună zi, nădăjduiesc s-o închirieze în profitul lor. Și la ce-mi folosesc aceste plasamente de tată de familie, aceste închirieri de prejudecăți și de interese? Dac-aș putea să găsesc în Occident o mînă de oameni liberi, de oameni hotărîți să descopere și să servească adevărul cu orice chip, oriunde s-ar ascunde el! Chiar și împotriva patrie! sau castei loc și a lor înșile! Adevărul e patria omului liber. Dar toți cei pe care-i văd în jurul meu sînt oameni fără patrie. Robi de bunăvoie. Își înșală stăpînul care-i lasă să-și facă mendrele, fiindcă-i are în mînă. Iar intelectualii ăștia tineri 1231

au deschis o dugheană împreună cu rechinii, o dugheană în care se vînd ideologii și se încheie afaceri. Deunăzi, războiul, națiunea, civilizația latină. Astăzi, pacea Europei și, bineînțeles, libertatea, care e marfa de schimb (e o valoare cotată la bursă; cursul ei e în scădere, o cumperi astăzi pe nimic). Cine vrea să fie liber are nevoie de bani. Și cine vrea bani trebuie să-și vîndă libertatea. Problemă de conștiință? Cîtuși de puțin! Conștiința zilelor noastre are inima prea slabă pentru a se expune unor astfel de tulburări ale sănătății – ea își demonstrează pe cale matematică faptul că, dacă e liberă, are prin urmare dreptul de a se vinde; ajunge doar să dorească lucrul în schimbul căruia se vinde. Și ea-l dorește. Trebuie numai să spui despre ce este vorba, îți face numaidecît rost de argumente. Atîta doar că trebuie să le faci sunătoare. Aur, sau slujbe, sau funcții mari: puterea. Bine a zis cine a zis: «A voi înseamnă a putea». A voi puterea. Toți o doresc. Fiecare își vrea partea lui. Ca s-o păstreze, cînd a pus mîna pe ea. Și nici să nu te aștepți să-i vezi desfăcîndu-se din rețeaua de compromisuri în care au fost nevoiți să se încurce pentru a parveni. Vor rămîne prinși pe vecie, ca niște muște într-o pînză de păianjen. Dar unde se află păianjenul și cine e el? E îmbuibat, își păzește cămara. Muștele grase bîzîie mai departe. Vor să se convingă că mai sînt încă libere. Dar nu mai sînt – cu fiecare mișcare din aripi se lipesc mai tare. Annette a înțeles asta din pilda bondarului ei, Timon. Degeaba bîzîia și încerca să înspăimînte lumea. Nu mai putea să scape. Și o știa. Annette a fost martora furiei lui. Tot ce mai putea face era să se înfășoare în mai multe pînze; și, o dată cu pînza, înfășură și miile de insecte prinse în cursă. Dar giulgiul cu care-și acoperea mădularele era cu atît mai gros și mai înăbușitor. Se prinsese. Sînt prinși cu toții marii magnați: regii afacerilor, ai 1232

oțelului, ai petrolului, ai chibriturilor, ai armamentului! Se lipesc de firele nădăite ale aceleiași rețele; cînd un fir vibrează, ei îl simt în pîntece, sînt legați între ei; și cu toții se află în voia păianjenului, dihania oarbă care și-a aruncat năvodul pe apa vieții. Fatalismul economic hotărăște mersul societății omenești și trage după sine și spiritul/* Dar Marc protestează. Nu consimte să subscrie la capitularea lui. Pretinde că spiritul din el va izbuti să trăiască liber. Și le ia drept martore pe cele două aliate ale lui, cele două frunți încăpățînate și însetate de independență, pe Annette și pe Assia. Annette îi spune: — Ține-te bine! Iar Assia îi spune cu un zîmbet ironic: — La ce-ți folosește spiritul tău liber? Lui Marc i se strînge inima. Protestează cu înverșunare. Dar lovitura l-a nimerit bine. Sterilitatea individualismului… Degeaba a încercat să se amăgească: — Eu sînt o lume întreagă. Nu înseamnă nimic dacă salvez lumea asta? Ea îi răspunde: — O lume ghemuită în ea însăși, o stea roșie care se stinge nu mai poate încălzi. El spune: — Cum, Assia? Nici pe tine? Ei i se face milă; dar îi este cu neputință să ascundă adevărul. — Ba da, drăguțule. Îmi încălzesc vîrful degetelor. Mila asta îi face mai rău decît dacă Assia i-ar fi spus verde: — Inimii mele îi este frig. Mare încearcă să lupte: 1233

— Dar n-ai vatra ta, focul tău lăuntric? — Trebuie să-l întețesc. — Și puiul de căprioară? (șovăie sa continue: și Marc?) Assia rîde: — Puiul de căprioară și cerbul… Mare urmează umilit: — Eu nu-ți ajung, nu te încălzesc? Assia îl mîngîie pe obraz; el îi sărută mîna în treacăt. — Sigur, sigur că da, o adevărată sobiță. — Asta-i tot? — E foarte mult. Dar (iartă-mă!) simt nevoia să-mi dezmorțesc picioarele pe pămînt, fie el cald sau rece. Vreau să simt căldura în picioare – cînd merg, cînd fug, cînd lucrez. — Și nu putem lucra împreună? — Da, dar cum? Ce poți tu să faci? El își cunoaște prea bine neputința, dar încearcă să protesteze. — Putem face orice. Sîntem liberi. Ea tot mai zîmbește, dar zîmbetul i se stinge: — Liberi să facem înconjurul țarcului. Nu spune prostii! Știi doar că libertatea e îngrădită în lagăre de concentrare. Ieșirea oprită! E ca și cum ar strangula-o. Dar ei sînt principi mărinimoși! Ajunge să lași neamul să se irosească. Ultimii oameni liberi – liberi să facă ce? – vor fi expuși în cuștile din Grădina Botanică. Și tu ai să fii acolo. — Și tu, Assia? — Eu nu. Încă nu știu cum. Dar știu că voi ieși de acolo, fie că voi fi liberă, fie că nu. — Fie că vei fi liberă, fie că nu? Ai să renunți la libertate, ca să ieși? — Libertatea e afară. Spune-i cum vrei! Te las să alegi 1234

cuvîntul. Eu vreau lucrul. Ea era cea mai sinceră dintre ei doi. El refuzase totdeauna cu înverșunare să se înroleze în vreunul din partidele care se încăierau pe cîmpul de luptă sau încheiau diferite tîrguri în spatele arenei. Vrea să-și păstreze libertatea. N-are decît să și-o păstreze! Nimeni nu se gîndește să i-o ia. La ce-i folosește? Nu-i aduce de mîncare. Marc trebuie să-și petreacă timpul în birourile unei edituri; mulțumită faptului că știe două sau trei limbi străine, are o slujbă destul de obositoare de corespondent comercial; dar cu partea literară a editurii n-are nimic de-a face; tocmai pentru că se știe că are personalitate, oamenii se feresc săi dea să citească manuscrise; și dac-ar avea timp să scrie o carte, nu în editura unde lucrează i-ar fi dat s-o publice. Din cînd în cînd, trimite cîte un articol sub un pseudonim la unul dintre cele două-trei ziare care mai păstrează încă, fără prea multă osteneală, o străveche faimă de independență, de libertate a presei și alte gogoși de felul acesta. Dar numai cîțiva neghiobi de cititori mai cred în basmele astea. Cei care știu să citească s-au lămurit. E un ghiveci de compromisuri. I se face curte stăpînului de astăzi, ca și celui de mîine: (de altfel, cei doi dușmani sînt fie cumetri, fie dintre cei care-și string mîinile și se lovesc cînd își întorc spatele); în prima pagină a ziarului se face elogiul păcii, în cea de a treia, al armamentelor; și tenorii trupei proslăvesc în cîntecele lor sfînta democrație și drepturile sacre ale omenirii, în timp ce direcția încasează bani de pe urma crimelor și a dividendelor coloniale, ca să-și țină gura și să astupe gura redactorilor naivi, care au luat în serios lozinca idealismului. Întro bună zi, cîte o indiscreție supărătoare arată că aceste inimi mărinimoase, acești cavaleri ai Principiilor Nemuritoare, sînt amestecați într-o escrocherie murdară a vreunei societăți care se 1235

ocupă cu afacerile sau cu veniturile și pe care a denunțat-o gașca rivală. Ce rost are să faci din țînțar armăsar? E așa de simplu să răspunzi amenințînd cealaltă bandă de hoți cu un scandal! Cele două bande răgușesc strigînd: „Dreptate! Dreptate!” timp de o săptămînă sau două; pe urmă totul amuțește; au ajuns la o înțelegere: și-au împărțit cîmpul de activitate. Să închidem gura și să ne umplem buzunarele! Și buzunarele nătărăilor de redactori, cei cîțiva oameni de ispravă, dar fără caracter, care au primit din toată inima să joace rolul de idealiști ai echipei, ca să agațe clienți, nu prea sînt pline. Ei nu mint, dar sînt momeala celor care pescuiesc în apa tulbure; și se ostenesc să uite funcția umilitoare pe care o îndeplinesc. Ce altceva pot face? Doar trebuie să trăiești! Și unde să scrii? își spun că îndeplinesc o misiune sacră. Căpitanul galerei e destul de iscusit ca să-i lase să vîslească „liberi”, dar bine legați de locurile lor. Știe el că nu sînt primejdioși și că bătaia vîslelor lor astmatice nu va abate corabia din drum nici cu o palmă. Corabia îi duce pe ei, pe ei și gogoșile lor idealiste, ca pe niște tritoni sculptați la pupă, în timp ce la prova, acoperiți de spumă, operează rechinii. De ce s-ar plînge acești „idealiști”? Au toată libertatea de a da grai predicilor lor preavirtuoase. Atît timp cît vorbesc despre totul în general, despre nimic și nimeni în particular, treaba merge bine, totul e prevăzut în desfășurarea parăzii. Sînt rare, foarte rare spiritele fistichii, ca cel al lui Mare, pe care le supără acest rol de tobă. Marc are lipsa de gust sau lipsa de mărinimie de a păstra pe ochi (dacă nu pentru el, cel puțin pentru ceilalți) vălul ușor, care îngăduie tovarășilor lui să fie păcăliți. Dacă nu sînt păcăliți, vor deveni oare complici? E grea încercarea la care sînt supuși oamenii de treabă în fața unei iele pline de fîn. Dacă renunță, unde-or să mănînce? Nu mai sînt tineri de tot, sînt obosiți, și apoi 1236

celelalte grajduri sînt ocupate. E treabă de om bogat să pretinzi că-ți exprimi liber gîndul – fără a te supune nici unui jug – asupra problemelor care privesc de aproape interesele actuale. Și bineînțeles că bogații au ceva mai bun de făcut decît să-și sape pămîntul sub picioare, scoțînd la iveală izvoarele averii lor. Există apoi intelectualii care, știind că libertatea activă e cu neputință de realizat, sau că e foarte primejdioasă, fac pe grozavii și se prefac că o disprețuiesc: în lături cu spiritul care se supune realităților vieții sociale și politice! Pentru acești viteji nu există altă libertate decît stearpa „credință care nu activează” – și ea se află în acel empireu al ideilor, al cărui mecanism de ceasornic se desfășoară în prăvălia ceasornicarului, cu ușile închise față de riscurile și zdruncinul vieții. Desigur, aceștia sînt scutiți de viață tocmai pentru că sînt morți. Oare pofta lui Marc se simte îndestulată de această libertate funerară? îi e silă de ea și o scuipă. Nu există spirit și viață, în afară de lumea celor care acționează. Dar unde sînt cei cu adevărat vii? Și cum vor izbuti să rămînă în picioare sub greutatea care încovoaie astăzi toate spinările? înlătură greutatea! Găurește tavanul! Dar nu poți s-o faci singur. O să-ți spargi scăfîrlia. Trebuie să te unești cu ceilalți răzvrătiți. Dar să te unești înseamnă să te legi. Înseamnă să accepți disciplina și doctrinele cu care aceste partide sînt ferecate. Marc refuză. Assia, a cărei încuviințare el o așteaptă, ridică din umeri și spune tăios: — Cine vrea să ajungă la țintă primește să meargă pe calea care duce într-acolo. El sare în sus: — Assia! Tu ești aceea care vrei să te lași înlănțuită de legături! 1237

Ea zîmbește cu zîmbetul ei răutăcios: — Le-am primit. Dacă vreau, mă lepăd de ele. El nu rîde. — Și de ale noastre? între mine și tine? — De ce nu? (îl înfruntă). Dacă ești liber, trebuie să ai libertatea să te legi și să te dezlegi. Eu sînt liberă. — Assia! Nu glumi cu lucrurile astea! Ea vede privirea lui îngrijorată. Zîmbește (de data asta cu zîmbetul cel bun). Și-l sărută. — Copilule! El se agață de gîtul ei, ușurat, dar puțin jignit. — Sînt bărbatul tău. — Nu. Nu chiar. — Bine, dar ce-ți mai trebuie ție? — Îmi trebuie un bărbat. Tu, dacă poți. Fii bărbat! Dacă nu, păzește-te! Glumește. Dar glumele Assiei au totdeauna un temei serios. Marc știe. E tulburat. Întreabă: — Spune-mi ce trebuie să fac. — Asta nu, răspunde ea. E treaba ta. Rolul tău de bărbat. — Dar dacă, pe urmă, nu-ți place? — Dacă-mi place sau nu, o să-ți spun după aceea. Nu înainte! Tu ești bărbatul. Mai întîi începe! Acest refuz de a vorbi, de a discuta, această amenințare care atîrnă deasupra lui, acești ochi care-l privesc fără îngăduință și care-i judecă toate faptele – toate acestea nu-i dau imbold să înceapă. Se simte la strîmtoare. Chiar dacă nu știe limpede ce vrea Assia de la el, simte însă foarte bine că vrea ceea ce el nici nu vrea, nici nu poate. O vede, de cîtva timp, adulmecînd în ziare și cărți, în convorbiri, în aerul vremii, aburii de violență ce se înalță 1238

din trupul lumii vechi: la dreapta, la stînga, pretutindeni, aproape, departe, în America, în Rusia, în Italia, în Balcani, în Europa Centrală. Zvîrcolirile acestea pătimașe sînt, în cea mai mare parte, dezordonate; nu par să ducă decît la distrugere; dar pînă și cele mai oarbe, cele mai sîngeroase dintre ele sînt o revoltă a vieții. Orice mai curînd decît să lîncezești! Ignavia est jacere 299. Și revolta adunată în adîncul firii Assiei o face să urmărească cu o poftă de nemărturisit (pe care nici ei înseși nu șio mărturisește) pînă și ridicarea mișcărilor fasciste, care desființează cu lovituri de măciucă ultimele resturi de libertate anemică ale Europei. Dar glasul sîngelui o îndreaptă mai ales către luptele din U.R.S.S. Alunecă pe o pantă sigură, spre locul unde se zămislește prin lupte o lume nouă. Marc presimte, cu intuiția dragostei lui amenințate, procesul tainic ce se desfășoară în mintea Assiei, care tace: o vede gata să alunece și ar vrea s-o oprească; dar nu îndrăznește să privească panta; Țara Sovietelor îi dă amețeală și se ferește să vorbească cu Assia despre aceasta. Atacă subiectul pe căi piezișe, din flanc, încercînd să smulgă de la ea un blam, o tresărire față de întîmplările din Italia față de crimele organizate acolo. Gura Assiei rămîne zăvorită. Marc strigă: — În sfîrșit, Assia, n-ai să-mi spui că îți place ce fac oamenii aceia? Ea răspunse cu asprime, refuzînd să-l privească: — Mai mult, în orice caz, decît ceea ce alții nu fac. Se simte lovit în inimă. Nu găsește nici un răspuns. Știe și el asta: nu face nimic, nu poate face nimic. Sănătatea lui a rămas tot șubredă de pe urma zdruncinului groaznic dinaintea 299 În limba latină în original: E o trîndăvie să zaci.

1239

căsătoriei; și căsătoria pripită, cheltuiala nebună de energie din timpul convalescenței, toate astea nu erau făcute să-l înzdrăvenească. După o amînare, a trebuit să fie scutit definitiv de serviciul militar; a fost astfel cruțat de a mai trece prin greaua încercare a refuzului, la care era hotărît, și a condamnării ce avea să urmeze. Dar poate că pentru el ar fi fost mai sănătos să înfrunte astfel de greutăți, căci sentimentul propriei sale forțe l-ar fi înarmat împotriva lui însuși. Ar fi dorit s-o facă, deși nu mai avea rost, căci nimic nu-l mai silea să se pronunțe: ar fi vrut s-o mai facă numai ca să se afirme, numai ca să sfideze. Dar sfătuitoarele lui i se puseseră în cale – Assia pentru că nu pricepea deșertăciunea unei sfidări fără rost (cel puțin dacă ar fi fost silit să se hotărască! Deși, în cazul ăsta, se gîndea, așa cum gîndeau comuniștii, că datoria i-ar fi dictat să se înroleze, ca să smulgă dușmanului armele, nu să le refuze!). Să nu faci serviciul militar din motive de conștiință i se părea o nerozie. Annette, care cunoștea însă măreția acestui refuz, se ferea să-l îndemne pe Mare, pentru că-i simțea convingerea îndoielnică, și știa că în refuzul lui ar fi fost mai mult amor propriu decît credință sinceră. Și apoi prea multe motive „raționale” vorbeau în favoarea portiței de scăpare: copilul care era pe drum, îndatoririle lui apăsătoare de cap de familie, sănătatea. Scăpă. Dar în cugetul lui dăinuia o umilință, părerea de rău după bătălia nedată, sentimentul unei înfrîngeri (Assia pusese mîna pe rană): regretul după ceea ce nu făcuse. Se simțea micșorat. Ar fi trebuit să se despăgubească prin altă faptă – prin vorbă sau prin scris. Dar, după cum am spus, n-avea aceste posibilități. Nu putea înfăptui nimic, nici măcar în scris; nu putea să publice nimic, doar, din cînd în cînd, cîteva cuvinte fără răsunet. Era zidit în temnița individualismului. Nu-i venea lumină decît de sus, de 1240

la cerul pustiu. Doar maică-sa se putea împăca cu o astfel de viață. (Se împăca oare? Ea nu spunea altora ceea ce-i lipsește și nici dacă cerul acesta nu-i ajunge.) Respira totuși în lumea pe care și-o plănuise ea, nu în asta. Mare n-are o astfel de lume. Această lume de dincolo, la fel ca și împărăția nesfîrșitului, e o țară a morții. Marc are nevoie de ferestre deschise spre lumea celor vii. Și, prin fereastră, vrea să sară înăuntru. Sări o dată! Nu vezi pe sub gene ochii Assiei, careți pîndește mișcările? Dacă încaleci fereastra, ea va sări jos, înaintea ta. Da, Marc a văzut. Vede că asta cere Assia de la el, că asta așteaptă. Dar nu se poate hotărî. Acolo, jos, se află acea violență, acea tiranie a violenței pe care el o urăște. O urăște cu atît mai mult, cu cît o are în sînge, sîngele lui înfrigurat înclinat spre tiranie. Pentru că, slavă domnului! nu poate s-o facă (tremură uneori gîndindu-se la felul cum s-ar fi folosit de violență) – nu o îngăduie nici la alții. El își folosește violența necedînd nimic din ceea ce este al lui: ființa lui. A! dacă revoluția ar fi — Așa ca pe vremuri, cînd se irosea în focuri de artificii – o izbucnire liberă de revolte, fiecare cu revolta lui! Dar astăzi revoluția a fost militarizată. E o cazarmă. Disciplina se întinde la toate: la fapte, la scrieri, la gînduri. Dar Marc se împotrivește: „Spiritul meu îmi aparține. Să nu se atingă nimeni de el!” Assiei lucrurile acestea îi sînt indiferente. Spiritul aparține, ca și corpul, celui care-l ia – celui mai tare. Și cel mai tare nu-l va lua decît în măsura în care vreau eu. Cînd voi vrea, îl voi lua înapoi. * Assia se înstrăina de acest francez, care nu știa nici să ia, nici să renunțe cu totul, a cărui întreagă energie se cheltuia fără a lua 1241

nici o hotărîre. Se uita în jurul ei și făcea comparații care nu erau în favoarea lui Mare. Annette o introdusese în niște cercuri franceze, unde se încerca încă timid o apropiere culturală de U.R.S.S. Acolo întîlnise cîțiva ruși din organizațiile sovietice. Annette avusese legături cu cîțiva dintre ei încă din vremea cînd lucra la Timon. Avuseseră tot timpul s-o studieze pe Annette. Acum o studiau pe nora ei. Assia primi comenzi de traduceri din limba rusă în vederea unei expoziții internaționale de artă decorativă, care se pregătea la Paris: articole despre arta populară rusă, despre țesături, jucării, obiecte de Paleh 300, despre teatru etc. Apoi broșuri de propagandă. Apoi lucrări cu caracter mai tehnic pentru Reprezentanța comercială a Sovietelor la Paris. La început lucra acasă. Apoi, după o perioadă destul de lungă de observație și pe garanția unei prietene din copilărie, care lucra la Ambasada sovietică și care o revedea din cînd în cînd cu destulă rezervă pe Assia, ușa se întredeschise cu băgare de seamă și Assia fu admisă în anticameră. După ce-l înțarcă pe micuț (și Assia nu-i ceru lui părerea), îl lăsă pe seama Annettei, care atît aștepta; apoi începu să lucreze la Reprezentanța comercială. Asemeni candidaților la creștinizare din primele timpuri, cărora li se îngăduia numai să urmărească slujba sub portic, în afara sanctuarului, Assia primi o masă de lucru într-o încăpere de lîngă intrare. Încetul cu încetul, acolo începu să-și facă veacul. Simțea o mulțumire pe care nici nu încerca să și-o lămurească. Nu recunoștea că se găsește pe pămîntul natal al gîndirii ei. Se prefăcea – nu fără dușmănie – că e liberată de trecut. Era o 300 Localitate din R.S.F.S.R., important centru de artă populară, renumit prin picturile sale miniaturale lăcuite.

1242

evadare tainică din celălalt pămînt, în care se înfipseseră rădăcinile vieții ei. „Nu m-ați prins… Nici tu, nici tu!” Se simțea ușurată. Seara, cînd ieșea din atmosfera rusească, îi făcea parcă mai multă plăcere decît înainte să se afle în căminul ei francez. Dar, ca să-l prețuiască așa cum se cuvenea, avea nevoie să plece din el. Era o scuză bună față de ea însăși, ca să poată fugi. Pentru Marc scuza nu era bună. (De aceea Assia nici nu i-o împărtășea. Nu catadicsea să ceară scuze.) Marc era întunecat. Se închidea într-o muțenie rigidă și mînioasă. Asta era cel mai rău. Avea aerul unui stăpîn jignit. Merge să faci pe stăpînul, cînd ești cel mai tare. Dar cînd ești cel mai slab, ce caraghioslîc! Spinarea suplă a unei femei ca Assia ar fi fremătat – nu fără plăcere – sub gheara lui. Chiar dacă mai tîrziu s-ar fi răzbunat. Dar mendrele astea de copil îmbufnat, sprîncenele astea încruntate, ciuda neputincioasă, care nu vrea (și nici nu îndrăznește măcar) că capete glas… De ajuns pentru a o face să simtă că Marc avea voință, dar nu și puterea de a o robi. De ajuns ca s-o stîrnească să se smulgă din strînsoare. Assia simțea o mulțumire dușmănoasă să ridice în slăvi lucrurile noi pe care le afla. În chip fatal se înfiripau în mintea amîndurora comparații între opoziția stearpă a lui Marc și energia rodnică a celor din U.R.S.S., a celor ce muncesc. Și Marc făcea aceste comparații din pricina cărora suferea, fără să-i îngăduie însă Assiei să le facă și ea. Duelul dintre gîndurile lor se învenină; dîndu-le grai, se înverșunau și mai mult să arate ceea ce-i despărțea. Pînă la urmă, Marc îi ceru Assiei, pe un ton poruncitor, să nu se mai ducă la birou. Assia spuse „Nu!” cu hotărîre. Era liberă. În contrast cu liberalismul Occidentului, neorganizat, nevertebrat, lipsit de cinste și vigoare, care făcea jocul celor mai cumpliți exploatatori, energia Moscovei, pusă în slujba claselor 1243

exploatate, părea un crivăț care biciuiește și curăță sîngele. Crivățul acesta limpezea creierul îngreunat și oxidat de rugină al gîndirii franceze lipsite de voință. Nu există robie mai dezgustătoare decît cea care încuviințează lăsîndu-se amăgită, sau murmură fără să se revolte bărbătește: robia Occidentului. Assia se simțea mai liberă sub pulpele tari ale unei dictaturi, decît închisă în țarcul unei pseudo-democrații, care lasă turma să pască – sau să crape de foame – fără a îngădui nimănui să iasă și să ia atitudine; asta în așteptarea ceasului cînd va hotărî cu privire la soarta turmei, fie în favoarea păcii, fie în a războiului – fie pentru tunsoare, fie pentru abator. Dacă ar fi asigurat-o cineva că se va bucura, ea și ai săi, de un tratament deosebit, așa cum hărăzesc democrațiile acestea celor vînduți presei și Parlamentului, sau unei elite puse la îngrășat, Assia l-ar fi scuipat în obraz. Favoarea e un alt soi de robie, cea mai josnică, cea care se prețuiește în bani. Pe aceasta, cel puțin Marc al ei n-o s-o primească niciodată; de altfel, nici nu există primejdia că îi va fi oferită vreodată; de aceea Marc îi mai era încă drag. Dar de ce se mulțumea el să refuze robia, fără să răstoarne ordinea înrobitoare? Firește, nu putea s-o facă supunîndu-se unei discipline de luptă, care e un nou contract de robie, dar un contract liber primit, vremelnic și îndreptat spre un țel care justifică jertfele. Trebuie să adăugăm că asprimea acestei jertfe apărea mult îndulcită Assiei, care o privea din perspectiva Ambasadei sovietice de la Paris. Vedea numai acțiunea și scopurile. Și una și celelalte o entuziasmau. Se clădea o lume nouă pe măsura celor o sută șaizeci de milioane de ființe omenești înrolate pe acest șantier. Neroada lume veche și dușmană, care nu era în stare nici să lupte, nici să primească, pretinsese că-i va înăbuși, zăvorîndu-i 1244

în casa lor nimicită și neîngăduindu-le să respire acrul dinafară. Ei primiseră această sfidare și prefăcuseră necesitatea ucigătoare în legea elanului lor creator. Pe ruinile vechii cocioabe se înălțau construcțiile babiloniene ale minții, care captează forțele elementelor. Se anunța de pe atunci schița marilor planuri, din care avea să răsară acea faună de monștri preistorici – Dnieprostoi, Avtostroi, Magnitogorsk – ce aveau să răscolească cu trompele și cu colții lor apa, aerul, pămîntul, și o dată cu ele tot poporul de muncitori, care fac să pască marile turme de mastodonți: furnalele, uzinele, barajele ciclopice. Un entuziasm clocotitor conducea echipele acestea în luptă, le încorda mușchii și frunțile și stabilea între ei întreceri eroice. Întreceri ce aveau să hotărască cine va îndeplini cel dintîi sarcina aceea uriașă și va pune temeliile de nezdruncinat pe care se va înălța din zi în zi supremația muncii omenești, liberă, egală, suverană. Nici o jertfă nu e prea mare pentru un astfel de scop. Nu plătești prea scump binele viitor pe care-l visezi, pe care-l vrei, pe care-l clădești pentru toți oamenii ce vor veni, prin nici un rău de astăzi, nici un rău al tău sau alor tăi. Oamenii din Occident care se tînguiesc sau care sînt indignați de distrugerea zeilor, bisericii, religiei în U.R.S.S., morții aceștia ar face mai bine să-și îngroape morții! Nimic nu va mai ieși din mormintele acestea albite. Oamenii din Occident nu văd, cu orbitele lor goale, nu pot să vadă că la Răsărit s-a născut o lume nouă – tineretul acela proletar marxistmaterialist, ateu, ce se jertfește cu o voioșie gravă fericirii și bunăstării sociale, are mai multă credință în secera și în ciocanul său decît prefăcuții evlavioși ai mincinosului Occident în toate rugăciunile lor clericale sau laice. În afară de faptă, totul este minciună. Singură fapta nu minte. După fapte să fie judecați și cei de acolo, și cei de aici! 1245

În nedreptatea ei pasionată, pentru Assia, bilanțul vieții lui Marc era: Nimic. Ea știa bine că inactivitatea lui era silită, că Marc suferea din pricina acestei inactivități, ca o gînganie vie prinsă cu un ac de-o scîndură. Dar nu-i era milă cînd vedea că alte gîngănii se smulseseră însîngerate din ac. Să fi făcut și el la fel. I-ar fi sărutat din toată inima rănile, așa cum era gata să sărute cicatricea care brăzda într-o trăsătură vînătă falca puternică a lui Dito Djanelidze. Acesta venise în Franța cu o misiune secretă a Cominternului; n-avea titlu oficial, dar era foarte temut de oficiali. La Reprezentanța comercială unde intra, trecea, se așeza fără mofturi, părea un martor mut, cam stingheritor, dar fără însemnătate; fuma țigară după țigară, fără să aibă aerul că e atent la ce se vorbește, dar reprezentantul comercial îi căuta privirile înainte de a răspunde la întrebări. Era mare, musculos, bine clădit, dar se mișca sprinten și fără zgomot. În cap avea un ciuf de păr des și aspru. Fruntea îi era tăiată de o brazdă transversală adîncă. Sprîncenele erau groase și zbîrlite. Avea ochi mici, care parcă își împărțiseră munca: unul exprima dibăcia, celălalt asprimea. Nasul era lung, lat la rădăcină, gros în vîrf, cu nări mari, dar strînse. Mustața o avea aspră. Obrajii lați. O falcă ce stătea parcă la pîndă și care rînjea. Toată înfățișarea lui trăda un aer de zeflemea și, în același timp, o atenție căreia nu-i scăpa nimic. Avea mai puțin de patruzeci de ani. Assiei nu-i trebui mult ca să-l remarce. El părea că nici nu se uită la ea, dar privirea lui o scărmănase și o cîntărise bine cu puf și fulgi cu tot; pe urmă o lăsase în plata domnului. Găsea el vînat mai bun. Assia se simțise jignită. Avea o antipatie puternică pentru el. Se prefăcea că nici nu-l bagă în seamă. În odaia unde 1246

lucra ea aveau uneori loc discuții și cîteodată se amesteca și ea în vorbă, cu familiaritatea aceea slavă, fără să-și întrerupă scrisul. De două sau de trei ori, Dito Djanelidze îi reteză vorba cu un cuvînt ironic, destul de supărător. Assia turba, nu arăta nimic și se prefăcea că nu înțelege. El rîdea în sinea lui, dar nici urmă de rîs nu i se vedea pe față. Într-o zi, cînd ea lucra singură, el se așeză în celălalt capăt al mesei. Assia înălță capul și văzu, aproape lipită de obrazul ei, fața aceea lată cu ochi iscoditori, cu zîmbetul batjocoritor în colțul gurii. Dar, de data asta, ironia n-avea nimic răuvoitor. Assia încruntă încă o dată sprîncenele. El îi rîse în nas. Oricît ar fi vrut acum Assia, nu mai izbuti să se supere. Ca să nu izbucnească în rîs, își aplecă fruntea încăpățînată și se apucă de lucru. Întinse mîna lui mare pe pagină și spuse: — Oprește! Să stăm de vorbă. — Și dacă n-am chef să stau de vorbă? spuse ea. — Dar ai chef! Furioasă de atîta îndrăzneală, ea îl măsură cu privirea și spuse: — Ba nu! — Asta înseamnă „da”, urmă el liniștit. — În ce limbă? — În limba ta. Și, înainte ca Assia să aibă vreme să-i răspundă: — Vrei o țigară, tovarășă? Privirea, tonul lui, cuvîntul „tovarășă” o înciudară. Luă țigara cu necaz. — Am treabă. N-am timp de pierdut! — Ești năbădăioasă. Locul tău ar fi la noi. — Ce să fac acolo? Știi măcar cine sînt? 1247

— Firește că știu. — Am fost cu albii lui Denikin. — Dar acum nu mai ții cu ei. — Ce știi dumneata? — Știu. Assia era atît de revoltată de siguranța lui, încît în clipa aceea ar fi vrut să mai facă parte din cealaltă tabără, numai că să-i poată dezminți spusele. Dar era prea cinstită cu ea însăși. Se mărgini să-i arunce o privire mînioasă. Lui Dito i se zbătea pieptul de rîs stăpînit. Cu un gest mecanic, Assia își aprinsese țigara la țigara lui Dito, și acum o morfolea cu furie. Scuipă capătul pe care-l tăiase cu dinții și spuse, sfidîndu-l: — Știi ce am să fac și mîine? — Desigur. Mîine o să fii cu noi. Ești de pe acum. El nu mai rîdea. Tăcu și Assia. Era înfrîntă. Fumară cîtva timp, fără să vorbească. Ea se uita spre fereastră. Era limpede: numai într-acolo se putea îndrepta. Spre mișcarea aceea a unui popor, a poporului ei. Acolo… De mult știa asta. Dar el era primul care rostise cuvintele pentru ea, cu glas tare. Mai încercă să se apere. Spuse, ca și cum și-ar fi vorbit sieși: — Nu mă pot supune nici unui jug. Mai bine să crăp, decît sămi jertfesc independența. Am suferit atîta ca s-o păstrez! — Și te-ai măritat, spuse el ironic. — Bărbatul meu e tot ca mine. Gîndește ca și mine. — Și s-a însurat, repetă el ironic. Ea vru să se ferească de lovitură. Trișă. — Cînd sînt doi – spuse ea – puterea crește. — Cu atît mai mult cînd sînt o sută șaizeci de milioane! Asta gîndea și ea. Dar individualismul ei respingea acest gînd. 1248

— Totuși, nu mă pot căsători cu o sută șaizeci de milioane de oameni! — De ce nu? făcu el. Ești voinică. — Sînt – spuse ea – dar nu-mi place, — O să-ți placă. Assia se supusese fără să vrea acestui fel de a vorbi. Acum trebuia să meargă mai departe. Și buzele ei rostiră (spre mirarea urechilor): — Tovarășe, e treaba mea ce-mi place. Fă-mi plăcerea și ocupă-te doar de ceea ce te interesează pe dumneata. — Mă interesezi. Se priviră ochi în ochi, cu bărbiile sprijinite în pumni, suflîndu-și în nas fumul țigării. Assia spuse: — Dar îndrăzneț mai ești! — Sînt, făcu el. — Ce vrei de la mine? — Să ne servești. — Cuvîntul „a servi” nu se găsește în vocabularul meu. — Ba se găsește, zise el. Nu știi să citești. Assia își ieși din fire; prea o înfuria de mult tonul ăsta de siguranță obraznică. — Ia spune – strigă ea, izbind cu pumnul în masă – cine hotărăște pentru mine, tu, sau eu? — Nici tu, nici eu, spuse el. Legea. — Care lege? — Legea naturii. Legea luptei. Sau împotriva noastră, sau cu noi. Nu poți fi împotriva noastră. — Am putut. — N-ai putut. — Nu mă sfida! Acum îți spun tot ce am făcut. 1249

— Nu-i nevoie. Vrei să te informez eu? Aplecat deasupra ei, cu jumătate de glas, cu țigara strînsă între dinți, îi turnă la întîmplare cîteva fapte mărunte, pe care Assia le credea cunoscute numai de ea, sau dispărute o dată cu cei care fuseseră complici la ele sau victimele lor; unele se petrecuseră în pădurile din Ucraina, altele în mansarda ei singuratică din Paris. Înghețată, se oțărî: — Destul! Cei care te informează nu și-au primit banii degeaba. Să nu crezi că am să mă înfrupt și eu din pîinea asta! Dacă sînt cățea, sînt însă o cățea slăbănoagă, și așa voi rămîne. — Ram îi ce ești! Dar îndrăznește să fii așa! Cinstit! Nu ești dintre cei care se mulțumesc să se legene, veșnic între pentru și contra, ca dansatorii pe sîrma din Paris. Și adăugă: Ca bărbatul tău. Ea sări ca arsă la această lovitură neașteptată: — Îți interzic să vorbești despre el! Parcă era o pisică cu spinarea încovoiată, gata să-i sară în ochi. — Nu-i nevoie să-ți spun eu, zise Djanelidze. Ai și tu aceeași părere ca și mine. — Nu-i adevărat! ripostă ea. Nu ești vrednic nici să-i înnozi șireturile de la ghete. El o luă în rîs: — E o cinste pe care ți-o las ție. Dar mi se pare că șireturile îi sînt cam prost legate. — Mă spionezi și în dormitorul meu? El sfîrșise țigara. Prinse un braț al Assiei în strînsoarea mîinii lui și spuse cu un ton blînd, dar serios: — Fetița ne-am jucat destul! Să vorbim fără supărare. Avem dreptul (sau ni-l luăm) să cercetăm tot ce ne poate fi de folos. Și 1250

nu-i nevoie de ochelari ca să vezi că tu și cu el nu sînteți făcuți să trageți la același car. Dă-mi voie să vorbesc! Nu-ți vorbesc de rău mîrțoaga. Are sau poate avea toate virtuțile din lume. Dar virtuțile lui nu sînt ale tale, și tu ești aceea care te arunci înainte. Și ai dreptate să faci așa. — N-am dreptate, spuse ea. El vede ținta la fel de bine ca și mine. Nu-i e frică să meargă într-acolo. Are o inimă vitează, mai vitează decît a mea. Dar are mintea prea plină de ideile astea ale Occidentului, care te fac să te împleticești și te împiedică să înaintezi. Îi mai trebuie timp ca să se desprindă de ele. — N-avem timp. Să se hotărască. Sau hotărăște-te tu. Adu-ni-l sau lasă-l! Nu e timp pentru tineri Hamleți, înfipți într-o margine de cimitir: A fi sau a nu fi. Cine nu vrea să fie, n-are decît să fie îngropat! Scoate-l din groapă, sau împinge-l înăuntru! Dar, mai întîi, ieși tu de acolo! Ai să găsești înlocuitori. Ea îl măsură cu dispreț: — Pe tine? — Pe mine sau pe altul. Oricine! Nu mă bat să fiu urmașul lui. Am altceva mai bun de făcut. Și tu la fel. Nu-ți pierde vremea cu fleacuri! Ea îi spuse: — Brută! Apoi se depărtă de masă și se ridică. El rămase mai departe așezat la masă. — Samarul te rănește. Să te rănească! Eu spun lucrurilor pe nume. Toate poveștile tale intime n-au nici o importanță, pe lîngă povestea mare pe care trebuie s-o scrim noi. Cînd pîntecelui îi este foame, dă-i de mîncare! Dar să tacă! E doar un pîntece, atîta tot și noi trebuie să slujim întregului animal omenesc, acestor milioane de ființe flămînde, trebuie să le dăm nu numai pîine și 1251

dragoste, ci și lumină și libertate. Deschizînd ușa ca să iasă, ea spuse: — Voi, voi îndrăzniți să vorbiți de libertate! Și auzi înainte de a fi închis ușa: — Noi, noi îndrăznim. Pe cei care nu sînt în stare să se înalțe singuri pînă la ea, îi urcăm cu sila. Te vom urca! Ea trînti ușa: — Nu! În seara aceea avu un schimb de cuvinte cu Mare, care socotea crimă orice constrîngere exercitată asupra sufletului altuia. Tocmai descoperise non-violența lui Gandhi. Assia îi spuse, arătîndu-se mai perspicace în împotrivirea ei decît el, cuprins de admirație cum era: — Nu vezi că-i tot un fel de violență, în celălalt sens! El se încăpățînă, ea se încăpățînă. — Totul e violență – spuse ea – chiar și dragostea. Mai ales dragostea. Ea te face sclav. Te face să-ți minți firea. Te înjosește. — Dacă așa simți tu – spuse el rănit – eliberează-te! Assia spuse cu o cută de amărăciune în colțul gurii: — Mulțumesc pentru îngăduință! * Assia se întoarse la lucru, jurîndu-și să nu mai înceapă discuția cu omul acela. Nici nu trebui să se ostenească prea mult. Djanelidze lipsi vreo cincisprezece zile din Paris și, cînd se arătă din nou, nici n-o băgă în seamă. Assia se simți jignită. În lipsa lui, luase informații. Nu era singura care se preocupa de acest personaj. Era temut și admirat; oamenii vorbeau despre el cu o rea voință plină de fascinație. În ceea ce se povestea despre viața lui, legenda se împletea cu adevărul; dar cum zice proverbul: „De unde nu-i foc, nu iese fum”. 1252

Era fiul unui măcelar din Baku; de timpuriu luase parte la asalturile, la atacurile cu bombe, organizate de mișcarea revoluționară, prin preajma anului 1901. A fost închis de vreo cinci sau șase ori, deportat în fundul Asiei, de unde evadase, începînd totul de la capăt. În zilele lui Octombrie a fost membru în Comitetul militar revoluționar și, fiindcă era făcut mai degrabă pentru faptă decît pentru vorbă, a fost trimis peste tot unde vîlvătaia era în toi, ca să ațîțe focul. Nu s-a dat niciodată în lături de la. Treaba cea mai primejdioasă sau cea mai neplăcută. Ceea ce dorește el e să înfrîngă dușmanul. Viața lui fizică atît de viguroasă se mulțumește cu puțin: mănîncă pe apucate și s-ar putea spune că doarme de-a-n picioarelea; n-are timp să se destindă în preajma unei femei. Dar cînd ochiul lui ager zărește, în treacăt, o energie bună de captat, în slujba cauzei, întinde gheara și o pecetluiește, cu voie sau fără voie, ca proprietate de stat. Pe Assia a pecetluit-o. Nu știe nimic despre firea ei de femeie, despre felul ei de a fi, despre dorințele sexului ei, căci nu se sinchisește de fel de „eternul feminin”; în schimb, cunoaște mai bine decît ea „eternul omenesc”, instinctele puternice care, nesocotind sexul, ies din nodul șerpilor încolăciți, din mădularele omenești: cunoaște gura flămîndă a ființei, mascul sau femelă, care sălășluiește ca o torță în fundul pîntecelui, arzînd să fie, să crească, să creeze, să înghită, să nimicească, să lucreze. N-are nevoie să pună mîna pe pîntecele Assiei, ca să simtă cum arde torța acolo. Assia n-are încotro; ea e cea care-l caută. Într-o zi, cînd el e gata să plece fără să se uite la ea, Assia se ridică (și-a orînduit toate hîrtiile) și-i spune: — Tovarășe, vrei să mergem împreună? Pleacă amîndoi. Djanelidze se uită mai atent le trecătorii de pe 1253

stradă decît la femeia care se ține după el. Dar unele întrebări pe care i le pune Assia îi deșteaptă atenția; o privește: peștișorul mușcă din momeală. Assia îl întreabă cu o înflăcărare neliniștită despre problemele noii Rusii și despre sorții de izbîndă ai luptei ce se desfășoară acolo. Nu se preface, s-a prins. Djanelidze schimbă tonul, acum poate vorbi. Ca să nu ridice glasul, o ia pe Assia de braț și umblă aplecat spre urechea ei; o buclă a ei îi atinge gura; iar Assia simte în ureche răsuflarea, care intră o dată cu cuvintele. Nu-și dau seama că plouă, decît după ce sînt leoarcă amîndoi. Ca să nu întrerupă discuția, Djanelidze o duce pe Assia într-o cafenea veche, unde vin mici rentieri. Azi nu e grăbit: treburile lui. În Franța s-au sfîrșit; mîine seară va pleca din nou. Așezați la o masă, în fundul unei săli pe trei sferturi goală, prost luminată, în fața unui ceai fără gust, vorbesc în șoaptă, cu ușurința aceea pe care n-o au decît italienii și slavii, vorbesc fără sfîrșit, cu frunțile lipite; ea îi pune întrebări cu pasiune. Dar, în curînd, încetează cu întrebările, ca să audă mai bine. Iar Djanelidze, care simte interesul ce-l stîrnește, lasă șuvoiul greu și puternic să curgă. Vorbește de lupta eroică a U.R.S.S. Împotriva mulțimii dușmanilor din afară și dinăuntru; în povestirea aceasta se întîmplă să joace și el un rol episodic, dar vorbește despre asta cum ar vorbi de un altul sau, mai curînd, cum ar vorbi de unul din picioarele unui miriapod uriaș. Personajul central al povestirii lui te face să te gîndești la un cuib de termite; și Assia, care din instinct nu suferă miriadele, năzuiește, spre uimirea ei, la beția furnicii fără nume, care ia parte la viața aceasta multiplă. Își pierde eul, cufundîndu-se în fundul unui șuvoi de păcură groasă și fumegîndă. Cînd o apucă revolta, se ridică la suprafață, dar simte că se va cufunda din nou; cuvintele grele ale lui Djanelidze o trag de picioare, ca niște mîini. Toate concepțiile ei 1254

se clatină, valorile se schimbă, trecînd de la planul individual la cel colectiv. De-abia mai tîrziu, cînd va rămîne singură, își va aminti cu groază de aceste ventuze de polip. Dar groaza aceasta are un caracter sacru; îi depășește puterea de judecată. Mintea îi este moleșită de aburul băuturii. Djanelidze s-a obișnuit de mult cu el. În mijlocul beției, capul lui e rece și limpede. Poate că Assia e atît de amețită numai pentru că regăsește puhoiul omenesc, ale cărui ape revărsate au rostogolit-o, cu ani în urmă, în coșmarul emigrării. Dar, de data asta se află pe luntre, alături de cîrmaci, și pe sub picioare, printre scînduri, vede apa care curge. Închide ochii, se agață cu unghiile, capul i se învîrtește. Era aproape nouă seara, cînd se trezi pe scaunul unui bar de cartier și-și aminti de casă. Tresări și se despărți de el, gonind. Se gîndea că Marc o să-i facă mutre și recunoștea că ar fi avut dreptate s-o facă; bietul băiat, cu obiceiurile lui franțuzești de ordine și exactitate! Assia era gata să-i ceară scuze, deși cuvintele i se opreau în gîtlej, ori de cîte ori trebuia să dea socoteală cuiva. N-avea nimic de ascuns, spunea totul, fără să fie silită; dar nu trebuia s-o silești. Și neîndemînaticul acela – Assia se aștepta la asta – nu avea cumințenia să tacă. Dar fie! De data asta va înghiți hapul, fiindcă recunoștea că n-are dreptate. El o scuti de neplăcerea aceasta. Făcu totul ca să n-aibă el dreptate. Assia găsi un Marc scos din fire din pricina așteptării. Se gîndise la tot ce-i mai rău, bănuise orice și o primi cu aere de judecător. Dintr-o dată, ei îi pieri dispoziția surîzătoare de a explica totul pe un ton afectuos și pocăit. Intră, fără să scoată o vorbă, în odaia ei, ca să-și scoată hainele ude, și de acolo în sufragerie, ca să servească în grabă o masă rece. Marc se învîrtea în jurul ei, cu o înfățișare tragică, cu gîtlejul uscat, de-abia stăpînindu-se să nu-i ia un interogatoriu. Ea îl privea pe sub 1255

gene, fără să pară că se sinchisește de el; îi venea să ridice din umeri. În cele din urmă, Marc întrebă ca un judecător de instrucție: — De unde vii? Ea îi spuse scurt că, după ce plecase de la birou, avusese o convorbire, care o făcuse să întîrzie — Cu cine? — Cu cineva pe care tu nu-l cunoști. Și Assia socotea răspunsul acesta nemulțumitor, așa încît ridică ochii, gata sa zîmbească; dar cînd văzu cît de chinuit e bietul băiat, se îndreptă spre el, ca să-l sărute. Nici nu apucă să se apropie bine de el, că Marc o respinse cu furie. Îi strigă: — Mi-e silă de tine! Părul și rochia ta miros a tutun. Pe unde le-ai tîrît? Ea răspunse înțepată, recunoscînd totuși că și el are oarecare dreptate: — Într-o cafenea; poate c-am adus mirosul de acolo, dar ai putea să fii mai politicos. El repetă: — Într-o cafenea! Patru ore te-ai tăvălit acolo! Assia își dădu seama că el n-o crede. Spuse: — Vai, dragul meu! Și se apropie din nou de el. Dar băiatul acela violent, nervos, încordat pînă la isterie de un acces neașteptat de gelozie, se dădu înapoi cu scîrbă. Strigă: — Nu mă atinge! Assia îi spuse: — Ești nebun! Apoi se așeză și începu să mănînce. El trecu în odaia alăturată și nu se mai întoarse. 1256

Assia îl strigă: — Marc! Nu răspunse. Assia își sfîrși masa. Aruncă o privire în odaia alăturată. Marc se trîntise pe divan și stătea nemișcat. Ce copil! Ea spuse, cuprinsă de milă: — Marc, vrei să mă asculți? El îi răspunse cu glas înghețat: — N-are rost, ai să mă minți. Assia simți cum îi năvălește sîngele în cap. Nu mai era nici urmă de milă în ea. — Și ce crezi tu, mă rog? întrebă ea cu asprime. El nu răspunse. — Neghiobule! făcu ea cu un șuierat disprețuitor, și-i întoarse spatele. N-ai decît să crezi sau să nu crezi! Se duse să se culce în odaia ei. El rămase întins în cealaltă încăpere; dar, în întunericul nopții, Assia îl auzi de cîteva ori mergînd prin odaie. O cuprinse turbarea acolo, în patul ei. Nici vorbă de seducție între ea și Djanelidze, nici unul, nici celălalt nu se gîndise la asta» Și idiotul ăsta se gîndea pentru amîndoi, nu se gîndea decît la asta, o silea să se gîndească și ea! Chiar merita să-l cruțe! Cu o răutate drăcească, își aminti de țiparul din Melun, care țipă înainte de-a fi jupuit 301. Țipă, dragul meu! O să ai tu pînă la urmă de ce să țipi! Dar nu-l amenința decît cu vorba. Nici prin gînd nu-i trecea

301 Zicală franceză; i se atribuie următoarea origine: în evul mediu, un locuitor din Melun, Languille, trebuia să joace, într-o operă dramatică cu caracter religios, rolul sfîntului Bartolomeu, care, cum spune legenda, a fost jupuit de viu. Văzîndu-l pe călău, Languille s-a speriat și a părăsit scena fugind.

1257

să-l jupoaie. Bietul puști avea pielea subțire. Nu se putu stăpîni să nu-l compare cu celălalt, omul cu pielea aspră de lup, și un fior îi trecu de-a lungul spinării. Îl respinse pe lup, dar el era alături de ea: simțea în mijlocul nopții răsuflarea lui caldă pe obraz. Se întoarse furioasă cu spatele. Dar el tot acolo era. Suflarea lui îi ardea gîtul. Neghiobul, a silit-o să se gîndească la asta, a silit-o să facă comparație! Rumega toată convorbirea din seara aceea, șuvoiul năprasnic de imagini și gînduri, lumea bărbătească, lumea nouă, care pentru Assia mai păstra încă mirosul puternic și familiar al pămîntului natal și al trecutului. Adulmeca mirosul acesta ca hipnotizată, era pătrunsă de el prin toți porii. Se ridică înfrigurată, ca să-și spele mîinile, obrajii, pîntecele. Se culcă din nou. Ar fi trebuit să schimbe așternutul. În camera alăturată, Marc se mișca. Assia se suci, se răsuci. Neghiobul! Neghiobul! Îl cîntărea, punîndu-l pe celălalt în al doilea talger al balanței. Marc nu cîntărea mult, cu gelozia lui prostească, cu egoismul, cu despotismul lui, cu gîndurile lui fixate asupra eului, eului și iar a eului său. „Îmi aparții, ești a mea.” „Îți aparțin? Nu sînt a nimănui. Dacă mă dăruiesc, cel puțin să mă dăruiesc mai mult decît unui om: puterilor celor mari, care ridică și conduc o lume întreagă! Numai așa îmi voi găsi calea și albia. Mă desăvîrșesc.” Și simțea în jurul trupului îmbrățișarea celui care stătea în spatele ei. Se simțea strivită ca de o piatra de moară; parcă-i ieșeau urlete din piept. Aprinse lumina și se așeză în capul oaselor, simțind că se sufocă, răsuflînd greu, cu sînii umflați. Se sculă din pat și, pe jumătate goală, se așeză într-un fotoliu, unde-și regăsi stăpînirea de sine. Cercetă totul cu mai mult sînge rece. Încerca să-și lămurească taina omului care o copleșea, încerca să-i priceapă mecanismul, încerca să deslușească ce 1258

anume din el era al lui și ce făcea parte din puterea mare, misterioasă, legată de mulțimi, de mașina în mișcare, în care el nu era decît o curea de transmisiune. Se încredința că mașina era totul, iar cureaua nu însemna nimic. Cureaua asta sau alta, oricare, ar fi făcut treabă la fel de bine. Își amintea de vorba pe care i-o spusese el: „Eu sau altul…” Clătină mînioasă din cap. „Bineînțeles că nu tu!” îl cercetă cu de-amănuntul, rece, din cap pînă-n picioare, de parcă s-ar fi aflat acolo, în fața ei. Își luă pulsul. Nu se înșela. Nici o arteră nu bătea mai puternic sau mai repede decît ar fi trebuit. Inima ei n-avea dorințe. Ce-i păsa ei dacă omul acela avea să trăiască sau să moară? Se culcă din nou, răsuflînd potolit, cu mintea limpezită. Dormi pînă a doua zi. Cînd deschise ochii, rumegă neînțelegerea aceea prostească. Amîndoi greșiseră. De cîteva luni, tensiunea creștea și, deși fiecare își recunoștea greșeala, nici unul n-avea înțelepciunea sau energia să schimbe starea de lucruri. Firea șovăielnică a lui Marc era zdruncinată de niște accese de furie, adevărate vijelii nervoase, care-l frîngeau; cheltuia o energie nemăsurată, ca să fie cuprins apoi de o sfîrșeală totală; oboseala, la fel ca și patima, îl arunca pradă acceselor de furie. Cît despre Assia, ea trecea de la o muțenie încăpățînată la un șuvoi de cuvinte pătimașe, la stări de gelozie, de sensibilitate, la idei fixe și bolnăvicioase, dezlănțuite de un cuvînt, un gest stîngaci, căruia închipuirea ei, rănită dinainte, îi atribuia intenții inexistente în realitate. Firește că aveau loc și ciocniri puternice și greu de stăvilit, ciocniri în care amîndoi își pierdeau sîngele rece și după care urmau luciditatea și regretul, dar rareori la amîndoi deodată. Și totuși, nici măcar o clipă, chiar și în toiul certurilor sau al încăierărilor, 1259

dragostea adevărată nu lipsea. Dar se cuibărea rușinată, rănită în fundul inimii. În clipa aceasta, Assia recunoștea că era și ea vinovată de deznădejdea căreia Marc îi căzuse pradă în timpul nopții. În loc să-i potolească neliniștea de îndrăgostit (nicidecum neîndreptățită), un instinct răutăcios o împingea să-i stîrnească bănuielile. Lipsise de acasă mai mult decît ar fi fost îndreptățită s-o facă. Primise vizita unor cunoștințe întîmplătoare, ruși de la Reprezentanța comercială, a căror familiaritate și ale căror flecăreli, într-o limbă pe care Marc nu putea s-o înțeleagă, îi pricinuiau acestuia o enervare prostească; într-un schimb de cuvinte ce urmase după o astfel de vizită, Marc ajunsese să-i interzică Assiei de a mai primi astfel de oaspeți în casă; (dar nici n-apucă să-i spună tot ce avea de spus, că regretă numaidecît). Rezultatul a fost că Assia își întîlnea cunoscuții în afara casei. Și bănuielile se înfiripau încă mai ușor. Assia recunoștea că proceda prostește stîrnindu-le, numai din plăcerea de a-l umili pe Marc și de a-și dovedi independența. În felul acesta, se îndreptau amîndoi spre catastrofă. Assia avea destulă experiență, ca să prevadă totul. Erau nebuni amîndoi. Hei! Oprește! Se ridică hotărîtă să îndrepte lucrurile. Dacă Marc se dovedea un băiețandru răutăcios, cu priviri de nebun, era de datoria ei săi bage mințile în cap, așa cum face o mamă. În fundul inimii ei îl simțea pe Marc mai curînd copil decît soț; și tot ce se arăta mai bun în dragostea ei tot spre copilul din el se îndrepta. Dar cînd deschise ușa odăii unde Marc își petrecuse noaptea, nu-l mai găsi. Plecase de acasă, fără să lase un rînd. Pe Assia o cuprinse ciuda și, asemenea unei candele pe care o stingi dintr-o suflare, buna ei dispoziție pieri. Se sili totuși să-l aștepte (poate ca să-l facă să apară și mai vinovat). Renunță să se ducă la birou. Nu-și 1260

mărturisi nici un fel de părere de rău, deși ăsta ar fi fost ultimul prilej de a-l vedea pe Djanelidze, înainte de plecarea lui. Poate că tocmai gîndul acesta o hotărî să nu se ducă, pentru a-și dovedi nepăsarea. Ce-i păsa ei? începu să facă rînduială în casă; era și nevoie. Assia era veșnic pe drumuri și, de la o zi la alta, praful și dezordinea năpădeau toată casa. Era în toiul curățeniei, cînd Annette veni să-l ia pe micul Văina: îl ținea la ea toată ziua și-l aducea seara înapoi. Dar Assia n-o lăsă să intre, sub pretext că totul e pe dos și că nu vrea ca alții să vadă harababura din casă: îi împinse copilul prin deschizătura ușii; Annette zări doar în treacăt, în umbra coridorului, silueta nurorii ei, îngenuncheată, frecînd înverșunat podelele cu fruntea aplecată, cu părul răvășit ce-i cădea pe obraji ca niște codițe de șoricel. Se răzbuna pe lucrurile din casă de întîrzierea lui Marc. Marc nu veni la masă. Assia îl așteptă. El nu se întoarse. — Idiotule! Ești îmbufnat! Las că ți-o plătesc eu! De nerăbdare, se îneca cu îmbucăturile de mîncare. Nu sfîrși masa. Se îmbrăcă, se cercetă în oglindă. Își arătă dinții ascuțiți de cline tînăr. Avea poftă să muște. Era gata să plece. Să plece de ce? încotro? La cine? Acest „cine” o luă prin surprindere. Tresări. Se așeză pe scaun, cu gluga în cap, parc-ar fi fost în vizită, și luă o revistă de pe masă; încercă să se concentreze. La naiba, la naiba Mîna nervoasă aruncă revista cît colo. Ciocănea cu tocul în parchet. Bătu ora trei. — M-am săturat! Plecă. Nu-și mărturisea nici o țintă. Își dădu drept scop vizitarea unei expoziții de lenjerie. Dar apucă alt drum. Cînd își dădu seama, ajunsese prea departe, ca să mai schimbe drumul. — Atîta pagubă! Rămîne pe altă dată. Dar astăzi „ce-o să fac? Mai era cale de zece minute pînă la Reprezentanța comercială. 1261

— E prea tîrziu. Nu mă duc… Cu toate astea, într-acolo se îndreptă. Bineînțeles că n-o să intre. Nici n-avu nevoie să intre. Pe celălalt trotuar al bulevardului, la patruzeci de pași distanță, văzu venind spre ea, croindu-și drum prin mulțime, umerii largi și căpățîna zburlită a lui Djanelidze. Parcă o lovi ceva. Își dădu seama că pornise în întîmpinarea lui, încă înainte de a-l vedea. Se înfurie. Se înspăimîntă. Se opri pironită în fața unui magazin, cu spatele la stradă. Aștepta ca el să treacă. Dar el nu trecu mai departe. Traversă strada și se opri alături de ea, în fața vitrinei, fără să-i spună o vorbă. Îi făcea semn cu coada ochiului său micșorat. Assia întoarse capul și-l măsură cu privirea. El parcă niți nu se uita la ea. Dar ochii lui de mongol rîdeau. Spuse: — Ai tras chiulul? Ea nu răspunse întrebării, dar zise: — Te credeam plecat. Mințea, și el știa asta; în ajun Assia îl întrebase de ora plecării. El răspunse: — Plec. Chiar acum merg spre casă să-mi fac bagajele. Pe urmă, la gară. Ești liberă? Hai cu mine! Dar n-o luă de braț. Mergeau la oarecare distanță, îi spuse, fără să se uite la ea: — Fă-te că nu mă cunoști! Sînt urmărit, sau s-ar putea să fiu. Făcu cîteva ocoluri, luînd-o prin străduțe lăturalnice și prin pasaje, care-l duceau înapoi pe același bulevard; cu o aruncătură grăbită de ochi, se încredință că nu era urmărit. Și totuși potrivea lucrurile în așa fel încît, ținînd capul în profil, să poată schimba cîteva cuvinte repezite cu ea, în limba lor, în timp ce tăiau cele două șuvoaie de trecători. Cînd ajunseră în pragul unei case de colț, el aruncă o privire grăbită în jurul lui și spuse: 1262

— Să urcăm! Ea șovăia. El adăugă: — Ai să-mi ajuți la bagaje. O luă de braț și intrară. O împinse pe scara anevoie de suit și întunecoasă. Assia nici nu vedea unde calcă. El o sprijinea cu mîna pe la spate. Mîna aceea părea c-o ține ca pe o pasăre. Dar nu o pasăre de colivie. Assia se înțepenea, gata să se apere cu ciocul, poate ca să i se împotrivească, sau poate ca să-i simtă mai bine mîna. Pe scara îngustă, el întinse brațul în fața ei, ca să bage cheia în broască. Împinse ușa și femeia. Se aflau într-o locuință mică, prost întreținută, a cărei fereastră, ce dădea spre curte, era închisă și avea perdelele trase. Acum Djanelidze împărțea odaia cu un tovarăș, muncitor (își schimba adăpostul la fiecare două zile). Încăperea era goală; locatarul nu se întorcea decît noaptea. Lucrurile lui Djanelidze, rufăria și hîrtiile – mai mult hîrtii decît rufărie – acopereau patul, masa, dușumeaua. Djanelidze le luă grămadă și le înfundă într-o valiză veche de piele, cu mîner. Degeaba le înghesuia, ca tot nu încăpeau. Assia scoase tot maldărul și orîndui lucrurile din nou. Aerul îmbîcsit din odaie o înăbușea; își simțea spinarea nădușită. Vru să deschidă fereastra; el se împotrivi, ca să nu-l vadă vecinii. Assia își scoase paltonul și-și desfăcu gulerul rochiei; el era în cămașă. Vorbeau puțin și numai în legătură cu ceea ce făceau; el întindea lucrurile, ea le împăturea, șezînd pe podea cu picioarele adunate sub ea, cu gîtul și ceafa descoperite; parcă se găsea într-o baie de aburi. Avu cîteva clipe de amețeală și se revăzu, în noaptea trecută, pe patul ei de acasă; un bot cald îi sufla în spinare. Avu doar timpul să se întoarcă; aplecat deasupra ei, Djanelidze o adulmeca, și mîna lui mare o răsturnă. 1263

Cînd se așeză din nou pe podea, Assia avea privirea rătăcită, gura uscată, trupul în flăcări și o înfățișare sălbatică. Nu-și spuneau nici o vorbă. Ea nici nu se gîndea să-l învinovățească ori să se învinovățească. Era scris! Dar nu cumva să mai îndrăznească să se atingă din nou de ea! Intre ei se lăsase un zid. Djanelidze înțelegea asta foarte bine, căci avea cel mai rar tip de inteligență, inteligența trupului. Se depărtă și o privi din picioare, cum își potrivea părul, rece și întunecată, în timp ce el își răsucea o țigară. Nu simțea nici urmă din mîndria învingătorului. Nu pregătise, nici nu dorise această luare în stăpînire; natura făcuse totul; nu mai avea rost să zăbovească asupra acestui lucru. Assia sfîrși cu rînduiala valizei, din care unele lucruri căzuseră afară, răvășindu-se pe jos. După ce potrivi totul» închise capacul, el apăsă deasupra, încuie și prinse curelele. Se ridică șiși puse paltonul. Îi spuse: — Coboară! E mai bine pentru tine să nu ieșim împreună! Ea se privi într-o oglindă de buzunar. După ce isprăvi, se îndreptă spre ușă. El îi spuse, întinzîndu-i mîna: — Rămîi sănătoasă, tovarășă. Assia se întoarse și-și lăsă mîna în mîna lui. În timp ce i-o ținea (se priveau cu seriozitate, ea cu fruntea aspră aplecată, dar cercetîndu-i ochii), Djanelidze spuse: — Și adu-ni-l pe bărbatul tău! Mă bizui pe tine și pe el. Să-i amintească de asta într-o asemenea clipă dovedea o lipsă ciudată de gust. Dar Assia nu băgă de seamă. El adăugă: — Își caută drumul. Ar fi păcat să-l piardă. Tu cunoști calea. Arată-i-o și lui! Locul lui e printre noi. Assia nu răspunse. Ceea ce spunea el gîndea și ea. Îi fu recunoscătoare (pentru cuvintele lui. Cu mîna încă umedă, 1264

răspunse strîngerii acelei mîini largi și se desprinse. Spuse: — Mergi sănătos! Și ieși. Mergea pe stradă, fără să se întoarcă. Ziua se apropia de sfîrșit. Pe o parte a bulevardului, ultimul etaj al caselor era roșu din pricina asfințitului. Nu se gîndea, era prea amețită ca să gîndească. Nu simțea nici plăcere, nici durere. Atîta doar că e bine să lovești cu picioarele în caldarîmul tare. La o cotitură, aproape de Sena, scăldată în ultimele raze ale soarelui, își spuse lovită ca de trăsnet: — Ce-am făcut! Revăzu totul, într-un vîrtej; dar nu dură decît o clipă; pe urmă, se judecă cu capul limpede. Își mușcă buzele, de umilință. Judecata nu era în favoarea ei. Jucase nebunește și pierduse. Pierduse? Dacă n-ar fi fost vorba decît de ea, nu s-ar fi sinchisit prea mult. E lucru obișnuit să pierzi la joc; atîta pagubă dac-a pierdut! Faptul în sine are doar însemnătatea pe care vrei să i-o acorzi. Assia nu-i prea dădea importanță. Se socotea în pierdere nu din pricina faptului în sine, ci pentru că se supusese, luată fiind prin surprindere, deși voința ei se împotrivea. Simțea puțină stimă pentru ea însăși. Și doar o pierduse de mult, așa puțină cum era, și pe asta. Nu se arăta îngăduitoare cu sine. Era mîndră. Se mîndrea că nu e îngăduitoare cu ea însăși. Dac-ar fi fost singură, socoteala s-ar fi încheiat înainte de a ajunge acasă. Dar nu era singură. Acasă, mai era și celălalt – cel a cărui prezență, a cărui existență era un frîu pentru ea, un frîu care o supăra, dar pe care-i plăcea să-l morfolească în dinți și al cărui gust de fier îi dădea mai multă poftă de viață – celălalt, tovarășul, pe numele căruia trebuia să treacă jumătate din socoteală. Ce-o să gîndească el? Cunoștea seriozitatea lui îngrozitoare cînd era 1265

vorba de astfel de lucruri. Concepea cinstea ca un burghez bătrîn, o amesteca în treburi în care n-avea ce să caute. De mult îl tachina Assia din pricina asta. Dar această ironie îl făcea pe Marc mai vrednic de respect, deși Assia nu și-o mărturisea. Dacă nu iar spune nimic despre legătura asta neroadă, n-ar ști nimic, ar fi liniștit, nimic în lumea asta nu l-ar tulbura. Dar tocmai asta era singura posibilitate pe care Assia o înlătura. O ștersese de pe lista lucrurilor cu putință. Faptul în sine, „delictul” (cum va fi numit), nu era o povară grea. Dar tăcerea cu privire la „delict” era pentru ea adevăratul delict. Nu, nu primea să ia povara asupra ei. Primea să-i facă rău lui Marc, dar nu primea să-l „înșele”. Pentru ea, „a înșela” însemna doar a minți (sau a tăcea). Nu voia să înșele. Să fure. Hotărî dar să-i spună tot. Cu atît mai rău pentru ea! Și adăuga in petto: cu atît mai rău pentru el! De n-ar fi fost Marc nerod, n-ar fi ieșit azi din casă. Îi era ciudă pe el (exagera!). Hotărîrea fusese luată. Amesteca în hotărîrea aceasta tot soiul de instincte nobile: simțul dreptății, groaza de minciună și altele mai puțin nobile: dușmănii tainice. Cum aveau să reacționeze și unul și celălalt? Experiența era primejdioasă. Assia știa. Dar pentru ea primejdia era un pretext serios să stăruie. Primejdiile care însoțesc o faptă o îndreptățesc. Cînd îl văzu pe Marc, se simți tulburată în hotărîrea ei. Se aștepta ca neînțelegerea din timpul nopții să continue. Găsi un Marc care se gîndise și se căia, un Marc înduioșător, care cerea iertare cu privirea aceea frumoasă, umilă, drăgăstoasă, ce înmoaie inima. Assia se simți răscolită. Nu putea decît să-i mîngîie obrazul cu mîinile, pe care buzele lui Marc le sărutau din zbor. Mîinile ei pîngărite. Le smulse și le ascunse la spate. Nu i se cădea ei acum să dea iertarea pe care o cerea Marc. 1266

Încercă să pună capăt acestei inversări de roluri, îi spuse: — Ajunge, dragul meu! Să nu mai vorbim! E departe acum; ceea ce ține de ziua de ieri s-a sfîrșit. Marc era fericit. — Atunci gata? M-ai iertat? — Da, făcu ea. Acum e rîndul tău să ierți. El strigă: — E mult de cînd te-am iertat. — Da, pentru ieri. Dar pentru astăzi? — Pentru astăzi? Marc zîmbea. Assia nu mai știa cum să înceapă. Cu toate astea, pregătise totul dinainte. Dar acum, în fața lui, totul părea îngrozitor de greu. — Nu mă privi așa! Faci totul ca să-mi fie și mai greu… Îi întoarse capul în altă parte. — Spune! Marc n-o lua în serios. Din profil, Assia îi vedea obrazul luminat de un zîmbet. Dădu din picior. — Ești un prost! Nu mai rîde! El întoarse capul, mirat: — Ce te-a apucat? Assia îl privea țintă, cu ochii ei întunecați: — Te-am înșelat. E! făcea ochi mari, fără să înțeleagă. — Nu, nu te-am înșelat! se îndreptă ea. Nu ascund nimic din ceea ce fac. Azi, am… am… (se tulbură). Ochii aceia înspăimîntați, temători, fără apărare, o întrebau). Nu știu cum s-a întîmplat. (Ar fi putut să spună;, M-a luat”. Dac mîndria ei se împotrivea, se înverșună, deveni brutală, ca să iasă din încurcătură)… Am M-am culcat cu altul. (Nu era nevoie să-l 1267

numească. De cîteva ori atrăsese gelozia lui Marc asupra lui Djanelidze, prin povestirile ațîțătoare, pe care le făcea în legătură cu timpul petrecut la Reprezentanță.) Văzu cum pupilele lui Marc se dilată, cum i se deschide gura. Avea să mai dureze pînă ce lovitura vă pătrunde în adînc. Assia își aminti de un puști de pe stradă, peste mîna căruia trecuse roata unei trăsuri, în timp ce se juca: copilul mai zîmbea, pînă în clipa cînd durerea îngrozitoare îl năpădi: atunci începu să urle. Marc nu urlă; dar deodată fața i se contractă și răsuflarea i se opri în piept. Gîfîi: — Minți! O ruga: — Spune că minți! Ea era înghețată de mîndrie și de spaimă. — Spun așa cum a fost N-ar fi putut niciodată să prevadă cum va arăta fața lui în clipa aceasta. Un animal rănit, înnebunit de durere, niște ochi de ucigaș. Înainte ca ea să poată face vreo mișcare, el o prinsese de gît și începuse să strîngă. Assia nu făcu nimic pentru a se apăra. Strînge! Fie! E dreptul tău! Dar au coborîse ochii. El fu acela care-i coborî. Îi dădu drumul. Cită durere în ochii lui! Era mult mai îngrozitor. Rămase cîteva clipe cu umerii căzuți, cu mîinile bălăbănindu-se, de parcă ar fi spînzurat în aer. Apoi făcu cîțiva pași înapoi, se împletici, se prăbuși pe o ladă, lîngă pervazul ferestrei, se aplecă și căzu cu fruntea înainte pe pervaz; plîngea în hohote. Hohotele lui aproape că nu aveau nimic omenesc. Ai fi zis că-i un animal rănit de moarte. Assia era răscolită. Îi venea să strige, să fugă, să-l ia în brațe. Dar era paralizată, nu-i ieșea nici o vorbă din gîtlej și fața îi rămînea împietrită. Tăria neașteptată a acestui spasm o 1268

împietrea» dar înăuntru inima i se frîngea, ca o rufă în mîinile unei spălătorese. Fu silită să privească acest chin cumplit, stînd dreaptă și rigidă, cu ochii seci, fără a face vreo mișcare. Era o tortură pe care nici un inchizitor n-ar fi prevăzut-o. Cînd izbuti, cu o mișcare a șalelor, să se smulgă, cînd putu în sfîrșit să-și urnească genunchii și să se apropie de el, murmură: — Dragul meu, dragul meu! Dac-aș fi știut! Nu te chinui! Nu merită… Hohotele se opriră deodată. Marc ridică ochii și, arătînd o față răvășită dar neînduplecată, spuse: — Pleacă! Nu era nevoie să facă nici un gest. Privirea lui era ca o lovitură de pumn. O azvîrlea afară din casă. Și de data asta, mîndria Assiei fu dăunătoare. Nici nu încercă să se explice. Își adună de pe podea paltonul, își prinse gulerul, din care un ac de siguranță fusese smuls de degetele furioase ale bărbatului. Spuse:. — Mă gonești? El urlă: — Da! Și se lăsă din nou pe pervazul ferestrei, cu fruntea în mîini. Fără nici o vorbă, ea intră în cealaltă odaie, deschise și închise sertare, adună de ici, de colo, cîteva lucruri, se întoarse înapoi cu o valiză în mînă; se mai uită o dată la Marc, care rămăsese prăbușit, deschise gura ca să vorbească, se îndreptă spre ușă, o deschise, se întoarse, strigă: — Marc! El nu se mișcă. Assia ieși. * Cînd ajunse cu un etaj mai jos, picioarele i se muiară și se 1269

sprijini de perete; acolo, în umbră, plînse. Lacrimile îi curgeau șiroaie. Ar fi vrut să se suie înapoi și să-i vorbească; își spuse: „E o crimă! Ceea ce facem noi, ceea ce faci tu… Oare o prostie, o murdărie e un motiv să ne distrugem viața?” Nu recunoștea că el are dreptul s-o alunge. „Atît de puțin mă iubește?” Nu spunea: „Mă iubește prea mult!” Recunoștea că-l jignise, dar nu recunoștea că jignirea ei cîntărea mai greu decît toată dragostea lui. Pentru ea însemna atît de puțin! Și apoi i se părea că jignirea cea mai mare și-o adusese ei, nu lui; dacă era vreo trădare la mijloc, atunci pe ea se trădase, nu pe el. Simțurile care s-au lăsat surprinse, întunecarea voinței… Dacă Marc ar fi văzut în clipa aceasta șuvoiul de dragoste care curgea spre el! Acum îl iubea mai mult. Acum, cînd îl văzuse suferind… Acum, cînd suferința îi fusese pricinuită de mîinile ei. Mîinile ei… Simțea apăsarea dureroasă a mîinilor lui Marc în jurul gîtului. Ar fi vrut să le sărute. Urcă înapoi trei sau patru trepte. Dar mîndria i se aprinse din nou. Știa că mîndria celuilalt va fi neînduplecată. Nu, nu se va înjosi într-atît, încît să-l roage. „Tu m-ai gonit. Prin urmare, rămîi sănătos! Nu mă voi întoarce decît dacă mă vei chema. Dacă asta nu se va întîmpla niciodată, atunci așa să rămînă: niciodată.” Coborî din nou, cu obrajii aprinși, cu urmele lacrimilor neșterse. Pașii ei de căprioară făceau să trosnească sub tocuri treptele ceruite ale scării. Trecu prin fața portăresei cu capul sus, fără să salute. Iar pe stradă înfrunta privirile nedumerite și cercetătoare ale trecătorilor, care-i vedeau ochii ei întunecați ce aruncau fulgere și din care se mai prelingeau încă lacrimi întîrziate. Nu-i păsa de nimic. Mergea în neștire. Nu știa încotro se îndreaptă. Apoi, deodată, intră în primul hotel care-i ieși în cale, o clădire murdară și deocheată. Luă o odaie, fără să se uite la ea. O plăti înainte de a sui scările, apoi se închise înăuntru. O 1270

viață sfîrșită! Încă una. Doamne! Cînd se vor sfîrși oare toate viețile? * Marc nu se mișcase de lîngă pervazul ferestrei, pe care-și ținea capul ca pe un butuc. Ar fi dorit o lovitură de 6ccure. Să nu mai fi silit să-și poarte iar capul pe umeri! Dac-ai putea să retezi amintirea zilelor și a nopților scurse! Ce vălmășag în mintea lui… Și carnea lui tremura de scîrbă. Nici urmă de milă sau de iertare față de aceea pe care o izgonise. Nu făcea nici o sforțare pentru a înțelege. Masculul jignit nu se vedea decît pe el și insulta ce-i fusese adusă. Un pas mărunt suia scara tropăind. Dintr-o dată, Marc se trezi în picioare. Vania se întorcea acasă. Copilul nu trebuia să vadă nimic. Cu o mișcare grăbită, își șterse ochii aprinși, orîndui lucrurile răvășite în timpul scurtei lupte corp la corp (ridică de jos acul de siguranță), deschise ușa de la intrare și se aplecă deasupra balustradei. De jos, Annette striga: — Ești acolo, Assia? Ți l-am adus. El răspunse: — Sînt aici. Mulțumesc! — Tu ești, dragul meu? Assia a plecat? Marc răspunse: — Da. Vania aproape că ajunsese sus. Annette mai spuse: — Eu nu mai urc. Sînt ostenită. Bună seara, dragul meu. — Bună seara, mamă. Îl luă pe Vania de mînă și intră în casă. Trebui să-i explice copilului că maică-sa nu se va întoarce în seara aceea. O să lipsească vreo cîtva timp. Curios, Vania puse întrebări. Credea că-i potolise curiozitatea, dar el găsea mereu alte întrebări ce-l luau pe Marc prin surprindere. Și trebuiai să-ți măsori cuvintele, 1271

fiindcă, dacă din nebăgare de seamă te contraziceai, Vania îți amintea de cele spuse mai înainte. Marc avu destulă bătaie de cap cu masa de seară și culcatul băiatului. Îl dezbrăcă neîndemînatic pe omulețul care-i spunea cu superioritate: — Nu așa, tată! Nu știi… Și îi amintea de toate riturile consacrate, de spălat și de celelalte. Aceste griji mărunte mai abătură puțin gîndurile lui Marc de la durerea ce-l rodea. Cît despre Vania, el era încîntat de atîta noutate. Erau doi bărbați și rămăseseră singuri în casă. Situația era interesantă. A doua zi, Marc îl făcu pe Vania să promită că nu va spune nimic bunicii despre lipsa mamei. Îi spuse că plecarea ei era o taină. Întrebările lui Vania, care nu se mulțumea cu explicații nelămurite, iar îi dădură de lucru lui Marc. Se încurca. Vania văzu numaidecît că tatăl lui minte; i se ascundea ceva; dar nu spuse nimic. Ciuli doar urechile și-și ascuți nasul, ca un cățeluș; taina îl nedumerea într-atît, încît, fără să dea nimic de bănuit, începu să adulmece. Dar se ținu de cuvînt, nu-i spuse nimic Annettei. Făcu ceea ce făcuse și tatăl lui: minți; ba chiar avu îndrăzneala să spună că maică-sa era foarte bine și că făcea cutare și cutare lucru; era încîntat că poate înșela pe cineva, i se părea că joacă un rol: ce fel de rol? Habar n-avea. Dar era mîndru. Era un adevărat bărbat. A treia zi după plecarea Assiei, Marc primi o scrisoare lungă de la ea. Douăzeci de pagini scrise cu creionul, cu scrisul ei mărunt. Nu părea dispusă să ceară scuze sau să se întoarcă acasă. Dar nu s-ar fi socotit împăcată dacă nu i-ar fi povestit în amănunțime ce se întîmplase. Nu se întreba cu ce ochi va citi el toate astea. Credea de datoria ei să-i dea socoteală, ultima socoteală. Cu o lipsă ciudată de pudoare, cu mania analizei de 1272

sine a sufletelor slave, au se scutea – și nu-l scutea nici pe el – de dezvăluirea nici unui ascunziș al conștiinței; îi dădea (aptele și gîndurile ei în toată goliciunea lor. Ciad expresia întrebuințată no mulțumea, ștergea, corecta, completa. Nici prin gînd nu-i trecea să se cruțe. Dar nici nu se gîndea că asta însemna să nu-l cruțe nici pe el. Trebuia să se descarce. După aceea se va simți ușurată. Și ciliciul e o mănușă aspră. Freacă pielea și o înroșește pînă la sînge. Cînd citi această spovedanie, Marc se îngălbeni; mîinile îi tremurau. De-abia apucase să frunzărească scrisoarea; ochii lui înfrigurați nici n-ar fi putut citi fără întrerupere; nenorocul vru ca în această grămadă de însemnări și ștersături, de unde reieșea totuși lealitatea aspră a unei femei care-l înșelase, privirea să-i cadă asupra unor rînduri de o sinceritate atît de despuiată de orice veșmînt, încît văzu roșu; urlă, făcu un ghemotoc din cele douăzeci de pagini, pe care-l strivi și-l rupse între degete. Cum ar fi vrut să fie ăsta trupul Assiei! apoi îl aruncă în cămin și-l arse. Avea să-i pară rău pînă la moarte că nu citise aceste pagini pînă la capăt. Acum, orice ar fi făcut, nu mai putea să afle adevărul. Assia n-avea să se spovedească de două ori. Pe o foaie separată de scrisoare, care scăpă de foc, Assia cerea să i se trimită la hotel rufele și rochiile ei, pe care le înșira. Îi lăsa lui Marc să decidă ziua și ora cînd ar putea să vină să le ia. Fără îndoială că în mintea ei nutrea speranța nelămurită de a-l întîlni. Dar Marc avu grijă să-i spulbere această speranță. Se înfiora la gîndul că Assia ar putea să-i mai calce pragul casei. Se grăbi să adune într-un cufăr toate lucrurile pe care i le cerea ea, la care adăugă, ca o palmă, toate portretele pe care le avea de la ea. I le trimise chiar în ziua aceea printr-un comisionar, pe numele de doamna Volkov. Cînd le primi, Assiei îi năpădi sîngele în obraji; 1273

scoase din valiză un portofel, și din el, o fotografie de a ei cu Marc, o fotografie luată într-o zi fericită și de care au se despărțea niciodată. O rupse în bucățele; să se sfîrșească! În timpul nopții fără somn, se ridică și căută bucățelele pînă și sub pat, printre ghemotoacele de praf. Dar rupsese prea bine fotografia; îi fu cu neputință să refacă chipurile. Puse totuși bucățelele într-un plic, pe care-l lipi, pentru a se feri de ispita de a-l deschide. Marc se duse la Reprezentanța comercială, pentru a-l pălmui pe omul care-l pîngărise. Află că pasărea luase calea pădurii; trebui să-și macine singur, nopți de-a rîndul, dorințele neîmplinite și ucigașe. Intre timp, Annette, căreia tinerii despărțiți se încăpățînau să-i ascundă cele întîmplate, se neliniști, fiindcă n-o mai vedea pe Assia și, pînă la urmă, smulse fiului ei adevărul. Stăteau în odaia lui, după masa de seară. Micuțul dormea – de fapt nu dormea – în odaia alăturată, un fel de nișă, nedespărțită de cealaltă încăpere prin nici o ușă. Erau nevoiți să vorbească în șoaptă, strînși unul lîngă altul, cu coatele sprijinite de masa de scris, sub cercul de lumină al lămpii. Annette n-avea nevoie de multe cuvinte ca să înțeleagă; reteză numaidecît mărturisirile amare ale lui Marc; nu putea să i le ceară aici și nici să-i răspundă; se ferea de urechea copilului. Și nu voia ca din gura lui Marc să iasă cuvintele jignitoare, care tiu așteptau decît să se reverse: puținul care se mai putea salva trebuia salvat. Suferea alături de Marc, dar era femeie și suferea și pentru cealaltă. Nu-l dezvinovățea pe bărbat, înainte de a o asculta și pe femeie: trebuia să asculți amîndouă părțile. De mult se temea că așa se va sfîrși această iubire; și acum, cînd sfîrșitul venise, simțea mai curînd milă decît ciudă față de vinovată, fiță de cei doi vinovați, față de cele două victime. Bineînțeles că nu-i putea spune lui Marc ceea ce gîndea. 1274

Îi trecu brațul pe după gît. Tăceau amîndoi; dar Annette simțea cum tremură obrazul lui Marc. De nimic nu se temea el mai mult decît că-și va trăda slăbiciunea. Se mai temea ca maică-sa să nu-l plîngă, amintindu-i: „Sărmanul meu băiat, ți-am spus eu!” De îndată ce glasul îi îngădui să vorbească fără a se trăda» se grăbi să ia un ton sever și să vorbească de treburile gospodărești: Annette va lua copilul la ea; Marc nu se gîndea să păstreze locuința; îl va anunța de a doua zi pe proprietar că se mută și va locui deocamdată la hotel; pînă una, alta, mobila va fi depusă într-o magazie. De Assia nici nu era vorba. Annette aminti c-ar trebui să i se ceară mai întîi părerea. Marc nici nu voia să audă de așa ceva. Spuse aspru: — Nu mai există. Annette zise, arătînd spre odaia copilului: — E aici. Marc se îndreptă înțepat: — Nu mai are nici un drept asupra lui. — Nu stă în puterea nimănui să-i ia drepturile, răspunse Annette cu blîndețe. După cum nimeni n-ar fi putut să-mi ia mie dreptul asupra ta. Marc nu încuviință comparația. — Chiar ea, ea singură s-a lepădat de ele. — Nu, dragul meu, să nu încurcăm treburile: soție și mamă sînt două lucruri deosebite. Indignat, Marc se lovea de îndărătnicia tainică a mamelor. — Va să zică ții cu, ea, împotriva mea? — Băiete, tu ești eu. Dar și cel care ne jignește are drepturile lui. — Nu le recunosc, spuse Marc. — Ești lin plină luptă, spuse Annette. Dreptul tace, nu există 1275

decît forța. Dar tu nu ești cel mai tare. El se revoltă: — Atunci cine, ea? — Nici ea, nici tu. El! (Arătă din nou spre copil.) — E al meu! făcu Marc. Numai al meu! Sau dacă nu, n-am nevoie de el! — Își aparține sie însuși, spuse Annette. Și eu sînt tot a lui. Annettei îi fu greu să descopere adresa Assiei. Marc nu i-o dădea și ea nu voia să i-o ceară, ca să poată proceda după voia ei. Pînă la urmă, descoperi adăpostul murdar, pe care Assia îl alesese cu ochii închiși: ce-i păsa ei dacă era ăsta sau altul P Navea simțurile atît de gingașe; și sila care o cuprinsese, în zilele acelea, față de ea, față de Marc, față de toți bărbații, nu mai făcea nici o deosebire de grade: toată viața era gunoi. Spiritul ei, chiar mai mult decît simțurile, era revoltat de nerozia aventurii. Nu a ei (o întîmplare nesuferită și fără însemnătate, ca un strop de noroi pe stradă), ci aventura prostească a vieții, fără urmare, fără înțeles. Și totuși, Assia nu era femeia care să întrerupă această aventură, în toiul ei, această aventură pe care o disprețuia; oricum ar fi fost, avea s-o ducă pînă la capăt. Din întîmplare se afla în vizuina ei (nu prea stătea acolo, decît cînd dormea) atunci cînd Annette bătu la ușă. Assiei nu-i făcu nici o plăcere vizita ei. Stătea cu pălăria pe cap. Se pregătea să plece și nici măcar nu-i oferi Annettei singurul scaun din odaie, plin cu lucruri. Odaia murdară, nemăturată, patul răvășit, măsuța de noapte soioasă, întredeschisă, harababura de lucruri împrăștiate în toate colțurile dovedeau o nepăsare covîrșitoare față de tot ceea ce era material și social. Annettei i se strînse gîtlejul. Fără să-i dea bună ziua, fără să vadă mîna ei întinsă, Assia se dădu înapoi, ca să-i facă loc să intre și, sprijinindu-se cu 1276

mîinile de masa șchioapă, își privea musafirul țintă, cu o privire rea, cu sprîncenele încruntate. Timp de o clipă, Annette se simți buimăcită. Cuvintele de simpatic îi înghețau pe buze. Assia o întrebă: — Ești mulțumită? Annettei îi scăpă un strigăt: — Assia! — Cum? făcu cealaltă. Nu s-au petrecut toate așa cum te așteptai? Annette îi întinse brațele: — Fata mea! Assia păli, se înfiora din tot trupul, expresia aspră și înghețată de pe fața ei se schimonosi; apoi izbucni în hohote de plîns. Sforțarea pe care o făcea ca să le înăbușe îi făcea fața să semene cu o mască grotescă. Dar Annette nici nu se gîndea s-o socotească urîtă: i se părea mai mișcătoare decît cel mai frumos chip. Se repezi la ea și o sărută. Assia, cu mîinile încleștate de masă, o lăsa să facă ce voia; trupul îi era scuturat de sughițuri; smiorcăia, obrajii îi șiroiau; lacrimile i se scurgeau de-a lungul nasului. Annette îi săruta obrajii, ochii, nasul. Învinsă, Assia își sprijini fruntea grea de umărul mamei, ștergîndu-și obrajii cu rochia. După ce Assia își ușură inima, Annette căută un locșor pe patul răvășit și se așeză alături de ca. Îi apucase mîinile crispate, ale căror unghii i se înfigeau cu furie în piele. Nu schimbaseră nici douăzeci de cuvinte. Nu fusese spus nimic și, totuși, totul fusese spus. Annette nu cerea o spovedanie, nu era dintre femeile acelea cumsecade care simt nevoia să întrebe: „Biata mea fetiță, și cum s-a întîmplat?” Știa totul prea bine; povestea nu cuprinde nimic nou sau ispititor pentru cine e femeie și a trăit. Dar Assia nu se putea opri să nu-i povestească. Vrînd-nevrînd, trebui s-o 1277

asculte. Și pe măsură ce-și depăna ghemul, Assia își recăpăta și siguranța de sine, iar mîndria ei războinică și prostească o cuprindea din nou. Parcă-și scotea la lumină mărturisirile cu un fel de lăudăroșenie; nu se scuza, învinuia. Bine sau rău, făcuse cei plăcuse. Era dreptul ei. (Sfida cu neobrăzare ochii mamei.) — Dreptul de a face rău celui care te iubește? Această observație făcută cu jumătate glas, ca pentru sine, o trînti la pămînt pe povestitoare, în plin galop. Se opri o clipă, apoi, ca și cum n-ar fi auzit, se înfipse din nou în șa și-și reluă goana și povestirea. Annette asculta nemișcată, chiar și cînd era vorba de fiul ei. Doar uneori punea mîna pe gura Assiei, ca să oprească vorbele de o brutalitate fără rost, pe care sălbatica aceea le slobozea, ca broaștele rîioase din basme: — Nu-ți murdări gura! — Murdăria e în inima mea. O scuip, spuse Assia, frecîndu-și gura de palmă. Nu era femeia care să nege că murdăria e murdară; dar cînd o scotea la iveală, simțea o mîndrie îndărătnică, plăcerea ascunsă a atîtor femei de astăzi, cînd scot la lumină tot ce-i mai mîrșav în ele, întocmai ca zdrențele acelea murdare, ce stau întinse în chip de steaguri pe străzile orașelor din sud. Fi un surogat în locul vechiului abuz de spovedanii nerușinate la ghișeul ascultătorului binevoitor îmbrăcat în sutană, în umbra bisericii mijlocitoare. Annette spuse: — Ascunde-ți rufele! Nu le stoarce în capul trecătorilor! Gura Assiei nu sfîrși fraza începută. Se simțea luată prin surprindere și jignită. Era gata să răspundă. Apoi rîse, în ciuda necazului și a durerii. Spuse: — Unde vrei să le pun? (își arătă vizuina.) N-am coș. — În foc! În foc! spuse Annette. N-ai face rău să arunci în foc 1278

tot ce ai aici. — Și pe mine, făcu Assia. Dac-ar fi după mine! Nu văd de ce n-aș arunca tot Parisul în foc! — Răbdare! făcu Annette. Dar, mai întîi, să ne vedem de ale noastre! Convorbirea urmă pe alt ton. Assia renunțase la sfîrșitul povestirii; povestea n-o interesa pe Annette; Assia își dădea seama că pe tărîmul ăsta Annette știe tot atît cît și ea. Dar stăruia cu încăpățînare asupra drepturilor ei, într-o căsătorie liberă și cinstită. Ar fi putut să mintă și să tacă. Nu mințise, nu tăcuse. Și, la urma urmelor, de ce ar fi tăcut? Se purtase potrivit drepturilor ei. — Dreptul în înțelesul strict al cuvîntului, spuse Annette, acum ca și de cele mai multe ori este suprema nedreptate. Pentru că păcătuiește împotriva iubirii. Și adevărata iubire e legea supremă. — Atunci de ce ar fi fost el – se oțărî Assia – el, fiul dumitale, privilegiatul care invocă împotriva mea și împotriva dreptului meu, împotriva dorinței mele, dreptul lui strict? — Pentru că el e cel mai slab, spuse Annette. — Cel mai slab! exclamă Assia. — Orice bărbat e slab, spuse Annette. — Așa crezi? întrebă Assia mirata. — Și tu crezi la fel. Assia tăcu și spuse dusă pe gînduri: — Da. Se mira că e de aceeași părere. Încercă să se apere. Urmă: — Dar ăsta-i un motiv ca dreptul celui mai slab să triumfe? — Da, pentru inima mea. Și pentru a ta. Așa e. Noi sîntem mama. Și trebuie să ne fie milă de copilul nostru. 1279

Inima Assiei zvîcni. Nu mai avea nimic de spus pe ziua de astăzi. Annette se sculă. — Venisem să vorbesc de celălalt copil. — Care? întrebă Assia. În clipa asta nu se mai gîndea decît la cel mare. — Vania, spuse Annette cu o mustrare în glas. Assia făcu un gest de nepăsare. Femeia asta pătimașă n-avea acum vreme să-și amintească de micuț. Spuse: — E al dumitale. Bineînțeles că-l iei. — Assia! strigă Annette. Îl iubești atît de puțin, încît nici «nuți mai ceri partea? Inima Assiei se deschise din nou. Îl revăzu pe micuț și, deodată, o cuprinse foamea de el. Îi scînteiară ochii, întinse niște mîini fremătătoare: — Dă-mi-l! Îl vreau! Dar numaidecît îi veniră lacrimile în ochi și brațele îi căzură descurajate: — Ce să fac cu el aici? Nu, păstrează-l! Ești mai pregătită decît mine să-l crești! Annette întrebă: — Ești hotărîtă să nu te mai întorci acasă? Assia strigă: — Foarte hotărîtă! Dușmănia ei împotriva lui Marc se înălța întocmai ca un șarpe ce se înalță pe coada. Aruncă o privire plină de ură. Annettei îi făcu rău, dar se gîndea: „Ce i-o fi făcut?” Assia simți că împunsătura îndreptată împotriva lui Marc trecuse prin inima mamei. Îi stinse vîrful înroșit în foc. Și, cu un glas a cărui asprime se domolise, spuse: — Nu mai am casă. Nimic din ce-i acolo nu mai e al meu. 1280

— Îți place să uiți, spuse Annette, dar eu nu uit că jumătate din ce-i acolo e al tău. — N-aveam nimic cînd am pășit în casa aceea. Acum, cînd plec, nu iau nimic cu mine. — Nu admit – spuse Annette – ca Marc să te lase să pleci, fără să se îngrijească de tine. — În primul rînd – răspunse Assia, îndreptîndu-și trupul, ca să nu piardă nici o palmă din înălțimea ei – eu îl las pe Marc, nu Marc mă lasă pe mine. În al doilea rînd, de trei luni încoace eu singură făceam față cheltuielilor casei. El nu era nici măcar în stare să-și cîștige plinea. Crezi că o să mă apuc acum să adun fărîmiturile mesei lui? Annette simți că n-o să obțină nimic de la făptura asta trufașă, dacă nu apucă un drum ocolit. Spuse: — Să nu mai vorbim de asta! Dar crezi că e drept să plătesc eu răul pe care ți l-a făcut Marc? Annette, în loc s-o învinovățească pe ea, îi satisfăcu dușmănia, îndreptînd învinuirile împotriva lui Marc, fapt ce avu pentru Assia efectul unui balsam; avu un elan înflăcărat de recunoștință. O luă pe Annette de umeri: — Cine-a zis asta? Nici vorbă de așa ceva! — Atunci există vreun motiv să mă părăsești pe mine, dacă-l părăsești pe el? Assia îi strivi brațele: — Nu te părăsesc. Nu vreau. Nu pot. — Nici eu. Nici nu pot, nici nu vreau. — Adevărat? Assia o sărută cu foc. — Atunci – spuse Annette – să fim înțelese: casa mea e teren neutru! Ai să vii cînd ai să vrei. Și (înțeleg mîndria ta, dar nu 1281

trebuie să faci pe mîndra cu mine; chiar dacă-ți vine greu, îmi datorezi acest sacrificiu), presupunînd că ți s-ar întîmpla (oricăruia dintre noi i se poate întîmpla în vremurile astea) să ai nevoie de puțin unt de uns pe pîine, sau chiar de o pîine fără unt, vino și mănînc-o la mine! — Așa o să fac, spuse Assia. Dar nici dumneata nu ești mai sigură decît mine de ziua de mîine. — Firește, fiecare! a rîndul său. — Bate palma! Pe Assia tîrgul ăsta n-o înșela. Simțea mărinimia lui. O sorbea pe Annette cu ochii ei arzători. — Ce păcat că nu m-am măritat cu dumneata! — Mulțumesc! făcu Annette. Mai bine nu. Se îndreptă spre ușă. Assia bodogănea. — Dacă s-ar putea să n-ai niciodată de-a face cu bărbații ăștia! — Da – zise Annette liniștită și ghidușă – dar asta n-o să se întîmple chiar mîine! Și, în orice caz, n-o să ți se întîmple ție. — De ce? făcu Assia, oțărîndu-se. M-am săturat. Să-i ardă diavolul în foc ca pe vulpile din biblie! Și, o dată cu ei, să-mi ardă și mie via, dacă mă întorc! — Năravul din fire n-are lecuire. — În orice caz – spuse Assia, în timp ce ura i se aprinse din nou – nu cu vinul dumitale o să mă nărăvesc eu. Pe Marc îl scuip. Și scuipă. Annette ridică din umeri și plecă. Pe scară, Assia o ajunse din urmă ca o vijelie, gata s-o răstoarne, și o îmbrățișă, șoptindu-i: — Iartă-mă! Iartă-mă! Cînd păși pragul casei, Annette își spuse cu milă și ironie: — Așa nu se pot un decît cei ce se iubesc. Și, ridicînd ochii spre el, spre cel surd și mut, se rugă: 1282

— Libera nos ab Amore! 302 * Viața, ruptă în bucăți – perechea dezbinată, copilul celor doi, mama celor trei – porni din nou anevoie la drum. Prea era multă viață în fiecare frîntură, pentru ca viața să înceteze. Dar cu cît e mai multă viață, cu atît e mai mare suferința. Singurul scutit de suferință era copilul. El n-avea de ce să se plîngă în urma schimbării. În casa bunicii era zeu: ca și cum ar fi încercat să-l despăgubească de ceea ce el nici nu-și dădea seama că pierduse. Ca toți copiii, era prea șiret ca să nu prindă dintr-o dată această situație interesantă și să nu se folosească de ea. Dar înțelesul adevărat al întîmplării rămînea nedeslușit pentru el; și nici asta nu era sigur: chiar dacă nu știa, umbla tot timpul cu nasul în vînt: curiozitatea avea la el întîietate asupra tuturor celorlalte sentimente. Nu era nicidecum emoționat. Jocul era încîntător: să găsești urma. Totuși era numai un joc ca atîtea altele. Trecea de la unul la celălalt, fără să urmărească iepurele. Din cînd în cînd, veneau să-l vadă mama sau tata, amîndoi deopotrivă de încordați, de preocupași, amîndoi cu sprîncenele încruntate; fiecare socotea de cuviință că trebuie să-i aducă daruri; și-l îmbrățișau cu mult mai mult foc decît pe vremea cînd locuia acasă. El îi lăsa: trebuie să fii bun cu cei mari. Îi iubea ca pe niște obiecte care-i aparțineau, obiecte tainice, interesante și acum prea puțin supărătoare; dar nu prea simțea nevoia mîngîierilor. Se pricepea, cu toate astea, foarte bine, datorită șireteniei lui firești, să exploateze concurența dintre ei (o simțea fără s-o înțeleagă). Fiecare din cei doi se închidea în odaie cu Annette și stătea îndelung de vorbă. Degeaba coborau glasurile, urechea 302

În limba latină în original: Scapă-ne de dragoste!

1283

micuțului tot se alegea cu cîte un cuvînt. Și cuvîntul era pus la păstrare, pînă ce se aduna o grămadă întreagă. Pe urmă, copilul le alegea, le potrivea, le lipea. Dar, slavă domnului, ostenea curînd și lăsa treaba neisprăvită, ca să treacă la altă distracție. Annette izbutise să împiedice orice acțiune oficială de despărțire între copiii ei cei mari și învrăjbiți. Ce rost are divorțul între oameni care n-au nici un bun în afară de copil (dacă poate fi socotit un bun), și pe care și-l oprise Annette, ca să pună capăt oricărei neînțelegeri. Și apoi procesul ar fi însemnat o pierdere de timp, și timpul nu le ajungea nici ca să-și cîștige plinea. Fără să mai vorbim de amestecul dezgustător și de privirea iscoditoare pe care societatea ar fi aruncat-o în treburile lor. Se înțeleseseră, fără a-și vorbi, să se lipsească de toate astea. N-aveau nevoie de viza societății ca să se socotească despărțiți. Annette se păzi să-i îmboldească spre divorț. Avea planurile ei. Pînă una-alta, avea grijă ca cei doi să nu se întîlnească în casa ei și se prefăcea că păstrează echilibrul între ei. Nu trebuia să trezească în ei teama că ar vrea să-i înrîurească, trebuia să-i lase să-și cheltuiască înverșunarea; cu atît mai rău dacă asta îi ducea la rătăciri regretabile, fie ca să se răzbune, fie ca să-și dovedească libertatea. Ei vor fi cei dintîi cărora le va părea rău, bineînțeles dacă nimeni nu le va cere să le pară rău. Există greșeli de care un al treilea nu te poate scuti; fiecare trebuie să-și plătească singur experiența. Prin urmare, Annette își luă sarcina grea de a nu vedea, de a nu ști nimic, de a nu părea niciodată că se amestecă în viața lor. Viața lor nenorocită și zănatică. Cei doi ar fi fost gata la toate nebuniile, dacă nu s-ar fi agățat de nădejdea că există (aproape sau departe, după cum le convenea să creadă) zona aceea liniștită, în care puteau intra fără să ii se ceară vreodată socoteală, unde nimeni nu avea să încerce vreodată nici măcar 1284

să-i oprească. Vino oricînd vrei! Pleacă oricînd vrei! Nu-mi datorezi nimic. Nici unul, nici celălalt nu abuza. Dar amîndoi știau că există portul acela, unde-ți puteai destinde nervii încordați și-ți puteai odihni pentru cîteva clipe trupul și gîndul istovit. Totuși, refugiul acela n-ar fi fost de ajuns, dacă n-ar fi avut amîndoi un alt frîu, care nu le dădea voie să se lase pradă sufletului trădător: sărăcia, foamea care roade pîntecele celor tineri și care nu îngăduie visului lacom, răzbunării, dorinței și plictiselii izvorîte din ele să încolțească. În fiecare dimineață erau nevoiți să pornească la vînătoare pentru hrana zilnică și în fiecare seară cădeau într-un somn hărțuit de foame. Assia învăță stenodactilografia obișnuită și parlamentară, cu 230 de cuvinte pe minut; asta însemna cinci pînă la șapte ore de încordare neîntreruptă. Ca să reziști, era nevoie de energia ei nesecată și de mecanismul ei de oțel: auz, degete și creier. Dar cîte înfrîngeri pînă depășești ucenicia! Ieșea de la curs cu mintea goală, cu ochii în fundul capului; nici un gînd, doar cuvinte, litere de tipar, care goneau pe ecran în galop întreit. Destul! destul! Îți venea să spargi ecranul. Da, un glonț în tîmplă. Își vîndu browning-ul, ca să nu se simtă ispitită. Și pe urmă (crăpi sau te obișnuiești) se obișnui. De îndată ce mînuiești meșteșugul, dacă știi să folosești, ba chiar să provoci prilejurile, poți să ajungi în această meserie la o situație independentă și destul de bine plătită; ajungi să fii trimis la congrese sau în misiuni peste hotare. Dar pînă atunci, cîte vaci slabe! Și ea se socotea o vacă slabă, cînd se vedea numai pielea și osul în baia Annettei. Căci Annette poseda acest obiect de lux, și Assia nu se dădea în lături să-l folosească. Era singurul lucru pe care-l primea de la Annette. Dar aceasta avea grijă, cînd punea mîna pe Assia, să-i bage pe gît cîte 1285

o felie groasă de pîine cu carne, pe care Assia o înfuleca, spunînd sus și tare că nu-i este foame. Vania înțelesese jocul; și cînd maică-sa îl găsea la masă, îi întindea cîte o îmbucătură în vîrful furculiței, spunînd; — Deschide ciocul! Assia se întreba dacă trebuie să rida sau să se supere; dar Vania avea un aer atît de nevinovat, încît Assia se încrunta și deschidea ciocul: cît ai clipi din ochi înghițea îmbucătura. Annette îi împingea un scaun și Assia se trezea în fața unei farfurii, pe care o golea tot spunînd nu. Parcă avea un lup în stomac. Dar trebuia să te prefaci ca nu vezi nimic. Altfel, Assia împingea brusc farfuria și se scula înfuriată. Se încăpățîna să-i poarte ciudă celui pe care-l înșelase (nu, nul înșelase!), îl jignise (nici atît! nu-i recunoștea dreptul de a se simți jignit), insultase (fie! dacă vrea el… m-am răzbunat!). S-a răzbunat de ce? Ar fi vrut s-o întrebe cineva, ca să-și răspundă sieși, ca să alunge tot ce era nedeslușit și tulbure, tot ce mocnea în pragul minții ei. Ba chiar avea nedelicatețea de a-i arăta Annettei această dușmănie, tocmai ca să provoace un contraatac. Annette se făcea că nu înțelege. Nu-i răspundea nici un cuvînt. Și focul se stingea, fiindcă nu era aer în sobă. Assia se întorcea în odaia ei murdară de hotel (se în capă țin a să n-o schimbe) fără să-și fi descărcat ciuda. Dar, dintr-un ciudat imbold al inimii, nu mai călcase pe la birou de cînd se despărțise de Marc; îndepărta cu strășnicie din gîndul ei chipul celuilalt bărbat. Nu mai voia să audă nici de numele lui. Oricît ar fi fost de curioasă să citească, fără rușine, pînă în adîncul pornirilor ei celor mai tainice, de data asta se ferea să se lămurească. A fost nevoie de un acces neașteptat de furie, pricinuit de primirea unei cărți poștale de la Djanelidze, 1286

pentru ca, de după ușă, să izbucnească adevărata conștiință a gîndurilor pe care le ținea sub lacăt. Cartea poștală, care cuprindea patru cuvinte oarecare („Sosit cu bine. Mulțumesc.”) fu îndată aruncată în latrină și Assia își făcu nevoile peste ea. Se zbîrlea toată din pricina urii crîncene care o cuprinsese. Își dădu seama că dușmănia împotriva lui Marc se stinsese; acum dușmănia ei se îndrepta împotriva celuilalt. Și, hotărîndu-se în sfîrșit, să cerceteze toate simțămintele neștiute din fundul sufletului, se trezi lipsită de orice fel de armă împotriva tovarășului ei. Dacă pînă atunci socotise că are o poliță asupra lui, acum polița își pierduse valoarea, erau chit. Recunoștea că-l trădase (ceea ce nu voise să recunoască niciodată). Nu în felul în care înțelegeau el și ceilalți. Fapta avea mult mai puțină greutate decît gîndul. Fapta o privea pe ea, nu pe el: era treaba ei dacă avea de gînd să se răfuiască sau nu cu ea însăși; disprețul, sila ei i se păreau de ajuns ca să judece fapta, ca să se judece pe ea. El navea de ce să se amestece în toate astea. Mai grav era că, înainte de faptă, îl trădase pe Marc cu gîndul, luni în șir; dezertase departe de el, fusese străină, dușmănoasă, nopți întregi, în timp ce stătea culcată alături de el în același pat. Ce însemna o clipă de luare prin surprindere pe lîngă această trădare statornică și consimțită a spiritului mut și dușmănos care se încordează? Fapta mai curînd rupsese pecetea decît o pusese. Ba chiar o ușurase pe Assia de trădarea aceea lăuntrică. Datorită unui paradox al naturii, tocmai în clipa – clipa aceea fără ieri și fără mîine – cînd Assia se lăsase în voia îmbrățișării străinului, tocmai atunci scăpase de ea, de obsesia trădătoare și își regăsise dragostea adîncă, unică, credincioasă pentru Marc. Dar nimeni altul în afară de ea nu putea înțelege toate astea, și chiar Assia se ferea de a se gîndi la ele. Mobilizase toate forțele aspre și 1287

vrăjmașe dintr-însa pentru a se apăra împotriva acestui gînd. Dar astăzi gîndul se strecurase. Assia îl păstra pentru sine. Nici nu putea fi vorba să-l împărtășească cuiva, pentru a încerca să schimbe lucrurile. Ceea ce se întîmplase se întîmplase. Assia avea mîndria să ia cu totul asupra ei polița prostească pe care o semnase: urmările greșelilor ei. Dar, deși nu-și schimbă părerea în privința faptei ei ce dusese la ruptură, totuși dragostea căreia acum îi dădea curs liber, dragostea pentru Marc, făcu o minune: o învăță să-și privească faptele așa cum le socotea inima lui Marc, nu a ei. Înțelese sila lui față de ea și suferința lui care o osîndea. Deși, cînd rămînea singura cu ea însăși, gîndea: „Era dreptul meu. (Se încăpățîna.) Și apoi e atît de neînsemnat! Să trecem cu buretele pe deasupra!” Dar acum nu mai avea ea dreptul să șteargă totul cu buretele. Asta îl privea pe celălalt: — Micuțul! Copilul meu cel mare! Mă urăște. Îl cunosc. N-o să mă ierte niciodată. Cu atît mai rău pentru mine! Cu atît mai rău pentru el! De îndată ce dobîndi această conștiință, acceptă falimentul. Verdictul era drept. Ea se înșelase. Se înșelaseră amîndoi. N-avea rost să zăbovească asupra unor sterpe păreri de rău, sau asupra remușcărilor. Era dreptul lui să nu ierte sau să ierte, dacă-i plăcea. În ceea ce o privea, ea îl iertase. Și acum, la drum, în urmărirea destinului! Plecă într-o misiune, ca stenodactilografă, la un congres în Norvegia. Avea o putere uluitoare de a renaște – de a se naște din nou. Lăsa în urmă găoacea spartă a trecutului. * Marc rămăsese împotmolit în trecut. Făcea parte dintr-un neam care ține registre de socoteli. Nu înscria nimic pe hîrtiuțe ce 1288

se pot pierde. Nu știa să uite. Trebuie să mărturisim că dac-ar fi uitat această întîmplare, ar fi fost mai vrednic de laudă decît Assia. Ceea ce lăsa Assia în urma ei era insulta pe care i-o adusese lui. Marc o rumega cu amărăciune. Nu izbutea să-și clătească gura. Multă vreme nu-l părăsi gustul acela de friguri; simțea insulta pe haine și i se părea că o simțeau și ceilalți, oriunde se ducea. Multă vreme încă îl mai cuprindeau, pe neașteptate, accese de furie, de suferință, de gelozie, de dragoste și de mîndrie rănită, care-l scuturau din pricina amintirilor greu de îndurat. Dacă în clipele acelea se afla pe stradă, se grăbea să se întoarcă acasă, căci în timpul crizelor se ascundea. Cînd își dădea seama de starea lui, Annette nu încerca să-i intre cu sila în casă; pleca, căci ghicea din instinct că ea, ca femeie, contribuia la întreținerea veninului din rana lui. Și așa și era. Simpla atingere a unei mîini de femeie, foșnetul rochiei unei trecătoare de pe stradă îi făceau silă. Asemenea pictorilor care-i zugrăveau odinioară pe osîndiți, era gata să vadă sub fiecare rochie prăpastia căscată a iadului – dihania murdară, care roade și pîngărește carnea bărbatului. Era fericit că avea un băiat. N-ar fi putut să suporte o fată. Dar, ajungea o intonație a glasului, imitația inconștientă sau conștientă la Vania (parcă poți ști, la maimuțoii ăștia mici?), ca să-i amintească de femeia a cărei făptură se afla pe jumătate și în copilul zămislit de ea. Atunci se îndepărta și-l îndepărta cu brutalitate pe copil. Treceau uneori mai multe săptămîni fără să-l vadă. În această ură obsedantă și fascinantă deopotrivă nu intra numai trupul Assiei, care-l urmărea, ci și spiritul, pe care el îl urmărea cu gîndul, ca să-l nimicească. Cine le poate deosebi pe unul de altul? Pentru doi amanți care se urăsc, spiritul e carne, spiritul poate fi adulmecat, mușcat, atins, siluit; îl poți sfîșia cu 1289

dinții și cu unghiile. Marc se înverșuna împotriva spiritului Assiei. Lua pe rînd toate cuvintele, toate ideile care se ciocniseră zi de zi, ca o spadă, vreme de luni întregi, cu ale lui. Frîngea spada; apoi aduna frînturile, ca să le frîngă din nou; îi sîngerau mîinile. Ideile Assiei erau făcute din oțel tare. Se apărau, îl atacau: chiar după ce le frîngea, tot îi mai intrau în piele. Intrau mai ușor decît înainte. În răni rămînea pilitură. Marc se înfierbînta împotriva principiilor comunismului, pe care Assia – fără să și le fi însușit nici ea – i le opusese cu dușmănie, din spirit de răzvrătire împotriva lui, împotriva ideilor lui individualiste (care fuseseră însă și ale ei), împotriva vieții impuse de el. Din împotrivire și ca să se simtă mai departe de Assia, se îndărătnicea în individualismul lui, de care ea se lepădase, pe care ea îl osîndise. Se înfunda în el pînă în gît, pînă ce nu mai putea să răsufle; căci numai puțin să deschizi ușa ce dă spre lungul tunel al intuiției mistice, tunel la capătul căruia se zăresc sclipind cîteva stele în întunericul nopții – și să te găsești zidit în tine însuți, liber față de tot ce-i afară. Da, dar cu ce preț? între cei patru pereți ai temniței! O viață de cîrtiță, care-și sapă galerii pe sub pămînt. Dar cîrtița iese la lumină. Cînd acești intelectuali, acești individualiști, care se numeau independenți, ieșeau la lumină, ce fel de mușuroaie durau? Ca să întărească un Credo (mai bine zis un Spero), zdruncinat de prea multe îndoieli și experiențe, se apropie, în lunile acelea, de vechiul lui coleg de la Sorbona, Félicien Lerond. Acesta își cîștigase în cercurile științifice mai mult faimă decît bani, datorită cercetărilor lui asupra reacțiilor celulozei nitrate, cînd e supusă la diferite radiații. Își urma cercetările nu numai în afara oricărei acțiuni sociale, dar și a oricărui zvon dinafară; era cu desăvîrșire nepăsător față de toată tragedia – la fel ca și față de 1290

comedia – trecută, prezentă sau viitoare a Franței, a Europei și a omenirii întregi. Lucrul ar fi fost revoltător, dacă această nepăsare nu s-ar fi întins și asupra lui, a bunăstării, a succesului, asupra a tot ceea ce nu privea munca lui. Și-și ducea această muncă în condițiile cele mai neprielnice, fără nici o subvenție din partea statului. Își cumpăra singur instrumentele. Își urma în felul acesta, cu mijloace mizere și ajutîndu-se cu propriile lui economii, experiențele încete și grele, într-un subsol îngust ca un dulap, în care trebuia să pătrundă umblînd aproape în patru labe, un subsol ce se afla la unul din colțurile unei barăci de scînduri și ipsos. Baraca era plină de crăpături, iar vîntul înghețat și ploaia pătrundeau înăuntru. Era silit să rupă din modestul lui salariu pentru a acoperi cheltuielile cele mai grabnice. Făcea asta fără să se plîngă și fără să se mire, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru. Atîția alți savanți făceau același lucru, îl făcuseră sub toate regimurile și în toate timpurile. Li s-ar fi părut necuviincios să informeze publicul. Își făceau o onoare din asta, ca puștii de școală care-i disprețuiesc pe colegii lor miorlăiți fiindcă se duc să se plîngă profesorului. Nu-i nici un merit să obții rezultate cu instalațiile arătoase care stau la dispoziția experimentatorilor americani. Deși îi invidiau pe aceștia in petto, ori de cîte ori își cîrpeau vechiturile cu sîrmă și clești, erau totuși mîndri că sînt francezi. Mai caraghios însă decît toate era devotamentul lor față de regim; n-ai fi putut să găsești alții care să se împotrivească mai crîncen oricărei răsturnări sociale; semănau prin aceasta cu toți oamenii de treabă din pătura mijlocie, care trag mîța de coadă; harnici și sacrificați cum sînt, n-ar avea nimic de pierdut dintr-o schimbare; și, totuși, cuvîntul „bolșevism” sau „comunism” aproape că le dă spasme. Degeaba le spui că, în alt regim, cu siguranță munca lor ar fi mai prețuită și mai drept răsplătită. Nu 1291

vor să știe nimic. Ca fetele acelea pudice, care cred mereu că oamenii se leagă de virtutea lor, aceștia pun totul în joc ca să-și apere libertatea lor prețioasă. Nici nu-și spun că libertatea e un bun de mult pîngărit. Toți aventurierii au necinstit-o după, ca și înaintea înscrierii pe hîrtie a sacrei democrații. N-a rămas decît ceea ce paraziții nu s-au sinchisit să ia. Oamenilor cumsecade, fetelor bătrîne le rămîne onoarea. Și țin mai mult la această rămășiță, decît la ochii din cap. Trăiesc astfel din bunuri închipuite, inexistente, mai mult decît din cele reale. A cîrmuitorilor e arta de-a întreține iluzia proprietății fără venit. Ce-i pe care-i jefuiesc le sînt recunoscători pentru elocvența cu care apără comoara tainică (atît de tainică, încît nimeni nu-și dă seama că există) – libertatea lor. Liberi, liberi. Asupra acestui cuvînt hoții și păgubașii sînt de aceeași părere. Marc, care se încăpățîna și el să invoce față de Assia o libertate pe care n-o avea (se fălea cu ea, înțepenindu-și gîtul, de parcă s-ar fi gătit cu o cravată), descoperi de-abia acum, cînd o văzu la gîtul lui Félicien, cît era de caraghioasa, căci își dădea seama că-l sufocă și pe el. — Neghiobule ce ești! Îi spuse el. Chiar ai cu ce să te mîndrești! Grozave foloase îți mai aduce libertatea ta! Celălalt se uită la el cu o privire jignită. Apoi își luă un aer demn: — Nu-i vorba de folos, spuse el. Mai există și alte valori pe lume. — Și care, mă rog? Sufletul tău frumos? Cochetă bătrînă ce ești! Îi zîmbești în oglindă? Mult îi pasă lumii! — Nu te înțeleg, spuse Félicien liniștit, dar jignit. Te-am cunoscut din totdeauna dornic de independență. Pe cine, ce dușmănești acum? 1292

Rușinat, Marc se gîndi că tonul lui agresiv nu-l făcea decît să arunce înapoi pietrele cu care aruncase Assia în el; roși, pe urmă îl cuprinse pofta de rîs. Se răzbuna de înfrîngerea ce-o suferise pe spinarea caricaturii lui. Faptul ca recunoștea motivele ascunse ale dușmăniei lui nu-l făcea mai îngăduitor. Dimpotrivă! Se înverșună să-i demonstreze lui Félicien cît de puțin prețuia independența lui. Îi reproșa acestui ascet al științei, căsătorit cu sărăcia, asemenea sfîntului Francisc, faptul că nu iese din sihăstria lui, că nu se smulge de munca lui dezinteresată, pentru a porni război împotriva societății, pentru a osîndi nedreptățile sociale. Félicien îl asculta liniștit, mirat, cu ochi rotunzi și ștergîndu-și ochelarii. Era blînd, blînd, foarte blînd. Avea mîini groase și degerate, îndemînatice la mînuirea eprubetelor cu trup bondoc, gesturi stîngace, picioare scurte și nesigure, capul îndesat între umeri, o gîndire potolită. Răspundea: — Ce-aș putea eu să fac? Ce se poate face? Nu sînt Einstein sau Langevin, și pe urmă, chiar și lor, la ce le folosesc protestele? Ar face mai bine să-și vadă de știința lor. Nimic nu-i poate despăgubi de fiecare ceas pe care-l irosesc în afara științei. Știința e casa noastră. E bine să rămîi acasă. — Cel puțin, mătură în fața casei – cum zicea omul de la Weimar 303! — Nu! Mă vezi tu măturînd strada? Am destulă treabă cu curățitul instrumentelor și cu verificatul cantităților. Fiecare să-și vadă de meseria lui! Dacă fiecare ar face așa, lumea ar merge mai bine. — Rechinii așa fac. — Și peștișorii, la fel. 303 Goethe.

1293

— Crezi că-i bine? — Așa e lumea. N-am făcut-o eu. Nu noi o s-o schimbăm. — O înrăutățești. Știința ta e în slujba rechinilor. Toate cercetările voastre sînt folosite la măceluri. Ești complicele asasinilor. Nu-ți pasă de loc că studiile tale despre derivații organici azotați și efectul radiațiilor asupra lor folosesc la elucidarea chestiunii stabilității și conservării pulberilor explozive? Toate materialele necesare distrugerii prin explozibile, gaze asfixiante, iperită, tolite, melinite, fosgeni și arseni voi le furnizați, cretini de geniu ce sînteți! — Aceleași produse care distrug pot vindeca sau folosi omului. Se pot tot atît de bine construi fabrici de vopsele, de parfum sau de produse farmaceutice. Nu-i vina noastră dacă răul și binele sînt două fețe ale aceleiași monede. Asta-i un fapt. Noi constatăm, explicăm, facem analiză sau sinteză, noi nu trebuie să luăm atitudine. — Vreți să fiți nepăsători ca natura? Neam de fiare, fiare ce sînteți! — Lasă, lasă! Hidra de pe Lerna 304… — Voi sînteți capetele ei. — Ți-ar plăcea să fii Hercule? — Ei, de-am avea mușchii lui! Tot ce are însemnătate în istoria omului, singurul lui rost în viață e îmblînzirea naturii. Dar astăzi îmblînzitorul e îmblînzit. Voi trădați. Ar trebui să fiți cu toții puși la zid. — Ai vrea să distrugi știința? Marc spuse cu furie: — Trebuie distrusă toată civilizația. 304 Monstru mitologic cu șapte capete, ucis de Hercule.

1294

— Al naibii bolșevic! Du-te la Moscova! — Și de ce nu? Își mușcă limba. Era furios de ceea ce spusese. Dar nu voia să se dezmintă. Spuse: — Să facem tabula rasa… Batjocoritor, liniștit ca și înainte, Félicien îl luă în rîs, exagerîndu-i spusele: — Creația trebuie refăcută. Lovitura e nulă! Începem din nou… — Eu nu! făcu Marc. O dată ajunge. O șterg! Plecă, trîntind ușa. Félicien tresări și înjură: — Fir-ar să fii! Fii atent! Îmi spargi văsăria. Șandramaua asta nu ține. Se înfuriase și omul acesta liniștit. Lui Marc, în schimb, îi trecuseră furiile. Rîse: — Iubești fiolele mai mult decît pe oameni. Dar nu era mîndru de rolul pe care-l jucase. Se bătuse singur, lovind în spinarea altuia. Și, culmea, primise să lovească cu nuielele Moscovei. Tresări de indignare. — Niciodată! Niciodată! Nu, n-or să pună mîna pe mine! Două muncitoare mărunțele, care trecură pe lîngă el, îi strigară: — Am pus mîna pe ei! Se întoarse uluit. Fetele erau departe: fugeau; dar, din fugă, una întoarse capul, întinzîndu-și gîtul de barză și scoțînd limba: — Și-o să punem mîna și pe tine! * „N-o să puneți mîna pe mine, femele micuțe! (Blestemat fie mirosul de femelă! Tot restul vieții mele nu va ajunge să mă spele de el!) Nu mă dau bătut. Ca vechea gardă. Și n-o să mor. Dar nu 1295

pe voi vă condamn, el pe acei gînditori indiferenți, acei savanți care practică atît de trufaș și de prostește neomeneasca știință pentru știință, fără a se sinchisi de rezultatele ce le va aduce ea omenirii.” Se opri, din întîmplare, în fața unei librării, și răsfoi, bodogănind, un volum ce purta semnătura unui vestit bacteriolog; privirea lui iscoditoare descoperi chipul burlesc, zugrăvit de însuși autorul, al savantului care urmărește să creeze din nimic o boală molipsitoare. Pînă acum, din păcate, microbitul încă nu izbutise; omul se plîngea că nu izbutise încă să „umple în chip strălucit această lacună”, și anume, să transforme un microb saprofit în microb patogen. Se mîngîie însă cu gîndul de a fi cîștigat un strălucit succes, nedînd unor microbi patogeni virulența pe care o pierduseră, ba chiar ridicînd această virulență la un grad de activitate necunoscută pînă atunci. Era foarte mulțumit de sistemul gradat de culturi și inoculări încete și progresive, datorită cărora realizase această faptă vitejească, trecînd de la un șoarece tînăr la unul adult, de la un cobai tînăr la un cobai adult, apoi la o oaie, pe urmă la un cîine – urmarea în numărul viitor. Mîine e rîndul omului! Marc izbucni în rîs. Asta-i pentru tine, Molière! apoi își aminti că, în zilele acelea întunecoase, cînd Europa stătea sub amenințarea războiului cu gaze, nici unul dintre marii intelectuali, nici măcar cei dornici să evite acest război, nu consimțiseră să-și pună cercetările științifice în slujba binelui obștesc. Știința ūber alles 305. Și ciuda i se aprinse din nou. Nu-i de ajuns că acești maniaci ai inteligenței se ascund în spatele dezinteresării lor. Își mîntuiesc sufletele? îmi pare bine! Dar, în 305 În limba germană în original: deasupra tuturor.

1296

schimb, îmi nimicesc viața. Mai bine și-ar nimici sufletele și ar salva viața mea și a celorlalți. Prost s-au folosit de puterile lor. Au să ne dea socoteală, o socoteală tare încîlcită. Societatea proletară a viitorului va avea dreptul să-i pună sub controlul unui consiliu al obștii. Și desigur va fi nevoie de supravegherea laboratoarelor, cercetărilor. De ce nu? Primum vivere.306 Dictatura binelui obștesc asupra științei. Marc se îndreptă din nou spre Moscova. Înjură. „Nu, nu și nu! Înțeleg să-mi salvez individualismul, dar nu închizîndu-mă în el ca într-un turn.” Turnul acela șubred al lui Félicien, cu eprubetele și cuptoarele lui. Îl revedea, cu zîmbetul crud al Assiei. Dar zîmbetul acesta lui îi era adresat. Îl alungă cu o mișcare înciudată a mîinii, ca pe o muscă. Musca se întoarse. I se așeză pe gură. Gura lui zîmbea amar la gîndul deșertăciunii, nebuniei acestei atitudini individualiste, care te izolează de oameni. N-ar fi nimic dacă salvarea individuală ar păcătui prin egoism. De-ar fi numai cu putință! Dar nu e cu putință: e un nonsens. Cum să salvezi o ramură dintr-un copac, cînd copacul trebuie să piară? Chiar dacă ar mai înfrunzi și după ce a murit copacul, asta n-ar fi decît o ultimă tresărire: pînă la urmă se va usca și ea. Înfundat în eul său și cercetîndu-l în adîncime, Marc recunoștea că acest eu n-avea sevă și viață decît datorită canalelor care urcau din ființa comunității. Ca să te salvezi, trebuie să salvezi comunitatea sau să pieri o dată cu ea. „Dar geniile care înfloresc la popoarele și în veacurile ce trag să moară? Da, ele sînt sticla aruncată în mare, ultima chemare, Prima parte a dictonului latin: primum vivere deinde philosophare (întii să trăiești și pe urmă să filozofezi). 306

1297

atunci cînd totul este pierdut! Și apoi, trebuie să ai ceva de spus! Ce am eu de spus, eu, Marc, ceva vrednic să supraviețuiască? Și dacă n-am nimic (dacă n-am încă. Cine știe, poate mai tîrziu?…), singura mea datorie nu e oare să lupt pînă în ultima clipă pentru corabia care se scufundă? Nimic nu-ți scuză izolarea față de cei care luptă, decît geniul sau sfințenia, și astea nu sînt pe măsura oamenilor obișnuiți; și ele cer o luptă și mai grea, căci lupta trece pe planul veșniciei; ele cer renunțare, jertfă desăvîrșită, deasupra puterilor mele, își spuse Marc. Nu trebuie să vreau decît ceea ce pot îndeplini. Dar tot ceea ce pot, trebuie să vreau, și vreau. De vreme ce vreau să salvez ramura mea de libertate, vreau să salvez tot copacul, trebuie să-i apăr rădăcinile împotriva rozătoarelor; vreau să lucrez, vreau să-mi primejduiesc viața. Cei care pretind că se odihnesc, la adăpost de lovituri, în gîndirea lor capitonată, sînt niște mic-burghezi fricoși și egoiști. Pretextele lor intelectuale, atît de arătoase, cu care-și acoperă lașitatea, îi fac și mai vrednici de dispreț. Un adevărat individualist este numai acela care se dovedește oricînd gata să înfrunte primejdia, care plătește și care, dacă e nevoie, pierde bătălia. De ce nu? Nu sînt decît un pion pe masa de șah. Se vor bate alții după mine. Lozinca noastră e să nu ne dăm bătuți, să luptăm pînă la cel din urma!” Ca să-și dovedească – în ciuda reproșurilor jignitoare ale Assiei, care tot îl mai urmăreau – că individualismul lui este activ și nu sterp, încercă să se aciueze pe lîngă anumite grupări. Printre cauzele ale căror drapele fluturau în vînt (de drapele s-ar fi lipsit. N-avea încredere în ele; dar oamenii au nevoie de zorzoane), trei aveau să solicite în același timp activitatea lui Marc: cauza independenței spiritului, cauza păcii și cea a Europei. Aveau de partea lor faptul că fuseseră urmărite și 1298

persecutate în timpul războiului. Asemenea Republicii lui Forain 307 fuseseră „frumoase în timpul imperiului”. Dar ce mai rămăsese din frumusețea lor? Bănuitor, dar curios, Marc se duse să vadă. Le găsi într-o tovărășie nu prea bună. Făpturile acestea frumoase, lăsate pe vremuri în părăsire, erau, de data asta, foarte curtate. Marc se hotărîse să-și învingă sila pe care i-o pricinuia apropierea de pețitorii Penelopei 308 – aventurierii tineri și bătrîni care se instalaseră în iatacul doamnei, deci nu chiar în patul ei, ispită de altfel mai mică decît masa ei. Dădu în primul rînd de vechii profesioniști ai politicii, a căror mlădiere de nevertebrați le îngăduia să se strecoare totdeauna în partidele idealiste, pe care le impregnau cu mirosul lor de baltă stătută. Peste tot, la dreapta și la stînga, răsăreau ca din pămînt mușuroaie, ce vorbeau despre o internațională a gîndirii. Peneluri și congrese ale scrisului, cooperații intelectuale și, pe deasupra lor, „Comitetul permanent al literelor și artelor, afiliat Societății Națiunilor”. Nici nu putea fi vorba să atingi aceste culmi, să intri în rîndurile acestor membri iluștri. Dacă locul n-ar fi fost atît de bine păzit cum era, s-ar fi dovedit poate odihnitor: cu cît te urci mai sus, cu atît lucrezi mai puțin. „Permanenții” nici nu mișcau din deget: erau permanenți și tare bine înfipți. Dar și Marc prea stătuse, fără să vrea, multă vreme lipit de scaunul lui; simțea nevoia să-și dovedească existența umblînd. Simțea mîncărimea acțiunii. Și pe cei care activau avea cei mai mulți

307 Pictor, desenator și caricaturist francez (1852-1931). Caricatura în care a reprezentat Republica Franceză ca pe o femeie în vîrstă avea drept comentariu cuvintele: „Era frumoasă pe vremea imperiului...” 308 Personaj mitologic, soția lui Ulisse. În timp ce își aștepta soțul, era înconjurată de numeroși pețitori.

1299

sorți să-i întîlnească jos, la șes. Îi întîlni în rînduri strînse, făcînd destul tărăboi prin ziarele lor și la banchete internaționale. Făceau mai ales tărăboi în legătură cu interesele lor profesionale, apărîndu-și drepturile de autor, publicarea cărților, traducerile, propaganda prin librării; își aranjau unul altuia mici învîrteli. Nu trebuie să-i învinuim; dorința lor de a fi citiți și de a-și vinde cărțile era îndreptățită; doar trebuie să trăiești. Dar Marc al nostru, care era mai puțin îngăduitor, nu vedea rostul acestui tărăboi. Pe el nu-l interesa idealismul care „rentează”. Gîndească-se cine vrea la pradă după bătălie. Deocamdată însă de-abia începea. Trebuie să cauți primejdiile, nu cîștigul. Nu-i trebui mult ca să vadă că această unică preocupare ținea în loc acțiunea tovarășilor săi. Le impunea atîtea măsuri de prevedere, încît acceptau orice, chiar și bîta pe spinarea altora sau confiscarea libertăților, cu condiția ca lumea să-i accepte pe ei, adică produsele lor, și să-i plătească. Era uluitor cum oamenii aceștia cu ochi ageri și foarte experimentați din punct de vedere profesional orbeau instantaneu cînd trebuiau sa vadă nelegiuirile sociale, ai căror făptași erau Amfitrionul la care mîncau 309, sau unde năzuiau să mănînce stăpînii puterii din Franța, cei care împărțeau plăcintele și onorurile, dictatorii în casa cărora găsești o masă bună. Un număr foarte mic de scriitori – mereu aceiași – erau destul de lipsiți de poftă de mîncare ca să protesteze. Dar protestele lor, slabe ca și ei și monotone, proteste cu care Marc își uni glasul, nu stîrneau nici un ecou; ele se repetau la fiecare săptămînă, o dată cu nelegiuirile pe care le scoteau la iveală. Pînă la urmă, nici nu 309 Din comedia lui Molière, L’Amphitryon: „Adevăratul amfitrion e cel în casa căruia mănînci”.

1300

mai erau băgate în seamă. Sau dacă erau, publicul cumsecade spunea liniștit: „Iară?” și refuza abonamentul la fițuicile unde ploua cu proteste. Publicul avea nevoie de barometre care să arate timp frumos. Îl preferau pe Clément Vautel 310. Chiar și Marc se lăsa cuprins de plictiseala pe care o răspîndeau aceste proteste monotone, care nu duceau la nici o acțiune. Pînă la urmă, ele deveneau o portiță de scăpare a conștiinței, prin care te strecurai pentru a te feri de primejdia de a acționa, sau de mărturisirea neplăcută a neputinței. După ce semnă vreo duzină de astfel de proteste, nu mai avu curajul să meargă mai departe, și mîna lui mînioasă rupse penița, cînd scrise litera M a semnăturii lui. Și în loc de numele lui, scrise o înjurătură. Ogorul sterp al „protestatarilor” avea nevoie de îngrășăminte. Nu era nevoie de îngrășăminte pentru a hrăni ciupercile pacifismului, care răsăriseră peste noapte. Ce randament minunat! Pînă deunăzi pacea era hulită. Era crimă de trădare să vorbești de ea. Astăzi era la modă. Care mai de care se grăbea săi înflorească acest cuvînt pe buze – ca florile în gura vînzătoarelor de țigări din Sevilla – sau în vîrful peniței. Veneau de tare departe acești porumbei din Arca lui Noe! Unii dintre ei fuseseră cu zece ani în urmă corbi ai cîmpurilor de luptă, și croncăneau, cerînd capul pacifiștilor prematuri și fără diplomă. Dacă te-ai fi arătat mirat de schimbarea lor, ți-ar fi răspuns, fără îndoială, că fiecare lucru își are timpul său: ieri, războiul; astăzi, pacea. Marc, al cărui „neoportunism” înnăscut, moștenit de la maică-sa, adulmeca neîncrezător de la douăzeci de pași depărtare toate „oportunismele”, se uita chiorîș la năvala 310 Cronicar mediocru al ziarului Le Journal.

1301

neașteptată a acestor ciudați „păzitori ai păcii”. De unde își luaseră lozinca? Nu trebui să caute mult. Pacea, pe care statul, biserica, universitatea, forța publică o încurajau, era pacea oamenilor onorabili, pacea care unge gura popilor, puși de marii industriași în biserici ce stau ca o gheretă de portar la poarta uzinei, în fața cîrciumii și a bordelului, ca să sfințească exploatarea și să infiltreze în exploatați, o dată cu sifilisul și alcoolul, resemnarea evanghelică – pacea furtului legalizat și pecetluit, pacea în folosul tratatelor, pacea profitorilor de pe urma păcii (de pe urma «războiului de ieri și a războiului de mîine. Căci sînt aceleași). Cei săraci nu fac parte din această frăție. Ei nu se aleg cu nimic. Alții se îmbogățesc de pe urma lor. Cîștigurile le sînt înlocuite cu predici: dumnezeul celor bogați e totdeauna gata să coboare mana păcii, a idealismului și a iubirii asupra celor cu burta goală. Hristoșii bătrîni din Camera Deputaților prindeau pește cu undița, recitindu-și predicile lor șmechere de pe munte; îi pofteau și pe cei goi să-și jertfească bunurile de dragul ochilor frumoși ai păcii. Dar cînd venea vorba să predice jertfa în fața celor ce se îngrășaseră de pe urma despuiaților, mai va! Hristoșii aceștia făcuseră războiul. „Să nu mai vorbim! Ce a fost a fost. Acum o să fie mai bine. Pe pămînt pace, între oameni bună învoire! (învoirea e bună cînd te duce la succes!) Și binecuvîntată fie ordinea ce domnește!” Totul era să-i convingi pe cei învinși. Pentru asta trebuia ceva mai multă retorică; idealismul învingătorului nu era de ajuns. Fiecare învins își avea idealismul lui, care nu suna la fel cu celelalte: discordau. Ca să refaci armonia concertului, trebuia să atingi alte coarde, cele ale fricii și ale interesului comun. La

1302

momentul potrivit, Pan-Europa311 venise să refacă armonia printre peștii cei grași, căci ei sînt cei care dau totul. Ei sînt stăpînii rîului; era în interesul lor să se asocieze pentru a se apăra împotriva celor care le amenințau proviziile. Umbra uriașă a Kremlinului roșu, întinsă pe cîmpia Europei, era folosită, ca sperietoare, cu multă pricepere de către maeștrii jocului paneuropean, tînărul și finul aristocrat, cu privirea rece de samurai312, și socialistul călugărit 313. Se grăbeau să adune cu bîta lor, în același țarc, turmele învingătorilor și ale învinșilor, ca să-și păzească lîna de dușmanul comun: uniunea statelor proletare. Lumea aceea a spinărilor îndoite sub apăsarea unei clase privilegiate ar fi fost mulțumită să i se alăture, dacă ar fi știut că ea-i vine în ajutor. Dar tocmai asta nu trebuia să știe. Și nu știa. Lucrurile erau bine ticluite. Milioanele de oi, oameni de treabă, bine dăscăliți de o presă a Prietenilor Poporului, se strîngeau înspăimîntați în jurul celor care le tundeau lîna, făcînd front împotriva celor care voiau să-i scape. Inimile oilor se pot preface în inimi de leu, datorită spaimei și prostiei, cînd știi să le cînți pe aceste două strune. Inginerilor Pan-Europei nu le era greu să canalizeze apele împrăștiate și stătute ale idealismului fără întrebuințare; și acum se osteneau să le strîngă într-o cruciadă a 311 Denumirea dată grupării statelor capitaliste din Europa occidentală și care sub masca unei „colaborări economice” urmărea scopul creării unui front antisovietic. 312 Coudenhove Kalergi, unul dintre conducătorii Pan-Europei, a cărui mamă a fost japoneză. 313 Aristide Briand (1862-1935), politician francez reacționar, membru în partidul socialist, din care a fost exclus. Ministru de externe al Franței, a alcătuit în 1950 programul Pan-Europei, în cadrul căreia urmărea să asigure supremația Franței.

1303

lui dumnezeu și a dividendelor împotriva materialismului expropriator din Moscova. Principii bisericii și baronii Cuptoarelor, pastorii, rabinii și crucile încîrligate, Hristos, Krupp și Creusot 314 păreau înțeleși. Unul dintre prietenii lui Marc de pe vremuri, voinicul Adolphe Chevalier, devenise un purtător de baldachin al Pan-Europei în suita lui Briand la Societatea Națiunilor. Bineînțeles că era în același timp și un apostol al apărării naționale, al națiunii înarmate din leagăn pînă-n mormînt, cu bărbați și femei cu tot. Presa oamenilor cumsecade publica mereu chica lui bine îngrijită de pianist și mutra lui populară de cucoană bătrînă, care lasă buza în jos ca Robespierre. Fața înfloritoare a lui Véron se vedea mai puțin, nu se vedea chiar de loc. Ar fi fost mai firesc să-i vezi mîinile îndemînatice și lătărețe, care nu pierdeau timpul; circulau încoace și încolo, mergînd drept, dar totuși în zigzag între Franța și Germania, urzind afaceri ici și colo. În ceasul de față ducea tratative pentru Industria internațională franco-germană, cu „Căștile de oțel”315 ale lui Hugenberg. Marc află toate acestea de la Jean-Casimir; cîci altfel cum ar fi știut-o, sărmanul băiat, care nu ieșea din vizuina lui și mai avea încă idei foarte copilărești cu privire la antagonismul dintre forțele păcii și ale războiului? Jean-Casimir îl lămuri cu prilejul trecerii lui prin Paris. Îi păstrase lui Marc o fidelitate ciudată, cu toane de cocotă, ce se întoarce o dată pe an la primul ei amant, din devotament superstițios și dintr-un elan,

314 Unul din cele mai mari concerne ale Franței, grupînd întreprinderi industriale, bancare, de transport etc. 315 Organizație militaristă contrarevoluționara și șovină din Germania, întemeiată în 1918; a fost subvenționată de marii industriași germani, printre care și Hugenberg.

1304

în care amintiri duioase se îmbină cu ironia. În reîntoarcerea de astăzi mai intra și un grăunte de curiozitate, pe care Jean-Casimir se ferea să-l arate. Bineînțeles că aflase de necazurile conjugale ale lui Marc; fusese printre primii care le prevăzuse și le pîndise; nu-l deranja să culeagă impresii de pe chipul prietenului său: și ăsta era un spectacol. Marc îl cunoștea îndeajuns pe acest SainteLuce, ca să coboare cortina; îi arătă o mască nepăsătoare. Dar nu cîștiga nimic. Sainte-Luce știa să se uite prin găurile cortinei și își spusese: „E lovit puiul de mistreț”. Interesul plin de neliniște pe care-l arăta Marc pentru treburile politice i se păru o diversiune față de durerea a cărei adîncime nici n-o bănuia; căci, abstracție făcînd de durerea pricinuită de Assia, Marc era mistuit de focul sufletului lui nepotolit, ce se înverșuna să dezlege taina destinului. Dac-ar fi vrut, Jean-Casimir ar fi putut să-i dea știri despre cea care lipsea; căci avea știri proaspete prin ambasada de la Stockholm, ai cărei agenți îmbogățiseră dosarul secret al Assiei cu caraghioase note informative. Dintr-o răzbunare de fată răutăcioasă, vicleană, dar nu rea, care te pedepsește pentru că-i ascunzi ceva, Jean-Casimir scăpă o vorbă despre plăcerea pe care o avusese un prieten întîlnind-o pe „doamna Marc Rivière în călătorie”. Marc nici nu clipi; aștepta. Dar Jean-Casimir se uită la unghiile lui, care zgîriau coperta unui caiet; aștepta și el, zîmbi și apoi se întoarse la politică. Lui Marc îi trebui timp ca să-și vină în fire; îi vîjiiau urechile; ar fi vrut să-l împingă pe Jean-Casimir spre celălalt subiect. Dar era prea tîrziu; se înfundă, așadar, cu furie în convorbirea despre bani, șmecherii, putere – despre politica asta, pe care o ura. Deocamdată – nu pentru multă vreme – Jean-Casimir era atașat de ambasadă la Berlin. Avea de ce să fie bine informat cu privire la tratatele politico sau financiare franco-germane; juca 1305

doar și el un rol în afacere. Ca un vulpoi șiret, care a adulmecat de unde vine mirosul, mirosul cel mai tare (care nas astupat a fost în stare să spună că banul n-are miros?), alesese dintre cele două puteri: Statul și Banul, pe cea mai reală. Îi servea pe marii baroni ai industriei în livreaua ambasadei. Nici măcar ambasadorul nu știa nimic de isprăvile lui. Existau în același timp două politici franceze, nu chiar potrivnice, dar suprapuse: cea de paradă și cea adevărată. Jean-Casimir se îndreptase de la suprafață spre fundul rîului, ca un peștișor care înoată între două ape. Ca întotdeauna, îl călăuzea jocul, nu interesul (se pricepea să înfulece, dar nu prea avea poftă. Se mulțumea să ronțăie capul muștei). Ar fi fost regele jocului dacă n-ar fi avut un cusur destul de însemnat: îl amuza mai mult să tragă cu coada ochiului la cărțile adversarului, decît să le joace pe ale sale; și alt cusur și mai rîu decît acesta: avea limba prea lungă. Obișnuia să rîdă în doi, fie în pat, fie între patru ochi, cu primul om întîlnit din întîmplare, al cărui chip îi plăcea. Totuși, știa mai bine decît oricine cît de scump sînt plătite urechile. Fusese un timp controlorul urechilor unui batalion de femei plătite. Dar avea prea mult spirit de cheltuit. Repara cu pricepere boroboațele pe care spiritul lui le făcea la joc. Și, la urma urmelor, jocul acesta era jocul lui tocmai prin plăcerea pe care i-o făcea, nu pentru cîștig. Puțin îi păsa cine cîștiga sau pierdea pînă la urmă. În unele zile nu i-ar fi părut rău să-i facă să piardă pe cei pentru care cîștiga el. „Cap sau pajură! După cum mi se năzare.” Asta pentru că avea, ca de altfel mulți dintre patronii lui, condottierii finanței imperialiste, sîngele amestecat și gîndirea unui sclav eliberat din Imperiu Roman. Rădăcinile nu-i erau înfipte în pămînt. Cînd Marc începu să cînte în struna păcii europene, limba lui de muiere începu s-o ia razna. Îl amuza intrarea dezordonată a 1306

lăcustei în viespar. Bietul băiat își închipuia că lucrează pentru pacea lumii. — Pacea, dragul meu, nu se mai cîștigă nici prin presă, nici prin discursuri, nici în For, nici în Parlament sau în biroul miniștrilor, nici în conferințele diplomaților, nici măcar pe front. Asta face parte din trecut. E demodat! Pacea, războiul – sînt în mîinile celor care țin baierele pungii: o duzină de oameni. „Punga sau viața!” Nici măcar nu-ți lasă alegerea. Aleg ei pentru tine. Viața ta, moartea ta sînt în mîinile noastre, măi băiete. Cînd vrem noi! Fu de ajuns, ca Marc să sară fript. Ce înfumurare! Degeaba-l crezuse ironic. — Cînd vom vrea noi? Cînd veți vrea voi? Cine, noi? Cine? Tu, Puricele? Tu nu poți nimic. Tu nu vrei nimic. Sainte-Luce nu era supărăcios. Nu voia deocamdată nimic altceva decît să-l sîcîie pe Marc. Era mulțumit că izbutise. — Te-am băgat în sperieți. Acum fii răbdător. Își depăna tot felul de informații confidențiale. Marc îl asculta îmbufnat. La cea de a treia frază, își ciuli urechile. La cea de a zecea tot părul i se zburlise. Hămăia. Întrerupea dezvăluirile indiscrete ale lui Jean-Casimir cu mîrîieli furioase și stupide în sensul clasic. Sorbea cuvintele lui Mercur 316 cel indiscret, care trăda vicleșugurile stăpînului. Jean-Casimir îi dezvăluia binevoitor politica – cea adevărata – politica celor care trag sforile opiniei publice și a statelor Royal Dutch, Standard Oil (Îți place petrolul? e amestecat peste tot), concernele metalurgice sau carbonifere, Skoda, Creusot etc. Îi înșira cu lux de amănunte (acest 316 Zeul comerțului în mitologia romană și curier al zeilor cărora le slujea de mijlocitor în dragoste.

1307

Scapin 317 nu uita nimic!) datele, cifrele, locul unde se încheiaseră contracte secrete, convenții care legau statele între ele fără știrea lor, cu complicitatea valeților – valeți ai presei sau ai guvernului. Număra pe degete marile ziare care se vînduseră (cînd? cu cît?) unuia sau altuia dintre acești căpcăuni; vorbea de controlul pe care-l exercitau agenții lui în chioșcuri, librării, în standurile unde se vînd ziare, periodice, broșuri, orice fel de gîndire tipărită. Pe măsură ce-l asculta pe Jean-Casimir, Marc se înfunda tot mai mult în mocirlă. Se înăbușea. Gîndirea liberă se dădu la fund. Nu mai rămîneau decît cîțiva bolboci, la suprafața apei unsuroase. Se zbătea, protesta, tăgăduia. Dar simțea și el că totul era doar de formă. De cîte ori se căznea să tăgăduiască, JeanCasimir îi închidea gura cu un fapt la care el nu putea răspunde decît: „Nu vreau!”, de parc-ar fi fost un copil înfășat, desfășat, bătut, șters, mînuit de cei mari și care știe foarte bine că celor mari nu le pasă de voința lui. La sfîrșit, spuse înspăimîntat: — Atunci, tot ceea ce facem noi, tot ceea ce se poate face, nu folosește la nimic! Nu mai rămîne decît să ne zburăm creierii. Dacă s-ar putea totodată să-i arunci în aer și pe ei… Mulțumit de efectul produs, Jean-Casimir întinse cu mărinimie o prăjină celui care se îneca: — Cine știe? Cine știe? Poate c-o să se întîmple și asta, și încă mai devreme decît gîndim. Nu trebuie să deznădăjduim, cînd e vorba de nerozia celor puternici. Desigur, dacă lumea s-ar bizui pe voi, pe tine, pe amanții platonici ai frumoasei Europe, Europa

317 Tipul valetului isteț și iscoditor în teatrul popular italian și francez.

1308

ar intra la apă, sau în Euxin 318: ca s-o răpească taurul 319. (Ai văzut vreodată o luptă de tauri?) Și apoi, mila domnului e nemărginită, și în loc de un singur taur sînt doi, sînt trei, o jumătate de duzină: există taurul alb, taurul negru, Union Jack 320, crucea încîrligată, steagul înstelat 321 și (să-l salutăm) drapelul albastru, alb și roșu322 al lebedei tricolore din Saint-Point, domnul Alphonse de Lamartine 323, care fîlfîie deasupra beciului cu miliarde ale băncii noastre (am spus „noastre”, mă înțelegi!) și deasupra imperiului republicii noastre, unde soarele nu apune niciodată. Toți taurii ăștia se luptă și se iau în coarne. Oare în arena noastră nu se vede cum se iau în coarne doi bivoli mari: capitalul financiar și capitalul industrial? Fiecare e susținut de alte lighioane de dincolo de țarc: Londra sau New York-ul. Și fiecare vrea să pună mîna pe tot ce se poate lua: dar fiecare vrea s-o facă prin mijloacele lui și spre folosul lui. Politica hoților și politica valorilor 324 se ciocnesc la Bursă și pe masa verde a statelor și, cînd se poate, chiar pe mesele roșii ale cîmpurilor de luptă. În felul acesta, jocul rămîne nul, iar popoarele care servesc drept miză se 318 Pontus Euxinus - vechea denumire grecească a Mării Negre. 319 Aluzie la legenda după care Europa, fiica regelui Feniciei, a fost răpită de Jupiter, care-și luase înfățișare de taur. 320 Denumirea drapelului național englez. 321 Drapelul Statelor Unite ale Americii. 322 Drapelul Franței. 323 Scriitor francez (1791-1869). Ministru de externe al Franței în perioada revoluției din 1848; a dus o activitate ostilă maselor populare, de apărare a intereselor burgheziei. Saint-Point - localitate din departamentul Saône-et-Loire, unde Lamartine a fost înmormîntat. 324 Joc de cuvinte în limba franceză: voleurs (hoți), valeurs (valori).

1309

bucură de un ceas sau două de răgaz. Să ne bucurăm și noi! Carpe diem325! Pînă una, alta, paște pe pajiște, împreună cu vițeii de anul trecut! — Nu-mi mai e foame, spuse Marc, întunecat la chip. Ce caraghios e să te îngrași, ca să fii mîncat mîine! — Cine știe? Cine știe? Asta poate să dureze cît și noi. — Să trăiești fără să faci nimic înseamnă să nu trăiești. — Se găsește totdeauna un loc la ruletă. Mizez și joc: prin urmare sînt. — Și ce poți juca? Dacă totul e în mîna finanței, ce loc mai rămîne pentru politică? — Ăsta-i jocul cel mai fin. Politica ține cumpăna. Șovăie, se leagănă și mizează pe ambele talgere, apoi pîndește și așteaptă să vadă care din doi va fi mai tare. Tot jocul e să fii de partea celui mai tare, cu o clipă mai înainte de a se vedea care e cel mai tare. În felul ăsta, pari să mergi în frunte; și se întîmplă ca pînă și pungașul să se înșele. Dacă, de pildă, talgerul marii finanțe e mai greu, jucăm pe apropierea franco-germană. Dacă trage mai greu cel cu industria grea, denunțăm înarmările Germaniei și începem să ne înarmăm. Dacă puterile sînt egale, vorbim în același timp de dezarmare și de înarmări; în grajdul nostru stau pregătite două schimburi: cel cu Maginot 326 și cel cu Briand războiul și pacea caii noștri se năpustesc și mușcă: dar asta-i pentru galerie.

325 În limba latină în original: Bucură-te de fiece clipă (din prima Odă a lui Horațiu). 326 André Maginot, ministru de război intre 1929-1932, din inițiativa căruia s-a început construirea unei întregi serii de fortificații (linia Maginot) la frontiera de est a Franței în vederea preîntîmpinării unui atac din partea Germaniei.

1310

De fapt sînt niște cai bătrîni, bine dresați, înzorzonați și foarte mîndri că fac parte din grajdurile Franței. Și orice număr ar ieși, noi nu pierdem nimic. — Fiindcă nu mai aveți nimic de pierdut. Oricum ați juca, faceți jocul altora. — În lumea asta, dragul meu, contează nu ceea ce ești, ci ceea ce pari. — Asta pentru voi, umbrele! Nu pentru așii finanțelor, a căror mască ai smuls-o acum în fața mea. Ei (îi înțeleg) preferă să fie decît să pară. — În felul ăsta, fiecare e mulțumit. — Eu nu sînt mulțumit. Aș vrea să-i văd pe toți crăpînd laolaltă. — O să vină și asta. Ți-am spus doar. Nu-ți pierde răbdarea! — Dacă îți pasă așa de puțin de ceea ce o să se întîmple, de ce nu faci totul ca să se și întîmple? — Nu-mi rămîne de făcut decît ceea ce fac. Vaporul ăsta vechi e arătos, dar ia apă; iar noi îi roadem pereții. — Atunci n-ar fi mai bine să treci pe celălalt vapor, cel al roșilor, și să cureți marea de epavele astea? — Internaționala Moscovei? făcu Jean-Casimir. Nu, nu, drăguțule! Nu mă ispitește. Nu-i pentru mine. Jocul pe care-l joacă ei e prea serios. Nu-mi mai face plăcere! — Da, te simți mai bine printre crupieri! — Ce vrei? îmi plac mai mult pungașii bine crescuți. Rod împreună cu ei vaporul cel vechi. Vezi doar că sîntem legați de el! — În cazul ăsta, rămîneți mai departe legați! Roadeți, roadeți! O să vă dați la fund cu el cu tot! 1311

În seara aceea Marc simți nevoia (se înăbușea) să se ducă la maică-sa, ca să cîștige forțe noi. De cîteva săptămîni nu mai trecuse pe la ea. Nu voia să-i arate deznădejdea lui; își spusese: „Să mă salvez singur, să le arăt eu…” (Cui? Annettei? Sau celeilalte, de departe, care era în corespondență cu Annette?) Voia să-i arate celei pe care o surghiunise din gîndul lui (dar gîndul lui trișa cu el) că se putea lipsi de ea, că-și făurea viața, credința, fapta, fără ea. Această sfidare ascunsă, care-l încorda, îl scăpase de distrugere. Dacă s-ar fi lăsat doborît, Assia ar fi avut dreptate. Dar în seara asta nu mai putea; trebuia să-și sprijine capul de sinul unei femei, să împartă cu niște mîini de femeie povara prea grea a urii lui, a mîinilor lui. Se ușură de tot ceea ce aflase. Annette nu se arătă mirată. Prietenia cu Timon o instruise. Știa că politica e o comedie de bîlci, ai cărei autori, de la Casa Albă327, Quai d’Orsay 328, Wilhelmstrasse 329 sau Chequers330, sînt niște păpuși în mîinile marelui capital; iar sforile s-au încurcat; fiindcă marele capital e un uriaș cu mai multe capete, care-și sînt unul altuia rivale; dar oricare ar fi capetele și mîinile cu care trag sforile, stăpînul politicii e banul. Ce voia astăzi stăpînul? Annette se interesă de noutățile proaspete, dar le primi cu o liniște care-l nedumeri și-l revoltă pe Marc. Annette își dădu seama de asta șii aminti zîmbind că mai văzuse ea și altele. În tot timpul războiului, în vreme ce popoarele se sfîșiau unele pe altele, oare banii uzinelor franco-germane, care creșteau de pe urma măcelului, nu impuseseră celor două state și marilor cartiere

327 Reședința Președintelui Statelor Unite. 328 Strada pe care se afla Ministerul Afacerilor Externe al Franței. 329 Pe atunci sediul Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei. 330 Reședința de vară a primului ministru al Angliei.

1312

generale ale celor două armate obligația de a respecta cu sfințenie găina cu ouă de aur, bazinul Briey 331? Și contractul fusese respectat cu cinste de amîndouă părțile; în timp ce toate celelalte tratate încheiate între suverani, miniștri și state, legile oamenilor și ale lui dumnezeu, nu mai erau decît niște petice de hîrtie. Dacă opinia publică, deși prevenită, făcuse atunci pe surda pentru a putea accepta, de ce n-ar accepta și de data asta? Nu mai avea de ce să se rușineze! Annette arăta o mirare ironică la gîndul că deținătorii atotputerii se arătau atît de potoliți. Marc nu gusta ironia, cînd n-o mînuia el. Spuse: — Destul! Dacă știai tot ce știu eu astăzi, cum ai putut să accepți? — Nu accept, spuse Annette. Doar ăsta-i rostul vieții mele. — Ce vrei să spui? — Nu accept nimic, băiete. Ceea ce este, este. Și eu sînt. — Ce ești? Ce sînt eu? Nu ajunge să nu accepți. Ce vrem noi? încotro trebuie să ne îndreptăm? Spre cei care mizează pe pace, sau spre cei care vor războiul? În amîndouă părțile nu e vorba decît de o afacere. Pe de o parte, Europa (nu, e prea mult spus! Occidentul nostru) cîștigă peste douăzeci pînă la treizeci de ani de pace înarmată. Dar cînd vezi ce ascunde pacea asta, cît plătește și va plăti pentru ea restul lumii, te mai poți lega de ea? Nu pacea e țelul acestor făcători de pace, ci banul. Banul vrea astăzi pace și mîine război. Nu există pace. Annette spuse: — N-a existat niciodată. Sub mască se ascunde totdeauna războiul. Asta e civilizația lor. Florile acoperă mormîntul. Oamenii de treabă nu cer mai mult. Le ajunge că văd florile, și nu 331 Regiune din Lorena, bogată în zăcăminte de fier.

1313

mormîntul. Dușmanii lor nu sînt cei care sapă groapa, ci cei carei silesc s-o vadă. Și cu cît se vor arăta mai tîrziu, cu atît mai bine. Să li se pară că groparul i-a uitat. Așa se trăiește. Pacea, pacea lor, e zidul cimitirului, dincolo de care nu pot fi văzuți cei ce sînt băgați în pămînt exploatații, asupriții, care plătesc, cum spui tu, cu agonia lor, viața îndestulată și luxul celorlalți. — Atunci, ce-i de făcut? — Să ducem pacea noastră și războiul nostru. Ei și noi nu vorbim aceeași limbă. — Voi sări peste zidul cimitirului. — Eu am zgîriat zidul cu unghiile; și prin crăpătură văd zorile pe șesul liber. — Nu, eu nu văd nimic, nu vreau să văd nimic, dacă nu-i văd și pe toți ceilalți alături de mine. Să fiu orb laolaltă cu toți ceilalți, sau să împărtășesc lumina cu ei! Annette îi sărută ochii. * Pe atunci l-am întîlnit și eu pe Marc, pentru întîia oară. Eram în trecere prin Paris și stăteam într-un hotel mic de lîngă Sorbona. Nu mai locuiam în Franța de trei sau patru ani. La maică-sa, Marc găsise cartea mea despre Gandhi, apărută de curînd. Cartea îl preocupa. La capătul drumului, în noaptea pădurii, se aprinsese o luminiță. Se întreba dacă drumul acela putea să fie și al lui. Șovăia la răscruce de drumuri. Veni să mă vadă, într-o dimineață, în salonașul hotelului, prin care, în fiece clipă, trecea cîte cineva. Nu se putea hotărî să vorbească. Mă uitam la lupul acela slab și neliniștit, la mîinile lui nervoase, la ochii lui sălbatici, ochii aceia frumoși și limpezi, care păreau întunecați. Îl înțelesei. L-am dus în odaia mea, în care încă nu se făcuse curățenie; patul era răvășit, totul era în dezordine. Nu 1314

putea fi vorba să-mi cer scuze. Ochii aceia frumoși și întunecați se luminaseră. După neîncrederea cu care se înarmase, urmă, fără nici o trecere, o recunoștință copilărească. Și pe dată începu să vorbească. Nu era prima oară cînd mi se cereau sfaturi în legătură cu drumul vieții. Eram un fel de birou de voiaj. Și călăuzisem mulți tineri și multe femei fie spre Asia, fie spre Moscova: căci în privirea multora se oglindește una dintre stelele ce se înalță la răsărit. Dar în ochii acestui lup tînăr am văzut mai multe stele: văpăile stăpînite se încrucișau, se stingeau și se aprindeau din nou; nori grei treceau mereu peste ele. În timp ce el îmi vorbea cu glas repezit, în crîmpeie înfrigurate și sacadate de frază, despre aderența lui la doctrinele de pasivitate eroică și nonviolență emisă de Gandhi, în timp ce-și căuta drumul în ochii mei, eu îmi dădeam seama ce fire pătimașă are, ce patimi potrivnice îl frămîntă și că nu pacea iubirii îl atrage, ci luptele ei nu odihna în credință, ci dorința înfrigurată de a activa conform cu adevărul lui. Dar adevărul acesta el nu-l stăpînea, ci îl căuta, atras spre mai multe drumuri potrivnice, cu trupul lui tînăr întins și sfîșiat parcă de patru cai. I-am spus-o, căci făcea parte dintre băieții aceia (era limpede de la prima vedere) care nu pot trișa pentru a se amăgi. Și totuși, au și ei nevoie, la fel cu toată lumea, de amăgire. Dar cînd o culeg, se simt împovărați ca de o remușcare; n-o pot mistui, nu pot răsufla în voie, pînă cînd nu o elimină. Iam spus-o: — Adevărul dumitale e firea dumitale. Nu-ți trăda, nu-ți sili firea, însoțindu-te cu cea a altuia! Nu ești făcut pentru o astfel de împerechere (am văzut cum i se contractă gura). Ți-ajunge să te unești cu dumneata! Ai în dumneata bărbatul și femeia, ce e pentru și ce e contra, da-ul și nu-ul, patima pentru violență și sila 1315

față de ea, nevoile unui eu poruncitor și nevoia de a te jertfi. Nu azvîrli nimic. Păstrează totul. Suferă, caută armonia cea mai frumoasă, mierea neagră a tuturor nepotrivirilor! «èκ τwν διαφερόντων καλλίστην àρμονίαν…» 332 — Vă e ușor să vorbiți! Dar dacă înțelegerea nu e cu putință? Dacă e cu neputință pentru mine? — Cu o fire vitează și cinstită cum e a dumitale… — Ce știți dumneavoastră despre firea mea? Și parcă eu știu ceva? — Știu eu pentru dumneata. Dacă la dumneata e cu putință o astfel de luptă sufletească, dacă ea dăinuiește între forțele, între zeii lăuntrici care se învăluie în nori și fulgere, înseamnă ca ea e o etapă necesară în marea bătălie, în Iliada pe care o scrie și o trăiește omenirea. Și cu cît sînt mai dureroase loviturile date și primite, cu atît se arată mai tare necesitatea eroică a luptei. — Și dacă mor în luptă? — Să mori, fiul meu! Stirb und Werde!333 Iartă-mă ca te-am tutuit! — Vă rog! Vă mulțumesc… Cu un gest poruncitor își puse mîna pe genunchii mei și-i strînse cu degetele lui firave și aspre, apoi își retrase mîna, rușinat parcă. — Vreau să mor. Nu mi-e frică. Doar asta și cer. Dar n-aș vrea să mor fără folos. Nu vreau să mor pentru mine, numai pentru mine! Nu vreau să mor ca să-mi salvez sufletul, ca Iașii aceia: bisericoșii și gînditorii egoiști! În limba elină în original: Din disonanțe se creează cea mai frumoasă armonie - citat din opera filozofului antic Heraclit (576-480 î.e.n.). 333 În limba germană în original: Mori și devino! 332

1316

Și l-am îndrăgit tare. I-am luat mîna. — Nu te neliniști! Va veni ceasul. Te vei jertfi pentru oameni. În vremea noastră nu lipsesc prilejurile. Ai răbdare! Vino! Așteaptă! Fii gata! El se sculase și m-am ridicat și eu. Ar fi vrut să vorbească, dar nu putea. Iar mîna lui, pe care o țineam în mîna mea, vorbea pentru el. Îmi aruncă o privire de fată înspăimîntată, care mulțumește. Și plecă. De atunci nu l-am mai văzut decît o dată, de departe, fără ca el să bănuiască. (Voi povesti și asta.) Dar am aflat mai tîrziu că mi-a fost recunoscător, fiindcă nu l-am cruțat; fiindcă m-am purtat cu el cum te porți cu un om dinainte jertfit și care, la gîndul acesta, trebuie să simtă o bucurie mîndră. * Deocamdată, grijile îl covîrșeau, aurul mierei lui era întunecos. O viziune tragică umbrea totul. La douăzeci și cinci de ani e greu să renunți de bunăvoie la victorie (în înțelesul pe care i-l acordă lumea, înțeles pe care degeaba îl disprețuiești și arzi de dorința de a-l strivi cu picioarele). Dar inima lui Marc bătea mai tare. Nu puteai să fii fiul Annettei fără să te gîndești la altă victorie, la cea a lui Ioan Huss334 și a lui Giordano Bruno 335; la cea a tuturor oamenilor care aduc altora bucurie prin jertfa lor Durch

334 Patriot ceh (1571-1415), inspiratorul mișcării populare îndreptate împotriva asupririi feudale și a bisericii catolice. A fost acuzat de erezie și ars pe rug. 335 Filozof italian (1548-1600), a cărui concepție progresistă despre lume era îndreptată împotriva scolasticii și a obscurantismului religios. A fost ars pe rug la Roma de către Inchiziție.

1317

Leiden Freude 336. Mulțumită loviturii de suliță țîșnește fîntîna unde se adapă cerbii însetați. Sicut cervi 337. Era mîndru și trist (bietul omuleț) că privirea mea îl alesese. Îi stătea oare scris pe frunte? Oricum mulțumea celor care-i vorbeau după lege, după legea unică a adevărului. Căci acum înțelegea mai bine decît oricînd că această lege era a sa: menirea lui era să fie adevărat. Să suferi, să rătăcești, să te contrazici, să cazi chiar și să te murdărești, dar să fii adevărat! Pe urmă te ridici. Te speli. Un sudet adevărat nu poate fi osîndit. Viermele morții nu poate roade adevărul adevărat. În serile acelea, Annette fu izbită de focul care ardea în ochii băiatului ei. Dar el nu-i spuse nimic despre vizita pe care o făcuse. Încîntarea lui mai ținu cîteva zile. apoi căzu, istovită de loviturile zilnice. Dar în fundul sufletului rămaseră tăciunii, care n-aveau să se mai stingă. Hotărît să-și ducă lupta, fără compromis, singur și pentru toți, Marc se văzu, încetul cu încetul, izgonit din multe partide, care-l socoteau neasimilabil. Nu-l izgoniră cu brutalitate: nu acesta era sistemul lor, sistemul echivoc al timpului. Îl dădură pur și simplu la o parte. Articolele pe care Marc le ducea la ziarele lor erau puse deoparte, fără a fi refuzate. Marc făcu sacrificii sîngeroase pentru a publica o broșură mică; dădea la iveală alianța, de care aflase, între industriașii naționaliști din Franța și Germania, sub aripa binevoitoare a guvernelor lor. Dar, automat, broșura fu scoasă din toate chioșcurile și librăriile. Mai mult decît atît, dispăru la ieșirea din tipografie. Tot stocul dispăru, ca și cum publicul l-ar fi absorbit. După șase luni toată zeama ieși la iveală, 336 În limba germană în original: Prin suferință la bucurie. 337 În limba latină în original: Ca și cerbii.

1318

scuipată, îngălbenită, rîncedă, murdară, nevîndută: nici un exemplar nu fusese citit. În ce fund de dugheană, în ce in-pace338 al Mesageriilor 339 care au grijă de siguranța publică fusese pusă la murat gîndirea lui Marc? Ceea ce e sigur e că Marc se trezi cu zdrențele acelea și cu o notă frumoasă de plată pentru cheltuielile de depozitare. Strînse din dinți, mai strînse cureaua și-și înghiți furia, apoi se ghemui în cortul lui. Nu sunase ceasul. Dar avea să vină ceasul cînd gîndul lui avea să se scrie cu sînge. Atunci vor fi nevoiți să-l citească. Pînă atunci trebuie să-și limpezească gîndirea tulbure și încărcată; și mai întîi trebuia să-și hrănească pîntecele care dădea viața gîndului. Nu există dumnezeu pentru burțile goale! Din fericire, găsise de lucru la un bătrîn meșter, individualist și anarhist de modă veche, care făcea legătorie de artă. Meseriile astea vechi se stingeau, din lipsa de clienți, o dată cu gustul vechi și ales al Occidentului. Cîștigul abia-i ajungea lui singur ca să-și tragă zilele. Elisée Râteau s-ar fi putut lipsi de un tovarăș, dacă nu l-ar fi îndrăgit pe intelectualul fără lucru, ale cărui mîini slabe de trecentist 340 erau dibace în îndeletnicirea aceea nobilă și a cărui mîndrie cinstită și rigidă de individualist îl făcea să uite de plebea din stradă, de lumea cea nouă. Nu bănuia că lumea cea nouă îi intrase în casă o data cu mintea frămîntata a acestui băiat. Dar Marc strîngea din dinți cînd îl năpădeau gîndurile și tăcea, lăsîndu-l pe bătrîn să vorbească, fără să-l asculte. Și în timp ce lucrau, cot la cot, monologau amîndoi, unul cu glas tare, celălalt

338 În limba latină în original: în pace. Cuvintele acestea desemnează cel mai adeseori carcerele Inchiziției; aici - beciuri. 339 Messageries Hachette - agenție pentru difuzarea cărților. 340 Umanist italian din secolul al XIII-lea.

1319

cu gura închisă, fiecare văzîndu-și de treaba lui. Mișcarea precisă a degetelor care lucrau nu împiedica grijile să sape încetul cu încetul inima. Assia, care fusese alungată, izgonită, renegată, se întorcea în casa caldă a accstui trup, pe care seva arzătoare a sărutărilor ei nu-l părăsise niciodată. Ardea în toate mădularele lui, mută, apăsătoare, învolburată, ca un șuvoi. Marc n-ar fi putut să evoce nici una din trăsăturile ei, o simțea împrăștiată în capul lui, în pîntecele lui, în freamătul manilor și uscăciunea limbii. Și uneori tresărea, din pricina sunetului unui glas sau a unei atingeri, carel golea de viață, îl lăsa dezarmat și răvășit, ca pe o busolă înnebunită. Trebuia să se încordează, ca să-și adune mintea împrăștiată. Și atunci, ca să devină stăpînă a situației, rațiunea trebuia să-l smulgă din el însuși, să-l ia de umeri, să-l iscodească și să-i spună: „Oprește-te aici! Nu-i voie să intri!” Atunci venea momentul înfruntării. Dar privirea lui Marc, străbătută de un șoc electric, cădea, nu mai îndrăznea să se ridice deasupra bărbiei; căci se simțea măsurat de ochii aceia și nu voia să pară că fuge de ei. Și, în semn de sfidare, sorbea din ochi trupul vrăjmaș și tremura de furie că nu-l poate încovoia sub el. Și totuși, nu mai era vorba de mîndria jignită de la început, de gelozia care voia să se răzbune. Punctul culminant al crizei trecuse. Acum, fruntea, gura, ochii ațintiți asupra trupului aceluia fără cap (capul nu voia să-l vadă) începeau să se îmbibe din nou de mirosul sălbatic al trupului, să se piardă în el la fel ca în nopțile cînd nu erau decît o singură ființă, să-și părăsească cui, pentru a regăsi în fundul accstui puț eul ei și gîndurile ei. Și iată că acum atingea cu mîna motivele adevăratele motive ale trădării Asiei. „Adevăr” și „trădare”: aceste două cuvinte se ciocneau ca o contradicție mînioasă, dar el n-ajungea să le despartă, era prins și frămîntat 1320

între ghearele lor. Adulmeca, o dată cu mirosul coapselor Assiei, golul de moarte al acelui individualism ce nu deschide nici ferestre, nici uși spre viața largă a oamenilor în acțiune, individualismul în care voise s-o zidească și pe ea o dată cu el. Mai cinstită decît el și mai zănatică, mai crudă, mai brutală, Assia se lăsase în voia instinctului și spărsese ușile. Trecuse peste trupul lui. Instinctul vital n-o înșelase. Era mai aproape de natură. Fusese adevărata. Fugise, fugise de moarte ca o gloată cuprinsă de panică ce se repede spre ușă, înnebunită de groaza focului, fără să se sinchisească de cel de alături. „Bine a făcut!” Fără să vrea, Marc și-o mărturisea și auzea cum buzele lui, pe care limba lingea gustul buzelor Assiei cum buzele se deschideau fără voia lui, pentru a spune: „Salvează-te, draga mea! Slavă domnului că ai scăpat! Cît despre mine, care n-am știut să te salvez, o să mă salvez și eu, dacă voi fi în stare! Dacă nu, să pier! Nu te întoarce, ca să mă privești! Eu singur trebuie să mă salvez. Tu mi-ai arătat drumul.” * Dar mărturisirea asta smulsă cu forța era acoperită, în clipa următoare, de o furtună a mîndriei rănite, care se încorda, care striga: „M-ai trădat! M-ai trădat!” și nu voia să ierte. În uraganul acesta de patimi potrivnice, în golul acesta, în plină năruire a ideilor adunate, clădite, zidite de mintea lui, și care, de bine, de rău, îl adăpostiseră, Marc se afla gol, adevărată carne vie, aprinsă ca o făclie a dorinței. Trupul lui tînăr și flămînd, pe care el îl silea la post, se răzvrătea. Ascetismul e o disciplină primejdioasă după o mie și una de nopți de îmbrățișări aprinse și furtunoase. Dorința seamănă cu cocaina: nu te poți dezbăra de ea decît cu osteneală și băgare de seamă. Dacă rupi cu ea, ești în primejdie să 1321

te frîngi: trupul aiurează, și voința pierde cîrma. Marc era încărcat de electricitate ca o zi de ceață fierbinte, o dogoare uscată sub un cer din acelea albe de vară, care apasă asupra Parisului. Pămîntul încins și crăpat cheamă ploaia; și cînd vin torentele, se deschide și fumegă. Dar ploaia plutește deasupra. Degeaba păstra taina. Ruptura dintre cei doi tineri era cunoscută. Una din primele persoane care adulmecase noutatea, înainte chiar ca știrea să se împrăștie, fu Bernadette Verdier, născută Passereau, logodnica respinsă de Marc. Cînd Marc se căsătorise, ea trăsese obloanele asupra dezamăgirii trăite. Nimeni nu văzuse nimic, nici chiar Sylvie, care o cunoștea și se aștepta s-o vadă îndurerată. Dar Bernadette dovedi o minunată nepăsare. Pe Sylvie lucrul aproape că o înfuria. Ar fi vrut ca fata să sufere, să geamă și să țină hangul ciudei ei. Dar Bernadette o lăsă să turbeze singură, și situația Sylviei deveni astfel de-a dreptul caraghioasă. Doar nu putea să joace ea rolul logodnicei disprețuite! îi purta pică Bernadettei, aproape tot atît cît și Assiei. Îi spunea: — Gîscă! Dar Bernadette nu se tulbură. Nici o clipă nu părăsi surîsul ei rece. Nu juca pentru galerie. N-ar fi putut să spună de ce se purta astfel și dacă asta nu era o atitudine de apărare. Nu încerca să afle ce se petrece în ea. Da, uneori simțea o strîngere grozavă de inimă și, în restul timpului, o plictiseală de moarte sub care se piteau după stîncă niște capete mici și tari, triunghiulare, un nor de gînduri, niște forme lungi și răsucite, cu ochi sălbatici; mai bine să nu urnească pietrele din loc! Asta-i viața, viața. Era vorba doar să trăiască singura viață pe care o fată ca Bernadette o socotea cu putință: viața sănătoasă și practică. N-are rost să 1322

zăbovești o veșnicie asupra unor păreri de rău. Cît despre dușmănii, pe dușmănie nu poți clădi nimic; totuși clădești; le presari cu naftalină și le pui împăturite în cufărul cu haine: ele mai pot aștepta. Bernadette își urmase calea cu același pas ca și înainte; și, de vreme ce trebuia să aibă un bărbat, și-l găsise. Îl luase după măsura simțului ei practic, care cuprindea trei feluri de satisfacții: ambiția, bunăstarea burgheză și patul. André Verdier, pe care și-l alese, era un industriaș de treizeci și cinci de ani, asociat într-o firmă de automobile cu renume vechi (la Paris îmbătrînești repede). În zece ani, știuse să-și agonisească bani, pîndind ceasul cînd va avea firma lui și cînd, mai înainte de orice, va da la cap întreprinderii care-l crescuse șil hrănise. Era băiat frumos, cu ochii de un albastru-deschis, cu trăsăturile regulate, un om zîmbitor, plăcut și atrăgător, de o nepăsare minunată. Plăcea mult femeilor. Cum se face că o plăcu pe Bernadette? N-avea decît să arunce batista, pentru ca cea mai frumoasă și mai bogată fată să i-o ridice. Alegerea lui răzbună jignirea suferită de trupul Bernadettei. Trebuia să-l cucerească pe acest bărbat, de vreme ce un alt bărbat o disprețuise. Numai frumoasă n-o puteai găsi slabă și oacheșă cum era dar era înaltă și zveltă și știa să-și pună în valoare urîțenia după moda zilei: …la maigreur élègante De l’épaule au contour beurté, La bonche un peu pointue et la taille fringante Ainsi qu’un reptile irrité… 341 ....slăbiciune elegantă A umărului ascuțit, Șoldul colțuros, talia subțire 341

1323

Verdier, care se pricepea la femei, citi pe gura acesteia — Subțire și strînsă sub fard făgăduiala unei nopți fără plictiseală, iar în ochii ei cenușii ca fierul, reci și preciși, garanția unor zile active ca și nopțile, dar pe alt tărîm. Nu le trebui celor doi multă vreme, ca să se înțeleagă cu privire la valorificarea rodnică și bine organizată a vieții. Iar zestrea rotunjoară pe care Sylvie i-o asigură fiicei adoptive îl despăgubi cu desăvîrșire pe Andre de urîțenia fetei. Afacerea fu încheiată, mai înainte ca Sylvie să audă de ea. Își dădu consimțămîntul în silă. Nici ea navea de ce să se laude cu măritișul ei de pe vremuri; nu prea fusese strălucit. Dar Léopold al ei era cel puțin făcut dintr-o țesătură trainică, care durează și oferă garanții. Deslușea pînă în străfund cusururile mari ale celui care o alesese pe Bernadette (sau care fusese ales); Bernadette le vedea la fel de bine ca și Sylvie: vedea sub plastronul parvenitului obraznic cu ochi catifelați lașitatea morală (uneori și fizică), vedea minciuna mieroasă, care e o formă și o urmare a lașității, vedea slăbiciunea unui caracter ce se ferește și fuge de adevăr și al cărui unic talent este mascarea slăbiciunii. Vedea omul care n-a îndrăznit niciodată să-și privească sufletul gol în oglindă, dar care știe foarte bine să vadă sufletul celorlalți: viciile, slăbiciunile, tarele oamenilor, ca să le exploateze, dar nu vede niciodată durerile lor, căci nu-l interesează. Căci dacă l-ar interesa, ar putea să-l stingherească: e drept că nu-i place să facă răul de dragul răului, ci numai de dragul propriei lui persoane. Și totuși, uneori, cînd se simte la adăpostul legii sau cînd se sprijină, în vreme de criză, ca o reptilă întărîtată... Strofă din poemul O martiră de Charles Baudelaire.

1324

război sau panică, pe brutalitatea primitivă a opiniei colective, poate foarte bine să devină fiară. Dar, la urma urmelor, e tipul „omului de treabă” destul de obișnuit în zilele noastre: burghezul mijlociu. Nu ne mai simțim indignați de faptele lui, cu condiția ca omul să-și țină socotelile cu precizie, și ca cinstea lui legală să se desfășoare pe cheltuiala altora, nu pe a noastră și a veniturilor noastre. Bernadette nu era de fel neliniștită. Cînd vor fi singuri, nu ea va fi cea mai slabă dintre ei doi. Iar în public, ea, la fel ca și el, știa să meargă de partea opiniei publice: e doar elementul cel mai puternic, și cînd te sprijini pe ceea ce este puternic, devii și tu puternic. Pînă și slăbiciunile celor de teapa lui Verdier erau o garanție pentru ea: o să-l stăpînească mai bine decît pe Marc, pe care ar fi fost destul de proastă ca să-l respecte, nu din stimă, ci din dragoste. Și căsătoria se dovedi reușită. Verdier, ținut în hățuri, mergea la pas. Și ea, la fel. Nici o neînțelegere în ceea ce privește contractul. Amîndoi erau prea ocupați cu rotunjirea cifrei de afaceri. Pîntecele supt al Bernadettei găsi timp să se rotunjească de două ori. Cînd îți crește averea, trebuie să crești și un moștenitor. Moștenitorul veni. Mai întîi băiatul, pe urmă fata: trebuie să te gîndești la viitor; o să vină și ziua cînd va trebui „săți găsești un ginere”. Și Bernadette fu mamă bună, așa cum era și soție bună, fără prea multă dragoste, ceea ce nu înseamnă fără atașament. Ții la ceea ce ai și mai ales la ceea ce ai luat și ai modelat cu mîinile tale. E doar bunul tău și deci ai grijă de el. Dar în noaptea deasă a gîndurilor ei tainice, pe care le regăsea în pat, cînd își dezbrăca sufletul sub piele, în timpul insomniilor lungi, dorința veche ieșea din văgăună, tăcută, rănită, la pîndă. Pe ascuns, Bernadette pîndea, cu coada ochiului și cu privirea înverșunată de ciudă, căsnicia lui Marc. Îi văzuse crăpăturile 1325

înaintea tuturor. Și cînd ruptura avu loc, ca află totul (prin ce mijloace de informație?) încă din primele zile, chiar înaintea Annettei. Nu făcu decît o singură greșeală (și nu se va ști niciodată dacă cu bună știre), îi vorbi despre asta surorii ei, Colombe. Îi povesti fără emoție, cum spui un fapt oarecare, despre tulburarea în carel aruncase pe Marc trădarea nevestei lui și despre singurătatea morală în care trăia. Simțitoare, Colombe fu mișcată. Tonul rece, nelipsit de înțepături ironice, cu care vorbea Bernadette nu numai că nu strica, dar contribui la aceasta: căci Colombe suferea pentru Marc. Se simțea din copilărie atrasă spre el. Ca fetiță, îl cunoscuse din convorbirile Bernadettei cu Sylvie, care chiar cînd îl lua în zeflemea, tot își lăuda mînzul; căci voia să-l mîne spre pășunea surorii celei mai mari. Iar Colombe îl privea peste pîrleaz cu ochi mari, în care se citea admirație amestecată cu o invidie nevinovată; dar se înclina, oftînd, în fața sorții norocoase a surorii ei mai mari; iar cînd norocul se prăbuși, ea oftă mai mult decît sora ei. Avea un suflet duios, romantic și veșnic rănit: căci pielea ei frumoasă se simțea zgîriată de gheara vieții la cea mai ușoară atingere. Pielea aceasta frumoasă nu-l ispitise totuși niciodată pe Marc, cu toată lăcomia lui; Marc făcuse prost cînd, supărat de momeala pe care i-o întindea Sylvie, se înfuriase împotriva întregii familii; și urmărirea înverșunată a ochilor cenușii ca fierul nu-l înfuria nici mai mult nici mai puțin decît ochii căprui și vrăjiți ai Colombei, care-l sorbeau cu toată nevinovăția. Totuși, ochii aceștia erau frumoși, mai frumoși decît ai Assiei; erau frumoase și brațele, gîtul, obrajii, gura aceea pură, tristă, puțin cam prostuță, dar ispititoare. Dar dragostea e doar un cuvînt care bate unde-i place, iar pentru Colombe nu bătuse niciodată vînt prielnic. Toată viața avea să-i sufle împotrivă. De 1326

ce nu știa să cîrmească? Aștepta, nădăjduia, lăsa lucrurile să-și urmeze cursul. Biata Colombe 342! Porumbelul ei nu găsea niciodată drumul porumbarului. Sylvie hotărî cu privire la soarta ei, așa cum hotărîse (dînd greș) cu privire la cea a Bernadettei. Drăgălășenia, grația înnăscută a mișcărilor ei, căreia o stîngăcie copilărească îi dădea și mai mult farmec, o făcu pe priceputa regină a jocurilor și a plăcerilor pariziene s-o îndrepte spre saltare et placere 343. Sylvie o înscrise pe Colombe la școala de balet. Aci floricica aceasta își întinse cu conștiinciozitate lujerele fine și unduioase ale picioarelor. Își dădea toată osteneala și nu fără succes, dar fără plăcere. Ar fi visat să-l înlănțuiască cu ele pe iubit (care? oricare, numai să fie iubitul unei vieți întregi!). Dar îi era silă și rușine să se dăruiască unei mulțimi de amanți anonimi. Nu simțea nimic, dar nimic, care s-o împingă spre teatru: măcar fărîma aceea de cabotinism firesc și nevinovat, care doarme sau joacă în aproape orice fată drăguță din Paris. Ar fi vrut să-și petreacă viața în cămin sau în pat, patul celor două ființe, care se contopesc întruna singură. Sylvie se putea lăuda că are miros ascuțit, atunci cînd se amesteca în psihologie. Și nu înțelegea să dea greș. Dacă natura se împotrivea, cu atît mai rău pentru natură. Blinda Colombe nu se împotrivea; ofta și se supunea. Și, după ce sfîrși școala, se lăsă, ascultătoare, înscrisă în corpul de balet al unui mare teatru, pe jumătate music-hall, pe jumătate operă. Cu toată supușenia ei, Colombe rămînea o stea de mîna a doua; pentru o femeie cu farmecele ei, dar mai pricepută, ar fi fost o jucărie să devină o cometa a Operei Mari. Nu-i lipsea decît un protector. 342 În limba franceză colombe înseamnă porumbiță. 343 În limba latină în original: dans și plăcere.

1327

Protectori erau destui. Sărmana fată nu se pricepu nici să-i accepte cu un cuvînt nimerit, nici să-i refuze în lipsă de un cuvînt nimerit. Spunea că mu ascultă decît de inima ei. Inima ei plîngea, spunea „nu” tuturor protectorilor „serioși”, pe urmă, istovită de vînătoare, spunea „da”, ca să scape, protectorilor neserioși. După aceea, venea plîngînd în hohote la Sylvie, care-i spunea: — Marc neroadă ești! Cine m-a blagoslovit cu o asemenea gîscă? Iar Bernadette strîngea buzele cu un aer plictisit, zicînd: — N-am timp. Și gîndea: „Fă-o sau n-o face! Dar nu spune! Ce, eu spun ceva?” Și Colombe nu se simțea ușurată decît vorbind cu fratele ei, Ange, seminaristul. Cumsecade, băiatul îi asculta destăinuirile. Pentru că asta era, sau avea să fie meseria lui: trebuia deci să se obișnuiască. Și se obișnuia. De altfel, era obișnuit din copilărie să asculte spovedanii. Deși copilărești și pline de încredere, destăinuirile erau foarte felurite. Și cu toate că cele de astăzi îl înspăimîntau, asculta, recules, cu răbdare și milă. Căci o cunoștea prea bine pe Colombe a lui, ca să nu vadă aceeași nevinovăție de pe vremuri în greșelile și faptele ei rușinoase; și dac-ar fi trebuit să-i dea dezlegarea, ar fi revărsat-o din toată inima peste penele ei prihănite; în lipsă de apă sfințită, își revărsa duioșia și balsamul predicilor, cu care mica dansatoare își amesteca plină de credință gînguritul întretăiat de hohote. Dar nu-l avea întotdeauna la îndemînă pe acest duhovnic. Ange trăia retras ca un pustnic. Apoi fu miruit și numit preot în provincie. Și Colombe, care n-avea darul scrisului, trebui să-și păstreze durerile pentru ea. Nu s în tem siguri că evlaviosul Ange nu se simțea ușurat. Îi trimitea, din timp în timp, mîngîieri prin poștă. Dar, ca și sora lui, nu cunoștea nici el arta atît de 1328

simplă de a vorbi prin scris. Cel care vorbea era alt om decît cel ce scria. Cel pe care Colombe îl primea prin poștă avea graiul înflorit și mieros, era un preot sfînt, plin de cuvîntul domnului. Colombe citea cu evlavie, și apoi își făcea semnul crucii. Dar îi era frig. Ca să se încălzească, aștepta: avea nevoie de cuvîntul bărbatului. Și de brațele, și de îmbrățișarea lui. Catastrofa conjugală a lui Marc, a cărei taină i-o destăinui Bernadette, o răscoli de parcă i s-ar fi întîmplat ei. Nopți în șir se răsuci infierbîntată în patul ei. Îi răsucea și pe Marc, cu toată nevinovăția. Romantica aceasta își ticluia un Marc după chipul și asemănarea ei, iubitor, dar neiubit, trădat, părăsit. Ar fi vrut să-l încălzească, încălzindu-se și pe ea la focul acesta. Cu umilință! Să-l mîngîie, mîngîindu-se și pe ea. Pe urmă, cine știe? Dar în nopțile acelea nu citi mai departe. Gîndul nu voia să întoarcă foaia. Și, într-o dimineață, răsări dumnezeu știe cum! În calea lui Marc. Era încîntătoare, discret fardată, cu fața ei gingașă însuflețită de un penel sobru și măiestru, gătită cu meșteșug, s-o mănînci, nu alta. Și lupul acela tînăr era flămînd. Nici unul, nici celălalt nu văzură ceva rău în asta. Natura luase totul asupra sa. La drept vorbind, Colombe nu se gîndea decît să-l consoleze (așa credea ea). Și tocmai ăsta era lucrul pe care, în împrejurări obișnuite, trufașul Marc nu l-ar fi îngăduit. Dar printr-o stratagemă necalculată a instinctului, Colombe, de obicei atît de nepricepută, i se oferi lui Marc cu toată nevinovăția, ca unui frate de luptă, rănit ca și ea, dar mai puternic pentru a fi consolată. Cuvintele ei puține, ochii ei dulci și triști, care nu stăruiau, ci se opreau ca o mînă ușoară pe un braț, o mînă grijulie să nu apese: simți doar, prin țesătură, degetele calde. Marc descoperi pentru întîia oară cît de frumoase erau degetele acelea, ochii aceia. (Pînă 1329

atunci postise.) Ba chiar, lucru de necrezut! ochii păreau inteligenți. Și lucrul cel mai grozav fu că în clipele acelea chiar erau. Carnea care iubește, asemenea unei oarbe frumoase, cunoaște astfel de minuni. Nenorocirea e că ele nu țin mult. Destul totuși ca să-și îndeplinească ținta. Carnea atîta dorește. Fără să-și dea seama, Marc se trezi ținînd-o pe fata aceea drăgălașă de braț, mergînd pe stradă alături de ea și spovedindui-se drăgăstos. Ea nu-i pusese nici o întrebare, dar, fără să fie întrebat, Marc îi povesti cu precizie și fără patimă nenorocirea lui, de parc-ar fi vorbit despre un altul; și ea nu făcea nici „oh!” nici „ah!”, nu cerea nimic mai mult decît voia el să picure în urechea și în inima ei. Marc n-avea nevoie să stăruie. Ea știa. Înțelegea. Cel puțin, așa îl făceau să creadă ochii ei. Și Marc nu putea să rămînă mai prejos. Din recunoștință, arătă aceeași simpatie inteligentă pentru durerile ei. Și, pentru prima oară, atenția lui se opri asupra lor, căci pînă atunci nu se sinchisise niciodată de ele. Primi să se desprindă pentru o clipă de durerile lui, pentru a se apleca frățește deasupra necazurilor micii dansatoare. La primele întrebări pe care i le puse, Colombe răspunse cu o privire de recunoștință atît de caldă, încît Marc fu gata să se clatine sub puterea ei. Se așezară în umbra unei statui, într-o piațetă, înecată de huruitul mașinilor. Colombe deschise cutia Pandorei344. Dar aceeași iscusință nevinovată ce o călăuzise pînă atunci oprea, în marginea cutiei, destăinuirile fără rost, nu lăsa să se strecoare printre degete decît mărturisirile blînde și mișcătoare, pe care le îngăduia o pudoare dureroasă și deseori 344 Prima femeie în mitologia greacă. Zeus îi dărui o cutie in care se aflau toate relele. Cînd cutia fu deschisă, acestea se răspîndiră în lume.

1330

rănită. Cu toate că Marc numai copilăros nu era și ar fi putut să știe ce trebuie să creadă despre spaimele acestei porumbițe din corpul de balet, în clipa aceea ar fi fost totuși gata să i-l dea și pe dumnezeu din cer, dacă ea i l-ar fi cerut. Numai că ea l-ar fi cerut mai curînd pe diavol. Iar diavolul din el se simțea ispitit. Totuși Marc se încăpățîna să-și apere văduvia. Degeaba o privea pe necredincioasă ca pe o moartă. Își făcea o cinste din asta. Mîndria era complicea iubirii, tăgăduite de el, tăgăduite și iarăși tăgăduite, pentru femeia care-l înșelase: de aci ura, disprețul la care nu voia să renunțe, pe care se socotea dator să-l arate față de toate femeile. Se gîndi, așadar, să mențină în zona prieteniei frățești interesul pe care și-l mărturisea pentru ochii triști ai micuței dansatoare și pentru gura ei ca un fruct cărnos. Zonele neutre sînt un tărîm primejdios în războaiele de astăzi. Într-o bună zi, te trezești că dușmanul a năvălit. Năvălitoarea era discretă. Inima o învățase pe prostuța aceea să se retragă în plină victorie, pentru a se face mai dorită. Avea grijă să nu istovească răbdarea, prea proaspătă pentru a ține mult a ascultătorului binevoitor; nu aștepta niciodată să-și ia el rămas bun, ci pleca prima. Rărea întîlnirile și refuza să-i ofere lucrul la care se aștepta el, și anume să-l primească la ea acasă. Se temea ca plivirea lui, prea atentă, să nu recunoască izvorul luxului ei de întreținută; în același timp, elanul sincer al unei inimi curate ar fi făcut-o să sufere dacă l-ar fi primit în patul acela pe bărbatul de la care voia să primească, pentru a i-l oferi din nou, darul fecioriei pierdute și reînnoite. Astfel, povestea se tărăgănă multă vreme, fără ca cei doi să se întîlnească altfel decît pe stradă, pentru cîteva clipe; între timp foamea tînărului lup creștea. Dac oița, care rîvnea să fie mîncată, fu din nou prostuță cînd, după fiecare întîlnire, alerga la sora ei cea bună, Bernadette; aceasta 1331

dovedea un interes foarte viu pentru progresele aventurii și îi dădea sfaturi înțelepte. Colombe îi povestea totul atît de îmbătată de povestirea ei, încît nu vedea cum se înăspreau ochii ascultătoarei. Veni și ziua cînd, gîfîind pentru că urcase scara în goană (nu putea să aștepte ascensorul), își strigă fericirea în gura mare (mîna uscată a Bernadettei îi astupă gura): în seara aceea trebuia să se ducă la Marc; băiatul cel mîndru se rugase din toată inima; iar ea îl lăsase să-i smulgă un Amin (de-abia se stăpînise să nu strige: „În sfîrșit, în sfîrșit. Îți sărut mîinile… Mulțumesc! Mulțumesc!”). Bernadette o mustră și-i atrase atenția să nu-și primejduiască cumva izbînda, dîndu-și prea mult slăbiciunea la iveală, se interesă de rochia pe care îndrăgostita avea s-o poarte în seara aceea, discută potolită toate amănuntele; și o sfătui mai ales pe Colombe să nu sosească prea devreme; mai bine să se lase așteptată. Colombe plecă, cu inima plină de recunoștință. Totul era frumos, totul era bun, cerul, pămîntul, oamenii și dumnezeu. Și cel mai frumos, cel mai bun era iubitul, care o aștepta deseară. Rîdea singură pe stradă, iar la gîndul îmbrățișării, se înfiora cu ochii rătăciți, asemenea lui Danaé 345. Marc „nu se rugase”. Lăsase ca ochii aceia frumoși și rugători ca de animal, asemănători cu cei ai Fornarinei 346, să-i smulgă invitația de a veni să-l vadă în vizuina lui. Tot văzîndu-le scrise în privirea ei, sfîrșise prin a rosti acele cuvinte pe care ca le prinsese calde încă de cum îi zburaseră lui de pe buze. Le rostise.

345 Personaj mitologic, a slujit drept sursă de inspirație multor pictori. 346 Femeie celebră prin frumusețea ei, i-a slujit drept model lui Rafael pentru cîteva din madonele lui.

1332

Era prea tîrziu ca să le mai ia înapoi. Dar era mulțumit de el însuși. Dorise din toată inima să scape de această aventură, pe care o prevăzuse, totuși, din prima zi. Ar fi ținut să aibă împotriva Assiei avantajul de a-i fi rămas credincios, chiar și fără motiv, numai pentru a avea mai multe motive s-o disprețuiască. Și își dădea bine seama de primejdiile pe care le ascundeau zălogurile date setei senzuale și romantice a frumoasei din Transtevere 347. Vai de cel de care se leagă! Fiindcă îl și leagă. Marc era hotărît să nu se lase înlănțuit. Și chiar în seara aceea, în timp ce o aștepta, se amăgea asigurîndu-se că nu va trece de granițele unei conversații cuminți. Apărîndu-se pe el, se simțea obligat s-o apere și pe ea, căci, fiind mai vîrstnic decît Colombe și cunoscînd-o din copilărie, socotea că are anumite îndatoriri față de ea. Ba chiar își repeta (ce îndrăzneală!) lecția pe care avea de gînd să i-o țină. Dar tot spunînd-o, pierdea firul; era distrat. Număra sferturile de oră, care răsunau la biserica din cartier, și n-avea astîmpăr. Repeta, pentru a zecea oară, fraza cuviincioasă de primire, pe care și-o pregătea și pe care nu era în stare s-o ducă pînă la capăt. Auzi pe scară niște pași grăbiți, lacomi. Uită sfîrșitul frazei. Uită și începutul. Se trezi cu mîna pe clanță, și ușa se deschise, înainte ca cineva să fi bătut în ea. Înainte de a se vedea unul pe altul, se auzeau, de după ușă, gîfîind ca niște alergători. Alergătoarea de la Maraton intră. Marc nu avu timp să vadă altceva decît bustul plecat înainte și capul înfășurat într-o glugă. O mînă grăbita răsucise butonul electric de lîngă ușă. După ce ușa se închise, rămaseră amîndoi lipiți unul de altul, în noapte, ca două capace de cutie; și gura lacomă se înfipse. Marc se simți 347 Cartier din Roma, unde locuia Fornarina.

1333

prins și o luă. Nu-și mai dădu scama de ceea ce urmă. Se treziră pe pat, înlănțuiți; el gîfîia sub ciocăniturile ciocului de uliu. Ce mai porumbiță! Nu era sătulă. Se rostogoleau din nou în noapte. Dar, pe măsură ce dogoarea se potolea, ochii lui începură să deslușească prin întuneric, și Marc zări deasupra lui ciocul și ochii rotunzi ai păsării de pradă. Nu-și recunoscu pasărea. Se desprinse și pipăi cu mîinile coapsele tari și brațele subțiri. Răsuflarea îi îngheță. Se încordă ca să se ridice și strigă: — Colombe! Dar brațele slabe îl țintuiau pe loc; și, lipită de gura lui, gura aceea largă se (întindea și rîdea, rîdea; iar unul din brațele ei lungi se întinse și răsuci comutatorul electric deasupra capetelor lor. În lumina crudă, ce-l orbi, văzu deasupra lui, ridicată puțin, pasărea de pradă, ținîndu-l strîns între picioarele ei: oacheșa și slaba Bernadette, care triumfa. Nigra sum, sed pulchra 348. Era frumoasă, în toată strălucirea plăcerii, șireteniei și victoriei ei. El o privea țintă, uluit și repeta prostește: — Colombe… Bernadette izbucni într-un rîs ascuțit și-i spuse: — Împlinește săptămîna Leei și-ți vom da-o și pe cealaltă, pentru slujba pe care ne-o vei face, vreme de încă șapte ani de aci înainte 349… Rîsul ei, ochii ei, dinții aceia ascuțiți, gura aceea lungă, care se schimonosea de poftă, de batjocură și de plăcere și, mai presus de

348 În limba latină în original: Sînt neagră, dar frumoasă. 349 Aluzie la legenda biblică, după care patriarhul Iacob, dorind să se căsătorească cu Rașela, a trebuit să le slujească părinților acesteia șapte ani. Dar după ce se scurse acest timp i-a fost dată sora Rașelei Lea, astfel încît Iacob fu nevoit să mai slujească șapte ani pentru a o căpăta pe Rașela.

1334

toate, boarea aceea de pămînt, care se deschide la soare, trupul acela fericit care a înflorit pentru prima oară sub gura pe care o dorea, pe care a vrut-o, pe care a cucerit-o, răsuciră capul învinsului. Împotrivirea, căreia zadarnic încerca să-i dea grai cu limba paralizată, ca și conștiința, se stinse înainte de a se fi născut. Rîse și el nervos și, cuprinzînd-o pe Lea de coapse, o mai sluji un an. În clipa aceea, nădușit și înfierbîntat cum era, o auzi pe „cealaltă” oprindu-se în fața ușii și bătînd. Trăsnetul se abătu asupra lui. Se trezi străpuns de fulger; smulse iedera vie; se ridică în capul oaselor, cu mintea rătăcită, înspăimîntat. „Cealaltă” aștepta dincolo de ușă, asculta, putea să vadă prin crăpătură lumina care ardea uitată. Luă aerul unui ștrengar prins cu ocaua mică, ce încerca să tăgăduiască; cu o mișcare grăbită, întinse deasupra trupului Bernadettei, ai cărei ochi sfredelitori îl răvășeau, un braț neîndemînatic, pentru a stinge lumina; dar, tulburat cum era, dădu greș. Intre timp, în prag, Colombe începuse să lovească nerăbdătoare cu „ciocul” în ușă. Și sub trupul lui, pe jumătate ridicat, Marc văzu gazza ladra350, a cărei gură se strîmba într-un rîs, pe care el îl cunoștea. O privi cu ochi îngroziți, ca s-o facă să tacă. Prea tîrziu! Rîsul ascuțit porni ca un sfredel, se desfășură, ocoli toată odaia și-și ascuți vîrful pentru a ieși prin gaura cheii. Marc îl opri brutal cu mîna, punîndu-și palma peste gura femeii. Prea tîrziu!… De dincolo de ușă auzi un geamăt. Pe urmă, nimic! Rămase paralizat, fără să fie în stare să mai gîndească, nemaisimțind dinții Bernadettei, care i se înfigeau în palmă. În prag, Colombe se oprise la fel de încremenită, sprijinită de perete, împietrită parcă de durere. Apoi, deodată, 350 În limba italiană în original: coțofana hoață.

1335

scoase un țipăt sfîșietor. Cei doi auziră pașii care fugeau înnebuniți pe scară. Marc sări din pat, respingînd cu pumnul sinii femeii care se agăța de el, ieși pe scară, se aplecă și strigă: — Colombe! Coborî un etaj în urma ei. Dar Colombe, care hohotea, nu se întoarse; și poarta casei se închise, oprind hohotele ei nearticulate. Urcă înapoi. Goală, Bernadette stătea în picioare în fața oglinzii și se întindea; degetul ei atingea, cu o mișcare curioasă, urma vînătă a pumnului de pe sîn; pe urmă se așeză pe marginea patului și se îmbrăcă liniștită. Nemișcat, Marc stătea în picioare, privind-o prostește; o vedea „pe cealaltă”. Dar între „cealaltă” și privirea lui se întindea ca o perdea femeia asta goală, slabă și sătulă; cu pielea brună, cu părul sălbatic, își arăta urîțenia, mîndră de succes; fiecare amănunt al acestui trup, coapsele păroase, picioarele osoase, șira spinării ca de pisică slăbănoagă, bustul aplecat, suplu și tare, toată silueta aceasta adunată ce se încălța, cu genunchii ascuțiți strînși sub bărbia ei de Arlechin, cu zîmbetul care-i strîmba gura într-o parte tot chipul acesta i se înfigea lui Marc în fundul ochilor ca un cuțit. Nu făcu nimic, nici o mișcare ca s-o ajute. Tăcea. Tăcea și ea. Sfîrși cu îmbrăcatul, aruncă o ultimă privire în oglindă, întîlni fața posomorită și rigidă a lui Marc și zîmbi; se întoarse, îi puse mîinile pe umeri, îi înfipse privirea de oțel în ochii lui tulburi, îi răscoli și descoperi, sub ruinile dorinței și sub învălmășeala simțămintelor, un vîrf de lance: ura. Victoria ei era desăvîrșită. Avusese parte de răzbunare și de plăcere. În clipa plecării, cuprinse cu o ultimă privire, care-și încheia socotelile, cîmpul de luptă, patul, odaia, chipul învinsului. Totul era în ordine. Plecă. De la rîsul din așternut, tăcerea nu fusese ruptă. După ce ieși pe scară, își aminti de pelerina cu glugă, ce căzuse în colțul odăii, în 1336

clipa cînd intrase. Se întoarse, Marc se aplecă și i-o întinse. Îi mulțumi cu o mișcare a bărbiei și ea văzu tulburarea în care-l lăsase. Devenind mai umană, în felul ei, spuse: — Nu te necăji! Și plecă… * După o noapte de somn frămîntat, Marc se deșteptă cu trupul destins și inima rușinată. Sila morală se împăca mai greu cu bunăstarea fizică, decît s-ar fi împăcat cu boala. Îl rodea o neliniște. N-avu timp să zăbovească asupra ei; se trezise tîrziu și trebuia să fugă la lucru, așa încît nu citi nici un ziar. Dar, ascunsă, neliniștea pluti toată ziua între cele două ape. Seara tîrziu, întorcîndu-se spre casă, auzi în metro două fete vorbind despre o dansatoare care se aruncase în apă. Cumpără ziarul de la primul chioșc și citi în lumina unui felinar, sub ploaie, pe caldarîmul lucios, faptul divers, care însufleți timp de cîteva ceasuri pălăvrăgelile mic-burghezilor din Paris. Ceea ce citea, citise și văzuse și în timpul somnului agitat din noaptea trecută. Porumbița deznădăjduită gonise drept înainte pînă la Sena; se aruncase la picioarele podului Saint-Michel. Fusese pescuită, pe jumătate moartă, și dusă la Hôtel-Dieu; de-abia a doua zi îi stabiliră identitatea. Era în primejdie prea mare, pentru a putea fi dusă acasă. Numele ci pîlpîi ca o strălucire scurtă prin ziare; ceea ce săriturile ei de balerină nu izbutiseră, izbutise săritura în apă, înconjurînd-o cu un nimb de foc bengal. Cît despre motivele desperării ei, gura lumii nu se mai oprea. Gura lui Marc era uscată. Împietrise de groază. Nici nu mai simțea ploaia care-l udase pînă la piele. Rătăcea pe străzi și de-a lungul cheiurilor; se trezi la podul Saint-Michel. Privi apa întunecată de sub arcuri și ferestrele luminate ale spitalului. Se întoarse acasă, 1337

arzînd de febră. În zilele următoare, își plimbă gripa la atelier și la hotelul din cartierul Étoile, unde se duse să afle știri despre Colombe. I se spuse că nu se întorsese încă acasă; și doar ieșise din spital. Nu știa unde să se mai informeze, căci pentru nimic în lume n-ar fi vrut s-o mai vadă pe Bernadette; și nici ea nu făcuse nimic pentru a-l mai vedea o dată, nefăcînd de altfel nimic pentru a se feri de el. Obținuse ceea ce voise: izbînda dorinței tainice, care o rodea de ani de zile. Această potolire îi oprea remușcările și-i adormea foamea pentru multă vreme. Nu-i mai rămînea decît să coboare aripile vătuite ale uitării deasupra tainicei ei bucurii. Își reluă viața de fiecare zi, pe care o jumătate de noapte de delir rece și calculat de-abia izbutise s-o întrerupă. Săritura în apă a Colombei, care făcuse atîta vîlvă, o scoase din sărite: o silea să-și reamintească de jocul la care trișase și cîștigase, și mai ales îngăduia opiniei publice să-și vîre nasul mare al bîrfelii în treburile preacinstitei familii VerdierPassereau; Bernadette nici nu încercă să afle vești despre cea scăpată de la înec: căci „onoarea” ei s-ar fi simțit jignită de pe urma unui scandal. Dar, într-o seară, cînd se întorcea acasă de la atelier, Marc găsi în fața ușii un preot, care măsura trotuarul cu pașii și atrăgea privirile prostituatelor din cartier. Era Ange. Avură în odaia lui Marc o convorbire lungă și ciudată. Preotul cel bun îi spuse lui Marc că sora lui, care de-abia scăpase de pneumonie, se retrăsese într-un cămin de provincie cu caracter pe jumătate religios; nu mai voia să calce în casa în care locuise și nici în teatru. Ange, care petrecuse ore în șir la căpătîiul ei și-i culesese sau primise destăinuirile de pe buze, prin mijlocirea infirmierei care o veghea, destăinuiri calde și nude, așa cum le scosese febra, știa mai multe decît lăsa să se înțeleagă și, desigur, mai multe decît se 1338

petrecuseră de fapt. Marc își dădea seama că fata nu-și tăinuise patima, atît doar că Ange și-l închipuia pe el răspunzînd acestei patimi și-i credea amanți. Dorind atît de mult acest lucru, Colombe ajunsese poate să creadă că așa și era. În orice caz, pe alții îi lăsa s-o creadă. Preotul acela cinstit clătina din cap și-l privea pe Marc cu un aer de refuz, dar și cu bunătate, parc-ar fi vrut să spună ceva ce nu spunea, sau aștepta ceea ce Marc nu spunea. Ce voia? Șovăia și tușea; pe urmă îi vorbea lui Marc despre altele, despre drama conjugală a acestuia, căci aflase de ea, atît numai că nu rostea cuvîntul conjugal; avea grijă să nu spună „soția dumitale”; pentru el, această unire care nu primise binecuvîntarea bisericii n-avea valoare și, la urma urmelor, ruptura nu putea să-l aducă pe Marc decît pe calea cea bună. Bîjbîia, orbecăia. Și, deodată, Marc înțelese; omul acela sfînt ar fi vrut ca, după ce-și va fi recîștigat libertatea, el, Marc, să se cunune așa cum se cuvine cu sora lui, Colombe. Astfel, toate păcatele vor fi iertate după pocăință, ad majorem gloriam Dei351 și conform cu interesele familiei. Preotul Ange era sincer în evlavia lui; sincer era și fratele cel bun, care voia binele surioarei lui, și țăranul șiret din Paris, care nu uită de legile omenești și de sforile ce-i mișcă pe oameni. Nu-i rămînea lui Marc decît să se supere sau să facă pe prostul. Făcu pe prostul. Îl păli deodată o surzenie de ți-era mai mare mila. Degeaba tuși preotul Ange și-și ridică glasul; părăsit pe un tărîm compromițător, făcu cîțiva pași, se împotmoli, îl privi pe Marc, înțelese, oftă și, fără dușmănie, îl binecuvîntă și plecă. Lui Marc îi era milă de Colombe; dar nu-l chinuiau 351 În limba latină în original: întru și mai marea slavă a domnului.

1339

remușcările față de ea. Față de alta simțea remușcări. Erau oare remușcări sau ciudă? Deși nu prea părea cu putință ca cealaltă să afle, se simțea mîhnit, deoarece căzuse în aceeași cursă, în care, atunci cînd căzuse Assia, mîndria și patima lui îi îngăduiseră s-o măsoare de sus și s-o disprețuiască. Și faptul că în cursă găsise o cioară, în loc de o porumbiță, îl rușina, îl rușina îndoit; se simțea ca o vulpe păcălită de o găină slabă. Pățania care-l înciuda împotriva Bernadettei îl făcu însă să-și răsfrîngă în chip sănătos atenția asupra lui însuși. Fu nevoit a recunoaște că nu prea era îndreptățit să osîndească fără iertare slăbiciunea celorlalți și că, bărbat sau femeie, nu trebuie să-ți reproșezi prea multe, știind cît de puțin îți prețuiește pielea. Prilejul te face vinovat mai mult decît voința. Sărmană voință! Marc, care fusese atît de mîndru de a lui, simțea că nu cîntărește prea greu, atunci cînd ți se iscă în trup foamea cea mare. Nu numai foamea după dragoste. Toate nebuniile, toate patimile, care fac sîngele bogat al ființei să năvălească în conștiință și s-o înece. Există doar un singur leac: să te folosești de aceste puhoaie ca de un foc mare, care pune în funcție furnalele înalte: dorința, patima să fie pintenul care stîrnește forțele acțiunii. Primum agere352. Acțiunea e sănătoasă și necesară. Dar încotro să acționeze? Assia avea dreptate s-o caute departe de el. O găsise oare? * Assia gonea prin Europa, adulmecînd drumul. Dar vînatul încă nu-l prinsese. Milioane de oameni, bărbați și femei – mai ales dintre cei mai tineri de treizeci de ani – fugeau ca și ea. De cum trecuse granița, 352 În limba latină în original: Mai întîi acțiunea.

1340

găsise mulțimile acelea înfrigurate de tineri, care fugeau, fugeau, poticnindu-se, ciocnindu-se, ca niște berbeci, către o acțiune, oricare ar fi ea, către o acțiune care fugea de ei către o devenire amețitoare. În Germania de după război domnea un haos sufletesc, un fel de deznădejde mînioasă, fără ținta. Tot ceea ce fusese odată obiect de credință era distrus. Statul, familia, societatea, toate tradițiile gîndirii, toate formele siguranței, pînă și noțiunea de siguranță. Orice credință într-un punct stabil și absolut era scuipată ca o minciună josnică și ca o lașitate. Și această turmă de tineri, asemenea osîndiților lui Dante, pe care egoismul nesăbuit al învingătorilor francezi îi dezlănțuise ca pe niște coloane între zidurile închisorii lor mohorîte și lipsite de orice speranțe, avea o singură mînie comună: ura împotriva zidurilor care-i înăbușeau, împotriva liniștii, împotriva ordinii, împotriva siguranței stupide a acelei temniți a trecutului, pe care în ochii lumii o simboliza Franța de atunci, îmbogățită, îmbuibată, împăunîndu-se cu victoria ei. Franța, a cărei arterioscleroză obeză părea că se opune haosului, dezordinii, luptei – circulației necesare a sîngelui prin lume. Toate suferințele înfrîngerii, toată dușmănia pricinuită de ruină erau cu pricepere captate, disciplinate, mobilizate de viclenele puteri rivale sau vrăjmașe ale Franței, de cinicii capitaliști germani, exploatatori ai mizeriei germane, și de către pescuitorii în apa tulbure a frămîntărilor sociale; toate erau îndreptate împotriva Franței, singurul țap ispășitor, singura moarte vie, singura responsabilă a agoniei crîncene, în care se zbătea o lume răzvrătită, lume pe care Franța pretindea s-o lege de cadavrul ei intrat în putrefacție. Și suficiența nătîngă a celor de teapa lui

1341

Poincaré, Painlevé 353, Herriot 354, și Tarideu355 – (se asemănau cu toții între ei prin obtuza lor mulțumire și siguranță de sine), convingerea lor asasină că țin în buzunar adevărul mort și progresul înțepenit, cucerit de stră-străbunicii lor de pe urma principiilor nemuritoare îngropate (ce mai cimitir!), aduceau tuturor apă la moară. Morarule, dormi! 356 Moara macină deznădejde și ură. Se pregăteau noi războaie ale Dreptului, hrănite de o nouă ideologie: drept la viață, drept la mișcare, la transformare, la exploziile mulțimii omenești comprimate, care fierbe, dreptul la haos. Dreptul la haos era un drept de care Germania de atunci se bucura pe deplin. Din toate timpurile, haosul fusese elementul ei; spiritul german se simte bine în el, sub pretext că haosul reînnoiește. Dar, de fapt, totul se sfîrșea cu organizații militare. Germania avea nevoie de bazine rezistente și de conducte bine construite, în care să arunce fonta bine topită, pentru a o face să slujească scopurile lui Krupp, Thyssen, Hugenberg, scopurile industriașilor și oamenilor de afaceri, care mînă lumea de astăzi. Assia culegea toate aceste ecouri, în calitatea ei de stenodactilografă, pusă să înregistreze, ca o adevărată mașină vie, conciliabulele delegaților franco-germani, reprezentanți ai marilor firme din industria grea. Virtuozitatea ei tehnică fără pereche și inteligenta ei depersonalizare, care o făcea să rămînă

353 Politician francez reacționar (1863-1932). 354 Om politic francez, membru al partidului radical și radicalsocialist (1872-1957). În perioada celui de al doilea război mondial a avut o atitudine antifascistă. 355 Politician francez reacționar (1876-1945). 356 Cuvinte dintr-un vechi cîntec popular francez.

1342

în umbră, ca și cum ar fi purtat pe deget inelul ce te face nevăzut, îi aduseseră posturi de încredere în suita maeștrilor francezi ai politicii secrete și ai finanței. N-ar fi depins decît de ea ca să se folosească de aceste prilejuri. Dar ea nu se folosea decît pentru experiența ei, pentru setea de răzbunare, pe care o strîngea în taină împotriva societății. Aduna, de asemenea, mult dispreț pentru popoarele acelea de săraci, de exploatați, de oameni cumsecade, care se lăsau duși, cu un inel prins în nas. În Germania, cei mari făceau tot ce voiau din acești oameni. Mulțumită zăpăcelii lor înnăscute și fierberii aceleia cerebrale, ce se simte ca la ea acasă sub țeasta a două treimi dintre germani, sub țeasta celor ce gîndesc sau cred că gîndesc, revolta lor ideologică se lăsa înregimentată în uniforma sclavagismului și a fascismului (care sosise sau avea să mai sosească), pus în slujba finanței, a violenței, a gîtuitorilor libertății. Assia nu pricepea de ce toate aceste curente, toate aceste vijelii se izbeau de ziduri și o porneau în zigzag, sau se învîrteau în spirale, în loc s-o apuce pe singura cale ce ducea spre viitorul larg și liber, poarta ce se deschide spre răsărit, spre U.R.S.S. Dar cu excepția cîtorva nuclee comuniste, mîndria întunecoasă și statornică a rasei germanice privilegiate, cretinismul ideologic al omului arian sută la sută, îi făcea, chiar și pe aceia care voiau revoluția cu prețul sîngelui lor, să o dorească, fără să-și mărturisească, made în Germany. Iar sclavagiștii trăgeau foloase. Dar de ce oare n-o apuca și ea spre ieșirea aceea, spre poarta aceea a răsăritului, de la care nu-și putea desprinde privirile? Se învîrtea în jurul porții, se apropia, vin tul din poartă o atrăgea, se simțea împinsă spre el; dar în ultima clipă se arunca în lături, se smulgea din puterea lui ca de ventuză. De ce? Rostul ei adevărat acolo ar fi fost; din zi în zi se încredința mai mult că așa era; și 1343

alții o făceau să înțeleagă acest lucru. Nu trecea neobservată prin Berlin sau Oslo; era supravegheată; Djanelidze o semnalase – și ei știau că aveau în ea o aliată voluntară în tabăra dușmană. Nu-i trebui mult ca să-și dea seama că nu era singura în această situație. Așa cum, în ajunul marilor năvăliri, barbarii se înrolau în armata Romei, revoluția se infiltra în marile cartiere ale capitalismului, în uzine, în birouri, în urechile care se ciulesc la uși și în degetele iuți care bat la mașină secretele statului-major. În plin consiliu de război al marilor căpitani de industrie, privirea Assiei se oprea asupra cîte unuia dintre confrații ei, complice neștiut, neașteptat, asupra cîte unui dactilograf sau secretar. Se adulmecau, fără să-și vorbească: mirosul clanului? Nu era nevoie de o înrolare plătită. Cea mai bună înrolare este aceea a instinctului liber, a sîngelui. Cînd o civilizație se zdruncină, în ajunul erupției pămîntul crapă sub învelișul lui, iar prin crăpături se răspîndește suflarea focului. Îl poate surprinde pe neașteptate pe un burghez, fiu de burghez din Occident, la fel ca și pe niște declasați și dezrădăcinați. Zdruncinul suferit de toată economia europeană de pe urma războiului, ruina, inflația, crahurile, șomajul, foametea coceau Europa pentru revoluție. Căci ce altceva e aceasta, dacă nu una din marile epidemii care lichidează organele sociale ruinate, făcînd loc, din timp în timp, noilor valuri ale omenirii? Faptul era și mai evident, pe măsură ce din centrul crăpat al Europei te apropiai de vulcan. Dar Assia, care era și ea un șuvoi de lavă, nu încerca să se întoarcă la vulcan; orice ar fi făcut ea, povîrnișul o întorcea spre Occident. Era într-adevăr Occidentul cel care o atrăgea? Sau numai un loc, un punct, un magnet, în acest Occident? Se apăra. Dar nu te aperi decît de ceea ce te amenință, de ceea ce te ține strîns. Degeaba se înfuria. Sufletul, trupul nu-i reintraseră încă în 1344

stăpînire. Un alt sînge se amestecase cu al ei. Nu se putea smulge. Fu silită a face constatări supărătoare. Cerîndu-i-se, în chip indirect, să dea tovarășilor de luptă o dare de seamă asupra consfătuirilor secrete la care fusese martoră, datorită meseriei ei, nu stătu o clipă la îndoială: căci nu se încurca în scrupule morale față de dușman. Dar totuși n-o dădu; o mînă, un frîu îi strîngea gîtlejul: voi să le nesocotească; se încordă, mîna și frîul o traseră înapoi. Începu să muște zăbala. Îl recunoștea foarte bine pe cel ale cărui scrupule mîndre o înfrînau, recunoștea zăbala care-i însîngera gura. Mesteca gustul fierului de pe limbă. Dac-ar fi putut să-i muște limba! Deocamdată și-o mușca pe a ei, ca și cum ar fi fost a lui, cu furie și voluptate. Nu era ea femeia care să se amăgească multă vreme. Știa să vadă ceea ce nu voia să vadă. Prin urmare, Marc cel urît și respins tot o mai ținea legata? Ce avea oare de nu se putea dezlipi de el? Ar fi avut douăzeci de prilejuri să-l înlocuiască. Nimic n-o împiedica. Dar n-o făcuse. În ultima clipă, celălalt (nu, nu celălalt! el, unul și singurul) i se punea în cale. De ce singurul? înainte nu fusese singurul. De ce-ar rămîne singurul după aceea? Se revolta, îl ocăra, îl despuia, ca să-l poată disprețul, ca pe un iepure slăbănog, pe care îl pipăie cumpărătorul la tîrg. Era urît și sfrijit, slab și repezit, drăgăstos și brutal, o flacără nebună, întreruptă; în pat era nepriceput și pătimaș, slab vînat… „Poftim iepurele, să-l cumpere cine-o vrea! Ți-l arunc în nas”. Dar de-abia îl aruncase, cînd se pomeni strigînd: „E al meu! Îl păstrez!” Numai că nu înțelegea ca el să fie acela care s-o păstreze, s-o urmărească. Își dădu o întîlnire cu un bărbat, ca să scape de vrajă. Degeaba! Nu se duse. Singurul căruia nu-i lipsi mult să învingă fu Jean-Casimir. Assia îl întîlnise, și el îi făcuse o curte 1345

nerușinată. Adevărul e că, pentru Assia, Jean-Casimir era un fals alter ego al lui Marc; iar el, ticălosul, tot la Marc se gîndea, cînd încerca să-i pustiască cuibul. Dar de îndată ce înțelese (și nu-i trebui mult timp pentru asta), Assia îl fulgeră cu o privire de furie; se ura pe sine, îl ura și-l disprețuia pe el, de parc-ar fi fost noroiul de pe ghetele ei. „Marc! dragul meu Marc! Ce folos că, încercînd să mă feresc de tine, te caut prin artificii atît de rușinoase! Cu ce mă ții oare atît de strîns? Orice ar fi, ești al meu!” Cînd își ținea acest monolog, se afla la una din întreprinderile patronului ei, delegatul unui mare cartel industrial, și tocmai stenografia discuția. Marc, Marc al ei se abătuse asupra ei. O acoperea cu aripile lui lungi, cu mîinile lui slabe. „Sfrijitul meu! Pasărea mea urîcioasă! Iepure slăbănog ce ești! Nu ești decît un schelet, cu coapsele tale ca niște fuse, cu genunchii tăi ca niște țăruși, cu mîinile tale aspre, care sînt mîngîioase și înfrigurate și fac vînătăi. Furiile și slăbiciunile tale, cînd de copil, cînd de tiran, mîngîierile și ocările tale, care sîcîie și te chinuie, și buzele tale, care caută un cuvînt drăgăstos, buzele tale, care caută sînul meu, ca să-l muște și să-l sugă! Brută! Iubitule! M-am răzbunat… Nu-i de-ajuns! Mai mușcă-mă! Mai tare! Ah, cît aș vrea să te fac să țipi!” Scrise aceste cuvinte, fără să-și dea seama. Găsi totul stenografiat în mijlocul socotelilor referitoare la cărbune și oțel. Nu lipsea mult ca să-l descrie pe Marc în totul și cu deamănuntul. Căscă gura cînd se trezi și revăzu aceste pagini cabalistice; apoi, strîngînd buzele, se zgudui de un rîs stăpînit. „Marc, dragul meu Marc! Nu mai are rost să mă amăgesc mai departe! Pe toți îi amăgesc, dar pe mine nu…” Acum era nevoită să-și mărturisească adevărul; că iubea totul 1346

la el, chiar și – sau mai ales – ceea ce o jignise cel mai tare. Mîndria lui neclintită, independența lui chiar și lipsită de acțiune, asprimea lui îi păreau frumoase, sănătoase, bune, bune să te lovești de ele pînă la sînge – acum cînd le asemuia cu toate sufletele acelea miloase, făcute din noroi și din scuipat. „Am nevoie de el! Și-l vreau. Dar dacă el nu mai vrea? Cu atît mai mult! Tare aș vrea s-o văd și pe asta! Mă voi lipsi de voința lui. Dar dacă, totuși, e prea tîrziu? Dacă și-a refăcut viața? Ei și, o să și-o desfacă!” Cu toate astea, nu era liniștită. Nu mai știa nimic despre el. Scrisorile Annettei, pe care le cerșea, îi vorbeau despre Annette, îi vorbeau despre copil, dar nu-i vorbeau despre singurul om al cărui nume voia să-l vadă scris și de la care voia să aibă vești, și ea nu putea să le ceară. Din răutate și ca să se răzbune (pentru el lucrul n-avea prea multă importanță), Jean-Casimir îi aduse un ecou din Paris,”1 legătură cu Colombe, care fusese pescuită în Sena. Ziarul îi lăsa pe inițiați să înțeleagă că nu căzuse din Caribda in Scilla357, ci dintr-un rîu în celălalt. Assia înțelese aluzia și-și zgîrie palmele cu unghiile. „Actriță păcătoasă!” Dacă s-ar fi aflat pe podul Saint-Michel, ar fi ținut-o cu pliscul sub apă. „Vrei să joci? Ai să-ți joci rolul!” Se întoarse la Paris. De cîteva zile șovăia; își făcea bagajele și le desfăcea în fiecare scară. Această ultimă știre o hotărî. Luă trenul. Trebuia să fie mai aproape de el, chiar dacă n-avea să-l 357 Monștri mitologici care personificau cele două stînci ale strîmtorii dintre Italia și Sicilia. Corăbiile care izbuteau să treacă de una din aceste stînci erau de obicei zdrobite de cealaltă.

1347

revadă. Nici vorbă să depună armele. În trenul care o ducea spre casă scotocea încăpățînată faptele, cu o dușmănie sporită. Recunoștea că-l rănise pe Marc cu cruzime; primise să se căsătorească cu el, știind bine cum este el, ce așteaptă de la ea, ce vrea să-i dea și să-i păstreze ea; pe atunci era hotărîtă, oricare ar fi fost gîndurile ei, să se mărginească cinstit la granițele morale și sociale ale tovarășului ei de viață. N-ar fi crîcnit dacă în primul elan al durerii și al mîniei ar fi lovit-o, nici chiar dac-ar fi omorîto. Era pregătită, „Sînt riscurile meseriei”. Nu trebuie să fugi de urmările faptei tale. Dar nu îndura să se știe insultată și disprețuită. Atît mîndria cît și simțul dreptății din ea erau rănite. Nu vedea (sau poate vedea) că la Marc patima pentru ea însemna în aceeași măsură și dispreț, și ca acest dispreț era pricinuit de o patimă deznădăjduită. Ar fi răbdat orice din partea lui, în afară de dispreț. Cînd se gîndi la asta, cu tot huruitul trenului, nu mai auzi decît sîngele ei care zvîcnea puternic. Își repeta: „N-o să-l iert niciodată!” O văzu pe Annette. Îl văzu pe Vania. Vorbiră iar despre orice, în afară de Marc. Annette se ferea să-i vorbească despre el; fata asta bănuitoare trebuia să vorbească ea mai întîi. Și Assia și-ar fi spart mai bine dinții decît să-i descleșteze rostind numele lui. Dar venea des pe la Annette și dădea acestor vizite pretexte neîndemînatice; aștepta; așteptau amîndouă, pîndindu-și una alteia buzele. Pînă cînd Vania, care n-avea aceleași motive să tacă și care poate avea altele, șoptite de bunica, întrebă liniștit, cu nasul în vînt: — Și cînd te întorci să dormi cu tata? Assia păli, se îmbujoră, se ridică furioasă, cu sprîncenele încruntate, zbîrlită ca un arici. Plecă. Dar, pe scară, rîse: „Ștrengarul! Maimuțoiul!” 1348

Apoi se gîndi că Annette îl învățase lecția asta și, ca s-o pedepsească, își impuse să n-o mai vadă o lună întreagă. Se ținu tare o săptămînă; pe urmă o văzu în fiecare zi. Dar era hotărîtă să nu se dea bătută. Marc nu era mai puțin încăpățînat nici el. Era de acord să se spovedească mamei lui. Cînd se aflau singuri, se întorcea cu melancolie spre trecut și nu se temea să-și mărturisească înfrîngerile, nu pe ale altora, ci pe ale lui, greșelile lui și nenorocirile pe care le pricinuise. Între fiu și mamă se iscau convorbiri lungi, întretăiate de tăceri lungi, convorbiri drăgăstoase, amare, ironice, reci despre nebunia acelei iubiri, care vrea să înlănțuie o altă ființă, despre cerințele ei tiranice, izbucnirile și mîniile ei copilărești, despre gelozia ucigașă. Ce lucru caraghios și penibil! Annette măsura fața slăbită, de timpuriu îmbătrînită a băiatului ei, zbîrciturile mici, de curînd apărute în jurul ochilor, cuta gurii mai puțin pornită spre mînie și mai obosită. I se strîngea inima. Dar știa că lancea lui Ahile vindecă tot ea rănile pe care le face. Ca s-o apuce, cei doi dușmani n-aveau decît să întindă mîinile. Dar nebunii ăștia nu voiau. Annette era sigură că se iubesc, că se doresc; dar nici unul nu voia să dorească cel dintîi. Nu-și foloseau dorința decît pentru a se nimici. Și, totuși, ajunseseră la capătul puterilor; nu mai răbdau să nu se vadă. Căci Marc știa că Assia se întorsese la Paris, și amîndoi fuseseră înștiințați de Annette cu privire la orele pe care ea le rezerva fiecăruia dintre ei, ca să-i scutească (așa spunea femeia asta de treabă) de neplăcerea unei întîlniri. În zilele acelea, făceau în așa fel încît să se poată zări în preajma casei Annettei, fiecare încercînd să vadă fără a fi văzut. Nostim era că, dedîndu-se acestui joc de-a v-ați-ascunselea, fiecare credea ca numai el 1349

singur o face. Și de fiecare data cînd, în stradă, ascuns pe după colțul unui magazin, unul dintre ei zărea silueta celuilalt, inima îi sălta în piept; erau gata să se arunce unul spre altul, sau să se prăbușească cu picioarele moi și străbătute de fiori reci și calzi; se întorceau acasă sfîrșiți, goliți de sînge, cu gura uscată. Ziua aceea era pierdută. Lucrurile nu mai puteau ține mult așa. Trebuia să sune o dată ceasul. În ziua aceea, Marc era la maică-sa. Annette se hotărîse, în sfîrșit, să pomenească de posibilitatea unei înapoieri; dar Marc nici nu voi să audă; și îi retezase mamei lui vorba cu asprime. Assia pîndea, pe celălalt trotuar, în fața ușii de la intrare; aștepta ascunsa în spatele unui camion să iasă Marc. Marc întîrzia. Nu mai putu să aștepte. Trecu strada și intră în casă. Voia doar să se apropie. Aștepta, cu urechile ciulite, jos, la scară. Cînd va auzi deschizîndu-se la etajul al patrulea ușa Annettei, va ieși; ușa se deschise și Assia urcă. Voința nu juca nici un rol, picioarele o duceau. Urca asemenea unei somnambule. Nici urmă de cugetare. Dar auzul ei ascuțit era ca o cutie de rezonanță, în care se amplificau pașii celui care cobora. Se zăriră la mijlocul drumului. Assia ajunsese la etajul al doilea. Cu trei sau patru trepte mai sus, la o cotitură bruscă, se afla Marc, care cobora. Li se opri inima; dar pașii lor de automați nu se opriră. În loc să se oprească „tulburată cum ora, Assia urca mai departe spirala îngustă care de-abia îngăduia trecerea a doi oameni. Trecură drepți, rigizi, fără să se privească, neatingîndu-se unul de altul, gata să alunece; Marc se lipise de zid. Assia aproape că se agățase de rampă. El nu mai răsufla. Ea, cu gura închisă, sufla zgomotos pe nas. Trecuseră. Acum era Marc la etajul al doilea. Se întoarseră în același timp, cu o singură mișcare. Se avîntară. Marc o cuprinse 1350

de șolduri pe Assia, care era cu două sau trei trepte mai sus decît el. Obrazul lui era la înălțimea pîntecului ei; și-l înfundă în pîntecele acela trădător, sfînt – adăpostul lui – pierdut, regăsit. Dar Assia, pierzîndu-și echilibrul, alunecă cu cîteva trepte, se trezi pe palier, cu gura lipită de gura lui; toate zăgazurile săriseră în aer. La zgomotul făcut de Assia cînd alunecase, se deschise o ușă la etajul de jos. Se desprinseră. Ce aveau să facă? Unde să găsească adăpost și să dispară în prăpastia bucuriei regăsite? La el? Nu mai aveau putere să umble, n-ar fi fost în stare să-și croiască drum prin mulțimea din stradă. Nu voiau să-și înece dragostea în acest puhoi. O singură scăpare: porniră în goană în sus, spre ușa de la etajul al patrulea. Annette deschise. Îi găsi cu degetele înlănțuite, sorbindu-se din ochi, ca amanții din Transtevere ai lui Rafael. Aproape că nu făcu nici un gest de mirare. Rîse fericită și se făcu nevăzută. Ei se năpustiră înăuntru. Nu rostiră nici o vorbă. Popoarele fericite n-au istorie. În urma lor, Annette închise ușa odăii ei. Acolo petrecură toată noaptea. Mama era în cealaltă odaie, la căpătîiul copilului. Vorbea în șoaptă cu micuțul. El era foarte nedumerit, curios, fericit, știind prea multe. Adormi rîzînd, cu degetele bunicii în mîna lui. Și, în noapte, Annette păzea fericirea rănită, dragostea care-și săruta rănile; fiul risipitor, fata la fel, vagabonzii care-au pierdut și și-au regăsit adăpostul. S-au întors acasă. Îi are aici, de cealaltă parte a peretelui, lîngă patul ei. Și mama își apăsa pe pîntece mîinile fericite. Iar în pîntece, pe cei doi copii.

1351

PARTEA A DOUA MAI FLORENTIN O prinse, o săruta pe buzele ei dulci si o strînse tare la piept. Rîmaseră cîtva timp culcați; de altminteri, se întîmplă și altceva… Dar destul! Mă opresc aci 358. Așa grăiește povestea despre Maria cea frumoasă cu plete negre, pe care Assia, cea cu „plete negre” și plină de basme, i-o povesti lui Vania de nenumărate ori. Dar luna aceasta nu mai semăna cu prima lună de miere. Nu mai era luna florilor, mierea de primăvară, ci miere de toamnă (și cu toate astea erau atît de tineri!), miere de brad, cu mireasmă tare, miere întunecată și aurie. Dragostea coaptă de durere e cea mai arzătoare. Nu se mai irosește în jocuri darnice. Nu-i trebuie decît prezența ființei iubite alături. Nu ostenește să mîngîie cu toate simțurile, cu tot ce i-a dat viața, trupul îngust care ne hotărăște contururile și ne mărginește, fără a ne cuprinde în întregime. „Iubito, iubito, tu ești?” Amantito, amantito, Amante, amante, Mă dor pleoapele de cînd te privesc… Și se prăbușesc din nou sfîrșiți…

358 Fragment din basmul rus „Țareviciul și frumoasa Maria plete negre.”

1352

Prinde-te, si eu mă voi prinde de dragostea ta Ca șopîrlele de zid… Șopîrla doarme cu ochiul deschis. Ochiul nu vede, soarbe soarele. Cel ce vede e trupul cald, lipit de zid, trupul întreg desfășurat… „Tu? Tu ești aici?” Nici nu mai aveau putere să se miște. Atîta osteneală, veacuri întregi de osteneală de lecuit. Cine bănuia că aveau atîtea nopți, atîtea nopți de nesomn de răscumpărat? Chiar cînd își închipuiau că dorm în aceste luni de exil, departe de căminul lor, se istoveau în suferințe și lupte, iar părerea de rău, nesăturată, îi rodea. Acum cînd se au, cînd se au din nou, nici nu mai au putere să se reia în stăpînire, le ajunge că se simt unul pe altul acolo, de-a lungul coapselor. — Dorm, te am, mă ai, dorm… Assia doarme, doarme… N-o să sfîrșească niciodată somnul… * Cînd încep să se trezească – în răstimpuri și niciodată împreună – fiecare îl privește pe celălalt, care doarme alături. La fel cu Psyché 359 cea cu lumina în mînă, fiecare măsoară trupul și fața ființei iubite ca pe o carte de dragoste rănită, dragoste ce se trădează în somn. Amîndoi tresar cînd citesc tainele durerii și ale revoltei ce și-au lăsat în timpul lunilor de despărțire urmele ghearelor pe fața cunoscută, pe care fiecare dintre ei n-o mai

359 Personaj mitologic. Amor ii promite fericire veșnică cu condiția să nu încerce niciodată să-l vadă pe iubitul ei, care o vizita in fiecare noapte. Urmînd îndemnul surorilor ei, Psyché aprinse într-una din nopți o lampă, la lumina căreia îl zări pe Amor.

1353

cunoaște. E aceeași și totuși alta. Ce s-a schimbat? Și, în timp ce pun întrebări feței celui adormit, imaginea feței lor apare răsfrîntă: tot a lor e și fața care veghează și privește, dar nu mai e aceeași, e alta. Ce s-a schimbat? La amîndoi s-a săvîrșit o prefacere, care a lăsat urme adînci. Cuțitul plugului a trecut, iar sămînța a încolțit. Primele semințe, primul grîu: o altă iubire. Cea de ieri a ars. S-a născut alta. O iubire făcută din recunoștință și jertfă pătimașă. Căci au simțit cu prețul suferinței lor ce înseamnă unul pentru celălalt și că unul nu poate trăi fără altul. Mîndria care-i împotrivea unul celuilalt s-a frînt. Și ce noroc că s-a frînt! Ușa dintre inimi se deschide. „Sînt casa ta. Locuiește-mă! Sînt pustie, dacă nu mă umpli tu. Ce minune e, cum spune Gorki, să iubești o făptură omenească! De ce tocmai pe aceasta? Habar n-am. Ceea ce știu e că pe ea o iubesc. Și dragostea ei mă face să înviez din morți. Eu sînt, eu sînt aceea care l-am răstignit!” (Aplecată deasupra trupului lui Marc, care dormea, Assia săruta urmele suliței din coastă.) „Niciodată n-o să-l mai fac să sufere!” Iar în ochii lui Marc, care se trezise, citea aceeași teamă de a nu face rău, aceeași îngrijorare duioasă. Erau amîndoi răniți și înregistrau numaidecît cei mai slabi fiori ce străbăteau ființa celui iubit. Această grijă, ce se zugrăvea în mii de manifestări de-abia văzute, le modela sufletele. Fiecare se străduia în taină să facă ceea ce l-ar mulțumi pe celălalt. Fiecare înăbușea pornirile firii lui, care ar fi putut să-l jignească pe celălalt. Erau cuprinși unul față de celălalt de un sentiment de umilință, cu care nu erau obișnuiți înainte. Nu mai era vorba să dovedești celuilalt că ai dreptate. Mai bine să-ți dovedești ție că n-ai dreptate. Assia nu mai căuta să-l împingă pe Marc în afară de granițele firii lui, sau 1354

s-o facă înainte de a fi sunat ceasul; și culegea numai bucurie, în aceste zile de „regăsire”, cînd își potrivea ritmul pașilor după cei ai tovarășului. Îi ajungea să știe că înaintează împreună. „Mergi după pasul tău! Nu te grăbi! Sînt alături de tine, avem timp!” Iar dacă Marc nu va putea să atingă, fără a-și silui firea, ținta care i se părea Assiei firească, Assia nu mai ținea să atingă ținta fără el. Menirea ei, prima ei datorie și fericirea ei erau (de-abia acum simțea inima ei toate astea) să-l ajute pe cel iubit să-și împlinească firea. Era copilul ei, adevăratul ei copil – mai mult decît micuțul: micuțul se născuse o dată pentru totdeauna, dar pe copilul cel mare îl purta mereu în pîntece, îl zămislea, îl făurea cu toată iubirea și cu sîngele ei. Își aminti de vorbele Annettei a doua zi după ce rupsese cu Marc: „Noi sîntem mama. Trebuie să ne fie milă de copilul nostru.” I le aminti acum, cînd rămaseră o dată singure: — E adevărat. Chiar și cînd îmbrățișezi, sentimentul cel mai puternic (e drept, cel mai obscur, dar acum citesc limpede în el) e sentimentul că ești mamă. E în noi; și plăcerea cea mai dulce e săl legeni în trupul tău pe cel care ne ia, dăruindu-se, pe copilul nostru cel mare. Annette spuse: — Nu trebuie să i-o arăți prea mult. O mamă înțeleaptă știe să cruțe mîndria copilașului ei, care se crede mare. Mama trebuie să deprindă știința de a-i servi copilului drept cîmp de experiențe, pentru ca el să exercite cu stîngăcie împotriva ei puterea ce se înfiripă în ființa lui. Trebuie să îndure cu înțelegere nedreptățile lui, care ajung, la un moment dat, să-i pricinuiască o voluptate tainică. Noi îl facem bărbat pe acela pe care-l iubim; devine bărbat pe socoteala noastră. Și asta e dragostea. Dragostea începe 1355

cu o rană. — Eu l-am rănit pe băiatul meu cel mare. N-am fost o mamă înțeleaptă. — Nu înveți să fii înțeleaptă decît după ce n-ai fost. — Pentru dumneata, fecioarele înțelepte sînt fecioarele nebune de anul trecut? Dumneata nu le-ai închide ușile? — Le-aș închide mai curînd în fața celor înțelepte, care nu voiau să împrumute uleiul 360. Nu sînt o bună evanghelistă. — Ba da, mi-ai împrumutat uleiul dumitale, și lampa mea s-a aprins din nou. Soțul mi s-a întors. Îl am, îl am și-l păstrez; n-o să mai las pe nimeni să-mi stingă candela. Vorba cîntecului: La lumina lunii. Îmi veghez focul. Marc o privea pe mica păzitoare a focului aplecată asupra lui. Vedea bine cu cîtă grijă adăpostește între mîini flacăra iubirii reaprinse, vedea reflexul flăcării pe obrazul drăgăstos și îngrijorat. Își dădea seama cită grijă avea Assia să-i protejeze libertatea și să nu-l stingherească în dezvoltarea lui. Îl mișca faptul că era gata să-i jertfească legea ei. Dar nu era el omul care să primească una ca asta. Cu atît mai mult simțea îndatoririle care-l legau de ea. Actul ei de credință îl silea să se arate vrednic de ea. Să nu-i înșele așteptările. Să meargă înainte. Și pînă la capăt. Asta nu însemna c-ar fi putut vreodată să-i jertfească sinceritatea firii lui. Știa – și acum știa și ea – că pe ea ar fi trădat-

360 Aluzie la legenda biblică. Obiceiul era ca în seara nunții mirele, care o aducea pe viitoarea soție în casa lui, să fie întimpinat de un grup de fecioare avînd fiecare cîte o lampă aprinsă. Parabola povestește despre cinci fecioare care, neîngrijindu-se din vreme de uleiul trebuincios lămpilor lor, nu i-au putut întîmpina pe miri și nu au fost primite la ospăț.

1356

o, dacă, din slăbiciune față de ea, s-ar fi trădat pe sine. Sinceritatea era zestrea lui, bunul obștei. Trebuia să vegheze asupra ei, dar s-o facă să nu rămînă stearpă, să aibă grijă ca această forță interioară să se împlinească, să-și sape albia de torent printre munți. Trebuia dezlegată enigma cerințelor contradictorii ale spiritului. Și din aceste legi, ce se înfruntau în inima lui, trebuia să răsară legea mai largă, care să le îmbrățișeze pe toate. Aci se vedea darul neașteptat al iubirii – al iubirii noi, care îi înnoia sîngele prin rana pricinuită. Căci, despuindu-l de anumite iluzii călduțe ale unei vieți oarbe, de egoismul trupului, despuindu-l de nebunia aceea care vrea să păstreze pentru sine o altă ființă, iubirea îl făcea să se despoaie de egoismul spiritului – cel mai ucigaș dintre toate – de egoismul ideilor absolute. Îl ajuta să treacă de la un plan al vieții la alt plan, de la individual la social. După cum în aceste luni de Vita nuova 361. Assia găsea o bucurie firească atunci cînd își supunea cu dragoste lui Marc independența și mîndria; tot așa, Marc se îndrepta spre jertfa individualismului său haotic, mînat de cerințele acțiunii sociale și ale luptei, cerințe insuflate de dragostea Assiei, dar fără știrea ei. Assia n-avea nevoie să i-o ceară. Ajungea ca el să fie el, pentru ca el să devină ea și să regăsească, de parcă ar fi fost a lui, puterea instinctelor elementare, nelipsită din firea Assiei. E de la sine înțeles că o astfel de împreunare între două gîndiri nu era cu putință decît în primele clipe, cînd cele două trupuri se regăsiră. După aceea nodul avea să slăbească, și cele două vieți interioare independente aveau să-și reînceapă traiul una alături de cealaltă. 361 În limba italiană în original: Viață nouă, operă în care Dante povestește iubirea sa pentru Beatrice.

1357

Așa e legea. Dar din clipele acelea cînd se pătrunseseră pînă-n miez și se amestecaseră, încît fiecare era mai mult celălalt decît el însuși, sufletele lor rămăseseră impregnate, și acest lucru nu se mai putea șterge. Își simțeau unul altuia gustul în gură. Chiar dac-ar fi vrut să-și curețe limba — Erau ceasuri cînd obsesia aceasta semăna cu o febră – n-ar fi găsit nici o apă cu care să-și clătească gura. Erau siliți să trăiască cu răul lor, cu bunul lor – cu inima celuilalt altoită în trup. Simțeau cum zvîcnește ca un dinte. Un dinte care trebuie să crească. Dinți noi. La fel cu animalele tinere, căutau obiecte pe care să le roadă, ca să-și ascută dinții. Le era foame. Foame de acțiune. * Mai dăinuia o deosebire între ei. Foamea Assiei era o plăcere, căci Assia era sănătoasă și fără griji: „Mi-e foame, mănînc. Cu atît mai rău pentru ceea ce voi mînca!” Dar foamea lui Marc nu putea să uite că ceea ce trebuie mîncat are drept la viață, ca și cel care mănîncă. Orice viață care înaintează calcă peste victime. Nici o societate cu adevărat nouă nu se înaltă decît pe ruinile celei dinainte. Și aceste ruine nu sînt pietre, sînt trupuri care au sînge în ele. Pentru a cunoaște gustul acestui sînge, Marc n-avea decît să-și lîngă rănile; în lupta care se impunea voinței lui, Marc se afla, datorită firii lui, în amîndouă taberele: loviturile pe care le dădea le și primea. Simțea de două ori cruzimea luptei: cînd lovea și cînd era lovit; iar ideologia luptei se ciocnea cu a lui; spiritul acesta proletar, materialismul acesta dialectic îl jigneau personal în aristocratismul său înrădăcinat de individualist intelectual care, orice ar face, trebuie să creadă în privilegiile intelectului și ale castei ce se cufundă cu el; dacă nu mai crede se simte pierdut. 1358

Marc nu izbutea să scape de această credință decît printr-o purtare ascetică, pedepsindu-se pe el și casta lui – pentru nevrednicia lor recunoscută, condamnîndu-se la greaua sarcină de a sluji clasa proletară cu mijloacele de luptă pe care această slujire le impune. Tocise pînă la urzeală hainele vechi ale individualismului distrugător sau sterp. Văzuse, venise în atingere, la colegii lui intelectuali, cu prostituția ideilor ce-i erau scumpe: libertatea spiritului, non violența. Toți ideologii burgheziei, mici și mari, aveau legătură cu astfel de idei; aceste idei prostituate le ofereau, la un preț ieftin, voluptatea inteligenței mărinimoase și confortabile, care nu riscă nimic. Existau idei pentru toate gusturile: obiectivism, idealism, estetism, onoare, milă, respect, virtute, conștiință individuală liberă, umanitate… Trecuseră prin atîtea paturi, încît se împăcau cu orice: orice fel de spirit li se potrivea. De aceea se și fereau oamenii aceștia de atingerea neplăcută cu realitatea, de mîinile aspre, de mîinile murdare. Se serveau de ideile lor, de prostituatele lor, ca să scape de răspunderile și riscurile acțiunii sociale. La cei mai buni dintre ei, nu era vorba doar de lașitate, de frică de sînge; era mai ales vorba de o mîndrie tainică jignită; erau gata, la urma urmei, să se dedice cauzei poporului; dar cu condiția de a nu pierde locul lor de onoare, de a rămîne elita privilegiată, care conduce masele neștiutoare, de a rămîne profesorii care își răspîndesc învățătura ex cathedra362. Folosinduse de minciuna unui anumit soi de democrație, nu admiteau – deși nu îndrăzneau s-o mărturisească – îndrăzneața egalitate a proletariatului, care îi primea, dar în rînd cu mulțimea. Dacă nevoia i-ar fi silit, ca în U.R.S.S., să colaboreze cu aceste mase, n362 În limba latină în original: de la catedră.

1359

ar fi avut încotro și ar fi conspirat, fie din convingere, fie numai pentru a stabili o oligarhie a tehnicienilor, a materiei, nu a spiritului. Originea lor în cea mai mare parte proletară sau micburgheză nu-i împiedica să ia o atitudine protectoare față de aceia pe care-i socoteau minori, în toate timpurile, cei mai disprețuitori și mai aspri față de popor au fost oamenii care, ieșind din rîndurile lui, s-au ridicat deasupra prin dibăcie sau prin forța pumnilor. Funcționarii vechiului regim erau dulăii privilegiaților. Intelectualii și tehnicienii sînt astăzi dulăii ordinii burgheze. Marc îi scrutase pînă în fund și ceea ce-l ajutase să citească gîndurile lor ascunse era faptul că și el avusese, în adîncul minții lui „același gînd; trebuise să smulgă. De aceea și lupta împotriva lor cu atîta înverșunare: căci luptînd împotriva lor, se lupta cu unul din „eurile” lui, un „eu” de care se lepădase. Într-o noapte de luptă înfrigurată cu sine însuși, una dintracelea nopți de Patru august 363, în care te lepezi de toate privilegiile, Marc se lepădă de libertatea lui individuală, impunîndu-și să slujească acțiunea comună a maselor ce vor să reînnoiască orînduirea socială. Dar nu era încă limpede în mintea lui ce loc va ocupa el în ordinea de bătaie. Căci nu putea depăși noțiunea de jertfă. Pe cea de violență o respingea. Datorită aceleiași reacțiuni pătimașe împotriva instinctelor sale, care-l făcea să-și înfrîngă cu asprime individualismul, cugetul lui refuza să admită pentru sine recursul la violență, către care firea lui se simțea prea mult împinsă. Știa din experiență că, dacă s-ar fi folosit de ea, s-ar fi pierdut. Și avea unele motive să creadă că, 363 În timpul revoluției franceze, în ședința din 4 august 1789, care a durat pînă la 2 noaptea, Adunarea Națională a desființat privilegiile feudale.

1360

pentru cei mai mulți, primejdia era aceeași. Violența e un vin prea tare pentru oameni. Un pahar ajunge ca să-ți pierzi controlul asupra judecații. Dar Europa de astăzi nu mai putea trăi fără violență. De prea multe secole e deprinsă cu acest alcool. Cum s-o vindecăm? Cuvintele n-au influență, ci numai pilda acțiunii, sacrificiul. Dar un sacrificiu în slujba ordinii de bătaie. O astfel de chemare făcea apel la energiile cele mai eroice și mai curate. Dar lipsea raza de lumină, bucuria, singura care dă nimb acțiunii. Marea sforțare de a se purifica, de a se jertfi, de a renunța îl învăluia pe tînăr cu o tristețe tainică. Assiei i-o ascundea; și Assia nu băgă nimic de seamă, căci ființa ei, care poate că nu era mai simplă, dar avea pielea mai puțin gingașă, nu prea se oprea la astfel de scrupule. Respecta în Marc problemele care-l frămîntau, dar îl lăsa să și le dezlege singur. Era de ajuns că primea, de la bun început, să-l urmeze pe calea aleasă de el. Dragostea o făcea să aibă încredere în el. Dar să aleagă și să acționeze! Totul la femeia asta plină de sevă era acțiune, pînă și dragostea. Era un copac îndreptat spre soare, era viața în mers, era șuvoiul zilei. Să cucerim ziua! Zi după zi, să luam zilele! Introspecția nu-și mai are rostul. Cînd Marc voia să împărtășească unei alte ființe frămîntările gîndirii lui, o căuta pe maică-sa: ca ieșise cu jumătate de trup din acțiune și nu se mai scălda în ea decît de la genunchi la talpă; era, așadar, făcută să înțeleagă dualitatea tragică din sufletul băiatului. Îl vedea tot atît de pasionat de viață, dar, lăsîndu-se mai puțin păcălit de ea în timp ce o îmbrățișa, o și judeca. Și flacăra lui se îndrepta, prin viață, spre un viitor, spre un dincolo pe care nu-l vedea, dar pe care-l dorea și-l. Căuta, ca un șarpe orb ce se întinde. Băiatul îi vorbea destul de puțin mamei despre această viață tainică. Dar și-o împărtășeau prin atingere. În felul 1361

acesta sîngele lor căpăta aceeași temperatură; ajungeau împreună la același punct de echilibru. Era principala binefacere a acestor crîmpeie de discuții: căci degeaba știa Annette să citească în gindurile băiatului ei; nu putea descifra viitorul în locul lui, nici nu era în stare să-l sfătuiască ce să facă. Marc rămînea astfel între cele două femei care-l iubeau, dar nu puteau să-l ajute să înainteze altfel decît înaintînd alături de el; erau gata să-l însoțească, oriunde ar fi mers; dar nu puteau sau nu voiau să-i spună: „Aici!” Așteptau să le spună el. Marc socotea că așa e drept. Dar el era bărbatul. Dar faptul că el trebuia să vrea pentru ele amîndouă și pentru el nu simplifica problema. Fiecare dintre ei avea legea lui. Cum să nimerești acordul celor trei note și să realizezi o armonie deplină? Pînă să-l descopere inteligența, instinctul mai înțelept și mai sensibil îi îndrepta într-acolo. Schimbul tainic dintre firile lor îi împărtășea lui Marc seva arzătoare și elanul acțiunii prin Assia, iar prin Annette, seninătatea frunții, care zăgăzuiește acțiunea. Iar el dădea celor două femei punctul stabil, era copacul de care își agățau vițele. Era trăsătura de unire. * Își confruntau experiențele trăite în timpul cît fuseseră despărțiți. Experiențele Assiei în Europa Centrală erau pline de tîlc, căci Assia surprinsese, din locul unde stătuse la pîndă, frînturi din „secretele zeilor”. Ele întregeau revelațiile culese de Annette în timpul prieteniei cu Timon. Ele mai confirmau și intuițiile și temerile care-l cuprinseseră pe Marc, în timpul cît bătea străzile Parisului ca un cîine hoinar. Era limpede că Europa și lumea întreagă erau pradă puterii oculte a monstruoaselor forțe industriale și financiar, care manevrau statele; democrația, fascismul, orice mijloc se arăta bun 1362

pentru aceste forțe: regi din Balcani, principi vînduți care-și vindeau poporul, condottieri și duci cu gurile căscate, îndreptate ca niște revolvere asupra lumii, vestind războiul și pogromurile, eroii pumnalului, ai vinelor de bou și ai untului de ricină – sau chiar și propovăduitorii nemuritoarelor principii din ‘89, aceste lozinci răsuflate sau chichițele avocățești ale parlamentelor – Hitler, Horthy, Mussolini sau Pilsudski – și, de ce nu, la urma urmelor? – difuzoarele din Paris, Praga, Londra, Geneva sau Washington, orice poate fi de folos, tîlhăria ca și idealismul, nobila nevinovăție ca și josnicia; ajunge să le plătești. Prețul e gloria, banul sau crima. Pentru toate gusturile I Cei mai naivi cădeau în cursă, la fel ca și cei trecuți prin ciur și prin sită: și, dacă ți s-a prins un deget între roți, apoi intri cu totul. Frica sfîrșea prin a te prinde, după ce măgulirea și micile daruri amicale serviseră drept momeală. Peștii cei mari erau țintuiți de undiță. Partida ar fi fost cîștigată, dac-ar fi fost îndeplinite două condiții: acești stăpîni ai lumii ar fi trebuit să se înțeleagă între ei în ceea ce privește împărțirea lumii și apoi să se unească împotriva singurului dușman puternic ce pregătea contraofensiva: U.R.S.S., care se înarma în spatele zidului de oțel, zidului fumegînd al planurilor sale mărețe. Erau două condiții elementare. Le-ar fi priceput și un copil. Dar uriașii aceștia ai banului și ai afacerilor, mătăhăloși, slăninoși, aveau, după cum spusese Timon, creiere mici. Ochii lor bulbucați, miopi și injectați de sînge nu vedeau decît propriile lor pasiuni contradictorii, deșertăciunile lor, interesele rivale ale zilei de azi. De ani de zile nu mai erau în stare să facă front comun împotriva dușmanului. Acești cumpărători ai lumii se lăsau cumpărați; se trădau unii pe alții, pentru o prăjitură furată, pentru un contract încheiat cu 1363

dușmanul cel înțelept, care îi lăsa să tragă foloase pe socoteala concurentului. Lăsaseră astfel să crească enorma uzină proletară, care le pregătea zi și noapte ruina. Dar în ceasul al unsprezecelea (ba sunase chiar și primul sfert) sfîrșiseră prin a simți întinzînduse peste ei umbra uzinei. În sfîrșit, voiră să se unească. Uniunea sfîntă. O vesteau toate trîmbițele și toate clopotele bisericilor lor. Era tîrziu! Pămîntul tremura. Primele zguduituri crăpaseră zidurile capitalismului. Cîțiva stîlpi puternici se prăbușiseră dintr-o dată: Stinnes364, Timon. Cei care rămîneau, cei mai puternici, trebuiau să se unească. Assia fusese de față la încercările de a grupa laolaltă marile carteluri și fascismul francogerman. Alte tentacule se întindeau peste mări între țările anglosaxone, imperiul britanic și S.U.A., pentru refacerea caracatiței; tentaculele îi prindeau pe cei care voiau să se vin dă, aruncîndu-i în brațele fascismului bun la toate, din Italia și din Balcani. Spionii și agenții provocatori roiau ca muștele verzi, în toate colțurile. Franța întreținea pe pămîntul ei o armată albă de mercenari, carne de tun, gata să fie aruncată, în orice clipă, aici, acolo, înăuntrul țării sau în afară. Și între Paris, Londra și Moscova, prin Praga, Riga și Varșovia nu mai conteneau să circule agenții secreți, care pătrundeau în U.R.S.S., ca să dezorganizeze, să saboteze munca, să stîrnească răscoala, să betoneze drumul pe care ar pătrunde carele de asalt ale invaziei, trîmbițată prostește, cu șase luni înainte, prin lăudăroșenia generalilor albi și a regelui petrolului din Olanda. „Liberalismul” din Occident lăsa lucrurile în voia soartei. Iar socialismul înciudat, rănit de polemicile necruțătoare ale comuniștilor, se prefăcea că nu știe nimic. O surzenie venită la 364 Mare financiar și politician german (1870-1924).

1364

țanc îi scutea pe toți de intervenție. Totuși trebuia să fie siliți să audă. La fel și intelectualii partidelor de stînga, grași și tihniți, care nu voiau să pară că se dezinteresează de sugrumarea unei lumi noi, dar care doreau și mai puțin să se compromită luîndu-i apărarea. Erau surzi și ei și făceau „Bee!”, ca păstorul jupînului Patelin 365. „Așteaptă puțin! Te scutur eu! Urletul S.O.S.ului o să-ți spargă pînă la urmă timpanul!” Dar unde să instalezi aparatul? Marc fu printre primii care organiză în Franța, împreună cu cîțiva băieți curajoși, fără frică de primejdie (n-aveau nimic de cîștigat, ci totul de pierdut), grupuri de luptători, apărători ai U.R.S.S. Assia nu făcuse nimic ca să-l îmboldească, atît doar că exista și că era iubită. Căci Marc îi adulmecase gîndul, așa cum îi adulmeca mirosul hainelor. Între doi tovarăși de noapte, gîndul, care pentru a fi înțeles trebuie exprimat, e ca o floare fără parfum. Din grădina Assiei parfumul de salcîmi se răspîndea cald. Assia era prea șireată, ca să-l lase pe Marc să vadă că era îmbibat de mirosul gîndurilor ci. Părea că-l urmează. Și adevărul este că cei doi mergeau pe drumul ce avea să-i ducă la adevărata lor țintă, la acțiunea dreaptă, care înseamnă maturitatea oricărei vieți pline. Asta era linia dezvoltării lor. O urma pe aceea a timpului, care înainta spre revoluția necesară. Cînd se produc marile încrețituri ale pămîntului, pîrîiașele urmează același povîrniș ca și rîurile, și toate șuvoaiele își amestecă apele. Chiar

365 Personajul principal din farsa cu același nume din sec. al XVlea. Învinuit de un negustor de a-i fi furat oile, Agnelet izbutește să scape de orice pedeapsă, prefăcîndu-se, așa cum îl sfătuise jupîn Patelin, avocatul său, a nu fi in toate mințile.

1365

și Annette, care, din pricina vîrstei și a evoluției gîndirii ei, ajunsese la poalele muntelui, acolo unde șuvoiul se domolește, chiar și ea pășea pe același drum și, deși apele ei oglindeau un cer mai senin, se îndreptau în aceeași direcție. Marc deschise, pe lîngă atelierul de legătorie al bătrînului lui patron și cu ajutorul acestuia, o mică tipografic, de unde ieșeau, la intervale neregulate, broșuri care deșteptau mințile oamenilor, broșuri de luptă socială, traduceri din Marx, Lenin și din conducătorii acțiunii internaționale, caiete de documentare, apeluri sau pamflete, redactate chiar de el. Bineînțeles că Assia era traducătoarea lui din limba rusă și germană; și uneori Annette, pentru limba engleză sau italiană. Dar Annette nu era chiar atît de înflăcărată; tărăgăna traducerile, mai ales cînd era vorba de cărți economice sau de doctrină socială. Trăgea chiulul împreună cu Vania, de care tot nu se despărțise după întoarcerea mamei lui. Apoi, pe măsură ce se apropia de coborîșul vieții, era tot mai mult prinsă de visare; o găseai cu gîndurile duse, cu privirea pierdută, ca o școlăriță în (ața caietului sau a cărții: trebuia s-o trezești. „Ei, adormito! Așa ne păzești pășunea?” Assiei îi plăcea s-o scuture. Și Annettei nu-i displăcea sa (ie scuturată. Se întorcea, dar fără grabă, la pășunea ei. De unde venea nu spunea nimănui, deși Assia o ci căi ea ca să a (le. Activitatea în galop a celor doi mînji îi făcea plăcere Annettei; nu încerca să-i domolească. Le deschise alte zări. Vechiul ei liberalism și amintirile din Romînia și Italia o făceau să simtă mai ascuțit atentatele fasciste ce aveau loc în țările latine. Mai avea prieteni pe acolo și contribui și ea ca să facă din librăria fiului ei unul din focarele emigrației antifasciste italiene. Oamenii aceștia aduseră clienți, 1366

mai puțin bogați în bani decît în discuții. Nu era ușor să-i împaci cu comunismul, dar nici între ei nu se prea împăcau. Se iroseau reclădind un edificiu democratic, pe care războiul cel mare îl minase și asupra căruia tunurile revoluțiilor și contrarevoluțiilor trăgeau deopotrivă. Erau de două ori surghiuniți: de pe pămîntul lor și din vremea lor. Annette înțelegea, căci renunțase și ea la multe lucruri pe care le iubise și în care crezuse împreună cu generația ei, la multe idealuri ale tinereții, pe care le văzuse îmbătrînind o dată cu ea și care aveau să facă loc (aceasta-i legea vieții) idealurilor unei alte tinereți. Ea, Annette, era mijlocitoarea între aceste două epoci ale libertății; încerca să-i facă pe unii să prețuiască măreția de asfințit a vechiului materialism burghez izvorît din ruinile Bastiliei, iar pe ceilalți, înnoirea lumii prin materialismul eroic al Revoluției Proletare. Ca și maică-sa, Marc se simțea împins să simpatizeze cu acești fuorusciti 366 cu tragedia sorții lor de oameni aflați în marginea timpului, se simțea tainic înrudit cu ei, deși voința lui chibzuită îl smulgea acestui destin. Se făcu apărătorul lor. Assia era de părere că Don Quijote al ei apăra o cauză pierdută. Dar își impusese legea de a nu mai pune piedică călărețului de pe Rosinanta367 lui; și îi erau dragi, deși îi venea să rîdă, picioarele lui lungi și loviturile lui de lance. Toate acestea îi aduseră lui Marc recunoștința exilaților și cinstea – de care s-ar fi lipsit – de a simți asupra lui ochii agenților fasciști din Franța. Străduța nu prea umblată, unde se afla librăria, se însufleți și mișuna de anumiți drumeți, care priveau cu un interes special vitrinele 366 În limba latină în original: emigranți 367 Calul lui Don Quijote din romanul cu același nume de Cervantes.

1367

unite ale cartierului; librăria avea parte de clienți care răscoleau fără sfîrșit printre hîrțoage, înainte de a se hotărî să cumpere; iar Marc primi, chiar și la el acasă, pe admiratorii italieni ai articolelor lui, care manifestau, o dată cu recunoștința lor prea înduioșată, un antifascism vehement; expresia acestui antifascism o făcea pe Assia să ciulească urechile, pe sală, cînd făcea de gardă la ușa băiatului ei celui mai mare. Căci Marc nu se păzea îndeajuns; și Assia trebuia să-i amintească mereu că în politică e mai bine să asculți decît să vorbești înainte de a acționa. Ce de spioni mai roiau deasupra Europei în anii aceia! Cei din O.V.R.A. 368 italiană erau deosebit de activi la Paris. Colonia antifascistă trebuia să se apere tot timpul; și asta nu era una dintre neplăcerile cele mai mărunte, căci anumite personaje, a căror onorabilitate trecea pînă atunci drept lucru stabilit, își dădeau pe neașteptate arama pe față; pînă și prieteni, de care te credeai sigur, se arătau, într-un tîrziu, hăitași ai poliției secrete fasciste, dintre cei care aleg victimele și le împing în plasă. Întratît crescuse, în straturile acelea suspecte de după război și, mai ales, în rîndurile tineretului dezorientat, pofta după cîștig și mîrșăvie. Assia avea un miros care rareori se înșela; și, de cîteva ori, pîrjoli aripile unor gîngănii care voiau să se strecoare pînă la Marc; un anumit ton, o anumită privire era îndeajuns ca să-i facă nevăzuți; după aceea se fereau să mai stăruie. Dar era de ajuns ca Assia să lipsească o oră: Marc se împotrivea greu chemărilor ce se adresau mîndriei sau milei lui; își deschidea ușor punga și inima. Tabăra comunistă nu era mult mai puțin periculoasă. Opera Volontaria Repressione Antifascista: Acțiunea voluntară de reprimare a antifasciștilor politia secretă a lui Mussolini. 368

1368

Războiul deprinsese guvernele să folosească viciile rușinoase ascunse în pîntecele atîtor „oameni cinstiți”, honnest lago, care nu cer decît să-și hrănească viciile sau să fie hrăniți de ele. Capacitatea acestor oameni, necunoscută de lume, de a trăi, de a spiona, de a denunța, era larg întreținută. Călcînd pe urmele încercate ale vechii Rusii pravoslavnice a țarilor și ale marelui maistru al perfidiei politice, a Intelligence Service-ului, sprijinul imperiului britanic, șefii democrației franceze mînuiau acum agentul provocator ca pe un mijloc de cîrmuire; aveau asemenea agenți, fără alegere, în toate taberele opoziției, la stînga, la dreapta, în sînul partidului revoluției, ca și la regaliști. Aparatul poliției politice crescuse neînchipuit în ultimii cincisprezece ani. După pilda Intelligence Service-ului, năzuia să devină un stat în stat. Se puteau de pe acum prevedea vremurile cînd, pentru a se menține, primul-ministru va trebui să devină primul copoi al statului (sau al doilea – subcopoi). Nu-i mai rămînea libertății decît o oră de viață, înainte de a i se suci gîtul. Să facem ca Marc, să ne folosim de această oră. Din cauza atacurilor lui, Marc riscă de cîteva ori bătaia în beciul poliției sau chiar asasinatul – primejdia de a fi doborît la un colț de stradă într-o noapte, cînd se întorcea acasă, de vagabonzi plătiți. Dar aceștia nu puseseră la socoteală revolverul Assiei, care le-o luă înainte și se descărcă: rănitul nu ținu să se dea în vileag. Pe urmă, fără ca Marc sau Annette să fi aflat ceva, intră în scenă Sylvie. Assia o prevenise: cele două femei, care nu se iubeau, încheiară o înțelegere, întru apărarea copilului. Sylvie avea prieteni în toate cercurile; în presă, în Parlament; se (bucura de acele privilegii care sînt acordate la Paris anumitor vedete feminine ale modei, ale vieții galante, ale spiritului – mai ales pe 1369

măsură ce se coc. Pentru nasul parizienilor, femeile cu renume, la fel ca și vinul, capătă aromă o dată cu vîrsta. Sylvie se folosi de această trecere și de limba ei foarte ascuțită, pentru a-i încunoștiința pe domnii din vîrful turnului c-ar fi bine să nu lovească în nepotul ei; teren rezervat, feriți-vă de scandal! Liga Drepturilor Omului fu înștiințată. Și pînă și bătrînul Roger Brissot fu pus în mișcare. (Dac-ar fi știut Marc, ar fi strîns-o de gît pe Sylvie.) Pe atunci Brissot era ministru al justiției, om plin de onoruri și de bani, stîlpul a vreo douăzeci de consilii de administrație ale celor mai puternice societăți financiare, care-și împărțeau Franța și prada lumii întregi. Un cuvînt de-al lui era o poruncă. Ajunsese la capătul vieții, era bolnav – avea ficatul ros – în curînd avea să se bucure de funeralii naționale. Era scîrbit de toate, dar mereu flămînd: existența lui se asemăna cu un gol căscat, pe care în zadar se înverșuna să-l umple. Pantheonul la care rîvnea n-ar fi ajuns ca să astupe gaura. Gloria pietrelor ține de moarte. Lui iar fi trebuit viața, viața pe care o lași în urma ta. El nu lăsa nimic, afară de niște cuvîntări care răspîndeau plictiseală și duhneau a moarte. Cunoștea viața lui Marc. Încercările pe care le făcuse pentru a lega de el acest trup viu, ieșit din el, se izbiseră de cel mai jignitor dintre refuzuri – refuzul printr-un mijlocitor (Marc nu-l cinstise cu nici un cuvînt). Ceea ce simțea Brissot pentru acest om semăna cu ura. Ar fi vrut să-l smulgă din gîndul lui. Și dacă Marc ar fi fost smuls pînă și din viață, cine știe dacă Brissot nu s-ar fi simțit ușurat, în adîncul sufletului său? Dar erau prea mulți cei care, datorită Sylviei, cunoșteau paternitatea lui rușinoasă și renegată. Era ținut în frîu de amorul lui propriu și de controlul tainic al opiniei publice, de care se temea. Dacă nu juca 1370

rolul lui Brutus 369 care-și jertfește vlăstarul pe altarul datoriei (degeaba mînuia retorica: asta ar fi fost o figură oratorică pe care ceilalți ar fi înghițit-o cu greu), era silit să-și protejeze urmașul împotriva curselor întinse de stat. „Statul sînt eu.” Brissot era și el al statului. Făcu ordine. De fapt, nu era om rău. I-ar fi plăcut sa iubească un fiu și, mai ales, să fie iubit de el. Putea fi un om de stat corupt; dar, la fel ca majoritatea burghezilor francezi, n-ar fi fost un tată lipsit de virtuți. Poate că Marc și Annette i-ar fi făcut un bine dacar fi primit să se împace cu el. Dar Marc și Annette fuseseră neîndurători. N-avem de ce să-i lăudăm pentru asta. Lipsa de omenie e firească la băieții tineri. Cît despre femeie, chiar și în inima celei mai bune există adeseori colțuri întunecate, o asprime de nepătruns, dușmănii pe care nu și le mărturisește, ca să nu fie silită să le discute, Annette socotea cu bună-credință că nu se mai gîndea la Roger Brissot; prin urmare, nu-i mai voia răul, de vreme ce pentru ea era mort. Dar ăsta era lucrul cel mai groaznic: în subconștientul ei îl omorîse; nu-i îngăduia să respire aerul celor vii. În unele inimi, pe care crima le îngrozește, mocnesc adevărate crime neștiute; și cele mai bune, cele mai mărinimoase inimi nu sînt și cele de care trebuie să te temi cel mai puțin. Nu urăsc. Nimicesc. Mai bine ura decît această nimicire calmă. Nici măcar un Brissot n-ar fi fost în stare de asta. Prea erau lipsiți de energie. Ura, ca și iubirea lor, era nestatornică și de suprafață. Brissot dădu ordin ca Marc să fie lăsat în pace.

Lucius Junius Brutus (sec. VI î.e.n.), a înlăturat dinastia Tarquinilor, instaurînd republica în Roma antică. Deoarece fiii săi luară parte la conjurația care urmărea să instaureze regalitatea, Brutus, în calitate de consul, îi condamnă la moarte și asistă la executarea lor. 369

1371

Marc nu știu niciodată ceea ce datora tatălui său și nici complicitatea celor două cumetre: Assia și Sylvie. Ele se feriră săi vorbească. Dar taina aceasta le apropia. Fără să renunțe la dușmănia ce i-o purta nepoftitei care se întorsese în cuib, Sylvie își vîrî sentimentele într-un fund de sertar (poate că se va ivi prilejul să le scoată din nou) și consimți să se arate mai des în casa tinerei perechi. Libertatea cuvintelor și a purtărilor ei se potrivea cu felul de a fi al Assiei: rîdeau amîndouă, cu pofta, deși știau că pacea nu era încheiată; dar încheiaseră un armistițiu cinstit și o alianță: trebuiau să-l apere pe Marc al lor. Prin urmare, Marc vîndu mai departe cărți și broșuri de propagandă antifascistă, antiimperialistă, prosovietică etc., fără a se hotărî să ia o atitudine între aceste formații atît de deosebite de luptă, dar încercînd să facă legătura între ele și să le îndrepte spre frontul unic (vis utopic), împotriva forțelor masive ale reacțiunii. Bineînțeles că nu izbuti; și singura unitate făurită de aceste trupe de Rezistenți și Non-rezistenți, de liberali și anarhiști, fu cea realizată de consemnul oficial al zdrobirii comune sub pecetea tăcerii. Nici un ziar nu-i pomenea, nici una din publicațiile lor nu se găsea la vreun chioșc, în vreo librărie. Asta nu însemna că nu erau citite pe sub mînă. Nu trebui mult ca spiritul înverșunat și înflăcărat al lui Marc, pe care lupta și suferința îl pîrguise – împreună cu verva biciuitoare a Assiei, care nu semna, dar se împerecheau cu spiritul lui – să-și cîștige un public independent, care făcea singur publicitatea, de la om la om. E cel mai bun sistem de publicitate. Se aprinde deasupra tuturor piedicilor, asemenea focurilor de pe dealuri, care transmiteau pe vremuri semnalele. Semnalul ajunsese la cei mai singuratici oameni, care stăteau de veghe în mediile cele mai deosebite și mai îndepărtate ale societății. Începu să plouă cu scrisori și subscripții voluntare. 1372

Annette se bucura văzînd cum crește cercul de acțiune al fiului ei, dar nu voia să vadă încotro îl va duce această acțiune. Cunoștea primejdiile. Nu. Dorea ca Marc să trăiască sub amenințarea lor. Dar n-ar fi vrut să-l vadă fugind de ele. Se amăgea cu speranța că acțiunea primejdioasă nu va trebui sa aibă loc mîine. Și apoi exista în ea, ca în orice fire tare, un fond de fatalism ce se împacă cu voința. („Voința mea e ceea ce trebuie să fie: ceea ce trebuie să fie va fi”.) Șuvoiul apei ne duce. Noi nu trebuie decît să stăm la cîrmă. Cîrma, barca, șuvoiul: adică eu. Facă-se voia fluviului! * Deocamdată primejdia era departe. Activitatea lui Marc părea încă inofensivă pentru țara care îl adăpostea. Păstra un caracter general și generos, cu care fățărnicia unui stat democrat se putea împăca cu iscusință. Pe atunci, menirea lui Marc și a grupului său era să apere drepturile celor oprimați, ale surghiuniților din toată Europa, să devină sau să creeze în jurul lor un bastion ai libertății împotriva reacțiunii universale. Franța, favorizată de victorii ce-i mai asigura încă pentru cîțiva ani o economie privilegiată în mijlocul mizeriei și a fierberii ce domnea pe tot restul continentului, putea să-și permită luxul unei libertăți ideologice, care n-o costa aproape nimic. În această opoziție, pînă și politica ei imperialistă părea îndreptățită în ochii Europei, iar vicleșugurile ei găseau un paravan. La umbra lui înflorea echivocul unei democrații îmbuibate cu principii nobile, dar care pe sub mînă finanța fascismul din Iugoslavia, Polonia și Balcani, iar pe pămîntul ei întreținea pretorieni și gărzi albe. Marc și prietenii lui nu deveniră supărători decît în clipa cînd atacară această minciună. Dar lucrurile erau potrivite în așa fel, încît 1373

poznele lor să nu aibă mult răsunet. Și apoi, nici în rîndurile lor nu lipseau dulăii păzitori ai echivocului oficial, echivoc pe care izbuteau să-l apere împotriva neînduplecării tinerești a acestor fii nerespectuoși ai mamei Franțe; ei întrețineau în rîndurile opoziției o dezbinare binevenită. Iar mîna de oameni neînduplecați era prea mică și prea puțin cunoscută pentru a neliniști. A-i persecuta însemna să-i faci cunoscuți. Erau tolerați, dar ținuți sub pază. Numai că încrucișarea destinelor avea să pună soarta lui Marc în legătură cu alte destine mai bogate în experiență și influență, ce aveau să-l întărească, întărindu-se în același timp și ele. * În zilele acelea reveni din nou în viața Annettei, și deci și a fiului ei, o prietenie veche, pierdută, socotită moartă, și care deabia acum era coapta și curată de orice impuritate: prietenia lui Julien Davy, fostul logodnic de pe vremea cînd Annette avea treizeci de ani. Annette era pe atunci bolnavă și silită să stea în casă. Deși părea vindecată de pneumonia pe care o prinsese în bălțile din Romînia, trecea în fiecare iarnă prin niște gripe înșelătoare, nevinovate în aparență, dar care cu timpul îi măcinau sănătatea. Deocamdată nu se arătau decît niște accese neprimejdioase, care o sileau să se odihnească vreo cincisprezece zile. În timpul acestor săptămîni de răgaz, cînd avea timp să citească, să se gîndească, să se abată pe potecile trecutului, Annette avu prilejul să-l întîlnească pe vechiul ei tovarăș din anii de mult duși, care, ca și ea, se finea deoparte. De obicei, Annette se ferea de drumurile vechi; găsea prea mult din vechea ei făptură, păreri de rău, remușcări, visări, zbuciumări, ici și colo, la fiecare cotitură; nu-i nevoie să cauți. Amintirile seamănă cu fulgii 1374

de păpădie, ce plutesc în aer și se prind de haine, încît nici nu mai poți scăpa de ei. Și slavă domnului! Îți ajunge că trebuie să te perii de praful zilnic! Dac-ar mai trebui să aduni și praful trecutului… Ajunge fiecărei zile munca ei. Dar cînd, printr-un accident, mașinăria se oprește vremelnic, mintea, ca o veveriță închisă într-o roată, se învîrtește mai departe; și se trezește în urmă. Annette o regăsi pe vechea Annette și pe vechiul iubit, pe Tezeu, care-o părăsise pe Ariana370: pe Julien Davy. Nu se lovea pentru prima oară după douăzeci de ani de numele lui. Deși nu mai avea destul răgaz să urmărească revistele științifice (și cînd încetezi cîtăva vreme s-o urmărești, știința gonește în așa fel, încît îți pierzi răsuflarea încercînd s-o ajungi din urmă), zărise totuși numele lui prin reviste și cărți. Niciodată fără o emoție ascunsă: prima mișcare era să întoarcă ochii. N-am văzut nimic! Dar într-una din zilele următoare, pașii o aduceau din nou în fața librăriei; și acolo, privirea ei nepăsătoare nu mai șovăia. Apoi pleca mai departe. Acum titlul cărții îi era întipărit în minte. La fel și titlurile autorului. Era profesor la Collège de France. A lucrat frumos. Inima i se strînge, dar e mulțumită. Ar fi durut-o să-l lase în urmă pe cei pe care-i iubise. Julien înaintează. Dar în ce direcție? N-a încercat să afle. Să vorbească cu un altul despre el? Nu! Bănuiește că și-a urmat calea în spiritul vechi al familiei lui tradiționaliste și catolice. În timpul războiului Annette era prea prinsă de faptele și pasiunile ei, pentru a auzi ecoul înăbușit al glasului lui Julien la Paris. Și Julien nu era omul care să facă vreo sforțare pentru a împiedica 370 Personaj mitologic, fiica regelui Cretei. Tezeu, regele Atenei, o seduce și apoi o părăsește.

1375

înăbușirea glasului său. E prea mîndru ca să lupte cu toată puterea glasului lui împotriva corului celor o sută de gîtlejuri. El nu vorbește pentru ceilalți. Vorbește pentru sine. O întîmplare a adus într-un tîrziu cîteva frînturi din vorbele lui la urechile Annettei. Se mai află încă la Timon. Îi bate un articol la mașină. Ușa biroului e deschisă. În timp ce dictează, Timon discută cu unul și altul care vine și pleacă. În mulțimea aceasta, a răsunat și numele lui Julien Davy. Annette a ciulit urechile. Nu pierde nici o vorbă din ceea ce spune Timon despre „defetistul” ăsta, „pion blestemat al Colegiului Prusiei”, care „e pe cale să treacă de la albastrul Berlinului la roșul Kremlinului”. — O să-i trag un picior! Fără să-și oprească degetele, Annette întrebă: — Ce-a făcut? Intre două frînturi de dictare, el îi spuse: — Ce-ți pasă ție? Annette răspunse: — Îl cunosc și-l prețuiesc. Cel care vorbește cu Timon se așteaptă ca repezitul să se năpustească la secretara obraznică, care îndrăznește să-l înfrunte cu judecata ei. Dar obișnuiții casei cunosc puterea dactilografei asupra tiranului. Timon își strivește cu o lovitură de pumn țigara de birou, se înăbușă: — Aha! Va să zică îl cunoști? Aha! Îi prețuiești? Pe caraghiosul ăla… Pe urmă înghite fumul mormăind: Și eu îl prețuiesc. Dar adaugă: Asta nu înseamnă că n-am să-l dobor. Ea întreabă din nou: — Ce-a făcut? — Dacă-l cunoști, de ce mai întrebi? Annette îl lămurește cu vorbe măsurate că l-a cunoscut de 1376

mult și că l-a pierdut din vedere. Timon dibuie adevărul. Annette simte cum o cercetează privirea lui batjocoritoare. Dar deocamdată Timon nu stăruie: îi povestește pe scurt, cu brutalitatea lui obișnuită, dar fără să-l insulte pe „individ”, cum a jucat Davy în timpul războiului un rol nepotrivit, de pacifist și de european; cum, de cînd s-a încheiat pacea (are viciul în sînge), a trecut la rolul opus, de avocat al oamenilor cu cuțitul în gură și de campion al Anti-Europei (al U.R.S.S., așa judecă Timon). Și încheie: — Ești mulțumită? Ce părere ai? Ea răspunde: — Spun că dacă a susținut aceste două teze potrivnice, una din ele trebuie să fie și a dumitale. El se prăpădește de rîs. — Să crezi tu! Annette zîmbește: — Nu, nu cred. Știe că tezele nu-l interesează pe Timon. Doar profiturile. Și, mai mult decît cîștigurile sau pierderea, jocul în sine. Tezele sînt pentru nătărăii ăia de idealiști, pionii pe care-i miști la masa de șah. Dar atunci merită oare să te înfurii împotriva lor? Ei! și asta face parte tot din joc… Pe urmă, de multe ori, cînd rămîne singur cu Annette, Timon aduce subiectul pe tapet. Și, deși o face fără delicatețe, cicălelile lui sînt lipsite de răutate; vrea să știe. Și (ce ciudat!) această Rivière, care n-a trădat nici celui mai intim prieten taina ce doarme sub ape, se destăinuiește liniștită în fața curiozității acestui bandit. Fără nici o rușine, cu zîmbetul pe buze, îi povestește, nu fără un grăunte de ironie, întîmplarea nenorocită pe care a trăit-o la treizeci de ani. Iar el nici nu se gîndește să 1377

abuzeze; îi trîntește, ici și colo, cîte o grosolănie; dar astea-s mojicii ce dovedesc prietenie. Ea e cea dintîi care se ia în zeflemea. Și ce-i dacă subiectul e serios sau a fost vreodată? Nu trebuie să-l atingem cu mîinile murdare. Labele grele ale lui Timon nici nu-l ating. Căci, fără ca Annette să i-o fi cerut, Julien Davy nu e niciodată atacat în ziarul lui. Numele lui este omis în mod tacit. Timon se mulțumește să-i spună Annettei: — E foarte tare idiotul tău cînd e vorba să piardă trenul! Zi că nu-i așa? Annette nu zice că nu-i așa. Și cînd patronul îi spune „c-a pierdut trenul”, se simte oarecum răzbunată. Prin urmare, are nevoie de răzbunare? Cum, după cincisprezece ani de uitare desăvîrșită, peste care au trecut atîtea alte pasiuni, urma mai există încă, de vreme ce-o ustură? Care femeie uită vreodată rana făcută mîndriei sau inimii ei! De altă răzbunare n-avea nevoie Annette. Asta o mulțumea. Măcar de-ar fi gîndit Julien ceea ce-i atribuia Timon! Doar de două sau trei ori în viață! mai mult nu era nevoie. N-ar fi vrut ca părerea de rău să fie ca un spin sub pașii lui. La urma urmelor, nici ea nu se rușinase să-i găsească surogate! „Și chiar și el, bietul băiat, probabil că era un surogat pentru mine, în locul celui pe care-l cauți toată viața, fără să-l găsești. E mult mai bine că ne-am urmat fiecare calea noastră.” Totuși Annette nu era supărată de loc că drumul lui Julien nu se depărtase prea mult de al ei. * Mulțumirea Annettei era platonică. Nu făcu nici o mișcare pentru a se apropia de drumul lui Julien. Nimic pentru a-l cunoaște mai bine. Nu citi nimic de Julien, înainte de boala aceea care-i dădu clipe de răgaz. Poate că tot boala cu febra ei mica i-a 1378

fost prielnică privirilor în trecut. Izbutind să-și facă rost prin nora ei de un volum de Julien, apoi de altul, pe urmă de toate și, prefăcîndu-se cu șiretenie că simte doar o curiozitate nepăsătoare (cînd stai în pat trebuie să știi să te plictisești), Annette petrecu cîteva zile într-o fericită stare de tulburare. Assia îi spunea, cînd o vedea căscînd, cu ochii somnoroși: — Mai bine te-ai culca! Ascultătoare, Annette închidea ochii asupra bucuriei ei. Dar oare ce-o bucura și-o emoționa atîta în cărțile acelea, aproape toate de știință și istorie, în care ceilalți ochi nu vedeau decît oglinda unui spirit dezinteresat, ce reflectă legile realității obiective? Vedea mai întîi acea cutezanță a minții, care nu prea semăna cu șovăielile spiritului timid pe care-l cunoscuse ea. Nu prea semăna? Ba semăna! Tocmai că semăna! Ea, numai ea zărise în el, sub tremurul nehotărîrii, elanurile înăbușite ale gîndirii spre adevărul eroic, și aceste elanuri le clocise sub aripile ei. Își recunoștea puișorii! Ai lui, ai ei! Spărseseră găoacea cu ciocurile. Adevăratul Julien, Julien al meu! Iată-l așadar! S-a născut! Și din ce pîntece? Din al meu, al meu! L-am purtat și l-am zămislit. E fiul dragostei și al durerii mele. Îl recunosc. Mă recunosc. Cum să nu-l fi recunoscut? În unele cuvinte vorbea ‘ chiar ea. Își amintea cînd i le spusese. Să le rostească el, după cincisprezece ani! Uneori erau mai puțin decît cuvinte, și neasemuit mai mult: erau unduirile glasului ei; ceea ce spunea era al lui; dar ca să spună toate astea se folosise de gura Annettei. Îi rămăsese gustul pe buze. Culcată în pat, cu ochii închiși, nemișcată zile întregi, Annette se scaldă într-o bucurie plină de recunoștință: „Dragul meu Julien!” 1379

Nu era oare în toate astea multă mîndrie și, prin urmare, și multă amăgire? Amăgire? Nu, era sigură că nu! Ea singură știa. Și știa sigur. Nu era chip s-o înșeli. Cît despre mîndrie, nu tăgăduia. Desigur, era și mîndrie. Puțină? Multă? „Poate mai multă chiar decît recunosc eu! E drept, în adîncul sufletului sînt mîndră de tot ce fac, chiar atunci cînd mă cred cum nu se poate mai despuiată de orice gînd personal, cînd vreau să fie așa, cînd îmi spui: «În sfîrșit! Sînt moartă pentru mine însămi.» Nu sînt moartă. Femeia simplă mai trăiește încă în mine. Și încă cum! Cum își revendică ce i se cuvine! Pe Julien al ei… Cînd te gîndești că de zece ani e al meu, și eu nu știam nimic! Căci degeaba crescuse, tot al ei era. Annette nu se gîndea să fie egala lui. Simțea cu cît o întrecea gîndirea lui Julien. Îl urma însă de departe pînă la cutare piatră kilometrică. Și cînd trecea prin locul acela, nu mai putea; și-o mărturisea. Ar fi avut nevoie de prea mult timp ca să parcurgă avansul pe care-l cîștigase știința asupra ei IN ultimii cincisprezece ani. Dar și de data asta, mîndria ei se simțea satisfăcută. Atît de departe, a devenit atît de mare copilul ei! Se gîndește la ceea ce ar fi putut fi viața ei alături de el. Se gîndește ore întregi, fără să se miște, înfundată în pat. Simte duioșie, tristețe, dar o și amuză gîndul. Viața ei se desface și se reface în gînd. Destul cu gîndurile! Acum s-a vindecat. Viața e un vis. Poate! Dar e un vis care nu-ți dă pîine, dacă n-o cîștigi… Sare din pat. La lucru! „Dragul meu Julien, ne vom vedea cînd nu vom mai avea de lucru! Asta n-o să se întîmple mîine.” Acum nu se mai gîndește la el. Marc îi spune: 1380

— Ai întinerit. Ea rîde. — Oamenii ca noi nu se odihnesc decît cînd sînt bolnavi. * Julien nu s-a odihnit niciodată. Face parte dintre oamenii care nu știu ce e odihna. Nu poate trăi fără să muncească. Nu e silit să muncească pentru a trăi. Și totuși simte nevoia ca munca să-i umple viața gîndurilor. Această muncă cerebrală intensă astupă poarta pe unde ar putea pătrunde alte gînduri. Dar n-o astupă bine. Poarta se crapă, intră curenți de aer. Lui Julien nu-i este niciodată cald. Dar nu se mai cuibărește înfrigurat în colțul vechii vetre din cartierul Saint-Sulpice, ca în vremea cînd l-a cunoscut Annette. A ieșit din casa trecutului. Și-a lăsat acolo toate boarfele, toate prejudecățile burgheze zdrențuite. Annette și-a dat seama de asta cînd i-a citit cărțile. N-a fost nevoie de puțin eroism pentru ca francezul acesta mic-burghez, sfios și sperios, dominat de o mamă autoritară, strîns în hainele demodate ale deprinderilor spirituale și ale moravurilor de veacuri, făcînd parte dintr-o familie de oameni așezați, conservatori, clericali, să îndrăznească, la treizeci și cinci de ani trecuți, să scruteze adînc și încetul cu încetul, să se despoaie, fără să trișeze cu inteligența lui, de lucrurile pe care le socotește false, după ce a crezut mai întîi în ele. După o astfel de operație, te simți îngrozitor de dezgolit, și cum să te arăți în fața ochilor celor care te-au cunoscut îmbrăcat în minciunile cu care ei își învăluiesc mereu pudoarea jignită, a celor care nu vor să vadă goliciunea lumii și care acoperă, îngroziți, adevărul spiritual cu o foaie de viță? Cazul era cu atît mai grav cu cît Julien nu făcea parte dintre 1381

nenorociții aceia de popi răspopiți care cer despăgubire pentru ceea ce au lăsat în urmă și se adăpostesc în dugheana de peste drum, unde slujesc pasiunile rivale, ale anticlericalismului și ale „gîndirii libere”.! rămînea pe stradă, gol, singur, în bătaia vîntului. A fost greu. Dar omul acesta sfios n-a făcut niciodată cale întoarsă. Slavă domnului, trăia într-un mediu familial care nu se sinchisea de luptele gîndirii. (E searbădă viața cînd n-ai în căminul tău pe cineva cu care să schimbi un gînd; dar e și odihnitoare: ce s-ar întîmpla dacă, în căminul tău ar trebui în fiecare clipă să întîlnești privirea unei inamice spirituale?) Puțin înainte de a muri, maică-sa îl căsătorise cu o femeie voinică, onorabilă, foarte ștearsă, cu zestre bunicică, așa cum se cădea, o femeie destul de frumoasă și de nesărată, bună gospodină, dar de o lipsă de curiozitate rară, chiar și la cele de genul ei. Nu deschidea aproape niciodată o carte; cele deasupra cărora fusese silită să caște în tinerețe, în evlavioasa instituție de domnișoare unde învățase, o plictisiseră atît de tare, încît libertatea de a le închide i se păru una din binefacerile căsătoriei. Faptul că soțul ei își petrecea viața printre hîrțoage n-o supăra. Bărbații au treburile lor, care pe ea n-o priveau. Nu-l iubea de ajuns, nici nu-l ura; nu era neplăcut pentru ea, nici, doamne! prea plăcut, să-l regăsească în fiecare zi la masă și în pat; era destul de lacomă, el nu prea era. Pe scurt, îl iubea destul, dar (ca normanzii) nu destul ca s-o intereseze ceea ce ar fi putut să treacă prin mintea acestui om. Orînduitul acestui dulap nu intra în atribuțiile ei gospodărești. Așa încît nici n-ar fi bănuit criza care-l făcu, la patruzeci de ani, să iasă din pasivitatea lui mulțumită, pasivitate ce acceptă 1382

orînduirea socială și religioasă a oamenilor ziși „cumsecade*1, dacă niște prietene cu bune intenții și chiar duhovnicul ei nu i-ar fi arătat care e datoria unei soții creștine, atunci cînd soțul pricinuiește, prin pilda lui, un scandal al spiritului în sînul obștii. Urmară cîteva intervenții, însoțite de lacrimi, ale soției pe lîngă soțul ei. Rezultatul fu supărător pentru liniștea căminului, dar lipsit de orice binefacere pentru orînduirea morală, căci buna Constance nu pricepu, bineînțeles, nimic cu privire la crima soțului ei și, prin urmare, ceea ce putea ea să-i spună nu era de natură să-l aducă pe calea cea bună. Julien era foarte hotărît în tot ce privea libertatea lui de gîndire. Și pe tărîmul acesta, nerozia soției lui era atît de bătătoare la ochi, încît el n-avu mărinimia săși ascundă părerea. Pînă și ea își dădu seama; dar, ca orice femeie proastă, se încăpățîna și mai tare. Dumnezeu știe cum ar fi ieșit amîndoi din treaba asta, dacă duhovnicul, mai iscusit decît ea și temîndu-se de un scandal public, în care risca să intre și această neîndemînatică luptătoare pentru cauza religiei, nu s-ar fi grăbit să-i închidă pliscul. Prin pînza confesionalului în fața căruia soția jignită își ușura sufletul în cuvinte răvășite, în timp ce-și sufla nasul, duhovnicul își dădu silința să potolească izbucnirile fără șir și funesta bunăvoință a celei ce se spovedea și care fusese cu neprevedere smulsă din binefăcătoarea ei lipsă de gîndire. Trebuia adusă înapoi. Treaba nu era prea grea; femeia nu cerea decît să fie convinsă că dumnezeu n-o putea face răspunzătoare pentru pașii greșiți ai soțului ei, că vrînd să-l contrazici pe cel rătăcit, riști să-l înfunzi și mai tare în păcătoșenia lui, și că cel mai bun lucru pentru ea era să-și îndrepte rugăciunile spre dumnezeu, pentru mîntuirea păcătosului. Restul era menirea lui dumnezeu. (Restul, adică dacă dumnezeu voia ca Julien să fie osîndit sau să nu fie. Constance nădăjduia cu toată sinceritatea că 1383

nu va fi.) Dar mai bine să nu te gîndești la asta! Ai și așa destule necazuri! De aceea, cînd Julien, mișcat și nu lipsit de remușcări, la vederea înfățișării de victimă resemnată pe care o lua soția sa, încercă, în chip de scuză, să se explice în cuvinte simple, cum face un învățător cu o fetiță de șapte ani, femeia avu un gest de groază: „Nu, nu! Prea ar fi obositor! Te pomenești că pînă la urmă o face să înțeleagă! Ca la ascensiunea unui ghețar: te afli legat de un nebun care se prăbușește. Mulțumesc! Mai bine să nu fiu legată. Bietul Julien!” Spuse că-i prea proastă pentru a înțelege (era mîndră și fericită că-i așa. „Fericiți cei săraci cu duhul!”). Bietul Julien! Și la gîndul că sărmanul om era pe cale să se prăbușească singur, își dădu osteneala să fie blîndă, să-i facă o viață dulce și tihnită și mîncare bună. „Cel puțin în viața asta să aibă oarecare plăcere!” Julien nu se amăgea cu privire la înțelesul bunătății de care dădea dovadă tovarășa lui. Cel puțin, avea parte de liniște în cămin. Focul nu era prea cald. Dar, dacă-și ridica gulerul mantiei lui de gînduri, putea să lucreze fără primejdia de a fi tulburat. Nu trebuia să ceară vieții mai mult. De vreme ce „dăduse greș!” Căci „dăduse greș”. De asta era sigur. Sentimentul acesta surd îl urmărea. Se ferea să-l analizeze. Ce rost mai avea acum? Norocul se arătase. Și el nu numai că-l lăsase să treacă, dar îl aruncase. Se despărțise de cea care ar fi trebuit să fie adevărata lui tovarășă de viață. Degeaba se ferise de ea. De șaisprezece ani, viața lui adîncă se desfășura în afara (de fapt în interiorul) vieții aparente din căsnicia lui, din casa lui; se desfășura dominată de cea pe care no mai vedea. Era mai puțin chipul Annettei, imaginea ei materială (și asta, 1384

dar ochii acestui intelectual erau miopi cînd era vorba de-ale inimii, și imaginea era tulbure), era mai puțin chipul Annettei, cît brazda arzătoare lăsată de ea în miezul spiritului său. Datorită ei, ființa lăuntrică a lui Julien se schimbase cu totul. Din zilele acelea îndepărtate ale lui 371905, de cînd n-o mai văzuse, nu încetase nici o clipă să-l influențeze: părerea de rău, remușcarea îl modelaseră tainic, după chipul și asemănarea celui pe care-l dorise ea, sau pe care-și închipuise el că ea l-ar fi dorit. Și astfel ei îi datora marele efort al vieții lui și lărgirea spiritului său eliberat. Fermentul nevăzut schimbă apa în vin și făcu să intre în gîndul lui potolit sămînța îndrăznelii de pe întregul pămînt. Semințele încolțiră încet: Julien îi simțea în el pe oaspeții cutezători, cu mult înainte ca familia, prietenii, colegii să fi bănuit ceva. Lucrările pe care le scoase în această primă perioadă, închinate aproape toate științei, dovediră păreri originale, dar 6trict mărginite la cadrul profesional. Prevedere? Respect față de mediul său pe care știa că va trebui să-l jignească? Prea puțină chemare pentru luptă? Urme ale sfielii lui înnăscute, care se așternea asupra a tot ce era tainic în el? Nu era oare un sentiment mai misterios, o rezervă religioasă mai adîncă, mai prețioasă față de el și față de martorul închipuit al vieții lui lăuntrice: ireala lui Annette? Dar pe Annette cea adevărată – ce ciudat! – nu încercase niciodată s-o revadă. Ba chiar îi fusese frică să întrebe de ea. Nu era prea frumos din partea lui. De teamă să nu fie tulburat, se ferise să afle dacă n-ar fi avut uneori prilejul s-o ajute la nevoie și în caz de primejdie. Sînt inimi prea sensibile, care întorc capul în fața animalului strivit, pentru că le face rău sau ar putea să le facă 371

1385

rău, și nici nu încearcă să-l oblojească. Soiul acesta de indivizi jalnici e binecunoscut. Dar faptul că și el era unul dintre ei și o știa, asta îl făcea să se înăbușe de scîrbă. Da, îi trebui timp ca să scape de vechile păcate ale firii lui. Și desigur că niciodată nu se spăla cu desăvîrșire de ele. Rămînea mereu în fundul vasului o rugină, pe care unghiile lui se înverșunau s-o rîcîie. Dar fiecare are rugina lui; și Annette o avea pe a ei. Principalul e ca, în suflet, apa curgătoare să nu lase vasele vieții să se astupe. Apa proaspătă, apa nouă. Singura care pricinuiește putreziciune iremediabilă e apa stătută de baltă. Fluviul își spală mîlul. Annette trecuse pe acolo, îl smulsese pe Julien din amorțeala lui, din resemnarea la acel purgatoriu al spiritului, unde vegetau mii de infuzori omenești. Îi dăduse elan și-i dezvăluise viața, cu pasiunea, durerea și flacăra ei ce pîlpîie în noapte. Mai mult decît atît (e trist, dar așa e), prin suferințele pe care i le pricinuise Annettei, el, chiar el, se răscumpărase. A face o ființa iubită să sufere poate deveni, cînd ai tăria să-ți dai bine seama, o revelație care îmbogățește. Mulțumită remușcării, Julien îi datora încă de atunci Annettei o pătrundere mai adîncă a oamenilor, un instinct al dreptății, o nevoie de a răscumpăra, prin binele făcut altora, răul făcut unei singure ființe. Annette plătise pentru el. Julien făcea parte dintr-o veche burghezie franceză, o burghezie cu multe vicii înrădăcinate și cu degetele crispate pe banii agonisiți; dar oamenii din această clasă au cultul banului ce-l datorează și grija înfrigurată de a nu muri înainte de a-l fi înapoiat. Cînd burghezii aceștia ies la cîmp, păsările nu cîntă dragostea și primăvara pentru ei. În schimb, ei aud pitpalacul care strigă: — Plătește-ți datoriile! 1386

Julien și le plăti pe ale lui. * Cine-ar fi crezut? El însuși oare și-a dat seama? Tocmai pentru a-și plăti datoriile, se trezi în timpul războiului aruncat» fără să vrea, în învălmășeala aceea pentru care avea aversiune fizică și morală. În perioada dinainte, cînd spiritul lui se aduna și-și pregătea suflarea, fără să se dăruiască, dar strîngînd energic în vederea eliberării, Annette cea nevăzută nu încetase nici o clipă de a fi alături de el. N-avea nevoie să vorbească. Mergea. Iar Julien nu se întreba unde duce drumul. Nu era decît un drum: cel pe care înainta trupul frumos al femeii, alături de el. Încetul cu încetul, în lucrările lui, se îndreptase spre istoria și filozofia științelor. Și, datorită unui îndoit efect de acțiuni și reacțiuni complimentare, spiritul, pe măsură ce se desprindea de rețeaua lianelor catolice ce-i înțepeneau mădularele, intra într-o pădure de gînduri, ce depășeau cu mult nu numai granițele religiei, ci și pe acelea ale științei și ale rațiunii unei epoci. Era o expediție la fel de aventuroasă ca a lui Vasco 372 și la fel ca aceea de a înconjura Capul Furtunilor. O dată ieșit din port, nu mai exista escală; erai dus de vînturi și de curenți marini; ți-ai luat rămas bun de la uscat; patria e deasupra sau dedesubtul oceanului. Un catolic și un latin, cînd a crezut și nu mai crede, nu-și mai aruncă ancora în apele îndoielii și nu se mai oprește, cum fac cei care protestează sau au protestat – e mult de atunci – la germani sau la saxoni. Merge pînă la fund, și fund nu există. Nu-și mai 372 Vasco da Gama (1469-1524), navigator portughez. A ajuns în India după o lungă călătorie prin sudul Africii.

1387

aruncă o plută de lemn deasupra prăpastiei, între două ape, ca acei „Reformatori” (bine numiți așa, căci nu azvîrle nimic decît pe jumătate), 6au acei metafizicieni ai rațiunii nordice, fie ea pură sau practică. E singur și gol, și înoată. N-are alt ajutor decît mădularele lui. Știe că, dintr-o clipă într-alta, poate cădea la fund. Dar nu cerșește nici un ajutor. Julien se aruncase în rațiunea aspră a dezamăgirii, care nu îngăduie nici un compromis. Ca mulți dintre cei care s-au lăsat încovoiați de credință și de grămada constrîngerilor impuse de societate, păstra credinței, ca și societății, o dușmănie ce depășea marginile dreptății stricte. Era în stare să recunoască acest lucru, dar nu să renunțe la răzbunare. Se numea cu amărăciune Julien Apostatul. Și din această nevoie de a pedepsi, care nu întîrzie să se ivească prin scrisul lui, nu lipsea pedeapsa împotriva lui însuși, împotriva celui ce fusese el înainte. La început toate astea răzbiră printre rîndurile eseurilor lui filozofice; și cea dintîi lovită fu religia. Religia nu tăcu; îl învinui pe cel ce lovea; el înteți loviturile. Și, deși după cîteva ciocniri aprige, religia socoti mai înțelept să tacă (printr-o înțelegere minunată, nimeni din presa cumsecade nu șopti o vorbă în legătură cu scrierile lui Julien), ruptura fu definitivă; saluturile schimbate cu vechile cunoștințe nu-l amăgiră pe Julien. „Mobilizarea generală nu înseamnă război”, spun acești aug un; dar cînd se privesc, nu rîd; războiul vine, războiul e aici, își așteaptă ceasul. Și veni celălalt război, adevăratul război din 1914. Toate patimile strînse înainte de război găsiră bulionul de cultură în care să se înmulțească. Nu erau vrajbe de răzbunat numai împotriva dușmanului dinafară. Și cu mult mai limpede decît 1388

prietenii văzuseră bănuitorii, răzbunătorii, dușmanii (ca de obicei)! Văzuseră mai bine decît însuși Julien. Căci el încă nu-și dădea seama de spiritul revoluționar care sălășluia în el. În huruitul monoton al autobuselor care înaintează între cele două rînduri de fațade cenușii, din marginea străzii pe unde mergi în fiecare zi, răzvrătirea care monologhează amorțește, ca și zvîcnetul dureros al gingiilor. Nu e nimic de mușcat. Liniște înșelătoare. Julien știa cum pătrunsese critica lui dezamăgită dincolo de coaja răposatei lui credințe, pînă la scoarța putredă a societății; nu atîrna decît de el să înfigă vîrful mai adînc, pentru a scoate la iveală buba cu puroi. Dar nu-l înfigea. Amina clipa cînd avea să afle că toată orînduirea socială, împreună cu stîlpii ei morali, erau osîndiți. Ar fi trebuit să-și caute altă casă, dar, după patruzeci de ani de viață casnică, gîndul că va trebui să se mute îl îngrozea. Știa totuși că din locuința cea veche trebuia să se mute. Dar aștepta cu fatalism să se împlinească termenul, cînd va fi silit s-o facă. Și apoi, în acest han al trecutului exista un bazar întreg, a cărui cheie nu se îndura s-o predea. Ba chiar se ferea să se ducă să-l vadă; închisese ușile și trăsese obloanele peste praful veacurilor; nu era cuminte să faci lumină și să te apuci să mături. Acest mare bazar era patria. Pentru francezii dinainte de 1914, patria era singurul zeu de care nu se discuta. Toți ceilalți zei erau supuși legii obișnuite a vieții: moartea, în bloc sau cu bucata, bătrînețea, boala, viermele care roade altarele. Nici un zeu nu mai era cruțat. În afară de ea. Asta atît pentru credincioși, cît și pentru „liber-cugetători”. Mai ales pentru aceștia din urmă. Căci de n-ar fi fost ea, bieții oameni n-ar mai fi simțit pămîntul sub picioare. Ascultați strigătul de groază, patetic și jalnic, al marelui

1389

maestru al Universității laice, bătrînul Lavisse 373: „Dar dacă-mi luați patria, ce-o să-mi mai rămînă? Pentru ce-am trăit atunci?” Bieți bătrîni, închiși pînă-n ultima zi în orizontul atît de armonios, dar atît de îngust al idealurilor lor! Aveau nevoie de plămînul acela și de toți morții lui, cincisprezece veacuri de morți sub picioare. O dată cu „patria” zdruncinată, pămîntul ar fi început să se cutremure: cei care au trăit un cutremur cunosc groaza unică, nespusă, ce cuprinde toate viețuitoarele: punctul de sprijin, singurul pe care omul și-a clădit totul, fuge: nu mai rămîne nimic. Julien, ca un seismograf foarte sensibil, simțea dinainte zguduiturile prevestitoare de sub pămînt și deznădejdea ascunsă a sufletului ce-și va pierde orice sprijin. Și cu atît mai mult își întorcea privirile de la catastrofă. Rămînea mut, pe loc, înțepenit și avea grijă să nu se atingă de ultimul idol. Dar cîțiva din rîndurile cărora dezertase, preoți învățați să citească în cugetele oamenilor, sau bătrînul lui duhovnic, un moșneag pătrunzător, cu o gură mare fără buze ca aceea a lui Voltaire (numai că în ochii lui nu era loc pentru ironie, îți intrau prin viclenie sau prin spargere în casă), văzură de foarte timpuriu, de la începutul revoltei, că răzvrătitul nu va avea cumințenia să deosebească între fas et nefas și că va ataca marele talisman. Și așteptau răbdători catastrofa, la pîndă, cu brațele încrucișate și vîrîte în mînecile lor largi. Mai puțin știutori erau laicii, cînd își închipuiau că văd în Julien un liber-cugetător inofensiv, care n-a trădat biserica decît pentru a intra în slujba lojei francmasonice și în serviciul rațiunii tradiționaliste, naționaliste, burgheze, laice și obligatorii: îi deschiseră deci lui Julien, o dată cu porțile Colegiului Franței, și pe acelea ale Academiei de științe morale și 373 Istoric francez (1842-1922).

1390

politice – asta în așteptarea celeilalte academii, singura care are importanță, nemuritoarea: căci cîțiva mari electori ai casei puseseră ochii pe el; iar bătrînul lui maestru, a cărui emoționantă și copilărească exclamație am pomenit-o mai sus, îi dăduse să înțeleagă că în doi sau trei ani alegerea lui va fi asigurată; asta era treaba lui, a bătrînului. Bătrînul, nu se știe de ce, îi purta lui Julien o dragoste adevărată; îl văzuse copil la liceu, apoi pe băncile facultății și, fără să se ostenească prea mult să-i pătrundă gîndul, se legase de acest chip, pe a cărui seriozitate tinerească și cinstită își odihnea cu plăcere privirile în timp ce conferenția; între cele două priviri, care-și zîmbeau, se statorniciseră, de-a lungul anilor, legături mute ca de la părinte la fiu. Bătrînul era încredințat că are în Julien un moștenitor spiritual. Iar Julien, recunoscător și respectuos, nu se întrebase niciodată deslușit dacă va corespunde așteptărilor maestrului. Cînd izbucni războiul, iar intelectualii (în primul rînd universitarii) se înrolară de bună voie în serviciul patriei, bătrînul purtător de cuvînt al inteligenței oficiale, mareșalul Universității, încredință în chip firesc favoritului său un rol însemnat în noua armată, pe care o organiza el: Spiritul, militarizat pentru întîia oară și rechiziționat în uzinele care fabricau muniții intelectuale și tunuri. Istoria, știința, elocința – totul era bun. Ar fi făcut mai bine să-l lase pe Julien în umbră. Julien n-ar fi cerut niciodată să iasă de acolo; probabil că sar fi ferit să discute concluziile pe care mai-marii, semenii și colegii lui, le-ar fi dat la citit și la semnat. Dar să-i ceară să controleze, să ia parte la secretele de fabricație! Ce lipsă de prevedere! Oamenii erau de bună-credință, în felul lor. Erau atît de plini de pasiunile lor naționale și de convingerea că ele se identifică cu adevărul, incit, atunci cînd adevărul părea că vrea să-i contrazică, nu șovăiau să-i închidă gura sau să-l 1391

silească să spună ceea ce doreau ei. Ajungea să-i înțepenești puțin mădularele și să i le legi bine de scaunul de tortură (nu degeaba număra Sorbona printre strămoșii ei oameni de artă și de știință, care supuneau „la interogatoriu” trupurile celor cărora voiau să le smulgă adevărul). Julien era nepriceput în meserie. Asculta glasul adevărului, dar nu știa ce înseamnă să „iei un interogatoriu”. După ce studie textele germane, comunică în chip copilăresc ceea ce spuneau aceste texte. Dar nu asta i se cerea. Urmă o discuție; și, fiindcă ea duse la o confruntare cu rezultate foarte deosebite de cele ale colegilor, opoziția se ridică. O opoziție hotărîtă, neașteptată, brutală. Cînd îl scoți din fire pe un intelectual, atingîndu-l din neprevedere la punctul sensibil, nu vede roșu, ci alb: (ceea ce arată, precum se știe, o temperatură mai ridicată). Julien, căruia îi păleau buzele ascultînd transpunerile unuia dintre colegii lui, bătu cu palma în masă și strigă: — Dar ăsta-i un fals! Ce mai indignare! Omul pe care-l pălmuise era pînă în ceasul acela un prieten iubit și stimat, un mare profesor foarte respectat, nu numai pentru știința sa, ci și pentru caracterul lui. Julien se scuză numaidecît, încercă, bîiguind, să-și lămurească judecata, făcînd-o astfel mai ușor de înghițit. Dar obrazul care primise palma păstra semnul; înverzise, și acum în ochii aceia ardea o ură de nestins. Niciodată n-a iertat un intelectual unui confrate faptul că a văzut în el ceea ce el însuși nu vrea să vadă; căci acum, oricear face, el știe că ceea ce nu vrea să vadă se află acolo. Mai înmărmurit însă decît cel pe care-l rănise de moarte, Julien își repeta în drum spre casă: „Și totuși e cinstit!” Știa asta, ar fi pus mîna în foc pentru el. Marele savant. O viață de jertfă. Cultul adevărului. Rînji cu amărăciune: Adevărul 1392

oamenilor de treabă! Pentru el asta însemna o prăbușire. Simțea urmele educației lui puritane. Cei mai puritani sînt adesea aceia care-o rup cu religia. Cînd își închipuie că o fac de dragul libertății, sînt de fapt îmboldiți de dragostea pentru ceea ce-i curat, de pasiunea pentru adevărul adevărat, fără compromis. Crezuse că va găsi acest adevăr în afară, la adepții rațiunii libere. Dar nici acolo nu se afla. Și, îndepărtînd cu o mînă înfrigurată respectul cu care-i protejase pe „oamenii de treabă” din jurul lui, Julien se apucă să privească lucrurile pînă în adînc. În zilele acelea îi îngropă pe mulți dintre semenii lui. Dar n-avu curajul să le cînte prohodul. Îi cinstise atîta, încît falimentul lor era și al lui. Cea mai dureroasă fu ruptura cu bătrînul maestru: căci ea avu loc în tăcere, ca moartea unui părinte în patul său; cel ce moare îl privește tăcut pe fiu, cu o privire de răscolitoare imputare. Fără mînie, bătrînul refuză să citească memoriul adus de Julien (care, slobozit fără voia lui pe pistă, nu se mai putea acum împiedica să caute adevărul și să aducă stăpînului său vînatul). Bătrînul spunea: — Nu, nu vreau, n-are rost… Și, punînd pe mîna lui Julien mîna lui groasă, umflată de vîrstă, spuse: — Dragul meu, mă îndurerezi. Gîndește-te. Te pierzi. Greșești față de ceea ce așteptăm nai de la dumneata, față de datoria comună… Julien îl înfruntă: — Datoria comună a noastră a tuturor, a oamenilor de știință, este să slujim adevărul cu orice preț. Doar dumneavoastră m-ați învățat acest lucru. Bătrînul clătină din capul lui greu; în ochii lui bulbucați, cu 1393

vinișoare roșii, se aprinsese o flacără: — Adevărul nu se poate despărți niciodată de patrie. Cele două cauze sînt una singură. — Fie! Dar atunci să nu se îndepărteze patria de adevăr I — Mai întîi patria! spuse bătrînul. Sîntem cu toții în slujba ei. — Cu toții, dar nu… Bătrînul îi reteză vorba: — Totul. Tot ce avem. Fără excepție. Cei doi tăcură. Flacăra din ochii bătrînului se stinsese. Se ferea să-l privească pe Julien. Aștepta ca Julien să vorbească, să rostească cuvintele pe care el le aștepta. Dar, fiindcă tăcerea se prelungea, își înălță capul mare de leu bolnav și pleoapele grele care-ți aminteau capacul sicriului; iar privirea lui grea, umedă, stărui asupra privirii lui Julien cu dragoste, teamă și stăruință. Julien se simți covîrșit; dar n-ar fi putut să spună decît: „Nu pot da ceea ce nu-mi aparține, lucrul căruia eu îi aparțin: adevărul”. Nu spuse nimic; ce rost avea să pricinuiască o durere fără folos? Totuși, o pricinui. Bătrînul citi ceea ce el nu spuse. Pleoapele grele căzură și capul se lăsă pe piept. După ce-și recăpătă răsuflarea, patriarhul copleșit se ridică greoi de pe scaun, sprijinindu-se cu pumnii de masă. Julien se grăbi să-l ajute; dar maestrul îl îndepărtă, fără să-l privească, cu un gest stîngaci de om anchilozat. Se îndepărtă, fără să se întoarcă, cu fruntea plecată și spatele gîrbov, făcînd podeaua să trosnească sub pașii lui greoi. Era rănit de moarte. * Pentru un om ca Julien, rana pe care o faci altora nu este mai puțin dureroasă decît a ta: pe aceea n-o vindeci ca pe rănile tale; pielea ta o refaci, o cicatrizezi, dar pielea altuia n-o refaci, și rănile lui te dor. Dar pentru un om ca Julien această obsesie nu 1394

era o piedică în calea înaintării neîndurătoare a spiritului. Spiritul înaintează călcînd peste morți și răniți. Julien nu putea să spună minții lui: „Oprește-te! Și uită ce-ai văzut!” Nu uita niciodată nimic. Era un cusur al minții lui, își urma drumul. Nu căuta polemica, iar metoda lui era lipsită de strălucire. Voia doar să se lumineze pe sine. Nu se prea grăbea să-i lumineze pe ceilalți, căci știa destule acuma ca să-și dea seama că nu doreau să He luminați. Dar numai gîndul că stătea alături de ei, numai judecata muta a minții lui împotriva lor (nu mai puteau să uite de ea) îi umplea de o mînie pe care rezerva lui o înverșuna și mai tare. Un instinct orb îi îmboldea să-l facă să iasă din rezerva aceasta. Cel mai înverșunat era prietenul – prietenul mort – dușmanul de moarte, al cărui obraz avea să păstreze veșnic arsura palmei. Nu-i fu îngăduit lui Julien să tacă. E prea ușor să nu vorbești și să gîndești în voie. Fu pus în fața unei declarații comune. N-o semnă. I se ceru să spună de ce. Pe Tulien îl îngrozea orice profesiune de credință publică. Dar nu fugea de răspundere. Spuse de ce. O spuse în cuvinte atît de tăioase, de precise, încît nici n-apucă bine să le rostească, și neprevăzătorii care i le smulseseră ar fi vrut să i le vîre înapoi pe gît. Patima lor prostească îi făcuse să depășească măsura. Întinseseră o cursă adversarului și se prinseseră singuri în ea. Și asta încă n-ar fi însemnat nimic, dacă furia lor ar fi rămas închisă între patru pereți. Dar cîțiva ziariști prinseseră de veste, și unul dintre ei izbuti să scoată o copie de pe confesiunea primejdioasă a ereticului. Prostia cenzurii făcu restul: îngădui accesul la butoiul cu pulbere, pentru a scoate în relief patriotica înfierare pe care înaltul for o aplica nevredniciei unuia dintre membrii săi. Cîteva tăieturi neîndemînatice a unor pasaje, nici mai îndrăznețe, nici mai puțin îndrăznețe decît restul textului, înflăcărau închipuirea 1395

publicului și-l făceau să bănuiască lucruri mai îndrăznețe. Julien nu fu cel mai puțin mirat la citirea articolului său. Sfiala lui firească se întreba: „Cine? Cine a spus asta? Cine m-a făcut s-o spun?” Apoi, deodată, tăcu. Deasupra umărului său, citea Annette. Julien se ridică, se plimbă de două-trei ori în lungul și latul odăii. Apoi se așeză la loc. Și zîmbi: „Cînd vrea femeia… întîmple-se ce s-o întîmpla!” „Ea își ajunsese scopul. Julien rupsese zăgazurile, rum le rupsese și „ea”; o rupsese cu vechea orînduire socială, și acum era singur, singur cu „ea”; totuși nu era destul de sentimental ca să nu știe că „ea” nu e decît o nălucă a minții lui; și ar fi avut nevoie de carne, de un trup unit cu trupul lui, ca să lupte împotriva acestei lumi de carne. Dar nici nu se gîndea s-o caute. Prea tîrziu! Jocul era pierdut. Făcea parte dintre stoicii aceia (îi salut, dumnezeu să-i binecuvînteze, dar nu le pizmuiesc fiertura, s-o mănînce sănătoși!) care nu se tem niciodată de înfrîngere, dar care nu fac nimic ca s-o înlăture, ci o acceptă. Julien rămase mîndru în pustiul casei sale, pe care, din fericire, începea să-l înveselească zburdălnicia unei fetițe. O s-o mai întîlnim. Deocamdată mai are treabă – n-aș putea spune cu păpușile, căci n-are gusturi de fetiță – dar cu jucăriile și jocurile ei de băiat. Bineînțeles că, fiind fata unui pacifist, nu se gîndește decît la răni și la cucuie; e Georgette: va fi George. Deocamdată nu se face simțită decît prin tărăboiul din casă. Nu trece nici o săptămînă fără să facă vreo poznă. Mama se văietă asemenea Rașelei374. Tatăl tace. El nu mustră niciodată. În afară s-a căscat un gol dușmănos. Cariera academică a lui Julien s-a frînt. Marii electori ai Academiei nu vor avea de acum 374 Soția lui Iacob, după legenda biblică, a deplîns soarta fiului ei, Iosiv, vîndut de frații lui.

1396

înainte decît o singură grijă – să atragă de partea lor noi complici: miniștri, mareșali sau intelectuali care, ca și ei, să fi trădat adevărul pentru cauza cea bună. Pentru dumnezeu, pentru țar, pentru patrie – deviza lui Mihail Strogoff. Bătrînul maestru și protector n-a mai răspuns la scrisorile pline de dragoste ale lui Julien și i-a trimis înapoi, fără s-o citească, o broșură în care Julien expunea obiectiv, cu măsură și respect față de cei ce gîndesc altfel (sprijinindu-se pe documente), teza lui, teza răspunderilor de război ce trebuie împărțite și a datoriei intelectualilor în pregătirea unei grabnice împăcări. Luptătorii care se adăpostiseră la Action Française și se constituiseră, fără riscuri, în apărătorii moralei din spatele frontului, provocaseră cîteva scandaluri la cursurile lui de la Colegiul Franței. Din fericire, solidaritatea profesională, mai puternică chiar decît patima patriotismului, îl apără împotriva celor ce năvăleau în lăcașul sfînt, asemănător lăcașurilor unde criminalii din evul mediu nu puteau fi arestați. Julien își păstrează cursul la Colegiul Franței. I se cere numai să-l întrerupă pentru cîteva săptămîni. După acest răstimp, au uitat de el. Bătăușii de la Action Française au alt vînat în vedere. Julien nu provoacă un nou scandal. Dar asta nu din meritul lui. Cenzura, care acum știe despre ce este vorba, nu mai lasă nici un rînd să treacă. Pînă și memoriile lui arheologice sînt bănuite. Nici unul nu va mai putea să apară înainte de sfîrșitul războiului. Cît despre ofertele partidelor de opoziție, dornice să-i folosească numele pentru asociațiile și întrunirile lor, de altfel răzlețe și urmărite de poliție, Julien a păstrat prea mult din îndoita lui mîndrie de intelectual și de burghez ca să le primească. Ti vor trebui mulți ani ca să se lepede de gulerul lui scrobit. Și chiar cînd va fi scăpat de rigiditate, tot se va simți mai în largul lui cu 1397

cărțile decît cu oamenii de pe stradă. Insă mintea lui e îndrăzneață; nimic nu-l va face să părăsească drumul pe care a apucat-o; și trupul va urma cinstit, fără bucurie, dar fără să se plîngă, spiritul, oriunde l-ar duce el și, dacă e nevoie, chiar și pe baricade. Dar în răstimpul dintre 1915 și 1919 încă n-a ajuns acolo. Tace și cugetă. Golul care s-a făcut în jurul lui îi dă răgaz. Singurătatea lui intelectuală îl îmbogățește și-l face mai cutezător. Învață să se lipsească de alții. Dar acești alții, care, vrînd să-l lipsească de aer, l-au învățat să caute aerul pe culmi, se înfurie la vederea insuccesului lor, iar dușmănia lor se înveninează. Degeaba au vrut să închidă scandalul între ziduri. Scandalul e mut, dar e viu. Gîndurile lui Julien, aspre și arzătoare, se opresc asupra oamenilor, în același timp ca și asupra ideilor. Experiențele vieții, care l-au rănit, sînt o binefacere pentru mintea lui. Ele îi luminează firea omenească și drumurile întortocheate ale labirintului. A lăsat în urmă știința cărților. Zi de zi, în răstimp de ani și ani, pătrunde tot mai mult în catacombele sufletului, în rețelele acelea ale subconștientului, care se încrucișează, care străbat pămîntul săpat sub pașii gîndirii grăitoare, a minciunii de fiecare zi. Cercetează singur căile acestea, fără să se folosească prea mult de candela marilor doctori în psihanaliză. Are candela lui. Atavismul lui religios i-a pus în mînă cheia unei intuiții ciudate, care e legată deopotrivă de instinctul animal și de inteligență, dar pe care inteligența o conduce și o ordonează. Rezultatul e o gîndire care, după ce a orbecăit multă vreme sub pămînt, căutînd o ieșire, străpunge coaja nopții și țîșnește în șuvoaie arteziene de imagini, prin punctele mai slabe ale scoarței, punctele dibuite de inginer. Pînă la urmă, aceste șuvoaie ale adîncurilor, încărcate de simboluri, ce nu se cunosc unele pe 1398

altele, ca niște pești orbi, se dovedesc a fi ale unui poet filozof. Dar lui Julien îi va trebui multă vreme ca să-și dea seama de asta. Fiindcă nu prea are antene pentru ceea ce se admiră de obicei sub numele de poezie, se crede orb față de aceste lumini care nu-i dau nici un regret; cît despre filozofie, de cînd îndoiala religioasă i-a surpat temelia, Julien își închipuie că nu exista nici o temelie și-și bate joc de străduințele zadarnice ale minții de a o reconstrui. Cu bună-credință crede că nu mai crede în nimic. Se poate! Nu mai crede? Poate nu cu fruntea, dar cu trupul. Glasul ființei strigă: „Zămislește!” Și fruntea desigur că trebuie să asculte, ea, care-i un stăpîn slab pe lîngă forțele adînci ale trupului. Cînd spun „trup”, spun „suflet” și oștile lui. Julien avea în el mai multe energii de felul acesta decît și-ar fi închipuit. Avem cu toții. Dar ele dorm; ne e teamă că le trezim. Și cei mai mulți dintre oamenii temători au dreptate. Căci n-ar fi în stare să le cîrmească. Vai de țară, dacă bandele ar fi lăsate în voie! Dar Julien își conduce oștile, chiar atunci cînd merge în urma lor. Un intelectual de felul lui poate da drumul bărcii pe puhoi, căci nu scapă cîrma din mînă. Acest rar echilibru între spiritul critic și intuiție a dat naștere acelor Dialoguri ale poporului despre Aventin, în care poporul Sufletului, rupt de orice legătură cu Cetatea, chibzuiește cu înflăcărare; și, de data asta, ultimul cuvînt nu-l rostește omul ce pledează cauza stomacului; cel ce vrea să mănînce să muncească! „Arată-ți mîinile! Intelectuali, savanți, artiști, scriitori, dați socoteală! Ce ați făcut în o sută de ani de cînd sînteți regi – sau slugi – ale opiniei publice?” E o paradă de felul celor din pînzele

1399

lui Daumier 375. Toți eroii călimării să se suie pe estrada blidului! Dar adevărata dramă se desfășoară în sufletul spectatorului, care se întoarce cu dispreț, poporul, cel care stă strîns afară din cetate, în noapte, în jurul focurilor mari și privește cum se ridică fumul roșu înspre prăpastia cerului, acolo unde stelele sînt scîntei. Spiritul lipsit de călăuză își făcea revoluția sa, în ceasul cînd acolo, în fundul Europei, revoluția se făurea de către pumnul poporului. Dar spiritul nu cunoaște faptele; și nu făcea nimic pentru a fi cunoscut. Julien nu-și publica meditațiile. Chiar și după ce se sfîrși cu războiul și cu cenzura și nu i-ar fi fost greu să găsească un editor, le păstra în manuscris; îi era silă să le dea la iveală. Poate pentru că atunci ar fi fost nevoit să se vadă în ele, în lumina crudă a zilei. Și, din clipa în care lumina de afară ar fi intrat în casă, n-ar mai ti putut să închidă ușa. S-ar fi sfîrșit cu umbra. Umbra se sfîrșise. Dar mai zăbovea în chip plăcut penumbra, dragă oamenilor de gîndire. S-a sfîrșit și cu penumbra lui Rembrandt, unde soarele nevăzut, de care se feresc ochii prea sensibili, aprinde, în fundul odăii, reflexe catifelate și portocalii. Soarele intră. E fapta. Julien amina cît putea clipa cînd va trebui să deschidă oaspetelui. Atunci, în perioada ce urmă războiului, se mulțumi să publice marile lui lucrări de istorie a științei. Pe acestea le socotea obiective. Dar personalitatea lui puternică, hrănită de singurătatea bărbătească, căreia anii de strînsoare îi încordaseră arcul, nu-și dădea seama de săgețile de bronz pe care le arunca, cu fiecare capitol, în minciunile inteligenței din vremea lui și din 375 Celebru pictor și caricaturist francez (1808-1879). S-a situat prin tendințele creației sale realiste alături de mișcarea muncitorească.

1400

toate vremurile. Și, deoarece el însuși fusese pătruns de aceste minciuni, în el însuși țintea. Dar cine țintea? El. Noul Julien, omul nou, însîngerat de sforțarea făcută pentru a se elibera. Și o întreagă epocă intelectuală, o perioadă a unei societăți ce se sfîrșea, primea lovitura și arăta că a primit-o. De fapt, o arăta cît mai puțin, pentru a nu atrage atenția publicului asupra arcașului. Iar tineretul, neavînd timp să caute gîndirea în fundul lucrărilor mari, care, asemenea catedralelor, nu-și ascundeau stîlpii de susținere (e vorba de monumentala lor documentare), trecea pe alături, fără să privească. De altfel, dacar fi încercat să privească, ar fi înțeles oare? Ar fi îngăduit? în primii ani de după război, cei din marea generație a eroilor spiritului, care se obișnuiseră, asemenea lui Spitteler 376 și lui Thomas Hardy 377, cu singurătatea mîndră și pesimismul eroic, ce privește cu ochi cutezători realitatea tragică în față, fără nădejdea de a o schimba, suferiră disprețul dușmănos al oamenilor. Elveția, atît de săracă în genii, se înverșună în batjocuri pline de ură împotriva poetului Primăverii olimpice 378. Niciodată Stockholm-ul, atît de darnic cu premiul său Nobel, nu încuviință să i-l acorde lui Thomas Hardy. Acești oameni erau dușmăniți din pricina indiferenței lor bărbătești, care le îngăduia să suporte „senini” adevărul nemilos. Erau învinuiți de acel egoism ce se mulțumește cu o lume rea, fără speranță, egoism care, după ce șia asigurat viață și glorie, nu se mai gîndește să îndrepte lumea. Nu vedeau că acești bătrîni fuseseră obsedați, aproape toată viața

376 Scriitor elvețian (1845-1924). 377 Scriitor englez (1840-1928), a descris în romanele sale soarta tragică a omului simplu in condițiile societății capitaliste. 378 Karl Spitteler.

1401

lor, de gîndul dreptății rănite, că fuseseră siliți să țină piept durerii și că, dacă se încinseseră ca Spitteler, în zale de nepăsare și ironie dominatoare, o făcuseră după chipul lui Timon din Atena379, cel trădat în dragostea lui față de omenire. Durchaus! Cu toate acestea! Sînt cuvintele lui Prometeu și ale lui Heracle, cei ce nu cred în oamenii pentru care se jertfesc. Julien se hrănise din substanța aceasta aspră, din pesimismul acesta nietzscheian, de leu bătrîn care rîde. Dar făcea parte din altă generație, o generație intermediară între cea a marilor singuratici ai gîndirii, care nu înfăptuiește nimic, și cea a tineretului de după război, care voia să înfăptuiască înainte de a gîndi – pentru a umple prăpastia (nu erau făcuți s-o umple! Trupurile, sufletele lor aveau să se frîngă). Ca și ei, Julien vedea prăpastia existenței, abisul omenesc. Dar viziunea aceasta nu-l izbise ca adolescent, atunci cînd trupul și mintea fragedă încă nu sînt formate. Oasele lui erau tari, de aceea el nu se frînse și nici nu se îndoi. Știa să privească în ochi nimicul întunecatei aventuri. Și noaptea îi era luminată de străfulgerarea minții, care crea adevărul lui, frumusețea lui, bunătatea lui. Le simțea pe toate cu putere și se învăluia în ele cu dragoste, fără să piardă nici o clipă conștiința limpede a prăpastiei deasupra căreia stătea atîrnat, împreună cu tot ceea ce iubea. Ceea ce iubea? Ce iubea el? Era singur, dezamăgit de oamenii care-l țineau și pe care-i ținea la distanță. Da, prezentul, ceea ce moare, ceea ce mîine va fi mort. Nu pentru acești osîndiți, acești oameni ai prezentului gîndea, trăia, crea el. Dar cel care creează cu trupul sau cu mintea (e același lucru) poartă în pîntecele lui pe 379 Filozof grec (sec. I î.e.n.). Indignat de rapacitatea și josnicia oamenilor, se izolase de lume.

1402

oamenii viitorului. Cum să nu-i iubească? îi proiectează în noapte. Ei sînt cei care vor umple prăpastia. Acest mare singuratic, care își zămislea cutezător gîndirea, făurea viitorul, fără să-și dea seama, fără să bănuiască, era și el un muncitor pe șantierul oamenilor și al popoarelor lumii, care lucrau în clipa aceea pentru a clădi o orînduire, o viață nouă. Și cînd, mai tîrziu, recunoscu adevărul – după ce întîmplările dinafară năvăliseră în cămăruța lui – se trezi înrolat în armata revoluției. Se împlineau zece ani de cînd acest „revoluționar fără știrea lui” își slobozea în folosul revoluției și împotriva gîndirii vrăjmașe săgețile lui de bronz. Și pe cînd el era încă pe jumătate neștiutor, Annette, convalescenta care-i citea cărțile în pat, descoperi totul de la prima privire. Bucuria năvăli în inima pe care o mai umplea încă vechea iubire, mereu tînără. Și ea îl zămislise pe cel care-o iubea! Pe Julien al ei. Arcașul… * Prin urmare, cei doi vechi prieteni se aflau acum foarte aproape unul de altul. Dar poate că întoarcerea unuia către celălalt nu s-ar fi întîmplat niciodată, dacă două mîini tinere nu iar fi împins de umeri: „înaintează! Înaintează!” – mîini voinice, care se pricepeau să arunce mingea. Geniul cel bun, spiridușul care-i apropie pe cei doi bătrîni îndrăgostiți, despărțiți în pădurea vrăjită a visului unei nopți de toamnă de hățișurile a douăzeci de ani, n-avea nimic din Puck – în afară de voioșia lui. Desigur, fetița era sprintenă și trupul ei mlădios era în stare, cînd se apleca, să-și atingă călcîiele cu mîinile, rămînînd totuși în picioare. Dar nu trecea nevăzută; și dacă pămîntul ar fi avut grai, ar fi țipat sub picioarele ei. Ceea ce cuprindeau picioarele acestea cu tălpile cuprindeau bine: fiecare 1403

pas spunea: „Al meu! Al meu e pămîntul! A mea e viața!” Acest „eu” era o fetiță înaltă și voinică, asemeni unui băiat, cu capul rotund și tuns, cu pieptul plat, lată în umeri, cu șoldurile supte, cu brațele musculoase, coapse lungi, pulpe albe și labele picioarelor arcuite. Era fata lui Julien – Georgette, după nume. Dar de fapt, George: un băiat. Era gata să înfrunte balaurul. Și ar fi rîs cu poftă dac-ar fi văzut șopîrla aceea groasă zbătîndu-se sub călcîiul ei. De rîs știa să rîdă de cînd își făcuse intrarea în lume. Dumnezeu știe unde învățase! Casa posomorită a lui Julien, mama, bunica, rămăseseră cu toții uluiți la început, cînd îi auziră rîsul. Și încă și astăzi, după douăzeci de ani de cînd o avea, Julien simțea aceeași mirare, rușinată și neliniștită, cînd o auzea: „Dacă minunea asta ar înceta să mai fie!” Căci era o minune. El era atît de puțin înzestrat pentru rîs! Rîdea atît de stîngaci t Și simțea, ascultînd-o, că-i atît de frumos, atît de bine să rîzi! Cine-i făcuse darul acesta? își spunea că nu e vrednic de el. Și într-adevăr, nu era vrednic, tocmai pentru că îl chinuia gîndul vredniciei lui. Ca și cum sturzul s-ar fi gîndit la asta. Găsea că strugurii sînt buni de ciugulit. Pentru George viața era o bucurie. „Jefuiește viața. Și ea o jefuia. Cine ar fi putut să-i spună generației lui Julien că pe mormanul acela de dărîmături, unde cei de felul lui adunau, gemînd, cioburile blidurilor sparte, puișorii cei noi vor ști să descopere viața vie? Nimeni dintre cei bătrîni nu le arătaseră drumul. Mergeau singuri. N-aveai decît so privești pe George cum înaintează cu bustul ușor aplecat, ca o alergătoare, cu coatele lipite de trup și cu mîinile înainte, gata să apuce, cu gura întredeschisă, cu pieptul bătîndu-i ritmul răsuflării, cu ochii foarte luminoși pe o față blondă și arsă de soare: nu-i scăpa nimic din ce era pe drum, și înăuntru n-o tulbura nimic. Bine înzestrată la trup și la minte, crescuse 1404

voinică, fără grabă, fără scrupule, fără exagerări. Din fericire pentru ea, se născuse acoperită de niște zale prin care nu străbătea atmosfera casei. Facultatea ei de a nu auzi văicărelile și mustrările o aduseseră pe maică-sa în pragul deznădejdii: nu era rea-voință, era ceva mult mai rău: pur și simplu nepăsare. Nu pricepea ceea ce o plictisea. Această nepăsare fizică nu excludea o inimă deschisă. Cînd maică-sa vorbea fără sfîrșit, și apoi o întreba: „Ai înțeles? Ce ți-am spus?”, George îi rîdea în nas și o îmbrățișa cu atîta avînt, încît biata femeie nu mai avea curaj s-o dojenească; dar n-avea nici o îndoială că și de data asta își pierduse timpul. Dacă, cel puțin, ax fi putut să înțeleagă ce se petrece în fata asta! Dar toată făptura ei îi apărea ca o încăpere plină de taine; nici nu-i trecea pragul. Nu cunoștea părerea lui George în legătură cu ceea ce o chinuia pe ea cel mai mult: religia. George nu se împotrivea s-o însoțească pe maică-sa la slujbă, să spună rugăciuni, ba chiar, dacă lumea ținea neapărat, să se ducă să-și spele regulat rufele la spovedanie: se ducea și se întorcea acasă cu aceeași bună dispoziție nepăsătoare, de parcă sar fi dus la școală sau la tenis; păcatele n-o apăsau prea tare. Dar ce gîndea? Ce gîndea despre cuvintele pe care le citea în cartea de rugăciuni, despre evanghelie, despre Isus Hristos și Fecioara Maria, despre biserică și despre dumnezeu, și chiar despre viața de apoi și despre învierea morților. Nu era chip să afli! Adevărul e că nu gîndea nimic. N-o interesa. Da, desigur – gîndea și ea ca toată lumea – că trebuie să mori. Dar asta-i departe! Și apoi nu mori decît o dată. De trăit însă trăiești de sute de mii de ori, în fiecare clipă a zilei. Nu-i timp săți bați capul cu sfîrșitul. Și-apoi la ce folosește? Ce știe omul despre asta? Da, desigur, biserica îți spune una. Și sînt alții care zic alta. Eu mă împac și cu una și cu alta. Nu-i treaba mea să 1405

discut ceea ce nu cunosc. Am destule alte treburi care mă interesează. Dacă vreți, n-aveți decît să vă gîndiți voi la lucruriile astea! Și, mai cu seamă, nu vă bateți capul pentru mine! Eu o să știu întotdeauna să mă descurc. Nu spunea asta. Poate că nici nu și-o spunea limpede. Dar asta se citea în minunata ei nepăsare. Și mama nu era lipsită de noi motive de îngrijorare. Se lăsa cu toată inima în voia grijilor. (Fiecare foame are nevoie de pîinea ei. Unii preferă pîinea lacrimilor. George nu năzuia la această pîine.) A fost, poate, un noroc pentru amîndouă că mama o porni spre lumea aceea pe care o socotea mai bună, înainte ca fata să fi împlinit cincisprezece ani. Desigur că George spuse și gîndi: „Biata mama”. Și plînse cu lacrimi mari: putea să plîngă ca oricare alta. Din cînd în cînd, se lăsa în voia unei dureri dintre cele mari, de copil, care-ți umflă nasul și după care nici nu mai vezi cu ochii de atîta plîns. Dar – nu era vina ei – după ce trecea valul, ochii i se uscau și toate erau mai frumoase; și „biata mamă” nu mai avu mult loc în casă. Nici tatăl, nici fata nu recunoșteau acest adevăr; dar se simțeau amin doi mai la largul lor. Oricît de departe s-ar fi simțit Julien de spiritul fetei, lui – tărîm necunoscut – avea față de ea îngăduințe de neînțeles, mai ales începînd din clipa în care copilul, sub ocrotirea lui, începu să se prefacă în femeie. Nu-i stingherea cu nimic dezvoltarea, îi dădea o Libertate în mișcări care-ar fi îngrozit-o pe maică-sa. George pleca, se întorcea acasă cînd voia, își împărțea timpul cum voia, dădea sau nu socoteală, după cum voia: avea să facă ce va voi cu viața ei. Julien nu-i cerea nimic decît să aibă grijă de bunul mers al casei, să fie exactă la ora meselor și, afară de asta, să știe că el are încredere în ea. George știa, și asta era pentru ea 1406

cea mai bună disciplină. În clipele cînd mintea i se clătina (există clipe de acestea în viața unei fete), George își venea în fire, gîndind: „Sîntem doi: el și cu mine”. De vreme ce el se lăsa în seama ei! Dacă i-ar fi opus un veto, probabil că ea ar fi sărit peste voia lui, așa, în joacă. Nu pentru că sistemul acesta de neîmpotrivire din partea tatălui ei ar fi păzit-o. Ar fi putut tot atît de bine să-și spună: „Și dac-aș gusta? Lui nu i-ar face nici un rău și mie mi-ar face bine…” Dar n-avea poftă să guste. Dragostea era ultima ei grijă. Nimic nu-i lipsea. Și ce-i cu asta? Nu dorea bărbatul. Dorința asta după bărbat i se părea nițel caraghioasă. Nu păcătuia prin neștiință. Citise – și încă cum! – în cartea mare a naturii. Era studentă în științe naturale. Și dumnezeu știe cîte văzuse și auzise! Dar se prindea de ea ca apa de gîscă. Cele mai îndrăznețe priveliști sau cuvinte cădeau ca un „plici” în rîul ei și piereau fără să lase urme. Rîsul ei sănătos, de ștrengar, frîngea pînă și siguranța celor mai obraznici; rîdeau și ei dezarmați. Se purtau cu ea cum te porți cu un tovarăș, mulțumindu-se să glumească pe socoteala „invulnerabilității” ei. Ea era cea dintîi care-și bătea joc de sine. Dar nu încerca să se schimbe. Pasiunea sportului luase locul altor pasiuni. Se dăruia acestei pasiuni cu tot ce avea mai bun. Toate bucuriile într-una singură; bucuria jocului, bucuria faptei, bucuria stăpînirii de sine, bucuria mîndriei și a pasiunii dezinteresate, beția sîngelui și limpezimea minții, plinătatea energiei și paroxismul, unde viața nu se mai ține decît de un fir. „Dai firul e bun, viața tresaltă, aerul și pămîntul sînt ale mele” Fără să spună nimic tatălui ei (el nu află decît după ce aflase tot Parisul), se supusese unui antrenament metodic; își spusese: „O să mă descurc la fel de bine ca toți ăștia, ba chiar mai bine decît ei”. 1407

Căci, cînd îi vedea alergînd pe pistă, sîngele ei tînăr curgea mai năvalnic și începea să tropăie ca un cal nărăvaș. Era sigură pe plămînii și pe coapsele ei. Alergase pe stadion și bătuse recordul la „trei sute de metri”; îl păstrase cu îndărătnicie timp de cîteva luni. Avu și ea ceasul ei de glorie olimpică, în mijlocul omenirii aceleia tinere și anacronice, care retrăia, fără să-și dea seama, Grecia antică sub aripa neagră a haosului ce acoperise cerul Europei. Ar fi trebuit s-o vezi, în clipa victoriei, istovită, gîfîind, lucind și mirosind a nădușeală, cu părul lipit, cu ochii rotunzi și încercănați, cu trăsăturile trase, cu privirea rătăcită, urîtă, nepăsătoare față de frumusețe, dar mai frumoasă decît frumusețea. Strălucea: „L-am cîștigat!” Ce? Recordul acesta? Nu, mult mai mult decît un succes de stadion. „L-am cîștigat din plin! M-am cîștigat! Există vreo posesie care să valoreze cît asta? Nici cea de îndrăgostit. Asta-i bucuria desăvîrșită, în toată puritatea ei. Nici o fărîmă nu-i poți adăuga. Da, e drept că nu durează… Nimic nu durează. Dar ai avut-o, îi mai simți încă soarele în piele. Ce poate fi mai temeinic pe pămînt?” Un glas tainic îi șoptea, în unele zile, cînd în dl nea piciorușe care tropăiau prin grădini și cîte un năsuc în vînt. Nu totdeauna curat: „Mai e copilul…” Amazoana nu și-a tăiat sînul. Inima ei de femeie își amintește. Și-i zîmbește puștiului. „Da, și asta ar fi bine, dacă n-ar fi bărbatul”. Dar era și bărbatul. „La naiba!” Alunga copilul din gîndurile ei. Nu poți avea totul. Ceea ce avea ea îi era de ajuns. * Dar Julien, care o privea, fără știrea ei, din penumbra sa de Faust morocănos și bătrîn, închis în cămăruța lui de alchimist, care o admira înspăimîntat pe fata asta liberă, zămislită de el, tremura în fiecare zi, de teamă să nu fugă, și în fiecare zi se 1408

liniștea văzînd-o mulțumită, lipsită de neliniști și de dorințe. Se întreba: „Cum face? Cum a făcut ca să iasă din mine?” Și un glas îi răspundea: „Știi doar! O recunoști! …” Pe cine? Pe aceea care-i pecetluise viața, pe aceea pe care o alungase. Slavă domnului, ea fusese mai tare! Nu părăsise casa. Pătrunsese cu încetul în gîndul lui. Mai mult decît atît. Intrase în grînarul lui. Julien încerca să se convingă că acest grăunte viu, care ieșea din el, creștea de fapt din ea. Pretindea că o recunoaște. Recunoștea unele amănunte greu de văzut de alți ochi, o umbră de puf în colțul buzei, portul grumazului, felul cum rostea anumite cuvinte, anumite reflexii de ale ei și dumnezeu mai știe ce… își spunea: „Doamne! Annette!” Amăgire, de bună seamă. Pătruns de ea cum era, o vedea oglindindu-se în lucrurile din jurul lui. Dar, la urma urmelor, dacă spiritul lui era pătruns de ea, de ce n-ar fi fost și fata lui? Ce importanță avea că era pradă unei obsesii? Pentru fericirea lui George, asta însemna mult. Fără ca ea să aibă cea mai mică bănuială, acestui fapt îi datora ea indulgența uimitoare a tatălui și respectul duios de care dădea el dovadă față de libertatea ei. Fata își spunea; „Am noroc!” Dar nu bănuia cui i-l datora. Pînă la urmă, întîlni și ea umbra nevăzută care rătăcea prin casă. Desigur că se atinsese de multe ori de ea, în pragul ușii tatălui sau în privirea lui, încă din primele zile ale copilăriei. Dar se obișnuise într-atît cu ea, încît nici n-o mai băga în seamă. Umbra a trebuit să vorbească. Și a vorbit. Julien plecase la Londra, pentru a lua parte la un congres. Avea să lipsească vreo cincisprezece zile. George se folosea de acest prilej, pentru a șterge praful în sfînta sfintelor: odaia lui de lucru. Ca toți oamenii care muncesc concentrat, Julien nu 1409

îngăduia nimănui să se atingă de odaia lui: zicea că face singur ordine. Și bineînțeles că ordinea lui era, pentru ceilalți ochi, cea mai crîncenă dezordine. George, care era dușmana înnăscută a neorînduielii, pîndea de multă vreme ceasul cînd va îndeplini această faptă vitejească. Se folosi de cel în care stăpînul nu era acasă. Ce mai muzică o să facă la întoarcere! Las’ să facă… „Poți să cînți, tată!” Rîdea dinainte, ca o ștrengăriță: „Puteți să vă înfuriați, sfinte hîrțoage. (Lua cîte un braț de cărți și le arunca pe dușumea.) Eu sînt stăpînul acestor locuri” Se puse cu avînt la lucru, înșfăcă teancurile de hîrtii și începu să jongleze cu cutiile de carton, pînă cînd una din ele, deschizînd gura pentru a protesta, scuipă afară, ca într-un basm, șuvoiul de cuvinte pe care le ținea îngrămădite, scrisori, scrisori legate cu stîngăcie, care se răspîndiră prin odaie. Ce-i cu asta? George se ghemui pe jos, ca să le adune, rîzînd cu și mai multă poftă. „Ei fir-ar să fie! Dacă vede că m-am atins de ele! Cum să fac să le așez cum le-a potrivit el? Nu-i alt mijloc decît să le citesc ca să văd data fiecărei scrisori. Doar primele rînduri. O să meargă repede. Corespondența tatei trebuie să fie tare plictisitoare! Ia te uită!” Primele rînduri ale primei scrisori nu vesteau nimic plictisitor. Și sforicică asta cu nodul ei stîngaci, care se dezlegase și lăsase să-i scape hîrtiile, era, fusese o panglică… „Ce-i asta, tată?” Nici nu se întreba dacă o să le citească sau nu, așa cum se cuvine să faci, dacă mai păstrezi ceva din buna-cuviință de odinioară. Desigur că avea să le citească. Făgăduiau să fie foarte interesante. Se așeză comod, cu piciorușele încrucișate pe podea, vîrîtă aproape sub masă, printre scrisorile răvășite. Și culese la întîmplare din vraf. Nici o teamă că va fi tulburată de cineva. Era singură în casă. „Dacă sună, las’ să sune!” Fereastra era deschisă. Afară, în grădină, mierlele. Soarele de iunie năvălea de jur 1410

împrejur și mîngîia pe deasupra capului ei alămurile de pe birou. Dar ea se afla într-un leagăn de umbră, și în jurul degetelor ei se înfășurau lianele care urcau din sufletul scrisorii, în timp ce în nări îi stăruia mirosul de iasomie al grădinilor în floare. Îngîna un cîntec. Se simțea bine. Nu-și dădea oare seama de vina ei? Ba da, foarte bine. Își dă seama și se bucură. Nici nu se gîndește să respecte morala publică. Știe că nu-i voie s-o înfrunți fățiș, dar George e îndrăzneață și are bun-simț. Dar cu ușa închisă? „Las-o mai domol, drăguță!” George seamănă cu Kitchener 380. De îndată ce ai trecut Canalul Suez, e altă morală! „Eu o am pe a mea.” Și (desigur că ăsta-i un mare noroc) morala lui George e bună și sănătoasă, mai bună poate decît cea pe care o lași în apă, de cealaltă parte a canalului. Îl iubește pe tatăl ei din toată inima. Poate că nu-l iubește – desigur că nu – Așa cum își iubeau fetele de odinioară părinții. Respectul a scăzut vîrtos. Nici urmă de frică. Și spoiala acelei antice venerații s-a scorojit al naibii. Dar din cauza asta dragostea a pierdut din tărie? Aș spune că tocmai dimpotrivă. Bineînțeles, cu condiția ca omul s-o merite. „Căci de ce aș fi silită să-l iubesc, dacă n-a făcut nimic altceva decît să mă zămislească? Fie vorba între noi, tată, nu te-ai ostenit prea tare! Da, ca să mă crești. Asta-i altă socoteală. Află că acum e rîndul meu să judec. Cu atît mai rău pentru tine, dacă n-ai vrut sau n-ai știut care e binele și dreptul meu. Tu ai vrut și ai știut, bătrînelul meu; și ți-e cu atît mai mare meritul, cu cît fiica ta era o capră nu prea ușor de păzit. Am călcat în picioare toate straturile tale de 380 Politician englez reacționar (1850-1916). În calitate de comandant al armatei engleze a reprimat cu sălbăticie populația țărilor din Africa, ce se opuneau subjugării colonialiste.

1411

prejudecăți. Nu uit. Nu uit nimic. Și dacă i-ar trece cuiva prin gînd să se atingă de tine, ar avea de-a face cu mine. Sîntem aliați. Dar, fie vorba între noi, bătrînul meu tovarăș, am dreptul să nu mă sinchisesc de tine și să-mi vîr nasul în hîrțoagele tale. Desigur, tu n-ai îngădui, tu ești de modă veche. Dar eu sînt de acum. Ajunge! Acum citesc. Și tu n-ai să știi nimic. Nu trebuie să necăjim copiii.” Aprinse o țigară: „Păzea! Să nu dau foc.” Ca să citească mai bine, începu să sugă în liniște sucul scrisorii și vîrful țigării. „Ia te uită! Ce pasiune! Nu-i cu putință ca bătrînelul meu tată să fi iubit așa! …” Țigara arse, arse pînă se stinse. George nu-și aminti că o ținea în mînă decît cînd îi simți arsura în vîrful degetelor. Nu se mai gîndi să aprindă altele. Se întinse pe jos cît era de lungă, cu burta și coatele lipite de podea, ca să citească mai bine. Ce șuvoi… I se părea că-și scaldă trupul în el. Citi, fără să judece, fără să încerce a-și face vreo părere, fără să înțeleagă bine. Era pentru ea o lume atît de deosebită! Dar din fiecare rînd, din fiecare undă a șuvoiului se desprindea pentru ea o femeie, o femeie iubitoare și îndurerată, dar curajoasă în durerea și în înflăcărarea ei, o femeie care îl domina pe celălalt, „pe acest bărbat”, de la înălțimea sufletului ei mîndru, care îl călăuzea, ținîndu-l de mînă și a cărei duioasă energie îl întărea, o femeie care se jertfea, care, la sfîrșit, îl mîngîia că o jertfise. Iar el, bărbatul, era pe lîngă ea o ființă nenorocită și vrednică de milă, care a văzut fericirea trecîndu-i prin față, dar n-a avut tăria s-o apuce, care și-a dat atît de bine seama că alungind această fericire se nimicește, încît a scris cu mîna lui greoaie pe cutia unde se aflau scrisorile: Fericirea mea ucisă 1412

George nu citi acest strigăt decît la sfîrșit, în timp ce se ostenea s-adune scrisorile răspîndite. Se opri. Se culcă pe spate, cu mîinile sub cap. Privea un trandafir roșu, prins de marginea ferestrei, pe care-l mișca vîntul prevestitor de furtună. În jurul ei, pe podea, simfonia aceea mută a iubirii. Cu treizeci de ani în urmă, o altă femeie, o altă fată răscolise astfel tainele iubirii tatălui său. Soarta răzbunătoare dădea de data asta în vileag tainele ei. Dar tatăl celeilalte era mort. Tatăl lui George trăia. Și cenușa răscolită mai ardea încă. Degetele lui George, care se atinseseră de ea, ardeau și ele. George visa, plutea pe mări necunoscute. Veneau adieri din insulele polineziene, pe care ea le vedea răsărind ps smaragdul mării, șiruri de madrepori și de arbori tropicali, franjuri de spumă. Arhipelagurile acestea erau țări străine pentru ea. Cu atît mai adînc o pătrundea mireasma lor. Și, sub pașii ei, se deschidea capcana acelei emoții ciudate, pe care o cunoaștem cu toții, atunci cînd ne izbesc anumite întîlniri, în locuri pe unde încă n-am trecut. „Pe aici am mai fost.. /’ Ea? Ea să fi fost pe aici? Cum ar fi putut? Ea n-a iubit pe nimeni. Și, chiar în clipa asta, e liberă și departe de iubire. Dar, cu toate astea, dragostea străinei îi răsună în inimă, ca dangătul unor clopote îndepărtate, pe care le cunoști. Toată povestea asta veche e ca un basm auzit pe vremuri într-o stare de semisomn, și apoi uitat. După ce l-a citit, i se părea că a povestit chiar ea fiecare episod înainte de a întoarce pagina. Iar chipul acestei femei e misterios și apropiat în același timp: nu simte durerile, dar îi simte elanurile, nu-i simte melodia lăuntrică, iubirea, elegia, ci ritmul, puterea, prospețimea de izvor, sîngele. Ar putea 1413

să jure că a văzut-o. Mai mult! A cunoscut-o. Mai mult! Cum mai mult? George se ridică, se așază în capul oaselor cu o mișcare atît de repezită, încît capul i se lovește de masă. „Mai mult!… E a mea.” Dar lovitura a trezit-o, își freacă creștetul. „Fir-ar să fie! Sînt nebună. Am uitat de masă.” Îi place să mănînce. Ca să uite de un lucru ca ăsta, trebuie într-adevăr să-și fi pierdut busola. O regăsește cît ai clipi din ochi. Dar în timp ce mestecă îmbucăturile întîrziate, nu părăsește pista unde s-a oprit uimită. Degeaba își spune: „Ce idiot!” își mai spune: „A iubit-o înainte de a mă fi născut eu”. Și dumnezeu știe ce-o să mai clădească închipuirea ei de femeie, împănată cu știință. Romanțată. Înainte de a le pune la un loc, mai citește, mai studiază încă o dată sărmanele scrisori. După aceea, George se simte în stare să discute fapte și date cu taică-său. N-o face, dar nici mult nu lipsește; în unele seri își mușcă limba: tare-ar vrea să știe. La dracu cu prejudecățile! De ce nu se poate vorbi ca lumea despre subiectele astea? Dar nu subiectul o oprea. Nu putea să-i povestească, fără să se facă de rîs, cum ajunsese să descopere tainele lui. Și, totuși, era atît de amuzant, atît de mișcător! „Bietul de el! Stă la celălalt capăt al mesei și se crede singur pe lume cu tainele lui; nu știe că i le cunosc, că-l văd gol, cu durerea, iubirea, slăbiciunile și toate rănile lui. Și-l judec. Îl judec. Și ce mai prostii ai făcut! N-ai fost prea grozav… Dar nu-i nimic, te iubesc și mai tare!” Se duse să-l sărute. „Bietul tata!” El nu înțelegea. George se apucă să vîneze. Hotărîse s-o găsească pe Annette. Nu trăgea nădejde că taică-său îi va arăta drumul. Și n-a fost ușor s-o găsească. Numele doamnei Rivière nu apărea prin anuare. 1414

Poate că a dispărut sau s-a măritat. Îi trebui timp ca să culeagă informații. Pînă la urmă, George găsi drumul. Mai întîi la Assia și Marc, a căror faimă proaspătă începuse să se răspîndească. Trecu de două sau de trei ori pe la librărie, dar fără s-o întîlnească pe Annette. Nu se hotăra să se ducă să-i bată la ușă. Cînd ajungea aproape de prag, se dădea înapoi. Degeaba făcea pe viteaza: avea sfieli ciudate. Dacă o s-o vadă, ce-o să-i spună? Te încurcă întrevederea cu o străină atît de apropiată, o necunoscută atît de cunoscută, ale cărei taine le-ai înregistrat cu atîta obrăznicie! Annette, așa cum și-o închipuia George, n-ar ierta-o dac-ar ști. Și o să știe, de la primele cuvinte. George simțea că în fața privirii Annettei se va trăda, își pierdea dinainte toată siguranța și rămînea cu gura căscată, cu șirul vorbelor întretăiat, roșind. Ca să iasă din încurcătură, devenea repezită, așa cum fac timizii, și dădea drumul, în chip de sfidare, tuturor mărturisirilor, pe care și le stăpînea. De îndată, privirea Annettei se făcea de gheață, îi închidea ușa întredeschisă a încrederii. Și șanțul dintre ele era și mai greu de trecut decît înainte. George nu găsi curajul de a încerca. Totuși nu renunță la planul ei. Dar aștepta cine știe ce prilej, care s-o ajute sau s-o silească să îndrăznească. Prilejul trebuie să se ivească. O să se ivească. Pentru cei care așteaptă, de cele mai multe ori nu se ivește, căci așteaptă pasiv. Dar așteptarea lui George, la fel ca și ea, era totdeauna activă și gata la faptă. George nu dormea, pîndea. De cele mai multe ori, cînd pierzi o ocazie, lucrul se întîmplă nu pentru că ocazia nu s-ar fi ivit, ci pentru că nu ai văzut-o venind și nu ai prins-o din zbor. Nu era primejdie ca George să lase să-i scape prilejul. O privire, o săritură, și-l prinde ca pe o minge de tenis. 1415

* De data asta cine a aruncat mingea? Un necunoscut. Un partener venit din Italia. Și pe el tot întîmplarea îl făcuse s-o întîlnească pe Annette. Dar nu numai întîmplarea, ci soarta, o afinitate de gîndire, care, apropiindu-l de Julien, avea să facă din el, sub impulsul lui George, solul care să deschidă porțile între cei doi vechi prieteni. Annette nu-l aștepta. În dimineața aceea ședea ostenită, cu picioarele frînte, într-un colț al odăii ei, unde tocmai făcuse curat. N-avea servitoare, ci numai o femeie cu ziua, care venea pentru cîteva ore, ca să facă treburile grele ale gospodăriei. Era singură, destul de părăsită de copiii ei, care, neavînd cu ce durere să mai vină la ea, își păstrau plăcerile și activitatea pentru ei (activitatea în doi e doar cea mai mare plăcere). Annette nu era atît de lipsită de tact încît să se plîngă. Asta-i meseria de mamă. Cînd copiii sînt mulțumiți, o concediază pe mamă din gîndurile lor, așa cum concediezi o femeie de serviciu. Și-a făcut treaba, acum poate pleca. Annette zîmbea. Dar o durea mijlocul. Nu mai era t înără. Avusese parte de mai multe necazuri, de-ale ei și de-ale altora, decît s-ar fi cuvenit. Stătea cufundată în oboseală și în gînduri, cu cîrpa de șters praf în mînă. Fereastra care dădea spre stradă era larg deschisă. Aerul răcoros îi îngheța umerii. Dar ea nu-și dădea seama, cum nu-și dădea seama nici de zumzetul străzii. Se gîndea. Se gîndea că e bine să-i sprijini pe cei pe care-i iubești. Dar ar fi bine dacă, din cînd în cînd, ai găsi și puțin sprijin în ei. Asta-i un lux de care n-ai parte prea des. Nu învinuia pe nimeni. Nimeni nu poate da decît atît cît are. Fiecare din oamenii pe carei cunoscuse nu avea decît tocmai atît cît îi trebuia pentru el. În fața ochilor ei se perindau, cu duioasă ironie, toți cei care-i băuseră laptele. Defilau în dezordine, și apariția lor era adesea 1416

neprevăzută; printre chipurile cunoscute și familiare răsăreau unii socotiți uitați, iar printre ei, fețe abia zărite timp de o zi, dar ale căror adevărate trăsături de-abia acum se arătau (poate prin contrast) în plină lumină. Și, într-o străfulgerare dintre acelea tainice, care pare o rază aruncată de clipa ce va urma, o față se ivi din prăpastia trecutului; Annette își spuse: „Asta nu mi-a luat nimic. Mi-a dat”. Se mira că putuse să-l uite într-atît, încît să nu-și mai amintească, în clipa asta, nici măcar numele lui. Și tocmai atunci slujnica, o fată tînără și nepricepută, deschise ușa, anunțînd direct: — Doamnă, vă caută un domn. Annette tresări cînd îl văzu în prag pe cel văzut în gînd, un chip de demult, cu barbă albă, un zîmbet frumos și doi ochi luminoși. Oricît de neașteptată era întîlnirea, Annette nu se îndoi nici o clipă. Și numele pe care-l căuta îi răsări numaidecît pe buze. Întinse mîna spre el. Și numai după aceea se rușina că se lăsase surprinsă cu trupul și sufletul în neorînduială, apoi rîse cu poftă, cînd văzu că mai ține încă în mînă cîrpa de praf. El rîse împreună cu ea, scuzîndu-se, scuzînd slujnica, pe care Annette o certa. Văzuse în ochii ei elanul de caldă și sinceră bucurie cu care-l primise. Același elan îl mînase și pe el spre ea. Deși era aproape bătrîn, ochii lui tineri aveau douăzeci de ani. Annette îl întîlnise cu șapte ani în urmă, în compartimentul unui tren care traversa Italia. Ea se întorcea din Romînia. De-abia lăsase boala în urmă și mai avea încă febră, așa încît simțea o nevoie lacomă de somn. Dar tot i se mai părea că e în junglă – jungla cu trestii în care se ascunsese, înfundîndu-se în mîl pînă la pîntece. I-o aminteau ținuturile bîntuite de friguri – bălțile întinse 1417

pe lîngă care trecea trenul italian. Annette stătea dreaptă, încordată, cuprinsă de fiori. Se lupta cu somnul; uneori o biruia; îndoia gîtul, dar și-l ridica numaidecît într-o tresărire, își înălța capul cu neîncredere, măsurîndu-și vecinii cu sprîncenele încruntate. Erau aproape toți oameni din popor, mic-burghezi italieni. Călătorea în clasa a treia, într-un compartiment din mijlocul trenului, ticsit de lume; la statii, cei care se mai suiau se îndesau cu ajutorul ghionților în vagonul plin; se așezau pe genunchii celorlalți; o femeie care stătea în picioare se bălăbănea, agățîndu-se ici și colo de cîte un umăr; bărbații fumau, scuipînd între picioare. Annette stătea ghemuită într-un colț. De scîrbă, nu îndrăznea să-și miște picioarele. Deasupra capului ei, un bărbat, care stătea în picioare, se sprijinea de bara care despărțea compartimentul de cel alăturat. Aproape toți erau gălbejiți, cu obrajii scofîlciți, cu bărbi de cincisprezece zile; era și un bătrîn cu un inel prins în urechea păroasă; în jurul ei, ochi înfrigurați, cu albul ochiului îngălbenit; cîteva priviri frumoase și strălucitoare de animale; un băiat care-și sprijinea bărbia de bara celuilalt compartiment, chiar în fața Annettei, și o fetiță așezată pe jos, în scuipat, nu încetau s-o sfredelească cu privirile. Între cele trei compartimente se schimbau replici grosolane și, din cînd în cînd, cîte un fiaschetto381 sau o bucată de brînză cu miros acru. În mijlocul acestui coșmar de oboseală, Annette se simțea ca o lighioană de alt soi, închisă într-o cușca cu animale străine, neliniștitoare, care o adulmecau și strîngeau cercul în jurul ei. Degeaba își încorda energia: îi vedea așteptînd clipa cînd se va prăbuși istovită, ca să se arunce asupra ei; se lăsă doborîtă. Capul ei greu se răsturnă pe spate, lovindu-se de spătarul de lemn; și 381 În limba italiană în original: sticluță.

1418

corpul alunecă și el. În clipa aceea – conștiința încă nu se stinsese, dar nu mai lupta, se lăsa în voia sorții – simți niște mîini blînde, care o susțineau de umeri și subsuori, strecurîndu-i o bocceluță sub cap. Pleoapele ei grele se mai ridicară pentru ultima oară și Annette avu doar răgazul să zărească prin crăpătura lor ochii bărbatului care, deasupra barei, ca omul din tabloul lui Rubens deasupra crucii, îi sprijinea trupul și i-l întindea. Era ca un lac în mijlocul munților. O cuprinsese o senzație de minunată siguranță. Se cufundă în somn. Cînd se ridică la suprafață, după un ceas, aerul din jurul ei parcă se subțiase. Își dădu seama că vecinii ei, oameni de treabă, îi vegheaseră somnul. Sub obraz găsi un șal, din care o țărancă bătrînă făcuse o pernă. Și fetița de la picioarele ei, care mușca dintr-o portocală, i-o întinse. Cînd o văzură deschizînd ochii, o felicitară cu o bunăvoință ironică. Ea le răspunse pe același ton voios și prietenos; nu mai era nici urmă de stinghereală între ei; erau cu toții din același neam. Annette știa a cui era bagheta magică care, spre deosebire de cea a lui Circe, prefăcuse lighioanele în tovarăși. Nu era nevoie să se întoarcă pentru a-l vedea. Glasul lui cîntat și grav arunca un năvod asupra tuturor făpturilor acelora îngrămădite la un loc, făurind o comunitate de simpatie și interes între ele; între cele trei compartimente se încinsese vorba; și, fără ca el să se fi impus în vreun fel, discuția se învîrtea în jurul lui. Aproape toate privirile vorbitorilor se îndreptau spre el, și fiindcă, pentru a-l ajunge, trebuiau să treacă peste capul Annettei, se opreau în drum. Annette era amestecată în convorbire. Încetul cu încetul, urechea i se obișnui cu vorba lor și începu și ea să ia parte la discuție, într-o italiană șovăitoare, care-i făceau pe toți să pufnească. Nu mică-i fu mirarea cînd îl 1419

auzi pe omul nevăzut răspunzîndu-i într-o franceză foarte curată și aleasă. Continuară dialogul, fără ca Annette să încerce să-l vadă. El o întreba discret de unde vine, încotro se duce și-i dădu lămuriri în legătură cu drumul. Despre el nu vorbea, iar ea nu căuta să afle nimic. Țăranii îi spuneau signor conte. Annette știa că e un om în vîrstă: pomenise de anumite întîmplări din ținut, al căror martor fusese cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Vorbea cu o politețe familiară. Annettei îi făcea plăcere să și-l închipuie fără să-l vadă. Dar știa că el o vede; și parcă se simțea ocrotită. Nu era neplăcut: era ca și cum ar fi încheiat o înțelegere tainică. Mă păzești. Eu am încredere. Lucrul cel mai ciudat fu că această încredere se arătă întemeiată la primejdie. Oamenii călătoreau hurducăindu-se, bălăbănindu-se nepăsători față de clipa următoare. Deodată, se auzi o zguduitură îngrozitoare, un zăngănit de fiare, de geamuri sparte și trosnete de lemn; vagonul se sparse ca o nucă, sări în țăndări. Totul se prăbuși în mijlocul unor urlete de animale gîtuite. Annette se trezi sub dărîmături, răsturnată, strînsă între băncile făcute bucăți, călcată în picioare de turma înnebunită (tovarășii de drum deveniseră din nou animale). Și, pentru ca panica să fie întreagă, totul luă foc. După ce încercă în zadar să se desprindă, Annette, cu toate mădularele paralizate, se lăsă în voia sorții. Culcată pe spate, cu capul mai jos decît corpul, simțea cum dintr-o rană de la piept se scurge un lichid cald, dac rana no simțea. În iadul care o înconjura, printr-o crăpătură dintre dărîmături, ochii ei vedeau o fîșie minunată din cerul unde soarele se făcuse nevăzut. Era uimitor de liniștită. Auzea zgomotul sinistru al focului mistuitor, iar vîntul alunga deasupra capului ei, pe cerul blînd, fumul negru în care nodurile lemnului aprins explodau ca niște ca stane în spuză; de la cîțiva metri de 1420

trupul ei nemișcat, suflarea aprinsă a vîlvătăii o lovea în obraji. Aștepta. Aștepta ca el s-o scape. N-avea nici un motiv să creadă că el e viu sau că se gîndește la ea. Dar era sigură. De aceea nu fu nicidecum mirată, cînd auzi glasul care o striga: — Cara Francia, acolo ești? Răspunsese: — Prezentă, prietene! El o zări îndată și Annette văzu printre crăpături privirea lui neliniștită și frățească. Omul nu-și pierdu timpul cu exclamații. Într-o clipă adună în jurul lui cîțiva oameni cu bunăvoință, ca s-o salveze pe Annette. Treaba era primejdioasă. Cea mai mică mișcare greșită putea să prăbușească asupra ci masa de materiale, pe care numai o întîmplare le ținuse în suspensie. Și, totuși, trebuiau să se grăbească. Limbile de foc aproape că lingeau picioarele femeii întinse pe jos. Ea nu vorbea. Îi lăsa să facă ce voiau. Dar pe măsură ce i se eliberau umerii, simțea tot mai tare rana. Se gîndea ca o să-și piardă cunoștința. Dar zîmbi cu recunoștință salvatorului, care-i scotea cu mii de prevederi capul din strînsoare și-i cuprindea tîmplele între mîini, spunîndu-i: — Curaj! În curînd va fi gata. Ea spuse: — Nu mi-e frică de loc. Sînt în mîinile dumitale. Pe el această încredere îl mișcă: — Fetița mea vitează… Annette își pierdu cunoștința din pricina durerii. Doar cîteva minute. Își veni în fire aproape numaidecît. Izbutiseră s-o scoată și o duceau pe sus. Zise: — Nu! Vreau și pot să umblu singură. Prietenul îi spuse: 1421

— Ești rănită. Annette îi răspunse: — Avem vreme să ne gîndim la asta. Mai întîi trebuie să-i salvăm pe ceilalți. Vagonul surpat era o vîlvătaie. Nici nu te mai puteai apropia de el. Celelalte vagoane rezistaseră mai bine, dar avea să le vină și lor rîndul să cadă pradă flăcărilor. Începuseră să-i scoată pe cei care se mai aflau blocați. Cei mai mulți dintre călători o luaseră la goană peste cîmp, țipînd ca niște orătănii rătăcite. Îi vedeai poticnindu-se și întinzîndu-se cu urlete la pămînt. Din pricina panicii li se părea mereu că nu sînt destul de departe de primejdie. Cu mare greutate izbutiră să strîngă cîțiva la un loc. Signor conte avu prilej să-i dovedească autoritatea calmă. Nu striga. Nu se agita. Trecea liniștit printre oamenii cu gesturi isterice, luînd de braț pe cîte un bărbat sau cîte o femeie; și de îndată le impunea pecetea voinței lui; țipetele li se opreau în gîtlej; el le spunea: — Vino tu, draga mea. Și tu, dragă, păstrează-ți do-ul pentru cînd ai să-ți faci debutul la San Carlo 382 și dacă ai plămîni atît de strașnici, suflă cel puțin în cealaltă parte! Așa sufli drept în foc. Oamenii rîdeau. Făceau ce voia el. În scurt timp sfîrșiră prin a aduce la lumină tot ce mai rămînea de salvat. Infirmii fură înșirați, la oarecare depărtare de calea ferată, într-un șanț, la adăpostul unui dîmb. Contele avea o trusă de urgență; îi pansă pe cei mai grav răniți. O căută din ochi pe franțuzoaică. O zări la cîțiva pași, sprijinită de un măslin îndoit. Tot se mai simțea la doi pași de leșin și-și mușca buzele ca să nu alunece. El îi lăsă pe ceilalți și-i 382 Denumirea operei din Neapole.

1422

spuse: — E rîndul dumitale! În jurul ei era o cîmpie arsă, nici un adăpost și atîția ochi care o pîndeau… Spuse: — Dac-ai intrat în horă, trebuie să joci! Își descheie rochia. Sîngele se lipise de țesătură. Cu un briceag, el o desfăcu. Între sîn și umărul drept Annette avea o tăietură făcută de o așchie sărită din vagonul spart. Cînd îi smulse o fîșie din cămașă, țîșni și o șuviță de sînge. Annette rămase cu brațul ridicat. Semăna cu o amazoană în timpul bătăliei. Mulțimea indiscretă dădea copilărește grai unor păreri experte în materie de forme și răni frumoase. Signor conte pipăi, spălă, pansă în grabă rana, cu degete sigure și ușoare. O țărancă bătrînă îl ajuta. El întrebă: — Te doare? Annette răspunse: — Am mai văzut eu d-astea! Așa-i, mătușico? (vorbea cu bătrîna.) Bărbații sînt foarte mîndri de rănile lor de război. Dar avem și noi bătăliile noastre! Numai că nu ne trece prin cap să ne lăudăm cu ele. — Ce bătălii? întrebă contele. — Si, signori! Cele care v-au adus pe lume. Mulțimea rîse. Un bătrîn spuse: — Frumos! Și șiretele astea nu fac numai viței, fac și coarne. Annette făcea pe grozava, ca să nu cada Jos. Vorbea cu mintea ca într-o ceață. Infirmierul ei nu se înșela. Îi spuse: — Și acum, întinde-te! Ea se încăpățînă: — Nu pot să te ajut cu nimic? 1423

— Nu ne mai rămîne decît să așteptam dinspre Tarente un tren în ajutor. Trebuiră sa aștepte mult. Era în perioada dezorganizării de după război. Sinistrații înnoptară pe cîmp. Noaptea era senină și răcoroasă. Cu frînturile vagoanelor, oamenii aprinseseră focuri mari. Annette și contele, care stăteau la o parte, vorbeau. Departe, în dreapta, fumegau resturile incendiului. Și de foarte departe, adus de vînt, se auzea freamătul Mării Tireniene. Orele se scurgeau sub baldachinul minunat al nopții italiene. Stelele se rostogoleau ca boabele de aur pe o boltă de viță, de pe care ai fi putut să le culegi cu degetele. Cei doi tovarăși se felicitau prietenește unul pe altul pentru vitejia lor; aveau însă destul tact ca să nu se mire de complimentele pe care le primeau. Annette socotea vitejia ei un omagiu adus încrederii ce i-o inspirase celălalt, îi cerea lămuriri în legătură cu liniștea aceea nespusă pe care o răspîndea și de ale cărei binefaceri ne este dat să ne bucurăm atît de rar în viață; de unde o avea? De la cerul acesta, cu care se înrudea? El răspunse cu ochii ațintiți asupra focului, ale cărui flăcări și umbre mișcătoare îi înviorau în chip tragic buzele: — Le-am extras din pămîntul ăsta, care a înghițit tot ce am iubit eu pe lume. Annette se aplecă asupra lui, fără să vorbească. El urmă, fără s-o privească: — Prietenă, pămîntul ăsta tare și uscat pe care stai întinsă ți se pare mort, ca al unei planete răcite. Nu-i simți focul. Ascultă! Ai să auzi îndată ciocanul ciclopilor. Nu-l auzi? Eu nu încetez nici o clipă, nici zi, nici noapte, să-i scandez iambul de bronz. Și aud cum se prăbușește Messina. — Ai fost acolo? întrebă Annette. 1424

— Da, și toți ai mei. Mama, soția mea, fratele meu, cei patru copii ai mei. Ei mai sînt și acum acolo. Dedesubt. Zguduită, Annette îi prinse mîna. El o strînse și, păstrînd-o în mîna lui, îi povesti liniștit toată viața sa. O vom povesti și noi mai încolo. Dar o vom face în cuvinte mai puțin sobre. Multe trăsături de-ale contelui n-aveau să-i fie dezvăluite Annettei decît mult mai tîrziu și încetul cu încetul. În această primă povestire, el nu le dezvălui decît pe cele principale. Dar noi, zeii cei mici, care ne bucurăm de privilegiul de a citi destinul copiilor noștri, să le depănăm firul vieții. * Contele Bruno Chiarenza făcea parte dintr-o veche familie siciliană. Un nume antic, vestit încă din vremea normanzilor. Cîteva resturi ale unei mari averi, la porțile Messinei, în partea mai înaltă a orașului; nu departe de ruinile de la Matagrifone, o casă străveche, lipsită de confort, a cărei fațadă privește spre o stradă îngustă, dar a cărei poartă e luminată de un basorelief, semnat Delia Robbia 383. În spate, o pădure de portocali, care coboară în terase pînă la mare. De veacuri, membrii familiei Chiarenza petrecuseră aici o viață simplă și cîmpenească, păstrînd nobilele tradiții ale unui umanism spiritual cam învechit, însă armonios, și care păstra mireasma mierei lui Teocrit 384. După strășnicia glorioasă de odinioară, își legănau somnul în lupte desfășurate în academiile filologice și poetice de provincie, cu nume de monștri heraldici: Lynx sau Griffon. Cheltuiau, în felul acesta, multă iscusință tihnită și o adevărată 383 Familie de sculptori italieni (sec.XV-XVI). 384 Poet din Grecia antică (sec. III î.e.n.), a cîntat în bucolicele sale farmecele vieții rustice.

1425

erudiție greco-latină, pe care și-o transmiteau din tată în fiu, și uneori chiar și din tată în fiică, pentru că, din vremea lui Pitagora385, Grecia Mare a îngăduit femeilor drepturi spirituale egale cu ale bărbatului. Contele Bruno își cîștigase, jucîndu-se, o faimă meritată în lumea elenismului academic. În timp ce creștea portocali și împărțea cu un frate deputat cîștigurile produse de un solfatare 386, publica într-un stil frumos memorii epigrafice și o antologie a orficelor. Ba chiar scria poezii pe cont propriu în grecește, la fel de bine ca și în italienește. Atinsese vîrsta de patruzeci de ani, fără să cunoască nimic din greutățile vieții. Înconjurat de dragoste, foarte prietenos cu ceilalți, moștenise de la părinții lui inteligenți – o dată cu bunăstarea – gustul pentru munca dezinteresată, care e și ea o plăcere. Moștenise și optimismul înțelegător, care nu implică nici o greutate, deci partea celor care n-au avut niciodată de-a face decît cu obrazul surîzător al Mamei Acești gentilomi „beletriști” alungau din grădina lor ecoul luptelor sălbatice, care în copilăria lui Bruno zdruncinaseră ținuturile vecine, Calabria și Basilicata – luptele sociale între galantuomini și cafoni387. Ei nu cunoșteau mizeria înspăimîntătoare. Contele Bruno nu-și dăduse osteneala să viziteze măcar o singură dată solfatarul, ale cărui venituri îi îngăduiau să-și înșire rimele de aur, ale lui, sau pe ale lui Pitagora. Fratele lui, care se ducea acolo rar, îl îndepărtase cu blîndețe, pomenindu-i în treacăt de praf, de mizerie, de bolile muncitorilor, îi părea sincer rîu de toate astea, era un rău necesar, 385 Filozof grec (sec. VI î.e.n.). 386 Mină de pucioasa. 387 În limba italiană în original: nobili și țărani săraci.

1426

dar nu era necesar ca toți conții Chiarenza să-și întristeze ochii lor limpezi, în care se oglindea nimfa Galateea 388, vecina lor întru fabulă mitologică. Fiecare cu meseria lui: a lor era să înfăptuiască, prin pană și prin viață, frumusețea (oare nu erau vrednici de asta?). Contele Bruno era bine înzestrat pentru o astfel de menire. Mîinile lui frumoase, îndemînatice și sigure îndepărtau fără osteneală umbrele din calea sa. Plăcut și cuceritor, ușor de cucerit, nu dusese lipsă de iubiri, pe care, mulțumită firii lui încîntătoare, bunătății lui superficiale, dar spontane, știuse să le guste, să le întrerupă, să le guste din nou sau să le părăsească, fără a lăsa pe fundul paharului vreo amărăciune pentru el sau pentru iubitele lui. Se căsătorise de timpuriu, la douăzeci și șase de ani, cu o fată aparținînd unei familii burgheze înstărite din nordul Italiei, o brună din Vicența, cu ochi albaștri, care-l adora și pe care el o îndrăgea. A fost o căsătorie desăvîrșită, dăruită cu patru copii drăgălași și sănătoși. Nici boală, nici griji, ci o fericire atît de statornică, încît nici nu părea cu putință că va fi vreodată altfel. Contele și ai săi ar fi fost poate ispitiți să creadă că nenorocirea este hărăzită celor ce nu știu să se descurce, sau celor a căror înclinare spre necazuri e un viciu înnăscut, care trebuie tratat. Bineînțeles că o astfel de părere e legată de o doză serioasă de nepăsare față de restul lumii; dar egoismul acesta era atît de plăcut și de nevinovat, încît nu părea niciodată jignitor. Trebuie să mai spunem, pentru a ușura vina contelui, că nenorocirea celorlalți avea bunul-simț de a nu se arăta prea mult: deznădejdea locuitorilor acelora din Mezzogiorno389 asupriți de 388 Nimfă marină în mitologia greacă. 389 Sudul Italiei.

1427

veacuri, ajunsese într-un asemenea grad de amorțire, incit oamenii n-ar fi mișcat nici un deget ca să schimbe lucrurile, de teamă să nu simtă durerea mai tare. Înțelepciunea lor amară se vădea în această zicală de o crudă ironie: Addó ne à sfizzi, nun c’è perdenza. („Unde nu există vînt care să se împotrivească răului, nu există nimic de pierdut.”) Și bătrînii lupi ai politicii, care știau asta, aveau grijă să nu schimbe nimic din mizeria oamenilor, căci ar fi riscat să-i deștepte. Unul dintre acești auguri 390 spusese: E mai bine să nu deștepți mizeria care doarme. Dar vremurile de deșteptare aveau să vină. Veniseră. Din primii ani ai secolului, noile impozite, urmările dezastrelor din Africa391, și spiritul nou, pe care-l răspîndeau apostolii, galvanizară paralizia din Mezzogiorno și stîrniră deznădejdea. Din pămîntul care trăgea să moară se ridicară răscoalele sîngeroase din Apulia și Sicilia. A fost silit să le vadă și contele Bruno. Nu din rea-credință evita lucrurile triste și neplăcute; se mulțumea să nu le caute. Din ziua cînd văzu în jurul lui mizeria și suferința, deveni, și el și ai săi, darnic pînă la risipă. Dar asta nu se întîmpla decît cu anumite prilejuri. Puteai pe bună dreptate să spui: „Cine nu vede nu crede”. Și ochii lui frumoși aveau atîtea de văzut! Făcea parte din ființele acelea fericite, favorizate de soartă, pentru care totul e bucurie, bucurie lipsită de grosolănie: inteligența, și lucrul, și plăcerea, și toate faptele vieții de fiecare

390 Agostino Depretis (1813-1887). Politician italian reacționar. 391 E vorba de eșecul politicii imperialiste italiene în cadrul războiului cu Abisinia (1895-1896), ceea ce a avut ca rezultat o și mai mare înrăutățire a situației economice a țării. Ca urmare, întreaga Italie a fost frămîntată de un mare val de greve și revolte țărănești.

1428

zi. Și știa să făurească în jurul lui o atmosferă de fericire. Așa a fost pînă în noaptea aceea de decembrie a anului 1908, cînd bătrînul pămînt dezlănțuit își săltă trupul, ca într-o tresărire de mînie sau într-un hohot. Și, în trei minute, întreaga Messină, zece veacuri de glorie, o sută douăzeci de mii de ființe omenești fură înghițite. Familia contelui Bruno, bătrîna lui mamă, fratele lui, soția, copiii, rămaseră sub dărîmături. În ajun petrecuseră tîrziu, în cinstea fratelui întors de la Roma în cursul zilei și, în apartamentul acestuia, care dădea spre livezile de portocali, sporovăiseră îndelung, ascultaseră tăcerea dulce a nopții și muzică. Cumnata cea tînără cînta din Bellini, avea o voce proaspătă și curata de privighetoare, iar contele Bruno o asculta cu dragoste, ținînd ochii închiși. Fata știa și-l sorbea din ochi, în timp ce cînta. Flirtul lor dulce nu era o taină pentru nimeni; dar nimeni nu se gîndea să se scandalizeze. Soția lui Bruno, sora fetei, zîmbea și ea. Bruno era copilul răsfățat, fiecăruia i se părea firesc ca el să fie iubit de toți, el era primul căruia lucrul i se părea firesc. Nu se fălea cu asta. Îi iubea pe toți și toți îl iubeau. Astfel, toată lumea era mulțumită. Fetița lui, Sibylle, pe care o numise astfel în amintirea ultimei și fermecătoarei regine normande, era copilul lui cel mai mic și cel mai drag; ședea lîngă el pe un taburet și, cu obrajii lipiți de genunchii lui, se uita la părintele iubit, ale cărui pleoape se ridicau pentru a-i zîmbi; îi mîngîia părul mătăsos și simțea sub degete tresăririle capului ei mic și rotund. Era o copilă prea gingașă, a cărei criză de creștere era însoțită de mici tulburări ale sensibilității, de umbre trecătoare de tristețe, de neliniști nelămurite, de care ceilalți își băteau joc. (Mai tîrziu, Bruno avea să-și amintească de toate.) În seara aceea, cînd mama, bună pianistă, care fusese eleva lui Sgambati la Roma, încercînd 1429

clapele pianului, simți (de ce oare?) dorința nelămurită de a scoate din el misteriosul andante al Simfoniei a șaptea, fetița izbucni în hohote, strigă „nu” și fugi de la primul crescendo al mohorîtului, neînduplecatului marș (numit de nuntă, dar cu cine?). Cîntase apoi altceva, și tatăl o luă pe Sibylle în brațe. Se așezară lîngă fereastră. Fetița începu din nou să ciripească, răsucind barba tatălui în jurul degetelor. Cele două femei tinere, mătușa și mama, se apropiaseră și ele și trăgeau în piept boarea îmbălsămată a grădinii; se sprijineau amîndouă, fără pic de gelozie, de umerii lui Bruno. Flora, soția, îi spuse surorii ei: — Hai, Gemma, văd că mori de poftă, sărută-l, și el o să-mi înapoieze sărutarea ta! Se auzea pe jos, de pe coastă, zgomotul pe care-l făceau buzele mării. Și pe cer, deasupra acoperișului, se vedea ochiul de jeratic al Ciclopului: Sirius. Stăteau toți trei obraz în obraz și tăceau. Și, în mîinile lui, sălbăticiunea aceea mică, inima copilului care bătea. Nopțile fericite n-au istorie. Îmbrățișarea de dragoste se înfiripă din vis și tot în vis se pierde. Și gîndul nu deslușește în ce clipă sfîrșește. Noaptea aceea ultimă nu-l auzi pe copilul Fericire, oaspetele obișnuit al casei, curmîndu-și deodată cîntecul și fugind înspăimîntat afară din Messina. Cei doi soți se treziră la prima zguduitură. Bruno simți cum se prinde piciorul Florei de piciorul lui, ca o pasăre de creangă. Zorile înălbeau ferestrele. Dintr-o zmucitură se treziră așezați în capul oaselor în pat, cu picioarele goale, gata să sară. Patul se clătina, casa trosnea din temelii pînă în acoperiș. Și fără un zgomot de țigle, de geamuri sparte; un coș se surpă. În ținuturile acelea, cutremurul este un oaspete cunoscut; și, deși nepăsarea sudului îi făcea pe oameni să-l uite cînd își rărește 1430

vizitele, totuși fiecare învață, din tată în fiu, și de la prima zguduitură fiecare știe ce trebuie să facă. Oamenii nu-și pierd timpul gemînd. Fug spre spațiile descoperite. Sau, dacă au timp, caută un adăpost sub zidurile groase. Flora fugi în odăile alăturate, unde copiii începuseră să țipe, cu gîndul să-i ducă în grădină. Dar a doua zguduitură și apoi a treia, mai puternică, zdruncină toată casa, ca o vijelie; pereții odăilor se umflau ca niște pînze, soffitele mari din tavan se răsuceau; pe podelele care se ridicau, picioarele goale alunecau, și de afară urca tunetul din oraș și de pe mare. Un vuiet ca la judecata de apoi. Ținu doar cîteva secunde. În astfel de clipe, mintea înnebunită nu aude decît urletul propriei sale spaime. Bruno înțelese că nu va mai avea timp să scape ieșind pe scară; și, strigînd soției lui să-l urmeze, se aruncă spre balcon, căci instinctul lui, în care mocnea grăuntele unei experiențe străvechi, îi spunea că, atunci cînd o casă se prăbușește, trebuie să fii cît mai aproape de margine, ca să fii mai ușor scos din dărîmături. Dar toată viața ce-i mai rămînea de trăit avea să se învinuiască de a fi dat ascultare instinctului, în loc să fugă spre ceilalți, ca să-i adune și să-i scape, sau să moară împreună cu ci. Căci nici unul nu înțelese gîndul lui și el n-avu timp să le explice. Ultima amintire: la fereastra vecină, cei doi sîni goi ai Gemmei, care-i întindea brațele. Și plînsul Sibyllei, care striga: „Tată!” Într-un bubuit de tunet, casa străveche se prăbuși. Totul pieri, pieri și conștiința lui Bruno. Se regăsi cînd? Pe un pat de vapor, care-l ducea departe de țărmul blestemat, pe urmă (fulgere de conștiință foarte rare ieșeau din noapte și se întorceau în ea) într-un spital din Neapole, după ce suferise operații primejdioase. Avea o coapsă 1431

fracturată, craniul fracturat și comoție cerebrală. Nu-și dădea seama de nimic din ceea ce se petrecuse. Primul lucru pe care-l simți fu spaima și durerea. Dar nu le putea pune în legătură cu nici un punct. Ele formau un fel de ceață întunecoasă. Îi era cu neputință să lege două idei. Se istovea încercînd să facă lumină în el; dar tremura de teama lucrurilor pe care avea să i le dezvăluie ziua. Lucrul se întîmplă dintr-o dată. Ceața se desfăcu. Auzi plînsul subțire al Sybillei. Strigă: — Fetița mea! Făcu o sforțare, ca să se ridice, dar era țintuit; se izbi de perete. Infirmierele îi ținură brațele. El striga mai departe: — Dragii mei! Sînt aici! Vin! Unde sînteți? Se străduiau să-l liniștească. Izbutise să refacă în mintea lui ultimele clipe dinaintea căderii. Ruga să i se spună unde sînt ceilalți; voia să i se spună că sînt salvați. Se fereau să-l contrazică. I se dădeau asigurări neprecise, de care el nu se lăsa păcălit nici o clipă, cerînd totuși să fie reînnoite mereu, mereu; fără ele n-ar fi fost în stare să învie și, în ciuda lui, eroismul vieții îl silea la asta. După cîteva zile, după ce cîntări îndelung, în tăcere și înspăimîntat, fiecare din cuvintele, din privirile celor care-l înconjurau, și amintirile lui deopotrivă, îl imploră din privire pe medicul aplecat deasupra lui, un cunoscut (aparținea unei familii din Mezzogiorno, care avea legături cu familia Chiarenza), spunîndu-i: — Știu, știu. Nu te întreb pe cine am pierdut. Te întreb numai cine mi-a mai rămas. Citi atîta milă în ochii care-l priveau, încît, înghețat de spaimă, se agăță de mîna voinică întinsă pe patul lui, strigînd: — Nu! Cineva mi-a rămas… Cine? Spune-mi cine? Medicul se aplecă și-l îmbrățișă. Simțea cum se prăbușește a 1432

doua oară. Din fundul prăpastiei, spuse hohotind: — De ce, de ce m-ați salvat? A doua zi nu mai plîngea în hohote, nu mai avea nici o lacrimă. Cu fața răvășită, dar calmă, ascultă toate amănuntele culese de martori. Fusese găsit numai el, pe jumătate îngropat, la marginea dărîmăturilor. Restul nu era decît un morman de ruine. Nu existau mijloace de a le răscoli. Nu erau brațe. Tot orașul era nimicit. Cîteva sute de supraviețuitori căzuseră pradă unei spaime animalice, iar ghimpele morții nesătule (pămîntul tot mai mormăia și, din ceas în ceas, auzeai cum se surpau ultimele ruine) le mărise și mai mult cruzimea și desfrîul acestor osîndiți. Un popor întreg se afla sub dărîmături. Tot acolo se afla și dumnezeu. Bărbați și femei, cei care mai trăiau, suflete moarte, se împreunau deasupra și dedesubtul altarelor. Înainte ca primele ajutoare să sosească pe mare, se dezlănțui un jaf sălbatic. Căci nu se scursese nici un ceas de la catastrofă și bande de tîlhari se și abătură asupra morților ca să-i prade. Din munți coborau popoare de jefuitori de ruine, care făceau de veacuri pază în jurul cetăților ce se surpau, asemenea celor care pîndeau odinioară naufragiile pe coastele Bretaniei. Dar, din fericire, Bruno nu află de toate astea decît mai tîrziu. Era de ajuns pentru el să poată ține piept cruzimii naturii. Își adună toate puterile. Se hotărî să se întoarcă la locul nenorocirii. Nu-i mai rămînea nici o speranță. Se scurseseră trei săptămîni. Dar voia să vadă și să atingă totul. De ce nu? Magdalena, care a văzut cu ochii ei moartea stăpînului, care a atins cu degetele ei trupul lui rece, se întoarce totuși a doua zi spre a-l căuta viu, și-l găsește pe cel din grădină. El pe cine o să găsească sub dărîmături? în zadar încearcă oamenii să-l abată de la gîndul acesta. Mai era țintuit în pat. Porunci să fie dus cu 1433

targa. Un prieten credincios îl însoțea. Cu toată vremea rea, rămase toată noaptea întins pe puntea vasului, țintind cu privirile, smulgînd ca un magnet din fundul nopții pămîntul spaimei, a cărei apropiere fu vestită de focurile de pe Stromboli392. Ca să-și apere rana din creștet, unde purta o proteză de argint cu cuie de aur, puse pe cap o cască de piele ce-i dădea înfățișarea unui cruciat normand. Se îndrepta și el spre sfîntul mormînt! Mormîntul unui popor. Horror, Fetor393. Cînd ajunseră la Reggio, vîntul aduse mirosul. Zeul uriaș putrezea sub colinele de portocali. Îl cuprinseră vărsăturile, dar porunci, cu o hotărîre nestrămutată, să fie dus pînă la locul unde fusese cuibul lui. Din prima zi a nenorocirii, nici o mînă nu se atinsese de ruine. Orice sforțare omenească devenea neputincioasă în fața lor. Se ridicau în chip de piramidă, încoronate – printr-o batjocură a soartei – de armoariile familiei Chiarenza, pe care se putea citi, la lumina torței, vechea deviză: Per Chiarità Carità. (Prin lumină la dragoste.) Sub munte zăceau cu toții, carnea lui, neamul lui. Dragoste, lumina. Torța era stinsă. Era mormîntul neamului Chiarenza. Așa să rămînă! Niciodată nu-și reclădi casa. Mai tîrziu puse să se cimenteze tumulus 394-ul și gravă pe piramida uriașă cuvintele: Ruinae Sacrum 395. Mai tîrziu avea să închine altarul „Mamei celei mari”, — Mήτηρ μεγίστη „Pămîntului negru” — Γη μέλαινα.

392 Vulcan din Arhipelagul Lipari, la nord de Sicilia. 393 În limba latină în original: Groază, duhoare. 394 În limba latină în original: mormînt preistoric. 395 În limba latină în original: Sanctuarul nimicirii.

1434

La întoarcere, pe vaporul ce-l ducea spre Neapole, întîlni un alt rănit, un alt osîndit, scăpat din infern, ce povestea cum văzuse oamenii năpustindu-se asupra dărîmăturilor ca să jefuiască victimele calde încă; spunea că văzuse cum rupeau brațul unei femei – care-i ruga s-o cruțe – ca să-i smulgă brățările. Striga: — Să fie uciși cu toții! Toți oamenii trebuie stîrpiți! Cînd o să strivească pămîntul odată toată pleava asta? Și, în fundul sufletului, Bruno mulțumi Mamei celei negre căi scăpase cel puțin pe morții lui de infernul oamenilor. Se ferecă, vreme de aproape un an, într-o casă singuratică la marginea Maremmei, nu departe de Ninfa și de capul Circe. Casa făcea parte din nenumăratele proprietăți ale familiei, care erau acum toate ale lui; era, fără îndoială, casa cea mai năpăstuită; nimeni din familie nu dăduse vreodată pe aici. Populația răzleață, care-și păștea turmele printre ruini, emigra aproape în întregime în munți, opt luni pe an, lăsînd jertfă trei sau patru oameni, care să le păzească zidurile. Erau măcinați de malarie. Nici un moșier – unul dintre ei domina din cuibul lui de șoim toată țara bălților – nu împărțea țăranilor măcar un gram de chinină. Ochii lor de pasăre erau mulțumiți cu această întindere pustie, numai papură și apă. Bruno rămase pe loc în timpul domniei frigurilor; se îmbolnăvi și el. Ce-i păsa? Singurele chipuri omenești pe care avu prilej să le vadă în răstimpul acestor luni, o bătrînă care-l servea, fetița și băiatul ei (o a patra ființă omenească nu se vedea în tot ținutul părăsit) aveau friguri ca și el. Nici nu le trecea prin gînd să se mire. Băiatul (avea treisprezece ani; el era bărbatul, capul familiei) știa, spunea foarte liniștit, că era condamnat. Avea trăsături frumoase și pure, un obraz palid, ochi sclipind de inteligență, o înfățișare serioasă și conștientă de răspunderea lui, vorbirea simplă și potolită, gura 1435

serioasă, luminată din cînd în cînd de un zîmbet copilăresc. Îl chema Atanase. După luni de tăcere sălbatică, pe care tînărul lui tovarăș o respecta, băiatul fu singurul cu care Bruno consimți, în cele din urmă, să schimbe pîinea inimii – cuvîntul. Și, ciudat, micuțul se pricepu să fie la înălțime. Nu trecuseră încă nici cele opt luni după care trebuia să aibă loc întoarcerea celor vii și a turmelor din munți, și Bruno revărsase asupra acestui copil toată patima deznădăjduită cu care nu-și mai putea învălui morții. Îl smulse pămîntului care-i sugea sîngele. Pe mamă și pe fată le instalase la Tarent, oferindu-le o pensie. Iar pe băiețandrul cu ochi negri, care părea că auzise aceeași chemare a sufletului, ca și el, îl luă la dînsul. Într-o vilă așezată pe una din ultimele coline din șirul celor ce privesc spre golful Tarent, între Metaponte și Sybaris. Îl instrui și găsi în această minte un teren minunat. Singurătatea exaltată în care stătuse pînă atunci îi deschisese lui Bruno unele căi tainice ale gîndirii, nesocotite mai înainte: înțelesul ascuns al vechilor mituri ale Greciei Mari, care pînă atunci mobilaseră cu textele și chipurile lor numai nepăsarea amuzată a diletantismului său erudit. Și fiindcă, în timpul lunilor lungi de tăcere petrecute unul alături de altul, se înfiripase între cei doi tovarăși, cel bătrîn și cel tînăr, o putere ciudată de a-și pătrunde unul altuia sufletul, Bruno își descifra viziunile – pe măsură ce ele se închegau – în ochii copilului și, încetul cu încetul, le modela, fără să-și dea seama, după formele nelămurite ale acestei minți ce se trezea și, totodată, după geniul acestui pămînt milenar, unde nu departe dormea Pitagora. În convorbiri minunate, ființa aceea mică, lacomă primea, fără să se mire, legendele luminoase, cu înțeles întreit, ale teogoniei 396 adînci a 396 Genealogic al zeilor.

1436

Orficelor. Și bătrînul vedea cum se resfrîng în privirea fără fund a copilului cele șase generații de zei – Dionysos fiind cea de-a șasea împărăție – și Titanii. Pentru copilul acesta, pe care nici școala, nici biserica nu-l pescuiseră din bălțile bîntuite de friguri, Hristos rămăsese un forestiere (străin); nu aflase de moartea lui decît datorită clopotelor de sus, de pe colină; era un bogat, îl respecta, dar de departe, fără să fi avut de-a face cu el. Cît despre Bruno, catolicismul lui activ, plăcut și lipsit de adîncime pînă în ajunul catastrofei, fusese doborît printr-o ridicătură de umeri de pămîntul răscolit al Messinei, o dată cu palatul său; nu mai rămîneau decît ruini, deasupra cărora suflase, luni de zile, vîntul furios al deznădejdii. La început, după catastrofă, îl urîse pe dumnezeu, în care crezuse. Locul era liber pentru alți zei. Și marile mituri, care mocneau în gîndirea lui de trinacrian 397 nobil și erudit, deschiseră ochii, în lumina Tarentului, unde înflorise tînărul Zagreus Dionysos, regele misterelor. Fără să se lase prins de aceste mituri, cum putea fi prins copilul care-l asculta, Bruno era izbit, în timp ce le povestea, de tîlcul și de potrivirea lor cu lanțul nemilos al destinului ce-l covîrșea. Și fiindcă el, sicilianul luminat, nu era mai puțin superstițios decît copilul, nu întîrzie să se lase îmbătat de fumul visurilor, pe care soarele le ridica din pămîntul cu fantome o dată cu mirosurile serbede și dulcegi ale apelor ce dorm la suprafața pămîntului. Orașul lui distrus îi evoca spasmele lui Typhoeus 398, strivit sub greutatea muntelui Etna; iar cruzimea Titanilor, care-l înșfăcaseră ca niște trădători pe copilul Dionysos, care-l făcuseră bucăți și-l înghițiseră, se 397 Din Trinacria, vechea denumire a Siciliei. 398 Uriaș în mitologie; drept pedeapsă pentru faptul că s-a răzvrătit împotriva lui, Zeus l-a înlănțuit pe muntele Etna.

1437

confunda cu mînia oarbă a elementelor ce nimiciseră tot ce iubea el, tot ceea ce în egoismul durerii lui însemna viața. Dar dragostea aceasta, viața aceasta renăștea. Ochii săi de vizionar le regăseau în copilul adoptat de nevoia lui de dragoste, de instinctul său vital. Mai mult decît atît, în starea de semihalucinație, pe care lumina de miraj o stîrnea în creierul lui de poet, zdruncinat de spasme, copilul devenea chiar chipul micului Dionysos înviat; îl văzu, deodată, într-o seară, așa cum îl zugrăvește imnul homeric, șezînd pe malul mării nesecate, la marginea înaltă a unui promontoriu, cu părul lui frumos și negru fluturîndu-i pe umeri, îl văzu înfășurîndu-se de frig într-o zdreanță roșie și zîmbind înfrigurat, cu ochii lui negri. O dată cu nălucirea pe care i-o pricinui viziunea, neliniștea se cuibări din nou în sufletul lui Bruno. Căci tînărul zeu, zeul suferind, n-avea să moară iarăși? Zărea, prea tîrziu, pe obrazul palid al adolescentului, care tremura la soare, umbra aripii lui Méphitis, regina Frigurilor. N-avusese prevederea să smulgă, cu rădăcini cu tot, planta bolnavă din pămîntul otrăvit, s-o ducă departe, în port, pe alte meleaguri, unde e alt cer. Se mulțumise să îndepărteze băiatul cu cîteva leghe de pămîntul ucigaș, să se urce pe coline, puțin mai departe, puțin mai sus. Și nici nu se putea măcar împotrivi vrajei primejdioase de a nu coborî adesea împreună cu el în zona magică a ruinilor de pe malul mării. Cine a auzit o dată glasul sirenelor, cu greu se poate despărți de el. Degeaba ești înștiințat de primejdia ce te paște; cum să nu te cuprindă mereu chemarea oazei din deșert, a desișurilor bogate, între care îți rîde privirea apei schimbătoare și fără vad, chemarea liniștii vrăjite, floare a oglindirii cerului în apă? Cînd își dădu seama, răul se înfăptuise. Osînda era semnată. Nu mai era timp de apel. Oare cu un an mai devreme ar mai fi fost timp? 1438

Micul zeu era osîndit de la naștere. În răstimpul a mii de zile, a mii de nopți, otrava se adunase în vinele lui, ca și în apele cîmpiilor; tiptil, frigurile își făceau drum, săpau din ce în ce mai adînc. Și iată că acum, ajunse stăpîne, își slobozeau suflarea de tigru. Pe Bruno îl îngrozi tăria crizelor; după clănțănitul dinților, după valurile de gheață care zguduiau trupul ore întregi, de sus în jos, cu fiori de moarte, urmau vărsături ce nu puteau fi oprite, și apoi fierbințeli; fața se aprindea, urma delirul. Bruno strîngea pasărea în brațe, ostenindu-se în zadar, cînd s-o încălzească la pieptul lui, cînd s-o răcorească. Și, asemenea unei mame, ștergea sudoarea ce străbătea prin rufe și așternut: îl spăla, îl primenea. Bietul Dionysos avea obrajii pămîntii, pîntecul umflat, mădularele subțiate, de pe care carnea se topea din zi în zi. Pentru fiecare bucățică din trupul băiatului, Bruno se lupta cu moartea pas cu pas. În lupta aceasta, dată împreună, el fu totul pentru băiat: tată, mamă, frate, soră. Totul, toată dragostea lui era legată de ființa copilului. Aceasta flacără era ultimul tăciune din căminul lui: inima lui strînsese în ea tot ce mai rămăsese din focul dispărut. Dac-ar fi ascultat de urletul revoltei lăuntrice, s-ar fi lăsat pradă nebuniei, ca Titanii din legendă. Dar îl ținea în brațe pe micul Hristos din Metaponte, care-și ducea crucea patimilor – Διονύσου τα παθηματα – și care părea că-și dă scama de asta. Copilul nu înceta să-l privească țintă, cu privirea lui adîncă și posomorită, adevărată prăpastie, în unele clipe, în mijlocul delirului; dar în privirea lui, chiar cînd era umbrită, domnea o pace ciudată. Și cînd răul dădea o clipă de răgaz trupului frînt, micuțul cerșea duios prietenului incă una din poveștile acelea frumoase: urmarea sau iarăși începutul. Și, ca inspirat de suferința tînărului zeu pe moarte, Bruno îi dezvăluia 1439

– își dezvăluise și lui în același timp – misterul destinului său: mîntuitorul jertfit de Evanghelia Orficelor, care, cu douăzeci și cinci de veacuri înainte de Durch Leiden Freude al eroilor noștri, ia învățat pe oameni, prin pilda sa, să cucerească veșnicia prin durere și moarte. I-a vorbit de zeul care frînge roata nașterii, pentru a-și reintegra aleșii în plinătatea și bucuria Unicului. Cine-ar putea spune dacă copilul înțelegea aceste gînduri? Dar instinctul nu se împăca cu ele. Fatalismul. Lui de victimă legată de rug îl logodise de la naștere cu Firea ucigașă, care-l înghițea. Nu încerca să se smulgă. O primea pe logodnică. Malaria cu ochii ei de lagună însorită și colane de vipere împletite cu trestii. Așa trebuie să fie! Primea. Și acum avea să se cunune cu ea. Strîngea cu hotărîre, ca un bărbat, mîna prietenului, de care avea să se despartă. Și cînd îl scutura cîte un fior, parcă-și cerea scuze. Îi spunea, ca din vis, că pleca în pellegrinaggio pi l’Angile 399. Mîngîia cu mîna lui slăbită obrajii lui Bruno. O criză îl stinse. Își dădu duhul într-o zi în care un soare necruțător ardea deasupra bălților vrăjite. Brațele îi stăteau cruce, ochii larg deschiși, bînd din prăpastia cerului albastru, albastru fără nici o pată; gura deschisă parcă sorbea și ea. Și, în rătăcirea lui, Bruno, care stătea plecat peste ultima suflare a adolescentului, se gîndi că vede fluviul lumii întregi pierzîndu-se în gura aceasta. Ca pentru a întregi simbolul, soarele de sfîrșit de toamnă apuse. Venea iarna. Dionysos, zeu! nimicit, pierea. Avea să învie primăvara, la fel ca cel pe care îl salutau Thyadele 400, Δικνιtις, 399 Pelerinaj la sanctuarul San-Michele din Gargano, muntele minunilor, așezat în pintenul cizmei italiene (n. a.). 400 Sau bacantele, personaje mitologice, preotesele zeului

1440

„Noul-Născut”. Bruno îi închise ochii, îi spălă trupul, îl îngropă singur pe povîrnișul colinelor care coborau pe mare, în mijlocul unui pîlc de migdali tineri; și pe mormînt ridică un simplu monolit, pe care era săpat acest cuvînt: Αθάνατος 401 În mijlocul moviliței sub care era îngropat copilul, zumzăiau albinele din cele două Versuri aurite: „...ες αιθέρ΄ελεύθερον... αθάνατος θεός άμβροτος...” 402 Apoi se întoarse către muritori. * Trecuseră aproape doi ani de la cataclism. Cînd Bruno se arătă din nou printre oameni, puțini se mai gîndeau la nenorocire. Dar cei care-și mai aminteau se întrebau la vederea acestei stafii dacă nu visaseră cumva. Pe fața contelui Chiarenza, ultimul din neamul lui, nu se vedea nici o urmă. Nu numai că nu vorbea niciodată despre nenorocirea lui, și îndepărta, prefăcîndu-se că nu înțelege, aluziile pline de milă; dar trăsăturile lui liniștite răspîndeau un zîmbet desprins de întîmplări. Urmele grelei lui încercări nu se arătau decît în părul și în barba bine îngrijită, care albiseră timpuriu (nu trecuse încă de patruzeci de ani). Dar era în puterea vîrstei, avea trupul

Dionysos. 401 „Nemuritorul”. Evocare a numelui de Atanase, al copilului (n. a.). 402 În eterul liber... un zeu nepieritor, nemuritor (n. a.).

1441

sprinten și sănătos. Cei care nu știau din cîte disonanțe fusese făurită aceasta armonie erau nedumeriți la vederea lui. Părea un copac ale cărui ramuri fuseseră retezate și care se înălța drept în sus. Inimile simțitoare aproape că i-o reproșau. Pentru ele ar fi fost plăcută priveliștea copacului trăsnit. Contele Chiarenza nu le spunea că trăsnetul îi intrase în măduva; semăna cu salamandra din poveste; focul devenise elementul lui. Trăia în foc singur și gol. Toată fericirea pe care o clădise, toată construcția gîndirii sale, tot trecutul lui fuseseră nimicite, retezate, rase de pe suprafața pămîntului. Fusese nevoit să înceapă totul din temelii. Reclădise singur temeliile. De quanto sangue 403 fusese nevoie pentru asta! Dar sîngele e un mortar trebuincios, cînd vrei să durezi ceva. Contele Bruno își dădu seama că în tot ce clădise pînă atunci mortarul lipsise cu desăvîrșire. Tot ce făptuise, sau crezuse că înfăptuise, tot ce iubise sau gîndise pînă atunci nu fusese decît un joc. Ah! Ce joc frumos! Cînd și-l reamintea, dorul sfîșietor îi umfla pieptul de hohote. Dar un joc! Atunci cum putea să se mire că o suflare, un freamăt al pămîntului împrăștiase jocul în vînt? Nu rămăsese decît ceea ce nu moare: spiritul înfricoșător al veșnicului Unic, lumina lui necruțătoare și liniștea lui necruțătoare. Regăsi spiritul acesta în fundul golului săpat în el, în privirea „nemuritorului” care se stingea. ÎI regăsi sub legăturile mumiilor vechilor gînditori trinacrieni și ionieni, în care nu văzuse pînă acum decît obiecte prețioase de muzeu. Ei îi apărură acum în adevărata lor lumină, în atmosfera de catastrofă care le era firească și care era acum și a lui. Se înrudea cu el. Și acum, cînd înfăptuise pe urma pașilor lor, coborîrea sa în infern – Kατάβασις εις Aιδου– își însuși vederile lor tragice și senine. 403 În limba italiană în original: cît sînge.

1442

N-ar fi însemnat mare lucru dacă numai inteligența i-ar fi fost cucerită; dar zîmbetul tînărului său tovarăș în agonie îi cucerise și inima. Sorbise din ultima lui suflare. Acceptarea – Ευδαιμονια – Și daca nu putea să împiedice ca rănile să i se redeschidă în noapte – cîte nopți! — noaptea rămînea totuși singurul lor martor; sîngele rănilor se îngropa în ea; iar victima, culcată pe spate, fără nici o mișcare, își apăsa inima cu mîinile, dîndu-și sîngele jertfă cereștii Armonii, din care și el era un acord sfîșietor. Și cînd se întorcea ziua, ziua nepăsătoare, lumina ei arăta oamenilor nu durerea trecătoare, ci Armonia de pe chipul lui. Pieirea întregului său neam îngrămădise în mîinile lui toată averea. Îl apăsa. Nu-i fu greu să-i găsească întrebuințare. Era vremea cînd Italia sfîrșise prin a descoperi barbaria nespusă în care zăcea de veacuri, lăsat la voia întîmplării, Mezzogiorno, ținutul acela nenorocit. O generație întreagă se dedicase cu mărinimie problemei îngrozitoare, aproape de nedezlegat, de a smulge pămîntul acesta putred și sălbatic din ghearele morții ce-l măcina. Chiar și Parlamentul – adică vorbitorii – în lipsă de fapte, făcuseră legi de ajutorare, iar inițiativa particulară, înlocuind lipsa de sinceritate a statului, se îndeletnicea cu opere de binefacere și construcție în Basilicata și Calabria. Contele Chiarenza își cheltui cea mai mare parte din avere întemeind dispensare, orfelinate și școli. Dacă s-ar fi adus laude bunătății lui, ar fi fost primul care să le respingă, socotindu-le neîntemeiate. Contele nu se născuse încă pentru mila frățească. De la catastrofa care-i răpise pe toți cei vii păstra o dușmănie surdă, oarbă, nemărturisită față de toți cei care mai trăiau încă. Nici măcar lumina ce se făcuse în mintea lui nu izbutise să lecuiască această rană infectată. Se rușina de ea, o 1443

ascundea. Se silea în taină s-o ardă cu fierul roșu. Se căznea să intre în tovărășia oamenilor, să le zîmbească, să-i ajute. Dar nu-și putea înfrînge singurătatea. Și nu izbutea totdeauna să se prefacă. Unii prindeau fulgerarea înghețată a privirii lui. Lui nu-i rămînea altceva de făcut decît sa se silească la fapte, însă fără bucuria caldă a dragostei. Făcea bine, torente de bine, cu ajutorul unei semnături și prin procură. N-aveai de ce să-i mulțumești. Se descărca, de parcă l-ar fi apăsat o datorie; și, în mintea lui, spunea celor cărora le plătea această datorie: „Și acum, sa nu vă mai văd!” Îi trebui timp îndelungat pînă să se împace cu fața oamenilor. Simțea nevoia să-l vadă pe micul Dionysos trezinduse din mormînt. Soarele acesta de iarnă ținu mult. Ținu ani întregi. Contele Chiarenza îi petrecu în studii și călătorii lungi. Tot adîncindu-se în învățătura bătrînilor înțelepți, fu dus de steaua lui Pitagora și a lui Empedocle 404 spre Orient. Avea mai dinainte oarecare cunoștințe de sanscrită. Își întregi știința filologică; și fiindcă ceea ce-i mai rămăsese din averea lui îi îngăduia expediții îndepărtate, petrecu mai mulți ani în India și Tibet. Între 1911 și 1914 dispăru; unde a fost și cum a trăit în timpul acesta n-a știut nimeni niciodată. Păstra tăcere cu privire la acest timp, cînd fără îndoială că rătăcise, în chip de pelerin și de cerșetor, pe platourile înalte ale Asiei, sau se închisese luni întregi în vreo mănăstire tibetană spre a-și face inițierea. Oricît de retras de lumea vie ar fi trăit în anii aceia, se pare totuși că atunci a adunat el acea putere de pătrundere uimitoare, de care avea să dea dovadă mai tîrziu. În lumina culmilor, privirea lui de pasăre singuratică se primeni de lacrimi și praf, se ascuți asemenea unui cuțit și, tot ca un cuțit, se 404 Filozof materialist grec (490-430 î.e.n.).

1444

înfigea în inima omului. Văzu pînă în fund, atinse Durerea și Greșeala civilizației europene, catastrofa ce amenința Occidentul, nimicirea. O porni din nou spre sfîrșitul lui iunie 1914, părăsindu-și schimnicia din Himalaia, coborînd spre cîmpiile Gangelui, căci simțise pămîntul vuindu-i sub picioare, și merse în întîmpinarea războiului, pe care foarte puțini din Europa îl vedeau venind, chiar și în ceasul acela. Îl întîlni la Calcutta: acolo află de declarația oficială a măcelului, dintr-un afiș citit pe o stradă, pe care se scurgea, de sub poarta templului lui Kâli, un șuvoi de sînge de capră. Se îmbarcă pentru Europa. Căci puterea concentrării lui singuratice îi dezvăluise fulgerător, așa cum se întîmplă în îmbrățișarea a două trupuri împreunate ce se pătrund, identitatea lui cu toți cei vii, identitatea pe care egoismul doliului său nu voise multă vreme s-o primească. Voia să ia parte la încercarea prin care treceau oamenii. Cunoștea zădărnicia și nelegiuirea acestui război; în ciuda glasului tainic al sîngelui său latin și a simpatiei pentru Franța, se strădui să-și țină poporul în afara măcelului. Dar poporul nu era întrebat. Și cînd fu aruncat la abator, contele Chiarenza îl urmă. Se înrolă în serviciul sanitar, organiză o ambulanță, se dedică acestei munci. Îl găseai în locurile cele mai expuse, în misiunile cele mai grele, în Albania, în Macedonia, însoțind trupele din ținutul lui, Mezzogiorno, trupe secerate de tifosul exantematic și de malarie, în timpul retragerii dezastruoase, sau cînd zăceau luni întregi în tranșee. Insufla, sub vîjîitul obuzelor, liniștea lui de adîncuri personalului său și țăranilor sălbatici din Basilicata în ceasul agoniei, căci nu-și socotea menirea împlinită cînd viața se dovedea a fi pierdută; de-abia atunci începea adevărata lui menire: îi ajuta pe toți să treacă dincolo. Primi marea medalie a 1445

epidemiilor și crucea de război. După ce războiul se sfîrși (sau se întrerupse pentru cîtva timp), se închină ridicării acelui Mezzogiorno, pe care învățase să-l cunoască mai bine, cunoscîndu-i bolnavii și martirii. De data asta nu se mai mulțumi să-și cheltuiască cea mai mare parte din venituri în Associazioni și Opere Nazionali, care se însărcinau cu grija banilor, fără ca ochii lui să cerceteze încotro se îndrepta darul mîinilor sale (căci nepăsarea se simte bine la adăpostul maximei care cere ca mîna stîngă să nu știe ce a dat mîna dreaptă); se statornici în ținut, la Potenza, unde trăiau sute de familii ta niște larve, sub pămînt, în sottani – beciuri, cisterne caverne. Se înrolă în cruciada care urmărea să-i smulgă din mormintele lor pe acești „fii ai omului”, trădați, părăsiți, să cucerească pămîntul năpăstuit de mîinile celor trei iazme, celor trei zeițe ucigașe care-l sugeau și de care contele Bruno pomeni în fața Annettei, pe colina înconjurată de un nimb lunat de aburii ucigași ai bălților: Mizeria, Malaria, Vîlvătaia din miezul pămîntului și, cea mai crîncenă dintre toate, a patra, care se numește după împrejurare: Acceptarea, Resemnarea, sau Nepăsarea și care înseamnă nemișcarea, amorțeala sub pumnul sorții, pe care nici nu mai încerci să-l îndepărtezi. „De vreme ce așa a fost de veacuri, așa va rămîne în saecula.” Acest ev mediu dăinuia ca un ulcer în trupul unui popor mîndru, care rumega pe atunci amărăciunea speranțelor lor, înșelate, și ai cărui retori îl ațîțau să revendice moștenirea. Imperium Romanum! Dar din moștenirea războiului, a gloriei, a cuceririlor și a ideologiei goale și emfatice, ceea ce-i ispitea cel mai puțin pe retori în acești primi ani de după război era interesul pentru soarta legionarilor vechii Republici, care, întorși acasă, învingeau cu greu pămîntul, secînd sîngele stătut al cîmpiilor bîntuite de friguri și împlîntînd în 1446

trupul mare al Italiei sistemul arterial al marilor apeducte. Nu numai în trup trebuia să reînceapă sîngele a curge, ci și în sufletul acestei țări, înnămolit parcă de vrăji – despre care ei ar fi spus: l’han pigliata d’uocchi („a fost deocheat”). Împotriva deochiului porniră lupta ochii frumoși și limpezi ai contelui Chiarenza. Străbătea tot ținutul, oblojind răni fizice și morale, făcînd pe rînd pe medicul, pe apostolul și pe lucrătorul de terasamente, lăsînd peste tot sub pașii lui o dîră subțire de lumină. Dar ca și pietricelele copalului din poveste, ea îngăduia celor dia urmă să-și regăsească drumul prin pădure. Căci era urmat. Își dovedea sie însuși un geniu de organizare și o înflăcărare de apostol, pe care nu și le-ar fi bănuit niciodată. Idealismul lui pătimaș ridica alte conștiințe, femei și bărbați din clasele cele mai înalte și cele mai joase, o cohortă mica înflăcărată și curată, cum nu poți afla decît în Italia aceasta, unde extremele sufletești se ating: mocirla și focul. În timpul unei astfel de călătorii prin Agri, la sud de Pisticci, îl întîlni Annette în tren, pe linia care urcă valea rîului Basento. * Din toată viața asta de zbor larg, care îmbrățișase priveliști atît de deosebite: grădinile de portocali din Messina, pe Dionysos scuturat de friguri în sclipirea mlaștinilor, praful de zăpadă de pe platourile înalte ale Tibetului și atîtea culmi și prăpăstii, contele Bruno nu-i arătă, celei căreia îi făcu mărturisiri într-o noapte, decît o panoramă fugară. Dar liniile mari păreau cioplite cu dalta; ele se întipăriră în mintea Annettei. Cu intuiția ei vie, pătrunse în miezul ascuns al acestei seninătăți tragice. N-o înțelese. O atinse doar cu degetele. Nu încercă să-i mai pună întrebări tovarășului ei. El vorbise fără ca ea să-l întrebe. Vorbi și Annette, povesti totul, la rîndul ei, fără ca el s-o întrebe. Era un 1447

elan spontan, o mulțumire față de ceea ce-i încredințase el. Cînd se urcară din nou în tren, erau prieteni vechi. Bruno o veghea pe femeia rănită, care mai avea febră din pricina pneumoniei încă nevindecate; și deși drumul lui ar fi trebuit să se îndepărteze de cel al Annettei, contele n-o părăsi pînă ce n-o instală cu grijă prietenească, după o noapte petrecută la Neapole, în trenul care avea s-o ducă la Paris. Totul fusese simplu între ei; sentimentele lor frățești nu aveau nimic îndoielnic. Totuși nici nu fu vorba de revedere. Fiecare își știa viața plină de îndatoriri. Era de ajuns că fiecare știa de existența celuilalt. Schimbau regulat saluturi scurte și credincioase de Anul Nou. Prea prinsă de treburile ei, de grija pentru tripla ei existență, împătrită chiar ca ei, a copiilor, a nepoțelului), Annette n-avusese nici timpul, nici mijloacele să urmărească de departe soarta vechiului ei prieten din Italia. Nu știa că numele contelui Chiarenza cîștigase oarecare faimă; dar nu el era omul care să-i fi vorbit Annettei despre asta. Contele Bruno își urmase apostolatul social; dar, în același timp, vechiul filon al spiritului său meditativ și erudit «e redeschisese, mult mai adînc și mai larg. Chiar și lucrările de asanare și de irigare a apelor și pămînturilor infectate, lucrări conduse de el în Basilicata, îl minaseră spre descoperiri arheologice, ce deșteptară demonul științei din el și rupseră pecetea tăcerii ce-i fereca vreme de doisprezece ani limba. Mai întîi publică niște broșuri, apoi cărți, în care noile lui cunoștințe în domeniul orientalisticii se adăugară înaltei sale științe elenistice. Și, deși cu discreție aleasă își ținea persoana la distanță de cercetările sale științifice, nu era cititor cu discernămînt care să nu descopere în obiectivitatea tablourilor lui adîncimea unui spirit original și solitar, armonia unei gîndiri și a unui stil 1448

mediteranean. Onorurile îl căutară. Academii din străinătate, între altele Academia Inscripțiilor din Paris, îl aleseră membru corespondent. Julien Davy, care se îndreptase și el spre indologie, pe căi cu totul diferite, fu dintre primii care pătrunseră măreția nouă și antică a acestei minți; intră în corespondență cu el. Punctul de plecare fu discutarea unor texte pitagorice, pe care Julien le studia în vederea lucrărilor sale de istorie a științei; și discuția cuprinse curînd problemele cele mai intime ale gîndirii metafizice și religioase, făcîndu-i pe cei doi bărbați să-și recunoască sinceritatea reciprocă și experiențele analoage ale abisului, cu toată firea lor atît de deosebită. Erau prieteni înainte de a și-o fi spus, căci amîndoi păstrau aceeași rezervă mîndră. Erau prea desprinși de farsa politică, pentru a-și închipui că vor fi vreodată amestecați în ea. Dar farsa se prefăcuse în tragedie (Comediante, Tragediante); și nenorocirea timpului făcuse ca maeștrii opiniei publice și călăuzele, atît cele politice, cît și cele intelectuale, să abdice cu desăvîrșire sau să trădeze; libertățile Europei și toate bunurile sfinte ale spiritului, cucerite după secole de osteneală, căzură pe mîna unor hrăpăreți, care le fărîmițară. Era nevoie ca oameni rari, ale căror cunoștințe să nu fie oarbe, să devină deșteptătorii și ocrotitorii celorlalți, chiar dacă nu asta era menirea lor. Într-un naufragiu oricine poate, trebuie să-i salveze pe ceilalți. „Sau dacă nu, vom pieri împreună. Dar vreau să pier cu ochii deschiși.” Julien își azvîrlise de pe ochi legătura pe care confrații lui o purtau în timpul războiului cu o supunere încîntătoare. Respinse cu dispreț propunerile de a lua parte la otrăvirea opiniei publice franceze prin minciună și ură. În felul acesta, își zădărnicise alegerea sigură la Academie. Și am văzut că avusese cinstea de a fi huiduit la cursul de la Colegiul Franței de cîțiva vajnici 1449

luptători din spatele frontului. Dar nu ajunseseră atît de departe, încît să-i suspende cursul. Fără să vrea, avea alături de el cîteva figuri onorabile din vechea lui lume conservatoare și catolică, care se temeau de scandalul iscat în cazul cînd i-ar fi dat în vileag pe unul din casta lor, a cărui cinste scrupuloasă o cunoșteau cu toții (și, la urma urmelor, o respectau). Se mulțumiseră să înăbușe manifestările „defetiste” prin care Julien își compromisese semnătura. Aceste manifestări erau rare și puțin cunoscute, căci cenzura își vîra foarfecele în ele, iar almasdegnosa405 a lui Julien avea groază de orice vîlvă. Pesimismul lui prea lucid nu se amăgea cu privire la lipsa de rost a unei acțiuni izolate. Îi ajungea faptul că spusese trădătorilor din breasla lui: „Nu!” După război, cîțiva din cei care spuseseră „nu” În fiecare țară se regăsiră. Desigur că mîinile se uniră. Fără să fi făcut vreo sforțare, oamenii aceștia se adunară, prin firea lucrurilor, într-un front internațional al spiritului, silit de nenumărate ori să se împotrivească abuzurilor monstruoase și nelegiuirilor izvorîte din război și, dintr-o pace putredă, să se împotrivească suflării Tigrului. Cel mai vestit dintre acești eretici era Einstein, care, la sosirea lui la Paris, făcu una din primele sale vizite lui Julien Davy. Și nu trecu mult timp pînă cînd rîndurile se deschiseră pentru a face loc contelui Chiarenza. Dar el nu se grăbi să intre. Rămînea cu hotărîre în afara faptelor zilei. Cînd se produseseră în Italia mișcările muncitorilor conduse de comuniști, apoi tulburările fasciste, el nu se preocupase de ele atîta timp cît activitatea și opera lui sociala nu fuseseră atinse. El lucra pentru toți tei tare sufereau. (Și, la urma 405 În limba italiană în original: suflet disprețuitor.

1450

urmelor, cine nu suferă?) Ce-i păsa lui de partide? Nu căuta politica. Dar politica îl căuta pe el. Fascismul încercă să se strecoare în activitatea lui, s-o supună, sa și-o alăture. Contele se împotrivi cu blîndețe și hotărîre. Și, timp destul de îndelungat, oamenii aceia brutali, obișnuiți să nu cruțe nimic, îl răbdară totuși, nedumeriți de dezinteresarea lui nebănuită. Își închipuiau că, de vreme ce-i treceau atîtea milioane prin mînă, se alegea și el cu ceva, după minunatul obicei al filantropilor de meserie. Dar de mîinile albe (mai puțin albe de cînd mînuiau lopata sau mistria) ale contelui Chiarenza nu se lipea nimic. Pînă la urmă se ruină, în slujba marii lui familii de flămînzi. Era într-adevăr o slujbă care nu aducea beneficii. Nu mai ispitea pe nimeni. Dar chiar fără cîștig, din spirit de violență și de șicană, nu-i mai lăsară multă vreme în pace pe acești buni samariteni, care nu se gîndeau decît să lecuiască răni în loc să facă altele, ceea ce pare a fi rostul bărbaților adevărați, a celor care fac războaiele și revoluțiile, care fac orînduirea nouă – o prefac pe cea veche în nouă – sau o distrug. Dacă pe el nu-l atacară personal, pentru că, fără să știe, era sprijinit de anumiți demnitari ai noii cîrmuiri (între altele un filozof inteligent și sceptic din fruntea instrucțiunii publice, care gusta nu ideile, ci stilul armonios din scrierile contelui Chiarenza), erau în schimb persecutați cei ce imitau pilda lui sau îi executau învățăturile: institutorii și institutoarele devotați apostolatului aspru de a lumina mintea unei populații lăsate în părăsire. Îi obligaseră pe aceștia, împotriva conștiinței lor, la semnături și jurăminte de slugărnicie politică fața de noul despotism statornicit pe ruinile Constituției, prin trădarea celui care se legase s-o păzească. Pentru acești bărbați, pentru aceste femei, conștiința nu era un joc ca pentru ministrul Gentile, care răspundea cu batjocură contelui 1451

Chiarenza, venit să protesteze împotriva silniciei săvîrșite față de sufletul discipolilor lui: — Dar, caro mio oare nu ne-a învățat Sfînta Scriptură că trebuie să-ți pierzi sufletul ca să-l mîntuiești? Bruno trebui să ia hotărîrea de-a părăsi șantierul unde lucra și să vină la Roma, ca să-și apere opera și pe ai săi. Și, de îndată ce sosi, fu martorul luptei crîncene ce răvășea și rănea pe atunci mii de conștiințe italiene. Nu mai putea să nu vadă, să nu judece, să nu vorbească. Împrejurările făcură să fie de față la un atac violent împotriva unuia dintre vechii lui tovarăși de arme, un medic, mare mutilat, decorat, bucurîndu-se de cinstirea tuturor, pe care o bandă de ticăloși îl luară cu asalt, îl insultară, îl călcară sălbatic în picioare. După ce-și primi partea lui de lovituri – căci se amestecase, desigur, în încăierare – Bruno fu dus la judecată, unde depuse în favoarea medicului, în ciuda amenințărilor cu moartea, pe care le auzea răsunînd afară. E lesne de înțeles că nu se intimida. Avea să povestească mai tîrziu, rîzînd, cum, împotriva acestor Humi406, acestor demoni negri (cu cămăși și suflete negre), simțise crescîndu-i în spinare niște aripi roșii de revoluționar. Din apărător, se transformă în acuzator. Învinovăți tribunalul și poliția, care îngăduiau atacul împotriva dreptății și a libertății de mărturie. Și chipul lui impunător, numele lui mare, tonul lui (cum avea să spună apoi, își descoperise în gîtlej un glas de tenor de la Scala) îi uimiră timp de cîteva minute pe ascultători. Procurorul se scuză în chip caraghios, și afară, pe stradă, se făcu tăcere. Dar contele Chiarenza le-o plăti. — Păi! spunea el glumind – bine au făcut că mi-au adus din 406 Hum în limba tibetană înseamnă locuitor al purgatoriului (n. a.)

1452

nou aminte de nepăsarea senină cu care mă făleam în ceea ce privește Roata Aparențelor. Vîrtejul de praf mă prinsese din nou… „Cămășile negre” îl așteptau la ieșirea din sală: aproape că-l ciopîrțiră. Asta nu-l făcu mai prevăzător, ci doar mai ironic și cu desăvîrșire stăpîn pe sine. În zadar încercau cei de sus, care se interesau de el, să îndepărteze primejdia, abătîndu-l din drumul ei. Trebuia să sosească și clipa cînd nu-l mai putură cruța. Refuza sa plece în străinătate, deși viața lui in Italia era din ce în ce mai grea pentru el. Hotărîse să rămînă pe loc, atîta timp cît va putea să micșoreze cît de cît suferința și să vină în ajutorul celor oropsiți. Se încăpățîna cu blîndețe și străduința. Și cînd nu-i mai fu cu putință să-i ajute deschis, o făcu pe ascuns, înșelînd, cu o bună dispoziție italiană, supravegherea poliției. În afară de asta, coresponda și colabora din motive de simpla omenie cu adversarii politici ai fascismului. Pus la regim de domicilio coatto407 găsi mijloacele să-și continue opera mai departe, sub nasul temnicerilor lui benevoli. Există aproape în orice italian adevărat o vină de Comedia dell’Arte, care-i păstrează veselia în clipele cele mai tragice și care-i este de mare folos în împrejurări ce par fără ieșire. Gravul conte Chiarenza combină puterile magice de „lama” cu șiretlicurile lui Pulcinella, ca să-i facă pe păzitorii lui să slujească partida pe care el o juca în serviciul omenirii, deși în acel joc își risca viața. După ce-i duse de nas cum îi plăcu lui, după ce-i puse să ducă, fără ca nasul lor mare să fi mirosit ceva, mesajele cele mai compromițătoare – și asta în ajunul zilei cînd trebuia să fie arestat și transportat în insulele Lipari – izbuti să plece în tihnă 407 În limba italiană în original: domiciliu forțat.

1453

de acasă, lăsîndu-și carabinierii să-l aștepte, nu unde a înțărcat mutul iapa, ci la ușa W.C.-ului, de unde ieși pe o scară, printr-o ferestruică (la cincizeci și șase de ani mai era încă sprinten și suplu ca un acrobat). Trecu, fără să se grăbească, de parcă s-ar fi plimbat, prin orașul Piemont, unde-l opriseră multă vreme treburile lui și poliția, apoi își urmă drumul afară din oraș, zi și noapte, fără oprire; și cînd în fața pașilor lui se înălță zidul Alpilor, se cățără. Aici îi folosi experiența din Tibet. Cunoștea destul de bine ținutul și avea o hartă de stat-major, dar era rău echipat pentru ascensiunea ghețarilor, la începutul iernii; căci în loc s-o ia pe drumul cel mai ușor, care ar fi fost fără îndoială o capcană, o apucă de-a dreptul prin locul cel mai primejdios: trecătoarea Saint-Théodule. Din fericire, găsi complici printre localnicii din vale, care, cu aerul că nu pricep nimic, îi făcură rost de bocanci cu ținte, frînghii, un tîrnăcop, un cojoc de păstor și un mic însoțitor, care avea să-l ducă pînă la jumătatea drumului. Asta nu înseamnă că fu scutit de primejdii foarte mari; căci, vrînd să se ferească de iscoadele fasciste de la graniță, se rătăci prin zăpezi. Fu silit să petreacă o noapte lipit de un perete de gheață deasupra prăpastiei; ar fi înghețat dacă nu s-ar fi folosit de practicile de „tumo” tibetan, practici care prin mecanismul lor psiho-fiziologic te învață să stîrnești căldura internă: sînt obiceiuri ale căror virtuți poetul ascet Milarepa le-a simțit și le-a cîntat. Ajunse, sfîrșit, cu țurțuri de gheață și stalactite în sprîncene, cu o banchiză în barbă, la un refugiu de pe teritoriul elvețian, unde găsi un foc de lemne și o băutură caldă, pe care i-o pregătiră vînătorii de capre sălbatice. De-abia atunci își dădu seama de frigul de moarte ce-l cuprinsese ca într-o carapace și împotriva căruia focul lăuntric lupta de cincisprezece ore. Era cît 1454

pe ce să se topească. Dar un somn de moarte, într-o baie de sudoare, sub privegherea oamenilor acelora cumsecade, îl: puse iarăși pe picioare; și după ce coborî cu ei pînă la Zermatt, unde se odihni o zi sau două, luă în tihnă, la Viège, simplonul spre Paris. Zvonul despre evadarea lui i-o luase înainte, răspîndit cu stîngăcie, tăgăduit cu și mai multă stîngăcie, dovedit apoi întemeiat de către temnicerii lui plouați, rămași cu coada între picioare, și a stăpînului furios, care-și descărca mînia pe spinarea lor. Refugiații italieni din Paris, preveniți de telegramele sosite din Elveția, veniră să-l întîmpine; și timp de cîteva zile fu prada reporterilor. Dar șiretul italian știa să se apere: le povesti ieșirea sa din Inferno și despre al său salto-mortale deasupra munților ca pe o scenă dintr-o comedie venețiană. Rîsul celor din Paris pe socoteala tiranului păcălit îi răsuci acestuia fierul on rană. Și de cealaltă parte a Alpilor se lăsă o tăcere furioasă. Totuși, aventura contelui Bruno fu timp de două sau trei săptămîni punctul de atracție al cronicii europene. Eroul se ascunsese de celebritatea lui, primind adăpostul pe care Julien Davy i-l oferea în casa lui. Cei doi bărbați avură bucuria să se vadă, în sfîrșit, după atîția ani de intimitate de la depărtare; și după ce ușa fu bine închisă și apărată împotriva indiscreților, nu politica alcătui subiectul principal al convorbirilor lor. Se recunoscuseră de la prima vedere, căci amîndoi atinseseră adîncul tragic al experiențelor omenești și se ridicaseră singuri, cioplindu-și cu tîrnăcopul scara de gheață pe zidul acela înspăimîntător. Dar scara nu era aceeași pentru amîndoi. Nici tîrnăcopul. Nici brațul. Nici spiritul. Unul alesese culmea urcușului, în plin soare, sau – mai curînd – îl alesese soarele pe el. Celălalt, umbra. Dar ajunseseră amîndoi la aceeași înălțime. Și schimbau o privire de frățească înțelegere. Convorbirea era adeseori întreruptă – luminată – de prezența 1455

lui George. Era pe atunci în toată strălucirea celor optsprezece ani fericiți și se îndrăgosti de bătrînul alpinist, căci o fascinase mai ales vitejia lui de sportiv. Și fiindcă Bruno văzu la ea bucuria sănătoasă și lipsită de griji a atletismului, a acțiunii fizice, a aventurii, îi plăcea să-i povestească despre călătoriile lui în Tibet, lăsînd la o. Parte tot ce avea legătură cu cercetările minții. Vorbea ore întregi despre lucrurile acestea, care pe Julien îl lăsau rece. Bătrînul Bruno era tot atît de copilărește fericit să povestească, pe cît era fata să-l asculte. Privea cu duioșie obrazul acela rotund, tînăr și voios, pielea ei frumoasă și arsă de soare, carnea tare a brațelor ei, a gîtului, a obrajilor, ochii aceia strălucitori pe care nu trecea nici o umbră intelectuală, nici o durere, nici o teamă, nimic din ceea ce e dincolo. Dar ceea ce era la îndemînă era lumea, și asta era de ajuns. Ca în universul celor vechi: Finis orbis terrarum408. Dacă trecem de coloanele lui Hercule 409, o găsim pe Calipso 410. Să rămînem de partea asta cu Nausicaa 411 și Penelopa. Îi spunea Mare nostro 412, Mediterana. Și pe gura ei ca un rod, roșie-aurie, nefardată, regăsea cu dulceață și melancolie, ca în mirajul unui vis dulce, zîmbetul nepăsător și încîntat al cumnatei lui, care cînta Frumoasa morăriță de Schubert și cîntecul de leagăn al pîrîiașului, deasupra grotei lui Polyphem 413. 408 În limba latină în original: sfîrșitul pămîntului. 409 Denumirea strîmtorii Gibraltar în antichitate, unde se credea că se sfîrșește pămîntul. 410 Nimfă în mitologie, stăpîna unei insule din Marea Ionică, unde Ulise, la întoarcerea sa din războiul troian, a stat șapte ani. 411 Fiica regelui feacilor, în mitologie, la care a fost găzduit Ulise după un naufragiu. 412 În limba italiană în original: marea noastră. 413 Ciclop, in mitologie.

1456

Dar iată că, într-o bună zi, cînd toți trei, Julien, George și Bruno, stăteau la masă discutînd, Bruno se porni să vorbească despre femeia aceea, despre franțuzoaica pe care o întîlnise pe vremuri pe drum – ar fi putut să spună pe șinele trenului – în Basilicata. Și, întrebînd de ea, îi rosti numele de familie: „Doamna Rivière”. George bătu din palme și strigă neprevăzătoare: — Annette? Cine a fost cel mai mirat dintre toți? Bruno sau Julien? Cum ar fi putut Julien să-și închipuie că fata lui o cunoștea pe aceea despre care el nu-i vorbise niciodată? Nu-și putu ascunde uimirea, iar George roși. Își mușcă Jimba. Prea tîrziu! „Atunci cel puțin să nu ne poticnim.” Cu ton obraznic și glas liniștit, mironosița cu ochi sclipitori se întoarse spre taică-său și spuse: — Tu o cunoști! Și apoi, rîzînd către Bruno: Era bună prietenă și cu tata! Și adăugă: Și vreau să fie și cu mine. Julien se simțea nespus de tulburat, lucru pe care Bruno, cu puterea lui de pătrundere, și băgă de seamă. De aceea se încruntă, încercînd cu o privire aspră să-i închidă gura lui George. Dar nu o privire putea s-o facă pe ea să tacă. Își spunea: „Pîndesc de atîta vreme ocazia! O să treacă. S-o prind din zbor!” Și adăugă cu glas tare: — S-o poftim la noi! Julien se repezi. — Ce-s nebuniile astea? — E simplu, spuse George. De douăzeci de ani vreau s-o văd. Pină la urmă o s-o văd. Dintr-o dată Julien își pierdu cumpătul. Înțelese că fata lui știa totul. Nu-și putea închipui cum aflase. (Nu îndrăzni 1457

niciodată s-o întrebe, nici mai tîrziu, într-atît îi erau de sfinte aceste amintiri. N-ar fi putut vorbi nimănui despre ele. Numai gîndul că George știe ceva îi făcea rău.) Refuză propunerea, căutînd să schimbe vorba, cu o stîngăcie bruscă. Din fericire pentru el, Bruno îi sări în ajutor, scăpîndu-l de fata care-l chinuia. Fata strîngea buzele ca să nu rida, strălucea de bucurie ghidușă. Bruno se uita la amîndoi, ghicea, rîdea în sinea lui; i se făcu milă de copilul acela bătrîn și o trase pe fată de urechi. Hotărîră ca doamna Rivière să fie poftită nu la familia Davy, ci la o conferință, pe care avea s-o țină Bruno cu prilejul unui miting organizat în sala Societăților Savante. Căci nu reușise să scape de această obligație și nici nu-l cruțase de a lua parte la o serată de protest a Ligii Franceze Antifasciste, în al cărei comitet de conducere Julien era vicepreședinte (după obiceiul lui, Julien nu făcuse nimic, nici pentru a obține, nici pentru a se feri de această cinste). Așa fu hotărît. Dar la conferința lui Bruno, care-i încîntă pe ascultători prin elocința lui simplă și discretă, prin rechizitoriul necruțător împotriva tiranului, prin privirea lui senină și ironia din colțul buzelor, Annette nu se arătă. Era bolnavă de gripă și rămăsese la gura sobei. Nu mai citise ziarele de o săptămînă sau două. (Chiar și femeile pe care mersul societății le interesează la gradul cel mai înalt sînt rareori destul de statornice pentru a (urmări lucrurile acestea fără întrerupere. Atenția lor are eclipse. Viața inimii le scufundă.) Annette nu știa nimic despre evadarea și prezența la Paris a contelui Chiarenza. Tar fiul și nora ei, care avură grijă să nu scape prilejul de a-l vedea și a-l auzi pe fuoruscito la miting, nici nu se gîndeau să-i pomenească Annettei despre asta. O vedeau puțin și în treacăt. Plini de bucuria de a se fi regăsit, erau ca doi liceeni în vacanță. 1458

George fu dezamăgită. În zadar căutase chipul Annettei prin sală. Îl recunoscu (știa totul cumetrița asta tînără cu ochi strălucitori!) pe fiul Annettei cu „Mascota” lui, cum spunea ea; își îngădui chiar plăcerea, deși ei n-o cunoșteau pe ea, să-i prezinte pe amîndoi contelui Bruno, la sfîrșitul conferinței; ardeau amîndoi de dorința să-i strîngă mîna contelui. Dar în învălmășeala aceea de oameni care se înghesuiau în jurul estradei nu se putea lega o convorbire; și prezența tinerei perechi era ca o despăgubire nemulțumitoare pentru George; ea pe Annette voia s-o vadă și s-o aibă. Și de vreme ce voia (acum doar era lucru hotărît!), cine naiba putea s-o împiedice? Nu avu astîmpăr pînă ce nu-i băgă contelui Chiarenza în cap ideea să se ducă el la Annette. Și se oferi să-l însoțească. El nu se lăsă păcălit și, în timpul drumului, o puse săi povestească vechiul și frumosul roman, pe care mintea lui ageră îl dibuise. George atîta cerea. De mult avea mîncărime la limbă din pricina acestei taine. Iar bătrînul italian devenise pentru ea un tovarăș de nebunii, aproape un complice. Povestindu-i hoția ei, i se părea că o făcuse împreună cu el, cu gîndul de a împărți cîștigurile. Unele amintiri caraghioase îi făcură să se oprească în mijlocul grădinii Luxemburgului, rîzînd cu lacrimi. În același timp, Bruno clătina din cap, și ochii lui spuneau: „Rușine! Pungășoaică mică ce ești! Nu ți-e rușine?” Iar ei îi venea să răspundă: „Dar ție?” Ceea ce nu-i împiedica pe amîndoi să simtă emoția acestei biete iubiri pierdute, rănite. Și restul drumului tăcură. Cînd ajunseră aproape de casă, George spuse: — E totuși dezgustător ceea ce am făcut! Niciodată n-ai să mai ai încredere în mine. El întrebă: — Dac-ar fi s-o mai faci o dată, așa-i c-ai face-o, fetițo? 1459

Ea izbucni în rîs: — Desigur! Urcară voioși scara. Fetei îi bătea totuși inima. Poate de aceea rîdea atît de tare. Refuză să intre o dată cu el, spunînd că-l va aștepta la ieșire, în piațeta învecinată. Pină la urmă primi totuși să-l aștepte în anticameră. Spera (dar se temea) s-o zorească pe Annette în trecere, cînd, după sfîrșitul vizitei, îl va însoți pe Bruno pînă la ușă. Dar Bruno veni s-o caute. În mijlocul convorbirii, după ce schimbară primele dovezi de veche prietenie, el aminti de Antigona lui și-i spuse Annettei: — Îmi dai voie… O îndrăgostită care se topește de dor la ușa dumitale. Și se duse s-o ia de mînă. Deși George murea de nerăbdare, trebui s-o tragă după el ca să intre. * George își ticluise o Annette deosebită de cea adevărată. O făurise – dacă nu după chipul și asemănarea ei – cel puțin după unul înrudit. Căci îi plăcea să-și închipuie că tatăl ei era pătruns de acest chip, atunci cînd o zămislise pe ea. Știa că toate astea erau basme; își bătea joc de ele, dar le îndrăgea. Această Annette, născocită de închipuirea ei, o îndreptase spre lumea pasiunilor, în care ea, George, nu încerca să intre: ca și cum dublura ei ar fi scutit-o de acest lucru, luînd sarcina asupra ei. Plăcerea acestei visări îndelungi, care mocnise cîțiva ani fără înfiorare și fără izbucniri, o făcuse pe George să retrăiască în felul ei – tihnit – aventurile celeilalte Annette, ca pe un roman pe care ți-l povestești noaptea cu capul pe pernă. George își făurise o viață de patimi, pe care o trăia ca o somnambulă, prin procură. Viața ei reală nu era tulburată de toate astea. Visul devenea greutatea care ținea în cumpănă firea 1460

ei sănătoasă. Așa sînt mii de femei care duc cu cinste o viață de familie, dar care în adînc, în adîncul ființei lor, iubesc, își făuresc, trăiesc aventuri, canalizîndu-și astfel energiile și dorințele nefolosite. Dumnealui, Colas le nivernois 414, ar fi spus ghiduș și înțelept bărbaților: — Să nu vă supere gîndul că jumătatea voastră se culcă cu un nor! Dacă trebuie să fiți încornorați cu orice preț, e mai bine să fiți în vis. Și dați pace viselor și visătoarelor! Cînd se întorc de foarte departe, fără să înțeleagă ce le spuneți – cu un zîmbet aiurit, cu o privire străină și ochi încercănați – zîmbiți-le cu blîndețe călătoarelor! La întoarcere vor găsi căminul mai îmbietor. Nu toate sînt (dar multe, totuși, sînt) la fel de nevinovate ca George. Și o nevinovăție de bună calitate: cea care nu se gin dește nici la bine, nici la rău. Gîndește doar. Asta-i tot. Rîndunica alunecă prin aer. Acum rîndunica era cioc în cioc cu visul ei. Și visul nu semăna de loc cu cel visat de ea. Annette nu era dublura nimănui. Annette era Annette, ea și nimeni alta. Ei și! Rîndunica, în elanul ei, o sorbi pe Annette cu ciocul căscat. Annette era. Putea să fie orice voia. De Annette avea nevoie. Se priviră. George, fata cea înaltă și voinică, repezită, cu aerul hotărît, încremeni deodată. Era intimidată; i se vedeau sînii plini care zvîcneau și zîmbetul bleguț. Annette, cu părul alb, cu fruntea senină și fața obosită, cu ochii mani și puțin bulbucați, care cuprindeau în oglinda lor inteligentă tulburarea inimii 414 Colas Breugnon, eroul romanului cu același nume de Romain Rolland.

1461

năvalnice, ce se citea pe chipul fetiței aceleia voinice. Sub privirea ei, inima stîngacei amazoane se topea, genunchii ei puternici se îndoiau. Îi venea să plîngă de rușine. Și cînd ridică sfioasă pleoapele aplecate, întîlni zîmbetul Annettei, care înțelegea. Și deodată se repezi, își ascunse fața aprinsă la sînul celei care-i citea tainele și o strînse cu putere în brațe. Annette strigă: — Ei! Mă rupi în bucăți! Încurcată, George îi dădu drumul. Ridicîndu-i capul,. Annette văzu o față roșie, fericită, rușinată, cu picături mari de lacrimi în ochi. Contele Bruno rîdea; Annette rîse și ea; iar George își șterse plînsul ai dosul palmei, ca un băiat, rizînd și ea. Annette întrebă: — Cine mi-a dăruit fata asta? George răspunse: — Julien Davy. Sînt fata lui. Ochii mari ai Annettei se făcură și mai mari. Nu spuse nimic. O luă pe George de umeri și o privi. Apoi spuse: — Bine. O înfiez. * George veni iar a doua zi dimineață, veni și seara. Și în zilele următoare. Antreul era plin cu flori. Nu erau destule glastre, să le cuprindă. Aducea brațe întregi. Se instalase în casă, o tutuia pe Assia, iar pe băiețel îl și luase în stăpînire. Assia o lăsa cu plăcere să-l alinte, să-l dădăcească, să-l plimbe. Știa să se folosească de devotamentul altuia și deslușise de la prima vedere pornirile amazoanei către funcția de dădacă. George făcea parte dintre femeile care simt în chip nelămurit foamea după copil. Dacă s-ar putea să ai un copil fără să ai nevoie de bărbat! Acum îi dăruiau unul gata sădit; și încă din altoiul Annettei. Îndoită fericire și pretext pentru a prinde rădăcini în casă. Annette trebui să-i amintească de casa ei, de tatăl ei, pe care-l neglija. 1462

Petrecea ore întregi șezînd la picioarele Annettei, pe un scăunel scund sau pe dușumea, cu copilul. Vorbea sau nu vorbea: puțin Și păsa; ceea ce-i trebuia ei era să fie aici. Atracția era ciudată. Nici ea n-ar fi știut cum s-o explice. Pentru ea, Annette rămînea plină de taine. Și dacă Annette o vedea pe George așa cum era (sau aproape), George n-o văzu niciodată pe Annette decît după chipul pe care închipuirea ei romantică îl făurise. Annette știa și ridica din umeri; nu era chip s-o dezamăgești pe George; și nici nu era nevoie. La urma urmelor, de vreme ce adevărata Annette o iubea, lui George nici nu-i trebuia mai mult. Annette fusese cucerită de chemarea mută, caldă și adevărată pe care o răspîndea fata. Nu cauți niciodată pricina unei dăruiri de sine atît de frumoase și de neprecupețite. Cît despre George, îi ajungea că i se primise darul. Avea nevoie de Annette. Era fericită cînd se afla în casa ei, fericită cînd se întîmpla ca Annette s-o atingă, fericită că răsuflă același aer cu Annette. Era o iubire nerostită. Căci George nu era prea inteligentă și nu-și cunoștea lumea lăuntrică. Fără să-și dea seama, devenise o întruchipare a nostalgiei care îl cuprinsese la nașterea ei pe Julien, cel cu gîndul la țara pierdută. Dar în George dorul era împlinit. Își găsise țara. Egoismul ei mulțumit îl uita pe cel părăsit – pe tată. Nu-l mai vedea decît seara la masă, iar el o simțea departe chiar și cînd se afla în fața lui, fiindcă ea se grăbea să mănînce ca să plece din nou, sau ca să se închidă în odaie, unde-și rumega amintirile proaspete. Din odaia lui de lucru, Julien o auzea rîzînd și vorbind singură, Annette fu cea care-i ceru lui George să i-l aducă pe Julien. Dar Julien primi cererea cu răceală. În adîncul sufletului era răscolit. Dintr-un cusur al firii lui, legat atît de slăbiciunile cît și 1463

de calitățile lui, de rușinea cu care-și ascundea sentimentele, de mîndrie, de umilință (cele două contrarii se întîlnesc adeseori împreună), Julien nu era în stare să dea grai sentimentelor sale cele mai puternice. Cu cît simțea mai multă dragoste sau emoție, cu atît mai puțin le arăta: se congela. El era cel dintîi care suferea din aceasta pricină. Pierduse astfel prilejul de a se apropia de fata lui, care nu dorea decît să se destăinuiască. Cît s-ar mai fi bucurat ea în zilele acelea să-i povestească tot ceea ce-i umplea inima: timpul petrecut cu Annette. Dar cum să-ți spui bucuria unui chip de lemn, care, cînd presimțea că numele sau chipul Annettei avea să răsară pe buzele flecare ale fetei lui, căuta parca adăpost într-o răceală dușmănoasă? Cu toate ca George știa ce înseamnă toate astea… Cu atît mai rîu pentru el! Pe ea o obosea nerăbdarea aceea firească a tinereții și căuta să-și deschidă inima în altă parte. Negăsind pe cineva care să-i răspundă, își spunea sie însăși: „Rămînem între noi, fata mea! Să ne încălzim, sa ne încălzim! Am făcut degerături la limbă tot frecîndu-mi-o de ghețarul ăsta.” Iar Julien găsea în fiecare săptămînă alt pretext pentru a nu da urmare invitației Annettei, deși fata lui nu mai stăruia. — Lasă-l să nu vină! Dacă m-ar însoți, mi-ar strica toată plăcerea. Annette nu așteptă la nesfîrșit. Îl cunoștea pe Julien cel de altădată. Într-o seară, își puse pălăria și-i spuse lui George: — Te însoțesc. Tatăl tău e acasă? Mă urc pînă sus să-l văd. George strigă: — Ce-o să spună? — Crezi c-o să mă dea afară? George rîdea. — Nu! Bietul bătrîn! Fără să-l anunți! E în stare să facă un 1464

atac. — Dacă l-am anunța, ar șterge-o și n-ar fi chip să mai punem mîna pe el! — Văd că-ți cunoști vînatul! — Fată nerespectuoasă ce ești! — Dă-l naibii de respect! Ne plictisește… — Pe cine ne…? — Pe dumneata și pe mine. — Ia nu mă pune în aceeași oală! Eu respect totul. — Totul? Vai de mine! — Vai de mine? Iubesc și lupt: deci respect. — Regulile jocului? — Nu, pe dușman. Nu te poți bate bine dacă nu crezi în el. — Da, dar trebuie să-i tragi un upercut sub falcă! Așa zic și eu. — Tu nu crezi decît în joc. Și poate că între ele două, tocmai cea care nu credea decît în joc uita că e vorba de un joc Dar nici una, nici alta nu-și dădea seama. Urcară împreună scara. George avea cheia. Trecu înaintea Annettei și intră în casă. — Tată, spuse, deschizînd ușa odăii, ți-o prezint pe buna ta prietenă. Dacă ar fi căzut trăsnetul pe capul lui, Julien tot nu s-ar fi simțit mai doborît. Nici n-avu puterea să se ridice. Annette spuse: — Iartă-mă, Julien! Fata dumitale e un drac. Cum de-ai izbutit s-o fabrici așa? — Știu eu după ce tipar m-a croit, strigă George. Annette o împinse spre ușă. 1465

— Tu, fetițo, lasă-ne în pace! Șterge-o! Și să nu te prind că asculți la ușă! (Te cunosc eu!) George protestă. — Da, da, da, făcu Annette. Știi de pe acum mai mult decît se cuvine. Hai, șterge-o! Crezi ca, de dragul tău, o să jucăm scena celor doi bătrîni din Arlesiana 415? George să lăsă dată afară rîzînd. Annette se întoarse spre masa de lucru, în fața căreia Julien stătea împietrit. — Bătrînul meu prieten, spuse ea, întinzîndu-i mîna, oare te înspăimîntă o femeie de vîrsta mea? Julien își dădu cu o mișcare brusca scaunul la o parte și, aplecîndu-se mut deasupra mîinii ei, își lipi fruntea de ea. Annette se așeză. Lui nici prin gînd nu i-ar fi trecut să-i ofere un scaun. — Nu fi supărat că am venit! Trebuia, de vreme ce dumneata n-ai venit niciodată. Așa-i? — Da, făcu Julien. Niciodată. Înălțase capul și acum o privea cu un zîmbet slab de recunoștință, un zîmbet încă speriat. — Bine! Să tăcem! spuse Annette. Cei doi prieteni se priveau. Cercetau obrazul pe care-l cunoșteau și schimbările aduse de viață. Cîte zbîrcituri! Dar fețele lor prinseseră o patină de umbră și de soare, ca frontoanele din vechea Romă, care oglindesc vitregiile vremii, dar și seninătatea mîndră a clădirii neatinse. Nu-și împărtășiră gindurile. Annette citea acum mai puțin decît oricînd în cartea asta ferecată, care nu se deschidea. Căci Julien se știa cercetat și avea multe de ascuns. Ei nu-i era greu să ghicească și-i era milă 415 Titlul unei povestiri de Alphonse Daudet (1840-1897).

1466

de sufletul acela închis în el, care trăise toată viața singuratic și temător de dragoste, mai mult decît de dușmănie, căci nu era învățat cu dragostea, și împotriva ei n-avea alte arme decît fuga. În cele din urmă, Annette rupse tăcerea: — Îți mulțumesc – îi spuse ea – pentru prietena pe care mi-ai dăruit-o. — E a dumitale, spuse Julien. E tot ce am eu mai bun. — Ai avut o viață frumoasă, spuse Annette cu un zîmbet grav. — N-aș dori-o, răspunse el amar, nici celui mai crîncen dușman. — Eu n-aș dori-o nimănui, căci nimeni n-ar fi vrednic s-o trăiască. — Ce știi dumneata? — O cunosc. Cunosc luptele dumitale. Te-am citit. Ce n-am citit am văzut. (închise ochii.) Sînt mîndră de dumneata. El tresări. — Eu… tot ce sînt… tot ce am devenit… Opera dumitale! Ți-o pun la picioare. Era rîndul Annettei să tresară. — Ce-am făcut cu pentru dumneata? — M-ai făcut pe mine. Se deschise iar prăpastia tăcerii. Un șuvoi cald de emoție o întovărășea, George, care ciulea urechile dincolo de zid, se întreba: „Au murit?” Annette îndreptă spre Julien, a cărui privire ce semăna cu a unui cîine bun era prinsă de a ei, ochii ei umezi și strălucitori. Obrazul Annettei era îmbujorat de valul de sînge ce se urca din inimă; pentru Julien, obrajii aceia, fruntea aceea înfierbîntată erau mai frumoase decît însăși frumusețea. Ea îi spuse: 1467

— Nu ne-am pierdut viața. Julien era gata să-i răspundă: „La ce-a folosit viața mea?” Dar văzînd bucuria Annettei, simți că era un nerecunoscător: ar fi vrut, să îngenuncheze în fața ei; îl reținu anchiloza ei morală și stîngăcia: se vedea sub înfățișarea unui bătrîn caraghios. Bîigui: — Dacă n-am pierdut-o pe a dumitale, toate amărăciunile, toate înfrîngerile nu înseamnă nimic, totul e bine. Își zîmbiră, schimbînd priviri de gravă și mută recunoștință. Apoi Annette se sculă, spunînd: — Destulă fericire pentru o zi! Plecă. În pragul ușii, el îi spuse: — Pe cînd urmarea? Ea răspunse: — Cînd vei veni s-o cauți. Poarta zilelor s-a deschis din nou. * Se vedeau cu regularitate. Bătrînii prieteni aveau ceasurile lor de discuție și păstrau cu sfințenie ceasurile acestea numai pentru ei. Cu toate că Julien făcuse cunoștință cu Marc, cu Vania și cu Assia, cu toate că în puțină vreme își cîștigase un loc în familie, nu izbuti niciodată să se simtă cu totul în largul lui cu ei. Se simțea stingherit. Assia îl intimida, ba chiar și Vania. Nu știa să vorbească cu un copil. Numai Marc citea în dosul frunții îngîndurate a omului de știință și căuta cu lăcomie sa deslușească taina gîndului său cutezător și sever. Dar Julien se temea de această nouă taină: privirea inchizitorială a tînărului, ale cărui preocupări, a cărui asprime și ironie i se păreau străine, îl neliniștea. Căuta adăpost pe lîngă Annette, care îi cunoștea slăbiciunile cum și le cunoștea el însuși și cunoștea mai bine decît el măreția sufletului său trist, a sufletului său mîndru. Le 1468

cunoștea fără să mai fie nevoie să-i fie explicate. Chiar fără să-i vorbească. Lîngă Annette, Julien se simțea ușurat de greutatea sufletească pe care o acumulase ca pe un fluid electric. Iar de pe urma acestui ajutor, Annette tiu se simțea împovărată, ci echilibrată, ca o corabie căreia i se completează încărcătura. Corabia plutea astfel mai sigur. Se îndeplinea astfel, mulțumită acestei revederi, o lege tainică a firilor. Vîrsta dragostei trecuse. Acum era vorba de mai mult (sau mai puțin), de un acord final între două ființe, acord prin care se încheia curba fiecăruia dintre destinele lor. Și fără a-și vorbi – de cele mai multe ori, atunci cînd fiecare dintre ei se gîndea la celălalt, în patul lui – își mulțumeau unul altuia. Și vedeau că niciodată nu încetaseră să sălășluiască unul în inima celuilalt Dar cele două case nu erau locuite în același fel. În locuința Annettei, Julien ocupa doar o cameră. Casa lui Julien nu avea nici mobilă, nici chiriași. În afară de Annette și de fata lui, care locuia doar în treacăt acolo, casa aceasta era ocupata numai de cărți și de idei: praf și pînză de păianjen. Casa Annettei era plină: plină de trecut, plină de prezent; și mai existau camere care-i așteptau pe vizitatorii care ar fi putut veni a doua zi, care aveau să vină. Nu, partida nu era egală! Nu putea fi egală. N-ar mai fi joc, n-ar mai fi viață, dacă n-ar exista unul care cîștigă și unul care pierde, unul care dă mai mult, unul care ia mai mult. Julien dădea mai mult, avea mai mult de dat, avea mai multă dragoste de dăruit. Annette nu putea dărui partea pe care o dăduse altora, sau pe care avea s-o dea (căci viitorul își oprește și el partea lui). Partea lui Julien era bună. Trebuia să fie mulțumit cu ea. Dacă nu-i potolea toată pofta, era din vina lui: pierduse prilejul cînd Inima Annettei fusese aproape întreagă. Trebuia să fie recunoscător 1469

pentru bucata pe care i-o păstrase, și el era recunoscător. Îi părea totuși rău după partea ce-i lipsea. Se mustra pentru această părere de rău. Îl invidia mai ales pe un prieten nou, care, fără să ceară, își primise partea: contele Bruno. Omul acesta fericit – fericit cu toate că soarta îl lovise în toate chipurile – de-abia se arăta undeva și era iubit. Veni, vici 416. I se părea foarte firesc. Și fiecăruia i se părea la fel de firesc ca și lui. De amîndouă părțile prietenia însemna plăcere. Nu trebuia să-ți strici dinții ca în prietenia cu Julien, mușcînd din migdala cu coajă tare ce-ți amăra gingiile. La Bruno coaja era tot atît de bună la gust ca și migdala. Fără îndoială, ușurința constituia jumătate din farmecul său. Iar cealaltă jumătate era alcătuită din bunătatea lui afectuoasă și dintr-un dar firesc de a cuceri. Nu arunca umbră deasupra pașilor săi. Toate mîhnirile vieții lui erau alungate de lumina ochilor albaștri și mîngîietori, care nu puteau renunța la oarecare cochetărie nevinovată în fața altora. Bătrînul acesta rămase copil, cu barba mătăsoasă și stufoasă pe care și-o mîngîia cu degetele fine, ca pe o pisică, simțea nevoia să fie iubit de toți și să iubească pe toată lumea. Lucrul acesta nu-l împiedica să-i judece pe toți cu o înțelegere limpede, care punea oamenii în încurcătură, care pătrundea drept la fund și atingea locul dureros și ascuns. Dar atingea locul acesta atît de ușor, atît de precis, incit însăși atingerea părea o voluptate tainică. Ea da maștere la niște legături misterioase de intimitate între chirurgul binevoitor și operatul înțelegător, legături pe care numai ei le pricepeau. Dintre toți, singura care nu îngăduia jocul acesta era Assia, fruct aspru și acoperit de țepi. Ei nu-i plăcea blîndețea, blîndețea, nu-i plăceau oamenii prea blînzi, bărbile prea frumoase, mîinile 416 În limba latină în original: Am venit, am învins.

1470

prea fine și îngrijite și privirile ce se strecurau ca o mîngîiere pînă în fundul inimii. Îl știa bun, înțelept, știa că vede departe. Dar nu ținea la această înțelepciune, la această bunătate, și nici la darul de a vedea departe. „Văd aproape, îl văd pe Marc al meu, bun sau rău, îl primesc așa cum e; el mă ia așa cum sînt, se duce unde mă duc și eu.” Nu-l putea împiedica pe Bruno să citească în ea pe după obloane. Dar o cuprindea necazul și minia. Iar el se prefăcea că n-o privește. Dar nu se putea împiedica să n-o facă și rîdea în barba lui parfumată de botișorul încruntat al pisicii. Toți ceilalți erau cuceriți: și copilul, și George, și Marc, și Annette. Toți simțeau, pe măsura nevoilor lor, binefacerile accstui optimism, neatins de catastrofele vieții și de rațiunea cu ochi albaștri. Oricît ar fi fost de nechibzuit acest optimism, dezmințit în adîncul sufletului lui Bruno de experiențe tragice, te ușura, totuși, spre deosebire de clarviziunea lui Julien, care vedea totul în negru, Cu un pesimism îndărătnic, stoic, cu neputință de nimicit, lipsit de bucuria vieții, lipsit de avînt. Numai optimismul era rodnic, căci numai el ținea de viață. Răspundea legilor adînci ale Naturae naturans, care vrea să trăiască fără să-i pese de bine, de rău, de suferință. Optimismul acesta voia să trăiască și trăia, în ciuda legilor morale și raționale, în ciuda așa-ziselor legi ale Natura naturata – legile omului logic, care n-are înțelepciunea să scape din mîini firul fusului, legile omului care gîndește pînă la capăt, pînă ce nu mai trăiește. Bruno se simțea la largul lui pe tărîmurile gîndirii. Degetele lui dibace depănau ușor caierul gîndului. Dar știa s-asculte cîntecul fusului și, în ciuda răspunsului lăuntric, cîntecul visului, sirena. Odinioară căzuse pradă acestei sirene. Dar acum o prinsese în propriile lui năvoade, prinsese sirena siciliană. Ea cînta pentru plăcerea lui și a oaspeților lui, ca o pasăre în colivie. Și pentru toți cei care o 1471

ascultau, cîntecul ei însemna o ușurare față de durerile vieții. Pasărea nu ascundea ceea ce îndurerează. Nu spunea: „Ceea ce este – nu este”. Spunea: — Ceea ce este – este. Prin urmare, e frumos. Căci e frumos să fii.” Și glasul lui frumos de violoncel, care «poate că se asculta puțin vorbind, lumina tot ce exista, frumos sau urît, ca o rază pe marea albastră de la poalele stîncii morții: Scylla. Raza aceasta se lovise de fruntea îngîndurată a lui Marc. Și se oprise pe fruntea aceasta tinără. Se simțiră atrași unul de altul. De la cea dintîi privire, sicilianul bătrîn și înțelept fusese izbit de dezamăgirea curată și aprinsă ce se citea pe fața aceea tînără: omul acesta pătimaș era însemnat de moarte. Parcă făcuse pasul cel din urmă. Bruno era de asemenea mișcat de marea sforțare pe care o citea în firea frămîntată a lui Marc, sforțarea de a se elibera de chingile demonilor tinereții: violența și egoismul. Mai bine decît soția, mai bine decît mama, ghicea luptele lui tăcute. Și băiatul acela iute la mînie, aspru, chiar crud, trufaș, tiran, lacom, fără frîu, care își strunea instinctele de fiara tînără, îl atrăgea prin însăși puterea acestor instincte și prin puterea sufletului care le îmblînzise. Îl vedea îndreptîndu-se, printr-o sforțare de atlet tînăr, spre o stare de renunțare, a cărei armonie eroică și fragilă i se părea mișcătoare. Căpătase pentru copilul acesta de douăzeci și cinci de ani o venerație tainică și ciudată, ce se arăta în chipul cum îi vorbea uneori, cum îl lăsa să treacă cel dintîi – lucru pe care nu-l făcea pentru nimeni altul, nici pentru femei, decît cu un amestec de curtenie mondenă, ce făcea ca gestul să-și piardă din importanță. S-ar fi spus că se închina în fata unui viitor tainic. Poate că el singur n-ar fi putut spune ce jertfă presimțea, n-ar fi putut să deslușească viziunea lui Isaac, care își poartă lemnele 1472

rugului. Văzînd toate acestea pe chipul lui Bruno, Annette se simțea tulburată, și-și spunea: „Ce văd ochii lui?” Și nu îndrăznea să-l întrebe. Dar Marc nu lua în seamă aceste lucruri. Prea îl muncea problema pe care i-o punea destinul. Își juca rolul, își juca piesa, scenă cu scena, fără să-și bată capul spre a afla deznodămîntul tragediei. Dar juca prost, pentru ca, așa cum fac actorii slabi de care vorbește Diderot, era prea prins de rolul lui, nu-l mai putea stăpîni. Și, ca să izbutească, avea nevoie mai curînd de zîmbetul lui Bruno, care pentru el însemna un tărîm nou, decît de viziunea amară a lui Julien, prea apropiată de viziunea lui. * Prima binefacere cu care se alese Marc de pe urma întîlnirii cu bătrînul Ulysse fu potolirea pe care, în atingere cu degetele acestuia, o simți în sufletul lui neliniștit. Și, încetul cu încetul, împăcarea cu sine însuși. N-a fost nevoie să mărturisească umilința luptelor ce se dădeau în trupul său, umilința oaspeților nepoftiți, noianul de gînduri nedorite, de care nu era mîndru că le adăpostește. Ochii pe jumătate închiși ai lui Bruno căutaseră gîndurile în cuib și, fără să pară a le atinge, prinseseră cu ironia lor prietenoasă păsărelele speriate. Într-o zi, în timp ce Marc se frămînta în tăcere din pricina unor amintiri sau gînduri de nemărturisit, Bruno, care părea că nu ascultase trăncăneala din jur, povesti zîmbind o istorioară paradoxală din India, ce părea să nu aibă nici o legătură cu omul îngrijorat de lîngă el. Era vorba de un om cucernic, care se dusese la un pustnic și-l rugase să-i călăuzească pașii. Pustnicul, după ce-l privi cu băgare de seamă, îl întrebă: — Fiule, știi să minți? — Să mă ferească dumnezeu, spuse omul de treabă. Nu voi 1473

ști niciodată să mint. — Du-te și învață, îi răspunse înțeleptul. Cînd o să știi, să te întorci. Căci, adăuga înțelepciunea tibetană: A nu fi în stare nu e o virtute, ci o neputință. — Haida-de – strigă Marc – nimeni nu mă poate acuza de asta! Și obraznica de Assia, care auzise în treacăt și sfatul și răspunsul, mărturisi: — Nu, asta nu i se poate reproșa… Cei doi bărbați rîseră. Dar cînd rămaseră singuri, Marc îi spuse lui Bruno: — Nu-mi pasă atît de mult de minciună. E cea mai neînsemnată dintre lighioanele care sălășluiesc în mine. Și îmi închipui că nu ții prea mult s-o îngraș! Aș prefera să cresc celelalte șase mari păcate. Astelalte – împreună cu păcatele mărunte – sînt cele mai rele, putregaiul ăsta… — N-aș zice tocmai ca vorba cumetrelor din țara dumitale (și cele din țara mea spun la fel): păduchii sînt semne de sănătate, spuse Bruno, mîngîindu-și barba mătăsoasă. Dar în ce privește viața adîncă, poate că înțelepciunea adevărată este, cum ne învață pustnicii, nu să distrugem (să nu distrugem nimic!), ci doar să ne îndreptăm într-altă parte puterile. Cele ale răului sînt și ele o avere, ca și cele ale binelui. Cine le-a primit în leagăn e un muritor binecuvîntat de zei. — Prin urmare, sînt binecuvîntat și eu, spuse Marc. Blestemați fie zeii! M-aș fi lipsit de darurile lor. — Tinerii sînt nerecunoscători, spuse Bruno. Dar paradoxurile își urmau drumul și găseau în inteligența lui Marc un ogor prielnic pentru a rodi. Știa cît preț aveau pentru 1474

el aceste forțe ale răului. Știa că, dacă ar fi fost lipsit de ele, ar fi fost mai slab și mai ușor de înfrînt. Despre asta vorbea una din cele o mie și una de povești ale lui Dalai-Lama, cum îl numea fără respect Assia pe Bruno. Era vorba de întrebarea regelui Milinda. Regele Milinda îl întrebă pe Nagasena: „Cine e cel mai păcătos: cel care păcătuiește fară să știe, sau cel care păcătuiește cu știință?” „Cel care păcătuiește fără să știe. Căci dintre doi oameni care iau în mînă un drug de metal înroșit, cine se frige mai tare? Cel care știe sau cel care nu știe? Mai tare se frige cel care nu știe.” Ca un adevărat francez, ca un adevărat fiu al Annettei, Marc știa să descopere drugul încins. E treaba inteligenței lui să știe să apuce drugul și să-l folosească. Vai de cei „săraci cu duhul”! Le este făgăduită împărăția cerurilor. Dar în numele cerurilor și pentru salvarea noastră, să le fie închisă împărăția pămîntului! Simplicitatea (adică prostia) e mai rea decît crima, hotăra Assia. Înțelepciunea slavă, înțelepciunea indiană, înțelepciunea franceză – toate înțelepciunile spun la fel: „Nu fi prost!” Bunulsimț al popoarelor nu e nicăieri prost. Lupta cea lungă pe care de ani de zile Marc o ducea în tăcere împotriva monștrilor săi lăuntrici, fără să se destăinuiască nici măcar celor mai apropiați, fu ușurată de apropierea acestui om mai vîrstnic, care-i cunoștea pe monștri, fără ca Marc să mai fie nevoit să vorbească despre ei și care le mîngîia coama, îi îmblînzea, fără cravașă și fără cizme. Împăcarea eului cu lumea – și asta încă nu e nimic – împăcarea eului cu eul, pe care o realizase contele Bruno, ‘ înrîurea, ca printr-o osmoză, firea frămîntată a lui Marc. I se părea chiar că sensul adînc și eliberator al frămîntării lor și renunțărilor lui era scos la lumină, făcîndu-l să apară drept răscumpărarea cuvenită pentru „eliberarea prin 1475

ființa lui a omenirii curate”. Omenirea curată răscumpără Toate crimele omenirii… Din gura lui Bruno aflase Marc aceste versuri frumoase, și tot prin el o cunoscuse pe Ifigenia de la Weimar 417, care era pentru Orest cel potolit de la Messina o soră multiubită. Și problema violenței de care se ciocnise Marc – violență cu neputință de despărțit de luptă, violență de care nu se poate desprinde nici acțiunea cea mai despuiată de orice gînd violent, ca de exemplu ideea de Satyagraba a lui Gandhi (căci refuzul oricărei cooperări care face cu putință viața nu înseamnă oare o violență, nu e ca o mașină pneumatică ce golește clopotul de aer și asfixiază?) – cruzimea aceasta pe care firea o întipărește în fiecare din gesturile noastre, în fiecare din răsuflările noastre, dacă vrem să trăim – devenea mai ușor de respirat pentru plămînii lui Marc prin neașteptata ei acceptare din partea bătrînului prieten și de către senina lui ironie. Bruno pomenea cu un zîmbet de om ce nu se lasă păcălit despre ideile ciudate ale slujirii și compătimirii aproapelui, idei pe care le adunase printre zăpezile de pe podișurile înalte ale Asiei. Rațiunea omului, socotită pretutindeni cel mai bun săpun cu care poți să-ți speli mîinile murdărite de noroi sau de sînge, a știut să facă loc și crimei, înăuntrul compătimirii propovăduite de către cucernicii aceia singuratici. Încercaseră să se convingă că omorul nu-i decît un accident în scopul renașterii omului asasinat, puțind fi socotit în unele cazuri. O acțiune salvatoare, îndreptîndu-l pe acesta pe 417 Ifigenia in Taurida, titlul unci tragedii de Goethe.

1476

căi mai bune. O acțiune binefăcătoare, așadar, care îl oprește pe cel rău să se înfunde și mai adînc în iadul său, dîndu-i prilejul să se răscumpere. Bineînțeles că Marc se revoltă: îi înjură pe „fățarnicii aceia”. Bruno îi apără cu o bunăvoință și mai nimicitoare. Căci îi dădea de înțeles – cine are urechi de auzit să audă – că între crimele comise din milă și cele de fiecare zi, cu care e presărată viața oamenilor de treabă, există doar o deosebire ca cea dintre o monedă de argint și niște bani mărunți. În societatea făurită de om e foarte greu să trăiești fără bani mărunți – fără mărunțișul crimei, care se numește justiție și hotărăște asupra vieții celui nedrept, pentru salvarea tuturor (pentru a fi pe deplin mulțumiți, oamenii pioși au mai adăugat: „Pentru salvarea celui pedepsit”). Bruno nu-i spuse că el ieșise din această societate. „Poteca” pe care o arată înțelepții tibetani depășește stadiul acesta dintîi „al activității drepte sau virtuoase”. Ea are drept țintă banul cu firma la „Activitatea stăpînită”. Lași la ușă „acțiunea” și dai de ființa pură ca soarele. Dar Bruno nu destăinuia secretul, nu destăinuia de unde dobîndise licărirea aceea care oglindea culmi, licărirea ochilor lui, care îi îngăduia să potolească ochii celorlalți. Se ferea să-i încredințeze cheia și lui Marc. Socotea că pentru un tînăr nu sosise ceasul să guste ceea ce e dincolo de acțiune. E o otravă pentru omul care încă n-a trecut de cumpăna apelor, de unde apoi va trebui să coboare spre malul celălalt, spre apus. Urcă, prietene, urcă și înfăptuiește. Ființa e la capăt, dar mai întîi înfăptuiește! Nu gîndea ca Julien: „La ce bun să înfăptuiești? La ce bun să fii?” Există două tipuri de umanitate (așa se spune în Franța): umanitate „așezată” și umanitate „în picioare”. Julien și toată 1477

casta lui de intelectuali de birou făceau prea mult parte dintre cei care trăiesc și mor așezați. Și totuși făcuse sforțări eroice ca să-și înalțe gîndirea. Cu brațele lui slabe o împinsese spre acțiune ca pe o stîncă. Dar degeaba zguduise ea zidurile bătrînei societăți, căci se întorcea ricoșînd și cădea înapoi asupra omului care o aruncase. Cînd omul se culca, se gîndea cu fruntea încruntată: „Doamne! Ce grea e omenirea!” Da, e crucea Golgotei. Sub greutatea ei, mai mult decît sub cea a nenorocitei sale cruci de lemn, s-a prăbușit omul-dumnezeu. Julien se simțea pătruns de suferința, de nedreptatea, de nebunia drăcească a omenirii trecute, prezente și viitoare. Vasta cultură a omului acestuia era toată îmbibată de obsesia veșnică a omului călău și victimă. Și îi venea îngrozitor de greu să poarte singur povara. Căci era destul de nobil ca să nu vrea s-o împartă cu nimeni altul. Numai Annette putea să-i pătrundă cu privirile durerea și să i-o potolească. Ea nu cunoștea mijloacele atît de ușoare ale lui Bruno, care uita de omenire în mijlocul unui vis iluminat al unui Cosmos oceanic. Julien rămînea legat în vechiul țarc, unde sta închisă turma omenirii: pămîntul. Împărtășea destinul lor. El nu știa sa se elibereze altfel decît despuindu-se de toate iluziile ce-i fac pe oameni să trăiască. Din ziua în care i se deschiseseră ochii de fost credincios, scormonise negația pînă la fundul ei (și nu există fund). Nici nu-i mai trecea prin minte ideea creștină a nemuririi sufletului, care îl vrăjise o jumătate din viață. Și, fiindcă știa mai bine decît alții cum sînt ochii de creștin și cum văd ei, înțelegea cu amărăciune ce lăcomie copilărească îi mîna pe aceștia, lăcomie înverșunată să păstreze veșnic o substanță și o formă pieritoare. Nu-l atrăgeau mai tare nici idolii spiritului și ai inimii: știința, arta și dragostea. Le vedea prea bine granițele și iluziile, fum de opium. Julien ascundea în sine un demon 1478

distrugător, ale cărui accese de bufonerie lugubră el singur le cunoștea. Dar aceste accese erau izgonite de bunătatea lui înnăscută, temătoare să nu jignească credința și nădejdea celor slabi, precum și de o nevoie flămîndă și nemărturisită de duioșie, de care fusese lipsit în viață. Și, în sfîrșit, mai era prietenia pe care o ținuse ascunsă vreme de mai bine de douăzeci de ani și în care descoperise înțelesul tăgăduit al vieții sale: Annette. Vedea prea bine că prin această poartă se întorceau într-însul cu pași tiptili credința și nădejdea și toate iluziile ce ieșiseră prin alte uși. O știa. Dar se dădea bătut cu bună-credință. Devenea umil, ca să aibă în ce să creadă, ca să iubească și să venereze. Într-atît de mult dorește sufletul închis între gratiile rațiunii să trăiască, încît își lasă rădăcinile să treacă printre gratii, pentru a sorbi sîngele pămîntului. * Dragostea aceasta puternică, tăcută și ascunsă nu scăpa privirii lăuntrice a Annettei. Ar fi fost mai puțin impresionantă dacă ar fi avut cuvinte. Dar ea se desprindea din Julien ca soarele din niște ziduri înfierbîntate. Bietul om își ascundea mereu focarul său de căldură. Nu lăsa să treacă decît lumina, spiritul care strălucește fără să încălzească. Dar căldura concentrată pătrundea prin zidurile de cărămizi de care se sprijineau mîinile Annettei. Și ea simțea dogoarea tainica a inimii aceleia bătrîne și fremătătoare. Cîtă dragoste și cită tristețe sălășluia într-însul! Cum i se dăruise ei! Inima Annettei era împărțită în acele zile între cei doi vechi prieteni. Dacă și-ar fi urmat doar înclinarea, s-ar fi îndreptat către Bruno, care putea să-i dea mai mult. Dar ea putea să-i dea mai mult lui Julien. Și o femeie de felul ei simte nevoia imperioasă de-a da. 1479

Desigur că ar fi fost mîngîietor să se lase legănată de visul măreț și bogat în Lumină, de înțelepciunea zîmbitoare și de dragostea molatică a contelui Chiarenza. Un suflet de femeie obosit după o viață de luptă singuratică, un suflet rănit, chinuit, s-ar fi lăsat cu plăcere în grija acestui tovarăș liniștit și puternic. Dar cum să se poată împotrivi chemării mute (ea singură o putea auzi) a celuilalt, care fusese prietenul tinereții ei? A omului pe care efortul bărbătesc de a se scutura din lanțurile unei lumi de opreliști îl lipsise de fericire, fără a scădea cu nimic luciditatea lui cutezătoare. Era prea dezamăgit și prea singur ca să ajungă la ea prin propriile lui mijloace. Era prea mîndru și prea umil ca s-o” caute cu ajutorul singurei ființe care-i aducea bucurie și nădejde. Stătea în preajma ei tăcut, melancolic și recunoscător că-l îngăduie pe lîngă dînsa, că-i dăruiește un loc cît de modest printre prietenii ei. Dar în adîncul acestei inimi izolate, Annette deslușea rugămintea aprinsă pe care omul o înăbușea. Era cucerită de stîngăcia mișcătoare a acestor brațe de bărbat, ce se rușinau să se întindă spre dînsa. Trecea atunci printr-o stare sufletească tulburătoare, așa cum se afla între cei doi oameni la fel de dragi. La vîrsta lor nu mai putea fi vorba de dragoste. (De ce oare?) Iar numele de prietenie nu era de ajuns simțămîntul era copleșitor. Totuși, Annette voia să se mărginească la prietenie. Nu-și mai îngăduia dreptul să meargă mai departe. Își spunea că e mamă și bunică, că ciclul vieții ei se încheia, că de acum înainte aparține familiei. Dar trebuia să-și mărturisească roșind că viața își urma drumul, că ciclul era departe de a se închide. Familia nu izbutea să-l închidă, și chiar și aceasta familie însemna un alt ciclu, deosebit. Oricît de sincer și-ar fi iubit copiii, aceștia formau totuși în afara ei o lume mică și deosebită. Annette era un oaspete iubit al acestei lumi. 1480

Dar un oaspete vine și se duce. Îi lipsea un cămin. Nu-și îngăduia să se gîndească la asta. Dar nu se putea opri să nu simtă în ceasurile de oboseală o năzuință pe care o condamna și o pedepsea cu ironie. Oare n-o să mai învețe să îmbătrînească? Era cea mai cruntă prostie, cea pe care tinerii o iartă cel mai greu: să păstrezi sub părul ce albește un creier de douăzeci de ani. Se silea să îndrepte această energie nefolosită, pe care și-o irosea în visări, energie a inimii, spre cea a spiritului, a spiritului activ. Se arăta foarte cutezătoare. Pe tărîmul acesta îi depășea pe cei doi prieteni ai ei. * Cei doi bărbați, Julien și Bruno, atît de curajoși și de lucizi, nu mergeau totuși pînă la capătul acțiunii lor. Li se întîmpla să fie prinși pentru un ceas de un avînt al imaginației care îi azvîrlea spre revoltă, spre refuzul despotismului și al minciunii. Și, de fapt, în conștiința lor se împotriveau nedreptății și absurdității sociale. Dar împotrivirea lor se mărginea de cele mai multe ori la pragul conștiinței. Nu treceau de acest prag decît cînd erau siliți. Și chiar atunci nu răspundeau la un atac prin contraatac. Se mărgineau să răspundă cu un „nu!” de neînfrînt. Ich kann nicht anders.1 Nu încercau să impună lumii prin orice mijloc acel altfel (anders) al lor. Făceau parte din vechea generație de intelectuali, a căror activitate era otrăvită de gîndire. Chiar și cei mai generoși se simțeau îndemnați să atribuie gîndirii lor o situație privilegiată, adesea foarte comodă. Din moment ce gîndeau, restul nu-i mai privea, lumea putea să joace cum ti plăcea: se mulțumeau să privească. Cu cît era mai larg cîmpul gîndirii lor, cu atît mai măruntă li se părea lumea. Nici nu merita să-ți pierzi vremea cu ea. Li se întîmpla cîteodată, lui Julien și lui Bruno, a căror inimă 1481

era pe măsura inteligenței, și care, spre 1 În limba germană în original: Nu pot altfel. deosebire de marii lor confrați întru spirit, nu izbuteau să nesocotească suferințele lumii și străduințele ei dezordonate, să se lase timp de o clipă prinși în vîrtej. Dar se desprindeau repede. Se întorceau la treburile lor. Julien își aruncase o data strigătul în învălmășeală, dar rămăsese în afara ei. Doar sarcasmul lui fără milă mai arăta din cînd în cînd falsul paralogismelor pe care se sprijinea societatea. O făcea ca să-și ușureze inima. Dar nu-și urmărea păsările aspre ale gîndirii în zborul lor. Și gîndirea lui știa mai curînd să denunțe și să nimicească abuzurile decît să reclădească. Bruno, la care instinctul era mai puternic, luase de multe ori parte la acțiuni de ajutor social. Și, mînat de umorul și de sîngele lui mîndru de vechi normand, aruncase sfidarea asupritorilor. Dar și la el era vorba mai curînd de o răzbunare a spiritului împotriva prostiei triumfătoare. Nu ținea mult la victorie (victoria, înfrîngerea nu sînt decît miște episoade trecătoare în lungul film ce se desfășoară). Mai curînd dorea să rîdă în nasul învingătorilor. Niciodată n-ar fi rîs mai limpede ca în fața gurilor de pușcă, la stîlpul de execuție. L-ar fi supărat gîndul că s-a lăsat tîrît de violența lor, spre violență. Fusese și el cuprins uneori de violență; dar se mustra pentru astfel de clipe de slăbiciune. Julien n-avea nevoie să se mustre. Mînia îi făcea rău doar sieși. O înăbușea. Amîndoi respingeau deopotrivă și cu hotărîre violența. Bruno o făcea din pricina unui soi de dispreț aristocratic. Inteligența lui pricepea violența. Dar o pricepea la alții. Nu se simțea îndemnat să le semene. Amîndurora li se părea un atac la libertatea 1482

spiritului. Nu voiau să fie complici la acest atac. Așa că întîmpinaseră cu bunăvoință doctrinele lui Tolstoi și pe cele asiatice, care pre scriau non-acceptarea fără violență. Nu din pricină că simțul lor critic de europeni îi convinsese de rodnicia acestei metode în toate cazurile. Dar pentru ei, adevărata luptă se dădea pe cîmpul spiritului, și important era ca spiritul să fie salvat: salvavi animam meam418. Lui Marc de multă vreme lucrul acesta nu i se mai părea îndestulător. Nici salvarea sufletului celorlalți nu i se părea îndestulătoare, dacă nu putea fi salvat și trupul. Trupul nemernic, zdreanța, viața de orgii despre care vorbesc fără convingere „idealiștii”, care m-au grija vieții, căci o duc destul de bine. Nu! mai întîi trupul! Și să-i spunem pe nume, pe numele lui glorificat și hulit: pîntecele. Voi, suflete alese, îl puteți disprețui! Pîntecele flămînd, pîntecele care dă viața, pîntecele din care se trage arborele lui Eseu 419. Hrăniți-l! Învingeți mai bine foamea, sărăcia, mizeria socială! Sufletul va înflori în vîrful pomului, de-i va plăcea. Sap pămîntul la picioarele pomului și-i dau îngrășăminte. Din gunoiul acestor îngrășăminte se va naște dumnezeu sau omul-dumnezeu. Nici Julien, nici Bruno nu ar fi spus altfel. Bruno cunoștea vorba aspră a duiosului Francisc de Assisi al Indiei420: Nu există religie pentru burțile goale! De fapt, el își potrivise viața după această maximă, pentru că renunțase la aproape tot ce avea ca să umple burțile goale.

418 În limba latină în original: mi-am salvat sufletul. 419 Arborele genealogic al lui Isus Hristos, după legenda biblică, al cărui întemeietor e socotit Eseu. 420 Paramahamsa Ramakrișna (1836—1886), unul dintre inițiatorii renașterii hinduismului în India.

1483

Dar partea lui de acțiune socială se oprea aici. Bruno nu dorea să-i silească pe ceilalți să facă la fel. Deși judecata lui era destul de limpede pentru a vedea că sistemul de apăsare capitalistă duce neapărat la explozie, nu făcea nimic pentru a grăbi sau a întîrzia această explozie. Prea vedea mult sînge vărsat, și mîinile lui frumoase nu voiau să se moaie în acest sînge. (Fusese nevoit să scotocească printre rămășițele orașului prăbușit și printre bucățile de carne putredă. Mirosul groaznic îi rămăsese parcă infiltrat în vîrful degetelor.) De altfel, socotea că nimic nu poate fi împiedicat. Fatalitatea socială este la fel de oarbă, la fel de greu de oprit ca și niște terremoti 421. Simțul prea precis al fatalității, știința prea adîncă apasă asupra acțiunii intelectualilor, chiar și asupra celor mai liberi și mai curajoși. Sînt ca niște spectatori care au citit dinainte piesa ce se joacă. Se joacă fără ei; actorii abia au intrat în miezul intrigii, iar ei au și ajuns la deznodămînt. Marc se afla încă în miezul intrigii. Și prospețimea acțiunii îl atrăgea mai tare decît fructul. Mai mult îi plăceau mîinile Assiei, care nu se temea că-și va murdări unghiile în acțiune, decît mîinile albe ale lui Bruno. Tot ce voia de la cei mai în vîrstă era să știe dacă se afla pe calea cea bună, pe cal ca regală a marelui Destin. Și tocmai asta ei i-o puteau spune și îi spuneau Via Sacra 422. E drumul drept și mare al legiunilor care prin lupte duce la ținta. Cei doi bărbați, Julien și Bruno, se înțeleseseră să nu slăbească tăria sufletească și picioarele sigure ale luptătorului tînăr. Asta era calea. Asta-i era legea. Legea lui Marc îl ducea în afara danului său. S-ar fi putut oare spune că făcea parte dintr-un clan? Făcea parte! Era un om din 421 În limba italiană în original: cutremure. 422 În limba latină în original: Calea sfîntă.

1484

Apus, își iubea Franța lui, Franța lui din nordul Loirei, cerul ei albastru deschis, pămîntul ci bălai și trandafiriu, ca și carnea fetelor ei, zările ei, pădurile și colinele, apele ei cu privighetori pe maluri, vorba ei limpede și zîmbetul basmelor ei. În alte vremi ar fi fost fericit (așa credea), cum sînt apele Franței în albia lor. Dar chiar undele cele mai apropiate, acelea în care el își recunoștea apa și curentul Annette, Ruche – chiar și ele ieșiseră din albie. Per non dormire423. Prea ațipeai ușor în văile acestea în care pescarii rămîn parcă țintuiți de fundiță. Și orice ar fi spus, făcea parte și din casta Intelectualilor. Avea nevoile lor spirituale, maniile lor logice, trufia pe care zadarnic încerca s-o alunge de a fi printre cei aleși. Dar toate întîmplările ultimilor ani îi dovediseră că nu te poți bizui pe intelectuali. Nu era vorba atît de inteligență, cît de acțiune. Se găseau printre ei destui care vedeau situația tot atît de limpede ca și el. Vedeau chiar ce trebuie făcut. Dar cînd era vorba s-o facă, nu și-ar fi mișcat nici vîrful degetelor. Unii, pentru ca prudența lor șireată și temătoare de buni funcționari francezi îi făcea să se ferească de tot ce le-ar fi putut tulbura odihna, mersul lor adormit (la pas) către onoruri și lefuri. (Cei care se suiseră mai sus nu mai aveau interes să se miște.) Alții, pentru că, mai mult sau mai puțin inconștient, se temeau de schimbări bruște. Obiceiurile lor de burghezi ordonați ar fi putut încuviința în cel mai rău caz o organizație socială deosebită de cea în care ei își făcuseră un locșor. Dar nu îngăduiau gîndul unei mutări care să le încurce mobilele și hîrtiile. Revoluția nu le plăcea decît peste o sută de ani, cînd totul va fi fost așezat. Totuși, cum să fad să te muți, cînd știi ca șandramaua bătrînă e osîndită la pieire? Căci mulți dintre 423 În limba italiană în original: Ca să nu dormi.

1485

ei știau asta. Numai că, vrînd sa înlăture viziunea dureroasă a hamalilor cu picioare și mîini mari, care aveau să pătrundă fără doar și poate în adăpostul lor, își spuneau: „Lasă! o să țină ea cît mai trăim noi!” Era veșnicul refren (Speriat, care se auzea chiar înăuntrul partidelor ce pregăteau în vorbe revoluția, la socialiști, la reformiștii burghezi. „Mîine! Mîine! Mîine veți face revoluția, cînd noi, cei mai în vîrstă, nu vom mai fi.” Nu era aceasta ultima dovadă, dovada neputinței organice a intelectualilor, faptul că cei doi prieteni mai în vîrstă, Julien și Bruno, a căror independență și dezinteresare, al căror dispreț absolut de primejdie Marc le înțelegea și le respecta, nu făceau nimic, nu voiau să facă nimic pentru a se amesteca în acțiuni necesare? Nu făceau decît să se gîndească și cîteodată să vorbească. La nevoie, dacă li se cerea părerea, să scrie. Atunci spuneau limpede ce credeau. Dar se fereau să-și impună părerea, chiar atunci cînd erau siguri că ea ar fi fost salvatoare pentru cei pe care ar fi trebuit să-i constrîngă. Acțiunea socială cuprindea lanțuri grele și ei n-aveau poftă nici să le poarte, nici să le impună altora. Spiritele acestea libere uitaseră cele mai elementare cunoștințe de a munci ogorul. Ca să faci să încolțească griul, trebuie mai întîi să desțelenești pămîntul, să smulgi pietrele, să arzi buruienile și apoi să apeși tare pe fierul plugului și să tragi brazda dreaptă, lungă și adîncă. Nu ajunge „gestul măreț al semănătorului”. Trebuie să apeși, să apeși în pămîntul care se împotrivește, să silești boii care se ostenesc la jug, să-ți încordezi mușchii, să-ți încordezi inima. * Marc începu să treacă prin ciur vorbele frumoase ale celor mai vîrstnici, adică numai ale celor care prin pilda vieții lor îi 1486

inspira credința că nu va fi înșelat. Cea dintîi regulă era să nu țină seamă de marile principii, de „imperativele categorice”, bune pentru orice timp și orice loc, de adevărurile abstracte, auguste, indiscutabile și veșnice. Sînt bune la orice. Dar nu sînt bune de nimic. Într-o lume în veșnică schimbare, un adevăr care nu se schimbă e o minciună, sau mai rău: pentru oamenii de treabă, care nu sînt în stare să deslușească minciuna, adevărurile nu înseamnă nimic. Realul e adevărat. Și cea dintîi lege a cinstei este să-l observi cu exactitate și să scoți din el reguli drepte, bărbătești și concrete de judecată și de acțiune, și nu una fără cealaltă. Nu reguli pentru mîine sau pentru toate vremurile, ci pentru vremea asta, pentru acum, aici, pe pămîntul acesta, pe care se sprijină puternic unul din picioarele mele, pe pămîntul acesta pe care celălalt picior, ridicat în mers, e pe cale să găsească un nou punct de sprijin. „Văd locurile. Văd ziua de astăzi a omenirii, lumea reală a exploatării și a măcelului, dată pradă fiarelor lacome de către rumegătorii burgheziei, care pasc pe vechiul cîmp al istoriei. Văd lumea toată dată pradă de către animalele de circ ale inteligenței și de cîinii presei, cu gîtul jupuit de zgardă. Văd jaful lumii, atît de fulgerător și imens, în robia anilor de război și în zăpăceala care a urmat, încît pînă și nevrednicii conquistadores 424, dintre care nici unul nu depășește nivelul mediocrității necinstite, au fost luați prin surprindere de biruința lor, nefiind în stare s-o organizeze. În cîțiva ani n-au știut decît să răstoarne economia lumii, a cărei busolă a luat-o razna, să adune pe cele două continente ruinate munți de aur și de mărfuri inutile, ba mai 424 În limba spaniolă în original: cuceritori.

1487

mult decît inutile, distrugătoare. Văd războiul, văd pretutindeni războaie pregătite sau în toi, sub masca sinistrei comedii de la Geneva: Liga Națiunilor. Văd, sub farsa rușinoasă a dezarmării, creșterea monstruoasă a bugetelor de război, chiar la națiunile sărăcite, care nu consacră nici a zecea parte din cît le-a rămas pentru întreținerea casei lor, pentru lucrările publice, pentru plinea șomerilor, pentru instrucțiunea publică. Tot ce dă viață – tot sîngele, sîngele altora – curge către distrugere: totul merge pentru tunuri. Văd pretutindeni distrugerea bunurilor lor dătătoare de viață. Văd griul ars în țările unde milioane de făpturi mor de foame. (Și gîndul acesta, care pe Marc îl azvîrlea într-o revoltă furioasă, abia dacă flutura pe lîngă nepăsarea aiurită a mii de oameni de treabă, prea egoiști și prea nesimțitori ca să simtă ceea ce nu le atingea prețioasa lor piele.) Văd pretutindeni fascismul folosit sau păstrat bine în vederea proteguirii unei orînduiri nedrepte. Văd înspăimîntătoarea imoralitate a lumii, care n-are pereche decît în nebunia ei criminală. Și starea aceasta nu e legată numai de cîțiva indivizi sau numai de cîteva grupuri. Nu e legată doar de un soi de fascism – relativ ușor de înăbușit – mărginit la puterea pumnului sau a finanței. E legată de tot regimul capitalist, indestructibil, de burghezia degenerată. În regimul acesta se prind ca niște căpușe de blana oilor nu numai crimele prezente, dar și crimele de mîine: se atrag unele pe altele. Conducătorii, profitorii, suit în același timp cei care depind de acest sistem. Sclavagiștii sînt sclavi. Nu-și mai pot smulge gîtul din butucul afacerilor. Totul e o afacere, orice lucru de care depind ei. Și tot ceea ce depinde de ei devine crimă. Fiindcă atunci cînd afacerile nu merg, nu mai există altă ieșire pentru stăpînii și sclavii afacerilor decît nimicirea valorilor vieții, a forțelor productive, care stingheresc. 1488

Nu le mai rămîne decît să constrîngă uneltele omenești, masele proletare, prin fascism și războaie. Războaiele, războiul, dintre toate afacerile e cea mai mare și mai grasă, fiindcă de pe urma ei curg aur și sînge pentru magnații, pentru fabricanții, pentru speculanții industriilor metalurgice și chimice, pentru monopolurile și trusturile griului, ale bumbacului și ale stocului de mărfuri adunate. Curg dividente și cupoane pentru burghezie și «acțiunile» ei (sînt singurele «acțiuni» cu care se mîndresc fiii marilor burghezi de la! 789). Restul supei e pentru gîtlejurile scriitorilor flămînzi, ale mînuitorilor de condei, ale mînuitorilor de idei venale, gata oricînd să se vîndă celui care plătește.” Războiul, comerțul și pirateria Sînt trei într-unul, sînt de nedespărțit.425 Numele acestei sfinte treimi este: capitalismul. Nu există altă ieșire decît să-l nimicești sau să-l primești! Pacifismul de la Geneva trădează pacea adevărată. Adevăratul său scop este să amorțească popoarele inactive, pentru a le oferi apoi drept pradă. Pacea adevărată cerc să fie înlăturați mai întîi stăpînii războiului. Nu vor fi înlăturați decît după asaltul Bastiliilor lor. Bastiliile Rusiei au și căzut. Cînd vor cădea ale noastre? Sîntem oare gata? În toată lumea, masele muncitorești, mai conștiente decît restul poporului, freamătă și se frămîntă. Dar amenințarea lor e încă neorganizată. Există prea multe elemente de dezbinare, pe care dușmanii știu să le folosească și care duc la neutralizarea energiilor: dușmănia de moarte dintre partide, care declară că se Krieg, Handel und Piraterie. Dreiening sind sie, nicht zu trennen. Goethe: Faust (n. a.). 425

1489

împărtășesc din aceleași principii socialiste, dar care se înfruntă injurios ca niște tal mu di ști ce-și opun comentarii de texte și divergențe tactice; conducătorii șireți, suspecți, mărginiți, ațîță aceste dezbinări, ce le îngăduie să-și prelungească rolul plăcut de antreprenori ai revoluției, fără a se teme că ea va avea loc în timpul vieții lor. Masele proletare pot fi amăgite de către marii patroni de uzine ale morții și ale apăsării capitaliste: în perioadele de șomaj, atunci cînd în întreaga Europă milioane de muncitori sînt izgoniți de la muncă, e de ajuns să se deschidă noi fabrici de unelte războinice și de produse industriale și chimice cu dublu scop. Cei mai zeloși se reped și, printr-o sălbatică ironie a lucrurilor, ajută la făurirea uneltelor ucigașe, ce-i vor secera pe frații lor de alte neamuri, sau care se vor întoarce împotriva lor, împreună cu suflarea otrăvită a armelor vîndute statelor dușmane de către industriașii fără scrupule. Iar burghezia, care știe de negoțul acesta trădător, abia daca se indignează. Cînd asemenea afaceri aduc în casele lor de bani milioane de aur, nu le mai pasă de milioanele însîngerate, care vor fi trecute în bilanț, la „ieșire”. Și iată că industriașii cu nume germane care cîrmuiesc țara, antreprenori ai uciderii lumii, au devenit o glorie a Franței. Să nu-i atingi! Muncitorii, în loc să-i sugrume, primesc din mîinile lor de apași venerați pîinea frămîntată cu sîngele altora. Și spun: „Ce vreți să facem? Trebuie să mîncăm. Nu sîntem eroi!” „Nu sînteți? Fie! Nici tu, nici eu. Dar putem deveni eroi, dacă vrem, dacă trebuie! Și trebuie! N-avem de ales decît între două feluri de a muri. Sau murim în lanțuri și necinstiți, sau murim liberi și răzbunați! Să murim, ca să-i facem să trăiască pe cei de mîine, să trăiască liberi! E pilda pe care ne-au dat-o falangele revoluției, jertfite în luptele din Uniunea Sovietică. Și fiindcă nu trebuie să ne bizuim pe faptul că pilda va fi reluată de clasele 1490

burgheze din Apus, sau de iluștrii lor intelectuali, cei de ieri, să ne îndreptăm spre cei de mîine, cei care nu-și vor invoca privilegiile de intelectuali pentru a scăpa de răspunderea și de riscul acțiunii, spre cei care nu se vor lepăda de frații lor proletari. Ca și starea a treia în! 789, starea a patra, care n-a fost nimic, vrea să fie totul. Și va fi totul. Nimic nu se poate realiza fără forța organizată a muncitorilor. Pe umerii și pe frunțile lor, pe inteligența și puterea lor, pe voința lor de jertfă se sprijină viața, soarta lumii. Și, mai întîi, milioanele de piepturi trebuie să știe să strige cu o singură hotărîre neîmpăcată acel «nu!» care sfărîmă orînduirea morții și nimicește puterile ucigașe. La amenințarea războaielor imperialiste să răspundă greva și revolta. Greva metalurgiștilor. Greva muncitorilor din fabrici. Greva muncitorilor din transporturi. Munca își scutură povara de pe umeri și spune: «Nu!» Voi, care pretinde ți să-mi porunciți, încercați să lucrați fără mine! Fără mine nici n-ați exista. Ca acele furnici care trăiesc pe socoteala altora, nu sînteți în stare să mîncați decît ce v-a dat munca. Hai, capitulați! Intrați în rîndurile tuturor! Și cuceriți din nou, prin muncă, dreptul la mîncare! Astăzi nu există decît o singură cauză sfîntă: cauza muncii. Restul, credința și cultura, rațiunea pură, starea socială, totul trebuie refăcut, cu osteneală, pe temelia de nezdruncinat a muncii organizate. Dar o astfel de organizare, în plină luptă, cere puteri de Hercule. Sîntem departe de a fi niște Herculi! se gîndește Marc, care-și privește cu milă brațele slabe. Dar voi face ce voi putea. Voi da tot ce am – viața mea și chiar mai mult decît ce am moartea mea, dacă trebuie toate poterile mele de jertfă. Dacă am fi măcar o mie în toată lumea, nu mai mult, care să vrem același lucru ar fi de ajuns acest nucleu, pentru ca în jurul lui să se închege masa amorfă. Și am fi ca un munte ce se 1491

urnește…” * Marc se hotărî se, deci, să se consacre marii cauze, să se pregătească pentru lupta socială ce se apropia. Își aduna toate forțele, ca să ia parte la luptă, și ajuta de pe acum la organizarea ei. De fapt, acesta era lucrul cel mai greu. Căci un intelectual tînăr ca el își găsea cu greu locul potrivit în cadrul lumii muncitorești, unde nu prinsese rădăcini, ca și printre politicienii mediocri, a căror demagogie gălăgioasă, pierzînd deprinderea cuvîntului, nu mai asculta decît propria ei gălăgie și nici nu mai încerca să gîndească. Proletariatul din Apus nu fusese educat an disciplina aspră a unul partid revoluționar, care să fi suferit, ca cel din Rusia, o jumătate de veac de proscrieri, de spînzurători, de experiențe sîngeroase, de o sută de ori neizbutite, de o sută de ori reînnoite, de cugetarea adîncă în timpul exilului. Comuna din Paris fusese numai un pîrjol. Ea mistui se totul de-a valma, fără să lase nimic altceva decît o pată roșie pe cer și fum. Muncitorii francezi nu dobîndiseră experiența luptelor sociale în care erau pe cale să intre. Aveau, fără îndoială, s-o dobîndească numai cu prețul multor catastrofe, ca și Rusia revoluționară dinainte de 1905. Cu deosebirea de căpetenie că acum exista U.R.S.S., pildă și sprijin. Trebuiau să învețe de la strategii din Moscova, dar trebuiau să și cunoască mijloacele proprii ale țării lor, nevoile ei spirituale și încercările aprige ale vechilor ei partide revoluționare, ale invalizilor din luptele trecute și ale tinerelor lor sindicate. Marc se puse pe (învățătură. Nu era încă decît un școlar. Dar se străduia sa cîștige timpul pierdut. Trebuia să fie gata pentru ziua în care se vor fi numărat forțele de acțiune. Julien și Bruno vedeau bine pe ce cale o apuca el. Îi citeau 1492

gîndurile. Și nu încercau de loc să-l facă să și le schimbe. Erau destul de liberi pentru a le înțelege și a le aproba la el, tînăr dornic să acționeze fără compromisuri. Dar n-aveau nici un chef să facă și ei același lucru. Era năravul de nevindecat al acestei generații de foarte sinceri intelectuali. Veneau de la prea mare depărtare, ca să vadă bine de aproape. Unul vedea deznodămîntul, oricine ar fi fost actorii; vedea ochii scurși, îl vedea pe Oedip din tragedie plin de sînge. Celălalt vedea jocul actorilor; masca tragică sau comică și, sub ea, același chip al lui Dionysos cu ochi de panteră, chipul visului vieții, încununat cu frunze de viță. Degeaba se lăsau cîteodată prinși în joc. Preferau să stea așezați și să-l privească. Mini os, Marc se silea zadarnic să încerce a-i ridica de pe scaun. Străduințele lui se loveau de privirea ochilor care-l aprobau cu dragoste, dar pentru care el era un spectacol viu. Dacă măcar ar fi fost nevoit să lupte cu ei! Dar nicidecum! Păreau a-i spune: „Du-te, băiete! Ești pe drumul drept. Urmează-ți calea!” Dar ei rămîneau în afara drumului. Îi aduceau argumente ca să-l facă să acționeze după legea lui și nu după legea lor. Îl ajutau chiar să rezolve după mintea lui și nu după mintea lor cîte una din problemele ce-l preocupau, Cum era problema violenței. Tînărul socotea acest fel al lor de a-l aproba, fără să vrea să-l întovărășească, drept o bunăvoință supărătoare. Îi spuse cu necaz lui Bruno: — Nu pot îngădui disprețul dumitale față de ceea ce fac ori vreau să fac. Bruno îi răspunse: — Dar nu-i vorba de nici un dispreț, dragă băiete. Îți spun: bravo! — De ce nu-mi spui și bis? Mi-o spui ca unui acrobat care 1493

tocmai și-a executat numărul. Bruno rîse și spuse: — Eu mi-am jucat numărul, prietene. Marc, impresionat, îl luă de mînă: — E adevărat. Iartă-mă! Ai avut o sarcină grea. Dar dacă a mea e dreaptă, dacă o aprobi, de ce nu vrei să-ți iei și dumneata partea? Bruno îi răspunse: — Acum eu fac parte din rezervă și dumneata din armata activă. Fiecare la rîndul lui! — Lupta, spuse Marc, are nevoie de toți luptătorii. — Lupta dumitale, spuse Bruno, e doar un episod din lupta cea mare. Nu vezi decît un colț al cîmpului de luptă. Să nu-ți pese de restul armatei! Fiecare unitate și-a primit ordinele. Execută ordinele dumitale! Înaintează! — Și unde-i comandantul? întrebă Marc. — Comandantul e în față, spuse Bruno, ca la podul de la Arcole. N-ai decît să-l ajungi! — Și ne lași pe podul care se clatină, fără să ne urmezi? — Cine știe? spuse Bruno cu zîmbetul lui fin. Poate că ne vei găsi de cealaltă parte! * Da, aici era taina: deși refuza să ia parte la luptele armatei active, Bruno, ca și Julien, nu rămînea niciodată adăpostit în căruțele armatei. Acești oameni atît de deosebiți aveau o trăsătură comună: deși evadaseră amîndoi, pe căi opuse, din fortăreața acțiunii, care înconjoară și apără Cetatea omului, îi întîlneai pe amîndoi de pază la graniță, pretutindeni unde se găseau luptele cele mai primejdioase. Și, fără să se adăpostească, sub focul salvelor încrucișate ale celor două tabere, nu oboseau 1494

niciodată să cerceteze, din posturile lor de observație, ființa în mișcare. Curiozitatea lor precisă și conștientă știa să prevadă panta. Și spiritul lor înțelegea dinainte care va fi albia apei. Căci asta e structura sufletului occidental, care în zadar își găsește refugiul în vis sau în neființă. Deși se îndoiește de totul, pînă și de motivele acțiunii sale ori cred ori nu, sufletul occidentalului se mișcă. E pur si muove 426. Sufletul acesta nu-și îngăduie prea ușor dreptul la nemișcare, melancolie, voluptate, îndoială, ori credință. Incălecînd pe al său: Ce știu eu, ori pe crezurile sale cum ar încăleca pe Rosinanta și pe măgarul lui Sancho sufletul celor din Apus pășește neobosit. Și mersul acesta neobosit face parte din drumul lumilor în veșnicul mecanism de ceasornic. A merge înseamnă a crede, cu sau fără voie. Prin această credință de neînvins în viață, în mișcare, Bruno și Julien, fără a face parte sau a voi să facă parte din vreun partid, trebuiră să colaboreze cu partidul lui Marc. Bătrînii aceștia se pricepeau să deslușească în marele trup al omenirii unde se află viața, unde se află moartea, de parcă s-ar fi servit de raze Rontgen. Și simțul lor alerga fără greș: partea lor era acolo unde se afla viața. O aflau la toți indivizi și nații care în timp ce-și spuneau cu tristețe: „Mori și schimbă-te!”, crez al lumii vechi, luau parte la marea schimbare. O aflau la pionierii noilor științe, ai noilor morale, ai noilor societăți la toți cei care sfărîmau brîul de prejudecăți și de abuzuri (sau la cei care-l mai lărgesc puțin, după cum spunea ironic Bruno). Copilul crește, îi trebuie altă măsură la încălțăminte. Lumea426 În limba italiană în original: Și totuși se mișcă cuvinte atribuite lui Galileu, adus în fața judecății de către inchiziție, deoarece susținea că pămîntul se învîrtește în jurul soarelui.

1495

copil a secolului de războaie și revoluții universale făcea să sară toate copcile, rupea toate cingătorile, zeii, legile și granițele, care pînă în ceasul acela fuseseră pe măsura ei. Oare, ridicîndu-se în picioare, lumea nu se lovise cu fruntea și nu spărsese tavanul vechiului său univers solar, nu-și trecuse capul printre miriadele Căii Lactee și, nu prinsese cu ochii un șir întreg de alte universuri, ca niște meduze pe fundul mării, nu văzuse coada unei comete și picăturile de spermă ale marilor Nebuloase Spirale? Cum s-ar fi putut sfii mintea de zguduirile societății, de loviturile de berbec care pe tot pămîntul surpau temeliile vechilor cetăți? Chiar și acest burghez, hrănit cu tradițiile Franței clasice și catolice, chiar și acest nobil sicilian, cu barba înmiresmată de cultura greco-latină, nu căuta trecutul în viitor, ci căuta în trecut viitorul ce se năștea, pe tînărul Hercule, care încă din leagăn sugruma șerpii. Priveau cu ochi binevoitori un Hercule adult, care curăța cu măciuca lui stepele scite. Se arătau curioși față de sforțările revoluției ruse și le priveau cu o simpatie ce nu se ferea de critică. Dar era critica unor vechi prieteni, cărora le părea rău că nu pot lua parte la sforțările și chiar la greșelile tinere ce dădeau naștere unui adevăr, unei vieți noi. Și, adulmecîndu-le părerile de rău, Marc era cuprins de bucuria de a fi tînăr și de a putea intra în acest pămînt al Făgăduinței, în pragul căruia ei se opreau. Era un simțămînt nou pentru el. Pînă atunci nu prea ași prețuise norocul: Pămîntul Făgăduinței și tinerețea i se păruseră un pămînt blestemat. Cînd i-l lăuda vreunul dintre cei mai în vîrstă, cînd îi spunea: „Marc noroc ai că ești de douăzeci de ani!”, se simțea ispitit să-l pălmuiască. I se părea o glumă fioroasă. Sau erau idioți? Dar acești oameni, care plătiseră din plin vieții partea lor de suferință, aveau dreptul să regrete că nu sînt în stare să 1496

dea mai mult. Iar el n-avea dreptul să se uite îmbufnat la mîncare încă de la începutul prînzului. Assia lui nu era supărată pe viață, dar n-ar fi știut să spună de ce. Dinții ei puternici ar fi putut mesteca orice, bun ori rău. Foamea ei de viață și de acțiune nu căuta motive. În schimb, Marc era mulțumit cînd i se ofereau, căci la el inteligența era un motor tot atît de puternic ca și instinctul. Și motorul acesta trebuia hrănit. Oricît ar fi fost de flămînd de acțiune, oricît de pregătit ar fi fost să-și pună viața în joc, îi era o forță im acțiune, o fericire, faptul de a se putea convinge că lumea, lumea vremii lui, care avea poate să-i răpească viața, merita darul acesta, era demnă de această jertfă. Și, răspunzînd parcă dorinței lui tainice, Bruno îi dădea pe nesimțite siguranță atunci cînd vorbea cu Julien despre epoca cea mare: care anume? Epoca noastră cea în care trudim, cea care ne face și ne desface, și pe care noi o facem, pe care o clădim noi, zidari umili ai planului gigantic. În învălmășeala șantierului în plină măcinare a milioanelor de vieți ale muncitorilor, ca pe vremea faraonilor, ni se întîmplă să nu vedem înălțîndu-se piramida uimitoarelor creații ale spiritului omenesc din jurul nostru, minunatele descoperiri și cuceriri ale științei, reizbucnirile spiritului revoluționar, reînvierile vechilor rase înmormîntate și pe oamenii mari: un Lenin, un Sun Iatsen427, un Gandhi. Din convorbirile cu cei doi prieteni, Marc se alegea cu un sentiment de adîncă potolire, cu o liniște ce-i cuprindea ființa pină în temelii. Bruno îi împărtășea prin osmoză intuiția lui (pe care Marc n-avea vreme s-o verifice prin experiență) cu privire la ființa în mișcare și îi inspira încredere în mersul lumii spre 427 Mare revoluționar democrat chinez (1866-1925).

1497

unitate, prin vălmășagul necontenit. Avea sentimentul că dincolo de perdeaua haosului există o armonie veșnică, o muzică îndepărtată a sferelor, unde se rezolvă antinomiile. El îi zărea străfulgerările. Și asta îi era de ajuns ca să nu se mai prăbușească în noapte, orice s-ar fi întîmplat. Armata se putea arunca în luptă. Avea spatele frontului asigurat. * Dar avangarda? Dar frontul de luptă? Era limpede că, în învălmășeală, Marc n-avea vreme să limpezească toate antagonismele din jurul lui. Acțiunea mu putea să aștepte. Acțiunea cucerește. Și, după ce te-a cucerit, nu mai e cu putință să te desprinzi. Nu mai păstrezi nimic din tine. Fiecare mișcare poruncește minții. Cînd ești în fața dușmanului, actul cere toate puterile gîndirii. Cel care risipește chiar și o fărîmă din ele e în primejdie de moarte, mai mult, primejduiește partidul și cauza lui. Grăbește-te, deci, să gîndești mai înainte ca trîmbița să sune atacul. Es muss sein 428. Ceea ce trebuie să se întîmple! Și nu se poate întîmpla decît cu ajutorul brațelor noastre. „Trebuie să fie” Înseamnă: „Trebuie să fiu”. Noi sîntem destinul! Dar astăzi destinul nu se poate îndeplini (cel care gîndește o știe și nu și-o poate ascunde) decît prin dezlănțuirea puterilor elementare, printr-un val ridicat de la fund, printr-un ciclon care să măture toate. Lui Marc nu-i e îngăduit s-o uite. Prevede, vede ca și cum ar fi în mijlocul lor ferocitatea luptelor sociale care se pregătesc, cate se și dau într-o parte a Europei. El atinge de pe acum cu mîna lui infierbîntată pumnul, gheara, era înfricoșătoare în care lumea va intra cînd se vor deschide zăgazurile revoluției. Dar cum să se poată hotărî în liniște? Bruno privește cu 428 În limba germană în original: Trebuie să fie.

1498

seninătate ciclonii aceștia, pentru că vede în ei o fază a necesității care cîrmuiește lumile și pe care mintea lui se mulțumește s-o contemple. Dar Marc a luat asupră-și întreaga răspundere a destinului său, din clipa în care s-a hotărît să intre în luptă. Și, (orice s-ar întîmpla, nu-și mai recunoaște dreptul de a se da la o parte. Tebaidele înseamnă o lașitate. Acum era hotărît să servească armata de asupriți menită să zdrobească vechea orînduire a nedreptății sociale – la toate posturile de luptă unde-l va așeza consemnul. Știa că noile nedreptăți, suferințele pricinuite în mod fatal de luptă sînt de neînlăturat. Deci sînt necesare. Era deci necesar să ia parte la ele. N-avea dreptul să se spele pe mîini și să spună celorlalți: „Murdăriți-vă voi mîinile, eu nu mă amestec”. Mai curînd ar fi luat asupra sa crimele lor decît să reînnoiască gestul lui Pilat 429. Trebuia să-și primească partea de suferință, nu numai de suferință simțită, dar și pricinuită. Și gîndul acesta îl ardea. Nu vorbea cu nimeni despre asta, nici cu cei mai dragi. Ar fi fost zadarnic: nimeni nu putea hotărî în locul lui sau să abată de la el greutatea propriului său destin. Primea destinul. Nu mai încerca să discute porunca. Vedea cu strîngere de inimă, dar cu hotărîre, că sosește ceasul acțiunii, al acțiunii încărcate de toate zdrobitoarele ei îndatoriri. Dar în inima lui aducea destinului puterii întunecate care te trage după ea, cum te trage în noapte mișcarea lunii o rugăminte pasionantă: Cînd va servi la postul de luptă, să nu fie silit a vărsa alt sînge decît al lui, să nu adauge cu nimic la suferința care crește an cu an. Suferința lui să fie oferită 429 Pentru a da de înțeles că nu ia asupra sa responsabilitatea condamnării lui Isus, Pilat, guvernatorul Iudeei, după legenda biblică, s-a spălat pe mîini în fața preoților ebrei.

1499

drept răscumpărare. Știa prea bine și-și ascundea teama că se va pierde în violență de îndată ce va fi cuprins de ea, ca un Macbeth înnebunit. * Un incident neașteptat și brutal îl făcu să simtă gustul pe care îl are delirul violenței. Numele lui ieșise de-a binelea din umbră. Nu mai putea fi trecut cu vederea. Sprijinul fățiș al lui Julien Davy, a cărui autoritate morală (și mai mult academică 0 era bine stabilită în lumea științifică, sprijinul ligilor din care făceau parte Julien și Bruno sileau publicul să-l asculte. Și experiența tînărului luptător, coaptă timpuriu de cea pe care i-o împărtășiseră prietenii lui mai vîrstnici, îl făceau să-și îndrepte loviturile înspre locurile unde colosul capitalist era cu adevărat vulnerabil: spre pirații lipsiți de răspundere ai finanței industriale, care sileau guvernele, să le facă pe plac și țineau frînele conducerii în mînă, spre stăpînii oțelăriilor și ai tunurilor, spre șefii trusturilor, care cumpărau presa și robeau opinia publica. Din clipa cînd lupta nu se mai risipea într-o ideologie vagă și atacul țintea drept spre dușmanii adevărați grupuri și oameni cărora le spunea pe nume, cei ca Marc Rivière deveneau o „primejdie publică”. Atacurile lor necruțătoare atrăgeau aliați primejdioși, chiar din rîndurile celor ce vîsleau la galera proconsulilor cuptoarelor înalte. Nemulțumiții, revoltații muncitori, ingineri veneau să denunțe tainele unor tîrguri rușinoase, vînzarea criminală de unelte ale morții către statele străine, prietene, dușmane de ieri sau de mîine („ce-are a face, numai să plătească!”). Veneau uneori adversari ai părerilor lui Marc, naționaliști, indignați însă de „internaționalismul” scelerat al rechinilor din fruntea industriilor: îi predau lui Marc dovezi scrise ale trădării. Printre 1500

acești revoltați se puteau strecura și agenți provocatori, care trădau amîndouă părțile. Era un teren șubred, în care orice primejdie devenea o primejdie de moarte. Proconsulii atacați, încolțiți, o luau înaintea atacului. Nu se mai puteau amăgi asupra putinței de-a potoli dușmanul prin mijloacele obișnuite: șiretenie, bani, lauda și profitul. Dușmanul trebuie suprimat într-o zi sau alta. Și mijloacele nu lipseau. Cele mai puțin zgomotoase se arătau cele mai bune. Dar nici un mijloc nu era de lepădat. Există închisoarea, cu condamnări repetate. Existau cursele răscoalelor fabricate de poliție, unde agitatorii stîngaci pot fi scoși din luptă. La nevoie există asasinatul, glonțul rătăcit, bastonul sau măciuca de plumb, la mitinguri, la poarta lor, sa/u chiar (doamne! o nenorocire se întîmplă atît de ușor…) în timpul unei plimbări singuratice, în vreun loc retras. Nu era nevoie ca „accidentul” să se întîmple pe locul de vînătoare rezervat, pe pămînt francez. Trista întîmplare putea avea loc ici sau colo, în orice țară. Întîmplarea nu cunoaște granițe, mai ales cînd știi s-o potrivești. Pentru că internaționalele sînt la modă, nu vor fi numai internaționalele revoltaților. Oamenii ordinii”, ucigașii, o vor avea și ei pe a lor. Chiar atunci cînd nu se înțeleg între ei, se înțeleg totuși împotriva dușmanului comun. Intre „oameni de onoare”, asemenea mici servicii reciproce nu se pot refuza: în astfel de condiții, vînătoarea e o plăcere nu prea obositoare. E de ajuns să stai la pîndă și să aștepți să fie gonit vînatul spre tine. Începînd din clipa aceea, Marc Rivière era însemnat. Nu se grăbiră, îi urmăreau mișcările. El n-avea să piardă nimic așteptînd. Nici Marc, nici cei care îl înconjurau nu cunoșteau îndeajuns primejdia. Știau că primejdia există. Dar n-o vedeau apropiată și precisă. Pentru ei era doar un nor tulbure în zare: vor avea 1501

vreme, să se păzească. Noblețea morală a lui Julien Davy și a contelui Chiarenza le stingherea vederea, totuși ageră. Cît despre Assia, înflăcărarea jocului, vîrtejul acțiunii o făceau să uite prea mult de primejdiile ce-l pîndeau pe tovarășul ei. Numai Annette, obsedată de amintirea morții lui Timon, avea temeri; dar temerile ei erau trecătoare și nelămurite. Nu cuteza să vorbească despre ele, știind că nimeni nu le va lua în seamă și că vor rîde de ea, pentru că se axata atît de fricoasa. De altminteri, Marc și Assia no informau decît în parte despre acțiunile cutezătoare la care îi împingea lupta lor. Annette nu~și dădea seama decît nelămurit de amenințări. O frămînta mai mult gîndul sănătății lui Marc, care nu se cruța, deși era mistuit de oboseală și de patimă, decît gîndul primejdiilor dinafară; ar fi vrut să-l smulgă din activitatea lui înfrigurată, să-i impună cîteva luni de odihnă. Dar nici Marc, nici Assia nu voiau să audă de un asemenea lucru. Așa că norul creștea mai departe, pînă cînd o descărcare întîmplătoare arătă cît de încordată era atmosfera și-l dădu un ajutor neprevăzut Annettei pentru a-l îndepărta pe Marc, cel puțin pe o vreme. Marc și Assia luau parte la mișcarea organizată în fiecare an de Ajutorul Roșu Internațional în preajma zilei de luptă 18 martie. Comemorarea Comunei din Paris fusese pusă în legătură cu acțiunea de solidaritate muncitorească față de toți deținuții revoluționari din întreaga lume. Se străduiau să mobilizeze opinia publică pentru apărarea popoarelor coloniale asuprite de imperialismul marilor state. În anii aceia, în toate colțurile lumii, în Indochina, în China, în Siria și în Egipt, în Maroc, în Arhipelagul Malaez și în Congo, în Samoa, în Nicaragua, în America de Sud și în Cuba se aprindea revolta, înăbușită sălbatic, dar reaprinzîndu-se iarăși sub cenușă și amenințînd să azvîrle cu 1502

un salt flacăra peste oceane și pustii, ca într-un foc al pădurilor. Marc denunțase de multe ori rolul important pe care marile trusturi industriale îl jucau în războaiele de cucerire coloniale. Publicase documente cu privire la transporturile ascunse de arme și muniții, pe care stăpînii asasinatului producător de cîștiguri le îndreptau spre călăii din Extremul Orient, transporturi ce urmau să fie folosite pentru represiuni sălbatice și expediții militare hrăpărețe. Bineînțeles că, la rîndul lui, era denunțat ca un dușman al Europei și ca un trădător al civilizației. Nu lipseau în presa din belșug plătită oamenii violenți, ațîțați de campaniile stăpînitorilor de trusturi, care să ceară arestarea lui. În lipsa guvernului, a cărui slăbiciune o insultau, aceștia se însărcinau să închidă gura trădătorilor cu pumnii lor. Dar, de multă vreme, tonul vociferărilor era atît de ridicat, încît aceste amenințări homerice ale apașilor regelui sau Republicii nu mai erau luate în seamă. Dar, în ultimele săptămîni, care vesteau un alt anotimp, barometrul arăta o schimbare de vreme. Și în seara de 18 martie, în clipa intrării la mitingul unde Marc trebuia să vorbească, prietenii lui simțiră că se apropie vijelia. Julien Davy și Assia se aflau pe estradă, alături de Marc (Annette și Bruno rămăseseră acasă: nu le plăceau asemenea adunări). Chiar mai înainte de deschiderea ședinței, sala părea frămîntată de o fierbere nemaipomenită. Se iscau discuții aprinse. În primele rînduri și la marginea sălii se strecuraseră unele fețe aprinse, altele suspecte, care păreau să asculte de niște consemne de atac și de adunare. Marc și Julien fură primiți la sosire cu strigăte dușmănoase, la care restul sălii ripostă cu indignare. Partizanii lor se arătau numeroși, dar nu erau organizați. Totuși, zgomotul se potoli deodată, ca la porunca unui dirijor. Cu ochii săi ageri, Assia văzu 1503

și înțelese că se aștepta semnul baghetei, pentru ca atacul să pornească mai vîrtos. Și ea era cunoscută și arătată prin semne. Întîlnea în treacăt priviri pline de ură, care o măsurau. Le înfrunta cu îndrăzneală, le sfida. Cuvîntarea lui Julien fu primită cu cîteva insulte, repede înăbușite. Îi dezarma însăși răceala cu care vorbea, iar titlul lui oficial de profesor universitar și de savant cunoscut impunea respect. De altfel, pe el îl atacau doar ca pacifist, ca „boș”, și asta era o poveste veche, răsuflată. Dar de îndată ce se ridică Marc, se dezlănțui uraganul. Fluierăturile și huiduielile erau întărite de strigătele partizanilor, care se împotriveau. Marc aștepta să se ivească golul unei tăceri; dar abia deschidea gura, și tumultul începea mai puternic. Se vedea că erau hotărîți să-l împiedice să vorbească. Strigă. Și sunetele ascuțite ale glasului său străbătură în unele clipe, cînd zgomotul se întrerupea. Neputîndu-se stăpîni, Marc își pierdu răbdarea și adoptă și el un ton insultător. Unele cuvinte, aspre și șfichiuitoare, loviră ca niște palme fețele pe care le țintea ici și colo. Obrajii biciuiți se înroșeau. Oamenii se ridicau, strîngeau pumnii. Și, deodată, se produse învălmășeala. Ca un val, împingînd mulțimea, sfărîmînd împotrivirile, o bandă se repezi spre estradă. Erau niște domnișori de la Action Française, sau niște echipe de-ale lui Coty430, ațîțate dinainte și comandate de instigatori ai fețe brutale, care se sileau să-și merite plata. De pe estrada, pe care un mic grup de prieteni se străduiau s-o apere, Assia, care se postase în fața lui Marc, îi privea cum se apropie. Nu se putea împiedica să nu azvîrle celor de jos cuvinte sfidătoare, întărite de o mimică mai mult decît expresivă; își țuguia buzele de parcă ar fi vrut să scuipe. 430 Fondatorul partidului fascist Solidarité Française.

1504

Valul omenesc se năpusti. Cinci sau șase dintre cei mai violenți, împinși, duși în brațe de cei din spate, săriră pe estradă; cel mai sprinten dintre ei era un tînăr de vîrsta lui Marc, cu care semăna în chip ciudat. Era slab ca și el, cu o față fină de intelectual ca și el dar cu ochii holbați, nebuni de furie și de ură, ca otrăviți de alcool. Urla și, ridicînd bastonul, se năpusti asupra Assiei, plesnind-o drept în față. Ar fi doborît-o, dacă Marc, sărind peste masă ca o pisică sălbatică, nu s-ar fi azvîrlit de gîtul celui care ataca. Lovitura devie, vîrful bastonului atinse doar obrazul Assiei, rănindu-l. Dar, în avîntul asaltului, tigrul tînăr îl trînti pe celălalt, și cu ghearele înfipte în gîtul lui, se rostogoli cu el de pe estradă. Căderea fu îngrozitoare pentru cel de dedesubt. Lovise dușumeaua cu ceafa. Și deasupra lui, Marc, nebun de furie și el, nu-și mai desprindea ghearele ucigașe. Ochii îi erau înecați într-o ceață de sînge; și creierul și mintea i se scăldau în sînge. Voia sînge. Îi clănțăneau dinții. Și-ar fi sfîșiat dușmanul cu dinții. Nici nu-și dădea seama că omul de sub el își pierduse cunoștința. Celorlalți le fu greu să-l smulgă de pe trupul nemișcat, pe care îl zdrobea. Numai atunci văzu Marc fața lividă, asemănătoare cu a lui. Rămase împietrit, cu gura deschisă. Totul ținu doar o clipă. În el urla încă freamătul luptei. Și în jurul lui învălmășeala era sălbatică. Cu fruntea aplecată, de parcă ar fi vrut să se arunce din nou, Marc urmări cu o privire nemiloasă, văzu cum era dus dușmanul zdrobit și se gîndi:» Să-l mai dobor o dată!” Julien, care încerca să-l potolească, și Assia, cu obrazul umflat și însîngerat, coborîseră lîngă el. Marc nu auzea ce-i spuneau. Și deodată se făcu noapte. Lumina electrică se stinse. Sala se schimbă într-o gură întunecata care urla. Două-trei focuri de revolver străbătură întunericul. Apucat de amîndouă brațele de mîini hotărî te, Marc se lăsă scos orbește afară din sală. În 1505

urechile lui răsună rîsul nervos al Assiei. Înainte de a apuca să se dezmeticească, se afla afară, înconjurat de un grup de partizani de-ai lui. Fu vîrît într-un automobil împreună cu Julien și cu Assia. Atunci începu destinderea; îl scutură un fior convulsiv. Julien îi apucase manile, îi vorbea. Accesul de nebunia ucigașă, care îl lovise pe tînărul lui prieten, îl impresionase neplăcut. Dar se străduia să nu arate nimic, tocmai ca să-l facă să uite cît mai repede. Îi spunea cuvinte calme și prietenoase, fără să pomenească nimic de cele petrecute. Assia își freca obrazul însîngerat de obrazul palid al lui Marc. Cînd ajunseră în odaia lor, Marc se înfioră. Văzînd sîngele de pe fața ei, iar în pRivirea Assiei, cea guralivă și ațîțată, o lucire de triumf. Assia se gîndea doar la lupta și la primejdiile prin care trecuseră împreună. Dar Marc socotea că e cuprinsă de bucuria biruinței, pe care o cîștigase asupra lui. Marc se purtase așa cum voia ea, așa cum nu voia el. Acțiunea îi stăpînise gîndul. În ciuda hotărîrilor de mai înainte, în ciuda a tot ceea ce-și făgăduise, în ciuda voinței lui, fusese măturat de șuvoiul violenței. Și știa că această violență se putea ivi în orice clipă astăzi, mîine, și că avea să fie așa cum mai fusese, fără frîu. Mîinile, inima și gîndurile nu-i mai aparțineau. Aparțineau puterii sălbatice. Ea hotăra asupra lor, ea va hotărî mai departe. Amorțit, înfrînt, dar neputîndu-se împăca cu înfrîngerea, stătea acum lungit pe pat, cuprins în brațele Assiei. Acum, cînd se lăsa fără să miște în voia brațelor ei, semăna cu trupul doborît al tînărului dușman, pe care îl zdrobise, și-i revedea fața lividă, ce semăna ciudat cu a lui. Își spunea: „Pe mine m-am ucis!” Și iarăși, în noaptea aceea, sub sărutările aprinse ale Assiei, înfrigurat ca și ea, dar cu sufletul departe, imploră destinul să-l 1506

scape de ceea ce vedea în zare. În timp ce Assia, eliberînd trupul din care conștiința plecase, cădea în sfîrșit într-un somn de plumb, scuturat de tresăriri, Marc, singur, în patul strimt, în care stăteau lipiți unul de altul, de la picioarele înghețate pînă la șoldurile aprinse, se ruga cu deznădejde, ca în luptele ce aveau să vină, să aibă parte de norocul de a fi jertfit fără a jertfi viața altora, ca să micșoreze durerea oamenilor, ca să-i apere pe cei asupriți. * Nici o ureche nu auzi impresionanta lui rugăciune, dar Marc avu în clipa aceea convingerea că rugăciunea fusese ascultata. S-a încheiat tîrgul! I se strînse inima. Dar primi curajos. Dacă ar fi avut deprinderea practicilor religioase, ar fi spus: „Amin!” Era prea dezbărat de superstiții și prea înverșunat în autocritică pentru a putea crede într-un destin, într-o putere necunoscută, cu care să stai de vorbă. Inteligența lui respingea cu dispreț această amăgire. Dar mașina omenească nu ascultă numai de pîrghia rațiunii. Marc căpătase de multă vreme obișnuința explorărilor lăuntrice, în care te afli singur față în față cu puterile nevăzute care poruncesc vieții, și în ultimii ani obișnuința asta se întărise. La rîndul ei, viața poruncește puterilor, le dictează răspunsul pe care ea îl așteaptă de la ele, le îndreaptă pe calea pe care tot ele o vor duce în cele din urmă. Aceeași făptură pune întrebarea și dă răspunsul, își făurește destinul. Destinul vine spre cei care-i ies în întîmpinare. Nimeni nu vedea poate în afară de Bruno destinul spre care pășea tînărul somnambul. Annette nu cunoscu acest destin decît după ivirea lui; și de-abia atunci știu că-l văzuse dinainte. Iar ochii ei mari, larg deschiși, reflectau sclipirile altor ochi nevăzuți, pe care conștiința ei nu consimțea să le afle. 1507

Annette era neliniștită de starea lui Marc, în zilele ce urmară luptei. El se arăta pierdut, îngrijorat, hărțuit. Tragica luptă corp la corp din seara aceea, luptă din care adversarul nu se mai putuse ridica, nu avu pentru Marc urmările judiciare de care se temeau cu toții. Mărturiile stabiliră că victima atacase cea dintîi și că numai o întîmplare nenorocită căderea pricinuise lovitura mortală. Fața rănită a Assiei păstra întipărită brutalitatea atacului, care o scuza pe aceea a apărării. Urmărirea judiciară fu oprită. Dar Marc nu renunță la jalba pe care o purta în inima lui, împotriva sa însuși, căci el singur știa cîtă hotărîre de a ucide îi umpluse inima. Nu vorbea cu nimeni, dar în sinea lui rostise osînda. Era obosit de el și de ceea ce făcea. Nu mai avea chef de lucru. Nu-i mai păsa de furia dezlănțuită împotriva lui în ziarele dușmane. Chiar și Assia fu de părerea Annettei, că băiatul lor trebuia să plece din Paris pentru cîteva săptămîni și că o călătorie era cel mai bun tratament pentru frămîntările care îl chinuiau. Împrejurările fură prielnice îndeplinirii planului lor. Marc puse mîna pe o sumă de bani, destul de mare și neașteptată, pentru scenariul unui film pe care-l alcătuise. Și Assia declară că banii aceștia trebuiau cheltuiți. — E imoral să capitalizezi bani, spunea ea cu gravitate comică. Principiile mele nu mi-o îngăduie. Ele îmi permit însă să mănînc banii, dacă eu, dacă tu, dacă noi i-am cîștigat. A-i mînca bine și folositor pentru comunitate. — Nu prea mi-e foame, răspunse Marc, dar dacă ție ți-e foame, ospătează-te, fetițo! Și poate că, privindu-te cum mănînci, o să mi se facă poftă și mie. Pregătește-ți masa! Mi-e totuna ce mi neam, numai să mîncăm din aceeași farfurie. Assia nu așteptă să i se spună de două ori. Hotărî că vor părăsi Parisul pentru trei luni. De șapte-opt ani se ofileau pe 1508

pavajele Parisului. Voia apă, apă care curgea din zăpezi și din stînci, apă neîncepută, nepîngărită încă de omenire. — Vrei s-o murdărești cu frămîntările și necurățenia noastră? întrebă Marc. — Nu! Voi îngenunchea înaintea ei, spuse Assia, îi voi cere iertare, înmuindu-mi degetul în ea, ca să-mi fac cruce pe gură și pe frunte. Assia alese Alpii. Să locuiască într-un hotel? — Nu! O casă mica, pe care o s-o închidem toți trei pentru cîteva luni. — Noi trei? Noi și copilul? — Copilul nu intră la socoteală. Unde merge mia, merge și suta. Noi trei înseamnă tu, eu și Annette a noastră. Marc îi fu recunoscător că se gîndise s-o ia pe mama lui. Dintr-o dată, nu se mai împotrivi la ideea călătoriei. Assia observă lucrul acesta și-i spuse Annettei, care se lăsa rugată, că trebuie neapărat să vină și ea: Marc nu se putea lipsi de ea, era mai îndrăgostit de maică-sa decît de nevastă-sa. — Ești geloasă? întrebă Annette. — Nu, pentru că nu-i chip de luptat. Pasărea asta frumoasă e în întregime a dumitale! Orice aș face, nu voi avea niciodată decît o bucată din ea. N-o să repetăm ce-i răspunse Annette. Limbajul ei galic îl întrecea pe al Assiei. Marc fu cel care roși. Stăteau și făceau planuri, cînd intră George împreună cu Vania. Cum auzi despre planul lor, strigă: — Luați-mă și pe mine! Eu o să fiu doica. Assia spuse: — De ce nu? George urma să păzească copilul, Annette să vegheze 1509

treburile gospodăriei. Assia găsea totdeauna mijlocul să împace plăcutul cu utilul. Lua cu ea două bune prietene și le lăsa lor toate grijile. Avea gingășia să le-o spună în față. Marc se scuza rușinat. — Dar nu, prostuțule, li zise Assia. Le face plăcere. George a fost odată furnică. Are nevoie de o larvă pe care s-o îngrijească. Cît despre mama Annette, ea mai are încă lapte în piept. Îi dau înapoi sugaciul, pe tine, ba chiar îndoit, cu mine împreună. George avea poftă s-o tragă de urechi pe obraznica asta. Dar, de fapt, era încîntată. Annette rid ea. Era adevărat. Devenea bunică, așa cum o călăuzea instinctul femeilor sănătoase de vîrsta ei, al căror sînge nu se mai scurge, ci se strînge în ele într-un val de dragoste. Ar mai fi alăptat încă vreo cîțiva copii. * După luarea hotărîrii, Marc, care cu o zi mai înainte se arătase nepăsător, se simți ușurat. Împărtăși bucuria celorlalți și, după cum prevăzuseră cele două femei, se arătă ușurat că scapă pentru cîteva luni de atmosfera încărcată de griji a Parisului. Să fugă de sine! După atîția ani de muncă, avea drept să se poarte ca un școlar în vacanță. Să uite totul vreme de trei-patru luni. Nu era nici o primejdie. La întoarcere o să-și găsească toate grijile acasă, una nu va lipsi! Pînă atunci, să se bucure de fiecare zi, să nu se gîndească la nimic! Să se poarte ca un copil. Atît de puțină vreme avusese pentru asta în viața lui de mîhniri timpurii și istovitoare! Repede, să cîștigăm timpul pierdut! Jean-Casimir, care, în trecere, îi făcuse o vizită în ajunul plecării, îl găsi pe Marc fericit, cum nu-l mai văzuse niciodată. Cînd află de călătorie, își dădu încuviințarea care nu i se cerea, cu o mulțumire ce-i umplu pe toți de mirare. Marc și Assia îl întrebară de pricina acestei mulțumiri. El nu le dădu explicații, 1510

dar spuse: — Bună idee! E mai bine să uite lumea puțin de tine! Assia îl luă deoparte și-l întrebă: — Știi ceva? Există vreo primejdie pentru el? — Ai putea să-ți închipui, spuse Jean-Casimir, privind-o țintă, că meseria pe care-l pui s-o facă nu e fără primejdie! Assia se oțărî: — Pe cate îl pun s-o facă? Face ce vrea. Face ce trebuie. Și eu fac ce trebuie să fac. — Fie și așa! Nu discut ordinea cifrelor. Rezultatul adunării e neschimbat. Silindu-se să nu cedeze duelului care o ispitea (doamne, cum o mai înfuria acest Casimir!) și ca să afle de la el tot ce știa, Assia îi zîmbi cu zîmbetul ei cel mai cuceritor: — Așadar, după părerea dumitale, Parisul nu e prea sigur în clipele astea pentru Marc? — Nu numai Parisul. Fiți cu băgare de seamă! Lăsase la o parte ironia. Era rîndul Assiei să devină ironică. — Sînt prea lași! Sînt de ajuns cincisprezece zile de lipsă. La Paris se uită repede. — Registrele nu uită. Debit și credit. Totul e scris acolo. Și își arătă cicatricea. — Polița asta a fost plătită, spuse Jean-Casimir, și polița dumitale nu e recunoscută decît la Paris. Dar datoriile vin după tine, oriunde te duci. Nu cunoașteți destul de bine trustul internațional al creditorilor voștri. Assia ridica din umeri. Lăudărosul acesta își închipuia că-i sperie! Jean-Casimir nu stărui. Să se descurce singuri! Fiecare pentru el! * 1511

Cît de liberi, cît de ușori, de fericiți erau toți patru la plecarea din Paris! Li se părea ca lăsaseră acolo toată povara grijilor și toată umbra trecutului. Și inima Annettei era tot atît de tînără. Se bucura de fericirea revărsată din nou asupra copiilor și de vacanța pe care și-o luaseră cu toții. Deși șovăise să-i însoțească, acum nu-și ascundea bucuria că Assia o silise să primească. O mărturisea pe față. Și chipul ei strălucitor de bucurie o înveselea pe Assia. Annette îi surprinse privirea batjocoritoare: — Îți bați joc de mine? — Te admir! — E același lucru. — Arăți de parcă ai reîncepe viața. — O reîncep în fiecare dimineață împreună cu voi, începătorii. — Nu numai cu noi. — Cum? Nu numai cu voi? — O reîncepi pe socoteala dumitale. — Mi-e teamă că ai dreptate. Așa-i că e rușinos? La vîrsta mea! — Ba de loc. Aș vrea să fiu sigură că voi face la fel la vîrsta dumitale. Dar nu știu dacă voi putea. Îți invidiez ochii. Ai ochii unei mirese tinere. — Ești nebună, spuse Annette, rușinată și mulțumită. — Nu! — Amîndouă sînteți la fel, spuse Marc. — Și eu! susținu George. Toți patru erau nebuni. Beata stultitia 431. Cei patru nevinovați rîdeau. 431 În limba latină în original: Fericită nebunie.

1512

Spre dimineață, Annette, așezată într-un colț al compartimentului, era singura trează. Ceilalți dormeau. Ea îi mînca din ochi. Cînd se iviră lucirile palide ale zorilor la marginea podișurilor înalte, Annette se gîndi: „S-a și sfîrșit?” Ar fi vrut ca noaptea să nu se mai sfîrșească. Noaptea îi ținuse sub aripi pe toți cei pe care ea îi iubea. Alături, fiul, cu ochii închiși, își ținea capul aplecat pe umărul mamei. Annette se aplecă spre fruntea tînără, pe care grijile își lăsaseră urmele, și cercetă cartea zilelor chinuite. Erau multe taine scrise acolo. Ah! dacă ar fi putut să ia asupră-și rănile lui! își apropie umărul de capul celui adormit și-l sprijini. Ochii lui mari se deschiseră și umbrele i se șterseră de pe față. Surise gurii ei, care îi atingea pleoapele. Fără să se îndepărteze de umărul care-l sprijinise, spuse în șoaptă: — E prima noastră noapte de călătorie împreună. — Au mai fost și altele, murmură Annette, — Cînd? — Încă nu erai născut. — Unde ne duceam? — Mă duceam să te nasc pe cîmp. Fugeam. — Ca vaca Io 432? — Nu, nu mă înțepase nici un tăun. Aveam fericirea în pîntece. — Era bine pe atunci! spuse Marc cu o ironie duioasă. — Nu era rău pentru tine. Dansai. — Mă bucur. Dar tu ce făceai? Cîntai?

432 Preoteasa Junonei în mitologie; geloasă din pricina dragostei pe care Jupiter i-o purta, Junona o prefăcu pe Io în vacă. Aceasta, după ce rătăci multă vreme, urmărită de un tăun, ajunse pe țărmurile Nilului unde Jupiter ii dete din nou înfățișare omenească, iar ea îi născu un fiu.

1513

— Chiar așa. Cîntam cîntecul Jeannei d’Albret. — Să reîncepem? — Ce anume? — Evanghelia lui Marc. — Aș putea s-o reîncep fără să sar un singur rînd. — N-au fost bune toate capitolele. Te-am chinuit de multe ori. — Eu ți-am dat ghearele. — Ce noroc că ne-am întîlnit în viața asta aspră! — Spui că e o întîlnire? Ești un grăunte de pe cîmpul meu! — De unde vine grăuntele? — Nu știu. Te-am făcut să fii al meu. — Și dacă vîntul m-ar fi dus pe alt cîmp? — N-ai fi putut scăpa. Te-aș fi făcut din orice grăunte. — Puțin grîu, multă neghină. — Dar și maci, și albăstrele. Nu toate-s bune de mîncat, dar toate împreună alcătuiesc buchetul meu. — Tu, care ești mai mult decît mama mea, tu, prietena mea, în noi doi se află judecata amestecată cu nebunia. Tu mi le-ai dat — E cel mai bun lucru. Altfel am fi putut trăi? în anii fară soare ne-au luminat macul și albăstrelele. — Ai dreptate. Dacă în atîtea rînduri nu m-am dus la fund, tras de deznădejde și de rușine, a (ost numai pentru că am dansat în pîntecele tău. — Și acum mai dansezi, în ritmul vagonului. Să ne dansăm mîhnirile, dragă băiete, cum joacă musculițele în soare! Cea dintîi rază atinse ușor florile de gheață de pe fereastră. Marc se ridică și privi cu ochii limpezi raza de pe obrazul mamei sale și ziua cea nouă de pe cîmpie. — Încă o zi de viață pentru musculițe! spuse el. Să dansăm! * 1514

George și Assia își petreceau zilele cățărîndu-se pe munți. Șovăind între două pasiuni între dragostea pentru copil și sport George sfîrșise prin a lăsa copilul pe seama Annettei, care se oferise să-și ia grija asupra ei. Lui George îi era rușine; dar fie ceo fi! Picioarele, și pieptul, și tot trupul ei de mînz tînăr tînjeau după mers, după culmi și după soare. Annette nu se plîngea de corvadă. La început voise să le urmeze, încrezîndu-se prea mult în isprăvile ei de alpinistă din timpurile trecute. Dar inima se însărcinase să-i aducă aminte că o viață se scursese între ieri și astăzi. În mijlocul avîntului unui urcuș, fusese nevoită să se oprească, străpunsă de o săgeata. Se înăbușea. Dar făcu așa incit ceilalți trei să nu-și dea seama: — Duceți-vă, tinerilor! Eu merg cu pasul meu. Se prefăcea că întîrzie la culesul florilor. Alpiniștii se îndepărtau rîzînd. Ea rămase singură, se așeză pe povîrniș, deasupra văii. Era scăldata în sudoare, nu atît de pe urma urcușului, cît din pricina goanei inimii. Își regăsi răsuflarea, și cu mîna pe care o ținea apăsată pe piept, își cercetă dușmanul, în tabăra lui. Era silită să-și recunoască granița puterilor. Boala, gripele apropiate i-o amintiseră și ele. Dar nu voise să încuviințeze. Își spunea: „Treacă, meargă, pentru o vreme! Mă retrag. De cum mă voi vindeca, o să-mi cuceresc din nou granițele!” Astăzi trebuia să-și mărturisească faptul că era silită să-și retragă granițele. Pînă unde? Și pînă cînd le va putea păzi? Campania din Franța 433. La capăt se arăta despărțirea de la Fontainebleau 434. Cu un început de zîmbet în colțul gurii 433 Campania lui Napoleon, din 1814, împotriva trupelor coaliției (Anglia, Austria, Prusia, Rusia, Suedia) în care a fost înfrînt. 434 Les adieux de Fontainebleau - despărțirea lui Napoleon de

1515

întredeschise, se gin dea ironică la epopeea ei. Pînă la urmă, toate viețile prețuiesc la fel! Își purtase așchia, așa cum făcea furnica aceasta de pe cărare. Unde și pentru ce? Nici nu-și pusese întrebarea. Avusese destul de furcă cu gîndul cum să-și poarte povara fără a se poticni. Dar ciudat e că atunci cînd ești pe cale să fii ușurat de povară îți spui: „Așa de curînd s-a sfîrșit!” Cobori cu pași mărunți pînă la o cotitură ce se înălța la vreo sută de metri deasupra vilei scăldate în soare. Se așeză pe iarba caldă, cu genunchii ridicați, cu mîinile strînse în jurul gleznelor. Pe fondul foșnetului venit din vale sunetul amestecat al torentului și al clocotelor asculta glasul apropiat al copilului, care alerga cît îl țineau piciorușele după niște pui speriați. Și, peste o clipă, în mintea ei totul se învălmăși. Unde se afla? Era oare bunica, mama sau copilul? E bine cînd, ajuns la capătul drumului, poți să-l refaci în întregime, cunoști totul, te bucură totul. N-o poți face cînd ești la început. Se bucura într-atîta de drumul străbătut, încît întîrzia la mijlocul lui. Se vedea cu treizeci de ani mai înainte. Sfîrcul sînilor o ardea. La picioarele ei se juca copilul. Uitase cum, cu o clipă mai înainte, durerea îi reamintise vîrsta. Degeaba o trăgea timpul de mînecă. Înclinarea ei firească o îndrepta spre tinerețe. Dar spiritul ei nu se lăsa înșelat. „Știu, știu… Dar închid ochii… evadez. Nu încerca prea mult să deslușească ceea ce visa cu ochii deschiși, în cîntecul de aur al albinelor, care sorbeau gențianele și drobițele. Dar altcineva citi, fără să-i ceară voie. Marc era neliniștit de ceea ce se întîmplase cu maică-sa. Coborî, lăsîndu-i pe ceilalți săși urmeze plimbarea. Annette nu-l auzi cînd se apropie. El se opri ca s-o privească. O vedea pe neașteptate, vedea o altă Annette, o trupe, înainte de a fi exilat pe insula Elba.

1516

femeie pe care totuși o recunoștea prin ceața amintirii. O văzuse cu ochi de copil, cînd ea avea vîrsta lui de astăzi; imaginea aceasta ținu doar o clipă: femeia care visa, înștiințată parcă de antenele ei, întoarse capul, avu o tresărire de bucurie nedumerită și, cu iuțeala unei rîndunele, coborî la clipa de față. Și el o revăzu pe mama lui Marc. Se așeză lîngă ea și stătură de vorbă prietenește. Dar Marc nu uita ceea ce văzuse în ochii ei limpezi și pe buzele întredeschise: visul naiv și dorința de a întoarce vremea înapoi. Iar Annette, cu simțămîntul nelămurit că fusese văzută, ca o femeie care se scaldă în pîrîu, nu tăgăduia, se simțea rușinată și înduioșată. (Răul s-a săvîrșit! ) Părea că-i cere iertare. „Neascultătorule, nu te mai uita! M-ai văzut. Iartă-mă!” Vorbeau despre tot felul de lucruri cunoscute, fără să-și spună ce aveau pe suflet. Dar fără voia lor, între ei raporturile se schimbaseră. Annette era mai tînără, și el mai în vîrstă. Parcă-și schimbaseră anii între ei, și lucrul acesta cumpănea balanța. Se simțeau egali și tovarăși. Annette nu părea mirată de această paternitate. Dar Marc tăcea, părea stingherit. Și Annette se simți și ea stingherită. Își dădu seama că el avea de gînd sa atingă o taină. O taină a ei sau a lui? Un ușor tremur lăuntric o înștiința, că de ea era vorba. Și fiul ei îi luă mîna între ale lui și spuse mai întîi șovăind, apoi liniștit: — Mamă, de ce nu te măriți cu el? Annette rămase ca trăsnită. Nu se aștepta să-i fie dezvăluita taina. Care anume? Era o taina și pentru ea. Se simți înspăimîntată că un astfel de gînd, pe care-l credea spulberat, putuse să-i străbată pînă la marginea privirii, că putuse fi citit. Lăsă capul în jos, zdrobită. Ar fi vrut să-și ascundă fața în mîini. Dar nu putea face nici o mișcare. Marc o privi și îi văzu buimăceala. O cuprinse drăgăstos în brațe. Ea se ghemui la 1517

pieptul lui, își ascunse ochii, fără a fi în stare să rostească un cuvînt. Și tăcerea ei însemna o mărturisire. Cît era de tinără și cît de înduioșătoare îi era încurcătura! Marc îi spuse: — Iartă-mă! Ea răspunse, fără să ridice capul: — Mi-e rușine că se pot citi în mine asemenea lucruri. Dar te înșeli. El voi să-i ridice fruntea cu mîinile: — Uită-te la mine! Annette spuse „Nu!” și coborî din nou în ascunzătoare. Marc zîmbi și-i spuse, mîngîind-o pe cap: — Să nu-ți fie rușine! Ce motiv de rușine ar fi în asta? Te iubește. ÎI iubești. Îl iubim cu toții. E demn de tine. Prețuiește mai mult decît noi. Annette ridică iar capul și, roșie, dar mai stăpînă pe sine, îl privi în față. — Ce vrei să spui? Nu știi, dragă băiete. Nu poți să știi… Vorbești de Bruno? — Dar de cine altul? — Nu, nu știi. Chiar dacă m-aș gîndi la măritiș, nu pe Bruno l-aș lua… — Nu-l iubești? — Chiar dacă-l iubesc. — Nu pricep. — Nu pricepe! Lasă-mi măcar o fărîmă din taină. Nu poți trăi fără puțină umbră. Marc tăcu. Înțelesese. Annette văzu că vrea să mai spună ceva. Îi acoperi gura cu palma. — Taci, dragul meu! El stărui: 1518

— Mărită-te cu celălalt! — Nu, nu vreau. — 289 — De ce? — Nu pot. Să lăsăm asta! E ridicol. Sînt o femeie bătrînă. — Ești la fel de tînără, ești mult mai tînără decît mine. — Am fost. Mi-a trecut vremea. — Nu-i adevărat. Există inimi care îmbătrînesc la douăzeci de ani. Pentru inima ta viața e mereu nouă. În fiecare dimineață pornești din nou la drum. — O! nu! nu! Nu vreau să fiu o pribeagă și să merg o veșnicie. Destul am ostenit! Destul am iubit! — Te-ai săturat de noi? — Nu vă mai vreau decît pe voi. Nu mai am drept decît la copiii mei. — Nu-i de ajuns. — Nu-mi ajung Marc cel mare și Marc cel mic? — Nu, pentru că cei tineri pornesc la vînătoare și o lasă pe Annette în urmă, cum au făcut astăzi. — Biata Annette! O sa aștepte. Alergați, copii! Fiecare la rîndul lui! Marc îi puse mîna pe umăr. — Annette! spuse el fără să-și dea seama. Și apoi, îndată, încurcat: Iartă-mă, mamă! Dar Annette rîdea. — Așa îmi placi. Ai ajuns tată de familie. Marc șovăi, tulburat, apoi spuse: — Annette, fie. Nu mi se pare drept ca viața să se oprească în pragul copiilor. E o crimă s-o înăbuși cînd e încă plină de sevă, așa cum e viața ta. Îmi par mie însumi un ucigaș. În natură, cînd 1519

puii știu să zboare, tatăl și mama își reîncep călătoria. Tu nu ești făcută să rămîi legată de căminul cuiva. Căminul meu e și al tău. Dar trebuie să ai căminul tău! Și să fie și al meu! Lasă-mă să te ajut să-ți reclădești o viață independentă. — N-o să-mi lipsească niciodată independența. Dragă băiete, n-am nevoie de nimeni, ca să mi-o cucerească. Am mai multă nevoie de cineva care să mi-o răpească. — Ai spus-o chiar tu! Iubești încă… — Pe tine, spuse Annette, întorcîndu-și capul. — Oh! Mincinoaso! — Eu mint? exclamă Annette năvalnic, strîngînd în mîini obrajii fiului ei. — Ba nu, mă iubești! Atunci de ce nu-mi destăinuiești tot? — Ce să-ți mai destăinuiesc? Ești un indiscret, te strecori peste tot. Știi tot. — Dacă știu, mărturisește! — Am și făcut-o. Se priviră în ochi. Marc îi spuse cu jumătate de glas: — Ce te oprește? Ți-e teamă să nu-l rănești pe vreunul dintre ei? Annette îl sili să tacă cu un gest al mîinii. — Destul, Marc! Să nu mai vorbim despre asta! Poate că o săți mai vorbesc peste vreo cîteva luni. Am nevoie să mă gîndesc singură. Mă tulburi. Dar țin la această tulburare, pentru că vine de la tine. Îți mulțumesc că m-ai silit să văd limpede în mine. Rămaseră alături, fără să mai vorbească, privind valea de la picioarele lor. Annette spuse: — Fiul meu cel mare! — Știi? răspunse Marc. Aproape că-mi vine să-ți spun: surioara mea cea mică. 1520

— Așa și sînt, spuse Annette. Cînd îmbătrînești, te micșorezi. Iar tu ai crescut. Acum tu ești mai vîrstnic decît mine! — Sprijină-te de mine! Annette se sprijini. Ascultară, în vale, huruitul unui tren ce trecea. Annette spuse: — E frumos că am ajuns să fim mal mult decît frate și soră. Și sora spune fratelui: „Tu ești conducătorul. Călăuzește-mă la rîndul tău!” Marc o apucase de mînă. Și în clipa aceea în vale clopotele sunau rugăciunea de amiază amîndoi avură simțămîntul viu și nelămurit că se încheiase un ciclu din viața lor. Era lumina tare a unei zile frumoase… Dar îndărătul ei se afla noaptea. Căci, dincolo de această clipă, nu mai întrezăreau șirul zilelor ce aveau să vină. Și întreruperea aceasta le strînse inima, ca în fața unei primejdii pe care n-o puteau înțelege. Dar nu spuseră nimic despre asta. Și coborîră înapoi spre casă. * Se scurseră zile fericite, cele mai pline de încredere, cele mai intime. Mama și fiul deschiseră acum poarta tăcerii, poarta falselor opreliști morale. Își împărțeau frățește tainele pe care pînă atunci se feriseră să și le destăinuiască. Și fiecare descoperea bucuros în celălalt propriile sale slăbiciuni și avînturi, misterioasele curente ale vieții. Astfel, fiind împărtășite, se luminau sau se stingeau multe enigme ale destinului lor, care îi tulburaseră pe fiecare în parte și pe care fiecare și le reproșase. Zîmbeau destăinuindu-și faptele necugetate și greșelile, plăcerea de a se juca cu focul, care în mai multe rin duri îi făcuse să caute primejdia și să se frigă în atingerea cu sufletele „primejdioase”. Recunoșteau amîndoi ca le plac mai bine arsurile decît liniștea 1521

călduță a atîtor „oameni de treabă” pe care-i cunoșteau. Se învinuiau de răceala pe care o arătau față de „oamenii aceștia de treabă”. Doar îi stimau. Oamenii aceștia „de treabă” sînt ca și iapa lui Roland435. N-are cusur. Numai ca iapa e moartă. Pentru ei nu există nici o nădejde. Le lipsește fermentul vieții revolta. Ogorul acesta de treabă e istovit și nu mai rodește. Ca să-l reînnoiești. E nevoie de îngrășăminte și de fierul plugului, de „suflete primejdioase” și de munca revoltei. Cîmpul mohorît al onestității sterpe trebuie răscolit pînă la fund, acolo trebuie aruncată sămînța, grăuntele aprins, care, murind, dă viață. Dar ca să-l dai, trebuie să fii tu însuți și plugul, și grăuntele. Trebuie săți dai trupul. Să-ți dai moartea. Marc era foarte sigur că avea să și-o dea: un simțămînt de nemărturisită siguranță i-o spunea, simțămînt în care se îmbinau și dorința și teama (mintea primește, carnea tînără se împotrivește). Annette presimțea gîndurile fiului ei, dar încerca să le izgonească. Voia să se convingă singură că va fi cruțat de această jertfă, așa cum fusese și ea cruțată de-a lungul unei vieți de primejdii și lupte. Săvîrșea o greșeală obișnuită, măsurînd viitorul după trecut. Nu vedea că epoca în care intrase viața lui Marc era aceea a marilor zguduiri, epoca în pragul căreia se oprise viața ei. Era oare sigură că nu vedea? își întorcea privirile. Mai tîrziu! mai tîrziu! Va avea vreme sa se gîndească. Să nu tulbure zilele fericite! Prin văzduh curge un rîu de pace. * Annette se plimba prin pădure. Arborii negri se amestecau cu fagii pe jumătate despuiați, care începeau să redobîndească frunzișul primăverii. Cu toți împreună, agățați de coastele 435 Eroul epopeei medievale Cîntarea lui Roland.

1522

abrupte ale munților, păreau o armată care se aruncă la asalt. Se auzeau de departe, sus, loviturile de secure ale pădurarilor și zgomotul arborilor doborîți. Poteca agățată de coasta muntelui se desfășura ca un inel mare, pe care îl tăia ici-colo cîte un torent tînăr acoperit de cîte o punte improvizată, fără rezemătoare, cioplită grosolan, primejdioasă la trecut, și cîte-un jgheab abrupt și tras, folosit pentru prăvălirea buștenilor. Nimic fiu-i prevenea pe trecătorii străini, afară de o pancartă scrisă în germană, pe care vîntul o trîntise la pămînt și pe care, din nepăsare, autoritățile n-o mai puseseră la loc, pentru că toți localnicii cunoșteau primejdia. Annette o cunoștea și ea, căci cunoștea bine munți. Dar înaintea ei, o familie de turiști nu păreau a ști. Tatăl, mama așezați la cîțiva pași de jgheab, priveau liniștiți la cei doi copii și la guvernanta lor, care culegeau cele dintîi viorele. O fetiță de opt-nouă ani – se încumetase să înainteze pînă la marginea dîmbului și pusese un picior pe pantă, ca să culeagă niște viorele. Nici o primejdie n-o amenința. Jgheabul părea părăsit. Dar era neprevăzător să te plimbi pe acolo; și Annette tocmai voia să-i prevină pe părinți, cînd fetița, alunecînd pe pămîntul fărîmicios, căzu în scobitura jgheabului. Copilul rîdea de pățanie și nu se grăbea să se urce. În clipa aceea, strigăte răgușite vestiră de sus că se aruncă un transport de lemne. Mai înainte ca părinții copilului să fi priceput ce se întîmplă, Annette se aplecă peste marginea jgheabului și, după ce încercă zadarnic să ajungă la mîna fetiței, sări jos și o trase la adăpostul unui fel de promontoriu format de rădăcinile unui brad bătrîn, încrustat într-o stîncă ce înainta deasupra jgheabului. Avalanșa de lemne și de pietre trecu vijelios pe lîngă ele, fără să le atingă. Familia privi înmărmurită la desfășurarea fulgerătoare a întîmplării, mai 1523

înainte ca vreunul dintre cei înghețați de spaimă să fi putut lua o hotărîre. Cînd salvatoarea sui copilul – care începuse să se sperie – la marginea dîmbului, fu primită cu izbucniri de bucurie. Tatăl fu cuprins de o emoție aproape isterică. O sărută plîngînd pe Annette. Annette trecu din brațe în brațe, năucită de șuvoiul vorbelor amestecate cu lacrimi: recunoștea cu o veselie oarecum sîcîită volubilitatea limbii italiene, pe care o îndrăgea. După ce primul val de emoție se potoli și după ce Annette se desprinse din îmbrățișări, începură prezentările. Bărbatul foarte brun, cu obrajii vineți proaspăt bărbieriți, de care se frecaseră obrajii Annettei, avea o față lungă, asimetrică, cu ochii aprinși. Părea inteligent, foarte nervos, dar Annette își dădu repede seama că se folosea de nervii lui ca un actor îndemînatic, atras de rolul pe care-l joacă, dar care se privește jucînd. Era un bancher din Veneția, care se afla cu familia lui în vilegiatură la hotelul de lîngă vila unde locuiau Annette și ai săi. El îi zărise în treacăt, și atenția lui, mereu trează, îl făcu s-o recunoască pe Annette, pe care o văzuse o singură dată la Timon în birou. Asprul patron se folosise de memoria secretarei lui pentru a-și aminti de niște amănunte precise de corespondență și afaceri. Rolul pe care-l jucase Annette pe lîngă acest condottiere îi trezise curiozitatea. Avusese grijă să se informeze: ceea ce aflase – bun sau rău – îl făcea să simtă interes pentru ea. Îi cunoștea și el pe condottieri. Privirea lui iscoditoare îi măsurase în tăcere pe mamă, pe fiu, pe noră: nici unul dintre ei nu i se păru vrednic de trecut cu vederea. Îi pofti pe toți la masă în seara aceea. În locul acela, unde ei erau aproape singurii călători (abia începuse sezonul și hotelul era deschis doar de opt zile), le fu greu să spună nu. Recunoștința părinților avea nevoie să se reverse. Cel mai bun lucru ce-l puteau face era să primească cu plăcere. Prin urmare, 1524

petrecură cîteva ceasuri stînd prietenește de vorbă. Căldura și volubilitatea italienilor spulberaseră rezerva tuturor, chiar și pe cea a lui Marc și a Assiei. Purtarea lor prietenoasă și deschisă nu era prefăcută. Iar încrederea pe care le-o arăta bancherul nu se datora vreunui calcul, căci n-avea nimic de cîștigat de pe urma acestor neînsemnate cunoștințe de o seară. Se simțiră îndemnați să-i plătească tot cu încredere. Vorbiră în toată libertatea. Leone Zara era un evreu dalmat, dintr-o familie veche, statornicită la Veneția. Conducea una din băncile cele mai însemnate de după război. Soția lui, evreică americană, făcea și ea parte din lumea financiară. După marșul asupra Romei 436, Banca Adigelui și a Piavei știuse să se înțeleagă cu regimul și să devină unul din stîlpii lui. Întrebuință o mare parte din activul ei și din depunerile clienților la operații în folosul fascismului: pentru o librărie a partidului și organizarea costisitoare a propagandei cărții italiene în străinătate. Făcea și mai mult, dar Leone Zara, pudic, abia pomeni de lucrul acesta: subvenționa gras niște personaje, a căror credință față de partid avea preț mare (Zara le făcu șiret cu ochiul). Banca potrivea astfel treburile, încît să le dea de lucru – lor și la ai lor plătindu-i cu dărnicie. Sensibilitatea deosebită a acestor personaje era astfel salvată. Zara vorbi mai pe larg despre niște expediții în Asia Centrala, în același timp politice, comerciale și științifice, întreținute din fondurile băncii. Bărbat subțire și instruit, făcînd parte dintr-un neam vechi și cultivat, cu purtări curtenitoare (în sinea ei, Annette îl compara cu mitocanul ei din Périgord), Zara iubea arta și problemele spirituale. Îi plăceau și studiile psihologice asupra 436 Ocuparea Romei de către Mussolini, in 191a, cu ajutorul bandelor fasciste.

1525

tipurilor omenești. Strînsese pentru sine un muzeu tainic de anomalii, de suflete anormale, formate sau deformate de tulburările vremii, ale unor oameni deosebiți sau ale altora, care nu atingeau nici măcar nivelul obișnuit. Era foarte mîndru de „monștrii” lui: folosea cuvîntul fără intenții răuvoitoare. Socotea că așa lucrează firea, în țîșnirea ei aprinsă, atunci cînd încearcă un tip nou, greșindu-și ținta sau nimerind alături. Poate e vorba de încercarea unei specii noi. Nu ascundea faptul că unu dintre cele mai rare specimene de monștri era însuși acela care îl ținea de zgardă: ducele. Se susțineau unul pe altul: Banul și Pumnul. Erau amîndoi făpturi aspre, unul din Roma, celălalt din Tyr 437 și din San-Marco. Le zugrăvi un portret foarte viu al stăpînului său. Vorbea despre ei fără să-l menajeze, cum vorbește din loja lui un spectator despre un tiran de pe scenă. Și după cum spunea, cam astfel se fabrica și ducele pe sine: așa cum se fabrică un scenariu. Și artistul acela, pentru care lumea era doar un material de modelat, mărturisea acest lucru. Cînd ajungi la gradul acesta de commediante (ori de tragediante, căci nu știa de loc să rîdă), totul devine prilej de teatru: popoarele, statul, interesul public. Vîra totul în rolul lui. Apuca masele omenești, le brusca, se repezea într-însele. Iar el rămînea în afară. Rămînea singur, chiar atunci cînd cucerea. Îl mîna o dorință puternică, lipsită de dragoste, de simpatie, de respect pentru omenire, mai curînd o putere a urii, și mai presus de toate, nepăsarea față de toți acești oameni prea supuși, care se aruncau sub călcîiele lui. Cuvîntul „mase” avea în adevăr pentru el înțelesul de masă 437 Capitala Feniciei, marc centru comercial și financiar în antichitate, ca și Veneția, subînțeleasă în text prin San-Marco.

1526

de lut în degetele aprige ale sculptorului. În ultimă analiză, ceea ce era însemnat, ceea ce-i umplea inima lui uscată și pătimașă, nu erau nici oamenii, nici statele ci „opera” lui. Și asta nu însemna puțin lucru! Pentru un artifex 438 de proporțiile lui, „opera” era mult mai însemnată decît eul obișnuit, de dimensiunile speciei curente, decît vanitatea, decît banul și chiar decît gloria. E torța aprinsă a acțiunii care, în spațiile singuratice, dă o bătălie cruntă înfrîngere, victorie, e totuna lucrul cel mai de seamă e acțiunea. Să acționezi, să lupți, iată singura afirmare împotriva neantului. Annette urmărea pe buzele lungi și mobile ale bancherului, care se strîmbau de plăcere pătimașă (era și el un artifex!), personajul pe care-l evoca; și vedea un aventurier shakespearean, care se lupta împotriva visului întunecat al vieții și, în umbra deasă și însîngerată, făurea cu lovituri de spadă destinul. Zara, care își juca și el rolul în piesă, spunea: — Cu atît mai rău, cu atît mai bine pentru cei ce au norocul (sau nenorocul) de a fi o bucată din materia pe care sculptorul o strivește între degetele sale pentru a-și modela opera. În epoca aceasta, a maselor enorme, topite, încărcate de energie, pe care neputința democrației le lasă să se irosească, să se distrugă între ele, nu există decît două cuptoare înalte care se pricep să le folosească: Roma ducelui și U.R.S.S. Dar aceasta din urmă distruge toată vechea ordine și pretinde să creeze una nouă. Celălalt se mulțumește cu elementele trecutului, pe care le reînnoiește, schimbînd mai mult forma decît fondul; nu are încredere în progres, menține vechea armătură, pe rege, capitalul, biserica, familia șt proprietatea: îi injectează virusuri noi: federațiile de profesiuni, corporațiile, pentru a le face 438 În limba latină în original: artist, comediant.

1527

neprimejdioase. Zara trăgea, firește, foloase de pe urma vechii ordini reconsolidate, turnate în beton armat, cu vechile ei nedreptăți întemeiate pe dreptul roman, cu ierarhiile ei, cu deosebirile ei de castă și de meserie, cu privilegiații ei pe baza nașterii sau întîmplării, cu plebea lor – Populus – și Imperator-ul lor. Nu-și făcea iluzii în ce privește primejdiile pe care le isca un edificiu social întemeiat pe geniul violent al unui singur om. Cunoștea mai bine decît oricare altul cusururile morale și fizice ale acestui om, slăbiciunile, bolile, manifestările lui bruște și brutale, izbucnirile neliniștitoare de mînie ca și voința lui, această alea439 care zguduia pămîntul, ca și cutremurele care amenință neîncetat Roma eternă. Dintr-o zi pe alta, întregul edificiu care e mai curînd un decor de Piranesi 440, decît o temelie solidă se putea clătina. Era riscant să-ți joci banii pe acest om, pe „opera” lui. Dar, bancherul, ca toți cei care au de-a face cu norocul, era jucător. Poți miza pe Principe 441 sau contra lui. Astăzi e sigur. Mîine se va vedea. Zara avea degete lungi și iuți. Principele îl citise pe Machiavel, dar valetul îl citise și el. Nu punea de altfel prea mare preț pe noroc, căci știa că este trecător. Era gata să piardă sau să cîștige, se înfierbînta la joc, dar o făcea de dragul jocului, păstrîndu-și proaspătă ironia. Vizibila seriozitate a ducelui nu-l molipsea, cu toate că știa să se pună la același diapazon cu el. În timp ce vorbea, ochii lui lucizi îi cercetau pe ai Annettei.

439 În limba latină în original: element întîmplător. 440 Pictor și arhitect italian (1720-1781). 441 Aluzie la lucrarea lui Machavelli (1469-1527), intitulată Prințul, în care acesta indică diferite mijloace de guvernare despotică.

1528

Prea se grăbise să creadă ca Annette îi împărtășește sentimentele. Altădată, la altă vîrstă, poate că Annette ar fi simțit oarecare curiozitate pentru acest condottiere. Dar vîrsta și experiența o făcuseră mai nepăsătoare. Nu se interesa de aventura pe care o reprezenta viața pentru toți Cortezii 442, Pizarrii, ducii443 sau Timonii. N-o atrăgeau fălcile lor crispate, nici privirile izbite violent, ca o lovitură de ciomag, făcînd să se încovoaie spatele mulțimilor. Ca și Zara, știa că forțele acestea mari își au slăbiciunile lor, că zidurile acestea înalte au crăpături și că se prăbușesc dintr-o dată. Dar, spre deosebire de Zara, n-o interesa decît latura lor jalnică, pe care ei o ascundeau ca pe o rușine. Individualitățile acestea fără frîu care-și încordau mușchii pentru a se ridica deasupra mulțimii o interesau prin străduințele lor convulsive de a se smulge din masă, de a o domina. Annette știa dinainte că vor fi învinse. Știa că și acest duce va fi învins. „Duce negru! Vei fi învins. La urma urmei, toți sîntem, toți vom fi învinși. Și tocmai deznodămîntul acesta, presimțit de la începutul tragediei, mă interesează la acești învingători: la Oedip rege 444, la Coriolan 445, la Macbeth. Unul mai mult. Torță care fumegi, te vei stinge! Vis viu, zbuciumă-te și mori!” Lui Marc torța romană nu-i inspira nici atracție, nici milă (aceasta ar fi însemnat, de altfel, pentru ea cea mai sîngeroasă

442 Fernando Cortez (1485-1547), conchistador spaniol; a reprimat cu cruzime populația Mexicului, pe care l-a cucerit între 1519-1521. 443 Francisco Pizaro (1475-1541), cuceritorul Perului. 444 Regele Tebei, în mitologia greacă, titlul unei tragedii de Sofocle (495-405 î. e. n.). 445 General roman (sec. V î. e. n.), titlul unei tragedii de Shakespeare.

1529

jignire). Ar fi vrut s-o strivească sub picioare. (Ura e și ea uneori o formă a atracției: o pavăză ca să te aperi de ea.) Ceea ce Marc vedea mai ales în fresca desenată de mîna grăbită a scamatorului din ghetto-ul venețian nu era atît omul cu bărbia scoasă în afară și cu bîta, ci milioanele de spinări încovoiate sub loviturile bîtei și care, după bătaie, se îndreptau înflăcărate. Tinerii aceia lași (cunoștea prea mulți dintre ei, din Franța și din alte părți), care deplîng moleșeala vremurilor și suspină după un duce sau un führer, suspină după un picior în spate. Dacă iubesc atît forța, să și-o arate pe-a lor! Dar există oare ceva mai abject decît să te bizui pe puterea altuia, să-i deslegi prin procură puterea ta, să-i delegi puterea pe care ai dorit-o, pe care n-o poți avea, pe care n-o ai? Cîini lingușitori! Cîini tîrîtori! Să fie biciuiți! Cine știe? Acest tînăr mascul poate că simțea o invidie ascunsă față de masculii care domnesc peste turmele subjugate și revoltate împotriva lor. El niciodată nu s-ar fi putut jertfi pentru un om. Măsurase cît prețuiește uti om. Și îi era scîrbă de acești Qualis artifex446. Avea nevoie de un țel mai înalt pentru jertfă, mai mult decît un om; avea nevoie de popoarele umilite și robite de către toți acești oameni. Dar nu izbutea să ajungă la echilibru între acești doi termeni: să-i slujească pe oameni și să acționeze asupra lor, să acționeze prin ei, să acționeze împotriva lor, dacă e nevoie, în sfîrșit, să acționeze pentru ei. Să știi să poruncești și să știi să asculți, iată cei doi poli! (Căci e nevoie de doi poli, ca să alcătuiești un glob.) Assia, care dușmănea spinările negre tot atît cît și el, nu-și 446 În limba latină în original: Ce artist! După mărturia Iui Suetoniu (64-141). Împăratul Nero, înainte de a se sinucide, ar fi exclamat: Qualis artifex pereo! (Ce mare Artist moare).

1530

ascundea interesul pentru experiența fascistă. La ea, violența luptei, fie ea chiar ucigătoare, nu excludea o oarecare simpatie pentru un dușman de o seamă cu tine. Nu simțea o adevărată dușmănie decît față de cei care fug de luptă, care se ascund, careși ung trupul cu ulei ca să scape, cei unsuroși, scorpiile de apă, care-ți alunecă din mîini, eunucii, neputincioșii, cei fără personalitate. Vicleanul Zara bănuia la Assia atracția ascunsă sub dușmănie. Și-și tot întindea lațul: vorbea de patima acțiunii răscolită în inimile tinerilor italieni de către soarele negru, acoperit și răsfrînt de miile de aripi ale avioanelor, de stolurile păsărilor de pradă ale lui Balbo 447. Îi sfătuia pe cei doi tineri să vină și să pipăie pulsul rapid al Italiei noi, puțin cunoscute în străinătate, să vadă tinerii pe care fascismul îi crește nu pentru staul, ci pentru arenă, ca pe niște tauri. Assiei nu-i era greu să prețuiască flacăra acțiunii, deși vedea că e întețită în vederea atacului ce-i strîngea pe tinerii aceștia într-o armată gata să pornească împotriva dușmanului. — Dar spune-mi, te rog, cine-i dușmanul? (Ochii ei de oțel nu se lăsau prinși în cursa întinsă pentru proști.) Războinicii aceștia pornesc împotriva cui și împotriva a ce? Unde te duci dumneata, pentru ce? spre ce? Și pentru cine? Știi cumva? Nu vorbesc de dumneata, domnule Zara; dumneata probabil că știi, n-am indiscreția să-ți cer să mi-o spui. Dar ceilalți, oamenii voștri, trupele voastre, trupele lui, el însuși! El, omul care-i mînă, regizorul! Cunoaște măcar sfîrșitul piesei? Ce vrea oare? În ce crede? Și-a scris scenariul? Și l-a schimbat de zece ori. ÎI va mai schimba încă de zece ori războiul, pacea, pumnul, pactele dacă 447 Ministrul aviației în guvernul musolinian.

1531

publicul are răbdare să urmărească spectacolul. În ceasul acesta, idealul vostru, al fascismului! talian (ideal pe care-l ascundeți!) nu depășește stadiul națiunii înarmate, acoperită cu zale și înconjurată de sîrmă ghimpată. Oare cine nu-i dușman pentru bandele voastre negre, gata de luptă? Dușmanul e ceea ce este în afară, dincolo de ziduri, dincolo de imperiu: Roma în fața barbarilor. Atunci, eu sînt barbarul, noi sîntem dușmanii? Să dăm cărțile pe față! Lupta noastră nu e dusă în folosul nostru, lupta voastră e dusă împotriva voastră. Sînteți oare siguri că e dusă în favoarea voastră? Are vreun țel? îi pasă oare conducătorului de asta? În cazul cel mai bun, în înțelesul cel mai înalt înțelesul tragic al cocoșilor împintenați care trîmbițează bătălia (dar nu se bat și pun pe alții să se bată), al nietzscheenilor fascismul vostru insuflă tuturor popoarelor spiritul de luptă, de întîietate, de veșnic imperialism, care, dacă ar fi să-l credem pe ducele vostru, înseamnă însăși viața, viața de totdeauna. E vorba de luptă pentru luptă, fără capăt, fără progres, fără nădejde. („Nam nevoie să nădăjduiesc, ca sa făptuiesc”) E o muzică cunoscută! Ei bine, eu am nevoie să nădăjduiesc și vreau să știu unde merg. Dumneata încotro mergi? Gura mare a lui Zara se strîmbă de rîs: — Mergem. Ce-ți trebuie mai mult? Oamenii au nevoie din cînd în cînd de niște Animatori, care să mai întoarcă ceasul ruginit al vieții. Nu credeți oare că Franța voastră ar avea nevoie de un Animator ca al nostru, care să zguduie siesta democrației voastre nemișcate? — Toate astea nu-mi spun nimic! exclamă Assia. Eu vin din altă parte. N-am nevoie de animatore. Sînt o scită, și lupta pe care o ducem în U.R.S.S. N-are drept scop să cioplească statuia unui îngîmfat. Luptăm pentru toți oamenii, pentru un viitor mai bun. 1532

— Și, în așteptare spuse Zara prezentul e mai rău. — Nu l-aș schimba pentru nici o altă epocă, spuse Assia. E așa cum am fost și eu cînd îmi purtam pruncul în pîntece. Poartă în el viitorul. — Fiecăruia cu ce-i face plăcere! spuse bancherul cu un zîmbet fermecător. Dumitale, doamnă, să-ți fie dăruit copilul frumos viitorul! Eu mă mulțumesc cu prezentul. Se despărțiră foarte buni prieteni, pentru că slavă domnului! părea exclus că vor avea vreodată prilejul să ajungă dușmani. Fiecare cu tabăra lui. Lui Zara tinerii i se păreau neprimejdioși (nu cunoștea nimic din ce scrisese Marc). O curtenie reciprocă îi făcea să treacă peste deosebirea de vederi, de parcă ar fi fost vorba de niște simple subiecte de conversație. În ochii lui Zara, singura pacte serioasă a întîlnirii lor fusese gestul salvator al femeii care-i smulsese fetița de la moarte. La el, simțămîntul familiei era singura patimă neatinsă de scepticism. Privirea lui vioaie, care se plimba amuzată în timp ce discuta cu acești oameni întîlniți întîmplător, discuții cărora nu le atribuia vreo însemnătate, nu se oprea cu adevărat decît asupra Annettei, pe care o învăluia în recunoștința. Și tinerii Rivière erau cuprinși și ei în această recunoștință. Îi pofti să viziteze Italia, să vină la dînsul, la Roma. Se puse la dispoziția lor pentru orice împrejurare cînd ar fi putut să le fie de folos. Lor nu li se părea că vor avea prilejul să se folosească de bunăvoința lui. Plănuiseră să se oprească în Elveția și nu se gîndeau să treacă dincolo de Lugano. Vremea și punga le erau prea mărginite. Vremea le era și mai mărginită decît credeau. * Cred că tocmai în ajunul plecării lor spre Tessin i-am văzut și eu. Stăteam așezat pe o pajiște, deasupra potecii agățate de coasta 1533

muntelui. Ei nu m-au văzut. L-am recunoscut pe Marc, care o ținea pe maică-sa de braț. Am observat cu cită băgare de seamă o ajuta Marc pe tovarășa sa care părea obosită să treacă un pîrîiaș. Copilul alerga, culegea flori împreună cu Assia, care rămăsese în urmă, sărind pe povîrnișuri ca o căpriță. Ea ajunse lîngă mine. Zări un cuib de viorele deasupra băncii pe care mă așezasem, le smulse fără să-i pese de mine, stropindu-mă cu țărînă și sări din nou jos. Ochii ei aurii păreau și ei ochi de căpriță. Eu mă uitam mai ales la Annette. Trăsăturile feței îi erau scăldate de o mare fericire. Cînd Marc se aplecă și căută cîteva pietre, ca s-o ajute la trecerea pîrîiașului, văzui cum mîngîie cu privirea capul delicat al băiatului. Se pierdură la o cotitură. Socoteam că-i voi întîlni seara la hotel. Nu erau acolo. Dar a doua zi, cînd întrebai de adresele lor, aflai că plecaseră cu primul tren. * Soarele fugise de cealaltă parte a masivului Saint-Gothard. Ei îl urmară la Lugano. O regăsiră acolo pe George, rîzînd. Stătea sub o boltă de viță, ce încăleca drumul. Întindea brațele spre ciorchinii cu neputință de cules și ținea gura deschisă, de parcă ar fi vrut să-i soarbă. Se aruncă în brațele lor, George se întîlnise cu tatăl ei la un proces, în care fusese citat ca martor. Era vorba de aviatorul italian fuoruscito, care presărase saci cu pamflete antifasciste deasupra Milanului, iar la întoarcere își sfărîmase aripile de Saint-Gothard. Rănit, îngrijit, dar arestat de guvernul federal, apăruse în fața tribunalului din Bellinzone, învinuit de a fi călcat neutralitatea elvețiană. Apărarea nu ducea lipsă de martori. Veniseră mulți din principalele grupări ale emigranților, în mediul cărora acuzatul era cunoscut și prețuit. Îl chemaseră și pe Julien. Oricît de covîrșit de ocupații era și cu toate că în adîncul inimii plîngea după fiecare ceas smuls muncii 1534

științifice, Julien nu șovăia niciodată cînd era nevoie să-și facă datoria de cetățean al lumii și să arunce greutatea numelui său în balanța cu care erau cîntăriți asupriții, revoltații împotriva tiranilor. In tyrannos!, cuvîntul lui Schiller, pe care bătrînul luptător părea că îl are scris în inimă. Mărturia lui stîrnise vîlvă la proces, și acuzatul sfîrșise prin a ajunge acuzator. Proscrișii de seamă, veniți de la Londra și de la Paris, se folosiră de prilej pentru a pălmui în public pe cei care-i proscriseseră. Iar magistrații democrați din cantonul elvețian, care abia își ascundeau simpatia față de luptătorii pentru libertate, pronunță achitarea. Dar la Berna, consiliul federal, neliniștit de răsunetul stîrnit de o asemenea sentință și cu grija de a menaja orgoliul încruntat al primejdiosului său vecin, îndulci lucrurile, condamnîndu-l de formă pe cel achitat la o pedeapsă ușoară cu închisoarea. Toate știrile acestea ațîțau opinia publică. Și nepăsarea zgomotoasă a celor din Lugano fu zdruncinată. Pe sub arcade, prin cafenele, se auzea un bîzîit de viespi mîniate. Nu lipseau nici muștele cu două picioare 448. Roiau de la unul la altul. În aceste timpuri fericite, Lugano avea zidurile căptușite de urechile fasciștilor la pîndă. Se găseau spioni de toate soiurile: pentru localnici și pentru străini. Annette, George și Marc nu se prea sinchiseau de ci. Dar experiența Assiei o făcu îndată să ia aminte. Cum intra într-o adunare, mirosea spionii. Privirea ei, veșnic în mișcare, dădea ocol fețelor și se oprea fără greș asupra peștelui, fixînd undița dintr-o singură lovitură. Spionul recunoscut simțea o înțepătură, se frămînta pe scaun, cu gîtul uscat, se străduia să 448 Joc de cuvinte, intraductibil: „mouche” în franceză are și înțelesul de spion.

1535

scape de undiță, atrăgînd atenția asupra altcuiva și în cele din urmă o ștergea. Multe asemenea dueluri mute, din privire, se dădură în preajma celor trei tovarăși de drum, pe cînd stăteau așezați la vreo masă de cofetărie, fără ca aceștia să-și dea seama. Nici unul nu se ferea să-și spună gîndurile cu glas tare, iar Marc, care petrecea ca un copil, bătîndu-și joc de „negroizi”, cum numea el cămășile negre, pentru a stîrni rîsul zgomotos și proaspăt al lui George, făcea ochii mari, cînd Assia, apucîndu-l de mînă, îi șoptea: — Mai încet! El o întreba: — De ce? Dar Assia își spunea, pe gînduri: „La urma urmei, de ce nu? Cu atît mai rău, cu atît mai bine pentru peștii care stau la pîndă! Îi văd cum se înverzesc în zeama lor. Să le punem puțină sare și să-i frigem!” Spionii, în turneu prin străinătate, sînt obișnuiți cu jignirile. N-ar fi luat ei prea mult în seamă obrăzniciile cîtorva călători în trecere. Dar Marc fu recunoscut curînd, de îndată ce se văzu în ce legături prietenești se afla cu Julien, al cărui rol la proces atrăsese atenția. Julien era trecut printre primii pe lista neagră, ca președinte de onoare al Ligii Antifasciste Internaționale. Și era supravegheat în mod deosebit. El nu se ferea, disprețuia această supraveghere. La Lugano, tînărul său prieten se bucură și el de aceeași atenție. Printre cei care căutau să ia parte la convorbirile lor, se afla un tînăr italian, pe care Marc îl întîlnise în cercurile antifasciste din Paris. Avea on cap frumos și inteligent, urîțit doar de o pată pe obraz și de un tic: clipea nervos dintr-o pleoapă. Se numea Buonamico și nutrea o ură isterică împotriva regimului fascist. Se 1536

învîrtea între Paris, Londra și Bruxelles, prin diversele colonii de emigranți, mistuit de o frămîntare sfîntă, reîntărind credințele slăbite, vorbind pe ocolite de niște planuri vagi și violente, cu bombe și comploturi, evocînd amintirea conspiratorilor carbonari 449. Bătrînii politicieni din emigrație îl socoteau un romantic și n-aveau încredere la el. Cei tineri, mai doritori de acțiune, îl ascultau bucuroși, dar, avînd experiență, îi primeau cu rezerva propunerile. Era stăruitor, plin de răbdare, știind să-și stăpînească mînia. Vorbea cu lacrimi în glas de bătrîna lui mamă și de frățiorul lui, ținuți amîndoi ca ostatici la Faenza și aflați în primejdie de moarte. Proscrișii, dintre care mulți erau arși de aceeași durere, îl ascultau cu compătimire. Îl primeau cu toții, iar el era totdeauna gata să facă servicii, se arăta activ, nu cerșea niciodată. Singura manie care i se cunoștea era aceea că voia mereu să lase în păstrare la cîte cineva un geamantan sau niște hîrtii. Lucrul putea să fie îndreptățit, căci Buonamico călătorea mereu. Dar nimeni nu se arata prea încîntat cînd era ales ca depozitar, căci neplăceri destul de proaspete cu poliția pariziană îi învățaseră pe emigranți că nu e bine ca mîna dreaptă să nu știe ce a primit stînga. De obicei, cei care îi primeau lucrurile în păstrare căutau să le treacă altora. Pînă la urmă, Marc le primise și le păstrase în repetate rînduri. O făcuse fără plăcere. Dar i se păruse că nu poate refuza. Iar refuzurile celorlalți i se păreau jignitoare pentru Buonamico. Se vede însă că acesta avea pielea mai puțin subțire decît Marc, căci nu purta nimănui pică și părea că nici nu-și mai amintește. Încerca din nou, fără să obosească, pe lîngă cei care-l refuzaseră în două-trei rînduri. Dacă trebuia să-i 449 Cărbunarii, membrii asociației secrete revoluționare creată în 1808 în Italia, în vederea luptei pentru independența și unificarea țării.

1537

fie cuiva rușine de refuz, atunci ar fi părut mai normal să le fie acelora care refuzau, căci nimic nu le îndreptățea neîncrederea. Dacă Buonamico nu purta pică nimănui, în schimb părea foarte recunoscător. Și pe Marc îl binecuvînta în mod special cu prietenia lui. Cu doi ani mai înainte, pe vremea cînd se punea la cale evadarea unor prizonieri din insulele Lipan, un număr de personalități, bărbați și femei, din cercurile progresiste franceze, engleze și belgiene, se îndeletniceau stăruitor cu ducerea la bun sfîrșit a acestor planuri. Iar Marc, care lucra cu patimă la îndeplinirea lor, avusese neprevederea să lase să se înțeleagă că știe mai multe decît spune. Buonamico nu-l întrebă nimic; și din propriu său imbold, îi încredință ca o mare taină, un alt plan de evadare, la care lucra și el, căci în înfrigurarea acțiunii erau urmate în același timp mai multe planuri. În schimb, Marc îi spuse ceea ce știa despre planul la care lua el parte. Nu mărturisi aceasta Assiei, care, de la cea dintîi privire, îi judecase cu asprime pe Buonamico. Și Marc se simți rău cînd, după cîteva săptămîni, află că autoritățile din Insulele Lipari fuseseră înștiințate și făcuseră cu neputință îndeplinirea planului. Încercînd să controleze temerile pe care el singur se ferea să și le limpezească, pomeni în cîteva cuvinte despre planul lui Buonamico unor persoane bine informate. Cei cărora li se adresă scuturară ho tîrî ți din cap și spuseră: — Treaba asta nu e serioasă! Marc se întrebase dacă nu cumva dăduse tîlharului bani buni pe monede false. Dar se răspîndeau atîtea bîrfeli pe socoteala antifasciștilor cinstiți, încît Marc nu găsea că are temeiuri destul de puternice pentru a-i crede pe unii în paguba celorlalți. Și nimic nu-l îndreptățea să facă o legătură între neizbutirea întîmplătoare a planului și vreo indiscreție a lui Buonamico. 1538

Numai că de atunci se feri de el. Trecuse mai bine de un an, cînd îl întîlni din nou la Lugano. Buonamico arătă o bucurie copleșitoare. Marc nu se arătă la fel de bucuros. Dar Buonamico nu păru tulburat de această rezervă. Proslăvea cutezanța aviatorului cu aripile sfărîmate. Dar spuse cu glas tare că-i o copilărie să-ți pui viața în cumpănă ca să risipești puțină hîrtie și că, dacă totuși o faci, măcar să arunci niște explozibile deasupra palatului Venezia. Marc nu-i răspunse. Lui Julien, pe care Buonamico încercă să-i tragă de limbă, nu-i veni greu să tacă. Era obișnuit să-și păstreze gîndurile numai pentru el. Assia primea florile pe care i le aducea Buonamico, îl privea țintă cu un zîmbet lipsit de blîndețe, mirosea florile, îi întorcea spatele și uita buchetul pe vreo bancă. Singura dintre toți care-l primi prietenește fu buna Annette. O mișcau povestirile lui Buonamico despre biata lui mamă. Erau adesea împreună. Annette asculta cu răbdare, îl mîngîia pe fiul îndurerat, care uneori își ștergea cîte o lacrimă și, plin de recunoștință pentru simpatia ce i se arăta, îi săruta respectuos mîna cu tante grație450. Dar Annette n-avea taine de dezvăluit. Și, discret, Buonamico n-o stingheri prea mult pe consolatoarea lui. Rămase la o oarecare depărtare de micul grup. Dar află îndată că plănuiau o călătorie în Italia. Marc și Assia vorbiseră pentru întîia oară despre această călătorie în ajun, seara, în holul aproape pustiu al hotelului. În afară de Julien și de Annette, nu se mai afla acolo decît un gentleman bătrîn, foarte distins, care, la o depărtare de cîțiva pași, citea ziarul Times în fața unei cești cu cafea. De cînd trecuseră zidul munților, care umbrește pămîntul 450 În limba italiană în original: multe mulțumiri.

1539

oropsit al Nordului, Marc era beat de soare. Mîngîia cu ochii plini de poftă văile frumoase ale Italiei, ce se deschideau acolo, ca o floare, la îndemîna lui; privea în zare, deasupra colinelor capricioase, mirajul cald al lacului Como. Annette și Assia cunoșteau țara fermecată. Annette locuise acolo în tinerețe, încă pe cînd trăia tatăl ei. Și după război o străbătuse în mai multe rînduri, în călătoriile ei în străinătate. Assia o vizitase și ea de două ori, în copilăria ei înstărită și în timpul exilului. Cele două femei văzuseră ambele fețe ale măștii: palatele încununate cu trandafiri și frigurile, foametea și murdăria. Și una și alta erau înconjurate de cercul fermecat al Circei, lumina aceea a cărei voluptate senină scaldă și bogăția, și mizeria. Annette și Assia vorbeau despre toate astea cu un zîmbet de înțelegere, ca despre o plăcere tainică, pe care o cunoșteau numai ele. Marc nu cunoștea arma fructului și ardea de dorința să-și înfigă dinții întrînsul. Trebuia doar să întindă brațul și să-l culeagă. „Dacă am pleca în Italia!” Cele două femei atîta așteptau. Să împărți cu cel pe care-l iubești o plăcere pe care el nu o cunoaște și tu o cunoști, ca și cum ai mînca un fruct din gura lui. E drept că Julien se cam împotrivise. Nu socotea această călătorie ca fiind foarte chibzuită: în taină, îi vedea primejdiile. Dar se știa exagerat de prevăzător. De ce să strice plăcerea prietenilor lui, împărtășindu-le temerile, pe care, ce-i drept, nimic prea grav nu le îndreptățea? De altfel, Julien nu prea era la curent cu mersul lucrurilor. Ca și cei mai mulți dintre intelectualii liberali, chiar și dintre cei de extremă stingă, el făcea prea mult loc ideilor în conflictele sociale și nu cunoștea îndeajuns rolul economicului. Grija pe care i-o purta lui Marc mi-l făcea totuși să vadă în clipa aceasta, printre primejdiile ce-l pîndeau pe tînarul polemist, decît pe cele datorite antifascismului său. Nu-și dădea seama de însemnătatea 1540

internaționalei capitaliste, de rolul potentaților imperialismului industrial, neliniștiți de atacurile lui Marc. Se mulțumi, prin urmare, să-l sfătuiască să-și supravegheze vorbele, după trecerea frontierei. Marc și Assia luară în rîs sfaturile lui; n-aveau de ce să se supravegheze. Se gîndeau numai să se bucure de cincisprezece zile de vacanță. Fără politică. La o parte cu toate treburile serioase! Îi vor lăsa pe Julien și pe George să duca copilul la Paris. Din discreție, Annette le propuse să se întoarcă și ea. Dar Assia îi spuse: — Dacă te-am asculta, tare te-ai păcăli! Annette răspunse: — E drept. Nu mă lăsați să mă păcălesc! Totuși nu hotărî seră nimic. Și fură mirați cînd a doua zi Buonamico, întîlnindu-i, îi întrebă cu fața zîmbitoare: — Cînd plecați? Marc, prefăcîndu-se că nu înțelege, nu răspunse. Assia, supărata, o scuză pe Annette de a fi pălăvrăgit. Dar Annette jură că nu spusese nimic. În după-amiaza aceea, plimbîndu-se sub frunzișul exotic al grădinii de la marginea apei, Assia îl zări în colțul unei alei pe bătrînul gentleman, cel care citea Times. Stătea de vorbă cu Buonamico. Annette se simți stingherită. Seara, în holul hotelului, Assia, văzîndu-l pe nobilul bătrîn instalîndu-se la o masă vecină cu a lor, se opri din vorbă și, scul în duse în picioare, spuse cu glas limpede: — Haidem să vorbim în altă parte! Explicațiile pe care le dădu ea, cînd trecură în celălalt colț al holului, nu-l mulțumiră pe Marc. E drept că unele fapte îl puseseră pe gînduri. Dar veșnicele bănuieli ale Assiei îl sîcîiau: se prefăcea că nu le ia în seamă, că le socotește drept capricii de femeie neliniștită și bănuitoare. O învinuia că e fricoasă. Nimic 1541

au putea fi mai jignitor pentru Assia. De aceea, în zilele următoare, Marc dinadins nu se feri de Buonamico, deși nu-i făcea nici o plăcere să-l vadă. Îi împărtăși chiar planul lor de călătorie. Jignită, Assia îl lăsă să facă după cum îl tăia capul. Buonamico îl aprobă călduros pe Marc. Alcătui pentru el itinerariul, îi dădu adrese de hoteluri. Arăta o mare părere de rău că nu-i poate întovărăși. Și se plîngea că-i e oprita intrarea în țara lui. Dorul de țară îl făcu să le țină tovărășie lui Marc și Assiei în plimbările lor pe lîngă frontieră. O dată, dincolo de Candria, trecu chiar granița, poftindu-i pe tovarășii săi să-l însoțească. Ei n-aveau vizele trebuincioase. Dar Buonamico se lăuda că știe niște poteci unde nu vor întîlni pe nimeni. Assia se împotrivi jocului acestuia de școlari, joc care, în tovărășia unui fuoruscito (de ce culoare?), putea deveni mai primejdios decît merita toată plimbarea. Marc se încăpățînă din bravadă. De ce putea să se teamă? Buonamico risca mult mai mult. Cel puțin așa spunea el. În schimb se arăta gata să-l ducă pe Marc spre un golf mic, adăpostit de stînci, unde vor găsi o barcă, care îi va duce, fără să fie văzuți, de-a lungul coastei înalte de la Candria. Spunea că vrea să-i arate lui Marc drumurile tainice, pe care le folosesc emigranții italieni pentru trecerea lor și a materialului de propagandă. Și totul se întîmplă așa cum opusese. Marc și Assia (căci Assia, pe care Marc o poftise disprețuitor să rămînă acasă, se luase bineînțeles după ei) găsiră barca la locul arătat, ascunsă sub frunzișul unor arbori stufoși. Și se întoarseră la Lugano fără să pățească nimic. Dar această împrejurare nu avu darul să-i inspire Assiei mai multă încredere În Buonamico. Căci se gîndea că el riscase acest pion, tocmai pentru că era sigur că-l va cîștiga. Dar păstra gîndurile acestea 1542

pentru ea. Le păstră de asemenea pe cele de a doua zi, cînd izbuti să afle de la Annette că, în lipsa lor, Buonamico, foarte mișcat, le dăduse în taină o scrisoare pentru iubita lui mamă. Și deoarece casa acesteia era supravegheată și, ca să nu-i primejduiască pe mesageri, avusese prevederea să pună scrisoarea într-un alt plic închis, adresat unui prieten din Milano, care se va însărcina s-o trimită la destinație. Assia tăcu. N-ar fi slujit la nimic să discute. Cei doi zăpăciți erau prinși în horă. Pe Annette o împingea inima. Pe Marc, sentimentul onoarei. Onoarea și inima n-o stinghereau prea mult pe Assia, cînd cei pe care-i iubea se aflau în primejdie. Nu se încurca ea în scrupule zadarnice. În noaptea dinaintea plecării lor din Lugano, în timp ce Marc dormea, Assia se dădu jos din pat, scotoci în haina lui Marc, îi luă din buzunar portofelul în care pusese scrisoarea, o scoase și, cu cugetul împăcat, ascunzînd prada sub pernă, ascunzîndu-și sub pătură trupul de pisică, îl hîrjoni pe Marc, ca să ducă gluma pînă la capăt. Trezit de gîdilături, Marc protestă, fără a înțelege de ce zănatica rîdea, rîdea fără întrerupere., A doua zi, Assia cercetă pe îndelete plicul șterpelit. Îl desfăcu cu grijă, îl citi și reciti, cu fruntea încruntată, cu ochi aspri, răsuflînd greu pe nas. Rămase nemișcată în fața scrisorii, o studie, o spuse pe de rost, de la primul pînă la ultimul cuvînt, apoi o rupse în bucățele și scuipă pe ele, așa cum ar fi vrut să scuipe pe fața scîrboasă a celui care o scrisese. Arse bucățelele. Făcuse astfel dreptate: dar considerîndu-se tot nemulțumită, își trecu limba peste buze și, după ce cugetă îndelung, scrise altă scrisoare, pe care o vîrî în plicul neatins. Apoi îl lipi la loc înaintea plecării puse plicul înapoi în buzunarul lui Marc. * 1543

Primele zile de hoinăreală pe. Malurile fericite ale lacului de opal, unde înfloresc insulele Bordoase, fură și ele niște insule de basm. Gînguritul porumbeilor răsuna în umbra caldă a grădinilor îmbălsămate de portocali. Și sunetul lui leneș se împletea cu irisul celor trei școlari în vacanță. Toți trei se simțeau fără griji, fără greutate, cu trupul fericit, cu sufletul ușurat, asemenea unui puf de păpădie care plutește deasupra cîmpiei. Annette nu părea mai puțin tînără decît ceilalți doi. Se cațără sprintenă, în ciuda inimii. Și coborî pe jos de la Mottarone la Baveno pe potecile lunecoase și abrupte, pline de pietre. Seara își simți picioarele zdrobite, iar a doua zi i se umflară gleznele. Se feri să mărturisească. Dar la sosirea la Milano, Annette trebui să se dea bătută. Cînd vru să se dea jos din pat, țipă de durere: avea mijlocul țeapăn. Vreme de o zi trebui să renunțe la plimbări și să stea în pat. Celelalte două pasări nu se opriră din ciugulit. Chiar Annette le goni din cameră: „Ciuguliți pe străzi și în muzee!” N-aveau cu totul decît cincisprezece zile de petrecut în Italia. Nu-și puteau îngădui să piardă vreuna. Cu atît mai rău pentru schilozi! Annette rîdea și făcea haz de necaz. Stînd amorțită, sub pătură, ferindu-se să se miște, ca să nu-și trezească durerile, cu fereastra deschisă, cu urechile pline de zgomotul vesel, înlănțuia cu privirea balustradele albe, astragalele, săgețile mici din pădurea de marmură a Domului 451 ce se vedeau deasupra acoperișurilor în ceața ușoară, străbătută de soare, prin care zburau porumbei albi. Ceasurile treceau, fără să le mai numere, dar Annette nu se simțea părăsită. Marc și Assia nu se întoarseră la masă. Annette

451 Catedrala din Milano.

1544

le aprobă egoismul și citi în Baedecker 452 despre Milano, încercînd să înlocuiască astfel plimbarea pe care ar fi făcut-o împreună cu ei. Adormi citind. Se auzi un zgomot de pași pe coridor, lovituri poruncitoare în ușă. Annette tresări. Era cam pe la patru sau cinci după-amiază. Spuse: — Intră! Intrară unul, doi, trei indivizi cu obrajii umflați, cu fălcile rase. Roteau niște ochi fioroși și nătîngi. După chipul lor de Iago 453 dintr-o operă comică, Annette își dădu seama că sînt polițiști. Îi escortau pe Marc și pe Assia. Și dincolo de ușa închisă se auzea pe coridor pasul militar al unui al patrulea dulău de pază. Marc era palid» crispat, protesta cu glasul sugrumat, silindu-se să nu strige. Assia, foarte la largul ei, făcu Annettei, peste umărul polițiștilor, un scurt semn cu ochiul, plin de șiretenie. Fără să le dea alte explicații, doi-trei oameni începură să scotocească prin cufere și prin lucruri. Al treilea, așezîndu-se, fără să ceară voie, la biroul Annettei, scria procesul-verbal. Într-o clipă camera Annettei și cea de alături, a tinerei perechi, fură presărate cu veșminte. Labele mari scotoceau printre cămășile Assiei. Tremurînd de furie, Marc se silea să se stăpînească. Așezată picior peste picior, Assia își aprinsese o țigară și-i zeflemisea pe vînători cu privirile. Îl îndemna pe comisar să noteze eticheta chiloților ei. Calmul Annettei, care-i măsura cu privirea, și batjocura femeii care fuma îi înfurie pe polițiști. Voiră

452 Librar și scriitor german (1801-1819), s-a făcut îndeosebi cunoscut printr-o colecție de ghiduri turistice. 453 Tipul intrigantului, denunțătorului, personaj din tragedia Othello, de Shakespeare.

1545

să scotocească și patul bolnavei. Marc se așeză în fața patului, jurînd că nu va îngădui un asemenea lucru. Annette îl dădu la o parte cu mîna, spunînd: — Haideți, domnilor, faceți-mi. Patul! Și rezemîndu-se de nora ei, cu picioarele țepene, se îndreptă liniștită spre masa la care se așezase comisarul, vrînd să pună mîna pe telefon. El se împotrivi. — Foarte bine spuse ea de parcă ar fi vorbit cu portarul hotelului. Telefonați la Banca Adigelui și a Piavei și spuneți că doamna Rivière ar vrea să vorbească cu domnul director Leone Zara. Comisarul întrebă mirat: — Cu signore comendatore? Pentru ce? — Aș vrea răspunse Annette să fie și el de față la percheziție. — Îl cunoașteți? — Întrebați-l. Polițiștii se priveau nedumeriți. Cei doi, care puseseră mîna pe saltea, stăteau locului și-l întrebau din ochi pe șeful lor. Comisarul se hotărî, telefona. Fața supusă pe care o arătă, atunci and auzi glasul de aur (e epitetul potrivit) al comendatorului, dovedea cît de puternic era acesta. Știau cu toții că este unul dintre stîlpii regimului. Dacă talentul sau pumnul îi face pe duci, banul îi ține la putere. Fără acest sprijin, vai de ei! Dar zîmbetul de respect slugarnic, ce se întindea pe toată fața comisarului, se crispă într-o expresie speriată, atunci cînd, la auzul comunicării, glasul repetă numele doamnei Rivière; se miră, apoi se indignă. Urmă o discuție aprinsă, ui care comisarul explica nedeslușit cele petrecute. Interlocutorul nevăzut tuna. Comisarul discuta, își cerea iertare, dădea înapoi. Cele două femei și Marc tăceau, încercînd să urmărească convorbirea. Prindeau cîte o frîntură din 1546

glasurile care răsunau în aparat, ascultau mărturisirile stîngace ale agentului, din care reieșea că poliția căzuse într-o cursă pe care o pregătise singură, și că, vrînd să răzbune o primă greșeală, căzuse în a doua cursă. Căci nu găsiseră nimic care să îndreptățească arestarea. Dojana nu se potolea. Comisarul, zdrobit, nu mai răspundea decît prin declarații de respect. Annette îi luă aparatul din mînă (el se grăbi să i-l dea) și ceru scuze bancherului că-l tulburase pentru acest incident ridicol. Îi mulțumi, primi invitația lui de a-l vizita la Roma, atunci cînd va trece pe acolo într-una din zilele viitoare și binevoi să scuze cu dispreț stîngăcia polițiștilor speriați, care o ascultau, spunînd că acum toate se limpeziseră. Comisarul se grăbi să încuviințeze și, după ce puse receptorul jos, nu mai știu cum să-și ceară iertare. Propuse să așeze lucrurile în cuferele pe care le desfăcuse împreună cu oamenii lui. Dar Assia socoti că își șterseseră de ajuns labele de rufăria ei și îi scuti de osteneală. După ce-i trecu spaima pentru greșeala făcută și nu mai avu nici un motiv de teamă, comisarul își regăsi siguranța de galantuomo. Potrivi un compliment greoi pentru Assia, arătîndu-se fericit de prilejul de a-și fi petrecut după-amiaza într-o tovărășie atît de fermecătoare, prilej pe care i-l dăduse această neînțelegere. — Și eu sînt mulțumită, signor cavaliere răspunse Assia căci mi-ai prilejuit un articol grozav pentru ziarul meu. Așteptase pînă în ultima clipă, ca să-i spună că e corespondenta unui ziar american. De emoție, comisarul aproape că își pierdu răsuflarea. Annette îl liniști cu un gest, spunînd că incidentul s-a sfîrșit. Marc puse capăt declarațiilor de devotament, care reîncepuseră, arătînd nepoftiților ușa, cu un gest sever, fără o vorbă. După ce ieșiră, le trînti ușa în spate, în vreme ce Assia rîdea ascuțit, forțat. 1547

Silind-o să tacă, Annette le reproșă lipsa lor de prevedere și le ceru să-i lămurească în sfîrșit lucrurile. Marc începu să povestească. Șireată, Assia îl lăsă să vorbească, privindu-i strîmbăturile indignate și povestirea furioasă, încîlcita. Izbucnea mereu în rîs, văzînd că Marc nu izbutea să priceapă ce se petrecuse. Nu cunoștea cheia tainei. În cele din urmă, i-o dezvălui ea. Se duseseră cu scrisoarea lui Buonamico. Bineînțeles că, după cum se aștepta Assia, aducătorii fuseseră prinși în cursă de către agenții așezați la ușă. Dar cînd scrisoarea fusese deschisă în fața lor, comisarul căscase ochii și citise: Dacă vreți să prindeți peștele, schimbați momeala! Buonamico s-a dat de gol. Marc era năucit. — Bine, bine! spuse el. Dar chiar el mi-a dat scrisoarea. Annette înțelesese., — Hoațo! îi spuse ea Assiei, și ce era scris în adevărata scrisoare? Assia o spuse pe de rost. Scrisoarea povestea, ca și cum s-ar fi adresat unui complice, un plan năstrușnic de conspirație împotriva regimului. Pseudoconspiratorul era rugat să trimită tovarășilor (aici erau trecute multe nume ale celor mai însemnați antifasciști din emigrație) diferite informații precise cu privire la apărarea antiaeriană, la aeroporturi, la serviciul de pază, la cazărmile poliției fasciste etc., etc. Buonamico semnase scrisoarea. Marc tăcea înmărmurit. Assia se bucura fără rușine de triumful ei. — Cine a avut dreptate? Prostuț ce ești! Acum te-ai lămurit ce poamă e bunul tău prieten? Marc ridică din umeri. 1548

— M-am lămurit de multă vreme! Știam. — Catîr ce ești! Ai făcut-o dinadins? — Aveam bănuieli, dar n-aveam dovezi. Și mă gîndeam că poți fi un trădător și să ai totuși o mamă pentru care rămîi un copil neputincios și lipsit de șiretenie. Îl disprețuiam și-l plîngeam. Dar nu pricep. — Ce mai vrei să pricepi? — De ce tocmai pe mine m-a ales să mă vîndă, pe mine care lam apărat împotriva celorlalți (și el știe asta!), pe mine fără de care ar fi fost executat la Paris? — Exa furios că n-a izbutit. Îi trebuia cu orice preț un succes. Dar tu, tu i-ai ascuns bănuielile? — Nu îi răspunse Marc nu mi-am dat osteneala s-o fac. — Da, nici mi i-ai făcut măcar cinstea să te temi de el. Și te miri că s-a răzbunat! — Tu, draga mea spuse Annette prea înțelegi bine greșelile altora. Dar de ce faci și tu greșeli tot atît de mari? N-ar fi fost mai cuminte să ne ferești de cursă decît să-i faci pe ceilalți să cadă în ea, ca să rîzi pe socoteala lor? — Am păcătuit, spuse Assia. Păcătuiesc și voi păcătui. Niciodată nu m-am putut împotrivi păcatului. Et ne nos inducas!454 E atît de dulce răzbunarea! — El s-a răzbunat. Tu te-ai răzbunat… Și acum, al cui e rîndul? * Annette nu le spuse ca atunci cînd vorbise la telefon cu bancherul și pomenise de intenția ei de a merge să-i mulțumească la Roma, glasul lui Zara căpătase o intonație cam 454

În limba latină în original: Și nu ne duce pe noi în ispită!

1549

stingherită și nu (răspunsese la propunere. În aceeași seară, Zara telefona din nou la hotelul Annettei. Dar ea ieșise cu copiii. Și cînd se întoarse, portarul uită să-i spună. Le spuse abia a doua zi dimineață, atunci cînd cei trei călători se duceau să ia trenul spre Bologna. Era prea tîrziu ca să mai vorbească la telefon cu Roma. Annette nu știu niciodată ceea ce voise să-i spună Zara. Iar Zara, care după întîlnirea din Elveția își luase informații, după ce șovăise între două sentimente, unul de prietenie, celălalt de prevedere, se hotărî definitiv pentru cel din urmă și păstră tăcerea. Era fatalist, în măsura în care fatalismul îi ocrotea liniștea. Deoarece soarta n-a vait s-o găsească pe Annette la telefon, în ajun, se cuvenea sa se oprească aici. Își făcuse datoria. Annette ar fi socotit mai prevăzător să se întoarcă, începutul călătoriei o neliniștea. Dar chiar acest început o înveselise grozav pe Assia, care se arăta încîntată că rupsese pînza de păianjen întinsă la ușa lor. O Îmboldea și gustul ei de aventură. Italia de astăzi o interesa mai mult decît muzeele. Marc se grăbi să înlăture norii de pe cerul lui italian. Dar întîmplarea aceea stîrnise într-însul gînduri pe care nu le mai putea opri. Scurta întîlnire cu aparatul de pază și de provocare polițistă, ce apăra tirania, i-o făcuse pe aceasta mai nesuferită, mai adevărată decît povestirile citite în ziare. Nu mai simțea aceeași bucurie sorbind aerul, soarele, fețele frumoase, mîinile aurii, giovinezza455 sănătoasă și mîndră, florile, fructele și bisericile pictate. Simțea peste tot miasma fadă de lagună, o simțea în fața privirilor dulcege ale sfinților cu purtări îndoielnice și ale așaziselor fecioare pictate de Gaudenzio 456 și de Luini457, ca și în fața 455 În limba italiană în original: tinerețea. 456 Pictor italian (1880-1935) cunoscut prin compozițiile sale

1550

zîmbetelor provocatoare ale androginilor lui Vinci. Nu pricepea amărăciunea senină a spiritului umilit, care în timpul lui Ludovic Moro 458, ca și în timpul ducelui, se răzbuna împotriva tiranului prin ironie și prin visare. Ar fi socotit asemenea lucru drept o șiretenie de sclav, care s-a prostituat. Căci în fața soarelui se întindea umbra făcută de aripile păsării de pradă. Aripile acestea acopereau cîmpiile Lombardiei. Cei fricoși se ascundeau, își adunau capul între umeri sau pălăvrăgeau, prefăcîndu-se că uită de robia lor și de amenințarea ce-i pîndea. Cei cîțiva prieteni ai Annettei și ai contelui Chiarenza, pe care îi vizitară la Milano și la Bologna, îi primiră cu o stinghereală supărătoare. Aruncau priviri neliniștite împrejur. Păreau că se tem de cuvintele ce-ar fi putut ieși din gura vizitatorilor. Se grăbeau să vorbească cu glas tare, cu o însuflețire nepotrivită, despre ploaie și vreme bună. Unii dintre ei, mai cutezători, își luară inima în dinți și, străbătînd două-trei odăi, îi duseră pe vizitatori pînă în fundul apartamentului, iar acolo, cu ușile bine închise, după ce se mai uitară o dată dacă nu ascultă nimeni în camerele de alături, îi priviră cu fețe deznădăjduite. Păreau a-și cere iertare. Murmurau: „Nu putem vorbi”. Și vedeai că erau zdrobiți de rușine. Nu mai erau siguri nici măcar de copiii lor, înrolați de fasciști la vîrsta de zece ani și învățați să urmărească și să denunțe prada. După cum mărturiseau ei, lucrul cel mai groaznic dintre toate era teama aceea abjectă ce apăsa asupra unei părți întregi a Italiei și constrîngerea de a nu putea spune ce gîndești. Minciuna zilnică din cuvinte, gesturi și priviri se religioase. 457 Pictor italian (1475-1533). 458 Tiran al Milanului (sfîrșitul sec. al XV-lea).

1551

strecura în suflet, devenea o obișnuință înjositoare. Cei mai curați dintre ei își simțeau cu durere pîngărirea. Și în clipele de intimitate îi vedeai fremătînd, măcinați de furie. În fundul sufletului li se așternuse o minie de nepotolit; dar mînia lor avea mădularele sfărîmate. Din milă, îi umpleau gura cu țărînă: „Înăbușă-te și mori!” Erau și italieni care acceptau cu voie bună noua orînduire, plătită cu prețul libertății. Există două temperamente deosebite. Chiar și la oamenii individualiști din sud se înfruntă veșnic două feluri neîmpăcate de individualism: individualismul libertății cu orice preț și acela al orînduirii cezariene, în care orgoliu! individual își găsește satisfacție. Aceștia din urmă sînt cei mai numeroși. Cei care n-au destule temeiuri de a fi mîndri de sine, cei goi sufletește, lipsiți de gînduri proprii și de mijloace de acțiune, se simt ușurați cînd un stăpîn gîndește pentru ei, acționează prin” ei. Se simt înviorați de faptul că acest stăpîn îi trage după el spre puterea și făgăduielile lui de glorie. Fiecare părticică dintr-înșii se umflă și devine o masă. Ca și broasca, se amăgesc, încercînd să semene cu taurul. Cînd mugește taurul, mugetele umplu broaștele de mîndrie. Se mîngîie cu gîndul că, printr-o delegație dată în alb dictatorului sau statului, au ajuns ceea ce nu pot fi, ceea ce visează să fie. Și sărută cizmele cezarului adevărat sau de carton, care întreține amăgirea fasciei, unde fiecare dintre slăbiciunile legate împreună crede ca reprezintă forța. „Statul sînt eu.” Bieții oameni! Și totuși, statul „corporativ” înghițea asociațiile, îi înghițea pe cetățeni cu deamănuntul sau cu ridicata. Fasciile erau strînse în pumni. Suum cuique 459. Unii cuceresc, alții sînt cuceriți! 459 În limba latină în original: Fiecăruia după cum i se cuvine.

1552

Erau mîndri de aceasta, mîndri de pumn. Și cu toate amărăciunile, speranța (orice speranță: de a construi, de a distruge) țîșnea de pretutindeni din acest neam frumos și rodnic, a cănii putere de viață neistovită îl ridică deasupra deznădejdii gîndirii, deasupra cimpurilor ei dătătoare de friguri și de neființă. Acești tineri, din trupul cărora fusese smuls sufletul liber, păreau să se împace de minune cu o astfel de situație; erau plini de bucurie animalică, iar mîndria lor, ațîțată peste măsură, era gata să ia foc. Vîntul ducelui, ca un scirocco, stir nea flăcările și fumul. Sub norul împrăștiat de vulcan, în așteptarea revărsării lavei, giovinezza culegea via. Dar poate că va fi ea însăși rodul cules. Cine o va bea? Toate acestea îi stricaseră bucuria lui Marc. Privirea lui nu se putea opri la decorul acesta de imperiu tînăr, ce se amăgește pe sine; nu se putea mulțumi cu veselia înregimentată a acestui tineret, care nu mai simțea valoarea libertății. Nu se putea mulțumi cu fațada unor clădiri fără volum, cu, niște decoruri, cu lucrările de paradă făcute să ia ochii străinilor. Bănuia că dedesubtul lor se ascunde golul sufletesc. Simțea înfrigurarea și mizeria acestei lumi, ca și cum ar fi fost ale lui. Îmbrățișa Italia lui scumpă cu înflăcărarea unui amant tînăr, suferea că o vede robită și umilită, ba mai rău chiar, căzută atît de jos incit nu-și mai simțea umilirea. Mîngîindu-i drăgăstos fruntea, ochii, gura – pe cînd stăteau culcați în pat Assia îi spuse: — Dragul meu, nu e vina ta! Nu te mai frămînta atîta! S-ar spune că-i porți dușmănie, așa cum mi-ai purtat mie. Se gîndea: „Cînd te-am înșelat!” Dar n-o spuse. Marc însă tresări, arătînd că înțelesese. Ea îl strînse în brațe. — Iartă-mă, șopti ea, iartă-mă și pe mine și pe ea! 1553

Marc o strînse și el: — Te iubesc mai mult decît înainte. Dar sînt trist pentru ea, pentru tine, pentru mine, din pricina a tot ce a fost. — Eu nu simt tristă, spuse Assia. Dacă mă iubești mai mult decît înainte (și eu te iubesc mai tare), mă bucur de tot ce a fost. — Îndrăznești? spuse Marc. — Îndrăznesc, îndrăznește și tu! spuse Assia, mușcîndu-l de gît. Nu sîntem niște gîsculițe care se văicăresc pentru ca și-au murdărit vîrful aripilor. Sîntem niște rațe sălbatice, care vor zbura și mai sus după ce s-au bălăcit în băltoacă. Iubește-ți rățușca! Și iubește-o și pe cealaltă (îți dau voie), iubește Italia, care, cu gîtul ei lung de lebădă înfipt în mocirlă, își arată spre cer tîrtița neagră ca o tiară triumfală. După ce va înghiți noroi destul, gîtul ei lung va ieși de la fund, și pasărea aceasta zveltă va reîncepe să înoate. După aceea va pluti mai bine pe balta ei, pe mare nostro. E vreme pentru toate: pentru baia de nămol, pentru baia de vînt. Italia va face ca și mine. Eu m-am curățat, m-am îmbăiat. Și te am pe tine. Spune-mi că miros a aer bun de mare! — Ești o sirenă amețitoare, spuse Marc, înlănțuit și înlănțuind-o. Și noroiul tău miroase a alge. Siguranța Assiei îi dădea și lui bucurie și încredere în viață. Nu, nu era cu putință ca Italia, ca acest pămînt al zeilor și eroilor, să fie așa cum o arăta presa de sub ordinele condotierilor, cum o arăta decorul de teatru zugrăvit pentru scenariul ducelui. Sub tăcerea pe care o păstrează gurile înfundate cu călușe există totdeauna suflete dintre cele mai libere, așa cum e prietenul nostru Chiarenza. Sînt destui printre cei vii, dar nu-i vom numi pe aceștia, și vom vorbi numai de cei jertfiți și nemuritori, de

1554

Amendola460, de Matteotti461 și de Lauro 462, fratele lui Icar 463. Tiranii negri și preoții simoniaci pe care Dante la fel de fioros ca și ei, dar aruncîndu-și focurile gemului său diamantin în ură ca și în dragoste i-a torturat în infernul lui, au fost zămisliți de același pămînt, presărat de trandafirii de Assisi, stropit de sîngele sfîntului Francisc. Plebea dezgustătoare care le rupea în bucăți, ca la jocurile de circ, pe nobilele victime ale Bourbonilor era sora martirilor din Risorgimento 464, era sora poporului celui mai omenos de pe lume. Pămîntul acesta sfînt rămîne mereu pentru dragostea noastră pămîntul celui care a fost apostolul drepturilor popoarelor: pămîntul lui Mazzini 465. Mazzini mai trăiește încă în inimile acestor asupriți, pe care asupritorul mi-i va încovoia niciodată. Fu de ajuns pentru Marc să se întîlnească cu unul singur dintre ei, cu un tînăr prieten al contelui Bruno, continuatorul lui în acțiunea zădărnicită a acestuia de ridicare a ținuturilor din Mezzogiorno, ceea ce-i aminti, cu un zîmbet

460 Șeful opoziției parlamentare din Italia, asasinat de fasciști. 461 Socialist italian; în aprilie 1924 a demascat uneltirile fasciștilor din timpul alegerilor. A fost asasinat din ordinul lui Mussolini. 462 Lauro de Bosis - tînăr italian emigrant; a zburat cu avionul deasupra Romei, aruncînd manifeste în care îndemna la luptă împotriva fascismului. 463 Personaj mitologic; și-a făcut aripi din pene de pasăre lipite cu ceară. Apropiindu-se de soare, ceara se topi și Icar se prăbuși în mare. 464 În limba italiană în original: Renaștere; aici, mișcarea dusă în Italia, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pentru eliberarea de sub jugul austriac. 465 Om politic și scriitor italian (1805-1872), adept al unificării Italiei pe baze democrate și republicane.

1555

mîndru și trist, de cuvintele eroice ale lui Eufórion 466: Pieptul de bronz al omului este o fortăreață de necucerit. 467 Îl pătrunse credința că toate asalturile tiraniei se vor sfărîma de această fortăreață. „Credo, cred! Cred că Italia va învia. Cred în adevăr și în viață.” Assia spuse: — Sîntem sănătoși. Lumea e sănătoasă. Tot ce e nesănătos piere. Ce e sănătos va trăi, ce e sănătos va învinge. O să dăm și noi ajutor, prietene! Amîndoi ne-am înrolat în marea aceasta a măturătorilor. Mîine vom suna alarma! Fiecare va mătura în fața ușii lui. Și dacă în fața acestei uși duhnește, dacă acești lazzaroni468 fac treaba prea încet, o să măturăm noi și în fața ușii lor. Dacă nu se eliberează ei, o să-i eliberăm noi. Pînă atunci, leneșule, dezmorțește-ți mădularele! Să ne luăm bucuria cu tot trupul (căci bucuria e putere)! — Îmi iau bucuria mea, spuse Marc, înlănțuind-o. * Bucuria se ivi din nou. Și tot restul călătoriei, ea nu mai părăsi trupul lui Marc. Între cele două vrăjitoare care-l fermecau, între felina Assia și Primavera italiană, nu mai era loc pentru griji. De ce să-și mai bată capul cu ele, din moment ce știa ce avea de făcut? Era hotărît! Știa că mîine va acționa. Nu mai avea decît să aștepte ziua de mîine. Mîine va veni. Și, cu conștiința împăcată, ușurați, să fîlfîim din aripi și să sorbim ultimele ceasuri ale zilei de astăzi!

466 Personaj din Faust, fiul lui Faust și al Elenei, întruchipează poezia. 467 Goethe, Faust, partea a doua. 468 În limba italiană în original: trîndavi.

1556

Sorbeau toți trei ceasurile acestea. Niciodată un sturz n-a avut o poftă mai aprigă la ciuguli tul viei. De atîta vreme erau lipsiți de poamele acestea aurii. Marc nu le cunoscuse niciodată. Ieșea pentru întîia oară din Franța de Nord. Spunea cu lacrimi în ochi: — E deci adevărat? Frumusețea există într-adevăr pe pămînt? Assia rîdea: — E măgulitor pentru noi! Marc se scuza, încurcat: — Nu, nu la asta m-am gîndit. Nu vorbesc de tine, de voi. Voi sînteți una cu mine, nu vă mai văd. Spun: toate astea, toate astea dimprejur… (Arăta spre cer și spre pămînt) — Dragul meu, nu te mai scuza! spuse Assia. Știu prea bine că de aș fi chiar de zece ori mai urîtă decît sînt, tot m-ai iubi mai tare decît pe cea mai frumoasă dintre frumoase. N-ai ce-i face! Mă stăpînești și te stăpînesc. Desfată-ți deci ochii! Assia ta nu e geloasă. Și chiar, de-ți vine pofta, săruta gura vreuneia dintre fetele astea cu ochi de tăciune, care poartă panere pe cap și pășește ca o victorie, înălțîndu-și ca o navă la proră scutul sinilor tari. O să-mi aduci și mie aromă de portocală. Sau de ceapă… nui mimic! Nu sînt geloasă pe un fruct. Gura ta e a mea. Bucură-ți gura, totul e al meu! Bucuria lor creștea, cu cît înaintau (prin Italia. Și atinse culmea după trecerea Apeninilor. Cele două femei pîndeau dinainte emoția lui Marc, la primii lui pași în Florența. Și această emoție le depăși așteptările. Marc își pierduse suflarea cînd se văzu înghesuit pe străzile strimte, cu lespezi largi, între zidurile trufașe ale palatelor înalte, cînd văzu înălțîndu-se în fața lui și străpungînd cerul spada goală a turnului Senioriei. Mai întîi îl cuprinse frica. N-o mărturisi. Fu ca o lovitură de. Pumnal. I se muiară picioarele, se sprijini de un zid. Apoi, așa cum 1557

țîșnește sîngele din rană, admirația țîșni în strigăte. Tovarășele lui rîdeau. Ele nu vedeau decît frumusețea. Din acel Quattrocento plin de măceluri, cu moartea pîndind la fiecare colț, ele nu atingeau cu ochii decît învelișul lui de artă și zalele fine și mîndre, Armeria 469, de pe care secolele, ca niște paznici de muzeu, au șters urmele de sînge. Dar Marc, ca un ogar, adulmecă numaidecît rugina sîngelui. Sîngele e sînge. N-are vîrstă. Nu era sîngele lui Matteotti? La un colț de piață, Annette îi arată locul unde fusese ars țapul domnului, Savonarola 470. Și dincolo, colții ca de măcelărie de pe fațada palatului negru, unde fuseseră înfipte capetele și ciozvîrtele conjuraților. Iar pe ziduri, în biserici, ducii, condotierii, măcelarii nemiloși. Și femeile rîdeau, cum rîd în fresce și în picturile din muzee, fetele blonde și subțiri, cu picioare lungi, unduiau ca niște trestii, cu capul prea greu pentru tulpină. Și Marc rîse. Rîse și el. Viața e frumoasă. O ierți că-i crudă atunci cînd cerul îi așază pe frunte, ca pe creștetul palatelor sumbre, coroana lui de violete și cînd sub frunți înfloresc ochii aprinși ca miște guri. Și în guri, muzica melodioasă cu grai toscan. Și ca beția să fie deplină, pe lîngă cer, artă și trupuri frumoase, o masă bună, udată cu un vin nou și fierbinte de Chianti. Marc nu era un abstinent. Nici tovarășele sale nu erau fetele lui Noe. Prețuiau tot ce e bun. Dar cînd se întorceau seara, obosiți și fericiți, de pe urma hoinărelilor, le jucau gîndurile. Mai mult bău seră ochii decît gîtlejul: băuseră strălucirea zilei. Și în camerele lor, care dădeau una într-alta, prin ușa deschisă, cloșca și puii urmau să 469 În limba italiană în original: arme. 470 Călugăr și predicator italian (1452-1498), a susținut reforme cu caracter politico-religios. A fost ars pe rug la Florența.

1558

sporovăiască pînă ce-i dobora somnul. Dar se întîmpla uneori ca în mijlocul nopții Annette să se scoale (ea se sătura repede de somn) și să se ducă fără zgomot, desculță, să soarbă la fereastră minunatul cer înstelat. Rămînea acolo ceasuri întregi, într-un extaz amorțit, pînă ce zorile și frigul o readuceau înfiorată în pat. O dată, Marc veni și el la fereastră. Era în ajunul plecării. A doua zi trebuiau să plece la Roma. Cinci zile în Orașul Etern. Apoi, întoarcerea. Marc se apropie de ea, fără ca Annette să-l vadă. Își puse mîna pe mîna mamei lui. Ea tresări și-și ceru repede iertare, ca un copil prins cu o greșeală. Spuse: — Nu mă dojeni! În nopți ca astea e un păcat să dormi, cînd mai ai atît de puțin de trăit. El nu tăgădui, cum se face din politețe, în asemenea prilejuri. Nu spuse: „N-ai puțin de trăit, mai ai mult..”, ci numai: — E adevărat. (În seara următoare, ea avea să-și reamintească.) Marc aduse o haina de blana și acoperi cu duioșie umerii mamei lui. De-abia atunci simți Annette răcoarea nopții și se înfioră. Marc o luă de mînă și rămaseră așa, contemplînd noaptea, contemplîndu-și gîndurile. De la fereastra ultimului etaj vedeau acoperișurile Florenței și, deasupra lor, campanilele și Domul bondoc, sprijinit pe colonadele lui, ca o insectă monstruoasă, gata să sară. De jos suia spre ei murmurul fîntînilor. Și ca niște cocoși, orologiile, ce-și treceau cuvîntul de ordine la fiecare sfert de oră, le aminteau, neobosite, de fuga timpului. Pași rari răsunau pe lespezi. Și din camera vecină (Annette și Marc ascultau zîmbind) se auzea sforăitul ușor și hotărît al Assiei. Annette își întrebă fiul: — Băiatul meu, ești fericit acum? El răspunse: 1559

— Da, draga mea, îți mulțumesc! — De ce-mi mulțumești? — Pentru că mi-ai dat viață. Annette își simți inima înecată de bucurie. — Atunci, punînd toate în cumpănă, nu-ți pare rău de aventura asta? — Aventura de a fi om? întrebă el. Nu. Punînd toate în cumpănă: mizeria, rușinea, cruzimea și moartea de la capătul lor, tot face să trăiești! Dimicandum 471. E frumos, e bine! — Cu pacea în inimă. — Cu pacea în mijlocul războiului. Și cu tovarăși buni de luptă, ca aceștia doi. O arătă pe cea care dormea. Brațul celălalt îl petrecu după mijlocul Annettei. Ea îi spuse: — Pe cel care cade îl vor purta ceilalți doi la ținta. (La ea se gîndea.) Marc spuse: — Îți făgăduiesc. Cel care va învinge va învinge pentru toți trei. Annette spuse cu mîndrie: — Pentru toată lumea. Marc rîse de bucurie. Și o îmbrățișă năvalnic pe Annette, carel strînse și ea în brațe. Se auzi un lipăit de picioare goale. O voce zeflemisitoare le șopti: — Flagrant delict! Și două lăbuțe îi înțepară pe amîndoi cu unghiile în spate. Era pisica. Assia spuse: 471 În limba italiană în original: Trebuie să luptăm.

1560

— Ce rușine! Mama Annette îmi corupe bărbatul. Craiule! Ia vino înapoi în pat! Dar ei o prinseră între dînșii și se acoperiră cu toții în aceeași blană de castor. Assia se lega de unul, se lega de celălalt: și amîndoi o gîdilau. Apoi rămaseră toți trei nemișcați, contemplînd zorile repezi, care păreau că aleargă pe acoperișuri. Umbra se ascundea prin unghere. Și deodată, în vîrful unui dom, ascuțișul unei cruci se aprinse cu o rază de aur. Ziua intrase biruitoare. * Părăsiră destul de tîrziu hotelul. Își făgăduiseră să nu piardă nimic din această ultimă zi. Dar în pat adormiră din nou, și somnul ținu pînă dimineața tîrziu. Trezindu-se unul în brațele celuilalt, Marc și Assia tresăriră cînd auziră că sună unsprezece. Dar… „punînd toate în cumpănă”, cum spunea mama lor, nu li se păru că și-au pierdut vremea. Annette nu-i așteptase. Lăsase un bilet pe masă, dîndu-le întîlnire pentru înainte de amiază înăuntrul Domului. O căutară și pînă la urmă dădură de ea într-un colț întunecat, la umbra altarului mare, la picioarele tragicei Coborîri de pe cruce. Era opera lui Michelangelo. Lăsase cea mai adîncă impresie în inima Annettei și venise să-și ia rămas bun de la ea. O luară cu dînșii. Assiei nu-i prea plăcea Michelangelo (de altfel, nu-i prea plăcea arta). Lăsă buza în jos cu dispreț, ca să-și arate dușmănia față de larvele de piatră înfățișate în semiîntuneric, ca în niște pînze de păianjen. Iar păianjenul stătea sus, ghemuit în fundul puțului cupolei, cu tentaculele lui enorme. — Uf! Să ieșim afară! spuse Assia, luîndu-i după ea în grabă. Nu se simțea niciodată la largul ei sub zeu! acesta crispat, care pîndește din fundul unei văgăuni. 1561

— Dracul fuge de agheasmă, spuse Marc. — Îmi place apa curată, spuse Assia, apa pămîntului, apa soarelui. Să bea cine vrea apă sfințită de spălat pe picioare! — Mai tare îți place apa viilor? — E sîngele domnului, spuse drăcoaica cu un aer semeț. Hai să bem! Porniră voioși la masă. Aleseseră o trattoria 472 aproape de Arno. Pe drum, Assia glumea pe socoteala Annettei și a gustului ei pentru umbră și evlavie. Spunea că, daca ar fi știut mai dinainte că are astfel de gusturi, nu s-ar mai fi măritat cu ea. Annette îi răspunse că e nevoie de umbră, ca să prețuiești mai bine lumina. — Și de durere, ca să guști bucuria. Cunosc cîntecul ăsta, răspunse Assia. Durch, Leiden, Freude. Mulțumesc, îmi ajunge bucuria neamestecată cu apă, ca vinul curat. Capul meu poate rezista la astfel de bucurii. Nu vreau lacrimi în pahar. Îl vreau pe Marc al meu curat de tot. — Pe Marc al tău, pe Marc al tău! Hrăpăreațo! Să-l împărțim! Din mine a ieșit — Dar eu ce treabă am în toată povestea asta? protestă Marc. E caraghios! Închideți gura, cumetrelor! Primesc să fiu băut și mîncat, dar să fiu măcar de gîtlejul cel mare al omenirii. — Eu sînt omenirea, zise căpcăuna. Dar adăugă: Rîdem dragul meu, dar ai dreptate. De asta te iubim noi. Nu sînt hrăpăreață. Vreau ca Marc al meu să fie al tuturor. Să te mănînce cei cărora le e foame! Și toți trei să fim băuți și mîncați împreună. La Ponte Vecchio cele două femei întîrziară, cumpărînd fleacuri prin prăvălii: mozaicuri, legături de cărți. Assia voia 472 În limba italiană in original: birt, han.

1562

niște coarne de corali, ca să alunge deochiul. Deși rîdea de ele, nu e sigur dacă în fundul sufletului ei complicat nu credea totuși în deochi. Nu mai credea în religie, dar era plină de superstiții. E un joc. Și, ca să-l joci bine, trebuie să fii prins de el. În timp ce scotocea prin cutii y nu vedea în jurul ei deochiul dînd tîrcoale. Marc, care n-avea ca Assia privirile ațintite asupra degetelor, văzu la capătul podului niște tineri în cămăși negre stînd la pîndă. Cîțiva dintre ei patrulau. Și cînd treceau în spatele lui Marc, îl cercetau cu privirile. Marc observă cum doi dintre ei și-l arătau din ochi. Nu spuse nimic tovarășilor lui. În orice altă clipă, Assia ar fi văzut și înțeles totul înaintea lui. Căci nu pentru întîia oară întîlneau asemenea fețe. Dar fetișurile de coral, ca niște zei ai altui clan, îi prindeau privirile, împingind-o în cursa. După ce făcură cumpărăturile, cele două femei se întoarseră cu Marc spre capătul podului. Tocmai trecuseră de grupul celor ce stăteau la pîndă, pe care-l privise Marc. Tot pălăvrăgind despre cumpărăturile ei, Assia se opri deodată și se întoarse: i se păruse că vede (iluzie!) trecînd în mașină pe bătrînul, old man473, din Lugano, confidentul lui Buonamico. Urmări cu privirea mașina ce se opri la cîțiva pași. Assia pîndea. Dar nu coborî nimeni. Și în timp ce privea înapoi, iettatura474 o înșelă iarăși, căci lovi din față. Intrau pe cheiul Lungarno Acciaiouli. De după un colț al străzii se ivi un om în vîrstă, cu barbă cenușie, puțin încovoiat, cu fața nervoasă și slabă de intelectual, cu niște ochi de miop îndărătul ochelarilor. Arunca din mers pliviri tulburate și neliniștite împrejur. Un băiețandru de vreo paisprezece473 În limba engleză în original: bătrînul. 474 În limba italiană în original: iluzie.

1563

cincisprezece ani mergea înaintea lui. Și ochii lui ageri zăriră păsările negre de pradă care stăteau la pîndă, cu o clipă mai înainte ca ele să se năpustească. Se aruncă înapoi, spre tatăl lui, strigînd și căutînd să-l tragă spre poarta unei case. Dar banda se năpustise urlînd. Într-o clipă copilul fu azvîrlit la zece pași depărtare și se rostogoli pe jos. Bătrînul, încolțit, pălmuit, cu ochelarii sfărîmați peste ochi, primi o lovitură de picior în pîntece. Se încovoie, alunecă, se clătină, se agăță, urlă. Unul dintre atacatori înălță bastonul, zbierînd. Băiatul, care se ridicase, se aruncă în fața tatălui său, încercînd să oprească lovitura pe care o primi brațul lui ridicat, ce trosni ca o ramură de copac. Căzu, fu călcat sălbatic în picioare și tras de gît spre mal, ca un cîine pe care vrei să-l arunci în apă. Tot vălmășagul acesta de film sonor se desfășurase cu o teribilă repeziciune, mai înainte ca Assia să se fi putut gîndi la Marc. Cînd își aduse aminte de el, Marc se și repezise. Grupul lor era singur pe drum. Toți trecătorii fugiseră speriați, sau priveau ascunși din depărtare. Un ofițer superior, în vîrstă, decorat, trecu în automobil pe lîngă ucigași și pe lîngă copilul care striga ajutor, își întoarse privirea, iar șoferul acceleră. Marc strigă: — Lașilor! Inima îi sărise înaintea trupului. Se trezi în învălmășeală. Mai înainte de a fi știut ce face, era în mijlocul bandei negre, pe care o străbătu ca o ghiulea. Smulse din ghearele lor copilul, care atîrna cu o parte a trupului deasupra parapetului. Dar nu ținu mult. Aproape numaidecît dădu drumul prăzii salvate, care alunecă pe caldarîm, iar el căzu la pămînt, ducîndu-și amîndouă mumie în stînga pieptului. Un fascist mai înalt cu o jumătate de cap decît Marc (chiar acela care-l măsurase pe pod), cu fălcile strînse 1564

fioros, îi înfipse cu amîndouă mîinile cuțitul de jos în sus. Cele două femei văzură lovitura. Annette se clătină: ea o primise. Assia sări ca o panteră să-și apere puiul: și toate cele zece unghii ale ei sfîrtecară fața scîrboasă a măcelarului, îi găuriră ochii. Privitorii se așteptau să fie ucisă și ca. Dar urmă o lovitură de teatru. Un om, care supraveghea din depărtare scena și care părea că o conduce, se repezi la rîndul lui. Cîteva cuvinte fură de ajuns. Într-o clipă toată banda se risipi. În jurul lui Marc și al Assiei se făcu pustiu. Erau singuri sub soare. Iar la treizeci de pași se strînsese mulțimea, care privea. Marc murise. De la prima lovitură. Avea mîinile strînse pe inimă. Printre degete șipotea sîngele. Stătea pe caldarîm cu capul răsturnat. Ochii lui deschiși nu mai vedeau; în ei se întipărise, sub perdeaua de sînge, cerul toscan. Annette, singură la cincisprezece pași depărtare, privea paralizată, cu ochii căscați, cu răsuflarea tăiată, cu brațele întinse. Începu apoi să răsufle greu, ca niște foaie stricate. Îndărătul ei, mulțimea îi auzise răsuflarea. Dar nimeni nu se desprinsese s-o ajute pe mamă, care pornise spre fiul ei. Dar picioarele îi erau ca de piatră. Pentru fiecare pas avea nevoie de o sforțare supraomenească. Ajunse lîngă Assia, care stătea aplecată deasupra iubitului ei, scăldat în sînge. O dădu la o parte. Se așeză în mijlocul sîngelui. Își luă fiul mort în brațe, îl strînse, îl întinse pe genunchii ei. Și deodată toată viața și, o dată cu viața, durerea i se urcă în piept, ca un du care se dezgheață. Cu fața întoarsă spre cerul gol și neîmblînzit strigă. Strigă ca o bocitoare din Corsica. Mulțimea mută gîfîia și ea, cuprinsă de emoție. Dar pentru cei mai mulți, emoția semăna cu o emoție de teatru. Înmărmurită, Assia se oprise din suspine, ca să asculte bocetele ei. Mama își chema fiul: 1565

— Întoarce-te, întoarce-te! Nu pleca, băiatul meu! Îl implora, îl cerea celorlalte mame, îl cerea izvoarelor nepătrunse ale vieții. S-ar fi dus să-l caute acolo, ca Orfeu. Îl sărută, acoperi cu gura ei gura plină de sînge, fîntîna de pe piept. Și melopeea sfîșietoare se desfășura mai departe din gura însîngerată. Dar nici o lacrimă nu izvora din ochi. Atunci intră în scenă poliția. În cîteva minute mulțimea fu măturată de acolo pe pod. Circulația fu oprită în toate patru colțurile. Și din via Por S. Maria se ivi în mare viteză un automobil, ce se opri lîngă cele două femei și lîngă cadavru. Din el coborî omul care păruse regizorul scenei, se opri lîngă Annette cu capul descoperit, cu un aer grav și solemn, cu condoleanțe oficiale. La un gest al lui, alți doi oameni se aplecară să apuce trupul. Atunci, bocetul Annettei se opri brusc. Privi țintă dușmanul, îl dădu la o parte. Auzea în depărtare propriul ei glas: recunoștea lătratul sălbatic al Sylviei urlînd pe strada din Paris, unde zăcea fata ei ucisă. O cuprinse o liniște îngrozitoare. Nu spuse un cuvînt, se ridică. Privirea ei o chemă pe Assia. Cu ajutorul acesteia ridicară fiul, amantul, iubitul. Annette îl apucă de umeri, Assia de picioare. Fără să-i privească măcar pe oamenii care se ofereau s-o ajute, respingîndu-i, duse trupul în automobil. Îl întinse pe pernă. Assia se sui. Annette, în timp ce se urca și ea, îi zări la oarecare depărtare, dincolo de zidul de polițiști, pe bătrînul și copilul pentru care murise fiul ei. Plini de sînge și de noroi, o priveau cu niște ochi de cîini bătuți, îi cereau iertare din ochi. Ea le făcu grav un semn din cap. Calmul ei tragic părea a spune: — E bine așa. Taxiul porni. La hotel, pe drum, pe scară, nici un om: poliția curățise 1566

locurile. În camera de sub acoperiș, de unde văzuse zorile cu fiul ei, dogorită acum de un soare ucigaș, Annette spălă trupul, îl îmbrăcă. Nu îngădui nici unei alte mîini să se atingă de carnea lui sfîntă. Numai Assia. Dar Assia n-o putea ajuta. Ea, care era totuși obișnuită cu moartea, rămăsese năucită de lovitură. Nu putea vedea trupul celui iubit, fără să se prăbușească deasupra lui cu hohote și sărutări furioase. Annette o închise în camera de alături, ca să poată sfîrși toaleta funebră. Și cînd deschise ușa după aceea, o găsi întinsă pe prag, în nesimțire. O culcă îmbrăcată pe pat. Assia se lăsă purtată ca un obiect. Avea pe rînd accese de toropeală și de furie. În jurul lor domnea tăcerea. Totul fusese organizat pentru a opri ermetic legătura dintre cele două femei și lumea din afară. Nu primiră nici o vizită. Poliția veghea cu asprime ca nimeni să nu poată sta de vorbă cu ele. Cei doi oameni scăpați de la moarte, tatăl și fiul, încercară zadarnic să le aducă prinosul recunoștinței lor. Ele nu aflară nimic. În presă întîmplarea fu înăbușită. Medicul legist veni și el de formă. La sfîrșitul zilei, autoritățile italiene se iviră și ele: își prezentară condoleanțele. Annette le primi cu fruntea sus, calmă și severă. Avu tăria să nu-și trădeze sentimentele. Assia trebui să se ascundă în cealaltă cameră, ca să nu-și dea frîu liber furiei. Se aruncase pe pat și mușca pernele. La rîndul lui, consulatul francez dădu și el, destul de tîrziu, semne de viață. Înregistrară depozițiile, se sfătui cu Annette pentru punerea cadavrului în sicriu, pentru transport și pentru plecare. Annette n-ar fi vrut să mai rămînă nici măcar o zi. Dar formalitățile o siliră să aștepte pînă a doua zi seara. Trebui așadar să petreacă noaptea în orașul ucigaș, în orașul de piatră, care atîtea veacuri a lins sîngele celor asasinați. (Și din sîngele acesta a încolțit floarea artei. În clipa aceea, Annette ar fi 1567

vrut să calce în picioare o asemenea floare.) Assia voise să vegheze împreună cu ea. Îngenuncheată la picioarele mortului, pe care le săruta, îngîna o melopee fără șir, care se auzea cînd mai tare, cînd în șoaptă. În cele din urmă, se cufundă în noaptea gîndului și rămase fără cunoștință, cu obrazul lipit de piciorul gol al lui Marc. Annette ședea cu bustul aplecat, privea țintă prăpastia, cu ochii uscați. Pretutindeni, noapte: sus, jos; noapte afară, noapte înăuntru. Niște aripi negre o purtau plutind în mijlocul camerei. Ea însăși era Noaptea. Veni și ziua. O nouă eră. Post mortem… Se ivi un soare străin, pe care ochii lui nu-l cunoscuseră. Annette făcea parte acum din alt veac. Dar n-avea răgazul să închidă ochii și să se culce, ca și el, alături, cu mîinile strînse pe piept. Avea datorii de îndeplinit. Se spălă, se îmbrăcă. Avu grijă ca Assia să mănînce ceva, cu toate împotrivirile acesteia. O sili. Assia refuza, mînca, plîngea, amesteca lacrimile și mîncarea. La sfîrșit i se făcu rîu, dădu afară ce mîncase. Sicriul dublu fusese adus foarte devreme. Și închisoarea de plumb fu pecetluită. Assia fugi pe coridor ca o rătăcită. Își astupă urechile cu mîinile. Annette nu voi să se îndepărteze. Privea cum i se zidește copilul. Îi spunea cu buzele strunise: — Nu te teme, micuțule, sînt aici! După aceea rămaseră singuri toți trei. Rămaseră toată ziua cu obloanele trase. Nu se mai mișcară. Fiul, mama și soția. Stăteau toți trei întinși. Annette o luase lîngă ea în pat pe Assia, care nu putea rămîne singură. O ținea de mînă. Stăteau alături, culcate amîndouă pe spate. Assia, amorțită de durere, cădea în toropeală cu tot zgomotul de pe stradă, sau se frămînta auzind bîzîitul sinistru al unei muște mari, ce se învîrtea prin cameră. Mina 1568

Annette! o strîngea tot mai tare. Cu ochii deschiși, care priveau tavanul fără să-l vadă, Annette își retrăi a împreună cu Marc toată viața. Trenul pleca seara după ora unsprezece. Cele două femei îl întîlniră pe peron pe consulul Franței, care le luase sub aripa lui ocrotitoare și nu le mai părăsi pînă nu le văzu plecate. Aveau un compartiment rezervat. Aplecîndu-se pe fereastră, ca să-și ia rămas bun, Annette mai zări o dată, dincolo de zidul polițiștilor, pe băiatul cu brațul rupt, acela pe care îl salvase intervenția lui Marc. Izbutise să străbată pînă pe peron. Dar era ținut departe de vagon. Annette îi făcu un semn cu mîn a. Și ceru consulului să fie lăsată să vorbească cu el. Cam fără voie, comisarul îl lăsă pe adolescent să treacă; acesta se repezi pe scară și sărută plîngînd mîna Annettei. Rostea repede cuvinte pe care Annette în i le putea pricepe; dar n-avea nevoie de vorbe. Desprinzîndu-și mîna, Annette o așeză pe capul băiatului și spuse cu glas tare, ca să poată fi auzită de oricare dintre cei de față, că roagă autoritățile să aibă grijă de el. Și cerea consulului s-o informeze mai departe de ce i se va întîmpla. Pe cît era cu putință, voia să-i împiedice să se răzbune asupra lui după plecarea ei. Locomotiva fluieră. Autoritățile nu doreau ca scena aceasta să se prelungească. Annette se așeză la locul ei cu vălul pe față. Și trenul se afundă în noapte.

1569

PARTEA A TREIA VIA SACRA În zilele acelea Sylvie nu se simțea prea bine. De multă vreme avea sănătatea șubrezită. Dar în dimineața aceea parcă tot trupul îi era greu. Simțea o apăsare în mîini și în picioare. Îi veni greu să se scoale. Unde era trupul ei de argint viu din diminețile de odinioară, cînd abia întredeschidea pleoapele și mintea îi zbura în afara somnului, în timp ce, azvîrlind păturile, picioarele goale zburau din pat și alergau sprinten pe covor? Acum, după ce se deșteptă, se așeză moale, cu suflarea tăiată, fără pic de energie; scăldată în sudoare și tremurînd, își îmbrăcă o pijama. Îi trebuiră sforțări grele ca să-și facă toaleta de dimineață; începu de cîteva ori. Nu-i lipsea atît puterea, cît voința. Fiecare din mișcările care odinioară se îndeplineau mecanic, se chemau una pe alta, fără să mai aibă nevoie a fi gîndite, îi cereau acum un efort de voință. Brațul ridicat spre păr cădea înapoi, sau rămînea inert, dacă nu i se spunea mereu: — Haide, înainte! Era obositor. Și i se tăia numaidecît răsuflarea la orice sforțare. Își privea în oglindă fața gălbejită, privea firele de păr prinse de pieptene (cum mai cădeau!). Încărunțise la tîmple. Și Sylvie zîmbea cu o milă disprețuitoare, își regăsea energia în asprimea cu care judeca zdreanța ei de trup, sărmană stofă învechită. Îi cerceta fără milă țesătura subțiată. Și în timp ce-și pipăia pîntecele, simți o durere ascuțită, de parcă! s-ar fi înfipt un cuțit. I se muiară picioarele și se prăvăli goală pe marginea băii. Rămase încovoiată, strîngînd cu mîna locul dureros. Durerea se 1570

adînci, pieri. Dar Sylvie rămase în aceeași poziție, urmărind cum se afundă durerea în trup. În sfîrșit, se ridică, își plimbă mîna pe pulpa stîngă, puțin umflată în jurul genunchiului. Pielea, foarte albă, era netedă și întinsă. Și tot piciorul îi atîrna ca un pietroi. Se vede că de acolo îi venea oboseala. Dar oboseala n-ar fi însemnat nimic fără spaima care o străpungea în clipa aceea. Nu și-o putea explica. N-avea motiv. Lucrurile își urmau calea lor firească. Îmbătrînea, Puterea ei, sănătatea, viața o părăseau fugind în goană. Știa de ce! Cînd știi de ce și cînd te-ai istovit conștient, din cauza prisosului de plăceri, nu te mai plîngi; ai primit ce ți se cuvenea. Sylvie nu obișnuia să se tocmească pentru un lucru care-și merita prețul, după cum nu-i lăsa nici pe alții s-o facă. Era bună de plată! Atunci de unde-i venea tristețea asta? Nu se mișcă toată ziua din casă. Apartamentul era pustiu. Bernadette și soțul ei se folosiseră de vacanța Rusaliilor ca să facă o excursie de mai multe zile cu automobilul, pînă la Bayonne. Sylvie stătea toropită în fața unui sertar deschis și așeza lucrurile: în el; lăsa să-i cadă scrisori vechi, rămînea pironită în fața unui rînd. O durea fruntea. Dar durerea aceasta îi ținea tovărășie. Ziua lungă trecu pustie. Aproape că venise noaptea. Se vede că ațipise cîteva clipe. O cuprinse neliniștea și părerea de rău după trecerea atît de repede a timpului. Ar fi vrut să-l țină în loc. I se aduseră ziarele de seară. Le răsfoi în pat, fără grabă. Ochii ei nepăsători urmăreau în treacăt faptele diverse. La ultima oră, cinci rînduri scurte: Un francez, victima unui atentat la Florența. Nu citi (i se păru că nu citise) mai mult decît primul rînd. Nu se opri asupra știrii. Stinse lumina. Era atît de obosită, încît lăsă ziarul întins pe pat. O cuprinse somnul. Groapa fără formă. Sau poate lipsa aceasta de formă nu este decît uitarea de o clipă a formelor, ce se urmează una pe alta și te hărțuiesc fără răgaz? 1571

Stai ca într-un sac, legat și aruncat în gol, fără aer și fără lumină. N-ai mîini, n-ai suflare, n-ai ochi. Fu purtată astfel toată noaptea. Se smulgea din cînd în cînd, făcînd să trosnească legăturile sacului și cădea înapoi istovită parcă, pentru ceasuri întregi. Cînd izbuti în sfîrșit să scape, aprinse lumina și văzu că nu bătuse încă nici miezul nopții. Moțăise mai puțin de un ceas. O spaimă de nesuferit o strîngea de gît. Luă o carte și încercă să citească. Privirea îi era atrasă spre ziarul de pe pat. Îl apucă din nou. Regăsi, fără să-și dea seama că-l căuta, rîndul despre francezul la Florența. Citi mai departe: Ribière. Simți o împunsătură în inimă (atunci își dădu seama că citise probabil și întîia dată numele). Rămase cu ziarul în mînă, silabisind fiecare cuvînt. Era scris: Ribière… ucis pe malul fluviului Arno, într-o încăierare cu niște cămăși negre. Ridică din umeri, aruncă ziarul, stinse iar lumina, încercă să facă întuneric și în mintea ei. Ce-i mai trecuse prin minte? „Idioato! Nu știi ce să mai născocești.” Era doar un „b” acolo. Își răsuci capul pe pernă. Totuși, o liniștea gîndul că nepotul și sora ei se aflau în Elveția. Slavă domnului! în timpul nopții avu nevoie să-și repete de mai multe ori lucrul acesta. Rațiunea se lăsa convinsă. Dar instinctul, nu. Și Sylvie nu-și mărturisea că i se tăia răsuflarea de cîte ori auzea un pas urcînd scara. Se făcu dimineață, fără ca Sylvie să mai fi adormit. Dar răsufla mai ușor. Nu sosise nici o telegramă. Veștile rele sosesc totdeauna repede. Nu veni o telegramă. Ci o carte poștală. Și cuprindea vești bune. Există știri bune care sînt mai îngrozitoare decît cele mai rele. Timbrul purta ștampila „Florența”. Îi scria Marc! Un val de sînge trecu prin fața ochilor Sylviei. Nu mai văzu. Și durerea în 1572

pîntece o sfîrtecă a doua oară. Se zbătea în ceață. Voia să citească. Trebui să aștepte să treacă valul. Îi tare murau mîinile. Marc scria. Prin urmare trăia. Cînd anume? Alaltăieri. Marc se arăta vesel, afectuos, șiret. Glumea frățește pe socoteala bătrînei lui prietene. Îi trimitea o ilustrată, care reprezenta Madona cu candela a lui Crivelli, de la Muzeul Brera. O femeie frumoasă, fragedă și sănătoasă, cu trăsături limpezi, fine, puțin cam uscate, cu o figură hotărîtă, tronează somptuoasă și rustică sub un baldachin încununat cu fructe. Și mîna ei frumoasă și robustă, cu degete lungi, întinde copilului o pară. Și ștrengarul (cel din Paris) îi scria: „Te recunoști?” (Era adevărat, îi semăna; semăna cu Sylvie de altădată! Prin urmare, tot așa o mai vedea el?) Marc adăuga: „Și în jurul tronului tău sînt toate cuceririle tale. Ce zemoase sînt perele astea! Iar candela cea mică de la picioarele tale sînt eu.” (Secătură mică și dragă! Îi scria toate astea pe o carte poștală.) Îi mai scria: „Nu! nu face mutra ta supărată! Iartă-mă, sînt nebun! Soarele ăsta auriu mă îmbată. Și tot ce se vede: pietrele vechi, florile tinere, fetele frumoase de altădată și de astăzi. Ah! cît e de frumos! Ce bine e să trăiești! Draga mea, de ce nu ești cu noi? Cît îmi lipsești! Cînd te-am văzut pe tablou, aproape c-am săRutat madona. Dar nu i-am spus Assiei. Întinde bărbia!” Da, se vede că băuse, nebunul, că băuse prea mult soare. Cît era de tînăr! Cît de tînăr te simțeai, ascultîndu-l! Sylvie își întinse rîzînd bărbia. Și sărută rîndurile de pe cartea poștală. Apoi o cuprinseră din nou umbra și teama. Compară ziua și ceasul de pe ștampila cărții poștale cu cele ale faptului divers. „Nu, cu neputință! E o crimă să mă gîndesc numai! Oare de 1573

ieri dimineață încoace n-aș fi fost înștiințată de douăzeci de ori? Nebună bătrînă ce sînt!” * Dar o clipă mai tîrziu coborî din pat și se îmbrăcă în grabă, cu mîini înfrigurate, care pentru întîia oară nu nimereau să prindă agrafele. Și, fără să mai piardă vreme cu băutul cafelei (pentru ea era un rit la deșteptare), ieși, vîrîndu-și în sîn, lipită de piele, cartea poștală din Florența. Era „nebună”, căci, cu. Toată amenințarea piciorului umflat (se pricepea la boli, știa ce înseamnă asta), voi să urce pe jos colina Montmartre, pînă în vîrf, ca să se roage în biserica de acolo. Așa își făgăduise. Urcă, strîngînd dinții, trăgînd după ea ghiuleaua legată de picior și, pînă la urmă, urcă scara cu două sute douăzeci și cinci de trepte, mutîndu-și piciorul cu mîna de pe o treaptă pe alta. Ar fi urcat-o în genunchi, dacă nu s-ar fi temut că nu se va mai putea ridica. Ajunse istovită. Se prăbuși pe un scăunel de rugăciune în fața unei statui a Fecioarei. Se rugă, se rugă. Dar nu izbutea să-și înșire rugăciunile. Se oprea mereu. La mijlocul cîte unei rugăciuni, îi ieșea din gură o afirmație monotonă, stăruitoare și poruncitoare: — Trăiește, trăiește, trăiește… Vreau să trăiască!… Voia să impună poruncile ei divinității. Le repeta mereu, pînă la sfîrșeală. Trebui apoi să se întrerupă o clipă, ca să răsufle. Își simți creierul gol, inima uscată. Ridică ochii spre madona plecată deasupra ei și își reaminti de cealaltă madonă, de cea care-i semăna. Nu se gîndi nici o clipă la lipsa de pietate a comparației. Îi vorbi ca unei egale, ca și cum și-ar fi văzut chipul reflectat întro oglindă. Îi spuse: — Vreau! Vreau! Ca și cum s-ar fi aflat ea în locul madonei, pe piedestal. Dar 1574

madona rămînea tristă și resemnată, cu mîinile întinse. Nu voia. Sylvie, la picioarele ei, mîrîia; începuse s-o cuprindă furia. Începu din nou să mormăie în grabă; rostea agitat: — Trăiește. Trăiește… Încercă să-l mituiască pe dumnezeu. Îi oferi bani, apoi îi făcu propuneri nebunești: obligații pline de pietate sau lipsite de pietate, corvezi fizice și morale, care n-aveau nici un rost, sarcini și chinuri nepotrivite. Ce-ar fi putut face dumnezeu cu toate astea? își dădu seama și ea și spuse: — Ce știu eu? Spune tu! Voi face tot ce vei voi. Și se cufundă într-o prăpastie de umilință silită. Dar atingea repede pămîntul; prăpastia nu ducea prea departe. Se regăsea înaintea sufletului ei uscat, înaintea eului aprins, care nu știa să se uite pe sine. Își scormonea sufletul cu unghiile, ca să mai smulgă din el un șuvoi de credință, care să ajungă pînă la fața celui care doarme, celui care poate și care nu vrea. Prin șuvoiul acesta încerca să-l silească să vrea după voința ei. Nu izbuti să-i stoarcă nimic din suflet. Și cel care dormea, dormi mai departe. Nu dormea, Sylvie simți cum o pîndește printre pleoape. Și deodată o lovi trăsnetul. — S-a săvîrșit! Nu el a făcut-o, el, cel împietrit, cel neputincios, cel mut! Era de ajuns să privești femeia palidă, care se roagă pentru muritori femeia care primise cererea și aducea răspunsul să-i privești aerul învins, manile înfrînte, care parcă spuneau: „Nu pot face nimic…” — Atunci de ce te mai roagă lumea? Sylvie împinse scaunul cu furie. Și în mișcarea pe care o făcu, ridicîndu-se, scaunul căzu. Dar ea nu auzi nici zgomotul căderii, nici ecoul lui. În tunetele din mintea ci, auzea doar jalnica scuză: 1575

„Nu pot face nimic. Așa a hotărît Soarta.” — Și îți spui dumnezeu! Mincinosule! Mincinosule! Cîine de pază al sorții! Cîine! Vorbea tare. Din fericire, împrejurul ei erau prea puțini credincioși. Nu auziră decît un mormăit, fără să-i deslușească înțelesul. Paracliserul, atras de departe de zgomot, zări cînd se apropie o femeie furioasă care, plecînd, răsturna scaunele în trecere. Sylvie se văzu din nou sub cerul mort, deasupra orașului mort și cobori, clătinîndu-se, scara grea a celor șapte dureri. În ceasul acela mai era încă o durere. Se agăță de rampă, ca să nu se rostogolească pe scări. Avea să ajungă prea repede jos. Știa ce-o așteaptă. Lucru ciudat, nu mai avea nici o îndoială. De fapt, nu știa nimic mai mult decît atunci cînd urcase scările. Dar știa totul! Ar fi fost zadarnic să vorbești cu ea. Pe măsură ce cobora, i se potolea ura împotriva celor de sus. Nu puteau face nimic, erau și ei niște învinși ca și ea, ca și acești sărmani idioți, pe care-i vedea urcînd la rîndul lor, așa cum făcuse și ea cu un ceas mai înainte. Îi venea să le strige: „Nu vă duceți! Cei de sus nu sînt în stare să vă ajute. Cum ar putea să vă ajute? Vedeți prea bine că și el a murit. Fiul Femeii. Fiul celor de sus.” Dar pe măsură ce cobora, ultima rămășiță de putere i se topea o dată cu mînia. Se tîra. Ajunse acasă după sforțări de neînchipuit. Cu toate că se în că păți na cu mîndrie să nu ceară niciodată ajutor altora, fu nevoită să spună portăresei, care se plimba pe lîngă poartă: — Doamnă Boireau, vrei să mă ajuți să urc scara? Nu auzi nimic din tot ce-i spunea femeia aceea cumsecade. Dar pe palierul celui de al doilea etaj o întîlni pe George, care o aștepta. Fusese sigură c-o s-o întîlnească. 1576

George era în negru și plîngea. Sylvie nu plînse. Zise: — Tu ești, George? Se despărți de doamna Boireau, care ar fi avut chef să mai rămînă. Spuse: — Așteaptă să-mi găsesc cheile! Deschise, intră, încuie din nou. Cînd se aflară amîndouă singure în cameră, George, nemaiputîndu-și stăpîni hohotele de plîns, bîlbîi, întinzînd brațele: — Sylvie… Sylvie… Sylvie îi spuse: — Da, da, știu… Se trînti într-un fotoliu, albă la față, istovită, cu ochii închiși, ca moartă. Și atunci spuse: — Acum, povestește! * George primise în Elveția o telegramă de la Annette, care o ruga s-o pregătească pe Sylvie. Se întorsese cu copilul, cu un tren de noapte. De cum sosi, alergă la Sylvie. Spre uimirea ei, o găsi pregătită, fără o tresărire, fără un strigăt, fără o lacrimă. Numai după ce-și vărsă toată durerea ei de om tînăr, care-și ușurează sufletul, destăinuindu-se cu valuri de lacrimi și cu zgomot, numai atunci observă paloarea de moarte a femeii cu ochii închiși. Și se înspăimîntă. Îi apucă mîinile înghețate, îi atinse fruntea, îi pipăi inima, o strînse în brațe. Sylvie tăcea mereu. Deschise ochii. Dar nu pe George o privea. Voinică, George o ridică și o întinse pe pat, o dezbrăcă. Văzu umflătura coapsei și înțelese primejdia. Pînă la alte îngrijiri, îi făcu un bandaj și o întinse în pat. Sylvie se lăsă mînuită fără să se miște. George încerca zadarnic să-i smulgă un cuvînt. Se așeză la 1577

căpătîiul ei ca s-o vegheze. Nu știa ce să facă, între copilul pe care-l lăsase acasă și femeia aceasta pe care n-ar fi vrut s-o părăsească. Sylvie ii înțelese încurcătura. Făcu o sforțare; o privi și spuse: — Copilul te așteaptă. Du-te la el! — Dar nu te pot lăsa singură. — Sînt obișnuită. — Dar ce-o să faci, dacă ai nevoie de vreun ajutor? — Ce-am făcut totdeauna, o să mă lipsesc. — Dar n-ai voie să te miști. — N-o să mă mișc. O să fac ca el. George tresări și lacrimile ei tinere izbucniră din nou. Își lipi obrajii umezi de obrajii Sylviei. Și Sylvie simți un gust sărat în colțul buzelor. Spuse: — Ești fericita că plîngi! Hai, du-te! Simt nevoia să rămîn singură. N-o să mă mișc pînă seara. Întoarce-te atunci. O să ies cu tine. George, care se ridicase și-și ștergea ochii, protestă. — O să ies. George spuse nu. O opri. Se supără… — O să ies. George îi spusese că Annette și-a anunțat sosirea pentru seara. Și Sylvie hotărî pe loc s-o aștepte la gară. Era zadarnic să mai discuți cu ea. — Dar riști moartea! — Ei și! George se împotrivi. Sylvie spuse: — Destul! Să vii să mă ajuți. Altfel, mă duc singură. George tăcu și ieși. Sylvie rămase singură, întinsă pe pat. Și mu făcu nici o 1578

mișcare toată după-amiaza. Trupul îi era mort. Gîndul se afla în trenul care în clipa aceea înainta huruind prin Elveția și Franța. Sylvie călătorea împreună cu Annette. Vechea dragoste a celor două surori le azvîrlise din nou una spre cealaltă. Și pentru amîndouă asta însemna un leac salvator împotriva durerii. Fiecare se gîndea: „Biata femeie…” (Annette: „Cum va primi vestea fără mine?”) (Sylvie: „Cum a primit lovitura fără mine?”) Și în doliul lor, căutau amîndouă să ușureze una doliul celeilalte. Căci, deși fuseseră despărțite multă vreme cu trupurile, despărțite cu inimile, erau sigure că doliul acesta le aparține amîndurora în aceeași măsură. Aproape ca făcuseră împreună copilul acesta, îl hrăniseră, al crescuseră,. Îl împărțiseră. Nu se mai gîndeau să se certe pentru el. Mureau împreună o dată cu moartea lui. Cît de aproape erau una de cealaltă înăuntrul mormîntului lui! „Haide, să ne culcăm, biata mea Annette!” Și Sylvie revăzu capetele lor tinere, care se atingeau, aplecate amîndouă deasupra leagănului. Aproape de căderea nopții, se ridică, în ciuda opreliștii, căută prin dulapuri lucruri vechi, luă un ac și o pereche de foarfeci, aranja o rochie. George se întoarse cam pe la opt. Fiindcă tot navea încotro, încerca măcar să facă tot ce putea, ca să micșoreze primejdia. Schimbă pansamentul și bandajul, o ajută pe Sylvie să se îmbrace. Sylvie își luă din sertarul de lîngă pat oglinjoara și fardul. Nu voia ca înfățișarea ei s-o sperie pe Annette. Sprijinindo cu brațele ei de tînără atletă, George coborî scara împreună cu ea. Un taxi le duse la gară. Simplonul sosi exact, cum sosesc (se zice) regii și nenorocirile. Puțin după zece, cele două femei care așteptau deosebiră în 1579

șuvoiul celor sosiți vălurile negre ale Annettei și ale Assiei. Femeia mai tînără își ascundea fața sub văl. Cu fața descoperită, dreaptă, Annette pășea fără grabă, ținîndu-și nora de braț. Dar ochiul ager al Sylviei văzu de la prima vedere că nu Annette se sprijinea de Assia. Cea mai tînără era cea mai puțin sigură pe picioare. Annette o recunoscu de departe pe Sylvie. Și fără să-și grăbească pasul, n-o mai slăbi din ochi din clipa aceea. Sylvie vedea cum se apropie ochii aceștia; erau îngrozitor de liniștiți, ca și gura mare, aspră, închisă. Annette vedea limpede fața pustiită a Sylviei. Și nu se lăsa înșelată de fard. Sub roșul împrumutat, îi deslușea fața umflată și palida. Cele două surori se îmbrățișară, neschimbînd nici un cuvînt. Dar în îmbrățișarea lor simțiră sfîșierea unui singur trup. George și Assia își amestecau lacrimile. Cînd se schimbară partenerele și cînd Annette o lua în brațe pe George, o întrebă de sănătatea Sylviei. George o lămuri în șoaptă, grăbită. Annette o cuprinse din nou pe Sylvie, îi trecu brațul pe după mijloc. Și sprijinind-o, fără să i-o arate căci Sylvie stătea dreaptă, ca să-și ascundă starea Annette simți sub degetele ei freamătul cărnii rănite, freamătul femeii care se împiedica în mers. O luă pe sora ei acasă la dînsa. Se duse mai întîi să îmbrățișeze copilul care dormea. Rămase singură cu el cîteva minute în camera fără lumină, în care se strecura o lucire prin ușa întredeschisă, Copilul, încă adormit, spuse: — Bună seara, tată… Apoi, trezindu-se pe jumătate: — Ia te uită, nu e tata, e mama Annette! — E tot el! Dormi, dragul meu! Copilul adormi din nou. Întorcîndu-se lîngă ceilalți, Annette opri cu un gest orice 1580

încercare de convorbire. Îi spuse Sylviei: — Te culci cu mine. E mai bine să nu te întorci singură. Și o să-mi facă bine și mie. Dar n-o să vorbim, îmi făgăduiești? Apoi o părăsi și se îngriji de nora ei. O sili să mănînce ceva. Assia se împotrivea plîngînd. Annette o dădu în grija lui George, care o luă cu ea. George primi de asemenea indicații pentru a doua zi, în privința formalităților legate de înmormîntare. Cele două femei tinere, care nu izbuteau să-și potolească plînsul, plecară împreună. Își spuneau: „Cum izbutește oare Annette, cum izbutesc amîndouă să nu plîngă?” Și aproape că se simțeau revoltate. Dar erau în același timp îngrozite. George tălmăci cu glas tare ceea ce gîndea și Assia: — Doamne, doamne, trebuie să fie un chin îngrozitor să nu poți plînge! Cele două surori erau așezate pe pat și se priveau cu nesfîrșită dragoste. Annette o ajută pe Sylvie să se dezbrace și se culcă lîngă ea în întuneric. Se cuprinseră în brațe. Și energia lor se spulberă. Sora mai mică se strîngea de cea mai mare; la rîndul ei, cea mai mare o înlănțuia. Sylvie gemu cea dintîi: — Bietul nostru copil! Atunci, atunci, șuvoiul din inimă izbucni. Se sfărîmară zăgazurile… le înecară lacrimile. Nimeni nu le putea vedea. Nici ele nu se puteau vedea. Fiecare dintre ele bea de pe fața celeilalte cele două pîrîiașe aprinse, ce se amestecau într-un singur rîu. Trist rîu! Era numele și ursita lor. O ursită plămădită din friguri, din dragoste și din durere. Dar în clipa aceea era sfîntă și curată. Valurile rîului erau neîntinate. Purtau în undele lor ultimele rămășițe de egoism. Nici una dintre cele două femei nu se gîndea la sine, ci la cealaltă. Se gîndea la „bietul copil” și la durerea 1581

surorii ei. După ce trecu șuvoiul cel mare, lăsîndu-le pline de o milă pătimașă, se sărutară una pe alta, pe ochi și pe nas. Își șterseră ochii și-și mîngîiară obrajii. Apoi, desprinzîndu-se din brațele Sylviei, în timp ce stăteau amîndouă întinse pe pat, una lîngă alta, ținîndu-se de mînă și pășind parcă prin noapte, Annette începu să povestească totul surorii mai mici. Îi povesti pe scurt, cu simplitate, ultima zi, ceasul fatal. Vorbea încet, rar, cu un glas fără timbru, se oprea din loc în loc, ca să-și adune puterile, sau atunci cînd, după cum se crispa mîna Sylviei, simțea că sufletul acesteia îi cere îndurare. Ajunseră amîndouă la capătul povestirii. Se lăsă tăcere. Tăcerea se prelungi. Sylvie își desprinse mîna, se aplecă peste pieptul surorii sale și își apăsă buzele pe locul inimii. Îi trecuse furia de dimineață. Prin amintire îi străbăteau crîmpeie de rugăciuni: Stabat mater dolorosa475… Annette, nemișcată, nu se lăsa îmbrățișată. Da, ea stătea – stabat – în picioare, în noapte. Mîngîie cu un gest de mamă capul surorii sale. Apoi spuse: — Acum să ne odihnim. Mîine ziua va fi grea. Își întoarseră spatele, se rezemară una de alta. Pe amîndouă le străbăteau aceleași valuri. Nici una din ele nu dormi. După un lung răstimp, tîrziu în noapte, Sylvie întrebă înspăimîntată: — Unde e el acum? Unde e? Glasul Annettei răspunse: — Dar noi unde sîntem? Cele două trupuri, lipite unul de altul, se înfiorară. Se mai scurse o clipă sau un ceas? Sylvie spuse din nou: — Nu pricep, nu pricep… 475 În limba latină în original: Stătea mama îndurerată.

1582

Fără să spună nimic, Annette își strînse umerii de cei ai surorii sale. Sylvie întrebă ca un copil îngrozit: — Ce e viața? Ce e moartea? Annette spuse: — E totuna. * Annette hotărîse împreună cu Assia ca trupul lui Marc să nu se odihnească la Paris, ci în cimitirul unui sat de lîngă Yvette, unde tînăra pereche petrecuse cîteva zile fericite, după întoarcerea acasă a celor doi copii rătăcitori. Prea puține zile! mai puțin de opt. (Nu-și putuseră lua vacanță!) Dar fuseseră zile petrecute în afara timpului! Marc pomenise de această dorință față de Assia și de mama lui, fără să se gîndească prea mult la îndeplinirea ei. Dar Annette și Assia găsiră. Cu cale să dea iubitului lor această mulțumire. (Și-o dădeau lor înșile.) Fu nevoie de numeroase formalități. Dar George, fiind înștiințată, luă repede măsurile necesare împreună cu tatăl ei. Annette și George se duseră să ridice trupul lui Marc de la gară și să-l ducă spre această ultimă călătorie. Dar Annette ramase singură să-l însoțească pînă la capăt. În dimineața aceea o cercetase cu atenție pe sora et și hotărîse că Sylvie nu se va da jos din pat, pînă ce starea nu i se va îmbunătăți. Sylvie ar fi voit să se răzvrătească. Dar mai tare decît hotărîrea Annettei o înduplecă dragostea pe care i-o citea în suflet și rugămintea stăruitoare pe care i-o aduceau ochii ei. Nu, nu avea dreptul să-i refuze ceva în asemenea ceasuri, nici să-și primejduiască viața, cînd vedea că viața aceasta mai putea fi de oarecare folos surorii mai mari. Se gîndi: „Nu vreau: să mor. Are nevoie de mine!” Cît despre Assia, ea avusese febră în timpul nopții, și 1583

medicul, chemat, nu se rostise încă. Îi interzisese orice efort. Ar fi fost neprevăzător să se expună unei noi emoții. Assia era furioasă și striga că vrea s-o întovărășească pe Annette. Dar subconștientul ei se împotrivea… Nu, nu, n-o să mă duc!” Se temea de cimitir. Se temea chiar să vadă sicriul. Se temea femeia aceasta, care străbătuse atîtea cîmpuri de luptă, care trecuse prin război și prin revoluție. Tocmai de aceea! Le străbătuse. Și după aceea amintirea lor atacase încet-încet oțelul. Nervii li erau zguduiți; și ultima lovitură îi zdrobise. Nu mai putea răbda să stea singură o zi întreagă cu cel mort. Degeaba era ascuns trupul în sicriu! Dacă l-ar fi văzut, ar fi fost mai puțin îngrozitor. „Ceea ce văd e în afară de mine. Ceea ce nu văd și se află aici mă încolțește și pătrunde în mine”. Annette nu stărui. Dorea să fie singură, dar nu îndrăznea s-o mărturisească. Refuză ajutorul lui George, care ar fi vrut s-o întovărășească, dar nu-l putu refuza și pe al lui Julien Davy. * Un cimitir mic de țară. Peste zidul de pietre de mărimi deosebite, necimentate, cu goluri între ele, se zăreau colinele roșietice, de curînd răscolite de plug. Se auzea de departe cum răsună brăzdarele plugurilor lovindu-se de pietre, se auzeau plugarii îndemnîndu-și caii. Măceșii înfloreau pe garduri. Aerul călduț și proaspăt era înmiresmat ca o gură tînără. Și tot restul era tăcere, pe care o străbătea zgomotul pămîntului uscat căzînd peste sicriu. Annette stătu acolo, aplecată. Ascultă și văzu tot ul pînă la capăt. Îi spunea: „Sînt aici. Dormi!” I se părea că-l învelea în patul lui de copil. Îl îndepărtă pe Julien. Rămase singură și petrecu după-amiaza așezată la marginea gropii. Se gîndea: „Fiul meu, fiul meu! Cît de departe ești acum! Mi-ai luat-o înainte. O să te mai pot oare ajunge?” 1584

Căci un fel de străfulgerare îi arăta mortul ca pe un om viu, care se îndepărta cu pași mari. Și deasupra zidului din cimitir ochii ei urmăreau umbra unui om care pășea peste cîmpuri. Suia colina. Și cînd ajunse în vîrf, silueta începu să descrească, se pierdu de cealaltă parte. Annette întinse brațele: „Așteaptă-mă!” Umbra se pierdu în pămînt. Annette se ridică, cuprinsă de fiori. Dar privirea îi coborî în groapă și simți cum pacea se întoarce în ea. Se așeză la loc. Era acolo. Degeaba dispăruse dincolo de vîrful colinei… Pămîntul în care era culcat era aproape. Mama va ști să-și regăsească fiul. „Băiatul meu, băiatul meu” Ah! cum mai crescuse din vremea cînd îl plămădea în pîntecele ei! „Acum m-ai întrecut! Ieri ai fost rodul meu. Azi ești arborele meu.” Și privea afară spre cotitura drumului care suia la un fag frumos, cu ramurile întinse ca niște aripi. La picioarele lui, lîngă o cruce, o femeie care purta o legătură de lemne se oprise, ca să-și tragă răsuflarea. Annette repetă duios: „Băiatul meu! Ajută-mă! Sînt atît de slabă! Atît mă doare! Știu, știu, nu trebuie să mă simt așa, tu nu-mi dai voie. Da, băiatul meu puternic, acum trebuie sa fiu demnă de tine. Și voi fi, așa cum vrei tu, dacă ești aici. Nu mă părăsi! Ia-mi mîna și o să vezi că maică-ta o să-ți facă cinste. O să reziste și ea, dacă ai s-o ajuți tu. Acum tu ești tatăl. Și eu, copilul. Haide, dragul meu!” Se ridică în picioare. Cădea o ploaie măruntă de mai, care o uda pînă la piele. Ploaia cădea și pe groapă. Îi apropia, pe fiu și pe mamă. Fiecare picătură, care uda gîtul și umerii Annettei, potolea, parcă, setea mortului: „Tot ce e al meu e și al tău: apa și pămîntul. Împărțim totul. Tu-mi dai moartea ta și eu îți dau viața mea. Nu plec. Rămîn culcată lîngă tine. Eu nu plec. Tu pleci. Și 1585

eu te urmez. Mi-o iei înainte. Curaj, Annette! Pornește din nou! Unde se duce Marc al meu, sînt sigură că voi ajunge și eu. Du-te, Marc! Bătrîna ta mamă nu te va lăsa în mijlocul drumului. Am fost o singură ființă. O să fim o singură ființă.” Și în timp ce se apleca să mîngîie pămîntul umed cu mîinile, auzi răsunînd pe pietriș un pas ușor și grăbit. Se întoarse și văzu apropiindu-se cu pași mari o femeie tînără, înaltă, zveltă, îmbrăcată în doliu, care ajungînd lîngă ea îi spuse: — Am venit… Iartă-mă! Trenul a întîrziat cu două ore. Annette o privea, îi privea fața lungă și ochii cenușii, încrețiți parcă într-un zîmbet. Și deodată două lacrimi rotunde țîșniră din ochii aceștia. Annette tăcea, aștepta, căci n-o mai văzuse niciodată. Necunoscuta spuse: — Sînt Ruche. O cunoștința. Annette spuse (și fața ei trista se lumină): — Îmi amintesc de numele dumitale. Ai fost o gazdă bună pentru sărmanul meu hoinar. Ruche se înclină cu o mișcare bruscă (își păstrase spinarea suplă de ogar) și mai înainte ca Annette s-o poată împiedica, își înfundă fața lungă în mîinile umede, pline de pămînt. Apoi, se ridică, cu urmele funebre pe obraji. Ochii ei de chinezoaică de pe Loire clipeau să-și ascundă emoția. Dar Annette citise pînă în fund și, deschizînd brațele, sărută pe obrajii aceștia urma pe care o lăsaseră mîinile ei, urma lui Marc. Cînd o strînse în brațe, Ruche simți spatele Annettei ud de ploaie. Se sperie iar ca o fiică. Spuse: — Mamă, nu trebuie să rămîi aici. O să răcești. Ne întoarcem împreună. Și îi așeză șalul ei pe umeri. Annette răspunse zîmbind, trist: 1586

— Acum am multe fete. Ruche spuse: — N-ai altă fată care să te respecte și să te iubească mai mult decît mine. Luîndu-i brațul, Annette se depărtă de cimitir cu pași mărunți, de parcă i-ar fi părut rău că pleacă. O întrebă: — De ce nu mi-ai spus niciodată înainte? Ruche răspunse: — Eram de prisos. Aveai alte fete. — De cînd nu l-ai mai văzut pe fiul meu? — De șapte ani, de cînd ne-am despărțit la Paris. — De ce, dacă ați rămas prieteni? — El s-a însurat. Și eu m-am măritat. Adăugă în grabă: Dar să nu crezi că a existat între noi vreo legătură tainică! N-am fost nici măcar amanta lui! În cuvîntul nici măcar răsuna o părere de rău, pe care Annette o simți. Și Ruche, care lăsase să-i scape cuvîntul, voi să și-l ia înapoi: — N-aș vrea să crezi asta. Annette îi aruncă o privire în timp ce pășeau una lîngă alta: — Ce importanță ar avea dacă aș crede? Ruche se înroși: — Da, da, m-am exprimat rău. Vreau să spun: dacă o crezi, aș vrea să fi fost adevărat. Annette strînse sub braț mîna nervoasă, care o strîngea și ea. — Fata mea cu inimă deschisă, ești și mai aproape de mine prin mărturisirea pe care mi-ai făcut-o. — Aș fi fost mai aproape de el, dacă ar fi fost adevărat. Nu vreau să-ți ascund nimic. Și apoi, acum mărturisirea asta ți se cuvine dumitale; i-o datoram lui, ți-o datorez dumitale. Aș minți 1587

de nu ți-aș spune că, dacă ar fi fost adevărat, mi-ar părea acum mai puțin rău. Dar aș minți de asemeni mă crezi? dacă nu ți-aș spune că așa cum este cum nu este tot rămîne pentru mine cea mai frumoasă și cea mai scumpă amintire. Cele două femei se întoarseră pe ploaie la hanul din sat, ca să aștepte trenul cu care Annette trebuia să se întoarcă la Paris. Ruche veghea asupra ei. Annette mai avea de îndeplinit cîteva formalități funebre. Trebuia să stea de vorbă cu florarul, mai avea să se ocupe de piatra funerară și de îngrijirea mormîntului. Voi să se întoarcă la cimitir. Ruche o întovărăși pretutindeni și o ajută cu spiritul ei practic. Ploaia încetase. După ce statură îndelung lîngă mormînt, cele două femei făcură împreună cîțiva pași în jurul moviliței, înainte de a se întoarce la gară, și se așezară o clipă alături de ea. În plin cîmp, Ruche îi povesti tot ce însemnase Marc pentru ea în zilele și nopțile din trecut. Vorbi deschis, așa cum îi era felul, precis, fără ocol, fără tulburare, fără a se arăta încurcată, povestind limpede, în trăsături sigure, fără remușcări. Era cu totul lipsită de sentimentalism, și preciziunea ei realistă n-avea nimic vulgar sau prea subliniat. Amintirea povestitoarei era o oglindă exactă, dar lucrată cu gust. Aplecată asupra ei, Annette tăcea. Dar în mijlocul durerii ei, un zîmbet șters, ca și soarele zilei aceleia ploioase de mai, trecu evocîndu-i pe cei doi copii rătăciți care, în noaptea înfrigurată a Parisului, stăteau de vorbă în același pat, ținînd fiecare picioarele celuilalt în mîinile lui. Ruche spunea: — M-a salvat. Alunecam la fund. Dacă mai trăiesc încă, o datorez acestei nopți și celor cîtorva zile petrecute împreună, înțelepciunii și bunătății neașteptate pe care le-am întîlnit la băiatul du mi tale. Lor le datorez tot ce sînt. Niciodată nu i-am spus-o lui. Nu ne plăcea să ne înduioșăm. Fiecare dintre noi avea 1588

multă grijă să ascundă tot ce era mai intim, recunoștința și dragostea, ca să n-o vadă celălalt. Ne-ar fi părut o prostie. (Totuși se vedea!) Dar ceea ce ascunzi în pămînt bun încolțește mai bine. Planta firavă din noaptea aceea s-a făcut arbore în pieptul meu. Port aici (își atingea sinul micuț) amintirea sfîntă a acelor clipe, simt picioarele lui Marc atingîndu-mi obrajii. Îi sărut picioarele. Și Annette își aduse aminte. Într-o zi, în noaptea timpurilor, o altă femeie spusese cuvintele acestea. Își rezemă fruntea ei de femeie bătrînă și obosită de palma tare a femeii tinere, al cărei trup subțire slujise de pernă fiului ei. Acum Ruche își povestea viața. Se întorsese în provincie cu șapte ani în urmă și se măritase cu un tînăr avocat de talent, Renaud Cordier. Avea cu el trei copii. Reintrînd în viața micburgheză, se hotărîse totuși să nu renunțe la ceea ce era. Socotea o datorie de onoare să-și îngrijească bine gospodăria; dar nu se închidea în gospodăria ei. Își pusese inteligența în slujba soțului ei și își pusese soțul în slujba cauzelor sociale, a cooperativelor și a sindicatelor. Se făcuse secretara lui; colabora cu el. Și lumea era sigură (ea nu spuse asta) că ea îl inspira, că ea li deschisese zări mai largi. Omul acesta cu suflet nobil (ea susținea că e mult mai bun decît dînsa) primise de la început condițiile puse de ea în vederea căsătoriei: respectul reciproc al vieții personale, încrederea reciproca, lucruri hotărîte o dată pentru totdeauna. El își ținuse cu loialitate angajamentul. O lăsa să călătorească și să vadă ce-i plăcea, cînd voia și cum voia, fără să-i ceară socoteala. Cu o femeie ca Ruche ora lucrul cel mai bun de făcut. N-ar fi putut greși cu nimic față de un om care avea deplină încredere într-însa. Și celui care nu-i cerea socoteala, ea i-o dădea cu exactitate. Renaud îi cunoștea toate gîndurile. Știa ce însemnase Marc pentru ea. El singur îi spusese: 1589

— Du-te, draga mea! Aș veni și eu, dar cred că te-aș stingheri. Annette se gîndea la viața pe care n-o putuse trăi împreună cu Roger. Ceea ce voise ea și ceea ce refuzase Roger înfăptuiau după treizeci de ani tinerii aceștia. Era atît de prinsă de această amintire, încît amestecă prezentul cu trecutul și spuse: — Să-i mulțumești din partea mea lui Roger al dumi tale. Fără să înțeleagă, Ruche reluă: — Renaud. Ai greșit numele cavalerului! O întovărăși pe Annette pînă la Paris. Se făcuse tîrziu. O părăsi în ușa casei. Nu primi să petreacă noaptea la ca. Pretexta că e nevoită să se întoarcă îndată la Lyon și se sui în tren în toiul nopții De fapt, n-o grăbea nimic să se întoarcă. Dar nu ținea s-o întîlnească pe aceea cu care se căsătorise Marc. Oricît sar ști de neîndreptățită, oricît ar pretinde că nu e geloasă, o femeie nu e niciodată bucuroasă să fie prietenă cu prietena bărbatului pe care l-a ținut în patul ei. De la Lyon îi scrise Annettei. Și corespondența urmă cu regularitate. Dar cînd vru, mai tîrziu, s-o revadă, Annette trebui să se ducă la ea acasă. * Lucrul cel mai greu nu trecuse încă. În zilele acelea groaznice, mama se simțise mînată de o flacără de eroism pătimaș, pe care io împărtășise prezența fiului aflat atît de aproape. Cît timp trupul lui se afla acolo, el Li rămînea tovarăș, chiar de suferință și de moarte: îi vorbea. Dar cînd se întoarse acasă, Annette se pomeni singură. Flacăra se stinsese și împreună cu ea se stinsese și tensiunea supraomenească din ultimele zile. Se simțea vlăguită, nu mai avea putere să-și hrănească singură iluzia pasionată. Și își dădu seama că e o iluzie. Abia atunci începu moartea. Annettei i se tăie răsuflarea. Niciodată firea aceasta, 1590

plămădită în întregime din viață, nu putuse pricepe (cine a putut pricepe vreodată?), niciodată nu putuse răbda apropierea neantului. Cînd îi căuta în amintire pe cei pe care-i iubise mai mult, pe tatăl ei, pe Germain, se vedea parcă atîrnînd deasupra prăpastiei și o apuca groapa. Dar atunci nu era vorba de toată ființa ei. Îi stătea în puteri să scape de gîndul acesta. Aci, totul fusese în joc, totul fusese pierdut. Se simți deodată cutremurată la acest gînd. Știuse prea bine și mai înainte (care mamă nu știe oare?) că fiul ei însemna pentru dînsa mai mult decît viața. Dar acestea sînt strigătele pasiunii. Nu dovedesc nimic altceva decît dragostea, dragostea gata să se arunce în foc, ca să-l scape pe cel iubit. Nu arată locul adevărat al celui pe care-l iubești în realitatea existenței tale, nu arată ce-ar mai rămîne din această existență, dacă cel pe care-l iubești ar fi smuls din ea. Și deodată, Annette își dădea seama că nu-i mai rămînea nimic. Fiul iubit era totul. Nici chiar în clipele cele mai aprinse ale dragostei ei de mamă nu-și dăduse seama de asta. Flacăra mereu hrănită a vieții ei aprinse și frămîntate păruse că se poate lipsi de el, își îndreptase, adesea, într-altă parte dragostea. Dar niciodată Marc nu fusese departe de sufletul ei. Cu sau fără știrea ei, își dădea seama că e mereu acolo, că are nevoie de el, ca flacăra de uleiul lămpii. Flacăra poate să cuprindă și perdelele patului, poate să aprindă întreaga casă; vatra focului e în lampă. Fiul ei era miezul focului. Restul nu fusese decît flacără trecătoare. Acum, cînd se gîndea la tot ce însemnase Marc pentru dînsa, nu mai găsea nimic în toată viața ei care să nu se fi învîrtit împrejurul lui. Treizeci de ani trăiți împreună, din care el nu lipsise nici o zi. Îl regăsea în fundul cărnii, chiar mai înainte ca el să se fi născut, îl regăsea ca pe un elan veșnic, ca pe obiectul și 1591

țelul ei, ca pe esența și rostul existenței ei. „Dragoste, te am, eu sînt tu, tu ești eu, sîntem una.” Toate dezamăgirile vieții nu-i putuseră șterge această credință. Marc era al doilea eu al ei, adevăratul ei eu, eul cel mai bun. Fie că el ar fi voit sau nu, fie că ar fi iubit-o sau nu, fie c-ar fi fost adevărat sau nu, era credul ei tainic, veșnic, nemărturisit. Acum și-o mărturisea, în timp ce făcea descoperirea ucigătoare că după plecarea fiului nu-i mai rămînea nimic. Tot restul era frunzișul des al unei plante agățătoare, căreia i s-a smuls deodată rădăcina. Totul se prăbușește si redevine pulbere. Cum! Nici un alt sprijin? Oare ea singură nu însemna nimic? Annette proiectase tot ce era mai bun din puterea, din nădejdile ei, asupra acestui al doilea eu. Nu-i mai rămînea nimic pentru cel dintîi. Greșise? Poate. Dar ce să faci cînd te-ai născut mamă și cînd o viață întreagă te leagă strîns de fiul tău? Cine altul te poate ajuta să-ți aduni zdrențele sufletului? Nici chiar Sylvie nu împărtășise decît arareori tainele acestei vieți, pe care numai Marc o împărtășise zi de zi cu Annette. Și toți ceilalți erau niște nou-veniți. Dragostea lui George se dăruia unei Annette din ultimii trei-patru ani: toată viața ei dinainte era pentru George o lume necunoscută. Și în lumea aceasta, Annette nu mai întîlnea nici o ființă vie. Lumea ajunsese un pustiu. Vania, fiul lui, își începea viața. Dar Annette nu mai avea curajul, nici puterea, să reînceapă viața de la primii pași. Cînd știi de ce s-a sfărîmat tot avîntul urcușului, cum să mai găsești suflare să urci încă o dată? Îi rămînea mîngîierea amăgitoare de a-și spune: „Mortul meu iubit nu-i mort. E mereu cu mine.” Annette își vorbise așa în primele ceasuri de beție a durerii. Dar beția e trecătoare. Și ceea 1592

ce rămîne e minciuna. Degeaba îți spui: „E aici, alături de mine”. Știi prea bine că nu e! Iluzia însemna prea puțin lucru pentru o fire puternică, atît de legată de pămînt cum era Annette. Ar fi trebuit să se cufunde în halucinație. Și ea nu voia. Era prea sănătoasă și prea cinstită. Îi era scîrbă să se lase pradă nebuniei care pîndește totdeauna făptura omenească, chiar (și cu atît mai mult) dacă această nebunie îi șoptea: „Vino, te voi mîngîia!” Ea auzea: „Te voi minți! Vom minți împreună.” Niciodată! Ar fi însemnat să-și murdărească doliul și moartea lui. Îi era datoare să rămînă adevărată, așa cum fusese și el. Rămînea prin urmare singură în fața lui și a prăpastiei în care el pierise. Și nu-i mai rămînea decît să moară împreună cu el. Murea. Străbătu zile și nopți de agonie lăuntrică, despre care nimeni nu află nimic. Nu primi pe nimeni. Nici un prieten n-o putea ajuta. Trebuia să lupte singură. Fu o luptă groaznică. Și cînd, mai tîrziu, lupta se sfîrși, patima cea mai puternică pentru viață, patima care îi mai vrăjea încă inima, fusese sfărîmată. Puterile necunoscute nu numai că i-l dăduseră și apoi i-l luaseră pe fiul ei. O lăsaseră și pe ea pe celălalt mal, pe ea, mama, femeia. Viața ei rămînea în urmă, ca o umbră în apus. Viața ei o mai urma încă. Dar era o umbră, gata să se topească în Umbra cea mare, care se întindea pe cîmpie. Ce-i mai rămînea? Ce mai era? Sub pleoapa imensă a acestei umbre era ca o privire lăuntrică a ființei care o trăgea spre dînsa. Într-o dimineață, Annette se trezi, de parcă s-ar fi sculat dintrun mormînt. Un spirit fără trup. I se părea că viața s-a desprins de ea. Umbra se micșorase mult de tot. În dimineața aceea, bătrînul ei prieten italian, întorcîndu-se dintr-o călătorie îndepărtată, veni s-o vadă. N-o mai văzuse de la 1593

moartea lui Marc. Cînd intră Bruno, Annette se afla în camera ei. Nici o singură zi nu voise să rămînă în pat. Nu voise să accepte îngrijirile și mila alor săi. Ei nu-și dădeau bine scama cît de zdruncinată îi era sănătatea. Părea voinică, avea culori în obraji. Dar sănătatea aceasta era înșelătoare. Purta în vine otrava unei febre gripale aproape ironice. Și inima îi era atinsă. Bruno fu izbit văzînd-o atît de schimbată. Văzu zguduirea ce avusese loc. Annette îl primi cu ochi prietenoși. Dar ochii aceștia osteniți păreau departe de prietenul care se afla de față. Tot ce avusese de gînd să-i spună îi păru acum lui Bruno zadarnic, nepotrivit. Nu-i vorbi de ceea ce-i frămînta pe amîndoi. Nimic despre moarte și nimic despre morți. Se lăsă între ei o mare tăcere. Bruno se vedea pe sine cu treizeci de ani în urmă, în tăcerile de sub soarele din Maremmo, unde, pradă frigurilor, își trăise doliul. Retrăia sub lumina orbitoare si dogoritoare „Nesfîrșitul întuneric”: „Nimic în inimă, nici o mișcare”. Sufletul dezgolit, „care s-a schimbat în non-dragoste”, se întîlnește pentru întîia oară cu Unul. E primul popas al celei dintîi nopți pe drumul greu ce duce la eliberare și pace. Nu-i poți cruța de acest pelerinaj pe cei pe care-i iubești. Numai că ei trebuie să fie in stare să meargă pînă la capăt. Annette va fi în stare. Privirea lui Bruno cerceta fața umflată a prielnici aflate atît de departe, cerceta roșeața sîngelui încremenit în obraji, sînge care rămînea, cum dorm frigurile la soare sub papura din bălțile înflorite. „Trezește-te! Revărsați-vă, lacrimi! Tu, sînge, reîncepe să curgi!” În mijlocul tăcerii, Bruno, visînd parcă cu glas tare, povesti cu voce scăzută o istorie tainică parabola lui Narada476: 476 Fiul lui Brahma, zeul creator în mitologia indiană.

1594

Într-o zi Narada îi spuse lui Krișna; „Doamne, dezvăluie-mi-o pe Maya477!” Trecu cîtăva vreme. Krișna îl luă pe Narada într-un deșert și merseră împreună mai multe zile. Krișna spuse: — Narada, mi-e sete. Du-te și adu-mi apă! Narada se duse să caute apă. Ajunse într-un sat. Bătu la o ușă, îi deschise o fată tare frumoasă. De cum o văzu, uită totul și rămase cu privirea ațintită la ea. Îmbătat de dragoste, o ceru de nevastă. Se căsătoriră, ea îi născu doi copii, trăiră împreună doisprezece ani. Era fericit împreună cu nevasta, cu copiii, cu cirezile și ogorul lui. Într-o noapte, rîul veni mare. Înecă tot satul. Casele se dărîmară, oamenii și vitele fură luate de ape. Narada înota, luptîndu-se împotriva curentului și își ducea în brațe nevasta și copiii. Unul dintre copii îi scăpă din mîini. Încercînd să-l scape, dădu drumul celuilalt, nevasta îi fu smulsă din brațe de puterea șuvoiului. Rămas singur, fu azvîrlit pe mal. Și plîngea cu hohote amare. Atunci, în spatele lui, un glas blînd îl întrebă: — Copilul meu, unde-i apa? Te-ai dus să-mi aduci un pahar cu apa și te aștept. Ai plecat de o jumătate de ceas. — O jumătate de ceas! strigă Narada. Trecuseră doisprezece ani. Doisprezece ani de bucurii și de durere. Se stinseseră ochii Mayei. Annette ascultă mișcată. Auzind ultimele cuvinte, se înfioră și spuse: — Și eu n-am adus nici măcar paharul cu apă! Bruno răspunse: 477 Soția lui Brahma, în mitologia indiană.

1595

— Ai ajuns la fîntînă. Nu-ți rămîne decît să iei apă. Annette își ascunse fața în palme și plînse. Cînd își ridică ochii, văzu lacrimi și în ochii lui Bruno; dar chipul lui era calm. Ea îl prinse de mînă: — Dragă prietene, și dumneata cunoști fîntîna! Ai ajuns acolo înaintea mea. — Sîntem atît de mulți! — Ce tăcere! — Ascultă bine! — Nu aud nimic. — Fii cu băgare de seamă! În clipa aceea, se auzi de departe, pe o stradă, un păstor de capre din Pirinei, care chita din fluier. Annette tresări. Iar Bruno spuse: — Flautul lui Krișna. Tăcură. Ochii Annettei străluceau de lumină. Își spunea: „Oare am visat? Totul e vis?” * Dar în noaptea următoare, femeia culcată, cu mădularele legate, învăluite de toropeală ca într-un lințoliu, se ridică în capul oaselor, își azvîrli pătura și spuse: „Nu, n-am nevoie de păstor! Și de ce ar fi mai adevărat paharul cu apă decît bietul meu Marc, înghițit de valuri? Sau durerea mea este o iluzie la fel ca Unicul, și atunci totul e nimic. Sau totul e adevărat, totul e real, răul și binele, moartea și Unicul. Pot oare să hotărăsc între aceste două posibilități? Numai dorința și frica mea fac să se încline balanța într-o parte. Nu știu nimic. Trebuie să am curajul de a nu ști nimic și de a înfrunta gîndul: «Orice ai fi tu – nimic sau totul – voi merge pînă la capătul destinului meu!» Căci lucrul acesta, 1596

măcar lucrul acesta, îmi aparține: voința mea. Să nu mă plec. Să privesc fără a clipi. Să mor, dar în mers.” * Dar o asemenea răbufnire a adevărului și curajului nu-i de ajuns ca să cucerești dintr-o dată răspunsul la întrebarea: Ce știu oare? și să-ți așezi drapelul deasupra fortăreței cucerite. Cînd ai ajuns aproape de ea, pămîntul ți se sfărîmă sub picioare și te trezești iară la poalele colinei calcînd în cenușă, ca în cenușa Vezuviului. Și-i vezi lîngă tine pe amăgitorii care îți pîndesc istovirea, ca să-ți ofere, ca să-ți impună un sprijin. Flautul lui Krișna. Flautul acesta își unduia adesea melodia la urechea Annettei, atunci cînd aceasta era gata să-și piardă răsuflarea. Și adesea oboseala și nădejdea nepotolită aproape că o făcură să-l primească. De ce să-l respingă? În fața tribunalului lui: Ce știu oare?, credința, speranța își păstrează drepturile, sînt cealaltă față a posibilității. Totul e posibil. Dar lucrurile cu putință n-au dreptul să treacă înaintea realului și nici au pot face ca ceea ce este să «nu mai fie. „Exist. Sînt o femeie care a zămislit un fiu, care nădăjduia să supraviețuiască într-însul. Fiul mi-a murit. Îi supraviețuiesc eu. Și singura mea scăpare, singura lui scăpare este ca el să supraviețuiască în mine. I-am făgăduit-o. Dacă vreunul cade, celălalt îl va purta pînă la capăt. N-am dreptul să rămîn culcată în mijlocul amintirilor, în mijlocul durerii, în mijlocul nădejdii. Haide! Sus! Nu merg eu, el merge. Îi dau trupul meu. Dar în trupul meu, el, care e mort, va ajunge mai departe decît a ajuns viu.” De atunci, Annette trăi viața fiului ei. Transpuse se melodia pe care o cînta flautul păstorului de capre. Paharul de apă era pentru Marc; el îi poruncise să i-l aducă. Voia să muncească în 1597

locul lui. Aceasta era realitatea cea mai sigură. Iar restul e vis, visul căruia i se dăruiește sufletul, ca să se odihnească între două zile de muncă. Cînd picioarele i se făceau prea grele și trebuia să se așeze, ca să-și tragă sufletul, se așeza pe marginea drumului, înfășurată în vis, ca într-un șal așezat pe umerii ei nădușiți. Dar se ridica și pășea înainte, fără să-și schimbe niciodată calea. * Mai avu de străbătut multe pustiuri. Cele mai secetoase se aflau înaintea ei, pe măsură ce pașii i se îndepărtau de nisipurile roșietice, sub care șipotește șuvoiul de sînge. Un instinct de autoapărare a organismului face ca acesta să reacționeze față de exaltarea unei dureri copleșitoare, ca față de alcool. Dar cînd beția s-a risipit, organismul se simte mai slab și mai amorțit ca înainte. Annette trecu prin lumi de deznădejde cenușie, mohorîtă, fără adiere. N-au fost nici luni, nici săptămîni, nici măcar zile neîntrerupte. Nimeni n-ar putea trăi astfel fără întrerupere. Binefacerea chinuitoare a naturii vrea ca sufletul să mai răsufle din cînd în cînd, ca să-și poată pierde din nou respirația, potrivit unui ritm dezordonat, care-și recapătă cu încetul echilibrul. Valul scade și crește periodic. Annette cădea la fund și apoi se ivea iar la suprafața apei. Dar furtuna aceasta cumplită se desfășura departe de țărm. Annette nu îngăduia să fie văzută de nici o privire, și privirile se fereau de ea. Aceste spații oceanice ale deznădejdii sînt ca și bucuria nemăsurată: nu rabdă să fie împărțite cu altcineva. Ești singur și vrei să fii singur. Annette era singură. Assia de asemenea. Fiecare trăia despărțită de cealaltă. Fiecare se închidea cu mortul ei. El era două ființe, pentru cele două femei care-l iubiseră și-l posedaseră cea al cărei pîntece îl zămislise, cea al cărei pîntece zămislise prin el cele două gazde ale lui. 1598

Annette se închidea în casă, înconjurată de lucrurile ce-i aminteau de el: de hainele, de hîrtiile lui, pe care le punea în ordine. Retrăia o întreagă epocă din viața Lui. Pe care n-o cunoștea decît puțin. Căci oricît de aproape fusese Marc de cele două femei, din mîndrie bărbătească păstrase pentru el cea mai mare parte din viața lui spirituală. Nici mîndria femeii nu-i mai mică. Fiecare își are mîndria sa. Nu sînt silit să împart decît roadele pomului. Vasele tainice prin care seva își croiește drumul sînt ale mele. Îi citi scrisorile și manuscrisele, citi filele împrăștiate dintr-un jurnal, în care, atunci cînd avea timp, își nota la întîmplare unele lucruri. Își însuși emoțiile lui, datoriile inimii și gîndurile lui. Și ca să poată fi mai aproape de el, începu să-i caute pe cei cu care Marc fusese prieten. Mulți muriseră sau dispăruseră. Dar la sfîrșitul unei după-amiezi văzui intrînd în căsuța mea de lîngă Leman o femeie în vîrsta, cu ochii blînzi și miopi, care avea în obrajii slăbiți gropița Fecioarelor-mame ale lui da Vinci, iar în colțul buzelor surîsul acela care te emoționează, în care duioșia și tristețea se amestecă cu întrebarea: „La ce bun?” O recunoscui de la prima privire și o văzui din nou cum trece pîrîiașul peste pietre, sprijinindu-se de băiatul ei. Mi se adresă cu acea siguranță mîndră, de matroană romană, ce-i era firească. Dar de cum începurăm să vorbim, citii în ochii ei o timiditate, o sfială atît de înduioșătoare, încît o făcea să caute cuvinte de scuză, îmi spuse: — N-aveam dreptul să vin să vă tulbur. Iertați-mă! Dar n-am avut putere să rezist. Sînt mama unuia dintre aceia pe care i-ați ajutat. I-am răspuns: — Acum cîteva clipe nu știam că veți veni. Dar acum, cînd ați 1599

venit, mi se pare că vă așteptam. Pe fața ei calmă, pe care voința nu îngăduia emoției să se dezvăluie, pupilele mioape se măriră și femeia spuse: — Nu știți cine sînt. — Știu, i-am răspuns. Sînteți Marc Rivière. Obrajii ei palizi din pricina zilelor lungi de doliu, obrajii aceștia din care sîngele se retrăsese, se colorară deodată cu două pete închise; și văzui cît de violent era acest sînge pătimaș. — Cum, cum spuse ca cum de-ați putut?… Nu somăm cu el… — Se află în dumneavoastră. E drept că locuința poate să nu semene întru nimic. Dar e aici. Mă privește pe fereastră. Și era adevărat. Îl vedeam prin geamul acelor ochi. Un mimetism inconștient face ca fața să se modeleze, pe neștiute, după chipul neuitat al celui iubit. Ea îmi spuse: — Ah! Ce fericire că mi-o spuneți! E, prin urmare, nici? (Își apăsă pieptul cu mîinile.) Am izbutit să-l păstrez? Un răstimp tăcurăm. Ea era prea tulburată ca să poată vorbi. Îmi întorsesem privirea, ca să n-o stingheresc. După ce șovăi puțin, îmi atinse ușor mîna. Spuse: — Mulțumesc. I-am spus: — Nu vă văd pentru întîia oară. Ea întrebă: — Unde m-ați mai văzut? Îi povestii. Spuse: — Așadar, ochii dumneavoastră au fost martorii fericirii mele. Păstrați-mi-o! Cînd voi fi prea copleșită de durere, voi ști că fericirea aceasta e în paza dumneavoastră, și poate că-mi veți îngădui să mai vin și să mă asigur că încă e vie. Apoi spuse: Și eu 1600

v-am mai văzut. Nu în ziua aceea. Nu v-am văzut fața. Dar am văzut bunătatea pe care i-ați arătat-o băiatului meu și imaginea dumneavoastră ce se oglindea în sufletul lui. — Am făcut tare puțin pentru el. — Puținul acesta a însemnat pentru el, pe vremea cînd rătăcea pierdut, mîna care i-a arătat calea. — E rîndul meu să va întreb: cum de ați aflat? — Din scrisul lui. Vreți să citiți? Am transcris rîndurile acestea pentru dumneavoastră. Și v-am adus înapoi și scrisorile dumneavoastră. Iertați-mă! Le-am citit. — Va aparțin. Cît despre calea pe care spuneți că i-am arătato, să nu-mi purtați dușmănie pentru faptul că l-am dus în prăpastie! — N-o puteați prevedea. — N-o prevedeam pe cea de la Arno. Dar, în orice caz, drumul lui era mărginit de prăpăstii. — Și, știind asta, i-ați spus: „Du-te!” — I-am spus-o. Nu puteam face altfel. Ea plecă fruntea, apoi o ridică. — Și eu i-aș fi spus același lucru. Era drumul lui. Cînd l-am făcut, cînd i-am dat viață, cînd l-am văzut crescînd, știam că drumul lui va fi primejdios. Astăzi drumul nu poate fi lipsit de primejdii decît doar pentru lași. Multe nopți i-am plîns dinainte moartea. Dar nădăjduiam că moartea aceasta o va aștepta măcar pe a mea. Și mă sfîșie gîndul că ea n-a așteptat nici măcar ca Marc să fi trăit. L-a luat de la primii pași ai vieții lui, cînd în el de-abia se făcea lumină, mai înainte de a fi putut răspîndi lumina asta în afară. — Și-a dat sîngele. Și sîngele lui curat e o lumină. — Femeia pe care o iubea, tînăra lui soție, și-a frecat ochii cu 1601

sîngele lui. Și eu, mamă-sa, i-am sărutat sîngele. Și le-am văzut pe cele două femei culcate asupra mortului, cu sîngele lui în jurul gurii și al ochilor lor aurii, — Lăsați-mă – i-am spus – să vă sărut mîinile care l-au atins. Îi sărutai palmele. Annette se ridică. O întrebai: — Vreți să plecați? Atît de repede? — Nu pot sta mai mult astăzi. Ne-am împărtășit într-însul. În prag, în lumina roșietică a apusului, am întrebat-o: — Vă voi mai vedea? — Vă voi mai vedea. Și plecă. Îmi scrise de două-trei ori cam o dată pe an, de ziua morții lui Marc niște scrisori scurte, care se opreau la primele rînduri. Nu mai veni. Și am revăzut-o doar arareori. N-aveam nevoie de cuvinte, ne împărtășeam în Marc, după cum spusese ea. * Annette se pătrunse de viața și de moartea lui Marc. Ajunse să-i înțeleagă misiunea mai bine decît o înțelesese el însuși. Marc căzuse înainte de luptă, ca un sol al oastei. Steagul alb al nonviolenței, vopsit cu sîngele lui, era acum roșu, ca drapelul milioanelor de jertfe. Annette nu șovăi. Ridică steagul. Nimeni nu putea să rămînă în afara luptei. Arta și credința, gîndirea pură și natura sînt ca umbra unei păduri mari, sînt ca fîntîna, unde sufletul ostenit vine să se odihnească și să bea. Dar nimeni n-are dreptul să se închidă în ele. Viața se află acolo unde e durerea și lupta oamenilor, sub soare și sub gloanțe. * Assia își purtase, de asemeni, singură povara grea a durerii. E o povară care nu se poate împărți. Doliul nu-i apropie pe oameni, 1602

îi desparte. Nu poți vorbi nimănui de mortul tău. „Mortul meu… al meu. E ca și durerea mea. Asta-i tot ce-mi rămîne.” Te ghemuiești deasupra durerii, ca un balaur care-și apără comoara. O ții cu ghearele, o strîngi alături de pîntece, îți scormonești carnea cu amintiri. Nu vrei să împrumuți nimic altora. Totuși, la început de tot, Assia nu se simțise în stare să rămînă singură în locuința unde trăise împreună cu Marc. Era groaznic! În fiecare clipă își dădea seama că el nu mai este. I se părea că la fiecare mișcare se poticnește și e gata să cadă în gol. Nu mai era chip sa răsufle. Trebuia sau să se prăbușească, sau să plece. Se mută într-o cameră de hotel. Refuză cu hotărîre, fără să explice de ce, camera pe care Annette i-o oferea la ea acasă. Iar Annette nu stărui. Înțelegea. Nici nu mai repetă întrebarea pe care i-o pusese, cînd voise să afle măcar noua adresă a Assiei. Amîndouă aveau nevoie să treacă vremea, ca să lase în urmă durerea cea ascuțită. În aceste prime săptămîni, Assia trăia îngropată de vie, ca și Annette. Dar era prea tînără ca sa poată rămîne multă vreme înmormîntată. Veni într-o noapte la Annette. Era galbenă, slabă, rătăcită parcă; tremura și căuta adăpost împotriva gîndurilor. Annette îi așeză un pat de campanie lîngă patul ei. Nu era de ajuns. Noaptea, degetele Assiei se încleștară de degetele ei. Nu-și vorbiră. Stăteau împreună, așa cum se suie oamenii în munți, dea lungul unei prăpăstii, legați cu frînghii. Dimineața, Assia se întoarse în camera ei de la hotel. Dar se ivi iar, de mai multe ori, la căderea nopții. Apoi se hotărî să se mute în locuința mortului. Dar seara venea să ia masa împreună cu Annette. Iar în serile în care se simțea prea zguduită, își petrecea noaptea acolo pe divan. În cele din urmă, se muta cu totul în vechea locuință. Se înțeleseseră să lase un răstimp copilul 1603

la bunica lui, unde Assia îl vedea în fiecare zi. Răstimpul se prelungi la nesfîrșit, fără ca cele două femei să-și mai fi spus ceva în această privință. Aveau destule motive serioase: prezența copilului îi făcea atît de bine Annettei și, lucru vădit, băiatul era mai bine îngrijit la bunica decît ar fi fost la mama lui. Assia se învinovățea adesea că nu se pricepe să crească copii. Iar Annette, după ce încercase în mod discret, spre binele Assiei, s-o lege mai strîns de eonii, mu mai stărui: propriul ei egoism o îndemna să păstreze copilul. Dar ce făcea Assia toată ziua? Era prea activă, ca să-și poată rumega la nesfîrșit amintirile. După ce începuse o dată să le orînduiască – așezîndu-și toate relicvele, toate hîrtiile din casă – nu mai avusese chef să meargă mai departe. Lăsase totul pe jumătate făcut; un amestec de orînduială și neorînduială, cea mai grozavă neorînduială, în care nu mai e chip să găsești nimic. Degeaba se silea: prezentul de ieri se pierdea cu fiecare zi mai mult în trecut. Iar ea mergea înainte. Nu putea să ia cu sine decît partea din trecut care o ajuta să meargă înainte. Mai întîi de toate, ura lăsată de crimă, setea de răzbunare împotriva celor care i-l smulseseră pe Marc. Dar unde și cum să-i găsească? Cei „bine informați” erau poate mai puțin informați decît păreau. Și chiar dacă ar fi șt: ut ceva, nu țineau să se afle că fac parte dintre inițiați. Jean-Casimir, pe care-l găsi cu greu, spunea acum că nu prevăzuse nenorocirea. Și încerca să micșoreze însemnătatea cuvintelor sale din ajunul plecării: susținea că fusese vorba doar de niște sfaturi de, prudență generală”, pe care i le insuflase „experiența lui generală”. Dar cînd Assia, cu nările umflate de furie, stărui și vru să afle despre ce „experiență generală” fusese vorba, el răspunse în doi peri, ferindu-se de orice precizare, pomenind doar de primejdiile la 1604

care se expun coi care amenință interesele celor atotputernici. — Le cunoști și dumneata tot așa de bine ca și mine… Și adăugă numaidecît: Dar în cazul lui Marc, asta n-are nimic de-a face cu întîmplarea îngrozitoare a cărei victimă a fost. Există epoci în care întîmplarea e molipsitoare. Ea îl lovise și pe Timon, ca și pe alții, uciși din greșeală sau din întîmplare. Zadarnic spera, de asemeni, că va afla de la Zara de urma vinovaților. El trimisese condoleanțe, ca și cum ar fi fost vorba de o catastrofă de cale ferată. Cu mulți ani mai tîrziu, Assia îi întîlni în America, încolțit de întrebările ei, Zara ocoli miezul chestiunii și dădu să înțeleagă că lovitura venise de departe, mai de sus decît „stăpînul”. — Dar de unde? Cine este la voi mai stăpîn decît „stăpînul”? Zara ridica din umeri: — Nu e nici măcar stăpîn pe poliția lui. Așa că, pentru moment, n-avea să afle nimic. Cei care știau, fără să fi făcut nimic, cei care făcuseră, poate fără să știe, n-aveau să-i spună nimic. Assia scrîșnea din dinți cu furie. Dar ce nevoie avea să afle mai mult? Știa. Cunoștea dictonul: Is fecit cui prodest478. Știa, daca nu cine, cel puțin unde e dușmanul. Și știa unde se găsesc armele cu care să-l lovească. Era grăbită să se alăture taberei ei tabăra revoluționară tabăra frontului unic proletar. Își dădea seama că, făcînd aceasta, va îndeplini voința lui Marc, va executa testamentul lui: va face ceea ce nu putuse face el. Astfel încît, așa ca în vechile religii, sufletul mortului va fi nu numai răzbunat, ci și hrănit cu acțiune, ceea ce însemna viața care-i fusese smulsă. Assia îi va aduce libațiunile, sîngele, sîngele ei, care ardea de dorința de a se vărsa pentru alții, și pe deasupra, 478 În limba latină în original: Cel căruia îi folosește a făcut-o.

1605

dacă va putea (și va putea!), să verse sîngele dușmanului. Dar răzbunarea și foamea de acțiune nu umpleau în întregime sufletul tulburat al Assiei, suflet care-și pierduse cumpăna și care trebuia să-și facă alta, ca să poată acționa. Zi și noapte își căuta tovarășul lîngă ea. Degeaba îl simțea pe Marc, îi simțea umbra, suflarea, corpul cald în beznă: nu era el, îmbrățișarea înfrigurată se strîngea în gol. Rămînea nepotolită. Rămînea cu puhoiul nemilos de viață, ce creștea din zi în zi în ea și lovea în zăgazuri. Sălbatică și răzvrătită, Assia își strîngea pumnii pe pieptul ei, ros de foame, de foame după Marc, după tovarășul ei. Și din zi în zi, pumnii strînși și răzvrătirea se domoleau. Tovarășul avea să vină. Ea trebuia să trăiască. Își spunea: „Să trăiesc pentru Marc”. Cînd o spuse pentru prima oară, tresări, și în fața oglinzii, în oglindă, se scuipă în față. Dar a doua zi, reîncepu: „Să trăiesc, sau să mor. Iubitul meu, la ce ți-ar sluji să mor zadarnic? Vrei să trăiesc pentru tine. Ajută-mă! Dacă nu mă poți ajuta, trebuie să mă ajut eu. N-o pot face singură. Găsește-mi un tovarăș!” Marc i-l găsi. De n-ar fi fost acela, ar fi fost altul. O femeie ca Assia, care nu-și găsește tovarăș, și-l creează, își reface cumpăna lăuntrica. Nu izbuti s-o facă decît după o lupta îndelungata și zbuciumată. Assia nu se lăsa niciodată înșelată, nici chiar de iluziile necesare pe care și le plăsmuia. Dar dacă e nevoie de iluzie ca să intri în realitatea acțiunii, înseamnă că și iluzia e o bucată din realitate și are dreptul să se înfăptuiască. Dreptul, puterea… Trebuie să-și cucerească dreptul. Și-l cuceri cu greutate, furtunos. Assia dispăru timp de cîteva săptămîni. Nu mai veni la Annette. Apoi Sylvie o pîrî cu ochi răi, îi spuse Annettei că Assia fusese văzută la niște serate, că era 1606

înconjurată de mai mulți bărbați și că se vorbea de un american care-i făcea curte. Annette primi știrile acestea fără să-și trădeze sentimentele. Și nu pierdu nimic din dragostea pentru Assia. Dar cînd, după o lipsă de cîteva săptămîni, o văzu pe Assia venind din nou la ea, fu cuprinsă de o tulburare pe care încercă so ascundă. O ascunse cu stîngăcie. N.ci Assia nu se arătă mai îndemînatică. Cele două femei simțeau că au să-și spună ceva grav. Dar nici una dintre ele nu se hotăra să vorbească. Assia începu să vină aproape în fiecare zi la Annette. Dar nu rămînea multă vreme. De cum intra, se uita spre fereastră și spre ușă, ca și cum ar fi căutat să fugă. Uneori se arăta foarte drăgăstoasă, o tot îmbrățișa pe Annette. Alteori era îmbufnată și răspundea cu nerăbdare la întrebările ei. Sau, abia intra, nici nu se așeza, își plimba nervoasa degetele pe cîte o mobilă, se apropia de Annette, care stătea cu ochii plecați pe un lucru de mînă, părea gata să vorbească, nu spunea nimic sau vorbea de fleacuri. Ori, se așeza în camera cealaltă, stătea nemișcată cîte un sfert de oră și pleca deodată, abia deschizînd gura, pentru a-și lua rămas bun. Într-o zi stătea așa, și mai tăcută decît de obicei, în picioare, lîngă Annette. Părea că se uită la lucrul ei de mînă. Alături de lucru, ochii Annettei vedeau degetele Assiei străbătute de fiori. Annette ridică ochii de pe lucru și o privi drept în față. Assia o privea și ea. Apoi își feri ochii, și bărbia începu să-i tremure. Spuse mînioasă: — Dar ce tot mă priviți cu toții? Nu e voie? Assia urmă morocănoasă: — De ce aveți cu toții aerul că vreți să-mi reproșați ceva? — Eu, draga mea? — Vreți să mă legați! Nu sînt stăpînă pe viața mea? 1607

Annette lăsă să-i cadă lucrul, apuca amîndouă mîinile Assiei, o trase spre ea, o cuprinse de mijloc, își rezema obrazul de coapsa ei, ridică privirea spre gura care se strîngea cu răutate, ca și cum pe Assia ar fi durut-o ceva și ar fi vrut să-i facă și pe ceilalți să sufere. Și Annette murmură cu duioșie: — Sărmana mea micuță! Assia se prăbuși în genunchi și își ascunse fața în poalele Annettei. Annette o mîngîie pe păr. — Sigur că ești stăpînă pe viața ta! Nu știi oare că eu ți-aș apăra libertatea, dacă ți-ar tăgădui-o cineva? Assia ridică deodată capul. Avea obrajii înflăcărați. O apucă pe Annette de mîini. — Dumneata m-ai apăra, adevărat? — N-am făcut-o totdeauna? Assia îi sărută mîinile cu patimă și își înfundă din nou fața în poala Annettei. Annette lăsă să treacă o clipă, apoi o îndemnă: — Haide, povestește! — Nu îndrăznesc… — Îndrăznește, draga mea! Trebuie să îndrăznești să spui ceea ce îndrăznești să faci. De altminteri, știu tot. Assia ridică ochii cu teamă: — Ce știi? Annette îi cuprinse obrajii în palme: — Oare fața asta poate să-mi ascundă ceva? — Ah! Cît trebuie să mă disprețuiești! — Nu, micuțo! Te plîng și te invidiez, pentru că viața te-a mai cucerit o dată. Și eu am fost cucerită de viață destul de des, și știu ce înseamnă asta. Slavă domnului, acum s-a sfîrșit pentru mine. Dar, slavă domnului că pentru tine nu s-a sfîrșit! FetițA dragă, 1608

mai văd în ochii tăi (nu-ți feri ochii!) multe bucurii, multe mîhniri. Ia-le, fata mea! Ai drept la ele. Îi sărută pleoapele. Assia plînse: — Ah! E îngrozitor! N-am vrut! Annette o ridică de jos cu duioșie; o așeză pe genunchii ci, îi șterse ochii cu o batistă, îi suflă nasul ca unui copil. Assia își petrecu brațele în jurul gîtului ei și stătu cu gura sprijinită de umărul Annettei, cu ochii încețoșați de lacrimi, privind într-o parte. Annette își apăsă buzele de urechea ei și șopti: — Acuma spune-mi! Pe cine iubești? Assia începu să povestească, cu glas scăzut și sfios, ce se însuflețea treptat. * Annette ascultă cu băgare de seamă mai ales cele ce Assia îi povestea despre cel cu care se legase. Era un tînăr inginer american, care lucrase cîțiva ani în Uniunea Sovietică și care, venit pentru muncă, sfîrșise prin a fi cucerit de muncitori. Howard Drake sosise în Rusia plin de trufia tehnocratului american, pentru care masele sînt ca orice materie, o unealtă în mîinile experte ale tehnicienilor pricepuți. Mărturisea cinstit că, dacă el învățase masele de acolo să pună omul în slujba mașinii, la rîndul lor de îl învățaseră să pună mașina în slujba omului. Era un vechi adevăr, pe care individualismul american crezuse că-l stăpînește și pe care, pe nesimțite, îl uitase. Nu era prea tîrziu ca să-l reînvețe iarăși de la elevii lui din lumea veche reîntinerită. Drake simțea chiar o plăcere paradoxală înfățișîndu-i pe acești materialiști din Rusia, pe acești ucigători ai lui dumnezeu – împotriva cărora idealismul Europei și Americii ducea o cruciadă – drept adevărații idealiști, 1609

fără ca ei înșiși să-și dea seamă, care se opun materialismului mascat, prefăcut, al falșilor credincioși și al conformiștilor din Apus. Annette, care dorise să-l cunoască, văzu un tînăr înalt, cu părul roșu, cu ochii naivi și veseli, ca mulți alții din neamul lui, care întrunea în același timp spiritul întreprinzător, aprig și șiret și trăinicia sentimentelor, odihnitor de proaspătă. Se îndrăgostise sincer de Assia. Nu vedea de loc deosebirile dintre firile și dintre neamurile lor. Reacționînd împotriva prejudecăților neamului său, voia să creadă că toace neamurile se aseamănă și susținea acest lucru cu aceeași încăpățînare cu care unii dintre ai săi se socoteau poporul ales și refuzau să-i recunoască pe ceilalți egali cu dînșii. Totuși își dădea seama de riscurile unei căsnicii în care tovarășa de viață aducea un trecut tînăr, dar de pe acum încărcat (bineînțeles că Assia nu-i ascunsese nimic). Sinceritatea era la ea aproape un viciu. Totuși Drake se arătă hotărît să înfrunte această primejdie. Avea siguranța absurdă și viguroasă a îndrăgostitului i a americanului care crede în puterea sa: la urma urmei, acesta e cel mai bun mijloc ca și alții să creadă într-însa! Și (ceea ce e cel mai bun lucru) avea acel respect american pentru femeie și pentru privilegiile pe care masculii anglo-saxoni le recunosc cu plăcere femelelor lor, spre a le spori valoarea în propriii lor ochi. Annette îi spuse drăgăstos Assiei că are mai mult noroc decît merită și, după ce stătu de vorbă cu ea, îi aprobă alegerea. În toate aceste împrejurări, se purta într-adevăr ca o mamă cu Assia. Nu ținu seamă decît de interesul fiicei ei. Nici nu vorbi despre fiul ei mort. Assia deschise vorba. Nu era în stare să nu pomenească de gîndurile ei adînci și sfîșietoare. Spuse: 1610

— Doamne, doamne! Sărmanul Marc! Cum ar mai suferi dacă ar ști! Gura Annettei se strînse ușor, dar se stăpîni de îndată. Nenorocita de Assia! Avea destulă tărie ca să se chinuiască și să-i chinuiască și pe ceilalți cu gîndurile ei, fără însă a face nimic pentru a opri faptele al căror gînd o chinuia. Annette spuse: — Marc te-a iubit prea mult, ca să nu-ți iubească și fericirea. Assia stărui: — Îi sînt necredincioasă… — Acolo unde se află el, cuvintele astea nu mai înseamnă nimic; nu-și mai poate cere drepturile de proprietar. — Dar aici, unde mă aflu eu, mă trădez pe mine însămi. — Viața întreagă e o trădare. Potolește-te! — Nu mă potolesc. L-am iubit. M-am dat. M-am legat. — Te dezleg. N-o să rămîi multă vreme liberă. — Nu pot să fiu liberă! Și cînd nu sînt liberă, sufăr. Cum faci dumneata? — Îmi rod legăturile. — Ah! Curînd îmi voi roade pielea. Legăturile s-au înfipt în carne. Mă dor și am nevoie de ele. Nu mi le voi putea smulge decît împreună cu viața. — Trăiește cu ele! Iubește-ți răul! Ești făcută pentru el. Ai primi o viață lipsită de legături și de revoltă împotriva lor? O, chin drag! — Chin drag! Da, sînt un chin. Sînt un chin pentru mine și pentru toți cei pe care-i iubesc. Și te iubesc. Dar nu pricep cum de mă poți iubi dumneata pe mine! — Ce să-i faci? spuse Annette, rîzînd cu duioșie. Sînt ca și tine. Îmi iubesc chinul drag. (O strînse la pieptul ei.) Mă întinerește. Să rămîi multă vreme chinul meu! 1611

Cele două femei se îmbrățișară. Dintre ele, cea mai tînără era cea cu părul alb. * Cînd află de căsătoria Assiei, Sylvie se înăbuși de indignare. George rămase înmărmurită. Nu încercă să-și controleze sentimentele, dar nu se mai simți în stare s-o întîlnească pe Assia. Se ferea cu stîngăcie de ea: cînd auzea în vestibul glasul Assiei, care tocmai intra George ieșea repede pe o ușă lăturalnică. Nu șiar fi putut ascunde răceala. În schimb, purtarea Sylviei nu era de loc de gheață. Și nici nu încerca s-o ascundă. Se purta cu asprime și dispreț. Ai fi spus că Assia o jignise mai mult pe ea. Și ce-i drept, Sylvie aproape că-și închipuia că Marc îi lăsase în pază interesele lui și că orice jignire adusă lui o atingea și pe ea. Annette avu mult de furcă, încercînd să-i despartă pe acești paznici ai mortului, care nu le ceruse să-l păzească, de supărăcioasa Assia, care se zbîrlea ca o pisică sălbatică atunci cînd le vedea indignarea și fețele dușmănoase. Cînd Sylvie află că Annette fusese de acord cu această căsătorie, își întoarse mînia împotriva ei. Annette îi spuse: — Haide, haide, lasă oamenii să trăiască! — Cum, ție nu-ți pasă de loc? — Ce-mi pasă mie, mă privește doar pe mine. Ce-ți pasă ție te privește doar pe tine. Dar e vorba de ea. E dreptul ei. — Dreptul, dreptul să-l părăsească pe băiatul nostru — Și asta cînd n-a trecut nici anul de cînd se afla în patul lui! — Fata are toată viața înaintea ei. Noi ne-am lăsat viața în urmă, alături de cei căzuți. Sîntem destui ca să-i veghem. Tinerii să-și urmeze calea! Sylvie! Cînd n-ai nici treizeci de ani e bine să mergi drept înaintea ta, fără să privești în urmă! 1612

— Nu îngădui să-l uite! — Dar tu, tu n-ai făcut-o? — Ce? Să uit? Niciodată! N-am uitat nimic din ce am iubit. Nimic din ce am urît. — Nu te mai lăuda! Nu mă poți înșela. Nici tu, nici eu n-am fi putut trăi fără uitare. Uitarea jalnică și fioroasa prin care mori și renaști. Sylvie, Sylvie, de cîte ori n-am murit și n-am înviat noi, lăsîndu-ne în urma leșurile! — Leșurile! Care leșuri? — Pe noi înșine. Unde sînt oare Annette și Sylvie cele de odinioară? — Eu o văd mereu pe Annette de odinioară, spuse Sylvie apucîndu-i mîinile, cu ochii îmblînziți deodată și străbătuți de o lumină duioasă. Regăsesc toate pietrele zvîrlite de Degețel, pe care tu le-ai semănat pe drum. — Ei bine, găsește și pietricica tare și fierbinte care era Sylvie la vîrsta acestei fete! Și asta să te îndemne la blîndețe! — Nu sînt blîndă nici cu mine. De ce să fiu blîndă cu altă cățea? — Nu mai face acum pe mironosița! Îmi place mai mult să te văd cățea decît mironosiță. Cîinii au măcar ochii blînzi. Hai, uităte la mine cu ochi blînzi! — Oglindește-te în ei! Pentru tine, numai pentru tine. Dar pentru ea nu, nu și iarăși nu! — Greșești. Iartă și dă! — Greșesc, poate că da… Dar îmi place să greșesc. N-o s-o iert niciodată! La urma urmei, să se mărite cu cine-i place! Și s-o șteargă împreună cu iubitul ei! Călătorie sprîncenată! O să zgîrii cu unghiile pînă și urma ei! Annette ridică din umeri și tăcu. Cînd Sylvie se înfuria, nici 1613

dumnezeu nu i s-ar fi putut împotrivi. Annette și Assia potriviră lucrurile în așa fel, încît să petreacă singure ultimele zile. Dușmănia celorlalți, sau dezaprobarea politicoasă pe care Assia o deslușea chiar în felicitările lui Julien și ale lui Bruno, înțepătura tainică a unei remușcări ce-o frigea, o făceau să prețuiască mai tare înțelegerea Annettei. Avea nevoie de ea ca să-și afirme dreptul, chiar față de sine însăși. Era sigură de dreptul ei: să nu fi încercat cineva să se atingă de el! Dar făcea parte dintre oamenii pe care nici un scrupul nu-i împiedică sa învingă și cadre, după ce au învins, se întorc și-și caută scrupulele lăsate în urmă. Și lumea, de care n-au ținut seamă, trebuie să-i ajute să mature praful ridicat sub pașii lor. Și nimeni nu se mișcă să-i ajute! Nimeni nu mătură în fața ușii vecinului; fiecare s-ar simți mai curînd îndemnat să împingă gunoiul alături de ușa lui. Annette se străduia să curețe pragul Assiei, să-i liniștească preafrămîntata ei conștiință. Și pentru că după doliu un suflet tînăr e lacom de fericirea ce se arată, Assia tare mai avea poftă să se lase convinsă. Strălucea de bucurie. Dar orice i-ar fi spus Assiei, cînd rămînea singură acasă, pe Annette o cuprindea o melancolie sfîșietoare. Nu poți să-i mulțumești pe toți cei pe care-i iubești, pe toți cei pe care-i ai în inimă, și pe vi\ și pe morți. Fiecare oftează: „Bucuria mea, durerea mea”. Și ceea ce unuia îi face bucurie, altuia îi aduce mîhnire. Cea mai în vîrstă trebuie săși dăruiască partea. Stînd închisă singură în casă cu fiul ei, cu fiul ei mai bătrîn decît ea morții sînt totdeauna mai bătrîni decît cei vii Annette îl auzea spunîndu-i: „Dă-i partea mea! Ce-aș putea face cu ea Să se folosească de ea! Să fie fericită fata noastră! Să mai iubească! Să fim și noi fericiți, văzînd-o că trăiește din nou!” Niciodată Assia nu-i arătase Annettei o dragoste mai filială decît în ultimele zile petrecute cu ea. Îi destăinui secretele cele 1614

mai ascunse ale vieții ei trecute, ale sufletului ei de azi. Îi destăinui unele taine pe care nu le încredințase nimănui, nici chiar lui Marc în pat (și dumnezeu știe cîte nu-i împărtășise, și de care el s-ar fi lipsit bucuros!). Tainele acestea erau adesea prea puțin măgulitoare pentru Assia. Dar i se părea că nu-i poate da alte dovezi mai bune de recunoștință decît mărturisirile acestea. Care o despuiau de orice prestigiu. Se dădea pe mîinile Annettei, fără văl și fără apărare. Știa prea bine că mîinile acestea vor primi tot, nu vor respinge nimic. Și asta însemna atîta ușurare! Să te poți arăta o dată. N singură dată în viață, așa cum ești, așa cum abia îndrăznești să te privești în oglindă, și apoi sa auzi cum ți se spune: „Fata mea…” Nici pentru Annette lucrul acesta n-ar fi fost cu putință acum, cînd erau pe cale să se despartă. Da, Annette primea, înțelegea. Înțelegea ce dar de preț însemnau pentru sufletul Assiei mărturisirile acestea nestăvilite. E drept că mărturisirile îi lăsau o usturime în vîrful degetelor. Atingerea străfundurilor acestora sufletești, care de obicei nu sînt scormonite. Totuși văzuse și cunoscuse multe în viață. Dar femeia aceasta tînără îi mai dezvăluia unele unghere noi pentru ea. Niște monștri ai inimii și ai gîndirii. Sărmanul Marc, trăise cu ea! Îi aflase oare? Avea și el monștrii lui! „Și eu îi am pe ai mei. Ce mai junglă! Totuși, e mai multă liniște acolo unde se află Marc.” Dar o strîngea în brațe pe fata ei dragă cu trup subțire, care închidea într-însa înfrigurarea și bezna aceea chinuitoare și care i le dăruise în avîntul ei de încredere sălbatică. Assia îi dădu totodată și un dar frumos, curat și care o costă cel mai scump. Dădu copilul în paza bunicii. Ar fi stingherit-o. Cînd reîncepi o lună de miere, nu-ți vine ușor să te încarci cu un pătrar din luna trecură. Prea ar aminti de nopțile de odinioară. 1615

Dar era totuși o jertfă. I s-ar fi putut reproșa Assiei că nu-și iubește pe deplin decît amantul, e drept! Iubea cu izbucniri. Dar nu i se putea reproșa că nu-și iubește copilul. Îl iubea pătimaș, cu un simț animalic de posesiune. „E al meu! Eu l-am făcut. Mai e legat încă de buricul meu. Îmi aparține.” Dar nu voia să aparțină și ea copilului. În tîrgul acesta, instinctul Assiei nu se sinchisea de dreptate. Uita de copil, îl căuta din nou. Nu-și putea lega de el viața și pasiunea. Și cum avea un cuget drept, sau cel puțin în stare să deosebească ce e drept, își dădea seama că îi face rău copilului și că-i va face și mai rău în viitor. Iar faptul că-și vedea greșeala nu era în stare s-o schimbe nici cu o iotă. Cea mai mare sforțare pe care o putea face voința ei era să renunțe la această posesiune, recunoscînd ca nu poate corespunde îndatoririlor pe care i le cerea. Dar nu renunța fără sfîșiere. Și voia ca Annette să prețuiască jertfa pe care i-o aducea. N-ar fi făcut-o pentru nimeni altul. Annette știa și prețuia aceasta. N-ar fi făcut o astfel de jertfă de dragul nimănui. Nici chiar (și-o mărturisea în clipa aceea) dacă fericirea copilului i-ar fi cerut-o. Făpturile acestea pătimașe erau făcute să se înțeleagă din jumătăți de cuvinte. În ajunul plecării, Assia, cuprinsă de un acces violent de deznădejde, strigă că nu mai vrea altă căsătorie, că au mai vrea să-l părăsească pe Marc, că vrea să rămînă și să-i păzească amintirea împreună cu Annette. Annette îi spuse: — Du-te, fata mea! Du-te la luptă! O faci pentru Marc. Luptă pentru el, pentru ceea ce a vrut el, pentru ceea ce n-a putut îndeplini! Pentru cauza noastră! Assia tresări. Apucă amîndouă brațele Annettei: — Pentru cauza noastră. Ești și dumneata alături de ea? Annette încuviință din cap: — Sînt alături de Marc al nostru. Marc e în mine. Legile firii s1616

au răsturnat. L-am născut. Și el mă naște la rîndul lui. Assia o strînse în brațe. — Mama lui Marc al meu! Fata lui Marc al meu! E tot ce-mi mai rămîne din căminul nostru — Nu uita de flacăra aceea mică, de Vania al tău! — Păstrează-mi-o dumneata! — ÎI păstrez și te păstrez. Du-te, fata mea! Orice ni s-ar întîmpla amîndurora, vei găsi mereu în mine pe păzitoarea căminului, care te va apăra împotriva lumii întregi, de va fi nevoie. — Lumea nu înseamnă inimic, pot s-o înfrunt singură, spuse Assia. Apără-mă de mine însămi. Voi fi brațul dumitale. Fii inima mea! Assia plecă împreună cu soțul ei. Annette rămase cu Marc. Acum trebuia s-o înlocuiască și pe cea care plecase. Și Marc se afla acolo. Era în odaie, lîngă ea, cu privirea vie, cu brațele și cu picioarele paralizate, cu spiritul aprins. Îi spunea: „Pășește înainte pentru mine! Lucrează pentru mine! Luptă pentru mine!” Reîncepuse era bătăliilor. În ultimii douăzeci de ani nu se încheiase niciodată pe deplin. Războiul cel mare din 1914 nu însemnase decît poarta de intrare. Și prin aceasta a pătruns revoluția. Nu era numai o explozie socială care ridica pămîntul într-o țară sau alta. Ea mîna în adîncime toate formele spiritului. Toate concepțiile morale și sociale se schimbau pe nesimțite. Foșnetul acestei mări umple lumea. Ca să nu auzi cum suie fluxul suferinței și al revoltei, trebuie să fii surd, așa cum voia să fie o burghezie egoistă, care se zăvora lîngă ultimele rămășițe, amenințate, ale confortului ei. Urechile Annettei îl auzeau prea bine. Datorită lui Julien Davy, care primea zilnic din toate țările 1617

chinuite, mai ales din răsăritul Europei, nenumărate scrisori, documente, strigăte de ajutor, cunoștea și simțea patimile omenirii. Nu se simțea copleșită, ca Julien, pe care îl apăsa monotonia acestui lamentto și sentimentul neputinței sale de a ajuta victimele. Ea își plătise datoria, își dăruise obiectul dragostei, pe fiul ei, jertfit pentru durerea oamenilor. Dăduse ce avea mai scump. În tragedia aceasta nu era o spectatoare, pe care s-o rușineze gîndul nemărturisit că a fost cruțată. Avea dreptul să intre în rîndul mulțimii celor asupriți. Și nemaiavînd nimic de pierdut, vedea și mai cutezător ce drum trebuiau să apuce popoarele. În ceasul acela, drumul era închis. După revoluție, în Europa, reacțiunea a luat inițiativa. Lipsită de sprijinul efectiv al U.R.S.S., pe care o absorbeau cerințele imensei ei munci de construcție – de sprijinul acestei Rusii care semăna cu un animal uriaș ce năpîrlește și este nevoit să stea departe de luptă cît timp noua lui piele este încă fragedă – Europa revoluționară nu știuse să se organizeze. O sfială de necrezut paraliza partidele socialiste, pe care, în curs de două generații, parlamentarismul le golise de încredere și de energie. Aceste partide erau paralizate de grija absurdă de a nu ieși din legalitate, în timp ce, mai dibaci, dușmanul – marea burghezie fascista – nu se încurca în legalitate ca să le zdrobească. Printr-un paradox vrednic de rîs, cei care ar fi trebuit prin orice mijloace și cu orice preț să croiască drum noii orînduiri ajunseseră sprijinitori înspăimîntați ai vechii orînduiri și ai principiilor ei mîncate de molii, principii în care șefii cinici și lucizi ai reacțiunii nici nu mai credeau (se slujeau de ele la nevoie și le călcau în picioare cînd îi stinghereau). Socialiștii aceștia legaliști, pe care dușmănia fratricidă împotriva comuniștilor îi 1618

arunca din zi în zi mai mult spre trecut, se speriau de luptă, nu numai din teama de luptă, ci și din teama de consecințele ei. Se temeau de înfrîngere. S-ar fi temut și de victorie. Pierduseră încrederea într-înșii. Din ei se scurgea sîngele acțiunii. Și aceia în vinele cărora curgea acest sînge, comuniștii, nu știau încă unde să-l întrebuințeze. Îl cheltuiau în certuri zadarnice și în amenințări, în pumni ridicați, în cîntece de paradă, în lăudăroșenii care îi scuteau de pregătirile disciplinate, tăcute și stăruitoare în vederea acțiunii reale, organizate. Inamicul le-o luase înainte. Conducătorii dușmani știuseră să exploateze panica pe care, prin amenințarea lor neprevăzătoare, palavragiii revoluției o insuflaseră maselor speriate. În toată Europa, fascismul se pretindea apărătorul ordinii morale și sociale, apărătorul banilor strînși la ciorap, al casei de bani, al familiei, al patriei, al mamei bolnave și al bunului dumnezeu. Marii burghezi, care pe drept cuvînt aveau încă puțină încredere în propria lor energie, fuseseră destul de dibaci ca să treacă ciomagul în mîinile unor duci și führeri, ieșiți din popor, cu energie neatinsă, care din lupi se transformau în cîini de pază. Dictaturii proletariatului i se opunea dictatura unor trădători ai clasei lor, și cărora li se dăduseră pentru un timp puteri nemărginite, ca să ferece această clasă în lanțuri de ocnaș. Ciuma fascismului, neagră sau cafenie, se propaga de la o țară la alta. Virulența molimei creștea o dată cu succesul. Pînă și Franța și Anglia, ultimele bănci unde libertățile democratice mai erau încă păstrate în casele de bani, uitau să le mai folosească și le scoteau din circulație. Nu mai era vreme de șovăit. Trebuia să fii de o parte sau de alta. Convorbirile academice despre violență sau nonviolență nu se mai potriveau cu vremurile. Trebuiau strînse laolaltă toate 1619

forțele, atît ale violenței, cît și ale nonviolenței, împotriva forțelor reacțiunii, unite și ele. Totul trebuia să-și găsească locul în armată: marele refuz organizat al lui Ghandi și trupele de asalt ale lui Lenin. Împotrivirea la încoronare, grevele în uzine și în transporturi, insurecția – toate erau arme de luptă, pe care mintea Annettei le accepta acum. Recunoștea că lupta e necesară. Și departe de a se retrage în vis, așa cum o ispitise fluierul păstorului, găsea energie în rădăcinile visului înfipte adînc în pămînt. Și o dăruia acțiunii. Ce-ar fi Unicul, dacă nu l-ar străbate sîngele acțiunii? Unicul e acțiunea. Unicul e schimbarea. De s-ar opri o singură clipă, totul s-ar prăbuși. Totul s-ar prăbuși pentru o Annette și pentru frații și surorile ei din Occident. Căci gîndul, luînd chipul voinței vii, e turnat în ea ca un metal topit în creuzot. Contele Bruno Chiarenza îi repetă cuvintele înțelepților din zăpezile tibetane: „A face nu-i nimic, a desface e totul” (să desfaci vălul, să desfaci eul care se interpune între spirit și soare). Annette le înțelege (și nu e sigur că Bruno nu le înțelege și el la fel) ca o chemare la revoluție. Să desfaci plasa strînsă a amăgirilor și prejudecăților, plasa strînsă a vechii lumi. Să rupi legăturile sclavului lui Michelangelo. Sub presiunea vieții noi, să spulberi zăgazurile vieții moarte, zăgazurile trecutului. Cînd își recunoaște chipul în rîul acesta cu ape amestecate, în care sfîntul Bruno din Himalaia îi arată icoana eul ui cu milioane de fețe, cînd vede trecînd pe acolo, printre altele, imaginea ei și tot puhoiul care înaintează în vîrtejuri spre ocean, ca și cortegiul lui Bacchus din India, nu e nici o primejdie ca înțelepciunea aceasta, delirul sacru al Asiei, care trezește în sufletul european ecouri adînci (căci se trag din aceeași mamă), s-o facă să renunțe la activitatea ei mistuitoare. Se pierde în masa aceasta în mișcare, regăsindu-se multiplicată. În dansul acesta al duhului-Gange, 1620

care se rostogolește în valuri mari spre ocean, nu oceanul o atrage, ci fluviul. I se dăruiește. Aude răsunînd în arterele ei pașii Marii Oști. * Adunările populare nu întîrziară s-o cunoască pe femeia în doliu, cu fața calmă, puțin greoaie, cu ochii placizi. Cînd stătea liniștită, părea că ațipește, părea cu gîndul aiurea, ștearsă. Dar dud se ridica și vorbea, se lumina într-o clipă de un val de tinerețe. Și potolit, fără grabă, fără să ridice glasul, fără să șovăie vreodată, înfigea în mintea mulțimii cuvîntul ei hotărît, îndemnînd totdeauna la o acțiune precisă. Julien Davy fusese foarte mirat cînd Annette îi ceruse să-l întovărășească la unul din mitingurile împotriva fascismului, pe care le prezida el. Annette nu fu mai puțin mirată cînd, într-o seară, ajunse să ceară cuvîntul. Pînă atunci nu fusese niciodată atrasă de adunările publice. Cînd lua parte la ele, îi vedea din fundul sălii pe cei care discutau pe estradă. Acum, cînd era așezată pe estradă, în fața mulțimii, primea în obraz răsuflarea acestor mase; nădejdea lor pătimașă pătrundea într-însa. Vorbitorii de pe estradă, care își urmau șirul vorbelor, arareori împlineau această nădejde: prea își cheltuiau puterile în certuri de partid, care nu-i interesau pe ascultători. Și cel care vorbea nu auzea chemarea mută și stăruitoare ce i se adresa: „Arată-ne calea, calea dreaptă pe care să pășim!” Annette auzi chemarea, ca și cum ea însăși ar fi rostit-o. Și pentru că nu răspundea nimeni, se ridică ea, fu silită s-o facă. Trebuia să repete chemarea cu glas tare și să-i răspundă, așa cum face corifeul în dramele antice. De la primele cuvinte, sunetul glasului ei o miră. Glasul ajunse pînă la ea, ca și cum ar fi fost al alteia, care o depășea, ca și 1621

cum ar fi aparținut unui alt eu, îngroșat de valorile adunării. Dar aproape numaidecît înfăptui legătura strînsă dintre cel care vorbește și mulțime – și legătura aceasta e forța oratorului. Totuși, în felul ei de a vorbi n-avea nimic care să semene a elocvență. Înrîurea prin simplitatea ei absolută și prin liniștea care-i scotea la iveală îndrăzneala gîndirii. Liniștea aceasta insufla auditorilor o încredere avîntată în ei înșiși și în cauza pe care o apărau. Ajunse repede populară. La adunările acestea, simțea că fiul ei e alături de ea. Și el era într-adevăr de față pentru mulți dintre cei care o ascultau: căci se află repede de povestea lui Marc. Și Annette ajunse legendară. Toți îi vedeau împreună, pe fiu și pe mamă. Prin limpezimea gîndirii, prin mintea ei feminină, simplificatoare și practică, Annette ajută la o înțelegere necesară între partide. Nepăsătoare față de etichete și față de formalismul birocratic, îi silea pe membrii celor două Internaționale, surori dușmane, să țină seama unii de alții pe cîmpul de bătaie. Se va discuta mai tîrziu teoria: adevărata linie de despărțire între partide este între cei care vor și cei care nu vor să acționeze. Toate pretextele ideologice pentru a nu acționa sînt doar niște măști. Mîna ei de femeie le smulgea fără teamă, spre supărarea multor politicieni, pe care-i tulbura în jocul lor echivoc. Dar mulțimea e femeie. Încuviința. Mulțimea are nevoie de situații limpezi. Annette veghea ca dezbaterile să nu se piardă în zăpăceala oratorică. Avea însușirea să rezume la sfîrșit dezbaterile într-o moțiune limpede și practică. Se obosi mult, luînd parte activă la diferite organizații de ajutor și de acțiune internațională: Ajutorul Roșu, Ajutorul muncitoresc, Ligile împotriva imperialismului, împotriva fascismului și împotriva opresiunii coloniale. Cînd intri în horă, trebuie să joci. Cheltuia 1622

mai multă putere decît îi rămăsese. Liniștea ei vestită, atît de admirată, cerea o încordare deosebită a voinței, menită să potolească presiunea lăuntrică. Sub înfățișarea ei calmă de femeie înaltă, voinică, destul de trupeșă, pe care vîrsta o îngreunase puțin, fără să-i micșoreze din energie, inima ostenită începu s-o lase în drum. După obiceiul lor, doctorii îi ascunseră adevărata boală. Asta pentru că ei se bizuie întotdeauna pe dragostea înfricoșată de viață. Nici nu-și închipuie că nu pentru toți oamenii pierderea vieții este nenorocirea cea mai mare și groaza nemărturisită. De parcă, la sfîrșitul toamnei, fructul copt n-ar simți voluptatea de a se desprinde din pom! Ascultîndu-le explicațiile date cu atîtea menajamente, Annette zîmbea. Știa destule despre boli, din experiența ei de infirmieră și din legăturile pe care le avusese cu oameni de meserie, ca Philippe Villard, fostul ei amant. Îl revăzuse de curînd. Era acum un om bătrîn, cu fruntea brăzdată, cu ochii arzînd mereu de un foc nepotolit, cu gura grea și scîrbită. Era încărcat de onoruri, dar nu se sătura niciodată de ele, la fel ca celălalt savant, marele Berthelot 479 (cel din veacul trecut), despre care se spunea că mormîntul de la Pantheon era singurul loc pe care nu-l rîvnise cu lăcomie (și nu-l rîvnise, pentru că era sigur că-l va avea; ceea ce e sigur nu te mai ispitește). Îmbuibat și nesățios, Philippe căuta fără odihnă, ca și lupul quem devoret480; iar sărăcia prăzii – lumea roasă pînă la măduvă – îl înfuria. Annette și el nu încercaseră niciodată să se revadă, dar nu se pierduseră din vedere. După moartea lui Marc, care stîrnise oarecare vîlvă în presa pariziană, Philippe se întîlni 479 Chimist și politician francez burghez (1827-1907). 480 În limba latină în original: pe cine să mănînce.

1623

pe stradă cu mama în doliu, care mergea dreaptă și mîndră, cu fruntea sus, ca și femeile din Italia, ce-și poartă pe cap poverile grele. Și, cuprins de admirație, o opri. Aproape că nu mai aveau nici un gînd comun. În politică Villard era partizan al dictaturilor. Se purta cu masele omenești cum te porți cu niște turme dușmane, pe care trebuie să le sfărîmi și să le îmblînzești, așa cum omul (omul demn de acest nume stăpînul) a știut să facă cu celelalte animale. Felul lui aspru de a gîndi socotea mișcările maselor drept forțe oarbe ale naturii, ca și epidemiile. Intre Julien Davy și el exista o antipatie totală, care, din respect pentru Annette, nu se dădea pe față, dar rămînea neîmblînzită. Și totuși, cînd rămîneau singuri unul cu altul, Philippe Villard și Annette nu se loveau de bariera dintre ei. Tot mai exista între ei vechea legătură, rădăcinile adînci ale cărnii. Se cunoșteau în dragoste, ca și în luptă; își cunoșteau puterile și slăbiciunile. Slăbiciunile unuia erau în parte și ale celuilalt: fiecare le cunoștea gustul. Și mai era o taină care-i apropia: amîndoi se știau osîndiți. De la primele întrebări pe care Annette i le puse cu privire la boala ei, el merse drept la țintă (nu șovăia niciodată în fața cuvintelor). Îi zugrăvi el însuși simptomele pe care le simțea ea, durerea care o străpungea în piept și se întindea pe la subsuoară, de-a lungul brațului pînă în vîrful unghiilor. Observase dedesubtul pleoapelor umflătura albăstrie a feței, observase paloarea mîinii. Era o limbă cunoscută: o citea de la prima vedere. Trupul acesta era trupul femeii pe care o posedase. Dac, deși își amintea de toate, ca și ea, acum îl cerceta cu privirea rece a medicului. Și ea își vedea trupul tot ca Philippe, din afară. Se simțea străină de trupul ei. Spuse: — E anghină pectorală? 1624

El răspunse: — Anghină clasică. — Măcar în privința asta glumi ea n-o să spui că sînt o romantică. — De fapt, ai fost totdeauna o clasică, fără să știi. O privea cum se îmbracă. — Dar cam pe unde mă aflu? Întrebă ea. — Nu mai ești la început. — Asta știu. — Ai și făcut o bună parte din drum. — Și ce-mi mai rămîne? — Depinde. Trebuie să-ți cruți pașii. — Aproape că nici nu mai umblu. — Chiar fără să te miști, tot vei găsi mijlocul să alergi ca o zănatică! — Și cunoști oare mijlocul să mă împiedici? — Nu-l cunosc. Și chiar de l-aș cunoaște, probabil că nu l-aș spune. Există leacuri care ucid mai repede decît boala. — Ori mori de pe urma bolii, ori de pe urma doctorului! Mai bine de boală. El era de acord. Se știa și pe sine condamnat de o boală de rinichi, care nu iartă. Dar n-o spusese nimănui și vîna mai departe, de parcă ar fi trebuit să trăiască la nesfîrșit. Ar fi lăsat-o prin urmare și pe Annette să-și continue vînătoarea, bizuindu-se pe experiența ei în cîrmuirea corăbiei. Totuși, îi interzise orice activitate la mitinguri și comitete. Aici sfatul medicului se potrivea cu antipatia lui față de acțiunea socială pe care o înfăptuia Annette: era un prilej bun să-i pună capăt. Antidemocratismul lui era întărit de o dușmănie deosebită față de nebunia femeilor care se amestecă în politică. Annette nu se 1625

lăsa înșelată. Firește că se încăpățînă. Dar boala se în sarcină s-o cheme la ordine. Și Annette avea prea mult bun-simț ca să stăruie. Renunță. Philippe nu-și ascunse triumful. — Nu te grăbi să-ți proslăvești biruința! Ii spuse Annette. Am mai multe săgeți în tolbă. — Dar bine, amazoano, n-ai decît două brațe cu care să încordezi arcul! — Te înșeli. Mi-am mai făcut altele. * O avea, departe, pe fata ei, pe Assia. Iar aici, aproape, îl avea pe băiețaș, pe fiul fiului ei. Se vedea din nou așa cum fusese cu treizeci de ani în urmă, cu un copil în grija. Dar nimic nu mai e așa cum a fost odată. Nu mai era același copil. Ea nu mai era aceeași femeie. Cînd ai străbătut treizeci de ani de drum împreună cu un fiu și trebuie să iei iar drumul de la capăt, nu mai simți aceeași așteptare înfrigurată. Știi unde duce drumul și, ca pe harta jocului „de-a gîsca”, știi cum se înșiră puțurile, închisorile și bucuriile. Mai există întîmplarea: cum vor cădea zarurile. Dar ținutul pe care-l străbați nu-ți mai pricinuiește tulburarea necunoscutului: l-ai străbătut și mai înainte. Bineînțeles că te înșeli! Căci, între timp, peisajul s-a schimbat prin trecerea unei generații. S-au săpat alte gropi, acolo unde cele vechi au fost astupate. Ești în primejdie să te lași înșelat, de multe ori, chiar de fidelitatea amintirilor. Și apoi, făptura aceasta nouă, care, oricît ar fi ea făurită cu bucăți din cea veche, e totuși alta, altă lume, alt timp. E întradevăr uluitor. Are aceiași ochi, aceleași trăsături. Te privește. Și chiar înainte de a-i vorbi, simți, știi că un oaspete nou, o eră nouă a intrat în casă. Și făptura aceasta mică, abia sosită, pe care o înveți să meargă, se va afla de la început în siguranță pe un teren 1626

pe care-l cunoaște mai bine decît tine, chiar mai înainte de a-l fi cercetat. Se simte la largul ei în ziua de astăzi. Se înțelege cu ea. Și tu, tu rămîi la ușă. Depinde de tine să treci pragul. Îndrăznește să pătrunzi în viitor! E foarte ușor pentru cel care se scutură de povara trecutului. Dar Annette nu voia, nu putea s-o facă. Înțelegea să nu-i jertfească pe nici unul dintre cei doi fii. Îi trebuiră multe zile ca să poată să-i împace. La început Annette se mărgini să-l observe cu ochi de mamă pe micul Jean. Avea tot atîta de învățat de la el, cît și el de la ea. Și amîndoi o aveau pe George ca tălmaci. O legătură ciudată și fermecătoare se înjghebase între fată și copil. Cincisprezece ani îi despărțeau, îi uneau. Băiețașul mai mic de opt ani, fata de peste douăzeci și trei, se aleseseră printr-o înțelegere tainică, rege și supus. „Ești al meu. Ești bunul meu!” N-avuseseră nevoie să-și pună condiții! „Sînt bunul tău. Îți aparțin!” Semnaseră tratatul. „Nu voința ta mă îndeamnă. Ci plăcerea mea. Și plăcerea mea e și plăcerea ta.” Care putea fi domeniul de înțelegere dintre copil și fata? Toate domeniile. Și toate legăturile care pot să apropie una de alta două făpturi omenești, în afară de cea care înnoadă împreună cele două sexe. Și unul și altul se aflau tocmai la cumpăna apelor, unde poți să bei la toate izvoarele. Exista izvorul frățesc: sora cea mare și fratele mai mic. Exista izvorul matern: micuțul se ghemuia în brațele puternice ale femeii, căci purta în sine o durere sau o fericire prea grea pentru brațele lui slăbuțe. Ea simțea o tresărire de bucurie caldă în pîntece, ca și cum piciorușele copilului ar fi dănțuit într-însa. Mai era... mai era însuși izvorul dragostei, singurul, adevăratul izvor (nu exista decît un singur izvor pentru 1627

toate ființele), cel care doarme sau veghează, visează, șoptește sau vorbește cu glas tare inimilor de masculi și de femeie (numele acestea frumoase și disprețuite trebuie să fie restabilite în toată demnitatea lor!) Dragostea care-i face să se mistuie veșnic de dorința ca cele două jumătăți ale ființei întregi să se unească din nou. Dragostea sfîntă, care în misterul ascunzișului ei nu cunoaște nici o piedică, sare peste vîrste și, deși rădăcinile îi sînt înfipte în cîrme, în elanul ei nemărginit nu mai ține seamă de asta. Unește ființele peste mări, peste întinderi și peste răstimpul anilor. De unde venise nevoia aceasta să se adopte unul pe altul, nevoia aceasta care găsea nestingherită și netulburată împlinirea? În ceea ce-l privește pe copil, se ivise încă din primele zile, cînd amintirea începuse să-i strîngă firul zilelor și nu-i mai dăduse drumul. De trei ani (se părea că de totdeauna) vedea deasupra ochilor lui cum sclipesc în rîs dinții frumoși ai prietenei lui mai mari. Și în nopțile de vară, cînd, pe cîmpie, sub fereastră, țîrîiau greierii și în depărtare gemea torentul (se aflau în Elveția, în săptămînile cînd tatăl lui se dusese la Florența să primească lovitura de cuțit), asculta răsuflarea caldă a trupului mare întins lîngă el (George îl luase în patul ei) și își rezema obrajii și nasul de brațul ei cald. Fericire și pace. Nimic au putuse tulbura simțămîntul acesta covîrșitor. Nici zilele de doliu care urmaseră, nici multele frămîntări neînțelese din casă. Fiindcă George și el, cînd se aflau singuri unul cu altul, nu cunoșteau nici tulburări, nici doliu. Gioia, Pace 481. Starea aceasta nu poate fi explicată aceluia care n-o cunoaște. E un noroc legat de însăși făurirea omului. O dată într-o mie, natura izbutește s-o facă, izbutește o 481 În limba italiană în original: Bucurie, Pace.

1628

pereche desăvîrșită. Cît despre fată, s-ar fi părut că la ea voința trebuia să joace în această legătură un rol mai mare decît la copil. Căci nu-l cunoscuse de totdeauna pe micul tovarăș. Dar lucrul cel mai ciudat era că acum, cînd se gîndea la asta, i se părea cu neputință să nu-l fi cunoscut mai înainte. Altfel cum de l-a recunoscut atît de bine, atunci cînd s-a ivit? Își amintea: într-o zi, Annette îi așezase în brațe copilașul gol. Și (pentru că mama trebuise să plece pentru o clipă) rămăsese singură cu copilul. Tulburată de atingerea dulce a trupului mic de pasăre fără pene, se aplecase asupra lui și băiețașul zîmbise. Simțise lovitura unei bucurii care o inundase din piept pînă la genunchi și sinii i se întăriseră. Descoperise maternitatea. Niciodată mai înainte, în viața ei de băietan zgomotos, activ, sportiv, n-o străbătuse asemenea fior. Iar acum, cînd l-a descoperit, ca un fulger, nici nu mai pricepea cum de-a putut trăi fără el. A trăit pentru el, în așteptarea lui. În tot timpul scurs s-a amețit cu mișcări și jocuri; în tot timpul scurs l-a ținut ascuns, l-a format, l-a hrănit, l-a legănat pe micuțul acesta, pe micuțul ei. Trupul acesta mic era nou pentru ea, si tot trupul acesta îi era cunoscut, pînă la unghiile mititele de la picioare (rîdea cu duioșie, privindu-le), pînă la mirosul lui de pîine caldă. Firește că n-a cutezat s-o spună tare față de ceilalți. Mai exista femeia aceea care își spunea mamă (deși se simțea geloasă, George îi era totuși recunoscătoare că se arată mai puțin mamă decît ea); mai era Annette. (Annette zîmbea, privind la George și la copil; nu putea ști dacă nu cumva citise în sufletul lui George. Dar nu îndrăznea să vadă mai îndeaproape.) Mai erau toți ceilalți, Sylvie, apoi tatăl lui George, atît de puțin în stare s-o înțeleagă. Nu-și putea mărturisi taina. Dar era gata să jure că micuțul pricepuse! Era taina lor, a amîndurora. Și avea dreptate 1629

să gîndească așa. Numai că băiatul socotea firesc să nu facă o taină din asta. Fără să pară că se amestecă, Annette trebuise să vegheze ca susceptibilitatea Assiei să nu fie jignită. Dar în săptămînile dinaintea noii căsătorii, Assia era prea prinsă de pasiunea și de frămîntările ei, ca să mai ia seama la copil. Cînd își mai aducea aminte de el, în mijlocul vîrtejului prin care trecea, intra vijelios, îl smulgea de la îndeletnicirile lui, de la jocuri, de la convorbirea cu prietena sa, punea stăpînire pe el, îl închidea în brațele ei, își înfigea ochii în ochii lui, îl copleșea cu întrebări pătimașe care nu așteptau răspuns, îl copleșea cu sărutări, fără să-i pese dacă lui îi plăcea sau nu. Și cînd își potolea foamea, îl lăsa și se întorcea la vînătoarea ei de dureri și de nădejdi. Numai Annette urmărea, cu o privire lăturalnică, simțămintele copilului. Și încă tot nu vedea decît pe jumătate. În omulețul acesta se petrecea o frămîntare tainică, de care cei mari nu-și dădeau seama. Vania (era bogat în nume și încă în două limbi: Jean, Ivan, Jeannot, Vanneau, Vania, Vaniușa) pricepuse repede că e zadarnic și poate chiar primejdios să se împotrivească trecerii uraganului. „De ce tot mă scutură? Dar pesemne că are dreptul. E mama mea.” Cel mai bun lucru era să aștepte cu cît mai multă răbdare să treacă uraganul. Așa că se lăsa în voia lui, fără să facă vreo mișcare. Nu-și dăruia nimic din suflet. Observa cu băgare de seamă. Văzuse că în ultima vreme, înainte de căsătorie, mama lui se făcuse mai frumoasă și mai îngrijită. Mirosea frumos. Nasul lui de cățeluș nu adulmeca numai pielea, ci și gîndurile care treceau pe dedesubt. Observa toata frămîntarea ei lăuntrică, cu o curiozitate din care nu lipsea ironia, îi auzea vorba repede, bruscă și muzicală ce-l înveselea, îl obosea și pe care-o asculta 1630

fără să-i scape nimic; avea și el viața ghidului, avea ideile lui despre această căsătorie. Dar nu le împărtășea nimănui. Ceilalți se fereau să-i vorbească despre asta. Era o pricină mai mult să-l frămînte gîndul! (Cei mari nu știu că subiectele de care te ferești prea mult ispitesc cel mai mult un copil.) Pentru Vania mama lui era o problemă ciudată. Curiozitatea îi întrecea dragostea. Totuși, această curiozitate era un fel de atracție. Ce se ascundea în mintea mamei lui? O asemenea întrebare nu și-o punea în privința lui George. Care dintre cele două femei era mai favorizată? Acum aștepta ca năvălitoarea, care-l prinsese în brațe, să-i dea drumul. Își dăduse de mult seama că toate neplăcerile au un sfîrșit. Assia plecă. El o văzuse depărtîndu-se, fără prea mare părere de rău. O prețui mai mult după ce plecă. I se păru că lipsește ceva sub cerul lui. Nu dragostea de mamă! Dragoste de mamă avea în jurul lui cît voia. Dar își alcătuise în taină un fel de ierarhie a mamelor lui. Și poate că mama din America, tocmai pentru că-l părăsise, nu era cea mai puțin iubită. Mustrările ce i se aduceau Assiei, tot ce auzea sau ghicea în jurul lui, aveau alte urmări decît ar fi bănuit cei care o acuzau pe mama lui. Chiar dacă nu pricepea motivele pentru care Assia se purtase astfel, chiar dacă se socotea păgubit, faptul îl interesa. Mai mult. Nu era unul dintre copiii aceia slăbuți și chinuiți, care-și ascund cu teamă jignirile tainice, dușmăniile sau dorințele oprite. Avea destulă dragoste în jurul lui (cea pe care o primea și cea pe care o dădea), pentru ca o dragoste ce părea că se îndepărtează să nu-i pricinuiască amărăciune. Era sigur că de-ar fi vrut, ar fi cîștigat-o la loc. Și chiar dacă nu s-ar mai fi ivit... ce dumnezeu! Se putea lipsi de ea! Omulețul acesta avea o încredere nezdruncinată în el și în viață. De-ar fi știut s-o exprime cu glas tare, le-ar fi mirat pe 1631

femeile care-l născuseră: pe Assia, pe Annette. Nu era o amăgire optimistă. Văzuse de mic destule în jurul lui, ca să știe că viața nu-i făcuta numai din zîmbete frumoase, duioase sau mieroase, nu-i făcuta numai din mame bune sau din dumnezei buni, vopsiți, pieptănați, cu barbă, de felul celor din vitrinele prăvăliilor de pe strada Saint-Sulpice. Foarte devreme se ciocnise de lupi, începînd cu maică-sa și sfîrșind (fără să sfîrșească) cu cei care-i prinseseră tatăl. Fie și lupi! Făcea doar și el parte din haită. Cel mai de seamă lucru nu era ca viața să fie blîndă, ci să fie vie. Cu cît e mai multă viață, cu atît e mai multă hrană. Omulețul avea poftă de mîncare și dinți buni. Și dorea ca toți oamenii, buni ori răi (sînt doar o hrană!) să fie mai întîi interesanți. Pe băiețașul acesta, vijelioasa lui mamă care trecuse Atlanticul îl interesa. N-o pricepea, dar simțea în ea aerul de mare (sau vîntul stepelor?). Multă dragoste, multă ură și furtuni împotriva societății. (Vania prinsese din zbor cuvintele ei mînioase.) Ce e „societatea”? Asta în care ne aflăm? „O să vedem! O să judecăm noi singuri..” Pînă atunci Vania păstra în rezervă, împotriva „ăștia în care ne aflăm și noi”, furtunile care zguduie aerul. Assia era mama cea rară, mama de zile mari. Iar cealaltă, George, era mama de fiecare zi. I-o spuse simplu și în față: „Una pentru sărbători (pentru sărbători sau pentru furtuni), cealaltă pentru folosința de fiecare zi”. Și George rîse în hohote. Primea împărțeala. Să i se dea ei partea de fiecare zi! Îi lăsa Assiei restul. Pricepea că Vania ș-o păstrează pentru zilele de sărbătoare pe Assia. Simțea și ea prea bine atracția furtunoasă pe care o exercita Assia, ca să nu se prefacă generoasă. Nu era ca Sylvie, a cărei dușmănie nu se potoli niciodată. Dacă Assia era atacată în fața lui George, ea o apăra. Nu-și îngăduia să-i facă reproșuri. Lucrul cel mai rău ce i s-ar fi putut reproșa nu era oare că i-l 1632

dăruise lui George pe fiul ei? „Băiatul nostru. Băiatul meu! Pîinea mea. Mulțumesc, plămăditoareo!” * Înjghebară viața în doi. La început, George venea în fugă în fiecare dimineață la Annette, dar era silită să se întoarcă la tatăl ei pentru masa de prînz, apoi venea iar să petreacă după-amiaza împreună cu copilul și îl părăsea cu părere de rău, ca să se ducă la cină. Julien locuia acum la Passy, iar Annette, la Luxembourg. George era nevoită să tot alerge. Și nimeni dintre ei nu era mulțumit. Julien se plîngea că nu-și mai vede niciodată fata, că aceasta întîrzie veșnic la masă (Julien făcea parte dintre burghezii francezi care nu pot suferi inexactitatea și care devin nesuferiți din pricina aceasta). Băiețașul nu voia s-o lase pe George să plece. De fiecare dată își luau rămas bun, se chemau, își luau din nou rămas bun, ca niște îndrăgostiți. Înveselită și mișcată, Annette îi dădu vechiului ei prieten ideea s-o lase pe George să prînzească la ea. Julien încuviință. Suferea mai puțin de pe urma lipsei fiicei lui decît de pe urma întîrzierilor. Apoi se simțea și el mișcat de dragostea lui George pentru copil. După ce-i fusese greu să înțeleagă ca George își părăsește totul, casa, lucrurile, interesele, pentru o năzbîtie, văzu (Annette îl ajută să vadă cu ochii ei, pe care el îi iubea atît) frumusețea acestei flăcări tainice de dragoste maternă, care se aprinsese în inima feciorelnică a fetei lui. Nu așteptă ca ea să-și spună dorințele. Făcea parte dintre cei care se jertfesc fără vorbă. Îi propuse singur Annettei so ia pe George în pensiune la ea. Pentru ca fata lui să n-aibă remușcări. Dădu drept pretext planul unei călătorit de studii în America, unde avea să petreacă un an întreg. Se arăta foarte mulțumit să-și știe fata în casa Annettei. Annette nu se lăsa 1633

înșelată, dar George atît aștepta și, cu egoismul tinereții, izbucni în strigăte de bucurie. Își îmbrățișă cu patimă tatăl, pe Annette și copilul. Cînd rîmase singură cu Julien, Annette îl privi, îi zîmbi și-i spuse: — Dragul meu Julien... e rîndul meu! Îl îmbrățișă. Emoționat și stînjenit, Julien spuse, tușind și căutîndu-și cuvintele: — De fapt, știi că George a mea... e și a dumitale... Annette îi luă mîna: — Am înțeles... E a noastră... scumpul meu prieten! Schimbară vorba. La vîrsta lor nu mai aveau nevoie să spună lucrurilor pe nume. Știau tot ce ar mai fi fost de spus. George se instală în curînd la Annette. ȘI fu o bucurie pentru amîndoi copiii. George căpătă fosta cameră a Assiei; pătucul lui Vania era așezat într-o odăiță de alături, iar ușa între cele două camere rămînea deschisă. Prin zidul de care era sprijinită perna ei, Annette îi auzea șoptind și rizînd dimineața ca vrăbiile, îi auzea alergînd pe parchet, făcîndu-și vizite dintr-o odaie întralta. Mai apoi, hotărîră să se mute cu toții în afara Parisului, deoarece nici o obligație nu-i mai reținea în oraș. Închiriată la marginea pădurii Meudon o casă modestă și luminoasă, înconjurată de cîțiva arbori și de o grădină. Se simțeau mai la largul lor. Aveau acolo o odaie chiar și pentru Sylvie, dacă ar fi voit să vină. Dar Sylvie se lăsă rugată. Cel mai bun mijloc de a o atrage era să nu-i arăți c-o dorești. Nu pentru că Sylvie n-ar fi tînjit după dragoste, deși se prefăcea că nu crede în ea, dar ținea și mai mult la independență. Și, cu vîrsta, ajunsese mai supărăcioasă; era totdeauna gata să se zbîrlească la orice lucru care i se părea că-i atinge independența. „Ei bine, închide-te în tumul tău! O să cobori de acolo cînd o să vrei. Dacă vii, o să ne 1634

pară bine. Dacă nu vii, o să ne obișnuim și cu gîndul ăsta” Universul cel mic al celor trei era perfect ca un acord: Anna, fecioara și copilul. Și ca în bisericile florentine, sfînta Annette, cu zîmbetul ei de tablou de Leonardo, plămădit din ironie și duioșie, ținea pe genunchi fata, care la rîndul ei ținea pe genunchi copilul. Dar dacă Annette îi îngrijea pe amîndoi, ei nu se gîndeau decît la dînșii. Annette întîrzie mai multă vreme să-l trimită pe băiat la școală. Își dăduse seama de talentul de educatoare, pe care maternitatea electivă îl crease la fecioaramamă. Și la început lăsă pe mîinile dibace și puternice ale sculptoriței pasta suplă a micului trup. Băiatul își petrecea o parte din an, pe jumătate gol, în grădină sau în pădure. Era îmbrăcat numai cu un fel de pantalonași. Instinctul o sfătuise pe George să-l obișnuiască întîi de toate pe băiat cu eforturile. Îl obișnuise, bineînțeles, să rabde greutățile nu ca un stoic (e soluția celor cu dinții slabi), ci să le rabde cu plăcere. Principiul plăcerii a fost revendicat pe drept, de un sfert de veac încoace, de către noile școli pedagogice din Apus. Dar fără să aibă habar de pedagogie, George adăuga la ideea de plăcere rod al jocului liber și spontan aJ copilului ideea bărbătească de sforțare, care cuprindea și necesitatea durerii în mijlocul bucuriei depline. Îi spunea puiului ei de lup: — Să faci ce poți e prea puțin! Trebuie să faci de fiecare dată ceva mai mult decît poți. E bine să sugi plăcerea nu zic ba!, dar asta o poate face orice vițel. Mai bine, mai adevărat, e să începi să-ți rumegi osteneala. Nimic nu se poate asemui cu gustul ei. Soarbe-ți osteneala! Fie chiar și un pic mai multă. Dar nu din cale-afară de multă. Ar fi o prostie. Nu fi nici prost, nici vițel. Hai! Du-te! Încă! Încă! Oprește-te! Bagă de seamă să nu-ți rupi gîtul! Mîine o să izbutim și mai mult. 1635

În felul acesta, picioarele, mîinile și pieptul băiețașului se făcură arămii. Mintea cîștigă și ea. George o învăța aceeași gimnastică a sforțării. Fata lui Julien mînuia cu dibăcie arcul inteligenței. Sub degetele ei meștere, problemele abstracte ale științei se dezlegau atît de limpede, încît degetele repezi ale micii maimuțe făceau aceleași mișcări, punct cu punct, fără să-și dea scama de greutate. Degetele minții o luau înaintea gîndului; instinctul dezlega problema înainte de a fi chibzuit cum. E drumul cel bun, drumul drept. Întrebarea „cum” va veni pe urmă, după ce vor ajunge la țintă. Dacă ar fi așteptat să sfîrșească cu această întrebare mai înainte de a porni, ar fi fost nevoie de toată ziua, de toata viața! Ia-o înainte! Întrebarea o să ne ajungă din drum. George îi împărtășea lui Jean puterea ei de intuiție în ceea ce privește mintea și mîna. Judecata urma apoi ca un fel de șaradă, pe care se desfătau s-o dezlege seara, în timpul odihnei. Dar ziua trebuiau să vadă, ca să acționeze. Cînd ești sănătos, cele două mișcări alcătuiesc una singură. Vom avea vreme să înțelegem! Să înțelegem? Ca și cum privirea și mîna n-ar fi priceput de la prima mișcare! Ca să gîndești, nu e nevoie de cuvinte. Dar cînd venea ceasul cuvintelor, nici George, nici Jean nu se arătau săraci pe acest tărîm. Nu aveau limba legată. Tare le mai plăcea să pălăvrăgească. Annette rîdea, ascultîndu-i. Chiar cînd nu gîndeau, cînd discutau, păreau că se joacă. Putem să fim siguri că problemele existenței, ale căror chinuri făcuseră să sîngereze generații dinainte, nu-i stinghereau la mers (de altfel, umblau fără ciorapi, cu picioarele vîrîte în sandale). Întîi și întîi erau amîndoi – si fata și băiatul – foarte sănătoși. Nu știau ce înseamnă boala. Nu cunoșteau din proprie experiență (nu cunoșteau destul – și asta e o lipsă mare!) mizeria, asprimea luptei pentru existență. Dacă ar fi cunoscut-o, probabil ca ar fi 1636

fost gata s-o înfrunte. Pentru o femeie ca George, toată viața înseamnă un stadion. Dar o asemenea viață ar fi prea frumoasă ca să fie și adevărată. Și stadionul e un lux. Să nu ascundem faptul că viața lui George și a copilului, oricît de simplă și de sănătoasă ar fi fost, era și ea un lux. Luxul cel mai mare; nu, nu e banul, ci izolarea. Educația aceasta individualistă îi rupea de soarta celorlalți. Din pricina asta, Annette simțea o stinghereală nemărturisită. Cît despre Sylvie, ea ar fi spus lucrurilor și mai pe șleau. Dar își dădea rareori părerea, avînd prea puține prilejuri de a se amesteca în cele ce se petreceau în casă. Annette, pe care o oboseală puternică și o nevoie neînvinsă de singurătate o amorțeau în primul timp al convalescenței ei sufletești, îi lăsă lui George conducerea casei. Ca să-și liniștească cugetul, își spunea că va interveni ceva mai tîrziu, că vremea nu e pierdută. Într-adevăr, vremea nu era pierdută. George bătea fierul pe nicovală înainte de a-l muia în căldare. Micul Jean va fi făurit din oțel puternic. George nu va lăsa nici o crăpătură. Nu va îngădui nici una din tulburările sau din spaimele acelea față de întuneric și de monștri, care rod adesea, pe nesimțite, sufletul neliniștit al copiilor. Voia să-i pregătească o viață limpede de tot, fără obsesia necunoscutului. Cu toată lovitura pe care ar fi putut-o însemna pentru Vania moartea tragică a tatălui său – de care aflase – el nu se frămînta cu privire la ținta întunecată ce-l aștepta pe alergător la capătul drumului. George. Nu se frămînta nici ea. Siguranța lor liniștită în ceea ce privește „ce va fi după” era pentru Annette un prilej de ușurare, dar o făcea să se minuneze. Îi venea greu să priceapă. Ei îi trebuiseră atîtea dureri și eforturi ca să ajungă – după înfrîngeri repetate – să se împace cu gîndul acesta. Iar ei păreau că se obișnuiseră de la început cu el. George îl deprinsese pe Vania să se gîndească liniștit la moarte, ca la o întîmplare 1637

firească, normală, ușoară și neînfricoșătoare. Mintea echilibrată și ordonată a fetei, asemenea unei case bine împărțite, știuse să împace studiul aspru al medicinii cu vigoarea sportului și cu voioșia unui trup fără cusur. Era înzestrată cu o veselie liniștită, cu o inteligență precisă și limpede, care se simțea atrasă de tot ceea ce există. Și cunoștea taina de a vorbi firesc lui Vania despre toate problemele naturii: moartea, bolile, sexualitatea. Vorbind cu el, nu șovăia niciodată, nu arăta rușine prefăcută, sau dimpotrivă, nu-și îngăduia vreo lipsă de decență. Îi vorbea despre tot ce există. Ceea ce există e așa cum este. Cînd e bun, nai decît să te bucuri de el. Cînd e rău, trebuie să te străduiești să-l faci bun. În amîndouă cazurile, nu e nevoie să-ți acoperi ochii. Trebuie să vezi, căci e totdeauna interesant să privești. Chiar dacă priveliștea se desfășoară în tine. Mai ales, atunci ești și privitor, și priveliște. „Privește-ți piesa! Nu te speria! Actorul se frămîntă. Dar privitorul are un loc bun și e liber să aplaude, să fluiere sau să caște. Și dacă spectacolul ne plictisește, putem spune chiar: «Destul!»“ Vania nu se simți tulburat de trezirea naivă și obraznică a pubertății lui. Lumea i se părea o născocire grozavă. Cît de ingenios era mecanismul acesta! Mecanismul vieții asculta de legi limpezi. Nu-i venea în minte să se răzvrătească împotriva legilor firii. Orice mașină se supune legilor. Trebuie să înveți să mînuiești mașina. Trupul meu, viața mea sînt pentru mine un fel de automobil. — Nu-i așa, George? — Da. Vanneau, să-l conduci bine! Și să nu strivești trecătorii! Ce plăcut e să trăiești! Cîtă bucurie simți cînd pleci într-o dimineață răcoroasă pe drumul alb, într-un automobil nou și strălucitor, care n-are încă nici un fir de praf strecurat în 1638

mașinăria lui precisă, și zboară ca o pasăre, ascultînd de cea mai ușoară presiune a mîinii. Și să ai lîngă tine o tovarășă care a străbătut o parte din drum, dar o mai străbate o dată, ca să se bucure de el mai deplin, împreună cu tine. Iar tu te bucuri de ceea ce a văzut ea, de ceea ce vezi tu și de ceea ce vede ea cu ochii tăi. Li se părea că viața lor nu e întreagă decît cînd se aflau împreună. Cînd fiecare dintre ei era singur, îi lipsea o bucată dintr-însul. Cum ar fi putut pricepe Vania trecutul apropiat – al cărui rod era el – pe tatăl său, pe mamă-sa și pe ceilalți, fără ajutorul lui George, care fusese martoră la toate întîmplările? Parcă ar fi trimis un cercetaș înainte. La rîndul lui, cerceta și el drumul pentru George. Căci stătea cocoțat pe umărul ei, cu picioarele strînse sub bărbia fetei (cu genunchii lui mici și dragi), și privirea lui ageră pîndea deasupra capului aceleia care-l purta. Privirea lui țintea și nimerea mai departe decît a ei. În mai multe rin duri, fără ca Vania să-și dea seama, el o făcu pe George să-și limpezească propriul ei gînd. Ea vedea mai limpede drumul. Astfel se stabili între ei o egalitate ciudată. Și adesea fata mai mare îl întreba pe băiat: — Ia spune, Vanneau, ce crezi tu despre asta? Lui Vania, George îi fu de mare ajutor pentru a-i limpezi amintirile despre tatăl lui. Îl cunoscuse puțină vreme și nedeslușit. Marc fusese prea plin de patimile și de acțiunea lui, ca să-i dea copilului prea mult din sine. Și firește că băiatul luase prea puțin în seamă aceste patimi și această acțiune. În timpul cînd părinții lui fuseseră despărțiți, memoria abia începea să i se desprindă din ceață. Și frînturile de amintire pe care le ciugulise cu ochii lui de vrabie rămăseseră împrăștiate. Și apoi, se obișnuise să-și trăiască viața la o parte de cele două ființe 1639

pasionate, care și ele făceau la fel. Dar acum, dud amîndoi îi fuseseră smulși deodată, instinctul îl făcea să simtă că și el era o bucată din ei, sau că ei erau o bucată din el. Și ar fi vrut să-l aibă iarăși alături. Prea tîrziu! Nu e niciodată prea tîrziu, cînd voința e ajutată de o imaginație hotărîtă să făurească ceea ce-i lipsește. George îl ajuta: ea stîrnea mirajul copilăriei depărtate. Scenele pe care le povestea, din anii pierduți fără urmă, se proiectau pe fondul tabloului, în zarea fără margini, care cheamă și primește toate nălucirile. George nici nu apucase să sfîrșească o povestire, și păsările fugite din arcă, păsările negre și albe, își și găsiseră cuib în tufișurile amintirilor lui Vania. Făceau chiar și pui. Iar cînd Vania, la rîndul lui, își povestea sieși întîmplările, mai adăuga și de la el, cu bună-credință. Ar fi fost în stare să-i spună lui George: — Nu-i așa! Știu mai bine decît tine! Am fost acolo, George. Nu le fu astfel greu să plăsmuiască împreună un portret exaltat al lui Marc. George se simțea cu atît mai îndemnată să împlinească dorința tainică a copilului, cu cît ea îl cunoscuse prea puțin pe Marc. Simțise pentru el o atracție plină de curiozitate romanțioasă care, în scurtul timp cît îl cunoscuse, nu avusese vreme să fie îndestulată și pe care o ațîțase răsunetul tragic al morții lui. Și fiindcă Annette nu pomenea nimănui nimic cu privire la fiul acesta, pe care-l păstra numai pentru ea, imaginația ei avu libertatea deplină să zugrăvească fresca. În ochii lui George, portretul lui Marc căpătase o culoare legendară. Puțin mai lipsea să-l socotească un fel de sfînt Gheorghe. Vedea în el pe tînărul grav de la Or-San-Michele 482, cu privirea dreaptă, pieptul 482 Biserică din Florența unde se află statuia sfîntului Gheorghe executată de Donatello (1386-1466).

1640

scos înainte, ca să primească loviturile sorții. Și faptul că Marc căzuse în luptă îl făcea să apară și mai erou. „Iar eu sînt fiul lui. O să-l răzbun..” „O să-l răzbunăm.” Pentru că Vania era acum băiatul ei, iar George era văduva care a primit cenușa mortului și sarcina răzbunării. Dar cealaltă femeie? Cealaltă mamă? Erau două. Și trebuia săși mărturisească adevărul. Cealaltă avusese partea cea mai bună din Marc, partea care nu se mărginea la legendă. (George era prea sinceră ca să se lase înșelată; își dădea seama că, în această privință, realitatea e superioară legendei.) Dar măcar în privința lui Vania, ea stăpînea realitatea. Cine își părăsește locul îl pierde. Assia își pierduse locul și – slavă domnului! – Nu părea grăbită să și-l ceară înapoi. Noua ei viață o absorbea. Din cînd în cînd o apuca un acces pătimaș de amintiri. Și îi scria Annettei cîte o scrisoare de dragoste și de remușcări – ca un șuvoi de lavă. Și, o dată, lava trecu oceanul: după scrisoare, se ivi și Assia, sosi pe neașteptate la Meudon. Trecuseră unsprezece luni de la plecarea ei. Dar violența patimei sale se cheltui în convorbiri cu Annette; stătură amîndouă singure în cameră. La prima năvală de dragoste, Vania dădu înapoi, purtîndu-se cu o politețe prea căutată, care reteză deodată avîntul Assiei. Ea se simți cuprinsă de sfială în fața privirii copilului, care o cerceta în timpi ce vorbea. Totuși, Vania se arătă drăguț, drăgăstos, plin de respect – de prea mult respect. Dar privirea lui o observa în chip ciudat. Assiei îi venea să-și acopere inima cu mîinile. Și nu numai inima! Purta un alt copil în pîntece. Și deși sarcina ei, ascunsă cu dibăcie, abia se vedea, se simțea tulburată cînd ochiul lui Vania se țintea asupra șoldurilor ei. Ce vedea el oare? La ce se gîndea? Se simțea stingherită, așa cum nu fusese niciodată în fața unui bărbat. Și nu 1641

cuteza să întrebe ce se petrece în mintea copilului. Poate că nici el singur n-ar fi știut. Dar tocmai cînd Assia se aștepta mai puțin, Vania deschise gura și spuse: — Mai ești mulțumită de bărbatul tău? Assia, care nu era totuși timidă, rămase cu răsuflarea tăiată și nu știu ce să răspundă. Vania urmă: — Îl iubești mai mult decît pe tata? — A, nu! Răspunse ea din toată inima. — Atunci de ce te-ai măritat cu el? Cuvintele astea o zăpăciră de tot. Răspunse încurcată: — Nu puteam face altfel... El nu mai stărui. Neliniștită, Assia vru să afle ce gîndește: — Ești supărat pe mine? Spune, am făcut rău? — Nu, înțeleg, nu poți să trăiești fără un soț. Assia se simți în fața unui mic șef de familie, care binevoia să se poarte îngăduitor cu ea. Asta o stingheri și o jigni în același timp. Se duse să-și împărtășească amărăciunea Annettei. Dar nu putea învinui pe nimeni. Toată lumea se purta frumos cu ea. Pînă și George își îngăduia luxul s-o plîngă. Asta puse vîrf la toate! George fu gata să-i spună: „Vrei să iei copilul?” Era atît de sigură că-i va rămîne ei! „Ești sigură? Ești prea sigură... Îl iau cu mine...” Assia fu pe cale să-l ia pe Vania în brațe și să-i spună: „Te iau cu mine. Haide! Numaidecît!...” Dar ce ar fi putut face, dacă el i-ar fi răspuns: „Vreau să rămîn...” Sau chiar dacă ar fi încuviințat: „Foarte bine! Haidem!...” Ce-ar fi făcut acolo cu el, împreună cu celălalt copil, pe cale să 1642

vină pe lume, împreună cu celălalt bărbat? Și ce-ar fi făcut acolo Vania, cu privirea lui prea de timpuriu serioasă și cu cuta hotărîtă a gurii? Nu. Și pentru el, și pentru ea, era mai bine să rămînă aici. Dar se răzbună pe George, arătînd greșelile ce se săvîrșeau în educația băiatului. Ochiul ei ager și gelozia o făcuseră să le observe de la cea dintîi privire: văzuse izolarea de mic-burghez privilegiat (privilegiul are urmări neașteptate, îl sărăcește pe copil de bucuria vieții în comun), lipsa de contact cu masa celorlalți copii, mai ales cu aceia care, de la primii pași, se ciocnesc de realitatea aspră și sănătoasă (sănătoasă? Nesănătoasă! Dar lupta e sănătoasă). Ar fi vrut să-l cufunde în viață. Dojenile ei aspre o răniră pe George; ele treziră mustrările pe care Annette și le aducea în taină. Cele două femei tinere discutau cu patimă în fața Annettei. Fiecare își apăra părerile, slăbindu-le prin exagerare. Și n-o făceau numai pentru binele copilului. George simțea că, de fapt, Assia are dreptate. Dar nu voia să-l scape din mîini pe micul ei tovarăș. Din fericire, prin exagerările ei violente, Assia îi dădu prilejuri bune să se apere. Tocmai în vremea aceea, Sylvie își folosea cu înfrigurare timpul liber cu niște încercări problematice de a întemeia un fel de școală sau de colonie pentru micii vagabonzi de periferie. (Vom povesti mai departe isprava asta.) Cînd aflase, Assia nu șovăi. În furia discuției, spuse că vrea să-l trimită pe Vania acolo. George se împotrivi indignată. Annette zîmbea. Dar Assia se înverșună. Băiatul încheie el discuția. Spuse: — Nu! — De ce nu? spuse maică-sa. Nu-ți cer părerea. — Dar eu ți-o spun, spuse băiatul. Și îți spun: „Nu!” Scutura din cap cu o înfățișare hotărîtă. 1643

Assia îi azvîrli cu dispreț: — Burghez mititel! El strînse pumnii și strigă: — Nu-i adevărat! — Ți-e teamă c-o sa te murdărești dacă te atingi de băieții de pe stradă? — Nu mi-e teamă că mă murdăresc alături de nimeni!Dar n-o să mă duc! — De ce? — N-o să mă duc! Nu voia să spună de ce. Dar Annette, luîndu-l pe genunchi pe băiețașul încăpățînat, îi șopti: — Nu vrei să te duci la ea? El scutură din cap cu energie. — Ce tot uneltiți acolo? întrebă Assia. — E treaba noastră. Noi doi ne înțelegem. Cu cîteva zile înainte, Sylvie venise la ei. Din fericire, Assia era plecată. Dar Sylvie, găsindu-i singuri pe George și pe Jean, află de la ei de sosirea neașteptată a Assiei. Nu putu să-și ascundă dușmănia. Femeia aceasta, care s-ar fi lăsat tăiată în bucăți pentru cei pe care-i iubea, era în stare să-i taie în bucăți pe cei pe care-i ura. Și numai dracul putea ști de ce uneori iubea, și alteori ura pe cineva. (Nici n-avea nevoie de motive.) Se purtă fără milă, fu în stare să facă cele mai mari prostii, fu în stare să încerce să otrăvească inima băiețașului pe care-l iubea. (Să iubești pe cineva nu înseamnă întotdeauna să-i vrei binele, ci să-i vrei binele pe care-l crezi tu.) Ajunse să-i povestească lui George, față de Vania, neînțelegerile pasionale care fuseseră pe cale să nimicească viața părinților. George fu atît de uluită, încît nu se gîndi să-l ferească pe copil de aceste destăinuiri. Și, bineînțeles, 1644

că Sylvie povesti lucrurile în chipul cel mai jignitor pentru Assia. Annette intră tocmai în clipa aceea. Auzi cîteva vorbe, văzu paloarea copilului. Se schimbă și ea la față. Privirea i se umplu de flăcări, o apucă pe Sylvie de umeri și o împinse violent către ușă: — Pleacă! Vania și George n-o auziseră niciodată pe Annette vorbind pe un asemenea ton. Sylvie nu răspunse și ieși cu capul plecat. Annette închise ușa după ea. (Avea nările umflate și sprîncenele ei strînse formau o linie neîntreruptă deasupra nasului.) Se întoarse și întîlni privirea copilului. Mînia i se potoli într-o clipă, zîmbi, ridică din umeri și spuse: — Haide, copii, chiar dacă v-aș spune să nu vă mai gîndiți la asta, tot v-ați gîndi. Dar să nu judecați! N-avem drept să judecăm. Fiecare dintre noi are bucuriile, durerile, greșelile și motivele lui. Fiecare își duce povara. Pe el îl privește asta și nu pe altcineva! Ceilalți n-au voie să-și vîre nasul! Dacă cei pe care ii iubim au suferit și s-au înșelat, cu atît mai mult trebuie să-i plîngem și să-i iubim. Să le cerem iertare dacă, fără să vrem, leam aflat tainele. Dar Vania spuse cu dușmănie: — Să ceară ea iertare! Dar chiar dacă Sylvie ar fi cerut iertare, el tot n-ar fi iertat-o, și-i păstră dușmănie. Nimic nu l-ar fi putut hotărî să se doică La femeia care-i insultase mama. Tot hărțuind-o pe Annette ca să afle taina copilului, Assia sfîrși prin a pricepe, în linii mari, pricina pentru care se împotrivea Vania. Se făcu nepăsătoare față de toate cîte se puteau spune pe socoteala ei. Și urmă să-l certe pe copil. Dar inima ei rănită se simți aproape lecuită, văzînd cît de pătimaș suferise Vania de pe urma jignirii aduse ei. În ziua plecării, trecînd ca o 1645

vijelie pe lîngă el și părînd că nici nu-l observă, se întoarse deodată, se repezi la el și-l strînse pătimaș în brațe: — Marc al meu! Marc! Petrecu ultimele ceasuri împreună cu Annette, îngenuncheată la picioarele ei. Își ușura inima. Și în inima aceea care-i aparținea, își revărsă cu lacrimi și strigăt? înăbușite toate tainele, toate părerile de rău și patimile, tot ce-i frămînta sufletul nesățios. Mina Annettei mingi ia capul fecioarei rătăcite, îi mîngîia fruntea aprinsă, ochii aprinși, nasul aprins, care se freca de ea ca botul unui cățel, gura aprinsă, care, dacă ar fi cutezat, i-ar fi lins mîna. Și Assia îi spuse potolită: — Tot mă mai iubești? Annette îi răspunse: — M-am măritat cu tine. Assia spuse batjocoritoare: — Ah! Asta nu-i un motiv! Annette rîse: — Nu-i un motiv pentru tine, secătură! Se îmbrățișară. — Ce mai vrei, fetițo? spuse Annette. Dacă tu ești nebună, sînt și eu tot așa, pentru că te iubesc Trebuie a ne obișnuim cu gîndul ăsta. După plecarea Assiei, Vania și George rămăseseră cîteva zile tulburați. Fără să priceapă prea limpede, simțeau că o furtună sufletească le străbătuse atmosfera. Și cîtăva vreme atmosfera rămase pătrunsă și de furtună. George păstra în obraji roșeața certei cu Assia. Dar la plecare Assia îi întinsese mîna prietenește și îi spusese: „Mulțumesc!” privind-o drept în ochi. George se simțea acum frămîntată cînd de părere de rău că nu putuse să 1646

reînceapă lupta cu Assia și s-o doboare, cînd de amarnică părere de rău că n-o sărutase. Vania își freca botișorul, pe care gura lacomă a mamei lui îl mistui se de sărutări. Și își tot repeta strigătul: „Marc al meu!” care-l zguduise. Cum îl mai iubea ea pe Marc, pe tatăl lui! Și pe Marc îl sărutase în el. Așadar, și el era Marc? Era Marc? Da, era. Va fi. Și un val de recunoștință aprinsă îl împingea spre mama aceasta, care-i încredințase menirea să-l continue pe cel pe care-l adora în taină. * Zguduirea produsă de moartea lui Marc avusese asupra Sylviei urmări mai vădite decît asupra lui Annette. Lovitura îi zdruncină cu desăvîrșire sănătatea primejduită mai dinainte și-i schimbă în întregime felul de viață. Prinse pică pe copiii ei adoptivi și le declară într-o bună zi că-i lasă. Voia să trăiască în altă parte. Bernadette se crezu datoare să stăruie să rămînă. Sylvie îi spuse: — Ai banii mei. Ce mai vrei? Bernadette se înverzi cînd primi palma. Nu încercă să dea banii înapoi. Dar păstra urma unei jigniri de moarte. Îi spuse: — Pleacă! Sylvie greșea cînd punea la îndoială afecțiunea Bernadettei. Sentimentul pe care aceasta i-l purta era adevărat. Cu toată lipsa ei de căldură, era singurul sentiment mai duios care umezea puțin rădăcinile sufletului acestuia uscat. Dar amorul propriu se arăta mai puternic. Dacă îl răneai, nu te mai ierta niciodată. Bernadette închise ușa după Sylvie și își interzise să se mai gîndească vreodată la ea. Dar care era pricina dușmăniei lui Sylvie? Să fi fost oare groaznica nepăsare pe care o citise în Bernadette în legătură cu 1647

moartea lui Marc? Nepăsarea asta i s-ar fi părut și mai groaznică, dacă ar fi cunoscut legăturile ce existaseră între ei. Dar cine putea spune că nu le mirosise? Nările Sylviei erau foarte agere. Știau cîteodată mai mult decît inteligența ei. Sylvie ochi un apartament mic de trei camere, la etajul al șaselea al unei case bătrînești, la un colț de stradă, în vechiul ei cartier, pe Avenue du Maine. Casa era de modă veche, fără confort modern. Prietenii ei se împotriviră. După ce trăise comod, nu era acum momentul să renunțe la confort, cînd avea sănătatea atît de șubredă. Dar ea se încăpățînă. Tot ce putură obține de la ea fu ca, în loc să se folosească numai de scara de serviciu, cu trepte greu de urcat, singura care ducea pînă la etajul al șaselea, s-o ia pe scara principală și să urce cu ascensorul pînă la etajul al cincilea, iar de acolo, printr-o ușă de serviciu ce dădea pe cealaltă scară, să mai urce un singur etaj. Și mai ușor le fu să obțină încuviințarea proprietarului decît pe aceea a femeii acesteia, atît de încăpățînată. Chiar după ce primi autorizația, Sylvie, ca să-i sfideze, tot mai urca toate cele șase etaje „cu pasul ei ușor” – cum spunea ea (fu silită să recunoască însă că pasul nu-i mai era atît de ușor!). Cînd n-o vedea nimeni, se oprea deseori și se sprijinea de zid, cu sîngele zvîcnind în ureche. Ba chiar era silită să se așeze pe trepte cu răsuflarea tăiată. Asta ținu pînă în ziua cînd picioarele ei umflate o vestiră că jocul n-ar mai putea ține multă vreme. Atunci fu silită să folosească ascensorul și, la început, cînd sui cu el, recunoscu în sine că se simte mulțumită. Dar se feri s-o spună celorlalți. Și ceilalți se prefăcură că nu observă, ca să-i cruțe mîndria. În afară de Annette, nu înțelegea nimeni mania aceasta bruscă de ascetism. Dar pentru Sylvie nu era vorba de ascetism. Viața ei fusese frîntă de la mijloc. Din tot ce clădise, între douăzeci și cinci 1648

și cincizeci de ani, nu mai rămăseseră decît dărîmături. La ce-i slujise toc rodul muncii ei aspre? Cei mai dragi nu se folosiseră de rodul acesta. Cît despre Bernadette… Dă-o încolo! Nimicu-i nimic! Se întorsese la punctul ei de plecare: locuința de pe Avenue du Maine, camera care dădea pe coridorul lung, cu lespezi pătrate, unde pașii nerăbdători ai Annettei veniseră s-o caute într-o seară. Da, sora ei mai mare pricepuse. Dar există taine ale inimii pe care o altă inimă, chiar dacă le-a priceput, iu încearcă să le limpezească. Fiecare are ascunzișul lui pentru jucăriile umile, pentru amintire și vis. Dacă le-ar dezvălui, chiar și celor mai apropiați, ar pieri. Sînt ultimul lor sprijin în viață. Annette își avea și ea ascunzișurile ei, mai adînci și mai tainice. Altfel, de unde i-ar fi venit liniștea, pe care nimic n-o putea explica, în viața ei văduvită de copil, liniștea de care Sylvie se ciocnise fremătînd și care ar fi uimit-o și înfuriat-o, daca sora mai mică n-ar fi sfîrșit prin a cunoaște temeinic sufletul acela plin de surprize? Căci Sylvie învățase și ea (cu greutate) cît de înțelept este să nu pomenească de tainele sufletești ale Annettei, după cum Annette nu pomenea nimic de tainele ei. Și cu toate că Annette părea mai puțin lovită decît ea de moartea lui Marc, Sylvie știa prea bine că nu era așa. Dar nu-i displăcea să răstoarne lucrurile, uitînd de cole ce știa. După moarte, Marc avea în sufletul ei un loc mai mare decît ar fi crezut-o însăși Sylvie. Era un întreg trecut. Și Sylvie, recitindu-l de la primul pînă la ultimul tind, descoperea un înțeles mai adînc în cartea încheiată, decît atunci cînd o scriseseră împreună. Se amăgea cu gîndul că fusese mai aproape de Marc decît orice altă ființă, chiar decît mamă-sa. (Nici nu vorbea de Assia, pe care se încăpățîna s-o înlăture cu un dispreț mînios: „Nu ești dintre ai 1649

noștri. Nu te recunosc.”) Nu-și recunoștea altă rivală în afară de Annette. Într-unele privințe nu se înșela cu totul. Fusese martora, confidenta și complicea unei părți întregi din viața lui de adolescent, pe care Marc n-o destăinuise mamei lui. Marc fusese pe jumătate fiul Sylviei, școlarul, ucenicul ei (și nici n-am povestit totul despre anii aceștia de ucenicie) pînă în noaptea aceea besmetică de pe Avenue d’Antin, după care urmaseră ani de neînțelegere stupidă. Străina se folosise de această neînțelegere ca să i-l răpească. Îi ștergea din nou numele, cu o trăsătură furioasă de condei. Degeaba se stăpîneau amîndouă, degeaba își impuneau amabilități, surîsuri, mai ales după doliul lor comun; ciudata gelozie a celor două femei le ridica una împotriva celeilalte, aspre și neîmpăcate – mai ales după doliul lor comun. Din fericire le despărțea prăpastia Atlanticului. Cînd Assia o trecea, cele două femei se fereau să se întîlnească. * Fără bani, fără ocupație, ajunsă la capătul unei vieți frămîntate și – depărtîndu-se de lume depărtîndu-se de toți „ceilalți” (în afară de vreo cîțiva care nu erau „ceilalți”, ci o bucată din sine) – Sylvie nu simți niciodată golul acesta. Răsufla ușurată. Există multe făpturi sărmane în societatea noastră mecanizată care, la bătrînețe, cînd le sînt smulse proptelele obișnuințelor care le sprijineau viața, se sfărîmă ca molozul. Dar Sylvie era clădită din piatră franceză solidă, bine cioplită, temeinic îmbinată, ca și piatra din Chartres sau din Laon. Ca și piatra, avea și ea grăunțele dese, aspre și fine. Își avea „eul” ei. Eul ei ii aparținea, era al ei, numai al ei, n-avea nevoie de proptele. Cînd dădu la o parte schelele ce-i încurcaseră douăzeci și cinci de ani și mai bine din viață. Sylvie se văzu liberă și se bucură de aerul proaspăt. 1650

Din locul ei înalt de observație, care domina acoperișurile, maidanele, gropile și colinele împînzite de imensul furnicar al oamenilor și de șuvițele lungi de fum ce șerpuiau deasupra orașului, Sylvie avu destul aer. Întoarsă la viața ei de ucenică Sylvie întineri. Asta ținu doar o vreme. O vară tîrzie. Dar ultimele zile frumoase nu fură pierdute. Își petrecu mai întîi vremea clădindu-și bine cuibul. Fără lux, dar confortabil. Mica pustnică era hotărî ta să-și mulțumească mai departe orice lăcomie a gurii sau a mîinilor, a spatelui sau a șoldurilor. Avea un pat bun, moale, frămîntat bine de șolduri și de umeri; un covor cere desfăta și ochiul și piciorul gol. Un fotoliu în care spatele se așeza la largul lui. Avea mobila făcută din lemn bun, solidă, simplă, comodă, plăcută la atingere. Pe ziduri lipise tapete vesele, iar la ferestre nu pusese perdele. Nu avea nici un vecin, nu avea nimic de ascuns. Și chiar dacă ar fi avut vecini, nu s-ar fi sinchisit. „Să privească cine vrea! Eu îmi desfăt ochii cu zorile astea frumoase, care intră ca un vîrtej. Vreau să le văd goale, să mă vadă și ele la fel.” Avea pupile limpezi și aspre de pasăre de pradă. Ochii ei nu sclipeau niciodată. Căpătîiul patului era așezat cu fața la lumină, la lumina zilei, la lumina lunii. Niciodată nu se sătura de ea. După ce-și orîndui micul ei regat, alcătuit din trei odăi (cel mai mare lux al ei erau florile cu care-și împodobi hotarele; la fiecare fereastră, ele se suiau pe niște trepte de lemn, pînă pe acoperiș), Sylvie se gîndi să dea o raită prin vale, cum făceau vechii baronii cînd coborau din turnurile lor. Îi veni iar chef de lucru. Trebui să-și cheltuiască fără preget pofta de activitate. Își aminti de ideea pe care o prietenă de a ei, învățătoare, o aruncase 1651

în treacăt într-o convorbire, de nevoia unei școli în aer liber, pentru copiii săraci de la periferie. Întemeie școala aceasta împreună cu învățătoarea, pe locurile virane de lîngă „metereze”. În ciuda picioarelor ei bătrîne, greu de urnit, adună lumea din cartier. Limba ei iscusită, care ademenea și poruncea, izbuti să convingă și autoritățile, și pe părinți. Copiii nu întîrziară să se năpustească la școală, ca niște stoluri de vrăbii la firimituri – nu erau numai firimituri pentru minte, ci și pentru stomac: o bună parte din micile economii ale Sylviei fură cheltuite pentru ele. De cum găsiră drumul ciugulitului, copiii nu-l mai uitară. Stăteau acolo din zori și pînă în noapte. Pentru zilele cu vreme un ta, Sylvie fu nevoită să închirieze niște cocioabe. Le reparară cum putură, ca pe niște pantofi vechi. Copiii se siliră să le peticească. Aveau nevoie mai ales să se peticească pe ei. Se obișnuiseră cu ajutorul reciproc, sub controlul unor mici conducătoare și conducători, care erau considerați șefi de familie, care trebuiau să păzească clanul, să-i șteargă pe ceilalți la nas și în alte locuri, să repare stricăciunile. Se alcătuiră un fel de ateliere. Sylvie izbuti să-i atragă de partea ei pe cîțiva oameni cu bunăvoință, tineri și tinere, călăuziți de idealismul social îndeobște (asta nu ținu prea mult!), mic-burghezi bătrîni, scoși la pensie, care pînă la urmă mai mult o încurcau. Căci copiii erau pentru ei mai străini decît indigenii de pe alte tărîmuri și nu mai vorbeau aceeași limbă cu ei. Fiecare atingere îi cutremura. Cîteodată venea cîte un muncitor din cartier, cîte un părinte care se folosea de cîte o după-masă de sîmbătă, sau de un concediu de boală și, interesat de cele văzute, punea și el mîna, sau dădea o lecție practică. Dar asta se întîmpla rar. Omul își îndeplinea munca și apoi nu-și mai frămînta cu nimic mintea, avea nevoie să uite. Le lipseau banii. Ciocurile copiilor erau o prăpastie fără fund, 1652

iar cuvîntul domnului sau al Sylviei nu putea hrăni burțile goale. Sylvie mai lua de la gura ei, ca să împartă păsărelelor. Dar ea nu era în stare să-și dea hainele, ca să-i îmbrace pe cei goi. Chiar jumătatea de mantie pe care o dăduse sfîntul Martin 483 însemna mult pentru ea. „Eu nu-mi mai tai rochia mai sus de șezut! Îmi văd lungul nasului!” Bunul-simț galic nu se lăsa bătut. Intre pelicanul care-și hrănește copiii cu sîngele lui și Ugolin 484 care-i mănîncă, pentru a le păstra tatăl, mai e loc pentru samariteana din Montparnasse, care se hrănește întîi pe sine și apoi pe alții. „Ce-o să le slujească să mă mănînce? Cine o să le mai dea de mîncare mîine? Dumnezeu care îngrijește de păsările lui?” Cu dumnezeul acesta Sylvie se certase de cînd el îi ucisese sau lăsase să-i fie ucis puiul. Îl dăduse uitării. Trebuia să se lipsească de el. Și el trebui să se lipsească de ea. Sylvie nu mai pusese piciorul în biserică. Biserica ei era acum școala. Și necredința o făcea să se mîndrească sfidător, spunea că din trupul ei dă mai mult de mîncat copiilor, decît le dă dumnezeu la cuminecătură. „Frumoasă masă! Eu le dau mai multă hrană.” Dar nu se înșela. Știa că nu dă destulă hrană. Pentru copiii ei cerșea, pe un ton poruncitor, de la toți cei pe care-i cunoștea și de la mulți dintre cei pe care nu-i cunoștea. Picioarele ei bolnave nu traseră mult folos de pe urma tuturor treptelor pe care trebui să le urce și să le coboare. Urmarea fu că, după o recoltă destul de însemnată (puțini dintre cei rugați îndrăzniră să se tocmească cu temuta

483 Episcop de Tours (sec. al IV-lea). După legendă, ar fi împărțit mantia sa cu un sărac. 484 Tiran al Pisei (sec. al XIII-lea), a fost închis într-un turn și lăsat să piară împreună cu nepoții și copiii săi. Se spune că ar fi murit ultimul, deoarece s-a hrănit cu trupurile copiilor.

1653

cerșetoare, cînd le cerea de pomană), Sylvie fu nevoită să rămînă nemișcată în pat săptămîni de zile. Ca să-și treacă timpul, chemă la ea cinci-șase dintre fetele mai înzestrate și le dădu lecții de croitorie. Primele rezultate fură mulțumitoare. La Paris aproape totdeauna degetele sînt inteligente. Măcar de-ar fi și restul la fel! Dar Sylvie avu și destule neplăceri. Înghesuite în cele trei odăi, fetițele, pe care bolnava nu le putea supraveghea tot timpul, își frecau papucii de mobile, zgîriau tapetul cu unghiile, lăsau pe lemn urma degetelor lor murdare, rupeau cu răutate florile de la ferestre, distrugînd tulipinele. Și într-o bună zi, Sylvie descoperi că cineva îi scotocise prin sertare și-i șterpelise o cutie de lac. Nu era vorba numai de valoarea amintirii. Sylvie nu răbda să fie furată. Vechiul ei instinct de proprietate nu îngăduia vreo încălcare. Era prea puțin probabil să ajungă vreodată să spună: „Ia dacă vrei! Nimic nu-i al meu.” Spunea: „Îți dau, pentru că e al meu. Dar te opresc să pui labele pe lucrurile mele, fără voia mea, hoață ce ești!” Le dădu pe toate afară. Și în timp ce era silită să stea în pat, școala lipsită de vîslă se scufundă. Ajunse să se vorbească de această școală mai mult decît ar fi fost de dorit. Cîțiva dintre micii conducători de familie, băieți și fete, își luară rolul prea în serios, sau mai bine zis, se îndeletniciră cu lucruri mai puțin serioase, cu niște jocuri care nu făceau parte din program. „Fleacuri! spuse Sylvie, ridicînd din umeri, cînd află cele petrecute. Eu le-aș fi tras o bătaie bună. Dar să ne lase în pace cu prostiile astea! Parcă ar fi niște dascăli de biserică! Ce-și închipuie, că noi creștem mironosițe? Ia să încerce să-i pună în lanț pe cățelușii mei de la mahala! Eu îi cresc în libertate. Nu se poate fără mici încurcături. O să împăcăm noi lucrurile. Nu mai faceți atîta gălăgie!” 1654

Știau ei ce făceau. Presa burgheză, care de mult se uita chiorîș la cuibul acela suspect de anarhiști, dădu alarma, strigînd că morala Parisului e amenințată. Urmă o anchetă, urmară interogatoriile micilor derbedei, care se arătară mai curînd mîndri decît speriați, văzîndu-se publicați în ziare. Își umflară faptele. Apoi răsună corul indignat al părinților și al preacinstitei galerii. Sylvie, care veni bolnavă la tribunal, îi trase o săpuneală judecătorului. Ne putem închipui că acesta nu fu prea mulțumit. Sylvie izbuti să scape cu fața curată, nu pentru că avea dreptatea de partea sa, ci pentru că, pe vremuri» călcase și ea strîmb. Șiapoi, printre prietenii ei se aflau și magistrați. Prietenii ei nu se arătau niciodată nerecunoscători (e cea mai mare artă a unei femei; Sylvie se dovedise meșteră în această privință). Fu scoasă din cauză. Dar școala de lîngă „metereze” rămase închisă. Și cățelușilor le rămaseră gropile, ca să-și continue isprăvile. Morala nu avea decît să se încline. * Pățania aceasta o zdrobi pe Sylvie de cruciada acțiunilor sociale. Dacă ar fi fost mai tînără, și-ar fi înfruntat vrăjmașii și ar fi luat-o de la capăt. Dar cînd te trădează propriul tău corp, nu mai ai ce face. Ca să reziști, trebuie să ai măcar vechea gardă 485, ca la Waterloo. Ei nu-i mai rămînea decît generalul. Spuse ceva și-i arătă societății spatele, partea de jos a spatelui. Îi rămînea societatea ei proprie. Și i se părea de ajuns. Cît era de ciudat! Își dădea seama că viața ei adevărată începuse din ceasul în care azvîrlise totul la o parte. Fără să se fi destăinuit una 485 Se spune că în bătălia de la Waterloo (1815), lui Napoleon i-a rămas credincioasă numai vechea gardă, adică soldații din bătăliile anterioare.

1655

alteia, sora ei mai mare făcuse și ea aceeași descoperire, încă mai uluitoare și mai crudă, după ce-și pierduse fiul. În asemenea clipe, sufletele obișnuite, nemaigăsind nimic care să le lege de viață, se lasă în voia valurilor. Dar sînt și unele suflete care, în clipa cînd nimic nu le mai leagă de lume, nici măcar iubirile cele mai sfinte, de-abia atunci se descoperă pe sine. Atunci renasc, încep o perioadă de activitate neașteptată. Din Annette țîșnise puternic această viață lăuntrică, ale cărei raze aveau să se întindă treptat, din ce în ce mai departe, cu o blîndețe de neînvins. Sylvie, care n-avea farul acesta în largul oceanului, își aprindea lanterna caldă în apusul care se lăsa. Era oare un suflet neobișnuit, care se descoperă, precum am spus? „Suflet”, ce cuvînt prețios! Sylvie ți l-ar fi azvîrlit în față. „Eu sînt – eu goală. Eu, care mă duc. Eu, care voi părăsi toate astea. Toate astea? Ce? Pe mime. Tot ce e în mine și tot ce n-am folosit. Cînd te gîndești că nici n-am știut măcar ce am în mine. Cum mi-am mai pierdut vremea! Trebuie să mă grăbesc și să prind ce-a mai rămas, să-l iau cu mine o dată cu lințoiul, să-l prind cu ghearele întinse! Ar fi groaznic ca după plecarea expresului să văd c-am lăsat pe peron cea mai bună parte din mine, că mi-am luat punga și că mi-am uitat viața.” Și totuși pariziana aceasta lacomă sorbise viața din plin. Gustase bucățile cele mai alese. Pleca îngreunată de la masă. Mirosul mîncării și scrumul țigărilor îi făceau scîrbă. Dar o fereastră se deschisese, pătrunsese aerul proaspăt și i se făcea iar foame, ca în tinerețe. Ce aventură ciudată! Ca să-și umple golul pe care-l căscau serile (de fapt, prevăzătoare din fire, Sylvie mai mult se temuse de acest gol decît apucase să-l vadă căscîndu-se), își instalase un aparat de radio. La început se bălăcise la întîmplare în balta cu 1656

broaște. Orăcăitul din Roma, din Toulouse, de la Turnul Eiffel i se păru o glumă bună. Se desfăta făcînd să se amestece sughițurile aparatului, ca un copil care se bălăcește în apă și noroi. Zgomotul acesta îi mulțumea umorul și nevoia pariziană de vacarm. „Fără zgomot, mai știi oare că trăiești?” Dar după ceși dovedi că trăiește, făcînd zgomot cu aparatul, se plictisi. Fără să oprească aparatul, cu un gest nervos, nerăbdător, întoarse butonul spre tăcerea unui post. Era așezată în fotoliu, lîngă fereastră, singură în cameră, în primele ceasuri ale nopții. Șt noaptea cea mare, care fugise înaintea zgomotului, acum cînd găsea iar locul liber, îi cobora în fundul sufletului. Sufletul, asurzit de zgomot, reîncepea să-și audă durerea ghemuită în mădularele bătrîne și în inimă. Se simțea neputincioasă, vlăguită; nu putea face o mișcare, și răceala de gheață a serii îi cădea pe umeri. Se simțea săracă, goală și rănită. Aștepta lovitura de grație. Din fundul camerei, din ungherul întunecat din spatele ei, răsună deodată o muzică fermecată. Se desfășura în valuri largi, puternice și liniștite, care scai dară încet bietele ei picioare umflate și urcară molcom împrejurul picioarelor, împrejurul pulpelor, împrejurul șoldurilor. Și ca un freamăt prelung în pădure, carnea tresări. Cîntecul, plînsul și beția năpădiră încet tot restul trupului, îi scăldară sinii și umerii. Apoi gura uscată și fierbinte se adăpă și ea din muzică. Și fruntea fu ultima culme unde ajunseră apele. Șuvoaiele imense ale muzicii nu-i deșteptară gîndirea decît după ce tot trupul fu înecat. La alți oameni, capul este poarta inimii. Dar Sylvie își extrăgea toată știința din rădăcinile ei, din carne. Și, în sfîrșit, cînd pe întinderile acoperite de ape culmile începuseră să se trezească, Sylvie, înecată, își veni în fire, ca și 1657

Danae, din norul de aur care o îmbrățișa, pătrunsă prin toți porii. Nu cunoscuse niciodată mai înainte o asemenea îmbrățișare. Și cu gura întredeschisă, în extaz, întindea brațele către amant. Bineînțeles că nu cunoscu niciodată numele lucrării muzicale care o posedase. Abia dacă știa ce fel de lucrare era: o simfonie cu sutele de glasuri ale instrumentelor. Ea n-auzea decît un singur glas, dar toată ființa îi vorbea muzicii, nu prin cuvintele prea folosite ale limbii, ci prin freamătul neexprimat al tuturor ramurilor din marele arbore ce ține închis torentul vieții între pereții lui de tăcere. Și cine-i vorbea? Cine era ființa aceea? Eu! Sylvie rămase înmărmurită de îndoita ei descoperire. Aflase un izvor atît de puternic de emoții încă necunoscute, izvor ce se afla în ea. Nu-i pasa de faptul că muzica aceasta era opera unor compozitori. Identitatea dintre fraza muzicală și propria ei substanță, dintre scurgerea acestor valuri și bătăile sîngelui ei, minunea aflată în orice sală de concert, de orice ascultător cu dragoste de muzică, era și mai izbitoare în singurătatea camerei, unde zidurile goale făceau să răsune glasul așteptat al luminilor lăuntrice. Un glas ce amuțise vreme atît de îndelungată! Un glas necunoscut… Și cum să poată tălmăci în cuvinte ceea ce-i spunea? — Doamne, doamne! Nu pricep. Știu bine că spui adevărul, că pătrunzi în mine, pînă la tainele pe care nici o privire nu le-a dezvăluit încă, nici măcar privirea mea. Și toată făptura mea vibrează sub degetele tale, ca o coardă de vioară ce se trezește după somnul unei vieți întregi. Mal vreau! mai vreau! În serile următoare căuta să facă din nou să răsune glasul. Dar avu surprize neplăcute, dezamăgiri. Aparatul era încă defectuos și undele capricioase răspundeau neregulat la chemarea ei. Și răspunsul era ciudat. Sylvie, care nu știa cum să se încălzească, se 1658

străduia, cu gesturi nervoase, să descurce învălmășeala fără nume în care urlau posturile de miazănoapte și cele de miazăzi laolaltă. Se străduia să găsească din nou pasărea fermecată a cărei chemare o trezise. Dar se lovea adesea de reclamele pe care le striga crainicul de la Toulouse, sau de muzica jazz-urilor fără viață și fără gust, din vreun local de dans. Cînd izbutea să mai prindă întîmplător pasărea, ea îi lăsa două-trei pene în mînă și fugea în pădure, sau se ivea vreo fiară care o strivea sub labe. Sylvie înjura birjărește și izgonea înapoi în prăpastie fiara care urla. Dar mulțumirea (căci simțea o mulțumire) de a astupa botul fiarelor nechemate nu înlocuia pierderea păsării fermecate. După cîteva săptămîni de urmărire, mica argonaută își dădu seama că mijlocul cel mai sigur să pună mîna pe Colchida nu era să-i aștepte venirea, ci s-o cucerească manu militari, cu mîinile ei dibace și hotărîte. Deși trecuse de cincizeci de ani, începu să învețe pianul. Firea ei nu suferea să rămînă pasivă cu nici un prilej și cu atît mai puțin în plăcere. Dacă se dăruia muzicii, voia s-o facă în mod activ. Și o făcu, punîndu-și în joc energia obișnuită. Nu spuse nimănui nimic. Dar într-o zi, Annette, urcînd cele șase etaje, făcu ochi mari văzînd într-un colț al camerei un pian. Era prea înțeleaptă ca să glumească pe socoteala Sylviei. Dar nuși putu ascunde mirarea. Și Sylvie i-o luă înainte: — Da, m-am apucat de treaba asta. E o toană de a mea. Trebuie să ți se pară foarte caraghios. Dar la vîrsta mea nu mal ții seamă de ce-i caraghios. Faci ce-ți place. — Așa ai făcut la toate vîrstele, frumoasa mea, spuse Annette, și n-o să mă apuc acum să-ți fac reproșuri. Rîd, dar rîd de plăcere la gîndul că și tu găsești plăcere în instrumental ăsta. Fața Sylviei se lumină: 1659

— Noi, nebunele, ne înțelegem una pe alta. — Tot trăind împreună, am început să semnăm. — N-aveam de ajuns nebuniile mele. Le-am mai luat și pe ale tale. — Fii pe pace, spuse Annette, îmi mai cămin destule! Se oferi în mod discret s-o învețe să cînte la pian. Dar Sylvie nu primi decît cîteva sfaturi elementare și nu-i îngădui să pătrundă în lumea ei tainică. Mîndria ei, totdeauna gata să se simtă atinsă, o făcea să-și dea seama de cit de puțin știa. Și voia să poată greși în voie, fără să se simtă pîndită de vreo privire, chiar (și mai ales) de privirea cea mai apropiată. Prefera să primească sfaturile trebuincioase de la o ajutoare anonimă și plătită. În ceea ce privește muzica, nu avea decît cîteva cunoștințe de solfegiu, căpătate de la unele cursuri populare, pe care le urmase în tinerețe, după metoda Galin-Paris-Chevé. Cursurile fuseseră destul de neregulate. Pisica vagabondă asculta pe vremea aceea altă muzică noaptea. Cît despre cîntecele de pe stradă și din atelier, o pariziană n-are nevoie de hîrtie ca să le învețe. Avea ureche și un glas bun și ascuțit. Buza de jos se țuguia, ca atunci cînd rupea firul de ață, și timbrul era ascuțit ca de piculină. Pe deasupra, mai avea și o bună memorie muzicală. Orice melodie întîlnită i se întipărea în minte. După douăzeci de ani, Sylvie ar fi fost în stare să descurce ițele încurcate. Urechea îi fusese educată de Annette, în zilele fericite cînd sora mai mare își lăsa degetele să viseze pe pian, în casa lor bătrînă din Burgundia. Visele astea, de care pe atunci Sylvie își bătea joc, pătrunseseră în cuibul ei. Faptul că nu le înțelegea n-o împiedica să și le însușească. Sylvie nu lăsa să se piardă nimic: nici visele, nici panglicile. Le strîngea și le orînduia. „N-am ce face cu asta.” „Nu 1660

se știe!” Se poate ivi clipa în care ele vor fi de folos. Mai tîrziu, în zilele ei de glorie, invitase lumea la concerte la ea acasă. Bineînțeles că era vorba de țiuiturile, de atonalismele la modă. Nu pricepuse nimic din ele, și în fundul sufletului rîsese de toată osteneala pe care și-o dădeau băieții aceia de treabă ca să zgîrie urechile oamenilor. Dar, printr-un instinct ciudat, zgomotele acestea organizate n-o plictiseau. Nu se simțea înecată de sunete. Înota printre ele, ca un pește orb, care se lasă dus de apă – simțindu-se la largul lui în beznă – și lovește undele cu coada. Pentru Sylvie lumea sunetelor era un element natural. Cînd avea prilejul, se mișca într-însa cu ochii închiși, fără să se încurce. Muzica, n-o asculta ca pe ceva venit dinafară. Pe sine se auzea. Și devenea vioaie și voioasă. Îi ascuțea mintea. Unii oameni umblă în pas militar și se lasă uciși în ritmul poruncitor al goarnelor și tobelor. La Sylvie umbla creierul. Gîndirea ei nu era niciodată mai vioaie, mai precisă, mai practică, mai repede și mai limpede decît atunci cînd asculta (sau nu asculta) muzică. Odată, în timp ce asculta o simfonie de Beethoven, își făcuse socotelile de la sfîrșitul lunii. Oameni buni, vă văd strîmbîndu-vă cu dispreț. Să nu compătimiți prea mult, din înălțimea voastră, infirmitatea muzicală a Sylviei. Se folosea de muzică mai bine decît mulți dintre voi, care o cunosc în teorie și-o ascultă nepăsători, ca pe o lecție rece de matematică. Fără să-și dea seama, Sylvie era pătrunsă de muzică întocmai ca de un ferment, care o străbătea pînă în sînge. La ea muzica se prefăcea în energie, și aceasta e o alchimie minunată. Mulți dintre necunoscătorii disprețuiți de specialiști o practică fără să știe. Și unora dintre specialiști le-ar fi tare greu s-o facă. Dar pînă atunci, Sylvie n-avusese niciodată vreme să chibzuiască asupra pricinilor ascunse ale acțiunii ei: acționa, 1661

alerga. Acum, cînd fusese nevoită să se așeze – să se așeze la marginea pîrîului – auzi cîntecul. Și se strădui să deslușească înțelesul celor ce-i spunea. Din copilărie nu-l putuse niciodată auzi limpede. Căci ea vorbise mereu o dată cu el. Tăcu. Tăcerea era o știință, o artă (cum vă place mai mult!), care rămăsese întotdeauna necunoscută Sylviei. O învăță. Și ce descoperire făcu! Tăcerea… Cea mai bogată dintre armonii. Matca coaptă și umflată, ce poartă cu ea copiii dorințelor noastre. Sylvie își păstră cu grijă visele. Și apoi, se învăță să scoată la lumină, cu degete trecute stîngaci peste clape, freamătul ordonat al acestor chipuri fugare. Ele își desfășurau silueta gravă sau ușoară, învăluită într-un veșmînt de armonii. De la un acord la altul se nășteau atracții sau conflicte. Dar nici atracțiile, nici conflictele nu se iveau pe o scenă inaccesibilă privirii. Se înscriau îndărătul ecranului, ca și cum ar fi fost proiectate acolo de sufletul Sylviei. Iar ea se căuta pe sine și rătăcea. Trebuia să-și găsească drumul. Eleva nerăbdătoare fu nevoită să se supună migălos unor lecții elementare, în camerele din spatele unor magazine de piane, unde huruitul autobuzelor de pe stradă făcea să vibreze lăzile instrumentelor. În mansarda ei, studia ore întregi după niște metode vechi, cumpărate de ocazie de la un anticar din cartier. Cu o stăruință rece și înverșunată își înhămă degetele la treabă, înfășurînd și desfășurînd game. Și trecerea degetului mare fu pentru ea vreme de cîteva săptămîni un fel de to be or not to be486. Pentru o femeie ca Sylvie, răspunsul nu putea fi îndoielnic. Atît ar fi trebuit, ca degetele să mu mai asculte de voința ei! Lăbuțele ei agile, răbdătoare, șirete, de pariziană, se 486 În limba engleză în original: a fi sau nu fi.

1662

pricepeau la toate jocurile vieții, la găteli, la meserie, la dragoste. Vîrsta nu le putea birui. Chiar și greutatea lor avea farmec. Ne îndoim de faptul că vecinii gustau și ei acest farmec. Dar Sylviei nu-i păsa de asta. Găsi și drumul la concerte. Alese locurile ieftine. Mai întîi, din economie; n-avea bani. Dar și din plăcere, căci se simțea la largul ei numai în mijlocul tineretului și în mijlocul acelora pentru care arta și bucuriile ei înseamnă jertfă. Sînt singurii care știu să se bucure de artă. Nu-și înmoaie vîrful limbii, nu-și înmoaie cu scîrbă un deget în ea, ca blazații din loji. Se aruncă cu capul în jos, se cufundă cu nările larg deschise. Cînd ies din lumea muzicii, au ochii căscați. Și Sylvie avea aceiași ochi căscați cînd asculta unele părți din Damnațiunea lui Faust 487, sau unele finaluri din Beethoven. La ultimul acord bătea din picioare de emoție. Și vecinii înveseliți și-o arătau unul altuia pe femeiușcă aceea pătimașă, cu fața răvășită de emoție, care dădea din picioare, suflînd pe nări. Sylvie părea că nu vede nimic. Orchestra și carurile cîntau numai pentru ea. Restul sălii nu exista. I s-ar fi părut firesc să-i strige dirijorului: „Ia-o de la început!”, muzica era a ei, avea dreptul să hotărască după plac. „Valurile de mîine, șuvoaiele, toropeala sau voluptatea sînt ale mele, ale mele!” — De la început! Strigă o dată asta cu glas și cu gesturi poruncitoare. Cei din jurul ei rîseră. O aplaudară. Ea îi măsură din ochi, apoi, deșteptîndu-se din vis, schimbă cu vecinii priviri și zîmbete pline de înțeles. De fapt, cu toții simțeau la fel cu ea, făceau parte din aceeași familie. Din care familie? Din a celui cate vorbea în numele lor: fie că se numea Berlioz, Beethoven sau Wagner. 487 Poem simfonic de Hector Berlioz (1803-1869).

1663

Numele nu însemna nimic. Numai familia, numai ei aveau însemnătate. Cînd strigau: „Bravo! “, pentru ei strigau. Și Sylvie era corifeul lor. Acum era cunoscută la galerie. Și se vorbea mult despre ea. Cînd cobora cu pași șovăitori treptele prea mari, cîteva fetișcane sau vreun adolescent curtenitor, țeapăn, intimidat, se repezeau so ajute și să-i ofere respectuos brațul. Ceasurile ei de faimă, șterse – din amintirea lumii care uită repede din amintirea acestui Paris al locurilor de la parter – mai strălucea încă în umbra publicului de la galerie. În închipuirea tinerilor, ea rămăsese bătrîna regină din Saba488 – împărăteasa croitoriei, magiciana petrecerilor galante – Sylvie, nume care evoca feerii de felul celor pictate de Watteau489. Admiratorii aceștia îi alcătuiră un fel de alai. Coborau scara în urma ei. O conduceau cu respect, ținîndu-se departe de fericitul căruia ea îi făcuse cinstea să-i dea nu trena, ci mîna. Căci avea un fel brusc de a-i privi și de a le răspunde la amabilități care-i intimida. Iar cînd ajungea la capătul scării, îi îndepărta pe toți cu un gest tăios și poruncitor: Sylvie n-are nevoie de cîrje cînd merge. Și la ieșirea de la concerte, nu suferea să fie tulburată de gînduri. Totuși, după ce scăpa de curteni, rîdea ironic și binevoitor, gîndindu-se la toți cei care se înghesuiau în jurul ei, la tinerii pe care-i repezise. Se întorcea singură. Și, în camera ei rece, înainte de a-și scoate pălăria, bîjbîia pe clape, căuta urmele lăsate pe mușchii arborilor de picioarele zvelte și goale ale melodiei, care, cu puțin mai înainte, o călcaseră pe inimă. Izbutea adesea s-o regăsească – în 488 Personaj din legendele biblice, venit prin fastul cu care se înconjura. 489 Vestit pictor francez (16S4-1721).

1664

felul ei – schimbînd linia exactă a melodiei și înțelesul adevărat i potrivindu-le după nevoile sale sufletești. La urma urmei, tînărul prinț al artiștilor, Rafael, n-a copiat oare și el operele antice, schimbîndu-le? Ceea ce iubești mult devine al tău, ți-l însușești. Să ne ferim de respect! Te face să iubești prea mult. Și nu-i de ajuns. Felul ei de viață era acum cît se poate de modest. Se lipsi de slujnică. Și își micșoră cheltuielile. Nu încălcă decît în cîteva rînduri legea de aspră economie ce și-o impusese, ca să-și potolească din cînd în cînd un acces de lăcomie (un botișor pretențios de franțuzoaică nu renunță niciodată pe deplin la lucrurile bune), sau ca să-și mulțumească altă dorință: rufăria fină (fu ultima voluptate la care Sylvie renunță). Trăia ca o călugăriță. Se poate spune că aproape transformase nevoia în virtute. Căci puținul capital oare-i mai rămăsese, după ce cheltuise pentru copiii ei adoptivi și pentru operele filantropice, abia ajungea să-i asigure o independență de pustnic. Dar acum navea nevoie de mai mult. Și printr-o schimbare lăuntrică abia vizibilă, femeia aceasta dornică de libertate, care se îmbuibase fără frîu cu toate roadele din livada dorințelor, simțea acum plăcere în sărăcia ei silită. „Virtutea” devenise pentru ea „nevoie”. Era un simțămînt asemeni plăcerii pe care o simți cînd ești gol, liberat de veșminte. Și în jertfa aceasta mai exista o urmă de senzualitate. Oare la Sylvie putea să existe ceva lipsit de senzualitate? Chiar și renunțarea absolută îi mai păstra urmele! (Să fi fost asta o deosebire între ea și cei mai mulți dintre asceți?) Dar se ferea să aducă pe vreun străin în locuința ei modestă, din ce în ce mai săracă. Căci își vîndu una după alta mobila, ca să mulțumească toanele ultimului ei stăpîn și amant: muzica. Nu renunțase la trufie. Se simțea mulțumită în sărăcia ei, dar socotea 1665

că asta o privește numai pe dînsa. Nu i-ar fi plăcut să-și vîre cineva nasul în treburile ei, s-o privească cu un aer de milă indiscretă. Sylvie nu simțea prea multă milă pentru alții, dar nici altora nu le îngăduia să-i arate milă. „Păstrează-ți mila, prietene!” Mîndria ei foarte sensibilă nu era singura pricină a vieții singuratice pe care o ducea. Căci viața aceasta îi plăcea. Sylvie nar fi făcut niciodată o jertfă care să nu însemne pentru ea și o plăcere. Plăcerea era și rămînea legea ei. Semăna cu o pisică. Întocmai ca și pisicile, după ce alergase noaptea pe acoperișuri, căuta acum un ungher unde să ațipească. Cum îți mai vine să invidiezi somnul pisicilor, somnul acesta adînc, moale, nesfîrșit, nepătruns! Pare un rai mai adevărat decît cel făgăduit de scriptură. Să dormi, să dormi. Să visezi, poate. Desigur că Sylvie, pisica, visa. Ea, care înainte nu prea visase niciodată (nu avusese vreme, alergase de la dorință la faptă), se îmbuiba acum cu vise. Visa pentru toată viața ei trecută, pentru toate viețile ei viitoare. I-ar fi fost foarte greu să-și povestească visele. (Dar cine poate s-o facă? Atunci cînd încerci, nu prinzi decît cîteva firimituri, pe care le strivești între degete.) Dar răsuna de vise, ca un clopot. Și uneori simțea cum vibrațiile îi ajung pînă în vîrful picioarelor. I se dezvălui o întreagă bogăție lăuntrică, pe care n-o folosise în existența ei – viață a inimii, a simțurilor – (în mai mică măsură a inteligenței, căci, deși nu ducea lipsă de inteligență, aceasta nu era niciodată abstractă, ci totdeauna precisă, practică, aplicată la ceva), i se dezvălui o întreagă viață. Nu era nouă. O strînsese dea lungul zilelor. Dar i se părea că pînă atunci viața aceasta fusese vîrîtă în sertare sau în cutiile din fundul dulapului. Sylvie deschisese dulapul. Și acum petrecea zile întregi orînduind cutiile. Orînduindu-le? Mai curînd zăpăcindu-le. Se pomenea că 1666

ațipea cu visele pe genunchi, iar împrejurul ei, pe dușumea, erau risipite vise, vise… Lua unul, îl lăsa să cadă, lua altul, îl relua pe cel dintîi, fără să-și mai aducă aminte că-l avusese și înainte. Cînd își dădea seama, se tot dăscălea cu înjurături voioase. „Ești ca o văcuță care rumegă ce-a mai mestecat de zeci de ori.” Dar mustrarea nu ajuta prea mult. După o clipă cădea din nou în siesta ei toropită, în beție. Era o stare foarte fericită. Era o stare primejdioasă. Sylvie se făcea stacojie. Sîngele i se urca în obraji, la frunte și ochi. Își dădea seama de asta după durerile de cap de care suferea. Își pipăia la gît niște umflături ale arterei, unde simțea bătînd sîngele. Știa prea bine că aceste zile întregi de nemișcare, petrecute lîngă o sobă care dogorea și avînd în creier altă sobă, nu erau sănătoase pentru o femeie ca ea, care dusese totdeauna o viață activă. Dar… „Puțin îmi pasă! Întîmplăse ce s-o întîmpla! O să fac ce-mi place, așa cum am făcut totdeauna.” Cei care veneau s-o vadă George sau Annette o tot mustrau. Le lăsa să-și bată gura de pomană. Nimeni n-o putuse înduri vreodată. După cîteva amețeli ușoare, dintre care una mai serioasă, cînd se lovi cu capul de fonta înroșită a sobei (nu pomeni nimănui de asta), se hotărî să se îngrijească puțin: luă un purgativ, își puse cataplasme de muștar la picioare. Dar nu-și schimbă cu nimic felul de viață. Și fiindcă, după unele zile în care aproape postise (din oboseală, nepăsare sau lene, din plictiseala de a coborî și urca scara), îi venea chef de lucruri bune, cu care stomacul și gîtlejul căutau să se răzbune, într-o zi puse capăt postului, mîncînd niște stridii, pateu de ficat, camembert și bînd vin de Vouvray. Din 1667

fericire, în ziua aceea lăsase din întîmplare deschisă ușa spre scară și portăreasa, intrînd să-i aducă o scrisoare, o găsi prăbușită în fotoliu, cu capul atîrnînd pe umeri, cu corpul alunecat pe parchet. Avusese un atac de apoplexie. În casă locuia un medic. I se dădură în grabă primele îngrijiri. Și cînd, fiind înștiințată, Annette alergă s-o vadă, Sylvie își recăpătase cunoștința (ea pretindea că n-o pierduse de loc). Dar aceasta fu ultima ispravă izvorîtă din spiritul ei de independență. Annette declară că nu va mai îngădui ca Sylvie, care nu era în stare să-și organizeze viața singură, să trăiască izolată. O înhăță, o luă cu ea și se duse s-o închidă la ea acasă. Annette devenise iar „doamna poruncește” de odinioară. Sylvie zîmbi, încercă să protesteze de formă, dar îi venea greu să-și miște pînă și limba. Luă înfățișarea Nevinovăției robite de Forță, care se lasă pradă fără împotrivire, dar cheamă zeii într-ajutor. În sinea ei era mulțumită. Indignarea neprefăcută a An net tei și aerul el autoritar, împreună cu strîngerea drăgăstoasă a mîinilor ei, îi aminteau de zilele frumoase de altădată, dud sora mai mare venise ca o vijelie s-o ia din mansardă pe tînăra modistă bolnavă și s-o ducă cu ea. Și în aceeași clipă, Annette, plecată asupra Sylviei, văzu în ochii acesteia imaginea vechii răpiri. Ochii le zîmbiră. — Bătrînica mea, spuse Annette, începem iar zilele de la douăzeci de ani? — Mai încape vorbă? făcu Sylvie, arătîndu-și în oglindă fața roșie și trupul îngroșat. Cînd eram pajul ducelui de Norfolk 490… — Potîrniche, potîrniche mică! spuse Annette, îmbrățișînd-o. Cu cît e mai grasă, cu atît e mai bună de mîncat. 490 Arie a lui Falstaff din opera cu același nume de Verdi.

1668

— Atunci, ia potîrnichea și frige-o! Nu mai sînt bună decît să stau in frigarea domnului! * Dar refuză cu încăpățînate să părăsească Parisul. — Aici am fost sădită. Dacă mă scoți din pămînt, mă usuc pe picioare. Să nu-mi vorbești de expatriere. Chiar la periferie, chiar la Meudon, cînd mă plimb, caut cu ochii Turnul Eiffel. Cum am trecut de centura fortificațiilor, mă și simt în străinătate. Îmi vine chef să mă urc în cel dintîi tren și să vin înapoi. Numai la Paris se poate răsufla. O să crăp în Paris cu gura deschisă. Să simt adînc în mine mirosul și zgomotul lui îmbătător. Și fiindcă Annette nu voia să i se împotrivească, nici s-o părăsească într-o asemenea stare, potrivi astfel lucrurile încît să rămînă și ea la Paris, în apartamentul familiei Davy, pe care George i-l pusese la dispoziție, în lipsa lui Julien. Se instalară amîndouă acolo, George cu Vania rămaseră în casa de la Meudon, de unde veneau în vizită o dată, de două ori pe săptămînă. În celelalte zile, Annette se ducea ea să-i vadă. Și telefonul dădea bună seara și bună dimineața din casa de pe stradă la cea din pădure. O asemenea stare de lucruri, care se dovedea destul de stingheritoare, iar pentru Annette și obositoare, nu putea fi decît vremelnică. Dar viața Sylviei era și ea vremelnică. Cele două surori nu se amăgeau în această privință. Se gîndeau însă cît mai puțin la asta. Trăiau de la o zi la alta. Firește că dintre ele două, Sylvie era cea mai nepăsătoare. Era și cea mai lacomă după fiecare ceas din viață. Căci fiecare ceas însemna un dar. Seara, cînd era gata să adoarmă, Sylvie își spunea, retrăind clipele petrecute: „Am mai cîștigat o zi!” Iar a doua zi, deșteptîndu-se, uitîndu-se împrejur, spunea mirată și mulțumită: „Începe altă zi…” 1669

Stătea culcată într-o cameră din colț, care dădea spre încrucișarea a două străzi. Nu primise să stea an camera cea mai bună, în camera lui George, fiindcă dădea în grădină. Voia să aibă tot Parisul la picioare. Camera Annettei se afla în fața camerei Sylviei, de cealaltă parte a coridorului. Lăsau ușile deschise. Și, din depărtare, de la un pat la altul, își depanau viețile scurse. Desigur că Annette n-ar fi început singură să înșire amintirile, ar fi păstrat ghemul pentru ea. Dar Sylvie, neputînduși ocupa degetele dibace, torcea fusul, mai ales în zori, cînd ieșea din prăpastia unui somn greu. Începea atunci să sporovăiască cu un glas nesigur de copil încă adormit. Annette rîdea în patul ei, auzind-o cum cîntă, cum deapănă o întîmplare fără sfîrșit și fără început. Stătea de vorbă cu sine însămi, își dădea uneori răspunsuri neașteptate, îndrăznețe și hazlii. Părea că se miră singură de cele ce spunea. Unele răspunsuri îi tăiau firul vorbei. Atunci Annette îi striga: — Bravo! Bine i-ai zis-o! Sau dacă Annette continua să tacă, Sylvie nu mai putea răbda și suspina: — Annette, dormi? Cu un glas duios, ademenitor, rugător, nerăbdător, la început în șoaptă, apoi ceva mai tare, apoi tare de tot și pînă la urmă strigînd: — Bună ziua, bună ziua, spune-mi bună ziua! Annette, dormi? Nu dormi! Îți bați joc de mine… Ce naiba! O să te trag de urechi! Annette o mustra: — Culcă-te! De ce nu stai liniștită? — Of! făcea Sylvie potolită. Îmi face bine s-o aud pe Annette a mea mugind, înseamnă că tot mă aflu în pășunea celor vii. 1670

Dar, cîteodată, neliniștea pricinuită de tăcere răbufnea în semne de groază. Ieșind din gropile acestea ale somnului, în care fusese înghițită ca într-un fel de moarte, aproape că nu era sigură că mai trăiește. Și tot mai mult, pe măsură ce energia i se risipea, Sylvie se arăta la deșteptare ca un potir plin cu o dragoste caldă, care simțea nevoia să se reverse, dar simțea și nevoia să primească dragoste în schimb. Annette nu știa să se împotrivească la unele chemări de-ale ei. Se dădea jos din pat și o lua de gît, își petrecea brațele sub gîtul plinuț al surorii ei. Trupul îngreunat acum, al fostei Bethsabé 491 era strivit de toropeală. Și sinii greoi erau nădușiți. Răsuflarea se auzea șuierătoare. Dar Sylvie își păstra mîinile fine și fața frumoasă, mai frumoasă încă decît înainte și luminată de un zîmbet cald. Cînd se gîndea la trecut, nu părea aproape niciodată tristă. Pășea cu liniște uimitoare printre nenorocirile vieții lor. Îi aminti Annettei de moartea fetiței ei. Dar povestirea era lipsită de amărăciune. Și tot timpul cît vorbi, mîngîie mîna Annettei cu un calm ciudat. Pacea aceasta lăuntrică îi făcea mult bine Annettei. Atunci Sylvie i se părea demnă de admirat. Annette o privea cu respect, dar i se strîngea inima. Cînd ai ajuns la o asemenea desprindere de viață, ultimele legături nu vor mai ține mult. Totuși, țineau. Sylvie rămînea legată de pămîntul ei. Nici o clipă nu pierdu legătura cu pămîntul. Nu părea dezamăgită, desprinsă de orice iluzie, cum fusese Annette după moartea lui Marc, și nu era în stare, așa după cum ajunsese după aceea Annette, să umble pe această mare fără să se scufunde. Un gust prevestitor de moarte, pe care i-l dădu o nouă izbucnire a bolii o 491 Personaj din legenda biblica, soția căpeteniei Urie, l-a cucerii pe regele David prin frumusețea ei.

1671

temperatură cu oscilații mari, un fel de amorțire în care conștiința rămînea totuși trează, dar paralizată, ca și insecta descrisă de Fabre 492, care se vede roasă de vie și dispărînd în bucăți, fără a putea face vreo mișcare îi pricinui o spaimă bruscă. Nu înțelegea ce se petrece, îi alunecau picioarele. O lume despuiată de formele care umpluseră micul ei univers n-avea sens pentru dînsa. O voia pe Sylvie a ei, pe Annette a ei, pe Marc al ei. Numai de nu i-ar scăpa din mînă! — Dar ce s-a întîmplat? Ce s-a întîmplat? Era năucită. De pe urma acestei stări rămase cu o teamă, pe care se străduia s-o gonească din minte. O singură dată lăsă să-i scape un strigăt de spaimă și de dragoste: — Ah! exclamă ea deodată într-o seară și lăsă să-i cadă din mîini toate lucrurile pe care le ținea. Ah! Măcar de-ar exista undeva acolo, în nimicnicie, un loc unde să-i întîlnești pe cei pe care i-ai iubit și să le poți spune, în sfîrșit, toată dragostea pe care nu le-ai spus-o! Annette fu zguduită. O dată, o singură dată, firea aceasta uscată, ironică și practică își trădase străfundurile de duioșie năvalnică, pe care le ascunsese toată viața. După o tăcere lungă, Annette spuse, visînd cu glas tare: — Nu ți se pare, cîteodată, ca printre cei pe care ai vrea să-i regăsești mai există și alții decît aceia pe care i-ai întîlnit în viață? Întrebarea aceasta neașteptată o făcu pe Sylvie să tresară. Spuse: — Cum de te-ai gîndit la asta? Mi se pare că mai înainte de a mi-o spune nu mi-a trecut niciodată prin minte. Dar de cînd mi492 Celebru entomolog francez (1823-1915).

1672

ai spus-o, e ca și cum m-am gîndit si eu la asta. Dar care-i adevărul? Tu ce crezi? Annette își trecu mîna peste frunte. — Nu-mi aduc aminte. — Cît e de ciudat! Cine știe? Am trăit mai multe vieți. Sylvie rămase pe gînduri și spuse iar cu un aer de implorare: — Draga mea, surioara mea, o să ne întîlnim într-o altă viață? — Ții mult la viața aceea? — Țin să ne întîlnim din nou… Și adăugă pe un ton foarte ostenit: Dar după un somn bun. Căci ne-am trudit destul. Era ea, ea, Sylvie cea neobosită, nedescurajată, ci doar slăbită și pradă naturii nimicitoare. Se simțea ca o plantă amenințată, în ultimele zile cu soare, de ceața toamnei tîrzii. După ce vorbiră de furtuna care atîrna asupra Europei și de primejdiile ce se vesteau pentru a doua zi, îi spuse Annette! cu gîndul la Marc: — E mai bine că nu lăsăm pe nimeni după noi… Annette nu gîndea la fel. Dar socotise zadarnic să-și spună gîndul. Puse cu duioșie mîna pe capul surorii sale și întrebă: — Dar micuțul? E adevărat, Sylvie îl uitase. Dar el se putea lipsi atît de ușor de ele! Sylvie își dădea seama că Vania le-ar fi spus: „Puteți să plecați! Nu vă îngrijiți de mine! Eu rămîn…” Totuși, îi părea rîu că-l lasă. Ar fi vrut să-i ia pe toți cu ea. Nu de frică. Dar se gîndea că nu va mai fi acolo, ca să-i apere. Cît timp se afla alături de ei, oricît de obosită ar fi fost, era dne să înfrunte durerea și primejdia. Ziua voia să stea culcată. Chiar cînd o dobora o oboseală istovitoare, consimțea cel mult să se așeze în fotoliu. Și cu toate că-i fusese oprit, își tîra picioarele, cobora și urca de douăzeci de 1673

ori scările, pentru cîte un fleac, pentru cîte-o jucărie, la care băiețașul abia se uita. Toate încercările pe care le făcea Sylvie să-i cucerească dragostea rămîneau zadarnice. — Derbedeu mic, nu ne mai iei în seamă! mîrîia Sylvie printre dinți. Nu știi că aș fi putut să te nasc eu? — Ce tot mormăi? o întrebă Annette. — O glumă din trecut. — S-au cules viile. — Dar vinul fierbe în butoaie. O să-l scoatem în rai. — Vrei să iei butoiul cu tine acolo? — Firește. Și vinul. O să-l bem împreună cu bătrînul. — Cu cine? — Cu dumnezeu. — Nu ți-e rușine? Sylviei nu-i era rușine. Glumea cu bătrînul. Se gîndea că și lui îi place. Ce-i drept, nu prea era sigură că există. Dar asta n-o chinuia prea tare. Nu se ostenise să-și limpezească nesiguranța de ștrengăriță pariziană, în care se amestecau voltairianismul popular și credința omului simplu. Se simțea bine așa. Annette se ferea s-o tulbure. Cînd erau singure, cele două surori se înțelegeau atît de bine! Și, pentru amîndouă, acesta era lucrul cel mai însemnat, iar restul avea, de fapt, atît de puțină însemnătate! Nu se întrebau: „Ce știu eu?”, ci: „Ce știm noi?” „Crede dacă vrei, dacă-ți face bine! Și poți să te și îndoiești, nici asta n-are ce să-ți strice! Chiar de-ar fi cineva acolo sus, cu ce l-ar putea supăra asta? E destul de deștept ca să ne înțeleagă. O să rîdă frumos împreună cu noi (așa cum faci, acum, Nanette! ). Credo. Cred. Dacă-i place! Nu vreau să-l refuz. Intră, doamne! Am lăsat cheia în ușă, am încredere, dorm. Dacă noaptea n-o să intre nimeni, ei bine, Nanon, o să dorm. E bine să dormi, e bine 1674

să iubești. Toate-s bune pentru mine. Nu eu o să aleg, ci tu, doamne!” Și fu aleasă seara acelei zile. Cu toate dojenile primite, Sylvie se frămîntase toată dupămasa. Chiar în ceasul acela, în loc să se culce, rămăsese în picioare, rezemată de pervazul ferestrei.. Stătea aplecată și respira mirosul Parisului ei, praful și zgomotul, mirosul de catran de pe stradă, sorbea ultimele raze ale soarelui ce-i încălzeau fața, mirosea florile de salcîm din grădina învecinată. Îngîna un cîntec. Rosti un: „A!…” foarte ușor, care părea o notă a cîntecului. Ridicînd ochii, Annette o văzu prăbușindu-se. Se repezi tocmai la timp ca s-o primească în brațe. Slăbită și ea, nesigură pe picioare, se clătină sub greutatea Sylviei. Potîrnichea era grea. Căzu dintr-o dată, ca și cum ar fi secerat-o alicea vînătorului. Stînd în genunchi, Annette o întinse pe parchet. Sylvie o privea, dar era departe. Aplecată asupra buzelor ei, ce se mișcau, Annette sorbi, mai mult din ochi decît cu urechile, un murmur de adio: — Annette, dragostea mea… Privirile se sting. O rîndunică trece pe lîngă fereastră, retezînd aerul. Pe deasupra zgomotului de claxoane se aude de departe, ca și într-o seară de odinioară, fluierul păstorului. Ultimele imagini joacă, se învîrtesc și se amestecă în oglindă. O capră se cațără pe o străduță din vechiul Montmartre. Și ce era colo, sus? Sylvie nu mai avu vreme să afle. Muri cățărîndu-se… fără să știe că moare. * O dată cu Sylvie, muri și Marc, a doua oară. Mai mult: muri Annette, patruzeci de ani din viața eu A plecat ultimul martor al 1675

tuturor zilelor noastre. După pieirea lui, sîntem oare siguri ca zilele acestea au existat aievea? Da, mai există copilul – copilul copilului carne din carnea mea, rodul mării, pe care marea l-a lăsat pe țărm, retrăgîndu-se. Dar unde-i marea? Unde sînt eu? Se aude urletul îndepărtat al oceanului. Plaja e goală. Nisipul e lin. Trece vîntul sărat, stăpînul spațiului. Duce cu el o beție groaznică, pe care e cuviincios s-o ascunzi… Un prieten japonez mi-a povestit ca a întîlnit la Tokio, a doua zi după cutremurul de pămînt, pe un cunoscut care, ca și contele Chiarenza, își pierduse tot ce avea, averea și pe toți ai săi. Și i-a spus cuvinte de compătimire. Celălalt zîmbi ciudat și spuse: „Oh! te simți atît de ușurat!” A căzut întreaga mantie a vieții. Rămîi gol. Dar despre cine e vorba? Bruno ar fi rostit cuvîntul mistic din India: „OM”. Totul, nimicul, care sînt poate cele două fețe ale Unicului… Dar oricine ar fi el, nimicul sau totul, e stăpînul spațiului, e vîntul sărat care trece. Și cu cît ești mai singur, cu cît ești mai gol (iar sub picioare simți nisipul rece al plajei), cu atît vîntul suflă mai tare, suflă în tine. Te ia cu el, împrăștie zdrențele din veșmintele trecutului. Te posedă, sfărîmă ușile, sfărîmă zidurile casei, pătrunde pînă în fundul ei, ești al lui, ești el, viața lumii curge in coapsele tale. * Dar ce poți face cînd, de la un an la altul, de la o lună la alta, boala te închide într-un cerc din ce în ce mai strîns, în grădină, în casă, în cameră, cînd te îndepărtează de acțiune? Ce batjocură! Atunci cînd te inundă viața cea mare dinafară, cînd ești înecat de ea, încît nu mai poți să răsufli, unde să reverși valul acesta al pămîntului? Să scrii? Valul nu izbutea să se risipească prin 1676

picăturile scurse din condei. Annette nu avusese niciodată prea mare dar la scris, în afară de scrisorile către fiul ei și către cei pe care-i iubea. Simțea nevoia să vadă fețele ale căror ochi vor citi scrisorile ei. Nu putea scrie pentru necunoscuți. Avea nevoie de atingerea directă cu mulțimea. Și apropierea aceasta îi era acum refuzată. Stătea nemișcată și valurile lăuntrice îi băteau sub sini și în vîrful degetelor. Muzica, multă vreme lăsata la o parte și care ațipise în fundul cărnii ei, căpătă o vreme locul de frunte. Ea însemna spărtura pe care fluviul o făcea în zăgazurile minții – marile cataracte. Annette petrecu ore întregi la pian, fermecînduși degetele și gîndurile cu tainice împreunări de acorduri, care din fundul existenței, ce nu poate fi atinsă de privirea vorbelor, revarsă valurile vieții lăuntrice. Uneori studia cîte o sonată împreună cu George, care cînta bine la vioară. Dar amîndouă aveau firi prea independente ca să se poată simți la fel, ca să se pună de acord. Fiecare se arăta ispitită să improvizeze dincolo de motivele scrise, să le scrie din nou, după ritmul ei propriu. Un cunoscător le-ar fi judecat cu asprime. Dar „cunoscătorii” cunosc arareori – in înțelesul, biblic – muzica. Ei nu caută opera în patul lor. Adevărata muzică e o îmbrățișare. Îmbrățișarea aceasta fu prea obositoare pentru Annette și, curînd, această ultimă activitate a mușchilor îi fu aproape interzisă. Se dăduse muzicii, așa cum făcea cu toate, fără să cîntărească oboselile. Și durerea o preveni prea tîrziu. Fu nevoită să-și închidă pianul. Rezistentă din obișnuință mai mult decît din fire (nu făcea parte dintre aceia care cultivă suferința sau o înfruntă cu plăcere, din trufie, sau din virtute), știa să cadă la învoială cu suferința. Cînd era nevoie, o primea. Dar îi înțelegea înștiințările. Clapele rămaseră mute. Însă pe clapele gîndului 1677

degetele Annettei alergară mai repede. De atunci, zilele și nopțile ei se scăldară într-o muzică neîntreruptă. Scurgerea ceasurilor, fluxul timpului curgea ca în valurile unei simfonii, în care întîmplările mici și mari, emoțiile zilei se desfășurau în contrapunct. Răsunau risul copilului și ecoul sălbatic al luptei popoarelor, deșteptarea primăvăratică a firii și revolta celor asupriți. Annette se vedea țesînd parcă o tapiserie. Nu o concepuse ea, nu-i desenase modelul pe carton, nu adunase mătăsurile felurite. Se simțea ca o suveică, sau ca o mînă care țese opere vrăjite. Mîna e oarbă și totuși vede. Cu fiecare nuanță nouă pe care degetele o adaugă, cu fiecare nuanță caldă și vibrantă, adăugată la tabloul ce exista înainte în minte, mîna simte armonia întreagă și ascunsă, care i se înfăptuiește sub degete. Și sub degetele ei ascultătoare, opera mai dinainte gîndită se naște și crește pas cu pas, cu fiecare clipă. Tot ce există face parte dintrînsa. Tragediile și furtunile istoriei sînt nuanțele ei roșii, negre și aurii. Dar în toate acestea, care era opera ei personală? Oare nu ajunsese decît o unealtă? Nu se desprinsese pînă într-atît de lucruri. Cît timp trăiește, o femeie are nevoie să îngrijească și să zămislească trupuri sau minți; să simtă cum se scurge laptele ei în altă gură, cum curge sîngele ei în alte vine, are nevoie să dea viață, să-și radieze visul acțiunii. Dogorește mai departe! Nici un foc nu se pierde în noapte. În clipa aceea, de la fereastra deschisă larg în noaptea de vară, Annette privea Casiopea. Și rostea din nou cu religiozitate cuvintele Egiptului antic: Fă să mă asemăn constelațiilor! Dar dorința ei era mai umilă. Constelațiile sînt prea departe și prea sus. Îi ajungea să facă parte din cea mai modestă constelație 1678

de aici, de pe pămînt. Nu-și dădea seama că ea însăși era o constelație. * Nu era singură. Alături de ea, chiar în pînza pe care o țesea Annette, copilul Vania își țesea și el visul. Deplin sănătos, fără taxe, voios, activ, echilibrat, avea cîmpiile, pădurile și văile lui de visare lăuntrică, deși viața de fiecare zi îi era atît de plină. Avea și lacurile lui, al căror fund nu se putea cunoaște. Se cufunda deodată într-însele, fără ca nimeni să observe că se aruncase în apă. Nici George nu l-ar fi putut scoate la suprafață, cu toate premiile ei de înot. Ea abia dacă vedea că băiatul nu se mai afla acolo. Stătuseră de vorbă. Și acum Vania era departe. Cînd se întorcea, George nici nu-și dădea seama că se întorsese, după cum nu-și dădea seama că plecase. Iar el o regăsea tot vorbind, în mijlocul unei fraze. N-avea nici o importanță! Îi urmărea vorba, rîzînd și cu gîndul aiurea. Pentru el, George era un fel de muzicuță. Cînd anume se petreceau aceste pierderi în vis? Mai ales noaptea. Ziua alerga atîta, cu picioarele și cu mintea, incit seara, cînd se dezbrăca, pica de somn. Lăsa să i se tragă pantalonii, așa cum se jumulește un iepure, în timp ce el dormea cu mîinile prinse de butoniere, prăbușit pe pat. Îl întindeau, îl vîrau în sacul cearșafurilor și al păturilor, îi îndesau acolo lăbuțele goale și trupul plin și voinic. Nu mai simțea nimic, era dus de pe lume, părea fericit. Te simțeai la fel privindu-l. Nu-l mai auzeai mișcîndu-se pînă dimineața. Totuși, se trezea o dată cu zorile, împreună cu păsările din grădină. Și aproape în fiecare noapte, vreme de cîteva minute (poate că cinci, poate că mai puțin, dar lui i se părea că se scurgeau ceasuri întregi), zbura parcă prin aer, și gîndul îi vibra, plin de o lumină exaltată, cu totul deosebită de 1679

cea a zilei. Lumina aceasta cuprindea în parte licărirea visurilor pe care le avusese și al căror gust și înțeles încerca să le rumege la deșteptare. Dar mai cuprindea și clipa, aleasă dintre toate, a misterioaselor amintiri uitate, ce vuiau ca un fum în viața lui de copil, unde fuseseră consemnate, fără ca el să-și fi dat seama. O ciudată înțelepciune, trezită de o clipă, îl făcea să recunoască în aceste visuri explicarea tainei unor ființe de care era legată viața lui: tatăl său, mamă-sa, Annette George, sateliții lui. Îi cerceta. Și deodată simțea cîte o lovitură în inimă, cînd descoperea sau credea că descoperă ceva oprit. Să vadă fără să fie văzut… Să vadă ceea ce nu trebuie văzut. Stăpînea inelul din O mie și una de nopți. Apoi, dintr-o data, adormea dus, pină ce-l trezea George. Și nu-și mai amintea nimic din ceea ce se petrecuse, nimic din ceea ce i se arătase noaptea. Totuși, nimic nu se pierdea, Totul rămînea însemnat în cartea dinăuntrul lui, ce se scria mereu în fiecare noapte. Și de-a lungul zilei, pe neașteptate, avea licăriri bruște. Asta se întîmpla arareori în clipele de odihnă, de odihnă deplină („nu mă gîndesc la nimic!”) i sau în ceasurile de învățătură (urmărea o idee cu privirea ațintită. „Nu văd nimic altceva”), dar se întîmpla în mijlocul acțiunii, în clipa în care, cu mușchii încordați, azvîrlea mingea, sau, în timp ce alerga, i se întretăia respirația în pieptul gata să plesnească și totul se lumina. Sau se întîmpla (asta nu se spune! Dar dacă așa e…) cînd micuțul lui șezut e ocupat la closet, în ceasul ciudat în care glasul înțelepciunii se face ascultat pe neașteptate pentru unii oameni ai domnului despre care d’Alembert 493 cel fără dumnezeu și fără

493 Filozof, scriitor și matematician iluminist (1717-1783), unul dintre fondatorii Enciclopediei.

1680

stăpîn i-a spus cu cinism domnișoarei de Lespinasse 494 că aceasta e plăcerea cea mai curată dăruită muri tocilor. Pilde atît de însemnate îi îngăduiau lui Vania să lase deschisă această ușă a luminii. Spiritus flat ubi vult 495… Tare ar mai rîde, dacă s-ar gîndi la asta! E din țara lui Rabelais, dar are altele în minte. Visează. Așa că, după ce se întoarce în lumea celor care umblă pe picioare, tresare rușinat, auzind-o pe George cum îi spune: — Vanneau, încheie-te la pantaloni! Parcă a căzut din luna și nimeni nu știe ce a văzut acolo. Dar Annette bănuiește că a întîlnit lucruri ciudate. N-are decît să-și amintească de cele pe care le-a întîlnit ea însăși. Și le vede oglindite în ochii copilului. Se cercetează unul pe altul. Nu prea știu multe unul despre celălalt. Sînt atît de îndepărtați în timp. Dar se adulmecă duios, ca două vietăți din același neam. Nasul fiecăruia simte pe pielea celuilalt același miros, mirosul plăcut al viselor înrudite. După ce a alergat destul, după ce s-a jucat, s-a bătut și a strigat împreună cu George, Vania vine și se așază la picioarele Annettei, își reazemă obrazul de genunchii bunicii și privește fără vorbă, în timp ce i se potolesc bătăile inimii. Mîna Annettei mîngîie fața lighioanei mici și dragi. Apoi, deodată, lighioana se gîndește cu glas tare: — Mannie (pentru folosul său personal a împerecheat pe „mama” cu „Annette”), tu trăiești de mult! Nu întreabă, afirmă. Totuși, Annette îi răspunde: — Nu mai știu. Mult ori puțin, pentru mine, care mă aflu 494 Femeie de o inteligență remarcabilă; în saloanele ei se întîlneau cele mai progresiste spirite ale vremii. 495 În limba latină în original: spiritul suflă unde vrea.

1681

astăzi unde sînt, tot aia e. Cînd o să ajungi acolo, o să vezi și tu. Dar el nu ascultă, își urmează gîndul: — Mannie, cum ai făcut de n-ai murit de mult? — Ți se pare că trăiesc prea mult? — A! Nu… dar tata a murit… — Era făcut să trăiască după mine. L-au ucis. — Ei bine, dar pe tine? — Asta nu-i e dat oricui. Există multă lume care trăiește liniștită. — Da… Alții! … Dar nu noi! — Cine noi? — Noi. (Stă cu bărbia sprijinită de genunchii Annettei și și-o înfige cum își înfige o mierlă ciocul într-un trunchi de arbore.) — Vrei să spui tu? De unde știi ce ți se va întîmpla și ție? — A! Eu, spuse el liniștit, eu o să fiu ucis ca tata. — Ce mai năzbîtie! N-ai nici un motiv… — Ba da. Căci o să iau parte la revoluție. — Unde? În Franța? — Nu, nu în Franța. Aici oamenii sînt prea bătrîni. În America. — Nu zău? Pe vremea mea, ne duceam acolo să vînăm scalpuri. Tu te gîndești la altă vînătoare. Dar unde, dragul meu? În care Americă? America-i mare. În cea de Nord? În cea de Sud? — Mi-e totuna. Nu-i așa că revoluția trebuia făcută În toată lumea? — Și o să sfîrșim tocmai cu Franța la coada cozii? Biata Franță! Marc nebun mai ești! maică-ta te-a vopsit în roșu? — O! și tu ești tot așa! — Eu? Eu sînt roșie? 1682

— Ești în sinea ta. — Ai o privire de nevăstuică! Cine ți-a îngăduit să te uiți în mine? — Eu mi-am îngăduit. E nostim. — Aha! Îți par nostimă? Noi părem nostimi? Viața ți se pare nostimă? — Da, e grozav de caraghioasă! — Atunci la ce naiba mai vorbești de moarte? — Nu vorbesc de moarte. Spun că o să fiu ucis. — E același lucru. — Nu. Știi doar prea bine! — Habar n-am. — Ba știi. Să mori înseamnă să aștepți moartea, e plictisitor. Dar să fii ucis e interesant. — Jocul ăsta e serios. — Cu cît e mai serios, cu atît e mai vesel. — Crăpceanul învață crapul. Ai dreptate. — Tu nu ești crap, ești păstrăv. — De ce? — E adevărat că păstrăvul urca în susul nurilor? — E adevărat. — Și că, dacă dă peste un stăvilar, sare peste el? — Așa se spune. — Ai sărit și tu stăvilare? — A! Da! — Cînd săreai, eu mă aflam în pîntecele tău? (Nașterea nu mai cuprinde nici o taină pentru el.) — Acolo erai. — Atunci n-am nevoie să mai fac încă o dată drumul pe care l-ai făcut tu. 1683

— Și asta e adevărat. Leneșule, ți-am cruțat o bucată bună de drum. — Da, dar cînd o să mori tu, eu o să merg mai departe. — Ai să mergi. Ai să lucrezi pentru mine. Sări, pui de păstrăv! Fiecare la rîndul lui! Rîdea. Dar în adîncul inimii era mișcată, mîndră și tulburată. Ea nu va muri. Nici Marc. Își urmau drumul. * Recunoștea gustul sării, mirosul algelor de mare. Toată viața ei fusese impregnată de vuitul veșniciei. ȘI acum dădea înapoi, alor săi, tot ce primise mai bun. Ai săi… Cine? Băiețașul acesta? Toată constelația ei. Mai avea și alți copii. Cei mai apropiați nu sînt totdeauna de același sînge. Nu-și uita fata din America. Și nici Assia n-o uita, deși îi scria rar. Și îi vorbea puțin de viața ei. Scrisorile ei erau ori scurte și grăbite, ori o izbucnire de patima. Cuprindeau prea puține fapte. Fusese prinsă de vîrtejul acțiunii și de înfrigurarea americană, înfrigurare uscată și calculată, înaltă tensiune a nervilor și a voinței, care cuprinde vijelios simțurile și se descarcă violent. Julien Davy, care o întîlnise în timpul unui turneu de conferințe în Statele Unite, fusese izbit de trecerea pe care o avea Assia în unele cercuri conducătoare ale politicii și ale banului. La prima vedere, abia o recunoscuse. Se îngrășase. În salonul în care o întîlni, ea îi păru asemenea unei pisici frumoase cu blana lucioasă, cu pașii catifelați, care ațipește nepăsătoare la căldură. Dar de îndată ce se aflară singuri, nepăsarea se spulberă într-o clipă. Și ai fi zis că și grăsimea se topise. Obrajii se scobiră, buzele se ascuțiră și pupilele mîngîietoare aruncară licăriri de oțel. Părea mistuită de patima luptei. Ducea în Vestul american niște 1684

campanii primejdioase în favoarea Internaționalei a III-a și pentru apărarea comunismului hărțuit. Și-a aruncat în lupta aceasta soțul și pe prietenii soțului, fără să-i pese de primejdie. A strîns în jurul ei pe cei mai buni dintre tinerii americani, profesori universitari, ingineri, scriitori, proprietari independenți ai unor domenii întinse, pe care le exploatau în folosul unor opere sociale a strîns bogați și săraci, cei mai mulți făceau parte dintre băștinașii din Noua Anglie, curați la suflet, drepți și curajoși, cam naivi, care ne-au dat pilde atît de frumoase. Prospețimea aceasta sufletească, oarecum demodată, dar reînnoită de bucuria acțiunii și de un curaj ce nu cunoaște compromisuri, o făcea pe Assia să zîmbească. Dar îl știa prețui și își iubea prietenii. În general se purta cu ei ca o sora răsfățată și admirată. N-aveau motiv să fie geloși unul pe altul. Ea le aparținea tuturor. Și soțul Assiei nu era decît unul dintre ei, cel mai în vîrstă. Se străduia din toate puterile să nu trezească în ei sentimente echivoce. Uneori îi era greu să se apere împotriva izbucnirilor violente și neașteptate, care țîșneau din adîncul firii ei. Assia nu și le îngăduia decît în afara grupului de prieteni. Fugea de ei vreme de cîteva zile, ori de cîteva săptămîni; și nimeni din grup nu căuta să afle unde e. Soțul ei recunoștea că avea nevoie să trăiască uneori singură și că are dreptul să hotărască asupra ei. Îi recunoscuse dreptul acesta o dată pentru totdeauna, într-o convorbire serioasă, printr-un pact încheiat între ei doi. Și cu cinstea aceea caracteristică celor mai buni dintre anglo-saxoni, pe care latinii o judecă greșit, punînd-o pe socoteala temperamentului lor rece (nu văd căldura încrederii, dăruite o dată pentru totdeauna), nu încercase niciodată să schimbe înțelegerea, refuza să se amestece în viața ascunsă a tovarășei lui. Și Assia îi îndreptățea încrederea. Își folosea evadările, fugile, ca să se reculeagă, să se regăsească, fie căutînd 1685

uitarea într-un loc singuratic, ca într-o cură la un sanatoriu, fie înfrîngîndu-și vechile ispite prin oboseală fizică, prin lungi plimbări în munți și păduri. Nu tiu dacă e adevărat că ici și colo, pe neprevăzute, într-o întîlnire întîmplătoare, se mai dădea pradă diavolului, după cum pretindeau răuvoitorii. În orice caz, Assia nu dorea să se întîmple astfel și se ferea de ispită. Dar chiar dacă s-ar fi întîmplat așa, n-ar mai fi tîrît după ea remușcări sau păreri de rău: un asemenea lucru însemna atît de puțin pe lîngă marile, singurele simțăminte sfinte! Ștergea urmele acestor întîmplări. Se întorcea ca un caiet nou la prietenii și la soțul ei, smulgea foaia dinainte. Relua registrul chiar la locul unde-l lăsase, mai legată decît. Oricînd de casa ei (casa ei era tot grupul) și de cauza comună ce-i unea. Nu le păsa de bîrfeli, nici ei, nici lor. Luau parte la toate mișcările mari de protest împotriva nedreptăților legii și puterii americane. Își cheltuiseră cu furie puterile ca să-i salveze pe Sacco și Vanzetti 496 și să-l smulgă pe Tom Mooney 497 din închisoare. Stăteau de veghe, de la un capăt la altul al Statelor Unite, și denunțau opiniei mondiale abuzurile de putere și crimele. Aveau de-a face cu dușmani fioroși, cu mînuitorii de măciuci, cu ucigașii brevetați și mascați ai banditismului capitalist și ai bestialului obscurantism sută la sută. C îți va dintre tinerii aceștia generoși fuseseră atacați sălbatic, bătuți, tăvăliți în gunoi, călcați în picioare. Unii dintre ei aveau să piară asasinați și mutilați la stîlpul de tortură.

496 Muncitori italieni emigrați în S.U.A., executați în 1927, în urma învinuirii aduse pe nedrept de a fi omorît un funcționar american. 497 Participant activ la mișcarea muncitorească din S.U.A., condamnat în 1916 la închisoare pe viață, în baza unei acuzații false.

1686

„Rusoaica” era pîndită și ea de aceleași primejdii. Fusese denunțată de predicatorii Ku-Klux-Klanului ca un diavol-femeie care trebuie dată pradă focului. Dar prietenii ei alcătuiau o gardă care stătea mereu de veghe. Și se bucura de protecția unor personaje înalte „care nu se dezvăluiau, care nu doreau să fie cunoscute, dar pe care ea le cunoștea. O apărau în taină. Chiar printre persoanele oficiale se găseau oameni luminați, care prețuiau acțiunea dezinteresată a acestei mici ligi, alcătuită din tot ce avea America mai bun și care aveau prieteni printre membrii ei. După felurite pățanii, despre care Annette n-avea să afle nimic, Assia se văzu totuși silită să părăsească Statele Unite. Soțul ei, a cărui situație ea o distrusese de două-trei ori, dar care nu se plîngea și-și admira soția, fusese nevoit să-și caute în douătrei rînduri alte cîmpuri de activitate, ca inginer în Mexic, apoi în Bolivia și în Peru. Assia îl urmă și nu întîrzie să aprindă, peste tot, sub pașii ei, mii de focare de agitație. O pasiona cauza indienilor din America. Căuta s-o lege de marile mișcări de eliberare asiatica, conduse de Liga antiimperialistă. Străbătu Anzii. Din vreme în vreme era văzută iar, vlăguita, refăcîndu-și strălucirea în saloanele din San-Francisco sau în marile hoteluri din Shanghai. Se spunea chiar că fusese întîlnită în transsiberian. Și în ciuda acestei vieți veșnic în mișcare, găsise totuși vreme să facă soțului ei doi copii: un băiețaș într-o bună zi îi veni cheful să i-l aducă Annettei (băiețașul avea pe atunci cinci-șase ani) și o fetiță, prea mică încă pentru a călători: avea să vină și ea, în călătoria următoare. Trecerea cîtorva ani nu înseamnă nimic pentru Assia. Cînd suie drumul spre casa din marginea pădurii de la Meu don, i se pare că abia în ajun a fost pe acolo. N-a uitat nimic. Are memoria 1687

împărțită în două-trei despărțituri suprapuse, pe care le deschide ori le închide după voie. Despărți tura cea mai adîncă, cea mai tainică, e cea în care și-i păstrează pe Marc și pe Annette. N-o deschide decît arareori. O face mai ales în răstimpurile acelea de evadare, cînd dispare din cercul prietenilor ei americani. Căci mireasma ce se desprinde din cutie e prea puternică. Assia se înăbușă. „Marc!” Cînd se află singură, în vreo casă singuratică de lîngă Cuzco 498, sau într-o cameră de hotel chinez, tolănită pe pat sau pe o rogojină, își mistuie amintirile ceasuri întregi, le amestecă pînă ce voluptatea aceea amară și durerea o amețesc. Gîndul îi dospește acolo zile întregi în oțelul și în ierburile parfumate ale amintirii. Nu, nu-și poate îngădui luxul unei asemenea tulburări în mijlocul acțiunii. Cutia trebuie să rămînă închisă. Cînd o aduce înapoi la Meudon, pentru ca mîinile Annettei so deschidă, tulburarea se potolește, se curăță, amărăciunea se schimbă în dulceață. Retrăiește zilele de odinioară fără durere. Zilele vechi nu se ciocnesc de zilele noi, de viața refăcută ce roiește. Annette zîmbește omulețului american, gras și roșcovan, care îi spune „doamnă”, privind-o ținta, cu o înfățișare gravă și serioasă. Îl ciupește de bărbie: — Trebuie să-mi spui „mamă-mare”, lup mic și roșu! Nu știi că fata asta e fata mea? Dar cînd Waldo, lupul mic și roșu, se vede față în față cu Vania, se cercetează unul pe altul cu asprime. Waldo încrunta sprîncenele și-l măsoară cu neîncredere, din cap pînă în picioare, pe jumătatea aceasta de frate mai curînd un frate și jumătate, căci e de două ori mai în vîrstă decît el. Încrețește fruntea. Se 498

Oraș din Peru. situat în Anzi.

1688

străduiește zadarnic să priceapă. Dar Vania a priceput; știe ce trebuie să creadă de copiii mamei lui. Zîmbește cu aerul protector și totuși prietenos, care a jignit-o adesea pe mamă-sa și care-l jignește și pe băiețaș. Socotește că-i de datoria lui să se arate politicos și să facă pe gazda. Aproape că i-o prezintă lui Waldo pe propria lui mamă, căci mama asta e a lui, numai să vrea s-o ceară; el e doar fiul cel mai mare. Dar binevoiește să i-o împrumute. Și se preface chiar că, nu-i pasă de ea. „M-am lipsit de ea.” (Nu-i adevărat. S-a tot gîndit la Assia. Dar n-o va spune nimănui.) Waldo simte că-l cuprinde o dușmănie grozavă împotriva fratelui mai mare. Strînge pumnii în buzunar. Și pînă la urmă și-i scoate pe neașteptate. În colțul unei alei din pădure, cînd nici un ochi nu-i mai putea vedea pe cei doi băieți, roșcovanul cel mititel se repede, fără nici un pretext, asupra fratelui mai mare și îl bușește cu pumnii tari și furioși. Poc, poc, poc, poc! Pieptul lui Vanneau, care primește loviturile, îi ajunge tocmai la nas. Vanneau, care stă într-un picior, e gata să cadă. Se proptește și-l oprește uimit pe berbecul mititel, care se repede acum cu capul în pîntecele lui. Și în timp ce Vanneau se aplecă să-i vorbească, căpșorul roșcat se înalță și-l pocnește ca un ciocan în nas. De astă dată, Vanneau se înfurie și-l înșfăcă bine. Degeaba se zbate Waldo, degeaba dă din mîini și din picioare. Din trei mișcări Vania îl trîntește în drum și îl întinde pe spate. Și strîngîndu-i mîinile ca într-un clește, îi desparte brațele, îi pironește genunchii, așezîndu-se pe ei. Cercetează cărăbușul țintuit pe spate. E furios. A fost atacat neleal, împotriva regulilor. Dar cînd vede fața jalnică, pătată de pistrui, a învinsului, cînd îl vede clipind trist din ochi, ca să nu-și mărturisească rușinea, 1689

izbucnește în rîs și-i scoate limba. Rîsul pune capăt înfrîngerii; încep să curgă lacrimile. Vania se aruncă de gîtul micuțului. Și iată că amîndoi se rostogolesc unul peste altul în mijlocul drumului. Se sărută pe gură, și Waldo, care tot mai plînge, își îmbrățișează fratele cu aceeași furie cu care îi trăgea pumni. Vania îi șterge părintește nasul. (E ultima insultă adusă omulețului, care se simte dezonorat pentru că a plîns! Dar rușinea a trecut. Și insulta aceasta, venită din partea lui Vania, i se pare dulce.) Vania, care-l vede cum își freacă obrajii umezi, ai degetele pline de praf, îi spune: — Bagă de seamă! O să-ți ștergi punctele alea frumoase, roșii, de pe nas. Rîd amîndoi în hohote. Nasul lui Vania sîngerează. Dar cînd se întorc acasă, Vania spune cu mărinimie că s-a lovit în fugă. Și în noaptea aceea Waldo adoarme greu. Se gîndește cu patimă la Vania. Cînd oceanul îi desparte din nou, cei doi copii își trimit scrisori. Dar, ca și limba, condeiul lui Waldo exprimă cu stîngăcie tot ce-i înfierbîntă inima. Și Vania, care are condeiul tot atît de vioi ca și limba, simte că Waldo nu se poate măsura cu el. Ca și atunci cînd și-a bătut joc de cărăbușul țintuit sub pumnii lui, fratele mai mare scoate limba către cel mai mic. N-are cum să stea de vorbă cu el. Îi trimite numai strigăte de război: „Hallo! Waldo! Hoyotoyo! Frați de luptă! Allala! Data viitoare cînd o să ne vedem iar, o să-ți beau sîngele, ai să-mi bei sîngele și o să mergem împreună la luptă.” Pentru Waldo, făgăduiala aceasta nu-i un joc, nu știe care va fi lupta. Dar știe că lupta lui Vania va fi și a lui. Iar noaptea, Assia îi spune lui Marc: „Vezi, nu fi supărat pe mine! Ți-am făcut încă un pui de lup.” 1690

După vizita de la Meudon, Assia se întoarce cu sufletul limpezit. Oricît de puțin răgaz a avut Annette să vorbească (toată vremea a fost dusă de șuvoiul de vorbe al Assiei, care după aceea și-a făcut aspre mustrări că a vorbit numai ea), după întîlnirea cu Annette, Assia vede mai bine în sine. Goana ei aprigă, revoltele înfrigurate ale drumului în zigzag își regăsesc direcția și sensul. Ia ochii Assiei. Revoluția pare a fi însăși privirea Annettei, pupilele mărite, ce se deschid senin către mersul de neoprit al destinului, siguranța calmă, care depășește zarea cu linii nedeslușite a luptelor de astăzi. Se vede prin ea traiectoria care nu va mai coborî, foșnetul veșnic al fluxului cosmic care nu cunoaște reflux, legea universurilor în mișcare în care se potolește amețeala pricinuită de vîrtejurile trecătoare. Annette își dădu cea din urmă seama de ceea ce ascundeau ochii ei. Îi vedem pe ceilalți și ei ne văd; pe noi nu ne cunoaștem decît prin reflexele luminii. Annette nu-și dădu seama de focarul ei luminos decît văzînd ce focuri aprinsese. Și femeia bătrînă, văduvită de fiu și singuratică, își descoperi fecunditatea. * În zilele acelea află de alte vlăstare, a căror spiță nu-i era prea lămurită. Primi vizita Bernadettei. Între cele două femei domnise totdeauna răceala, se ținuseră deoparte una de alta. O vreme nu se văzuseră decît de dragul Sylviei. ȘI de la cearta Sylviei cu fata ei adoptivă nu mai încercaseră să se vadă. Bernadette nu se arătase îndurerată, nici înciudată de pe urma acestei certe. Chiar și după moartea Sylviei, rămăsese atît de nepătrunsă, încît nu scrise nici măcar un cuvînt de condoleanțe Annettei. Și Annette nu putea uita asta. Fără să știe ce se petrecuse între femeia aceasta și fiul ei, simțea o tainică 1691

antipatie față de Bernadette. Nici Bernadette nu arătase vreodată interes față de Annette. Chiar în timpul legăturii ei cu Marc, o ținuse pe Annette departe de drumul ei. Annette nu-i putea fi de folos. Fata aceasta, rece și calculată pînă și în nebuniile pîntecelui și ale creierului, nu ținea seama de ceea ce nu-i putea folosi. Dar atunci, de ce a venit acum s-o vadă? Cele două femei stau față în față. Annette, cu glas catifelat, dar puțin cam distantă (te-ai înșela, văzînd-o, dar simțul unei femei nu se poate înșela), se silește să adopte curteni a obligatorie pentru orice gazdă. Dar tot spunînd cuvinte politicoase, o adulmecă pe nepoftită cu dușmănie. Dar nu rămîn multă vreme rezervate. Bernadette n-a venit singură. Privirea Annettei, care pe nesimțite a cercetat-o pe vizitatoare, de sus pînă jos, s-a oprit asupra fetiței care o întovărășește și a rămas pironită, în timp ce rostește cuvinte politicoase și goale, Bernadette, ai cărei ochi vioi, ageri, alunecoși, de nevăstuică slabă și lungă nu pierd nici o mișcare a gazdei, îi pîndește privirea prinsă în cursă și clipește repede din pleoape: „S-a făcut! A primit lovitura...” Fetița de opt-nouă ani e portretul, puțin schimbat, al unui alt copil, la care nu se mai gîndește nimeni pe lume, în afară de femeia bătrînă, care privește acum. Căci ea singură l-a văzut. Fetița are aceeași ochi vioi și pătimași, aceeași față ovală, slabă și fină, aceeași frunte osoasă, același ten. E palidă și are aceeași înfățișare hotărîtă. Mai mult, pînă și costumul ei amintește de Marc: gulerul mare de marinar, jacheta albastră cu nasturi mari și părul lung și neted de mic Bonaparte. Cum de-a putut reface portretul? Cum a avut îndrăzneala această femeie să pună mîna pe o relicvă – pe o fotografie de copil, galbenă și uzată, pe care o avea numai Sylvie și Annette? Dar îndrăzneala cea mai mare nu 1692

e fața, părul, gulerul, haina – ci făptura. „Cînd și cum mi l-a furat?” Cele două femei nu rostesc nici un cuvînt din dialogul violent care se poartă între gîndurile lor: „De unde l-ai luat?” „îl recunoști?” „Nu, nu, nu e adevărat!” „E adevărat!” Dar vorbind mai departe cu un glas liniștit și puțin tremurat, Annette o ia pe genunchi pe micuța Marcelle (căci obraznica i-a pus și semnătura). Tot vorbindu-i, o mîngîie pe păr. Și răsturnîndu-i ușor capiul pe spate, își cufundă privirea lacomă în oglinda aceasta a fiului mort. E gata s-o strîngă în brațe. Dar se stăpînește, împinge fetița cu asprime la o parte și-i spune mamei: — Ia-o de-aici! Și se ridică, pretextînd că e obosită. Bernadette își ia rămas bun. Știe că Annette o va rechema. Annette îi scrie chiar a doua zi. Dar așteaptă trei săptămîni pînă să trimită scrisoarea. Iar scrisoarea aceasta, refăcută de mai multe ori, e doar o rugăminte politicoasă să-i mai aducă o dată copilul, în vreo zi frumoasă de vară. Vania și Marcelle fac cunoștință unul cu altul. Își vorbesc puțin. În fața fetiței, Vania își pierde felul lui vorbăreț și încrederea în sine. Se tot privesc, stînd unul în fața altuia, sau trăgînd cu ochiul într-o parte. Fetița își dă repede seama că Vania se simte atras de ea. Băiatul se supără uneori și o repede. Dar asta n-o tulbură pe Marcelle. Cel mai aspru dintre amîndoi nu e cel care se arată aspru. Marcelle așteaptă cu răceală calculată capitularea, care știe că va veni, sub forma unor mici daruri și semne de dragoste, cîteodată fermecătoare, cîteodată absurde, pe 1693

care ea le primește de parcă i s-ar cuveni. De altfel, nu lasă să se vadă nici cochetărie, nici vanitate. Și felul ei de a vorbi n-are nimic prefăcut, nu seamănă cu tonul pe care-l folosește Bernadette în societate. Vorbește puțin, limpede și pe șleau. Există într-însa ceva aspru. Și gustul acesta de coacăză verde îi strepezește dinți lui Vania, dar îl și ispitește. Era un aliment care ii lipsea din alimentație. Annette, care îi cercetează și îi compară, se miră că sîngele lui Marc curge mai mult în vinele albastre ale fetiței. Dar în vinele lui Vania curge sîngele ei, al Annettei. Bernadette nu-și trădează taina. Și nici Annette nu-i cere s-o facă. Vorbesc mai departe ca la o vizită. Annette nu întredeschide ușa intimităților. O ține pe femeia aceasta la distanță. Iar Bernadette nu încearcă să se apropie de ea. Dar de ce a venit oare? Ce imbolduri au îndemnat-o? La o fire atît de complicată, e greu să spui cine e mai tare: răul sau binele. Sînt amestecate, dar Bernadette le-a amestecat cu mîna ei dibace de pariziană, care știe totdeauna să orînduiască neorînduiala spre folosul ei. Își ține cu exactitate socotelile, și în căsnicie, și în afaceri. Și căsătoria ei a fost o afacere. Iar afacerea nu s-a dovedit rea pentru nici una dintre părți. Își gospodărește casa cu grijă. Veniturile cresc, cheltuielile sînt mici, au comenzi însemnate (uzina fabrică motoare de automobile și avioane), au patru copii sănătoși, soțul e decorat. Și sofia i-a fost de mare folos ca să obțină decorația. Cît despre copii, n-are de ce să se plîngă. E cu unul mai mult decît i se cuvine. Să fim drepți: după noaptea petrecută cu Marc, rîul s-a întors în albia lui și nu pare să-i fi venit poftă să mai iasă din ea. Acasă are tot ce-i trebuie. Prea puține petreceri: nici soțul ei, nici ea nu simt nevoia de petreceri. Viața lor e ocupată și plină, atunci cînd văd cum le crește cifra afacerilor. Se bucură nu pentru că le place să strîngă bani sau să-i 1694

cheltuiască, ci pentru că văd cum ziua de azi o întrece pe cea de ieri, cum ziua de mîine o va întrece pe cea de azi. E o plăcere asemănătoare celei de la cursele de automobil: patima accelerării. Dar mai există și panele de automobil, care au loc în plin cîmp. Nu se laudă cu ele. În timpul unei asemenea pane, Bernadette, ocupată cu repararea motorului, stînd sub automobil, în praful gras, a regăsit, în umbra caldă a amintirii, îmbrățișarea unei nopți, în care s-a potolit obsesia ei de adolescentă, cu sufletul uscat și înfrigurat. Și cîntărind bine lucrurile, în viața ei aceasta a fost unica bucurie deplină. Sufletul și trupul și-au atins țelul. Oricare ar fi valoarea sufletului, a trupului și a țelului, ele sau întîlnit o dată toate trei. Asta se numește o biruință. Și biruința nu s-a risipit: Marcelle trăiește. Și a venit o zi care să încunune biruința, care s-o apere de îndoiala, poate. („Am învins? Am trăit?”) Bernadette a simțit nevoia să-și oglindească această biruință în singurii ochi care o pot adeveri. Ochii Annettei au văzut și au vorbit. Inima de nepătruns a Bernadettei s-a umplut de bucurie. I s-a părut că-l mai posedă o dată pe Marc. L-a luat mamei, soției, fiului. „L-am avut. Îl am.” O arată pe Marcelle cu o mîndrie provocatoare. Fetița trage foloase de pe urma acestei mulțumiri înăbușite. Dar uneori suferă și plătește pentru vechile dușmănii ale mamei împotriva tatălui» dușmănii a căror amărăciune, îndelung rumegată, se ivește din nou. Ea nu se tulbură: fie că țipi la ea, fie că o alinți, chibzuiește și-și păstrează gîndurile pentru sine. Pielea sufletului îi e de nepătruns, ca ș ‘ a mamei sale. Numai Annette poate citi ce se petrece înăuntru, căci Annette cunoaște alfabetul. Este alfabetul micului toboșar îmbufnat de la Arcole, alfabetul copilului Marc. E sufletul aprig și trufaș, care-și ascunde 1695

frămîntările și duioșia, care nu vrea să dea nimănui socoteală de ele, înainte de a le fi lămurit, care are mai puțină încredere în cei pe care-i iubește decît în cei pe care îi disprețuiește și-i urăște. Căci pe cei pe care-i urăște și-i disprețuiește i-a judecat. Prin urmare, n-are încredere în Annette. Și tocmai lipsa aceasta de încredere o atrage ca un magnet spre bătrîna femeie. Uneori își părăsește tovarășul de jocuri. Și, în timp ce Vania o caută prin grădină, ea intră în camera unde Annette citește și se așază fără zgomot. Cățărată pe un scaun, stă la cîțiva pași de ea și o cercetează cu ochii, țeapănă și mută. Dacă Annette îi vorbește, nu-i răspunde decît prin monosilabe. Și Annette o pricepe: cunoaște tăcerile acestea încăpățînate, monologurile acestea mute în doi și privirea de mic Oliver Twist 499 prins de hoți, care se strecoară printre gratii ca să-i fure inima. O lasă să facă ce-i place și îi zîmbește. Și zîmbetul acesta o înștiințează pe coțofana hoață că a fost prinsă. Coțofana dă înapoi, cu penele zbîrlite, cu ciocul la pîndă, cu ochii dușmănoși. Atunci Annette rîde tare și o îmbrățișează. Parcă ar ține în mînă o bucată de gheață. Dar gheața se topește. Iar cînd Annette îi șoptește la urechi:.. Te-am prins, șireată mică!”, simte cum trupul micuț și țeapăn se destinde. Aude un rîs înăbușit. O mușcă de urechi și-i spune: „Sîntem prietene?” Marcelle i se aruncă de gît și, fără s-o plivească, îi șoptește întretăiat, repezit în ureche: — Da, da, da, da! Nu se joacă. Încheie un pact. Ce se petrece în căpșorul ei? În căpșorul acesta aspru, care – la ea acasă – o face să se simtă ca o 499 Eroul principal al romanului cu același nume de scriitorul englez Charles Dickens (1812-1870).

1696

străină, dumnezeu știe de ce. Se agață de gîtul Annettei, cum se agață rîndunica de grinzile casei unde și-a făcut cuibul anul trecut. Și-n inima bătrînă își regăsește cuibul, cuibul tatălui ei. E mirosul lui. Noaptea, Annette visează cu ochii deschiși: se vede străbuna unei întreite familii, a unei familii împătrite, dacă o pune la socoteală și pe George. Și adăpostește cu căldura penelor ei cele patru soiuri de pui, deosebite și aceleași. Nu se gîndește să aleagă dintre păsări pe cele încuviințate de lege sau de virtute. Toate au ieșit dintr-însa. Și aceeași putere care o mînă îi va azvîrli pe toți spre cer, spre același țel îndepărtat, pe care săgeata ei nu-l va mai atinse. * Ar putea, de asemenea, să-l socotească printre ai ei și pe un fiu adoptiv: Silvio Moroni, acela pentru care a fost ucis fiul ei. Prin jertfa lui Marc, tatăl lui a cîștigat doar cîteva luni de viață. Înverșunarea dușmanului a sfîrșit prin a-l răpune. A fost găsit asasinat în pat. Dar Silvio, deportat în insulele Lipari, a izbutit să evadeze într-o barcă, pe care furtuna a azvîrlit-o în Corsica. A venit la Paris, unde s-a întîlnit cu exilații, cu dușmanii neîmpăcați ai fascismului. Dar nu s-a amestecat în acțiunea politică. E un suflet de poet, hrănit cu visurile mărețe ale Greciei și cu idealismul romantic. Politica îl scîrbește. Nu se teme de luptă. Inima lui tînără arde de dorința de a se jertfi. Dar lupta după care tînjește se poartă în nori, ca lupta zeilor lui Homer. Se poartă mai departe: deasupra norilor, în mijlocul luminii, ca lupta Icarilor. Ideile lui prea literare stîrnesc zîmbetele tinerilor de după război, ale „realiștilor”. Dar nici unul dintre aceștia n-are chef să pună în slujba „realităților” primejdioase un asemenea devotament 1697

deplin ca cel pe care intransigența pătimașă a tînărului Shelley 500 italian îl pune în slujba „literaturii” lui. Silvio nu se poate împăca cu atmosfera de discuții și bănuieli, de dezbinare aprigă și plină de fiere sau de compromisuri vîscoase, pe care o întîlnește în partidele exasperate de asprimea exilului. Se ține la o parte și trăiește singur, cu visurile lui de poezie și de acțiune, care se adăpostesc sub cenușa zilelor de trudă, căci își cîștigă cu greu viața. Cum are o după-amiază liberă, aleargă la Meudon. Din prima zi a alergat acolo să-și arate recunoștința și remușcările: nu poate uita ca fiul doamnei Rivière a plătit cu viața salvarea vieții lui. Nici Annette n-a uitat-o. Și-l primește pe Silvio – i-a și spus-o – drept preț al sîngelui: — Ești al meu. Silvio i-a luat în serios spusele. E un suflet care se leagă pe viață și pe moarte, li place s-o spună. Pune într-asta un simțămînt de onoare cavalerească. Dar se înșală puțin și pe sine. Poate că n-ar veni atît de des la Meudon, dacă n-ar fi atras acolo de alți ochi. George îl fascinează, și el nu e în stare să i-o ascundă, își dă pe fața sentimentele cu o naivitate pătimașă. George îi rîde în nas. Îi despart șase ani. Silvio abia a trecut de douăzeci de ani. Iar George e la jumătatea drumului între douăzeci și șase și douăzeci și șapte de ani. Dar Silvio nu ia în seamă astfel de fleacuri. Sînt amîndoi animale frumoase, de rasă, înalți și puternici, bine făcuți. George, pe măsură ce se apropie de treizeci de ani, începe să semene cu Manon Roland 501. E puternică 500 Mare poet romantic-revoluționar englez (1792-1822). 501 Femeie renumită prin frumusețea ei, ghilotinată în timpul revoluției din 1789.

1698

și subțire, blondă și trandafirie, cu pieptul plin și tare. Stîrnește și tîrăște după ea dorințele bărbaților care o întîlnesc. Asta o plictisește; îi socotește dezgustători. Annette îi spune: — Stinge lumina! Potolește focul! — Cum asta? spune ea. Dar ce, mă uit la ci? — Ai prea multă viață în tine. Le faci poftă de mîncare. — Trebuie cumva să-mi ascund viața în dulap? — Mi-e teamă că, de ai pune-o chiar sub cheie, tot ar simți-o. Prea miroase tare! — Mulțumesc, mulțumesc de compliment! Atunci, o să pornesc cu pînzele desfăcute. În orice caz, nu miros a închis, a șobolan mort, ca nenorociții aceștia de parizieni, care se iau după mine pe stradă! Șobolanul italian era foarte viu. Însăși George trebui s-o recunoască. Îi acordă simpatia. Admitea că e. Băiat drăguț și că nu e prost, atunci cînd nu vorbește de dragoste. Bun tovarăș, săritor, dibaci, întreprinzător, neavînd nimic pedant în el. Avea privirea ageră, degete meștere la desenat, modelat, la cioplitul lemnului, antrenat la sport. Dacă ar fi fost vorba doar să se măsoare în vreun meci, să facă plimbări pe jos sau excursii împreună, l-ar fi primit cu plăcere. Să nu uităm că Silvio știa să mănînce – lucru pe care și George îl știe – și cunoștea chiar rețete culinare. Toate bune. Și George îl primea bucuroasă pretutindeni, la masă, în atelier sau în bucătărie, la mers, la alergat sau la odihnă, pretutindeni, în afară de pat, după cum îi spuse, atunci cînd el începu să-i facă curte. Silvio era mîhnit, scandalizat, văzînd-o cum îi taie avînturile lirice prin trezirea aceasta grosolană la realitate. Jura că dragostea lui e curată ca tocul, că e dezinteresat. George rîdea și mai tare și spunea că nu-l socotește atît de nătîng. Dar dacă era așa, dacă are nevoie cu orice preț să 1699

cînte numai din dragoste pentru cîntec, să binevoiască să-și schimbe temele, sau obiectul cîntecelor. E plictisitor să se tot audă slăvită ca un fel de dulcinee. Dacă e atît de dezinteresat, ce-i mai pasă cine e femeia preamărită în cîntece? Să se ducă și să cînte în stradă. Silvio se supăra, rămînea ursuz. Dar a doua zi o lua de la capăt. Vania rîdea împreună cu George de vorbele lui solemne și de ochii lui negri. Îl maimuțărea. Annette îi dojenea pe cei doi ștrengari și-l plîngea pe bietul băiat. Dar George spunea că Silvio nu e chiar așa de plîns. Dacă-i face atîta plăcere s-o vadă, ea îi dăruiește din belșug plăcerea aceasta. Cît despre suspinele lui, ele sînt doar un beteșug, pricinuit de creștere, ca și sughițul. O să crească băiatul. De fapt, felul acesta de a se purta nu le făcea rău nici unuia, nici altuia. Se legară unul de altul. Dar pentru Silvio, George rămînea o taină. Era femeie, atît de femeie și atît de puțin femeie! Viața aceasta dogoritoare, trupul acesta mare și înflorit, gura ei lacomă, sinii bogați, care străpungeau corsajul. Dar carnea aceasta înflorită și pîrguită ca un tufiș de lămîi nu era stingherită nici de inimă, nici de simțuri. Izbutea să ajungă, cu prea puțină cheltuială emotivă, la independența morală a femeii pe care Annette o căutase toată viața, dar pe care firea ei pătimașă nu i-o îngăduise decît în ultimii ani (și nici asta nu era sigur). În principiu, George nu respingea nici dragostea, nici căsătoria, liberă sau cu patalama. Dar nu se grăbea să guste din ea. Spunea: — La naiba! Să vorbim de lucruri mai puțin plictisitoare! Într-o zi, Silvio o amenință că natura se va răzbuna. George răspunse: — O să fie nostim! Era prea înțeleaptă ca să afirme: „Fîntînă, nu voi bea din apa 1700

ta!”, dar spunea: — Nu mi-e sete. Adăugă că medicii sfătuiesc oamenii să nu bea decît dupămasă. Prin urmare, dacă i se va întîmpla să se mărite (te poți aștepta la orice nenorocire), n-o s-o facă decît după ce-și va fi mîncat porția de viață personală (și nu o porție mică! Avea gură mare!). Căsătoria e un fel de ieșire la pensie. Dar Vania? Dar copilul? Ai naibii copii! Nu voia să se lipse as că de ei. Avea de gînd să facă unul sau mai mulți. Vreo șase. Și nu să-i adopte, nu să-și caute copii necunoscuți, ca cei pe care furnicile asexuate le îngrijesc pentru cetatea furnicilor. Nu, nici gînd! „Nu-mi pasă de cetate, de societatea anonimă! Mă gîndesc la un copil al meu, pe care să-l fi făcut eu.” — Atunci? spunea Silvio. — Dar numai al meu. Fără amestecul stingheritor al unui mascul. De ce nu pot femeile să facă copii singure? Annette rîdea și spunea: — O să ajungă și vremea asta. Nimic nu e cu neputință pentru știință! Silvio făcea o mutră îngrozită. El lua totul în serios. Și cumetrele nu pierdeau prilejul să rîdă pe socoteala lui. Discuta cu patimă orice glumă. Era un fel de Don Quijote, care pornea cu lancea în mînă împotriva morilor de vînt. Și morile îl aruncau din aripă în aripă. Se vedea întins pe iarbă. Și le zărea cum rid din toată inima. Ce femei îndrăcite! Dar oricît ar fi fost de supărăcios, rîsul lor nu-l putea jigni. Le iubea și știa prea bine că și ele îl iubesc. Nu așa cum ar fi vrut-o. Dar în orice chip l-ar fi iubit, nu era atît de nătîng încît să le respingă dragostea. Deplîngea doar la George independența obraznică de care se fălea. Deplîngea și faptul că Annette părea s-o aprobe. George se 1701

lăuda cu lipsa oricărei prejudecăți morale. Ca o reacție nelămurită și îndepărtată împotriva a tot ceea ce apăsase tinerețea tatălui ei, spunea că smulsese dintr-însa orice simțămînt religios, chiar în înțelesul cel mai laic. Renunțase la toate năzbîtiile „categorice”. Cînd se vorbea de „imperativele” venerabile, își scărpina ironic bărbia. Iar Silvio, care credea în ele fără să le discute, cu o candoare de adept al lui Mazzimi, suferea la vederea acestui ateism moral. Dar Annette înțelegea: o cunoștea pe George mai bine decît se cunoștea George pe sine. Puritatea absolută a firii ei, în care George nu voia să vadă decît un instinct de curățenie – dragostea adîncă pentru Vania, patima aceea frățească pe care George n-ar fi putut-o explica, dar pentru care s-ar fi jertfit fără vorbă – multe alte sentimente adînci și nelămurite izvorau, fără ca George să-și dea seama, dintr-o credință. Și lucrul cel mai ciudat era că fata aceasta limpede, la care întreaga viață părea că se desfășoară fără o umbră, într-o lumină de bun-simț și sănătate – fata aceasta, la care totul părea atît de deschis, fără nimic ascuns, își pierdea stăpînirea de sine de cum punea mîna pe vioară. Nu cînta corect. Dar de la prima mișcare a arcușului, simțeai prezența unui demon interior. Scotea din cele patru coarde strigăte sufletești ceți pătrundeau în inimă și o zguduiau. Ea însăși se transforma; i se schimbau ochii, trăsăturile. Pălea. Gura închisă i se înăsprea. Osatura frunții încordate ieșea la iveală. O cuprindea o seriozitate tragică. O pace crudă. Și deodată răsuna vîntul pe cîmpie, răsunau galopuri de bucurie și de mînie, biciuiri țigănești de arcuș. În toată casa se lăsa tăcere, toți o ascultau. Dar fiecare rămînea în camera lui și ea rămînea în camera ei. Se fereau să se arate. George ar fi azvîrlit îndată arcușul. Numai pe Vania îl răbda, cu condiția să-l uite. El stătea culcat pe jos, întins pe blana 1702

din fața patului, înfigîndu-și în ea degetele crispate și nasul. De emoție, Vania smulgea cu unghiile firele de păr de capră tibetană. Cînd George își venea în fire și-și aducea aminte de el, îl pălmuia pentru asta. În picioare, în grădină, lîngă fereastră, Silvio fuma rezemat de zid și, sigur că nu-l vede nimeni în beznă, lăsa să-i curgă fără zgomot lacrimi mari pe obraji. Șezînd în camera ei fără lumină, dar cu inima iluminata, Annette asculta zeul necunoscut, care trecea prin inima fetei ei. * Să cîntăm un acord pe clape. În acord, disonanța – suferința – e un element al armoniei. Și durerea, ca și moartea, și-a tocit ascuțișul înțepăturii. Annette a cunoscut timpul în care înțepătura aceasta îi sfredelea inima. I se răsucea în coapse ca o patimă deznădăjduită. Acum sosise noaptea sfîntului Ioan, în care sufletul dansează o dată cu flacăra ce se urcă dreaptă și înaltă pe rug. Ca și oceanul în care se revarsă apele și care, umplîndu-se, își păstrează echilibrul neclintit, așa e și ființa în care se revarsă toate dorințele, fără să se lase învinsă de dorință: Ființa aceea stăpînește liniștea.502 Annette trăia acum o dublă viziune: una în cadrul zilelor ce trec, din care încă făcea parte, cum face parte din echipajul unei corăbii omul de la proră care despică valurile iar cealaltă în mijlocul prăpastiei ei lăuntrice, în care cobora în zbor, ca și Din Gita (Cîntecul divinității), titlul unui text filozofic cartea a XIV-a a Mahabbaratei - vechi poem epic. 502

1703

frunza unui nuc, al cărui trup se apleacă la marginea unui povîrniș. Și nu-și dădea seama dacă cobora ea, sau dacă prăpastia urca spre dînsa. Dar prăpastia n-o înspăimînta. Simțea cum o învăluie în noaptea ei senină. Și în cele din urmă, dobîndi darul de a citi în această noapte. Ochii ei căpătaseră privirea voalată a bufniței. Silvio și George observaseră lucrul acesta și fiecare păstrase observația pentru sine. Și cînd, într-o zi, își schimbară impresiile, George cu un aer pedant (știința ei nu era prea întinsă; și era mîndră s-o etaleze) o evocă pe Pallas Atena 503. Silvio sculpta fruntea și ochii zeiței, între niște aripi întinse, întrun medalion ciudat, făcut dintr-o bucată de lemn de păr. Îl bătu de pragul de sus al ușii de la intrare, ca pe o bufniță crucificată. Numai Annette nu se recunoscu. Ea lăsase casa pe mîna lor, păstrîndu-și numai camera ei, apoi, chiar din camera ei, își păstrase numai un cerc fermecat, care se îngusta din zi în zi, dar înăuntrul căruia încăpea o lume. Privi cu gîndul aiurea ochii mari ai medalionului, deschiși în parg, zîmbi și spuse fără să-și dea seama că vorbește de ochii ei: — Pasărea veghează. — Da – spuse Silvio lui George – nu mi-o pot închipui decît cu ochii deschiși. I-ai văzut vreodată închiși? — I-am văzut – răspunse George – dar cred că privește pe sub pleoape. Annette privea mereu în afară, înăuntru. Cele două planuri sfîrșiseră prin a ajunge unul singur. Ochiul pusese stăpînire pe casă. Ocupa totul. Annette, care suferise toată viața de prea multă luciditate, ajunsese să nu-și mai poată pierde cunoștința de sine. Trăia într-o stare de insomnii limpezi și liniștite, în care 503 Zeița înțelepciunii în mitologia greacă.

1704

conștiința veșnică ardea fără zgomot și fără fum, ca o candelă de noapte. Dar candela aceasta își mistuia uleiul. Orice stare care se prelungește tinde către nihil504. Intensitatea ei n-o poate apăra. În nesfîrșit, totul și nimicul sînt frați gemeni. Cea mai tulburătoare atingere carnală, dacă nu se curmă și nu se reînnoiește, se topește în prăpastia ființei. Conștiința veșnică se schimbă într-o lumină fără umbre, deci fără contururi precise. Ochiul singuratic umple totul. Și pentru că nimic nu-l mai mărginește, se strînge. Bufnița cu ochii măriți nu mai deslușește ziua orbitoare de afară de noaptea limpede dinlăuntru. Și în timp ce Annette se identifică cu alte ființe – pe rînd sau cu toate deodată – își pierde ființa ei, care-i posedă pe ceilalți. Atunci ce mai posedă? Nimic? Inteligența și dragostea sînt organele cu care ea percepe universul. Dar dacă ființa, dacă eul ei, din care organele acestea fac parte, nu-i mai aparțin, înseamnă că universul le trage după sine, cum trage un rechin frînghia căngii care l-a prins. Și pe mare barca plutește goală. Annette se grăbește să se scufunde în apă, ca să scape de neliniștea singurătății groaznice sub dogoarea soarelui. Dar știe că se apropie ziua, ceasul în care va trebui să ajungă la acea singurătate. Va trebui să moară, singură. Numai cît se gîndește, și o sudoare înghețată îi umezește tîmplele. Pentru o femeie ca Annette a muri nu înseamnă nimic. Nu înseamnă nimic să azvîrli la o parte veșmintele nefolositoare, cămara trupului, înfrigurarea și amăgirile lui de muritor. Dar iubirile cele mai scumpe trebuie să se risipească și ele o data cu sfîrșitul? Se strînge toată și spune: „Nu!” Dar va avea oare de spus „nu” sau „da”? Va fi oare chemată să hotărască atunci cînd puterile necunoscute vor hotărî 504 În limba latină în original: nimic.

1705

în privința ei? (Se și simte cum lucrează în adîncul trupului, au început să hotărască.) E prea sinceră, ca să-și poată astupa urechile în fața tunetului care începe să răsune. Își întinde mîinile cu hotărîre pe pat și spune: „Fiecare zi cu lupta ci! O să lupt pînă la capăt.” * Cei doi prieteni ai ei, tovarăși de vîrstă și de luptă, Julien Davy și contele Chiarenza, sînt departe. Glasul lor se aude rar și paie că vine din alte planete. Bruno și-a reluat pelerinajele în Asia Centrală. Ia parte acolo la dezgroparea unor orașe moarte, acoperite de nisip. Pare că se afundă și el. Dispare luni de zile. Din cînd în cînd, o informație în presă îi amintește numele, pocindu-l, pomenește de vreo descoperire de inscripții sumeriene pe care a făcut-o. Glasul lui credincios lipsește rareori la apel cu prilejul unei aniversări: ziua lui Mare. Dacă nu se află acolo, e pe drum. Vine cîteodată din locuri foarte îndepărtate de cele pomenite de ziare, care sînt întotdeauna în întîrziere. Și nu spune aproape nimic de ceea ce face, de ceea ce-l frămîntă. Reia sub vreo variantă ingenioasă convorbirea lui Narada: este parcă tema gîndurilor lui. Nu mai are ce s-o învețe pe Annette. E în stare și ea să-și cînte variabile pe aceeași temă. Dar nici unul, nici altul nu se grăbesc să aducă paharul cu apă. Sufletul omului din Apus nu se dă bătut. Să acționeze, să acționeze, să acționeze mereu. În preajma morții, Goethe spunea că credința în supraviețuire izvora la el din noțiunea de activitate. În Apus, multora dintre noi nu le pasă de supraviețuire. Dar nici unul dintre noi, dintre cei cu adevărat vii, n-ar renunța la o zi, la un ceas de activitate în schimbul veșniciei. În timp ce e legănat de urletul oceanic al infinitului fără formă și fără țărmuri, Bruno se înverșunează să descifreze, să 1706

cucerească metru cu metru încă puțin din tărîmul hărăzit omului, din spațiul finit. El nu le spune că duce acolo, în deșert, o luptă aprigă împotriva nisipurilor, împotriva setei, împotriva foamei, împotriva frigului, împotriva oamenilor și naturii și împotriva trupului său, bidiviu bătrîn, care tremură și cere odihnă. „Mergi înainte!” Și cu atît mai puțin le povestește că e amestecat pe ascuns în mișcările sociale care frămîntă aceste popoare ale Asiei. Activitatea lui arheologică, deși adevărată, îi slujește drept perdea. E în legătură cu asociațiile țărănești și muncitorești din India, ai căror șefi sînt închiși la Meerut. Înfruntînd primejdii, a străbătut blocada care apasă asupra provinciei Peshavar, aflată în stare de asediu, și a slujit în mai multe rînduri drept mijlocitor între membrii împrăștiați ai Congresului Național Indian. A devenit misionar pentru Satyagraha-ua lui Gandhi, pe care asupritorii englezi cred că au înăbușit-o în închisoarea de la Poona, răspîndind și în afara Indiei chemarea omului care sprijină singur zăgazul ce oprește apele amenințătoare, ale violenței gata să se năpustească. Non-violența și violența. Uno avulso, non deficit alter 505. Bruno este unul dintre cercetașii armatei. Deși sprijinul lui a depășit țelul acțiunii, cînd aceasta îl cuprinde, nu i se dăruiește numai pe jumătate. Prietena lui din Occident, Annette, care și-a și făcut bagajele și e gata să se mute, fără să se mai gîndească la întoarcere, își cultivă și ea grădina cu mai multă dragoste decît oricînd. N-are a face daca nu se poate mișca: toată lumea dinafară este absorbită de spiritul ei. Toată lumea dinafară e a spiritului. Spiritul ia. 505 În limba latină în original: Cînd e smuls unul, nu lipsește celălalt.

1707

Annette, care crede sincer că a renunțat la lume, n-a renunțat decît la sine, n-a renunțat nicidecum să ia. Nu-și dă seama, e de bună-credință. Dar uită de sine cu bună-credință, pentru că are prea multe de făcut, ca să-și mai aducă aminte că mai există. Pentru ea exista ceea ce este în afară, ceea ce este dincolo. E dornică să cunoască și să îmbrățișeze mai mult, ceva mai mult, încă și mai mult din tot ce va părăsi. Se străduiește să se identifice cu viața spirituală a celor doi prieteni ai săi. Urmărește îndeaproape publicațiile orientaliste și revistele științifice. De bine, de rău, a ajuns din urmă echipa gîndirii apusene. Julien Davy o ajută și acum, așa cum făcea pe vremea convorbirilor din tinerețe de la Biblioteca Sainte-Geneviève. Nu și-au spus niciodată nimic unul altuia cu privire la gîndul pe care Marc l-a furat din ochii mamei sale, în ziua aceea de vară pe munte, cînd Annette și-a trădat taina, visînd. Poate că Julien a citit și el (sau i s-a părut ca citește) taina. Dar era prea umil, prea temător în dragoste și s-a îndoit. Și a simțit limpede că moartea lui Mare a pus capăt oricărui plan de viață împreună: mortul stăpînea singur în cămin. Julien a înțeles-o și s-a dat la o parte. Și, totuși, niciodată inimile lor n-au fost mai aproape. Între bărbatul acela bătrîn și femeia bătrînă s-a țesut o înțelegere gravă și duioasă. N-au nevoie de vorbe ca s-o exprime. Din cînd în cînd, Julien venea s-o vadă pe Annette, între călătoriile Lungi de conferințe și de studii pe care le făcea în America, unde Fundația Carnegie îi dăduse o slujbă. Atunci își închinau zilele unul altuia. Și în unele seri, cînd convorbirea se prelungea prea mult sau era vreme rea, se întîmpla ca George săși împrumute tatălui ei patul și să se ducă să se culce în odaia lui Vania. Annette, făptura veșnic trează, se gîndea în nopțile acelea că-și ține ascunși sub aripi toți puii – și pe bătrînul ei soț. Nici 1708

Julien nu dormea prea multă vreme și abia îndrăznea să se miște în pat, căci i se părea că simte la spate răsuflarea prietenei lui. Și se temea ca vreo mișcare să nu-i risipească iluzia. Dacă iluzia s-ar fi îndeplinit, fără îndoială că s-ar fi temut tot atîta. Căci sentimentul pe care-l avea pentru Annette era în același timp prea puternic, prea pios, prea de mult înăbușit și chinuit, ca să-i mai fie cu putință să-l exprime. După ce va muri Annette, se va gîndi poate, cu durere, ca bătrînul cioplitor de pietre din Florența, că n-a sărutat gura aceasta cît timp a fost vie. Făcea parte dintre oamenii care nu știu niciodată să se dezobișnuiască de gustul părerilor de rău. Și lui i se părea că aceia care știu s-o facă, cum era Bruno, sînt un fel de monștri (oricîtă stimă ar fi nutrit pentru ei). Puterea de a uita e oare slăbiciune? E oare egoism? Sau ușurință? Poate. Toate acestea nu-i lipseau lui Bruno. Se amestecau cu eroismul și cu bunătatea lui. Era înzestrat cu firea aceea „fericită” italiană, în adîncul căreia – dincolo de patimi, de dureri, de bucurii – se află o bună parte de nepăsare. Pe cei pe care-i iubea îi iubea cu adevărat, dar îi și uita. Și pe deplin, luni întregi. Annette o știa și zîmbea. Julien nu-i putea pricepe zîmbetul. Nu-l discuta, se înclina, pentru că era vorba de zîmbetul Annettei. Dar zîmbetul acesta îl neliniștea și pe el. Prin urmare, acceptă uitarea? Totuși, el n-ar fi vrut să vadă pe fruntea Annettei cuta unui doliu neșters. Prea o iubea; ca să nu se bucure că femeia și-a lăsat în drum povara sfîșietoare a trecutului. Dar „bucuria” aceasta era tristă, ca toate bucuriile lui Julien. Asta nu i-o explica Annettei. Dar ea își dădea seama și îi punea mîna pe frunte: — Sărmanul meu Julien, îi spuse ea într-o zi. Cum ai mai avea

1709

nevoie de un val al apei Lethe 506! El deschise ochii mirați. Ea rîse și repetă în germani cuvintele lui Goethe: Un val eterat din Lethe. Julien o privi supărat și spuse: — N-am nevoie. — Măcar un păhărel de la izvor, în fiecare dimineață! — Nu. N-am nevoie de cură! — Ei bine, spuse ea, să-ți păstrăm boala! Dacă o purtăm împreună, poate deveni un bine. — N-aș vrea cu nici un chip să mă descarc de povară pe socoteala dumitale. Ar însemna să-ți fac un dar prea trist. Prea mult neant. Într-unele clipe abia îndrăznesc să fac o mișcare, atît mi-e de teamă să nu ating credința celor pe care-i iubesc mai mult decît viața. — Ascultă, spuse ea, cuvintele pe care Bruno mi le-a trimis în dar de Anul Nou: Cînd nu mai crezi în nimic, a venit clipa să faci daruri. Julien se simți mișcat. Cuvintele acestea îi treziră un ecou în străfundurile ființei. Dar inteligența lui n-avea încredere în ceea ce se petrece în afară de controlul acțiunii. Întrebă: — Cînd nu ai nimic, ce poți sa mai dăruiești? Annette îi recită cu glasul ei muzical cîntecul lui Milarepa pe patul de moarte: Gîndul neantului naște mila. Mila nimicește granița dintre tine și aproapele tău. Identitatea între tine și aproapele tău îl împlinește pe aproapele tău 506 Unul din fluviile infernului, in mitologie, al cărui nume înseamnă uitare. Cei care beau din apele lui uitau cu totul trecutul.

1710

în tine. Cel care împlinește în sine pe aproapele lui ajunge la mine. Cel care ajunge la mine va fi Buda. Julien tăcu, după ce Annette sfîrși. Apoi spuse: — E frumos. E prea frumos pentru mine… Nu voi fi niciodată un Buda. Dar dumneata, dumneata, Annette? În numele cerului, spune-mi că nu ești un Buda. Annette rîse și spuse: — Egoistule! Din păcate, și eu cred că voi rămîne Annette pînă la capăt. El răsuflă ușurat: — Ah! Ce noroc! — Pînă la capăt, repetă ea, amenințîndu-l cu degetul. Dar după aceea… Voi, făpturi lacome, care mă țineți prinsă! Ce noroc să scap! — După aceea, după aceea! făcu el cu un aer sceptic. Mai bine să am totul înainte! Și se întristă: Nu l-am avut. Annette îl aținti cu ochii ei tineri de femeie bătrînă. — Dragul meu nepriceput! Nu e în stare măcar să aibă ceea ce n-a avut! Ei bine, eu îl am. Julien spuse: — Trecutul? Ea îi făcu semn să asculte. Din grădină se auzea glasul voios aJ lui George. — Trecutul tău îmi aparține mie. El se aplecă asupra mîinilor Annettei și i le sărută: — De la tine vine. Trecutul, prezentul și chiar ceea ce va fi, vine o clipă în care toate par a fi în același plan. Te simți unul cu toți cei vii. 1711

Sentimentul acesta e veșnic. E un lucru neliniștitor, îl afli în tine, se ivește în toate clipele zilei, fără să te gîndești la el. Simți cum aluneci. Annette își dă seama de asta după strîngerea de inimă pe care i-o pricinuiește vreo știre citită în ziar sau auzită: inundații, masacre în China, execuții aici sau acolo, suferințele lumii, sau chiar bucuriile ei (sînt rare!). Veștile acestea i se răspîndesc în sînge, în toate mădularele. Trupul ia parte la ele înaintea minții. Pîntecele – bolta care acoperă cîmpul sfînt al zămislirilor – e ca o scoică în care vibrează tremurul pămîntului. Nu e tăiat cordonul ombilical care o leagă de copilul ei, Lumea. Cel care se atinge de copil se atinge și de mamă. Și îi străbat aceleași unde, calde ori înghețate. Noaptea, Annette se cufundă în voluptatea dureroasă a acestei maternități ciudate și murmură cu ochii deschiși: — Copilașule, copilașule Lume, nu te simțeai mai bine în mine? De ce te-am născut? * Sufletele lumii sînt ca niște clopote, unele îndepărtate, altele apropiate. Într-unele zile, Annettei i se pare că retrăiește ceasurile de pe munte, cînd stătea culcată în iarba aspră alături de fiul ei, culcată în izma sălbatică și în gențiana cu ochi albaștri și asculta suind spre ea sunetul clopotelor, care părea că vine din toate tufișurile văii. Dar nu toate clopotele sună deodată. Unele încep, altele sfîrșesc. Unele clopotnițe au amuțit. În spațiul misterios urechea încordată tot mai urmărește vibrațiile, chiar după ce sunetele au încetat. Clopotul lui Bruno a fost înghițit de ape. Și, poate, doar în amintirea ei se mai prelungesc undele. De mai bine de un an Bruno n-a mai dat semn de viață. E mort sau viu? A dispărut în vreuna din primejdioasele lui misiuni? Ultima scrisoare pe care a primit-o de la el vorbea nelămurit de viitoarea 1712

sa întoarcere. De atunci, rarii prieteni din India cu care se pot schimba scrisori – căci India e de fapt în stare de asediu – par a-i fi pierdut urma. În ce ashram507 va fi sfîrșit el prin a uita timpul? Sau a ieșit oare din timp? Un simțămînt inexplicabil o îndeamnă pe Annette să creadă asta. Începînd dintr-o anumită zi, dintr-un anumit ceas (dar atunci nu s-a gîndit să le noteze). Bruno a încetat de a mai fi pentru ea un prieten îndepărtat, pe care ți-l închipui cum umblă, cum se ostenește pe o bucată din scoarța aspră a pămîntului și ai cărui pași inima noastră neliniștită caută să-i urmărească. Îl simte în clar-obscurul camerei, în umbra și lumina care învăluie fiecare mișcare. Nici nu mai are nevoie să-i evoce chipul și glasul. E amestecat în fiecare răsuflare a ei. Un alt clopot urmează să zboare din clopotniță; dar nimeni tiu presimte. Annette nu-și dă scama că zilele lui Silvio sînt numărate, că el și le-a numărat. Și totuși ea a contribuit cu mult la hotărîrea pe care a luat-o tînărul. Femeia aceasta e un fenomen ciudat. S-a desprins din viață cu mai mult de jumătate de trup, și oboseala fizică, boala, desprinderea lăuntrică au îndepărtat-o de acțiune. Dar fără s-o caute, iradiază acțiunea asupra tuturor celor de care se apropie. În același chip în care a izvorît din ea jertfa lui Marc, din ea, care dorea pentru fiul ei o viață lungă, pașnică și plină (care mamă n-o dorește?), în același chip la focul ei liniștit se vor aprinde fără voia ei și alte flăcări ale jertfei. Tocmai liniștea aceasta fascinează și hrănește puterile celor tineri, puteri ce nu se cunosc și-s mistuite de dorința să se jertfească. Imobilitatea ei înșelătoare e ca un crater în care arde un lac de lavă topită. Lacul 507 În hindusă, cuvîntul ashram denumește fiecare din cele patru perioade în care se împarte viața.

1713

pare fără cute, pare că doarme. Dar nu te poți apropia de el fără să nu te lovească în fața căldura și să nu-ți pătrundă în mădulare. Focul n-are nevoie să vorbească. Spune celui care-l atinge: „Arde!” Femeia aceea calmă te privea doar. Dacă ar fi știut ce aduce privirea ei, poate că (cine știe?) și-ar fi închis ochii. Cînd stătea singură cu Silvio și îi asculta destăinuirile – amărăciunea aprigă de exilat și rușinea de a-și fi lăsat poporul zidit într-o tăcere de mormînt – îi era de ajuns să-și așeze mîna pe capul tînărului, care stătea lîngă ea cu fruntea plecată și cu spatele încovoiat de durere. Și el auzea: „Trezește mortul din mormînt! Nu știi oare cu ce preț a fost cumpărat Risorgimentul lui? Du-te și plătește!” Gura Annettei rămînea închisă. Dar mîna așezată pe frunte dăduse porunca mută a spiritului. Era de ajuns că-i spusese o dată privindu-l: — Nu ești oare fiul lui Mazzini? Nu spusese nici un cuvînt mai mult. Silvio ridicase capul, de parcă ar fi primit botezul care spală sufletul tulburat și îi redă siguranța. Nu se mai simțea copleșit de destin. Își văzuse destinul și ardea de dorul să și-l împlinească. Își luă rămas bun de la vila din Meudon. Nu mai primiră dela el decît scurte știri răzlețe. Aflară prin alții că Silvio își cîștigă viața ca interpret într-un hotel din Londra. Nu se mirară. Exilații lipsiți de mijloace primeau, cereau orice slujbă. Cu ajutorul lui Julien, Annette căută să obțină pentru el un ajutor modest, care să-i îngăduie să-și urmeze studiile la Paris. Silvio refuză, fără să explice de ce. Părea că vrea să strîngă ceva bani. Nu se știa în ce scop. Și cînd prietenii lui stăruiră, încetă să le mai scrie. Se simțea scîrbit de felul cum emigranții antifasciști își pierdeau vremea cu palavre care nu duceau la nici o acțiune, era scîrbit de veșnicele 1714

lor discuții, de dezbinările, de bănuielile lor, de lipsa unui ideal activ, de pălăvrăgeala lor, de vechiul lor parlamentarism putred, care nu mai putea urma mersul lumii noi. Se simțea scîrbit de tot scepticismul, de epicurianismul, de prudența și de spiritul de compromis, de teama lor de a fi sau a parca idealiști, de lipsa totală a spiritului de jertfă, pe care-l arăta toată generația tînără din Occident. Datorită vitalității lui tinere și sănătoase, se simțea împins către concepția dogoritoare a unui act de eroism deznădăjduit, care să pălmuiască lașitatea lumii. La el romantismul poetic de tînăr Shelley întîrziat se îmbina cu credința stoică a părintelui său spiritual: Mazzini. Vreme de un an, i se pierdu urma. Doar căutîndu-i-o în noapte și ascultînd din patul ei cum foșnesc arborii în pădure, Annette avea o presimțire nelămurită că fugarul se va ivi într-o zi din pădure, ca să săvîrșească o acțiune neașteptată. În anul acela, Assia își făcu iar o scurtă apariție. Era din nou văduvă. Soțul ei american o lăsase în drum. Ea își istovea tovarășii pe pietrele ascuțite ale drumurilor, pe care le călcau picioarele ei invulnerabile. Howard Drake murise în luptă, în Peru, la ieșirea din închisoarea infectă, unde fusese aruncat și torturat. Îl eliberaseră bolnav pe moarte de tifos. Era singur. Înștiințată prea tîrziu, Assia străbătuse întreaga Americă și sosise după ce Howard fusese îngropat. Dar el își păstrase pînă în ultima clipă încrederea deplină într-însa. Nu-i părea rău de nimic. Îi lăsase vorbă la plecare: „Îți mulțumesc pentru toate! Assia dragă, nu te opri, mergi înainte! Și izbîndă picioarelor tale agere!” Picioarele își reluaseră goana. Assia se întorsese împreună cu copiii ei ianchei în U.R.S.S., unde cunoștințele sale cu privire la lumea indo-americană erau prețuite. Primise acolo diferite 1715

misiuni. În cursul uneia din aceste misiuni poposise încă o dată la Meudon. O văzură iarăși, arsă de soare, mai aspră, cu palmele bătătorite, cum pesemne că-i erau și tălpile, dar fără nici o cută pe față. Numai într-unele clipe își încrunta grav sprîncenele. Iar pielea obrajilor și a frunții îi era netedă și întinsă, neatinsă de toate încercările venite din cer sau de pe pămînt. Îi aducea lui Vania niște amintiri ciudate din călătoriile ei: piei de reptile de un alb-argintiu, fetișuri grotești și înspăimîntătoare, un pumnal cu un mîner de corn sculptat. Fiecare dar era întovărășit de o povestire scurtă a împrejurărilor în care-l adunase. Scurtimea povestirilor le făcea și mai ciudate. Iar Annettei îi dărui o cutie de lac pictat din Paleh, pe care țăranii artiști ruși înfățișaseră, în mijlocul unei cîmpii ce amintea de Bizanț și de Ravenna, un dans sălbatic și ordonat. Assia fu izbită de schimbarea pe care o văzu pe fața Annettei, schimbare pe care cei ce o vedeau în fiecare zi n-o mai observau. O luă pe George la o parte și-i porunci s-o înștiințeze telegrafic la cea dintîi alarmă. Se va întoarce de oriunde s-ar găsi. George nu se gîndi să se supere de tonul ei poruncitor. Ca și Vania, era impresionată în taină de viața aceasta plină de primejdii. Și fără s-o iubească, o respecta pe Assia. Nu atît pentru cele ce spunea, cît pentru lucrurile de care nu pomenea și pe care ți le puteai închipui. Assia nu căuta să ascundă nimic. Nu se schimbase de loc, făcea destăinuiri tot atît de indiscrete (în afară de ceea ce privea misiunile ei). Dar era grăbită, își întrerupea povestirea cu un cuvînt tăios și cu un surîs brusc în mijlocul frazei. Și o întrerupea tocmai în clipele cele mai interesante. Lăsa închipuirea să se frămînte. Vedea asta, vedea cum ochii lui Vania cerșesc urmarea. Ochii ei aspri rîdeau. Îi spunea: — Mai tîrziu! N-am vreme. O să vezi tu mai încolo. 1716

Plecă. George și Vania o mai însoțiră din ochi în depărtare după ce-i pierise urma. Acum stăteau mai des de vorbă despre cele ce se petreceau în Uniunea Sovietică. Atenția și amorul propriu al lui Vania erau biciuite de scrisorile rare, scurte, mototolite, pe care le primea de la fratele lui vitreg, de la vulpoiul cel mic, Waldo. Băiețașul de zece ani era tare mîndru de viața lui la Moscova. Vorbea despre planul „nostru” cincinal, era octombrist (acesta era titlul băiețașilor de vîrsta lui), dar anunța cu mîndrie că va trece în rîndul pionierilor. Lucrul acesta cuprindea îndatoriri severe, de care era mîndru ca de niște drepturi. Ardea de dorința să ajungă brigadier. Întreba pe un ton de milă protectoare cînd se vor hotărî Vania și ceilalți din Apus să-i ajungă din urmă și să-și facă și ei revoluția. Vania rîdea în hohote de trufia aceasta. Își închipuia nasul cîrn al lui Waldo, plin de pistrui, care răsufla zgomotos, în timp ce micul Hercule purta cu brațele întinse greutatea planurilor cincinale. Dar în taină se simțea necăjit că n-avea și el cu ce să se laude. Era gelos pe învățătura politehnică legată de muncă, pe care Waldo o primea la școala lui medie din Moscova. Lui Vania liceul din Vanves i se părea învechit. Deși i se aprobase să ia lecții de tîmplărie în afara școlii, își dădea seama că n-avea condițiile de lucru pe viu (concret, cum se spune la Moscova). Îi lipsea spiritul tovărășesc din atelierele la care Waldo și colegii săi învățau tehnica lemnului, pielăriei sau a metalului, producînd obiecte folositoare societății. Acolo nu se jucau de-a muncitorii, se nășteau muncitori. Și luau parte din copilărie la marea operă. Pentru că acolo erau toți un singur trup. Și Vania, micul individualist, fiu, nepot, strănepot de individualiști, îi invidia. Instinctul lui sănătos – și poate că și încrederea tainică în puterile lui – îi șopteau că în trupul acesta mare al unei societăți viguroase individualismul lui 1717

s-ar simți mai la largul său și că ar ști să-l umple în întregime. Îi ceru lui George să-i explice teoriile marxiste și aplicarea lor în Uniunea Sovietică. George, care nu le cunoștea nici ea, începu să le studieze serios și căpătă interes pentru ele. Avea prea mult simț jovial, prea mult scepticism francez, ca să se înroleze într-o cauză politică atît de extremă. Dar, pe de altă parte, nu simțea nici urmă de teamă în fața primejdiilor pe care vreo răsturnare socială le-ar fi putut aduce pentru ea și pentru ai săi mai ales pentru „al său”, pentru averea ei. Primejdiile reprezintă jumătate din plăcerea de a trăi. Începu să traducă liniștită din germană, apoi din rusă, pe care o învăță pentru plăcerea ei și a lui Vania, un șir de broșuri „subversive”. I se propuse să fie editate. Rudele și prietenii ei burghezi săriră în sus de indignare. George își cîștigă faima de propagandistă a comunismului. Asta o înveseli și mai mult. Dădea cu tifla și celor care o excomunicau, și celor care o anexau. Rămînea liberă, rămînea odihnită în mijlocul oboselii, în mijlocul nesiguranței. Spunea: Întîmplă-se ce s-o întîmpla!, fără a mai adăuga maxima: Fă ceea ce trebuie să faci! A tatălui ei. „Bietul tata!” El, care cu bună-știință risca pentru părerile lui mult mai mult decît fata lui, avea totdeauna nevoie să se agațe de vreo „datorie”, de umbra absolutului, de ceea ce supraviețuise din răposata lui credință religioasă. Nu putea pricepe cum se plimba fata lui, proaspătă și voioasă, ca un pește în apă, în mijlocul schimbărilor veșnice din aceste vremuri fluide și relative. „Trăiesc de pe o zi pe alta! Eu mă împac cu fiecare zi. Și dacă-mi aduce vreun «bîldîbîc», o să știu eu să mă ridic. Fac schi, știu să sar. Sari și tu, societate!” În epocile de ordine, omenirea se înspăimîntă numai la gîndul catastrofelor ce pîndesc specia la fiecare cotitură. Nu se gîndește că specia se schimbă și se adaptează la catastrofe, ca și la ordinea 1718

socială. După cum pielea ei se învață cu mușcătura gerului polar și cu dogoarea soarelui ecuatorial, tot așa se stabilește o armonie între împrejurările catastrofale și fauna umană care trăiește în mijlocul lor. Și acolo unde cei bătrîni mor, pentru că n-au plămîni destul de flexibili ca să poată respira, tinerii zburdă voioși. Și poate că ordinea care putea fi respirată de părinții lor ar însemna pentru ei asfixia. George și Vania nu și-ar fi schimbat climatul timpului lor străbătut de furtuni și de vînturi nici pentru cel mai ceresc climat. Păsările care zboară pe furtună nu iscă ele furtuna. Dar furtuna le plăsmuiește. E climatul lor obișnuit. Acolo unde, pentru oamenii de ieri, termometrul arăta febră, pentru ei e temperatura normală. Rațiunea pe care au moștenit-o de la cei de ieri e atrasă și ca în furtună. A depășit pragul de ieri și a ajuns dintr-un salt la alte concluzii. Degeaba ar vrea spiritul să rămînă în afara bătăliei, temperamentul s-a hotărît mai înainte să fi perceput conștiința. Oricît de absurdă i se părea lui George ideea luptei de clasă, ea era de partea cealaltă a baricadei, sub steagul „proletar”, chiar cînd mai rîdea încă de acest cuvînt. Și veni o seară cînd, în timpul unei scurte călătorii în străinătate, pe care o făcu Annette ca să consulte un specialist în boli de inimă, George și Vania, care o întovărășeau, o lăsară la hotel și se plimbară pe străzi. Annette îi văzu întorcîndu-se ațîțați și cu ochii aprinși. George rîdea cu un rîs provocător, Vania, cu nuna ridicată, arăta un glonte de mitralieră pe care-l adunase dintr-o piață, unde armata trăsese brusc și fără somație asupra unei mulțimi dezarmate de manifestanți. Și George spuse: — O să slujească data viitoare împotriva dușmanului. „Dușmanul”? Pentru George există deci un dușman? A ales? Ea nu. El, dușmanul a ales! Chiar de ai vrea să negi noțiunea de 1719

clasă, ea ți-este impusă cu brutalitate de clasa dominantă, din care poate că ai făcut parte la naștere. Dar te expatriezi și te scuturi de clasa ta, ca de noroiul de pe tălpi, atunci cînd vezi că, nemaiputînd să se mulțumească cu legile pe care se sprijinea democrata ei, ca să-și asigure profiturile și fraudele, ea violează legile, își răstoarnă singură democrația și recurge la mitraliere și la tribunale excepționale. Recurge la ducii, da trădătorii socialismului, care, ieșiți din popor, au fălcile și ceafa tari și le vînd stăpînilor lipsiți de vlagă (după ce poporul va fi înfrînt, se vor socoti între ei). Democrația s-a trădat pe sine. A sfîșiat singură minciuna unui regim care se fălea cu „liberalismul” atît timp cît abuzurile lui se puteau exercita liber. Acum cînd are nevoie să și le asigure prin forță, „liberalismul” se preface în fascism. Declarația de război a fost rostită. Și a rostit-o partidul „ordinii sociale”. Ordine împotriva altei ordini forță împotriva altei forțe! * Annette își dădea seama limpede de primejdiile și de suferințele care-i așteptau pe cei iubiți – pe copiii, pe prietenii ei, pe toți ai ei. I-o tot aminteau doctorul Villard și Julien Davy. Aceștia se mirau de liniștea pe care o arăta Annette. Dar Annettei nu i se părea că copiii ei sînt atît de vrednici de plîns. Mînios, Philippe Villard nu-i ascundea că partidul lui va fi fără milă față de Annette și de partidul ei. Înțelegea și ea! Dar știau că amîndoi vor fi morți înaintea luptei. Și se înfruntau cu un zîmbet războinic și prietenos. Pesimismul obișnuit al lui Julien Davy se întărise. La ultima lui întoarcere din America (a doua zi după ciclonul hitlerist; partidul socialist se prăbușise în Germania ca un castel de cărți de joc; conducătorii se predaseră fără luptă: era cea mai 1720

rușinoasă dintre înfrîngeri!), Julien își arătă neliniștea, teama că libertățile Apusului vor fi strivite. Annette asculta calmă și zîmbitoare. Nu i se părea o nenorocire ireparabilă faptul că, în lupta pe care o duci, suferi o înfrîngere. Nenorocirea ireparabilă ar fi să accepți această înfrîngere. — Înfrînge rea nu va fi acceptată nici de mine, nici de cei pe care-i iubesc, de copiii, de prietenii, de tovarășii mei, de Julien. Atunci de ce să ne frămîntăm? Nu mai sîntem copii, ca să simțim nevoia să atingem cu mîna ceea ce dorim. Pentru voința noastră, zece ani, douăzeci, o sută n-au însemnătate. Dacă știm ce e drept și ceea ce trebuie să fie, știm și că va fi. Ceea ce e scris în spiritul nostru reprezintă destinul. El se împlinește prin viața noastră, prin moartea noastră. Și facă cerul să pot trăi încă destulă vreme, ca să dăruiesc cauzei acesteia jertfa vieții mele! Cel puțin, știu că ai mei își vor da viața cu aceeași bucurie cu care mi-aș da-o eu. O să iau parte la luptă, moartă sau vie. Quos non accendam 508. Trebuie doar să hrănim energia și credința celor pe care-i iubim. Nenorociți sînt numai aceia a căror energie nu e pe măsura credinței (în cazul acesta, credința e slabă!), ori cei care n-au pentru ce sa se jertfească. Epoca aceasta e grea, e crudă, dar e frumoasă pentru cei tari. Și cel mai slab cu trupul poate fi tare. Trebuie să fim pe măsura vremii noastre. — Atunci – o întrebă Philippe – de ce te-ai prefăcut pacifistă? De ce în timpul războiului ți-ai arătat scîrba față de război? — Pentru că mi-e groază de lipsa de rațiune. Pentru că războiul acesta al națiunilor se întemeia pe minciună și pe stupiditate. Pentru că era o întoarcere spre trecut. Plîng cu durere și revoltă milioanele lui de victime. Dar nu mă indignează atît 508 În limba latină în original: ceea ce eu pot dobîndi.

1721

jertfa lor, cît lipsa de sens a acestei jertfe. Cînd e vorba să salvezi într-adevăr societatea omenească și viitorul ei, nu mai ții seamă de jertfă. „Nu, nu e o jertfă!”, cum cîntă Alceste 509. Știi, crezi, iubești și te dăruiești. — Sau îi dăruiești pe ceilalți! — Nu. Îi pun pe ceilalți în situația să deslușească lucrul pentru care merită să i te dăruiești. Dar sînt liberi să hotărască singuri. — Nu mai sînt liberi, din clipa în care arunci în cumpănă pasiunea dumitale. — Rațiunea mea. — Rațiunea dumitale, fie! E cea mai oarbă dintre pasiuni. — De vrei sau nu, totul e luptă. O gîndire mai limpede și mai hotărîtă decît celelalte își exercită în chip firesc acțiunea. Ea apasă asupra hotărîrilor unor suflete slabe și șovăitoare. N-ai ce face! Și e bine să se întîmple așa. Nu e firesc ca ceea ce e mai greu să cîntărească mai mult? E legea gravitației. — De fapt, ești mai neomenoasă decît mine. Ești ca o piatră. — Aș vrea să fiu una din pietrele pe care se va clădi Cetatea domnului! Se întrerupse, cu un zîmbet melancolic. — Și nu uita că am cimentat construcția aceasta cu sîngele băiatului meu! Piatra sîngeroasă. E vie. Vania asculta, se gîndea. După ce doctorul Villard și Julien Davy plecară, întrebă: — Cetatea domnului. De ce spui asta? Pentru că, Mannie, dumnezeu nu există! 509 Eroina operei cu același nume de compozitorul german Gluck (1714-1787).

1722

(Nici lui George, nici Assiei nu le păsa de dumnezeu.) E adevărat, de ce rostise cuvîntul acela? Nu credea în ceea ce înțeleg alții prin asta. Dar cum să urăști tot ce-ți umple inima, tot ce rămîne cînd restul trece, lucrul în care sînt cuprinși toți cei pe care-i iubești, morți sau vii, și toată dragostea pe care o simți pentru ei, comuniunea tuturor ființelor din lumea de apoi? Annette zîmbi: — Vorbesc despre ceea ce iubesc. Restul e sau nu e, cum îi place. — Nu poți să iubești decît ceea ce este. — Atunci este, pentru că iubesc. Vania se străduia să priceapă. Annette îi spuse: — Nu te mai obosi! Unul crede una, altul crede alta. N-are mare însemnătate. Cuvintele sînt niște pietre kilometrice, care arată drumul. Vîntul le răstoarnă, ploaia le șterge. Dar însemnătate are numai drumul; și noi avem busola noastră. Să mergem împreună. Să urmăm curajos același drum. „Să ne plimbăm în pădure!” Lupul e acolo. Să sărim împotriva lupului! Asta, Vania o pricepea. Și era gata. Dar pentru el, bunica rămînea, ca și pentru George, la fel de plină de taine ca și pădurea. Amîndoi se simțeau atrași de Annette, și atracția era amestecată cu oarecare teamă. Ea se afla lîngă ei, aproape de tot – nici o ființă de pe lume nu le era mai aproape – și tot atît de departe. În unele clipe se simțeau inimă lîngă inimă. Dar nu știau prea bine ce gîndește ea. Și ea nu știa totdeauna ce gîndesc ei. Nu-i lega familiaritatea de fiecare clipă, egalitatea care există între micul Jean și George. Era mult mai puțin și mult mai mult. Reprezentau două vîrste ale lumii, două lumi deosebite. Îmi închipui că așa stau de vorbă la țară credincioșii cu fecioara. Îi încredințează în gînd toate treburile lor. Știu că e bună, cred în 1723

ea, o iubesc. Dar nu sînt niciodată siguri de ceea ce se ascunde într-însa. Sînt în ea atîtea lucruri care au existat înaintea lor! Nu pricep limpede ceea ce exprimă zîmbetul și ochii ei. Nu-și dau seama că și ochii lor cuprind taine pentru dînsa. Există în ei atîtea lucruri care vor fi și după ce ea nu va mai fi! Visînd noaptea și ziua, vara și iarna, la fereastra ei deschisă, Annette vedea cum se înșiră anotimpurile. Și toate i se parcau același an. * În zilele acestea am văzut-o pentru ultima oară. Se afla singură la Meudon, în casa de la marginea pădurii. Copiii ei zburaseră din cuib. Alergau prin Paris și la țară. Lipseau cu zilele. La început, George avusese unele scrupule. Dar Annette o convinsese (George abia aștepta să se lase convinsă). Annette îi sfătuise pe amîndoi – pe frate și pe soră – să se bucure de zilele frumoase ale primăverii, făcînd excursii cu bicicleta sau pe jos prin Île-de-France. Să se culce în drum în vreun sat, sau, dacă le îngăduiau vremea și locurile, să se culce sub cerul liber și să se înapoieze acasă a doua zi. Ea rămînea singură în căsuță și asculta noaptea lătratul îndepărtat al cîinilor. Nu se simțea părăsită. Îi urmărea cu gîndul pe vagabonzii ei. Picioarele lor, brațele și ochii lor se bucurau și pentru ca de viața ce se scurgea, reînnoiau această viață. Am găsit-o tare obosită, prea obosită, ca să iasă măcar în grădină. Stătea pe jumătate culcată în balconașul din fața camerei el. Cu toate că ochii ei foarte miopi, în care vederea cobora ca un apus de vară, nu puteau desluși trecătorii de pe drum, mă recunoscu înainte să ti trecut de intrarea grădinii. Îmi rosti numele și-mi spuse, salutîndu-mă cu un gest al mîinii: — Urcă-te, te rog! 1724

Nu se mai afla nimeni acasă. Slujnica plecase fără s-o înștiințeze. Îi reproșai Annettei aceasta lipsă de prevedere. Dar ea mă rugă să n-o cert pe fetiță. Se auzeau din depărtare sunetele flașnetelor de la călușei, un zgomot de bîlci. Și firește, că în jurul căluților de lemn se strînseseră, ca un roi de muște, băieți și fete. Fetița fugise într-acolo. — La vîrsta ei, spuse Annette, aș fi făcut la fel! — Dar dacă ai avea nevoie de ceva? (Nu voiam să spun: „de vreun ajutor”, dar ea înțelese.) — De ce se mai poate teme o femeie bătrînă? Nu mai am nimic în afară de vise. Acesta e avantajul bătrîneții față de tinerețe. Eram încărcată cu un șir de bunuri pe care, orice aș fi făcut, tot trebuia să le pierd pe drum și care mă țineau încovoiată sub povara lor. Azi mi se poate lua totul, chiar și scoica. Am ieșit de acolo, nu mai sînt legată de ea decît prin degetele picioarelor, ca de papucii aceștia (își scoase piciorul gol dintr-un papuc). Și e atît de bine afară I — Mai rămîi puțin înăuntru! Nu te despărți de prietenii dumitale! Sîntem și noi un fel de papuci ai dumitale. — Sînteți papucii mei, și eu sînt ai voștri. Toată viața te îmbraci și te încalți cu cei pe care-i iubești: cu părinții, cu copiii, cu prietenii, cu amanții și cu pămîntul acesta de treabă – ia privește-l! – care-ți suflă în obraz răsuflarea lui caldă de primăvară. Te îmbraci cu tot ce se leagă de trupul tău, cu animale și cu oameni. Și toate astea te încurcă grozav uneori. Dar eu mă duc. Nu mai e mult! — Nu ne arăta mulțumirea dumitale cu atîta trufie! Annette rîse și spuse: — Îți cer iertare. Dar, prietene, îți las partea dumitale de mulțumire. Nu iau totul. Și dumneata o să te duci. Ești pe cale. 1725

Tot ce iubim se duce, se duce și pămîntul acesta de treabă. Nu, nu sîntem niște egoiști! Nu admitem favoruri! Ce e bun pentru unul e bun și pentru altul. Egalitate. — Democrato! — Nu. Comunistă, pînă și în moarte! — Fiecare împreună cu toți. — Da, fiecare în toți. — Dar atunci, unde vei găsi eliberarea, despuierea de toată lumea aceasta care te strînge? — În rîul meu… Cît e de ciudat! (Tot vorbindu-mi, închisese ochii și am rămas amîndoi tăcuți cîteva clipe, vreo cincisprezece secunde.) — M-am cufundat în trecut. Am revăzut, revăd (doamne, cît e de departe!) un iaz roșu în mijlocul pădurii. Mă scăldam în el, am regăsit în apa lui de aur nămolul care se lipește de călcîi și lianele groase care îmi string coapsele. (Nu, au poți să înțelegi!) Am fost pe cale să mă afund, a trebuit să mă străduiesc pînă să se deschidă zăgazurile! Cum s-a făcut? Nu știu. Desigur că nu numai prin puterile mele. N-a fi putut-o face singură. Dar s-au deschis zăgazurile și s-au scurs valurile de apă stătută, valurile de apă aurie – și eu mă aflam în ea s-au scurs în apa vie, în rîu. Și rîul se scurge spre mare. Sînt salvată. — Da, e o fericire să-ți găsești calea. Viața nu cunoaște altă țintă. Cît despre rest, cît despre țel, e treaba rîului să ne ducă. Trebuie să ne lăsăm pradă lui. Să ne topim în valul celor vii! Să nu lăsăm nici o apă stătătoare! Să ne topim în viața care curge! Să înaintăm! Chiar în moarte ne poartă valurile. Ea mă luă de mînă. — Chiar în moarte ne vom afla înainte. O părăsii, după ce ne făcurăm această făgăduială. Cînd mă 1726

ridicai (ea se scuză că rămîne culcată pe șezlong), i-am pus la loc în picior unul din papuci, care-i căzuse, și i-am spus: — În amintirea convorbirii noastre, vrei să mi-i Iași dacă pleci cea dintîi? Ea îmi spuse: — Ia-i cu dumneata! Pe drum, spre pădure, i-am întîlnit la întoarcere pe George și pe Vania, care veneau spre casă. Erau roșii și bronzați de soare. Mă recunoscură și văzui că le e rușine că am găsit-o pe Annette părăsită acasă. George se scuza cu stîngăcie, rîzînd stingherită. Dar n-am vrut să le stric mulțumirea. Le-am spus: — Ne-am lipsit foarte bine de voi! Sosește clipa cînd viața pornește către sfîrșit, cînd, în străfulgerări, extremele se identifica: mișcarea cea mai repede și nemișcarea devin același lucru. Se închide cercul ființei. Se reîntregesc cele două capete desfăcute. Și șarpele veșniciei își mușcă coada. Nu mai știi care e viitorul și care e trecutul, pentru că nu mai există nici început, nici sfîrșit. Ai trăit ceea ce vei trăi. Cînd vine ceasul acesta, e vremea să-ți faci bagajele. Annette își avea bagajul făcut, atunci cînd trecu vestitorul care-i deschise drumul. În dimineața de 26 iulie poștașul îi aduse un plic, pe care zbura scrisul mare al lui Silvio. Înăuntru erau aceste cuvinte: Laudă sfintei Anna, ca să-l laude și ea pe domnul. Iar dedesubt: Benedica suo figliuol’, o, gr an Madre! (O, bunică, binecuvîntează-ți fiul!) împreună cu o șuviță din părul lui. Într-adevăr, în ziua aceea era Sfînta Anna. În casa neobișnuită cu sărbătorile nu se gîndise nimeni la asta, dar clopotul italian 1727

trezi în amintirea Annettei clinchetul îndepărtat al clopotelor care sunau de ziua ei, în copilărie, și imaginile frescelor florentine, pe care le privise la brațul lui Mare. Deasupra pădurii Meudon, cerul avea limpezimea mată a unor tondi 510 de ale lui Perugino 511, în care pe fondul argintiu se desprind siluetele tine și mîndre ale unor arbori tineri, ca niște oameni tineri. George și Vania plecaseră iar pe toată ziua să se plimbe. Annette rîmase singură pînă în seară. Mîngîia între degete șuvița de păr castaniu. Ce dar ciudat! S-ar fi spus că e o vietate oferită unui templu. Ea binecuvîntă fruntea de pe care fusese tăiată șuvița. Simțea în piept și în brațul stîng o apăsare, care-i pricinuia o neliniște nelămurită. Îi știa cauza. Dar voi să se folosească de lipsa copiilor, ca să deretice prin casă. Cînd erau copiii de față, o păzeau cu strășnicie. George, pe care doctorul Villard o prevenise, nu-i dădea voie să se obosească. De obicei, Annette se arăta ascultătoare. Cînd ești bătrîn, e plăcut să te lași dăscălit de tinerii care te iubesc. Dar la orice vîrstă simți totdeauna și o plăcere de școlar să nu-i asculți. Și pentru că nu era supravegheată, Annette făcu după pofta inimii. După ce scotoci prin sertare și prin dulapuri, după ce urcă și coborî de cîte cinci-șase ori scara din pivniță și pînă în pod – deși începuse să se simtă tare obosită – voi să facă ocolul grădinii, să inspecteze toate, aplecîndu-se să curețe și să mîngîie plantele ei preferate, pipăind pămîntul și făcînd călătoria de la pompă la plantele însetate, fiindcă pămîntul era uscat. Atît se frămîntă, încît simți un junghi în inimă. Fu nevoită să lase stropitoarea din mînă și să se așeze pe pietriș, strîngîndu-și brațele de piept. Nu 510 Tablouri rotunde. 511 Pictor italian (1546-1525).

1728

mai putea răsufla. O.năpădea durerea. Avu sentimentul morții. Îi privea mîna palidă, din care se scursese tot sîngele și! se părea că ea însăși se va desprinde de această inimă. O durea: dar nu-i părea rău de ceea ce făcuse. Se gîndea: „Dacă a venit sfîrșitul, mai bine să mor aici.” Auzea albinele în jurul capului, auzea pe cer bîzîitul unui avion. Și simțea că tot trupul i se prefăcuse într-o inimă. Și inima părea gata să se spargă. Annette stătea cu gura deschisă spre cer; cu ochii închiși, în urechi îi creștea huruitul avionului. Pesemne că tocmai trecea deasupra capului ei. Cînd deschise iar ochii, avionul dispăruse dincolo de pădure; huruitul și durerea se potoleau. Picături de sudoare i se prelingeau pe frunte. Se ridică cu mare greutate și se întoarse în casă. Nu voia ca, la întoarcere, copiii să știe de isprava ei. În pragul casei se uită înapoi. Picioarele și mîinile ei își luară rămas bun de la pămîntul drag: — Bună seara, pămîntul meu! Nu adio… O să te mai văd… Se culcă. George și Vania se întoarseră peste puțină vreme. Dar chiar înainte de a-i fi văzut, urechea lui Annette se miră. Nu prinsese de departe, ca de obicei, apropierea glasurilor vesele. Veniră drept în camera ei, fără să-i vadă pe față lupta pe care o dăduse. N-o întrebară cum se simte. Erau pradă unei exaltări mute. George ținea în mînă niște ziare desfăcute. Spuse cu un glas aspru, care ascundea emoția: — A căzut asupra Romei din înaltul cerului! Annette întrebă: — Cine? (Știa înainte de a fi priceput.) Jean strigă cu glasul tăiat: — Silvio! 1729

Annette apucă ziarele. Dar în lumina apusului care se cernea în cameră – și nu voia să aprindă lampa, de teamă să nu i se vadă fața trasă – ochii ei obosiți citeau cu greutate. Totuși, izbuti să ghicească în linii mari epopeea nebună a tînărului Icar, care, pătrunzînd în inima Italiei, cutezase să-l înfrunte în bîrlogul lui pe tiranul urît. În ciuda flotei aeriene a dușmanului, zburase cu avionul deasupra Romei, aruncînd asupra Senatus populusque512 înlănțuind mormane de proclamații, care chemau la revoltă și-l pălmuiau pe dictatorul ascuns în palatul lui fortificat. Annette îi dădu ziarele înapoi lui George și-i spuse: — Citește! George îi trecu ziarele lui Vania. Și Vania citi cu glasul lui de băiețandru, cu un glas care se grăbea și se poticnea la capătul liniilor, înghițind convulsiv. Citea cu intonații emfatice și copilărești. Bucuria mocnea sub emoție. George tăcea cu fruntea plecată, înmărmurită parcă. Annette închisese ochiți, ca să audă mai bine. Auzea huruitul avionului. Ziarul antifascist italian din Paris publica testamentul lui Silvio, pe care acesta îl aruncase în cutia poștală de la Nisa, cu cîteva minute mai înainte de a-și fi luat zborul spre „malul celălalt”. Prevedea și vestea că se îndreaptă spre moarte. Prin jertfa aceasta, voia să răscumpere rușinea și să aprindă iar flacăra poporului lui Mazzini. Annette tresări. Repeta cuvintele pe care i le spusese ea. Și spunea și ceea ce ea nu spusese. Totuși recunoscu cuvintele; știe că Silvio îi citise gîndul. „De ce e atît de sărac în eroism poporul care a dat Risorgimento? Pentru că așteaptă pilda dăruirii de sine, a jertfei de bunăvoie, rouă de sînge care vestește zorile roșii. O! Gioventù, 512 În limba latină în original: Senatul și poporul.

1730

flămîndă de viață, tinerețe, ție ți-e dat să-ți dăruiești viața, să te lipsești de nădejdi, de bucurii, de durerile viitorului tău și să le oferi ca o jertfă ispășitoare! Nu uciderea eliberează, ci jertfa. Îl ucid mai sigur pe tiran, aruncîndu-i în față sfidarea morții mele, decît ucigîndu-l pe dinele care tremură în cușcă. Ridică-te, popor! Tu nu-ți cunoști puterea. Chiar fără luptă, chiar cu brațele încrucișate, dacă vei spune: «Nu!» tiranul va cădea.” Avionul semănase cuvintele lui Silvio asupra Forului, unde Cicero a blamat faptele lui Antoniu, care apoi l-a ucis. Și pierise în noapte, urmărit de stolul cu aripi de oțel. De atunci, nu mai fusese văzut. Vania sfîrșise. Ardea de dorința să mai vorbească de asta. Dar tăcerea celor două femei îl stingheri. Încerca să spună ceva. Nu răspunse nimeni. Fiecare dintre ele se gîndea stînd nemișcată, în noapte. Tăcu și el. După cîteva minute, Annette spuse din patul ei: — Duceți-vă la culcare, copii! George se sculă. O părăsiră pe Annette, fără să fi aprins lampa. Jean se culcă. George se închise în camera ei. Tăcerea caldă umplea casa. Pădurile tăceau. În noaptea luminoasă de vară se înălță cîntecul viorii. Annette și Jean își țineau răsuflarea, ca să asculte. Cîntecul porni, la început cu pas șovăitor, oprindu-se la o întrebare, așteptînd, reluînd, așteptînd iar. Apoi, treptat, prinse puteri și păru că-și află drumul. Reluă fraza de la început și o desfășură în întregime. Era gravă, dar lipsită de tristețe. Și în curînd, din linia ei goală, care se legăna ca o ramură, înfloriră variații tinere, limpezi și zîmbitoare, ca un cireș, primăvara. Vîntul sufla printre ramuri; foșneau într-o ploaie de arpegii. 1731

Tema reveni singură. Silueta ei pură și mîndră părea un largo de Haendel. Vioara tăcu. Vania dormea, cu obrazul retezat de braț. George se dezbrăcă în beznă, cu trupul cald de tot și cu sufletul răcorit, destins; nu căuta să-și explice ceea ce se petrecea în gîndul ei. Cu asta se însărcinase vioara. O făcuse. Acum totul era bine. Adormi răsuflînd ca de obicei, încet și regulat. Annette veghe și de data asta. Dar acum nu mai veghe în zadar. Oaspetele avea să vină. Se gîndea la fiii ei asasinați – la Marc, la Silvio – mieii domnului. Se dăruiseră drept jertfă. Ea îi dăruise. Degeaba se apăra, degeaba căuta în amintire dovezi că nu spusese nimic care să-i îndemne, că acționaseră fără să-i spună. Știa prea bine că dintr-însa izvorîse elanul jertfei lor. Sub privirea ei, care vedea calea cu mult mai departe, cei doi copii, cele două făpturi pătimașe, se azvîrliseră înaintea cuțitului aproape împotriva voinței lor. I se părea că-i dusese la altar cu propriile ei mîini. „Dumnezeul lui Isaac, care pe el l-ai salvat, mie nu mi-ai salvat copiii! Îți trebuiau victime. Ești mulțumit?” Dar dumnezeu nu era sătul. Ea o știa. Știa că mai așteaptă și alte victime. Pe cine încă? „Tot ce ai. Pe toți ai tăi.” Zadarnic se străduia să uite ca băiețașul care dormea acolo, dincolo de zid, absorbit de jocurile și de visurile zilei, ca fata aceea voinică, sănătoasă și veselă – care-și bătea joc de patimile lumii și de nălucile ideilor – se vor duce să înfrunte gloanțele în lupta de mîine, ca și cealaltă fată din Rusia, care se înrolase în Marea Armată. Erau cu toții meniți morții, care-i va cuprinde în mijlocul flăcărilor. Și ca o oarbă, ea se muncise zi cu zi să aprindă această flacără. Ea, care voia să încălzească inima celor pe care-i 1732

iubea și să-i strîngă în jurul ei, ca împrejurul unui cămin, ea dăduse foc casei. Flacăra pe care o hrănea la piept și care într-însa se suia dreaptă, luminînd-o fără s-o mistuie, topise în jurul ei zidurile și răspîndise incendiul în alte suflete. Fără să știe, avusese menirea să ducă în mîinile ei liniștite torța acțiunii, ca săși lumineze gîndul. Și alte mîini apucaseră torța, iar vîntul o azvîrlise chiar deasupra casei. Inima Vrăjită și puii ei erau hărăziți să piară pe rug, ca pasărea Phoenix 513. Glorie rugului, dacă din cenușa lor, ca din cenușa unei Phoenix, va renaște o omenire mai înaltă! „Arde-mă atunci, împreună cu toți ai mei! A venit ceasul. Călăule, întind gîtul spre cuțit.” Și ea simți cum i se înfige cuțitul în piept. O străbătu o durere tăioasă și îngrozitoare, de la inimă și pînă la gît. Își strînse rana cu pumnul, ca să nu țipe. În durerea ei fioroasă simțea o bucurie exaltată, pentru că lua și ea parte la jertfa fiilor ei. Apăsa cu pumnul pe mînerul cuțitului. „Înfige-l!” Pînă ce, cu dinții strînși, cuprinsă de un spasm, leșină. * Copilul fu cel care, trezindu-se în zori, auzi murmurul ciudat din camera de alături. Cită va vreme nu pricepu. Pe jumătate toropit de somn, i se părea că o fiară rănită rătăcește în jurul casei. Apoi îl cuprinse spaima, tresări, o chemă pe George. George dormea dusă, cu capul rezemat de zidul care dădea spre patul Annettei. Vania o scutură. Ea se împotrivi. Cînd George se 513 Pasăre, în mitologie, despre care se spunea că avea darul miraculos de a se arde singură pe rug, după ce trăise cîteva secole, pentru a renaște apoi din propria sa cenușă.

1733

afla pradă somnului, voia să se sature. Dar îndată ce se întredeschise portița simțurilor, închisă cu cheia, toată conștiința i se reîntoarse dintr-o dată. George sări din pat, chiar mai înainte de a-și fi ridicat pleoapele grele, și alergă pipăind zidurile, ca o oarbă, pînă la patul de unde se auzea plînsul. Annette era în nesimțire, nu știa că geme. George se înspăimîntă de fața ei schimbată. De la prima privire, cîntări în minte rezultatul fatal al luptei. Nu pierdu vremea. Philippe Villard fu chemat. Și Vania alergă să dea o telegramă Assiei. Cînd sosi doctorul, nu avu nevoie să adauge vreo prescripție, pe lîngă cele pe care George, expertă, le executase singură: comprese fierbinți sau înghețate. Privirea lui rece de atlet bătrîn, obișnuit cu ringul, care citește dinainte peripețiile luptei, îl făcu să-și spună că e zadarnic s-o mai chinuiască pe femeia care se lupta în beznă. Bătălia era pierdută. Ar fi fost ispitit mai curînd să-i scurteze drumul, așa cum avea de gînd s-o facă pentru, el, cînd se va vedea învins. Dar Annette îi refuzase propunerea, atunci cînd i-o făcuse. Nu îngăduia să hotărască altcineva pentru ea, cît timp îi mai rămînea un strop de viață, chiar dacă stropul acesta însemna o mare aprinsă de suferințe. „Nu îngădui să se întrerupă lupta. Lupta e a mea Lasă-mă singură!” O lăsă. Mina lui mare, cu degete de oțel, care știau să fie și catifelate, apucă sub pătură picioarele Annettei, reci de pe acum, și le strînse cu duioșie. — Odihnește-te! Adio, Annette! În noaptea următoare, un avion ateriză lîngă Meudon. O pasăre înfrigurată ciocăni la fereastră. George deschise. Era Assia. Venise în zbor. Primise telegrama într-un oraș scandinav, unde se afla în misiune. Plecase numaidecît. Puțin îi păsa de ceea 1734

ce risca din amîndouă părțile: în Franța era aproape sigură că va fi arestată și expulzată. Iar partidul nu-i va ierta că și-a compromis din capriciu sau din patimă misiunea. Dar degeaba se pune individualismul în slujba unei cauze: nimic nu-i frînge avînturile neașteptate, și nimeni nici chiar el nu le poate prevedea. La Assia actul o luase înaintea gîndului. Nu se gîndi la toate acestea decît după ce se așeză la căpătîiul muribundei. Întîmplă-se ce s-o întîmpla! Își ținuse cuvîntul. — Mamă, sînt aici. Te întovărășesc pînă la cotitură. * Assia făgăduia un lucru pe care nimeni nu era în stare să-l îndeplinească. Ceasul din urmă nu are tovarăși. Annette pășea singura la capătul drumului. Era învăluită întrun zid aprins de fum, ca și zeii în luptele Iliadei. Cei care se aplecau asupra trupului ei culcat n-o vedeau; nu vedeau decît zidul îndărătul căruia pășea ea. Din cînd în cînd, zidul de vată se subția; se făcea o spărtură în el. Prin crăpătură, Annette zărea lucrurile. În jurul ei, totul era lucru. Glasul băiețașului pe care nu-l vedea (dar era aici, aproape de capul ei; n-ar fi trebuit decît să și-l întoarcă, dar nu încerca) nu mai trezea în ea nici o emoție. El este, el este. E un lucru. Zidul de fum se închide din nou. Dincolo de el, mai aude glasul. Cît e departe! Cît de departe a și ajuns tot ceea ce trăiește! Proiecta în afară tot focul din adîncul trupului. Frămîntările spiritului, din zilele dinainte, luau o formă obiectivă, o dată cu manifestările febrei, care căpătau și ele loc pe scenă, fiind interpretate pe loc în sensul visului pe care-l întocmea închipuirea. Se credea (reîntoarsă în apartamentul ei din Paris. Parisul ardea. Fîșîitul, huruitul arterelor răsunau ca niște focuri de artilerie, ca pocnetele unui incendiu. Lumea se bătea pe străzi. 1735

Și gîtlejul ei, care se înăbușea, recunoștea gustul usturător al fumului. Fumul îi trecea prin fața ochilor, intra prin fereastra deschisă. Incendiul se întindea, se tîra, lingea zidul casei. Annette nu se mira că fața Assiei era aplecată asupra ei. Lega în gînd prezența Assiei de revoluție.! se părea firesc ca ea să fie aici. De la depărtarea de la care privea, depărtarea de Ia Oslo la Paris nu avea mai mare însemnătate decît cea de la o cameră la alta. Tot pămîntul era pe același plan. Dar pierise și distanța dintre masca vieții – ochii, gurile, mîinile, gesturile, cuvintele – și spectacolul oprit al gîndurilor, pe care cei viii le ascund și de alții, și de ei. O luciditate extraordinară o făcea să citească – cu străfulgerări – în fundul sufletelor, despărțite de ea printr-o perdea. În fața aceasta atît de iubită, care veghea la patul ei, simțea cum palpită în noapte un suflet dușmănos, care o cuprinde fără voie pe Assia. Dar se întregea, transpunîndu-le în visul ei, toate aceste străfunduri sufletești pe care le simțea. Își închipuia că focul se urcă în casă și că e părăsită de copiii ei. Îi vedea pe George și Jean fugind pe fereastră, cățărîndu-se pe acoperiș. George striga la cei care atacau casa, părea o Libertate a lui Delacroix 514 pe baricadă, o revoluție cu sînii tineri, care cîntă și dojenește. Iar lîngă ea, băiețașul înarmat rîdea. Numai Assia se încăpățîna să n-o părăsească. Dar aștepta cu nerăbdare sfîrșitul și repeta în sinea ei: „Grăbește-te odată!” Iar muribunda, încercînd să-și miște buzele, credea ca vorbește (dar nici un sunet articulat nu-i ieșea de pe buze): „Mă grăbesc. Dar picioarele mele bătrîne nu pot umbla repede. Nu mă mai aștepta! Du-te, fata mea!” Assia înlătura cu un gest obosit al 514

Pictor francez (1799-1863).

1736

mîinii gîndurile hîde. Cu toată oboseala ei, voise s-o vegheze pe Annette, îi silise pe George și pe Vania să se odihnească. Se afla singură cu muribunda. Și numai dumnezeu știe ce dragoste pătimașă simțea pentru Annette! Era singura femeie pe lume pe care o iubise cu atîta patimă. Iubea în Annette pe Marc. Iubea în Annette pe mamă-sa, o mamă mai adevărată decît cea de sînge. Iubea prietena, iubea pe aceea care avusese încredere în ea, care pusese în mîinile străinei, rătăcitoarei, izgonitei, tot ce avea mai prețios, pe fiul ei și comoara vieții ei lăuntrice, pe cea care se încrezuse într-însa mai mult decît se încrezuse vreodată ea singură, pe cea care, în două rînduri, o ridicase și-i ștersese noroiul de pe picioare, pe cea care o salvase. Pînă la urmă, aproape că o iubea pe Annette mai mult decît pe Marc, iar în Marc o iubea pe Annette. Cel puțin, în ceasul acela, cei doi erau atît de strîns uniți unul cu altul, încît nu-i mai putea deosebi, li îmbrățișa pe amîndoi cu furie, atunci cînd se zvîrlea asupra trupului nădușit al femeii în agonie. Dar în aceeași clipă pătrunsese într-însa sufletul dușmănos. Assia simțea cum o pătrunde o nepăsare de gheața. Desfăcîndu-și îmbrățișarea, se dădu la o parte, se așeză la cîțiva pași. Era obosită, era sfîrșită după atîta energie cheltuită în atîtea zile și nopți fără odihnă. Se simțea golită de dragoste și de interes. Se simțea cuprinsă din nou de alte gînduri de pe țărmul celor vii, gînduri de la care muribunda o îndepărtase prea multă vreme. Se gîndea la primejdia pe care o iscase fuga ei, primejdie care creștea cu fiecare ceas petrecut în casă. Cu o privire aspră, ea cîntarea numărul de ceasuri care mai rămîneau înscrise pe fața umflată, care se odihnea – care lupta – pe pernă. Și își spunea: „Oricum, e pierdută. Să se grăbească!” Dintr-o pornire dușmănoasă a subconștientului, începu să 1737

citească o carte brutală, care n-avea nici o legătură cu femeia care gîfîia. De altminteri, abia de putu să răsfoiască cîteva pagini. Frazele citite îi rămîneau în gît, le scuipă înapoi. Închise scîrbită cartea. Și cînd văzu din nou fața chinuită de agonie, fu cuprinsă deodată de groaza de sine și de spaima pentru crima pe care o săvîrșise în gînd. Se aruncă în genunchi și cu lacrimi în ochi sărută mîna cu vinele umflate, care atîrna lîngă pat. Ce făcuse? (înaintea morții, gîndul e act!) În loc s-o ajute în ultima luptă, o asasina pe ființa pe care o iubise cel mai tare. Gemu: — Mamă! nu sînt eu de vină, iartă-mă! Scapă-mă! Dar fața Annettei ram în ea nemișcată și departe. Muribunda pricepuse totul; dar nu simțea nici mîhnire, nici revoltă. Parcă toate acestea n-ar mai fi privit-o. Era singură. În jurul morții ei se săpa prăpastia lumii. Fumul gros se urca din toate părțile casei: în Europa, în Asia, pretutindeni bîntuiau războaiele și revoluțiile. În toate cele patru părți ale lumii ardea omenirea. Chiar cerul era acoperit de avioanele care se năpusteau asupra orașelor asfixiate. Unde să te refugiezi, în afară de fereastra morții? Părăsirea în care o lăsaseră sufletele cele mai iubite sfîrșea prin a o înăbuși în singurătate. Dar singurătatea agoniei nu consistă numai în îndepărtarea de netrecut dintre cei care trăiesc și cel care moare, cum se crede îndeobște. Miezul singurătății este îndepărtarea de sine ce se petrece chiar în sufletul celui care moare, Annette nu se mai afla în Annette. Cea care se stinge pe pernă a rămas singură. Cealaltă, al doilea ei chip, și-a luat rămas bun. Era, pe cale să plece. Și o dată cu ea plecau toate fumurile, zgomotul, strigătele, frămîntarea, tot tumultul mulțimilor și al patimilor, toată lupta. Pe ruinele casei pășeau picioarele Păcii. Trupul se încorda, ca să-i primească atingerea răcoritoare, în mijlocul frigurilor. Dar în spasmul încordării menite să sfarme ultimele legături, 1738

să rupă cordonul subțire care mai rezista, Annette fu readusă brutal, ca un vierme, la capătul firului, la lutul durerii, din care voia să scape. Mai înainte de a rupe forma unui suflet, mai înainte de a risipi lacul inimii în care s-a oglindit universul și de a-l absoarbe, puterea mamă a oricărei vieți readucea pentru ultima oară în cea care avea să moară conștiința ascuțită a tot ce a fost. Prin contracția suferinței și prin efortul pe care-l cere smulgerea supremă, puterea aceasta o face să simtă cu cruzime fierul lăncii, coaja tăioasă a învelișului care o rănește. În lung, în lat, își simte pereții, simte patul de moarte al trupului, zidurile între care și-a clădit locuința vieții, ca o albină. Și-a clădit șaizeci de ani de viață, ca să măsoare într-o clipă de salto mortale, într-o străfulgerare, toată viața ei, toată menirea vieții și morții sale. Perdelele se dau la o parte. Grăbește-te, privește! * Privește cu lăcomie, cu ochii ei mari, care în curînd se vor stinge. Cei care stau aici, în jurul patului, o cred cufundată în sincopă. Nu-și dau seama că vede și că aude. Nu-și dau seama că merge, că urcă ultima coastă. Durerea urcă împreună cu ea. Cu o lovitură de lance, durerea îi străpunge prin creier fulgerul acestui gînd: A suferi înseamnă a învăța. Fulgerul acestui cuvînt orbi însăși suferința. Carnea sfîrtecată se potoli. Nu mai rămase nimic afară deochi – ochii întorși spre lumea dinăuntru – și de scoica marină a urechii. Își aude răsuflarea gîfîită, de parcă ar veni dinafară. Auzul ațîțat pîndește răsuflarea aceasta, care se umflă; îi pare huruitul unui tren în mers. Cine merge? Ea sau altcineva? Nu mai deosebește pe „al său” de „al altuia”. Stîlpii de graniță au fost doborîți de vînt. Non-eul e eu. Eul e non-eu. Totul e o masă obscură, care se adună în prăpastia nopții, ca țițeiul gros într-o 1739

cisternă. Creste nivelul țițeiului. Masa lui ajunge la marginea orificiului, se umflă. Șovăie o secunda, apoi se revarsă; se prăbușește. Dar fluviul de lavă se prăbușește în sus! Legile pămîntului sînt răsturnate. Gravitația zieht uns hinan 515… „Sînt un rîu (așa era numele meu; destinul mi-a fost înscris de la început, dar abia acum se lămurește), sînt rîul ființei, rîul ființelor, rîul vremurilor, care urcă șerpuind coastele prăpăstioase ale muntelui. Cînd mă aplec, dedesubtul meu văd serpentinele fără capăt care se desfășoară și se înfășoară. Iar deasupra, capul lungit al șarpelui, care se întinde și își croiește drumul, pipăie stîncile aplecate și se cațără de ele. Iar sus de tot, la fund de tot, dincolo de vîrfuri, e prăpastia cerului-ocean.” La fiecare elan al cărui fior străbate scurgerea de la un capăt la altul, Annette se încordează: săgeata e pe cale să țîșnească. Iar cei din jurul ei, care au ochi ca să nu vadă, văd cum i se chircesc mîinile slabe pe pături. Sub degetele care pipăie pulsul e din ce în ce mai stins. Dar ea încă mai aude cum îi bate inima. Nu mai deslușește nict măcar umbra capului Assiei, a cărei răsuflare o simte pe față. Dar aude limpede glasurile care nu se mai feresc. Trupul ei, ciuruit de injecții cu ulei camforat și cafeină,. Și-a pierdut sensibilitatea exterioară. Dar și-a păstrat auzul. Și năvala beznei, toată lumina se adună în auz. Sînt ultimele murmure ale pămîntului. Torentul trece, ca un tren expres, din care ai văzut pe fereastră ferestrele luminate ale caselor lăsate în urmă. Annette ar vrea să întindă brațele spre ele: brațele îi sînt de piatră. Le zîmbește: abia dacă i se conturează o licărire pe buze; dar Assia, cu fața lipită de fața ei, soarbe această licărire. Lumina s-a pierdut în umbră. Trenul e departe. Și a dus-o pe călătoare. 515 În limba germană în original: ne trage in sus.

1740

Deodată, torentul se umflă, pielea se încrețește, valurile se scurg sub pînza de apă, pînza de sînge. Și fluviul înțepenește deodată cu totul, de la călcîie pînă la frunte. E de fier și se întinde ca o scară gigantică, rezemată de zidul muntelui, ca o șină dințată de fontă roșie, unde fiecare ființă vie formează o treaptă. Scara aceasta se suie pe unul din vîrf urile Alpilor, pe care picioarele Annettei îl cunosc atît de bine, pe care i-a iubit, Alpii aceștia unde ea s-a cățărat odată, dînd asalt batalioanelor de brazi dincolo de limita pădurilor. Se cațără acum pe o piramidă de bazalt, cu o coamă de ghețar, cu spuma Dărilor aspri agățați de creasta de zăpadă încovoiată, ca ciocul vîrfului Matterhon. Și pe scara metalică urcă din fundul prăpastiei un pas greu, care face să tremure de jos pînă sus tot metalul înălțat, ca o suliță ce vibrează azvîrlită spre cer. Scara de foc, tare și înghețată, geme sub greutate. Fiecare treaptă se înfioară o dată cu înfiorarea celorlalte trepte și înfiorarea aceasta crește pe măsură ce se apropie pasul. Și de jos pînă în vîrf toate treptele sînt cuprinse de aceeași înfiorare. Dar asemenea firelor de iarbă înaltă de pe cîmp, pe care vîntul le îndoaie în același sens, toate treptele se încovoaie, se apleacă spre ceea ce urcă de jos. De fiecare dată, cînd apăsarea nevăzută cuprinde o treaptă a scării și o sfărîmă, lumea întreagă se înclină spre punctul în agonie, care moare suferind întreaga greutate a destinului. Treapta vie trosnește, se luptă și moare pentru toate celelalte. Și în spasmul ei, se string toate răsuflările celor vii. Dar îndată ce s-a dat lupta și a trecut strivitorul nevăzut, nelăsînd în urma lui decît cenușă, iarba împinsă de vîntul dogoritor se îndoaie înapoi pe toată scara, urcînd în sus. Treapta calcinată vibrează acum din pricina luptelor ce se dau deasupra ei, în viitor. Curentul întregii ființe se scurge, de la treapta pe care a părăsit-o viața, spre cele spre care 1741

se îndreaptă curentul spre revărsarea lui. Cea care printre vii a fost Annette – care nu mai e Annette decît pentru o clipă, ca să-și dea seama că e strivită – vede prin ceață cum urcă de jos pașii celui care strivește strugurii. Cu fiecare pas ce se apropie, ceața roșie și neagră se îndesește. Întunericul cel mare își lasă amîndouă colțurile mantalei, foșnindu-și cutele asupra sufletului care se îneacă. Și nepătrunsul iese de la fund, cu un zgomot de tunet. Strînsoarea se întărește, totul e strivit, totul e călcat în picioare de miriadele de cîrcei de viță: coapsele, ochii, gura, sexul; totul e pompat. Și în durerea fără nume se simte plăcerea fără nume a împerecherii de moarte. Sufletul strivit, destins se dilată, se unifică cu ființa atotputernică. Golind-o de substanță, el o încorporează: „Ești a mea și sînt al tău.” Întregul! Identitatea! În clipa aceasta, ea înțelege totul, ceea ce e dincolo de bine, ceea ce e dincolo de ființă. Această Erlehen516 totală se sfîrșește. Se sfîrșește ciclul Inimii Vrăjite. A fost o treaptă a scării, aruncată peste vid, la o cotitură. Și cînd pasul care urcă se sprijină de ea, strivind-o, treapta rezistă și se întoarce. Și Stăpînul trece peste prăpastie, pe deasupra arcului întins al trupului ei. Toată durerea vieții ei a fost unghiul de inflexiune, în mersul înainte al Destinului. „Destin, înainte! Îți mulțumesc că m-ai luat drept treaptă! Și te urmez. Și eu sînt Destin.” Zeama ciorchinelui, pe care l-au călcat picioarele Strivitorului, urmează pașii destinului. Scurgerea vieții, care se revarsă, e aspirată în sus într-un extaz, ca de o gură. De jos, se aude o ultimă dată un strigăt de pasăre. O cheamă Vania: 516 În limba germană în original: viață.

1742

— Mamă! O, voi, iubiților! Voi, care rămîneți în urma noastră! — Nu rămîn în urma voastră, sînt înainte. Pe treptele lor, deasupra treptei mele, va trece Strivitorul care urcă. Noi, care am ajuns în urma lui, vom trece peste cei iubiți, vom lua parte la ultimele lor lupte, îi vom ajuta cu îmbrățișarea noastră, împreună cu îmbrățișarea ce-i sfărîmă. Așa cum toți cei iubiți, morți înaintea noastră, s-au unit cu noi, ne-au îmbrățișat la moartea noastră. Pășim împreună. Același fluviu. — Adio, Annette! Și acum, am înțeles. Nunc dimittis 517. Suspină. Assia se aruncă asupra gurii ei, aspirîndu-i sălbatic ultima suflare. Dar nu mai cuprinse decît învelișul. Inima Vrăjita se împrăștiase ca un izvor de sămînță pe brazda săpata de moarte, spre golul cerului, în susul muntelui, spre zăgazul cel mare, pe unde curge Calea Laptelui, șiragul nopților, șarpele lumilor care-și desfășoară în cîmpia infinitului inelele ființei sale… MARIEI Zece ani de luptă împotriva ta însuți. Trebuie să te lupți cu tine ca să te învingi. Zece ani de pace, născută din război, zămislind război. Nu te plînge! La capăt e pacea. Să-i ieșim înainte! Prietena mea, soția mea, îți dăruiesc rănile mele. 517 Nunc dimittis servum tuum, Domine - și acum sloboade-l doamne, pe robul tău (în limba latină în original).

1743

Ele sînt tot ce mi-a dat viața mai bun. Căci fiecare e semnul unui pas înainte. R.R. septembrie,1933

Sfarsit

1744