CÂMPIA VLĂSIEI
1. Cadr Cadruu nnat atur ural al 1.1. Aşezare, limite
Câmpia Vlăsiei cuprinde partea sudică a Câmpiei Ialomiţei şi are o poziţie centrală în Câmpia Română, una din cauzele încrucişării aici a multor drumuri şi a fixării Capitalei României. Limite: În sud-vest şi sud-malul drept al Argeşului; la nord Câmpia Vlăsiei se interferează cu Câmpia de subzistenţă, delimitarea fiind convenţională: Drăgăneasa, nord de Cosobu, nord de Gulia, Crevedia, Niculeşti (pe valea Snagov), Cojasca (pe Ialomiţa), nord de Cătunu, nord de Crivăţu, Valea Cricovul Dulce şi apoi Valea Poienari (Cricovul Sec), Potigrafu (Prahova), malul drept al Prahovei până la Dridu, malul drept al Ialomiţei până la Coşereni (79m altitudine). Limita estică trece aproximativ pe la sud de şoseaua CoşereniMoviliţa pe la Măriuţa-Cândeasca-Islaz sau Fundulea şi de aici la Brăneşti; mai departe, limita este marcată de malul stâng al văilor Pasărea, Dâmboviţa şi Argeş (până la nord de Olteniţa). Aici se face joncţiunea, în unghi, cu limita vestică (malul drept al Argeşului). 1.2. Subdiviziuni Subdiviziuni
Acestea se delimitează între ele prin abrupturi (lunca Argeşului), văi sau fâşii tranzitorii. Se deosebesc 6 subunităţi, separate prin văile: Sabar (malul stâng), Ialomiţa, Cociovaliştea, Pasărea; numai la sud de Bucureşti există şi o limită tranzitorie (unde panta înclină mai mult spre sud) – Câmpia Bucureştiului, Câmpia Câlnăului, Câmpia Moviliţei, Câmpia Snagovului, Câmpia Maia, Lunca Argeş-Sabar.
1.3. Altitudini
Ating un maxim de 120-130 m în nord (spre Ialomiţa şi Valea Prahovei) şi un minim de 30 m în sud, pe lunca Argeşului. Sensul de descreştere a altitudinilor este atât spre sud, dar şi spre sud-est, aşa cum s-au depus conurile de dejecţie ale Argeşului (şi Dâmboviţei) şi al Ialomiţei. De altfel, curbele de nivel de pe aceste conuri, descriu arcuri cu convexitatea spre sud-est. 1.4. Geologie
Cunoaşte mai multe faze: prima începe cu depunerea Formaţiunilor de Cândeşti, care coborau dinspre Carpaţi până prin arealul de azi al Bucureştiului, unitatea devenind pentru prima dată aproape uscat. În faza următoare s-a dezvoltat un început nou de subsidenţă cu o axă est-vest, situată cam la 20-30 km nord de Bucureşti; Formaţiunea de Cândeşti (formată din nisipuri, argile) se scufundă şi, peste ea (în partea sudică), s-au depus Stratele de Frăteşti; fluvio-lacustre, care vin din sud şi coboară spre nord, aflându-se sub Bucureşti la 60-160 m adâncime în sud şi la 200-360 m adâncime mai la nord. A urmat o fază lacustră de reactivare puternică a subsidenţei, când s-a depus complexul marnos; acesta este erodat şi subţire în sud, dar atinge 200 m grosime în nord. A patra fază este cea fluviatilă, uneori mlăştinoasă, care a început pe alocuri cu erodarea marnelor şi a continuat cu depunerea Nisipurilor de Mostiştea.
1.5. Relieful
Apare ca o câmpie piemontană-terminală, compusă din două conuri complexe, unul al Argeşului şi Dâmboviţei şi altul al Ialomiţei cu Cricovul Dulce, în parte, şi cu Prahova şi Teleajenul. În ea s-au sculptat văi care au divizat câmpia în interfluvii sau câmpuri. Văile au ca specific dispunerea divergentă spre sud-est (la Argeş şi Mostiştea), ori sunt arcuite către nord-est sau est (la Ialomiţa). În cadrul divergenţelor generale, specifice conurilor, apar şi convergenţe locale (Dâmboviţa-Colentina-Pasărea, Dâmboviţa-Argeş, Ialomiţa-
Prahova-Cociovalişte, Mostiştea-Colceag). În plus, văile sunt de două tipuri: cu izvoare carpatice şi cu izvoare în câmpie (tip Colentina sau Mostiştea). Pe de altă parte şi câmpurile sunt divergente şi convergente. Ele se remarcă prin profilul longitudinal cu poziţie foarte puţin săltată peste lunci spre câmpia de subsidenţă, unde se evidenţiază o fâşie de tranziţie (mai ales către Câmpia Titu); spre avale, însă, câmpurile se înalţă cu 5-20 m peste lunci; în ele s-au săpat 2-3 terase pe Argeş şi Dâmboviţa şi numai una pe Ialomiţa. 1.6. Clima
Câmpia Vlăsiei se integrează în subţinutul climatic al Câmpiei Române. Dintre trăsăturile specifice climei şi topoclimei acestei unităţi, evidenţiem: potenţialul termic favorabil practicării unei agriculturi intensive; umezeală relativă moderată a aerului, precipitaţiile cu tendinţă de diminuare de la vest la est în sensul creşterii gradului de continentalism, vânturi dirijate pe diagonală, respectiv pe direcţia nord-est-sud-vest etc. Temperatura medie anuală a aerului variază în sens latitudinal, de la circa 11°C în partea sudică, până la 10.5°C în cea nordică; pe suprafaţa solului, aceasta este cu circa 2°C mai mare. Pe teritoriul Bucureştiului, temperatura, atât în aer, cât şi pe sol, creşte din nou cu circa 2°C sub influenţa adăpostului urban, punând în evidenţă o caracteristică de bază a acestui topoclimat şi anume „insula termică urbană”. Umezeala relativă medie anuală a aerului are valori de 76-78%, cu mari variaţii neperiodice de la 18-20%, caracteristice perioadelor de uscăciune şi secetă, la >80%, specifice celor cu exces de umiditate. Precipitaţiile atmosferice medii anuale se reduc treptat de la nord spre sud (Tâncăbeşti 671.8 mm; Periş 648.2 mm; Bucureşti-Afumaţi 575.1 mm; Cernica 516.2 mm), şi de la vest spre est (Mogoşoaia 628.6 mm; Afumaţi 575.1 mm). 1.7. Hidrografie
a. Apele freatice – sunt localizate la baza depozitelor loessoide, în Pietrişurile de Colentina şi în Nisipurile de Mostiştea. Din ele apar uneori izvoare în malurile văilor. Pe câmpul dintre Argeş şi Dâmboviţa, apa freatică este la 5-15 m (mai adâncă spre sud), iar în Câmpia Câlnăului atinge uneori şi 20 m. Între Dâmboviţa şi Colentina, nivelul freatic se află la 5-10 m adâncime dar, în arealul PantelimonFaur coboară şi la 15-20 m. b. Apele curgătoare – se compun din râuri care vin din Carpaţi (Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, la care se poate adăuga şi Prahova). Urmează pâraiele cu izvoare în câmpie: Ţuianca şi Maia – afluenţi ai Prahovei; Bălteni, Snagov, Vlăsia, Ciorogârla – afluenţi ai Ialomiţei; Colceag, Mostiştea şi Belciugatele – afluenţi ai Mostiştei; Crevedia, Baranga – afluenţi ai Colentinei, apoi Pasărea cu Şindriliţa, precum şi Ilfovul în nord şi Câlnăului în sud – toţi afluenţi ai Dâmboviţei, Ciorogârla şi Cociocul de la sud de Berceni, care se varsă în Argeş. Scurgerea, la majoritatea acestor râuri, a fost modificată puternic de intervenţia omului, în special pentru cerinţele Bucureştiului şi pentru ocrotirea acestuia de inundaţii. S-au creat foarte multe canale şi lacuri de retenţie. Ele folosesc la descărcarea apelor de viitură din Dâmboviţa către Argeş (amonte de Bucureşti) sau din Ilfov către Colentina şi de aici spre Valea Vlăsiei etc.
Râul Colentina
c. Lacurile – au devenit un element specific Câmpiei Vlăsiei. Ele au origini diferite: de baraj antropic pe râurile de tip Colentina, limanuri, lacuri de luncă, lacuri de crov, lacuri în excavaţiuni antropice pe câmp în arealul municipiului Bucureşti, lacuri mai mari de baraj pe Dâmboviţa, Argeş, Ialomiţa şi chiar cele de pe Colentina. Limanurile apar pe dreapta Ialomiţei (Bălteni, Snagov, Balta Neagră, Căldăruşani), plus Cernica la gura Colentinei şi altul la gura Câlnăului (aproape colmatat). Lacuri mari de acumulare sunt la Mihăileşti-Buda (pe Argeş), pe Dâmboviţa în amonte de Bucureşti (Lacul Morii sau Dâmboviţei) şi mai ales pe Colentina (Ciocăneşti, Buftea, Buciumeni, Mogoşoaia, Străuleşti, Griviţa, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Plumbuita, Fundeni, Pantelimon, Cernica). Lacurile de pe Colentina s-au realizat între 1932 şi 1939 şi apoi, după 1970, aportul de apă fiind luat din Ialomiţa (Canalul Bilciureşti – 2-8 m3/s). Acţiunea a condus la salubrizarea celei mai infectate zone a Bucureştiului. Şi pe Ialomiţa s-au realizat două mari acumulări la Buriaş şi Dridu-Fierbinţi.
Lacul Cernica
1.8. Vegetaţia
Câmpia Vlăsiei oferă condiţii prielnice dezvoltării vegetaţiei forestiere. Din vestiţii codri ai Vlăsiei de odinioară nu s-au mai păstrat până în zilele noastre decât fragmente, cu structura şi compoziţia floristică puternic modificate, dar care, chiar şi aşa, se numără printre cele mai întinse şi mai bine conservate păduri din Câmpia Română. În prezent arboretele din Câmpia Vlăsiei sunt în mare parte cuprinse în categoria pădurilor de interes social sau beneficiază de regim de rezervaţii naturale (Snagov, Căldăruşani). În partea de est şi sud predomină cerul şi gârniţa, cărora li se adaugă jugastrul, arţarul tătăresc, teiul argintiu, părul şi mărul pădureţ. În Câmpia Moviliţei, în pâlcurile de pădure ce se mai păstrează, este dominant stejarul brumăriu. De la nord de Bucureşti, continuându-se dincolo de limita nordică a Câmpiei Vlăsiei, au o largă dezvoltare foioasele mezofile, în alternanţă sau amestec cu cele submezofile. 1.9. Fauna
Pădurea de foioase, neomogenă sub raportul compoziţiei, oferă posibilităţi de hrănire mai bogate şi diverse, ceea ce a determinat apariţia unui mare număr de specii de animale. Dintre mamifere, majoritatea populează şi alte regiuni, ajungând până la munte. Mai răspândite sunt: veveriţa, iepurele, căprioara. O specie des întâlnită în Câmpia Vlăsiei este şoarecele gulerat şi foarte frecvent dihorul. Printre animalele cu număr mai mic de indivizi cităm: mistreţul, pisica sălbatică. Cârtiţa trăieşte în galeriile subterane şi este un mare consumator de insecte, mai ales larve de cărăbuşi şi coropişniţe care aduc mari prejudicii puieţilor de foioase şi, în special, celor de stejar. Avifauna este şi ea complexă şi variată. Multe păsări migrează din regiunea deluroasă în câmpie, ca de exemplu: sturzul-cântător, ciocârlia de pădure, câneparul. Larg răspândite în toate pădurile sunt: gaiţa şi mierla. Prin poieni şi la marginea pădurii se întâlneşte pupăza, iar prin zăvoaie trăiesc privighetorile şi silviile. 1.10. Solurile
În Câmpia Vlăsiei, deşi nu sunt reprezentate prin multe tipuri, solurile aparţin la patru clase: molisoluri, argiluvisoluri, soluri halomorfe şi soluri neevoluate. Dintre molisoluri predomină cernoziomurile cambice în estul Câmpului Maia, în vestul şi sudul Câmpiei Moviliţei, precum şi în estul Câmpului Câlnăului. Insular, acolo unde apa freatică este la 3-5 m adâncime, acestea sunt freatic-umede. Argiluvisolurile sunt reprezentate prin soluri brun-roşcate, care ocupă în întregime Câmpia Bucureştiului, vestul câmpul Maia şi Câlnăului şi în Câmpia Snagovului, în sudul căreia o parte din solurile brun-roşcate sunt freatic umede. Solurile halomorfe constituite din soloneţuri, deţin o suprafaţă foarte mică în imediata vecinătate cu confluenţa râului Dâmboviţa. Solurile neevoluate , respectiv solurile aluviale, spre deosebire de precedentele, ocupă areale mari în luncile Argeşului şi Sabarului, Dâmboviţei, Colentinei, Ialomiţei şi Prahovei.
2. Populaţie, aşezări 2.1. Populaţie
Câmpia Vlăsiei a fost una dintre cele mai vechi şi mai intense arii de populare din Câmpia Română. Reţeaua destul de densă a râurilor şi a lacurilor a oferit din belşug apa atât de necesară vieţii, pădurile întinse, care acopereau o mare parte din suprafaţă – acei codri ai Vlăsiei intraţi în legende şi în istorie – au asigurat nu numai lemnul folosit pentru încălzit, pentru construcţia locuinţelor sau pentru confecţionarea diferitelor obiecte sau unelte, ci şi un adaos de hrană prin vânatul şi fructele lor sau adăpost în vremurile în vremuri de restrişte. Evoluţia numerică a populaţiei – a fost diferită. La recensământul din 1912, populaţia
cifra la aproape 600.000 locuitori, din care peste 80% în mediul rural. Procesul de populare a continuat, stimulat de condiţiile de dezvoltare capitalistă, cu deosebire după anii de criză 1929-1933, astfel că în 1941, populaţia ajunsese la aproximativ 1 milion de locuitori. Recensământul din 1948 surprinde o creştere numerică redusă. Valorile negative ale sporului natural sunt o consecinţă a numeroaselor pierderi de vieţi omeneşti din timpul celui de al doilea război mondial şi a reducerii natalităţii. La recensământul din 1977, populaţia totală din Câmpia Vlăsiei se dublează, ajungând la aproape 2 milioane locuitori, din care 2/3 o reprezintă populaţia urbană (Bucureşti, Buftea). În perioada cuprinsă între recensămintele dintre 1977 şi 1992, populaţia urbană cunoaşte o creştere continuă, dar cu valori diminuate datorate nivelului scăzut al natalităţii. Sporul natural cu valori negative din mediul rural contribuie la scăderea numărului total de locuitori. Dinamica populaţiei – pune în evidenţă o arie a valorilor pozitive destul de restrânsă. În
afara oraselor (Bucureşti şi Buftea), doar câteva comune înregistrează creşteri şi acelea reduse, ca de exemplu: Cojasca (Dâmboviţa), Ciorogârla (Giurgiu), Glina şi Ştefăneştii de Jos (Ilfov). Cele mai importante scăderi le-au înregistrat comunele Belciugatele, Dridu, Moviliţa, Petrăchioaia etc. Intervalul dintre ultimele recensăminte, 1992-2002, pune în evidenţă schimbări fundamentale în dinamica populaţiei. Bucureştiul a încetat să mai reprezinte un pol de atracţie demografică, fluxurile de imigraţie reducându-se dramatic de la câteva zeci de mii de persoane pe an, la câteva mii de-a lungul anilor ’90. Sporul migratoriu foarte redus cantitativ şi valorile mici ale ratei natalităţii au schimbat sensul evoluţiei populaţiei dintr-unul ascendent, caracteristic secolului al XX-lea, într-unul descendent. Populaţia oraşului totaliza 1.926.334 locuitori în 2002. În schimb, comunele din jurul Bucureştiului au început să polarizeze activităţi economice şi să atragă populaţie. Mai mult decât atât, unele comune au devenit destinaţii rezidenţiale preferate de numeroşi bucureşteni (Brăneşti, Corbeanca, Domneşti, Mogoşoaia, Snagov), iar populaţia acestora a înregistrat creşteri semnificative. Densitatea medie era la nivelul anului 1966, de 220 loc./km2, fără a socoti populaţia urbană. În 1992 aceasta a ajuns la 250 loc./km2, menţinându-se la valori comparabile şi la cel din 2002.
2.2. Aşezările
În cadrul Câmpiei Vlăsiei, cea mai mare pondere o au aşezările rurale, aproape 180 de sate organizate administrativ în 57 de comune în 2002.
Aşezările rurale – se diferenţiază între ele, atât în ceea ce privesc funcţiile economice, cât
şi ca mărime, formă şi structură. Aceste diferenţieri se datoresc trăsăturilor specifice ale teritoriului, care, prin potenţialul natural şi uman, au condiţionat întreaga viaţă socială şi economică a aşezărilor omeneşti. Structura aşezărilor din această câmpie este predominant adunată, uneori cu tendinţă de compactizare în cazul celor cu funcţii predominant industriale sau de servicii (Chitila, Pantelimon, Popeşti-Leordeni, Mogoşoaia, Brăneşti), spre deosebire de cele ale căror funcţii predominante sunt cele agricole, care prezintă o structură compactă în partea centrală şi mai largă spre periferie. Aşezările urbane – aici se încadrează municipiul Bucureşti, cel mai mare oraş din ţară,
capitala României, Buftea şi Otopeni, ambele centre urbane de mărime mică. Bucureşti
Bucureşti – Piaţa Universităţii
Este menţionat pentru prima oară documentar în hristovul din 20 septembrie 1459, ce poartă pecetea domnitorului Vlad Ţepeş. Dacă în secolele VI şi VII pe actualul teritoriu al oraşului existau 17 vetre de sate, în perioada secolelor IX-XI, numărul acestora se dublează, ajungând la 34. Treptat, apar elementele care determină intrarea aşezării în faza de târg. Ca târg, Bucureştiul datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, când Mircea cel Bătrân a construit aici o mică cetate de apărare împotriva invaziilor otomane, dezvoltată pe locul de la Curtea Veche. Devenit ulterior oraş, la adăpostul cetăţii de apărare, Bucureştiul apare frecvent, în secolele XIV şi XV, sub numele de Cetatea Dâmboviţei. În timpul domniei lui Vlad Ţepeş şi până în 1659, Bucureştiul devine a doua cetate de scaun, unii domnitori fixându-şi aici reşedinţa vremelnic. Din anul 1659, Bucureştiul rămâne definitiv singura Capitală a Ţării Româneşti. În anul 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti, Bucureştiul devine capitala Principatelor Unite Române, deşi oficial, acest fapt are loc abia în anul 1862. În sfârşit, în anul 1918, Bucureştiul devine Capitala României.
Buftea
Primăria Buftea
Studiourile Buftea – anii ‘60
Este al doilea oraş al Câmpiei Vlăsiei, făcând parte din grupa oraşelor mici, cu 20.350 locuitori în 2002. Buftea s-a dezvoltat pe vatra satului Măneşti, a fost atestat documentar încă din secolul al XIV-lea. Devine aşezare urbană în urma reorganizării administrativteritoriale din anul 1968. Pe lângă fabrica de conserve şi cea de vată, existente încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea apar noi unităţi industriale industriale republicane (fabrica de argilă expandată, fabrica de ambalaje metalice) pe lângă cele ale industriei locale (de articole de cauciuc, de prelucrare a laptelui etc.). Dezvoltarea industriei contribuie la creşterea populaţiei, care a crescut de la 4.332 locuitori în 1912, la peste 20.000 în prezent. Otopeni
Otopeni – vedere de pe pasarelă
Aeroportul otopeni
Este cel de-al treilea oraş al Câmpiei Vlăsiei. Devenit oraş în anul 2000, Otopeni, aflat în sfera de influenţă a capitalei, găzduieşte cel mai important aeroport internaţional al României. Datorită polarizării economice şi atracţiei demografice, Otopeni a înregistrat o creştere susţinută a numărului de locuitori după 1990 (9.847 persoane în 1992 şi 10.215 în 2002).
3. Economie 3.1. Agricultura
Este ramura caracteristică acestei regiuni geografice, argumentul principal fiind poziţia deosebit de favorabilă în cadrul Câmpiei Române. Cea mai mare parte a suprafeţelor agricole sunt ocupate de arabil – în medie 90%, după care urmează pomii fructiferi – 2,6%, suprafeţele cu păşuni -2,2% şi viile – 1,7%. Cele mai întinse suprafeţe arabile se întâlnesc în comunele Dascălu, Petrăchioaia, în bazinul Sabarului-Măgurele, Jilava, Vidra, unde ajung să reprezinte peste 95% din terenul agricol, ca şi în comunele Periş, Ciolpani, Snagov etc., unde valorile arabilului se menţin între 90-95% din terenul agricol. Cu valori mult mai scăzute se înscriu comunele din imediata vecinătate a Bucureştiului (Voluntari, Pantelimon), unde frecvenţa terenului arabil se înscrie între 85,1% şi 90% din agricol. Cele mai scăzute ponderi ale suprafeţei arabile se înregistrează în comunele Chiajna, Dobroeşti, Mogoşoaia, Butimanu etc. (<80% din terenul agricol). Cea mai mare suprafaţă este ocupată cu culturile de câmp, dintre acestea pe locul 1 situându-se porumbul, urmat de grâu şi secară. Suprafeţe însemnate din arabil sunt cultivate şi cu plante tehnice, dintre care floarea soarelui şi sfecla de zahăr. Ca urmare a intrării în funcţiune a fabricii de ulei de la Bucureşti, la sfârşitul secolului al XIX-lea, suprafaţa cultivată cu floarea soarelui s-a extins continuu, fapt susţinut şi de condiţiile pedoclimatice specifice din această câmpie. În ceea ce priveşte cultura sfeclei de zahăr, aceasta a înregistrat, în multe cazuri, o diminuare drastică a suprafeţelor ca de exemplu de 10 ori în comunele Grădiştea, Nuci şi Petrăchioaia sau la jumătate în comuna Copăceni. Există însă şi comune care au început să cultive sfeclă de zahăr după anul 1990, ca de exemplu: Tunari, Snagov, Glina sau Popeşti-Leordeni, care şi-au dublat suprafaţa. Cartofii şi legumele ocupă suprafeţe însemnate în comunele din vecinătatea oraşului Bucureşti, dar şi pe terenurile fertile din luncile Ialomiţei, Pasării, Colentinei şi Sabarului. În cadrul acestora, cea mai mare pondere o au tomatele, cartoful, varza, ceapa. 3.2. Creşterea animalelor
Existenţa oraşului Bucureşti în cadrul Câmpiei Vlăsiei a contribuit, de asemenea, şi la dezvoltarea acestora. Ramură de veche tradiţie, susţinută de o bază furajeră importantă, a cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada premergătoare anului 1990. Creşterea bovinelor – are o importanţă deosebită în ce priveşte aprovizionarea cu lapte şi carne a celui mai mare centru urban, Bucureşti. În numeroase cazuri ca de exemplu Cernica, Dobroeşti, Moara Vlăsiei, Corbeanca etc., numărul bovinelor din gospodăriile individuale, au cunoscut în ultimii ani o creştere importantă. În ceea ce priveşte cantitatea de lapte, cu cele mai importante producţii se înscriu comunele: Copăcenii de Sus, Nuci, Pantelimon, Popeşti-Leordeni şi Mogoşoaia. Creşterea porcinelor – s-a practicat, până în 1990, atât în gospodăriile individuale, cât mai ales în complexe mari de îngrăşare. La nivelul anului 2000, situaţia s-a schimbat, cea mai mare parte din animale găsindu-se în gospodăria ţărănească. Pe primele locuri, după numărul de capete sunt comunele Gruiu, Vidra, Pantelimon, Snagov, Domneşti, Nuci, Cernica, Bragadiru. O deosebită importanţă pentru aprovizionarea Capitalei o are creşterea păsărilor. Până în anul 1990, cantităţile cele mai mari de carne de pasăre şi ouă se realizau în complexele avicole de la Periş, Afumaţi, Crevedia, Mogoşoaia, Buftea, Tunari etc.şi numai 10% în gospodăriile individuale. În ultimii ani, numărul de păsări a crescut, remarcându-se cu
deosebire comunele: Brăneşti, Otopeni, Ciorogârla, Măgurele, Nuci, Dascălu, Chitila, Dărăşti-Ilfov etc. 3.3. Industria
Este o ramură economică importantă a Câmpiei Vlăsiei care se confundă, în cea mai mare parte, cu cel mai mare centru industrial al ţării – oraşul Bucureşti. În timp ce unele localităţi din imediata apropiere a Bucureştiului au devenit adevăraţi „sateliţi industriali”, celelalte aşezări s-au dezvoltat, mai ales în direcţia producţiei alimentare sau a industriei uşoare, precum şi în cea a întreţinerii şi reparaţiei de utliaje agricole. De asemenea, unele resurse ale subsolului au fost valorificate în diferite părţi ale câmpiei. În împrejurimile comunei Periş, au fost identificate structuri petrolifere şi gazeifere care se exploatează; la est de Jilava se extrage ţiţei, iar în raza localităţilor Bragadiru, Jilava, Pantelimon şi Glina se valorifică balastul şi argila, necesare în construcţii. Industria constructoare de maşini şi prelucrării metalelor este localizată la Otopeni, Chitila, Voluntari, Buftea şi Snagov; industria chimică se regăseşte la Popeşti-Leordeni, Jilava, Buftea, Brăneşti, ca şi la Corbeanca, Afumaţi, Cernica; industria de prelucrare a cauciucului la Jilava, PopeştiLeordeni; metalurgia neferoasă este reprezentată la Pantelimon (acumulatori); industria textilă la Buftea, Baloteşti, Jilava; industria materialelor de construcţii la Chitila, Bragadiru şi Jilava; industria alimentară la Bragadiru, Popeşti-Leordeni şi Periş; industria lemnului la Brăneşti, Snagov, Periş. 3.4. Căile de comunicaţie
Prin poziţia sa, de teritoriu care înconjoară capitala ţării, către care converg numeroase căi de comunicaţie, Câmpia Vlăsiei înregistrează o mare densitate a căilor de comunicaţie, atât feroviare, cât şi rutiere. Radiar pornesc din Bucureşti căi feroviare şi rutiere modernizate, de importanţă naţională şi internaţională, ce se îndreaptă în toate direcţiile, spre marile oraşe ale ţării sau peste graniţă, fiind legate între ele de trasee inelare ce înconjoară Bucureştiul. Traficul de mărfuri şi călători înregistrează, de asemenea, cele mai mari valori la nivel naţional.
Gara de Nord – Bucureşti
3.5. Turismul
trenul IR 1346 – Bucureşti Nord-Viena – plecare din Bucureşti Nord
Prin potenţialul turistic de care dispune, cât şi prin prezenţa capitalei ţării, Câmpia Vlăsiei prezintă o deosebită valoare pentru recreere şi agrement. De aceea, aici s-au făcut numeroase amenajări şi dotări pentru a oferi condiţii cât mai corespunzătoare. După modul de grupare spaţială a potenţialului turistic, se evidenţiază mai multe complexe turistice: complexul Bălteni-Ţigăneşti, complexul Snagov, complexul Căldăruşani, complexul Băneasa-Tunari, complexul Cernica-Pasărea, complexul Buftea-Mogoşoaia.
Palatul Mogoşoaia
