PAGINI DESPRE SUFLETUL ROMÂNESC
CONSTANTIN NOICA (Vitãneºti-Teleorman, 12/25 iulie 1909 – Sibiu, 4 decembrie 1987). A debutat în revista Vlãstarul, în 1927, ca elev al liceului bucureºtean „Spiru Haret“. A urmat Facultatea de Litere ºi Filozofie din Bucureºti (1928–1931), absolvitã cu teza de licenþã Problema lucrului în sine la Kant . A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a filozofiei ºi membru al Asociaþiei „Criterion“ (1932–1934). Dupã efectuarea unor studii de specializare în Franþa (1938–1939), ºi-a susþinut în Bucureºti doctoratul în filozofie cu teza Schiþã pentru istoria lui Cum e cu putinþã ceva nou , publicatã în 1940. A fost referent pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin (1941–1944). Concomitent, a editat, împreunã cu C. Floru ºi M. Vulcãnescu, patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu ºi anuarul Isvoare de filosofie (1942–1943). A avut domiciliu forþat la Câmpulung-Muscel (1949–1958) ºi a fost deþinut politic (1958–1964). A lucrat ca cercetãtor la Centrul de logicã al Academiei Române (1965–1975). Ultimii 12 ani i-a petrecut la Pãltiniº, fiind înmormântat la schitul din apropiere. Cãrþi originale, enumerate în ordinea apariþiei primei ediþii: Mathesis sau bucuriile simple (1934), Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz ºi Kant (1936), De caelo. Încercare în jurul cunoaºterii ºi individului (1937), Viaþa ºi filosofia lui René Descartes (1937), Schiþã pentru istoria lui Cum e cu putinþã ceva nou (1940), Douã introduceri ºi o trecere spre idealism (cu traducerea primei Introduceri kantiene a „Criticei Judecãrii“) (1943), Jurnal filosofic (1944), Pagini despre sufletul românesc (1944), „Fenomenologia spiritului“ de G.W. F. Hegel istorisitã de Constantin Noica (1962), Douãzeci ºi ºapte trepte ale realului (1969), Platon: Lysis (cu un eseu despre înþelesul grec al dragostei de oameni ºi lucruri) (1969), Rostirea filozoficã româneascã (1970), Creaþie ºi frumos în rostirea româneascã (1973), Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneºti (1975), Despãrþirea de Goethe (1976), Sentimentul românesc al fiinþei (1978), Spiritul românesc în cumpãtul vremii. ªase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om (dupã o carte a lui Hegel: „Fenomenologia spiritului“ ) (1980), Devenirea întru fiinþã . Vol. I: Încercare asupra filozofiei tradiþionale ; Vol. II: Tratat de ontologie (1981), Trei introduceri la devenirea întru fiinþã (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986), De dignitate Europae (lb. germ.) (1988), Rugaþi-vã pentru fratele Alexandru (1990).
CONSTANTIN NOICA
Pagini despre sufletul românesc
Ó HUMANITAS BUCUREªTI
Coperta seriei IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României NOICA, CONSTANTIN Pagini despre sufletul românesc / Constantin Noica –
Bucureºti: Humanitas, 2008 ISBN 978-973-50-2125-2 159.922.4(498) 821.135.1-96
© Alexandra Noica-Wilson © HUMANITAS, 2008 EDITURA HUMANITAS Piaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi CARTE PRIN POªTÃ: tel./fax 021/311 23 30 C.P.C.E. — CP 14, Bucureºti e-mail:
[email protected] www.librariilehumanitas.ro
PREFAÞÃ
Studiile ºi articolele strânse în acest mic volum fac parte dintr-o lucrare conceputã mai larg ºi intitulatã : Contribuþii la o istorie a vieþii spirituale româneºti. Lucrarea era cerutã, prin Institutul Român din Berlin, de o editurã germanã. La început, trebuia sã fie o „istorie a filozofiei româneºti“ pentru cititorii germani. Am socotit însã cã o istorie a vieþii spirituale româneºti e mai interesantã în ea însãºi, calificându-ne în orice caz mai bine în ochii strãinãtãþii de cum ar face-o, deocamdatã cel puþin, o istorie a filozofiei româneºti. În aºteptarea tipãririi întregii lucrãri, în limba germanã ºi într-o versiune adaptatã interesului apusean, am socotit potrivit sã dau cititorului român aceste pagini. Datorez dlui prof. Sextil Puºcariu îndemnul de a încerca sã scriu aceastã carte, ºi-i ex prim aici un gând de respectuoasã recunoºtinþã pentru tot ce am câºtigat adâncindu-mã în lumea duhului românesc. Februarie 1944, Bucureºti
Autorul
CE E ETERN ªI CE E ISTORIC ÎN CULTURA ROMÂNEASCÃ
„De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decât germanii, a trebuit sã ne aºteptãm soarta o mie de ani? Situaþia geograficã defavorabilã, neprielnicia condiþiilor istorice, nãvãliri barbare, vecini sãlbatici? Dar acestea ar fi trebuit sã fie motive în plus de afirmare, elemente de mãrire proprie, dacã pornirea de a face istorie, pornirea oarbã ºi primordialã, ne-ar fi aruncat irezistibil în vârtejul universal. Astãzi la ce-am ajuns? La voinþa de a face istorie. Cine a înþeles acest lucru este lãmurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e raþional, abstract, conºtient în tragicul nostru.“ Rândurile acestea, scrise de un tânãr acum câþiva ani, pot nedreptãþi sau nu neamul românesc; aceasta nu ne intereseazã. Ele ne aºazã însã dintr-odatã în inima tensiunii care dominã, pe toate planurile, lumea româneascã de azi. Noi ºtim cã suntem ceea ce se numeºte „o culturã minorã“. Mai ºtim cã aceasta nu înseamnã neapãrat inferioritate calitativã. Cultura noastrã popularã, deºi minorã, are realizãri
8
CONSTANTIN NOICA
calitativ comparabile cu cele ale culturilor mari. ªi ºtim cã avem în aceastã culturã popularã o continuitate pe care nu o au cele mari. Despre strãmoºii noºtri geþi, plugari ºi ciobani, s-a putut spune (Pârvan, Getica, 131) cã în secolul al VI-lea a. Chr. nu aveau o culturã calitativ inferioarã, ci doar formal deosebitã de a grecilor; tot ce-i deosebea era cã ei, geþii, erau sãteni, nu orãºeni, ca grecii. Dar tocmai aceasta ne nemulþumeºte azi: cã am fost ºi suntem — prin ce avem mai bun în noi — sãteni. Noi nu mai vrem sã fim eternii sãteni ai istoriei. Tensiunea aceasta — agravatã nu numai prin faptul cã suntem conºtienþi de ea, dar ºi prin convingerea cã „a fi conºtient“ poate reprezenta un semn de sterilitate — alcãtuieºte drama generaþiei de azi. Economiceºte ºi politiceºte, culturaliceºte ori spiritualiceºte, simþim cã nu mai putem de mult trãi într-o Românie patriarhalã, sãteascã, anistoricã. Nu ne mai mulþumeºte România eternã; vrem o Românie actualã. Aceasta este frãmântarea pe care o descriem, mai jos, pe plan de culturã. Ceea ce dã un caracter dureros conflictului nostru este cã, teoretic cel puþin, el e fãrã ieºire. A cultiva mai departe, cu precãdere, valorile spiritualitãþii noastre populare este o imposibilitate. Orice culturã conºtientã este persona-
PAGINI DESPRE SUFLETUL ROMÂNESC
9
lã , este o formã de individualizare, în timp ce creaþia popularã e anonimã. De altfel, aceasta nici nu poate constitui o culturã deliberatã, voitã, ci þine de o anumitã spontaneitate creatoare care o apropie mai mult de naturã decât de culturã. Deci, spiritualitatea popularã trebuie depãºitã — spre creaþie personalã. Dar cum pot apãrea personalitãþi de format mare într-o lume unde anonimatul e regula? Cum poate apãrea persoana acolo unde — spre a vorbi kantian sau neokantian — lipseºte categoria personalitãþii? Eºti dinainte sigur cã, într-o asemenea lume, individul creator va fi în subordine faþã de individualitãþile creatoare din culturile realizate; cã, chiar dacã nu va imita ºi reproduce, va fi în umbra celorlalþi. ªi atunci tensiunea interioarã a culturii româneºti devine: sã te pierzi în creaþie anonimã care nu dã o culturã majorã? Sau sã râvneºti cãtre creaþie personalã care e în umbra culturilor mari din afarã? O spunem deschis: teoretic — dupã cum arãtam —, dilema aceasta pare astãzi fãrã ieºire. Din fericire, conºtiinþa teoreticã a insolubilitãþii nu ne mai poate paraliza. În fapt, noi mergem cãtre forme istorice. Când un neam sau o culturã încep sã coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite nici mãcar de convingerea
10
CONSTANTIN NOICA
cã nu vor putea înfãptui dintr-odatã forme istorice superioare. Ce este aceastã eternitate din care începem sã ieºim? — Românul are un proverb, revelator în ce priveºte noþiunea de timp ºi vreme: „Ceasul umblã, loveºte, ºi vremea stã, vremuieºte.“ Vremea nu-i pare curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanenþã. Vremea stã, vremuieºte. În limba germanã a vremii ( zeitigen) are, dacã nu mã-nºel, un sens concret de duratã ºi petrecere. Aºa se întâmplã, pânã la un punct, în accepþiunea pe care i-o dã Heidegger. La noi însã, „vremea vremuieºte“ e tautologie. A vremui nu aduce nimic nou faþã de vreme. O repetã, o defineºte ca neîntâmplare, ca repaus. Românul mai spune: „Vremea vremuieºte, ºi omul îmbãtrâneºte.“ Numai omul devine; vremea stã. ªi nu stã pentru cã ar fi un simplu cadru de reper pentru fenomene sau o formã purã a sensibilitãþii, cum e la Kant. Ea e încã ceva concret, spre deosebire de noþiunea de timp (de la tempus), care e conceptual ºi abstract. Dar e un concret nemiºcat. E totul viu al lumii, privit sub specia fiinþei, nu a devenirii. Alãturi de „vreme“ ca expresie a eternitãþii, tot ce se întâmplã apare, în fond, românului drept zãdãrnicie. „Toate veacurile se înþeleg ca ziua de ieri“, spune românul. Ceasul care
PAGINI DESPRE SUFLETUL ROMÂNESC
11
umblã loveºte, în timp ce vremea stã; omul care îmbãtrâneºte, pe când vremea stã iarãºi; acþiunile ºi strãduinþele oamenilor, rânduielile ºi împãrãþiile lor, totul e zãdãrnicie. În aceastã concepþie, nici efortul de cunoaºtere ºtiinþificã ºi nici cel de desãvârºire moralã, pe calapoade naþionale, nu pot sta pe primul plan aici. Nu ºtiu dacã ºi în alte pãrþi Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. În orice caz, eternitatea româneascã despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istoricã, nu realizãri majore — pe care neamul nostru nici n-ar fi avut când sã le înfãptuiascã — dau garanþia duratei; ci sentimentul cã, în fond, existã un plan faþã de care toatã frãmântarea istoricã este irosire ºi pierdere. Dar — ºi aici e aspectul nou faþã de tânguirea biblicã — neamul românesc e ºi el, într-un fel, solidar cu acel plan neschimbãtor. I se întâmplã ºi lui multe, se frãmântã ce-i în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar — dar el rãmâne neschimbat. „Trece ºi asta“ e una din cele mai curente vorbe româneºti. Neamul nostru rãmâne pentru cã ºi el participã, în felul lui, la eternitatea fiinþei. Din aceastã eternitate ne strãduim sã ieºim deci. Pentru a descrie însã coborârea româneascã în istorie ºi pãrãsirea viziunii, dacã nu
CUPRINS
Prefaþã / 5 Ce e etern ºi ce e istoric în cultura româneascã / 7 Suflet agrar sau suflet pastoral? / 36 „Bisericuþele noastre“ / 41 Pentru o altã istorie a gândirii româneºti / 46 Cum gândeºte poporul român / 73 Sufletul românesc ºi muzica / 99 Ardealul în spiritualitatea româneascã / 102
