Morfosintaxa

Morfosintaxa limbii române. Sinteze teoretice şi exerciţii

Gabriela Pană Dindelegan Adina Dragomirescu

Isabela Nedelcu

Morfosintaxa limbii române Sinteze teoretice şi exerciţii

2010

4

editura universităţii din bucureşti Şos. Panduri, 90−92, Bucureşti − 050663; Tel./Fax: 021.410.23.84 E-mail: [email protected] Internet: www.editura.unibuc.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PANĂ DINDELEGAN, GABRIELA Morfosintaxa limbii române : sinteze teoretice şi exerciţii / Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu. – Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2010 Bibliogr. ISBN 978-973-737-783-8 I. Dragomirescu, Adina II. Nedelcu, Isabela 811.135.1´366´367

Coperta: Alexandru Nicolae Tehnoredactare computerizată: Constanţa Titu

5

CUPRINS Introducere ................................................................................................................ Abrevieri ................................................................................................................... Simboluri .................................................................................................................. Sigle ..........................................................................................................................

13 17 18 18

I. Organizarea sintactică. Tipuri de enunţuri ............................................................. 1. Definiţia enunţului .......................................................................................... 2. Clasificări ale enunţurilor ...............................................................................

19 19 21

2.1. [Enunţuri structurate şi nestructurate] ................................................................. 2.2. [Enunţuri gramaticale şi agramaticale] ............................................................... 2.3. [Enunţuri asertive, interogative, imperative şi exclamative] ..............................

21 21 22

3. Relaţia dintre enunţuri şi actele de vorbire ...................................................... Exerciţii ..............................................................................................................

24 25

II. Predicatul şi predicaţia .......................................................................................... 1. Predicat semantic/sintactic/al enunţării ...........................................................

29 29

1.1. [Predicatul semantic (logic)] ............................................................................... 1.2. [Predicatul sintactic] ........................................................................................... 1.3. [Predicatul enunţării] ..........................................................................................

29 29 29

2. Predicat simplu/complex .................................................................................

30

2.1. Structura predicatului simplu .............................................................................. 2.2. Structura şi tipologia predicatului complex ........................................................

31 31

3. Particularităţi ale limbii române ...................................................................... Exerciţii ..............................................................................................................

32 32

III. Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare ................................... 1. Relaţia de coordonare .....................................................................................

35 35

1.1. Tipuri de relaţii de coordonare marcate prin conjuncţii ...................................... 1.2. Restricţii de utilizare a conjuncţiilor coordonatoare ........................................... 1.3. Valori contextuale ale conjuncţiilor coordonatoare ............................................ 1.4. Marcarea relaţiei de coordonare prin conjuncţii cu elemente corelative ............

35 35 37 38

2. Relaţia de subordonare ....................................................................................

38

2.1. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii ................................................. 2.1.1. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii necircumstanţiale/ complementizatori ................................................................................ 2.1.2. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii circumstanţiale .......... 2.1.3. Marcarea relaţiei de subordonare prin conjuncţii cu elemente corelative 2.2. Relaţia de subordonare marcată prin prepoziţii .................................................. 2.3. Relaţia de subordonare marcată prin relative ...................................................... 2.4. Relaţia de subordonare marcată prin caz ............................................................ 2.5. Relaţia de subordonare marcată prin acord .........................................................

6

38 39 40 40 40 41 41 42

3. Apoziţionarea ..................................................................................................

42

3.1. Tipuri de apoziţii ................................................................................................. 3.1.1. [Apoziţii nominale: I. ecuativă, calificativă, de identificare; II. categorizantă] ....................................................................................... ............................................................................................................... 42 3.1.2. [Apoziţii simple şi complexe] ............................................................... 3.2. Apoziţia şi modificatorul restrictiv denominativ ................................................

42

4. Particularităţi ale românei ............................................................................... Exerciţii ..............................................................................................................

44 44

IV. Verbul şi grupul verbal ....................................................................................... 1. Definiţie şi caracteristici generale ...................................................................

47 47

1.1. [Definiţia verbului] ............................................................................................. 1.2. [Definiţia grupului verbal] ..................................................................................

47 47

2. Mod, timp, aspect; număr şi persoană .............................................................

47

2.1. Categoriile gramaticale ale verbului ................................................................... 2.2. Analitic vs sintetic în paradigma verbului românesc .......................................... 2.3. Mijloace analitice de formare a modurilor şi a timpurilor .................................. 2.4. Probleme speciale ale unor forme din paradigma verbală .................................. 2.5. Exprimarea aspectului în limba română ............................................................. 2.6. Particularităţi ale românei ...................................................................................

47 48 49 51 53 54

Exerciţii ........................................................................................................ 3. Clasificarea flexionară ....................................................................................

54 57

3.1. Verbele cu flexiune regulată ............................................................................... 3.2. Verbe cu flexiune neregulată .............................................................................. 3.3. Particularităţi ale românei ...................................................................................

57 61 62

Exerciţii ........................................................................................................ 4. Clasificare sintactică şi sintactico-semantică a verbelor .................................

62 64

4.1. Criteriile de clasificare sintactică ........................................................................ 4.2. Clase sintactice .................................................................................................... 4.2.1. [Clasificare în funcţie de numărul de complemente] ................................ 4.2.2. [Clasificare în funcţie de restricţiile formale impuse complementelor] ... 4.2.2.1. [Verbe monovalente] .................................................................. 4.2.2.2. [Verbe bivalente] ........................................................................ 4.2.2.3. [Verbe trivalente]......................................................................... 4.2.3. [Clasificare în funcţie de prezenţa/absenţa unei poziţii sintactice strâns legate de verb] .......................................................................................... ................................................................................................................... 67............................................................................................................... 4.2.3.1. Poziţia complementului direct .................................................... 4.2.3.2. Poziţia subiectului ....................................................................... 4.2.3.3. Poziţia numelui predicativ şi cea a complementului predicativ al obiectului ............................................................................. 4.2.4. [Clasificare în funcţie de prezenţa şi de statutul formantului/ morfemului reflexiv]

64 65 65 66 66 66 66

43 43

67 68 69

69

7

4.3. Clasificarea semantică a verbelor – în funcţie de grila de roluri tematice pe care verbul le atribuie argumentelor 70 4.3.1. 70 4.3.2. 71

Roluri Clase

tematice

semantice

şi

atribuite

de

semantico-sintactice

verb de

verbe

4.3.2.1. [Verbe agentive şi nonagentive] 71 4.3.2.2. [Verbe inacuzative şi inergative; verbe tranzitive agentive şi nonagentive] .................................................................................................... .................................................................................................... 71 Particularităţi ale românei

4.4. 72

Exerciţii 73 5. Variaţii 75

8

în

structura

argumentală

a

verbului

5.1. Operaţii care modifică tranzitivitatea .................................................................. 5.1.1. Tranzitivizarea .......................................................................................... 5.1.1.1. Adăugarea şi ştergerea complementului intern ........................... 5.1.1.2. Tranzitivizarea unor verbe impersonale ...................................... 5.1.2. Detranzitivizarea ....................................................................................... 5.1.2.1. Pasivizarea .................................................................................. 5.1.2.2. Anticauzativizarea ....................................................................... 5.2. Impersonalizare vs personalizare ........................................................................ 5.2.1. Impersonalizarea ....................................................................................... 5.2.2. Personalizarea ........................................................................................... 5.3. Păstrarea numărului de argumente ...................................................................... 5.3.1. Reflexivizarea ........................................................................................... 5.3.2. Variaţia sintactică „liberă” ........................................................................ 5.4. Particularităţi ale românei ...................................................................................

75 75 75 76 77 77 77 78 78 79 79 79 80 80

Exerciţii ........................................................................................................ 6. Forme verbale nepersonale/nonfinite: infinitiv, supin, participiu, gerunziu ....

81 83

6.1. Trăsături comune ................................................................................................ 6.1.1. Îndepărtarea de comportamentul verbal ................................................... 6.1.2. Trăsături sintactice şi sematico-sintactice de tip verbal ........................... 6.1.3. Includerea în paradigma verbală ............................................................... 6.2. Diferenţa dintre forme ......................................................................................... 6.2.1. Trăsături nominale ale infinitivului şi ale supinului ................................. 6.2.2. Trăsături adjectivale ale participiului ....................................................... 6.2.3. Trăsăturile gerunziului .............................................................................. 6.2.4. Gradul de îndepărtare de verbul prototipic ............................................... 6.3. Poziţii sintactice în care apar formele verbale nonfinite (tablou comparativ) .... 6.4. Particularităţi ale românei ...................................................................................

83 83 84 85 86 86 86 86 86 87 89

Exerciţii ........................................................................................................ 7. Structura şi funcţiile GV .................................................................................

89 93

7.1. Ierarhia sintactică a argumentelor ....................................................................... 7.1.1. [Complementul direct] .............................................................................. 7.1.2. [Complementul secundar] ......................................................................... 7.1.3. [Numele predicativ] .................................................................................. 7.1.4. [Complementul indirect] ........................................................................... 7.1.5. [Complementul prepoziţional] .................................................................. 7.1.6. [Complementul predicativ al obiectului] .................................................. 7.1.7. [Circumstanţialul obligatoriu] .................................................................. 7.1.8. [Subiectul] ................................................................................................. 7.1.9. [Realizări comune] .................................................................................... 7.2. Poziţii sintactice apărute prin reorganizare ......................................................... 7.2.1. [Complementul posesiv] ........................................................................... 7.2.2. [Complementul de agent] ......................................................................... 7.2.3. [Predicativul suplimentar] ........................................................................ 7.3. Complemente. Tabel recapitulativ ...................................................................... 7.4. Ierarhia sintactico-semantică a adjuncţilor/circumstanţialelor ............................ 7.5. Mijloace de realizare a coeziunii în interiorul GV .............................................. 7.5.1. [Coeziunea sintactică] ............................................................................... 7.5.1.1. [Mărcile de actanţă] .................................................................... 7.5.1.2. [Acordul] ..................................................................................... 7.5.2. [Coeziunea sintactico-referenţială, semantică şi lexico-selecţională] ...... 7.6. Distribuţia GV ..................................................................................................... 7.7. Particularităţi ale românei ...................................................................................

93 94 94 94 94 94 95 95 95 95 96 96 97 97 97 99 102 102 102 103 103 104 104

Exerciţii ........................................................................................................

105

V. Interjecţia şi grupul interjecţional ......................................................................... 1. Definiţie şi caracteristici generale ...................................................................

111 111

1.1. [Definiţia interjecţiei] .......................................................................................... 1.2. [Definiţia grupului interjecţional] .......................................................................

111 111

2. Tipologia interjecţiilor .................................................................................... 3. Structura GInterj ............................................................................................ 4. Adjuncţii GInterj ............................................................................................. Exerciţii .............................................................................................................

111 112 112 112

VI. Substantivul şi grupul nominal ............................................................................ 1. Definiţie şi caracteristici generale ...................................................................

115 115

1.1. [Definiţia substantivului] .................................................................................... 1.2. [Definiţia grupului nominal] ...............................................................................

115 115

2. Marcarea cazurilor ..........................................................................................

115

2.1. Marcarea cazurilor nominativ (N) şi acuzativ (Ac) ............................................ 2.2. Marcarea cazurilor oblice: genitiv (G) şi dativ (D) ............................................ 2.2.1. Marcarea flexionară .................................................................................. 2.2.1.1. [Flexiunea nearticulată] .............................................................. 2.2.1.2. [Flexiunea articulată hotărât] ...................................................... 2.2.1.3. [Alternanţe fonetice] ................................................................... 2.2.2. Marcarea mixtă: al de la genitiv ...............................................................

115 116 116 116 116 117 117

9

10

2.2.3. Marcarea analitică ..................................................................................... 2.2.3.1. Marcarea prepoziţională .............................................................. 2.2.3.1.1. [Relaţia de genitiv] ...................................................... 2.2.3.1.2. [Relaţia de dativ] ......................................................... 2.2.3.2. Marca proclitică lui ..................................................................... 2.3. Marcarea vocativului .......................................................................................... 2.4. Poziţia limbii române, între sintetic şi analitic ....................................................

118 118 118 119 120 121 121

Exerciţii ........................................................................................................ 3. Contextele şi funcţiile sintactice ale cazurilor .................................................

122 124

3.1. Nominativul ........................................................................................................ 3.2. Genitivul ............................................................................................................. 3.3. Dativul ................................................................................................................. 3.4. Acuzativul şi cazul nonmarcat/cazul „direct”/„neutru” ...................................... 3.4.1. Acuzativul ................................................................................................. 3.4.2. Cazul „direct”/„neutru” ............................................................................ 3.5. Vocativul − cazul adresării .................................................................................

124 125 125 126 126 126 127

Exerciţii ........................................................................................................ 4. Tipologia substantivelor .................................................................................

127 129

4.1. Clasificarea flexionară ........................................................................................ 4.1.1. Substantivele cu flexiune (declinare) regulată .......................................... 4.1.2. Substantivele cu flexiune neregulată ........................................................ 4.2. Clasificarea lexico-semantică ............................................................................. 4.2.1. Substantivele comune ............................................................................... 4.2.2. Substantivele proprii ................................................................................. 4.2.3. Substantivele masive ................................................................................ 4.2.4. Substantivele abstracte .............................................................................. 4.2.5. Substantivele colective ............................................................................. 4.2.6. Substantivele „personale” ......................................................................... 4.2.7. Substantivele relaţionale ........................................................................... 4.2.8. Substantivele postverbale ......................................................................... 4.2.9. Substantivele postadjectivale .................................................................... 4.3. Particularităţi ale românei ...................................................................................

129 129 130 131 131 131 133 133 134 135 135 137 138 138

Exerciţii ........................................................................................................ 5. Structura şi funcţiile GN .................................................................................

139 141

5.1. Structura GN. Ierarhia constituenţilor [determinanţi, cuantificatori, modificatori, complemente] ................................................................................ 5.2. Mijloace de realizare a coeziunii în interiorul GN .............................................. 5.2.1. [Coeziunea sintactică] ............................................................................... 5.2.1.1. [Acordul] ..................................................................................... 5.2.1.2. [Morfeme de caz] ........................................................................ 5.2.1.3. [Conectori prepoziţionali] ........................................................... 5.2.1.4. [Conectori conjuncţionali] .......................................................... 5.2.1.5. [Topică fixă] ................................................................................ 5.2.2. [Coeziunea semantică] .............................................................................. 5.3. Distribuţia şi funcţiile GN ................................................................................... 5.4. Particularităţi ale românei ...................................................................................

141 146 146 146 146 146 147 147 147 147 150

Exerciţii ........................................................................................................

150

VII. Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume ............................................... 1. Definiţie ..........................................................................................................

155 155

1.1. [Definiţia pronumelui] ........................................................................................ 1.2. [Definiţia grupului nominal cu centru pronume] ................................................

155 155

2. Tipuri de pronume ..........................................................................................

155

2.1. Clasificare în funcţie de categoria gramaticală a persoanei ................................ 2.1.1. Pronumele personale ................................................................................. 2.1.1.1. Pronumele personale propriu-zise ............................................... 2.1.1.2. Pronumele de politeţe ................................................................. 2.1.1.3. Pronumele de întărire .................................................................. 2.1.1.4. Pronumele reflexive .................................................................... 2.1.1.5. Pronumele posesive .................................................................... 2.1.2. Pronumele nepersonale ............................................................................. 2.1.2.1. Pronumele demonstrative ............................................................ 2.1.2.2. Pronumele nehotărâte/indefinite ................................................. 2.1.2.3. Pronumele negative ..................................................................... 2.1.2.4. Pronumele interogative ............................................................... 2.1.2.5. Pronumele relative ...................................................................... 2.2. Clasificare în funcţie de modul de obţinere a referinţei ...................................... 2.2.1. Pronumele cu utilizare deictică ................................................................. 2.2.2. Pronumele cu utilizare anaforică .............................................................. 2.2.3. Pronumele cu referinţă variabilă ...............................................................

155 155 155 156 157 157 158 159 159 159

160 160 161 161 161 162 162

3. Determinanţi şi cuantificatori .......................................................................... 4. Grupul nominal cu centru pronume ................................................................

162 164

4.1. Structura grupului ............................................................................................... 4.2. Specificul grupului ..............................................................................................

164 165

5. Particularităţi ale românei ............................................................................... Exerciţii .............................................................................................................

165 166

VIII. Adjectivul şi grupul adjectival .......................................................................... 1. Definiţie şi caracteristici generale ...................................................................

169 169

1.1. [Definiţia adjectivului] ........................................................................................ 1.2. [Definiţia grupului adjectival] .............................................................................

169 169

2. Flexiune şi clase flexionare ............................................................................. 3. Tipologia adjectivelor .....................................................................................

169 171

3.1. Tipologie semantico-gramaticală ........................................................................ 3.1.1. [Adjective calificative şi categoriale] ....................................................... 3.1.2. [Adjective situaţionale/de modificare a referinţei] ................................... 3.2. Clasificare în funcţie de relaţia derivativă cu alte clase, în special cu verbul ..... 3.2.1. [Adjective derivate cu sufixe] ................................................................... 3.2.2. [Adjective participiale] .............................................................................

171 171 173 174 174 174

4. Poziţiile ocupate de grup în organizarea propoziţiei ....................................... 5. Structura internă a grupului ............................................................................

174 175

5.1. Structura extinsă a grupului adjectival ................................................................ 5.2. Particulele focale ................................................................................................. 5.3. Modificatorii ....................................................................................................... 5.3.1. [Tipuri de modificare] ............................................................................... 5.3.2. [Realizarea modificatorilor] ......................................................................

175 176 177 177 177

11

5.3.3. [Topica modificatorilor] ........................................................................... 5.4. Complementarea ................................................................................................. 5.4.1. Clasificarea adjectivelor după cum autorizează sau nu complemente ...... 5.4.2. Clasificarea adjectivelor după tipul de complement ................................. 5.5. Adjuncţii/circumstanţialele ................................................................................. 5.5.1. Adjuncţii adjectivelor prototipice ............................................................. 5.5.2. Adjuncţii adjectivelor de provenienţă verbală ..........................................

177 177 177 178 180 181 181

6. Specificul limbii române ................................................................................. Exerciţii .............................................................................................................

181 182

IX. Adverbul şi grupul adverbial ............................................................................... 1. Definiţie ..........................................................................................................

185 185

1.1. [Definiţia adverbului] .......................................................................................... 1.2. [Definiţia grupului adverbial] .............................................................................

185 185

2. Tipologia adverbelor .......................................................................................

185

2.1. Clasificarea semantică ........................................................................................ 2.1.1. [Adverbe lexicale şi adverbe gramaticalizate] .......................................... 2.1.2. [Adverbe pline semantic, deictice şi anaforice] ........................................ 2.1.3. [Adverbe modale, de cuantificare, situative] ............................................ 2.2. Clasificarea sintactică ......................................................................................... 2.2.1. Adverbe cu autonomie sintactică şi fonetică ............................................ 2.2.2. Adverbe fără autonomie, depinzând de un suport sintactic şi fonetic (Semiadverbele) .................................................................................................................. .................................................................................................................. 188 2.2.2.1. [Caracteristici generale] .............................................................. 2.2.2.2. [Inventarul şi eterogenitatea clasei] ............................................ 2.3. Clasificarea în funcţie de structura internă şi de relaţia cu alte clase lexicogramaticale ............................................................................................................................. ............................................................................................................................. 190

185 185 186 186 188 188

3. Poziţia ocupată de GAdv în organizarea propoziţiei şi a frazei........................ 4. Structura internă a GAdv ................................................................................

190 192

4.1. [Modificatori şi particule focale] ........................................................................ 4.2. [Complementarea] ............................................................................................... 4.3. [Adjuncţia] ..........................................................................................................

192 192 193

5. Specificul limbii române ................................................................................. Exerciţii .............................................................................................................

193 194

X. Prepoziţia şi grupul prepoziţional ......................................................................... 1. Definiţie şi caracteristici generale ...................................................................

197 197

1.1. [Definiţia prepoziţiei] .......................................................................................... 1.2. [Definiţia grupului prepoziţional] .......................................................................

197 197

2. Clasificarea prepoziţiilor [lexicale, funcţionale, semilexicale] ........................ 3. Poziţiile ocupate de GPrep în organizarea propoziţiei .................................... 4. Structura internă a GPrep ................................................................................

197 199 200

12

188 189

4.1. [Particule focale] ................................................................................................. 4.2. [Modificatori] ...................................................................................................... 4.3. [Complemente] ................................................................................................... 4.3.1. Complementul realizat prin nominal ........................................................ 4.3.2. Complementul realizat prin adjectiv ......................................................... 4.3.3. Complementul realizat prin formă verbală nonfinită ................................ 4.3.4. Complementul realizat prin adverb .......................................................... 4.3.5. Complementul realizat prin GPrep ........................................................... 4.3.6. Complementul realizat prin propoziţie .....................................................

200 200 201 201 202 202 202 202 202

5. Particularităţi ale românei ............................................................................... Exerciţii .............................................................................................................

203 203

Glosar ......................................................................................................................

207

Bibliografie .............................................................................................................

217

13

INTRODUCERE 1. Cartea de faţă vine în continuarea colaborării noastre – a celor trei autoare – la elaborarea GALR (2005/2008) şi a Dinamicii limbii române actuale – aspecte gramaticale şi discursive (2009) şi este rodul activităţilor comune de curs şi de seminar (cursul şi seminarul de Sintaxă şi de Morfologie a limbii române din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti). Am simţit nevoia unui instrument de lucru suplimentar, intermediar, între prelegerea oferită studenţilor şi bibliografia fundamentală, constituită, în ultimii ani, din cele două volume (mult prea ample, aproximativ 2000 p.) ale GALR. Lucrarea este o sinteză a unor părţi semnificative din GALR, dar şi o completare a acesteia cu analize mai recente. 2. Morfosintaxa limbii române are destinaţie primordial didactică, adresânduse următoarelor categorii de cititori: (a) studenţi filologi de la Facultăţile de Litere şi de Limbi Străine, care urmează cursurile fundamentale de Sintaxă a limbii române şi de Morfologie a limbii române, precum şi alte cursuri opţionale şi de master destinate tratării unui aspect sau a altuia din gramatica limbii române; (b) profesori de limba şi literatura română, angajaţi în pregătirea examenelor de perfecţionare profesională (cursuri de perfecţionare, examene de definitivat şi de gradul al II-lea); (c) profesori de limba şi literatura română din sistemul preuniversitar care, în activităţile lor cu elevii (cursuri opţionale, cercuri ştiinţifice), utilizează GALR (2005/2008). 3. Destinaţia didactică a avut consecinţe imediate de organizare şi de redactare, dintre care cele mai importante sunt: ● Pentru capitolele de bază, s-au propus sinteze teoretice (vezi şi subtitlul cărţii), incluzând numeroase scheme, comparaţii şi tablouri recapitulative. ● Cartea cuprinde numai capitolele importante de gramatică, renunţându-se, cu bună ştiinţă, la fenomene marginale, precum şi la fenomenele discursive şi pragmastilistice, iar descrierea şi redactarea sunt sintetice, fără multe detalii. ● S-a folosit o punere în pagină mai „aerisită”, în care marcarea structurii interne a capitolelor şi a ideilor s-a realizat prin ierarhii grafice corespunzătoare (vezi, de exemplu, distincţiile ierarhice dintre semnele „●”/ „■”/ „–”). ● S-au introdus „arborii” din gramatica de tip generativ, care ajută la indicarea (vizualizarea) ierarhiilor sintactice şi a diferenţelor ierarhice dintre structuri. ● Pentru exemplificarea fenomenelor, s-au propus exemple simple, clare, de cele mai multe ori construite, care să nu ceară un efort suplimentar de înţelegere. ● S-a introdus glosarul, care include termeni din teoriile gramaticale cele mai recente; în cazul celor cu accepţii multiple, glosarul oferă definirea acestora în modul în care au fost trataţi şi prezentaţi în lucrare. Pentru restul termenilor, se recomandă folosirea DSL-ului. ● În analiza situaţiilor dificile, controversate sau atunci când s-a simţit nevoia unor completări, s-au propus „note” interne, marcate şi spaţiate în text cu alt corp de literă; în general, aceste „note” evidenţiază mai clar deosebirile de tratare faţă de GALR,

15

justifică suplimentar unele interpretări propuse în carte, iar, în cazuri de evoluţie sintactică evidentă, subliniază diferenţele dintre stadiul actual de limbă şi cel din limba veche. ● În finalul fiecărui capitol, iar, dacă un capitol este mai mare, în finalul fiecărui subcapitol, s-a introdus câte un set de exerciţii diversificate, menite să asigure continuitatea activităţii de curs (de predare) cu cea de seminar: exerciţii de recunoaştere şi de analiză, exerciţii de construcţie pe o schemă sintactică dată, exerciţii „teoretice”, pentru a compara şi/sau a argumenta unele opţiuni de interpretare ale cărţii. 4. Teoretic, Morfosintaxa limbii române reflectă, în mare parte, concepţia din GALR. Cum relaţia dintre cele două cărţi este cea dintre „amplu/detaliat” şi „sintetic”1, am adăugat într-un chenar, la finalul fiecărui capitol/subcapitol, o indicaţie bibliografică referitoare la părţile corespunzătoare din GALR. Această trimitere la GALR „se traduce”, în esenţă, prin recomandarea expresă făcută cititorilor de a asocia la lectura noii cărţi şi descrierea mai amplă, mai detaliată pe care o oferă GALR. 5. Inovaţiile în raport cu GALR (atât în ce priveşte teoria generală, cât şi în ce priveşte descrierea de detaliu a limbii române) se bazează pe o serie de articole şi de cărţi apărute în ultimul timp, fie posterioare lucrului la GALR, fie neintrate atunci în sfera noastră de interes. Majoritatea noilor lucrări sunt teze de doctorat finalizate în ultimii ani, precum şi articole şi cărţi care au dus cercetarea din domeniul gramaticii mai departe, aprofundând şi detaliind descrierile existente. În acest sens trebuie înţeleasă „Bibliografia selectivă” a cărţii, care cuprinde numai acele studii şi cărţi neintrate în bibliografia anterioară a GALR. ● Dintre modificări, cele mai semnificative vizează, pe de o parte, introducerea unei perspective mai accentuat morfosintactice, iar, pe de altă parte, modul de concepere a sintaxei grupului nominal (GN). – Astfel, în Morfosintaxă grupurile sunt urmărite, în acelaşi timp, sub aspect strict sintactic (organizarea internă a grupului şi locul de inserare a fiecăruia în ansamblul propoziţiei) şi sub aspect flexionar (sunt examinate trăsăturile flexionare ale centrelor de grup, în ipostaza acestora de centre flexibile). Se evită, astfel, repetiţiile, precum şi separările prea categorice dintre morfologie şi sintaxă. – În privinţa organizării grupului nominal, în Morfosintaxă se renunţă definitiv2 la funcţia sintactică de atribut din gramatica tradiţională. Ca tip de funcţie, atributul este totalmente nereprezentativ3, acoperind, în absenţa ierarhizărilor sintactice şi sintactico-semantice, componenţi dintre cei mai diverşi: determinanţi, cuantificatori, modificatori, complemente sau, mai în 1

Pentru relaţia „general/detaliat” vs „didactic/sintetic”, am avut un model admirabil în cele două cărţi englezeşti datorate lui R. Huddleston şi G. K. Pullum (ca autori şi ca editori): prima – 1842 de pagini (2002: The Cambridge Grammar of the English Language), iar a doua – 312 pagini (2008/2005: A Student’s Introduction to English Grammar, Cambridge University Press). 2 În GALR, deşi descrierea structurii GN avea în vedere, diferenţiat, funcţiile „determinare”, „cuantificare”, „modificare”, în prezentarea funcţiilor se păstra, conform tradiţiei, clasa atributului, clasă reunind, indiferent de funcţie, toţi componenţii aflaţi în „subordinea” formală (acord, subordonare prin caz, prepoziţie, conector relativ sau conjuncţional) a centrului de grup. 3 Vezi şi observaţii asemănătoare în GALR, Introducere, II: 10.

16

detaliu, acoperind modificatori posesivi, restrictivi şi nonrestrictivi, iar, în cazul complementelor, complemente de diverse feluri 1. – În consecinţă, în Morfosintaxă se ajunge la o diferenţiere mai categorică a grupului verbal de grupul nominal, primul caracterizat prin clasa complementelor, iar al doilea, prin clasa determinanţilor şi a modificatorilor. Numai în cazul grupurilor nominale neprototipice (fie cu centre de provenienţă verbală şi adjectivală, fie cu centre substantivale „de relaţie” 2), pot apărea, simultan, determinanţi, modificatori şi complemente; altfel, determinanţii şi modificatorii, pe de o parte, şi complementele, pe de alta, sunt în distribuţie complementară. Şi alte aspecte din carte s-au bucurat de detalieri, îmbogăţiri, îmbunătăţiri în raport cu materialul faptic din GALR (clasele de verbe şi relaţiile lor cu structura argumentală şi cu variaţiile acestei structuri; tipologia adjectivelor; tipologia adverbelor modale; clasa semiadverbelor; tipurile de prepoziţii funcţionale, lexicale şi semilexicale etc.). 6. Dar, poate, cea mai importantă noutate de orientare priveşte introducerea interesului pentru „specificul”/„individualitatea” limbii române, reluându-se, astfel, o tradiţie mai veche a gramaticii româneşti 3 şi anticipându-se, sub unele aspecte, cercetări legate de perspectiva comparativă şi tipologică în studiul limbii române. Într-o lucrare de tipul acesteia (restrânsă ca număr de pagini şi ca destinaţie), noua orientare s-a făcut vizibilă doar în chenarele de la sfârşitul capitolelor, chenare strângând inventarul cel mai reprezentativ (aşa cum apare el din cercetări anterioare) al acestor trăsături. „Sintezele de specificitate” trebuie privite numai ca puncte de plecare şi ca „îndemnuri” pentru cercetări ulterioare mai detaliate, mai aprofundate, urmând să intre în sfera de interes a cursurilor de masterat şi de doctorat. ianuarie 2010

Gabriela Pană Dindelegan

1

În descrierea GN, am adoptat punctul de vedere teoretic prezentat şi detaliat, în lucrări recente, de Camelia Stan (vezi Stan, 2007, 2009a, 2009b), punct de vedere concordant cu lucrări din lingvistica străină a momentului. 2 Pentru tipologia substantivelor, vezi capitolul VI, Substantivul şi grupul nominal, 4. 3 Vezi Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, I–III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică (I–II), 1965, 1978, Editura Clusium (III), 1999, unde apare şi o bibliografie a lucrărilor anterioare.

17

ABREVIERI Ac = acuzativ adj = adjectiv adv = adverb art. = articol CAg = complement de agent cap. = capitol CD = complement direct CI = complement indirect circ. = circumstanţial Comp = proiecţia comparaţie CComp = complement comparativ CPos = complement posesiv CPO = complement predicativ al obiectului conj. = conjunctiv CPrep = complement prepoziţional CSec = complement secundar cuant = cuantificator D = dativ des. = desinenţă Det = determinant fem. = feminin Flex = proiecţia flexiune G = genitiv GAdj = grup adjectival GAdv = grup adjverbial GComp = grupul comparaţiei GComplementizator = grupul complementizatorului GCuant = grupul cuantificatorului GDet = grupul determinantului ger. = gerunziu GFlex = grupul flexiunii

GFocus = grupul focus GInterj = grup interjecţional GN = grup nominal GPrep = grup prepoziţional GV = grup verbal hot. = hotărât impf. = imperfect inf. = infinitiv interj. = interjecţie masc. = masculin mmcp = mai-mult-ca-perfect modif. = modificator n. = neutru N = nominativ nehot. = nehotărât nelit. = neliterar NP = nume predicativ part. = participiu perf. = perfectiv pf. = perfect pf. s. = perfect simplu pl. = plural pop. = popular prep = prepoziţie prez. = prezent P = propoziţie PS = predicativ suplimentar S = subiect sg. = singular Spec = specificator v. = vezi V = verb

19

SIMBOLURI / // * ? ?? [] () (…) x ĭ, ǔ X xi Ø

bara oblică separă variantele libere sau alternanţele fonetice bara oblică dublă separă variante complementare (nerealizabile concomitent) asteriscul plasat înaintea unei secvenţe indică agramaticalitatea acesteia semnul întrebării plasat înaintea unei secvenţe marchează acceptabilitatea redusă a acesteia semnul întrebării dublu, plasat înaintea unei secvenţe, marchează un grad foarte redus de acceptabilitate a acesteia parantezele drepte delimitează constituenţii din grupurile sintactice; în structurile eliptice, indică secvenţa recuperată din elipsă în schemele grupurilor, parantezele rotunde marchează posibilitatea nelexicalizării unor constituenţi trei puncte între paranteze rotunde, în citate, indică absenţa unei secvenţe sublinierea unei litere marchează locul accentului semnul [ˇ] notează realizări semivocalice (ale desinenţelor) un simbol tăiat cu o linie marchează faptul că acesta a ocupat poziţia respectivă într-un moment al derivării, dar apoi s-a deplasat într-o altă poziţie indicii i, j etc. reprezintă (co)referenţialitatea semnul indică nerealizarea fonetică a unui component/a unei secvenţe

Pentru reprezentarea ierarhiilor sintactice, se folosesc configuraţii arborescente în acord cu teoriile generative recente.

SIGLE CORV = Laurenţia Dascălu Jinga, Corpus de română vorbită (CORV). Eşantioane, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2002 DOOM2 = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, coord. Ioana Vintilă-Rădulescu, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005 DSL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, [ediţia a II-a], Bucureşti, Nemira & Co., 2005 GALR = Gramatica limbii române, coord. Valeria Guţu Romalo, vol. I, Cuvântul, vol. II, tiraj nou, revizuit, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008 [2005]

I. ORGANIZAREA SINTACTICĂ. TIPURI DE ENUNŢURI 1. Definiţia enunţului Din punct de vedere strict lingvistic, enunţul este o secvenţă sonoră (sau grafică) cuprinsă între două pauze, dotată cu o anumită semnificaţie. Din perspectivă comunicativ-pragmatică, enunţul reprezintă produsul enunţării, actul (individual) de folosire concretă a limbii. Reflexul sintactic al acestui act poate fi o propoziţie (Ion cântă la pian), o frază alcătuită din propoziţii principale coordonate (Ion cântă la pian şi bea vin roşu), o frază alcătuită din una sau mai multe propoziţii principale şi una sau mai multe propoziţii subordonate (Lui Ion îi place să cânte la pian şi să bea vin roşu când nu are altceva de lucru), un grup sintactic nonverbal (Bietul Ion!), o interjecţie (Au!). Schema organizării sintactice a unui enunţ de tipul Chiar/[am aflat] că Ion a primit o casă astăzi este următoarea: GComplementizatorului 3 Spec (particule focale/ GFlex complementizator) 3 Chiar/...că GDet − Spec Flex (S) 3 Ion Flex GV a 3 Spec (S) 3 Spec (S)

V V 3 V

V primit

GAdv − Adjunct 3 astăzi GDet − Complement o casă

În organizarea sintactică a unui enunţ se includ proiecţii/categorii lexicale (V, N, Adj, Adv) şi proiecţii/categorii funcţionale (Complementizator, Flexiune, Determinant, Comparaţie, Prepoziţie1). Specifice pentru organizarea sintactică a unei propoziţii finite

1

Prepoziţia are un statut special, putând fi atât o categorie funcţională, cât şi una lexicală.

19

Morfosintaxa limbii române

sunt GComplementizatorului şi GFlexiunii. Categoria Det apare în organizarea GN, iar categoria Comparaţie, în organizarea GAdj şi a GAdv. GComplementizatorului este proiectat în toate propoziţiile, indiferent dacă sunt principale sau subordonate. În propoziţiile subordonate, poziţia de specificator al GComplementizatorului poate fi neocupată sau poate găzdui o particulă focală (Nu ştiam tocmai că Ion a fugit − vezi (a))1. În propoziţiile principale, poziţia de specificator a grupului complementizatorului poate fi neocupată sau poate găzdui constituenţi dislocaţi la stânga (tematizaţi, focalizaţi: Pentru prima dată, Ion a pierdut meciul − vezi (b)) sau adverbe propoziţionale (de tipul: Astăzi, Ion a câştigat pentru prima dată − vezi (c)). (a) GComplementizatorului 3 Spec Complementizator tocmai 3 că GFlex 3 GDet − Spec Flex (S) 2 Ion Flex GV a 2 Spec V (S) fugit

(b) GComplementizatorului 3 GPrep − Spec Complementizator Pentru prima dată 3 Ø GFlex 3 Spec Flex (S) 2 Ion Flex GV a 2 Spec V (S) 2 Spec V (S) 2 V GDet − Complement pierdut meciul

1

În ceea ce urmează, în mod convenţional, nu vom mai reprezenta în schemele arborescente proiecţia GComplementizator atunci când specificatorul său este neocupat. În general, ne vom opri cu detalierea schemelor arborescente la aspectele relevante pentru problema discutată.

22

Organizarea sintactică. Tipuri de enunţuri

(c) GComplementizatorului 3 GAdv − Spec Astăzi

Complementizator 3 Ø GFlex 3 Spec Flex (S) 2 Ion Flex GV a 2 Spec V (S) 2 Spec V (S) 2 V GPrep − Adjunct 2 pentru prima dată V Complement câştigat Ø

GFlexiunii este proiecţia cea mai importantă dintr-o propoziţie, care găzduieşte informaţiile de flexiune a verbului (mod, timp, aspect şi, prin acord cu subiectul, persoană, număr), şi este proiectat exclusiv de formele verbale finite. Poziţia de specificator al GFlex este rezervată subiectului, care ajunge în această configuraţie (din specificatorul proiecţiei V, trecând prin specificatorul GV) pentru a primi cazul nominativ. 2. Clasificări ale enunţurilor 2.1. După criteriul modului de realizare lingvistică, enunţurile sunt: ● structurate (Scriu un capitol scurt, Plouă, Vii la noi?, Hai cu mine!); ● nestructurate (Măi!, Au!, Tăcere!, Sus!). 2.2. Din punctul de vedere al respectării normelor şi a constrângerilor gramaticale (al competenţei lingvistice), enunţurile pot fi: ● gramaticale (Ion este vărul meu, Nu ştia dacă va putea veni); ● agramaticale − pot încălca norme la niveluri diferite, de natură strict sintactică (structura frazei, acord, selecţia complementizatorilor: *Ion se bazează cu Gheorghe, *Nu ştia că dacă va putea veni) sau de natură semantico-sintactică (reguli selecţionale/compatibilităţi: *Calul scrie pantofi). Gramaticalitatea unui enunţ (concept al gramaticii generative) nu este echivalentă cu corectitudinea acestuia (concept al gramaticii normative). Gramaticalitatea unui enunţ nu este echivalentă nici cu acceptabilitatea pragmatică şi stilistică: enunţuri care sunt agramaticale în afara contextului pot fi acceptate în anumite condiţii pragmatice sau stilistice: Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare (Nichita Stănescu, Emoţie de toamnă); În burta lor sunt numai minciuni (M. Sorescu, Marin a lui Pătru).

23

Morfosintaxa limbii române

2.3. După scopul comunicării/intenţia de comunicare, există mai multe tipuri de enunţuri. ● Enunţurile asertive comunică o aserţiune legată de lumea reală, în legătură cu care se poate stabili o valoare de adevăr (Plouă, Ion vine sunt adevărate dacă faptele din lumea reală corespund acestei descrieri şi sunt false în caz contrar). Enunţurile asertive sunt, în general, structurate (Ne uităm la film, Ne uităm la filmul pe care l-aţi văzut şi voi, Am vrut să ne uităm la film). În transpunerea în vorbirea indirectă, enunţurile asertive sunt introduse, în mod tipic, prin conectorul că (I-am spus că plouă/că vine Ion). Valoarea asertivă sau nonasertivă a subordonatei depinde de: ■ tipul de regent − factiv, în vecinătatea căruia orice propoziţie enunţată este adevărată (Se ştie că Ion a învăţat „Luceafărul”); − contrafactiv, în vecinătatea căruia orice propoziţie enunţată este falsă (Ion pretinde că a învăţat „Luceafărul”); − nonfactiv, care nu influenţează valoarea de adevăr a propoziţiei (Se poate ca Ion să fi învăţat „Luceafărul”); ■ complementizatorul selectat − că este semnul aserţiunii (Se bucură că ne-am întâlnit); − să este semnul nonaserţiunii, exprimând posibilitatea (Se bucură să mă întâlnească). ● Enunţurile interogative sunt structuri sintactice specializate pentru a formula întrebări, pentru a solicita o informaţie. În funcţie de comportamentul în cadrul perechii întrebare − răspuns, de organizarea sintactică, de conturul intonaţional şi de particularităţile trecerii din vorbirea directă în vorbirea indirectă, se disting: ■ interogative totale − solicită un răspuns de tipul da/nu (− Ai mâncat?/− Nu); − au o structură comună cu a enunţurilor asertive (A venit Ion. [asertiv] vs A venit Ion? [interogativ total]); − au contur intonaţional ascendent; − la trecerea în vorbirea indirectă, elementul subordonator este complementizatorul dacă (− Ai mâncat?/L-am întrebat dacă a mâncat); ■ interogative parţiale − solicită un răspuns legat de orice alt component în afara predicatului propoziţiei principale: subiectul (Cine vine?, Ce se aude?), complementul direct (Ce ai făcut azi?), complementul secundar (Ce-a te-a învăţat doamna educatoare?), complementul indirect (Cui îi dai cartea?), complementul prepoziţional (La cine te gândeşti?), circumstanţiale (Unde pleci?, Când te-ai născut?, De ce ai venit? etc.), modificatori din GN (Ce fel de ciocolată îţi place?) etc. − au contur intonaţional descendent;

24

Organizarea sintactică. Tipuri de enunţuri

− la trecerea în vorbirea indirectă, se păstrează elementele interogative din vorbirea directă, care, ca elemente subordonatoare, devin pronume sau adverbe relativ-interogative (− Cine a plecat?/A întrebat cine a plecat; − Când vii?/M-a întrebat când vin); ■ interogative alternative − solicită un răspuns de tipul unei selecţii între două sau mai multe elemente prezente în întrebare (Vrei cafea sau ceai?, Pleci sau rămâi la noi?); − din punct de vedere sintactic, sunt organizate din două sau mai multe secvenţe coordonate disjunctiv; − au contur intonaţional ascendent−descendent; − la trecerea în vorbirea indirectă, elementul subordonator este complementizatorul dacă (− Vrei zahăr sau miere?/M-a întrebat dacă vreau zahăr sau miere). ● Enunţurile imperative, structurate (Du-te la cumpărături!) sau nestructurate (Sst!), urmăresc (prin ordine, porunci, rugăminţi, interdicţii) să-l determine pe alocutor să acţioneze în felul dorit/cerut de locutor. Enunţurile de acest tip pot fi organizate în jurul unei forme verbale finite (imperativ: Vino!; conjunctiv: Să vii repede!, Să mergem!; indicativ: Pleci acum!) sau al unei forme verbale nonfinite (infinitiv: A se agita înainte de desfacere!; supin: De citit neapărat!) care funcţionează ca predicate ale enunţării (vezi cap. II, Predicatul şi predicaţia). La trecerea în vorbirea indirectă, enunţurile imperative îşi pierd caracterul imperativ şi este selectat obligatoriu complementizatorul să (Pleacă!/I-am spus să plece/L-am obligat să plece). ● Enunţurile exclamative, structurate (Citea atât de repede! − complet; Urâtă femeie! − eliptic) sau nestructurate (Ajutor!, Ah!), sunt construcţii de tip afectiv, care exprimă emoţii, sentimente ale locutorului în legătură cu un anumit fapt. Adesea, enunţurile exclamative se asociază cu mărci specifice: ce (adverbial sau adjectival − Ce frumos!, Ce casă mare!), cât (de) (adjectival sau adverbial: Câte artificii!, Cât de repede aleargă!), că (Că mare s-a mai făcut!) etc. La trecerea în vorbirea indirectă, enunţurile exclamative (care, din punctul de vedere al locutorului, redau aserţiuni) îşi pierd caracterul exclamativ şi este selectat obligatoriu complementizatorul că (Ce casă mare ai!/S-a mirat că am o casă foarte mare). 3. Relaţia dintre tipurile de enunţuri şi actele de vorbire 1 Tipurile de enunţuri pot fi puse în relaţie cu actele de vorbire (acte complexe, realizate prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete). 1

Nu există un consens în privinţa numărului, a denumirii şi a definiţiei actelor de vorbire. Am folosit lista din GALR II: 25 − reprezentative, directive, întrebări, comisive/promisive, expresive, declarative.

25

Morfosintaxa limbii române

Tipul de enunţ asertiv

interogativ

Actul de vorbire reprezentativ1 promisive/comisive declarativ expresiv directiv întrebare reprezentativ ▪ interogaţii retorice

imperativ exclamativ

▪ interogative ofertă/sugestie ▪ interogative reproş ▪ interogative de respingere ▪ interogative de ameninţare directiv ▪ întrebări-ecou ▪ întrebări de confirmare comisiv expresiv directiv întrebare expresiv directiv întrebare reprezentativ

Exemple Vine Ion., A început să ningă. Mă angajez să termin până mâine. Vă declar căsătoriţi. Îţi stă foarte bine în roşu. Poate scrii tu capitolul în locul meu. Vrei plăcintă?, Când pleci la mare? Cine te-a pus să faci asta? „Nu te-a pus nimeni să faci asta” Cine să facă asta în locul tău? „Nu are cine să facă asta în locul tău” Pot să te ajut la ceva? Ţi-am zis eu că nu-i aşa? − Azi am muncit toată ziua /− Când ai muncit tu azi? Mai vezi tu vreodată ceva de la mine? Vrei să pleci odată acasă? − Am mâncat dulceaţă de vinete/− Ce ai mâncat? M-ai păcălit, nu-i aşa? Cum să te las la greu? „Nu te las la greu” Ce te uiţi la mine ca la maşini străine? Închide uşa!, Vino! Spune-mi tot ce ştii! „Ce ştii?” Ce bine că ai venit! Ce bine ar fi dacă te-ai duce tu la cumpărături! Cum de n-ai spus până acum!? Mare casă ţi-ai mai făcut!

GALR 2008 II: 25−44, 859−868

1

Pentru fiecare tip de enunţ, numai unul dintre acte (marcat cu bold în tabel) reprezintă realizarea prototipică, celelalte fiind acte indirecte de vorbire.

26

Organizarea sintactică. Tipuri de enunţuri

Exerciţii 1. Se dau textele: „CJ: Săracu’ Titu! LDJ: Ştiţi ce? CJ: Şi ştii cum mânca când i-am dus astea? Săracu’! Vaaai, Doamne! Aşa, cu lăcomie, cu... cu foamea aia. VJ: Profundă. CJ: Foaia. Ancestral, aşa-zicând, ştii? Ce... ce i-au chinuit pe oamenii ăştia şi cum! Şi uite, ca şi cum nimic n-ar fi fost. LDJ: Şi ce... ce făceau ei? CJ: Şi-acuma mai... mai... mai... mai... au neobrăzarea să spuie că «bătrânii» şi «ăştia». După ce i-au chinuit aşa şi i-au... LDJ: Erau obligaţi să muncească acolo? Sau nimica? Nu li se cerea nimic decât să stea-n condiţii proaste. CJ: Păi, vara... vara munceau. Da’ iarna ce să munceşti? VJ: Trebuia să munceşti ca să obţii ceva, adică era o gospodărie colectivă, ce-o fi fost acolo, I.A.S. CJ: Da. Ce-o fi fost acolo vara nu ştiu... În orice caz, era balta aproape, aşa-zisa Baltă a Dunării.” (transcriere adaptată după CORV) „Maşina cobora pe Calea Griviţei, spre oraş. În dreptul Gării de Nord, Paul făcu semn şoferului să oprească. − Pleacă vreun tren la ora asta? Şoferul întoarse capul spre ciudatul său client. − De ce? − Întreb dacă pleacă vreun tren. − La ora asta nu. Primul tren este la 5 şi 40. Personalul de Timişoara.” (M. Sebastian, Accidentul) (a) Identificaţi enunţurile asertive, exclamative şi imperative şi stabiliţi dacă sunt structurate sau nestructurate. (b) Identificaţi tipurile de enunţuri interogative, justificând încadrarea fiecăruia. (c) Transpuneţi textele din vorbire directă în vorbire indirectă. (d) Faceţi o listă cu modificările (tipurile de enunţuri, introducerea unor verbe, conectorii, modul şi timpul verbelor, persoana verbelor şi a pronumelor) pe care a trebuit să le operaţi. 2. Se dau textele: „− Ştii să citeşti în palmă?, întrebă Nora. − Nu. Dar îmi place să privesc. (...)

27

Morfosintaxa limbii române

− Nu-mi spui şi mie ce ai aflat? − Nu e nimic de aflat. E mâna dumitale. Îţi seamănă. O mână gravă. Calmă... şi totuşi... − Totuşi? (...) − Ce curios spui dumneata «întâlnirea noastră». Este o aventură? − Ce? − Această întâlnire. − O aventură, nu. O întâmplare.” (M. Sebastian, Accidentul) „− (...) N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, şi a venit vacă? Oare Grigore a lui Petre Lucăi de la noi din sat pe la ce şcoli a învăţat, de ştie a spune atâtea bongoase şi conăcăria pe la nunţi? Nu vezi tu că, dacă nu-i glagore-n cap, nu-i, şi pace bună! − Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai tu?” (I. Creangă, Amintiri din copilărie) „− Nene − zic − te-i supăra, nu te-i supăra, eu în politică nu m-amestec, pentru că... − Pentru că? − Pentru că... mi-e frică... − Frică?... bravo!” „Ştiţi dv. câţi bani îmi trec mie pân mână? − Mii! − Vezi că eşti prost? − Nene Anghelache! − Mii, ai?... Sute de mii, boule! − Nene Anghelache! − Ce, nene Anghelache? ce, nene Anghelache?... Ţal! Ţal! Ţal! − Nene Anghelache, spargi paharul! − Nu vezi că bat de un ceas, şi nu vrea să vie mizerabilul!... Ţal!” „− Bună seara, băieţi. − Bună seara, domnule inspector! − Îmi daţi voie? − Mai încape vorbă!...” (I. L. Caragiale, Momente) (a) Ce tip de acte de vorbire reprezintă enunţurile interogative din textele de mai sus? (b) Stabiliţi dacă este vorba despre interogative totale sau parţiale. Transpuneţi propoziţiile interogative în vorbire indirectă. Ce diferenţe observaţi în legătură cu tipurile de conectori?

28

Organizarea sintactică. Tipuri de enunţuri

3. Construiţi două enunţuri agramaticale care încalcă reguli semanticosintactice. 4. Construiţi două enunţuri agramaticale care încalcă reguli sintactice şi două enunţuri incorecte gramatical. Explicaţi diferenţele dintre cele două tipuri de enunţuri. Este posibil ca un enunţ agramatical să fie şi incorect gramatical, şi invers? 5. În exemplele de mai jos, verbele din propoziţiile principale sunt factive, contrafactive sau nonfactive. Stabiliţi, pentru fiecare verb, categoria în care se încadrează şi comentaţi valoarea de adevăr a propoziţiei subordonate: Ion fabulează că a câştigat la loto Este de la sine înţeles că Ion a câştigat la loto Se pare că Ion a câştigat la loto Se zice că Ion ar fi câştigat la loto Se ştie sigur că Ion a câştigat la loto E posibil ca Ion să fi câştigat la loto. 6. Căutaţi în DSL definiţia stilului indirect liber (s. v. stil). Folosindu-vă de aceasta, stabiliţi dacă următoarele fragmente aparţin sau nu acestui tip de procedeu. „Farmacista îl întreabă ceva şi el răspunde cu destulă voie bună. E mai vorbăreţ înăuntru, la căldură, decât afară. Dacă l-ar lăsa? Dacă s-ar duce acum, fără să-l mai aştepte? Ce cap uimit ar face nemaigăsind-o, dar şi ce sentiment de uşurare ar avea, impertinentul!” „... Se trezi târziu, cu o tresărire de alarmă. Câtă vreme pierduse oare visând? Nu îndrăzni să se uite la ceas. Privi în jur şi nu-şi dădu seama unde se afla. Nu mai era în Grădina Icoanei, strada îi era necunoscută, casele − străine.” (M. Sebastian, Accidentul)

29

II. PREDICATUL ŞI PREDICAŢIA 1. Predicat semantic/sintactic/al enunţării Noţiunile de predicat şi de predicaţie sunt analizabile la nivelurile: semantic, sintactic şi enunţiativ. 1.1. Predicatul semantic (logic) este acel component al propoziţiei care asociază unei entităţi o proprietate (predicate cu un singur argument: Există o soluţie, El este Dan, El este atent, El este mecanic, Copilul fluieră, Floarea se ofileşte); în cazul predicatelor cu două sau trei argumente (Ion este prieten cu Maria, Ion este gelos pe Maria, Ion îi este fidel Mariei, Ion seamănă cu tatăl lui, Ion are o maşină roşie, Ion îl faultează pe Dan, Ion îi trimite Mariei o felicitare de Crăciun, Mă destinde vacanţa/să plec în vacanţă) este vorba de o proprietate de tip relaţie între două sau trei entităţi. Pot funcţiona drept predicate semantice cuvinte din diferite clase lexicogramaticale: ● verbe (Copilul aleargă, Ion o iubeşte pe Maria, iubind-o pe Maria, a o iubi pe Maria, de citit romane); ● adjective (Ion este harnic/discret/loial familiei/sigur pe el); ● substantive în poziţia de nume predicativ, complement predicativ al obiectului, predicativ suplimentar, apoziţie izolată (Ion este bebeluş, a fi bebeluş, Pe Ion l-au ales preşedinte, alegându-l preşedinte pe Ion, Îl consider pe Ion profesor (bun), Ion, foarte bun profesor, a avut rezultate excelente); ● prepoziţii lexicale1 (Ion locuieşte lângă mall, Ion a plecat cu/fără Maria); ● adverbe (Ion locuieşte aproape de şcoală, Ion se comportă identic mamei sale). 1.2. Din perspectivă sintactică, aceleaşi elemente care reprezintă predicate semantice sunt şi predicate sintactice. Predicatul sintactic este centrul unui grup sintactic aşezat într-o poziţie semantic predicativă, poziţie în care se manifestă capacitatea predicatului de a-şi atrage argumentele (semantic)/complementele (sintactic) şi de a le impune restricţii de rol tematic şi de caz şi/sau de prepoziţie. 1.3. Predicatul enunţării se caracterizează, în plus faţă de predicatul semanticosintactic, prin trăsătura predicativităţii, legată de enunţare, deci de domeniul pragmatic, trăsătură responsabilă de stabilirea unei relaţii între grupul predicativ (care are o anumită valoare modală) şi un eveniment extralingvistic, ancorat spaţio-temporal. Calitatea de predicat al enunţării conferă secvenţei lingvistice autonomie enunţiativă (Am o casă la mare, De dus hainele la curăţat!, A se agita înainte de folosire!). 1

Se poate vorbi de predicat semantic numai în cazul prepoziţiilor lexicale, nu şi al celor funcţionale şi semilexicale.

Morfosintaxa limbii române

Predicatul enunţării corespunde noţiunii tradiţionale de predicat.

De obicei, predicativitatea se obţine prin ataşarea la un predicat semanticosintactic a informaţiei de Flexiune (mod, timp, aspect − trăsături conţinute de proiecţia Flexiune; persoană, număr − trăsături obţinute prin acord cu Subiectul, aflat în poziţia de Specificator al GFlex). În cazul predicatului semantico-sintactic de tip verbal, diferenţa dintre calitatea de predicat semantico-sintactic şi cea de predicat enunţiativ este vizibilă configuraţional: un predicat care este numai semantico-sintactic se reprezintă ca un GV (a spune o poezie), iar un predicat care este şi enunţiativ se reprezintă ca un GFlex (Ion spune o poezie). Prezenţa unui GFlex este asociată cu statutul de propoziţie al unei secvenţe de constituenţi. GV 3 V a spune

GFlex 3 GDet

3 Det o

Ion GN poezie

Spec 3

Flex Flex spune

GV 3 Spec Ion

V 3 V spune

GDet 3 Det o

GN poezie

2. Predicat simplu/complex Dacă mărcile de flexiune sunt ataşate direct (flexionar) verbului, se obţine un predicat simplu al enunţării (Ion spune o poezie/citeşte/face sarmale). Dacă mărcile de flexiune sunt ataşate unui component exterior verbului principal, adică unui operator verbal aspectual, modal, pasiv, copulativ, se obţine un predicat complex al enunţării (Ion se apucă de citit, Ion poate citi, Ion poate să citească, Romanul este citit de toţi, Dorinţa lui Ion este a citi, Romanul este util cititorilor, Romanul acesta este asemenea celuilalt, Ion este împotriva regulilor). GFlex GFlex 3 3 GDet − Spec Flex GDet − Spec Flex Ion 3 Romanul 3 Flex GV Flex GV poate 3 este 3 Spec V Spec GV Ion 3 romanul 3 V GV V GPrep poate 3 citit 3 V GDet − Complement Prep GDet citi Ø de toţi

32

29

Predicatul şi predicaţia

2.1. Structura predicatului simplu În afara mărcilor de predicativitate, a căror prezenţă este obligatorie, predicatul simplu poate să mai conţină: ● negaţia (Ion nu scrie nimic), trăsătură cuprinsă în GFlex, alături de mod, timp, aspect; ● clitice pronominale nonsintactice (care nu îşi proiectează grupuri), în diferite ipostaze (acuzativ neutru: Ion a apucat-o la dreapta, dativ neutru: Să-i dăm înainte, dativ etic: Unde mi-ai fost până acum?, reflexiv obligatoriu/inerent: Ion se gândeşte la Maria, Ion îşi dă seama de greşeli, marcă pasivă: Cartea se citeşte înainte de culcare, marcă impersonală: În Olanda se merge mult pe bicicletă); ● semiadverbe (Ion a mai scris o pagină, Ion chiar scrie), aflate în Specificatorul unei proiecţii funcţionale de tip Focus, între GFlex şi GV. 2.2. Structura şi tipologia predicatului complex Predicatul complex conţine, pe lângă suportul semantic, cel puţin un operator verbal de predicativitate (aspectual, modal, pasiv, copulativ). În funcţie de clasa morfologică a suportului semantic, se disting: ● predicate cu suport verbal (Ion poate să cânte/poate cânta; Ion se apucă de cântat); ● predicate cu suport adjectival, nominal, adverbial (Ion este prostănac/bucătar; Ion este asemenea unui copil); ● predicate cu suport participial, în condiţiile unui participiu pasiv (Ion este înjurat/aclamat de toţi). După valoarea operatorului, se disting: ● predicate complexe cu operator aspectual (Ion se apucă de cântat; Ion începe să cânte); ● predicate complexe cu operator modal (Ion poate să cânte/trebuie să plece); ● predicate complexe cu operator copulativ (Ion devine medic; Medicina înseamnă devotament); ● predicate complexe cu operator pasiv (Ion este lăudat de Maria). În afara coeziunii semantice, există şi semne ale unei coeziuni sintactice a grupului operator + suport semantic: control al subiectului (Ioni poate Øi pleca/Øi să plece), deplasări de clitice (Ion îşii poate Øi permite o vacanţă la mare, Romanele lei termină de citit Øi), participarea grupului în ansamblu la opoziţii de diateză (Ei recuperează casa printr-un proces/Casa se poate recupera printr-un proces). Uneori, structura internă a grupului devine mai puţin transparentă, semn al unei tendinţe de gramaticalizare a operatorului (Stă să plouă, Ion dă să plece). În grupul operator + suport semantic, numai suportul semantic impune restricţii de rol tematic. În ce priveşte structurarea sintactică, există o structurare internă a grupului, determinată de regimul operatorului (trebuie să citesc, continuă să citească, începe a citi/să citească, se apucă de citit, se pune pe plâns, cu o structură internă tranzitivă sau netranzitivă, reflexivă sau nereflexivă), dar şi o structurare sintactică a propoziţiei, impusă de predicatul semantic (Se apucă de trimis anonime şefilor [+ CD + CI], trebuie să ajungă deputat [+ NP], începe să-i înveţe tabla înmulţirii [+ CD + CSec]).

33

Morfosintaxa limbii române

3. Particularităţi ale limbii române ● numărul mare de operatori aspectuali (în special de verbe folosite contextual ca operatori aspectuali − vezi cap. IV, Verbul şi grupul verbal, 2.) şi posibilităţile lor variate de construcţie: infinitiv cu sau fără marca a, supin, conjunctiv; ● funcţionarea supinului ca predicat al enunţării (De citit neapărat!); ● negaţia dublă − prezenţa unui cuvânt negativ într-o propoziţie (pronumele nimeni, nimic, niciunul, adverbele niciodată, nicicând etc.) impune prezenţa negaţiei verbale (N-a venit nimeni).

GALR 2008 II: 241−266

Exerciţii 1. Se dau textele: „Nu trebuie să uităm de asemenea că toată această şcoală a lui Zeno vorbeşte despre raportul care poate fi stabilit, în ultimă instanţă, între mesajul politic al lui Quintillus şi cel exprimat de filosoful numit de-a lungul întregii dezbateri Maestrul şi deconspirat în final ca nefiind altcineva decât Plotin.” „Dar poate că aşa a trebuit să fie; poate că dacă am crezut în Esenin fără a cerceta trebuia să revin la el după ce uit tot ce am învăţat între timp, atunci când pot să privesc din nou poezia nu prin ceea ce ştiu despre ea, ci numai din apropierea morţii sau în apropierea morţii.” „Vocea stinsă, aproape imperceptibilă, părea să fie a tatei, dar îmi făceam curaj spunându-mi că nu se poate să fie a lui. Întâi, fiindcă el mă rugase să nu mai vin şi a doua zi, spunându-mi că nu-l mai pot ajuta cu nimic. Apoi pentru că eu coborâsem prea multe scări ca să-l mai pot auzi de acolo de unde l-am lăsat.” (I. Mălăncioiu, Călătorie spre mine însămi) (a) Identificaţi predicatele semantice şi precizaţi în ce clase lexicogramaticale se încadrează. (b) Alegeţi cinci dintre predicatele identificate la (a) şi stabiliţi numărul de argumente pe care şi le-au atras. (c) Alegeţi cinci dintre predicatele identificate la (a) şi precizaţi ce restricţii sintactice impun acestea argumentelor. (d) Subliniaţi predicatele enunţării. Verificaţi dacă toate verbele identificate la (a) ca fiind predicate semantice sunt şi predicate ale enunţării iar,

34

Predicatul şi predicaţia

dacă există diferenţe de inventar, explicaţi-le. (e) Stabiliţi care dintre predicatele subliniate la (d) sunt simple şi care sunt complexe şi descrieţi structura fiecărui predicat. (f) Ce diferenţe de structură observaţi în cazul predicatelor complexe cu operator modal identificate în textele de mai sus? (g) Există, în textele de mai sus, predicate complexe care nu sunt şi predicate ale enunţării? Dacă da, arătaţi care este structura acestora. 2. „Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vreo două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte (...). Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, şi odată fac zup! în nişte cânepă.” (I. Creangă, Amintiri din copilărie) (a) Folosind textul de mai sus, comentaţi următoarea afirmaţie din GALR II: 245: „În cazuri rare, predicatului enunţării poate să nu-i corespundă un predicat semantico-sintactic”. (b) Analizaţi construcţiile sintactice în care se includ interjecţiile onomatopeice din textul de mai sus, folosindu-vă de următorul citat din GALR II: 252: „(...) interjecţiile onomatopeice (...) numai accidental îndeplinesc rolul de predicat, substituind un verb pe care îl sugerează şi preluând toate caracteristicile verbului înlocuit, şi anume: construcţia acestuia (inclusiv posibilitatea de combinare cu un subiect), precum şi trăsătura predicativităţii”. 3. Construiţi cinci propoziţii în care predicatul simplu (al enunţării) să fie alcătuit din verb şi alte elemente (diferite). 4. Cum influenţează distincţia predicat simplu vs predicat complex analiza sintactică de tip tradiţional? Ce statut credeţi că au locuţiunile verbale?

35

III. RELAŢII SINTACTICE: COORDONARE, SUBORDONARE, APOZIŢIONARE În procesul îmbinării cuvintelor în grupuri, propoziţii şi fraze, se stabilesc diverse raporturi sintactice, de coordonare, de subordonare sau de apoziţionare. 1. Relaţia de coordonare ● Se stabileşte prototipic între două unităţi sintactice aflate la acelaşi nivel ierarhic în cadrul structurii unei unităţi sintactice superioare (între două propoziţii, în cadrul frazei; între constituenţii similari dependenţi de acelaşi centru, în cadrul propoziţiei). ● Se realizează fie prin juxtapunere, când relaţia este exprimată numai de conţinutul semantic al membrilor conectaţi (Schimbau locul, istoria se repeta), fie cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare (Schimbau locul, dar istoria se repeta). 1.1. Tipuri de relaţii de coordonare marcate prin conjuncţii Relaţia de coordonare cunoaşte trei tipuri marcate prin conjuncţii specializate 1; cele trei tipuri se disting în funcţie de sensul conexiunii şi de restricţiile sintacticosemantice: ● Coordonarea copulativă exprimă ideea de asociere, de cumul, şi este marcată prin conjuncţia şi şi prin locuţiunile conjuncţionale cât şi, precum şi, ca şi. ● Coordonarea disjunctivă presupune alegerea sau alternanţa termenilor conectaţi prin conjuncţiile: sau, ori, fie (fie... fie). ● Coordonarea adversativă situează termenii conectaţi într-un raport de opoziţie cu ajutorul conjuncţiilor dar, iar, însă, ci, or şi al locuţiunilor conjuncţionale numai că, doar că. 1.2. Restricţii de utilizare a conjuncţiilor coordonatoare În marcarea relaţiilor de coordonare, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare cunosc anumite restricţii, unele generale, care le separă de clasa conectorilor subordonatori, altele particulare, privind fie numai un tip de coordonare, fie numai un singur element al clasei. 1

Tradiţional, se distinge şi un al patrulea tip, coordonarea concluzivă, care însă nu şi-a gramaticalizat conectorii. Întrucât elementele concluzive aşadar, deci, carevasăzică, vasăzică, ca atare, aşa că, în concluzie, în consecinţă, prin urmare au un statut morfosintactic asemănător cu al adverbelor, acestea se separă de clasa conjuncţiilor coordonatoare, dar au rol conectiv la nivel pragmatico-discursiv, introducând o concluzie, un rezultat, o explicaţie sau o deducţie în raport cu un enunţ anterior.

Morfosintaxa limbii române

38

35

Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare

● Restricţii generale ■ Conjuncţiile coordonatoare se disting de cele subordonatoare sub câteva aspecte de ordin sintactic: se pot asocia cu un semiadverb Conjuncţiile coordonatoare

– (*Am căutat numai şi nu am găsit)

Conjuncţiile subordonatoare2

+ (Mi-a răspuns numai/şi fiindcă avea nevoie de mine)

se pot asocia cu o conjuncţie coordonatoare – (*I-am explicat şi dar nu a înţeles)

apar pe primul loc într-un răspuns la o întrebare

+ (A plâns pentru că era obosită şi pentru că nu o asculta nimeni)

+ (De ce ai venit? – Ca să te văd, am venit)

– (Ce ai făcut? – *Şi am ascultat, m-am gândit)

admit antepunerea propoziţiei cu care se combină – (*Şi te-am văzut am venit)

+ (Ca să te văd, am venit de departe)

se combină cu propoziţii

±1

(Am ascultat o sonată şi un concert de Beethoven; A citit cartea şi i-a făcut o recenzie) + (Dacă vei exersa mai mult, vei cânta mai bine la pian)

Un statut aparte are căci, care, în limba actuală, se apropie de statutul conjuncţiilor coordonatoare, cum se vede din aplicarea testelor indicate în tabel: ??Mi-a răspuns numai/şi căci avea nevoie de mine; ??A plâns căci era obosită şi căci nu o asculta nimeni; De ce ai plecat? – *Căci voiam să evit întrebarea (faţă de Pentru că voiam să evit întrebarea); *Căci nu te cunoşteam, aveam o atitudine rezervată faţă de tine (de comparat cu Fiindcă nu te cunoşteam, aveam o atitudine rezervată faţă de tine). De asemenea, frecvenţa apariţiei lui căci la începutul unui enunţ izolat pledează pentru statutul ei de conjuncţie coordonatoare.

■ Conjuncţiile coordonatoare impun ca termenul cu care se combină să repete, cel puţin parţial, informaţia gramaticală a termenului anterior. Astfel, nu este posibilă relaţia de coordonare între un centru de grup şi un termen subordonat (*Am aşteptat şi trenul o oră), între un complement şi un circumstanţial (*Citesc o carte şi de două săptămâni; excepţional, când sensul le permite, este acceptabilă combinaţia – E dispus să răspundă oricui şi oricând la 1

Conjuncţiile coordonatoare pot apărea şi între constituenţi, la nivelul propoziţiei, şi între propoziţii, la nivelul frazei. 2 Nu toate conjuncţiile subordonatoare răspund la testele din tabel (de exemplu, deşi nu acceptă asocierea cu semiadverbul numai; conjuncţia încât nu se asociază cu şi, deoarece nu poate fi repetată la al doilea membru al coordonării – *L-am aşteptat atât de mult, încât am îngheţat şi încât m-am enervat; locuţiunea conjuncţională cu valoare cauzală odată ce nu poate apărea pe primul loc într-un răspuns la o întrebare – De ce a venit? – *Odată ce a promis).

39

Morfosintaxa limbii române

întrebările care i se pun), între o formă verbală personală şi alta nepersonală (*Vreau să mă odihnesc şi a mă plimba prin parc; se pot asocia însă două forme verbale personale la timpuri diferite: Ne-am odihnit şi/dar vom pleca îndată), între un substantiv şi un adjectiv (*Mama şi frumoasă...) etc. ● Restricţii particulare Subclasa conjuncţiilor adversative se distinge atât prin nuanţele semantice ale fiecărui component, cât şi prin restricţiile sintactice de utilizare. − Semantic, s-a propus o scară a gradelor de opoziţie pe care le exprimă conjuncţiile adversative. În această ierarhie, ci marchează cel mai puternic relaţia opozitivă (şi datorită asocierii, în propoziţia principală, cu morfemul de negaţie), dar, însă şi or se află pe o treaptă intermediară, iar conjuncţia iar are un sens adversativ mai slab, apropiindu-se în unele contexte de conjuncţiile copulative. Din punct de vedere pragmatic, s-a arătat că cele trei „trepte semantice” pot fi asociate cu următoarele raporturi adversative: contrazicerea aşteptărilor (dar, însă, or), corectarea şi substituirea unei ipoteze negate explicit (ci), contrastul tematic (iar). − Sintactic, toate conjuncţiile adversative conectează propoziţii. Faţă de conjuncţiile dar, însă şi ci, conjuncţiile iar şi or nu permit elipsa predicatului, întrucât presupun predicate diferite pentru subiecte diferite: Părinţii au plecat, iar copiii s-au dus pe stadion vs *Părinţii, iar copiii... Popescu era cunoscut drept un bun diplomat, or gestul acesta l-a descalificat vs *un bun diplomat, or gestul. Conjuncţiile dar, însă şi ci permit elipsa predicatului, evident, când acesta este identic în ambele părţi ale relaţiei (compară exemplele de la (a) şi (b) cu cele de la (c) şi (d)): (a) Este apreciat ştiinţific, dar/însă [este] nerespectat ca om, Era frumoasă, dar/însă [era] rea, Îl consideră inteligent, dar/însă [(îl) consideră] leneş (b) Nu Maria [a întârziat], ci Ioana a întârziat (c) A venit, dar/însă a plecat repede vs *A venit, dar/însă repede (d) Nu s-au bătut Ion şi Gheorghe, ci s-au certat vs *Nu Ion şi Gheorghe, ci s-au certat. ■ Alte restricţii sintactice în interiorul clasei conjuncţiilor adversative: – Însă se deosebeşte de celelalte conjuncţii adversative prin topica liberă: I-am povestit Mariei prin ce am trecut în ultima vreme. Ea m-a ascultat însă doar pe jumătate/Însă ea m-a ascultat doar pe jumătate/Ea m-a ascultat pe jumătate însă. – Conjuncţia ci presupune obligatoriu un termen negat anterior: Sindicaliştii nu vor renunţa la drepturile lor, ci vor protesta în continuare. – Or funcţionează la nivel transfrastic, asociindu-se cu valori pragmaticodiscursive ce trimit la ideea de contrazicere a unei aşteptări: Îşi doreşte mult să devină actor. Or, pentru asta ai nevoie de talent şi de şansă. 1.3. Valori contextuale ale conjuncţiilor coordonatoare Contextual, conjuncţia sau poate marca o relaţie de coordonare copulativă, pentru că termenii conectaţi nu se exclud, ci se adaugă, dovadă fiind acordul cu predicatul la

40

Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare

plural al sintagmei coordonate prin sau în poziţia de subiect: O carte sau o floare sunt cadouri potrivite pentru o studentă la Litere. Uneori, relaţia de coordonare adversativă poate fi marcată prin şi (însoţit adesea de morfemul negativ nu): A muncit, şi nu a aşteptat mila altora. 1.4. Marcarea relaţiei de coordonare prin conjuncţii cu elemente corelative Pentru întărirea sensului relaţiei de coordonare, se folosesc şi construcţii conţinând un conector copulativ şi un termen-pereche/corelativ. ● Conjuncţia fie cere exprimarea obligatorie a corelativului identic (conform normei literare): Îţi alegi ce îţi convine: fie redactezi scrisoarea, fie o duci la destinaţie. ● Pentru exprimarea mai puternică a excluderii sau a alternanţei se folosesc conjuncţiile perechi sau... sau, ori... ori: Sau vii, sau pleci; Ne vedem negreşit ori mâine, ori poimâine. ● Locuţiunea conjuncţională cât şi presupune (cel puţin, potrivit normei literare) termenul corelativ atât: Îi apreciază atât pe coechipieri, cât şi pe adversari. ● Perechile nici... nici, şi... şi, formate din câte două semiadverbe, exprimând asocierea (în sens negativ sau pozitiv), au rol conectiv, de aceea pot fi asimilate conjuncţiilor coordonatoare copulative. Prezenţa elementelor şi... şi, nici... nici este necesară mai ales când temenii conectaţi sunt numai doi, ceea ce dovedeşte că structura lor este fixată, grupul neputând fi separat în analiză. Compară exemplul (a) cu exemplul (b) şi cu exemplul (c): (a) Maria, Ioana, Alexandra, Cristina (nu) sunt colege cu mine (b) ??Maria, Ioana (nu) sunt colege cu mine (c) Şi/Nici Maria, şi/nici Ioana (nu) sunt colege cu mine. ● Structura cu elemente corelative nu numai... ci (şi) exprimă o valoare copulativă obţinută pe baza unei relaţii adversative negate/anulate de opoziţia dintre semiadverbul restrictiv numai şi un element cu sens cumulativ (şi, toţi): Nu numai ei, ci şi ele au lucrat, Nu numai ei, ci toţi au lucrat. 2. Relaţia de subordonare ● Se stabileşte între două unităţi sintactice, dintre care una este dependentă de cealaltă; unitatea dependentă/subordonată faţă de termenul ierarhic superior, respectiv de centru, are fie statut de complement (Ion este prietenul Mariei, Ion citeşte cărţi, Vrea să plece), fie statut de adjunct/modificator (Merge la munte, Copilului îi plăcea povestea cu vânătorul). ● Curent, se exprimă prin mărci ale subordonării: în propoziţie – prepoziţia, cazul, acordul; în frază – conjuncţia subordonatoare, pronumele, adjectivul şi adverbul relativ. Mai rar (iar la nivelul frazei foarte rar), se exprimă şi prin juxtapunere ( Înveţi, iei examenul; nu înveţi, nu-l iei). 2.1. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii Diferenţa dintre subordonările de tip complemente şi subordonările de tip adjuncţi este marcată prin utilizarea conjuncţiilor necircumstanţiale/a complementizatorilor, respectiv a conjuncţiilor circumstanţiale.

41

Morfosintaxa limbii române

2.1.1. Relaţia de subordonare marcată prin conjuncţii necircumstanţiale/ complementizatori Conjuncţiile necircumstanţiale/complementizatorii sunt selectate(ţi) de termenii regenţi (verbe, interjecţii, adjective, substantive de origine verbală sau de tipul ideea, faptul): Se gândeşte să plece din ţară Iată că a reuşit până la urmă Ioana era capabilă să facă orice de dragul lui Dorinţa să scrie o carte s-a împlinit Ideea că intenţiile au fost bune nu o scuză. Conjuncţiile că şi să, fiind impuse de regent, nu sunt substituibile (consider că vs *consider să, vreau să vs *vreau că). Atunci când este posibilă înlocuirea uneia cu cealaltă, acestea se asociază cu valori modale distincte: că pentru „real”, să pentru „posibil” (de comparat în acest sens enunţul Mă bucur că ne revedem cu Mă bucur să ne revedem). Uneori, selecţia unei anumite conjuncţii necircumstanţiale este impusă de structura subordonatei. În construcţia Vrea ca mâine să plece din ţară, verbul a vrea cere conjuncţia să (Vrea să plece mâine din ţară), dar, în condiţiile antepunerii unui element din subordonată, apare gruparea cu elementele disociate ca... să. Conjuncţiile necircumstanţiale sunt impuse şi de tipul de enunţ transpus în vorbire indirectă: A spus că va veni la conferinţă (transpunerea unui enunţ asertiv în vorbire indirectă) Se întreba dacă/de va termina referatul (transpunerea unui enunţ interogativ total în vorbire indirectă) Mi-a spus să citesc mai repede (transpunerea unui enunţ imperativ în vorbire indirectă) S-a mirat că am fumat atâtea ţigări (transpunerea unui enunţ exclamativ în vorbire indirectă). Conjuncţia necircumstanţială/Complementizatorul este centrul propoziţiei subordonate, al grupului complementizator. În această calitate, impune restricţii de asociere cu modurile verbale. Astfel, niciuna dintre conjuncţiile necircumstanţiale nu acceptă combinarea cu imperativul, mod specific propoziţiilor nesubordonate. Într-o construcţie precum Du-te de te spală!, este discutabil dacă de este subordonator. Pentru că de conectează două verbe la imperativ, mod specific propoziţiilor principale, se poate considera că de are, într-o asemenea construcţie, rol de conector coordonator.

De asemenea, conjuncţia că şi conectorii care o includ (cum că, precum că) nu se combină cu subjonctivul. Să este conjuncţie necircumstanţială/complementizator numai în situaţiile în care nu se asociază cu alt conector, fiind singurul element capabil să stabilească relaţia dintre verbul regent şi propoziţia subordonată: Sper să îmi îndeplinesc visul. Când elementul să este precedat de un conector, acestuia din urmă îi revine rolul de a introduce propoziţia subordonată: M-a întrebat dacă să plece sau nu, Nu ştiu unde să mă duc. Construcţiile neliterare care conţin un complement propoziţional introdus prin că să, precum Ne-a spus că să mai venim pe la ea (unde că este marca trecerii vorbirii directe în vorbire indirectă,

42

Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare iar să aparţine vorbirii directe, verbul component exprimând o valoare de imperativ), explică nevoia de a avea un conector, altul decât să. În astfel de construcţii, că este interpretabil drept conjuncţie, iar să, doar marcă a conjunctivului. Construcţiile neliterare cu un complement marcat de conectorul compus ca să (Am vrut ca să salvăm situaţia) susţin, de asemenea, analiza separată a celor doi componenţi, primului revenindu-i rolul de conjuncţie, iar celuilalt, rolul de marcă a conjunctivului1.

2.1.2. Relaţia de subordonare marcată de conjuncţii circumstanţiale Conjuncţiile circumstanţiale sunt specializate pentru o singură valoare semantică ori nespecializate. Din clasa conectorilor specializaţi fac parte: ● conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale cauzale căci, deoarece, fiindcă, întrucât, din cauză că, din pricină că, pentru că, de vreme ce, din moment ce; ● conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale concesive deşi, cu toate că, chiar dacă, chiar de, măcar că; ● conjuncţia consecutivă încât; ● conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale temporale imediat ce, îndată ce, abia ce, (ori) de câte ori; ● locuţiunea conjuncţională opoziţională în loc să; ● locuţiunile conjuncţionale cumulative după ce că, pe lângă că, plus că, lasă (las’) că. Celelalte conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, deşi marchează cu predilecţie anumite subordonate, au capacitatea de a introduce mai multe tipuri de propoziţii. De exemplu, dacă introduce mai ales o condiţională (Dacă pleci, pierzi ocazia care ţi se oferă aici), dar şi alte subordonate: cauzală (Dacă i-a dispărut cheful de distracţie, nu a mai stat la petrecere), opoziţională (Dacă acum este zâmbitoare, ieri era tristă), concesivă (Dacă îl rogi, tot nu se mişcă). Conjuncţia circumstanţială să poate marca, de asemenea, mai multe subordonate: de scop (Mă duc în bibliotecă să citesc), condiţională (Să fi avut şansa ta, nu o pierdeam), concesivă (Să îl rogi, şi tot nu pleacă), consecutivă (A căutat cheile să înnebunească, nu alta). Mai mult de un tip de circumstanţial introduc şi conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale de, că (circumstanţial), în timp ce, în vreme ce, odată ce, în afară că etc. 2.1.3. Marcarea relaţiei de subordonare prin conjuncţii cu elemente corelative Unele conjuncţii circumstanţiale se „corelează” cu alţi termeni pentru a marca mai puternic relaţia de subordonare dintre unităţile conectate. Astfel de perechi sunt aşa de/atât de... încât, pentru că... de aceea, ca să... de aceea, deşi/cu toate că/chiar dacă/măcar că... totuşi/tot (Ca să te ajut, de aceea am venit; Deşi a fost avertizat, tot nu a ţinut seama de regulile de circulaţie). 2.2. Relaţia de subordonare marcată prin prepoziţii Se manifestă la nivelul propoziţiei, în cadrul grupurilor sintactice: GV (Merge la teatru; depinzând de tine), GN (casa de vânzare), GAdj (bun de citit), GAdv (înainte de a veni), GPrep (Ajunge până la noi), GInterj (vai de ei). Prepoziţia se combină cu orice 1

Este vorba de norma literară actuală; norma veche accepta astfel de construcţii.

43

Morfosintaxa limbii române

tip de complement, în afară de formele verbale finite, spre deosebire de conjuncţia subordonatoare, care cere numai forme verbale de acest tip (*A renunţat la studiază vs A renunţat la a o mai studia; Crede că a studiat suficient vs *Crede că a studia suficient). Vezi şi cap. X, Prepoziţia şi grupul prepoziţional. 2.3. Relaţia de subordonare marcată prin relative ● Apare la nivelul frazei, mărcile relative – pronume, adjective şi adverbe relative – introducând modificatori, adjuncţi sau complemente realizate propoziţional (Am ajuns în locul care mi-era atât de familiar, Mergem unde ne-am propus, Ne gândeam cum vom proceda). ● Spre deosebire de conjuncţii, mărcile relative, în calitate de substitute, au funcţii sintactice în propoziţiile pe care le introduc: subiect (Am aflat cine ne va vizita), complement direct (Am văzut pe cine ai chemat la ziua ta), circumstanţial de loc (Vom vedea unde se va ajunge), circumstanţial de timp (Nu vom şti când se va împlini acest vis) etc. ● Tipuri de propoziţii relative – Se disting relativele cu antecedent, în care relativul este anaforic, procurându-şi referinţa de la un antecedent (La ora când toată lumea este la serviciu, se circulă uşor) şi relativele fără antecedent, în care relativul are referinţă variabilă (Mănâncă ce i se dă). − În construcţiile cu relative fără antecedent, poate să apară fenomenul de împletire a subordonatei cu regenta (imbricarea): relativa ocupă o poziţie sintactică cerută de regent, iar conectorul relativ, care se „acomodează” la forma impusă de regentă, are o anumită funcţie sintactică în interiorul relativei: O să dau cartea cui are nevoie de ea (relativul are formă de dativ şi funcţia sintactică de subiect), Dorinţa oricui foloseşte acest produs este să arate mai bine (relativul are formă de genitiv şi funcţia sintactică de subiect), Ascultă pe cine te iubeşte (relativul are formă prepoziţională şi funcţia sintactică de subiect), Se gândea la ce i-a spus mama ei (relativul este însoţit de prepoziţia la, impusă de verb, şi are funcţia de complement direct). Relativa fără antecedent apare şi în construcţii fără imbricare: A venit cine a vrut, Doreşte ce nu are. – Un tip special de relativă este reprezentat de propoziţia interogativă parţială transpusă în vorbire indirectă (Nu mi-a spus când va lipsi de la serviciu, Ne-a întrebat cine doreşte o ciocolată). 2.4. Relaţia de subordonare marcată prin caz Se exprimă la nivelul grupurilor sintactice, în cadrul cărora centrele de grup impun nominalelor strâns legate de acestea (deci celor necircumstanţiale) restricţii de caz. În GV, verbul impune acuzativul (l-am întâlnit) sau dativul (le-a dat); în GN, centrul nominal impune genitivul (spitalul oraşului, gustul succesului; specific pentru GN este cazul genitiv) sau dativul (acordare de premii câştigătorilor); în GAdj, adjectivul impune dativul (util studenţilor); în GAdv, adverbul impune dativul (conform planului); în GPrep, prepoziţia impune acuzativul (spre tine), genitivul (împotriva duşmanilor) sau dativul (graţie mamei).

44

Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare

2.5. Relaţia de subordonare marcată prin acord ● Se realizează între două componente dintre care unul (subordonatul) preia de la celălalt (regentul) informaţii gramaticale (de gen, de număr, de caz): articol dificil, carte grea, unei fete sensibile, oamenilor inteligenţi. ● Acest tip de relaţie se stabileşte în cadrul grupului nominal între centru şi componenţii de tip adjectival (casă nouă, plecarea mea, casa mea). ● În grupul nominal, se pot realiza două tipuri de acord: − acordul formal (femeie frumoasă, animal deştept); − acordul prin atracţie (limba şi literatura română, cartea şi caietul meu). 3. Apoziţionarea ● Reprezintă o relaţie de echivalenţă discursivă şi referenţială între doi constituenţi ai enunţului, dintre care unul este baza, iar celălalt apoziţia (Maria, prietena mea). ● Din punct de vedere semantic, baza reprezintă o entitate căreia i se asociază o denotaţie de tip individ, iar apoziţia este un predicat logic/semantic care se „referă” la individ. ● Se realizează prin juxtapunere (Ion, colegul nostru) sau cu ajutorul unor apozeme (S-a vorbit mult despre problema actuală, respectiv/şi anume despre criza politică) ori chiar al unor conectori subordonatori (Şi-a dorit un singur lucru, să ajungă la Paris). ● Este obligatoriu izolată: prozodic, prin pauze, iar grafic, prin virgule. ● Are topica obligatoriu postpusă bazei. 3.1. Tipuri de apoziţii 3.1.1. Realizările prototipice ale apoziţiei sunt apoziţiile nominale, care cunosc subtipuri în funcţie de relaţia dintre bază şi apoziţie – de echivalenţă referenţială (apoziţia ecuativă: România, ţara lui de origine; Igor, colegul nostru; apoziţia calificativă: Ioana, blonda înaltă; apoziţia de identificare: unul din grup, mai exact el), respectiv, de apartenenţă la o categorie: Apoziţii nominale I. Apoziţia ecuativă, apoziţia calificativă, apoziţia de identificare

schimbare a ordinii + (România, ţara lui de origine, l-a primit cu mare cinste – Ţara lui de origine, România, l-a primit cu mare

Relaţia dintre bază şi apoziţie posibilitate a marcare prin acordului în caz apozeme + + (I s-a dat (Unul din grup, mai premiul Ioanei, exact/respectiv/adic blondei înalte) ă el, nu a respectat regulile)

caracter suprimabil + (Igor, colegul nostru, a ajuns scriitor – Igor a ajuns scriitor)

45

Morfosintaxa limbii române

II. Apoziţia categorizantă1

cinste) – (Alexandru, căpitan al echipei de fotbal, a declarat că este optimist – *Căpitan al echipei de fotbal, Alexandru a declarat că este optimist2)

– (I-a făcut urări prietenului său, jurnalist – *I-a făcut urări prietenului său, jurnalistului3)

– (Maria, mamă responsabilă, îşi urmăreşte atent copiii – *Maria, adică mamă responsabilă, îşi urmăreşte atent copiii)

+ (A scris o lucrare despre Camil Petrescu, scriitor interbelic – A scris o lucrare despre Camil Petrescu)

3.1.2. După structură, apoziţiile pot fi: ● simple: Maria, sora mea; Ioana, vecina; ● complexe (când apoziţia este realizată prin mai multe grupuri predicative) Ioana, vecina noastră, mamă a doi copii, face sport zilnic; Parisul, capitala Franţei, oraşul luminii şi al modei, are foarte mulţi vizitatori în fiecare an. 3.2. Apoziţia şi modificatorul restrictiv denominativ4 ● În gramatica tradiţională modificatorul restrictiv denominativ este analizat drept un tip de apoziţie (medicul Popescu). ● Cele două categorii se apropie prin faptul că ambele completează cu explicaţii baza (Ioana, profesoara noastră vs profesoara Ioana). ● Spre deosebire de apoziţie, modificatorul restrictiv denominativ se caracterizează astfel din punctul de vedere al relaţiei cu substantivul regent: − nu este echivalent din punct de vedere referenţial cu substantivul regent (substantivul este un nume de clasă, iar modificatorul este numele unui membru al clasei); − nu poate fi omis fără a afecta conţinutul semantico-referenţial al grupului nominal, modificatorul denominativ participând la denotaţia substantivului pe care îl însoţeşte (Planeta Saturn se învârte în jurul Soarelui); − nu se acordă în caz cu substantivul (*Aprecierile filmului Titanicului au fost nenumărate); − nu poate fi antepus (Poezia „Luceafărul” are 98 de strofe – *„Luceafărul” poezia are 98 de strofe); − nu este însoţit de apozeme pentru a marca legătura cu substantivul (*Cazul, adică nominativ, este impus de verb); − nu este izolat (*Revista, „Ioana”, se adresează femeilor). 1

Apoziţiei categorizante îi corespunde apoziţia atributivă în GALR. Posibilitatea schimbării topicii antrenează schimbarea de statut a apoziţiei, locul acesteia fiind luat de o funcţie sintactică. 3 Posibilitatea acordului în caz (I-a făcut urări prietenului său, jurnalistului) este o dovadă că avem, de fapt, o apoziţie ecuativă. 4 Modificatorul restrictiv denominativ corespunde atributului categorial din GALR. 2

46

Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare

4. Particularităţi ale românei ● O serie de conjuncţii prezintă o ambiguitate semantico-sintactică în anumite contexte (vezi valoarea copulativă sau adversativă a lui şi, valoarea disjunctivă sau copulativă a lui sau, rolul de conector coordonator sau subordonator al lui de). ● Relaţia de coordonare adversativă poate fi marcată prin mai multe conjuncţii, repartizate în trei tipuri graduale, care se disting în funcţie de rolul lor semanticopragmatic, dar şi de condiţiile sintactice de utilizare. ● Româna şi-a creat un sistem bogat de complementizatori specializaţi pentru anumite uzuri. De exemplu, complementizatorii că şi să au o distribuţie cel mai adesea complementară; când sunt substituibili, aceştia marchează valori modale: că – „real”, să – „posibil”. Româna şi-a creat varianta sintactică a complementizatorului să – ca... să, utilizată pentru tematizarea unor componente (aşezarea preverbală a unor componente din subordonată). ● Acordul prin atracţie în GN (abatere de la acordul formal), în construcţii precum: mâna şi umărul meu, cultura şi civilizaţia românească, a devenit normă. ● Apoziţia poate repeta forma cazuală sau pe cea cu prepoziţie a bazei: I-am trimis lui Ion, colegului meu, o carte; Radu îşi petrece sărbătorile cu prietena lui, cu Maria.

GALR 2008 I: 631−655, II: 16−24, 655−668

Exerciţii 1. Ce statut au componentele aflate în raport de coordonare (sunt propoziţii sau sunt componente de grup)? O ştiau toţi ambiţioasă, dar lipsită de talent Era frumoasă, dar nespus de rea A luat valiza şi ce i-au trimis părinţii Pentru că a căzut şi şi-a rupt piciorul este imobilizat mai multe zile Deşi l-a ameninţat şi l-a speriat, tot nu a renunţat la insistenţe Greutatea noastră fluctuează mult din cauza alternanţei de hiper- şi hipoconsum alimentar (www.tonica.ro) Analiza bunurilor imobiliare între supra şi subevaluare (www.media.imopedia.ro) 2. Arătaţi ce funcţii sintactice au unităţile aflate într-o relaţie de coordonare. Cum explicaţi relaţia dintre funcţiile sintactice diferite?

47

Morfosintaxa limbii române

Ion şi cine a mai trecut prin experienţa aceasta pot înţelege ce simt eu acum Nu ştie de ce a plecat şi nu a lăsat nicio vorbă Am mers în sat şi prin împrejurimi Nu poţi să spui aşa ceva oricum şi oricui Am avantajul că lucrez cum vreau şi când pot S-a îngrăşat pentru că a mâncat ce a poftit şi cât a vrut În generozitatea sa, le dădea orice le cerea şi oricât voiau ei. 3. Arătaţi în ce contexte conectorii subliniaţi au statut de conjuncţie necircumstanţială/de complementizator şi în ce contexte sunt conjuncţii circumstanţiale: Dacă ai promis, trebuie să mergi la film – Mă întreb dacă situaţia economică se va redresa curând – Dacă mă va ierta, asta nu poate să ştie decât ea Sunt curios de vom înscrie din faze fixe sau şuturi de la peste 16 m (www.tempo-poli.ro) – De mă va căuta, îi voi spune ce va vrea să audă La următorul meci cred că vom avea noroc – Îl detestă, că o deranjează tot timpul cu lătratul – Casa era atât de veche, că ţi-era teamă să nu se dărâme Este dornic să plece de acasă – A strâns bani să plece de acasă. 4. Alcătuiţi câte patru exemple în care fiecare dintre următorii conectori să introducă tipuri diferite de propoziţii (completive şi circumstanţiale): că, dacă, de, să, ca... să, ca să. 5. Precizaţi statutul morfologic al conectorilor din următoarele perechi: Unde îl certau tot timpul, câinele a fugit de acasă – Nu am aflat unde va pleca în concediu Nu ştiu cum se comportă în altă parte decât la serviciu – Cum nu este interesat de politică, Ion nu urmăreşte emisiunile pe această temă Nu poţi fi prieten cu ea, când ea nici nu salută oamenii – Când nu ai inspiraţie, nu scrii uşor Câinele de a fost alungat nu se găseşte nicăieri – De îl va chema, va răspunde – Casa de lângă râu este vizitată de mulţi turişti. 6. Rescrieţi în formă corectă enunţurile în care descoperiţi greşeli de utilizare a conjuncţiilor: Cunoştea foarte bine regulile jocului. Ori, n-am înţeles de ce a procedat aşa Am aşteptat ca să se oprească ploaia M-am oprit ca să văd mai bine ce se întâmplă pe stradă A venit la noi pentru ca să ne mulţumească M-a întrebat că ce vreau să spun cu asta I-a spus că să nu se mai amestece în treburile ei L-a lovit fie din glumă, cum s-a mai întâmplat, sau din neatenţie Mă va însoţi pe drum sau mama, sau tata Ion şi inclusiv familia lui sunt rezidenţi în Italia.

48

Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare

7. Indicaţi tipurile de apoziţii, în funcţie de relaţia dintre bază şi apoziţie din următoarele enunţuri. Spuneţi care sunt criteriile de diferenţiere a lor: Fraţilor săi, adică lui Mircea şi lui Vasile, nu le-a ascuns adevărul Directoarea, doamna din dreapta, va face un anunţ important Ioana, frumoasa serii, era înconjurată de admiratori Prietenul meu, fan al lui Michael Jackson, a colecţionat foarte multe albume ale acestuia Ioana i-a mulţumit într-un mod special mamei sale, prietena ei cea mai bună Protagonistul filmului, actor puţin cunoscut, a jucat excelent, după aprecierea criticilor Cele două mari echipe de fotbal, respectiv Steaua şi Dinamo, vor avea un meci important. 8. Analizaţi statutul cuvintelor subliniate (modificator restrictiv denominativ sau apoziţie): Mircea, prietenul nostru, va susţine diseară un concert Profesorul Popescu va ţine joi o conferinţă despre efectele stresului Prietenul meu, doctorand în anul al doilea, a obţinut o bursă de studii în Franţa Ana, Maria şi George, echipa susţinută de noi, au pierdut jocul Ion, un biet copil, a ajuns până acasă pe jos Pisicuţele Whiskas au preferinţe culinare Partidul Comunist este de tristă amintire pentru mulţi români. 9. Indicaţi relaţiile de subordonare din construcţiile de mai jos şi modul cum se marchează. Comentaţi eventualele greşeli. Apelează la tine oricând are nevoie de ceva Trăsăturile intrinseci ale substantivului sunt relevante pentru analiza lor gramaticală Castelul a fost construit de acel grup entuziast de copii Unei colege ale mele i-a dispărut geanta Rişti, ai o şansă; nu rişti, nu ai nimic Oferă oricui participă la concurs o diplomă Mă întreb ce voi găsi unde mă voi duce Cartea al cărui autor este un american nu mi-a plăcut. 10. Arătaţi ce tipuri de relative se întâlnesc în enunţurile următoare şi mijloacele prin care se subordonează regentului: „Am scos cu greutate obiectul aşezat cruciş pe tunelul meu, şi, când l-am şters de noroiul nisipos, mi s-a tăiat respiraţia: era un mare, greu şi strălucitor pistol de cow-boy, cu butoiaş, cu mânerul curbat care abia îmi intra în pumn, cu ţeava nichelată ca oglinda. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă-ntreb al cui era, cine l-o fi pierdut acolo. Eu avusesem până atunci vreo două ordinare pistoale cu apă, de doi lei, de plastic moale şi roz, din care tot sugeam apă ce căpăta gust de cauciuc.” (M. Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă)

49

IV. VERBUL ŞI GRUPUL VERBAL 1. Definiţie şi caracteristici generale 1.1. Verbul reprezintă o clasă lexico-gramaticală deschisă care se distinge prin următoarele caracteristici: ● sintactico-semantic, reprezintă nucleul enunţului, având capacitatea de a atrage complemente/actanţi, cărora le atribuie caz şi rol tematic; ● morfologic, prezintă flexiune specifică, numită conjugare; categoriile gramaticale ale verbului sunt: modul, timpul, aspectul, numărul şi persoana; ● semantico-pragmatic, exprimă acţiuni, evenimente, stări şi este componentul enunţului care înglobează numeroase categorii deictice (mod, timp, persoană), prin intermediul cărora se realizează ancorarea deictică a enunţului. 1.2. Grupul verbal este secvenţa de constituenţi organizată în jurul unui centru/cap verbal, grupând verbul-centru (la formă finită sau nonfinită) şi toţi constituenţii legaţi sintactic de acesta, adică pe cei care ocupă o poziţie argumentală a verbului (Citesc un roman de dragoste; Vânzând casa de curând, n-am mai avut unde locui). În absenţa altor constituenţi, GV poate fi reprezentat numai de un verb impersonal (Plouă) sau de un verb personal şi de subiectul neexprimat al acestuia (Alerg). 2. Mod, timp, aspect; număr şi persoană 2.1. Categoriile gramaticale ale verbului Categoriile gramaticale care diferenţiază verbul de celelalte clase lexicogramaticale sunt modul, timpul şi aspectul; categorii gramaticale nespecifice sunt persoana şi numărul. Proiecţia funcţională Flex este cea care conţine informaţiile de mod, timp, aspect şi, prin acord cu subiectul, de număr şi de persoană. ● Modul şi timpul sunt categorii deictice, redând, primul, implicarea vorbitorului în enunţ, pe care îl consideră − în funcţie de selecţia modului − real (indicativ) sau posibil/nonreal (condiţional, conjunctiv, imperativ, prezumtiv) şi, al doilea, momentul desfăşurării unui proces în raport cu momentul enunţării. Selecţia unuia dintre moduri are implicaţii asupra organizării întregului enunţ. În afara indicativului, a cărui valoare modală prototipică este „real, sigur”, cu diverse nuanţe, în funcţie de timp, celelalte moduri au următoarele valori: ■ condiţionalul exprimă procese considerate probabile sau realizabile (în funcţie de o anumită condiţie), dorite, false sau nonreale (Aş veni cu plăcere dacă m-ai invita, De-aş termina mai repede!, Se comportă ca şi cum ar fi vreun geniu);

Verbul şi grupul verbal

■ conjunctivul exprimă valori modale din sfera „posibilitate”, variind în funcţie de apariţia în propoziţii principale sau în subordonate (Să cumpăr casa, să n-o cumpăr?; Era obsedat de ideea să ajungă la timp); ■ imperativul este mijlocul de exprimare a semnificaţiilor „ordin”, „interdicţie”, „recomandare”, „rugăminte” (Fugi!; Nu pleca!; Dă-mi, te rog, creta!); ■ prezumtivul are o semnificaţie modală mai restrânsă, exprimând procese considerate ca probabile, virtuale, nesigure (Ce-o fi făcând Ion?, Nu ştiu să fi reuşit vreodată ceva). Spre deosebire de moduri (indicativ, conjunctiv, condiţional, imperativ, prezumtiv), caracterizate prin autonomie enunţiativă, formele verbale nepersonale/ nonfinite (infinitiv, gerunziu, supin, participiu) se caracterizează prin lipsa autonomiei enunţiative (nu pot forma, în general, enunţuri autonome). În plus, formele nonfinite nu au semnificaţii modale, adică nu redau atitudinea vorbitorului faţă de enunţ.

● Aspectul este o categorie nondeictică şi priveşte modul de conceptualizare a intervalului temporal în care se desfăşoară procesul denotat de verb. În română, trăsăturile aspectuale (dintre care relevantă pentru întreaga paradigmă verbală este distincţia perfectiv/imperfectiv: am scris vs scriam) sunt redate prin intermediul formelor temporale. Alte trăsături aspectuale sunt redate lexical (vezi infra, 2.5.). Categoriile gramaticale comune cu alte clase lexico-gramaticale sunt persoana şi numărul. ● Verbul are în comun cu pronumele categoria persoanei, ca urmare a specificului semantico-pragmatic al acestor clase lexico-gramaticale de a reda o situaţie de comunicare cu unul sau mai mulţi participanţi. Categoria persoanei se manifestă, în cazul verbului, ca formă de acord cu subiectul, având diferite valori (1−6) în cazul subiectului pronominal (eu cânt, tu cânţi, el cântă, noi cântăm, voi cântaţi, ei cântă), dar formă unică: − de persoana 3, în cazul subiectului exprimat prin nominale care nu cunosc categoria persoanei (Copilul cântă) sau prin propoziţie subordonată (Cine învaţă reuşeşte), precum şi în cazul verbelor fără subiect (Plouă, Se înserează); − de persoanele 2 şi 5, în cazul imperativului (Cântă!, Cântaţi!). ● Categoria numărului, comună cu substantivul, cu adjectivul şi cu pronumele, apare tot ca formă de acord cu subiectul (Copilul citeşte − Copiii citesc), aşa cum, în cazul adjectivului, apare ca o formă de acord cu regentul. 2.2. Analitic vs sintetic în paradigma verbului românesc Paradigma verbului românesc conţine atât forme analitice, cât şi forme sintetice (în funcţie de care se realizează clasificarea flexionară a verbului − vezi infra, 3.), fiecare

47 51

Morfosintaxa limbii române

tip de formă acoperind, în stadiul actual de limbă, anumite zone ale paradigmei, aşa cum se poate vedea din tabelele de mai jos. Timp Mod Indicativ

Prezent sint.

Viitor

anal.

+ ar

−

−

propriu-zis anterior sint. anal. sint. anal. + (3 forme − + paralele) voi fi arat voi ara o să ar am să ar

Timp Mod Indicativ

Impf. sint. + aram

anal. −

Pf. compus sint. anal. − + am arat

Timp Mod Condiţional

−

Conjunctiv

−

Prezumtiv

−

Imperativ

+ stai!, nu sta!

Trecut Pf. simplu sint. anal. + − arai

Prezent sintetic

analitic + aş ara + să ar + (3 forme paralele) să fi arând aş fi arând voi fi arând −

Mmcp sint. + arasem

anal. −

Perfect sintetic − − −

−

analitic + aş fi arat + să fi arat + (3 forme paralele) să fi arat aş fi arat voi fi arat −

2.3. Mijloace analitice de formare a modurilor şi a timpurilor Pe lângă realizarea sintetică (prin sufixe specializate pentru anumite moduri şi timpuri) şi prin desinenţe (de număr şi de persoană), în limba română există diverse mărci analitice pentru realizarea formelor verbale. ● Auxiliare Auxiliarele sunt verbe care şi-au pierdut (într-o măsură mai mare sau mai mică) autonomia lexicală şi gramaticală, ajungând să funcţioneze ca mărci pentru realizarea

52

Verbul şi grupul verbal

unor moduri şi timpuri. Pierderea autonomiei se poate asocia cu modificări în paradigma verbului, în sensul „scurtării” formelor. Să se compare, de exemplu, paradigma verbului a avea lexical (a) cu cea a verbului a avea auxiliar de perfect compus (b) şi auxiliar de condiţional (c): (a) am, ai, are, avem, aveţi, au; (b) am, ai, a, am, aţi, au; (c) aş, ai, ar, am, aţi, ar1. Auxiliarul a avea folosit pentru formarea viitorului se dovedeşte a fi mai puţin gramaticalizat decât cel de perfect compus şi cel de condiţional, deoarece numai primul păstrează flexiunea verbului lexical, celelalte suferind o simplificare/modificare a formelor. În limba română, auxiliarele intră în alcătuirea următoarelor moduri şi timpuri: Auxiliarul A FI

Modul şi timpul conjunctiv perfect condiţional perfect viitor anterior prezumtiv prezent prezumtiv perfect

A AVEA

A VREA

perfect compus viitor condiţional prezent condiţional perfect viitor propriu-zis viitor popular condiţional prezent condiţional perfect

Exemple să fi cântat aş fi cântat voi fi cântat să fi cântând, aş fi cântând, voi fi cântând să fi cântat, aş fi cântat, voi fi cântat am cântat am să cânt ai cânta ai fi cântat voi cânta oi cânta aş cânta aş fi cântat

Formantul invariabil o din structura de viitor o + conjunctiv are la origine auxiliarul a vrea. Auxiliarul a fi participă şi la formarea infinitivului perfect (a fi cântat, a fi mers), infinitivul fiind singura formă verbală nonfinită care admite şi o formă de perfect.

● Conective transformate în mărci verbale Conjunctivul se formează cu ajutorul mărcii să. Aceasta are, în propoziţiile subordonate, şi funcţia de conector propoziţional (vezi şi cap. III, Relaţii sintactice, 2.1.1.). De altfel, conjunctivul este modul tipic al subordonării (Doreşte să cânte la pian) şi al vorbirii indirecte (Mi-a spus să vin la ora cinci). În anumite condiţii de topică (dacă un constituent al enunţului avansează înaintea verbului din subordonată), apare o variantă poziţională scindată ca... să, cu disocierea 1

Ca etimon al auxiliarului de condiţional, cel puţin pentru unele persoane, a fost invocat şi verbul a vrea; un stadiu intermediar de evoluţie ar fi forma reaş, prezentă în Banat până în secolul al XIX-lea.

53

Morfosintaxa limbii române

celor două valori: ca preia rolul de conector propoziţional, iar să, rolul de marcă a conjunctivului: Aş vrea să vină − Aş vrea ca Ion să vină/Aş vrea ca acum să vină Ion. În propoziţiile independente − incidente (A făcut tot ce a putut, să zicem), interogative directe (Să-l invit, să nu-l invit?), imperative (Să vină secretara!) − şi în subordonatele în care subordonarea se realizează prin alt conector (Îmi cumpăr o casă în care să mă simt bine), să are numai rolul de a marca morfologic conjunctivul (prezent sau perfect). Să poate fi omis la persoana 3, în propoziţii principale cu structură fixată: Ducă-se!, Ferească Sfântul!. Într-o situaţie asemănătoare se află: ■ marca de infinitiv a, care are şi rol sintactic de conector: E uşor a renunţa; dacă infinitivul este introdus prin altă prepoziţie, a păstrează numai rolul morfologic: speranţa de a găsi petrol; într-un număr mic de construcţii (după a putea şi în construcţiile relative infinitivale), a poate lipsi din structura infinitivului (Poate pleca, N-are ce face); ■ marca de supin de, care are şi rol sintactic de conector (E greu de terminat).

2.4. Probleme speciale ale unor forme din paradigma verbală Dincolo de diversitatea flexionară, există anumite forme verbale − mai ales cele temporale − care ridică şi unele probleme de utilizare. ● Valorile prezentului În funcţie de plasarea pe axa temporală şi de relaţia cu procesul denotat, prezentul poate avea mai multe valori: ■ poate descrie actualitatea (prezentul instantaneu): Acum scriu la capitolul „Mod, timp, aspect”; ■ poate specifica un interval temporal al cărui punct de pornire se află în trecut: De când mă ştiu, îmi place să citesc; ■ poate descrie un proces permanent (prezentul generic): Pământul se roteşte în jurul Soarelui; ■ se poate referi la trecut (prezentul retrospectiv): În GALR se discută problema analizei sintactice; În 1850 se naşte Mihai Eminescu; ■ se poate referi la viitor (prezentul prospectiv): Plec mâine în vacanţă. ● Utilizarea perfectului simplu ■ În limba literară actuală, perfectul simplu este limitat la naraţiunea beletristică. ■ Dialectal, în aria sudică, în special în Oltenia, perfectul simplu apare cu o valoare temporală specială, de trecut apropiat. ● Utilizarea diverselor forme de viitor În limba română există numeroase forme, toate analitice, de realizare a viitorului: ■ forma literară, compusă din auxiliarul a vrea (în forma voi, vei, va, vom, veţi, vor) + infinitivul verbului: voi cânta;

54

Verbul şi grupul verbal

■ o formă regională şi familiară, compusă din formele aferezate (cu căderea lui v iniţial, însoţită de alte modificări fonetice: oi, ăi/ei/îi/oi, o/a, om, ăţi/eţi/îţi/oţi, or) ale auxiliarului a vrea + infinitivul verbului: oi cânta; ■ o altă formă literară, folosită cu precădere la singular, compusă din indicativul prezent al auxiliarului a avea + conjunctivul verbului: am să cânt; ■ o formă cu circulaţie generală, care pare să fie din ce în ce mai frecventă, în defavoarea formei „oficiale” (cea cu voi), alcătuită din formantul invariabil o + conjunctivul verbului: o să cânt. ● Omonimia prezumtiv − conjunctiv perfect/condiţional perfect/viitor anterior Prezumtivul are forme proprii numai pentru prezent: Mă îndoiesc să fi făcând parte din fanclub; De parcă alţii ar fi făcând mai multe!; Peste trei ani, voi fi terminat liceul şi voi fi făcând facultatea. La perfect, diferenţa dintre prezumtiv şi formele omonime se poate stabili numai contextual, prezumtivul, care exprimă incertitudinea, probabilitatea, apărând, de obicei, în absenţa unui reper temporal. Să se compare: (a) Ion poate să cânte la chitară fără să fi făcut cursuri (conjunctiv perfect) vs E posibil să fi făcut o greşeală (prezumtiv perfect) (b) Ioana ar fi avut încă de lucru, dacă nu se certa cu şeful (condiţional perfect) vs Se aude că ar fi câştigat la loto (prezumtiv perfect) (c) Îmi doresc să termin mai repede de 2 ianuarie, când va fi trecut deja Revelionul (viitor anterior) vs Ce va fi făcut numai el ştie (prezumtiv perfect). ● Relaţia imperativ − conjunctiv/infinitiv/supin Imperativul (Vino!, Pleacă!, Nu sta!) este concurat de: ■ conjunctiv (ca urmare a semnificaţiei „ordin”, „rugăminte” etc., pe care acesta o are): Să nu pleci înainte de prânz!, Să veniţi imediat la mine în birou!; ■ infinitiv, care, în această utilizare, capătă autonomie enunţiativă; infinitivul înlocuieşte imperativul în construcţii cu un grad mare de generalitate, în care se evită adresarea directă: A nu se călca pe iarbă!, A se păstra în ambalajul original!; ■ supin, în construcţii eliptice: [Ai] De pus scrisoarea la poştă!, [Este] De ţinut minte!. ● Sinonimia conjunctiv − infinitiv În limba română (actuală), există numeroase situaţii în care conjunctivul concurează infinitivul, cele două moduri apărând în structuri sinonime sintactic. Cele două forme verbale pot fi dependente de regenţi diferiţi: ■ un verb operator modal sau aspectual: poate vorbi − poate să vorbească; continuă a lucra − continuă să lucreze; ■ un adjectiv: Nu e capabil a se sacrifica − Nu e capabil să se sacrifice; ■ o prepoziţie: Fără a citi nu poţi face nimic − Fără să citeşti nu poţi face nimic. Concurenţa apare şi în alte contexte: în poziţia de S (E uşor a sta/să stai degeaba), de NP (Dorinţa noastră este a sta/să stăm degeaba), de complement în GN

55

Morfosintaxa limbii române

(dorinţa de a sta/să stăm degeaba); chiar în propoziţii principale de tip imperativ, infinitivul şi conjunctivul se pot concura în calitate de predicate ale enunţării (A se agita!/ Să se agite!). O situaţie specială este reprezentată de construcţiile relative infinitivale, concurate de propoziţii finite cu subjonctiv: Nu-i cine răspunde − Nu-i cine să răspundă; Nu are cine veni − Nu are cine să vină. Deşi există numeroase cazuri de variaţie, în unele contexte, conjunctivul a înlocuit total infinitivul, cel puţin în limba standard: ştie să cânte − ştie (a) cânta.

2.5. Exprimarea aspectului în limba română Distincţia aspectuală relevantă pentru limba română, care foloseşte ca mijloace gramaticalizate de exprimare formele temporale ale verbului, este perfectiv (proces încheiat) vs imperfectiv (proces în desfăşurare): Ion a mâncat vs Ion mânca. Celelalte trăsături se manifestă prin mijloace lexicale: semnificaţii intrinsece ale unor verbe (a continua, a sfârşi), adverbiale (în două luni, brusc), prefixe (re-): ■ durativ vs momentan (Ion a parcurs distanţa asta în trei ore − Ion a ajuns imediat); ■ individual vs generic (Ion ascultă o romanţă − Lui Ion îi place muzica); ■ unic vs iterativ (Ion a fost în Tunisia o singură dată − Ion se duce în Tunisia în fiecare an, Ion a recitit romanul); ■ linear vs progresiv (Ion înoată − Ion înoată tot mai repede); ■ incoativ vs continuativ vs terminativ (în cazul unor verbe care încorporează lexical informaţia aspectuală: a cădea vs a alerga vs a muri). ● Trăsături aspectuale ale timpurilor indicativului Formele temporale ale verbelor, asociate cu anumite valori aspectuale, reprezintă mijloace gramaticale de exprimare a aspectului. Prezent [− perf.]

Impf. [− perf.]

Pf. compus [+ perf.]

Trecut Pf. simplu [+ perf.]

Mmcp [+ perf.]

Viitor pr.-zis anterior [− perf.] [+ perf.]

● Verbele de aspect (operatorii aspectuali) − mijloace lexicale de exprimare a aspectului Reprezintă o modalitate frecventă şi tipică românei pentru exprimarea valorilor aspectuale. Se caracterizează prin: ■ una dintre trăsăturile semantice incoativ, continuativ, terminativ; ■ capacitatea de a forma, împreună cu un verb lexical (la conjunctiv, la supin, la infinitiv), precum şi cu substantive postverbale un predicat complex; ■ flexiune completă în raport cu modul, timpul, persoana şi numărul. Verbele aspectuale se împart în:

56

Verbul şi grupul verbal

■ intrinsec aspectuale (propriu-zise): a începe, a continua, a conteni, a isprăvi, a înceta, a sfârşi, a termina: Începe să cânte, Continuă a plânge, Termină de mâncat; ■ verbe contextual aspectuale: a ajunge la, a apuca să, a se apuca de, a se lăsa de, a se opri din, a se pune pe etc. Verbele aspectuale reprezintă o clasă instabilă: ■ verbele intrinsec aspectuale alunecă uşor spre exprimarea unei configuraţii spaţiale: Ion începe să scrie un roman − Autostrada începe la Bucureşti; Discuţia continuă − Drumul asfaltat continuă cu o cărare; Discuţia se termină brusc − Plaja se termină în apropiere de hotelul nostru; ■ verbe din alte clase semantice (mai ales cele de mişcare direcţionată) pot deveni, contextual, aspectuale: Ion ajunge la Bucureşti − Ion ajunge să înţeleagă această problemă; Ion (se) porneşte spre casă − Furtuna se porneşte brusc.

2.6. Particularităţi ale românei ● crearea unei forme modale „tinere”, prezumtivul, cu o paradigmă proprie, mod specializat pentru a marca incertitudinea, probabilitatea, care dispune de distincţia prezent/perfect şi, în cadrul acesteia, de câte trei forme paralele; ● existenţa unui număr mare de forme analitice (distribuite în anumite zone ale paradigmei), comparativ cu latina şi cu celelalte limbi romanice, şi varietatea mijloacelor analitice (auxiliare, verbe-operator, prepoziţii-morfem, conjuncţiimorfem); ● existenţa a trei auxiliare − a fi, a avea şi a vrea −, ultimul fiind specific românei în context romanic; ● utilizarea a două auxiliare de viitor, a vrea şi a avea; ● tendinţa generală şi veche de înlocuire a infinitivului prin conjunctiv, care apropie româna de limbile balcanice; tendinţa limbii culte de a prefera (din nou) infinitivul, care (re)apropie româna de limbile romanice; ● marcarea gramaticală a aspectului exclusiv prin formele temporale şi realizarea preponderent lexicală a categoriei aspectului, printr-un număr mare de verbe aspectuale, care reprezintă o clasă cu inventar instabil; ● existenţa şi marcarea acordului în număr şi persoană între verb şi subiect.

GALR 2008 I: 323−332, 358−480

Exerciţii

57

Morfosintaxa limbii române

1. Se dau textele: „Şi atunci, ca un omagiu, ca un prinos de respect pentru marele şi eternul feminin care zace în Domnia Ta Lucia, şi pe care numai eu am ştiut să-l văd şi să-l iubesc, şi pe care numai eu îl voi vedea fie şi numai în vis, şi-l voi iubi întotdeauna, pentru acest mare şi etern feminin eu ţi-am dezvăluit toate secretele şi ţi-am promis că voi veni asemenea unui Mesia − nu râde − pentru a te scoate din mocirla în care fără doar şi poate ai să cazi, fie că vei ajunge jucăria gustului pervertit al vreunor aristocraţi, fie că vei ajunge bucătăreasa, concubina şi mama copiilor vreunui burghez pântecos şi împuţit.” (L. Dimov, Scrisori de dragoste) „− Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi? Când tragi sorcoveţii de musteaţă de ce nu te olicăieşti atâta? Petre Todosiicăi, crâşmaru nostru, aşa-i că ţi-a mâncat nouă sute de lei? (...) Ruştei lui Valică şi Măriucăi lui Onofreiu găseşti să le dai şi să le răsdai? Ştiu eu, să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi! Şi pentru băiet n-ai de unde da? Măi omule, măi! Ai să te duci în fundul iadului, şi n-are să aibă cine te scoate, dacă nu ti-i sili să-ţi faci un băiet popă! De spovădanie fugi ca dracul de tămâie. La biserică mergi din Paşti în Paşti. Aşa cauţi tu de suflet?” „Înşfăcăm noi te mieri ce mai aveam, ne ducem degrabă la plută, şi plutaşii, de cuvânt, şi pornesc. Ce-a fi zis Irinuca, în urma noastră, ce n-a fi zis, nu ştiu.” (I. Creangă, Amintiri din copilărie) (a) La ce moduri şi timpuri apar verbele din cele trei texte? (b) Care sunt valorile lui să? (c) Observaţi particularităţi speciale (de structură sau de utilizare) ale unor forme de conjunctiv din textele de mai sus? (d) Câte tipuri de viitor apar şi care este structura lor? Observaţi diferenţe între cele două tipuri de texte? 2. Care sunt valorile prezentului în textele de mai jos? „În martie, fac întâia mea tranzacţie la Sionu: arendez societăţii Molda terenul de vânătoare pentru iepuri, abia acum reluat în posesie − tarlaua trebuie însă minuţios lucrată, mii de mărăcini au prosperat acolo într-un deceniu de paragină. Primăvara lui 1925 începe însă promiţător, îmi îmbogăţesc garderoba cu trei costume (...). Parcurg Podul ţanţoş, în ţinută schimbată zilnic, gândind savant accesoriile. Iar în data de 25, serbez a patruzecea aniversare a zilei mele de naştere (sic!) (...); nu lipseşte Margot, vine şi pianista, care gafează vorbind cu maică-sa, prietena de-o viaţă a Marichii.” (Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale) „Teoriile sintactice moderne insistă asupra situaţiilor în care prepoziţia funcţionează drept cap lexical de grup, ceea ce înseamnă, din punct de vedere logicosemantic, calitatea de a-şi atrage complementele, cărora le atribuie rolul tematic şi

58

Verbul şi grupul verbal

cazul.” (DSL) 3. Se dau textele: „Se însenină şi reveni seara asupra patului meu, continuă să mă închine şi eu o lăsai. Curând însă îi dădui o lovitură care o răni adânc. Nici nu ştiu dacă această rană s-a mai închis vreodată.” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, I) „− Acu câteva zile, nimerii io fără să vreau, aşa, fusei martor la o ceartă, la o ceartă între nepotu-meu Sucă şi prietenu’ lui, Sache a lu’ Zăpăcitu. (...) Mă, din ce să luară ei, nu prea ştiu io bine, că nimerii tocma’ la mijlocu’ hărmălăii, când striga Sache cât îl ţinea gura: «Bă Sucă, bă, bă, tu vorbeşti, bă, faci pe deşteptu’? Parcă nu-mi spusă mie Marghioala lu’ Tălăposu că te-apucaşi şi udaşi prunii din capu’ vii cu vitriol, ca să iese (sic!) ţuica tare!»” (Nea Mărin, interpretat de Amza Pellea, transcriere) (a) Care este valoarea perfectului simplu în cele două tipuri de text? (b) Folosindu-vă de cel de-al doilea text, comentaţi următoarea afirmaţie: „În româna actuală, perfectul simplu este un timp viu mai ales în Oltenia, unde redă un proces încheiat de curând (24 de ore), aşadar în trecutul apropiat” (GALR I: 422). 4. Transpuneţi în vorbire indirectă următorul dialog şi explicaţi modificările privind, pe de o parte, modul, timpul şi persoana verbului, iar, pe de altă parte, conectorii propoziţionali. Care dintre aceşti conectori funcţionează şi ca mărci morfologice? „Pentru prima oară, bătrânul Grodeck îşi pierdu răbdarea. − Eu nu am timp să aştept până în martie. − Mă mir, zise Gunther, un Grodeck are totdeauna timp să aştepte. E singurul lucru pe care l-am învăţat de la voi. Pe mama n-aţi aşteptat-o douăzeci de ani până a murit? Pe mine mă veţi aştepta mai puţin poate. − Să nu vorbim despre asta, spuse bătrânul Grodeck. Orice s-a întâmplat, memoria mamei tale este pentru noi venerată. Eu am uitat tot. − Pentru că eşti generos, râse Gunther. Eu însă n-am uitat nimic. Mă înţelegi? Nimic.” (M. Sebastian, Accidentul) 5. Exemplele următoare ilustrează câteva dintre posibilităţile de apariţie a infinitivului în limba veche (până în secolul al XIX-lea). Comentaţi felul în care infinitivul a fost înlocuit, parţial şi treptat, prin conjunctiv. Stabiliţi care este regentul fiecărei forme de infinitiv. Cum ar arăta aceste exemple în limba actuală? „ajunge să ştie citi” „încât să poată citi şi a scrie” „unde nu este copil, măcar de şălar, măcar de ştrengar, a nu merge spre câştigarea luminii” „făr’ de a mai rămânea şi pe seama lui”

59

Morfosintaxa limbii române

„Apoi întocmirea şi împărţirea popoarelor ce are poliţia spre a îngriji pentru siguranţiia norodului, pentru întâmplătoarele gâlcevuri, de a le despărţi până a nu ajunge într-o aşa supărare încât să nu-i poată a-i folosi.” „nu pot a ş-o agonisi” „va fi mare păcat de a nu scăpa din moarte pe acei prunci” (D. Golescu, Însemnare a călătoriii mele) 6. Identificaţi operatorii aspectuali din textul de mai jos şi analizaţi structura predicatelor complexe pe care le formează. „Şi Nică începe să mă asculte; şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi unde nu s-apucă de însemnat la greşele cu ghiotura pe o draniţă: una, două, trei, până la douăzeci şi nouă. «Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu, în gândul meu; încă nu m-a gătit de ascultat, şi câte au să mai fie!» Şi unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor şi a tremura de mânios...” (I. Creangă, Amintiri din copilărie)

*

* *

3. Clasificarea flexionară Clasificarea flexionară a verbului are în vedere formele sintetice, care marchează categoriile gramaticale prin sufixe (modul şi timpul) şi prin desinenţe (persoana şi numărul). 3.1. Verbele cu flexiune regulată ● Reprezintă cea mai mare parte a formelor verbale care se repartizează în mai multe subclase de flexiune (conjugări). ● Faţă de clasificarea tradiţională, care deosebeşte 4 tipuri de conjugări în funcţie de sufixul de infinitiv, o clasificare mai riguroasă distinge mai multe tipuri subordonate celor 4 în funcţie de flectivele relevante (sufixe şi desinenţe) din paradigma verbală şi, implicit, de omonimiile pe care acestea le stabilesc. Astfel, chiar pe baza sufixului de infinitiv, se deosebesc 5 tipuri, separându-se verbele cu sufixul -i de cele cu sufixul -î. În interiorul subclaselor cu acelaşi sufix de infinitiv, relevante pentru clasificare sunt: pentru verbele cu infinitivul în -a, în -i şi în -î, sufixul de prezent, iar pentru verbele cu infinitivul în -e, sufixele de perfect simplu şi de participiu. Pentru verbele cu infinitivul în -i, apar ca relevante şi omonimiile formelor de prezent.

60

Verbul şi grupul verbal

Distincţiile flexionare sunt marcate suplimentar, în anumite condiţii fonetice, de alternanţele vocalice sau consonantice din radical, care se manifestă mai mult sau mai puţin regulat (verbele din fondul vechi prezintă alternanţe regulate). De exemplu, alternanţa consonantică marchează, împreună cu desinenţa -i (asilabic), pers. 2 prez. ind. şi conj.: cânt – cânţi; alternanţa vocalică (şi consonantică) marchează, împreună cu desinenţa -ă, modul conjunctiv: începe – să înceapă, treče – să treacă; alternanţa consonantică marchează, împreună cu sufixul, gerunziul: arde – arzând.

Conjugarea I tradiţională Subclase flexionare Subclasa I

Subclasa a II-a

Trăsături distinctive ● Inf.: -a ● Ind. prez., conj. prez.: – [-ez]

● Inf.: -a ● Ind. prez., conj. prez.: + [-ez]

Flective şi omonimii Inf.: -a a------l Ind. prez.: -Ø, -i, -ă, -ăm, -aţi, -ă Pf. s.: -ai, -aşi, -ăØ, -arăm, -arăţi, -ară Impf.: -am, -ai, -aØ, -am, -aţi, -au a------l Conj. prez.: -Ø, -i, -e, -ăm, -aţi, -e Ger.: -ând Part.: -at Inf.: -a a--------l Ind. prez.: -ezØ, -ezi, -ează, -ăm, -aţi, -ează Pf. s.: -ai, -aşi, -ăØ, -arăm, -arăţi, -ară Impf.: -am, -ai, -aØ, -am, -aţi, -au a-________-l Conj. prez.: -ezØ, -ezi, -eze, -ăm, -aţi, -eze Ger.: -ând Part.: -at

Exemple a ara, a cânta, a detesta, a îndopa, a zbura

a avansa, a divorţa, a lansa, a lucra

■ Verbe precum a afla, a intra, a umbla, a apropia, a mângâia, a tăia aparţin subclasei I de conjugare, chiar dacă prezintă în flexiune alte desinenţe decât cele prototipice. Acestea reprezintă, de fapt, variante fonetice (alomorfe fonetice) determinate de finala radicalului: eu aflu/umblu (finala radicalului este reprezentată de grupul muta cum liquida), eu tai/apropii/mângâi (radicalul se termină în vocală). Realizările diferite ale flectivelor pot avea ca efect crearea unor omonimii suplimentare: eu/tu apropii/mângâi/tai, el/ei apropie/mângâie/taie = el/ei să apropie/să mângâie/să taie. ■ Verbe precum a sublinia, a îngenunchea, a veghea se încadrează în subclasa a II-a. Sufixul -ind de gerunziu, diferit de cel întâlnit la verbele subclasei a II-a, se explică fonetic (radicalul se termină în vocală palatală sau în consoană palatală): subliniind, veghind, îngenunchind.

61

Morfosintaxa limbii române

■ În limba actuală, clasa verbelor cu sufixul -a de infinitiv (mai ales subclasa cu sufixul -ez la indicativ prezent) este cea mai productivă (faţă de limba veche, unde mai productivă era clasa verbelor în -i).

Conjugarea a II-a tradiţională Subclase flexionare Subclasa I

Trăsături distinctive ● Inf.: -ea

Flective şi omonimii Inf.: -ea a----------l Ind. prez.: -Ø, -i, -e, -em, -eţi, -Ø Pf. s.: -ui, -uşi, -uØ, -urăm, -urăţi, -ură Impf.: -eam, -eai, -eaØ, -eam, -eaţi, -eau a------l Conj. prez.: -Ø, -i, -ă, -em, -eţi, -ă Ger.: -ând Part.: -ut

Exemple a părea, a plăcea, a şedea, a tăcea, a vedea, a zăcea

Conjugarea a III-a tradiţională Subclase flexionare Subclasa I

Trăsături distinctive ● Inf.: -e ● Pf. s.: -u ● Part.: -ut

Subclasa a II-a

● Inf.: -e ● Pf. s.: -se ● Part.: -s

Subclasa a III-a

● Inf.: -e ● Pf. s.: -se ● Part.: -t

62

Flective şi omonimii Inf.: -e a----------l Ind. prez.: -Ø, -i, -e, -em, -eţi, -Ø Pf. s.: -ui, -uşi, -uØ, -urăm, -urăţi, -ură Impf.: -eam, -eai, -eaØ, -eam, -eaţi, -eau a------l Conj. prez.: -Ø, -i, -ă, -em, -eţi, -ă Ger.: -ând Part.: -ut Inf.: -e a----------l Ind. prez.: -Ø, -i, -e, -em, -eţi, -Ø Pf. s.: -sei, -seşi, -seØ, -serăm, -serăţi, -seră Impf.: -eam, -eai, -eaØ, -eam, -eaţi, -eau a------l Conj. prez.: -Ø, -i, -ă, -em, -eţi, -ă Ger.: -ând Part.: -s Inf.: -e a----------l Ind. prez.: -Ø, -i, -e, -em, -eţi, -Ø Pf. s.: -sei, -seşi, -seØ, -serăm, -serăţi, -seră

Exemple a aşterne, a face, a începe, a întrece

a arde, a drege, a merge, a prinde

a coace, a fierbe, a frige, a înfige, a rupe, a suge

Verbul şi grupul verbal Impf.: -eam, -eai, -eaØ, -eam, -eaţi, -eau a------l Conj. prez.: -Ø, -i, -ă, -em, -eţi, -ă Ger.: -ând Part.: -t

■ Verbul a scrie se încadrează în subclasa a II-a: desinenţa -u pentru pers. 1, 6 ind. prez., ca şi omonimia pers. 3 ind. prez. = pers. 3 conj. prez. (el scrie = el să scrie) se datorează vocalei palatale finale a radicalului. ■ Din cauza faptului că diferenţele dintre clasa verbelor cu infinitivul în -e (subclasa I) şi cea cu infinitivul în -ea sunt foarte puţine, este favorizată trecerea verbelor dintr-o clasă în alta (vezi formele neacceptate de norma literară: a (dis)place, va apare, tacem, bătem, făcem etc.). Conjugarea a IV-a tradiţională Subclase flexionare Subclasa I

Subclasa a II-a

Subclasa a III-a

Trăsături distinctive ● Inf.: -i ● Ind. prez., conj. prez.: – [-esc] ● Des. pers. 1 ind. prez. = des. pers. 6 ind. prez. =Ø ● Inf.: -i ● Ind. prez., conj. prez.: – [-esc] ● Des. pers. 3 ind. prez. = des. pers. 6 ind. prez. =ă ● Inf.: -i ● Ind. prez., conj. prez.: + [-esc]

Flective şi omonimii Inf.: -i a----------l Ind. prez.: -Ø, -i, -e, -im, -iţi, -Ø Pf. s.: -ii, -işi, -iØ, -irăm, -irăţi, -iră Impf.: -eam, -eai, -eaØ, -eam, -eaţi, -eau a-----l Conj. prez.: -Ø, -i, -ă, -im, -iţi, -ă Ger.: -ind Part.: -it Inf.: -i a------l Ind. prez.: -Ø, -i, -ă, -im, -iţi, -ă Pf. s.: -ii, -işi, -iØ, -irăm, -irăţi, -iră Impf.: -eam, -eai, -eaØ, -eam, -eaţi, -eau a-----l Conj. prez.: -Ø, -i, -e, -im, -iţi, -e Ger.: -ind Part.: -it Inf.: -i a--------------l Ind. prez.: -escØ, -eşti, -eşte, -im, -iţi, -escØ Pf. s.: -ii, -işi, -iØ, -irăm, -irăţi, -iră Impf.: -eam, -eai, -eaØ, -eam, -eaţi, -eau a_--______-l Conj. prez.: -escØ, -eşti, -ească, -im, -iţi, -ească Ger.: -ind Part.: -it

Exemple a adormi, a fugi, a sări, a veni

a acoperi, a descoperi, a diferi, a referi

a citi, a cuceri, a fugări, a frunzări, iscăli

63

Morfosintaxa limbii române Subclasa a IV-a

● Inf.: -î ● Ind. prez., conj. prez.: – [-ăsc]

Subclasa a V-a

● Inf.: -î ● Ind. prez., conj. prez.: + [-ăsc]

Inf.: -î a------l Ind. prez.: -Ø, -i, -ă, -âm, -âţi, -ă Pf. s.: -âi, -âşi, -âØ, -ârăm, -ârăţi, -âră Impf.: -am, -ai, -aØ, -am, -aţi, -au a------l Conj. prez.: -Ø, -i, -e, -âm, -âţi, -e Ger.: -ând Part.: -ât Inf.: -î a---------------l Ind. prez.: -ăscØ, -ăşti, -ăşte, -âm, -âţi, -ăscØ Pf. s.: -âi, -âşi, -âØ, -ârăm, -ârăţi, -âră Impf.: -am, -ai, -aØ, -am, -aţi, -au a-___-----l Conj. prez.: -ăscØ, -ăşti, -ască, -âm, -âţi, -ască Ger.: -ând Part.: -ât

a coborî, a doborî, a omorî, a vârî

a hotărî, a urî, a pârî

■ Verbele a contribui, a îngădui, a sui aparţin subclasei I, flectivele speciale -ia de la imperfect (contribuiam, îngăduiam, suiam), -i de la pers. 1 ind. prez. (contribui, îngădui, sui), -e de la pers. 3 conj. prez. (să contribuie, să îngăduie, să suie) reprezentând alomorfe fonetice condiţionate de finala vocalică a radicalului. Variantele fonetice creează, în cazul acestor verbe, omonimii suplimentare precum: eu/tu contribui/îngădui/sui, el contribuie/îngăduie/suie = el să contribuie/să îngăduie/să suie. ■ Verbe precum a pietrui, a tăgădui se încadrează în subclasa a III-a, variantele fonetice pietruiesc, pietruiam; tăgăduiesc, tăgăduiam fiind determinate de finala vocalică a radicalului. 3.2. Verbe cu flexiune neregulată O serie de verbe prezintă neregularităţi ce privesc realizările radicalului şi ale flectivelor sau/şi omonimiile. Neregularităţile se pot explica: ● etimologic ■ forme supletive ale radicalului: a fi (sunt, eşti, este, e, eram, fi, fiind, fost etc.), a lua (iau, iei, luăm etc.); ■ forme ale radicalului cu reduplicare: a da (dădeam, dădeai), a sta (stăteam, stăteai, stătui); ■ forme de imperativ moştenite din latină: zi!, du!, fă!; ● prin asocierea unor forme încadrabile în subclase diferite de flexiune sau chiar prin asocierea unor verbe diferite rezultând paradigme hibride ■ paradigma trebuie – să trebuiască; ■ paradigma hibridă conţinând forme ale verbelor a vrea şi a voi: vreau, vrei, vrea; vrând; vrut; vrui vs voiam, voiai, voia; ● prin înlocuirea unei forme din paradigmă cu o variantă atipică (recomandată de DOOM2)

64

Verbul şi grupul verbal

■ a continua are desinenţa -i la pers. 1 ind. prez., ca şi a tăia, a mângâia, dar diferă de acestea la alte forme flexionare: continuă, să continue (faţă de taie, să taie; mângâie, să mângâie); ■ a azvârli prezintă desinenţa -e la pers. 3 ind. prez. şi la pers. 3 conj. prez. (el azvârle – să azvârle, ca şi el contribuie – să contribuie, el suie – să suie), dar desinenţa -ă la pers. 6 ind. prez. (ei azvârlă, ca şi acoperi, referi); la pers. 1 ind. prez. are desinenţa proprie -Ø (azvârl); ● prin apariţia în flexiune a unor flective proprii ■ a avea: desinenţele -m (eu am), -u (ei au); ■ a bea: desinenţa -u (eu/ei beau); ■ a fi: sufixul -a de imperfect (eram, faţă de veneam); ■ a şti: sufixul de pf. s. -u (ştiui, faţă de sării); ● prin prezenţa unor omonimii particulare ■ a vrea: pers. 3 ind. prez. = pers. 3, 6 conj. prez. = -Ø (el vrea – să vrea, faţă de el tace – să tacă); ■ a lua: pers. 3 ind. prez. = pers. 3, 6 conj. prez. = -Ø (el ia – să ia, faţă de el cântă – să cânte). 3.3. Particularităţi ale românei ● Româna şi-a creat a 5-a clasă de verbe cu sufix propriu de infinitiv: -î. În cadrul claselor cu sufixele de infinitiv -a, -i şi -î, româna distinge câte două subclase în funcţie de sufixul de indicativ prezent: cu sau fără -ez pentru verbele în -a (zbor, lansez), cu sau fără -esc pentru verbele în -i (vin, citesc), respectiv cu sau fără -ăsc pentru verbele în -î (cobor, hotărăsc). ● În limba actuală, sub influenţă romanică, cea mai productivă clasă a devenit cea a verbelor cu infinitivul în -a (faţă de limba veche unde era mai extinsă clasa verbelor în -i), iar, în cadrul acesteia, subclasa tipic românească a verbelor cu sufixul -ez la indicativ prezent. ● Variaţiile foarte mici dintre clasa verbelor cu infinitivul în -e şi cea cu infinitivul în -ea favorizează trecerea verbelor dintr-o clasă în alta (vezi formele paralele: a plăcea vs (nelit.) a place, va apărea vs (nelit.) va apare, tăcem vs (nelit.) tacem, facem vs (nelit.) făcem). ● Verbele româneşti prezintă, mai mult sau mai puţin regulat, alternanţe fonetice ale radicalului, care, asociindu-se mijloacelor flexionare, dobândesc funcţie de marcare morfologică (a persoanei: port – porţi – poartă; a gerunziului: cred – crezând; a conjunctivului: treče – să treacă etc.).

GALR 2008 I: 544−571

65

Morfosintaxa limbii române

Exerciţii 1. Demonstraţi importanţa sufixului de infinitiv în clasificarea flexionară a verbelor româneşti. 2. Indicaţi criteriile care stau la baza clasificării verbelor în mai multe subclase de conjugare decât în gramatica tradiţională. 3. Se dă textul: „Şi tu, Ali Paşa, amărâtule, prăpăditule, ai uitat când te luptai cu paşalele turceşti în ceata lui Andruţu Veruşiu Muciană şi cum le-ai cerşit alor noştri să-ţi tocmească, pentru că erau mari şi tari, postul de dervengui paşa? Ei te-au crezut, or fi avut în minte istoria vizirului protejat de Floca, probabil că şi tu ai pretins că le vei respecta privilegiile şi apoi ce ai făcut? Degeaba am luptat lângă tine împotriva lui Ibrahim Paşa din Berat şi a paşei din Epir de te-ai pomenit în 1784 paşă al Tesaliei şi satrap al Epirului cu titlul de Rumili Valisi, titluri pe care le-ai obţinut, pretinde Hughes şi o fi ştiind ce spune, cu firmane măsluite… Şi chiar mai târziu Vlahava, Bucuvală şi Hristachi din Preveza te-au ajutat să-i înfrângi pe bajbuzucii răzvrătiţi. Mai bine te-ar fi lăsat să cazi în mâinile lor, mânca-te-ar omizile!” (I. Nicolau, Haide, bre!) (a) Arătaţi în ce subclasă de conjugare se încadrează verbele cu flexiune regulată din textul de mai sus. (b) Există în text forme aparţinând unor verbe cu flexiune neregulată? În ce constă neregularitatea lor? (c) Analizaţi toate verbele din textul dat morfologic şi morfematic. 4. Indicaţi trei verbe care să prezinte în flexiune câte un tip diferit de neregularitate. 5. În ce subclasă/subclase de conjugare se încadrează verbele a grăi şi a sforăi? Argumentaţi răspunsul. 6. Verbele a atinge şi a ascunde aparţin aceleiaşi subclase de conjugare? Argumentaţi răspunsul. 7. Cărei/căror subclase de conjugare aparţin verbele a şovăi şi a tăbărî? Pentru verificarea răspunsului, consultaţi şi DOOM2. 8. Verbele a descuia şi a urla prezintă în flexiune unele flective proprii în raport cu subclasa de conjugare în care se încadrează. Care sunt aceste flective şi cum se explică? Pentru a răspunde, comparaţi cele două verbe cu verbele a anunţa, a striga, a explica.

66

Verbul şi grupul verbal

9. Corectaţi, unde este cazul, formele verbale scrise cu aldine din următoarele enunţuri: Vecinul lui a încercat în zadar să-l resuscite Poliţistul bănuie că vânzătoarea a fost ameninţată cu o armă Nu l-a lăsat să copie la examen Ce făcui de ai întârziat? Când ai venit tu, noi deja plecasem de la locul întâlnirii Nu le-ar displace să obţină un profit mai mare din această afacere Nu ne dorim să făcem caz de acest lucru De ce nu taceţi? Ar vrea să aibe mai mult timp pentru citit Scenele se succed într-un ritm alert Nu-i zii ce ai aflat de la mine! Nu fă ce zice el! Vroiau să plece în concediu în august Nu mă înşală niciodată prima impresie Când avem musafiri, pisica se aşează cuminte pe scaun. 10. Alegeţi varianta corectă din fiecare dintre perechile: cheltuie – cheltuieşte, chinuie – chinuieşte, stăruie – stăruieşte, trebuie – trebuieşte, ignoră – ignorează, înfiripă – înfiripează, perturbă – perturbează. Pentru verificarea răspunsului, consultaţi DOOM2. Căutaţi în DOOM2 alte 10 verbe care cunosc în flexiune variante libere (acceptate).

*

* *

4. Clasificare sintactică şi sintactico-semantică a verbelor Verbele româneşti sunt variate nu numai sub aspect flexionar, ci şi sub aspect sintactic, ele fiind responsabile, prin restricţiile sintactice şi semantico-sintactice pe care le impun cuvintelor vecine (nominalelor în primul rând), de organizări sintactice (grile sintactice) şi sintactico-semantice (grile tematice) extrem de diverse. În funcţie de amploarea şi organizarea sintactică şi semantico-sintactică diversă a structurilor generate de verb, s-a propus şi o clasificare sintactică a verbului românesc, care o completează pe cea flexionară. 4.1. Criteriile de clasificare sintactică

67

Morfosintaxa limbii române

● Clasificarea verbului se face în funcţie de complemente (= complinirile obligatorii, strâns/intim legate de verb, cuprinse în matricea semantico-sintactică a fiecărui verb). ● Obligativitatea sintactico-semantică nu înseamnă şi obligativitate de actualizare a complinirii; sunt verbe tranzitive care, prin „folosire absolută”, nu-şi actualizează contextual obiectul direct (Ion citeşte, scrie, desenează, mănâncă, bea), după cum verbele „de atribuire” pot, contextual, să nu-şi actualizeze rolul Ţintă (Am dat [cuiva] banii, Am trimis [cuiva] banii, Am donat [cuiva] casa) etc. ● Clasificarea priveşte numai structurile primare, nu şi pe cele reorganizate (rezultate din operaţii sintactice de modificare a structurii argumentale), precum pasivizarea şi impersonalizarea. ● Drept compliniri obligatorii, apar, în ordinea frecvenţei: (a) componentele argumentale (argumente interne şi argumentul extern, în oricare dintre apariţiile lor: Ion oferă flori colegelor, El mă învaţă înmulţirea, Muzica mă predispune la visare); (b) complinirile predicative (numele predicativ şi complementul predicativ al obiectului: El devine director, Ei l-au desemnat director); (c) compliniri circumstanţiale (mult mai rare, prezente în ipostaza în care verbul atribuie un rol tematic de tip circumstanţial: Ajunge la şcoală [+ Ţintă], El provine din Moldova [+ Sursă locativă], Scrisoarea datează din secolul trecut [+ Sursă temporală], Sacul cântăreşte cincizeci de kilograme [+ Măsură], Copilul se comportă agresiv [+ Mod] etc. ● Există posibilitatea ca unele verbe să prezinte variaţie sintactică, oscilând, fără modificare de sens, între două tipare de construcţie: a succeda cuiva/pe cineva, a spera ceva/la ceva, a anunţa pe cineva ceva/cuiva ceva, a-şi aminti ceva/de ceva, a-i plăcea cineva/de cineva, a colinda prin sate/satele, a-i sta bine ceva/cu ceva etc. ● Dacă oscilaţia sintactică se asociază cu o modificare de sens, metaforică sau nemetaforică, verbul este atras spre altă clasă sintactică, cele două apariţii sintactic distincte constituind un caz de omonimie lexicală, adică de realizare a două verbe diferite (modificare metaforică: a fulgera1, zerovalent: În lunile de iarnă tună şi fulgeră rar vs a fulgera2, monovalent cu nominativ: Directorul tună şi fulgeră vs a fulgera3, monovalent fără subiect, cu dativ: Îi tună şi-i fulgeră vs a fulgera4, bivalent tranzitiv: Mama îl fulgeră cu privirea; modificare prin încorporarea unei predicaţii suplimentare: Preţul creşte – Vânzătorul creşte preţul „face să crească”). ● Clasificarea priveşte, succesiv, următoarele două criterii sintactice: (a) numărul de complemente (de compliniri obligatorii); (b) restricţiile de formă (regimul cazual sau prepoziţional) impuse complinirii/complinirilor. 4.2. Clase sintactice 4.2.1. În funcţie de numărul de compliniri obligatorii/de complemente, se disting: (a) verbe zerovalente (Plouă, Ninge, Tună, Fulgeră, Viscoleşte, Geruieşte, Burează etc.);

68

Verbul şi grupul verbal

(b) verbe monovalente (Copilul aleargă/înoată/munceşte/plânge/oftează/cade/ transpiră; Se întâmplă/Survine/Apare o schimbare; Vine/Se lasă frigul); (c) verbe bivalente (El citeşte o carte/ară ogorul/scrie un roman, Mă doare/ustură/arde stomacul, Mă indignează/uimeşte minciuna, Îmi convine/place/ repugnă situaţia, Îmi pasă/arde/pare bine de tine, El depinde/se sinchiseşte/se teme de tine, El este/devine/iese/rămâne profesor); (d) verbe trivalente (El îmi trimite/oferă/recomandă o carte, El mă învaţă/întreabă rezultatul, Ei l-au uns/ales/numit mitropolit). 4.2.2. În funcţie de restricţiile formale (de caz/de prepoziţie) impuse argumentelor, se disting mai multe subclase. 4.2.2.1. Pentru verbele monovalente: (i) V + Nominalnominativ / V + S1 (vezi supra, toate exemplele de sub 4.2.1.b); (ii) V + Nominalacuzativ / V + CD (Mă plouă, Mă ninge2); (iii) V + Nominaldativ / V + CI (Îi tună şi-i fulgeră3). 4.2.2.2. Pentru verbele bivalente: (i) V + Nominalnominativ + Nominalacuzativ / V + S + CD (El îl citeşte/ explică/înţelege, Mă doare/ustură/mănâncă spatele, Mă indispune/interesează situaţia); (ii) V + Nominalnominativ + Nominaldativ / V + S + CI (El îmi vorbeşte/mi se adresează, Banii îmi plac/convin/trebuie); (iii) V + Nominalnominativ + GPrep / V + S + CPrep (El depinde de tine/se bazează pe tine/se gândeşte la tine/se sinchiseşte de tine/se căsătoreşte cu tine); (iv) V + Nominaldativ + GPrep / V + CI + CPrep (Îmi pasă/arde de tine, Mi s-a urât de tine); (v) V + Nominal1 nominativ + Nominal2 nominativ / V + S + NP (El este/devine/iese medic); (vi) V + Nominal1 acuzativ + Nominal2 nemarcat / V + CD + CPO (Mă cheamă Popescu)4; (vii) V + Nominal1 dativ + Nominal2 nemarcat / V + CI + CPO (Îmi zice Popescu); (viii) V + Nominalnominativ + GPrep/GAdv / V + S + Circ (Ajunge la şcoală, Locuieşte aici, El provine din Iaşi, Scrisoarea datează din secolul trecut, Sacul cântăreşte cincizeci de kilograme, Copilul se comportă agresiv). 4.2.2.3. Pentru verbele trivalente: 1

Sunt două modalităţi de exprimare a aceleiaşi organizări sintactice: prima priveşte restricţiile formale, iar a doua, funcţiile atribuite. 2 În raport cu verbele zerovalente du sub 4.2.1.a, apare aici un argument suplimentar (în structuri rare, marginale sintactic), indicând orientarea procesului spre o anumită Ţintă, realizată ca nominal cu restricţie de acuzativ. 3 Aceeaşi observaţie de la nota 2, cu precizarea că argumentul suplimentar indică implicarea unui Experimentator, cu formă de dativ. 4 Prin Nominalnemarcat desemnăm complinirile nominale cu formă „nemarcată” de N−Ac, acoperind situaţiile în care complinirea legată direct nu suportă substituţia cu un clitic pronominal în acuzativ.

69

Morfosintaxa limbii române

(i) V + Nominalnominativ + Nominaldativ + Nominalacuzativ / V + S + CI + CD (El îmi oferă/dă/vinde/trimite o carte); (ii) V + Nominalnominativ + Nominalacuzativ + GPrep / V + N + CD + CPrep (Ea mă predispune/îndeamnă la ceva); (iii) V + Nominalnominativ + Nominalacuzativ + Nominalnemarcat / V + S + CD + CSec/CPO (El mă întreabă rezultatul, El m-a desemnat ministru1). 4.2.3. O altă clasificare se poate face în funcţie de prezenţa/absenţa unei poziţii sintactice strâns legate de verb. 4.2.3.1. Poziţia complementului direct ● Verbe tranzitive: ■ cu tranzitivitate forte; ■ cu tranzitivitate slabă. Tranzitive sunt verbele care cer poziţia CD, fie că această poziţie este saturată (complementul fiind lexicalizat) sau nesaturată în context. Verbe cu tranzitivitate forte sunt toate verbele cu obiect direct a cărui realizare este fie o formă pronominală de clitic în acuzativ (O văd, Îl aştept), fie un grup nominal complet sau o propoziţie substituibil/ă printr-o formă de clitic pronominal în acuzativ, admiţând, implicit, dublarea prin clitic. Se includ aici verbele din construcţii ca: (i) Îl accept, Îl ascult, Îl întreb, O privesc, O refuz, Îi verific; (ii) Îl accept pe Ion, O îndrum pe Maria; (iii) Citesc cartea – O citesc, Admir peisajul – Îl admir; (iv) Accept că s-a greşit – Asta o accept, Nu doresc să plec/a pleca – Asta n-o doresc. Verbe cu tranzitivitate slabă sunt toate verbele (şi formele verbale) al căror obiect direct este (sau a ajuns contextual) nesubstituibil printr-o formă specifică de clitic pronominal, neadmiţând, implicit, dublarea prin clitic, precum şi verbele al căror obiect direct este nelexicalizat în context (aşa-numitele tranzitive folosite absolut). Se includ aici: (a) verbe care admit un grup nominal incomplet (fără determinant), nesubstituibil printr-o formă de clitic pronominal (tipul: Cumpăr casă, Alegem/Numim preşedinte, Are avere; vezi cap. VI, Substantivul şi grupul nominal, 3.4.2.); (b) verbe cu obiectul direct nelexicalizat (Îi place să mănânce şi să bea); (c) verbe care primesc complement intern, imposibil de dublat printr-o formă de clitic pronominal (A luptat o luptă dreaptă, A dansat un dans lent, A vorbit o vorbă înţeleaptă);

1

La nivelul restricţiilor formale, se includ în acelaşi tipar sintactic atât tipul: El mă întreabă rezultatul, cât şi tipul: El m-a desemnat ministru, deşi se deosebesc sub aspectul funcţiilor: primul include un complement secundar, al doilea, un complement de tip predicativ.

70

Verbul şi grupul verbal

(d) forme verbale care şi-au pierdut capacitatea de a primi clitic pronominal (supinele tranzitive: Termină de citit lecţia, Mi-e greu de procurat cartea, maşină de spart nuci). De remarcat mulţimea structurilor cu tranzitivitate slabă, prezente: ● în condiţiile în care apar perturbări ale structurii primare, fie prin ştergerea unui CD dintr-o construcţie tranzitivă (b), fie, dimpotrivă, prin inserarea unui complement intern într-o construcţie intranzitivă (c); ● în construcţiile în care nominalul substantival nu admite substituţia cu o formă de clitic pronominal în acuzativ (a, d).

● Verbe intranzitive Intranzitive sunt verbele care nu admit legarea directă a unui nominal, exceptând nominalul-subiect, numele predicativ sau circumstanţialul neprepoziţional. Se includ aici şi construcţii ca: (a) Ion aleargă noaptea, Munceşte zile întregi, unde, în afara subiectului, nominalul/grupul nominal neprepoziţional este substituibil printr-un adverb (Când aleargă?, Cât munceşte?); (b) Sportul înseamnă sănătate, unde nominalul nonsubiect nu permite realizarea printr-un clitic pronominal şi, implicit, dublarea prin clitic, căci funcţionează ca NP, şi nu ca obiect direct (CD). 4.2.3.2. Poziţia subiectului ● Verbe personale Sunt personale verbele care primesc poziţia Subiectului, fie că acesta este actualizat sau neactualizat în context; ele constituie majoritatea verbelor (Copilul citeşte, Tu citeşti, Citesc şi scriu zilnic). ● Verbe impersonale ■ cu poziţia Subiectului imposibil de acoperit ■ cu poziţia Subiectului saturată, dar realizată prin propoziţie conjuncţională sau prin formă verbală nepersonală. Sunt impersonale verbele din următoarele subclase: (a) Tună, Plouă, Ninge, Fulgeră, Burniţează, Geruieşte, Viscoleşte; (b) Îmi pasă de tine, Îmi pare bine/rău de tine, Îi arde de plimbare, I s-a urât de viaţă, Îi stă bine cu rochia, Îi căşunează pe cineva; (c) Mă doare în gât, Mă arde la stomac, Mă mănâncă în spate, Mă ustură la cot; (d) Se vorbeşte mult, Se râde mult, Se aleargă prea încet, unde (a−b) sunt verbe care nu admit poziţia subiectului, iar (c−d) sunt verbe care, contextual, apar în structuri fără subiect (structuri impersonale de la verbe intranzitive (d)

71

Morfosintaxa limbii române

sau verbe ale căror structuri impersonale variază cu unele personale (c: Mă doare în gât/Mă doare gâtul); (e) Trebuie să accept, Merită să lupt, (Mi) Se întâmplă să greşesc, (Mi) Se cuvine să fiu plătit, Mă doare că a fost aşa, Mă miră că te porţi neelegant, E greu să accepţi asta; (f) Rămâne de văzut/a vedea, E greu de acceptat/a accepta, Se aude tunând, unde (e−f) sunt verbe care cer acoperirea poziţiei subiectului, dar acesta este realizat propoziţional (e) sau prin forme verbale nonfinite (f). 4.2.3.3. Poziţia numelui predicativ şi cea a complementului predicativ al obiectului În funcţie de aceste poziţii sintactice se disting: ● verbe copulative – care cer în mod necesar ataşarea unui nume predicativ, complinire, semantic, predicativă (exprimă o proprietate referitoare la entitatea din poziţia subiectului), iar, sintactic, neomisibilă, păstrându-se indiferent de tipul de formă finită vs nonfinită a verbului: ■ forme finite (El este inteligent/devine inspector/ajunge deputat/iese preşedinte/rămâne neschimbat/se face mare/se numeşte Popescu); ■ forme nonfinite (Fiind inteligent, a înţeles numaidecât; Devenite peste noapte capitaliste, ţările şi-au schimbat greu mentalitatea; N-a fost uşor a ajunge/a rămâne preşedinte); În mod curent, copulativele sunt, ca structură sintactică, verbe bivalente intranzitive (cu S + NP), construcţie în care subiectul poate fi şi propoziţional sau formă verbală nonfinită (E util să câştig/E util de câştigat trofeul/a câştiga trofeul). Ca organizare sintactico-semantică, sunt verbe nonagentive inacuzative/ergative (vezi şi satisfacerea testului de adjectivizare a participiului: ţară fostă/devenită/ajunsă comunistă).

● verbe atributive – care cer în mod necesar ataşarea unui complement predicativ al obiectului, complinire, semantic, predicativă (exprimă o proprietate referitoare la entitatea din poziţia obiectului), complinire păstrată şi în formele nonfinite: ■ forme finite (L-au ales/numit/desemnat preşedinte); ■ forme nonfinite (N-a fost uşor de a-l alege/numi/desemna preşedinte). Verbele atributive au multe trăsături comune cu verbele copulative, ca urmare a naturii predicative comune a complementului (CPO exprimă, ca şi NP, o proprietate). Se deosebesc de copulative prin grila sintactică, fiind verbe trivalente şi, adesea, tranzitive (S + CD + CPO; rar, S + CI + CPO) şi prin trăsăturile sintactico-semantice, fiind, frecvent, verbe de tip agentiv.

4.2.4. Se poate face o clasificare în funcţie de prezenţa şi de statutul formantului/morfemului reflexiv, distingându-se: ● Verbe inerent reflexive – care au ca formant obligatoriu un clitic reflexiv, fie că acesta are formă de acuzativ (a se bosumfla, a se căina, a se cuveni, a se întâmpla, a

72

Verbul şi grupul verbal

se mândri, a se sinchisi, a se teme, a se văita), fie, mai rar, de dativ (a-şi bate joc, a-şi da seama, a-şi închipui). ● Verbe contextual reflexive – care acceptă context reflexiv numai în unele apariţii: ■ cu clitic reflexiv se ca morfem pasiv sau impersonal (Drepturile se obţin cu luptă, În ţările sărace se trăieşte puţin, Se aleargă după avere); ■ cu clitic reflexiv de acuzativ sau de dativ ca semn de coreferenţialitate între S şi CD (Mamai sei apără, Ioanai sei cruţă) sau între S şi CI (Ioni îşii impune ceva, Radui îşii propune ceva); ■ cu clitic reflexiv de acuzativ sau de dativ cu dublă funcţie: ca semn de coreferenţialitate S – CD sau S – CI şi, suplimentar, ca marcă de reciprocitate (Ioni şi Gheorghej seij sprijină reciproc; Eiij seij cunosc unul pe altul; Fraţiiij îşiij trimit veşti unuli altuiaj); ■ cu clitic reflexiv de dativ ca semn de coreferenţialitate între S şi posesor, implicit ca marcă a posesiei (Ioni îşii uită obligaţiile Øi, Eai îşii admiră mama Øi). ● Verbe imposibil de inclus în structuri reflexive (a beneficia, a consta, a depinde, a durea, a ninge, a ploua, a ustura etc.). 4.3. Clasificarea semantică a verbelor – în funcţie de grila de roluri tematice pe care verbul le atribuie argumentelor 4.3.1. Roluri tematice atribuite de verb ● Agent – entitate animată (mai ales umană), iniţiatoare voliţională a procesului sau care are capacitatea de a controla procesul (Copilul aleargă, desenează, înoată, mănâncă, scrie, vorbeşte; Animalul latră, miaună, oftează, sforăie, şchiopătează, tuşeşte); ● Temă/Pacient/Rezultat – entitate indicând, pe de o parte, obiectul asupra căruia acţionează Agentul, fie că obiectul rămâne exterior acţiunii şi nemodificat de aceasta (Temă: Citeşte o carte, Priveşte un tablou), fie că se modifică prin efectele ei (Pacient: Adânceşte un şant, Înroşeşte ouăle), fie că apare numai ca Rezultat al acţiunii (Scrie un roman, Compune o simfonie), iar, pe de altă parte, obiectul posesiei (Temă: Am o carte, Cartea îmi aparţine); ● Instrument – entitate nonanimată prin intermediul căreia Agentul acţionează asupra obiectului (Deschide cu cheia, Medicul l-a vindecat cu medicamente, Medicamentele l-au vindecat, Se foloseşte de cuţit, Cuţitul îi foloseşte); ● Comitativ – entitate care se asociază Agentului, participând, alături de acesta, la realizarea acţiunii (Colaborează cu directorul, Se asociază cu sportivul); ● Beneficiarul – entitate, de obicei animată, în beneficiul sau în detrimentul căreia se realizează acţiunea (Medicamentul (nu) i-a folosit bolnavului, Pregăteşte de mâncare copiilor); ● Experimentator – entitate animată, implicată într-un proces afectiv şi exprimâmd fiinţa afectată de stare, fără a o fi declanşat şi fără a o controla (stare psihică: Mă indispune, Îmi pasă, Îmi place, El iubeşte cu pasiune; stare fizică: Mă doare, Mă ustură, Mi-e frig; percepţie: El simte frigul, El vede flacăra);

73

Morfosintaxa limbii române

● Stimul – iniţiatorul unui act de cauzare afectivă (Frigul/Trivialitatea mă indispune); ● Posesor – entitate implicată într-o relaţie de posesie, alienabilă (când posesia este temporară, fiind posibilă înstrăinarea obiectului posedat: Ion are/deţine o grădină, Grădina îi aparţine) sau inalienabilă (când posesia este permanentă, obiectul posedat fiind imposibil de separat de posesor: Ion are ochi negri şi păr creţ, El are temperament vulcanic); ● Ţintă/Locativ/Sursă/Parcurs – roluri circumstanţiale implicate de verbe de mişcare, exprimând fie direcţia şi punctul final al mişcării (Ajunge la Facultate), fie punctul iniţial al deplasării (Iese din cameră, Vine de la Cluj), fie parcursul (Trece strada, Urcă scara/pe scară, Colindă satele/prin sate, Pătrunde prin zid), fie locul procesului, fără deplasare (Locuieşte la Cluj, Cartea include patru capitole). 4.3.2. Clase semantice şi semantico-sintactice de verbe 4.3.2.1. În funcţie de prezenţa în grila de roluri a Agentului, se disting: ● Verbe agentive – care primesc rolul Agent, asociat sau neasociat cu alte roluri tematice: ■ V + Agent (Copilul aleargă/dansează/înoată/merge/vorbeşte); ■ V + Agent + Temă (+ Instrument) 1 (El taie pâinea cu briceagul, mănâncă supa cu lingura); ■ V + Agent + Temă + Ţintă (El mă întreabă rezultatul, El îmi trimite rezultatul, El îmi spune câteva cuvinte); ■ V + Agent + Pacient (+ Instrument + Beneficiar) (El îmi adânceşte o groapă cu hârleţul, El îmi usucă o jucărie, El îmi prepară o omletă, El îmi cumpără o jucărie). ● Verbe nonagentive – care nu acceptă rolul Agent, admiţând fie Experimentatorul sau Posesorul, roluri aflate în distribuţie complementară cu Agentul, fie Tema/Pacientul sau unul dintre rolurile locative (Ţintă, Sursă), roluri posibil coocurente cu Agentul: ■ V + Experimentator (I-e frig, I-e teamă); ■ V + Experimentator + Temă (Îi pasă de Ion, El îşi adoră fratele, El vede flacăra); ■ V + Experimentator + Locativ (Mă doare capul, Mă ustură în gât/gâtul); ■ V + Posesor + Temă (El are avere, El deţine un teren, Casa îi aparţine); ■ V + Temă + Locativ (El stă pe pat, El este în cameră); ■ V + Temă + Ţintă/Sursă (El ajunge la şcoală, El fuge (de) la şcoală); ■ V + Pacient (+ Sursă/+ Locativ/+ Parcurs) (Fântâna seacă, Criza se adânceşte, Copilul se îngraşă, El slăbeşte, El cade din pat/pe pat, Mingea se rostogoleşte pe covor).

1

Se includ în paranteze rolurile frecvent nelexicalizate, aflate într-o relaţie adesea prepoziţională, mai puţin strânsă cu verbul.

74

Verbul şi grupul verbal

4.3.2.2. Corelând clasificarea semantică (4.3.2.1.) cu cea sintactică (4.2.), se detaşează: (A) două subclase de verbe intranzitive: ● verbe inacuzative (sau ergative) – verbe intranzitive şi nonagentive care aşază în poziţia subiectului Pacientul sau Tema (Pâinea s-a uscat, Carnea s-a stricat, Râul a secat, Hârtia se aprinde, Copilul cade din pat, Copilul se rătăceşte, Apa se prelinge pe covor, Situaţia se repetă etc.; se includ aici şi toate verbele copulative) Semantic, clasa este extrem de eterogenă, adunând: (a) verbe de schimbare de stare (tipul reflexiv: a se părăgini, a se zbârci; tipul reflexiv/nereflexiv: a (se) mucegăi, a (se) rugini); tipul nereflexiv: a aţipi, a degera, a deveni); (b) verbe de configuraţie spaţială (tipul reflexiv: a se afla, a se apleca; tipul nereflexiv: a apune, a avansa, a răsări); (c) verbe de mişcare direcţionată (tipul nereflexiv: a ajunge, a aluneca, a cădea, a pătrunde, a veni); (d) verbe de existenţă, de apariţie/dispariţie (tipul reflexiv: a se ivi, a se rătăci; tipul nereflexiv: a apărea, a deceda, a dispărea); (e) verbe exprimând emisia de sunete, de mirosuri, de substanţe (tipul reflexiv: a se prelinge; tipul nereflexiv: a asuda, a curge, a exploda).

● verbe inergative – verbe intranzitive şi agentive care aşază în poziţia subiectului Agentul (Copilul aleargă/dansează/înoată/lucrează/merge/râde/vorbeşte). Pentru distingerea celor două subclase de verbe intranzitive este concludent „testul adjectivizării participiului”: ■ verbele ergative admit, ca şi cele tranzitiv-agentive, adjectivizarea participiului (pâine uscată, carne stricată, râu secat, hârtie aprinsă, copil căzut, copil rătăcit, apă prelinsă, situaţie repetată); ■ verbele inergative nu admit adjectivizarea participiului (*copil dansat, *copil înotat, *copil lucrat, * copil râs, *copil vorbit). (B) două subclase de verbe tranzitive: ● verbe tranzitive agentive (Elevul citeşte cartea, El udă florile); ● verbe tranzitive nonagentive – care aşază în poziţia subiectului fie Posesorul (El are avere), fie Experimentatorul (El detestă situaţia), fie Locativul (Mă doare gâtul, Butoiul conţine apă), fie Tema (Mă preocupă politica), iar, în poziţia complementului direct, Experimentatorul (Mă doare capul, Mă preocupă politica), Locativul/Parcursul (Umezeala pătrunde hainele) sau Tema (El are avere). Pentru distingerea celor două subclase de verbe tranzitive este semnificativ „testul pasivizării”: ■ verbele tranzitive agentive admit, fără excepţie, pasivizarea (Cartea este citită de profesor);

75

Morfosintaxa limbii române

■ numai când aparţin subclasei tranzitivelor nonagentive e posibil ca verbele, deşi tranzitive, să nu admită pasivizarea (*Averea este avută de el, *Sunt durută de cap, *Apa este conţinută1 de butoi, *Sunt preocupată2 de politică). 4.4. Particularităţi ale românei Sunt caracteristice românei: ● structurile 4.2.1.(a), 4.2.2.1.(ii), (iii), 4.2.2.2.(iv), (vi), (vii), în care nu apare poziţia S, indicând posibilitatea românei de a avea construcţii sintactice complete (enunţuri) în absenţa subiectului; ● structurile 4.2.2.3.(iii), unde apar simultan două complemente (cu CD şi CSec), unul cu formă cazuală marcată de acuzativ (realizată prin clitic pronominal), celălalt cu formă nemarcată (situaţia de caz „neutru”); ● mulţimea şi varietatea sintactică a structurilor impersonale (4.2.3.2.), incluzând atât structuri de bază (a, b, c, e, f), cât şi structuri reorganizate, obţinute printr-o operaţie de impersonalizare de la verbele intranzitive (d), atât structuri cu poziţia Subiectului neacoperită (a, b, c, d), cât şi structuri cu poziţia Subiectului actualizată prin propoziţie conjuncţională (e) sau formă verbală nonfinită (f); ● limitarea, pentru română (în raport cu alte limbi romanice şi neromanice, pentru care fenomenul ergativităţii s-a studiat), a testelor de ergativitate la unul singur, cel al „adjectivizării participiului”; ● diversitatea de grile sintactice caracterizând verbul românesc, ca reflex al contrângerilor cazuale pe care le impune complementelor (capacitatea verbului de a impune trei forme cazuale distincte, N, D, Ac), dar şi ca reflex al restricţiilor prepoziţionale impuse acestora, româna oscilând între o marcare a complementelor de tip flexionar (sintetic) şi una de tip prepoziţional (analitic).

GALR 2008 I: 332−358

Exerciţii Se dau fragmentele: „Vezi un tânăr de aparenţă foarte simpatică, se interesează la 3 toate, a învăţat bine în şcoală, a fost dintre «premianţi», «promite mult». Trebuie să mai aştepţi înainte de a-ţi forma judecata asupra lui. Nu e lucru mare să promită, lucru mare e să ţie ce promite. Îl urmăreşti câtva timp, îl întâlneşti iarăşi după câţiva ani. Ce a făcut de 1

Construcţia e posibilă, dar nu cu sens pasiv. Aceeaşi observaţie de la nota 1, cu specificarea că, în asemenea construcţie, participiul este totalmente adjectivat. 3 În limba actuală, am spune de toate. 2

76

Verbul şi grupul verbal

atunci încoace? A progresat în dezvoltarea lui? S-a înfiripat? A întreprins ceva cu succes? Şi-a întemeiat cu propria sa muncă existenţa materială? A scris ceva şi lucrează mai departe? Îl vezi după alţi ani. A mai crescut? Şi-a menţinut progresul? A rămas credincios idealului din tinereţe? (...) De aici se înţelege şi marea valoare a disciplinei intelectuale. Nu câte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel mai important, ci importantă este legătura între idei. Tu poţi şti multe în multele momente ale vieţii: dacă nu-ţi aduci aminte de ceea ce-ţi trebuie într-un anume moment şi dacă această aducere-aminte nu trage după sine în şir regulat tot ce se află în tine pentru susţinerea, amplificarea şi ilustrarea obiectului în discuţie, degeaba îţi sunt toate cunoştinţele rămase cufundate în partea ascunsă a sufletului.” (T. Maiorescu, Critice) 1. Extrageţi, din text, verbele tranzitive şi pe cele intranzitive. 2. Extrageţi verbele impersonale şi arătaţi tipul de impersonalitate. 3. Stabiliţi tipul de verbe reflexive din text. 4. Indicaţi, pentru primele opt verbe din text, cărei scheme sintactice îi corespunde fiecare. 5. Extrageţi, pe două coloane, verbele agentive şi pe cele nonagentive. 6. Există în text verbe cu Experimentator? Dacă da, selectaţi-le şi justificaţi alegerea. 7. Există în text verbe ergative? Dacă da, indicaţi-le şi explicaţi în ce constă ergativitatea. 8. Caracterizaţi sintactic structurile subliniate şi raportaţi-le la schema sintactică (prototipică) a fiecărui verb: (a) După ce ni s-au trimis cei doi inspectori, a început lupta de culise (b) Cei doi inspectori s-au dovedit incapabili să facă faţă situaţiei actuale dificile (c) Rezultatele trebuiau predate până azi-dimineaţă (d) Salariaţii au decis să-şi ofere o parte din beneficii sinistraţilor. 9. (a) Construiţi câte două enunţuri care să actualizeze următoarele grile de roluri tematice: (1) V + Agent + Temă + Instrument + Ţintă (2) V + Agent + Pacient + Instrument (3) V + Agent + Tema + Sursă (4) V + Agent + Temă + Beneficiar (5) V + Agent + Pacient + Rezultat (6) V + Experimentator + Locativ (7) V + Experimentator + Temă (8) V + Temă + Locativ

77

Morfosintaxa limbii române

(9) V + Posesor + Temă (10) V + Agent (11) V + Pacient (b) Indicaţi care dintre grile corespund: (i) verbelor tranzitive, (ii) verbelor intranzitive, (iii) verbelor agentive, (iv) verbelor nonagentive, (v) verbelor psihologice şi de senzaţie fizică, (vi) verbelor ergative, (vii) verbelor inergative. 10. (a) Construiţi câte două enunţuri care să actualizeze următoarele scheme sintactice: (1) V + Subiect (2) V + Subiect + CD (3) V + Subiect + CI (4) V + Subiect + CPrep (5) V + Subiect + NP (6) V + CI + CPrep (7) V + Subiect + CD + CSec (8) V + Subiect + CI + CD (9) V + Subiect + CD + CPO (10) V + Subiect + Locativ (b) Indicaţi care dintre scheme corespund: (i) verbelor tranzitive, (ii) verbelor intranzitive, (iii) verbelor dublu tranzitive, (iv) verbelor copulative, (v) verbelor impersonale. (c) Indicaţi, justificând soluţia, în care dintre schemele sintactice indicate se încadrează: (i) verbele ergative; (ii) verbele inergative.

*

* *

5. Variaţii în structura argumentală a verbului Structura argumentală (subiect şi complementele „obligatorii”) a verbului nu este rigidă. Aceasta poate varia de la o apariţie a verbului la alta, în urma aplicării unor operaţii de reorganizare a structurii de roluri tematice (la nivelul Lexiconului), corelate cu reorganizări ale ierarhiei şi ale poziţiei argumentelor (la nivelul Sintaxei). Aceste operaţii pot avea ca rezultat eliminarea unui rol tematic, respectiv a unei poziţii sintactice (detranzitivizare, impersonalizare) sau, invers, mai rar, adăugarea unui rol tematic, respectiv a unei poziţii sintactice (tranzitivizare, personalizare). Este posibilă şi păstrarea numărului de roluri tematice şi de poziţii sintactice, într-o configuraţie reorganizată. 5.1. Operaţii care modifică tranzitivitatea

78

Verbul şi grupul verbal

5.1.1. Tranzitivizarea Apare mai rar decât detranzitivizarea şi priveşte posibilitatea inserţiei suplimentare a unui complement direct, care, iniţial, nu era inclus în structura argumentală a verbului. 5.1.1.1. Adăugarea şi ştergerea complementului intern În română, complementul intern (un complement direct, nonprepoziţional, care are acelaşi radical ca verbul sau care este foarte apropiat semantic de verb), poate apărea în mai multe situaţii: (a) pe lângă un verb tranzitiv: Ion mănâncă mâncarea preferată, Ion a băut trei pahare de vin; (b) pe lângă un verb inergativ: a dormi un somn, a dansa un dans, a visa un vis; (c) pe lângă un verb inacuzativ, în limba veche: Adormi Adam somnul cel amar (Coresi, C2, 69, apud Creţia 19561: 129); Au vedeai furii, curreai cunrusulu şi cu curvarul partea ta puneai (Psaltirea Hurmuzaki, 129); (d) pe lângă verbele cu Experimentator, în limba veche: Şi se veseliră toţi veselie îngerească (Ispirescu, L., 70, apud Creţia 1956: 118); Şi să scârbi mare scârbă (Alexandria, 91). În limba veche, construcţia cu un complement intern era mult mai frecventă şi era acceptată de un număr mai mare de verbe decât în limba actuală. Astfel, situaţiile de la (c) şi (d), posibile în limba veche, nu mai sunt reperabile în limba actuală. Din punct de vedere sintactic, statutul acestui complement este diferit. ● Verbele tranzitive (a) acceptă un obiect specific sau indefinit, care poate fi şters prin saturarea rolului tematic al obiectului 2 (acest fenomen a fost descris ca „folosire absolută” a verbului tranzitiv): Ion mănâncă mult, Ion a băut. În absenţa complementului, sensul verbului se schimbă, trecând de la un sens de tip eveniment („În acest moment, Ion mănâncă ceva anume”; „De când suntem aici, Ion a băut trei pahare de vin”), la un sens de tip proprietate („Ion este mâncăcios”, „Ion a fost băutor (de vin)”). ● Complementul intern tranzitivizează verbele inergative (b), actualizând o poziţie argumentală existentă, dar inactivă în mod obişnuit (încorporată). Graniţa dintre verbele tranzitive (mai ales în cazul folosirii absolute) şi cele inergative se dovedeşte astfel a fi foarte laxă, diferenţa majoră constând în actualizarea frecventă (pentru tranzitive) vs neactualizarea/încorporarea frecventă (pentru inergative) a complementului direct. ● Pe lângă verbele inacuzative şi pe lângă cele cu Experimentator (c, d), complementul intern produce o falsă tranzitivizare, deoarece aceste verbe nu au disponibilă poziţia sintactică a obiectului; în aceste cazuri, funcţionarea „complementului intern” este asemănătoare cu cea a unui adjunct/circumstanţial, informaţia pe care o aduce fiind de natură modală, cantitativă („a (a)dormit suficient”, „s-au veselit mult”). În situaţiile de acest tip, „complementul” se asociază, de obicei, cu un modificator de tip 1

Petru Creţia, 1956, Complementul intern, în Studii de gramatică, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, p. 115−120. 2 Ştergerea complementului nespecific se diferenţiază de pasiv, care şterge rolul subiectului.

79

Morfosintaxa limbii române

cantitativ-apreciativ (vezi: cel amar, îngerească, mare), şi, probabil, cu o intonaţie specifică. 5.1.1.2. Tranzitivizarea unor verbe impersonale O situaţie specială este reprezentată de anumite verbe impersonale (mai ales cele care denotă fenomene naturale) care, deşi sunt zerovalente, pot primi un complement direct. Adăugarea unui complement direct determină orientarea procesului într-o anumită direcţie: Plouă − Mă plouă; A nins − Pe Ion l-a nins toată ziua; A fulgerat − L-a fulgerat. În exprimarea metaforică, aceste tranzitivizări sunt frecvente: M-a fulgerat cu privirea; L-a trăsnit Dumnezeu cu acest necaz1. 5.1.2. Detranzitivizarea Este o operaţie care presupune eliminarea complementului direct. Se poate realiza prin două mecanisme: pasivizarea şi anticauzativizarea. 5.1.2.1. Pasivizarea Este o operaţie lexicală (la nivelul Lexiconului) care afectează majoritatea verbelor tranzitive şi, mai ales, pe cele cu tranzitivitate forte, având următoarele efecte sintactice: (a) structura tranzitivă devine intranzitivă; (b) nominalul complement direct este externalizat şi ajunge să ocupe poziţia subiectului; (c) nominalul subiect este marginalizat şi ajunge într-o poziţie postverbală, cu realizare prepoziţională, complementul de agent, sau este eliminat complet; (d) structura pasivă are o marcare specifică: Ion o sărută pe Ioana − Ioana este sărutată (de Ion); Ion şi-a bătut nevasta − Nevasta a fost bătută (de Ion). Pasivul poate avea două realizări morfologice: ● în mod prototipic, prin operatorul a fi, care poartă mărcile predicativităţii + participiul verbului, care are comportament de tip adjectival: Ioana este cea mai căutată din România (de către Poliţie); ● pasivul cu se, deşi echivalent din punct de vedere semantic cu pasivul cu operator, apare în condiţiile neexprimării complementului de agent (În România, se caută femei-interlop), ale unui subiect pasiv neindividualizat (În Deltă, se pescuieşte ştiucă), ale impersonalizării construcţiei prin neexprimarea „subiectului pasiv” (Copilul aşteaptă surpriza atunci când i se promite) sau prin apariţia unui subiect propoziţional (Se crede că nimeni nu va câştiga la loto). Spre deosebire de pasivul cu a fi, care are paradigmă completă, pasivul cu se este limitat la persoana 3, singular şi plural: Se cumpără multe cadouri/măcar un cadou de Crăciun.

1

În aceste exemple, tranzitivizarea este asociată şi cu personalizarea verbului (vezi infra, 5.2.2.) şi cu o lectură de tip factitiv − „a făcut să-l trăsnească”.

80

Verbul şi grupul verbal

5.1.2.2. Anticauzativizarea Este o operaţie lexicală (la nivelul Lexiconului) care derivă numeroase verbe ergative şi verbe cu Experimentator din corespondentele lor tranzitive; are următoarele efecte sintactice: (a) structura tranzitivă devine intranzitivă (detranzitivizare); (b) nominalul complement direct este externalizat şi ajunge în poziţia subiectului; (c) nominalul subiect cu rolul Agent este eliminat complet, fără a fi recuperat semantic (punct în care diferă esenţial de pasiv); (d) facultativ, se asociază cu o morfologie specifică (marca se): Ion începe discuţia mai devreme (tranzitiv) − Discuţia începe mai devreme (ergativ) − *Discuţia începe pentru a obţine [Ion] rezultatele dorite; dar: Discuţia se începe mai devreme/este începută mai devreme pentru a obţine [Ion] rezultatele dorite (pasiv); Ion îngălbeneşte hârtia cu o lumânare ca să-i trimită o scrisoare Ioanei (tranzitiv) − Hârtia se îngălbeneşte de la soare (ergativ) − * Hârtia se îngălbeneşte de la soare ca să-i trimită o scrisoare Ioanei; dar: Hârtia se îngălbeneşte/este îngălbenită cu o lumânare (pasiv); Situaţia de la şcoală îl îngrijorează pe Ion (tranzitiv) − Ion se îngrijorează (intranzitiv cu Experimentator). Uneori, pentru acelaşi verb, sunt posibile ambele operaţii (pasivizare şi anticauzativizare): Ion a deschis uşa − Uşa a fost deschisă (pasiv) − Uşa s-a deschis ca să intre aer (pasiv) − Uşa s-a deschis singură (ergativ).

Anticauzativizarea diferă de pasivizare prin faptul că numai prima operaţie elimină complet (sintactic şi semantic) Agentul, pe când cea de-a doua poate elimina Agentul, dar acesta este întotdeauna recuperabil semantic; numai pasivizarea presupune marcare obligatorie (structura cu a fi sau cea cu se: Cartea este citită de studenţi/Cartea se citeşte în facultate), pe când anticauzativizarea se asociază numai uneori cu marca se. Verbele care participă la alternanţa cauzativă (ergativ sau cu Experimentator vs tranzitiv) reprezintă unităţi lexicale distincte, fapt susţinut prin: ● asocierea frecventă cu marca se a corespondentului ergativ (se abureşte, se accidentează, se acreşte, se ciobeşte, se cojeşte etc.) sau a celui cu Experimentator (se amuză, se bucură, se distrează, se întristează, se înveseleşte, se necăjeşte, se supără etc.); ● numărul mai mic de restricţii semantice impuse de verbul tranzitiv decât de corespondentul său: Ion a rupt creanga de cireş − Creanga s-a rupt; Ion a rupt contractul cu firma de salubritate − *Contractul s-a rupt (prezenţa Agentului este absolut necesară pentru realizarea acţiunii, şi astfel nu este posibilă decât pasivizarea). 5.2. Impersonalizare vs personalizare 5.2.1. Impersonalizarea Este o operaţie lexicală (la nivelul Lexiconului) aplicabilă majorităţii verbelor nereflexive inergative şi inacuzative primare (care nu intră în alternanţa cauzativă, deci

81

Morfosintaxa limbii române

nu au un corespondent tranzitiv) care acceptă subiect personal, uman; efectele sintactice ale impersonalizării sunt: (a) eliminarea unei poziţii argumentale a verbului; (b) suprimarea nominalului din poziţia subiectului; (c) marcarea specifică: Oamenii dansează − Se dansează; Ei merg repede − Se merge repede; Toţi angajaţii ajung târziu − Se ajunge târziu (dar: Apa ajunge la mal − *Se ajunge la mal), Copiii cad pe gheaţă − Se cade pe gheaţă (dar: Ploaia cade − *Se cade). Marca specifică impersonalizării este se (care are formă unică de persoana 3). De aceea, verbele inerent reflexive nu pot apărea în construcţia impersonală. Nu acceptă construcţia impersonală nici verbele copulative: Copiii sunt cuminţi − *Se este cuminte.

Impersonalizarea se aseamănă cu pasivizarea prin absorbţia rolului tematic al subiectului, dar diferă de pasiv prin lipsa externalizării argumentului corespunzător obiectului. Pasivul şi impersonalul sunt cele două valori de diateză recunoscute de GALR, având o distribuţie complementară: ● pasivul se aplică verbelor tranzitive: Ion citeşte romane (activ) − Romanele sunt citite de Ion/Romanele se citesc cu interes (pasiv); ● impersonalul se aplică verbelor intranzitive: Ion merge pe jos la şcoală (personal) − Se merge pe jos la şcoală (impersonal). Nu intră în opoziţii de diateză următoarele clase de verbe: ● verbele intrinsec impersonale (trebuie, tună); ● verbele cu reflexiv inerent (se ramoleşte, se înserează); ● verbele copulative (a fi, a deveni); ● verbele cu subiect nonanimat (expiră, răsare).

5.2.2. Personalizarea Se realizează prin apariţia pe lângă un verb zerovalent (sau un verb care acceptă numai subiect propoziţional) a unui subiect personal. Personalizarea se poate produce în două situaţii: ● avansarea subiectului din subordonată în regenta conţinând un verb impersonal (care se şi acordă uneori cu subiectul avansat): Se pare că Ion este vesel − Ion pare (că este) vesel; (Mi) se pare că fetele sunt vesele − Fetele (mi) par vesele; Trebuie ca Ion să fie atent − Ion trebuie să fie atent; Trebuia ca romanele să fie citite − Romanele trebuiau citite. ● adăugarea unui subiect pe o poziţie sintactică ocupată în alte limbi de elemente expletive, în cazul verbelor zerovalente care denotă fenomene naturale: Dumnezeu plouă peste noi; L-a trăsnit Satana. 5.3. Păstrarea numărului de argumente

82

Verbul şi grupul verbal

5.3.1. Reflexivizarea Este o operaţie care se poate aplica atât în Lexicon, cât şi în Sintaxă, punând sub semnul identităţii (coreferenţialitate) cele două argumente ale unei relaţii; afectează deci atât subiectul, cât şi obiectul, dar fără a reduce o poziţie sintactică sau un rol tematic (cele două roluri, frecvent Agent şi Temă, se „concentrează” în nominalul lexicalizat, iar cazul acuzativ al obiectului este preluat de reflexiv): Ion îl spală pe copil − Ion îl spală pe Ion − Ion se spală (pe sine) Eu mă spăl pe mine − Eu mă spăl. În aceste situaţii, apare un reflexiv propriu-zis, analizabil ca având funcţie sintactică.

Reciprocizarea este o formă specială de reflexivizare, care presupune atât coreferenţialitatea, cât şi o reorganizare mai profundă a tiparului sintactic, transformând un verb bivalent nonsimetric într-unul bivalent simetric; efectele sintactice ale reciprocizării sunt: (a) prezenţa subiectului multiplu sau cu formă de plural: Ion îl înjură pe Gheorghe, Gheorghe îl înjură pe Ion − Ion şi Gheorghe (Ei) se înjură; (b) apariţia cliticului reflexiv, eventual dublat de un grup pronominal dezambiguizator: Ei se înjură unul pe altul. 5.3.2. Variaţia sintactică „liberă” Este rezultatul unor operaţii prin care se păstrează numărul de argumente, dar diferă rolurile tematice (ceea ce înseamnă că are loc o operaţie la nivelul Lexiconului) şi realizarea sintactică a acestora (ceea ce înseamnă că are loc o operaţie la nivel sintactic). (De)tranzitivizarea priveşte alternanţa dintre complementul direct şi complementul indirect sau cel prepoziţional: Ajut pe cineva/Ajut cuiva; Sper ceva/Sper la ceva; Îmi amintesc ceva/Îmi amintesc de ceva; Glonţul străpunge zidul/Glonţul străpunge prin zid. Acest tip de alternanţă apare şi în alte situaţii, privind: ● subiectul şi circumstanţialul de loc: Ţipetele răsună pe stradă/Strada răsună de ţipete; Mă mănâncă palma/Mă mănâncă în palmă, Mă arde stomacul/Mă arde la stomac; ● subiectul şi instrumentalul: Citricele combat oboseala/Ion combate oboseala cu citrice.

5.4. Particularităţi ale românei ● În privinţa alternanţelor în structura argumentală, româna are o poziţie moderată, între limbile care nu acceptă treceri între tranzitiv şi intranzitiv (latina, dyirbal) şi cele care acceptă ca aproape orice verb să fie folosit atât tranzitiv, cât şi intranzitiv (fijiană, jarawara). ● În română, există numeroase construcţii reflexive cu valori diferite: reflexiv propriuzis (Ion se spală), reflexiv obligatoriu (Ion se vaită, Se întunecă), reflexiv factitiv (Ioana se operează, se coafează), reflexiv pasiv (Cartea se citeşte uşor), reflexiv

83

Morfosintaxa limbii române

impersonal (Se merge pe jos), reflexiv ergativ, obligatoriu (Peretele se fisurează) sau facultativ (Ion albeşte/se albeşte la faţă). ● Româna are o mare uşurinţă de a accepta variaţiile de tranzitivitate, chiar verbe ergative primare (care nu au disponibilă poziţia obiectului direct) putând accepta complementul direct, în anumite contexte: Ion fermentează vinul mai repede („face să fermenteze”), Ion şi-a părăginit casa ca să se poată muta la Ioana („a lăsat-o să se părăginească”); acest tip de tranzitivizare apare frecvent în limbajul poetic. ● În foarte multe situaţii, vorbitorul are posibilitatea alegerii între o structură personală şi una impersonală, în funcţie de interesul comunicativ. ● Fiind o limbă pro-drop (care acceptă neexprimarea subiectului), în structurile impersonalizate, româna nu are nevoie de introducerea unui subiect expletiv, ca în franceză (On danse) sau ca în engleză (It is dancing).

GALR 2008 I: 480−483, II: 133−187

Exerciţii 1. Care este statutul complementului intern în următoarele exemple. În care dintre aceste exemple se poate vorbi de „tranzitivizare”? Ion şi Maria au jucat jocul preferat Acest dans îl dansam la club (Pro TV, 2006) Cântaţi Domnului cântec nou (Psaltirea Hurmuzaki) Şi mirosi mirosul hainilor lui (BB, apud Frâncu 20091) Iară eu aş rămâne aicea cu voi şi aş vie viiaţă îngerească (Alexandria) Şi pohtiră pohtă în pustinie (Psaltirea Hurmuzaki) Grăi-va limba mea cuventele tale (Psaltirea Hurmuzaki) A ceti şi a nu înţelege iaste a vântura vântul sau a fiiarbe apa (M. Costin, Viiaţa lumii) 2. Se dă următorul text: „A. este indicat în tratamentul simptomatic al sindroamelor algice (...). De asemenea, este recomandat în tratamentul durerilor postoperatorii (...). Reacţiile adverse pot fi reduse la minimum prin utilizarea celei mai mici doze (...). Deşi nu au fost raportate interacţiuni în cazul administrării A. cu alte medicamente, se recomandă prudenţă atunci când se administrează concomitent cu antiparkinsoniene (...). Datorită prezenţei pitofenonei, se va utiliza cu prudenţă în caz de hipertrofie de prostată (...). La 1

Constantin Frâncu, 2009, Gramatica limbii române vechi (1521−1780), Iaşi, Casa Editorială Demiurg.

84

Verbul şi grupul verbal

pacienţii cu antecedente de hipertensiune arterială şi/sau insuficienţă cardiacă congestivă uşoară până la moderată, sunt necesare monitorizare şi recomandări adecvate, deoarece raportările au arătat că tratamentul cu AINS se asociază cu retenţie lichidiană şi endeme (...). Nu s-au efectuat studii care să excludă riscurile administrării A. în timpul sarcinii. De aceea, A. se va administra în timpul sarcinii numai după evaluarea atentă a raportului beneficiu terapeutic matern/risc potenţial fetal.” (Prospect de medicament) (a) Care sunt mijloacele de „impersonalizare” folosite în acest prospect de medicament? (b) Analizaţi tipurile de pasiv din text. (c) Care sunt valorile lui se în acest text? 3. Comparaţi verbele cu se din următoarele contexte. Există ambiguităţi de interpretare? Explicaţi-le! Ion încălzeşte ciorba − Ciorba se încălzeşte la foc mic − Ciorba se încălzeşte − Vremea se încălzeşte. Ioana îşi înnegreşte pielea cu cremă autobronzantă − Pielea se înnegreşte cu cremă autobronzantă − Pielea se înnegreşte vara, de la soare. Ion îşi decolorează o pereche de blugi cu înălbitor − Blugii se decolorează cu înălbitor − Blugii se decolorează dacă sunt lăsaţi prea mult la soare. Ion coace un măr − Mărul se coace la microunde − Mărul se coace vara. 4. În care dintre exemplele de mai jos se poate vorbi de opoziţii de diateză şi care sunt acestea? Justificaţi răspunsul! Ce se întâmplă, doctore?; Nu se pune problema majorării TVA-ului; În noaptea aceea, se înecase în alcool; Lumea se va confrunta cu o nouă criză financiară; Ion se îmbracă numai cu haine chinezeşti; Ordinul se execută, nu se discută; Copiii se ceartă din cauza jocului; Se ia pătrunjelul, se toacă mărunt. 5. Analizaţi perechile de verbe din exemplele de mai jos sub aspectul posibilităţii de a participa la opoziţii de diateză. Comentaţi eventualele ambiguităţi. Discuţia se sfârşeşte rapid − Ion sfârşeşte tragic Uşa se trânteşte din cauza vântului − Ion trânteşte uşa Mirosul de parfum se răspândeşte în toată camera − Ion răspândeşte miros de parfum. 6. Analizaţi sintactic şi morfologic secvenţele subliniate în textul de mai jos: „Atâta vreme cât critica şi istoria merseseră în paralel (Ibrăileanu mai credea că «una e critica estetică ori psihologică şi alta istoria literară», iar Lovinescu era prea sigur de separarea obiectelor lor, părându-i-se incontestabil că istoria se ocupă orgolios cu operele vechi, iar critica, mai failibilă, cu cele noi), această tensiune nu exista şi lucrurile păreau mai puţin complicate.” (N. Manolescu, Istoria critică) 7. Pornind de la exemplele de mai jos, comentaţi disponibilitatea specială a

85

Morfosintaxa limbii române

limbii române de a accepta variaţiile în structura argumentală: „În timp ce glezna mi-era ninsă/Cu dinţi din cerul muşcător” (Nichita Stănescu, Trecere...) „Până când vine calul ceresc/şi mă paşte/cu dinţii, lungi meteoriţi” (Nichita Stănescu, Ultima şi „adios”) „Şi începe să plouă cu aer/până când plouă cu tot aerul,/torenţial, până când plouă tot aerul” (Nichita Stănescu, Moartea păsărilor) „Hai, respiră-mă odată, poate te sufoci cu mine” (Nichita Stănescu, Mirosind a înger) „Mă las locuit de o impresie sumară/beată poate” (Nichita Stănescu, Mă las locuit) „Stilul nu îl ai, ci îl eşti” (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile). 8. Folosindu-vă de următorul citat − „Trecerea continuă de la pasiv-reflexiv la impersonal este asigurată de întreaga clasă a verbelor tranzitive folosite absolut (Se mănâncă mult, Se citeşte şi se scrie incorect), verbe care, contextual, nu-şi actualizează valenţa de acuzativ, comportându-se asemănător intranzitivelor” (GALR II: 145) −, comentaţi relaţia dintre pasivizare şi impersonalizare în cazul verbelor tranzitive folosite absolut şi al verbelor inergative care acceptă complement intern.

*

* *

6. Forme verbale nepersonale/nonfinite1: infinitiv, supin, participiu, gerunziu 6.1. Trăsături comune Dincolo de diferenţele de formă flexionară, de valoare semantică şi de utilizare sintactică, există, pentru toate acestea, trăsături comune, care, de altfel, au permis cuprinderea lor sub eticheta de „forme nonfinite ale verbului”. Caracteristicile lor comune constau în: 6.1.1. Îndepărtarea de comportamentul verbal Se îndepărtează de comportamentul verbului prototipic2 prin: 1

Ne deosebim de gramatica tradiţională, care le subordona categoriei modului, considerându-le moduri nepersonale. Separarea de moduri se justifică prin absenţa oricărei semnificaţii modale: niciuna dintre formele nepersonale nu exprimă atitudinea vorbitorului în legătură cu acţiunea/ starea exprimată de verb. 2 Prin verb prototipic se desemnează formele modale propriu-zise (personale).

86

Verbul şi grupul verbal

● pierderea flexiunii de număr şi persoană, de mod şi timp 2, deci a mărcilor deictice ale verbului; ■ Chiar şi atunci când se raportează la un subiect, nu diferenţiază flexionar persoana şi numărul: Plecând eu/tu/el/noi spre Facultate, a început ploaia; Dorinţa de a câştiga chiar eu/tu/el/noi e puternică. ■ Combinarea cu un subiect lexicalizat, deşi posibilă, este mult mai rară decât în cazul formelor personale (în mod curent, formele nonfinite se acomodează la subiectul predicatului enunţării). ■ Sub aspectul timpului, formele nonfinite nu cunosc variaţie temporală, acomodându-se, în mod curent, la valoarea temporală a regentului sau a propoziţiei (Termin de învăţat „prezent” vs Am terminat de învăţat „perfect” vs Am să termin de învăţat „viitor”; dorinţa de a câştiga astăzi „prezent” vs dorinţa de a câştiga la anul „viitor”). ■ Date fiind aceste caracteristici, se poate spune că formele nonfinite proiectează GFlex, dar un GFlex „deficient”, care are trăsătura de timp, deci poate atribui cazul nominativ, dar nu are şi celelalte trăsături de mod, persoană, număr.

● pierderea autonomiei în comunicare (a predicativităţii), ceea ce înseamnă incapacitatea grupurilor pe care le formează în calitate de centre de grup de a constitui un enunţ de sine stătător3 (grupuri precum: Plecând eu spre Facultate, A pleca spre Facultate, Plecat spre Facultate, De plecat spre Facultate sunt insuficiente pentru a forma, singure, comunicări autonome); ● includerea numai ca grupuri dependente în alte grupuri sintactice, neapărând şi în calitate de nucleu al enunţului; ● imposibilitatea de a realiza legarea de regent prin conectori conjuncţionali (legătura cu regentul se realizează fie prepoziţional, în cazul infinitivului şi al supinului: Ion speră a realiza ce şi-a propus, dorinţa de a realiza ce şi-a propus, Studentul termină de pregătit examenul, dorinţa de pregătit examenul, fie prin ataşare directă, în cazul gerunziului şi al participiului: Se aude tunând, ajutoare trimise sinistraţilor); ● caracteristica de a prezenta trăsături duble, de verb şi de altă parte de vorbire, formele nonfinite alunecând spre comportamentul altor clase (substantiv, adjectiv sau adverb), fără ca această conversiune să se realizeze integral (vezi infra, 6.2.). 6.1.2. Trăsături sintactice şi semantico-sintactice de tip verbal Formele nonfinite au trăsături de tip verbal, manifestate mai ales în plan sintactic şi semantico-sintactic prin: ● Prezintă aceeaşi grilă de roluri tematice cu a verbului prototipic, chiar dacă, în cazul formelor nepersonale, nelexicalizarea unor roluri este mai frecventă (Plecând 2

Face excepţie infinitivul, care, formal, diferenţiază un infinitiv perfect (a reuşi – a fi reuşit), iar, ca sens, diferenţiază, în unele contexte, o valoare de perfect (Îşi doreşte a reuşi [atemporal]/a fi reuşit [+ Perfect] la examen). Sunt şi contexte în care distincţia temporală se neutralizează (înainte de a reuşi = înainte de a fi reuşit, până a reuşi = până a fi reuşit). 3 Fac excepţie infinitivul şi supinul, care, în anumite situaţii de comunicare bine precizate, pot avea valoare predicativă, constituind, singure, centre de enunţ (vezi infra, 6.3., calitatea lor de centre de enunţ).

87

Morfosintaxa limbii române

profesorul spre şcoală [+ Pacient + Ţintă], şi-a amintit de promisiune; Trimiţând ajutoare sinistraţilor [+ Agent neexprimat + Temă + Ţintă], am vrut să-mi exprim compasiunea; Plăcându-mi engleza [+ Experimentator + Temă], m-am înscris la Facultatea de Limbi Străine). ● Prezintă aceleaşi vecinătăţi sintactice ca şi verbul prototipic, şi anume: ■ păstrează argumentul extern – subiectul (Ion ajungând acasă, a şi început ploaia; Dorinţa mea este de a reuşi Ion, şi nu Gheorghe; Odată plecat profesorul, elevii au şi început joaca; E dificil de acceptat situaţia de întrega comunitate); ■ păstrează argumentele interne – complementul direct 1, indirect, prepoziţional şi secundar (CD: Ascultându-l pe student, mi-am dat seama că nu înţelesese nimic; Dorinţa lui Ion de a termina studiile este enormă; Mi-e greu de parcurs bibliografia; CI: Atribuindu-se diplome olimpicilor, li s-a făcut o mare surpriză; Se gândeşte la a atribui diplome olimpicilor; Mi-e greu de trimis bani părinţilor; S-au creat premii destinate olimpicilor; CPrep: Depinzând de părinţi, s-a simţit tot timpul protejat; Şi-a manifestat dorinţa de a se debarasa de colegi; Este demn de comparat cu înaintaşii; Profesorii sunt mulţumiţi de rezultate; CSec: Învăţându-l înmulţirea, m-am substituit învăţătorului; Doresc a-l anunţa rezultatul examenului; E greu de învăţat pe altul ceea ce singur nu ştii bine; Învăţat scrisul şi cititul de la grădiniţă, acum, copilul se plictiseşte); ■ păstrează complementele de tip predicativ – numele predicativ şi complementul predicativ al obiectului (NP: Fiind medic, nu putea să renunţe la spital; Încă de mic a simţit dorinţa de a ajunge medic; Nu e uşor de ajuns medic; Devenite peste noapte ţări capitaliste, au mari dificultăţi de adaptare; CPO: Alegându-l director, colegii l-au supraestimat; Plăcerea de a-l desemna director i-a revenit lui Ion; X e demn de ales preşedinte; Numit preşedinte, a uitat de promisiuni); ■ păstrează opoziţii de diateză sau numai valori de diateză 2, având, în consecinţă, posibilitatea de a primi un complement de agent (Ion a plecat la Iaşi, fiind trimis de director [+ Pasiv]; E important a fi trimis chiar de director [+ Pasiv]; Fata trimisă de director [+ Pasiv] n-a făcut faţă; E greu de înţeles situaţia de întreaga clasă politică [+ Pasiv]); ■ păstrează restricţiile prepoziţionale 3 şi conjuncţionale ale verbului (Insistând pe detalii, a pierdut prea mult timp; Depinzând tot timpul de ai săi, a rămas un timid; Întrebându-l dacă va reuşi, răspunsul i-a fost nesigur; Crezând că a terminat, a ieşit din platou; Năzuind să câştige, s-a pregătit asiduu etc.); ■ păstrează capacitatea de a primi, separat sau coocurent, circumstanţiale temporale, aspectuale, locative sau modale (Mergând astăzi/zilnic spre Facultate, ştie toate detaliile drumului; Încerc să-mi respect promisiunea de a 1

Face excepţie participiul, care, fiind adesea pasiv, pierde capacitatea de a primi complement direct. 2 Participiul şi supinul, deşi exprimă valori de diateză (activ vs pasiv), nu primesc şi mărci specifice de diateză. 3 Este cazul formelor nonfinite provenite de la verbe construite cu un complement prepoziţional.

88

Verbul şi grupul verbal

ajunge zilnic, la ora 8 fix, la Facultate; E imposibil de ajuns zilnic, la oră fixă, la Facultate; Întâlnesc elevi ajunşi zilnic la şcoală cu întârziere). 6.1.3. Includerea în paradigma verbală Deşi fiecare formă nonfinită prezintă, în afara trăsăturilor verbale, şi trăsături din altă clasă lexico-gramaticală, ele rămân (cu excepţia participiului 1) în cadrul flexiunii verbale, date fiind: ● absenţa flexiunii de caz; ● absenţa contextului de genitiv (argumentele formelor nonfinite nu stau niciodată în genitiv; să se compare: plecând/a pleca profesorul, primind/a primi rezultatul cu plecarea profesorului, primirea rezultatului). 6.2. Diferenţa dintre forme 6.2.1. Trăsăturile nominale ale infinitivului şi ale supinului Infinitivul şi supinul prezintă următoarele trăsături (sintactice) de tip nominal: ● legătura cu regentul este obligatoriu prepoziţională; ● se aşază în poziţii sintactice argumentale (S, CD), tipice substantivului; ● intră în raporturi sinonimice cu substantive postverbale: cu infinitivul lung şi supinul substantivizat (E dificil a învăţa pe de rost = E dificil de învăţat pe de rost = E dificil/ă învăţatul/învăţarea pe de rost). 6.2.2. Trăsăturile adjectivale ale participiului Participiul prezintă trăsături flexionare şi sintactice de tip adjectival 2: ● primeşte desinenţele de gen, număr şi caz ale adjectivului cu patru forme (pom tăiat – pomi tăiaţi – pâine tăiată – pâini tăiate – unei pâini tăiate); ● participă obligatoriu la acordul de tip adjectival. 6.2.3. Trăsăturile gerunziului Gerunziul prezintă şi trăsături de tip adverbial 3: ● în calitatea sa de adjunct al verbului funcţionează ca modal sau ca instrumental (Merge şchiopătând, Ajunge pe celălalt mal înotând); ● în calitatea de circumstanţial al propoziţiei funcţionează ca temporal (Intrând în casă, a sunat telefonul; cauzal: Lipsind de la şcoală, a pierdut şirul cunoştinţelor; condiţional: Ajungând la timp, ar putea găsi bilet; concesiv: Neînvăţând aproape nimic, şi tot a luat examenul; de modalitate: Sincer vorbind, nu sunt fericit). 6.2.4. Gradul de îndepărtare de verbul prototipic Îndepărtarea de verbul prototipic variază de la o formă nonfinită la alta, şi anume: 1

Vezi infra, 6.2.2. E vorba numai de unele trăsături adjectivale, şi nu de toate trăsăturile adjectivale. De exemplu, sunt numeroase participii care nu admit mărcile şi contextele de gradare (*avere mai administrată decât altele/*foarte administrată). 3 Nu este şi cazul gerunziului „argumental” (vezi infra, 6.3.). 2

89

Morfosintaxa limbii române

● Infinitivul este singura formă nonfinită care păstrează o opoziţie temporală, distingând, în unele contexte, infinitivul perfect de infinitivul propriu-zis, atemporal 1 (Dorinţa de a reuşi [atemporal]– de a fi reuşit [perfect, anterior momentului enunţării]). ● Infinitivul şi gerunziul păstrează forme specifice de diateză, în timp ce supinul şi participiul prezintă numai valori de diateză (vezi opoziţiile de diateză activ − pasiv, marcate formal în cazul infinitivului: dorinţa de a iubi şi de a fi iubit de ceilalţi, şi al gerunziului: Citind bibliografia – Bibliografia fiind citită, elevul a luat notă mare; vezi absenţa mărcilor de diateză în cazul supinului şi al participiului 2: Mi-e greu de urmat această cale [+ Activ] – E imposibil de urmat această cale de întreaga populaţie [+ Pasiv]). ● Infinitivul şi supinul se leagă de regent prepoziţional (GN: dorinţa de a pleca, fată de măritat; GV: Nu ştie a învăţa, Secretul lui constă în a învăţa continuu, Termină de învăţat), în timp ce legarea prepoziţională a gerunziului şi a participiului este aproape absentă3 (GN: un intelectual utilizând forţa cuvântului, un intelectual implicat în politică; GV: Se aude tunând, Trebuie spus adevărul). Cel mai îndepărtat este participiul, care, şi sub aspect flexionar, are trăsături adjectivale. Şi între participii există diferenţe: participiile pasive (de la verbe tranzitive agentive) sunt „mai verbale” decât participiile de la verbe tranzitive cu Experimentator (o casă *mai scoasă la vânzare azi de către proprietar vs o fată mai dezgustată şi mai plictisită decât oricând). Cel „mai verbal” este gerunziul. O poziţie intermediară au infinitivul şi supinul, iar, dintre ele, supinul este mai îndepărtat de verb decât infinitivul (infinitivul păstrează cliticele pronominale, în timp ce supinul nu: dorinţa de a da copiilor cartea – dorinţa de a le-o da, E greu de dat copiilor cartea – E greu de *le-o dat). 6.3. Poziţii sintactice în care apar formele verbale nonfinite (tablou comparativ) *

Grupul sintactic în care se include

1

Poziţia ocupată

Infinitiv

Supin

Gerunziu

Participiu

Vezi supra, nota 3, p. 83. Participiul încorporează, fără mărci speciale, valori de diateză: fie numai „pasiv”: cărţi citite, film văzut, fie numai „activ”: om umblat, fie, în construcţii ambigue, ambele valori: drum ocolit, om mâncat. 3 Gerunziul acceptă vecinătatea unei singure prepoziţii (ca-ul „calităţii”), apărând numai în contexte unde exprimă proprietăţi (Îl consider ca făcând parte din elita universitară). Participiul prepoziţional apare într-un număr mic de contexte, fie ca adjunct cauzal (De prost administrată ce era, averea s-a risipit), fie ca exprimând proprietăţi în vecinătatea prepoziţiilor calităţii (O consideră ca bine adaptată la situaţie). 2

*

90

Verbul şi grupul verbal GV

argument extern (S)

+ E greu a tăcea

+ E greu de spus

+ Se aude tunând

argument intern (CD)

+ Ştie a citi

+ Termină de citit + Se apucă de citit

+4 Aud tunând

+ Dorinţa este a învinge –

+ Cartea e de citit

–

–

+ Circ. de relaţie: De plâns, a plâns destul

complement al Prep

+ până/fără a ajunge

+

complement

+

argument + intern (CPrep) Se gândeşte a pleca argument predicativ (NP) adjunct la verb (circ.) P

GPrep

GAdj

adjunct la P (circ.)

–

–

+1 Trebuie spus

–

–

+ Instrumental: A scăpat fugind + Timp/cauză/ condiţie/concesie/ modalitate: Ieşind pe uşă, a sunat telefonul; Începând ploaia, a rămas acasă; Încercând, ar putea câştiga; Neînvăţând, tot a luat examenul; Sincer vorbind, nu are şanse.

+ Pâinea e arsă –

+2 Cauză: Plecată de aici, n-a asistat la ceremonie

–3

+/ –4

–

–

Se gândeşte la plecat +

1

Participiul argument este extrem de rar, fiind limitat la vecinătatea unor verbe impersonale. Gerunziul argument apare rar, fiind circumscris la clasa verbelor de percepţie. 2 Participiul, ca adjunct propoziţional, apare extrem de rar, limitându-se la construcţii eliptice. 3 Singura prepoziţie admisă de gerunziu este ca-ul „calităţii”, acceptat rar şi numai în poziţii predicative. 4 Singurele prepoziţii care acceptă participiu sunt de (De arsă, nu putea fi mâncată) şi prepoziţiile calităţii (O consideră ca şi măritată), dar grupurile prepoziţionale, în ansamblu, se includ în alte poziţii sintactice decât în cea de complement. 4

91

Morfosintaxa limbii române al Adj

gata a pleca

GAdv

complement al Adv

GN

modificator (restrictiv sau nerestrictiv)

+ înainte de a pleca + ideea de a pleca

Centru de enunţ

predicat al enunţării

+ A nu se copia!

bun de însurat –

–

+ maşină de spălat

+ soluţii vizând criza

+ De scris toată pagina!

–

– + case văruite

–

6.4. Particularităţi ale românei ● S-au înmulţit şi diversificat formele verbale nonfinite, creându-se o formă nouă − supinul −, omonimă cu participiul şi sinonimă, în cele mai multe apariţii, cu infinitivul. ● S-a creat o scară diversificată a gradelor de nominalizare (vezi scala: verb prototipic – infinitiv verbal (scurt) – supin verbal – infinitiv nominal (lung) – supin nominal – substantiv prototipic), în care infinitivul şi supinul ocupă câte două poziţii: un infinitiv, respectiv un supin „verbal” şi un infinitiv, respectiv un supin „nominal”. ● În evoluţia limbii, s-a manifestat tendinţa de înlocuire a infinitivului prin conjunctiv, ceea ce a însemnat, implicit, concurenţa infinitiv – conjunctiv, cele două construcţii continuând (şi în uzul actual al limbii) să funcţioneze paralel (pot cânta – pot să cânt, dorinţa de a cânta – dorinţa să cânt, până a pleca – până să plec). ● S-au lărgit contextele şi valorile de utilizare a gerunziului, care e folosit atât circumstanţial, cât şi argumental, chiar dacă folosirea argumentală este mult redusă (la clasa verbelor de percepţie). ● Formele nonfinite pot primi, deşi în mai mică măsură decât cele finite, şi argument extern (S).

GALR 2008 I: 483−543

Exerciţii 1. Se dau următoarele fragmente: „A face etimologie în sensul ştiinţific al cuvântului (...), a discerne în limba

92

Verbul şi grupul verbal

română amestecul primar, care i-a dat naştere, şi multiplele amestecuri secundare, a dezvăli adevărata fizionomie a graiului românesc, aceasta este ţinta pe care şi-o propune Etymologicum Magnum Romaniae.” (B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae) „S-au gândit vreodată neologiştii ce însemnează a dezvăţa pe cineva de o a treia parte din limba lui zilnică şi a-l învăţa a treia parte dintr-o altă limbă?” (T. Maiorescu, Critice) „Suficienţa aceasta, înclinaţia de a inventaria păcatele altora pentru a le camufla pe ale noastre, nu e un semn al iubirii de ţară, ci orgoliu prostesc şi slavă deşartă.” (A. Pleşu, Comèdii la Porţile Orientului) (a) Alegeţi infinitivele, stabiliţi din ce grupuri sintactice fac parte, care este structura fiecărui grup şi în ce poziţie sintactică se inserează grupul. (b) Indicaţi care sunt semnele lingvistice ale naturii duale a infinitivelor, verbală şi nominală. 2. Se dau următoarele fragmente: „Invoc ospitalitatea noastră, sugerez că nu se cade să oferi oaspetelui vin (şi ce vin!) vorbindu-i în acelaşi timp despre cât e de nătâng şi de păcătos.” „Când ajungi în fotolii ministeriale, e inevitabil să vezi multiplicându-se, în jurul tău, lingăii.” (A. Pleşu, Comèdii la Porţile Orientului) „MASIV – Substantiv aparţinând subclasei substantivelor nenumărabile (...). Sub aspectul unor trăsături gramaticale, se apropie de substantivele abstracte, amândouă tipurile opunându-se substantivelor numărabile.” (DSL) (a) Alegeţi gerunziile, stabiliţi din ce grupuri sintactice fac parte, care este structura fiecărui grup şi în ce poziţie sintactică se inserează grupul. (b) Indicaţi care sunt, pe de o parte, semnele îndepărtării lor de comportamentul verbului prototipic, iar, pe de alta, semnele lingvistice ale naturii lor verbale. 3. Se dau următoarele fragmente: „Nu e vorba, de învăţat, se învaţă întruna psihologie (sau «ştiinţa sufletului») în şcoalele publice; ea este chiar introdusă în licee, necum la universităţi. Dar ceea ce ni se dă aici drept ştiinţă este în cea mai mare parte lipsită de folos practic.” „De meritat, toate merită să fie cunoscute şi, după părerea noastră, lăudate – toate fără excepţie.” „Dar mai sunt rezerve de făcut şi în privinţa celor zise de d-ta despre Creangă,

93

Morfosintaxa limbii române

Popovici-Bănăţeanul şi d-l Slavici. Ai introdus însuţi deosebirea între aceşti trei autori. Însă atunci e greu de priceput pentru ce ai pus pe cei trei autori în republica poporanismului.” (T. Maiorescu, Critice) „Această nătângă şi vulgară insinuare a fost una dintre marotele bietului VT, azi ca şi dispărut. Oricum, e deprimant să constaţi că dragostea de ţară se reduce la a vorbi de bine. «De rău» i-au vorbit «pe ai noştri» şi Eminescu, şi Caragiale, şi Cioran şi alţii, toţi buni de dat – după domnul O. – pe mâna poliţiei.” (A. Pleşu, Comèdii la Porţile Orientului) (a) Alegeţi participiile şi supinele, stabiliţi din ce grupuri sintactice fac parte, care este structura fiecărui grup şi în ce poziţie sintactică se inserează grupul. (b) Indicaţi care sunt semnele lingvistice ale îndepărtării participiilor şi a supinelor de comportamentul verbului prototipic. (c) Comparaţi formele omonime (participiul şi supinul) şi indicaţi deosebirile dintre ele. 4. Se dă următorul fragment: „Aceasta era etapa finală a unei programate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii «performanţei culturale», a topirii eului în spaţiul impersonal al «spiritului obiectiv».” (G. Liiceanu, Uşa interzisă) (a) Extrageţi din text substantivele postverbale abstracte şi specificaţi grupurile sintactice al căror centru îl constituie. (b) Transformaţi centrul de grup într-o formă verbală de infinitiv (scurt) şi urmăriţi ce modificări sintactice suferă grupul. 5. Se dă următorul fragment: „Revocarea eliberării provizorii se dispune de către procuror prin ordonanţă, iar de instanţă prin încheiere, cu ascultarea inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea instanţei. În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală (...).” (Luncan, Duculescu, Drepturile omului) (a) Stabiliţi ce este comun, din punct de vedere lingvistic, pentru cuvintele subliniate. (b) Delimitaţi grupurile sintactice în care se includ cuvintele subliniate şi indicaţi structura fiecărui grup. (c) Transformaţi centrul de grup într-o formă verbală de infinitiv scurt şi examinaţi modificările sintactice produse. 6. În ce constă ambiguitatea următoarelor construcţii:

94

Verbul şi grupul verbal

(a) L-am văzut venind spre Facultate (b) Aduce de băut, Caută de băut, Cumpără de băut, Dă de băut, Doreşte de băut, Oferă de băut (c) E dificil/greu/important/de ştiut greşeala, E dificil/greu/important/de ştiut cine a greşit (d) Ăsta e un drum ocolit, Merele sunt coapte, Sportivul e bine antrenat, Drumul este pavat. 7. Comparaţi următoarele construcţii: (a) Am terminat de citit bibliografia, Am de citit o bibliografie imensă (b) M-am săturat de citit atâta bibliografie, Mă pregătesc de citit bibliografia (c) Mi-e imposibil de citit bibliografia în aşa scurt timp, Mi-au mai rămas de citit două lucrări (d) E dificil de citit întreaga bibliografie de către toţi studenţii (e) E important de citit şi de înţeles bibliografia, E greu de procurat toate cărţile (f) Bibliografia e greu de procurat, Toate cărţile sunt greu de procurat. A. Grupaţi exemplele (a−e) după soluţia de interpretare a grupului subliniat: (i) are funcţia de complement direct; (ii) are funcţia de subiect; (iii) sunt posibile ambele interpretări. B. Comparaţi (e) şi (f) şi comentaţi diferenţa dintre ele. 8. Se dau următoarele construcţii: (a) „De mult s-a zis, şi s-a zis cu drept cuvânt, că lucrurile simple sunt cele mai grele de priceput şi de primit.” (T. Maiorescu, Critice) (b) „Viaţa lui externă e simplă de povestit” (T. Maiorescu, Critice) (c) „dânsul însă (...), pe acel «crai Mihail», care n-a domnit niciodată, îl confundă cu regele serbesc Milutin, socrul lui Litean-vodă – o eroare de altmintrea uşoară de îndreptat, şi iată cum.” (B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae) (i) Raportaţi construcţiile anterioare la normele sintactice literare ale limbii actuale. (ii) Alegeţi supinele şi analizaţi-le din punct de vedere sintactic. 9. Aduceţi trei argumente în sprijinul ideii că formele nonfinite nu funcţionează ca moduri.

*

* *

95

Morfosintaxa limbii române

7. Structura şi funcţiile GV GV este alcătuit din centrul verbal, la care se ataşează: ● argumente, care pot fi complemente (Cumpăr o îngheţată, Îl rog ceva pe Ion, Îi spun adevărul lui Ion, Mă aştept la un succes etc.) şi, în câteva cazuri, circumstanţiale obligatorii (Cursul ţine două ore, Inscripţia datează din Antichitate); ● adjuncţi sau circumstanţiale (care se raportează la verb): Ion vorbeşte tare cu bunicii săi. Adjuncţii (circumstanţialele) care se raportează la grupul verbal în ansamblu sau la întreaga propoziţie nu se includ în GV: Ion a mâncat prăjitura repede, Imediat, Ion a mâncat toate prăjiturile.

7.1. Ierarhia sintactică a argumentelor GV are o organizare complexă, la care participă numeroase tipuri de complemente (supuse principiului unicităţii: un singur tip de complement atribuit de fiecare verb), a căror organizare este ierarhică: ● pe prima treaptă se află complementul direct, complementul secundar şi numele predicativ; ● pe treapta a doua, complementul indirect şi cel prepoziţional; ● pe treapta a treia, complementul predicativ al obiectului, şi „circumstanţialul” obligatoriu. GFlex 3 S (argument extern) S (Spec.)

GV 3 V 3 V

3 S (Spec.) 3 V 3 1

(adjunct − circ.)1 V CPO // Circ. oblig.

Această poziţie corespunde numai adjunctului care se raportează la verb şi deci care face parte din GV.

96

Verbul şi grupul verbal V 3 V 3 V

CPrep CI // CD (coocurent cu CSec)

CD // CSec // NP

Schema generală a GV 1 7.1.1. Complementul direct (CD) este cel mai strâns legat sintactic şi semantic de verb: Mănânc un măr, Scriu o carte. Verbul tranzitiv impune acestui complement cazul acuzativ (structural), într-o configuraţie sintactică specifică. În situaţii speciale (legate de apartenenţa la subgenul personal şi de definitudine), complementul direct se construieşte cu pe: Îl văd pe Ion. Acest complement este caracterizat de dublarea clitică, cele două segmente care realizează dublarea ocupând o poziţie sintactică unică (O ascult pe mama, Cartea am citit-o de trei ori). În absenţa complementului direct, se vorbeşte despre „folosirea absolută” a verbului tranzitiv (Citesc trei romane − Citesc). 7.1.2. Complementul secundar (CSec) este un tip de complement cerut de o clasă limitată de verbe tranzitive (a întreba pe cineva ceva, a învăţa pe cineva ceva, a ruga pe cineva ceva), care îi atribuie un caz lexical (numit şi „direct”/„neutru”). CSec este obligatoriu coocurent cu CD: Îl învăţ pe Ion tangou, participând, astfel, la o relaţie ternară, în care este implicat şi verbul. Apariţia unui CSec determină „marginalizarea” CD, CSec ocupând poziţia sintactică cea mai apropiată de verb şi purtând şi rolul tematic cel mai strâns legat de verb (Tema). CSec nu poate apărea în prezenţa unui CI − compară exemplele: Ion mă (CD) anunţă ora plecării (CSec) şi Ion îmi (CI) anunţă ora plecării (CD). În configuraţia arborescentă de mai sus, CI şi CD coocurent cu un CSec se află pe aceeaşi treaptă ierarhică, fiind în distribuţie complementară. 7.1.3. Numele predicativ (NP) este un complement de tip special, la fel de strâns legat sintactico-semantic de verbul copulativ cum este complementul direct legat de verbul tranzitiv. Din punct de vedere semantic, numele predicativ exprimă, de obicei, o proprietate, având o semnificaţie predicativă, şi nu una individualizantă (Vali este băiat/cuminte, Ion devine înţelept). Efectul acestei trăsături semantice este antrenarea NP în relaţii ternare, implicând, pe lângă relaţia cu verbul, şi raportarea la subiect. 7.1.4. Complementul indirect (CI) este un complement căruia verbul îi atribuie cazul dativ. Ca şi CD, CI acceptă dublarea clitică (I-am spus lui Ion tot ce ştiam) şi este suprimabil sintactic (Am spus tot ce ştiam), cu puţine excepţii (Mi-e foame, Norocul ne surâde, Se dedică studiului). În condiţii speciale, de invariabilitate (Le vorbesc la doi copii) sau de registru stilistic (Dau de mâncare la copii), CI se poate realiza prin construcţia prepoziţională cu la, care impune nominalului forma de acuzativ.

1

Această schemă este pur orientativă, subliniind existenţa unei ierarhii a complementelor, care, de fapt, aparţin în majoritate primei proiecţii a verbului (stând în poziţia de „soră” a verbului lexical).

97

Morfosintaxa limbii române Complementul indirect este o poziţie sintactică instabilă, putând alterna cu uşurinţă: − cu cel prepoziţional: a fura ceva cuiva/a fura ceva de la cineva; a zice cuiva ceva/a zice ceva către cineva; carte utilă studenţilor/pentru studenţi; − cu cel direct: a ajuta cuiva/pe cineva; a anunţa cuiva/pe cineva ceva; a succeda cuiva/pe cineva; a urma cuiva/pe cineva etc.

7.1.5. Complementul prepoziţional (CPrep) se supune restricţiilor de prepoziţie impuse de verb (Apelez la ajutorul tău, Mă bazez pe tine, Efectele se repercutează asupra noastră, Vorbesc mult despre Ion) şi celor de caz (acuzativ, genitiv), impuse de prepoziţie. Este suprimabil numai atunci când prepoziţia nu este cerută obligatoriu de verb (*Apelez, *Se repercutează, dar Vorbesc mult). 7.1.6. Complementul predicativ al obiectului (CPO) este un tip de complement a cărui apariţie este limitată la clasa verbelor „atributive” din seria a alege, a angaja, a boteza, a desemna, a numi etc., care îi atribuie caz lexical („direct”/„neutru”). Din punct de vedere semantic, CPO are o semnificaţie predicativă, cel mai frecvent de „denominaţie” sau de „categorizare”. Sintactic, CPO este obligatoriu coocurent fie cu un CD (Au angajat-o pe Ana secretară), fie cu un CI (Îi spun Gigi, deşi nu-l cheamă aşa), fiind implicat, alături de verb, într-o relaţie ternară. Există contexte în care acelaşi verb lexical se construieşte fie cu NP, dacă al treilea membru al relaţiei este subiectul (El se numeşte Ion), fie cu CPO, dacă al treilea membru al relaţiei este un complement (Ei îl numesc Ion).

7.1.7. „Circumstanţialul” obligatoriu este un tip de argument care se caracterizează printr-o semnificaţie de tip circumstanţial: modală (Ea se comportă admirabil), cantitativă (Averea lui valorează mult), locativă (Locuieşte în mansardă), sursă temporală sau locativă (Inscripţia datează din secolul I; Ion provine dintr-o familie bună). Uneori, apariţia circumstanţialului obligatoriu este asociată cu un anumit sens al verbului: Ion ţine în mână o prăjitură vs Pauza ţine puţin; Femeia ne arată cu degetul vs Femeia arată bine; Ion cântăreşte sacul de cartofi vs Sacul de cartofi cântăreşte mult. 7.1.8. Subiectul (S) este un tip special de complement, generat în interiorul GV, dar care ajunge să ocupe poziţia unui argument extern (în Specificatorul proiecţiei GFlex), pentru a primi cazul nominativ de la verb. La rândul lui, subiectul impune verbului finit restricţii de acord (Copilul citeşte − Copiii citesc). Subiectul poate apărea însă şi pe lângă forme verbale nonfinite, în absenţa acordului (Citind Ion poezia cu voce tare, toţi au râs). Faptul că subiectul ajunge să ocupe o poziţie exterioară GV este susţinut şi de apariţia subiectului, cu rare excepţii, numai în prezenţa verbului finit; spre deosebire de subiect, complementele veritabile, care rămân în interiorul GV, pot apărea cu uşurinţă pe lângă forme verbale nonfinite: a mânca un măr, a vorbi despre orice, a apela la prieteni etc.

98

Verbul şi grupul verbal

7.1.9. Se cuvine remarcat că, în afara realizării comune prin nominale, S, CD, CSec şi CPrep au şi alte posibilităţi de realizare comune1. Posibilităţi de realizare forme verbale nepersonale

propoziţii conjuncţionale

S A recunoaşte este primul pas spre iertare E uşor de găsit o soluţie Se aude trosnind Trebuie spus numai adevărul Trebuie să reuşim Trebuie ca Ion să reuşească Este sigur că vom reuşi Nu se ştie dacă vom reuşi Nu se ştie cum de am reuşit

CD Ion poate pleca

CSec M-a învăţat a vorbi

Ion vrea ca altcineva să plece Recunoaşte că ai greşit Ion verifică dacă a închis lumina

propoziţii relative interogative

Nu se ştie cine/ce/când va câştiga

Ion întreabă cum de s-a întâmplat asta Ion întreabă cine/când/ unde va veni

propoziţii relative propriu-zise

Cine munceşte reuşeşte

El cunoaşte pe cine a venit

propoziţii relative infinitivale

N-are ce se întâmpla Nu-i ce mânca

Ion nu are ce mânca/cu cine veni la masă

Se gândeşte a renunţa S-a săturat de citit romane

Termină de vorbit la telefon Am auzit trosnind Ion vrea să plece

CPrep

M-a rugat să vin

Mă tem să vin

M-a rugat ca azi să nu vin

Mă tem ca astăzi să nu plouă

Te anunţ că plec

Mă tem că timpul a expirat El se gândeşte dacă a procedat bine El se miră cum de am ajuns la timp

Îl întreb dacă vine sau nu Ion mă întreabă cum de am reuşit Ion mă întreabă cine/ce/când va câştiga Ion m-a anunţat unde pleacă Îl învăţ ceea ce trebuie să ştie −

Nu s-a gândit unde şi când va pleca El s-a gândit la ce se întâmplase ieri −

7.2. Poziţii sintactice apărute prin reorganizare În urma unor reorganizări sintactice în care este implicat GV apar poziţii sintactice nonargumentale, numite complemente numai prin tradiţia terminologiei gramaticale. Aceste poziţii sintactice nu reprezintă criterii de clasificare sintactică a verbului (vezi supra, 4.), iar operaţiile sintactice în urma cărora sunt create nu sunt obligatorii. 1

Posibilităţile de realizare a CI sunt mai limitate, ca urmare a restricţiei de caz dativ impuse de centru.

99

Morfosintaxa limbii române

7.2.1. Complementul posesiv (CPos) este un component al GV care exprimă Posesorul, rezultat din amalgamarea unui GV cu un GN: Ion o iubeşte pe nevasta lui > Ion îşi iubeşte nevasta. CPos trebuie deosebit de complementul verbelor posesive, în cazul cărora Posesorul se realizează ca S (El are o casă) sau ca CI (Casa îmi aparţine). Este realizat, de obicei, printr-un clitic pronominal (personal sau reflexiv) în dativ, implicat într-o relaţie ternară cu un nominal: subiect (I-au venit copiii), complement direct (Ion îţi vede defectele), complement indirect (Ion şi-a pus capăt vieţii), complement prepoziţional (Ion îşi plânge de milă), circumstanţial de loc (I-a sărit în faţă) etc. Nu există restricţii în privinţa verbelor care acceptă prezenţa unui CPos, acesta putând apărea chiar în prezenţa unor verbe care nu acceptă un alt complement în dativ (Ion îşi vede viitorul în roz) şi putând fi coocurent cu un CI în dativ (Ion îşi trimite jucăriile copiilor orfani). În anumite situaţii, mai ales în structuri fixate prin uz, ocurenţa CPos este obligatorie: Nu-şi crede ochilor şi urechilor (*Nu crede ochilor şi urechilor), Îşi vede de treabă (*Vede de treabă). Din punct de vedere semantic, CPos priveşte atât posesia alienabilă (Îmi vin colegii), cât şi posesia inalienabilă (Mi-am rupt mâna). 7.2.2. Complementul de agent (CAg) este un constituent rezultat în urma reorganizării pasive, fiind echivalentul (semantic al) subiectului din structura activă: Hoţii au spart seiful > Seiful a fost spart de (către) hoţi/de către cine a ştiut de existenţa banilor. Complementul de agent ocupă o poziţie neargumentală şi este uşor suprimabil sintactic (Seiful a fost spart), dacă nu se insistă asupra entităţii care a cauzat/efectuat acţiunea. 7.2.3. Predicativul suplimentar (PS) este o poziţie sintactică neargumentală, rezultată în urma reorganizării a două propoziţii (GV finite): Ştiam că eşti acasă > Te ştiam acasă; Ion vine şi cântă > Ion vine cântând; S-a dovedit că Ion este vinovat > Ion s-a dovedit vinovat; Ion s-a însurat când era tânăr > Ion s-a însurat (fiind) tânăr. Reorganizarea sintactică determină dispariţia verbului din propoziţia a doua sau trecerea lui la o formă nonfinită, eliminarea elementului de relaţie (coordonator sau subordonator), avansarea unor componente din propoziţia a doua înaintea verbului din prima propoziţie. 7.3. Complemente. Tabel recapitulativ Tipul de complement S

Structură primară vs reorganizată primară

N

verb care admite poziţia de subiect

CD

primară

Ac

verb tranzitiv

binară/ternară, dacă enunţul conţine un NP binară

CSec

primară

„neutru”/

verb tranzitiv: a

ternară (prezenţa

100

Cazul (situaţia prototipică)

Regentul

Structură binară vs ternară

± Dublare clitică − + L-am văzut pe Ion −

Verbul şi grupul verbal „direct”

NP

primară

N

CI

primară

D

CPrep

primară

impus de prepoziţie

CPO

primară

„neutru”/ „direct”

Circ. obligatoriu

primară

CPos

reorganizată

impus de prepoziţie (dacă e realizat ca nominal precedat de prep.) „neutru” (dacă e realizat ca nominal neprep.: Pânza măsoară un metru) D

anunţa, a asculta, a întreba, a învăţa, a ruga verb copulativ: a ajunge, a arăta, a se da, a deveni, a se erija în, a se face, a ieşi, a face pe, a fi, a se numi, a se chema, a rămâne verb tranzitiv sau intranzitiv

obligatorie a unui CD)

verb cu regim prepoziţional, tranzitiv, intranzitiv verb trivalent: a alege, a angaja, a boteza, a califica, a caracteriza, a categorisi, a chema, a denumi, a desemna, a lua de/drept, a porecli, a numi, a unge, a taxa a cântări, a data, a locui, a măsura, a proceda

binară

−

ternară − relaţie cu verbul şi cu subiectul (Ion este copil)

−

binară

+ I-am spus lui Ion −

ternară − relaţie cu verbul şi cu CD (Îl cheamă Ion) sau, mai rar, cu CInd (Îi spunem CPO)

−

binară

−

ternară − relaţie cu verbul şi cu un nominal S (Îmi vin rudele), CD (Îşi urăşte

± (acceptă dublarea numai în anumite situaţii)

101

Morfosintaxa limbii române soacra) etc.

CAg

reorganizată

Ac impus de prepoziţie

PS

reorganizată

N (dacă e realizat prin nominal neprep., prin elipsa verbului a fi copulativ: Ea s-a întors profesoară)

verb tranzitiv devenit, contextual, intranzitiv −

binară

ternară − relaţie cu verbul şi cu un nominal S (Maria vine supărată), CD (Mă consideră incompetentă), CI, CPrep etc.

Lui Ion i-au venit părinţii, *Lui îşi cunoaşte aptitudinile −

−

Din perspectivă semantică, se disting complementele predicative (NP, CPO şi realizările completive ale PS), care nu primesc rol tematic, de celelalte complemente care, în majoritatea apariţiilor, sunt referenţiale şi poartă un rol tematic.

7.4. Ierarhia sintactico-semantică a adjuncţilor/circumstanţialelor Circumstanţialele sunt poziţii sintactice cu un comportament neunitar, caracterizate în primul rând semantic, realizarea prototipică a acestora fiind cea adverbială. Spre deosebire de complemente, circumstanţialele nu se supun principiului unicităţii, fiind posibilă apariţia, pe lângă acelaşi verb, a mai multe circumstanţiale de acelaşi tip, dar care detaliază informaţia oferită de primul: Alergase până aici, aproape, la doi paşi de casa Ioanei şi pe urmă renunţase; Demult, acum vreo 15 ani, i se întâmplase să-şi întâlnească perechea. Ca şi argumentele, circumstanţialele sunt diferite ierarhic, după cum se raportează la verb (A1: Cei doi [se întâlneau] în fiecare zi la Universitate), la GV în ansamblu (A2: Cei doi [apelau la medicamente] în fiecare zi) sau la întreaga propoziţie (A3: În fiecare zi, [cei doi apelau la medicamente]). GComplementizatorului 3 A3

GFlex 3 arg. ext. GV 3 V A2 3 V A1 3 V Complemente

102

Verbul şi grupul verbal

Ierarhia sintactică a adjuncţilor/circumstanţialelor În afară de această ierarhie, care priveşte locul adjuncţiei circumstanţialului, se poate stabili şi o ierarhie semantică, în funcţie de tipul de relaţie stabilit între verb şi circumstanţiale: ● cel mai strâns legate semantic de verb sunt circumstanţialele de loc, de timp, de mod, cantitativ, instrumental, sociativ şi de relaţie, care situează, descriu sau modifică evenimentul denotat de verb; ● pe treapta următoare se află circumstanţialele de cauză, de scop, condiţional, concesiv, consecutiv, care redau raporturi logice stabilite de vorbitor între două propoziţii; ● pe ultima treaptă se află circumstanţialele opoziţional, cumulativ şi de excepţie, provenite, în general, din structuri bipropoziţionale. Clasificarea circumstanţialelor Circ.

Clasa semantică

de loc

situative

de timp

de mod propriuzis

procesuale

Structură binară vs ternară

± Metadiscursiv

Realizare prototipică /Conectori specializaţi unde, aici

binară

−

binară

−

când, acum

binară

+ Sincer, îţi place romanul meu? + M-am supărat pe el, ba mai mult, nu mai vreau să-l văd + Prin deducţie, nu poate fi ăsta rezultatul

cum, aşa

cantitativ

binară

instrumental

binară

cât, mult

cu (ce), cu (ceva)

Observaţii

Ion locuieşte în Iaşi (circ. obligatoriu) vs Ion învaţă în Iaşi (circ. de loc) Acul pătrunde pânza (CD) vs Acul pătrunde prin pânză (circ. de loc) Documentul datează din 1800 (circ. obligatoriu) vs Documentul a fost scris în 1800 (circ. de timp) Ion procedează corect (circ. obligatoriu) vs Ion vorbeşte corect (circ. de mod) Sacul cântăreşte mult/2 kg (circ. obligatoriu) vs Ion învaţă mult/2 ore (circ. cantitativ) subordonat unui verb agentiv (Scriu cu pixul), nonagentiv (Ion adoarme cu somnifere) sau de percepţie (El vede cu ochelarii)

103

Morfosintaxa limbii române sociativ

de relaţie

restrictiv

de cauză

redau raporturi logicosemantice între propoziţii

de scop

ternară − este obligatoriu coocurent cu alt component al enunţului: Ion a venit cu Maria binară

binară

binară

condiţional

binară

concesiv

binară

consecutiv

binară

104

−

cu

Se asociază cu Ion (CPrep) vs Merge cu Ion la mare (circ. sociativ)

+ Teoretic vorbind, asta se poate realiza + Cred că e supărat, pentru că nu-şi găseşte locul + Ion a întârziat azi, ca să nu mai spun că ieri nu a venit deloc + Dacă pot să spun aşa, Ion nu e bun de nimic

din punct de vedere, în ce priveşte

mijloc de tematizare: De poet, îl ştiam poet; De scris, scrie, dar nu prea bine

fiindcă, pentru că, din cauza

A plecat pentru bani (circ. de scop) vs O admiră pentru curaj (circ. de cauză)

ca să

+ Deşi părerea mea nu contează, nu cred că e bine aşa + Era aşa de urât, încât nu există un termen potrivit să-l descrie

chiar dacă, deşi

subordonat unui verb agentiv; Se duce la piaţă (circ. de loc) vs Se duce la cumpărături (circ. de scop) În locul lui, eu aş fi făcut altfel (circ. condiţional) vs În locul lui Ion, a venit Gigi (circ. opoziţional) Deşi este urât, toată lumea îl place (circ. concesivă) vs Este urât, dar îl place toată lumea (propoziţii coordonate adversativ) cere prezenţa (implicită sau explicită a) unui GAdv sau GAdj cu modificatori graduali: Plângea (atât de mult) de leşina

în caz că, dacă

încât

Verbul şi grupul verbal opoziţional

cumulativ

de excepţie

provin din reorganizarea a două propoziţii

ternară − este obligatoriu coocurent cu un alt element −: În loc de fructe, a mâncat prăjituri; binară, dacă opoziţia se realizează între două centre verbale: Stă degeaba, în loc să muncească ternară − este obligatoriu coocurent cu un alt element −: În afară de fructe, a mâncat şi prăjituri; binară − cumulul priveşte două centre verbale: Pe lângă că plouă, mai e şi frig ternară − este obligatoriu coocurent cu un alt component al enunţului: Au venit toţi, în afară de Ion

−

în loc de/în loc să

reorganizare: Ion a venit în locul tău > Ion a venit. Tu n-ai venit

−

pe lângă (că)

reorganizare: A mâncat mere. A mâncat şi prăjituri > În afară de mere, a mâncat şi prăjituri

−

cu excepţia

reorganizare: A mâncat mere. N-a mai mâncat nimic > În afară de mere, n-a mai mâncat nimic

Eterogenitatea nu se manifestă numai la nivelul clasei circumstanţialelor în ansamblu, ci chiar în cazul unui tip de circumstanţial. Exemplul cel mai relevant este circumstanţialul de mod, care poate fi propriu-zis sau de modalitate. Circumstanţialul de mod propriu-zis poate preciza modul de desfăşurare a unui eveniment (Aleargă repede), poate modifica/restrânge predicaţia (Ioana este bolnavă psihic), poate funcţiona metadiscursiv (Cum am mai spus, Ion nu are nicio vină). O situaţie specială o reprezintă circumstanţialul de modalitate, care indică o evaluare modală a propoziţiei − epistemică (Sigur s-a întâmplat ceva), apreciativă (Din păcate, nu putem veni azi) sau deontică (Obligatoriu vom termina de scris astăzi). În legătură cu circumstanţialul de modalitate se discută şi despre circumstanţialul enunţării (Serios, chiar trebuie să iei o decizie 1), care descrie anumite acte de limbaj, şi pseudocircumstanţialul conector (Credeam că s-a schimbat. În realitate, nu e nimic nou în comportamentul lui2). Şi circumstanţial de relaţie are un comportament diferit de la un subtip la altul: poate funcţiona asemenea modificatorilor restrictivi din GN, limitând sfera de aplicare a predicaţiei (Este bun la fizică, Este util din punct de vedere teoretic, E pricepută în ale bucătăriei), poate fi un mijloc de tematizare (De cuminte, e cuminte; De mâncat, mănâncă) sau poate funcţiona metadiscursiv (Matematic vorbind, nu are nicio şansă). 1

Funcţionează ca circumstanţiale ale enunţării şi conectorii discursivi de tipul: cu alte cuvinte, altfel spus, mai precis; de pildă, de exemplu. 2 Acelaşi statut îl au şi conectori discursivi ca: în primul rând, apoi, mai ales; pe de o parte... pe de altă parte; pe scurt.

105

Morfosintaxa limbii române

7.5. Mijloace de realizare a coeziunii în interiorul GV 7.5.1. În funcţie de componenţa grupului, coeziunea sintactică a GV se realizează prin mai multe mijloace. 7.5.1.1. Prin mărci de actanţă: ● cazul, pentru complementele nominale: Ion este prietenul meu (N), Am văzut filmul (Ac), Le-am spus copiilor o poveste (D), L-au ales pe Ion preşedinte (cazul „direct”/„neutru”); ● prepoziţia: ■ pentru complementele nominale: Îl vizitez pe tata (CD), Li se atribuie medalii la trei sportivi (CI), Mă aştept la o reuşită (CPrep); Unele complemente cu realizare nominală pot varia între mărci cazuale şi mărci prepoziţionale: − realizarea complementului indirect poate varia în funcţie de registrul stilistic (Trimite cărţi copiilor/la copii) sau ca urmare a unor restricţii în interiorul GN: Trimite cărţi copiilor/la doi copii; − complementul direct poate purta ambele tipuri de mărci, fie în distribuţie complementară (Îl ascult pe Ion/Ascult ştirile), fie ca variante a căror utilizare se supune unor criterii semantico-pragmatice, precum animarea, individualizarea, tipul de citire etc. (Ei îl caută pe Ion/Îl strig pe Grivei/Ei caută bonă/Ei îl caută pe „dar” din text).

■ pentru complementele realizate prin forme verbale nonfinite se folosesc mărci prepoziţionale specializate (morfologic, pentru a marca o anumită formă verbală nepersonală şi, sintactic, pentru a lega un tip de complement): Nu ştie a scrie corect (infinitiv), Termină de citit repede (supin); 1. Spre deosebire de infinitiv şi de supin, gerunziul se poate ataşa direct verbului (Aud trecând nişte copii pe stradă), cu excepţia situaţiei în care are funcţia de CPO, când apare cu prepoziţia „calităţii” ca: L-au considerat ca fiind cel mai bun. Participiul nu poate apărea în poziţia unui complement, exceptând cazurile de argument extern al verbelor impersonale (Trebuie spus). 2. În cazul supinului, marca de poate avea valori diferite: (a) marcă a complementului realizat prin supin (Mă apuc de citit, dar şi Mă apuc de treabă; S-a lăsat de băut, dar şi S-a lăsat de băutură); (b) marcă de actanţă specializată pentru supin, nelegată de regimul verbului (Este important de ştiut, Este uşor de văzut, Termină de învăţat).

● conectorii conjuncţionali şi relativele (pronominale şi adverbiale) sunt mărci de actanţă pentru realizările propoziţionale ale complementelor: „extern”/subiectul (Rezultă că nu putem pleca acum, Nu se ştie dacă vom pleca acum, E imposibil să plecăm acum), direct (Ştiu că plouă, Ştiu să gătesc, Ştiu dacă apare ceva nou, Ştiu cine a făcut greşeala, Ştiu cum să procedez), secundar (L-a întrebat ce a făcut, L-a învăţat cum

106

Verbul şi grupul verbal

să pescuiască), indirect (Trimit cărţi cui are nevoie), prepoziţional (Mă aştept să reuşim, Mă gândesc cui să-i scriu). 7.5.1.2. Prin acord − dintre complemente, numai subiectul poate impune verbului (sau participiului din structura pasivului) restricţii de acord: Copilul citeşte repede − Copiii citesc repede; Ion a fost lăudat − Ioana a fost lăudată − Copiii au fost lăudaţi. 7.5.2. În afară de coeziunea sintactică, în GV este asigurată şi coeziunea sintactico-referenţială, cea semantică şi cea lexico-selecţională. ● Coeziunea sintactico-referenţială se realizează prin dublarea clitică a complementelor direct (O întâlnesc pe Maria) sau indirect (Ion le dă sfaturi prietenilor, Le-am spus copiilor/la trei copii). Rolul coeziv al dublării se manifestă şi prin transferul asupra verbului (prin intermediul cliticelor pronominale) al unor informaţii gramaticale ale celor două complemente care acceptă dublarea. În cazul complementului direct, dublarea este şi un indiciu al individualizării/ specificării nominalului: Filmul l-a urmărit cu mare atenţie (dar: Urmăreşte filme cu mare atenţie).

● Coeziunea semantică este determinată de constrângerile de rol tematic impuse de verb complementelor (inclusiv subiectului), determinând astfel tiparul de structurare a enunţului: a înota impune rolul Agent, a căuta presupune un Agent şi o Temă, a creşte presupune fie numai un Pacient (Copilul creşte), fie un Agent şi un Pacient (Mama creşte copilul)1, a ajunge are nevoie de o Ţintă etc. ● Coeziunea lexico-selecţională este controlată de centrul verbal prin restricţiile lexicale/selecţionale pe care le impune complementelor şi explică agramaticalitatea unor enunţuri precum: *Cartea zboară, *Ion germinează, *Profesorul citeşte cartofi. 7.6. Distribuţia GV Grupul verbal cu centru finit este nucleul enunţului, căruia îi conferă autonomie, şi îndeplineşte funcţia de predicat al enunţării: Ion ascultă muzică, Ieri ne-am plimbat pe malul Dunării. Grupul verbal cu centru nonfinit apare în două ipostaze: ● rar, funcţionează ca predicat enunţiativ: A se agita înainte de a fi consumat!, De plătit telefonul! ● în majoritatea situaţiilor, funcţionează ca predicat sintactic, care păstrează capacitatea de a avea argumente, dar nu şi pe aceea de a conferi autonomie enunţiativă: dorinţa lui Ion de a nu pleca Ioana niciodată acasă; graba lui Ion de spus cât mai multe lucruri; spunând zilnic acestea. În această ipostază, GV poate ocupa toate funcţiile sintactice specifice formelor verbale nonfinite (vezi supra, 6.3.). 7.7. Particularităţi ale românei ● posibilitatea neexprimării subiectului pronominal (parametrul pro-drop); 1

Cele două apariţii ale verbului constituie unităţi lexicale distincte (omonime).

107

Morfosintaxa limbii române

● posibilitatea (rară a) apariţiei subiectului pe lângă forme verbale nonfinite, care apropie româna de portugheză, dar o diferenţiază de celelalte limbi romanice: Înainte de a pleca mama, am dat o petrecere, Plecând mama, am dat o petrecere; ● existenţa obiectului secundar, moştenit din latină, şi absent din celelalte limbi romanice (vezi fr. enseigner quelque chose à quelqu’un) şi extinderea tiparului şi la alte verbe decât cele din latină; ● construcţia cu pe a obiectului direct exprimat prin nominal cu trăsăturile [+ Uman], [+ Definit]; ● existenţa dublării clitice a complementelor direct şi indirect, fenomene cu relevanţă sintactică; ● numeroase situaţii de variaţie sintactică: te anunţ/îţi anunţ (CD/CI); sper ceva/sper la ceva (CD/CPrep); îţi ajut mama/o ajut pe mama ta (CPos/complement al numelui), te urmez/îţi urmez (CD/CI); ● diversificarea sintactică şi utilizarea frecventă, atât pentru posesia alienabilă, cât şi pentru cea inalienabilă, a structurilor cu un complement posesiv, în defavoarea mijloacelor adnominale de exprimare a posesiei (genitivul posesiv, posesivul acordat meu, tău); ● numărul mare de conectori-tip utilizaţi pentru introducerea complementelor realizate propoziţional (că, să, dacă; ca... să; de, cum că, precum că, cum de); existenţa a trei forme conjuncţionale − că, să, ca... să −, la care se adaugă forma ca să, literară în secolul al XIX-lea, care au drept corespondent romanic o singură conjuncţie; ● posibilitatea marcării paralele, prin mărci sintetice (de caz) şi analitice (prepoziţionale) a aceluiaşi tip de complement: CD (Pe tine te aştept), CI (Le-am dat la trei copii/copiilor); ● posibilitatea exprimării S (şi a CD) prin nominal nearticulat, asociată cu o citire de tip „proprietate”, indiferent de tipul de verb (Vin oameni; Lucrează oameni în acest loc, nu animale; Caut profesor); ● ambiguitatea mărcilor de actanţă, care pot atât să introducă mai multe tipuri de complemente, cât şi să aibă dublă specializare, morfologică şi sintactică (vezi situaţia lui a de la infinitiv sau a lui să de la conjunctiv); ● topica relativ liberă a complementelor, modificarea ordinii canonice a acestora fiind posibilă cu uşurinţă, prin diverse mecanisme de tematizare; topica sintactică frecventă este V − obiect; topica S − atât antepunerea, cât şi postpunerea faţă de V − este supusă unor constrângeri.

GALR 2008 II: 47−73, 241−626

Exerciţii 1. Se dau textele:

108

Verbul şi grupul verbal

„În căutarea cunoştinţei, nu este încă decât bucuria voinţei, bucuria de a adopta şi de a deveni «ceea ce simt în mine»; şi dacă există nevinovăţie în cunoştinţa mea este pentru că există în ea voinţa de a adopta.” „Datorită unui avocat celebru pe atunci, am putut câştiga procesul şi primi sentinţa prin care se adeverea că eu nu sunt copilul jidovului, ci al nimănui: «din flori», cum se mai spune. Am venit bucuros înapoi, m-am înscris imediat în mişcare şi numai cu mare greutate m-au putut împiedica mama şi bunica să nu iau parte la rebeliunea din Ianuarie de unde poate nu m-aş mai fi întors pentru a face mai departe umbră pământului şi pentru a te amărî şi pe tine.” (L. Dimov, Scrisori de dragoste) (a) Identificaţi grupurile verbale cu centru verb finit din textele de mai sus, stabilind componenţa acestora. (b) Care sunt diferenţele de structură între GV care au drept centru verbul a fi? (c) Identificaţi GV cu centru nonfinit şi analizaţi componenţa acestora. (d) Stabiliţi care sunt poziţiile sintactice ocupate de GV cu centre nonfinite. 2. Se dau textele: „Şi când te-am văzut azi, liniştită şi veselă chiar, m-am gândit că întreaga problemă s-a rezolvat şi fără intervenţia mea de altfel ridicolă şi inoportună.” (L. Dimov, Scrisori de dragoste) „Deodată o străpunsese o senzaţie ascuţită de frig şi în acelaşi timp îşi simţi genunchiul drept gol în zăpadă, ca şi cum el singur din întreg corpul s-ar fi trezit dintr-o profundă anestezie.” „Se simţi ridicolă, trântită cum era − cine ştie de când? − în plină stradă, într-un grup de trecători curioşi. Ar fi vrut să se ridice, dar singură ştia bine că nu va putea.” „Frumoasă cravată, dar nu ştie învăţ eu cum se face un nod ca lumea. aţintită spre odaia cealaltă, ca să prindă vibrând metalică, îndepărtată ca pe un Accidentul)

să şi-o facă. Nodul e prea strâmb. Am să-l (...) Îşi opri respiraţia şi ascultă cu urechea şi ea vocea din receptor. O auzi într-adevăr minuscul disc de patefon.” (M. Sebastian,

„Documentele erau considerate ca făcând parte dintr-o structură − un ansamblu de evenimente − care alcătuia o biografie sau o epocă.” „Balzac pare a-l regândi pe Rousseau prin intermediul citirii acestuia de către Sainte-Beuve, iar Flaubert scrie declarat pentru acesta din urmă.”

109

Morfosintaxa limbii române

„Un model este o ipoteză de lucru. El nu se identifică niciodată cu fenomenul real, ci doar cu aceea dintre proprietăţile lui pe care a ales-o drept cea mai caracteristică.” (N. Manolescu, Istoria critică) (a) Analizaţi sintactic şi morfologic subiectele. (b) Analizaţi sintactic şi morfologic complementele (argumentale). (c) Analizaţi sintactic şi morfologic complementele rezultate prin reorganizare sintactică şi precizaţi în ce constă reorganizarea. 3. Se dau textele: „Eu locuiesc aici aproape, pe Bulevardul Dacia, şi tramvaiul 16 nu opreşte decât ori la Dacia, ori la Vasile Lascăr. De asta cobor la cotitură, unde tramvaiul o ia pe Orientului.” „De ce durează aşa mult? Trebuie să fie înăuntru o căldură dulce de seră. Balanţele de metal stau nemişcate. Lichidele grele, somnoroase, dorm în rafturi, în sticle solemne de cristal.” (M. Sebastian, Accidentul) „Şi tocmai când spunea banalele cuvinte altfel nu te văd bine, pe care probabil că le spusese tuturor celor ajunşi vreodată în faţa sa, cel care ne cerceta a fost nevoit să constate că într-adevăr nu-l mai vedea bine şi a început să se clatine.” (I. Mălăncioiu, Călătorie spre mine însămi) „Şi se pomeneşte că Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă şi ospătat cu îndestulare. Şi se dusese vestea în toate părţile despre bunătatea şi bogăţia sa. Până şi Vodă cic-ar fi tras o dată în gazdă la Ciubuc, şi întrebându-l cu cine mai ţine atâta amar de bucate, el ar fi răspuns: «Cu cei slabi de minte şi tari de virtute, Măria Ta». Atunci Vodă nu s-a putut stăpâni de mirare, spuind: «Ia, aista-i om, zic şi eu; de-ar fi mulţi ca dânsul în domnia mea, puţină lipsă ar duce ţara la nevoi!». Şi l-a bătut Vodă cu mâna pe umăr, zicându-i: „Moşule, să ştii că de azi înainte eşti omul meu, şi la domnie ţi-i deschisă uşa orişicând».” (I. Creangă, Amintiri din copilărie) (a) Analizaţi sintactic şi morfologic circumstanţialele. (b) Scoateţi, pe trei coloane: (1) circumstanţialele obligatorii; (2) circumstanţialele metadiscursive; (3) circumstanţialele prototipice (adjuncţii). Pentru coloana (3), precizaţi dacă este vorba despre adjuncţi la verb sau la GV în ansamblu. (c) Există, în textele de mai sus, mai multe circumstanţiale de acelaşi tip dependente de un singur regent? Dacă da, în ce tip de relaţie sintacticosemantică se află acestea? 4. Pornind de la următoarea descriere − „După tipul de relaţie sintactică, se disting complemente angajate în relaţii binare, deci definindu-se în exclusivitate în raport cu centrul de grup, şi complemente angajate în relaţii

110

Verbul şi grupul verbal

ternare, care includ în definiţie, pe lângă centrul de grup, şi alt component al grupului” (GALR II: 323) −, stabiliţi care sunt complementele implicate în cele două tipuri de relaţii şi care sunt ceilalţi participanţi la aceste relaţii. 5. Folosind cele două tabele recapitulative, stabiliţi inventarul poziţiilor sintactice (complemente, circumstanţiale) care participă la structuri ternare. Descrieţi natura relaţiei dintre aceste poziţii şi celălalt component implicat în relaţia ternară, în afara verbului. 6. Care sunt mijloacele de realizare a coeziunii sintactice în GV, folosite în textele de mai jos? „Mai târziu, profesorul de istorie (...) a binevoit să explice copiilor cum că eu «nu sunt cel ce sunt», că părintele meu este ofiţer în marină şi că deci erau nedrepte acuzările lor.” „Rămâne ca să ştii cum să mă legi din nou − remorcă − de maşina vieţii tale.” „Mi s-a părut că sunt mânat de acel insondabil destin care îi goneşte pe eroii din operele lui Dostoievski. Şi că niciodată fatalitatea nu mă va aduce înapoi. Nu credeam că voi putea fi încercat de un asemenea gând şi nici nu eram pregătit.” (L. Dimov, Scrisori de dragoste) 7. Cum se realizează legarea de centrul verbal a complementelor nominale în fragmentele următoare? „Am chef să-l recitesc pe Stendhal, să redescopăr aceste detalii şi nuanţe, să compar.” (N. Manolescu, Cititul şi scrisul) „În bisericuţa afumată popa îi pomenea pe toţi pe cât de des cu putinţă, iar lumânările de seu de vită ardeau necontenit, afumând tavanul scund ca pe fundul unui ceaun.” „De Mona, sora lui Simfonia, le era frică la toţi ca de dracu.” „Cei mai mari jucau fotbal cu o mingică de tenis şi zbierau la toţi cei care treceau în fugă peste terenul lor.” „Picioarele

le ţineam pe caloriferul de sub geam, care iarna îmi ardea tălpile.” (M. Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă) 8. Cum se realizează legarea de centrul verbal a complementelor exprimate prin forme verbale nepersonale în fragmentul următor? Se pune problema coeziunii GV pentru toate formele verbale nepersonale din text? „A citi şi a scrie mi s-au părut întotdeauna îndeletniciri fondatoare ale omului care trăieşte în universul culturii verbale.”

111

Morfosintaxa limbii române

„Asta-i de neînţeles... pare a fi în versuri.” „Şi Lejnev îi reproşează lui Rudin că, amestecându-se într-o dragoste a lui din tinereţe şi tot lămurindu-i lui şi iubitei lui relaţia care îi unea, vârându-se, cu alte cuvinte, între ei (fără, desigur, intenţia de a-i răpi iubita, pur şi simplu dintr-un interes cazuistic), sfârşise prin a-i face odioşi pe unul în locul celuilalt.” (N. Manolescu, Cititul şi scrisul) „Când termina de mâncat, alerga şi el din răsputeri printre sute de alţi copii, strigând şi cântând în gura mare.” (M. Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă) 9. Care este greşeala din exemplele de mai jos, auzite la televizor? Explicaţi mecanismul de producere a acesteia. Care este diferenţa dintre cele trei serii de exemple? e nepermis ca să se scrie în actul normativ; e posibil ca să se lase prost sfătuit; este nevoie ca să-l aducem; este prematur ca să ne pronunţăm toţi am vrea ca să ne trezim mâine-dimineaţă; nu-i permite ca să aibă o viaţă normală; nu vreau ca să vă întrerup; ieri am reuşit ca să intru cu câteva secunde înainte ca să vină unda. 10. Care sunt erorile de realizare a coeziunii sintactico-referenţiale în exemplele de mai jos? Există diferenţe între cele două serii de exemple? personalului auxiliar din Bucureşti li s-au alăturat şi...; însă o participare importantă la acest program îl va avea şi sectorul privat; vreţi să-i faceţi o bucurie Andreei şi lui Sebi din partea partidelor parlamentare pe care îi reprezintă; ascunde opt miliarde, pe care ulterior îi va împărţi cu...; Conducerea grădiniţei încearcă (...) şi susţine că nu le-a fost precizat... 11. Folosind exemplele de mai jos, comentaţi următorul citat din GALR II: 54: „Pentru complementele realizate nominal, este relevantă, în ansamblul limbii române, ambiguitatea unor mărci prepoziţionale, care, de la un verb la altul, de la un registru stilistic la altul sau în funcţie de trăsăturile nominalului, pot introduce complemente diferite”. Îl cunosc pe Ion de trei ani; Mă bazez pe simţul lui de orientare; Nişte oameni ai străzii locuiesc acum pe terasa blocului; Am lăsat cărţile pe masă Am apelat la un medic specialist; Le-am spus secretul la trei colegi; Am mâncat la restaurant Ion este antrenat de tatăl lui; Ion se teme de tatăl lui; Ion nu s-a mai antrenat de trei luni. 12. Comentaţi felul în care se realizează coeziunea lexico-selecţională în GV, în următoarele fragmente:

112

Verbul şi grupul verbal

„Mă dor florile, muzica picăturilor ce cad din streşini, mă doare chiar hârtia pe care scriu, pentru că mă simt în toate aceste lucruri.” (L. Dimov, Scrisori de dragoste). „Şi-am zis verde de albastru/Mă doare un cal măiastru.” (Nichita Stănescu, Frunză verde de albastru) „Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat/ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.” (Nichita Stănescu, Viaţa mea se iluminează) „Şi soarele se scufunda în orizont,/şi arborii-l priveau îndrăgostiţi,/cu frunzele.” (Nichita Stănescu, Copilărosul amurg).

113

V. INTERJECŢIA ŞI GRUPUL INTERJECŢIONAL 1. Definiţie şi caracteristici generale 1.1. Interjecţia este o clasă eterogenă de cuvinte, caracterizate: ● morfologic, prin invariabilitate (cu excepţia câtorva interjecţii imperative, dintre care unele provenite de la verbe: poftim/poftiţi, uite/uitaţi, haide/haideţi); ● sintactic, prin posibilitatea de a funcţiona drept predicate ale enunţării, în propoziţii independente nestructurate, fără a forma grup sintactic (Au!, Pac!) sau în propoziţii structurate, formând grup sintactic (Vai de Ion!, Uite curcubeul!); ● semantic, printr-o semnificaţie vagă, exprimând senzaţii, sentimente etc. sau imitând sunete, zgomote; ● fonetic, printr-o intonaţie exclamativă (rar, interogativă). 1.2. Grupul interjecţional este secvenţa de constituenţi organizată în jurul unei interjecţii, grupând centrul interjecţional şi complementele acestuia (Uite o ciocănitoare!, Iată-l pe Ion!). 2. Tipologia interjecţiilor Interjecţiile pot fi clasificate după mai multe criterii. ● Din punct de vedere semantic, interjecţiile pot fi: ■ propriu-zise, care exprimă stări psihice, reacţii afective etc. (au, ei, of, uau, vai); ■ onomatopeice, care imită sunete şi zgomote sau sugerează mişcări (miau, hapciu, gâl-gâl; buf, cioc, pac, trosc). ● În funcţie de origine, interjecţiile propriu-zise pot fi: ■ primare, a căror valoare iniţială este de interjecţii (vezi exemplele de mai sus: au, ei...); ■ secundare, create în limba română prin convertirea unor secvenţe frecvent întrebuinţate cu valoare afectivă (Doamne, multă minte îi mai trebuie copilului ăstuia!, Un politician care, vezi Doamne, este cinstit); ● În funcţie de rolul pragmatic şi discursiv, se disting: ■ interjecţii expresive/emotive (au, brr, sâc, ura); ■ interjecţii injonctive (dii, ho, marş, stop); ■ interjecţii adresative (cuţu-cuţu, fă(i), măi, pis-pis); ■ interjecţii cu valoare fatică (ei, îhî); ■ interjecţii prezentative (ia, iată, uite);

Morfosintaxa limbii române

■ interjecţii discursive (aş, nţ, păi, zău); ■ interjecţii de politeţe (adio, bună, pa, mersi, pardon) etc. 3. Structura GInterj Deşi toate interjecţiile pot forma enunţuri independente, funcţionând ca predicate ale enunţării, numai unele dintre ele pot fi centre de grup, funcţionând şi ca predicate sintactice: ● interjecţii propriu-zise (hai, na, uite, iată, mersi, bravo, halal, vai), care se pot construi cu: ■ CD (Uite-l pe Ion!, Na un măr!/ce vrei!); ■ CI (Na-ţi-o!, Bravo copiilor!/cui câştigă!); ■ CPrep (Halal de omul ăsta!, Vai de Ion!, Mersi pentru flori!); ■ CPos (Na-ţi cartea!, Uite-ţi ochelarii!); ■ PS (Iat-o impecabilă); ● interjecţii onomatopeice, care se construiesc asemenea verbelor corespunzătoare (boc, hop, poc, pleosc, trosc, ţuşti) cu: ■ Subiect (Şi băiatul ţuşti în căruţă! „s-a urcat, a sărit”, Şi omul buf pe jos! „a căzut”); ■ CD (Apoi haţ prăjitura de pe masă! „a luat, a furat”); ■ PS (Câinele ham-ham, turbat după mine! „lătra”). 4. Adjuncţii GInterj Numeroase interjecţii se pot construi cu diverse tipuri de circumstanţiale: ● de mod (Hai mai repede!); ● de timp (Şi buf pe jos toată ziua); ● de loc (Iată-l pe Ion pe stradă); ● instrumental (Trosc cu pumnul în masă); ● sociativ (Hai cu noi la film!) etc.

GALR 2008 I: 657−685; II: 119−123.

116

111

Interjecţia şi grupul interjecţional

Exerciţii 1. Se dau textele: „Vom face plachie cu costiţe de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne, bine vom mânca!” „Apoi dar... dăă!... fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe noi în belea. Hai, fetelor, tăceţi, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, şi mi-e dragă gâlceava. Şi iese cântând: Vai, săracul omul prost,/Bun odor la cas-a fost!” „Biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte.” „Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!” (I. Creangă, Soacra cu trei nurori) „Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga! Ia! băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare. Sărăcuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi!” (I. Creangă, Capra cu trei iezi) (a) Subliniaţi interjecţiile şi precizaţi dacă sunt propriu-zise (primare sau secundare) sau onomatopeice. (b) Scoateţi, pe două coloane, interjecţiile care nu formează grup sintactic şi pe cele care formează grup sintactic; pentru ultima categorie, analizaţi componenţa GInterj. (c) Dacă există, analizaţi adjuncţii GInterj. 2. Analizaţi structura şi poziţia ocupată de GInterj format în jurul interjecţiei halal. Dacă mai există şi alte interjecţii, analizaţi-le! „De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie!” (I. Creangă, Capra cu trei iezi) „Halal de nepoţi ce are!” (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb) „N-aş trăi la câmp, Doamne fereşte! Halal pe la noi!” (I. Creangă, Amintiri din copilărie) „Medicii, halal «exemplu»!” (www.aradon.ro) 3. Construiţi încă trei tipuri de circumstanţiale raportate la un GInterj, în afara celor exemplificate în text.

117

VI. SUBSTANTIVUL ŞI GRUPUL NOMINAL 1. Definiţie şi caracteristici generale 1.1. Substantivul reprezintă o clasă lexico-gramaticală deschisă delimitată prin următoarele caracteristici: ● semantico-referenţial, denumeşte obiecte, în sens larg, fie neindividualizate, organizate în clase pe baza unor particularităţi semantico-referenţiale comune (substantivele comune), fie unice (substantivele proprii); ● morfologic, prezintă flexiune în raport cu numărul şi cu cazul, nu şi cu genul, acesta din urmă fiind o trăsătură inerentă a substantivului; valorile de număr sau/şi de caz (oblic) pot fi exprimate sintetic, dar şi analitic (cu ajutorul mărcii lui sau al prepoziţiei); ● din punct de vedere sintactic, reprezintă centrul grupului nominal, combinându-se în această calitate cu determinanţi, complemente sau modificatori de diverse tipuri. ■ După modul cum se manifestă caracteristicile substantivului sub raport semantico-referenţial şi gramatical, se disting: – substantivele prototipice care denotă un referent concret, având o flexiune regulată în raport cu numărul şi cu cazul (carte, student, telefon); – substantivele neprototipice al căror sens special are relevanţă în plan gramatical, categoriile gramaticale cunoscând restricţii în realizarea opoziţiilor semnificative (Maria, apă, cunoaştere, familie etc.). 1.2. Grupul nominal este secvenţa de constituenţi organizată în jurul unui centru/cap nominal, grupând nominalul-centru, realizat, prototipic, ca substantiv, şi toţi constituenţii legaţi sintactic şi semantic/funcţional de acesta (o nouă carte interesantă de istorie, acest eficient medicament românesc antigripal). În absenţa altor constituenţi, GN poate fi realizat numai prin substantiv (Citesc romane). 2. Marcarea cazurilor 2.1. Marcarea cazurilor nominativ (N) şi acuzativ (Ac) Pentru substantiv, indiferent de clasa lui flexionară, de număr, de articulare/ nearticulare, cazurile nominativ şi acuzativ sunt omonime şi, în acelaşi timp, sunt cazuri nemarcate1, distingerea lor făcându-se numai contextual, prin funcţiile sintactice diferite pe care le ocupă şi prin contextele diferite în care apar.

1

Numai în flexiunea pronumelui personal cele două cazuri se disting ca formă.

Morfosintaxa limbii române Trebuie subliniat că acuzativul substantival este, ca şi nominativul, un caz nemarcat sub aspect flexionar, căci îşi păstrează aceeaşi formă cu nominativul, indiferent de construcţia lui prepoziţională sau neprepoziţională (Maşina e albă, Spală maşina, M-am deplasat cu maşina). Construcţia cu pe pentru substantivele personale cu trăsătura [+ Definitudine] (L-am întâlnit pe director) nu priveşte cazul acuzativ, ci funcţia acuzativului de complement direct, căci substantivul apare cu aceeaşi formă şi în prezenţa altor prepoziţii (Mă gândesc la director, Discut despre director, şi niciodată *Mă gândesc la pe director, *Discut despre pe director). Ca atare, pe este o marcă a complementului direct (în anumite circumstanţe lexicale şi semantice), şi nu o marcă a acuzativului.

2.2. Marcarea cazurilor oblice: genitiv (G) şi dativ (D) În română, există, pentru cazurile oblice, două posibilităţi de marcare: o marcare sintetică (flexionară – prin desinenţă specifică de caz sau/şi prin articol enclitic fuzionat) şi o marcare analitică (prepoziţională – substantivul îşi ataşează o prepoziţie, fără a-şi schimba forma de N−Ac; să se compare: cartea elevilor şi cartea a cinci elevi). Cele două modalităţi se află, în funcţie de context şi de registru stilistic, fie în distribuţie complementară, fie în alegere sintactic liberă, dar stilistic marcată. 2.2.1. Marcarea flexionară Exceptând cazurile în care apare marca sintactică al (vezi infra, 2.2.2.), genitivul şi dativul se marchează identic, româna caracterizându-se, pentru substantiv, prin omonimia generală G = D: vocea elevului (G) – dau elevului (D), asupra profesorului (G) – graţie profesorului (D). Substantivul distinge o flexiune nearticulată şi una articulată hotărât. 2.2.1.1. În flexiunea nearticulată, substantivul este însoţit de componenţi antepuşi (determinanţi, cuantificatori, modificatori) care preiau informaţia de caz şi exprimă, singuri, forma cazuală: cartea [acestui elev], cumpărarea [acestor cărţi], contra [câtorva profesori], plecarea [primului copil], cuvintele [simpaticei Maria]. În flexiunea substantivului nearticulat hotărât, dacă se face abstracţie de vocativ (vezi infra, 2.3.), numărul maxim de forme cazuale distincte este două, cele două nedistingându-se decât la substantivele feminine la singular, singurele care deosebesc câte două forme de caz (N = Ac) ≠ (G = D): (această) casă – (acestei) case, (această) poartă – (acestei) porţi, (această) lalea – (acestei) lalele.

120

115

Substantivul şi grupul nominal

Desinenţele de caz oblic ale substantivelor feminine la singular sunt identice (omonime) cu cele de plural: (acestei) case – (aceste, acestor) case, (acestei) porţi – (aceste, acestor) porţi, lalele – (aceste, acestor) lalele1. 2.2.1.2. În flexiunea articulată hotărât, substantivul îşi ataşează enclitic articolul, care se angajează în flexiune. Articolul fie dublează desinenţa de G−D a substantivului, dacă substantivul aparţine clasei femininelor la singular (a), fie exprimă singur valoarea de caz, preluând şi rolul unei desinenţe de caz, dacă substantivul este masculin sau neutru la singular şi plural şi feminin la plural (b): (a) înălţimea fetei (fet- + des. specifică2 -e + art. hot. -i), în dosul macaralei (macara- + des. specifică -le + art. hot. -i); (b) culoarea peretelui/pereţilor/tabloului/tablourilor/florilor (peret- + des. nespecifică3 -e + art. -lui, pereţ- + des. nespecifică -i + art. -lor etc.). În prezenţa articolului enclitic (legat), indiferent de genul şi de numărul substantivului, se disting câte două forme cazuale: (N sg. = Ac sg.) ≠ (G sg. = D sg.): calul – calului, casa – casei, numele – numelui (N pl. = Ac pl.) ≠ (G pl. = D pl.): caii – cailor, casele – caselor, numerele – numerelor. 2.2.1.3. La marcarea cazului participă şi alternanţele (vocalice şi consonantice), modificări ale radicalului care se asociază, în anumite condiţii fonetice, mai mult sau mai puţin regulat4, flectivului: a/ă (cracă – unei crăci); a/e (masă – unei mese); ǒa/o (coardă – unei corzi); a/ă, l/Ø (vale – unei văØ-i); ă/e, î/i (sămânţă – unei seminţe); sc/şt (mască – unei măşti); şc/şt (cuşcă – unei cuşti) etc. Alternanţele consonantice se produc la jonctura radicalului cu desinenţa (cuşcă + -ĭ → cuşti); cele vocalice se produc, mai ales, sub accent (noapte – unei nopţi, cracă – unei crăci); rar, pot apărea şi în silabă neaccentuată (sămânţă – seminţe, tabără – tabere). 2.2.2. Marcarea mixtă: al de la genitiv Spre deosebire de dativ, genitivul cunoaşte atât o marcare exclusiv sintetică, „scurtă”, cât şi o marcare „lungă”, substantivul, cu formă flexionară de genitiv, adăugându-şi proclitic marca sintactică al5 (cartea elevului vs o carte a elevului). Combinarea unei marcări sintetice cu o marcă suplimentară proclitică ne permite să

1

Pentru inventarul de desinenţe şi subclasele de flexiune, vezi infra, 4.1.1. Este specifică, fiind diferită de cea de N−Ac. 3 Este nespecifică dată fiind identitatea cu cea de N−Ac. 4 În româna actuală, se accentuează natura neregulată a alternanţelor, existând, în aceleaşi condiţii fonetice, forme substantivale, mai ales neologice, la care nu intervin alternanţele şi altele la care intervin: barcă – bărci, dar remarcă – remarci (ultima formă este acceptată în DOOM 2. în locul mai vechiului remarce). 5 Al este o notare simbolică, acoperind toate formele flexionare ale acestuia: al, a, ai, ale. 2

121

Morfosintaxa limbii române

vorbim, în cazul genitivului, despre posibilitatea unei marcări mixte (analitice şi sintetice în acelaşi timp). Al este o marcă „sintactică”, fiind cerută obligatoriu în toate contextele în care genitivul nu este vecin imediat la stânga cu articolul hotărât fuzionat (inclus în forma substantivului regent), altfel spus este neadiacent acestuia. Asta înseamnă că marca al apare în oricare dintre contextele: ● substantiv nearticulat hotărât, inclusiv nume propriu masculin 1 (elev al profesorului, acest elev al profesorului, un elev al profesorului, doi elevi ai profesorului, Ion al Mariei); ● substantiv articulat hotărât, în condiţiile în care articolul şi, implicit, substantivul nu este imediat vecin genitivului (caietul nou al profesorului, caietul de istorie al profesorului); ● pronume şi numeral-substitut (acesta al profesorului, câţiva ai profesorului, niciunul al profesorului, doi ai profesorului); ● verb copulativ (este al profesorului, rămâne al profesorului); ● adjectiv de provenienţă verbală, derivat sufixal dintr-un verb tranzitiv (copil purtător al virusului HIV, medicament aducător al speranţei); ● în coordonare, precedând cel de al doilea termen (contra mamei şi a tatei, plecarea mamei sau a tatei). 2.2.3. Marcarea analitică 2.2.3.1. Marcarea prepoziţională În română, există, pentru ambele cazuri oblice (G, D), o marcare analitică prin excelenţă, constând în utilizarea mărcilor prepoziţionale în absenţa oricărei mărci flexionare. În vecinătatea mărcii al, forma substantivului este de genitiv (carte a elevului, carte a elevelor); în cazul marcării prepoziţionale, forma substantivului este omonimă cu N−Ac (dorinţa a ditamai profesorul, în faţa a doi copii). 2.2.3.1.1. Pentru relaţia de genitiv, prepoziţiile selectate în limba actuală sunt a şi la2, distribuite după următoarele reguli de sistem şi preferinţe de uz: (a) În registrul cult, alegerea prepoziţiei a este obligatorie, atunci când primul element (sau unicul element) al grupului nominal este invariabil sub aspectul cazului (numeral cardinal, alţi cuantificatori invariabili, adjective antepuse invariabile, mărci graduale invariabile): în prezenţa a doi martori; transmitere către site a orice dispoziţie (www.destinatiaromania.ro); aşteptările a toată suflarea; Răspunsul a ditamai profesorul m-a tulburat; chemarea a astfel de oameni; 1

În cazul numelui propriu feminin, terminaţia -a este asimilată unui articol, ceea ce face inutilă apariţia mărcii suplimentare a (Maria lui Ion). 2 Pentru statutul actual al prepoziţiei funcţionale de, care în limba veche era utilizată şi ea ca marcă analitică a genitivului, vezi infra: 119.

122

Substantivul şi grupul nominal

Mă înclin în faţa a asemenea prieteni; prin apariţia independentă a foarte multe şi importante fenomene. (b) Alegerea lui a este facultativă, când pe prima poziţie a grupului apare un cuantificator variabil sub aspectul cazului: plecarea a câţiva colegi – plecarea câtorva colegi; plecarea a mulţi colegi – plecarea multor colegi; plecarea a anumiţi colegi – plecarea anumitor colegi. (c) În registrul popular şi familiar, se extinde şi construcţia cu la: o fi ştiut mă-sa la fata asta unde vine? (G. Adameşteanu, Dimineaţă pierdută); Să fiu io în locu la fetile astea, nu m-aş duce (idem); Că-n partea la Ivona s-a aruncat (idem). În limba veche, printre mărcile prepoziţionale pentru relaţia de genitiv poate fi inclusă şi prepoziţia de, cele două construcţii, flexionară şi prepoziţională cu de, putând apărea în variaţie liberă (casa Domnului – casa de Domnul)1. În stadiul actual de limbă, construcţia cu de nu mai funcţionează ca echivalent al formei sintetice (flexionare) de genitiv. Construcţia cu de s-a specializat astfel: (a) Regentul este un substantiv sau un adjectiv de provenienţă verbală, prepoziţia introducând un complement al substantivului (al adjectivului), în condiţiile nondefinirii acestuia (distribuirea de ajutoare, plata de taxe, plătitor de taxe, căderea masivă de zăpadă, soluţii aducătoare de profit, lovitură cauzatoare de moarte); (b) Nominalul introdus prepoziţional, având obligatoriu trăsătura [– Definit], primeşte citirea „proprietate” şi funcţia de modificator restrictiv (obraz de copil, zâmbet de mamă). Există un argument sigur că tipul (b) de construcţie prepoziţională nu este echivalent cu un genitiv, şi anume: coocurenţa acestei construcţii cu un genitiv flexionar (obrazul lui de copil, zâmbetul ei de mamă); (c) Nominalul introdus intră într-o relaţie de apartenenţă, diferită de posesia prototipică prin prezenţa trăsăturii [– Definit] pentru Posesor (uşă de biserică, poală de rochie, mijloc de codru, streaşină de casă). Toate cele trei construcţii au în comun trăsătura [– Definit] pentru nominalul prepoziţional. Sub acest aspect, se deosebesc fundamental de genitivul flexionar, caracterizat obligatoriu prin trăsătura [+ Definit]; vezi diferenţa de definitudine dintre: plătitor al taxelor de poluare [+ Definit] vs plătitor de taxe [– Definit], obrazul copilului [+ Definit] vs obraz/obrazul de copil [– Definit], uşa bisericii [+ Definit] vs uşa/uşă de biserică [– Definit]. În consecinţă, putem spune că structurile flexionară şi prepoziţională nu mai sunt în variaţie liberă şi că, în limba actuală, de-ul a încetat să funcţioneze ca marcă analitică pentru relaţia de genitiv.

2.2.3.1.2. Pentru relaţia de dativ, prepoziţia selectată este, în cele mai multe situaţii, la. (a) Este selectată obligatoriu, indiferent de registru stilistic, când primul component al grupului este invariabil sub aspectul cazului: 1

Pentru exemple şi bibliografie, vezi Pană Dindelegan (2009a: 230–231).

123

Morfosintaxa limbii române

Dau la cinci copii, Trimit la ditamai profesorul, Cărţile aparţin la tot felul de oameni. (b) Are utilizare facultativă, când primul component al grupului este variabil sub aspectul cazului, iar regentul atribuie rolul tematic Ţintă: A trimis la aceşti copii – acestor copii, A dat/A aruncat la păsări – păsărilor, A atribuit premii la mulţi copii – multor copii. (c) În registrul cult, după prepoziţiile cu regim de dativ, în locul prepoziţiei la, se extinde, uneori, a, atunci când primul component al grupului este invariabil: graţie a cinci directori, datorită a zece directori. (d) În registrul neliterar, la apare şi dincolo de utilizările (a–b): – când complementul este realizat dublu, existând şi un clitic pronominal în dativ: De câte ori i-am zis astea la lighioana bătrână! (G. Adameşteanu, Dimineaţă pierdută); – când complementul exprimă Experimentatorul: Nu-i place la bărbat să iasă în oraş lefter şi cu buzunarul gol! (idem); Ce-i păsa la lighioana mea de mine? (idem). 2.2.3.2. Marca proclitică lui În cazuri limitate, genitivul şi dativul se exprimă cu ajutorul mărcii proclitice lui. Spre deosebire de al proclitic, care se asociază cu forma flexionară (sintetică) de genitiv a substantivului, lui proclitic se asociază cu o formă substantivală nemarcată de N−Ac (adresa nouă a şefei vs (nelit.) adresa lu’ şefa, cartea nouă a Mariei vs (nelit.) cartea lui Maria). Extinderea, în stadiul actual al limbii, a procliticului lui de la o marcare restrânsă a masculinului singular la o marcare mai generală (vezi infra) permite interpretarea mărcii lui ca marcă analitică, pierzând legătura cu provenienţa sa „sintetică” (şoseaua Iancului, cartea elevului). Regulile actuale de uz sunt diferenţiate în funcţie de registrul cult sau popular/familiar al limbii, fiind legate, indiferent de registru, de trăsăturile numelor personale/ale „genului personal”1: (a) În registrul cult, mult mai conservator, se manifestă două direcţii de utilizare: (i) ca marcă a unui genitiv−dativ pentru substantivele personale, mai ales pentru numele de persoană masculine, dar şi cu lărgiri de uz dincolo de clasa masculinelor, (ii) ca marcă a unui genitiv−dativ rezultat dintr-o substantivizare accidentală de tip autonimic. ● Ca marcă a unui G−D personal: – precedă un nume propriu masculin de persoană (meritele lui Alecsandri, moartea lui Vianu); 1

Extinderea şi dincolo de clasa de substantive aparţinând genului personal este mult limitată (vezi infra).

124

Substantivul şi grupul nominal

– precedă nume comune de rudenie (mai ales, masculine, dar şi feminine invariabile), desemnând persoane unice (lui nenea, lui tata, lui papa, lui moş Gheorghe, lui tanti), însoţite, uneori, de clitice posesive (banii lui socru-su, plecarea lu’ ta-su); – se extinde şi la alte categorii: nume proprii feminine, în mod special la cele a căror finală vocalică (alta decât a) face imposibilă adăugarea terminaţiei -eĭ (lui Jeni, lui Mimi, lui Meri, lui Cati). ● Ca marcă a unui G–D nonpersonal: – precedă numele invariabile ale lunilor anului (zilele lui ianuarie); – apare în cazul autonimicelor şi al altor substantivizări accidentale: Misterului lui „de unde?” îi corespunde cel al lui „încotro”? (G. Liiceanu, Uşa interzisă); Şi, iată, acum a făcut-o ca pe o variantă extremă a lui „tenir sa promesse” (idem). (b) În registrul neliterar, construcţia cu lui proclitic se extinde mult dincolo de uzul fixat sub (a), şi anume se lărgeşte: – la nume proprii feminine cu finala a (cartea lui Maria/lui Corina); – la nume comune de persoană, masculine şi feminine, care, într-un context situaţional sau discursiv dat, se comportă ca proprii, „trimiţând” la persoane unice (cartea lu’ mama, lu’ naşa, plecarea lu’ nevastă-sa, plecarea lu’ şefa, reţeta lu’ doctora, ăştia [este vorba de „ochelari”] e a lu lighioana bătrână (G. Adameşteanu, Dimineaţă pierdută). 2.3. Marcarea vocativului Vocativul, caz al adresării, este puternic marcat în planul formei, fie exclusiv printr-o marcare suprasegmentală (intonaţie specială, când forma este identică cu cea de N−Ac: Dragi prieteni din copilărie,/Prietenul meu drag din copilărie,/Prietenii mei dragi, Dragi copii ai clasei noastre), fie, simultan, prin mărci desinenţiale proprii şi marca suprasegmentală a intonaţiei. Vocativul primeşte desinenţe speciale: -e, -ule, pentru masc. sg., -o, pentru fem. sg., -lor, pentru masc. şi fem. pl. (Prietene drag,/Prietenule drag,/Mario,/Frumoaso,/ Prietenilor dragi, am multe să vă/să-ţi spun), diversificate ca uz stilistic, atât între ele, cât şi în raport cu forma omonimă de N−Ac. 2.4. Poziţia limbii române, între sintetic şi analitic ● Româna prezintă omonimia substantivală generală G = D, exceptând marca sintactică al, proprie, în anumite contexte, genitivului. ● În marcarea cazuală, româna ocupă o poziţie intermediară, posedând atât mărci sintetice (flexionare), cât şi mărci analitice (prepoziţionale). ● Româna şi-a diversificat mărcile flexionare, adăugând la desinenţele de caz (mult restrânse) formele de articol hotărât, care, fuzionate enclitic cu substantivul, pe lângă funcţia de determinant, o au şi pe aceea de marcare a cazului. ● Româna şi-a creat o marcă nouă (lui proclitic), care, schimbându-şi poziţia (din enclitic în proclitic) şi extinzându-şi contextele de apariţie, a evoluat de la o marcă

125

Morfosintaxa limbii române

flexionară spre una analitică şi de la o marcare restrânsă a genului personal spre una cu utilizare mai generală. ● Româna şi-a creat, în cazul genitivului, o marcă sintactică suplimentară, ceea ce, în anumite contexte, permite o marcare simultan mixtă (flexionară şi analitică) a genitivului. ● Româna actuală poate folosi, pentru marcarea genitivului, prepoziţiile a, la, iar, pentru marcarea dativului, prepoziţia la şi, cu totul excepţional, a; fiecare prepoziţie are reguli proprii de utilizare, unele obligatorii (de sistem), altele facultative (legate de un anume registru stilistic). ● În trecerea de la perioada veche la cea actuală, româna şi-a diferenţiat cele două construcţii sinonime de genitiv (construcţia sintetică şi cea prepoziţională cu de), specializându-şi construcţia cu de pentru introducerea complementului şi a modificatorului nondefinit, ceea ce aşază cele două construcţii în distribuţie complementară. ● Româna, limbă caracterizată prin acord gramatical, poate transmite, prin acord în grupul nominal, marca de caz de la primul component la întregul grup: asigurarea [acestei prime importante şi necesare tranşe] a împrumutului de la FMI. ● Româna marchează puternic şi diversificat cazul vocativ, adăugând, la marcarea suprasegmentală (prin intonaţie), şi marcarea desinenţială. Româna a conservat şi a extins desinenţa -e din latină, a împrumutat desinenţa -o din slavă, dar şi-a creat şi desinenţe proprii în interiorul limbii (vezi desinenţele -ule, pentru singular, şi -lor, pentru plural), ajungând să posede desinenţe paralele, pe care le utilizează stilistic diversificat.

GALR 2008 I: 70−73, 83−84

Exerciţii 1. Separaţi, din textele următoare, genitivele şi dativele, indicând tipul de marcare şi condiţiile de utilizare a fiecărui tip: (a) „Toate religiile lumii, în măsura în care presupun un «cult al morţilor», nu s-au îndoit o clipă că există un «pe urmă» şi un «dincolo». Toate presupun desprinderi ale sufletului de trup, apoi călătorii ale sufletului, halte şi etape. Există o morfologie a peisajului străbătut, o cronologie a acestei călătorii, un punct terminus al ei. Pe scurt, toate religiile dezvoltă o scenografie a lui «apoi» şi a lui «dincolo».” (b) „Asta înseamnă că ne lipseşte mai întâi temeiul lui «de unde?» (de unde venim). Lipsa de provenienţă pe care e aşezată viaţa noastră Heidegger o numeşte «aruncare». (...) Absenţa lui «de unde?» întemeiază nimiccitatea, iar viaţa noastră este

126

Substantivul şi grupul nominal

direct instalată pe neantul acestei explicaţii. (...) Misterului lui «de unde?» îi corespunde cel al lui «încotro?» În această construcţie, Heidegger nu ia în calcul credinţa (aşa cum pentru «de unde?» nu ia în calcul ipotezele ştiinţei).” (c) „Răsfoiesc paginile albumului roman. Suita şi combinaţia imaginilor îi aparţin lui Bernea (...). Şi totuşi nu performanţa privirii sale, a celei mai autentice şi cultivate priviri pe care a produs-o lumea noastră, este cea care creează stranietatea cărţii.” (G. Liiceanu, Uşa interzisă). 2. Comparaţi cele două apariţii ale formei a, încercând: (a) să stabiliţi diferenţa de statut morfologic; (b) să indicaţi dacă există şi o diferenţă de caz: – contra a cinci profesori de română şi a tuturor celorlalţi profesori de limbi străine – Această soluţie a profesorului m-a mirat, mai ales că nu poţi să vociferezi împotriva a ditamai profesorul! – Această decizie a destituirii a cincizeci dintre directori e surprinzătoare, mai ales că, graţie a zece dintre ei, cuprinşi în programe europene, s-au obţinut mulţi bani. 3. Stabiliţi statutul morfologic al formei lui din următoarele fraze: Alegerea lui I.I. n-a surprins pe nimeni, căci lui i se dăduseră cele mai multe şanse. M-au surprins diferenţele de grafie dintre „lui” şi „lu’”. Am încercat să fac o analiză statistică a celor două apariţii şi să stabilesc o diferenţă între ele. Am constatat că „lui” e literar, în timp ce apariţiile lui „lu” sunt limitate la fragmentele scrise în registru popular. 4. Construiţi două propoziţii în care să apară o marcare prepoziţională obligatorie de genitiv şi una prepoziţională obligatorie de dativ. Indicaţi, pentru fiecare, care este condiţia de obligativitate. 5. Construiţi câte două propoziţii în care genitivul, respectiv dativul să se marcheze, succesiv, atât flexionar, cât şi prepoziţional. 6. Comparaţi următoarele construcţii şi indicaţi care este diferenţa dintre ele: trimiterea ajutoarelor – trimiterea de ajutoare plecarea profesorilor de la ţară – plecarea de profesori de la ţară colectarea laptelui de care avem nevoie – colectarea de lapte numirea profesorilor suplinitori – numirea de profesori suplinitori. 7. (a) Comentaţi, cu exemple, partea subliniată din următorul fragment teoretic: „În română, există, pentru cazurile oblice, două posibilităţi de marcare: o marcare sintetică (flexionară – prin desinenţă specifică de caz sau prin articol enclitic

127

Morfosintaxa limbii române

fuzionat) şi o marcare analitică (prepoziţională – substantivul îşi ataşează o prepoziţie, fără a-şi schimba forma de N−Ac; să se compare: cartea elevilor şi cartea a cinci elevi). Cele două modalităţi se află, în funcţie de context şi de registru stilistic, fie în distribuţie complementară, fie în alegere sintactic liberă, dar stilistic marcată.” (b) Comentaţi următorul text privind marcarea cazurilor oblice: „Variaţia de caz a articolului a permis limbii române să evite soluţia prepoziţională [la care au recurs limbile romanice de vest − nota ns.] în exprimarea raporturilor sintactice (V. Guţu Romalo, în Studii şi cercetări lingvistice, XIV, 1994, 1−2, p. 35). 8. Încercuiţi greşelile din următorul text, corectaţi-le şi indicaţi în ce constă greşeala: În jurul Universităţii şi a Teatrului Naţional, s-au semănat flori rezistente Graţie ajutorului primit şi a banilor daţi de părinţi, Ion a reuşit să-şi achite garsoniera Articolele sunt răspândite în paginile revistelor şi altor publicaţii filologice În urma sesizărilor şi reclamaţiilor primite, a trebuit să luăm atitudine Casa nu este a mea, ci a mamei şi tatei.

*

* *

3. Contextele şi funcţiile sintactice ale cazurilor 3.1. Nominativul (a) În grupul verbal (GV), apare ca argument extern, ocupând poziţia de Subiect: ● fie subiect al unei forme verbale personale/finite (Copilul aleargă, Ion citeşte, Elevul îşi rezolvă temele, Cade zăpadă, Bate vântul), ● fie subiect al unei forme verbale nepersonale/nonfinite ■ Subiect al infinitivului (Înainte de a începe ploaia, primisem rezultatul); ■ Subiect al gerunziului (Plecând copiii la joacă, mama şi-a văzut de treburile ei); ■ Subiect al supinului (E important de ştiut adevărul de întreaga comunitate); ■ Subiect al participiului (Odată plecat directorul, toată lumea s-a relaxat). (b) În GV, în relaţie cu un verb copulativ: ● nume predicativ

128

Substantivul şi grupul nominal

■ al unei forme verbale finite (El este student, El este fiu de profesor, El este directorul, El este Ion); ■ al unei forme verbale nonfinite (Rămânând student şi anul acesta, Ion şi-a căutat un serviciu, E greu a fi profesor, Odată ajunse profesoare, au uitat de cei de acasă); (c) apoziţie, cu suport în nominativ (Ion, colegul nostru, a obţinut locul întâi). În poziţiile a, b, c (S, NP, apoziţie), apare un GN, cu o structură mai largă sau mai restrânsă, ceea ce înseamnă că substantivul-centru poate primi determinanţi (Copilul aleargă, Acest copil aleargă), cuantificatori (Câţiva copii aleargă, Doi copii aleargă), modificatori restrictivi sau nonrestrictivi (Copilul de profesor aleargă ca şi ceilalţi, Un copil blond aleargă după tramvai) şi modificatori posesivi (Maşina directorului este roşie). De reţinut că numai centrul GN apare în cazul nominativ (eventual, şi adjectivele acordate); ceilalţi componenţi au alte forme de caz, depinzând fie de regentul prepoziţional ([Discuţia asupra examenului] m-a speriat – prepoziţia asupra cere genitivul), fie de poziţia sintactică faţă de centrul grupului subiect ([Maşina directorului] este roşie – constituentul în genitiv directorului ocupă poziţia unui modificator posesiv).

3.2. Genitivul (a) În GN prototipic, ocupă poziţia unui modificator posesiv (cartea fiului nostru, cartea lui Ion). (b) În GN având drept centru un substantiv de provenienţă verbală sau unul relaţional, ocupă poziţia unui complement al numelui (plecarea elevului, păstrarea averii, păstrătorul tradiţiilor, fiul lui Ion). (c) În GAdj cu centru un adjectiv de origine verbală, ocupă poziţia unui complement al adjectivului (substanţe producătoare ale bolii). (d) În GV cu centru un verb copulativ, ocupă poziţia de nume predicativ (Cartea este a profesorului). (e) În GPrep având drept centru o prepoziţie sau o locuţiune prepoziţională cu regim de genitiv, ocupă poziţia de complement al prepoziţiei (S-au năpustit [asupra copiilor], Se vor căsători [în jurul Crăciunului]). GPrep, în ansamblu, este fie adjunct/circumstanţial (în jurul Crăciunului), fie argument (S-a năpustit asupra copiilor). (f) Apoziţie, cu suport în genitiv (cartea profesorului, a lui Ion Popescu). 3.3. Dativul (a) În GV, ocupă poziţia de complement indirect ● al unei forme verbale finite (Trimit copiilor bani, Aparţine statului, Se dedică studiului); ● al unei forme verbale nonfinite (E important a trimite copiilor bani, Cartea e gata de dat copiilor, Banii trimişi copiilor sunt insuficienţi); (b) În GAdj, ocupă poziţia de complement indirect al adjectivului (substanţe [folositoare vieţii], idei [dragi contemporanilor]).

129

Morfosintaxa limbii române

(c) În GAdv, ocupă poziţia de complement indirect al adverbului (El se comportă [asemenea părinţilor lui]). (d) În relaţie cu o interjecţie cu regim verbal, ocupă poziţia unui complement indirect (Bravo învingătorilor!). (e) În GN având drept centru un substantiv de provenienţă verbală, ocupă poziţia de complement al substantivului (distribuire de ajutoare sinistraţilor, predarea limbii române străinilor). (f) În GN având drept centru un substantiv relaţional, ocupă poziţia de complement al substantivului (Ion este [cumnat surorii mele]). (g) În GPrep având drept centru o prepoziţie cu regim de dativ, ocupă poziţia de complement al prepoziţiei (A reuşit [graţie profesorilor]). (h) Apoziţie cu suport în dativ (A reuşit graţie prietenului meu, adică lui Ion). Tiparul sintactic (f) este arhaic, fiind înlocuit, în româna actuală, fie cu un complement prepoziţional (El este cumnat cu soră-mea), fie cu un complement în genitiv (El este cumnat al surorii mele).

3.4. Acuzativul şi cazul nonmarcat/cazul „direct”/„neutru” 3.4.1. Acuzativul (a) În GV având drept centru un verb tranzitiv, funcţionează ca argument intern şi ocupă poziţia de complement direct ● al unei forme verbale finite (Aprinde becul, Trimite copiii la culcare); ● al unei forme verbale nonfinite (Mi-e greu de spus adevărul, Încerc a spune numai adevărul, Spunând adevărul, poţi să dai de bucluc). (b) În relaţie cu o interjecţie cu regim tranzitiv, ocupă poziţia de complement direct (Iată profesorul!, Na-ţi cartea!). (c) În GPrep având drept centru prepoziţii şi locuţiuni cu regim de acuzativ, ocupă poziţia de complement al prepoziţiei (Merge [cu prietenul], Locuieşte [lângă Universitate], Au venit toţi,[în afară de Ion]). Grupul prepoziţional, în ansamblu, ocupă, la rândul lui, fie poziţia de complement prepoziţional (Mă gândesc la copii), fie pe cea de complement indirect (Dau ajutoare la doi copii), fie pe cea de adjunct circumstanţial (Învaţă la Paris) sau de argument circumstanţial (Locuieşte la Paris). Să se facă distincţia: (i) între adjunct circumstanţial, care reprezintă situaţia curentă, şi argument circumstanţial, o situaţie mult mai rară; (ii) între argument (sau complement), situaţia prototipică, şi argument circumstanţial. Adjunctul circumstanţial este un component sintactic şi semantic facultativ, necuprins în grila de roluri a verbului. Argumentul, dimpotrivă, este obligatoriu, fiind cerut de structura sintactică şi de roluri a verbului. Argumentul circumstanţial priveşte o clasă restrânsă de regenţi, care atribuie roluri „circumstanţiale”, circumstanţialul dobândind statut de component semantic obligatoriu (să se compare: Locuieşte la Paris, Ajunge la Paris – argumente circumstanţiale vs Desenează la fereastră, Ascultă muzică la fereastră – adjuncţi/circumstanţiale).

3.4.2. Cazul „direct”/„neutru” 130

Substantivul şi grupul nominal

Prin caz „direct”/„neutru” se acoperă toate situaţiile în care substantivul cu formă de N−Ac nu poate fi substituit printr-un clitic pronominal de acuzativ. Este un caz „nonmarcat”, căci, nefiind posibilă substituţia cu o formă pronominală, singura care distinge N şi Ac, în poziţia dată nu există niciun semn distinctiv al cazului. Pe de altă parte, nu suportă nici substituţia prin forma de nominativ a pronumelui personal. (a) În GV având drept centru un verb dublu tranzitiv, ocupă poziţia de complement secundar ● al unei forme verbale finite (Mă învaţă gramatică, Mă anunţă ora plecării); ● al unei forme verbale nonfinite (E greu de a-l învăţa gramatică, Învăţându-l gramatică, mi-am dat seama de dificultăţi). (b) În GV, ocupă poziţia de complement predicativ al obiectului (L-au ales/L-au numit preşedinte, L-au botezat Ion, Îi zice obiect secundar). (c) În GV având drept centru un verb cu tranzitivitate slabă, ocupă poziţia de complement direct (Caută bucătar, Numeşte director, Cumpără casă, Are avere). Dacă în structură apare şi un complement direct (realizat prin clitic), atunci nominalul legat direct de verb ocupă fie poziţia de complement predicativ al obiectului (vezi b), fie pe cea de complement secundar (vezi a). (d) În GV sau în GAdj, ocupă ● poziţia unui adjunct/circumstanţial (Învaţă noaptea, Lucrează două ore, Aleargă zece kilometri, E bolnavă numai vinerea); ● poziţia unui argument circumstanţial, dacă verbul atribuie un rol tematic cu realizare circumstanţială (Casa valorează o avere, Şedinţa durează două ore). De remarcat tendinţa de adverbializare a grupului nominal de sub (d), fără ca această conversiune să fie completă. Grupul se substituie prin adverb: valorează mult, Cât valorează?, dar păstrează componenţi specifici numelui: Durează o vară întreagă.

3.5. Vocativul – cazul adresării Vocativul este un caz nonsintactic, neîncadrat în organizarea sintactică a propoziţiei. El poate constitui centrul unui grup nominal complet (cu modificatori şi complemente, chiar cu determinant, dacă acesta este un articol fuzionat urmat de posesiv1: Dragi prieteni din copilărie,/Iubite prietene,/Prietenul meu drag din copilărie,/Fraţii mei dragi,/Dragi copii ai clasei noastre, am multe să vă/să-ţi spun), dar nu se poate angaja în poziţii argumentale, tipice substantivului.

GALR 2008 I: 70−73, 83−84

1

Nu acceptă însă şi alţi determinanţi (*Dragă acest prieten, vino mai repede!, *Celălalt prieten, când ne mai vedem?, *Prietenul meu acesta drag!).

131

Morfosintaxa limbii române

Exerciţii 1. Se dau textele: „Domnilor membri, Ortografia cu care au fost scrise acum publicările Academiei Române se întemeiază pe o decizie luată de Societatea Academică în anul 1869 şi formulată de aşa-numitul mod de scriere pentru publicarea Analelor şi a altor lucrări ale Societăţei Academice Române (...). Modul de scriere, chiar aşa provizoriu cum era, a fost rezultatul a multe şi înfocate dezbateri încinse în sânul Academiei.” (T. Maiorescu, Critice) „Săptămâna trecută, Guvernul României a găsit răgazul să se ocupe de fineţuri. El a decis că un român adevărat nu poate fi botezat oricum (...) Cine s-ar fi aşteptat ca, în puzderia de necazuri cu care se vede confruntat, Guvernul să aibă timp şi chef de asemenea inefabile griji? O primă concluzie se impune: Guvernul are nervi buni. A doua concluzie: Guvernul are simţ metafizic. Alegerea numelui pune rafinate probleme speculative: a da nume potrivit lucrurilor şi vieţuitoarelor e o competenţă şi un privilegiu pe care omul le deţine prin delegaţie de la Dumnezeu însuşi.” (A. Pleşu, Comèdii la porţile Orientului) (a) Extrageţi substantivele în cazul genitiv şi indicaţi căror grupuri sintactice le aparţin şi ce funcţie ocupă în cadrul grupului. (b) Extrageţi substantivele în cazul dativ şi indicaţi căror grupuri sintactice le aparţin şi ce funcţie ocupă în cadrul grupului. (c) Extrageţi substantivele în cazul acuzativ şi indicaţi căror grupuri sintactice le aparţin şi ce funcţie ocupă în cadrul grupului. (d) Extrageţi substantivele în nominativ care fac parte din grupul subiectului. (e) Extrageţi celelalte nominative şi stabiliţi-le funcţia sintactică. 2. Construiţi patru genitive, unul complement al numelui postverbal, unul complement al numelui relaţional, unul complement al prepoziţiei şi unul modificator posesiv. 3. Construiţi patru dative, unul complement indirect al verbului, unul complement indirect al adjectivului, unul complement al numelui şi unul complement al prepoziţiei. 4. Construiţi două acuzative, unul complement direct, celălalt complement prepoziţional. 5. Ce asemănări şi deosebiri constataţi între construcţiile: lângă Universitate, din cauza Universităţii, graţie Universităţii.

132

Substantivul şi grupul nominal

6. Comparaţi sub aspectul cazului şi al funcţiei componentele subliniate din următoarele construcţii: atribuirea de ajutoare studenţilor – Guvernul atribuie ajutoare studenţilor Spitalul adăposteşte copii purtători ai virusului HIV – Ne-am pus mari speranţe în tratarea virusului HIV El este frate lui Gheorghe – El este frate cu Gheorghe, El este fratele lui Gheorghe Rezultatul îl ştiam de mult, căci am fost anunţat rezultatul imediat după concurs Cumpăr casa vecinului – Vreau să-mi cumpăr casă trimitere de ajutoare străinilor – ajutorarea străinilor Depind de copii – Angajarea de copii nu e permisă Contează pe copii – I-a întâlnit pe copii la teatru – Pentru a ajunge la sertar, s-au suit pe copii, mai precis pe spatele lor.

*

* *

4. Tipologia substantivelor Clasificarea substantivului se poate face după diverse criterii, flexionare sau lexico-semantice. 4.1. Clasificarea flexionară Clasele de flexiune a substantivelor se stabilesc ţinând cont de realizarea, în formă sintetică, a opoziţiilor de număr şi de caz (genul nu reprezintă un criteriu de flexiune). 4.1.1. Substantivele cu flexiune (declinare) regulată ● Cuprind majoritatea formelor substantivale (variabile), care, la rândul lor, se împart în mai multe subclase de flexiune (mai multe declinări). ● Declinările se subordonează genului şi se deosebesc după numărul de forme distincte şi tipul de omonimii, precum şi după desinenţele specifice. ● Formele distincte/opoziţiile gramaticale de număr şi de caz se marchează prin desinenţe, iar, uneori, redundant, şi prin alternanţe vocalice sau consonantice condiţionate fonetic. De comparat, pentru distincţia de număr, formele bradØ – brazi, cal – caØi, ministru – miniştri, sfântØ – sfinţi, măr – meri, cuvânt – cuvinte, umăr – umere şi, pentru distincţia de număr şi de caz, formele masă – mese, floare – flori, poartă – porţi, dungă –

133

Morfosintaxa limbii române

dunği, puşcă – puşti; pentru marcarea cazului prin alternanţe fonetice, vezi şi supra, 2.2.1.3. ● Clasificarea flexionară a substantivului include şi clasa neutrelor, distinsă de celelalte clase de gen, pe de o parte, prin corelaţii desinenţiale specifice: Ø – -e, respectiv Ø – -uri, iar, pe de altă parte, prin corelaţia specifică a formelor de articol enclitic: -(u)l – -le (creionul – creioanele, exerciţiul – exerciţiile). Deosebirea neutrului de celelalte clase de gen se vede şi în manifestarea specifică a acordului, acesta impunând adjectivelor şi articolelor o formă de masculin la singular şi o formă de feminin la plural (creion ieftin – creioane ieftine).

Subclase de gen

Număr de forme distincte şi omonimii

Masculine

1. (N = Ac = G = D) sg. 2. (N = Ac = G = D) pl.

Feminine

1. (N = Ac) sg. 2. (G = D) sg. = (N = Ac = G = D) pl.

1. (N = Ac) sg. 2. (G = D) sg. 3. (N = Ac = G = D) pl.

Subclase de substantive în funcţie de realizarea morfofonetică a desinenţelor ministru, miniştri bou, boi studentØ, studenţi munte, munţi casă, case macaraØ, macarale; ziØ, zile poartă, porţi; vară, veri floare, flori familie, familii baie, băiØ lipsă, lipse, lipsuri treabă, trebi, treburi vreme, vremi, vremuri1

Neutre

1. (N = Ac = G = D) sg. 2. (N = Ac = G = D) pl.

registru, registre frâu, frâie creionØ, creioane exerciţiu, exerciţii titlu, titluri stilou, stilouri taxiØ, taxiuri

4.1.2. Substantivele cu flexiune neregulată

1

În DOOM2 sunt indicate două forme de plural: vremuri/vremi, ultima fiind omonimă cu cea de G–D sg.

134

Substantivul şi grupul nominal

● Cuprind forme izolate în limbă, fie sub aspectul afixelor care marchează diversele categorii gramaticale, fie sub aspectul omonimiilor, fie sub aspectul variaţiei radicalului, fie sub aspectul poziţiei accentului. ● Explicaţii posibile ale neregularităţilor: ■ evoluţia de la latină la română a unor forme (om – oameni, soră – surori, noră – nurori); ■ corelaţia dintre sensul substantivului şi forma lui (neregularitatea tata/tatăl, tatei/tatălui, unde forma în -ă a substantivului, nespecifică genului masculin, se orientează spre o formă mai „normală” pentru acest gen, ataşându-şi forma de articol proprie masculinelor: tatăl – tatălui); aceeaşi explicaţie se poate da omonimiei (un) tată – (unui) tată, ce caracterizează substantivele masculine (băiat – unui băiat), nu pe cele feminine cu desinenţa -ă (casă – unei case); ■ evoluţia sistemului însuşi, unde desinenţe mai productive le înlocuiesc pe altele mai puţin productive, determinând, pentru un anume interval de timp, apariţia formelor oscilante (vezi nenumărate variante libere acceptate de DOOM 2, precum: sg. alică/alice – pl. alice, sg. cireaşă – pl. cireşe/cireşi, sg. copertă – pl. coperte/coperţi, sg. hamac – pl. hamacuri/hamace, sg. nivel – pl. niveluri/nivele etc.); ■ asocierea în flexiune a două forme aparţinând, la origine, unor substantive diferite (cel mai tipic exemplu de neregularitate de acest fel îl constituie paradigmele hibride bucăţică – bucăţele, floricică – floricele, păturică – păturele, rândunică – rândunele, care asociază, la singular, o formă derivată cu sufixul diminutival -ică, iar, la plural, o formă nesufixată, provenind dintr-un tipar flexionar mai vechi: sg. -ea – pl. -ele); ■ invariabilitatea formelor sub aspectul numărului şi al cazului (pui, ochi; învăţătoare, supraveghetoare; nume, codice); ■ variaţia radicalului constând în alternanţe fonetice particulare pentru marcarea unor opoziţii gramaticale: î/îi (mână – mâini, faţă de săptămână – săptămâni, stână – stâni); ■ schimbarea accentuării odată cu ataşarea desinenţei de plural (soră – surori, noră – nurori; radio – radiouri, trio – triouri, zero – zerouri). 4.2. Clasificarea lexico-semantică În funcţie de relevanţa lor în plan gramatical, se reţin mai multe subclase lexicosemantice. 4.2.1. Substantivele comune Reprezintă cea mai numeroasă clasă de substantive, o clasă „deschisă”, în continuă mişcare, fie în sensul creării sau al pătrunderii de noi forme, fie în sensul ieşirii din uz a altora mai vechi. Date fiind frecvenţa şi „reprezentativitatea” clasei, substantivul comun constituie reperul semantic şi gramatical al substantivului prototipic, distins de substantivul neprototipic (propriu, masiv, abstract, colectiv, „personal”, relaţional, postverbal, postadjectival).

135

Morfosintaxa limbii române

Substantivul comun se defineşte prin câteva caracteristici semantice şi gramaticale. ● Semantic, desemnează obiecte, în sens larg, organizate în clase pe baza unor particularităţi semantico-referenţiale comune (ex.: masă, frate, birou). ● Morfologic, are o flexiune „normală” sub aspectul categoriilor gramaticale de număr şi caz (clasificarea flexionară prezentată mai sus a privit clasa substantivelor comune; vezi supra, 4.1.). ● Sintactic, prezintă o serie de particularităţi combinatorii care reies din comparaţia cu substantivele neprototipice (vezi infra, 4.2.2.–4.2.9.). 4.2.2. Substantivele proprii Se disting de cele prototipice printr-o serie departicularităţi. ● Semantic, sunt autoreferenţiale, denumind indivizi unici (Maria, Ion, Marte, Ceahlău, Dicţionarul explicativ al limbii române). ● Morfologic, se caracterizează prin: (a) în mod prototipic, nu cunosc opoziţii de număr, apărând fie cu formă de singular (Blagoveştenie, Braşov), fie cu formă de plural (Carpaţi, Rusalii) Contextual, în situaţii speciale de comunicare, substantivele proprii pot desemna mai mulţi indivizi cu acelaşi nume, rezultând forme numărabile: Câteva Mihaele din grupa noastră au organizat o petrecere, O Mihaelă a lipsit de la petrecere.

(b) la cele mai multe nume proprii de persoană genul este motivat (Ioana – feminin, Ion – masculin), pe când la alte tipuri de nume proprii genul se poate stabili în context, în funcţie de forma substantivului (această Craiova, aceşti Carpaţi); (c) prezintă unele afixe specifice; vezi desinenţa -ă la unele masculine (Costică, Lică), desinenţa -a neaccentuat (şi variantele -ea, -ia) la multe substantive feminine animate sau inanimate (Ana, Floarea, Felicia; Craiova, România) şi la unele masculine (Toma, Luca); (d) păstrează radicalul nealterat de alternanţe fonetice (vezi formele oblice Ancăi, Olgăi, Floarei, faţă de băncii, slugii, florii). ● Sintactic, prezintă restricţii de combinare, dintre care cele mai caracteristice sunt: (a) incompatibilitatea cu articolul hotărât şi nehotărât, numele proprii fiind inerent determinate Când desemnează mulţimi de indivizi, este posibilă asocierea cu articolul hotărât şi nehotărât la plural: Mihaelele/Nişte Mihaele vor organiza o petrecere. N.B. O situaţie diferită apare la formele de singular, unde ataşarea determinantului nehotărât un/o, care nu intră în opoziţie cu articolul hotărât (altfel spus, nu se realizează opoziţia Mihaela vs o Mihaelă) este posibilă numai în condiţiile în care se presupune o mulţime din care se extrage o parte. În asemenea situaţie, rolul lui un/o este de cuantificator, nu de articol, cum se vede în exemplul: Mihaelele se vor distra la petrecerea lor; o Mihaelă însă nu va participa la eveniment, întrucât este bolnavă. În utilizări metaforice şi metonimice, care apropie substantivul propriu de cel comun, este posibilă asocierea cu articolul hotărât sau nehotărât: Eminescul vremii noastre (www.luciaolarunenati.wordpress.com), Picassoul va fi expus la Finala

136

Substantivul şi grupul nominal Naţională EMMA 2008 (www.hi-fi.ro), Colegul nostru se crede un Eminescu, Am admirat un Picasso. Formele de vocativ Ioană, Marie nu sunt nearticulate, ci sunt forme populare, create prin analogie cu cele nearticulate ale substantivului comun (fata – fată; femeia – femeie).

(b) imposibilitatea combinării cu oricare cuantificator definit şi nedefinit În contexte speciale, substantivele proprii indică mulţimi de indivizi purtând acelaşi nume, fapt ce permite combinarea cu unii cuantificatori definiţi sau nedefiniţi: Câteva Mihaele din grupa noastră au organizat o petrecere de ziua lor/O Mihaelă nu a participat la petrecere, Avem în grupă două Ane. În utilizări metaforice şi metonimice, ce generează schimbări de sens, numele proprii se pot asocia cu elemente aparţinând clasei cuantificatorilor: Acolo au pus ochii pe cei doi Grigoreşti şi l-au întrebat cât costă (www.anticartmagazin.ro), Pe pereţi – şi acolo – câţiva Grigoreşti – (www.ziarulialomita.ro)

(c) combinarea cu un genitiv numai în condiţiile inserţiei mărcii al (Ion al Mariei); (d) combinarea cu un modificator nonrestrictiv postpus de tip adjectiv în condiţiile inserţiei determinantului slab cel (Ion cel harnic); (e) posibilitatea combinării cu modificatori reprezentaţi numai de relativele nonrestrictive, nu şi de cele restrictive (Ion, care răspunde totdeauna primul, e cunoscut de tot anul, dar *Ion care este blond nu a fost acceptat la concursul de frumuseţe). 4.2.3. Substantivele masive Se disting de substantivele comune prototipice prin sens şi prin comportament gramatical. ● Semantic, prezintă trăsăturile „continuitate” (imposibilitatea de divizare în unităţi discrete) şi „omogenitate” (fiecare parte separată din întreg are trăsăturile întregului: o bucată de unt/carne/brânză/aur este tot unt/carne/brânză/aur), trăsături care au clare reflexe morfosintactice (vezi infra). ● Morfologic, au următoarele caracteristici: (a) sunt substantive nonnumărabile (defective de număr), fiind utilizate, de preferinţă, cu formă de singular (Bea cafea/vin/apă/ţuică, Mănâncă pâine/ carne/fasole/mazăre/miere), sau, mai rar şi numai convenţional, cu formă de plural (Mănâncă tăieţei, Are nevoie de câlţi); (b) fiind defective de număr, substantivele masive se încadrează în clasele de gen după contextele în care sunt acceptate: în contextele specifice de feminin (această) sau de masculin (aceşti) sunt feminine (această miere), respectiv masculine (aceşti câlţi); în schimb, în contextele nespecifice acest (comun masculinului şi neutrului la singular – acest aur) sau aceste (comun femininului şi neutrului la plural – aceste spaghete), substantivele masive nu-şi pot preciza genul (aparţin arhigenului masculin-neutru sau arhigenului feminin-neutru). ● Sintactic, se caracterizează prin restricţii de tipul: (a) nu acceptă combinarea cu articolul nehotărât (orice combinare cu acesta, în condiţiile coocurenţei unui modificator, deplasează sensul substantivului spre citirea nonmasivă de „sort dintr-o anumită materie”: Cumpără un zahăr fin/un vin bun);

137

Morfosintaxa limbii române

(b) în poziţia de obiect direct şi în cea de subiect (în construcţii impersonale), poate apărea nud, adică fără determinant (Văd vin/carne/brânză pe masă; La magazinul din colţ, se vinde vin/carne/brânză, faţă de *Văd casă, *Se vinde pălărie); (c) nu se combină cu clasa cuantificatorilor definiţi, ci numai cu cea a cuantificatorilor nedefiniţi cu formă de singular (Cumpără ceva/multă/puţină/destulă carne/brânză); cuantificarea definită se obţine prin grupuri substantivale plasate în antepunere, incluzând un substantiv care cuprinde inerent ideea de cantitate (kilogram, tonă), asociat cu un cuantificator numeric (2 kilograme, 2 tone): Cumpără 1 kilogram de/2 tone de carne/brânză/lapte). 4.2.4. Substantivele abstracte Prezintă, pe de o parte, o serie de trăsături care le separă de substantivele comune prototipice, pe de altă parte, similitudini cu clasa masivelor. ● Semantic, se caracterizează, ca şi masivele, prin trăsătura „continuităţii”, dar se disting de acestea prin imposibilitatea de a-şi asocia referenţial (extensional) un obiect material; referenţii substantivelor abstracte sunt însuşiri (bunătate, tenacitate, perseverenţă), relaţii (egalitate, rudenie, vecinătate), acţiuni şi activităţi, ocupaţii (înot, plecare, plimbare, vânătoare), discipline ştiinţifice (chimie, fizică), domenii ale vieţii sociale (economie, finanţe, politică) etc. ● Morfologic, se caracterizează prin câteva aspecte, care le apropie, de asemenea, de substantivele masive. (a) Unele abstracte sunt nonnumărabile, ca şi masivele, fiind utilizate ca singularia tantum (pace, curaj) şi foarte rar ca pluralia tantum (antimemorii, funeralii). ■ Deşi frecvent substantivele abstracte au formă de singular (care este compatibilă cu trăsătura „continuităţii”), multe dintre acestea cunosc şi formă corespondentă de plural: idee – idei, opinie – opinii. ■ Trecerea de la singular la plural implică modificări de sens ale substantivului, acesta alunecând în grade diferite de la abstract spre concret: amabilitate – amabilităţi „fapte, vorbe amabile”, ambiguitate – ambiguităţi „expresii cu caracter ambiguu”, bunătate – bunătăţi „mâncare sau băutură bună”. (b) Abstractele defective de număr au genul neprecizat când apar în contextele nespecifice acest, respectiv aceste, aparţinând, prin urmare, arhigenului (acest trend, aceste antimemorii). ● Sintactic, presupun restricţii de construcţie asemănătoare masivelor, dar numai în ipostaza de substantive nonnumărabile: ■ nu acceptă articolul nehotărât decât în prezenţa unui modificator şi fără a contribui la individualizarea referentului (Lucrul acesta mi-a adus o pace adâncă); în schimb, abstractele numărabile acceptă combinarea cu articolul nehotărât, care are rol de individualizare (Ion are o idee); ■ nu admit cuantificarea definită prin numerale cardinale (Se caracterizează prin *două tenacităţi/timidităţi) şi nici nehotărâtele cu valoare distributivă (*fiecare tenacitate/timiditate), în timp ce abstractele numărabile sunt compatibile cu astfel de cuantificatori (două idei, fiecare/oricare idee); ■ admit, ca şi masivele, cuantificatori nedefiniţi cu formă de singular (destulă/multă/puţină/atâta timiditate/indiferenţă), dar, spre deosebire de masive,

138

Substantivul şi grupul nominal

nu acceptă indefinitul nişte (*nişte timiditate, *nişte tenacitate, *nişte indiferenţă, *nişte alergare); abstractele numărabile se deosebesc parţial de cele nonnumărabile sub aspectul cuantificării (destule/multe/puţine/atâtea atitudini; *destulă idee, *multă părere, dar destul interes, multă ambiţie). 4.2.5. Substantivele colective ● Semantic, desemnează ansambluri formate din indivizi, şi nu indivizi izolaţi precum substantivele prototipice, caracterizându-se printr-o referinţă cumulativă eterogenă (mai multe flori formează un buchet, mai mulţi copaci formează o pădure). ● Morfologic, se caracterizează prin: ■ spre deosebire de masive şi de abstracte, satisfac opoziţiile de număr (cireadă – cirezi, clasă – clase, echipă – echipe, mănunchi – mănunchiuri, mulţime – mulţimi, stol – stoluri), dar, la singular, exprimă un ansamblu, având trăsătura inerentă [+ Pluralitate]; ■ pot fi de genul feminin (trupă, turmă) sau neutru (popor, grup). ● Sintactic, este relevant că efectul morfosintactic al „pluralităţii” şi, implicit, al contradicţiei dintre „pluralitatea” semantică şi „unicitatea” formei apare în planul acordului – substantivul colectiv, aşezat în poziţie de subiect, impune predicatului sau numelui predicativ fie un acord gramatical (O grupă a început examenul, O cireadă este periculoasă), fie unul semantic (În faţa Procuraturii Generale, un grup au agresat manifestanţii – www.publictv.md, Am vizitat site-urile indicate de alţii, dar am văzut până acum că o mulţime au fost mulţumiţi – www.forum.softpedia.com1); tot ca efect al „pluralităţii”, substantivele colective pot fi coocurente cu modificatori de tipul numeros, eterogen, unanim, în unanimitate (grup numeros, votarea în unanimitate de către Parlament). 4.2.6. Substantivele „personale” ● Semantic, substantivele „personale” prezintă trăsătura [+ Personal/+ Uman]; româna se caracterizează prin prezenţa aşa-numitului gen personal, un gen „lexical” care leagă, prin manifestări gramaticale comune, substantivele asociate inerent cu trăsătura [+ Personal/+ Uman]. ● Morfologic, genul personal se caracterizează prin: ■ realizarea analitică, cu ajutorul mărcii proclitice lui, a cazurilor oblice la singular: Cartea lui Ion, (Îi) dau lui Ion, cartea lui tata, (Îi) trimit lui tata; ■ realizarea vocativului, construcţie proprie substantivelor „personale”, printr-o flexiune bogată: vocativul cunoaşte forme flexionare multiple, care, cu mici diferenţe de uz stilistic, funcţionează paralel/sinonimic: Doctore/Doctorule, ce trebuie să fac?, Ion/Ioane, unde ai fost?, Maria/Mario, ce ne-ai adus? ● Sintactic, este specifică exprimarea cu pe a numelui-complement direct în condiţiile individualizării acestuia: Îl chem pe Ion, Îl chem pe student. 1

Construcţii ca acestea, preluate de pe internet, sunt izolate. Un asemenea acord este acceptat numai în situaţia în care substantivul colectiv este însoţit de un genitiv la plural sau de un grup prepoziţional care include un substantiv la plural: Un grup al studenţilor/Un grup de studenţi şi-au spus nemulţumirile.

139

Morfosintaxa limbii române

Totuşi, caracteristicile morfologice şi sintactice menţionate nu se manifestă regulat la toate numele de persoană, contraargumentele fiind: – genitiv-dativul poate fi exprimat cu ajutorul articolului enclitic (tatei, popii); – vocativul poate fi omonim cu nominativul (tată, Ion, Maria); – complementul direct poate fi construit şi fără pe: Îl caut pe copil/Caut copilul. 4.2.7. Substantivele relaţionale ● Semantic, se definesc în cadrul unei relaţii pe care o induc: relaţie de rudenie (frate, mamă, văr), socială (prieten, vecin) sau profesională (vânzător, şef), parte – întreg (parte, fragment, segment; mână în raport cu corp, acoperiş în raport cu casă, minut în raport cu oră). Unele sunt simetrice (cele al căror termen „corelativ” este de acelaşi rang: văr, frate, vecin, coleg), altele sunt asimetrice (al căror termen „corelativ” nu este de acelaşi rang: bunic, unchi, parte) Simetria termenilor implicaţi într-o relaţie este probată prin faptul că într-o structură copulativă sunt interşanjabili (Ion este vecin cu Gheorghe – Gheorghe este vecin cu Ion) şi pot fi redaţi ca un plural sau ca o structură coordonată (Ion este frate cu Gheorghe → Ei sunt fraţi/Ion şi Gheorghe sunt fraţi).

● Morfologic, este relevantă posibilitatea exprimării analitice a cazurilor oblice, când numele relaţional este personal (lui tata, pop. lui şefu’). ● Sintactic, se caracterizează prin: ■ construcţia cu un complement corespunzător termenului „corelativ”: genitiv/posesiv acordat (tatăl Mariei/său), grup prepoziţional cu centru cu (Ion e văr cu Gheorghe), dativ adnominal, în construcţii vechi sau populare (domn Ţării Româneşti, Ion este cumnat lui Gheorghe); – de cele mai multe ori, substantivele relaţionale cer obligatoriu exprimarea complementului (*Ion este vecin, *Ion este coleg, *Am măsurat partea); – neexprimarea complementului se poate explica fie prin posibilitatea recuperării acestuia din contextul (extra)lingvistic (Îţi prezint un coleg, Am avut pe drum un accident cu maşina. Pur şi simplu roata √ a căzut şi ne-am trezit întrun şanţ), fie prin prezenţa unui modificator (Fratele bun este Mihai, Am măsurat partea care trebuia vândută), fie prin citirea categorizantă a numelui relaţional (Ion este tată); – complementul exprimat prin genitiv este substituibil cu posesivul acordat (fata ei/Mariei/sa); posesivul clitic are însă un statut sintactic diferit de al genitivului în asociere cu un nume de rudenie nearticulat (cumnată-mea, noră-sa, fiică-sa, taică-tău), situaţie în care, în absenţa articolului, are rol de determinant; – complementul realizat prin GPrep nu este acceptat decât de numele relaţionale simetrice (Ion e văr/cumnat/vecin/prieten/coleg cu Gheorghe , dar *bunic/tată cu, *parte/mână cu) şi nu apare decât când numele relaţional se află în poziţie predicativă (Ion este cumnat cu Gheorghe, Toţi se dau prieteni cu tine,

140

Substantivul şi grupul nominal

Reporterul a stat de vorbă cu câţiva angajaţi, colegi cu persoana dată în urmărire, dar *A fost invitat un prieten cu Maria); ■ restricţii de articulare – numele relaţionale unice, fără complement exprimat, nu sunt compatibile cu articularea nehotărâtă (*El are un tată, *El are un cap, faţă de El are un coleg); articolul nehotărât poate fi acceptat însă în următoarele situaţii: (a) dacă numelui relaţional unic i se ataşează un modificator sau dacă modificatorul este subînţeles, fapt care anulează condiţia unicităţii (El are un tată darnic, El are un tată!…, El are un cap bun, El are un cap!); (b) dacă referinţa este arbitrară (Profesorul a cerut să participe şi un tată la discuţiile cu elevii); – numele relaţional construit cu un complement prepoziţional introdus prin cu nu acceptă articolul (*Ion este un cumnat cu Gheorghe, *Ion este prietenul cu Gheorghe); ■ ocurenţa în construcţii posesive – construcţia cu dativ posesiv (Mi-au venit în vizită nişte veri, Clădirea şi-a închis uşile cu nu mai puţin de un deceniu şi jumătate în urmă – www.gandul.info); – construcţia cu acuzativ posesiv, numai în cazul numelor relaţionale care indică partea, în cadrul unei relaţii de posesie inalienabilă (Mă doare capul, Mă supără ochii); – construcţia cu nominativ posesiv (Eu nu am văzut-o pe mama, Ion a ridicat mâna). 4.2.8. Substantivele postverbale Sunt obţinute din baze verbale prin derivare progresivă (plecare, învăţare, luptător) sau regresivă (înot, trai) ori prin conversiune (supine substantivate: citit, coborât). Unele substantive stabilesc contextual legătura cu un verb subiacent, de aceea sunt asimilate postverbalelor (gândul la Ion, drumul spre Bucureşti, masa zilnică la ora cinci). Indiferent de faptul că sunt abstracte (coborâtul scărilor, cititul cărţilor, alergarea pe nisip, atribuirea de burse elevilor) sau sunt concrete (substantivele-nume de agent: vânzătorul de suveniruri, iniţiatorul proiectului etc.), prezintă, în raport cu cele prototipice, trăsături proprii de natură semantică şi sintactică, derivând din natura lor „verbală”. ● Semantic, indică acţiuni, activităţi sau stări şi se disting prin capacitatea de a atribui aceeaşi grilă de roluri tematice cu a verbului de bază, chiar dacă în construcţia substantivului postverbal anumite roluri pot rămâne neexprimate (citire, vânzare + Agent + Temă; construcţie + Agent + Rezultat, atribuire + Agent + Temă + Destinatar; alergare + Agent; cădere + Temă; plăcere + Experimentator + Temă etc.). ● Sintactic, se disting prin amestecul de vecinătăţi tipic verbale şi tipic nominale: ■ au capacitatea de a primi subordonări verbale şi, implicit, de a impune restricţii de caz, de prepoziţie sau de conjuncţie tipic verbale, precum:

141

Morfosintaxa limbii române

(a) construcţia cu dativul (atribuirea de burse elevilor, predarea limbii române străinilor); (b) construcţia cu un nume predicativ sau cu un complement predicativ al obiectului (devenirea profesor, alegerea lui Ion deputat); (c) determinări prepoziţionale, impunând aceeaşi prepoziţie pe care o cere şi verbul (dependenţa de, participarea la, militarea pentru, coabitarea cu); (d) propoziţii conjuncţionale, impunând acelaşi conectiv conjuncţional ca şi verbul (speranţa că, dorinţa să, întrebarea dacă); (e) determinări temporale şi aspectuale (plecarea dis-de-dimineaţă/în fiecare noapte, vânzarea zilnic/zilnică de ziare); ■ au şi trăsături proprii substantivului (capacitatea de a primi determinanţi şi cuantificatori, precum şi capacitatea de a atribui genitiv sau de a primi modificatori adjective propriu-zise): această goană/goana frecventă după avere, fiecare alergare a sportivilor pe nisip dimineaţa, atâta mers pe jos etc. ● Morfologic, apar mai ales la singular. 4.2.9. Substantivele postadjectivale Provin din adjective derivate cu sufix (tristeţe, bunătate). ● Semantic, exprimă însuşiri sau stări şi au capacitatea de a atribui aceleaşi roluri tematice ca ale adjectivului de origine (tristeţe + Experimentator; prezenţă + Temă + Locativ; importanţă + Beneficiar). ● Morfologic, se folosesc frecvent la singular, fiind abstracte. ● Sintactic, se caracterizează prin amestecul de trăsături adjectivale şi nominale: ■ impun aceleaşi restricţii precum adjectivul de bază, şi anume: (a) aceeaşi prepoziţie pe care o cere şi adjectivul (egalitatea cu, gelozia pe, atenţia la); (b) acelaşi conectiv conjuncţional ca şi adjectivul (siguranţa că, curiozitatea să, curiozitatea dacă); (c) determinări temporale şi aspectuale (Au ajuns în schimb până la noi multe monumente provinciale şi piese aparţinând artelor minore care ne atestă existenţa acum a unei renaşteri – www.preferatele.com, prezenţa în fiecare zi); ■ au trăsăturile proprii substantivului (vezi posibilitatea de a se combina cu determinanţi şi cuantificatori, precum şi capacitatea de a atribui genitiv sau de a primi ca modificatori adjective propriu-zise): curiozitatea/o curiozitate/orice curiozitate, importanţa permanentă a sănătăţii, atâta tristeţe etc. 4.3. Particularităţi ale românei ● Substantivul şi-a ataşat enclitic (postpus şi legat de radical) articolul definit, ceea ce a permis participarea lui la flexiune. ● În română există o clasă de gen distinctă de masculin şi de feminin – neutrul –, caracterizat semantic, prin trăsătura nonanimat (puţinele substantive animate de gen neutru sunt generice: animal, trib, star, vip), flexionar, prin corelaţii desinenţiale specifice: Ø – -e, respectiv Ø – -uri, şi prin corelaţii specifice ale formelor de articol

142

Substantivul şi grupul nominal

enclitic: -(u)l – -le (scaunul – scaunele, consiliul – consiliile), rar, -le – -le : numele, toracele (acesta) – numele, toracele (acestea) şi sintactic, prin acordul specific pe care îl impune adjectivelor şi articolelor: formă de masculin la singular şi formă de feminin la plural (scaun frumos – scaune frumoase). ● În română se evidenţiază clasa aşa-numitului „gen personal” care se corelează cu o serie de particularităţi gramaticale relevante mai ales la nivel sintactic. ● Substantivele masive şi abstracte (nonnumărabile) pot apărea în poziţia de argument (complement direct sau subiect) nearticulate (Beau cafea, Are curaj, Se cere seriozitate).

GALR 2008 I: 87−91, 102−129

Exerciţii 1. Se dă textul: „Limbajul modei este în primul rând o colecţie de termeni tehnici – care pătrund destul de uşor în vorbirea curentă, o parte din ei având o existenţă efemeră. Unele neologisme recente sunt adaptate rapid şi adesea neglijent. Există mai multe categorii de termeni specifici din sfera vestimentaţiei: piese de îmbrăcăminte, părţi ale costumului, tehnici de croitorie, nume de materiale, nume de culori etc. Rubricile de modă din presă oferă uneori o combinaţie ciudată de snobism, familiaritate şi sentimentalism banal; în afara vocabularului tehnic şi a neologismelor moderne, apar unele trăsături prin care e caracterizat în diverse studii ipoteticul «limbaj feminin»: abundenţa de diminutive – «se poartă mult botine de lac sau pantofi gen ghetuţă cu şireţele şi toc mosorel» (TF 13, 1992) –, descrierea nuanţelor de culori: «mătase bleu-gheaţă»; «alb vanilie» (Cotidianul 157, 1992, 7); afectivitatea artificială, convenţională – «Aşadar, bomboanelor, purtaţi flori şi veţi arăta ca florile» (LF 28, 1996, 13).” (R. Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală) (a) Indicaţi structura morfematică a substantivelor din citatul de mai sus. (b) Există în textul de mai sus substantive cu flexiune incompletă? Dacă da, cum se explică acest fapt? 2. Analizaţi numele proprii din următoarele enunţuri sub aspectul articulării (sau al nearticulării). Care sunt contextele în care articolul are rol de determinant? Argumentaţi răspunsul. Maria şi-a cumpărat o maşină Mărie, ce făcuşi? Locuiesc într-un apartament cu Ana Ană, de ce plângi? Am privit îndelung un Picasso impresionant X este un Eminescu al zilelor noastre

143

Morfosintaxa limbii române

Bucureştiul este în sărbătoare Imaginea Bucureştiului seamănă cu cea a Parisului. 3. Căutaţi în Dicţionar de cuvinte recente (Florica Dimitrescu, ediţia a II-a, Bucureşti, Logos, 1997) 10 substantive neologice nonnumărabile (5 defective de singular şi 5 defective de plural) şi creaţi enunţuri cu acestea. 4. Scrieţi pe două coloane câte 4 caracteristici (semantice şi gramaticale) comune şi 4 caracteristici diferite ale substantivelor masive şi abstracte. 5. Analizaţi din punctul de vedere al articulării şi al cuantificării substantivele masive din reţeta culinară dată: „Învârtită Pentru foaia de plăcintă, vezi reţeta; 2 linguri de unt, 2 linguri de zahăr. Siropul: 250 g zahăr, 4dl apă, vanilie sau apă de flori. Se face o foaie de plăcintă. Se stropeşte bine cu unt, se presară cu zahăr şi se face sul, dinspre partea lungă a mesei. Se unge o tavă rotundă cu unt, se aşază sulul în tavă, învârtindu-l în formă de melc. Se dă la cuptor. Se face un sirop potrivit de gros, cu puţină vanilie sau apă de flori şi când plăcinta începe să se rumenească, se toarnă deasupra o parte din sirop şi se mai lasă la cuptor până se pătrunde bine aluatul cu zahăr şi se rumeneşte. Se aşază pe o farfurie rotundă, se taie în raze ca un tort şi se serveşte fierbinte cu sirop de zahăr.” (S. Marin, Carte de bucate) 6. Indicaţi substantivele colective din textul de mai jos. Analizaţi-le din punct de vedere morfologic şi sintactic. „Elite profesionale trăiesc în toate straturile/categoriile sociale: slujitori ai catedrei şi culturii, ţărănime, lucrători/meseriaşi industriali, în corpurile medical, ingineresc, ofiţeresc, funcţionărime ş.a. Aceste elite sunt purtătoare – aşa-zicând, la vedere – ale modelelor, ideilor, proiectelor marilor născocitori din elita intelectuală. (…) Dincolo de excepţii (în general, dominate de idei fixe devoratoare, de frustrări şi utopii distructive), elita nu consonează decât cu gupurile raţionale, evident, restrânse, păstrându-şi cu cerbicie individualitatea. (O excepţie, care atât prin demersurile sale teoretice, atitudini publice, experimentate şi-n scrisul publicistic, cât şi prin acţiuni practice de organizare a unor grupuri revoluţionare sectare, este Marx. «Ideologul suprem al mobilizării maselor la revoltă», care, expulzat din Paris, Bruxelles, Köln, iarăşi, din Paris, a trăit ca un burghez sadea, în Londra regală şi mult tolerantă, dar în răspăr cu toată lumea aşezată pe valori tradiţionale. Un ateu tulburat, incitator perpetuu la răzmeriţe şi răsturnări spectaculare.) Poporul (uneori, primejdios metamorfozat în populaţie), în sensul de mulţime psihologică, este mânat mai ales de instincte. De altfel, linguşitorii de profesie ai poporului, demagogii şi vorbesc, la modul laudativ, de instinctul maselor. Nu îndrăznesc, însă, nicio clipă, să rostească un alt adevăr, mult mai evident: că mulţimea reacţionează deseori iraţional. Ca o stihie. S-a glosat ceva pe tema asta. Când aducem în discuţie conceptul de mulţime, avem în vedere, în principal, acea

144

Substantivul şi grupul nominal

masă cu specificităţi proletare la care se referă şi Hannah Arendt, la gloată, care «nu e identificabilă cu clasa muncitoare în dezvoltare şi, în mod sigur, cu poporul întreg».” (V. Iancu, Elite şi mase, www.convorbiri-literare.dntis.ro) 7. Indicaţi două caracteristici gramaticale ale numelor proprii de persoană comune cu ale numelor relaţionale şi exemplificaţi-le prin enunţuri (pentru fiecare caracteristică comună se vor construi 2 exemple, câte unul pentru fiecare tip de substantiv). 8. Analizaţi substantivele relaţionale din textul de mai jos sub aspect sintactic (combinarea numelor relaţionale cu determinanţii, exprimarea complementului, poziţii sintactice în care apar): „Unchiul tatălui meu era verişor primar cu Raluca Iuraşcu, mama lui Eminescu, adică Raluca a avut un verişor primar, iar acesta a fost unchiul tatălui său. «Unchi» înseamnă că este fratele sau cumnatul unuia dintre părinţi, nu? Înseamnă că: verişorul primar Ralucăi era fratele sau cumnatul unui bunic al lui Marius Cristian Iuraşcu. Dacă ar fi fost frate, însuşi bunicul ar fi fost verişor primar al Ralucăi şi nu mai era nevoie de «unchiul» care să lege lanţul. Dacă a fost doar cumnat cu un bunic, înseamnă că era rudă de sânge cu Raluca, nu şi cu bunicul lui Marius Cristian Iuraşcu. Rezultat: ori e un unchi în plus în poveste, ori nu există rudenie de sânge aici, ci doar prin a n-a spiţă de alianţă.” (www.presaonline.com, comentariu) 9. Selectaţi substantivele postverbale şi postadjectivale din următorul text, apoi indicaţi pentru fiecare, pe de o parte, trăsăturile nominale, pe de altă parte, trăsăturile verbale, respectiv adjectivale: „Studenţii au avut performanţe semnificativ mai bune sau mai proaste, în ceea ce priveşte creativitatea sau atenţia la detalii, în funcţie de culoare, a declarat prof. Zhu. Cercetătoarea canadiană a declarat că utilizarea culorii roşu poate îmbunătăţi performanţele obţinute în timpul activităţilor care necesită vigilenţă, deoarece oamenii o asociază cu semnalele de oprire, cu cele de urgenţă, cu ambulanţele şi cu pericolul. Culoarea albastru stimulează creativitatea, deoarece oamenii îl asociază cu «oceanul, cerul, libertatea, spaţiile deschise şi cu starea de pace şi de linişte», a explicat Zhu. Un mediu liniştit «îi determină pe oameni să adopte un comportament de explorare şi le îmbunătăţeşte creativitatea», a adăugat aceasta.” (www.gandul.info)

*

* *

5. Structura şi funcţiile GN 5.1. Structura GN. Ierarhia constituenţilor Structura GN are o organizare ierarhică, cuprinzând:

145

Morfosintaxa limbii române

● determinanţi, care ocupă poziţia cea mai înaltă (caietul, un caiet, acest caiet, acelaşi caiet, celălalt caiet, soră-mea); ● cuantificatori (doi copii, câţiva copii, fiecare copil); ● complemente (plecarea lui Ion, mama lui Ion); ● modificatori restrictivi (urs polar), nonrestrictivi (urs frumos) şi posesivi (cartea mea, casa lui Ion, casa-ţi); ● (facultativ) particule focale (chiar aceşti elevi, doar elevii mei); ● (facultativ) circumstanţiale păstrate din structura de bază verbală, cu statut de modificatori nonrestrictivi (plecarea devreme, mersul copiilor de-a buşilea). GDet 3 (Spec − particule adv.) chiar

Det 3 Det copilul

GN 3 N

modificator nonrestrictiv/posesiv frumos N complement al Mariei modificator restrictiv din flori 3

3 N copil

Schema generală a GN1 Legătura mai strânsă dintre centru, pe de o parte, şi complemente şi modificatorii restrictivi, pe de altă parte, este subliniată prin ataşarea acestora, în configuraţia arborescentă, direct la centrul nominal, spre deosebire de ceilalţi constituenţi, ataşaţi la GN, care sunt mai puţin strâns legaţi de centrul nominal. În teoriile generative mai noi, centrul grupului (numit grupul determinantului) este, de fapt, determinantul, acesta luând drept complement grupul nominal organizat în jurul substantivului. Prin urmare, folosirea sintagmei generice, mai apropiate de tradiţie, GN, trimite, de fapt, la GDet.

Exemple: [GDet [chiar] [GDet această [GN muzică]] [GAdj frumoasă] [GPrep de [GDet Ø2 [GN petrecere]]]]] particulă focală determinant

nume

modif. nonrestr. modificator restrictiv

[GDet venirea [GAdj grăbită] [GDet a lui [GN Ion]] [GAdv aici]] nume modif. nonrestr. complement 1

modificator nonrestrictiv

Schema este pur orientativă şi nu se poate actualiza integral într-un singur GN, ca urmare a faptului că anumite componente nu pot fi coocurente (genitivul complement şi modificatorul posesiv, vezi infra), prezenţa lor fiind condiţionată şi de natura centrului de grup. 2 Apariţia prepoziţiei determină ceea ce se numeşte restricţie de articulare, altfel spus, încorporarea determinantului.

146

Substantivul şi grupul nominal

[GDet maşina [GPrep de spălat] [GDet a [GN mamei]]] nume modif. restr. modificator posesiv Centrul grupului nominal poate fi reprezentat şi de un substitut al substantivului (vezi cap. VII, Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume), situaţie în care posibilităţile de construcţie a grupului sunt mai limitate decât în cazul în care centrul este un substantiv: ● pronume (cel vechi, unul dintre colegi, tu de lângă Ion, acesta de acolo, asta de mătase, acela care a muncit o viaţă întreagă); ● numeral (trei dintre cei de acolo, primul sosit la destinaţie, doi care au ajuns ieri). În GN apar următoarele componente: ● articolul1 (enclitic fuzionat şi proclitic nefuzionat: elevul, un elev); ● alţi determinanţi (antepuşi, aflaţi în distribuţie complementară cu articolul (a), sau postpuşi, coocurenţi cu articolul, în situaţii de supradeterminare (b)): (a) demonstrative (acest/acel/celălalt elev), interogative şi relative (care femeie, ce rochie), posesive postpuse clitice, care determină un substantiv nearticulat (soră-mea, frate-su); a se compara cu posesive acordate nonclitice (sora mea, fratele său), care apar în prezenţa articolului; (b) cel, un determinant „slab”, fiind mijlocul tipic de realizare a supradeterminării (omul cel bun, fetiţa cea mică); şi alte demonstrative pot apărea ca supradeterminanţi (copilul acesta/acela/celălalt); în aceste situaţii, grupul este scindat, având doi determinanţi, cu valori diferite: articolul realizează integrarea sintactică, iar demonstrativul aduce o informaţie semantică suplimentară (apropiere, depărtare, identitate, diferenţiere); ● cuantificatori, numerici sau nonnumerici, posibil coocurenţi cu alţi determinanţi: (aceşti) cinci elevi, mulţi elevi, câţiva elevi, fiecare elev; în absenţa altui determinant, cuantificatorul preia şi funcţia acestuia, de integrator enunţiativ, care se adaugă la funcţia semantică cuantificatoare specifică; în cazul apariţiei simultane a cuantificatorului şi a determinantului, cuantificatorul este postpus determinantului: aceşti [patru copii]/*patru aceşti copii; ● complemente, care au ca regent substantive capabile de a atribui rol tematic − substantive de provenienţă verbală (plecarea copiilor, pregătirea temelor) sau substantive relaţionale (mama lui, nepotul Ioanei, vecinul lui Ion) − şi se pot realiza prin: ■ genitive: sosirea musafirilor (complementul numelui corespunde subiectului din structura verbală), cumpărarea maşinii (complementul numelui corespunde complementului direct din structura verbală), fiul Mariei, tatăl lui; ■ posesive acordate: plecarea sa, unchiul său; 1

Articolul fuzionat are o situaţie intermediară între statutul de component sintactic şi flectiv/marcă morfologic/ă, ocupând, sintactic, poziţia unui determinant (căci apare în distribuţie complementară cu alţi determinanţi: Elevul/Acest elev/Celălalt elev), iar, morfologic, preluând mărcile de flexiune (cartea elevului).

147

Morfosintaxa limbii române

■ dative: acordarea de premii elevilor (complementul numelui corespunde unui complement indirect din structura verbală), nepot lui Ion, fratele-ţi; ■ grupuri prepoziţionale: cumpărare de maşini (complementul numelui corespunde complementului direct din structura verbală), gelozia pe nevastă (complementul numelui corespunde complementului prepoziţional al adjectivului), frate cu Maria; ● modificatori de trei tipuri: (a) restrictivi, strâns legaţi sintactic şi semantic de centru, realizaţi prin: ■ adjective categorizante: elev bucureştean, uniformă şcolară; ■ grupuri prepoziţionale cu funcţie categorizantă, incluzând: − un nume prototipic (Un copil de preot primeşte mai des o educaţie religioasă decât un copil de profesor); − un nume aspectual sau care denotă situarea spaţială (început de zi, margine de drum), nume care se poate combina şi cu un genitiv (începutul zilei, marginea drumului); − un supin (fier de călcat, maşină de spălat); ■ substantive funcţionând ca modificatori restrictivi denominativi (medicul Popescu, cazul nominativ) − vezi cap. III, Relaţii sintactice: coordonare, subordonare, apoziţionare, 3.2.; (b) nonrestrictivi, realizaţi prin: ■ adjective calificative: elev frumos, inteligent; ■ adjective situaţionale/de modificare a referinţei: fost elev, actual profesor, aşa-zise cărţi; ■ participii adjectivale, caracterizate prin trăsături duble, adjectivale (trăsături flexionare şi de acord: contra soluţiei adoptate, femeie dezamăgită) şi verbale (trăsături sintactice – primesc complemente şi circumstanţiale: cartea trimisă azi/frecvent copiilor); ■ grupuri prepoziţionale: Are un păr lung, de mătase, şi ochi blânzi, de catifea; cărarea din munţi; ■ adverbe − în construcţiile nominalizate: sosirea aici, trezirea devreme Este posibilă combinarea tipurilor de modificatori: frumos [elev bucureştean], neinteresantă [discuţie parlamentară]. Diferenţa dintre modificatorii restrictivi şi cei nonrestrictivi este mai uşor vizibilă dacă se compară următoarele situaţii: ■ fier de călcat vs fier încins: de călcat este un modificator restrictiv, pentru că asocierea constituentului de călcat schimbă denotaţia pe care substantivul fier o are dacă este folosit singur, pe când asocierea adjectivului încins, un modificator nonrestrictiv, nu schimbă denotaţia substantivului fier; ■ rochie de plajă vs rochie roşie: de plajă este un modificator restrictiv, pentru că asocierea constituentului de plajă schimbă denotaţia obişnuită a substantivului rochie, pe când adjectivul frumoasă este un modificator nonrestrictiv şi nu participă la denotaţia substantivului.

148

Substantivul şi grupul nominal Din punct de vedere sintactic, pentru a diferenţia modificatorii restrictivi de cei nonrestrictivi se pot folosi câteva teste (care însă nu trebuie considerate ca fiind reguli absolute): ■ posibilitatea gradării caracterizează numai modificatorii adjectivali nonrestrictivi (vezi cap. VIII, Adjectivul şi grupul adjectival, 3.1.): urs foarte frumos/mare *urs foarte polar/carpatin ■ posibilitatea de a apărea în poziţia de NP caracterizează modificatorii nonrestrictivi, nu şi pe cei restrictivi: Copilul este frumos, Părul ei este de mătase *Uniforma este şcolară, *Copilul este de preot, *Marginea este de drum ■ în stadiul actual de limbă, apariţia determinantului cel caracterizează modificatorii nonrestrictivi: copilul cel inteligent, femeia cea dezamăgită, ochii cei de catifea *elevul cel bucureştean, *începutul cel de zi.

(c) posesivi, care pot apărea pe lângă orice tip de substantiv, cu excepţia celor care permit apariţia complementului numelui (astfel, poziţia de complement şi cea de modificator posesiv sunt în distribuţie complementară); se exprimă prin: ■ genitive: cartea elevului, cartea lui Ion, cartea ei; ■ grupuri prepoziţionale echivalente cu genitivul: cartea a doi elevi, (pop.) uşa la casă; ■ posesive acordate: cartea sa, apartamentul meu; ■ posesive clitice în dativ, a căror utilizare este limitată: cartea-ţi, casa-mi. Denumirea tradiţională „dativ posesiv” acoperă, de fapt, ipostaze sintactice diferite ale cliticului pronominal în dativ: ● în GN, cliticul (dativul adnominal) ocupă fie poziţia de complement al numelui (nepotu-ţi, fiica-i), fie pe cea de modificator posesiv (casa-ţi); ● în GV, cliticul ocupă poziţia de complement posesiv (Îşi iubeşte copiii, Îmi mângâie pisica).

În GN este posibilă apariţia unor constituenţi propoziţionali şi a formelor verbale non-finite: ● propoziţia relativă: ■ pentru care regentul nominal este antecedent, oferind sursa referenţială prin mecanisme anaforice (Cartea/aceeaşi pe care mi-ai trimis-o/Cartea despre care mi-ai vorbit este interesantă); ■ pentru care referentul nominal nu este antecedent − corespunzătoare unei poziţii de complement (în genitiv), a cărui prezenţă este cerută de un substantiv „verbal” (Dorinţa (ori)cui este în sală este să ia examenul, Urmările a ce s-a spus sunt enorme), sau unui complement prepoziţional (gândul la cine mi-e drag, atenţia la ce se spune); ● propoziţia conjuncţională apare în condiţii speciale, dacă centrul este un substantiv postverbal sau un substantiv abstract, adesea de tipul ideea, faptul (faptul că a plecat, credinţa că a procedat corect, întrebarea dacă va reuşi);

149

Morfosintaxa limbii române

● forme verbale nonfinite: infinitiv (dorinţa de a spune adevărul); supin (dorinţa de spus numai adevărul); gerunziu (soluţii urmărind îndreptarea lucrurilor). Dintre componentele GN, sunt definitorii articolele şi ceilalţi determinanţi. Aşa se explică faptul că apariţia oricărei forme în contextul unui articol sau al unui determinant are ca efect „recategorizarea” formei ca substantiv (acest „pe”, acest „du-tevino”, acelaşi „hai-hai”, un „de ce” ezitant, într-un târziu, Un vreau arogant deranjează mai mult decât un vreau sincer, oful meu). Fac excepţie cazurile de asociere a articolului hotărât cu un adjectiv, în condiţiile antepunerii adjectivului, respectiv ale aşezării centrului substantival după adjectiv (frumosul meu câine), unde, din raţiuni sintactice, articolul fuzionează cu adjectivul, şi nu cu substantivul.

5.2. Mijloace de realizare a coeziunii în interiorul GN 5.2.1. În funcţie de componenţa grupului, coeziunea sintactică din interiorul GN se asigură prin diverse mijloace. 5.2.1.1. Prin acord (în gen, număr şi caz): ● acordul se propagă dinspre centru/cap spre toţi subordonaţii adjectivali, inclusiv cei participiali şi gerunziali acordaţi, indiferent de tipul de adjectiv şi de funcţia semantică a acestuia: carte interesantă – cărţi interesante; caiet roşu – rochie roşie; cartea aleasă – cărţii alese; mâncare aburindă – mâncăruri aburinde; ● acordul este impus, de asemenea, articolului fuzionat şi nefuzionat (steaua – stelei, o stea – unei stele), precum şi determinantului demonstrativ „slab” (fetei celei cuminţi) şi mărcii de genitiv, care precedă, în anumite condiţii sintactice, genitivul şi posesivul (o carte a Mariei/a mea, cărţile noi ale Mariei/ale mele); ● acordul se poate propaga, simultan, spre mai mulţi subordonaţi, ajungându-se la „legarea” sintactică a 4−5 componente, învecinate: toate aceste noi cărţi ale Mariei, aceleaşi două noi cărţi ale Mariei sau neînvecinate: toate cărţile cele noi, de curând aduse în biblioteci şi puse în circulaţie, toate noile cărţi de istorie ale Mariei etc. 5.2.1.2. Prin morfeme de caz (prototipic, prin morfeme de genitiv; rar, în cazul unui cap substantival de provenienţă verbală sau al unui substantiv relaţional, şi prin morfeme de dativ), indiferent de tipul de realizare a celor două cazuri: ● sintetică, prin: ■ desinenţă de caz: mărimea acestei stele; ■ articol hotărât enclitic legat: cartea elevului/elevilor; ■ desinenţă + articol hotărât: cartea profesoarei; ● analitică, prin prepoziţii: cartea a doi elevi, (pop.) curtea la biserică. 5.2.1.3. Prin conectori prepoziţionali, în cazul unor subordonaţi realizaţi prepoziţional, indiferent de funcţia acestora: ● semantică ■ de categorizare (copilul de profesor);

150

Substantivul şi grupul nominal

■ de calificare (piele de catifea, ochi de peruzea); ● sintactico-semantică: ■ de complement (cumpărare de acţiuni); ■ de modificator nonrestrictiv (casa din deal). 5.2.1.4. Prin conectori conjuncţionali, în cazul special al unor capuri abstracte sau de provenienţă verbală şi adjectivală, singurele care acceptă subordonate conjuncţionale: faptul că, ideea să, dorinţa să, credinţa că, întrebarea dacă. 5.2.1.5. Prin topică fixă, în cazul restrâns al unor subordonaţi invariabili, cu topică fixă: ● antepunere: aşa/asemenea om, ditamai/cogeamite omul; ● postpunere: (colocvial) casă mişto, fată sexy, filme porno, fustă mini. Importanţa acestor mijloace este diferită, unele dintre ele apărând şi în alte grupuri sintactice. Specifice pentru GN sunt: (a) acordul; (b) morfemele de genitiv; (c) dintre mijloacele prepoziţionale, conectorul de, a cărui „specificitate” este pusă în evidenţă de transpunerea subordonaţilor dintr-un GV într-un GN, care cere obligatoriu ataşarea prepoziţiei funcţionale de: casa de lângă munte, cuvintele de atunci, hotărârea de acum zece ani, moda de după război. Specifică pentru asigurarea coeziunii în GN este şi posibilitatea „reluării” la distanţă a capului de grup prin elemente de tip „pronominal” (forme pronominale „slabe”, create în interiorul limbii române), fără ca această reluare să fie de tip apozitiv. Să se compare: M-am întâlnit cu [profesorul de istorie], [altul decât cel de anul trecut], unde „reluarea” reprezintă, semantic, o „adăugare” de tip predicativ, iar, sintactic, o construcţie obligatoriu izolată, cu structurile: toate cărţile de fizică cele noi; unde „reluarea” nu aduce semantic o informaţie nouă predicativă, iar, sintactic, este obligatoriu neizolată.

5.2.2. Coeziunea sintactică este dublată de una semantică, ultima rezultând din diversele relaţii semantice stabilite între centrul nominal şi subordonaţii acestuia: ● relaţia de „calificare” (caiet mare, copil firav); ● de „modificare” (vin românesc, obiceiuri de provincie); ● de „determinare” (acest copil, acelaşi copil, copilul acela, copilul cel din dreapta); ● de „cuantificare”, definită şi nedefinită (cinci copii, mulţi copii, unii copii); ● „posesivă” (cartea elevului); ● „relaţii tematice”, în cazul unui regent de provenienţă verbală (roluri tematice: trimitere de ajutoare sinistraţilor, unde centrul substantival selectează rolurile Temă + Ţintă). 5.3. Distribuţia şi funcţiile GN (vezi şi supra, 3.) Având capacitatea de a primi formă de caz şi rol tematic, GN se include în organizarea propoziţiei, în relaţie cu alt/alte centru/e de grup, şi anume: ● În relaţie cu un centru verbal sau cu o interjecţie predicativă integrată sintactic, ocupă poziţiile de:

151

Morfosintaxa limbii române

■ argument extern − subiect: Ion aleargă, Sportivul nostru aleargă, Căţelul aleargă); ■ argumente interne − complement direct: Cumpăr această carte, Citesc o nouă carte de istorie, Iată-l pe profesor!; − complement indirect: Trimit lui Ion o carte, Îi zâmbesc acestui copil, Bravo copiilor!; − complemente predicative: Ion este elev, Ion este profesor de română, L-au ales ministru de Externe). GFlex 3 GDet GV (argument extern) 3 3 V GDet Det GN cumpăr (argument intern) Eu Eu 3 Det GN această carte

● În relaţie cu un centru adjectival, ocupă poziţia de complement indirect al adjectivului (cărţi [utile studenţilor], soluţii [dragi nouă], trăsături [caracteristice unui GN]). GAdj 3 Adj util

GDet (complement) 3 Det colegilor

GN colegilor

● În relaţie cu un centru adverbial, ocupă poziţia de complement indirect al adverbului (El este [asemenea colegilor],[Contrar celorlalţi colegi], opiniile lui sunt de dreapta). GAdv 3 Adv asemenea

152

GDet (complement) 3 Det colegilor

GN colegilor

Substantivul şi grupul nominal

● În relaţie cu un centru prepoziţional, ocupă poziţia de complement al prepoziţiei (Stă [lângă fereastră], Discută [despre examen], Priveşte [spre Ion], [Ca director], Ion este foarte eficient).

GPrep 3 Prep lângă

GDet (complement) 3

Det fereastră

GN fereastră

● În relaţie cu alt substantiv, ocupă poziţia de: ■ modificator posesiv (cartea acestui nou elev); ■ complement al numelui, dacă centrul este de provenienţă verbală (plecarea elevilor noştri, administrarea drumurilor publice) sau dacă este un substantiv relaţional (şeful lui Ion). GDet 3 Det GN administrarea 3 N GDet (complement) administrarea 3 Det GN drumurilor drumurilor GDet 3 Det şeful

GN 3 N şeful

GDet 3 Det lui

N Ion

GN ocupă, prototipic, poziţia unui complement argumental, trimiţând la entitate/la individ. Totuşi, în funcţie de trăsăturile matriciale ale centrului, poate apărea şi în calitate de complement predicativ, exprimând proprietăţi ale entităţii/ale individului; vezi complementele predicative ale verbelor copulative şi atributive: El este ministru, El iese profesor, Pe Ion l-au ales ministru de Externe, precum şi complementele prepoziţiilor „calităţii” (Ca profesoară, îşi cunoaşte bine elevii). Distincţiei semantice complemente predicative vs complemente argumentale i se asociază şi importante manifestări morfosintactice, precum:

153

Morfosintaxa limbii române − capacitatea numelui de a apărea nud, neînsoţit de articol sau de alţi determinanţi (El este profesor, L-au numit profesor); − capacitatea numelui de a apărea în exact aceeaşi poziţie sintactică cu un adjectiv (El este profesor/este inteligent, A luat-o de nevastă/de bună); − capacitatea numelui, în aceste poziţii sintactice, de a se „adjectiviza” uşor, primind mărci de gradare (Mai mamă decât tine nu este nimeni altcineva).

Citire „predicativă” are şi GN din poziţie apozitivă: Ion, prietenul meu din copilărie, nu mi-a trădat niciodată aşteptările; Ion, profesor, a fost mai agreabil decât Ion, ambasador. Rar, GN poate apărea şi ca adjunct (în poziţii circumstanţiale), fiind sintactic suprimabil; în aceste contexte, grupul prezintă o tendinţă de advebializare: ● parţială (A citit zile întregi, A alergat zeci de kilometri, Călătoreşte noaptea/ nopţile); ● definitivă, cu schimbarea contextuală a statutului morfologic în adverb (A strâns florile mănunchi, Doarme covrig, S-a supărat foc, Este supărat nevoie mare, Este gol puşcă). GN poate apărea şi în poziţie nonsintactică, discursivă, aşa-numita „poziţie vocativă”, o poziţie alocutivă, de adresare (Dragul şi iubitul meu prieten, ce crezi că trebuie făcut?, Ioane, vino imediat!), unde se poate asocia şi cu interjecţii alocutive: Hai, dragul meu prieten! 5.4. Particularităţi ale românei ● existenţa articolului cu particularitatea sa de poziţie – encliza articolului hotărât: elevul, elevului − şi cu particularitatea sa de inventar – numărul mare de articole; ● „hipertrofia” determinanţilor hotărâţi; vezi prezenţa simultană a doi determinanţi: articolul hotărât gramaticalizat şi demonstrativul slab (Elevul cel nou mă şochează); prezenţa seriei duble de determinanţi, în antepunere vs postpunere (acest elev/elevul acesta, acel elev/elevul acela, celălalt elev/elevul celălalt); ● apariţia supinului, ca subordonat nonfinit al numelui (fată de măritat, cărţi de citit, maşină de spălat); ● topica variabilă a adjectivului calificativ, care, în situaţiile de antepunere faţă de substantiv, preia articolul (frumoasa călătorie).

GALR 2008 I: 96−102, II: 74−96

154

Substantivul şi grupul nominal

Exerciţii 1. Se dă textul: „Domnul Sima ne-a turnat ceaiul cu gust de izmă şi miros dulceag, în fine, n-am să-l descriu, am să spun doar că noi patru ne-am aşezat pe scaune − erau patru scaune în cameră −, iar tânărul acela cu sâni ca de femeie, despre care am aflat mai apoi că se numea Iason (ţinea ceaşca de ceai în mâna stângă) s-a instalat peste omul mort sau peste păpuşa de ceară lungită acolo, părea că nu-l vede.” (G. Naum, Zenobia) (a) Segmentaţi cu ajutorul parantezelor drepte grupurile nominale din secvenţele subliniate în textul de mai sus. Arătaţi în ce alte grupuri sunt incluse grupurile nominale pe care le-aţi detaşat. (b) Care este componenţa grupurilor nominale pe care le-aţi identificat? 2. Se dă textul: „Anton nu avea soră, dar avea o verişoară mai mare cu câţiva ani, nepoată din partea mamei, cred, rămasă orfană din primul război şi crescută în aceeaşi casă.” (G. Adameşteanu, Întâlnirea) (a) Ce tip de citire are substantivul soră în text? Există o diferenţă de funcţionare între substantivele soră şi verişoară din text? (b) Segmentaţi cu ajutorul parantezelor drepte grupul nominal al cărui centru este substantivul verişoară. (c) Care sunt caracteristicile de tip verbal şi cele de tip adjectival ale participiilor rămasă şi crescută? 3. Care este funcţia semantică (calificativă vs categorizantă) a grupurilor prepoziţionale introduse prin de: (a) „De altfel, nu voi mai fi autor de cărţi. Tot aşa cum nu voi fi nici părinte de copii.” (Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale) (b) pastă de dinţi, pantofi de damă (c) nisip de aur, vacanţă de vis, ochi de peruzea. 4. Care este funcţia determinanţilor în contextele de mai jos? „Vremea Brătienilor, a gudurelii la Florica, e pe ducă (...). În sfârşit, Hohenzollernul nostru se arată a fi un monarh pentru care nobleţea contează.” (Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale) „Vecina, dă-i un zece lei, că ţi-i dau diseară.” „Acum nu mai e nimic, era o chestie fantastică această Mariana.” (E. Istodor, Cartea vieţii mele) 5. Care este funcţia determinanţilor şi care este principiul de realizare a

155

Morfosintaxa limbii române

acordului dintre determinant şi „substantiv” în textul de mai jos? „Nu puteam scrie despre uitare. Ci despre miturile mele, despre acel «dincolo» şi despre acea «afară», despre ascultare şi tânjire.” (E. Istodor, Cartea vieţii mele) 6. În care dintre contextele de mai jos genitivul are valoare de complement al substantivului? Care este natura centrului substantival în aceste situaţii? „Universul prezice înlocuirea lui Tătărescu la întoarcerea regelui din Basarabia.” „Comentez cu Marica, la ceai, întoarcerea reginei Maria de la botezul principesei Alexandra, fiica arhiducesei Ileana şi arhiducelui Anton de Habsburg.” „Contele izbutise să desprindă natura de sălbăticia ei, îmblânzise un întreg ţinut păcătos, subjugase creşterea oarbă a rămurişurilor până acolo încât tot peisajul senioriei îi urma gândul.” (Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale) 7. În ce grupuri sintactice se includ substantivele în dativ din următoarele exemple şi care este funcţia sintactică a acestor substantive: „De unde îngâmfarea asta că vorbele puse-n cărţi sunt aidoma faptei?” (Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale) Ce facem noi nu este util oamenilor Efectele poluării nu sunt prielnice vieţii. 8. Pentru secvenţele subliniate din textul de mai jos, explicaţi ce tipuri de acord contribuie la coeziunea GN. În afară de acord, mai apar şi alte mijloace de coeziune? „Potrivit altei poveşti a Christei, americanul este cel care a adus, de nenumărate ori, în casa tinerei văduve carne şi unt şi cafea, şi a primit, drept amintire, preţioasele ediţii Freud ale bunicului.” (G. Adameşteanu, Întâlnirea) 9. Exemplele de mai jos sunt greşite. Indicaţi forma corectă şi explicaţi în ce constă greşeala. Ce tip de realizare a cazului genitiv este ilustrat în aceste exemple? Care sunt morfemele care marchează genitivul? la orele amiezei, calmul dinaintea furtunei, pe poarta închisoarei, în special din cauza ceţei, asupra ochilor, a pielei, cu excepţia lunei septembrie, tranzitare a carnei de pasăre, preţul pieţii, libertatea presii, în zona medicinii, scad răspunsul insulinii, meciurile ligăi întâi. 10. Există greşeli de marcare cazuală în exemplele de mai jos? Dacă da, care este cauza lor? A fost eliberat datorită vârstei înaintate şi a comportamentului exemplar A acţionat aidoma eroilor din romane şi a celor din filmele de aventuri.

156

Substantivul şi grupul nominal

11. Acordul mărcii de genitiv este unul dintre mijloacele de realizare a coeziunii în interiorul GN. În exemplele de mai jos, acordul este greşit. Care este substantivul care ar fi trebuit să impună acordul şi care este cauza greşelii? cel mai cunoscut motor de căutare al cărţilor lucrările de modernizare ale şinelor liderul ramurii irakiene al organizaţiei gradul de ocupare al pensiunilor procedura de suspendare al preşedintelui un discurs de condamnare al comunismului. 12. Explicaţi tipul de greşeală care apare în următoarele contexte: ca urmare a educaţiei mele făcută în perioada comunistă suntem la finalul unei zile agitată au ca limbă una dintre limbile neoficială unei lovituri libere executată de... acestei probe extrem de importantă. 13. Substantivul neologic mass-media are un statut special. În lucrările normative mai vechi, era considerat ca fiind un substantiv plurale tantum, însă DOOM2 îl înregistrează ca substantiv feminin, cu flexiune cazuală. Pornind de la exemplele de mai jos, explicaţi cum se reflectă aceste oscilaţii de încadrare a substantivului neologic în realizarea coeziunii grupurilor nominale din care face parte. (a) specificul românesc al mass-media, responsabilitatea mass-media în acest caz (b) impactul mass-mediei asupra publicului (c) necesitatea de a răspunde mass-mediei (d) cine face legea în mass-media româneşti? (e) mass-media are obligaţia să fie modestă, credibilă; mass-media românească. 14. Construiţi două exemple în care coeziunea grupului să se realizeze numai prin topică. 15. Exemplele de mai jos conţin substantive „verbale”. Reconstituiţi, după modelul dat, structura verbală corespunzătoare şi explicaţi care este specificul GN faţă de GV în privinţa coeziunii sintactice şi semantice şi eventualele ambiguităţi de interpretare. Stabiliţi corespondenţele dintre genitivul din structurile nominale şi alte cazuri din structurile verbale. citirea primei pagini a articolului < cineva citeşte prima pagină a articolului urmărirea principalului suspect acordarea cetăţeniei române scriitorului moldovean

157

Morfosintaxa limbii române

lovirea din spate a unui autovehicul trimiterea bugetarilor în concediu fără plată aprobarea mai rapidă a dosarelor convingerea lui Ion că presa este liberă. 16. Comparaţi, sub aspectul conectorilor, perechile de exemple de mai jos. Ce observaţi? Ion trăieşte la ţară vs traiul de la ţară Ion locuieşte în Bucureşti vs locuinţa din Bucureşti Ion îşi sărbătoreşte ziua de naştere la Crăciun vs sărbătorirea de la Crăciun Ion a plecat la ţară peste vară vs plecarea de peste vară.

158

VII. PRONUMELE ŞI GRUPUL NOMINAL CU CENTRU PRONUME 1. Definiţie 1.1. Pronumele sunt proforme (substitute) care îşi procură referinţa fie din situaţia de comunicare (pronumele cu utilizare deictică), fie din contextul lingvistic (pronumele cu utilizare anaforică), fie îşi iau orice valoare din domeniul de discurs (pronumele cu referinţă variabilă). 1.2. Grupul nominal cu centru pronume strânge în jurul unui pronume toate elementele dependente sintactic de acesta (nimic interesant); în absenţa acestor elemente, GN este reprezentat numai de centrul pronominal (nimic). 2. Tipuri de pronume 2.1. Clasificare în funcţie de categoria gramaticală a persoanei În funcţie de categoria persoanei, pronumele se împart în personale şi nepersonale. 2.1.1. Pronumele personale 2.1.1.1. Pronumele personale propriu-zise ● Exprimarea persoanei ■ Pronumele personale de persoanele 1 (eu) şi 2 (tu) se deosebesc de pronumele personal de persoana 3 (el, ea) prin faptul că nu pot substitui un substantiv şi nu pot funcţiona decât ca deictice, indicând locutorul, respectiv alocutorul (vezi infra, 2.2.1.). ■ Persoana 4, noi, care nu reprezintă pluralul lui eu (eu + eu + … eu ≠ noi), include persoana 1 şi alte persoane: eu + tu, eu + el/ea, eu + voi, eu + ei/ele. ■ Persoana 5, voi, include persoana 2 şi alte persoane, mai puţin persoana 1: tu + tu (+ … tu), tu + el/ea, tu + ei/ele. ■ Persoana 6, ei/ele, include persoana 3 şi alte persoane, mai puţin persoanele 1, 2, 4, 5: ei = el + el, el + ea, el + ei, el + ele, ei + ei, ei + ele; ele = ea + ea, ea + ele, ele + ele. ● Forme cazuale ■ Pronumele personale nu au formă de genitiv la persoanele 1, 2, 4 şi 5. În locul genitivului se foloseşte posesivul, care se acordă în gen şi în caz cu nominalul reprezentând obiectul posedat: (al) meu, (a) mea, (ai) mei, (ale) mele; (al) tău, (a) ta, (ai) tăi, (ale) tale; (al) nostru, (a) noastră, (ai) noştri, (ale)

155

Morfosintaxa limbii române

noastre; (al) vostru, (a) voastră, (ai) voştri, (ale) voastre. Formă de genitiv (omonimă cu cea de dativ) au numai pronumele de persoanele 3 şi 6, care nu se acordă cu nominalul desemnând obiectul posedat (lui, ei, lor). ■ Spre deosebire de substantiv, pronumele personal are forme marcate de acuzativ la persoanele 1 şi 2 (mine, tine) şi de dativ la persoanele 1, 2, 4 şi 5 (mie, ţie, nouă, vouă). La celelalte persoane, apar omonimiile nominativ – acuzativ, formă accentuată (el, ea; noi; voi; ei, ele) şi genitiv – dativ (lui, ei; lor). ● Forme clitice La cazurile acuzativ şi dativ, pronumele cunoaşte forme clitice sau neaccentuate: Caz

Persoana 1

Persoana 2

Ac D

m(ă) (î)mi

te (î)ţi

Persoana 3 masc. fem. (î)l o (î)i (î)i

Persoana 4 ne ne, ni

Persoana 5 v(ă) v(ă), vi

Persoana 6 masc. fem. (î)i le le, li le, li

■ Cliticele pronominale sunt forme neaccentuate din punct de vedere fonetic şi dependente de un suport fonetic şi sintactic (te aude, o ştie, mi-i cere, le-o anunţă, spunându-i, daţi-ne, găsitu-m-aţi, duce-l-ar, iată-l, împotriva-ţi). Uneori, suportul sintactic este diferit de cel fonetic (trista-i privire, că-i dai, unde-l pui). Atât modul de legare de suport a cliticelor, cât şi forma acestora se supun unor reguli stricte de distribuţie şi de topică (vezi, de exemplu, să îmi dai şi să-mi dai vs *îmi să dai, mi-a dat vs *îmi a dat, văzându-i vs *văzându-îi, l-am văzut vs văzându-l). ■ Cliticele sunt implicate în procesul gramaticalizat de dublare (L-am văzut pe Ion, I-am dat lui Ion o carte), fiind obligatorii în anumite situaţii (compară Mie îmi place şi Îmi place cu *Mie place, Bucureştiul îl cunosc cu *Bucureştiul cunosc). ■ Din punct de vedere semantico-referenţial, cliticul poate apărea în următoarele ipostaze: – îşi precizează referinţa prin raportare la un termen „plin” într-un context dat (A ascultat-oi pe femeiei până la capăt, Ii-am adus cartea lui Ioni); – are valoare posesivă în construcţiile cu dativ posesiv (Mi-au venit copiii) sau cu acuzativ posesiv (Mă doare capul); – are valoare neutră la persoanele 3 şi 6, în anumite contexte (Că nu ai avut intenţii rele, o ştiu; E inutil s-o mai spui; Dacă le faci, trebuie să îţi asumi consecinţele); – este constituent al unor expresii, neraportându-se la un termen referenţial şi neavând sens (Tot îi dă cu gura, A luat-o la sănătoasa). 2.1.1.2. Pronumele de politeţe ● Exprimarea persoanei ■ Au numai persoanele 2, 3, 5 şi 6. ■ Persoana 2 se distinge de celelalte, prezentând câte două forme: dumneavoastră – la toate cazurile, şi dumneata – la N, Ac, V, respectiv dumitale

160

Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume

la G−D. La persoana 3, formele de N−Ac sunt omonime cu cele de G−D şi sunt distinse în funcţie de gen: dumnealui, dumneaei, la persoana 5, forma unică de caz este dumneavoastră, iar la persoana 6, la N−Ac, G−D şi V, este o singură formă: dumnealor. ● Gradele de politeţe ■ La persoana 2, se poate stabili o diferenţă de grad de politeţe între forma dumneavoastră şi dumneata, prima indicând un grad de politeţe mai ridicat. ■ Ca formă de adresare politicoasă este utilizat şi pronumele personal dânsul, situat ierarhic mai jos decât pronumele de politeţe de persoana 3 sau 6. ■ Cel mai înalt grad de politeţe au locuţiunile pronominale cu uz special Domnia Voastră, Domnia Sa, Domniile Voastre, Domniile Lor, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră etc. 2.1.1.3. Pronumele de întărire ● Exprimarea persoanei ■ Cunosc forme pentru toate persoanele (însumi, însămi, însemi, însuţi, însăţi, înşine, însele etc.), pe care le diferenţiază prin cele două componente. Astfel, primul component marchează genul, numărul şi cazul (însu-, însă-, înşi-, înse- etc.), iar al doilea (-mi, -ţi, -şi, -ne etc.), persoana şi numărul. ● Comportamentul sintactic ■ Însoţesc, în antepunere sau în postpunere, un grup determinant reprezentat de un pronume: personal (Povestea era scrisă de el însuşi), de politeţe (Dumneavoastră însuşi ne-aţi învăţat acest lucru), demonstrativ (Uneori aceştia înşişi se temeau de întuneric), reflexiv (Numai datoriile către sine însuşi nu erau achitate) ori de un substantiv propriu (Însuşi Ion mi-a relatat întâmplarea) sau, mai rar, comun (O competiţie cu însuşi talentul lor – www.pro-saeculum.ro, Personajul citeşte însăşi cartea care îl conţine – www.aol.ro). ■ În limba actuală se întâlnesc foarte rar fără un grup determinant: Şi de data asta nu a mai trimis un lucrător, ci a venit însăşi în persoană (www.krizatu.blogspot.com), După cum însuşi a recunoscut, e doar o clonă a unui oarecare Ştefan (www.forum.realitatea.net). Când apare singur, pronumele de întărire este analizabil ca grup determinant, iar când însoţeşte un grup determinant, este specificator al acestuia.

● În unele combinaţii, se supun unor restricţii de topică. Astfel, când se asociază cu un pronume în alt caz decât nominativul, apar numai în postpunere (ca în: Şi-a promis lui însuşi că nu mai fumează, De fapt tu te revolţi împotriva ta însuţi, nu împotriva unei clase conducătoare – www.politikolukulblogspot.com). ● Din punct de vedere pragmatic, au rol focalizator. 2.1.1.4. Pronumele reflexive ● Exprimarea persoanei

161

Morfosintaxa limbii române

■ Au forme proprii de acuzativ şi de dativ numai la persoanele 3 (sine, s(e), sieşi, sie, (î)şi) şi 6 (s(e), (î)şi); la persoanele 1 şi 2 au forme omonime cu ale pronumelui personal: mine, mă, mie, (î)mi; tine, te, ţie, (î)ţi; noi, ne, nouă, ne, ni; voi, v(ă), vouă, v(ă), vi (compară Tu te consideri un om neîmplinit, unde te este pronume reflexiv, cu Eu te consider un om împlinit, unde te este pronume personal). ■ Disting, ca şi pronumele personale, forme clitice şi nonclitice. ● Formele clitice (mă, (î)mi; te, (î)ţi; ne, ni; v(ă),vi; s(e), (î)şi) pot avea diferite valori: ■ Ca anaforic gramatical, coreferenţial cu nominalul subiect, cliticul reflexiv poate fi: – propriu-zis (S-a întrebat dacă a reacţionat bine, Şi-a promis sieşi că nu va mai repeta greşeala); Reflexivul propriu-zis anaforic poate însoţi un verb factitiv (Ion merge în fiecare lună la frizerie pentru a se tunde, Maria îşi face rochii numai la croitoreasa ei). – posesiv (Ion şi-a găsit cartea, Îmi aştept colegii);

– reciproc (Ion şi Gheorghe se ajută unul pe altul, Prietenii îşi transmit urări). ■ Ca formant, cliticul reflexiv intră în structura unor verbe: a se bosumfla, a se căciuli, a se lamenta, a se preta (la), a-şi închipui, a-şi bate joc, a-şi aminti etc. Reflexivul inerent intră în structura verbelor eventive (Ioana s-a îngrăşat, Ion s-a întristat la aflarea veştii), impersonale (Se cuvine să aştepţi să-ţi vină rândul, S-a întâmplat un accident) sau a verbelor simetrice (România se învecinează cu Bulgaria, Ion şi Gheorghe s-au certat). Unele verbe cunosc o variantă fără reflexiv şi alta cu reflexiv: a gândi vs a se gândi, a îngălbeni vs a se îngălbeni, a râde vs (pop.) a se râde.

■ Ca marcă sintactică, se întâlneşte în ipostazele de: – reflexiv pasiv (Cursurile se recitesc în sesiune); – reflexiv impersonal (În Bucureşti se călătoreşte mult cu metroul, Se doarme mult, În ţările sărace se trăieşte puţin). 2.1.1.5. Pronumele posesive ● Exprimarea persoanei ■ Au forme pentru toate persoanele, în afară de persoana 6, unde se foloseşte forma de genitiv a pronumelui personal – lor. ■ Faţă de pronumele personale la genitiv singular (lui, ei), posesivele nu disting genul posesorului: meu/tău/său indică un posesor de gen masculin sau feminin (compară copilul tău/cartea ta cu copilul lui/ei). ● Formele clitice Apar pe lângă numele de rudenie: frate-meu, soră-ta, noră-sa, taică-său; numai în această combinaţie, posesivul se ataşează unui substantiv nearticulat, uneori cu formă

162

Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume

fonetică modificată (Soră-sa l-a ajutat să depăşească acel moment greu, dar Sora sa l-a ajutat). Posesivul clitic se analizează ca determinant, în timp ce posesivul nonclitic, care se ataşează unui grup determinant, are rol de modificator.

● Ipostaze sintactice ■ Când este adiacent la un nume articulat hotărât, grupul posesiv apare fără marca al (ceasul meu). ■ Când nu este adiacent la un nume articulat hotărât, grupul posesiv prezintă marca al/a/ai/ale (ceasul nou al meu, un ceas al meu, două ceasuri ale mele). ■ Când nu însoţeşte un nominal, al substituie obiectul posedat aflat în contextul lingvistic (Erau mai multe ceasuri pe masă, însă al său era cel mai frumos) sau situaţional (Dă-mi-l, te rog, pe al său!); în astfel de contexte, al este pronume semiindependent, urmat obligatoriu de o complinire exprimând posesorul. 2.1.2. Pronumele nepersonale 2.1.2.1. Pronumele demonstrative ● Semantic, se deosebesc patru tipuri: – de apropiere: acesta (ăsta), aceştia (ăştia), aceasta (asta), acestea (astea) etc.; – de depărtare: acela (ăla), aceia (ăia), aceea (aia); pronumele semiindependente cel, cea etc.; – de identitate: acelaşi, aceiaşi, aceeaşi etc.; – de diferenţiere: celălalt, ceilalţi, cealaltă etc. ● Demonstrativele de diferenţiere disting formele de număr şi de gen prin ambii componenţi (cel, cei, cea etc. + alt, alţi, altă etc.), iar formele de caz numai prin primul (celălalt, celuilalt). ● Demonstrativele au rol de determinanţi; în absenţa capului lexical (complementul determinantului), acestea sunt categorizate ca pronume (compară Acest animal este inteligent cu Acesta este inteligent, Studentul cel din faţă era mai atent cu Cel din faţă era mai atent); vezi infra, 3., 4. ■ Dintre determinanţii demonstrativi se distinge determinantul slab cel, care apare fie în structuri cu nume articulat hotărât, realizându-se cu ajutorul lui o supradeterminare (studentul cel bun), fie cu elipsa numelui, când se recategorizează ca pronume (cel bun). ■ Demonstrativele de apropiere şi de depărtare acesta, acela, aceea, acelea, aceştia, aceia etc. apar în postpunere pe lângă un substantiv articulat hotărât (studentul acela); structura realizată prin scindarea determinanţilor, dintre care unul este demonstrativ, se caracterizează prin supradeterminare. 2.1.2.2. Pronumele nehotărâte/indefinite ● Se diferenţiază după sens mai multe tipuri:

163

Morfosintaxa limbii române

(a) cuantificatorii existenţiali: unul (una, unii, unele), vreunul (vreuna, vreunii, vreunele), mult (multă, mulţi, multe), puţin (puţină, puţini, puţine), câtva (câtăva, câţiva, câteva), atât (atâta, atâţia, atâtea), cineva, careva, ceva, nişte, niscai, niscaiva; (b) cuantificatorii universali: toţi, fiecare, oricine, oricare, orice, oricât (oricâtă, oricâţi, oricâte); (c) alternativele: altul (alta, alţii, altele), altcineva, altceva; (d) elementele de raportare indirectă la referent: alde, anume, atare, cutare. Puţine nehotărâte sunt specializate pentru a indica persoane (oricine, cineva) sau obiecte (ceva, orice); cele mai multe trimit la referenţi şi umani, şi nonumani. ● Sintactic, unele indefinite au numai statut pronominal (sunt analizabile ca grup determinant), neputându-se asocia cu substantivul: oricine, altcineva, altceva, iar altele, numai statut adjectival (analizabile ca modificatori sau ca determinanţi): atare, anume, alde, nişte, niscai (vezi infra, 3., 4.). 2.1.2.3. Pronumele negative ● Semantic, se apropie de indefinite, dar, spre deosebire de elementele de la 2.1.2.2., indică absenţa oricărui individ din universul de discurs. Pentru a indica absenţa persoanei/persoanelor se foloseşte nimeni, iar pentru a indica absenţa lucrurilor, nimic. Spre deosebire de nimeni şi nimic, negativul niciunul, care distinge forme de gen şi de număr (niciuna, niciunii, niciunele) se utilizează şi pentru persoane, şi pentru lucruri. ● Sintactic, nimeni şi nimic sunt întotdeauna pronume, iar niciunul are şi varianta adjectivală niciun. Pronumele nimeni, nimic şi niciunul sunt analizabile ca grup determinant, iar niciun ca determinant, cerând obligatoriu un nume drept complement.

Construcţiile cu pronume negative se caracterizează prin dublă negaţie, cerând coocurenţa morfemului negativ la verb: Nimeni nu a citit, Nu aţi făcut nimic. 2.1.2.4. Pronumele interogative ● Semantic, elementele clasei, cine, care, ce, cât, se înrudesc cu pronumele indefinite prin faptul că nu substituie o entitate cunoscută, dar cer o informaţie despre aceasta. Interogativele indică anumite trăsături ale respectivei entităţi. Astfel, cine orientează spre un referent cu trăsătura [+ Persoană], cât, spre o entitate măsurabilă, care se foloseşte atât pentru persoane, cât şi pentru obiecte, iar ce se foloseşte mai ales pentru obiecte. Faptul că pronumele interogative se apropie de indefinite este probat şi de posiblitatea lor de apariţie în construcţia partitivă, în grupul care exprimă partea, caracterizat în mod prototipic prin indefinitudine: Care dintre ei va ajunge primul?, Câţi dintre aceştia au înţeles despre ce s-a vorbit?

● Sintactic, apar în propoziţii interogative parţiale: Cine m-a căutat?, Ce s-a întâmplat?, Care va fi sfârşitul?, Al câtelea era pe listă? În transpunerea în vorbire indirectă a interogativelor parţiale, pronumele interogativ se păstrează, schimbându-şi doar statutul gramatical (devine pronume relativ-interogativ): Şeful a întrebat-o cine l-a căutat, A întrebat ce s-a întâmplat, Se frământa care va fi sfârşitul, Se interesa al câtelea era pe listă.

164

Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume

În afară de cine, care este numai pronume (deci GDet), celelalte interogative cunosc şi varianta adjectivală, funcţionând ca determinanţi: care om, ce om, cât timp, al câtelea examen. 2.1.2.5. Pronumele relative ● Sensul pronumelui relativ se decodează prin raportare la un antecedent prezent în contextul lingvistic sau are referinţă variabilă, când nu este pus în legătură cu un antecedent (vezi infra, 2.2.3.). La aceste „sensuri”, relativul poate adăuga o indicaţie proprie: [+ Persoană] pentru relativul cine, [+ Cantitate] pentru relativul cât (câtă, câţi, câte). Între pronumele care şi ce diferenţa persoană – nonpersoană se neglijează (Fata pe care/ce ai văzut-o este violonistă). Nici forma populară de nu este specializată, substituind fie nume de persoane, fie nume de obiecte. Faţă de celelalte pronume, compusul ceea ce are valoare neutră şi apare în structuri emfatice: Ceea ce v-a spus nu este adevărat. Gruparea ceea ce ar putea fi analizată ca asociere a demonstrativului ceea, cu valoare neutră, şi a pronumelui relativ ce (posibilitate ce ar avea şi avantajul de a unifica analizele grupărilor cel ce, cei ce, cele ce).

● Din punct de vedere sintactic, se distinge relativul cine, care, la fel ca interogativul omonim, nu se poate asocia cu numele (*cine om), faţă de ceilalţi termeni ai clasei, mai puţin ceea ce, care pot funcţiona ca determinanţi (care adresă, ce adresă, cât interes). ● O clasă specială este cea a relativ-interogativelor, care apar numai în transpunerea enunţului interogativ parţial în vorbire indirectă (pe lângă un verb dicendi sau dubitandi ori un substantiv provenind din acestea): L-am întrebat ce ne-a adus, Se gândea ce să spună, întrebarea ce ne-a adus, gândul ce să spună. Inventarul relativinterogativelor nu se suprapune perfect peste cel al relativelor pure. Astfel, al câtelea nu este relativ pur, iar ceea ce nu este interogativ. Relativele pure apar în propoziţiile relative fără antecedent: Depinde de ce va fi, Mă gândeam la cine a intrat. Un test care separă relativul pur de relativul-interogativ este chiar posibilitatea de înlocuire a relativului cu ceea ce: Depinde de ceea ce va face, Mă gândesc la ceea ce a spus, Mănâncă ceea ce i se cere. 2.2. Clasificare în funcţie de modul de obţinere a referinţei Ceea ce au în comun diversele subclase de pronume este modul de obţinere a referinţei. Fiind substitute, pronumele nu au referinţă proprie, ci şi-o procură dintr-un context (extra)lingvistic. În funcţie de modul de procurare a referinţei, pronumele pot fi deictice, anaforice sau variabile. 2.2.1. Pronumele cu utilizare deictică ● Îşi procură referinţa din situaţia de comunicare: Vii tu să mă ajuţi?, Acesta din dreapta mea mă deranjează. ● Sunt întotdeauna deictice: pronumele personale de persoanele 1, 2, 4 şi 5 (eu, tu, noi, voi), pronumele de politeţe de persoanele 2 şi 5 (dumneata, dumneavoastră),

165

Morfosintaxa limbii române

posesivele de persoanele 1, 2, 4 şi 5 ((al) meu, (al) tău, (al) nostru, (al) vostru). Celelalte forme de persoană ale pronumelor indicate, precum şi pronumele demonstrative pot fi deictice sau anaforice în funcţie de context. 2.2.2. Pronumele cu utilizare anaforică ● Îşi iau referinţa de la un element din discurs: Tocmai am citit o cartei carei descria secolul al XIX-lea; Pentru că şi i-a uitat banii acasă, Ioni nu a mâncat nimic toată ziua; Am vorbit de mai multe ori cu Ioana i. Aceastai/Eai îmi explica întotdeauna că nu poate să înţeleagă atitudinea Mariei. Între sursa referenţială şi anaforic se stabileşte obligatoriu numai acordul în gen, celelalte informaţii gramaticale (de număr şi de caz) putând fi nonidentice: I-am întrebat pe copiii ce vor să le aducă Moş Crăciun. Unuli a spus că vrea un trenuleţ, celălalt i, un laptop. ● Pronumele utilizate întotdeauna ca anaforice sunt reflexivele (anaforice gramaticale) şi relativele (cu antecedent). Posesivul de persoana 3 (său), pronumele de politeţe de persoanele 3 şi 6 (dumnealui, dumnealor) şi pronumele demonstrative sunt anaforice sau deictice în funcţie de context. 2.2.3. Pronumele cu referinţă variabilă Sunt nondeictice şi nonanaforice, dar pot lua orice valoare din domeniul de discurs. Au această posibilitate interogativele cine, ce, care, cât/câtă/câţi/câte (Cine ar putea să ne aştepte la aeroport?) sau indefinitele oricine, orice, oricât, cineva (Oricine poate să aibă parte de norocul ei, Cineva să aprindă lumina!). Când introduc propoziţii relative, aceste pronume nu au un antecedent care să le precizeze referinţa total sau cel puţin parţial: Mă gândesc la cine ar fi putut câştiga concursul, Aşteptăm să mâncăm ce ni se pune în farfurie. 3. Determinanţi şi cuantificatori Corespondentele „adjectivale” ale pronumelor au rolul sintactico-semantic de determinant sau de cuantificator (cu excepţia alternativului altul şi a elementelor de raportare indirectă la referent: alde, anume, atare, cutare). Formele adjectivale pot fi diferite de cele pronominale, care încorporează numele (compară acest om cu acesta, un om cu unul, alt om cu altul, dar câţiva/mulţi copii – câţiva/mulţi). ● În clasa determinanţilor intră, pe lângă articol, adjectivele pronominale formate cu articolul nehotărât – negativul niciun şi indefinitul vreun, indefinitele nişte şi niscaiva (O să găsim niscai călători interesaţi de oferta noastră), demonstrativul (Acest om nu este de acord cu nimeni), posesivul conjunct/cliticul posesiv (Maică-mea este o femeie aprigă), relativul şi interogativul (Ne întrebăm care om ar pleca pe vremea asta la munte). Din punct de vedere semantic, determinanţii pot fi definiţi (acest om, frate-său) sau indefiniţi (vreun individ, nişte cuvinte, niscaiva bani). În accepţie largă, în clasa determinanţilor intră, de asemenea, cuantificatorii, alternativul alt şi elementele de raportare indirectă la referent: alde, anume, atare, cutare,

166

Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume în virtutea faptului că pot avea aceeaşi distribuţie ca determinanţii: aceste/nişte/câteva/multe/alte/atari probleme. Spre deosebire însă de determinanţi, cuantificatorii (cu excepţia lui fiecare) alternativul alt şi elementele de raportare indirectă la referent pot apărea şi după determinant (acei puţini cercetători vs *puţini aceşti cercetători, aceste alte condiţii vs *alte aceste condiţii, aceste anume poveşti vs *anume aceste poveşti). În asocierea determinant + cuantificator/alternativ/element de raportare indirectă la referent + nume, al doilea component are un rol diferit de cel al determinantului, pentru că în GN nu este acceptat decât un singur determinant. GDet 3 Det aceşti

GCuant 3 Cuant GN puţini cercetători

● În clasa cuantificatorilor intră nehotărâtele şi negativele, care indică o cantitate nedefinită sau nulă. Cuantificarea definită se realizează prin numeral (cinci bile) sau prin construcţii cu rol de specificator (un kilogram de mere, 2 litri de apă).

■ Se disting cuantificatorii universali (toţi, fiecare, oricare, orice) şi cuantificatorii existenţiali (mulţi, puţini, destui, câţiva etc.). În logica formală, cuantificatorii universali sunt reprezentaţi prin simbolul „∀”, iar cei existenţiali prin „∃”.

■ Cuantificatorul universal toţi se deosebeşte de ceilalţi cuantificatori universali, fiecare, oricare, orice, atât semantic, prin faptul că se „referă” la întreg/totalitate într-o manieră globală, în timp ce ceilalţi termeni conturează întregul într-o manieră distributivă, cât şi sintactic, prin faptul că cere un nume articulat hotărât (articolul hotărât indică o totalitate definită, deci este tot cuantificator universal). ■ Unele indefinite se asociază cu o lectură partitivă. Au această lectură unii, câţiva, iar, contextual, şi interogativul/relativul care, întrucât pot participa la o relaţie anaforică, reluând o parte dintr-un ansamblu introdus (Ei au răsfoit cu mare curiozitate cărţile de pe raft. Câteva cărţi erau foarte rare) şi presupun existenţa unui ansamblu complementar (Unii studenţi vor să devină profesori → Alţii vor să se facă altceva, Care va primi trofeul? → Ceilalţi nu vor primi trofeul). Indefinitele unii, câţiva cer un complement partitiv realizat ca GPrep cu centru una dintre prepoziţiile partitive din sau dintre (câţiva dintre studenţi). Alte indefinite, precum mulţi, puţini, nişte, doar la nivel discursiv pot avea citire partitivă, atunci când sunt corelate cu un element ce indică partea complementară (ceilalţi, restul): Puţini participanţi au avut intervenţii interesante, ceilalţi au vorbit despre lucruri deja ştiute. Astfel de indefinite se pot construi, de

167

Morfosintaxa limbii române

asemenea, cu un complement partitiv realizat ca GPrep cu centru din/dintre (mulţi dintre studenţi). 4. Grupul nominal cu centru pronume Apariţia pronumelui în calitate de centru de grup se explică prin procese semantico-sintactice complexe, constând, semantic, în preluarea şi încorporarea a două funcţii (a centrului substantival + a determinantului/a cuantificatorului 1/a alternativului), urmată de suprimarea centrului substantival (fenomenul sintactico-semantic al capurilor fuzionate: [Ceilalţi elevi]/[Mulţi elevi]/[Alţi elevi] au citit romanul → Ceilalţi/Mulţi/Alţii au citit romanul. GDet 3 Det ceilalţi

GN elevi

GCuant 3 Cuant GN mulţi elevi

În esenţă, capul fuzionat combină funcţia cuantificatorului/a alternativului) cu aceea de centru de grup.

determinantului

(sau

a

Un fenomen similar se produce în prezenţa modificatorilor adjectivali (restrictivi sau nonrestrictivi/calificativi), care, spre deosebire de capurile integrând un determinant, un cuantificator sau un alternativ, preiau numai accidental calitatea de cap de grup: Unii guvernanţi pledează pentru [[alegeri] anticipate] → pledează pentru anticipate, Pentru filmare caut numai [[copii] blonzi] → caut numai blonzi; războiul [[reţetelor] compensate] → războiul compensatelor.

Sunt întotdeauna pronume/capuri fuzionate elemente precum nimic, nimeni, cine, cineva, altcineva, oricine, altceva, care nu acceptă lexicalizarea substantivului: *nimic obiect, *cine om. 4.1. Structura grupului În calitate de centre de grup, pronumele prezintă trăsături asemănătoare cu ale substantivului, şi anume: ■ apariţia grupului în aceleaşi poziţii sintactice şi cu aceleaşi funcţii sintactice ca şi grupul substantivului (poziţii argumentale, de argument extern sau intern: Aceştia nu sunt bine primiţi, I-am aşteptat pe aceştia); 1

Ne referim aici numai la cuantificatorii realizaţi prin adjective pronominale. În mod similar însă se pot analiza şi cuantificatorii definiţi realizaţi prin numerale utilizate adjectival.

168

Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume

■ apariţia (limitată) a grupului în poziţii de complement predicativ, în contextul verbelor copulative sau al prepoziţiilor calităţii (El a rămas acelaşi, Ei sunt toţi, L-au luat drept altcineva, Drept cine mă iei?); ■ posibilitatea de a primi, limitat, cuantificatori (toţi aceştia, toţi ceilalţi); ■ posibilitatea de a primi modificatori, realizaţi: (a) prin adjective (Nu vreau creionul roşu, ci pe cel/pe acela/pe celălalt verde, Nu aştept de la tine nimic bun, Vreau să citesc ceva mai interesant, Niciunul important n-a lipsit), inclusiv prin participii (cineva plecat de curând); (b) prin genitive/posesive (obligatoriu în forma „lungă”, cu marca al): unul al Mariei/său, acela al profesorului/său, niciunul al copiilor, câţiva ai profesorilor; (c) prin grupuri prepoziţionale (aceia/cei din clasă, aceia/cei cu bani); (d) prin propoziţii relative, cu antecedent (aceia/alţii care vor obţine examenul, ceva ce mă interesează) sau fără antecedent (nimic/ceva/puţin din ce s-a spus); (e) limitat, prin forme verbale nonfinite (supin: cele de măritat, orice de mâncat şi gerunziu: cei/aceia suferind de inimă), iar, în condiţii speciale (adică un pronume demonstrativ cu valoare neutră sau profrază), pot primi infinitiv şi propoziţii conjuncţionale (Dorinţa lor este aceea de a reuşi, Importanţa discuţiilor constă în aceea că se verifică rezultatele). 4.2. Specificul grupului Observaţia generală este că, în calitate de centre de grup, pronumele îşi limitează, în comparaţie cu centrul substantival, posibilităţile combinatorii. Pronumele reprezintă prin excelenţă grupul determinantului, prin urmare nu se poate combina cu alţi determinanţi (*aceşti mulţi, *acei alţii). Dintre toate pronumele, pronumele personal prezintă cele mai numeroase restricţii, acceptând numai: forme acordate de întărire (Tu însuţi mi-ai declarat asta), relative izolate (Tu, care m-ai neglijat toată viaţa, ...), construcţii izolate, cu rol explicativ (Vino tu, din dreapta!, Tu, din fotografie, eşti altfel decât în realitate). Să se observe că, în raport cu un centru pronume personal, niciuna dintre vecinătăţile tipic nominale nu mai este posibilă (*tu al Mariei, *tu frumos, *acest tu). 5. Particularităţi ale românei ● omonimia generală G–D, exceptând pronumele personale de persoanele 1, 2, 4 şi 5, care nu au genitiv; ● paradigma cazuală cea mai bogată la pronumele personal; ● prezenţa formelor clitice distincte de acuzativ şi de dativ şi inventarul lor extrem de bogat şi de diversificat, cu serii paralele (cu î protetic şi fără î protetic); ● flexiunea ambelor componente ale unor subtipuri de pronume (de întărire, demonstrativ de diferenţiere); ● existenţa, alături de forma „tare” a demonstrativului de depărtare (acela), a unei forme „slabe” (cel); ● crearea unui sistem pronominal de politeţe, care distinge grade de politeţe;

169

Morfosintaxa limbii române

● marcarea unor distincţii speciale din sfera demonstrativului: demonstrativul de identitate şi demonstrativul de diferenţiere; ● interferenţa paradigmelor pronumelui personal şi a posesivului; ● existenţa unor paradigme paralele: pronominale şi adjectivale; ● trăsătura dublei negaţii: utilizarea pronumelor negative cere coocurenţa morfemului de negaţie la verb.

GALR 2008 I: 181−288, II: 96−105

Exerciţii 1. Analizaţi din punct de vedere morfologic şi sintactic pronumele din textul următor: „I-am surâs şi după ce s-a aşezat pe un scăunel m-a rugat să nu le spun părinţilor mei nimic din ceea ce se întâmplase, fiindcă cei doi, a repetat, sunt nişte proşti. Cum n-aveam de gând să povestesc, mi-a fost uşor să-i promit tot ce-mi cerea şi i-am surâs din nou. Era foarte bătrân sau cel puţin aşa mi se părea mie şi nu ştiam cum îl cheamă. Când s-a convins că sunt din nou calmă şi că mi-am terminat vinul, s-a ridicat şi a ieşit din odaie şi nu după multă vreme a apărut cu o cană de pământ plină cu apă şi în pragul casei mi-a turnat să mă spăl.” (Ş. Agopian, Sara) 2. Arătaţi ce rol morfosintactic şi semantic au cliticele pronominale din textul următor: „Umilinţa este un hotar impus: în locul unei limite pe care pot să mi-o dau din interior, primesc, fără să consimt, una din afara mea; în loc să mă hotărăsc, deşi aş putea să o fac, sunt hotărât. Eu încetez să fiu, în privinţa mea, instanţa deciziei în punctele în care aş putea să fiu. De aceea, umilirea este cel mai teribil atentat la adresa libertăţii. Ce este bine şi ce este rău pentru mine, când trebuie să fiu apărat şi când expus, ce se cuvine să fac şi ce nu – sunt lucruri pe care nu eu le hotărăsc. Întrucât mi s-a retras dreptul de a hotărî în privinţa mea, întrucât tot ce fac şi sunt cade sub recompensă şi pedeapsă – sunt infantilizat.” (G. Liiceanu, Despre limită) 3. Analizaţi valorile pronumelui reflexiv (anaforic gramatical, formant sau marcă a pasivului/impersonalului) din enunţurile de mai jos: Ne-am gândit să îi facem cadou o carte V-aţi uitat mult la acea imagine şi tot nu aţi înţeles ce semnifică Îşi dă seama că a făcut greşeli în trecut S-a deschis un magazin de îmbrăcăminte În această firmă, se lucrează şi sâmbăta Îşi permite să se coafeze săptămânal la un salon modern

170

Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume

Ion şi Gheorghe s-au căutat la Paris, după ce în România se certaseră Ne-am strâns mâna şi apoi ne-am despărţit Se aud în fiecare zi ştiri despre situaţia economică Participările studenţilor la discuţiile din cadrul cursului se consemnează Mi-am găsit cheia sub un teanc de cărţi Şi-au adus în noua locuinţă toate cărţile de care nu puteau să se despartă. 4. Arătaţi ce statut morfosintactic are a în enunţurile: Pe scaun am văzut două genţi, dintre care una era a Mariei A Mariei are coperta roşie Are trei fete; a mai mică este studentă A de acolo a înţeles cu siguranţă altceva Prezentările a doi studenţi au avut ca subiect pronumele Politicianul a ascultat părerile a mulţi oameni Datorită a numeroase informaţii ce le primesc, mulţi cititori cumpără acea revistă Din cauza a ce mi-ai spus mi-am retras cererea O analiză a ceea ce a spus dovedeşte că se contrazice O prietenă a mamei este pasionată de pălării Unei colege a mele i s-a reproşat că a tratat subiectul superficial O ambiţie a lui este să nu depindă de nimeni. 5. Arătaţi ce statut morfosintactic are cel în enunţurile: Dă-mi-l, te rog, pe cel din stânga! Îl doresc pe cel din faţă Erau două ceasuri pe masă. Cel mic era al lui Ion, iar cel mare al Mariei Cel ce a greşit o dată este mai prudent a doua oară Spre surprinderea tuturor, Ion cel vesel lipsea de la petrecere Cel mai bun prieten ţi se confesează. 6. Se dă textul: VJ: Eu nu ştiu ce se-ntâmpla, mamă, şi cred că aia trebuia făcut... şi acuma, privind retrospectiv, tot mai mult se pare că de fapt noi trebuia să ne opunem la graniţă să se petreacă lucrul ăsta. Cu armele. Cum a spus tata şi-au spus atâţia intelectuali care-au fost. CJ: Păi da, atâta lume. VJ: Aveam o armată mult mai puternică decât ungurii. CJ: Vineri... VJ: Nu era nicio problemă să-i barăm. CJ: Vineri, vineri... LDJ: Asta spun. Cum au simţit ardelenii, s-au simţit părăsiţi, trădaţi? CJ: Vai, disperaţi, şi armata. VJ: A fost o mare trădare, să ştii. Şi armata vroia să lupte. CJ: Şi, şi, şi vineri a fost vinerea neagră, noi luni am plecat, da’ până luni, deşi tata... nu ştiu, nu era rector atuncea.

171

Morfosintaxa limbii române

VJ: Nu, nu era. CJ: Dar trebuia să să ocupe totuşi de... cu Academia, că era... VJ: Era şi el profesor acolo, da. CJ: Da, şi era preocupat, că trebuia, nu ştiu dacă nu era rector. VJ: Nu era, mamă. Numa’ la Braşov a fost rector. În patruzeci şi trei a fost. CJ: Da’ cine, cine era rector atunci? VJ: Nu ştiu cine era. CJ: Cred că nu era cineva aşa de nume, că aş fi ştiut. Aş fi ţinut minte. VJ: Nicolau? Era cineva Nicolau? LDJ: Staţi, nu vă împiedicaţi. (transcriere adaptată după CORV) (a) Identificaţi şi analizaţi pronumele cu utilizare deictică. (b) Identificaţi şi analizaţi pronumele cu utilizare anaforică. (c) Identificaţi şi analizaţi pronumele cu referinţă variabilă. 7. Se dă textul: „Cei care vor să viziteze rezervaţia trebuie să ştie că accesul costă 4 RON/adult. Nu am înteles deloc pentru ce sunt acei 4 RON, clar este că rezervaţia este «administrată» de SC Vulcanii Noroioşi SRL care, în afară de un gard care barează drumul spre rezervaţie, nu pare a fi făcut altceva. În plus, dacă informaţiile de pe siteul Doing Business sunt corecte, această firmă are ca domeniu principal de activitate «Comerţ cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse alimentare, băuturi şi tutun», având anul trecut un număr total de angajaţi egal cu 5!!! Mă întrebam, văzând atâta spirit antreprenorial, bineînţeles în beneficiul celor mulţi şi dornici să-şi cunoască ţara, prin modul în care o asemenea firmă, desigur, nesusţinută din spate de satrapia care i-a concesionat rezervaţia, pardon, autoritatea respectivă, locală sau centrală, are mare grijă de locul acela unic, pentru care patronul acela nu face nimic decât să-l ia prizonier, de parcă i l-ar fi lăsat taică-său moştenire, deci, mă întrebam, dacă nu pot încerca să copiez cu umilinţă iniţiativa şi să pun mâna pe Casa Poporului să-i dau afară pe parlamentarii ăia care stau degeaba şi să iau, în treacăt, şi Sfinxul din Bucegi… dar, desigur, eu n-am credibilitate, şi, până una-alta, ia să nu dau idei, poate că unii băieţi deştepţi şi descurcăreţi vor fi în stare să-mi transforme elucubraţia în realitate… orice are un început, iată, a început la Vulcanii Noroioşi”. (Vulcanii Noroioşi, www.crampeiedinromania. wordpress.com) (a) Analizaţi sintactic şi semantic determinanţii. (b) Analizaţi sintactic şi semantic cuantificatorii. 8. Construiţi două enunţuri în care: (a) un pronume nehotărât să primească un complement partitiv (b) un pronume negativ să primească un modificator adjectival (c) un pronume demonstrativ (formă „slabă”) să primească un modificator restrictiv (d) un pronume demonstrativ să primească drept modificator o propoziţie relativă cu antecedent.

172

Pronumele şi grupul nominal cu centru pronume

173

VIII. ADJECTIVUL ŞI GRUPUL ADJECTIVAL 1. Definiţie şi caracteristici generale 1.1. Adjectivul este o clasă deschisă de cuvinte flexibile, caracterizate: ● semantic, prin calitatea de a exprima proprietăţi ale indivizilor, funcţionând ca predicate semantice ([este] inteligent, sensibil, fragil), precum şi de a acţiona asupra extensiunii substantivului, funcţionând ca modificatori restrictivi (restrâng clasa referenţială a substantivului la subclase: uniformă şcolară, în raport cu uniformă, proiect regional, în raport cu proiect) sau ca modificatori ai referinţei (cu determinare temporaldeictică: viitoare mamă, fost preşedinte, în raport cu mamă, preşedinte); ● morfologic, prin flexiune în funcţie de categoriile gen, număr şi caz; ● sintactic, prin necesitatea de a se raporta la un substantiv (sau la un pronume), cu care se acordă şi pe care, semantico-sintactic, îl modifică. 1.2. Grupul adjectival (GAdj) strânge un cap/un centru adjectival împreună cu toate componentele legate sintactic de acesta: copil [GAdj foarte drag părinţilor], medicament [GAdj dătător de speranţe]. GAdj poate apărea şi ca realizat numai prin cap/centru, în condiţiile absenţei altor constituenţi dependenţi de centru: copil [GAdj frumos]. 2. Flexiune şi clase flexionare Adjectivul prototipic (variabil) îşi schimbă forma în funcţie de gen, număr şi caz, categorii impuse prin acordul adjectivului cu substantivul-centru sau cu un substitut al acestuia (carte rară – cărţi rare – unei cărţi rare – uneia rare). Marcarea acestor categorii se realizează: (a) prin desinenţă, care exprimă simultan genul, numărul şi cazul (casei frumoas-e); (b) prin articolul enclitic, care intervine numai în anumite contexte, când adjectivul precedă substantivul şi preia articolul, acesta reprezentând fie o marcă flexionară unică (interesant-ului studiu), fie o marcă suplimentară, ataşată desinenţei (frumoas-e-i case); (c) prin alternanţe fonetice, care apar numai la unele adjective (o/oa : copil frumos – fată frumoasă; ea/e, z/j: copil treaz – copii treji; â/i, ă/e: om tânăr – oameni tineri; e/ea : românesc – românească, sc/şt: românesc − româneşti etc.).

Adjectivul şi grupul adjectival

După numărul de forme pe care le primesc în flexiune, adjectivele se împart în: Număr de forme adjective cu patru forme

adjective cu trei forme (o omonimie suplimentară)

omonimii Prezintă omonimiile de caz generale, comune tuturor adjectivelor: masc. sg. (N = Ac = G = D) masc. pl., fem. pl. (N = A = G = D) fem. (G sg. = D sg. = pl.) fem. sg. = fem. pl. masc. pl. = fem. pl.

masc. sg. = fem. pl. adjective cu două forme (două omonimii suplimentare)

adjective invariabile

(masc. sg. = fem. sg.) ≠ (masc. pl. = fem. pl.) (masc. sg. = masc. pl.) ≠ (fem. sg. = fem. pl.) (masc. sg. = masc. pl. = fem. pl.) ≠ fem. sg. (masc. sg. = fem. sg. = fem. pl.) ≠ masc. pl. masc. sg. = fem. sg. = masc. pl. = fem. pl.

desinenţe Ø-ă-i(asilabic1)-e: alb – albă – albi – albe

Ø-e-i(asilabic)-e : următor – următoare – următori – următoare (i)ŭ/(ĭ)u-(i)e-(i)ĭ-(i)ĭ: cenuşiŭ/ stranĭu2 – cenuşie – cenuşii – cenuşii Ø-ă-i(asilabic)-i(asilabic): românesc– românească – româneşti – româneşti; drag – dragă – dragi3 – dragi e-ă-i(asilabic)-e: june – jună – juni − june e-i(asilabic): mare – mare – mari – mari ĭØ-ĭe-ĭØ-ĭe: greoi – greoaie – greoi – greoaie ĭØ-ĭe-ĭØ-ĭØ: gălbui – gălbuie – gălbui – gălbui e-e-i(asilabic)-e: atroce – atroce – atroci – atroce bleu, cool, cumsecade, ditamai, mini, mişto, naşpa

● Clasa prototipică este cea a adjectivelor cu patru forme, care include şi întreaga subclasă a participiilor (ars – arsă − arşi – arse, muncit – muncită – munciţi – muncite). 1

Indicaţia „asilabic” priveşte modul de realizare fonetică a desinenţei -i, deosebind-o de realizarea vocalică, nemarcată grafic, şi de realizarea ca semivocală, realizată grafic prin „căciulă” (-ĭ). 2 Adjectivele derivate postsubstantivale (arămiu, cărămiziu, cenuşiu, grijuliu, pământiu etc.) se deosebesc de altele împrumutate (straniu şi întreaga clasă în -toriu: obligatoriu, peremptoriu, reparatoriu) ca realizare a finalei diftongului (descendent, în primul caz, dar ascendent, în al doilea). 3 Sub influenţa desinenţei de plural -i, adjectivele terminate în -c, -g (adânc, drag) îşi modifică consoana finală, care suferă fenomenul de alternanţă (c/č, g/ğ), ceea ce atrage dificultăţi de segmentare a noii realităţi fonetice.

169 175

Morfosintaxa limbii române

● Celelalte clase variază numeric, de la unele realizate extrem de rar (vezi subclasa cu trei forme şi cu omonimia masc. sg. = fem. pl., prezentă în flexiunea unui singur adjectiv (june), sau subclasa cu două forme şi omonimiile (masc. sg. = fem. sg. = fem. pl.) ≠ masc. pl., reprezentată de câteva împrumuturi), la altele mai numeroase, pentru care există uneori şi o circumscriere morfologiccă (vezi subclasa adjectivelor cu desinenţa -e: mare, verde). ● Clasa adjectivelor invariabile, deşi include adjective cu vechimi diferite (formaţii vechi, împietrite, obţinute, uneori, prin compunere – cumsecade, alături de numeroase împrumuturi recente şi foarte recente, pentru care invariabilitatea este, adesea, un semn al neadaptării lor morfologice – bleu, cool, lila), rămâne, totuşi, o clasă marginală, supusă presiunii sistemului de a-şi adapta formele (vezi forme recente precum: eşti coolă, sunteţi coole). Pentru unele adjective din această clasă (cele care admit antepunerea şi care, fonetic, măcar pentru unele forme, acceptă preluarea articolului hotărât), invariabilitatea este rezolvată parţial, căci articolul devine o marcă de gen, număr şi caz (cumsecadele profesor, cumsecadelui profesor, dar *cumsecazii profesori, *cumsecadea profesoară). ● Toate adjectivele flexibile, dacă acceptă antepoziţia şi primesc articol hotărât, îşi multiplică mărcile flexionare, adăugând la desinenţa adjectivului şi forma flexionată a articolului (tânărul profesor – tânărului profesor – tinerii profesori – tinerilor profesori). În contextul articolului hotărât, se actualizează, ca şi la substantiv, desinenţa arhaică -u, de mult amuţită (un tânărØ – unui tânărØ, dar tânăr-u-l, tânăr-u-lui). 3. Tipologia adjectivelor 3.1. Tipologie semantico-gramaticală 3.1.1. O primă clasificare distinge între adjectivele calificative şi cele categoriale/relaţionale. Celor două subclase, deosebite semantic, le corespund importante diferenţe de comportament morfosintactic, caracteristicile gramaticale constituind teste de recunoaştere a fiecărei subclase. Adjective calificative ● exprimă proprietăţi ale indivizilor

Trăsături semantice

176

● formează perechi antonimice (frumos – urât, slab – gras, activ – inactiv, ieftin – scump, înalt – scund) ● sunt intersective X este N Adj (El e un scaun confortabil) → X este N (El e un scaun) → X este Adj (El e confortabil) ● sunt de tip subiectiv

Adjective categoriale/relaţionale ● exprimă relaţii între două substantive autonome referenţial ● nu intră în relaţii antonimice ● sunt nonintersective, subsective (Asta e o carte lingvistică → Asta e o carte → *Asta e lingvistică) ● sunt de tip obiectiv

Adjectivul şi grupul adjectival ● ocupă poziţia NP (este confortabil, frumos, ieftin, înalt, scund)

Trăsături morfosintactic e

● sunt gradabile (mai frumos, foarte liber, din ce în ce mai bătrân, prea sincer) ● au topică liberă, acceptând antepunerea şi izolarea (interesantul studiu, copleşitoarele gânduri; Copleşitoare, gândurile nu-mi dădeau pace) ● stau la baza creării, prin derivare, a substantivelor exprimând nume de proprietăţi (frumuseţe, libertate, bătrâneţe, sinceritate) ● apar în structuri exclamative (Ce frumos!, Ce inteligent copil!) ● suportă construcţii hiperdeterminate cu demonstrativul slab cel (omul cel frumos, copilul cel inteligent, fratele cel mare) ● intră în coordonare cu adjective calificative, niciodată cu adjective categoriale (copil frumos, inteligent, spontan; *lingvist serios şi chomskyan)

● în general, nu ocupă, singure, poziţia NP (Acidul e *clorhidric, Cartea e *lingvistică/*botanică, Magazinul este *sătesc, Nava e *maritimă) ● nu acceptă gradarea (*foarte clorhidric, *mai chomskyan, *mai maritim, *mai regional, *mai sătesc) ● au topică fixă, în postpunere (*clorhidricul acid, *lingvisticul studiu, *regionalul congres, *săteasca primărie) ● nu admit derivarea numelor de proprietăţi (*militaritate, *clorhidricitate, *sătescitate, *regionalitate) ● nu apar în structuri exclamative (*Ce clorhidric! *Ce stradă sătească!) ● nu suportă construcţii supradeterminate cu demonstrativul slab cel1 (*profesorul cel universitar, *ziarul cel clujean, *proiectul cel regional) ● nu apar în coordonare, ci numai în relaţii de supraordonare fie cu alte adjective categoriale ([[[curent lingvistic] structuralist] european]), fie cu adjective calificative ([[lingvist structuralist] serios şi muncitor])

Dar, după cum s-a subliniat adesea 2, opoziţia calificativ vs categorial/relaţional este departe de a fi foarte rigidă, în sensul că, pe de o parte, testele fixate suportă excepţii (să se compare: *Sistemul e solar, *Această grupă e sanguină, unde adjectivele relaţionale nu admit poziţia NP, cu Vinul este românesc, Decizia e politică, şi nu militară, unde alte adjective categoriale acceptă poziţia NP), iar, pe de altă parte, există numeroase 1

Regula de neacceptare a hiperdeterminării prin cel priveşte numai româna actuală, căci în limba veche (chiar până târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea) structurile cu cel erau mult mai extinse, suportând şi clasa adjectivelor categoriale (vezi construcţii de limbă veche ca: „pre omul cel bisericesc”, Antim Ivireanul, Predici, 193, „dragostea cea creştinească” (idem, 186), „moartea cea sufletească” (idem, 192); vezi construcţii de sfârşit de secol al XIX-lea ca: „se mănţine între elementele cele constitutive” (B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, III, 335), „cu finalul -u cel flexionar românesc” (idem, 451), „instrucţiunea cea câmpulungeană” (idem, 661). 2 Vezi, pentru detalii, Brăescu (2009).

177

Morfosintaxa limbii române

adjective care au un comportament dublu, funcţionând de la un context la altul (şi de la un sens la altul) când calificativ, când categorial (vezi: sistem nervos vs om nervos, rocă vulcanică vs comportament vulcanic, lucrare maioresciană vs atitudine maioresciană). 3.1.2. În afara celor două subclase, s-a separat, în ultima vreme, o a treia subclasă, denumită a adjectivelor situaţionale/de modificare a referinţei, care se caracterizează prin următoarele trăsături: Trăsături semantice

Partiţie semantică

● unele nu sunt de tip intersectiv; sunt subsective (Ea este o simplă cunoştinţă → Ea este o cunoştinţă ≠ Ea este simplă) ● altele sunt nonintersective şi nonsubsective (Ea este o viitoare mamă ≠ Ea este o mamă ≠ Ea este viitoare)

● adjective deictice ■ temporale (fost, actual, următor, viitoare [mamă]; anual, bianual, lunar) ■ spaţiale (anterior, [plămânul] drept, [lobul] inferior, posterior, stâng) ● adjective modalizatoare (metadiscursive) (aparent, adevărată [minciună], aşa-zis, curat [plastograf], eventual, posibil, potenţial, probabil, pură [întâmplare], un simplu [cetăţean]) ● adjective de ierarhizare (comun, individual, personal, privat, propriu, unic; favorit, major, minor, principal; special, secundar, specific) ● adjective intensive (un vechi [prieten]) ● adjective afective (biata [femeie], blestematul [impozit], săracul [profesor])

Trăsături morfosintactice AntePostOcupă Grapunere punere poziţia dare NP + −/+1 −/ +2 −

+

−

+/ −3

−

+

+

+

−

+

−

−

+

+

−

−

−

De observat eterogenitatea semantică, dar şi de comportament gramatical a clasei, ceea ce dă impresia că a treia subclasă se constituie din elemente care „ies din rând”, 1

Sunt adjective care nu acceptă deloc postpunerea, iar altele care pot apărea şi în postpunere (*preşedintele fost, dar preşedintele actual) sau pot apărea în postpunere în anumite contexte (? preşedinte actual, dar preşedintele actual). 2 Sunt adjective din clasa indicată care nu acceptă poziţia NP (Preşedintele e *fost), altele care o acceptă (Reuniunea e anuală), iar altele care o acceptă numai în anumite utilizări (?Plămânul operat e drept, nu stâng; mai frecvent: e cel drept, nu cel stâng). 3 Sunt adjective care acceptă şi poziţia NP (Prostia lui e aparentă, e *aşa-zisă).

178

Adjectivul şi grupul adjectival

rămânând în afara celorlalte două. Mai apropiate şi mai omogene ca tratament gramatical sunt prima şi ultima subclasă (deicticele temporale şi afectivele). 3.2. Clasificare în funcţie de relaţia derivativă cu alte clase, în special cu verbul Pentru consecinţele morfosintactice, este semnificativă clasa adjectivelor de provenienţă verbală, fie că sunt obţinute prin derivare sufixală (aduce > aducător, compara > comparabil), fie că sunt obţinute prin conversiune, din participii (cumpărat – cumpărată, pasionat − pasionată) sau din gerunzii (suferind – suferindă, şezând – şezândă). 3.2.1. Există sufixe care îndepărtează total adjectivele de baza verbală (-ăcios: mânca > mâncăcios, plânge > plângăcios, supăra > supărăcios; -ăreţ: plânge > plângăreţ, vorbi > vorbăreţ, zâmbi > zâmbăreţ), noile cuvinte comportându-se, în mare măsură, ca adjective prototipice. Sunt însă alte sufixe derivative care conservă în mai mare măsură trăsăturile (sintactico-semantice) ale bazei verbale: ● -ător/-ator (apărător, aparţinător, donator, premergător, susţinător, temător); ● -ant (manipulant, participant); ● -(a)bil (comparabil, plătibil, preferabil, utilizabil). Construcţii precum: suferinţă premergătoare operaţiei, este temătoare de consecinţe, efecte comparabile cu cele anterioare, soluţie preferabilă celorlalte, muncitor participant la revoluţie etc. reflectă particularităţi sintactice de tip verbal. 3.2.2. Participiile, cu diferenţe ale gradului de adjectivizare (mai apropiate vs mai depărtate de adjectiv1), prezintă şi trăsături (sintactico-semantice) de tip verbal. Construcţii precum: cărţi trimise astăzi copiilor, teză alcătuită din articole anterioare, elevă devenită vedetă de televiziune etc. reflectă construcţiile verbelor corespunzătoare. Gerunziile păstrează în mai mică măsură trăsăturile bazei, fără ca acestea să fie complet absente (vezi complementul prepoziţional şi adjunctul temporal din femeie suferindă de câtva timp de cord). 4. Poziţiile ocupate de grup în organizarea propoziţiei Poziţia În GN

Funcţia ● modificator restrictiv

În GV

● modificator nonrestrictiv/calificativ ● în raport cu verbe

Exemple acid clorhidric, şcoală clujeană, alegeri locale, uniformă militară, imn naţional, politică regională, magazin sătesc elev vesel, simpaticul Ionescu, copil inteligent, nimic interesant este vesel, devine interesant, se face

1

Pentru explicaţii privind gradul de adjectivizare a participiilor, vezi cap. IV, Verbul şi grupul verbal, 6.2.4.

179

Morfosintaxa limbii române

În GPrep

copulative, ocupă poziţia NP

mare, pare imposibilă

● în relaţie cu prepoziţia de, este complement predicativ al prepoziţiei, iar întregul grup apare ca adjunct (circumstanţial de cauză) în raport cu GV

S-a răsturnat de plină [ce era], A ratat plecarea de neatentă [ce era]

● în relaţie cu prepoziţiile „calităţii”, ocupă poziţia de complement predicativ, iar întregul grup apare fie ca CPO, fie ca PS

● CPO: O ia de bună, O ia drept prefăcută ● PS: O consider ca/drept foarte inteligentă

În structuri ● cu elipsă fără amalgamare, reorganizate apare ca PS ● cu elipsă şi amalgamare, PS ● în structuri comparative, când comparatul este adjectival, este CComp În tipare apozitive cu suport adjectival

● apoziţie

S-a întors [şi era] tristă Consider că X este inteligentă > O consider pe X inteligentă E mai bine să fie sănătoasă decât [să fie] bolnavă Este imbecilă, adică foarte proastă

Toate observaţiile de sub 3 (Tipologia adjectivelor) au subliniat faptul că nu toate adjectivele satisfac toate poziţiile sintactice înregistrate sub 4, testele de distingere a subclaselor incluzând adesea satisfacerea sau, dimpotrivă, nesatisfacerea unei poziţii (vezi acceptarea poziţiei NP). 5. Structura internă a grupului 5.1. Structura extinsă a grupului adjectival (Particule focale)(Modificatori) Adj (Complemente)(Adjuncţi) ([este] şi foarte plină de praf astăzi, [a ajuns] chiar foarte suferindă de inimă în ultimii ani, [a ajuns] chiar foarte ostilă înnoirilor, [este] chiar mai atentă azi decât Ion, [avocat] celebru pe atunci). Componenţa şi extinderea grupului variază în funcţie de: (a) poziţia ierarhică/sintactică a grupului (grupul are mai mare disponibilitate pentru extindere în poziţia unui NP sau a unor structuri reorganizate (PS), decât în cea de modificator (într-un GN);

180

Adjectivul şi grupul adjectival

(b) topica în raport cu centrul (postpoziţia este mai favorizantă extinderii grupului decât antepoziţia); (c) natura centrului (adjectiv propriu-zis vs adjectiv de provenienţă verbală): adjectivul de provenienţă verbală este mai deschis faţă de complementare şi autorizează mai multe complemente obligatorii decât adjectivul propriu-zis. GFocus 3 (particule focale)

GAdj 3 Spec − GComp Adj (modif. preadj., 3 mărcile gr. de intensit.) Adj (modif. postadj.) 3 Adj (compl. facultative) 3 GPrep // GN în D A Adj (compl. oblig.) GPrep // GComplementizator // GN în D // GN în G Schema generală a GAdj Exemple: GFocus 3 Spec GAdj chiar 3 Spec − GComp Adj foarte 3 Adj GPrep 3 în ultimii ani suferindă GPrep de inimă

GDet 3 Det un

GN 3 Spec bun

N 3 profesor GAdj bun

5.2. Particulele focale Acoperă clasa semiadverbelor, care, având o topică fixă, ocupă cea mai laterală poziţie de stânga a grupului ([este] şi/chiar/doar mai inteligentă).

181

Morfosintaxa limbii române

5.3. Modificatorii Acoperă componente îndeplinind următoarele funcţii: ● exprimă gradarea (foarte frumoasă, prea frumoasă, teribil de frumoasă, nespus de frumoasă, mai puţin frumoasă, suficient de frumoasă); ● exprimă progresia gradării (din ce în ce mai frumoasă, tot mai frumoasă); ● neagă predicaţia (nu tocmai frumoasă, deloc frumoasă, nicidecum frumoasă); ● aproximează predicaţia (cam urâtă, oarecum urâtă, în oarecare măsură urâtă, relativ satisfăcătoare, ceva mai relaxată); ● validează predicaţia (certamente frumoasă, sigur/cu siguranţă inteligentă, cu desăvârşire nouă, totalmente nouă); ● modalizează predicaţia (cică/pasămite bolnavă, pretins/aşa-zis bolnavă); ● delimitează predicaţia (bolnavă psihic/psihiceşte, bună de gură/la fizică). 5.3.1. Se disting trei tipuri de modificare: ● modificarea „directă”, când modificatorul acţionează direct asupra adjectivului fără complement (prea nouă, destul de frumoasă) sau asupra grupului în ansamblu (prea/destul de [plină de praf]); ● modificarea „ierarhizată”, cu doi modificatori succesivi, diferiţi ierarhic, primul acţionând asupra unui adjectiv modificat el însuşi (comportare [ocazional [foarte agresivă]]; ● „submodificarea”, cu doi modificatori succesivi, primul modificând pe al doilea (comportare [[realmente incredibil de] agresivă], unde realmente modifică adverbul incredibil, ocupând poziţia de Specificator al GAdv, iar GAdv realmente incredibil modifică adjectivul agresivă). 5.3.2. Realizarea modificatorilor este, de regulă, de tip adverbial (GAdv): foarte bolnavă, la fel de bolnavă, aproape bolnavă, puţin/mult bolnavă, oarecum bolnavă, nefiresc de bolnavă. 5.3.3. În raport cu capul adjectival, modificatorul: ● precedă capul (foarte frumoasă, oarecum bolnavă, uşor exaltată, nefiresc de frumoasă); ● urmează capul (exaltată la culme, frumoasă peste măsură); ● are topică variabilă (psihic bolnavă/bolnavă psihic). 5.4. Complementarea 5.4.1. Clasificarea adjectivelor după cum autorizează sau nu complemente (a) Adjective care autorizează complemente obligatorii. Cele mai numeroase sunt de tip verbal, dar sunt şi adjective prototipice (prototipice: dragă nouă, ostilă mie, atentă la mine, vecină cu mine; postverbale: cauzatoare de suferinţă, trimisă copiilor, premergătoare morţii).

182

Adjectivul şi grupul adjectival

(b) Adjective care autorizează complemente facultative. Să se compare lovitură *cauzatoare [Ø], care nu acceptă suprimarea complementului, cu femeie bolnavă [de gripă/Ø], copil politicos [cu cei din jur/Ø], care admit suprimarea complementului. (c) Adjective care nu autorizează complemente (tipul: casa nouă şi curată; elev inteligent, drăgălaş). (d) Adjective care îşi schimbă sensul după cum autorizează sau nu complemente. Să se compare: copil vrednic vs [este] vrednic de asemenea cinste; copil capabil vs copil capabil de efort; individ străin vs individ străin de situaţie etc. 5.4.2. Clasificarea adjectivelor după tipul de complement (a) Adjective care primesc un complement indirect în dativ Complementul în dativ este acceptat de: ● adjective prototipice (nonverbale): accesibil studiului, anterior procesului, antipatic colegilor, avantajos cumpărătorilor, consecutiv procesului, contrar rezultatelor, credincios stăpânului, cunoscut 1 publicului, dator2 colegului, drag familiei, exterior ţării, familiar lor, favorabil lor, fidel soţiei, indispensabil vieţii, inerent sensului, intrinsec sensului, loial directorului, necesar studenţilor, opus situaţiei, ostil guvernanţilor, prealabil operaţiei, propice convieţuirii, propriu sistemului, scump familiei, similar situaţiei, specific limbii, tipic grupului, tributar structuralismului, util studenţilor etc.; ● adjective postverbale, derivate sufixal (bunuri aparţinătoare comunei, suferinţă premergătoare morţii) sau participiale (trimisă elevilor, oferită mamei, adecvat situaţiei). Complementul se realizează prin nominal în dativ (accesibil elevilor), cu excepţia cliticului pronominal3, sau prin propoziţie relativă, cu relativ în cazul dativ (accesibil oricui le foloseşte). (b) Adjective care primesc un complement în genitiv Complementul în genitiv este acceptat numai de adjective postverbale, provenite din verbe tranzitive cu obiect direct având trăsătura [+ Definit] (copii care poartă virusul HIV > copii purtători ai virusului HIV). Complementul primeşte obligatoriu forma lungă a genitivului (cu morfemul al: copii purtători ai virusului HIV, echipă deţinătoare a trofeului). Complementul în genitiv se realizează prin nominal, nu şi propoziţional. (c) Adjective care primesc un complement prepoziţional Complementul prepoziţional este acceptat de: ● adjective prototipice (nonverbale) ■ adjective „simetrice”, care cer construcţia cu prepoziţia cu (analog cu, compatibil cu, complice cu, comun cu, conform cu, congener cu, contemporan 1

În cazul construcţiei cu dativul, participiul s-a îndepărtat de natura lui verbală, căci verbul corespunzător nu acceptă dativul. 2 Deşi aflat în relaţie semantică cu un verb, dator este un adjectiv moştenit direct din latină. 3 În vecinătatea adjectivului, nu e permisă apariţia formei clitice de dativ (accesibil mie, dar *accesibil mi). Pentru ca forma clitică să poată apărea, e nevoie de inserarea unui copulativ (Îmi este accesibilă).

183

Morfosintaxa limbii române

cu, egal cu, identic cu, paralel cu, sincron cu, sinonim cu, solidar cu, tangent cu, vecin cu); ■ adjective construite cu prepoziţia cu (complementul având rolul de restrângere a însuşirii prin „orientarea” către o anumită persoană: aspru cu, atent cu, brutal cu, distant cu, docil cu, drastic cu, exigent cu, grijuliu cu, ironic cu, înţelegător cu, neînduplecat cu, politicos cu, prevenitor cu, prietenos cu, sarcastic cu, zgârcit cu); ■ adjective construite cu prepoziţia de (apt de, avid de, capabil de, conştient de, demn de, gata de, lacom de, plin de, sătul de, setos de, sigur de, străin de, susceptibil de, suspect de, vinovat de, vrednic de, inclusiv adjective de stare psihică, pentru care grupul prepoziţional exprimă Stimulul: bucuroasă de, fericită de, furioasă de); ■ adjective construite cu la, prepoziţia exprimând „orientarea” însuşirii/ Ţinta (atent la, imun la, receptiv la, surd la); ■ adjective construite cu prepoziţia pe, prepoziţia introducând rolul tematic Ţintă (furios pe, gelos pe, invidios pe, mânios pe, sigur pe); ● adjective postverbale, reprezentate prin patru tipare de construcţie: ■ adjective participiale şi adjective obţinute prin derivare sufixală, care păstrează regimul prepoziţional al bazei verbale (ahtiată după, căsătorită cu, comparabilă cu, înrudită cu, interesată de, obligată la, participantă la, predispusă la, referitoare la, temătoare de); ■ adjective participiale de la verbe tranzitive psihologice − îşi „internalizează” rolul Stimul, legându-l prin prepoziţia de (decepţionată de, dezamăgită de, indignată de, indispusă de, intrigată de, încântată de); ■ adjective derivate sufixal de la verbe tranzitive − îşi leagă complementul care exprimă Tema/Pacientul prin prepoziţia de (lovitură cauzatoare de moarte, debut dătător de speranţă); complementul prepoziţional se deosebeşte de cel în genitiv prin natura nedeterminată a nominalului-complement (copii purtători de viruşi [– Definit] vs copii purtători ai virusului HIV [+ Definit]); ■ adjective participiale cu sens pasiv şi unele adjective derivate cu sufixul -bil (cu sens pasiv), construite cu un complement de agent (trimisă de/de către profesori, propusă de/de către guvernanţi, soluţie acceptabilă de ambele părţi). Poziţia de complement prepoziţional primeşte, pe lângă realizările specifice (Prep + Nominal): ● realizări verbale nonfinite: ■ (Prep +) Infinitiv: capabilă (de) a cârmui, decisă (în) a proceda, dârză în a-şi apăra şansele, gata (de) a sări în ajutor, vrednică (de) a reprezenta ţara; ■ de + Supin : struguri gata de cules, numai buni de plecat în lume, demne de luat în seamă, vrednic de ales ambasador;

184

Adjectivul şi grupul adjectival

● realizări propoziţionale (propoziţiile sunt posibile atât pentru adjective prototipice, cât şi pentru adjective de origine verbală). În funcţie de complementizatorii acceptaţi, se disting: ■ adjective care admit ambii complementizatori (că, să), cu diferenţă modală între construcţii: [este] bucuroasă că/să, fericită că/să, mândră că/să; ■ adjective care admit numai pe că, semn al unei aserţiuni în subordonată: [este] conştientă că, sigură că, vinovată că; ■ adjective care admit numai pe să, semn al unei nonaserţiuni în subordonată: [este] (in)aptă să, atentă să, avidă să, (in)capabilă să, datoare să, demnă să, gata să, grijulie să, liberă să, nesăţioasă să; ■ rar, adjective care admit pe dacă, semn al unei interogative totale în discurs raportat: [este] curioasă dacă a luat examenul. (d) Adjectivele care admit un complement ataşat direct apar cu totul izolat, reducându-se la: ● unicul adjectiv dator ([Ion îmi este] dator viaţa/recunoştinţă), în raport cu care pozitia complementului direct este instabilă, variind cu un complement prepoziţional sau cu un cantitativ1 (Îmi este dator cu ceva/Îmi este dator ceva; Ce/Cât îmi este dator?); ● câteva participii pasive de la verbe dublu tranzitive, care, după pasivizare, păstrează tranzitivitatea slabă în relaţie cu obiectul secundar (copil învăţat tabla înmulţirii, copii anunţaţi data examenului). Vecinătatea adjectivului face, distribuţional, imposibilă apariţia cliticului pronominal, ceea ce înseamnă imposibilitatea realizării complementului adjectivului prin clitic. (e) Adjectivele care admit gradarea acceptă, implicit, un complement comparativ. Complementul comparativ este un complement tipic pentru GAdj 2, având drept specific faptul că nu este cerut de capul adjectival, ci de un modificator al capului, anume de modificatorul gradual (mai frumoasă decât, la fel de sigură ca, mai puţin frumoasă decât, cea mai frumoasă din/dintre). Complementul comparativ se realizează: (i) prin nominal, precedat de una dintre prepoziţiile comparaţiei (mai frumoasă decât mama, la fel de frumoasă ca mama); (ii) prin propoziţie (mai frumoasă decât mi-am imaginat/decât era în copilărie). 5.5. Adjuncţii/circumstanţialele Frecvenţa de apariţie, compatibilităţile cu diversele tipuri de adjuncţi depind: ● de natura verbală sau nonverbală (prototipică) a adjectivului; adjectivele postverbale păstrează mai mare „deschidere” faţă de adjuncţie, acceptând adjuncţi cu diverse valori semantice; ● de tipul de „stare” (permanentă vs temporară); ● de funcţia capului adjectival, care, în poziţie predicativă, este mai „deschis” la a primi adjuncţi în raport cu poziţia de modificator dintr-un GN. 1

Este semnul că tranzitivitatea adjectivului, în măsura în care există, este slabă. Cu aceleaşi caracteristici (fiind cerut de modificatorul gradual, şi nu de capul grupului) apare şi în GAdv (vezi cap. IX, Adverbul şi grupul adverbial). 2

185

Morfosintaxa limbii române

5.5.1. Adjuncţii adjectivelor prototipice (a) Locativ ([este] bolnavă la pat); (b) temporal sau durativ ([avocat] celebru pe atunci, [este] bolnavă de două săptămâni/din când în când, mai inteligentă astăzi decât ieri; (c) de măsură (mult ostilă, puţin dragă mie); (d) cauzal (tristă din cauza rezultatului, bolnavă din sărăcie). 5.5.2. Adjuncţii adjectivelor de provenienţă verbală În raport cu prima categorie, sunt acceptate circumstanţiale instrumentale şi finale, cerute de natura verbală a bazei (pentru verbe de acţiune sau de eveniment): studente obligate prin şantaj să semneze, studente trimise în Capitală cu trenul, studente plecate în Capitală pentru studiu. 6. Specificul limbii române ● Dintre complementele adjectivului trebuie remarcate: ■ complementul în genitiv şi paralelismul acestuia cu unul prepoziţional, cu distincţia [+/− Definit] pentru nominalul-complement (lovitură cauzatoare a morţii – cauzatoare de moarte); ■ complementul ataşat direct, neprepoziţional şi nemarcat cazual ( Mi-e dator viaţa). ● Ca mod de realizare, sunt semnificative: ■ posibilitatea exprimării complementului prepoziţional prin supin şi sinonimia construcţiilor cu infinitiv, supin, conjunctiv (numai buni de plecat în lume = buni de a pleca în lume = buni să plece în lume); ■ posibilitatea confuziei între două tipare de construcţie: aliment greu de găsit (rezultată din reorganizarea unui tipar primar: E greu de găsit acest aliment) şi construcţia adjectivală cu complement prepoziţional al adjectivului (alimente bune/gata de consumat), ceea ce are ca rezultat un tipar frecvent în uz (cu adverb „acordat”), dar neacceptat de norma literară actuală: medicamente grele de găsit, Viaţa lui e simplă de povestit.

GALR 2008 I: 141−179, II: 106−114

186

Adjectivul şi grupul adjectival

Exerciţii 1. Se dă următorul fragment, din care alegeţi adjectivele şi caracterizaţi-le din punct de vedere flexionar: „La faţadă, acoperişul cădea cu o streaşină lată, rezemându-se pe console despărţite de casetoane, totul în cel mai antic stil, dar console, frontoane şi casetoane vopsite cu un ulei cafeniu. Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri (…) Un grilaj înalt şi greoi de fier, ruginit şi căzut puţin pe spate dovedea, pe dreapta, existenţa unei curţi… Grilajul avusese o poartă mare cu două aripi, legată acum cu un şanţ.” (G. Călinescu, Enigma Otiliei) 2. Alegeţi din fragmentele (a, b) adjectivele şi stabiliţi-le tipul semanticogramatical, justificându-l prin teste sintactice corespunzătoare: (a) „Eterogenitatea sintactică se corelează cu eterogenitatea semantică. Clasa adverbului cuprinde elemente autonome semantic (greu, bine), elemente deictice, care îşi precizează referinţa prin raportare la situaţia de comunicare (ieri) sau elemente anaforice (…), care îşi procură referinţa din context (…), termeni modalizatori, care introduc punctul de vedere al locutorului (posibil, poate), precum şi o serie de termeni relaţionali cu rol joncţional în cadrul frazei (unde, oricum) sau cu rol de structurare a textului (…). Fiecare dintre aceste categorii semantice are particularităţi semantice proprii.” (GALR, I, 586) (b) „Aspectul oarecum suspect al băuturii mele preferate nu mă impresiona: percepeam, fireşte, culoarea şi consistenţa ei vag noroioase, discreta ei mireasmă de borhot, urma prăfoasă care rămânea pe fundul paharului. Dar, dacă era suficient de rece şi dacă fermentase îndeajuns ca să fie acidulată, braga mi se părea perfectă. De dragul conţinutului, îi acceptam şi înfăţişarea, o savuram chiar, nu fără o mică perversitate anticipativă.” (A. Pleşu, Comèdii la Porţile Orientului) 3. Selectaţi din următoarele fragmente complementele adjectivului (inclusiv cele realizate propoziţional) şi indicaţi, pentru fiecare, tipul de complement: (a) „Până să devin conştient de spectacol, totul reintră în indistinct.” (b) „A înţelege lumea e a fi sensibil la omologia părţilor ei, la reţeaua imens complicată a relaţiilor dintre componentele ei.” (c) „În ezoterismul islamic se vorbeşte despre trei etape ale căii mistice, care, într-un anumit sens, sunt trepte crescătoare ale iubirii.” (d) „Mulţimea îngerilor este singura capabilă să populeze singurătatea lui Dumnezeu.” (e) „Imaginaţia a apărut când ca simplă «fantezie», opusă raţiunii şi bunuluisimţ (Descartes), când ca o oarecare capacitate combinatorie, fără putere creatoare

187

Morfosintaxa limbii române

(Diderot).” (f) „S-a înţeles, încă de timpuriu, că există o formă degradată a imaginaţiei (…) şi o formă nobilă a imaginaţiei, imaginaţia producătoare de lumi consistente, cvasiautonome.” (g) „Omul e la fel de inseparabil de îngerul său pe cât de inseparabil e ecoul de prototipul sonor căruia îi corespunde.” (A. Pleşu, Despre îngeri) 4 (a) Alegeţi din următorul text adjectivele cu rol de modificator şi indicaţi tipul de modificare: „Există (…) tutuiala poliţienească, a agentului de circulaţie care te trage de urechi, tutuiala (…) rutieră cu care se încondeiază reciproc şoferii isterici, tutuiala uzurpatoare, prin care naturile subalterne vor să se insinueze în lumea bună (…), tutuiala războinică («boule»), ironic-protectoare («drăguţă») sau tovărăşească («măi dragă»). De la obrăznicie la nesimţire, de la proastă creştere la dezinhibiţie primară, de la aroganţă la egalitarism, tutuiala acoperă un larg spectru al patologiei sociale.” (A. Pleşu, Comèdii la Porţile Orientului) (b) Sub aspect flexionar, alegeţi din text adjectivele de alt tip decât cele cu patru forme şi indicaţi, pentru fiecare, tipul flexionar. 5. Alegeţi din următoarele fragmente adjectivele şi indicaţi structura grupului pe care fiecare îl formează, precum şi cel în care fiecare se include: (a) „[Fiecare înger] e solidar până la capăt cu succesul sau eşecul misiunii sale şi nu e «transferabil» altei persoane.” (A. Pleşu, Despre îngeri) (b) „(…) gândiţi-vă la lista savanţilor americani câştigători ai Premiului Nobel, la arhitectura americană, ba chiar, să ne fie iertare, la closetele americane, respirabile în ciuda «melting pot»-ului care le utilizează (ce folos că dumneavoastră sunteţi mai omogeni etnic decât alţii de vreme ce n-aţi descoperit încă igiena publică?)” (A. Pleşu, Comèdii la Porţile Orientului). 6. Construiţi câte două propoziţii în care acelaşi adjectiv să îndeplinească un rol predicativ, respectiv un rol de modificator nominal. 7. Construiţi patru propoziţii în care să apară: un complement indirect al adjectivului, unul prepoziţional, unul în genitiv, unul comparativ. 8. Selectaţi adjectivele din următorul fragment şi analizaţi-le sub toate aspectele (ca tip flexionar, ca tip sintactico-semantic, poziţia sintactică ocupată de grup, structura internă a grupului): (a) „Sunt oameni cari sunt entuziaşti în impresiile artistice şi zgârciţi în viaţa zilnică, miloşi în unele momente şi invidioşi în altele, generoşi şi totodată deşerţi şi fricoşi, foarte inteligenţi şi totodată foarte cruzi şi foarte înşelători ş.c.l.” (T. Maiorescu, Critice)

188

Adjectivul şi grupul adjectival

(b) „Fiecare înger capătă funcţia de înger păzitor o singură dată, pentru un singur om. El e solidar până la capăt cu succesul sau eşecul misiunii sale şi nu e „transferabil” altei persoane. (...) Omul e la fel de inseparabil de îngerul său pe cât de inseparabil e ecoul de prototipul sonor căruia îi corespunde.” (A. Pleşu, Despre îngeri) 9. Stabiliţi ce este comun şi ce este diferit în următoarele două construcţii: (a) tehnici producătoare ale noului produs; (b) tehnici producătoare de noi produse.

189

IX. ADVERBUL ŞI GRUPUL ADVERBIAL 1. Definiţie 1.1. Caracteristicile definitorii ale adverbului: ● semantic, caracterizează/califică, categorizează sau delimitează procesul/ predicatele semantice; ● flexionar, se distinge prin invariabilitate; ● sintactic, apare curent ca adjunct în GV sau ca modificator în GAdj/GAdv. 1.2. Grupul adverbial (GAdv) strânge un cap/un centru adverbial împreună cu toate componentele legate sintactic de acesta: Merge [GAdv foarte departe de centru], Se comportă [GAdv asemenea părinţilor]. GAdv poate apărea şi ca realizat numai prin cap/centru, în condiţiile absenţei altor constituenţi dependenţi de centru: Ajunge [GAdv departe]. 2. Tipologia adverbelor 2.1. Clasificarea semantică 2.1.1. După tipul de semnificaţie pe care îl exprimă, se disting: ● adverbe lexicale (purtătoare de semnificaţie lexicală proprie sau purtătoare de semnificaţie lexicală dobândită contextual, prin mecanisme deictice sau anaforice): jos, sus, repede, bine, corect, continuu, reciproc, aici, acolo, azi, mâine; ● adverbe gramaticalizate (devenite mărci ale categoriilor gramaticale) şi pragmaticalizate (devenite mărci ale diverselor funcţii pragmatice şi discursive) ■ cu funcţie gramaticală: – mărci ale negaţiei totale şi ale celei de constituent (negaţie totală: nu reuşeşte, nu citeşte; negaţie de constituent: copil [deloc obosit], carte [nicidecum interesantă]); – mărci ale gradării (mai, mai puţin, la fel de, tot aşa de, foarte, teribil de); ■ cu funcţie discursiv-pragmatică: – mărci ale actului expresiv/ale enunţului exclamativ (Ce frumos!, Cât de frumos!); – mărci ale actului întrebării/ale enunţului interogativ (Unde/Când/Cum/Cât lucrezi?, Încotro mergi?); – particule focale şi/sau intensive (chiar el, şi el, tocmai el, numai el); – conectori pragmatici (totuşi, într-adevăr, dimpotrivă, în schimb);

Adverbul şi grupul adverbial

– conectori discursivi (apropo, de altfel, în primul rând, în al doilea rând, pe de o parte, pe de altă parte); – mărci de modalizare (clasa modalizatorilor; vezi infra, 2.1.3.); – clasa aproximatorilor (cam, aproape, vreo, oarecum, întrucâtva) etc. 2.1.2. După modul în care îşi procură semnificaţia lexicală, adverbele se împart în: ● purtătoare ele însele de semnificaţie (repede, bine, corect, continuu, împreună, laolaltă); ● adverbe care îşi procură semnificaţia contextual: ■ din contextul situaţional (adverbe deictice, de ancorare temporală a enunţului: azi, mâine, ieri, alaltăieri, poimâine, recent, sau spaţială: aici, acolo, la dreapta, la stânga); ■ din contextul lingvistic (adverbe anaforice, care îşi procură referinţa prin raportare la o sursă referenţială exprimată anterior: El a procedat [corect]j; identicj/aşijdereaj/la felj a procedat şi prietenul lui; Am mers [la Facultate]j şi de acoloj, la muzeu; Merge [la şcoală]j, undej îşi întâlneşte colegii); o subclasă specială de anaforice o constituie adverbele profrază, care, prezente în cadrul dialogului, ţin locul unor enunţuri întregi, apărând fie ca răspuns la interogaţiile totale (– Mergi mâine la şcoală?/ – Nu./ – Da. ), fie ca modalitate de exprimare a acordului/a dezacordului locutorului cu replica anterioară; ■ cu semnificaţie variabilă (adverbe care îşi procură semnificaţia numai contextual, din situaţia de discurs: Unde te întâlnesc?, Se duce unde găseşte de lucru). 2.1.3. După tipul de semnificaţie lexicală, se disting:

185 191

Morfosintaxa limbii române

● adverbe modale, ele însele eterogene semantic1: ■ modale calificative (scrie frumos, citeşte corect, învaţă bine, lucrează repede, gândeşte coerent, merge alene, vorbeşte graseiat, munceşte anevoie, aşteaptă zadarnic); ■ modale categoriale/limitative (bolnavă fizic/psihic, i-a întrecut numeric/cultural/economic, intervine chirurgical, se poartă ţărăneşte, gândeşte chomskyan, eterogene semantic); ■ de modalizare (subclasa de modalizare epistemică: cert, incert, probabil, posibil, imposibil, parcă, desigur, cu siguranţă, bineînţeles, de bună seamă, fără îndoială, fireşte, pesemne, poate (că), trebuie (că); subclasa evidenţialelor: cică, pasămite, chipurile; subclasa de modalizare deontică: necesar, imperios, musai, obligatoriu; subclasa de modalizare apreciativă: regretabil, surprinzător, ciudat, din păcate, din nefericire; cu rol discursiv: sincer [Sincer, nu ţi-am dorit răul!], natural [Natural, n-am nimic împotriva ta!]); ● adverbe de cuantificare ([învaţă] mult/puţin/destul/atât/câtva/oricât, Cât învaţă?); ● adverbe situative: ■ de loc (acasă, aici, acolo, sus, jos, înăuntru, afară, deasupra, dedesubt, din loc în loc, dincoace, undeva, unde, departe, aproape, oriunde); ■ de timp (azi, mâine, recent, pe urmă, apoi, întotdeauna, atunci, acum, demult, cândva, după-amiază, curând, aseară, anterior, posterior, ulterior); ■ de aspect (frecvent, zilnic, repetitiv, lunar, anual, lunea, duminica, mereu, întruna, iar, iarăşi, de multe ori, de două ori); ● adverbe exprimând raporturi logice ■ de cauză/de scop (de aceea, de asta/de aia, De ce?, cu o dezambiguizare contextuală: cauză [Fiindcă era bolnav, de aceea n-a venit]; scop [De asta n-a venit, ca să te protejeze]; ■ concesive (totuşi, cu toate acestea/astea [N-am învăţat, totuşi/cu toate astea, m-am dus la examen]); ■ condiţionale (altfel, altminteri [Pregăteşte-te serios, altfel/altminteri, nu iei examenul!]). Trebuie observat că limitele dintre clasele stabilite sub 2.1.3. nu sunt rigide, căci, contextual, relaţiile semantice se pot modifica sau pot interfera (vezi relaţia timp – loc – aproximare: Locuieşte aproape de mine [loc] vs Nunta au programat-o aproape de Crăciun [timp] vs A învăţat aproape cinci ore [aproximare]; mod – condiţie: El a procedat altfel decât mine [mod] vs Mănâncă tot; altfel, nu pleci la joacă! [condiţie]; vezi şi interferenţa mod – instrumental: comunică telefonic/telegrafic; mod – loc: l-a administrat intramuscular; mod – timp: telefonează periodic, aspect – cuantificare: Vine de două ori/de multe ori etc.). 1

Unele adverbe pot figura în mai multe subclase, încadrarea depinzând adesea de poziţia lor sintactică şi discursivă. Astfel, clar poate fi modal de calificare (vorbeşte clar), dar şi de modalizare epistemică (Clar, e cel mai bun din clasă); sincer poate fi şi modal de calificare (vorbeşte sincer), dar şi cu rol discursiv (Sincer, n-aş vrea să te încurc!) etc.

192

Adverbul şi grupul adverbial

Pe de altă parte, trebuie observat că acelaşi adverb poate apărea, în funcţie de criteriile stabilite sub 2.1.1. – 2.1.2. – 2.1.3, în clase diferite, căci criteriile sunt de tip diferit. Astfel, adverbul aici poate fi, potrivit criteriului 2.1.1., adverb de loc (Lucrează aici), dar şi adverb cu funcţie discursivă (conector discursiv: Copila a făcut o depresie. Aici e şi vina părinţilor); potrivit criteriului 2.1.2., poate apărea ca deictic (Vino aici!) sau ca anaforic (A rămas în clasă. Aici l-a cunoscut pe Ion); potrivit criteriului 2.1.3, apare ca adverb de loc (Lucrează aici) sau de timp (Suntem în noiembrie. De aici încolo, cald nu mai poate fi). Adverbul unde poate apărea, potrivit criteriului 2.1.1., cu funcţie pragmatică, fie de marcare a actului întrebării (Unde te-ai ascuns?), fie de marcare a unui act expresiv, într-un enunţ exclamativ (Unde n-a început o căldură ca aceea...!), iar, potrivit criteriului 2.1.2., el poate funcţiona ca anaforic (şcoala unde am învăţat) sau cu semnificaţie variabilă (Nu-mi amintesc unde am învăţat); potrivit criteriului 2.1.3., funcţionează ca adverb situativ de loc (şcoala unde l-am întâlnit, Unde te-am întâlnit?) sau, cu o semantică şi cu o gramatică modificată 1, ca marcator al relaţiei cauzale (Unde nu m-a găsit acasă, a crezut că m-am răzgândit). 2.2. Clasificarea sintactică 2.2.1. Adverbele cu autonomie sintactică şi fonetică Reprezintă clasa prototipică de adverbe, incluzând: ● Adverbe integrate în diverse poziţii ale grupurilor sintactice, inclusiv în poziţii de periferie a grupurilor (adjuncţi ai verbului sau adjuncţi ai GV: Vorbeşte clar şi răspicat, A învăţat franţuzeşte rapid, A învăţat totuşi să citească, modificatori ai adjectivului/ai adverbului: elev foarte inteligent, lucrează foarte atent sau modificatori ai întregului grup GAdj/GAdv: persoane [din ce în ce [mai [avide de putere]]]); ● Adverbele de frază şi adverbe ale enunţării (adverbe de frază: Adevărat/De bună seamă, este cel mai dotat, Probabil/Pesemne, este cel mai dotat; adverbe ale enunţării: Sincer, n-aş vrea să te încurc, Teoretic vorbind, asta nu se poate întâmpla); ● Adverbe care formează ele însele un enunţ autonom (aşa-numitele profraze: Ai mâncat?/ – Da!/ – Sigur!/ – Nu!/ – Nicidecum!). ● O subclasă sintactic aparte o formează adverbele îndeplinind funcţia sintactică specială de conectare şi de ierarhizare sintactică, aşa-numitele adverbe relative. Adverbele relative funcţionează sintactic drept conectori interpropoziţionali şi ierarhizatori sintactici (leagă o propoziţie de termenul ei regent, aşezând-o, în acelaşi timp, într-o poziţie de subordonare: [ GN locul [Rel unde am lucrat]], [GV Procedează [Rel cum poate]]. Introduc fie relative cu antecedent, în care relativul funcţionează anaforic (loculi undei ne-am văzut, momentulj cândj ne-am întâlnit, modulx cumx procedezi), fie relative fără antecedent, în care relativul nu-şi procură referinţa contextual (Pleacă unde i se cere, Procedează cum poate, Vine când are timp).

1

Contextual, se recategorizează drept conjuncţie.

193

Morfosintaxa limbii române

2.2.2. Adverbele fără autonomie, depinzând de un suport sintactic şi fonetic (Semiadverbele) 2.2.2.1. Semiadverbele reprezintă o subclasă eterogenă de adverbe, reunite pe baza câtorva trăsături comune. (a) Din punct de vedere semantic, au în comun sensul vag, slab: aproximare (cam un kilogram), restricţie (numai voi), durată (tot mă doare), incluziune (merge şi Ion) etc. (b) Din punct de vedere semantico-pragmatic, funcţionează ca particule focale. (c) Din punct de vedere sintactic, semiadverbele se caracterizează prin pierderea parţială a autonomiei sintactice, fiind forme „slabe”; semiadverbele care modifică GV, a căror autonomie este foarte limitată, au fost considerate forme clitice1, iar cele care modifică alte grupuri sintactice au fost considerate forme nonclitice; pierderea autonomiei se manifestă prin: ● incapacitatea de a constitui centru de grup sintactic, funcţionând întotdeauna ca modificatori (nonrestrictivi) pentru toate tipurile de grupuri sintactice: ■ GV: A şi plecat, Nu prea mănâncă; ■ GN: Şi lui Ion îi plac plimbările, nu numai Anei, L-am chemat inclusiv pe Ion, Ion este aproape profesor, nu mai are de dat decât licenţa; ■ GAdj: Ion este chiar urât, Ioana este prea înaltă; ■ GAdv: Ion s-a comportat cam nepoliticos; Ion a râs abia sesizabil; În combinaţie cu adjective şi adverbe, semiadverbul mai îşi pierde complet autonomia, fiind o marcă a gradului de intensitate comparativ: mai mare, mai bine.

■ GPrep: Ion se gândea aproximativ la aceeaşi soluţie; Ion vorbea tot despre lingvistică; ■ GComplementizatorului (propoziţia subordonată conjuncţională): Ion ştia inclusiv că am spus asta despre el; Ion aflase şi că nu vrem să vină la noi; ● imposibilitatea de a se coordona între ele (*N-aş mai şi cam dormi), cu excepţia situaţiilor de utilizare metadiscursivă (− L-ai invitat inclusiv pe Ion?/− Nu l-am invitat inclusiv, ci exclusiv pe Ion); imposibilitatea de a se coordona cu un adverb autonom (*A cam şi azi plouat, *N-a mai şi abundent nins); ● posibilitatea de a se combina între ele, dacă sensul le permite: A venit chiar şi Ion; Nu mă mai tot striga; N-a mâncat nici măcar o frunză de salată. (d) Din punct de vedere fonetic, autonomia acestor forme este de asemenea limitată, iar în ceea ce priveşte accentul frastic, poate fi accentuat fie suportul semiadverbului (Vino chiar acum), fie semiadverbul însuşi (Şi el vine). 2.2.2.2. Inventarul de semiadverbe este diferit de la o lucrare la alta, în funcţie de criteriile de delimitare a clasei, iar eterogenitatea de comportament se manifestă prin următoarele caracteristici:

1

Din perspectiva teoriei deficienţei, aplicată la clasa semiadverbelor de Mîrzea Vasile (2008).

194

Adverbul şi grupul adverbial

● numai unele elemente se pot intercala în structura formelor verbale compuse: A mai/şi/cam adormit, Să tot cânţi, N-aş prea veni; ● unele semiadverbe au corp fonetic redus (mai, şi, tot, cam, prea), altele nu (inclusiv, exclusiv, aproximativ, barem); ● unele semiadverbe pot apărea numai în anumite tipuri de propoziţii: oare, în interogative, nici, în negative; ● în ceea ce priveşte topica, în general, semiadverbele precedă imediat grupul pe care îl modifică: şi Ion, prea departe, nu mai ştiu, dar există şi posibilitatea variaţiei de topică (pentru unităţi precum chiar, doar, încă, măcar): Ion n-a plecat încă la mare/Ion încă n-a plecat la mare/Ion n-a plecat la mare încă. Atunci când se intercalează în structura formelor verbale compuse, semiadverbele apar în imediata vecinătate a verbului lexical: Mi-aş mai face o cafea, Am tot evitat să iau medicamente; atunci când verbul este însoţit de un clitic pronominal, semiadverbul se poziţionează între cliticul pronominal şi verb (deci tot în imediata vecinătate a verbului): Îl tot văd, O mai aştept. Conform normei literare, sunt corecte numai construcţiile de tipul a mai venit o dată, nu-mi prea place, dar se extinde tot mai mult utilizarea unor semiadverbe în antepunere faţă de auxiliar sau faţă de cliticul pronominal: Mai a venit o dată, Nu prea îmi place. În unele situaţii, topica diferită este asociată cu distincţii semantice: Îl tot văd „îl văd frecvent”, Tot îl văd, îi pot transmite eu mesajul „oricum îl văd”.

2.3. Clasificarea în funcţie de structura internă şi de relaţia cu alte clase lexico-gramaticale ● Adverbe propriu-zise, neanalizabile ca structură internă 1 (aici, acolo, acasă, afară, alene, sus, jos, bine, curând) ● Adverbe derivate sufixal ■ cu sufixele -eşte, -iceşte (bărbăteşte, frăţeşte, istoriceşte, omeneşte, părinteşte, prieteneşte); ■ cu sufixul -iş/-îş (chiorâş, cruciş, făţiş, târâş); ■ cu sufixul neologic -mente (finalmente, realmente, totalmente); ● Adverbe obţinute prin conversiune (omonime cu forme din alte clase lexicale) ■ omonime cu forma adjectivală de masculin singular (citeşte corect/frumos/curgător, procedează inteligent/surprinzător, intervine chirurgical/ ştiinţific); ■ omonime cu forma participială de masculin singular (vorbeşte apăsat/ bolborosit/cântat/răstit/silabisit) ● Grupuri locuţionale şi expresii adverbiale echivalente ■ locuţiuni propriu-zise (de-a berbeleacul, de-a buşilea, de-a fir-a-păr, pe rupte, pe apucate, din ce în ce, din când în când, cu de-a sila);

1

Sunt neanalizabile din punctul de vedere al stadiului actual de limbă, chiar dacă istoria unora evidenţiază că, la origine, nu sunt adverbe primare (vezi compusele acasă, afară, alene sau curând, adverb obţinut prin conversiunea unui gerunziu).

195

Morfosintaxa limbii române

■ expresii adverbiale, reprezentate de grupuri analizabile (sintactic, libere), dar echivalente cu un adverb modal (în chip strălucit, în mod nesistematic, din punct de vedere teoretic, sub aspect numeric). 3. Poziţia ocupată de GAdv în organizarea propoziţiei şi a frazei Poziţia ocupată În GV ● cu raportare la V

● cu raportare la GV

Funcţia sintactică ● complement predicativ al verbului/nume predicativ (în contextul verbelor copulative, cu verbul copulativ lexicalizat sau nelexicalizat) ● argument al verbului (în contextul verbelor cu circumstanţial obligatoriu)

E dificil/important/obligatoriu să..., Bine/Sigur că a plecat!, Ei sunt împreună/laolaltă

● adjunct al verbului

● circumstanţial modal calificativ (Aleargă şchiopătat, Vorbeşte răstit, A căzut brusc, Se îmbracă tradiţional) ● circumstanţial modal limitativ/categorial (Intervine chirurgical, Lucrează manual) ● circumstanţial de relaţie (Se deosebeşte calitativ, Câştigă economic) ● circumstanţial de timp (Pleacă azi) ● circumstanţial de loc (Citeşte aici) ● circumstanţial modal calificativ (Citeşte inteligent, Câinii latră ameninţător) ● circumstanţial modal – categorial (Construieşte bombe artizanal) – calificativ (Pronunţă englezeşte greşit, Vopseşte poarta roşu, Aude vocea clar) ● circumstanţial de relaţie (I-a învins economic) O ştiam acolo (< Ştiam [că ea este] acolo), O doresc aici (< Doresc [ca ea să fie] aici)

adjunct al GV ● cu raportare la V + S ● cu raportare la V + CD

În structuri reorganizate

196

Exemple

cu elipsă şi amalgamare, funcţionează ca PS

● circumstanţial modal (Se comportă corect, Procedează bine) ● circumstanţial locativ (Locuieşte aici, Ajunge înăuntru) ● circumstanţial cantitativ (Durează mult, Valorează mult, Cât cântăreşte?)

Adverbul şi grupul adverbial În GAdj şi GAdv

modificator al Adj/al Adv

modificator de gradare în GAdj/GAdv submodificator de gradare În GPrep

complement al prepoziţiei

În relaţie cu P

predicat adverbial adjunct al întregii propoziţii

adverbe extrapropoziţionale, modificatoare ale întregii fraze În GN

În tipare apozitive cu suport adverbial

modificator nerestrictiv ● legat prin conectorul prepoziţional de ● ataşat direct, în condiţiile unui centru substantival postverbal apoziţie

● circumstanţial de relaţie – limitativ/categorial (bolnavă psihic, frumoasă moralmente, importantă numeric) ● circumstanţial de mod – delimitează predicaţia (parţial nouă, totalmente/integral nouă) foarte frumoasă, teribil de avidă de bani, nespus de vioaie, prea plină de praf [ocazional/frecvent [foarte agresivă]], [din ce în ce [mai frumoasă]] GPrep în ansamblu funcţionează ca: ● circumstanţial temporal (Datează de atunci, Se întoarce până atunci) ● circumstanţial de loc (Merge până acolo) Fireşte/Poate că va reuşi ● circumstanţial de cauză/de scop (De ce n-ai luat examenul?, De ce intenţionezi să vii?) ● circumstanţial condiţional (Pleacă imediat, că, altfel, vei avea neplăceri) ● circumstanţial concesiv (Încerc totuşi să rezist) ● circumstanţial de modalitate (Pesemne/Negreşit, se va întoarce; Sincer, n-am ce să-ţi spun; Din păcate, n-am ce să-ţi spun) ● casa de sus, gardul de acolo, masa din (< de în) dreapta, şedinţa de mâine, căldura de acasă ● plecarea azi/mâine/acolo, rămasul zilnic/aici, pătrunderea dincolo E insuportabil, adică greu de trăit

4. Structura internă a GAdv Structura extinsă a grupului este următoarea: (Particule focale) (Modificatori) Adv (Complemente) (Adjuncţi) [şi-a închiriat o locuinţă] chiar foarte departe de Universitate [căuta magazine] din ce în ce mai aproape de casă. GFocus 3

197

Morfosintaxa limbii române Spec GAdv chiar 3 Spec − GComp Adv foarte 3 Adv GPrep departe de Universitate

Schema generală a GAdv 4.1. Pentru modificatori şi particule focale, vezi cap. VIII, Adjectivul şi grupul adjectival. 4.2. Complementarea, mai restrânsă decât în GAdj şi cu mult mai restrânsă decât în GV, se limitează la: ● un inventar mic de adverbe care primesc un complement prepoziţional (departe de, aproape de, dincoace de, indiferent 1 de, înainte de, concomitent cu, paralel cu, referitor la); ● un inventar restrâns de adverbe care primesc un complement în dativ (aidoma cuiva, asemenea cuiva, anterior căsătoriei, ulterior întâlnirii); ● un inventar mic de adverbe şi de locuţiuni adverbiale care, în construcţii restrânse, astăzi învechite şi stilistic marcate, primesc un complement în dativ realizat prin formă atonă de clitic pronominal (împotrivă-ţi, înainte-ţi, asupră-ţi, în urmă-i). Ca interpretare, distingem între formele „articulate” (împotriva-ţi, asupra-mi, înaintea-mi, în urma-mi) şi corespondentele lor „nearticulate”, considerând că ultimele au un centru adverbial, în timp ce primele, un centru prepoziţional. Argumentul care ne conduce la această interpretare este paralelismul dintre construcţiile: Îmi stă împotrivă – Împotrivă-mi se ridicaseră mulţi, I-am rămas în urmă – În urmă-i lăsase numai suferinţă, care evidenţiază „autonomia” formei „nearticulate”. Există, totuşi, şi argumente pentru interpretarea ambelor forme (cu „articol” vs „fără articol”) ca variante ale aceleiaşi prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale.

4.3. Adjuncţia este rară, dată fiind relaţionarea curentă a adjuncţilor la verb (sau la GV), şi nu direct la adverb (GAdv). 5. Specificul limbii române ● Chiar dacă utilizările sunt marginale (în româna actuală), trebuie remarcat paralelismul dintre unele forme adverbiale „nearticulate” şi corespondentele lor prepoziţionale „articulate” (împotrivă-ţi, înainte-ţi vs împotriva-ţi, înaintea-ţi), precum şi capacitatea amândurora de a cliticiza forme pronominale de dativ. ● În româna actuală, se constată o mare disponibilitate – ca inventar şi ca randament funcţional – de adverbializare a adjectivului (atât a celui calificativ, cât şi a celui categorizant) şi a participiului. Româna, limbă de tip preponderent derivativ, preferă, în cazul adverbului, o relaţie de omonimie (conversiune) cu adjectivul/participiul. 1

Să se deosebească între adverbul indiferent (Indiferent de sondajele recente, au şanse toţi candidaţii) şi adjectivul indiferent (elevă apatică, indiferentă la ceea ce o înconjoară).

198

Adverbul şi grupul adverbial

● În perioada actuală a limbii, deşi se constată o scădere a inventarului şi a randamentului funcţional al adverbelor derivate, s-a ajuns la sinonimia a trei tipare adverbiale (adverbul derivat – adverbul omonim cu adjectivul – expresia adverbială perifrastică: oficialmente – oficial – în mod oficial, fiziceşte – fizic – sub aspect fizic), de unde şi posibilitatea alegerii stilistic marcate a uneia dintre construcţii. ● Posibilitatea utilizării substantivale a adverbelor derivate în -eşte, când acestea denumesc limbi: Învaţă franţuzeşte, În englezeşte apare alt tipar de construcţie, Construcţia e calchiată din nemţeşte.

GALR 2008 I: 585−605, II: 115−118

199

Morfosintaxa limbii române

Exerciţii 1. Construiţi câte două propoziţii în care următoarele forme: băsescian, homeric, teatral, anterior, recent, reciproc, sincer, colegial, probabil să fie folosite adjectival şi adverbial, indicând şi tipul semantic de adjectiv, respectiv de adverb. 2. Folosiţi următoarele forme: afectat, apăsat, ascuţit, căutat, condimentat, fost, piţigăiat, şchiopătat participial şi adverbial, indicând poziţia sintactică a fiecăreia în grupul din care face parte. 3. Alegeţi adverbele din următorul fragment, indicând tipul semantic de adverb, precum şi poziţia sintactică a fiecăruia: „Vezi un tânăr de aparenţă foarte simpatică, se interesează la toate, a învăţat bine în şcoală, a fost dintre «premianţi», «promite mult». Trebuie să mai aştepţi înainte de a-ţi forma judecata asupra lui. Nu e lucru mare să promită, lucru mare e să ţie ce promite. Îl urmăreşti câtva timp, îl întâlneşti iarăşi după câţiva ani. Ce a făcut de atunci încoace? A progresat în dezvoltarea lui? S-a înfiripat? A întreprins ceva cu succes? Şi-a întemeiat cu propria sa muncă existenţa materială? A scris ceva şi lucrează mai departe? Îl vezi după alţi ani. A mai crescut? Şi-a menţinut progresul? A rămas credincios idealului din tinereţe? (...) De aici se înţelege şi marea valoare a disciplinei intelectuale. Nu câte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel mai important, ci importantă este legătura între idei.” (T. Maiorescu, Critice) 4. Construiţi, cu ajutorul adverbelor natural, clar, posibil, probabil, negreşit, câte două enunţuri, în care fiecare să apară raportat la frază, respectiv la verb/la GV. 5. Alegeţi adverbele din următorul fragment şi comentaţi-le sub toate aspectele (clasificare după diverse criterii; poziţie sintactică; structură internă a grupului). „Pentru moment, ne este mai interesant să ne întrebăm de ce n-am analizat la 1887 vreun discurs al celorlalţi patru reprezentanţi ai tinerei generaţii de atunci. O parte a cauzelor este în legătură cu însăşi atitudinea lor şi merită să fie împrăştiată cu atât mai mult cu cât de atunci încoace cariera lor publică s-a ridicat până la treptele cele mai înalte ale hierarhiei statului, câteşicinci au devenit miniştri, unii mai curând, alţii mai târziu, unii după merit, alţii după împrejurări. Pe d. C. C. Arion, se întâmplase să nu-l auzim deloc până atunci. De d. Alexandru Marghiloman, nu se cădea să vorbim, fiindcă politiceşte se apropiase de «junimişti» (...). D. Dissescu câştigase tocmai atunci pe drept sau pe nedrept oarecare notorietate în lumea politică.” (T. Maiorescu, Critice)

200

Adverbul şi grupul adverbial

6. Ce tip de informaţie semantică suplimentară aduce folosirea semiadverbelor în următoarele enunţuri? Ce grupuri sintactice modifică acestea? (a) M-am tot uitat pe fereastră după Ion, dar nu-l văd Şi dacă mă uitam de o mie de ori pe fereastră, Ion tot nu venea Tot ninge de trei zile; Deşi am crezut că a ieşit soarele, tot ninge Deşi suntem mulţi în echipă, tot eu a trebuit să fac asta Să tot fie trecut de 12 noaptea Deşi a făcut trei facultăţi, tot nepriceput a rămas Pe oriunde am lua-o, tot acolo ajungem (b) Nici n-am ajuns bine acasă, că Ion a şi venit Între timp, Ion a şi venit, a şi plecat Vreau să ne şi plimbăm, nu doar să lucrăm toată ziua Nu mă ascund de nimeni, de altfel, am şi spus public ce gândesc Şi Ion ar fi putut face asta Mă aşteptam să abandoneze, şi asta s-a şi întâmplat. 7. Din punctul de vedere al normei literare, următoarele exemple conţin greşeli de topică a semiadverbelor. Arătaţi care sunt variantele corecte şi explicaţi relaţia dintre acest tip de „greşeală” şi caracterul de formă slabă clitică sau nonclitică al semiadverbelor implicate. şi mai ne daţi o adresă; ştii ce mai mi-a spus Mariana?; mai îmi spuneau medicii cu care am stat de vorbă asta şi se întâmplă acum; dar şi am tratat probleme privind taxele şi comisioanele sigur, că nu prea se plătesc cotizaţiile; am demonstrat că nu prea ne temem; se spune că nu prea se uita la ei. 8. Construiţi cât mai multe exemple (cel puţin trei) prin care să ilustraţi posibilitatea variaţiei de topică a semiadverbelor chiar şi doar. 9. Care este forma corectă a următoarelor enunţuri? Există mai multe posibilităţi de corectare? Stabiliţi cărui tip de restricţie se supune semiadverbul decât. În ultimă fază s-a prelevat decât ficatul Şi cine era, decât dumneavoastră cu mama? Nu o poate ajuta cu nimic pe bătrână, decât o poate transporta la spital Noi vindeam decât trei autoturisme.

201

X. PREPOZIŢIA ŞI GRUPUL PREPOZIŢIONAL 1. Definiţie şi caracteristici generale 1.1. Prepoziţia este o clasă de cuvinte, cu următoarele caracteristici: ● semantic, se distinge de clasele lexico-gramaticale reprezentate de verb, substantiv, adjectiv, adverb, având un sens mai abstract, „relaţional”; unele au un sens mai clar (cele lexicale: pentru, spre, în etc.), altele, un sens mai vag sau chiar sunt lipsite de sens (anumite prepoziţii semilexicale şi prepoziţiile funcţionale a, de, la, pe); ● morfologic, nu prezintă flexiune; ● sintactic, constituie împreună cu complementul său GPrep, care se include ca unitate subordonată în alt grup sintactic, ierarhic superior (GV: vine la noi, GN: casa de acolo, GAdj: util pentru profesori, GAdv: dincolo de graniţă). 1.2. Grupul prepoziţional este constituentul enunţului format din prepoziţie, având statutul de centru de grup, şi din complementul său obligatoriu exprimat. 2. Clasificarea prepoziţiilor După rolul semantic şi sintactic pe care îl au în cadrul unui grup, prepoziţiile pot fi: ● lexicale – din, după, graţie, împotriva, în, la, lângă, pentru, spre, sub etc. Prepoziţiile lexicale participă semantic la stabilirea tipului de relaţie dintre componentele grupului sintactic pe care le conectează: relaţie locativă (Merge în/la/spre/lângă bibliotecă), relaţie temporală (Te aştept după/la ora trei), relaţie „mediată” (cititul cu lupa, premiul obţinut graţie mamei), relaţie finală (lupta pentru demnitate), relaţie de adversitate (unul împotriva altuia) etc. ● funcţionale – a, de, la, pe Prepoziţiile funcţionale sunt vide semantic, având doar rol de conexiune a componentelor unui grup sintactic. După rolul funcţional pe care îl îndeplinesc, se disting: ■ prepoziţiile a şi la care marchează relaţii cazuale de genitiv sau de dativ, fie în situaţia în care un component al enunţului este incapabil de a marca flexionar cazul oblic (cărţile a doi copii, începutul a ceva nou, Am oferit la cinci copii cărţi), fie în variaţie liberă cu formele flexionare respective (contra a mai multe persoane – contra mai multor persoane, pop. uşa la casă – uşa casei, pop. Dau cărţi la copii – Dau cărţi copiilor); În limba veche, până târziu, în secolul al XIX-lea, relaţia de genitiv se exprima şi cu ajutorul prepoziţiei de (al cărei complement putea fi un GN complet): văzând bugetul

197

Morfosintaxa limbii române de veniturile şi cheltuielile şcoalelor publice pe anul 1837 (Documente referitoare la economia Ţării Româneşti, 1800–1850, II), Catastih de semănăturile făcute în 16 judeţe (idem).

■ prepoziţia pe care marchează complementul direct, fiind obligatorie în anumite situaţii lexico-semantice (O aştept pe Maria; Nu te-am văzut şi pe tine; Ia-l, te rog, pe acesta); ■ prepoziţia de din construcţiile pseudopartitive (un kilogram de mere, douăzeci de oameni, o sticlă de vin, un tip de probleme); ■ prepoziţia de care leagă un complement sau un modificator nonrestrictiv, provenite din GV, de centrul nominal (ascultarea de cântece < ascultă cântece, citirea de texte vechi < citeşte texte vechi; plecarea de ieri < a plecat ieri, cântatul de dimineaţă < cântă dimineaţa; casa de lângă deal < casa este lângă deal, cartea de pe birou < cartea este pe birou); ■ prepoziţia de care introduce un modificator (pod de piatră, casă de vacanţă, om de valoare, problemă de rezolvat); ■ prepoziţia de care marchează complementul de agent (Bibliografia minimală a fost citită de studenţi); ● semilexicale – cu, de, pe, pentru, la etc. Prepoziţiile semilexicale reprezintă o restricţie sintactico-semantică a regentului: a se asocia cu, apt pentru, gelos pe, a se bizui pe, a apela la. Ele pot avea un sens care „întăreşte” sensul regentului: a milita pentru, apt pentru, a se asocia cu, apropiindu-se prin aceasta mai mult de prepoziţiile lexicale. Unele prepoziţii impuse de regent au un sens mai abstract (a beneficia de, a depinde de, capabil de, a consta în), asemenea prepoziţiilor funcţionale. Diferenţele dintre cele trei tipuri de prepoziţii se văd în tabelul următor: Criterii sunt purtătoare de sens1 atribuie rol tematic (vezi infra, 4.3.1.) sunt cerute de regent pot fi înlocuite cu alte 1

Prepoziţiile lexicale +

Prepoziţiile funcţionale –

Prepoziţiile semilexicale ±

+

–

±

–2 +

– –

± –3

Sensul prepoziţiei este relaţional (diferit deci de al categoriilor lexicale precum substantivul, verbul etc.), precizându-se în context. De exemplu, cu poate exprima asocierea (Ion merge cu Maria la concert) sau instrumentul (Călătoreşte cu avionul), dintre poate fi locativă (locul dintre noi), simetrică (distanţa dintre el şi ea) sau partitivă (unul dintre ei). 2 În general, prepoziţiile lexicale nu sunt cerute de regent, dar există anumite compatibilităţi/incompatibilităţi între acestea şi regent (de exemplu, merge la/în/pe/spre/ după/cu/pentru, dar *merge despre). 3 Se înregistrează foarte puţine excepţii, când prepoziţiile semilexicale pot fi înlocuite de altele: a consta în/din, apt de/pentru. Substituţia se face însă fără a se schimba sensul prepoziţiei (şi, implicit, al construcţiei), faţă de substituţia prepoziţiilor lexicale care se asociază cu schimbare de

204

Prepoziţia şi grupul prepoziţional

prepoziţii 3. Poziţiile ocupate de GPrep în organizarea propoziţiei Poziţia În GN

În GV

Funcţia ● complement (când numele-centru este relaţional, postverbal sau postadjectival) ● modificator restrictiv

Exemple frate cu Ion, acordarea de premii, degustător de vinuri, atenţia la un lucru casă de vacanţă, maşină de spălat, viperă cu corn, nepot de soră1

● modificator nonrestrictiv

cartea din bibliotecă, muzica de aseară, poza cu câinele Apelează la colegi, Depinde de tine, Îl vede pe Ion, Dă importanţă la ceva neînsemnat, E ajutat de prieteni Masa este de lemn, Discuţia lor a devenit fără sens L-au luat drept altul, L-au taxat de arogant

● complement (prepoziţional, direct, indirect, de agent) ● în raport cu un verb copulativ, ocupă poziţia NP ● în raport cu un verb noncopulativ, ocupă poziţia CPO, având drept centru o prepoziţie a „calităţii” ● adjunct în raport cu V/GV (circumstanţial de loc, de timp, de mod, cantitativ, instrumental, de cauză, de scop etc.)

În GAdj

● complement (prepoziţional sau comparativ) ● adjunct

În GAdv

● complement (prepoziţional sau comparativ) ● adjunct

În GInterj În GPrep

● complement prepoziţional ● adjunct ● complement ● în structuri care au la bază un verb, GPrep cu centrul de fiind modificatorul numelui

Merge la şcoală, A ascultat până acum, Citeşte în linişte, Preţul a crescut cu 10%, Prin alegerea lui se urmărea schimbarea echipei, Plânge de fericire, Se duce după cumpărături – atent la toate, invidios pe colegi, capabil de orice – cel mai bun dintre ei2 lung de 2 metri – aproape de tine, înainte de vacanţă, dincolo de graniţă – citeşte cel mai bine dintre ei de zece ori mai bine Vai de ei! Hai la mine!, Hai cu noi! Te aşteptăm până la/spre/după ora cinci barca de lângă mal (< Barca este lângă mal), titlul de pe pagină (< Titlul este pe pagină)

sens (Stă pe/lângă/sub masă). 1 Întregul grup nepot de soră poate primi un complement: nepot de soră lui Ion. 2 În construcţia cel mai bun dintre ei, GPrep dintre ei este complement comparativ cerut de marca de gradare cel mai.

205

Morfosintaxa limbii române În structuri reorganizate

În tipare apozitive

● cu elipsă fără amalgamare, apare ca PS ● cu elipsă şi amalgamare, PS ● apoziţie

A găsit-o cu piciorul rupt O ştiam de studioasă, Iată-te în aceeaşi situaţie! Pe 24 decembrie, adică în Ajun, vom pleca la Paris

4. Structura internă a GPrep Structura extinsă a GPrep este: (Particule focale) (Modificator) Prep Complement1: şi pe lângă perete, tot pe la voi. GPrep V Spec Prep (particule focale) 2 şi Spec Prep (modificator) V pe Prep GDet lângă V Det GN perete perete Schema generală a GPrep

4.1. Particulele focale sunt semiadverbele cu rol de declanşatori ai unor presupoziţii, care se ataşează la stânga GPrep: şi/nici/tot/doar/chiar despre tine. Particulele pot fi coocurente cu modificatorii: Şi pe la şase a plouat. 4.2. Modificatorii care apar în antepunere faţă de prepoziţie sunt semiadverbele cu valoare de aproximare: pe la prânz, pe lângă casă, cam cu greutate, mai la vale. În construcţii precum Merge pe lângă lac, Intervine pe lângă şef, pe nu poate fi omis fără să afecteze logica enunţului. În schimb, din contexte precum A plecat pe la prânz, pe poate lipsi, absenţa modificatorului anulând doar sensul de aproximare din enunţ: A plecat la prânz.

4.3. Complementele sunt constituenţii obligatoriu exprimaţi ai GPrep. În situaţiile rare în care aceştia nu se lexicalizează, recuperarea lor din context este întotdeauna posibilă: Vii cu maşina sau fără?, Ne vedem înainte de curs sau după? 1

În raport cu GAdj sau GAdv, Complementul nu apare între paranteze rotunde, prezenţa lui fiind obligatorie pentru orice prepoziţie.

206

Prepoziţia şi grupul prepoziţional

Complementele se supun anumitor restricţii impuse de prepoziţia-centru, în funcţie de statutul morfologic al acestora. Restricţiile comune tuturor tipurilor de complement al prepoziţiei sunt cea de obligativitate a exprimării şi cea de topică: toate complementele sunt postpuse prepoziţiei. 4.3.1. Complementul realizat prin nominal Se supune unor restricţii: ● de caz ■ Prepoziţiile cu, despre, din, dintre, faţă de, fără, în, în loc de, la, pentru, printre, spre, sub etc. impun acuzativul (cu tine). ■ Prepoziţiile „articulate” dedesubtul, împotriva, în faţa, în jurul, înaintea, înapoia etc. impun genitivul (împotriva traficanţilor). ■ Prepoziţiile datorită, graţie, mulţumită impun dativul (graţie medicamentelor). ● de articulare În funcţie de prepoziţie, dar şi de particularităţile semantice ale complementului sau de prezenţa unui modificator, substantivul poate fi articulat sau nu, cum se vede în exemplele: Circulă cu bicicleta vs Vine cu bagaj vs Îndulceşte cafeaua cu zahăr vs Îndulceşte cafeaua cu zahărul din pliculeţ, Acţionează cu prudenţă vs Acţionează cu prudenţa dobândită în atâtea încercări, Merge la bibliotecă vs Merge la biblioteca din centru vs Merge la mama/tata. De regulă, prepoziţia este urmată de nume fără articol, cu excepţia prepoziţiei compuse de-a (jocul de-a trenul). Articolul este cerut însă de un modificator al numelui: Mergem la magazin vs Mergem la magazinul de vizavi. Chiar dacă numele (neînsoţit de modificator) este nearticulat din cauza prepoziţiei, acesta poate primi o citire definită: Ion citeşte acum pe balcon („pe un anume balcon”). În enunţurile generice însă, nearticularea numelui complement al prepoziţiei se asociază cu nedeterminarea/nedefinirea acestuia: E plăcut să citeşti vara pe balcon. ● de număr Prepoziţiile locative, partitive sau simetrice dintre (şi din în variaţie cu dintre), între, printre se construiesc obligatoriu cu un nominal la plural (florile dintre copaci, unul dintre/din jucători) sau cu două grupuri nominale coordonate (cearta dintre mamă şi copil, o relaţie între şef şi subaltern). Cu sens partitiv, şi prepoziţia de cere pluralul: un coleg de-ai noştri. ● de rol tematic Prepoziţiile pot impune sau nu roluri tematice complementelor nominale. De altfel, deosebirea dintre cele trei tipuri de prepoziţii (lexicale, funcţionale, semilexicale) se constată şi în raport cu capacitatea lor de a atribui roluri tematice. ■ Prepoziţiile lexicale se disting de celelalte două tipuri prin aceea că atribuie complementelor roluri tematice: Beneficiar (A muncit mult pentru ea), Locativ (Lampadarul este pe podea), Parcurs (Trece prin parc), Sursă (Vine din străinătate), Instrument (Citeşte cu ochelarii). ■ Faţă de prepoziţiile lexicale, cele funcţionale nu au această capacitate, rolul tematic al complementului lor fiind atribuit de un element regent plin semantic (în Ion îl bate pe Gheorghe, rolul tematic Pacient al nominalului este

207

Morfosintaxa limbii române

atribuit de verbul a bate, nu de prepoziţia pe, dovadă că acelaşi rol primeşte nominalul şi în absenţa prepoziţiei: Ion bate măgarul). Acestea sunt prepoziţii gramaticalizate, total lipsite de sens, care au numai rol sintactic în organizarea enunţului. ■ Un statut special au prepoziţiile semilexicale, care nu atribuie singure rol tematic, ci împreună cu regentul: Temă (Copilul beneficiază de bursă, Frumuseţea constă în armonie), Sursă (Departe de ea se simţea abandonat). Unele prepoziţii impuse de regent sunt mai puţin abstracte, rolul pe care îl atribuie fiind acela cerut şi de regent: Beneficiar (Manualul este util pentru studenţi), Ţintă (Apelează la mama pentru a o ajuta), Comitativ (Echipa noastră se asociază cu echipa voastră). 4.3.2. Complementul realizat prin adjectiv Pot avea complement realizat prin adjectiv prepoziţiile „calităţii”, fapt permis de lectura de tip predicativ, prototipică pentru adjectiv: Apreciem ca/drept oportună această măsură, A luat-o de bună. Altă prepoziţie care se construieşte cu un astfel de complement este din: Din albă s-a făcut gri. În construcţii precum De mic i-au plăcut maşinile, este preferabilă analiza prin elipsă (ca relativă redusă) a grupului de mic (< de [când era] mic).

4.3.3. Complementul realizat prin formă verbală nonfinită Forma verbală nonfinită poate fi: infinitiv (Renunţă la a-i mai scrie veşti regulat), supin (Şi-a luat mai multe cărţi de citit) sau gerunziu, cerut de o prepoziţe a „calităţii” (O consideră ca fiind perfectă pentru acest plan, Îl consideră ca având destulă inteligenţă pentru a înţelege situaţia). 4.3.4. Complementul realizat prin adverb Pot ocupa poziţia de complement al prepoziţiei adverbe locative sau temporale precum: până atunci/ieri, de aici. 4.3.5. Complementul realizat prin GPrep Complementul prepoziţiei este un GPrep când centrul grupului prepoziţional superior este până (până la anul) sau de, a cărui apariţie se explică prin transpunerea unui circumstanţial/adjunct din GV în GN (Cartea este pe bancă → cartea de pe bancă). 4.3.6. Complementul realizat prin propoziţie Propoziţia relativă şi cea conjuncţională pot fi, de asemenea, complemente ale prepoziţiei. Condiţia ca relativa să fie complement al prepoziţiei este ca aceasta să nu aibă antecedent: Scrie cu ce găseşte, Stă la cine îl primeşte. Propoziţiei relative îi corespunde un nominal (Scrie cu creionul, Stă la prieteni). Mai rar decât complementul realizat prin relativă este complementul reprezentat de propoziţia conjuncţională. Prepoziţii precum până, fără se combină cu un astfel de complement: Mai are de aşteptat până să ajungă acolo, Nu ar fi ajuns acolo fără să fi

208

Prepoziţia şi grupul prepoziţional

fost însoţit de Ion. Acestui complement îi corespunde forma de infinitiv a verbului (Mai are de aşteptat până a ajunge acolo, Nu ar fi ajuns acolo fără a fi fost însoţit de Ion). 5. Particularităţi ale românei ● posibilitatea exprimării relaţiei de genitiv sau de dativ cu ajutorul prepoziţiilor funcţionale a ori la în anumite contexte; ● nearticularea complementului substantival în condiţiile absenţei modificatorului, asociată cu o citire definită.

GALR 2008 I: 607−630, II: 124−131.

Exerciţii 1. Selectaţi grupurile prepoziţionale din textul de mai jos. Arătaţi în ce grupuri sintactice se includ şi ce restricţii impun prepoziţiile-centru complementelor lor: „Prima dintre acele nefericite întâmplări, al cărei ecou avea să-l târască la nesfârşit, a fost integrarea sa în grupul macedonskian, ceea ce va face ca ura împotriva poetului Nopţilor să se reverse şi asupra lui, ca şi stigmatul de «decadent». Fără să semene prea mult cu ceilalţi literatori, Petică intră în cercul claustrat şi urât de restul scriitorilor şi suportă alături de ei poliţe pe care nu le semnase. Asta nu înseamnă însă că nu s-a simţit bine printre «efebii, poeţii giganţi şi incomparabilii maeştri». În acel cadru exista ridicol – mulţi dintre cei ce-l frecventau îşi vor fi dat seama –, dar nu exista vulgaritate şi meschinărie, şi asta era mult. De altfel, relaţiile poetului cu cercul macedonskian sunt destul de efemere, iar numărul colaborărilor la Literatorul este în realitate redus. Şi totuşi, o analiză a flagrantului insucces suferit de poet în epocă poate considera printre cauzele principale această aproximativă solidarizare cu Macedonski”. (A. Blandiana, Autoportret cu palimpsest) 2. Construiţi câte două enunţuri în care prepoziţiile a, de, la, pe să fie o dată funcţionale şi a doua oară lexicale. Construiţi apoi, dacă este posibil, câte un enunţ în care prepoziţiile date să fie semilexicale.

3. Se dă textul: „Să începem cu prima întrebare: într-adevăr avem acces la bazele de date din economie, cea mai importantă bază de date este chiar aceea creată de INS şi conţine

209

Morfosintaxa limbii române

datele elaborate de noi. Accesul la baze de date, respectiv surse de date ale altor instituţii îl realizăm aproape exclusiv în scopul suplimentării sau complementării propriilor noastre informaţii rezultate din cercetările statistice întreprinse direct de către INS. Chiar dacă am fi tentaţi să facem predicţii sau estimări vizând perspectiva dezvoltării economiei, nu o putem face, în primul rând, din punct de vedere legal, şi, în al doilea rând, nici sub aspect principial. Legea statisticii româneşti defineşte clar obiectivele statisticii oficiale, inclusiv ale INS. Într-o expresie succintă, fără a intra în detalii, aceasta poate fi exprimat prin faptul că rolul statisticii constă în evaluarea expost a derulării unui fenomen sau proces economico-social. Deci, noi, statisticienii, răspundem cerinţelor utilizatorilor, inclusiv a factorilor de decizie politică, prin datele şi informaţiile noastre la întrebarea cât a fost, şi nu cât va fi. Pentru a răspunde la ultima întrebare, în România există o altă instituţie, şi anume Comisia Natională de Prognoză, care face astfel de estimări şi previziuni, desigur, bazându-se pe tendinţele ce se manifestă sau rezultă din seriile de date statistice, corelările de date, precum şi cu ajutorul modelelor şi altor instrumente de statistică-matematică, pe care le utilizează.” (www.revista-piata.ro) (a) Selectaţi prepoziţiile lexicale, arătaţi care sunt complementele lor şi rolurile tematice pe care le impun acestora. (b) Selectaţi prepoziţiile funcţionale şi arătaţi în ce condiţii sintacticosemantice apar. (c) Selectaţi prepoziţiile semilexicale şi arătaţi ce roluri atribuie împreună cu regentul complementului lor. (d) Arătaţi ce poziţie sintactică ocupă grupurile prepoziţionale în cadrul grupurilor sintactice superioare în care se includ. 4. Indicaţi ce caz impun prepoziţiile complementelor nominale din textele de mai jos. Arătaţi apoi ce funcţie sintactică au grupurile prepoziţionale: Împotriva lor s-au făcut multe reclamaţii Băsescu contra Guvern (www.gandul.info) Oamenii aşteaptă apariţia vaccinului contra gripei Au scăpat cu viaţă graţie airbagurilor Datorită a doi colegi a recuperat cărţile Cărţile a trei autori au fost premiate Consecinţa a ceea ce a făcut a fost neplăcută A oferit la trei invitate flori Mă gândesc la ce se va întâmpla diseară A vorbit cu tine despre plecarea de mâine? S-a certat cu cine i-a făcut un mare bine. 5. Arătaţi ce statut morfosintactic au cuvintele scrise cu aldine din următoarele enunţuri: Poveştile de dragoste sunt mereu aceleaşi

210

Prepoziţia şi grupul prepoziţional

Fata de ai cunoscut-o este colega mea De veţi reţine ce am spus, bine va fi Până ai venit tu, noi am terminat discuţia Până în acel moment nu înţelesesem ce voia să facă A venit la lume la spectacol! Pe la prânz am să ajung şi eu Pe douăzeci august vom pleca în concediu. 6. Indicaţi ce statut (complement sau modificator) au grupurile prepoziţionale din enunţurile de mai jos: Uşa de metal are o rezistenţă mai mare Casa de acolo este a unui politician Acordarea de sporuri salariale este o măsură ce se impune Se teme de ce va spune şeful lui Ion este prieten cu Gheorghe În casa cu etaj locuiesc mulţi chiriaşi Ne confruntăm cu problemele acestea zilnic Ion este bun la matematică Gândul la copil nu-i dădea pace Le-am dat la trei dintre ei câte o jucărie Apelează întotdeauna la metode de acest fel. 7. Cum se explică ocurenţa prepoziţiei de în grupurile nominale de mai jos: fumător de haşiş constructor de maşini plecarea de acasă începutul de vacanţă spălatul de maşini La cules de îngeri (A. Blandiana) bătălia de la Mărăşeşti casa de peste deal scaunul de lângă tine fabrici producătoare de combustibil icoane făcătoare de minuni Ce au în comun aceste construcţii?

211

GLOSAR ACTANT Concept (aparţinând lingvistului francez L. Tesnière) care desemnează entităţile participante la procesul descris de verb, realizate sintactic ca argumente (v. ARGUMENT), cărora verbul le impune restricţii de formă. Clasele de verbe (zerovalente, monovalente, bivalente, trivalente) diferă în funcţie de numărul de actanţi (v. şi STRUCTURĂ ARGUMENTALĂ). ACTANŢĂ (MĂRCI DE ~) Restricţii de formă (caz, prepoziţii, conjuncţii, relative) impuse de regent complementelor, având rolul de a lega complementele de regent şi de a diferenţia complementele între ele. ADJUNCT Constituent sintactic facultativ (realizat ca GAdv: Vine azi; a veni azi; GPrep: A venit de ieri; GDet: Citeşte nopţile; propoziţie subordonată/GComplementizator: Vine când poate) care se ataşează la GFlex sau la GV. În celelalte grupuri sintactice, adjuncţilor le corespund modificatorii (nonrestrictivi) (v. MODIFICATOR). Adjunctul ocupă o poziţie structurală inferioară ierarhic complementului şi nu este cerut sintactico-semantic de centrul la care se ataşează, neprimind caz şi rol tematic de la acesta. Termenul adjunct este echivalent cu circumstanţialul, cu excepţia „circumstanţialelor obligatorii”, al căror statut sintactic este asemănător complementelor. ANAFORIC În accepţie gramaticală, component al enunţului fără referinţă proprie, dar care şi-o obţine prin raportare la o sursă referenţială exprimată, de obicei, anterior, numită antecedent. Se include în clasa proformelor. Pot avea utilizare anaforică elemente din următoarele clase: pronume (Ioanai si-a îmbrăcat cu rochia albastră), numeral (Studenţiii mei sunt interesaţi de lingvistică. Doii au scris deja câte un articol), adjectiv (O carte bunăi este apreciată de cititor, pentru că o asemeneai carte ajunge la sufletul lui), adverb (Loculi undei s-au întâlnit era romantic). ANALITIC (FLEXIUNE ~Ă) Flexiune caracterizată prin aceea că, pentru marcarea categoriilor gramaticale, se recurge la morfeme libere (mobile). Vezi exprimarea formelor verbale cu auxiliar sau/şi cu un conector gramaticalizat: am mers, voi merge, aş merge, aş fi mers; să merg, a merge, de mers; să fi mers, să fi cântând etc.; exprimarea cazului cu ajutorul mărcii lui – lui Ion sau cu ajutorul prepoziţiei a/la – cărţile a doi copii, (pop.) Dau la copii bomboane,

207

Morfosintaxa limbii române

exprimarea gradelor de comparaţie la adjectiv şi la adverb cu ajutorul unor mărci de gradare: mai frumos, foarte frumos, cel mai frumos. ANTICAUZATIVIZARE Operaţie de detranzitivizare (v. DETRANZITIVIZARE) care are loc la nivelul Lexiconului (v. LEXICON) şi prin care se derivă numeroase verbe ergative/inacuzative şi verbe cu Experimentator de la corespondentele lor tranzitive (Guvernul creşte preţurile > Preţurile cresc; Pe Ion îl supără copiii > Ion se supără). Efectele sintactice ale aplicării acestei operaţii sunt: verbul tranzitiv devine intranzitiv; complementul direct este externalizat (v. EXTERNALIZARE) şi ajunge în poziţia subiectului; Agentul sau, în cazul verbelor psihologice, Stimulul este eliminat complet, nefiind recuperabil semantic; facultativ, se asociază cu marca se. ARGUMENT Constituent obligatoriu sintactico-semantic care este cerut de un centru predicativ (v. PREDICAT SEMANTIC): verb (Citesc o carte), adjectiv (gata de luptă), substantiv (fiul Mariei), adverb (aproape de şcoală), prepoziţie (lângă şcoală). În GV, se disting un ~ INTERN, generat în interiorul GV, în poziţia de complement, şi un ~ EXTERN, generat în interiorul GV, în poziţia de Specificator (v. SPECIFICATOR) al GV (altfel spus, cerut de ansamblul V + complement), dar deplasat în afara acestuia, în poziţia de Specificator al GFlex, unde primeşte cazul nominativ. ATRIBUIREA CAZULUI Fenomen prin care un constituent nominal subordonat unui centru (Flex şi Prep, cel mai frecvent) primeşte Caz de la acesta din urmă, într-o configuraţie de dominanţă, în care centrul este superior ierarhic constituentului căruia îi atribuie caz. Orice GDet aflat într-o poziţie argumentală trebuie să poarte Caz. Capacitatea unui item de a atribui Caz este specificată în Lexicon (v. LEXICON). Atribuirea cazurilor este supusă condiţiilor de localitate: un centru nu atribuie caz la distanţă; de exemplu, nominativul este atribuit în configuraţia de Specificator al GFlex; acuzativul este atribuit în poziţia structurală de complement. În teoriile generative recente, cazul nu este atribuit de un centru, ci verificat într-o anumită configuraţie, printr-o potrivire de trăsături. CAP − vezi CENTRU ~ FUZIONAT Centru pronominal al grupului nominal. Capul fuzionat preia şi încorporează două funcţii: a substantivului, care este suprimat, şi a determinantului/cuantificatorului/alternativului: [Acei studenţi]/[Mulţi studenţi]/[Alţi studenţi] urmează cursuri de limbi străine → Aceia/Mulţi/Alţii urmează cursuri de limbi străine. Uneori, forma pronominală (capul fuzionat) este diferită de cea adjectivală (acest profesor – acesta, alt exerciţiu – altul, niciun roman – niciunul), alteori, nu (ceilalţi elevi – ceilalţi, mulţi turişti – mulţi, câţiva poeţi – câţiva). Reprezintă grupul determinant tipic. CAZ ~ NEUTRU/DIRECT

214

Glosar

Concept care acoperă toate situaţiile în care substantivul are formă nemarcată de N−Ac, neputând fi substituit printr-un clitic pronominal de Ac sau prin forma de N a pronumelui. Cazul „neutru”/„direct” caracterizează, în general, nominale neprepoziţionale care apar în următoarele poziţii sintactice: CSec (M-a învăţat gramatică), CPO (L-au ales preşedinte), circumstanţial (A lipsit de acasă zile întregi) şi S sau CD cu lectură de tip „proprietate” (Se caută profesor, Căutăm profesor). ~ STRUCTURAL Caz atribuit în anumite poziţii sintactice (v. ATRIBUIREA CAZULUI), independent de atribuirea rolului tematic sau de itemul lexical care îl selectează. Nominativul şi acuzativul sunt, în orice apariţie, cazuri structurale, asociate cu o anumită configuraţie şi care pot fi asociate cu roluri tematice diferite. ~ LEXICAL/INERENT Caz dependent fie de itemul lexical care selectează un GDet, fie de rolul tematic purtat de acel GDet. În limba română, sunt întotdeauna lexicale cazul „direct”/„neutru” purtat de CSec şi de CPO şi de circumstanţialul obligatoriu realizat ca GDet, circumscrise unei clase limitate de verbe. Genitivul şi dativul pot fi atât structurale (atribuite în poziţia de complement), cât şi lexicale (legate de rolul Posesor, respectiv Ţintă/Beneficiar). CENTRU Constituentul în jurul căruia se organizează grupurile sintactice (centre lexicale: GV, GN, GAdj, GAdv; centre funcţionale: GFlex, GDet, GPrep, GComplementizator), care selectează complementele şi atribuie roluri tematice complementelor realizate ca GDet. CIRCUMSTANŢIAL − vezi ADJUNCT ~ METADISCURSIV Subspecie de circumstanţial care face referire la actul enunţării (Din câte ştiu, nu a plecat la Paris, Nu a avut chef să lucreze, ca să spun aşa; În primul rând, vrea să-i mulţumească pentru succes îndrumătorului lucrării şi, în al doilea rând, colegilor de serviciu). În raport cu grupul verbal, pot avea utilizare metadiscursivă circumstanţialele: de mod propriu-zis, instrumental, de cauză, de scop, condiţional, concesiv, consecutiv, de relaţie. COMPLEMENT Constituent selectat de un centru (lexical) care se supune restricţiilor gramaticale şi semantice impuse de acesta. În configuraţiile arborescente, apare imediat la dreapta centrului de grup. De exemplu, în structura GV, se disting: complementul direct, complementul secundar, complementul indirect, complementul prepoziţional, numele predicativ, complementul predicativ al obiectului, circumstanţialul obligatoriu şi subiectul, iar în GN – complementul numelor postverbale, complementul numelor relaţionale şi complementul partitiv al indefinitelor cu trăsătura inerentă [+ Partitiv]. Complementul poate fi cerut şi de un centru funcţional (vezi, de exemplu, complementul determinantului: un elev) sau de alt constituent, în afară de centru, al grupului sintactic (vezi complementul comparativ cerut de modificatorul adjectivului/adverbului: mai bun decât el).

215

Morfosintaxa limbii române

COMPLEMENTIZATOR Centru funcţional al grupului complementizator (al propoziţiei). Elementele cu statut de complementizator sunt: că, să, dacă, de (pop. şi arh.), cum că, precum că. În gramatica tradiţională, complementizatorii erau analizaţi drept conjuncţii subordonatoare necircumstanţiale. CONJUNCŢIE Element care marchează o relaţie de coordonare (conjuncţia coordonatoare) sau de subordonare circumstanţială (conjuncţia subordonatoare). Conjuncţiile coordonatoare sunt: copulative (şi, precum şi, ca şi, cât şi, cum şi), adversative (dar, însă, or, ci, iar), disjunctive (ori, sau, fie). Conjuncţiile subordonatoare introduc subordonate circumstanţiale (adjuncţi propoziţionali): cauzală (Are emoţii fiindcă a greşit), concesivă (Deşi a acţionat rapid, nu a salvat multe obiecte), condiţională (Dacă va încerca, va şti că a avut măcar o şansă), consecutivă (A strigat atât de tare încât l-au auzit vecinii), finală (L-a chemat ca să îl ajute) etc. Spre deosebire de complementizatori, conjuncţiile coordonatoare nu-şi proiectează grup. CUANTIFICATOR Component care are rolul de a specifica din punct de vedere cantitativ alt component al unui grup (nominal, verbal, adjectival, adverbial). În clasa cuantificatorilor intră elementele cantitative indicând: o cantitate definită (cinci, zece, de două ori), o cantitate nedefinită (mulţi, puţini, câţiva; numeros; mult, puţin, câtva, oricât), o cantitate nulă (niciun; nicicât, deloc). În GN, cantitatea definită sau nedefinită poate fi exprimată şi cu ajutorul unor construcţii cu rol de specificator de tipul un kilogram de, trei metri de, o cantitate de, un număr de etc. Cuantificatorii sunt existenţiali (mulţi, puţini, destui, câţiva etc.) sau universali, trimiţând la totalitate într-o manieră globală (toţi) sau distributivă (fiecare, oricare, orice). DEICTIC Component al enunţului fără referinţă proprie care îşi obţine referinţa de la unul dintre componentele situaţiei de comunicare (emiţător, receptor, loc, timp). Pot avea utilizare deictică elemente din următoarele clase: pronume (Tu nu ai ce spune în această privinţă), numeral (Amândoi să veniţi acum la mine), adverb (Îţi las biletul aici), adjectiv (La pagina următoare găsim definiţia deicticelor). DETERMINANT Constituent al grupului nominal, ocupând poziţia cea mai înaltă în ierarhia grupului. Fac parte din clasa determinanţilor: articolul (definit şi indefinit), adjectivul pronominal demonstrativ, posesivul conjunct/cliticul posesiv legat de substantive nume de rudenie nearticulate (tat-su, mă-sa), adjectivul pronominal relativ şi interogativ, adjectivul pronominal negativ şi unele adjective pronominale indefinite (vreun, niciun, niscai, niscaiva). În cadrul teoretic generativ, reprezintă centrul funcţional al grupului determinant care selectează un complement realizat ca grup nominal organizat în jurul unui substantiv. Are rolul semantico-pragmatic de integrator enunţiativ. DETRANZITIVIZARE

216

Glosar

Operaţie prin care se elimină complementul direct şi capacitatea verbului de a atribui cazul Acuzativ. Se realizează prin pasivizare şi anticauzativizare (v. PASIVIZARE, ANTICAUZATIVIZARE). ENUNŢ Strict lingvistic, este o secvenţă sonoră sau grafică dotată cu semnificaţie, alcătuită dintr-o propoziţie (structurată: Ion cântă ori nestructurată: Sst!) sau din mai multe propoziţii (Ion ştie să cânte), cuprinsă între două pauze. Enunţul deci acoperă noţiunile tradiţionale propoziţie şi frază, unităţi sintactice dotate cu autonomie enunţiativă. Din perspectivă comunicativ-pragmatică, enunţul este rezultatul enunţării, actul individual de folosire a limbii. ERGATIV − vezi INACUZATIV EXTERNALIZARE Deplasare a unui argument intern (v. ARGUMENT) din interiorul unui grup sintactic în afara acestuia, în speţă, din GV în afara GV. Constituentul externalizat ajunge să fie întotdeauna argument extern, adică subiect. Este un proces sistematic, care are două variante: (a) externalizarea subiectului, generat în poziţia de Specificator al GV şi deplasat în afara GV, în poziţia de Specificator al GFlex, unde primeşte caz; (b) externalizarea complementului direct, generat în poziţia de complement al GV şi deplasat în poziţia de subiect (specificator al GFlex), în urma aplicării operaţiilor de pasivizare sau de anticauzativizare (v. PASIVIZARE, ANTICAUZATIVIZARE). FINIT Propoziţia ~ă este o structură sintactică autonomă (un enunţ), organizată în jurul unui predicat al enunţării (v. PREDICAT), altfel spus o structură sintactică în care este proiectat GFlex. Deşi în cele mai multe limbi numai propoziţiile finite pot avea subiect în nominativ, româna are o situaţie specială, acceptând cu uşurinţă exprimarea subiectului formelor verbale nonfinite. IERARHIE SINTACTICĂ Ordine a constituenţilor organizaţi în jurul unui centru (v. CENTRU) în funcţie de relaţia semantico-sintactică pe care o au cu acesta şi de poziţia în configuraţia arborescentă. În ierarhia sintactică, dintre termenii subordonaţi centrului, constituentul superior ierarhic este cel care ocupă poziţia de complement şi, pentru GN, şi de modificator restrictiv, pe când adjunctul şi modificatorul nonrestrictiv ocupă poziţii inferioare ierarhic. În configuraţia arborescentă, constituenţii superiori ierarhic sunt cei mai apropiaţi de centru, deci cei „de jos”, iar constituenţii inferiori ierarhic sunt cei mai îndepărtaţi de centru, deci de „de sus”. INACUZATIV Clasă de verbe intranzitive nonagentive, care denotă schimbarea de stare (a se altera, a (se) mucegăi, a îmbătrâni), configuraţia spaţială (a se depărta, a se situa), mişcarea direcţionată (a se apropia, a (se) urca, a ajunge), existenţa, apariţia/dispariţia (a apărea, a se ivi), emisia de sunete, de miros, de substanţe (a se prelinge, a se infiltra) sau care

217

Morfosintaxa limbii române

conţin informaţie aspectuală (a se declanşa, a începe), cu un singur argument (GDet sau propoziţie), intern, care are rolul Temă sau Pacient, caracterizate prin imposibilitatea pasivizării şi prin posibilitatea adjectivizării participiului. Se disting inacuzative primare, care nu au pereche tranzitivă (a (se) râncezi, a deveni) şi inacuzative derivate, care au pereche tranzitivă (a îmbătrâni vs a îmbătrâni pe cineva; a (se) albi vs a albi ceva). INERGATIV Clasă de verbe intranzitive agentive (a dansa, a dormi, a merge, a vorbi, a strănuta, a tuşi) cu un singur argument, extern, care acceptă, de obicei, prezenţa unui complement intern şi nu acceptă adjectivizarea participiului. IMPERSONALIZARE Operaţie aplicată la nivelul Lexiconului (v. LEXICON) majorităţii verbelor nereflexive inergative (v. INERGATIV) şi inacuzative primare (v. INACUZATIV) care acceptă subiect personal, uman (Oamenii dorm mult > Se doarme mult; Copii adorm uşor la televizor > Se adoarme uşor la televizor). Este o operaţie complementară pasivizării (v. PASIVIZARE), ultima afectând verbele tranzitive. Efectele aplicării acestei operaţii sunt: eliminarea unei poziţii argumentale a verbului; suprimarea nominalului din poziţia subiectului; marcarea specifică (prin se). LEXICON Parte componentă a Gramaticii care cuprinde dicţionarul mental al vorbitorilor, conţinând informaţii despre itemii lexicali şi funcţionali. O intrare lexicală conţine matricea fonologică, categoria sintactică şi proprietăţile de atribuire a rolurilor tematice şi poate fi supusă anumitor operaţii (reflexivizare, pasivizare etc.). MODIFICATOR Constituent care modifică sau precizează semantic referinţa unui alt constituent. În funcţie de sens şi de poziţia sintactică ocupată, se disting: modificatorul restrictiv, care participă la denotaţia grupului (triunghi isoscel, frate geamăn), nonrestrictiv/calificativ (fată frumoasă, creion colorat) şi posesiv (casa Mariei/sa). În structura grupurilor sintactice din care face parte (GN: cărţi interesante/multe, GAdj: bolnavă mintal, GAdv: incredibil de frumoasă), ocupă o poziţie inferioară ierarhic complementului. Modificatorii reprezentaţi de mărcile de gradare din GAdj şi din GAdv ocupă poziţia de specificator (foarte bună, mai bine). NONFINIT Propoziţia ~ă este o structură sintactică fără autonomie enunţiativă, organizată în jurul unui predicat semantico-sintactic verbal care nu este şi un predicat al enunţării (v. PREDICAT), altfel spus o structură sintactică în care nu este proiectat GFlex. În foarte multe limbi, dar nu şi în română, propoziţiile nonfinite, organizate în jurul formelor verbale nepersonale, nu pot avea, de regulă, un subiect în nominativ. OPERATOR (~ VERBAL DE PREDICATIVITATE)

218

Glosar

Component verbal al predicatului complex al enunţării, exterior verbului principal, căruia i se ataşează mărcile de flexiune (mod, timp, aspect; număr şi persoană) şi care nu are capacitatea de a atribui rol tematic. Operatorii verbali pot fi: aspectuali ( Ion începe să scrie/se apucă de scris), modali (Ion poate să vină), pasivi (este căutat de...), copulativi (Ion este copil). PARTICULĂ FOCALĂ Constituent facultativ, care se ataşează la stânga unui grup sintactic într-o poziţie de specificator: GV (numai citeşte), GN (doar ideea ta), GAdj (tot frumoasă), GAdv (chiar acolo), GPrep (şi la noi). Particulele focale sunt semiadverbe având rolul de a declanşa anumite presupoziţii. PASIVIZARE Operaţie care se aplică la nivelul Lexiconului (v. LEXICON) majorităţii verbelor tranzitive (în special celor cu tranzitivitate „forte”), având următoarele efecte sintactice: detranzitivizare; externalizarea (v. EXTERNALIZARE) nominalului complement direct, care ajunge în poziţia subiectului; marginalizarea subiectului, care fie ajunge într-o poziţie postverbală, marcată prepoziţional, fie este eliminat sintactic (dar întotdeauna recuperabil semantic); o marcare specifică (a fi + participiu sau marca se): Copiii sunt trimişi la şcoală (de către părinţi)/Copiii se trimit la şcoală la 6 ani. POSESIE Relaţie semantică stabilită între două nominale desemnând posesorul şi obiectul posedat. Poate fi alienabilă (relaţie temporară între posesor şi obiectul posedat, acesta din urmă putând fi înstrăinat) sau inalienabilă (relaţie permanentă, inseparabilă între cele două entităţi). Caracterul alienabil sau inalienabil al relaţiei dintre posesor şi obiectul posedat se corelează cu particularităţi în plan gramatical. De exemplu, construcţia cu acuzativ posesiv nu se foloseşte decât pentru a reda o relaţie de posesie inalienabilă de tipul parte a corpului – individ, deţinător al părţii corpului (Mă doare capul). Relaţia de posesie poate fi realizată în cadrul GN (cartea Ioanei, fata cu ochelari) sau în GV, în structuri ternare (cu dativ posesiv – Şi-a găsit geanta −, cu acuzativ posesiv – Îl înţeapă la inimă − sau cu nominativ posesiv − Ion ridică mâna). Verbele de posesie de tipul a avea, a aparţine, a poseda se construiesc obligatoriu cu două argumente corespunzând posesorului, respectiv obiectului posedat (Tema). PREDICAT ~ SEMANTIC/LOGIC Componentul propoziţiei care asociază unei entităţi o proprietate (predicate cu un singur argument) sau care stabileşte o relaţie între două sau trei entităţi (predicate cu două sau trei argumente). Pot fi predicate semantice: verbe, adjective, substantive, prepoziţii, adverbe. ~ SINTACTIC Centrul unui grup sintactic aflat într-o poziţie semantic predicativă, în care se manifestă capacitatea predicatului de a-şi atrage argumentele/complemente şi de a le atribui caz şi rol tematic. ~ AL ENUNŢĂRII Centrul unui enunţ autonom din punct de vedere sintactico-semantic, care dispune de trăsătura specifică a predicativităţii, responsabilă de stabilirea unei

219

Morfosintaxa limbii române

relaţii între grupul predicativ şi un eveniment extralingvistic, ancorat spaţio-temporal. Specifică pentru predicatul enunţării este proiecţia GFlex. Predicatul enunţării poate fi simplu (Ion doarme/scrie) sau complex (Ion poate citi/se apucă de citit/este lăudat/este copil), cu operator (v. OPERATOR). PRINCIPIUL UNICITĂŢII Principiu conform căruia componentele aceluiaşi grup sintactic nu pot îndeplini funcţii sintactice identice. Astfel, principiul unicităţii stă la baza distincţiei dintre diversele complemente în grupul verbal (complement direct – complement secundar, complement indirect – complement prepoziţional – complement posesiv). PRO-DROP Parametrul tipologic al neexprimării subiectului pronominal (a cărui poziţie este reprezentată ca „micul pro” în teoriile generative recente) sau al „subiectului nul”. Acest parametru diferenţiază limbi ca româna şi italiana, care permit neexprimarea subiectului, de limbi ca franceza şi engleza, care nu permit nerealizarea fonologică a subiectului. PROIECŢIE Expansiune a unor centre/categorii lexicale (V, N, Adj, Adv) sau funcţionale (Prep, Complementizator, Flex, Det), reprezentată, în configuraţia arborescentă, în poziţii de dominare (GV faţă de V, GDet faţă de Det etc.). Spre deosebire de categoriile lexicale, categoriile funcţionale sunt dependente referenţial de complementul lor, nu-şi selectează semantic complementul, nu atribuie roluri tematice şi îşi selectează întotdeauna categoria sintactică a complementului (GFlex selectează întotdeauna un GV drept complement, GDet selectează întotdeauna un GN drept complement etc.). REORGANIZARE SINTACTICĂ Amalgamare a unor grupuri sintactice, care are drept rezultat apariţia unor poziţii sintactice neargumentale: CPos (Ion o iubeşte pe soţia lui > Ion îşi iubeşte soţia), CAg (Ion îl bate pe Dan > Dan este bătut de (către) Ion), PS (Ştiam că eşti sănătoasă > Te ştiam sănătoasă); avansare a unor componente nominale: avansarea subiectului din subordonată în regentă (Trebuie ca Ion să înveţe > Ion trebuie să înveţe), avansarea complementului unui adjectiv (Ion este recunoscător Mariei > Îi este recunoscător). ROL TEMATIC Funcţie semantică îndeplinită de nominal (GDet) în raport cu predicatul semantic (v. PREDICAT). Rolurile tematice sunt concepte relaţionale incluse în gramatica generativă pentru a explica modul de integrare a structurii argumentale a predicatului în sintaxă. Nu există un consens asupra listei de roluri tematice: Agent, Temă, Pacient, Experimentator, Beneficiar, Ţintă, Parcurs, Stimul, Sursă etc. SINTETIC (FLEXIUNE ~Ă) Flexiune caracterizată prin aceea că, pentru marcarea categoriilor gramaticale, se recurge la morfeme legate: desinenţe, sufixe, articol hotărât. Vezi, de exemplu, formele verbale citeşte, citeai, citii, citiserăm, care exprimă categoriile mod, timp, persoană şi număr cu

220

Glosar

ajutorul sufixelor şi al desinenţelor, şi formele verbale nepersonale citind, citit, distinse numai prin sufixe gramaticale; formele substantivale care marchează cazul prin desinenţă – casă, case –, prin desinenţă şi articol – casei – sau numai prin articol – elevului, peretelui, fetelor –; formele adjectivale care marchează distincţiile de gen, număr şi caz prin desinenţe – acru, acră, acre, acri. SPECIFICATOR Poziţie structurală din grupul sintactic, proiectată imediat la stânga proiecţiei grupului. Specificatorul grupului flexionar este poziţia tipică pentru subiect. Specificatorul grupului verbal este poziţia în care este generat subiectul, înainte de a se deplasa în afara grupului verbal. Specificatorul grupului adjectival sau al grupului adverbial găzduieşte mărcile de gradare. STRUCTURĂ ARGUMENTALĂ Component al Lexiconului (v. LEXICON) care precizează numărul de argumente al fiecărui predicat. La nivelul structurii argumentale au loc operaţii precum impersonalizarea (v. IMPERSONALIZARE), pasivizarea (v. PASIVIZARE), formarea inacuzativelor derivate (v. INACUZATIV, ANTICAUZATIVIZARE), tranzitivizarea (v. TRANZITIVIZARE), operaţii care afectează numărul de argumente al unui predicat. TEMATIZARE Termenul tematizare sau topicalizare desemnează mecanismele sintactice (deplasare la stânga, cu integrare sintactică − Pe Ion îl ştia de mic − sau cu ruptură sintactică şi fonetică − Ion, nu ştiam niciodată ce să cred despre el) prin care anumiţi constituenţi ajung în poziţie preverbală, adesea prima poziţie din enunţ (poziţie tematică/de topic). TRANZITIVIZARE Operaţie care permite inserţia suplimentară a unui complement direct, care nu este inclus în structura argumentală a verbului intranzitiv. Tranzitivizarea se realizează prin prezenţa unui complement intern în cazul verbelor inergative (dorm un somn bun; v. INERGATIV) sau prin prezenţa unui complement direct „al direcţiei” în cazul verbelor impersonale (mă plouă). VARIABILĂ (REFERINŢĂ ~) Component nonanaforic şi nondeictic al enunţului care poate lua orice valoare din universul de discurs. Au referinţă variabilă unele pronume: interogative (cine, ce, care, cât), indefinite (oricine, orice, oricât, cineva), relative fără antecedent (Care va depune dosarul la timp are şanse să obţină bursa) şi unele adverbe: indefinite (oriunde, oricând, oricât), relative fără antecedent (Nu ştim unde s-a ascuns, Se duce oriunde găseşte un loc de muncă).

221

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Diferenţele teoretice şi de descriere în raport cu GALR (2005/2008) se bazează pe următoarele lucrări, apărute sau puse în circulaţie după redactarea Gramaticii academice: Alboiu, Gabriela, Michael Barrie, Chiara Frigeni, 2004, SE and the UnaccusativeUnergative Paradox, în: Martine Coene, Gretel de Cuyper, Yves d’Hulst (eds.), Curent Studies in Comparative Romance Linguistics, Antwerp Papers in Linguistics, 107, p. 109–139. Brăescu, Raluca, 2009, Există a treia clasă de adjective?, în: Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (editori), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 9−22. Cinque, Gugliermo, 1988, „On Si Constructions and the Theory of Arb”, Linguistic Inquiry, 19, 4, p. 521−581. Chierchia, Gennaro, 2004, A Semantics for Unaccusatives and its Syntactic Consequences, în: Artemis Alexiadou, Elena Anagnostopoulou, Martin Everaert (eds.), The Unaccusativity Puzzle. Explorations of the Syntax-Lexicon Interface, [Oxford], Oxford University Press, p. 22–59. Cornilescu, Alexandra, 2007, Despre trăsăturile periferice şi cum le-am putea folosi, în: Camelia Stan, Rodica Zafiu, Alexandru Nicolae (editori), Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 43−56 . Dragomirescu, Adina, 2010, Ergativitatea. Tipologie, sintaxă, semantică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Gheorghe, Mihaela, 2009, Observaţii cu privire la utilizarea absolută a unor verbe tranzitive, în: Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (editori), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 81−84. Giurgea, Ion, 2008, Recherches sur la structure interne des pronoms et des expressions nominales sans nom exprimé, thèse de doctorat, Université Paris 7 (ms.). Huddleston, Rodney, Geoffrey K. Pullum, 2008 [2005], A Student’s Introduction to English Grammar, Cambridge, Cambridge University Press. Levin, Beth, Malka Rappaport Hovav, 2006 [2005], Argument Realization, [Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, São Paulo], Cambridge University Press. Manning, Christopher D., 1996, Ergativity. Argument Structure and Grammatical Relations, Stanford, CSLI Publications.

Morfosintaxa limbii române

Manzini, M. Rita, Leonardo M. Savoia, 2007, A Unification of Morphology and Syntax. Inverstigations into Romance and Albanian Dialects, Londra, New York, Routledge. Mardale, Alexandru, 2009, Les prépositions fonctionnelles du roumain. Études comparatives sur le marquage casuel, Paris, L’Harmattan. Mîrzea Vasile, Carmen, 2008, O posibilă reinterpretare a clasei semiadverbului, în: Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Carmen Radu (editori), Lucrările Primului Simpozion Internaţional de Lingvistică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 297−313. Mîrzea Vasile, Carmen, 2009, Eterogenitatea adverbului românesc (tipologie şi descriere), teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti (ms.). Nedelcu, Isabela, 2009, Categoria partitivului în limba română, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Nicolae, Alexandru, Adina Dragomirescu, 2009, Omonimia sintactică a participiilor româneşti, în: Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (editori), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 193−205. Niculescu, Dana, 2008, Mijloace lingvistice de exprimare a posesiei în limba română, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti. Pană Dindelegan, Gabriela, 2006, Din nou despre diateză. Consideraţii pe marginea soluţiei adoptate în noua gramatică academică, în: Marius Sala (coord.), Studii de gramatică şi de formare a cuvintelor. În memoria Mioarei Avram, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 332−339. Pană Dindelegan, Gabriela, 2007, Grupul prepoziţional. Prepoziţiile „calităţii”, în: Gabriela Alboiu, Andrei A. Avram, Larisa Avram, Daniela Isac (editori), Pitar Moş: A Building with a View. Papers in Honour of Alexandra Cornilescu, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 537−546. Pană Dindelegan, Gabriela, 2009a, Tipuri de gramaticalizare. Pe marginea utilizărilor gramaticalizate ale prepoziţiilor de şi la, în: Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 227–239. Pană Dindelegan, Gabriela, 2009b, Morfosintaxă şi semantică: pe marginea cazului simbolizat ca „X”, în: Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (editori), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 207−214. Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), 2009c, Dinamica limbii române actuale − Aspecte gramaticale şi discursive, Bucureşti, Editura Academiei Române. Reinhart, Tanya, Tal Siloni, 2005, The Lexicon-Syntax Parameter: Reflexivization and other Arity Operations, Linguistic Inquiry, 36, 3, p. 389−436. Stan, Camelia, 2007, Cuantificarea grupului nominal prin recategorizare semanticogramaticală, în: Camelia Stan, Rodica Zafiu, Alexandru Nicolae (editori), Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 197−201. Stan, Camelia, 2009a, Ierarhia constituenţilor în grupul nominal, în: Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (editori), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei

224

217

Bibliografie selectivă

Profesoare Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 231−236. Stan, Camelia, 2009b, Sintaxa. Secolele al XVI-lea − al XVIII-lea, în Tratatul de istorie a limbii române, vol. II (ms.). Vasilescu, Andra, 2007, Sistemul pronominal românesc, în: Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Limba română − Stadiul actual al cercetării, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 213−225. Zafiu, Rodica, 2005, Conjuncţiile adversative din limba română: tipologie şi niveluri de incidenţă, în: Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Limba română. Structură şi funcţionare, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 243−258. Zafiu, Rodica, 2009, Interpretări gramaticale ale prezumtivului, în: Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (editori), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 289−305.

225

Tiparul s-a executat sub cda 2572/2010 la Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti

Bibliografie selectivă

227