Publicată în volumul Plumb,apărut în 1916, poezia Lacustră aparţine esteticii simboliste şi este semnificativă pentru universul bacovian. DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR Titlul poeziei este simbolic. Cu sens denotativ, lacustrareprezintă o locuinţă primitivă, din paleolitic,
temporară şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de patru piloni. Podul care păstra legătura cu lumea terestră era noaptea tras de la mal pentru a -i proteja pe locatarii casei de pericolul lumii exterioare. Cu sens conotativ, titlul sugerează faptul că eul poetic este supus în permanenţă pericolului agresiunii din partea lumii exterioare, de care se izolează, devenind dev enind în felul acesta un însingurat, un prizonier al propriei lumi. Tema poeziei reprezintă un nucleu al întregii opere bacoviene: dezagregarea cosmică şi regresiunea în haosul primordial amorf, descompunerea spirituală sub efectul ploii, alienarea fiinţei sub presiunea materiei copleşitoare, descompunerea lentă a sinelui şi a materiei. La nivel formal, poezia este alcătuită din patru catrene, dispuse în mod simetric. Construcţia ei este circulară. Lumea imaginată ca un cerc închis este redată prin repetiţia versurilor: „De „De--atâtea nopţi aud plouând, „Sunt „Sunt singur, şi mă duce un gând/ Spre Spre locuinţele locuinţele lacustre". Simetria strofei iniţiale şi a celei finale conferă monotonia. Imaginarul poetic se organizează în jurul a două simboluri: ploaia - reprezintă dezagregarea eului, tristeţe, monotonie, descompunerea materiei şi lacustra -simbol al limitării orizontului uman. Strofa întâi exprimă, în mod simbolic, dezagregarea materiei, sub acţiunea unei ploi permanente, plasată în atemporalitate: „De-atâtea nopţi aud plouând.Percepţia unei alunecări în acvatic se face gradat, de la o reacţie personală, în regim intim, la înregistrarea unei reacţii cosmice: „Aud materia plângând. Căderea ploii acţionează hipnotic asupra „somnului fiinţei şi a lumii. Astfel, apele din realitatea obiectivă, „ploaia", se oprietatea de a descompune, a dizolva. Apele contopesc cu apele visului, subconştientul, ambele având pr oprietatea ploii, conştientul, aduc la suprafaţă, din vis „apele profunde" ale conştiinţei, imaginea „lacustrelor3.Izolarea poetului este exprimată direct: „Sunt singur". In strofa a doua, este continuată ideea elementului acvatic, prin intermediul unor simboluri precum: „scânduri ude", „val , , „pod", „mal. Starea de nevroză, de iritare, provocată în prima strofă de plânsul şi dezagregarea materiei, se corelează cu spaima, în strofa a doua, sentimente generate de pericolul iminent: Jn spate mă izbeşte-un vaF. Reacţiile instinctuale primează, eul fiind redus la contururile acestora: „Tresar prin somn, şi mi se pare/ Că n -am tras podul de la mal. Apare motivul somnului purtând sugestia morţii, căci somnul bacovian este „un somn so mn întors", care se transformă într -un coşmar. Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de nelinişte, de d e singurătate a poetului, prin regresiunea în „golul istoric" al începuturilor lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate prin intermediul versului: „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc". Teama de neant produce exasperare, dar şi resemnare în izolare. Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, „piloţii gref ai lumii lăuntrice prăbuşindu-se sub acţiunea distrugătoare a apei. încordarea, întinderea nervilor în mod excesiv preconizează apropierea sfârşitului, cu sugestia motivului biblic al potopului. Ultima strofa o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea, care se realizează ca o prelungire a primului catren: „Tot tresărind, tot aşteptând.Accentul cade pe planul subiectiv, trecându-se de la universal la individual. Descompunerea este o acţiune liniară şi finită. Nivelul fonetic; prozodia Din punct de vedere fonetic, frecvenţa vocalelor a, o, u sugerează plânsul universal, tristeţea
metafizică, ultimele două fiind vocale închise. Măsura versurilor este de opt silabe, versul este mediu, ritmul iambic. în prima şi în ultima strofă, monorima se realizează prin intermediul silabei -ând, ceea ce sugerează bocetul, plânsul cosmic al materiei. În celelalte două strofe rimează doar versurile al Iî -lea şi al IV-lea.
La nivel morfologic, se remarcă abundenţa verbelor la prezent: aud, sunt, mă duce, dorm, mă iz beşte, tresar, mi se pare, se întinde, mă găsesc, simt, se prăbuşesc, ce sugerează permanenţa stării de dezagregare. Gerunziile: plouând, plângând, tresărind, aşteptând, sugerează monotonia, prelungirea la infinit a stării de disperare, tristeţea cosmică. Folosirea repetată a verbului aud, dă imaginii poetice o
dimensiune auditivă; plânsul lăuntric devine plânsul întregului univers. La nivel lexical, cuvintele din sfera semantica a apei: plouând, plângând, ude, val, mal, se organizează în două câmpuri semantice: ploaia şi lacustra. La nivel stilistic, se observă prezenţa rară a metaforei: „aud materia plângând. CONCLUZIA
Prezenţa unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul, noaptea, plânsul, nevroza, înscrie această poezie în lirica simbolistă. Face parte din volumul de poezii “Plumb”. Lirica singurătăţii cunoaşte cu poezia “Lacustră” momentul său cel mai acut. Spaima generată de impresia participării la întoarcerea materiei dezorganizate în haosul primordial e mărită de obsesia singurătăţii. Ceaţa şi ploaia care par a se eterniza devin în poezie dintr-o manifestare meteorologică un mod de existenţă a materiei, poezia comunică un sentiment al însingurării totale într-o lume în care poetul se simte despărţit printr -un “gol istoric”. Golul acesta istoric se întinde între prezentul cu obsesivul şi exasperantul ritm al ploii care nu se mai sfârşeşte şi vremurile îndepărtate din străfundurile originale ale omenirii, când omul îngrozit de propria sa singurătate şi de adversitatea stihiilor şi a fiarelor sălbatice se claustra în locuinţele sale lacustre în care se simţea în siguranţă numai după ce apuca să tragă podul de la mal. Poetul se simte coborât din acest punct de vedere pe o treaptă subumană de început al existenţianismului. Poezia cuprinde o succesiune de motive: al nopţii, al ploii, al golului, al morţii, al plânsului şi al nevrozei. Sentimentul este de dezagregare sub imperiul apei, a lumii şi deci şi a individului atât de aproape de moarte. Cele două elemente duc la o dizolvare perpetuă, la o surpare continuă. Poetul ne prezintă două planuri: planul exterior cel al lumii şi al naturii; şi unul interior al somnului din care poetul tresare. Trecerea de la planul exterior la cel interior se face abrupt fiind legat de spaimă si de teamă: “Sunt singur” din versul al III-lea al strofei întâi: “şi mă duce un gând ” semnifică întoarcerea în timp pentru a sublinia sentimentul de solitudine (“spre locuinţele lacustre”). Spaima se adânceşte şi “p arcă dorm pe scânduri ude în spate mă izbeşte un val” şi în aceasta atmosferă de zbucium poetul prin versul “tr esar prin somn şi mi se pare că n -am tras podul de la mal” subliniază imposibilitatea de a lua contact cu lumea, cu viaţa. Spaima lui se accentuează, pentru că “un gol istoric se întinde” vers ce simbolizează ameninţarea morţii. “Pe aceleaşi vremuri mă găsesc” este reîntoarcerea în timp, poetul coborându-se pe treapta subumană. Izolarea aceasta care îl apasă pe poet e subliniată pe piloţii grei care se prăbuşesc. E ruperea directă cu orice contact al civilizaţiei sau al legăturii cu viaţa. În ultima strofă, versul al II-lea “tot tresărind, tot aşteptând” e o prelungire pe plan interior a ideii cuprinse în versul al II-lea din I-a strofa “aud materia plângând”. Plânsul cosmic al materiei se restrânge de la expresie la, impresie sugerând adâncimea însingurării până la dispariţia totală. Remarcăm în poezie aceeaşi muzicalitate a versurilor tipice lui Bacovia. La nivel semantic remarcăm folosirea verbelor la gerunziu: plouând, plângând care rimează cu substantivul gând. Întâlnim epitetele (“gol istoric”) personificările, piciorul metric din 8 versuri, ritmul este iambic.
"LACUSTRĂ" - comentariu literarPoezia "Lacustră" face parte din volumul de debut, "Plumb", apărut în 1916 şi este emblematică pentru atmosfera dezolantă specifică liricii lui George Bacovia, exprimând prin simboluri şi sugestii trăirile şi stările sufleteşti ale poetului. "De-atâtea nopţi aud plouând, Aud materia plângând... , Sunt singur, şi mă duce-un gând Spre locuinţele lacustre. Şi parcă dorm pe scânduri ude, în spate mă izbeşle-un val -Tresar prin somn, şi mi se pare Că n-am tras podul de la mal. Un gol istoric se întinde, Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc... Şi simt cum de atâta ploaie Piloţii grei se prăbuşesc. De-atâtea nopţi aud plouând. Tot tresărind, tot aşteptând... Sunt singur şi mă duce-un gând Spre locuinţele lacustre." Tema poeziei ilustrează condiţia nefericită a poetului într -o lume ostilă, meschină, incapabilă să înţeleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor specific bacoviene ca motivul singurătăţii, al nevrozei, al golului sufletesc, motivul ploii, al terorii de apă, iar muzicalitatea versurilor, dată de verbele la gerunziu, exprimă sentimentul de claustrare a eului liric în această lume sufocantă, apăsătoare. Ideea poeziei o constituie starea de dezolare şi disperare ă poetului, dată de imposibilitatea de adaptare şi de supravieţuire într -o lume mediocră, superficială, supusă degradării morale şi materiale. Structura poeziei:
Poezia este alcătuită din patru catrene dispuse într -o simetrie perfecta, prima strofă este reluată în finalul poeziei, schimbându-se numai versul al doilea, pentru a accentua scurgerea implacabilă a timpului şi solitudinea omului în societatea ostilă şi apăsătoare. Discursul liric este construit pe două planuri suprapuse; unul exterior, al lumii materiale şi al naturii, şi planul interior, al vieţii psihologice, al trăirilor dezolante resimţite în profunzimea sufletului unui artist care nu se poate adapta realităţii ostile. Semnificaţia titlului. Simbolul "lacustră" are drept corespondent în natură o locuinţă temporara şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de patru piloni, ceea ce sugerează faptul că eul poetic este supus pericolelor, de aceea se autoizoleazâ, devenind un însingurat în societatea de care fuge. Poezia "Lacustră" este simbolistă prin sugestii, simboluri şi stările sufleteşti specifice liricii bacoviene: plictisul, dezolarea, nevroza, disperarea, spleen-ul, spaima, făcând ca această creaţie să fie o confesiune lirică. Prezenţa persoanei, l, inclusă în desinenţa verbelor, sporeşte confesiunea eului liric implicat total şi definitiv în starea dezolantă care pune stăpânire decisiv şi implacabil pe sufletul poetului. Simbolul dominant în poezie este "lacustră", Care are drept corespondent în natură o locuinţă co^truită de om pe a pă şi susţinută pe patru piloni, o construcţie supusă iminent prăbuşirii, prin putrezirea stâlpilor de susţinere. De asemenea, o astfel de locuinţă este una provizorie, singurătatea este totală, dar în acelaşi timp, omul este ferit aicide pericolele ce-l pândesc în pustietate (animale sălbatice, intemperii etc.). Lacustra simbolizează, aşadar, o solitudine dorită, o autoizolare totală, care va duce inevitabil la prăbuşirea spirituală a eului poetic. Apa este un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are laMihai Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt dătătoare de viaţă. Apa bacoviană acţionează încet, dar sigur, dezagregând spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri sugestive: ploaia, malul, valul, scândurile ude. Muzicalitatea este dată de verbele, numeroase în poezie, care se află la prezent, "aud", "sunt", "mă duce", "dorm", "mă izbeşte", "tresar", "mi se pare", "se v întinde", "mă găsesc", "simt", "se prăbuşesc" şi simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă, sfârşitul implacabil. Gerunziul verbelor auditive, "plouând", plângând" sugerează tristeţea profundă, disperarea şi starea de nevroză, care constituie estenţa simţirii poetice. Limbajul artistic este ilustrat prin tonul elegiac al poeziei, ce reiese din stările de disperare, spaimă, nevroză, solitudine ale poetului. Rima este dată de cuvinte cu sonoritate surdă, "plouând", "plângând", "gând", de cuvintele-simbol ce sugerează apa ca principiu cosmic de dezintegrare: "ude", "val", "mal".
Tema poeziei este singuratatea ucigatoare a eului lyric ``sunt singur`` amplificata gradual din tartaitul nocturn, obsedant al ploii care activeaza imaginatia, producand mutatii la nivelul psihologic : sentimentul de ssolitudine catalizeaza sub imperiul unui agent exterior, sonor, ploaia si produce o reactie psihologica al carei precipitat este spaima de moarte. Ploaia cu sonoritatea ei produce o translatie de la rational la subconstient, prin intermediul imaginarului, in timpul somnului ``dorm``, ``tresar prin somn``. Compozitia. In Lacustra, schema compozitionala pare mai complexa: un element exterior, natural (sunetul ploii care cade de ``atatea nopti``) are o rezonanta puternica in sufletul eului lyric, in lumea sa interioara, aflata sub zodiac sentimentului de singuratate, simtindu-se sechestrat in propria odaie. Sunetele agresante ala ploii nocturne, amplifica sentimental de solitudine al eului lyric, in lumea sa interioara, aflata sun zodiac sentimentului de solitudine al euluiliric, dublui claustrat in ``gaoacea`` trupului si in cea a odaii. Acest agent exterior (sunetul ploii) devine un catalizator al unei reactii psihologice in acest mediu inchis, producand o senzatie la nivel tactil (cea de umed), care declanseaza spaima ancestrala a finite, depozitata in subconstient si eliberata de cenzura ratiunii. Sunetul ploii sugereaza gandul iar umedul creeaza senzatia ca este fiinta primitive inspaimantata de apele dein jur, de pericole nevazute, ghemuita intro locuinta lacustra ai carei stalpi se pot prabusi de atata ploaie. Asadar, starea psihica modifica elementele peisajului natural din incipit. Relatiile de opozitie si simetrie. Intre prezentul eului lyric si trecutul prehistoric al finite primitive din locuinta lacustra nu se stabileste o relatie de opozitie ci o corespondenta, o simetrie, producandu-se o translatie in timp. Odaia poetului devine locuinta lacustra primitive, eul lyric, fiinta inspaimantata de apa : patul ``scanduri`` devine spaima finite neajutorate de agresivitatea mediului, tradusa la nivelul reactiilor prin gerunziile ``trecand``, ``tresarind``, ``asteptand``, precedate de un adverb al duratei ``tot``. Structura compozitionala se realizeaza la nivelul strofelor prin reluarea in strofa a patra a versurilor 1,2 si 4 din strofa initiala sugerand si la acest nivel idea de incheiere, claustrare si obsesia singuratatii in cadrul pluvial. Versul al doilea nu realizeaza opozitia intre planul fizic din prima strofa sic el psihic din ultima strofa.. Motivele literare simboliste care apar recurent in Lacustra sunt ploaia si singuratatea. Acvaticul are la Bacovia smnificatii aparte, diferentindu-l de predecesori. Bacovia interpreteaza motivul apei ca sugestie apocaliptica, ploaia abundenta rezonand de mai multe nopti in odaia poetului este generatoare de cosmaruri, inducand la nivel subconstient acut al nesigurantei o atmosfera in memoria involuntara prin transferal de la sonoritate la tactil, teroarea ancestrala a poetului. Impresia ca valurile apei izbesc ``in spate`` provoaca tresariri in somn si transmite la nivelul ratiunii aflate in stare de veghe, semnale de alarma. Tot acest joc al sugestiilor este amplificat de celalalt motiv recurrent, care luat cu motivul ploii, si anuma motivul singuratatii. Complementaritatea celor doua motive se observa in titlul poeziei care este prima sugestie oferita cititorului. Mijloace stilistice. Intre mijloacele de stil folosite de George Bacovia in poezia ``Lacustra`` simbolurile ocupa un loc aparte dannd character symbolist poeziei. Lacustra este simbolul singuratatii al izolarii finite umane intr-o societate ostila, bantuita de pericole in care lipseste sensul ascensional, aspiratia spre ideal si se presimte acut prabusirea, caderea, moartea din poezia Plumb, ``pilotii grei`` care stau sa se prabuseasca in poezia Lacustra.
Metaforele sunt extram de suggestive. Ploaia este ``un plans al materiei`` implicand prin personificare subiectivul, iar distanta temporala este ``golul istoric`` spatial parcurs de gand sub imperiul senzatiei sonore `` aud`` si tactile ``ude``. Sugestia este realizata ca la simbolisti sip rein elemente fonetice ``plouand``, ``plangand``, ``gadn``, ``asteptand``, ``tresarind``.
La nivel lexical, sugestia din planul fizic in planul psihic se realizeaza prin cuvintele ``tresar``, ``simt``, ``aud``, ale prezentului sunzorial, anticipate de ``mi se pare``, prin care se face introducerea in subiectul halucinatiei . Acumularile obsessive sunt redate prin adjectivele cantitative sau prin adverbul durative tot.
Prozodia. Cele 4 strofe au rima variata (in prima si ultima strofa rimeaza primele trei versuri – monorima, iar in versul al patrulea este alb; in strofele a doua si a 3a rimeaza versul al 2lea cu al 4lea, celelalte fiind alese), sugerand in planul fonetic translatia intre cele doua stari : fizica si psihica. Masura este de 8 silabe cu exceptia a ptine versuri din strofele 2 si 3 si al patrulea din strofele 1 si 4 care au masure de 9 silabe. Poezia bacoviana recompune un real, dupa o viziune proprie, “decadenta”. Publicata in volumul “Plumb”, aparut in 1916, poezia “Lacustra” apartine esteticii simboliste si esre semnificativa pentru universul bacovian. Titlul poeziei este simbolic. Cu sens denotativ, “lacustra” reprezinta o locuinta primitiva, din paleolitic, temporara si nesigura, construita pe apa si sustinuta de patru piloni. Podul care pastra legatura cu lumea teresta era noaptea tras de la mal, pentru ca, proteja pe locatarii casei de pericolul lumii exterioare. Cu sens conotativ, titlul sugereaza faptul ca eul poetic este supus in permanenta pericolului agresiunii din partea lumii exterioare, de care se izoleaza, devenind in felul acesta un insingurat, un prizonier al propriei lumi. Imaginarul poetic se organizeaza in jurul a doua simboluri: “ploaia” -reprezinta dezagregarea eului, tristete, monotonie, descompunerea materiei si “lacustra”- simbol al limitarii orizontului uman. Dupa cum reiese si din cadrul acestui comentariu, putem spune ca lirica lui Bacovia este una care are ca tema “sfarsitul continuu”. Aceasta este de fapt tema generica a poeziei bacoviene, exprimata prin imaginea obsedanta a unui univers agonizant, o figurare a unei “lente apocalipse”, pe care nici macar sentimentul iubirii nu o mai poate evita. Tema poeziei ilustrează condiţia nefericită a poetului într -o lume ostilă, meschină, incapabilă să înţeleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor specific bacoviene ca motivul singurătăţii, al nevrozei, al golului sufletesc, motivul ploii, al terorii de apă, iar muzicalitatea versurilor, dată de v erbele la gerunziu, exprimă sentimentul de claustrare a eului liric în această lume sufocantă, apăsătoare. Ideea poeziei o constituie starea de dezolare şi disperare a poetului, dată de imposibilitatea de adaptare şi de supravieţuire într -o lume mediocră, superficială, supusă degradării morale şi materiale. Structura poeziei: Poezia este alcătuită din patru catrene dispuse într -o simetrie perfectă, primă strofă este reluată în finalul poeziei, schimbându-se numai versul al doilea, pentru a accentua scurgerea implacabilă a timpului şi solitudinea omului în societatea ostilă şi apăsătoare. Discursul liric este construit pe două planuri suprapuse: unul exterior, al lumii materiale şi al naturii, şi planul interior, al vieţii psihologice, al trăirilor dezolante resimţite în profunzimea sufletului unui artist care nu se poate adapta realităţii ostile. Poezia "Lacustră" este simbolistă prin sugestii, simboluri şi stările sufleteşti specifice liricii bacoviene: plictisul, dezolarea, nevroza, disperarea, spleen-ul, spaima, făcând ca această creaţie să fie o confesiune lirică. Prezenţa persoanei I, inclusa în desinenţa verbelor, sporeşte confesiunea eului liric implicat lotal şi definitiv în starea dezolantă care pune stăpânire decisiv şi implacabil pe sunetul poetului.Simbolul dominant în poezie este "lacustră", care are drept corespondent în natură o locuinţă construită de om pe apă şi susţinută pe patru piloni, o construcţie supusă iminent prăbuşirii, prin putrezirea stâlpilor de susţinere. De asemenea, o astfel de locuinţă este una provizorie, singurătatea este totală, dar în acelaşi timp, omul este ferit aici de pericolele ce-l pândesc în pustietate (animale sălbatice, intemperii etc.). Lacustra simbolizează, aşadar, o solitudine dorită, o autoizolare totală, care va duce inevitabil la prăbuşirea spirituală a eului poetic.
Apa este un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are la Mihai Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt dătătoare de viaţă. Apa bacoviană acţionează încet, dar sigur, dezagregând spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri sugestive: ploaia, malul, valul, scândurile ude. Poezia lui George Bacovia se înscrie în estetica simbolistă, sugerând o realitate a sufletului, a trăirilor interioare prin intermediul simbolurilor, sugestiei, muzicalităţii versurilor, concentrând o puternică încărcătură emoţională. George Bacovia creează în întreaga sa lirică o "atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului, o decompunere a fiinţei organice." (Eugen Lovineseu). În "Lacustră", poetul contemplă ploaia, cu care stabilește un raport obsesional, raport fixat de frecvenț a și recurenț a termenului obsesiv în unsprezece poziț ii semantice: plouând, lacustre ude, val, pod, mal, ploaie, piloț ii și iarași plouând și lacustre. La început ploaia e percepută senzorial "aud plouând", "aud materia plângând", ca o desfășurare monotonă, agasantă și îndelungită, timpul e dat de adjectivul "de-atatea nopț ii". Actul percepț iei e nocturn, pentru că întunericul atenuează eventualele obiecte, mărește acuitatea senzaț iei unice, fiind spaț iul propice al reveriei și solitudinii. Condiț ia însingurării e declarată fără echivoc în versul al treilea: "sunt singur", schimbarea categoriei gramaticale a adjectivului precizează că e vorba de o condiț ie a omului, nu de o însușire a lui, și în împrejurările date ea provoacă o asociaț ie cu condiț ia omului preistoric în locuinț ele lacustre - "și mă duce-un gând spre locuinț ele lacustre" În faza iniț ială, poetul contemplă ploaia ca simplă manifestare fenomenală care presează asupra senzaț iilor sale, aducându-le într-o stare de tensiune. Tensiunea declanșează mecanismul asociativ al subconștientului care caută termeni de referin ț ă, îi găsește și provoacă o răsturnare a perspectivei. Ceea ce completă nu e un fenomen al naturii, ci însăși prăbușirea cosmică. În aceste circumstanț e starea de tensiune se justifică, își găsește (fără a o anula) o cauzalitate mai orgolioasă și poezia se termină prin amplificarea ei aproape explozivă. Obsesia îngheaț ă însă aici, ca o crispare a conștiinț ei ameninț ate de distrugere. Analiza poeziei a degajat suficiente elemente care ne permit să-l integrăm pe Bacovia unui anume gen, unei anumite formule estetice. Condiț ionarea interioară a obsesiei bacoviene e poate mai greu de depistat, ea apare ca o fatalitate, ca o damnaț iune a poetului; dacă nu-i căutăm însă condiț ionarea, însă o condiț ionare exterioară, avem surpriza să întâlnim motivul eminescian al geniului, care moare solitar "în cerc barbar și fără sentiment". Criza continuă a lui Bacovia, concretizează în poezia și disoluț ia universului, apare - supremă compensaț ie de orgoliu a geniului - ca o absolutizare a disoluț iei unei lumi ostile, alunecând în neant.
