Unitatea de învăţare 1: PEDAGOGIA ȘI EDUCAȚIA ÎN GRECIA ANTICĂ 1..1. Educaţia homerică Motto: ”Homer este, într-adevăr, cel de la care trebuie să pornească istoria noastră; cu Homer începe, pentru a nu se mai întrerupe, tradiția culturii grecești (...)” (Marrou, Istoria educației în antichitate).
Marrou interpretează istoria educaţiei antice ca trecere progresivă de la o cultură de nobili războinici la o cultură de scribi (1997, p.15). Originile educaţiei antice se află într-o societate de tip războinic. Opera în jurul căreia se va cristaliza educaţia antică este dedicată celebrării faptelor eroilor: Iliada lui Homer. Istoria culturii clasice în Grecia antică începe cu Homer. În Republica, Platon ni-l prezintă pe Homer ca educator al Greciei. Hesiod şi-a început cariera ca rapsod, recitând din Homer. Poemele homerice au fost create în secolul al VIII-lea şi reprezintă prelucrarea unor creaţii orale care circulau încă de la sfârşitul mileniului al II-lea î.Ch. Ambele poeme homerice pun în joc o etică de tip cavaleresc, care le-a transformat în adevărate manuale şcolare până în epoca bizantină şi, totodată, în izvoare şi modele ale creaţiei poetice(Matei, H.C., 1984, pp.202-203). Iliada, spune Ştefan Bârsănescu (1970), îi instruia pe greci şi-i educa pe diferite planuri, cântând faptele de arme ale trecutului, oferind exemple de eroi care au luptat pentru o idee, exemple de discursuri, idei despre om, viață, popor şi stat. Odiseea e epopeea unui om cu o minte foarte ageră, care luptă pentru a-şi regăsi familia; oferă experienţe de viaţă, învăţăminte morale şi cunoştinţe de geografie (1970, p.25). T. Simenschy oferă pentru Odiseea o interpretare în contextul concepţiei anticilor asupra destinului: omul antic crede în destin, dar luptă împotriva lui şi adesea îl învinge. “Odiseea lui Homer este cel mai splendid monument pe care l-aridicat geniul grec voinţei neînfrânte, unită cu inteligenţa, în luptă cu destinul” (1978, pp. 93-94). Poemele homerice oferă reflecții asupra temelor fundamentale ale literaturii universale: gloria, demnitatea, curajul etc. Educația vizează tânărul nobil, care primeşte sfaturi şi exemple de la o persoană mai în vârstă, căreia i-a fost încredinţat pentru formarea sa. ”Profesori” precum Chiron, Phoinix, Athena etc. își sfătuiesc și inițiază discipolul în diverse domenii, îndeosebi în arta războiului și a oratoriei. În ceea ce privește conţinutul educaţiei homerice, Marrou (1997, pp. 33-35) distinge două aspecte: o tehnică educaţională, care permite iniţierea progresivă într-un anume mod de viaţă: mânuirea armelor, sporturi şi jocuri cavalereşti, arta muzicală şi arta oratorică, bună creştere şi înţelepciune; o etică, una care depăşeşte morala normativă, preceptuală: idealul homeric de erou, care va supravieţui în perioada clasică. Din acest punct de vedere, Iliada este şi un manual de etică, un tratat despre ideal.
Aplicaţie Precizați idealul, valorile și conținuturile specifice educației potrivit poemelor homerice. Analizați valoarea acestora în contextul culturii grecești
4
1..2. Educaţia spartană Statul spartan s-a constituit în a doua jumătate a secolului al X-lea, în SE Peloponezului, prin unirea a patru aşezări doriene, la care s-a adăugat încă una pe la 800 î.Hr. Constituţia spartană este atribuită legendarului legiuitor Licurg. În secolele VIII-VI, Sparta era un mare centru de cultură și o adevărată capitală muzicală a Greciei, ceea ce Atena avea să devină abia în secolul al V-lea. Cei mai mulţi dintre artişti erau de origine străină, ceea ce dovedeşte marea putere de atracţie a acestui centru spiritual. Viaţa artistică se împletea cu cea sportivă, în cadrul marilor manifestări organizate de stat. Sparta este un polis în sensul cel mai autentic al termenului; de aici idealul educaţional, al devotamentului faţă de stat, al solidarităţii ce-i uneşte pe toţi cetăţenii aceleiaşi cetăţi (Marrou, 1997). Dificultățile întâmpinate în războaiele messeniene au condus la o politică de militarizare și la izolarea societăţii spartane. Sparta devine preocupată exclusiv de păstrarea superiorităţii militare. Educaţia este subordonată noilor necesităţi ale statului. Legea se interesează de copil încă dinainte de a se naşte; noul născut trebuia prezentat Sfatului Bătrânilor (Gerusia, format din 28 de personalităţi cu vârste peste 60 de ani), care decidea dacă acesta este destul de sănătos şi frumos pentru a fi acceptat ca viitor cetăţean; copiii diformi erau abandonaţi. Educaţia se realiza în două etape: până la 7 ani - în familie. Nu e vorba, de fapt, de o adevărată educaţie, potrivit mentalităţii spartane, ci doar de “creşterea” copilului. Doicile laconiene erau foarte cunoscute pentru îndemânarea lor, fiind preferate şi în societatea ateniană; 7 - 20 ani -etapa educaţiei propriu-zise. Aceasta se realiza în internate ale statului și avea un caracter preponderent fizic-militar: exerciţii pentru întărirea corpului (lupte, alergări, sărituri, aruncarea discului şi a lăncii, hrană frugală, vegetariană;,îmbrăcăminte sobră, aceeaşi pentru toate anotimpurile. Aspectul intelectual al educaţiei este redus la minimum; scrisul, cititul şi socotitul au caracter facultativ. Tinerii erau instruiţi în disciplina proverbială a laconismului (concizie, însoţită de un soi de ironie), iar virtutea fundamentală era considerată supunerea faţă de stat (Bârsănescu, 1970, pp. 25-26, Marrou, 1997, pp. 43-54). Plutarch scrie că “Lycurg îi obişnuia pe cetăţeni să nu vrea, chiar să nu ştie să trăiască singuri, să fie totdeauna asemenea albinelor, uniţi, pentru binele public, în jurul mai marilor lor”(Marrou, 1997, p.53).
Aplicaţie Precizați idealul, valorile, etapele și conținutul educației spartane. Analizați valoarea acestora în contextul istoric, politic și cultural al Spartei.
1.3. Gândirea pedagogică şi educaţia presocratică. ”pedagogia” sofiștilor În decursul secolului al VI-lea, când Sparta se transformă într-un stat complet militarizat, Atena trece treptat de la societatea de tip militar la una pregătită să pună în practică o concepție democratică. Solon, legiuitorul statului atenian, considerat “primul om de stat al Europei”, a reformat statul atenian și a creat, prin reformele sale, premisele democraţiei ateniene clasice. Tradiţia l-a inclus printre cei 7 înţelepţi ai lumii antice (Matei, H.C.,1984, p.208). 5
Principalele etape ale sistemului educaţional din societatea ateniană erau (Bârsănescu, 1970, pp. 27-28): până la 7 ani, educația se realiza în familie și era centrată pe formarea primelor deprinderi morale și intelectuale: învăţau poezii, cântece, reguli moral-comportamentale; la 7 ani, copilul era condus de sclavul-pedagog la şcoala gramatistului (învăţământ elementar), unde învăţa scrisul pe tăbliţe de ceară, cititul şi socotitul, cu ajutorul pietricelelor şi al boabelor; în şcoala gramaticului realiza lecturi din Homer, Hesiod, Esop; la 12 ani băieţii frecventau palestra (palé-luptă): exerciţii fizice, înot, călărie, mânuirea arcului cu săgeţi, conducerea carelor la alergări etc. şi şcoala de muzică a chitaristului; la 16 ani, cei ce nu-şi permiteau o educaţie înaltă, se pregăteau pentru o meserie, iar cei bogaţi frecventau gimnazii, unde studiau muzica, poezia şi începeau studiul filosofiei şi al politicii; la18 ani, tânărul atenian devenea efeb şi-şi satisfăcea serviciul militar; la 20 ani, era declarat cetăţean cu drepturi depline, putând ocupa funcţii în stat. Aspectul militar este important, datorită implicării Atenei în războaie neîncetate cu vecinii, dar educaţia tinerilor atenieni era mai degrabă artistică, muzica ocupând un loc deosebit (e vorba aici de sensul platonician: domeniul Muzelor). Atena devenise un soi de şcoală publică de educaţie civică, mai ales prin creaţiile sale artistice. Idealul vechii educaţii ateniene este de ordin etic: kalokagathia, un om frumos şi bun deopotrivă (agathos-bun; kalos-frumos). Kalos este înainte de orice un sportiv; aspectul moral al educaţiei se realizează în şi prin sport (Marrou, 1997, p.85).
Aplicaţie Analizați idealul, valorile și conținutul educației în contextul societății ateniene.
Primii filosofi greci (filosofii ionieni: Thales, Anaximandru, Anaximene) sunt preocupați de cercetarea naturii umane și de descoperirea unui principiu explicativ al ordinii lumii. Thales a considerat că acest principiu este apa,Anaximandru, apeiron-ul (infinitul, nedefinitul), Anaximene, aerul. Primele şcoli filosofice sunt şcoala pitagoreică şi şcoala eleată, care conturează un stil instrucţional ce va servi drept model, mai târziu, Academiei lui Platon, Lyceului lui Aristotel sau şcolii lui Epicur. O adevărată revoluţie pedagogică (Marrou, 1997, p. 90) s-a produs în a doua jumătate a secolului al V-lea şi se datorează sofiştilor. Aceștia au fost mai puţin filosofi şi mai mult educatori. N-au fost gânditori în sensul cel mai adânc al cuvântului; cele mai multe dintre ideile lor au fost preluate: de la Heraclit, de către Protagoras, de la eleaţi sau de la Empedocle de către Gorgias. Sofiştii şi-au asumat rolul de educatori; o mărturiseşte Protagoras în dialogul platonician care-i poartă numele. Protagoras a fost primul care a propus un învăţământ plătit. Imaginea anticilor despre sofişti era foarte variată.
6
Citat În dialogul Sofistul (1989), Platon explică: “Mai întâi s-a întrebuinţat cuvântul sofist pentru a desemna un om care vâna tineri şi oameni bogaţi şi care era plătit; apoi pentru un negustor care importa cunoştinţe despre suflet; în al treilea rând pentru cineva care vindea astfel de cunoştinţe ca un negustor de mărunţişuri; în al patrulea rând pentru un om care revindea propriile sale produse ale spiritului; în al cincilea rând se înţelegea [prin sofist] un concurent la întreceri în arta de a vorbi, un om deci care îşi alesese drept câmp al gloriei sale arta de a disputa; a şasea întrebuinţare este negreşit îndoielnică, dar tot cuprinde aici pe acel bărbat care îşi purifica sufletul de opinii, opinii care sunt obstacolele adevăratei cunoaşteri”. Scopul învăţăturii sofiştilor era acela de a dobândi acea competenţă universală care să-i permită discipolului să argumenteze orice idee, să analizeze orice problemă oricând şi de pe orice poziţie, pro sau contra. Antilogia profesată de sofişti se bazează pe cunoaşterea a cât mai multe domenii – polymathia. Sofiştii erau experţi în utilizarea şi predarea unor tehnici de învăţare: Hippias preda mnemotehnica, ajutându-l pe viitorul orator să dobândească un minimum de cunoştinţe pentru a crea aparenţa unui bun cunoscător în orice domeniu, fără a fi luat vreodată prin surprindere. Sofiştii s-au remarcat prin contribuţiile la analiza structurii şi legilor limbajului (Dumitriu, 1993, pp. 132-133).
Aplicaţie Argumentați valoarea și limitele educației profesate de sofiști.
1.4. Socrate (469 - 399 Î.Ch.) 1.4.1. Date biografice Socrate a fost condamnat la moarte, fiind acuzat de către judecătorii cetăţii de coruperea tineretului şi împietate (introducerea de zei noi, invocatul daimon personal, nerecunoaşterea zeilor). Socrate vorbea destul de des despre o voce, pe care o auzea în împrejurările dificile ale vieţii. În Apologia, ne spune că în el vorbeşte ceva divin, daimonic, încă de pe vremea când era copil, o voce care îl împiedică de la unele fapte, dar nu îl împinge niciodată să şi facă ceva. ”Moștenirea” de familie a lui Socrate este semnificativă din perspectiva concepției filosofice și pedagogice: tatăl său a fost sculptor (cioplitor în piatră), iar mama, moașă. Nu a lăsat nimic scris; concepția și viața filosofului ne sunt cunoscute din scrierile lui Platon (îndeosebi Apologia lui Socrate, Phaidon, Criton), ale lui Xenofon (Memorabilele), Aristotel, Aristofan.
Aplicaţie Analizați semnificația etico-pedagogică a vocii la care face referire Socrate.
7
1.4.2. Socrate și sofiștii Socrate a fost acuzat de practicarea sofisticii. El s-a declarat un adversar al sofiştilor, pentru că scopul pe care-l urmărea era total diferit: nu-l preocupa succesul unui punct de vedere individual, ci întemeierea ştiinţei morale, ca ştiință a valorilor universale. Filosofia socratică are o finalitate educativă bine definită şi constă în unirea ideii morale cu practica virtuţii. Dacă ştiu să calculez distanţa de la Pământ la Soare, să definesc punctul geometric, linia dreaptă, dar dacă nu ştiu să definesc dreptatea în sufletul omului, spune Socrate, atunci învăţătura mea n-ajunge prea departe. “Dacă umblu printre voi nu fac nimic altceva decât să încerc a vă convinge pe toţi, tineri sau bătrâni, să nu vă îngrijiţi de trupuri mai presus de orice; nici să vânaţi cu atâta înverşunare averi, cât să vă osteniţi pentru suflet, pentru felul cum s-ar putea el desăvârşi; căci nu din averi izvorăşte virtutea, ci din virtute izvorăsc şi averile şi toate celelalte bunuri omeneşti” (Platon, Apologia).
Temă de reflecţie De ce a fost acuzat Socrate de practicarea sofisticii?
Aplicaţie Precizați două deosebiri fundamentale dintre concepția socratică și cea a sofiștilor în problema virtuții și a învățării acestei valori.
1.4.3. Filosofia și pedagogia virtuții Socrate pleacă de la două principii pe care Descartes, în secolul al XVII-lea, le va situa la baza filosofiei moderne(Dumitriu, 1993): 1. ”Tot ceea ce ştim este că nu ştim nimic” (Platon, Apologia lui Socrate); Descartes va ajunge la principiul îndoielii metodice. 2. “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, maximă preluată de pe frontispiciul templului lui Apollo de la Delphi (unde se afla alături de alte şase maxime, aparţinând celor şapte înţelepţi ai lumii antice). Sursa adevărului este în noi. Descartes va transforma această idee într-un adevărat punct arhimedic al filosofiei sale: îndoiala duce la certitudine absolută. Maxima mai sugerează că personalitatea morală nu e înnăscută, ci poate fi construită şi perfecţionată mereu. Cunoaşterea de sine este izvorul ştiinţei binelui, al autonomiei şi libertății morale. Ignoranţa, dimpotrivă, ne menţine în zona răului şi a constrângerii. Cel ce săvârşeşte răul, o face pentru că nu cunoaşte binele. Ovidiu spunea: “Văd binele, mă apropii de el, dar aleg răul pentru că nu pot rezista tentaţiilor”. Pentru Socrate, aceasta nu este o cunoaştere autentică a binelui; între cunoaşterea binelui şi practica binelui există o relaţie de necesitate. Ştiinţa este moralitatea însăşi, iar virtutea este o ştiinţă. Din acest motiv, e important să cultivăm aptitudinea virtuţii printr-un învăţământ bun, pentru că, dacă omul cunoaşte virtutea, el este, în mod necesar bun. A. Frenkian consideră că aceasta este “noua
8
credinţă, noua religie a lui Socrate, prin care el e convins că poate reforma societatea şi pune pe baze noi, solide, inatacabile şi universal valabile cetatea greacă” (1942, p. 17). 1.4.4. Metoda socratică Metoda socratică include două procedee de bază: ironia şi maieutica. În Metafizica, Aristotel îi atribuie lui Socrate două descoperiri: procedeul inducţiei şi definiţia generală (Dumitriu, 1993): 1. ironia–eironeia sau arta de a pune întrebări. Intră în joc atunci când Socrate spune că “ştie că nu ştie nimic” (o disimulare); maniera în care Socrate pune întrebările, prefăcându-se că nu ştie nimic, introduce o nuanţă specială, ce corespunde, până la un punct ironiei din timpul nostru. Scopul acestei etape este de a trezi în discipol încrederea în sine, pentru a-l face apt să descopere adevărul. Ironia e îndreptată şi împotriva aroganţei sofiştilor, a pretenţiilor lor de a cunoaşte totul. Principala ţintă a ironiei nu era necunoaşterea, ci falsa cunoaştere, confuzia; cu ajutorul ironiei, Socrate urmăreşte înlăturarea prejudecăţilor, a confuziilor şi pregăteşte terenul pentru cunoaşterea de sine. Cu ajutorul întrebărilor meşteşugit formulate, preopinentul este prins în menghina propriilor contradicţii; Aristotel denumeşte această primă parte a metodei socratice discurs inductiv, deoarece constă într-o enumerare a cazurilor cunoscute. 2. maieutica sau arta moşitului. Socrate considera că adevărul zace în conştiinţa fiecărui om, de unde trebuie scos la iveală printr-un “tact pedagogic” pe care îl denumeşte, sugestiv, maieutike tekne: aducere la lumină, dezvăluirea ascunsului. Această dezvăluire se petrece nu doar în conştiinţa elevului, ci şi în conştiinţa magistrului, ca urmare a dialogului, care presupune comunicare. Scopul maieuticii este descoperirea generalului şi universalului (adevărul), care sălăşluieşte în fiecare, dincolo de opiniile, de părerile fluctuante. Aristotel asimilează această etapă cu generalizarea inductivă: dintr-un număr limitat de cazuri se induce valabilitatea adevărului pentru toate celelalte cazuri posibile. Remarcăm două trăsături fundamentale ale concepţiei socratice asupra moralităţii: optimismul și intelectualismul.
Aplicaţie Argumentați optimismul și intelectualismul filosofiei educaționale a lui Socrate. Analizați valoarea pedagogică a metodei socratice din perspectiva metodologiei educației contemporane.
15. Platon (427- 347 Î.Hr.) 1.1.5.1. Date biografice Platon s-a născut la Atena într-o familie aristocratică. Nu a simpatizat regimul democratic, pe care l-a identificat cu ohlocraţia (puterea ignoranţilor), cu demagogia și anarhia. Numele său adevărat era Aristocles; Platon (cu umeri lați) e o porecla ce poate fi pusă pe seama constituției sale robuste. Puternic marcat de întâlnirea cu Socrate,la 20 de ani, Platon şi-a ars poeziile şi a devenit un discipol entuziast al acestuia. A stat 8 ani alături de Socrate, până la moartea acestuia. Eduard Zeller spune că Socrate a fost cel care a transformat poetul diletant într-un filosof adevărat. Platon a călătorit 9
foarte mult: în Egipt, la Cirene (ia cunoştinţă de ştiinţa magilor persani și discută cu matematicianul Theodorus probleme de matematică), în Italia,în Sicilia, la tiranul Syracuzei (Dyonisos I), pe care a încercat să-l convingă să pună în practică idealul său politic conturat în Republica. A trezit bănuiala tiranului că ar încerca să-i preia domnia, motiv pentru care acesta l-a vândut într-un târg de sclavi. Amicheris, un cetăţean foarte bogat pe care Platon îl cunoscuse la Cirene, l-a răscumpărat, punându-l în libertate. Ajuns la Atena, a încercat să-i ofere acestuia o sumă mare de bani, dar Amicheris l-a refuzat, considerând o favoare salvarea lui Platon. Cu această sumă de bani, Platon a clădit celebra Academie, în grădina eroului legendar grec Akademos, o şcoală care a durat aproximativ 900 de ani, un adevărat centru al filosofiei şi culturii greceşti. Şcoala a fost închisă în 529 de Justinian, încheindu-se astfel istoria ei oficială (Dumitriu, 1986,1993, Florian, 1992). 1.5.2. De la lumea sensibilă la lumea inteligibilă. Mitul peșterii Deschizând Academia, scrie Marrou (1997), Platon a abandonat cu regret cetăţile reale, dar numai pentru a se refugia în teorie şi utopie. Academia nu era doar o şcoală de filosofie, ci şi una de ştiinţe politice, un seminar de consilieri şi legislatorila dispoziţia suveranilor sau republicilor, o şcoală de studii superioare şi un stabiliment de educaţie (Marrou, 1997, p. 114). Geometria este o disciplină privilegiată; pe frontispiciul Academiei era înscrisă deviza: “Nimeni să nu pătrundă aici dacă nu e geometru”. Platon a pusîn practică un învăţământ care se realiza prin lecţii, dar şi prin conversaţii familiare, în cursul celebrelor banchete sau simpozioane, considerate o formă eficientă a educaţiei. Relaţia maestru - discipol era una deosebită, implicând o comuniune care depăşea sfera strict pedagogică, o comuniune de viaţă (Marrou, 1997, pp. 117-119). Aşa cum ni-l arată Dialogurile, Platon era adeptul metodelor active; el a pus în practică metoda dialectică, nu îndoctrinarea pasivă; dialectica, împrumutată de la Socrate şi pusă în joc, în Dialoguri, tot de Socrate, este calea de aflare a adevărului.
Aplicaţie Precizați specificul și finalitățile Academiei platoniciene.
Emblematică pentru concepția filosofică a lui Platon este alegoria peșterii. Heidegger îi atribuie semnificaţii multiple: gnoseologică, etică, pedagogică, axiologică. Procesul cunoașterii implică o ascensiune spirituală, trecerea de la lumea sensibilă la cea a ideilor. Există trepte şi momente ale acestei ascensiuni: • doxa sau ekasia (reprezentarea, lumea umbrelor); • pistis (credinţa, încredinţarea; de exemplu, inducerea în eroare de către sofişti); • dianoia (judecata, cunoaşterea discursivă); • nous (intelectul pur, cunoaşterea ideilor, care nu e o cunoaştere discursivă). Primele două etape aparțin lumii sensibile, următoarele două etape, lumii inteligibile. Între cele două lumi există o punte de legătură, graţie căreia ideile trebuie să fie prezente în lucruri, iar acestea tind să fie cuprinse în idei. Legătura ţine de năzuinţa de contemplare a idealului.
10
Aplicaţie Parcurgeți cartea a VII-a din Republica. Identificați aspectele specifice fiecărei etape și semnificația pedagogică a efortului pe care îl implică trecerea de la lumea sensibilă la cea inteligibilă.
Gangel şi Benson consideră alegoria peşterii drept cea mai semnificativă pentru filosofia educaţională a lui Platon: peştera este falsa realitate, aşa cum o văd majoritatea oamenilor; ideea de carceră şi de aducere forţată către lumină reprezintă cel mai puternic argument pentru ideea că statul trebuie să controleze educaţia (1994, pp. 39-40). Simţurile sunt lanţurile care-l leagă pe om de realitatea inferioară, iar raţiunea îl îndreaptă spre adevărata realitate. De aici, strădaniile sale de a depăşi prin educaţie viziunea vizuinii.
Aplicaţie Explicați valoarea gnoseologică și pedagogică a alegoriei peșterii.
1.5.3. Concepţia despre adevăr: semnificaţii pedagogice Sistemul educaţional platonician are la bază noţiunea de adevăr.La vechii greci, alétheia este personificarea adevărului. E în relaţie cu zeii; după unii, fiică a lui Zeus, după alţii, a lui Chronos sau a educaţiei, Paideia. Considerată mama justiţiei personificate şi a virtuţii, era, în mod obişnuit, înfăţişată prin imaginea unei femei goale ţinând în mână o oglindă sau o faclă sau reprezentată ca ieşind dintr-un puţ, din obscuritate. În legendele grecilor, unul dintre râurile Infernului era Léthe, apa uitării; cine bea din apa acestui râu, uita trecutul; aceasta era soarta sufletelor în Hades. Mnemosyne, în schimb era o apă vie din care, dacă bei, “bei din izvorul divin” şi atingi condiţia eternă a eroilor (Dumitriu, 1986, pp. 433434). Nu e vorba de memoria şi uitarea obişnuite, apreciază A.Dumitriu, ci de o ascundere, o voalare şi o dezocultare sau o devoalare prin care omul îşi restabileşte condiţia divină. Platon credea că, la origine, omul trăia în regiunea zeilor şi contempla direct ideile; de aceea, inteligenţa omului trebuie să-l conducă din nou în “zona” ideilor.Acest act constă într-o anamnesis, o reamintire a ideilor pe care, când trăia în preajma zeilor, sufletul le-acontemplat. Intelectul se poate ridica de la lumea sensibilă la lumea inteligibilă printr-un act de reflexiune: anamnesis (a-particulă privativă; fără-fără amintire = fără uitare). 1.5.4. Finalităţile şi conţinutul educaţiei Descriind tipul ideal de stat, Platon ne propune un tip ideal de om; cetatea ideală este un model pentru construcţia sufletului individual. Statul ideal este acela în care dreptatea este valoarea supremă, iar aceasta înseamnă la Platon, după expresia lui Mircea Florian, cultul competenţei, adică fiecare să se ocupe de ceea ce îi este orânduit prin fireasa înnăscută(1992). În stat există o ierarhie a claselor sociale, inegale prin naştere, ierarhie ce corespunde celor trei forţe sufleteşti: clasa producătorilor: sunt în stat ceea ce sunt poftele în suflet; 11
clasa războinicilor, a apărătorilor: corespunde curajului; clasa conducătorilor sau a filosofilor: corespunde raţiunii. Numai atunci când conducătorii vor fi filosofi, iar filosofii vor fi conducători vor domni armonia şi dreptatea în cetate. Filosofii şi războinicii primesc o educaţie specifică; numai aleşii ajung însă la dialectică, care culminează cu contemplarea ideii de Bine, idee pe care o vor înfăptui în Cetatea Omului. Statul nu are nevoie de legi, ci de o profundă moralitate, animată de voinţă; el pune decăderea diferitelor state pe seama decăderii morale a indivizilor; de aceea acordă o mare atenţie educaţiei morale a tuturor indivizilor. Legea scrisă e moartă, în timp ce conştiinţa morală a filosofului e legea vie. Unitatea cetăţii are doi inamici: interesul individual; interesul familiei. De aceea, proprietatea privată şi familia trebuie desfiinţate; Platon e adeptul unui comunism aristocratic. Aristocraţia sa e o aristocraţia a abnegaţiei, a îndeplinirii datoriei. Demosul poate avea proprietate, familie, avere pentru că acesta este rostul său, pentru că nu se poate dedica unor scopuri înalte şi mu e capabil de renunţări. Statul platonician este fundamentat pe ideea de dreptate absolută; dreptatea este şi o idée şi o virtute, o virtute a virtuţilor. Termenul cetate – polis – la Platon înseamnă mai mult decât stat, un fel de constituţie dreaptă a unui stat drept. Statul trebuie să asigure generaţii de tineri sănătoşi şi curajoşi; de aceea, decide cum se realizează căsătoriile și cum sunt crescuți copiii. Sistemul educaţional cuprinde următoarele etape: 3-6 ani: jocuri educative, legende, mituri; educaţia propriu-zisă începe la 7 ani şi cuprinde gimnastica pentru corp şi muzica (sau cultura spirituală) pentru suflet. Gimnastica include întreg domeniul igienei, prescripţiile privind regimul de viaţă (analizate pe larg în literatura medicală a timpului). În Legile, Platon asociază gimnasticii şi dansul, care ţine şi de domeniul Muzelor. El subliniază adesea virtuţile educative ale dansului (disciplinează şi contribuie la armonia fizică şi morală a copilului ). 6-10 ani: exerciţii de călărie, trasul cu arcul; 10-13 ani: învăţarea cititului şi scrisului; 13-16 ani: perioada de vârstă consacrată Muzelor (matematici, dans, cânt); 16-20 ani: efectuarea stagiului militar (efeb); 20-30 ani: pregătirea filosofică a celor care urmau să-şi asume demnităţi în stat; 30-35 ani: desăvârşirea acestei pregătiri; începând cu 35 ani, individul putea primi anumite funcţii în stat, dar numai după 50 de ani putea deveni conducător al statului. Platon condamnă unele libertăţi pe care şi le asumă poeţii, pentru că doreşte o cetate durabilă, cu puternici stâlpi de susţinere. Pe Homer îl îndrăgeşte şi-l citează adesea, dar când acesta îşi ia libertatea de a batjocori zeii, nu-l mai poate considera un stâlp de susţinere pentru cetatea sa. În cartea a X-a din Republica le cere să-şi arate îndreptăţirea şi dreptatea, dincolo de simpla desfătare pe care o aduc; poezia şi arata, în general, sunt la ele acasă în cetate dacă ştiu “a vorbi cu raţiune în favoarea plăcerii”. Arta nu trebuie să fie imitaţie directă (realism simplist), ci una indirectă, a esenţei şi nu a aparenţei, o imitaţie a Ideii.
12
Gangel şi Benson apreciază că sistemul lui Platon se prăbuşeşte tocmai datorită insistenţei sale categorice ca toate lucrurile să fie subordonate statului; ei îl consideră un totalitarist care a sacrificat individualismul lui Socrate (1994, p. 41).
Aplicaţie Analizați rolul statului în concepția platoniciană cu privire la educație.
1.6. Aristotel (384 – 322 Î.Hr.) 1.6.1. Date biografice A fost cel mai important discipol al lui Platon, frecventând circa20 de ani Akademia. S-a născut în Stagira, într-o familie care practica medicina; este fiul lui Nicomach, medic vestit la curtea regelui Amyntas al II al Macedoniei, bunicul lui Alexandru cel Mare. Aşa se explică faptul că Filip, tatăl lui Alexandru, a încredinţat educaţia fiului său lui Aristotel. Este întemeietorul (alături de Teofrast) unei alte mari şcoli a antichităţii: liceul (lykeios, pădurea lupilor, era un loc dedicat lui Apollo, într-o pădure sacră, unde se afla şi un gimnaziu de exerciţii fizice) sau şcoala peripatetică (gr. peripatein - a se plimba). A condus această şcoală 12 ani, până la moartea lui Alexandru Macedon, în 323, când a fost nevoit să părăsească Atena. Aici Aristotel ţinea două tipuri de lecţii: exoterice, la care puteau asista toţi tinerii, la “plimbarea de seară”, pentru a învăţa arta de a argumenta şi ştiinţa politică şi acroatice, la “plimbarea de dimineaţă”, unde erau primiţi doar cei care dovedeau înclinaţii şi gust pentru studiu. A pus un accent deosebit pe studiul ştiinţelor naturii. A înfiinţat chiar o grădină zoologică, o bibliotecă bogată şi un muzeu de ştiinţe naturale (Alexandru Macedon îi trimitea mostre de plante şi animale care nu se găseau în Grecia). Dacă în Akademia platoniciană se studiau îndeosebi filosofia şi matematicile, în școala aristotelică lecţiile de filosofie se completau cu cele de biologie sau alte ştiinţe ale naturii. De asemenea, Aristotel recomanda studiul gramaticii, gimnasticii şi muzicii. După moartea lui Aristotel, la conducerea a urmat Theophrast, discipol şi prieten al Stagiritului, apoi Eudem şi alţi peripatetici, care au orientat preocupările şcolii mai ales către domeniul istoriei şi al ştiinţelor naturale. Este părintele logicii formale. Scrierile lui Aristotel pot fi grupate astfel: logice (Organonul: Categoriile, Analiticele prime, Analitica secundă, Despre interpretare, Topica); de ştiinţe ale naturii (Fizica, Despre cer, Despre naştere şi dispariţie, Meteorologica, Despre suflet,Istoria mare a animalelor);scrieri etice, politice, estetice (Etica Nicomachică, Magna Moralia, Politica, Etica practică, Retorica, Poetica; filosofice (Metafizica (14 cărţi).
Aplicaţie Precizați specificul și analizați finalitățile și conținuturile școlii aristotelice.
13
1.6.2. Teoria devenirii ca premisă a concepţiei despre educaţie Devenirea înseamnă transformarea unei substanţe determinate în altă substanţă determinată, mişcare cu scop, de la materie la formă. În acest compus materie-formă, care dă substanţa, hotărâtoare este forma. Materia este fiinţă nedeterminată, substanţa este fiinţă determinată (aceasta posedă în plus forma). Fără formă nimic nu poate să existe, să fie. Materia nu are existenţă deplină fără formă. Ea este substrat, potenţialitate, este substratul schimbării, al generării. Materia poate primi determinări opuse, chiar contradictorii. Sufletul, ca unealtă a vieţii, are trei ipostaze: vegetativ: vitalul, principiul vieţii, animatul; îi sunt caracteristice hrănirea şi procrearea; Aristotel consideră că sclavii se situează la acest nivel; senzitiv: animal; i se adaugă capacitatea de a avea senzaţii şi dorinţe, imaginaţie şi memorie; raţional (nous-ul): acea parte care nu depinde de nimic din corp; raţiunea îl îndreaptă pe om către adevăr şi îl face nemuritor. Dobândirea virtuţii prin educaţie se realizează treptat, prin subordonarea şi dominarea sufletului vegetativ şi animal de către sufletul raţional. Morala şi politica sunt inseparabile, deoarece fapta morală îşi dovedeşte valoarea numai în societate (polis). De aceea, statul aristotelic este un “institut de educaţie morală”, “o comunitate de virtuoşi, pentru exercitarea şi sporirea virtuţii” (Florian, 1992, p. 94). La originea acestei concepţii stă ideea educabilităţii fiinţei umane: “omul este un animal sociabil din fire”. 1.6.3. Concepţia despre educaţie Scopul educaţiei constă în realizarea fericirii şi a virtuţii, valori morale la care are acces numai cine este cumpătat, înţelept, suficient de exersat pentru a ţine în permanenţă “calea de mijloc”, refractară exceselor. Această cumpătare se dobândește prin exerciţiu. Pentru Aristotel, a face ceva este mult mai important decât a gândi la acel lucru. Virtutea se întemeiază pe cunoaştere, iar rezultatul ei este cumpătarea în tot ceea ce facem. Dacă Platon considera că educaţia trebuie realizată doar în instituţii ale statului, Aristotel delimitează foarte precis rolul statului în realizarea educaţiei: copiii sunt integraţi în şcoli publice începând cu vârsta de 7 ani, iar educaţia oferită de stat se împletește cu educaţia familială. Educaţia urmăreşte dezvoltarea progresivă a naturii copilului pe cele trei dimensiuni corespunzătoare celor trei ipostaze ale sufletului: corporalitate, sensibilitate, inteligibilitate. Devenirea personalităţii este rezultatul interacţiunii dintre materie şi formă: “După cum mâna este unealta uneltelor, tot aşa şi intelectul este forma formelor, pe când senzaţia este forma lucrurilor percepute” (Despre suflet, 1969, p.97). Rolul educaţiei este de a forma, de a da o formă materiei umane. Educaţia este asemenea artei sculptorului, care ciopleşte blocul de marmură pentru a-i da o formă, o acţiune de dăltuire a fiinţei umane, de modelare.
Aplicaţie Analizați devenirea personalității umane din perspectiva concepției aristotelice cu privire la relația dintre materie și formă.
14
