Istoria-univ-a-culturii-fizice-2015 (1).pdf

Lucian POPESCU

ISTORIA UNIVERSALĂ A CULTURII FIZICE

2015

2

CUPRINS

Introducere ......................................................................................................

6

Capitolul I. Istoria Universală a Culturii Fizice – definiţii, obiectul de studiu, metode, periodizare, izvoare...........................................................................

8

I.1. Definiţiile obiectului de studiu..........................................................

8

I.2. Obiectul de studiu .............................................................................

8

I.3. Metode de cercetare utilizate în domeniul Istoriei Universale a Culturii Fizice .........................................................................................

9

I.4. Periodizarea Istoriei Universale a lumii ...........................................

10

I.5. Izvoarele Istoriei Universale a Culturii Fizice …..............................

12

Capitolul II. Originea activităţilor corporale (fizice). Forme de practicare în Comuna Primitivă (Preistorie şi Protoistorie) şi în zonele geografice vechi ...

23

II.1. Principalele secvenţe ale apariţiei omului şi constituirea primelor civilizaţii .........................................................................................

23

II.2. Originea activităţilor corporale (fizice) ...........................................

24

II.3. Forme de practicare a activităţilor corporale (fizice) în Comuna Primitivă – Preistorie şi Protoistorie ......................................................

25

II.3.1. Cultura fizică în Preistorie ......................................................

25

II.3.2. Cultura fizică în Protoistorie ..................................................

29

II.4. Cultura fizică în zonele geografice vechi . .....................................

32

Capitolul III. Cultura fizică în Antichitate .....................................................

39

III.1. Antichitatea – date informative.......................................................

39

III.2. Cultura fizică în Mesopotamia, Egipt, India, China şi Japonia............................................................................................

40

III.3. Cultura fizică în Grecia Antică .......................................................

50

III.3.1. Cultura fizică în Grecia Preelenică ....................................

51

III.3.2. Cultura fizică în Grecia Clasică ........................................

54

III.3.2.1. Concepţiile greceşti privind cultura fizică ................

55 3

III.3.2.2. Sistemul educaţional şi instituţiile la grecii antici …...

60

III.3.2.3. Conținutul educaţiei corporale în Grecia Antică .........

62

III.3.2.4. Evoluţia concepţiei privind cultura fizică ...................

66

III.4. Cultura fizică în Roma Antică ..........................................................

67

Capitolul IV. Cultura fizică în Evul Mediu ..................................................

77

IV.1. Evul Mediu – periodizare, structură şi caracteristici ....................

77

IV.2. Cultura fizică în perioada de început a Evului Mediu.......................

78

IV.2.1. Principalele trăsături ale societăţii feudale ….......................

78

IV.2.2. Forme de practicare a activităţilor corporale în această perioadă .......................................................................................

80

IV.3. Cavalerismul ………………………………………….................

86

IV.3.1. Cavalerismul – caracteristici generale ……….....................

86

IV.3.2. Educaţia corporală (fizică) a cavalerului. Însuşirea celor „şapte virtuţi cavalereşti” ………………….........................................

88

IV.4. Activităţile corporale populare în Evul Mediu – forme de practicare ..........................................................................................

94

IV.5. Cultura fizică în perioada de început a Renaşterii .......................

98

Capitolul V. Cultura fizică în Perioada Modernă ………….............................

104

V.1. Educaţia corporală în gândirea marilor pedagogi ai timpului ...........

104

V.2. Instituţiile şcolare care propagau activităţile corporale ...................

109

V.3. Concepţiile unor oameni de cultură în promovarea educaţiei corporale. Şcoala filantropistă ……………..............................................

110

Capitolul VI. Cultura fizică în Perioada Contemporană............................... VI.1. Principalele sisteme şi şcoli de educaţie corporală (gimnastică) ....

118 119

VI.2. Metode şi sisteme de gimnastică naturale ……….…....................... 129 VI.3. Forme asociative de educaţie corporală …………...........................

131

Capitolul VII. Cultura fizică în România …………….………......................... 136 VII.1. Periodizarea Istoriei României – scurte precizări............................ 136 4

VII.2. Cultura fizică în Preistorie şi Protoistorie.......................................

138

VII.3. Cultura fizică la geto-daci ……......................................................

140

VII.4. Cultura fizică în timpul integrării Daciei în lumea romană ..........

142

VII.5. Cultura fizică în perioada medievală ………..…...........................

144

VII.5.1. Particularităţile Evului Mediu românesc – date introductive.. 144 VII.5.2. Exerciţiile corporale (fizice) practicate în Evul Mediu .........

146

VII.6. Cultura fizică în Perioada Modernă …….......................................

151

VII.6.1. Epoca Modernă – repere principale .......................................

151

VII.6.2. Educaţia corporală la curţile domneşti reflectată în izvoarele timpului ...............................................................................................

152

VII.6.3. Forme de practicare a exerciţiilor corporale...........................

153

VII.6.4. Începuturile şi evoluţia gimnasticii şcolare. Pregătirea specialiştilor de gimnastică ……….....................................................

156

VII.6.5. Pătrunderea sporturilor moderne în România …....................

162

VII.6.6. Structurile organizatorice ale domeniului activităţilor corporale ……......................................................................................

164

VII.7. Cultura fizică în Perioada Contemporană ………..................................

165

VII.7.1. Reluarea activităţii sportive după Marea Unire......................

165

VII.7.2. Intervalul 1939-1945 ……………………….........................

168

VII.7.3. Perioada de după al doilea război mondial.............................

169

Bibliografie ……………………………….................................................

177

5

Introducere

A cerceta din punct de vedere istoric evoluţia culturii fizice înseamnă a recunoaşte însemnătatea ei în viaţa unei societăţi. În desfăşurarea sa istorică, cultura fizică a fost pretutindeni în preocupările oamenilor, dar în forme diferite. În studiul nostru am încercat să prezentăm principalele repere ale istoriei universale a culturii fizice, începând cu originea lor şi până la constituirea principalelor

sisteme

de

educaţie

corporală

(gimnastică),

din

perioada

contemporană la nivel internaţional, respectiv pe plan naţional până la „momentul Decembrie 1989”. Am căutat să încadrăm cultura fizică în complexul culturii generale, dirijând conţinutul cursului prin principalele ramuri de cunoaştere – filosofie, pedagogie, biologie, artă şi literatură, arătând legăturile intrinsece ale culturii fizice cu ele. Marii erudiţi ai lumii antice, medievale, moderne şi contemporane – filosofi, istorici, pedagogi, medici, sociologi şi psihologi, au elaborat în scrierile lor şi domeniul culturii fizice, i-au reliefat resursele formativ-educative, au convins de importanţa şi necesitatea cunoaşterii şi practicării activităţilor fizice prin formele sale specifice – exerciţiul fizic, jocul, dansul şi sportul, în scopul educării şi dezvoltării corpului în corelaţie cu dezvoltarea spiritului uman. Cursul de faţă, din perspectiva noastră, are o semnificaţie aparte şi reprezintă, prin conţinutul său, o necesitate în formarea culturii generale, a culturii pedagogice şi implicit a culturii fizice a studenţilor, viitorii specialişti ai domeniului

ştiinţei

sportului

şi

educaţiei

kinetoterapeuţi, antrenori, instructori etc.).

6

fizice

(profesori,

manageri,

Incluzând întregul proces istoric de dezvoltare a culturii fizice în spaţiul culturii generale, folosind o complexă documentare, abordând cu competenţă mai multe categorii ale problematicii – din punct de vedere social, pedagogic şi biologic, prezentate în contextul evoluţiei umanităţii, demersul nostru se doreşte a fi o prezenţă în gândirea şi practica cursanţilor domeniului de activitate.

Competenţe dobândite prin însuşirea conţinutului:  Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a principalelor noţiuni specifice analizei din perspectivă istorică a evoluţiei activităţilor corporale pe plan mondial şi naţional;  Explicarea şi interpretarea apariţiei şi evoluţiei activităţilor corporale, a concepţiilor care au stat la baza dezvoltării lor de-a lungul istoriei omenirii în corelaţie cu evoluţia istorică generală a societăţii omeneşti;  Aprofundarea unor cunoştinţe generale ce ţin de cultura fizică universală în raport cu principalele ramuri de cunoaştere: filozofia, pedagogia, biologia, arta şi literatura;  Iniţierea în practica cercetării cu caracter istoric a fenomenelor specifice domeniului activităţilor corporale;  Promovarea unui sistem de valori culturale şi morale;  Valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial.

7

Capitolul I. Istoria Universală a Culturii Fizice – definiţii, obiectul de studiu, metode, periodizare, izvoare

I.1. Definiţiile obiectului de studiu A. Definiţia Istoriei Universale a lumii Istoria este „ştiinţa care studiază dezvoltarea societăţii omeneşti în întreaga ei complexitate, ca un proces unitar, uneori contradictoriu, desfăşurat pe baza unor legi obiective”1. B. Definiţia Istoriei Educaţiei Fizice şi Sportului Istoria domeniului activităţilor corporale studiază apariţia şi prefacerile în modul de practicare a exerciţiilor fizice în diferite epoci istorice2. C. Definiţia Istoriei Universale a Culturii Fizice Istoria Universală a Culturii Fizice studiază apariţia şi prefacerile în modul de practicare a activităţilor corporale (exerciţiul fizic, jocul, dansul şi sportul), în raport cu principalele ramuri de cunoaştere (filozofia, pedagogia, biologia, arta şi literatura) şi în funcţie de condiţiile economice, politice şi culturale de viaţă ale societăţii umane în diferite epoci istorice. I.2. Obiectul de studiu Istoria activităţilor corporale reprezintă o parte a istoriei dezvoltării şi perfecţionării omului sub aspectul dezvoltării armonioase a corpului, întăririi sănătăţii, îmbunătăţirii unor calităţi psihomotrice etc. Istoria activităţilor corporale se constituie ca parte a istoriei pedagogiei generale. Renumiţi reprezentanţi ai acestui domeniu, printre care Vittorino Da 1

Albu Victor, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1996, p. 14; Cercel Paul, Popescu Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1998, p. 5. 2 Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 7. 8

Féltre, Komensky, John Locke, Jean Jacques Rousseau, Ludovic Vivés, Mercurialis, François Rabelais, Pestalozzi şi alţii, au acordat importanţă exerciţiilor corporale ca mijloace indispensabile educaţiei integrale. Istoria activităţilor corporale este o componentă a instruirii culturii şi civilizaţiei. În toate epocile societăţii, obiectivele, formele şi nivelul de practicare a exerciţiilor corporale sunt strâns legate de particularităţile şi aspectele economice, social-politice, tehnico-ştiinţifice şi spirituale ale societăţii respective. De asemenea, Istoria activităţilor corporale întregeşte şi îmbogăţeşte istoria culturii şi civilizaţiei prin realizări, ca: metode de dezvoltare armonioasă şi riguroasă a corpului omenesc; integrarea educaţiei fizice şi sportului în educaţia generală a tinerilor; atingerea unor performanţe sportive; crearea unui număr foarte mare de ramuri sportive cu regulamentele aferente; sisteme competiţionale şi metode de antrenament; formarea unor ramuri ştiinţifice adaptate, precum fiziologia, psihologia, pedagogia, biochimia, biomecanica, igiena şi sociologia sportivă; instituirea unor mari competiţii – Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Campionatele Continentale; construirea şi amenajarea de baze sportive; realizarea unor opere de artă plastică, filme, cărţi, lucrări tehnice şi de specialitate etc., inspirate din domeniul ştiinţelor activităţilor corporale3. I.3. Metode de cercetare utilizate în domeniul Istoriei Universale a Culturii Fizice Istoria este procesul de dezvoltare a fenomenelor naturii şi societăţii. Istoria este ştiinţa care studiază dezvoltarea complexă a societăţii, a unui popor. Istoria este viaţa din trecut, privită ca totalitatea faptelor derulate, cercetate şi expuse ştiinţific. Studierea şi cercetarea fenomenelor în evoluţia lor istorică se realizează prin metoda istorică, ca metodă directă, scoţând în evidenţă cauzele şi condiţiile în 3

Ibidem, p. 7 – 8. 9

care au apărut şi evoluat activităţile corporale în contextul economic, politic, social şi cultural în care au trăit diferite popoare. Acesteia i se adaugă etnografia – ca metodă indirectă, care clasifică popoarele lumii, fiindu-le studiate compoziţia, originea, răspândirea, condiţiile materiale, precum şi particularităţile felului lor de viaţă4. I.4. Periodizarea Istoriei Universale a lumii Istoria universală a lumii este structurată pe mai multe perioade distincte. Pragul dintre unităţile de periodizare este totdeauna desemnat de schimbări socio-culturale de amploare, mai profunde sau mai superficiale în raport de nivelul ierarhic al unităţii. Dacă unităţile de periodizare ale Istoriei Universale a lumii sunt bine conturate, în schimb, atunci când se discută despre anii care marchează începutul şi sfârşitul fiecărei unităţi, părerile istoriografilor sunt contradictorii. Unităţile de periodizare (unitate utilizată pentru exprimarea distanţelor) sunt următoarele: Preistoria (circa 2.000.000 ani î.Hr. – circa 800 de ani î.Hr.) include mai multe epoci: Paleoliticul (inferior, mijlociu şi superior); Mezoliticul sau Epipaleoliticul; Neoliticul; Eneoliticul; Epoca Bronzului; Epoca Fierului. Protoistoria (circa 800 î.Hr. – 650 î.Hr.) este perioada în care Comuna Primitivă se destramă, trecându-se la un nou tip de formaţiune social-economică, cunoscută sub numele de sclavagism. Antichitatea (circa 650 î.Hr. – 476 d.Hr.) cuprinde perioada în care se dezvoltă marile civilizaţii (egipteană, hindusă, chineză, greacă şi romană) şi se încheie în anul 476 d.Hr., atunci când răzmeriţa condusă de generalul roman de

4

Kiriţescu Constantin, Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964, p. 15; Albu Victor, op. cit., p. 13 – 14; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 5. 10

origine germanică, Odoacru, a dus la cucerirea Romei şi detronarea împăratului Romulus Augustus, evenimentul marcând prăbuşirea imperiului Roman de Apus. Evul Mediu (476 – 1453 sau 1492). Există două versiuni, prima stabilită de istoricii europeni, care raportează finalul evului mediu pentru anul 1453, dată la care Constantinopolul (capitala Imperiului Roman de Răsărit) a fost cucerit de către turcii lui Mohamed; a doua variantă, a fost stabilită de istoricii americani şi consemnează

anul

1492,

dată

la

care

navigatorul

cu

trei

cetăţenii

(italiană, portugheză, spaniolă) Cristofor Columb a descoperit America. Epoca Modernă. Atât pentru începutul perioadei cât şi pentru sfârşitul ei, sunt prezentate două variante. Prima, stabilită de istoricii francezi, menţionează intervalul 1453-1789, moment ce a reprezentat căderea Bastiliei şi declanşarea primei revoluţii populare din lume (Revoluţia Franceză); a doua variantă, prezentată de istoricii britanici şi americani, raportează perioada 1492-1918 (sfârşitul primului război mondial). Epoca Contemporană. Pentru această perioadă sunt înregistrate două versiuni:

cea

franceză,

stabileşte

intervalul

1789

-

prezent;

cealaltă,

britanico-americană, precizează anul 1918 şi până în zilele noastre. Pe parcursul demersului nostru vom prezenta apariţia şi evoluţia formelor de organizare şi practicare a activităţilor corporale la diferite populaţii, având ca unităţi de periodizare modelul stabilit de istoriograful român Radu Florescu5:  Preistoria (2.000.000 î.Hr. – 800 î.Hr.), structurată astfel: a) Paleolitic (2.000.000 î.Hr. – 10.000 î.Hr.), cu cele trei mari perioade de timp: 

paleoliticul inferior (2.000.000 î.Hr. – 150.000 î.Hr.);



paleoliticul mijlociu (150.000 î.Hr. – 35.000 î.Hr.);



paleoliticul superior (35.000 î.Hr. – 10.000 î.Hr.).

5

Florescu Radu, Introducere în arheologie, în revista “Ianus”, Sacralizare şi locuire, nr. 5 – 6, 2002. 11

b) Mezolitic sau Epipaleolitic (10.000 î.Hr. – 6.500 î.Hr.); c) Neolitic (6.500 î.Hr. – 4.000 î.Hr.); d) Eneolitic (4.000 î.Hr. – 3.000 î.Hr.); e) Epoca Bronzului (3.000 î.Hr. – 1.000 î.Hr.); f) Epoca Fierului (1.000 î.Hr. – 101 d.Hr.), cu două epoci: 

prima epocă a fierului (1.000 î.Hr. – 450 î.Hr.);



a doua epocă a fierului (450 î.Hr. – 101 d.Hr.).

 Protoistoria, începe de la Faza mijlocie a primei epoci a fierului şi cuprinde intervalul de timp 800 î.Hr. – 650 î.Hr.  Antichitatea (650 î.Hr. – 476 d.Hr.);  Evul Mediu (476 – 1453);  Epoca Modernă (1453 – 1789);  Epoca Contemporană (1789 – prezent). I.5. Izvoarele Istoriei Universale a Culturii Fizice Importanţa unor izvoare istorice diferă de la o epocă la alta. Acestea sunt izvoare directe (nescrise), lipsite de semne convenţionale, reprezentând realitatea istorică (ruine, statui, monumente, obiecte, morminte, folclor etc.) şi izvoare indirecte (scrise), în care evenimentele istorice sunt evocate prin semne convenţionale (scriere, limbaj etc.) Mulţi dintre autorii domeniului ştiinţelor corporale relatează într-un mod distinct capitolul izvoare, reuşind într-un stil propriu şi pertinent, să prezinte principalele izvoare de cunoaştere ale Istoriei Universale a Culturii Fizice, grupate astfel6:

6

Kiriţescu Constantin, op. cit.; Albu Victor, op. cit. p. 7 - 13; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit.; Voiculescu Carmen, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura “Ovidius Universitary Press”, Constanţa, 2002, p. 10 – 16; Postolache Nicolae, Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2009. 12

Descoperirile arheologice. Mărturiile istorice preluate din peşteri, aşezări străvechi, desene rupestre, pictograme, desene şi picturi murale, sculpturi, basoreliefuri, diferite obiecte descoperite în morminte etc., reliefează diferite secvenţe reprezentative ale unor activităţi corporale practicate de omul primitiv şi ulterior de cel aparţinând perioadei antice. În general, majoritatea desenelor rupestre înfăţişează momente din viaţa omului primitiv, printre care şi semne care certifică diferite forme de aruncare. Dintre picturile murale, expresive sunt frescele de la Beni-Hassan (Egipt), care, într-o succesiune logică, reprezintă scenele unei lupte (pe un perete întreg sunt desenate 120 de figuri). Basoreliefurile de la Ptah-Hotep confirmă existenţa unei intense preocupări ale educaţiei corporale la vechii egipteni. Alte argumente ce pledează în favoarea practicării unor activităţi corporale le regăsim în arta statuară, cele mai sugestive creaţii fiind: Discobolul lui Miron, Alergătoarea Dorică, Regele Mycermas, Numitul Hossi etc. De asemenea, unele obiecte găsite în mormintele unor faraoni, regi sau nobili, sugerează ce exerciţii corporale erau practicate în perioadele respective. În ţara noastră, descoperirile arheologice de la Tomis, Histria şi Callatis au scos la suprafaţă vestigii care dovedesc faptul că, în palestrele şi gimnaziile aparţinând acestor cetăţi greceşti de la Pontul Euxim (Marea Neagră) se desfăşurau periodic, timp de mai multe zile, tradiţionalele manifestări cultural-artistice şi jocuri de palestre, intitulate “Serbările Hermae”. Epica populară. Epica populară include diverse specii de naraţiuni exprimate în versuri şi proză, prin care sunt dezvăluite, cu o relativă obiectivitate, portretele fizice şi morale ale personajelor, faptele lor, relaţiile acestora cu mediul înconjurător etc. În acest sens, edificatoare sunt: balada, poemul, oda, cântecele haiduceşti şi bătrâneşti, legenda, mitul, povestirile istorice etc.

13

Pentru domeniul nostru de activitate, epica populară aduce o serie de argumente suplimentare ce susţin teoria practicării activităţilor corporale descrise în literatură. În antichitate, prezenţa practicării anumitor activităţi corporale este demonstrată de cele peste 100 de ode scrise de poetul grec Pindar şi grupate în volumul Epinikia. Fiecare poezie exprima elogiul, entuziasmul şi admiraţia autorului pentru învingătorii Jocurilor Olimpice Antice. O altă sursă de informare o constituie creaţia marelui scriitor al antichităţii Homer, autorul poemelor Iliada şi Odiseea, în care sunt descrise, printre altele, întrecerile şi jocurile de palestre întâlnite la vechii greci. În vederea întregirii tabloului privind locul şi rolul activităţilor corporale în viaţa diferitelor popoare, legendele sunt purtătoare de informaţii interesante. Păstrând ordinea cronologică a desfăşurării evenimentelor, vom menţiona, într-o primă secvenţă, naraţiunea Legenda Argonauţilor, scrisă de Apolonius din Rhodos. Autorul descrie călătoria lungă şi plină de peripeţii a argonauţilor pentru a găsi “lâna de aur”, demers punctat cu jocuri şi întreceri corporale. De asemenea, în legenda Altarul Mănăstirii Putna, scriitorul Vasile Alecsandri scoate în evidenţă virtuţile oştenilor moldoveni în tragerea cu arcul. Cântecele haiduceşti şi cele bătrâneşti reflectă literatura epică creată în feudalism şi transmisă pe cale verbală timp de mai multe generaţii. De-a lungul vremii, acest stil de literatură s-a propagat pe două direcţii: 1) unele cântece au fost compuse de rapsozii curţilor domneşti şi boiereşti, care glorificau actele de vitejie a celor care conduceau structurile societăţii; 2) celelalte reprezentau creaţia populară, în care erau exprimate dorurile, suferinţele, năzuinţele de libertate şi luptă pentru apărarea ţării împotriva cotropitorilor sau asupritorilor feudali. Dintre balade, exemplificăm opera poetului Vasile Alecsandri, Mihu Copilul, unde este descrisă o luptă dusă după regulile cavalereşti. Lupta prezentată de autor, a fost de fapt, o întrecere de aruncare a buzduganului, activitate care, în 14

timp, se va transforma într-un exerciţiu corporal de tradiţie. În prezent “aruncarea buzduganului” constituie un punct de atracţie din programul “junilor” din Scheia Braşovului. Povestirile istorice abundă în scrierile lui Mihail Sadoveanu, cele mai sugestive, privind expunerea noastră, fiind lucrările “Nicoară Potcoavă” şi “Fraţii Jderi”. În primul roman, autorul descrie o întrecere în care sunt arătate iscusinţa şi îndemânarea luptătorilor moldoveni în mânuirea sabiei, suliţei şi buzduganului. În al doilea roman, este prezentată o luptă spectaculoasă între un războinic moldovean şi unul turc, dusă la început călare printr-un duel cu săbiile şi finalizată la nivelul solului, printr-o trântă. Activităţile corporale sunt prezente şi în poemul islandez “Edda” (o culegere de cântece mitologice şi eroice), acestea constituindu-se ca parte integrantă în sistemul de educaţie al tinerilor. Diferitele documente ale vremii Reprezintă un izvor cu caracter legislativ şi organizatoric din care fac parte cronici, hrisoave, regulamente, legi, instrucţiuni, circulare, documente care, în timp, au contribuit la identificarea preocupărilor unor personalităţi şi instituţii implicate, indirect sau direct, în răspândirea educaţiei corporale în ţara noastră. Într-una din cronicile sale (lucrări cu caracter istoric în care sunt prezentate cronologic desfăşurarea unor evenimente sociale, politice, familiale etc.) istoricul şi cărturarul Ion Neculce, aflat în slujba lui Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, descria, cu foarte multe detalii, isprăvile săvârşite în arta călăriei de către Spătarul Dediul (titlu domnesc ce echivala cu funcţia de comandant suprem al armatei, în lipsa domnitorului). Un alt exemplu este dat de cronica lui Alexandru Ipsilanti, domnitorul Ţării Româneşti, scrisă în anul 1776, care menţiona că la Academia Domnească din Bucureşti (înfiinţată în anul 1688, în prezent Colegiul Naţional “Sfântul Sava”),

15

gimnastica era prevăzută ca disciplină de studiu în planul de învăţământ, fiind predată de un maestru străin7. Un document cu valoare exponenţială pentru legislaţia ţării noastre a fost Regulamentul Organic (lege fundamentală emisă în Principatele Române, în fiecare an, în perioada 1830 - 1858), act ce echivala cu cel mai important document legislativ, respectiv Constituţia. În conţinutul textului primului Regulament Organic din 1830, erau menţionate pentru întâia oară, termenii de “maestru de gimnastică” şi “exerciţii gimnastice”. De asemenea, Regulamentul Organic prevedea pentru anul 1832, angajarea a doi maeştri de gimnastică în şcolile din Muntenia (Ţara Românească), unul la Academia Domnească din Bucureşti, celălalt la Şcoala Centrală din Craiova (înfiinţată în anul 1826, în prezent Colegiul Naţional “Carol I”), ambii cu un salariu lunar de 150 lei, remuneraţie egală cu a profesorilor de aritmetică, greacă, geografie etc.8 De altfel, regulamentele de ordine interioară ale celor două şcoli prevedeau şi instrucţiuni ce vizau în mod direct educaţia corporală a elevilor: “(...) În timpul recreaţiei se vor da şcolarilor mijloace de a face exerciţii gimnastice care le pot întări corpul şi a-i face îndrăzneţi; se vor păzi însă de a nu se sui în copaci, de a nu alerga”9. La această categorie de documente mai putem include şi Regulamentele şcolare elaborate de Spiru Haret, ministrul învăţământului (vechea denumire era cea de instrucţiune publică), care vizau îmbunătăţirea conţinutului şi metodologiei predării gimnasticii în şcoală. Discutând despre domeniul legislativ, putem spune că cele mai importante documente au fost legile (norme cu caracter obligatoriu, stabilite şi apărate de puterea de stat). În domeniul nostru de activitate au fost promulgate legi cu caracter general (legile învăţământului) şi legi cu conţinut specific (legile educaţiei fizice şi 7

Postolache Nicolae, Istoria sportului românesc în date, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 24. Ibidem, p. 26; 27. 9 Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 527. 8

16

sportului). Deoarece prezentarea lor face obiectul unui alt curs, cel de Legislaţie şi organizare în domeniul activităţilor corporale, nu vom dezbate în profunzime acest subiect, însă vom aduce la cunoştinţă doar câteva dintre reperele legislative cele mai relevante. Privind domeniul învăţământului, în anul 1864 a fost promulgată prima lege a educaţiei, cunoscută sub titulatura de Legea Instrucţiunii Publice (semnată de Mihail Kogălniceanu). Textul legii prevedea şi practicarea gimnasticii în şcoală, având un caracter obligatoriu. Însă, pentru domeniul nostru de activitate (cel de educaţie fizică şi sport), efectul legii a fost unul sporadic şi limitat, cauza principală constituind-o lipsa bazei materiale, precum şi cea a specialiştilor (maeştrii de gimnastică). Alte legi ale învăţământului cu trimitere directă la domeniul educaţiei fizice au fost cele din 1893, 1898 şi 1928. Legile din 1893, Legea învăţământului primar (semnată de Take Ionescu) şi 1898, Legea învăţământului secundar şi superior (elaborată de Spiru Haret) prevedeau introducerea gimnasticii în şcoală, cu obligativitatea practicării ei timp de 2 ore pe săptămână, structurate astfel: o oră de gimnastică la clasă şi o oră de jocuri sau excursii (plimbări) efectuate în “zilele de joi sau sâmbătă după-amiaza”. În plus, legea din 1898 menţiona că obţinerea titlului de maestru pentru ocuparea unei catedre de gimnastică se realiza în urma unui examen de capacitate. Legea învăţământului secundar din 1928 (emisă de Constantin Angelescu) preciza introducerea unui număr de 4 ore pe săptămână atribuite educaţiei fizice, eşalonate astfel: 2 ore de gimnastică şi 2 ore de jocuri sportive. Privind domeniul educaţiei fizice şi sportului, până în prezent au fost promulgate 5 legi, în anii: 1923, Legea pentru educaţia fizică; 1929, Legea educaţiei fizice; 1933, Legea modificatoare a legii de educaţie fizică 5 august 1929; 1967, Legea cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport; 2000, Legea educaţiei fizice şi sportului. 17

Regulamentele (a nu se confunda cu Regulamentele Organice sau cu Regulamentele de Ordine Interioară din cadrul unor structuri şcolare sau instituţii publice) reprezintă documente legislative în care sunt precizate normele elaborate de puterea executivă pentru aplicarea şi completarea dispoziţiilor unor legi – în cazul nostru, legi ale învăţământului sau legi ale educaţiei fizice şi sportului. În acest sens, putem exemplifica actul adoptat în anul 1926, cu titlul de Regulamentul pentru aplicarea Legii învăţământului primar al statului şi învăţământului normal-primar din 1924, care preciza pentru prima oară noţiunea de educaţie fizică printre disciplinele de învăţământ prevăzute în curricula şcolară. Instrucţiunile reprezentau îndrumări date de conducerea unui organ ierarhic superior către organele administrative aflate în subordine; în cazul de faţă, Ministerul Instrucţiunii Publice – organul de conducere, respectiv prefecturile şi primăriile care aveau în subordinea lor unităţile şcolare din teritoriu. Prin urmare, putem evoca reforma învăţământului primar din anul 1893 urmată îndeaproape de punerea în aplicare a unor instrucţiuni ce stipulau obligativitatea practicării gimnasticii în şcoala primară, în conformitate cu noile programe şcolare. Circularele erau documente ce conţineau directive sau dispoziţii transmise în scris, de către un ministru, pentru a fi aplicate de cei aflaţi în subordinea sa. Primele dispoziţii scrise sunt circularele emise de Spiru Haret, în calitatea sa de ministru al instrucţiunii publice, adresate: a) prefecţilor şi primarilor de oraşe şi judeţe, prin care li se cereau să sprijine înfiinţarea de societăţi de gimnastică, tir, nataţie şi canotaj; de asemenea, implicarea acestora, alături de corpul didactic de specialitate din localităţile respective în organizarea serbărilor locale şi a competiţiilor inter-judeţene; b) maeştrilor de gimnastică, cu recomandarea de a fi cât mai obiectivi în organizarea şi desfăşurarea concursurilor şi serbărilor de gimnastică; în acest sens, se dorea evitarea unor discuţii în contradictoriu atunci când se

18

stabileau câştigătorii, aspect ce putea duce la discreditarea lor faţă de cei prezenţi – oficialităţi, spectatori, organizatori, dascăli, elevi etc. Literatura medicală, pedagogică şi filosofică a) Literatura medicală. Primele mărturii scrise care atestă legătura dintre medicină, igienă şi activităţile corporale le întâlnim în China şi Grecia. Din China, datează cea mai veche carte de medicină, scrisă de mai mulţi medici în urmă cu aproximativ 2.700 de ani î.Hr., intitulată “Canonul de medicină internă al Împăratului Galben” (Huang Di Nei Jing). În Grecia antică, cei mai reprezentativi medici au fost Hipocrate, Herodikos şi Galen, ultimul fiind autorul studiilor “Ştiinţa igienei” şi “Trasybul”. În România, primele studii aparţin doctorilor Iacob Felix – cu lucrările “Tratat de igienă publică şi poliţie sanitară” scrisă în anul 1870 şi “Manual elementar de igienă” (1885), respectiv Ioan Constantin Istrati – “Consideraţiuni asupra importanţei şi necesităţii gimnasticei din punctul de vedere hygienic şi social în şcolile de ambele sexe, în armată, la diferite etăţi ale vieţii şi ca mijloc terapeutic în căutarea a diverse maladii” (1880) şi “O pagină din istoria contemporană a României, din punct de vedere medical, economic şi naţional” (1880). Prin lucrările lor, cei doi medici au argumentat necesitatea practicării exerciţiilor corporale sub diferite forme (gimnastică, plimbări, excursii, jocuri populare etc.) de către copii, elevi, adulţi şi persoanele în vârstă de ambele sexe. b) Literatura pedagogică. În conţinutul lucrărilor lor, marii pedagogi ai timpului făceau trimitere într-un mod special la sistemul de educaţie al tinerilor, precum şi la rolul deosebit de important pe care îl avea practicarea activităţilor corporale în formarea personalităţii umane. Printre aceştia se regăsesc: Ludovic Vives cu lucrarea “Metodica învăţământului”; François Rabelais – “Gargantua et Pantagruel”; 19

Comenius sau Komenski – “Didactica Magna” (“Marea Învăţătură”) sau “Schola Ludus” (“Şcoala Jocurilor”); John Locke – “Câteva păreri asupra educaţiei”; Jean Jacques Rousseau – “Emile au de l’éducation” (“Emil sau despre educaţie”); Christian Salzmann – “Konrad Kiefer”; Pestalozzi – “Leonard şi Gertruda” şi “Cum îşi creşte Gertruda copiii”. c) Literatura filosofică. Filozoful idealist grec Platon susţinea şi demonstra, în lucrările sale – “Statul” şi “Republica”, că gimnastica reprezenta o ştiinţă şi implicit un element al educaţiei integrale. Celălalt mare filozof al lumii antice, Aristotel relata în opera sa literară “Politica”, că gimnastica, constituie o componentă indispensabilă în sistemul de educaţie a tânărului. Mai târziu, în perioada modernă, filozoful german Immanuel Kánt, autorul lucrării “Critica raţiunii pure”, recomanda diferite exerciţii corporale şi jocuri cu rol important în educarea personalităţii şi dezvoltării calităţilor fizice şi morale ale omului. Lucrările de specialitate reprezintă un izvor aparte în procesul de studiere al istoriei domeniului ştiinţelor corporale. În tratatele şi lucrările de specialitate, autorii abordează problematica conţinutului şi formelor de practicare a activităţilor corporale ţinând cont de contextul general istoric, social, politic, economic şi cultural al timpului. Într-o succesiune cronologică a apariţiei lor, vom cita câteva dintre cele mai reprezentative lucrări:  În antichitate, Filostrat prezenta în al său studiu “De arte gymnastica” (“Despre gimnastică”) istoricul şi tehnica exerciţiilor corporale practicate în perioada respectivă.  În perioada Renaşterii, pedagogul umanist italian Mercurialis descria în opera sa “Ars gymnastica” (“Arta gimnasticii”) – structurată pe 6 volume, importanţa pe care o avea gimnastica în societate. În accepţiunea sa, activităţile corporale

20

erau utile pentru: oamenii sănătoşi, pentru diverse meserii şi pentru cei cu deficienţe fizice.  Pentru perioada modernă, studiul intitulat “Gymnastik für die jugend” (“Gimnastica pentru tineret”) reprezintă o operă de mare însemnătate pentru domeniul nostru de activitate. Autorul, pedagogul filantropist german Guts Muths – considerat întemeietorul sistemului german de gimnastică şcolară, a efectuat timp de 8 ani cercetări pentru a demonstra, cu succes, efectele benefice ale practicării exerciţiilor fizice de către şcolari.  Un loc aparte, în panoplia marilor lucrări de specialitate, îl ocupă şi autorii români, printre aceştia regăsindu-se: George Moceanu cu “Carte de gimnastică cu figuri, textu explicatoru şi un tablou de aparate” scrisă în anul 1869; Dimitrie Ionescu cu “Istoricul gimnasticii şi educaţiei fizice la noi” (1939); Constantin Kiriţescu cu “Palaestrica” (1943) şi “Palestrica” (1964) şi alţii. Studiile lor se constituie ca o sursă clară şi de multe ori bogată în informaţii ce privesc conţinutul, formele de organizare şi practicare ale exerciţiilor corporale în diferite perioade istorice. Rezumat Istoria Universală a Culturii Fizice alcătuieşte un capitol din istoria educaţiei generale, unde sunt prezentate apariţia, evoluţia şi schimbările în modul de organizare şi practicare a exerciţiilor fizice din cele mai vechi timpuri şi până în prezent. În domeniul activităţilor corporale, cercetarea adevărului se realizează prin metoda istorică – ca metodă directă, cu ajutorul căreia am încercat să reconstituim complicatul şi contradictoriul proces de prefacere a faptelor până ce acestea au ajuns să se prezinte în forma lor de astăzi. Esenţiale demersului nostru au fost izvoarele istoriei educaţiei fizice şi sportului, respectiv descoperirile arheologice, epica populară, diferitele documente ale vremii, literatura medicală, pedagogică şi filosofică, lucrările de specialitate, importanţa lor diferind de la o epocă istorică la alta.

21

Concluzii Educaţia corporală (fizică) se prezintă ca un important domeniu al culturii, reflectând în evoluţia ei succesiunea şi variaţia concepţiilor despre fiinţa umană şi despre viaţă, generate de gândirea filosofică a vremurilor. În esenţă, putem afirma că Istoria Universală a culturii fizice a urmat necontenit modul de desfăşurare a istoriei universale, căreia îi aparţine.

Teste de autocontrol a.

Ce studiază Istoria Universală a Culturii Fizice?

b.

Enumeraţi câteva caracteristici privind Obiectul de studiu.

c.

Ce metode de cercetare sunt utilizate în depistarea adevărului privind apariţia şi evoluţia activităţilor corporale?

d.

Enumeraţi unităţile de periodizare ale Istoriei domeniului activităţilor corporale.

e. Enumeraţi izvoarele Istoriei Universale a Culturii Fizice şi descrieţi unul dintre ele, la alegere. Surse bibliografice  Albu, Victor, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1996.  Cercel, Paul, Popescu, Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1998.  Florescu, Radu, Introducere în arheologie în revista “Ianus”, Sacralizare şi locuire, nr. 5-6, 2002.  Kiriţescu, Constantin, Palestrica, Editura “Uniunii de Cultură Fizică şi Sport”, Bucureşti, 1964.  Postolache, Nicolae, Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2009.  Voiculescu, Carmen, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura “Ovidius Universitary Press”, Constanţa, 2002.

22

Capitolul II. Originea activităţilor corporale (fizice). Forme de practicare în Comuna Primitivă (Preistorie şi Protoistorie) şi în zonele geografice vechi

II.1. Principalele secvenţe ale apariţiei omului şi constituirea primelor civilizaţii Primele urme ale hominizilor au fost descoperite în Africa, încă de acum 6 milioane de ani în urmă. Hominizii au apărut în Cuaternar1 şi reprezentau suprafamilii de primate (omul şi maimuţa) şi au evoluat până la genul Homo – omul actual. Hominizii erau semibipezi (o imagine amestecată de trăsături umane şi de maimuţă), populau zonele de savană şi se hrăneau cu rădăcini. După ce a ajuns la stadiul de Homo, inteligenţa şi adaptabilitatea l-au ajutat pe om să colonizeze anumite zone ale globului în ciuda unor medii neprielnice. Principalele trăsături ale evoluţiei şi dezvoltării omului au fost inteligenţa socială – caracteristică esenţială în apariţia unor limbaje complexe; conştiinţa propriei mortalităţi – caracteristică psihologică ce a dus la constituirea de culte religioase şi ritualuri funerare; cultura – a creat legături în familie şi comunitate; vânătorii – culegători au devenit agricultori, iar oamenii cavernelor (peşteri şi grote) au devenit locuitori ai satelor. Primele civilizaţii ale omenirii au apărut cu aproximativ 3.000 de ani î.Hr. şi au început să se dezvolte în regiunile fertile, cu precădere de-a lungul fluviilor din Egipt, Mesopotamia, India şi China. Recoltele bogate au făcut posibilă specializarea locuitorilor şi diferenţierea socială. Au apărut aşezări mai mari care

1

Cuaternar denumit şi Antropogen sau “vremea ce a dat naştere omului”, reprezintă ultima etapă a erei geologice Neozoic (anterior au mai fost două ere geologice, respectiv Mezozoic şi Paleozoic) şi datează de acum 1,8 milioane de ani în urmă.

au devenit nucleele primelor comunităţi şi, mai târziu, oraşe-stat. În paralel au continuat să evolueze agricultura şi păstoritul, comerţul şi târgurile, arta şi scrisul. Începând cu mileniul III î.Hr. faraonii egipteni, akadienii, babilonienii, asirienii şi persanii au fondat primele imperii ale omenirii. Progresele culturale au fost extinse pe arii mai mari prin războaie, colonizare şi comerţ. Primele culturi au fost: Cultura Tell sau Halaf (cu aproximativ 6100 de ani în urmă, în Siria erau cunoscute arta decorativă, noţiuni de metalurgie – cupru şi plumb, construcţiile urbane – străzile pietruite); Cultura Yang Shao (încă din Neolitic, în China se cultivau grâul şi orezul, se picta ceramica în culorile alb, roşu şi negru fiind desenate animale, chipuri umane sau modele geometrice; erau domesticite animale precum câinele, porcul, oaia, capra, vaca); Cultura Harappa sau Indus (în Pakistan cu aproximativ 2500 de ani î.Hr. a existat oraşul Harappa)2. II.2. Originea activităţilor corporale (fizice) De-a lungul istoriei exerciţiului fizic, educaţia corporală (fizică) şi apoi sportul au cunoscut perioade de mare strălucire (antichitatea) sau perioade de decădere (evul mediu), practicate empiric sau ştiinţific, însă niciodată nu au încetat de a fi prezente în preocupările omului. Pentru a ajunge la noţiunea de educaţie corporală (fizică) este necesar să urmărim originea exerciţiilor fizice sau a activităţilor corporale, respectând cronologia apariţiei şi evoluţiei lor. Originea exerciţiilor fizice este strâns legată de eforturile omului primitiv pentru supravieţuire, pentru confecţionarea şi utilizarea uneltelor în vederea obţinerii hranei, detaşării de lumea animală, de încadrarea anumitor forme de organizare care l-au ajutat să supravieţuiască.

2

Berghorn Detlef, Hasttstein Markus, Istoria, oameni, fapte, epoci. Antichitatea şi Evul Mediu, Editura “Litera”, Bucureşti, 2010, p. 8. 24

“Prin analogie s-a considerat că şi populaţiile care au urcat astăzi pe scara civilizaţiei au avut cu milenii sau chiar sute de mii de ani urmă, aproximativ aceleaşi concepţii de viaţă, preocupări şi ceea ce ne interesează pe noi, aceleaşi forme de practicare a exerciţiilor fizice”3. Pentru această perioadă de început – Preistoria şi Protoistoria, izvoarele de documentare sunt puţine şi deductive4. În acest sens, ne sprijinim pe o serie de lucrări fundamentale, precum: “Societatea primitivă” a lui Lewis Henry Morgan (1818 - 1881) – savant american, etnograf, arheolog şi istoric al comunei primitive; “Evoluţia educaţiei la diferite rase omeneşti” scrisă de antropologul, etnograful şi filozoful francez Charles Letourneau şi „Istoria pedagogiei”, autor F. Monroe5. Din aceste lucrări, alături de cele aparţinând istoriei generale, rezultă că educaţia omului a apărut ca un fenomen social, specific societăţii omeneşti, ca un proces, din ce în ce mai conştient, al activităţii umane. II.3. Forme de practicare a activităţilor corporale (fizice) în Comuna Primitivă – Preistorie şi Protoistorie II.3.1. Cultura fizică în Preistorie (2.000.000 ani î.Hr. – 800 ani î.Hr.) “Comuna primitivă a fost prima formă de organizare social-economică prin care au trecut toate popoarele lumii la începutul istoriei omenirii”6. Exerciţiul fizic s-a „născut” din necesitatea pregătirii omului primitiv pentru o anumită activitate. Cea mai importantă formă de educaţie a fost cea legată 3

Albu Victor, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1996, p. 14. 4 Cercel Paul, Popescu Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1998, p.8. 5 Kiriţescu Constantin, Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964, p. 24. 6 Ibidem, p. 34. 25

de dezvoltarea însuşirilor fizice ale omului, fapt care a determinat nivelul lui de pregătire pentru viaţă şi pentru aportul ce trebuia să şi-l aducă în grupul în care trăia. Încă de mici, copiii erau iniţiaţi să folosească uneltele, să vâneze alături de adulţi şi să se apere în caz de pericol. Aceste deprinderi şi instrucţii utilitare, cu timpul s-au perfecţionat de la o generaţie la alta, devenind ulterior exerciţii fizice. Un izvor important de documentare pentru această perioadă îl constituie desenele şi picturile rupestre din care reiese viaţa oamenilor, tehnica armelor întrebuinţate, a mişcărilor de forţă şi îndemânare, rezultate a unor deprinderi cultivate prin exerciţii îndelungate. În cadrul evoluţiei în timp a Comunei Primitive, au existat mai multe etape de dezvoltare, fiecare dintre ele prezentând caracteristici specifice. Paleoliticul (2.000.000 î.Hr. – 10.000 î.Hr.) cunoscută şi sub denumirea de “Epoca pietrei cioplite”, a avut trei mari etape de dezvoltare: Paleoliticul inferior (2.000.000 î.Hr. – 150.000 î.Hr.). În evoluţia societăţii omeneşti această etapă a reprezentat temelia dezvoltării de mai târziu a omului. Ca trăsătură dominantă se regăseşte lupta pentru supravieţuire, unde omul avea ca principale obiective procurarea hranei şi rezistenţa lui în faţa duşmanilor şi animalelor. Omul primitiv din această etapă, cunoscut şi sub denumirea de Homo Habilis era puternic şi bine dezvoltat fizic. Însă, din punct de vedere intelectual, nivelul său era unul destul de limitat. Sub aspect social, trăia în grupuri mici, îşi confecţiona uneltele şi armele din piatră, se adăpostea cu precădere în peşteri, se hrănea mai ales cu plante şi cu animale mici. Mişcările fundamentale, comune omului şi animalelor, erau: mersul, alergarea, săritura, căţărarea. Rivalitatea omului cu celelalte vieţuitoare, cu animalele şi cu semenii săi pentru procurarea mijloacelor de existenţă (trai) a introdus în viaţa acestuia exerciţiul luptei, necesitatea înfrângerii prin forţă a adversarului, a concurentului, a 26

vrăjmaşului etc. Până la utilizarea unor corpuri materiale precum piatra, bâta, cuţitul, toporul, suliţa, omul primitiv s-a folosit mai întâi de propriile organe naturale şi anume mâinile, picioarele, dinţii. Odată cu confecţionarea acestor obiecte sau corpuri materiale, puterea organelor naturale a crescut, impunând necesitatea de mânuire a lor, inclusiv folosirea şi a altor mişcări. Cea mai importantă perfecţiune atinsă de omul acestei perioade a fost atunci când acesta nu s-a mai mulţumit să ţină în mână armele, ci a început să le arunce de la distanţă împotriva adversarului. Apariţia aruncării nu a fost întâmplătoare, această deprindere ridicând o nouă barieră între om şi animal. Dintre animale, doar maimuţele puteau arunca, dar nu într-un mod conştient, ci doar prin intuiţie. Prin aruncare, membrele superioare ale omului au căpătat o a doua funcţiune şi anume proiecţia. Astfel, întreg aparatul neuromuscular al omului se va dezvolta în corelaţie cu această funcţiune, care va avea o importanţă decisivă în istoria umanităţii. Paleoliticul mijlociu (150.000 î.Hr. - 35.000 î.Hr.). Principala caracteristică a acestei perioade este Homo Erectus, care avea capacitatea de a comunica prin limbaj şi avea ca preocupări: cioplirea pietrei, prelucrarea lemnului şi osului, utilizarea focului etc. Conformaţia fizică, cu corpul scurt şi îndesat, trunchiul aplecat spre înainte şi oasele femurale arcuite, îl făceau să aibă dificultăţi pentru alergare, în schimb partea superioară a corpului bine dezvoltată îl ajuta să se caţere cu uşurinţă. Trăia în peşteri sau pe platourile şi văile din preajma acestora, iar vânătoarea reprezenta activitatea de bază, cu rol în procurarea hranei. Uneltele utilizate erau confecţionate din piatră, prin şlefuirea silexului (o rocă foarte dură), ele devenind cu timpul din ce în ce mai diferenţiate şi mai precise ca formă. Conform cercetărilor etnografice, la acţiunile de vânătoare participau majoritatea membrilor grupului respectiv, unde sarcinile erau bine precizate. Astfel, copiii, femeile şi chiar bătrânii aveau rolul de a hăitui vânatul, în timp ce bărbaţii se luptau în mod direct cu animalul. 27

Paleoliticul superior (35.000 î.Hr. – 10.000 î.Hr.). Pentru această perioadă, tipul uman caracteristic a fost Homo Sapiens Neanderthalensis, care era bine dezvoltat fizic şi avea o bună capacitate a cutiei craniene. Având un corp atletic (zvelt) cu oasele femurale lungi şi subţiri, omul acestei etape istorice a fost considerat ca fiind un bun alergător, spre deosebire de tipurile umane descrise anterior. De asemenea, dezvoltarea lobilor cerebrali ne indică primele semnalmente ale dezvoltării activităţii nervoase superioare. Sub aspect social, homo sapiens se asociază să trăiască împreună, fapt ce va determina trecerea la o treaptă superioară a Comunei Primitive. Mezoliticul sau Epipaleoliticul (10.000 î.Hr. – 6500 î.Hr.) cunoscută ca fiind faza de înflorire a Comunei Primitive sub aspectul îndeletnicirilor. A fost etapa în care omul a ajuns la tipul actual – Homo Sapiens Recens şi s-a diversificat în rase. Treptat, odată cu dezvoltarea uneltelor, omul a trecut de la aruncarea cu ajutorul muşchilor propriului organism, la aruncări cu mijloace mecanice (arcul, praştia etc.). Gestul aruncării născut din nevoia satisfacerii necesităţilor zilnice, a evoluat în timp, luând uneori forma unor jocuri şi întreceri, contribuind în acest fel la educarea simţului frumosului prin punerea în valoare a armoniei formelor omeneşti. Principala sursă de alimentaţie era vânătoarea, ea făcându-se cu arme din ce în ce mai perfecţionate, datorată în special tehnicii confecţionării lor, precum şi a materialelor întrebuinţate. Progresele tehnice au continuat în paralel cu dezvoltarea organismului uman şi a exerciţiilor corporale. Pe lângă banala piatră grosolan cioplită şi armele rudimentare încă existente, au apărut unelte mai perfecţionate, precum vârful ascuţit de suliţă, răzuitorul de piei, instrumente de aruncare de tipul praştiei şi a

28

propulsorului de prindere - capcana, iar în regiunile acvatice se întrebuinţau pentru prinderea peştilor plasa şi ţepuşele cu vârfuri ascuţite. Totodată s-a trecut de la hoarda primitivă migratoare, la construcţia unor aşezări stabile în zonele geografice fertile, din văile Nilului, Tigrului şi Eufratului. Neoliticul (6.500 î.Hr. – 4.000 î.Hr.). A reprezentat perioada în care cultura materială şi economia s-au aflat într-un permanent progres: s-a îmbunătăţit tehnica de prelucrare a pietrei şi a osului; s-a trecut de la vânătoare şi pescuit la cultivarea plantelor şi creşterea animalelor; au apărut tehnici şi metode de folosire a pieilor, oaselor, coarnelor şi de conservare a cărnii; în regiunile cu zăpezi, oasele lungi – femururi, tibiile şi chiar coarnele şlefuite serveau la confecţionarea patinelor sau a schiurilor de formă primitivă. Răspândirea agriculturii şi creşterea animalelor au contribuit la înmulţirea populaţiei la închegarea mai strânsă a comunelor gentilice, la consolidarea legăturilor între ele, la ridicarea nivelului de instrucţie, la perfecţionarea calităţilor fizice în vederea competitivităţii între colectivităţi7. II.3.2. Cultura fizică în Protoistorie (800 î.Hr. – 650 î.Hr.) Protoistoria a reprezentat faza de descompunere a Comunei Primitive, timp în care s-au desfăşurat primele relaţii de producţie, concretizate prin schimburile de produse. De asemeni, au avut loc transformări sociale, prima fiind atunci când triburile de păstori s-au desprins de triburile de agricultori, fapt ce a însemnat prima mare diviziune socială a muncii. Dezvoltarea agriculturii şi păstoritului a contribuit la formarea unei noi clase sociale şi anume cea a producătorilor de unelte, fenomen datorat în cea mai

7

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 28 – 38; Albu Victor, op. cit., p. 15 – 16; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 9 – 12; Voiculescu Carmen, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura “Ovidius Univesitary Press”, Constanţa, 2002, p. 18 – 21; Rusu Flavia, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice moderne, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004, p. 70. 29

mare măsură descoperirii tehnicii de topire şi prelucrare a metalelor (bronz, fier, argint, aur). Astfel, gama uneltelor s-a diversificat, producţia a crescut, iar schimburile de produse (economice) au cunoscut o dezvoltare mai largă (s-au extins). Apariţia producătorilor de unelte a dus la desprinderea meşteşugarilor din agricultură, moment ce a constituit o nouă mare diviziune socială a muncii (cea de-a doua). Trecerea de la o orânduire socială la alta a provocat schimbări şi în formele de practicare a exerciţiilor corporale (fizice), în păturile sociale care le executau, precum şi în scopurile şi sarcinile stabilite. Dacă în Preistorie - cu precădere la începutul Comunei Primitive, toate mişcările şi deprinderile caracteristice omului aveau ca ţel asigurarea hranei şi a existenţei sale biologice, în Protoistorie asistăm la dezvoltarea unor noi activităţi fizice, şi anume: jocul şi dansul8. Jocul. Cea mai interesantă aplicare a fenomenului educativ este legată de jocuri. Jocul este forma caracteristică a mişcării fiinţelor vii, în care toate mişcările efectuate sunt o dovadă de vitalitate. La oamenii primitivi nu exista vreo deosebire între mişcările de muncă şi cele de joc. Executate prin mecanismul aparatului psihomotor, acţiunile de joc reflectau procedeele de muncă. Aceste manifestări constituiau, în acelaşi timp, un mijloc de adunare atât pentru activităţile de muncă, cât şi pentru cele fizice (corporale), ambele deprinderi – munca şi jocul, utilizând aceleaşi obiecte. Treptat, tematica jocurilor a început să se separe de cea a muncii. Jocurile s-au abstractizat (separat), au apărut obiecte artificiale (bastoane, cercuri, mingi etc.), iar pentru practicarea lor au fost amenajate terenuri speciale. Dansul a reprezentat dintotdeauna o manifestare specifică umană prin care era satisfăcută o trebuinţă (nevoie) naturală. Răspândirea dansului în timp şi spaţiu este universală, el însoţind toate actele esenţiale ale vieţii sociale. Dansul a 8

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 34 – 39; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 12 – 14.

30

îmbrăcat forme variate: grav sau vesel, cast sau voluptuos, exotic sau senzual, elegant sau vulgar, exprimând toate dorinţele, speranţele, pasiunile, genurile, tot ceea ce omul iubeşte sau urăşte. În sprijinul acţiunilor sale de vânătoare sau de luptă, omul primitiv invoca diferite fenomene naturale, cărora le atribuia forţe închipuite, fantastice. La înapoiere, mai ales dacă sfârşitul era fericit, se efectuau ceremonii prin care întreaga comunitate celebra succesul, mulţumind divinităţilor protectoare pentru ajutorul acordat. Ca un omagiu adus calităţilor corporale, aducătoare de izbânzi, ceremoniile magice constau în întreceri fizice şi dansuri. În legătură cu sentimentul căruia se dorea să-i dea expresie, dansul primitivilor se înfăţişa ca ritm şi caracter, sub două aspecte: a) Dansul sacru sau hieratic (religios), executat înainte de plecarea într-o expediţie de o importanţă majoră (vânătoare sau război), exprimând seriozitatea şi îngrijorarea ce stăpânea grupul; b) Dansul vesel sau popular, exprima sentimentul de bucurie şi se executa atunci când grupul sărbătorea o activitate reuşită (vânătoare sau respingerea agresorilor). Referitor la apariţia şi evoluţia activităţilor corporale (fizice) în cele două mari perioade ale istoriei universale a omenirii – Preistoria şi Protoistoria, marele savant al domeniului nostru de activitate, Constantin Kiriţescu preciza că, exerciţiile corporale (fizice) la oamenii primitivi s-au născut ca o necesitate organică şi s-au dezvoltat sub influenţa a patru factori esenţiali, şi anume9:  Factorul biologic, având ca punct de plecare raporturile omului cu natura. Exerciţiile corporale (fizice) aveau ca scop căutarea hranei, iar ca forme de practicare cele mai importante erau alergarea, săritura, căţărarea, înotul;

9

Kiriţescu Constantin, Palaestrica, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, p. 22; Vezi şi Rusu Flavia, op. cit., p. 11. 31



Factorul social, având ca punct de plecare raporturile dintre oameni, iar ca forme întâlnim războiul (formă generală) şi lupta individuală cu şi fără arme (formă specifică);

 Factorul mistic, având ca punct de plecare raporturile omului cu divinitatea, manifestate în special prin dansuri şi jocuri;  Factorul psihic, având ca punct de plecare raporturile omului cu el însuşi, probate prin plăcerea şi bucuria pe care o producea mişcarea. II.4. Cultura fizică în zonele geografice vechi Datele oferite de arheologie şi analiza lor istorică reprezintă elemente interesante pentru cunoaşterea originilor educaţiei corporale (fizice). Acestea sunt completate de cele oferite de studiul etnografic al populaţiilor primitive, reprezentate de indigenii din Africa, de locuitorii insulelor din Pacific, de populaţiile paleosiberiene din Asia, de supravieţuitorii populaţiilor precolumbiene de pe continentul american10. Avantajul metodei etnografice este extrapolarea (extinderea) ei în timp, în sensul că se realizează studii asupra unor populaţii contemporane, mai puţin emancipate. Privite în general, pe plan cronologic, popoarele slab dezvoltate existente în prezent, ne apar ca descinzând în linie dreaptă, fără prea multe schimbări, încă din cele mai îndepărtate timpuri (cuaternar), posedând valori culturale de necontestat (focul, portul, cultivarea pământului, creşterea animalelor, extragerea şi prelucrarea metalelor, locuinţele, navigaţia pe apă etc.) şi unde practicarea activităţilor corporale (exerciţiile fizice) au avut un rol major. În continuare, vom prezenta principalele forme de practicare a exerciţiilor corporale de către diferite populaţii, aparţinând zonelor geografice vechi: America, Africa, Asia, Oceania şi Groenlanda.

10

Rusu Flavia, op. cit., p. 11.

32

America. Pentru indigenii americani, alergarea a fost exerciţiul cel mai apreciat şi cel mai răspândit. Exemplul cel mai elocvent este dat de alergătorii din Imperiul Incaş, unde aceştia constituiau o clasă socială aparte cu responsabilităţi specifice. Pe tot cuprinsul imperiului se întindeau două mari drumuri: primul, pe platoul dintre cele două şiruri ale Munţilor Cordilieri; al doilea, la poalele munţilor, de-a lungul ţărmului Oceanului Pacific. Drumurile erau construite exclusiv pentru a fi străbătute de “curierii” imperiali, care reuşeau să parcurgă în numai opt zile distanţa de 1.600 km dintre oraşul Quito (Ecuador), construit pe ţărmul oceanului şi capitala Cuzco (Peru), oraş construit în munţi, la peste 3.300 m altitudine. Pe această distanţă erau organizate ştafete care aveau ca sarcini transmiterea cu mare repeziciune a informaţiilor şi chiar transportarea unor alimente speciale. Buni alergători erau consideraţi şi indienii tribului Seri (situat în America de Nord, în apropierea Golfului California), despre care avem informaţii că prindeau din fugă diferite animale (iepure, cerb, cal). Din acest trib a provenit Gordon Benett, care în anul 1863 a stabilit primul record mondial al curselor de durată, alergând distanţa de 18,589 km într-o oră. Etnograful norvegian Lumholtz i-a studiat timp de 5 ani pe indigenii din tribul Tarahumara (Mexic)11, spunând despre aceştia că efectuau curse de alergare pe distanţe foarte lungi (200-300 km), în care participanţii loveau cu picioarele şi cu nişte beţe (bastoane) de lemn o minge asemănătoare cu cea de baseball. Răspândite erau şi jocurile de aruncare, cele mai practicate fiind: Şarpele de zăpadă şi Ciunh-kih. Şarpele de zăpadă, specific zonelor cu zăpadă, era cunoscut şi sub denumirea de jocul aruncării suliţelor; acestea erau aruncate de participanţi pe un şanţ săpat în zăpadă, la capătul său fiind amplasată o ţintă.

11

Tribul Tarahumara sau Raramuri (cei cu picioare uşoare) se află în nordul Mexicului în apropierea Munţilor Sierra Madre. 33

Ciunk-Kih era un joc de mare precizie, care consta în aruncarea unor beţe lungi şi subţiri spre nişte inele, cercuri sau roţi care se rostogoleau perpendicular pe direcţia de aruncare. Practicate erau şi jocurile cu mingea, ele având un caracter sacru, întrucât mingea simboliza soarele. Variantele de jocuri erau numeroase, specifice pentru fiecare regiune. Astfel, la tribul Monnitari, din bazinul superior al fluviului Mississippi, mingea era lovită cu două obiecte, asemănătoare cu rachetele de tenis moderne; în regiunile din vestul Braziliei, mingea se lovea doar cu capul; în zona Columbiei, mingea era transmisă cu genunchiul; în alte zone, mingea trebuia introdusă într-un coş fixat într-un copac. Populaţia Maya practica un joc destul de complicat, în care participanţii loveau mingea numai cu posteriorul corpului, spre a fi aruncată să treacă printr-un inel de piatră aşezat la 4 m înălţime deasupra terenului de joc12. Africa. Populaţiile constituite pe continentul african au dezvoltat o cultură proprie şi originală. Acest lucru a fost dovedit de mulţi cercetători, care au avut ocazia să constate, printre altele şi complexitatea formelor de practicare a exerciţiilor corporale. Exploratorul englez Peter Kolb relata despre hotentoţi (populau sudul Africii, în prezent Botswana) că erau alergători excepţionali. Ei deţineau o tehnică aparte de alergare atunci când participau la acţiunile de vânătoare. Organizaţi în ştafete, fugăreau cu abilitate într-o anumită direcţie vânatul – în special antilopele, până când acesta cădea epuizat. Despre batussi (foarte înalţi, măsurau în medie 1,90 – 2 metri), populaţie de emigraţie etiopiană, stabilită în vecinătatea marilor lacuri din centrul Africii, exploratorul german Adolf Mecklenburg povestea că erau foarte buni trăgători şi săritori în înălţime; cu arcurile lor lungi de 1,5 m nimereau ţinta poziţionată şi la 200 de paşi (m); săreau în înălţime peste o coardă întinsă între copaci, frecvent 1,60 m, iar unii chiar peste 2 m. 12

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 48 – 49; Rusu Flavia, op. cit., p. 12.

34

În bazinul inferior al fluviului Congo, băştinaşii erau înotători şi vâslaşi renumiţi, întrecerile dintre ambarcaţiuni fiind una dintre distracţiile lor favorite. Dintre jocurile cu mingea, este menţionat un singur joc – Tephu, asemănător cu hocheiul modern. Alte activităţi corporale descrise de cercetători, care completează gama largă a formelor de practicare, mai sunt: lupta cu pumnii (în zona Nigerului) şi cu picioarele (Madagascar); scrima cu bastoanele (întâlnită la hotentoţi), unde se folosea iniţial doar un ciomag, apoi s-a introdus şi o mănuşă din piele care treptat s-a mărit, evoluând până la un fel de scut13. Asia. La populaţiile paleosiberiene, cele mai obişnuite jocuri sau întreceri sportive erau cursele de reni sau cele de căini înhămaţi la sănii, pe distanţe cuprinse între 10-15 km.

În acelaşi timp, se practicau şi tradiţionalele alergări

prin zăpadă, în care oamenii, îmbrăcaţi în portul lor tradiţional (inclusiv celebrele haine de blană lungi şi grele) erau nevoiţi să străbată diferite distanţe prin zăpada adâncă până la nivelul genunchilor. La mongoli, lupta liberă (trânta) reprezenta o proba a vredniciei bărbăteşti. În Siberia, s-a păstrat până în timpurile noastre, sărbătoarea tradiţională a vânătorii urşilor, a cărei origine datează din vremuri îndepărtate. Manifestarea consta în întreceri de tir cu arcul asupra urşilor crescuţi special în acest scop, iar câştigător era cel care reuşea să nimerească cu săgeata inima animalului. Alte forme de practicare a exerciţiilor corporale întâlnite pe continentul asiatic mai erau: săriturile, în diverse variante – de exemplu, fetele săreau la coardă; jocurile cu mingea, aceasta era confecţionată din piele de ren şi umplută cu muşchi vegetali; prinderea peştilor cu harponul etc.14

13 14

Ibidem, p. 50; Ibidem, p. 13. Ibidem, p. 55; Ibidem, p. 14. 35

Oceania. În condiţiile special oferite de mediul ambiant, locuitorii complexului insular întins între Oceanul Indian şi Oceanul Pacific au oferit cercetătorilor imaginea unor variate forme de practicare a exerciţiilor corporale. Una dintre activităţile corporale caracteristică Oceaniei a fost călăritul valurilor cu ajutorul unei scânduri, forma străveche a surfingului modern. La aceasta se adaugă căţărarea, unde tehnica de urcare era diferită de cea utilizată de europeni. Căţărarea se realiza pe copaci subţiri unde omul îşi folosea doar braţele şi picioarele şi pe copaci groşi unde omul folosea liane sau frânghii. Aruncarea era şi ea răspândită în forme diferite. Se practica liber sau cu ajutorul unor mijloace mecanice. Liber, se arunca cu bumerangul sau cu suliţa, ambele instrumente fiind utilizate atât la prinderea vânatului, cât şi împotriva oamenilor pe timp de război. Pentru aruncările cu ajutorul unor mijloace mecanice, cele mai des utilizate erau praştia şi arcul. De asemenea, populaţiile din insulele Oceaniei şi în special hawaienii, erau vestiţi pentru calităţile lor deosebite de înotători (parcurgeau distanţe foarte lungi), scufundători (stăteau sub apă şi câte 3-4 minute) şi pescari subacvatici (stăpâneau foarte bine arta prinderii peştilor, atât cu mâinile cât şi cu gura). Alte forme de practicare a exerciţiilor corporale mai erau: dansurile; luptele libere; jocurile cu mingea în care erau utilizate ori o nucă de cocos, ori o băşică de cangur umplută cu iarbă; jocurile de forţă – “de-a trasul” şi “de-a împinsul”; jocurile de îndemânare – “înălţarea zmeului” etc.15 Groenlanda. În cea mai mare insulă a globului, situată între Oceanul Atlantic şi Oceanul Arctic, activităţile corporale practicate de către locuitorii săi erau specifice condiţiilor deosebite în care trăiau. Principalele activităţi erau: vânătoarea cu arcul sau suliţa şi pescuitul cu harponul. În zonele în care clima era favorabilă, se regăseau ca forme de practicare: exerciţiile de alergare, sărituri şi căţărare; jocurile, dansurile, vâslitul în caiace (ambarcaţiuni pentru o singură 15

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 51 – 54.

36

persoană). Este interesant de ştiut faptul că eschimoşii nu au deţinut tehnica mersului pe schiuri sau patine, învăţând-o în timp de la exploratori. Rezumat Educaţia corporală (fizică) nu a apărut în mod spontan, aceasta având o preistorie (origine). Din cauza numărului restrâns de documente şi lucrări de specialitate despre viaţa oamenilor din perioadele străvechi, vestigiile oferite de arheologie şi antropologie sunt întregite cu cele obţinute în urma studiilor asupra acelor grupuri de populaţie care s-au menţinut până aproape de vremurile noastre într-un stadiu de civilizaţie apropiat de primitivism: regiuni din Africa, Asia, America, Oceania sau Groenlanda. Aceste populaţii au făcut obiectul a numeroase studii realizate de antropologi, sociologi, etnografi etc. Educaţia corporală (fizică) s-a „născut” încă din prima fază a istoriei societăţii omeneşti ca o necesitate biologico-socială a omului primitiv, având ca scop întreţinerea vieţii prin acţiuni individuale ori colective. Exerciţiile corporale (fizice) au avut un pronunţat caracter utilitar, fiind vizate două preocupări esenţiale şi anume: lupta pentru procurarea hranei şi apărarea împotriva duşmanilor (oamenii şi animale). Orânduirile sociale care au urmat au adus unele modificări formei, concepţiei, cadrului organizatoric şi metodic în care s-au practicat exerciţiile corporale (fizice), dar nu şi trăsăturilor esenţiale ale acestora, care s-au transmis din generaţie în generaţie. Concluzii Pentru omul primitiv „mişcarea” a reprezentat un element de adaptare biologică. Obiectivul său suprem era de a identifica principalele mijloace de existenţă. Privite în ansamblul lor, activităţile corporale (fizice) prezentate în acest capitol, demonstrează prin multitudinea de variante, caracterul universal al educaţiei corporale (fizice) şi prezenţa ei în viaţa popoarelor încă din Preistorie, precum şi specificitatea acesteia, determinată în mod special de mediul geografic.

37

Teste de autocontrol a. Enumeraţi principalele lucrări în care sunt descrise societatea primitivă, evoluţia educaţiei la diferite populaţii şi originea exerciţiilor corporale (fizice). b. Prezentaţi principalele forme de practicare ale activităţilor corporale (fizice) în Comuna Primitivă (Preistoria). c. Educaţia corporală (fizică) în Protoistorie: prezentaţi formele dansului. d. Desemnaţi factorii esenţiali care au stat la baza apariţiei şi dezvoltării exerciţiilor corporale (fizice) la oamenii primitivi. e. Educaţia corporală (fizică) în zonele geografice vechi: prezentaţi formele de practicare ale activităţilor corporale (fizice) la populaţiile din America, Africa, Asia, Oceania şi Groenlanda.

Surse bibliografice  Albu, Victor, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1996.  Berghorn, Detlef, Hasttstein, Markus, Istoria, oameni, fapte, epoci. Antichitatea şi Evul Mediu, Editura “Litera”, Bucureşti, 2010.  Cercel, Paul, Popescu, Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1998.  Kiriţescu, Constantin, Palaestrica, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943.  Kiriţescu, Constantin, Palestrica, Editura “Uniunii de Cultură Fizică şi Sport”, Bucureşti, 1964.  Rusu, Flavia, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice moderne, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004.  Voiculescu, Carmen, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura “Ovidius Universitary Press”, Constanţa, 2002.

38

Capitolul III. Cultura fizică în Antichitate

III.1. Antichitatea – date informative Antichitatea a reprezentat cea de-a treia perioadă a istoriei universale a lumii după Preistorie şi Protoistorie şi se întinde în intervalul 650 î.Hr. – întemeierea Romei de către etrusci, 476 d.Hr., dată la care Roma, capitala Imperiului Roman de Apus, a fost cucerită de Odoacru, general roman de origine germană, în urma unei rebeliuni a armatei, evenimentul provocând prăbuşirea Imperiului. Conform unor izvoare scrise, Antichitatea ar fi început încă din perioada Eneoliticului (4000 î.Hr. – 3000 î.Hr.), odată cu apariţia scrierii şi s-a prelungit până la căderea Imperiului Roman de Apus. Periodizarea Antichităţii a cuprins trei mari etape – perioada veche, perioada clasică şi perioada târzie, timp în care s-au dezvoltat cultura, arta, religia şi marile civilizaţii. Procesul naşterii civilizaţiei a fost determinat de creşterea populaţiei şi de dezvoltarea continuă a tehnicilor agricole şi de creşterea vitelor. Extinderea terenurilor arabile i-a obligat pe crescătorii de vite să călătorească din ce în ce mai departe. Competiţia pentru apă şi terenuri de păşunat a dus la conflicte extinse. Cămila a fost domesticită şi a devenit cel mai important mijloc de transport pentru negustori. De asemenea, importanţa vitelor este demonstrată de simbolismul religios, în care în special vaca a fost asociată cu forţa şi cu fertilitatea. Pe lângă clasele sociale de păstori şi agricultori vor apărea şi cele de meşteşugari şi militari. În vârful societăţilor umane formate se aflau experţii în religie, şi anume preoţii.

Una din cele mai importante progrese culturale a fost inventarea scrisului, care de la bun început a fost asociat cu lucrările comerciale ale preoţimii, folosite iniţial numai pentru a ţine evidenţele vânzărilor. Dintr-o scriere pictografică similară hieroglifelor egiptene (semne cu caractere care reprezentau noţiunile prin figuri stilizate de fiinţe şi de obiecte), care era o scriere indescifrabilă, s-a dezvoltat scrierea cuneiformă (sistem de scriere cu litere în formă de cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăbliţe de argilă) în care caracterele exprimau sunete şi nu reprezentări picturale, fiind astfel mai uşor de combinat. Ulterior, s-a dezvoltat scrierea definită, cu un număr limitat de litere, care a stat la baza alfabetelor moderne. Grecii au fost primii care au inclus vocalele în alfabetul lor, iar scrierea se realiza de la dreapta spre stânga. Primele civilizaţii ale omenirii s-au dezvoltat în Africa, Asia şi Europa1. III.2. Cultura fizică în Mesopotamia, Egipt, India, China şi Japonia Cultura fizică în Mesopotamia Primele civilizaţii urbane au apărut în Orientul Apropiat, într-o aşa-numită „semilună fertilă” întinsă din Palestina, prin Siria şi Asia Mică (Anatolia, partea asiatică a Turciei), până în Mesopotamia care în prezent ţine parţial de Irak, Siria de Est şi Turcia de Sud. Nu a existat niciodată o entitate politică sau o ţară numită Mesopotamia, numele e unul convenţional, inventat de istoricii greci pentru a se referi la aria geografică largă dintre cele două râuri Tigru şi Eufrat. Suprafaţa fertilă udată de cele două râuri este cunoscută ca fiind „leagănul civilizaţiei omenirii”, sau Mesopotamia, zona în care s-au dezvoltat primele societăţi alfabetizate – sumeriană, akkadiană, asiriană, babiloniană, meză şi persană. Sumerienii s-au stabilit în Mesopotamia în jurul anului 3000 î.Hr. Originea lor este necunoscută, şi-au construit oraşe-stat (cele mai importante au fost: Ur,

1

Berghorn Detlef, Hasttstein Markus, Istoria, oameni, fapte, epoci. Antichitatea şi Evul Mediu, Editura “Litera”, Bucureşti, 2010, p. 16 – 17. 40

Uruk şi Lagash), au construit sisteme de irigaţie şi de apărare împotriva inundaţiilor. Oraşele-stat aveau porturi la mare şi au dezvoltat comerţul maritim. Societatea era clădită pe clase, în vârful lor se aflau preoţii şi administratorii din rândul cărora erau aleşi regii. În paralel cu sumerienii s-au dezvoltat akkadienii, asirienii şi babilonienii. În anul 2300 î.Hr. se formează Imperiul Akkadian care îi va asimila pe sumerieni. În jurul anilor 1850 î.Hr. îşi încep dominaţia imperiile asirian şi babilonian. În 1700 î.Hr. a fost editat primul text legislativ din istorie, cunoscut cu titlul de „Codul lui Hammurabi”, regele vechiului imperiu babilonian, conform căruia pedepsele pentru infracţiuni erau extrem de dure; pe lângă cunoscuta expresie „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” ca pedepse mai erau biciuirea, mutilarea şi arderea de viu. În timpul domniei lui Nabucodonosor al II-lea (605 î.Hr. – 562 î.Hr.) au fost construite „Grădinile suspendate din Babilon” reprezentând una din cele şapte minuni ale lumii antice. După 1400 î.Hr. mezii şi perşii se stabilesc în Iran şi Irak. Mai întâi se formează Regatul Med iar perşii devin vasalii mezilor. Ulterior, sub domnia lui Cirus al II-lea (600 î.Hr. – 530 î.Hr.), perşii s-au răsculat şi au cucerit în anul 550 î.Hr. Regatul Med. După ce a cucerit Libia şi Babilonul, Cirus al II-lea a constituit

imensul

Imperiu

Persan,

consolidat

de

către

Darius

I

(550 î.Hr. – 486 î.Hr.). Între anii 334 – 328 î.Hr. Alexandru cel Mare al Macedoniei (353 î.Hr. – 323 î.Hr.) subjugă întreg Imperiul Persan2. Un izvor de cunoaştere despre practicarea activităţilor corporale la perşi îl constituie Ciropedia (sau despre Educaţia lui Cirus al II-lea întemeietorul statului persan) lui Xenofon (430 î.Hr. – 354 î.Hr.). Conform cercetărilor efectuate de către istoricul grec, fundamentul educaţional avea ca finalitate stăpânirea de sine 2

Ibidem, p. 20 – 23; 38 – 39. 41

consolidată prin practicarea activităţilor corporale. Acestea întăreau corpul, educa voinţa, iar deprinderile pentru mânuirea arcului, a suliţei, combinate cu călăria reprezentau mijloace ale pregătirii militare de bază. Herodot (484 î.Hr. – 425 î.Hr.) arăta în „Istorii” că perşii începeau educaţia copiilor de la 5 ani şi se termina la 20 de ani, timp în care învăţau, consolidau şi perfecţionau trei caracteristici de bază: să călărească; să tragă cu arcul; să spună adevărul. Învăţarea trasului cu arcul, aruncării suliţei şi călăriei de către nobili era prioritară atât pentru acţiuni de vânătoare, cât şi pentru cele de război. Dintre jocuri, cel mai îndrăgit şi practicat era „polo călare”, practicat mai întâi de indieni (cu 5000 de ani în urmă), preluat apoi şi îmbunătăţit de perşi, iar în perioada contemporană dezvoltat de britanici. O variantă a jocului era forma pedestră asemănătoare hocheiului pe iarbă. Alte activităţi corporale mai erau boxul, alergarea şi înotul. De asemenea, au acordat o importanţă deosebită profesiunii de „antrenor de cai”, pentru efectuarea curselor de cai cu carul la care participau numai cei iniţiaţi şi pregătiţi3. Cultura fizică în Egipt În jurul anilor 3000 î.Hr. existau două regate independente: Egiptul de Sus (în sud) şi Egiptul de Jos (în nord, delta Nilului) unite în anii 2900 î.Hr. de faraonul Menes şi cu capitala la Memphis. Au existat trei perioade istorice: 1. Regatul Vechi (3000 î.Hr. – 2160 î.Hr.), timp în care au fost construite piramidele (Piramida în trepte a regelui Zoser, ridicată pe 6 gradene şi finalizată în 2600 î.Hr. şi Sfinxul în 2500 î.Hr.);

3

Kiriţescu Constantin, Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964, p. 66 – 68; Cercel Paul, Popescu Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1998, p. 24 – 27. 42

2. Regatul Mijlociu (2160 î.Hr. – 1320 î.Hr.) cu centrul la Teba şi avându-l ca protector pe Amon-Ra, zeul Soarelui. În timpul faraonului Tutmes al III-lea Egiptul a atins apogeul expansiunii sale teritoriale; 3. Regatul Nou sau Târziu (1320 î.Hr. – 332 î.Hr.) a fost marcată de perioada ramesită – cei mai mulţi faraoni purtau numele de Ramses. În secolul VII î.Hr. Egiptul a fost ocupat pe rând de asirieni şi perşi. În 332 î.Hr. perşii au fost cuceriţi de Alexandru Macedon care a preluat şi Egiptul. Urmaşii săi, Ptolomeii au domnit în Egipt şi l-au transformat din nou într-o mare putere. În Egipt s-a folosit scrierea hieroglifică; populaţia plătea dări înregistrate de scribi (funcţionari); cetăţenii participau la lucrările publice – construcţii de diguri, săpături – canale, morminte etc.4 În timpul Regatului Vechi, consolidarea societăţii sclavagiste şi a statului despotic centralizat a determinat evoluţia în planul vieţii sociale, politice şi culturale. Preocupările pentru activităţi corporale sunt reprezentate prin arta statuară, edificatoare în acest sens fiind creaţiile „Recele Mycermas” şi „Numitul Hossi”, dovezi ale forţei musculare şi ale frumuseţii corpului omenesc. În perioada Regatului Mijlociu regimul faraonic se întăreşte considerabil. Ilustrarea activităţilor corporale se regăseşte în frescele de la Beni-Hassan, în care prezenţa exerciţiului fizic, sub forma unei lupte, este evidenţiată prin cele 120 de figuri sugestiv realizate. Perioada Regatului Nou este dominată de personalitatea lui Ramses. Din istoriografie aflăm că gimnastica, alergarea şi lupta corporală erau incluse în sistemul de educaţie şi practicate sub o formă moderată. Gimnastica cuprinde o gamă variată de exerciţii pentru toate segmentele corpului. Un accent deosebit îl puneau pe mobilitatea coloanei vertebrale. Gimnastica analitică ocupa un loc aparte, cuprinzând exerciţiile de ridicare a braţelor şi picioarelor, torsiuni, tensiuni din diferite poziţii, extensii ale 4

Berghorn Detlef, Hasttstein Markus, op. cit., p. 24 – 29. 43

picioarelor în poziţii dificile, pornind de la poziţia "croitor" sau "şezând" cu picioarele încrucişate, îndoiri ale trunchiului în poziţia "pod". Caracteristice sunt exerciţiile în care băieţii susţineau în echer fete cu corpul întins, apoi înclinat, cu spatele rigid, agăţate cu braţele întinse de cele ale băieţilor. Egiptenii practicau călăria pe umerii partenerului, lupta cu bastoanele, lupta cu pumnii, lupta cu măciuci, ridicarea de greutăţi, alergarea cu conducerea cercurilor, înotul. Fetele practicau jongleria cu mingi sau cu portocale, săritura cu coarda. Dintre jocuri, "jutori" era jocul cel mai iubit care de fapt era o luptă în doi, desfăşurată în bărci. Seriozitatea practicării exerciţiilor corporale este demonstrată de faptul că acestea erau integrate în sistemul de educaţie al principilor, exemplul cel mai elocvent îl reprezintă instruirea viitorului faraon Ramses al II-lea, care, împreună cu alţi copii de nobili, toţi născuţi în aceeaşi zi cu principele, participau la un proces sever de practicare a exerciţiilor corporale. Cel mai dur mijloc de educare a fizicului şi psihicului în acelaşi timp era alergarea de rezistenţă pe distanţe lungi practicată periodic de tot grupul dimineaţa pe stomacul gol, fără hrană şi hidratare5. Cultura fizică în India Hinduşii s-au dezvoltat în paralel cu egiptenii şi sumerienii, au dezvoltat cultura Harappa sau Indus şi au populat zona Pakistanului de astăzi. Civilizaţia s-a dezvoltat în valea fertilă a Indului, ulterior pe malurile fluviului Gange (3000 î.Hr.). În intervalul de timp 1500 î.Hr. – 500 î.Hr. hinduşii au cunoscut „cultura vedică”. Vedele – cunoaştere, ştiinţă sau cărţile sfinte, reprezintă cea mai veche 5

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 61 – 64; Albu Victor, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1996, p. 20 – 23; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 19 – 23; Rusu Flavia, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice moderne, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004, p. 17 – 19. 44

colecţie de texte şi scrieri sacre indiene, conţinând cunoştinţe religioase, filosofice şi rituale. Populaţia era organizată într-un sistem de caste, având în vârf aristocraţia. Cei mai importanţi erau brahmanii care exercitau o mare influenţă ca sfătuitori şi preoţi regali. În jurul anilor 560 î.Hr. se naşte Gautama (conform izvoarelor scrise, fondatorul budismului ar fi trăit în intervalul 560 î.Hr. – 480 î.Hr.), cunoscut sub numele de Budha - „cel iluminat”. Acesta a ajuns la concluzia că vedele, ritualurile de sacrificiu ale brahmanilor şi castele erau iraţionale şi lipsite de înţeles răspândind budismul6. Primele informaţii privind cultura fizică ne sunt oferite de cartea sfântă Vedele care reprezenta baza religiei, filosofiei şi a instituţiilor sociale. Principiile fundamentale menţionate în această carte erau legate de îndatoririle pe care le avea cetăţeanul faţă de familie, comunitate, patrie şi umanitate. Pentru respectarea acestor deziderate era necesar ca omul să fie înzestrat cu o constituţie fizică puternică, rezultat al practicării activităţilor corporale. Pe parcursul evoluţiei societăţii, hinduşii au suferit un lung proces de stratificare socială, timp în care s-au creat grupurile sociale numite caste. Au existat patru caste, dintre cea mai importantă a fost cea a preoţilor (brahmanii) preocupaţi în special de medicină şi astronomie. În paralel mai erau organizate casta militarilor, casta comercianţilor şi a negustorilor şi casta oamenilor săraci (lipsiţi de drepturi sociale). Consolidarea atotputerniciei religioase, filosofice, sociale şi politice a brahmanilor s-a concretizat odată cu elaborarea Legilor lui Manu conform cărora, printre altele, băile în râuri şi lacuri, precum şi exerciţii de respiraţie cu accent pe o apnee prelungită (yoga), erau obligatorii atât din considerente igienice, cât şi din considerente religioase (băile reprezentau un mijloc de spălare a păcatelor). Pe baza acestor legi s-a creat sistemul naţional de educaţie hindus denumit Pranayama, 6

Berghorn Detlef, Hasttstein Markus, op. cit., p. 42 – 43. 45

care cuprindea un complex de exerciţii filosofice şi religioase combinate cu reguli ale vieţii sociale, psihice, etice, fizice şi medicale având ca scop mântuirea. Erau considerate vicii activităţi precum vânătoarea, jocul, cântatul la un instrument şi somnul diurn. În concepţia hinduşilor, omul reprezenta rezultatul a două componente: trupul şi sufletul sau materia şi conştiinţa. Purificarea sufletului se realiza prin abstinenţă, controlul respiraţiei, atenuarea sensibilităţilor, cultură şi contemplaţie. Casta militarilor (războinicilor) a beneficiat de o pregătire deosebită pentru mânuirea arcului, alergări, sărituri, înot, conducerea elefantului, a carului şi nu în ultimul rând în cunoaşterea şi interpretarea cărţilor sfinte7. Cultura fizică în China În anul 1600 î.Hr. se formează prima structură statală importantă – dinastia Shang. Nu exista un stat centralizat, ci o confederaţie de principate vasale acestei dinastii. În anul 221 î.Hr. regele Zheng din dinastia Qin întemeiază Imperiul Chinez. Acesta a reuşit să unifice China, subjugând celelalte state. În timpul domniei sale (221 î.Hr. – 210 î.Hr.) au început construcţiile la Marele Zid Chinezesc. A fost îngropat împreună cu faimoasa sa armată de teracotă. În anul 206 î.Hr. a fost întemeiată cea mai importantă dinastie din istoria Chinei, Han, perioadă în care s-au dezvoltat administraţia centrală, ştiinţa, arta, comerţul – „drumul mătăsii” (mătasea era dusă în vest şi adus în schimb sticla şi obiectele de metal). Dinastiile până la formarea Republicii Chineze (1912) au fost, în ordinea cronologică a apariţiilor: Xia; Shang; Zhou; Qin; Han; Trei Regate – Wei, Shu, Wu; Jin; Sui; Tang; Liao; Song; Yuan; Ming; Qing.

7

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 68 – 71; Albu Victor, op. cit., p. 23 – 24; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 27 – 28; Rusu Flavia, op. cit., p. 19 – 20. 46

Cea mai mare personalitate culturală a Chinei Antice a fost Confucius sau Kong Fu Zi (550 î.Hr. – 470 î.Hr.), filosoful care a influenţat decisiv gândirea asiatică. Gândirea sa, expusă în clasica operă literară „Cugetări” (Lun Yu) a fost mai mult o doctrină etico-politică. Elementele de bază ale filosofiei lui Confucius erau umanitate, dreptate, pietate (respect, stimă, preţuire, recunoştinţă), cavalerism, prioritatea majoră era acordată învăţământului a cărui motto era: „învaţă şi din timp în timp repetă”. Învăţăturile sale cu început să fie implementate în jurul anilor 500 î.Hr. în contextul în care stabilitatea statală a Chinei era vulnerabilă din cauza frământărilor politice şi sociale. Principiile sale fundamentale erau: nobilimea şi oamenii de rând reprezentau cetăţenii statului cu obligaţia de a-şi exercita datoria; educaţia şi învăţătura se desfăşura de-a lungul întregii vieţi; importanţa familiei şi a ierarhiei prin venerarea rituală a strămoşilor; copiii erau educaţi în a-şi respecta părinţii deoarece aceştia le transmiteau cunoştinţele şi înţelepciunea lumii8. În China s-a înregistrat o dezvoltare a unor ştiinţe precum astronomia, geografia, agronomia şi medicina. Privind educaţia, chinezii au pus accent pe latura morală, intelectuală şi fizică. În cadrul familiei, copiii învăţau să cunoască cifrele, punctele cardinale, regulile elementare de politeţe şi conduită. La şcoală învăţau să scrie, să citească, să aprofundeze literatura şi cărţile religioase, matematica şi muzica. În jurul vârstei de 15 ani tinerii învăţau tragerea cu arcul, conducerea carului şi dansul. Ulterior, însuşeau arta luptei cu pumnii şi scrima cu bastoane şi sabia. Medicul Kong-Fu a creat un interesant sistem de cultură fizică medicală ce consta în efectuarea anumitor exerciţii corporale însoţite de o gimnastică respiratorie corespunzătoare. Pe baza acestui sistem, generalul Yo-Fei a creat un sistem de gimnastică practicat şi în timpuri moderne, ce cuprindea exerciţii stilizate

8

Berghorn Detlef, Hasttstein Markus, op. cit., p. 44 – 45; 96 – 99. 47

de ţinută combinate cu procedee de lovituri cu pumnii şi cu picioarele având un caracter de dans (Wu Cin Si – jocul păsărilor şi animalelor). În mileniul III î.Hr. a fost elaborată culegerea de cunoştinţe medicale intitulată „Canonul de medicină internă al Împăratului Galben” – Huang Di Nei Jing, din a cărui conţinut aflăm că în China antică erau cunoscute şi aplicate masajul, hidroterapia, injectarea, acupunctura, presopunctura, crearea şi utilizarea unor mixturi pentru stimularea capacităţii de efort, a unor medicamente anestezice, anumite tratamente contra obezităţii, durerilor musculare, gutei etc.9 Cultura fizică în Japonia Mitologia veche japoneză menţionează că niponii au moştenit puterea direct de la zeiţa Soarelui Amaterasu şi au creat „Ţara Soarelui Răsare”. Acest mit a avut un rol de propagare, preluat şi transmis de istoricii japonezi, devenind un pilon fundamental al ideologiei naţionaliste japoneze. Primii care au intrat în contact cu japonezii au fost chinezii, care relatau că aceştia trăiau într-o ţară numită Wa condusă de mai multe familii, fiecare având o religie proprie. Antropologia relatează că strămoşii japonezilor par să fi migrat din Siberia şi Polinezia (zona Pacificului – Samoa, Tonga, Noua Zeelandă, Hawai) şi au populat insulele Ryukyu şi Hokkaido. În mod tradiţional se consideră că Japonia a fost fondată de împăratul Jimmu în anul 660 î.Hr. Începând cu anul 405 d.Hr. curtea japoneză a adoptat oficial sistemul de scriere chinezesc şi au propagat budismul ca religie, adus de imigranţii coreeni10. Educaţia specifică japoneză se referă la un cavalerism romantic îmbinat cu modestia, ascultarea, vitejia, cultul onoarei şi al forţei, particularităţi ce se regăseau în special la samurai. Aceştia au apărut în jurul anilor 900 d.Hr. şi s-au constituit 9

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 71 – 74; Albu Victor, op. cit., p. 24 – 25; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 29 – 30; Rusu Flavia, op. cit., p. 20 – 22. 10 Berghorn Detlef, Hasttstein Markus, op. cit., p. 170 – 171. 48

ca o castă (grup social) numită Bushi (războinicii) sau purtătorii de săbii (foarte buni luptători). Armele preferate erau sabia, care reprezenta un obiect sacru al cărui lamă simboliza sufletul pur al războinicului. Sabia era lungă – katana şi scurtă – wakasashi, utilizată pentru a-şi salva demnitatea în caz de înfrângere sau umilinţă (recurgeau la seppuku sau harakirii – sinuciderea prin spintecarea abdomenului). Mijloacele educaţiei corporale erau reprezentate de activităţi precum: călărie, luptă, scrimă şi tragerea cu arcul, iar ca forme de practicare erau: -

Sumo, lupta corp la corp a fost la început un privilegiu al samurailor, reprezentând un spectacol pentru curtea imperială. Ulterior a devenit un sport profesionist, răspândit, cunoscut ca fiind sportul naţional al japonezilor. Cei care practică acest sport sunt denumiţi sumotori, depăşesc în greutate în medie 150 de kg şi sunt utilizate 48 de procedee tehnice.

-

Kendo – activitate corporală ce constă în scrima cu bastoane lungi ţinute de ambele mâini. Luptătorii sunt protejaţi de un echipament special – măşti, pieptare, manşete şi mănuşi, şi sunt permise doar loviturile la cap (pe creştet), braţul drept şi părţile laterale ale corpului.

-

Jiu-Jitsu – reprezintă nucleul ştiinţific al tuturor artelor marţiale japoneze. La început, însemna lupta cu mâinile goale, ulterior practicanţii utilizând sabia, băţul, bastonul, lancea, suliţa şi cuţitul. Ca formă a jiu-jits-ului este judo, luptă de apărare fără arme, având ca scop trântirea la pământ şi imobilizarea adversarului, dominându-l prin apucări, secerări, torsionări etc.

-

Kyudo – sau „calea arcului”, reprezenta o adevărată filozofie prin care omul şi ţinta se contopeau şi consta în mânuirea unui arc mare, lung de 1,5 m. Tragerea se efectua la ţintă de pe loc, mers, alergare şi călare.

49

-

Kemari – era un joc asemănător cu fotbalul modern desfăşurat între echipe de 8 jucători care pasau mingea între ei, fără ca aceasta să atingă solul şi introdusă într-o poartă11.

III.3. Cultura fizică în Grecia Antică Epopeele homerice (Iliada şi Odiseea), dezvoltarea oraşelor-state (polisuri) greceşti, colonizarea şi răspândirea elenismului, imperiul creat de Alexandru cel Mare, contribuţia grecilor la dezvoltarea filosofiei, artei şi a ştiinţelor naturale reprezintă caracteristicile esenţiale ale Antichităţii europene. Identitatea Greciei a descins şi a fost influenţată de două culturi diferite: minoică şi miceniană. Între 2500 î.Hr. – 1300 î.Hr. se întinde epoca de aur a civilizaţiei minoice, timp în care au fost construite palatele din Creta (având capitala la Cnossos). Începând cu 1600 î.Hr., aheii au migrat în Grecia continentală unde au fondat oraşul-stat fortificat Micene. Cu timpul aceştia s-au răspândit, iar în 1100 î.Hr. au anexat şi Creta. Cultura miceniană a intrat în declin pe la 1200 î.Hr. din cauza frământărilor politice interne, precum şi a atacurilor venite din partea dorienilor. Principalele state au fost Atena (locul de naştere al democraţiei), Sparta (condusă de o monarhie extrem de conservatoare), Teba şi Corint. Colonizarea a reprezentat o caracteristică esenţială a civilizaţiei greceşti, având ca efect răspândirea culturii greceşti (elenismul) în mai multe regiuni: Sicilia (unde au înfiinţat oraşul Siracuza în anul 733 î.Hr.), Massalia (în prezent Marsilia), Bizantyum (în prezent Istanbul), Dobrogea (Histria, Tomis - în prezent Constanţa, Calatis - în prezent Mangalia). Încercările unor mari erudiţi, precum Thales, Heraclit, Socrates, Platon şi Aristotel, de a demonstra că există o ordine a lumii derivată din însăşi geneza ei, au dus la originea apariţiei ştiinţelor: filosofia, fizica, mecanica, medicina şi biologia.

11

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 74 – 75; Albu Victor, op. cit., p. 25 – 26; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 30 – 32; Rusu Flavia, op. cit., p. 22 – 23.

50

Pe lângă cei amintiţi, alte personalităţi ale vieţii culturale greceşti au mai fost: în literatură – Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan; matematică – Pitagora, Euclid; fizică – Arhimede; astronomie – Aristarh din Samos; istorie – Herodot, Xenofon, Tucidide; geografie – Pytheas din Massalia; medicină – Hipocrat, Galen, Herodikos; sculptură – Miron, Policlet, Fidias12. Pentru grecii antici, educaţia corporală a reprezentat o componentă a culturii. Demersul efectuat în privinţa depistării formelor de practicare a activităţilor corporale s-a datorat într-o mare măsură izvoarelor de informare. Prin urmare, informaţiile preluate şi prelucrate din descoperirile arheologice, lucrările ştiinţifice şi tehnice, literatură, artă şi unele documente străvechi, ne-au ajutat să creăm o imagine cât mai veridică asupra concepţiilor, conţinutului şi formelor de organizare şi practicare a activităţilor corporale la acest popor. Specialiştii domeniului de activitate au structurat evoluţia istorică a Greciei antice în două mari perioade: Grecia preelenică, cunoscută şi sub denumirea de cretano-miceniană, şi Grecia clasică, post homerică. III.3.1. Cultura fizică în Grecia Preelenică Perioada preclasică a fost caracterizată printr-o civilizaţie proprie egeeană (reprezentată de insulele din Marea Egee), cunoscută şi sub denumirea de minoică (termen ce provine de la Minos, legendarul rege al Cretei, în timpul căreia civilizaţia a atins apogeul). Civilizaţia preclasică a avut şi în Grecia continentală două centre de strălucire: cetăţile Tyrint (patria lui Hercule) şi Micene. Relevatoare pentru demersul nostru sunt sursele arheologice şi mai ales cele literare.

12

Berghorn Detlef, Hasttstein Markus, op. cit., p. 48; 52. 51

Descoperirile arheologice Săpăturile efectuate de arheologul german Heinrich Schliemann au scos la suprafaţă numeroase dovezi ce datează de peste 2000 î.Hr. Printre acestea, obiectele de artă descoperite prezintă secvenţe care atestă practicarea unor activităţi corporale precum: pugilatul (boxul), luptele cu taurii şi dansurile. Sursele literare Legenda argonauţilor sau Argonauticele scrisă de poetul şi filologul grec Apollonius din Rhodos, prezintă expediţia lui Hercule şi Iason de la plecarea lor din Thesalia, cu corabia Argo, pentru a aduce lâna de aur din Colhida (sudul Caucazului). Pe parcursul expediţiei au existat două momente în care argonauţii au participat la întreceri şi jocuri de palestre: a) primul s-a petrecut pe insula Lemnos din Marea Egee, când Iason, conducătorul expediţiei, a organizat aceste întreceri. Câştigători au fost: Telamon la aruncarea discului; Linceu la aruncarea suliţei; Boreu Zotes la proba de alergare; Castor la proba de săritură şi Peleu (tatăl lui Ahile) la lupta liberă (trântă). În final, Iason a însumat probele într-o întrecere complexă (un fel de poliatlon, forma străveche a pentatlonului) în care Peleu a câştigat. Din informaţiile lăsate de Filostrat, născut chiar pe insula Lemnos, există informaţia că Peleu ar fi câştigat în acest sens primul pentatlon din istoria omenirii; b) al doilea, s-a desfăşurat în Bitinia, ţara brebicilor unde rege era Amic, descris ca pe un boxer profesionist şi extrem de dur. Acesta l-a provocat pe Pollux (unul dintre argonauţi) la o luptă de ceste (pumni înfăşuraţi în nişte curele din piele). Autorul descrie cu foarte multe amănunte lupta, câştigată în final de Pollux13. Poemele homerice sau epopeele homerice (Iliada şi Odiseea scrise de Homer în anul 750 î.Hr.) constituie un important izvor de prezentare în ansamblu a

13

Vezi pe larg Petecel Stela, Antichitatea greco-romană despre sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980.

52

societăţii greceşti, începând cu faza cea mai veche (comunităţile tribale) şi până la societatea împărţită pe clase. Din primul poem Iliada (scrisă în 24 de cânturi), care tratează pe larg războiul troian (desfăşurat între anii 1194 î.Hr. – 1184 î.Hr.), aflăm printre altele şi despre ritualul pentru cultul morţilor prilejuit de moartea unui războinic. Unul dintre personajele principale este Ahile, marele luptător al vremii, a cărei stare sufletească, mereu schimbătoare, captează interesul epopeii centrată pe mai multe secvenţe: refuzul într-o primă fază de a mai continua lupta alături de Agamemnon; grija şi atenţia manifestate pentru prinţesa troiană Briseis, preoteasa templului zeului Apolo protectorul Troiei, luată prizonieră la începutul războiului; moartea lui Patrocle, bunul său prieten şi camarad, ucis în luptă de Hector, comandantul troienilor. În memoria prietenului ucis, Ahile a organizat după datina vechilor ahei funeraliile acestuia, prilej cu care s-au desfăşurat manifestări care au inclus şi întreceri corporale. Câştigători au fost: Diomede la proba de care trase de doi cai (biga); Epeos (autorul construcţiei calului troian) la pugilat (lupta cu pumnii); Aias (Ajax) şi Ulise s-au aflat la egalitate la lupta liberă (trântă); Ulise la alergare; Aias şi Diomede au fost egali la lupta cu arme; Polipoite la aruncare discului; Merionne la tir cu arcul la porumbei; Agamemnon la aruncarea suliţei14. Odiseea. În cele 24 de cânturi, Homer descrie călătoria lungă şi plină de peripeţii a lui Ulisse (Odiseu), regele din Itaca, de la plecarea sa din Troia (odată cu căderea cetăţii s-a sfârşit războiul) şi până la sosirea acasă. Lipsind aproape 20 de ani (10 ani a durat războiul şi 10 ani a durat întoarcerea acasă), poporul din regatul său îl credea dispărut, iar legile cetăţii prevedeau ca după această perioadă atât averea, cât şi soţia celui dispărut puteau fi înstrăinate. Până la sosirea în Itaca, eroul poemului a participat la mai multe evenimente, însă pentru demersul nostru a existat un singur moment, şi anume întrecerea la aruncarea discului alături de Losdamus (fiul lui Alcinaus, regele feacilor), desfăşurată pe insula Corfu. Ulisse a 14

Vezi pe larg Homer, Iliada, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1967. 53

ajuns în Itaca în momentul în care peţitorii se luptau pentru a accede atât la soţia sa, frumoasa Penelopa, cât şi pentru obţinerea mult râvnitului titlu de rege. În partea de încheiere a poemului, s-au detaşat două momente: primul, lupta cu pumnii dintre Ulisse (deghizat în cerşetor) şi Iros, câştigătorul având dreptul de a participa la ospăţul organizat de Penelopa cu ocazia peţirii sale; al doilea, proba de tragere cu arcul la ţintă, în care participanţii trebuiau să tragă cu arcul lui Ulisse (foarte greu de încordat). Era o probă de forţă, îndemânare şi precizie, unde odată lansată, săgeata trebuia să treacă printre mânerele a 12 săbii înfipte în podeaua de lemn. Câştigătorul primea dreptul de a fi soţul Penelopei şi, implicit, regele din Itaca. Singurul care a reuşit la această probă a fost însuşi Ulisse, care primise acceptul de a participa la întrecere, întrucât nici unul dintre peţitori nu reuşise măcar să încordeze arcul15. III.3.2. Cultura fizică în Grecia Clasică După câteva secole, timp în care s-a făcut trecerea de la Comuna Primitivă spre statul sclavagist a apărut Grecia Clasică, dominată în principal de două mari state (polisuri) Sparta şi Atena. „Una din preocupările de căpetenie ale grecilor a fost îngrijirea atentă a trupului şi a spiritului”16. Dacă în perioada preelenică (cretano-miceniană) educaţia corporală a reprezentat o activitate mai mult instinctivă, în cea clasică această componentă a devenit una din funcţiile fundamentale ale statului. Prin educaţie corporală grecii înţelegeau armonia dintre latura intelectuală şi cea fizică, unde numai un corp sănătos şi bine dezvoltat permitea afirmarea pe deplin a funcţiei intelectuale. Marii filosofi, medici şi legislatori greci au căutat să definească clar ţelurile educaţiei şi să găsească cele mai adecvate căi şi mijloace de realizare.

15 16

Ibidem, Odiseea, Editura de Stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1959. Kiriţescu Constantin, Palaestrica, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, p. 58.

54

III.3.2.1. Concepţiile greceşti privind cultura fizică Concepţia privind practicarea activităţilor corporale a evoluat în trei direcţii: igienică, militară şi armonioasă. Concepţia igienică îi are ca reprezentanţi pe Herodikos, Hipocrate, Galen şi Filostrat. Herodikos din Selimbria (a trăit în secolul V î.Hr.) a fost primul care a conceput, experimentat şi recomandat normele gimnasticii igienice şi terapeutice, având la bază practicarea activităţilor fizice. El recomanda practicarea activităţilor corporale, respectarea unei alimentaţii corespunzătoare şi efectuarea de masaje. Hipocrate (460 î.Hr. – 370 î.Hr.) considerat cel mai mare medic al Antichităţii, supranumit şi părintele medicinii, a fost cel care a pus bazele acestei ştiinţe sub toate aspectele. Printre ideile lui fundamentale se regăseau: supravegherea dietei; măsuri igienice individuale; stabilirea cauzei maladiei; la baza unei decizii să primeze observaţia şi experienţa; înlăturarea superstiţiilor şi prejudecăţilor legate de apariţia bolilor. Hipocrate nu s-a ocupat în mod direct de gimnastică, dar în preocupările sale privind terapeutica bolilor şi rolul curativ al dietei, a evidenţiat şi importanţa educaţiei corporale, a masajelor şi a băilor în mare. A realizat un studiu asupra efectelor fiziologice a unor exerciţii fizice şi a influenţei ungerii corpului cu diferite uleiuri. Totodată, a subliniat rolul unei alimentaţii raţionale asociată cu practicarea activităţilor corporale. Galen sau Claudius Galenus din Pergam (129 d. Hr. – 216 d.Hr.). Multă vreme şi-a desfăşurat activitatea ca medic al gladiatorilor, îngrijindu-se de sănătatea acestora. Lucrările sale făceau trimitere directă la rolul pe care îl avea practicarea activităţilor corporale. Astfel, în Jocul cu mingea, autorul susţinea faptul că această activitate avea în general o importanţă igienico-socială, iar în Ştiinţa igienei şi Trasybul argumenta relaţiile dintre gimnastică şi igienă. Galen a împărţit medicina în igienă şi gimnastică terapeutică în teoria sa, igiena reprezenta un mijloc de păstrare a sănătăţii şi clasifica activităţile corporale în jocuri 55

gimnastice şi munci naturale (aratul, tăiatul lemnelor, transportul unor greutăţi etc.). Filostrat (170 d.Hr. – 247 d.Hr.). Lucrarea sa fundamentală De arte gymnastica (Despre gimnastică) prezintă cu foarte multe detalii, istoricul şi tehnica exerciţiilor gimnastice din acele vremuri. De asemenea, lucrarea se constituie într-o sursă de informaţii deosebit de valoroase privind concepţiile greceşti, argumentând aspectele fiziologice, igienice şi influenţa practicării activităţilor fizice asupra sănătăţii17. Concepţia militară – caracteristică Spartei La spartani, educaţia corporală a reprezentat o activitate esenţială şi prioritară, fiind îndeaproape controlată de cei care conduceau societatea. Fiecare cetăţean era considerat un soldat, iar baza pregătirii pentru război era dată în

principal

de

organizarea

şi

practicarea

activităţilor

corporale.

Conform izvoarelor domeniului, copilul spartan, încă de la naştere, aparţinea statului. În acest sens, guvernanţii apelau fără nici o reţinere la cele mai dure metode şi mijloace de selecţie şi educaţie. Copiii slăbănogi şi infirmi erau duşi şi abandonaţi pe pantele muntelui Taiget, în afara cetăţii. Cei sănătoşi rămâneau în grija familiei până la vârsta de 7 ani, cu obligaţia acesteia de a le asigura o educaţie conform principiilor statului, care de altfel supraveghea şi în această perioadă creşterea şi pregătirea copilului. Începând cu această vârstă, băieţii erau preluaţi de către stat, introduşi în adevărate lagăre militare, organizaţi pe echipe şi grupe şi daţi în grija pedotribilor (instructorilor) pentru a-şi desăvârşi aspra pregătire de soldaţi. Accentul se punea pe o foarte bună rezistenţă fizică asigurată prin marşuri, lupta fără arme, înotul şi mânuirea armelor (suliţa, sabia şi scutul), viitori războinici fiind obişnuiţi în acest sens cu o viaţă sobră şi aspră. La 18 ani tinerii deveneau efebi (adolescenţi) şi participau la acţiuni militare desfăşurate în interiorul cetăţii, iar la

17

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1964, p. 84 – 87; Albu Victor, op. cit., p. 29 – 30; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 47 – 49; Rusu Flavia, op. cit., p. 27 – 28. 56

20 de ani deveneau soldaţi în adevăratul sens al cuvântului. Între 20 şi 30 de ani participau la campaniile militare, urmând apoi a fi lăsaţi „la vatră” cu scopul de a-şi întemeia o familie. Privind educaţia corporală a fetelor, aceasta era bine conturată, deoarece prin căsătorie ele trebuiau să dea naştere unor copii sănătoşi. Principalele activităţi corporale practicate de către tinerele spartane erau: alergarea, lupta cu şi fără arme, aruncarea discului, înotul, jocurile cu mingea şi dansul18. Concepţia idealului armonic – specifică Atenei Condiţiile economice, politice, culturale şi sociale ale Atenei au creat un climat favorabil educaţiei în general şi într-un mod special componentei fizice. Faţă de spartani, care erau urmaşii dorienilor, caracterizaţi prin austeritate şi chiar brutalitate, atenienii, firi blânde şi sensibile, descendenţi ai ionienilor, propagau un adevărat cult pentru frumuseţe şi armonie. Atingerea perfecţiunii constituia pentru atenieni idealul vieţii lor, argumentat într-un mod special de expresia kalos kai agatos (om frumos şi bun), conform căreia omul trebuia să dobândească prin procesul educaţiei, calităţi intelectuale, morale şi fizice contopite într-un ideal de armonie şi frumuseţe. În paralel, întâlnim şi kalokagathia (frumuseţe şi bunăstare), un principiu de înaltă etică individuală şi socială, însuşire întâlnită doar la eroii homerici. În accepţiunea atenienilor, kalokagathia reprezenta sensul unităţii metafizice (cunoaşterea absolută ce depăşea cadrul realităţii), dintre frumos, bine şi adevăr. Reprezentarea interioară a vieţii spirituale a poporului atenian şi-a găsit expresia în literatură, filosofie, sculptură şi în paideia19, având ca fundament idealul de om bun şi frumos atât de mult dezvoltat în palestre şi gimnazii.

18

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1964, p. 87 – 88; Albu Victor, op. cit., p. 31; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 49 – 50; Rusu Flavia, op. cit., p. 28 – 30. 19 Paideia reprezenta conceptul educativ prin care se urmărea cultivarea spiritului uman prin filosofie şi ştiinţă. 57

Frumuseţea şi bunăstarea reprezenta o năzuinţă civică, un mijloc şi scop al literaturii şi artei, o trăsătură specifică a gândirii lui Socrates, Platon şi Aristotel, teoria care definea de altfel clasicismul spiritualităţii elene20. Reprezentanţii exponenţiali ai concepţiei idealului armonic au fost Platon şi Aristotel. Platon (427 î.Hr. – 347 î.Hr.) în realitate s-a numit Aristocles. În Antichitate au circulat două versiuni pe seama numelui său. Pe de o parte, semnificaţia asupra numelui a fost pusă pe seama însuşirilor fizice cu care a fost înzestrat de la natură. Se spune că însuşi pedotribul său (instructorul de activităţi corporale) l-a remarcat pentru constituţia lui atletică şi l-a denumit Platon sau „cel lat în spate”. Pe de altă parte, ceea ce i-a atras supranumele a fost măreţia stilului său, talentul de a-şi exprima ideile şi sentimentele într-o formă personală. Dincolo de aceste aspecte un lucru este cert şi anume că Platon a fost un atlet desăvârşit, iar calităţile sale fizice, i-au servit ulterior în scop militar, fiind deseori distins cu merite de război21. În lucrările Republica şi Legile, Platon considera că educaţia corporală reprezenta elementul fundamental al educaţiei armonioase. În Legile autorul susţinea faptul că muzica educa inteligenţa, iar gimnastica curajul. Platon a fost primul care a studiat fundamentele şi efectele fiziologice şi psihologice ale mişcării, punând prin aceasta baza ştiinţifică a problemelor pedagogice. A lărgit conceptul de gimnastică, în care a inclus şi mijloace dietetice, băi, masaje, odihnă, susţinând că acestea făceau parte din sfera igienei şi nu a terapeuticei. În viziunea sa, gimnastica trebuia să fie practicată numai de cetăţenii greci, barbarii

20

Vezi pe larg Juncu Stelian Horia, Kalokagathia în filosofia şi arta clasică elenă, Editura „Pamfilus”, Iaşi, 2006. 21 Vezi: Leon Robin, Platon, Editura Teora, Bucureşti, 1996, p. 11; Montanelli Indro, Istoria grecilor, Editura Artemis, Bucureşti, 1996, p. 271; Laertios Diogenes, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 204. 58

(sau străinii) şi sclavii neavând acces la activităţile corporale. În plus, acorda atenţie vieţii de tabără, precum şi a educaţiei militaro-spartane a fetelor. Sistemul de educaţie conceput de Platon s-a sprijinit pe nişte principii riguroase de filosofie, pornind de la stabilirea scopurilor educaţiei în general, şi implicit a educaţiei corporale, a rolului pedagogului, a disciplinei, până la efectuarea practică a diverselor proceduri şi tehnici educative specifice procesului de instruire, conturate într-o activitate curriculară desfăşurată potrivit anumitor criterii: de vârstă, respectiv, de aptitudini dobândite. Astfel: a) la categoria de vârstă 0 – 3 ani; aptitudini dobândite: alăptare, nutriţie şi îngrijire corectă; plăceri şi dureri limitate; mişcări liniştitoare; b) la categoria 4 – 6 ani; aptitudini dobândite: poveşti, sporturi şi jocuri distractive de grup; sărituri şi alergare; rapiditate şi agilitate; c) la categoria 6 – 16 ani; aptitudini dobândite: echitaţie (călărie); utilizarea arcului, suliţei şi praştiei; lupte şi dans; d) la categoria 16 – 20 de ani; aptitudini dobândite: deprinderi militare specifice; călărie; lupte şi dans22. Aristotel (384 î.Hr. – 322 î.Hr.), cel mai mare gânditor, om de ştiinţă şi pedagog al lumii antice, susţinea faptul că toţi oamenii născuţi liberi aveau dreptul la educaţie, aceasta reprezentând cea mai înaltă funcţie a statului. Fondator al gimnaziului Lykenion din Atena, creatorul logicii şi mentorul lui Alexandru cel Mare, Aristotel considera educaţia corporală (gimnastica) indispensabilă educaţiei generale alături de literile (cititul, scrierea şi gramatica), muzica şi desenul. Conceptul său pedagogic se regăsea în lucrarea Politica, unde susţinea printre altele, că educaţia trebuia să se realizeze şi în familie. În acest sens, recomanda ca jocurile să fie alese corespunzător şi nu lăsate la voia întâmplării, ţinându-se cont de om şi de temperamentul acestuia23.

22

Tsoukalas-Kotsiris Dionysios, Educaţia fizică în concepţia lui Platon, Iaşi, 2007, p. 79 – 80. 23 Vezi pe larg Aristotel, Politica, Editura „Semne”, Bucureşti, 2008; Kiriţescu Constantin, op. cit., 1964, p. 89 – 91; Albu Victor, op. cit., p. 32 – 33; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 50 – 51; Rusu Flavia, op. cit., p. 30 – 31. 59

III.3.2.2. Sistemul educaţional şi instituţiile la grecii antici Sistemul educaţional Atena a fost renumită pentru interesul acordat educaţiei copiilor şi a tinerilor. Au fost construite multe şcoli, unde învăţătura era considerată o obligaţie a familiei, iar pentru copiii orfani ai căror părinţi muriseră pentru cetate, o îndatorire a statului. Până la 7 ani copiii primeau în familie primele învăţături şi deprinderi. După această vârstă începea adevărata instrucţie (paideia) sub îndrumarea unui sclav mai în vârstă care îndeplinea pe lângă altele şi funcţia de pedagog. Acesta însoţea copilul la şcoală supraveghindu-i purtarea şi învăţându-l câteva reguli de politeţe. Fetele rămâneau acasă, primind o instrucţie mai restrânsă. Nota caracteristică a procesului de educaţie era importanţa care se acorda activităţilor corporale, cu precădere pentru perioada cuprinsă între 14 şi 18 ani. Gimnastica se învăţa în Palestre, unde participanţii aveau bustul complet gol, goliciunea fiind o regulă generală pentru orice activitate de gimnastică, atât în şcoală, cât şi în cadrul unor întreceri. Etimologic, cuvântul gimnastica provine din grecescul ghimnos – care însemna gol, iar în concepţia antică grecească gimnastica însemna „arta care se executa cu bustul gol”. Exerciţiile gimnastice se învăţau şi se practicau sub directa îndrumare a pedotribilor (instructori proveniţi din rândul atleţilor). Aceştia se ocupau de tineri, studiindu-le conformaţia, aptitudinile, temperamentul. De asemenea, stabileau regimul alimentar, selectau tipurile de activităţi corporale, participau la întrecerile tinerilor în calitate de însoţitori ai acestora etc. Educaţia sub această formă se realiza în şcolile private (particulare) până la vârsta de 18 ani, când tânărul putea deveni efeb.

60

Efebia A reprezentat o instituţie specifică statului unde tânărul îşi desăvârşea educaţia cetăţenească, în paralel cu pregătirea militară şi fizică. Pentru a deveni efebi, tinerii erau supuşi unui examen deosebit de sever, numit dokimassia, care consta într-o evaluare a însuşirilor morale şi a cunoştinţelor de bază. După ce erau admişi, efebii primeau mantaua, scutul şi lancea, depunând un jurământ prin care se angajau: a) să păstreze onoarea armelor; b) să lupte pentru zei, credinţă şi cămin; c) să se supună legilor; d) să apere cetatea. Instrucţia efebilor viza în special continuarea şi perfecţionarea dezvoltării lor fizice în paralel cu instrucţia militară. Prin activităţi precum: marşuri, mânuirea armelor, gărzi şi patrule, efebii îşi făceau ucenicia de soldaţi, condiţie indispensabilă pentru a deveni cetăţeni ai statului. Pe lângă pregătirea militară şi fizică, efebii frecventau cursurile unor retori şi filosofi din gimnazii. La vârsta de 20 de ani, efebul devenea cetăţean şi timp de 2 ani executa serviciul militar de campanie (apăra cetatea în interior şi executa acţiuni de pază şi de ordine), iar la 22 de ani primea toate drepturile cetăţeneşti şi marea onoare de a apăra cetatea. Instituţiile Pentru prima parte a educaţiei (până la 18 ani), procesul de instruire se desfăşura în palestre – şcoli particulare (a nu se confunda cu palestrele din cadrul gimnaziilor unde se desfăşurau activităţile corporale), în schimb efebia se aprofunda în instituţiile numite gimnazii. În cadrul lor, tânărul grec îşi desăvârşea educaţia corporală, pregătirea intelectuală şi cunoaşterea muzicii. De-a lungul vremii, gimnaziile au devenit construcţii din ce în ce mai impozante pentru care s-a creat un stil arhitectonic propriu. Cetăţile îşi făceau un punct de onoare din a construi gimnazii cât mai frumoase şi mai bine dotate, un oraş fără gimnaziu era de neconceput pentru harta şi descrierea Greciei din acele 61

timpuri. Statul cu cele mai impunătoare gimnazii a fost Atena, oraş-cetate care, în perioada sa de glorie, avea 3 astfel de instituţii: Akademia – unde preda Platon; Lykenion – gimnaziul lui Aristotel şi Kynosarges – un gimnaziu unde aveau acces şi străinii. Un gimnaziu era construit din 3 părţi: palestra, gimnaziul propriu-zis şi stadionul. Palestra era o incintă de formă pătrată cu latura de 96 m, împrejmuită de zid, în centru era o curte cu laturile de 40 – 50 m, aşternută cu nisip, iar de jur-împrejur erau încăperi cu destinaţii diferite: săli pentru convorbiri filosofice; săli pentru activităţile de luptă, săli pentru jocurile cu mingea, băi; săli pentru masaje; diferite depozite de alimente şi materiale etc. Gimnaziul propriu-zis, alături de palestră, era o construcţie de formă dreptunghiulară, cu latura mare de 192 m. Pe această latură era amenajată pista pentru alergări. În centrul gimnaziului se afla curtea interioară unde era construit un parc cu alei, mărginite de arbori diferiţi printre care se regăseau statui, bazine cu apă, altare închinate zeilor protectori etc. Stadionul aflat în imediata apropiere a celor două locaţii descrise – Palestra şi Gimnaziul propriu-zis, reprezenta o arenă centrală şi tribune amenajate (de tip amfiteatru) pentru spectatori24. III.3.2.3. Conţinutul educaţiei corporale în Grecia Antică Activităţile corporale desfăşurate în Grecia Antică au fost grupate în trei mari forme: I. Gimnastica, în accepţiunea grecilor antici, cuprindea toate exerciţiile corporale care se practicau la acea vreme. Ele au fost structurate pe trei categorii: a) exerciţii uşoare; b) exerciţii grele şi c) pentatlonul.

24

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1964, p. 96 – 101; Albu Victor, op. cit., p. 34 – 35; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 52 – 53; Rusu Flavia, op. cit., p. 32 – 35.

62

A. Exerciţiile uşoare a) Alergarea, se practica sub două forme: ca probă de viteză şi ca probă de durată (rezistenţă). Alergarea de viteză cuprindea două probe: o

Dromos, alergare de un stadiu, aproximativ 192 m;

o

Diaulos, alergare de 2 stadii (dus – întors), aproximativ 384 m.

Alergarea de durată era denumită Dolicos şi se întindea pe o distanţă de aproximativ 24 de stadii (4608 m). b) Săritura, se practicau două forme: o

săritura în lungime;

o

săritura în înălţime.

c) Aruncarea, se realiza cu discul, suliţa şi lancea. Aruncarea discului era un exerciţiu specific grecesc, neavând corespondent la alte popoare antice şi fără aplicaţie practică la vânătoare sau război. Discurile puteau fi confecţionate din lemn, piatră sau aramă şi cântăreau între 2 şi 5 kg. d) Înotul era practicat pe scară largă ca urmare firească a condiţiilor geografice deosebit de favorabile. e) Tragerea cu arcul se executa din poziţia stând, din mers sau de pe cal. Cretanii erau consideraţi excelenţi trăgători. Totuşi, în Grecia Clasică, tragerea cu arcul a intrat pentru o bună perioadă de timp într-un con de umbră datorită faptului că acest exerciţiu evita lupta directă, cinstită, fiind dusă de la distanţă, lucru considerat nedemn pentru un grec onest şi în mod special pentru spartani. f) Tragerea cu praştia. g) Cursele de cai şi care. h) Jocurile cu mingea. Mingile erau de diferite mărimi, confecţionate din piele, lână sau stofă şi umplute cu fulgi sau seminţe de smochine. Mingea era lovită

63

cu palma, pumnul piciorul sau băţul. Un joc îndrăgit era cel denumit Harpaston, asemănător cu jocul de fotbal. B. Exerciţiile grele a) Lupta, existau trei modalităţi de desfăşurare ale luptei: Lupta verticală: unde erau permise tot felul de apucări, dar fără lovituri. Se urmărea trântirea adversarului la pământ, câştigător era cel care reuşea să-şi doboare partenerul de întrecere de trei ori. Lupta orizontală era asemănătoare cu stilul luptelor greco-romane din zilele noastre. Câştigătorul trebuia să-şi fixeze adversarul cu umerii de pământ şi să-l menţină în această poziţie timp de câteva secunde. Acrocheireismos, luptă ce se caracteriza prin apucări permise numai la nivelul mâinilor şi degetelor şi nu a corpului. Era învins cel care nu mai făcea faţă luptei şi cerea încetarea acesteia. b) Pugilatul, se desfăşura sub două forme: o

cu pumnii goi;

o

cu pumnii înfăşuraţi în curele din piele numite ceste.

c) Pankraţiul (în mitologia greacă, Heracles şi Tezeu sunt consideraţi creatorii pankrationului) a fost considerat ca fiind cel mai greu, dar şi cel mai brutal exerciţiu din cadrul gimnasticii greceşti. Era o combinaţie de luptă (toate variantele) cu pugilat, unde erau permise toate gamele de apucări, piedici şi lovituri şi erau interzise muşcăturile şi băgarea degetelor în ochi. Lupta se desfăşura în picioare, dar şi în poziţia culcat şi înceta atunci când unul dintre participanţi refuza continuarea luptei. C. Pentatlonul cuprindea probe din primele două categorii: exerciţii uşoare şi exerciţii grele. Pentatlonul a fost considerat încă din acele timpuri ca fiind activitatea corporală cea mai complexă şi cuprindea: o probă de alergare (una din cele două probe de viteză); o probă de săritură; aruncarea discului; aruncarea suliţei şi o probă de luptă (una din cel trei descrise la exerciţiile grele). 64

II. Orchestica Prin orchestică, grecii defineau arta dansului. Dansurile se executau cu acompaniament muzical şi erau prezente la ceremoniile religioase, înmormântări, serbările publice şi private, reprezentările teatrale etc. Au existat 4 genuri de dansuri: a) Dansurile funebre, erau executate de rudele decedatului, dar şi de dansatori profesionişti şi se caracterizau prin sobrietatea gestului şi acompaniament de flaut. b) Dansurile religioase, erau executate în grup, prin deplasare în mers cadenţat sau hore în jurul altarului sau rugului de sacrificiu. Din aceste dansuri a luat naştere baletul sacru, din care, mai apoi au apărut tragediile. c) Dansurile pirice sau războinice se efectuau înaintea unei expediţii militare şi erau executate de dansatori înarmaţi. d) Dansurile dionisiace, aveau un caracter vesel şi se organizau în cinstea zeului Dionisos, dar şi cu prilejul unor zile festive din viaţa de familie. III. Agonistica Termenul de agonistică derivă de la cuvântul grecesc Agon care însemna luptă sau întrecere. Cu alte cuvinte, prin Agonistică se înţelegea totalitatea jocurilor de întrecere. Acestea şi-au făcut apariţia încă din epoca preelenică, aşa cum rezultă din mitologia greacă. Originea lor era legată de cultul morţilor şi de sărbătorirea eroilor. În timp, întrecerile şi-au pierdut caracterul ocazional, înscriindu-se într-o anumită periodicitate şi desfăşurându-se după anumite reguli. De asemenea, întrecerile au căpătat un caracter panelenic, unde participau reprezentanţii tuturor popoarelor din Elada (denumirea străveche a Greciei). Întrecerile nu mai deţineau doar un caracter pur corporal; în programul manifestărilor fiind incluse şi activităţi culturale (muzică şi poezie). Cele mai cunoscute jocuri au fost: Jocurile Olimpice (prima ediţie s-a desfăşurat în anul 776 î.Hr., iar ultima în anul 392 d.Hr.); Jocurile Pitice; Jocurile Istmice; Jocurile Nemeice; Jocurile Panathenee. Fiecare dintre ele aveau un anumit 65

gen, o anumită periodicitate şi caracteristici organizatorice proprii. Printre eroii Jocurilor Olimpice antice s-au numărat: Milo din Kroton, Chionis din Sparta şi Diagoras din Rhodos25. III.3.2.4. Evoluţia concepţiei privind cultura fizică Istoria Greciei Antice s-a derulat pe parcursul mai multor secole, perioadă în care au avut loc mai multe schimbări pe plan politic, economic, social şi cultural, reflectate de o anumită manieră în concepţia, locul, rolul şi conţinutul formelor organizatorice de practicare ale activităţilor corporale. Referindu-se la evoluţia educaţiei corporale, specialiştii domeniului au împărţit această perioadă în cinci mari faze şi anume: 1. Faza omului puternic cuprinde cultura arhaică grecească, în care predomină concepţia caracterizată prin afirmarea forţei având ca prototip pe Hercule sau Milo din Kroton, în jurul cărora s-au născut numeroase legende. 2. Faza idealului atletic. În această fază, la idealul forţei s-a adăugat cel al frumuseţii clasice pusă în evidenţă cu măiestrie de marele sculptor al antichităţii Fidias, din a cărui operă se degajă armonia tuturor facultăţilor omeneşti, pe plan fiziologic, igienic, estetic şi moral. 3. Faza specializării şi a atletului profesionist. A fost etapa în care locul educaţiei severe spartane şi a idealului armonic atenian a fost luat de atletul profesionist care a abandonat pregătirea multilaterală în favoarea specializării. 4. Faza decadenţei atletice. Principalele trăsături dominante ale acestei faze au fost: profesionalismul şi mercantilismul. Decăderea morală a favorizat apariţia impresarilor unde totul se mituia, vindea şi cumpăra, inclusiv victoria în întreceri. 5. Faza atleticii sub stăpânirea romană, cucerirea romană a impus noi schimbări. A scăzut interesul pentru muzică, poezie şi gimnastică, s-au schimbat concepţiile

25

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1964, p. 102 – 120; Albu Victor, op. cit., p. 36 – 42; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 53 – 60; Rusu Flavia, op. cit., p. 35 – 50.

66

filosofice. Armonia dintre latura intelectuală, morală şi fizică nu a mai constituit un ideal al educaţiei greceşti26. III.4. Cultura fizică în Roma Antică Roma a fost întemeiată de către etrusci în anul 650 î.Hr., iar anul 753 î.Hr. reprezintă data mitică a fondării Romei (conform mitologiei latine, gemenii Romulus şi Remus ar fi fost alăptaţi de o lupoaică, de aici şi simbolul oraşului). Izvoarele istorice relatează că, după căderea Troiei, o parte din populaţia acestei cetăţi, în frunte cu războinicul Aeneas (Eneas) s-ar fi refugiat în peninsula Italică. Ajunşi în această zonă, troienii împreună cu triburile locale au creat Lavinium – ţinutul şi poporul latin. Ca formă de organizare socială, Roma a reprezentat un stat sclavagist militarist, cu vădite tendinţe de expansiuni teritoriale. În istoria Romei, din punct de vedere al organizării statului, au existat trei mari perioade: regatul, republica şi imperiul. Expansiunea maximă a Imperiului a fost atinsă în secolul II d.Hr. sub domnia lui Hadrian, când Roma ocupa întreg bazinul mediteranean (ţărmul Africii de Nord şi al Siriei, Galia, Grecia şi Macedonia), Europa Occidentală şi Europa Centrală (inclusiv Dacia). Caracteristica culturii specific romane a fost arhitectura, prin cele patru forme principale: Bazilica, edificiu public cu interiorul împărţit (exemple: Piaţa sau Tribunalul); Terma, construcţie destinată pentru relaxare (în principal băile în diferite bazine şi întâlniri); Teatrul, o construcţie de sine stătătoare unde peretele scenei era cel pe care se monta decorul; Amfiteatrul, construit pentru jocurile de circ şi pentru luptele de gladiatori. Alte forme ale arhitecturii întâlnite la romani mai erau: arhitectura casnică, reprezenta caracteristica familiilor înstărite prin construcţiile luxoase şi rafinate atât în oraş cât

26

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1964, p. 120 – 124; Albu Victor, op. cit., p. 43; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 60 – 62; Rusu Flavia, op. cit., p. 51 – 54. 67

şi la ţară; arhitectura religioasă, înfăţişa puterea zeului şi a trimisului său pe pământ, împăratul (ca exemplu avem Panteonul lui Hadrian, care era un templu circular pe cupolă); arcul de triumf, construcţie destinată glorificării împăratului. O trăsătură originală a artei romane o constituie sculptura portretului, prin care mentalitatea romană glorifica individualizarea şi identificarea (exemplu: Statuia în marmură a lui Marc Antoniu). De asemenea, relieful sculptat reprezenta un stil nou realizat pe mai multe planuri în care erau descrise scene care s-au derulat în momente precise (exemplu: Columna lui Traian)27. Influenţa Greacă Contactul cu civilizaţia greacă s-a realizat cu mult timp înainte de cucerirea Greciei de către romani. Acest contact s-a realizat prin intermediul coloniilor greceşti din Sudul Italiei şi Siciliei, unde romanii au cunoscut şi „gimnastica grecească”. În momentul în care Grecia a fost cucerită (anul 146 î.Hr.), gimnastica intrase în faza în care atletismul căpătase un caracter profesionist. A fost perioada în care exerciţiile uşoare (alergările, săriturile şi aruncările) trecuseră pe planul al II-lea, în schimb lupta, pugilatul şi pankraţiul erau în vogă (la mare căutare). De la greci, romanii au preluat concepţiile religioase, obiceiurile, arta chiar şi unele aspecte ale modului de viaţă. Ei au adoptat instituţiile greceşti, dar le-au adaptat la conceptul lor de viaţă. Fiind caractere pragmatice, romanii au fost interesaţi, în primul rând, să-şi formeze cetăţeni sănătoşi şi robuşti care să facă faţă rigorilor militare28. Caracterul militar La vârsta de 15 ani, tinerii îşi începeau pregătirea militară pe un teren special amenajat numit „Câmpul lui Marte”.

27

Vezi Istoria artei – picturi, sculptură, arhitectură, Editura Enciclopedia RAO, Bucureşti, 1998. 28 Kiriţescu Constantin, op. cit., 1964, p. 125 – 126; Albu Victor, op. cit., p. 52; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 63 – 64; Rusu Flavia, op. cit., p. 55 – 56. 68

Elementul forte al armatei îl constituia pedestrimea. După echipamentul şi armamentul pe care îl aveau în dotare, pedestrimea era împărţită în grea şi uşoară. Mijlocul fundamental al pregătirii lor era marşul. În timpul marşului, soldatul purta o încărcătură echivalentă cu greutatea propriului său corp: echipamentul şi armamentul necesar atacului sau apărării (sabie, lance, scut şi coif), precum şi materialele necesare diferitelor lucrări de amenajare a taberelor (unelte de săpat, stâlpi de lemn pentru palisade etc.). Toate aceste accesorii nu trebuiau să le îngreuieze mişcările, să-i obosească sau să le diminueze capacitatea de luptă. În acest sens, marşurile erau programate periodic dimineaţa, unde ritmul de deplasare era diferit: marş uşor – 6 km străbătuţi timp de o oră, şi marş forţat – 8 km pe oră. Prezente erau şi activităţile pentru dezvoltarea îndemânării, preciziei şi iuţeala mişcărilor: alergări pe lângă cal; sărituri peste calul de lemn; tragerea cu arcul; călăria; înotul şi mânuirea sabiei. Procesul de pregătire se realiza în mod gradat, la început fără arme, ulterior cu echipamentul complet. Conform doctrinelor militare romane, cine nu ştia să înoate sau să citească – Nec natat, nec legit, era considerat un om inferior ca pregătire şi poziţie socială29. Concepţiile la romani Ca şi la greci, practicarea activităţilor corporale păstra acelaşi caracter de clasă. Sclavii care proveneau din prizonierii de război sau din rândul populaţiilor cucerite nu aveau acces la practicarea acestor activităţi. Ei nu trebuiau să devină viguroşi şi puternici, deoarece ar fi constituit un pericol pentru organizarea socială a statului roman. Exista o singură excepţie şi anume cea a pregătirii gladiatorilor pentru spectacolele din arene. Romanii nu au fost sensibili faţă de idealul grec al armoniei şi frumuseţii şi în spiritul lor pragmatic nu doreau decât să instruiască o armată puternică pentru apărarea orânduirii sociale şi extinderea cuceririlor

29

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1964, p. 126 – 130; Albu Victor, op. cit., p. 53; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 64 – 67; Rusu Flavia, op. cit., p. 56 – 57. 69

teritoriale. În viziunea romanilor, armata constituia factorul esenţial al educaţiei. Scopul final al educaţiei familiale şi militare era de a forma cetăţeni cu înalte virtuţi, curajoşi, puternici, disciplinaţi şi cu respect faţă de legile ţării. Muzica, arta şi filosofia nu intrau în vederile lor drept componente ale educaţiei. Însă, după cucerirea Greciei, romanii şi-au îmbogăţit programul educaţional, introducând gramatica şi retorica. Au fost preluate şi unele exerciţii fizice de la greci, dar numai în măsura în care dădeau răspuns preocupărilor lor şi anume, pregătirea viitorilor militari. Instituţiile la romani Cel mai mare interes l-au manifestat pentru băi. Dacă la greci erau folosite de atleţi pentru a se spăla de nisipul preluat din arenă, la romani bazinele de apă vor deveni elementul esenţial al acestor instituţii. În secolul IV d.Hr. existau în Roma un număr de 854 de băi publice, atât pentru patricieni (clasa aristocratică) – erau amenajate locaţii luxoase, cât şi pentru plebei (clasa oamenilor de rând) – erau construite amenajări modeste. Aceste instituţii mai purtau şi denumirea de terme. Cele mai impunătoare au fost termele lui Caracalla – ce se întindeau pe o suprafaţă de 11 ha şi cele ale lui Deocleţian – pe o suprafaţă de 13 ha. Bazinele aveau apă rece – frigidarium, călduţă – trepidarium şi caldă – caldarium. Mai existau băi de aburi, băi de cadă, duşuri etc. Ca anexe ale termelor se regăseau: grădini cu fântâni, saloane de odihnă, săli de gimnastică, săli de jocuri, săli de masaj, biblioteci, muzee. Patricienii petreceau foarte mult timp în terme. După ce-şi puneau organismul în mişcare cu ajutorul câtorva exerciţii fizice, de obicei alergări, sărituri, aruncări sau jocuri cu mingea, urma ritualul lung şi complicat al îmbăierii. La început se intra în sudatoria – varianta antică a saunei, după care se trecea la bazinele de apă cu temperaturi variate: frigidarium, trepidarium şi caldarium. După aceasta urma odihna în încăperile special amenajate şi masajul, completat cu ungerea corpului cu diferite uleiuri parfumate. Astfel îngrijit, cetăţeanul se putea 70

apoi dedica unor ocupaţii de genul: plimbări, conversaţii politice sau de afaceri, lectură în biblioteci etc. Alte instituţii au mai fost: Teatrul – destinat reprezentaţiilor scenice. Preţuit în timpul Republicii, teatrul va trece în perioada Imperiului pe plan secund. Pe scenele celor mai importante teatre: Teatrul lui Pompei şi Teatrul lui Marcellus erau prezentate tragedii de formă grecească şi pantonime. Circul – destinat curselor de cai şi de care. Pentru aceste activităţi a fost construit faimosul Circus Maximus, unde pista avea o lungime de 600 m şi o lăţime de 200 m. Un tur de pistă măsura 568 m, iar cursa putea să se desfăşoare până la maxim 7 tururi. Se organizau curse de care trase de doi (biga), 4 cai (quadriga) sau mai mulţi. Amfiteatrul – destinat luptelor de gladiatori. În timpul Imperiului, jocurile de amfiteatru au atins dezvoltarea lor maximă. Au fost construite edificii speciale, cel mai reprezentativ fiind Colloseumul. Un loc aparte îl ocupau jocurile venationes şi hoplomachia. Venationes (provenea de la cuvântul venatiu – vânătoare) reprezenta de fapt un măcel unde victimele proveneau din rândul animalelor sălbatice: urşi, lei, tigri, pantere, elefanţi, mistreţi etc., răpuse de lovituri de sabie, suliţă sau săgeţi. Pentru a da satisfacţii deosebite spectatorilor, uneori erau introduşi în arenă bestiarii (oameni neînarmaţi, condamnaţi la moarte, criminali, sclavi etc.) şi lăsaţi pradă animalelor sălbatice. Hoplomachia – era lupta pe viaţă şi pe moarte desfăşurată între gladiatori. Aceştia erau recrutaţi dintre sclavi, delincvenţi, prizonieri de război şi chiar voluntari, instruiţi în şcoli speciale – ludi gladiatorii, de către maeştrii de scrimă denumiţi lanista. Luptătorii aveau un echipament special de protecţie pentru ca lupta să dureze cât mai mult. Un gen special de luptă era cea a retiarilor, unde unul dintre 71

combatanţi era înarmat cu un trident şi o plasă, iar celălalt cu spadă şi scut. Cel învins putea cere graţierea prin ridicarea mâinii stângi. Dacă în tribună se afla împăratul, acesta după ce consulta din ochi spectatorii, stabilea sentinţa prin poziţia degetului mare al mâinii. Dacă degetul era orientat în sus învinsul era graţiat, iar dacă degetul era orientat în jos (police verso), învinsului i se aplica lovitura mortală. Forme specifice de practicare a activităţilor corporale Din punct de vedere tehnic, metodic şi organizatoric, romanii nu au avut un sistem de activităţi fizice original. Exerciţiile corporale împrumutate de la greci au respectat structura tehnică a acestora, dar nu şi scopul în care au fost folosite. Romanii nu au reuşit să preia spiritul olimpic al grecilor, chiar dacă formal Jocurile Olimpice au traversat Marea Ionică. Romanii au construit palestre şi gimnazii, au preluat pentatlonul, dar goliciunea corpului în arenă au considerat-o ca fiind imorală. Romanii nu au reuşit să înţeleagă vraja dansului şi de aceea nu numai că l-au ignorat, dar l-au şi interzis. Un cetăţean roman care dansa în public era iremediabil compromis. Singura excepţie era dansul ca element al artei dramatice executat de dansatorii profesionişti. Înotul a deţinut un pronunţat caracter utilitar, îndeosebi pentru militari. În timpul Imperiului, înotul a generat serbări nautice, organizate în oraşul Ostia, port la mare. Gimnastica a reprezentat doar un mijloc de pregătire pentru război, romanii nefiind sensibili la idealul de armonie şi frumuseţe specific grecilor. Atletismul, considerat la greci un dar „divin”, la romani a avut doar un caracter utilitar. În concepţia şi preocupările romanilor un loc important l-au deţinut jocurile cu mingea. Mărturie sunt cele 4 feluri de mingi folosite:

72

Follis – minge mare umflată cu aer, bătută cu mâna, pumnul, palma sau cu un obiect sub formă de rachetă; Trigonul – minge mică, asemănătoare cu cea de tenis de câmp, folosită într-un joc practicat de două echipe a câte 3 jucători, aşezaţi sub forma unui triunghi. Pagaenica – minge mare şi grea folosită în special de către lucrătorii câmpului. Harpastum – minge asemănătoare ca dimensiune celei de handbal, confecţionată din piele şi umplută cu fulgi, făină sau pământ. Jocul se desfăşura între 2 echipe, având elemente identice din jocul de handbal modern30. Activităţile corporale în concepţia unor erudiţi romani Oamenii de ştiinţă şi cultură romani au acordat o atenţie sporită practicării activităţilor corporale. Medicul Aulus Cornelius Celsius (25 î.Hr. – 50 d.Hr.) recomanda igiena şi activităţile fizice practicate cu moderaţie, iar ca forme se regăseau: alergările, gimnastica, jocurile, plimbările în aer liber etc. Toate acestea trebuiau dozate în funcţie de vârstă, constituţie fizică, anotimp şi profesie. Apariţia transpiraţiei era considerată semn că individul a obosit şi că activităţile fizice trebuiau întrerupte. Istoricul Tacitus (56 d.Hr. – 117 d.Hr.) sublinia importanţa practicării activităţilor corporale pentru păstrarea sănătăţii fizice şi morale ale unei naţiuni. Pedagogul Marcus Fabius Quintilianus (Quintilian, 35 d.Hr. – 100 d.Hr.) a preconizat un sistem de educaţie din care nu lipsea practicarea activităţilor corporale. Marele poet Juvenal (secolele I – II d.Hr.) a fost un critic foarte dur al mentalităţilor şi conduitelor morale ale romanilor care proclamau necesitatea cultivării spirituale şi dispreţuiau îngrijirea fizică, lansând în Satira X celebrul

30

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1964, p. 130 – 136; Albu Victor, op. cit., p. 54 – 57; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 67 – 72; Rusu Flavia, op. cit., p. 57 – 62. 73

dicton: Optandum est ut sit mens sana in corpore sano – E de preferat ca o minte sănătoasă să se regăsească într-un corp sănătos31.

Rezumat Primele state s-au format în zonele deosebit de fertile ale văilor Nilului, Tigrului, Eufratului, Indului şi Gangelui, iar condiţiile economice, politice, culturale, sociale ale acestora au influenţat printre altele şi domeniul activităţilor corporale. Antichitatea a fost dominată în principal de două mari civilizaţii europene: greacă şi romană. Elenismul sau Miracolul grec nu a apărut din senin, ci a reprezentat un moment de vârf al unei evoluţii culturale, din punct de vedere al filosofiei, artelor şi ştiinţelor, care s-a dovedit a fi emblematică pentru Antichitatea Europeană şi cea Orientală. Civilizaţia romană a avut o semnificaţie aparte. Printr-o infrastructură specifică şi o armată exemplară, romanii au creat un imperiu multicultural care a cuprins Europa, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Concluzii Antichitatea a constituit o etapă exponenţială în evoluţia culturii fizice. În acest sens, menţionăm aportul adus de egipteni, perşi, hinduşi, chinezi, japonezi, greci şi romani la dezvoltarea culturii şi implicit la propagarea educaţiei corporale prin diversitatea formelor de organizare şi practicare a activităţilor fizice.

31

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1964, p. 136 – 137; Albu Victor, op. cit., p. 60; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 72 – 73; Rusu Flavia, op. cit., p. 63.

74

Teste de autocontrol a. Enumeraţi zonele geografice în care s-au dezvoltat primele civilizaţii ale omenirii şi care au fost acestea. b. Daţi exemple de forme de practicare ale exerciţiilor corporale (fizice) întâlnite la egipteni, perşi, hinduşi, chinezi şi japonezi. c. Ce descriu izvoarele literare aparţinând Greciei Preelenice? d. În câte direcţii a evoluat “concepţia greacă” privind educaţia corporală (fizică)? e. Enumeraţi “fazele” evoluţiei concepţiei educaţiei corporale în Grecia Antică. f. Care au fost instituţiile care promovau exerciţiile corporale în Roma Antică?

Surse bibliografice  Aristotel, Politica, Editura „Semne”, Bucureşti, 2008.  Berghorn, Detlef, Hasttstein, Markus, Istoria, oameni, fapte, epoci. Antichitatea şi Evul Mediu, Editura “Litera”, Bucureşti, 2010.  Cercel, Paul, Popescu, Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1998.  Homer, Odiseea, Editura de Stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1959.  Homer, Iliada, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1967.  Kiriţescu, Constantin, Palaestrica, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943.  Kiriţescu, Constantin, Palestrica, Editura “Uniunii de Cultură Fizică şi Sport”, Bucureşti, 1964.  Istoria artei – picturi, sculptură, arhitectură, Editura Enciclopedia RAO, Bucureşti, 1998.  Juncu, Stelian, Horia, Kalokagathia în filosofia şi arta clasică elenă, Editura „Pamfilus”, Iaşi, 2006.  Laertios, Diogenes, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1963.  Leon, Robin, Platon, Editura Teora, Bucureşti, 1996.  Montanelli, Indro, Istoria grecilor, Editura Artemis, Bucureşti, 1996.  Petecel, Stela, Antichitatea greco-romană despre sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980. 75

 Rusu, Flavia, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice moderne, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004.  Tsoukalas-Kotsiris, Dionysios, Educaţia fizică în concepţia lui Platon, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi, 2007.

76

Capitolul IV. Cultura fizică în Evul Mediu

IV.1. Evul Mediu – periodizare, structură şi caracteristici Periodizare. Conform periodizării istoriei universale a lumii, Evul Mediu a cuprins intervalul de timp 476 d.Hr. (prăbuşirea Imperiului Roman de Apus) – 1453 d.Hr. (cucerirea Constantinopolului de către turci a dus la destrămarea Imperiului Roman de Răsărit). Structură şi caracteristici. Perioada Evului Mediu a fost structurată pe trei părţi de evoluţie şi anume: a) Evul Mediu Timpuriu, a cuprins secolele V-X (perioada de tranziţie) şi a fost dominată în special de Obscurantism – atitudine ostilă a bisericii şi societăţii civile faţă de tot ceea ce reprezenta progres. Principalele caracteristici ale acestei perioade au fost: migraţia popoarelor, etnogeneza popoarelor europene; constituirea statelor feudale – Anglia, Franţa, Germania, Spania, Portugalia, Polonia, Danemarca, Suedia etc., acestea constituind temelia Europei Moderne; b) Evul Mediu Feudal sau Clasic (secolele XI – XIV), perioadă marcată de desfăşurarea unor evenimente importante, precum: Scindarea bisericii creştine din anul 1054 cunoscută sub denumirea de Marea Schismă (despărţirea celor două religii ale creştinismului – catolică şi ortodoxă, datorată unor de dezacorduri ireconciliabile); Cruciadele, desfăşurate între anii 1095 (prima cruciadă) şi 1270 (ultima cruciadă, în total au fost opt) au reprezentat expediţii militare cu caracter religios, având ca scop colonizarea şi răspândirea creştinismului în Orientul Apropiat (Palestina şi Ierusalim); Războiul de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa (1337-1453) a dus la desfăşurarea mai multor conflicte armate dintre cele două ţări (state feudale) întrerupte de mici perioade de pace; Inchiziţia – iniţiată de biserica catolică în secolul al XII-lea, a reprezentat o instituţie prin care se urmărea reprimarea ereziei (doctrină iniţiată în cadrul bisericii catolice şi îmbrăţişată de cei

care nu erau de acord cu dogmele consacrate); Înfiinţarea primelor universităţi – Bologna (Italia, secolul XI), Salamanca (Spania, secolul XIII), Padova (Italia, secolul XIII), Sorbona (Franţa, secolul XIII), Cambridge şi Oxford (Anglia, secolul XIII). c) Evul Mediu Târziu (secolele XIV-XV) dominată în principal de fenomenul numit Renaşterea. A apărut în Italia, în secolul al XIV-lea, ca un curent de înnoire socială şi culturală, având ca model perioada clasică a antichităţii. Începuturile Renaşterii au fost dominate de personalităţile unor scriitori, sculptori şi pictori italieni, printre cei mai reprezentativi regăsindu-se: Dante Alighieri (1265-1321), autorul operei literare Divina Comedia, în care îşi descrie propria sa călătorie, imaginară, începută în infern, continuată în purgatoriu şi încheiată în paradis; Francesco Petrarca (1304-1374) cu lucrarea De Viris Illustribus (Despre bărbaţi iluştri), unde sunt prezentate biografiile unor personalităţi ale societăţii romane; Giovanni Boccacio (1313-1375) cu romanul Decameronul, care cuprinde 100 de nuvele ce descriu tipurile umane întâlnite în straturile societăţii italiene; Donatello (1386-1466), marele sculptor, printre creaţiile sale fundamentale aflându-se Statuia de bronz a lui David, primul nud bărbătesc din perioada Renaşterii în care se pune accent pe constituţia corporală. IV.2. Cultura fizică în perioada de început a Evului Mediu IV.2.1. Principalele trăsături ale societăţii feudale După căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.Hr.) şi până la prăbuşirea Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit, 1453), a urmat perioada denumită Evul Mediu, sau perioada între epoca antică şi epoca modernă. A fost perioada în care societatea sclavagistă – caracteristica dominantă a antichităţii şi în special a Imperiului Roman, a fost înlocuită de societatea feudală.

78

Imperiul Roman de Apus nu a putut rezista loviturilor primite din afara graniţelor sale, fiind permanent atacată de popoarele migratoare, şi nici contradicţiilor interne datorate corupţiei şi degradării vieţii sociale. Dincolo de hotarele imperiului, trăiau numeroase populaţii organizate în triburi, care îşi schimbau des aşezările în căutare de păşuni şi terenuri roditoare, întrucât acestea se îndeletniceau cu agricultura şi vânătoarea. Într-o primă fază, grecii şi ulterior romanii le-au denumit popoare barbare, pentru că nu cunoşteau civilizaţia şi limba greacă, respectiv latina. Ţinându-se cont de aceste caracteristici, istoricii le-au denumit populaţii sau popoare migratoare. Dintre acestea, cele mai cunoscute au fost germanii – cuprindeau teritoriile dintre Rin şi Vistula, iar de la Marea Nordului şi Marea Baltică se întindeau până la Dunăre şi la nord de Munţii Alpi, hunii şi avarii veniţi din stepele Asiei Centrale. Procesul migrării s-a desfăşurat în două etape importante: -

în prima etapă, secolele III-V, au atacat imperiul goţii, vizigoţii, hunii, vandalii, francii, anglii şi saxonii;

-

în a doua etapă, secolele VI-IX, au atacat slavii, bulgarii, normanzii şi ungurii. Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus a determinat fărâmiţarea lumii

antice. Căderea Romei – capitala imperiului, a adus haosul politic şi social. De asemenea, s-au schimbat natura relaţiilor social-economice, structura de clasă a societăţii, concepţiile politice, juridice etc., precum şi instituţiile. Pe teritoriul fostului imperiu s-au constituit state noi, conduse de regi. Pământul a fost împărţit de către regi, beneficiarii fiind feudalii (noua clasă înstărită, înlocuind-o pe cea a patricienilor romani) şi biserica. Populaţia săracă (vasalii) a fost aservită celei bogate (seniorii), noul context creat determinând apariţia feudalismului. Termenul provenea de la cuvântul feudă, care definea întinderea de pământ primită de senior (duce, conte, baron) de la rege, conducătorul statului. 79

Pentru a se apăra de eventualii agresori, feudalul căuta să-şi fortifice reşedinţa, ridicând în jurul ei întăriri de lemn şi piatră, şanţuri umplute cu apă, porţi masive şi grele, turnuri pentru supravegherea ei. Astfel, fosta vilă patriciană (caracteristică antichităţii romane) s-a transformat în castel sau burg (cetate). Noile construcţii vor deveni nucleul de cristalizare a vieţii societăţii feudale, în jurul lor adăpostindu-se numeroase familii care, la nevoie, se refugiau în interiorul lor, fiind protejaţi de către seniori. Vechile oraşe jefuite şi prădate au decăzut, iar nesiguranţa căilor de acces a micşorat substanţial schimburile economice şi comerţul. În acest mod, castelul şi cetatea, împreună cu cei din împrejurimile lor vor deveni organizaţii economice, administrative şi militare închise şi izolate, capabile să-şi rezolve independent propriile nevoi şi trebuinţe1. IV.2.2. Forme de practicare a activităţilor corporale în această perioadă Perioada de început a Evului Mediu a fost dominată de populaţiile germanice care au determinat migraţiunea civilizaţiei spre Nord, schimbând conceptul de viaţă caracteristic lumii greco-romane. Dezvoltarea culturală va fi influenţată în mare parte de religia creştină, care triumfă asupra vechilor religii politeiste, determinând concepţiile şi structura instituţiilor. În ceea ce priveşte problematica educaţiei corporale, locul idealului greco-roman preocupat de aspectul fizic al omului este luat de noua doctrină creştină, bazată pe dualitatea corpului şi spiritului: corpul este pieritor, sufletul nemuritor. Conform noilor teorii creştine, corpul era considerat duşmanul sufletului, locaşul şi cauza păcatului. Totodată, cu cât corpul era mai slăbit din punct de vedere fizic, mai neîngrijit, cu

1

Kiriţescu Constantin, Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964, p. 145 – 148; Cercel Paul, Popescu Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1998, p. 75 – 76; Rusu, Flavia, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice moderne, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004, p. 71 – 72. 80

atât şansele sufletului de a ajunge la viaţa veşnică erau mai mari. De asemenea, erau considerate purtătoare de păcat, curăţenia, băile şi igiena personală, sau tot ceea ce ţinea de întreţinerea sănătăţii şi a corpului. Prezentând toate aceste aspecte putem spune că creştinismul a reprezentat un factor esenţial în decăderea educaţiei corporale. În sprijinul acestei afirmaţii ne bazăm şi pe celebra expresie a lui Tertullian (150 d.Hr. – 220 d.Hr.), cunoscut ca unul din ctitorii bisericii creştine, care susţinea plin de indignare că „Palaestrica diaboli negotium” sau Exerciţiile corporale reprezintă opera diavolului2. Ostilitatea bisericii creştine faţă de educaţia corporală s-a regăsit şi în sistemul de educaţie al timpului. Procesul educaţional se desfăşura în şcolile mănăstireşti, conduse de călugări benedictini, franciscani sau dominicani. În aceste şcoli, tinerii învăţau cele „şapte arte liberale” în două etape (cicluri): în prima etapă denumită „trivium”, erau aprofundate gramatica, dialectica, retorica; în cea de-a doua etapă – „quadrivium”, erau însuşite aritmetica, muzica, geometria, astronomia. Pentru a-şi consolida autoritatea şi poziţia socială, biserica catolică a implementat în aceste şcoli Metoda Scholastică, aceasta având ca fundament dogmele bisericeşti. Per ansamblu, metoda s-a dorit a fi un curent filozofic având ca premisă miturile biblice fără însă ca acestea să fie argumentate. Chiar dacă exerciţiile corporale nu erau incluse în sistemul şcolar medieval, nu înseamnă că ele au dispărut din cultura popoarelor, ele continuând să facă parte din viaţa oamenilor şi să fie practicate. Pe de o parte activităţile fizice erau exersate din necesitatea asigurării pregătirii militare, dar şi din dorinţa firească de mişcare a oamenilor, aparţinând diferitelor categorii şi grupuri sociale. Perioada de început a Evului Mediu a fost dominată de popoare în a căror obiceiuri de viaţă, practicarea exerciţiilor corporale reprezenta un fapt obişnuit.

2

Kiriţescu Constantin, Palaestrica, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, p. 119. 81

Dintre aceste popoare s-au detaşat în mod specific germanii, anglo-saxonii şi slavii. Popoarele germanice. Erau reprezentate de triburi numeroase, poziţionate în partea de Nord a Imperiului Roman. Istoricii au grupat aceste popoare astfel: goţii; germanii nordici (scandinavi, danezi, islandezi); germanii de vest sau anglo-saxonii şi germanii propriu-zişi (flamanzii, burgezii, longobarzii). Izvoarele istoriei – descoperirile arheologice, epica populară şi diferite documente şi lucrări ale timpului, ne dezvăluie particularităţile şi caracteristicile vieţii vechilor germani încă din perioadele epocii bronzului. În poemele populare Edda, Sagas şi Nibelungenlid sunt prezentate amănunte despre obiceiurile şi credinţele vechilor germani nordici. Din lucrarea istoricului roman Tacitus (56 d.Hr. – 117 d.Hr.), intitulată „De situ, moribus et populis germaniae” (Despre aşezările, obiceiurile şi popoarele germanice) reies următoarele aspecte: popoarele germanice locuiau în condiţii geografice diferite şi aveau însuşiri şi calităţi deosebite; erau înalţi, blonzi, puternici şi abili; duceau o viaţă etnică conturată, respectând familia şi în mod expres femeia; practicau frecvent activităţile corporale, atât bărbaţii, femeile cât şi copiii; erau războinici desăvârşiţi şi mânuiau armele cu multă dexteritate. Datorită acestor caracteristici, romanii cu toată armata lor foarte bine organizată nu au reuşit să-i subjuge niciodată pe germani. Legendele scandinave descriu pe larg programele de educaţie, în care educaţia corporală începea de la o vârstă fragedă, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete. O strofă din „Edda” era asemănată cu un program educaţional în urma căruia tânărul trebuia să crească în larma luptei: învăţa să ţină scutul, să întindă şi să tragă cu arcul; să mânuiască sabia şi lancea, să călărească şi să înoate. La finalul instrucţiei, tânărul era declarat matur şi capabil de luptă; el înceta de a mai aparţine familiei, pentru a fi al comunităţii.

82

Formele în care vechii germani practicau exerciţiile corporale erau destul de variate. Printre acestea se regăseau:  Alergarea, un exerciţiu îndrăgit, dovadă fiind frecvenţa epitetului „cel iute” atribuit eroilor din povestiri: Siegfrid „cel iute” descris ca fiind capabil să ajungă ursul din fugă sau Harald „cel iute” care reuşeşte să-l întreacă prin alergare pe Magnus care era călare etc.;  Săritura, considerată utilă pentru a trece peste obstacole. Forma cea mai practicată era săritura în lungime. Istoricul roman Florus (74 d.Hr. – 130 d.Hr.), povestea despre Teutobod, regele teutonilor, că sărea peste patru până la şase cai aşezaţi unul lângă altul;  Aruncarea cu piatra (folosită ca armă împotriva atacatorilor) şi suliţa;  Înotul şi scufundările în apă. Istoricul Tacitus relata că bărbaţii şi femeile deopotrivă se îmbăiau zilnic, indiferent de anotimp, în apele reci ale râurilor. De asemenea, împăratul roman Iulius Cezar (100 î.Hr. – 44 î.Hr.) descria modul în care batavii treceau Rinul înot, cu întregul echipament de luptă pe ei;  Călăria era apreciată şi practicată pe scară largă. Vizigoţii, vandalii şi francii obişnuiau să lupte călare, iar calul era considerat un animal sacru;  Patinajul şi mersul pe schiuri erau activităţi fizice importante pentru germanii nordici. Săpăturile arheologice din zona Mării Nordului, Islanda, Olanda şi chiar Elveţia au scos la suprafaţă vestigii care dovedesc acest lucru. În acest sens, au fost descoperite oase de animale (tibii) cu capetele rotunjite şi găurite la extremităţi, care serveau ca patine. De asemenea, schiul era utilizat ca mijloc de deplasare în timpul iernii din cele mai vechi timpuri: vechile poeme „Sagas” amintesc despre Ull, zeul vânătorii şi despre Skadi, zeiţa care urmărea vânatul, alunecând pe zăpadă cu ajutorul unor scânduri.  Dansurile sunt rar comentate, ceea ce se pare că ele nu prea au fost practicate. Singura menţiune aparţine lui Tacitus, care descria în cartea sa un dans războinic executat de tineri printre săbii şi suliţe. 83

Anglo-saxonii propagau exerciţiile corporale, nu numai că acestea erau necesare pentru apărare şi pregătire de luptă, dar şi din interes competitiv pentru bucuria pe care o exercita întrecerea, măsurarea forţei şi a iscusinţei în luptă, pentru obţinerea gloriei şi a onoarei etc. Ca forme de practicare, regăsim:  Tragerea cu arcul. Arcul era utilizat pe timp de pace ca obiect de întrecere în jocuri şi pe timp de război, ca armă de atac sau apărare;  Tragerea cu praştia. Praştia era de forme diferite: alcătuită din două capete de sfoară din care se dădea drumul uneia în timpul învârtirii pentru a lansa piatra, sau era susţinută de un suport de lemn. Romanii o numeau fustibalus, fiind întrebuinţată la apărarea sau atacarea cetăţilor;  Lupta era practicată din timpuri străvechi. Adeseori lupta între doi nobili era aleasă ca să hotărască soarta unei bătălii;  Înotul şi canotajul erau deosebit de populare. Cezar povestea că luntrele britanicilor, confecţionate din împletitură de nuiele de sălcii şi acoperite cu piele, ieşeau în largul mării la mari depărtări de coastă. Navigaţia se făcea şi cu luntrii mari din lemn, prevăzute cu pânze;  Dansul executat pe muzică era practicat ca un joc spectaculos de sărituri şi mişcări de echilibru. După Tacitus, cel mai îndrăgit dans era Dansul săbiilor;  Aruncarea pietrei, căţăratul în copaci, jocurile cu mingea şi săritura. Slavii au avut o cultură şi educaţie mai puţin dezvoltate în comparaţie cu celelalte popoare. Izvoarele de cunoaştere sunt puţine, iar informaţiile existente ne sunt oferite de unii scriitori antici, precum Plinius cel Bătrân (23 d.Hr. – 79 d.Hr.), Tacitus şi Ptolomeu (87 d.Hr. – 165 d.Hr.). Din relatările acestora rezultă că în regiunea dintre Baltica, Oder şi Vistula trăia, încă din secolele I-II d.Hr., un popor – veneţii (populaţie indoeuropeană), consideraţi a fi strămoşii slavilor. Odată cu migraţiunea germanilor în apus a început şi cea a slavilor în răsărit, ambele popoare contribuind la destrămarea Imperiului Roman de Apus.

84

Cu timpul, din marea masă slavă ce se întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră, s-au format trei grupe importante, care s-au separat din punct de vedere geografic şi au evoluat sub influenţa împrejurărilor locale. Astfel, în partea de răsărit s-au format popoarele: rus, bielorus şi ucrainean; în partea de apus s-au constituit polonii, cehii şi slovacii; în partea de sud s-au dezvoltat bulgarii, sârbii, croaţii şi slovenii. Popoarele slave se ocupau cu agricultura, unde utilizau plugul cu brazda de fier, creşteau animale şi practicau diferite meşteşuguri. Sub aspect social, slavii aveau la bază comunitatea familială – zadruga, membrii ei cultivând pământul în comun. Conducerea tribului avea caracter democratic şi era exercitată de un cneaz, care guverna în acord cu hotărârile adunării poporului. Ulterior, evoluţia societăţii va provoca diferenţierea pe clase şi anume: feudalul şi vasalul. Slavii erau înalţi, puternici, curajoşi, foarte rezistenţi (se adaptau cu uşurinţă la frig, caniculă, ploaie şi foame) şi buni luptători. Nivelul ridicat al performanţelor războinice ale slavilor se explică printr-o pregătire de luptă permanentă. Formele lor originale de activităţi fizice au alcătuit un program aparte de educaţie corporală, care includea exerciţii precum: scrima cu bastoane, tragerea cu arcul, aruncarea pietrelor şi a suliţei, lupte cu paloşul şi securea, înotul, canotajul, lupta cu pumnii. De asemenea, nu lipseau jocurile, cele mai practicate fiind: „spate în spate”, „în arşice”, „popice”, „stai” – asemănător cu hocheiul modern3.

3

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1964, p. 148 – 155; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 76 – 83; Rusu Flavia, op. cit., p. 73 – 77. 85

IV.3. Cavalerismul IV.3.1. Cavalerismul – caracteristici generale În Europa Apuseană a apărut instituţia cavalerilor şi practicarea cavalerismului care vor da educaţiei corporale un aspect caracteristic. Termenul „cavalerism” exprimă nu numai instituţia, dar şi ansamblul de idei şi obiceiuri specifice evului mediu. Cavalerismul nu a apărut ca o instituţie decretată de autoritatea politică ori spirituală, ci s-a născut ca o necesitate în haosul medieval de menţinere şi consolidare a noilor state abia înfiripate după destrămarea Imperiului Roman. Singura forţă pe care se putea conta era soldatul-străjer respectiv soldatul-cavaler. Cavalerismul prezintă două mari caracteristici: a) Una de ordin militar, în care cavalerul îşi însuşeşte o educaţie corporală extrem de puternică şi aprofundată în vederea pregătirii lui pentru război şi în special pentru cruciade; b) Cealaltă legată de etică şi eleganţă. În acest sens, apare spunem noi, un compromis între: obiceiurile şi semeţia germanilor; spiritul combativ, buna dispoziţie şi eleganţa francezilor; mândria spaniolului şi bravura arabului. Cavalerismul medieval se aseamănă în unele privinţe cu concepţia lumii greco-romane, singura deosebire de aceasta fiind cultivarea exagerată a sentimentului onoarei, necunoscut de omul antic. Cavalerul trebuia să fie un campion al principiilor morale, stabilităţii, rezistenţei şi îndemânării. Cavalerul era pregătit să spele ofensa cu sânge, avea cultul cuvântului, nu-şi trăda niciodată jurământul dat. Cavalerul practica sacrificiul individual şi colectiv pentru o idee; el era protectorul celui mai slab, în special al femeii pe care o respecta în mod deosebit şi era apărătorul credincios al bisericii. Trebuia să fie curajos şi întreprinzător, să nu ia în calcul primejdiile, drept cu duşmanii şi mărinimos cu învinşii. De asemenea, cavalerul trebuia să se arate întotdeauna plin de bună 86

dispoziţie, iar eleganţa şi graţia însoţeau forţa. Toate aceste principii morale au fost reunite în perioada de apogeu a cavalerismului (secolele XII şi XIII) în „Cele 10 porunci ale cavalerului”, fiind tot atât de sacre pentru acesta ca şi decalogul biblic. Titlul de cavaler era personal şi nu ereditar, deci vrednicia trupească şi însuşirile sufleteşti se căpătau numai prin educaţie. În sistemul de educaţie cavalerească “corpul şi sufletul”, cum preciza dualitatea creştină, primea fiecare îngrijirile lui: trupul era educat prin educaţia corporală, sufletul prin dogma creştină. Până la vârsta de 7 ani educaţia era lăsată în seama familiei. Copiii se jucau cu mingea, bilele şi inelele, ori cu racheta, practicau înotul şi băile în apele reci etc. De la 7 ani începea noviciatul (ucenicia) care ţinea cam până la 16 ani. Legea cavalerească nu avea încredere în afecţiunile şi slăbiciunile paterne şi de aceea, începând cu vârsta de 12 ani şi până la 16 ani, tânărul era încredinţat unui preceptor (învăţător). Principiul pedagogic al timpului cerea ca orice cavaler să fie în serviciul altui cavaler. Tânărul îşi desăvârşea noviciatul pe lângă un cavaler mai în vârstă, după care era ataşat pe lângă o curte seniorială ori princiară, în calitate de paj ori domnişor. În tot acest timp, aspirantul trebuia să-şi finalizeze educaţia intelectuală, morală şi fizică. Instrucţia uneori neglijată, însemna în general învăţarea celor şapte arte liberale (dialectica, gramatica, retorica, aritmetica, muzica, geometria şi astronomia) ce se însuşeau în şcolile mănăstireşti, în plus se învăţa latina, franceza şi geografia. Educaţia morală era dată în seama capelanului castelului şi consta din învăţătura religioasă şi didactica civică. După terminarea noviciatului, proces încheiat în jurul vârstei de 15-16 ani, aspirantul devenea scutier şi era auxiliar direct al cavalerului, însoţindu-l pe acesta pretutindeni: vânătoare, turnir, război, consolidându-şi astfel educaţia integrală. 87

Spre vârsta de 21 ani, tânărul era considerat pregătiţi din toate punctele de vedere – intelectual, fizic şi moral, spre a deveni cavaler. Promovarea în rang se desfăşura

printr-un

ceremonial

solemn,

denumit

investitura

cavalerului.

La început, acest ritual deţinea un caracter pur militar, orice cavaler având dreptul să acorde „investitura”. Gestul consta în predarea sabiei, însoţită printr-o lovire cu palma peste

umăr. Ulterior, pentru a-i spori caracterul solemn, ceremonia de

investitură a devenit mai complexă şi plină de importanţă, aceasta începând cu „priveghiul armelor”. Viitorul cavaler ţinea un post riguros şi îmbrăcat în roba albă a neofitului (cel care adera la o cauză), se ruga trei nopţi, într-o capelă, în faţa icoanei Sfântului Arhanghel Mihail, considerat protectorul cavalerilor. În ziua ceremoniei, neofitul asculta liturghia în genunchi, având sabia suspendată de gât. Apoi, era îmbrăcat cu cămaşa din ţesătură de fier, i se dădea platoşa, mănuşile de fier, era încins cu sabia şi i se fixau pintenii de aur. Pasul următor era introducerea lui în sala cavalerilor denumită şi sala armelor, unde cavalerul ordonator (cel care conducerea ceremonialul) îi acorda „investitura de cavaler” prin formula tradiţională: „În numele Domnului, a Sfântului Gheorghe şi al Sfântului Mihail, te fac cavaler. Fii viteaz, curajos şi leal”4. În continuare, proaspătul cavaler primea în curtea castelului coiful, scutul şi lancea, după care executa, în faţa auditoriului, o demonstraţie de călărie şi mânuire a armelor. În timp, acest ceremonial s-a mai modificat, simplificându-se unele reguli, iar biserica s-a instituit ca protectoare a cavalerismului. Printre cele mai însemnate acţiuni ale instituţiei cavalerilor pot fi considerate cruciadele. Iniţiatorul primei cruciade, desfăşurată în anul 1095, a fost papa Urban al II-lea (1042 – 1092), acesta prezentând un plan de expediţie prin care se urmărea eliberarea şi protejarea pământului sfânt, precum şi răspândirea creştinismului în Orientul Apropiat (Palestina şi Ierusalim). Pentru realizarea acestui demers, papa promitea tuturor

4

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1943, p. 139.

88

celor prezenţi bogăţie, suspendarea datoriilor către biserică şi stat, iertarea păcatelor, eliberarea din şerbie, protejarea familiilor etc. Între anii 1095 şi 1270 s-au desfăşurat opt astfel de expediţii militare, timp în care s-au constituit şi două mari organizaţii ale cavalerilor: Ordinul Ioaniţilor şi Ordinul Templierilor5. IV.3.2. Educaţia corporală (fizică) a cavalerului. Însuşirea celor „şapte virtuţi cavalereşti” Educaţia corporală (fizică) a reprezentat componenta cea mai importantă şi mai consistentă din cadrul educaţiei integrale a cavalerului. Scopul principal al educaţiei corporale era dezvoltarea forţei şi a îndemânării necesare pentru practicarea celor două activităţi caracteristice vieţii feudale: războiul şi vânătoarea. Exerciţiile corporale (fizice) specifice cavalerilor erau grupate în cele şapte virtuţi cavalereşti (în numerologie cifra 7 semnificând omul pe deplin realizat). O parte din exerciţii erau comune tuturor popoarelor existente în perioada respectivă, pe când altele erau proprii vieţii cavalereşti. Cele „şapte virtuţi” erau: călăria, înotul, mânuirea armelor, aruncarea, lupta, viaţa de curte şi turnirul. Călăria. Pentru perioada Evului Mediu, calul reprezenta mijlocul universal de comunicaţie, unde toţi oamenii îl utilizau: bărbaţi, femei, copii, bătrâni, soldaţi, călugări, funcţionari, ţărani etc. Învăţarea călăriei începea încă de la vârsta de 4 ani. Eleganţa şi călăritul reprezentau nota de capacitate şi de distincţie a cavalerului. În scopul învăţării călăriei se deprindea şi săritura necesară la urcarea şi coborârea de pe cal; ea se exercita înarmat, cu şi fără scări. Mai târziu, la Academiile Cavalereşti, s-a extins deprinderea voltijelor, acele exerciţii de echilibru executate pe cal.

5

Ibidem, p. 130 – 135; 139 – 140; Ibidem, 1964, p. 160 – 164; 167 - 168; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 85 – 87; 90 – 91; Rusu Flavia, op. cit., p. 78 – 81. 89

Înotul – era o deprindere obligatorie şi necesară pentru condiţiile din acele timpuri în care existau puţine poduri peste ape. Mânuirea armelor – reprezenta o activitate fundamentală şi avea ca scop vânătoarea, războiul şi apărarea onoarei. Scrima cu sabia, cu lancea şi cu bastonul erau exerciţiile favorite ale cavalerilor. Armele care favorizau lupta de aproape erau considerate nobile, pe când cele care acţionau la distanţă (arcul şi mai târziu, archebuza – puşca) erau dispreţuite. Lupta – Principiul luptei consta în lealitatea (corectitudinea) şi disputa în condiţii egale. Cavalerul nu lupta niciodată în grup împotriva unui singur adversar. Lupta se desfăşura după regulile străvechi; era utilă sub aspect militar atunci când cavalerul îşi pierdea calul, el trebuia să se angajeze în lupta cu sabia, iar când sabia era frântă sau aruncată la pământ, adversarii se încleştau într-o luptă liberă (trântă); era practicată şi sub forma unor întreceri cu caracter sportiv. Aruncarea cu mâna a pietrelor sau a suliţei (lancea) nu îşi mai găsea utilitatea practică, cele două deprinderi nemaifiind agreate ca mijloace de luptă. Totuşi, ele se mai regăseau atunci când erau utilizate ca exerciţii pentru măsurarea forţei. Viaţa de curte sau curtenia. Curtenia avea drept scop să înveţe pe cavaler să se poarte frumos în viaţa civică. Ea cuprindea buna purtare la servirea mesei, arta de a întreţine o conversaţie interesantă, practicarea politeţei în general şi a serviabilităţii faţă de doamne în special. Se învăţau dansurile şi o serie de jocuri de societate, precum tablele şi damele; era exersată versificaţia (compunerea de versuri). Turnirul era exerciţiul care simula războiul şi se desfăşura între mai multe echipe. A fost considerat exerciţiul cavaleresc capital care punea în valoare plenitudinea virtuţilor şi a deprinderilor cavalereşti.

90

Particularităţi privind turnirul şi juta Turnirul a reprezentat o manifestare cavalerească în care participanţii îşi etalau calităţile (forţă, îndemânare, rezistenţă, agilitate) şi cunoştinţele practice la călărie şi mânuirea armelor. Datorită caracteristicilor sale, turnirul a fost comparat cu un joc de război, în care adversarii se atacau, se urmăreau, se luptau, la finalul său fiind învingători şi învinşi, iar rezultatul consacra valoarea cavalerului. Originea turnirului este celtică şi sub forma sa primitivă, numită buhurt, el a fost practicat timp de secole. Conform izvoarelor scrise, primul turnir a fost organizat în Bretania, în anul 1066, iniţiatorul fiind nobilul francez Godefroy, Sieur de Preuilly. Cu ocazia desfăşurării cruciadelor, turnirul se va extinde la germani, englezi, italieni, spanioli, fiind popularizat chiar şi în interiorul graniţelor Imperiului Bizantin. La germani, turnirul este menţionat încă din anul 1027, dată la care Lothar de Saxa a organizat la Wurzburg, pentru întâia oară, o astfel de manifestare. Regele Henric al II-lea (1133 - 1189) al Angliei s-a deplasat în Franţa ca să înveţe regulile turnirului, dar cel care le-a introdus a fost Richard I Inimă de Leu (1157-1199). Cuvântul turnir este de origine latină, tornare; francezii denumindu-l tournoy iar germanii, turnier. În evoluţia turnirului întâlnim două faze: 

Prima fază, înainte de secolul al XIII-lea, când disputa era brutală, violentă şi sângeroasă, îmbrăcând forma buhurtului. Acţiunea se desfăşura în afara castelului şi se întindea prin sate, văi, dealuri, iar limita de luptă era atunci când una din echipe îşi mărturisea înfrângerea. Învinşii datorau învingătorilor caii, armele şi uneori despăgubiri în bani;



Pentru cea de-a doua fază, regii şi conducătorii bisericii promulgau edicte (decrete şi ordonanţe) prin care se interzicea violenţa în desfăşurarea turnirelor. Între secolele XIII şi XV, turnirul era organizat după legi şi reguli precise, 91

desfăşurându-se ca un adevărat joc de întrecere (caracter sportiv), cu un anumit ritual. În anul 1452, René d’Anjou (1409 – 1480), duce de Lorena şi rege al Neapolului a scris manualul intitulat Traité de la forme et devis d’un tournoi („Tratat despre forma şi conţinutul unui turnir”) în care preciza cu multă obiectivitate regulile jocului cavaleresc şi organizarea turnirului până în cele mai mici detalii. Conform spuselor sale, jocul se organiza numai între cavaleri, în curtea interioară a castelului, sub privirea spectatorilor. Participanţii erau echipaţi cu îmbrăcămintea de război: haubert, cămaşa lungă confecţionată din fier, care ajungea până la glezne; la heaune, coiful cu vizieră mobilă, prevăzută cu dispozitive pentru a proteja vederea şi a permite respiraţia. Coiful era împodobit cu timbres (insigne, steme, embleme, figuri, simboluri) confecţionate din lemn, carton ori piele presată, de diferite dimensiuni pentru a fi vizibile de la distanţă. Armele combatanţilor erau verificate, deoarece erau admise numai lăncile şi săbiile cu vârfurile tocite. În ziua turnirului, cavalerii însoţiţi de scutierii lor intrau în arenă – en lice. Semnalul de începere a luptei era dat de herald prin sunete de trompetă. Lupta începea călare şi continua la nivelul solului când cei căzuţi de pe cal angajau lupte pe jos (pedestru). Disputa înceta când arbitrii apreciau că victoria este de partea unei echipe. La sfârşitul spectacolului, participanţii îmbrăcaţi în veşminte de gală participau la banchet, unde li se ofereau premii simbolice. Juta a reprezentat forma simplificată a turnirului, respectiv practicarea ei în doi sau turnirul în doi. Juta provine de la latinescul justa, în traducere liberă însemnând lupta regulată; francezii îl denumeau joute, iar germanii, tiost. Juta s-a dezvoltat alături de turnir şi s-a perfecţionat cu precădere în secolul al XV-lea. La început a fost o dispută brutală, dar prin codificările ulterioare l-au

92

transformat într-o activitate corporală, la mare căutare, punând în evidenţă dibăcia, curajul şi eleganţa practicantului. Armele (lăncile) erau uşoare şi subţiri, ele trebuind să atingă platoşa (armura de zale) adversarului pe o direcţie cât mâi perpendiculară. În acest mod, vârful lancei se rupea, fără însă a răni adversarul, iar lovitura însemna un punct. De asemenea, pentru evitarea ciocnirilor violente ale cailor şi răsturnărilor s-a construit de-a lungul spaţiului de luptă o barieră care despărţea pe cei doi adversari ce veneau din direcţii opuse. În organizarea şi desfăşurarea sa, juta prezenta numai avantaje: întrecerea putea fi vizualizată în condiţii optime datorită faptului că reclama un spaţiu mai mic; punea în evidenţă strălucirea echipamentului, evoluţiile şi calităţile participanţilor; rezultatele nu mai depindeau în exclusivitate de arbitru etc. De asemenea, toate evenimentele importante ale Franţei, Germaniei şi Angliei medievale erau însoţite de spectacole de jută. Chiar dacă în cadrul acestor manifestări, siguranţa participanţilor era una destul de ridicată, totuşi se mai produceau şi accidente, uneori mortale. Cel mai cunoscut eveniment, nu numai pentru participanţi, cât pentru instituţie însăşi, a fost acela căruia i-a căzut victimă însuşi regele Franţei, Henric al II-lea (1519 – 1559). În urma întrecerii sale cu contele Montgomery (căpitanul gărzii regale), ambele lănci s-au rupt. Regula jocului preciza ca atunci când acestea se rupeau, combatanţii trebuiau să coboare urgent de pe cai. Atunci când s-a produs impactul şi cele două lăncii au cedat, o aşchie s-a desprins şi a intrat prin viziera coifului regelui, rănindu-l la un ochi. Rana s-a dovedit a fi fatală, după câteva zile de chinuri, regele decedând. Inventarea armelor de foc a modificat radical conducerea şi tactica războiului, fapt ce a dus la pierderea din valoare a luptei corp la corp. Forţa personală a încetat de a mai fi calitatea supremă, dibăcia personală nu mai

93

avea scop, iar exhibiţiile violente nu mai erau pe placul publicului, aspecte care au determinat decăderea turnirului şi a jutei. Ulterior, turnirul a fost înlocuit cu carouselul un spectacol călare, în care caii „dansau” în pas de cadril (mişcări lente), iar călăreţii erau echipaţi în costume fanteziste, multicolore şi penaje fastuoase. Locul jutei a fost luat de duel, sau lancea a fost înlocuită cu sabia, care de-a lungul timpului va suferi modificări esenţiale în mărime, formă şi mânuire. Declinul cavalerismului a început prin secolul al XIV-lea. Cauzele au fost multiple, şi anume: înfrângerile suferite de armatele de cavaleri la Crecy (1346), Poitiers (1356), Nicopole (1396), Azincourt (1415), în faţa armatelor de pedestraşi (infanterişti) au dus la schimbarea strategiilor de luptă; apariţia armelor de foc a dus la consolidarea pedestrimii (arcurile şi arbaletele au fost înlocuite cu archebuzele); aversiunea instituţiilor regale faţă de ordinele cavalereşti care funcţionau independent şi deţineau o mare putere economică; înlocuirea armatelor de cavaleri cu armate formate din profesionişti (soldaţi mercenari); schimbările de mentalitate colectivă a societăţii care îşi dorea o viaţă socială liniştită fără lupte şi războaie; biserica nu mai avea nevoie de cavaleri, deoarece cruciadele luaseră sfârşit etc.6 IV.4. Activităţile corporale populare în Evul Mediu – forme de practicare Aşa cum s-a prezentat anterior, în jurul castelor s-au aşezat mai întâi ţăranii; apoi din rândul acestora s-au format meseriaşii care s-au grupat în bresle; totodată s-au statornicit şi negustorii, astfel că, în timp aceste mici aşezări s-au dezvoltat şi s-au transformat în oraşe medievale. În puţinul timp liber rămas, populaţia constituită practica şi exerciţiile corporale, cu precădere la sfârşitul săptămânii sau în timpul sărbătorilor. 6

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1943, p. 135-138, p. 140-149; Ibidem, 1964, p. 164-167, p. 169-176; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit.,p. 88-90, p. 92-96; Rusu Flavia, op. cit., p. 81-84. 94

Deprinderile de mişcare alcătuiau un fond comun, transmis din generaţie în generaţie şi care consta în forme precum: alergarea, săritura, jocul, dansul etc. Printre cele mai răspândite şi caracteristice activităţi fizice populare practicate se regăseau: Chintena sau în traducere liberă momâia. Era o parodie populară a jutei, un fel de luptă împotriva unei ţinte fixe, reprezentată de un scut aşezat pe un ţăruş înfipt în pământ, ori de un manechin. Chintena se practica în două moduri: ca exerciţiu de şcoală sau ca exerciţiu public. Ca exerciţiu de şcoală erau însuşite deprinderile pentru turnir şi jută cu gesturi neîndemânatice dar bine gândite, care provocau veselie şi bună dispoziţie. Dacă la cavaleri se căuta eleganţa în mişcare, în cazul de faţă se căutau gesturile şi mişcările care provocau râsul. Chintena se practica la sărbători, nunţi, botezuri etc. Ulterior, această activitate s-a dezvoltat şi ca exerciţiu public, în sensul că chintanierii au devenit amuzatorii din pompoasele turnire şi jute cavalereşti, întrucât chintena era intercalată în desfăşurarea lor. Lupta reprezenta întrecerea corporală, în care participanţii îşi măsurau puterile, agilitatea şi rezistenţa. În Franţa, lupta îşi avea originea la populaţiile celtice, de aceea bretanii, urmaşii direcţi ai celţilor erau cei mai renumiţi luptători. În majoritatea satelor din Bretania, duminica după-amiaza se organizau întreceri de luptă cu premii, urmate de baluri desfăşurate în piaţa satului. Lupta bretanilor consta într-o dispută liberă, cu picioarele goale, în cămaşă şi chiloţi de pânză tare, pentru a uşura apucările. Era permisă orice piedică şi era considerat învins cel întins la pământ pe spate (cu faţa în sus). O variantă a luptei era trasul cu frânghia, în care două echipe trăgeau de capetele unei frânghii de 40-50 m lungime, stimulaţi de îndemnurile şi aclamaţiile spectatorilor. 95

Jocurile cu mingea. Toate popoarele aparţinând Evului Mediu au manifestat interes şi dragoste pentru jocurile cu mingea. Acestea erau variate, mingile aveau dimensiuni diferite, ele se loveau cu mâna, piciorul, racheta sau bastonul. La început, jocurile se practicau în spaţii deschise (aer liber), dar pe măsură ce acestea s-au dezvoltat şi au fost acceptate de clasa nobiliară a societăţii, au fost construite săli speciale pentru desfăşurarea lor. Mingea lovită cu mâna. La francezi, jeu de paume a devenit atât de popular, încât poate fi considerat ca un joc naţional. Se juca individual, ca joc de societate şi ca joc de întrecere. Mingea era lovită cu palma şi transmisă la distanţe cât mai mari, de unde şi denumirea longue paume. În funcţie de mărimea şi materialul mingii, jeu de paume sau jocul mingii bătute cu mâna purta mai multe denumiri: paume, eteuf, balle, bonde, boule, pelote. Popularitatea jocului consta în faptul că nu necesita nici un fel de cheltuială pentru amenajări şi se desfăşura fără reguli complicate. În forma sa primitivă, jocul era brutal, deoarece mingea era grea, fabricată din piele groasă, umplută cu pietriş, nisip, pilitură de fier, rumeguş, fapt ce determina de multe ori accidente (luxaţii, rupturi musculare şi osoase etc.) În Anglia, în faza de început a jocului, în piaţa centrală a satului sau oraşului se adunau participanţii, unde se alcătuiau două echipe. Jucătorii loveau mingea de aşa manieră încât să o scoată afară pe una din porţile de acces a localităţii apărată de cealaltă echipă. Înverşunarea cu care se juca provoca multe pagube: se spărgeau geamuri, se deteriorau obloanele şi uşile caselor întâlnite pe traseu etc. De foarte multe ori, autorităţile erau nevoite să emită ordonanţe prin care se urmărea evitarea accidentelor, pagubelor şi stricăciunilor. Astfel, organizarea jocului era permisă doar pentru ziua de duminică, mingea trebuia să fie confecţionată din materiale moi (lână, stofă, păr de animale), iar participanţii trebuiau să garanteze o ţinută decentă (în mod special să nu înjure). 96

Mingea lovită cu piciorul La soule era un joc în care mingea avea dimensiuni mari, confecţionată din lemn sau din piele umplută cu tărâţe, muşchi sau fân şi lovită cu piciorul de către practicanţi. Jocul mai purta denumirea şi de choulé (a bate mingea cu piciorul). Se formau două echipe care aveau de apărat o ţintă sau un câmp propriu. Fiecare echipă căuta să trimită mingea în zona adversarului şi să atingă ţinta, reprezentată de un zid sau o linie trasată pe pământ. În general, echipele se alcătuiau din reprezentanţi a două sate, din celibatari contra căsătoriţi, laici contra clerici etc. Deseori, jocul era violent, fapt ce a dus la interzicerea lui de către autorităţi. În Italia, jocul îşi trăgea denumirea de la picior – calcio, jucătorul era un calciante. Era îndrăgit de toate clasele sociale, de la popor la studenţii din Padova, de la nobili la preoţi etc. Calcio a fost considerat un joc nobiliar, având legătura cu harpastum, jocul practicat de către patricienii romani. În Anglia, jocul mingii cu piciorul se numea football şi a apărut prin secolul al XII-lea. Se juca cu frenezie pe orice teren, inclusiv străzi, şi datorită popularităţii sale, fotbalul a fost impus ca joc naţional. Mingea bătută cu băţul La crosse (în franţuzeşte însemnând bastonul încovoiat la un capăt, având o formă de cârjă) era jocul în care mingea se bătea cu bastonul de lemn şi deplasată spre o ţintă (care era o gaură în pământ, un ţăruş înfipt în pământ, ori o linie trasată pe pământ). Mingea era confecţionată din lemn sau piele şi umplută cu pământ, nisip etc. Jocul avea origini vechi şi se găsea reprodus pe miniaturi sau picturi de emailuri încă din secolul al XI-lea. În secolul al XIII-lea, fabricanţii de crose plăteau impozite, fapt ce dovedea dezvoltarea jocului. Jocul prezenta două variante: 

individual, unde fiecare jucător avea mingea lui pe care trebuia să o deplaseze spre propria ţintă; 97



unul contra unul, unde se juca cu o minge, care era lovită în aşa fel încât să fie îndepărtată de ţinta proprie şi apropiată de cea a adversarului7.

IV.5. Cultura fizică în perioada de început a Renaşterii Renaşterea a reprezentat una din cele mai strălucite perioade din istoria omenirii. A apărut mai întâi în Italia, în urma unor prefaceri economice, sociale şi politice, ulterior propagându-se şi în restul Europei. Clasa nobiliară, cu un orizont intelectual mai larg, cu spirit de iniţiativă şi încredere în forţele proprii, dornică să-şi înfrumuseţeze viaţa cu construcţii luxoase, cu remarcabile opere de artă, a sprijinit formarea unei pături intelectuale din rândurile căreia s-au afirmat reprezentanţii Renaşterii. Renaşterea s-a manifestat în toate domeniile de activitate: în economie, prin dezvoltarea manufacturilor şi comerţului mondial; în politică prin apariţia unor noi concepţii cu privire la stat şi stil de conducere; în cultură, prin preamărirea naţiunii, energiei, talentului şi forţei creatoare a omului, prin observarea şi cercetarea naturii înconjurătoare şi a societăţii. Apariţia Renaşterii în Italia a fost favorizată de faptul că se regăseau multe urme ale culturii romane şi greceşti, elemente redescoperite în timp. Concepţiile oamenilor de cultură din perioada Renaşterii sunt cunoscute sub termenul de umanism (provine de la grecescul humanus – omenesc). Umaniştii îşi propuneau să creeze un om mai bun, bine pregătit, să-i dezvolte aptitudinile şi talentele, să contribuie la progresul societăţii etc. Umanismul s-a manifestat de timpuriu în literatură, iniţial în limba latină, ulterior în limba fiecărui popor, dând naştere la literaturi şi culturi naţionale.

7

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1943, p. 152-157; 165-168; Ibidem, 1964, p. 179-184; 190-198; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 98-103; 108-111; Rusu Flavia, op. cit., p. 85-89. 98

De asemenea, pedagogii umanişti au fixat educaţiei un ţel nou, formarea omului complet, în care educaţia corporală va deveni una din preocupările educaţiei generale. Astfel, s-au definitivat în procesul formării personalităţii omeneşti scopul, necesitatea şi utilitatea exerciţiilor corporale. Primii paşi în cadrul acestui nou demers l-au parcurs umaniştii italieni, reprezentaţi prin: Vergerio Pier Paulo (1370-1445). În celebra sa scriere intitulată De ingenuis moribus et liberalibus studis (Despre puritatea moravurilor şi studiul artelor liberale), autorul recomanda printre altele şi activităţile corporale, respectiv: gimnastica, jocul cu mingea, mersul pe jos, pescuitul, vânătoarea, cu scopul formării unui spirit curat şi corp puternic. De altfel, unul dintre preceptele (învăţăturile) sale fundamentează acest obiectiv şi anume: „Cine posedă un spirit clar şi un corp puternic, trebuie să se îngrijească de amândouă”. Vegio Maffeo (1407-1458) în al său tratat de pedagogie De educatione liberorum et eorum claris moribus (Despre educaţia copiilor şi a frumoaselor lor deprinderi) recomanda tuturor tinerilor practicarea exerciţiilor corporale executate treptat pentru a favoriza sănătatea, puterea şi iscusinţa corporală. De asemenea, autorul scotea în evidenţă influenţa activităţilor fizice asupra bunei dispoziţii, a vieţii intelectuale, morale şi afective, precum şi a ţinutei estetice a corpului. Vittorino de Rambaldoni sau Vittorino da Feltré (1378-1446), considerat cel mai însemnat pedagog al Renaşterii italiene. A absolvit Universitatea din Padova, avându-l ca mentor pe Vergerio. În anul 1422, Da Feltré a fost numit învăţător al copiilor ducelui Gonzaga de Mantova, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. În palatul ducal din Mantova, Da Feltré a organizat într-un pavilion un institut de educaţie pentru copiii ducelui, unde alături de aceştia mai primeau educaţie şi alţi copii, aparţinând diferitelor clase sociale (bogaţi şi săraci). În cadrul instituţiei, denumită Casa Giocosa (Casa voioşiei), Da Feltré a creat un sistem de educaţie, care l-a consacrat ca pe unul din marii precursori ai Renaşterii educaţiei 99

corporale fizice. Procesul instructiv-educativ implementat în cadrul sistemului său era specific perioadei respective, fiind studiate limba şi literatura latină, filozofia, retorica, educaţia morală, religioasă şi corporală (fizică). Activităţile corporale erau variate: alergări, înot, pescuit, călărie, lupta, jocul cu mingea, tirul cu arcul şi cu arbaleta, aruncarea lancei, vânătoarea, dansul, jocul de război al cavalerilor etc. După vechiul model grecesc, se cultiva cântul vocal şi instrumental. Scopul acestui program de instruire era asigurarea unui echilibru între facultăţile copilului, ţinându-l în permanenţă ocupat şi depărtându-l de viciile şi pasiunile care favorizau trândăvia. Prin această educaţie se urmărea: dezvoltarea unui om complet, cu grijă pentru corpul său, cu o înfăţişare fizică bărbătească care să dovedească putere, abilitate, ţinută elegantă în atitudine, mers, gesturi şi îmbrăcăminte; putinţa de a gândi limpede şi de a se exprima frumos şi uşor. Pe timpul verii, Da Feltré se deplasa cu elevii săi la ţară, în munţi spre lacurile din nordul Italiei, inaugurând astfel metoda excursiilor recreative şi educative. Inspirându-se din metodele antice de educaţie şi îmbinându-le cu cele care se practicau în şcolile mănăstireşti şi în mediile cavalereşti, Da Feltré a reuşit să implementeze un nou concept pedagogic8.

8

Kiriţescu Constantin, op. cit., 1943, p. 179-183; Ibidem, 1964, p. 202-207; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 116-119; Ceauşescu N. Nicolae, Istoria pedagogiei educaţiei fizice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 26; Rusu Flavia, op. cit., p. 94-97; Postolache Nicolae, Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009, p. 167-168. 100

Rezumat Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476 d.Hr.) a dus la destrămarea lumii antice, a cărei unitate se păstrase sub conducerea Romei şi la apariţia pe scena istoriei a unor noi popoare. În noua perioadă istorică constituită, denumită Evul Mediu, educaţia corporală (fizică), a avut de suferit, fiind respinsă ca instituţie, neîngăduindu-i-se dreptul de a participa la educaţia şcolară. Însă, în anumite direcţii şi sub influenţa fenomenelor social-politice ale timpului, educaţia corporală (fizică) s-a exercitat, împrumutând forme de manifestare din diferite aspecte ale vieţii, unde ocupaţiile principale ale omului erau: vânatul, agricultura, creşterea animalelor şi războiul. Pentru practicarea acestor activităţi, omul trebuia să fie puternic, rezistent, să mânuiască armele, să călărească etc. Cu timpul, lupta armelor a devenit un exerciţiu corporal de bază, care se desfăşura în spaţii imense, iar câştigătorii deveneau celebri. În perioada clasică a Evului Mediu, educaţia corporală (fizică) a luat forme particulare de practicare, concretizate cu precădere în instituţia cavalerească. Cavalerismul nu s-a constituit ca o instituţie decretată de vreo autoritate politică sau spirituală, ci a apărut ca un efect natural al necesităţilor politice şi aspiraţiilor morale ale timpului. Partea cea mai importantă şi consistentă a educaţiei cavalereşti a constituit-o educaţia corporală (fizică), în care activităţile corporale specifice cavalerilor au fost: călăria, înotul, mânuirea armelor, lupta, aruncarea, curtenia (viaţa la curte), turnirul. În perioada Evului Mediu, nu numai cavalerii au practicat exerciţiile corporale (fizice), ci şi populaţiile din jurul feudelor (domeniilor) şi oraşelor medievale, printre cele mai cunoscute şi răspândite activităţi fiind: chintena (momâia), lupta şi jocurile cu mingea. Spre sfârşitul Evului Mediu (secolul al XIV-lea) în Italia a apărut Renaşterea, fenomen social care s-a propagat în toate domeniile culturii: literatură, filozofie, artă, ştiinţă, educaţie. Curentul filosofic care a dominat perioada de început a Renaşterii a fost umanismul. Erudiţi precum Vergerio, Vegio, Da Feltré, au imprimat un nou scop educaţiei în care activitatea corporală (fizică) a reprezentat o componentă de bază.

101

Concluzii Chiar dacă activităţile corporale (fizice) nu au fost practicate în sistemul şcolar feudal, nu înseamnă că ele au dispărut din viaţa popoarelor. Educaţia corporală (fizică) a continuat să facă parte din educaţia generală a omului şi să se propage sub diferite forme de manifestare. Formele de practicare a activităţilor corporale (fizice) erau exersate, pe de o parte, din necesitatea asigurării pregătirii militare, iar pe de altă parte, din dorinţa naturală de mişcare a oamenilor din cele mai diferite categorii şi grupuri sociale: nobilii au practicat exerciţiile fizice în cadrul instituţiei cavalereşti în timp ce oamenii simpli (ţărani sau orăşeni) în diverse ocazii specifice vieţii medievale. Concluzionând, putem spune că manifestările variate şi pitoreşti ale practicării exerciţiilor corporale (fizice) în perioada Evului Mediu au asigurat păstrarea unei continuităţi a educaţiei corporale (fizice) de-a lungul celor câteva secole destul de sumbre, care au marcat istoria universală a omenirii şi implicit cea a istoriei culturii fizice. Teste de autocontrol a. Prezentaţi câteva caracteristici şi trăsături ale societăţii medievale. b. Enumeraţi formele de practicare a activităţilor corporale (fizice) la germani şi slavi. c. Ce a reprezentat cavalerismul ? d. Enumeraţi cele „şapte virtuţi cavalereşti” e. Realizaţi un scurt comentariu despre ce a însemnat turnirul şi juta pentru societatea medievală. f.

Care au fost principalele forme de practicare a activităţilor corporale populare?

g. Descrieţi la alegere, un joc cu mingea practicat în perioada medievală. h. Ce a reprezentat Renaşterea şi care a fost rolul pedagogilor umanişti în propagarea educaţiei corporale?

102

Surse bibliografice  Ceauşescu, N., Nicolae, Istoria pedagogiei educaţiei fizice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.  Cercel, Paul, Popescu, Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1998.  Kiriţescu, Constantin, Palaestrica, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943.  Kiriţescu, Constantin, Palestrica, Editura “Uniunii de Cultură Fizică şi Sport”, Bucureşti, 1964.  Postolache, Nicolae, Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.  Rusu, Flavia, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice moderne, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004.

103

Capitolul V. Cultura fizică în Perioada Modernă

Trecerea de la Evul Mediu la Epoca Modernă a fost determinată în mod fundamental de schimbările culturale şi sociale, generând o revoluţie spirituală care s-a manifestat în literatură, filozofie, artă, ştiinţă şi educaţie. V.1. Educaţia corporală în gândirea marilor pedagogi ai timpului Ludovic Vives sau Juan Luis Vives (1493-1540) spaniol din Valencia, a acordat importanţă exerciţiilor corporale, considerându-le deosebit de preţioase pentru creşterea şi păstrarea puterilor fizice, a sănătăţii şi echilibrului sufletesc. Lecţiile trebuiau alternate cu jocuri, plimbări, sărituri, exerciţii de aruncări şi de lupte, sub supravegherea maeştrilor. Ele nu trebuiau predate în scopuri militare, ci şcolare. Şcolile trebuiau prevăzute cu săli închise după modelul palestrelor greceşti pentru ca activităţile corporale să se desfăşoare şi pe vreme neprielnică. Jocurile trebuiau să se desfăşoare sub supravegherea unui adult, pentru a nu degenera. Sistemul său de educaţie a fost expus în studiul intitulat “De tradensis disciplinis”1. Hieronymus Mercurialis sau Geronimo Mercuriali (1530-1606) a scris "Artis gymnasticae apud antiquos celeberrimae nostris temporibus ignoratae libri sex" (Şase cărţi despre celebra artă gimnastică a celor vechi în timpurile noastre, însă necunoscută). Mercurialis a definit gimnastica drept artă, arătând efectele tuturor exerciţiilor corporale, dar şi cum se învăţau diversele lor forme prin 1

Kiriţescu Constantin, Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964, p. 207; Cercel Paul, Popescu Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1998, p. 119; Ceauşescu N. Nicolae, Istoria pedagogiei educaţiei fizice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 26; Rusu, Flavia, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice moderne, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004, p. 97.

practică, în scopul unei bune constituţii a corpului. Exerciţiile nu erau bune numai pentru bolnavi, ci şi pentru cei sănătoşi. Pe lângă gimnastica clasică greacă, el adăuga băile şi masajele. Lucrarea lui Mercurialis poate fi considerată prima carte de medicină sportivă datorită explicaţiilor sale privind principiile terapiei fizice. Studiul lui Mercurialis include şase cărţi: în cărţile 1 - 3 descrie activităţile corporale din antichitate, pe care le împarte în bellica, medica şi athletica; cărţile 4 - 6 arată valoarea medicală a exerciţiului gimnastic, fiind definit ca o mişcare violentă a corpului care se produce în acelaşi timp cu o respiraţie sporită, având ca obiectiv menţinerea sănătăţii şi dezvoltarea unei bune stări fizice2. În Germania, Joachim Camerarius (1500-1574) arată în lucrarea "Dialogus de gymnasiis" că ceea ce-i trebuia tineretului erau vechile exerciţii ale gimnasticii greceşti. Ele trebuiau executate pe timp frumos în aer liber, iar pe vreme rea în săli. De asemenea, a descris exerciţiile cu aparate, urcarea pe prăjini, tragerea de funie. În teoria pedagogului german, profesor la Universităţile din Tübingen, Leipzig şi Nurnberg, activităţile corporale precum alergările, săriturile, scrima, înotul contra curentului apei, aruncarea pietrei, executate fără raţiune, nu erau indicate3. În ţările nordice, Suedia şi Norvegia, exerciţiile corporale practicate erau evidenţiate de arhiepiscopul din Upsala, Olaus Magnus (1450-1557), care a tipărit în 1555 "Istoria popoarelor nordice" (Historia de gentium septentrionalium). În lucrare sunt menţionate: aruncarea lăncii, aruncarea cu piatra, alergarea, săritura, lucrări de terasamente, lucrări pe ogor, reparaţii navale, tăierea şi transportul copacilor, exerciţii ce întreţin sprinteneala, previn obezitatea şi tulburările abdominale. În lucrare mai sunt menţionate: exerciţiile cu patinele şi schiurile, vânătoarea pe zăpadă şi gheaţă, înotul, pugilatul, tragerea cu arcul, cursele de cai şi

2

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 208 – 209; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 120 – 122; Ceauşescu N. Nicolae, op. cit., p. 27 – 28; Rusu Flavia, op. cit., p. 97 – 98. 3 Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 215; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 124. 105

reni. În concepţia nordică de educaţie, urmând tradiţia popoarelor germanice, fetele nu erau excluse de la practicarea activităţilor corporale4. În Anglia, cărturarul Thomas Elyot (1490-1546) a publicat în 1531 "Guvernatorul" (The Gouvernour). După Elyot, copiii trebuiau să înceapă educaţia necesară întăririi corpului foarte timpuriu, pentru a câştiga forţă şi iscusinţă. Ca exerciţii indica: alergarea, săritura, lupta, înotul, călăria, vânătoarea, royal-tenisul şi tirul cu arcul. Elyot argumenta faptul că educaţia trebuia pusă în serviciul Statului, pentru a pregăti o tânără generaţie utilă scopurilor sale. Totodată a fost primul pedagog englez care a insistat asupra valorii educative a exerciţiului fizic, principiu ce va fi prezent în permanenţă în toate sistemele de educaţie englez5. Roger Ascham (1515-1568), erudit şi tutore al prinţesei Elisabeta I, este autorul celebrei opere literare "School-master" (Învăţătorul), în care idealul educaţiei era formarea omului nou, cu caracteristicile: înţelepciune, virtute, religiozitate toate legate de practica exerciţiilor fizice. Exerciţiile corporale recomandate erau: călăria, lovirea cu lancea, tirul cu arbaleta, săritura, alergarea, lupta, înotul, dansul, tenisul, dresarea şoimilor. În anul 1563 a început demersul elaborării acestei cărţi, studiul fiind publicat postum în 15706. În Franţa, François Rabelais (1494-1553) a publicat un interesant roman fantezist "Gargantua şi Pantagruel", care satiriza subtil pe eroii romanului, concepţiile şi practicile de viaţă existente, reuşind să întocmească un adevărat program pentru educaţia completă a elevilor. Deşi romanul este fantezist, Rabelais rămâne pedagogul profund care a tratat cel dintâi plan al educaţiei moderne. Din prezentarea personajului central, Gargantua – tatăl lui Pantagruel, reiese că 4

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 218; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 125 – 122; Rusu Flavia, op. cit., p. 99. 5 Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 220; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 126 – 127; Rusu Flavia, op. cit., p. 100. 6 Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 220 – 221; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 127; Rusu Flavia, op. cit., p. 100. 106

acesta îi povestea fiului său cum a suportat influenţa a două sisteme educative şi anume: cel medieval denumit şi scholastic, în care domina teologia şi lipsea în totalitate educarea corpului; al doilea sistem, efectuat cu un pedagog, din care nu lipseau atenţia pentru cultura corpului, studiul igienei, cunoaşterea naturii şi formarea de deprinderi şi cunoştinţe privind viaţa socială7. Jan Amos Komenski sau Johannes Amos Comenius (1592-1670) a înfiinţat în anul 1650, în oraşul Saros-Patok, o şcoală a cărui program cuprindea şi practicarea exerciţiilor fizice. La şcoală, elevii făceau exerciţii, plimbări, "jocuri de interior" al căror scop era ascuţirea spiritului, precizia şi justeţea judecăţii. Se practicau: alergările, jocurile cu mingea, popicele, tirul cu arbaleta, mersul cu picioroangele, scrima cu sabia, lupta, înotul, patinajul pe gheaţă. Principalele idei asupra educaţiei şi le-a sistematizat în lucrarea „Didactica Magna” (Marea Învăţătură) publicată în anul 1640. Fără să-i aloce un capitol aparte, marele pedagog argumenta în mai multe pasaje necesitatea îngrijirii şi educării corpului. În concepţia lui Komenski, structura unei zile arăta astfel: 8 ore erau consacrate învăţăturii; 8 ore, educaţiei corporale, igienei şi meselor; 8 ore somnului nocturn. În lucrarea „Schola Ludus” (Şcoala Jocurilor), elaborată în anul 1654, autorul arată temeiurile pedagogice ale exerciţiilor şi jocurilor. Foloasele aduse de practicarea activităţilor corporale erau de natură individuală: odihneau corpul; destindeau spiritul; dezvoltau dibăcia, sprinteneala, rezistenţa, perseverenţa, spiritul de decizie şi de independenţă8. John Locke (1632-1704) în opera sa pedagogică "Câteva păreri asupra educaţiei" (publicată în anul 1693) vorbeşte despre educaţia fizică, morală şi 7

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 223 – 224; Dumitrescu T. Gheorghe, Educaţia fizică în evoluţia gândirii pedagogice, Editura Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, 1969, p. 30 – 35; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 128 – 130; Ceauşescu N. Nicolae, op. cit., p. 29 – 31; Rusu Flavia, op. cit., p. 100. 8 Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 227 – 228; Dumitrescu T. Gheorghe, op. cit., p. 35 – 44; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 130 – 131; Ceauşescu N. Nicolae, op. cit., p. 35 – 39; Rusu Flavia, op. cit., p. 101 – 102. 107

intelectuală, spunând că educaţia nu avea ca scop să încarce memoria, ci să dezvolte inteligenţa şi să formeze caracterele energice. A preconizat educarea în familie a gentlemanului de tip nou. Pentru Locke, mijlocul de bază, atât în educaţia intelectuală cât şi în cea fizică, era exerciţiul în forme variate prin care se urmărea formarea unor deprinderi specifice. De asemenea, arăta importanţa factorilor naturali de mediu, rolul alimentaţiei şi corelaţia activităţii corporale cu medicina. Ca forme de practicare, recomanda: dansul, scrima, călăria, excursiile şi jocurile9. Jean Jacques Rousseau (1712-1778) a scris în 1762 lucrarea "Émile ou l'education" (Emil sau despre educaţie). Cartea este împărţită în cinci părţi, iar din punct de vedere al educaţiei corporale cele mai importante sunt: întâia - a copilăriei până la 3 ani şi a doua - dezvoltarea copilului de la 4 la 12 ani. În prima parte, dădea sfaturi pentru: alăptarea copilului, îngrijirea lui astfel încât să-l întărească şi să devină rezistent. În partea a doua, 4-12 ani, educaţia fizică trecea pe primul plan, pentru a-i întări corpul, a-l face robust şi sănătos, urmărind o viaţă igienică exemplară şi combătând moliciunea. Copilul trebuia să alerge, să lucreze, să ţipe, să fie permanent în mişcare, în acest fel dezvoltându-şi şi inteligenţa. Copiii trebuiau acceptaţi în jocurile adulţilor, jocurile cu mingea şi în acelaşi timp recomanda practicarea înotului şi băile reci etc. Principiul fundamental al concepţiei lui Rousseau a fost necesitatea întoarcerii la natură şi ocrotirea copilului de influenţele nefaste şi mai puţin sănătoase ale societăţii, printr-o izolare voită şi o educaţie care să-i dezvolte capacităţile intelectuale şi fizice într-o strânsă legătură. Ideile lui Rousseau au avut ca efect ruperea prejudecăţilor şi a lucrurilor învechite, deschizând noi orizonturi pentru educaţia generală şi creând o altfel de pedagogie. În plus, Rousseau a fost unul din exponenţii de seamă ai gândirii progresiste, unul din iluminişti, care din punct de vedere ideologic a pregătit Revoluţia franceză, prin realizarea atmosferei 9

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 228 – 229; Dumitrescu T. Gheorghe, op. cit., p. 44 – 48; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 131 – 132; Ceauşescu N. Nicolae, op. cit., p. 40 – 41; Rusu Flavia, op. cit., p. 102. 108

şi a convingerilor pentru reînnoire10. V.2. Instituţiile şcolare care propagau activităţile corporale Instituţiile în care se desfăşura şi educaţia corporală erau puţine, iar printre ele se regăseau: academiile cavalereşti, şcolile iezuiţilor, universităţile şi şcolile publice englezeşti. Fiecare dintre acestea avea propriul său program în conformitate cu scopul şi cu specificul propriu11. a) Academiile cavalereşti înfiinţate către sfârşitul secolului al XVI-lea, aveau ca scop pregătirea copiilor în spiritul vechiului cavalerism. Cel mai mare preţ se punea pe vechile deprinderi cavalereşti (călărie, scrimă, dans), dar se mai practicau jocul cu mingea şi tirul. Cele dintâi academii cavalereşti au fost în Germania: Collegium Illustre din Tubingen (înfiinţată în 1589) şi Collegium Mauritianum din Kassel (1599). Aceste instituţii ofereau cursanţilor un program complet de instruire care se adresa atât componentei fizice (prezentate anterior), cât şi celei intelectuale. Se studiau limbile străine (în special franceza), oratoria, matematica, filosofia, ştiinţele naturii, istoria, cronologia, heraldica (studiul stemelor statelor, a blazoanelor caselor domnitoare şi a familiilor nobiliare, a oraşelor), geografia, etica, precum şi o serie de ştiinţe aplicative: tehnica fortificaţiilor militare, arhitectura, mecanica. În Italia şi Franţa, academiile cavalereşti erau un fel de instituţii complementare, iar în Anglia acestea nu existau. Academiile cavalereşti au dispărut în secolul al XIX-lea, când s-au transformat fie în şcoli de cadeţi, fie în universităţi. b) Şcolile iezuiţilor. Concepţia iezuită era: "corpul trebuie să fie sănătos şi tare pentru a putea studia şi munci cu spor pentru gloria lui Dumnezeu". Întâiul colegiu iezuit a fost înfiinţat la Viena în 1551, apoi reţeaua s-a extins în mai multe state 10

Ibidem, p. 237 – 239; Ibidem, p. 48 – 52; Ibidem, p. 135 – 136; Ibidem, p. 42 – 46; Ibidem, p. 103 – 104. 11 Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 239 – 243; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 135 – 139; Rusu Flavia, op. cit., p. 104 – 106. 109

europene ca: Germania, Polonia, Cehia, Franţa. În aceste instituţii se dădea o atenţie deosebită igienei, iar exerciţiile corporale se practicau în interiorul localului, în aer liber, în grădinile şcolilor, atât în timpul anului şcolar cât şi în vacanţe. Ca forme de practicare se regăseau: alergări, sărituri, jocurile cu mingea, biliard, popice, jocuri de societate, excursii afară din oraş sau la câmp. Uneori se făcea scrimă, mai rar călărie. Scăldatul în timpul verii şi patinajul iarna erau interzise. c) Universităţile. În aceste instituţii se încerca imitarea activităţilor corporale din academiile cavalereşti, cu care erau în rivalitate. În Germania, universităţile au rămas singurele unde exerciţiile corporale au supravieţuit. Odată cu studiul altor materii, cursanţii urmau practicarea scrimei, dansului şi călăriei. Însă, din cauza greutăţilor materiale legate de procurarea şi întreţinerea cailor, a hranei, a specialiştilor, exerciţiile de călărie au ajuns să se mărginească doar la forma voltijelor (încălecarea şi descălecarea) pe calul de lemn. d) Şcolile din Anglia. În comparaţie cu şcolile din celelalte ţări europene care îşi păstrau tradiţia medievală a şcolilor mănăstireşti unde educaţia corporală lipsea cu desăvârşire, în Anglia public-schools-urile prevedeau în programul lor zile şi ore speciale pentru acele exerciţii şi jocuri ce făceau parte integrantă din educaţie. Un exemplu este dat de Colegiul Eton, unde în ziua de joi şi după-amiezele de marţi şi duminică elevii practicau tenisul, înotul, canotajul, dansul, scrima, călăria şi jocurile de vânătoare. V.3. Concepţiile unor oameni de cultură în promovarea educaţiei corporale. Şcoala filantropistă Şcoala filantropistă a apărut în Germania la mijlocul secolului al XVIII-lea, ca o consecinţă a aufklärung-ului (iluminare), un fel de curent renascentist (reînnoire spirituală, culturală şi socială) ce avea ca scop: restituirea drepturilor individuale ale fiecărui cetăţean şi emanciparea faţă de biserică; eliminarea vechilor prejudecăţi; abolirea monarhiei absolutiste etc. Efectele noului 110

curent s-au manifestat şi pe plan cultural şi implicit în educaţie, unde pedagogii germani şi-au îndreptat atenţia şi spre activitatea corporală. După ce am relatat anterior eforturile depuse de unii umanişti de a arăta importanţa şi necesitatea activităţilor corporale în sistemul general de educaţie, argumentate în lucrările lor, pedagogii germani vor reuşi să introducă educaţia corporală în practica vieţii şcolare. Astfel, după o lungă perioadă de timp şi multe obstacole, educaţia corporală dispărută din şcoală după prăbuşirea antichităţii, se va întoarce din nou într-un sistem de învăţământ. Întemeietorul acestei şcoli a fost Johan Bernhard Basedow (1723-1790). Preocuparea filantropiştilor a fost de a introduce educaţia corporală în programa şcolară germană. În 1774, la Dessau a luat naştere institutul "Philantropinum" dirijat de Basedow, şcoală care s-a dovedit a fi în timp un adevărat laborator de experienţă în domeniul educaţiei corporale, morale şi intelectuale. Basedow, prin importanţa acordată educaţiei corporale în învăţământ, are meritul de a fi părintele şcolii germane de gimnastică. Exerciţiile fizice serveau în pedagogia lui Basedow un scop utilitar, reprezentând un instrument al îmbunătăţirii naturii umane şi un joc de educaţie pentru viitorii cetăţeni ai lumii. Pentatlonul din Dessau cuprindea: alergări, sărituri, căţărare, exerciţii de balansare şi de transport. Pe lângă acestea se mai adăugau clasicele deprinderi cavalereşti: dans, călărie, scrimă, muzică, exerciţii militare, mânuirea armelor, marşuri pedestre. O inovaţie de interes era că, în timpul verii elevii locuiau în corturi, ducând o viaţă de tabără. Aici ei practicau: înotul, canotajul, pescuitul, căţărarea în copaci, mersul în echilibru pe grinda îngustă sau pe buştean, cu purtare de greutăţi (saci de nisip). Pedagogia lui Basedow a avut la bază ideile lui Locke, Komenski şi Rousseau. În conceptul său pedagogic, educaţia trebuia să fie naţională şi independentă faţă de orice biserică, iar cultura sentimentului patriotic trebuia făcută în afară de orice naţionalitate. Exemplu: după cum nu există o educaţie catolică, 111

luterană sau reformată, ci una creştină, nu există danezi, francezi, prusaci, ruşi, ci doar europeni. Basedow şi-a expus ideile pedagogice într-un număr mare de lucrări, dintre acestea detaşându-se Tratatul elementar scrisă în anul 1774, cuprinzând patru volume. În sistemul de educaţie şcolar, Basedow a implementat o metodă prin care elevii învăţau jucându-se, iar orele de învăţătură alternau cu cele de joc. Programul şcolar era stabilit la 17 ore şi avea următoarea structură: 5 ore de studiu (unele în clasă, altele afară în aer liber); 3 ore de exerciţii de mişcare, jocuri şi muzică; 2 ore de lucru manual; 1 oră pentru igienă; 6 ore repaus, mese şi alte activităţi. Somnului nocturn îi erau alocate 7 ore12. Pastorul Christian Gotthilf Salzmann (1744-1811) a înfiinţat la Schnepfenthal, departe de oraşul Dessau, în mijlocul naturii, un institut de educaţie. A dat o deosebită importanţă educaţiei corporale şi educaţiei fizice. Pentru exerciţiile fizice era rezervat un teren, pe o colină, în vecinătatea şcolii, la marginea unei dumbrăvi de stejari. Exerciţiile constau în: alergări, sărituri, balans, voltije, călărie, înot. Pentru echilibru se folosea o bârnă aşezată peste o râpă sau groapă, având o adâncime de un metru, pentru săriturile în lungime erau amenajate şanţuri, stâlpi pentru urcare şi pentru fixat barierele mobile care măsurau săritura în înălţime, leagăn pentru trapez etc. Pe lângă acestea, elevii făceau exerciţii de dans, cânt, muzică instrumentală, tâmplărie, se ocupau de creşterea iepurilor, albinelor, peştilor, grădinărit şi excursii. Salzmann l-a avut ca model pe Rousseau şi şi-a sintetizat ideile pedagogice într-un roman intitulat după numele personajului principal, „Konrad Kiefer”. Spre deosebire de eroul lui Rousseau, Emil, subiectul lui Salzmann, Konrad, era un copil de ţăran, care frecventa şcoala din satul natal. Obiectivul educaţional al lui

12

Ibidem, p. 252 – 254; Ibidem, p. 140 – 142; Ibidem, p. 108 – 109.

112

Salzmann era să formeze oameni sănătoşi, voioşi, inteligenţi şi buni, pentru ca în acest mod să fie fericiţi ei înşişi şi în stare să colaboreze la prosperitatea generală13. Unul din grupul de colaboratori ai lui Salzmann a fost şi Johann Christoph Friedrich Guts Muths (1759-1839), autorul cărţii „Gymnastik für die jugend” (Gimnastica pentru tineret), elaborată în anul 1793 după un studiu efectuat timp de 8 ani, pentru a vedea importanţa practicării activităţilor corporale asupra elevilor. După Muths, gimnastica era un sistem de exerciţii ale corpului care aveau ca scop perfecţionarea acestuia. Spunea că, gimnastica emană bucurie, activează circulaţia, întăreşte muşchii şi nervii, pune în acţiune corpul întreg sau unele părţi, şi cere un efort care nu trebuie să fie exagerat. Exerciţiile pretind răbdare, perseverenţă şi obişnuiesc omul să nu se sperie de privaţiuni sau suferinţe. Exerciţiile se executau în spaţii libere şi le împărţea în: Exerciţii gimnastice propriu-zise. Acestea erau în număr de opt: a) Săritura – se putea executa liber, cu avânt şi cu ajutorul prăjinii. Trebuia să se ţină seama de: lungime, înălţime şi adâncime. Ca variante ale săriturii, se întâlneau: săritura în două picioare sau într-un picior, voltijele, săritura colectivă (asemănătoare cu “capra românească”); b) Alergarea – era de viteză şi de durată; se executa pe pistă ori pe teren liber, pe drum neted sau pe pământ gloduros; c) Aruncarea simplă cu piatra: în înălţime, la depărtare sau la ţintă. Forme mai complexe: cu praştia, arcul, suliţa, discul; d) Lupta – era grupată astfel: lupta uşoară, lupta pe jumătate, lupta completă, deosebindu-se prin felul apucărilor şi prin faza finală spre care se tindea; e) Căţăratul – pe prăjini, copaci, catarge, scară de frânghie, presupunea în prealabil o pregătire; f) Exerciţii de echilibru şi balans, începeau de la statul pe un picior, mersul pe muchia unei scânduri fixate pe pământ, mersul pe grindă fixă sau oscilantă, 13

Ibidem, p. 256 – 258; Ibidem, p. 143 – 144; Ibidem, p. 110. 113

mersul pe frânghie şi pe picioroange, exerciţii pe bârnă basculantă şi pe leagănul de balans suspendat, patinajul; g) Exerciţii de ridicare de purtare şi tragere. Forma cea mai simplă: susţinerea cu braţul întins a unei bare orizontale pe care se putea deplasa o greutate, gradându-se efortul. Urma apoi ridicarea de saci cu nisip, purtarea de greutăţi în spinare etc.; h) Dansurile, marşurile şi exerciţiile militare. Lucrări manuale: agricultură, apicultură, grădinărit, creşterea animalelor etc.; Jocuri colective: “Jocurile sunt nimicuri importante” scria Guts Muths. Ele răspândeau veselie şi plăcere făcându-i pe copii vioi şi mulţumiţi. Din punct de vedere al activităţii fiziologice, mişcările în aer liber erau folositoare pentru păstrarea sănătăţii, pentru întărirea, exercitarea şi rezistenţa corpului14. Contemporan cu Guts Muths a fost şi Gerhard Anton Urlich Vieth (1763-1836). Vieth este printre cei dintâi autori care au pus la baza educaţiei corporale, anatomia şi fiziologia umană. Acesta descrie structura corpului omenesc în legătură cu mecanismul mişcărilor, efectele de pârghie ale oaselor acţionate de muşchi şi căutarea centrului de greutate. Vieth a publicat “Încercare de enciclopedie a exerciţiilor fizice”, lucrare fundamentală şi una dintre cele mai relevante ale domeniului de activitate, care cuprindea trei volume: 1. “Contribuţii la istoria exerciţiilor fizice”, cu o descriere documentară, bazată pe izvoare bogate, a exerciţiilor fizice practicate de toate popoarele lumii vechi şi noi, şi o încercare de a lămuri procesul lor de evoluţie; 2. “Sistemul exerciţiilor fizice”, în care descrie în chip amănunţit exerciţiile cunoscute; 3. Partea a treia apărută mai târziu, cuprinde completări şi adaosuri la primele două. 14

Ibidem., p. 258 – 264; Ibidem, p. 145 – 150; Ibidem, p. 112 – 114.

114

Chiar dacă la bază avea mai multe specializări – în matematică, fizică şi drept, Vieth şi-a completat activitatea ştiinţifică cu această lucrare dintr-un domeniu care aparent nu avea legătură cu preocupările sale obişnuite15. Marele pedagog elveţian şi reformator al educaţiei Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) a restabilit educaţia fizică în drepturile sale, acordându-i un loc de frunte într-un sistem general de educaţie. El avea o idee înaltă despre gimnastică: ”Noi căutăm o gimnastică prin care educaţia fizică, considerată din punct de vedere intelectual, să devină un mijloc de formare a spiritului şi care, considerată din punct de vedere al moralităţii şi al frumosului să fie un mijloc de dezvoltare etică şi estetică.” Metoda preconizată pentru exerciţiile fizice era intuiţia. În toate şcolile înfiinţate şi dirijate de Pestalozzi, exerciţiile gimnastice se făceau colectiv, metodic şi sistematic. Exerciţiile de articulaţii erau mişcări simple ale capului, trunchiului şi membrelor ca: flexii, extensii, torsiuni. Principiul fundamental care l-a condus pe marele pedagog în toată activitatea sa teoretică şi practică a fost: dezvoltarea tuturor puterilor copilului şi multilaterală sa pregătire pentru viaţă. Despre cultura corpului, Pestalozzi a vorbit pe larg, temeinic în mai multe lucrări: Leonard şi Gertruda (scrisă în anul 1781); Cum îşi creşte Gertruda copiii (operă sub formă de scrisori şi finalizată în 1801); Despre educaţia fizică. Introducere la încercarea unei gimnastici elementare (publicată în 1807). Pestalozzi a fost pedagogul care a reintrodus educaţia corporală în şcoală după modelul antic grecesc, a metodizat-o şi a instituţionalizat-o. Cunoscător al filosofiei platoniene, Pestalozzi a promovat educaţia corporală ca factor esenţial în formarea armonioasă a personalităţii umane16.

15

Ibidem, p. 264 – 265; Ibidem, p. 150 – 151; Ibidem, p. 114 – 115. Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 265 – 269; Dumitrescu T. Gheorghe, op. cit., p. 52 – 60; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 115 – 116; Ceauşescu N. Nicolae, op. cit., p. 49 – 50; Rusu Flavia, op. cit., p. 115 – 116.

16

115

Rezumat Pe parcursul acestei etape pedagogii au redescoperit valorile materiale şi mai ales spirituale ale Antichităţii. Cercetările lor s-au adâncit în studiul lumii antice şi al concepţiilor vechilor greci şi romani despre viaţă, despre modul în care aceştia se îngrijeau de corpul şi spiritul lor. În locul idealurilor transcendentale, sunt reluate concepţiile conform cărora personalitatea umană trebuie îngrijită şi cultivată sub toate aspectele ei fizice, spirituale şi morale.

Concluzii Scriitorii, filozofii, pedagogii Perioadei Moderne au reuşit să readucă educaţia corporală în preocupările oamenilor de cultură şi a celor de şcoală. Filantropiştii au introdus educaţia corporală în programul şcolar, ca parte esenţială a educaţiei generale, şi în acelaşi timp, ei au reuşit să dezvolte idei valoroase legate de scopurile, necesitatea şi foloasele activităţilor fizice, privite în cadrul unui sistem de formare a personalităţii umane complete. În ansamblu, putem spune că educaţiei i s-a imprimat un nou scop şi anume: formarea omului complet.

Teste de autocontrol a. Care au fost cei mai renumiţi pedagogi din perioada modernă? b. Ce instituţii şcolare cultivau activităţile corporale în perioada modernă? c. Care au fost reprezentanţii “Şcolii filantropiste” din perioada modernă? d. Cine a fost Guts Muths şi cum împărţea el exerciţiile corporale? e. Ce rol a avut Pestalozzi în afirmarea educaţiei corporale?

116

Surse bibliografice  Ceauşescu, N., Nicolae, Istoria pedagogiei educaţiei fizice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.  Cercel, Paul, Popescu, Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1998.  Dumitrescu, T., Gheorghe, Educaţia fizică în evoluţia gândirii pedagogice, Editura Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, 1969.  Kiriţescu, Constantin, Palestrica, Editura “Uniunii de Cultură Fizică şi Sport”, Bucureşti, 1964.  Rusu, Flavia, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice moderne, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004.

117

Capitolul VI. Cultura fizică în Perioada Contemporană

Sistemele de gimnastică europene – transformate ulterior în sisteme naţionale de educaţie fizică, s-au constituit în conformitate cu obiectivele noii societăţi şi în funcţie de interesele naţionale de educaţie fizică şi învăţământ. Aceste sisteme au reprezentat pentru domeniul educaţiei fizice trecerea de la perioada frământărilor, a căutărilor, la o activitate organizată, care a avut ca finalitate instituţionalizarea sistemului de educaţie fizică şi creşterea potenţialului fizic şi sportiv, în primă etapă pentru militari, apoi pentru tineretul şcolar. Creatorii de sisteme pedagogice în educaţie fizică au apărut cam în acelaşi timp în mai multe ţări europene. Pe parcursul acestui capitol vom întrebuinţa adesea termenul de sistem de gimnastică şi considerăm necesar să redăm, pe scurt, conţinutul celor mai răspândite sisteme pentru a putea înţelege mai bine prin ce s-a caracterizat fiecare dintre acestea1. Pentru epoca modernă, în care o serie de state dezvoltate urmăreau să-şi asigure dominaţia politică, militară şi economică, gimnastica a reprezentat o necesitate de stat, aflată în directă conexiune cu activitatea militară intensă a acestor mari puteri – cu precădere Franţa şi Germania. Aceste împrejurări au determinat ca unele sisteme de gimnastică, în faza lor de început – Amoros, Jahn şi Ling, să asigure pregătirea fizică a militarilor, a celor care erau angrenaţi în conflictele armate şi unde exerciţiile gimnastice au fost folosite de fiecare stat în vederea realizării propriilor interese dictate de real politik-ul care se afirma din ce în ce mai mult. Cu timpul, sistemele de gimnastică - în mod special cel francez, german şi suedez, au avut o largă răspândire, deschizând noi perspective gândirii pedagogice

1

Alice Luca, Gimnastica în şcoală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998.

118

şi filozofice, au pătruns adânc în învăţământ ca sisteme de educaţie fizică, au fost durabile şi au constituit o caracteristică importantă a secolului al XIX-lea. VI.1. Principalele sisteme şi şcoli de educaţie corporală (gimnastică) Şcoala franceză Don Francesco Amoros y Ondeano (1770-1848). Colonel spaniol, a devenit director în 1807 a Institutului Pestalozzian din Madrid, iar în 1816 a obţinut cetăţenia franceză. El şi-a închinat viaţa muncii pentru răspândirea exerciţiilor fizice, creând un sistem de educaţie propriu, inspirat după principiile pestalozziene. Amoros a înfiinţat o serie de instituţii: ”Institution Durdan” (1817), “Gimnaziul pentru pompieri” (1818),”Gimnaziul normal militar” (1820). A publicat câteva lucrări fundamentale: “Manual practic al exerciţiilor corporale şi al jocurilor celor mai potrivite pentru întărirea corpului şi a membrelor” (1817); “Manualul de educaţie gimnastică şi morală” (1830). Amoros a fost considerat creatorul şcolii franceze de educaţie fizică. El a dat următoarea definiţie gimnasticii: ”Gimnastica este ştiinţa raţională a mişcărilor noastre, a raporturilor lor cu simţurile, cu inteligenţa, cu sentimentele, cu moravurile şi cu dezvoltarea tuturor facultăţilor noastre. Gimnastica îmbrăţişează practica tuturor exerciţiilor ce tind a face pe om mai curajos, mai întreprinzător, mai inteligent, mai sensibil, mai puternic, mai corect, mai dibaci, mai iute, mai mlădios, mai sprinten şi care ne ajută să înfrângem toate dificultăţile şi să triumfăm împotriva primejdiilor şi a piedicilor. Pe lângă forţă, gimnastica trebuie să cultive la elevi însuşiri sufleteşti ca: generozitate, iubire, ambianţă socială”. La baza gimnasticii amorosiene stătea intuiţia. Intuiţia era înlesnită prin asocierea senzaţiilor auditive, vizuale şi tactile. Profesorul explica mai întâi prin cuvinte exerciţiul ce trebuia executat, apoi îl arăta, era executat de un mentor; în sfârşit, prin intermediul sensibilităţii tactile răspândite în tot corpul, însufleţea senzaţia tactilă, şi călăuzea încercarea motrică pe care o

119

face elevul înainte de execuţia reală. Asocierea muzicii cu exerciţiile fizice era de mare importanţă. Gimnastica lui Amoros avea nevoie de cunoştinţe legate de: a) Anatomia şi fiziologia corpului omenesc; b) Mecanica mişcărilor; c) Examenul fizic şi moral al elevilor. După scop, Amoros împărţea exerciţiile corporale astfel: 1. Gimnastica civilă industrială şi militară, cuprindea două feluri de exerciţii: a) Elementare, care constau din mişcări simple şi gradate ale membrelor superioare şi inferioare: flexii, rotaţii, mers ori alergat pe loc, mlădieri ale gâtului şi ale diverselor segmente ale trupului. Apoi se executau exerciţii de echilibru, exerciţii de forţă, exerciţii de forţă şi îndemânare, săriturile. b) De aplicaţie (cu ajutorul aparatelor), erau utilitare, având scopul de a învinge diferite obstacole. Amoros a utilizat: porticul, octogonul, calul de voltije, inelele suspendate, trapezul. Porticul amorosian cuprindea multe frânghii simple, cu noduri, scări de lemn şi de frânghie, catarge pentru exerciţii de căţărare. 2. Gimnastica medicală era compusă din: a) Igienică, cuprinzând aceleaşi exerciţii pentru păstrarea şi ameliorarea sănătăţii; b) Terapeutică, referitoare la tratamentul medical al maladiilor prin exerciţii fizice; c) Analitică (fortifiantă), unde era vorba de exerciţiile pentru convalescenţi; d) Ortosomatică - se urmărea tratamentul diformităţilor prin exerciţii fizice. Adversar al lui Amoros a fost Henri Clias (1782-1854). În 1810 era maestru de gimnastică în Elveţia. În 1816 a publicat “Bazele iniţiale ale gimnasticii”, în 1819 a publicat “Tratat de gimnastică elementară” sau cursuri analitice şi gradate, proprii a dezvolta şi întări organismul omenesc. A mai

120

publicat: “Curs elementar de exerciţii gimnastice”, “Exerciţii de frumuseţe şi forţă pentru fete.” Cel mai mare merit al lui Clias a fost că a pus bazele gimnasticii copilăriei. Această educaţie începea de la 4 ani. Pentru copiii de 2-4 ani, Clias prevedea o serie de exerciţii care puneau în mişcare tot corpul, în legătură cu jocurile vârstei respective, al doilea merit îl are pentru contribuţiile aduse gimnasticii feminine (bastoane, arcuri, corzi de sărit) şi al treilea merit că a popularizat exerciţiile gimnastice şi le-a introdus oficial în şcolile primare, datorită cunoştinţelor sale bogate şi abilităţii sale pedagogice deosebite2. Şcoala germană Întemeietorul şcolii germane de educaţie fizică a fost Friedrich Ludwig Jahn (1778-1852). Activitatea sa în domeniul educaţiei prin gimnastică a început în 1810. Jahn a adoptat o metodă proprie şi originală: ieşea cu elevii la câmp, la pădure ca să facă exerciţii în aer liber. Elevii înmulţindu-se, el a organizat lângă Berlin, pe câmpia Hasenhaide, întâiul teren de exerciţii gimnastice, numit turnplatz, amenajat cu aparate şi instalaţii variate pentru tot felul de exerciţii, şcoală devenită cunoscută în scopul întăririi în vederea războiului de apărare şi pentru unitatea Germaniei. În 1816 a publicat “Arta gimnastică germană”, care cuprinde: a) Terminologia – care este pur germană; b) Exerciţiile gimnastice – exerciţiile originale sunt cele de suspensie şi sprijinire a braţelor, pentru care Jahn a construit aparatele noi numite: reek (bară fixă) şi barren (paralele). După forma şi natura lor, exerciţiile gimnastice sunt însoţite de descrieri scurte şi clare, indicând pentru fiecare regulile de executare; 2

Kiriţescu Constantin, Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964, p. 275 – 286; Albu Victor, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1996, p. 97 – 100; Cercel Paul, Popescu Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1998, p. 159 – 167; Rusu Flavia, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice moderne, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004, p. 119 – 124. 121

c) Jocurile gimnastice (turnspiele) erau alese ca să aibă o influenţă binefăcătoare asupra sănătăţii corpului, dar şi a minţii. Se preferau jocurile de echipă; d) Metodica se ocupă de construirea turnplatzurilor, cu amenajările terenurilor şi cu instalarea aparatelor. Meritele lui Jahn sunt: 

A mutat exerciţiile fizice în plină natură, punând tineretul în contact direct cu factorii dătători de sănătate: aerul curat, lumina soarelui, spaţiul imens;



A dezvoltat gustul pentru cunoaşterea frumuseţilor naturii şi ale patriei, fiind un adevărat precursor al turismului;



A menţinut şi propagat ideea folosirii jocului, a exerciţiilor, a cântecului, a veseliei, a sociabilităţii. Cu Adolf Spiess (1810-1858) educaţia fizică a reintrat hotărât în domeniul

şcolii unde a devenit obiect de învăţământ. Spiess a scris două opere: “Teoria gimnasticii” (1840-1846 în 4 volume) şi un manual practic: “Gimnastica pentru şcolari” (1842) cu două părţi: pentru copiii de 6-10 ani şi a doua pentru cei de vârsta de 10-15 ani. Caracteristica sistemului lui Spiess este conţinutul gimnasticii care cuprindea: a) Exerciţiile libere. Spiess a pus accentul pe exerciţii simple, executate pe suprafaţa solului, din poziţii normale şi mişcări obişnuite ale mersului, alergatului, săritului, iar combinarea lor dădeau efecte benefice. Spiess le-a împărţit în poziţii fundamentale (staţionare, mers, alergat, sărit) şi activităţi fundamentale (înălţare, aplecare, flexii, extensii, torsiuni, depărtări) care puteau da naştere la toate mişcările posibile ale articulaţiilor. Apoi se trecea la aparate şi se executau exerciţii de suspensii şi de sprijin. b) Sistemă şi metodă unde defineşte denumirile. În teoria gimnasticii, numeroasele exerciţii sunt grupate în chip sistematic, adică după conexiunile lor naturale cu părţile corpului şi după natura exerciţiului. 122

c) Exerciţii în comun – clasa devine un grup comun care lucrează odată. d) Exerciţii de ordine – pentru ca lucrul în comun să reuşească, acesta trebuia să fie executat în ordine. e) Ritmul în gimnastică - comanda devine un factor fundamental, de precizia ei atârna reuşita unui lucru în comun. f) Jocuri şi exerciţii, pe care le recomanda cu ardoare. Marele merit al lui Spiess este că a pus educaţia fizică pe adevăratele ei baze şcolare, a creat o metodă în tratarea imensului material de exerciţii, a fost creatorul unui stil nou în concepţia educaţiei fizice pe plan şcolar3. Şcoala daneză Nachtegall Franciscus (1777-1847) a înfiinţat la Copenhaga o şcoală de gimnastică în 1798, cu scopul de a propaga exerciţiile fizice. În 1799 a înfiinţat primul institut particular din Europa pentru educaţie corporală a tineretului. În 1802, gimnastica a fost introdusă în şcoala militară din Copenhaga ca şi în multe şcoli, ca obiect obligatoriu, cu profesori formaţi la institutul lui. În 1819, Nacthegall a înfiinţat o societate pentru înot. Prin decret, în 1828, gimnastica a fost introdusă în toate şcolile ţării. În activitatea sa practică şi teoretică Nachtegall a conceput predarea gradată a exerciţiilor fizice în trei trepte: un învăţământ complet adresat celor cu posibilităţi şi care se integra efectiv în exigenţele vârstei; un învăţământ mai puţin cuprinzător, adresat elevilor cu posibilităţi medii; un învăţământ mai limitat, dar care constituia minimul pentru elevul clasei respective4. Şcoala suedeză Henrik Ling (1776-1839) a format şi consolidat gimnastica suedeză. În 1814, a înfiinţat “Institutul central de gimnastică” din Stockholm. Ling a scris lucrarea “Fundamentele generale ale gimnasticii” alcătuită din şase părţi, astfel:

3 4

Ibidem, p. 286 – 313; Ibidem, p. 105 – 108; Ibidem, p. 168 – 160; Ibidem, p. 125 – 130. Ibidem., p. 313 – 314; Ibidem, p. 104 – 105; Ibidem, p. 180 – 181; Ibidem, p. 131 – 131. 123

1. Legile organismului omenesc; 2. Principiile fundamentale de pedagogie; 3. Principiile gimnasticii militare; 4. Principiile gimnasticii medicale; 5. Principiile gimnasticii estetice; 6. Elemente şi mijloace ale gimnasticii (gimnaşti şi aparate). Ling a reuşit să închege un sistem solid, întemeiat pe biologie, pe observaţia structurii şi funcţionării organismului, pe analiza mişcărilor. Diviziunea gimnasticii în patru părţi s-a sprijinit pe criterii pedagogice, fiziologice, psihologice şi sociale. 1. Gimnastica pedagogică este gimnastica educativă prin excelenţă; omul învaţă să-şi supună corpul propriei sale voinţe. 2. Gimnastica militară adaugă la exerciţiile gimnasticii pedagogice câteva exerciţii speciale ca: tirul, scrima şi mişcările de aplicaţie. 3. Gimnastica medicală şi ortopedică adaugă la gimnastica pedagogică unele exerciţii de reactivare sau masajele care permit a forma o metodă de mecanoterapie cu scopul de a preveni ori de a vindeca anumite malformaţii sau boli. 4. Gimnastica estetică se formează prin exerciţii speciale de ţinută, graţie, pentru formarea simetrică a corpului. Principiile lui Ling puse la baza alegerii exerciţiilor erau: 1. Principiul dezvoltării armonioase, organismul trebuia să se dezvolte normal în toate părţile lui componente şi de aceea trebuia aplicată întreaga gamă de mişcări simetrice. 2. Principiul selecţiei exerciţiilor, se executau numai acele exerciţii folositoare organismului. 3. Principiul gradării exerciţiilor, se pornea de la simplu la complex.

124

4. Principiul preciziei mişcărilor, orice mişcare trebuia să aibă o formă precisă, să i se determine exact poziţia de plecare, punctele de atins şi poziţia finală. Adevărata originalitate a lui Ling a stat în alegerea şi sistematizarea mişcărilor. Gimnastica suedeză are meritul de a fi întemeiat mişcările corpului pe principiile mecanicii umane şi de a fi stabilit componentele acestor mişcări, în care forţa este muşchiul, rezistenţa e greutatea corpului, iar punctul de sprijin – pământul sau aparatele. Din punct de vedere al tehnicii, exerciţiile erau: 1. Exerciţiile fără aparate: a) Simple (fără ajutorul nimănui); b) Compuse (jumătate active, cu ajutorul cuiva şi mişcări de rezistenţă). 2. Exerciţiile cu aparate – saltele, bastoane sau corzi, banca, bârna, calul, lada, scara fixă, cadrul, ele sunt punctul fix şi corpul se mişcă. Sub raportul mecanicii lor, mişcările erau împărţite în două categorii: 1. Exerciţiile gimnasticii pedagogice - înglobând igiena ca scop, ştiinţifică ca mijloace şi analitică privind procedeul; 2. Exerciţiile gimnastice de aplicaţie (estetică, sportivă, militară). Gimnastica pedagogică a fost temelia sistemului Ling şi a cuprins trei serii de mişcări: 1. Exerciţii de ordine şi mers, cu exerciţii simple: aşezarea în şiruri, formarea de grupe, alinierea, mers în linie dreaptă etc.; 2. Mişcări de gimnastică propriu-zise: a) Mişcări pregătitoare (mişcări simple ale braţelor, picioarelor, muşchilor dorsali); b) Mişcări fundamentale, aşezate în următoarele grupe: 

Grupa mişcărilor picioarelor;



A mişcărilor de extensie a coloanei (spalier);



A mişcărilor de suspensie (la scară, spalier, cadru); 125



A mişcărilor de echilibru;



A mişcărilor pentru muşchii dorsali (la bârnă, spalier);



A mişcărilor pentru muşchii abdominali şi muşchii laterali;



Grupa săriturilor (libere, la coardă, spalier, bancă, cal);



Grupa mişcărilor respiratorii;

c) Mişcări de aplicaţie - săriturile peste cal, salturile. 3. Jocurile aveau un caracter stimulator fizic, intelectual şi moral. Marele merit a lui Ling este ideea legării exerciţiilor de structura şi funcţiile corpului uman, ceea ce înseamnă foarte mult pentru fundamentarea ştiinţifică a procesului de educaţie fizică5. Şcoala engleză Realizatorul spiritului sportiv în educaţia englezească a fost Thomas Arnold (1795-1842). Educaţia fizică a lui Arnold nu a fost nici gimnastica de forţă a lui Jahn, nici gimnastica analitică a lui Ling, nici gimnastica lui Amoros, ci a reprezentat o “educaţie prin sport”. El a susţinut că practicarea jocurilor sportive tradiţionale este cea mai bună cale pentru a dezvolta nu numai sănătatea şi a fortifica organismul, dar şi sentimentul de solidaritate între oameni, al iniţiativei, al ordinii. Exerciţiile erau cele tradiţionale englezeşti: mersul şi alergarea, saltul, boxul, canotajul, crichetul, tenisul şi mai ales fotbalul, pentru încurajarea spiritului de echipă completat cu acea trăsătură morală numită “fair-play” (respectarea colegului dar şi a adversarului). În 1850, Universitatea din Oxford a înfiinţat primul club atletic, urmată la câţiva ani de Universitatea din Cambridge. Ulterior şaptesprezece colegii s-au federalizează în jurul Cambridge-ului, iar în 1855 s-a ţinut prima adunare generală interşcolară a acestei federaţii. Iniţiativa s-a răspândit şi în 1861 la Londra, cluburile nautice au organizat cele dintâi curse de canotaj pe Tamisa.

5

Ibidem, p. 314 – 326; Ibidem, p. 100 – 103; Ibidem, p. 181 – 187; Ibidem, p. 131 – 136.

126

În 1864 s-a inaugurat o nouă eră în sport: întrecerile de jocuri atletice între Oxford şi Cambridge. Cluburile şi asociaţiile s-au înmulţit şi în 1866 s-a creat la Londra “Amateur Athletic Club” pentru cultivarea jocurilor sportive. După Arnold, cea mai importantă încercare de a crea un sistem educativ şcolar, a fost cea a lui Archibald McLaren (1820-1884), care a înfiinţat un institut de educaţie fizică la Oxford şi a organizat educaţia fizică în armată6. Şcoala americană Iniţiatorul, organizatorul şi îndrumătorul şcolii americane a fost Horace Mann. Printre directivele de prim ordin date şcolii, Mann a inclus îngrijirea sănătăţii prin prescripţii igienice şi exerciţii fizice. Medicul Dio Lewis (1823-1866) a înfiinţat la Boston în 1861 “Institutul normal de educaţie fizică”, ca o anexă a Facultăţii de Medicină. Sistemul său gimnastic s-a bazat pe anatomie, fiziologie şi igienă. Mai puternică, în rândurile tineretului, a fost “concepţia sportivă” prin “jocurile caledonice” (Scoţia) inaugurate în 1857 la Boston, urmate de înfiinţarea a numeroase cluburi sportive la Washington, Baltimore, Philadelphia. Cluburile s-au federalizat în uniune (1888), cea mai veche fiind “Amateur Athletic Union”. Sporturile cultivate erau: atletismul (mersul, alergarea, săritura, aruncarea), atletica grea (lupta clasică şi liberă, halterele, boxul), înotul şi numeroasele jocuri cu mingea (tenisul, golful, fotbalul american, voleiul, baschetul, baseballul). În şcolile primare, educaţia fizică se practica în fiecare zi câte 15-30 minute, iar în şcolile secundare 100-150 minute săptămânal, în şedinţe de 15-30 minute zilnic. Învăţământul educaţie fizice se compunea din: 

învăţământul igienei (predat de profesorul de educaţie fizică plus mediul şcolar);

6

Ibidem, p. 326 – 334; Ibidem, p. 108 – 109; Ibidem, p. 188 – 191; Ibidem, p. 136 – 140. 127



exerciţii libere (împrumuturi din gimnastica lui Spiess plus din gimnastica suedeză);



jocuri în sală sau pe teren - punctul de onoare al unei şcoli era de a avea o echipă;



exerciţii ritmice şi dansuri populare;



întreceri de atletică uşoară (alergări de viteză, sărituri). Sportul de echipă a dat tineretului calităţi de sociabilitate şi spirit de

compatibilitate, indispensabile vieţii cotidiene de concurenţă în afaceri. Accentul era pus pe şcoală şi universitate, care se întreceau în numeroase competiţii la jocuri sportive (atletism, înot, canotaj, etc.). În universităţi şi colegii, sportul a luat o dezvoltare considerabilă. Scopul competiţional era de multe ori mai mare decât cel instructiv, iar sportivii studenţi îşi legau soarta de cea a universităţii de care aparţineau7. Şcoala rusă Principalele ocupaţii la ruşi erau: vânătoarea, pescuitul şi agricultura. Cu prilejul sărbătorilor, practicau jocuri, întreceri şi sărituri, dansuri. Cele mai populare exerciţii erau: tragerea cu arcul şi aruncarea suliţei la ţintă, pugilatul, lupta cu braţele, scrima cu beţe, mersul pe schi, patinajul. Dintre jocurile autohtone menţionăm: “Stai!” – joc asemănător cu hocheiul modern; “Faţă-n faţă” pe echipe, se juca cu bastoane sau cu pumnii; “Gorodki” – un fel de joc de popice; “Lelo” – asemănător cu fotbalul, jucându-se pe teren şi călare. Pentru prima dată în anul 1700, cultura fizică a apărut ca obiect de învăţământ în “Şcoala de ştiinţe matematice şi navigaţie” din Moscova, dar numai cu o singură specialitate; scrima cu floretă. În 1739, şcolile de cadeţi aveau în program şi educaţia corporală, iar ca forme se regăseau: călăria, scrima, dansul, luptele, canotajul şi velele. 7

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 360 – 366; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 198 – 200; Rusu Flavia, op.cit., p. 146 – 149. 128

Treptat, cultura fizică începea să prindă contur. La înfiinţarea de către Lomonosov (1711-1765) a Universităţii din Moscova, s-a creat şi un gimnaziu pentru exerciţiile corporale, iar prin reforma şcolară din 1846, se prevedea ca materie obligatorie de studiu în învăţământul universitar şi mediu, cultura fizică. P.F. Leshaft (1837-1909) creatorul educaţiei fizice ruse, a demonstrat necesitatea creării unui sistem de educaţie fizică fundamentat din punct de vedere ştiinţific. Ideile principale ale lui Leshaft au fost: 

instruirea intelectuală şi fizică să fie unite pentru creşterea potenţialului biologic al omului;



alegerea conştientă a mijloacelor pentru atingerea scopului;



dezvoltarea armonioasă a fiinţei umane;



practicarea succesivă şi gradată a exerciţiilor;



fundamentarea lor ştiinţifică;



sistem de instruire fizică format dintr-un număr mic de mişcări naturale, care se amplifică şi se perfecţionează treptat. Leshaft nu a înţeles importanţa concursurilor sportive, a idealizat

gimnastica antică şi a eliminat exerciţiile la aparate. În 1908 a luat fiinţă “Asociaţia de sprijinire a dezvoltării fizice a tineretului studios” (O.F.S.R.U.), care punea accent pe jocurile sportive, atletism, gimnastică, scrimă, sporturi de iarnă şi nautice, sporturi practicate pe stadioane şi câmp8. VI.2. Metode şi sisteme de gimnastică naturale În Franţa, Georges Hébert a creat adevărata mişcare utilitară, cu sens social, sub numele metoda naturală. Hébert nu dorea ca metoda lui să fie o gimnastică analitică sau o gimnastică la aparate şi întemeiată pe baze ştiinţifice, ci 8

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 385 – 396; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 201 – 204. 129

un sistem de mişcări naturale fundamentate doar pe observaţie, având ca model activităţile fizice specifice populaţiilor aborigene de pe alte continente. Teoria şi tehnica metodei lui Hébert consta în exerciţii educative grupate în opt categorii distincte: mersul, alergarea, săritura, căţărarea, ridicarea şi transportarea greutăţilor, aruncarea, apărarea naturală (box şi luptă), înotul. Dintre acestea, mersul, alergarea şi săritura constituiau exerciţiile “naturale” strict indispensabile vieţii şi însemna “întoarcerea la natură”. Exerciţiile se executau în aer liber, fără oprire, printr-o antrenare progresivă, excluzând noţiunea de “competiţie”. Dozarea exerciţiilor se făcea de profesor în funcţie de vârsta şi puterea elevilor, iar rezultatele obţinute se înscriau în fişa individuală. Terenul cuprindea o pistă circulară (alergări fond), una dreaptă (alergări viteză), locuri pentru sărituri, un portic pentru aparate de suspensie şi căţărare, bârne şi bare orizontale, obstacole, ţinte, arenă de lupte, piscină. Lecţia sau şedinţa era o deplasare continuă, în care elevul mergea, alerga, sărea, se caţără, arunca, se ridica, se lupta, înota, fiecare în funcţie de posibilităţi9. În Austria, profesorii Karl Gaulhofer şi Margareta Streicher au întemeiat pe baza legilor biologice un sistem de educaţie corporală denumit gimnastica naturală, structurat pe patru categorii de exerciţii: a) exerciţii corective, concepute ca exerciţii fundamentale generale; b) exerciţii de dezvoltare, cu scopul de a deprinde pe elevi cu bune atitudini şi mişcări legate cu formele vieţii; c) exerciţii de performanţă, cu scopul de a spori capacitatea de performanţă, în condiţiile ei fiziologice cât şi psihologice; d) exerciţiile artistice, ca o consecinţă a perfecţiunii formei de execuţie a mişcării, atingând frumosul estetic (sau arta mişcării)10.

9

Ibidem, p. 372 – 375; Ibidem, p. 207 – 209. Ibidem, p. 376 – 378; Ibidem, p. 209 – 210.

10

130

VI.3. Forme asociative de educaţie corporală Formele asociative de educaţie corporală reprezintă structurile care, prin funcţiile lor sociale, implementau activităţile specifice modului de organizare. Principalele structuri au fost: Scoutismul, Y.M.C.A. şi Socolismul. Scoutismul (Cercetăşia). Înfiinţată în 1907 în Anglia, Cercetăşia a reprezentat „o încercare fericită de a împlini, din afară de şcoală, lacunele tot mai vădite ale învăţământului oficial”11. Cercetăşia sau Scoutismul (de la englezescul scout – cercetaş) a însemnat de fapt o direcţie pentru pregătirea fizică şi sportivă a copiilor şi tinerilor. Cercetăşia s-a constituit într-un sistem de educaţie naturală şi a avut ca scop dezvoltarea puterii, libertăţii şi personalităţii copiilor. Fondatorul scoutismului a fost generalul englez Baden-Powell, care, fiind din ce în ce mai interesat de problemele copiilor şi a tineretului, a implementat un program original de educaţie, bazat pe jocuri, sport şi activităţi fizice desfăşurate în aer liber şi organizate pe tabere de pregătire în vacanţele şcolare12. Principiile şi obiectivele organizaţiei au fost transpuse de către iniţiator în lucrarea Scouting for boys (Cercetăşia pentru băieţi), publicată în 1908. Pe lângă întărirea organismului şi îmbogăţirea cunoştinţelor, cercetăşia şi-a mai propus dezvoltarea sentimentului de iubire şi ataşament faţă de patrie, a educaţiei morale şi a celei sociale. Datorită caracterului său universal, organizaţia s-a răspândit în foarte multe ţări – Franţa, Germania, Olanda, Ţările Scandinave, Elveţia, Belgia, Italia, Bulgaria, Turcia, Grecia, Rusia, S.U.A, China, Japonia, România etc., şi s-a afirmat ca un puternic element de educaţie naţională a copiilor, tinerilor şi adulţilor din fiecare stat amintit13.

11

Enciclopedia României, vol. I, Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 482. Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Editura Aramis, Bucureşti, 2002, vol. III, p. 141. 13 Gh. Mugur, Cercetaşii, organizarea şi starea actuală a cercetăşiei în România, în O şcoală de împuternicire, Bucureşti, 1916, p. 23. 12

131

Organizatoric, membrii asociaţiei erau împărţiţi pe două categorii de vârstă: prima categorie, în care intrau copiii cu vârsta cuprinsă între 7 – 11 ani, aceştia numindu-se pui de şoim, respectiv, a doua categorie, constituită de cei cu vârsta cuprinsă între 11 – 18 ani, denumiţi cercetaşi. Întâlnirile se organizau săptămânal, iar în cadrul lor se derulau acţiuni pentru pregătirea multilaterală a cercetaşilor, unde se utilizau mijloacele specifice educaţiei fizice şi sportului. În paralel, cercetaşii îşi completau pregătirea fizică cu cea intelectuală, naţională, religioasă şi artistică, tot procesul instructiv-educativ fiind condus de specialişti bine pregătiţi profesional14. Y.M.C.A. (Young Mens Christian Association), înfiinţată în anul 1844 la Londra de către George Williams, obiectivul Y.M.C.A. consta în gruparea mai multor categorii de tineri: prima categoria cuprindea elevii cu vârsta de 16 – 18 ani; a doua categorie se adresa studenţilor; a treia categorie se adresa tineretului care îşi exercitau serviciul militar. Cluburile organizate de Y.M.C.A. aveau în dotarea lor: săli pentru jocuri distractive şi jocuri sportive; săli pentru gimnastică, dansuri populare şi moderne; săli de lectură şi biblioteci; săli de conferinţe cu caracter educativ şi instructiv-informativ (literar, istoric, ştiinţific etc.); terenuri de sport şi alte instalaţii. Activităţile desfăşurate aveau diferite forme: caracter muzical (coral şi instrumental); caracter artistic-teatral şi turistic (excursii); tabere de odihnă şi recreative; întreceri sportive şi cultural-artistice. La nivel internaţional, Y.M.C.A. s-a răspândit cu rapiditate, organizându-se filiale în multe ţări: S.U.A., Franţa, Elveţia, Olanda, Italia, Belgia, Germania şi altele. Pe perioada primului război mondial, Y.M.C.A. a desfăşurat acţiuni în majoritatea centrelor de instrucţie militară, precum şi în unităţile militare constituite pe diferite fronturi, iar filiala americană a organizaţiei a cuprins şi

14

Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. III, p. 142. Vezi şi Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 396 – 397. 132

categoria prizonierilor de război ai tuturor armatelor aflate în conflict, încercând astfel să le îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi cerinţele sociale. După sfârşitul războiului, Y.M.C.A. şi-a continuat colaborarea cu unele armate, mărindu-şi aria de activitate şi în alte ţări: Cehoslovacia, Polonia, Grecia şi România15. Socolismul – iniţiat de Miroslav Tyrs (1832-1884) a înfiinţat în 1862 la Praga o societate cehă de gimnastică cu filiale în mai multe oraşe. În 1863 a înfiinţat “Institutul de gimnastică pentru băieţi”, iar în 1869 a creat “Asociaţia de gimnastică pentru femei şi fete” din Praga. În 1889 s-a constituit “Comunitatea sokolilor cehi”, alcătuită din 152 asociaţii cu 18000 membri, iar în 1897, unindu-se cu celelalte formaţiuni din Moravia, Boemia şi Slovacia, a devenit “Federaţia sokolilor cehoslovaci”. Idealul lui Tyrs în materie de educaţie a fost: sănătate, forţă, frumuseţe, dus la îndeplinire prin atragerea tineretului în practica gimnasticii, fără deosebire de sex. În sistemul de exerciţii constituit de Tyrs găsim: exerciţii libere şi de ordine, exerciţiile gimnasticii suedeze şi mai ales exerciţiile la aparate din gimnastica lui Jahn. Ca particularităţi putem exemplifica exerciţii precum: formaţii de piramide, scrimă, box, luptă, transport de greutăţi, scrimă cu pumnalul, boxul cu piciorul, tragerea cu arcul, arbaleta, împrumuturi din gimnastica naturală a lui Hérbert şi exerciţii estetice ale lui Démeny. Sokolii au creat şi condus cele mai felurite instituţii sociale: case de asigurare împotriva accidentelor, de ajutorare a bătrânilor, biblioteci populare, au organizat conferinţe, reprezentaţii teatrale, populare, demonstraţii de exerciţii de gimnastică pe stadion etc.16

15

Ibidem, p. 140 – 141. Vezi şi Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 397. Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 397 – 400; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 214 – 215. 16

133

Rezumat La limita secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea se accentuează caracterul concret al activităţilor în domeniul educaţiei corporale, iar realizările unor personalităţi din Franţa, Germania, Suedia sau Anglia se cristalizează sub forma unor adevărate sisteme naţionale pedagogice de gimnastică. Datorită gradului de dezvoltare la care a ajuns gândirea pedagogică în domeniul educaţiei corporale în această perioadă şi adaptării ei la condiţiile specifice de viaţă din ţara respectivă, sistemele de gimnastică create în acest timp au avut o largă răspândire, au pătruns în viaţa şcolară, au fost durabile şi au constituit o caracteristică a educaţiei fizice. Mai mult chiar, unele dintre ele au fost preluate şi de alte ţări decât cele în care au apărut, influenţând dezvoltarea activităţilor corporale pe plan european şi chiar mondial, dacă ne gândim că toate sistemele europene au pătruns şi pe continentul american prin intermediul emigranţilor.

Concluzii Creatorii de sisteme de gimnastică au avut ca fundament concepţii pedagogice generale adaptate la caracteristicile sociale şi politice din ţările lor, fiind subordonate unor scopuri clare. Fiecare dintre aceste sisteme naţionale se leagă de numele unei personalităţi (de regulă pedagog), care şi-a dedicat activitatea pe parcursul întregii vieţi edificării unui sistem propriu de educaţie corporală (gimnastică). În general, activitatea de educaţie corporală a intrat definitiv în viaţa omului contemporan, în special prin intermediul sistemului de educaţie şcolar şi universitar, devenind o componentă esenţială a procesului de dezvoltare normală şi armonioasă a omului.

134

Teste de autocontrol a. Cum împarte Amoros exerciţiile fizice? b. Ce merite au avut Jahn şi Spiess în educaţia fizică germană? c. Care sunt treptele gradate a exerciţiilor fizice, după teoria şi practica lui Nachtegall? d. Care este temelia sistemului Ling şi ce conţine acesta? e. Care au fost reprezentanţii şcolii engleze de educaţie fizică şi ce exerciţii corporale practicau englezii? f.

Din ce se compunea învăţământul educaţiei fizice la americani?

g. Cine a creat sistemul rus de educaţie fizică şi care au fost ideile acestuia? h. În ce constă teoria şi tehnica lui Hébert şi pe ce bază întemeiază Gaulhofer şi Streicher sistemul lor de educaţie fizică? i.

Care au fost sistemele auxiliare de educaţie fizică şi ce obiective aveau ele?

Surse bibliografice  Albu, Victor, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1996.  Ceauşescu, N., Nicolae, Istoria pedagogiei educaţiei fizice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.  Cercel, Paul, Popescu, Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1998.  Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. III, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.  Enciclopedia României, vol. I, Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938.  Kiriţescu, Constantin, Palestrica, Editura “Uniunii de Cultură Fizică şi Sport”, Bucureşti, 1964.  Luca, Alice, Gimnastica în şcoală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998.  Mugur, Gh., Cercetaşii, organizarea şi starea actuală a cercetăşiei în România, în O şcoală de împuternicire, Bucureşti, 1916.  Postolache, Nicolae, Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.  Rusu, Flavia, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice moderne, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004.

135

Capitolul VII. Cultura fizică în România

VII.1. Periodizarea Istoriei României – scurte precizări Pământul întins de la Dunăre, Pontul Euxin (Marea Neagră) şi Munţii Carpaţi îşi are propria istorie. Complexitatea petrografică şi tectonică a pământului generează varietatea bogăţiilor şi subsolului. La suprafaţă, pământul prezintă diversitatea şi proporţionalitatea morfologiei terestre, existând în permanenţă o bogată reţea hidrografică. Variat şi armonios, pitoresc şi bogat, spaţiul cuprins între Dunăre, Marea Neagră şi Munţii Carpaţi a constituit şi reprezintă în continuare un cadru natural propice vieţii şi activităţii umane. Populaţia autohtonă o formau tracii la care s-au adăugat indo-europenii, ilirii, sciţii, grecii, celţii. În vatra carpato-danubiano-pontică s-a desfăşurat prima sinteză a autohtonilor, denumită Regatul Dacilor, care deţinea o întindere a teritoriului cu mult mai mare decât cea a României actuale. La începutul secolului al VII-lea are loc romanizarea Daciei, ulterior, latinitatea romană divizându-se teritorial. Istoria medievală timpurie consemnează venirea în spaţiul românesc a unor grupuri etnice, şi anume: slavii, polonii, slovacii, bulgarii, sârbii, croaţii, ungurii, secuii, saşii, tătarii, romii, turcii, evreii, armenii. În prezent, se poate constata că autohtonii care alcătuiesc naţiunea majoritară, împreună cu minorităţile naţionale cunoscute, locuiesc de veacuri pe un pământ care le înrâureşte firea, le determină îndeletnicirile, le condiţionează istoria. Cele mai vechi unelte de piatră datează de circa 1.000.000 de ani şi au fost descoperite pe Valea Dârjovului (Olt), la Racoviţa (Sibiu) şi Ripiceni (Botoşani). Săpăturile efectuate la Ciclovina (Hunedoara), Ceahlău (Neamţ), Băile Herculane (Timiş) au scos la suprafaţă unelte de piatră mai perfecţionate, iar cele de la Boian 136

(Muntenia), Turdaş (Transilvania), Mamaia (Dobrogea) o ceramică variată, frumos decorată. Totodată, s-au găsit şi statuete: cea cioplită în piatră de la Lapoş (Prahova); cea de la Cernavodă, denumită de arheologi „Gânditorul”; sau grupul de femei care dansează hora, de la Frumuşica (Botoşani). De asemenea, arheologii au găsit numeroase urme de aşezări omeneşti, unelte, vase, podoabe datând din epoca bronzului: Sărata-Monteoru (Buzău), Peroni-Pecica (Banat), Otomani (Crişana), Sighişoara (Transilvania), şi epoca fierului: Ferigele (Oltenia), Bucureşti, Poiana (Moldova), Răhău (Transilvania), Bârseşti (Vrancea). Istoria României înregistrează aceleaşi unităţi de periodizare ale Istoriei Universale a lumii, însă anii care menţionează începutul şi sfârşitul fiecărei unităţi diferă de la o perioadă istorică la cealaltă. Unităţile de periodizare ale Istoriei României sunt: a) Preistoria, încadrată în intervalul 1.000.000 î.Hr. până în al II-lea mileniu î.Hr.; b) Protoistoria, începe cu mileniul II î.Hr., şi se prelungeşte până la mijlocul secolului I î.Hr.; c) Antichitatea, începe în prima jumătate a secolului I î.Hr. şi se încheie în secolul al VI-lea d.Hr., perioadă în care se constituie cel mai întins şi puternic regat al dacilor; continuă cu integrarea Daciei în lumea romană (secolele I-III d.Hr.), incluzând şi romanitatea (popoarele romanice) de la Dunărea de Jos, concomitent cu răspândirea creştinismului; d) Evul Mediu se conturează după anul 602 şi durează până la 1601. A reprezentat intervalul de timp în care graniţa dunăreană a Imperiului Roman Creştin se destramă; veacurile VIII-XIII coincid cu afirmarea vechii civilizaţii româneşti cu unele influenţe din sudul şi răsăritul Europei; perioada secolelor XIV-XVI a fost cea a formării şi afirmării 137

statelor medievale din spaţiul carpato-danubiano-pontic, respectiv Moldova, Ţara Românească (Muntenia) şi Transilvania; e) Epoca Modernă a fost deschisă în anul 1600 de primul domnitor al românilor, Mihai Viteazul prin Unirea – pentru întâia oară a Ţărilor Române şi durează până la Marea Unirea de la 1 Decembrie 1918; f) Perioada Contemporană începe la 1 Decembrie 1918 prin Marea Unire (Transilvania s-a unit cu România) şi continuă în prezent. VII.2. Cultura fizică în Preistorie şi Protoistorie Conform istoriografiei domeniului1, din preistorie şi protoistorie putem prezenta puţine menţiuni despre practicarea exerciţiilor corporale (fizice) şi anume:  La Cluj s-au descoperit patine din os de animal care foloseau la alunecarea pe gheaţă; ele datează din anii 800-450/300 î.Hr.;  În secolele VII-VI î.Hr. la Pontul Euxin (Marea Neagră) au fost întemeiate coloniile greceşti Histria, Tomis şi Callatis, ale căror vestigii ne arată şi astăzi despre existenţa în aceste locuri a unor instituţii (gimnazii), amenajări (stadioane, amfiteatre, hipodromuri, porticuri de gimnastică, bazine) şi manifestări (jocuri, întreceri gimnastice şi atletice) ce aveau aceleaşi scopuri ca şi cele din Elada (vechea Grecie);  În secolul al V-lea î.Hr., Herodot considerat „părintele istoriei” menţiona că „traco-geţii practicau tragerea cu arcul”;  Din secolul al IV-lea î.Hr. datează o inscripţie gravată pe o statuie descoperită la Tomis, conform căreia „Jocurile lui Ares” durau şase zile;

1

Postolache Nicolae, Istoria sportului românesc în date, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 7 – 9; Cercel Paul, Popescu Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1998, p. 231 – 233.

138

 Prima menţionare despre folosirea luntrelor monoxile (bărci primitive construite din trunchiuri de copaci şi scobite) de către geţii din Câmpia Munteană datează din anul 335 î.Hr. şi aparţine lui Arrianus (comandant roman şi autor a unor lucrări cu caracter geografic de la Marea Neagră);  Din aceeaşi perioadă datează o pictură murală descoperită la Mangalia, ce reprezintă un atlet în arenă pregătit să arunce suliţa;  În secolul al II-lea î.Hr. erau organizate la Histria concursurile atletice denumite „Agonalii” sau „Dionisii” închinate zeului Dionysos, care se desfăşurau primăvara şi toamna şi unde participau atât localnicii, cât şi străinii;  Tot din secolul al II-lea î.Hr. datează inscripţia Asociaţiei efebilor (tineri cu vârsta cuprinsă între 16 şi 20 ani) din Histria, prin care erau aduse laude conducătorului gimnaziului lor pentru faptul că acesta cumpărase din banii proprii ulei necesar ungerii corpului, întrebuinţat atât înaintea desfăşurării luptelor, cât şi după efectuarea exerciţiilor corporale, când făceau masaje;  Într-o inscripţie onorifică descoperită la Histria, datând din secolul I î.Hr., este menţionat epigrafic obiceiul localnicilor de a oferi coroane de lauri şi de a perpetua prin statui învingătorii la jocurile periodice din stadion (luând exemplul Olimpiadelor antice);  La Muzeul din Mangalia este expusă o inscripţie dăruită de o localnică din Callatis, pe nume Megista, zeiţei Athena Polis care atestă celebrarea întrecerilor din cetate (secolele II-I î.Hr.);  Pentru aceeaşi perioadă există confirmarea că la Histria erau organizate, la date fixe, întreceri atletice, gimnastice şi de hipodrom la care participau majoritatea locuitorilor cetăţii.

139

VII.3. Cultura fizică la geto-daci Perioada celei mai profunde dezvoltări social-economice a geto-dacilor se situează între cea de-a doua jumătate a secolului I î.Hr. şi începutul secolului al II-lea d.Hr., odată cu ocuparea Daciei de către romani. În acest interval, un rol cu totul deosebit l-a jucat regele Burebista care a reunit şi organizat toate triburile într-un stat sclavagist dac. Burebista, numit într-o inscripţie cel dintâi şi cel mai mare rege din Tracia, stăpânitor al tuturor triburilor de dincoace şi de dincolo de Dunăre, a dezvoltat legături economice cu coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre şi a intrat în conflict cu statul roman prin incursiunile pe care le-a desfăşurat la sud de Dunăre. Conform însemnărilor istoricului şi geografului Strabon, regele dac viza înălţarea şi dezvoltarea multilaterală a neamului său cu ajutorul exerciţiilor, abţinerii de la vin şi al respectării legilor. Sistemul de educaţie a tinerilor daci îngloba, probabil, ştiinţa ameliorării sănătăţii,

a

dezvoltării

şi

întăririi

organismului,

însuşirea

cunoştinţelor

indispensabile luptătorului (antrenament adecvat; rezistenţă la oboseală, foame, sete, frig; mânuirea armelor; alte exerciţii tehnico-aplicative). După moartea lui Burebista, statul dac a început să se destrame, unele teritorii desprinzându-se de acesta, însă nucleul statal s-a menţinut în Munţii Orăştiei. Unitatea regatului geto-dac s-a refăcut sub conducerea lui Decebal (a condus statul între anii 87 şi 106 d.Hr.). Dacii aveau o armată numeroasă, bine înarmată şi pregătită. Capitala se afla la Sarmizegetusa, unde au fost descoperite ulterior urmele unor sanctuare. Cultura dacilor era destul de dezvoltată, cu înclinaţii spre botanică, medicină şi astronomie. Descoperirile efectuate de arheologi arată că dacii utilizau vase de argint ornamentate, ceramica pictată etc.

140

În secolul I d.Hr., stăpânirea romană se întinsese până la Dunăre. Romanii erau atraşi de resursele Daciei (grâne, aur, miere) şi urmăreau să consolideze graniţele de Nord şi de Est ale Imperiului. Primele lupte dintre romani şi daci au avut loc înainte de venirea lui Traian la cârma Romei. Pentru început, câştig de cauză au avut dacii, ulterior balanţa înclinându-se către romani. Între daci şi romani, respectiv Decebal şi Traian, s-au desfăşurat două războaie: primul, între anii 101 şi 102 d.Hr. s-a încheiat cu victoria romanilor la Tapae, iar dacii au fost nevoiţi să încheie pacea în condiţii extrem de grele; al doilea război, între anii 105-106 d.Hr. s-a terminat cu înfrângerea rezistenţei dacilor la Sarmizegetusa, fapt care a dus la destrămarea statului dac şi la formarea provinciei romane Dacia. Ca simbol al cucerii Daciei, a fost construită la Roma Columna lui Traian, în care sunt redate momentele principale ale celor două conflicte armate. De asemenea, sunt prezentate imagini care demonstrează că dacii cunoşteau bine tactica războiului; aveau un sistem ingenios de fortificaţii de apărare; aveau o cavalerie extrem de organizată, iar războinicii mânuiau cu multă iscusinţă sabia, cuţitul, lancea, securea, arcul, praştia, ghioaga şi scutul. Toate aceste detalii ne sugerează că exerciţiile corporale (fizice) practicate de daci aveau un caracter militar, existând o preocupare constantă pentru dezvoltarea forţei, rezistenţei şi îndemânării2.

2

Albu Victor, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1996, p. 110 – 116; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 234 – 236; Postolache Nicolae, Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2009, p. 107 – 111. 141

VII.4. Cultura fizică în timpul integrării Daciei în lumea romană Istoria poporului dac s-a încheiat, deschizându-se o nouă pagină a istoriei – cea a Daciei Romane, în care tradiţiile dacilor au fost completate de civilizaţia romană. După destrămarea statului dac, populaţia rămasă a fost asimilată de romani în procesul de colonizare. Din Imperiu au fost aduşi agricultori, mineri şi militari. Procesul de romanizare s-a desfăşurat destul de repede, îndeosebi în Dobrogea, unde şi astăzi se mai văd urmele unor cetăţi, bazilici, băi şi temple. Dominaţia romană s-a menţinut aproximativ 170 de ani (106 d.Hr. – 274 d.Hr.). Ulterior retragerii administraţiei romane (proces început în anul 271 şi finalizat în 274), în Dacia au pătruns numeroase populaţii migratoare – goţii, hunii, gepizii, avarii şi slavii, aducând cu ele unele influenţe specifice. Cu toate acestea, localnicii nu şi-au abandonat pământurile, unde s-au născut şi şi-au păstrat limba proprie; de asemenea, au continuat să se ocupe cu agricultura, creştea vitelor şi meşteşugurile. Procesul de formare a poporului român şi a limbii române a continuat pe întregul teritoriu al Daciei vechi. Un rol important în menţinerea şi întărirea romanităţii la nord de Dunăre l-au avut legăturile dintre daco-romanii şi populaţiile romanizate din sudul Dunării. Aceste legături erau înlesnite de faptul că, între secolele al IV-lea şi al VI-lea, administraţia romană a restabilit şi menţinut stăpânirea asupra oraşelor Drobeta şi Sucidava (Olt), iar Dobrogea a continuat să facă parte din Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin). Originea daco-romană şi continuitatea existenţei pe aceste meleaguri constituie caracteristici fundamentale ale poporului român. Cunoscându-se nivelul atins de către romani în practicarea exerciţiilor fizice, era absolut firesc ca prin pătrunderea în Balcani a puterii romane să fie exercitată şi o anumită influenţă asupra populaţiilor autohtone în ceea ce privea educaţia corporală, aspect ce s-a regăsit şi în Dacia. 142

Vocaţia romanilor pentru practicarea exerciţiilor corporale şi îndeosebi pentru organizarea de spectacole publice s-a concretizat prin construirea unor amfiteatre, terme etc. în diferite oraşe ale Daciei Romane. În secolul al II-lea, la Sarmizegetusa, denumită de romani Ulpia Traiana, s-a construit un amfiteatru din piatră, cu ziduri înalte de 3-4 m şi cu o arenă având lungimea de 88 m şi lăţimea de 69 m. Edificiul, având o capacitate de circa 12.000 de locuri, avea ca destinaţie organizarea de manifestări culturale, reprezentaţii atletice, lupte de gladiatori etc. La Drobeta (Turnu-Severin) s-a construit un complex arhitectonic care cuprindea: bazine cu apă (caldă şi rece); vestiare; săli pentru masaj; spaţii pentru exerciţii gimnastice; săli de lectură, conversaţii, jocuri; o palestră etc. Palestra era o curte acoperită cu nisip, cu dimensiunile de 27 x 29 m, înconjurată cu cabine şi duşuri cu apă rece şi caldă pe care le utilizau atleţii după efectuarea antrenamentelor. În acelaşi secol II d.Hr. s-a amenajat la Porolissum (satul Moigrad, lângă Zalău, judeţul Sălaj) un amfiteatru din lemn, cu o arenă având lungimea de 60 m, prevăzută cu un canal subteran, vestiare şi două porţi principale. Dio Cassius relata în lucrarea Istoria romană că la Roma au fost construite două şcoli pentru gladiatorii daci: Ludus Matutinus et dacicus şi Ludus Majus et Dacicus (secolul al II-lea d.Hr.). Acestea pregăteau gladiatorii de origine dacă pentru disputele din arenele Romei. Prima menţionare epigrafică a unui nume de gladiator de origine dacă datează de la mijlocul secolului al II-lea era noastră. Inscripţia relatează despre Skyrtos Dachensis (Dacul) care după obţinerea a şase victorii consecutive a devenit liber3.

3

Kiriţescu Constantin, Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964, p. 501; Postolache Nicolae, op. cit., 1979, p. 11 – 12; Albu Victor, op. cit., p. 115 – 116; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 236 – 239. 143

VII.5. Cultura fizică în perioada medievală VII.5.1. Particularităţile Evului Mediu românesc – date introductive În paralel cu desfăşurarea procesului de formare a poporului român şi a limbii române, în regiunea carpato-danubiano-pontică au avut loc transformări în viaţa social-economică şi politică; sunt iniţiate primele relaţii feudale de producţie; se cristalizează clasele sociale - feudalii şi ţăranii dependenţi etc. Treptat, s-a trecut la formarea de cnezate şi voievodate, acestea reprezentând primele formaţiuni politice cu caracter feudal aparţinând perioadei de început a Evului Mediu. Izvoarele istorice menţionează asemenea formaţiuni constituite încă din secolul al IX-lea: în Transilvania, voievodatele lui Menumorut (pe Crişuri) şi Gelu (Izvoarele Someşurilor); în Banat, voievodatele lui Glad; în sudul Carpaţilor, documentele secolului al XIII-lea atestă existenţa voievodatelor lui Litovoi (Jiu) şi Seneslau (Argeş), respectiv a cnezatelor lui Ioan şi Farcaş (Oltenia). Odată cu întemeierea primelor formaţiuni statale au apărut condiţii prielnice pentru dezvoltarea economică şi politică a societăţii. Ele au avut un rol major şi în lupta pentru apărarea independenţei împotriva tendinţelor expansioniste vecine. Ulterior, cnezatele şi voievodatele s-au unit, formând Ţara Românească, primul domnitor fiind Basarab (a condus între anii 1310-1352). Noul stat şi-a dobândit independenţa în anul 1330, după victoria obţinută la Posada împotriva oştilor regatului Ungariei conduse de Carol Robert de Anjou. În Moldova, după luptele purtate împotriva tătarilor, s-a constituit mai întâi voievodatul lui Dragoş, după care noul stat creat şi-a câştigat suveranitatea în timpul domniei lui Bogdan I (1359-1365). Transilvania s-a format ca voievodat cu organizare autonomă şi cu administraţie maghiară. 144

Dobrogea s-a constituit ca stat în secolul al XIV-lea, având centrul la Kavarna (Caliacra, Bulgaria) şi care, ameninţată de cucerirea otomană, va intra în administraţia Ţării Româneşti în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Actele cancelariei domneşti ale lui Mircea cel Bătrân (domnitorul Ţării Româneşti în perioada 1386-1418) atestă desăvârşirea organizării statale, administrative, militare etc. Organizarea şi înzestrarea oştirii, precum şi întărirea capacităţii de apărare a ţării au reprezentat priorităţile marelui domnitor. Acesta a construit un puternic sistem de fortificaţii de-a lungul litoralului pontic de la Chilia, Mangalia, Turnu-Severin, Giurgiu şi până la Silistra; a desăvârşit independenţa statului muntean şi a constituit blocul unităţii româneşti, expresie a unui program politic de strânsă colaborare cu conducătorii statelor de la Răsărit de Carpaţi împotriva expansionismului otoman. După modelul Ţării Româneşti, în Moldova, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) va organiza structura administrativă a ţării. Timp de mai multe secole, domnitorii ţărilor româneşti au dus în permanenţă o luptă antiotomană. Victoriile obţinute împotriva turcilor de Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara (voievodul Transilvaniei între anii 1441-1456), Vlad Ţepeş (domnitorul Ţării Româneşti în 1448, 1455-1462 şi 1476), Ştefan cel Mare şi Sfânt (domnitorul Moldovei între anii 1457-1504), Mihai Viteazul (domnitorul Ţării Româneşti între anii 1593-1601) reprezintă pagini de glorie în istoria naţională şi europeană. Însemnătatea domniei lui Mihai Viteazul constă în cucerirea independenţei Ţării Româneşti şi unirea politică a tuturor românilor (1599 cu Transilvania şi 1600 cu Moldova). Precursor al marelui domnitor Mihai Viteazul a fost şi Petru Rareş (a condus Moldova între anii 1527-1538 şi 1541-1546), care a dorit să organizeze sub protecţia sa o dietă (adunare politică administrativă) cu participarea celor trei principate româneşti, menită să hotărască situaţia provinciilor intracarpatice. 145

O caracteristică esenţială a acestei perioade a reprezentat-o şi unitatea culturală a celor trei ţări româneşti. Circulaţia mărfurilor şi a armatelor, aceleaşi drumuri peste Carpaţi, marile cursuri de ape traversate într-un sens sau altul, i-au apropiat pe oameni şi i-au determinat să înţeleagă că au o desprindere din acelaşi trunchi. De asemenea, tipăriturile (cărţile) româneşti circulau în întreaga întindere carpato-dunăreană, printre acestea regăsindu-se: Liturghierul lui Macarie (1508,

tipărit

la

Târgovişte),

Catehismul

românesc

(1544,

Sibiu),

Tetraevangheliarul slavon (1546, Sibiu), Evangheliarul lui Coresi (1561, Şcheia Braşovului), Psaltirea lui Coresi (1570, Şcheia Braşovului). VII.5.2. Exerciţiile corporale (fizice) practicate în Evul Mediu Concomitent cu apariţia formelor feudale ale statului (cnezatele şi voievodatele) se înmulţesc şi mărturiile privind însuşirile fizice ale românilor. Izvoarele de informare sunt arheologice, etnografice şi folclorice (aşezări, obiceiuri, basme etc.), documentare sau diplomatice (relaţiile sociale şi de producţie, instituţiile, viaţa culturală etc.). Izvoarele documentare sunt interne şi externe; cele interne provin de la cancelariile domneşti, orăşeneşti, judeţene; cele externe sunt reprezentate de cronicile bizantine (secolele X-XV), maghiare (secolele XI-XIII), ruse (secolele X-XVIII) şi polone (secolele XV-XVI). În perioada Evului Mediu, educaţia şi instrucţia militară deţineau un caracter religios şi de clasă: boierimea (clasa înstărită) îşi trimitea copiii să studieze în şcolile superioare din Europa, cu precădere în Polonia, în timp ce copiii ţăranilor (şerbilor) se instruiau în procesul muncii sau în timpul liber. Luptele voievodatelor pentru a-şi menţine independenţa împotriva popoarelor migratoare impuneau atât boierilor cât şi ţăranilor să fie permanent în stare de luptă. Oştile ţărăneşti, alcătuite în majoritatea lor de pedestrime, utilizau ca 146

arme: topoare, coase, lăncii, săbii, arcuri; boierii luptau călare, având caracteristici asemănătoare cavalerilor din Apus. În episodul bătăliei de la Rovine (1395), marele poet al naţiunii noastre Mihai Eminescu (1850-1889), descria în „Scrisoarea a III-a” tactica de luptă a oştenilor conduşi de Mircea cel Bătrân împotriva turcilor lui Baiazid, în care cavaleria şi armele folosite au avut un rol hotărâtor în obţinerea victoriei: „Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn, Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt ... ... Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi ...” Un alt episod îl reprezintă iscusinţa călărimii moldoveneşti (aliaţi ai uniunii polono-lituaniene) în bătălia de la Marienburg (1410, Polonia) împotriva cavalerilor teutoni, moment evocat de cronicile timpului în care erau descrise rezistenţa fizică a luptătorilor noştri, disciplina lor în luptă, repeziciunea în mişcări, mânuirea dibace a armelor, precizia tragerii cu arcul, buna tactică de război etc. În general, istoricii şi cronicarii străini sunt unanimi în a lăuda vitejia, iscusinţa şi puterea de rezistenţă arătate de oştenii Principatelor Române – Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, în războaiele lor cu armatele străine. Privind practicarea educaţiei corporale în această perioadă istorică, izvoarele arheologice şi documentare ne prezintă câteva date concrete pe care le vom evoca în continuare:  La Ostrov (Lunca Dunării), săpăturile arheologice au dat la iveală o patină din os datând din secolul al X-lea, aspect ce ne sugerează că lunecarea pe gheaţă reprezenta o practică obişnuită.  Campania militară întreprinsă de cneazul rus Sviatloslav în vara anului 968 la Dunărea de Jos relatată în cronica rusă „Povestea vremurilor de demult”, menţionează folosirea de către localnici, într-un număr destul de însemnat, 147

a ambarcaţiunilor, atât la activităţile de pescuit şi vânătoare, cât şi la cele de transport pe apele fluviului.  La Suceava s-au descoperit bile de praştie din lut ars şi un fragment de arbaletă datând din secolele X-XII.  Este atestată încă din secolul al XI-lea existenţa unor patine confecţionate din oase de cal, cu una din părţile late şlefuite pentru alunecare şi a unor bucăţi de fier de formă elipsoidală (un fel de crampoane) ce se fixau pe talpa încălţămintelor pentru a uşura deplasarea pe gheaţă şi zăpadă.  Într-o ultimă versiune a epopeii germane Niebelungenlied scrisă la începutul secolului al XIII-lea este menţionat în cântul XXII că „... un duce Rămunc din Ţara Valahă ... pe calul lui măiestru călărind” se distinge în „... pestriţa călărime, ce multe limbi vorbea” venită să se întreacă în arenă, în turnirurile cavalereşti.  Din anul 1119 avem prima mărturie documentară în care Maramureşul apare ca loc de vânătoare regală.  Pe Motru şi pe Jiu, voinicii practicau încă din anul 1271 întrecerile de cai, lupte, aruncarea suliţei şi tragerea cu arcul.  Prima menţionare documentară a jocului de popice datează încă de la sfârşitul secolului al XIII-lea.  În secolul al XIV-lea sarcinile administraţiei pe timp de pace, precum şi necesitatea apărării imediate în cazul unei ameninţări armate străine au impus instruirea permanentă a celor apţi să mânuiască arma. În cetăţile şi oraşele Principatelor Române fiecare breaslă (asociaţie de meşteşugari) trebuia să ridice un turn şi o porţiune din zidul împrejmuitor pe care să-l apere la nevoie, să procure muniţiile, armele şi soldaţii necesari bine instruiţi. Pentru perfecţionarea măiestriei lor breslaşii din Transilvania organizau periodic (lunar) concursuri de tragere la ţintă dotate cu diverse premii. 148

 Tradiţia populară consemnează că „hoina” s-a jucat pentru prima oară în Ţara Românească, pe timpul domniei lui Vladislav Vlaicu (1364-1377).  La Sibiu este atestată existenţa armelor de foc şi a unui armurier încă din anul 1373.  Pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân o echipă de cavaleri munteni a participat în anul 1492 la turnirul de la Buda (Ungaria) organizat cu prilejul alianţei ungaro-polone împotriva Imperiului Otoman.  În anul 1437, la Perpignan (Franţa) a fost tipărit primul tratat de scrimă semnat de Jaume de Majorca, manual care a fost propagat şi în ţările române.  Între anii 1450-1456, Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti a participat la un turnir organizat în Transilvania de voievodul Iancu de Hunedoara unde a obţinut ca premiu o cunună de aur şi un inel de femeie. Acestea au fost descoperite de arheologi în mormântul voievodului de la Mănăstirea Snagov.  Pentru secolul al XVI-lea istoricii domeniului semnalează următoarele evenimente: -

Cahla (placa) de lut ars de la Suceava, înfăţişând un cavaler moldovean în armură medievală şi cu lancea pregătită pentru luptă;

-

La Braşov sunt confirmate vechi obiceiuri tradiţionale populare de carnaval, precum dansul spadei – executat de breasla cojocarilor şi dansul cercurilor – practicat de breasla cizmarilor;

-

Domnitorul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab (1512-1521) elaborează lucrarea „Învăţăturile către fiul său Teodosie” – considerată de către specialiştii noştri o scriere enciclopedică de nivel european, în care sunt incluse şi argumente privind jocurile şi exerciţiile fizice ale perioadei respective;

149

-

În 1537 este tipărit la Modena (Italia) studiul lui Marozzo intitulat „Despre scrimă”, ulterior materialul ajungând şi în ţările române;

-

La 1543 a fost redactat regulamentul şcolii din Braşov, condusă de pedagogul umanist transilvănean Ioan Honterus (1498-1549) în care se arată importanţa educaţiei corporale, regăsindu-se ca forme de practicare scrima, popicele, trânta, tragerea cocoşului (concurs de tir cu arcul în care ţinta era un cocoş viu) etc.;

-

Peste câţiva ani, în 1555 şi tot la Braşov, a fost publicată în limba latină lucrarea medicului Paulus Kyr cu titlu „Sanitatis Studium” (Studii medicale) în care autorul îşi exprimă teoria privitoare la valenţele educative ale exerciţiului corporal (fizic) ca mijloc de apărare şi dobândire a sănătăţii. Lucrarea este considerată a fi primul studiu de educaţie igienico-sanitară din România.

-

Profesorul Ioan Sommer (1542-1574) menţiona în elegiile sale despre exerciţiile corporale şi jocurile ce se desfăşurau la curtea domnitorului Despot Vodă (1561-1563), cel care a înfiinţat „Schola Latina” (Şcoala Latină) de la Cotnari, judeţul Iaşi.

-

La 15 februarie 1582 s-a desfăşurat la Sibiu un turnir cu ocazia încheierii tratatului de pace dintre Ştefan Báthory, principele Transilvaniei şi rege al Poloniei şi Ivan al IV-lea, ţarul Moscovei;

-

La 2 mai 1589 a fost emis de către cancelaria domnitorului Moldovei, Petru Şchiopul (1574-1577, 1578-1579, 1583-1591), un document care menţiona organizarea unor curse de cai. Acestea se desfăşurau la Bârlad, pe traseul care se întindea de la gurile Tutovei şi până în centrul târgului (oraşului), caii câştigători fiind apoi achiziţionaţi pentru hergheliile curţii domneşti în vederea îmbunătăţirii rasei (prăsilă) sau armată.

150

-

Conform unor menţionări din anul 1591, la curtea lui Aron Vodă Tiranul (1591-1592, 1592-1595) se organizau jocuri gimnastice şi atletice la care lua parte însuşi domnitorul Moldovei4.

VII.6. Cultura fizică în Perioada Modernă VII.6.1. Epoca Modernă – repere principale Epoca Modernă desemnează acea perioadă din istoria ţării noastre în care s-au desfăşurat mai multe evenimente importante pe plan politic, cultural, social şi economic, precum:  Unirea de la 1600, când Mihai Viteazul a reuşit pentru întâia oară să realizeze o uniune politică a celor trei provincii româneşti – Ţara Românească, Transilvania şi Moldova;  Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, prima de acest gen din istoria noastră, a reprezentat practic procesul de renaştere naţională prin care s-a urmărit înlăturarea regimului fanariot impus de Imperiul Otoman în Ţara Românească şi Moldova;  Regulamentul Organic promulgat în 1831-1832 în Ţara Românească şi Moldova a reprezentat o lege organică cvasi-constituţională prin care s-a iniţiat o serie de reforme care au pus baza occidentalizării celor două provincii;  Revoluţia de la 1848, începută în Franţa, s-a propagat în mai multe state din Europa inclusiv în Principatele Române, unde s-a dorit a fi o manifestare a procesului de afirmare a naţiunii noastre şi a conştiinţei naţionale;

4

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 502 – 504; Postolache Nicolae, op. cit., 1979, p. 16 – 20; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 241 – 249. 151

 Mica Unire de la 24 ianuarie 1859 prin care Moldova s-a unit cu Ţara Românească (Muntenia), proces în urma căreia s-a constituit România;  Prima Constituţie a ţării promulgată în anul 1866;  Proclamarea independenţei de stat a României la 9 mai 1877 urmată de Războiul de Independenţă (1877-1878);  Transformarea ţării în Regat în anul 1881, avându-l ca rege pe Carol I;  Participarea României între anii 1916-1918 la primul război mondial (1914-1918);  Basarabia s-a alipit de România la 27 martie / 9 aprilie 1918;  Bucovina devine teritoriu românesc la 15/28 noiembrie 1918;  Marea Unire de la 1 decembrie 1918, dată la care Transilvania s-a unit cu România. VII.6.2. Educaţia corporală la curţile domneşti reflectată în izvoarele timpului  În lucrarea Historia della Transilvania scrisă în anul 1638 de Ciro Spontoni este menţionată organizarea unei tabere de 8 zile la Târgovişte, pe timpul lui Radu Şerban (domnitorul Ţării Româneşti în perioada

1602-1610; 1611), destinată „diferitelor întreceri cavalereşti şi

a unor plăcute vânători călare”, acţiune care a avut loc în anul 1603;  Suedezul Paul de Strasbourg, aflat în trecere prin Ţara Românească (1632), consemnează în notiţele sale despre practicarea unor întreceri cavalereşti desfăşurate la curtea lui Leon Tomşa (1629-1632): exerciţii cu lancea, călărie, tragerea cu arcul, aruncarea la ţintă din călare. Câştigătorii primeau ca recompense premii în galbeni oferiţi chiar de către domnitor. Germanul Eberhard Happelnio din Ulm călătorind prin Iaşi în anul 1645 a fost martor ocular la demonstraţiile şi întrecerile fizice organizate cu prilejul căsătoriei fiicei (Maria) lui Vasile Lupu (domnitorul Moldovei între anii 1634-1653) cu ducele lituanian Janusz Radzwill. 152

 Sunt menţionate demonstraţiile şi întrecerile de harţă, gen turnir, ale codrenilor moldoveni pe care „faimoşii oameni de arme le-au făcut călare pe şesul Frumoasei la Iaşi, în anul 1652, cu ocazia celebrării nunţii lui Ruxandra – fiica cea mică a domnitorului Vasile Lupu cu cazacul Timuş.  Conform însemnărilor de călătorie ale lui Paul de Alep (cronicar ortodox de origine siriană) prin Valahia (Ţara Românească), la curtea domnitorului Constantin Şerban Basarab (1654-1658) se organizau, cu diferite ocazii, jocuri, întreceri şi demonstraţii de forţă şi agilitate.  În timpul domniei lui Radu Leon Vodă, domnitorul Ţării Româneşti în perioada 1664-1669, se desfăşurau periodic întreceri de călărie, lupte, jocuri acrobatice şi echilibristice, căţărări pe trunchiuri de copaci înalţi, jocuri atletice (alergări şi sărituri) la care participau şi oaspeţi din străinătate.  La curtea lui Constantin Brâncoveanu (Ţara Românească, 1688-1717) erau angajaţi acrobaţi şi pehlivani (scamatori), plătiţi în bani şi daruri după fiecare reprezentaţie.  În „Cronica Ghiculeştilor” se arată că Grigore al II-lea Ghica, domnitorul Moldovei (1726-1733) organiza şi participa împreună cu dregătorii săi la întreceri de călărie şi de tragere la ţintă cu arcul şi puşca5. VII.6.3. Forme de practicare a exerciţiilor corporale Pentru completarea modului în care locuitorii ţinuturilor româneşti practicau exerciţiile corporale, în această perioadă istorică, este necesar să aducem în discuţie şi reflectarea lor în Epica populară (balada, poemul, doina, oda, cântecele haiduceşti şi bătrâneşti, legendele, povestirile istorice, mitul). Informaţiile preluate din diferitele surse literare – Scrisoarea a III-a

5

Postolache Nicolae, op. cit., p. 21 – 23; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 250 – 252. 153

(Mihai Eminescu); Nicoară Potcoavă şi Fraţii Jderi (Mihail Sadoveanu); Descrierea Moldovei (Dimitrie Cantemir); Altarul Mânăstirii Putna; Mihu Copilul, Radu Calomfirescu, Toma Alimoş, Român Grue Viteazul (Vasile Alecsandri) şi multe altele, ne oferă posibilitatea să distingem principalele forme de practicare a exerciţiilor corporale. a) Trânta sau lupta fără arme. Lupta a apărut în viaţa omului din cele mai îndepărtate timpuri, activitate corporală ce a însoţit permanent fiinţa umană; s-a diversificat continuu, îmbrăcând forme şi modalităţi diferite de practicare, corespunzător anumitor circumstanţe. Stilurile de luptă sau trântă care s-au propagat au fost: 

Lupta dreaptă, preferată de către combatanţi deoarece se baza pe forţa proprie şi nu pe cea a armelor. Disputa se caracteriza printr-un anumit procedeu de apucare şi anume: un braţ se trecea pe deasupra umărului lângă gâtul partenerului sau adversarului, iar cu celălalt braţ pe sub subsoară. (apucarea în cruciş);



Lupta voinicească, se caracteriza numai prin apucarea de braţe;



Lupta cu apucare de brâu.

b) Călăria a reprezentat o activitate corporală cu caracter utilitar. Pentru armată, cavaleria a constituit un element forte în tactica de război, multe bătălii fiind câştigate datorită acţiunilor întreprinse de către oştenii care luptau călare. Pe timp de pace, dibăcia cu care se practica călăria se punea în evidenţă prin întrecerile ce se desfăşurau la diferitele festivităţi, nunţi, vânătoare etc. De asemenea, putem include în practicarea călăriei pe haiduci, care nu puteau fi concepuţi, conform baladelor populare, fără murg, roib, bălan, şorg, sau într-un singur cuvânt cai. În accepţiunea poporului, haiducii apăreau ca nişte eroi îndrăzneţi, cu calităţi fizice bine dezvoltate: forţă în luptă, îndemânare în mânuirea armelor, dibăcie şi rezistenţă în călărie. La acestea se adăugau şi calităţile morale precum curajul, spiritul dreptăţii, protejarea celor slabi şi săraci etc. 154

c) Aruncarea se efectua cu buzduganul, paloşul (sabia), baltagul etc. O formă interesantă de aruncare se desfăşura în cadrul unui joc de origine mongolo-tătară numit gerid. Răspândit şi pe meleagurile noastre, jocul se desfăşura călare şi consta în aruncarea unui băţ de copac plumbuit la ambele capete care trebuia să treacă printr-un cerc suspendat sau să fie prins de către adversar şi aruncat înapoi. Jocul se organiza între doi adversari sau două echipe. d) Înotul şi vâslitul erau activităţi prezente la populaţiile care trăiau în preajma apelor, îndeosebi a Dunării. Înotul era asemănător cu cel al craului modern, căpătând o denumire specifică românească şi anume stilul „voinicesc”. Vâslitul reprezenta o formă de activitate care se practică în funcţie de scopul urmărit: ca exerciţiu utilizat: de întrecere sau acţiuni militare. e) Jocurile populare. Înainte de a ajunge să fie practicate într-un mod organizat în asociaţii şi cluburi sportive, unele exerciţii corporale s-au păstrat sub forma unor jocuri. Acestea s-au transmis din generaţie în generaţie, fiind considerate manifestări ale vieţii sociale şi fiziologice ale copiilor şi tinerilor. După forma dominantă de mişcare şi caracteristicile esenţiale, jocurile au fost clasificate în mai multe grupe: 

Grupa jocurilor de alergare. Cele mai îndrăgite şi simple jocuri sunt cele „de-a prinselea”, practicate în mai multe variante: „de-a hoţii”, „de-a lupul şi oile”, „de-a



v-aţi ascunselea”, „de-a barba oarba”, „leapşa”.

Grupa jocurilor de sărituri. Un loc special în această grupă îl au „Şotronul” şi „Capra”.



Grupa jocurilor de aruncare. La început aruncarea se efectua cu piatra, bucăţi de oase sau lemn etc.; treptat s-a trecut la înlocuirea lor cu mingi de dimensiuni diferite. Printre cele mai practicate jocuri se regăseau: „oina”, „poarca”, „mingea în gropniţă”, „ţurca” etc.



Grupa jocurilor de îndemânare: „bâza”, „fripta”, „pietricelele” etc.

155



Grupa jocurilor executate cu diferite obiecte: „zmeul”, „morişca”, „praştia” etc.

f) Dansurile populare. Mişcările sau elementele componente ale dansului au caracter ritmic şi estetic, cu influenţe benefice asupra organismului (corective, mlădiere, gestică). După ritmul în care se execută, dansul popular a fost grupat pe mai multe stiluri: 

cu paşi încetiniţi, horele, extrem de variate (provincii, ţinuturi, localităţi etc.);



cu paşi repezi, sârbele, cu numeroase variante muzicale – brâul, brâuleţul, chindia şi bătuta;



săltăreţe, executate în perechi, având ca stil învârtita şi ca la Breaza dansate în doi sau trei (un băiat şi o fată sau un băiat şi două fete etc.);



jocuri populare aranjate şi stilizate – Banul Mărăcine, Haţegana, Someşana şi mai ales Căluşarii.

g) Alte forme de practicare a exerciţiilor corporale: tragerea cu arcul, trasul cu praştia, patinajul, jocul cu popice, scrima şi tirul cu puşca, turismul, ciclismul, alergările, exerciţiile gimnastice etc.6 VII.6.4. Începuturile şi evoluţia gimnasticii şcolare. Pregătirea specialiştilor de gimnastică A. Începuturile gimnasticii şcolare Leagănul gimnasticii româneşti a fost şcoala. Introducerea acestei discipline ca obiect de învăţământ s-a realizat într-un timp îndelungat şi cu escaladarea mai multor obstacole, în special de natură materială (infrastructură, specialişti, surse financiare).

6

Kiriţescu Constantin, op. cit., p. 517 – 524; Albu Victor, op. cit., p. 119 – 127; Cercel Paul, Popescu Lucian, op. cit., p. 255 – 261. 156

Cele mai importante momente ale acestui parcurs le vom sintetiza în continuare:  Primele începuturi ale învăţământului gimnasticii în şcoală le găsim pe timpul domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru Ipsilanti. În Hrisovul (act domnesc) elaborat de către acesta în anul 1776, era prezentată situaţia procesului de educaţie ce se desfăşura la Academia Domnească de la Sfântul Sava din Bucureşti în care se regăsea şi gimnastica printre disciplinele şcolare.  Într-un proces-verbal al Consiliului profesoral din cadrul Liceului din Sighetul Marmaţiei, întocmit în anul 1802, erau menţionate formele de practicare ale educaţiei corporale admise: jocurile cu mingea şi oina. Potrivit aceluiaşi document, erau interzise: trânta, capra şi popicele.  În septembrie 1831 pastorul luteran Aurel Sarai a solicitat autorităţilor din Bucureşti, înfiinţarea unui Institut de educaţie şi studii pentru tinerii de neam, cu două secţiuni, una de băieţi şi cealaltă de fete. Scopul funcţionării acestui institut proiect era de a dezvolta şi perfecţiona capacităţile fizice, morale şi intelectuale ale tinerilor şi de a forma specialişti necesari predării gimnasticii în şcolile din ţară. Iniţiatorul structura procesul de educaţie în cinci grupe de materii, fiind incluse printre ele şi scrima, dansul (grupa a 3-a) şi exerciţiile gimnastice (grupa a 4-a). În cele din urmă, solicitarea nu a primit un răspuns favorabil, apelându-se tot la maeştrii de gimnastică din străinătate). Odată cu înfiinţarea armatelor naţionale ale Ţării Româneşti şi Moldovei (1830) preocupările pentru practicarea scrimei, tirului şi călăriei au fost mai bine conturate (întreceri, maeştri străini, baza materială). În anul 1832, conformându-se Regulamentului Organic, în Muntenia s-au angajat doi maeştri de gimnastică (Bucureşti, Craiova). În regulamentele şcolare de atunci era recomandat ca “în tipul recreaţiei se vor da şcolarilor mijloace de a face exerciţii gimnastice care le pot întări corpul şi a-i face îndrăzneţi, se vor păzi însă de a nu se sui în copaci, de a alerga ...”. 157

Regulamentul Organic din Moldova s-a mărginit la recomandarea sumară de “a întări trupul elevilor”. Abia în 1841 la Academia Mihăileană din Iaşi, gimnastica a fost predată de două ori pe săptămână, în sală şi în aer liber de maestrul italian Luzzati; joia după-amiază şi duminica după liturghie câte trei ore. 

Pentru pregătirea militarilor, exerciţiile fizice erau o condiţie obligatorie - de aici şi înfiinţarea “Şcolii militare pregătitoare de ofiţeri” (1849) în programul căreia, ponderea o aveau gimnastica şi scrima, ambele predate de A. Paré şi mai târziu de N. Velescu. O şcoală militară s-a inaugurat şi la Iaşi (1856). La Bucureşti, detaşamentele de pompieri erau pregătite de acrobatul Spinzi (din 1860 a fost transferat la Şcoala militară din Iaşi, de către domnitorul Cuza).



Regulamentul nou al şcolilor din Moldova (1850) prevedea printre obiectele de învăţământ din şcolile secundare şi gimnastica. Până la Unirea Principatelor, educaţia fizică şcolară era temporară şi predată doar în unele şcoli. Nu existau programe, metode unitare, cadre de specialitate, iar de săli de gimnastică nu putea fi vorba. Porticul de gimnastică era prezent în şcolile secundare. Între 1859-1861 au sosit în Bucureşti pentru a profesa, trei maeştri francezi:

Cyrille, Suyris şi Paré care au deschis două şcoli de gimnastică, una la Ateneul Român şi alta la Pasajul Român. Pe Suyris şi Paré îi vom întâlni şi la Iaşi, unde au predat fiilor de boieri. Evoluţia gimnasticii militare şi şcolare După Unirea Principatelor Române au apărut preocupări numeroase pentru introducerea gimnasticii în armată şi şcoală. 

Odată cu organizarea armatei noastre naţionale “începe şi practicarea necesară a gimnasticii corporale şi a scrimei” (dr. C.I. Istrati). Generalul Em. Florescu a insistat pe lângă domnitorul Cuza (1862 şi 1863) să aprobe o mică carte “Ordonanţă asupra Instrucţiei gimnasticii prin corpuri şi stabilimente militare”.

158

Ca urmare a aprobării acestei ordonanţe în şcolile militare din Iaşi şi Bucureşti s-a predat obligatoriu scrima, gimnastica corporală, şcoala de pluton şi gimnastica la aparate. În “Instrucţia soldatului fără armă, şcoala soldatului” în 1862 la infanterişti exerciţiile preconizate erau denumite de “mlădiere”; 

În şcolile Statului, un început de introducere a gimnasticii îl găsim în legea din 1864, art.116, care prevedea “învăţăturile ce se cuprind în liceu, figurează şi gimnastica”. În articolul 93, se menţionează că “se instituie gradat şi cât mai repede gimnastica în liceu şi gimnazii” (Bucureşti două licee şi trei gimnazii, în Iaşi şi Craiova câte un liceu şi două gimnazii);



Gimnastica a fost legată de numele maestrului George Moceanu care după studii în teologie şi muzică la Viena, a venit la Cluj şi apoi la Bucureşti în 1862 unde a predat gimnastica după metoda Jahn la Liceele Matei Basarab şi Sf. Sava. Foştii miniştri, generalii G. Em. Florescu, V. A. Ureche, dr. C. Davila, dr. C. I. Istrati – au fost convinşi de Moceanu pentru a introduce gimnastica în armată. În 1867, Moceanu sprijină iniţiativa lui C. Constantiniu (fost profesor de scrimă militară şi de geniu), care împreună cu V. A. Ureche pun bazele “Societăţii Centrale Române de Arme, Gimnastică şi Dare la Semn”. Societate îşi propunea promovarea celor trei sporturi şi organizarea unor concursuri naţionale. Primilor trei clasaţi în 1877, Moceanu le-a acordat titlul de profesori. G. Moceanu a fost un pasionat al dansurilor populare, pe unele din acestea (Bătuta, Românul, Brâul, Căluşarul,Cadrilul, Românca) le-a stilizat şi le-a compus muzica;



Spiritul patriotic al poporului român s-a accentuat, ceea ce a făcut ca autorităţile române să introducă instrucţia militară în şcoli (1874, 1876, 1879), aceasta devenind obligatorie în şcolile statului (elevi 13-15 ani) şi facultativă în cele particulare, şi în care erau predate exerciţii din şcoala soldatului şi şcoala de campanie. Elevii ultimelor clase de liceu, aveau un program mai amplu, executând exerciţii din: şcoala soldatului, şcoala de campanie, tragerea la ţintă, 159

serviciul de campanie, serviciul de garnizoană şi serviciul de interior. Fiecare şcoală avea şi un instructor militar. 

Reluând prezenţa gimnasticii în programele şcolare trebuie evidenţiată formula mai apropiată obligativităţii ei în 1879, când instrucţiunile precizau că “gimnastica şi armele în toate clasele au câte două ore pe săptămână”. Pentru

învăţământul

normal,

instrucţiunile

fac

numeroase

precizări

(1883, 1886, 1890, 1891). Ministrul Instrucţiunii Publice, Take Ionescu apreciază (1892) importanţă gimnasticii, dansului, jocurilor şi exerciţiilor în şcolile secundare de ambele sexe, dând în acest sens o circulară în care erau prezentate principiile educaţiei fizice ce trebuiau imprimate tineretului; 

În 1893, învăţământul românesc a fost reorganizat. Reorganizarea prevedea şi introducerea obligatorie a gimnasticii, stabilindu-i-se pentru prima oară scopul educativ şi mijloacele ce trebuiau utilizate: aparatele - prăjina mică perpendiculară fixă, frânghia de suit, paralelele, iar ca instrumente - bastonul din lemn de 90 cm; greutăţile de 2 kg, frânghia de sărit, scândură oblică. În programul săptămânal, se prevedea o oră de gimnastică între bănci şi două desfăşurate afară. În paralel cu acestea se mai executau exerciţii militare şi excursii.



Ministrul Spiru Haret a introdus (1897) jocul de oină în toate şcolile, iar o comisie a întocmit primul regulament. În acelaşi timp, încep să se organizeze concursuri de oină în Bucureşti. Din 1899 s-au introdus “Concursurile Generale de Oină” la care participau 18 echipe din judeţele ţării. Spiru Haret a fost considerat adevăratul organizator al educaţiei fizice şcolare, a întocmit mai multe comisii de profesori care au redactat regulamente, programe, instrucţiuni metodice şi manuale. A trimis profesori în ţările din Apus pentru a se documenta sau ca bursieri ai statului român (Roma, Paris, Stockholm, Berlin, Viena). Conţinutul învăţământului gimnasticii era împrumutat din şcoala franceză a lui Demény şi cea germană a lui Jahn şi Spiess la care se adăugau

160

dansurile populare şi oina. Spiru Haret a sprijinit şi chiar prezidat primele Conferinţe pe ţară ale profesorilor şi maeştrilor de gimnastică (1904 şi 1905), acestea au continuat până în 1910 când, după discuţii aprinse, s-a trecut la sistemul suedez de educaţie fizică atât în şcoală cât şi în armată. Spiru Haret a introdus jocurile în aer liber la grădiniţele de copii, a înfiinţat turismul şcolar central pentru premianţii claselor. B. Pregătirea maeştrilor şi profesorilor de educaţie fizică şi sport 

În Bucureşti, profesorul George Moceanu este cel care a început (1876) acţiunea de pregătire a maeştrilor de gimnastică ca o componentă a activităţii “Societăţii Centrale Române de Arme, Gimnastică şi Dare la Semn”. Cursanţii erau recrutaţi dintre cei mai buni elevi ai secţiei de gimnastică, care pe parcursul a doi ani, mai ales vara, învăţau tainele meseriei. Disciplinele erau grupate astfel: lecţii practico-metodice, cunoştinţe de anatomie şi fiziologia omului, dansuri, oină. La examenele de absolvire, din comisie mai făcea parte şi un delegat al Ministerului Instrucţiunii. Începând cu 1879 catedrele de la toate disciplinele (inclusiv gimnastică) se ocupau prin concurs. Şcoala condusă de G. Moceanu a funcţionat până în 1905 dată la care acesta se pensionează, dar ea va continuă ca şcoală particulară până în 1909. Din 1905 pregătirea maeştrilor din Bucureşti a fost preluată de societatea “Înainte” sub conducerea lui Dimitrie Ionescu, care va da promoţii succesive până în 1923.



La Iaşi, sub conducerea lui Vasile Negruţi a funcţionat din 1884 o şcoală particulară de maeştri. Durata ei era de doi ani, iar planul de învăţământ cuprindea cunoştinţe de anatomie, igienă şi pedagogie precum şi lecţii practice de gimnastică cu elemente din sistemul german, suedez şi englez. Se adăugau jocurile şi dansurile populare, oina şi excursiile. Elevii erau recrutaţi pe baza unor probe de verificare a cunoştinţelor şi aptitudinilor. Din 1902, şcoala a funcţionat pe lângă “Societatea de gimnastică, sport şi muzică”. În anul 1904 acesteia i s-a recunoscut funcţionarea oficială de către Ministerul Instrucţiunii 161

cu prilejul primei promoţii de absolvenţi. Ca şi şcoala din Bucureşti, şi cea din Iaşi a funcţionat până în anul 1923, când pregătirea profesorilor a fost preluată de Institutul Naţional de Educaţie Fizică, cu durata cursurilor de patru ani. Prima admitere la INEF a fost organizată în 1922, instituţia funcţionând şi în prezent (schimbându-şi denumirea în funcţie de evenimentele politice). 

Cu toate eforturile făcute de şcolile prezentate şi INEF, necesarul de cadre de specialitate nu a putut fi acoperit. Aşa că, în cadrul Institutelor Pedagogice de trei ani din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara şi alte centre, au fost înfiinţate facultăţi de profil. Desfiinţate la începutul anilor ’80 şi apoi reînfiinţate în 1990, aceste facultăţi ca şi altele noi înfiinţate caută să acopere necesităţile învăţământului, cluburilor sportive şi conducerea activităţii sportive.

VII.6.5. Pătrunderea sporturilor moderne în România Sportul modern reprezintă ramura care are un regulament după care se desfăşoară, presupune întreceri între sportivi şi echipe, presupune existenţa unui calendar sportiv, presupune existenţa unor antrenori, arbitri şi organizatori, bază materială specifică etc. Pătrunderea ramurilor sportive moderne în România şi dezvoltarea lor a fost lentă şi îndelungată, cu număr mic de practicanţi şi în condiţii materiale grele. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul acestui secol, putem să discutăm de aşa-zisele sporturi moderne şi la noi. 

Atletismul. Deşi era cunoscut din antichitate şi prezent încă de la primele Olimpiade moderne, atletismul pătrunde mai întâi în rândul elevilor liceelor “Sf. Sava” şi “Matei Basarab”, care participă la primele concursuri organizate în 1882 şi apoi până în 1898. Mai trebuie amintit şi primul cros Bucureşti-Piteşti şi retur (222 km) la care au participat circa 330 de concurenţi, dar pe care l-au terminat doar 9 concurenţi. În 1912 s-a constituit “Uniunea de sporturi la alergări, aruncări şi sărituri”. Se stabilesc şi primele recorduri ale

162

României, primele campionate fiind câştigate de către elevii “Şcolii de meserii” din Bucureşti. 

Boxul. Primele însemnări oficiale sunt legate de Câmpina (1909) unde a avut loc o demonstraţie a unor boxeri străini. După demonstraţia de la Câmpina, au fost organizate demonstraţii asemănătoare şi la Bucureşti, Iaşi, Braşov, Galaţi. În anul 1919 clujeanul Virgil Salzan a participat la Jocurile Interaliate de la Paris. În deceniul al IV-lea, boxerii români au obţinut rezultate deosebite la Campionatele Europene.



Ciclismul era unul din sporturile cu vechi tradiţii (de exemplu, încă din 1900 s-a creat Uniunea Internaţională de Ciclism). În ţara noastră, bicicleta şi-a făcut apariţia spre sfârşitul secolului trecut. În 1890 s-au organizat primele concursuri cicliste pe şoseaua Kiseleff din Bucureşti (distanţa de 13 km), apoi cursa Bucureşti-Ploieşti şi retur (1892), cursa Bucureşti-Braşov (1894). În 1896, Cazzavillan a construit primul velodrom, în Bucureşti, cu o pistă de 333 m. În anul 1891, a luat fiinţă "Societatea generală a cicliştilor din România". În 1909 a avut loc primul campionat de viteză. Între anii 1910-1914 au luat avânt cursele cicliste pe şosea, iar în 1921 s-a organizat "Turul României".



Luptele – au apărut în ţara noastră în 1892, când campionul francez Doublie a făcut câteva demonstraţii la Bucureşti, Iaşi etc. El va da şi lecţii practice celor interesaţi. Luptele practicate de amatori au apărut în 1900, dezvoltându-se în Transilvania şi Banat. În anul 1912 luptători din Arad şi Timişoara au luat parte la Campionatele Ungariei. Primul campionat al ţării a fost organizat în anul 1921.



Rugbi-ul a fost introdus la noi în 1910 şi s-a răspândit în rândul elevilor şi studenţilor. Un aşa-zis campionat s-a desfăşurat în 1914, la care au participat echipele “Tenis Club”, “Sporting Club” şi “Rugbi Club”, toate din Bucureşti. Reprezentativa României a participat la “Cupa Interaliată” din 1919 de la Paris. 163



Tenisul a pătruns la noi în 1889, când a luat fiinţă la Bucureşti clubul “Tenis Raquets”. În anul 1906 s-au disputat primele concursuri, iar în 1908 s-a desfăşurat primul campionat naţional masculin. În 1922, România a participat pentru prima dată la “Cupa Davis”.



Fotbalul. La noi în ţară, primele echipe de fotbal au luat fiinţă la Cluj, Arad, şi Timişoara, în jurul anului 1890. Primul campionat oficial a avut loc în anul 1909 cu participarea a trei echipe: ”Olimpia”, F.C. Colentina din Bucureşti şi “Unirea” din Ploieşti. Cu toate acestea, Federaţia s-a constituit abia în 1930.

VII.6.6. Structurile organizatorice ale domeniului activităţilor corporale În statutul “Societăţii Centrale Române de Arme, Gimnastică şi Dare la Semn” din 1867, se prevedea ca aceasta să fie şi un for care să dirijeze activitatea educaţiei fizice şi sportului din Principatele Unite. În realitate, acest deziderat se va realiza în anul 1906 când Dimitrie Ionescu a înfiinţat “Federaţia societăţilor de gimnastică române” (F.S.G.R.), care iniţial a coordonat 18 societăţi de gimnastică, ajungând la 23 în anul 1910. Fiecare din aceste societăţi îşi pregătea o “producţie anuală proprie”, cu care se prezenta la serbarea federală centrală. 

Odată cu pătrunderea sporturilor moderne în România s-a creat Federaţia Societăţilor Sportive din România, în 1912, care va organiza activitatea în diverse ramuri sportive, introducând afilierile, legitimările şi organizând campionate naţionale care se desfăşurau în baza unor regulamente întocmite pentru fiecare ramură de sport; s-a format un corp de arbitri şi oficiali; s-au tradus în limba română regulamentele internaţionale; s-a introdus terminologia sportivă; s-au introdus foile de arbitraj; s-au elaborat primele calendare sportive; s-a amenajat “Parcul F.E.F.S.” de la Şosea.



F.S.S.R. nu a fost o instituţie de stat, ci o manifestare a iniţiativei particulare. Organizatoric, era formată dintr-un comitet central şi din 12 comisii pe ramuri de sport (atletism, rugbi, fotbal, tenis de câmp, scrimă, ciclism, tir, sporturi de

164

iarnă, canotaj, nataţie, oină şi gimnastică). Se poate face afirmaţia că, în perioada 1912-1916 s-au pus bazele organizatorice ale sportului românesc (o anumită disciplină şi ordine în practicarea sporturilor şi de organizare a activităţii). 

În această perioadă de avânt, a luat fiinţă, în 1914, Comitetul Olimpic Român, iniţial Comitetul Naţional Olimpic, care făcea legătura cu Comitetul Internaţional Olimpic.

VII.7. Cultura fizică în Perioada Contemporană

VII.7.1. Reluarea activităţii sportive după Marea Unire Imediat după terminarea primului război mondial, deşi situaţia economică a fost una dezastruoasă, viaţa sportivă din România s-a reluat. F.S.S.R. avea în evidenţa sa 2880 membri (atletism, fotbal, tenis, scrimă, rugbi, ciclism, tir, sporturi de iarnă şi nataţie). În 1920 s-au reorganizat mai întâi Comisia Jocurilor Olimpice şi apoi Comitetul Olimpic Român din care, făceau parte reprezentanţii tuturor ţinuturilor României Mari. Asociaţia Prietenii Naturii (1919) a început să desfăşoare activităţi cultural-sportive, atrăgând tinerii muncitori din Bucureşti, organizând drumeţii în afara oraşelor. Din 1921 a patronat şi secţii de fotbal, gimnastică, box, lupte, patinaj şi oină. Din anul 1922 asemenea grupări au luat fiinţă şi la Iaşi, Galaţi, Brăila, Râmnicu Vâlcea, Turnu Severin, Constanţa, Bârlad, Huşi, Sibiu, Craiova. În acelaşi an s-a constituit Comitetul Central propriu, iar peste 2 ani (1924) a avut loc Conferinţa Naţională a asociaţiei. Din punct de vedere organizatoric, cea mai importantă problemă a mişcării sportive era extinderea activităţii F.S.S.R. în Transilvania, Banat, Basarabia şi Dobrogea. În aceste zone geografice, s-au înfiinţat comitete regionale (Braşov, Arad). În 1921, F.S.S.R. a fost organizată pe şapte regiuni: Braşov şi 165

Sibiu, Cluj, Bucovina, Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia. Regiunile, au dezvoltat activitatea la fotbal, atletism, box, lupte, tir, scrimă, călărie precum şi alte noi discipline, precum baschet, volei, handbal, canotaj, alpinism, tenis de masă. Au apărut primele formaţii feminine la atletism, baschet, volei, handbal, înot. Treptat s-au organizat primele campionate naţionale, care până în 1930 se vor desfăşura pe regiuni sau zone apropiate (funcţie de valoarea sportivă) şi cu finale pe ţară. Cercetăşia (fondată în 1913) organiza activitatea tineretului (băieţi), iar din 1916 primea şi fete. Înglobarea ei în O.N.E.F. i-a

clarificat mai mult cadrul

activităţii – şcoala, respectiv conţinutul – educaţia fizică. După război, a fost necesară Cercetăşia pentru că ponderea trecea de la sportul şcolar la activitatea cluburilor şi asociaţiilor sportive. Începând din 1920, statul a început să se intereseze de educaţia fizică, apărând în presă un “Proiect de lege pentru educaţia fizică” (1920), ulterior Ministerul de Război depunând în Parlament un nou proiect de lege, “Organizarea educaţiei fizice şi a pregătirii militare naţionale” (1921), care cu mici modificări a devenit din 1923 prima “Lege pentru educaţie fizică” din România. Cea mai importantă prevedere a Legii din 1923 era înfiinţarea Oficiului Naţional de Educaţie Fizică (O.N.E.F.) şi în cadrul lui a Institutului Naţional de Educaţie Fizică (I.N.E.F.). Directorul I.N.E.F. a fost generalul Virgil Bădulescu, personalitate militară, cărturar de elită, un mare pedagog şi om de ştiinţă. De numele lui sunt legate multe realizări privind modernizarea educaţiei fizice în România. Revenind la O.N.E.F., acesta s-a preocupat de dezvoltarea bazei materiale (construirea stadionului O.N.E.F.), editarea de cărţi, manuale, broşuri şi reviste de specialitate; creşterea numărului cluburilor sportive de la 50 (1920) la 221 (1924); a realizat o nouă regionare sportivă a ţării. Împreună cu I.N.E.F.-ul a organizat educaţia fizică şcolară, impunând un sistem şi metode moderne, consacrând şi consolidând sistemul suedez de educaţie fizică. 166

Între 1920-1930 România a intrat în circuitul sportiv internaţional: competiţii inter-ţări, participarea la Olimpiadele de vară şi de iarnă, la Campionatele Mondiale Studenţeşti de iarnă (Davos). În 1929 s-au desfăşurat primele Campionate Balcanice la atletism, urmate apoi şi la tenis (1930). Tot în 1929 s-a desfăşurat şi Cupa Balcanică la fotbal. Au fost organizate şi campionatele şcolare, chiar o Olimpiadă a sportului şcolar. De asemenea, s-au organizat primele Campionate Universitare la atletism, tenis, fotbal şi scrimă. Progresele înregistrate în activitatea sportivă impuneau şi reforme organizatorice. Acestea au fost cuprinse în “Legea educaţiei fizice” din 1929, care dădea frâu liber iniţiativei private (particulare) asociaţiilor de amatori şi profesionişti, care se vor grupa în federaţii de specialitate (una pentru fiecare sport). Federaţiile au realizat o uniune: Uniunea Federaţiilor Sportive din România (1930) a cărui preşedinte a fost George Plagino. Primele federaţii intrate în U.F.S.R. au fost cele de box, tenis şi fotbal. În 1932 a luat fiinţă Societatea Medicală de Educaţie Fizică care urmărea fundamentarea ştiinţifică a educaţiei fizice, gruparea medicilor cu preocupări în domeniu, introducerea controlului medical obligatoriu al sportivilor. Pentru educaţia morală, naţională şi fizică a tineretului de ambele sexe a fost înfiinţat Oficiul pentru Educaţia Tineretului Român (1934). În anii următori educaţia fizică a fost orientată spre pregătirea militară a tineretului (de exemplu, în 1937 s-au introdus în toate liceele de băieţi, exerciţiile obligatorii de tir). În ţară, au avut loc competiţii sportive militare ale Micii Antante (România, Iugoslavia, Cehoslovacia) la fotbal, scrimă, înot, călărie şi cros. Multe din asociaţiile şi cluburile sportive existente până la primul război mondial şi-au reluat activitatea în 1919, acestora adăugându-se Universitatea Cluj (1919) şi Medicina Bucureşti (1920). Cotidianului de sport Gazeta Sporturilor îi apar primele numere în 1924. 167

Prima participare a sportivilor români la Jocurile Olimpice a fost cea de la Paris (1924), delegaţia română cuprinzând 51 de sportivi (sportivii români au participat la întrecerile de rugbi – loc 3, fotbal, tir şi tenis). A urmat Amsterdam (1928) cu participare doar la atletism şi scrimă, fără rezultate deosebite. Apoi, Berlin (1936) cu 100 de sportivi la opt ramuri de sport, doar un singur succes, Henri Lang – călărie, locul 2. La Campionatele Europene de box reprezentanţii noştri, Lucian Popescu (1930, 1931 şi 1939) şi Toma Aurel s-au clasat pe locul I. Şi la bob, două persoane Papană - Hubert şi Alex Ifrim - V. Dumitrescu (1934) au devenit campioni mondiali. La Jocurile Balcanice, echipele României au cucerit la diferite sporturi sau probe, peste 20 de titluri de campioni (tir, atletism tenis, lupte), iar echipa de fotbal a intrat în posesia Cupei Balcanice de trei ori. Au apărut lideri naţionali, precum: la tenis - N. Mişu, la şah - I. Guidu, la lupte – Mitică Dona, la box – Moţi Spacov, la hipism - I. Filip, la aviaţie - Smaranda Brăiescu.

VII.7.2. Intervalul 1939-1945 Evenimentele politice internaţionale şi interne au determinat o nouă scădere în activitatea sportivă. Straja Ţării şi U.F.S.R. au fost desfiinţate şi înlocuite cu Organizaţia Sportului Românesc (1940). În frunte era un conducător, un secretar general şi un trezorier, iar la nivel teritorial existau numai comitete judeţene. Federaţiile au fost înlocuite cu directorate în care erau cuplate mai multe sporturi. Măsurile adoptate au redus activitatea, făcând să se reînfiinţeze federaţiile. Academia Naţională de Educaţie Fizică (1937) a fost retrogradată, fiind transformată în Şcoala Superioară de Educaţie Fizică (1942).

168

Activitatea sportivă era efectuată de către elevi, studenţi şi muncitori (în diferite asociaţii nou create). Campionatul Naţional se desfăşoară doar la fotbal şi la unele discipline aplicativ-militare (tir, scrimă). Activitatea internaţională s-a menţinut totuşi la un nivel mai ridicat: la fotbal

desfăşurându-se

meciuri

cu

ţări

aflate

sub

influenţa

Germaniei

(Cehoslovacia, Italia, Ungaria, Lituania, Iugoslavia, Polonia, Belgia). Anual se organizau diferite curse cicliste în ţară şi mai ales în străinătate; Campionatele Mondiale sau Europene la hochei, box, atletism, rugbi, schi, călărie, tenis (Cupa Davis). În ultimii ani ai războiului s-a constituit Consiliul Superior pentru îndrumarea sportului universitar condus de Iuliu Haţieganu (1942); s-au organizat: Cupa de Război la box, schi şi fotbal; Săptămâna universitară la disciplinele: atletism box, cros, fotbal, ping-pong, tenis, tir; curse cicliste Bucureşti – Giurgiu şi retur sau Bucureşti – Ploieşti – Bucureşti. În 1943 (septembrie) a fost organizată Săptămâna Sportului Românesc, activităţile principale au fost legate de fotbal (campionatul Naţional de Război), volei, box, canotaj, baschet. Au avut loc întâlniri la tenis de masă cu Croaţia şi la tenis de câmp cu Suedia. A fost organizată şi Cupa de Război la atletism, ciclism, canotaj, tir, aruncarea grenadei, parcurs cu escaladări. VII.7.3.Perioada de după al doilea război mondial Dualism După august 1944, în contextul noilor relaţii social-economice şi politice intervenite în România era necesară şi schimbarea orientării educaţiei fizice şi sportului, o reconsiderare a mijloacelor folosite şi o nouă formă de organizare. Dar, schimbarea sistemului de educaţie fizică şi sport nu se putea face deodată şi în întregime. Sistemele care l-au precedat au avut unele elemente de conţinut bune, care trebuiau valorificate şi împletite cu cerinţe noi. O.S.R. a funcţionat până în noiembrie 1944, iar U.F.S.R. s-a reînfiinţat şi a activat până în 1946; pe de altă 169

parte, s-a înfiinţat în 15 septembrie 1944 Organizaţia Sportului Popular (O.S.P.) şi Comisia Sportivă a Sindicatelor Unite (ianuarie 1945). Dualismul în conducerea activităţii sportive din România a ţinut până în martie 1946. O.S.P. şi-a câştigat popularitatea datorită oportunei sale orientări spre făurirea unui sport de masă exprimat printr-o serie de competiţii ca "Luna femeii sportive", "Aer, soare şi lumină pentru muncitori" (turism), competiţii sportive populare la diferite ramuri de sport, care au culminat cu "Cupa unităţii tineretului" (1948) şi "Cupa tineretului muncitor" (1949). Deviza de atunci era: "Toate sporturile pentru popor". Din punct de vedere organizatoric, O.S.P. a avut cinci sectoare (după principiul locului de muncă): sindical, şcolar, universitar, militar, rural. O.S.P. a funcţionat ca instituţie anexă pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, organele de conducere fiind adunarea generală, comitetul central, consiliul consultativ, biroul executiv permanent, resorturile (sectoarele) centrale şi comitetele federaţiilor de sport. În teritoriu, O.S.P. avea organe regionale judeţene şi locale. O.S.P. a organizat şcoli de instructori şi organizatori sportivi, arbitri, a înfiinţat (1948) şcolile medii tehnice de cultură fizică, a transformat, în acelaşi an, A.N.E.F.-ul în Institutul de Educaţie Fizică (I.E.F.), a lărgit baza materială (baze sportive simple). Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport (C.C.F.S.) Transformările economice, politice, sociale şi culturale survenite în România după cel de-al doilea război mondial, au determinat în iunie 1949 crearea Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport (C.C.F.S.). Profilul acestui nou for a fost cel al unei instituţii de stat prin faptul că organul său central era situat pe lângă Consiliul de Miniştri, iar cele teritoriale pe lângă sfaturile populare (primării). S-a reactualizat trăsătura esenţială a oricărei activităţi sportive ce se baza pe adeziune voluntară a individului pentru o activitate care îl interesa şi pentru care se dorea să se organizeze. Statul urma să sprijine sportul pe diferite planuri (în primul rând material). A fost păstrat profilul obştesc prin sprijinul sindicatelor, care organiza şi coordona unităţile sportive centrale şi teritoriale, diferenţiate pe ramuri 170

de

producţie

(12).

Sindicatele,

împreună cu

Ministerul

Învăţământului,

departamentele militare (M.Ap.N., M.A.I.) şi Ministerul Sănătăţii au constituit cluburi şi organizaţii, în care sportul de masă şi cel de performanţă au avut o inter-corelaţie organizatorică şi conceptuală. Guvernul a stabilit C.C.F.S.-ului sarcini concrete, dintre acestea fiind de reţinut: asigurarea continuităţii activităţii sportive, aplicarea unor programe unitare de educaţie fizică în învăţământul de toate gradele, organizarea pe bază de masă a sporturilor (în special atletism, înot, schi, volei, tir, turism, aviaţie sportivă, şah), aplicarea unor noi metode de predare şi aplicare a exerciţiilor

fizice, formarea de instructori şi arbitri, extinderea

publicaţiilor sportive (editură, presă, revistă de specialitate), stabilirea şi întărirea legăturilor sportive internaţionale etc. C.C.F.S. nu a avut federaţii sportive. Conducerea unei ramuri de sport era încredinţată unei inspecţii - organ tehnic de specialitate, ajutat de o comisie centrală, organ voluntar. În teritoriu, C.C.F.S. avea comitete judeţene, orăşeneşti, iar la "plasă" – subdiviziune a unui judeţ, exista un delegat care se ocupa cu problemele de sport. Dintre realizările C.C.F.S.-ului putem aminti: lărgirea bazei materiale, înfiinţarea şcolilor sportive de elevi, introducerea clasificării sportive, a complexului sportiv de stat "Gata pentru munca şi apărarea R.P.R.", lărgirea relaţiilor sportive internaţionale, primele succese olimpice,

organizarea

unor

competiţii

pentru

sportul

de

performanţă

(Cupa Oraşelor) şi cel de masă (Cupa Satelor, Spartachiade), introducerea educaţiei fizice în învăţământul superior etc. Uniunea de Cultură Fizică şi Sport (U.C.F.S.) După opt ani de funcţionare a C.C.F.S. o nouă Hotărâre a Consiliului de Miniştri (2 iulie 1957) aduce schimbări importante. Precizând sarcinile de viitor ale educaţiei fizice şi sportului, hotărârea prevedea o nouă formă organizatorică prin înfiinţarea Uniunii pentru Cultură Fizică şi Sport (U.C.F.S.), care avea profilul unei organizaţii de masă călăuzită pe principiul adeziunii voluntare şi a intenţiei de autofinanţare (înscriere de membri, cotizaţii) - ulterior ea nu a mai fost operantă. 171

Organele de conducere la nivel central a U.C.F.S. au fost: Conferinţa pe ţară, Consiliul general, Comitetul executiv, Biroul Consiliului general, Comisia centrală de revizie. În teritoriu erau organe regionale, raionale, orăşeneşti. Ca unităţi organizatorice, U.C.F.S. a avut asociaţii sportive pentru sportul de masă şi cluburi sportive pentru cel de performanţă. Totodată, au fost reînfiinţate federaţiile pe ramuri de sport. În anul 1962 avut loc prima conferinţă pe ţară a U.C.F.S., în care s-au luat în dezbatere linia de viitor a educaţiei fizice şi sportului românesc: sportul de masă, sportul de performanţă, folosirea metodelor avansate de antrenament, pregătirea specialiştilor,

extinderea

relaţiilor

internaţionale,

îmbunătăţirea

sistemului

competiţional etc. Dintre realizări putem cita: introducerea "Insignei de Polisportiv", dezvoltarea sportului de masă, obţinerea unor rezultate notabile în sportul de performanţă, îmbunătăţirea educaţiei fizice în şcoli, înfiinţarea cluburilor sportive universitare, înfiinţarea Centrului naţional de antrenament şi a Centrului

de

documentare tehnică etc. Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport (C.N.E.F.S.) A doua conferinţă pe ţară a mişcării sportive din iulie 1967 avea să desemneze noul organ de conducere în domeniu - Consiliul pentru Educaţie Fizică şi Sport (C.N.E.F.S.), iar "Legea nr. 29 din 28 decembrie 1967 cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport" îi stabilea obiectivele, atribuţiile şi profilul, concomitent cu precizarea îndatoririlor tuturor organelor şi organizaţiilor obşteşti, care aveau sarcină în acest domeniu. Pornind de la ideea fundamentală că educaţia fizică şi sportul în România constituiau "activităţi de interes naţional", legea prevedea ca statul să sprijine dezvoltarea lor, în consecinţă C.N.E.F.S. a fost investit ca organ de specialitate cu atribuţii pe linie de stat, având un caracter obştesc. Ca organ central de specialitate, C.N.E.F.S. a coordonat, îndrumat unitar şi colaborat direct cu toate ministerele, sindicatele şi organizaţiile 172

de tineret în vederea dezvoltării sportului de performanţă şi de masă; o parte din bugetul C.N.E.F.S. provenea din donaţii de la bugetul de stat; a elaborat norme şi instrucţiuni proprii privind organizarea şi funcţionarea unităţilor sale, disciplina lor financiară, planul de venituri şi cheltuieli (inclusiv cel valutar), planul de investiţii, planul de formare şi perfecţionare a specialiştilor etc. Profilul obştesc al C.N.E.F.S. a fost dat de următoarele caracteristici: în afara educaţiei fizice şi sportului din şcoala generală, liceu, învăţământ superior şi armată, care aveau un caracter obligatoriu, practicarea oricărei activităţi cu caracter sportiv era bazată pe libera adeziune a individului, pe voluntariatul său; activitatea practică se desfăşura în unităţile proprii, create în urma deliberării celor ce îşi exprimau adeziunea respectiv asociaţiile şi cluburile sportive, iar organul tehnic pentru performanţă era federaţia pe ramură de sport (31). Îndrumarea, controlul şi conducerea acestora se făcea prin Consiliile judeţene şi C.N.E.F.S.; activitatea sportivă şi execuţia bugetară, investiţiile şi planurile de măsuri se discutau în adunările generale ale cluburilor, asociaţiilor, în consiliile judeţene şi C.N.E.F.S. Conferinţa pe ţară cuprindea cadre de specialitate, sportivi, membrii Consiliului Naţional, a consiliilor locale şi judeţene pentru educaţie fizică, delegaţi ai federaţiilor, cluburilor şi asociaţiilor sportive, reprezentanţi ai organelor şi organizaţiilor care aveau sarcini în domeniul educaţiei fizice. În intervalul dintre Conferinţe conducerea era asigurată de un Comitet Executiv. Unităţile sportive de bază - asociaţiile şi cluburile sportive - aveau personalitate juridică; ele se organizau în întreprinderi, instituţii, unităţi de învăţământ, militare, cooperaţie etc.; acestea aveau statute, regulamente, planuri şi bugete proprii. Conceptual, mişcarea sportivă se desfăşura după un “Plan de dezvoltare” pe unul, doi şi apoi cinci ani. Planul era structurat, în general, astfel: 

Activitatea de educaţie fizică şi sport a tinerilor şi adulţilor (gimnastică zilnică acasă, internate, cămine; acţiuni turistice, campionatele asociaţiilor sportive; 173

competiţii şcolare; duminici cultural-sportive; activităţi cu caracter independent – centre de gimnastică sportivă pe cartiere; învăţarea înotului şi a schiului); 

Activitatea sportivă de performanţă (cluburi sportive; şcoli sportive de elevi; licee cu program de educaţie fizică; secţii afiliate; sportivi legitimaţi; sportivi clasificaţi; grupe de copii şi juniori);



Pregătirea şi perfecţionarea specialiştilor (profesori absolvenţi cu patru şi trei ani; antrenori, instructori sportivi, arbitri);



Cercetarea ştiinţifică şi documentarea tehnică (măsurare, raţionalizare, obiectivizare a actului motric; parametrii efortului; selecţia copiilor şi juniorilor; potenţialul biomotric al populaţiei şcolare; reviste, cărţi, traduceri etc.);



Baza materială (investiţii, reparaţii capitale, reparaţii curente şi întreţinerea bazelor sportive, acţiuni şi iniţiative pe plan local). În etapa C.N.E.F.S. (1967-1989), activitatea sportivă a continuat să înregistreze

rezultate deosebite: - Fiind susţinut financiar de stat, sportul şi-a definitivat o structură cuprinzătoare şi complexă; -

Rezultatele obţinute de sportul românesc în întâlnirile internaţionale, la

campionate balcanice, europene şi mondiale, precum şi la Jocurile Olimpice, au plasat România (medalii, puncte) în primele 10 naţiuni din lume; -

Cercetarea ştiinţifică în domeniul specialităţii a atins nivelul cel mai

înalt. Centrul de Documentare şi Cercetare Ştiinţifică s-a ocupat atât de metodologia sportului de performanţă cât şi de a celui de masă, de studii longitudinale asupra potenţialului biomotric al populaţiei şcolare, de informarea – prin buletine sau traduceri ale unor cărţi – a specialiştilor din toate domeniile; -

În această etapă a crescut mult numărul profesorilor, antrenorilor,

arbitrilor şi instructorilor precum şi calitatea pregătirii acestora. Apreciind valoarea

174

şcolii

româneşti,

unele

ţări

apelau

la

serviciile

tehnicienilor

noştri

(gimnastică, handbal, scrimă, canotaj, box etc.).

Rezumat Suntem conştienţi de dificultăţile şi riscul abordării acestui capitol, dar în acelaşi timp considerăm că el nu putea fi eludat. Viitorul specialist al domeniului nostru trebuie să aibă un minim de cunoştinţe despre practicarea activităţilor corporale din cele mai vechi timpuri şi până în prezent pe teritoriul ţării noastre. Chiar dacă primele informaţii venite din negura vremii nu pot fi trecute toate prin filtrul rigorii ştiinţifice, unde se operează cu documente şi materiale indubitabile, ele, informaţiile, pot totuşi constitui un punct de sprijin în înţelegerea procesului evolutiv al practicării exerciţiilor corporale în general şi a celor practicate pe teritoriul ţării noastre în special. Concluzii Abordând o perspectivă generală asupra începuturilor evoluţiei şi dezvoltării activităţilor corporale în ţara noastră, putem concluziona următoarele:  sportul modern a fost introdus la noi îndeosebi în perioada 1895-1916;  anterior acestei perioade se practicau în mod sporadic câteva forme de activităţi corporale, precum: gimnastica, tirul, scrima, în cadrul unor asociaţii sportive particulare, ulterior fiind introduse şi practicate ramuri precum: ciclismul, atletismul, fotbalul, tenisul, rugbiul etc.;  dezvoltarea activităţilor corporale s-a realizat în special în şcoală, armată şi structurile sportive particulare; 

coordonarea activităţii sportive în ţara noastră s-a realizat începând cu 1906 prin constituirea Federaţiei Societăţilor de Gimnastică şi în timp au fost înfiinţate şi alte foruri de conducere ale acestui domeniu, printre care: Federaţia Societăţilor Sportive, Comitetul Olimpic Român, Oficiul Naţional de Educaţie Fizică, Uniunea Federaţiilor Sportive, Organizaţia Sportului Românesc, Organizaţia Sportului Popular, Comitetul de Cultură Fizică şi Sport, Uniunea de Cultură Fizică şi Sport, Consiliul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport.

175

Teste de autocontrol a. Prezentaţi câteva informaţii privind începuturile educaţiei corporale în preistorie şi protoistorie. b. Care erau formele de practicare ale activităţilor corporale întâlnite la daci? c. Vorbiţi despre influenţa romană în practicarea educaţiei corporale în perioada romanizării Daciei. d. Enumeraţi câteva evenimente din perioada Evului Mediu în care sunt incluse anumite particularităţi privind activităţile corporale. e. Enumeraţi câteva evenimente din Perioada Modernă în care sunt incluse anumite particularităţi privind activităţile corporale. f.

Enumeraţi câteva evenimente din Perioada Contemporană în care sunt incluse anumite particularităţi privind activităţile corporale.

g. Ce sporturi moderne au pătruns în ţara noastră? h. Enumeraţi structurile organizatorice care au condus domeniul activităţilor corporale în ţara noastră. Surse bibliografice  Albu, Victor, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1996.  Cercel, Paul, Popescu, Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1998.  Kiriţescu, Constantin, Palestrica, Editura “Uniunii de Cultură Fizică şi Sport”, Bucureşti, 1964.  Postolache, Nicolae, Istoria sportului românesc în date, Editura Junimea, Iaşi, 1979.  Postolache, Nicolae, Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.

176

Bibliografie

Albu, Victor, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1996. Aristotel, Politica, Editura „Semne”, Bucureşti, 2008. Berghorn, Detlef, Hasttstein, Markus, Istoria, oameni, fapte, epoci. Antichitatea şi Evul Mediu, Editura “Litera”, Bucureşti, 2010. Ceauşescu, N., Nicolae, Istoria pedagogiei educaţiei fizice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. Cercel, Paul, Popescu, Lucian, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1998. Dumitrescu, T., Gheorghe, Educaţia fizică în evoluţia gândirii pedagogice, Editura Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, 1969. Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. III, Editura Aramis, Bucureşti, 2002. Enciclopedia României, vol. I, Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938. Florescu, Radu, Introducere în arheologie în revista “Ianus”, Sacralizare şi locuire, nr. 5-6, 2002. Homer, Odiseea, Editura de Stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1959. Homer, Iliada, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1967. Kiriţescu, Constantin, Palaestrica, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943. Kiriţescu, Constantin, Palestrica, Editura “Uniunii de Cultură Fizică şi Sport”, Bucureşti, 1964. Istoria artei – picturi, sculptură, arhitectură, Editura Enciclopedia RAO, Bucureşti, 1998. Juncu, Stelian, Horia, Kalokagathia în filosofia şi arta clasică elenă, Editura „Pamfilus”, Iaşi, 2006. Laertios, Diogenes, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1963. Leon, Robin, Platon, Editura Teora, Bucureşti, 1996. Luca, Alice, Gimnastica în şcoală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998. 177

Montanelli, Indro, Istoria grecilor, Editura Artemis, Bucureşti, 1996. Mugur, Gh., Cercetaşii, organizarea şi starea actuală a cercetăşiei în România, în O şcoală de împuternicire, Bucureşti, 1916 Petecel, Stela, Antichitatea greco-romană despre sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980. Postolache, Nicolae, Istoria sportului românesc în date, Editura Junimea, Iaşi, 1979. Postolache, Nicolae, Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2009. Rusu, Flavia, Educaţia fizică şi sportul de la origini la Jocurile Olimpice moderne, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004. Tsoukalas-Kotsiris, Dionysios, Educaţia fizică în concepţia lui Platon, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi, 2007. Voiculescu, Carmen, Istoria educaţiei fizice şi sportului, Editura “Ovidius Universitary Press”, Constanţa, 2002.

178