ISTORIA SI DEZVOLTAREA NURSINGULUI IN TARA NOASTRA 1. Practica medicala din comuna primitiva pana la epoca feudala; Comatii Daca in istoria medicinei universale se afirma ca ,,bolile sunt la fel de vechi ca si omul” tot asa putem sustine ca ingrijirile medicale sunt la fel de vechi precum bolile. In pofida numeroaselor teorii, nu avem nici o certitudine in care primii nostri stramosi isi percepeau viata si lumea lor. Punand insa impreuna dovezi existente din domeniul arheologiei, antropologii, artei si istoriei, putem deduce ca aproape toate activitatile oamenilor primitivi erau indreptate catre subexistenta. Aceasta ii determina sa adopte fata de omul suferind atitudini diferite precum eugenia (eliminarea fizica a malformatiilor, bolnavilor incerabili) si/sau tratamente enipirice si vrajitorie. Cand se analizeaza perioada primitiva, cercetatorii sustin aproape in unanimitate ca toate activitatile cultice sau magice se imbinau pentru a forma un singur si unic tot, numit viata. O populatie de apiculturi si crescatori de animale, producatori a numeroase artefacte, traind in colibe de suprafata construite in asezari deschise, reprezinta elementul de baza al civilizatiei care se va dezvolta in regiunea Carpato-Danubiana-Pontica (epoca bronzului). Existe numeroase dovezi despre epoca bronzului, cand aceste teritorii incep sa se structureze populatiile traco-dacice. Izvoarele istorice sustin ca preotii geto-daci erau depozitarii culturii posedand nu numai secretul cunostintelor si a predicilior de cult, ci si al celor medicale. Zalmoxis – zeitatea suprema a tuturor popoarelor tracice era in acelasi timp considerat si ,,zeul vindecator”. Preotii lui, se pare, aveau o remarcabila viziune integralista asupra organismului uman, luand in considerare faptul ca intre partile bolnave si intreg organismul exista o legatura indisolubila. Ramane deosebit de interesanta analiza confruntarii dintre medicina getodacica si cea elina. Se pare ca, cultul zeului Askleipios provenea din tinuturile nordice locuite de traci. Cercetatorii cred ca o alta zeitate vindicatoare greceasca Telephoros a fost imprumutat de la traci.
Este foarte greu de precizat momentul cand apare functia sociala a vindecatorului, pentru ca odata cu trecerea de la comuna primitiva la sclavagism se constituie o faza intermediara, cea a medicinei sacerdotale. Vorbind despre medicina dacilor, istoricii pun in evidenta faptul ca o parte dintre nobili, denumiti terabosti sau piliatii – si anume cei care imbratisau viata sacerdotala, aveau ca preocupari de mare cinste pe langa filosofie sau astronomie, si studiul medicinei. Dr. Nicolae Vatamaru apreciaza ca: ,,numarul medicilor din randul marilor sacerdoti era redus. Daca ei instruiau poporul in stiintele fizice, facandu-l sa traiasca potrivit legilor naturii, nu o puteau face personal ci prin – interpusi – subordonati, Astfel observatiile medicilor sacerdoti ajungeau la poporul ,,de jos” printrun corp de agenti subordonati denumiti comati. Indiferent de opiniile istoricilor despre originea lor sociala, unii socotindu-i proveniti din randul nobilimei de rang mai mic, altii din randul taranilor muncitori ai campului, pastori, mineri, mestesugari este evident ca acesti ,,comati” (comati sau capulati) pentru ca purtau capul descoperit – Aria lor de atributii si servicii era destul de larga. De pilda, in afara unor referir privind ingrijirile ranitilor, conform legilor razboaielor de atunci -dupa cum s-a interpretat ,,din cartea cu imagini sapate in piatrea” dar lipsita de text, Columna lui Traian – acesti comati erau antrenati chiar si in activitati diplomatice. Despre aceste servicii – stau marturie – faptul ca o solie de pace trimisa lui Traian de catre Decebal era formata din 5 comati. Cea mai intinsa si intensa activitate depusa de comati ramane difizarea si aplicarea invataturilor pentru ingrijirea si pastrarea sanatatii poporului geto-dac asa numitele ,,belagine”. Ca marturie sta ,,episodul starpirii vitei de vie” expusa in tratatele sale de Geograful Stabon – care spune ca aceasta a fost o actiune destul de grea si care cerea munca asidua in convingere – care nu se putea face de catre oricine. Era un fel de educatie sanitara sau morala pe o scara intinsa si cu rezultate pozitive. N.Vatamaru, apreciaza ca acesti comati, trebuiau sa fi fost temeinic instruiti de catre piliati, pentru a putea duce la indiplinire sarcinile dificile, si erau capabili si de asistenta medicala efectiva. Sustinand aceasta instruire variata si multipla, a comatilor primita de la invatati sacerdoti stau marturie afirmatiile lui Iordane care scria: sacerdotii i-au instruit in tainele fizicii, facandu-i sa
traiasca conform legilor naturii, primele insemnand canoanele medicineii celelalte reprezentand viata igienica. Calitatile fizice si morale care se cereau comatilor erau: energie, capacitatea de a-si asuma sarcini si raspunderi pe care sa le realizeze cu orice pret, devotament, daruire pentru cauza pe care o slujbeau. Din aceste cateva date de mare valoare, documentara, a categoriei de cadre sanitare bine definite ca rol social, denumirea de comati nu apare ca un stadiu de desavarsire a unui lucrator pentru sanatatea publica in care erau implicate disciplina si rigoarea in executia unei masuri stabilite. Odata cu armatele cuceritoare a lui Traian (105-106) civilizatia romana patrunde masiv in teritoriile ocupate de geto-daci. In decursul celor 165 de ani de ocupatie romana, in Dacia activitatea medicala se va imparti intre medicina sacerdotala si medicina laica. Romanii – un popor razboinic – vor dezvolta cu prioritate ,,chirurgia” acordand in paralel si o deosebita importanta igienei corporale. Acestia dispuneau de institutii pentru ingrijirea bolnavilor raniti numite ,,valetudinarii”. Activitatile de ingrijire erau acordate de catre sclavi. Primii infirmieri liberi vor purta denumirea de ,,iatralepate” ocupandu-se de manopere de mica chirurgie si masaje. Moasele erau recrutate atat din randul sclavelor cat si dintre femeile libere. Descoperirea a numeroase inscriptii dedicate zeului vindecator Askleipios si ficei acestuia Hygeea, atat in Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ca si la Apullum demonstreaza existenta unor centre medic-religioase asemanatoare asdepioanelor. Nu este lipsita de importanta precizarea ca de binefacerile civilizatiei romane au beneficiat in primul rand cei bogati. Populatia autohtona – geto-dacii – locuitori ai satelor vor continua sa-si ingrijeasca bolile folosind vechile lor remedii. Scrierile bolnavilor greco-romani din acea vreme, mentioneaza o multitudine de plante medicinale folosite de locuitorii provinciei Dacia renumite pentru efectele lor antispastice, sedative, purgative, diuretice, vomitive.
2. Ingrijiri acordate de vraci, magi, tamaduitori
Dupa parasirea Daciei de catre romani, populatia autohtona va pastra cunostintele si practicile medicinei culte ale antichitatii. Cu timpul insa acestea vor capata un caracter de vulgaritate. Se va instaura o medicina practicata de vraci si babe. Ea avea substratul general de baza al medicinei populare, stravechi, cu caracteristici universal valabile. Pentru aceasta faza a activitatii vindecatoare – medicina magica – intretinuta de empirismul simplu dar foarte real castigat dintr-o experienta cotidiana. La acestea se vor adauga practicile populatiilor migratoare, in special cele de origine slava. Ingrijirile de sanatate erau acordate de catre femeia casei, iar cand nevoia pretindea o oarecare indemanare, precum nasterile sau manevrele ortopedice, se recurgea la batranii satelor, cu mai mare experienta in domeniu. Numai in imprejurari cu totul deosebite se apela la ajutorul vraciului. Daca practivile de sanaate populare se bazau pe rezultatul intuitiei indelungate asupra efectului terapeutic al buruienilor de leac, al substantelor de origine animala si vegetala, putand fi accesibile fiecaruia, formulele descantecelor au ramas monipolizate de batrane vrajitoare. Acestea erau singura lor putere si forma de afirmare in fata colectivitatii satului care trebuia sa le asculte si sa alerge la ele cu respect, cersind sanatatea. De regula descantecele tuturor popoarelor cuprindeau cuvinte fara nici un sens sau cuvinte neintelese. Acestea se datoreaza alterarii lor in decursul veacurilor, fie faptului ca au fost asa create intentionat pentru a-l impresiona pe ascultator, lasandu-l sa creada ca sunt de origine supranaturala. Secole de-a randul populatia satelor a fost nevoita sa recurga la proprii vindecatori, empiricii satelor si targurilor printre care in mod obisnuit se gaseau babele. Practicarea acestor ingrijiri de sanatate pare sa fi fost cu totul altceva decat falsa medicina a descantecelor. Prin descantece, unde se intalneste numai supranaturalul, se cauta readucerea echilibrului fizic si psihic al organismului. Medicina babeasca insa nu este acelasi lucru. Ea reprezinta inceputul medicinei rationale – ce incearca sa aline suferinta sau chiar sa invinga boala. Insusi termenul de baba, transformoat ulterior in moasa care se pare ca provenea de la stramoasa, reprezenta pe cineva capabil sa
readuca pe cale chirurgicala sau medicala sanatatea in trupul bolnavului. In practica ingrijirilor de sanatate populare au ramas fara indoiala urme din obiceiurile etnoiatrice ale popoarelor cu care populatia autohtona daco-romana a venit in contact. Slavii asezati in dacia inca de la inceuputul secolului VI si apoi asimilati in secolele urmatoare de catre localnici, au influentat lexicul medical autohton prin cuvinte precum: gat, obraz, glas, carn, hrean, pelin.... Existenta in vechea slavona a cuvantului ,,vrada” care deriva de la ,,Vruhati” (a murmura), sustine faptul ca slavii erau vrajitori care erau cand descatatori, cand vindecatori. Ungurii, stabiliti in Campia Panonica – aveau si ei o medicina primitiva care se baza pe adorarea fenomenelor naturii, stelelor, Soarelui. Credeau in duhurile rele care sunt in stare sa aduca boli si suferinte. Acesti demoni puteau fi tinuti in frau de asa zisii ,,taltos”, care erau in acelasi timp sacerdoti, vrajitori si vindecatori. Colonistii sasi au adus si ei obiceiuri si cunostintele lor referitoare la medicina populara. Ei erau crestini de rit apusean (catolici) de aceea medicina lor populara se bazeaza in foarte multe cazuri pe superstitie si misticism. O alta caracteristica este aceea ca in medicina populara saseasca nu exista babe – ca la romani – ci acei care stiau mestesugul leacurilor de la stamosi si puteau sa descantece si sa vindice – erau de obicei femeile Noberan, ele avand timp pentru lecuirea bolilor, barbatii fiind ocupati cu mestesugurile. De buna seama ca foarte multe elemente din medicina romaneasca au intreat si in obiceiurile populare ale celorlalte natii asezate pe teritoriul Daciei, dupa cum si medicina autohtona a fost imbogatita si influentata de cea slava, maghiara si saseasca.
3. Barbierii si vremea lor Dupa cum atesta cercetarile in domeniul ia troistoriografiei, barberii, au reprezentat, o indelungata perioada, principala categorie profesionala cu preocupari privind ingrijirea bolnavilor si executarea unor practici, mai ales in domeniul micii chirurgii.
Originea barbierilor poate fi gasita in inceputurile epocii crestine si este legata de conceptia despre boala a crestinismului. Fata de bolnav, omul in suferinta, crestinismul militeaza pentru o atitdine de caldura si omenie, de intelegere si ocrotire, inregistrand un pas inainte in organizarea unei largi asistente sociale si medicale. Fata de boala, dogmele crestine constituie o frana in cercetarea stiintifica si experimentala, boala, infirmitatea, moartea, fiind socotite ca o pedeapsa prin care omul trebuie sa plateasca pentru pacatul originar. Efectuarea autopsiilor, a sangerarilor puteau fi urmate de consecinte grele pentru medicul care ar fi incalcat aceste idei dogmatice, mergand pana la arderea pe rug de catre tenebroasa inchizie. Interventiile sangeroase incep sa fie practicate de catre unii meseriasi, barbierii, sub supravegherea si la indicatia medicilor. Denumirea de barbieri provine de la indeletnicirea de a executa tunsura rituala a capului celor ce imbratisau viata de calugari la manastiri, extinsa apoi la luarea de sange, executarea unor pansamente. Sub aceasta denumire sunt intalniti si in alte tari europene, la marile curti si familii domnitoare, la Paris, in 1363, erau 40 de barbieri-chirurgi, constituiti intr-o asociatie profesionala, a carei presedinte era valetul de camera a regelui si avea titlul de „sef al intregii barbiereli si chirurgii din regatul Frantei”. N.Vatamaru considera ca barbierii-chirurgi au urmat vechilor vraci si ca de la acestia putem socoti ca au preluat barbierii stiinta vremii. La Bucuresti barbierii sunt mentionati in documentele sub denumirea de „barbir”, inca din secolul al XVI-lea, cand Ivan Barbir si Nicoara Barbir au organizat prima fratie premargatoare breslei. In toate asezamintele spitalicesti medievale din tara noastra, intre persoanele desctinate pentru ingrijirea bolnavilor, gasim si barbierul. Aceasta categorie de slujitori ai sanatatii era implicata direct in actul de ingrijire si de raspundere medicala. In grupul vindecatorilor sunt cuprinse trei categorii: doftorii, denumiti si vraci sau medici, barbierii care practicau mica chirurgie si moasele, sau femeile pricepute la mosit. Doctor C. Caracas scria despre barbieri ca „nu profeseaza din ale medicinii decat unii din ei, iau sange si pun cu inteligenta lipitori, de aceea chiar medicii ii randuiesc la aceste practici”.
Activitatea barbierilor este reglementata de diferite acte normative cum ar fi actul emis in 1760 intitulat :Responsabilitatea medicala pentru interventia gresita”, cat si „Hristovul lui Scarlat Calimachi” din 1813, cuprind norme care se refera la activitatea barbierilor. Prevederea lui Hristov, indiferent de cine solicita ajutorul medical, din partea boierilor sau clirosului bisericesc sau din partea celui mai de jos sarac, vindecatorul trebuie sa raspunda cu acelasi interes si grija in oricare ceas, ziua sau noaptea. Amanarea unei solicitari pe a doua zi, cat si alte incalcari si abateri de la indatoririle prevazute sau sanctionate sever, pana la excluderea din functie. Inainte de a fi controlati prin arhiiatros, ei erau obligati sa respecte prevederile severe ale propriului statut al breslei dinc are faceau parte si care cuprindea norme riguroase de conduit in munca, in viata personala, abaterile fiind urmate de sanctiuni, pana la excluderea din breasla. Gernot Nussbacher precizeaza ca la Sighisoara primul medic al orasului Gheorgius Rohdius (mort in 1673) a fost angajat abia in a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Dintr-un certificat de ucenicie eliberat de breasla barbierilor din Sighisoara pentru fiul notarului, pe nume Thomas Neygast, formulat ca o scrisoare de pasaport in limba latina, de mestesugari, dupa ce se arata ca tanarul si-a indeplinit obligatiile de calfa in mod laudbil se precizeaza ca aceasta „scrisoare de marturie” a fost solicitata pentru „a continua arta sa chiar intre mesteri si confrati ai artei chirurgicale, straini si sa ajunga la cresterea indemanarii si la perfectiunea dorita in meserie si sa faca cunostinta chiar cu obiceiurile altor orase si natiuni”. Breasla are un timp de numirea de „barbieri sau chirurgi”, iar mestesugul este denumit „arta”. Barbierii care au beneficiat de pregatiri suplimentare, vor fi intalniti to mai mult in spitalele noastre sub denumirea de chirurg, alaturi de barbierul ramas la pregatirea primita pe langa un mester. Evolutia stiintelor medicale, influenta marilor anatomisti, determina inceputul individualizarii chirurgiei ca stiinta aparte. Este cunoscut ca elevii primelor scoli destinate pregatirii personalului sanitar auxilar, cu denumirea de felceri, subchirurgi, au fost selectionati din randul barbierilor. Proiectul scolii „de chirurgia cea mica”, conceput in 1841 de Nicolae Kretzulescu, precizeaza ca „un felcer nu poate niciodata trai intr-acest principat numai cu acest
mestesug al sau. Indeletnicirea de felcer trebuie sa se insoteasca de al mestesug, care ar fi barberia.” Practicarea micii chirurgii de catre barbierii pregatiti pe baza unor cunostinte transmise de la o generatie la alta si a unor reguli pstabilite prin statutul breslei, faceau ca acestia sa fie folositi pe o scara intinsa ca auxiliari in practica medicinala. Regulamentul scolii, intocmit in 1842, precizeaza ca studiul barbierilor, „ei trbeuie sa stie carte”, este o dovada ca stiinta de carte nu le era straina nici macar celor tineri. Barbierii recrutati pentru scoala de felceri infiintata in 1857, sustineau o proba de admitere obligatorie in fata profesorului scolii, doctor Gh. Polizu. Activitatea pe care urmau sa o exercite absolventii autorizati prin certificatul eliberatd e scoala, sa practice si sa execute mestesugul barbieritului, dupa ordonatele medicale, „lasarea de sange, aplicarea ventuzelor, lipitorilor, pansamentelor simple, precumi si alte manipulatiuni din campul micii chirurgii”. Pentru barbieri, era stabilit ca „nu vor fi voinici niciodata a orandui doctorii pe dinauntru nici pe dinafara, nu vor putea intrebuinta substante eroice ca unii ce sunt numai ajutori ai doctorilor si chirurgilor”. 23.10.2013 In secolul al XVIII-lea se infiinteaza Academia de chirurgie in Franta (1731), Academia de chirurgie de la Viena (1785), Academia medico-chirurgicala de la Moscova (1798), Scoala medicochirurgicala de la Cluj (1775). Activitatea acestui nou cadru sanitar, chirurgul va fi strict legat de mediul spitalicesc si va necesita tot mai evident un personal ajutator din ce in ce mai calificat, care se va numi felcer, subchirurg, sora sau asistent, pornind de la aceeasi origine comuna, ca si medicul chirurg, barbierul.
