ISTORIA-INTEGRARII-SUBIECTE-REZOLVATE.docx

Subiecte istoria integrarii europene

Subiect 1 1. Care este diferența dintre interguvernamentalism și supranaționalism. Dați exemple de astfel de instituții. se bazează pe cooperarea între state, care se traduce prin căutarea, traversând confruntările şi discuţiile permanente, a unor acorduri liber consimţite. Organizaţiile rezultate din cooperare se caracterizează printr -un aparat instituţional simplu, format dintr-un organ alcătuit din reprezentanţii statelor şi alte organe subordonate primului şi cu rol consultativ. Deciziile care sunt luate la nivelul organizaţiei se bazează pe consensualism (unanimitate),  neputând afecta suveranitatea statelor membre. În plan juridic, majoritatea organizaţiilor internaţionale se bazează pe această logică, exprimată în acorduri internaţionale dintre două sau mai multe state. Aceste acorduri constituie surse ale dreptului internaţional, având autoritate juridică limitată în faţa dreptului naţional, spre deosebire de dreptul comunitar, care prevalează asupra hotărârilor tribunalelor naţionale în chestiunile procesului de integrare. Printre organizaţiile care se bazează numai pe cooperarea dintre state, putem aminti toate organizaţiile constituite după Al Doilea Război Mondial, cu excepţia Comunităţilor Europene (dar şi aici găsim elemente ale interguvernamentalismului), Consiliul Europei, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), rezultată din planul Marshall, Uniunea Europei Occidentale, apărută ca o consecinţă a Tratatului de la Londra din 23 octombrie 1954, Uniunea Europeană de Plăţi etc. Supranaţionalismul se fundamentează pe integrarea şi solidaritatea statelor membre, pe consimţământul acestora în ceea ce priveşte transferul de suveranitate către o organizaţie internaţională. Acest tip de organizaţie are puteri proprii, asemănătoare funcţiilor superioare ale statelor care o compun. Deliberările se pot face conform regulilor majorităţii, ceea ce creează o anumită flexibilitate în luarea deciziilor. Este dotată cu organe constituite din reprezentanţi ai  particularilor din statele s tatele membre, care participă la luarea hotărârilor; hotă rârilor; iar puterile p uterile organizaţiei se exercită imediat fără intermedierea guvernelor naţionale, în profitul sau în sarcina particularilor, modificând structurile juridice naţionale. Conceptul de integrare, care în perioada postbelică avea diferite accepţiuni regionale sau universale, a făcut carieră odată cu crearea Comunităţii  Economice a C ărbunelui ărbunelui şi O ţelului, a cărui  Înaltă Autoritate constituia expresia cea mai evidentă a supranaţionalităţii. Aceasta era inspirată de principiile funcţionaliste şi supranaţionale ale lui  Jean Monnet  şi  David Mitrany, critici vehemenţi ai statului-naţiune, promotorii integrării regionale.  Interguvernamentalismul

2. Descrieți pe scurt proiectul de unificare europeană a lui Pierre Dubois. Pierre Dubois (1250-1320) este un nume demn de reţinut, care, la începutul secolului al XIVlea, a introdus ideea de unitate europeană în istorie. Pierre Dubois a imaginat un plan de federaţie europeană.

În  De Recuperatione Terrae Sanctae  –   cu subtitlul - Tratat de politică generală, Pierre Dubois propunea o confederaţie de regate degajate de orice tutelă imperială şi pontificală, o„republică preacreştină”.  Republica preacreştină a lui Pierre Dubois era concepută ca o confederaţie plasată sub direcţia unui Conciliu, în care diferitele naţiuni puteau să păstreze o independenţă absolută. Conştient că nu va putea exista o pace între diferitele cetăţi şi monarhii, Pierre Dubois s-a  pronunţat pentru reforma bisericii, pentru ideea arbitrajului internaţional, unde Papa ar fi  jucat rolul de judecător suprem. Cei găsiţi vinovaţi trebuiau trimişi să-şi exercite capacităţile războinice la locurile sfinte, contra turcilor.

Ideile lui Pierre Dubois nu şi-au făcut loc imediat în gândirea europeană, ele fiind reluate în în secolul al XV-lea pe fondul laicizării spiritului european, al contestării autorităţii Papei (schisma de la Avignon în 1378, Pragmatica Sancţiune de Bourges care bătea în breşă universalismul roman şi inaugura inaugura ideea bisericilor naţionale, activităţile lui Wiclef, Jean Huss şi Savonarola) şi apariţia germenilor Reformei precum şi a prezenţei turcilor în Europa. Ideea unei Puteri Supreme o găsim şi la Dante Aligh ieri (1265-1321) care, în lucrarea sa  DeMonarchia, a susţinut ideea unificării Europei sub sceptrul unui monarh, a cărui misiune era să apere securitatea internă şi externă a continentului1. Apare aici bine ilustrată ideea unitate în diversitate. Subiect 2 1. Care este diferența între Consiliul Europei, Consiliul European și Consiliul UE. Consiliul Europei este prima organizaţie inter -guvernamentală europeană postbelică, înfiinţată la 5 mai 1949, ca organism european de promovare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a valorilor democratice. Consiliul Europei reprezintă un cadru instituţional de colaborare interguvernamentală între statele membre, în toate domeniile de interes ale societăţii europene (cu excepţia celor legate de apărare) şi anume: cooperare juridică, în domeniul mijloacelor de informare în masă, în educaţie, cultură, patrimoniu, tineret şi sport, probleme sociale şi economice, puteri locale şi regionale,  protecţia mediului etc. Consiliul Europei numără, în prezent, 47 de state membre. Belarus este candidat la aderare la Consiliul Europei (şi-a depus candidatura la 12 mai 1993, dar statutul de invitat special i-a fost retras, în anul 1996). State cu statut de observator: Sfântul Scaun, SUA, Canada, Japonia, Mexic, Israel (la Adunarea parlamentară a Consiliului Europei) 1

 Dante ALIGHIERI, De Monarchia, 1303.



Consiliul European, : definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene



Membri: șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre ale UE, președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate



Președinte: Donald Tusk



Înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE)























Sediu: Bruxelles (Belgia Consiliul European Prezentare generală Rol: definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene Membri: șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre ale UE, președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate Președinte: Donald Tusk Înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE) Sediu: Bruxelles (Belgia) Site: Consiliul European Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabili agenda politică a Uniunii. Acesta reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între țările UE. Consiliul este una dintre cele 7 instituții oficiale ale Uniunii și se prezintă sub formă de summituri (de obicei, trimestriale), prezidate de un președinte permanent. Ce face Consiliul European? Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE, dar nu adoptă acte legislative. Tratează chestiuni complexe și  sensibile care nu pot fi soluționate  la niveluri mai joase de cooperare interguvernamentală. Definește politica externă și de securitate comună a UE, ținând cont de interesele strategice ale Uniunii și de implicațiile în domeniul apărării. Desemnează și numește candidați la anumite posturi de importanță majoră la nivelul UE, cum ar fi BCE și Comisia. Pentru fiecare chestiune, Consiliul European poate:





să îi cear ă Comisiei Europene să elaboreze o propunere să i se adreseze Consiliului UE. UE.

Consiliul European 



















Rol: definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene Membri: șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre ale UE, președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate Președinte: Donald Tusk Înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE) Sediu: Bruxelles (Belgia) Site: Consiliul European Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabili agenda politică a Uniunii. Acesta reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între țările UE. Consiliul este una dintre cele 7 instituții oficiale ale Uniunii și se prezintă sub formă de summituri (de obicei, trimestriale), prezidate de un președinte permanent. Ce face Consiliul European? Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE, dar nu adoptă acte legislative. Tratează chestiuni complexe și  sensibile care nu pot fi soluționate  la niveluri mai joase de cooperare interguvernamentală. Definește politica externă și de securitate comună a UE, ținând cont de interesele strategice ale Uniunii și de implicațiile în domeniul apărăr ii. ii. Desemnează și numește candidați la anumite posturi de importanță majoră la nivelul UE, cum ar fi BCE și Comisia. Pentru fiecare chestiune, Consiliul European poate:





să îi cear ă Comisiei Europene să elaboreze o propunere să i se adreseze Consiliului UE. UE. Componență Consiliul European este format din șefii  de stat sau de guvern din toate țările membre,, președintele  Comisiei Europene și Înaltul Reprezentant membre Reprez entant pentru afaceri externe și  politica de securitate. Se reunește la convocarea președintelui convocarea președintelui său, care este ales chiar de către Consiliu pentru și jumătate  jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată. Președintele Consiliului un mandat de doi ani și European reprezintă Uniunea în relația cu lumea externă. Cum lucrează Consiliul European?

De obicei, se reunește de 4 ori pe an, an, dar președintele poate convoca reuniuni suplimentare  pentru a soluționa probleme urgente. Deciziile se iau în general prin consens, cu unanimitate sau cu majoritate calificatăîn unele cazuri. Numai șefii de stat sau de guvern pot vota 

Consiliul Uniunii Europene reprezintă guvernele statelor membre ale UE, adoptă legislația europeană și coordonează politicile UE



Membri: miniștrii din fiecare țară a UE care răspund de domeniul de politică supus discuțiilor  Membri:



Președinte: fiecare stat membru al UE deține președinția prin rotație, pe o perioadă de 6 luni



Înființare: 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității Economice Europene)



Sediu: Bruxelles (Belgia)

Miniștrii din statele membre ale UE se reunesc în cadrul Consiliului pentru a discuta, modifica și adopta acte legislative și pentru a coordona politici. Ei sunt abilitați să angajeze guvernelor lor în îndeplinirea acțiunilor asupra cărora s-a convenit în cadrul reuniunilor Consiliului. Împreună cu Parlamentul European, European,  Consiliul este principalul organism cu putere

decizională al UE. Consiliul UE nu trebuie confundat cu: 

Consiliul European - summit trimestrial în cadrul căruia liderii UE se reunesc pentru a stabili

direcțiile generale ale politicii europene 

Consiliul Europei instituție care nu face parte din UE.

Negociază și adoptă legislația UE European,  pe baza propunerilor UE,, împreună cu Parlamentul European, înaintate de Comisia Europeană.

Coordonează politicile țărilor UE. Elaborează politica externă și  de securitate a UE, UE, plecând de la orientărileConsiliului European.. European Încheie acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale.

Adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European  Nu există membri permanenți ai Consiliului UE. Acesta se reunește în 10 configurații diferite, fiecare corespunzând unuia dintre domeniile politice supuse dezbaterii. În funcție de

configurație, fiecare țară își trimite ministrul care se ocupă de domeniul abordat. De exemplu, la reuniunea Consiliului pentru afaceri economice și financiare („Ecofin”) participă miniștrii de finanțe din fiecare țară. Consiliul „Afaceri externe” este prezidat întotdeauna de aceeași persoană - Înaltul Reprezentant  pentru afaceri externe și politica de securitate. Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul

de resort din țara care deține președinția UE în momentul respectiv. De exemplu, în cazul în care Consiliul de mediu se reunește în perioada în care Estonia deține  președinția UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul estonian al mediului.

Coerența globală este asigurată de Consiliul „Afaceri Generale”, care este sprijinit de Comitetul Reprezentanților Permanenți. Acesta este format din reprezentanții  permanenți  ai statelor membre pe lângă UE, care au rang de ambasadori

2. Atribuțiile Comisiei Europene conform Tratatului de la Lisabona. Comisia Europeană promovează interesul general al Uniunii Europene, revenindu-i totodată sarcina, printre altele, de a aplica politicile Uniunii, de a coordona programele acesteia şi a asigura aplicarea corespunzătoare a tratatelor în vigoare. Tratatul de la Lisabona aduce o serie de noutăţi cu privire la componenţa Comisiei şi desemnarea Preşedintelui acesteia. Astfel, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate va deveni - în virtutea acestei  poziţii - şi membru al Comisiei, cu rang de vicepreşedinte. Tratatul de la Lisabona include o  prevedere conform căreia, începând cu 2014, Comisia va fi alcătuită dintr -un număr de membri corespunzător cu două treimi dintre statele membre, cu excepţia cazului în care Consiliul European decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate. La solicitarea Irlandei, Consiliul European din 11-12 decembrie 2008 a decis în unanimitate că va acţiona în sensul menţinerii sistemului un stat/ un comisar pentru structura Comisiei şi după 2014. Odată cu implementarea Tratatului de la Lisabona, Preşedintele Comisiei Europene este ales de Parlamentul European cu majoritate de voturi, pe baza propunerii Consiliului European. În cazul respingerii acestei propuneri, procedura trebuie reluată prin prezentarea unui nou candidat. Consiliul European va trebui să ia în considerare rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European atunci când va propune un anumit candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Colegiul de comisari este supus aprobării Parlamentului European. Comisia Europeană va continua să adopte decizii, la toate nivelurile, prin majoritatea simplă a membrilor ei. Alocarea

 portofoliilor specifice ale acestora revine preşedintelui Comisiei, care va putea totodată schimba  portofoliile comisarilor pe durata mandatului său Subiect 3 1. Prezentați  pe scurt particularitățile proiectului de confederațieaparținândlui George Podiebrad. Lui George Podiebrad (1420-1471), regele husit al Boemiei, îi datorăm un al doilea proiect de Confederaţie ( Liga  Reprezentanţilor Suveranilor , 1464). Acest proiect, influenţat de aventurierul francez Antoine Marin, aflat la curtea regelui Boemiei, era orientat contra  papalităţii şi Imperiului Romano-German, cei doi inamici ai lui Podiebrad .

Prezentat ca o alianţă defensivă a creştinătăţii contra turcilor, proiectul era în fapt o  propunere de alianţă făcută principilor care doreau să iasă de sub controlul Papei şi al împăratului romano-german. Ce cuprindea acest proiect? Intitulat sugestiv CongregatioConcordiae, proiectul propunea o asociaţie de state menită să asigure pacea în interiorul creştinătăţii. Asociaţii trebuiau să-şi acorde asistenţă reciprocă, iar în caz de conflict între ei era prevăzută metoda arbitrajului. Cel ce refuza executarea sentinţei se expunea sancţiunii armate din partea întregii confederaţii. Confederaţia era deschisă tuturor celor care doreau să facă parte. Ea îşi avea sediul la început la Bâle, apoi în Franţa şi în Italia. Votul trebuia să se facă pe „naţiuni”. Propus regelui Franţei, Ludovic al XI-lea,  principele cel mai puternic al timpului, proiectul a fost trimis Papei şi împăratului, care au împiedicat realizarea sa. Papa Pius al II-lea i-a opus chiar un proiect ce anunţa fondarea unei „Confrerii a păcii universale”, sortit, de asemenea, eşecului.

2. Explicați pe scurt procedura de codecizie (procedura legislativă ordinara) Procedura de codecizie (Articolul 251 al Tratatului CE, fostul Articol 189b) a fost introdusa prin Tratatul de la Maastricht. Ea permite Parlamentului European sa adopte instrumente legislative impreuna cu Consiliul de Ministri. In practica, aceasta a dus la sporirea puterilor legislative ale Parlamentului in urmatoarele domenii: libera circulatie a fortei de munca, dreptul de sedere  permanenta, serviciile, piata interna, educatia (masuri de stimulare), sanatatea (masuri de stimulare), protectia consumatorului, retelele trans-europene (linii directoare), mediul inconjurator (program general de actiune), cultura (masuri de stimulare) si cercetarea (program cadru). Tratatul de la Amsterdam a simplificat procedura de codecizie, care astfel a devenit mai rapida, mai eficienta si mai transparenta. In plus, ea a fost extinsa la noi domenii cum ar fi excluderea sociala, sanatatea publica si combaterea fraudei care aduce prejudicii intereselor financiare ale Comunitatii europene.

Codecizia se bazează pe principiul parității dintre Parlamentul European, ales direct și reprezentând popoarele Uniunii, și Consiliu, care reprezintă guvernele statelor membre. Pe baza unei propuneri a Comisiei, cei doi colegislatori adoptă împreună textele legislative și au aceleași drepturi și obligații, ceea ce înseamnă că niciunul dintre ei nu poate adopta actele respective fără acordul celuilalt sau că amândoi trebuie să aprobe același text. Subiect 4 1. Prezentați pe scurt cei trei piloni aiTratatului de la Maastricht. Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni: Pilonul I: Comunităţile Europene, înglobând cele trei comunităţi existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană; Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne. Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un rol import ant în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificată, în cadrul pilonilor al doilea şi al treilea, cooperarea instaurată este de tip interguvernamental, rolul instituţiilor UE rămânând limitat. În baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al doilea pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă şi de securitate comună care  permite adoptarea unor acţiuni comune în politica externă. Deciziile trebuie luate în unanimitate, iar măsurile însoţitoare prin vot în majoritate calificată. În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărei obiectiv final este apărarea comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele Membre pot totuşi continua acţiunea la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină deciziilor luate în comun. Două tipuri de acte pot fi folosite în domeniul PESC: poziţii comune (Statele Membre sunt obligate să aplice politici naţionale conforme cu poziţia Uniunii referitor la un anumit aspect) şi acţiuni comune (activităţi operaţionale ale Statelor Membre). JUSTIŢIE ŞI AFACERI INTERNE Al treilea  pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimitate şi fac referire la următoarele domenii: - politica de azil; - reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi întărirea controlului; - imigrarea; - combaterea traficului de droguri; - combaterea fraudei la nivel internaţional; - cooperarea judiciară în materie civilă; - cooperarea judiciară în materie  penală; - cooperarea vamală; - cooperarea poliţienească.

2. Prezentați pe scurt proiectul de unificareeuropeană a lui Emeric Cruce.

Emeric Lacroix, cunoscut sub numele de Crucé  reia ideile lui Pierre Dubois într-o lucrare intitulată  Le nouveau Cynée  (Noul Ciné) sau  Discours des Occasions et Moyens d'établir une  Paix Générale et la Liberté du commercepar tout le monde (Discurs asupra ocaziilor şi mijloacelor de a stabili o Pace Generală şi a libertăţii comerţului în toată lumea). Crucé imagina o pace universală ce includea nu numai creştinătatea, ci şi Imperiul Otoman, China, Japonia, Persia, Etiopia, etc.

Suveranii trebuiau să aleagă un oraş pentru ambasadorii lor, însărcinaţi să dea o soluţie paşnică diferendelor dintre statele lor. Oraşul preferat de Crucé a fost Veneţia, pentru neutralitatea sa şi  pentru apropierea sa de cele mai importante monarhii ale vremii. Dintre aceste monarhii, Crucé a acordat o importanţă aparte Sfântului Scaun, atât pentru onoarea care i-o acordau ceilalţi suverani, cât şi pentru simbolul spiritual al Romei de altădată. Această  Adunare mondială trebuia să aibă la dispoziţie o armată a cărei misiune era asigurarea respectării deciziilor prinţilor. Prezentat Papei şi regelui Franţei, proiectul lui Crucé n -a avut succes. Cu toate acestea, regăsim unele din ideile lui Crucé, mai târziu, la abatele Charles Catel de Saint-Pierre şi Leibniz.Cel mai elaborat plan de uniune a statelor, fondat pe principiul echilibrului părţilor, îl datorăm ducelui Maximilien de Béthune de Sully (1560-1641), ministru în timpul domniei regelui Henric al IV-lea al Franţei Subiect 5 1. Prezentați pe scurt ”criza  scaunului gol” și precizați care suntimplicațiile  acesteia asupra Comunității Europene. Comisia Europeană dorea să combine PAC, Parlamentul European şi Comisia într -un nou impuls spre integrare supranaţională De Gaulle a condiţionat participarea Franţei în noua Comunitate Europeană de votul majoritar cu drept de veto –   ideea unei Comisii Europene interguvernamentale i-a fost respinsă, la fel şi cu drepturile de veto, în aceste condiţii reprezentantul Franţei retrăgându-se din Consiliul de Miniştri. Criza scaunului gol: De Gaulle a boicotat între 1965-1966 politicile instituţiilor europene ca urmare a nemulţumirilor sale faţă de propunerile noi ale Comisiei Europene De Gaulle dorea ca Statele Membre să facă paşii spre integrare şi respingea propunerile CE care dorea să îndrepte Comunităţile Europene spre supranaţionalism .În realitate, ambiţiile lui Charles de Gaulle vizau restaurarea Franţei ca Mare Putere, virtual hegemon pe continentul european. Criza scaunului gol a fost rezolvată de-abia prin “Compromisul de la Luxemburg” din ianuarie 1966 care stipula că daca interesele foarte importante ale unuia sau mai multor parteneri sunt in  joc, membrii Consiliului se vor stradui să ajunga la solutii care a r car e ar putea fi adoptate de toti membrii Consiliului 2. Definiți principiul subsidiarității și exemplicați unde este el aplicat.

Principiu care susţine că problemele trebuie rezolvate de cele mai joase autorităţi competente, altfel spus autoritatea centrală trebuie să aibă o funcţie subsidiară, realizând numai acele sarcini care nu pot fi rezolvate eficace la nivelele următoare sau chiar la nivel local (Oxford English Dictionary). Sorgintea termenului o reprezintă filosofia şi practica politică catolică. Principiul subsidiarităţii a fost enunţat pentru prima dată de Papa Leon al XIII în 1891 în enciclica sa  Rerum Novarum, având ca scop să articuleze un curs de mijloc între excesele percepute ale capitalismului laissez faire-ului pe de o parte şi ale variatelor forme de totalitarism care subordonau individul statului . Principiul subsidiarităţii se aplică doar domeniilor partajate între Comunitate şi statele membre. În consecinţă, acesta nu se aplică în domeniile în care intră în joc competenţele exclusive ale Comunităţii sau competenţele naţionale exclusive. Cu toate acestea, linia de departajare a competenţelor variază, întrucât –   de exemplu  –  domeniile de competenţă a Comunităţii pot fi extinse în temeiul articolului 308 din Tratatul CE dacă se impune o măsură din partea Comunităţii în vederea realizării obiectivelor tratatului. Delimitarea competenţelor exclusive ale Comunităţii continuă să constituie o problemă, în special pentru că aceasta se realizează în tratate nu prin denumirea domeniilor exacte, ci printr-o descriere funcţională. De aceea, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a adoptat o serie de hotărâri prin care a dedus anumite competenţe care rezultă din tratate, recunoscându-le ca fiind exclusive, deşi acestea nu sunt menţionate explicit în tratate, fără a realiza, cu toate acestea, o listă completă a acestora. Întrucât domeniul de aplicare al principiului subsidiarităţii nu este delimitat cu exactitate, acesta continuă să dea naştere la diferite interpretări Subiectul 6 1. Care sunt inovațiile aduse de Tratatul de La Nisa. Tratatul de la Nisa este un tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe. A fost semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie2001, în cadrul Consiliului European de la  Nisa (Franța)  și a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare: 1 februarie 2003. Cele mai importante modificări: Deciziile se iau prin întrunirea majorității calificate (se renunță la unanimitate) Se introduce majoritatea dublă,  care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie2005,  însă data a fost modificată prin Tratatul de aderare 2003 pentru 1 noiembrie2004. Compoziția și funcționarea organelor europene a fost modificată foarte puțin din anii 1950, deși numărul de state membre a crescut de la 6 la început până la 15 și Uniunea Europeană are astăzi mai multe atribuții decât la începuturile integrării euro pene. O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituțiilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps.  

Într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul membrilor Parlamentului European ar fi depășit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost astfel puternic încetinit. După încheierea procesului de ratificare pentru noua constituție europeană, aceasta din urmă va înlocui Tratatul de la Nissa. Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza rezultatelor negative ale referendumurilor din Franța și Olanda

2. Realizații o scurta descriere a CEA(ComunitateaEuropeană de Apărare) Cea mai ambiţioasă iniţiativă de integrare a apărării europene din acea perioadă a luat naştere aproape simultan cu constituirea Alianţei Nord-Atlantice. Este vorba despre Comunitatea  Europeană de  Apărare (CEA)  – tentativa eşuată a statelor europene (sprijinite de Statele Unite) de a contracara ascensiunea militară a Uniunii Sovietice pe bătrânul continent, prin formarea unei armate supranaţionale europene, sub comanda unei autorităţi unice; în plus, în noua forţă creată se viza şi includerea potenţialului militar al Republicii Federale Germane, evitându-se astfel problema delicată a reînarmării acestui stat şi a rolului pe care îl va juca în viitoarea arhitectură de securitate europeană. Planul a fost propus în 1950 de către René Pleven, un reputat politician francez, de două ori  premier al celei de-a Patra Republici. Comunitatea urma să fie constituită din Republica Federală Germană, Franţa, Italia şi statele Benelux, cu menţiunea că opiniile publice din Franţa şi Italia au fost, încă de la bun început, foarte divizate în această privinţă [1]. Concret, Planul Pleven  propunea crearea unei armate europene care să asigure apărarea comună a statelor membre. Conducerea sa era încredinţată unui minister al apărării, controlat de o Adunare parlamentară europeană. Această armată comună ar fi realizat cea mai completă integrare posibilă a statelor membre [2], beneficiind de un buget militar şi de un program de înarmare comun. Contingentele germane, cuprinse într-o armată europeană integrată nu ar mai fi reprezentat un pericol pentru  pacea încă fragilă după cel de-al Doilea Război Mondial.Tratatul de instituire a Comunităţii Europene de Apărare a fost semnat doi ani mai târziu, pe 27 mai 1952 la Paris. Documentul nu a intrat însă niciodată în vigoare, întrucât ratificarea sa în Parlamentul francez s -a soldat cu un vot negativ, pe 30 august 1954. Astfel a luat sfârşit proiectul Comunităţii Europene de Apărare. Subiectul 7 1. Descrieți Planul Schuman.

Declarația Schuman de la 9 mai1950 a fost o propunere a ministrului francez de externe din acea perioadă, Robert Schuman,  de a crea o nouă formă de organizare a statelor Europei, o Comunitate supranațională. În urma experienței celor două războaie mondiale, Franța a recunoscut că unele valori cum ar fi justiția nu pot fi definite doar în contextul aparatului fiecărui stat. Era nevoie de mult mai mult decât de o comunitate la nivel tehnic de control al industriilor carboniferă și siderurgică a Franței, Germaniei de Vest și a altor țări sub egida unei Înalte

Autorități. Ea a dus la reorganizarea pașnică a Europei postbelice. Propunerea a dus mai întâila crearea Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului, dar pe termen lung a fost precursoarea tuturor celorlalte Comunități Economice Europene și a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. Evenimentul este sărbătorit anual ca Ziua Europei,  iar Schuman este considerat a fi unul din  părinții fondatori ai Uniunii Europene. 2. Descrieți pe scurt proiectul de uniune de state a ducelui de Sully. Cel mai elaborat plan de uniune a statelor, fondat pe principiul echilibrului părţilor, îl datorăm ducelui Maximilien de Béthune de Sully (1560-1641), ministru în timpul domniei regelui Henric al IV-lea al Franţei. Proiectul, intitulat sugestiv Le Grand Dessein (Marele proiect), cuprindea, în fapt, şapte proiecte şi a fost realizat între 1620 şi 1635. Rămâne şi azi discutabilă apartenenţa ideilor din  Le Grand Dessein, unii istorici contestând ducelui de Sully paternitatea lor. El apare, aşa cum afirmă Élisabeth du Réau, în Memoriile ducelui de Sully, publicate mult mai tîrziu, în 1788. Ducele de Sully imagina o Europă guvernată de principiul balanţei puterilor , în care cele trei religii: catolică, calvină şi protestantă să fie reprezentate compact, stat de stat. Dacă Ţarul Rusiei ar fi refuzat să adere la una din cele trei religii, ar fi trebuit să suporte consecinţa izolării sale în Asia, fiind privat, ca şi sultanul, de posesiunile sale europene.Planul ducelui de Sully traducea în fapt rivalitatea care exista între Franţa şi Imperiul Habsburgic, pe de o parte, şi între Spania şi regatul francez, pe de altă parte. Cele două rivale ale Franţei ar fi pierdut teritorii importante, precum Ungaria şi Boemia în favoarea habsburgilor, Ţările de Jos şi posesiunile italiene în favoarea spaniolilor. Ducele de Sully prevedea chiar un război între Franţa şi rivalii săi (mai ales contra Imperiului Habsburgic), război în care aceasta din urmă să iasă învingătoare. Proiectele lui Crucé, Maximilien de Béthune de Sully, Abatele Charles Catel de Saint-Pierre şi alţii, concepute şi scrise la cumpăna dintre veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea anunţau raţionalismul , dar şi idealismul epocii Luminilor  Subiectul 8 1. Descrieți pescurt Tratatul de la Roma(1957). Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) şi a fost semnat de Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg la 25 martie 1957. Iniţial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunităţii Economice Europene. Totuşi, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând,  printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunităţii cât şi al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunităţii Europene sau Tratatul CE. În aceaşi zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de

la

Roma, cât şi

Tratatul

CEEA

au

intrat în

vigoare la   1

ianuarie

1958.

Tratatul iniţial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secţiune de sine stătătoare în cadrul acestuia. Deşi intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in direcţia integrării europene, luarea majorităţii deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislaţiei comunitare. Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei piete comune, instituirea celor "4 libertati", exculederea oricarei discriminari nationale. pentru a functiona insa, avea nevoie de un fundament juridic, erau ecesare armonizari legislative, astfel, rolul Curtii Europenede Justitite se arata extrem de important. Implicatii teoretice ale acestui tratat: odata cu piata comuna naste societatea civila europeana. Statul nu mai este subiectul suveran pe propriul teritoriu intrucat piata comuna trebuie sa functioneze pe dimensiunea supranationala, doar asa poate fi eficienta. Astfel iese in evidenta  primatul dreptului comunitar asupra dreptului national. Totodata spectrul CEE este mai larg decat CECO care avea in centru ideea de pace intre Franta-Germania. In acelasi timp, Marea Britanie refuza intrarea in CEE, avea mereu ideea de putere maritima, nevrand sa cedeze portiuni de putere in mod gradual institutiilor comunitare. A vrut sa-si creeze propria piata comuna, astfel a luat fiinta EFTA in 1959 conceputa drept rivala pentru CEE.

2. Prezentați atribuțiile  Parlamentului European. Parlamentul European, organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități  bugetare și de control Membri: 751 de deputați (membrii Parlamentului European)Președinte: Martin Schulz.Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și

Oțelului; în 1962, sub denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe au avut loc în 1979Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg Parlamentul are trei roluri principale. Rol legislativ 

Adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor Comisiei Europene.



Ia decizii cu privire la acordurile internaționale.





Ia decizii cu privire la extinderea UE.

Revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte legislative. Rol de control



Exercită control democratic asupra tuturor instituțiilor UE.



Alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în ansamblu.  Poate recurge la o moțiune de cenzură, obligând Comisia să demisioneze.



Acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul UE.



Analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă.



Discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană.



Adresează interpelări Comisiei și Consiliului.



Participă la misiuni de observare a alegerilor.

Rol bugetar 

stabilește bugetul UE, împreună cu Consiliul.



Aprobă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”). Subiectul 9 1. Realizați o scurtă prezentarea ideilorlui P.J. Proudhon. Contrar opiniilor din vremea sa, Proudhon respingea atât centralizarea, moştenită de la iacobini, şi principiul naţionalităţilor, cât şi crearea de state rivale şi puternice, generatoare de conflicte. În ciuda faptului că foarte mulţi din confraţii săi de   stânga, inclusiv Marx, apreciau ca un progres realizarea unităţilor naţionale, mai ales în Italia, Proudhon vedea în aceasta noul despotism, ce va conduce în perioada interbelică la afirmarea statelor totalitare. El a văzut, mai repede decât alţii, că unităţile naţionale în Europa Centrală şi în Europa danubiană vor crea instabilitate şi că era dificil să trasezi graniţe în funcţie de principiul naţionalităţilor. În lucrarea sa  Despre principiul federativ  (1863), autorul propunea constituirea unei Europe federale. Europa lui Proudhon se baza pe comună, „celulă de viaţă în care oamenii se cunosc direct” şi pe  provincie, „adevărata naţiune”, ea fiind de fapt o „confederaţie de confederaţii”, reunind confeder aţiile: batavă, greacă, scandinavă, italiană, etc. la care se vor adăuga marile state europene descentralizate 2. Ce este aquis-ul comunitar.

Acquis-ul comunitar este ansamblul de drepturi și obligații asumate de statele membre ale Uniunii Europene, normele juridice ce reglementează activitatea Comunităților Europene și a instituțiilor UE, acțiunile și politicile comunitare.” Termenul „acquis” provine din limba franceză și înseamnă „ceea ce s-a dobândit.

Subiectul 10 1. Ce este CECO și care suntan tribuțiile acesteia.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul de la Paris), de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda  pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. A reprezentat aplicarea unul plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet,  făcut public de ministru de externe francez Robert Schuman. A fost promovat intens de Statele Unite. CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană și în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht) . Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie1952, și spre deosebire de Tratatul de instituire a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. În consecință, CECO a încetat să existe la 23 iulie2002, iar responsabilitățile și bunurile sale au fost preluate de CE . Spre deosebire de cealaltă organizație europeană creată în 1949 după model interguvernamental (Consiliul Europei), CECO a fost creată ca organizație supranațională. Competenţele CECO  nu s-au limitat numai la obiectul tratatului (cărbune şi oţel), ci şi la cetăţenii săi, persoanele fizice înţelegându-se că pe teritoriul Comunităţii, „anumite persoane sunt supuse - prin Tratatul de la Paris - la un regim juridic special, putând avea obligaţii şi câteodată prerogative speciale” Statele membre aveau o situaţie complexă faţă de CECO: pe de o parte, ele apăreau în calitate de administraţii, iar pe de altă parte, acestea acţionau în contul Comunităţii. În afara statelor membre, exista o categorie de subiecţi particulari ceea a „intreprinderilor” (art 80) definite „ca exercitând o activitate de producţie şi distribuţie”. Întreprinderile puteau crea între ele asociaţii, care, însă, nu trebuiau să aducă atingere regimului concurenţei, protejat de articolele 65 şi 66. Totodată, acestea vor fi veritabile auxiliare ale organelor CECO, pe lângă care  puteau avea un rol de consultare sau informare.

2. Evoluția Pieței Interne a Comunității Europene/UniuniiEuropene. Piata interna" este definita ca un spatiu fara frontiere interne, în care este asigurata libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor. Este o piata care are o dimensiune sociala si în care concurenta activa este încurajata. Crearea "Pietei Interne" reprezinta poate cel mai mare proiect de integrare economica adoptat vreodata. Într-o perioada de 7 ani (între 1985 si 1 ianuarie 1993), Comunitatea Europeana si statele sale membre au transformat 12 piete nationale separate într-o singura unitate. În prezent cuprinde 25 tari.

Art.9 al Tratatului de la Roma, semnat în 1957 si intrat în vigoare în 1958, prevedea urmatoarele: "Comunitatea va avea la baza o uniune vamala, ce va acoperi întregul comert cu bunuri si care va implica interzicerea tarifelor la importul si exportul de produse între statele membre, ca si a altor taxe cu efect echivalent." 

Câteva considerente: -

Aceasta Piata are la ora actuala 460 milioane locuitori (la care se vor adauga, de la 1 ianuarie 2007, cei aproximativ 30 milioane de locuitori ai României si Bulgariei), care dispun de libertatea si de mobilitatea de a lucra, a trai si a face cumparaturi nu numai în propria tara, ci în oricare alta tara membra a Uniunii Europene. În calitate de consumatori, ei profita de pe urma ofertei sporite de bunuri, la preturi concurentiale. Populatia Uniunii Europene reprezinta, în prezent, circa 7% din populatia totala de pe glob; comparativ, SUA au o populatie de 290 milioane de locuitori, iar Japonia 130 milioane;

-

Piata Interna reprezinta unul din principalele instrumente de care dispune Uniunea Europeana pentru a atinge o serie de obiective, precum: o crestere durabila, echilibrata si care sa respecte mediul înconjurator, o rata înalta de ocupare a locurilor de munca si a protectiei sociale; o mai mare coeziune economica si sociala. Piata Interna îmbunatateste performanta economica a statelor membre  ale Uniunii Europene. Integrarea economica într-o piata fara frontiere - cum este Piata Unica a UE - este mai profunda decât alte forme de cooperare economica, cum ar fi zonele de liber-schimb, uniunile vamale si pietele comune care mentin frontierele fizice;

-

Piata Interna a reprezentat fundamentul pentru faza urmatoare a integrarii UE si anume realizarea Uniunii Economice si Monetare (UEM), precum si conditia esentiala pentru iesirea Europei din recesiune si reluarea cresterii economice;

-

În ciuda obiectivului declarat de a integra economiile nationale ale tarilor membre, Piata Interna nu urmareste eliminarea diferentelor nationale în ceea ce priveste limba, cultura, identitatea sau traditiile.  Dimpotriva, ea se bazeaza pe recunoasterea de catre tarile membre a reglementarilor nationale din orice alta tara. Aceasta recunoaste, de asemenea, principiul subsidiaritatii, potrivit caruia deciziile sunt luate la nivelul cel mai apropiat de cetatean;

Crearea Pietei Interne a fost un proces complex care a însemnat adoptarea unei legislatii detaliate într-o serie întreaga de zone de natura sa duca la  îndepartarea barierelor fizice, tehnice si fiscale dintre statele membre. Piata Interna a UE va reprezenta - în conditiile globalizarii - elementul esential care va face din aceasta structura un "actor global" (global player) în masura sa joace un rol mai important pe scena politicii mondiale. -

6. Î n ce constau cele 4 libertati de circulatie, care definesc Piata Interna ?  a. Libera circulatie a bunurilor:  înseamna eliminarea controlului la frontierele intracomunitare. Alte bariere netarifare au fost cu timpul identificate, impunând actiuni comunitare în noi domenii. În momentul de fata, nu mai exista personal vamal la frontierele intra-comunitare. Singurele verificari care se mai fac ad-hoc, în diverse puncte sunt pentru droguri si arme de foc.

 b. Libera circulatie a persoanelor c. Libera circulatie a serviciilor d. Libera circulatie a capitalului.

Subiectul 11 1. Sursele aquis-ului comunitar. Acquis-ul comunitar reprezinta totalitatea izvoarelor/surselor dreptului UE. Acesta inglobeaza atât tratatele comunitare si legislatia secundara adoptata de institutiile Uniunii, cât si  jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatii Europene, actele internationale la care Comunitatea este parte, precum si cele incheiate intre statele membre UE. Negocierile de aderare s-au desfasurat pornind de la acquis-ul comunitar. Un principiu de baza in negocieri este faptul ca acquis-ul nu se negociaza, pentru ca un stat poate participa la procesul decizional si poate modifica legislatia comunitara numai atunci când este membru al Uniunii. Asadar, România a negociat numai CUM si CÂND aplica acquis-ul pâna la aderare si dupa ce va deveni stat membru.

2. Evoluția conceptului de Europa. 1945 - 1959

O Europă paşnică - începuturile cooperării Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de ţări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1950, ţările europene încep să se unească, din punct de vedere economic şi politic, în cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, propunându-şi să asigure o pace durabilă. Cele şase state fondatoare sunt Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos. Anii '50 sunt marcaţi de Războiul Rece dintre Est şi Vest. În Ungaria, manifestările de protest din 1956 îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice; în anul următor, 1957, Uniunea Sovietică trece în fruntea cursei pentru cucerirea spaţiului, lansând  primul satelit spaţial din istoria omenirii, Sputnik 1. Tot în 1957, Tratatul de la Roma pune  bazele Comunităţii Economice Europene (CEE), cunoscută şi sub denumirea de „Piaţa comună”. 1960 - 1969 Explozivii ani '60 - o perioadă de creştere economică În anii '60 asistăm la apariţia unei adevărate „culturi a tinerilor”. Formaţii precum Beatles atrag un număr impresionant de fani din rândul adolescenţilor oriunde apar şi contribuie, în acest fel, la stimularea revoluţiei culturale şi la naşterea conflictului dintre generaţii. Este o perioadă  benefică pe plan economic, care se datorează şi faptului că ţările UE încetează să mai aplice taxe vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce. De asemenea, acestea convin să exercite un

control comun asupra producţiei de alimente. Întreaga populaţie beneficiază, acum, de suficente alimente şi în curând se înregistrează chiar un surplus de produse agricole. Luna mai a anului 1968 a devenit celebră datorită mişcărilor studenţeşti care au avut loc la Paris. Multe dintre schimbările apărute la nivelul societăţii şi al comportamentului au rămas asociate, de atunci, cu aşa-numita „generaţie '68”. 1970 - 1979

O comunitate în creştere - primul val de extindere Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1973, numărul statelor membre ajungând, astfel, la nouă. Deşi de scurtă durată, brutalul război arabo-israelian din octombrie 1973 are drept consecinţă o criză energetică şi apariţia problemelor economice la nivel european. Ultimele dictaturi de dreapta din Europa iau sfârşit odată cu căderea regimului Salazar din Portugalia, în anul 1974 şi cu moartea generalului Franco în Spania, în 1975. Prin intermediul politicii sale regionale, UE începe să transfere sume foarte mari pentru crearea de locuri de muncă şi de infrastructură în zonele mai sărace. Influenţa Parlamentului European asupra afacerilor europene creşte. 1979 este anul în care membrii acestuia pot fi aleşi pentru  prima dată prin vot direct, de către toţi cetăţenii europeni. 1980 - 1989 Schimbarea la faţă a Europei - căderea zidului Berlinului Sindicatul polonez, Solidarność şi liderul său, Lech Walesa, devin celebri în Europa şi în lume în urma grevelor personalului de pe şantierul naval Gdansk, din vara anului 1980. În 1981, Grecia devine cel de-al 10-lea membru al UE, fiind urmată, cinci ani mai târziu, de Spania şi Portugalia. În 1987 este semnat Actul Unic European. Este vorba despre un tratat care pune bazele unui vast  program pe şase ani, destinat soluţionării problemelor legate de libera circulaţie a mărfurilor în UE. Astfel ia naştere „Piaţa unică”. 9 noiembrie 1989 este data unei schimbări politice majore: cade zidul Berlinului şi pentru prima dată după 28 de ani se deschid graniţele dintre Germania de Est şi cea de Vest. Reunificarea Germaniei are loc în luna octombrie 1990. 1990 - 1999

O Europă fără frontiere Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est, europenii devin şi mai apropiaţi. În 1993, Pieţei unice i se adaugă cele „patru libertăţi”: libera circulaţiei a mărfurilor, serviciilor,  persoanelor şi capitalurilor. Anii '90 sunt şi anii în care au fost semnate două tratate, Tratatul  privind Uniunea Europeană sau Tratatul de la Maastricht, în 1993, şi Tratatul de la Amsterdam, în 1999. Oamenii devin preocupaţi de protecţia mediului şi de luarea unor măsuri comune în materie de securitate şi apărare. În 1995, UE se extinde cu încă trei state - Austria, Finlanda şi Suedia. Un mic oraş din Luxemburg, Schengen, va da numele său acordurilor care le vor

 permite, treptat, cetăţenilor europeni, să călătorească fără a li se verifica paşapoartele la graniţă. Milioane de tineri pleacă la studii în alte ţări cu ajutorul UE. Comunicarea se face din ce în ce mai uşor pe măsură ce încep să fie folosite telefoanele mobile şi internetul. 2000 –  2009

O nouă extindere Euro este noua monedă de schimb pentru mulţi cetăţeni europeni. Data de 11 septembrie 2001 devine sinonimă cu „Războiul împotriva terorii” după ce două avioane de linie sunt deturnate şi se prăbuşesc pe clădiri din New York şi Washington. Ţările din UE îşi intensifică cooperarea în lupta împotriva criminalităţii. Diviziunile politice dintre estul şi vestul Europei sunt, în sfârţit, înlăturate, odată cu aderarea la UE, în 2004, a nu mai puţin de 10 noi ţări, urmate de încă două în 2007. O criză financiară lovește economia mondială în septembrie 2008, ceea ce determină o mai strânsă cooperare economică între ţările UE. Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale UE, înainte de a intra în vigoare, la 1 decembrie 2009. Acesta îi conferă Uniunii Europene instituţii moderne şi metode de lucru mai eficiente. 2010 – astăzi

Un deceniu de oportunităţi şi provocări  Noul deceniu începe cu o gravă criză financiară, dar şi cu speranţa că investiţiile în noi tehnologii verzi şi ecologice, alături de o mai strânsă cooperare europeană, vor duce la o creștere şi o bunăstare de lungă durată.

Subiect 12

1. DescriețipescurtTratatul de la Amsterdam. Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17 iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai1999. Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht,  fără însă a-l înlocui. Scopul lui inițial a fost de a asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Reformarea  profundă a UE a eșuat însă, făcând necesare alte măsuri (vezi Tratatul de la Nisa și Constituția Europeană). Procesul de democratizare Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Maastricht,  aducând  parlamentul la același nivel cu Consiliul de Miniștri.  Prin Tratatul de la Amsterdam dreptul

 parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care Consiliul de Miniștri hotărăște cu o majoritate calificată. Excepție face de la această regulă politica agrară  –  domeniul cel mai costisitor al UE.

Drepturile Parlamentului European au fost extinse și în procesul de desemnare a membrilor Comisiei Europene:  Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu numirea membrilor acesteia, ci și cu numirea președintelui comisiei. Au mai rămas totuși anumite deficite d.p.d.v. democratic, fiindcă parlamentul –  singurul organ la UE ales direct de populație – nu are încă nici un drept inițiativ în el aborarea proiectelor de lege. Acest drept îl are în continuare numai Comisia Europeană. În plus, comisia răspunde și de aplicarea legislației europene, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului separației puterii legislative de cea executivă. Acest lucru se va schimba însă odată cu intrarea în vigoare a Constituției Europei. Politica ocupațională Datorită creșterii șomajului în Europa tratatele conțin pentru prima dată elemente de politică ocupațională. Chiar dacă această politică rămâne o sarcină a statelor membre, s-a stabilit totuși o mai bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea. Spațiu de libertate, securitate și justiție Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit așanumitul “Spațiu de libertate, securitate și  justiție”. În acest context au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliție(EUROPOL) și a fost integrat în actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie și Irlanda și-au rezervat totuși dreptul de a nu adera la Acest tratat.

Statele membre au convenit și asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului și imigrării. Politica externă și de securitate comună (PESC)[ În acest context a fost înființat postul de Înalt reprezentant al Politicii Externe și de Securitate Comune, care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe. Hotărârile din Consiliul de Miniștri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi,   fiecare țară având deci un drept de veto. Majoritatea voturilor este necesară doar pentru aplicarea hotărârilor luate de consiliul cu unanimitate de voturi. Reforma instituțiilor Uniunii Europene Pentru ca UE să-și păstreze capacitatea de acțiune și după extindere s-a stabilit ca țările mai mari să renunțe la cel de-al doilea comisar. De asemenea, în Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit ca numărul maxim al deputaților din Parlamentul European să fie de 700 și după extinderea UE.

2. Care sunt inovațiile aduse de Actul Unic European. Compromisul de la Luxembourg  (29

ianuarie 1966) va impune ca regulă în procesul decizional unanimitatea . O uşoară corecţie se va face prin Actul Unic European, care prevedea o mai largă utilizare a principiului majorităţii, mai ales în ceea ce priveşte măsurile de armonizare a dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative ale statelor membre sau care făceau obiectul creării şi funcţionării pieţei interioare, coeziunii economice şi sociale, cercetării şi dezvoltării tehnologice şi protecţiei mediului. Nu sunt vizate, însă, domenii referitoare la fiscalitate şi libertatea circulaţiei muncitorilor şi a drepturilor acestora, în care unanimitatea a rămas o regulă aplicabilă. Prin Actul Unic European (AUE), semnat la 17 februarie 1986 de 9 state din cele 12 membre, iar la 28 februarie 1986 de Italia, Danemarca, Grecia si intrat in vigoare la 1 iulie 1987, au fost completate si modificate Tratatele de la Roma. Actul Unic European introduce urmatoarele inovatii: • consfinteste,  din punct de vedere formal, institutionalizarea Consiliului European ca  principalul organism responsabil • relanseaza constructia europeana, atât economic -prin desavârsirea pietei interne a Uniunii Europene si intarirea Sistemului Monetar European, cât si institutional - prin extinderea votului majoritatii calificate, largirea rolului Parlamentului European si dezvoltarea unui spatiu social. Actul Unic European, in al carui centru s-a aflat  programul pentru o piata interna, a fost prima mare reforma adusa Tratatelor de instituire 2

Subiectul 13 1. Prezentați evoluția și atribuțiile Consiliului European. Atribuții: Declaraţia Solemnă privind Uniunea Europeană, adoptată de către şefii de stat sau de guverne la Stuttgart în 1983, a precizat atribuţiile Consiliului European: - definirea orientărilor  privind viitoarea construcţie europeană; - formarea unor linii directoare de acţiune comunitară şi cooperare politică; - iniţierea unor noi sectoare de cooperare; - şi exprimarea poziţiei comune  privind relaţiile externe. Tratatul de la Lisabona ar transforma Consiliul European într-o instituţie a Uniunii Europene. Rolul său ar urma să fie acela a „oferi Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi de a defini orientările şi priorităţile politice generale” (articolul 15 TUE, modificat). EVOLUȚIA: Consiliul European reprezintă forma actuală a conferinţelor la nivel înalt ale şefilor de stat sau de guverne ai statelor membre din cadrul Comunităţii. Primul dintre aceste „summituri europene” a avut loc la Paris în 1961. Din acel moment, au mai avut loc mai multe reuniuni, la intervale mai mult sau mai puţin regulate, devenind mai frecvente din 1969. 2. Prezentați Pan Europa lui Coudenhove – Kalergi. La câţiva ani după Primul Război Mondial, ideea  federaţiei europene a fost reluată de către contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi, într-un apel pentru crearea „Paneuropei” (1922)3. 2 Ibid.,

 p . 25. COUDENHOVE-KALERGI, Paneurope, Paris, PUF, 1988.

3 Richard

 Născut dintr -o familie mixtă austriaco- japoneză şi având în spate o tradiţie europeană puternică, de la flamanzi până la greci, acest personaj ce va marca dezbaterea europeană prin ideile sale supranaţionale, era un european convins4. În 1924, acelaşi autor publica  Manifestul paneuropean, prilej cu care şi-a expus ideile privind crearea unei confederaţii europene. El acuza letargia în care se găsea Europa, pasivitatea de care dădeau dovadă elitele acesteia faţă de problemele grave cu care se confrunta continentul. Richard Coudenhove-Kalergi propunea unirea tuturor statelor democratice ale Europei într-o grupare  politică şi economică internaţională. În 1924, acelaşi autor publica  Manifestul paneuropean,  prilej cu care şi-a expus ideile privind crearea unei confederaţii europene. El acuza letargia în care se găsea Europa, pasivitatea de care dădeau dovadă elitele acesteia faţă de problemele grave cu care se confrunta continentul. Richard Coudenhove-Kalergi propunea unirea tuturor statelor democratice ale Europei într-o grupare politică şi economică internaţională. Unitatea europeană, în concepţia contelui austriac, se baza pe principiul arbitrajului internaţional, care putea conduce la suprimarea frontierelor vamale şi la afirmarea liberului-schimb. De asemenea, statele participante la confederaţie trebuiau să admită abandonarea unei părţi a suveranităţii naţionale în favoarea principiilor supranaţionale, condiţie necesară pentru realizarea unui compromis, garanţia menţinerii păcii5. Pentru a pune în aplicare proiectul său, Richard Coudenhove-Kalergi a fondat, în 1924, mişcarea Uniunea PanEuropeană, avându-l ca preşedinte pe omul politic francez Aristide Briand6. Atingând chestiuni legate de comunitatea de interese europene (mai ales economice), ideile lui Richard Coudenhove-Kalergi au avut o bună receptare în mediile de afaceri, astfel că, în 1926, un grup de economişti şi oameni de afaceri au fondat Uniuneaeconomică şi vamală europeană, iar, un an mai târziu, la Geneva, apărea  Federaţia pentruÎnţelegerea Europeană, a cărei filială franceză, Comitetul Francezpentru Cooperarea europeană, l-a avut în frunte pe matematicianul Emil Borel7.

Aceste iniţiative au avut în vedere, spre deosebire de formulările teoretice anterioare, căile concrete de realizare a unităţii europene, atacând probleme delicate ale Europei, precum  producţia de cărbune, oţel şi grâu. Subiectul 14 1. Prezentați pe scurt proiectul lui Altiero Spinelli 4

  Élisabeth du RÉAU, op.cit.,  p. 81; G. MAMMARELLA, P.CACACE, Storia e politica dell’Unione europea , Editori Laterza, 2008, p. 5; Mehdi OURAOUI ( coord.), op.cit.,  p. 44; Charles ZORGBIBE,  Histoire d el’Union europé, Paris, , Albin Michel, 2005, p. 13; Henri BRUGMANS,  L’idée européenne 1920 -1970, troisième édition, Bruges, De tempel, 1970, pp. 57-64. 5 Louis CARTOU,op.cit.,  p. 49. 6 Ibid.

7 Bernard

VOYENNE, op.cit., p. 172 - Proiectul de Uniune Europeană a lui Aristide Briand.

Încă din 1941, prizonierii politici concentraţi în lagărul din Insula Ventotene din Marea Tireniană, printre care şi viitori europenişti de mai târziu  Altiero Spinelli şi  Ernesto Rossi au redactat un manifest intitulat  Per un’Europa libera et unita. Un progetto d’un manifesto, cunoscut sub numele de  Manifestul de la Ventotene şi revista intitulată  L’U nita Europea,  pronunţându-se răspicat pentru federalizarea Europei. Aceştia vor crea mai târziu  Movimento  Federalista Europeo (1943) (Mişcarea Federalistă Europeană)8. Manifestul a fost publicat, clandestin, la Roma în 1944, împreună cu alte două scrieri ale lui Altiero Spinelli: Gli Stati Uniti d’Europa e le varie tendenze politiche (scrisă în a doua jumătate a anului 1942) şi  Politica marxista e politica federalista (scrisă între 1942 şi 1943)9. Ele au fost completate de un volum semnat de Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi, intitulat  Problemi della federazione europea, cu o  prefaţă de Eugenio Colorni şi publicat în 1944, în cadrul Ediţiilor Mişcării Italiene pentru Federaţia Europeană.Pornind de la criza civilizaţiei moderne, autorii manifestului criticau suveranitatea absolută a statelor naţionale, a faptului că statul, din garant al libertăţilor cetăţenilor s-a transformat în proprietarul acelora care erau în serviciul său „cu toate capacităţile necesare  pentru a obţine maxima eficienţă belică”10. Prăbuşirea majorităţii statelor continentului sub regimul nazist a unificat destinul acelor popoare, iar calea de reorganizare europeană nu putea fi decât cea federală11. Federaţia europeană republicană era singura care putea asigura pacea continentului şi relaţiile paşnice cu America şi Asia, sperându-se, pe viitor, în constituirea unei unităţi politice globale 12. Ideile federale cuprinse în acest manifest au fost continuate şi susţinute de Altiero Spinelli în  Politica marxista a politica federalista e Gli stati Uniti d’Europae le varie tendenzepolitiche, Tezele federaliste  prezentate la Milano în august 1943, cu ocazia congresului de fondare a Mişcării federaliste europene, apoi în  Proiect de Declaraţie federalistă,  din ianuarie 1944, în care autorul pledează pentru crearea Statelor Unite ale Europei. Acestea urmau să fie conduse de un guvern federal, responsabil înaintea popoarelor şi nu a guvernelor naţionale13. La baza acestui tip de federalism, Spinelli aşeza ideea dreptului de

8 Manifestul

din Ventotene, tradus în româneşte de Centro Italiano di formazione Europea, Q uaderni federalisti, N. 88-89, Roma , septembrie 1993; Sergio ROMANO, „ Aux origines des idéaux européennes en Italie. LuigiEinaudi et Altiero Spinell i”, în  Pensée et construction européennes , André MIROIR (ed.), Bruxelles, CERIS, 1990, pp. 109111 ; Piero GRAGLIA,  Altiero Spinelli, Milano, Il Mulino, 2008, pp. 146-149 ; pp. 207-218 ; Denis de ROUGEMONT, op. cit.,  p. 406, Pierre GERBET ,op.cit.,  p. 45 ; Altiero SPINELLI, Ernesto ROSSI, Eugenio COLORNI, The Manifesto of Ventotene , în htp://www.eurplace.org/diba/cultura/ventoten.html   ; A se vedea Inventaire Altiero Spinelli, Archives Historiques des Communautés Européennes, Institut Universitaire de Florence, 2002 ; Edmondo PAOLINI,  Altiero Spinelli. Appunti per una biografia , Milano, Il Mulino, 1988, pp. 13-15. 9  Altiero SPINELLI, Ernesto ROSSI,  Il Manifesto di Ventotene, Prefazione di Eugenio Colorni, Prezentazione di Tommaso Padoa-Schioppa, Con un saggio di Lucio Levi, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, 2006. 10 Manifestul de la Ventotene , op.cit.,  p. 3. 11 Jacques DELORS, „Il progetto europeo di Spinelli”, în  L’Europa di AltieroSpinelli. Sessant’anni di bataglie  politiche: dall’antifascismo all’azzione  federalista, Milano, Il Mulino,1994, pp. 10-11. 12 Ibid.,  p. 9. 13 Piero GRAGLIA, op.cit., pp. 193-218.

intervenţie şi a constituirii unei armate europene14. Critic al statului naţional, dar şi al comunismului şi al rasismului, două boli sociale şi politice majore ale secolului al XX-lea, Altiero Spinelli le opunea ideea de federaţie europeană. Această federaţie trebuia să răspundă atât crizei statului-naţiune cât şi anarhiei internaţionale15. Autoritatea federală, considera autorul, trebuia să fie deasupra suveranităţilor naţionale şi să dispună de o forţă armată de constrângere, să conducă politica externă, să fixeze limitele administrative ale statelor asociate, să supravegheze minorităţile etnice, să abolească barierele  protecţioniste, să emită o mondedă unică federală, să asigure deplina libertate de mişcare a tuturor cetăţenilor europeni şi să administreze toate coloniile şi toate teritoriile incapabile încă de viaţă politică autonomă16. Mai mult, această  Federaţie trebuia să dispună de o „magistratură federală” (Curte de justiţie federală), de un aparat administrativ independent de statele naţionale, de dreptul direct al cetăţenilor de a se adresa instituţiilor federale şi să se bazeze pe organe legislative şi de control alese direct de cetăţeni şi nu formate din reprezentanţii statelor naţionale. Această contrucţie urma să primească denumirea de Statele Unite ale Europei.

Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi vor fi nu numai ideologii mişcării federale italiene dar şi  practicienii acesteia, ei fondând în 1943,  Partidul Acţiunii pentru MişcareaFederală europeană. Acestei mişcări i se vor adăuga nume importante ale culturii şi rezistenţei italiene precum Benedetto Croce, Carlo Sforza şi Alcide di Gasperi. Programul Mişcării federale va fi adoptat de democrat- creştinii lui di Gasperi care se vor pronunţa pentru Fedraţia Statelor Unite Europene, în cadrul Societăţii Naţiunilor reînoite, cea ce arăta limitele acestei grupări politice 17. Pornind de la aceste forme de organizare, Altiero Spinelli va pregăti documentul privind Europa federală a rezistenţelor europene contra hitlerismului şi fascismului. Ideea unei Europe federale a câştigat susţinerea partidului socialist belgian, a presei clandestine franceze Combat, Resistance, Le Populaire, care, în 1943, cerea instaurarea, după victorie, a Statelor Unite ale Europei18. De asemenea, polonezii din exil s-au pronunţat, în 1943 pentru o Republică poloneză membră a federaţiei libere de popoare europene care ar fi deţinut suveranitatea, competenţe în politica externă, apărare şi planificare economică19.În 1944, la Lyon a fost fondat un Comitet francez pentrufederarea Europei, aflat în contact şi cu alte mişcări de rezistenţă20. Reuniţi la Geneva, în primăvara anului 1944, reprezentanţii unor mişcări de rezistenţă din Franţa, Italia, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Germania dădeau publicităţii, în iulie acelaşi an, un document intitulat  Declaraţia rezistenţeloreuropene, în 14

 Edmondo PAOLINI, op.cit., p. 18.  Altiero SPINELLI, Ernesto ROSSI, op.cit., pp. 75-77. 16 Ibid.,  pp. 77-78. 17 G. NÖEL ( dir.), op.cit., p. 96. 18 Edmondo PAOLINI,op.cit. , p. 75. 19 G. NÖEL ( dir.), op.cit., p. 99. 20 Henri BRUGMANS,  L’idée européenne 1920-1970, Bruges, De Tempel, 1970, pp. 93-105. 15

care se pronunţau pentru o uniune federală a ţărilor europene21. Ea a fost redactată, pentru prima dată de Altiero Spinelli şi a fost prezentată la 31 martie 1944, la Geneva, în limba franceză  Declaration des mouvements de Résistance et de libération Européennes”22. Cele mai mari contribuţii la versiunea finală le-au avut Rossi, Spinelli şi Jean -Marie Soutou23. Delegaţii rezistenţelor motivau necesitatea Uniunii prin rolul pe care aceasta l -ar juca în ceea ce  priveşte participarea poporului german la viaţa europeană, fără a pune în pericol alte popoare, rezolvarea chestiunii frontierelor în zonele cu populaţie mixtă, eliminarea convulsiilor naţionaliste, salvgardarea instituţiilor democratice, reconstrucţia economică, accesul la mări a unor ţări situate în interiorul continentului, controlul strâmtorilor şi circulaţia pe fluvii, etc.24. Inspiraţi, probabil, şi de principiile federaliste ale ţării cantoanelor, delegaţii rezistenţelor europene doreau să ofere unei Europe unite o Constituţie federală,  care prevedea un guvern federal, independent de voinţa guvernelor naţionale, responsabil doar în faţa popoarelor europene, având sub jurisdicţia sa o armată europeană, un Tribunal Suprem,  cu rol de interpretare a chestiunilor constituţionale federale şi de judecare a diferendelor între state sau între state şi federaţie. Totodată, declaraţia prevedea şi angajamentul mişcărilor de rezistenţă de a considera problemele lor naţionale ca aspecte ale problemei europene şi hotărârea de a înfiinţa un  BirouPermanent, responsabil de coordonarea eforturilor lor pentru organizarea Uniunii Federale a Popoarelor  Europene25.

2. Menționați 3 proiecte de confederare europeană din secolul al XIX șidescrieți pescurtunastfel de proiect. Giusepe Mazzini a dorit o republica democratic bazata pe federatia popoarelor europene: Tânara Europa 1834 Victor Hugo: Statele Unite ale Europei1802-1885 Meternich: constructia europeana realizata sub fortma concertului puterilor care va redesena harta europeana prnond de la legitimitate si echilibru

Subiectul 15

21 Déclaration

des résistances européennes , în ROUGEMONT, op.cit., pp. 406-407. 22  Pierro GRAGLIA, op.cit ., p. 221. 23 

http://www.franceurope.org/pdf/declaration_resistances.pdf  Denis de

Georges-Henri SOUTOU, „Jean -Marie Soutou (1912-2003): un diplomate atypique face à la construction européenne”, în Construire l’Europe. Mélanges à Pierre du Bois , André LIEBICH et Basil GERMOND, Paris, PUF, 2008, pp. 114-115. 24 Ibid. 25 Ibid.

1. CeestePoliticaExternăși de SecuritateComunăși cum a evoluataceasta de la Maastricht la Lisabona.

Ce este Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) a apărut şi s-a dezvoltat ca o consecinţă firească a procesului de construcţie europeană, în condiţiile în care au devenit evidente beneficiile acţiunii comune derulate sub egida Uniunii pe plan internaţional. În esenţă, PESC este constituită din ansamblul deciziilor la care statele membre, inclusiv România, ajung în comun, privind relaţionarea lor prin intermediul Uniunii cu ceilalţi actori din sistemul internaţional. Tratatului de la Maastricht, intitulat„Dispoziţii privind Politica Externă şi de Securit ate Comună”, se ocupă de reglementarea PESC, pe parcursul articolelor J –   J.11. Mecanismele  principale se bazează pe informarea reciprocă a statelor membre cu privire la problematicele de  politică externă şi de securitate, pe adoptarea unor acţiuni comune şi, foarte important, pe faptul că, în virtutea suveranităţii partajate între statele membre şi instituţiile europene, Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale PESC. Mai mult, Tratatul de la Amsterdam din 1998 întăreşte prerogativele Consiliului European asupra unor forţe armate comune ale statelor membre, arătând la articolul J.3 al Tratatului că respectivul Consiliu „defineşte principiile şi orientările generale ale Politicii Externe şi de Securitate Comună, inclusiv pentru pro blemele care au implicaţii în domeniul apărării Analizând istoria creării unei Politici Externe şi de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania în anii 50 când, pentru a permite acest lucru, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda au inventat proiectul Comunităţii de Apărare Europene, iniţiind crearea unei armate europene comune. Proiectul a fost respins mai târziu (1954) de către Franţa, din cauza neînţelegerilor politice dintre ţările fondatoare. La trei ani după stabilirea Comunităţii Economice Europene, dorinţa de a reîncepe construcţia politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregătit trei propuneri în anii 1961-1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre trebuiau să-şi întărească securitatea în comun şi să-şi coordoneze politicile de apărare. Ultima dintre acestea prevedea consultări bilaterale periodice şi comitete comune de lucru, care pregăteau reuniunile la nivel înalt –   inclusiv un comitet în domeniul apărării. Din nefericire însă, a fost rândul celorlalţi să respingă acest „Tratat asupra Uniunii Statelor” motivându-se că nu se doreşte o colaborare excesivă între state şi nici ruperea legăturii cu SUA şi NATO. Totuşi, în1969, la Summit-ul de la Haga, cei şase membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea Politică Europeană, deşi aceasta se referea exclusiv la politica externă. Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas: aspectele politice şi economice ale securităţii au fost incluse între obiectivele CPE. Până la momentul Maastricht, diplomaţia occidentală şi-a armonizat  poziţiile faţă de statele terţe, pe baza acordurilor informale, dar în lipsa unor structuri comune ale Comunităţii Economice Europene. În primul rând, strânsul angrenaj cu CE, demonstrat, printre altele, şi de implicarea Comisiei, precum şi de faptul că Comitetul Politic, parte a cooperării interstatale PCE, nu îşi mai transmite proiectele Consiliului de Miniştri în mod direct, ci prin intermediul Comitetului Reprezentanţilor permanenţi –   parte instituţională a pilonului CE. În plus, paleta de activităţi ce a fost extinsă în mod considerabil  pentru a se putea folosi de ea însă, era nevoie de unanimitate  de voturi.

Tratatul de la Lisabona inovează semnificativ în domeniul PESA, cu referire expresă la actualizarea misiunilor Uniunii; cooperarea structurată  permanent; inserarea unei clauze de apărare reciproce, similare celei existente în Tratatul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Politica externă şi de securitate comună face obiectul aplicării unor regului şi proceduri specifice  –  caracter „interguvernamental”. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona se aşteaptă o creştere a cooperării interstatale şi sunt introduse:„ clauza de apărare mutuală” „clauză de solidaritate”. Prin introducerea acestor clauze în Tratat, statele membre au ca obiectiv o cooperare consolidată în cadrul grupului de state membre. Scopul final unei cooperări consolidate în domeniul PESC/PESA se menţionează că statele membre pot apela în cazurile  pentru misiunile în materie de dezarmare, cele umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă în problemele militare, de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii. În materie de terorism, statele membre vor participa în mod activ la combaterea acestui fenomen pe teritoriul lor sau, în caz de necesitate, vor acorda ajutor în combaterea actelor de terrorism desfăşurate pe teritoriul unor state terţe. Pentru realizarea obiectivelor » ( promovarea dezvoltării unei politici europene în domeniul armamentului; coordonarea efortului de dotare şi echipare la nivel naţional ) din domeniul apărării şi securităţii comune, se constituie „Agenţia europeană de armament”. În domeniul PESC/PESA , Tratatul de la Lisabona se bazează pe trei componente majore: Î naltul Reprezentant PE SC , care va deţine şi funcţia de Vice- preşedint e al Comisiei pentru  Relaţii Externe; serviciul comun europeanpentru acţiune externă şi corpul militar al UE .  Noutatea în domeniul PESC o reprezintă extinderea atribuţiilor Înaltului Reprezentant al UE  pentru afaceri externe şi politica de securitate ce favorizează şi în acelaşi timp înlesneşte  Noul Serviciu european, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi din personalul corpului diplomatic al statelor membre, va oferi asistenţă  Înaltului Reprezentant/Vice preşedintele Comisiei pentru promovarea intereselor UE pe scena politicii internaţionale. Astfel, UE va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere, fiind totodată un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaşionale Inovaţiile aduse de Tratatul de la Lisabona în domeniul PESC/PESA, face ca Uniunea Europeană să îşi consolideze rolul de actor  major pe scena internaţională şi să facă faţă mai bine  provocărilor şi competiţiei la nivel global. 2. Instituțiile Uniunii Europene conform Tratatului de la Maastricht. PREVEDERI INSTITUŢIONALE Tratatul de la Maastricht extinde rolul Parlamentului European. Este creată o nouă procedură decizională: procedura de codecizie, în cadrul căreia legătura dintre Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri este mai strânsă, iar raporturile între cele două instituţii mai echilibrate. De asemenea, Parlamentul European are un rol în  procedura de confirmare a Comisiei Europene. Este recunoscut rolul partidelor politice europene în crearea unei conştiinţe europene şi în exprimarea voinţei politice a europenilor. Durata mandatului Comisiei Europene a fost extinsă de la p atru la cinci ani. În cadrul Consiliului de Miniştri, este extinsă folosirea votului în majoritate calificată la majoritatea deciziilor adoptate  prin procedura de codecizie şi la toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare. Recunoscând importanţa dimensiunii regionale, Tratatul prevede înfiinţarea Comitetului Regiunilor, organism consultativ format din reprezentanţi ai autorităţilor regionale

Subiectul 16

1. DescriețiComitetulRegiunilorșiComitetul Economicși Social. Precizați minim douăatribuții ale acestora. Comitetul Regiunilor (CoR) este un organism consultativ al UE, format din reprezentanți ai celor 28 de state membre, aleși la nivel local și regional. Prin intermediul CoR, aceștia își pot exprima în mod direct opiniile cu privire la legislația UE care are impact asupra regiunilor și orașelor. Ce face CoR? CoR le oferă regiunilor și orașelor posibilitatea de a se implica oficial în procesul legislativ al UE, asigurându-se că punctele de vedere și nevoile autorităților locale și regionale sunt Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European trebuie să consulte CoR atunci când elaborează acte legislative în domenii care intră în competența autorităților locale și regionale  precum sănătatea, educația, ocuparea forței de muncă, politica socială, coeziunea economică și socială, transportul, energia și combaterea schimbărilor climatice.Din momentul în care primește o propunere legislativă, Comitetul pregătește și adoptă un aviz pe care îl transmite apoi tuturor instituțiilor europene relevante.De asemenea, CoR poate emite avize și din proprie inițiativă. Comitetul Economic și Social European ( CESE) este un organism consultativ al UE format din reprezentanți ai organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor și ai altor grupuri de interese. CESE transmite avize pe probleme europene către Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European, acționând, astfel, ca o punte între instituțiile europene cu rol de decizie și cetățenii UE. Ce face CESE? Le oferă grupurilor de interese posibilitatea de a se exprima oficial în legătură cu propunerile legislative ale UE. CESE îndeplinește trei misiuni principale:garantează că politicile și legislația UE se adaptează condițiilor economice și sociale , căutând un consens care servește  binelui comun, promovează o Uniune participativă, oferindu-le organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor și altor grupuri de interese posibilitatea de a se exprima, și menținând dialogul cu acestea promovează valorile integrării europene, susține democrația participativă și organizațiile societății civile.

2. Descriețipescurt Consiliul Europei. Consiliul Europei este prima organizaţie inter -guvernamentală europeană postbelică, înfiinţată la 5 mai 1949, ca organism european de promovare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a valorilor democratice. Consiliul Europei reprezintă un cadru instituţional de colaborare interguvernamentală între statele membre, în toate domeniile de interes ale societăţii europene (cu excepţia celor legate de apărare) şi anume: cooperare juridică, în domeniul mijloacelor de informare în masă, în educaţie,

cultură, patrimoniu, tineret şi sport, probleme sociale şi economice, puteri locale şi regionale,  protecţia mediului etc. Participarea României la activitatea Consiliului Europei corespunde obiectivului politicii sale externe de a contribui la consolidarea mandatului politic şi la creşterea rolului organizaţiei de la Strasbourg la stabilitatea şi securitatea Europei, la continuarea procesului de reunificare a continentului european.

Subiectul 17 1. Care suntreformeleinițiateprinintermediulTratatului de la Amsterdam. Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus un capitol referitor la ocuparea forţei de muncă. Aplicarea politicii de ocupare a forţei de muncă rămâne în mare parte responsabilitatea statelor membre. Tratatul de la Amsterdam stabileşte un cadru pentru aceste politici: - Urmărirea obiectivului de nivel crescut de ocupare a forţei de muncă este verificat în implementarea tuturor celorlalte politici comune. - Consiliul European examinează situaţia ocupării forţei de muncă în Comunitate şi adoptă concluzii pe această temă, pe baza unui raport anual comun al Consiliului de Miniştri şi al Comisiei. - Consiliul de Miniştri examinează în detaliu acţiunile întreprinse de Guvernele Statelor Membre în favoarea ocupării forţei de muncă şi, dacă este necesar, trimite recomandări acestora. Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării (egalităţii). Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală. Acţiunile sunt întreprinse de către Consiliul de Miniştri (fără să prejudicieze celelalte dispoziţii ale Tratatului şi în limita puterilor care îi sunt conferite), prin decizii ado ptate în unanimitate pe  baza unei propuneri a Comisiei şi după consultarea Parlamentului European. De asemenea, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară se aplică mai ales în domeniul  prevenirii şi combaterii rasismului şi xenofobiei. Prin Tratatul de la Amsterdam este consolidat  principiul egalităţii între femei şi bărbaţi la locul de muncă. Este introdus conceptul de discriminare pozitivă, în baza căruia Statele Membre pot întreprinde acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situaţiei în domeniile de lucru. Tratatul prevede o clauză de suspendare care poate fi folosită împotriva unui Stat Membru care încalcă, în mod repetat,  principiile care stau la baza Uniunii Europene. Acestui stat i se poate retrage dreptul de vot în Consiliul UE, de ex., trebuind să îşi respecte în continuare obligaţiile care decurg din statutul de Stat Membru. Pe lângă dreptul de nediscriminare deja menţionat, prin Tratatul de la Amsterdam sunt adăugate o serie de drepturi cetăţeniei europene: dreptul de a se adresa instituţiilor europene într-o limbă oficială1 şi de a primi un răspuns redactat în aceeaşi limbă, dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei Europene, în anumite condiţii, dreptul de acces egal la funcţia publică comunitară. UN SPAŢIU DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE Noul Tratat prevede crearea progresivă a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite măsuri specifice pentr u elaborarea unei politici europene comune în domeniul controlului şi al dreptului de intrare la

frontierele Uniunii Europene şi în special în ceea ce priveşte azilul şi imigrarea. Într -o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre trebuie să ia măsuri care să vizeze: - suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele interioare, indiferent că este vorba de cetăţeni ai Uniunii Europene, fie că este vorba de cetăţeni din statele terţe; - stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la controlul persoanelor la frontierele exterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli comune referitoare la vizele de sejur cu o durată de maximum trei luni. Tratatul defineşte, de asemenea, norme minimale cu privire la: - pr imirea solicitanţilor de azil în Statele Membre; - condiţiile care trebuie îndeplinite de către cetăţenii statelor terţe  pentru a putea cere statutul de refugiat; - procedurile de acordare şi de retragere a statutului de refugiat în statele membre ale Uniunii; - protecţia temporară a persoanelor din state terţe care nu  pot reveni în ţara lor de origine şi a persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională. Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte dintre domeniile care aparţinuseră, conform Tratatului de la Maastricht, celui de-al treilea pilon al Uniunii, au fost transferate în  primul pilon (libera circulaţie a persoanelor, azil, imigrare etc.). Astfel, în titlul VI (Cooperare  poliţienească şi judiciară în materie penală) rămân activităţile de prevenire şi combatere a rasismului şi xenofobiei, terorismului, traficului de persoane şi infracţiunile împotriva copiilor, traficul de droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda. 1 În prezent, Uniunea Europeană are 23 de limbi oficiale: bulgar ă, cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană, maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă şi suedeză. Tratatul de la Amsterdam 3 CĂTRE O POLITICĂ EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ Politica externă şi de securitate comună rămâne în sfera interguvernamentală, însă sunt aduse o serie de modificări faţă de prevederile Tratatului de la Maastricht. A fost creat un nou instrument în domeniul PESC: strategia comună. Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni de ajutor umanitar şi de menţinere a păcii (misiuni Petersberg). Prin Tratatul de la Amsterdam a fost creată funcţia de Înalt Reprezentant  pentru PESC care are rolul de a asista Consiliul în probleme de politică externă şi de securitate comună, în special prin contribuţii la formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor şi prin derularea unui dialog politic cu state terţe (la cererea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene). A fost înfiinţată, de asemenea, o Unitate de planificare politică şi de alertă rapidă în cadrul Secretariatului Consiliului de Miniştri. Rolul acestei unităţi este de a monitoriza şi analiza evoluţia politică şi evenimentele internaţionale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potenţialele crize. La recomandarea Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandări sau strategii. REFORMA INSTITUŢIILOR UNIUNII EUROPENE ÎN VEDEREA EXTINDERII Consiliul Uniunii Europene Votul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii: orientare şi acţiuni de încurajare în domeniul ocupării forţei de muncă, excluderea socială, libera circulaţie a  persoanelor2 , măsuri de securitate socială necesare liberei circulaţii, regimuri speciale pentru cetăţenii străini, sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, lupta împotriva fraudei, cooperarea vamală, statistica,  protecţia datelor (înfiinţarea unei autorităţi consultative independente), regiuni ultraperiferice. Parlamentul European Desemnarea Preşedintelui Comisiei Europene trebuie aprobată de către

Parlament. Numărul membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va fi numărul statelor care vor adera în viitor3 ). Comisia Europeană Rolul politic al Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat. Membrii Comisiei sunt numiţi printr -un comun acord între guvernele statelor membre şi preşedintele Comisiei. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are, prin Tratatul de la Amsterdam, responsabilitatea directă de a veghea la respectarea drepturilor omului, iar jurisdicţia sa se extinde, incluzând următoarele domenii: imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor. Comitetul Economic şi Social este consultat în noi domenii: ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, sănătate publică. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea ca şi Parlamentul să consulte CES. Comitetul Regiunilor beneficiază prin Tratatul de la Amsterdam de o mai mare autonomie administrativă, iar domeniile în care această instituţie este consultată au fost extinse, incluzând: ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, sănătate publică, protecţia mediului, Fondul Social, pregătire  profesională şi transporturi. Ca şi în cazul Comitetului Economic şi Social, şi Comitetul Regiunilor poate fi consultat de către Parlamentul European. 2. DescriețiConsiliul de Miniștrișiprecizațiatribuțiileacesteiinstituții. Consiliul UE, denumit si Consiliul de Ministri, este o institutie comunitara cu atributii legislative. A aparut in 1965 prin Tratatul de la Bruxelles (cunoscut in doctrina sub denumirea de Tratatul de fuziune), prin unificarea dintre “Consiliul Special al Ministrilor” (Tratatul constituind CECA) si “Consiliul” (Tratatele de la Roma, constituind CEE si EUROATOM). Este format din câte 1 ministru din fiecare stat membru. Ministrii se intâlnesc in diferite configuratii; de exemplu, când se iau decizii in domeniul agricol, se intâlnesc ministrii agriculturii ai statelor membre, când se discuta probleme legate de justitie, se reunesc ministrii justitiei s.a.m.d. Presedintia Consiliului este asigurata, prin rotatie, de fiecare stat membru, pentru o perioada de 6 luni. Decizia se concretizeaza in anumite acte: regulament, directiva, decizie, recomandare, aviz. Consiliul de Ministri are rolul de a coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a incheia, in numele acesteia, acorduri internationale, de a aproba, impreuna cu Parlamentul,  bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare pentru definirea si punerea in aplicare a PESC si pentru coordonarea actiunilor statelor membre in domeniile care tin de ordinea

Subiectul 18 1. Care sunt competențele  CECO. Competentele ceco nu s-au limitat numai la obiectul tratatului, carbine si otel ci si la cetătenii sai. Statele member aveau o situatie complexa fata de ceco: pe de o parte ele apareau in calitate de administratii independente, iar pe de altă pare actionau in contul Comunitatii. In afara de statele membre existau o categorie de subiecti particulari, cea a inteprinderilor def ca producand o activitate de productie si de distributie. Inteprinderile puteau crea intre ele asociatii care trebuiau sa aduca atingerea regimului concurentei. Ele

mai ereau si veritabile auxiliarea ale ceco ep langa carea aveau un rol de consultare sau de informare.

2. Descrieți pe scurt Uniunea Economică și Monetară.

Uniunea economică şi monetară (UEM) reprezintă un pas major în procesul de integrare a economiilor UE. UEM presupune coordonarea politicilor economice şi fiscale, o politică monetară comună şi o monedă comună - euro. Cu toate că toate cele 28 state membre UE  participă la uniunea economică, unele ţări au dus integrarea mai departe prin adoptarea monedei unice. Împreună, aceste ţări formează zona euro.





















Decizia de a forma o Uniune economică şi monetară a fost luată de Consiliul European în oraşul olandez Maastricht, în decembrie 1991, fiind mai târziu prevăzută în Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht). Uniunea economică şi monetară reprezintă un pas înainte  pentru UE în procesul de integrare economică, început în 1957, odată cu crearea Uniunii. Integrarea economică aduce beneficii mai mari, eficienţă internă şi soliditate economiei UE, în general şi economiilor statelor membre, în particular. Acest lucru oferă şi oportunităţi pentru stabilitate economică, pentru intensificarea creşterii economice şi pentru un grad mai mare de ocupare a forţei de muncă – de care beneficiază direct cetăţenii UE. În termeni practici, UEM înseamnă: Coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre Coordonarea politicilor fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru datoria şi deficitul  public O politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană (BCE) Moneda unică şi piaţa unică

Guvernanţa economică în temeiul UEM În cadrul UEM, nu există o singură instituţie responsabilă de politica economică. În schimb, responsabilitatea este împărţită între statele membre şi instituţiile UE. Principalele părţi implicate în UEM sunt: Consiliul European – stabileşte principalele orientări ale politicii economice şi monetare Consiliul UE („Consiliul”) – coordonează elaborarea politicii economice a UE şi decide dacă un stat membru poate sau nu să adopte moneda unică „Eurogrupul” – coordonează politicile de interes comun pentru statele membre din zona euro Statele membre  –  fixează bugetele naţionale între limitele stabilite pentru deficitul şi datoria  publică şi stabilesc politici structurale proprii cu privire la pieţele muncii, pensiilor şi capitalurilor Comisia Europeană – monitorizează performanţa şi conformitatea Banca Centrală Europeană (BCE) – stabileşte politica monetară, având drept obiectiv principal stabilitatea preţurilor .



Parlamentul European - împarte cu Consiliul sarcina formulării legislației și supune guvernanța economică scrutinului democratic, în special prin intermediul noului dialog economic.

Subiectul 19 1. DescriețipescurtUniuneaEuropeiOccidentaleșiprecizați fostcomponențaacesteia.

care

a

Organismul fusese creat in 1948 de Franta, Marea Britanie, Olanda, Belgia si Luxemburg. UEO era la acea vreme o contrapondere la Uniunea Sovietica. Organizatia nu-si mai are rostul in prezent. In contextul intrarii in vigoare a Tratatului de la Lisabona si al progreselor institutionale ale Uniunii Europene, si-a pierdut ratiunea de a fi o alta structura, Uniunea Europei Occidentale. La Bruxelles a fost anuntata dizolvarea acesteia. Uniunea Europei Occidentale, structura prea putin cunoscuta de marele public, in special de cel din Europa de rasarit a fost o emanatie a Razboiului Rece. Ea a fost creata in 1948 de Franta, Marea Britanie, Olanda, Belgia si Luxemburg, tari nelinistite la acea ora de forta Uniunii Sovietice. Uniunea Europei Occidentale a fost insa eclipsata, un an mai tarziu, de crearea Aliantei Atlantice, dar a continuat sa functioneze si sa primeasca noi membri. Acum, la ora dizolvarii sale, Uniunea Europei Occidentale numara zece tari membre si 18 membri asociati. Sediul structurii se afla la Bruxelles, dar Parisul gazduia adunarea sa inter-parlamentara. Structura dispunea de 60 de angajati si de un buget de functionare de 13 milioane de euro. Intr-o declaratie comuna, tarile care dizolva acum Uniunea Europei Occidentale subliniaza faptul ca Uniunea Europeana preia acum misiunile legate de securitatea comuna. In Tratatul de la Lisabona exista un articol 42, punctul 7, in care se stipuleaza ca in cazul unei agresiuni armate impotriva unui stat membru pe teritoriul sau, toate celelalte state membre trebuie sa-i acorde ajutor si asistenta, prin toate mijloacele care stau in puterea lor. Pentru securitatea si apararea europeana a inceput deci o noua faza, iar rolul istoric al Uniunii Europei Occidentale s-a incheiat. Multa vreme, aceasta structura a fost totusi considerata un embrion al unei aparari europene, pe care unele capitale, precum Parisul ar fi vrut sa o dezvolte in paralel cu Alianta Atlantica, aceasta din urma fiind considerata cam prea mult dominata de americani. Uniunea Europei Occidentale devenise insa redundanta, iar apararea europeana ramane legata, deocamdata, organic de NATO.

2. Care sunt atribuțiile și funcțiile Curții Europene de Justiție.

Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) este Curtea Supremă a Uniunii Europene. Înfiinţată în 1952, Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) are rolul de a asigura uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar şi are competenţa de a soluţiona litigii care implică statele membre, instituţii comunitare, companii sau persoane fizice din spaţiul UE. Jurisdicţia sa acoperă numai problemele specifice legate de aplicarea Tratatelor Comunităţii şi ale Uniunii.

Funcţiile Curtea este competentă în domenii de politică comună din cadrul primului pilon (al Comunităţii Europene). Tratatul de la Amsterdam a mai oferit CEJ şi competenţe de control în domeniul PESC şi asupra activităţilor Consiliului European. De asemenea, CEJ are dreptul de a hotărî legalitatea deciziilor cadru sau a celor din domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie  penală. În unele circumstanţe în viitor CEJ va putea să ia decizii în legătură cu azilul şi cu legea cu privire la imigrare. Deciziile Curţii sunt luate prin votul majorităţii membrilor şi sînt irevocabile şi obligatorii. Curtea de Justiţie poate decide dacă un stat membru nu a respectat integral o anumită obligaţie statuată prin Tratate; poate verifica dacă instrumentele adoptate de instituţiile comunitare, şi a căror anulare este cerută, sunt compatibile cu Tratatele; poate critica instituţiile comunitare  pentru inactivitate. Curtea Europeană de Justiţie îndeplineşte următoarele funcţii: soluţionează litigiile dintre statele membre; dintre statele membre şi Uniunea Europeană; dintre instituţiile UE; dintre UE şi persoanele fizice sau juridice, inclusiv şi din rîndul funcţionarilor europeni; interpretează acordurile şi tratatele internaţionale; ia decizii preliminare cu privire la valabilitatea şi legalitatea deciziilor formulate de instanţele naţionale, care de alfel nu au autoritate juridică (sub jurisdicţia CEJ nu nimeresc domeniile care nu sînt prevăzute în Tratatele UE). dreptul de a impune penalităţi statelor membre pentru nerespectarea deciziilor Curţii (în conformitate cu Tratatul de la Maastricht). Atributii: -de consiliere juridica 

 



-atributii jurisdictionale  



controlează legalitatea actelor instituţiilor Uniunii Europene; se asigură că statele membre îşi respectă obligaţiile care le incumbă din dispozitiile tratatelor; interpretează dreptul Uniunii la solicitarea instanţelor naţionale.

Componenţa Curţii Curtea este formată din 25 judecători, delegaţi de către guvernele statelor membre pe un termen de 6 ani (un stat membru – un judecător). Judecătorii sunt ajutaţi în activitatea lor de 8 avocaţi generali. Acţionînd cu imparţialitate şi independenţă totală, avocaţii generali sunt responsabili de prezentarea argumentelor în curtea deschisă în legătură cu cazuri discutate în public la CEJ. Avocatul studiază documentele, ascultă argumentele părţilor şi îşi formulează propria părere faţă de posibila decizie a Curţii. Părerea avocatului nu este obligatorie pentru Curte. Avocaţii generali, ca şi judecătorii, sînt numiţi pentru o perioadă de şase ani. Peste fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, fiind înlocuiţi alternativ opt sau şapte judecători şi patru avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali pot fi realeşi la sfîrşitul termenului. Judecătorii aleg dintre ei un preşedinte al Curţii. El sau ea este ales în calitate de preşedinte pentru o perioadă de trei ani şi poate fi reales. Subiectul 20 1. Definiți cooperarea intensificată ș iprecizați care erau particularitățileacesteia. Cooperarea intensificată în materie de aplicare a legii s-a dovedit a fi esențială pentru a răspunde unor amenințări comune, precum traficul de persoane, terorismul, criminalitatea informatică și corupția. cooperarea în materie de aplicare a legii între statele membre și agențiile UE. cooperarea între statele membre și FRO NTEX cooperarea între instituțiile UE, statele membre și organizațiile internaționale ar trebui să fie dezvoltată în continuare Tratatul de la Amsterdam din 1999, a permis Statelor Membre individuale, sa stabileasca o cooperare mai stransa intre ele, prin utilizarea institutiilor obisnuite ale UE, atat timp cat nici un acord nu a afectat « aquis-ul comunitar » sau Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC). Orice cooperare intarita, a trebuit sa fie aprobata prin decizie unanima in cadrul Consiliului European. Aceasta a permis tarilor singulare sa-si exprime dreptul de veto. Prevederea a fost,  prin urmare, dificil de obtinut si nu a fost niciodata folosita. De la 1 febriarie 2003, Tratatul de la Nisa a permis cooperarea intarita intre opt tari, inclusiv in domeniul PESC, daca o majoritate calificata era aprobata. Exista, in orice caz, unele exceptii : zone care cad sub incidenta competentelor exclusive ale UE, aparare si chestiuni militare

2. RolulÎnaltuluiReprezentat.

Înaltul Reprezentant exercită, în sfera relaţiilor externe, funcţiile care până în prezent au fost exercitate de Preşedinţia rotativă de şase luni, de Înaltul Reprezentant pentru PESC şi de comisarul pentru relaţii externe. În conformitate cu articolele 18 şi 27 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Înaltul Reprezentant: • conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii; • contribuie prin propunerile sale  la elaborarea acestei politici, pe care o va aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului şi asigură punerea în aplicare a deciziilor adoptate în acest domeniu; • prezidează Consiliul Afaceri Externe; • este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. Acesta asigură coerenţa acţiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilităţile care îi revin acesteia din urmă în domeniul relaţiilor externe şi cu coordonarea celorlalte aspecte ale acţiunii externe a Uniunii. • reprezintă Uniunea în chestiunile referitoare la politica externă şi de securitate comună, desfăşoară în numele Uniunii dialogul politic cu terţii şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor internaţionale. • îşi exercită autoritatea asupra Serviciului european pentru acţiunea externă şi asupra delegaţiilor Uniunii în ţările terţe şi pe lângă organizaţiile internaţionale.

Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei, numeşte Înaltul Reprezentant. Acesta, alături de preşedintele Comisiei şi de ceilalţi membri ai Comisiei, sunt supuşi unui vot de aprobare al Parlamentului European. Subiectul 21 1. DescriețipescurtprocesuldecizionalînUniuneaEuropeană. Dreptul european este format din legislaţia primară şi cea secundară. Tratatele (legislaţia

 primară) reprezintă normele care stau la baza tuturor acţiunilor Uniunii. Legislaţia secundară, care include regulamentele, directivele şi deciziile, derivă din principiile şi obiectivele stabilite prin tratate. Cum se iau deciziile la nivel european

Procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE este cunoscută sub numele de procedură legislativă ordinară (denumită anterior codecizie). Aceasta înseamnă că Parlamentul European, ai cărui membri sunt aleşi prin vot direct, trebuie să aprobe legislaţia UE împreună cu Consiliul (care reprezintă guvernele celor 28 de state membre). Comisia elaborează şi implementează legislaţia europeană. 2. Prezentațipescurtmodul de organizare al Parlamentului European.

Componență

 Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu, proporțional cu populația sa, dar în  practică se aplică sistemul „proporționalității degresive”: nicio țară nu poate avea mai puțin de 6  parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 plus  președintele). Membrii Parlamentului European sunt repartizați în funcție deafilierea politică, nu de naționalitate. Președintele Deutsch (de) English (en) français (fr)reprezintă  Parlamentul atât în relația cu celelalte instituții ale UE, cât și pe plan extern, și are ultimul cuvânt de spus cu privire la  bugetul Uniunii.  parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este ales direct de cetățenii UE, o dată la 5 ani. Cele mai recente alegeri au avut loc în iunie 2014. Activitatea Parlamentului se împarte în două etape principale. 

Comisiile pregătesc

legislația.

Parlamentul numără 20 de comisii și 2 subcomisii, fiecare ocupându-se de un anumit domeniu  politic. Comisiile examinează propunerile legislative, iar deputații și grupurile politice pot

 propune modificarea sau respingerea unui act legislativ. Aceste aspecte sunt discutate și în cadrul grupurilor politice. 

Ședințele  ca scop adoptarea legislației. plenare au Deputații se reunesc în plen pentru votul final pe marginea legislației și a amendamentelor  propuse. În general, ședințele plenare de desfășoară la Strasbourg, patru zile pe lună, dar se pot organiza și sesiuni suplimentare la Bruxelles. Parlamentul și cetățenii Dacă doriți  ca Parlamentul să acționeze cu privire la o anumită chestiune, îi puteți adresa o petiție (on-line sau prin poștă). Petițiile se pot referi la orice subiect care intră în sfera de competență a UE. Pentru a depune o petiție, trebuie să fiți cetățean al unui stat membru al UE sau să fiți rezident în UE. Întreprinderile sau alte organizații trebuie să aibă sediul în Uniune. De asemenea, puteți contacta deputații europeni care vă reprezintă sau Biroul de informare al Parlamentului European din țara dumneavoastră. Subiectul 22 1. DescriețipescurtConsiliul European.

2. DescriețipescurtProiectullui William Penn. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, un alt gânditor, William Penn(1644-1718), quaker englez, fondator şi legislator al Pennsylvaniei, a cărui operă va fi luată ca model pentru Constituţia Statelor Unite ale Americii, publica, în 1693, un eseu referitor la pacea în Europa „Essay Towards the Present and Future Peace of Europe” (Eseu pentru pacea actuală şi viitoare a Europei) în care preconiza instituirea unei  Diete europene, compuse din reprezentanţii statelor,  proporţional, în funcţie de importanţa demografică şi economică a fiecărui stat. Astfel, Imperiul Romano-German urma să aibă 12 delegaţi, Franţa 10, Spania 10, Italia 8, Anglia 6, Portugalia 3, Elveţia 4, Danemarca 3, Polonia 4, Veneţia 3, cele şapte provincii 4, cele treisprezece cantoane şi micile suveranităţi vecine 2, ducatele Holstein şi Courlande 1 şi dacă Turcia şi Rusia erau acceptate - câte 10 delegaţi fiecare.26 Dieta europeană trebuia să ia decizii cu o majoritate de trei sferturi sau jumătate plus 7 (50%+7) şi să aibă la dispoziţie o armată care să -i facă respectate deciziile27. Se introducea, totodată, principiul votului secret, ce urma să excludă orice încercare de corupţie şi care oferea astfel siguranţa unor decizii democratice28. Proiectul lui W. Penn era o pledoarie  pentru pace, pentru progres, arătând, în acelaşi timp, concepţiile sale creştine radicale. Subiectul 23 1. DescriețipescurtProiectulAbatelui de Saint-Pierre. Cel mai cunoscut proiect de instaurare a pacii generale, care a devenit un important punct de referinta pentru generatiile epocii luminilor, este cel elaborat în 1712 de catre abatele de SaintPierre, membru al Academiei franceze din anul 1695, exclus în 1710 datorita criticilor aduse regelui Ludovic al XIV-lea, participant la Congresul de pace de la Utrecht din 1712 menit a pune capat îndelungatelor razboaie europene declansate de Franta. Proiectul sau, intitulat  Proiect  pentru o pace perpetua, care a mai cunoscut trei editii în 1713, 1717 si 1729, îsi propune eliminarea razboiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor cu ajutorul unor tratate de pace, de garantare a granitelor terirtoriale si comerciale, care sa asigure echilibrul de forte. El  preconizeaza ca principalele puteri europene sa înfiinteze un Congres sau un Senat permanent, format din reprezentantii Frantei, Angliei, Olandei, Savoiei, Portugaliei, Bavariei, Venetiei, Genovei, Elvetiei, Lorenei, Suediei, Danemarcei, Poloniei, Statului Papal, Moscovei, Austriei, Kurlandei, Prusiei, Saxoniei, Palatinatului, Hanovrei, arhiepiscopilor electori. Congresul sa garanteze status-quoul teritorial existent, care sa nu poata fi schimbat decît cu 3/4 din voturile Congresului. Plîngerile împotriva unui membru al Congresului vor fi înaintate acestuie în scris si decise prin majoritate de voturi. Nu se va declara razboi decît împotriva unui stat proclamat 26 Pierre

GERBET, op.cit., p. 15.

27 Jean-Baptiste DUROSELLE,  L’histoire..., p. 28 Denis

de ROUGEMONT, op.cit., p.103.

357.

dusman de catre acest organism european. Se vor încheia întelegeri similare si cu suveranii islamici, pentru respectarea reciproca a pacii. Se va acorda ajutor monarhiilor si republicilor membre împotriva rebeliunilor interne (reluîndu-se aici una din ideile specifice ale proiectului ducelui de Sully). Statele care nu vor respecta hotarîrile Congresului vor fi dezarmate, obligate la  plata unor despagubiri, iar conducaorii lor vor fi înlaturati de la putere. Vor fi emise reglementari generale ale comertului, bazate pe egalitate si echilibru între toate statele membre. Vor fi înfiintate Camere comerciale pentru rezolvarea diferendelor în valoare mai mare de 10 000 de livre, ale caror rezolutii vor fi aplicate în mod obligatoriu de catre suverani. Contributia statelor membre la cheltuielile comune va fi în proportia veniturilor si bogatiei lor. Schimbarea statutelor comune va fi posibila doar prin votul unanim al membrilor, iar celelalte decizii se vor lua cu majoritate de 3/4. Introducerea acestor masuri va avea loc treptat, primul pas preconizat fiind un Congres la Haga. Proiectul abatelui de Saint-Pierre s-a bucurat si de aprecierea lui Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), filosof, promotor al enciclopedismului, ecumenismului, federalismului si universalismului, care adauga la aspectele politico-juridice, preponderente la abatele de SaintPierre, si cele privitoare la o Academie Europeana, care sa grupeze savantii continentului si sa coordoneze cautarile privind o limba universala. El propune, de asemenea, ideea unui tribunal catolic european, cu centrul la Lucerna, prezidat de Papa, care sa medieze între principii Europei, sa asigure contributia lor comuna la lupta antiotomana si sa atraga Rusia, în numele ideei crestine, ca un posibil liant între Europa si China.

2. CeesteBanca Central Europeanăși care suntatribuțiile sale. Banca Centrală Europeană gestionează moneda euro și trasează și pune în aplicare  politica economică și monetară a UE.  Scopul său principal este să mențină stabilitatea prețurilor, sprijinind astfel creșterea economică și crearea de locuri de muncă. Ce face BCE? Fixează rata dobânzilor la care acordă credite băncilor comerciale  din zona euro, controlând astfel masa monetară și inflația. Gestionează rezervele valutare străine din zona euro, precum și cumpărarea și vânzarea de valută pentru a echilibra cursurile de schimb. Se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate corespunzător de către autoritățile naționale și că sistemele de plăți funcționează corect. Garantează siguranța și soliditatea sistemului bancar european. Autorizează tipărirea de bancnote euro de către țările din zona euro. Monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta  pentru stabilitatea prețurilor. Lista completă a atribuțiilor BCE Componență Președintele BCE reprezintă instituția la reuniunile europene și internaționale la nivel înalt. BCE dispune de următoarele trei organisme decizionale: 





  

Consiliul guvernatorilor  este principalul organ decizional. Este alcătuit din Comitetul executiv (a se vedea mai jos) și din guvernatorii băncilor centrale din zona euro. gestionează activitățile cotidiene  Comitetul executiv ale BCE. Este format din președintele și vicepreședinte BCE și alți 4 membri desemnați de liderii țărilor din zona euro, pentru un mandat de 8 ani. Consiliul general are mai ales un rol de consultanță și coordonare. Este format din președintele și vicepreședintele BCE și din guvernatorii băncilor centrale din toate statele membre. Cum lucrează BCE? BCE colaborează cu băncile centrale ale tuturor statelor membre ale UE. Împreună, formează Sistemul European al Băncilor Centrale. BCE dirijează cooperarea între băncile centrale din zona euro (eurosistem). Atribuțiile organelor decizionale Consiliul guvernatorilor analizează evoluțiile economice și monetare, definește politica monetară a zonei euro și fixează ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obține  bani de la BCE. Comitetul executiv aplică politica monetară, gestionează operațiunile zilnice, pregătește reuniunile Consiliului guvernatorilor și exercită competențele pe care acesta din urmă i le deleagă. Consiliul general contribuie la acțiunile de consultare și coordonare și oferă sprijin țărilor care se pregătesc să adere la zona euro. 











Subiect 24 1. Prezentațiideile de reorganizare ale societățiieuropene ale lui Saint Simon. Propunând reorganizarea societăţii europene prin crearea unui corp politic al popoarelor continentului, fiecare păstrându-şi independenţa naţională, contele Saint-Simon rupea tradiţia unităţii europene a prinţilor, transmisă de la Pierre Dubois la Ducele de Sully şi la abatele de Saint-Pierre, plasând problema europeană „ pe terenul intereselor comune şi al angajamentelor  solide”29. Contele de Saint-Simon critica echilibrul puterilor, instituit de pacea westfalică, pe motiv că n-a contribuit la afir marea şi consolidarea păcii, ba, din contră, a sporit luptele dintre  principii continentului şi a permis Angliei să-şi afirme hegemonia în restul lumii. Europa avea, în concepţia proiectului, nevoie de o structură federativă şi de o constituţie. Prin ideile sale, Saint-Simon este şi un precursor al curentului instituţionalist   în gândirea europeană, astfel că el dorea o Constituţie europeană, ce se baza pe un Parlament bicameral „ plasat deasupra guvernelor naţionale şi investit cu puterea de a judeca diferendele dintre acestea” şi a cărui Cameră de Jos (un fel de Cameră a Comunelor Europene, după modelul 29 Denis

de ROUGEMONT, op.cit., p. 202.

englez) urma să fie aleasă pe baza principiului reprezentativităţii „corporaţiilor”30. El dorea ca această Cameră să fie compusă din oamenii cei mai luminaţi, cu posibilităţi de a judeca în funcţie de interesul general, fiind totodată caracterizaţi de un patriotism european31. Se propunea ca fiecare stat să îşi trimită reprezentanţi în „Camera Comunelor europeană”, în funcţie de ponderea  populaţiei şi de instrucţia publică, ce trebuia să fie unională şi bazată pe un cod moral, personal, naţional şi european. Parlamentul avea competenţe pe de o parte  jurisdicţionale (era tribunalul suprem al statelor) şi politice fără distincţie între afacerile interne şi externe ale membrilor săi32. Europa comună a lui Saint-Simon ar fi avut nu numai un „PESC” ci şi o politică comună în materie de mari lucrări şi educaţie, element esenţial, afirma Bruno Arcidiacono, pentru „înrădăcinarea solidarităţii continentale în spirutu l Europenilor”33. Regimul politic european trebuia să fie unul reprezentativ. Europa de mâine urma să fie un „ superstat parlamentar”34 , compus numai din state parlamentare. Parlamentul, cum s-a văzut, trebuia să fie bicameral. În această Confederaţie europeană, structurată pe ideea apropierii franco-engleze, dar şi pe  participarea Germaniei, puterea executivă era reprezentată de un rege ereditar, „şef ştiinţific şi  politic”, asistat de un guvern (Consiliu)35. Dincolo de o Europă „instituţionalistă”, Saint-Simon dorea o confederaţie încredinţată mai puţin oamenilor politici cât savanţilor, economiştilor, juriştilor şi tehnicienilor, prefigurând fundamentele valorilor Comunităţii Europene de mai târziu36. Principiul pe care el îl enunţă este triumful principiului european asupra celui naţional. Planul său este rodul unei inginerii instituţionale atât politice cât şi sistemice. Se diferenţiază de  predecesorii săi Dante, Dubois sau Saint-Pierre prin faptul că leagă construcţia Europei unite nu numai de interesele  prinţilor ci şi de de forţele sociale emergente precum intelectualitatea şi  burghezia industrială, bancară şi comercială37. El este cel ce imaginează o monedă şi o bancă comună europeană. Ideile sale sunt similare cu cele ale lui Jean Monnet, atunci când consideră că Europa se va construi progresiv, plecând de la un „nucleu originar”, franco-englez (Jean Monnet a plecat de la nucleul franco-german) care va exercita asupra celorlalte state europene o atracţie uriaşă, incitându-le să îşi reformeze regimurile politice în funcţie de instituţiile europene (principiile de  spillover  şi de funcţionalism european). Ideea va apărea odată cu principiile extinderii 30 Louis

CARTOU,op.cit., p. 48 şi Denis de ROUGEMONT,op. cit., p. 203. (extrase din opera lui Saint-Simon).  Bernard VOYENNE, op.cit., p. 48. 32  Bruno ARCIDIACONO, op.cit., p. 64. 33 Ibid . 34 Ibid.,  p. 62. 35 Bernard VOYENNE, op.cit ., p. 49. 36 Louis CARTOU, op.cit., p. 48. 37 Bruno ARCIDIACONO, op.cit., p. 66. 31

Comunităţilor Europene şi al extinderii Uniunii Europene spre statele din Europa ex -comunistă (a se vedea criteriile de la Copenhaga din 1993). Saint-Simon pledează pentru o Europă republicană, după modelul kantian, la baza căreia trebuia să stea principiile reprezentativităţii, păcii şi libertăţii 38. Europenii vor avea dublă suveranitate (a se vedea Uniunea şi cetăţenia europeană de azi): una naţională-civilă, limitată la frontierele diferitelor state membre şi exprimată de parlamentele naţionale şi una paneuropeană care se va aplica chestiunilor de interes comun printr-un parlament continental (Parlamentul European de azi-transnaţional). Pledând pentru naţiunea europeană, Saint-Simon poate fi considerat şi  părintele constructivismului european, mai ales că el considera că identitatea europeană se va afirma prin patriotismul european, născut din funcţionarea instituţiilor comune.

Aşa cum afirmă Bruno Arcidiacono, Saint-Simon a influenţat prin ideile sale deopotrivă două sub-şcoli. Prima, „kantiană”, ce pleda pentru ideea unei confederaţii de state suverane ce se va materializa în Societatea Naţiunilor ( 1919) şi a doua, „federalistă” ce va da naştere curentului supranaţionalist, conform căruia nici uniune nu se va putea realiza fără un guvern superior statelor membre (ideea a fost pusă parţial în practică de Jean Monet în cadrul Înaltei Autorităţi a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului)39. Lui îi datorăm, de asemenea, şi ideea că o uniune europeană şi pacea europeană nu se vor realiza prin contribuţia unei monarhii universale sau printr-o simplă asociere de state (vezi Consiliul Europei) ci numai printr -o republică de state, ce se va transforma pe viitor într-o republică a europenilor . Spiritul saint-simonist a influenţat gândirea europeană de-a lungul secolului al XIX-lea şi al XXlea, astfel că intelectuali ca Michel Chevalier, George Eitchtal ( De l’unité européenne - Despre unitatea euro peană), Charles Lemonnier (autor al ziarului, dar şi al unei cărţi cu titlul Statele Unite ale Europei), Auguste Comte etc., vor apăra ideea europeană fără a se putea pronunţa clar între fuziune sau federaţia popoarelor bătrânului continent

2. DescriețipescurtOrganizațiaEuropeanăpentruCooperareEconomică. A venit ca urmare a conferintei de cooperare economica European 1947 la Paris. Practict s-a creat in 1948. A fost o initiative Americana concretizata la nivel European, prin care SUA în 1948 sustineau integrarea economica a europei occidentale. A pus în functiune un sistem multilateral de plată de plata. Pe de altă parte liberalizarea schimburilor a fost un demers important pentru demesrul supranațional. Organizatia a constituit o scoala pentru reprezentantii statelor nationale, facilitânu-le posibilitatea unor negocieri colegiale.

Subiectul 25 38 Ibid.,  p. 39 Ibid.,

67. p. 70.

1. Ceînseamnăconștiințaeuropeană. nivelulUniuniiEuropene.

Modul

de

reprezentare

al

acesteia

la

Conştiinţa europeană a evoluat continuu în decursul a peste două milenii, neputându-se vorbi, aşa cum fac unii autori occidentali, doar de o Europă Occidentală. Centrul cultural şi politic al Europei s-a mutat din Roma la Bizanţ, în Italia, în perioada Renaşterii, şi Atlantic, pe ţărmurile căruia au apărut state în expansiune. Acestea au fost capabile să construiască societăţi puternice şi să-şi impună societal pe alte continente. Ea s-a exprimat printr-un anumit tip de solidaritate, începând cu Evul Mediu, îmbrăcând haina solidarităţii creştine, manifestă prin monahism, a cărui arie de exprimare pornea din Valea  Nilului spre Grecia, Balcani, Ţările Române, Kiev, Novgorod, Italia, Sudul Franţei, Irlanda. Călugării, „ostaşi ai credinţei”, au fost cei care au înfiinţat primele şcoli superioare din Europa  precum cele de la Bologna (1119), Oxford (1264), Salamanca (1218), Paris (Sorbona, 1257) etc. Ideea europeană s-a consolidat începând cu secolul al XIV-lea, prin scrierile lui Dante Alighieri ( Divina Comedie), în care întâlnim „grupul uman cimentat de aspiraţii comune”40; s-a întărit şi sa afirmat prin „Cruciada târzie” al cărei sens a fost modern ilustrat de Aeneas Silvio Piccolomini. În scrierile acestui cărturar, devenit în 1458, papa Pius al II-lea, adjectivul „europaeus” se întâlneşte alături de cel „creştin. 2. DescriețipescurtPiațaComunăși EURATOM-ul. Preocuparea pentru realizarea pietei comune europene a existat chiar de la semnarea Tratatului de la Roma. Articolul 3 al Tratatului facea referire la eliminarea obstacolelor din calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor, iar articolul 8 stabilea realizarea treptata a  pietei commune, pe parcursul unei perioade de 12 ani. Acest obiectiv nu a fost însa atins la termenul stabilit, asa cum se întâmplase cu uniunea vama 515v2123f la. Progresele în aceasta directie au fost reduse, în special din cauza dificultatii eliminarii unui numar mare de bariere netarifare din calea liberului schimb.Uniunea Vamala  = suprimarea tuturor obstacolelor din calea liberului schimb dintre tarile membre si politica comerciala externa comuna

Piata Comuna = Uniunea Vamala + libera circulatie a capitalurilor si persoanelor, promovarea unor politici de interes comun, transferarea unor decizii de la nivel national la cel comunitar etc. 1968 - se eliminasera barierele tarifare si restrictiile cantitative din calea comertului cu bunuri, dar ramasesera numeroase obstacole netarifare (tehnice, fiscale, legislative etc.) - a urmat o perioada mai dificila în evolutia constructiei europene (si pe fondul recesiunii economice), care a determinat cresterea masurilor protectioniste

40 Ibid., pp. 27-29.

1985 - a fost adoptat Actul Unic European (intrat în vigoare în 1987), primul document juridic care a modificat si completat Tratatul de la Roma. 1985- Comisia Europeana elaboreaza Cartea Alba, un document cu privire la încheierea  procesului de realizare a Pietei Comune, care continea 282 de masuri legislative necesare pentru crearea unei piete unice în interiorul careia sa nu existe control la frontiere, începând cu 1 ianuarie 1993.

Avantaje si riscuri ale Pietei Comune Evaluarea consecintelor crearii pietei comune a facut obiectul mai multor studii. Printre cele mai importante se numara cel realizat de Comisia Europeana în 1988, intitulat "Costul non-Europei" si cunoscut sub numele de Raportul Cecchini. Avantajele principale ale pietei comune sunt: mai buna alocare a resurselor printr-un proces de specializare bazat pe avantajele comparative; -

reducerea costurilor ca urmare a înlaturarii obstacolelor tehnice si a formalitatilor vamale.

EUROATOM- Iniţial creat pentru a coordona programele de cercetare din statele membre în vederea utilizării în scopuri paşnice a energiei nucleare, Tratatul Euratom contribuie în prezent la  punerea în comun a cunoştinţelor, a infrastructurilor şi a finanţărilor în domeniul energiei nucleare. Acesta garantează securitatea aprovizionării cu energie atomică în cadrul unui control centralizat. NAŞTERE Odată cu constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) intrată în funcţiune în iulie 1952, Europa supranaţională înregistrează primul său mare succes. Pentru prima dată, cele şase state membre ale acestei organizaţii renunţă, într -un domeniu totuşi încă limitat, la o  parte din suveranitatea lor în favoarea Comunităţii.

Acest prim efort în vederea integrării şi-a demonstrat repede limitele prin eşecul Comunităţii Europene de Apărare (CEA) în 1954. În momentul în care începeau să existe temeri cu privire la viitorul CECO, Conferinţa de la Messina din iunie 1955 încearcă o relansare a proiectului european. Aceasta este urmată de o serie de alte reuniuni care au reunit miniştri şi experţi. La începutul anului 1956 este creat un comitet pregătitor, însărcinat cu pregătirea unui raport privind crearea unei pieţe comune europene. Acesta se reuneşte la Bruxelles, sub preşedinţia lui P.H. Spaak, ministrul belgian al Afacerilor Externe din acea vreme. În aprilie 1956, acest comitet prezintă un ansamblu de două  proiecte care corespund celor două opţiuni alese de către state: crearea unei pieţe comune generalizate; crearea unei Comunităţi a Energiei Atomice. 



Cele două celebre „tratate de la Roma” au fost semnate la Roma în martie 1957.

Primul instituia o Comunitate Economică Europeană (CEE), iar cel de-al doilea o Comunitate Europeană a Energiei Atomice, cunoscută şi sub denumirea de Euratom. Diversele ratificări la nivelul statelor membre nepunând probleme, cele două tratate intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 1958. Prezenta fişă de sinteză este consacrată doar Tratatului Euratom. OBIECTIVE Pentru a lupta împotriva lipsei generalizate de energie „tradiţională” din anii cincizeci, cele şase state fondatoare (Germania, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos) au încercat să găsească în energia nucleară o modalitate de a obţine independenţa energetică. Deoarece costurile investiţiilor în energia nucleară depăşeau posibilităţile statelor considerate în mod individual, statele fondatoare s-au unit şi au format Euratom.

În linii generale, tratatul are drept obiectiv să contribuie la formarea şi la dezvoltarea industriilor nucleare europene, astfel încât toate statele membre să poată profita de dezvoltarea energiei atomice şi să garanteze securitatea aprovizionării. În acelaşi timp, tratatul asigură un nivel ridicat de securitate pentru populaţie şi împiedică deturnarea materiilor nucleare destinate unor scopuri civile către obiective de tip militar. Este important de reţinut faptul că Euratom nu are competenţe decât în domeniul energiei nucleare civile şi paşnice. Încă din Preambul, părţile semnatare se declară: „ - conştiente de faptul că energia nucleară reprezintă resursa esenţială care va asigura dezvoltarea şi reînnoirea producţiilor şi care va permite progresul activităţilor paşnice … - hotărâte să creeze condiţiile necesare dezvoltării unei industrii nucleare puternice, sursă de mari disponibilităţi de energie şi de modernizare a tehnicilor, precum şi de numeroase alte aplicaţii menite să contribuie la bunăstarea popoarelor lor, - preocupate să stabilească condiţiile de securitate care vor îndepărta pericolele la adresa vieţii şi sănătăţii populaţiei, - dornice să asocieze şi alte ţări la acţiunile lor şi să coopereze cu organizaţiile internaţionale din domeniul dezvoltării paşnice a energiei atomice …”. DOMENIU DE APLICARE Tratatul Euratom are drept obiectiv punerea în comun a industriilor nucleare din statele membre. În acest context, acesta nu se aplică decât anumitor subiecţi (statele membre, persoanele fizice şi întreprinderile sau instituţiile de drept public sau privat) care îşi desfăşoară o parte sau totalitatea activităţilor într -un domeniu care intră sub incidenţa tratatului, şi anume: materiile speciale de fisiune, materiile brute şi mineralele din care sunt extrase materiile brute.

Subiectul 26 1. Evoluțiaproiectelor de unificareeuropeanăînperioadainterbelică

Întrucât perspectivele eşecului Ligii Naţiunilor erau evidente, s -au conturat noi alternative pentru realizarea unei uniuni a statelor europene. Cea mai influentă dintre inţitiative a fost mişcarea paneuropeană condusă de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi. Pentru punerea în aplicare a acestuia, Kalergi a lansat, în 1924, un Manifest european. Cel care şi-a asumat responsabilitatea punerii în practică a Manifestului european a lui Kalergi a fost ministrul de Externe francez, Aristide Briand. În contextul realităţilor epocii, proiectul Briand avea să se dovedească tardiv şi să eşueze, deschizând, astfel, cale liberă către noua conflagraţie mondială. Cea mai influentă dintre inţitiative s -a dovedit a fi în anii â20 ai secolului trecut, mişcarea  pan-europeană condusă de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi. Pe linia concepţiei federalizării, contele credea că declinul Europei este o urmare a declinului ei moral: „Europa depinde de europeni! Mişcarea paneuropeană vrea să împlinească testamentul politic al lui Kant, Napoleon şi Mazini şi să pună în locul Europei destrămate o Europă liberă şi federativă. Aceasta pace europeană durabilă trebuie să creeze cadrul pentru o noua înflorire a culturii europene“. Progr amul mişcării pan-europene este formulat în cartea „Pan-Europa“, publicată la Viena în octombrie 1923. Acest manifest politic îmbină viziunea globală cu un diagnostic exact al situaţiei concrete a Europei. Esenţa, în concepţia sa, este decăderea Europei din cauza sistemului politic învechit, al accentului pus pe conflictele între clase în locul relaţiilor interstatale, a îmbinării slăbiciunilor interne cu vulnerabilitatea în plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene. În concepţia sa, mijloacele unificării europene ar fi federalizarea, arbitrajul obligatoriu şi garanţiile generale de securitate acordate tuturor statelor. În plan economic dorea să se refacă cu forţe unite regiunile distruse de război, să se renunţe la unele atribute ale suveranităţii naţionale în domeniul politicii economice, realizându-se o uniune vamală continentală. Unificarea economică a continentului să preceadă pe cea politică şi să se înfăptuiască treptat,  prin integrarea unor entităţi regionale. O mişcare paneuropeană de anvergură În pofida idealismului său, a impreciziei în definirea unor detalii conceptuale sau organizatorice, cauzat şi de tendinţa de a atrage forţe politice cât mai largi, acest program era fără îndoială în conformitate cu evoluţia istorică. Pentru punerea în aplicare a acestuia, contele Coudenhove-Kalergi a lansat în 1924 un Manifest european, prin care cerea tuturor forţelor democratice din Europa să militeze pentru unificarea economică, politică şi militară a continentului, prin uniune vamală şi înlăturarea autarhiei economice, arbitraj obligatoriu şi garanţii reciproce de securitate, reorganizarea Ligii Naţiunilor în colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietică, Statele Unite şi ţările din Extremul Orient, reconciliere cu Germania, pentru a anula spiritul de revanşă. Activitatea organizatorică stăruitoare şi abilă a contelui Coudenhove-Kalergi, în spiritul acestor idei programatice, a permis în câţiva ani naşterea unei mişcări pan-europene de anvergură, cu influenţă importantă în cadrul opiniei publice şi la nivelul forurilor oficiale guvernamentale. O editură a mişcării pan-europene la Viena, reviste ca „Das neue Europa“,

„Les États Unis dâEurope“, „LâEurope nouvelle“, a contribuit esenţial la difuzarea  programului pan-european. În eseul „Europa Comunius“ publicat în 1924, danezul Heerfordt critica slăbiciunea Societăţii Naţiunilor privind interzicerea recurgerii la război şi lansa ideea înfăptuirii unui stat federal european prin alcătuirea unui sistem instituţional „Europe comunius“, r espectiv o adunare parlamentară, un directorat de şefi de state cu drept de veto, un minister federal răspunzător în faţa adunării, un regim special pentru agricultură şi o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale. Alfred Nossia (1924) prezenta proiectul unei „Noi Europe“ care să facă faţă concurenţei americane şi expansiunii sovietice, iar Gaston Rion (1926), autorul cărţii „Europe, una  patrie“, propunea o Uniune economică şi vamală. Edouard Herriot (1930) considera necesară realizarea unei înţelegeri europene în cadrul Societăţii Naţiunilor, cu propriul secretariat  permanent şi propriile conferinţe. Mijloc de proclamare a principiilor unităţii morale a Europei Cel care şi-a asumat responsabilitatea punerii în practică a Manifestului european a lui Kalergi a fost ministrul de Externe francez Aristide Briand, care acceptase preşedinţia de onoare a Uniunii pan-europene. În iunie 1929, el semnala pentru prima dată tendinţa transformării proiectului unificării europene într -un obiect al dezbaterii politice oficiale interguvernamentale, scopul său fiind crearea unui cadru instituţional menit a garanta pacea şi stabilitatea continentului şi aplicarea în practică a prevederilor tratatelor de pace, în condiţiile în care înţelegerile bilaterale cu Germania erau insuficiente pentru îndeplinirea acestui obiectiv, iar Liga Naţiunilor era ineficientă din cauza refuzului statelor extraeuropene, şi în primul rând al Statelor Unite, de a se implica în problemele păcii Europei. La 5 septembrie 1929, în cadrul Adunării generale a Ligii Naţiunilor, Aristide Briand a pus oficial în dezbatere proiectul uniunii europene, sub forma unei legături federale, care să  permită discutarea în comun a tuturor problemelor de interes general continental, adoptarea de decizii şi încheierea unui acord de garantare a securităţii. Asociaţia statelor europene urma să dezbată primordial problemele economice, dar această legătură federală să se extindă treptat şi în plan social şi politic. În cele din urmă, în mai 1930, Memorandumul asupra organizării unei uniuni federale europene a fost prezentat tuturor guvernelor din Europa, cu excepţia Uniunii Sovietice şi a Turciei, de către ambasadorii francezi din capitalele ţărilor continentului. Se propunea un tratat care să proclame principiile unităţii morale a Europei şi întărirea solemnă a solidarităţii între statele europene, orientarea lor generală spre o politică menită a asigura, prin eforturi comune, unitatea viitoare a continentului. Se dorea înfiinţarea unui sistem instituţional menit a pune în practică măsurile preconizate (Conferinţa Europeană şi Comitetul politic permanent). Actul consfinţea prioritatea  problemelor politice în raport cu cele economice, astfel încât construcţia europeană să debuteze pe plan politic, or ice progres pe calea unificării economice fiind dependent strict de rezolvarea problemelor securităţii europene. Procesul integrării se va desfăşura gradual, prin lărgirea treptată a structurilor comune, în faze succesive de unificare politică şi integrare economică, realizate cu includerea de la început a tuturor statelor europene. În final, se cerea răspunsul guvernelor europene până la data de 15 iulie 1930, pentru ca Adunarea generală a Ligii Naţiunilor din toamna aceluiaşi an să poată adopta bazele unu i acord european, care să elibereze continentul de urmările materiale şi morale ale ultimului război.

Memorandumul a dezamăgit adepţii mişcării pan-europene, limitându-se la propunerea unui acord general de principii morale şi la crearea unor instituţii comune, făra a se trece imediat la adoptarea unei Constituţii europene elaborate în detalii. 2. Definițiprocedura de cooperareșiprecizațiundeesteeaaplicată. Procedura de cooperare (Articolul 252 din Tratatul CE) a fost introdusa prin Actul Unic European (1986). Ea confera Parlamentului European o influenta mai mare asupra procesului legislativ, prin intermediul unei a doua lecturi a propunerilor Comisiei. Aplicablitatea acestei  proceduri a fost extinsa in mod considerabil prin Tratatul de la Maastricht , in special in urmatoarele domenii: transporturi, nediscriminare, implementarea Articolului 101 (fondurile Bancii Centrale Europene sau ale bancilor centrale ale statelor membre), Fondul Social, invatamant profesional, retele trans-europene, coeziune economica si sociala, cercetare, mediu inconjurator, cooperare pentru dezvoltare, sanatate si siguranta in munca(Articolul 138), Acordul de Politica Sociala etc. De la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam , aplicabilitatea procedurii cooperarii a fost considerabil redusa in favoarea procedurii de codecizie (Articolul 251 al Tratatului de constituire a Comunitatii Europene). Procedura de cooperare se va aplica numai in domeniul uniunii economice si monetare. Procedura de cooperare demareaza intotdeauna de la o propunere a Comisiei inaintate Consiliului si Parlamentului European. La prima lectura, Parlamentul emite un aviz asupra  propunerii Comisiei. Consiliul decide cu majoritate calificata redactarea unei pozitii comune care este inaintata Parlamentului impreuna cu toate informatiile si motivele care au determinat Consiliul sa adopte pozitia comuna. Parlamentul examineaza pozitia comuna la a doua lectura si o poate adopta, amenda sau respinge in decurs de trei luni. Este nevoie de majoritatea absoluta in Parlament pentru a amenda sau respinge pozitia comuna. Daca propunerea este respinsa, este nevoie de votul unanim pentru ca in Consiliu sa se actioneze in urma celei de-a doua lecturi. Comisia reexamineaza, in decurs de o luna, propunerea pe care Consiliul s-a bazat in elaborarea pozitiei comune si inainteaza propunerea Consiliului care decide sa includa sau nu amendamentele propuse de Parlament. In rastimp de trei luni, Consiliul poate adopta propunerea reexaminata cu majoritate calificata, poate decide sa o amendeze prin vot unanim sau sa adopte amendamentele de care Comisia nu a tinut cont, tot cu vot unanim. In procedura de cooperare, Consiliul isi poate exercita dreptul de veto refuzand sa isi dea

avizul asupra amendamentelor propuse de Parlamentul European sau a propunerii amendate de Comisie, blocand astfel procedura legislativa. Constitutia Europeana in curs de ratificare, prevedere posibilitatea abolirii acestei proceduri si inlocuirii ei fie cu o procedura legislativa ordinara (procedura de codecizie) sau prin acte non-legislative ale Consiliului.

Subiectul 27 1. Prezentațiparticularitățilefederalismuluieuropean. Federalismul european ca teorie politică s-a născut ca o reacție la naționalismul radical care, în opinia teoreticienilor federaliști, ar fi fost una din cauzele celor două războaie mondiale. Teoria lor pornea de la presupusa ideea a slăbirii și compromiterii politice a statului-națiune. Printre cei mai cunoscuți federaliști pot fi menționați : Denis de Rougemont, Henri Brugmans, Altiero Spinelli, Joscha Fischer etc. Statul federal pe care aceștia doreau să-l construiască se baza pe o logică instituțională suprastatală, pe o constituție europeană care să dea esența unei identități europene. Ĩn centrul sistemului instituțional se afla un Parlament European, numit la acea vreme Adunare Constituantă (a Europei) care trebuia să pună în funcțiune celelalte structuri instituționale ale  presupusei Federații. Construcția federalistă ar fi, în primul rând, una politică 2. Etapeleprocesului de aderare. Satul respectiv trebuie să depună o cerere de aderare, la Consiliul UE2 . Comisia Europeană  publică apoi o opinie referitor la aceasta3 , iar Parlamentul European trebuie, conform  procedurilor, să dea avizul conform. Dacă opinia Comisiei este pozitivă, Consiliul decide, prin vot în unanimitate, dacă i se acordă ţării respective statutul de ţară candidată şi, nu neapărat la aceeaşi dată, deschiderea negocierilor de aderare. Într-o primă etapă a negocierilor, se face o analiză detaliată a compatibilităţii legislaţiei respectivului stat candidat cu acquis -ul comunitar, denumită „screening”, procesul de negociere fiind practic început prin publicarea raportului de screening. Se derulează apoi negocierile de aderare, pe capitole, fiecare capitol fiind deschis spre negociere în momentul în care Uniunea Europeană consideră că ţara candidată respectivă a ajuns la un nivel minim de adoptare a legislaţiei europene din domeniu. Procesul de negociere se referă la adoptarea de către statul candidat a unor reglementări similare celor europene şi prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis din domeniu. Pentru fiecare capitol, statul candidat depune un document de poziţie5 . Consiliul adoptă apoi, în baza propunerii Comisiei, o  poziţie comună care permite deschiderea capitolului respectiv. După ce se ajunge la o poziţie comună, a Uniunii Europene şi a statului candidat, capitolul este considerat a fi î nchis provizoriu. Pentru oricare dintre capitole se pot stabili, de comun acord, o serie de aranjamente de tranziţie,  prin care se acordă statului respectiv o anume perioadă de graţie referitoare la aplicarea unor reguli comune. Nici un capitol de negocier e nu este considerat a fi definitiv închis până în

momentul în care toate capitolele sunt finalizate. Rezultatele negocierilor pentru toate capitolele sunt incluse, după încheierea acestora6 , într -un proiect de Tratat de Aderare, convenit între Consiliu şi statul în curs de aderare7 . După consultarea Comisiei8 şi după primirea avizului conform al Parlamentului European9 , Tratatul este semnat de către Statele Membre şi statul în curs de aderare10. Pentru ca aderarea să aibă loc la data menţionată în tratat (data la care acesta intră în vigoare), tratatul trebuie ratificat de către toate statele semnatare. În unele state ratificarea se face prin vot în parlamentul naţional, pe când în altele se organizează referendum.

Subiectul 28 1. Definițispațiul Schengen șiprecizați care estelegăturaacestuia cu Zona de Libertate, SecuritateșiJustiție a UniuniiEuropene. La baza spaţiului Schengen şi a cooperării stă Acordul Schengen din 1985. Spaţiul Schengen reprezintă un teritoriu în care este garantată libera circulaţie a persoanelor. Statele semnatare ale acordului au desfiinţat toate frontierele interne, în locul acestora existând o singură frontieră externă. Aici se aplică reguli şi proceduri comune cu privire la vizele pentru şederi scurte, cererile de azil şi controalele de frontieră. Simultan, pentru a garanta securitatea în spaţiul Schengen, s-au intensificat cooperarea şi coordonarea dintre serviciile poliţieneşti şi autorităţile  judiciare. Cooperarea Schengen a fost încorporată în cadrul legislativ al Uniunii Europene (UE)  prin Tratatul de la Amsterdam din 1987. Totuşi, nu toate ţările care cooperează în cadrul spaţiului Schengen fac parte din spaţiul Schengen. Motivul este fie că acestea nu doresc să elimine controalele de frontieră, fie că încă nu întrunesc condiţiile impuse pentru aplicarea acquis-ului Schengen. În anii 1980 a început o dezbatere cu privire la înţelesul liberei circulaţii a persoanelor. Unele state membre au considerat că acest concept ar trebui să se aplice numai cetăţenilor Uniunii Europene (UE), fapt ce ar implica păstrarea frontierelor interne pentru a putea face distincţie între cetăţenii UE şi cei din afara UE. Alte state au susţinut ideea liberei circulaţii pentru toţi, fapt ce ar însemna eliminarea completă a controalelor de frontieră. Pentru că statele membre nu au reuşit să ajungă la o înţelegere în acest sens, Franţa, Germania, Belgia, Luxemburg şi Ţările de Jos au decis în 1985 să creeze un teritoriu fără frontiere interne. Acesta a devenit cunoscut ca „Spaţiul Schengen”, după numele oraşului din Luxemburg în care au fost semnate primele acorduri. După semnarea Tratatului de la Amsterdam, această cooperare interguvernamentală a fost încorporată în cadrul UE în data de 1 mai 1999. LIbertatea, securitatea şi justiţia (Comisia Europeană - Justiţie) sunt caracteristicile spaţiului pe care îl asigură Uniunea Europeană pentru cetăţenii săi. Aceştia pot circula liber şi se pot stabili oriunde pe teritoriul Uniunii Europene. Pentru ca desfiinţarea controlului la frontierele interne să nu ducă la apariţia unor probleme de securitate, sunt necesare măsuri pentru întărirea securităţii la graniţele externe ale Uniunii, combaterea imigraţiei ilegale, a infracţionalităţii, a terorismului. Un loc important îl ocupă, în acest domeniu, Spaţiul Schengen.

În acest spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, este respectată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar legislaţia trebuie aplicată uniform, fiind încurajată cooperarea între autorităţile poliţieneşti, vamale şi judiciare. Cooperarea intensificată între instanţele judiciare  presupune ca o decizie adoptată (de ex. hotărâre de divorţ, de încredinţare a copiilor, cazuri de faliment, etc.) într-un stat membru să poată fi aplicată şi în celelalte state membre. A se vedea şiPortalul european de justiţie pentru mai multe informaţi 2. ComisiaEuropeană, organizareși mod de lucru. Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de vedere politic. Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte legislative și cu punerea în aplicare a deciziilor Parlamentului European și ale Consiliului UE. Ce face Comisia? Propune noi acte legislative

Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative, pe care le înaintează spre adoptare Parlamentului și Consiliului, având ca scop: 

 protejarea intereselor UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni care nu pot fi abordate în mod eficient la nivel național



soluționarea unor chestiuni tehnice prin consultarea experților și a cetățenilor.

Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene 

Stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și Parlamentul.



Elaborează bugetele anuale în vederea aprobării de către Parlament și Consiliu.





Controlează cheltuielile, care sunt verificate de Curtea de Conturi. Garantează respectarea legislației UE Alături de Curtea de Justiție, Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația UE se aplică în mod adecvat în toate statele membre.

Reprezintă UE pe scena internațională 

Se exprimă în numele tuturor țărilor din UE în cadrul instanțelor internaționale, în special în domeniul politicii comerciale și al ajutorului umanitar.



 Negociază acorduri internaționale în numele UE. Componență Conducerea politică este exercitată de o echipă formată din 28 de comisari (câte unul din fiecare stat membru), în fruntea cărora se află președintele  Comisiei . Acesta decide de ce domeniu politic răspunde fiecare comisar. Colegiul comisarilor este alcătuit din președintele Comisiei, cei șapte vicepreședinți, inclusiv  prim-vicepreședintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de

securitate, și alți 20 de comisari responsabili pentru diverse portofolii.

Funcționarea cotidiană a Comisiei este gestionată de personalul său (avocați, economiști etc.), repartizat pe departamente numite direcții  generale (DG),  fiecare dintre ele ocupându-se de un anumit domeniu de activitate. Numirea președintelui Candidatul este nominalizat de liderii naționali în cadrul Consiliului European, pe baza rezultatelor obținute la alegerile pentru Parlamentul European. Pentru a fi ales, candidatul propus are nevoie de sprijinul majorității membrilor Parlamentului. Alegerea echipei Candidatul la funcția de președinte îi selectează pe potențialii vicepreședinți și comisari pe baza sugestiilor primite din partea țărilor UE. Lista persoanelor nominalizate trebuie să fie aprobată de liderii naționali în cadrul Consiliului European. Fiecar e candidat se înfățișează apoi în fața Parlamentului European, pentru a-și prezenta viziunea și pentru a răspunde la întrebări. Echipa formată din candidații nominalizați este apoi supusă votului în Parlamentul European. În cele din urmă, Consiliul European decide, cu majoritate calificată, numirea în funcție a comisarilor. Mandatul Comisiei actuale durează până la 31 octombrie 2019. Cum lucrează Comisia? Planificare strategică Președintele definește direcția politică generală a Comisiei, ceea ce le permite apoi comisarilor să stabilească obiectivele strategice și să elaboreze programul anual de lucru. Proces decizional colectiv Deciziile sunt luate pe baza responsabilității colective. Toț ii comisarii sunt egali în cadrul  procesului decizional și răspund, în aceeași măsură, pentru deciziile luate. Ei nu dețin competențe decizionale individuale, decât dacă primesc o autorizație specială în anumite situații.

Vicepreședinții acționează în numele președintelui și coordonează activitatea în domeniul lor de competență, împreună cu mai mulți comisari. Pentru a asigura colaborarea strânsă și flexibilă a comisarilor, se definesc o serie de proiecte prioritare.

Comisarii îi sprijină pe vicepreședinți în prezentarea de propuneri în cadrul colegiului. În general, deciziile se iau prin consens, dar se pot supune și votului. În acest caz, este nevoie de majoritate simplă, fiecare comisar dispunând de un vot. Direcția-Generală relevantă (condusă de un director -general care răspunde în fața comisarului competent) se ocupă apoi de chestiunea respectivă. Acest proces conduce la definirea unor  proiecte de propuneri legislative.

Acestea sunt apoi retrimise comisarilor spre adoptare în cadrul reuniunii săptămânale, după care devin propuneri oficiale și sunt transmise Consiliului și Parlamentului pentru etapa următoare a  procesului legislativ.

Subiectul 29

1. RolulșiatribuțiileComisieiEuropene l: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea acestora și implementând politicile și bugetul Uniunii Membri: o echipă („colegiul”) de comisari, câte unul din fiecare țară a UE Propune noi acte legislative Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative, pe care le înaintează spre adoptare Parlamentului și Consiliului, având ca scop: 

 prote jarea intereselor UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni care nu pot fi abordate în

mod eficient la nivel național 

soluționarea unor chestiuni tehnice prin consultarea experților și a cetățenilor.

Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene 

Stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și Parlamentul.



Elaborează bugetele anuale în vederea aprobării de către Parlament și Consiliu.





Controlează cheltuielile, care sunt verificate de Curtea de Conturi. Garantează respectarea legislației UE Alături de Curtea de Justiție, Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația UE se aplică în mod adecvat în toate statele membre.

Reprezintă UE pe scena internațională 

Se exprimă în numele tuturor țărilor din UE în cadrul instanțelor internaționale, în special în domeniul politicii comerciale și al ajutorului umanitar.



 Negociază acorduri internaționale în numele UE.

2. DescriețipescurtTratatul de la Lisabona Uniunea Europeană va avea un Preşedinte stabil al Consiliului European, cu un mandat de 2 ani şi jumătate, cu posibilitatea de a fi reînnoit o singură dată. 2. Uniunea va avea un Înalt Reprezentant  pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, care-l va înlocui pe actualul Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună/PESC. Noul Înalt Reprezentant va fi, în acelaşi timp, şi vice- preşedinte al Comisiei. 3. Numărul de membri ai  Parlamentului European este fixat la 750 plus preşedintele PE. Numărul minim şi maxim de reprezentare a statelor membre a fost stabilit la 6, respectiv 96 de parlamentari europeni. România beneficiază de 33 de deputaţi europeni. 4. Carta Drepturilor Fundamentale dobândeşte statut juridic obligatoriu. 5. Tratatul măreşte numărul domeniilor în care Parlamentul European are dreptul de a aproba legislaţia europeană, împreună cu reprezentanţii statelor membre din Consiliul UE (procedură cunoscută sub numele de „co-decizie”). 6. Votul cu majoritate calificată va deveni modalitatea obişnuită de vot în Consiliul UE. Se va renunţa astfel la dreptul de veto în multe domenii ale acţiunii UE, întărindu-se capacitatea de acţiune comunitară. 7. Deciziile luate cu majoritate calificată vor avea nevoie, începând din 2014, de sprijinul a 55% dintre statele membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii Europene. 8. Parlamentele naţionale dobândesc dreptul de a urmări actele legislative ale Uniunii, pentru a se asigura că atribuţiile sunt exercitate la cel mai adecvat nivel decizional (local, naţional sau european) –   respectarea  principiului subsidiarităţii. 9. Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică. 10. Importanţa relaţiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat, ca politică integrată. 11. Tratatul de la Lisabona recunoaşte existenţa unor noi provocări la adresa Uniunii,  precum combaterea schimbărilor climatice, promovând totodată solidaritatea statelor membre în domeniul energiei. 12. Statele membre se pot retrage din UE, urmând procedura prevăzută în acest sens de clauza de retragere.

Subiectul 30

1. Descriețiproiectul de ,,UniuneEuropeană” a lui Aristide Briand. Personalitate politică de anvergură, premierul francez Aristide Briand a acceptat preşedinţia de onoare a mişcării paneuropene conduse de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi şi a ridicat ideea paneuropeană la rang de politică de stat. Proiectul Briand de Uniune Europeană reprezintă momentul în care, pentru prima dată în istorie, ideea de Europă unită prin consimţământul reciproc a fost promovată, din sfera utopiilor intelectuale, în sfera politicii guvernamentale şi a relaţiilor internaţionale. Pentru prima dată în istorie, guvernul unei mai mari puteri a promovat această id ee în mod oficial pe scena internaţională, cerând tuturor statelor europene să se pronunţe solemn asupra sa şi să construiască împreună o Uniune Europeană. Prin aceasta, Proiectul Briand a declanşat cea mai amplă dezbatere de până atunci a ideii de Europă unită în toate ţările Europei, la nivelul guvernelor şi parlamentelor, al partidelor politice şi presei, al elitelor politice şi intelectuale, al societăţii în ansamblul ei.

Invitată să devină membru fondator al Uniunii Europene în anul 1930, România şi-a asumat solemn acEastă opţiune şi a acţionat efectiv pentru realizarea sa. Planul Briand a fost lansat mai întâi la Adunarea Societăţii Naţiunilor din septembrie 1929. La 17 mai 1930, Franţa a remis oficial celorlalte 26 de state europene membre ale Ligii Naţiunilor, „Memorandumul guvernului francez asupra organizării unui regim de uniune federală europeană“ (redactat în fapt de către Alexis Léger la 1 mai 1930), care dezvolta ideile Proiectului Briand. Conceptele de „Uniune Europeană“, „Comunitate Europeană“, „Piaţa Comună“, libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, „uniune politică“, „uniune economică“, problema priorităţii politicului sau economicului - toate au fost lansate de Proiectul Briand în 1930 şi au fost preluate în limbajul comunitar postbelic, acoperind astăzi realităţi instituţionale. Briand concepea „Uniunea Federală Europeană“ ca o organizaţie de cooperare politică şi economică paneuropeană. Considerăm că instituţiile Uniunii Federale Europene aveau caracter interguvernamental (nu supranaţional), erau specifice pentru o uniune de state sau o confederaţie de state (nu pentru o federaţie sau un stat federal) şi copiau întocmai instituţiile Ligii Naţiunilor. Cele trei instituţii ale Uniunii Federale Europene erau: „Conferinţa europeană“ (analoagă Adunării Generale a Ligii Naţiunilor), „Comitetul european“ (analog Consiliului Ligii  Naţiunilor) şi Secretariatul (analog Secretariatului Ligii Naţiunilor). Capitala Uniunii Federale Europene şi sediul tuturor instituţiilor sale trebuia să fie la Geneva, ca şi sediul Ligii Naţiunilor.

Subliniem că Briand proiecta o Uniune Europeană de tip confederativ, cu caracter interguvernamental, nu supranaţional.

2. Criterii și proceduri de aderare la UniuneaEuropeană.

După cum demonstrează extinderile precedente ale UE, aderarea la UE reprezintă un proces îndelungat şi complicat de ajustare a tuturor domeniilor interne ale statelor candidate la  principiile, valorile şi standardele UE. Doar în acest caz integrarea ulterioară a noilor ţări membre nu va avea pentru ele consecinţe dureroase şi nu va afecta integritatea sistemului european. Pentru a orienta statele candidate asupra reformelor care trebuie îndeplinite în vederea aderării la UE, Uniunea a stabilit cîteva criterii de aderare. Criteriile obligatorii pentru aderarea la Uniunea Europeană formalizate la summitul de la Copenhaga sunt următoarele [Tratatul asupra UE, art. 49]: 1. Criteriul politic: existenţa unor instituţii stabile, care ar fi garante ale democraţiei, supremaţia legii, drepturile omului şi protecţia minorităţilor. Acest criteriu a fost desfăşurat mai târziu în Tratatul de la Amsterdam, declarându-se că „Uniunea este fondată în baza condiţiilor de libertate, democraţie, respectarea drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale, supremaţiei legii, principii care sunt comune pentru toate statele membre” (art.6). Orice stat european care respectă aceste principii poate deveni membru al Uniunii. 2. Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabile să facă faţă  presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din cadrul UE. 3. Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar; aderarea la obiectivele  politice, economice şi monetare ale UE. Ulterior la Consiliile Europene, care au urmat celui de la Copenhaga, criteriile de mai sus au fost completate cu încă unul: 4. Existenţa unor structuri administrative şi judiciare car vor permite adoptarea şi aplicarea acquis-ului comunitar. Această condiţie urma să asigure că extinderea Uniunii Europene nu va periclita realizările Comunităţii şi procesul de integrare, convenit la Maastricht. Consiliul European de la Luxembourg, din decembrie 1997, a decis completarea criteriilor de la Copenhaga cu o nouă condiţie – capacitatea UE de accepta noi membri, aceasta însemnînd sporirea angajamentului UE în procesul de extindere. Criteriile expuse la summitul de la Copenhaga vin să completeze condiţia de bază  pentru a deveni membru al UE o constituie identitatea europeană, care a fost consacrată prin Tratatul de la Roma din 1958, art. 237 („orice stat european poate deveni membru al Uniunii Europene”). Îndeplinirea criteriilor de aderare de către statele candidate este monitorizată de Comisia Europeană, care anual publică  Rapoarte de Ţară  privind succesele înregistrate de statele candidate în acest domeniu. Condiţia înaintată UE: Capacitatea UE de a absoarbe noii membri şi de a menţine, în acelaşi timp, procesul de integrare. - Extinderea nu trebuie să fie mai costisitoare decât procesul de integrare - Extinderea nu trebuie să pericliteze realizările Comunităţii şi procesul de integrare convenit la Maastricht.