Capitolul 1 INTRODUCERE O viziune de ansamblu a economiei implică examinarea noţiunilor de raritate şi eficienţă, legile cererii şi ofertei, semnificaţia capitalului şi monedei, funcţionarea pieţei şi realizarea echilibrului în condiţiile concurenţei pure şi perfecte sau ale concurenţei imperfecte. Stăpânirea acestor concepte elementare şi esenţiale reprezintă o bază solidă pentru înţelegerea ştiinţifică a ECONOMIEI. 1. ECONOMIA FORMĂ PRINCIPALĂ A ACŢIUNII SOCIALE Prin conţinutul şi rolul său, ECONOMIA constituie o latură inseparabilă a acţiunii sociale ce are drept componentă principală activitatea practică. Activitatea practică este reprezentată din actele, faptele şi formele de organizare structurate în cadrul acţiunii sociale pe baza criteriilor de raţionalitate şi eficienţă. 1.1.
Nevoi economice şi resurse economice
ECONOMIA, termen sinonim cu activitatea economică, se defineşte ca proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor în vederea producerii, distribuţiei şi consumului de bunuri pentru satisfacerea nevoilor. Criteriul de structurare a economiei în cadrul acţiunii sociale constă în lupta oamenilor pentru satisfacerea nevoilor lor nelimitate prin folosirea raţională şi eficientă a unor resurse rare. Raritatea resurselor reprezintă o caracteristică a economiei. 7
Conceptul de nevoie sau trebuinţă desemnează sentimentul de privaţiune acompaniat de dorinţa de a face să dispară. În plan economic, privaţiunea (nevoie încă nesatisfăcută) conduce la a dori un bun material sau serviciu. NEVOILE UMANE sunt dorinţele, preferinţele, aşteptările oamenilor de a avea, de a fi, de a şti şi a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri. Ele apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau indirect ca fiindu-le necesar pentru existenţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii lor. Aceasta constituie latura subiectivă a nevoilor umane. Întipărite în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile de consum, nevoile umane dobândesc caracter obiectiv. Nevoile umane se înmulţesc şi se diversifică o dată cu dezvoltarea societăţii. Mai mult, civilizaţia industrială a produs numeroase “nevoi de care nu este nevoie”. O asemenea idee a generat şi reacţii adverse, după care “frugalitatea este sinonimă cu trândăvia şi cu rutină”. Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au făcut necesare eforturi de apreciere şi clasificare. O clasificare dintre cele mai cunoscute este diferenţierea nevoilor în: primare, secundare şi terţiare. NEVOILE PRIMARE sunt cele indispensabile vieţii: hrana, îmbrăcămintea, locuinţa. În ceea ce priveşte NEVOILE SECUNDARE, sunt necesare dar nu indispensabile pentru supravieţuire: lectura, instruirea, recrearea. NEVOILE TERŢIARE sunt cele nesemnificative: cadourile. Această clasificare este sumară şi aproximativă, întrucât nevoile primare pot fi satisfăcute cu bunuri de lux sau bunuri inferioare, iar evoluţia indivizilor pe scară socială face ca bunurile să treacă de la o categorie la alta. În raport cu dimensiunile fiinţei umane, nevoile se grupează în fiziologice (somatice), de grup şi spiritual - psihologice. NEVOILE FIZIOLOGICE sunt primele resimţite şi inerente fiecărui individ. Pentru a 8
exista, omul are nevoie de o anumită
cantitate de hrană, temperatură a
mediului ambiant şi corporală, precum şi nevoi de reproducere. Fără aceasta, o dată cu trecerea timpului, omul ar dispare ca specie. NEVOILE SOCIALE (DE GRUP) sunt resimţite de oameni ca membri ai unor grupuri sociale diferite şi care pot fi satisfăcute doar prin acţiunea conjugată a lor: nevoia de comunicare. NEVOILE SPIRITUAL - PSIHOLOGICE decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor şi devin tot mai importante pe măsura progresului în instruire şi educare şi presupun raţionalitate, gândire elevată, viaţă spirituală superioară. Dacă se are în vedere gradul dezvoltării economice şi nivelul de civilizaţie, nevoile sunt structurale în nevoi de bază sau inferioare şi nevoi complexe sau superioare. Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături: a) sunt nelimitate ca număr; b) sunt limitate în capacitate, în sensul că intensitatea unei nevoi este descrescândă pe măsură ce este satisfăcută; c) nevoile sunt concurente şi substituibile; d) nevoile sunt complementare; e) nevoia se stinge momentan prin satisfacere. Nevoile omului constituie mobilul întregii sale activităţi socialeconomice. Atât timp cât o nevoie nu-i satisfăcută determină pe om să caute mijloace necesare pentru acoperirea respectivei trebuinţe. Producerea bunurilor şi serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor presupune utilizarea de resurse specifice în cantitatea şi calitatea adecvată. RESURSELE ECONOMICE constau în totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte care sunt utilizabile, adică pot fi atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea bunurilor necesare omului. Premisa primară este reprezentată de natură, care oferă aproape toate cele necesare existenţei oamenilor.
Folosirea resurselor naturale este rodul activităţii umane,
condiţionată de existenţa resurselor umane. O mare însemnătate au în prezent 9
resursele informaţionale, folosite în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune. Resursele naturale, împreună cu cele demografice formează resursele primare. Resursele derivate sunt un rezultat al folosirii elementelor primare şi potenţează eficienţa cu care sunt folosite toate resursele economice . Omenirea a progresat pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul economic. Privite
absolut, resursele au sporit şi s-au
diversificat, însă în raport cu evoluţia nevoilor au fost şi au rămas limitate. 1.2.
Raritatea - problemă esenţială a economiei
Economiştii studiază modul în care bunurile sunt produse şi consumate pentru că oamenii doresc să consume mai mult decât poate produce economia. Dacă ar fi posibil să se producă o cantitate infinită de bunuri sau dacă nevoile umane ar fi pe deplin satisfăcute, indivizii nu se vor preocupa de utilizarea eficientă a unor resurse ce se dovedesc a nu mai fi rare. Întreprinderile nu vor mai fi constrânse să caute o utilizare mai puţin costisitoare a muncii şi capitalul fizic. Într-un asemenea “paradis de prosperitate”, bunurile nu sunt bunuri economice ci bunuri libere, gratuite, precum nisipul în deşert, iar ECONOMIA încetează de a mai fi o ştiinţă esenţială pentru acţiunea umană. Nici o societate nu a atins o astfel de treaptă de posibilităţi infinite. Peste tot, bunurile sunt limitate, sunt bunuri economice, pe când nevoile par a fi infinite. Dacă se însumează toate dorinţele şi trebuinţele indivizilor se constată uşor că nu există bunuri şi servicii decât pentru a satisface doar o mică parte din nevoile de consum ale fiecărui cetăţean. Chiar şi în SUA, produsul naţional ar trebui să fie de 4 - 5 ori mai mare pentru a fi posibil ca un american modest să beneficieze de un grad de satisfacere a nevoilor comparabil cu al unui medic sau jurist. 10
În centrul
ECONOMIEI se găseşte raritatea. Raritatea exprimă
starea de tensiune între resursele economice limitate şi nevoile nelimitate care trebuie satisfăcute cu ajutorul lor. În teoria economică neoclasică, raritatea este o realitate universală şi atemporală, un fenomen general şi absolut, spre deosebire de penurie care este temporară, conjuncturală şi limitată în spaţiu. Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii în circuitul economic de noi resurse. Deşi privite absolut, resursele au sporit şi sau diversificat, în raport cu dinamica nevoilor, ele au fost şi rămân limitate. Raritatea resurselor şi, prin urmare, a bunurilor economice constituie o caracteristică generală a economiei. Legea rarităţii exprimă faptul că volumul , structura şi calitatea resurselor se modifică mai lent decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor. În lipsa rarităţii, nu există activitate economică, iar ECONOMIA ca ştiinţă nu are sens. Acţiunea legii rarităţii a obligat pe oameni să se adapteze, să aleagă din multitudinea de alternative de folosire pe cea care permite obţinerea unei cantităţi sporite de bunuri şi de calitate corespunzătoare. Problema fundamentală a oricărei ECONOMII constă în alegerea resurselor limitate şi ierarhizarea folosirii lor pentru o cât mai bună satisfacere a nevoilor în continuă evoluţie. În fond această problemă implică răspunsurile date la trei întrebări: Ce şi cât să se producă? Cum? Pentru cine? Prima se materializează în a vedea cât de multe bunuri se pot produce cu stocul limitat de resurse disponibile. A doua se referă la alegerea tehnicii şi tehnologiei pentru a produce cantitatea pentru care s-a optat din fiecare bun în parte. A treia problemă se referă la distribuirea bunurilor între membrii societăţii. 1.3.
Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie
11
Raritatea resurselor face ca alegerea a unei variante de folosire să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unei şanse potenţiale, renunţarea la satisfacerea unei alte nevoi. Orice alegere are un cost. Costul de oportunitate exprimă preţuirea, alegerea (în expresie fizică şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se aprobă o decizie de a produce, a cumpăra, a desfăşura o activitate, dintr-o varietate de posibilităţi1. Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi măsurate în termenii celei mai bune alternative sacrificate. Calculul costului de oportunitate în cazul activităţii de producţie presupune: a) determinarea creşterii cantităţii bunului x,(∆x); b) determinarea mărimii reduceri bunului y,(-∆y); c) raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea cu care creşte celălalt bun (-∆y/∆x). Pentru a opera cu numere pozitive, întrucât întotdeauna ∆y este negativ, se adaugă semnul minus în faţa raportului. Costul de oportunitate stă la baza luării deciziilor atât în cheltuirea venitului (în procesul de consum), cât şi în procesul de utilizare a resurselor economice (în producţie). În domeniul producţiei, costul de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun, care se obţine, în plus, se exprimă prin cantitatea dintr-un alt bun la producţia căruia s-a renunţat. Pentru a se găsi varianta raţională de acţiune în condiţiile rarităţii resurselor şi bunurilor, se impune întotdeauna alegerea unei alternative în detrimentul altora. În cercetarea acestor posibilităţi alternative se foloseşte instrumentul numit frontiera posibilităţilor de producţie. Prin intermediul ei sunt puse în evidenţă combinaţiile posibile de producere a două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat.
N.Dobrotă (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.139. 12 1
Combinaţiile de bunuri produse simultan sunt denumite pachete de bunuri. Acestea se structurează în următoarele două grupe: a) pachete de bunuri posibile, adică cele care pot fi obţinute cu factorii de producţie existenţi; b) pachete de bunuri imposibile sunt cele care nu pot fi obţinute cu factorii de producţie existenţi la un moment dat. Pachetele eficiente de bunuri cuprind producţiile maxime ce pot fi obţinute prin folosirea integrală şi raţională a resurselor existente la un moment dat. Dacă, de pildă, cu resursele existente ar fi posibil să se producă bunurile X şi Y, atunci curba posibilităţilor de producţie se prezintă ca în fig.1.1. Cu linie groasă este reprezentată curba concavă, normală, a posibilităţilor de producţie şi arată toate combinaţiile de bunurile X şi Y care pot fi produse dacă toate resursele sunt integral utilizate. Funcţiile din interiorul curbei formează zona producţiei ineficiente, iar punctele situate în exterior formează zona producţiei imposibile, deoarece dispunem de resurse suficiente pentru a le produce. Frontiera (curba) posibilităţilor de producţie evidenţiază trei concepte: -
raritatea pusă în evidenţă de combinaţiile ce nu pot fi obţinute şi aflate în afara curbei, în zona producţiei imposibile;
-
alegerea, din necesitatea de a alege între punctele care pot fi Y realizate aflate pe curbă, puncte ce exprimă toate pachetele aferente;
-
costul de oportunitate, - exprimat de panta negativă a curbei care Zona producţiei imposibil arată că pentru a se obţine mai mult dintr-un anumit tip de bunuri, ●Pachet imposibil (x1 ,y2) se va produce mai puţin din alt bun. y1 Zona producţiei ineficiente (x2 ,y1) Pachet posibil dar y2 ineficient 13
x1
x2
X
Fig.1.1. Curba posibilităţilor de producţie Deoarece costul de oportunitate în orice punct al frontierei posibilităţilor de producţie poate fi măsurată prin înclinaţia tangentei la curbă în acel punct (υy/ υx), evoluţia sa poate fi reprezentată prin forma curbei. Frontiera posibilităţilor de producţie este înclinată negativ deoarece într-o economie cu utilizare deplină se poate produce o cantitate mai mare dintr-un bun numai dacă se eliberează resurse prin reducerea cantităţii produse din alte bunuri. Înclinaţia mai mare a tangentei la punctul reprezentând pachetul (x 2, y1) faţă de tangenta la punctul reprezentând pachetul (x1, y2) arată că există un cost de oportunitate crescător pentru bunul X pe măsură ce cantitatea produsă din acesta este mai mare. Pe termen lung, economia poate produce o cantitate mai mare din ambele bunuri prin sporirea resurselor disponibile, investiţii şi inovare.
14
Ca orice model de analiză, frontiera posibilităţilor de producţie simplifică la maximum activitatea economică, dar permite formularea de concluzii importante
cu privire la varianta de utilizare a resurselor şi la
mărimea costului de oportunitate, atât la nivelul societăţii, cât şi al individului. 1.4.
Incertitudine şi risc în activitatea economică
Activitatea economică se desfăşoară în timp şi piaţa este mai mult opacă decât transparentă, ceea ce implică incertitudine şi risc. Incertitudinea exprimă o stare de nesiguranţă cu privire la viitor determinată fie de caracterul impredictibil al unui proces economic, fie de cunoştinţele insuficiente existente la un moment dat. Ea se referă la nesiguranţa obţinerii rezultatelor scontate în urma unei acţiuni. Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate. El este un eveniment nesigur şi posibil ce poate cauza o pagubă. La nivel microeconomic, literatura de specialitate operează cu mai multe tipuri de risc: risc pur, risc speculativ, risc de neplată,
risc pentru
inovaţie. Riscul pur este o situaţie accidentală, întâmplătoare, se referă
la
probabilitatea ca cineva să piardă. Costul financiar - paguba - poate fi evaluat în mod convenabil şi este posibilă asigurarea faţă de un asemenea risc. Riscul speculativ este acela în care agenţii economici au atât posibilitatea de a pierde cât şi de a câştiga. Este greu de asigurat un astfel de risc. Riscul de neplată apare în cazul unei firme susceptibile de a da faliment. Investitorul de capital trebuie să obţină un profit pentru a acoperii riscul de faliment.
15
Riscul pentru inovaţie se referă la profitul inovatorului care trebuie să recompenseze pe inovator în caz de succes. La nivel macroeconomic pot să apară mai multe categorii de risc. În primul rând este riscul social provocat de evenimente sociale majore care pot produce perturbări importante în viaţa economică şi socială a unei familii, cum este şomajul. În al doilea rând, există un risc politic determinat de evenimente politice deosebite ce afectează societatea în ansamblu (război, revoluţie). În al treilea rând, există un risc economic determinat de dezechilibre economice importante, cum ar fi inflaţia. La nivelul macroeconomiei deschise se manifestă riscul de ţară, ce exprimă posibilitatea ca o ţară debitoare să nu restituie creditorilor sumele împrumutate. Acesta este abordat din perspectivă politică sau economică, după cum cauza nerestituirii împrumutului este de natură politică sau o situaţie economică precară, reprezentată de scăderea drastică a încasărilor valutare din operaţiunile de comerţ exterior sau din alte relaţii cu străinătatea.
2. CE ESTE ECONOMIA? Problematica economică este generală, în sensul că multe activităţi umane au un aspect economic, în sensul că resursele sunt rare, iar oamenii au interes pentru folosirea lor în mod eficient. 2.1. Redescoperirea pieţei O persoană, chiar înainte de a studia Economia, are formulate o serie de întrebări. De ce indivizii se
preocupă de deficitul bugetar? Care sunt
consecinţele deficitului bugetar asupra inflaţiei? De ce anumite persoane sunt 16
bogate iar alte persoane sunt sărace? Ce efecte au taxele vamale asupra activităţii întreprinderilor autohtone şi locurilor de muncă? De ce trebuie să urmeze cursurile unei universităţi? Răspunsurile la astfel de întrebări ne plasează în domeniul analizei economice. Analiza ştiinţifică a economiei este dublu centenară. Adam Smith a publicat opera sa de pionierat în domeniul economic Avuţia naţiunilor. O cercetare asupra naturii şi cauzelor ei în anul 1776, an memorabil şi prin Declaraţia de Independenţă americană. Nu este o întâmplare că cele două texte apar în acelaşi timp, dar
afrontul politic împotriva dominaţiei
monarhiilor europene s-a manifestat mai repede decât liberalizarea preţurilor şi salariilor de reglementările statale. Contribuţia lui A. Smith la analiza economică a fost aceea de a studia modul în care pieţele
reglează
viaţa economică şi provoacă creşterea
economică. El a demonstrat că un sistem de preţuri şi de piaţă este capabil să coordoneze activitatea indivizilor şi a firmelor, fiecare urmărind să-şi realizeze propriul interes, fără a recurge la un organism public centralizat. După un secol, când întreprinderile industriale cunosc
o dinamică
deosebită, mai ales în industriile metalurgice şi textile, iar alte ramuri de activităţi îşi extind influenţa în regiuni întinse ale lumii, a apărut o critică violentă la adresa capitalismului. În 1867 Karl Marx publică Capitalul şi afirmă că societatea capitalistă este condamnată, va cunoaşte crize, mişcări revoluţionare şi socialism. Evenimentele produse în deceniile următoare par să confirme predicţiile lui Marx. Depresiunile severe din anii 1873, 1890 şi 1929 - 30 au pus în discuţie
valabilitatea capitalismului fondat pe piaţă şi
întreprindere liberă. Socialiştii aplică modelul economiei de comandă în 1917 în Rusia, iar până spre sfârşitul anilor ’80 aproape un sfert din omenire a fost condusă potrivit principiilor care decurg din doctrinele marxiste.
17
În acelaşi timp, John Maynard Keynes publică în 1936 lucrarea Teoria generală a ocupării mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor. Această operă fundamentată prezintă o concepţie nouă asupra ECONOMIEI menită să servească ca bază
pentru politicile guvernamentale, monetare şi fiscale,
utile pentru reducerea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice manifestate în activitatea economică. Modificări însemnate, esenţiale, s-au produs în anii ’80. Ţările capitaliste din Vest şi ţările socialiste din Est au redescoperit că forţele pieţei pot permite accelerarea modificărilor tehnologice şi ridicarea standardului de viaţă. În ţările vestice, guvernele au redus reglementările care stânjeneau activitatea economică şi au liberalizat piaţa şi preţurile. Evenimentele de la sfârşitul anilor ’80 au constrâns ţările est-europene să respingă sistemul de planificare centralizată şi să lase liber forţele pieţei. În acest mod intenţiile fundamentale ale lui Adam Smith au fost redescoperite la o distanţă de peste două secolele de la publicarea Avuţiei naţiunilor. 2.2.
Obiectul de studiu al ştiinţei economice
Formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice nu a fost lipsită de dispute terminologice şi dificultăţi referitoare la problemele esenţiale privind conţinutul său ca domeniul distinct al cunoaşterii şi acţiunii umane. În funcţie de epoci, autori şi chiar modă s-a vorbit când de economie politică, când de ştiinţa economică (economics) sau, într-o formă neutră, analiza economică sau discurs economic. Pentru prima dată, în 1615 Antoine de Montchretien folosea expresia de “economie politică” atunci când publica Tratatul de economie politică, o carte despre finanţele publice şi normele de gospodărire a statului. Treptat, prin lucrările şcolii clasice şi ale neoclasicilor, termenul de “economie politică” a căpătat o largă consacrare. În ultima parte 18
a secolului al XIX-lea în literatura anglo-saxonă este introdusă denumirea de “economics”. În felul acesta, economia “devenea o economie politică purificată de politică”, în care elementul social era eliminat. Totuşi, termenul de “economie politică” continuă a avea o largă circulaţie internaţională. Dincolo de disputele terminologice rămâne problema esenţială a delimitării câmpului de investigaţie, definirea şi precizarea finalităţii urmărite de această ştiinţă. Soluţionarea nu este uşoară, întrucât s-au formulat concepţii diferite şi nu de puţine ori definiţiile propuse se refereau fie la economie politică, fie la ştiinţa economică în ansamblul său. Până la mijlocul secolului al XIX-lea ECONOMIA a fost privită ca o cercetare a “naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor (A. Smith), a “legilor care reglează repartiţia a ceea ce produce pământul” (D. Ricardo) şi a “legilor mecanismului economic al capitalismului” (K. Marx). După
1870,
ECONOMIA a început să fie considerată ca o ştiinţă ce are drept obiect studiul “comportamentului uman ca o relaţie între finalităţile date şi mijloacele limitate care au întrebuinţări alternative” (L. Robins). Care este domeniul de cercetare al ECONOMIEI aşa cum s-a conturat el de la Smith la Marx şi până la generaţia actuală? Iată câteva concepţii reprezentative. O primă definiţie a fost dată de economiştii clasici, care au înţeles economia drept o ştiinţă a avuţiei sau bogăţiei. A. Smith dă titlul lucrării sale Avuţia naţiunilor, iar J.B.Say în Tratatul de economie politică cercetează modul în care se formează, se distribuie şi se consumă avuţia. Atunci când se referea la avuţie, şcoala clasică avea în vedere avuţia materială. Această concepţie, moştenită din antichitatea greacă şi care va marca pe toţi economiştii clasici şi descendenţii lor direcţi, astăzi nu mai poate fi reţinută. Ea exclude din sfera analizei o parte însemnată a activităţii sociale. Societăţile contemporane dezvoltate, postindustriale sunt în mare măsură 19
societăţi de servicii. Serviciile sunt avuţie imaterială şi definirea economiei ca
ştiinţă a avuţiei materiale pierde orice interes. Concepţia
actuală
consideră avuţia nu o formă fizică oarecare, ci tot ce satisface o nevoie, tot ce are o utilitate economică. Desigur, utilitatea economică ridică probleme în legătură cu posibilitatea de măsurare. Dar, indiferent de aceasta, nu trebuie să se vadă în doctrina clasică o concepţie restrânsă la studiul bunurilor materiale, ci, mai curând, o concepţie cu privire la tot ce concură pentru producţia, schimbul şi repartiţia bogăţiilor. O a doua concepţie se caracterizează prin aceea că economia este nedisociabilă de relaţiile sale cu ansamblul societăţii. Pentru K. Marx, economia politică studiază formele în care oamenii produc, consumă, schimbă şi reglează repartiţia
în cadrul relaţiilor de
producţie caracteristice unei
societăţi. Marx se prezintă ca un critic al economiei politice burgheze şi contestă categoriile şi
natura analizelor care nu iau în seamă existenţa
raporturilor sociale şi consideră capitalismul ca ceva dat şi, deci, etern. În a treia concepţie, economia este apreciată drept ştiinţa schimbului de mărfuri. Această concepţie o găsim cu deosebire la neoclasici pentru care bunurile nu au valoare în sine, întrucât valoarea nu se manifestă decât prin schimb în măsura în care un bun are utilitate. Ca rezultat al schimbului apare un preţ. În acest fel economia din ştiinţă a avuţiei devine ştiinţă a schimburilor de mărfuri şi apoi o ştiinţă a preţurilor, a modalităţilor de formare a preţurilor şi a raporturilor dintre ele. O asemenea definiţie lasă în afara obiectului economiei studiul bunurilor care se repartizează fără a îmbrăca forma de marfă şi la care nu intervine preţul. În a patra concepţie, economia se defineşte ca ştiinţă a alegerii eficiente, a
opţiunilor raţionale. Ea este centrată pe ecuaţia: necesităţi
nelimitate - resurse limitate, şi în acest context economia devine ştiinţă a 20
gestiunii raţionale a resurselor rare. Această concepţie are o largă recunoaştere şi o găsim prezentă la mulţi autori contemporani. O. Lange se situează în această optică
atunci când scrie că “economia este ştiinţa
administrării resurselor rare în societatea umană; ea studiază formele pe care le îmbracă comportamentul uman în amenajarea costisitoare a lumii exterioare din cauza tensiunii care există între dorinţele nelimitate şi mijloacele limitate ale subiecţilor economici”. Lionel Robins defineşte economia ca ştiinţă ce studiază comportamentul limitate care au
omului ca relaţie între ţelurile sale şi resursele
întrebuinţări
alternative. La începutul deceniului trecut,
William Scher şi Rudy Pinola considerau că ştiinţa economică “studiază acţiunile indivizilor şi grupurilor de indivizi în procesul de producţie, schimb şi consum al bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii cu resurse limitate a cerinţelor nelimitate ale oamenilor”. La rândul său, P. Samuelson scria că: “economia cercetează modul în care oamenii şi societatea hotărăsc, recurgând sau nu la monedă, să aloce producţiei de-a lungul timpului resurse productive rare, mărfuri şi servicii variate şi să le repartizeze în scopuri de consum prezent şi viitor, între diferiţi indivizi şi
colectivităţi care formează societatea”. Toate acestea arată că
ECONOMIA are ca obiect de studiu mecanismul
prin care societatea
utilizează resursele rare, limitate pentru a produce bunurile economice şi le distribuie între o multitudine de indivizi. ECONOMIA este o ştiinţă a bogăţiei individuale şi colective, o ştiinţă a optimizării raportului dintre nevoile nelimitate ale oamenilor şi resurselor rare cu întrebuinţări alternative, o ştiinţă a comportamentului omului ca producător şi consumator. Ca ştiinţă a activităţii eficiente şi a optimizării
legăturilor dintre
diverse activităţi specifice, ECONOMIA este confruntată cu numeroase
21
probleme în asigurarea echilibrului între nevoi şi
resursele disponibile
limitate. Problema fundamentală care apare este o problemă de opţiune. Individul pentru a-şi satisface dorinţa trebuie să aleagă între diferite bunuri, iar producătorul care nu dispune decât de un buget limitat trebuie să decidă ce resurse alocă pentru achiziţionarea de utilaje şi materiale şi cât pentru cumpărarea de servicii umane. La nivel macroeconomic, guvernul trebuie să aleagă între “unt şi tunuri”, învăţământ şi sănătate, inflaţie şi şomaj etc. Indiferent de nivelul
la care este privită activitatea, producătorul
şi
consumatorul sunt constrânşi să aleagă şi încearcă să-şi maximizeze profitul sau utilitatea. În acest caz, demersul economistului este de a pune în evidenţă cât costă faptul de a dispune de o unitate suplimentară dintr-un bun în condiţiile în care resursele disponibile sunt limitate. Nu economistul este cel care face alegerea. El oferă consumatorului individual, producătorului sau autorităţii publice un fundament raţional pentru deciziile lor. El indică utilizările posibile ale resurselor limitate, costul oricărei decizii, sacrificiul, costul de oportunitate pe care îl reprezintă una sau alta dintre alegeri. Acest demers nu este exclusiv economic. El are un caracter mai general, în sensul că nu există activitate umană care nu are un aspect economic, adică în care să nu se consume resurse faţă de care individul nu are interesul pentru folosirea lor eficientă. În consecinţă, analiza economică se extinde la domenii care aparent nu au nimic comun cu „economicul”: căsătoria, fertilitatea şi familia, criminalitatea şi pedeapsa, discriminarea, justiţia etc. Economia se diferenţiază de alte discipline în cadrul ştiinţelor despre societate prin modul ei specific de abordare. Esenţa abordării economice este reprezentată de : a) comportamentul maximizator explicit, fie că este vorba de 22
utilitate sau buna funcţionare a unei firme sau administraţii; b) existenţa pieţei care cu grade diferite de eficienţă coordonează acţiunile agenţilor economici şi asigură echilibrul; c) stabilitatea preferinţelor ce furnizează o bază solidă pentru generarea previziunilor referitoare la diverse schimbări. Abordarea economică este „aplicabilă la întregul comportament uman, fie el un comportament ce implică preţuri în termenii monetari sau preţuri umbră atribuite, decizii repetate sau rare, decizii importante sau minore, scopuri emoţionale sau mecanice, persoane bogate sau sărace, bărbaţi sau femei...pacienţi sau doctori...oameni de afaceri sau politicieni” 2. Nu trebuie omis faptul că economia este o ştiinţă teoretică. Ea utilizează şi se sprijină pe fapte şi evenimente concrete din practica economică, şi preocuparea ei principală o constituie explicarea acestor fenomene, concretizarea concluziilor în concepte şi legi. “Teoria economică - scrie Paul Hayne - este cea care conferă ştiinţelor economice aproape toată puterea lor de anticipaţie sau clarificare. Fără teorie ar trebuie să ne căutăm, pe dibuite, ca orbul, calea printre problemele economice, opinii conflictuale şi propuneri politice opuse”. Constatarea este cu atât mai importantă
cu cât ştiinţa
economică se află într-un plin proces de restructurare şi de diversificare ca urmare a creşterii complexităţii vieţii economice şi a procesului cunoaşterii. 2.3. Microeconomie şi macroeconomie Activitatea economică, ca entitate complexă şi indestructibilă, este abordată şi cercetată din unghiuri diferite. Realitatea economică se prezintă ca microeconomie şi macroeconomie. Microeconomia se ocupă cu studiul aprofundat al proceselor, faptelor şi comportamentelor agenţilor economici individuali ce participă la fluxurile Becker, Gary S., Comportamentul uman. O abordare economică, Editura ALL Bucureşti, 1994, p.8. 2
23
economice (firme, gospodării, bănci, administraţii etc.) privite ca acte şi fapte autonome şi specifice. Principala caracteristică a microeconomiei este aceea că, la un asemenea nivel, investigarea comportamentelor, actelor şi faptelor agenţilor economicii se realizează îndeosebi prin prisma preţurilor, motiv pentru care uneori teoria microeconomică este considerată ca fiind o teorie a preţurilor. Microeconomia nu poate fi restrânsă şi nu se suprapune pe teoria economică a firmei. Macroeconomia reprezintă acea parte a ştiinţei economice care are ca obiect studiul performanţelor globale ale economiei. Ea cercetează mărimile şi variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor (volumul total al producţiei, nivelul global al ocupării resurselor, indicele general
al preţurilor etc.)
degajate de comportamentele individuale ale participanţilor la activitatea economică. Adesea macroeconomia se identifică cu economia naţională, care constă în sistemul istoriceşte constituit al activităţilor economico-sociale, activităţi care se desfăşoară şi se întreţin reciproc în cadrul unei ţări şi se raportează la posibilităţile şi interesele generale naţionale-statale. Dacă microeconomia are ca obiect de studiu unităţile economice individuale şi interacţiunile acestora, incluzând teoria consumatorului, producătorului şi pieţe în care ei sunt implicaţi, macroeconomia se ocupă de comportamentul producţia
totală.
agregatelor economice, ca de exemplu consumul total şi În
prezent
diferenţierea
dintre
macroeconomie
şi
microeconomie devine mai puţin clară, şi lucrări importante analizează fundamentele microeconomice ale macroeconomiei, iar cercetări curente din macroeconomie au o “aromă” microeconomică distinctă. Teoria clasică a fost în egală măsură macroeconomie şi microeconomie; teoria neoclasică nu a fost decât microeconomie; macroeconomia a fost repusă în drepturi o dată cu J.M.Keynes şi pentru un timp a înlocuit
24
microeconomia. În ultimă analiză, chiar teoria economică pură este alcătuită astfel încât să lămurească realităţile sistemului economic. Într-o perioadă anterioară, linia de demarcaţie dintre microeconomie şi macroeconomie era foarte clară: în ultimele decenii, însă, ele se contopesc din ce în ce mai mult datorită folosirii metodelor specifice microeconomiei în analiza unor
fenomene macroeconomice.
Teoria macroeconomică se
fundamentează explicit sau implicit pe teoria microeconomică, adică pe ipoteze în ceea ce priveşte comportamentele individuale. Teoria economică contemporană este o teorie integrală a tuturor proceselor, fenomenelor, faptelor şi comportamentelor. Probleme prin excelenţă macroeconomie, cum sunt inflaţia, şomajul, balanţa de plăţi externe, nu pot exista în afara aceleaşi probleme privite din unghiul microeconomiei: nu există şomaj fără şomeri şi nici inflaţie fără creşterea preţurilor la bunurile economice. 2.4. Economia pozitivă şi economia normativă Ţinând seama de legea rarităţii, de locul resurselor
în economie,
ştiinţa economică este fie pozitivă, fie normativă şi se face distincţie între afirmaţii pozitive, bazate pe fapte şi afirmaţii normative sau judecăţi de valoare. Caracterul pozitiv al ştiinţei economice se manifestă atunci când scopul cercetării este explicativ şi teoretic şi trebuie să se
răspundă la
întrebarea “De ce?” De exemplu, dacă se constată că într-o perioadă pentru un produs cererea a sporit cu 25%, dar oferta s-a redus cu 15%, se formulează mai multe întrebări: De ce a crescut cererea şi de ce s-a redus oferta? De ce cererea şi oferta s-au modificat cu procentele respective?
25
Pe baza analizei comportamentului agenţiilor economici, Economia cercetează cum gospodăriile iau decizia de a cumpăra un bun sau nu, în funcţie de preţul pieţei şi de ordonarea preferinţelor, cum firmele iau decizii de a produce în funcţie de preţul de vânzare şi costul de producţie. Ştiinţa economică are caracter pozitiv ori de câte ori cercetarea are ca scop explicarea fenomenelor şi proceselor economice şi elaborarea pe această bază de concluzii teoretice generale. Economia normativă este fundamentată pe o serie de principii etice şi judecăţi de valoare referitoare la ce, cum şi pentru cine produce o economie. Caracterul normativ al ştiinţei economice se manifestă când scopul analizei economice este aplicativ. El apare în toate situaţiile în care trebuie să se răspundă la întrebări de genul “Cum?” “În ce mod?” “În ce fel?”. Ştiinţa economică are caracter normativ în toate situaţiile în care îşi propune
să arate cum trebuie să se modifice una sau mai multe
variabile exogene pentru a obţine o schimbare dorită a unei variabile endogene. Între
caracterul
pozitiv
şi
cel
normativ
există
o
strânsă
interdependenţă. Cele două aspecte se presupun reciproc şi datorită strânsei interdependenţe dintre teoria economică şi realitatea economică. Economistul în interpretarea datelor trebuie să facă judecăţi de valoare întrucât, spre deosebire de lumea fizică, evenimentele sociale nu sunt simple interacţiuni ale forţelor, ci confruntarea voinţelor. Comportamentul agenţilor economici nu seamănă cu comportamentul fizic. Iar “legea” suverană în materie de comportament şi care pare să se aplice asemănător la consumatori, la salariaţi şi la
patroni sau şefii de întreprinderi este că toţi urmăresc
maximizarea: consumatorii - a utilităţilor; salariaţii - a veniturilor; iar şefii întreprinderilor - a profiturilor obţinute.
26
2.5. Pieţe şi organizaţii Tradiţional, ştiinţa economică şi-a concentrat atenţia asupra alocării resurselor prin relaţiile de schimb pe piaţă, iar principala reprezentare a funcţionării economiei era cea în care preţurile se modifică continuu. În realitate preţurile se modifică discontinuu, iar modificarea continuă este o stare de excepţie în economie - hiperinflaţia. Sistemul economic este conceput ca un ansamblu în care mecanismul preţurilor realizează coordonarea necesară. “Mâna invizibilă” asigură reglarea automată, agenţii economici reacţionează la sistemul de preţuri modificânduşi cererea şi oferta pe piaţa bunurilor şi pe piaţa factorilor de producţie. Recurgerea la piaţă nu se poate face “fără piaţă”, şi este costisitoare. Folosirea preţurilor, ca instrument de alocare a resurselor economice, are un cost (costul de tranzacţie). În măsura în care ne îndepărtăm de piaţa cu concurenţă perfectă, preţurile nu mai pot fi considerate ca un “dat”, nu există “un toboşar al preţurilor” sau ”un licitator Walrasian”. Informaţia asupra elementelor pieţei nu este gratuită, are un cost iar certitudinea nu mai este acceptată . Costul de tranzacţie cuprinde mai multe elemente, care se referă la: procurarea
informaţiei
privind
preţul,
calitatea
bunurilor,
potenţialii
cumpărători şi vânzători; negocierea necesară pentru găsirea poziţiei adevărate a vânzătorilor şi cumpărătorilor în legătură cu preţul; încheierea contractelor şi monitorizarea executării lor; protecţia drepturilor de proprietate. Soluţia indicată de R.Coase la existenţa costurilor de tranzacţie este firma (instituţia sau organizaţia) ca mod de desfăşurare a pieţei economice. Termenul de “instituţie” are diferite semnificaţii. Mai întâi “instituţia” poate să consiste într-o convenţie socială: individul urmează în mod natural o regulă de comportament fără a căuta o justificare raţională: (clientul lasă un 27
bacşiş ospătarului sau taximetristului). Alt tip de “instituţie” corespunde la o convenţie ce exprimă un ansamblu de reguli care definesc comportamentul unui agent economic în anumite situaţii: legile elaborate de parlament reglementează acţiunea agenţilor economici. Într-o accepţiune mai largă, “instituţiile” sunt identificate cu “organizaţiile”: bănci, instituţii financiare, firme cu activitate de producţie şi de comercializare, institute de cercetare, universităţii etc. Diferenţierea costurilor de tranzacţie este principalul factor de care depinde alegerea unui anumit mod de organizare, de constituirea unei ierarhii, organizaţionale - corporaţii, oligopoluri, holdinguri etc. care să asigure costuri minime. Organizaţia reprezintă o modalitate de alocare a resurselor fără intervenţia directă a sistemului de preţuri. Desigur, aceasta rămâne legată de reţeaua exterioară de preţuri şi costuri. Dar în interior coordonarea este realizată de către întreprinzător prin deciziile sale. Prin intermediul organizaţiei se realizează internalizarea tranzacţiilor, iar autoritatea internă adoptă decizii care înainte erau luate de către piaţă. Piaţa şi organizaţia sunt în mare măsură substituibile. Când o instituţie angajează un economist şi nu mai apelează la serviciile unei firme specializate, organizaţia înlocuieşte piaţa. Dacă reduce personalul de pază şi apelează la o agenţie specializată, piaţa înlocuieşte organizaţia. Piaţa şi organizaţia au ca funcţie comună alocarea resurselor şi coordonarea activităţii economice pe calea unei combinaţii de decizii individuale. Modalitatea de realizare este diferită: în cazul pieţei funcţia de alocare a resurselor economice
se
realizează cu ajutorul preţurilor iar rolul regulilor este secundar, pe când în cazul organizaţiei, rolul principal îl au regulile iar preţurile au un rol secundar. Funcţionarea organizaţiilor, în mod tradiţional, nu a făcut parte din obiectul de studiu al ştiinţei economice deoarece, într-un anumit sens, erau 28
considerate ca fiind “în afara pieţei”. Funcţionarea internă a acestora este străină de logica schimbului comercial. Raţiunea organizaţiilor constă în a pune în mişcare reguli, convenţii, contracte etc. ca bază a schimbului de bunuri şi servicii în interiorul organizaţiei. Fără un sistem de reguli şi fără respectarea acestora nu este posibilă desfăşurarea vieţii economice, iar activitatea agenţilor economici ar fi paralizată. Dacă lipsa regulilor în circulaţia rutieră produce accidente cu victime umane şi pagube materiale, în domeniul economic suspendarea regulilor şi regulamentelor după care se execută operaţiunile ar produce dezordine de proporţie în viaţa economică. Constituirea şi funcţionarea organizaţiilor
înseamnă trecerea de la
anarhie la ordine prin introducerea şi respectarea normelor după care se desfăşoară viaţa economică. De ce nu se realizează producţia naţională într-o
singură firmă?
“Internalizarea tranzacţiilor” prin organizaţie implică şi ea costuri. Când dimensiunea firmei creşte, întreprinzătorul îşi exercită funcţia de coordonare cu randamente descrescătoare. Din cauză că, peste o anumită limită dimensională,
nu poate stăpâni reţeaua internă informaţională, poate lua
decizii greşite. Există, deci, o mărime optimă a firmei care corespunde situaţiei când din punct de vedere al costurilor este la fel de bine dacă se recurge la organizarea internă sau la piaţă ca modalitate de alocare a resurselor economice. 3. ETAPE ÎN FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ECONOMICE Ştiinţa economică, asemănătoare celorlalte ştiinţe, a parcurs un lung proces de formare şi dezvoltare, ce cunoaşte momente sau perioade de vârf. 29
Evoluţia ştiinţei economice, ordonarea sistemelor de gândire şi conturarea direcţiilor ei de dezvoltare pot fi înţelese pe baza “filiaţiei de idei” şi a “situaţiei clasice”. Filiaţia de idei reprezintă procesul prin care sunt puse în evidenţă eforturile oamenilor pentru înţelegerea fenomenelor
economice; creează,
reconsideră şi perfecţionează structurile analitice într-un proces neîntrerupt de investigare a realităţii. “Situaţia clasică” apare în anumite momente ale analizei economice şi se caracterizează printr-o consolidare, ordonare şi sinteză a progreselor de până atunci înregistrate de ştiinţa economică. Ea se concretizează într-o operă sau printr-un autor, ale căror raţionamente se extind în timp asupra întregii sau a unei părţi importante a teoriei şi care prin aceasta evoluează. Ţinând seama de filiaţia de idei şi de “situaţii clasice”, se pot distinge mai multe faze importante în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice a activităţii economice: Faza preştiinţifică începe cu antichitatea şi se încheie în secolul al 18lea. Gândirea economică antică a fost ilustrată de Xenofon, Platon, Aristotel. Acesta din urmă dă în antichitate cea mai mare strălucire ştiinţei economice pe care o defineşte drept ştiinţă a bogăţiei. El face distincţie între “economia domestică” şi “hrematistică”, care se întemeiază pe schimb şi urmăreşte acumularea bogăţiei sub formă de bani. Totodată formulează ideea după care legea
schimbului este egalitatea: schimbul este imposibil fără egalitate şi
egalitatea nu este posibilă fără măsurare. Gândirea economică antică a apărut şi a rămas în bună măsură neautonomă. Aşa şi cât a fost, ea a reprezentat un vârf al cugetării economice ce nu a fost depăşit aproape două mii de ani. În epoca modernă, prima interpretare a activităţii economice este reprezentată de teoria economică mercantilistă, care reflectă politica economică de aşezare a comerţului în 30
centrul economiei, identifică bogăţia cu metalele preţioase, iar balanţa comercială activă reprezintă mijlocul prin care se asigură un aflux crescând de bogăţie spre ţările în cauză. A doua fază (1750 - 1870) este cea în care se constituie ştiinţa economică. Elementul caracteristic este reprezentat de mutarea
centrului
analizei avuţiei din sfera circulaţiei în sfera producţiei, la început în agricultură, de către fiziocraţi, şi apoi în industrie, de către reprezentaţii şcolii clasice. Fiziocraţii, în special prin Fr. Quesnay, au contribuit cu câteva idei de mare
însemnătate la afirmarea ştiinţei economice: existenţa unei ordini
naturale şi a interdependenţelor dintre activităţile economice; supremaţia agriculturii ca singura ramură producătoare de venit net; concretizarea bogăţiei şi în produse agricole, nu numai în metale preţioase. Şcoala clasică, reprezentată prin A.Smith (1723 - 1790) D.Ricardo (1772 - 1823), T.R.Malthus (1766 - 1834), J.S.Mill (1806 - 1873), J.B.Say (1767 - 1832), a contribuit decisiv la formarea economiei politice ca ştiinţă şi la fundamentarea liberalismului economic. Şcoala clasică are o viziune statică asupra preţurilor. A.Smith a adoptat teoria obiectivă a valorii după care bunurile au valoarea muncii consumată pentru producerea lor. Totodată promovează o viziunea dinamică asupra activităţii economice fundamentată pe principiul populaţiei enunţat de Malthus, principiul acumulării care sporeşte capitalul şi legea randamentelor descrescânde a terenurilor agricole. A.Smith este considerat fondator al doctrinei liberalismului economic, conform căreia într-un cadru instituţional caracterizat printr-o intervenţie a statului redusă la maximum, mecanismul impersonal al pieţei, mâna invizibilă, permite cea mai bună armonizare a intereselor individuale. El consideră că există o ordine naturală în virtutea căreia urmărindu-şi propriile
dacă indivizii sunt lăsaţi să acţioneze liber, interese, se asigură prosperitatea generală,
31
superioară, tuturor aranjamentelor artificiale care ar putea fi obţinută cu ajutorul legilor umane. Împotriva
şcolii
clasice
aveau
să
apară
reacţii
doctrinare:
intervenţionismul lui Sismondi, industrialismul lui Saint Simon, sistemul naţional de economie politică a lui Fr. List, socialismul utopic al lui Fourier şi Proudhon, liberalismul optimist a lui Bastiat etc. Tot o reacţie critică în raport cu şcoala clasică este şi teoria economică a lui K.Marx. Ceea ce considera Marx ca fiind
esenţa contribuţiei sale la teoria economică
următoarele: a) munca are un dublu caracter; munca
se referă la
concretă şi munca
abstractă. Aceasta creează valoarea şi plusvaloarea; b) plusvaloarea , creată de muncă, este tratată independent de manifestările sale concrete; c) salariul reprezintă valoare a forţei de muncă. El continuă, dar se şi rupe de economia politică clasică. Continuitatea priveşte teoria valorii, accentul pus pe munca salariată,
viziunea pesimistă asupra sistemului capitalist şi abordarea
problemelor economice în termenii unor clase sociale antagoniste. Ruptura se referă la teoria exploatării, relativitatea legilor economice care sunt specifice capitalismului; la faptul că piaţa nu poate juca rolul regulator care îi era atribuit de clasici; la accentul pus pe importanţa luptei de clasă şi la aceea că legea acumulării trebuie să ducă la dispariţia sistemului capitalist. În cea de a treia fază a evoluţiei sale (1870 - 1930), ştiinţa economică este aşezată pe fundamente noi prin contribuţia
“neoclasicilor” sau
“marginaliştilor” grupaţi în “Şcoala de la Viena”, “Şcoala de la Lausanne” şi “Şcoala de la Cambridge” care
reconsideră unele teze clasice şi încearcă
transformarea economiei politice într-o ştiinţă pozitivă, o ştiinţă a raţionalităţii bazată pe utilizarea aparatului matematic. Şcoala de la Viena a elaborat, prin Carl Menger, F.Wieser şi E.Bohm Bawerk, teoria subiectivă, marginală, a valorii bazată pe utilitate şi a dezvoltat
32
ideea lui J.B.Say după care veniturile formate în societate (salariul, profitul, dobânda şi renta) reprezintă preţul factorilor de producţie folosiţi. Şcoala de la Lausanne, prin L.Walras şi V.Pareto, a formulat teoria echilibrului general şi a definit interdependenţa pieţelor arătând ca legătura acestora este asigurată, pe de o parte, prin acţiunea întreprinzătorului care cumpără factori de producţie şi vinde bunuri economice, iar pe de altă parte, prin faptul că încasările totale provenind din vânzarea de factori de producţie trebuie să egaleze încasările totale obţinute din vânzarea bunurilor de consum. Şcoala de la Cambridge s-a format în jurul lui Alfred Marshall şi a elaborat teoria echilibrului parţial, aplicabil în cea mai mare măsură firmelor industriale de dimensiuni medii. Gândirea economică neoclasică foloseşte calculul marginal şi pune accentul pe microeconomie,
pe comportamentul agenţilor
individuali şi duce mai departe analiza proceselor economice în
economici termenii
echilibrului economic. Cea de a patra fază de evoluţie a ştiinţei economice se încadrează între 1930 şi anii ’70. Este o fază de aprofundare şi extindere în care nu sunt respinse marile contribuţii anterioare. Una din direcţiile importante de evoluţie a ştiinţei economice contemporane este trecerea de la analiza microeconomică la cea macroeconomică. Analiza macroeconomică a primit un impuls esenţial din partea lui J.M.Keynes. Aceasta se face în termenii cantităţilor globale (venit, consum, economisire, investiţii, cerere globală, ofertă globală) şi foloseşte un model matematic de echilibru. Întrucât echilibrul macroeconomic nu se realizează spontan şi există
posibilitatea apariţiei dezechilibrelor şi
subocupării, singurul mijloc pentru evitarea consecinţelor acestora este “o extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului”. În felul acesta, Keynes a
33
înlocuit legea pieţelor formulată de J.B.Say cu teoria cererii efective asupra căreia statul acţionează direct prin politica bugetară. În perioada postbelică, keynesismul se adaptează la noile condiţii economice. O astfel de evoluţie este reprezentată de teoria despre economia mixtă. Aceasta implică atât împletirea analizei microeconomice neoclasice a factorilor de producţie cu analiza macroeconomică keynesian, cât şi îmbinarea mecanismului pieţei cu
bazată pe modelul măsuri de intervenţie
statală. A cincea fază a început la sfârşitul anilor ’70 când ştiinţa economică se află în faţa unei noi situaţii clasice. Spre deosebire de keynesism care pune accentul pe cerere, “noii economişti”, respectiv economiştii ofertei, mută centrul de greutate al analizei economice
pe stimularea ofertei şi cer
“reducerea drastică a statului”. Ei explică dificultăţile din economie nu prin imperfecţiunile mecanismului pieţei şi prin liberalismul economic, ci prin insuficienţa pieţei şi a libertăţii acesteia prin intervenţia excesivă a statului, prin manipularea permanentă a masei monetare şi a bugetului. 4. METODA ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ. TEHNICI ŞI INSTRUMENTE DE ANALIZĂ ECONOMICĂ Formularea teoriilor ştiinţifice şi reliefarea regularităţilor, a legăturilor funcţionale sunt rodul muncii de cercetare ştiinţifică. În practica activităţii de cercetare ştiinţifică se utilizează un ansamblu de metode, procedee, reguli şi postulate care, împreună cu teoria asupra metodelor utilizate de ştiinţa economică, formează metodologia acesteia. Evoluţia ştiinţei şi a cercetării ştiinţifice au arătat că nu poate exista o metodă ştiinţifică universală. Chiar dacă cercetarea ştiinţifică are principii
34
generale, totuşi metoda trebuie adaptată şi concepută potrivit
naturii şi
specificului fiecărei ştiinţe. Metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia. 4.1. Modalităţi de abordare a fenomenului economic În procesul de elaborare a unei metode specifice, activitatea economică a fost abordată în mai multe variante. O primă variantă de abordare a fost de tip fizico-mecanicist, care priveşte fenomenul economic similar cu cel fizic şi încearcă să identifice în economie un număr de legi şi principii similare celor din fizică. Această concepţie o găsim la şcoala economică clasică şi ulterior la
neoclasici. Abordarea fizico-mecanicistă este sintetizată de
N.Georgescu - Roegen în felul următor: “şcoala clasică ... învaţă că toate fenomenele economice se bazează pe “dorinţa de avere” caracteristică oricărui “individ normal” şi sunt guvernate numai de două legi generale. Prima lege spune că “un câştig mai mare este preferat unuia mai mic”; a doua este tendinţa de a obţine “cea mai mare cantitate de avere cu cât mai puţină muncă şi abnegaţie”. În acest cadru este enunţată ideea potrivit căreia ne putem bizui pe principiile fundamentale ale economiei cu mai multă încredere şi siguranţă decât pe orice fapte sau eveniment fizic concret”. Omul ca agent economic este privit drept o mărime invariabilă şi comportamentul său economic este conceput ca o valoare dată. În consecinţă, în mediul economic, omul se bucură de o aparentă libertate, în realitate fiind supus unor constrângeri ce rezultă din acţiunea unor legi. Prin tipul de abordare fizico-mecanicist s-a dorit rigoare şi precizie în cercetarea problemelor economice, eliminarea conjuncturalului şi aleatorului, iar prin formalizarea matematică, ştiinţa economică să devină un instrument de cunoaştere şi interpretare a realităţii specifice. Progresele obţinute prin aceste
35
modalităţi de investigare, mai ales sub aspectul modelării matematice, sunt evidente în tot spaţiul teoriei economice, dar mai ales la nivel microeconomic. A doua variantă de abordare a economiei este de tip biologicoorganicist, care concepe fenomenul economic ca pe unul biologic, ce are caracteristici proprii materiei vii. Este o abordare mai nuanţată, mai puţin rigidă, iar omul şi activitatea economică sunt scoase în bună măsură din “limitele” impuse de ecuaţiile şi modelele matematice. Analogiile cu mediul biologic se referă doar la forma de manifestare a fenomenului economic. Motivul este dat de faptul că ritmul de evoluţie al “speciilor” economice (mijloace, scopuri, relaţii) este mult mai rapid decât al “speciilor” biologice. “Speciile” economice (formele şi procesele) în raport cu cele biologice au o viaţă scurtă. Ca urmare a identificării deosebirilor ce există între economic, fizic sau biologic, a apărut o abordare de tip psiho-sociologic a economiei în care omul este în acelaşi timp subiect şi obiect, observator şi observat. În economie, teoria are capacitatea de a transforma comportamentul agenţiilor economici, dar şi aceştia au capacitatea de a transforma realitatea potrivit înţelegerii şi acţiunii lor. Este vorba de manifestarea efectului Edip: anunţarea unei acţiuni care urmează a fi întreprinsă modifică datele pe care fiecare individ îşi bazează anticipările şi prin urmare îl face să-şi revizuiască planurile iniţiale. Când un meteorolog
anunţă o depresiune atmosferică,
cantitatea de ploaie căzută este independentă de comunicarea Dimpotrivă, când un agent economic face public pericolul
observaţiei.
unei recesiuni
economice, a penuriei pentru un produs, el provoacă o reacţie de comportament ce agravează situaţia anunţată. Abordarea psiho-sociologică
porneşte de la faptul că omul este o
entitate adaptabilă mediului, transformată şi transformatoare prin raporturile de interese generate de un comportament flexibil şi raţional. 36
O asemenea abordare a permis să se înţeleagă faptul că ştiinţei economice nu i se poate cere nici precizia matematicii şi nici cauzalitatea fizicii, iar analiza fenomenului economic nu se poate face exclusiv cantitativ. Sunt necesare luarea în considerare a aspectelor calitative, subiective, psihologice, a “condiţionărilor” impuse de factorii neeconomici. 4.2. Procedee de analiză economică Problematica metodei de cercetare nu se rezumă doar la aspecte ce privesc tipul de abordare a domeniului activităţii economice. Ea priveşte însăşi modul de formulare a teoriei, a ipotezelor şi modelelor, precum şi testarea, verificarea practică.
4.2.1. Etapele analizei economice Teoria este un ansamblu de idei, de concepte abstracte, mult sau mai puţin organizate, aplicate unui domeniu. Teoriile economice, cu puţine excepţii, sunt extinderi ale ideii după care persoanele individuale întreprind acele acţiuni despre care cred că le vor aduce cel mai mare avantaj net. Se presupune că toată lumea - avar sau risipitor, sfânt sau păcătos, consumator sau vânzător, politician sau om de afaceri - acţionează în concordanţă cu această regulă. Desigur, teoria economică nu presupune că oamenii sunt egoişti, materialişti, sau interesaţi numai de bani. Nimic din toate acestea nu au de-a face cu afirmaţia că oamenii caută să-şi asigure cel mai mare avantaj net posibil. De fapt, totul depinde de ceea ce oamenii găsesc că este în propriul avantaj. La prima vedere, interesul individual este extrem de variabil şi cum poate ştiinţa economică să prevadă ceva cu privire la comportamentul lor? 37
În realitate lucrurile nu sunt aşa de complicate întrucât, pe de o parte, oamenii nu au interese foarte divergente, iar pe de altă parte, într-o societate care foloseşte banii pe scară largă, aproape toată lumea preferă cât mai mulţi bani decât mai puţini. Moneda oferă posibilitatea generală de comandă asupra resurselor care pot fi folosite pentru promovarea intereselor cuiva, oricare ar fi aceasta. Teoriile sunt constituite din: a) un ansamblu de definiţii ce au ca obiectiv indicarea precisă a semnificaţiei anumitor termeni (monopol, dobândă, salariu, venit, investiţie etc.) şi descrierea variabilelor care urmează a fi folosite;
b) un set de ipoteze destinate precizării comportamentului
variabilelor şi condiţiilor de aplicare a teoriei; c) un set de predicţii care sunt deduse din ipotezele teoriei şi d) un set de teste pentru confruntarea teoriei cu realitatea economică. În ştiinţa economică nu este posibil ca aprofundarea directă a realităţii economice să se producă în afara unei interpretări teoretice. Economistul este obligat să parcurgă câteva operaţiuni de abstractizare pentru cercetarea fenomenelor economice. Acestea sunt observarea, explicaţia, previziunea. OBSERVAREA
FENOMENELOR
ECONOMICE.
Activitatea
economică este observată şi exprimată sub forma unor valori numerice care sunt posibil de înregistrat (fenomene cantitative) sau de comportament care sunt posibil de descris (fenomene calitative). Observarea fenomenelor cantitative (producţie, consum, ocupare) şi organizarea acestora oferă cifre pentru ansamblul integral al economiei, sau sunt parţiale (sondaje). Datele sunt asamblate şi tratate prin multiple tehnici statistice. Observarea fenomenelor calitative se materializează în descrieri de comportament a indivizilor sau grupurilor de indivizi prin intermediul anchetelor directe sau indirecte. 38
EXPLICAŢIA. Ştiinţa economică urmăreşte să explice faptele constatate în prima etapă, elaborează relaţiile funcţionale între fenomene, dezvăluie legile economice şi construieşte modele economice. Legile economice nu pot fi asimilate regulilor de drept (legi juridice) stabilite de autoritatea componentă în stat şi obligatorii de respectat de către toţi cetăţenii. De asemenea, nu sunt legi naturale, minerale, permanente şi neschimbătoare. Legile economice sugerează doar ideea de relaţii constante între anumite acte, fapte şi comportamente, raporturi necesare, relativ stabile în anumite condiţii. Atunci când se enunţă propoziţia <
într-o anumită perioadă şi
invers, dacă preţul va creşte, atunci cantitatea cerută scade >>, de fapt se formulează legea cererii pe care
logica o demonstrează şi experienţa o
verifică. Legea economică include ceea ce este comun fenomenelor economice individuale, legături care se manifestă numai în cazul stabilităţii şi repetabilităţii condiţiilor. Aceasta conferă legii economice caracterul de relaţie constantă, cauzală între anumite fenomene sau procese economice. Legilor economice le sunt impuse condiţiile comune tuturor legilor ştiinţifice: valabilitatea lor depinde de calitatea ipotezelor iniţiale de raţionament. Fenomenele economice şi sociale
sunt complexe, iar legile
economice care exprimă relaţiile dintre ele sunt mai ales de natură probabilistică. PREDICŢIA ŞI PREVIZIUNEA. Predicţiile unei teorii sunt afirmaţiile care pot fi deduse din această teorie. Iată un exemplu: teoria comportamentului consumatorului arată că oamenii caută să-şi maximizeze utilitatea şi în condiţiile unor venituri limitate, ei vor cumpăra mai puţin din bunurile al căror preţ se majorează. Presupunerea privind maximizarea utilităţii 39
priveşte comportamentul oamenilor, în timp ce ipoteza unui venit limitat reliefează condiţiile de aplicare a teoriei. Relaţia inversă dintre preţul produsului şi cantitatea achiziţionată este o concluzie a teoriei. Predicţia ştiinţifică este o afirmaţie condiţionată care ia forma: Dacă se face ceva atunci se vor produce anumite evenimente. De exemplu: dacă guvernul reduce impozitul pe profitul societăţilor, atunci sporesc investiţiile pentru afaceri efectuate de către firme. Cele mai multe din predicţiile condiţionate reflectă relaţia dintre o variabilă prezentă (Y) cu o altă variabilă prezentă (X) ca o relaţie semnificativă şi folositoare, care ne permit să spunem că „dacă faci acest lucru lui X, atunci Y se va schimba în felul următor”. Relaţiile care prezic că valoare actuală a lui X reprezintă un determinant important a valorii viitoare a lui Y, ne permit să îl influenţăm pe Y în viitor fără să putem prevede exact această valoare. Predicţia condiţionată nu se confruntă cu previziunea. Aceasta presupune prezicerea viitorului prin descoperirea unei relaţii între variabilele economice viitoare cu variabilele observate în prezent. Analiza
teoretică permite explicarea fenomenelor şi face posibilă
trecerea la elaborarea previziunii asupra evoluţiei economiei. Fireşte nu este vorba de previziunea din
ştiinţele
naturii.
Toate
ştiinţele
însă
au
capacitatea previzională în domeniul lor. Preocupări teoretice şi practice pentru previziunea economică dezvoltat
mai ales după primul război mondial sub forma
s-au
studiilor
conjuncturale şi ciclului de afaceri. Fără existenţa legilor economice ar fi imposibil a se prevedea că anumite fenomene
se produc în condiţii
determinate, iar altele nu se realizează. Necunoaşterea legilor economice pune în imposibilitate pe manageri de a şti ce linie de conduită să urmeze; bugetul statului nu ar putea fi elaborat, iar
40
măsurile economice şi reglementările juridice ar fi adoptate şi aplicate arbitrar, în condiţii de incertitudine privind consecinţele lor. Experienţa arată că previziunea economică este posibilă atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivelul fiecărui agent economic. Atunci când producătorii unui bun estimează că preţul de vânzare este insuficient, ei îşi diminuează producţia. Atunci când moneda a fost
creată într-o cantitate
exagerată în raport cu nevoile reale ale circulaţiei, preţurile cresc şi scade puterea de cumpărare a banilor. Când rata dobânzii scade sau urcă, cursurile valorilor mobiliare cu venit fix au o dinamică inversă. Asemenea exemple dovedesc că fenomenele economice pot prezenta regularităţi pe baza cărora se efectuează previziuni. Pentru formularea previziunilor, ca expresie a tendinţelor logice, interesează activitatea masei de agenţi economici. În acelaşi timp trebuie subliniat că existenţa legilor economice nu este incompatibilă cu iniţiativa şi activitatea individuală. Dimpotrivă, eficacitatea acţiunii individuale implică cunoaşterea legilor economice, a condiţiilor în care apar şi acţionează ele. Legea economică nu obligă pe nimeni să facă sau să nu facă ceva, ea îi orientează pe toţi. Agentul economic îşi urmăreşte realizarea intereselor sale în raport cu ceea ce este necesar şi posibil. În măsura în care cerinţele legilor economice sunt consacrate sub aspect juridic, agenţii economici sunt obligaţi a le respecta, ca expresie a interesului general. Previziunea constituie baza politicii economice.
4.2.2. Metode de analiză economică
41
În cursul diferitelor faze de analiză, economiştii utilizează mai multe tipuri de metode care le permite elaborarea de sinteze. Principalele tipuri de metode se diferenţiază după procedeul de raţionament utilizat, după scara analizei, după rolul timpului. PROCEDEUL DE RAŢIONAMENT. În raport cu acest criteriu se distinge metoda deductivă şi metoda inductivă. Deducţia este modul de a cerceta economia trecând de la general la particular, respectiv este operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări, a unor procese sau fenomene plecând de la esenţa acestora. Pe baza unor legi, principii, axiome, ipoteze şi premise, prin argumentarea logică şi interpretarea teoretică a realităţii se ajunge la alte legi şi principii. De exemplu, pornindu-se de la legea utilităţii marginale descrescânde, pe calea raţionamentului şi abstracţiei teoretice s-a ajuns la o altă lege, legea cererii, conform căreia dacă preţul scade la un produs, va spori cantitatea cumpărată din produsul respectiv. Spre deosebire de deducţie, inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la generalizări teoretice care se prezintă sub forma de reguli, principii sau legi economice. Inducţia implică culegerea şi clasificarea unor fapte relevante despre un aspect al vieţii economice, fapte ce au o caracteristică comună şi apoi generalizarea teoretică a acestei caracteristici. De exemplu, prin studierea unui număr mare de cazuri s-a constatat că pe
măsură ce cresc veniturile
gospodăriilor, sporeşte şi ponderea economisirii, ceea ce a permis formularea concluziei după care economisirea creşte mai rapid decât venitul. Inducţia şi deducţia nu sunt două metode de cercetare, ci una singură, care se realizează în mai multe etape. O veritabilă cercetare economică implică utilizarea în acelaşi timp a celor două metode, deductivă şi inductivă.
42
SCARA ANALIZEI. Faptele economice prezintă aspecte diferite în funcţie de scara manifestării. Fapte de scară parţiale, individuale, nu sunt de natura celor observate la scară globală. Analiza microeconomică se referă la analiza activităţii individuale a consumatorului sau ale firmei, în timp ce analiza macroeconomică este preocupată de cantităţile (agregatele) globale şi reflectă comportamentele de grup. Aprofundarea cunoaşterii fenomenelor economice implică cercetarea lor la cele două scări de analiză. ROLUL TIMPULUI ÎN ANALIZA ECONOMICĂ. În raport cu timpul se diferenţiază analiza statică, cinematică şi dinamică. Analiza statică face abstracţie de desfăşurarea în timp a activităţii economice şi presupune că variabilele se ajustează spontan. Este preocupată de echilibrul instantaneu (perioada pieţei), ceea ce înseamnă că oferta se adaptează la cerere, în mod automat prin mecanismul preţurilor. Analiza cinematică constă în studiul mişcării economice. Această analiză reintegrează
timpul, dar face abstracţie de forţele care determină
mişcarea (exemplu: descrie fluctuaţiile activităţii economice). Analiza dinamică integrează noţiunea de echilibru şi mişcare; este studiul mişcării în timp. Studiul întreprins asupra condiţiilor de schimbare permanentă şi de adaptare la condiţiile restrictive a diferitelor stări de echilibru formează conţinutul unei analize dinamice. În raport cu momentul desfăşurării, analiza economică poate fi: - analiza ex-ante în care fenomenele sunt presupuse; se desfăşoară înainte ca reacţia economică să se manifeste. Este o analiză prospectivă; - analiza ex-post este o analiză retrospectivă, când reacţia sistemului economic s-a produs. Efortul modern de sinteză se concretizează în construcţia de MODELE ECONOMICE utilizate în efectuarea deducţiei şi inducţiei şi la stabilirea legăturilor între macro şi microeconomie, static şi dinamic. 43
Modelul se prezintă ca o construcţie simplificată a realităţii economice destinată să explice esenţa. El este o reprezentare simbolică a unor forme de interacţiune între fenomenele economice. Cu toate că nu este în mod necesar compus din ecuaţii, în prezent construirea modelelor face apel în mod frecvent la formalizări matematice, ce arată acţiunea reciprocă, interdependenţele anumitor fenomene, cu ajutorul unor variabile. Variabilele sunt elementele de bază ale teoriilor şi fiecare trebuie definită corect. Ele sunt mărimi ce pot lua diferite valori. Preţul este un exemplu de variabilă economică. Preţul unui bun economic este suma de bani dată vânzătorului pentru achiziţionarea unei cantităţi din acel bun. În cadrul unui model, variabilele nu au acelaşi statut. Unele variabile sunt instantanee. Variabilele de stoc definesc anumite mărimi economice la un moment dat: preţul produsului A, la o anumită dată, stocul de capital la sfârşitul anului. În opoziţie cu acestea sunt variabilele de flux care au o dimensiune temporală: venitul pe o perioadă de timp, consumul pe o lună etc. Unele variabile sunt endogene, în sensul că îşi găsesc explicaţia în interiorul corpului teoretic care se elaborează. Variabilele exogene sunt determinate independent şi apar ca date pentru schema teoretică respectivă. Într-o schemă teoretică simplă, Y = Y(I), mărimea venitului este pusă în legătură cu modificarea investiţiei, care este în acest caz o variabilă exogenă. Dacă se cercetează variaţia investiţiilor în funcţie de profitul firmelor, atunci investiţia este o variabilă endogenă. În mod frecvent, relaţiile utilizate sunt funcţii de mai multe variabile. Cererea este influenţată nu numai de preţul bunului respectiv, ci şi de preţul altor bunuri, veniturile consumatorilor, modă, sezon etc. Relaţiile între variabile sunt de tipuri diferite şi nu au aceeaşi semnificaţie. Prima semnificaţie este similară cu cea de funcţie. Producţia Q este funcţie de stocul de capital utilizat (K) şi de muncă (L), adică Q = Q(K,L). 44
În acest caz este vorba de ecuaţii tehnice. În economie există şi ecuaţii de comportament: consumul menajelor depinde de venit şi avere C = C(YA). A doua semnificaţie a relaţiilor
între variabile este de relaţii de echilibru:
egalitate între cerere şi ofertă: QD = QS. Acestea sunt diferite de ecuaţiile de definiţie. Dacă economisirea este concepută ca un excedent de venit peste consum, ecuaţia de definiţie este de forma S = Y-C. Fiind o imagine convenţională a unui proces care urmează a fi cercetat, pentru cunoaşterea relaţiilor cauza dintre variabilele exogene şi cele endogene, modelul economic se poate prezenta prin expresii matematice (modele matematice), sub forma unor valori numerice concrete (modele numerice), prin imagini grafice (modele grafice) sau cu ajutorul unor expresii logice (modele logice). Modelele matematice se construiesc prin folosirea unor funcţii, ecuaţii sau sisteme de ecuaţii. Un exemplu de model simplu reflectă relaţiile de cauzalitate dintre evoluţia preţului pe piaţă (p), a cantităţii vândute (Q) şi venitul firmei (VT). Un astfel de model poate fi prezentat în felul următor: VT = f(Q, p). Acest model arată că o modificare a preţului şi/sau a cantităţii determină o modificare a venitului total al firmei. Modelele numerice se pot prezenta în forme diferite, cea mai răspândită fiind tabelul. Spre exemplu, baremul ofertei care arată cantitatea ofertei la diferite niveluri de preţuri, respectiv sporirea cantităţii pe măsură ce creşte preţul. Modelele grafice sunt, de regulă, reprezentate prin diagrame, grafice, cu ajutorul unor curbe, puncte, dreptunghiuri etc. care, pentru a da o imagine intuitivă asupra unor mărimi sau a legăturii dintre variabile, trebuie construite, în cadrul unor coordonate, la o anumită scară. Relaţia de cauzalitate dintre modificarea variabilei independente şi cea a variabilei dependente poate fi 45
exprimată printr-o dreaptă în cazul relaţiilor liniare pozitive sau negative. Relaţiile nonliniare se exprimă printr-o curbă. Toate relaţiile liniare au o pantă constantă pozitivă sau negativă a cărei valoare se determină ca raport între mărimea modificării variabilei de pe axa verticală (∆y) şi mărimea modificării variabilei de pe axa orizontală (∆x). În cazul relaţiilor nonliniare se calculează panta tangentei corespunzătoare diferitelor puncte de pe curba care exprimă o astfel de relaţie. Relaţiile nonliniare pot înregistra rate crescătoare, descrescătoare, pozitive sau negative. Nivelul pozitiv sau negativ al pantei exprimă mărimea marginală a producţiei, productivităţii, utilităţii, venitului sau costului. De altfel, analiza marginală reprezintă un procedeu important al analizei economice întreprinse cu ajutorul unui model. Ultima etapă a elaborării teoriei este TESTAREA, confruntarea cu faptele şi măsurarea capacităţii sale explicative prin compararea concluziilor formulate pe cale deductivă sau inductivă cu datele realităţii. La acest nivel de desfăşurare a activităţii de cercetare apare una din diferenţele importante dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele
sociale. În fizică,
chimie, biologie, experimentul de laborator este pe deplin posibil şi foarte important. Numeroase fenomene şi procese specifice sunt studiate în laborator în condiţii optime, întrucât diferiţi factori reuniţi în vederea obţinerii unui rezultat pot fi
menţinuţi nemodificaţi. În economie, viaţa şi activitatea
practică, zilnică, nu pot fi
oprite pentru a permite economistului să
experimenteze. Nu se poate
spori sau reduce cantitatea de monedă din
economie pentru a testa valabilitatea explicaţiei monetariste a inflaţiei şi a vedea cum reacţionează sistemul. În plus, variabilele economice nu se pot măsura cu
precizia cu care fizicienii măsoară masa, viteza sau distanţa.
Economia este în mare măsură o ştiinţă nonexperimentală. În acest caz trebuie să ne concentrăm atenţia asupra faptelor petrecute şi pe această bază sunt stabilite relaţiile între fenomene şi procese. Relaţiile 46
pot fi formulate numeric sau nu pot fi direct cuantificate. În această ultimă situaţie se utilizează metode psiho-sociologice. Aşa, de exemplu, dinamica cererii la un anumit produs este în funcţie de numărul populaţiei (element perfect cuantificabil), preţul produsului sau a altor produse substituibile (influenţă măsurată prin coeficienţi de elasticitate) dar şi alţi factori, cum sunt moda, anotimpul, distribuţia cumpărătorilor după anumite caracteristici etc. a căror influenţă este determinată ca tendinţă aproximativă. * *
*
Elaborarea ipotezelor şi parcurgerea etapelor analizei prin utilizarea unor metode adecvate constituie calea prin care ştiinţa economică a progresat. Permanent apar probleme noi. Soluţionarea lor obligă pe economişti să testeze idei noi şi să le respingă pe cele vechi. Instrumentele analitice au fost îmbunătăţite şi sporite; datele empirice au fost ordonate pentru a verifica ipotezele economice; realizările sistemului economic sunt mai bine înţelese. Desigur, evoluţia ştiinţei economice nu a fost o progresie liniară spre adevărurile prezente. În vreme ce a progresat, au existat multe denaturări şi controverse impuse de exigentele timpului şi locului.
4.3.
Dificultăţile raţionamentului economic
Din moment ce în ECONOMIE nu se pot realiza experienţe de laborator şi variabilele sunt
cuantificate cu o anumită marjă de eroare,
raţionamentul economic are de depăşit o serie de obstacole .
4.3.1. Clauza ceteris paribus
47
Majoritatea fenomenelor economice sunt rezultatul a numeroase variabile aflate în interacţiune unele cu altele, în acelaşi timp. De exemplu, numărul de autoturisme cumpărate într-un an este funcţie de preţul de vânzare al maşinilor, venitul cumpărătorilor, preţul benzinei, tariful practicat de alte sisteme de transport, existenţa garajelor, starea reţelei rutiere etc. Cum se poate separa şi măsura influenţa unei variabile, preţul benzinei, asupra vânzărilor de autoturisme? O teorie este întotdeauna formulată cu clauza “celelalte condiţii rămân neschimbate” - ceteris paribus. În cadrul unei experienţe de laborator, cercetătorul defineşte condiţiile în care se desfăşoară experimentul, izolează lumea observată de exterior. Pentru a testa
o ipoteză teoretică,
cercetătorul se asigură că nu se modifică decât o variabilă. Numai aşa se poate observa influenţa acestei modificări asupra variabilei endogene. În sistemele economice, dificultatea verificării statistice pornind de la observaţie provine din faptul că mediul economic este dinamic şi clauza ceteris paribus nu este în general posibil de verificat decât la nivelul unei firme. Expresia ceteris paribus semnifică faptul că variabila privilegiată este modificată atunci când toate celelalte variabile sunt menţinute constante. Dacă dorim să măsurăm influenţa preţurilor autoturismelor asupra vânzărilor, va trebuie să analizăm efectele unei variaţii a preţurilor maşinilor, asigurându-ne în acelaşi timp că venitul consumatorilor, preţul benzinei, rata dobânzii şi alte variabile sunt constante, ceea ce semnifică “toate celelalte condiţii rămân neschimbate”. Presupunem că interesează determinarea influenţei creşterii puternice a preţurilor la benzină, care a urmat unei crize politice într-o zonă petrolieră, asupra vânzării de autoturisme. Analiza este complicată pentru că veniturile reale ale consumatorilor au scăzut în momentul în care preţul benzinei a 48
crescut şi trebuie separate consecinţele preţurilor ridicate la benzină dacă celelalte condiţii nu se schimbă. Fără
a exclude consecinţele modificării
celorlalte variabile nu se poate măsura cu precizie influenţa variaţiei unui factor.
4.3.2. Erori de cauzalitate şi erori de compoziţie Eroarea de cauzalitate poate să apară chiar în etapa de elaborare a modelului economic, când între două variabile se presupune că există o relaţie de cauzalitate numai datorită faptului că “ceva” apare după “altceva”. Un exemplu clasic de eroare de cauzalitate este acela al unui vrăjitor dintr-o societate primitivă care crede că pentru a învinge duşmanii este necesar un amestec de vrăjitorie cu puţin arsenic. Există şi observaţia după care o scădere a nivelului impozitelor va creşte ansamblul veniturilor fiscale şi se reduce deficitul bugetar. Dacă fenomenul B apare după fenomenul A, nu este obligatoriu ca fenomenul A să determine fenomenul B. Vrăjitorul este victima erorii de cauzalitate deoarece el concluzionează că vrăjitoria a fost cauzată victoriei, a morţii inamicului. Tot eronată este şi presupunerea că scăderea impozitelor este cauza creşterii veniturilor statului. A fost neglijat faptul că o creştere a venitului disponibil majorează sursele utilizate pentru investiţii şi potenţează creşterea economică şi veniturile indivizilor. Venitul din impozite poate spori chiar dacă nivelul impozitelor nu a fost diminuat. Tot eroare de cauzalitate există şi în situaţia
în care variabilei
dependente i se atribuie rolul de variabilă independentă sau când o relaţie pozitivă dintre două variabile este tratată ca o relaţie negativă. Eroare de compoziţie apare în situaţia în care trăsăturile caracteristice unei anumite componente sunt considerate valabile şi pentru 49
întregul din care face parte componenta respectivă. Este eroare de a crede că ceea este adevărat pe părţi, este în mod necesar adevărat şi pentru întreg. Următoarele exemple sunt reale şi surprind doar pe cei care “cad” în capcanele sofismului de compoziţie: - eforturile indivizilor pentru a economisi mai mult într-o perioadă de recesiune pot să reducă economisirea globală a comunităţii; - dacă o singură persoană reuşeşte să obţină mai mulţi bani, situaţia acelei persoane se îmbunătăţeşte, dar dacă întreaga populaţie obţine mai mulţi bani, situaţia persoanei nu se modifică; - dacă toţi fermierii au obţinut o recoltă bună, venitul global al fermierilor este posibil să scadă. Pentru a înţelege cum se manifestă eroarea de compoziţie, analizăm ultimul exemplu. Un producător de cereale depune o cantitate mai mare de muncă, îşi îmbunătăţeşte tehnologia etc. pentru a spori randamentele şi obţine o cantitate mai mare de bunuri. Dacă reuşeşte să crească producţia, venitul său se va majora. Însă, dacă toţi fermierii reuşesc să-şi crească producţia de cereale, preţul acestora poate să scadă atât de mult, încât venitul lor global se reduce. Se manifestă “paradoxul agricol”. Acesta arată că ceea ce este adevărat pentru un individ nu este neapărat adevărat pentru un grup.
4.3.3. Subiectivismul Datele empirice cu care lucrează economistul sunt situate în structuri specifice, care corespund unei perioade din evoluţia societăţii. Dacă în universul fizic se urmăreşte punerea în evidenţă a unor legi obiective, eterne, în domeniul economic nu poate fi vorba decât de legi cu statut provizoriu ce sunt repuse în discuţie de evoluţia societăţii. Chiar în interiorul unui sistem 50
economic dat, experienţa faptelor anterioare şi recursul la observaţia mediului economic nu sunt întotdeauna suficiente. Adesea faptele economice sunt obscure şi ipotezele
ştiinţifice
concurente. O ipoteză poate fi verificată iar alta respinsă. O ipoteză numai provizoriu poate fi acceptată întrucât nu a fost respinsă şi înlocuită cu alta. În economie, dar nu numai, majoritatea faptelor sunt compatibile cu mai multe explicaţii concurente. Pentru a alege între acestea, statisticienii folosesc drept criteriu de selecţie probabilitatea. Ei măsoară gradul de incertitudine pe care îl compară cu estimările. Incertitudinea reprezintă regula şi o ipoteză nu este niciodată verificată integral. O ipoteză este probabilă cu o incertitudine mai mare sau mai mică. Modul în care cercetătorul percepe faptele observate
depinde de
instrumentele teoretice pe care le foloseşte. Oamenii de ştiinţă, precum şi ceilalţi indivizi, sunt prizonierii propriilor prejudecăţi teoretice. Dacă fizicienii au înţeles bine fizica newtoniană, aceasta poate fi un obstacol pentru înţelegerea teoriei relativităţii a lui Einstein. La fel se întâmplă cu faptele economice şi teoriile ştiinţifice. Prin însuşirea unui ansamblu de principii economice se înţelege într-un mod nou realitatea. Economia nu este un corp ştiinţific unificat. Există dezacord în ce priveşte obiectul de studiu. Faptele economice nu permit întotdeauna diferenţierea clară între diferite
teorii economice. Oamenii pot înţelege
economia în maniere diferite. Există o pluralitate de abordări, ceea ce atrage atenţia asupra subiectivităţii inevitabile a ideilor despre activitatea economică şi a faptului că trebuie să fim deschişi unor interpretări care diferă de ale noastre. 5. LA CE SERVEŞTE ŞTIINŢA ECONOMICĂ
51
Importanţa studierii ştiinţei economice, decurge, pe de o parte, din rolul economicului în societatea contemporană, iar
pe de altă parte, din
valenţele intrinseci ale ştiinţei despre acest domeniul complex şi dinamic al activităţii practice. Însuşirea ştiinţei economice are, în primul rând, o semnificaţie cognitivă deosebită. Cunoştinţele, ideile şi teoriile economice corecte au o mare valoare atât pentru individ, cât şi pentru ansamblul social. În al doilea rând, ştiinţa economică reprezintă
un element de sporire a eficienţei
acţiunii practice. Modul în care ştiinţa economică poate să ne potenţeze activitatea se particularizează în raport cu profesiunea. Cunoaşterea pieţei monetare şi a pieţei financiare poate ajuta indivizii să-şi administreze mai bine propriile disponibilităţi băneşti. Cunoaşterea teoriei preţurilor şi a finanţelor, precum şi a politicilor antitrust poate să sporească competenţa unui jurist. O cunoaştere temeinică a mecanismului costurilor de producţie şi a implicaţiilor pe care le au asupra veniturilor îmbunătăţeşte calitativ decizia întreprinzătorilor. Fie că este medic, investitor sau fermier, o persoană are nevoie de elemente care să le faciliteze înţelegerea modului în care îşi administrează averea în scopul obţinerii unei cât mai mari satisfacţii şi a profitului din activitatea lor. Teoria economică permite oamenilor să înţeleagă principalele probleme naţionale. Ea descrie, explică şi prevede funcţionarea economiei. Pentru majoritatea indivizilor, factorul decisiv se manifestă atunci când cunoaşterea ştiinţifică este folosită pentru elaborarea politicilor economice. Dacă teoria economică nu este numai o acumulare de adevăruri autentice, economistul este confruntat cu mai multe ansambluri de interpretări. Dar o privire atentă relevă faptul că între economişti există un acord larg asupra numeroaselor întrebări ale economiei pozitive, îndeosebi asupra problemelor de microeconomie, precum sunt importanţa pieţei în procesul de 52
alocare a resurselor, efectul reglementărilor statale, avantajele specializării şi relaţiilor comerciale. Ştiinţa economică are o mare utilitate normativă prin care sunt puse în practică ideile şi teoriile economice. Ea oferă baza ideatic normativă pentru înfăptuirea politicilor economice potrivit nevoilor de progres ale ţării. În condiţiile unei economii tot mai complexe, ştiinţa
economică are şi îşi
accentuează rolul predictiv. În domeniul normativ între economişti apar dezacorduri importante. Economiştii au o concepţie diferită de restul populaţiei în ce priveşte importanţa relativă a inflaţiei şi şomajului, puterea sindicatelor, repartiţia veniturilor, creşterea sau scăderea impozitelor, în aprecierea marilor probleme politice şi etice. Economia normativă implică percepte etice şi juridice de valoare. Trebuie să elaboreze guvernul şi să aplice programe de protecţie socială? Deficitul bugetar trebuie redus prin impozite mai ridicate sau prin reducerea cheltuielilor finanţate de stat? Creşterea economică poate fi stimulată de stat prin investiţii publice sau prin măsuri de încurajare a sectorului public? Răspunsurile acestor întrebări ţin mai mult de etică, de judecăţi de valoare, decât de fapte. Aceste probleme pot fi dezbătute, dar ştiinţa se bazează pe fapte. Nu este simplu formularea unor răspunsuri corecte la întrebările: Care trebuie să fie rata inflaţiei? Trebuie societatea să ajute persoanele defavorizate? Cât trebuie cheltuit pentru apărarea naţională? Întrebările sunt soluţionate prin decizii politice, nu de ştiinţa economică, dar cu ajutorul acesteia.Economiştii au devenit consilieri în cadrul organismelor statale. Parlamentul şi guvernul în mod permanent dezbat şi iau decizii asupra unor variate probleme economice. Institutele de cercetare, experţii, consilierii studiază principalele probleme economice şi propun soluţii. 53
* *
*
În finalul capitolului introductiv, revenim la întrebarea: De ce studiem ECONOMIA? Poate cel mai bun răspuns este cel dat de J.M. Keynes, în ultima parte a Teoriei generale (pag.384-385). …dacă ideile sunt corecte … ar fi o greşeală … de a pune la îndoială forţa influenţei lor într-o perspectivă mai îndelungată … ideile economiştilor şi ale teoreticienilor politicii, şi atunci când au dreptate şi atunci când greşesc, exercită o influenţă mai puternică decât se crede îndeobşte. Într-adevăr, puţine alte lucruri guvernează lumea. Oamenii de acţiune care se cred liberi de orice influenţe intelectuale sunt de obicei robii vreunui economist defunct. Maniacii aflaţi la putere, pe care îi inspiră glasuri ce numai
ei le aud, îşi extrag declaraţiile delirante din
operele vreunui scrib savant apărut cu câţiva ani mai devreme. Am convingerea că forţa drepturilor câştigate este mult exagerată în comparaţie cu penetraţia treptată a ideilor. Este adevărat, acesta nu acţionează imediat, ci după un timp oarecare căci în domeniul teoriei economice şi politice nu sunt mulţi aceia pe care îi influenţează ideile noi după ce trec de vârsta de 25 sau 30 ani, astfel încât este puţin probabil ca ideile pe care funcţionarii publici, politicienii şi chiar agitatorii le aplică la evenimente curente să fie dintre cele mai noi. Dar, mai devreme sau mai târziu, ideile şi nu drepturile câştigate sunt cele care se dovedesc periculoase, şi în bine şi în rău.
REZUMAT Existenţa individuală şi socială a omului este condiţionată de măsura şi modul în care sunt satisfăcute nevoile. Acestea din urmă există ca sistem şi sau multiplicat şi diversificat în timp reflectând nivelul de dezvoltare a 54
individului şi a societăţii. Satisfacerea nevoilor este condiţionată de existenţa resurselor, a căror caracteristică principală este raritatea. Potenţialul de resurse productive pune în evidenţă frontiera posibilităţilor de producţie, în limitele căreia există o multitudine de alternative de alocare a resurselor. Alegerea variantei optime presupune luarea în considerare a costului de oportunitate. Complexitatea vieţii economico-sociale este de natură să asocieze riscul şi incertitudinea oricărei opţiuni privind desfăşurarea activităţii economice. Preocupările pentru studiul vieţii economice au dus la formarea şi dezvoltarea ştiinţei proprii acestui domeniu. O diferenţiere evidentă a concepţiilor este legată nu atât de obiectul de studiu, cât mai ales de modalităţile de abordare, de punctul de plecare în demersul cercetării ştiinţifice. Economia (Economics) este ştiinţa teoretică fundamentală, ocupând locul central în sistemul ştiinţelor economice. Studiul comportamentelor agenţilor economici, la diferite niveluri din ierarhia spaţiului economic, a dus la conturarea microeconomiei şi a macroeconomiei. Structurarea cunoştinţelor economice în funcţie de caracterul lor teoretic – explicativ sau aplicativ, a dus la delimitarea economiei pozitive de economia normativă. Cum orice economie este o economie de schimb, raţionamentele nu pot fi făcute în afara influenţelor exercitate de piaţă. Funcţionarea pieţei este costisitoare. Internalizarea costurilor de tranzacţie se realizează prin intermediul organizaţiilor. Piaţa şi organizaţiile nu sunt opuse, ci se presupun. Delimitarea etapelor în formarea şi dezvoltarea situaţii ştiinţei economice presupune identificarea filiaţiei de idei şi a aşa-numitelor situaţii clasice, în funcţie de care se pot distinge mai multe faze în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice a activităţii economice: preştiinţifică, clasică, neoclasică, keynesiană, postkeynesiană. Cercetarea ştiinţifică în domeniul economiei a dus la conturarea unei metode proprii prin îmbinarea principiilor generale cu cele specifice generate 55
de natura domeniului de studiu. Tipurile de abordare a fenomenului economic poartă amprenta măsurii în care se identifică deosebirile între economie, fizic, biologic şi psiho-sociologic. Procedeele de analiză economică vizează etapele şi metodele acesteia, un rol important revenind raţionamentului utilizat. Caracterul ştiinţific al acestuia presupune filiera fapte(date) - relaţii-modele. Dificultăţile raţionamentului economic rezultă din complexitatea faptelor care se găsesc la interferenţa dintre economic, social şi politic. Aici poate fi identificat punctul de plecare în argumentarea necesităţii studierii ştiinţei economice.
56
Capitolul 10 STATUL ŞI ECONOMIA. TEORIA OPŢIUNII PUBLICE Rolul statului în economie constituie de secole motiv de dispută politică. Dacă de 200 de ani pieţele s-au dovedit motor pentru economiile ţărilor industrializate, cu circa un secol în urmă aproape toate guvernele statelor occidentale au început să intervină în viaţa economică pentru a corecta neajunsuri evidente ale mecanismului pieţei. Mecanismul de adoptare a deciziilor de către stat formează conţinutul teoriei opţiunii publice – o ramură relativ recentă a economics-ului. 1. STATUL ŞI ECONOMIA În principiu, o economie cu concurenţă perfectă - unde schimbul bunurilor la preţul pieţei realizează alocarea resurselor - permite obţinerea cantităţii maxime de bunuri utile în raport cu resursele de care dispune societatea. Dar piaţa, în realitate, prezintă unele imperfecţiuni (monopolul, 57
externalităţi, bunuri publice), la care se adaugă inflaţia, şomajul şi repartiţia inegală a veniturilor. Pentru a înlătura imperfecţiunile mecanismului pieţei, naţiunea adaugă la “mâna invizibilă a pieţei”, “mâna vizibilă a statului”. 1.1. Instrumentele politicii economice a statului Creşterea intervenţiei publice, pentru a remedia imperfecţiunile pieţei, a antrenat o sporire importantă a rolului statului în viaţa economică. Creşterea rolului statului a dus la sporirea influenţei sale în viaţa economică, atât în ceea ce priveşte mărimea părţii din venitul naţional destinată transferurilor şi suplimentarea veniturilor persoanelor în dificultate, cât şi în privinţa reglementării, respectiv, a controlului legal asupra activităţii economice. Intervenţia statului în activitatea economică nu a fost continuă; urmând ciclul afacerilor, guvernele au făcut doi paşi înainte şi unul înapoi pe drumul unei intervenţii publice mai importante. În economiile moderne, statul se implică în toate sferele vieţii economice. Instrumentele pe care le utilizează pentru a influenţa activitatea economică privată se împart în trei mari categorii: 1. IMPOZITELE, care reduc veniturile contribuabililor şi, prin urmare, cheltuielile private (firmele ş indivizii cumpără mai puţin pentru investiţii şi consum), furnizând mai multe resurse sectorului public (pentru crearea de bunuri publice). Sistemul fiscal poate fi utilizat pentru descurajarea unor activităţi (fumatul, consum de alcool etc.), prin aplicarea unor impozite şi taxe mai ridicate, şi la încurajarea altora prin aplicarea unor cote reduse de impozite. În raport cu obiectul impozitării (persoanele sau tranzacţiile), impozitele se împart în două grupuri mari: impozite directe şi impozite indirecte.
58
Impozitele directe sunt acelea în cazul cărora contribuabilul este persoană. Cel mai important impozit direct este impozitul pe venit, care variază în funcţie de mărimea şi sursa venitului şi de alte diferite caracteristici stabilite de lege. Firmele plătesc şi ele impozite pe veniturile lor (impozit direct) întrucât, din punct de vedere juridic, firma este o persoană (juridică), iar din punct de vedere economic, este proprietatea acţionarilor, astfel că un impozit pentru o întreprindere este o taxă pentru ei. Impozitul global perceput fiecărei persoane este, de asemenea, un impozit direct. Mărimea impozitului este determinată de rata impozitului, care exprimă procentul din baza de impozitare. Este important să se facă distincţie între rata medie şi rata marginală. Rata medie a impozitului pe venit este raportul dintre impozitul plătit de o persoană şi venitul acesteia. Rata marginală a impozitului exprimă impozitul pe care o persoană trebuie să-l plătească pentru o unitate suplimentară de venit. Impozitele indirecte sunt cele percepute pe o tranzacţie şi sunt plătite de un individ în virtutea asocierii sale cu tranzacţia. Cele mai importante impozite indirecte sunt acelea pe vânzarea produselor fabricate în mod curent. Aceste taxe sunt numite taxe de consum, atunci când sunt impuse fabricanţilor şi taxe de vânzare, atunci când sunt impuse pe vânzarea bunurilor de la comerciant la consumator.
În prezent, majoritatea ţărilor aplică o taxă
comprehensivă pe toate tranzacţiile, numită taxa pe valoarea adăugată (TVA). Valoarea adăugată reprezintă valoarea pe care o firmă o adaugă în virtutea activităţii sale. TVA este impozit indirect deoarece depinde de valoarea producţiei şi vânzărilor şi nu de venitul propriu al vânzătorului. 2. CHELTUIELILE, ce stimulează firmele sau lucrătorii să producă anumite bunuri sau servicii (tancuri, servicii educaţionale, justiţie etc) şi permite transferurile de la buget (prestaţii sociale) care asigură venituri pentru o parte a populaţiei. Acestea sunt, în primul rând, cheltuieli exhaustive care 59
se produc atunci când guvernul cumpără serviciile factorilor de producţie şi le utilizează pentru a produce bunuri şi servicii în sectorul public. Prin multiplele lor utilizări, cheltuielile exhaustive sunt un instrument de umplere a golurilor în ceea ce furnizează piaţa liberă. În al doilea rând, cheltuielile guvernamentale constau în plăţi de transfer, care sunt plăţi ce nu implică nici o contribuţie la activitatea economică curentă. Pensii, ajutoare de şomaj, plăţi pentru asistenţă socială şi altele de acelaşi fel, sunt plăţi de transfer. Ele transferă puterea de cumpărare a producţiei de la cei care furnizează banii (contribuabili) către cei care îi primesc. Principalul scop al plăţilor de transfer este de a modifica distribuţia veniturilor. De mai mult de un secol, venitul şi producţia naţională înregistrează creşteri în aproape toate ţările industrializate. În acelaşi timp, cheltuielile publice au crescut într-un ritm şi mai rapid. Desigur, ponderea cheltuielilor publice în PIB variază de la o ţară la alta. Ţările cu venit ridicat au tendinţa să încaseze din impozite şi, deci, să cheltuiască o parte din PIB mai mare decât ţările sărace. Se poate vorbi oare de un model caracteristic pentru ţările bogate? Dată fiind marea diversitate a sistemelor fiscale ale ţărilor dezvoltate, nu poate fi vorba de existenţa unei legi simple care să explice corelaţia dintre presiunea fiscală şi bunăstare. 3. REGLEMENTĂRILE SAU MĂSURI DE CONTROL, care dau sau nu dau voie oamenilor să desfăşoare anumite activităţi economice. Regulile şi reglementările sunt instrumente eficace pentru redresarea eşecurilor pieţei. Guvernele utilizează regulile, atât pentru cadrul în care operează piaţa, cât şi pentru a modifica funcţionarea pieţelor libere. Regulile se referă la activităţile economice. Orele între care sunt deschise magazinele, regulile în care funcţionează diferite sindicate, interzicerea discriminării între serviciile prestate de bărbaţi şi femei, a vânzării şi consumului de băuturi alcoolice de 60
către copii, a drogurilor, prostituţiei, obligaţia de încheiere a unor asigurări pentru pagubele produse cu autoturismul şi altele, sunt exemple de reguli pentru desfăşurarea activităţii economice. Cele mai multe practici de afaceri sunt controlate prin reguli şi reglementări. În multe ţări, acordurile între firmele oligopoliste de a fixa preţurile sau împărţirea pieţei sunt ilegale. În unele ţări, simpla existenţă a monopolurilor este interzisă. Atunci când avantajele de cost ale monopolului sunt considerabile, preţurile pe care o firmă le poate solicita şi beneficiile pentru investiţia de capital sunt adesea reglementate. În afara reglementării preţurilor şi a normelor de desfăşurare a activităţii economice, statul a încercat să protejeze sănătatea şi securitatea cetăţenilor printr-o reglementare socială. Treptat au fost adoptate reglementări privind desfăşurarea comerţului şi protecţia consumatorului, protecţia muncii, poluare, standarde de siguranţă în folosirea bunurilor durabile şi a automobilelor, folosirea unor substanţe chimice şi radioactive. Ultima perioadă se caracterizează prin sporirea preocupărilor referitoare la eficacitatea regulilor şi reglementărilor. Întoarcerea la perioada liberalismului absolut este improbabilă. Oamenii au ajuns să accepte constrângerile impuse de stat şi care au modificat chiar esenţa sistemului capitalist. “Proprietatea privată, spune P. Samuelson, este tot mai puţin … privată. Libera iniţiativă a devenit tot mai puţin … liberă.” Evoluţia ireversibilă a lucrurilor este o caracteristică a istoriei. 1.2. Funcţiile statului Încă din epoca lui Platon, filosofii au dezbătut rolul statului, iar oamenii politici au elaborat concepţii diferite referitoare la stat. O privire generală începe cu o analiză a rolului normativ al statului, adică studiul tipului de 61
funcţii economice pe care statul trebuie să şi le asume. Într-o economie mixtă, modernă, statul îndeplineşte patru funcţii:
stabilirea cadrului legal de desfăşurare a activităţii economice;
alocarea resurselor pentru îmbunătăţirea eficienţei;
repartiţia venitului într-un mod cât mai echitabil;
stabilizarea economiei prin politici de creştere. 1.2.1. Stabilirea cadrului legal al activităţii economice
Prima funcţie a statului, adică determinarea cadrului legal, se concretizează în fixarea regulilor pieţei. Aceste reguli se referă la definirea proprietăţii, legile privind contractele şi falimentul, obligaţiile mutuale ale lucrătorilor şi firmelor, reglementări privind relaţiile dintre membrii societăţii. Chiar dacă cadrul legal condiţionează comportamentul economic, majoritatea legilor adoptate de stat nu au nimic de a face cu o analiză economică în termeni de costuri – beneficii. Mai mult, unele legi vin din epoca romană, altele din tradiţia naţională, iar originea unor legi moderne se găseşte în raţionamentul utilitarist sau sunt expresia unor idei politice de dată recentă. Oricare ar fi sursa legilor, cadrul legal influenţează puternic activitatea economică. Firmele sunt responsabile de acţiunile şi produsele lor, de securitatea produselor şi a locurilor de muncă. 1.2.2. Îmbunătăţirea alocării resurselor Eficacitatea economică constă în utilizarea resurselor disponibile în aşa fel încât să se obţină maximum de satisfacţie pentru indivizi. Teoria economică a reţinut criteriul de eficacitate enunţat de V. Pareto: alocarea resurselor
62
între diferite utilizări posibile este optimă atunci când nu se mai poate îmbunătăţi satisfacerea unui individ fără a dăuna satisfacerii altui individ. Analiza economică recunoaşte unele situaţii în care iniţiativa privată şi piaţa liberă nu permit asigurarea unei alocări optime a resurselor. De aceea unul din principalele obiective economice ale statului îl reprezintă asigurarea unei alocări optime din punct de vedere social a resurselor. Aceasta este latura microeconomică a politicii statului care se concentrează asupra a ceea ce trebuie şi cum trebuie să producă economia. Politica microeconomică diferă de la o ţară la alta potrivit obiceiurilor şi concepţiilor politice dominante. Unele politici privilegiază o politică de nonintervenţie, de laissez-faire şi lasă majoritatea deciziilor pe seama pieţei. Alte ţări optează pentru reglementarea statală în care decizii de producţie sunt luate de organisme publice. Economia contemporană din ţările dezvoltate este o economie de piaţă şi oamenii consideră că piaţa este capabilă să rezolve operativ probleme microeconomice. Dar, uneori, guvernul este îndreptăţit să nu ţină seama de deciziile cu privire la repartiţie care rezultă din jocul forţelor pieţei. Pentru ca mâna invizibilă a concurenţei perfecte să asigure alocarea eficientă a resurselor, se cere realizarea unor premise: a) toate bunurile sunt produse în condiţii de eficienţă de firme perfect concurenţiale; b) bunurile sunt perfect divizibile şi consumul unei părţi din acestea de către un individ reduce cantitatea aflată la dispoziţia altor indivizi; c) nu există externalităţi; d) fiecare persoană are acces egal la resursele umane şi naturale, are şanse egale în toate domeniile şi poate exercita orice activitate. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, piaţa ar putea da naştere la o producţie şi repartiţie a producţiei naţionale perfect eficiente şi echitabile şi nu ar fi necesară intervenţia statului. 63
Chiar şi în acest caz, dacă există diviziune a muncii şi dacă ar funcţiona corespunzător mecanismul preţurilor, statul ar avea un rol important de jucat. Sunt necesare justiţia şi poliţia pentru a garanta respectarea contractelor; comportamentul nonfraudulos şi nonviolent şi a legislaţiei privind proprietatea. Acesta constituie cazul unui laissez-faire cu o intervenţie minimă a statului şi ar putea fi efectiv în sistem bun dacă condiţiile ideale ar fi respectate. În realitate fiecare din condiţiile ideale sunt într-o anumită măsură încălcate. Există mari diferenţe datorită moştenirii şi istoriei sociale, între aptitudini, şanse şi noroc. Anumite grupuri sunt victime ale unor discriminări sistematice. Unele tipuri de producţie nu pot fi puse în aplicare în mod eficient decât în mari unităţi care sunt incompatibile cu concurenţa perfectă. Piaţa nu este ideală, ea are limite. Modul în care aceste limite ale pieţei pot duce la necesitatea intervenţiei statului se poate prezenta astfel:
Discriminarea pe piaţa muncii. Când anumite grupuri sunt excluse de la activităţi foarte bine remunerate, statul poate decide luarea unor măsuri de înlăturare a acţiunilor discriminatorii şi a barierelor între grupuri care le face a nu fi egale.
Eşecul concurenţei perfecte. Când monopolurile practică înţelegeri pentru a reduce rivalitatea sau pentru a determina firmele concurente să-şi înceteze activitatea, statul poate aplica politici antitrust sau de reglementare.
Existenţa unor externalităţi semnificative. Acestea se pot manifesta sub formă de prea multă poluare sau prea puţină investiţie în cunoaştere. În asemenea situaţii, statul trebuie să controleze emisiunile poluatorilor şi, respectiv, să susţină cercetarea ştiinţifică fundamentală.
64
Este evident că statul se confruntă cu multe probleme ce implică alocarea de resurse. 1.2.3. Redistribuirea venitului Chiar şi atunci când funcţionează eficient, mâna invizibilă poate da naştere la o repartiţie inegală a veniturilor. Într-un sistem liberal oamenii ajung bogaţi sau săraci în funcţie de averea pe care o moştenesc, de însuşirile şi eforturile lor, nivelul competenţei lor şi, uneori, de „şansa de a găsi petrol”. Pentru unii oameni, distribuţia veniturilor pe care o generează libera concurenţă pare a fi la fel de arbitrară ca repartiţia darwiniană a hranei şi a teritoriului între animalele din junglă. În societăţile sărace există puţine venituri excedentare ce pot fi luate de la cei mai avuţi şi redistribuite celor mai defavorizaţi. Pe măsură ce societăţile devin mai bogate, ele consacră o parte mai mare din resurse pentru a furniza servicii săracilor. Această activitate – redistribuirea venitului – este o funcţie importantă a statului. Statul operează o redistribuire directă între diferiţi agenţi economici prin prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizaţii sociale) şi prin transferuri (ajutoare, subvenţii, prestaţii sociale etc.). Funcţia de distribuire este în mare măsură neglijată de teoria politicii economice. Criteriul lui Pareto nu poate fi aplicat pentru evaluarea repartiţiei veniturilor şi avuţiei între indivizi: o situaţie în care un singur individ acaparează totalitatea avuţiilor şi a veniturilor este optimă în viziunea lui Pareto; există atâtea situaţii optime câţi indivizi există! Distribuţia pune probleme de decizie, însă nu există un criteriu operaţional de evaluare recunoscut de teoria economică.
65
Încercând să modifice distribuţia venitului după mărime, guvernul este preocupat de veniturile mari şi cele mici, indiferent de sursa acestora. Majoritatea guvernelor adoptă măsuri care reduc veniturile celor care se află la un „capăt” al scării veniturilor. Procedând astfel, guvernele se confruntă însă cu un „schimb” între eficienţă şi echitate. Multe din măsurile de redistribuire a venitului se pot explica prin teoria guvernului maximizator de voturi. Un astfel de guvern este tentat să adopte politici care ajută mult fiecare membru al unui grup uşor de identificat (anumite grupuri profesionale, mici oameni de afaceri, fermieri, gospodării cu un număr mare de copii, unele grupuri de muncitori calificaţi sau necalificaţi, persoane în dificultate) şi reduce uşor venitul fiecărui membru al unui grup larg, difuz, neorganizat. Aceia care sunt ajutaţi foarte mult vor fi recunoscători guvernului („îi dau votul”), în timp ce aceia care sunt doar uşor afectaţi, este improbabil că vor blama guvernul pentru pierderile lor. 1.2.4. Stabilizarea şi creşterea economică Stabilizarea constituie funcţia economică cea mai recentă asumată de către stat. În prezent guvernele încearcă să atenueze ciclul economic cu scopul de a preveni şomajul, stagnarea economică şi inflaţia şi de a încuraja o creştere economică rapidă. Politicile monetare şi cele fiscale constituie instrumentele esenţiale ale statului pentru a controla fluctuaţiile economice şi de a promova creşterea economică. În domeniul funcţiei de stabilizare, în mod frecvent se reţine ca obiectiv „patrulaterul magic” a lui Nicholas Kaldor: creşterea economică, locuri de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern. Creşterea economică este măsurată prin procentajul sporirii anuale a produsului intern brut pe locuitor. 66
Pe termen lung, creşterea economică este cel mai puternic determinant al standardului de viaţă. Indiferent de politicile privind eficienţa şi echitatea, oamenii care trăiesc în economii cu o creştere rapidă, constată că standardele lor de viaţă sporesc în medie mai repede decât ale oamenilor care trăiesc în ţări cu rate de creştere economică scăzute. De regulă, creşterea economică a fost percepută ca un fenomen macroeconomic corelat cu economisirea şi investiţiile totale. Mai recent, s-a repus în valoare o concepţie anterioară ce statua schimbarea tehnologică ca motor al creşterii şi pe antreprenorii individuali ca agenţii ce introduc schimbarea tehnologică prin inovaţii. Aceasta este o perspectivă microeconomică menită să sporească şi nu să înlocuiască efortul macroeconomic în legătură cu economisirea totală şi investiţiile totale. Inovaţiile în materie de produse şi procese de producţie care susţin creşterea economică solicită schimbări continue şi adaptări în întreaga economie. Dacă politicile guvernamentale descurajează schimbarea, creşterea economică va fi încetinită. O serie de politici destinate îmbunătăţirii echităţii pot să nu aibă nici un stimulent pentru schimbare. În acelaşi timp, alte politici sunt orientate spre eficienţă sau au ca obiectiv primar creşterea economică pe termen lung. Multe din dezacordurile asupra politicilor economice depind de diferite puncte de vedere asupra corelaţiilor microeconomice necesare pentru a încuraja inovaţiile generatoare de creştere. Unii economişti apreciază că maximizarea concurenţei în orice moment este cea mai importantă condiţie a creşterii. Alţii sunt de acord cu J. Schumpeter, care apreciază că existenţa profiturilor de monopol şi oligopol în orice moment este un stimulent puternic pentru inovaţii generatoare de creştere economică. Ambele variante sunt expresia unei dileme politice. Pe termen scurt firmele care dobândesc putere de monopol datorită inovaţiei pot câştiga 67
profituri foarte mari pe seama consumatorilor. Pe termen lung încercările de a controla aceste monopoluri pot inhiba distrugerea creativă care ajută la creşterea standardelor de viaţă prin creşterea productivităţii. Multe politici au potenţialul de a afecta rata generală a creşterii economice. Politicile în favoarea creşterii, pentru care se pledează adesea, includ impozitarea consumului şi nu venitul, evitând cotele de impozitare puternic progresive, încurajând mobilitatea lucrătorilor şi firmelor care sunt stimulate să inoveze. Creşterea economică permite sporirea locurilor de muncă şi a venitului pe locuitor, însă antrenează presiuni asupra creşterii preţurilor şi stimulează importurile. Acest obiectiv este, deci, compatibil cu ocuparea, dar intră în contradicţie cu stabilitatea preţurilor şi cu echilibrul extern. Numărul locurilor de muncă este un obiectiv ce semnifică o utilizare optimă a factorilor de producţie (muncă şi capital), adică angajări care permit obţinerea celor mai ridicate productivităţi. Mai des este folosit sensul de utilizare deplină a mâinii de lucru. Obiectivul constă în reducerea şomajului la nivelul şomajului voluntar necesar bunei funcţionări a pieţei muncii. Stabilitatea preţurilor este exprimată prin rata inflaţiei. Un minimum al creşterii preţurilor (1-3%) pare un fapt inevitabil într-o economie în creştere unde se exercită permanent presiuni din partea cererii de bunuri. Obiectivul stabilităţii preţurilor vizează, deci, o rată a inflaţiei nu atât nulă, cât mai ales, redusă. Echilibrul extern se referă la echilibrul balanţei de plăţi, ca expresie a sumei plăţilor primite sau vărsate în restul lumii. Realizarea sa este dependentă de cele trei componente esenţiale: plăţile curente, mişcările de capitaluri nonmonetare şi variaţia rezervelor de schimb ale sectorului bancar sau oficial (trezoreria).
68
Constrângerea reprezentată de necesitatea asigurării echilibrului se întâlneşte mai ales în caz de deficit. Pe termen mediu sau pe termen scurt, o taxă poate compensa un deficit al tranzacţiilor curente prin împrumuturi de capitaluri din străinătate, care permite un excedent al balanţei capitalurilor, dar aceasta antrenează apoi rambursarea capitalurilor şi a “serviciului datoriei”. „Serviciul datoriei” contribuie, de asemenea, la apariţia unor noi deficite. Acestea pot fi acoperite prin împrumuturi de capitaluri străine, dar accentuează riscul de a pune la îndoială capacitatea ţării de rambursare a datoriei externe. Pe termen lung, presiunea externă este, deci, mai severă decât pe termen scurt; ţara trebuie să caute echilibrul balanţei tranzacţiilor curente. 2.
TEORIA OPŢIUNII PUBLICE
Teoria opţiunii publice analizează cum, ce şi pentru cine produce sectorul public, aşa cum teoria cererii şi ofertei examinează alegerile pentru sectorul privat. 2.1. Preliminarii Economiştii sunt preocupaţi în privinţa rolului pe care statul îl joacă în economie. Dar guvernele urmează oare ele recomandările economiştilor şi filosofilor? Folosesc ele “mâna invizibilă” (piaţa), pentru a garanta că deciziile de politică economică vor contribui la funcţionarea armonioasă şi eficientă a economiei?
Există
“eşecuri
ale
sistemului
de
stat”
asemănătoare
imperfecţiunilor pieţei precum monopolurile şi externalităţile? Aceste întrebări conturează domeniul teoriei opţiunii publice ce studiază modul în care guvernele iau decizii: cum se decide nivelul impozitelor, al consumului public şi mărimea transferurilor. 69
Încă din epoca lui A. Smith, economiştii şi-au concentrat atenţia pentru a înţelege funcţionarea pieţei. Dar, o serie de teoreticieni au încercat să estimeze şi rolul statului în cadrul societăţii. Bazele teoriei opţiunii publice au fost puse de Joseph Schumpeter (1942), iar studiul lui Kenneth Arrow privind opţiunile sociale a conferit rigoare matematică acestui nou domeniu de cercetare. Studiul lui Anthony Downs (“Teoria economică a democraţiei, 1957) schiţează pentru prima dată o teorie potrivit căreia politicienii elaborează politicile economice care să le permită să fie realeşi. Demonstrând că politicienii au tendinţa de a se poziţiona în centrul spectrului politic, Downs a formulat aşa-numitul “paradox electoral” conform căruia participarea oamenilor la vot este iraţională dată fiind scăzuta probabilitate ca un individ să poată influenţa rezultatul final al alegerilor. Ulterior, studiile elaborate de James Buchanan şi Gordon Tullock (“Calculul consimţământului”, 1959) au făcut apologia sistemului de automatisme şi regulatoare şi au pledat pentru ideea unanimităţii în luarea deciziilor publice, susţinând că deciziile unanime nu constrâng pe nimeni şi nu impun nici un cost. La începutul anilor ’80 politicienii conservatori (SUA) au acordat cea mai mare atenţie acestui tip de teorie economică şi ea a fost aplicată în domenii precum politica agricolă, legislaţie şi justiţie şi a constituit baza teoretică pentru o propunere de amendament constituţional cu privire la echilibrarea bugetului. 2.2. Teoria economică a democraţiei Potrivit teoriei clasice, democraţia este un sistem în care poporul suveran desemnează reprezentanţi a căror acţiune vizează exclusiv să exprime voinţa poporului. Statul este un organism practic care autorizează 70
aplicarea politicilor conforme cu binele comun. Oamenii politici sunt reflectări pasive ale cetăţenilor şi sunt motivaţi de simpla căutare a interesului general. A. Bergson şi P. Samuelson au încercat să formalizeze comportamentul statului ca o căutare a maximizării bunăstării colective. Conform filosofiei utilitariste, dezvoltate de J. Bentham, este sugerat că obiectivul politicii economice constă în a maximiza o funcţie de bunăstare socială, exprimată ca o sumă ponderată a satisfacţiei tuturor indivizilor ce compun societatea. Însă, conţinutul precis al funcţiei de bunăstare socială şi ponderile aplicabile satisfacţiilor individuale nu se sprijină pe nici o analiză ştiinţifică. După Jan Tinbergen, principalele ţeluri ale statului (argumentele funcţionării bunăstării sociale) pot fi clasificate astfel: pacea internaţională; bunăstarea materială; îmbunătăţirea repartiţiei veniturilor; emanciparea grupurilor defavorizate; libertatea individuală comparabilă cu ţelurile de mai înainte. Teoria clasică a democraţiei este criticată de Joseph Schumpeter. După el, binele comun nu există şi, deci, voinţa poporului, pe care reprezentanţii sunt obligaţi să o urmeze fidel, este o iluzie. De altfel, cetăţenii sunt prea ignoranţi faţă de problemele naţionale pentru ca acţiunea publică să se fondeze pe voinţa poporului. În această situaţie, Schumpeter propune o altă definiţie a democraţiei: democraţia este o metodă de selectare a unui guvern, o metodă bazată pe libera competiţie a indivizilor şi a partidelor pentru putere. Motivaţia responsabililor politici nu este maximizarea bunăstării colective, ci cucerirea şi exercitarea puterii. De aici decurg o serie de consecinţe:
responsabilii politicii economice sunt raţionali, adică acţionează
într-o manieră coerentă în vederea maximizării satisfacţiei lor personale;
71
toate obiectivele atribuite politicii economice – creşterea
economică, locurile de muncă, justiţia socială etc. nu sunt decât obiective
intermediare
care
trebuie
să
contribuie
la
ţelul
responsabililor politicii: puterea liderilor şi a partidelor politice;
politicile economice aplicate sunt expresia cererii electorilor pe
“piaţa politică”;
din punct de vedere politic, poate fi raţional să adopte politici
ineficiente când ele sunt solicitate de electori şi capabile să asigure victoria electorală a guvernului. 2.3. Piaţa politică şi opţiuni publice Aşa după cum există pieţe pentru factori de producţie, pieţe ale bunurilor de consum, piaţa monetară etc., potrivit teoriei opţiunii publice există şi o “piaţă politică”, pe care interacţionează cererea şi oferta politică. Oferta pe piaţa politică este realizată de oamenii politici care se manifestă ca întreprinzători, ce urmăresc să-şi promoveze propriul “produs”, să-l “vândă”, în sensul de a-l schimba pe un alt “produs”. Produsul ce formează conţinutul ofertei pe piaţa politică este constituit din idei, programe, propuneri, măsuri noi etc., pe care omul politic le pregăteşte, le lansează şi le susţine prin mijloace şi tehnici specifice, urmărind “profitul maxim” sub forma voturilor care să-i asigure un loc într-o structură democratică a statului. Purtătorul ofertei (antreprenorul) este omul politic care doreşte să fie ales sau reales într-o anumită structură a statului de drept. Acesta îşi asumă o funcţie asemănătoare cu cea a firmelor într-o economie de piaţă. Oamenii politici sunt întreprinzătorii ce interpelează cererea de bunuri publice ale cetăţenilor şi caută mijloacele de a le oferi.
72
Care sunt motivaţiile politicienilor? Majoritatea celor aleşi au un comportament pragmatic şi ideologic. În acelaşi timp, caută să supravieţuiască pe scena politică fără a renunţa la convingerile lor cu privire la modul în care ar trebui guvernată naţiunea. Unii îşi schimbă poziţia “după cum bate vântul”. Alţii ţin atât de mult la idealurile lor încât sunt dispuşi să rişte o înfrângere pentru a şi le apăra. Teoria opţiunii publice, însă, face abstracţie de acest complex de motivaţii şi formulează o ipoteză simplă: politicienii se comportă în aşa fel încât să-şi maximizeze şansele de a fi realeşi. Se presupune, aşadar, că ei sunt maximizatori de sufragii, tot aşa cum firmele sunt interesate de maximizarea profitului. Cererea pe piaţa politică este susţinută de alegători şi consumatori cărora organismele democratice trebuie, în ultimă instanţă, să le satisfacă nevoile de bunuri şi servicii publice, în manifestarea lor de indivizi, colectivităţi umane, organisme ale societăţii civile, cât şi în calitate de oameni de afaceri. În structura cererii pe piaţa politică se include o serie de bunuri pe care le oferă spre folosire Parlamentul, guvernul, administraţiile publice: educaţia, îngrijirea sănătăţii, apărarea naţională, protecţia mediului, iluminatul public, acte normative ce reglementează relaţiile sociale şi economice, precum şi politici de creare de noi locuri de muncă, de sprijinire a unor sectoare economice, de protecţie a consumatorului, de reducere a fiscalităţii etc. Pentru a-şi satisface aceste cerinţe, cetăţenii care au statut de electori oferă votul lor ofertanţilor de astfel de bunuri, cu speranţa că aceştia îşi vor respecta promisiunile. Între alegători şi politicieni se situează organizaţiile cunoscute sub numele de grupuri de presiune sau grupuri de interese, ce reprezintă persoane şi firme care au rolul de a interveni pe lângă mediile oficiale şi a influenţa oamenii politici, pentru un ansamblu de interese sau probleme specifice. De regulă, ele se folosesc de argumentul interesului general care poate fi adevărat, 73
în anumite situaţii, şi neadevărat, în alte cazuri. Uneori, grupurile de presiune îşi asumă un nivel de putere politică fără nici o legătură cu mărimea lor efectivă. Când aceste grupuri “capturează” organisme oficiale sau corpuri legislative, ne aflăm în faţa existenţei unei situaţii de guvernare nonreprezentativă. Cererea şi oferta pe piaţa politică, ca şi piaţa politică, în general, au anumite particularităţi, care îşi găsesc expresia în existenţa unui mecanism de funcţionare şi luare a deciziilor, de echilibrare a celor două forţe, de fixare a “preţului de echilibru”. Dintre aceste particularităţi se evidenţiază următoarele:
Bunurile publice necesare şi dorite apar la început sub formă de
promisiuni. Cei care iau deciziile politice de a oferi aceste bunuri sunt oameni normali, cu obiective proprii, care reacţionează la impulsurile mediului şi au un comportament ce depinde de oportunităţi, constrângeri, recompense şi penalizări etc.;
Omul politic îşi focalizează beneficiile deciziilor sale asupra unor
categorii bine stabilite de indivizi sau colectivităţi, în timp ce costurile acestora se difuzează în întreaga societate. Astfel, beneficiarii de subvenţii pot fi producătorii agricoli, iar costurile sunt suportate de toţi plătitorii de impozite. Beneficiarii unor asemenea decizii pot fi mulţumiţi, dar plătitorii costurilor, fie nu îşi dau seama de efectele pozitive, fie nu sunt mulţumiţi, fie sunt indiferenţi.
“Antreprenorul” politic nu-şi poate adapta “rezidiul” operaţiunilor
sale (“profitul”) şi adoptă un comportament care să-i permită să-şi satisfacă dorinţele prin sporirea influenţei puterii şi prestigiului. Dar acestea au ca efect creşterea dimensiunilor administraţiei publice şi a costurilor de funcţionare a acesteia.
74
Pe piaţa politică, comportamentul alegătorului nu este similar cu cel al
purtătorului cererii pe piaţa bunurilor private. El ştie, de fapt, că votul său nu are nici un efect asupra alegerilor sau asupra deciziilor politice care urmează să se ia cu privire la o serie de măsuri şi la cheltuielile bugetare care sunt necesare a se efectua.
Atât din partea cererii, cât şi a ofertei de pe piaţa politică există forţe
care duc atât în direcţia accentuării birocratizării statului, a dimensiunilor şi a cheltuielilor sale, cât şi în direcţia distorsiunilor şi dezechilibrelor între cerere şi ofertă. De aceea eficacitatea mecanismului de funcţionare a pieţei politice poate fi afectată şi se întâlnesc forme diverse de eşecuri.
Deşi piaţa politică funcţionează cu costuri mari, de multe ori cu
eşecuri şi dezechilibre, acest tip de piaţă este imperfectă şi de aceea Winston Churchill afirma că „democraţia este cel mai rău dintre sisteme, cu excepţia tuturor celorlalte”. Teoria pieţei politice şi a opţiunilor publice, deşi de dată recentă, totuşi a reuşit să furnizeze o serie de explicaţii cu privire la motivaţia votării, funcţionarea grupurilor de interes, a sistemului judiciar, a birocraţiei politice şi administrative, a societăţii constituţionale etc. Prin această contribuţie este deschisă calea spre „optimalitatea socială”. Cu gândul la „Societatea perfectă”, economistul american J.K. Galbraith, sintetizând esenţa pieţei politice în sistemele democratice de azi, scria că: „E vorba de o competiţie inegală: cei bogaţi şi prosperi au bani şi influenţă. Şi votează. Cei cu grija zilei de mâine şi cei săraci sunt în număr mare, dar mulţi dintre ei, din păcate, nu votează. Există democraţie, dar nu în mică măsură este o democraţie a celor bogaţi”. 2.4. Mecanismele şi rezultatele alegerii publice
75
În sectorul privat, oamenii îşi exprimă opinia prin „voturile monetare” pentru bunurile pe care le doresc. În sfera politică, opţiunea se realizează prin „votul real” pentru o anumită ofertă – program prezentată de un partid sau candidat la o demnitate politică. Opţiunea publică este procesul prin care preferinţele individuale sunt interpretate pentru a conduce la decizii colective. O societate democratică insistă pe importanţa valorilor şi gusturilor individuale. Sloganul “o persoană, un vot” exprimă cel mai bine fundamentul individualist al sistemului politic democratic. O problemă esenţială rezultă din faptul că milioane de opinii individuale trebuie agregate într-o singură decizie. Există milioane de puncte de vedere cu privire la bugetul apărării şi la ocrotirea sănătăţii. Dar, în final, nu poate exista decât o singură decizie, o singură politică bugetară sau de ocrotire a sănătăţii aplicată de guvern. Un semnal roşu înseamnă “stop” pentru toată lumea, întrucât opţiunile politice sunt indivizibile pentru o naţiune. Asemenea decizii sunt coercitive, spre deosebire de cele cu caracter privat. Opţiunea colectivă are un caracter indivizibil deoarece ea trebuie să aducă o soluţie unică pentru fiecare problemă abordată. Consecinţele opţiunilor colective pot fi prezentate cu ajutorul fig. 10.1. Venitul grupului B
Venituri disponibile în cazul acţiunii colective
*E Venituri disponibile fără acţiuni colective
Fig. 10.1. Logica acţiunii colective. 76
Venitul grupului A
Graficul reprezintă performanţa unei economii cu şi fără acţiunea colectivă. Societatea este constituită din două grupuri de oameni, A şi B, care pot fi bogaţi sau săraci, republicani sau monarhişti, orăşeni sau săteni. Punctul E corespunde unei situaţii de laissez-faire pur, unde guvernul nu realizează activitate de educaţie, de ocrotire a sănătăţii, nu construieşte nici un drum. Viaţa societăţii fără “stat” este comparabilă cu o junglă în care oamenii ar avea venituri foarte scăzute. Prin acţiuni colective de tipul construcţiei de şosele, sprijinirea cercetării ştiinţifice, reglarea ofertei de monedă, instituirea de impozite şi efectuarea de cheltuieli public etc., veniturile pot creşte şi societatea se apropie de limita posibilităţilor de producţie. Mai mult, activităţile desfăşurate cu succes de sectorul public împing spre exterior limita posibilităţilor de producţie. Când se au în vedere numeroasele activităţi utile întreprinse de stat, se poate pune întrebarea dacă opţiunile publice sporesc întotdeauna eficienţa. Există o teoremă a “mâinii invizibile” în virtutea căreia politicile economice conduc întotdeauna economia la o alocare eficientă şi echitabilă a bunurilor publice şi a venitului? Răspunsul este negativ. Aşa cum se observă în figura 10.2, rezultatele deciziilor colective pot fi dăunătoare, redistributive şi eficiente. Venituri disponibile în cazul acţiunii colective
Venitul grupului B
●P ●R E●
●W 77
Fig. 10.2. Rezultatele acţiunii colective
Venitul grupului A
Prima categorie şi, probabil, cea mai rară, reprezentată de rezultate dăunătoare apare atunci când statul ia măsuri ce au drept efect o deteriorare a situaţiei tuturor membrilor societăţii. Dacă o decizie guvernamentală împinge ţara într-un război, această strategie provoacă un eşec total. O astfel de situaţie este ilustrată prin deplasarea din E în W. A doua categorie este reprezentată de rezultate redistributive ilustrate prin săgeata E → R . Este cazul în care societatea impune unei grupe să plătească taxe ce aduc beneficii altui grup. Taxele vamale pot fi benefice pentru anumite industrii ce sunt protejate, dar afectează consumatorii. A treia categorie de acţiuni colective sunt cele mai eficiente; ele pot duce la o optimizare Pareto, ceea ce reprezintă acţiuni aducătoare de sporuri de satisfacţie pentru toţi: ele îmbunătăţesc situaţia fiecăruia şi nu o deteriorează pe a nimănui. O îmbunătăţire în sens Pareto reprezentată de săgeata E → P poate fi dată de sprijinul statului pentru cercetarea ştiinţifică sau ajutorul public pentru unele măsuri de sănătate publică. De reţinut că această distincţie între cele trei categorii de rezultate este relativă, deoarece nu există reguli infailibile care îmbunătăţesc situaţia pentru toţi membrii societăţii. 2.5. Regulile procesului decizional
78
Societăţile au creat diverse forme de luare a deciziilor colective: unele din ele se bazează pe tradiţie, iar majoritatea ţărilor dezvoltate de astăzi se bazează pe existenţa unei democraţii reprezentative. Teoria opţiunii publice se ocupă şi cu cercetarea proceselor decizionale care stau la baza diferitelor forme de guvernământ. Sistemele sociale fondate pe consens sau unanimitate dau naştere la decizii eficiente şi coerente? Care este semnificaţia exactă a “voinţei majorităţii”? În ce împrejurări deciziile colective sunt incoerente sau ineficiente? 2.5.1. Unanimitatea Numeroşi sociologi şi economişti au subliniat avantajele luării deciziei pe baza consensului sau unanimităţii. Această abordare cere ca toată lumea să fie de acord cu deciziile publice luate. Principiul unanimităţii afirmă că dacă există două stări x şi y (variante de soluţionare a unei probleme economice, de realizare a unui bun public etc.), starea x este mai bună decât starea y, dacă cineva preferă starea x stării y şi nimeni nu preferă starea y stării x. În condiţiile unanimităţii, starea x este o stare Pareto superioară stării y. Principiul unanimităţii este aplicabil stărilor Pareto – comparabile. Fig. 10.3. ilustrează modalitatea luării deciziilor prin consens. Nici o decizie nu poate fi luată fără asentimentul fiecărei persoane. Fiecare decizie trebuie să sporească venitul fiecărei persoane, situaţia nimănui nu poate fi deteriorată. Venituri disponibile
Venitul grupului B (minoritate)
X E* Y E Venitul grupului A (majoritate)
Fig. 10.3. Decizii colective adoptate prin consens
79
Prin aplicarea regulii unanimităţii, societatea se deplasează către curba veniturilor posibile, din E în E*. Rezultatele deciziilor se situează în regiunea EXY. Un sistem electoral bazat pe unanimitate oferă garanţia că toate deciziile care se iau reprezintă optimizări Pareto, decizii care nu diminuează bunăstarea nimănui. Mai mult, dat fiind că fiecare alegător trebuie să fie de acord cu oricare din deciziile luate, nu se poate manifesta niciodată dominaţia minorităţii de către grupuri mai numeroase. Aşadar, apelarea la regula unanimităţii este dictată de urmărirea realizării optimului paretian. Amartya Sen, însă, a demonstrat că alegerea între diferite alternative sociale astfel încât să se respecte drepturile individuale şi, în acelaşi timp, să se atingă rezultate optime poate fi imposibilă. Altfel spus, căutarea unor rezultate optime în sens paretian poate fi în contradicţie cu respectarea drepturilor individuale. Un astfel de model bazat pe regula unanimităţii este un model idealizat. În primul rând, dificultăţile de comunicare şi votare creează stimulentul pentru indivizi de a adopta un comportament strategic, adică votează împotriva unei propuneri care îmbunătăţeşte situaţia, în speranţa obţinerii unei situaţii mai 80
bune. Un sceptic poate împiedica luarea unei măsuri oricât de utilă ar fi ea. Dacă acea persoană îşi dă seama cât de puternică este, ea poate practica şantajul asupra celor care sunt favorabili aplicării unei măsuri. În al doilea rând, obţinerea consensului necesită consum de timp şi energie, implică costuri necesare încercării obţinerii unei alocări mai eficiente. Aceste costuri ridicate se datorează faptului că este puţin probabil să se cunoască alocarea optimă înainte de începerea votului. Vor exista discuţii şi propuneri. Procedura continuă până când propunerea nu mai poate fi îmbunătăţită. Ea este neconvenabilă şi din cauza inexistenţei unui rezultat bine definit. Un sistem de vot bazat pe regula unanimităţii, în cele din urmă se va “împotmoli” în negocieri, şantaje şi amânări care vor face să nu se realizeze nimic. Nici o lege nu va fi aprobată. Sistemul intră în impas sau încetează a mai funcţiona. În loc să se deplaseze spre E*, societatea rămâne blocată în E. Dacă forma de guvernământ adoptă principiul unanimităţii, rezultatul probabil este menţinerea stării existente, indiferent dacă aceasta este bună sau rea. 2.5.2. Votul majoritar. Teorema alegătorului mijlociu În principiu toate instituţiile care iau decizii pe baza voturilor alegătorilor apelează la regula majorităţii. Regula poate totuşi să nu îmbunătăţească situaţia tuturor membrilor colectivităţii şi beneficiile totale pot fi mai mici decât costurile totale. O astfel de regulă asigură cel puţin pentru jumătate din membrii colectivităţii o situaţie mai bună în urma votului. Această regulă este perfect democratică. “Democraţia este ideea persistentă potrivit căreia mai mult de jumătate din oameni au dreptate mai mult de jumătate din timp”, scria
81
E.B. White. O lege sau o regulă sunt adoptate atunci când mai mult de jumătate din alegătorii participanţi la vot o aprobă. O descriere ideală a regulii majorităţii este prezentată în fig. 10.4. Venituri disponibile
Venitul grupului B (minoritate)
L
E
M N Venitul grupului A (majoritate)
Fig. 10.4. Decizii colective adoptate prin votul majoritar
Se presupune o societate compusă din două grupuri. Grupul A este cel majoritar. Acesta va vota orice măsură care contribuie la sporirea venitului său real. Prin votul majoritar, oricare din cele trei puncte L, M, N va fi preferat de grupul A. Evident, punctul M dă venitul cel mai ridicat pentru grupul A şi de aceea el va atrage numărul cel mai mare de voturi în raport cu alte opţiuni posibile.
82
Regula votării prin majoritate generează un rezultat stabil sau o situaţie de echilibru. Această concluzie formează conţinutul teoremei alegătorului mijlociu, enunţată de Duncan Black: dacă toţi alegătorii au preferinţe cu maxim unic cu privire la acelaşi bun public şi decizia este luată cu majoritatea voturilor, atunci întotdeauna rezultatul va fi cel preferat de alegătorul mijlociu. Regula majorităţii respectă patru proprietăţi care permit unei colectivităţi să ia în mod valabil o decizie: capacitatea de a ordona alternativele supuse alegerii sau „caracterul decisiv”; capacitatea de a formula opţiuni în mod independent de maniera în care sunt organizate voturile, indivizii votând în funcţie de preferinţele lor şi nu de votul scontat al altora (anonimatul); capacitatea de a trata aceste alternative în mod independent de problemele anterioare (neutralitatea); capacitatea de asociere pozitivă sau sensibilitatea opţiunii finale în raport cu variaţia preferinţelor unui individ, ceilalţi indivizi păstrând aceleaşi opţiuni. Teorema alegătorului mijlociu arată că deciziile luate pe bază de majoritate de voturi, pentru care preferinţele sunt cu un singur punct culminant, este politica preferată de către alegătorul median care va câştiga, deoarece ea reprezintă preferinţele alegătorului median producând minimum de pierdere de bunăstare pentru întregul grup. Regula majorităţi prezintă două caracteristici importante. În primul rând, aceasta nu poate garanta realizarea optimului Pareto. Echilibrul în consumul şi producţia bunurilor publice presupune calcularea ratelor de substituire între bunurile publice şi cele private. Calcularea ratei de substituire necesită cunoaşterea nivelurilor de utilitate generate de diferite cantităţi de 83
bunuri sau ceea ce se mai numeşte intensitatea preferinţelor. Utilitatea sau preferinţa trebuie să fie în acest caz cardinală, dar votul pe baza regulii majorităţii presupune utilitatea sau preferinţa ordinală: pentru a alege între proiectele X şi Y, o persoană trebuie să ştie doar că preferă pe X lui Y sau pe Y lui X. Nu este nevoie să cunoască exact nivelul de utilitate furnizat de X sau Y. Din această cauză, rezultatele care apar pe baza votului majoritar nu sunt în mod necesar Pareto – optime. Dacă avem în vedere fig. 10.4, majoritatea persoanelor preferă situaţia M, care le îmbunătăţeşte situaţia lor, a grupului A, dar înrăutăţeşte situaţia grupului B. În al doilea rând, regula majorităţii poate duce la “tirania majorităţi”. Majoritatea îşi poate impune voinţa politică minorităţii, prin discriminare, redistribuirea venitului, adoptarea unor legi opresive. Problema tiraniei majorităţii i-a preocupat pe filosofi secole la rând. Pentru ca activitatea politică să nu capete caracter coercitiv, J. Madison şi Alex. Hamilton au propus principiul majorităţii absolute pentru adoptarea deciziilor de o importanţă deosebită. O măsură cum ar fi aprobarea sau amendarea Constituţiei sau a legilor cu un impact social deosebit ar trebui să obţină nu majoritatea simplă (50%+1), ci o majoritate calificată, de două treimi din voturi pentru adoptare. 2.5.3. Problemele agregării preferinţelor Opţiunile publice trebuie să se supună axiomelor de raţionalitate impuse de preferinţele individuale. Ele trebuie să fie complete şi tranzitive. Cu toate acestea, este foarte dificil să se realizeze astfel de opţiuni.
84
2.5.3.1.Paradoxul votării şi teorema imposibilităţii a lui Arrow Se poate crede că dacă toţi membrii societăţi au preferinţe complete şi tranzitive, atunci şi preferinţele sociale bazate pe preferinţele individuale vor fi complete şi tranzitive. O asemenea ipoteză nu se verifică. Regula votului majoritar nu conduce în mod necesar la o preferinţă socială tranzitivă atunci când preferinţele individuale sunt tranzitive. Această situaţie este cunoscută sub denumirea de paradoxul votării. El a fost descoperit în 1785 de filosoful Condorcet, iar implicaţiile sale au fost generalizate de Kenneth Arrow. Paradoxul votării constă în ciclicitatea alternativelor alese, adică în faptul că nu se poate ajunge la o situaţie de echilibru sau alegerea unei alternative care să le domine pe toate celelalte. Paradoxul votării apare atunci când sunt reunite următoarele condiţii: a) opţiunea publică este rezultatul votului majoritar, adică pe baza regulii 50%+1; b) preferinţele alegătorilor nu au un maxim unic, ci un maxim multiplu. Pentru a înţelege paradoxul votării, considerăm matricea preferinţelor, reprezentată în tabelul 10.1. Tabelul 10.1 Matricea preferinţelor pentru o societate de trei persoane Indivizii A B C
Rangul preferinţelor Prima A doua A treia X Y Z Z X Y Y Z X 85
Colectivitatea pe care o analizăm este formată din 3 indivizi A, B, C care au de ales între 3 opţiuni X, Y, Z şi care pot reprezenta 3 niveluri de apărare naţională, 3 niveluri de impozitare a veniturilor sau 3 scheme orare de funcţionare a bibliotecii publice. Persoana A preferă X lui Y şi Z, persoana B preferă Z lui X şi Y, iar persoana C preferă Y lui Z şi X. Considerăm că preferinţele fiecărui individ sunt tranzitive şi complete. Fiecare persoană are o alternativă de preferinţă unică, votează cinstit şi nu încearcă să falsifice preferinţele. Dacă cele trei persoane trebuie să aleagă între X şi Y, atunci bunul X va fi ales, căci două persoane, A şi B, preferă X lui Y. Dacă bunurile Y şi Z sunt puse în concurenţă, votul majoritar va conduce la alegerea lui Y, deoarece două persoane, A şi C, preferă Y lui Z. Până în prezent, votul majoritar al colectivităţii a indicat că X este preferat lui Y şi Y este preferat lui Z, de unde rezultă că X este preferat lui Z. Când X şi Z sunt în concurenţă, constatăm că Z este preferat lui X, două persoane, B şi C, votează pentru Z. Rezultă că preferinţele sociale sunt: X>Y; Y>Z; Z>X. Deci, ne confruntăm cu o ciclicitate, constând în faptul că fiecare bun public este ales în una din rundele de votare. După operaţiunea de votare, în cadrul fiecăreia din cele trei perechi de bunuri publice, ne aflăm întro situaţie similară cu cea care a precedat votarea: nici o alternativă nu prevalează asupra celorlalte. Există vreo procedură care să elimine ciclicitatea rezultatului votării? Studiind această problemă, K. Arrow a ajuns la concluzia că nici un sistem electoral care se bazează pe principiul majorităţi şi care respectă preferinţele indivizilor nu garantează rezolvarea eficientă a tuturor situaţiilor. Nu a fost creată încă, şi K. Arrow a demonstrat că nu este posibil să fie creată, o schemă electorală care să poată garanta că votul majorităţii va fi conform cu 86
voinţa naţiunii şi că aceasta va ajuta societatea să ajungă în situaţia cea mai de dorit. El a arătat că este imposibil să se deducă din regulile privind opţiunea individuală o opţiune colectivă coerentă, indiferent care ar fi aceste reguli. Teorema imposibilităţii a lui Arrow este asemănătoare cu teorema lui Sonnenschein-Mantel-Debreu, care spune că însumarea opţiunilor individuale cărora nu li se impune nici o constrângere poate conduce la situaţii paradoxale; cu alte cuvinte, raţionalitatea opţiunilor individuale nu înseamnă obligatoriu o opţiune colectivă raţională. Opţiunea şi decizia colectivă trebuie să se bazeze pe o informaţie mai largă şi pe alte raţiuni decât simplele preferinţe individuale. 2.5.3.2. Condiţiile pentru un mecanism ideal de votare În cercetarea mecanismului de vot care să conducă la rezultate sociale tranzitive nu se urmăreşte să se obţină preferinţe sociale tranzitive pentru care nu interesează costul. Să considerăm un mecanism în care o persoană este aleasă la întâmplare din colectivitate şi ale cărei preferinţe sunt considerate ca reprezentative pentru societate. Acest mecanism conduce la preferinţe sociale tranzitive întrucât preferinţele fiecărei persoane sunt considerate a fi tranzitive. Preferinţe sociale determinate prin acest mecanism sunt în mod necesar bazate pe preferinţe individuale, căci fiecare persoană are şansă egală de a fi aleasă. Un asemenea mecanism acţionează în sens invers idealului democratic, căci preferinţele sociale s-au presupus că ar reprezenta preferinţa tuturor indivizilor. Preferinţele sociale nu se bazează pe preferinţa unui dictator, ci pe preferinţele individului ales la întâmplare. Pentru aceasta trebuie satisfăcute mai multe condiţii:
87
Condiţia 1: raţionalitatea grupului. Preferinţele sociale generate prin toate procedeele de vot trebuie definite în ordinea completă şi tranzitivă a ansamblului de opţiuni. Altfel spus, când o regulă de vot este utilizată pentru agregarea preferinţelor individuale, preferinţe sociale rezultate trebuie să fie asemănătoare cu cele ce rezultă din raţionalitatea individuală, adică să fie complete şi tranzitive. Condiţia 2: domenii fără restricţii. Toate preferinţele trebuie să fie acceptate în procesul agregării atât timp cât sunt raţionale – este vorba de tranzitivitate şi complementaritate. Societatea nu trebuie să înlăture anumite tipuri de preferinţe. Condiţia 3: optimul Pareto. Dacă există o opţiune X, iar toţi oamenii preferă o altă opţiune Y, atunci X trebuie să fie în egală măsură preferat lui Y în mecanismul social. Condiţia 4: interdependenţa prin raportarea opţiunilor exterioare. Clasamentul social între două opţiuni X şi Y trebuie să depindă exclusiv de preferinţele indivizilor între cele două opţiuni. Clasamentul social între X şi Y trebuie să fie independent de modul în care indivizii clasifică alte opţiuni. Condiţia 5: absenţa dictatorului. Preferinţele sociale nu rezultă din preferinţele impuse de un individ pentru întreaga colectivitate. 2.5.3.3.Mecanismul votului şi condiţiile ideale Ar putea fi luate în considerare şi examinate mai multe mecanisme de vot, dar acest lucru este inutil: teorema imposibilităţii lui Arrow spune că nu există un mecanism de vot care conduce la preferinţe sociale tranzitive şi care să satisfacă în egală măsură cele cinci condiţii enunţate anterior. Teorema lui Arrow poate fi privită în diferite modalităţi. Să ne reamintim de condiţia 2, ce vizează absenţa limitelor pe tipuri de preferinţe pe care le au agenţii. O autoritate externă nu trebuie să aibă dreptul de a stabili 88
că anumite preferinţe nu sunt admisibile. Desigur, din punct de vedere practic, ştim că anumite tipuri de preferinţe nu sunt uşor de acceptat în societatea reală. Într-o astfel de situaţie poate exista o speranţă în a găsi un mecanism de vot care satisface toate condiţiile, mai puţin condiţia 2. Economiştii au studiat tipul restricţiilor asupra preferinţelor care ar conduce la regula votului al cărui produs simplu ar fi preferinţe sociale tranzitive. Vom presupune că problema de discutat ar fi una unidimensională – opţiunile diferă printr-o caracteristică, care poate fi o sumă de bani cheltuită pentru sistemul şcolar public local. Se consideră că un individ are preferinţe unidimensionale dacă are o preferinţă marcată prin cheltuirea unei anumite sume şi printr-o preferinţă descrescătoare pe măsură ce suma de plată propusă se depărtează de suma sa preferată. Graficul 10.5 ilustrează astfel de preferinţe pentru o colectivitate de patru persoane care dezbat problema cheltuielilor şcolare. Utilitatea Agentul 3 Agentul 2 Agentul 1 Agentul 4
Unităţi monetare
89
Fig. 10.5. Preferinţe minimale. Funcţia de utilitate a fiecărui individ are forma de V inversat. Aceasta înseamnă că opţiunea corespunzătoare nivelului V3 este opţiunea preferată şi toate celelalte opţiuni sunt mai puţin preferate. Este clar că acestea sunt tipuri de preferinţe specifice şi care nu satisfac condiţia 2. Toate celelalte condiţii pentru un mecanism de vot ideal pot fi satisfăcute utilizând regula votului majoritar. 2.5.4. Problema manipulării votului
Specialişti în teoria opţiunii publice pun accent pe unele implicaţii importante pe care paradoxul votului le are în conducerea unei organizaţii sau organism legislativ. Rezultatele votului pot fi manipulate în diferite moduri.
2.5.4.1.Manipularea agendei (ordinea de zi) Datorită nevoii de a economisi timp, organismele trebuie să dispună de un set de proceduri bine stabilite. Ele nu pot reveni la nesfârşit asupra problemelor în privinţa cărora opiniile sunt împărţite. Paradoxul votului este o dovadă a faptului că agenda poate avea o importanţă deosebită pentru rezultat, prin aceea că ordinea în care problemele sunt supuse votării ne poate arăta care program prevalează. Să presupunem că membrii parlamentului trebuie să decidă asupra politicii de apărare, dar sunt împărţiţi în trei grupări egale, ale căror preferinţe sunt identice cu cele prezentate în tabelul 10.2. Aici este momentul în care Biroul parlamentului devine important prin stabilirea ordinii de zi, respectiv 90
ordinea votării ce poate determina de fapt câştigătorul. Dacă Biroul parlamentului este dominat de persoane ce consideră că războiul rece este de domeniul trecutului şi, prin urmare, se poate renunţa la efectuarea unor cheltuieli mari de apărare, se poate stabili ordinea de zi a lucrărilor parlamentului astfel încât să se obţină rezultatul dorit. Tabelul 10.2 Preferinţele de vot pentru diferite niveluri ale cheltuielilor militare Grupurile de
Cheltuieli mici
Cheltuieli medii
Cheltuieli mari
votanţi Grupul A 2 3 1 Grupul B 3 1 2 Grupul C 1 2 3 Se începe cu un vot între varianta cheltuieli mari şi cheltuieli medii, varianta cheltuieli medii iese câştigătoare cu scorul 2 la 1 (B şi C pentru, iar A împotrivă). Acest rezultat este confruntat cu varianta cheltuielilor reduse, care iese învingătoare cu 2 la 1 (A şi C pentru, iar B împotrivă). Cea care a stabilit rezultatul final al votului a fost ordinea votării. Puterea de a stabili ordinea de zi este adesea cea care determină rezultatul votului. 2.5.4.2.Votul strategic În studiul mecanismului de vot se consideră ipoteza conform căreia voturile indivizilor ar reflecta sincer preferinţele pentru diferite opţiuni. Or, se cunoaşte că nu este cazul în mod absolut. Dacă un votant se gândeşte că prima opţiune nu are şanse de a fi selecţionată, poate să voteze pentru opţiunea a doua sau chiar a treia, pentru a evita ca să fie aleasă opţiunea pe care el o consideră dezastruoasă. Această procedură este numită votul strategic. 91
Pentru a înţelege cum funcţionează votul strategic, vom considera din nou tabelul 10.1. Individul B conduce comitetul. Ca preşedinte, el selecţionează agenda care pune X contra Y, iar opţiunea aleasă contra Z, ceea ce determină votul pentru opţiunea preferată Z, adică a treia preferinţă pentru individul A. Dacă el va adopta ipoteza că alţi doi agenţi din comitet practică un vot sincer, atunci poate împiedica ca Z să fie ales punând în primul rând la vot pe X şi el votează Y, preferinţa II. Când X şi Y sunt mai întâi în concurenţă, individul A are de ales între a vota sincer pentru X sau a minţi, votând pentru Y. Dacă votează X, aceasta câştigă. În situaţia X → Z , Z câştigă dacă persoana A votează. Cu toate acestea, dacă individul A minte şi votează Y, cât timp Y şi Z sunt în concurenţă, Y câştigă. Aici cinstea nu este cea mai bună strategie. Dacă ne gândim la această situaţie ca la un joc, o manieră diferită de analiză a rezultatului, ea ne spune că strategia “spune adevărul” nu este o strategie de echilibru Nash. Manipularea votului prin votul strategic este posibilă şi printr-o altă regulă decât regula scrutinului majoritar. În loc de a utiliza regula votului majoritar, comitetul poate utiliza metoda decontării a lui Borda. În acest scop se consideră tabelul 10.3. Fiecare persoană clasifică cele cinci opţiuni şi acordă pentru preferinţa I – 5 puncte; preferinţa II – 4 puncte; preferinţa III – 3 puncte; preferinţa IV – 2 puncte; preferinţa V – 1 punct. Tabelul 10.3 Matricea preferinţelor pentru un comitet de cinci persoane Rangul preferinţei I II III IV V 92
1 X c d Y e
2 Y c e d X
Persoanele 3 Y c X e d
4 c d X e Y
5 X Y e d c
Alternativa care primeşte cel mai mare număr de voturi este aleasă. Cu această metodă, dacă cele cinci persoane practică votul sincer, atunci opţiunea c câştigă. Ea primeşte 18 puncte, X – 17 puncte, Y – 17 puncte, d – 12 puncte, iar e – 11 puncte. Întrebarea care se pune este aceea de a şti dacă a spune adevărul este o strategie de echilibru Nash? Presupunem că individul 1 nu votează după adevăratele sale preferinţe X,c,d,Y,e. El minte şi preferinţele sunt X,e,d,c,Y. În acest caz X primeşte 17 puncte, ca mai înainte, dar c obţine 16 puncte, ceea ce înseamnă că modificându-se votul agentului 1, acesta este capabil să schimbe alegerea comitetului. Rezultă că metoda lui Borda poate fi manipulată Un mecanism de vot ce nu poate fi manipulat este enunţat de teorema lui Gibbard Satterthwaire: când un rezultat unic trebuie ales dintre două opţiuni, singura regulă de vot ce nu poate fi manipulată este regula dictatorială.
2.5.5. Trocul politic Pentru a fi posibilă luarea în consideraţie a intensităţii preferinţelor şi apariţia, pe baza votului majoritar, a soluţiilor care satisfac condiţia de optim – Pareto, trebuie să admitem schimbul de voturi. Ca orice schimb voluntar, schimbul de voturi sporeşte nivelul de utilitate al participanţilor şi, deci, permite deplasări Pareto – eficiente. Schimbul de voturi nu este permis prin mijlocirea banilor. Vânzarea directă a voturilor ar permite o concentrare a puterii politice analoagă cu concentrarea economică. Organizarea democratică a societăţii
93
este caracterizată printr-un echilibru al puterii politice care trebuie protejat, inclusiv prin limitarea schimbului de voturi. Schimbul de voturi seamănă cu un troc, are o importanţă particulară şi este numit troc politic. Prin troc politic se înţelege schimbul vot contra vot, fără ca schimbul să se consume într-un singur act, ci într-o perioadă de timp a cărei mărime depinde de succesiunea temporară a votării diferitelor proiecte legislative. Trocul politic se face prin mijlocirea timpului, nu este instantaneu. Trocul politic presupune o înţelegere pentru transferul (acordarea) unui vot în prezent unui parlamentar, urmând ca acesta să acorde votul propriu ulterior pentru alt proiect legislativ. Se presupune trei parlamentari (grupuri parlamentare egale) care trebuie să voteze două proiecte legislative ce oferă câştiguri în termeni de utilitate, conform tabelului următor. Tabelul 10.4 Matricea câştigurilor de utilitate pentru proiecte legislative Parlamentari (grupuri) A B C
Câştiguri în termeni de utilitate Proiectul X Proiectul Y Ansamblul proiectelor -6 -5 8
-2 7 -3
-4 2 5
Dacă nu se practică trocul politic, şi cele două proiecte se supun succesiv la vot, pentru proiectul X votează C care ar câştiga 8 unităţi de utilitate, dar A şi B votează împotrivă întrucât ambii ar pierde. Pentru proiectul Y votează B care ar câştiga 7 unităţi de utilitate, dar se opun A şi C care ar pierde. Ambele proiecte nu obţin majoritatea voturilor şi sunt respinse. 94
Dacă se priveşte pe ansamblu, se vede că B şi C câştigă dacă cele două proiecte sunt aprobate. Dacă este posibil, B şi C realizează o înţelegere de troc politic: B votează pentru proiectul X alături de C, cu condiţia ca C să voteze pentru proiectul Y. În condiţiile trocului politic, ambele proiecte sunt adoptate, doi parlamentari (grupuri) câştigă şi doar unul pierde. Această situaţie poate fi considerată ca o îmbunătăţire, chiar dacă nu pare a fi o deplasare Pareto – eficientă. Este însă posibilă o deplasare Pareto – eficientă sau o stare Pareto – optimă în cazul unui vot majoritar, situaţie în care o minoritate pierde? Pe fondul pierderilor suferite de minoritate, pot exista pe ansamblu, chiar şi pentru aceasta, câştiguri. Aprobarea la nivel constituţional a regulii votului majoritar este o dovadă în acest sens. Teoria trocului politic permite înţelegerea unor noi implicaţii pe care paradoxul votului le are, şi anume este vorba de instabilitatea condiţiilor care vizează redistribuirea veniturilor. Să considerăm că este o sumă de 100 u.m. ce trebuie împărţită la trei persoane – A, B şi C – aplicând regula majorităţii. A şi B votează în aşa fel încât lor să le revină câte 50 % din sumă, iar pentru C nu mai rămâne nimic. Dar C poate convinge pe B să-şi schimbe opţiunea, oferindu-i 60% din total şi reţine pentru el 40%. În acest fel A nu obţine nimic. Se observă că orice coaliţie de persoane care urmăresc să-şi sporească la maximum veniturile poate fi destrămată de o altă coaliţie. Rezultă că în chestiunile de politică publică, care prezintă importante elemente referitoare la redistribuirea veniturilor, soluţiile adoptate la un moment dat sunt deosebit de instabile. 3.
Costurile intervenţiei guvernamentale. Intervenţie publică optimă
95
Dacă situaţiile de “eşec” al pieţelor furnizează motive pentru ca guvernele să intervină în economie, creându-se instrumente corespunzătoare, evaluarea intervenţiei nu se poate face fără luarea în considerare a costurilor şi beneficiilor. Beneficiile potenţiale mari nu justifică neapărat intervenţia guvernamentală şi nici costurile potenţiale ridicate nu o fac nejustificată. Ceea ce contează sunt beneficiile nete – adică excedentul de beneficii peste costuri. Intervenţia guvernamentală în economie generează trei tipuri de costuri. În primul rând sunt costurile interne pentru guvern, adică toate resursele utilizate de guvern în acest scop: costuri salariale şi de echipament necesare pentru verificarea standardelor impuse în diferite domenii (mediu, sănătate, concurenţă, respectarea cadrului legal etc.). În al doilea rând sunt costurile externe directe, adică costuri impuse celorlalţi de către acţiunea guvernamentală, care se pot manifesta sub forma sporirii costurilor de producţie, costuri generate de respectarea unor reglementări sau pierderi de productivitate. În sfârşit, sunt şi costuri externe indirecte, adică costuri ale acţiunii guvernamentale care se întind dincolo de cei imediat afectaţi de ea – acoperind uneori întreaga economie – care se manifestă sub formă de externalităţi sau ineficienţă. Intervenţia guvernamentală este justificată când beneficiile depăşesc costurile. Dar în ce măsură este optimă? Dacă este vorba de poluare, nivelul optim este în punctul în care costurile marginale ale prevenirii poluării egalează beneficiile marginale în termenii evitării efectelor externe. Nivelul optim de intervenţie guvernamentală pentru evitarea eşecului pieţei va fi cu atât mai scăzut, cu cât costurile de prevenire şi intervenţie sunt mai mari. Guvernele nu sunt perfecte. Problema este dacă guvernele imperfecte obţin unele beneficii. Acolo unde ele nu reuşesc să obţină beneficiile potenţiale, se vorbeşte despre eşec guvernamental. Acesta poate apărea din 96
cauza rigidităţilor care provoacă lipsa unui răspuns adecvat al regulilor şi reglementărilor la schimbarea condiţiilor de piaţă, sau prevederea mai precară din partea reglementatorilor publici, în comparaţie cu participanţii privaţi pe piaţă. Cea mai importantă cauză a eşecului guvernamental apare din natura propriilor obiective. Fără îndoială, guvernele sunt interesate, într-o anumită măsură, de binele social, dar şi guvernanţii au propriile interese. Modelarea guvernului ca maximizator al propriei bunăstări şi apoi încorporarea ei în modele teoretice ale funcţionării economiei a fost o realizare importantă a teoriei opţiunii publice. Progresul fundamental a fost considerarea guvernului ca un alt agent economic (în afară de firma ofertantă şi de consumatori) care are doar o variabilă în funcţia de utilitate – voturile. Un astfel de guvern ia toate deciziile cu scopul de a-şi maximiza voturile la următoarele alegeri. În realitate, comportamentul guvernului este mai complex, aşa cum comportamentul firmei şi cel al consumatorului este mai complex decât presupune teoria. În primul rând, unele decizii ale guvernului sunt orientate spre îmbunătăţirea vieţii oamenilor, chiar dacă ele reduc popularitatea guvernului. Fără îndoială, însă, o parte surprinzător de mare din comportamentul guvernului poate fi înţeleasă plecând de la ipoteza că pe guverne le interesează numai voturile şi că ele acţionează pentru a spori bunăstarea socială numai când o astfel de acţiune este maximizatoare de voturi. Se au în vedere voturile câştigate şi voturile pierdute prin aplicarea unei politici economice. Când voturile pierdute tind să depăşească pe cele câştigate, guvernul maximizator de voturi trebuie să schimbe politica. Ceea ce este necesar pentru o schimbare de politică, conform teoriei opţiunii publice,
97
este ca cei care pierd să devină suficient de conştienţi de pierderile lor încât această înţelegere să le afecteze comportamentul electoral. Intervin guvernele prea puţin sau prea mult ca răspuns la una din manifestările de eşec ale pieţei? Această întrebare reflectă un aspect al dezbaterii contemporane cu privire la rolul guvernului în economie. Analiza pozitivă are rolul de a elimina unele confuzii şi erori. În primul rând, nivelul optim al unei externalităţi negative, cum ar fi poluarea, nu este în nici un caz nivelul zero. În al doilea rând, o eroare este de a egala eşecul pieţei cu mărimea firmelor motivate de profit. Externalităţile negative nu decurg din practici dure sau deliberat înşelătoare ale firmelor private ce urmăresc profitul. Ele apar ori de câte ori semnalele la care răspund oamenii ce iau decizii exclud beneficii şi costuri importante. Poluează nu numai firmele private, ci şi administraţiile publice locale şi firme publice, când neglijează efectele negative ale activităţii lor şi pe care le suportă terţii. O a treia greşeală este de a crede că profiturile sunt corelate cu externalităţile. O industrie profitabilă şi una neprofitabilă pot să cheltuiască la fel de mult sau puţin pentru a preveni externalităţile. În evaluarea intervenţiei guvernamentale, un rol important îl joacă şi ideologia, din mai multe motive. În
primul
rând,
aprecierea
mărimii
costurilor
intervenţiei
guvernamentale este dificilă, mai ales a costurilor indirecte, deoarece unele alegeri sunt incerte. Cât de importantă şi de periculoasă este energia nucleară? Costurile care nu pot fi măsurate imediat, pot fi presupuse extrem de mari sau mici de către oponenţi sau adepţii intervenţiei guvernului. În al doilea rând, a judeca modelul actual al intervenţiei guvernamentale ca având sau nu succes este cel puţin parţial o judecată subiectivă. Este o anumită reglementare guvernamentală de securitate, utilă, chiar dacă este
98
imperfectă, virtual ineficientă sau categoric inutilă? Toate cele trei variante pot fi susţinute. În al treilea rând, este dificil uneori de a specifica ceea ce constituie un eşec al pieţei. Diferenţierea produselor reprezintă un succes al pieţei (consumatorii au posibilitatea de a alege) sau un eşec al pieţei (consumatorilor le sunt impuse prin publicitate bunuri pe care nu le doresc). La mijlocul anilor ’80, în multe ţări industrializate, încrederea în mixul dintre piaţa liberă şi reglementarea guvernamentală era foarte scăzută. Astăzi nimeni nu crede că intervenţia publică trebuie să fie zero, dar guvernele sunt precaute în evaluarea beneficiilor nete potenţiale şi lasă o mare varietate de decizii pe seama mecanismului de piaţă. 4.
APLICAŢII ALE TEORIEI OPŢIUNILOR PUBLICE
Teoria opţiunilor publice permite înţelegerea modului în care forţele politice pot influenţa asupra activităţii economice. Dar chiar dacă statele joacă un rol central în economiile moderne, ele au propriul lor gen de imperfecţiuni. Aşa cum economiile reale nu ating niciodată perfecţiunea pieţelor concurenţiale, la fel şi democraţiile nu reuşesc să satisfacă în cel mai eficient mod nevoile sociale. Există limite ale statului ca şi ale pieţei. Limitele (eşecurile) statului se manifestă atunci când prin acţiunile sale nu se reuşeşte o îmbunătăţire a eficienţei economice sau când statul redistribuie venitul în mod inechitabil. Cele mai importante cauze care generează aceste situaţii sunt imperativul democratic şi orizonturi de timp prea scurte. Imperativul democratic. Există puţini oameni care rezistă tentativei de a-şi spori puterea sau influenţa. Statele nu fac excepţie de la regulă. Şi ele o fac adesea pe o perioadă mult prea îndelungată. O explicaţie a tendinţei statului 99
de a-şi extinde sfera de acţiune este că profiturile rezultate nu sunt verificate. Dacă statul construieşte prea multe baraje sau avioane, valoarea economică a acestor proiecte nu se poate calcula, nu există pentru ele conturi de profit şi pierderi. Singura condiţie ce trebuie satisfăcută pentru ca aceste proiecte să fie realizate este asigurarea majorităţii legislative, iar aceasta se poate face adeseori prin finanţarea campaniilor electorale ale unor politicieni importanţi. O dată ce ei au obţinut o anumită reprezentativitate, programele au o puternică susţinere din partea celor care le-au elaborat şi a celor care vor beneficia de ele. Din moment ce un proiect începe a fi realizat, guvernele au mari probele în al stopa. Un exemplu clasic pentru SUA este proiectul “reactor nuclear reproducător”. Proiectul a fost conceput la sfârşitul anilor ’60 când se credea că utilizarea energiei nucleare se va extinde rapid, iar zăcămintele de uraniu aveau să se epuizeze. La mijlocul anilor ’70 s-a demonstrat că realizarea noului reactor nu este viabilă din punct de vedere economic, şi în plus nimeni nu mai solicita construirea de centrale nucleare. Cu toate acestea, guvernul a continuat finanţarea proiectului până în 1983. Orizontul de timp foarte scurt. În statele democratice, conducătorii politici aleşi trebuie să facă faţă frecvent alegerilor, care se derulează la intervale de timp de 2, 4, 6 ani. Există şanse mari ca datorită presiunilor electorale, deciziile politice să vizeze un orizont de timp scurt. Sindromul orizontului scurt de timp poate fi ilustrat prin disputele privind deficitul bugetar în SUA. Aproape toată lumea considera că un deficit bugetar ridicat ar fi dăunător economiei. Se considera că dacă deficitul bugetar nu avea să fie redus, productivitatea şi prosperitatea ar fi ameninţate. Cu toate acestea, statul amână pentru mai târziu să ia măsurile necesare pentru a elimina deficitul, iar un program în acest scop se adoptă cu mari greutăţi.
100
Care este cauza acestui eşec? Reducerea deficitului implică luarea unor măsuri nepopulare în prezent pentru a îmbunătăţi performanţa economică în viitor. Pentru a spori economisirea, investiţiile şi productivitatea, trebuie să se procedeze în prezent la creşterea impozitelor sau la diminuarea cheltuielilor publice. Dar membrii parlamentului, care fac totul pentru a fi realeşi, nu au intenţia să ia măsuri care, pe termen scurt, i-ar face nepopulari. Ei par mult mai preocupaţi de realegerea lor, în prezent, decât de problemele economice viitoare. De asemenea, aspiranţii la un loc pe scena politică consideră că alegătorii acordă mai multă atenţie creşterii impozitelor sau reducerii cheltuielilor publice în prezent, decât avantajelor pe termen lung, care rezultă din diminuarea deficitului bugetar. Tendinţa de concentrare excesivă asupra viitoarelor alegeri poate determina guvernele să susţină programe cu perioade scurte de rentabilitate şi să le evite pe cele care au costuri imediate şi produc avantaje în viitor. Accentul pus pe orizontul scurt de timp favorizează elaborarea de programe publice de stimulare a consumului în prezent şi nu a celui viitor. Este posibil ca investiţiile pe termen lung (cercetare ştiinţifică, protecţia mediului) vor avea de suferit în perioadele premergătoare alegerilor, şi mai ales a campaniilor electorale disputate. Unii analişti au remarcat că teoria opţiunii publice dă o imagine pesimistă a comportamentului statului, fără ca istoria să justifice o asemenea viziune cinică. Istoria este înfăptuită de conducătorii politici care au luat măsuri pe termen lung, clarvăzătoare, care însă uneori au fost şi nepopulare. Teoria opţiunii publice ne reaminteşte că în democraţie alegerea colectivă nu duce întotdeauna la un rezultat optim sau măcar eficient. Democraţiile i-au ales pe Lincoln şi Churchill, dar şi pe Hitler sau Mussolini.
101
5.
TEORIA ECONOMICĂ CONSTITUŢIONALĂ1
Teoria economică, într-un anumit sens, este o teoria a opţiunii. Individul poate alege între bunuri sau acţiuni, în cadrul unor limite sau constrângeri naturale ori instituţionale sau limite ori constrângeri a căror existenţă şi modificare depind de el.
5.1. Conceptul Teoria economică s-a ocupat, până recent, doar de opţiuni făcute în cadrul constrângerilor. De exemplu, comportamentul consumatorului urmăreşte maximum de satisfacţie în limitele permise de bugetul disponibil, care pentru el este o realitate ce nu o poate modifica. Teoria economică constituţională se ocupă de opţiunea individului în cadrul unor constrângeri care stau în puterea acestuia să le modifice. Individul desfăşoară o activitate maximizatoare, care constă în alegerea celor mai potrivite reguli şi a celor mai bune strategii care urmează a fi adoptate în cadrul regulilor. În aceşti termeni, teoria economică standard este teoria alegerii strategiilor, iar teoria economică constituţională este teoria opţiunii cu privire la reguli. Individul poate să-şi stabilească şi aleagă singur regulile pentru comportamentul propriu (regim alimentar, vestimentaţie, program de activitate etc.) sau poate ca, împreună cu ceilalţi indivizi, să aleagă reguli de comportament pentru întreaga colectivitate (reguli privind circulaţia rutieră, reguli electorale, reguli care privesc activitatea parlamentului etc.). Fudulu P., Microeconomia, Ed. Hiroyki, 1997, p. 243-248 102 1
În sens restrâns, teoria economică constituţională este teoria economică a opţiunii cu privire la regulile de organizare socială. Acest proces poate fi studiat cu ajutorul metodologiei economice generale, deoarece alegerea de reguli de organizare socială este concepută ca un proces de schimb, în care fiecare individ schimbă restricţionarea comportamentului propriu, considerat ca ceva rău, cu restricţionarea comportamentului celorlalţi indivizi, considerat ca ceva bun. 5.2. Calculul constituţional al organizării activităţilor umane Organizarea privată şi organizarea colectivă a activităţii umane sunt încă alternative cu încărcătură ideologică, dar unde se poate folosi un criteriu de decizie bazat pe calculul individului maximizator de utilitate. Se pot concepe trei posibilităţi de organizare a activităţii umane: organizare individualistă; organizare privată; organizare colectivă. Organizarea individualistă presupune că toate activităţile sunt desfăşurate de indivizi izolaţi şi nu există externalităţi. Nu există nici un fel de interferenţe între indivizi, în sensul că nu se angajează în tranzacţii voluntare directe şi nu participă la luarea deciziilor colective. În realitate, cea mai mare parte a activităţilor umane afectează şi pe indivizii care nu sunt implicaţi direct, generând externalităţi. Indivizii recurg la organizarea privată sau colectivă tocmai pentru a internaliza externalităţile, ca şi pentru a genera câştiguri care nu apar în organizarea individualistă. Se presupune, în continuare, că în cadrul organizări individualiste, activităţile organizate de indivizi generează numai externalităţi sau costuri externe (CE), iar organizarea privată şi organizarea colectivă sunt modalităţi de reducere a costurilor externe şi de maximizare a utilităţii 103
indivizilor. Costurile externe sunt acelea pe care individul se aşteaptă să le suporte ca rezultat al acţiunii altora, asupra cărora nu are un control direct. Pentru individ, aceste costuri sunt externe comportamentului propriu. Organizarea privată presupune că indivizii realizează angajamente organizatorice voluntare, stabilite prin tranzacţii directe între părţi, în scopul diminuării costurilor externe derivate din organizarea individualistă. Angajamentele sunt valabile doar pentru indivizii care au participat direct la elaborarea lor. Organizarea privată ocazionează apariţia unor costuri suplimentare determinate de propria ei implementare, denumite costuri de decizie (CDp). Costurile de decizie sunt costurile ocazionate individului de negociere, de ajungerea la un acord cu privire la o decizie între doi sau mai mulţi participanţi. Acestea sunt costuri pe care individul se aşteaptă să le suporte ca rezultat al participării sale la activitatea organizată. Organizarea colectivă presupune că indivizii iau în comun deciziile cu privire la activităţile desfăşurate. Deciziile se iau pe baza unor reguli (de exemplu regula majorităţii) care precizează câţi iau decizia în numele grupului şi câţi membri trebuie să respecte decizia adoptată. Organizarea colectivă ocazionează costuri de decizie CDc. În plus, sunt şi costuri de natura costurilor externe care apar datorită posibilităţilor pe care le are o parte a grupului de a lua decizii pentru tot grupul. Costurile externe, împreună cu costurile de decizie, formează costurile de interdependenţă socială. Când costul de interdependenţă socială care îi revine este minim, individul îşi maximizează propria utilitate. Decizia dacă o activitate trebuie organizată individual, privat sau colectiv, depinde de următoarele seturi de reguli: 104
-
primul set de reguli:
a) dacă CD>CE, activitatea trebuie organizată individual; b) dacă CD
-
-
privat, când CDp
-
colectiv, când CDc
al doilea set de reguli:
a) dacă CE
b) dacă CER+CD
privat, dacă CER+CDp
-
colectiv, dacă CER+CDc
5.3. Reguli de luare a deciziilor colective Costurile pe care o activitate organizată în mod colectiv le impune individului depind de modul în care deciziile colective urmează a fi luate. Alegerea regulii posibile de luare a deciziei colective nu este independentă de metode de organizare. Acţiunea colectivă poate avea câştiguri ce se măsoară prin termenii reducerii costurilor pe care acţiunea privată a altor indivizi se anticipă că le va impune individului decident. Dacă se întreprinde acţiunea colectivă, pentru ea individul cheltuieşte timp şi efort pentru elaborarea deciziilor la nivel de grup pentru a ajunge la un anumit acord cu ceilalţi membri ai grupului. Deci, participarea la acţiunea colectivă implică costuri pentru individ care trebuie luate în considerare în etapa opţiunii constituţionale. 105
Folosind cele două elemente ale costului de interdependenţă (costul extern şi costul de luare a deciziei) se pot defini două funcţii ale costului, utile pentru definirea regulii optime de luare a deciziilor colective. Relaţia dintre costul de decizie propriu-zis şi regula de decizie se poate prezenta cu ajutorul funcţiei costurilor de decizie: C Di = f ( N a ) ,
unde CDi este costul de decizie ocazionat de organizarea colectivă, pentru individul I, iar Na este numărul indivizilor care pot adopta decizia (regula de decizie) Na ≤ N .
Orice persoană, luată separat, trebuie să suporte unele costuri în luarea deciziei publice sau private. Independent de acestea, dacă două sau mai multe persoane trebuie să cadă de acord asupra unei decizii unice, necesită un cost de timp şi efort. Aceste costuri sporesc pe măsură ce dimensiunea grupului sporeşte. De asemenea, aceste costuri se majorează pe măsură ce regula de decizie colectivă este modificată. Pe măsură ce ne apropiem de regula unanimităţii, pot fi apreciate creşteri substanţiale ale costurilor de decizie. Funcţia costurilor de decizie este crescătoare, ceea ce înseamnă că aceste costuri care urmează să fie suportate de un individ, ca urmare a organizării colective, cresc pe măsură ce sporeşte numărul de indivizi care trebuie să adopte regula sau decizia. Organizarea colectivă generează şi un cost extern, ce constă în descreşterea nivelului de utilitate al unui individ ca urmare a deciziilor potrivnice lui, luate de ceilalţi membri ai grupului, decizii pe care el trebuie să le accepte dacă au fost luate cu regula de decizie convenită la nivel constituţional. Costul extern este cu atât mai mare cu cât este mai puţin
106
probabil pentru un individ să facă parte din grupul care ia decizia ( N a → 0) şi este mic când N a = N . În consecinţă, funcţia costurilor externe este descrescătoare şi are forma: C EDi = F ( N a ) ,
unde CEDi este costul extern de decizie suportat de individul i. Acest cost este maxim când Na=1, un singur individ ia decizii în numele grupului (regim de dictatură personală) şi este zero când deciziile se iau pe baza unanimităţii, ceea ce înseamnă că individul se poate opune la deciziile care îi provoacă costuri, dezutilităţi. Pe baza folosirii celor două funcţii, fiecare stabilind o legătură între costurile individului şi numărul de persoane necesare în cadrul grupului pentru a cădea de acord asupra unei decizii, putem să analizăm alegerea regulilor de către individ. Aceste reguli pot să fie definite în funcţie de proporţia din grupul total care este necesară pentru a lua o decizie. Pentru o activitate dată, individul raţional va încerca să aleagă acea regulă a deciziei care minimizează valoarea costurilor pe care el trebuie să le suporte. El poate realiza aceasta prin minimizarea sumei costurilor externe şi a costurilor de luare a deciziei. Regula optimă de decizie rezultă din confruntarea funcţiei descrescătoare a costului extern de decizie, CEDi, cu funcţia crescătoare a costului de decizie propriu-zis. Intersecţia acestora reprezintă minimul costului de decizie, şi care defineşte regula optimă de decizie. În principiu, regula optimă de decizie coincide cu regula de votare cu majoritatea de 50%+1. Dar datorită particularităţilor domeniilor de activitate umană, a problemelor ce se cer reglementate şi a consecinţelor, cât şi a diferenţelor dintre personalităţile indivizilor care compun diferite colectivităţi, regulile optime de decizie sunt diferite de la un domeniu la altul şi de la o colectivitate la alta. 107
* *
*
Analiza introductivă asupra rolului statului în economie este o trecere în revistă a responsabilităţilor şi imperfecţiunilor acţiunii colective. Pe de o parte statul trebuie să asigure apărarea naţională, să stabilizeze economia, să protejeze sănătatea publică şi mediul, iar pe de altă parte, multe politici destinate promovării interesului public suferă de ineficienţă şi contradicţii. Aceasta înseamnă că trebuie abandonată mâna vizibilă a statului pentru mâna invizibilă a pieţelor? Teoria economică nu a răspuns încă la o asemenea întrebare. Tot ceea ce poate face ea este să studieze aspectele pozitive şi limitele, atât ale opţiunilor colective, cât şi ale pieţei şi să se concentreze asupra mecanismelor cu ajutorul cărora mâna invizibilă ar putea opera cu o eficienţă superioară extremelor reprezentate, pe de o parte, de sistemul “laissez-faire”, iar pe de altă parte, de birocraţia discreţionară. * *
* REZUMAT
Unul din argumentele de necontestat privind intervenţia statului în economie se referă la necesitatea înlăturării imperfecţiunilor mecanismului pieţei, prin instrumente ale politicii economice precum: impozite, cheltuieli, reglementări sau măsuri de control. Într-o economie mixtă, modernă, statul îndeplineşte în primul rând funcţia de stabilire a cadrului legal al activităţii economice concretizat în fixarea regulilor pieţei. Funcţia de îmbunătăţire a alocării resurselor ia în 108
considerare şi aspectul social al acestui proces, evidenţiind astfel latura macroeconomică a politicii statului. Redistribuirea venitului este o funcţie importantă a statului, cu atât mai mult cu cât actul de decizie în acest domeniu nu are un criteriu operaţional de evaluare recunoscut de teoria economică. În domeniul funcţiei de stabilizare se reţine ca obiectiv ”patrulaterul magic”: creşterea economică, locuri de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern. Exercitarea funcţiilor statului prin fundamentarea deciziilor referitoare la nivelul impozitelor, al consumului public şi al mărimii transferurilor conturează domeniul teoriei opţiunii publice. Teoria economică a democraţiei, în viziunea clasică, se dezvoltă în jurul conceptelor de bine comun şi de voinţă a poporului, concepte contestate într-o abordare modernă, care transferă raţionamentele pe terenul luptei pentru cucerirea şi exercitarea puterii. Pornind de aici, intră în discuţie conturarea opţiunilor publice prin prisma raportului dintre cererea şi oferta de pe piaţa politică, unde pot fi identificate o serie de caracteristici ce nu pot face abstracţie de specificul comportamentului uman atunci când se află în situaţia de om politic sau de alegător. Astfel teoria pieţei politice şi a opţiunilor publice furnizează explicaţii cu privire la motivaţia votării, funcţionarea grupurilor de interes sau a sistemului judiciar. Studiul mecanismului şi al rezultatelor alegerii publice evidenţiază că acestea din urmă pot fi dăunătoare, redistributive sau eficiente. Regulile procesului decizional se bazează pe diferite principii, în funcţie de natura deciziei sau al contextului în care aceasta trebuie elaborată. Principiul unanimităţii este aplicabil stărilor Pareto - comparabile. Principiul votului majoritar generează o situaţie de echilibru ce defineşte teorema alegătorului mijlociu. Sunt evidenţiate totodată două caracteristici importante: nu se poate garanta realizarea optimului pareto şi se poate manifesta dominaţia majorităţii asupra minorităţii. Faptul că opţiunile publice trebuie să se supună 109
axiomelor de raţionalitate, să fie complete şi tranzitive, impune studierea problemelor legate de agregarea preferinţelor, de posibilitatea de manipulare a votului şi nu în ultimul rând de trocului politic. Intervenţia statului în economie, prin formularea opţiunilor publice, generează costuri şi beneficii. Ceea ce prezintă importanţă însă, sunt beneficiile nete, adică excedentul de beneficii peste costuri. În acest context se pune problema optimizării intervenţiei publice. Abordarea teoriei economice constituţionale porneşte de la definirea conceptului şi continuă cu calculul constituţional al organizării activităţilor umane. Regulile de luare a deciziilor colective permit determinarea minimului costului de decizie, definitoriu pentru regula optimă de decizie, diferită în funcţie de domeniul vizat şi de specificul comportamentului colectivităţii.
110
