CUPRINS
CUPRINS ...................................................................................................................................1 Capitolul I. Discriminarea ...........................................................................................................2 1.1. Scurt istoric.......................................................................................................................2 1.2. Noțiune .............................................................................................................................2 1.3. Conținutul și formele discriminării ....................................................................................4 1.4. Discriminarea ca încălcare a unui drept fundamental .........................................................8 Capitolul II. Cauze de discriminare ........................................................................................... 10 2.1. Discriminare bazată pe sex în acordarea și calcularea contractelor de asigurare. .............. 10 2.2. Discriminare în baza credinței religioase ......................................................................... 11 2.3. Discriminare bazată pe naștere ........................................................................................ 11 2.4. Discriminare rasială ........................................................................................................ 12 Capitolul III. Interzicerea discriminării ...................................................................................... 14 3.1. Reglementare .................................................................................................................. 14 3.2. Instrumente şi mecanisme europene privind eliminarea discriminării ............................. 14 3.3. Noile generații de Directive în materia nediscriminării în Uniunea Europeană ................ 18 BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................... 20
1
Capitolul I. Discriminarea 1.1. Scurt istoric Europa este leagănul unei mari diversități de tradiții și culturi. Prăbușirea "cortinei de fier", care în anii '80, a condus la întâlnirea dintre Est și Vest, împreună cu suprimarea aproape totală a controlului la granițele dintre statele membre ale Uniunii Europene, vor face - cu timpul această diversitate din ce în ce mai pregnantă. Prin intermediul societății deschise, animate de un spirit tolerant, această varietate de culturi va continua să se transforme într-o mare bogăție spirituală pentru popoarele Europei. Pe parcursul istoriei sale, Europa a traversat experiența multor amenințări la adresa coexistenței tradițiilor și culturilor. Persecuțiile religioase din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, pogromurile îndreptate împotriva evreilor în toată Europa, exterminarea în lagăre de concentrare a evreilor, țiganilor, a persoanelor handicapate și a homosexualilor în timpul celui de-al doilea Război Mondial și, mai recent, ororile "purificării etnice" din fosta Iugoslavie, constituie unele dintre cele mai grave exemple de intoleranță. Culoarea, misterul și infinita splendoare a vieții sunt date de faptul că grupurile de oameni diferă între ele în privința obiceiurilor, modului de viață, credinței, culorii pielii, modul de a se îmbrăca și așa mai departe. Acest "alt fel de a fi" al diverselor comunități poate să fie, desigur, acceptat cu înțelegere și toleranță drept un lucru care îmbogățește viața, poate să fie onorat și respectat, poate să fie, chiar, un prilej de bucurie. 1.2. Noțiune Principiul egalităţii, conform căruia toate fiinţele umane au drepturi egale şi ar trebui tratate egal pentru că dispun de demnitate umană, stă la baza noţiunii de drepturi ale omului şi îşi găseşte realizare în funcţie de demnitatea inerentă fiecărui individ. Însă acest principiu natural al egalităţii nu a fost asigurat niciodată pe deplin tuturor fiinţelor umane, nici în trecut, nici în prezent. Inegalitatea apare aproape în orice societate, iar discriminarea nu este un produs al contemporaneităţii.
2
Ştiinţele sociale au oferit o serie de explicaţii pentru practicarea discriminării. Potrivit unor teorii, discriminarea este „produsul stratificării sociale bazate pe distribuţia inegală a puterii statului şi a bogăţiei între grupuri” . Grupurile dominante încearcă să îşi menţină poziţia apelând la practici de discriminare. Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu statut superior au tendinţa să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate. Teoria conflictelor reale, elaborată de Sherif în anul 1956, susţine că discriminarea apare în condiţiile competiţiei dintre două grupuri pentru resurse limitate. În aceste situaţii indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup. O altă serie de explicaţii ale fenomenului discriminării leagă tratamentul diferenţiat aplicat anumitor persoane sau grupuri de identitatea socială. Potrivit teoriei identităţii sociale elaborate de Henry Tajfel în anul 1981, indivizii au tendinţa să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obţină o poziţie superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identităţii sociale pozitive la nivel individual. Teoria interacţiunii comportamentale, elaborată de Rabbie, consideră că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru pur raţional, instrumental şi economic. Indivizii au tendinţa să îi favorizeze pe membrii propriului grup şi, deci, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri, pentru a-şi maximiza câştigul personal. Alocând mai multe resurse membrilor grupului căruia simt că îi aparţin, indivizii se aşteaptă ca şi aceştia, la rândul lor, să îi favorizeze, conform normelor de reciprocitate. Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile şi din punct de vedere economic. Cei care sunt ţinta prejudecăţilor şi a discriminării, într-o anumită societate, vor întâmpina dificultăţi de integrare pe piaţa muncii (nu îşi vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi plătiţi mai puţin decât cei care aparţin grupurilor favorizate), vor avea dificultăţi în obţinerea beneficiilor publice. Astăzi, ca o consecinţă a experienţelor istorice, interzicerea discriminării este stipulată în multe tratate internaţionale şi legi naţionale care se referă la drepturile omului. Cu toate acestea, discriminarea bazată pe rasă, culoare, etnie, precum şi pe religie, gen, orientare sexuală etc., este o formă de violare a drepturilor omului cu cea mai largă răspândire în întreaga lume. Termenul „discriminare” este curent utilizat dincolo de domeniul dreptului, al științelor umane și politice. El a intrat în limbajul comun. Acest fapt demonstrează gradul de 3
conștientizare, astăzi, a existenței unei problematici a discriminării și mobilizarea pe care obiectivul combaterii discriminării este capabil să o asigure1. În concluzie, prin noţiunea de discriminare înţelegem orice tratament diferit şi inegal, care se realizează prin distincţie, excludere, restricţie şi preferinţă, pe baza de sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau alte criterii ori semne individuale, care are ca scop sau rezultat anularea sau lezarea drepturilor omului şi a protecţiei lor, violarea principiilor egalităţii, non-discriminării şi a demnităţii umane. 1.3. Conținutul și formele discriminării Discriminarea se manifestă sub diferite forme, cum ar fi: discriminarea directă; discriminarea indirectă; discriminarea multiplă; discriminarea prin asociere; tratamentul defavorizat; hărţuirea; intenţia declarată public de a discrimina; instigarea la discriminare; victimizarea; ordinul de a discrimina; segregarea etc. Discriminare directă – orice acţiune sau inacţiune în raport cu o persoană, bazată pe unul dintre criteriile: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe bază de alte criterii sau semne individuale, stabilite prin lege. Spre exemplu, în contextul angajării, refuzul de a angaja o femeie căsătorită din cauza faptului că are obligaţii familiale sau poate să aibă copii constituie discriminare directă pe criteriul sexului şi al situaţiei familiale sau atunci când unui copil diagnosticat cu HIV i se refuză înscrierea la școala unde, de altfel, ar fi fost repartizat avându-se în vedere domiciliul său. Discriminare indirectă – orice prevedere, criteriu sau practică aparent neutră care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege. Această formă de discriminare este deseori confirmată de datele statistice care 1
Gabriel Andreescu, Combaterea discriminării, București, 2011, pag. 4.
4
demonstrează un efect disproporţionat. Constituie excepţii de la această regulă situaţiile în care prevederea, criteriul sau practica sunt justificate în mod obiectiv de un scop legitim, iar măsurile folosite pentru atingerea acelui scop sunt adecvate şi necesare. Discriminarea directă tinde să se focuseze pe dezavantajul pe care îl suferă o persoană în mod individual, iar noţiunea de discriminare indirectă se concentrează mai mult asupra unui grup dezavantajat. Totuşi, aceasta nu înseamnă că discriminarea directă are loc numai faţă de persoane fizice, iar discriminarea indirectă – numai faţă de grupuri. De exemplu, Ministerul Educației, Învățământului, Cercetării și Sportului hotărăște ca la orele de educație fizică, elevii să poarte un costum special de sport; deși măsura „este generală”, ea dezavantajează pe elevii săraci care nu-și pot permite o astfel de îmbrăcăminte, deloc necesară pentru participarea la activități sportive. Discriminare multiplă – orice faptă de discriminare bazată pe două sau mai multe criterii: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege. Discriminare prin asociere – orice faptă de discriminare săvârşită împotriva unei persoane care, deşi nu face parte dintr-o categorie identificată conform criteriilor: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege, este asociată cu una sau mai multe persoane aparţinând unei asemenea categorii de persoane. Segregare – orice faptă care are drept scop sau consecinţă separarea fizică neuniformă pe baza unuia sau mai multor criterii: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege. Tratament defavorizat – orice act, acţiune sau inacţiune care afectează direct sau indirect drepturile şi interesele legale.
5
Intenţie de a discrimina – orice declaraţie făcută în public privind săvârşirea faptei de discriminare. Comportament discriminatoriu – orice comportament care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi. Instigare la discriminare – orice acţiune sau inacţiune care determină cu intenţie pe cineva să săvârşească o faptă de discriminare. Instigarea la discriminare constituie o formă de manifestare a discriminării, care presupune instigarea unei persoane la discriminarea altei persoane din cauza faptului că aceasta aparţine uneia dintre categoriile protejate. Spre exemplu, proprietarul unui restaurant instigă chelnerul să nu deservească romii sau directorul unui liceu insistă pe lângă unii părinți să amenințe cu retragerea copiilor lor dacă inspectoratul școlar hotărăște înscrierea unor elevi romi la liceul respectiv, pe liste speciale. Complicitate la discriminare – fapta persoanei care facilitează sau ajută în mod intenţionat o persoană la săvârşirea unei fapte de discriminare. De asemenea, se consideră complicitate la discriminare fapta persoanei de a promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei de discriminare, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu a fost îndeplinită. Asociere pentru săvârşirea unei fapte de discriminare – fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor fapte de discriminare ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri. Hărţuire – orice formă de comportament, verbal sau non-verbal, în raport cu o fiinţă umană, manifestat conştient pe baza criteriilor: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege. Hărţuirea poate lua formă fizică, verbală, nonverbală. Spre exemplu, hărţuirea sexuală este orientată spre o persoană, în virtutea sexului acesteia, fie că este femeie sau bărbat, şi, posibil, în virtutea orientării sale sexuale. Există trei elemente de bază pentru a demonstra hărţuirea: victima trebuie să aparţină unei categorii protejate; victima a fost supusă la un comportament nedorit, verbal sau fizic, în temeiul apartenenţei sale la o categorie protejată; comportamentul respectiv a
6
creat un mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensator. Angajatorii vor fi responsabili pentru hărţuirea comisă faţă de angajaţi. Hărţuire sexuală – orice formă de comportament cu caracter sexual exprimat în mod fizic, verbal sau în orice alt mod, care încalcă demnitatea sau onoarea persoanei ori creează un mediu, atitudine sau practică ostilă, degradantă sau intimidantă; în mod special, cazul în care refuzul de a accepta un astfel de comportament sau constrângere ar influenţa luarea de decizii şi ar afecta persoana. Victimizare – orice comportament negativ ca urmare a unei plângeri în justiţie cu privire la încălcarea principiului non-discriminării; tratament defavorizat al unei persoane în cazul în care persoana respectivă a întreprins sau se presupune că a întreprins ori va întreprinde acţiuni pentru protecţia împotriva discriminării; tratament defavorizat al unei persoane care a refuzat să discrimineze în condiţiile date. Statele membre trebuie să aplice măsurile necesare pentru a proteja indivizii împotriva oricăror forme de tratament advers (precum concedierea) ca reacţie la o plângere, acţiune sau alte proceduri prin care se urmăreşte respectarea principiului egalităţii de tratament. Această prevedere urmăreşte protecţia nu numai a persoanei discriminate, ci şi a celor care pot oferi probe utile în procedura nondiscriminare sau care sunt, într-un fel sau altul, implicaţi în această procedură. Faptele de discriminare se incadrează în general în rândul faptelor contravenționale și se sancționează în funcție de gravitate cu: - Avertisment - Amenda contravențională Când fapta de discriminare vizează o persoană fizică: amenda este de la 400 de RON la 4000 de RON; Când fapta de discriminare vizează un grup de persoane sau o comunitate: amenda este de la 600 de RON la 8000 de RON – conform art. 26 din Ordonanța Guvernului 137/2000 republicată în februarie 2007. Formele de manifestare a discriminării pot fi clasificate, după gravitatea lor, în două categorii: forme uşoare de manifestare a discriminării şi forme grave de manifestare a discriminării.
7
Din categoria formelor uşoare de manifestare a discriminării fac parte: discriminarea directă, discriminarea indirectă, comportamentul discriminatoriu, hărţuirea, inclusiv cea sexuală, instigarea la discriminare, intenţia declarată public de a discrimina, victimizarea, discriminarea prin asociere, asocierea în vederea săvârşirii unei fapte de discriminare, complicitatea la discriminare săvârşite cu privire la o persoană, un grup de persoane sau o comunitate. Din categoria formelor grave de discriminare fac parte: segregarea; discriminarea multiplă; instigarea la discriminare săvârşită de o persoană care se află pe o poziţie de autoritate faţă de cel instigat; discriminarea săvârşită de două sau mai multe persoane; săvârşirea în mod repetat a unei fapte de discriminare, chiar şi după pedepsirea acesteia. Nu vorbim despre discriminare atunci când diferența de tratament e motivată de natura activităților sau situațiilor particulare ori a contextului în care se manifestă, constituind o cerință cu obiectiv legitim, iar cerința este proporțională 2. Astfel, rezultatele concursului desfășurat la ocuparea unui post pot răspunde unei cerințe legitime și proporționale care face diferența dintre candidatul sau candidata angajat(ă) și cei declarați că nu au reușit. 1.4. Discriminarea ca încălcare a unui drept fundamental Cetățenii României, instituțiile statului ca și persoanele care se află sub jurisdicția statului român se bucură de protecția Convenției europene a drepturilor omului (Cedo), cel mai elaborat instrument internațional dedicat protecției drepturilor fundamentale. Relevanța normelor definite de Convenție nu se datorează doar valorii enunțului lor, ci și, esențial, jurisprudenței3 dezvoltate în timp prin aplicarea Cedo de către statele membre ale Consiliului Europei. Importanța Convenției europene este legată și de existența unui sistem foarte puternic de control: posibilitatea acordată persoanelor aflate sub jurisdicția țărilor membre ale Consiliului Europei care se simt victime ale încălcării drepturilor și libertăților fundamentale, de a se adresa unei instanțe supranaționale, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO), ale cărei decizii sunt obligatorii; posibilitatea de sancționare a statului care nu aplică hotărârile CEDO, de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei (prin suspendare sau excludere din Consiliu). 2
A se vedea formularea din Directiva Consiliului 2000/43/CE, 29 iunie 2000, cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică. 3 Ansamblul hotărârilor luate de instanțele de judecată, în acest caz, ansamblul hotărârilor luate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în acest fel, au dat interpelări drepturilor și libertăților înscrise in Cedo.
8
Întrucât Convenția europeană a drepturilor omului și judecata CEDO reprezintă cele mai înalte autorități în materia drepturilor și libertăților fundamentale, legislația privitoare la aplicarea principiului nediscriminării, ca și activitatea și deciziile diferitelor instituții implicate în combaterea discriminării trebuie raportate la hotărârile CEDO. Astfel, în momentul în care CNCD sau CNA iau o măsură care restrânge un drept pentru a împiedica acte de discriminare, li se cere, la nivel principal, să urmeze procedura impusă de Cedo: să evalueze dacă restrângerea este prevăzută de lege; dacă are un scop legitim; dacă este necesară într-o societate democratică, ceea ce înseamnă că este proporțională și rezonabilă etc. Mai este de avut în vedere, în acest context, că statele care au ratificat Cedo au o „marjă de apreciere”, adică, între anumite limite, pot alege o politică specifică în susținerea unui drept, ceea ce implică eventuala ingerință în exercițiul altor drepturi4.
4
Gabriel Andreescu, op. cit., pag. 12-13.
9
Capitolul II. Cauze de discriminare
2.1. Discriminare bazată pe sex în acordarea și calcularea contractelor de asigurare. Luarea în considerare a criteriului sexului persoanei asigurate ca factor de risc în contractele de asigurare constituie o discriminare. Prevederile Directivei 2004/113/CE interzic discriminarea bazată pe criterii de sex în ceea ce privește prestarea de servicii, printre care se numără și încheierea contractelor de asigurare. Astfel, începând cu data de 21 decembrie 2007, în termen de 5 ani, statele membre UE sunt obligate să elimine criteriul sex din categoria factorilor de risc în calcularea primelor și prestațiilor din contractele de asigurare. Având în vedere însă utilizarea la scară largă a acestui criteriu, directiva a prevăzut o excepție. Potrivit acesteia, până la expirarea termenului limită de transpunere a directivei (21 decembrie 2012), statul membru poate autoriza derogări de la norma privind primele și prestațiile unisex, cu condiția să poată garanta că datele actuale și statisticile adiacente pe care se bazează calculele sunt fiabile, actualizate periodic și puse la dispoziția publicului. Ca urmare a unei acțiuni în anularea legii belgiene de transpunere a directivei, instanța belgiană a solicitat Curții de Justiție să aprecieze validitatea derogării enunțate în directivă în raport cu principiul egalității între femei și barbați consacrat de dreptul Uniunii. În hotărârea sa, Curtea apreciază că excepția menționată în directivă permite legiuitorului punerea în aplicare a normei privind primele și prestațiile unisex, în mod gradat și cu perioade de tranziție adecvate. Cu toate acestea, în lipsa din cadrul directivei a unei dispoziții cu privire la durata aplicării acestor diferențe, statele membre care au utilizat posibilitatea menționată sunt autorizate să permită asigurătorilor să aplice acest tratament inegal pe o perioada nelimitată. Această posibilitate este însă contrară realizării obiectivului egalității de tratament între femei și bărbați. Prin urmare, Curtea declară că, începând cu 21 decembrie 2012, în sectorul serviciilor de asigurări derogarea de la norma generală a primelor și prestațiilor unisex este nevalidă.
10
2.2. Discriminare în baza credinței religioase Curtea a examinat relativ puține cazuri în care era încălcat dreptul la libertatea de religie sau credință în combinație cu art. 14. Până la finele anului 2003, Curtea a stabilit o singură încălcare a articolului 9 aplicat în combinație cu articolul 14, în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000). În această cauză un Martor al lui Iehova a fost acuzat de săvârșirea unei crime pentru faptul că a refuzat să poarte uniformă militară. Ulterior lui i-a fost refuzată posibilitatea de a se angaja în calitate de contabil titular pe motiv că fusese acuzat de crimă. Curtea a considerat că deși Statul putea să aibă un interes legitim în excluderea unor infractori din anumite profesii, convingerea de a refuza din motive religioase sau filozofice de a purta uniformă militară nu poate fi considerată ca fiind dezonoare sau rușine morală care să ducă la excluderea unei persoane dintr-o anumită profesie. Rezultă că nu a existat nici o justificare obiectivă sau rezonabilă de a aplica față de reclamant un tratament diferit în raport cu alți acuzați de săvârșirea unor crime. 2.3. Discriminare bazată pe naștere În numeroase cazuri mai vechi în care reclamantul denunța o discriminare față de copiii născuți în afara căsătoriei, Curtea a stabilit următorul principiu important: orice diferență de tratament operată de Stat între indivizi aflați în situații similare trebuie să-și găsească o justificare obiectivă și rezonabilă. În cauza Mazurec c. Franței (2000), spre exemplu, reclamantul era un copil adulterin care nu putea pretinde decât la jumătate din moștenirea care i-ar fi revenit dacă s-ar fi născut în cadrul căsătoriei; a fost deci stabilită o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14 din Convenție. În cauza Camp și Bourimi c. Olanda (2000), judecătorii de la Strasbourg au conchis o încălcare a articolului 8 combinat cu articolul 14 deoarece un copil – al cărui tată natural decedase înaintea nașterii sale și care fusese declarat legitim (dar fără efect retroactiv) peste doi ani – a fost exclus din moștenirea tatălui său pe motiv că s-a născut în afara căsătoriei și nu a fost legitim recunoscut de tatăl său 5.
5 Donna Gomien, Ghid al Convenției Europene a Drepturilor Omului, Haga, Olanda, 2006;
11
2.4. Discriminare rasială HOTĂRÂREA Nr. 1 din 5 iulie 2005 (soluţionare amiabilă) în cauza Moldovan şi alţii împotriva României Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 796 din 1 septembrie 2005 Reclamanţii sunt toţi cetăţeni români de origine romă care au locuit în acelaşi sat. În septembrie 1993 s-a iscat o ceartă între 3 bărbaţi romi şi un alt sătean, ce a condus la moartea fiului celui din urmă, care a încercat să intervină. Cei 3 bărbaţi s-au refugiat într-o casă din apropiere. O mulţime numeroasă şi furioasă, în care s-au aflat comandantul postului local de poliţie şi câţiva poliţişti, s-a adunat în faţa casei. Casa a fost incendiată. Doi dintre bărbaţi au reuşit să iasă din casă, dar au fost urmăriţi de mulţime şi omorâţi în bătaie. Cel de-al treilea a fost împiedicat să iasă din clădire şi a murit în incendiu. Reclamanţii au susţinut că poliţiştii au încurajat mulţimea să distrugă şi alte bunuri ale romilor din sat. Până a doua zi, 13 case ale romilor au fost complet distruse, iar alte câteva au fost avariate grav. Multe dintre obiectele personale ale reclamanţilor au fost, de asemenea, distruse. După incident, locuitorii romi din Hădăreni au formulat o plângere penală la parchet. Petiţionarii au identificat un număr de persoane responsabile pentru evenimentele din 20 septembrie 1993. Printre cei identificaţi se aflau câţiva poliţişti. La scurt timp după atacul asupra bunurilor romilor, Guvernul român a alocat suma de 25.000.000 lei) pentru reconstrucţia caselor avariate sau distruse. Numai 4 case au fost reconstruite din aceste fonduri. În noiembrie 1994, Guvernul a alocat încă 30.000.000 lei), alte 4 case fiind reconstruite. Reclamanţii au depus fotografii care arată că aceste case au fost reconstruite foarte prost. Reclamanţii au arătat că, în general, în urma evenimentelor din septembrie 1993, au fost nevoiţi să locuiască în coteţe de păsări, cocini (Rozalia Rostaş), beciuri fără ferestre (Bazil şi Lucreţia Moldovan) sau în condiţii deplorabile, fără încălzire: 16 persoane într-o singură cameră fără încălzire, 7 persoane într-o cameră cu podea de pământ, familii dormind pe pământ sau podele de beton, fără îmbrăcăminte adecvată, încălzire sau pături (Ghioloanca Lăcătuş, Maria Lăcătuş, Octavian şi Eleonora Rostaş, Petru "Petrişor" Lăcătuş, Valentina Rostaş), 31 de victime ale evenimentelor într-o singură casă (Ferdinand Lăcătuş, Lucaci Moldovan, Rozalia Rostaş, Adrian şi Silvia Moldovan), 14 persoane înghesuite în două camere mici, fără electricitate şi cu încălzire inadecvată (Ferdinand Lăcătuş); 12 persoane au locuit timp de un an într-o bucătărie de vară fără acoperiş corespunzător, uşă sau ferestre (Adrian 12
Moldovan) etc. Aceste condiţii au persistat timp de mai mulţi ani, iar în unele cazuri continuă încă. Declaraţiile privind soluţionarea amiabilă: Prin scrisorile din 18 mai şi 19 octombrie 2004, Guvernul a făcut următoarea declaraţie: "Declar că Guvernul României se oferă să plătească ex gratia către reclamanţii menţionaţi în anexa la prezenta declaraţie suma totală de 262.000 euro (două sute şaizeci şi două de mii de euro) în vederea soluţionării amiabile a cererilor acestora înregistrate sub numerele 41.138/98 şi 64.320/01. Sumele individuale sunt specificate în anexa la prezenta declaraţie. Această sumă, care acoperă şi cheltuielile de judecată determinate de cauză, nu va fi impozitată şi va fi plătită în euro, fiind convertită în lei la cursul de schimb aplicabil la data plăţii, într-un cont bancar indicat de reclamanţi şi/sau de reprezentanţii lor autorizaţi. Această sumă va fi plătită în termen de trei luni de la data comunicării hotărârii pronunţate de Curte în temeiul art. 39 din Convenţia europeană a drepturilor omului. De la data expirării termenului de trei luni menţionat mai sus şi până la data plăţii, la suma menţionată se va plăti o dobândă la o rată egală cu rata marginală de împrumut practicată de Banca Centrală Europeană în perioada de neplată la care se adaugă trei puncte procentuale. Această plată va reprezenta soluţionarea definitivă a cauzei, inclusiv a pretenţiilor civile ale reclamanţilor în faţa instanţelor interne. 2. Guvernul regretă sincer faptul că ancheta penală nu a reuşit să clarifice toate împrejurările care au condus la distrugerea caselor şi bunurilor reclamanţilor şi i-au obligat să locuiască în condiţii improprii, forţându-i astfel pe unii dintre ei să-şi părăsească satul şi a făcut dificilă posibilitatea introducerii, de către reclamanţi, a unei acţiuni civile. Regretă, de asemenea, durata procesului civil care s-a aflat pe rolul instanţelor civile, precum şi anumite remarci făcute de unele autorităţi cu privire la originea romă a reclamanţilor. Opinia Curţii: Curtea ia notă de acordul la care au ajuns părţile (art. 39 din Convenţie). Consideră că acordul se bazează pe respectarea drepturilor omului, aşa cum sunt definite în Convenţie sau în protocoalele sale (art. 37 § 1 in fine din Convenţie şi regula 62 § 3 din Regulamentul Curţii). În consecinţă, cauzele, în măsura în care îi privesc pe Bazil Sami Lăcătuş, Adrian Moldovan şi soţia sa, Silvia Moldovan, Ferdinand Lăcătuş, Ghioloanca Lăcătuş, Lucaci Moldovan, (casa nr. 195A), Mariana Moldovan, Maria Lăcătuş, Petru "Gălbinuş" Lăcătuş, Valentina Rostaş, Petru "Petrişor" Lăcătuş, Bazil Moldovan şi soţia sa, Lucreţia Moldovan, vor fi scoase de pe rol. 13
Capitolul III. Interzicerea discriminării
3.1. Reglementare Articolul 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. 3.2. Instrumente şi mecanisme europene privind eliminarea discriminării Drepturile omului, egalitatea şi non-discriminarea sunt elemente-cheie şi preocupări principale ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, a fost nevoie de cincizeci de ani pentru a introduce prevederea cu referire la interzicerea generală a discriminării în CEDO. Consiliul Europei consideră că discriminarea constituie o ofensă adusă demnităţii umane. Aceasta este ca un venin ce distruge ţesuturile societăţii noastre. Foarte des, victimele discriminării aparţin celor mai vulnerabile grupuri din societate, precum imigranţii, membrii minorităţilor etnice şi naţionale, vârstnicii sau persoanele cu dizabilităţi. Egalitatea şi non-discriminarea sunt indivizibile. Şi deoarece fiecare formă de discriminare îşi are trăsăturile sale distinctive şi necesită o atenţie specială, modalităţile de combatere a acestora trebuie să fie căutate în acelaşi principiu fundamental. În textul CEDO, interzicerea discriminării este prevăzută în termeni largi. Articolul 14 stipulează: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.” Articolul respectiv prevede aplicarea principiului nondiscriminării doar în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor protejate în cadrul Convenţiei, iar Protocolul nr.12 stabileşte dreptul absolut de a nu fi supus discriminării. Protocolul nr.12 reprezintă o garanţie generală ce se aplică în lege şi în toate sferele de activitate publică, constituind un cadru flexibil care permite judecătoriilor naţionale şi Curţii Europene a 14
Drepturilor Omului să aplice principiul fundamental al non-discriminării în contexte specifice. Astfel, Protocolul nr.12 complementează şi uniformizează aplicarea legislaţiei naţionale. Protecţia juridică împotriva discriminării, prevăzută în Protocolul nr.12, este suplimentată de activităţile Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei (CERI), care, prin ghidurile sale pentru legislaţiile naţionale, joacă un rol esenţial în combaterea rasismului şi intoleranţei în Europa. Criteriile de discriminare acoperite de Protocolul nr.12 oferă un instrument flexibil în combaterea diverselor forme de discriminare. În contrast cu acesta, legislaţia UE privind nondiscriminarea divizează discriminarea în categorii care nu întotdeauna corespund realităţii sociale. De exemplu, interzicerea discriminării pe bază de rasă, etnie şi religie a devenit mult mai pronunţată din anul 2000, însă mai puţin în ceea ce priveşte comunităţile islamice ale migranţilor. Separarea din dreptul UE a etnicităţii şi religiei rămâne a fi o problemă. Totodată, criteriile de discriminare stabilite în Protocolul nr.12 permit adaptarea la schimbările sociale. Când Uniunea a adoptat Directiva privind egalitatea rasială, ea a perceput larg discriminarea rasială şi etnică – ca o problemă ce are legătură cu comunităţile de migranţi în Europa. Extinderea Uniunii în anul 2004 a evidenţiat provocări sociale suplimentare: - situaţia minorităţilor naţionale istorice (de exemplu, ungurii din România); - excluderea socioeconomică a comunităţilor de romi; - poziţia comunităţilor ruseşti din Ţările Baltice. Mecanismele europene în domeniul prevenirii şi combaterii formelor de discriminare reprezintă structuri organizaţionale specializate, abilitate cu funcţia de control în acest domeniu. Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (CERI) condamnă toate formele de rasism, discriminare rasială, xenofobia, antisemitismul, intoleranţa. Scopul declarat al creării Comisiei a fost combaterea fenomenelor date la nivel european. Astfel, în anul 2002, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat un nou statut al CERI, consolidând rolul său într-un mecanism independent de monitorizare. Rapoartele CERI conţin analize şi recomandări cu privire la formularea şi remedierea problemelor identificate din ţara respectivă. Astfel, abordarea actuală a CERI este de a urmări implementarea propunerilor şi recomandărilor din rapoartele pe ţară şi de a furniza informaţii de ultimă oră cu privire la conţinutul general, luând în consideraţie noile schimbări şi posibilele
15
probleme ale statului. În această activitate, CERI îşi concentrează atenţia asupra următoarelor aspecte: • legislaţia naţională şi opiniile autorităţilor şi instituţiilor naţionale relevante, inclusiv miniştrii, ombudsmenii etc. • materialul propriu al CERI, inclusiv recomandările de politică generală şi rapoartele pe ţară; • rapoartele pe ţară, observaţiile şi comunicările individuale din partea organelor de monitorizare ale ONU, precum Comitetul cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Comitetul pentru drepturile omului, Comitetul împotriva torturii etc.; • rapoartele pe ţară prezentate Consiliului Europei cu referire la Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, Carta Socială Europeană, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare şi rapoartele Comisarului pentru Drepturile Omului; • deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului; • documentele Centrului European de Monitorizare a Rasismului, Xenofobiei şi Intoleranţei; • documentele OIM, ÎCNUR, UNICEF şi OSCE; • materialele publicate de către alte agenţii, instituţii sau guverne, inclusiv prezentările experţilor, manuale, articole, ziare, comunicate de presă etc.; • informaţiile pe care le deţin organizaţiile neguvernamentale, în special Amnesty Internaţional, fosta Federaţie Internaţională Helsinki pentru Drepturile Omului, Human Rights Watch, Centrul European cu privire la Drepturile Romilor, Comitetele Helsinki naţionale şi “de umbră” (shadow) sau rapoartele alternative prezentate de ONG-uri la organele de monitorizare ale ONU şi la Consiliul Europei. În ceea ce priveşte activităţile Comisarului pentru Drepturile Omului în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, acesta organizează seminare şi conferinţe, de exemplu, cu privire la relaţia dintre religie şi drepturile omului. În cursul vizitelor sale în statele membre, Comisarul îşi concentrează atenţia asupra respectării drepturilor persoanelor care aparţin grupurilor vulnerabile. Astfel, situaţia romilor, precum şi problema integrării comunităţilor străine, constituie o îngrijorare continuă a Comisarului. Cele mai importante sarcini ale Comisarului sunt: • promovarea educaţiei şi conştientizării drepturilor omului în statele-membre; • promovarea respectului pentru drepturile omului; • identificarea deficienţelor din legislaţiile şi practicile statelor-membre. 16
Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (CEM) a fost înfiinţat în anul 1997 (începându-şi activitatea în 1998) de către Uniunea Europeană, ca organism independent menit să contribuie la combaterea rasismului, xenofobiei şi antisemitismului în Europa. Obiectivul principal al CEM, care îşi are sediul la Viena (Austria), este de a oferi Comunităţii şi statelor sale membre informaţii şi date obiective, credibile şi comparabile legate de fenomenele de rasism, xenofobie şi antisemitism în UE, cu scopul de a ajuta UE şi statele membre să ia măsuri sau să adopte anumite direcţii de acţiune împotriva rasismului şi xenofobiei, potrivit Programului de lucru din 2006 al CEM. În susţinerea unui proces mai eficient şi a unei informări mai bune la nivelul UE, CEM cooperează cu societatea civilă, lucrând asupra problemelor legate de rasism şi xenofobie. Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la Varşovia, este una dintre instituţiile OSCE responsabile de promovarea drepturilor omului, democraţiei şi a statului de drept. Prin semnarea Actului Final de la Helsinki, OSCE a creat, în anul 1992, Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale, în scopul de a asigura un răspuns adecvat şi rapid la tensiunile etnice care ar putea degenera în conflicte (chiar armate) într-o zonă din regiunea statelor membre ale OSCE. Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale funcţionează ca instrument al diplomaţiei preventive: el identifică şi ia măsurile necesare detensionării unor situaţii conflictuale generate deprobleme interetnice care pot pune în pericol pacea, stabilitatea unor subregiuni şi a unor statemembre ale organizaţiei. Sediul Înaltului Comisar este la Haga, în Olanda. În Belgia există Centrul pentru Oportunităţi Egale şi Lupta împotriva Rasismului. În Danemarca există Institutul Danez pentru Drepturile Omului. În Finlanda există Oficiul Ombudsmanului pentru minorităţi. Ombudsmanului
pentru
minorităţi
includ
promovarea
bunelor
relaţii
etnice;
monitorizarea şi îmbunătăţirea statutului şi drepturilor minorităţilor etnice şi ale străinilor în societate; monitorizarea implementării egalităţii; supravegherea interzicerii discriminării potrivit originii etnice şi implementarea principiului tratamentului egal indiferent de etnie ş.a. În Ungaria funcţionează Comisarul Parlamentar pentru Drepturile Minorităţilor Naţionale şi Etnice.
17
Irlanda dispune de două instituţii în domeniu. Prima este Autoritatea pentru Egalitate – un organ independent creat conform Actului privind angajarea pentru egalitate din 1998. A doua instituţie este Tribunalul pentru Egalitate. În Luxemburg există Comisia Permanentă Specială împotriva Discriminării Rasiale, care funcţionează pe baza Legii Luxemburgului din 27 iulie 1993 asupra integrării străinilor în Grand Duchy a Luxemburgului şi asupra acţiunii sociale pentru străini. În Norvegia, activează Centrul pentru Combaterea Discriminării Etnice, creat ca oficiu public în anul 1998. Personalul acestuia oferă consultanţă juridică persoanelor care au suferit discriminare pe bază de credinţă religioasă, culoare a pielii sau origine naţională ori etnică. Portugalia are o instituţie numită Comisia pentru Egalitate şi împotriva Discriminării Rasiale, creată în baza Legii nr.134 privind interzicerea discriminării în exercitarea drepturilor bazată pe criterii de rasă, culoare, origine etnică sau naţionalitate, care a fost aprobată de Adunarea portugheză la 28 august 1999. Actualmente această Comisie este condusă de Înaltul Comisar pentru Imigrare şi Minorităţi Etnice. Board-ul este compus din reprezentanţi ai ONGurilor care activează în domeniul drepturilor omului, inclusiv al combaterii discriminării. Concluzionând, voi menţiona că România trebuie să implementeze în legislaţia naţională prevederile elaborate de către aceste mecanisme europene. Este vorba, în primul rând, de recomandările CERI: implementarea prevederilor Codului penal orientate spre combaterea rasismului; adoptarea de legi civile şi administrative împotriva discriminării; crearea unei instituţii specializate în combaterea discriminării; informarea persoanelor oficiale, a presei şi a publicului, inclusiv a copiilor de vârstă şcolară, despre necesitatea combaterii rasismului şi a intoleranţei; combaterea rasismului şi a discriminării rasiale a romilor, inclusiv facilitarea accesului la educaţie al copiilor romi; eliminarea obstacolelor în exercitarea religiei de către membrii grupurilor religioase minoritare etc. De asemenea, statul trebuie să folosească aceste mecanisme în scopul informării comunităţii europene asupra actelor de discriminare comise pe teritoriul ţării noastre. 3.3. Noile generații de Directive în materia nediscriminării în Uniunea Europeană Tratatul de la Amsterdam, prin care s-a amendat Tratatul privind Comunitatea Europeană și Tratatul Uniunii Europene, a conferit instituțiilor europene competențe considerabile în materia combaterii discriminării. În primul rând, modificările instituite prin Articolul 13 în 18
Tratatul CE au dispus, sub rezerva dispozițiilor Tratatului, posibilitatea de a se adopta măsuri legale pentru combaterea discriminării. În consecință, în noiembrie 1999, Comisia Europeană și-a formulat propunerea în baza noului articol 13 al Tratatului CE și, în iunie 2000, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Directiva 43/2000/CE, Directiva 78/2000/CE iar ulterior au fost adoptate Directiva 113/2004/CE și Directiva 2006/43/CE. Directiva rasială, astfel cum este cunoscută Directiva 2000/43/CE, constituie primul instrument legislativ european care interzice discriminarea pe bază de origine rasială sau etnică în toate domeniile vieții, inclusiv în accesul la serviciile medicale, aplicându-se „tuturor persoanelor, atât din sectorul public, cât și din cel privat, ori organismelor publice”. Directiva cadru, așa cum este cunoscută Directiva 2000/78/CE, interzice discriminarea pe bază de religie sau convingeri, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală doar în domeniul muncii (condiții de acces, angajare, muncă, formare etc.) Directiva 113/2004/CE precum și Directiva 2006/54/CE (denumită Directiva reformării) interzic discriminarea pe bază de sex/gen în materie de încadrare în muncă și raporturi de muncă, precum și în accesul și furnizarea de bunuri și servicii. În prezent, la nivelul instituțiilor Uniunii Europene este în dezbatere o propunere de adoptare a unei noi Directive, denumită Directiva orizontală, prin care se va interzice discriminarea pe baza criteriului de religie sau convingeri, dizabilitate, vârstă și orientare sexuală în accesul și furnizarea de bunuri și servicii6.
6
Dezideriu Gergely, Mihaela-Cătălina Vicol, Interzicerea discriminării în Uniunea Europeană și relevanța acestui principiu în exercitarea profesiei medicale, Revista Română de Bioetică, vol. 9, Nr. 2, 2011, pag. 7.
19
BIBLIOGRAFIE
Gabriel Andreescu, Combaterea discriminării, București, 2011
Dezideriu Gergely, Mihaela-Cătălina Vicol, Interzicerea discriminării în Uniunea Europeană și relevanța acestui principiu în exercitarea profesiei medicale, Revista Română de Bioetică, vol. 9, Nr. 2, 2011
Donna Gomien, Ghid al Convenției Europene a Drepturilor Omului, Haga, Olanda, 2006
Legea nr.612/2002 pentru formularea unei declaraţii privind recunoaşterea de către România a competenţei Comitetului pentru Eliminarea Discriminării Rasiale în conformitate cu art.14 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
Hotărârea Guvernului nr. 1194/2001 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării
O.G. nr.137/2000 privindprevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare
www.jurisprudentacedo.com
20
