Inger-Si-Demon-Sara-Orwig.pdf

ÎNGER ȘI DEMON SARA ORWIG CAPITOLUL 1 Cerul senin şi soarele ce strălucea deasupra Los Angeles-ului marcau începutul unei zile splendide.În zorii acelei dimineţi de martie,dinspre Pacific adia o briză răcoroasă.Vremea îţi dădea o stare de optimism şi bună dispoziţie,iar meteorologii erau fericiţi.Hilary Wakefield nu simţea nimic din toate acestea. Sentimentul.de frustrare şi supărare îi crescuse temperatura cu câteva grade mai mult decât aerul din jur.Îşi parcase maşina lângă clădirea nouă,din cărămidă roşie,pe a cărei firmă modestă se putea citi Delmar Brick Company.Pe gazonul din faţă erau puse în funcţiune stropitori,dar,dincolo de acestea,spre est,zări ceea ce căuta-şantierul.Buldozerele staţionau pe pământul brun,împânzit de bolovani

şi moloz.În centru se afla o construcţie cu etaj,din cărămidă roşie,pustie,fără uşi şi ferestre.Spre sud-est,ziduri de cărămidă,la nord,şoseaua,iar la vest,un loc de parcare plin de praf,improvizat pentru maşinile muncitorilor.Hilary coborî din maşină şi se opri în dreptul îngrăditurii din sârmă.Atenţie!Trecerea interzisă! Şantier.Îşi ridică privirea şi văzu buldozerele uriaşe,galbene,oamenii în blugi murdari,purtând pe cap căşti de protecţie,apoi îl zări pe şef,singurul îmbrăcat în costum.Îşi aminti de ostilitatea persoanei de la recepţie,de mesajele rămase fără răspuns,de repetatele refuzuri ale acestuia de a discuta cu ea sau cu vreunul din membrii familiei ei şi simţi intens sentimentul frustrării,ca aburii acumulaţi într-un boiler.Se vedea că este ocupat.Purta costum bleu-marin şi făcea semne cu mâna,dând parcă instrucţiuni câtorva bărbaţi îmbrăcaţi în blugi,strânşi toţi în jurul unui morman de cărămizi.Îl vedea din profil.În comparaţie cu bărbaţii de lângă el,avea pielea gălbejită.Nici nu e de mirare,se gândi cu dispreţ,nu i se trăgea decât de la statul în birou,de unde dădea ordine şi refuza cu aroganţă să discute cu cele două femei lipsite de apărare din Mississippi.Brink Claiborn, proprietar şi preşedinte al Claiborn Industries,Incorporated,Landfill and Compaction(Companie de Amenajări şi Consolidări Terenuri),era prea ocupat cu afacerile ca să mai acorde vreo atenţie celor din jur. Hotărâtă să aibă o discuţie cu domnul Claiborn,înainte de a se întoarce în Mississippi Hilary păşi peste îngrăditura din sârmă,ocolind cu grijă bucăţile de cablu şi cioburile de sticlă.Presupunea că intenţia proiectanţilor era aceea de a nivela terenul şi de a-l transforma în loc de parcare. -Hei,doamnă,nu puteţi intra aici!Ignorând avertismentul,îşi îndreptă ochii verzi spre ţinta propusă şi-şi continuă drumul grăbind pasul.Se gândea că fprp o invitație în prealabil Brink Clairborn era la fel de greu de abordat precum președintele Statelor Unite. Bărbatul care strigase în direcţia ei stătea în picioare în bătaia soarelui. Observând cum îşi ridică uşor bărbia şi își continuă drumul, nedându-i nici cea mai mică atenție,supărarea luă locul surprizei,căreia i se adăugă privirea apreciativă a bărbatului sănătos din toate punctele de vedere. Picioarele lungi şi frumoase,bărul blond,care i se unduia cochet la fiecare pas și fusta roşie,tă,strâmtă care i se mula pe fundul ispititor,îl făcură să uite,pentru o clipă,că ea intrase într-o zonă interzisă.Indiferent de scopul cu care a venit,pare foarte hotărâtă,se gândi în sinea lui fără prea mult entuziasm.Numai că trebuia să o oprească,înante de a intra în bucluc.Se grăbi să o ajungă din urmă,încercând să-şi aducă aminte când strigase ultima oară după o femeie...și când fusese ignorat ultima oară de o femeie.

-Hei! ţipă el.” Hilary grăbi pasul.Peste câteva clipe,auzi în spate scârțâitul paşilor și într-o clipă,bărbatul o răsuci cu faţa spre el.Îi întâlni ochii albaştri albaştri ca cerul de primăvară,faţa murdară şi nerasă,umerii laţi,muşchii proeminenţi de sub tricoul jerpelit şi maxilarele încleştate. -Vreau să discut cu şeful,aşa că nu te mai obosi.Ne evită de nu ştiu câtă vreme, zise ea,pe nerăsuflate,simţind că furia ia treptat locul sentimentului de frustrare. -E o zonă periculoasă.N-ai ce căuta aici.N-ai văzut indicatorul? -L-am văzut,dar am să stau de vorbă cu şeful,să ştiu că e ultimul lucru pe care l-aş face. -Dacă n-ai grijă,chiar asta s-ar putea întâmpla.Bine,dă-i drumul,se răsti, încruntându-se.Eu sunt şeful.Ce ţi s-a-ntâmplat? Persoana de la recepţie i-o luase înainte,secretara îi anulase legătura telefonică, menajera îi închisese telefonul în nas,iar acum,tot ce e posibil,va purta o discuţie aiurea cu şeful de şantier,acest necioplit care intenţiona să se dea drept Brink Claiborn.Era aproape la capătul răbdării.La plecarea din Mississippi,când îşi luase rămas bun de la cele două mătuşi,acestea o sfătuiseră,agitându-se în jurul ei,să nu reacţioneze impulsiv.Simţea că-şi va ieşi din sărite dacă nu va obţine atunci,pe loc,audienţa la domnul B.La inabordabilul Claiborn! -Doar n-am bătut atâta drum să vorbesc cu tine.Oricum,îţi mulţumesc,zise ea,pe un ton cât se poate de calm.Vreau să discut cu Brink Claiborn,bărbatul de-acolo. Făcu un semn cu mâna în direcţia bărbatului în costum bleumarin,și,să ştii,domnule,că nimeni nu-mi va sta în cale! -Chiar aşa? Vocea muncitorului nu mai părea aspră,ci amuzată. -Chiar aşa.Destul m-a evitat până acum. El făcu o grimasă cu colţul gurii,care-i dezveli dantura albă şi perfectă, -Nu eşti de părere că ar fi mult mai înţelept dacă i-ai telefona să-ţi fixeze-o audienţă şi să-l întâlneşti pe domnul Claiborn în biroul său? îşi plimbă privirea peste taiorul ei din bumbac.Această inspecţie îi produse lui Hilary furnicături în tot corpul,iar când el îşi ridică pe furiş ochii albaştri,s-o privească fix în faţă, simţi o împunsătură exact în capul pieptului,fapt ce o surprinse cu atât mai mult,cu cât simţea cum o părăseşte curajul şi,pur şi simplu,îi dispare furia. -O audienţă? întrebă,cu dispreţ.Cu un bărbat atât de arogant,îndărătnic,care nici măcar la telefon nu discută cu cei pe care nu doreşte să-i vadă? Slabe speranţe. Nici la scrisori nu mi-a răspuns.Tu cum procedezi când vrei să-l abordezi? El strânse din buze şi ochii îi scăpărau scântei,ceea ce o enervă şi mai mult. -Nu cred că e mai încăpățânat decât tine şi sunt convins că,dacă ar afla că încerci să dai de el,va apărea într-o clipă.Vocea lui deveni,dintr-o dată,prietenoasă.

Uite ce e,eu sunt şeful.Eu sunt cel pe care vrei să-l vezi. -Nu ţine! zise ea,pe un ton mai tăios decât înainte.Din nou bănui că avea de-a face cu unul din angajaţi,pus să înlăture nepoftiţii ce ar fi vrut să-l vadă pe Marele Bărbat! Persoana de la recepţie m-a tot dus cu vorba,secretara numai că nu mi-a spus s-o las baltă,iar menajera mi-a comunicat că refuză categoric să mă vadă sau să discute cu mine.Am ceva important de discutat cu el şi,aşa cum ei n-au reuşit să-mi stea în cale...nici tu n-o vei face! El aruncă o privire bărbatului în costum,apoi îşi întoarse ochii spre ea, aplecându-şi capul. -Eu sunt Brink Claiborn,tu...? -Eşti şmecher,dar cu mine nu-ţi merge.Ştiu totul.Chiar secretara lui mi-a comunicat că e plecat din oraş,în Europa,pentru şase săptămâni... -Ţi-a spus Cindy aşa ceva? -Da.În Europa! Dar el e aici.Cincizeci de iarzi mai încolo,Şi,acum,dă-te la o parte.El zâmbi,dar nu se urni nici măcar un inci,iar ea simţi cum temperatura corpului îi mai creşte cu un grad.Doar cineva din familie ar fi sesizat în vocea ei,puţin mai calmă acum,ceva ce prevestea furtună. -Pune-ţi muşchii la treabă şi fă-mi vânt de aici,dar am să mă întorc exact ca un bumerang. -Ar putea interveni ca să fii arestată pentru încălcarea unei proprietăţi private. -N-ar pune într-o lumină proastă relaţiile companiei cu publicul? Abia aştept prilejul să-l fac de râs pentru modul în care se comportă...nu numai pentru refuzul de a mă întâlni! Nu cred că ar dori să fac public motivul pentru care am venit să discut cu el.I-ar dezvălui cruzimea caracterului.Scotoci în geantă şi scoase câteva bancnote pe care le strânse repede în pumn.Uite,ia-ţi câteva beri după ce-ţi termini treaba,dar acum pleacă.N-o să afle că am stat de vorbă,pentru că e prea obtuz să observe ce se-ntâmplă în jurul lui. -Oho! El îşi încrucişa braţele la piept,făcând-o să se teamă o clipă de muşchii puternici,puşi astfel în evidenţă.Chiar eşti pornită contra lui.Eşti sigură că nu l-ai întâlnit niciodată? -Nu,nu l-am mai întâlnit,dar am de gând să-l cunosc în dimineaţa asta.Întinse pumnul din care se vedeau colţurile bancnotelor. El nu făcu gestul de a le lua,dar continua să-i zâmbească. -Cum te poţi înfuria în halul ăsta,când nici măcar nu-l cunoşti? -Pot,pentru că ştiu cât de neserios,îndărătnic,indolent şi încăpățânat este! Cu fiecare cuvânt rostit de ea,zâmbetul i se stingea pe buze şi curiozitatea luă locul bunei dispoziţii.

-Eşti convinsă că nu-l confuzi cu altcineva? Ea privi exasperată peste umărul lui,încercând să nu se enerveze înainte de a-i răspunde. -Da!Şi nici tu nu eşti mai breaz.Ţine! Scotoci în geantă după o hârtie de douăzeci de dolari.El o cuprinse pe neaşteptate în braţe şi o strânse la piept.Ţipă şocată,ţinându-şi bine geanta.Stupefiată de îndrăzneala lui,apoi înfuriată la culme,începu să dea din picioare şi să se zbată ca să scape,numai că el o prinse mai bine şi se îndreptă cu paşi mari înspre maşina ei. -Dă-mi drumul! Vreau să-l văd pe domnul Brink Claiborn.Mă murdăreşti. -Dacă voiai să arăţi ca scoasă din cutie,nu trebuia să vii aici,pe şantier.Dacă doreşti o audienţă la domnul Claiborn,sună-l.Până atunci,trebuie să pleci de aici.Îi dădu drumul şi întinse braţul,rezemându-se de maşină,blocându-i, practic,calea spre zona îngrădită.Avea un fizic impunător,mai bine zis, irezistibil..Ea îşi ridică bărbia,parcă încercând să depăşească un enorm obstacol. Înfuriată pe forţa lui fizică,îndesă bancnotele în geantă,apoi îşi scutură praful de pe rochie şi îşi înfipse privirea în ochii albaştri,neîndurători,care o urmăreau cu un calm imperturbabil. -Văd că angajează bărbaţi care-i seamănă ca fel de a gândi!Abrutizaţi şi violenţi.Uite cum arăt! La fel de murdară ca tine! îi mai aruncă o privire ucigătoare,dar,drept răspuns,el-se conformă,urmându-i sfatul. Începu s-o studieze.Privirea leneşă,care i se plimba,asemenea unor degete fierbinţi,în jos,peste rochia roşie,şi peste picioarele lungi,o ardea,devorând-o.I se acceleră pulsul şi simţi că-i ard obrajii.În cele din urmă,ochii albaştri,ironici,îi întâlniră pe cei verzi. -Să te ajut să te scuturi de praf? Vocea lui răguşită şi tărăgănată îi înfiora terminaţiile nervoase,într-un mod unic. -Nu.Se retrase un pas şi,observându-i sclipirea din ochi,îşi dădu seama că o tachinează.Cu siguranţă,eşti cel mai... -Cel mai cum? întrebă el,apropiindu-se. -Nu contează!Smuci portiera maşinii bleu,pe care o închiriase,şi se strecură înăuntru,aruncându-şi geanta pe bancheta din spate.Clocotind de furie şi mai încercând şi alte câteva emoţii,la care nici nu voia să se gândească,se întinse să închidă portiera.Încordându-şi muşchii,el apucă portiera înainte ca ea să o poată trânti. -Cel mai cum? Ţi-e teamă s-o spui? -Eşti unul din cei doi bărbaţi,cei mai nervoşi,cu care am avut ghinionul să-mi intersectez drumurile. -Eu? întrebă el,cu un aer ce simula inocenţa.

Nervos pe o femeie atât de atrăgătoare? Surprinsă de expresia lui necăjită,nu se putu abţine să nu râdă. Ochii îi străluceau şi se aplecă,astfel ca faţa să i se apropie mult de a ei. -Aşa mai merge.Tonul cu care rostise aceste cuvinte era atât de senzual,încât temperatura de afară parcă mai crescu cu un grad.Sună-l la birou.Cum te cheamă? Sunt convins că Brink va sta de vorbă cu tine.O să-i spun şi eu. -Îţi urmează sfaturile? întrebă ea,cu totală neîncredere. -Bineînţeles,îi răspunse,amuzat.Tu nu-mi vei urma sfatul? Ochii lui albaştri aveau irizaţii argintii şi genele dese,de culoare închisă,erau uşor întoarse. Apropierea lui îi acceleră din nou pulsul-lucru pe care nu-l înţelegea,deoarece nu i se mai întâmplase niciodată până atunci,când întâlnise prima oară un bărbat. -Nu crezi că ar trebui să-mi spui cum te cheamă şi unde locuieşti? Se simţea atrasă,chiar foarte atrasă de el.Avea ochi superbi şi cel mai sexy corp pe care-l văzuse vreodată,iar pulsul ei sălta precum pietricelele sub roţile maşinii...Dar n-avea de gând să-l încurajeze.Şi aşa era destul de impertinent că se împotrivise cu atâta ostilitate! -N-are rost.Nu poţi aranja cu şeful tău,ca el să mă primească. -Până nu-ncerci,n-ai cum să ştii.Poate sunt omul lui de încredere. -Nici nu mă-ndoiesc,zise ea,binevoitoare.Acum,dacă ai vrea să închizi portiera, te rog... -Miroşi frumos.Obsession.Mă va asculta.Îmi dai un număr de telefon? Deşi surprinsă că recunoscuse marca parfumului,se săturase până peste cap de acest bărbat care o dezarma. -Dă-te la o parte,rosti,cât se poate de clar.El îşi îndreptă umerii,zâmbind larg.Era tentată să-şi plimbe privirea peste muşchii puternici,talia.Îngustă,abdomenul plat şi blugii perfect mulaţi. Îşi ridică brusc privirea şi-i văzu ochii sclipind batjocoritor.Tocmai făcuse un pas înapoi şi trântise portiera.O salută din cap şi se îndepărtă,trecând dincolo de îngrăditura din sârmă,cu paşi susţinuţi,mişcându-şi corpul cu uşurinţa celui aflat într-o condiţie fizică excelentă.Vântul îi răvăşea părul ondulat şi ea nu-şi mai putea lua ochii de la el.Trebuia să recunoască faptul că între ei se produsese o reacţie de magnetism pe care nu o experimentase până atunci. El se uită peste umăr,surprinzându-i privirea.Îi făcu semn cu mâna,mergând de-a-ndăratelea.Ea îşi lăsă ochii în jos,spre geantă şi spre urmele de praf de pe rochie,pe care începu să le scuture conştiincios,încercând să-şi concentreze gândurile spre Brink Claiborn.Nu era deloc uşor.Îşi înălţă capul şi-l văzu pe muncitor discutând cu bărbatul în costum.

Amândoi se întoarseră şi,privind în direcţia ei,începură să râdă. Atunci simţi că explodează.Toată frustrarea din ultimele zile se transformă într-o furie incandescentă.Cei doi râdeau pe seama ei.Muncitorul se îndreptă spre clădire şi,îngenunchind,începu să cerceteze ceva la colţul fundaţiei.Pe Brink Claiborn îl avea încă în raza ei vizuală. Se îndepărtase puţin de mormanul de moloz şi discuta cu cineva.Hilary lovi cu putere volanul.A doua zi va zbura spre casă,iar Brink Claiborn se considera foarte isteţ că,practic,reuşise să se descotorosească de ea! Sfaturile mătuşilor,de a nu se manifesta impulsiv,se evaporară pe loc,luându-le locul atitudinea hotărâtă,specifică buldogilor.Când Hilary îşi punea în minte să facă un lucru,nu se lăsa până nu-l rezolva.Îl va vedea pe domnul Brink Claiborn chiar atunci.Gata cu calmul ei imperturbabil.Dacă încerca să treacă pe lângă muncitorul acela,o va lua din nou la rost.Dacă-l va ocoli,tot o va repera şi o va împiedica să ajungă până la şeful lui.Nici nu se îndoia că va face exact aşa, măcar pentru a sparge monotonia muncii de rutină,flirtând şi el puţin. Îl privi încruntată pe cel care o pusese în acea situaţie dificilă.Zidul din cărămidă o împiedica să se apropie din orice direcţie ar fi venit.Sentimentul de exasperare şi frustrare se amplifică.Ca într-un caleidoscop,îi apăru în minte imaginea mătuşilor înlăcrimate,recepţionera arogantă de la biroul lui Claiborn,menajera răutăcioasă,tiranica secretară şi muncitorul cel sexy,numai muşchi,care o împiedicase să ia legătura cu şeful.Privi silueta în costum,care se profila la trei sute de iarzi distanţă de ea. -Domnule Brink Claiborn,o să stai de vorbă cu mine! Exista o posibilitate,un plan simplu care,probabil,cu excepţia domnului Claiborn,nu va deranja pe nimeni.Un singur fir de sârmă împrejmuia terenul plin de hârtoape,dar aproape viran,cu excepţia clădirii,bolovanilor,cărămizilor sparte,cioburilor de sticlă şi câtorva mormane de moloz.După numărul acestora şi al camioanelor aflate pe teren,se putea deduce că era un du-te-vino continuu de furgonete,buldozere, maşini şi tot restul echipamentului,aşa că îi va fi uşor să conducă trei sute de iarzi,ca să dea ochii cu pacostea vieţii ei. Hotărârea pe care o luase îi acceleră pulsul.Îşi plimbă din nou privirea peste întinderea aceea îşi aminti vag,avertismentele mătuşilor de a-şi stăpâni impulsivitatea,dar,după atâtea refuzuri lipsite de amabilitate,pe care le primise din partea lui Brink Claiborn,uită sfaturile acestora. Pe teren,mişcarea şra slabă.Se pregăteau,probabil,pentru pauza de masă.Era amiază şi cei mai mulţi păreau că părăsesc zona.Singurul semn care te avertiza că nu trebuia să pătrunzi acolo erau un mic indicator şi firul subţire de sârmă.

Îngrăditura improvizată era susţinută de stâlpi metalici,de culoare verde,ridicată mai mult pentru delimitarea terenului,decât pentru a-i ţine deoparte pe oameni. Desigur,era posibil să fi încălcat vreo proprietate privată,dar nu era decât o infracţiune minoră,iar ea era un car de nervi,aşa că,pur şi simplu,nu se putea abţine numai ca să nu încalce legea.Bărbatul în costum privi exact în direcţia ei, râse şi-i întoarse spatele.Asta-i bună,să râdă de ea! Ce îndrăzneală! Era picătura care umplu paharul.Strângând din buze şi îndreptându-şi umerii, porni motorul,aruncând o ultimă privire muncitorului.Lucra ceva stând aplecat, aşezat pe vine,cu spatele la ea.Blugii decoloraţi şi jerpeliţi îi stăteau întinşi pe pulpe şi pe şoldurile înguste.Amintindu-şi cum râsese de ea,împreună cu şeful său,simţi că explodează,ambreie motorul,apăsă pedala de acceleraţie şi trecu dincolo de firul de sârmă,auzind cum în spate,loveşte maşina,antrenând în cădere şi stâlpii de susţinere.Bărbaţii întoarseră brusc capetele şi se uitară în direcţia ei.Unul dintre ei ţipă,apoi îl văzu pe muncitor făcând semne cu mâinile şi-i auzi strigătul.O luă la fugă,interpunându-se între ea şi cel la care voia să ajungă,iar ea,la volan,era înfuriată şi hotărâtă să atragă cu orice preţ atenţia lui Brink Claiborn.Îi mai aruncă o privire şi-l zări alergând ca un turbat; încerca să o oprească.Apăsă mai tare pedala de acceleraţie,se izbi de nişte bolovani,dar fu nevoită să reducă viteza,văzând şanţul nu prea adânc din faţa sa. Maşina ajunse dincolo de şanţ,cu un zgomot înfundat.Inima începu să-i bată cu putere.În sfârşit,Brink Claiborn îşi concentrase toată atenţia asupra sa şi o privea cu mâinile în şolduri,faţa sa palidă căpătând o expresie de nedumerire. Din stânga,se apropia,în fugă,muncitorul.Sări uimitor de repede peste grămada de bolovani ce-i stătea în drum şi,cabrându-şi uşor genunchii,atinse pământul, aterizând în picioare,ca o pisică.Recăpătându-şi echilibrul,se aşeză exact în faţa maşinii.Cuprinsă de panică,apăsă pe frână,răsuci brusc volanul într-o parte,ca să-l evite,şi maşina se opri,zgâlțâindu-se din toate încheieturile,la câțiva iarzi în stânga lui,ridicând praful de sub roţi.Ea era deja cu nervii în pioneze.Aşa îşi rezolvau unii oameni problemele: cu ajutorul angajaţilor! în loc să-i fi făcut un semn cu mâna,el pur şi simplu îi sărise în drum,punându-şi viaţa în pericol. Nesăbuinţa lui o scosese din sărite.Smucind portiera,coborî ca o furtună să-i spună ce gândea. -Eşti nebună de legat,o întâmpină el,urlând.Pleacă de aici... -Vreau să-l văd...De această dată,o cuprinse strâns în braţe,iar ea cedă,ştiind că o luptă între ei doi ar fr fost inutilă.El îi făcu vânt pe locul din dreapta şoferului, apoi ocoli maşina şi sări la volan,pornind în marşarier.Îl apucă de încheietura mâinii.

-Dă-te jos din maşină!Fără să-i acorde cea mai mică atenţie,el se răsuci,îşi trânti mâna pe speteaza banchetei şi apăsă pe accelerator.Maşina porni atât de brusc, încât ea amuţi şi se agăţă de marginile scaunului,ca să nu dea cu capul în torpedou.Furibund,îndreptă maşina spre locul de parcare asfaltat şi,după câteva manevre abile,frână,stârnind nori de praf.Opri motorul şi o fulgeră cu privirea, dar vocea lui calmă îi tăie orice cuvânt cu care avea de gând să-l înfrunte. -Inconştiento! Tot terenul e dinamitat.Dacă ai fi atins vreuna din încărcăturile de dinamită,tu,maşina şi cei din jur,toţi am fi fost făcuţi bucăţele! Se aplecă înspre ea,cu o mână pe volan şi cu cealaltă pe speteaza banchetei.Nu ştii ce înseamnă cuvintele „atenţie” şi „trecerea interzisă”? Şantierul e un loc plin de pericole! Copleşită de cele auzite,nu numai că furia îi dispăru,dar,privindu-l,simţi cum se face mică,mică de tot.Se uita la ea,abia reţinându-se să nu izbucnească.Lui Hilary îi era ruşine; nesăbuinţa ei era s-o coste viaţa,a ei şi a celor din jur. -Scuză-mă,spuse ea,încet.Şocul emoţional o făcu să tremure. Respirând cu greutate,o privea tăcut,încercând să se stăpânească. -Sună la birou,ca un om normal! tună el,apoi coborî din maşină.Cu picioarele depărtate şi îndreptându-şi umerii,de data aceasta nu-i mai făcu semn cu mâna. Tremurând,ea cuprinse cu privirea întreaga suprafaţă a terenului,apoi ochii i se opriră pe silueta nemişcată a bărbatului care încă se mai uita la ea. Jenată şi şocată,în acelaşi timp,Hilary ambreie motorul cu prudenţă şi se întoarse să se refugieze în tihna şi intimitatea camerei de hotel. Îi luă aproape o oră să-şi revină şi trei ca să prindă curaj şi să telefoneze la Claiborn Industries,Incorporated Landfill and Compaction,ca să ceară cu Brink Claiborn.De această dată,i se făcu imediat legătura şi oftă uşurată,aşteptând ca el să răspundă.În ciuda acţiunilor sale periculoase,nebuneşti şi nesăbuite,cursa ei îndrăzneaţă îl făcuse curios.Parcă se simţea un pic mai bine. -Brink Claiborn,auzi vocea gravă,caracteristică oamenilor de afaceri. -Domnule Claiborn,sunt Hilary Wakefield din Natchez. -Femeia cu maşina,zise el,pe un ton sec,făcând-o să se înroşească de jenă. -Îmi pare rău în legătură cu întâmplarea aceea,dar voiam neapărat să discut cu dumneavoastră. -Sunteți rudă cu surorile Wakefield? o întrebă,cu vocea impasibilă. -Sunt mătuşile mele.Aş vrea să-mi fixaţi o audienţă ca să discutăm despre casa Saville.Am venit tocmai din Mississippi să vorbesc cu dumneavoastră.Este o problemă urgentă,dar nu vă voi răpi prea mult timp. -Am studiat problema casei,împreună cu mătuşile dumneavoastră.Ele ştiu ce-am hotărât.

-Vreţi să mă primiţi doar pentru câteva minute? Urmă o pauză lungă. -Am un program încărcat... -Sunt convinsă,zise ea,întrerupându-l şi apelând la tot curajul de care era în stare,pentru a înfrunta refuzul. -Am un program încărcat,repetă el,pe un ton hotărât,mai ales în această parte a anului.Mi-ar fi mai uşor dacă am discuta problema la cină.Surprinsă,rămase cu ochii pe telefon,îmbătată de fericire.La cină,va avea mult mai mult timp la dispoziţie,decât într-o scurtă audienţă la biroul lui. -Excelent. -Daţi-mi adresa. -Ne putem întâlni undeva. -Daţi-mi adresa,vă rog,rosti el,pe un ton de comandă.Aroganţa lui o cam neliniştea,dar îi răspunse tăios: -Locuiesc la Hilton,în Bluegrass Drive. -La şapte,e bine? Ne întâlnim în hol. -Perfect! -Pe curând,Hilary.Telefonul făcu un clic şi nu se mai auzi nimic.Toată conversaţia nu durase mai mult de două minute,dar acum ea era plină de optimism.Cina! însemna că va avea la dispoziţie o oră să-l convingă să asculte propunerea mătuşilor,aceea de a le permite să cumpere în Natchez vechea casă de pe plantaţia bunicului lui.Îşi privi faţa reflectată în oglindă.Diseară,voia să facă cea mai bună impresie.Brink Claiborn era celibatar şi era hotărâtă să folosească această situaţie în avantajul său. Îşi privi ceasul de la mână şi constată că nu avea timp pentru cumpărături decât câteva ore.Încă de la sosirea în Los Angeles dorise să facă un tur al magazinelor şi saloanelor de moda,dar urmărirea lui Brink Claiborn îi ocupase tot timpul. Fredonând o melodie,îşi luă geanta,părăsi camera şi ieşi în căldura de afară a soarelui californian.Parking-ul hotelului era străjuit de palmieri înalţi şi era plin ochi cu maşini care luceau în dogoarea soarelui.Când îşi văzu maşina plină de praf,îşi aminti de muncitorul cu ochi albaştri şi pulsul ei făcu un salt periculos. Uită-l,îşi spuse în sinea ei.N-avea să-l mai vadă niciodată.A doua zi,va decola spre Mississippi,plină de satisfacţia unei misiuni dusă la bun sfârşit.În timp ce se grăbea spre maşină,văzu cu ochii minţii,la fel de limpede ca cerul fără nori de deasupra,braţele vânjoase care o încercuiseră.De unde ştia el de Obsession? Răspunul veni la fel de prompt ca şi întrebarea: Era un tip carismatic,sexy şi prin viaţa lui trecea,probabil,o mulţime de femei.Încercând să nu se mai gândească la asta,o luă în josul bulevardului,în căutarea unei rochii pentru cină.

La ora şapte fără zece minute,se mai studie încă o dată în oglindă,mulţumită de cum arăta în rochia galbenă de sifon moale,strânsă pe talie,dar amplă în partea de jos,ce se desfăcea atunci când păşea.Gulerul alb,înalt era şic,năsturaşii în formă de perlă erau eleganţi.Corsajul se îngusta,unindu-se cu gulerul,lăsându-i umerii goi.În urechi,tortiţe de aur;părul dat pe spate şi plâns în agrafe mici îi cădea pe umeri şi pe spate,unduiri mătăsoase.Cele câteva şuviţe lăsate libere pe frunte le aranjase pe de o parte şi pe de alta a feţei. Satisfăcută de cum arăta,îşi luă poşeta albă de seară şi se îndreptă spre hol. Ţăcănind cu tocurile pe culoar,dădu colţul şi intră pe un coridor lung,acoperit cu un covor roşu,care ducea în holul spaţios. Respirând adânc,bucuroasă că totul mergea perfect,cuprinse dintr-o privire candelabrul de cristal,mobilierul tapisat în alb şi verde,covoarele din pluş şi abundenţa de plante decorative.În mod voit,sosise mai devreme pentru a-l aştepta pe Brink Claiborn.Prin uşile din sticlă,bine lustruite,se vedea intrarea pustie.Păşi spre recepţie.Cei doi funcţionari în uniformă îşi vedeau de treburile lor,iar un bărbat care arăta remarcabil de bine,stătea aplecat peste tejghea.Când li se întâlniră privirile,simţi că i se face rău. CAPITOLUL 2 Purta un costum de culoarea cărbunelui,cu o croială ireproşabilă,cravată albastră clasică,cămaşă albă şi butoni de aur la manşete.Albul îi scotea în evidenţă tenul foarte bronzat; costumul îi punea în valoare umerii laţi şi şoldurile înguste,iar cravata,în acelaşi ton cu nuanţa ochilor,de un albastru limpede ca cristalul,le accentua strălucirea.Hilary se simţea de parcă plămânii ei îşi încetaseră funcţiile vitale,inima i se oprise,iar creierul i se blocase.Şocul o țintuise în loc,iar el se apropia cu paşi degajaţi.O sfredelea cu privirea,măsurând-o din cap până în picioare,mult mai intens decât apucase ea să o facă. Trase adânc aer în piept,inima începu să-i bată cu putere,creierul i se debloca şi începu să lucreze cu viteza fulgerului.Apărură gânduri năvalnice şi sentimente contradictorii:emoţie,surprindere,mânie şi un val puternic de bună dispoziţie. Predominant era,totuşi,sentimentul de mânie. -De ce nu mi-ai spus? îl întrebă,când se opri la câțiva paşi distanţă de ea. El ridică din umeri. -Sunt convins că am încercat,dar nu m-ai ascultat.Ţi-am spus că sunt Brink Claiborn,îţi aminteşti? Mai ai de învăţat despre cum să faci aprecieri la prima vedere,zise el,dar nu pe un ton răutăcios.Era frumoasă; pulsul îi zvâcnea şi ar fi întins mâna să o atingă.Era electrizat.Reacţiile pe care le trăia în preajma lui

Hilary Wakefield erau mai fulminante chiar decât dinamita cu care lucra pe şantier.În ciuda actelor necugetate pe care le făcuse în ziua aceea,îi admira curajul şi ambiția cu care încerca,de una singură,să rezolve problemele,două calităţi pe care le înţelegea bine. -Bărbatul în costum părea că dă tuturor ordine,inclusiv ţie.Cine era? -Un inginer care lucrează pentru mine.Tocmai ne spunea cum să plasăm încărcătura.Sunt eu preşedintele companiei,dar urmez sfatul experţilor.Numai pentru că eram în blugi prăfuiţi şi el în costum,ţi-ai imaginat,în mod automat,că el e şeful,iar eu subalternul nu prea isteţ,o tachina el,ca să-i vadă reacţia. -N-am spus că nu eşti prea isteţ!Şi nici n-am insinuat,zise ea,pe un ton categoric. -Ai încercat să mă mituieşti,zise el,inspirând profund adierea excitantă de parfum.De ce trebuia să fie o Wakefield? Surorile Wakefield îl aduseseră în culmea disperării cu apelurile lor telefonice,care nu mai conteneau,cu interminabilele conversaţii,cu rugăminţi exagerate şi propuneri disperate.Iar acum,o reprezentantă a altei generaţii Wakefield,îi tortura pulsul şi-l împiedica să gândească coerent,prin simpla unduire a şoldurilor sau o privire a ochilor verzi. -După cât îmi amintesc,când ne-am intersectat pentru prima dată drumurile, spuneai că Brink Claiborn e un îndărătnic,un indolent,un încuiat... -Îmi amintesc!se burzuli ea,simţind că roşeşte de ruşine.El îşi ridică sprâncenele şi în ochi îi apăru o scânteie jucăuşă,care parcă îi spunea: „Aşa îţi trebuie”.Asta o făcu să-i întoarcă zâmbetul. -Ah,aşa mai merge. -Pentru un îndărătnic,indolent şi încuiat,ipostaza asta e de-a dreptul cuceritoare. -Iar aşa e mult,mult mai bine,spuse el,pe un ton grav,senzual,mai apropiindu-se cu un pas.Regret dacă ai întâmpinat greutăţi,când m-ai căutat la birou,dar fata de la recepţie s-a conformat ordinelor mele.Habar n-aveam că secretara ţi-a comunicat că am plecat în Europa.Bănuiesc că am fost cam drastic când i-am spus că nu doresc să discut cu nici un Wakefield. -Înţeleg.Ai vrut să mă eviţi,cu orice preţ,zise ea,încet,simţind o bucurie ameţitoare,care luă locul sentimentului de teamă şi nelinişte. -Recunosc şi-ţi mărturisesc că am fost bătut în cap.El zâmbi şi ea râse,cuprinsă de un val de căldură care nu avea nici o legătură cu temperatura plăcută din holul care beneficia de aer condiţionat. -Hai să trecem peste asta.Mă bucur că te-am cunoscut,Hilary Wakefield,zise el,pe un ton ce exprima interesul şi curiozitatea.Îi luă mâna.Când îi simţi degetele puternice,Hilary trăi aceeaşi senzaţie pe care o avusese atunci când o

ţinuse în brațe,lipită de piept.Carismatic nu era cuvântul potrivit pentru atracţia care radia din toată fiinţa domnului Brink Claiborn! -Şi eu mă bucur că te-am cunoscut personal,Brink Claiborn.Am aşteptat foarte mult timp,adăugă încet,ca pentru sine,conştientă de riscul la care se expunea de bunăvoie.Tipul era,probabil,uns cu toate alifiile,iar ea n-avea de gând să ia avionul a doua zi,cu inima zdrobită. -Pentru faptul că te-am tot amânat,am să încerc să mă revanşez.Dacă ştiam,nu te-aş fi lăsat să aştepţi nici măcar cincisprezece secunde! spuse el,ținând-o în continuare de mână,plimbându-şi uşor degetul mare peste încheietura fină a mâinii ei,gest care o făcu exagerat de prudentă.El îi făcu cu ochiul. -Hai să mergem,zise el,luând-o de braţ.Ea încercă să-şi potrivească mersul după paşii lui mari,conştientă că umerii li se atingeau şi haina lui i se freca de braţ,că o ţinea strâns de mână. -De ce aţi folosit azi dinamita? Credeam că specificul muncii tale este să umpli gropile,nu să le faci. -În mod obişnuit,aşa se şi întâmplă,dar în Delmar s-a ridicat o fabrică nouă şi oamenii vor să înlăture ruinele cele vechi,ca să poată recupera ce se mai poate din cărămizi.Mi-au explicat care sunt intenţiile lor şi am fost de acord să demolez vechea structură.Uneori,mai fac şi muncă brută.Acest gen de afacere implică foarte multe aspecte.Îi lăsă braţul,ca să-i deschidă uşa din sticlă,şi o însoţi spre locul unde îşi parcase Lincoln-ul negru,strălucitor. O ajută să se instaleze.Încă uluită de ceea ce aflase în legătură cu identitatea lui,îl privi cum se aşază la volan.Era surprinsă şi încântată,trebui să recunoască în sinea ei,dar de a doua zi nu-l va mai vedea.El porni maşina. -Plimbarea va fi mai plăcută decât ultima oară,spuse el,zâmbindu-i. -Nu-mi mai aduce aminte,te rog.Mă simt atât de jenată.N-am vrut să pun în pericol viaţa nimănui,inclusiv pe a mea! -Nici eu n-am vrut să mă răstesc la tine,rosti el ieşind în şosea. -Zău? zise,dojenindu-l cu blândeţe.Dacă scena s-ar repeta,ai ţipa din nou la mine! La curbă,părăsi şoseaua,cu patru benzi de circulaţie,şi intră pe o stradă liniştită,micşorând viteza în apropierea unui rând de case,cu acoperişul în forma literei A.Ea se întrebă cum va reacţiona el când va opri motorul şi se va întoarce să o privească.Iar el îl opri.Un braţ şi-l rezemase în spatele ei,pe speteaza banchetei.Cu cealaltă mână,îi atinse uşor gulerul,gest care o atenţiona să fie prudentă. -Nu pornesc mai departe până nu-mi cer scuze că am ţipat la tine. Deci,te rog să mă scuzi.Eram îngrozitor de nervos,deoarece călcaseşi peste o

încărcătură de dinamită şi numai o minune a făcut să nu aibă loc explozia. Urmărindu-l cu atenţie,se cufundă în privirea aceea dură,dar irezistibilă,ameţită mai mult de prezenţa lui,care-i răscolea întreaga fiinţă,decât de spaima pericolului prin care trecuse. -Îţi accept scuzele,dar nu era nevoie să opreşti maşina ca să mi-o spui.Meritam să fiu împuşcată.El dădu uşor din cap şi,în timp ce-o privea,îi prinse o şuviţă şi şi-o răsuci pe degete.N-ar fi crezut că îl putea atrage atât de mult.Îşi aminti cum se amuzase mai devreme când îl descrisese şi cât de îngrozit fusese când ea trecuse de îngrăditura din sârmă.Îl speriase şi îl îngrozise prin lipsa ei de prudenţă,dar,odată calmat,îşi făcuse reproşuri.În primul rând,ar fi trebuit să o convingă de adevărata sa identitate,pentru a o scuti de acea cursă nebunească şi periculoasă.Acum îl incita,privindu-l languros şi senzual.Fusese nebun că refuzase să-i vorbească şi să o vadă.Doar norocul îi mai oferise o şansă. Gândul la ceea ce simţise,când o strânsese în braţe,îl făcu să tragă adânc aer în piept şi să dorească să repete gestul; ridicol,dar la fel de fascinant ca atracţia lunii în timpul mareei.Cunosnuse destule femei şi sângele n-ar trebui să i se înfierbânte la simpla apropiere de această femeie dificilă,dar,acum,îi clocotea.Şi încă cum! Plimbându-şi degetul peste maxilarul ei,îi observă ochii ce străluceau şi uşoara depărtare a buzelor.Era la fel de topită! Şi,totuşi,Brink nu putea să nu-şi amintească faptul că era o Wakefield.Poate îl atrăsese cu bună ştiinţă,prefăcându-se cucerită de el pentru a profita.Wakefield era un neam de oameni periculos.Cu mătuşile ei,era la cuţite.Îşi alungă repede din minte acest gând.Păruse la fel de atrasă de persoana lui când încă nu-i cunoştea identitatea.Ar fi sărutat-o.Se trase mai aproape de ea,atât de aproape, încât îi simţea respiraţia pe piele.Ea își ridică capul. -Poate mă bucur că nu am răspuns de prima dată apelului tău telefonic,spuse el,încet.Îi trebuiră câteva clipe să se concentreze.Era vizibil emoţionată de perspectiva sărutului şi,în acel moment,el îşi dori ca acesta să fie deosebit-un sărut de care ea să-şi amintească toată viaţa fiind aproape convins că nici el nu-l va uita,niciodată. -De ce? întrebă ea,abia respirând.Poate că totul s-ar fi rezolvat cu câteva săptămâni în urmă. -Şi poate am fi încheiat discuţia la telefon,înainte să am şansa să te cunosc,iar ziua de azi n-ar fi existat.Cea mai interesantă zi din viaţa mea.Ea râse.Un râs zglobiu,care destramă atmo-sfera tensionată şi-l făcu şi pe el să râdă. -În momentul în care te-am văzut râzând de mine,cu inginerul,mi-am ieşit din sărite.

-La ce te referi? -După ce-ai plecat,te-ai dus lângă el şi bănuiesc că i-ai spus ceva în legătură cu mine. -Vorbeam despre ceva ce se-ntâmplase de dimineaţă.Nu râdeam de tine.Ţi s-a părut.Peste zece secunde,o va lua în braţe...Cu mari eforturi,se întoarse la volan. Mergem să mâncăm? -Da.Şi mai ştiu că aceasta nu poate fi cea mai interesantă zi din viaţa ta! -Dar ar putea fi.Ziua încă nu s-a terminat,rosti el,pe un ton insinuant. Îi văzu pieptul zvâcnind în timp ce inspira adânc şi,ţinându-şi apoi respiraţia,îi văzu uşoara îngustare a ochilor.O dezbrăcă în gând,tânjind să-i descheie,pe rând,fiecare năsturaş în formă de perlă.Nu-şi amintea să mai fi avut vreodată o reacţie atât de bruscă şi cutremurătoare faţă de o femeie şi intenţiona să prelungească momentul.Când ar fi sărutat-o,ar fi vrut s-o simtă arzând de dorinţă.În ceea ce-l privea,nu mai avea nici un dubiu că tot organismul îi va fi un iad dezlănţuit. -Avem înainte o întreagă seară,spuse el,cu o voce ce-i exterioriza emoţia cu care îi savura reacţiile,iar corpul îi răspunse,străbătut de puternice senzaţii. Porni motorul şi ieşi în şosea.Mai bine i-ar fi propus să ia masa la el acasă. -Cum se face să suntem amândoi din Natchez şi,totuşi,nu ne-am întâlnit niciodată? o întrebă,sprijinindu-şi cotul de rama geamului deschis al portierei. Ea ridică din umeri. -Poate din cauza vârstei.Eu am douăzeci şi şase... -Şi eu treizeci şi trei. -Vezi? Nu am mers la şcoală îh aceeaşi perioadă.La o populaţie de douăzeci şi patru de mii de locuitori,nu poţi cunoaşte toată lumea. -Rudele noastre se cunosc. -Sunt mai în vârstă şi au avut mai multe ocazii şi motive să se întâlnească.Dar am auzit unul de celălalt.În fond,familiile noastre au locuit,pe rând,la Saville. -Nu mi s-a spus cât eşti de drăguţă. -Mulţumesc. -Acum locuieşti în Natchez? -Da.Am un magazin de antichităţi,răspunse ea,amuzată de faptul că el ocolea cu grijă să-i explice motivul pentru care rudele lor se cunoşteau.Tatăl meu a murit când tocmai terminam şcoala.După absolvirea colegiului,în perioada în care alergam să-mi găsesc o slujbă şi aveam grijă de mama,care era bolnavă,mi s-a ivit ocazia să cumpăr magazinul.Magazinul,deschis cu cincisprezece ani în urmă,părea o investiţie bună.

Când a murit mama,l-am achiziţionat cu o parte din moştenire. -Îmi pare rău de părinţii tăi.E greu de suportat,mai ales când îi pierzi,unul după altul,într-un interval atât de scurt.Nici părinţii mei nu mai trăiesc.Îl mai am doar pe bunicul,dar ştii şi tu cât este de bolnav. -Am auzit că nu de mult a suferit un nou infarct. -Da.M-au sunat de la cămin,dar mi-au spus că nu e ceva grav şi că n-are rost să vin doar pentru asta.Nu m-am dus,pentru că în perioada aceea eram foarte ocupat.Parcă maşina şi intrară în restaurantul decorat cu păsări flamingo roz şi cu covoare de culoarea lămâii,având mobilă albă din răchită şi feţe de masă din olandă.În bar,un bărbat cânta la pian şi vocal,iar muzica se auzea până în salonul principal,până la masa lor,retrasă într-un colţ,în spatele plantelor decorative. Hilary se concentra greu asupra meniului bogat în legume.Întreaga sa atenţie era captată de Brink.Privind-o pe deasupra paharului cu Chenin Blanc de la gheaţă,îi spuse: -Am intrat,probabil,în magazinul tău de antichităţi.Când vin acasă,de obicei dau o raită prin magazin. -Tocmai am achiziţionat câteva piese frumoase.Ne pregătim pentru Pelerinaj.Cu fiecare an numărul turiştilor creşte,zise ea,gândindu-se o clipă la marele eveniment ce va avea loc în Natchez,când unele dintre cele mai frumoase case vechi,îşi vor deschide porţile mulţimii de vizitatori. -Locuieşti cu mătuşile? -O,Doamne fereşte,nu,răspunse ea,râzând.Observă că lumina candelabrelor se reflecta pe pomeţii lui ascuţiţi. -De ce ai reacţionat atât de violent? o întrebă,luându-i mâna.Nu porţi inel.Există vreun bărbat în viaţa ta? -Doamne fereşte,nu! repetă ea,dar nu atât de vehement. -Dacă acesta e adevărul,mă simt uşurat! -Bineînţeles că spun adevărul,zise ea,flirtând. -Nici în viaţa mea nu există vreo femeie. -Eu nu te-am întrebat. -Ştiu,se lăsă el prins în joc,şi pulsul îi zvâcni de plăcere.Îi ţinu mâna într-a lui,până sosiră farfuriile de cristal cu salata de crudităţi.Ea îi studia trăsăturile frumoase ale feţei,accentuate de sprâncenele drepte.Părul negru,des şi ondulat, acum frumos aranjat,o atrăgea la fel de mult ca în dimineaţa acelei zile,la fabrica Delmar,când era răvăşit de vânt.În fine,îl întrebă: -Cum ai ajuns atât de departe de casă? -Am jucat fotbal la un colegiu din California şi,după aceea,am rămas aici să

lucrez în construcţii.Am prins ocazia să cumpăr o companie mică,pe care,pe parcurs,am extins-o.Munca e interesantă şi nu mă ţine prea mult timp închis în birou. -Am observat! Făcu o pauză,când li se aduseră farfuriile aburinde cu cozi de homar la grătar,sos de unt şi mazăre cu orez.În timpul mesei,îl întrebă: -Vii des pe-acasă? -Nu.Tocmai se pregătea să înmoaie în untul auriu bucăţica albă de homar. Rezemând furculiţa de marginea farfuriei,îi aruncă una din privirile sale arzătoare,care o făcu să-şi piardă pofta de mâncare.Dar o voi face mult mai des de-acum încolo. -Vrei să discutăm motivul pentru care luăm acum masa împreună? -Cu plăcere,răspunse el,şi zâmbetul îi accentuă cutele obrazului.Nu am răbdare să aştept următoarea întâlnire.Valul de plăcere,stârnit de cuvintele lui,nu o împiedică însă să dea din cap cu vehemenţă. -Nu de aşta ne aflăm aici,ştii prea bine! Trebuie să vorbim despre Saville. Mătuşile mele... -Ce-ar fi să discutăm despre afaceri,după masă? O putem face la mine. Intuiţia îi spunea să acţioneze ferm şi să nu amâne discuţia despre viitorul casei Saville,dar surâsul lui cuceritor,care-i adunase mici riduri la coada ochilor,o dezarmă.Oftă şi zâmbi şi ea. -Este ucigător... -Poftim? -Farmecul tău!Brink se înfioră de plăcere.Ştia că îl tachinează,că flirtează,dar răspunsul ei îi atinsese o coardă sensibilă.Îi făcu cu ochiul. -E suficient? -Ce? Te referi la farmec sau la mâncare? -Dacă vrei,comandă un desert,dacă nu,mergem undeva să discutăm în linişte despre Saville.Şi am să-ţi ofer ceva de băut,o limonada sau o cupă cu îngheţată. -Pot rezista tentaţiei? Zâmbind,chemară chelnerul pentru nota de plată. -Nu v-a plăcut meniul,domnule? -A fost excelent! Minunat! spuseră amândoi,în acelaşi timp. Mulţumit,chelnerul îi aruncă o privire lui Hilary şi plecă să aducă nota de plată. -L-am jignit fiindcă plecăm fără să fi mâncat mai nimic,spuse ea. -Nu fi absurdă.L-am observat cum se uita la tine.Şi-a dat seama de ce vreau să plecăm mai repede.Achită nota de plată şi,în câteva minute,erau în drum spre locuinţa lui. -Unde locuieşti? o întrebă el,gonind pe şoseaua pustie.

-Într-un apartament de două camere,cu vedere spre fluviu. -Îmi închipuiam că într-o casă gen Saville. -Asta-mi mai lipsea.Mulţumesc. -Dar te ocupi de antichităţi şi,probabil,îţi plac lucrurile vechi. -Le apreciez valoarea şi sunt familiarizată cu ele.Am crescut înconjurată de ele. -Şi acum,nu-ţi mai plac. -Aşa este,zise ea.El dădu din cap,cu dezaprobare. -Nu eşti de acord cu mine? Ridică uşor din umeri. -Mie-mi plac lucrurile vechi.Merg acasă în fiecare an şi plec în Pelerinaj ca un turist obişnuit.Fiecare casă de acolo este o bijuterie frumoasă,care aminteşte de trecut,de istoria Americii. -Vorbeşti ca un ghid! -Iar tu,ca o domnişoară Hilary a vremurilor moderne. CAPITOLUL 3 Intrară în locuinţa lui Brink prin uşile glisante din sticlă din spatele casei.Terasa dădea spre peluza bine îngrijită.Bucătăria în care intrară era spaţioasă şi utilată modern. -Spuneai că-ţi plac casele vechi! rosti Hilary. -E un loc plăcut,zise el,punând cheile maşinii pe masa albă.Îşi scoase haina şi îşi slăbi nodul cravatei,neluându-şi ochii de la ea.În acel moment,substanţa inflamabilă care,probabil,ardea mocnit între ei,explodă,răvăşindu-i sufletul şi lăsând-o fără respiraţie. -Niciodată n-am să mai refuz o presoană necunoscută,spuse el încet,ca o mângâiere. -Iar eu n-am să mai calc niciodată pe dinamită,şopti ea. Distanţa dintre ei se micşora treptat şi fiecare pas făcut de el îi accelera pulsul din ce în ce mai tare.Era un bărbat incredibil de atrăgător,avea o alură atletică şi era extrem de sexy.Când îi dădu la o parte,de pe umăr,o şuviţă de păr,inima începu să-i bată nebuneşte.O privea încordat,dornic să o sărute,cu pasiune,un sărut devastator,care să-i amintească de el atunci când se va întoarce în Mississippi.În ceea ce-l privea,el n-o va uita niciodată! îi atinse clavicula cu degetul mare,savurând netezimea pielii catifelate. -Hilary,zise el,abia respirând,vrăjit de far-mecul ei,tremurând de dorinţă.Ea îşi înclină puţin capul spre spate şi-şi trecu limba peste buza de sus.El gemu şi o cuprinse în braţe,nemaiputânc să aştepte nici măcar o secundă.Se aplecă înspre ea,încercând să se stăpânească pentru a prelungi momentul.

Îi atinse obrazul cu buzele,căutându-i gura senzuală.Când ea gemu încet şi începu să se mişte,o sărută,chinuit de o dorinţă insuportabilă.Limba lui fierbinte îi pătrunse în gură şi el o strânse violent în braţe.Hilary se lăsă pradă sărutărilor, ca o floare în arşiţa deşertului ce-şi deschide petalele avide să soarbă stropii de ploaie.Arzând de dorinţă,se cuibări la pieptul lui,dar se retrase repede,cu respiraţia întretăiată. -Trebuie să discutăm despre Saville,zise ea,luându-şi mâna de pe pieptul lui şi aranjându-şi gulerul.Ce-am să le spun mâine mătuşilor,când mă voi duce la ele? Că Brink Claiborn a urlat la mine,m-a invitat la cină şi m-a sărutat? -Ce-aş putea face să uiţi că azi m-am enervat? Emoţiile o târau într-un vârtej ameţitor,necunoscut până atunci.De obicei,nu cocheta,nu se ataşa prea mult de bărbaţi,dar ceva din felul de a fi al lui Brink o intriga,făcând-o să se comporte când Impulsiv,când foarte drăguţ. -După cum m-ai sărutat,abia dacă-mi mai amintesc,zise ea,aşteptând un răspuns la fel de tandru.Încruntat,o cuprinse puternic în braţe. -Perfect.Încă una sau două sărutări şi ai să uiţi complet; ceea ce se şi întâmplă când începu să o sărute cu pasiune şi s-o strângă până la sufocare. Femeia asta îl scotea din minţi.Sărutările ei erau flăcări ce-l mistuiau şi-i incendiau sufletul.Abia o cunoscuse şi nu mai concepea viaţa fără ea.O mângâie trecându-şi degetele prin părul ei.Ştia că unele femei nu suportă să le răvăşeşti părul,dar era convins că ei nici nu-i păsa.Era senzuală şi reacţiona la fiecare atingere.Era femeia căreia îi şedea bine în patul unui bărbat,o femeie făcută pentru iubire.Constatarea îl făcu să tremure de dorinţă.Surprins şi el de intensitatea trăirilor sale,o lăsă brusc şi se duse să deschidă uşile de sticlă. -Vino afară.Aduc ceva de băut.Mie-mi place la nebunie cafeaua irlandeză. Ea era deja ameţită de săruturile lui. -Mai bine mi-aş păstra mintea limpede.Beau doar un pahar cu apă. El surâse şi se rezemă leneş de tocul uşii. -Întotdeauna ai acest efect asupra bărbaţilor? Inima îi tresări puternic, întrebându-se dacă el se simţise la fel de excitat. -Nu,dar bănuiesc că tu ai acest efect asupra femeilor. -Hai afară,să vedem dacă prietenia dintre noi poate pune capăt vrajbei. -Prietenie? De abia ne-am cunoscut.Străbătu camera,zâmbind. -Dar ne cunoaştem deja.Am petrecut împreună momente de neuitat. -Ai dreptate,rosti ea,urmându-l afară,dar pe adevăraţii prieteni te poţi baza oricând. -Te poţi baza pe mine,zise el,trăgându-şi un scaun de grădină şi aşezându-se în

faţa ei.Ea îşi ridică privirea şi priveliştea îi tăie respiraţia.Peluza se întindea până la plaja unde valurile se spărgeau la mal,pentru ca apoi să se retragă lin. -Ce frumos!exclamă ea.Şi vederea spre,fluviu este frumoasă,dar asta e fantastică! -Da,după o zi de muncă,e un loc plăcut şi relaxant.Se lăsă pe spate şi-şi puse picior peste picior,cu mâinile încrucişate la ceafă. -Îmi plac casele vechi din sud,dar nu pot locui permanent acolo,pentru că aici conduc o afacere importantă.Când voi primi moştenirea,vreau să transform casa Saville în muzeu.Iată sfârşitul unei prietenii plină de promisiuni,se gândi ea,sfârşitul unei atracţii mai periculoase decât dinamita folosită în construcţii. Hilary trase adânc aer în piept şi-l privi drept în ochi. -Mătuşile mele,Sophie şi Mavis,şi tatăl meu s-au născut în casa aceea.Părinţii lor au fost proprietarii ei,până când bunicul a dat faliment.Tata era cel mai mic dintre fraţi,avea doar cinci ani,Mavis,unsprezece şi Sophie,treisprezece. Copilăria acolo şi-au petrecut-o şi iubeau casa,aşa cum se iubeau între ei. -Îi înţeleg,pentru că şi eu iubesc casa aceea veche,la fel de mult. O casă norocoasă,se gândi ea. -Şi eu am crescut acolo,ştii? Tata a murit când aveam patru ani şi mama s-a mutat să locuiască împreună cu bunicii mei. -Tocmai pentru că deţii legal controlul asupra administrării afacerilor bunicului tău,mătuşile m-au trimis la tine să le susţin cauza.Ceea ce vor ele este să-şi trăiască restul zilelor la Saville.Plătesc cât le vei cere; nu e nevoie să cobori preţul nici măcar cu un cent. -Nici nu mă gândesc,zise el sec. -Au acceptat ca în testamente să apară clauza vânzării pentru a deveni muzeu.Tu vei avea ce-ţi doreşti şi ele,la fel. -Nu.Răspunsul lui tăios o înfurie,amintindu-i cât putea fi de încăpățânat. -Iar începi? -La ce te referi? La faptul că-ţi refuz propunerea? -La încăpățânarea ta.Hai să discutăm. -Bine,dă-i drumul.Traae un scaun mai aproape şi-şi sprijini tălpile de el.Când îşi întinse picioarele lungi,făcu eforturi să nu-l măsoare cu privirea. -N-ai ce pierde,insistă ea.Când îl văzu că-şi dă ochii peste cap,izbucni: Ce pierzi? -Timpul.Neîngrijită,casa se va degrada şi va ajunge o ruină. -Dacă o vinzi mătuşilor,acolo vor locui două femei care o vor îngriji cu dragoste.El îşi coborî picioarele şi se aplecă brusc spre ea.

-Cum te distrezi în Natchez? -Nu schimba vorba.N-am terminat încă.El îşi plimbă încet degetul pe braţul ei gol. -Nu schimb vorba.Voiam doar să ştiu ce faci.Cum te distrezi? -Mă văd cu prietenii,uneori mergem la New Orleans,sau la spectacole,stăm acasă şi vedem filme la video sau luăm masa în barcă,pe fluviu -plăceri mărunte. Brink simţi o stranie tresărire de invidie.Nu voia să se gândească la faptul că Hilary iese cu altcineva.Acest sentiment îl şocă.De obicei,era indiferent faţă de prietenii femeilor cu care între-ţinea relaţii.Erau prietenii,uneori,amanţii,dar întotdeauna reuşise să se retragă,fără să privească în urmă.De ce îl îngrozea momentul când va trebui să-şi ia la revedere de la Hilary? -New Orleans! Ai merge într-o zi cu mine la New Orleans? Râse,dar râsul ei îl enerva. -De ce nu,Brink.Sună-mă când vrei să mergem,dar nu înainte de săptămâna viitoare sau,mai bine,peste două săptămâni.În perioada Pelerinajului am să fiu foarte ocupată. -Nu râde.Am să vin acasă,zise el,mijindu-şi ochii,să o studieze mai bine.Avea pielea netedă şi întinsă,obrajii îmbujoraţi,gura senzuală şi frumos conturată.De fiecare dată când îi privea buzele,era tentat să-şi aplece capul şi să le atingă. Când te duci la New Orleans,ce-ţi place să faci? -Îmi place să merg la concertele date în sala Conservatorului.Îmi place muzica şi nu-mi pasă dacă trebuie să mă înghesui şi să stau ore în şir într-un picior. -Muzica dixi.Altceva ce-ţi mai place? -Să le ştiu fericite pe mătuşile Sophie şi Mavis.Ai un talent deosebit să schimbi vorba.El dădu uşor din umeri. -Voiam doar să aflu mai multe despre tine.Am aflat deja despre casă şi mătuşi. -Nu te mai exprima evaziv.Ele adoră casa.De ce preferi să o vezi transformată într-un muzeu prăfuit,în loc să faci o bucurie unor fiinţe care o vor îngriji? -Ca muzeu poate încânta ochii a mii de vizitatori,iar casa va fi păstrată pentru posteritate. -Poţi face acest lucru după moartea lor.Sunt trecute de şaizeci de ani... -Şi dacă sunt numai pe jumătate sănătoase,pe cât este bunicul,care anul ăsta împlineşte nouăzeci şi doi de ani,vor locui acolo până va deveni o ruină,înainte de a ajunge muzeu.Între timp,eu am să împlinesc,probabil,şaizeci de ani. -E ridicol! -Nu e ridicol! Ţi-am spus că am treizeci de ani... -Nu la asta mă refeream.E ridicol să te gândeşti că Saville se va degrada în acest

timp.Casa are o sută,o sută cincizeci de ani şi arată bine. -Mulţumită familiei mele,care a avut grijă de ea.Enervată,se aplecă înainte cu coatele pe genunchi. -De ce eşti egoist? El împinse scaunul deoparte şi se îndreptă spre capătul terasei,cu mâinile înfundate în buzunare.Pantalonii negri i se mulară pe coapse. -Nu sunt egoist,sunt practic... -De ce nu te uiţi la mine când spui asta? El se întoarse şi traversă terasa cu paşi hotărâți.Luând-o de braţ şi obligând-o să se ridice,spuse: -Pentru că,atunci când mă uit în ochii tăi mari şi verzi,ţi-aş da tot ce-mi cert. M-ai scos din minţi. -Greu de crezut.Ai rămas la fel de încăpăţânat i-o trânti ea.Inima ei făcea salturi periculoase.Era un bărbat atrăgător,energic,cu un fizic impunător,genul de bărbat care ar fermeca până şi păsările din copaci.A i te împotrivi era mai mult decât foarte greu; era aproape imposibil. -Ţi-am ascultat pledoaria,acum ascult-o şi tu pe a mea până la capăt,adăugă ea,spunându-şi că în acel moment el nu putea fi mai confuz de cât ea. -Dă-i drumul.Te ascult.Cuvintele muriră pe buzele ei.Ştia că nu trebuie să se dea bătută,dar,ori de câte ori se apropia de el,se întâmpla ceva ciudat cu ea.Parcă ar fi intrat într-un câmp magnetic; atracţia nu se putea vedea,dar forţa era copleşitoare.El trase adânc aer în piept şi-i privi buzele,mijindu-şi ochii. -Vrei să vorbim sau preferi să ne sărutăm? Clipi uimită şi încercă să se dea un pas înapoi.Se înroşi de ruşine şi supărare.El o studia atent. -Vrei să te sărut,spuse el,încet.O văd în ochii tăi.. -O citesc pe buzele tale. -Şi tu vrei acelaşi lucru,răspunse ea,îndepărtându-se de el,dar trebuie să vorbim serios.Se aşeză din nou pe scaun,iar el în faţa ei. -Muzeul tău poate fi înfiinţat mai târziu. -Iar ele se pot răzgândi la zece secunde după ce semnează contractul pentru casă! Şi chiar dacă-şi vor ţine promisiunea,n-am chef să aştept.Să-ţi spun drept,e puţin probabil ca mătuşile tale să fie în stare să îngrijească o casă atât de mare.Gândeşte-te unde locuiesc acum. -Locuiesc într-o casă veche şi frumoasă.Nu e la fel de spaţioasă,de superbă şi veche,cum e Saville. -Nu,nu la asta mă refeream.Ele...Se opri,auzind lovituri puternice în gardul de lemn.

CAPITOLUL 4 -Bună,Brink.Am ajuns târziu acasă şi ţi-am văzut maşina.M-am gândit că poate vrei un grătar...Femeia brunetă,care intrase în curte,tăcu când dădu cu ochii de Hilary.Mă scuzi,dar parcă spuneai că o să fii singur în seara asta. -Mi-am schimbat programul,spuse el,cu nonşalanţă.M-am întâlnit cu cineva din oraşul natal.Hilary,ţi-o prezint pe Kiki Jensen.Kiki,ţi-o prezint pe Hilary Wakefield.Kiki Jensen rămase uimită când îi auzi numele. -Wakefield din Natchez? -Da.Sunt o Wakefield.Le cunoaşteţi pe mătuşile mele? întrebă Hilary,cu glas melodios. -Ba bine că nu,zise Kiki,foindu-se pe scaun.Acum înţeleg legătura.Când Brink a pronunţat numele Wakefield,m-am gândit la bătrânele doamne. -Mă aflu aici în numele lor. -Şi au un ghimpe împotriva lui Brink,fiindcă nu vrea să vândă? -Nu,nici chiar aşa,spuse ea veselă,sperând că vocea îi sună normal.Kiki se comporta ca la ea acasă şi-l mângâie pe Brink în treacăt,pe braţ,când el se aşeză alături.Simţi o strângere de inimă când înţelese că ea şi Brink făceau parte din două lumi diferite.Era un bărbat atrăgător,care avea ca vecină o femeie frumoasă şi sociabilă. -Încă nu am terminat,bombăni el,încet.Discuţia rămâne deschisă,nu? -Bineînţeles,spuse ea,zâmbindu-i.El îi făcu cu ochiul şi,dintr-o dată,se simţi mai bine. -De abia ai sosit? o întrebă Kiki. -Am venit de ieri,dar mi-a luat mult până să-l abordez,răspunse Hilary,cu umor maliţios. -De acum încolo,n-am să te mai las să aştepţi,zise Brink,pe un ton care promitea totul.Hilary îşi dădu seama că o excluseseră pe Kiki din conversaţie,aşa că se întoarse şi o întrebă politicos: -Eşti de aici? -Oh,nu.Sunt din Akron.Aici am venit pentru că vreau să devin cântăreaţă. Sună telefonul şi Brink se ridică. -Mă întorc imediat,zise,şi intră în casă.Hilary îi zâmbi lui Kiki. -Şi,ai reuşit? -Încă nu.Sunt mai mult recepţioneră,decât cântăreaţă.Kiki privi în direcţia uşii şi se ridică.Ştiu că v-am deranjat.Spune-i lui Brink că ne vedem mai târziu. -Nu pleca.Nu ne-ai deranjat.Serios.Am venit în Los Angeles să stau de vorbă cu

el,în legătură cu vânzarea unei case mătuşilor mele.Kiki scutură din cap. -Ba deranjez,orice-ai zice.Nu l-am văzut niciodată pe Brink atât de...prins.De obicei,nu le acordă femeilor întreaga lui atenţie.Să ştii că între mine şi el nu e nimic,în afara faptului că suntem foarte buni prieteni şi vecini.Hilary râse. -Nu-i nevoie să-mi explici şi nici să pleci. -Le fac pe amândouă.L-am cunoscut pe Brink acum doi ani şi nu-l ştiu să se fi comportat ca acum cu vreo altă femeie. -Dar de abia l-am cunoscut. -Atunci,aşa-i trebuie.E un afemeiat,dar poate că,de data asta,şi-a găsit perechea, zise ea,aplecându-şi capul într-o parte. -Nu sunt eu aia! Kiki zâmbi. -Ţin la el şi cred că merită să fie iubit.Străbătu în grabă terasa şi,înainte de a ieşi pe poartă,îi făcu un semn cu mâna.Hilary se reinstala comod în scaun,cu ochii aţintiţi la uşa deschisă.Se gândea la ciudatele destăinuiri pe care i le făcuse Kiki. Dădu din cap.Da,Brink era un seducător.Corect.Încă de dimineaţă intuise lucrul acesta,dar ideea că ea l-ar captiva era absurdă.Dinspre ocean,se simţea adierea uşoară a vântului care-i răvăşea părul.Cât de deosebită era viaţa lui faţă de cea pe care o trăia ea în Natchez.Când îi auzi paşii,se întoarse cu faţa spre el. -Unde-i Kiki? -Mi-a spus că trebuie să plece.El se aşeză pe scaun şi o luă de mână. -Unde rămăsesem? -Discutam despre casă.A ta este splendidă,modernă şi funcţională.Tu şi prietenii tăi vă simţiţi bine aici.Ce-ţi pasă de vechea casă din Natchez? Oricum,nu vei locui niciodată acolo!El se aşeză comod şi o privi cu atenţie. -Muzeul va fi îngrijit şi bine întreţinut.Cum ţi-am mai spus,va fi vizitat de sute de persoane. -În fugă.Lumea vine şi pleacă şi cu asta,basta. -Dar înseamnă foarte mult.Clădirea merită să fie conservată ca monument istoric. -Vorbeşti de parcă mătuşile mele ar face din ea lemne de foc. -Ei,gata,nu mai fi ţâfnoasă. -Nu sunt. -Oho! Şi astăzi,când era să dai peste mine cu maşina? Ştii că aproape m-ai atins? -Ai sărit în faţa maşinii şi m-ai speriat de moarte! Dar acum înţeleg de ce-ai făcut-o.Poate ar trebui să mă conduci la hotel!El se aplecă brusc în faţă şi se prinse cu palmele de braţele scaunului,atingând-o cu genunchii,nelăsând-o să se ridice.Îi spuse pe ton grav:

-N-are rost să ne despărţim certaţi. -Asta s-o crezi tu! izbucni ea,dar nu atât de vehement,pe cât ar fi dorit.Eşti egoist.Nu-ţi pasă decât de muzeul ăla fără viaţă.Nu mi-aş fi luat liber să vin până aici dacă... -Nu te bucuri că ai venit! -Întotdeauna eşti atât de calm? -Numai când sunt cu tine.Îşi apropie faţa de a ei şi-şi plimbă privirea arzătoare de la ochi la gură şi invers.Vorbesc serios.Eşti o femeie deosebită,Hilary Wakefield din Natchez. -Bineînţeles că sunt.Se străduia să privească într-o parte.Dar n-o să mă mai vezi...poate doar în Natchez. -Chiar îţi închipui că te las să dispari aşa din viaţa mea? -Sinceră să fiu,da.Nu ne înţelegem deloc. -Asupra casei,şopti el.Dar în ce priveşte asta,ne potrivim perfect.Se aplecă şi îi înălţă capul -să o poată săruta. -Brink...Vorbele amuţiră în clipa în care buzele lui îi atinseră gura şi flacăra pasiunii izbucni cu violenţă,pârjolitoare ca soarele deşertului.O cuprinse de talie şi o trase pe genunchi să o simtă mai aproape,iar ea îi încolăci gâtul cu braţele. Nu mai simţea nici teamă,nici supărare,doar un foc incandescent ce-i ardea tot trupul.Îşi îngropa degetele în părul lui moale,apoi şi le trecu peste umerii puternici,cu muşchi tari ca piatra.El îşi lăsă mâna pe şoldul ei,apoi şi-o coborî încet peste coapsă.Deşi se lăsase întunericul,putea să-i distingă figura; respiraţia i se opri când îi zări privirea pătimaşă.În ochii nici unui bărbat nu mai văzuse atâta dorinţă mistuitoare. -E mai bine să ne oprim aici.Nu am terminat tot ce aveam de spus. El îşi trecu nervos degetele prin păr şi se ridică. -Aduc ceva de băut.În câteva secunde,reveni cu două pahare înalte cu limonadă şi se aşezară tăcuţi,privind stelele care clipeau pe cerul ca o catifea. -Vrei să coborâm pe plajă? Găsim poteca la lumina lunii. -Brink,e caraghios,doar am traversat cu avionul Statele Unite să discut cu tine despre Saville.Te rog,gândeşte-te bine la oferta mătuşilor mele.Vor plăti probabil,mult peste preţ,pentru a obţine casa. -Hilary,spuse el,neplăcându-i deloc că trebuia să o refuze,mătuşile tale nu pot îngriji ca lumea nici măcar căsuţa în care locuiesc acum.Am văzut când le-am vizitat. -E frumoasă casa lor! -Mai du-te o dată s-o vezi,zise el,pe un ton conciliant.Florile sunt minunate,

mobila veche,superbă,dar casa s-a degradat. -Nu-i adevărat! -Te-ai obişnuit atât de mult cu ea,încât sunt convins că nu mai sesizezi lipsurile. Ea îşi miji ochii. -Cunosc câteva persoane care nu te-ar lăsa să intri în casă încălţat,sau să calci pe covoare,sau să te aşezi undeva în camera de zi.Tu ţi-ai ţine musafirii la uşă ca să nu-ţi lase urme pe covor sau pete pe pereţi.Sunt convinsă că...El îşi împinse scaunul înapoi,cu o mişcare rapidă,o ridică în braţe şi aşa intră în casă. -Ce faci? Ai un tupeu care întrece tot...O trânti pe canapea,făcând-o să se răsucească în aer; abia putu să-şi recapete echilibrul. -Ştiu cât eşti de impulsiv! protestă ea.El aprinse lumina.Mobila era în tonuri de albastru-închis,covoarele albastre,draperiile,albastru-deschis. -Te poţi plimba în toată casa.Poţi să te aşezi pe canapea sau oriunde în altă pare.Mobila mea e făcută pentru a fi folosită şi e rezistentă.Mă îngrijesc de ea şi de casă,dar cu chibzuinţă,ceea ce nu se poate spune despre mătuşile tale! -Ce-ar fi să mă conduci la hotel! -De ce mă faci să mă enervez? o întrebă el,pe un ton devenit deodată blând. -Nu te comporţi aşa în mod normal? îi replică ea,trecând în bucătărie să-şi ia geanta.El dădu din cap. -Foarte rar.Tu îmi stârneşti reacţii violente. -Să nu mai discutăm.Mergem? El străbătu camera şi-i luă geanta,punând-o pe masă,apoi o luă de mână. -Vino...te rog,spuse,cu o voce tandră.Să nu încheiem aşa seara. -Brink,dacă nu putem cădea de acord,ce rost are să mai discutăm? -N-am vrut să ne certăm.Haide,mai stai puţin.Dorind să mai insiste în legătură cu Saville,acceptă,dând din cap,şi-l urmă afară.O luară spre plajă.Ţinându-se de mână,coborâră poteca ce semăna în lumina lunii cu o panglică cenuşie. Merseră până la mal şi se lăsară mângâiaţi de briza răcoroasă.Când îşi întoarse faţa spre el,văzu că o priveşte atent. -Nu trebuia să te fi luat pe sus.De obicei,nu procedez aşa,dar tu-mi trezeşti reacţii pe care nu le am cu nimeni altcineva. -Violenţă? -Suficientă,ca să te iau pe sus atunci când o meriţi.Cred că sunt cam impulsiv. Scuză-mă. -Te scuz. -Şi o să faci ce te-am rugat? -Ce?

-Când ajungi acasă,studiază atent casa mătuşilor. -Am s-o fac,cu toate că o cunosc foarte bine şi îmi place foarte mult aşa cum este.Când înfloresc azaleele,grădina lor e una dintre cele mai frumoase din oraş. -Ştiu că e aşa,dar numai datorită florilor.Să încheiem discuţia.Să ne bucurăm de vraja lunii şi a oceanului.O luă de mână.Tocurile astea înalte nu se potrivesc pe plajă. -Ai dreptate,zise ea,şi se descălţă,conştientă că ei o susţinea să nu-şi piardă echilibrul.Se uită în sus şi,brusc,îi simţi braţele în jurul umerilor. S-au plimbat şi au sporovăit ca doi prieteni.El sărea peste pietre şi stropii de apă împroşcaţi străluceau în lumina argintie a lunii.Într-un târziu,se întoarseră,fără tragere de inimă,la hotel.Luând liftul,o conduse până în faţa uşii. -Pot intra să-ţi văd camera? -Bun pretextul,dar nu se poate.Scuză-mă.Făcând abstracţie de controversa dintre noi,m-am simţit excelent.Mai reflectează puţin,Brink,şi nu te gândi la casa aceea ca la o construcţie oarecare,ci ca la un loc ce trezeşte amintirile a două femei cumsecade. -Eşti încântătoare,Hilary,zise el,încet,apropiindu-se şi prinzând-o de talie.Nu te voi uita niciodată.Dă-mi voie să te invit la micul dejun şi apoi să te conduc la aeroport. -Şi serviciul tău? -Se descurcă ei şi fără mine,câteva ore,zise el,pe un ton sec,şi se aplecă să o sărute.Era deja ameţită când el îşi luă rămas bun. -Noapte bună,Brink,zise,înainte de a închide uşa. -Noapte bună,Hilary,spuse el,mergând cu spatele,cu ochii aţintiţi asupra ei. -Brink! Se rezemă de palmierul de care se lovise şi-i făcu semn cu mâna,apoi porni pe culoar.Îl urmări cu privirea cum se îndepărtează şi,preţ de o clipă,şi-l reaminti în blugii strimţi şi tricoul jerpelit,închise uşa,se rezemă de ea şi zâmbi visătoare.A doua zi,va pleca spre casă,îşi va lua rămas bun de la Brink şi va da ochii cu mătuşile ei,cărora le va aduce vestea că încăpățânatul refuzase să vândă Saville. Brink o aştepta în hol.Când îl zări,i se acceleră pulsul.Îmbrăcat în pantaloni negri,cămaşă albă şi cravată maron,arăta extrem de atrăgător.Se apropia de el,gândindu-se la felul în care ea se îmbrăcase.Fustă bleu,nouă,din doc,şi bluză albastră din mătase.Îşi pieptănase părul pe spate şi-l legase cu o panglică albastră. -Oho! îmi încep bine ziua,zise el,încet,şi pulsul ei se înteţi din nou.

-Nu te contrazic,spuse ea şi,cu un gest spontan,se ridică pe vârfurile picioarelor şi-l sărută pe obraz. -Sigur nu vrei să-ţi amâni plecarea şi să rămâi aici în weekend? întrebă el,strecurându-şi mâna în jurul taliei ei.Eşti invitata mea. -Mulţumesc,răspunse ea,plăcut surprinsă,dar trebuie să-mi reiau lucrul la magazin.Ieşiră la soare şi se îndreptară spre maşina lăsată în parcare.Încercă s-o convingă să rămână,dar ea îşi menţinu hotărârea.În sinea ei,se întrebă dacă nu cumva îi era teamă de acel bărbat.Ea avea o fire potolită,iar el era un afemeiat! Comentariile lui Kiki îi întăriseră bănuielile.Cum ajunseră la şosea,deschise discuţia. -Peste câteva ore mă întâlnesc cu mătuşile! Nu te-ai răzgândit? -Nu m-am gândit decât la tine,spuse el,încet,făcându-i cu ochiul.Am început bine ziua. -Şi când te gândeşti că nici măcar la telefon nu voiai să stăm de vorbă! Nu cumva faci aceeaşi enormă greşeală şi cu casa? -Asta e cu totul altceva.Credeam că mă sunau mătuşile tale,cu care deja discutasem ore întregi.Ştii,dintre toate calităţile pe care le ai,cel mai mult mă impresionează perseverenţa ta.Ea clătină din cap. -Dacă eu sunt o pacoste,atunci tu eşti încăpățânat,afemeiat şi insuportabil! Şi greu de convins. -Mai discutăm la un suc de portocale.Ce-ai studiat la colegiu? -Nu te eschiva,că tot nu scapi. -Vreau să aflu totul despre tine. -Am absolvit Artele plastice de la Universitatea din Mississippi. -Şi acum,mai pictezi? -Câteodată,în timpul liber.A rămas un hobby.Uitându-se pe geam,recunoscu peisajul.Ne întoarcem la tine? -Ţi-am spus că te invit la micul dejun,în drum spre aeroport,zise el,oprind maşina.Coborî repede,înainte ca ea să mai spună ceva. -Nu mai spune! în drum spre aeroport! Uită-te pe hartă,băieţaş! zise-ea, amenințându-l cu degetul. -Mai bine mă uit la o femeie frumoasă,zise el,cu o voce răguşită,luând-o în braţe.Ea se retrase uşor din îmbrăţişare şi se îndreptă spre uşa bucătăriei. -Mi-ai promis un mic dejun,nu complicaţii.El îşi ridică mâinile,făcând pe nevinovatul. -Cum adică,complicaţii? -Vorba ta,discutăm la masă.El râse,descuie uşa şi o invită să intre.

-Afară,priveliştea este superbă,dar,tocmai și din acest motiv,o să vezi că nu mă deranjează musafirii,aşa că mâncăm în bucătărie. -Ţi-ai expus aseară punctul de vedere.Mâncăm afară.Te ajut eu să duci vasele. Acasă,îmi place să mănânc în aer liber şi să privesc fluviul. -Fluviul ăla tulbure a curs întotdeauna leneş pe lângă Natchez.Nu te-ai plictisit tot privindu-l? -Nu,pentru că mă gândesc la cei care se plimbă acum cu barca,în josul sau în susul lui,şi la cei care îl treceau pe vremea când oraşul era înfloritor.Bătrânul Mississippi n-o să mi se pară niciodată un fluviu murdar,zise ea,strângând farfuriile şi paharele.Nu trebuia să intri într-o asemenea încurcătură,spuse ea,încet,admirând faţa de masă de un albastru-deschis,şerveţelele bleu,argintăria şi vaza cu trandafiri din mijloc. -E o dimineaţă deosebită.Îi făcu cu ochiul şi se întoarse să ia cana cu suc de portocale şi ibricul cu cafea.Mai aduse un vas de cristal cu salată de fructe,bucăţi de cantalup,căpşuni,mure,banane şi ananas proaspăt.Apoi prăji pâinişoare englezeşti şi turnă cafeaua aburindă,în timp ce Hilary aranja masa.Ea îi urmărea mâinile puternice care umblau cu vesela; îi văzu cutele de pe obraji,care se accentuau atunci când râdea,şi dinţii de un alb strălucitor.După masă,el se aşeză comod pe scaun. -Uite,trebuie să fi fost cineva care s-a ocupat de magazin în lipsa ta.Mai stai măcar două zile şi am să-ţi arăt împrejurimile. O tenta-o tenta teribil de mult.Tentaţia era cu atât mai puternică,cu cât el insista mai mult.Acum putea pleca cu inima împăcată.Dacă ar fi rămas,n-ar mai fi fost sigură de ea. -Aici sunt în pericol,spuse ea,în glumă.Dinamită pusă cine ştie unde...care să-mi frângă picioarele când mi-e lumea mai dragă. -Existau semne de avertizare,replică el.Ieri,parcă nu-ţi era frică. -Ieri nu-mi era frică de eventualele pericole.Astăzi,da. -Pe aici,nu există fir de dinamită.Accentua cuvintele cu o voce răguşită,dându-le o semnificaţie vădit senzuală.Vântul îi rătăcea prin păr,răvăşindu-i şuviţele pe obraz,iar soarele îi punea în evidenţă pielea netedă,fără cusur. Nici o femeie nu-l mai atrăsese într-o asemenea măsură până atunci.Se dovedise o companie fermecătoare.Îi făcea plăcere să stea de vorbă cu ea,să o tachineze. Gândul că peste câteva ore ar putea dispărea definitiv din viaţa lui i se părea de neconceput: îşi alunecă privirea în jos,peste contururile atât de feminine,ascunse sub bluza albastră.Atmosfera deveni apăsătoare când îi văzu sfârcurile, împungând uşor materialul; ştia că e la fel de excitată ca el.

Când îşi ridică ochii spre ea,îi observă obrajii puţin îmbujoraţi şi privirea arzătoare şi,totuşi,ezitantă.El simţea că ia foc,sufocat de dorinţă.Împinse scaunul la o parte şi o prinse de încheietura mâinii. -Vino să-ţi arăt casa.Chiar şi aşa,stând faţă în faţă,se străduia să-şi stăvilească dorinţa impetuoasă de a o strânge în braţe. -Marele circuit,replică ea,prompt,dar atât de slab,încât de abia o auzi.După aceea,trebuie să plec. -Nu trebuie să pleci neapărat.Rămâi să petrecem weekend-ul împreună,Hilary. -Tu ar fi trebuit să porţi un semn de avertizare,şopti ea. -Nu sunt deloc periculos,replică el,deşi ştia că ea se referise la un pericol mai mult decât plăcut.Nu-i putea rezista.Cuvântul seducţie începea să aibă pentru el o nouă semnificaţie.Alături de Hilary,ar fi fost o încununare a pasiunii.Ar fi făcut dragoste cu ea până s-ar fi contopit într-un singur trup şi ea ar fi ţipat de plăcere.Oare îi citise gândurile? Când îi surprinse privirea zăbovind o clipă pe șiiţul pantalonilor şi-i văzu obrajii îmbujoraţi,nu mai avu nici o îndoială că trebuia să o ducă neapărat în patul lui.Acea-stă femeie îi accelera pulsul într-un fel în care nici o alta nu reuşise până atunci.Micuţa vânzătoare de antichităţi din Mississippi.O Wakefield.Care credea că el ar fi trebuit să poarte un semn de avertizare. -Sunt lucruri mai bine de făcut decât să stăm şi să ne uităm unul la altul,zise el, pe un ton sec,luând-o de braţ şi conducând-o dincolo de uşa de sticlă,spre dormitor. -Brink,trebuie să plec,altfel pierd avionul.Te rog,vinde casa mătuşilor mele. -Eşti frumoasă,seducătoare,tandră şi sexy,dar nu.Nu se putea supăra pe el,din moment ce până şi cea mai uşoară atingere a lui îi topea inima.Simţindu-i privirea aţintită pe faţă,nu mai avu nici o îndoială că o va săruta chiar atunci. Copleşită de emoţie,se uită la el speriată de complicaţiile pe care i le crea această legătură.Dar era o legătură fără de care viaţa ei,de atunci încolo,ar fi fost sumbră.El îşi plimbă mâinile peste braţele ei. -Hilary Wakefield,eşti atât de sexy...Vocea lui scăzu până ajunse o şoaptă ce îi înfiora terminaţiile nervoase,lăsând dâre de foc.Brink o urmărea cu atenţie încordată,înfiorat de dorinţă.Îi văzu pleoapele zbătându-se,faţa ridicată uşor spre el,pe care se citea pasiunea,şi buzele care-l aşteptau.Îi mângâie buzele cu limba şi ea îi răspunse cu patimă.Gemând de dorinţă şi lipind-o de el,ar fi sărutat-o până când blestematul de avion şi-ar fi luat zborul şi n-ar mai fi avut de ales. O clipă mai târziu,o ridică în braţe şi intră. -Aici e dormitorul,şopti el.

Hilary avea senzaţia că pluteşte într-un vârtej ameţitor,purtată la vale de o sanie pe care nu o mai putea opri. -Brink,ai reacţii prea rapide.Sau nu suficient de rapide.Trebuie să plecăm la aeroport.El o lăsă din braţe lângă patul de dimensiuni mai mari decât cele obişnuite.Ochii ei erau larg deschişi,plini de dorinţă. -Ni se întâmplă ceva deosebit când suntem împreună,zise el. -Ştiu şi,dacă este adevărat,ne vom revedea,zise ea,fără totuşi să creadă un cuvânt din ce spunea.Îi despărţea jumătate de continent.Se îndepărtă repede.Dacă nu plec acum,Brink,pierd avionul. -Aşa e,aeroportul,zise el,pe ton serios,având sentimentul neobişnuit al unei pierderi irecuperabile.Nu-şi amintea să fi dorit pe cineva atât de mult.Dar nu trebuia să-i pese.N-o cunoştea decât de douăzeci şi patru de ore şi era o Wakefield,încăpățânată ca un catâr.Şi,totuşi,avea asupra lui o influenţă pe care nu o putea controla!Hilary îşi luă geanta. -Nu mai avem timp să spălăm vasele. -Oricum,nu te-aş fi lăsat pe tine să le speli.O luă de braţ,surprins şi el de vocea sa apatică.Îi întorsese viaţa pe dos şi nici el nu mai era cel dinainte.Se îndreptară tăcuţi spre Lincoln-ul negru.Porni în trombă. -Când ne mai vedem? întrebă el. -Ce pot răspunde la o astfel de întrebare,replică ea.Tonul ei vesel îl irită.Intrase în viaţa lui ca o furtună,iar el nu înţelegea cum se putuse întâmpla aşa ceva! De obicei,el era cel care ţinea frânele; se purta indiferent cu femeile,îşi satisfăcea plăcerile şi nu le simţea lipsa.Cum simţea acum. Îi veni să înjure când de-abia trecuseră de poarta de control şi se anunţă zborul. -Să ne luăm rămas bun.Aş dori să mai chibzuieşti în legătură cu Saville.E doar o casă,Brink.Gândeşte-te la oameni.Îşi plimbă un deget peste cravata lui, stârnindu-i senzaţii plăcute,apoi îşi ridică privirea şi se uită fix la el,cu ochii larg deschişi,având impresia că acest lucru face ca distanţa dintre ei să se micşoreze. -Mi-e frică de ceea ce se-ntâmplă cu noi,şopti ea.Brink simţi că i se opreşte inima în loc.Pe moment,uită de lumea care se agita în jur şi de anunţul dispecerului.Se pierduse în abisul ochilor ei mari şi verzi,conştient că şi ea simţea aceeaşi excitaţie. -Vreau să fac dragoste cu tine,zise el,încet,aplecându-se şi mai aproape. Cândva,am s-o fac,Hilary.Îţi promit.Ia-ţi zborul spre cuibul tău,dar eu nu-mi iau la revedere.Cuvintele o loviră pe Hilary cu toată forţa unui cutremur violent. Privirea lui o mângâia,dezbrăcând-o,pe rând,de fiecare obiect de îmbrăcăminte, apoi ochii i se aţintiră din nou pe gura ei.

Cu o mişcare bruscă,circulară,a braţului,o ridică şi începu să o sărute,cu o pasiune mai puternică decât cuvintele pe care le rostise.Cuprinsă de emoţii noi, necunoscute,inima începu să-i bată cu putere.Nu îndrăznea să creadă că se vor revedea,dar avea încredere în promisiunea lui.Sărutările lui o aprinseră ca o flacără.Neţinând cont de aglomeraţia din aeroport,se lipi de el şi-i întoarse sărutul.Când auziră ultimul anunţ al dispecerului,Brink o lăsă şi o conduse la poarta de control. -Pe curând. -Da,Brink. -Nu te apropia de dinamită. -Aşa intenţionez,răspunse ea,serioasă.Nu vreau s-o păţesc.Încruntat,o prinse de mână şi o trase din nou aproape,mişcarea bruscă făcând-o să se lovească de un pasager. -Ţi-e frică să pariezi? -S-a făcut,strigă ea,întorcându-se încă o dată,înainte de a o lua la fugă spre uşa avionului.Încă mai zâmbea în timp ce străbătea culoarul ca să-şi ocupe locul. Prin hublou,privi aeroportul,știind că Brink era acolo.Trecuseră doar câteva zile de când plecase din Natchez,dar i se păreau ani.Trăise,oare,înainte de a-l fi cunoscut pe Brink? Da,trăise,îşi răspunse,în gând.Şi va trăi în continuare,iar la începutul anului viitor va primi în dar trei obiecte vechi şi frumoase.Râse în sinea ei,gândindu-se la ultimele minute petrecute împreună.Se deosebea de toţi bărbaţii pe care îi cunoscuse până atunci.Puternic,dinamic,inteligent,îndrăzneţ,vesel,sexy.Mai ales, sexy!Ştia că şi el se gândeşte la ea.Dar asta nu va dura prea mult,totuşi îi făcea plăcere să şi-l imagineze întorcându-se acasă şi meditând la momenle petrecute împreună,momente extraordinare.Urmări cu privirea traficul de dedesubt,oraşul întins şi încercă să localizeze casa lui Brink.Distanţa care îi despărţea creştea cu repeziciune.Regreta,dar era mai bine că plecase.El avea rafinamentul seducătorului rasat.Câteva clipe în braţele lui şi ştiuse că niciodată nu mai încercase aceleaşi senzaţii.Ducea o viaţă liniştită şi plăcută şi nu avea nevoie de un bărbat ca Brink Claiborn,un bărbat ce permanent putea stârni o mare de primejdii.Schimbă avionul la Houston,luând cursa spre cel mai apropiat oraş, Alexandria,din Louisiana,apoi străbătu ultimele şaizeci şi patru de mile,până la Natchez,cu maşina.Se mai liniştise şi îşi făcea planuri cum să le spună mătuşilor despre eşecul misiunii sale.Când se gândea la Saville şi la Brink,în sufletul ei se dădea lupta între cele două sentimente simultane,contradictorii.Cum se putea el gândi să transforme casa aceea veche şi pustie,când erau în joc inimile şi

fericirea a două femei atât de drăguţe.Bărbaţii! Cel puţin,el era unul deosebit! Pe ultima milă spre casă,fu cuprinsă de îngrijorare şi teamă.Cum să le explice dragelor mătuşi lamentabilul eşec? Spre groaza ei,mătuşile o aşteptau pe aleea din faţa casei,în Cadillac-ul roz, model 1963.Rămăseseră văduve cu mulţi ani în urmă şi acum locuiau împreună în casa lui Mavis,în care aceasta convieţuise cu soţul ei,Tom Johnson.Înaltă şi slabă,cu părul grizonat,strâns sever la spate în coc,Sophie Wakefield Brown îi ieşi prima în întâmpinare,netezindu-şi rochia sobră din crep albastru.Mavis o urma.Aproape cu treizeci de centimetri mai scundă decât Sophie,cu bucle de culoarea morcovului şi cu rochia înflorată în tonuri ţipătoare de roşu şi galben,contrasta cu silueta ţeapănă a celeilalte.Aşteptau moarte de curiozitate şi privirile lor,în care lucea speranţa,făcură ca sentimentele lui Hilary faţă de Brink să oscileze. -Leit,blestematul de Merlin,îşi spuse,înciudată,în sinea ei şi se întinse să le îmbrăţişeze. -Iubito,niciodată nu vom putea să-ţi mulţumim îndeajuns! izbucni entuziasmată Mavis.Povesteşte-ne cum a fost! CAPITOLUL 5 Hilary simţi că leşină când le văzu chipurile pline de speranţă.Blestemat să fii,Brink Claiborn,îşi spuse în sinea ei. -În final,am reuşit să-l întâlnesc.A rămas să se mai gândească,zise ea,încercând să le împărtăşească neplăcuta veste,într-un mod cât mai prudent posibil. Starea lor de spirit se schimbă atât de repede,precum apele fluviului şerpuind în meandre.Ochii lui Mavis se umplură de lacrimi; Saphie se încruntă.Zâmbetul dispăru,umerii li se lăsară,iar Hilary i-ar fi tras o săpuneală zdravănă lui Brink Claiborn! -Îmi pare rău,dar Brink e... -Brink? întrebă Sophie,încruntându-se şi mai mult. -Domnul Claiborn este un bărbat încăpățânat.Iraţional,insuportabil.Ca să nu mai spun cât e de sexy şi fermecător,îşi zise în gând.Drept consolare,adăugă.Nu vă faceţi griji.O să mai încerc.Cele două mătuşi îşi traseră nasul și-şi scoaseră batistele. -Veniţi înăuntru şi luaţi loc.Mâncărn nişte îngheţată şi eu o să vă povestesc despre călătorie.Mătuşile se aşezară pe canapea şi Hilary le servi,în cupe, îngheţată de ciocolată şi căpşuni.

-Mă întorc imediat.Trebuie să dau un telefon.Intră în dormitor,se îndreptă spre telefon şi făcu comandă pentru o convorbire particulară cu Brink Claiborn,la biroul său de la Claiborn Industries.Memorase numărul.Îl prinse în birou. Răspunse secretara şi trecură doar câteva secunde până i se făcu legătura cu el. Vocea lui calmă şi gravă fu ca un duş rece pentru nervii ei ce stăteau să explodeze. -Cum poţi fi atât de egoist? -Hilary? Eşti aici? -Nu.Nu sunt în Los Angeles.Tocmai am ajuns acasă şi mătuşile au venit să mă întâmpine.Sunt în camera de zi şi plâng,sfâșiate de durere.Numai din vina ta! îl compătimesc pe bietul bunicul tău sau pe oricine altcineva care s-ar lăsa la mila ta,domnule Dur-ca-Marmura Claiborn.Înainte ca el să răspundă,închise telefonul.Se simţea uşurată,dar asta nu dură decât până făcu drumul înapoi şi se aşeză alături de mătuşi.Aveau nişte figuri atât de sumbre,încât simţi că o apucă din nou furiile.Cum,oare,reuşise Brink să o enerveze într-un asemenea hal? Se considerase întotdeauna ca fiind o persoană calmă.Toţi îi spuneau că e drăguţă. Până şi Brink o făcuse.”Ce copil drăgălaş...Ce fată drăguţă...!” Toată viaţa numai asta auzise.Trebuia să recunoască faptul că era puţin impulsivă,dar nu-şi ieşea din fire! Niciodată! Până când îi ieşise în cale Brink.Îşi dădu seama că Sophie şi Mavis o priveau încordate. Duminică dimineaţa le conduse pe mătuşi la biserică,apoi le trată cu o gustare la hanul de pe dealul ce străjuia fluviul. După aceea,fiindcă tot se aflau în apropiere,se îndreptară spre locuinţa lui Mavis.Hilary observă inflorescenţa de azalee roz,mov,roşii şi albe şi trase adânc în piept aerul parfumat.Brink nu avea dreptate.Stejarii înalţi şi bătrâni îşi încurcau crengile printre trandafirii spanioli.Florile erau superbe,iar casa,veche şi încântătoare,cu porticul mare sub acoperişul înclinat,cu capiteluri în formă de evantai,deasupra uşilor şi ferestrelor,şi cu palisadele albe,aproape ascunse printre flori.Înăuntru,în bucătăria înaltă de douăsprezece picioare,erau dulapuri cu uşi din sticlă şi un ventilator care se învârtea încet deasupra.Aragazul şi frigiderul erau vechi,dar încăperea avea un farmec aparte.Poate i-ar mai fi trebuit o mână de vopsea,dar nu era un lucru presant. -Cred că e timpul să tragem un pui de somn,zise Mavis. -Ia-o înainte,spuse Sophie.Încă nu am terminat de citit ziarul de dimineaţă.Tu l-ai citit Hilary? Am văzut un anunţ pentru o rochie care cred că ţi s-ar potrivi foarte bine.Vino să ţi-l arăt.Hilary citi anunţul,dar nu se putu imagina îmbrăcată în rochia aceea înflorată cu maci imenşi,încă nervoasă,se scuză şi ieşi pe holul

îmbrăcat în lemn de chiparos cu covoraşe orientale şi mobilier din lemn de mahon.Spre surprinderea ei,observă pânze de păianjen pe la colţuri,tapetul vechi decolorat şi scorojit,zgârieturi şi lustrul luat de pe ornamentele mobilei. Dormitorul spaţios de pe latura sudică,cu ferestrele deschise spre azaleele înflorite,era una din camerele ei preferate.Copil fiind,dormise acolo multe nopţi. Acum descoperi draperiile din mătase zdrenţuite,pereţii crăpaţi,petele,praful şi pânzele de păianjen,mai mult decât vizibile. Era dureros,la fel ca atunci când,privind la cineva drag,îţi dai seama că a îmbătrânit.Îi datora scuze lui Brink,pentru că el avusese dreptate în legătură cu casa.Se degrada.Până atunci,nu observase dezastrul.În ultimii ani,nu stătuse mai uit de câteva ore,când venise şi,pur şi simplu,nu acordase suficientă atenţie lucrurilor ce o încnjurau,ci se bucurase să-şi vadă mătuşile şi admirase obiectele vechi,atât de frumoase,şi splendida grădină cu flori.Deseori,şedeau pe verandă în balansoar,discutând cu vecinii ce treceau pe acolo,ascultau cântecul păsărelelor,distrându-se.Situaţia era aceeaşi în toate încăperile.Multe lucruri se uzaseră,erau decolorate,zgâriate sau crăpate. Ajunsă acasă,totul în jur i se păru pustiu.Niciodată nu i se păruse casa pustie. Până să-l întâlnească pe Brink.Începu să lege fiecare întâmplare din viaţa sa de el,spunând I.C.şi D.D.Înainte de Claiborn şi După Dezastru; aceasta părea că va fi noua preocupare a vieţii sale: să suporte consecinţele şi să se adapteze urmărilor devastatoare ale întâlnirii lor! În seara aceea,în timp ce şedea în curtea interioară şi privea fluviul,ajunse la anumite concluzii.Brink avusese dreptate în ceea ce privea starea casei mătuşilor ei.Era dărăpănată,dar reparaţiile se puteau face uşor.Va angaja o femeie pentru curăţenia săptămânală şi un meseriaş care să lipească un tapet nou şi să dea o mână de vopsea.Ştia că mătuşile au suficienţi bani pentru a-şi renova casa,dar erau zgârcite.Va fi nevoie să le convingă că trebuiau să repare unele stricăciuni apărute pe parcursul anilor.Brink oricum intenţiona să renoveze Saville,aşa că încă îşi menţinea părerea despre el: un egoist,insensibil faţă de sentimentele mătuşilor ei.Era foarte posibil ca ele să nu-şi poată îngriji casa atât de meticulos cum ar fi trebuit,dar erau două femei drăguţe şi prietenoase.Pe bună dreptate,se întrebă în sinea ei,de ce o casă pustie era mai importantă pentru el,decât cele două femei.Fireşte,poate lui nu i se păreau aşa,dar era vorba de fiinţe omeneşti, nu de scânduri şi cărămizi.Hilary nu mai ştia nimic de Brink de când îl lunase. Probabil,îl enervase la culme.Grav! îşi spuse în sinea ei.Dădu din cap,privind vaporul cu turbină care pufăia şi se apleca sub greutatea turiştilor.Era maiestuosul vas fluvial Delta Queen,care se îndrepta în amonte spre St.Louis.

Mai era ceva ce o neliniştea: bunicul lui Brink,Carlton Claiborn.Singura rudă a lui era Brink şi părea părăsit,atât timp cât acesta nu venea acasă decât rareori. Din impuls,suna la Sunny Meadow și întrebă dacă bătrânul Carlton putea primi vizitatori.I se răspunse că da şi se hotărî ca a doua zi,în drum spre casă,să se oprească la căminul de bătrâni. Bărbatul înalt şi sfrijit,care şedea ţintuit la pat,era slăbit şi foarte bolnav,dar avea ochii vioi şi părea interesat de femeia care se aşezase lângă el.Îi spuse că-l vizitase pe Brink,că îi făcuse plăcere să-l cunoască pe nepotul său şi că discutaseră mult despre Saville.Trebui să vorbească tare,deoarece Carlton Claiborn nu auzea prea bine.El vorbi poticnindu-se,despre Saville şi vremurile de altădată.Nevrând să-l obosească,îşi luă rămas bun după o jumătate de oră. În cursul săptămânii,de fiecare dată când vedea un bărbat înalt,brunet şi cu umeri laţi,intrând în magazin,inima începea să-i bată foarte tare.Cât despre somn,era la pământ! Doar douăzeci și patru de ore,petrecute în compania lui Brink,şi efectul lor era dezastruos! Hotărâtă să şi-l scoată din minte şi să-şi umple timpul cu altceva,Hilary îşi pregăti o pânză să picteze.Poate s-ar putea lăsa captivată de peisajul marin şi l-ar uita pe Brink. Vineri,realiză că trecuse deja o săptămână de când îşi luase rămas bun de la el,la aeroport.Chiar Becky şi Nan,doi din angajaţii săi,observaseră ceva în neregulă cu ea.Nici nu era de mirare,îşi spuse în sinea ei,în aceeaşi după-amiază, plimbându-se de colo-colo prin magazin. Magazinul de antichităţi era bine plasat,pe colţul dinspre sud-est al unei străzi din centru,într-o clădire cu etaj.Era luminos şi spaţios,cu ferestre mari,care lăsau lumina soarelui să dan-seze şi să strălucească pe cristalurile din magazin. Hilary fredona şi ştergea praful,într-o clipă de răgaz.Când îşi pusese pe ea, dimineaţă,rochia albă din pichet,descoperise că slăbise.Observase că îi scăzuse apetitul,dar nu-şi dăduse seama de efecte.Se auzi clopoţelul de la intrare şi Scott îşi făcu apariţia.Zâmbindu-i,îşi arătă gropiţele din obraji. -Erai ocupată? o întrebă,dându-şi la o parte de pe obrazul bronzat şuviţele blonde. -Am terminat.Chiar acum a plecat ultimul autocar cu turişti. -Perfect.Am luat bilete pentru concertul de diseară. -Grozav.Vreau să mă relaxez. -Am scăpat mai devreme în după-amiaza asta şi m-am gândit să trec să-ţi spun. Hilary privi afară maşina neagră care se opri şi ocupă un loc liber în faţa magazinului.Bărbatul coborî,introduse moneda în aparatul de taxat,apoi intră.

Clopoţelul sună din nou.Când îl văzu pe Brink Claiborn în faţa ei,etalându-şi irezistibilul surâs,lăsă din mână pămătuful de şters praful şi încercă să nu dea atenţie bătăilor nebune ale inimii. CAPITOLUL 6 Îmbrăcat într-un costum bleumarin şi purtând O cravată de aceeaşi culoare,Brink arăta atât de atrăgător,încât o lăsă fără respiraţie.Deşi îşi plimba privirea de la Scott la Hilary,ea ştiu că zâmbetul îi era destinat.Nu-i venea să creadă că era cu adevărat în magazinul ei şi se îndreptă spre el. Brink înjură în gând.O singură privire,aruncată blondului care vorbea cu Hilary,şi-şi dădu seama că ar fi trebuit mai întâi să-i telefoneze,dar nu ştiuse, până în ultimul moment,dacă va putea pleca sau nu din Los Angeles.Din cauza lui,chiar întârziaseră decolarea avionului câteva minute. Hilary arăta nemaipomenit! Pulsul i se acceleră şi ar fi dorit să o ia în braţe şi să o sărute,atunci şi acolo.Simplul fapt că o vedea îi dădea răspunsul la întrebarea care îl chinuise în timpul lungii călătorii spre Natchez: Era Hilary Wakefield la fel de fermecătoare cum şi-o amintea? Era.Rochia albă,tinerească,şi V-ul decolteului dădeau la iveală rotunjimi seducătoare. -Bună,zise ea,cu respiraţia întretăiată,clipind nedumerită şi privindu-l încremenită,preţ de o clipă. -Bună.Ar fi trebuit să telefonez,dar mă grăbeam îngrozitor.Atmosfera tensionată avea un efect nociv asupra minţii lui.I-ar fi dat un brânci blondului şi i-ar fi spus să se care.Ce influenţă avea femeia aceasta asupra lui,că îi scotea la suprafaţă toate instinctele primare? -Brink,ţi-l prezint pe Scott Blair.Scott,el e Brink Claiborn. -Încântat de cunoştinţă.Bunicul tău este proprietarul casei Saville.Mi-a povestit Hilary despre tine,zise Scott vesel,scuturându-i puternic mâna. Frumos şi prietenos.Brink abia se abţinea să nu scrâșnească din dinţi. -Am crezut că trebuie neapărat să vin să-l văd pe bunicul.În ultimul timp nu s-a simţit prea bine. -Am auzit şi noi.Îmi pare rău.Hilary a fost ieri să-l vadă şi spunea că vizita i-a făcut plăcere.Brink o privi surprins.Fusese să-l vadă pe bunicul,bătrânul acela arţăgos,căruia niciodată nu-i plăcuse vizitele? -De asemenea,m-am gândit că ar trebui să vin să vorbesc cu Hilary şi mătuşile ei despre Saville,zise Brink,uimit şi el de ce spunea.Era ultimul lucru pe care l-ar fi făcut în Natchez! Ce naiba se-ntâmpla cu el?

În afaceri era inteligent,avea tact şi o logică de fier-calităţi pe care,se părea,le uitase în Los Angeles. -Rămâi mult în Natchez? îl întrebă Scott,gudurându-se ca un cățeluş. -Nu,nu rămân mult.E o vizită scurtă,răspunse Brink,făr să-şi poată lua privirea de la ea. -Ştii,diseară mă duc cu Hilary la concert.Am cumpărat o grămadă de bilete, pentru tot biroul,aşa că,dacă vrei să mergi cu noi,ne-ar face plăcere. Brink observă privirea şocată a lui Hilary,asemănătoare propriei lui reacţii. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să fie în plus la o întâlnire cu Hilary. -Mulţumesc foarte mult,dar am alt program. -Păcat.E un concert cu Kenny Rogers şi Merle Haggard şi toate biletele sunt vândute.Avem locuri în primul rând. -Bravo! -Brink,dacă aştepţi puţin în biroul din spate,zise Hilary,spre marea lui uşurare, Scott şi cu mine vom termina de stabilit programul,în câteva minute. -Nu-i nevoie să plece,zise Scott,pe acelaşi ton vesel.Brink respiră adânc, încercând să nu-şi iasă din sărite,iar Scott continuă.Trec să te iau la şase pentru cină.Ce zici? Cinezi cu noi? -Mulţumesc,oricum,răspunse Brink,dând din cap că nu. -Îmi pare rău că nu poţi merge.Va fi o seară grozavă.Se întoarse spre Hilary.Vrei să mâncăm la The Briars,sau la West Bank Eatera în Vidalia? -La West Bank ar fi excelent. -Vine şi Ginger cu Zack. -Grozav. -Mi-a făcut plăcere,i se adresă Scott lui Brink.Pe curând,scumpo.Scumpo.De abia atunci îşi dădu seama că îşi înfipsese degetele în buzunare şi-şi încleştase pumnul. -Pa,Scott.Îl urmăriră cu privirea cum se îndreaptă spre uşă,strecurându-se cu grijă pe lângă obiectele vechi.În momentul în care deschise uşa,intră Sophie. -Bună ziua,domnişoară Sophie,o salută Scott.Ghiciți cine a venit să vă vadă? Brink se întrebă cu ce greşise,de totul în viaţa lui,luase o întorsătură atât de neplăcută. -Cine? -Brink Claiborn.Ea se lumină la faţă,iar Brink înjură în gând.Cele două mătuşi şi Hilary vor crede că s-a răzgândit,dacă nu le va spune chiar atunci părerea lui,complet diferită.Doar nu venise tocmai de la Los Angeles să încheie vreo afacere cu surorile Wakefield!Se întoarse şi şopti:

-Nu m-am răzgândit în privinţa casei Saville. -Atunci,de ce-ai venit aici? întrebă Hilary,pe când Scott închidea uşa. -Ce drăguţ din partea dumitale să vii la Natchez ca să ne vezi exclamă Sophie, luându-l de mână,înainte ca Hilary să mai poată adăuga ceva. -Da,doamnă,rosti el,politicos.Amândouă îl priveau pline de speranţă.Cred că mâine dimineaţă ne-am putea întâlni să discutăm,zise el,şocat pentru a doua oară de ce spunea.În prezenţa lui Hilary parcă era conectat la linia de înaltă tensiune.Procesele mentale i se alterau şi nu se mai putea concentra. -Ce drăguţ din partea dumitale! Amândouă îi zâmbiră şi el îşi îndesă în buzunar şi cealaltă mână. -Eram în trecere şi m-am gândit să mă opresc puţin,spuse Sophie,fericită.Mă bucur că am intrat.Vom pregăti o mică gustare pentru mâine.Alerg acasă să-i spun lui Mavis.Va fi atât de emoţionată! Domnule,nici nu vă pot spune cât de fericită sunt că vă aflaţi aici.Sunt sigură că şi Hilary e la fel,nu-i aşa,iubito? -Bineînţeles,murmură ea şi ochii îi râdeau în cap. -Pe mâine.Ce ziceţi,pe la unsprezece e bine,domnule Claiborn? -Perfect,rosti Brink,printre dinţi,străduindu-se să fie cât mai politicos. De îndată ce Sophie ieşi,Hilary izbucni într-un râs vesel. -Arătai la fel de furios ca în ziua în care m-ai dat afară de pe şantier. -N-am venit în Natchez să le văd pe mătuşile tale sau să-mi petrec seara cu tine şi cu frumosul ăla cu care ţi-ai dat întâlnire! începea să se enerveze din nou şi încerca din răsputeri să se abţină,până nu era prea târziu. -Scott e un foarte bun prieten al meu şi cred că e o persoană foarte agreabilă. -Da.Am observat. -Nu e nici nervos,nici arţăgos,nici încăpățânat.Se acomodează foarte repede. -Ăsta e un lucru nemaipomenit.Mi-e teamă că mâine le voi dezamăgi pe mătuşile tale.Nu am venit să le văd sau să discutăm despre Saville. -Atunci,poate,nu avem nici un motiv să ne mai vedem.Acum se simţea în elementul lui.Se apropie de ea şi,sprijinindu-se de o masă,o luă în braţe. -Avem toate motivele din lume,zise el,coborându-şi vocea până atinse un ton intim.O văzu cum se schimbă la faţă şi se aplecă şi mai mult.În timp ce-i admira trăsăturile desăvârşite,îi auzea respiraţia sacadată. -Nu pot contramanda întâlnirea cu Scott.Pentru el e o seară deosebită.E un admirator înfocat al lui Kenny Rogers. -Nici nu mă aştept să o contramandezi,zise el,atingându-i gulerul.Mirosea la fel de plăcut şi aţîţător cum îşi amintea.Ar fi sărutat-o,dar continuă: -Trebuia să te fi anunţat că vin.Trebuia să fi sunat din Alexandria.

-Nu contează.Dar de ce ai venit dacă nu e vorba de Saville? -Chiar e nevoie să întrebi? şopti el,aplecându-se să-i mângâie buzele cu un sărut.Inima parcă i se oprise în loc.Sărutul era la fel de plăcut,cum şi-l amintea! Ba mai plăcut,decât şi-l amintea! Mă faci să intru în păcat,mormăi el. -Sunt în timpul serviciului,zise ea,retrăgându-se din braţele lui şi îndepărtându-se.Ne vor ieşi vorbe. -Fără bârfe,Natchez ar fi dispărut de mult de pe faţa Pămîntului.Şi,ce spuneai? Ai fost să-l vezi pe bunicul? -Îmi era milă de bietul bătrân.Eşti singura lui rudă.Cât de des îl vizitezi? -Păi,e cam greu să ajung aici de la Los Angeles. -Nu mai spune! -De ce te enervezi? -Nu mă enervez.Doar puţin,poate.Dacă poţi lua avionul până aici să mă vezi pe mine,tot atât de bine o poţi face şi pentru bunicul tău. -De unde Dumnezeu ştii tu cât de rar sau des vin eu în Natchez? -Îmi spun mătuşile. -Uit mereu cum se-ntâmplă în orăşelele astea. -E un oraş foarte frumos.Făcu un semn cu mâna spre strada largă,cu trei benzi de circulaţie şi trafic redus.L-ai schimba pentru aglomeraţia din Los Angeles? Fu rândul lui să râdă. -De ce,de fiecare dată când încercăm să stăm de vorbă,simt de parcă se apropie furtuna? Râse şi ea,iar el îşi simţi inima zvâcnind.Era fericit că venise! -Când ne putem întâlni? o întrebă.Mâine după-amiază? Mâine seară? Ea îi aranja cravata şi îşi plimbă degetele peste reverul hainei.O simplă atingere îl făcea fericit.Camera parcă se micşoră şi aerul atinse temperatura şi umiditatea din junglă. -Mi-ar plăcea.Mâine,oricum,am zi liberă.Avea buze delicioase şi ochi minunaţi. Trebuia neapărat să fie singur cu ea. -Arată-mi biroul tău.Ea făcu ochii mari şi clipi de câteva ori.Îi înţelesese intenţiile? se întrebă în sinea lui.Fără un cuvânt,se întoarse şi-l conduse în spatele magazinului,trecând pe lângă o grămadă de obiecte vechi.În mod normal,le-ar fi studiat,dar,pe moment,nu se gândea la ele.Ieşiră pe uşa din spate, străbătură un culoar şi intrară într-o încăpere mobilată cochet,cu un birou,o banchetă îmbrăcată în creton galben,două fişeturi metalice,de culoare verde, pentru dosare,două scaune din vinilin cafeniu şi o masă de lucru,închise uşa în urma lui,simţind cum pulsul îi bate nebuneşte.Ea era pregătită să-i primească sărutul.Era atât de sexy,atât de senzuală şi,doar privind-o,sângele începu să-i

clocotească în vene.O cuprinse în braţe.La fel de nerăbdătoare,îi înconjură gâtul cu braţele şi se sărutară cu patimă sălbatică.Mistuit de o dorinţă,care nu mai suporta amânare,trecea prin chinurile iadului.Tremurând,ea îşi trecu degetele prin părul lui,trăgându-l mai aproape. -Tot timpul m-am gândit la tine,şopti el. -Nici eu nu te-am putut uita,Brink,rosti ea,gâfâind. -Cum se numeşte ceea ce ni se întâmplă când suntem împreună? o întrebă, sărutând-o pe gât,lăsându-şi uşor mâna pe spatele ei,mângâindu-i formele seducătoare,frământându-i şoldurile între palme,cu mişcări circulare. Ea gemu încet,lipindu-şi şoldurile de el.Brink se străduia să-şi stăpânească instinctele. -Nu mi s-a mai întâmplat până acum,răspunse ea,cu sinceritate,aplecându-se spre spate să-l privească cu ochii aceia verzi,în care se putea citi pasiunea. Trebuia să o aibă,toată,numai a lui,dar nu acolo,ci într-un loc liniştit,intim. -Ce se-ntâmplă dacă închizi mai devreme? -Nimic.Zâmbi.E o idee grozavă.Îl uimea în continuare.S-ar fi aşteptat să refuze,să protesteze,să se formalizeze convenienţelor şi schematismului,dar acceptase imediat.O urmări cum adună câteva hârtii şi cum îşi ia geanta. -Mi-am lăsat maşina în spate. -A mea e în faţă.Las-o aici pe a ta.O urmă afară.Înainte de a ieşi,ea întoarse plăcuţa atârnată pe uşa de la intrare,pe care scria cu litere negre,citeţ: „închis”. Apoi încuie şi se urcă în maşina lui.Fluierând,îşi scoase haina şi se urcă la volan. -Nu-mi vine să cred că te-ai dus să-l vezi pe bunicul. -Am fost şi am avut impresia că i-a făcut plăcere. -Bineînţeles că i-a făcut.Cărui bărbat,chiar unuia de nouăzeci de ani,nu i-ar plăcea să te vadă? Ea izbucni în râs şi el se întoarse să-i strângă mâna. -Vrei să-mi vezi casa? întrebă ea. -Arată-mi drumul pe unde s-o iau. -Prima,la dreapta.Îi urmă indicaţiile şi maşina urcă şoseaua şerpuită de pe dealul ce străjuia fluviul. -Prin comparaţie cu panorama văzută de la fereastra ta,aceasta te va dezamăgi, zise ea,când intrară în holul din spatele casei. -Au contraire,răspunse el,încet,prinzându-i braţul şi întorcând-o cu faţa spre el. Este exact ceea ce doream să văd,când mi-am început călătoria de mii de kilometri.Nu mai pot aştepta nici măcar un minut,adăugă,ridicându-i faţa şi aplecându-şi capul să o sărute,posedându-i buzele senzuale.Trebuia să te văd,mai zise,luându-i în palme faţa delicată.Ea îl strânse uşor de încheieturi.

-Mă iei prea repede.Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. -Nici mie,zise el,neliniştit de expresia ei îngândurată.Era o femeie deosebită.Ştia că nu ar accepta să se,angajeze într-o relaţie trecătoare.Era genul care transpira prin toţi porii cuvântul „căsătorie”.Dorea să prelungească acel moment extraordinar,dar se vedea obligat să recunoască faptul că nu se închipuia în postura de bărbat însurat.Ea îşi înălţă capul şi-l privi cu atenţie. -Ce s-a-ntâmplat? -Tu eşti făcută pentru căsătorie,recunoscu el,neputându-se abţine să nu facă remarca cu voce tare. -Lucrul acesta te înspăimântă? -Puţin,recunoscu el,deşi nu umblu după femei,cum ţi-ai putea imagina. -Uneori mă faci să cred contrariul.Râse şi îl trase uşor înspre ea,lăsându-şi capul pe pieptul lui.El îşi coborî privirea spre coroana de păr blond,strălucitor.Ar fi ţinut-o aşa o veşnicie,ar fi făcut dragoste cu ea şi ar fi sărutat-o din cap până în picioare. -Nu glumesc.În viaţa mea nu au existat chiar atât de multe femei şi,în nici un caz,în ultimul timp nu a fost cineva care să mă intereseze în mod deosebit. Îl privi cu scepticism,apoi îl luă de mână. -Vino să vezi panorama.Brink se simţea de parcă tocmai ar fi trecut pe lângă un mare pericol.Încă de la prima întâlnire,oscilase între a o dori cu disperare şi gândul obsedant că nu era femeia visurilor lui,mai cu sea-mă că era o Wakefield. Locuinţa lui Hilary era cochetă şi modernă,mobilată cu gust.Avea o grămadă de perne colorate şi două fotolii uriaşe,de culoare albastră.Pe Brink îl impresiona mica colecţie de picturi în ulei,dar interesul îi fu stârnit de schiţa unui copil pe plajă,atârnată deasupra căminului. -În afara pendulei,nu văd aici nici un obiect vechi. -Îmi petrec toată ziua în mijlocul lor.Acasă,simt nevoia de schimbare. Deschise uşile glisante care dădeau spre podul construit peste fluviu. Dedesubt,marele Mississippi îşi purta valurile,strălucind în razele soarelui. Dincolo de panglica fluviului,se întindeau şesurile din Louisiana. -E o privelişte absolut incredibilă,zise el încet,hipnotizat.Când,în sfârşit,îşi mută privirea observă pe un şevalet o pânză care reprezenta o plajă.Tabloul era surprinzător de sugestiv.În ciu-da formelor abia schiţate existau numeroase detalii executate cu precizie.Bănuise că are de a face cu o diletantă dar lucrarea era a unui profesionist ce dăduse neobişnuitei îmbinări a culorilor echilibru şi profunzime. -Pictezi foarte bine!

-Mulţumesc,spuse ea,zâmbind plăcut surprinsă,în timp ce muta două scaune. -Peisajul mi-e cunoscut.E plaja din faţa casei mele,zise radios. Privi şi ea pictura şi,clipind uimită,se îmbujora la faţă -E chiar plaja din faţa casei tale.Nu mi-am dat seama ce pictez. -Cât mai ai de gând să te împotriveşti senti-mentelor pe care le nutreşti faţă de mine? -Nu mă împotrivesc deloc,în caz că te referi la altceva decât la săritura în pat.Ai avut dreptate,Brink.Nu e genul meu. -Nu la asta mă refeream.Ştiu că nu e genul tău,dar înăbuşi în faşă chiar şi ceea ce există deja între noi.Aminteşte-ţi cât de apropiaţi eram în Los Angeles. Ea ridică uşor din umeri şi se îndepărtă.Ar fi vrut să-o ţină în braţe,să o încredinţeze din nou de sentimentele sale,dar nu se simţea în stare. Stând de vorbă în curtea interioară,trăia sentimentul că i-ar putea destăinui toate gândurile intime,toate dorinţele şi grijile,pentru ca,la rândul ei,să-i vorbească despre ale ei,dar trebuiau să se despartă. -Plec,aşa că ai timp să te pregăteşti pentru întâlnire.Se ridicară în acelaşi timp şi,râzând,îl luă de braţ. -Fiindcă suntem cuminţi,am să-ţi arăt şi restul casei.Înăuntru,el îi indică tabloul care îi atrăsese atenţia mai devreme. -Cine e fetiţa? -Hilary Mae Larson,o foarte bună prietenă a mea.Îmi poartă numele.Plaja am pictat-o din memorie,schițând-o în timp ce ea se juca în groapa cu nisip. -Îmi place.De ce vinzi antichităţi,când pictezi atât de bine? -A face artă nu e o profesiune sigură.Concurenţa este mare şi intri în competiţie cu alţii şi cu tine însuţi.Să vinzi obiecte vechi este plăcut şi relaxant. O privi consternat. -E o nebunie! Dacă aş avea talentul tău,nici cerul,nici pământul nu mi-ar sta în cale să urmez o carieră artistică. -Nici eu nu-mi închipui că te-ar împiedica ceva,spuse ea,cu sinceritate.Eşti foarte ambiţios şi,probabil,capabil şi perseverent.Mulţi sunt aşa,eu nu.Nu vreau să-mi sacrific viaţa. -Dacă n-ai fi un mare talent,aş mai înţelege,dar al naibii să fiu,dacă nu eşti foarte bună.Ea râse. -Nu sunt nici Matisse,nici Rembrandt! Milioane de artişti au mai mult talent decât mine. -Aici greşeşti.Am studiat artele şi sunt colecţionar.N-ai cum să mă convingi că nu eşti un talent remarcabil.N-ar trebui să-ţi fie teamă-de concurenţă.

-Nu de asta mi-e teamă.Pur şi simplu,nu vreau să concurez cu nimeni.Mai vrei să vezi restul casei? Scott trebuie să apară dintr-o clipă în alta şi trebuie să mă schimb. -Fir-ar să fie.Vreau să ies cu tine diseară! Nu e vina ta,eu trebuia să fi sunat,dar n-am putut.Da,arată-mi şi restul casei. -Urmaţi-mă,domnule,rosti ea,în glumă.Nu se putu abţine să nu râdă,observând-o cum intenţionat îşi unduia şoldurile şi-şi mişca provocator fundul. Dormitorul era mobilat în lemn de bambus,avea un pat de apă,covoare ce acopereau toată suprafaţa podelei şi un ventilator.Mai observă şirul de tablouri îngrămădite la perete. -Îmi place.Acum am să mi te pot imagina dormind.N-am dormit niciodată într-un pat de apă. -Nu te cred! zise ea,încrucişându-şi mâinile pe piept.El se plimbă prin cameră,apoi se aşeză pe pat cu grijă.Hilary îl privi circumspectă.Când îl văzu întinzându-se,pulsul i se acceleră.Şi-şi spuse că imaginea aceea nu o va uita niciodată,iar camera ei nu va mai arăta ca înainte.El se rostogoli şi se întinse să o tragă pe genunchi. -Brink... -Şşşş,Hilary.Te-am păcălit.Nu voiam decât să văd cum arăţi în pat,să mi te închipui când am să te sun de departe. -E...O sărută,nelăsând-o să continue.Se agăţă de el ameţită şi nu se mai gândi la nimic,dar într-o clipă se ridică în picioare. -Ai uitat că vine Scott? El râse şi-i mângâie bărbia cu degetul mare. -Nu-ţi face griji.Plec! Ştiu că am abuzat de ospitalitatea ta.Rămâne pe mâine la unsprezece? -Bine,zise ea,în timp ce-l conducea spre uşă.Unde locuieşti? -La Saville. -Acolo? -Nu sună chiar atât de îngrozitor.Chiar nu-ţi plac casele vechi? -Îmi plac,dar n-aş mai vrea să locuiesc într-o asemenea casă. -Dorm acolo o singură noapte,nu mă mut definitiv,zise el,încruntându-se. -Ne deosebim mult,spuse ea,cu o voce slabă,ştiind că şi el gândeşte acelaşi lucru.El aprobă,dând din cap. -Contrariile se atrag,poate tocmai fiindcă există un singur lucru cu care trebuie să fim de acord-suntem atraşi unul de celălalt.O luă din nou în braţe şi o strânse la piept.De când te-am punoscut,nu mai pot dormi.La birou,nu mai sunt sigur de ce fac.Mi se întâmplă pentru prima oară.

Mă gândesc tot timpul la tine,mi-e dor de tine.... -Nu se poate! îşi privi ceasul.Brink,îmi pare rău,dar nu mi-au mai rămas decât treizeci de minute să mă aranjez. -Aş fi dorit mult să ieşi cu mine.Mă voi gândi la tine toată noaptea.Se opri în prag.Te superi dacă te sun diseară,târziu? -Nu,poţi să mă suni,răspunse ea,amuzantă,mă întorc pe la două. -Două? -Parcă ai fi tata,zise ea,şi începu să râdă.Dar el părea şocat. -Al naibii să fiu dacă nu-i aşa! Scuză-mă dispreţuiesc femeile geloase.Nu sunt corect cu tine.Părea sincer,iar ei îi dispăru buna dispoziţie. -Bine,Brink.Între noi se întâmplă ceva...straniu,şopti ea cu teamă şi cu sfială. -Da,zise el,abătut.Exact ăsta e cuvântul.Se îndreptă grăbit spre maşină.Arăta superb!Hilary era năucită de toate surprizele de care avusese parte în ziua aceea.Ea şi Brink îşi descoperiseră unul altuia calităţi unice.Atracţia faţă de celălalt era extraordinară,dar cât avea să dureze? Ştia că el nu-şi doreşte în acel moment o legătură permanentă,iar ea nu putea să accepte o relaţie trecătoare. Deşi era o adeptă a modernismului în ce privea mobilierul,când era vorba de o legătură sentimentală,rămăsese la fel de demodată ca vechea pendulă a bunicului.Uruitul motorului îi atrase atenţia că sosise Scott.Şi ea încă nu era gata! CAPITOLUL 7 Hilary se repezi în casă,trăgându-şi nervoasă fermoarul rochiei albe din pichet. Îşi puse un tricou alb şi blugii.Când auzi soneria,tocmai se pieptăna.Îşi răsuci şuviţele şi-şi duse părul în vârful capului,apoi deschise larg uşa. -Scuză-mă că te-am lăsat să aştepţi,zise ea,dându-şi părul în sus şi prinzându-l cu o agrafă. -L-am întâlnit pe prietenul tău,Brink.Hilary,dacă vrei să ieşi cu el în seara asta, nici o problemă.Suntem un grup mare care merge la concert şi i-am spus lui Meredith că poate veni cu noi. -Mă bucur,dar vreau să merg la concert,zise ea,pe un ton politicos.Sunt gata în două minute.El o prinse de braţ şi o întoarse cu faţa spre el. -Scumpo,ne cunoaştem de prea mult timp.Dacă vrei să ieşi cu Brink Claiborn, cunosc pe cineva care ar vrea biletul tău.Se uită cu atenţie în ochii lui Scott,mari şi albaştri.Ştia că este sincer,dar fiecare clipă petrecută alături de Brink era explozivă şi de cele mai multe ori nu-şi putea înfrâna pornirile.Chiar şi-ar fi dorit o noapte de artificii?

-Vorbeşti serios? -Fireşte,spuse el,zâmbind,şi în ochi îi apăru o luminiţă. -Cui îi dai biletul meu? îl întrebă,observând că,dintr-odată,devenise expansiv. -Am cunoscut-o ieri la băcănie. -La băcănie? -Da.S-a mutat de curând în oraş,zise,zâmbind. -Poţi s-o suni de aici,dacă vrei,spuse Hilary,pe un ton sec. -Mulţumesc.Se îndreptă repede spre telefon,ir Hilary,ca să-l lase singur,se duse să se aşeze afară pe o treaptă.În timp ce îşi aranja agrafele în păr,se întrebă dacă nu cumva renunţase la Keny Rogers şi Merle Haggard,ca să-şi petreacă seara acasă,singură.Zâmbetul lui Scott îi dădu de înţeles că nu mai era nevoie să-l întrebe dacă noua lui prietenă acceptase invitaţia. -Eşti o dulce.Mulţumesc,Hilary. -N-ai pentru ce.Să-mi faci cunoştinţă cu ea. -Am să ţi-o prezint.Poate săptămâna viitoare mergem împreună la picnic. -Mi-ar face plăcere,Scott,zise ea,amuzată de rapida întorsătură a lucrurilor.De ani de zile Scott dorea să se însoare,să-şi întemeieze un femin,dar nu găsise omul potrivit.Hilary spera ă de această dată să fi găsit femeia care să-l lerite. Poate că aşa trebuia să se întâmple,gândi în SInea ei,şi ridică receptorul să-l sune pe Brink.Avusese timp să ajungă la Saville,dacă plecase direct acolo. -Din cauza ta,îmi petrec singură seara,nesuferitule! Râse în sinea ei.Apoi se gândi că poate trecuse pe la bunicul lui,la căminul de bătrâni.Telefonă la Sunny Meaddws şi întrebă asistenta de gardă dacă nepotul domnului Claiborn era acolo,amuzată că nu era nevoie să-l descrie. -Da,este. -Vreţi să-i transmiteţi un mesaj când îl vedeţi că iese? -Un moment.Îl zăresc pe culoar.O clipă mai trâziu,Hilary îi auzi vocea gravă: -Alo? -Bună. -Suni de la concert? o întrebă surprins,recunoscându-i vocea. -Nu,sunt acasă.Ţi-am spus ce prieten bun și înţelegător e Scott. -L-ai întrebat... -Nu,el m-a întrebat dacă nu vreau să rămân acasă.Te văzuse când ai plecat. -Scott e un tip foarte simpatic.Vezi,nu mai sunt gelos.Vin într-o oră să te iau. M-am săturat de costum.Are importanţă dacă mă îmbrac lejer? -Deloc,răspunse ea,revenindu-i în minţi imaginea lui în blugi,în ziua în care îl cunoscuse,nu conta absolut deloc!

Probabil că nici nu-şi putea lua ochii de la el. -Pa,Brink.Era foarte emoţionată.Îşi va petrece toată seara cu Brink.Încă o dată călcase pe dinamită!Când îl văzu în pragul uşii,încercă să ignore faptul că privirea îi zăbovea mai mult decât trebuie trupul lui suplu şi puternic.Arăta extraordinar în blugi şi cămaşă bleu de bumbac. -N-am mai fost de mult în Natchez.Vrei să hoinărim prin oraş? o întrebă,în timp ce coborau dealul. -Sigur.Se plimbară o oră,trecând pe lângă casele vechi,cuprinse în circuitul Pelerinajului,oprindu-se să admire magnificul palat în stil georgian,care purta numele Rosalie şi fusese înălţat de Peter Little,pe faleza unde francezii ridicaseră,în 1716,Fort Rosalie.Brink îi dădu amănunte pe care ea nu le cunoştea.Într-o vreme,locuise acolo însuşi generalul Grant. -Eşti sigură că ai copilărit aici? o întrebă,dându-i la o parte de pe obraz o şuviţă de par. -Da,şi sunt sătulă de atâta istorie. -Păcat! Este unul dintre cele mai sugestive temple de arhitectură în stil georgian din Natchez.Brink privea coloanele şi galeriile duble ale Platului Rosalie,Hilary îl urmărea cu atenţie,gândindu-se că era unul din cele mai reuşite exemplare ale genului masculin din câte cunoscuse vreodată! O luă de mână. -Acolo e Parsonage. -Îmi cunosc bine oraşul natal!Trecură strada pentru ca Brink să vadă Parsonage, o altă clădire construită de Peter Littlo,pentru înaltele feţe bisericeşti,oaspeţi ai soţiei Eliza,o femeie foarte cucernică.Hoinărind pe străzi,trecură pe lângă terenul de sport unde,copil fiind,se jucase Brink,apoi prin faţa unor magazine de care el îşi aduse aminte. -Îmi place. -Mi se pare mie,sau eşti invidios? -Uitasem cât e de frumos. -Poate ar trebui să te plimbi mai des. -Mda,zise el,privind dincolo de ea.E un loc paşnic şi liniştit. -Unora,liniştea li se pare plictisitoare.El făcu un gest cu mâna. -Puţină pace şi linişte sunt binevenite.Până acum,n-am prea avut parte de ele. -Deci,îţi prinde bine. -Categoric,zise el,pe un ton hotărât. -Ăsta e unul din motivele pentru care îmi place să locuiesc aici,continuă ea.Duc o viaţă liniştită.Cel puţin,aşa a fost până acum două săptămâni!Mergând alături,mână în mână,fu copleşită de un puternic sentiment de mulţumire

sufletească,discutară despre cărţi şi,spre marea ei bucurie,descoperi că multe din cărţile ei preferate le citise și el cu plăcere. -Vrei să mergem să vezi Saville şi să mâncăm acasă? -Ai tot ce trebuie? -Nu,dar putem cumpăra ceva în drum. -Bine. -O să-mi poţi arăta unde ai copilărit,îl privi surprinsă. -E doar o casă veche şi nu atât de elegantă ca Rosalie.O casă obişnuită. -Nu e doar o casă obişnuită,zise el,privind-o înfierbântat de dorinţă,iar ea îşi simţi inima bătând cu putere. -O să vezi.Îi arătă drumul spre casa cu etaj şi terasă imensă.Brink opri maşina în faţa casei. -Care era camera ta? o întrebă,vădit interesat. -Cea de pe colţ. -Nu mai ai fraţi sau surori? -Nu.Ca şi tine,am fost singură la părinţi. -Măcar un lucru avem şi noi în comun,zise el,încet,şi-i făcu cu ochiul.Hai acasă. Două cuvinte şi un simplu semn cu ochiul îi produseră furnicături şi-i aprinseră scântei de plăcere în tot corpul.Cum se numea,oare,aceasta vrajă ce-i tulbura pe amândoi? Se opriră la băcănie şi se miră văzând câte cumpărături face,apoi se îndreptară în viteză spre Saville.Poarta mare din fier forjat era larg deschisă. Aleea era străjuită de copaci şi viţă-de vie,crescută printre rugi de mure piperniciţi și trandafiri sălbatici,fapt ce dovedea că totul fusese lăsat în paragină. După ultima curbă,în faţă le apăru vila impunătoare din cărămidă roşie,cu două rânduri de galerii,şase coloane în stil doric şi ferestre în formă de evantai deasupra intrării.Chiar în faţă,lingă o magnolie,staţiona Cadillac-ul roz. -Am musafiri! zise el,surprins la vederea maşinii. -Mătuşile. -Cred că glumeşti.Dumnezeule,e chiar maşina lor! Scuză-mă,Hilary,dar voiam să fiu numai cu tine.Se încruntă şi mai mult observând că ea abia se abţinea să nu izbucnească în râs. -Ştiau că sunt aici? -Bineînţeles că nu.Te aşteaptă,probabil,de ore în şir.Strânse din buze, înăbuşindu-şi un chicotit. -Slavă Domnului că cel puţin nu te scoate din sărite reacţia mea faţă de ele. Femeile astea se ţin ca scaiul de tine. -Se culcă la zece şi jumătate...Când îl auzi mormăind,făcu o pauză,apoi

continuă: Vor pleca imediat după ştiri,înainte să se întunece,pentru că nu văd să conducă noaptea.Sunt nostime,dar am impresia că nu prea le ai la suflet! El trase maşina în spatele Cadillac-ului. -Hilary,tu eşti adorabilă,dar mătuşile tale sunt ca hârtia de prins muşte,iată-le! O,Doamne! Cu ce ţi-am greşit? -Fruntea sus,Brink.Te descurci tu,zise ea,apoi coborî din maşină.Bună,mătuşă Sophie,mătuşă Mavis. -Hilary! Ce surpriză.Nici nu visam să fii aici,spuse Sophie,aruncând o privire curioasă celor doi.Credeam că bietul domn Claiborn e singur şi flămând,aşa că i-am adus ceva de mâncare. -Doamnelor,v-aţi deranjat prea mult... -Nici vorbă,zise Mavis,încercând să scoată un vas aşezat pe bancheta din spate a Cadillac-ului.L-am făcut acum două ore.Sper că-ți place sufleul de morcov şi spanac.Brink scrâșni din dinţi şi Hilary îşi plecă privirea.De ce tocmai pe capul lui picase beleaua să se îndrăgostească de o Wakefield.Să se îndrăgostească? O privi uimit pe Hilary,care,foarte curioasă,îşi arcuise sprâncenele şi-l urmărea cum ia din mâinile lui Mavis vasul cu sufleul de morcov şi spanac. -Duc eu mâncarea,doamnelor.Poftiţi în casă.Mai luă şi Hilary un vas acoperit şi urcară treptele,luând-o de-a lungul galeriei.Brink descuie uşa şi o deschise larg.O ţinu şi mătuşile intrară primele,apoi Hilary,care se strecură pe sub braţul lui. -Spanacul,morcovii,sufleurile sunt cele mai scârboase feluri de mâncare! îi şopti el.În afară de napi şi mămăligă. -Doamne Dumnezeule,unde ţi-a dispărut apetitul pentru mâncărurile noastre specifice? bombăni Hilary. -Am adus ce-i place lui Hilary,zise Sophie,arătând spre vasul acoperit din mâna nepoatei sale. -Lasă-mă să ghicesc! zise Brink,privind-o în ochi pe Hilary,apoi începu să râdă.Napi sau mămăligă? -Napi,răspunseră la unison cele trei.Când rămaseră singuri în bucătărie,se întoarse şi o privi încruntat. -Nu mai râde.Cum naiba de-ţi plac napii? E mâncarea ta preferată? -Da,dar nu numai.Oricând aş mânca jambalya,dar mai îmi plac şi legumele şi mazărea cu miezul negru,preparată de Sophie,şi okra proaspătă a mătuşii Mavis. -Nu sunt pregătit sufleteşte să-mi petrec o seară cu domnişoarele Sophie şi Mavis.Simt că înnebunesc.Am pornit de la zero şi am pus pe picioare o afacere înfloritoare,am o mulţime de angajaţi şi închei contracte,dar când e vorba de o

Wakefield mă simt ca un balon dezumflat. -Dezumflat? repetă ea şi îl strânse de talie,gândindu-se că avea cele mai dese gene pe care le văzuse vreodată şi cea mai provocatoare privire.O privire ce-i îmblânzi trăsăturile aspre,atât cât să arate foarte atrăgător.Când îl mai strânse o dată de talie,faţa i se destinse. -Dezumflat şi sărutat,o întoarse el.Ea râse şi se ridică pe vârfurile picioarelor ca să-l ia pe după gât şi să-l sărute. -Or să plece devreme,îi şopti la ureche. -Ce bunătăţi au mai scos din Cadillac? Sunt foarte bune gospodine, recunosc.Spanac,morcovi,verdeţuri.Ar mai fi ceva ce nu-mi place să mănânc... -Lasă-mă să ghicesc.Consomme,Toate mesele festive le încep cu... -Ştiu! Fir-ar să fie! zise el.În pachetele de la băcănie avem felii groase de carne pentru friptură,salată şi cartofi. -Carnea e bună şi mâine. -Mda,dar în seara asta mă voi chinui să mănânc ceea ce eram forţat s-o fac când aveam patru ani!Verdeţurile sunt bune pentru iezi,nu pentru oameni.Îmi imaginez ce fel de carne au cumpărat.Mă duc să aduc consomme-ul şi ficatul. -De ficat,ai scăpat.Au adus pui fript şi,să ştii,reţeta mătuşii Sophie este delicioasă.Mă duc să aşez masa,zise ea,veselă.Verdeţurile îţi fac bine,să ştii. -Mda,şi laptele bătut.Pfui! Puiul fript poate va face meniul acceptabil. În timpul mesei,Brink zâmbi şi dădu politicos din cap,în timp ce mătuşile sporovăiau fără încetare despre mesele ce se dădeau la Saville în vremea copilăriei lor.Brink mâncă suficient din fiecare fel de mâncare,cât să le facă fericite pe mătuşi.Hilary îi zâmbi de fiecare dată când se priviră,dar de vorbit n-au prea avut ocazia.Mavis şi Sophie erau vorbăreţe şi în culmea fericirii că găsiseră pe cineva care să le asculte. După masă,Brink insistă să spele vasele şi invită doamnele să ia loc în galeria răcoroasă.De fapt,dorea să bea ceva tare şi să se calmeze.Făcu repede ordine, nerăbdător să fie alături de Hilary.Altfel,ar fi fost tentat să o şteargă prin uşa din spate.Se întrebă dacă nu cumva surorile nu vorbeau şi în somn.Îi ţiuiau deja urechile de atâta pălăvrăgeală şi ştia că,în cele din urmă,vor aborda şi subiectul Saville.Îşi roti ochii prin bucătărie şi rămase cu privirea fixată asupra mesei din lemn de stejar,la care mânca pe vremea când era copil,apoi se uită la suportul înalt pentru farfurii,la serviciul din porţelan pictat de mână,fiecare desen reprezentând o altă pasăre. -Am venit să mă asigur că nu ţi-ai luat tălpăşiţa,zise Hilary.Observă sticla de scotch şi paharul gol de pe masă.

-Mi-a trecut prin minte,dar pentru tine... -Te simpatizează.Te-ai purtat foarte amabil cu ele. -Când naiba apune soarele? -Cam într-o oră şi jumătate,zise ea,prinzându-l de talie El îi zâmbi şi se simţi mai uşurat când se cufundă în abisul ochilor ei verzi.Îi ridică bărbia cu degetul mare şi-i atinse buzele cu gura,sperând că senzaţiile puternice sunt reciproce. Hilary închise ochii.Buzele lui fierbinţi îi atingeau tandru colţul gurii,apoi o potopi cu scurte sărutări,până o simţi că-l doreşte cu febrilitate.Dorinţa deveni insuportabilă.Îl săruta cu pasiune,lipindu-se toată de el. Ştia că şi el o doreşte.O prinsese de mijloc şi îi mângâia fesele,făcând-o să se aprindă.Cu şoldurile lipite de el,se desfăta simţindu-i tăria bărbăţiei.Trebuiau să înceteze. -Brink,se vor întreba unde suntem,iar eu arăt ca naiba. -Niciodată n-ai să arăţi ca naiba,zise el,cu o voce scăzută,sprijinindu-se de perete.Îşi desfăcu picioarele şi o trase între coapsele lui.De ani de zile nu m-am mai simţit atât de bine.Nu mă lăsa aşa. -Nici n-aş putea,şopti ea.Îi încolăci gâtul cu braţele,apoi se ridică pe vârfurile picioarelor şi-l sărută.Mâinile lui rătăceau peste sânii plini şi mai jos,spre mijloc, şi din nou peste sâni.Îi descheie bluza şi-şi strecură mâinile sub material,dându-i la o parte sutienul şi cuprinzându-i sânii în căuşul palmelor; îi frământă sfârcurile între degete până se întăriră.Ea gemu slab,dar sunetul fu înăbuşit de sărutări fierbinţi.Brink o strânse în braţe,nerăbdător să-i descopere curbele moi ale trupului.Arzând ca o flacără în braţeld lui,sărutările ei îl copleşiră şi-i aprinseră simţurile.Se aplecă,înlăturând îmbrăcămintea,apoi îi prinse un sfârc între buze şi i-l muşcă uşor.Pulsul i se acceleră când o auzi gemând de plăcere şi-i simţi coapsele fremătând. -Brink,nu suntem singuri,şopti ea,gâfâind.El îşi înălţă capul.Respira greu şi se străduia din răsputeri să-şi stăpânească pornirile.Se simţea îngrozitor,dar o lăsă să se aranjeze şi să-şi încheie bluza,nu înainte de a privi cu regret sfârcul roz.Aşa cum arăta,îmbujorată,cu buzele roşii şi puţin ciufulită,era sexy,senzuală, frumoasă. -Hilary,tu o să mă ucizi,rosti el,cu o voce răguşită. -Mă...duc să mai stau de vorbă cu ele. Vocea ei stinsă îl punea pe gânduri.Era,oare,tot atât de şocată de incredibilele unde ce le străbăteau trupurile? O parte din această atracţie era pur fizică,dar mai exista ceva,mult mai profund.Era cea mai seducătoare femeie pe care o cunoscuse vreodată-talentată,

veselă,inteligentă.Se îndrăgostise de ea cu viteza unei stele căzătoare,dar cât de profund? Atâtea piedici le stăteau în cale.Îşi aruncă ochii prin bucătărie.Casa aceea era cauza neînţelegerilor. Nu exista nici un dubiu în această privinţă.Viaţa lui devenise un haos absolut de când o cunoştea.Îşi mai turnă un scotch,ca să fie calm atunci când va da ochii cu mătuşile ei.Dacă urma să-şi piardă timpul cu ele în seara aceea,cel puţin a doua zi se va putea eschiva să le întâlnească.Când li se alătură în galeria spaţioasă,cu balustrada sculptată,Mavis tocmai le expunea acţiunea benefică a grădinăritului. Greierii ţârâiau în lumina caldă a amurgului şi se simţea briza răcoroasă a serii.Ignorând sporovăială ei,Brink îşi desfăta privirea admirând asfinţitul.Nu-şi dăduse seama până atunci cât de agitată îi era existenţa.Era permanent tracasat de muncă şi de ritmul trepidant al metropolei.Spre deosebire de aceasta,Saville era un loc liniştit.Covorul de iarbă care i se întindea la picioare îi dădea un sentiment de pace şi îi calma nervii.Tocmai urmărea cu privirea o veveriţă,care alerga de colo-colo prin grădină,când constată că Mavis tăcuse şi toate trei îl priveau cu atenţie. -Vrei,Brink? Hilary părea bine dispusă. -Ce să vreau? -Să facem un tur al casei.Sophie ne va povesti cum arăta pe vremea copilăriei lor.Cele două femei se ridicară în picioare,Mavis mai greoi,din cauza încheieturilor înţepenite de artrită.Brink se ridică,fără chef,să-i dea braţul lui Hilary,convins că aceea era cea mai lungă zi din viaţa lui! Ajunşi în salonul din faţă,Sophie spuse: -Aici aveam draperii albastre cu ornamente aurii.Cred că au fost cele mai elegante din câte am văzut vreodată.Pe peretele ăsta nu existau ferestre.Astea au fost făcute mai târziu. -Da? zise el,întrebându-se cine făcuse oare modificările casei.Bunicul le-o fi montat. -Da,el.Marmura pentru cămin a fost adusă din Franţa. -Bunicul nu mi-a spus nimic despre toate astea. -Unii nu-şi mai amintesc anumite lucruri,zise Sophie. -Cam aşa e,dar pe bunicul l-a interesat întotdeauna casa.Nu apucară să viziteze decât câteva camere de la parter,pentru că Sophie se uită la ceas. -Ar cam trebui să plecăm,surioară,aproape s-a întunecat,o avertiză Mavis. -Doamnelor,am să vă înapoiez vasele şi credeţi-mă că nu am cuvinte să laud prânzul pe care l-aţi pregătit,spuse Brink,luându-le de braţ şi conducându-le spre ieşire.

Şi,mai vreau să vă spun că,dacă tot ne-am văzut în seara asta,nu are rost să vă mai pierdeţi timpul şi mâine...Acestea fură ultimele cuvinte pe care le rosti, înainte ca ele să pornească motorul şi să o ia de-a lungul aleii. -La dracu'.Conduc două sute de angajaţi,o întreagă companie,organizez meciuri de golf de binefacere şi nu pot scoate o vorbă cu femeile astea.Nici când vorbesc deodată nu se opresc să asculte ce spune cealaltă! Mâine n-am de gând să le fac nici o vizită.Le sun s-o contramandăm.Nimic nu mă poate urni să mă duc acolo şi să mai mănânc pentru a doua oară sufleul lor de morcov şi spanac! Urcând treptele terasei,Hilary îl luase de braţ. -Hai,recunoaşte,Brink.Seara nu a fost chiar atât de îngrozitoare.Am avut impresia că te-ai bucurat să revezi Saville în compania lor. -Asta cam aşa e.Mi s-a părut interesant să aflu amănunte despre casă.Ştii,când va fi restaurată,mă gândesc că ar trebui decorată aşa cum a fost iniţial,dar în ce le priveşte,ar fi bine ca,în loc să trăncănească,să vorbească scurt şi la obiect! Oftă.Scuză-mă.N-am avut intenţia să-ţi jignesc mătuşile. -Oh,nu-i nimic.Îţi cunoşteam părerea înainte de a ne întâlni şi nu mă aşteptam să devii peste noapte mai înţelegător.Privi soarele ce apunea la orizont.Poate ar fi mai bine să plec şi eu. -Nu fi absurdă.De abia s-a înserat şi eu văd să te conduc acasă noaptea.Plecăm după ce se-ntunecă! -Iată-mă iar pe un teren primejdios,zise ea,aşezându-se într-un balansoar.El îşi apropie scaunul şi-şi rezemă picioarele de balustrada terasei,ca să admire în linişte,alături de Hilary,superbele culori ale asfinţitului.După un timp,Brink îşi coborî picioarele şi se întinse spre ea să o prindă de mijloc. -Vino pe genunchii mei.Fără să mai aştepte,se strecură în braţele calde şi protectoare.Se sărutară până ce ea simţi că nu-şi mai poate stăpâni emoţiile. -Brink,vreau să ne oprim aici.Sărutările tale mă înnebunesc,mă ameţesc.Nu mă pot angaja într-o legătură ocazională.Nu sunt genul. -Ştiu,spuse el,tandru.Înţeleg,dar asta nu mă va opri să te doresc.Vreau să fac dragoste cu tine,fără reţineri. -Şi fără obligaţii? O mângâie pe obraz,amintindu-şi ce descoperise în timpul mesei.Se îndrăgostise,dar voia într-adevăr să-şi schimbe planurile? Planurile de a nu-şi complica existenţa,având nevoie de bani pentru a-i reinvesti în afaceri? Planurile de a rămâne celibatar,pentru a se bucura de libertate? -Haide.Te conduc acasă,la patul tău grozav. Se luară de mână şi se îndreptară spre maşină.Brink o conduse acasă,se sărutară cu pasiune minute în şir,iar la despărţire o anunţă,pe un ton cât se poate de

categoric,că nici prin cap nu-i trecea ca a doua zi să meargă în vizită la surorile Wakefield. A doua zi dimineaţă,soarele îşi strecura razele calde în camera în care Hilary, abia trezită din somn,se întindea şi îşi freca faţa de perna moale.Se rostogoli zâmbind,cu gândul la Brink.Petrecuseră împreună toată după-amiaza şi seara.În primele zile se temuse că se va îndrăgosti.Acum ştia că degeaba îşi făcuse griji; era îndrăgostită şi va suporta consecinţele,întrucât Brink nu era genul bărbatului statornic.A ştiut-o de la început şi,cu toate acestea,nu-şi putuse ascunde sentimentele faţă de el.Era atrăgător,fermecător şi nesuferit.Chiar atunci, probabil,încerca să se ascundă de mătuşile ei. Sună telefonul.Cu zâmbetul pe buze,ridică receptorul cu mişcări leneşe. -Bună dimineaţa,zise ea,cu glasul sugrumat de emoţie,rugându-se să fie Brink. -Hilary,slavă Domnului că te-am prins acasă! în clipa în care auzi plânsul sfâșietor al lui Sophie,zâmbetul îi dispăru. -Mătuşă Sophie,ce s-a-ntâmplat? Se alarmă de-a binelea când auzi cum se văietă. -Mătuşă Sophie,linişteşte-te,altfel n-am cum să te ajut! se răsti,aruncând cearşafurile şi sărind din pat.Ce s-a-ntâmplat? -Hilary,vino repede.Cred că l-am omorât pe domnul Claiborn! CAPITOLUL 8 -Ce-aţi făcut? ţipă Hilary,trăgându-şi tricoul peste cap. -Grăbeşte-te.E îngrozitor! îngrozitor! Apoi convorbirea se întrerupse. Hilary rămase consternată şi înfricoşată.Ce-i făcuseră lui Brink? Erau atât de imprevizibile! în timp ce-și punea blugii,se gândea dacă să cheme ambulanţa,pe şerif sau medicul.Până la urmă,îl sună pe doctorul Whitley,medicul familiei care asistase când se născuse. -Doctore Whitley,sunt Hilary.Scuzaţi-mă că vă deranjez,dar avem o urgentă. -Drăguţă,ce s-a-ntâm... -Sophie şi Mavis m-au sunat să-mi spună că e posibil să fi omorât pe cineva. -Cum aşa? Ce vorbă-i asta? -Spuneau că e posibil să fi omorât... -Oh,Doamne,ştiam eu că odată şi odată,or s-o facă de oaie.Mă duc să văd ce-i acolo.Poate se refereau la cineva aflat în comă.Plec chiar acum. Pe drum,abia reuşea să respire.Brink! Ce-i făcuseră? Tremura de spaimă şi nerăbdare.Brink era prea puternic şi zdravăn să se lase ucis de două femei în

vârstă,neputincioase şi,dacă ele nu-l omorâseră până atunci,existau toate şansele ca el se le omoare! Asta da,îşi putea imagina.Apăsă pedala de acceleraţie.În câteva secunde,auzi o sirenă.Poliţia! Asta-i mai lipsea! înjură şi opri în curbă. -Bună dimineaţa.Aaaa,Hilary,bună.Nu ţi-am recunoscut maşina.Arde undeva? -Nu.E vorba de o crimă,răspunse ea,privindu-l pe poliţistul Jim Hollings,pe care îl cunoştea de ani de zile. -Bună gluma,zise el râzând.Uite chitanţa de amendă... -Jim,poate n-ar trebui să-ţi spun,dar de abia am vorbit cu Sophie.Avea impresia că ea şi Mavis mi-au ucis unul din prieteni.Nu ştiu cum au făcut-o.Am sunat la doctorul Whitley,care mi-a spus că se duce imediat acolo. -Mavis şi Sophie au rănit pe cineva? Haide,Hilary! Cu cine crezi că glumeşti? Nu sunt în stare să omoare nici măcar un păianjen! -E vorba de Brink Claiborn. -Claiborn? Cel cu casa Saville? Ea dădu din cap afirmativ. -O iau înainte.Urmează-mă.Se sui pe motocicletă,dădu drumul sirenei şi porni în viteză.Niciodată nu mai condusese Hilary atât de repede.Oprind pe alee,constată cu bucurie că maşina doctorului Whitley se afla deja acolo. -Mulţumesc,Jim. -Intru şi eu să discut cu ele. -Vei face raport? -Îmi pare rău,dar dacă e vorba de crimă... -Nu spune încă aşa ceva,ţipă ea,smucind uşa de la intrare.Înăuntru se auzeau hohote de plâns.Brink zăcea întins pe jos.Respiră uşurată când îl văzu că se mişcă.Doctorul Whitley stătea aplecat deasupra lui cu stetoscopul în mână. Brink gemu,clipi de câteva ori şi începu să înjure,folosind un limbaj pe care,Hilary era sigură,mătuşile ei nu-l auziseră în viaţa lor. -Oh,Doamne,iar s-au dat în spectacol surorile Wakefield,bombăni Jim.Ne mai vedem,Hilary. -Nu pleca,zise ea,prinzându-l de braţ.S-ar putea să aibă nevoie de tine,să le iei apărarea.Brink scutură din cap să se dezmeticească şi încercă să-şi fixeze privirea asupra bărbatului aplecat deasupra lui.Se ridică brusc,urlând,şi cu o mişcare imprevizibilă,îl lovi puternic pe doctorul Whitley.Apoi se întoarse spre Mavis şi Sophie.Amândouă ţipară şi se luară în braţe,ghemuindu-se una în alta. -Brink Claiborn,să nu îndrăzneşti să te atingi de ele! ţipă Hilary,întorcând canapeaua acoperită cu catifea roz. -Să nu mă ating de ele! urlă el.De ele? Au încercat să mă omoare! împleticindu-se şi dând din mâini,se rezemă de perete,clătinându-se şi

bolborosind,apoi căzu inconştient cu faţa în jos. -Brink! ţipă Hilary de data aceasta. -Doctore Whitley,ridicaţi-vă! A murit Brink! -Sunteţi o familie de nebuni! Mavis,tu şi Sophie întotdeauna reuşiţi să intraţi în încurcătură.Doctorul îşi frecă maxilarul şi se aşeză în genunchi să-l întoarcă pe Brink cu faţa în sus.Ce naiba...scuzaţi-mă doamnelor,ce i-aţi făcut? -O să-şi revină? întrebă Mavis. -Îmi spuneţi odată ce naiba i-aţi făcut? După aceea,vă spun dacă-şi mai revine sau nu.Mavis şi Sophie izbucniră în lacrimi şi se strânseră în braţe. -Fir-ar să fie.Hilary,se răsti doctorul Whitley,tu poţi scoate ceva de la ele? Ea se ridică şi se duse să le ia de braţ. -Mătuşă Sophie,ce i-aţi făcut lui Brink? -Ne duce la închisoare! Am auzit cum sunt trataţi deţinuţii.E strigător la cer! şopti aceasta,privind pe furiş când spre Hilary,când spre Jim. -Dacă nu moare,nu ajungeţi la închisoare,îi explică Hilary. -Sau,dacă nu vă dă în judecată,o corectă Jim şi amândouă izbucniră din nou în lacrimi. -Jim...zise Hilary. -Oh,da,scuză-mă,mormăi el. -Mătuşă Sophie,spune-i doctorului Whitley ce i-aţi făcut lui Brink.În acel moment,Brink gemu.Doctorul Jim se feriră într-o parte. -Îşi revine,priviţi,zise doctorul Whitley.Sophie,pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi ce i-ai făcut,înainte mă mai lovească o dată. Mavis continua să se văicărească,dar Sophie se întoarse spre Hilary. -Fiindcă n-am putea suporta despărţirea de Saville,ne-am gândit...n-ar fi trebuit...ştiu că a fost o nebunie,ceva îngrozitor şi ridicol,ne-am gândit că am puteai rezolva într-un mod onorabil. -Ce? ţipă Hilary. -Ce-aţi făcut? -Am crezut că,dacă-l îmbătăm puţin,l-am putea convinge să ne semneze actul de vânzare a casei Saville.Hilary închise ochii,iar doctorul Whitley trase o înjurătură.Jim izbucni în râs,bătându-se peste coapse,dar doctorul îl fulgeră cu privirea.... -La dracu'!E ilegal! Nu otrăveşti un om pentru a-l face să semneze un act,zise el. Ce i-aţi dat să bea,Mavis? -I-am turnat otravă în cafea! Câteva picături din bourbonul lui Tom-băutura aia scârboasă despre care mereu îi spuneam unchiului tău că e o poşircă dăunătoare

pentru organism. -Domnul Claiborn al tău zicea că e la fel de delicioasă ca napii noştri,adăugă Sophie.Hilary şi-ar fi dorit să fie în acel moment departe,cât mai departe. -Ce se va-întâmpla cu el? îl întrebă Hilary pe doctor. -Şi-a revenit din nou.Daţi-vă la o parte! strigă acesta,ferindu-se de pacientul care trecea rapid de la o stare la alta.Brink gemu,apoi începu să ţipe şi se ridică iute în picioare.Începu să înjure şi să meargă împleticit,încoace şi încolo. Mavis şi Sophie ieşiră în fugă din cameră. -Lua-i-ar dracu' de napi,de sufleuri şi de case! -S-a scrântit din cauza napilor,declară doctorul,privind-o cu reproş pe Hilary. Trebuie să găsesc antidotul. -Grăbeşte-te,te rog. -Du-te şi caută-le pe mătuşi.Întreabă-le cât i-au dat.Hilary plecă în grabă. -Opreşte-te!Încremeni,apoi se întoarse şi-l văzu pe Brink arătând-o acuzator cu degetul. -Asta-i numai din cauza ta! -Ce i-ai făcut? o întrebă Jim. -Nimic! -Ba da! M-a făcut să mă îndră...Se îndreptă spre ea,dar se împiedică şi se agăţă de braţul unui scaun.M-a făcut să mă îndră...foarte îndră... -Du-te,fetiţo.Întreab-o pe Sophie cât i-au dat.Doctorul oftă zgomotos. -Lua-i-ar naiba pe toţi din neamul Wakefield! M-au otrăvit! îi anunţă Brink,cu un aer plin de demnitate,apoi vocea îi scăzu până ajunse o şoaptă.Iar ea m-a făcut să mă îndrăgostesc.Fură ultimele cuvinte înainte de a leşina din nou peste braţul scaunului. -Chemaţi o ambulanţă,i se adresă repede doctorul lui Jim,care dispăruse în direcţia bucătăriei,bombănind. -Aaa,nu! urlă Brink,revenindu-şi şi ridicându-se în picioare dând din mâini.Fără ambulanţă. -Băiete,trebuie să te ducem la camera de gardă,zise doctorul Wihtley din pragul bucătăriei.Dacă nu pentru altceva,măcar fiindcă acolo cafeaua e mai bună decât aici,mărturisi el.Eu am băut cafea făcută de Sophie când nu era otrăvită! În tot acest timp,Hilary îl privise atent pe Brink,care parcă nici nu o băgase în seamă.În acel moment însă,se uită la ea şi-i făcu cu ochiul,gest abia schiţat,ca şi cum ar fi depus un efort deosebit.Ea plecă repede să o găsească pe Sophie. -Cât i-ai dat? o întrebă Hilary.Sophie îşi trase nasul şi-l şterse cu batista mototolită.

-Sophie,dacă nu vrei să ajungi prin tribunale,răspunde-mi! -I-am turnat în părţi egale.Jumătate alcool,jumătate cafea. -Dumnezeule! Hilary alergă să-i spună doctorului ce aflase.Se auziră sirenele. -Fără ambulanţă! urlă Brink.Hilary îl luă de mână. -Merg cu el,îi zise doctorului.Fii cuminte,Brink.El rânji. -Bine,iubito. -Aşa-i mai bine,răsuflă uşurat doctorul Whitley şi o privi curios pe Hilary,care era convinsă că întâmplarea va fi cunoscută în oraş cam într-o oră.În orice caz, putem merge cu toţii să bem câte o ceaşcă cu cafea acceptabilă.În dimineaţa asta,de serviciu pe ambulanţă e Filmore şi el are mereu în termos o fiertură bună de la Dottie. -Jim,o să trebuiască să raportezi? Poliţistul se uită la Brink. -Depinde dacă intentează proces. -Mă îndoiesc că o va face,spuse Hilary,cu o voce scăzută.Jim ridică din umeri, -Atunci n-am să fac nici un raport,cu toate că dimineaţa mi s-a părut foarte interesantă.Când însoţitorii de pe ambulanţă intrară în cameră şi îi salutară pe Hilary şi pe doctorul Whitley,Ba se întrebă câte versiuni ale celor întâmplate vor circula în Natchez.În drum spre spital,Brink deschise ochii şi-i aţinti asupra lui Hilary. -Ce mi-au făcut? Vocea îi sunase normal. -Mai multe,zise doctorul Whitley.Hilary îi dădu la o parte părul de pe frunte. -Există pericolul unor efecte secundare? îl întrebă ea pe doctor. -Nu.”Otrava” asta e garantată-două sute la sută,zise el.Are cel puţin douăzeci de ani vechime.Ai făcut o intoxicaţie alcoolică cu ulei de fuzel,datorată procesului necorespunzător de distilare.Asta se întâmplă cu marfa ieftină.Cu siguranţă că Tom cumpăra băuturi ieftine şi Mavis i le arunca la canal.Mare minune că sticla asta a rezistat peste ani. -Deci,am făcut o intoxicaţie,mormăi Brink cu ochii închişi,în timp ce-şi freca tâmplele. -Sunt convins! -Atunci,de ce dracu' mă aflu în ambulanţă? -Ca să te scot din casă,înainte de a-mi mai trage una! îţi facem un control să ne convingem că totul e în regulă.După aceea,eşti liber. -V-am lovit? întrebă Brink,încă ameţit. -Am simţit-o pe pielea mea,băiete.Ai un croşeu,nu glumă.Eşti boxer? -Nu,am o companie de amenajări de terenuri,în Los Angeles. -Aha!

-Intenţionau să mă otrăvească? o întrebă pe Hilary. -Nu pot crede că ţi-ar face aşa ceva. -Eu da,rosti doctorul.Femeile astea sunt imprevizibile.Aminteşte-ţi de faptul că au fost convinse că peştii morţi fertilizează pământul din grădină şi s-au dus la piaţă... -Îmi aduc aminte,se burzului Hilary. -Şi? întrebă Brink,cu ochii închişi.Ce-au făcut? Indienii obişnuiau să îngroape oasele de peşte în pământ. -Da,băiete,zise doctorul Whitley,mai turnându-şi cafea. -Oasele de peşte,îngropate în pământ,sunt un îngrăşământ bun.Mavis şi Sopie au cumpărat o remorcă plină cu peşti morţi şi l-au pus pe tip să-i descarce în maşină...deasupra.Mai luă o gură de cafea şi aşeză ceaşca jos.Ştiţi cum miroase o remorcă plină cu peşti morţi,într-o după-amiază călduroasă de primăvară. Hilary închise ochii. -Mătuşile mele se comportă uneori ciudat,dar niciodată nu au fost violente.Tu le-ai adus în starea asta! -Eu le-am adus! -Am ajuns.Întinde-te,băiete.Or să vină să te ducă înăuntru. -Pe naiba,pot merge şi singur.Sări jos şi,cu un aer abătut,se întinse să o ajute pe Hilary,apoi pe doctor.În drum spre camera de gardă,le mulţumi însoţitorilor. O oră mai târziu,Hilary şi Brink ieşeau afară. -Am uitat! Nu avem maşină,zise ea,oprindu-se şi privindu-l neputincioasă. -Aha,iată alt fleac ce face ca dimineaţa asta să fie deosebită,zise Brink cu umor,ceea ce o enervă. -Chem un taxi. -Calmează-te,iubito.Am eu grijă de asta.Se întoarse în câteva minute. -Brink.Scuză-mă.El zâmbi. -Nu-i nimic.Buna lui dispoziţie era suspectă.Avea sentimentul că şade lângă un vulcan gata să explodeze. -Nu ştiu ce-a fost în capul lor.Niciodată,chiar niciodată n-au fost violente. Caraghioase şi ciudate,da,dar nu violente.Regretă ce s-a-ntâmplat. -Şi eu,scumpo,zise el,zâmbind. -M-ai îngrijorat! Nici acum nu-mi pot închipui că au făcut aşa ceva.Brink,ai de gând să le dai în judecată? -Bineînţeles că nu,Hilary.Un bărbat în toată firea nu dă în judecată două femei în vârstă,doar pentru că i-au turnat în cafea scotch vechi de douăzeci de ani. -E bourbon vechi de douăzeci de ani.

-Orice ar fi fost,cafeaua i-a luat gustul.N-am recunoscut că ar fi nici scotch,nici bourbon. -Ah,nu! Uită-te la maşina aia! Vino înăuntru! repede! -Doamne! Au apărut Mavis şi Sophie? întrebă el,privind în jur. -E Izzy Throckmorton,de la ziar. -Te deranjează? -Nu tu trăieşti aici,fir-ar să fie! -Nu fi ridicolă.N-o să pleci tocmai acum.Pierdem taxiul. Aparatul de fotografiat intră în funcţiune şi Hilary întoarse capul. -Izzy! Brink,o cunoşti pe Izzy Throckmorton? -Ce informaţie îmi puteţi da,domnule Claiborn? întrebă Izzy,în timp ce dădea mâna cu el.Se spune că domnişoarele Mavis şi Sophie au încercat să vă otrăvească. -Izzy,nu a fost otravă! izbucni Hilary. -Asta să i-o spui lui mutu'! zise Brink fulgerând-o cu privirea.Şi cafeaua aia a lor? -Asta-i tot? întrebă Izzy,pe un ton dezamăgit.Ce căutaţi atunci la camera de gardă a spitalului,dacă n-a fost vorba decât de cafea? -Doctorul Whitley ne-a spus că putem bea o cafea bună aici,o informă cu răceală Hilary. -Oamenii nu se opresc la spital numai să bea o cafea mai bună! zise Izzy, studiind-o cu atenţie,îmi ascundeţi ceva.De ce oare sunt împreună un Claiborn şi o Wakefield? Toţi cunoaştem duşmănia pe care v-o poartă acele surori,domnule Claiborn.Izzy îşi plimba privirea iscoditoare de la unul la altul,făcând-o pe Hilary să scrâșnească din dinţi. Hai,povestiţi-mi! Mi-am compus deja titlul articolului: „Brink Claibourn părăseşte în mod misterios spitalul,însoţit de o Wakefild!” -Ah,Izzy! ţipă Hilary. -Cafea? Numai cu asta v-au servit? -Uite taxiul.În timp ce Brink ţinea portiera deschisă,Izzy veni lângă el. -Nimic în afară de cafea? -Cafea şi bourbon vechi de douăzeci de ani,urlă Brink şi trânti portiera. În timp ce se îndepărtau,Hilary zări bliţul aparatului de fotografiat. -Mâine,probabil,vom apărea pe prima pa-jină,spuse ea,pe un ton sumbru. -Din vina cui? întrebă Brink,cu o voce liniştită care îi amintea de calmul dinaintea furtunii. -Maşina mea a rămas în faţa casei lor,iar tu n-ar trebui să conduci în starea în

care te afli. -Singura stare în care mă aflu acum mi se trage de la cumplita durere de cap. Hilary se lăsă pe spate şi închise ochii. -Bună dimineaţa,domnişoară Wakefield.Deschise ochii şi-l recunoscu pe şoferul de taxi,Clarence Shipley. -Bună dimineaţa,Clarence. -Încotro,prieteni? Spuneţi-mi,sunteţi Brink Claiborn? Am auzit ceva la radio,dar am crezut că e un simplu zvon.Ziceau că domnişoara Mavis l-a împuşcat pe un Claiborn,azi-dimineaţă.Doamne Dumnezeule,ce rău îmi pare,domnişoară Wakefield. -Nimeni n-a fost împuşcat.Se refereau la Brink.Brink,ţi-l prezint pe Clarence Shipley.Clarence,el e Brink Claiborn. -O Wakefield şi un Claiborn în taxiul meu,împreună! Unde doriţi să mergeţi? N-a fost vorba de nici o împuşcătură? -Nu,încă,bombăni Brink.Du-ne la Saville.E... -Cunosc foarte bine drumul.L-am plimbat de multe ori pe bunicul dumneavoastră. -Îi cunoşti pe toţi în Natchez? îi şopti Brink lui Hilary. Clarence îi aruncă o privire lui Hilary prin oglinda retrovizoare. -Aţi vizitat împreună pe cineva la spital? -Nu,Clarence,zise Hilary,întrebându-se de câte ori mai trebuia să dea explicaţii. Mătuşa Sophie l-a servit pe Brink cu o cafea stropită cu bourbonul unchiului Tom. -Tom,unchiul dumneavoastră? Păi,a murit cam de vreo douăzeci de ani. -Aceeaşi vechime o avea şi bourbonul,zise Brink,reuşind să o facă pe Hilary să se încrunte.Dădu uşor din umeri.Când taxiul trase în faţa casei Saville,ea zise: -Eu mă duc acasă să... -Ba nu.Brink o luă de braţ.Văzându-i expresia îndârjită,coborî. Aşteptă în galerie până ce Brink plăti cursa.El urcă treptele,fără să-i dea atenţie,descuie uşa,o deschise şi o aşteptă să intre.Hilary îşi făcea curaj pentru ce avea să urmeze. -La dracu'! La dracu'! La dracu'! -Să nu ţipi la mine.N-am nici o vină pentru ce-au făcut ele şi,oricum,mi-am cerut scuze. -Asta-i vina ta cea mai mare.Nu ştiu ce-mi vine să-ţi fac. -Vina mea? Cum naiba poţi spune că e vina mea,Brink Claiborn? Bourbonul ţi-a luat,probabil,minţile!

-Aş vrea să nu fi auzit vreodată numele Wakefield.Aş vrea să te fi lăsat să-ţi rupi fundul în locul ăla dinamitat.Dacă încărcătura ar fi explodat,toţi am fi fost în mai mare siguranţă decât aici,în oraşul în care se află mătuşile Sophie şi Mavis.Se apropie de ea.Hilary făcu un pas înapoi. -Brink,te simţi bine? -La dracu',nu! Nu mă simt bine! Dacă mă simţeam bine,mai ţipam la tine? E numai vina ta,Hilary Wakefield!Ea se retrase înspre canapea şi el se apropie. -Cred că mai eşti încă ameţit,Brink.Stai jos şi lasă-mă să-l sun pe doctorul Whitley. -Nu sunt deloc ameţit,se burzului el.Mă simt ca şi când Jolly Green Giant ar dansa step în capul meu.Totul se-nvârte cu mine.Nu mai vreau să văd mâncare şi băutură în viaţa mea.Nu sunt ameţit.Pe măsură ce vorbea,vocea îi devenea din ce în ce mai slabă.Hilary ştia că acest calm reţinut prevestea furtună. -Nu mă mai hărţui! se răsti ea,îndreptându-şi acuzator degetul spre el. -Totul s-a-ntâmplat numai din vina ta! -Încetează cu minciunile! exclamă ea furioasă.Nu mă intimidezi! N-am făcut nimic! -Dacă n-ai fi fost tu,nu m-aş afla aici.Dacă n-ai fi fost tu,nu m-aş fi încurcat cu o Wakefield! Dacă n-ai fi fost tu,n-aş fi ajuns un idiot care să nu mai poată gândi limpede.Dacă n-ai fi fost tu,nu m-aş fi îndrăgostit şi dragostea nu intră în planurile mele!Ea se opri,lăsându-l să se apropie. -Te-ai îndrăgostit? -Da,fir-ar să fie. -Nu te comporţi ca atare. -Nici nu mă laud cu asta.Mi-ai complicat existenţa,iar mătuşile tale mă exasperează.De dimineaţă,au încercat să mă dea gata şi nimeni n-are de gând să le aresteze... -Să le aresteze? -De regulă,aşa se procedează cu cei care încearcă să comită o crimă. -Un bourbon vechi de douăzeci de ani nu ucide pe nimeni. -N-ai băut din el! -Să revenim la discuţia despre iubire. Observă că starea lui sufletească se schimbă.Pasiunea mistuitoare luă locul furiei şi ea simţi că ameţeşte.Se aruncă în braţele lui şi toată supărarea şi teama dispărură.Inima îi bătea nebună. -Mi-am făcut o mulţime de griji din cauza ta,şopti ea,lăcrimând. -Îmi pare rău că m-am răstit la tine,dar stârneşti în mine ceva atavic.

-Nu plâng pentru că ai ţipat la mine.Ştiam că n-o faci intenţionat.Plâng ca să mă uşurez.Mi-a fost atât de frică...Mătuşa Sophie m-a sunat să-mi spună că te-au omorât... -Hilary,sunt sătul până peste cap de mătuşile tale.O privi preţ de o clipă,apoi se aplecă să o sărute şi ea nu mai spuse nimic. -Te iubesc şi nu ştiu ce-am să mă fac cu tine,murmură el. Ea se ghemui mai bine în braţele lui şi îl sărută.O ridică şi o duse pe canapea, aşezându-i capul pe umărul său,apoi îşi întinse picioarele lungi peste perne şi se aplecă să o sărute.Îi descheie nasturii de la bluză şi îi desfăcu clema sutienului.Îi cuprinse un sân în palma lui mare şi-i luă sfârcul între buze,muşcându-l cu blândețe.Hilary închise ochii şi mâinile ei începură să-l exploreze.Ezita,totuşi,să se lase dezbrăcată,deşi ar fi dorit să înlăture şi această barieră. Rezistenţa ei îl făcu să se retragă.Trase adânc aer în piept şi se ridică. -Mai bine te conduc acasă. -Maşina ta a rămas la mătuşa Sophie. -Ah,fir-ar să fie.Se duse să comande un taxi.De ce oare se ridicase brusc de pe canapea şi nu continuase să o sărute? se întrebă Hilary în sinea sa. -Ne vedem după-amiază,Hilary,zise,aplecându-se să închidă portiera taxiului. Se simţi uşurată,constatând că nu-l cunoştea pe şofer şi că putea ajunge acasă fără să mai dea explicaţii.Simţea că pluteşte,deşi era cu nervii la pământ.Brink o iubea,recunoscuse că o iubeşte,deşi nu era capabil să-şi exprime sentimentele. în ce o privea,ştia cu certitudine că-l iubeşte.Era din ce în ce mai convinsă de acest lucru,pe măsură ce îl cunoştea mai bine,cu tot scandalul din ziua aceea şi vorbele grele pe care i le aruncase la supărare.De ce,oare,se purtau atât de agresiv unul cu celălalt? În următoarele două ore,încercă să-şi liniştească mătuşile.Doctorul Whitley îi dădu o reţetă pentru calmarea nervilor şi ea îl sună şi pe Sam Jarvis,avocatul familiei.Ajunsă,în sfârşit,acasă,îşi alese cu grijă toaleta pe care avea să o poarte la întâlnirea cu Brink.Pantaloni şi bluză bleu şi sandale.Când îi deschise uşa,îi văzu ochii radiind de fericire. -Oho,exclamă el.Intră.Poate renunţăm la programul din după-amiaza asta şi rămânem acasă. -Ar fi mai bine să ne ţinem de program,zise ea,păşind înăuntru.Ce-ţi face capul? -E acolo unde trebuie şi tare,ca de obicei.Bună,îi spuse,pe un ton mai blând,şi o luă în braţe.Când se aplecă să o sărute,se lipi de el şi inima începu să-i bată mai tare.Îl dorea.Fiecare sărut al lui o tulbura profund,dovada aceleiaşi iubiri pe care şi ea o simţea faţă de el.

Era o zi superbă.Brink închirie o barcă şi coborâră în josul fluviului Mississippi, apoi trase la mal,lângă un pâlc de stejari bătrâni,cu scoarţa acoperită de un strat fin de muşchi.Aşezaţi pe malul fluviului,îşi povestiră unul altuia grijile, speranţele şi planurile de viitor.Hilary descoperi că Brink era extrem de ambiţios şi hotărât să obţină concesiunea pentru întreprinderea sa.Când acostară la cheiul Natchez-Under-the Hill,soarele începuse să apună,aruncându-şi razele de foc deasupra râului.O prinse de mână,ajutând-o să sară pe mal. -Ai înotat vreodată în Mississippi? -Poate n-o să crezi,dar am înotat,zise ea,râzând.Auzisem de curenţii adânci şi puternici,aşa că nu m-am îndepărtat de mal şi m-am ţinut de crengile unei sălcii. -Ai dreptate.Eu am intrat şi apa mi s-a părut foarte tulbure.Nu vrei să luăm o cină pescărească pe malul fluviului? o întrebă,arătându-i cu degetul un restaurant cu mesele aşezate într-un cadru rustic. -Cum vrei,tu eşti cel care vizitează oraşul.Aşezaţi la masa din lemn,acoperită cu o faţă de masă în carouri roşii,comandară specialitatea casei. -Cred că n-ar trebui să legăm prea mult întâmplările din această dimineaţă de viitorul nostru.Mătuşile se simt bine? zise el,după ce luă o gură de margaritas cu gust sărat. -Le e teamă că vor ajunge la închisoare. -Nu fac eu aşa ceva,dar nici n-o să mă mai prinzi pe la ele. -Îmi pare bine.Oricum,mi-au promis că niciodată,în nici o împrejurare,nu vor mai recurge la violenţă.Doctorul Whitley le-a prescris tranchilizante. Brink zâmbi,apoi râse cu poftă. -Care dintre ele mi-a turnat băutura aia care m-a dat gata? Sophie,probabil. -Ea,bineînţeles.Mavis n-ar face nimănui vreun rău.Mâncară pisică de mare prăjită şi carne de rechin,privind turiştii îmbarcaţi pe Natchez Belle.Vechiul vas se desprinse de mal şi uriaşele palete ale turbinei înspumau apa,învârtindu-se în ritmul muzicii cântate la banjo.După masa,hoinăriră pe Silver Street,pe lângă şirul lung de clădiri înghesuite una în alta,care acum adăposteau magazine,şi hanul care altădată fusese un local sordid.Ajunşi pe vârful dealului,o luară spre sud şi coborâră strada spre peluza de lângă Rosalie.Se aşezară pe o bancă şi priviră îmbrăţişaţi fluviul.Discutară despre posibilităţile economice pe care le putea oferi orăşelul Natchez şi,în final,Brink o anunţă: -Vreau să văd dacă pot cumpăra aici o companie de amenajări terenuri.

CAPITOLUL 9 Hilary îl privi de parcă atunci ar fi picat din cer. -Te muţi de la Los Angeles în Natchez? -Nu ca să mă stabilesc,dar m-am gândit şi la asta.Vreau să fiu mai mult cu tine.Cât se poate de mult.Nu-i venea să creadă. -De ce? Zâmbetul lui leneş şi privirea senzuală îi produseră furnicături în tot corpul. -Ştii bine de ce,zise el,pe un ton atât de energic încât ea îi asemui vocea cu torentul unui râu ce-o atrage în bulboana sa.Trebuie să începem să ne cunoaştem.Îi luă mâna şi îi sărută degetele.Mângâierea buzelor îi răscoli toate simţurile. -Te doresc,Hilary.Într-o zi,vei fi a mea şi atunci voi face dragoste cu tine ore întregi.Privirea i se tulbura în aceeaşi măsură în care o făceau și cuvintele.În afară de asta,continuă el,aici e atâta linişte.Sunt fericit că m-am întors.Viaţa în Los Angeles este epuizantă.Uitasem cum se poate trăi aici. Hilary sesiză în vocea lui o undă de melancolie,înțelegea de ce Natchez i se părea un loc liniştit,iar Brink avea o forţă şi un dinamism care cu greu o lăsa să și-l imagineze instalat aici,mai cu seamă dacă ar fi făcut acest pas doar să fie alături de ea! Numai gândindu-se la asta şi pulsul i se accelera. -Dacă aș găsi aici ceva acceptabil,pe cineva dispus să ofere o afacere sigură şi care să mă intereseze,atunci pot lucra în Natchez la fel de bine ca în Los Angeles. -Nu cred,până nu văd. -O să vezi,spuse el,pe un ton categoric.Eu când iau o hotărâre,mă ţin de cuvânt. Şi când îmi doresc ceva,merg până în pânzele albe,adăugă,privind-o cu atenţie. -Şi cum te vei deplasa de aici,acolo? -Neexistând o legătură directă,recunosc că e o problemă,dar mă descurc eu. Uluită de ce auzea,îi trecură prin minte,foarte rapid,implicaţiile pe care le-ar fi antrenat această posibilitate.Brink se ridică de la masă şi o ajută şi pe ea să se ridice. -E timpul să te conduc acasă.Acolo vom fi doar noi doi.Rămaseră să discute în curtea interioară,vrăjiţi de apele înspumate ale fluviului Mississippi.Abia într-un târziu,când o sărută prelung şi cu pasiune,urându-i noapte bună,constată că se purtase cu ea destul de rezervat.Duminică au rămas împreună până la plecarea lui.Numai după ce se despărţiră,deschise ziarul îşi aminti de Izzy Throckmorton şi îşi adună tot curajul să citească titlurile de pe prima pagină.Spre marea ei uşurare,nu apăruse decât o notiţă,pe pagina a patra,care relata pe scurt cum

fusese tratat şi vindecat,de indigestia căpătată în urma vizitei făcute surorilor Wakefield,Brink Claiborn,nepotul lui Carlton Claiborn.Şi,slavă Domnului, lipseau fotografiile.Spre seară,îşi vizită mătuşile.Femeile erau încă şocate, îngrozite de ceea ce făcuseră.În ciuda asigurărilor ferme date de Hilary,cum că incidentul se încheiase,fără urmări neplăcute pentru ele,insistară ca însuşi Brink să le-o spună cu prima ocazie când va mai veni în oraş. Săptămâna care urmă,Hilary o petrecu într-o continuă agitaţie.Fiindcă se gândea tot timpul la Brink,nu mai avea chef să facă nimic.Subjugată de prezenţa lui,acum,când era departe,simţea că îl doreşte din ce în ce mai mult. El îi telefona în fiecare seară şi vorbeau ore în şir.Miercuri dimineaţa,înainte ca Hilary să plece la magazin,îşi făcu apariţia vânzătorul de flori,care îi puse în braţe un coş încărcat cu douăzeci şi patru de trandafiri roşii.Citi,zâmbind,cartea de vizită: „Nici spanacul,morcovii,cafeaua şi bourbonul nu mă pot opri să te iubesc.Brink.”Fericită,mirosi îndelung trandafirii şi alese unul cu coadă mai lungă,pe care îl puse,separat,într-un vas mic,la capul patului.De îndată ce se asigură că el ajunsese acasă de la birou,îl sună să-i mulţumească. Brink nu putu să vină în acel weekend,dar în următorul sosi în Natchez,sâmbătă după-amiază.Când îi deschise uşa,se aruncă în braţele lui,întinse să o primească. Arăta superb în pantalonii dintr-o ţesătură fină,cămaşă albă,lejeră,descheiată la guler şi mocasini negri din piele de şopârlă. -Vreau să-l văd pe bunicul.Vii cu mine? o întrebă,îndepărtând-o puţin. -Cum să nu.Foarte frumos din partea ta. -O spui pe un ton de parcă nu mi-ar păsa de el.Nu-l pot duce la Los Angeles şi,chiar dacă ar fi în stare să meargă,ar refuza. -N-am spus să-l duci la Los Angeles! Doar că,uneori,dai impresia că te-ar interesa mai mult lucrurile,decât oamenii.Pe moment,se încruntă,apoi zâmbi. -N-am de gând să mă lansez în explicaţii.Mai ales în seara asta.Şi lucrurile au importanţa lor,Hilary.Gândeşte-te la tot ce s-a păstrat de-a lungul veacurilor, lucruri de mare însemnătate pentru omenire,cum ar fi Stonehenge, Piramidele.Dacă Mt.Vernon ar fi fost dat pe mâna familiei Wakefield,azi n-ar mai exista aici,pe locul lui,zise el,pe un ton blând. -Eşti absurd! Ea nu a fost şi nu este pusă pe distrugeri,dar tu acorzi mai multă importanţă lucrurilor,decât oamenilor.Îşi ridică sprâncenele şi o studie cu o figură serioasă. -Doar n-o să discutăm acum ce are sau nu mai multă importanţă. -Miercuri,l-am vizitat pe Carlton şi am stat cu el mai mult de o oră. -Te-ai dus din nou la bunicu'? îi luă mâna.Eşti o dulce.

-Am să-mi amintesc vorbele astea cu prima ocazie când o să mai ţipi la mine. -Iar eu am să spun tuturor că doar gura e de mine şi că de muşcat,nu muşc,zise el,cu o voce răguşită,făcând-o să ofteze.Ceea ce nu pot spune şi în cazul tău, pentru că pe tine vreau să te muşc. Se aplecă să o sărute,în cele din urmă,îi dădu drumul şi-i spuse: -Dacă vrem să-l vizităm pe bunicu',mai bine am pleca acum.Ştii că se culcă devreme. În seara aceea,Brink îi oferi mâncarea ei preferată.La lumina lumânărilor,au servit jambalaya,la un han pe malul fluviului.S-au întors la locuinţa ei,dar au rămas în curtea interioară.Aşezându-se într-un şezlong,îşi strânse picioarele sub ea,în-tinzându-şi peste genunchi poalele rochiei galbene.Milioane de stele străluceau pe cer,dar nici pe departe nu se comparau cu scânteile electrice ce îi străbăteau tot corpul atunci când era alături de Brhnk.Luna,ca un disc alb,arunca raze argintii,luminând puternic faţa lui Brink.Hilary dorea nespus de mult să-l atingă,să-l sărute.În timp ce vorbea,Brink îi desfăcu agrafele,lăsându-i părul uşor ondulat să i se aşeze liber pe umeri.Îşi plimbă degetele pe umerii ei goi şi pe scobitura gâtului.După o oră,mângâierile lui păreau mai puţin pasionate,dar ea le simţea la fel de pătimaşe,fiecare atingere înteţind focul ce-i ardea trupul.Privirea ei zăbovi pe picioarele lui încrucişate,în dreptul gleznelor.Se întrebă cum arăta fără pantaloni şi cum ar reacţiona ea în momentul în care,lipită de el,i-ar fi simţit bărbăţia. -Cu toate piedicile,am reuşit să semnez contractul,dar nu voi începe treaba decât abia peste o săptămână,ceea ce,probabil,nu-ţi va conveni.Nu auzi aproape nimic,decât ceva vag despre un lucru ce nu i-ar conveni.El o privea,aşteptând să spună ceva.Clipi uimită,ridicând din umeri. -N-am fost atentă.El râse,prinzând-o delicat de încheietura mâinii şi trăgând-o mai aproape de el.Se aşeză pe genunchii lui,înlănţuindu-i gâtul cu braţele,iar el o strânse în braţe. -Nici nu mai speram că ajungem aici! murmură ea,în timp ce el îi săruta gâtul,lângă ureche,făcând-o să-i dorească buzele cu o patimă nestăpânită. -Brink...El îi sărută gura şi toată făptura ei se transformă într-o flacără ce-i pârjolea sufletul.Se lipi de el,dorindu-l aşa cum niciodată nu visase că poate dori un bărbat.Îl iubea şi era nerăbdătoare să i se ofere.Îi căută,cu gesturi stângace, năsturaşii în formă de perlă,care încheieau rochia de la gât până în talie. -Cum naiba se desfac ăştia,mormăi,lăsându-şi mâna să alunece peste sânii ei,simţindu-i inima cum bate cu putere.O dorea.Tot corpul i se crispa,vibrând de

dorinţă.Era hotărât să-i înlăture orice urmă de reticenţă. -Are fermoar la spate,şopti ea,acoperindu-i gâtul cu scurte sărutări.Gemu slab,se ridică,o luă în braţe şi,trecând de uşa din sticlă,o duse în dormitor. Faţa ei era luminată de razele lunii şi el îi văzu privirea plină de dor,în ochii pe jumătate închişi şi buzele desfăcute.Se gândi la nopţile în care se abţinuse să facă dragoste cu ea.În seara aceea o dorea aprig.Să fie a lui pe vecie,să o lege de el.Dorea să privească,să guste,să atingă femeia care i se oferea cu senzualitate şi care nu părea conştientă de puterea ce o avea asupra lui. O întoarse să-i sărute scobitura gâtului,în acelaşi timp,desfăcându-i fermoarul. Nu purta decât un sutien minuscul din mătase,bikini,portjartier şi ciorapi.Îi lăsă să-i cadă rochia în jurul gleznelor.Îşi trecu braţul în jurul taliei ei şi o întoarse cu faţa spre el.O privi şi vuietul pe care îl auzi în urechi îi acoperi zgomotul respiraţiei.Era atât de frumoasă! încercând să-şi păstreze controlul,el îi dădu jos minusculele obiecte de lenjerie din mătase şi ciorapii şi,timp de câteva clipe,o privi cu admiraţie,desfătându-se cu imaginea corpului ei zvelt,alb,şi a sânilor plini,cu sfârcuri întunecate.Apoi se dezbrăcă şi el,în timp ce Hilary îl privi cu nesaţ.Întotdeauna îşi va aminti cum arăta fatunci trupul lui,pieptul lat şi cârlionţii aspri,de culoare închisă,ce-şi îngustau linia spre buric,şoldurile înguste şi bărbăţia ce-i pulsa,făcând-o să întindă mâna.O sărută gâfâind şi ea îşi înfipse degetele în părul lui.Cu degetele mari,îi desenă cercuri în jurul celor două piscuri gemene ale sânilor,apoi i le cuprinse cu gura,întâi unul,apoi celălalt, Dezmierdându-i.Îi auzi gemetele slabe de plăcere şi o mângâie cu tandreţe,până o făcu să freamăte de dorinţă şi să ţipe.Mâinile ei îl căutau cu înfrigurare,într-o dorinţă disperată.Alunecară pe covor şi,îngenuncheat deasupra ei,îi sărută tot trupul.Gemetele ei îi accelerară pulsul. -Iubito,am să te protejez,zise el. -Brink,şopti ea,ridicându-şi mâna.Îl dorea pe acest bărbat viril,îi dorea bărbăţia pulsând de dorinţă,tânjea după el,conştientă că totul era minunat. Razele lunii îi luminau muşchii puternici.Lăsându-şi greutatea deasupra ei, începu să respire sacadat.Încercând să prelungească momentul,îi mângâia curbele moi.Îi auzi ţipătul înfundat.Când îl cuprinse cu braţele,o sărută prelung. -Încolăceşte-ţi picioarele în jurul meu,îi spuse ei,sărutând-o pe gât,încercând să se abţină pentru a o aştepta pe ea să atingă orgasmul.Hilary se simţi pătrunsă, plină de el.Îşi mişca şoldurile în ritmul impus de el,împingându-se încet,simţind cu fiecare clipă apropierea extazului.Îşi acordară ritmul mişcărilor până ce ea se pierdu într-o mare de senzaţii minunate,ce o duseră pe culmile plăcerii.Atinse orgasmul în momentul în care îl auzi şoptind:

-Acum,Hilary.Ţipă,dar ţipătul îi fu înăbuşit de gura care o săruta,făcând-o să uite că lumea mai există.Nu mai existau decât ei doi,Hilary şi Brink,un singur trup.Acoperind-o cu trupul lui,rămaseră îmbrăţişaţi multă vreme. -Te iubesc,Hilary,mai mult decât îţi poţi imagina.Eşti a mea,apoi accentuă cuvintele pe un ton răguşit: a mea,numai a mea,pentru totdeauna.Se întoarse pe o parte şi o trase lângă el.Îndoi cotul şi îşi propti capul în palmă,privind-o. -Mă simt de parcă tot universul mi-ar aparţine,şopti el,plimbându-şi privirea peste trupul ei.Îi atinse obrazul. -Eu mă simt în paradis,şopti ea. -Să facem aceste clipe să dăinuiască,zise el,devenind dintr-o dată foarte serios. Promiţi? -Da,veni răspunsul ei,la fel de serios.Cuvintele lui o făcuseră fericită.Am să încerc,dacă şi tu te vei ţine de promisiune. -Aşa va fi,iubito.Se răsuci şi bâjbâi după lucrurile aruncate.Ea auzi zgomotul unor chei,apoi el se întoarse şi o privi din nou.Vreau să fii a mea atâta timp cât vom trăi.Aşa cred că se procedează,în mână ţinea un inel.Vrei să te măriţi cu mine? CAPITOLUL 10 -Brink! Ce surpriză! Hilary se ridică,privindu-l cu atenţie.Să mă mărit? -Să te măriţi.Se priviră în ochi,apoi se aruncă de gâtul lui. -Cum să nu vreau! ţipă ea,lăsându-l perplex.O cuprinse în braţe şi,cu un gest imprevizibil,o culcă deasupra lui.' -Ăsta e unul din lucrurile care-mi plac la tine,entuziasmul.-îmi place că reacţionezi prompt,când pun mâna pe tine. -Unde a dispărut inelul? El chicoti şi deschise pumnul. -Dă-mi mâna.Îi puse inelul pe deget,dar zâmbetul îi dispăru când îi văzu faţa. Sunt încăpățânat,irascibil,nechibzuit şi cum mai vrei tu să-mi spui? Mă accepţi aşa cum sunt? Promit să mă schimb. -Te iau aşa cum eşti,zise ea,în culmea fericirii,în acel moment,divergenţele dintre ei nu mai contau.Te iau aşa cum arăţi acum,muşchi puternici,talie suplă, picioare lungi şi sexy,spuse ea,lipindu-se de el şi mişcându-se încet şi provocator.El gemu şi o cuprinse de mijloc,răsucind-o.Era excitat din nou şi înflăcărat de dorinţă.O privi pătimaş.Se simţea la fel ca în urmă cu o oră şi se aplecă să o sărute.O oră mai târziu,ghemuită în braţele lui,îşi privea inelul,al cărui diamant uriaş strălucea,aruncând scântei. -Sper că nu ţi-ai amanetat toate bunurile ca să mi-l cumperi.E enorm!

-Asta ca să nu mă uiţi şi să-ţi sară permanent în ochi.Ea râse slab. -Să te uit? Mă insulţi! Aş fi vrut să-mi spui că nu o iei în glumă.M-am aşteptat că o să dispari din viaţa mea,la fel de brusc cum ai apărut. -Tu ai apărut în viaţa mea,iubito,fâțâindu-ţi funduleţul apetisant chiar pe terenul acela dinamitat! Şi cum naiba îţi poate trece prin cap că aş dispărea,când mă pregătesc să cumpăr aici o companie de amenajări terenuri şi zbor mii de kilometri,străbătând jumătate din Statele Unite ca să fiu cu tine? -Nu-ţi citesc gândurile,iar tu eşti un bărbat foarte ascuns.Nu ştiu ce gândeşti. -Nu ştii,hmm? o întrebă el,lăsându-şi mâna în jos. -Brink! -Deci,ştii ce gândesc,zise el,şi se întoarse spre ea,zâmbindu-i.Râseră amândoi, apoi el se aplecă să-i sărute sânii.E o idee excelentă.Ne putem căsători repede? -Destul de repede,dar,dacă vrem să invităm toate rudele şi prietenii,ne va lua ceva timp să organizăm nunta. -Dar eu aş prefera să o facem mâine. Brink,ce se mai aude cu afacerea aia? Cumperi aici c companie pentru ca apoi să stai departe aproape tot timpul anului? Şi cu cea din Los Angeles ce-ai de gând să faci? N-o să se aleagă praful de amândouă? -Nu-ţi fă griji,răspunse el.Am un om foarte capabil în Los Angeles-omul despre care ai crezut că este creierul afacerii. -Confuzia mea era îndreptăţită.Tu arătai de parcă tot timpul scurmai pământul. El râse şi continuă: -Voi avea şi aici un om demn de încredere care să-mi conducă afacerile.Am să închei mai multe contracte şi am să-i ofer un procent din câștiguri care să-l stimuleze.Aici există mulţi muncitori calificaţi.Nu trebuie decât să găsesc unul. Îşi trecu degetele prin părul ei şi o mângâie pe gât. -Întrebarea este dacă tu-ţi poţi lăsa magazinul pentru o jumătate din an. -Va trebui să-mi găsesc o slujbă în Los Angeles. -Nu va fi nevoie.Îmi permit să te las să trândăveşti. -Da.Dar nu-mi pot permite! Vreau să muncesc.Voi găsi,probabil,ceva într-un magazin de antichităţi. -Sau îţi voi deschide eu unul. -N-am să te las să faci una ca asta! -Ba da,şi-mi înapoiezi datoria din profituri.Va fi o investiţie nouă pentru Claiborn Industries.Ce zici? -Nici nu ştii măcar dacă mă pricep la afaceri cu obiecte vechi! -Te pricepi,sau nu?

-Mă pricep. -Vocea ta nu mă minte. -Până acum m-am descurcat. -Presimt că în familie ne-a intrat o foarte inteligentă femeie de afaceri.Un premiu la care nu mă aşteptam! îi mângâie pântecul cu sărutări,apoi îşi înălţă capul să o privească.Vreau să te ţin în braţe în fiecare noapte şi dimineaţă şi te vreau numai a mea,într-o lungă lună de miere.Poţi alege orice loc din lume. -Brink,eu am făcut nişte economii. -Mă vrei acum? o întrebă el,ducându-şi buzele între sânii ei. -Mmm,da.Noi...Brink,nu...vrei să discutăm? El nu-i răspunse,dar nu mai conta.Din nou se pierdu în vârtejul pasiunii lui, îmbătată de perspectiva unei nopţi de dragoste cu Brink şi de propunerea lui. Când prima geană de lumină se ivi la orizont,ei şedeau în curtea interioară şi priveau zorile. -Poate ar fi mai bine să intrăm,zise ea,urmărind cu privirea un vas de croazieră ce plutea pe fluviu. -De ce? o întrebă el,cu o voce adâncă.Ea îşi încrucişa braţele să se acopere. -Păi,pe vas sunt o mulţime de oameni... -Nu te pot vedea.Sunt la nu ştiu câte mile distanţă. -Sunt pudică şi timidă. -Ştiu,zise el,râzând. -Mă simt de parcă m-ar putea vedea. -Bine,doamnă,sunt la dispoziţia dumneavoastră,oftă el.O ridică în braţe,o duse înăuntru şi o aşeză pe patul de apă,în care leneviră pâna după-amiază. -Brink,asta miroase a decadenţă.N-ar trebui să mâncăm ceva sau să mai facem şi altceva? Îl întrebă,ridicându-se cu ochii la el.Îl mângâie pe piept,îmbătată de frumuseţea trupului lui. -Acel „altceva” mă interesează cel mai mult! -Ştiam eu,dar îţi bolboroseşte stomacul.El râse şi-i făcu vânt din pat. -Ăsta e stomăcelul tău sensibil,scumpo! E timpul să-ţi hrăneşti corpul atât de seducător,zise el,sprijinit într-un cot ca să o urmărească cum se învârte prin cameră. -Dacă nu încetezi să te mai uiţi aşa la mine,n-avem nici o şansă să mai mâncăm ceva. -Mă uitam şi eu,zise el,cu un aer nevinovat. -E vorba de felul în care te uiţi.El râse şi se aşeză pe marginea patului, -Ah,nu,Brink.Îţi cunosc bine privirea.Ne îmbrăcăm şi mâncăm!

Întinse mâna şi o cuprinse de talie. -Poţi face baie într-un minut.Ştii cât de mult te iubesc? Ea dădu din cap şi vocea îi deveni tandră. -Mai spune-mi şi repetă-mi la nesfârşit. -Te iubesc atât de mult,zise el,cu însufleţire,încât sunt dispus să mă înrudesc cu domnişoarele Mavis şi Sophie.Dragostea noastră,iubito,e mai puternică decât marile iubiri celebre din istorie! -Bietul de tine! -Bietul de el e foarte fericit.Am noroc că mai trăiesc să te cer în căsătorie,dar nu mulţumită lor. -Nu vreau să mai aud vreodată povestea asta,Brink Claiborn! -De acord cu tine,dar transmite-le că sunt alergic la spanac şi verdeţuri. -S-a făcut! -Şi încă ceva.Dacă-mi amintesc bine,am câștigat pariul care te obligă să petreci o săptămână în Los Angeles. -Nu mai e valabil,din moment ce urmează să ne căsătorim,zise ea,pe un ton mieros,strecurându-se din braţele lui. -Tipic feminin! Ai trişat pariul.Când ieşi de sub duş,îl găsi studiindu-i picturile şi schiţele.Una o ţinea în mâini. -Asta când ai făcut-o? Era schiţa în creion pe care i-o făcuse în săptămână care tocmai trecuse,când ei se afla la Los Angeles. -Săptămână asta.E doar o schiţă. -Dar e foarte bună,Hilary.Nu-ţi poţi ignora talentul. -Ai vrea să mă vezi pictând zi şi noapte după ce ne vom căsători? -Normal că nu,dar ai un mediu propice.Nu rebuie să fii Matisse ca să-ţi câștigi existenţa din asta.Fă ceva cu acest talent deosebit cu care te-a înzestrat natura şi arată-l şi celorlalţi. -Domnule,eşti părtinitor.Mă pricep şi atâta tot,răspunse ea,obrăznicindu-se. -Aici e vorba de ceva mai mult decât pricepere.Ce note aveai la colegiul de artă? Ea strâmbă din nas. -Ai câștigat. -Lasă asta.Spune-mi notele,zise el,zâmbind. -Poate că note bune. -Oho! Şi expoziţii? -Câteva.Brink,sunt moartă de foame.Trebuie să mănânc ceva. -Vreun premiu? insistă,luând-o de talie şi întorcând-o cu faţa spre el. -Câteva,dar...

-Dar,nimic.Nu-mi pot imagina cum poţi face pe vânzătoarea de antichităţi,când desenezi şi pictezi atât de bine. -Păi asta este una din micile mele ciudăţenii cu care va trebuie să te obişnuieşti. Crezi că vei putea? întrebă ea,cu o voce scăzută,aşteptând încordată până ce el dădu din cap că da. -Erai convinsă că pot! Tu decizi când te vei pune serios pe treabă! -Mă bucur că accepţi lucrul ăsta. -Păcat că îţi iroseşti talentul.Nu-ţi place să pictezi? -Bineînțeles că-mi place.El o privi atent. -Şi atunci,de fapt,ce te reţine? Făcu o pauză şi privi peste umărul lui.Fu nevoit să se aplece,să o audă ce spune. -Atunci,când o voi face,îmi va fi frică,răspunse ea-în cele din urmă,privindu-l în ochi.Brink,mi-e teamă că nu sunt destul de bună.Există atâția artişti talentaţi. -Asta e valabil în toate domeniile,iubito.În oraş mai sunt și alte magazine de antichităţi şi,totuşi,al tău merge bine. -Asta e cu totul altceva.În fiecare din desenele mele,eu las ceva din mine.Ceva ce ţine de personalitatea mea şi eventualitatea eşecului mă îngrozeşte.El o îmbrăţişă. -Nu-mi închipui că o femeie,care trece cu maşina printr-un loc dinamitat,poate fi îngrozită de eşec,mai ales când e atât de talentată.Trecându-şi degetele peste umerii lui puternici şi,în jos,peste pieptul viril,se calmă gândindu-se la ce-i spusese. -Nu e vorba numai de talent,ci şi de muncă istovitoare.Muncind nouăzeci de ore pe săptămână,în magazin,mă pot întreţine.Acelaşi timp dacă-l petrec pictând, nu-mi aduce nici un câștig.Dacă nu i-ar fi spus toate acestea,Brink ar fi fost părtinitor în ceea ce îi privea talentul.Am terminat colegiul,dar m-am apucat de altceva.Tot timpul auzeam că nu-mi pot câștiga existenţa ca artist. -Atunci,de ce ţi-ai ales asta? -Vezi tu,unele vise se destramă încet.Dacă ar fi s-o iau de la început,m-aş specializa în altceva.Aceea a fost o greşeală a tinereţii. -Şi acum,ce-ai urma. -Cursuri de management.Mă gândeam să-mi iau licenţa în acest domeniu. -Adică,să asişti zilnic la ore? -Nu.Să urmez cursurile serale.Nu vor dura o veşnicie. -Asta-ţi mai lipsea.În loc să-ţi pierzi serile la cursurile alea,de ce nu le-ai petrece pictând?

-Inelul ăsta mi l-ai dat să le petrec cu tine,zise ea,arătându-i degetul. -Ai dreptate,spuse el,zâmbind şi luându-i mâna să i-o sărute.Ridicându-se pe vârfuri,se pierdu în braţele lui,apoi se desprinse. -Cât faci tu duş,eu mă duc să pregătesc ceva bun de mâncare.Mâncară ouă cu costiţă şi pâine prăjită cu unt.Sorbind din cafeaua fierbinte,Brink o privi serios. -Iubito,când o să încep afacerile aici,va trebui să discutăm neapărat ceva. -Ceva important? -Da.Amândoi avem aici câte o casă.Unde vom locui? -Brink,ştiu cât de mult ţii la Saville.Ne descurcăm noi. -Dar ţie nu-ţi plac casele vechi.Îmi amintesc cum ai jurat că nu vei mai locui niciodată într-o casă veche. -Câtă vreme suntem împreună,nu-mi pasă.E o casă frumoasă şi,oricum,o parte din an vom locui în Los Angeles. -Deci,atunci când te-ai enervat şi mi-ai spus despre casa din Los Angeles că e un muzeu în care nu se poate locui... -Brink,află că niciodată nu-mi pierd cum-pătul.Niciodată! Doar când sunt cu tine. -Într-un fel,te înţeleg,pentru că şi tu mă obligi să fac lucruri pe care nu vreau să le fac. -Te referi la căsătorie? El împinse scaunul şi o trase pe genunchi. -Nu.În privinţa asta ştiu ce fac,iar azi plutesc de fericire.Se aplecă şi-l sărută pe obraz. -Am alte planuri în legătură cu Saville.Trebuie să fac din el un muzeu unde oamenii să meargă cu plăcere,mai ales că nu mi te pot închipui eu pe tine,stând singură într-o casă atât de mare.Am o idee. -Şi care e această idee nemaipomenită? întrebă ea,sărutându-l. Scânteia din privirea lui o făcuse curioasă. -Casa ta e mică,dar panorama e splendidă.O demolăm şi,pe acelaşi loc,construim o casă nouă. -Costă enorm. -Nu foarte mult.Tu şi arhitectul puteţi desena planurile.Îţi place ideea? -Cum să nu-mi placă? -S-a făcut.Acum să trecem la cealaltă problemă. -Trebuie s-o rezolvăm şi pe-asta. -Uff.Ştiu ce vrea să însemne tonul ăsta.O urmări cum se ridică de pe genunchii lui şi străbate camera să aşeze la locul lui prăjitorul de pâine.Ce s-a-ntâmplat, iubito?

-Trebuie să mergem să le spunem lui Mavis şi Sophie ce-am hotărât. -N-o poţi face fără mine? -Nu.Străbătu bucătăria şi se aşeză în faţa lui.Trebuie să vii şi tu.Mai devreme sau mai târziu,trebuie să stai de vorbă cu ele. -Prefer cât mai târziu.Peste vreo cinci ani,ce zici? -Doar n-ai de gând să ne căsătorim peste cinci ani! -Bine,bine. -Ori păstrăm secretul logodnei,ori o facem cunoscută întregului oraş.Mătuşile trebuie să afle înaintea tuturor.Altfel,s-ar simţi jignite. -Îţi dai seama că ele nu mi-au rănit numai sentimentele? Stai să-mi pun armura şi pistolul cu şase gloanţe la brâu şi apoi te însoţesc,îi zise el,făcându-i cu ochiul. Ea strâmbă din nas,în glumă. -Ce s-a întâmplat,le-a surprins şi pe ele,pentru că nu sunt în stare să omoare măcar o muscă. -N-o să mă convingi niciodată şi sper că nu vom sărbători evenimentul cu bourbonul unchiu-lui Tom. -Bineînţeles că nu,zise ea,dispărând în baie.De fericire,Brink îşi simţea inima bătând cu putere.O adora pe Hilary.De mătuşile ei puţin îi păsa,dar erau şi ele o problemă.Hilary n-avea nici o vină că se născuse o Wakefield şi nu era obligată să-şi supravegheze excentricele mătuşi. Douăzeci de minute mai târziu,Hilary îşi făcu apariţia,îmbrăcată cu o fustă de bumbac de un aLbastru-deschis şi bluză albă. -Ce elegantă eşti! exclamă el,aruncându-i o privire plină de admiraţie. -E O ocazie deosebită.Vreau să arăt bine pentru că e prima dată când îmi anunţ logodna.Vrei să mă ajuţi să-mi închei nasturii? Mi-e incomod,fiindcă... El îşi strecură palmele sub bluză,cuprinzându-i sânii. -Brink! Se răsuci.Dacă vrem să plecăm,ar fi mai bine să mă chinuiesc singură cu ei. -Stai,nu pleca,zise el,cu o voce scăzută.O să-mi fac de lucru cu nasturii,deşi nu rezist tentaţiei sânilor.Îmi place lenjeria bleu. -Nasturii,domnule. -Sigur,sigur.Doar puţin... -Brink!Reuşi să termine cu îmbrăcatul,apoi ridică receptorul să telefoneze mătuşilor. -Mătuşă Sophie,zise ea,în timp ce Brink o săruta pe ceafă.Mmm,Brink e aici.Se întoarse cu faţa spre el,acoperind receptorul.Nu mă pot concentra când îmi faci aşa.Îi zâmbi răutăcios şi îşi încrucişa braţele la piept.

-Mătuşă Sophie,venim în vizită la voi.Când auzi ţipătul ascuţit,luă receptorul de la ureche şi se făcu roşie ca focul de ruşine.Brink dădu din cap,la fel de stânjenit. -Mătuşă Sophie,ascultă-mă! Nu vă dă în judecată.Vrem doar să venim în vizită. Doar noi doi.Nu pregăti nimic.Nu te complica. -Pentru numele lui Dumnezeu,nu! zise Brink şi ieşi din cameră.Ea rămase cu privirea îndreptată înspre cadrul gol al uşii. -Ne vedem peste douăzeci de minute.Şi,nu-ţi fă probleme,Brink e foarte drăguţ şi nu vă poartă ranchiună.Închise receptorul.Brink se rezemase de tocul uşii. -Te-am auzit.Nu fă aprecieri în numele meu. -Doar n-o să faci rău unor femei lipsite de apărare! -Doar în legitimă apărare,izbucni el,apoi ridică braţele şi făcu o grimasă.Hai să plecăm,până nu mă răzgândesc.Pe măsură ce se apropiau de casa Wakefield, Brink devenea tot mai tăcut. -Brink,iubitule,nu stăm mult.Şi încetează cu mutra asta,de parcă ar trebui să te iei la întrecere,în bazinul de înot,cu Sugar Ray Leonard. -E de preferat,dacă vrei să ştii adevărul. -Mătuşile sunt inofensive. -Da,sigur,iar eu sunt nebun. -Ce-ai zice dacă am face nunta în august? -Atât de târziu? -Avem de făcut o groază de pregătiri. -Cum doriţi,doamnă.Pe 1 august e bine? -Pe 20.Cade într-o duminică. -Splendid,zise el,entuziasmat de ideea vă vor fi tot timpul împreună. Când dădu colţul pe străduţă,Hilary îşi puse mâna pe braţul lui. -Ştii,când m-am întors din California am privit mai atent casa. -Şi? -Ai avut dreptate.E dărăpănată,dar asta nu înseamnă că nu poate fi pusă la punct. Voi angaja o femeie pentru a face curăţenie o dată pe săptămână şi voi avea grijă de reparaţiile şi zugrăveala casei.Priveşte,Brink.Îi arătă cu degetul azaleele.Cum să mai vezi pânzele de păianjen când ai în faţa ochilor asemenea minunăţii? -Asta mă interesează mai puţin.Când casa va îi invadată de termite,praful se va alege şi de azalee. -Mătuşa Sophie poartă ochelari bifocali şi Mavis,trifocali.Nu cred că observă pânzele de păianjen,crăpăturile şi praful. -Asta nu înseamnă că nu va ajunge o ruină.Asta-i important. -Vezi cum iar te legi de lucruri?

-Vezi că mă judeci greşit! De parcă le-aş fi dat pe uşă afară,în stradă.Tot ce vreau e să nu se mute în casa mea! -Iar ne certăm? -Nu,fir-ar să fie.Am planuri mari pentru seara asta.Vrei să ţi le spun? o întrebă, cu o voce ceva mai calmă.Ea îi făcu cu ochiul şi îl sărută. -Îmi spui mai târziu,altfel nu mai coborâm din maşină. -Ne-am putea ascunde într-o tufă de azalee... -Brink! -Bine,bine.Intrară pe uşa din spate.Brink devenise vizibil nervos. -Iu-hu,am ajuns,strigă Hilary,intrând în bucătărie. Nu se auzea nici un zgomot îl luă pe Brink de mână şi îl conduse în holul mare din faţă. -Mătuşă Sophie! Mătuşă Mavis! -Hilary... -Nu-ţi face griji.Sunt aici.Le e ruşine,probabil -Or fi plecat de acasă. -Nu fi absurd! Mătuşă Sophie,unde eşti? -Aici,se auzi o voce slabă. -Vezi,ce ţi-am spus,îi şopti Hilary.Sunt în camera de zi.Cele două mătuşi şedeau una lângă cealaltă pe canapeaua roz,ţinându-se de mână.Când îl văzură pe Brink, tresăriră. -Iertaţi-ne,domnule Claiborn,zise Sophie.Amândouă clătinară din cap şi-şi şterseră ochii. -Ce ţi-am spus! mormăi el,privind stânjenit spre Hilary. -Nu mai plângeţi,le rugă Hilary.Pe bărbaţi,lucrul acesta îi enervează. Femeile se smârcâiră,tuşiră,strânseră din buze şi-şi tamponară ochii înroşiţi de plâns.Îşi furişară privirea spre el. -Stai jos,Brink,rosti Hilary. -E în regulă,doamnelor,zise el,jenat. Cele două surori îi creau o stare de nervozitate.Erau imprevizibile. -Ei,ce-a fost,a trecut,zise el,încercând un ton vesel.Să uităm ce s-a-ntâmplat.Ar fi luat-o la goană,dar Hilary se instalase de parcă n-ar mai fi avut de gând să plece de acolo toată ziua.În ce oare se băgase cerând în căsătorie o Wakefield, nepoata celor mai impulsive femei pe care le cunoscuse vreodată? Iubita lui soţie,o Wakefield! Dar când o văzu pe Hilary încrucişându-şi picioarele suple şi bronzate,dându-şi la o parte de pe faţă o şuviţă aurie şi zâmbindu-i,înţelese în ce intrase şi-i

mulţumi lui Dumnezeu că i-o scosese în cale.Luale-ar naiba de mătuşi! Dacă ştia cum să-şi conducă afacerile,va învăţa şi cum să le strunească pe bătrânele Wakefield!Hilary îi zâmbi şi se aplecă înspre ele. -Mătuşă Sophie,mătuşă Mavis,am venit să vă anunţăm ceva! -Ne daţi în judecată! exclamă Sophie.Începură să plângă şi-şi acoperiră feţele cu batis-tele. -Hilary,mormăi Brink. -Mătuşă Sophie,priveşte! strigă Hilary,sărind în picioare.Le arătă mâna pe care purta diamantul.Sophie rămase cu gura căscată. -Mavis,priveşte! De unde bănuiam eu că tinerii ăştia s-au logodit? O să ne înrudim! Saville va fi în familie. CAPITOLUL 11 În maşină,îi reaminti pe un ton nervos: -Asta nu înseamnă că vor primi casa,şi să nu încerci să mă tragi pe sfoară,că ce-ţi revine ţie să le dai lor. -Să te trag pe sfoară? Ce idee! Ce-ai zice de o partidă de zbenguială! îl întrebă,cu o voce guturală,mângâindu-i coapsa.Nu ţi-ar surâde? -Felul în care pui problema mă face nerăbdător,zise el,zâmbind. Se cuibări lângă el. -Să nu mai vorbim despre mătuşi. -Păi,eu credeam că deja nu mai discutam despre ele,exclamă,îmbrăţişând-o. În noaptea aceea,nu mai aduseră vorba nici de casă,nici de mătuşi,nici despre viitor.Brink închirie un iaht şi noaptea următoare o petrecură pe fluviu,făcând dragoste la lumina lunii.O asigurase înainte că nu se afla ţipenie de om pe o distanţă de câteva mile.Era fericită că el va rămâne până luni să caute o companie de amenajări terenuri de vânzare.Luni după-amiază,era în magazin, când auzi sunând clopoţelul de la intrare.Îşi ridică privirea şi-l văzu în prag. -Bună,eşti singură? -Da,norocosule! Vino în biroul meu să-ţi arăt gravurile,îl tachina ea. -E cea mai bună ofertă pe care am primit-o azi! Aşteaptă o clipă.Trase zăvorul şi întoarse înspre afară plăcuţa pe care scria: „închis”. -Îmi strici buna reputaţie şi mă duci la faliment! Niciodată nu închid devreme, zise ea,zâmbind. -Ai făcut-o azi.Ajunşi în birou,Hilary i se aruncă în braţe şi se agăţă de el. -Se mai întoarce vreun angajat în după-amiaza asta? o întrebă el,ridicându-şi capul.

-Nu,şopti ea.Trecu în spatele ei,îi trase fermoarul rochiei albastre din bumbac şi-i dezgoli umerii,apoi îşi scoase haina.Sub privirea lui,sânii începură să i se întărească de dorinţă.Îl aştepta urmărindu-i cum îşi desface cureaua de la pantaloni şi-şi scoate cămaşa şi cravata.Dâre de foc îi ardeau carnea.Rămăsese în lenjeria din mătase roz,în portjartier alb şi ciorapi.Când îi simţi degetele pe porţiunea de piele dintre coapse,chiar deasupra ciorapilor,începu să gâfâie. -Eşti frumoasă,şopti el.Scoate totul de pe tine.Se dezbrăcă,umezindu-şi buzele uscate în vreme ce-şi scotea sutienul.El îşi ţinea respiraţia şi pieptul lat i se dilatase.Se apropie şi-i cuprinse sânii în palmele aspre,apoi se aplecă. Ea îşi dădu capul pe spate şi închise ochii,abandonându-se dorinţei,în timp ce el o aşeza pe banchetă şi se strecura între picioarele ei. -Nu mai pot aştepta,şopti el. Ceva mai târziu,în timp ce se îmbrăca,îi spunea,zâmbind. -Biroul meu nu va mai părea ca până acum. -Sper şi eu.Aş vrea să mă ai mereu în gând,atât acasă,cât şi aici. -Cum aş putea să te uit! El oftă. -Aş vrea să văd colecţiile din magazin.N-am avut ocazia până acum. -Ocazii ai avut,dar erai prea ocupat încercând să-i faci vânt lui Scott-ceea ce ai şi reuşit. -Nu prea-ţi pasă. -Bineînţeles că nu-mi pasă.Haide să ţi le arăt.Din felul în care îşi plimba degetele peste speteaza unui scaun,în câteva minute îşi dădu seama că are în faţă un expert. -Asta e o splendidă tapiţerie Aubusson.Un fauteuil Regence,începutul lui 1700. -Dacă o să ai nevoie vreodată de o slujbă,te angajez,zise ea,încântată că el se pricepea atât de bine la piesele vechi.El zâmbi şi o lovi uşor peste nas,cu vârful degetului. -Nu fi atât de surprinsă.Iar tragi concluzii pripite,ca în ziua în care te-am cunoscut. -Cum poate cineva,care se ocupă de afaceri cu terenuri,să aibă cunoştinţe şi să iubească lucrurile vechi? Nu te înţeleg deloc! -Iar eu,iubito,nu înţeleg cum îţi iroseşti talentul şi te ocupi de cu totul altceva, zise el,curtenitor. -E o diferenţă,spuse ea,cu gândul în altă parte.Privindu-l,nu putea să nu se întrebe cum i-ar fi stat mai bine,cu părul frumos pieptănat sau cu el răvăşit,aşa

cum era atunci.Ar fi vrut să i-l răvăşească,dar se aflau în magazin şi puteau fi văzuţi prin ferestrele mari ale acestuia.Îl urmă printre şirurile de obiecte expuse. -Să fiu al naibii dacă ăsta nu-i un dulap pentru obiecte de cult.De unde l-ai achiziţionat? o întrebă,admirând dulapul sculptat. -Aici,în Mississippi,la o vânzare de bunuri. E din lemn de stejar şi a aparţinut unei biserici din Anglia.Sfârşitul secolului cincisprezece. -Hilary! Doamne! Dădu din cap uimit,apoi îi arătă o altă piesă.Aşa ceva n-am mai văzut.E un Chippendale. -E datat 1775.Nu-l avem de mult.L-am achiziţionat exact înainte de a pleca la Los Angeles. -Cât costă? o întrebă,apoi găsi eticheta.S-ar potrivi perfect în biroul nostru. -Brink,nici măcar nu avem birou. -Vom avea. -Vorbeşti serios? -Bineînţeles că vorbesc serios!E splendid.Trece-l ca vândut,zise el şi scoase carnetul de cecuri. -Pune-l la loc.Mă superi! Din moment ce vom fi o familie,de acum e şi al tău. -Nu eşti prea abilă în afaceri.Încă nu suntem o familie,aşa că,dacă-mi doresc ceva,plătesc ca oricare alt cumpărător.Aşa e corect.Şi tu,dacă vei folosi serviciile companiei mele,vei plăti. -Bine,bine! -Trece-l ca vândut,Hilary.Doamne,scuză-mă,casa va fi a ta,zise,încruntându-se. Vrei ceasul ăsta? -Da.Vei umple casa cu lucruri vechi,dar nu-mi pasă,atâta vreme cât noaptea vei fi cu mine în pat.Faţa i se lumină. -Ce femeie! Ce vânzător de antichităţi! Adevărate comori! -Am impresia că ţii mai mult la lucrurile astea vechi decât la mine.Ţie chiar îţi place grămada asta de lucruri îngrozitoare? Rămase surprins,dar o luă în braţe şi o lipi de pieptul său. -Hei,ce...îi,acoperi gura cu un sărut sălbatic,insistent.Neîmpotrivindu-se prea mult,îl înlănțui cu braţele şi-i întoarse sărutările.Când îi simţi mâna pe spate,se dezmetici. -Brink,mă zăpăceşti complet! Ne poate vedea cineva! Privi în jur speriată. -Pentru mine contează mai mult o femeie în carne şi oase,decât oricare lucru din acest magazin.Am să-ţi dovedesc. -Te cred! zise ea,abia respirând,ferindu-se de atingerea lui.

În ochii lui se aprinseră luminiţe jucăuşe. -Eşti atât de imprevizibil! -Eu? zise el,luând un aer nevinovat.Continuă să scotocească printre lucruri, oprindu-se la o casetă din sticlă ce conţinea o pereche de pistoale de duel. Interesante! Trecu mai departe.Asta e o lampă Tiffany,nu? -Da,din sticlă şi bronz. -Îţi place? -Dacă nu mi-ar fi plăcut,n-aş fi cumpărat-o. -Nu s-ar potrivi cu ceasul bunicului? Când o auzi râzând,se întoarse şi o privi cu coada ochiului. -Ce ţi se pare atât de nostim? -Nu cred că s-ar potrivi,dar asta e! Vrei neapărat şi lampa! -N-o cumpăr dacă tu nu vrei.Ştii ceva,toate astea le trimit în California şi vei decora casa pe care o vom construi aici,aşa cum îţi place ţie. -S-a făcut.În timp ce aranja nişte figurine chinezeşti,el se duse în spate. -Hilary! -Lasă-mă să ghicesc,zise ea,ducându-se să vadă ce mai alesese.Îl trec ca vândut. -Numai dacă îţi place. -E bine când faci afaceri în familie,altfel dai faliment.N-am mai pomenit până acum un om atât de ahtiat după obiecte vechi. -Dulapul ăsta e o piesă rară.Îţi place? -Da.Îl trec ca vândut? -Corect,zise el,zâmbind. -Probabil că îţi merge bine afacerea cu terenurile. -Merge,dar am avut noroc şi cu nişte investiţii.Tu te poți apuca de pictură,dar nu-i neapărată nevoie să-ţi schimbi modul de viaţă,cu toate că Los Angeles ar putea fi locul potrivit unde îţi poţi începe cariera. -Am să ţin minte ce mi-ai spus.Constatase cu stupoare că afacerea pe care el o conducea,aducea venituri foarte mari,din moment ce nici nu stătuse prea mult pe gânduri când alesese din magazin obiecte vechi,ce valorau o avere.De fapt,mare lucru nu ştia despre el.Brink era un materialist,indiferent ce-ar fi zis el.Asta nu-i plăcea la el.Pentru ea,oamenii însemnau mult mai mult,iar Sophie şi Mavis erau mult mai importante decât Saville.Chiar dacă nu i-ar fi fost rude,la fel ar fi simţit.El studia atent o carafă de cristal. -E foarte frumoasă.O aşeză cu grijă la locul ei,nu înainte însă de a furişa o privire spre Hilary. -S-a-ntâmplat ceva? o întrebă,punându-şi mâinile pe umerii ei.

-Mă tem,totuşi,că încă nu acorzi oamenilor destulă importanţă. -Te înşeli,dar,pentru a-ţi dovedi acest lucru,am invitat la cină o persoană deosebită.Trebuie să serbăm noua afacere pe care o vom începe în Natchez. -Brink,într-o singură zi ai găsit o afacere? -Norocul familiei Claiborn! Da,dar n-am să mă apuc de ea decât peste o lună.Proprietarul,un anume Sidney Thorpe,se retrage.Compania e ceva mai mică decât mă aşteptam,dar se poate extinde.Sunt norocos că am găsit-o.Mergem să sărbătorim? -Brink,zise,privind peste umărul lui,în direcţia Cadillac-ului roz,oprit lângă trotuar. -Doamne,Mavisi O prinse de braţ,se lăsă pe vine şi o trase după el.Doar n-o să petrecem seara cu mătuşile! -Brink,lasă-mă să mă ridic.O să se supere dacă ne vede stând pe jos. -Hilary,n-am chef de ele în seara asta.Mavis zgâlțâi mânerul uşii,apoi bătu cu degetele în geam. -Iu-hu,Hilary! Hilary! Vocea abia i se auzi de dincolo de uşă. -Trebuie să răspund.Dacă se duce în spate,îmi vede maşina,Tu unde ţi-ai lăsat-o? -Lateral Dacă nu te ridici,n-are cum să te vadă.Târăşte-te şi hai să ieşim de aici. -Brink!Se aplecă înspre ea şi o sărută zgomotos pe gură. -Hai,iubito,târăşte-te!Hilary se întinse pe podea şi începu să se târască.Izbucni în râs. -Brink,e absurd! -Sistemul meu nervos e de cu totul altă părere.Dacă am să fiu nevoit să mănânc napi în seara asta,va trebui să mă îndop cu tranchilizante.Nu-mi surâde ideea! Hilary se uită la el peste umăr şi râse,văzându-l cum se târăşte după ea,cu mişcări ordonate.Pe culoar,se ridicară şi Hilary intră în birou să-şi ia geanta. -Grăbeşte-te,fir-ar să fie! -Dacă îi vine ideea să dea ocol clădirii,înainte să ieşim,stăm şi aşteptăm.Nu vreau să-i rănesc sentimentele în mod intenţionat. -Bine.Haide,zise el,luându-i cheile şi trăgând-o de braţ.Ieşiră în grabă şi se furişară în maşina ei. -E de-a dreptul îngrozitor,Brink. -Dar când au vrut să mă facă K.O.,cum a fost? -Nici asta nu mi-a plăcut,recunosc.La intrarea în stradă,Brink opri. -N-o zăresc.Porneşte.Hilary pândi până dădură coltul.Brink,o să te însori cu mine.Nu mă pot ascunde de ele la nesfârşit. -Ştiu,oftă el.Când va fi nevoie,mă descurc eu cu ele,dar seara asta este o seară

specială.Sărbătorim noua afacere.Îi aruncă o privire şi o luă de mână.Mâine după-amiază,după ce semnăm contractul,trebuie să mă întorc la Los Angeles. Seara asta vreau s-o petrecem în doi. -Ideea e tentantă,zise ea,strângându-l de mână. Puţin mai târziu,la The Briars,aşezaţi la o masă lângă fereastră,o studia cu atenţie,în timp ce mâncau homar prăjit. -Ai căzut pe gânduri,îi şopti ea. -Sunt impresionat! -De ce? -De tine,de magazinul tău.Găseşti acolo lucruri formidabile. -Mulțumesc,zise ea,plăcut surprinsă de compliment.Poate ajungem parteneri de afaceri. -Mi-ar plăcea,dar afacerea mea cu terenuri e prea bună ca să renunţ la ea. -Munca asta te pasionează? -Arăt eu ca unul ahtiat după muncă? -Nu,îi zise ea,zâmbindu-i,iar el îşi frecă piciorul de al ei. -Hilary,vino cu mine acasă,să-ţi arăt Los Angeles-ul. Îi stătea pe limbă să-l refuze politicos,explicându-i motivele pentru care n-ar putea pleca,dar,privind în ochii aceia albaştri,ce oglindeau ruga mintea şi imensa lui iubire,dădu din cap că da. -Să văd cum rezolv cu magazinul.El îi zâmbi şi ea ar fi vrut să se ghemuiască în braţele lui.Îi aştepta îmbrăţişarea,tânjea după buzele lui fierbinţi.Homarul nu o mai tenta.Rămase nemişcată până ce Brink puse jos furculiţa. -Văd că nu mănânci. -În momentul ăsta,îmi doresc altceva.El se întoarse şi făcu semn chelnerului.În câteva minute,se găseau în maşină,în drum spre locuinţa ei. Când ajunseră la intrarea din spate,o ridică în braţe şi o purtă până în dormitorul întunecos.În camera de baie alăturată,ardea un bec slab,dar luna îşi arunca razele argintii,luminând încăperea.Brink o lăsă jos. -Acum pot face tot ceea ce aştept de ore întregi,zise el,muşcându-i uşor vârful unei urechi şi buzele.Când ţi-am spus ultima dată că te iubesc? -Acum opt minute şi patruzeci şi şase de secunde,murmură ea,fericită. -Mincinoaso! Când gura lui o acoperi pe a ei,simţi că ameţeşte.Îşi plimbă mâinile peste braţele lui şi-i simţi muşchii puternici când o strânse în braţe şi bărbăţia care o apăsa.Gemu,dorind să-i simtă pielea,să-l strângă,să-l sărute,să-l atingă.

-Te iubesc,Brink,şopti ea.Dorinţa o ardea ca o pânză încinsă de bomfaier. A doua zi după-amiază,plecară acasă şi pe trecură un weekend minunat în Los Angeles.El îi cumpără o superbă rochie neagră de pe Rodeo Drive,o duse la Universal Studios,la Los Angeles Music Center şi la restaurante de lux.Dar cea mm mare parte a timpului,o petrecură acasă,în patul uriaş.Odată se întoarse cu faţa spre el şi-l privi încruntată. -Brink,după ce o să ne întoarcem din luna de miere,te vei plictisi de mine. El îi surâse prosteşte şi întinse mâna leneş să-i dezvelească sânii.Îşi plimbă arătătorul pe pielea ei,de la claviculă în jos,printre sâni,spre mijloc. -Crezi? o întrebă,cu o voce răguşită,ochii arzându-i de dorinţă. Desenă cu degetul un cerc în jurul sfârcului,urmărind-o cum fremăta de plăcere. O dorea permanent.Nu-i mai stătea gândul la treabă.Era obsedat de imaginea ei,în pat,în braţele lui.În zilele când fu nevoit să meargă la lucru,era nerăbdătoi să ajungă seara acasă,să fie împreună.Îi privea ochii înneguraţi cu bucurie şi emoţie Hilary îi luă mâna şi-i sărută degetele,apoi şi o puse peste piept,îşi dădu capul pe spate,închise ochii pentru o clipă.Apoi îi deschise şi-şi plimbă privirea peste trupul lui,în timp ce cu degetele îi mângâia coapsa.Gemând,se aşeză peste ea şi o strânse în braţe cu pasiune. Se întoarseră la Natchez şi Brink rămase acolo următorul week-end.Vineri seara,au luat masa cu Sophie şi Mavis,Brink insistând să mănânce în oraş,după care se întoarseră în casa mătuşilor.Sophie aduse albume vechi şi-i arătă lui Brink casa Saville,aşa cum arăta în vremea copilăriei lor.El lăsă deoparte eticheta,spre marea surprindere a lui Hilary,şi studie îndelung fotografiile. Sophie începuse să moţăie,iar Mavis să caşte,aşa că Hilary îi luă albumele din faţă şi-şi urară noapte bună.În maşină,se întoarse spre el şi-i spuse: -Sunt mândră de tine.În seara asta te-ai purtat foarte drăguţ cu ele. -Ca să fiu sincer şi eu m-am simţit bine.Zâmbi.Vezi ce mi-ai făcut? Au început să-mi placă. -Mă bucur atât de mult! zise ea,încântată. -Dar mai mult şi mai mult îmi place nepoata lor,spuse el,în timp ce oprea în faţa casei.Se aplecă să o sărute.Hai să intrăm. -Nu credeam că o s-o mai spui vreodată. În următoarele două săptămâni,Brink făcu drumuri între Los Angeles şi Natchez, împărțindu-şi timpul între cele două oraşe.Iunie era pe sfârşite.

Ultimele trei săptămâni alo lunii,Hilary le petrecu într-o stare de beatitudine. Colindă magazinele cu toalete pentru nuntă şi,vorbind cu Brink la telefon,îşi făcură planuri de viitor.Noaptea,în pat,arzând de dor,se întreba cum se vor descurca locuind când în Natchez,când la Los Angeles.Nu vor putea călători în per manenţă,aşa cum făcea el atunci.Aveau muite lucruri de pus la punct,dar,de fiecare dată când rămâneau singuri,în loc să-şi facă planuri,făceau dragoste. Ea angaja o femeie la curăţenie,să meargă o dată pe săptămână în casa Wakefield,iar Brink angajă o femeie,pentru două zile pe săptămână,în casa Saville,Hilary tocmi zugravi să refacă faţada casei,lucru considerat complet inutil de mătuşile ei,aşa că tot ea plăti şi cheltuielile,din economiile sale. Vineri dimineaţă,la ora nouă,primi un telefon,în clipa în care auzi vocea lui Brink,îşi dădu seama că se întâmplase ceva rău. -Iubito,mă întorc mai repede decât plănuisem.Mi-au telefonat de la cămin că bunicul a murit în somn,acum treizeci de minute. -Brink,ce rău îmi pare! -Ştiam că se va-ntâmpla şi asta şi mă bucur că,în ultimele săptămâni,l-am vizitat mai des.Cel puţin,a murit împăcat.A trăit mult şi a dus o viaţă frumoasă.Ştii,anul ăsta ar fi împlinit nouăzeci şi trei de ani...Vin la tine,cum ajung.Pe curând, iubito.Te iubesc.Ea puse jos receptorul,apoi telefona mătuşilor să le anunţe vestea.Plecă acasă,să se pregătească pentru venirea lui Brink. Când deschise uşa,o strânse în braţe cu pasiune.Spre marea ei uşurare,părea împăcat cu situaţia; suporta moartea bunicului cu tact şi demnitate. Înmormântarea avu loc a doua zi dimineaţă.În weekend-ul şi săptămână care urmară,trecură printr-o permanentă agitaţie,iar Brink fusese nevoit să se ocupe de o mulţime de mărunţişuri. Duminică după-amiază,după ce Brink plecase la Los Angeles,Hilary şedea la masa din bucătărie,verificând nişte facturi.Sună telefonul.Răspunse şi de abia o auzi pe Sophie spunând: -Hilary,până la urmă,tot a făcut-o! CAPITOLUL 12 -Cine şi ce a făcut? întrebă Hilary,răsfoind carnetul de cecuri. -Logodnicul tău! exclamă Sophie. Hilary rămase cu gura căscată,uitând de facturile din faţa ei. -Brink? în minte îi apăru Saville şi avu presentimentul unui dezastru. -L-am pus pe Sam Jarvis să-l caute în legătură cu cumpărarea casei Saville.Nu voiam să-l hărţuim acum,când abia şi-a îngropat bunicul,aşa că aşteptam.

În asemenea situaţii,cel mai bine e să ai bunul simţ şi să aştepţi. -Ai dreptate.Dar ce s-a-ntâmplat,mătuşă Sophie? -Ieri,spunea că nu o vinde.Azi,când Sam l-a sunat,i-a zis că a arătat-o unor cumpărători din Jackson.Casa noastră va ajunge muzeu! începu să plângă cu suspine.Hilary se simţea ca şi cum ar fi fost conectată la curentul electric.Se ridică în picioare şi privi încruntată în gol.Le-o făcuse! Acceptase să intre în familie,dar se întorcea împotriva lor şi le supărase foarte rău pe mătuşile ei.Mai mult decât atât,toată săptămână fusese în Natchez,dar nu suflase o vorbă.Nici una măcar! Simţea că-şi iese din sărite. -A semnat actele? -Nu cred,Hilary.Casa e a noastră.Mavis şi cu mine dorim atât de mult să ne întoarcem la Saville.De ce nu vrea să discute cu noi? -O să vrea.Vă sun eu,dar,între timp,liniştiţi-vă,zise ea,din ce în ce mai furioasă. Formă numărul de telefon şi,după câteva apeluri,îi auzi vocea gravă spunând: -Alo! -Ipocritule! izbucni ea,mânioasă. -Ei,Hilary! Ce naiba s-a-ntâmplat? -Saville. -Ah,da.Acum,ascultă: Niciodată n-am promis casa mătuşilor tale,pentru simplul motiv că... -Pentru simplul motiv că urmează să ne căsătorim,nu trebuie neapărat să-ţi şi placă de ele,dar poartă-te corect.Ţi-ar fi plătit oricât.M-am înşelat! Credeam că te-ai mai îmbunat.Eşti gata să închei afacerea,nu? -Cred că ar fi mai bine să vin la Natchez,cu primul avion. -Brink Claiborn...Auzi un clic şi convorbirea se întrerupse.Naiba să te ia! Trânti receptorul şi luă cartea de telefon.Sună să afle când soseşte următoarea cursă de la Los Angeles,cu oprire la Alexandria.I se spuse că nu putea ajunge acolo decât la opt dimineaţa.Nu conta,îl va aştepta cât va fi nevoie. A doua zi dimineaţă,încă nu-i trecuse supărarea,îl aştepta afară.Ziua,după toate semnele,promitea să fie caniculară.Petrecuse o oră făcându-şi toaleta şi aranjându-şi părul.Se îmbrăcase în cea mai bună rochie pe care o avea şi îşi pieptănase părul într-un coc lejer.Şuviţele scurte,care îi încadrau faţa,îi lăsau fruntea descoperită.Purta cercei de argint,rochie neagră,strâmtă,din bumbac,cu despicătură în faţă,până la genunchi,decoltată,şi pantofi negri cu tocuri foarte înalte tocmai potriviţi să-l poată privi direct în ochi. Aşteptă la aeroport aterizarea avionului.Pasagerii coborâră la puţin timp după ce scara fu aşezată în dreptul uşii.Îl zări pe Brink îndreptându-se spre ea.Purta o

cămaşă albastră,deschisă la gât,şi pantaloni de culoare închisă.Părul ondulat şi-l pieptănase cu grijă.O văzu şi el în mulţime şi privirile li se întâlniră.Croindu-şi drum printre oameni,rămase cu ochii aţintiţi asupra ei. Doar ochii îl dădeau de gol.Aruncau fulgere de mânie şi ea îşi zise că pe amândoi îi stăpânea aceeaşi stare de nervozitate.Fără o vorbă,o luă de braţ şi o conduse spre ieşire,la maşină.Îi deschise portiera,dar,înainte ca ea să apuce să se aşeze,o prinse de mână,forțând-o să se întoarcă cu faţa spre el. -Când mi-ai acceptat,inelul ţi-am spus că nu mă voi răzgândi.Mi-ai zis că mă iei aşa cum sunt.Îmi cunoşteai foarte bine intenţiile în legătură cu Saville. -Speram că te vei îmbuna şi te vei răzgândi.N-am să rup logodna decât dacă îmi vei cere să-ţi înapoiez inelul,zise ea,calmă. -Nu ţi-l cer.Privirea i se îmblânzise,deşi ochii albaştri încă mai aruncau scântei.Nici cearta,nici supărarea nu putură împiedica şocul ce-l simţiră amândoi,în acelaşi moment.Îi luă faţa în palme,îi privi buzele şi i le sărută. Dar ea nu voia să fie sărutată,ea voia să discute,încercă să-şi retragă capul,dar palmele lui o ţineau strâns.Sărutul lui pasionat o împiedică să mai protesteze. Ţinând-o strâns în braţe,o rezemă de maşină şi se lipi de ea,sărutând-o sălbatic, până ce primi răspunsul ce îl aştepta. Înnebunit,încercă să reziste tentaţiei,dar parcă niciodată nu o dorise mai mult ca atunci.Îi tăiase respiraţia de când o zărise,sigură pe sine şi inaccesibilă,dar acum în ochii ei verzi se citea pasiunea mistuitoare ce îi pârjolea sufletul.Tot ceea ce îşi dorea în acel moment era să o ducă acasă,să-i dezbrace rochia neagră şi să facă dragoste până ar fi uitat toate acele absurdităţi.Când o ştia furioasă,se înfuria şi el.Doar nu-i promisese că se va schimba.Niciodată.Să fie clar! O săruta,descătuşîndu-şi furia şi pasiunea,frământându-i în palme curbele moi după care tânjise atât de mult,dorind să-i perturbe siguranţa de sine şi să-i alunge mânia.În cele din urmă,o simţi cum se destinde şi se lipeşte de el,îi simţi braţele înlănţuindu-i gâtul,îi simţi sărutările fierbinţi.Îşi ridică brusc capul şi îi văzu buzele depărtate,ochii închişi şi sânii striviţi de pieptul ui. -Urcă-te şi mai stăm de vorbă acasă,îi ceru el,pe un ton imperativ. Se aflau în camera de zi,faţă în faţă,la măsuţa pentru servit cafeaua.Apoi ea îşi schimbă locul şi el se întoarse spre ea cu mâinile înfundate în buzunare. -Nu înţeleg deloc cum ai putut să le faci una ca asta. -Ai ştiut de la bun început ce intenţii am în legătură cu casa Saville,aşa că n-ar trebui să fii surprinsă.Am acţionat conform intenţiilor pe care le aveam şi acum o săptămână şi acum două sau trei săptămâni.

-Niciodată nu mi-aş fi închipuit că poţi fi atât de meschin. -Ei,fir-ar să fie! Nu-i vorba de meschinărie! Vreau să păstrez în bună stare un lucru la care ţin foarte mult. -Numai la casa aia ţi-e gândul. -Uite ce e,Hilary.Eu nu am încercat să-ţi schimb viaţa,deşi mai e loc pentru unele schimbări. -Nu devia de la subiect! De fapt,nici nu înţeleg despre ce vorbeşti.Ce schimbări crezi că pot aduce în viaţa mea? -Să nu-ţi laşi talentul să se irosească! -Aha,despre asta-i vorba. -Da,despre asta.E o absurditate să te temi de concurenţă.Mă ofer să mă ocup eu de facturi,cât timp tu ai picta.Alungă-ţi teama.Până acum, n-am încercat să te schimb,nu-i aşa? -Până acum.. -Şi nici acum.Vreau doar să-ţi atrag atenţia că greşeşti,restul e treaba ta. -Şi Saville e treaba ta,bănuiesc. -Chiar aşa! -Şi dacă s-ar fi întâmplat în septembrie sau în octombrie,după ce ne-am fi căsătorit,tot numai treaba ta ar fi fost? -Intenţionam să rezolv problema asta până la nuntă,zise el încruntat,dar pe un ton calm,pentru că nu doream ca mai târziu să devină un punct de litigiu. -Asta se cheamă cruzime! Te-ai plimbat prin toată casa şi păreai fascinat când ţi-au vorbit de copilăria lor! Te-ai uitat la fotografii şi ai văzut lucruri care le trezeau amintiri.Poate nu mai au mult de trăit,iar tu,în loc să le faci uşoara bătrâneţea,le distrugi! -Ei,haide!Şi eu am crescut acolo.Am gând să mă ocup de casa la care ţin atât de mult,să o poată admira toată lumea. -Nu e acelaşi lucru! -N-aş suporta să văd cum se degradează. -Ai putea să o păstrezi şi să le-o închiriezi.De întreţinerea ei,ne-am putea ocupa noi.Aş plăti eu,Brink.Tu n-ai cheltui nimic din banii tăi. -Hilary,exagerezi,zise el,încleştându-şi maxilarul. -Pentru tine,lucrurile sunt singurele care contează.Numai lucrurile! Nici nu vreau să-mi imaginez ce greu te-oi fi hotărât să mă ceri în căsătorie. -Am făcut-o pentru că te iubesc şi nu a fost nimic planificat! -Cum adică?Se apropie de ea şi,neluând în seamă ţipetele de protest,o cuprinse în braţe.Ochii ei verzi se umplură de lacrimi,dar el i le sorbi sărutându-le,Era

seducătoare; niciodată nu avea să uite cum arăta când o zărise în rochia aceea neagră,atât de sexy,cât de mult o dorise şi cum îi înfierbântase sângele în vene! Îi descheie nasturii şi îşi strecură degetele sub materialul din bumbac. Îi prinse de încheietura mâinilor şi încercă să i le dea la o parte,clar nu reuşi.O îmbrăţişase prea strâns şi o săruta cu patimă nestăpânită.Îi găsi sfârcul şi i-l dezmierdă până ce o simţi că cedează. Când începu să o dezbrace,se agăţă de el înnebunită,mişcându-şi şoldurile.Îşi înfipse dege-tele în părul ei şi i-l desfăcu din agrafe,lăsând şuviţele mătăsoase să i se reverse peste mâini.O împinse spre canapea,încercând să se dezbrace ţinând-o lipită de el,apoi se aşeză deasupra ei.Privind în jos,îi văzu părul încolăcit la ceafă şi câteva bucle aurii pe umerii goi.Sânii îi împungeau pieptul, excitându-l.Avea corpul de culoarea fildeşului şi o combinaţie de roz cu arămiu.Ochii verzi,ce întotdeauna prevesteau furtună,acum erau încărcaţi de dorinţă. -Te iubesc,zise el,cu vocea alterată de emoţie. -Şi eu,spuse ea,întinzându-se să-l întâmpine Se aşeză între coapsele ei şi o pătrunse rapid,urmărindu-i mişcările,aşteptând până ce îi auzi ţipătul în extaz. Vocile li se contopiră şi cu fiecare mişcare simţi că se eliberează de spasmele orgasmului.Îmbrăţişaţi,îi savura pielea catifelată,până ce o văzu că plânge. -Hilary? -Nu vreau să te provoc,dar nu mai suport ce se-ntâmplă... -Şşşş...nu mai plânge.Ţine-mă strâns.Eşti atât de frumoasă în noaptea asta, Hilary.O sărută pe obraz.Situaţia era la fel de încurcată,dar nu se putuse abţine să stea departe de ea.Mai mult tăcând,făcură duş şi se îmbrăcară.Hilary îşi puse cămaşa de noapte albă,din bumbac,şi capotul bleu.În bucătărie,stând la masă faţă în faţă,îi admira trăsăturile frumoase şi părul ondulat.Abia se putea abţine să nu-i atingă pieptul musculos,ce se vedea sub cămaşa desfăcută. Numai ochii lui albaştri înneguraţi o făceau să şovăie.Hilary se juca cu paharul. Nu prea aveau ce-şi spune. -Nu te pot face în nici un fel să te răzgândeşti? îl întrebă,cu glas scăzut. -Nu s-a schimbat nimic.Niciodată nu le-am promis că renunţ la Saville,că le vând casa,sau că le-o închiriez.Şi nici nu le-am dat de înţeles acest lucru. -O poţi face acum.Comiţi o greşeală enormă.Nu e un loc prea plăcut. -Pe naiba.Mi-am făcut planuri cu locul acela,încă de când am aflat că am să-l moştenesc. -La ce oră pleci mâine? -După patru.

-Mâine,mergem împreună la Mavis şi Sophie. -Nu am chef să le mai văd bocind,zise el,oftând. -Am cheia,aşa că ne putem duce cât sunt la biserică.Presupun că,în ultima vreme,n-ai mai trecut pe-acolo. -Ştiu ce vrei să spui.Ai angajat o femeie pentru curăţenie şi aţi zugrăvit casa. Înţelege odată,în casa aia,vreau să fac muzeu pentru mii de oameni,nu să ţin două femei singure.Îl privea tăcută.Erau la cuţite şi nu vedea nici o soluţie. Liniştea era apăsătoare; nici afară nu se auzea vreun zgomot.Îşi frecă rădăcina nasului,ca să-şi stăpânească lacrimile,şi privi dincolo de el -Se poate ca între noi să nu existe decât atracţia fizică,rosti ea,circumspectă. -Nu cred că e numai asta,Hilary,altfel nu ţi-aş fi cerut să te măriţi cu mine.Aş fi încercat doar să te seduc,zise el,pe un ton grav.Ea îşi plecă ochii. -Iubito,zise el,privindu-i părul strălucitor.Cu o mişcare a capului,ea şi-l dădu pe spate şi se uită spre el.Avea lacrimi în ochi. -Vino aici,zise el cu blândeţe,împingând scaunul.Se apropie de el,având figura lipsită de orice expresie.O trase încet pe genunchi. -E trei dimineaţa.Crezi că putem lăsa problemele astea la o parte,să nu ne mai certăm şi să apucăm să dormim puţin? -Am să încerc,zise ea,dând din cap.Ieşiră din bucătărie şi el stinse lumina.Câteva minute mai târziu,în pat,o luă în braţe şi o sărută pe obraz. Se răsuci brusc şi-l îmbrăţişa,dar el simţi un nod în gât.O strânse puternic la piept şi o sărută din nou.Peste câteva clipe,respira adânc şi regulat.Adormise. Hilary rămase trează,cu capul pe pieptul lui,întrebându-se de ce atâta încăpățânare din partea lui.Îi era teamă de viitor.De două ori în seara aceea, fusese pe punctul de a-i înapoia inelul.În multe privinţe,nu-l cunoştea suficient de bine.Aveau multe lucruri în comun-discutaseră despre religie,filosofie,despre ce puteau cumpăra de la băcănie,despre familiile lor,fel de fel de lucruri.Dar,în realitate,ce ştia despre el? Îşi plimbă degetele uşor peste pieptul lui şi-l privi cu atenţie.Rezistă tentaţiei de a se apleca să-l sărute.Cât de mult îl iubea! Era în dilemă.Dacă el era în stare să nu ţină cont de sentimentele mătuşilor,cum ar fi putut menţine între ei o legătură puternică? Dacă Brink era atât de ataşat de lucruri,era oare omul potrivit cu care să-şi împartă viaţa? Era atât de încăpățânat! Îşi scoase inelul din deget,îl privi,apoi îşi coborî ochii peste corpul gol de alături.Plânse potolit şi-şi puse din nou inelul pe deget,încercând să nu dea atenţie îngrozitoarei presimţiri că divergenţele vor dura la nesfârşit. La micul dejun,mâncară numai câteva feliuţe subţiri de pâine prăjită şi băură

cafea,vorbind foarte puţin,cu pauze lungi de tăcere.Şedeau faţă în faţă.Brink îşi întinsese picioarele lungi şi îşi ţinea mâinile înfundate în buzunare,în loc să fie neliniştit,o privea amuzat şi cu admiraţie. Concurenţa poate nu-i plăcea.Se gândea,probabil,că nu e destul de energică să-şi urmeze cariera,dar el o cunoştea mai bine.I se opunea,folosind o tactică bine gândită,cum numai la cei mai întreprinzători oameni de afaceri mai întâlnise.Se îmbrăcase în ce avea ea mai elegant,pentru a veni la întâlnirea din seara trecută. La fel de elegant se îmbrăcase şi în dimineaţa asta. Când intrase în bucătărie,îi atrăsese atenţia părul strâns în coc,machiajul care-i accentua frumuseţea,ciorapii din picioare,pantofii bleu cu tocul jos,asortaţi cu rochia din bumbac.Era pregătită să-l dea gata,punându-şi la bătaie toate farmecele.Îi distrusese liniştea,dar nu şi planurile de viitor.Cele două bătrâne,cu siguranţă,s-ar fi rătăcit în căsoiul ăla care se numea Saville.Trase un scaun cu vârful pantofului. -Stai jos să mai discutăm.Cu tăcerea,nu rezolvi nimic.Dacă vrem să găsim o soluţie,trebuie să ne sfătuim. -Sigur că da.Ţie ţi se pare amuzant. -De data asta,nu te contrazic. -Rămâne de văzut. -Mda.Spune-mi şi mie,cum şi-ar petrece timpul Mavis şi Sophie în hardughia aia!Îl privi surprinsă,iar Brink păru mulţumit. -Nu cred că vreuna din voi,Mavis,Sophie sau tu,s-a gândit vreodată ce vor face ele acolo.Eu sunt convins că nu vor să se întoarcă decât pentru a-şi retrăi amintirile.Când locuiau acolo,le trăiau părinţii,aveau servitori,casa era plină de oaspeţi.Cum vor sta acum două bătrâne singure,într-o casă atât de mare? Iar Mavis mai şi şchioapătă din cauza artritei. -După câte ştiu,există două dormitoare la parter. -Iar ele ar locui,probabil,jos,iar etajul ar ajunge o ruină. -Brink,eu voi avea grijă să nu ajungă o ruină. -Nici nu m-ai ascultat,nici nu te-ai gândit puţin la ce ţi-am spus până acum. -Brink,dă-l naibii de muzeu!Oricât te-aş iubi,n-am să înţeleg niciodată acest... egoism!Cuvintele ei îl scoaseră din sărite. -Vorbeşti prostii! -Vreau să ştii că pentru mine fiecare locuitor al acestui oraş înseamnă mai mult decât oricare din obiectele vechi din magazinul meu.Poţi spune acelaşi lucru? -Nu,nu pot şi nu cred că vorbeşti serios.Se priviră în tăcere. El îşi împinse scaunul şi se ridică.Se ridică şi ea,înfruntându-l.

-Şi cu noi cum rămâne? Eu trebuie să mă întorc azi la Los Angeles. -Atunci,ar fi mai bine să pleci de-acum,zise ea,cu lacrimi în ochi.O rănise profund,dar nici nu putea să fie de acord cu ea.Era influențabilă şi îndărătnică. -Brink,de abia acum văd că Saville înseamnă pentru tine mai mult decât cea ce există între noi. -Pe dracu'! se răsti el.Vrei să zici că tu ai dreptate,iar eu sunt al naibii de egoist şi că nu te iubesc? -N-am spus asta! -Hilary,nu vrei să fii mai realistă şi ceva mai practică? o întrebă el,schimbând tonul,încercând să-şi stăpânească nervii.Tu ai impresia că eu nu sunt atent la ce-mi spui,iar eu am aceeaşi părere în ce te priveşte. -Dar eu te ascult,însă,de fiecare dată,ajung la aceeaşi concluzie. El îi văzu ochii plini de lacrimi,gata să-i curgă pe obraji,şi se schimbă la faţă.O privi încremenit cum îşi scoate inelul de pe deget.Era copleşit de durere,i-ar fi pus din nou inelul în palmă,ar fi strâns-o în braţe să o împace pentru vorbele grele din seara trecută,dar cu asta n-ar fi rezolvat nimic.Ar fi prelungit ceea ce era inevitabil. -Nu-l pot primi,Brink.Suntem mult prea diferiţi! -Ele ştiu că din cauza lor ai rupt logodna? -Bineînţeles că nu.Nu cumva... -Ei,Doamne,cum o să mă duc să le spun! Doar n-ai impresia că sunt chiar atât de rău,zise el,cu o voce calmă.Trebuia să plece înainte să se enerveze.Când luă inelul,simţi că se sufocă de durere şi supărare. -La naiba,izbucni,întorcându-se brusc.Fără să mai stea pe gânduri,o strânse în braţe şi o sărută.În cele din urmă,îi dădu drumul şi,fără să mai privească în urmă, ieşi val-vârtej din casă.Nu-şi luă nici măcar rămas bun.Trânti portiera maşinii, fără să ia în seamă scrâșnetul cauciucurilor la curbă.Se îndreptă direct spre Saville şi frână brusc pe alee,ridicând praf şi pietriş în urma maşinii.Rămase la volan,privind încremenit vechea casă. Multă vreme după ce afară nu se mai auzi zgomotul motorului,Hilary rămase pe loc,nemişcată,îşi freca degetul pe care ţinuse inelul,fără să-şi dea seama de lacrimile fierbinţi ce-i curgeau pe obraji.I se făcuse dor de Brink.Era un bărbat plin de calităţi,dar nu se putea obişnui cu obsesia lui pentru lucrurile materiale. Se duse,ameţită,să încuie uşa şi se uită afară.Oriunde şi-ar fi îndreptat privirea îl vedea pe Brink,lenevind în curtea interioară,umblând încoace şi încolo prin bucătărie,întins în patul ei...Fu cea mai lungă şi mai tristă zi din viaţa ei.Îi

recunoştea calităţile,dar îi era imposibil să treacă cu vederea singura problemă care mai rămăsese de rezolvat.Chiar dacă ea ar fi cedat,probabil că el nu s-ar mai fi întors niciodată la ea.Aranja cu cineva să-i ţină locul la magazin,nefiind în stare să se ducă la lucru.O rugă pe fata care o ajuta să comunice celor care o căutau că plecase din oraş şi,numai în cazul în care aveau neapărată nevoie de ea,să o caute acasă. -Te pot ajuta cu ceva? întrebă Becky. -Nu,dar oricum îţi mulţumesc.Îmi doresc puţin linişte,i-am dat înapoi inelul lui Brink. -Ah,ce rău îmi pare. -Mulţumesc,Becky.Deocamdată,nu vreau ca Mavis şi Sophie să afle. -Nu suflu o vorbă.Sper să se termine cu bine. -Mulţumesc. Să se termine cu bine? Se sfârşise.Îşi luă capul în palme şi începu să plângă. În următoarele două zile,se izolă în casă,fără să poată face nimic.Copleşită de durere şi tristeţe,umblă prin casă doar pentru strictul necesar,îi pierise pofta de mâncare şi nu mai putea dormi.Tabloul ce reprezenta plaja din faţa casei lui Brink îi trezea amintiri dureroase.Într-una din după-amieze,se hotărî să ascundă toate tablourile,până ce va interveni o schimbare în bine. Se apucă să le strângă şi să le depoziteze în dulapul din debara.Din când în când,se apleca să le privească,hotărându-se la anumite retuşuri pe care le putea aduce celor care nu i se păreau destul de bune. În timp ce le căra dintr-o cameră în alta,îşi aminti de discuţia pe care o avusese cu Brink în legătură cu talentul ei.Tocmai studia unul din desene când avu o revelaţie îngrozitoare. Îl acuzase că este încăpățânat pentru că nu ascultă şi nu-i ia în seamă argumentele,dar nu cumva şi ea se comportase în acelaş mod? Deşi punctul lui de vedere era foarte clar,nu insistase în a-i lăuda talentul.Se aşeză să-şi privească unul din tablouri,ce reprezenta o clădire de pe Silver Street, cu dealul pictat în fundal.Da,nu îl ascultase.Cu multă vreme în urmă,se hotărâse să abandoneze artele şi nu mai revenise asupra hotărârii.Poate că avea aceeaşi obtuzitate şi încăpățânare şi în ceea ce privea Saville. Privea în gol,şocată,pierzând noţiunea timpului,îşi reaminti discuţia. El avusese dreptate când afirmase că Mavis şi Sophie s-ar fi rătăcit în casa aceea mare şi ar fi dus dorul căsuţei lor,mai ales Mavis,care locuise acolo de când se căsătorise cu Tom.Se înfioră la gândul că îl acuzase pe Brink pentru aceleaşi lucruri pentru care ea însăşi se considera vinovată.Se încăpățânase ca un catâr!

Îi reveni din nou în minte discuţia.Acum o chinuia alt gând. Va încerca să rezolve problema împreună cu Brink,nu de una singură.Când formă numărul de telefon,îi tremurau mâinile.I se spuse că este plecat din oraş. Respiră adânc,încercând să alunge durerea.Dorea cu disperare să-l găsească. Mâinile încă îi tremurau de nerăbdare când telefona să-şi reţină loc la următoarea cursă spre Los Angeles.Alergă să se pregătească,făcând doar o scurtă pauză,pentru a o anunţa pe Becky că pleacă. -Ce mult mă bucur! zise aceasta. -Nici pe jumătate cât mă bucur eu,spuse Hilary,simţind că i se ia o piatră de pe inimă.Se îmbrăcă într-o fustă bleumarin şi o bluză bleu şi-şi lăsă părul să-i cadă liber pe spate.Drumul lung îi oferi timp suficient de gândire şi de a-şi face planurile.Când coborî din avion,abia reuşi să prindă un taxi.Merse direct la motel,se înregistră,apoi începu lunga aşteptare.Încercă să-l sune acasă şi din nou la birou.La ai doilea apel acasă,răspunse o femeie.Hilary simţi că leşină. CAPITOLUL 13 -Brink este acolo? întrebă Hilary. -Îmi pare rău,e plecat din oraş.Doriţi să-i lăsaţi vreun mesaj? Hilary era distrusă. Ar fi închis telefonul,dar întrebă: -Ştiţi când se întoarce? -Nu nu mi-a spus data exactă.Este în Mississippi.Dacă-mi lăsaţi numărul... -Dar cu cine vorbesc? -Sunt vecina lui. -Kiki! Aici e Hilary. -Ah! Aveam impresia că e în Mississippi.Eu tocmai venisem să-i las ziarul şi corespondenţa.Felicitări! Ce-ţi-am-zis-eu!Brink nu-i spusese lui Kiki despre ruperea logodnei! îi venea să sară în sus de fericire. -Mulţumesc,Kiki.Îl sun eu.Ştiu unde-l găsesc.Telefonă imediat la magazin, înainte ca Becky să poată rosti „Alo”,Hilary o întrerupse: -Beky,sunt eu,Hilary.Ascultă: Aştept... -Hilary! Ghici cine a trecut pe aici cam la o oră după ce ai plecat de acasă? Vocea ei veselă spunea totul. -Ştiu.Brink. -Unde eşti? -În California. -M-a rugat să-ţi comunic să nu pleci de acolo. -Nici n-aş fi visat,răspunse,fericită.

-Mă bucur atât de mult! -Și eu,Pe curând. -Poate.Pa.Hilary puse jos receptorul,îşi privi fusta bleu marin şi bluza bleu, dorindu-şi să fi avut mai mult timp pentru a se îmbrăca în ceva deosebit. Fiind o zi altfel,decât celelalte,se hotărî,din impuls,ca,până la venirea lui Brink, să meargă la cumpărături.Comandă un taxi,ieşi în căldura de afară şi se îndreptă spre holul motelului.Uşile din sticlă de la intrarea laterală se deschiseră larg şi văzu ieşind un bărbat înalt.Hilary se opri în loc,şi parcă se opriră pentru câteva clipe,inima şi plămânii ei,îl privea încremenită pe Brink cum se îndreaptă spre ea.Niciodată parcă nu arătase mai atrăgător!Alergă şi i se aruncă în braţe.O strânse atât de tare,încât i se tăie respiraţia. -Hei! O sărută înfometat,cu pasiune,întrerupându-se doar un moment ca să o întrebe în şoaptă: Unde este cheia de la camera ta? Se căută în buzunar şi i-o dădu.O ridică în braţe,deschise uşa,apoi îi făcu vânt cu piciorul.O lăsă jos,scoase din buzunar inelul şi i-i puse pe deget. -Ăsta se pune la loc.Faţa lui,care nu exprima decât dorinţă,o făcu să inspire adânc şi să-i întindă mâna. -Iar asta se dă jos,şopti el,cu vocea îngroşată de emoţie,începând să-i descheie nasturii de la bluză. -Cum ai ajuns atât de repede? îl întrebă,cu o voce pierdută. -Cu cursa rapidă.Brink îi urmărea mişcările în timp ce-i descheia bluza.Inima îi bătea plină de dor.Voia să fac dragoste cu ea până la epuizare.Aceeaşi dorinţă o citi şi în privirea ei.Îi dădu bluza jos şi sprâncenele i se arcuiră când îi luă în palme sânii frumoşi şi plini. -M-am îmbrăcat în grabă. -Motivul îl discutăm mai târziu,zise el,cu vocea răguşită,şi se aplecă să-i atingă cu limba vârful sfârcului.Ea gemu,trecându-şi repede degetele prin părul lui,apoi îi atinse gâtul şi începu să-i descheie cămaşa. O oră mai târziu,şedeau în pat îmbrăţişaţi.Se înserase,iar ea îşi plimba degetele peste pieptul lui păros. -Acum vrei să vorbim? şopti ea. -Numai zece minute,răspunse el,zâmbindu-i şi mângâindu-i şoldul dezgolit. -Ai dreptate,spuseră la unison şi izbucniră în râs.O aşeză deasupra şi îi zâmbi. -Sper că ai învăţat ceva din asta. -Am învăţat.Şi tu la fel,sper. -Să-ţi spun ce-am învăţat eu.Viaţa nu valorează nimic fără tine.Iar Saville se poate prăbuşi în Mississippi,fiindcă tot ce mă interesează e să nu te pierd.

-Brink!El se încruntă. -Nu face pe surprinsa.De ce credeai că am plecat în Mississippi? Şi tu,de ce-ai venit până aici? -Să-ţi spun că,într-adevăr,nu te-am ascultat fără prejudecăţi.Aş putea încerca să te las să mă întreţii la Los Angeles,iar eu să pictez... -Isteaţo! Ştiam eu că am făcut o alegere înţeleaptă. -Şi prostuţul ce-o să facă? El chicoti. -Mavis şi Sophie n-au decât să se mute pentru totdeauna la Saville.După luna de miere,când vom avea timp,voi semna contractul. -Scumpule!ţipă ea,împingându-l şi aşezându-se deasupra.Am să te răsplătesc, iubitule! zise ea,cu o voce mieroasă şi exagerat de senzuală.Se lăsă în jos şi-i trasă cu limba o urmă pe abdomenul plat.El gemu şi o răsuci.Veselia dispăru de pe faţa lui,în timp ce şedea deasupra. -Oamenii sunt mult mai importanţi.Dacă vreodată am s-o iau razna,să-mi aduci aminte.N-aş mai suporta să ne despărţim. -Oh,Brink! Suspină când văzu toată dragostea,oglindită în ochii lui albaştri. O strânse puternic în braţe şi Hilary oftă mulţumită. -Slavă cerului cu dinamita aia! Brink chicoti încet. -Ce avantaje ţi-a adus dinamita? -Dacă terenul n-ar fi fost dinamitat,nu mi-ai fi dat nici o atenţie. -Ţi-aş fi dat,dar n-aş fi reacţionat atât de violent.Ai din nou dreptate.Slavă cerului cu dinamita aia! O sărută şi ea se lipi de el fericită,aşteptând cu nerăbdare viitorul. SFARSIT