Fata babei si fata mosneagului
Fata babei si fata mosneagului
de Ion Creanga
- o babă; și moșneagul avea o fată, și baba iar o fată. Fata babei era slută, Erau odată un moșneag și - leneșă, țâfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s- alintă alintă cioara- cioara- n laț, lăsând tot greul pe fata moșneagului. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune și frumoase. Dar această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță, și de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș -amar de pielea ei. Fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară, ea, în sfârșit, în toate părțile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu - și și mai strângea picioarele; dintr- o parte venea și - - n alta se ducea. Ș- Ș - apoi apoi baba și cu odorul de fiică- fiică - sa sa tot cârtitoare și nemulțumitoare erau. Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei — busuioc de pus la icoane. Când se duceau amândouă fetele în sat la șezătoare seara, fata moșneagului nu se încurca, ci torcea câte- un un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga și ea cu mare ce câte - un un fus; ș-apoi, ș -apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz și zicea fetei moșneagului să -i dea ciurul cu fusele, ca să- să - l ție până va sări și ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul și fuga în casă la babă și la moșneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba și cu fiică - sa sa și trebuia numaidecât să rămâie pe- pe- a lor. Când veneau duminica și sărbătorile, fata babei era împopoțată și netezită pe cap, de parc- o linseseră vițeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moșneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ș - apoi, apoi, când venea moșneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă melița; că fata lui nu ascultă, că - i ușernică, că- că - i leneșă, că- că - i soi rău… că- că că- i bălaie; și că s- s - o alunge de la casă; s- s - o trimită la slujbă unde știe, că nu-i nu -i de chip s- o mai ție; - i laie, că- pentru că poate să înnărăvească înnărăvească și pe fata ei.
Moșneagul, fiind un gură- cască, sau cum îți vrea să- i ziceți, se uita în coarnele ei, și ce -i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moșneag poate c - ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, și cucoșul nu mai avea nici o trecere; ș - apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba și cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste. Într- una din zile, moșneagul, fiind foarte amărât de câte - i spunea baba, chemă fata și -i zise: — Draga tatei, iaca ce- mi tot spune mă- ta de tine: că n- o asculți, că ești rea de gură și înnărăvită și că nu este de chip să mai stai la casa mea; de -aceea du- te și tu încotro te- a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce - ți sunt, că, orișiunde te- i duce, să fii supusă, blajină și harnică; căci la casa mea tot ai dus -o cum ai dus-o: c- a mai fost și mila părintească la mijloc!… dar prin străini, Dumnezeu știe peste ce soi de sămânță de oameni îi da; și nu ți - or putea răbda câte ți - am răbdat noi. Atu nci biata fată, văzând că baba și cu fiică -sa voiesc cu orice chip s- o alunge, sărută mâna tată- său și, cu lacrimi în ochi, pornește în toată lumea, depărtându - se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere! Și merse ea cât merse pe- un drum, până ce, din întâmplare, îi ieși înainte o cățelușă, bolnavă ca vai de capul ei și slabă de- i numărai coastele; și cum văzu pe fată, îi zise: — Fată frumoasă și harnică, fie - ți milă de mine și mă grijește, că ți - oi prinde și eu bine vrodată! Atunci fetei i se făcu milă și, luând cățelușa, o spălă și - o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo și - și căută de drum, mulțumită fiind în suflet că a putut săvârși o faptă bună. Nu merse ea tocmai mult, și numai iaca ce vede un păr frumos și înflorit, dar plin de omizi în t oate părțile. Părul, cum vede pe fată, zice: — Fată frumoasă și harnică, grijește - mă și curăță- mă de omizi, că ți - oi prinde și eu bine vrodată! Fata, harnică cum era, curăță părul de uscături și de omizi cu mare îngrijire și apoi se tot duce înainte să - și caute stăpân. Și, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită și părăsită. Fântâna atunci zice: — Fată frumoasă și harnică, îngrijește - mă, că ți - oi prinde și eu bine vrodată! Fata rânește fântâna și - o grijește foarte bine; apoi o lasă și - și caută de drum. Și, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de- un cuptor nelipit și mai - mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice:
— Fată frumoasă și harnică, lipește - mă și grijește- mă, că poate ți -o i prinde și eu bine vrodată! Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, își suflecă mânecile, călcă lut și lipi cuptorul, îl humui și -l griji, de- ți era mai mare dragul să- l privești! Apoi își spălă frumușel mâinile de lut și porni iarăși la drum. Și mergând ea acum și zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu - și pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într -una din zile, dis- dimineață, trecând printr -un codru întunecos, dă de- o poiană foarte frumoasă, și în poiană vede o căsuță umbrită de niște lozii pletoase; și când s- apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândețe și -i zice: — Da’ ce cauți prin aceste locuri, copilă, și cine ești? — Cine să fiu, mătușă? Ia, o fată săracă, fără mamă și fără tată, pot zice; numai C el-de- sus știe câte-am tras de când mama care m- a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut și, necunoscând pe nime și umblând din loc în loc, m- am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povățuit de-am nimerit la casa d- tale și te rog să- mi dai sălășluire. — Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te - a îndreptat la mine și te- a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică. Slujește la mine astăzi și fii încredințată că mâine n- ai să ieși cu mâinile goale de la casa mea. — Bine, măicuță, dar nu știu ce trebi am să fac. — Ia, să- mi lai copilașii, care dorm acum, și să- i hrănești; apoi să- mi faci bucate; și, când m- oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinți, ci cum îs mai bune de mâncat. Și, cum zice, bătrâna pornește la biserică, iară fata suflecă mânecile și s - apucă de treabă. Întâi și -ntâi face lăutoare, apoi iese afară și începe a striga: — Copii, copii, copii! Veniți la mama să vă lăie! Și când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse și pădurea fojgăia de- o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine mici și mari! Însă, tare în credință și cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una și le lă și l e îngrijește cât nu se poate mai bine. Apoi s- apucă de făcut bucate, și când a venit Sfânta Duminică de la biserică și a văzut copiii lăuți frumos și toate trebile bine făcute, s - a umplut de bucurie; și după ce- a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod și să- și aleagă de- acolo o ladă, care- a vrea ea, și să și - o ia ca simbrie; dar să n- o deschidă pân- acasă, la tată- său. Fata se suie în pod și vede acolo o mulțime de lăzi: unele mai vechi și mai urâte, altele mai noi și mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ș - alege pe cea mai veche și mai urâtă dintre toate. Și când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încrețește din sprâncene, dar n -are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.
Fata babei si fata mosneagului Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute și rumenite… Și mănâncă fata la plăcinte, și mănâncă, hăt bine; apoi își mai ia câteva la drum și pornește. Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până - n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața. Și pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s- a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine și a pornit înainte. Și mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, și -a plecat crengile- n jos; și ea a mâncat la pere și și -a luat la drum câte i-au trebuit. De- acolo mergând mai departe, iaca se întâlnește și cu cățelușa, care acum era voinică și frumoasă, iară la gât p urta o salbă de galbeni pe care a dat - o fetei, ca mulțumită pentru că a căutat - o la boală. Și de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată - său. Moșneagul, când a văzut -o, i s-au umplut ochii de lacrimi și inima de bucurie. Fata atunci scoate salba și paharele cele de argint și le dă tătâne - său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi ies din ea, încât moșneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogății! Iară baba a rămas opărită și nu știa ce să facă de ciudă. Fata babei atunci și -a luat inima- n dinți și a zis: — Las’, mamă, că nu- i prădată lumea de bogății; mă duc să- ți aduc eu și mai multe. Și cum zice, pornește cu ciudă, trăsnind și plesnind. Merge și ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde f usese fata moșneagului; se întâlnește și ea cu cățelușa cea slabă și bolnavă; dă și ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită și seacă și părăsită, de cuptorul cel nelipit și aproape să se risipească; dar când o roagă și cățelușa, și părul, și fântâna, și cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă și în bătaie de joc: — Da’ cum nu!? că nu mi - oi feșteli eu mânuțele tătucuței și a mămucuței! Multe slugi ați avut ca mine? Atunci, cu toatele, știind că mai ușor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată și leneșă, au lăsat - o să- și urmeze drumul în pace și n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Și mergând ea tot înainte, a ajuns apoi și ea la Sfânta Duminică; dar și aici s -a purtat tot hursuz, cu obrăznicie și prostește. În loc să facă bucatele bune și potrivite și să lăie copiii Sfintei
Duminici cum i- a lăut fata moșneagului de bine, ea i - a opărit pe toți, de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. Apoi bucatele le- a făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură… și când a venit Sfânta Duminică de la biserică, și -a pus mâinile-n cap de ceea ce- a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă și îngăduitoare, n- a vrut să- și puie mintea c -o stu rlubatică și c -o leneșă de fată ca aceasta; ci i -a spus să se suie în pod, să- și aleagă de- acolo o ladă, care i - a plăcea, și să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s - a suit și și - a ales lada cea mai nouă și mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult și ce - i mai bun și mai frumos, dar să facă slujbă bună nu - i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să - și ia ziua bună și binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci pornește ca de la o casă pustie și se tot duce înainte; și mergea de - i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s - o ajungă și să-i ieie lada.
Ion Creanga Și când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într -însul! Dar când s- apropie să ia dintr - însele și să- și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. La fântână, așijderea: păhăruțele de argint, nu - i vorbă, erau, și fântâna plină cu apă până- n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar și să ia apă, paharele pe loc s- au cufundat, apa din fântână într - o clipă a secat, și fata de sete s - a uscat!… Când prin dreptul părului, nu- i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeți c - a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s- a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Și - atunci… scobește- te, fata babei, în dinți! Mergând mai înainte, cu cățelușa încă s -a întâlnit; salbă de galbeni avea și acum la gât; dar când a vrut fata să i - o ia, cățelușa a mușcat -o de i-a rupt degetele și n- a lăsat - o să puie mâna pe dânsa. Își mușca fata acum degețelele mămucuței și ale tătucuței de ciudă și de rușine, dar n- avea ce face. În sfârșit, cu mare ce a ajuns și ea acasă, la mă - sa, dar și aici nu le- a ticnit bogăția. Căci, deschizând lada, o mulțime de balauri au ieșit dintr -îns a și pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n- au mai fost pe lumea asta, și apoi s - au făcut balaurii nevăzuți cu ladă cu tot. Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei și avea nenumărate bogății: el a măritat pe fiică - sa după un om bun și harnic. Cucoșii cântau acum pe stâlpii porților, în prag și în toate părțile; iar găinile nu mai cântau cucoșește la casa moșneagului, să mai facă a rău; c -apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moșneagul a rămas pleșuv și spetit de mul t ce- l netezise baba pe cap și de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă- i copt mălaiul.
Personajele din lumea basmului românesc: modele pentru viaţă, Claudia Lotrean - Critica literara / Literatura
După cum este bine cunoscut, basmul reprezintă un izvor nesecat de învăţăminte , el având un puternic caracter educativ ce reiese atât din atitudinea eroilor, cât şi din reflecţiile personajelor ce animă basmul. „Personagiile basmelor sunt fiinţe umane, peste care domnesc împăraţi şi împărătese, ale căror domniţe sunt îndrăgostite mai întotdeauna de Feţi– frumoşi. Moşnegii, babele, ciobanii etc. nu lipsesc, după cum nu lipsesc nici zânele, ielele, ursitoarele ş.a. dintre fiinţel e monstruoase, basmele sunt populate de uriaşi, pitici, căpcăuni, oameni pe jumătate animal şi jumătate om (…), zmei…” . Consideraţia îi aparţine lui I. A. Candrea şi sintetizează, în bună măsură, tipologia personajelor din basmele româneşti. Problematica este, desigur, mult mai complexă şi a fost abordată de majoritatea cercetătorilor care s-au aplecat asupra basmului, ca specie a literaturii române şi universale. Cea mai cunoscută clasificare a personajelor din basme divizează personajele în pozitive sau negative. Se constată că nu există o categorie a personajelor intermediare, iar explicaţie rezidă în concepţia populară conform căreia între bine şi rău nu se află nimic. Aşadar, victoria va fi întotdeauna de partea binelui, iar finalul fericit este obligatoriu în basmul fantastic, altfel acesta şi-ar pierde autenticitatea. O a doua clasificare poate fi făcută prin raportarea la funcţiile pe care le îndeplinesc personajele. Urmând acest criteriu, V. I. Propp a identificat existenţa a şapte personaje şi le -a (re)denumit pornind de la funcţiile lor. Astfel, în basme, apar sub diverse forme şi denumiri următoarele personaje: adversarul, donatorul, ajutorul, fata de împărat, trimiţătorul, eroul şi impostorul. Tipologia realizată de V.I. Propp a fost adoptată şi de către N. Roşianu, care a extins consideraţiile asupra relaţiilor dintre eroi şi celelalte personaje şi a subliniat că ordinea în care personajele sunt menţionate nu este deloc una arbitrară: „eroul ocupă acest loc pentru că (…) eroismul lui nu este atât rezultatul propriilor acţiuni (funcţii), cât rezultatul acţiunilor celorlalte personaje” . O analiză a firului epic al basmelor relevă faptul că în toate basmele existenţa eroilor şi a personajelor, precum şi existenţa relaţiilor dintre cele două categorii sunt condiţii esenţiale, pentru că nu se pot imagina peripeţii şi „aventuri" fără Feţi-frumoşi şi zmei, „aşa încât acţiunea este atrasă de cei care o înfăptuiesc ca "pilitura de fier către magnet” . Eroii sunt stimulaţi de anumite dorinţe, între ei se stabilesc anumite relaţii de opoziţie sau de compensare, de rudenie sau de prietenie. În basm, ca în orice operă literară, "eroul apare ca urmare a constituirii subiectului, pe de-o parte, ca un procedeu de înşirare a materialului, iar pe de altă parte, ca o motivare personificată a legăturii dintre motive." Introducerea în scenă a eroilor se face adoptând tehnica utilizată de rapsodul din Antichitate, cea a narării în cel mai obiectiv stil. Astfel, părăsind expunerea expresivă şi adoptând aşa -numitul "stil de contact" , povestitorul introduce în scenă erou după erou, iar fiecare dintre aceştia îşi destăinuie gândurile şi intenţiile şi participă la evenimente. Reguli general valabile sunt urmate şi în construcţia personajelor din basme: fiecare dintre cei amintiţi ocupă o anumită poziţie; personajul este introdus în scenă cu ajutorul unui conglomerat de gesturi şi fapte de limbaj; toate personajele se comportă după anumite reguli, de la care nu se abat şi îşi construiesc astfel un statut şi un profil psihic şi moral inconfundabile. Unele personaje sunt simpatizate de cititor, chiar îndrăgite , iar celelalte îi trezesc repulsia. O a treia clasificare a personajelor de basm derivă din lumea căreia acestea îi aparţin: societatea umană sau lumea supranaturală. Astfel, universul basmelor este populat, deopotrivă, cu oameni (fie că sunt Împăraţi, Împărătese sau servitori) şi cu personaje învestite cu puteri supranaturale (Zmei, de pildă). Clasificări comportă şi categoria personajelor cu puteri supranaturale, deoarece şi aici se poate delimita între reprezentanţi ai forţelor binelui şi reprezentanţi ai forţelor răului. Caracteristic ambelor categorii este faptul că toate aceste personaje nu au decât o singură trăsătură de caracter care este îngroşată la maximum. Fiind dotate cu însuşiri excepţionale, unele sunt personificări ale bunătăţii, dreptăţii, frumuseţii, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri ale făţărniciei, urâţeniei, răutăţii şi laşităţii. În consecinţă, caracterul eroilor, acţiunile lor sunt delimitate cu stricteţe; nu există lupte între sentimente diferite în sufletul aceluiaşi personaj; nu există replieri de caracter de -a lungul aceluiaşi fir epic. În acest context, s -a constat că, în general, personajele pozitive sunt foarte asemănătoare cu oamenii simpli din popor (împrumută din caracteristicile şi din acţiunile lor), iar personajele negative apar caracterizate de răutate, invidie, prostie şi îngâmfare. O astfel de apropiere de lumea înconjurătoare, accesibilă şi cunoscută prin experienţe proprii de către cititor, nu face decât să accentueze funcţia educativă pe care basmul o are în contextul exemplificării, prin personaje şi fapte fantastice, a binelui care învinge întotdeauna răul. Eroii basmelor sunt exponenţi ai aceluiaşi principiu prin care personajele devin personificări ale unei virtuţi sau ale unei însuşiri negative. Făt-Frumos este caracterizat printr-un rar simţ cavaleresc, iar Ileana Cosânzeana reprezintă idealul de frumuseţe fizică şi morală. Însă, în contextul prezentării lor într-o lume populată de o mare diversitate de tipuri umane, basmul creează întotdeauna opoziţii între calităţile eroilor pozitivi şi tipurile stranii, monstruoase, situate la polul opus. De asemenea, în basm, ca în orice operă literară, "eroul apare ca urmare a constituirii subiectului, pe de -o parte, ca un procedeu de înşirare a materialului, iar pe de altă parte, ca o motivare personificată a legăturii dintre motive." , deci prin raportare la misiunea pe care protagonistul trebuie să o ducă la bun sfârşit. În acest cadru, unul dintre cele mai des întâlnite motive este cel al "însărcinării" eroului sau eroinei. Acesta este supus mai multor încercări sau probe pentru a-şi dovedi vrednicia: un împărat cere să i se clădească un palat într -o noapte; o împărăteasă pretinde fetei sărace să toarcă o cantitate enormă de lână sau să aleagă un sac de seminţe de mac din nisipul cu care erau amestecate etc. Dacă tema este un concept de însumare, de unificare a materialului lexical al lucrării, subiectul este construirea artistică a distribuirii evenimentelor în opera literară. Motivul „însărcinării” eroului influenţează ritmul acţiunii prin utilizarea unor „artificii” menite să încetinească ritmul acţiunii, fie pentru a accentua momentele esenţiale din filonul epic al basmului, fie pentru a condensa timpul şi pentru a l transforma din unul specific naturii umane în altul specific lumii fantastice din basm. Astfel, şi eroii şi acţiunile sunt grupate urmând, îndeosebi, principiul trinităţii: ei luptă cu trei zmei, le eliberează pe cele trei fete, lupta se dă pe trei
poduri, de aramă, de argint sau de aur. În basme se mai întâlnesc trei codri, trei palate, dar şi ş apte inimi, nouă mări şi nouă ţări ş.a.m.d. Clasificările simple – de genul personaje negative şi personaje pozitive, respectiv personaje cu puteri supranaturale şi fiinţe umane – sunt completate în studiile moderne de folclor de tipologii ce au la bază esenţa fiinţei umane şi a caracterului, nu după rang social, ci după "starea biologică". În acest context, Ghe. Vrabie clasifică personajele de basm astfel: grupa personajelor bătrâne şi pasive, care îi cuprinde pe împăraţi, pe sihastru, pe moşneag şi pe babă, pe fraţii mai mari ai eroului; grupa eroilor virili, din care fac parte cei cu iniţiative, personajele cu însuşiri miraculoase, precum Făt-Frumos ce se distinge prin bunătate, înţelepciune, curaj - calităţi pe care le dovedeşte treptat; grupa opozanţilor sau adversarilor îi cuprinde pe cei care se împotrivesc eroilor virili: zmei, balauri, monstruozităţi; grupa actanţilor care sunt agenţii narativi. Fără obiecte miraculoase (numite auxilia), fără sfatul unor intimi cărora eroul li se destăinuie (confidenţi) şi fără ajutorul unor fiinţe (adjuvanţi), el nu poate reuşi. Datorită influenţelor şi interferenţelor multiple, precum şi datorită unei patine îndelungate a timpului, basmul a devenit o noţiune puternic schematizată, însă verosimilă, în care personajul principal se angajează în lupta dintre bine şi rău, trece o serie de obstacole şi în cele din urmă iese învingător. Pe acest traseu se ordonează toate secvenţele narative numite de teoria literară funcţii sau acţiuni ale basmului fantastic. Modelul discursului narativ cuprinde patru secvenţe: o situaţie iniţială de echilibru, o dereglare a echilibrului iniţial, o acţiune reparatorie realizată de erou şi refacerea echilibrului şi recompensarea eroului. Ca secvenţă declanşatoare a acţiunii, apare repararea unui prejudiciu pe care forţele răului le aduc lumii, care poate fi atunci când:
• zmeii fură soarele; • fata de împărat este răpită de un duh rău şi închisă într -un castel îndepărtat; • mana cerească dispare; • oamenii sunt loviţi de rele; • un împărat trebuie să-şi sacrifice fata unui balaur şi atunci intervine eroul necunoscut; • fetele sunt răpite de zmei sau de diavoli, în sarcina eroului revenind sarcina recuperării; • zmeii au furat constelaţiile de pe cer, lăsând întreaga împărăţie în beznă; • în curtea împăratului creşte un pom extrem de înalt, iar împăratul promite fata şi tronul celui care se va urcă până în vârf şi îi va culege poamele necunoscute; • fiinţe necunoscute fură roade de pe holda a trei copii orfani etc. Temele sunt mai puţine la număr decât basmele : exista circa 600 de tipuri de basme, din care o sută sunt nuvelistice. Urmează apoi alegerea unui erou, numit Făt -Frumos (care o caută pe Ileana Cosânzeana), Ţugulea, Prâ slea cel Voinic, Greuceanu, Pipăruş, Măzăran, care suportă rigorile unor încercări complicate, de multe ori iniţiatice: este pus să treacă dincolo de o pădure, de un animal fantastic sau unul fictiv, întruchipat de obicei de tată, care îşi pune fiul la înc ercare. Astfel, eroul basmului este un personaj cu însuşiri miraculoase, semnele virtuţilor sale ulterioare apărând adesea încă dinainte de naştere. Un alt pas îl reprezintă alegerea de către erou a armelor şi vehiculelor necesare pentru a străbate lumea. Cel mai adesea utilizat este calul înaripat, hrănit fie cu jăratic (asocierea calului cu focul este un laitmotiv în basmul româmnesc), fie c u rouă. Deplasarea eroului se face însă şi cu alte mijloace de transport: buşteanul, corbul, un vultur, corabia sau călăuza. Pentru a localiza cauza determinantă de rău, eroul apelează la personaje adjuvante, de obicei episodice, cum sunt Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminica, tovarăşii năzdravani, sau la animale ajutătoare, ca regina albinelor, a furnicilor , corbul, care-i destăinuie cum poate fi remediat râul sau care îl ajuta efectiv în luptă. Obiectele năzdravane sunt capabile să ridice păduri în calea urmăritorilor, să invoce spirite, să facă râurile să se umfle. Unele obiecte au capacitatea de a dărui un belşug veşnic, în timp ce apa vie şi apa moartă constituie un dublet fără de care mortul nu poate fi înviat. De cele mai multe ori, animalul care serveşte ca mijloc de transport, de obicei calul năzdravan, este folosit şi pentru a -l sfătui pe erou, arătându-i cum să depăşească obstacolele sau trimiţându -l într-un spaţiu atemporal, care îl apară de primejdii. Eroul, de regulă singurul personaj principal, titular şi protagonist al basmului, întâlneşte, în drumul său, o serie de personaje negative, antagoni ste, cum sunt balaurii, zmeii, Spânul, Muma Pădurii, Gheonoaia, Scorpia, întrupări ale râului care trebuie învins. De cele mai multe ori, protagonistul străbate ţinuturi pustii, fără urmă de viaţă, deşerturi sau păduri petrificate sau tipicele păduri de aramă, de argint şi de aur, coboară pe tărâmul celalalt sau pe fundul mării ori urcă într -un copac uriaş, un axis mundi, în care întâlneşte lumi necunoscute. Câmpurile străbătute au nume diferite: mai întâi este câmpul cu dorul, apoi câmpul cu setea, câmpul cu florile, câmpul cu somnul. Şi pădurea îşi are originile deopotrivă în lumea reală şi cea fantastică: în momentul în care eroul rupe o creangă din pădure, aceasta ţipă. Eroul care va ajunge împărat sau va conduce o împărăţie porneşte de jos, remarcându -se prin acte de vitejie deosebite, prin protejarea unor personaje supranaturale deghizate tocmai pentru a-i testa virtuţile. Protagonistul se confruntă în lupta dreaptă cu adversarul, îl învinge şi pleacă spre casă ori este supus la noi probe iniţiatice: trecerea unei ape, pătrunderea într-o cetate, proba mâncării, a cuptorului, a aducerii unor obiecte preţioase sau a unei fete de împărat, a unei zâne. în drumul spre casă, forţele răului acţionează din nou, şi fuga magică a eroului presupune transformarea u nui pieptene într-o pădure, a zmeoaicei într -o fântână sau într-un munte de fier. Alteori protagonistul este substituit cu un fals erou, care îşi arogă meritele victoriei, demascarea lui determinând alte probe, trecute în cele din urma cu succes. Toate aceste aventuri sunt săvârşite de fapt de cele şapte personaje , numite sub acest titlu generic de către V.I.Propp, personaje ale basmului pe care le-am amintit la începutul lucrării noastre şi care îndeplinesc diverse funcţii, pe care tot cercetătorul rus ni le explică punctual. Astfel, dacă personajele ce animă basmul sunt multe la număr, s -a constatat că funcţiile acestora sunt foarte puţine, respectiv 31 de funcţii. Ce încadrează cercetătorul în termenul funcţie? „Înţelegem dar prin funcţie o faptă săvârşită de un personaj şi bine definită din punctul de vedere al semnificaţiei ei pentru
desfăşurarea acţiunii. (…) Funcţiile personajelor constituie elementele fixe, stabile ale basmului, independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte. Ele sunt părţi componente fundamentale ale basmului” . Tot Propp este cel care atrage atenţia supra faptului că numărul acestor funcţii este limitat, iar succesiunea lor este „întotdeauna aceeaşi”, astfel că „toate basmele fantastice au o structură monotipică” , în sensul că aceste funcţii, precum interdicţia, încălcarea, complicitatea, lupta, victoria, urmărirea, salvarea, pedeapsa, căsătoria etc. trebuie delimitate independent de personajul care le duce la îndeplinire. Aşadar, se poate observa cu uşurinţă faptul că funcţiile personajelor alături de elementele de legătură existente în basm, motivările, formele de apariţie a personajelor şi elementele atributive sau accesoriile ce apar sunt părţi componente ale basmului şi determină „basmul ca atare în întregul său” Finalul basmului este închis, aproape mereu acelaşi: eroul se căsătoreşte cu fata de împărat şi devine, la rândul lui, împărat, încheind astfel un ciclu iniţiatic, pe care nu el îl va mai repeta, ci un alt erou care, în alt basm, va relua scenariul narativ. Astfel, pe parcursul unui basm, eroul principal este urmărit încă din copilărie până ce ajunge în punctul culminant al vieţii sale, şi anume, „căsătoria şi ascensiunea pe tronul împărătesc. Cum se vede, acţiunea se opreşte la nunta eroului, iar nu la moartea lui”, după cum remarcă Ovidiu Bîrlea şi consideră că întreaga compoziţie a basmului reflectă „evoluţia adolescentului şi supunerea la probe doveditoare că ar fi apt să -şi întemeieze o familie” . Şi dacă introducerea în această lucrare sintetică despre personajele basmelor a fost realizată prin intermediul unui citat, considerăm că ar fi corect ca şi ieşirea din acest cadru să se realizeze prin intermediul unui citat cu rol de formulă finală ce ne readuce la realitatea cotidiană. Astfel, să revenim aşadar la spus ele lui Ion Aurel Candrea despre eroii basmelor româneşti: „Ce alta sunt eroii basmelor, decât nişte simpli oameni, care însă, prin dibăcia sau meşteşugurile lor, au putut să smulgă naturii câte unele din tainele ei, mulţumită cărora ajungeau să săvârşească acţiuni supraomeneşti? (…) Toate erau cu putinţă, dacă aveau norocul să descopere acel ascuns undeva, a cărui posesiune le procura mijlocul de a -şi atinge scopul.” Iată de ce, prin morala lor clară şi mesajul lor pozitiv, basmele contribuie la dezvoltare a celor mai bune trăsături de caracter, modelând frumos personalitatea copiilor. Bibliografie:
1. Ov. Bîrlea, Folclorul românesc I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981 2. Ov. Bîrlea, Antologie de proză populară epică, vol I, Bucureşti, 1966 3. I. A. Candrea, Lumea basmelor, Bucureşti, Editura Paideia, 2001 4. G. Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, Editura Pergamon, 2006. 5. C-tin Eretescu, Folclorul literar al românilor, Bucureşti, Editura Compania, 2004. 6. I.C. Fundescu, Basme, oratii, pacalituri si ghicitori, ed. a III-a. Bucuresti, 1875.
7. M. Gaster, Literatura populară română, Bucureşti, Editura Minerva, 1983. 8. V. Goia, Literatura pentru copii şi tineret, Cluj -Napoca, Editura Dacia, 2003. 9. A. Gorovei, Folclor şi folcloristică, Chişinău, Editura Hyperion, 1990. 10. B.P. Haşdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane, Bucureşti, Tom III, 1893. 11. P. Ispirescu, Basme, Bucureşti, editura Tineretului, 1998 12. Moise, Folclorul românesc-note de curs, Sibiu, Editura Alma Mater, 2001.
13. Mircea Muthu şi Maria Muthu, studiul Făt – Frumos şi „vremea uitată”, Bucureşti, Editura EuroPress Group, 2008. 14. Viorica Nişcov, A fost pe unde n -a fost. Basmul popular românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996. 15. V. I. Propp, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Bucureşti, Editura Univers, 1973 16. V.I.Propp, Morfologia basmului, Bucureşti, Editura Univers, 1981 17. N. Roşianu, Eseuri despre folclor, Bucureşti, Editura Univers, 1981 18. D. Stăncescu, Sur-Vultur - Basme culese din gura poporului român, Bucureşti, Editura Saeculum, 2000. 19. Ghe. Vrabie, Structura poetica a basmului, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R, 1975. 20. Ghe. Vrabie, De civitate rustica, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet-Cultura Naţională, 1999. 21. P. Ursache, Eseuri etnologice, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986.
