ERGONOMIE-CURS1

ERGONOMIE Suport de curs

1

MODULUL 1

INTRODUCERE IN STUDIUL ERGONOMIEI

Conţinut Timp de studiu Definirea ergonomiei 1oră Ergonomia – ştiinţă interdisciplinară 2ore Clasificări şi tendinţe pe plan mondial 1oră

O B I E C T I V E

−Să cunoască obiectul de studiu al ergonomiei -Să înteleagă raportul ergonomiei cu ştiinţele participante la constituirea sa -Să cunoască direcţiile cercetărilor  ergonomice la momentul actual -Să cunoască factorii ergonomici

2

MODULUL 1

INTRODUCERE IN STUDIUL ERGONOMIEI

Conţinut Timp de studiu Definirea ergonomiei 1oră Ergonomia – ştiinţă interdisciplinară 2ore Clasificări şi tendinţe pe plan mondial 1oră

O B I E C T I V E

−Să cunoască obiectul de studiu al ergonomiei -Să înteleagă raportul ergonomiei cu ştiinţele participante la constituirea sa -Să cunoască direcţiile cercetărilor  ergonomice la momentul actual -Să cunoască factorii ergonomici

2

1.1.Definirea Ergonomiei Ergonomia este o ştiinţă interdisciplinară care are ca obiect  studiul   factorilor de solicitare a omului în procesul muncii, în scopul menţinerii capacităţii de muncă la un nivel cât mai ridicat pe toată durata schimbului de lucru şi realizării performanţelor performanţelor (obiectivelor) în muncă. Ergonomia studiază relaţiile relaţiile din din sistemul sistemul om-mijloc de muncă-mediu (fizic şi social) în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de muncă ale omului şi creşterii productivităţii muncii. Cercetările în domeniul ergonomiei au rolul de a stabili echilibrul între două categorii de factori (prezentaţi în figura 1.1) -Sarcina de muncă -Modul de desfăşurare a muncii -Condiţiile de realizare a muncii

E

-Capacitatea organismului uman -Structura organismului uman -Funcţiile organismului uman

  Interdependenţa factorilor din procesul muncii Fig. 1.1. Interdependenţa

Denumirea de ergonomie a fost lansată de psihologul englez K.F.H. Murrel în 1949. Denumirea derivă de la cuvintele de origine greacă şi anume ergos=muncă şi nomos = lege. În anul 1959 s-a constituit la Oxford ‘Asociaţia internaţională de Ergo Ergono nomi mie’ e’.. În 1967 1967 s-a s-a ţi ţinu nutt prim primul ul ‘Sim ‘Simpo pozi zion on inte intern rnaţ aţio iona nall de Ergonomie’, organizat la Praga, unde s-au definit principalii factori care au determinat apariţia şi dezvoltarea ergonomiei ca  ştiinţă a muncii. Prezentaţi sintetic, aceşti factori sunt :   Progresul tehnic şi tehnologic - a determinat determinat schimbări fundamentale în conţinutu conţinutull muncii, muncii, ceea ce impune impune adaptare adaptareaa tehnicii tehnicii la om şi a omului la tehnică;   Evoluţia concepţiei omului despre muncă  - cresc exigenţele exigenţele privind privind calitatea vieţii şi confortul la la locul de muncă ;   Evoluţia ştiinţelor tehnice, umane, economice şi sociale , care au putut furniza cunoştinţe cu privire la studiul activităţii omului în procesul muncii. Principalele definiţii date ergonomiei sunt sintetizate în tabelul 1.1. Având Având în vedere vedere diferi diferitel telee tendin tendinţe ţe manife manifesta state, te, se poate poate despri desprinde nde concluzia că, în centrul problematicii ergonomiei toţi autorii aşază omul, care care s-a s-a bucu bucura ratt de prea prea puţi puţină nă aten atenţi ţiee din din part partea ea orga organi niza zato tori rilo lor  r   producţiei şi muncii din perioadele anterioare.

3

Tabel 1.1.Elemente care caracterizează cele mai importante definiţii ale ergonomiei Autorii

Biroul internaţional al muncii K. F. F. Murrell Societatea de ergonomie V. Munipov V. P. P. Zin Zince cenk nkoo

Jan Rosner

Ministerul muncii şi protecţiei sociale

Obiectul ergonomiei

Scopul ergonomiei

Raporturi optime dintre om şi muncă

-Creşterea randamentului -Prosperitatea muncitorului

Studiul ştiinţific al relaţiei dintre om şi mediul său de muncă

-

Adoptarea metodelor, mijloacelor şi mediilor de muncă Cercetează posibilităţile Crearea condiţiilor optime de omului în procesele de muncă muncă Studi tudiul ul sist sistem emul ului ui omomCrearea condiţiilor care să mijloace de muncăasigure comoditatea şi mediu de muncă securitatea oamenilor în scopul creşterii productivităţii muncii Adaptarea condiţiilor de Asigurarea condiţiilor de muncă muncă la posibilităţile posibilităţile care nu periclitează sănătatea psihice şi fizice ale omului omului Raporturile om – mijloc Creştera productivităţii muncii de muncă – mediu (fizic prin îmbunătăţirea condiţiilor de şi social) muncă

Elementele sistemului analizat

Om - muncă Om - mediu Muncă – maşină - mediu Om - muncă Om- maşină mediu Om - muncă

Om – maşină mediu

1.1.Ergonomia –ştiinţă interdisciplinară 1. Raportul ergonomiei cu ştiinţele participante la constituirea sa Ergonomia studiază comportarea şi funcţionarea organismului uman în proces procesul ul de muncă, muncă, în scopul scopul optimi optimizăr zării ii activi activităţ tăţii ii respec respectiv tive. e. Prin Prin urmare, la constituirea sa, ca ştiinţă de sine stătătoare, au   particip participat at :fiziolog :fiziologia ia şi medicina medicina muncii muncii ;psihologi ;psihologiaa ;sociolog ;sociologia;şt ia;ştiinţe iinţele le tehnice; ştiinţele economice. a)Fiziologia muncii evaluează solicitarea, încordarea şi oboseala omului în procesul de muncă. În sistemul om-maşină-mediu (obiectul de studiu al ergonomiei)sunt luate în considerare si analizate două grupe de probleme fiziologice:  Condiţiile biomecanice ale executării muncii;  Repe Reperc rcur ursi siun unil ilee munc muncii ii fizi fizice ce şi inte intele lect ctua uale le asup asupra ra func funcţi ţiil ilor  or  organismului. Rezu Rezult ltat atel elee aces acesto torr anal analiz izaa cond conduc uc la stab stabil ilir irea ea unor unor bare baremu muri ri cu cerinţele diferitelor profesiuni şi cu caracteristicile pozitive şi negative ale diferitelor operaţii de muncă. Se stabilesc indicatori fiziologici cum ar fi: 4

frecvenţa cardiacă, tensiunea arterială, consumul de oxigen, metobolismul temperatura, capacitatea pulmonară, care să permită aprecierea gradului de adaptare fiziologică a omului şi implicit gradul de organizare ergonomică

b)Medicina muncii asigură în organizarea ergonomică a muncii următoarele elemente:  urmărirea adaptării oamenilor pe locurile de muncă în dependenţă de solicitările specifice ale muncii ;  depistarea din timp a modificărilor morfofuncţionale ale organismului sub influenţa factorilor de mediu;  analiza factorilor de adaptabilitate şi cauzele morbidităţii;  diagnostic diagnosticarea area deficienţ deficienţelor elor care fac ca anumite anumite locuri de muncă să fie fie cont contra rain indi dica cate te unei unei pers persoa oane ne (pri (prinn inve invest stig igaţ aţii ii spec specif ific icee ale ale aparat aparatulu uluii cardio cardiovas vascul cular, ar, circul circulato ator, r, digest digestiv, iv, sistem sistem endocr endocrin, in, acuităţi senzoriale). c)Psihologia şi în special psihologia muncii dezvăluie însuşirile psihice ale ale omul omului ui în rapo raport rt cu tota totali lita tate teaa cond condiţ iţii iilo lorr obie obiect ctiv ivee de munc muncăă ale ale acestuia. Studiază mecanismele psihice ale comportamentului de muncă în diversele forme de manifestare, precum şi impactul diferiţilor factori asupra acesto acestorr mecani mecanisme sme.. Prin Prin cercet cercetări ările le înt întrep reprin rinse, se, psihol psihologi ogiaa furni furnizea zează ză ergonomiei următoarele elemente :  implicarea raţională şi echilibrată a funcţiilor psihologice ale omului în realizarea sarcinilor de muncă;  determ determina inarea rea mecani mecanisme smelor lor psihol psihologi ogice ce ale acţiun acţiunilo ilorr corect corectee şi greşite;  gradul de solicitare psihică;  studiul şi determinarea limitelor psihologice ale omului. d)Sociologia asigură informaţii privind factorii sociali necesari pentru studierea modului de adaptare a omului la munca sa şi a muncii la om. Aceste informaţii fac referire la : gradul de instruire a muncitorilor, vârsta si vechimea in producţie, viaţa familială şi locuinţa, transportul şi orarul. e)Stiinţele tehnice. Raportul dintre ergonomie şi ştiinţele tehnice se manifestă biunivoc. Pe de o parte, datele şi cunoştinţele ergonomice sunt utilizate în proiectarea echipamentului tehnic şi tehnologic, iar pe de altă  parte, în funcţie de problemele tehnice ce se cer rezolvate, se stabilesc noi orientări ale cercetărilor în domeniul ergonomiei.

5

Studiile în acest sens, se concretizează în elaborarea de  standarde ergonomice şi de atestare ergonomică a produselor (de exemplu, în faza de   proiectare a instalaţiilor industriale sunt luate măsuri ergonomice pentru  prevenirea riscurilor profesionale).

f)Stiinţele economice. Raportul dintre ergonomie şi ştiinţele economice se manifestă biunivoc. Pe de o parte, cercetarea ergonomică permite organizarea optimă a muncii în condiţiile producţiei moderne, iar pe de altă  parte, studiile de organizare ergonomică trebuie să corespundă conceptului de eficienţă. În acest scop, este necesar crearea unui sistem coerent de indicatori ai eficienţei studiilor şi cercetărilor cu caracter ergonomic. Constituind o nouă viziune metodologică în domeniul organizării muncii, cercetările interdisciplinare în ergonomie asigură o viziune unitară şi integratoare asupra problematicii omului în procesul muncii. Se pun astfel în evidenţă multiplele interdependenţe şi intercondiţionări ale factorilor  ergonomici, de solicitare a omului în procesul muncii.

2.Factorii ergonomici Factorii ergonomici care afectează performanţa umană în condiţiile  producţiei moderne, se împart în trei mari grupe : a)Factori care depind de organismul uman : - caracteristicile aparatului locomotor în muncă ; - condiţionarea capacităţii de muncă - gradul de adaptare prin antrenament ; - dezorganizarea funcţională prin oboseală ; - regimul raţional de activitate şi odihnă ; - ritmul de muncă ; -   particularităţile sferelor senzorială, perceptuală, mintală, emoţională; - caracteristicile termoreglării; - starea de sănătate. b)Factori care depind de condiţiile de muncă : - organizarea procesului de muncă ; - microclimatul (zgomotul, vibraţiile, iluminatul) ; - relaţii psihosociale. c)Factori care depind de condiţiile generale de viaţă, de calitatea vieţii - alimentaţia ; - condiţiile de locuit . 6

1.3.Orientări şi clasificări în ergonomie 1.3.1.Tendinţe şi orientări actuale în ergonomie Preocupările în domeniul ergonomiei au urmat, în general o curbă  ascendentă  de evoluţie, pe plan modial înregistrându-se următoarele tendinţe : - a crescut interesul pentru preocupările de psihologie datorită schimbării conţinutului muncii si a condiţiilor în care aceasta se desfăşoară, ceea ce duce la creşterea gradului de solicitare neuropsihică a executanţilor ; - factorii de ambianţă fizică deţin o pondere importantă în cadrul  preocupărilor de ergonomie ; - preocupările legate de protecţia muncii au tendinţa de a nu se mai individualiza ca preocupări independente, ci înglobate în cadrul cercetărilor interdisciplinare de ergonomie ; - s-au intensificat cercetările legate de sistemul om-maşină-mediu ;

1.3.2.Clasificări ergonomie În funcţie de cerinţele care i se adresează, ergonomia poate fi privită după o serie de criterii care delimitează mai multe feluri ale ergonomiei, cu domenii specifice de preocupare . 1)Funcţie de scopul urmărit distingem :   Ergonomia adaptării muncii la om – studiază crearea mijloacelor de muncă de la cele mai simple până la cele mai complexe, dimensionarea locurilor de muncă, crearea mediului ambiant   profesional şi extraprofesional astfel incât orice fel de solicitări adresate omului să se armonizeze cu posibilităţile fizice, neuropsihice şi celebrale ale acestuia.   Ergonomia adaptării omului la munca sa – se ocupă cu orientarea, selectia, formarea şi perfecţionarea profesională, având ca scop să asigure fiecărui om o muncă potrivită cu aptitudinile şi posibilităţile individuale. 2)După stadiul sau faza de aplicare distingem :   Ergonomie de concepţie – are ca obiect elaborarea unor standarde ergonomice care se aplică în faza de proiectare a unei întreprinderi, secţie, loc de muncă, utilaj, produs ;   Ergonomie de corecţie – studiază locurile de muncă deja existente,  pentru a elimina disfuncţiile create în sistemul om –maşină-mediu., ca urmare a unor erori de concepţie. 7

3)După obiectul preocupărilor :    Ergonomie a producţiei – studiază condiţiile ergonomice de desfşurare a muncii în toate fazele procesului de producţie : aprovizionare, programare, fabricaţie, reparaţii, transport intern, expediţie. Această ramură a ergonomiei elaborează şi urmăreşte aplicarea standardelor ergonomice în procesul de producţie.    Ergonomie a produsului – studiază din punct de vedere ergonomic,  produsele ce vor deveni mijloace de muncă sau bunuri de consum. Elaborează şi urmăreşte aplicarea standardelor ergonomice ale  produselor. 4)După conţinut :   Ergonomia activităţilor  – ramură a ergonomiei care studiază munca din următoarele puncte de vedere: - antropologic- la proiectarea mijloacelor de muncă se iau în considerare variabilele antropologice - fiziologic – conceperea proceselor de muncă în condiţii de solicitări normale ale organismului (respectarea limitelor  normale ale capacităţii de muncă) - Igienic – eliminarea factorilor de risc pentru îmbolnăviri  profesionale, accidente de muncă, ambianţă necorespunzătoare.    Ergonomie a informaţiei – studiază cognitivitatea implicată în, şi generată de procesul de producţie având la bază percepţia, raţionamentul decizia (găsirea celor mai adecvate soluţii pentru ca  percepţia senzorială să fie clară şi rapidă, informaţiile pe care omul le  primeşte sub formă de semnale de la maşină şi mediu să poată fi uşor  selectate, analizate, astfel încât decizia să fie corectă) ;  Topoergonomia – se ocupă cu cercetarea şi proiectarea dimensională a maşinilor, organelor de comandă ale locurilor de muncă, conform  particularităţilor antropometrice ale omului ;   Bioergonomia – studiază fenomenul de oboseală a organismului uman în raport cu elementele de organizare a mincii (durata zilei de muncă, repaosul, munca de noapte, munca în schimburi).

8

MODULUL 2

PROCESUL DE MUNCĂ ÎN ÎNTREPRINDERE

Conţinut Timp de studiu Procesul de producţie 1oră Procesul de muncă – structură şi caracteristici 2ore Metode de studiere a procesului de muncă 1oră

O B I E C T I V E

−Să cunoască particularităţile procesului de  producţie industrial -Să înteleagă conţinutul procesului de muncă -Să cunoască stadiile executantului în  procesul de muncă -Să cunoască metodele de studiere a  procesului de muncă

9

2.1. Procesul de producţie în cadrul întreprinderii 2.1.1. Sistemul de producţie al întreprinderii Un sistem de producţie se compune dintr-un ansamblu de elemente intercorelate şi grupate în diferite subsisteme, a căror funcţie este de a transforma un set de intrări ( inputs) în ieşiri (outputs), acestea fiind specifice unei anumite industrii. Elementele de intrare sunt: materii prime şi materiale; energie şi combustibil. Aceste elemente sunt transformate cu ajutorul mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă în produse şi servicii industriale (fig.2.1). Materiile prime şi materialele care reprezintă intrări primare, cât şi elementele componente ale sistemului de producţie prin care se asigură   procesul de transformare sunt determinate de destinaţia şi structura  produsului finit şi de complexitatea procesului tehnologic de prelucrare. Materiiprime primeşişimateriale materiale Materii

Energieşişicombustibil combustibil Energie

Efectuareaprocesului procesuluidedeproducţie producţieprin prinfolosirea folosirea Efectuarea mijloacelordedeproducţie producţieşişia aforţei forţeidedemuncă muncă mijloacelor Produseşişiservicii servicii Produse industriale industriale

Fig.2.1. Structura generală a unui sistem de producţie industrial 

De exemplu, în industria constructoare de utilaj petrolier, reprezentată de întreprinderi cum ar fi : UPETROM, UZUC, UZTEL, structura sistemului de producţie cuprinde:   – intrările primare constând din semifabricate feroase (laminate, tablă, ţeavă, profile), minereu de fier, feroaliaje, electrozi de grafit, substanţe chimice, materiale de formare (nisip, argilă) şi diferite subcomponente cum ar fi: rulmenţi, motoare, pompe, care echipează produsul finit, pentru care întreprinderea nu dispune de capacităţi de producţie, fiind mai economic  procurarea lor prin cooperare cu întreprinderi specializate;

10

  – ieşirile sunt produse destinate industriei petroliere, (instalaţii de foraj, pompe, armături) produse foarte complexe pentru care întreprinderea asigură instalare şi service in garanţie – servicii industriale;  – elementele componente ale sistemului de producţie prin care se asigură procesul de transformare sunt: capacităţile de producţie (maşini de  prelucrare, instalaţii de forjare, linii de turnare, aparate de sudură, SDV-uri, standuri de încercări), şi forţa de muncă.  –procesul de transformare care constă în prelucrarea materiilor prime şi materialelor prin diferite operaţii tehnologice cum ar fi: turnare, forjare, sudare, prelucrări prin aşchiere, tratamente termice, vopsire, montajasamblare. Subsistemele sistemului de producţie sunt sectoare de lucru astfel organizate încât să realizeze, fie o anumită fază a procesului tehnologic, fie un produs finit. Acestea sunt: formaţii de lucru, ateliere, linii de fabricaţie, secţii, fabrici. De exemplu, structura de transformare din cadrul sistemului de producţie a întreprinderii UPETROM S.A.,Ploieşti cuprinde: secţia de debitare, fabrica de semifabricate turnate şi forjate, secţii prelucrătoare şi de montaj, secţia care asigură transportul intern, secţia de tratamente termice, secţia de distribuţie fluide, atelier de acoperiri metalice, ateliere de vopsitorie, secţia de întreţinere şi reparaţii utilaje.

2.1.2Componentele procesului de producţie industrial  Procesul de producţie reprezintă procesul de transformare a materiilor   prime cu ajutorul forţei de muncă, a mijloacelor de producţie şi a resurselor  energetice, in produse finite. Procesele de producţie din industriile complexe cuprind: 1.Procese de bază    prin care se asigură fabricaţia propriu-zisă a  produselor finite. În funcţie de fazele procesului tehnologic acestea pot fi:   – procese pregătitoare (obţinerea unor semifabricate prin turnare, forjare);  – procese prelucrătoare (prelucrări mecanice);  – procese de montaj-finisare (asamblarea pieselor, vopsire). 2.Procese auxiliare care contribuie indirect la procesul de transformare a materiei prime prin producerea şi întreţinerea sculelor,

11

dispozitivelor, verificatoarelor, întreţinerea şi repararea utilajelor,  producerea energiei. 3.Procese de servire prin care se asigură buna desfăşurare a proceselor  de bază şi auxiliare, respectiv transportul intern, depozitarea, întreţinerea reţelei energetice. 4.Procese anexe (colaterale) care constau în valorificarea resurselor  reziduale ce rezultă din procesul de producţie. Concepţia clasică de organizare a întreprinderilor industriale  presupunea integrarea tuturor acestor categorii de procese in structura de organizare a producţiei, specifică fiecărei întreprinderi. Concepţia modernă care impune creşterea eficienţei economice a activităţilor productive, se axează pe specializarea întreprinderilor în fabricaţia de produse, subansamble, componente, sau pe faze tehnologice,  procese auxiliare, procese de servire.

2.1.3. Clasificarea proceselor de producţie de bază Procesele de producţie se clasifică în procese continue şi procese discontinue.  Procesele continue asigură o transformare continuă a materiei prime în produs finit. Acestea sunt: procesele de aparatură din industria chimică,  producerea energiei electrice şi termice, procesele din industria metalurgică. Aceste procese sunt complet automatizate, monitorizarea procesului realizându-se de la un pupitru de comandă.   Procesele discontinue (specifice industriei constructoare de maşini, industriei textile), se caracterizează printr-o mare dispersie in spaţiu a mijloacelor de producţie, deoarece procesul tehnologic se desfăşoară succesiv cu efectuarea unor etape de aşteptare (transport-depozitare). Aceste  procese sunt de o mare diversitate. Astfel, in funcţie de volumul, structura şi gradul de omogenitate a producţiei distingem trei tipuri de producţie:  –    producţia individuala şi de unicate este o producţie eterogenă caracterizată printr-o gamă largă de produse realizate în volum mic, ceea ce determină o stabilitate redusă şi un caracter aciclic al fabricaţiei.  –   producţia de serie  presupune realizarea unei game mai restrânse de   produse, în volum mare. Acest tip de producţie se caracterizează prin creşterea stabilităţii, deoarece fabricaţia se realizează pe loturi şi se repetă la intervale de timp egale cu durata unui ciclu de fabricaţie, ceea ce determină caracterul ciclic al producţiei.

12

 – producţia de masă   presupune realizarea unei game foarte restrânse de produse, în volum foarte mare, ceea ce determină o stabilitate foarte mare şi un caracter continuu al fabricaţiei.

2.1.4. Integrarea procesului de muncă în cadrul procesului de producţie In domeniul industrial, procesul de producţie reprezintă intercondiţionarea dintre procesul tehnologic şi procesul de muncă, aşa cum rezultă din figura 2.2. Procesuldedeproducţie producţie Procesul

Procesultehnologic tehnologic Procesul

Procesuldedemuncă muncă Procesul

Operaţiitehnologice tehnologice Operaţii

Fig. 2.2. Structura procesului de producţie industrial 

  Procesul tehnologic asigură transformarea directă calitativă şi cantitativă a materiilor prime în produse finite prin modificarea formei, dimensiunilor, compoziţiei chimice sau structurii interne. Procesul tehnologic reprezintă o succesiune de operaţii tehnologice prin care materia  primă suferă diferite stadii de transformare până la produs finit.  Procesul de muncă se concretizează în acţiunea executantului care, cu ajutorul mijloacelor de producţie realizează toate fazele procesului tehnologic. Se creează aşa numita legătură ”om-maşină” prin care se asigură funcţionarea procesului de producţie. Intensitatea acestei legături depinde de gradul de mecanizare şi automatizare. Astfel, in procesele manuale cum sunt cele de montaj-asamblare, forţa de muncă acţionează direct asupra materialelor, în procesele mecanice muncitorul conduce direct diferite maşini şi utilaje (procese de aşchiere) iar în procesele automate caracterizate   prin efectuarea operaţiilor tehnologice cu ajutorul instalaţiilor sau 13

dispozitivelor automatizate, procesul de muncă se reduce la urmărirea şi supravegherea instalaţiilor.

2.2. Procesul de muncă – structură şi caracteristici 2.2.1.Elementele procesului de muncă Elementele componente ale procesului de muncă sunt:   Executantul  – orice persoană care prin natura obligaţiilor sale de muncă şi activităţii pe care o desfăşoară, răspunde de realizarea unor  sarcini concrete. Executantul se află la baza ierarhiei organizatorice a întreprinderii (de ex. operator, normator, laborant, desenator,  planificator)  Obiectul muncii – lucru asupra căruia omul acţionează în procesul muncii, direct sau prin intermediul mijloacelor de muncă, pentru a-l transforma după o tehnologie specifică. În studiul muncii, noţiunea de obiect al muncii are un sens mai larg, deoarece cuprinde: materiile   prime, materialele, semifabricatele, produsele finite, informaţiile supuse acţiunii intelectuale a omului.  Mijlocul de muncă  – maşini, utilaje, agregate, instalaţii, mijloace de transport, scule, dispozitive, verificatoare, care acţionate prin energia omului sau de o altă sursă de energie, în condiţii concrete ale ambianţei de muncă, realizează potrivit unei tehnologii stabilite, transformarea obiectelor muncii, sau contribuie la această transformare, în produse finite conform cerinţelor pieţei. Din punct de vedere ergonomic, orice mijloc de muncă trebuie să dispună de caracteristici fizice, funcţionale si psihosenzoriale compatibile cu  posibilităţile fizice, neuropsihice şi cerebrale ale omului normal. Caracteristicile fizice ale mijlocului de muncă  sunt: forma, lungimea, înălţimea, distanţe, surse de informaţii, dispozitive de comandă, amplasare. Acestea trebuie să fie compatibile cu variabilele antropometrice ale executantului. Caracteristicile funcţionale ale mijlocului de muncă  trebuie să asigure solicitare minimă a organismului uman, siguranţă în exploatare. Caracteristicile psihosenzoriale se referă la aprecierea modului în care mijlocul de muncă influenţează pe operator prin: cromatică, zgomot emis, temperatură, grad de poluare. 14

2.2.2. Stadiile în care se află elementele procesului de muncă 1.Stadiile executantului în procesul de muncă sunt: acţionarea, controlul, transportul, aşteptarea. a)Acţionarea – reprezintă acţiunea conştientă a executantului (directă sau prin intermediul mijloacelor de muncă) asupra obiectelor muncii, în scopul modificării uneia sau mai multor proprietăţi fizice sau chimice, asamblării sau demontării acestora, precum şi în scopul pregătirii lor pentru trecerea într-un alt stadiu. În munca preponderent intelectuală, acţionarea se referă la primirea sau furnizarea de informaţii (munca managerială), când se efectuează calcule (în proiectare sau la întocmirea unor documente). Acţionarea contribuie la avansarea obiectului muncii către produs finit. b)Controlul  – reprezintă acţiunea prin care executantul verifică însuşirile cantitative şi calitative ale obiectului muncii, funcţionarea utilajului, desfăşurarea propriei munci sau a altor executanţi. De exemplu: măsoară parametrii obiectelor muncii (lungimi, diametre, rezistenţe, densităţi etc.), numără produsele, verifică aspectul, verifică etanşeitatea instalaţiilor, supraveghează tablourile de comandă, verifică respectarea instrucţiunilor de lucru sau a normelor de protecţia muncii, verifică documente, calcule. Controlul nu contribuie direct la avansarea obiectului muncii în  procesul de producţie, ci verifică dacă elementele procesului corespund condiţiilor stabilite. c)Transportul  – reprezintă deplasarea executantului în cadrul  procesului de muncă, cu sau fără încărcătură, cu sau fără mijloc de transport. De exemplu: aducerea materiilor prime, materialelor, semifabricatelor şi informaţiilor la locul de muncă pentru a fi prelucrate, manipularea semifabricatelor de la un loc de muncă la altul sau în cadrul locului de muncă, aducerea pieselor la magazie etc. d)Aşteptarea – este perioada sau intervalul de timp în cadrul schimbului de muncă, în care procesul de muncă al executantului este întrerupt din cauze referitoare la: - Obiectul muncii – lipsa de materii prime, materiale, semifabricate, calitate necorespunzătoare a acestora; - Mijloacele de muncă – defectarea si efectuarea reparaţiilor accidentale ale utilajului, lipsa sculelor şi dispozitivelor necesare, lipsa mijloacelor de transport, lipsa utilităţilor. - Executant – nerespectarea disciplinei în muncă 15

- Organizarea şi programarea producţie – nesincronizarea activităţilor   pe locurile de muncă, lipsa comenzilor de lucru

2.Stadiile mijloacelor de muncă sunt :  Operaţie (acţionare);  Control (când sunt echipate cu palpatoare care realizează măsurarea);  Transport (în cazul mijloacelor de transport);  Stagnare (aşteptare);  Depozitare (utilaje aflate în conservare. 3.Stadiile obiectelor muncii sunt:  Transformare tehnologică (acţionare);  Control (când se examinează cantitativ şi calitativ stadiul  prelucrării);  Transport (când se modifică poziţia în spaţiu);  Aşteptarea sau stocarea temporară (depozitare sau înmagazinare) Stadiul principal este acţionarea/transformarea deoarece este  stadiu  productiv. De aceea este foarte important ca ponderea acestui stadiu în totalul timpului procesului de muncă să fie cât mai mare. Celelalte stadii sunt stadii neproductive , consumatoare de timp şi costuri. În studiul metodelor de muncă se utilizează o serie de simboluri ASME –   American Society of Mechanical Engineers.

16

acţionare (operaţie sau transformare)

aşteptare depozitare (înmagazinare)

control transport (deplasare)

control de calitate

Control efectuat în timpul unei acţionări (transformări)

Acţionare (operaţie sau transformare) efectuată odată cu deplasarea

Transformare (operaţie) efectuată în timpul depozitării

Fig 2.3. Simboluri simple şi combinate utilizate în studiul metodelor de muncă 

2.3.Metode de studiere a procesului de muncă Pentru punerea în evidenţă a metodelor de muncă existente, precum şi  pentru analiza şi îmbunătăţirea acestora se folosesc o serie de mijloace si  procedee specifice studiului metodelor de muncă, care se deosebesc între ele după gradul de aprofundare a analizei (generală sau detailată) sau după obiectul şi subiectul urmărit (procesul sau executantul) ca de exemplu  Schema generală a procesului de producţie;  Graficul desfăşurării procesului de producţie  Graficul de circulaţie;  Graficul executant-maşină;  Graficul activităţii mâinilor.

1.Schema generală a procesului de producţie este o reprezentare grafică, printr-un sistem arborescent, a tuturor operaţilor si controalelor ce au loc în 17

cadrul procesului studiat, în succesiunea lor tehnologică, în care se indică şi intrarea în procesul de producţie a materiilor prime, materialelor, reperelor şi subansamblelor. La întocmirea acestui grafic se urmăreşte obiectul muncii fără a ţine seama de locurile de muncă pe care sunt realizate stadiile respective (operaţii şi controale), ci numai de succesiunea acestor stadii în procesul tehnologic din care fac parte. În acest grafic sunt reprezentate şi se urmăresc numai două stadii ale procesului de muncă (operaţia şi controlul).

2.Graficul desfăşurării procesului de producţie – reprezentare sinoptică, în succesiunea lor tehnologică, a tuturor stadiilor, prin care trece obiectul muncii analizat (reper, subansamblu, produs) sau care caracterizează procesul de muncă studiat. Acest procedeu de analiză cuprinde toate stadiile procesului: operaţiile, controlul, transportul, depozitarea, aşteptarea. Graficul conţine, de asemenea, timpul necesar pentru realizarea stadiilor respective, date privind numărul sau cantitatea obiectelor aflate în diferite stadii, distanţele de transport, executanţi, mod de manipulare, grad de mecanizare sau automatizare. Graficul are ca scop reducerea consumului de timp de muncă şi a duratei totale de execuţie a unui produs prin: - eliminarea stadiilor inutile, în special a aşteptărilor sau a unor  transporturi; - ordonarea stadiilor prin schimbarea succesiunii acestora sau a locului în care se realizează; - utilizarea celor mai adecvate mijloace de execuţie. 3.Graficul de circulaţie – reprezentare sinoptică sub forma unui plan, la scară, a sectorului, zonei sau spaţiului de muncă studiat 9secţie atelier, loc de muncă), care cuprinde deplasările executanţilor şi traseele pe care le parcurg materiile prime, materialele, semifabricatele sau produsele finite între diferitele stadii ale procesului de producţie, stadii care pot fi marcate cu aceleaşi simboluri ca şi în graficul desfăşurării procesului de producţie. 4.Graficul executant– maşină permite înregistrarea şi analiza proceselor  de muncă ce se realizează prin combinarea activităţii executantului cu funcţionarea uneia sau mai multor maşini servite de acesta. Prin  servirea unei maşini se înţelege activitatea periodică desfăşurată de executant la o maşină, prin care, respectând tehnologia prescrisă, se asigură funcţionarea normală a acesteia. Astfel, în cadrul servirii se cuprind 18

următoarele activităţi: fixarea şi desprinderea materialului ce urmează a fi  prelucrat, deplasarea manuală a unor părţi ale maşinii, supravegherea şi reglarea funcţionării maşinii, ungerea si curăţirea acesteia etc. GRAFICUL EXECUTANT- MASINA Operaţia: tasarea reperelor (pinioane) Maşina: Maşină de tasat Timpul EXECUTANTUL [min.]

Numele executantului MASINA

Timpul [min]

0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0 1,1 1,2 1,3

Aşează reperele Fixează reperele în dispozitiv porneşte maşina Supraveghează maşina

Nu funcţionează şi Participă

0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0 1,1 1,2 1,3 1,4

1,4 1,5 1,6 1,7

Supraveghează maşina Opreşte maşina şi desprinde reperele Participă din dispozitiv

1,5 1,6 1,7

1,8

Depune reperele

1,8

Tasat 0,1

SUMAR

Nu funcţionează DURATA CICLULUI

Ocupare executant

min 0,9

1,8 min.

% 50

Utilizarea maşinii

min 1,6

% 88,8

Se realizează o reprezentare grafică , la o scară a timpului, în succesiunea şi interdependenţa lor, a perioadelor de activitate şi de inactivitate ale unui executant individual, precum şi a celor de funcţionare şi nefuncţionare a maşinii la care acesta lucrează. Scopul urmărit prin acest grafic este ridicarea gradului de utilizare a timpului de muncă, în vederea creşterii productivităţii muncii

5.Graficul activităţii mâinilor. Unul din factorii cu rol deosebit în organizarea ergonomică a muncii şi care influenţează direct capacitatea de muncă a executantului, îl constituie modalitatea de realizare a mişcărilor. Cu cât o activitate se realizează cu un număr mai redus de mişcări, la distanţe sau cu amplitudini cât mai mici şi grade de control cât mai reduse, cu atât consumul de energie, respectiv gradul de oboseală al executantului este mai redus, iar eficienţa muncii este mai mare.

19

Este o reprezentare grafică a mişcării mâinilor sau a situaţiilor în care se   pot afla mâinile unui executant individual, care efectuează o activitate manuală repetitivă. Are ca scop raţionalizarea mişcărilor şi echilibrarea încărcării celor două mâini. Punerea în evidenţă a metodei se face folosind un formular special în care se înscriu mişcările celor două mâini, distanţa parcursă de mâini, simbolurile stadiilor pentru mişcări de acţionare, deplasare şi aşteptare, precum şi rezumatul activităţii mâinilor exprimat în numărul de mişcări şi distanţa  parcursă pe total ciclu. În funcţie de gradul de detaliere urmărit, analiza mişcării mâinilor se  poate face prin elaborarea unei ciclograme. Ciclograma mişcării mâinilor  este un procedeu de înregistrare prin fotografiere a traiectoriilor mişcărilor efectuate cu mâinile, de către un executant individual, în cadrul unui ciclu de muncă.

20

MODULUL 3

SISTEMUL OM-MAŞINĂ -MEDIU

Conţinut Timp de studiu Caracteristicile şi particularităţile sistemului 2ore Structura sistemului om-masină-mediu 2ore

O B I E C T I V E

−Să cunoască structura sistemului ommaşină-mediu -Să înteleagă particularităţile şi funcţiile sistemului - Să cunoască tipurile de sisteme existente -Să înţeleagă relaţiile dintre elementele sistemului

21

3.1.Caracteristici şi particularităţi ale sistemului muncii Sistemul om – maşină – mediu (fig.3.1) sau  sistemul muncii este un ansamblu format din componente umane, materiale (mijloace de muncă, obiectele muncii, ambianţa fizică a muncii) şi spirituale (ambianţa  psihosocială a muncii) legate între ele printr-o reţea comună de informaţii, care are ca scop obţinerea de bunuri materiale în condiţii de productivitate si eficienţă maximă. MASINA

OMUL

M U  N C A

MEDIUL

Fig.3.1. Sistemul om –maşină-mediu

  Intrările sistemului – totalitatea mijloacelor materiale sau informaţionale necesare sistemului în vederea realizări scopului propus (căldură, energie electrică, mesaje telegrafice, comenzi de producţie)   Ieşirea sistemului – rezultatul acţiunii sistemului (schimbări în  producţie, mesaje de comunicaţie ) 1.Particularităţile sistemului sunt :

Este un   sistem ergonomic – omul cu particularităţile antropofiziologice, cu o anumită pregătire profesională, având aptitudini  personale şi o stare biopsihică de moment, în condiţii concrete de mediu (ambianţă fizică şi psihică a muncii ) acţionează prin intermediul mijloacelor de muncă asupra obiectelor muncii, pentru ca,  potrivit tehnologiei stabilite să le transforme în produse finite.  Este un   sistem complex – între elementele sale structurale există legături multiple.  Este un   sistem dinamic – aflat într-un proces continuu de transformare calitativă şi cantitativă atât a componentelor sale 

22

(modificarea stării fizice si psihice a omului, creşterea calificării  profesionale, perfecţionarea parametrilor constructivi, funcţionali şi economici ai utilajului, îmbunătăţirea condiţiilor de ambianţă a muncii) cât şi a relaţiilor sistemului cu celelalte sisteme (de ex. sistemul relaţiilor interumane).  Este un  sistem stabil  – îi permite să-şi menţină funcţionalitatea în ansamblul sistemului întreprindere din care face parte.  Este un  sistem deschis – are legături de intercondiţionare cu mediul  psiho-social, tehnic, tehnologic, economic, juridic în cadrul căruia s-a constituit şi funcţionează.  Este un  sistem autoreglabil  – omul poate lua măsurile necesare, reglându-şi propria activitate după restricţiile ce apar în subsistemele maşină sau mediu, la diferite ale acestora (menţinerea utilajului la   parametrii de funcţionare, perfecţionarea echipamentului tehnologic, reducerea acţiunii factorilor nocivi)

2.Funcţiile sistemului Pentru realizarea scopului final, elementele componente ale sistemului realizează anumite funcţii specifice care se întâlnesc atât la om cât şi la maşină (fig.3.2) 2. Păstrarea informaţiei

Intrare informaţii

1.Recepţionarea informaţiei

3.Analiza informaţiilor  şi luarea deciziilor 

4.Execuţie

ieşire

Fig.3.2. Funcţile sistemelui om – maşină – mediu

Cea mai importantă este funcţia de analiză a informaţiilor si luare a deciziilor, funcţie care asigură coordonarea funcţionării sistemului în vederea îndeplinirii scopului propus. Elementele componente ale sistemului realizează aceste funcţii în diferite moduri ( tabel 3.1).

23

Tab. 3.1. Modul de realizare a funcţiilor în sistem Funcţia

Scop

Mod de realizare Om

1. Recepţionarea informaţiei

Măsurarea informaţiilor  simţuri: văz, auz, pipăit externe şi interne, convertirea în limbajul specific sistemului 2. Păstrarea Memorizarea informaţiei memorie informaţiei 3. Analiza Prelucrarea informaţiilor  sistem nervos superior informaţiilor şi primite şi stocate în luarea vederea luării deciziilor  deciziilor  privind intervenţia în proces 4. Execuţia Efectuarea intervenţiilor  - mînă, picior   în proces - voce

Maşină

Traductoare, aparate de măsură electrice, pneumatice, hidraulice, optice Memorie mecanica Elemente logice, sisteme optimale, sisteme adaptive Servomotoare electrice, hidraulice, pneumatice

Recepţionarea informaţiei de către om se face cu ajutorul analizatorilor, informaţii care i se prezintă sub formă de stimuli vizuali (informaţii scrise, indicaţii ale aparatelor de măsură ), auditivi (informaţii de la alţi oameni, semnale sonore de la mijlocul de muncă )olfactive (de la mijlocul de muncă sau mediu). În luarea deciziei, omul foloseşte informaţiile recepţionate direct, raportându-se la informaţiile memorate. Execuţia deciziei constă în efectuarea de acte motorii (acţionarea dispozitivelor de comandă) sau acţiuni de comunicaţii verbale în consens cu decizia şi în vederea îndeplinirii acesteia.

3.Tipuri de sisteme În funcţie de modul cum sunt repartizate funcţiile între om şi maşină distingem: sisteme manuale, sisteme semiautomate, sisteme automate Sisteme manuale –toate funcţiile sunt realizate de om (fig.3.3). Astfel de sisteme se întâlnesc la maşinile unelte obişnuite, instalaţiile industriale  prevăzute numai cu aparate de măsură. intrare

OM

MASINA Reacţie secundară Reacţie principală

Fig. 3.3. Sistem manual  24

ieşire

Sisteme semiautomate (fig. 3.4) – unele funcţii sunt executate de maşină sub controlul omului (maşini unelte cu comenzi automate, instalaţii industriale prevăzute cu instalaţii de reglare automată, protecţii şi comenzi automate). intrare

OM ieşire

MASINA Reacţie  principală

Fig. 3.4. Sistem semiautomat 

Sisteme automate –  toate funcţiile (recepţia, stocarea, analiza şi stabilirea deciziei, execuţie) sunt realizate de maşină, omul doar  supraveghează funcţionarea sistemului în vederea identificării şi prevenirii unor defecţiuni. OM (supraveghere) intrare

MASINA

ieşire

optimizare

Fig.3.5. Sisteme automate

Sisteme automate se întâlnesc în practică la maşinile unelte cu comandă numerică, instalaţii industriale cu automatizarea tuturor operaţiilor, linii de fabricaţie automate, staţii de pompe, compresoare.

4.Proiectarea sistemului Proiectarea sistemului om - masină – mediu, la nivelul unui loc de muncă din cadrul întreprinderii, presupune parcurgerea următoarelor etape:  Definirea scopului şi obiectivelor sistemului; 25

Stabilirea funcţiilor sistemului necesare realizării scopului;  Distribuirea funcţiilor între componentele sistemului, specificarea modului de informare şi de acţionare a omului în sistem;  Proiectarea componentelor fizice (maşinilor);  Stabilirea modului optim de amenajare a locului de muncă în conformitate cu particularităţile anatomofiziologice ale omului şi cu caracterul sarcinilor de realizat;  Determinarea valorilor optime ale factorilor de ambianţă;  Orientarea, selecţia şi pregătirea profesională a categoriilor de  personal din sistem, în dependenţă de sarcinile si funcţiile ce revin acestuia;  Evaluarea gradului de solicitare a omului şi a posibilităţilor de reglementare a eforturilor sale;  Precizarea coordonatelor ambianţei sociale din sistem şi influenţa diferiţilor ei factori asupra calităţii muncii, siguranţei sistemului şi eficienţei muncii. 

3.2.Structura sistemului om – maşină – mediu 1.Subsistemul om - reprezintă componenta umană conştientă a sistemului muncii, care are rol activ de punere în mişcare a subsistemului maşină, pentru ca, prin intermediul acestuia să acţioneze asupra obiectelor  muncii, în sensul transformării lor fizice şi/sau chimice, în condiţii concrete de mediu, în vederea obţinerii de bunuri materiale şi servicii. Caracteristici:  Sistem deschis, adaptabil, complex, cu o structură dinamică, biopsihosocială , culturală  Sistem biologic senzorial   Acţionează în condiţii concrete de variabile antropologice , potrivit aptitudinilor, pregătirii profesionale şi stării psihice de care este stăpânit la un moment dat;  Sistem cibernetic cu o structură de transformare a unor intrări în ieşiri (fig. 3.6.) Variabile antropologice – sistem de indicatori calitativi şi cantitativi care dau măsura şi limitele de variaţie a morfologiei şi constantelor  funcţionale ale sistemului biologic uman considerat ca un întreg (înălţime, greutate, capacitate vitală, capacitatea inimii, activitatea scoarţei cerebrale). Variabile antropometrice ( antropologice  –   somatometrice)  –  indicatori cantitativi dimensionali (înălţime, perimetru toracic în repaus, 26

lungimea braţului, lungimea şi lăţimea mâinii forţa mâinii). Sunt utilizate în ergonomie pentru proiectarea utilajelor, poziţionarea dispozitivelor de comandă, proiectarea S.D.V-urilor cât şi a echipamentului individual de  protecţie. -subsistem maşină -subsistem mediu -sisteme de acelaşi rang -sisteme de rang superior 

intrări

Subsistem om (elemente componente)

ieşiri

-subsistem maşină -subsistem mediu -sisteme de acelaşi rang -sisteme de rang superior 

Fig. 3.6. Subsistemul om ca sistem cibernetic

Elementele componente ale subsistemului om sunt:  Variabilele antropologice şi antropometrice ;   Personalitatea umană  – aptitudini +temperament+caracter – permite omului să se adapteze la activitatea profesională;   Pregătirea profesională  – se capătă în procesul de instruire şi educare, se află în strânsă legătură cu aptitudinile omului pentru realizarea unei meserii;  Variabile psihologice – calităţi intelectuale (memorie, gândire, imaginaţie), atenţia, spiritul de observaţie, procese afective (panică, impulsivitate ),   procese voliţionale (promptitudine şi hotărâre în luarea şi executarea deciziilor), interesele şi motivaţia pentru muncă. În cadrul variabilelor psihologice, un rol important îl au procesele voliţionale care asigură recepţionarea informaţiei transmisă de subsistemele din amonte (detectare, discriminare, identificare, interpretare semnale sau mesaje),   prelucrarea informaţiilor  (decodificare mesaje, clasificare, selecţionare, corelare ), luarea deciziei privind deservirea locului de muncă. Relaţii endogene – se stabilesc între elementele componente ale subsistemului. Pot fi:  directe   – de ex. variabilele antropologice au legături directe cu trăsăturile de personalitate, cu pregătirea profesională, cu variabilele  psihologice;  indirecte – de ex. starea psihică la un moment poate avea influenţe asupra capacităţii de muncă şi performanţelor profesionale;

27

temperamentul şi trăsăturile de caracter pot influenţa relaţiile interpersonale şi performanţele profesionale. Relaţii exogene – se stabilesc între elementele componente şi subsistemele din aval şi amonte .  Intrări din:  Subsistemul maşină  – comportarea în funcţionare a caracteristicilor  constructive, performanţele tehnice şi economice realizate, starea de funcţionare, calitatea prelucrării obiectelor muncii;  Subsistemul mediu – condiţii de organizare a activităţii, condiţii igienico-sanitare, factori de ambianţă fizică a muncii (microclimat, zgomot, iluminat) – se adresează variabilelor psihologice şi antropologice.  Subsisteme de acelaşi rang  – consultaţii, schimb de experienţă – se adresează personalităţii şi pregătirii profesionale;  Subsisteme de rang superior  – informaţii de la şeful de atelier, seful de secţie privind sarcinile de muncă, norme, normative, recomandări, instrucţiuni.  Ieşiri către:  Subsistemul maşină –  transmiterea comenzilor de pornire, reglare, oprire, supravegherea funcţionării;  Subsistemul mediu –  intervenţie, reglarea factorilor nocivi,  Subsisteme de acelaşi rang  – relaţii interpersonale de colaborare;  Subsisteme de rang superior  –informare, raportarea stării sistemului om-maşină –mediu la un moment dat, asupra modului său de funcţionare, de realizare a sarcinilor de muncă, solicitarea unor  intervenţii pentru reglarea activităţii sistemului.

2.Subsistemul maşină - sistem cibernetic cu o structură de transformare a intrărilor în ieşiri (fig. 3.7). -Subsistem om -Subsistem mediu -Alte sisteme ale întreprinderii

intrări

Subsistem maşină

ieşiri

Fig. 3.7. Subsistemul maşină 

28

-Subsistem om -Subsistem mediu -Alte sisteme ale întreprinderii

   

Elementele componente ale subsistemului maşină sunt: Caracteristicile constructive ale utilajului; Parametrii tehnici şi economici de funcţionare Fiabilitate; Obiectele muncii ce se prelucrează.

Relaţii endogene:  Conexiuni directe – influenţa exercitată de caracteristicile constructive ale utilajului asupra parametrilor de funcţionare şi fiabilităţii; influenţa   pe care o au parametrii de funcţionare (viteze de lucru, turaţii,  presiuni)asupra fiabilităţii utilajului cât şi asupra calităţii prelucrării obiectelor muncii; influenţa consumului de energie aspra costului de fabricaţie,; influenţa fiabilităţii asupra calităţii obiectelor muncii;  Conexiuni indirecte (inverse) – disfuncţii ale utilajului ca urmare a influenţelor exercitate de calitatea materialelor prelucrate asupra elementelor constructive ale utilajului şi parametrilor tehnici şi economici (consum suplimentar de energie şi timp). Relaţii exogene  Intrări provenite de la:  Subsistemul om – transmiterea de comenzi de pornire, reglare, modificare a regimului de funcţionare, lucrări de modernizare, întreţinere şi reparaţii ;  Subsistemul mediu – influenţa benefică sau perturbatoare a factorilor  de ambianţă fizică (umiditate, temperatură, vibraţii, zgomot);  Alte sisteme ale întreprinderii – materiile prime, echipamentul  Ieşiri către:  Subsistemul om – informaţii de stare sau de reglaj, performanţele tehnice şi economice realizate, starea de funcţionare, calitatea obiectelor muncii prelucrate ;  Subsistemul mediu – fum, vapori, vibraţii, temperaturi, zgomot;   Alte sisteme ale întreprinderii – produse, lucrări sau servicii adresate altor sisteme (locuri de muncă, magazii)

3.Subsistemul mediu – totalitatea factorilor de ambianţă în care se desfăşoară munca şi care influenţează starea fizică si psihică a executantului. Are două componente: ambianţa fizică şi ambianţa  psihosocială. 29

 Ambianţa fizică  are următoarea structură:   Ambianţa barică  – înlocuirea azotului din aerul respirabil;    Ambianţa biologică  – încărcarea cu microorganisme contaminate a aerului din mediul de muncă;    Ambianţa cromatică  – ansamblul cromatic al utilajelor, e echipamentului de protecţie, dispozitivelor, mijloacelor de transport;   Ambianţa electromagnetică  – luminozitate şi radianţii;   Ambianţa sonoră  – totalitatea sunetelor produse la un loc de muncă, sub aspectul intensităţii, duratei, frecvenţei şi al aprecierii subiective de către personalul expus;   Ambianţa termică  – temperatură, umiditate, curenţi de aer;   Ambianţa toxochimică  – prezenţa în aer a substanţelor chimice şi/sau  pulberi organice sau anorganice;   Ambianţa vibratorie – vibraţiile produse de maşină Ambianţa fizică influenţează asupra eficienţei muncii prin sentimentul de confort sau inconfort pe care îl induce factorului uman. Influenţa negativă se concretizează în diminuarea capacităţii de muncă şi apariţia stării de oboseală.  Ambianţa psihosocială  – ansamblul raporturilor interpersonale în cadrul dinamic, structural şi funcţional al grupului de muncă. Este determinată de următoarele procese: intercomunicare, intercunoaştere, grad de omogenitate şi coeziune a grupului, leadership-ul aplicat în cadrul grupului, preocupări extraprofesionale ale membrilor grupului. Factorii de ambianţă psihosocială care pot avea efect pozitiv sau negativ asupra capacităţii de muncă sunt:  Relaţiile interpersonale;  Factorii de personalitate – atitudine, caracter, temperament;  Condiţii de organizare a activităţii;  Trăiri afective;  Condiţii igienico-sanitare.

30

MODULUL 4

CERINŢE ERGONOMICE ALE SUBSISTEMULUI UMAN Conţinut Timp de studiu Mişcările corpului omenesc şi principiile economiei de mişcari 2ore Dimensiunile antropometrice şi valoarea lor ergonomică 1oră Capacitatea de muncă si oboseala 1oră

O B I E C T I V E

−Să cunoască categoriile de mişcări pe are le efectuează organismul uman la locul de muncă -Să înţeleagă modul de aplicare a  principiilor economiei de mişcări -Să cunoască valoarea ergonomică a dimensiunilor antropometrice -Să cunoască factorii care influenţează capacitatea de muncă

31

4.1.Mişcările corpului omenesc La locul de muncă, executantul efectuează frecvent mişcări ale membrelor superioare şi inferioare. În marea majoritate a cazurilor, aceste mişcări sunt efectuate incorect, ceea ce duce la o risipă de energie şi apariţia  prematură a oboselii fizice.

1.Clasele de mişcări Mişcările executantului în procesul de muncă pot fi efectuate din diferite puncte de articulaţie ale corpului. Astfel că, aceste mişcări după gradul lor de dificultate, după lungime şi după masa musculară pe care o antrenează, pot fi grupate în cinci categorii (sau clase), aşa cum rezultă din tabelul 4.1. Această clasificare nu este strict anatomo- fiziologică, dar este utilizată cel mai frecvent în studiul muncii pentru organizarea ergonomică a locului de muncă. Tabel 4.1. Categoriile de mişcări ale executantului Categoria miscării

Pivotul mişcării

I II III IV

Încheietura degetelor Încheietura pumnului Încheietura cotului Umărul

V

Trunchiul

Organele în mişcare

Degetele Degetele şi palma Degetele, palma şi antebraţul Degetele, palma, antebraţul şi braţul Degetele, palma, antebraţul braţul şi trunchiul

Mişcările din acest tabel se limitează exclusiv la braţe. Atunci când executantul este obligat să-şi alungească mişcarea prin aplecarea corpului, se depăşesc cele cinci categorii descrise. Ca regulă generală, mişcările sunt cu atât mai obositoare, mai lente şi mai imprecise, cu cât ele angajează mase musculare mai importante şi cu cât creşte lungimea lor. Astfel, mişcările din clasele I – III se caracterizează printr-un mare grad de precizie, datorită antrenării de mase musculare reduse şi segmente de lungimi mici; sunt cele mai avantajoase din punctul de vedere al economiei de energie, oboseala musculară apare cu întârziere. Mişcările din clasele IV – V se caracterizează printr-o precizie scăzută, antrenează mase musculare mari şi segmente lungi ale corpului. Aceste mişcări se efectuează cu mare consum de energie musculară, fapt care determină instalarea rapidă a oboselii.

32

În funcţie de zona în care se desfăşoară, mişcările pot fi grupate în două mari categorii:  mişcări din  zona de lucru normală , când se efectuează mişcări cu braţele flexate, pivotând în jurul articulaţiei cotului  mişcări din  zona maximă de lucru, când se efectuează mişcări cu  braţele în extensie, pivotând în jurul articulaţiei cotului.

2. Forţa fizică a organismului uman Forţa pe care o poate dezvolta organismul uman depinde, de asemenea, de unele particularităţi biomecanice ale mişcărilor (sistemul de  pârghii sau caracteristicile anatomice ale diferitelor articulaţii). Având în vedere efectul sistemului de pârghie şi de sumare a activităţii muşchilor, ergonomia face unele recomandări referitoare la uşurarea efortului fizic şi la modul corect de executare a mişcărilor (fig 4.1.). În poziţia aşezat, forţa de împingere a mâinilor este maximă când articulaţia cotului este de 150º -160º şi punctul de aplicare la 70 cm în faţa spătarului.

În poziţia aşezat, apăsarea pe pârghie este maximă dacă punctul de aplicare se găseşte între umăr şi cot.

În poziţia aşezat, forţa de tracţiune a mâinilor este mai mică decât forţa de tragere. Extensia braţelor cu punctul de aplicaţie la 20-25 cm deasupra scaunului.

Obţinerea forţei maxime

În poziţia aşezat, apăsarea pe pedale este maximă când unghiul de articulaţie a genunchiului este de 160º iar cel al articulaţiei piciorului este de 120º

În poziţia ortostatic, apăsarea pe  pârghie este maximă dacă se găseşte la înălţimea umerilor.

Fig. 4.1. Recomandări ergonomice privind efectuarea mişcărilor 

Variaţia forţei diferitelor segmente ale corpului uman este influenţată de relaţiile pârghiilor multiple ale aparatului locomotor. Astfel oasele servesc ca puncte de inserţie a muşchilor, care sunt organele active ale mişcărilor, având în această funcţie rolul unor adevărate pârghii. În raport 33

cu punctul de aplicare al  forţei reprezentate prin muşchi, a rezistenţei reprezentată prin greutatea deplasată şi a  punctului de sprijin, pârghiile se pot grupa, prin analogie cu pârghiile mecanice, în cele trei categorii :  pârghie de grad I, pârghie de grad II, pârghie de grad III.

3.Principii şi reguli ale economiei mişcărilor Risipa de energie datorită modului cum sunt efectuate mişcările este cauza principală a oboselii şi uzurii executantului. În lucrarea sa, Studiul mişcărilor şi timpului , Ralph M. Barnes a formulat 22 de principii ale economiei mişcărilor, care sunt încadrate în trei mari grupe: a)Principii ale economiei mişcărilor aplicabile corpului omenesc  Mâinile să înceapă şi să termine mişcările în acelaşi timp. Acest principiu urmăreşte înlăturarea tendinţei de a folosi mâna stângă  pentru ţinerea obiectului, în timp ce mâna dreaptă acţionează asupra sa. Deosebirile de efort, între mâna stângă (efort static) şi mâna dreapta (efort dinamic), influenţează viteza respectiv ritmul de lucru. Tinerea obiectului muncii de către un dispozitiv de fixare, permite ambelor mâini să activeze simultan.  Mişcările mâinilor şi braţelor să fie simultane, în sens opus şi simetrice. Acest principiu corespunde construcţiei anatomice a corpului, pe baza simetriei şi echilibrului. Aceste mişcări sunt precise şi se desfăşoară cu viteză mare, deoarece echilibrul corpului nu este tulburat. Mişcările nesimetrice modifică centrul de greutate, produc încordări musculare de sens opus sau chiar deplasări ale corpului în sens opus, pentru menţinerea echilibrului. Deşi aceste acte se produc în mod reflex, ele au caracterul unor factori perturbatori care influenţează negativ viteza mişcării.  Mişcările mâinilor şi ale corpului să se limiteze la clasele cele mai  joase. Mişcările din clasele I – III antrenând segmente corporale mici, cu un consum mic de energie, sunt mai puţin obositoare, mai rapide şi mai  precise. Mişcările din clasele IV –V sunt mai lungi având implicaţii de ordin fiziologic (se solicită muşchii toracelui şi a spatelui, este afectată structura osoasă a coloanei vertebrale cât şi centrii nervoşi care se află în canalul medular) şi de ordin economic ( se prelungeşte timpul de execuţie, scade calitatea muncii).  Momentul forţei să fie folosit în ajutorul executantului şi să fie redus la minimum dacă el trebuie să fie depăşit de efortul muscular. 34

Momentul forţei reprezintă produsul dintre greutatea care se deplasează şi viteza sa de mişcare. În munca industrială, greutatea totală deplasată este de cele mai multe ori suma următoarelor componente: greutatea materialului deplasat, greutatea uneltelor sau a dispozitivelor  deplasate,şi greutatea părţii corpului care se deplasează. Adesea este   posibil să se folosească momentul forţei mâinii, a materialului şi al uneltei, pentru a se efectua o muncă utilă. Când este nevoie să se forţeze ceva sau să se aplice o lovitură puternică, materialul şi mişcările muncitorului să fie organizate în aşa fel încât lovitura să fie efectuată, în măsura posibilului, în momentul în care se atinge cantitatea de mişcare maximă. Cantitatea de mişcare trebuie redusă la minim atunci când ea trebuie să fie realizată printr-un efort muscular.  Mişcările curbe, continue şi line ale mâinilor sunt preferabile mişcărilor rectilinii cu schimbări bruşte de direcţie şi unghiuri ascuţite. Mişcarea curbă este mişcarea naturală a mâinii, corespunzător  construcţiei sale anatomice, respectiv rotirea ei ca un pivot în una din articulaţiile sale. În procesul muncii este preferabilă o astfel de mişcare coordonată de centrii nervoşi ai automatismului, întrucât se poate efectua cu precizie şi cu viteză mare, deci cu o creştere a productivităţii. Mişcările în linie dreaptă, chiar atunci când sunt continue sunt mai obositoare decât cele curbe, fiind necesară o încordare mai mare a atenţiei. Cu atât mai mult când sunt discontinue, însoţite de schimbări de direcţie şi de nivel.  Mişcările balistice sunt mai rapide, mai uşoare şi mai precise decât mişcările cu restricţii (opriri) sau ‚controlate’. Mişcările balistice sunt mişcări curbe, cu pivotul în articulaţia umărului sau a cotului şi mai rar, în aceea a mâinii sau a degetelor. Aceste mişcări se caracterizează prin cursul lor natural, continuu, determinat de activitatea liberă a muşchiului (care se contractă) care nu este contracarată de un muşchi opus, limitator. Din această cauză, sunt mai rapide şi mai precise decât cele cu restricţii sau controlate.  Munca să fie în aşa fel organizată încât să permită un ritm uşor şi natural. Ritmul de lucru natural exprimă dispoziţia de muncă a fiecărui individ, dispoziţie determinată de constituţia fizică, de caracteristicile  psihice şi de starea sănătăţii. În condiţii de sănătate relativă, fiecare om adoptă ritmul său propriu care îi dă senzaţia de confort.  Cursivitatea naturală a mişcărilor. 35

Mişcările succesive trebuie să fie legate în aşa fel încât să se permită să se treacă uşor de la o mişcare la alta, fiecare transmiţându-se cu o   poziţie care să favorizeze începerea mişcării următoare. Acest fapt favorizează menţinerea ritmului de lucru şi evitarea accelerării la sfârşitul unei mişcări, urmând ca după aceea să se treacă la accelerare în mişcarea următoare.  Efectuarea mişcărilor în direcţia utilizării forţei gravitaţionale. Gravitaţia este printre principalele surse de energie care nu costă nimic pentru a produce, iar valorificarea ei reclamă cheltuieli foarte reduse. Astfel că, forţa de gravitaţie uşurează efortul muncitorului dacă acesta exercită o mişcare în sensul ei. De aceea, este recomandabil să se recurgă la astfel de mişcări ori de câte ori este posibil, fiind eficiente din  punct de vedere economic. Mişcările în contrasensul gravitaţiei solicită mai mult efort, sunt mai obositoare şi cu productivitate inferioară.  Fixările ochilor să fie pe cât posibil mai puţine şi de durate cât mai scurte. Activitatea ochilor se intensifică în momentele în care mişcarea se execută cu reţinere, întrucât nu este perfect însuşită sau din cauza unor  elemente imprevizibile. În aceste condiţii, ochii fixează anumite detalii  pentru asigurarea preciziei executării mişcării. În timp, fixarea ochilor se traduce prin încetinirea mişcării precedente. b)Principii ale economiei mişcării aplicabile organizării locului de muncă   Pe suprafaţa de lucru să se menţină numai materialele şi sculele care se utilizează în ziua respectivă. S-a constatat că marea majoritate a executanţilor manifestă tendinţa de a depozita pe suprafaţa de lucru, cantităţile de materiale şi scule care depăşesc cu mult necesităţile unei zile de lucru. Dezavantajul principal al acestei depozitări este suprasolicitarea sistemului nervos (orice obiect în plus  pe suprafaţa de lucru constituie un factor perturbator).  Sculele şi materialele să aibă un loc definit şi permanent. Acest principiu duce la formarea obişnuinţei în executarea mişcărilor  de apucare, de punere la loc în mod automat, rapid şi precis, fără controlul vederii sau alt control mintal.  Sculele, materialele şi verificatoarele să fie plasate aproape de punctul de utilizare. Aşezarea corectă a acestor obiecte trebuie să fie în zona de lucru normală, pentru a putea fi folosite in mişcări de clasele I- III.

36

Cutiile şi containerele de alimentare să ofere materialele aproape de  punctul de utilizare. Folosirea gravitaţiei pentru apropierea materialelor şi pieselor de  punctul de utilizare, presupune proiectarea acestor cutii şi containere cu fund înclinat, astfel încât conţinutul să alunece spre partea inferioară, de unde să fie apucată fiecare piesă cu multă uşurinţă.  Degajarea locului de muncă de materiale şi semifabricate prin cădere liberă să se facă oriunde este posibil. Aplicarea acestui principiu urmăreşte eliberarea mâinilor de activitatea de degajare a locului de muncă de materiale si semifabricate. Mâinile devenite libere pot începe ciclul următor, fără nici o întrerupere, menţinând ritmul de muncă.  Materialele şi sculele să fie astfel plasate încât să permită cea mai  bună succesiune a mişcărilor. Acest principiu urmăreşte eliminarea mişcărilor inutile.  Să se asigure condiţii corespunzătoare de lucru. Un iluminat bun constituie prima cerinţă pentru o percepere vizuală corespunzătoare. Claritatea vederii materialelor, sculelor a organelor de comandă constituie mediul vizual de siguranţă. Vederea neclară generează nesiguranţa, mişcările executându-se cu ezitări, cu eforturi de concentrare a vederii pentru distingerea unor detalii necesare, ceea ce încetineşte ritmul de lucru respectiv prelungeşte durata de execuţie.  Înălţimea locului de muncă şi a scaunului să fie astfel stabilită încât alternarea poziţiei ortostatice cu poziţia şezând să fie uşor de rezolvat. Această alternare permite odihnirea grupelor de muşchi solicitate şi îmbunătăţirea circulaţiei sanguine. Oricare din cele două poziţii, dacă este adoptată pe o perioadă prea mare de timp devine obositoare. De aceea alternarea poziţiilor de lucru este favorabilă atât menţinerii sănătăţii, cât şi ritmului susţinut de muncă.  Să se asigure fiecărui executant un scaun ergonomic cu o înălţime care să-permită o poziţie corectă în muncă. Scaunul constituie un element component al confortului de lucru, care vine în contact direct cu corpul executantului. Scaunul nu trebuie să sustragă atenţia executantului de la activitatea principală. Un scaun ergonomic trebuie să asigure: menţinerea echilibrului, circulaţia sângelui în membrele inferioare, poziţia dreaptă a corpului, nepermiţându-i să se flexeze ori să se încline din mijloc. c)Principii ale economiei de mişcări în proiectarea sculelor şi echipamentului industrial. 

37

Mâinile să fie degajate de orice activitate care ar putea fi efectuată mai avantajos de un instrument, de un dispozitiv de fixare sau de un dispozitiv acţionat cu piciorul. Acest principiu se referă la preluarea de către membrele inferioare a unor sarcini efectuate cu mâinile. Recurgând la pedale, trebuie să se ţină seama să nu apară noi factori perturbatori, de exemplu, efortul static   prelungit, pentru menţinerea apăsată cu forţa a pedalei sau tulburări de circulaţie. De aceea, pedalele trebuie să fie concepute în legătură cu un sistem de resorturi puternice sau cu un motor de acţionare . În acest fel se asigură respectarea principiului economiei de energie musculară.  Pârghiile, manivelele şi roţile de mână să fie amplasate în astfel de   poziţii, încât executantul să le poată manipula cu o cât mai mică schimbare a poziţiei corpului şi cu cel mai mare avantaj economic. Aplicarea acestui principiu prezintă o mare importanţă în proiectarea maşinilor şi utilajelor, unde trebuie să se ţină seama de caracteristicile antropometrice ale executantului precum şi de poziţia de lucru (ortostatic sau şezând). Principala cerinţă a acestui principiu este aceea de a se evita modificarea poziţiei normale de lucru la acţionarea maşinii prin dispozitivele de comandă respective. 

4.2.Dimensiunile antropometrice şi valoarea lor ergonomică Cunoaşterea dimensiunilor antropometrice este necesară în proiectarea maşinilor, sculelor, instalaţiilor, a echipamentelor de protecţie şi a clădirilor.

1. Principii Principiile generale de aplicare a antropometriei sunt sistematizate astfel:  Luarea în considerare a omului ca parte integrantă a sistemului   proiectat, ca o componentă esenţială a acestuia, ceea ce presupune  proiectarea punctelor de joncţiune între om şi celelalte componente tehnice (maşini, utilaje, instalaţii, pupitrul sau tabloul de comandă, mobilier, scule, echipament de protecţie).  Operatorul trebuie imaginat în procesul de muncă. De aceea se reprezintă prin dimensiunile sale funcţionale sau operaţionale. Aceasta este modalitatea de a realiza o relaţie antropometrică corectă între om şi maşină.  Trebuie să se ţină seama de factorii de variabilitate a dimensiunilor  umane, care sunt de ordin intern (ereditar) şi extern (condiţii de mediu).

38



 

Trebuie să se prevadă limite ample ale toleranţei spaţiale pentru oameni şi echipament. Sub ‚stress’ amplitudinea mişcărilor este mai mare decât cea constatată în laborator sau munca normală. Evaluarea acomodării şi performanţei se face pe omul complet echipat la maşina complet dotată. Pentru proiectarea echipamentului industrial este necesar ca măsurătorile antropometrice să corespundă în circa 90% din cazuri, neglijându-se subiecţii consideraţi la cele două extreme.

2.Dimensiunile antropometrice Pentru a fi utile în proiectarea ergonomică, datele antropometrice trebuie să satisfacă anumite cerinţe: - Grupul uman măsurat trebuie să fie reprezentativ faţă de operatorii care utilizează echipamentul industrial; - Eşantioanele trebuie să fie destul de mari pentru a asigura extinderea rezultatelor; - Tehnicile de măsurat trebuie să fie specifice scopului urmărit şi standardizate. În proiectarea ergonomică a unui loc de muncă sunt necesare atât dimensiunile globale ale corpului omenesc cât şi cele parţiale, pentru cele două poziţii frecvente de muncă (ortostatică şi aşezat)  Dimensiunile globale ale corpului uman sunt: - Înălţimea totală (statura) - Distanţa de la spatele coapsei până la faţa genunchiului în poziţie aşezat; - Distanţa de la spatele coapsei la talpa piciorului în poziţie aşezat; - Înălţimea în poziţie aşezat; - Distanţa genunchi – sol în ambele poziţii de lucru; - Distanţa ochi –sol în ambele poziţii de lucru; - Distanţa între coate; - Lăţimea umerilor  - Distanţa umăr-cot; - Distanţa cot - scaun.   Dimensiunile parţiale se referă la diferite părţi componente ale organismului uman cum ar fi: dimensiunile capului, corpului, mâinii,  piciorului. Deosebit de importante pentru proiectarea ergonomică sunt dimensiunile antropometrice în poziţii dinamice de muncă, măsurarea unor  mişcări specifice ale diferitelor părţi ale corpului cum ar fi : flexia cotului 39

rotaţia laterală a braţului din umăr, flexia genunchiului , deplasarea gambei  piciorului. Dimensiunile antropometrice trebuie considerate în funcţie de poziţia executantului. În  poziţia ortostatică dimensiunile antropometrice utilizate  pentru organizarea ergonomică a muncii sunt: întinderea verticală a braţului faţă de sol, întinderea laterală a braţului, înălţimea umăr –sol, distanţa ochi –  sol, lungimea totală a braţului, grosimea maximă a corpului, înălţimea genunchilor, lăţimea umerilor, lăţimea toracelui.  În poziţie şezând, dimensiunile antropometrice sunt: înălţimea faţă de sol, distanţa de la ochi la sol, înălţimea scaunului de lucru, înălţimea umărscaun, distanţa dintre coate, distanţa umăr –cot, distanţa cot – scaun, distanţa dintre genunchi, lungimea antebraţului, înălţimea genunchiului. Prin urmare, când se recomandă utilizarea anumitor dimensiuni ale corpului uman, trebuie să se precizeze: - Partea corpului la care se referă; - Poziţia de muncă; - Punctele de început şi de sfârşit ale dimensiunii indicate; - Condiţiile concrete de muncă ce necesită un anumit tip de echipament de lucru

4.Dimensiunile antropometrice şi indicatorii morfologici şi funcţionali Valorile antropometrice sunt necesare în proiectarea sculelor şi uneltelor, în organizarea ergonomică a locului de muncă, cât şi calcularea unor indicatori morfologici şi funcţionali, a consumului de energie, a schimbului gazos sau a stării de nutriţie.

40

Dimensiuni antropometrice Înălţimea

Greutatea Perimetrul toracic Înălţimea corpului în poziţie şezând

Indicatori morfologici şi funcţionali

Dimensionarea spaţiului de lucru Amplasarea obiectelor deasupra capului Suprafaţa corporală Calculul capacităţii vitale ideale Debitul respirator  Stabilirea diagnosticului individual de dezvoltare fizică Amplasarea corpurilor de iluminat Dimensionarea echipamentului de lucru Proiectarea platformelor şi suporturoilor corporale (centuri de siguranţă, curele de susţinere) Amplasarea pedalelor 

Astfel, valoarea înălţimii este utilizată la calcularea capacităţii vitale ideale, a debitului ventilator maxim (valoarea maximă a volumului de aer  ventilat pe minut), a suprafeţei corporale, la dimensionarea spaţiului de lucru, la amplasarea corpurilor de iluminat şi a obiectelor deasupra corpului. Greutatea corporală  serveşte în studii de nutriţie, la calcularea suprafeţei corporale, la stabilirea diagnosticului individual de dezvoltare fizică, la proiectarea platformelor şi a suporturilor corporale (scaune, centuri de siguranţă sau sprijin). Rezultatele cercetărilor efectuate confirmă necesitatea stabilirii dimensiunilor antropometrice specifice fiecărei ţări sau zone geografice,  precum şi fiecărei ramuri sau grupe de ramuri, diferitelor profesii sau grupe de profesii.

4.3.Capacitatea de muncă şi oboseala Capacitatea de muncă constituie unul din elementele de bază ale organizării ergonomice a muncii, deoarece determinarea şi caracterizarea acesteia, cunoaşterea limitelor şi dinamicii sale, precum şi a modului de utilizare permit adoptarea acţiunilor de prevenire a apariţiei oboselii, evitându-se astfel consecinţele nefavorabile atât asupra organismului cât şi asupra eficienţei activităţii desfăşurate.

41

1.Definirea şi caracteristicile capacităţii de muncă Capacitatea de muncă  reprezintă posibilitatea funcţională bazată pe totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale, pe deprinderile de muncă, cunoştinţele profesionale şi experienţa necesară unui executant de a realiza o muncă profesională cu un randament calitativ şi cantitativ mediu, cu menţinerea echilibrului organic (fără efecte negative asupra stării de sănătate). Capacitatea de muncă reprezintă raportul între capacitatea  funcţională  sau de solicitare a organismului uman şi cerinţele unei anumite  profesiuni. Din punct de vedere biologic profesiunile nu sunt echivalente. De aceea, privită în sens biologic, capacitatea de muncă reprezintă una din trăsăturile importante ale omului, de adaptare la cerinţele profesiunii sau a conţinutului muncii în permanentă evoluţie. Din acest motiv, este necesar să se cunoască aptitudinile, limitele de variaţie a funcţiilor organismului uman în condiţiile adaptării acestuia în muncă. Caracteristicile capacităţii de muncă sunt determinate de :  Funcţiile predominante ale organismului angajat într-un anumit gen de activitate;   Natura, durata, frecvenţa, intensitatea solicitărilor activităţii prestate. Din acest punct de vedere deosebim două componente ale capacităţii de muncă: capacitate de muncă preponderent fizică şi capacitate de muncă  preponderent intelectuală. Capacitatea de muncă preponderent fizică  constă din reacţiile organismului uman care determină efecte mecanice asupra elementelor din mediul înconjurător, în vederea modificării lor (transformări, manipulări, deplasări). Rolul principal îl au funcţiile aparatului locomotor  (mobilităţi articulare, forţa musculară, coordonarea musculară). Capacitatea de muncă preponderent intelectuală  este determinată de  funcţiile senzoriale şi neuropsihice (încordare nervoasă, senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, gândire, imaginaţie). Cele două componente sunt interdependente, se află într-o permanentă alternare, ca urmare a  sinergiei funcţionale a organismului (solicitarea unei  părţi a organismului se repercutează asupra întregului). Potrivit literaturii de specialitate, în general, capacitatea de muncă se manifestă în trei forme:  Capacitatea potenţială(C  p ), condiţionată de rezervele de energie ale organismului uman şi de anumiţi factori psihologici;  Capacitatea funcţională (C   ) f  reprezintă capacitatea utilizată efectiv în  procesul de muncă. 42

Capacitatea de rezervă (C  ) r  utilizată în scopul desfăşurării activităţilor  extraprofesionale (obligaţii sociale şi familiale, activităţi culturale şi sportive, hobby-uri) Trebuie respectată condiţia : C  p ≥ C  f  +C r  . În caz contrar se diminuează capacitatea de muncă, apare fenomenul de oboseală. Capacitatea de muncă se poate exprima prin două categorii de indicatori: economici care evidenţiază rezultatele muncii    Indicatori (productivitatea muncii, ore lucrate, producţie realizată);   Indicatori psihici (atitudine, memorie, temperament, emoţii, voinţă ) şi  fiziologici (capacitatea respiratorie, capacitatea inimii, capacitatea de efort ) care redau efectele muncii asupra stabilizării potenţialului funcţional al organismului. Evaluarea capacităţii de muncă se poate face prin teste ale capacităţii de efort şi investigări subiective, verbale sau comportamentale. 

2.Factorii care determină capacitatea de muncă Factorii care determină sau condiţionează capacitatea de muncă se pot grupa în : factori biofiziologici; factori psihologici; factori economico –  sociali şi tehnologici.   Factorii biofiziologici condiţionează capacitatea de muncă din interiorul organismului uman, şi anume:  Vârsta şi sexul;  Constituţia morfofuncţională ;  Conţinutul şi organizarea alimentaţiei;  Starea de sănătate.   Factorii psihologici determină sau condiţionează capacitatea de muncă sub raportul laturii personalităţii omului, ca de exemplu: aptitudini, temperament, motivaţie.   Factorii economico- sociali şi tehnologici condiţionează capacitatea de muncă acţionând din exterior, aceştia reprezentând îndeosebi condiţiile în care se valorifică posibilităţile organismului uman, ca de exemplu: nivelul de cultură generală şi pregătire profesională, organizarea ergonomică a muncii, ambianţa fizică şi psihosocială a muncii.

43

Cunoaşterea şi evaluarea cât mai precisă a factorilor care determină capacitatea de muncă, precum şi evidenţierea modului de interacţiune a acestora, constituie una din problemele de bază ale cercetării ergonomice.

3.Dinamica capacităţii de muncă Capacitatea de muncă variază în cursul unei zile şi a unei săptămâni de lucru, atât de la o zi la alta, cât şi de la un schimb de lucru la altul. Aceasta impune organizarea regimului de muncă şi odihnă astfel încât să se   preîntâmpine acumularea de oboseală ca urmare a refacerii incomplete zilnice a potenţialului funcţional al organismului. Curba capacităţii de muncă în cursul unui schimb de lucru înregistrează trei faze (fig. 4.2):  Capacitatea de muncă crescândă  – faza de acomodare sau adaptare la condiţiile de muncă, cu valori relativ scăzute ale vitezei şi preciziei efectuării operaţiilor de muncă şi cu atenţie instabilă. În această fază, care poate să dureze de la câteva minute la o oră, se înregistrează o creştere a consumului de oxigen fără însă a satisface integral necesităţile organismului.  Capacitatea de muncă optimă  – fază în care se înregistrează un nivel relativ constant al performanţelor în muncă şi o stabilitate a  parametrilor  psihici şi fiziologici ai organismului. În această fază, care poate să dureze 1-3 ore, aportul de oxigen corespunde cerinţelor  pulmonare şi ale inimii (se asigură balanţa energetică  a organismului).  Scăderea treptată a capacităţii de muncă  condiţionată de apariţia oboselii crescânde, ca rezultat al epuizării rezervelor funcţionale şi al tulburării mecanismului de adaptare ale organismului.

44

at i vi t c u d or P

ui i c n u m a et

1

2

3

4

5 6 7 8 Timp Fig. 4.2. Curba capacităţii de muncă în timpul unui schimb de lucru

Cele trei faze se repetă în cursul unei zile de muncă, cu deosebirea că, nivelul capacităţii optime este din ce în ce mai scăzut, deoarece oboseala creşte exponenţial.

4.Oboseala în muncă Oboseala care apare în urma desfăşurării unei activităţi de o anumită durată şi intensitate este un fenomen psiho – fiziologic complex, cu modificări în toate sistemele biologice ale omului, cere se manifestă prin diminuarea temporară şi reversibilă a capacităţii de muncă. Manifestările oboselii în muncă  sunt:   scăderea eficienţei muncii – încetinirea ritmului muncii, reducerea  preciziei, creşterea frecvenţei erorilor de fabricaţie;  manifestări psihice şi fiziologice – scade atenţia, scade acuitatea vizuală şi auditivă, creşte pulsul, respiraţia devine accelerată, creşte consumul de oxigen, reflexele devin din ce în ce mai slabe;  manifestări de ordin subiectiv – senzaţii de disconfort, modificări afective şi de comportament, o anumită stare de slăbiciune (dureri musculare, ameţeli, palpitaţii), stări depresive (plictiseală, lipsă de 45

interes, repulsie faţă de activitate, nemulţumiri). Aceste manifestări sunt influenţate de o serie de trăsături de caracter cum ar fi: nehotărâre, frica de răspundere, simţul datoriei.  Factorii care determină sau favorizează instalarea oboselii sunt:  conţinutul şi natura activităţii desfăşurate;   particularităţile psihice şi fizice ale executantului  condiţiile de mediu (ambianţa fizică şi psihosocială a muncii);  condiţiile generale de viaţă. Măsurarea şi investigarea oboselii în muncă  se face prin: constă în efectuarea unor teste psihologice şi  Metoda directă  fiziologice prin care se măsoară direct o serie de indicatori cum ar fi: frecvenţa cardiacă, consumul de energie umană (Kilocalorii/ unitatea de timp), frecvenţa respiratorie, frecvenţa critică de fuziune a imaginilor luminoase.  Metoda indirectă sau metoda economică  – constă în stabilirea unor  corelaţii între fenomenul de oboseală şi volumul şi calitatea  producţiei.

46

MODULUL 5

ERGONOMIA LOCULUI DE MUNCĂ

Conţinut Timp de studiu Cerinţe privind organizarea ergonomică a locului de muncă 1oră Proiectarea ergonomică a echipamentului industrial şi a spaţiului de muncă 2ore Proiectarea subsistemului mediu 1oră

O B I E C T I V E

−Să cunoască noţiunea de loc de muncă şi cerinţele general privind organizarea pe  principii ergonomice -Să înţeleagă factori care determină dimensionarea echipamentului industrial şi a spaţiului de muncă -Să cunoască modul de stabilire a zonelor  de muncă -Să cunoască cerinţele de ambianţă fizică şi  psihosocială la nivelul locului de muncă.

47

5.1.Cerinţe privind organizarea locului de muncă Ergonomia locului de muncă are rolul de a armoniza într-un tot unitar  elementele locului de muncă (mijloacele de muncă, obiectele muncii şi forţa de muncă) în vederea asigurări condiţiilor care să permită executantului desfăşurarea muncii cu productivitate maximă, cu un consum minim de energie şi cu o senzaţie de bună stare fizică şi psihică.

1.Locul de muncă Locul de muncă reprezintă microsistemul din întreprindere aflat la  baza ierarhiei piramidale a organizaţiei. Este un sistem instruibil, evolutiv, integrat sistemului om-maşină-mediu şi sistemului de producţie din întreprindere. Sistemul locului de muncă  (fig. 5.1) reprezintă ansamblul de elemente de forma intrări – proces de transformare – ieşiri , alcătuit din fluxuri materiale, energetice şi informaţionale legate printr-o reţea unitară de comunicaţii orientate multidirecţional, urmărind îndeplinirea unui scop bine   precizat, respectiv realizarea unor repere, lucrări, servicii, conform unui  program bine stabilit. INTRĂRI - Informaţii pentru realizarea sarcinii de muncă ; - Materiale ; - Energie

OMUL MASINA MEDIUL

IEŞIRI - Produse ; - Servicii ; - Acţiuni de comunicaţii

Fig. 5.1. Sistemul locului de muncă 

Locurile de muncă se clasifică după diferite criterii. a)După tipul de organizare al producţiei , locurile de muncă se clasifică în : - locuri de muncă pentru producţia de unicate şi de serie mică; - locuri de muncă pentru producţia de serie mică; - locuri de muncă pentru producţia de serie mijlocie; - locuri de muncă pentru producţia de serie mare; - locuri de muncă pentru producţia de masă. b)După gradul de mecanizare şi automatizare a producţiei avem: - locuri de muncă pentru procese manuale; 48

- locuri de muncă pentru procese mecanice; - locuri de muncă pentru procese automate; - locuri de muncă pentru procese de aparatură. c)După numărul de utilaje deservite , locurile de muncă pot fi: - un utilaj deservit de mai mulţi muncitori; - un utilaj deservit de un muncitor; - mai multe utilaje deservite de un muncitor. d)După natura activităţii , locurile de muncă se clasifică în: - locuri de muncă pentru activităţi de bază; - locuri de muncă pentru activităţi auxiliare; - locuri de muncă pentru activităţi de servire. e)După poziţia lor în spaţiu , locurile de muncă pot fi fixe sau mobile. Organizarea activităţii se face în funcţie de categoria din care face  parte fiecare loc de muncă. Proiectarea locului de muncă se face în funcţie de dimensiunile antropometrice şi limitele fiziologice ale executantului. În vederea adaptării factorului uman la activitatea sa, în proiectarea ergonomică a locului de muncă se ţine seama de dimensiunile antropometrice care variază de la individ la individ, în funcţie de sex, zonă geografică, regimul de viaţă din copilărie, practicarea unor sporturi.

2.Stabilirea zonelor de muncă Zonele de muncă sunt determinate de amplitudinile mişcărilor  membrelor superioare, în diferite plane şi în limitele normale sau maxime din punct de vedere al posibilităţilor anatomice ale omului. În funcţie de amplitudinea mişcărilor , de viteza şi precizia acestora, de segmentele şi masele musculare antrenate în efort sau partea corpului care serveşte ca articulaţie distingem:   Zona de lucru normală  – când se efectuează mişcări cu braţele flexate,  pivotând în jurul articulaţiei cotului (mişcările au amplitudinea mică, au viteză şi precizie mai mare, necesită consum mic de energie, sunt mai puţin obositoare.   Zona de muncă maximă  – când se efectuează mişcări cu braţele in extensie pivotând în jurul articulaţiei umerilor (mişcările au amplitudine mare, sunt mai puţin precise. necesită un consum mai mare de energie). Aceste zone se întâlnesc atât în plan orizontal cât şi în plan vertical. Indiferent dacă activitatea se desfăşoară în plan orizontal sau vertical, este recomandabil ca, pe cât posibil, mişcările de muncă sau acţionările să 49

fie efectuate în  zona de muncă normală , cea ce impune ca elementele de manipulare sau dispozitivele de acţionare să fie amplasate în interiorul acestei zone după criteriul frecvenţei de utilizare, care trebuie corelat cu alte criterii cum ar fi: legăturile funcţionale, ordinea de servire, importanţa. Dacă se are în vedere, însă, necesitatea amplasării raţionale a dispozitivelor informative (a surselor de informaţii vizuale) aceeaşi importanţă o are şi   stabilirea câmpului vizual sau a ariilor de vedere, respectiv a suprafeţei pe care un om o poate percepe cu ajutorul ochilor. Mărimea câmpului vizual este asigurată, pe de o parte, de rotaţia ochilor, iar pe de altă parte, de rotaţia capului şi este dată de unghiurile vizuale optime şi maxime de rotaţie a acestora atât în plan vertical cât şi în plan orizontal. Câmpul vizual optim este cuprins între +15º şi - 15º faţă de linia normală a privirii. Prin urmare, pe baza datelor antropometrice şi a zonelor de muncă sau de vedere, se pot determina limitele spaţiale pentru amplasarea elementelor de comandă sau acţionare, atât în poziţie ortostatică cât şi aşezat. Stabilirea acestor date se efectuează prin metoda directă şi indirectă. Metoda directă  se bazează pe măsurarea părţilor corpului şi a mişcării acestor părţi la un anumit grup de oameni; Metoda indirectă  utilizează informaţiile obţinute din măsurătorile efectuate în condiţii asemănătoare cu cele întâlnite la locurile de muncă studiate, ceea ce permite analiza poziţiei de muncă reale a operatorului ,  precum şi a zonelor de acţionare a acestuia. Practic această metodă se reduce la stabilirea gradului de adaptare la persoanele alese cu caracteristici dimensionale medii.

5.2.Proiectarea ergonomică a echipamentului industrial şi a spaţiului de muncă Proiectarea ergonomică a echipamentului industrial şi a spaţiului de muncă se referă la soluţionarea unor probleme legate de conceperea, amplasarea şi utilizarea dispozitivelor de acţionare, conceperea şi construirea meselor de lucru, a pupitrelor de comandă şi a scaunelor de lucru. Obiectivele urmărite prin această proiectare sunt :  Excluderea poziţiilor de aplecare repetată sau de lungă durată a factorului uman ;  Reducerea la minim a muncii de ridicare ;  Evitarea eforturilor statice şi imobilităţii corpului uman un timp mai îndelungat. 50

Un rol important în proiectarea acestor elemente îl au : dimensiunile antropometrice ale executantului, ariile vizuale normale şi maxime, zonele de lucru normale şi maxime.

1.Conceperea, amplasarea şi utilizarea dispozitivelor de acţionare Dispozitivele de acţionare reprezintă mijloacele cu ajutorul cărora se realizează legătura dintre acţiunile motorii ale factorului uman şi ale echipamentului industrial, îndeplinind funcţiile de comandă şi reglare. Potrivit modului în care sunt acţionate ele se împart în : dispozitive acţionate  prin rotire şi dispozitive acţionate liniar. Cele mai utilizate dispozitive de acţionare sunt : butoanele, manivelele, volanele, mânerele, levierele, pedalele. În manipularea dispozitivelor de acţionare apar o serie de erori cum ar fi :  erori de substituire - condfundarea sau neidentificarea dispozitivelor ;  erori de ajustare - poziţia greşită sau nerespectarea manipulării secvenţiale a mai multor comenzi ;  erori determinate de incapacitatea de a atinge dispozitivele ;  erori neintenţionate – datorate lipsei de atenţie Din acest motiv, indiferent de caracteristicile dispozitivelor de acţionare, este necesar ca la concepţia acestora să se respecte o serie de cerinţe ergonomice cum ar fi : - tipul dispozitivelor de acţionare trebuie să fie adecvat caracterului acţionărilor efectuate ; - la conceperea dispozitivelor de acţionare trebuie să se aibă în vedere atât posibilităţile organismului uman din punct de vedere al forţei, percepţiei şi reacţiei cât şi capacitatea acestuia de a le menţine la un nivel cât mai ridicat pe toată durata timpului de muncă ; - codificarea dispozitivelor de acţionare prin mărime, formă culoare, localizare, etichetare, pentru a permite identificarea corectă şi rapidă a acestora ; - direcţia de mişcare a dispozitivelor de acţionaretrebuie să fie în concordanţă cu planul şi direcţia de mişcare indicată pe cadranele aparatelor  de măsură si control (sus-jos, stânmga-dreapta, sau în adâncime) sau cu semnificaţia mişcării indicatorilor (creşterea sau scăderea valorilor) ; - amplasarea dispozitivelor de acţionare trebuie să ţină seama de o serie de factori, ca de exemplu : prioritatea acestora ; gruparea ; corespondenţa dintre semnale ; - pentru indicarea diferitelor funcţiuni ataşate fiecărui dispozitiv se recomandă utilizarea unor simboluri. 51

2.Cerinţe ergonomice privind conceperea meselor de lucru, pupitrelor de comandă şi a scaunelor de lucru Un rol important în conceperea meselor de lucru şi a pupitrelor de comandă îl are stabilirea înălţimii, lungimii şi adâncimii planului de lucru.  Înălţimea planului de lucru este adaptată dimensiunilor antropometrice ale fiecărui executant, ţinând seama de natura lucrărilor efectuate (de gradul de precizie a muncii şi de categoria efortului solicitat braţelor). Din acest  punct de vedere se pot distinge munci de precizie la care efortul fizic este neânsemnat, munci uşoare, de dexteritate, cu efort mediu şi munci grele care necesită eforturi relativ mari.. Pentru fiecare din aceste categorii se impune o înălţime diferită a planului de lucru . Înălţimea planului de lucru este cu atât mai mare cu cât lucrarea efectuată este mai precisă şi necesită un efort fizic mai redus. Astfel, înălţimea  planului de lucru este : cu 8 – 10 cm mai mare decât nivelul coatelor la lucrările de precizie, cu 5 cm sub nivelul coatelor la munci uşoare şi cu 1520 cm sub nivelul coatelor la munci grele. Realizarea unor adaptări individuale se face prin utilizarea unor bancuri de lucru care permit reglarea  pe verticală a planului principal. În cazul  pupitrelor(tablourilor) de comandă,   pe care sunt amplasate dispozitivele de prezentare vizuală a informaţiilor şi dispozitivele de acţionare, indiferent de poziţia de muncă adoptată, este necesar, ca axa vederii să fie perpendiculară pe suprafaţa de comandă a pupitrului.. Dacă operatorul lucrează în poziţie ortostatică, înălţimea pupitrului de comandă trebuie să fie mai mare , iar înclinaţia suprafeţei acestuia să fie de 30º. În  poziţia de lucru aşezat înălţimea pupitrului de comandă scade, însă înclinaţia suprafeţei creşte la 60º.   Lungimea sau distanţa laterală şi adâncimea planului de lucru sau distanţa în raprt cu planul frontal  depind de dimensiunile obiectelor muncii care se prelucrează pe suprafaţa de lucru, precum şi de cantitatea de materiale şi unelte de muncă cu care se lucrează. Referitor la utilizarea suprafeţei de lucru este necesar să se respecte principiile economiei mişcărilor. În ceea ce priveşte  scaunul de lucru, în concepţia constructivă a acestuia este necesar să se respecte următoarele principii generale : - scaunul de lucru să asigure un sprijin corpului omenesc în raport cu activitatea desfăşurată ; - scaunul să aibă unele dimensiuni reglabile calculate funcţie de dimensiunile antropometrice.

52

- formele scaunului de lucru să evite posibilitatea ca operatorul să lucreze în poziţii necorespunzătoare ; - greutatea corpului omenesc să fie repartizată uniform pe suprafaţa de şezut a scaunului.

5.3.Proiectarea subsistemului mediu. Proiectarea subsistemului de mediu include determinarea factorilor de ambianţă fizică şi factorii psihosociali.

1.Factorii de ambianţa fizică sunt : iluminatul, cromatica, zgomotul şi vibraţiile, microclimatul. Iluminatul condiţionează activitatea umană, având în vedere că 80-90% din cantiatea de informaţii acumulate de oameni provin prin intermediul analizatorului vizual. Ambianţa luminoasă se aracterizează prin cantitatea şi calitatea luminii Trăsăturile cantitative ale luminii se caracterizează prin două dimensiuni  principale : intensitatea (volumul fluxului luminos care cade pe o suprafaţă) şi densitatea (luminozitatea suprafeţelor înconjurătoare). Calitatea iluminatului este determinată de sursele de lumină şi modul de iluminare. Sursele de lumină  cel mai frecvent utilizate în activitatea de producţie sunt : becurile electrice, tuburile fluorescente şi lumina de zi. Fiecare dintre acestea se caracterizează prin anumite proprietăti care condiţionează utilitatea lor în funcţie de condipecilocului de muncă. În practică se întâlnesc mai multe moduri de iluminare :   Iluminaţia directă  este cea transmisă de un con luminos asupra unei suprafeţe. Se recomandă în condiţiile unei iluminaţii generale foarte  bune, deoarece produce contraste şi umbre pronunţate.    Iluminaţia indirectă  constă din îndreptarea fasciculului de lumină către plafon şi pereţi, de unde se reflectă pe suprafaţa încăperii. Se asigură o lumină difuză, fără umbre.    Iluminaţia mixtă  foloseşte materiale transparente prin care circa  jumătate din lumină difuzează direct, iar restul este dirijat spre tavan, de unde se reflectă în încăpere. Este contraindicată în activităţile cu grad ridicat de precizie. Cromatica influenţează consumul de energie al întregului organism, starea de oboseală cât şi rezultatele cantitative şi calitative ale muncii.

53

Stiinţele care stau la baza ergonomiei scot în evidenţă efectele fiziologice şi neoropsihice pe care cromatica obiectelor le exercită asupra omului. De exmplu, culoarea roşie are ca efecte fiziologice creşterea presiunii sanguine şi a tonusului muscular, iar ca efecte neuropsihice este o culoare caldă, un stimulator intelectual şi dă senzaţia de apropiere în spaţiu. Prin alegerea şi dispunerea judicioasă a culorilor în încăperile de lucru trebuie să se urmărească atât satisfacerea exigenţelor estetice cât şi a celor  fiziologice şi psihice. Prin coloritul în mediul de muncă se urmăreşte îndeplinirea următoarelor  funcţiuni : funcţia de realizare a senzaţiei de confort, funcţia de micşorare a oboselii, funcţia de semnalizare şi funcţia de securitate. Coloritul industrial trebuie să ţină seama şi de buna vizibilitate care este determinată de contrast. Ea este obligatorie în sistemele de semnalizare, distingerea anumitor părţi ale maşinilor, tablourilor de bord şi de comandă. In toate tipurile de cromatică industrială, primul criteriu care este luat în semă la alegerea unei culori este coeficientul de reflectare şi de absorbţie. În general culorile deschise reflectă lumina iar cele închise o absorb. Efectele compensatoare ale cromaticii industriale sunt prezentate în tabel. Caracterul muncii şi condiţiile de ambianţă

Procese de muncă manuale cu eforturi fizice dinamice. Procese de supraveghere Procese de muncă monotone Munca la temperaturi ridicate. Munca în   încăperi care primesc multă lumină naturală Munca la temperaturi scăzute. Munca în  încăperi cu puţină lumină naturală Munca în spaţii largi Munca în locuri zgomotoase

Caracterul culorilor  Felul culorilor  recomandate

Culori odihnitoare Bleu, roz, vernil (nuanţe pastel) Culori stimulative Culori reci

Roşu, portocaliu Verde, albastru

Culori calde

Crem, roz, portocaliu Culori de lărgire a Albastru, maron spaţiului Culori liniştitoare Galben, vernil

Cromatica industrială este de trei feluri : cromatica funcţională a mijloacelor de muncă ; cromatica informaţional tehnologică ; cromatica muncii. Cromatica mijloacelor de muncă  trebuie să asigure o supraveghere şi manevrare cât mai corectă a acestora. - suprafeţele mari ale echipamentelor mecanice fixe trebuie să fie de culoare neutră, iar maşinile mobile în culoare galbenă; - conductele şi instalaţiile au cod internaţional de culori. Astfel, conductele de apă sunt vopsite în culoari gri sau negru, conductele pentru 54

gaze şi lichide nocive în culoare galbenă, conductele ce transportă gaze explozive în culoare roşie iar cele pentru combustibil în culoare albastră ; - pentru mobilier se recomandă culori deschise având coeficientul de reflectare a luminii de 30-35%. Cromatica informaţional tehnologică  este folosită ca soluţie de semnalizare în tablourile de comandă şi trebuie să realizeze o bună evidenţiere a culorilor semnalelor faţă de fondul general şi a fiecăruia în  parte precum şi posibilitatea unei uşoare manevrări a codului cromatic. Cromatica securităţii muncii are rol în avertizarea şi evitarea accidentelor  de muncă. - galbenul în contrast cu negrul se foloseşte pentru avertizarea obiectelor   periculoase, a pericolelor nevăzute, a pericolului de prăbuşire; - roşul în contrast cu albul avertizează pericolele directe, zonele interzise, sistemele de semnalizare a accidentelor de muncă.

Zgomotul şi vibraţiile constituie sursele principale ale oboselii, nervizităţii, influenţând negativ nivelul cantitativ şi calitativ al muncii  prestate. De aceea , în proiectarea ergonomică a locului de muncă se adoptă trei categorii de măsuri : măsuri de prevenire a producerii zgomotelor ; măsuri de prevenire a propagării zgomotelor ; măsuri de reducere a intensităţii percepţiei senzoriale a zgomotelor  1.Măsuri de prevenire a producerii zgomotelor  - Măsuri sociale : legi, norme ; instrucţiuni de interzicere şi avertizări sonore ; interzicerea circulaţiei autovehiculelor zgomotoase. - Masuri tehnice : sisteme şi soluţii silenţioase pentru tehnologii, utilaje si instalaţii ; evitarea rezonanţei şi a ecoului prin dimensionarea atelierelor şi încăperilor ; soluţii silenţioase pentru lagăre, angrenaje, transmisii. - Măsuri organizatorice : dispersarea şi dispunerea utilajelor în spaţiu; dispunerea conductelor în afara încăperilor de lucru; pornirea decalată a utilajelor. 2.Măsuri de prevenire a propagării zgomotelor  - Masuri tehnice: pereţi plafoane şi planşee din materiale antivibratoare; evitarea legăturilor rigide;carcase fonoizolatoare la motoare şi ventilatoare; conducte, instalaţii fonoizolante, ecranarea surselor de zgomot ; dimensionarea ferestrelor ; plafoane ondulate în sălile mari 3.Măsuri de reducere a intensităţiipercepţiei senzoriale a zgomotelor  - Măsuri organizatorice : folosirea căştilor acustice, obligativitatea folosirii antifoanelor 

55

-  Limitele de zgomot şi vibraţii la locul de muncă sunt exprimate prin

curbe de zgomot (Cz) şi se pot recomanda următoarele : - Cz de 85 db pentru locuri de muncă unde nu se cere o concentrare deosebită a atenţiei ; - Cz de 75 de db, unde se cere o concentrare medie a atenţiei ; - Cz de 70 de db, unde se cere o concentrare mare a atenţiei - Cz de 55 de db, unde se cere o concentrare deosebită a atenţiei (laboratoare de măsurători). - Muzica funcţională  face parte din categoria sunetelor cu influenţă asupra activităţii umane. Se recomandă ca mijloc de camuflare a unor  zgomote şi a plictiselii în procesele de muncă monotone.

Microclimatul. Facorii de microclimat sunt: temperatura, umiditatea, viteza de circulaţie a aerului, cantitatea şi calitatea aerului inspirat.. Aceştia trebuie proiectaţi în funcţie de natura şi intensitatea muncii prestate . Pentru a avea un microclimat corespunzător, este necesar să nu existe o diferenţă mare între temperatura aerului şi temperatura suprafeţelor  înconjurătoare. Cercetările fiziologilor arată că temperatura de confort a omului este influenţată de valoarea medie a acestor temperaturi, adică : T  p

=

T a

+

T  s

2

unde : T  p este temperatura percepută ; T a – temperatura aerului ; T  s – temperatura suprafeţelor înconjurătoare Apropierea între valorile incluse în relaţie necesită o atenţie deosebită în construcţia suprafeţelor înconjurătoare, pentru ca acestea să aibă izolarea necesară protejării executantului de variaţiile mari de temperatură, ceea ce se realizează prin : izolarea suprafeţelor încălzite, construcţia termoizolantă a   pereţilor maşinilor, cuptoarelor, ferestrelor şi ai pereţilor exteriori ai clădirilor. Umiditatea este un alt fator care condiţionează solicitarea organismului uman în condiţiile de microclimat.Umiditatea aerului trebuie să se înscrie între 40 şi 50% pentru ca organismul să nu fie afectat. Scăderea umidităţii sub 30% este contraindicată, deoarece are efecte nefavorabile asupra căilor respiratorii şi asupra vederii.   Normele de protecţie a muncii stabilesc temperatura şi mişcarea aerului, umiditatea în funcţie de categoria de dificultate a muncii, respectiv în funcţie de consumul de calorii pe unitatea de timp.

56

În majoritatea situaţiilor, asigurarea condiţiilor optime de microclimat reclamă adoptarea unor soluţii tehnice care să permită menţinerea temperaturii aerului şi umidităţii în limitele fiziologice de confort. Cel mai frecvent se folosesc instalaţii de climatizare, aspiratoare de gaze şi praf, radiatoare.

2.Factorii psihosociali sunt : relaţiile interpersonale ; factorii de  personalitate, condiţiile de organizare a activităţii, trăirile afective.  Relaţiile interpersonale reprezintă ansamblul de legături, de raporturi ce se stabilesc între oameni în procesul de muncă . După nivelul de desfăşurare acestea pot fi : relaţii conducător – membrii şi relaţii între membrii grupului. Relaţiile interpersonale se manifestă prin atitudini, opinii şi aspiraţii care pot avea aspect pozitiv ( consideraţie, colaborare, încredere) sau negativ (lipsa de colaborare, neîncredere). Cercetările de psihoergonomie au ajuns la concluzia că individul nu  poate fi înţeles dacă este analizat izolat, ci numai dacă este raportat la grupul social din care face parte. Cerinţele psihosociale pentru proiectarea locului de muncă sunt :  Principiul activismului : o eficienţă crescută a activităţii se obţine în măsura în care omul este considerat elementul activ principal în  procesul de muncă ;  Principiul îndeplinirii funcţiilor psihice superioare de gândire şi creativitate în procesul de muncă ;  Principiul optimei încărcări care cere evitarea situaţiilor de suprasolicitare cât şi cele de subsolicitare ;  Regula recunoaşterii rezultatului, unde executantul să se poată identifica cu o lucrare, ceea ce stimulează imaginea de sine, autorespectul şi nevoia de depăşire.

57