Entomologie

Mihai Busuioc

ENTOMOLOGIE AGRICOLĂ Manual pentru studenţii instituţiilor de învăţământ superior agronomic

Biblioteca Republicană Ştiinţifică Agricolă Universitate Agrara de Stat
Chişinău - 2006

CZU632I7/.9 (075.8) Manualul de Entomologie agricolă" a fost analizat şi avizat favorabil pentru publicare de colectivul catedrei de Entomologie, Consiliul profesoral al Facultăţii de Horticultura şi a Senatului Universităţii Agrare de Stat din Moldova şi aprobat de Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova în calitate de manual pentru studenţii de la instituţiile de învăţământ superior agronomic din Moldova, ce urmează profilul „Protecţia plantelor", precum şi celor de la facultăţile de Agronomie şi Horticultura. în acelaşi timp manualul prezintă un interes deosebit şi pentru specialiştii din cercetare, a Inspectoratelor de Stat pentru Protecţia plantelor şi Carantină Fitosanitară, specialiştilor agronomi şi silvicultori din unităţile de producţie, fermierilor, precum şi agricultorilor amatori, a căror eficacitate a muncii depinde decisiv de felul cum ştiu când, cu ce şi cum pot să-şi protejeze culturile de atacul dăunătorilor, pentru obţinerea unor recolte sporite şi de calitate superioară, cu mijloace puţin poluante pentru produsele agricole şi mediul ambiant în beneficiul consumatorilor. Referenţi: M. Ciuhrii - dr. hab., prof. ICPP T. Perju, I. Ghizdavu-prof, dr. doc. Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, Cluj-Napoca, I. Certan - şef al Direcţiei Marketing şi Deservire Agrochintică a SA „FertilitateaChişinău". Adresez calde mulţumiri şi recunoştinţă pentm gestul nobil şi generozitatea tuturor celor care prin sponsorizări sau comenzi au sprijinit apariţia şi difuzarea acestui manual.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Busuioc, Mihai Entomologie agricolă: Man. pentm studenţii inst. de învăţ, sup. agronomic/ Mihai Busuioc. - Centrul Ed. al UASM, 2006. 639 p. Bibliogr. p. 629-636 ISBN 978-9975-64-020-6 150 ex. 632.7A9 (075.8)

ISBN

978-9975-64-020-6

Familiei mele dragi pentru răbdare şi susţinere

PREFAŢĂ Manualul a fost elaborat în conformitate cu cerinţele actualului program analitic al cursului de „Entomologie agricolă" pentru studenţii instituţiilor de învăţământ superior agronomic, care urmează profilul „Protecţia plantelor". Actualul manual de „Entomologie agricolă" este prima lucrare de acest gen din Republica Moldova, înveşmântat în grafie latină - rod al unei preocupări îndelungate a autorului cu o mare experienţă în învăţământ şi cercetare. Lucrarea are menirea să umple un gol de mult simţit atât din cauza lipsei unui material similar care, pe de o parte să fie accesibil studenţilor, iar pe de altă parte, să fie adaptat la condiţiile republicii noastre, cât şi din cauza necesităţii de a actualiza cunoştinţele în combaterea dăunătorilor cu cele mai eficiente mijloace. In manual sunt sintetizate cele mai noi date cu privire la morfologia, biologia, ecologia şi combaterea integrată a dăunătorilor, obţinute în activitatea de cercetare din ţară şi din străinătate, menite să înarmeze viitorii specialişti cu principii teoretice şi cunoştinţe practice aplicative pentru a obţine producţie agricolă sporită şi de calitate înaltă. Spre deosebire de alte ediţii, în acest manual se pune accentul pe măsurile de prevenire a apariţiei în masă a dăunătorilor la plantele de cultură prin utilizareametodelor şi mijloacelor puţin poluante pentru produsele agricole şi pentru mediul ambiant. Aplicarea tratamentelor chimice se recomandă a fi efectuate cu produse selective, puţin remanente, nefitotoxice şi nu la întâmplare sau după un calendar anumit, ci numai când populaţia dăunătomlui atinge o anumită densitate, numită prag economic de densitate apopulaţiei (PEDP) cunoscut şi ca prag economic de dăunare (PED), de la care volumul pagubelor produse depăşeşte limita dăunării economice. In combaterea chimică a dăunătorilor sunt recomandate câteva dintre cele mai uzuale pesticide avizate de Consihul Republican Interdepartamental pentru aprobarea produselor de uz fitosanitar şi al fertilizanţilor pentru utilizare în Republica Moldova şi prezentate în „Registrul de S t a t . c a r e apare periodic şi este completat pe măsura avizării şi introducerii în circuitul agricol şi silvic de noi pesticide. Manualul cuprinde noţiuni introductive despre dăunătorii animali, daunele produse agriculturii şi rolul protecţiei plantelor în reducerea lor; măsuri şi metode generale de prevenire şi combatere a dăunătorilor (agrofitotehnice, fizico-mecanice, biologice şi chimice), detahzându-se mijloacele biologice şi conceptul modem de „luptă integrală". într-un capitol separat sunt prezentaţi dăunătorii cu cea mai pronunţată polifagie, după care urmează speciile de dăunători (în ordine sistematică) ce sunt clasificate în grupe de plante - gazdă (cereale, leguminoase anuale, plante de nutreţ, plante tehnice (sfecla pentru zahăr, tutun, floarea-soarelui), culturi legumicole, pomi şi arbuşti fructiferi, viţa de vie şi produsele vegetale depozitate). Pentru fiecare dăunător în parte este prezentată denumirea populară şi cea ştiinţifică, la unele specii sunt indicate câteva smonime dintre cele mai frecvent întâlnite, poziţia sistematică (ordinul şi famiha), răspândirea geografică,

3

morfologia, bioecologia, plantele atacate, modul de dăunare şi pagubele produse, duşmanii naturali (microorganisme, paraziţi şi prădători), care contribuie la reducerea populaţiilor de dăunători, precum şi cele mai eficiente şi nepoluante măsuri de combatere, prezentate în conceptul luptei integrate. Toate speciile de dăunători au fost descrise într-o măsură suficient de largă pentru a fi înţelese. Textul a fost însoţit de un număr mare de figuri, dar totuşi redus până la minimul necesar, sub care înţelegerea corectă a faptelor ar fi fost periclitată. Trebuie de menţionat că s-a depus o mare muncă în alegerea figurilor, pentru ca ele să corespundă cât mai bine scopului urmărit şi redate, în majoritatea lor suficient de mărite pentm a înfăţişa calitativ detaliile necesare. Adesea a fost nevoie să facem unele modificări corespunzătoare unor figuri luate din diferite surse bibliografice. Aceasta va permite ca depistarea, detemiinarea şi recunoaşterea dăunătorilor să se facă rapid şi corect. Scopul principal al acestui manual este de a da studenţilor o sumă de cunoştinţe de specialitate, menite, pe de o parte, să le dezvolte gândirea şi să le formeze o concepţie corectă despre lumea insectelor, iar pe de altă parte să le servească drept instrument în aplicarea măsurilor de combatere la timp, corect din punct de vedere ecologic, dar şi justificate economic. Manualul de „Entomologie agricolă" este adresat studenţilor de la instituţiile de învăţământ superior agronomic, care urmează profilul „Protecţia plantelor", pentm care va servi drept material de bază la pregătirea profesională în acest domeniu. In acelaşi timp, manualul va prezenta interes şi pentm studenţii facultăţilor de agronomie şi horticultura, pentm cei de la biologie, pentm cadrele didactice de specialitate din colegiile agricole şi de protecţie a plantelor, precum şi pentm toţi specialiştii din agricultură care doresc să-şi aprofundeze cunoştinţele de specialitate. Bibliografia anexată cuprinde un număr restrâns de lucrări, în primul rând pe acelea care sunt accesibile studenţilor şi care au o strictă tangenţă cu materialul prezentat. Ne-am străduit să răspundem cât mai adecvat obiectivelor noastre, dar deoarece o lucrare de acest gen se elaborează pentm prima dată la noi în republică, avem convingerea că în ea s-au putut strecura multe lacune. Vom fi recunoscători tuturor celor care, în urma lecturii manualului, vor trimite observaţiile şi sugestiile pentm îmbunătăţirea unei viitoare ediţii. Pentm competenţă, răbdarea şi conştiinciozitatea de care au dat dovadă în analiza manualului de „Entomologie agricolă", cât şi pentm sugestiile preţioase, aducem sincere mulţumiri doctorului habilitat Mircea Grigore Ciuhrii, profesor, membm al Academiei de Ştiinţe din New York, SUA, dr. doc. Teodosie Perju şi Iustin Ghizdavu, prof. ai Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, România şi Ion Certan, şef al Direcţiei Marketing şi Deservire Agrochimică a SA „Fertilitatea - Chişinău". Considerăm că, este de datoria autorului să exprime recunoştinţă şi să mulţumească sincer tuturor acelor care l-au ajutat atât pe parcursul pregătirii, cât şi la finalizarea unei munci asidue de elaborare a manualului „Entomologie agricolă". Autorul

4

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE 1.1. ROLUL PROTECŢIEI PLANTELOR ÎN SPORIREA PRODUCŢIEI AGRICOLE F

Una dintre cele mai importante şi dificile probleme ale agriculturii moderne este acoperirea deficitului de produse alimentare, care devine din ce în ce mai evident şi acut. Necesarul de produse agricole pentru hrana populaţiei şi pentru industrie creşte an de an atât datorită creşterii vertiginoase a populaţiei globului, asigurării unei alimentaţii raţionale din punct de vedere fiziologic, cât şi datorită recoltelor joase în unele ţări în curs de dezvoltare, precum şi a pierderilor de recoltă, cauzate de diferite organisme dăunătoare (dăunători, agenţi fitopatogeni, buruieni etc.) Unul din factorii principali care a contribuit la apariţia deficitului de produse alimentare este ritmul accelerat de creştere apopulaţiei globului. In conformitate cu datele O.N.U. şi ale Ceasornicului populaţiei de la Muzeul Ştiinţei şi Industriei din Chicago, care indică în fiecare minut numărul locuitorilor de pe glob, în prezent în fiecare secunda se nasc în mediu 2 copii, sau câte 135 copii/minut, adică 15 000 copii/oră şi mor 7 000 persoane/oră pe glob, ceea ce face ca populaţia globului să crească cu 8 000 de oameni pe oră, adică 200 000 zilnic sau cu aproape 77 milioane anual. Dacă acest ritm accelerat de creştere a populaţiei va continua, atunci, după calculele specialiştilor, în anul 2050 populaţia globului va ajunge la 9,3 miliarde locuitori. Aceasta impune asigurarea cu hrană a unui număr din ce în ce mai mare de oameni. Ca urmare, sporirea vertiginoasă apopulaţiei globului, impune şi necesitatea creşterii corespunzătoare a producţiei agricole şi alimentare. / După studiile întreprinse de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), nivelul actual al producţiei agricole pe plan mondial şi ritmul acesteia de creştere se consideră nesatisfăcătoare. întrucât aproape 1 miliard (fiecare al cincilea) din populaţia globului suferă de subnutriţie şi doar 1/3 din populaţia globului se alimentează suficient. Aproape jumătate din populaţia globului are o alimentaţie necorespunzătoare, de numai cea 20-70 calorii de persoană pe zi, faţă de cea 3000-3250 calorii de persoană pe zi, cât revine în ţările din Europa şi America de Nord. Din această cauză, după aprecierile FAO, peste 15 % din populaţia globului suferă de foame permanent, iar 35-40% este subnutrită. Un alt factor important, care contribuie la acoperirea deficitului de produse agricole este, reducerea la minimum a pierderilor de recolte cauzate de boli şi dăunători, care prezintă o rezervă importantă în asigurarea necesarului de hrană a populaţiei globului. Deşi în ultimii ani s-au realizat progrese considerabile în limitarea pagubelor pTTOioSîsede dăunătorii animali, agenţii fitopatogeni şi buruieni, pierderile de recoltă cauzate de acestea sunt încă deosebit de mari. Istoria consemnează numeroase calamităţi ca urmare a distrugerilor totale de recoltă cauzate de dăunătorii animali. Astfel, sunt cunoscute pagubele

5

produse în trecut de către lăcuste, care în timpul invaziilor distrugeau toate culturile, provocând foamete în Italia, Franţa, Germania^Sunt cunoscute multe cazuri, când stoluri de lăcuste au oprit trenurile din mers, au împiedicat zborul avioanelor etc. Un dezastru adevărat în viticultură a provocat filoxera, care după pătrunderea acesteia din America în Europa, într-un timp relativ scurt, a distrus aproape toate plantaţiile de viţă nobilă (pe rădăcini proprii). Numai în Franţa acest dăunător, timp de 30-32 ani, a produs pagube în sumă de 20 miliarde franci aur. iPagube deosebit de mari se înregistrează şi în prezent, îndeosebi în anii cu condiţii favorabile înmulţirii, când unele specii de dăunători (nematozii rădăcinilor, acarianul roşu comun, buha semănăturilor, omida de stepă, viermele merelor, omida păroasă a dudului, gărgăriţa cenuşie a sfeclei, gândacul din Colorado etc), dacă împotriva acestora nu se aplică măsuri de combatere, pot provoca pagube destul de mari, iar uneori pot chiar compromite cultura în întregime," După datele statistice, obţinute în cadrul FAO, pierderile anuale de recolte pe plan mondial, cauzate de dăunători, boh şi buruieni, se evaluează încă la 35-40 % din producţia agricolă potenţială, sau 54-60 % din producţia reală Estimarea valorică a pierderilor anuale pe glob este de peste 80-100 miliarde dolari din producţia agricolă potenţiala. Din aceste pierderi, cea29-32 miliarde de dolari, sau 12-15 %, revin activităţh dăunătorilor animali, 24-29 miliarde dolari, sau 11 -12 % agenţilor fitopatogeni şi 20-23 miliarde de dolari, sau 10-12 % buruienilor. Dacă aceste pierderi sunt raportate la producţia reală, nu la cea potenţială, ele reprezintă circa 50-60 %, iar valoric 150-200 miliarde de dolari anual. Cifrele de mai sus, sunt destul de elocvente pentru a scoate în evidenţă rolul şi importanţa combaterii organismelor dăunătoare, pentru sporirea producţiei agricole. Desigur, aceste cifre sunt orientative şi variază de la cultură la cultură, de la an la an şi de la ţară la ţară, dar ne dau o imagine destul de clară despre importanţa protecţiei plantelor. /Un rol decisiv în soluţionarea practică a sarcinilor de asigurare a populaţiei cu produse alimentare, iar a industriei-cu materie primă, le revine specialiştilor din agricudtură. Aceasta impune pregătirea unor specialişti de înaltă calificare - agronomi cu largi şi profunde cunoştinţe în domeniul protecţiei plantelor, ca în condiţii de producţie, în caz de necesitate, să poată interveni la timp, corect din punct de vedere ecologic, dar şi justificat economic, pentru a obţine producţii mari şi de calitate superioară, contribuind astfel la crearea unor rezerve importante de produse alimentare atât de necesare populaţiei umane.

1.2. DEFINIŢIA, OBIECTUL Şl RELAŢIILE ENTOMOLOGIEI AGRICOLE CU ALTE ŞTIINŢE O agricultură modernă nu poate fi concepută fără sisteme de combatere raţională a dăunătorilor. în aceste condiţii, aceasta capătă o importanţă deosebit de mare, deoarece toate efectele tehnologiilor modeme de producere a bunurilor alimentare sunt mult diminuate şi chiar anulate, dacă nu se aplică măsuri de prevenire şi combatere a dăunătorilor. Pagubele provocate de acestea, dacă nu se aplică măsuri corespunzătoare, pot atinge 30-40 %, în unele cazuri mergând până la compromiterea totală a recoltei.

Plantele cultivate, atât în perioada de vegetaţie, cât şi în timpul depozitării, sunt atacate de diferite specii de animale dăunătoare ce aparţin la diferite unităţi sistematice: nematozi, moluşte, crustacee, acarieni, insecte, păsări şi rozătoare, care produc daune atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Din numărul total de animale dăunătoare, cele mai numeroase sunt insectele, ele constituind peste 80 la sută. Ştiinţa care se ocupă de studiul insectelor, în general se numeşte „entomologie". Termenul entomologie provine din cuvintele componente greceşti: entomon sau entonomus, ceea ce înseamnă întretăiat, segmentat şi logos = ştiinţă, învăţătură sau discurs. Denumirea de insectă vine de la cuvântul insectum, derivat de la intersectum care înseamnă întretăiat, segmentat. Deci entomologia este o ştiinţă despre insecte - animale cu corpul segmentat. O altă caracteristică a acestor animale este faptul că, au trei perechi de picioare, de aceea sunt cunoscute şi sub numele de Hexapoda (hexa = şase şipous,podos = picior), în conformitate cu sistematica contemporană, insectele constituie clasa Insecta, care face parte din încrengătura Arthropoda (gr. artrhon = articul şi pous,podos = picior), animale cu picioarele articulate. Entomologia, de rând cu alte discipline, ca helmintologia (ştiinţă care studiază viermii), acarologia (ştiinţă care studiază acarienii), ornitologia (ştiinţă care studiază păsările) etc. a derivat din zoologie (zoon = animal şi logos = ştiinţă). Clasa insectelor reprezintă cea mai numeroasă unitate sistematică, cuprinzând peste 1 milion de specii, reprezentând peste 80% din totalul speciilor regnului animal. Pentru comparare, în prezent sunt cunoscute peste 36000 specii de arahnide, 6000 specii de reptile, peste 8 650 specii de păsări şi 3 500 specii de mamifere. Numărul speciilor de insecte este mult mai mare decât numărul tuturor animalelor luate împreună, plus numărul tuturor speciilor.de plante. Dintre cele peste 1 milion de insecte cunoscute până în prezent, numai 10% sunt dăunătoare agriculturii, acestea hrănindu-se cu diferite organe ale plantelor cultivate şi doar 2% sunt absolut dăunătoare, producând de multe ori pagube enorme. Unele insecte sunt dăunătoare omului şi animalelor, răspândind agenţi patogeni ai diferitor boli periculoase (holera, ciuma, tifosul exantematic, malaria etc), de pe urma cărora pier sute şi mii de animale, mor oameni. De aceea, entomologia nu este considerată numai o ştiinţă pur descriptivă şi teoretică, ci a devenit o ştiinţă cu caracter practic, aplicativ. Entomologia aplicată, după scopul pe care îl are, se împarte în mai multe discipline separate: Entomologia agricolă, care studiază dăunătorii plantelor agricole; Entomo­ logia forestieră - studiază dăunătorii pădurilor; Entomologia veterinară - studiază insectele parazite şi transmiţătoare de boli la animale; Entomologia medicală - studiază insectele parazite şi transmiţătoare de boli la om; Entomologia judiciară, care se ocupă cu studiul a ceea ce se numeşte „fauna cadavrelor", care ne ajută să precizăm data la care o fiinţă umană a încetat din viaţă şi la care a început degradarea acestuia; Entomologie tehnică, care se ocupă cu elaborarea tehnologiilor de înmulţire şi creştere pe medii nutritive artificiale a insectelor auxiliare, pentru a fi folosite în practica combaterii biologice a dăunătorilor culturilor agricole şi forestiere. ) 7

Cea mai dezvoltată dintre ramurile entomologiei aplicate este entomologia agricolă. Aceasta este o disciplină cu un pronunţat caracter practic, care în sensul strict al cuvântului studiază biologia, ecologia şi combaterea insectelor dăunătoare precum şi a celor folosi­ toare agriculturii, iar în sens larg, studiază, sub aspectele enumărate mai sus, şi alte grupe de animale dăunătoare cum ar fi: nematozii, moluştele, crustaceele, acarienii, miriapodele, păsările şi mamiferele - rozătoare. Entomologia agricolă are ca obiect de studiu răspândirea, morfologia, biologia dău­ nătorilor plantelor cultivate, ecologia lor (factorii abiotici şi biotici), care determină în mare măsură agresivitatea dăunătorilor; relaţiile dintre dăunător şi plantă; modul de dăunare şi pagubele produse de dăunătorii plantelor cultivate, precum şi produselor vegetale depozitate; duşmanii naturali din regnul animal (paraziţi şi prădători) ce contribuie la limitarea înmulţirii dăunătorilor, pentru a fi folosiţi în combaterea biologică a lor. Pe baza acestor studii, entomologia agricolă stabileşte cele mai eficiente măsuri de prevenire sau de combatere a dăunătorilor plantelor cultivate, care, de fapt şi este scopul final al entomologiei agricole. în acest context, sarcina fundamentală a entomologiei agricole este protecţia plantelor cultivate, limitarea pierderilor produse culturilor agricole de către dăunători, evitarea unor calamităţi cauzate de activitatea de hrănire a dăunătorilor, contribuind astfel la sporirea producţiei medii la hectar şi crearea unor rezerve importante de produse alimentare. Entomologia agricolă se află în strânsă corelaţie cu alte discipline agricole, cum sunt: agrotehnica, agrochimia, fiziologia, genetica, microbiologia, biochimia, protecţia chimică a plantelor, care vin în ajutorul entomologilor, mai ales pentru elaborarea celor mai eficiente metode de combatere a dăunătorilor. In acelaşi timp, având un caracter aplicativ, entomologia agricolă sprijină ştiinţele agricole ca: fitotehnia, viticultura, legumicultura, pomicultura, ameliorarea plantelor, contribuind astfel la asigurarea şi spori­ rea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole, prin limitarea sau evitarea pagubelor provocate de dăunători, uneori acestea fiind deosebit de mari.

8

CAPITOLUL 2. MĂSURI ŞI METODE GENERALE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A DĂUNĂTORILOR PLANTELOR CULTIVATE Pentru prevenirea apariţiei dăunătorilor şi combaterea acestora în cazul apariţiei, se recomandă o serie de măsuri practice, care pot fi aplicate, în funcţie de situaţie, separat sau asociate, cu scopul de a se evita pagubele. Măsurile de prevenire şi combatere a dăunătorilor plantelor cultivate pot fi: preventive sau indirecte, şi curative sau directe. Măsurile preventive sau profilactice sunt acele masuri care se aplică cu scopul de a preveni sau împiedica dezlănţuirea unui atac al dăunătorilor prin crearea unor condiţii nefavorabile evoluţiei acestora, ca atacul să fie redus la un nivel ce nu influenţează dezvoltarea normală a plantelor, obţinând astfel producţii normale. Măsurile curative (terapeutice sau de distrugere) sunt măsurile care se aplică în scopul combaterii directe a dăunătorului, prin distrugerea acestuia înainte de atac, până la producerea daunelor. După caracterul lor, toate măsurile de prevenire şi combatere a dăunătorilor animali şi a altor organisme dăunătoare plantelor cultivate, se grupează în 6 categorii: carantina fitosanitară, măsuri agrofitotehnice, mecanice, fizice, biologice şi chimice (fig. 1). DIRECŢII PRINCIPALE ÎN PROTECŢIA PLANTELOR

Schimbarea compoziţiei pe specii a entomofaunei

Schimbarea condiţiilor de existentă

Crearea unor plante rezistente la daune

Distrugerea directă a speciilor dăunătoare

Fig. 1. Schema măsurilor generale de combatere a dăunătorilor (după Scegolev)

9

2.1.

MĂSURI DE CARANTINĂ

FITOSANITARĂ

Paralel cu intensificarea continuă a schimburilor internaţionale de produse şi materiale vegetale, în cadrul relaţiilor comerciale, dezvoltarea turismului, a crescut considerabil posibilitatea de răspândire a diferitor specii de dăunători periculoşi pentru plante de pe un continent pe altul, dintr-o ţară în alta etc. Astfel, prin comerţul diferitor produse vegetale, în secolul trecut au pătruns o serie de specii de dăunători foarte periculoşi din America în Europa (filoxera, gândacul din Colorado, păduchele din San Jose, omida păroasă a dudului etc.) şi din Europa în America (musca de Hessa, omida păroasă a stejarului, sfredelitorul porumbului etc). în acelaşi timp, au crescut posibilităţile de răspândire a dăunătorilor de carantină şi în interiorul ţării, dintr-o regiune în alta, ca urmare a intensificării circulaţiei rutiere, a transportului vegetalelor sub formă de materiale şi produse pentru înmulţire, industrializare, depozitare, consum etc. Unele dintre speciile de dăunători, pătrunzând în regiuni noi şi negăsind condiţii favorabile pentru dezvoltare, dispar, iar altele, mai ales acele cu o plasticitate ecologică mare, se aclimatizează foarte repede în noile condiţii, se înmulţesc în masă şi pot produce daune deosebit de mari. Adesea aceste specii de dăunători devin mult mai agresive decât în patria de origine, fapt ce se explică prin condiţiile climatice şi hrana favorabilă precum şi prin lipsa duşmanilor şi paraziţilor naturali. De exemplu, filoxera, gândacul din Colorado, păduchele din San Jose, omida păroasă a dudului etc, la baştină lor (America) nu prezintă o importanţă economică mare, pe când în Europa provoacă daune mari; Musca de Hessa, sfredelitorul porumbului, omida păroasă a stejarului etc, aduc pagube neînsemnate în Europa, iar în America sunt extrem de periculoase. Pentru a se preveni pătrunderea unor specii de dăunători primejdioşi de pe un teritoriu pe altul, unde încă n-au fost semnalate speciile respective, a fost instituită o organizaţie internaţională specială, numită Carantinafitosanitară. Carantina fitosanitară reprezintă un complex de măsuri adoptate de stat, îndreptate spre apărarea teritoriului ţării de pătrunderea din alte ţări şi răspândirea pe teritoriul ţării noastre a unor agenţi fitopatogeni, seminţe de buruieni de carantină şi dăunători periculoşi pentru plantele care nu au fost încă semnalaţi la noi, iar în cazul pătrunderii acestora, aplicarea măsurilor pentru localizarea şi lichidarea focarelor respective, precum şi pentru limitarea arealului de răspândire a unor specii existente. Obiect de carantină se numeşte specia de dăunător, agent fitopatogen al bolii plantelor sau specia de buruieni, care lipseşte sau are răspândire limitată pe teritoriul dat, însă poate fi adusă (sau poate pătrunde de sine stătător) din afară şi poate provoca daune colosale plantelor şi producţiei vegetale. După obiectivul pe care-l urmăreşte, carantina fitosanitară poate fi internă şi externă. Carantina internă reprezintă un complex de măsuri îndreptate spre preîntâmpinarea răspândirii obiectelor de carantină existente dej a pe teritoriul ţării respective sau a altor specii periculoase pentru plante în interiorul ţării, în zonele în care încă nu a fost semnalată prezenţa lor, prin depistarea lor la timp, localizarea şi lichidarea focarelor. In acest scop 10

există reglementări speciale (legi, hotărâri, dispoziţii etc.) privind zonele de cultură a anumitor plante, transportul diferitor produse vegetale dintr-o zonă în alta, efectuarea controlului fitosanitar etc. Măsurile de carantină fitosanitară internă sunt efectuate de inspectorii zonali de carantină fitosanitară care organizează şi execută controlul fitosanitar al culturilor, pentru depistarea eventualilor dăunători de carantină, stabilesc aria de răspândire şi aplicarea măsurilor de limitare a extinderii sau de lichidare a acestora. Carantina externă este complexul de măsuri care se aplică la punctele vamale (terestre, aeriene, maritime şi fluviale) pentru preîntâmpinarea pătrunderii în ţară a dăunătorilor de carantină, periculoşi diferitor culturi care nu există în ţara respectivă. Controlul este efectuat de inspectoratele de carantină fitosanitară vamale, care au obligaţia de a efectua controlul tuturor produselor vegetale care se importă în ţara dată, se exportă sau se află în trecere pe teritoriul ei. Toate produsele care se importă sau se exportă trebuie să fie însoţite de certificate fitosanitare, în care se indică originea produselor şi neinfectarea lor de dăunători de carantină. Dacă în urma controlului fitosanitar sunt depistaţi dăunătorii de carantină se iau, măsuri corespunzătoare. In funcţie de specia de dăunători semnalaţi şi gradul de periculozitate, produsele vegetale infestate pot fi returnate ţării exportatoare sau supuse unor tratamente tehnice sau chimice (refrigerare, gazare etc.), pentru a asigura distrugerea totală a speciei semnalate. Pentru anumite produse la care există îndoială sau la care nu se poate determina în momentul controlului prezenţa speciilor de carantină, se impune dezinsecţia lor în instalaţii speciale. Uneori în timpul controlului de carantină al materialului săditor şi al seminţelor apar îndoieli privind infestarea ascunsă (latentă), care de obicei se poate manifesta numai în perioada de vegetaţie. In asemenea cazuri, materialul săditor sau seminţele sunt expediate pentru verificare în pepiniere şi câmpuri speciale de carantină, unde sunt crescute în curs de 1 -2 sezoane de vegetaţie, după care materialul săditor sau seminţele sănătoase sunt livrate cu garanţia lipsei totale a infestării. Pe plan internaţional, problemele de carantină fitosanitară sunt reglementate prin convenţii ce se încheie între ţările interesate privind importul sau exportul diferitelor produse vegetale. în Republica Moldova, carantina fitosanitară este asigurată de Inspectoratul de Stat pentru Carantină a plantelor, prin punctele teritoriale şi vamale de frontieră. Acesta aplică pe teritoriul republicii un sistem de măsuri statale privind carantina internă şi externă, care au drept scop ocrotirea republicii de dăunătorii de peste hotare, păzirea de boli şi de buruieni de carantină, ce pot produce economiei naţionale pagube considerabile. Urmăreşte identificarea, localizarea şi lichidarea la timp a dăunătorilor, bolilor şi buruie­ nilor de carantină, precum şi prevenirea pătrunderii lor în acele zone ale republicii, unde acestea lipsesc. Organizează controlul în ce priveşte respectarea regulilor în vigoare şi a măsurilor de carantină a plantelor la producerea, colectarea, transportarea, păstrarea, prelucrarea şi realizarea producţiei agricole şi a altei producţii de origine vegetală. Pentru îndeplinirea acestor funcţii, organele Inspectoratului de Stat pentru Carantină a plantelor cercetează sistematic culturile agricole, produsele vegetale depozitate şi 11

întreprinderile de prelucrare a lor; controlează materialul de plantare şi cel de seminţe etc.; efectuează expertize la materialele importate în ţară, iar la depistarea unor dăunători de carantină, în funcţie de gradul de primejdie se iau măsuri prin care se returnează transportul, sau marfa se supune unor tratamente termice (refrigerarea mărfii) sau chimice (gazare etc). Elaborează împreună cu instituţiile de cercetări ştiinţifice în domeniul agriculturii unele măsuri eficiente de combatere a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor de carantină. Efectuează controlul de stat asupra mdeplinirii măsurilor de carantină atât de ministere, departamente, întreprinderi, instituţii şi organizaţii, cât şi de particulari; Organizează propagarea şi aplicarea pe scară largă în producţie a realizărilor ştiinţei şi experienţei înaintate, a metodelor noi de combatere a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor de carantină etc. Datorită aplicării măsurilor riguroase de carantină fitosanitară, a fost împiedicată pătrunderea în republica noastră a multor specii de dăunători, boli şi buruieni de carantină (care puteau cauza agriculturii noastre pierderi deosebit de mari), contribuind astfel la crearea unor rezerve mari de produse alimentare.

2.2.

METODE AGROFITOTEHNICE

O importanţă deosebit de mare în protecţia plantelor cultivate contra dăunătorilor bolilor şi buruienilor au măsurile agrofitotehnice şi de igienă culturală. Cu ajutorul lor se poate preîntâmpina apariţia în masă a dăunătorilor, reducerea densităţii lor şi a daunelor provocate de ei. Rolul măsurilor agrofitotehnice constă în modificarea condiţiilor de trai ale organismelor vegetale şi animale în aşa fel încât acestea să devină favorabile pentru plante şi nefavorabile pentru dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorilor. Este bine cunoscut faptul că plantele care au condiţii optime de viaţă au şi o creştere viguroasă şi sunt mai rezistente la atac, iar cele la care condiţiile sunt nefavorabile au o dezvoltare slaba şi sunt expuse atacului. în unele cazuri aplicarea măsurilor agrofitotehnice are un rol decisiv în protecţia plantelor. Prin aplicarea raţională a unui complex de măsuri agrotehnice se poate asigura uneori protecţia recoltei de dăunători, fără a recurge la tratamente chimice. Printre măsurile agrotehnice o importantă deosebită în reducerea populaţiilor de dăunători şi a pagubelor provocate de ei o prezintă: alegerea terenului, asolamentul, prelucrarea solului, aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi amendamentelor, folosirea speciilor, soiurilor şi a hibrizilor de plante rezistente, stabilirea epocii de semănat, sămânţa şi materialul săditor, adâncimea de semănat şi desimea plantelor, întreţinerea culturilor, recoltarea la timp a culturilor, măsurile de igienă culturală ş. a. Alegerea terenului. Un rol important în prevenirea atacului şi combaterea unor dăunători, în special a dăunătorilor pepinierelor pomicole şi viticole, precum şi a plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi, a viţei de vie etc., îl are alegerea raţională a terenului, deoa­ rece multe specii sau grupe de specii înrudite de dăunători au anumite preferinţe în ceea ce priveşte structura şi natura solului. Astfel, viermii-sârmă (Elateridae) şi viermii albi (Scarabaeidae) preferă solurile mai umede şi uşor acide, iar filoxera (Vîteus vitifolii 12

Fitch.) se dezvoltă foarte bine în terenurile grele, luto-argiloase şi nu se poate dezvolta în solurile nisipoase. Intervenind la alegerea terenului, în sensul amplasării culturilor pe solurile nefavorabile dăunătorilor, se împiedică înmulţirea în masă. De aceea, se recomandă amplasarea plantaţiilor de viţă de vie pe rădăcini proprii pe terenuri uşoare, cu un con­ ţinut de peste 60% siliciu, în care filoxera nu se poate dezvolta, iar plantele de cultură puternic atacate de viermii-sârmă şi viermii albi să se cultive pe terenurile drenate, unde condiţiile de dezvoltare a acestor specii se înrăutăţesc, asigurându-se astfel condiţii optime pentru dezvoltarea plantelor. Ploşniţele cerealelor (Eurygaster sp., Aelia sp.), ploşniţele cruciferelor (Eurydema sp.), puricele de pământ al sfeclei (Chaetocnema tibialis 111), puricii verzei (Phyllotreta sp.) ş. a, iernând în frunzarul pădurilor infestează mai întâi lanurile din apropierea acestora. De asemenea terenurile din apropierea pădurilor de foioase sunt mult mai expuse infestărilor cu larve de cărăbuşi (Melolontha melolontha L.), care atacă mai puternic culturile agricole din preajma pădurilor. De aceea, pentru a preveni producerea unor atacuri timpurii şi intense, trebuie evitată amplasarea culturilor de plante grarninee, cruci fere, de sfeclă şi a celor furajere pe terenurile din preajma pădurilor. Atacurile puternice ale musculiţelor galicole (Cecidomyidae) se pot evita prin amplasarea culturilor semincere pe terenuri bine aerisite şi iluminate, deoarece pe aceste terenuri se creează condiţii nefavorabile pentru depunerea ouălor şi înmulţirea dăunătorilor. Asolamentul. Aplicarea unui asolament raţional are un rol important nu numai în menţinerea fertilităţii solului, sporirea cantitativă şi calitativă a recoltei etc, dar, în acelaşi timp, este şi un element extrem de important în reducerea densităţii numerice a dăunătorilor. Rotaţia raţională a culturilor în asolament reprezintă una din principalele măsuri agrotehnice de combatere a dăunătorilor. Practicarea monoculturii ani la rând, sau a unui număr redus de specii de plante, ca în cazul legumelor cultivate în spaţii protejate (sere şi solarii), duce la stabilizarea focarelor de dăunători (nematozi, insecte, rozătoare etc.) şi la creşterea intensităţii atacului, iar rotaţia culturilor împiedică permanentizarea acestora şi reduce gradul de atac. Pentru evitarea pagubelor provocate de dăunători, se recomandă ca la alcătuirea schemelor de asolamente să se ţină seama ca, culturile să nu revină pe acelaşi teren decât după o perioadă de minimum: la floarea-soarelui 5-6 ani, la sfecla pentru zahăr după 4-5 ani, la tutun peste 3-4 ani, la fasole şi soia de asemenea peste 3-4 ani, la mazăre peste 5 ani, la ceapă, usturoi şi praz peste 3-4 ani etc. Astfel, culturile de ceapă, usturoi, praz, sfeclă, ovăz, morcov etc, frecvent sunt atacate de nematozi, mai ales pe terenurile unde aceste culturi au fost cultivate mai mulţi ani la rând. împotriva lor, cele mai bune rezultate se obţin prin succesiunea culturilor în asolamente. De exemplu, pentru evitarea pagubelor provocate de nematodul sfeclei (Heterodera schachtii Schmidt.) se recomandă un asolament de 4 ani, în care să nu fie incluse plante sensibile la atacul acestui nematod (spanac, rapiţă, gulii, varză, muştar, sfeclă furajeră etc.). Pentru prevenirea şi combaterea nematodului bulbilor (Ditylenchus dipsaci Kubn.) se recomandă ca ceapa, usturoiul şi prazul să nu revină pe acelaşi teren decât după o perioadă de minimum 3-4 ani. Atacul gândacului ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.), al muştei suedeze (Osinellafrit L.), al muştei de Hessa 13

(Mayetiola destructor Say.) este întotdeauna mai puternic în cazul monoculturii, decât la respectarea unei rotaţii de cel puţin 3-4 ani. în culturile de porumb atacul gărgăriţei (răţişoara) frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.) este mai intens pe terenurile unde această cultura a fost cultivată mai mulţi ani la rând. Pe terenurile puternic infestate de larvele speciilor deAgriotes, Athous etc, prin cultivarea în cadrul rotaţiei a unor plante nepreferate de larve, cum sunt inul, mazărea, unele crucifere etc, se produce o pierire în masă a acestora ca urmare a hrănirii necorespunzătoare. Pentru evitarea atacului moliei păstăilor de soia (Etiella zinckenella Tr.), a moliei păstăilor de mazăre (Grapholitha nigricana Stepth.), precum şi a speciilor de gărgăriţe a frunzelor de leguminoase (Sitona sp.), se recomandă ca în asolament să nu intre lupinul, mazărea, fasolea, lintea etc. şi alte plante care favorizează înmulţirea acestor dăunători. Pentru a preveni infestarea puternică a culturilor de orz, secară, ovăz de tripşii gramineelor (Haplothrips tritici Kurd., H. aculeatus Fabr., FranMiniella tenuicornis Uzel., F. intonsa Tr.), se recomandă introducerea în rotaţie a unor plante leguminoase care sunt evitate de aceste specii, dar în acelaşi timp sunt şi cele mai bune premărgătoare pentru cereale. Prin alternarea raţională a culturilor în asolament se poate reduce considerabil pierderea de sămânţă, produsă de ţânţarul florilor şi al păstăilor de mazăre (Contariniapisi Winn.), de tripsul mazării (Kakothrips robustus Westw.), de păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae Scop.) etc. în afară de respectarea unui asolament raţional, un rol important în prevenirea pierderilor cauzate de dăunător, îl are şi repartizarea anuală pe diferite sole a plantelor cultivate în cadrul asolamentului şi, în special, faţă de culturile vechi, care constituie un adevărat rezervor al dăunătorilor, o vatră de înmulţire şi lansare a lor în culturile anuale. De aceea, la repartizarea în spaţiu a solelor cu plante cultivate se recomandă ca, amplasarea noii culturi să se facă la o distanţă cât mai mare de cea veche. Cu cât distanţa dintre aceste culturi este mai mare, cu atât posibilitatea migrării dăunătorilor este mai redusă De exemplu, amplasarea culturilor semincere de mazăre noi semănate la o distanţă de cel puţin 1 -2 km de solele cu leguminoase perene, contribuie la reducerea atacului produs de molia păstăilor de mazăre (Grapholitha nigricana Steph.), de păduchele verde al mazării (Acyrtosiphonpisum Harr.) etc. Pentru a preveni o invazie în culturile noi de lucerna a ploşniţelor (Adelphocoris lineolatus Goeze şi Lyguspratensis L.), a gândacului roşu al lucernei (Phytodecta fornicata Brugg.) etc, se recomandă ca acestea să fie amplasate la o distanţă de minimum 2-3 km faţă de vechile lucerniere. Prin izolarea în spaţiu a noilor culturi de sparcetă de cele vechi, se poate preveni pericolul unui atac puternic al viespii seminţelor de sparcetă (Eurytoma onobrychidisN')k.). Izolarea în spaţiu a culturilor noi de porumb de cele vechi contribuie la prevenirea unui atac puternic al gărgăriţei (răţişoara) frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.). Din cele menţionate mai sus reiese că, pentru evitarea înmulţirii în masă a dăunătorilor şi reducerii pagubelor produse de ei, la alcătuirea schemelor de asolament, pe lângă criteriile economico-sociale, trebuie să se ţină seama şi de criteriile biologice şi tehnice, pentru a se asigura o eficacitate profilactică maximă. Lucrările solului. O însemnătate deosebită în combaterea dăunătorilor, mai ales a 14

celor care îşi petrec cea mai mare parte din viaţă în sol, în diferite stadii (ou, larvă, pupă etc.) are prelucrarea solului. Din această categorie de lucrări, un rol deosebit prezintă: desţelenirea, dezmiriştirea, distrugerea samuraslei, arăturile adânci de vară şi de toamnă, pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor prin grăpare şi discuire, lucrarea repetată a solului cu cultivatorul în cursul perioadei de vegetaţie etc. Toate acestea, contribuie la distrugerea numeroaselor specii de insecte dăunătoare în mod direct sau prin acţiunea pieselor active ale agregatelor (tăiere, strivire etc), prin schimbarea vegetaţiei şi a rmcroclimei, ceea ce influenţează negativ asupra dezvoltării dăunătorilor. Numeroşi dăunători ai plantelor agricole se dezvoltă pe terenurile înţelenite (pârloage, păşuni, fâneţe, haturi, margini de drumuri etc). Aşa de exemplu, lăcusta italiană (Calliptamus italicus L.), lăcusta marocană (Dociostaurus maroccanus Th.), lăcusta migratoare (Locusta migratoria L.), forfecarul (Lethrus apterus Laxm.), omida de păşune (Penthophera morio L.), şoarecele de câmp (Microtus arvalis Fall.), hârciogul (Cricetus cricetus L.), popândăul (Citellus citellus L.) ş. a., preferă mai ales terenurile înţelenite, de unde invadează apoi culturile de câmp. In afară de aceasta, pe terenurile înţelenite cresc şi o serie de buruieni - gazde intermediare pentru diferiţi dăunători. De aceea, prin desţelenirea haturilor şi a pârloagelor neproductive se previn atacurile acestor dăunători. O altă prelucrare a solului, care contribuie la distrugerea unui mare număr de dăunători, este dezmiriştirea. După recoltarea unor culturi timpurii: rapiţă, secară furajeră mazăre, grâu, orz, secară, fasole, linte, ovăz etc, o parte din insectele dăunătoare se află în diferite stadii (ou, larvă, pupă sau adult) atât în sol, cât şi la suprafaţa solului. Printre acestea se numără tripşii cerealelor (Haplothrips tritici Kurdj., H. aculeatus Fabr., Limothrips denticornis Halid., Frankliniella tenuicornis Uzel., Stenothrips graminum Uzel.), cărabuşeii cerealelor (Anisoplia sp.), viespea grâului (Cephuspygmaeus L.), muştele cerealelor (Oscinella frit L., Mayetiola destructor Say, Leptohylemyia coarctata FU.) etc. Efectuarea dezmiriştirii imediat după recoltare, contribuie la distrugerea acestor dăunători, fie în urma prelucrării mecanice a solului, fie prin plasarea acestora în condiţii nefavorabile de căldură, uscăciune, vânt, radiaţii solare etc, sau din cauza propriilor paraziţi sau prădători. Dezmiriştirea are un rol hotărâtor şi în combaterea unui număr mare de buruieni gazde intermediare ale unor dăunători. Un efect deosebit în reducerea unui mare număr de dăunători are distrugerea samuraslei. Pe samuraslă îşi continuă ciclul biologic Oscinella frit L., Mayetiola destructor Say., Schizaphis graminum Rond. ş. a., care trec apoi pe cerealele de toamnă îndată după ce acestea răsar. De asemenea, samuraslă serveşte ca hrană larvelor gândacului ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.) şi şoarecilor de câmp (Microtus arvalis Pali.). De aceea este necesar ca imediat după răsărire, samuraslă să fie distrusă cu cultivatorul. O importanţă deosebită în distrugerea unui mare număr de dăunători care trăiesc în sol are arătura de vară şi de toamnă, grăpatul şi lucrările cu cultivatorul sau cu discul în cursul perioadei de vegetaţie. Astfel, prin arăturile adânci de toamnă se 15

distrug mecanic o parte din larvele unor dăunători din sol, cum sunt: viermii-sârmă (Agriotes sp.), viermii albi (Scarabaeidae), viermii cenuşii (Noctuidae), coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa Latr.), precum şi diferite stadii de dezvoltare a unor dăunători care se retrag în sol pentru iernare, cum sunt: gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.), buha verzei (Mamestra brassicae L.), buha mazării (Mamestra pisi L.), musca cepei (Delia antiqua Meig.), musca sfeclei (Pegomyia hyoscyami Panz.), muştele cerealelor (Oscinellajrit L., Mayetiola destructor Say.) etc. Afară de aceasta, prin efectuarea arăturilor se scot la suprafaţă o serie de larve, pupe şi ouă, unde pier din cauza expunerii la soare, la vânt şi ploi, sau sunt consumate de păsări şi mamifere insectivore, insecte prădătoare, sau sunt distruse de insecte şi ciuperci parazite. Din contra, alte specii de insecte, care trăiesc pe plante, ca păduchii de frunze, muştele cerealelor etc, sunt îngropate adânc în sol, unde pier. Un rol important în combaterea dăunătorilor are şi arătura de vară, efectuată imediat după recoltarea culturilor timpurii. Aceasta contribuie la distrugerea numeroaselor specii de insecte, cum sunt tripşii cerealelor (până la 70-80%), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) (până la 60-77%), muştele cerealelor (până la 85-95%) etc. In afară de aceasta, prin efectuarea arăturii de vară este distrusă samurasla, ce influenţează pozitiv evoluţia diferitor dăunători. La combaterea dăunătorilor contribuie şi pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor prin grăpare sau discuire, precum şi prelucrarea repetată a solului cu cultivatorul în cursul perioadei de vegetaţie. Astfel primăvara, prin lucrările de pregătire a terenului pentru însămânţare cu porumb, densitatea numerică a cărăbuşeilor scade cu 18-31 % după două grăpări şi cu 45-50% după 3 grăpări. Prelucrarea repetată a solului, în cursul perioadei de vegetaţie, cu cultivatorul şi prelucrarea manuală (efectuate în perioada de depunere a ouălor în sol şi în timpul apariţiei larvelor la gândacii pocnitori (Agriotes sp.), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.), gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.) e t c , sau în perioada de retragere în sol a larvelor pentru împupare, contribuie la reducerea numărului de dăunători, ca în cazul gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.), al buhei verzei (Mamestra brassicae L.), al omizii de stepă (Loxostege sticticalis L.) etc. In afară de cele menţionate mai sus, lucrările solului nu reprezintă numai o măsură mecanică (tăiere, îngropare, scoatere la suprafaţă etc), ci prin acestea se uşurează accesul insectelor prădătoare şi parazite către insectele dăunătoare din sol. Aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi amendamentelor. Este bine cunoscut faptul că, fertilizarea echilibrată în funcţie de sol şi cerinţele plantei, asigură o dezvoltare normală şi o producţie sporită. In schimb, utilizarea îngrăşămintelor azotate, administrate unilateral, sensibilizează plantele faţă de atacul dăunătorilor şi, prelungind perioada de vegetaţie, face ca acestea să fie mai puternic atacate de afîde, acarieni, etc. De aceea, aplicarea îngrăşămintelor are un rol important şi în combaterea dăunătorilor. Astfel, aplicarea îngrăşămintelor, mai ales a celor azotate şi potasice, asigură o dezvoltare mai rapidă a plantelor, devenind mai rezistente la atacul dăunătorilor (acarianul roşu comun, afîde, muştele cerealelor etc). Culturile de crucifere, de sfeclă etc, îngrăşate primăvara, sunt mai rezistente la atacul puricilor (Phyllotreta sp., Chaetocnema sp. etc). Fertilizarea 16

terenurilor infestate determină o accelerare a ritmului de creştere, de refacere a aparatului foliar, de dezvoltare a sistemului radicular şi aîntregii plante. Prin aceasta se reduc indirect pierderile pe care le produc unii dăunători, ca acarianul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.), unele specii de afide etc. în acelaşi timp, pe terenurile neîngrăşate, culturile de porumb, floarea-soarelui, sfeclă, mazăre etc, stagnează în creştere, din care cauză sunt mai puternic atacate de dăunătorii - gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.), gărgăriţa cenuşie a sfeclei (Bothynoderes punctiventris Germ.), gărgăriţele frunzelor de mazăre (Sitona sp.) etc. Acţiunea îngrăşămintelor se manifestă şi prin modificări anatomorfologice şi fiziologice ale plantelor, schimbându-se astfel raporturile dintre plantă-gazdă şi dăunători. De exemplu, mgrăşămintele fosfatice şi potasicc măresc rezistenţa plantelor la atacul dăunătorilor datorită îngroşării cuticulei şi grăbirii matitrizării plantelor, iar cele cu azot măresc sensibilitateaplantelor la atacul dăunătorilor, fapt care se explică prin modificări survenite în structura celulară şi prin prelungirea perioadei de vegetaţie. Astfel, la cerealele îngrăşate cu superfosfat se dezvoltă mai mult ţesutul lemnos, din care cauză devin mai rezistente la atacul afidelor, tripşilor etc., iar cele îngrăşate cu azot au ţesutul asimilator mai dezvoltat, însăpereţii celulelor devin mai subţiri, din care cauză sunt mai uşor atacate de insecte. Aplicarea unilaterala a îngrăşămintelor cu azot, la porumb măreşte gradul de atac al viermilor-sârmă (Agriotes sp.), sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), afidelor etc. Pe lângă aceasta, unele mgrâşăminte au şi o acţiune directă asupra dăunătorilor din sol. Astfel, azotatul de amoniu aplicat în sol în doza de 200-300 kg/ha reduce densitatea numerică a viermilor-sârmă (Agriotes sp.) cu 40-60%, iar superfosfatul are o acţiune puternic distructivă asupra melcilor fără cochilie (Agriolimax sp.,Arion sp., etc), precum şi asupra unor nematozi. In mare parte sunt distruse şi larvele muştei galbene a cerealelor (Chlorops pumilionis Bjerk.) în urma aplicării îngrăşămintelor fosfatice sau azotoase, datorită dezvoltării rapide a spicelor şi expunerii în acest fel a larvelor la acţiunea factorilor abiotici (temperatură, insolaţie etc), din care cauză larvele pier. Musca suedeză (Oscinellafrit L.) şi musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.) aproape că nu produc daune pe terenurile fertilizate. O importanţă deosebită în combaterea unor dăunători o prezintă şi amendamentele. Unele specii de dăunători preferă solurile cu reacţie acidă, iar altele - cu reacţie bazică. De exemplu, pe solurile acide culturile sunt puternic atacate de viermii-sârmă (Elateridae), dar dacă li se adaugă amendamente de var, aciditatea se corectează, creându-se condiţii nefavorabile pentru înmulţirea dăunătorilor, iar ca urmare se reduce densitatea numerică a dăunătorilor, şi respectiv, gradul de atac al lor. Folosirea speciilor, soiurilor şi hibrizilor de plante rezistente. Una dintre direcţiile cele mai importante de prevenire a atacului dăunătorilor şi agenţilor fitopatogeni o reprezintă soiurile rezistente de plante. Rezistenţa plantelor la boli şi dăunători este o însuşire complexă care depinde atât de ereditatea plantei, cât şi de o serie de factori ca: agresivitatea dăunătorului, particularităţile morfologice şi fiziologice ale plantelor, compoziţia chimică a plantelor, specializarea dăunătorului, vârsta şi starea plantei,

Ştiinţifică Agricolă Universitatea Agrară de Stat fa Moldova

17

temperatura şi umiditatea, agrotehnica aplicată etc. Astfel, soiurile de lupin care nu conţin alcaloizi sunt mai puternic atacate de afîde decât cele ce conţin aceste componente; soiurile de varză cu coceanul roşu sunt mai puţin atacate de musca verzei (Delia brassicae Bche.) şi de afîde, datorită, probabil prezenţei antocianilor; soiurile de bumbac cu activitatea carbohidrazei mărită sunt mai puţin atacaţi de păduchele castravetelui (Aphis gossypii Glov.); acarianul căpşunilor (Hemitarsonemuspallidus Banks.) atacă mai slab plantaţiile îngrăşate, datorită creşterii presiunii osmotice din frunze; vişinii cultivaţi pe nisipuri, care conţin în frunze şi în fructe acid tartric, nu sunt atacaţi de viespea cireşului (Caliroa limacina Retz.) şi de păduchele negru al cireşului (Myzus cerasi R); soiurile de floarea-soarelui cu un strat mai gros de carbonogen sunt mai rezistente la atacul moliei (Homoesoma nebulella Hb.) etc. în general, condiţiile care determină rezistenţa plantelor la atacul dăunătorilor sunt foarte variate şi ele se pot modifica sub influenţa mediului sau a omului. Până în prezent se cunosc însă puţine soiuri de plante rezistente la dăunători. Interesul faţă de această problemă a crescut substanţial în ultimul timp, când au fost obţinute soiuri de grâu de toamnă şi de primăvară care manifestă o rezistenţă accentuată la atacul muştei de Hessa (Mayetiola destructor Say.); soiuri de porumb rezistente la Heliothis zeae Hbn, Ostrinia nubilalis Hb. şi Brissus leucoptarus Say; soiuri de bumbac rezistente \aEmpoasca sp. şi Anthonomus grandis Boh.; soiuri de lucerna rezistente la afide (Teroaphis maculata Buck.); unele soiuri de mazăre rezistente la afide (Acyrthosiphonpisum Harris.) etc. Actualmente, un interes deosebit prezintă obţinerea soiurilor rezistente la dăunătorii polifagi şi a soiurilor cu o rezistenţă complexă faţă de boli şi dăunători. Astfel, se cunosc soiuri de cartof rezistente la afide; soiuri de bumbac rezistente la acarieni; soiuri de porumb rezistente la lăcuste; soiuri de floarea-soarelui cu imunitate complexă faţă de molia floriisoarelui, lupoaie, rugină, mană şi alte boli; soiuri de tutun cu imunitate complexă faţă de trips, virusul mozaicului tutunului, mană, făinare, piciorul negru etc. Stabilirea epocii de semănat, sămânţa şi materialul săditor. O importanţă deosebită în prevenirea atacului unor dăunători, o prezintă stabilirea epocii optime de semănat. însămânţându-se mai timpuriu sau mai târziu, pentru ca răsărirea plantelor să nu coincidă cu apariţia în masă a insectelor dăunătoare, putem evita atacul unor dăunători. De exemplu, dacă grâul de toamnă se însămânţează târziu, astfel ca să răsară după apariţia şi depunerea ouălor muştei de Hessa (Mayetiola destructor Say.) şi muştei suedeze (OscinellafritL.), atacul lor va fi neînsemnat; orzul şi ovăzul însămânţat primăvara timpuriu, astfel, ca la apariţia muştei suedeze (Oscinella jrit L.), care prefă să depună ouăle când plantele se găsesc în faza de 1 -3 frunze, plantele să aibă câte 3-4 frunze sau să înfrăţească, culturile de orz şi ovăz nu vor fi, atacate sau atacul va fi slab; gărgăriţele frunzelor de mazăre (Sitonia sp.) gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum L.) şi moliile mazării (Laspeyresia dorsana R şi L. nigricana R) nu provoacă daune de importanţă economică dacă însămânţarea mazării se face primăvara cât de timpuriu, în mustul zăpezii. însămânţarea cât mai timpurie a sfeclei pentru zahăr, a verzei etc, poate reduce la minimum atacul puricilor (Chaetocnema sp., Phyllotreta sp.) şi a gărgăriţelor 18

(Bothynoderespunctiventris Germ., Tanymecus sp., etc.,) care pot compromite culturile, dacă apariţia adulţilor hibernanţi coincide cu faza de răsărire a plantelor, mai ales în primăverile secetoase, când temperatura aerului se menţine ridicată. Dacă plantele au trecut de faza de răsărire, atacul este mult mai redus. Unele specii de dăunători se răspândesc cu sămânţa sau materialul săditor. De aceea, un rol deosebit de important în ocrotirea culturilor de dăunători, o au o serie de lucrări ce se execută înainte de însămânţare, cum sunt lucrările de curăţare şi sortate, de tratare a seminţelor etc. De exemplu, prin seminţe se răspândeşte viermele boabelor de grâu (Anguina tritici Steinb.), gărgăriţa mazării (Bruchuspisorum L.), gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus Say), viespile lucemei şi ale trifoiului (Bruchopagus roddi Guss.; B. gibbus Boh.); prin bulbi şi rădăcini se răspândeşte nematodul bulbilor (Ditylenchus dipsaci Kiihn.), acarianul (păianjenul) bulbilor (Rhizoglyphus echinopus Fum. et Rob.), nematodul galicol al rădăcinilor de morcov (Meloidogyne hapla Chitw.). Cu materialul săditor infestat, se răspândeşte păduchele din San Jose; cu butaşii de viţă americană se răspândeşte filoxera, iar cu butaşii de sfeclă infestaţi se răspândeşte molia sfeclei pentru zahăr (Scrobipalpa ocelatella Boyd.). Cu răsadurile din sere şi răsadniţe se răspândesc în câmp unele specii de dăunători, cum sunt acarianul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.), acarianul lat (Hemitarsonemus latus Banks.), musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum Westw.), diferite specii de păduchi de frunze etc. Pentru a preveni infestarea culturilor noi cu dăunători se recomandă ca, în funcţie de specia de dăunători, să se sorteze seminţele, să se aleagă pentru plantare numai materialul săditor sănătos sau să se aplice tratamente. Adâncimea de semănat şi desimea plantelor. Un rol important în producerea şi intensificarea atacului unor specii de dăunători are şi adâncimea semănatului. Insămânţarea plantelor la o adâncime prea mare sau prea mică favorizează atacul diferitor dăunători, deoarece apariţia plantelor este slabă Astfel, cerealele (grâul, ovăzul şi orzul) însămânţate mai la suprafaţă sunt mai puternic atacate de musca suedeză (Oscinella frit L.), de musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.) etc, decât cele însămânţate la o adâncime mai mare, în schimb sunt mai slab atacate de viermii-sârmă (Agriotes sp.). In prevenirea unor atacuri puternice ale dăunătorilor, un rol deosebit de important are şi desimea semănăturii. De exemplu, cerealele semănate mai rar sunt mai intens atacate de musca neagră a grâului (Phorbia fumigata Meigen.), de musca suedeză {Oscinella frit L.), de musca de Hessa (Mayetiola destructor Say), de tripşi e t c , decât cele semănate mai des. Cultura porumbului semănat mai des, este mai puternic atacată de sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), de omida de stepă (Loxostege sticticalis L.) etc. întreţinerea culturilor. Efectuarea lucrărilor de întreţinere a culturilor în cursul perioadei de vegetaţie, cum sunt phVitul, răritul şi distrugerea buruienilor, prin efectuarea praşelor mecanice şi manuale, constituie o importanţă mare în diminuarea atacului multor specii de dăunători. întreţinerea culturilor curate de buruieni, care pe lângă aceea că răpesc plantelor cultivate o serie de elemente (hrană, apă, lumină, căldură etc), sunt şi plante-gazde intermediare. Multe specii de dăunători ca: omida de stepă (Loxostege 19

sticticalis L.), buha semănăturilor (Scoţia segetum Schiff.), puricii de pământ (Halticinae), gărgăriţa sfeclei (Bothynoderespunctiventris Germ.), molia florii-soarelui (Homoesoma nebulella Hb.) etc, se dezvoltă la început pe buruienile din culturi sau pe buruienile de pe marginea drumurilor, de unde migrează în culturi. De aceea, distrugerea buruienilor constituie o condiţie de bază în prevenirea unor atacuri intensive. Un rol important în prevenirea unui atac puternic al dăunătorilor, prezintă şi efectuarea praşelor mecanice şi manuale, deoarece pe lângă aceea că distrug buruienile, acestea contribuie la distrugerea ouălor, a larvelor şi a pupelor unor dăunători din sol, cum sunt: viermii-sârmă (Agriotes sp.), coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa L.), puricii de pământ (Halticinae), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) etc, precum şi a diferitelor stadii de dezvoltare a unor dăunători, care se retrag în sol pentru împupare, sau pentru iernat ca: buha verzei (Mamestra brassicae L.), buha mazării (Mamestrapisi L.), musca sfeclei (Pegomyia betae Curtis.), musca cepei (Delia antiqua Meig.), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.) etc. Pe lângă efectuarea lucrărilor menţionate mai sus, o însemnătate mare în reducerea atacurilor produse de dăunători are şi urmărirea periodică a culturilor în perioada de vegetaţie, cu scopul de a elimina plantele care prezintă simptome de atac ale unor specii de dăunători cum sunt: nematodul bulbilor (Ditylenchus dipsaci Kuhn.), musca cepei (Delia antiqua Meig.), musca usturoiului (Suillia lurida Meig.) etc. şi distruse prin ardere sau îngropare. Recoltarea la timp a culturilor. Data şi modul de recoltare a culturilor, de asemenea prezintă un rol important în combaterea dăunătorilor. Astfel, prin recoltarea la timp a culturilor se micşorează pagubele produse de ploşniţele cerealelor (Eurygaster sp. şi Aelia sp.), de cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.), de gândacul ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.), de buha boabelor de grâu (Hadena basilinea Schiff.), de şoarecele de câmp (Microtus arvalis Pali.) etc Pe de altă parte, se evită scuturarea seminţelor şi prin aceasta se împiedică formarea samuraslei pe care se dezvoltă o serie de dăunători, ca: musca suedeză (Oscinella frit L.), musca de Hessa (Mayetiola destructor Say), păduchele verde al cerealelor (Schizaphis graminum Rond.), păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae Scop.). De asemenea, prin respectarea momentelor optime de recoltare a mazării, se împiedică dezvoltarea omizilor moliei păstăilor de mazăre (Grapholitha nigricana Steph.), precum şi migrarea acestora în sol pentru hibernare; se evită scuturarea seminţelor gărgăriţate de gărgăriţa mazării (Bruchuspisorum L.) reducând astfel rezerva biologică de adulţi hibernând pentru anul viitor. în culturile de lucerna infestate de viespea seminţelor de lucerna (Bruchophagus roddi Guss.), se recomandă recoltarea la începutul perioadei optime, evitându-se astfel scuturarea seminţelor şi reducerea rezervei biologice hibernante, iar cositul lucemei din prima coasă la începutul epocii optime, contribuie la prevenirea înmulţirii musculiţei florilor de lucerna (Contarinia medicaginis Kieff). în combaterea dăunătorilor este important şi modul de recoltare a culturilor. De exemplu, la recoltare se recomandă ca tăierea tulpinilor să se facă cât mai aproape de sol, distrugându-se astfel rezerva biologică a larvelor hibernante la sfredelitorul porumbului 20

(Ostrinia nubilalis Hb.), la viespea grâului (Cephuspygmaeus L.), la molia cânepei (Grapholitha delineana Walk), a ouălor hibernante la păduchele negru al lucernei (Aphis craccivora Boch.), la ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus Goeze.), la ploşniţa de câmp (Lyguspratensis L.) etc. Măsuri de igienă culturală. Deoarece după recoltarea culturilor în resturile de plante rămase în câmp, în grădini şi livezi iernează un număr mare de dăunători, adunarea şi distrugerea acestora constituie o importantă măsură de combatere a dăunătorilor. De exemplu, în miriştile de cereale rămân pentru hibernare larvele viespii grâului (Cephus pygmaeus L.), cele ale tripsului grâului (Haplothrips tritici Kurd.) etc. In terenurile unde s-a cultivat tutun, tomate, vinete, fasole, bumbac etc, rămâne tripsul tutunului (Tips tabacii Lind.), acarianul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.), nematodul tulpinilor şi al bulbilor (Ditylenchus dipsaci Ktihn.), musca cepei (Delia antiqua Meig.), musca verzei (Delia brassicae Bouche.). m tulpinile sau cotoarele plantelor de porumb, iernează larvele sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), pe cele ale cruciferelor, iernează ouăle păduchelui cenuşiu al verzei (Brevicoryne brassicae L.) şi gărgăriţa albastră a verzei (Baris chlorizans Germ.), în cele de lucerna iernează ouăle ploşniţei lucernei (Adelphocoris lineolatus Goeze.) etc. De aceea, după recoltare se recomandă să se efectueze lucrări de grăpare şi greblare a terenurilor, pentru a se aduna şi distruge resturile de plante atacate. De asemenea, un rol important în reducerea atacului unor dăunători are şi îndepărtarea diferitelor specii de arbuşti ornamentali din apropierea culturilor, pepinierelor şi a livezilor (iasomie, măceş, păducel, porumbar etc), care constituie plante - gazde primare pentru numeroase specii de păduchi de frunze, cicoriţe, păduchi ţestoşi, care apoi trec pe plantele cultivate.

2.3. METODE MECANICE Metodele mecanice de combatere a dăunătorilor constau în aplicarea unor simple acţiuni mecanice de distrugere directă a dăunătorilor în diferite stadii de dezvoltare a lor, cum sunt adunarea insectelor şi larvelor cu mâna, cu filee, sau cu aparate speciale, sau izolarea acestora prin diferite mijloace, precum şi crearea diferitor obstacole pentru ca insectele să nu poată nimeri pe plante. Acestea au un caracter curativ, sunt economice, simple şi majoritatea se pot aplica cu uşurinţă în practică. Avantajul acestora mai constă şi în aceea că nu poluează mediul ambiant şi nici plantele sau părţile de plante comestibile. Cu toate aceste avantaje, metodele mecanice au o aplicare limitată, deoarece aceste procedee necesită un volum mare de muncă şi nu asigură o combatere eficientă în timp util, comparativ cu alte metode. Printre măsurile mecanice, un rol mai important prezintă: Strângerea insectelor, deşi este un procedeu anevoios, în unele cazuri este economic şi eficace. Strângerea insectelor (adulţi şi larve) se efectuează cu mâna sau prin scuturarea lor de pe plante. De exemplu, cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha L.), gărgăriţa florilor de măr (Anthonomuspomorum L.), gândacul păros al florilor

21

(Epicometis hirta Poda.) etc, pot fi combătuţi prin scuturarea lor de pe pomi pe o bucată de peliculă, pânză de cort etc, dimineaţa devreme, pe la orele 5-7, înainte de începerea zborului, la o temperatură a aerului de până la 10°C. Insectele căzute se adună şi se distrug prin ardere. Strângerea insectelor se mai poate face şi cu ajutorul unor aparate speciale, cum sunt aparatul pentru strâns ploşniţele şi cărăbuşeii cerealelor, cele pentru strâns coleopterele din lucernărie etc. Recent a fost lansat pe piaţă un aparat pneumatico-mecanic de colectare a adulţilor şi larvelor gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.), denumit „Bio-Colector", care acţionează pe 2,3 şi 4 rânduri şi timp de o oră poate colecta insectele de pe un hectar, realizând o eficacitate de 95% pentru adulţi şi 85% pentru larve. Şanţuri-capcană se folosesc în combaterea insectelor care migrează în mers pe sol de la o cultură la alta. Acestea prezintă obstacole care se aplică pentru apărarea culturilor de atacul omizii de stepă (Loxostege sticticalis L.), a gărgăriţei cenuşii a sfeclei (Bothynoderespunctiventris Germ.) şi a altor dăunători ce se deplasează în mers pe sol. Şanţurile se sapă de jur împrejurul culturilor cu pluguri speciale, pământul fiind ridicat cu cormana plugului pe partea culturii ce se intenţionează a se proteja. Dimensiunile şanţurilor variază, în funcţie de specia de dăunători ce se combate. Insectele căzute în şanţuri se distrug cu insecticide prin tratarea acestora în doze mărite. Inele cu clei se folosesc în combaterea dăunătorilor în pomicultură. Acestea se instalează toamna sau primăvara devreme pe trunchiurile sau ramurile mai groase ale pomilor, la 0,8-1 m înălţime de la pământ, pentru a împiedica urcarea în coroana pomilor a insectelor adulte lipsite de posibilitatea de a zbura, cum sunt femelele cotarilor (Operophtera brumată L., Erannis defoliaria CI.) etc, adulţii gărgăriţei mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.), precum şi unele omizi, ca omida păroasă a stej arului (Lymantria dispar L.) etc. Brâiele-capcană sunt adăposturi artificiale, confecţionate din cârpe, rogojini, paie împletite, carton gofrat, ziare vechi, pânză de sac etc, în care se retrag unele insecte pentru împupare sau pentru diapauza hiemală, ca de exemplu, viermele merelor (Laspeyresia pomonella L.), gărgăriţa fructelor (Rhynchites bacchus L.), gărgăriţa florilor de măr (Anthonomuspomorum L.) etc. Brâele se aplică pe tulpina pomilor sau pe ramurile groase la 0,8-1 m înălţime de la suprafaţa solului, se controlează periodic (odată pe săptămână), distrugându-se insectele adunate. Omizitul este operaţia efectuată în pomicultură concomitent cu curăţitul pomilor, pentru distrugerea cuiburilor de omizi care iernează în coroana pomilor, cum sunt nălbarul (Apo­ ria crataegi L.), fluturele cu abdomenul auriu (Euproctis chrysorrhoea L.), reducânduse astfel rezerva biologică a dăunătorilor pentru anul următor. Tăierea cuiburilor se face cu foarfecele toamna târziu sau primăvara devreme şi se distrug prin ardere. Curăţarea trunchiului şi a ramurilor pomilor constă în, îndepărtarea scoarţei uscate, a muşchilor şi lichenilor ce se formează pe trunchi şi pe ramurile pomilor, care constituie adăposturi de împupare şi de iernare pentru numeroase insecte. Această lucrare se face toamna târziu, sau primăvara devreme cu ajutorul instrumentelor simple ca: răzuitorul, periile de sârmă, mănuşile de zale, cuţitul de lemn etc. Toate resturile răzuite se adună şi se distrug-prin ardere. 22

Momeli pentru atragerea şi distrugerea dăunătorilor se folosesc pe scară destul de largă în protecţia plantelor, mai ales pentru combaterea rozătoarelor din culturi şi din depozite, sau a diferitor specii de dăunători (insecte). Momelile pot fi simple sau toxice. Momelile simple sunt preparate din alimente preferate de dăunători: felii de sfeclă, cartof, morcov, turte de floarea-soarelui, boabe de cereale, tărâţe etc, care atrag şi concentrează dăunătorii într-un loc, care se tratează apoi chimic pentru distrugerea lor. Momelile toxice sunt preparate din plante verzi, seminţe, tărâţe etc. In amestec cu un insecticid sau raticid care atrag şi distrug, în acelaşi timp, dăunătorii. Acestea se aşează în grămezi mici, în locurile infestate de dăunători. Se utilizează pentru distrugerea coropişniţelor, viermilor-sârmă, buhei semănăturilor, şoarecilor, şobolanilor etc. Pentru captarea fluturilor şi în special atortricidelor (Laspeyresia, Grapholitha etc), precum şi a diferitor specii de noctuide, se folosesc momelile alimentare în care intră ca părţi componente: o substanţă care prin fermentare emană mirosuri atrăgătoare (melasă, drojdie de bere, tescovină), care se diluează cu 2-3 părţi de apă şi o substanţă toxică pentru distrugerea adulţilor. In funcţie de specie, momelile alimentare se pun în vase speciale care se distribuie în plantaţiile de viţă pentru mtocmirea curbei de zbor la moliile strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff), în coroana pomilor pentru captarea fluturilor (Tortricidae), sau în culturile agricole sau de legume pentru captarea fluturilor de noapte (Noctuidae). In ultimii ani, pe scară destul de largă în protecţia plantelor se folosesc momelile sexuale, ce sunt cunoscute sub numele de „feromoni sexuali" sau „exohormoni", sau „atractanţi sexuali". în unele ţări, s-a reuşit să se sintetizeze analogi ai feromonilor care se aplică tot mai larg în combaterea unor dăunători.

2.4. METODE FIZICE în combaterea dăunătorilor, mai ales a dăunătorilor din depozite, se folosesc şi diferiţi factori fizici ca: temperatura, lumina, curentul electric etc, care pot acţiona direct asupra dăunătorilor distrugându-i, sau împiedicându-le dezvoltarea. Metode termice (termoterapia). In combaterea unor dăunători din depozite, magazii şi sere de multă vreme se foloseşte căldura, sub formă de aer cald, apă caldă sau vapori fierbinţi. Astfel, mulţi dăunători din depozite, ca gărgăriţa grâului (Sitophilus granarius L.), gărgăriţa orezului (Sitophilus oryzae L.), molia fructelor uscate (Plodia interpunctella Hb.), molia cenuşie a cerealelor (Sitotroga cerealella Oliv.), acarianul făinii (Acarus siro L.) sunt distruşi timp de 1 -2 ore, dacă produsul depozitat este expus la o temperatură de 55 °C. De asemenea, prin menţinerea seminţelor de mazăre sau fasole timp de 3 ore la o temperatură de 55 °C se realizează o mortalitate ridicată a gărgăriţei mazării (Bruchuspisorum L.) şi gărgăriţei fasolei (Acanthoscelides obtectus Say.). Temperatura ridicată se foloseşte şi sub formă de apă clocotită în sere, pentru combaterea nematozilor, pentru dezinfecţia bulbilor, tuberobulbilor, rizomilor de flori şi legume infestate cu diferiţi dăunători, iar sub formă de vapori de apă supraîncălziţi se foloseşte în dezinfecţia solului din sere, solarii şi răsadniţe, precum şi a amestecurilor de 23

pământ, folosite în legumicultura. Pe lângă aceasta, vaporii de apă rezultaţi din genera­ toare speciale se folosesc pentru distrugerea dăunătorilor din spaţiile de depozitare. De asemenea, un rol important în combaterea unor dăunători îl are şi utilizarea temperaturilor scăzute. De exemplu, gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus Say.) este distrusă la temperaturi de -10 °C timp de 12 ore; musca fructelor citrice (Ceratitis capitata Wied.) se combate prin expunerea fructelor la temperaturi reduse, cuprinse între 0,5-4,5 °C, timp de 3 săptămâni, sau la 0-0,5 °C timp de 2 săptămâni. Folosirea luminii (helioterapia). Lumina are caracter atractant pentru unele specii de dăunători (cele fototropice pozitive) şi repulsivă faţă de alte specii (fototropice negative). Reacţia atractantă faţă de lumină se utilizează în combaterea unor insecte crepusculare şi, în special a unor specii deNoctuidae, Scarabaeidae, Tortricidae, care sunt atrase de diferite surse de lumină. în acest scop se foloseşte lumina artificială sub formă de lămpi cu acetilenă, sau becuri electrice de diferite tipuri, ce se utilizează în capcanele luminoase pentru captarea insectelor, în vederea întocmirii curbelor de zbor, stabilirii termenilor de avertizare pentru aplicarea tratamentelor fitosanitare şi chiar pentru prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor. In cazul când cursele luminoase sunt prevăzute cu momeli toxice sau cu rezervor în care se pune un insecticid puternic, sau dacă acestea se asociază cu reţele electrostatice, se folosesc şi pentru distrugerea directă a insectelor. Pe lângă aceasta, pe principiul reacţiei pozitive faţă de culoarea luminii, se utilizează momeli colorate, cu lungimi medii de undă. De exemplu, cursele galbene sunt eficace în captarea muştei ţeţe (Glossina sp.), iar cele galbene-verzui în captarea muştei cireşelor (Rhagoletis cerasi L.) etc. Reacţia repulsivă a semnalelor luminoase se utilizează mai ales pentru îndepărtarea păsărilor dăunătoare agriculturii. De exemplu, cioara de semănătură (Corvus frugilegus L.) nu se apropie de câmpurile însămânţate cu cereale, dacă pe câmp sunt puse, din loc în loc, benzi reflectorizante de staniol, care mişcându-se în bătaia vântului, strălucesc la soare. Dar helioterapia, pe lângă avantaje, prezintă şi unele dezavantaje, deoarece în capcanele luminoase sunt atrase şi distruse nu numai insectele dăunătoare dar şi cele folositoare. Utilizarea ultrasunetelor. Această metodă se foloseşte în combaterea insectelor care au organe de produs sunete şi timpanele, specializate cum sunt unele ortoptere, himenoptere, homoptere etc. Metoda constă în înregistrarea sunetelor emise de insecte şi apoi amplificarea lor prin mij loace fonice, concentrând astfel insectele în anumite locuri pentru copulaţie, unde pot fi distruse cu mai multă uşurinţă. în afară de aceasta, dacă sunetele sunt amplificate astfel încât să depăşească limitele de toleranţă ale insectelor, ele pot incomoda sau scurta viaţa acestora. Astfel, prin producerea impulsurilor de ultrasunete asemănătoare cu cele ale radarului ultrasonor al liliecilor, se poate dezechilibra zborul fluturilor sfredelitorului porumbului (Ostrinina nubilalis Hb.), aşa încât pagubele acestui dăunător să se reducă destul de mult. Rezultate mai bune s-au obţinut la îndepărtarea păsărilor dăunătoare din culturi prin utilizarea unor semnale sonore, cum sunt împuşcăturile, cârâitorile etc. Folosirea radiaţiilor ionozate (radioterapia) în combaterea unor dăunători s-au dovedit a fi eficace razele X, y, B, cele ultraviolete 24

şi infraroşii etc. De exemplu, razele X (radioscopia şi radiografia) se folosesc mai ales în carantina fitosanitară pentru depistarea infestărilor ascunse la diferite produse vegetale importate, precum şi în combaterea unor dăunători din depozite, cum sunt gărgăriţa grâului (Sitophilusgranarius L.), gărgăriţei orezului (Sitophilus oryzae L.) etc. Razele gamma (Co 6 0 sau Cs 137 ) se utilizează pentru sterilizarea masculilor, care apoi se răspândesc în populaţiile de insecte dăunătoare din agroecosisteme. Masculii sterilizaţi se copulează normal, însă femelele depun ouă sterile, în urma cărui fapt populaţia speciei respective se reduce considerabil. Actualmente, această metodă se foloseşte în multe ţări de pe glob în combaterea muştei carnivore (Cochliamyia hominivorae Cog.), a muştei mediteraniene a fructelor (Ceratitis capitata Wied.), a viermelui merelor (Cydia pomonella L.), a muştei cepei (Delia antiqua Meig.), a sfredelitorului porumbului (Ostrinia nubilalis Hb.), a omizii păroase a dudului (Hyphantria cunea Drury.), a moliei verzi a strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.) etc.

2.5. METODE CHIMICE Printre măsurile de protecţie a plantelor, rolul cel mai important îl au măsurile chimice (chimioterapia sau fitofarmacia), care constau în combaterea dăunătorilor, a bolilor şi buruienilor cu produse chimice toxice cunoscute sub denumirea de produse „fitofarmaceutice" sau pesticide. In prezent, atât la noi în ţară, cât şi în alte ţări, metoda chimică este cea mai răspândită în protecţia plantelor. Metoda are un rol deosebit de important în creşterea producţiei agricole şi contribuie mai mult ca alţi factori la mărirea rentabilităţii producţiei agricole, atât prin reducerea pierderilor cauzate de dăunători, cât şi prin sporirea valorii comerciale a recoltei. Pentru reducerea efectelor secundare negative ale pesticidelor, mijloacele chimice se perfecţionează în continuu. Treptat sunt eliminate produsele foarte toxice şi produsele persistente, apar produse mai selective şi mai puţin toxice, iar altele au o acţiune biologică deosebit de puternică. Printre cerinţele de prim ordin faţă de pesticidele folosite în combaterea dăunătorilor trebuie să fie: eficacitatea bună, toxicitatea redusă, influenţele negative reduse asupra mediului, costul redus etc. Combaterea raţională a dăunătorilor tinde spre folosirea pe o scară cât mai redusă a măsurilor chimice. In complexul de măsuri de protecţie a plantelor, măsurile chimice trebuie aplicate în ultimă instanţă, după utilizarea celorlalte măsuri. Dar oricât de riguros s-ar aplica măsurile de protecţie a plantelor, există dăunători, împotriva cărora principala măsură de luptă curativă sau preventivă este cea chimică. Metoda chimică, în comparaţie cu alte metode de protecţie a plantelor, prezintă o serie de avantaje: - este cea mai sigură metodă de combatere, care, aplicată corect, salvează culturile de atacul diferitor organisme dăunătoare; - este singura metodă care asigură o combatere cu eficacitate maximă, ajungând uneori până la distrugerea totală a dăunătorului; - în anii cu invazii ale unor specii de insecte sau alte categorii de dăunători, asigură o distrugere a lor într-un timp scurt, ceea ce prezintă o mare importanţă practică; 25

- permite aplicarea mecanizată a tratamentelor, utilizându-se mijloace modeme de aplicare a pesticidelor (aparatură terestră de mare capacitate, avioane, elicoptere, generatoare de aerosoli etc), asigurând astfel aplicarea tratamentelor în timp scurt pe suprafeţe mari, chiar şi în locuri uneori inaccesibile; - reducerea numărului de tratamente datorită posibilităţii de combinare a diferitelor produse pentru combaterea simultană atât a unor dăunători, cât şi a unor agenţi fitopatogeni (viermele merelor cu rapănul merelor, sau moliile strugurilor cu mana viţei de vie etc); - contribuie mai mult ca oricare altă metoda la mărirea rentabilităţii producţiei, prin reducerea unei importante părţi din pierderile cauzate de dăunători, cât şi prin sporirea valorii comerciale a produselor alimentare. Dar folosirea neraţională a produselor chimice poate avea şi unele urmări negative, deoarece cea mai mare parte din produsele chimice sunt toxice pentru om şi animalele cu sânge cald. De aceea, pe lângă avantajele menţionate mai sus, metoda chimică prezintă şi o serie de dezavantaje, dintre care mai importante sunt următoarele: poluarea atmosferei, solului şi apelor; perturbarea echilibrului ecologic în urma folosirii pesticidelor polivalente, care determină distrugerea atât a speciilor dăunătoare, cât şi a celor folositoare; apariţia fenomenului de rezistenţă a dăunătorilor la pesticide, în urma aplicării repetate a aceleiaşi substanţe active ce determină necesitatea aplicării unui număr mai mare de tratamente; înmulţirea în masă a unor dăunători, cunoscuţi altădată ca inofensivi; prezintă un pericol permanent de intoxicare a omului şi animalelor prin consumul de produse alimentare din culturile tratate, care prezintă reziduuri ale produselor toxice ş. a. Pentru fiecare din fenomenele negative ale pesticidelor există soluţii de reducere a amploarei, sau chiar de anulare a acestora. De exemplu, toxicitate acută a unor pesticide pentru om poate fi remediată prin îmbunătăţirea formelor de aplicare sau chiar prin eliminarea produselor foarte toxice, sau prin îmbunătăţirea formelor de condiţionare, care reduc sau evită contactul direct al produsului cu cei ce îl aplică (produsele toxice granulate sau microâncapsulate etc). Apariţia de rase rezistente la pesticide se combate, de obicei, prin înlocuirea vechiului produs, prin alternarea tratamentelor, utilizarea de amestecuri, introducerea de preparate biologice etc. Rezultate bune în combaterea maj orităţii cazurilor negative ale pesticidelor se pot obţine prin extinderea combaterii integrate. Pentru a putea fi folosite în cadrul luptei integrate, pesticidele trebuie să îndeplinească anumite condiţii, printre care: să fie foarte toxice pentru dăunători, dar în acelaşi timp să posede toxicitate redusă pentru om şi animale cu sânge cald; să nu producă plantelor arsuri, precum şi căderea frunzelor, florilor, ovarelor şi fructelor în formare; să nu reducă capacitatea de încolţire a seminţelor şi productivitatea plantelor; să nu influenţeze negativ asupra calităţii gustative şi a mirosului legumelor, fructelor etc.; să nu dea naştere la rase de dăunători rezistenţi la anumite categorii de pesticide, să aibă remanente de scurtă durată, pentru a nu lăsa reziduuri toxice în producţia vegetală tratată; să fie selective pentru fauna de paraziţi şi prădători. în general, produsele fitofarmaceutice nu se aplică în stare pură, ci diluate cu diferite ingrediente inerte: apă, solvenţi organici, uleiuri minerale etc, pentru realizarea unei 26

împrăştieri uniforme pe suprafeţele tratate cu cantităţi reduse de sub stanţă activă Pesticidele sunt condiţionate sub diferite forme: pulbere pentru prăfuire (DP), pulbere umectabilă (WP), pulbere solubile (PS), produse pentru tratarea seminţelor (PTS), concentrate emulsionabile (EC), concentrate solubile (SL), concentrate pentru aerosoli (CA), suspende concentrată (SC), granule (GR), microcapsule (MC), momeli otrăvite (MO), pastă (PA), pastile (TB), tablete, benzi fumegante etc. La combaterea organismelor dăunătoare cel mai utilizate sunt pulberile umectabile, concentratele emulsionabile şi produsele granulate. Pesticidele utilizate în combaterea dăunătorilor animali, pot fi clasificate dupămai multe criterii: după grupele de organisme dăunătoare împotriva cărora se folosesc, după modul de acţiune, după starea fizică după toxicitate, după grupa chimică din care fac parte etc. în funcţie de grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se folosesc, pesticidele se clasifică în: insecticide, folosite în combaterea insectelor; acaricide, folosite în combaterea acarienilor; nematocide, folosite în combaterea nematozilor; moluscocide, folosite în combaterea melcilor; zoocide (cervicide şi raticide sau rodenticide), folosite în combaterea animalelor cu sânge cald sau a rozătoarelor; corvicide, folosite în combaterea ciorilor şi altor corvide etc. In funcţie de stadiul împotriva cărora se folosesc, insecticidele şi acaricidele se mai clasifică în ovicide, folosite pentru distrugerea ouălor de insecte şi acarieni; în larvicide, folosite împotriva larvelor de insecte şi acarieni. Există produse cu proprietăţi mixte: de insecticide şi acaricide, de ovicide şi larvicide, de insecticide şi rodenticide etc. După modul de pătrundere în organismul animalelor, căile lor de acţiune, produsele toxice, se clasifică în produse de ingestie (stomacale), care pătrund în organism prin cavitatea bucală odată cu hrana şi acţionează prin intermediul tubului digestiv după digerare (cu aceste produse se combat dăunătorii rozători); produse de contact, care acţionează prin atingerea directă a insectei şi produsul respectiv, pătrunde în organism prin tegumentul insectei (aceste produse se utilizează în combaterea dăunătorilor rozători şi sugători); produse cu acţiune mixtă de ingestie şi de contact; produse sistemice, care pătrund în plante prin rădăcină, tulpini sau frunze şi sunt transportate prin sevă în ţesuturi, în concentraţii suficiente pentru a provoca moartea insectelor care se hrănesc din planta respectivă (aceste produse se folosesc în combaterea dăunătorilor sugători); produse de respiraţie (fumigante), care pătrund în organismul insectei prin intermediul aparatului respirator sau direct prin corpul insectei sub formă de gaze, vapori sau aerosol. Se aplică de obicei în spatii închise. După modul de acţiune asupra dăunătorilor, produsele chimice se clasifică în: toxice propriu-zise, care produc otrăvirea şi moartea dăunătorilor; sterilizante, care cauzează sterilizarea dăunătorilor, în special a masculilor; atractante care atrag dăunătorii pentru distrugerea lor; repelente care au o acţiune repulsivă asupra dăunătorilor, adică nu le omoară, ci numai le îndepărtează; hormonale, care produc perturbări în procesele de creştere şi dezvoltare a dăunătorilor. După toxicitatea pesticidelor pentru om şi animale, ce variază în funcţie de grupa de pesticid şi este exprimată prin doza letală medie (DL 50 ), pesticidele se împart în 4 grupe: 27

grupa I, produse extrem de toxice, cuprinde pesticidele care conţin o substanţă activă cu DL 5 0 sub 50 mg/kg corp; grupa II, produse puternic toxice, cuprinde pesticidele care conţin o substanţă activă cu DL 5 0 între 50-200 mg/kg corp; grupa III, produse moderat toxice, cuprinde pesticidele care conţin o substanţă activă cu DL 5 0 între 200-1000 mg/kg corp; grupa IV, produse cu toxicitate redusă, cuprinde pesticidele care conţin o substanţă activă cu DL 5 0 peste 1000 mg/kg corp. Grupele de toxicitate a pesticidelor sunt semnalate pe ambalaj cu etichete scrise cu diferite culori: roşu (grupa I), verde (grupa II), albastru (grupa III), şi negru (grupa IV). După grupa chimică din care fac parte, pesticidele se clasifică în: anorganice şi organice. Grupa pesticidelor organice cuprinde pesticide naturale şi organice de sinteză: organoclorurate (Thiodan), organofosforice (Zolone), carbamice (Furadan), piretroide (Decis) sau chiar produse biologice (Dendrobacilin, Gomelin). Produsele fitofarmaceutice se aplică sub formă de prăfuiri, stropiri, gazări, aerosoli, momeli etc. Cea mai răspândită formă de aplicare a tratamentelor chimice este sub formă de stropiri. Pe această cale se pot aplica pulberi umectabili (WP), concentrate emulsionabile (EC), suspenzii concentrate (SC), paste (PA) etc, care se diluează într-un volum mai mare sau mai mic de apă şi se aplică cu maşini speciale pe plante sau pe sol, sub formă de soluţii, suspensii şi emulsii. Calitatea stropirii depinde de mai mulţi factori, dintre care formele de condiţionare au un rol important. Soluţia de stropit trebuie să fie distribuită uniform, să adere bine şi să reziste la spălarea de către ploi după ce a fost aplicată. După anotimp, stropirile pot fi de iama, de primăvară şi de vară. Acestea se execută cu aparate de presiune, prevăzute cu duze, care transformă lichidul în picături foarte fine. Stropirile se pot aplica la toate culturile, mai ales în timpul vegetaţiei. Avantaj ele tratamentelor chimice prin stropire sunt: durata acţiunii şi eficacitatea tratamentelor sunt mai mari decât în cazul prăfuiţii; dependenţa de factorii climatici este mai mică; consumul de substanţă activă este mai redus. Stropirea prezintă dezavantajul că, necesită cantităţi mari de apă, care uneori se poate asigura cu greu; are o productivitate scăzută, aparatura necesară este mai scumpă şi mai complicată. Stropirea se efectuează pe timp liniştit, fără vânt sau ploaie, evitânduse executarea pe soare puternic. Dacă au căzut precipitaţii la 1 -2 zile după tratamente, acestea se repetă. Timpul cel mai potrivit pentru efectuarea stropirii este dimineaţa, după ce s-a ridicat roua. Lucrările se întrerup în timpul amiezii şi se reiau în orele de după masă, când a trecut pericolul arşiţei, putându-se efectua până începe a se forma rouă. Pe timp noros stropirea se poate efectua toată ziua. Nu se stropeşte în timpul înfloritului. în funcţie de cantitatea de lichid aplicată la hectar şi de mărimea picăturilor, stropirile se împart în stropi cu volum normal (VN): 1000-2000 l/ha cu picături de 400-1000 microni; cu volum mediu (VM): 100-200 l/ha cu picături de 250-400 microni; cu volum redus (VR): 5-200 l/ha cu picături de 150-250 microni; volum ultraredus (VUR): 0,5-5 l/ha cu picături de 75-150 microni şi cu volum ultra ultra redus (VUUR): mai puţin de 0,5 l/ha cu picături de 3 5-75 microni. Gazarea sau fumigarea este un procedeu de aplicare a pesticidelor, prin care o substanţă la o presiune şi temperatură dată poate fi aplicată sub formă gazoasă la o concentraţie letală pentru diferite organisme vii. Sub formă de gaz, produsele difuzează 28

ca molecule individuale în interiorul produselor agricole (cereale, vrac, saci etc.) şi după aceea pot fi eliberate uşor. Fumiganţii se folosesc pentru combaterea insectelor şi a altor dăunători din silozuri, magazii, vagoane etc. Până la efectuarea acestei operaţii este necesar să se calculeze cubajul spaţiului de gazat şi a substanţelor ce se utilizează, să se asigure o bună etanşare a construcţiei, iar după terminarea dezinsecţiei se aeriseşte natural sau prin ventilare forţată. De asemenea se iau măsuri de protecţie a muncii, deoarece fumiganţii sunt produse foarte toxice pentru om, de aceea manipularea lor se face numai de către echipe şi personal bine pregătit. Aerosolii (ceaţă toxică) sunt o altă formă de aplicare a pesticidelor, în care particulele de substanţă sunt foarte fine având dimensiunea în jur de 10-30 microni. După modul de difuzare, aerosolii sunt calzi şi reci. Aerosolii se obţin din produse lichide cu ajutorul unor aparate speciale ce formează picături mici pe cale termică sau pe cale rece, prin presiune. Se folosesc mai mult în sere sau magazii, unde au o eficacitate bună. In câmp au o utilizare redusă deoarece picăturile sau particulele solide sunt uşor antrenate de curenţii slabi de aer. Momelile toxice se folosesc pentru atragerea dăunătorilor şi distrugerea lor prin consumul hranei otrăvite. Acestea reprezintă amestecuri de produse toxice (insecticide, raticide) cu diferite alimente, sau prin impregnarea unor seminţe cu produse toxice. Se folosesc în combaterea unor specii de insecte sau rozătoare. Momelile prezintă unele avantaje datorită faptului că, se aplică localizat, unde dăunătorii sunt atraşi de hrană, reducându-se astfel cantitatea de pesticid folosit, influenţa asupra entomofagilor şi reziduurile de pesticide. O formă nouă de aplicare a pesticidelor o constituie granulele. Acestea se obţin prin aplicarea pesticidului pe un suport (impregnare sau drajare). Granulele pot fi împrăştiate pe întreaga suprafaţă sau pot fi aplicate localizat. Mult mai eficientăpentru combaterea integrată este aplicarea sub formă de benzi înguste sau pe rând, odată cu semănatul. Aplicarea produselor granulate sa face cu maşini speciale sau cu dispozitive speciale, montate pe semănătoare, cultivator etc., concomitent cu semănatul, cultivatul, fertilizarea etc. Microincapsularea şi folosirea suporturilor macromoleculare înseamnă învelirea într-o membrană subţire de polimer a insecticidului aflat în formă lichidă, formând particule de ordinul micronilor. Se pot realiza microcapsule cu acţiune întârziată, în care substanţa este eliberată în momentul în care se produce distrugerea peretelui macrocapsulei, sau prin difuzarea treptată a insecticidului prin pereţii semipermiabili, când eliberarea în natură a substanţei active se face constant. Prin acest procedeu se prelungeşte acţiunea sub­ stanţei active, micşorându-se posibilele pierderi ale acesteia şi, totodată, reducându-se şi doza de insecticid, iar efectul poluant al insecticidului asupra biocenozei este limitat.

2.6. METODE BIOLOGICE Dăunătorii plantelor cultivate, ca şi alte animale, au numeroşi duşmani naturali, care în urma activităţii lor contribuie la stabilirea echilibrului biocenotic care determină reducerea densităţii numerice a dăunătorilor sub limitele dăunării. Unii dintre acestea sunt folosiţi cu succes în combaterea diferitor specii de dăunători ai plantelor de cultură. O clasificare a mijloacelor biologice, arătând şi locul lor în combaterea integrată este prezentată în figura 2. 29

Paraziţi Bacteriene

Hormoni

Recunoaştere-^

Substanţe ale activităţii vitale

Alomoni

Feromoni

•Ovipoziţie

Marcaj Agregare

Fig. 2. Locul elementelor biologice în schemele de combatere a dăunătorilor (după Susea, Galani şi Andrei) 30

Combaterea biologică a dăunătorilor este piatra fundamentală a conceptului de luptă integrată, care nu poluează mediul ambiant, fiind în acelaşi timp economică şi de lungă durată. Metodele biologice de combatere în comparaţie cu alte metode, prezintă o serie de avantaje: lipsa de toxicitate pentru oameni şi animale; acţionează numai asupra speciilor dăunătoare, protejând entomofauna utilă şi, ca urmare, se menţine echilibrul biocenotic; nu prezintă pericol de poluare; tratamentele se pot aplica pe suprafeţe mari şi în orice fază de dezvoltare a plantelor, chiar şi în perioada recoltării; eliminarea pericolului apariţiei unor reziduuri pe produsele tratate; nu apare fenomenul de apariţie a unor rase rezistente; are acţiune de lungă durată şi efect sigur; la efectuarea tratamentelor nu sunt necesare măsuri speciale de protecţie a muncii etc. Combaterea biologica se poate realiza prin folosirea diferitor specii de microorganisme entomopatogene (virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare), animale entomofage (nematozi, acarieni, insecte, precum şi a unor vertebrate).

2.6.1. Folosirea microorganismelor patogene sau combaterea microbiologică Folosirea microorganismelor în combaterea biologică a dăunătorilor prezintă un interes deosebit şi probabil, într-un viitor apropiat, va fi cel mai practic mijloc de combatere în ansamblul măsurilor terapeutice. Microorganismele patogene ce pot fi folosite în combaterea biologică a acarienilor, insectelor şi altor grupe de dăunători sunt: virusurile, bacteriile, ciupercile şi protozoarele, care sunt larg răspândite în natură, şi în anii cu condiţii favorabile pentru înmulţirea lor, produc epizootii (viroze, bacterioze, micoze etc.), care limitează înmulţirea în masă a unor specii de dăunători. în prezent se cunosc peste 1000 specii de microorganisme entomopatogene. Combaterea microbiologică a dăunătorilor se desfăşoară pe două căi: prin acţiunea „agenţilor reglatori permanenţi" şi prin utilizarea biopreparatelor pe bază de virusuri, bacterii, ciuperci. Tratamentele microbiologice pot fi aplicate sub formă de stropiri sau prăfuiri, folosind pentru tratare aceleaşi aparate ca şi la combaterea chimică Biopreparatele pot fi folosite singure sau în amestec cu doze scăzute de insecticide şi alte produse de tipul hormonilor, feromonilor sau a substanţelor sterilizante. în cadrul schemelor de luptă integrată, se recomandă folosirea biopreparatelor, alternativ cu insectele parazite şi prădătoare sau cu insecticidele selective. Eficacitatea tratamentelor microbiologice, aplicate în condiţii naturale, este influenţată de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt factorii fizici (temperatura, precipitaţiile, razele solare), suşa bacteriană folosită, substanţele fitoncide şi tehnica de tratare. Pe lângă acestea, un factor important în obţinerea mor rezultate pozitive în combaterea microbiologică a dăunătorilor îl constituie şi vârsta larvară în momentul aplicării tratamentelor. Cele mai bune rezultate se obţin dacă tratamentele microbiologice sunt aplicate în perioada când omizile se găsesc în vârstele I-a şi Ii-a, şi manifestă o sensibilitate mai ridicată la infecţia microbiană. începând cu vârsta alU-a, omizile manifestă rezistenţă sporită faţă de diferite microorganisme entomopatogene, fapt care necesită folosirea în cantităţi mai mari a biopreparatelor. 31

Folosirea virusurilor entomopatogene. în natură există numeroase virusuri parazite pe insecte, denumite virusuri entomopatogene, care în unii ani produc epizootii pe suprafeţe mari în culturile infestate de dăunători. De aceea în prezent, atenţia specialiştilor este îndreptată spre, selecţionarea acelor tipuri de virusuri, care au un grad de patogenitate ridicat faţă de insectele dăunătoare, în special virusurile care produc în natură boli (viroze) puternice în focarele de dăunători. O caracteristică importantă a virusurilor o constituie posibilitatea lor de a se dezvolta numai în celulele organismelor vii, afectând nucleul (virusuri nucleare) sau citoplasmă (virusuri citoplasmatice şi granulare). Virusurile se prezintă sub diferite forme (bastonaş, cartuş, sferice, poliedrice) dar se întâlnesc în natură mai des şi prezintă o importanţă mai mare pentru combaterea dăunătorilor virusurile poliedrice, care produc boli cunoscute sub numele de „poliedroze", reducând considerabil populaţiile de dăunători. Virusurile poliedrice se caracterizează printr-un înalt grad de specificare pe diferite insecte, înmulţindu-se greu pe alte gazde. Până în prezent, în diferite ţări au fost izolate din 722 specii de insecte şi acarieni cea 450 virusuri, din care 90% au corpi de incluzie. Cele mai răspândite fiind virusurile din genul Baculovirus la lepidoptere (308) şi cele de tipul poliedroze citoplasmatice, de asemenea la lepidoptere (141). Din grupa virusurilor cu ADN fac parte baculovirusurile, care includ virusurile poliedrice nucleare (VPN) şi virusurile granulozelor (VG), entomopoxvirusurile (VPE), iridovirusurile (VI) şi parvovirusurile (VP), iar din grupa virusurilor cu ARN cele mai importante sunt cele din genul Reovirus, în care este inclus virusul poliedrozei citoplasmatice (VPC). Acţiunea virusurilor asupra larvelor de insecte este în funcţie de specia şi de tipul virusului. Infecţiile virale se localizează în ţesuturile şi elementele celulare ale hemolimfei. în acest fel este infestat ţesutul traheal, hipodermul, corpul gras, hemocitele, celulele pericardiale etc. Infecţia cu viruşi se produce odată cu ingerarea poliedrelor de către omizi, care determină modificări patologice în ţesuturi şi celule. Pe perioada de incubaţie a virusului, ţesutul digestiv rămâne neinfectat, din care cauză omida bolnavă continuă să se hrănească cu frunze. Treptat aceasta îşi schimbă culoarea, devenind albicioasă sau gălbuie, după care piere. Corpul omizii moarte este plin cu lichid provenit din dezintegrarea ţesuturilor interne, care se scurge prin ruperea tegumentului. Dispersarea virusurilor în condiţii naturale se produce prin intermediul vântului, al precipitaţiilor, prin insectele prădătoare şi parazite, precum şi al omizilor infectate, care migrează dintr-un loc în altul. în combaterea biologică a insectelor dăunătoare, prezintă interes mai ales, virusurile care aparţin fam. Baculoviridae. Dintre acestea sunt menţionate: virusurile poliedrozelor nucleare (VPN), virusurile granulozelor (VG) şi virusurile poliedrozelor citoplasmatice (VPC). Pe bază de virusuri entomopatogene s-au sintetizat o serie de preparate virale pentru combaterea unor specii de lepidoptere, himenoptere şi coleoptere. In prezent sunt utilizate în combaterea biologică a dăunătorilor, mai ales a omizilor detonatoare, aşa preparate 32

virale ca VTRIN-LD destinat combaterii omizii păroase a stejarului (Lymantria dispar L.), \TRIN-MB pentru combaterea buhei verzei (Mamestra brassicae L.), V1RIN-MN pentru combaterea inelarului (Malacosoma neustria L.), VIRIN-HC pentru combaterea omizii păroase a dudului (Hyphantria cunea Drury.) etc. (fig. 3). Actualmente se fac cercetări intense în diferite ţări pentru izolarea celor mai virulente tulpini, pentru folosirea lor în combaterea biologică a insectelor şi a altor animale dăunătoare plantelor cultivate. De exemplu, în prezent în Republica Moldova, la Institutul de Cercetări pentru Protecţia plantelor se pro­ duc o serie de preparate virale (VIRIN-CP, VIRIN-MB, VIRIN-HC-3, VIRIN-AS, VIRIN-NA - 2 etc.) care se aplică în practică.

Fig. 3. Omizi de Lymantria dispar L. virozate (după Beglearov)

Folosirea bacteriilor entomopato­ gene. Bacteriile sunt organisme microscopice, unicelulare, având diferite forme (bastonaşe, filamente). Acestea au o largă răspândire în sol, aer, apă, pe plante şi în produsele alimentare. Numeroase bacterii sunt patogene la insecte şi alte-animale dăunătoare, provocând diferite boli (epizootii), cunoscute sub denumirea de „ bacterioze " sm„flaşerii". Bacteriile entomopatogene constituie grupul cel mai abundent de microorganisme asociate cu insectele, unele fiind parazite, iar altele saprofite, dezvoltându-se fie la suprafaţa corpului insectelor, fie în interiorul lor. Toate bacteriile entomopatogene sunt heterotrofe şi se înmulţesc prin sciziparitate. Spre deosebire de virusurile entomopatogene, care de regulă, produc în natură epizootii pe suprafeţe mari în focarele de înmulţire a dăunătorilor, bacteriile nu pot provoca epizotii puternice. Aceasta se explică prin faptul că, bacteriile entomopatogene nu se pot transmite de la o generaţie la alta, deci nu se pot acumula în masă, în focarele de insecte dăunătoare. Totodată, s-a constatat că insectele moarte în urma infecţiilor bacteriene, conţin în număr mare numai celule vegetative, acestea neputând declanşa epizootii. Sporii şi cristalele toxice, care reprezintă elementele infecţioase ale bacteriilor, apar în corpul insectelor moarte într-un număr extrem de redus, ceea ce nu permite dezvoltarea epizootiilor. în prezent se cunosc peste 90 specii de bacterii entomopatogene. Unele pot fi crescute şi înmulţite în condiţii artificiale, din care se obţin produse bacteriene, care se aplică în combaterea unor specii de dăunători ai plantelor cultivate. Produsele bacteriene au ca principiu activ, fie bacterii entomopatogene, fie spori viabili, cristale proteice sau endotoxină (produs al activităţii metabolice). Principalele specii de bacterii entomopatogene care stau la baza elaborării tehnologiilor de producere a produselor bacteriene sunt 33

cuprinse în 3 familii: Pseudomonadaceae, Enterobacteriaceae şi Bacillaceae cu speciile Baccillus thuringiensis Beri. (varietăţile thuringiensis, dendrolimus, berliner., galleriae ş.a.), Bacillus popilliae Dutky., B. lentimorbus (var. australis) ş. a. Rezultatele cele mai bune s-au obţinut prin aplicarea produselor care au ca principiu activ spori şi cristale proteice ale bacteriei Bacillus thuringiensis Beri., din varietăţile: berliner, entomocidus, galleriae, subtoxicus, dendrolimus, kurstaki e t c , fiecare varietate având patogenitate şi spectru de acţiune diferită. In timpul procesului de sporulare a bacteriei Bacillus thuringiensis Beri., pe lângă spori, se formează şi multe corpuri parasporale sau cristale (endotoxină), care au forme şi dimensiuni diferite. Aceste cristale toxice sunt de natură proteică, termostabile, insolubile în apă şi solvenţi organici, dar sunt solubile în soluţii alcaline. De aceea, cristalele proteice toxice ajungând cu hrana în tubul digestiv al larvelor de lepidoptere (care au un pH intestinal alcalin), se solubilizeaza, paralizând şi dezorganizând ţesuturile intestinului, producând septicemii omizilor. în afară de aceasta, în timpul înmulţirii sale bacteria elimină de asemenea şi o toxină de excreţie termostabilă (exotoxină) cu un spectru mult mai larg: omizi defoliatoare, coleoptere, hymenoptere, diptere şi chiar acarieni fitofagi. în prezent, în multe ţări a început producerea pe scară industrială a unor preparate bacteriene, care sunt utilizate cu succes în combaterea biologică a dăunătorilor. In ultimul timp se produc o serie de preparate bacteriene sub diferite denumiri comerciale, aşa ca: Dendrobacillin, Lepidocid, Bitoxibacillin, Dipel, Insectin, Thuringin etc, care se folosesc în combaterea dăunătorilor, mai ales pentru combaterea larvelor defoliatoare, cum sunt Plutella maculipennis Curt., Mamestra brassicae L., Aporia crataegi L., Lymantria dispar L., Orgyia antigua L., Malocosoma neustria L., Hyphantria cunea Drury., etc. (fig.4). Normele folosite variază în funcţie de dăunătorul tratat, tipul preparatului bacterian ^; _

Fig. 4. Omizi de Plutella maculipennis Curt. moatre de bacterioză (după Fedorinciuc) 34

şi titrul lui (miliarde spori/g), de vârsta omizilor etc. O eficacitate ridicată a tratamentelor cu prepa­ rate bacteriene se obţine, dacă se aplică la temperaturi de 18-22 °C pe larvele tinere de vârstele 1 şi a 2-a. Folosirea ciupercilor ento­ mopatogene. Ciupercile entomopategene constituie un factor limitativ important al insectelor dăunătoare, provocând în natură în unii ani epizootii micotice frecvente, pe suprafeţe mari, în urma cărora focarele dăunătorilor se pot stinge pe cale naturală. Majoritatea ciupercilor se

răspândesc uşor prin spori, de la un focar la altul, şi pot rezista la condiţii nefavorabile timp înde­ lungat. Sporii sunt răspândiţi în natură de insecte, de vânt şi apă. Ciupercile entomopatogene pă­ trund în corpul insectelor prin tegument, stigme sau prin tubul digestiv. Uneori, infecţia poate avea loc şi prin căile genitale sau anale şi chiar prin piesele bucale. Fig. 5. Morfologia şi ciclul biologic al ciupercilor După pătrunderea în corpul insec­ entomopatogene: tei, hifele se scurtează, formând 1 - hife, în ţăsăturile gazdei; 2 — conidiofori şi conidii; corpii hifali, care pot umple complet 3 - rizoid, cu care insecta este fixată de substrat; 4 - terminaţia conidioforului cu conidie; 5 - desprinderea cavitatea corpului. In cazul condi­ conidiilor; 6 - formarea zoosporilor (după Weizer) ţiilor climaterice nefavorabile, corpii hifali produc clamidospori, care reprezintă stadiul prin care ciuperca rezistă (uneori perioade îndelungate) la uscăciuni şi temperaturi excesive. Dacă condiţiile climaterice sunt favorabile, corpii hifali sau clamidosporii îşi continuă dezvoltarea, producând conidiofori, care străbat tegumentul, ieşind afară şi formând la capătul conidioforului câte o conidie. După ce conidiile ajung la maturitate, sunt eliberate în exterior şi fiind lipicioase, se ataşează de corpul altor insecte-gazdă, unde germinează şi produc noi hife, care pătrund în corpul insectelor, începând, în acest mod un nou ciclu de dezvoltare (fig.5). Uneori corpii hifali sau clamidosporii, în loc să formeze conidiofori şi conidii, germinează, formând hife, care se transformă în spori de rezistenţă (zigospori, azigospori), care asigură supravieţuirea ciupercii în condiţii nefavorabile. Intensitatea şi frecvenţa micozelor în natură sunt influenţate, într-o măsură importantă, de un complex de factori, dintre care un rol determinant are: umiditatea atmosferică, temperatura, populaţia gazdei, virulenţa agentului patogen etc. în prezent se cunosc peste 530 specii de ciuperci entomopatogene, dintre care un interes deosebit prezintă ciupercile din următoarele 4 clase: Phycomycetes, Ascomycetes, Basidiomycetes şi Deuteromycetes (Fungi imperfecţi). însă, importanţa cea mai mare ca patogeni ai insectelor pentru combaterea biologică o au ciupercile care aparţin claselor Phytomycetes, Ascomycetes cât şi cele din grupa Fungi imperfecţi, care cuprind ciuperci cu o largă răspândire în focarele de dăunători, provocând epizootii pe suprafeţe mari. în prezent, în combaterea microbiologică a dăunătorilor plantelor agricole şi a pădurilor se folosesc speciile Metarrhizum anisopliae, pentru combaterea gărgăriţei cenuşii a sfeclei (Bothynoderespunctiventris Germ.), Aschersonia aleyrodis Weber., Poecilomyces farinosus şi Verticillium lecanii, pentru combaterea musculiţei albe de seră (Trialeurodes vaporariorum Westw.), Coniothyrium pericolum, pentru combaterea păduchelui din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus C o m s t ) , 35

Entomophthora thaxteriana, pentru combaterea afidelor şi acarienilor din sere; Arthrobotrys sp., pentru combaterea nematozilor rădăcinilor (Meloidogyne sp.) ş. a. Importanţa cea mai mare în combaterea microbiologică a dăunătorilor o prezintă ciupercile din genul Beauveria (B. bassiana, B. tenella etc.,), care parazitează peste 170 specii de insecte (ploşniţele cerealelor, viermii albi, gărgăriţe, gândacul din Colorado etc.) Omorârea insectelor de către ciupercile patogene se realizează pe mai multe căi cum sunt: producerea de micotoxină, modificaţii patologice în hemolimfâ, acţiune histolică, blocaj mecanic al tubului digestiv (ca urmare a creşterii vegetative a ciupercii), vătămării fizice (ca urmare a dezvoltării miceliului). în general, mortalitatea insectelor infestate cu ciuperci entomopatogene survine după 2-14 zile de la infecţie, în funcţie de mai mulţi factori (condiţiile climatice - umiditate, temperatură, luminozitate; specia de ciupercă patogenă, specia de insectă etc). După moartea insectei are loc o creştere rapidă a miceliului, care umple cavitatea corpului. In prezent, în multe ţări se sintetizează unele preparate pe bază de ciuperci entomo­ patogene, printre care se numără: Boverin, Aşersonia, Muscardin etc, care sunt folosite în combaterea microbiologică a unor dăunători, mai ales în zonele umede cu precipitaţii frecvente. Trebuie de remarcat însă că, deşi sunt cunoscute un număr mare de ciuperci entomopatogene, numărul speciilor cultivate pe scară semiindustriaiă şi industrială, pentru obţinerea de preparate biologice, este încă extrem de redus. Folosirea protozoarelor entomopatogene. Protozoarele sunt organisme unicelulare, maj oritatea microscopice. Multe parazitează pe insecte (entomopatogene), la care pot produce o mortalitate intensă. Dintre cele peste 15.000 specii de protozoare cunoscute pe glob, peste 1200 specii parazitează insectele, multe fiind dăunători periculoşi ai culturilor agricole şi forestiere. Dintre protozoarele entomopatogene o importanţă deosebită o au speciile din clasa Sporozoa, care într-un anumit stadiu de dezvoltare formează spori. Această clasă cuprinde foarte multe specii legate biologic de insecte şi, datorită prezenţei sporilor rezistenţi, unele dintre acestea pot fi folosite mai uşor în combaterea biologică. Rolul cel mai important în combaterea biologică a dăunătorilor plantelor cultivate şi forestiere au protozoarele din ordinul Microsporidia, care include un număr mare de specii parazite pe diferite grupe de dăunători. Microsporidiile sunt parazite endocelulare. Unele se pot dezvoltata în cea mai mare parte a celulelor organismului, de exemplu, Nosema bombycis Nag., care produce o boală periculoasă la viermii de mătase (pebrind). Altele se dezvoltă numai în anumite ţesuturi bine definite ca: tuburile lui Malpighi, glandele sericigene, glandele salivare, ţesutul adipos, etc. Astfel, Nosema opis Z. se fixează în epiteliul stomacal şi tuburile lui Malpighi la albine, unde produce diaree, care duce la moartea lor. Infecţia cu protozoare are loc în maj oritatea cazurilor prin ingerarea sporilor, chiştilor de către insecte, odată cu hrana. La unele specii de microsporidii, infecţia poate fi transmisă şi prin ouăle depuse de femelele infestate, procesul manifestându-se special, la defoliatori ca Hyphantria cunea Drury., Euproctis chrysorrhoea L. şi Choristoneura 36

fumiferana Hb. etc. în unele cazuri, infecţia poate fi transmisă cu ajutorul insectelor entomopatogene şi a pasărilor insectivore. Unele specii de microsporidii pot infecta, pe lângă gazda lor principală şi alte specii, contribuind astfel la răspândirea infecţiei în natură. Aşa dar, Thelohania hyphantriae Weiser., pe \wga Hyphantria cunea Drury., infectează omizile de Malacosoma neustria L., Euproctis chrysorrhoea L. şi Yponomeuta malinella Zell. Se cunosc numeroase specii de microsporidii care parazitează pe insecte, în special pe specii din Lepidoptera, printre care o importanţă deosebită o au speciile: Nosema carpocapsae Pail., care parazitează omizile de Carpocapsapomonella L., producând o mortalitate de 30-40%; Nosema agrariae Lips., care produce îmbolnăvirea omizilor de Aporia crataegi L., sporii căreia sunt introduşi în corpul omizilor de către psmaMApanteles sp. odată cu parazitarea acestora; Nosema tortricis parazitează pe insecta Tortrix viridana L.; Nosema typographi parazitează insecta .^s typographus; Nosema lymantriae L., poate distruge până la 50-60% de omizi de Lymantria dispar L., precum şi specii de Tortricidae, Noctuidae; microsporidiul Plistophora schubergi Z., poate să producă epizootii (70-90% mortalitate) la omizile de Lymantria dispar L., Euproctis chrysorrhoea L. (fig. 6). Aplicarea microsporidiilor se poate face şi în amestec cu insecticide în doze mici, sau cu virusuri entomopatogene, care poate duce uneori la sinergism, obţinându-se infecţii şi la gazde necaracteristice pentru unii paraziţi. O caracteristică comună a infecţiilor protozoice o constituie caracterul cronic al maladiilor, respectiv evoluţia lentă a infecţiei, din care cauză la insectele infestate de protozoare, înainte de moartea lor, nu se observă simptome externe caracteristice acestor infecţii. In majoritatea cazurilor numai în umia unor infecţii puternice se înregistrează o scădere a intensităţii de hrănire, suprimarea metamorfozei, diminuareafecundităţii insectei-gazde, o reducere a vitalităţii şi mobilităţii larvelor, precum şi o schimbare a culorii insectelor, care se extinde treptat odată cu evoluţia procesului patologic şi devine vizibilă, de obicei, după moartea lor. Uneori se observă convulsii, excremente diareice. Insectele parazitate mor când infecţia este generalizată, iar organele nu mai funcţionează din cauza invadării lor de către parazit. Fig. 6. Omidă şi pupă de Lymantria dispar L. j n g e n e r a i ; p r o tozoarele au infestate de protozoare entomopatogene ^ r o l i m p 0 r t ! m t în combaterea (microsporidoz) biologică a insectelor dăunătoare, 1 - spori d e microsporidii; 2 - 3 - larve bolnavă ş i sănătoasă; 4 - 5 - pupe bolnavă şi sănătoasă (după Weiser)

d

e

o

a

r

e

c

£

ţ

c M a r

d a c ă

n u m a i

m

37

număr mic au reuşit să pătrundă în corpul insectei, acestea sunt în stare să producă o îmbolnăvire destul de mare. Exemplele de mai sus sunt destul de convingătoare pentru a scoate la evidenţă rolul şi importanţa protozoarelor entomopatogene în combaterea biologică a dăunătorilor plantelor agricole şi silvice. Cu toate acestea, până în prezent nu s-a reuşit să se folosească pe scară largă preparatele protozoice în combaterea biologică a insectelor dăunătoare, deoarece în marea lor parte nu pot fi cultivate pe medii nutritive artificiale pentru a se obţine cantităţi mari pe cale industrială. Mai există şi probleme legate de conservarea pe termen lung a preparatelor protozoice şi de sporirea gradelor de virulenţă. Dar, datorită ciclului vital scurt (3-9 zile), precum şi capacităţii de a forma un număr enorm de spori în corpul insectei-gazdă, microsporidiile sunt considerate paraziţi de mare perspectivă pentru combaterea biologică a insectelor dăunătoare, şi viitorul apropiat va confirma posibilitatea folosirii acestora.

2.6.2. Folosirea zoofagilor în limitarea înmulţirii dăunătorilor din agricultură un rol important îl au şi zoofagii specii de animale utile care trăiesc pe seama altor specii de animale dăunătoare, indiferente sau utile. Există două grupe distincte de zoofagi: parazite şi răpitori sau prădători, care fac parte din grupe sistematice foarte diferite: Nemathelminthes (nematode), Arthropoda (acarofagi, entomofagi) şi Vertebrata (reptile, păsări, mamifere). 2.6.2.1.

Nematodele

entomopatogene

Nematozii sunt viermi cilindrici, cu corpul nesegmentat, alungit, de obicei fusiform sau filiform, cu o cuticulă groasă, lipsită de apendici, cili, sistem vascular şi organe speciale de respiraţie. Pe lângă nematodele fitofage şi cele care parazitează la vertebrate, se cunosc multe specii care parazitează insectele, unele fiind folosite în combaterea biologică a dăunătorilor. Maj oritatea nematodelor entomopatogene suntendoparazite şi de obicei, se localizează pe diferite organe şi ţesuturi ale insectelor, în special pe intestin, tuburile lui Malpighi, pseudocel, extrăgând substanţele nutritive: proteine şi glucide. Invazia se poate produce pasiv, prin pătrunderea în corpul insectei a ouălor sau a larvelor, concomitent cu hrana, sau activ, prin perforarea cuticulei. Unele specii de nematode, concomitent cu pătrunderea în corpul insectei-gazdă, introduc bacterii entomopatogene şi sporogene care pot produce infecţii mortale. Bacteriile servesc ca hrană pentru nematode şi secretă substanţele antibiotice, care întârzie descompunerea corpului insectei. Paraziţii intestinali se localizează, de obicei, în intestinul posterior, unde găsesc un mediu favorabil (pH acid) şi o floră bacteriană, care reprezintă o sursă de hrană pentru unele specii de nematode. O parazitare slabă a nematodelor în corpul insectelor provoacă numai o slăbire

38

fiziologică, iar o parazitare intensă poate duce la reducerea vitalităţii sau la o sterilitate prin atrofierea organelor de reproducere, sau la moartea insectelor. Spre deosebire de alţi paraziţi ai insectelor, efectul parazitismului nematodelor poate fi semnalat după o perioadă mai lungă de timp. Unele insecte prezintă un anumit grad de toleranţă pentru nematode, altele manifestă rezistenţă la invazie. Principalele specii de nematozi paraziţi la insecte sunt cuprinse în ordinul Mermithida. Speciile de perspectivă pentru combaterea biologică a dăunătorilor sunt încadrate în familiile Mermithidae, Steinernematidae, Allantonematidae, Aphelenchidae şi Notylenchidae. în prezent se cunosc mai multe specii de nematode parazite pe insecte dăunătoare, însă o importanţă practică, ca agenţi biologici de combatere, o prezintă speciile: Hexamermis albicans Sieb., Pristionchus uniformes Fed. şi Neoaplectana carpocapsae Weis., care parazitează pe Leptinotarsa decemlineata Say., producând o parazitare de peste 60%, uneori ajungând la 100%; Mermis migrescens Sieb., care cauzează o mortalitate de 60% a lăcustelor; Allantonema mirabile Leuck., parazitează pe Operophtera brumată L. şi pe Lymantria dispar L.; Howardula phyllotretae Old. parazitează pe Phyllotreta undulata L.; Thelastoma skrjabini Serg. şi Oxyuris korsakowi Serg. pe Gryllotalpa gryllotalpa Latr.; Panagrolaimus uncinatus Fuchs pe Ips typographus L.etc. în ultimii ani s-au efectuat multe cercetări privind utilizarea nematodului Neoaplectana carpocapsae în comba­ terea diferitor specii de chrisomelide, scarabaeide, elateride, noctuide, pieride etc. S-a constatat că, acest nematod este o specie polifagă, având peste 100 specii de insecte-gazdă dintre care multe sunt dăunători periculoşi ai culturilor agricole şi silvice (fig.7). O eficacitate înaltă se obţine dacă nematodul este utilizat în biotipuri cu umiditate ridicată, în combi­ naţie cu substanţe care ridică umiditatea sau cu microorganisme entomopatogene, ca Bacillus thuringiensis Beri. Este recomandabil ca tratamentele cu sus­ pensie nematodică să se aplice seara, după apusul soarelui, pe vreme liniştită, Fig. 7. Nematodul parazit (Neoaplectana lipsită de curenţi de aer, eventual, pe timp glaseri St.): înnorat.

1 - femelă; 2 - mascul (după Weiser); 3 - larvă de Melolontha melolontha L. parazitată de mermitidul Psammomermis corsakkovi; 4 -ploşniţă parazitată de Merimis sp. (după Polojenţev, Steihaus).

39

2.6.2.2. Artropodele utile (acarofage şi entomofage) Un rol important în frânarea înmulţirii dăunătorilor plantelor agricole şi silvice au şi artropodele utile, care se împart în două grupe distincte: paraziţi şi prădători ce prezintă o mare importanţă practică în combaterea biologică a insectelor dăunătoare. Paraziţii sunt specii de animale care se dezvoltă pe seama altor organisme, animale (gazde) în mod lent, odată cu evoluţia acestora, producându-le moartea. Acestea pot parazita toate stadiile de dezvoltare a gazdei. După locul de instalare pe gazdă, paraziţii pot fi ectoparaziţi, care se dezvoltă pe corpul insectei-gazdă, de exemplu unele specii din familia Tachinidae (Diptera), larva cărora se dezvoltă pe corpul diferitor specii de omizi şi endoparaziţi, care se dezvoltă în interiorul gazdei. Speciile endoparazite aparţin îndeosebi claselor Nematoda şi Insecta. Dacă un parazit se dezvoltă pa seama altui parazit, această formă este denumită hiperparazitism. Principalii paraziţi ai insectelor dăunătoare plantelor cultivate aparţin ordinelor Hymenoptera, Diptera şi mai puţin la Coleoptera. Unele specii sunt utilizate în combaterea biologică a dăunătorilor. Astfel, viespea oofagă (Trichogramma evanescens Westw.) (fig. 8) se foloseşte în combaterea dăunătorilor Scoţia segetum. Den. et Schiffi, Mamestra brassicae L., Autographa gamma L., Ostrinia nubilalis Hbn. etc. Viespea se creşte în laboratoare speciale (înmulţitoare), pe ouăle moliei cerealelor (Sitotroga cerealella Oliv.), iar în perioada depunerii în masă a ouălor de către dăunător, se lansează câte 30-50-100 mii viespi la hectar, obţinându-se o distrugere a ouălor dăunătorilor până la 80-90%; Trichogramma embryophagum Htg. este o viespe oofagă folosită în combaterea speciilor Laspeyresiapomonella L., Eupoecilia ambiguella Hb., Lobessia botrana Den. et Schiffi etc. Se creşte în laborator şi se lansează în perioada depunerii în masă a ouălor de către dăunător. Ca insecte parazite oofage, mai sunt cunoscute şi viespile Anastatus şi Schedius, care parazitează ouăle de Lymantria dispar L., Platygaster minutus, care parazitează ouăle de Mayetiola destrutor Say. In afară de insectele oofage, mai sunt o serie de insecte parazite care îşi depun ouăle în larvele, pupele sau insectele adulte. Din această categorie principalii paraziţi sunt: Encarsia formosa Gahan. (fig. 9), care se foloseşte frecvent în combatere biologică

 1 1

2

Fig. 8. Viespea oofagă (Trichogramma evanescens Westw.): 1 - adult; 2 - femelă în timpul pontei (după Rubţov)

40

Fig. 9. Viespea parazită (Encarsia formosa Gahan.): 1 - adult (după Perju şi Lăcatuşu); 2 - nimfe (puparii) de Trialeurodes vaporariorum Westw. parazitate (negre) şi sănătoase (albe) (după Beglearov)

a musculiţei albe (Trialeurodes vaporariorum Westw.) în sere. Adulţii acestui parazit depun ouă în corpul larvelor, uneori şi al pupelor. Fiecare viespe poate să infesteze până la 100 exemplare de musculiţe; Aphelinus mali Hald. (fig. 10) parazitează păduchele lânos al mărului (Eriosma lanigerum Hausm), distrugând până la 80-90% din popu­ laţiile păduchelui; Prospaltella perniciosi Tow. (fig. 11) se foloseşte în combaterea păduchelui din San Jose Fig. 10. ViespeaAphelinus mali Halid., (Quadraspidiotus perniciosus depunând oul în corpul păduchelui lânos Comst). Aceasta se creşte în labora­ (Eriosoma lanigerum Hausm.) (după Rubţov) toare speciale, pe păduchele din San Jose, care se înmulţeşte, de obicei, pe dovleci. Viespile se lansează în livezile infestate, la apariţia larvelor şi la apariţia adulţilor pe seama cărora se dezvoltă acest parazit asigurând o distrugere apăduchelui până la60-90%; Telenomus chloropus Thoms., Trissolcus grandis Thoms. şi T. semistriatusNees. (fig. 12) sunt folosite Fig. 11. Viespea (Prospaltellaperniciosi Tow.), în combaterea ploşniţelor cerealelor parazit al păduchelui din San Jose: (Eurygaster sp., Aelia sp.). 1 - adult; 2 - femelă în timpul pontei (după Melis)

41

Viespea Apanteles glomeratus L. (fig. 13) depune ouăle în omizile de Aporia crataegi L. şi Pieris brassicae L. O femelă depune până la 2000 ouă, câte 30-60 în fiecare omidă. Larvele ieşite din ou se hrănesc cu conţinutul omizii. O altă specie Apanteles liparidis Bouch. (fig. 14) parazitează omizile de Limantria dispar L., iar Microbracon bresicornis parazitează omizile de Pyrausta nubilalis Hb. Viespea Scolia dejeani Lind. parazitează larvele cărăbuşului de mai. Aceasta pătrunde în sol până descoperă o larvă în abdomenul căreia depune un ou. O femelă poate depune până la 50 ouă. In afară de viespi, mai sunt o serie de muşte parazite care depun ouăle în larvele insectelor dăunătoare. Din acestea se men­ 1 - adult; 2 - femelă în timpul pontei; 3 - oua ţionează speciile Tachina fallax Meig. şi Tachina (Exorista) larvorum L., care depun de ploşniţe parazitate (după Beglearov) ouăle pe diferite frunze cu care se hrănesc numeroase insecte. Oul ajuns în corpul larvei sau insectei dă naştere la o larvă care se hrăneşte cu conţinutul larvei sau insectei parazitate. Larvele de Tachinidae parazitează un mare număr de larve, cum sunt cele de Agrotis segetum Den. et Schiff, Hyphantria cunea Drury., Pyrausta nubilalis Hb., Pieris brassicae L. etc. Prădătorii sunt animale care se hrănesc cu pradă vie. Acestea au corpul mai mare, mai puter­ nic şi se mişcă mai vioi decât fitofagele, care sunt mai mici şi constituie prada sau jertfa. Prădătorii sunt destul de numeroşi şi fac parte din diferite grupe sistematice: nevertebrate (arahnide, insecte etc.) sau vertebrate (batracieni, reptile, păsări şi mamifere). Fig. 12. Viespea oofagă (Trissolcus semistriatus Nees.), parazit la ploşniţele cerealelor:

Arahnidele sunt artropode terestre, de mărimi diferite. Unele specii sunt zoofage, se hrănesc cu diferite animale care le capturează în Fig. 13. Braconidul parazit pânzele mătăsoase, ţesute în inflorescenţe, între (Apanteles glomeratus L.): frunze, lăstari etc. Un rol mai important îl prezintă 1 - adult; 2 - larvă de Pieris brassicae L. acarienii prădători (acarofagii), care trăiesc pe parazitată; 3 - larvă a dăunătorului moartă seama altor specii de păianjeni fitofagi. Una din cu coconi ai parazitului (după Bondarenko) 42

1

2

Fig. 14. Braconidul parazit (Apanteles liparidis Bouch.):

Fig. 15 Acarianul prădător (Phytoseiulus persimilis A.H.),

1 - adult; 2 - larvă de Lymantria dispar L. parazitată

(după

Poloj

enţev,

consumând acarianul roşu comun Kozlov)

(după

Bondarenco)

speciile cele mai eficace în combaterea acarienilor tetranichizi este Phytoseiulus persimilis At. Henr. (fig. 15) care se utilizează cu succes în combaterea acarienilor din culturile de seră (castraveţi, ardei, vinete etc.) Un singur adult poate consuma, în 24 ore, până la 30 ouă şi 20 stadii mobile (larve şi adulţi) ai acarianului roşu comun (Ietranychus urticae Koch.). în multe culturi din spaţii protejate, prin lansarea acestui acarofag, sunt eliminate tratamentele chimice. înmulţirea acestui prădător se face în laboratoare speciale sau în boxe de seră, pe plante de fasole sau de soia, infestate cu Tetranychus urticae Koch., de unde se utilizează apoi în combaterea biologică a acarienilor fitofagi tetranichizi, de pe culturile protejate. Norma de lansare este în funcţie de gradul de infestare a culturilor, raportul optim fiind de la 1:20-25, până la 1:80. Insectele prădătoare sau răpitoare sunt acele care atacă alte insecte cu care se hrănesc. Acest grup de insecte este destul de numeros. Acestea distrug atât insectele adulte cât şi ouăle şi larvele jertfelor, insectele prădătoare au un neajuns: atacă orice insectă ce le iese în cale, fie folositoare, fie dăunătoare pentru agricultură O importanţă practică prezintă insectele prădătoare, care fac parte din ordinele Neuroptera, Hemiptera, Coleoptera, Diptera etc. Astfel, din ordinul Neuroptera prezintă o importanţă practică Chrysopa vulgaris Schn. (leul păduchilor), Ch. perla L., Ch. carnea Steph., Ch. flavicornis Br., Ch. formosa Br. etc. (fig. 16) larvele cărora se hrănesc cu păduchi de frunze (Aphis fabae Scop.,v4. pomi De Geer.,^4. gossypii Glov., Brevicoryne brassicae L., Myzodespersicae Sulz. etc.). în perioada dezvoltării sale, o larvă distruge până la 600 păduchi de frunze, iar într-o zi până la 50 exemplare de păduchi, acarieni etc. Din ordinul Hemiptera, un rol important în combaterea insectelor dăunătoare au ploşniţele prădătoare (Perillus bioculatus Fabr. şi Podisus maculiventris Say.), care sunt folosite în combaterea gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say). O pereche de ploşniţe adulte pot distruge pe zi până la 31 de larve ale gândacului din Colorado. Cel mai mare număr de prădători fac parte din ordinul Coleoptera, familiile 43

Carabidae, Coccinelidae, Dermestidae, Cleridae şi altele. Din familia Carabidae numeroase specii sunt carnivore, vorace, distrug insecte adulte, larve etc. Se hrănesc în special noaptea, iar ziua stau ascunse. Speciile mai răspândite în culturile infestate sunt Calosoma sycophanta L., C. inquisitor L., C. auropopunctatum Hbst. (fig. 17), Carabus violaceus L., C. gigas Creutz., hrana cărora o constituie, în special, larvele şi pupele insectelor defolia­ toare, ca Lymantria dispar L., L. monacha L., Leucoma salicis L., Euproctis chrysorrhoea L., Hyphantria cunea Drury., Aporia crataegi L., etc. O femelă şi un mascul de Fig. 16. Prădătorul (Chrysopa sp.): 1 - adult; 2 - 2a - grup de ouă pe suport; Calosoma sycophanta L., împreună cu urmaşii 3 - larvă; 4 - pupă (după Rubţov) lor distrug într-un an cea 6000 de omizi şi pupe de Lymantria dispar L. în general, insectele adulte consumă zilnic cu mult mai multă pradă animală decât propria lor greutate. Astfel, Carabus auratus L. în greutate de 0,640 g/individ consumă 0,875 g/pradă; C. cancellatus L. de 0,560 g. consumă 0,755 g/pradă; C. ulrichii Germ. de 0,680 g consumă 1,51 g/pradă; Pterostichus vulgaris L. de 0,150 g consuma zilnic 0,507 g/pradă animală. Speciile din genul Cicindela (C. campestris L., C. germanica L., C. soluta Dej.) se hrănesc, atât adulţii cât şi larvele, cu insecte, limacşi, melci etc, pe care îi devorează cu lăcomie în cantităţi mari. O mare importanţă prezintă şi reprezentanţii familiei Coccinellidae, care, atât ca adulţi, cât şi ca larve, consumă mari cantităţi de afide, coccide şi alte insecte. Cele mai importante specii din această familie sunt: Coccinella 7-punctata L. (buburuza cu 7 puncte) (fig. 18,2) care se hrăneşte cu păduchi de frunză. O larvă de buburuză consumă până la 270 păduchi de frunză pe zi; Adallia bipunctata L. (fig. 18,1), A. decimpunctata L., Chilocorus bipustulatus Scriba., Ch. renipustulatus Scriba. (fig. 19) sunt bubu­ ruze, ale căror adulţi şi larve se Fig. 17. Carabide răpitoare: hrănesc CU păduchi de frunză, CU w , , . , , . -

păduchi ţestoşi şi, mai ales cu

1

" Carabus hortensis L.; 2 - Calosoma sycophanta L.;

3 - C . auropunctatum Hbst. (după Holodkovsky) y v

Fig. 18. Buburuze răpitoare:

Fig. 19. Buburuza prădătoare a păduchelui

1 - Adalia bipunctata L.; 2 - Coccinella

septempunctata L. (după Beglearov)

dinSanJose

(Chilocorus renipustulatus L.): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă (după Beglearov)

păduchele din San Jose, larvele luând păduchii chiar de sub ţeste. Larvele acestor prădători distrug în cursul vieţii până la 350 coccide, iar adulţii în timp de o lună până la 700 coccide; Stetoruspunctilum Wiese. se hrănesc cu diferite specii de acarieni, în special cu Tetranychus urticae Koch. Un rol deosebit de important în limitarea înmulţirii dăunătorilor au şi furnicile, care fac parte din familia Formicidae, ordinul Hymenoptera. Acestea reprezintă cea mai valoroasă şi mai importantă resursă biologică din pădurile noastre. Furnicile trăiesc în muşuroaie, compuse dintr-o zonă subterană şi una aeriană. O colonie este activă 20-25 ani şi dispare concomitent cu moartea mătcii. Cele mai răspândite şi mai importante specii de furnici sunt: Formica rufa L., F. pratensis Retz. şi F. polyctena Foerst. Aproape toate speciile de furnici sunt prădătoare, distrugând cu deosebire, ouăle şi larvele diferitor insecte dăunătoare. Un rol de seamă în limitarea înmulţirii dăunătorilor au şi unele specii de diptere, unde se întâlnesc specii prădătoare atât în stadiul de adult, cât şi în stadiul larvar, sau în ambele stadii. O importanţă mai mare o are familiaSyrphidae, îndeosebi speciile Episyrphus balteatus De Geer., Metasyrphus corollae F, Syrphus ribesii L., Syrphus corollae F. e t c , Didea fasciata Macg., larvele cărora se hrănesc cu păduchi de frunză. O larvă distruge până » n ,, . ~ J a WJW, f ™~ „, , . .. „ • A , Fig. 20. Musca srrfida prădătoare la 200 păduchi per zi, iar in tot cursul /r,-j r • „ ^ \ . j . , T , ' , „ , oAAA (DideaJasciataMacg.y. perioadei de dezvoltare-pana la 2000 , , * *, , , . ~t , • ,r- - . ^ 1-adult; 2 - o u a ; 3-larva; 4 - p u p a r i u m ( d u p ă păduchi (fig. 20). , ^ r Beglearov)

45

2.6.2.3. Animalele

vertebrate insectivore

Diferite specii de vertebrate aduc şi un mare folos agriculturii, prin distrugerea unei cantităţi considerabile de insecte şi mamifere dăunătoare. Cele mai numeroase specii folositoare se întâlnesc la batracieni, reptile, păsări şi mamifere. Acestea se hrănesc cu diferite specii de dăunători, aducând un deosebit aport agriculturii. Din animalele vertebrate insectivore batracienii, sau amfibiile şi reptilele, îndeosebi şerpii, au rolul cel mai important în limitarea înmulţirii speciilor de insecte dăunătoare. Cele mai eficace specii de batracieni sunt: broasca marină (Bufo marinus L.), broasca râioasă verde (Bufo viridis Laur.), broasca râioasă mare (Bufo vulgaris Laur.), broasca de câmp (Pelobates fuscus Laur.), broasca de baltă (Rana esculenta L.), brotăcelul (Hyla arborea L.) etc., care se hrănesc cu diferite animale: moluşte, crustacee, arahnide, insecte şi chiar amfibii, însă baza hranei lor o constituie insectele. O broască râioasă consumă pe zi până la 500 insecte, larve etc. O broască lăsată câteva nopţi în bucătărie, poate distruge toţi gândacii ce se găsesc acolo. Cu ajutorul broaştelor, în grădinile de zarzavate sau flori, atacul insectelor dăunătoare poate fi complet oprit. Un rol important în combaterea biologică naturală a insectelor dăunătoare au şi reptilele, îndeosebi şopârlele şi şerpii. Astfel, şopârla de câmp (Lacerta agilis L.), guşterul (Lacerta viridis Laur.), Lacerta taurica Poli. etc, se hrănesc numai cu insecte şi larvele lor, consumând un mare număr din cele dăunătoare agriculturii. O şopârlă de câmp consumă pe zi cea 80 insecte. Un mare folos aduc agriculturii şi şerpii. Cei de talie mică sunt insectivori, ceilalţi atacă şi distrug rozătoarele, mai ales şoarecii de câmp, şobolanii, popândăii etc. De exemplu, şarpele rău (Coluber jugularis caspius) se hrăneşte, mai cu seamă cu popândăii pe care îi vânează, chiar în galerii, precum şi cu insecte; şarpele de pădure (Elaphe longissima), şarpele de nisip (Eryx jaculus) şi balaurul (Elaphe quatuorlineata) se hrănesc, în mare măsură, numai cu rozătoare, consumând câte 20-30 şoareci pe lună; vipera (Vipera sp.) se hrăneşte aproape exclusiv cu şoareci, putând consuma la o singură masă 3-4 şoareci. Un aport însemnat în diminuarea densităţii numerice a dăunătorilor plantelor cultivate aduc şi păsările (clasa Aves). Prin numărul foarte diferit şi mare de specii de dăunători pe care îi consumă, cel mai mare folos agriculturii îl aduc păsările, cuprinse în ordinul Passeriformes. Dintre cele două grupe de păsări: răpitoare diurne (şorecarul, uliul) şi nocturne (bufniţa, cucuveaua şi ciuhurezul), pe de o parte, şi cele insectivore sau cântătoare, pe de alta, păsările cântătoare au rolul cel mai însemnat în combaterea biologică a dăunătorilor. Dacă păsările răpitoare se hrănesc cu păsări mai mici şi cu rozătoare dăunătoare, păsările cântătoare se hrănesc, de obicei, numai cu insecte. Printre păsările folositoare agriculturii, prin consumul zilnic şi în cantităţi mari de insecte şi rozătoare, se evidenţiază: piţigoiul mare (Parus major L.), piţigoiul albastru (P. coeruleus L.), piţigoiul sur (P. palustris L.), ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius L.), ciocănitoarea mare (D. major L.), graurul (Sturnus vulgaris L.), mierla neagră (Turdus merula L.), sturzul cântător (T. philomelos C. L. Brehm.), vrabia de câmp (Passer montanus L.),

46

cucul (Cuculus canorus L.), porumbelul (Columba sp.), prepeliţa (Coturnix coturnix L.), privighetoarea roşcată (Luscinia megarhynchos C. L. Brehm.), pupăza (Upupa epops L.), ciurul de pădure (Asio otus L.), cucuveaua de baltă (Asio flammeus Pont.), şoimul călător (Falcoperegrinus Tunst), uliul porumbar (Accipiter gentilis L.), uliul păsărar (A. nisus L.) etc. Astfel, s-a constatat că un piţigoi (Parus major L.) poate consuma timp de 24 ore o cantitate de insecte egală cu greutatea sa, iar o familie de piţigoi consumă într-o vară insecte în greutate de 75 kg, ceea ce înseamnă cea 120.000.000 ouă ale diferitor insecte sau cea 150.000 larve. Un singur graur (Sturnus vulgaris L.) consumă pe zi cea 200 larve de cărăbuşi şi 12 larve ale viermilor sârmă. O singură strigă (Tyto alba guttata) consumă mai mulţi şoareci decât 3 pisici. Pentru menţinerea echilibrului biologic natural, se recomandă ca păsările să fie ocrotite, creându-le condiţii pentru înmulţirea lor. Printre mamifere, un rol mai important în distrugerea dăunătorilor din agricultură prezintă mamiferele din ordinul Chiroptera, diferite specii de lilieci, aparţinând genurilor Myotis, Nyctalus, Plecotus, Vespertilio etc., care se hrănesc în special cu insecte ce zboară noaptea sau pe înserate, cum sunt unele specii de Noctuidae, Tortricidae etc. Din ordinul Insectivora aduc mare foloase agriculturi: ariciul (Erinaceaus europaeus L.), care consumă zilnic câte 150-300 de insecte şi şoarecii, în special pui; cârtiţa (Talpa europaea L.) care se hrăneşte în tot timpul anului exclusiv cu insecte şi larve şi în special, cu coropişniţe, larvele cărăbuşului de mai, viermii sârmă, viermii cenuşii etc; chiţcanul de pădure (Sorex araneus L.), chiţcanul pitic (Sorex minutus L.) şi chiţcanul de munte (Sorex alpinus Schin.), care consumă mari cantităţi de melci, insecte, larve, pupe şi chiar şoareci, în special pui, pe care îi prind pătrunzând în galerii; din ordinul Carnivora, în special din fmuiiaMustelidae, fac parte numeroase animale prădătoare, ca: nevăstuica sau helgea (Mustela nivalis L.), dihorul de casă (Putoriusputorius), bursucul (Meles meles L.), vulpea (Vulpes vulpes L.), câinele enot (Nyctereutes procyonoides Gray.), pisica sălbatică (Felix silvestris) etc, care consumă cantităţi mari de melci, insecte şi rozătoare (şoareci, şobolani de casă, şobolani de câmp, şobolani de apă, hârciogi, popândăi etc.)

2.7. METODA HORMONALĂ Hormonii sunt substanţe organice naturale (secretate de glandele exocrine ale insectelor), sau sintetice (sintetizate chimic), care în concentraţie foarte mică au rol de reglatori al anumitor funcţii sau a unor corelaţii din organism. Aceştia intervin în procesele de creştere şi dezvoltare, precum şi în cele de comportament în cadrul populaţiilor din aceeaşi specie. Acţiunea este specifică, utilizarea vizând combaterea unor specii sau a unui grup de specii înrudite. Hormonii insectelor pot fi de două feluri: endohormoni şi exohormoni. Endohormonii sunt substanţe secretate de sistemul neuroendocrin, care reglementează procesele de creştere şi dezvoltare a insectelor (năpârlire, metamorfoză, 47

maturaţie sexuală ete.), fiind sub controlul direct şi permanent al sistemului nervos central. Principalii hormoni care intervin în creşterea şi dezvoltarea insectelor sunt hormonul juvenil (neotenin), secretat de corpus allatum şi hormonul de năpârlire (ecdisona), secretat de glandele protoracale. Hormonul juvenil are mai multe funcţii, dintre care cea mai însemnată este cea morfogenetică. S-a observat că, tratarea pupei unei insecte cu hormonul juvenil provoacă întreruperea transformării pupă-adult sau duce la insecte incomplet dezvoltate, incapabile să supravieţuiască. La insectele tratate cu aceşti hormoni aplicaţi pe ou, evoluţia embrionului nu se mai desfăşoară normal sau chiar sistează, se împiedică ieşirea larvelor din ou şi năpârlirile au loc haotic, iar fiind aplicat pe o populaţie de larve, împiedică transformarea lor în pupe şi adulţi sau rezultă pupe şi adulţi malformaţi şi sterili, care mor şi nu se mai reproduc. Pe lângă aceasta, hormonul juvenil are particularitatea ca la o doză mică de 1 g să producă sterilizarea totală a femelelor, iar masculii trataţi cu analogii hormonului juvenil devin sterili şi sunt capabili să transmită sterilitatea şi femelelor cu care se împerechează. Toate aceste observaţii au stat la baza folosirii hormonului juvenil ca insecticid pentru combaterea insectelor dăunătoare. De aceea, în ultimele decenii, o utilizare tot mai largă în combaterea dăunătorilor o au hormonii, care contribuie efectiv la reducerea populaţiilor de dăunători sub pragul economic de dăunare. Dar hormonul juvenil degradează repede în corpul insectelor, de aceea nu se poate folosi în combaterea dăunătorilor decât ca analogi. In prezent au început să se obţină din insecte şi din plante o serie de substanţe analogice hormonului juvenil, numite şi „regulatori de creştere", cu importanţă deosebită pentru protecţia plantelor (Hidropren, Kinopren, Metopren etc). Exohormonii, denumiţi şi feromoni (termen introdus în anul 1959 de Karlson şi Butenandt) sunt substanţe secretate de glandele exocrine ale insectelor şi prezintă un mare rol în viaţa insectelor: reglementeazărapodurUedmtremdivi^ specii, mai ales a celor sociabile; determină anumite comportamente în găsirea hranei, în sesizarea unei primejdii, în căutarea sexului opus; în avertizarea momentelor optime pentru aplicarea tratamentelor; în combaterea directă a dăunătorilor etc.

2.8.

FOLOSIREA PRODUSELOR ATRACTANTE

Atractanţii sunt substanţe volatile, atractante, care determină orientarea insectelor spre hrana preferată, spre parteneri sau stimulează depunerea ouălor etc. Acestea pot fi naturali şi sintetici. Cu ajutorul atractanţilor naturali insectele îşi găsesc adesea hrana preferată (atractanţii de nutriţie) sau sexul opus (atractanţisexuali). Atractanţi de nutriţie, determină deplasarea insectelor spre sursa de hrană. Cu mulţi ani în urmă, se foloseau diferite produse vegetale, cu acţiune atractantă fie ca plante capcană, fie sub formă de momeli simple sau în amestec cu diferite produse toxice. De exemplu, grâul semănat între rândurile de sfeclă pentru zahăr, atrăgea viermii sârmă (Elateridae), făcând ca această cultură să fie ferită de atac; în acelaşi scop se foloseau bucăţi sau felii de cartofi, îngropate la suprafaţă în sol; morcovul şi salata, semănate ca plante capcană, se foloseau ca mijloc atractant al viermilor sârmă (Elateridae) şi al 48

viermilor albi (Scarabaeidae), care produceau pagube în pepinierele silvice; în pomicultură şi silvicultură, arborii capcană se folosesc pentru captarea cariilor de scoarţă (Scolytidae), ferind astfel pomii şi arborii de pădure de atac. Unele dintre aceste procedee se mai folosesc cu succes şi astăzi. Astfel, pentru atragerea viermilor-sârmă se folosesc ca plante capcană morcovul şi salata, iar pentru atragerea coropişniţelor se folosesc momeli care se prepară dintr-un produs toxic şi bucăţi de cartofi sau lucerna tocată. Ca atractanţi de nutriţie se pot folosi drojdia de bere, cidrul, vanilina, uleiul de ananas, uleiul de muştar, metileugenolul, isoeugenolul etc. Atractanţi sexuali sunt substanţe secretate de insecte, cunoscute sub numele de „feromoni sexuali" sau „momeli sexuale", care înlesnesc transmiterea unor mesaje chimice recepţionate de către indivizii de sex opus. Aceste substanţe sunt emise de către unul dintre sexe, de obicei de femelele insectelor, în perioada de copulaţie care fac ca masculii să se orienteze la distanţe de peste 10 km către acestea, pentru împerechere. O caracteristică de bază a feromonilor sexuali este specificitatea acestora: un feromon al unei specii, nu poate fi utilizat ca mij loc de atragere a masculilor altei specii. Specificitatea unor specii este relativă, având acţiune asupra mai multor specii, de regulă înrudite. în prezent se deosebesc câteva categorii importante de feromoni cu aplicabilitate practică: feromoni de marcaj, de agregare (asociere), de alarmă, de ovipoziţie, de recunoaştere, fermoni necrofori şi sexuali. O importanţă practică deosebită o prezintă feromonii sexuali, care, în ultimii ani, au o utilizare tot mai largă în protecţia plantelor, devenind o pârghie importantă în semnalarea, prevenirea şi combaterea unor insecte dăunătoare, constituind unul din procedeele nepoluante, folosite din ce în ce tot mai mult. In protecţia plantelor, pentru capturarea insectelor, feromonii se utilizează în aşanumitele „ capcane cu feromoni", denumite şi „ capcane sexuale ", sau „ curse cu feromoni" confecţionate din material plastic, carton, etc, sub diferite forme (cilindrice, triunghiulare etc), pe pereţii cărora se întinde un strat de clei (fig. 17). In interiorul curselor 2 se fixează capsula cu feromon, care se îmbibă într-o masă poroasă de circa 1 cm (1 mg feromon/1 capsulă), care permite difuzarea liberă a feromonului. Capcanele astfel pregătite se fixează în coroana pomilor -1 capcană la 3-5 ha, amplasate la distanţe de 50-60 m una de alta; la viţa de vie -1 capcană la 3 ha, amplasate pe diagonală, la distanţe nu mai puţin de 30 m. în culturile de câmp (porumb, sfeclă pentru zahăr etc.) capcanele se instalează pe suporturi, la 1 m înălţime, amplasându-le în formă de şah, câte 1 capcană la 5 ha, la distanţe de 200-250 m; în culturile de varză, tomate etc, capcanele se instalează de asupra plantelor la 25-30 cm, câte 1 capcană la 2 ha. Până în prezent s-au identificat feromonii sexuali la peste 700 specii de insecte, dar s-au sintetizat pentru utilizare în protecţia plantelor un număr redus de substanţe analogice, de aceea în această direcţie se depun eforturi mari. în prezent, în Republica Moldova la Institutul de Cercetări pentru Protecţia plantelor s-au sintetizat o serie de substanţe feromonale care se utilizează cu succes în acţiuni de prognoză şi avertizare şi de combatere a unor dăunători periculoşi ai culturilor agricole: 49

FeroSEG, pentru buha semănăturilor (Agrotis segetum Den. et Schiff.); FeroBRAS, pentru buha verzei (Mamestra brasiccae L.); Grozdemon, pentru molia verde a strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.); Merenol, pentru viermele merelor (Cydia pomonella L.); FeroFUN, pentru viermele prunelor (Grapholitha funebrana Tr.); FeroMOL, pentru molia orientală a fructelor (Grapholitha molesta Busck.); ArmiGALI, pentru omida fructelor (Helicoverpa armigera Hbn.) etc.

2.9.

FOLOSIREA

PRODUSELOR REPELENTE (REPULSIVE)

Repelenţii sunt substanţe repulsive sau insectifuge, care prin mirosul sau gustul lor au proprietatea de a îndepărta insectele, fără a le omorî. îndepărtarea insectelor cu ajutorul repelenţilor se practică din cele mai vechi timpuri. De exemplu, fumul, arderea pucioasei sau a lemnelor aromate în cursul epidemiilor sau utilizarea de uleiuri eterice şi aromatice avea la bază acest scop practic, alături de cel mistic sau cosmetic. Cele mai vechi insectifuge naturale, folosite de om, au fost uleiurile eterice, piperul, camforul etc, care se utilizau mai ales pentru îndepărtarea insectelor din haine, blănuri, în zootehnie etc. Printre repelenţii sintetici mai utilizaţi: sunt naftalina, folosită împotriva moliilor, etilhexandrina, utilizată în combaterea ţânţarilor, butilacetanilida, folosită contra puricilor şi ploşniţelor, trinitrobenzolanilina, folosită împotriva unor cărăbuşi etc. în ultimele decenii, o utilizare tot mai largă o au repelenţii şi în combaterea insectelor dăunătoare. Astfel, ţinând seama de efectul repelent al unor produse existente în plante, s-au stabilit tehnologii de culturi intercalate, pentru prevenirea pagubelor unor dăunători. De exemplu, culturile de morcov pot fi protejate de atacul muştei morcovului (Psila rosae F.) dacă se aplică benzi intercalate de ceapă; varza poate fi ocrotită de fluturele alb al verzei (Pieris brassicae L.) prin benzi cultivate cu tomate; terenurile însămânţate cu porumb pot fi ocrotite de ciori, dacă boabele de porumb sunt tratate cu gudron. în prezent, unele produse repelente au o utilizare largă în pomicultură şi silvicultură pentru combaterea iepurilor şi altor rozătoare.

2.10.

FOLOSIREA

PRODUSELOR STERILIZANTE

Combaterea dăunătorilor animali prin sterilizare, metoda cunoscută sub denumirea de „ metoda autocidă sau autocidia " constă în creşterea, sterilizarea şi introducerea în populaţia speciei dăunătoare din agrosisteme a masculilor sterili, care în urma copulaţiei cu femele normale rezultă ponte sterile, din care cauză populaţia speciei respective se reduce simţitor. Sterilizarea insectelor dăunătoare poate fi realizată prin utilizarea izotopilor radioactivi şi a radiaţiilor ionizate (radiosterilizare), prin folosirea produselor chimice cu acţiune sterilizantă (chimiosterilizare), precum şi prin mijloace genetice sau hormonale ale dăunătorilor. Iradierea sau sterilizarea masculilor poate fi aplicată numai la adulţii sau pupele care prezintă organele vitale ale adultului format, prin utilizarea radiaţiilor gamma sau a cobaltului radioactiv al razelor în doze subletale.

în prezent, folosirea radiaţiilor ionizate au, în general, utilizări restrânse (în carantina fitosanitară pentru depistarea infestărilor ascunse, precum şi pentru combaterea dăunătorilor produselor vegetale depozitate (Sitophilus granarius L., 5! oryzae L. etc.,), deoarece prezintă unele dificultăţi: necesită instalaţii speciale pentru mmulţirea şi sterilizarea insectelor; înmulţirea în condiţii de laborator a unui număr foarte mare de insecte (zeci de milioane şi chiar miliarde), care fiind lansate în natură la început produc daune deosebit de mari; metoda prezi ntă rezultate bune numai în zone izolate, pe insule, în depozite etc, unde n-au acces insectele normale. în ultimul timp se acordă o atenţie tot mai mare sterilizării insectelor prin metode chimice, cu ajutorul chemosterilizanţilor, care pot fi aplicaţi direct în condiţii de câmp, ceea ce reduce necesitatea de înmulţire, sterilizare şi lansare a unui număr foarte mare de insecte. Chemisterilizanţii se aplică ca tratamente chimice sub formă de stropiri fine, sau sub formă de momeli toxice. în prezent se studiază posibilitatea folosirii chemisterilizanţilor sub formă de granule şi în amestec cu substanţe atractante, aceasta fiind o cale nouă eficace de combatere a dăunătorilor. Sterilizare prin mij loace genetice constă în izolarea din populaţia speciei dăunătoare a unor rase cu gene incompatibile, înmulţirea lor în condiţii de laborator şi lansarea în culturi, care în urma copulaţiei cu populaţia normală, aceasta depune ouă sterile. Sterilizarea prin mij loace hormonale a dăunătorilor constă în utilizarea hormonilor şi analogilor lor (ecdisona şi hormonului juvenil), care, fiind aplicaţi prin contact asupra stadiilor sensibile ale insectelor, produc perturbări în dezvoltare, ceea ce duce la sterilizarea sau pieirea insectelor.

2.11. COMBATEREA INTEGRATĂ Combaterea integrată a dăunătorilor, conceput de mare rezonanţă ştiinţifică şi practică a apărut cu numai câteva decenii în urmă, ca urmare a cerinţelor ecologice, pe de o parte şi a rapidei deteriorări a mediului de viaţă, pe de altă parte. Lupta integrată este o orientare modernă în noua strategie şi tactică de protecţie a agrosistemelor. Aceasta presupune îmbinarea armonioasă a mijloacelor de protecţie curent utilizate în combaterea organismelor nocive (agrotehnice, fizico-mecanice, biologice, chimice), precum şi folosirea la maximum a factorilor naturali de limitare a dezvoltării organismelor dăunătoare. Noţiunea de combatere integrată pentru prima dată a fost abordată de Bartlett în 1956 şi Stern în 1959, care au propus introducerea unei concepţii noi de protecţie a plantelor, denumită „lupta integrată". Pe parcursul anilor a fost definită sub diferite denumiri: luptă complexă, armonioasă, dirijată, amenajată, raţională, biocenotică etc. O definiţie clasică a protecţiei integrate a agroecosistemelor, şi acceptată şi azi pe plan mondial, a fost dată de grupul de experţi ai Organizaţiei Mondiale pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) la prima sa şedinţă, ca „un sistem de reglare apopulaţiilor de dăunători care, ţinând seama de mediul specific şi dinamica speciilor luate în considerare, foloseşte toate metodele corespunzătoare într-un mod cât se poate de compatibil pentru a menţine dăunătorii la un nivel, care să nu producă daune economice". Această definiţie subliniază 51

faptul că, metodele de combatere utilizate se îmbină nu la întâmplare, ci în aşa manieră, încât acţiunea regulatoare a factorilor naturali ai mediului să se manifeste în toată plenitudinea lor. O definiţie mai recentă a fost dată de către Organizaţia Internaţională de luptă biologică (O.I.L.B.), după care lupta integrată este „un concept de luptă care utilizează un ansamblu de metode satisfăcând, în acelaşi timp, exigenţele economice, ecologice şi sociologice, acordând prioritate în mod deliberat utilizării elementelor naturale de limitare şi respectând pragurile de toleranţă". Din această definiţie rezultă că, acest concept acordă prioritate în mod deliberat utilizării organismelor naturale de limitare a înmulţirii populaţiilor dăunătoare sau, cu alte cuvinte, recomandă utilizarea în primul rând a duşmanilor naturali, respectiv a entomopatogenilor şi entomofagilor, ca factori biologici de reglare a densităţii populaţiilor dăunătoare. De aceea, una din direcţiile de perspectivă ale protecţiei integrate, o constituie direcţia ecologică, la baza căreia stă protej area duşmanilor naturali ai dăunătorilor, crearea unor condiţii favorabile pentru supravieţuirea, înmulţirea şi activitatea întregului complex de organisme auxiliare, pe baza cunoaşterii aprofundate a relaţiilor care se stabilesc între organismele dăunătoare şi utile, pentru a folosi toate posibilităţile de reglare naturală a populaţiilor de dăunători. Combaterea integrată, presupune îmbinarea mijloacelor agrotehnice cu cele biotehnice, biologice şi chimice în aşa mod, încât poluarea mediului şi daunele aduse plantelor cultivate să fie cât mai mult reduse. Aceasta nu înseamnă a exclude în totalitate procedeele chimice, ci numai a le restrânge, pentru ca influenţa negativă a acestora asupra mediului ambiant să fie cât mai mică. Combaterea chimică, în cadrul luptei integrate, se aplică diferenţiat (în funcţie de densitatea critică a dăunătorilor) cu produse fitofarmaceutice selective, mai puţin remanente sau cu acţiune sistemică, cu un număr cât mai redus de tratamente, la momentele optime, pe bază de prognoză şi avertizare operativă, în corelaţie cu pragul economic de dăunare, fenofaza plantelor şi factorii de mediu, acordând prioritate produselor condiţionate sub formă granulată. în general, prin aplicarea luptei integrate nu se urmăreşte distrugerea totală a dăunătorului, ci menţinerea acestuia sub pragul de dăunare, fără consecinţe economice şi fără a se produce perturbări în echihbrul biocenotic. In cadrul acestei lupte, tratamentele curative se aplică numai după ce au apărut şi au atins pragul economic de dăunare, adică tratamentul se aplică atunci când paguba produsă de dăunători este egală cu costul tratamentului. Aceasta înseamnă coexistenţa organismelor dăunătoare cu cultura, dar la un nivel la care nu se produc pagube de importanţă economică. Elementele principale necesare pentru aplicarea luptei integrate sunt: - harta fitosanitară, în care se înscriu organismele dăunătoare care apar cu regularitate pe culturi şi cele cu frecvenţă sporadică; - prognoza anuală, prin care se estimează gradul de atac şi pagubele probabile; - dinamica speciilor dăunătoare şi a entomofagilor; - ciclul biologic al speciilor dăunătoare în corelaţie cu a celor folositoare, precum şi cu factorii ecologici (temparatura, umiditatea etc), adică bioclimograma cu curbele de temperatură, umiditate relativă a aerului şi precipitaţii; 52

- densitatea numerică a speciilor cu importanţă economică mai mare; - pragul economic de dăunare (PED) la care se aplică tratamente chimice; - planul activităţilor fitosanitare, în care se menţionează cu ce, când şi cum trebuie să se intervină pentru prevenirea atacului dăunătorilor respectivi; - cronologia măsurilor fitosanitare, în care se arată că la început se aplică măsurile agrotehnice, fizico-mecanice, de selecţie şi ameliorare, biologice şi numai în cazul când acestea nu sunt suficient de eficace, se trece la tratamente chimice. Aplicarea raţională a luptei integrate se poate realiza în următoarele direcţii: - aplicarea raţională a tratamentelor chimice, pentru a se ocroti pe cât e posibil fauna folositoare; - aplicarea tratamentelor chimice numai ca completare a celorlalte metode sau împotriva acelor dăunători care nu pot fi combătuţi prin alte metode, efectuându-se într-un număr cât mai mic şi în epoci optime (la avertizare), ca să fie cât mai eficiente pentru dăunători şi fără acţiune negativă asupra entomofagilor; - utilizarea produselor fitofarmaceutice selective, mai puţin remanente sau cu acţiune sistemică şi numai la focar; - alternarea produselor pesticide pentru a se evita apariţia raselor rezistente de dăunători; - prioritatea utilizării produselor chimice sub formă de tratare a seminţelor sau condiţionate, sub formă de granule, şi aplicate pe rând, a produselor microincapsulate, a momelilor localizate etc.; - utilizarea feromonilor sexuali, a produselor repelente, atractante, precum şi a substanţelor sterilizante; - aplicarea tratamentelor cMmice la focare, a celor marginale, sub formă de bandă, fâşii etc; - combaterea microbiologică, prin utilizare de biopreparate pe bază de microorga­ nisme patogene (virusuri, bacterii, ciuperci etc); - favorizareaînmulţirii faunei utile prin creareade adăposturi şicultivareaplantelor melifere în vederea asigurării unei baze nutritive corespunzătoare pentru adulţii entomofagilor.

53

CAPITOLUL 3 DĂUNĂTORII POLIFAGI ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR Plantele cultivate sunt atacate de numeroase specii de animale dăunătoare polifage, care aparţin diferitor unităţi sistematice: nematozi, moluşte, arahnide, insecte, păsări şi rozătoare. Cea mai mare importanţă însă o prezintă insectele cuprinse în ordinele Orthoptera, Coleoptera şi Lepidopter a, care în unii ani se pot înmulţi în masă, provocând pagube considerabile.

3.1.

ORTOPTERELE POLIFAGE

în diferite culturi sunt răspândite şi produc pagube mai multe specii de ortoptere polifage. Deşi se întâlnesc într-un număr redus şi nu provoacă pagube considerabile, nu sunt excluse şi invaziile unor dăunători periculoşi. Printre speciile mai frecvent întâlnite, care uneori pot apărea în masă şi produce pagube de importanţă economică, se numără speciile ce aparţin familiilor Acrididae, Catantopidae, Tettigoniidae, Phaneropteridae, Gryllidae şi Gryllotalpidae. Familia Acrididae Această importantă familie de ortoptere polifage cuprinde numeroase specii de lăcuste, care au o deosebită importanţă economică. în Moldova se cunosc peste 69 specii de lăcuste, printre care mai frecvent se întâlnesc: lăcusta călătoare sau asiatică (Locusta migratoria L.), lăcusta marocană sau de stepă (Dociostaurus maroccanus Thnb.) şi mai putin importantă prin pagubele produse-lăcusta cu aripile albastre (Oedipoda coerulescens L.) etc. După modul de viaţă şi comportarea lăcustelor, toate speciile pot fi grupate în: lăcuste cu instinct gregar şi lăcuste solitare. Printre speciile cu instinct gregar se numără: lăcusta călătoare sau asiatică (Locusta migratoria L.), lăcusta marocană (Dociostaurus maroccanus Thnb.) şi lăcusta pustiurilor (Schistocerca gregariaVorsk.), iar printre speciile solitare se remarcă: lăcusta cu aripile albastre (Oedipoda coerulescens L.), Chorthippus biguttulus L. ş. a. Lăcusta călătoare sau asiatică - Locusta migratoria L. Sin.: Acridium migratorius De Geer., Pachytilus migratorius Fieb. Răspândire. Lăcusta călătoare sau asiatică este răspândită în Europa, Africa Centrală, pe Insula Madagascar, în Asia Centrală şi de Sud-Est şi în Australia. In cadrul speciei Locusta migratoria L. se diferenţiază 5 subspecii geografice: L. m. migratoria L., L. m. rossica Uv. et Zoi., L .m. manilensis Mey., L. m. migratorioides Rech. et Fim. şi L. m. caputo Sauss. In Moldova se întâlneşte subspecia geografică Locusta migratoria migratoria L. mai ales în raioanele de sud, populând terenurile înţelenite (păşuni şi fâneţe) de pe malurile râurilor Nistru şi Pmt. 54

Descriere. Adultul are lungimea corpului de 35-50 mm la masculi, şi de 45-55 mm la femele, de culoare brună-verzuie, cu puncte şi pete brune. Pronotul este puternic dezvoltat şi caracterizat printro carenă mediană şi câte o dungă marginală de o parte şi de alta a carenei. Carenele laterale lipsesc. Antenele sunt filiforme şi puţin mai scurte decât jumătatea corpului. Aripile anterioare sunt mai lungi decât abdomenul, iar cele posterioare sunt transparente, mai late decât cele anterioare; în repaus acestea sunt strânse în evantai închis. Picioarele posterioare sunt puternic dezvoltate, adaptate pentru sărit la mari distanţe. Tibiile au o culoare roşcatădeschisă. Abdomenul la femele se termină cu un ovopozitor, iar la masculi - cu doi cerci. Masculii au organe de stridulaţie situate pe partea internă a femurilor posterioare şi pe marginea aripilor anterioare (fig. 21).

Fig. 21. Lăcusta călătoare (Locusta migrator ia L.):

Oul este alungit de 6-8 mm lungime şi 1,51 adult; 2 - ootecă; 3 - plante atacate 2,0 mm lăţime, de culoare galbenă-roşietică, având de lăcuste (după Volkov) aspectul unui bob de secară. Ooteca este cilindrică, uşor curbată de culoare brună, măsurând 58-75 mm în lungime şi 5-10 mm în grosime. Larva este asemănătoare cu adultul, deosebindu-se prin mărime, prin lipsa aripilor sau prezenţa rudimentelor de diferite dimensiuni în funcţie de vârstă. Biologie şi ecologie. Lăcusta călătoare are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou, în ootece în sol la 3-6 cm adâncime. In primăvară, de obicei la mij locul lunii mai, când temperatura solului este de 19-20°C, iar cea a aerului de 14-15°C, încep să apară larvele. Apariţia lor este eşalonată şi durează o perioadă de 15-25 zile. Imediat după apariţie, larvele se strâng în grupe mici, apoi acestea se unesc şi formează altele mai mari. Instinctul unirii în stoluri începe să se manifeste îndată după ecloziune - din momentul când larvele încep să se deplaseze. La început, larvele stau pe loc şi se hrănesc pe plante cu frunze fragede, pe care le întâlnesc în preajma lor, apoi migrează pe distanţe mici, trecând pe stuf, acesta constituind hrana lor preferată, iar după 10-12 zile migrează la distanţe mai mari, uneori depăşind un kilometru pe zi. Migraţia în masă a lăcustei călătoare începe de la vârsta a 3-a a 4-a. Deplasându-se într-o anumită direcţie, stolul de lăcuste formează un nor întreg, ce constă numai din indivizi de vârstă tânără Migraţiile sunt cauzate de temperatură, luminozitate, vânt şi mai puţin - de lipsa de hrană, iar direcţia de migraţie este determinată de hrană, lumină, temperatură şi vânt. Migraţia lăcustelor are loc numai în zilele călduroase, cu temperaturi de 21-23°C. Migraţia în masă începe, de obicei, dimineaţa, după ce se încălzeşte,

55

pe la orele 8-9 şi durează până la orele 17-18, întrerupându-se între orele mai calde (1214). înălţimea de zbor a lăcustelor este în medie de 1000 m, însă poate creşte şi până la 1100-1300 m. Viteza de zbor în timpul migrării este de 17-18 km/oră. După orele 18, când timpul începe să se răcească, larvele se fixează pe tulpinile plantelor, unde rămân nemişcate până a doua zi. Grupurile de larve ale lăcustei călătoare formează focare destul de mari, care pot migra pe o rază de 20-50 m, iar în multe cazuri chiar 200-300 m. în timpul zborului, lăcusta călătoare poate parcurge distanţe de 1000-2000 km. Migraţia lăcustei se termină totdeauna înainte de împerechere şi pontă. Dezvoltarea stadiului larvar durează în funcţie de condiţiile meteorologice, o perioadă de 60-80 zile, din a doua decadă a lunii mai până în prima jumătate a lunii august. Larvele năpârlesc de 5 ori, trecând prin 6 vârste, cu un interval între năpârliri de 5-10 zile. înjumătăţea a doua a lunii iulie, după ultima năpârlire, apar adulţii. Spre deosebire de larve, adulţii se deplasează, migrând în zbor la distanţe de zeci şi sute de kilometri, parcurgând uneori până la 30-50 km/zi. După o luna de la dezvoltarea completă a larvelor are loc maturaţia sexuală La sfârşitul lunii iuhe-începutul lui august are loc împerecherea, care durează aproximativ 12-24 ore. După 1-2 zile de la împerechere, femelele încep să depună ouăle ce se eşalonează până în lunile septembrie-octombrie. Ouăle sunt depuse în terenurile nisipo-argiloase, uşoare şi umede, unde hrana larvelor este asigurată. Depunerea ouălor se face mai mult noaptea. Femelele niciodată nu depun ouăle în locurile unde au eclozat larvele în anul curent. Pentru depunerea ouălor femelele fac, cu ajutorul abdomenului, o galerie în sol la o adâncime de 3-6 cm. Depunerea ouălor începe din adîncul galeriilor, aşezându-le în 4 rânduri, secretând în acelaşi timp o substanţă spumoasă care adăposteşte ouăle şi formează ooteca; în prezenţa aerului aceasta se întăreşte. O femelă depune din luna august şi până în luna octombrie 200-300 ouă în 3-5 ooteci diferite. O singură ootecă conţine 50-115 ouă. în ooteci ouăle sunt depuse orizontal, unele peste altele, numărul lor fiind mai mare în prima ootecă, apoi numărul lor scade şi a treia ootecă conţine cel mai mic număr de ouă. Pe 1 m2 pot fi depuse mai mult de 200 ooteci. Plante atacate şi mod de dăunare. Lăcusta călătoare este o specie polifagă, atacă diferite specii de grarninee spontane şi cultivate (timoftica, pirul, porumbul, orzul, grâul ş. a.), preferând stuful. Atacă adulţii şi larvele care rod părţile aeriene ale plantelor, lăsând în urmă numai resturi de tulpini. Această specie este considerată cea mai periculoasă, întrucât pagubele produse pot merge până la distrugerea în totalitate a culturii. Un focar de larve de lăcustă călătoare poate distruge în câteva ore zeci de hectare de cereale. Afară de cereale, lăcusta călătoare atacă plantele leguminoase (lucerna, trifoiul, fasolea ş. a.), în caz de invazii mari, lăcusta poate ataca şi diferite specii de arbuşti şi arbori. In general, populaţii masive ale lăcustei călătoare se înregistrează numai după anii călduroşi şi săcetoşi. înmulţirea în masă a lăcustei călătoare este determinată de diferiţi factori abiotici şi biotici. In anii cu temperaturi scăzute, bogaţi în precipitaţii, cu inundaţii în masă şi de lungă durată (din primăvară şi până vara târziu) înmulţirea este mult mai redusă faţă de anii calzi şi secetoşi. înmulţirea în masă a lăcustelor este condiţionată şi de diferiţi factori

56

biotici (paraziţi, prădători, unele specii de bacterii sau ciuperci parazite), care reduc mult densitatea numerică a larvelor. Printre prădători se numără: Epicauta erythrocephala Pali., Anastoechus nitidulus F., Anthomyia radicum L., Mylabris geminata F, M. oliveriBieb.,M.variabilis'Pa\l.,M.polymorpha?a\\.,Alosimus syriacusL.,A. collaris R, iar ca paraziţi - Sarcophaga lineata Pali. şi Wohlfahrtia balassogloi Parts., precum şi ciuperca Empusa grylii Fres. Lăcusta marocană sau de stepă - Dociostaurus maroccanus Thnb. Sin.: Gryllus maroccanus Thnb., Stauronotus maroccanus Stal. Răspândire. Lăcusta marocană este răspândită mai ales în sudul Europei, în Africa de Nord, Asia de Sud-Vest şi Centrală. Descriere. Adultul are corpul de 20-28 mm lungime la masculi şi de 25-38 mm lungime la femele, de culoare cenuşie gălbuie-roşcată cu pete brune de formă neregulată. Antenele sunt roşcate, capul bine dezvoltat. Se recunoaşte cu uşurinţă prin pronotul îngustat spre mijloc, prin carenele laterale albe şi puternic curbate, formând un desen caracteristic în forma literei „X" de culoare albă-gălbuie. Aripile anterioare depăşesc lungimea abdomenului cu pete brune evidente şi o linie albicioasă în câmpul costal, iar cele posterioare sunt transparente. Femurele picioarelor posterioare sunt roşii-gălbui, cu 3 pete negricioase, iar tibiile sunt roşii. Cercii sunt scurţi şi drepţi (fig. 22). Oul este alungit, puţin încovoiat, de 5-6 mm lungime şi de 1,5 - 2 mm lăţime, având culoarea alb-gălbuie. Ouăle sunt depuse în ooteci cilindrice, puţin încovoiate, de 12-18 mm lungime. Larva este asemănătoare adulţilor, însă de dimensiuni mai mici, lipsită de aripi sau cu rudimente de diferite dimensiuni (în funcţie de vârstă). Biologie şi ecologie. Lăcusta maro­ cană are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou în ooteci depuse în sol la 4-5 cm adâncime. Primăvara larvele apar de obicei în cursul lunilor aprilie-mai. La început se dezvoltăm apropierea focarelor din anul trecut. După prima năpârlire larvele încep să migreze în căutarea hranei, parcurgând până la 5 km pe zi. Formează 2 populaţii mari sub formă de stoluri, late de Fig. 22. Lăcusta marocană câţiva km şi lungi de 1-2 km. Migrarea (Dociostaurus maroccanus Thumb.): larvelor depinde în special de lumina şi 1 - adult; 2 - pronotul (după Bei - Bienko) căldura solară. De aceea, dacă în timpul 57

migrării un nour acoperă soarele, larvele se opresc, iar noaptea stau agăţate de plante. în timpul zilei, când temperatura este prea mare, lăcusta marocană se opreşte din mers şi se ascunde într-un loc mai răcoros sub plante. în timpul migrării, larvele se adună în stoluri mari şi se deplasează toate în aceeaşi direcţie. Migrarea lor zilnică începe dimineaţa şi se termină seara, când amurgeşte şi timpul se răceşte. Dezvoltarea larvelor durează 35-40 zile şi trec prin 5 vârste. Apariţia şi zborul adulţilor are loc la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. Ca şi larvele, adulţii se adună în stoluri mari şi zboară în alte locuri, parcurgând până la 50 km pe zi. Femelele depun ouăle în sol, la adâncimi de 4-5 cm, eliminând totodată o secreţie mucilaginoasă ce leagă ouăle, formând ootecă. O femelă depune în medie 150-200, maximum 500-600 ouă. In anii de invazii se pot găsi până la 200-300 ooteci/m. Intr-o ootecă sunt depuse 20-40 ouă, fiind aşezate în 3-4 rânduri. In această formă, ouăle rămân în pământ până în anul următor, când reâncepe un nou ciclu. Plante atacate şi mod de dăunare. Lăcusta marocană este o insectă polifagă. Adulţii şi larvele atacă gramineele cultivate (grâul, porumbul etc.) şi spontane, legumele, leguminoasele perene, plantele tehnice etc; însă produc daune mai mări gramineelor de păşuni, la care distrug frunzele şi tulpinile. In anii cu condiţii favorabile pentru dezvoltare se înmulţeşte în masă şi poate ataca chiar şi pomii fructiferi sau arborii de pădure. In cazuri de invazii, lăcusta marocană poate produce pagube destul de mari, ducând la compromiterea culturilor. înmulţirea în masă a lăcustei marocane este determinată de mai mulţi factori, printre care predominante sunt terenurile înţelenite şi mai ales, precipitaţiile abundente din toamnă şi din lunile de primăvară aprilie-mai, când pontele sunt parazitate de numeroase ciuperci din genurile Fusarium şi Penicilum. In afară de aceasta, pontele lăcustei sunt distruse de diferite organisme entomofage prădătoare şi parazite, aşa ca: Zonabris decempunctata L., Z. variabilis Pali., Thyridanthoraxfenestratus Pali., precum şi numeroase păsări insectivore - Pastor roscus L., Sturnus vulgaris balcanicus But. etc. Familia Catantopidae Această familie de ortoptere polifage cuprinde specii de lăcuste, la care prosternul prezintă un tubercul mare de formă conică. Se cunosc numeroase specii de lăcuste catantopide, însă o frecvenţă mai mare, prezentând şi o importanţă majoră, o are lăcusta italiană (Calliptamus italicus L.). Lăcusta italiană - Calliptamus italicus L. Sin.: Gryllus italicus L., Calliptamusmarginellus Serv. Răspândire. Lăcusta italiană este răspândită în Europa Centrală şi Orientală, în Africa de Nord, Asia Mică şi Occidentală. Descriere. Adultul are corpul de 14-25 mm lungime la masculi şi 23-41 mm la femelă, având culoare variabilă (brună-gălbuie, cenuşie, bruna-roşcată sau marmorat) Jo

cu numeroase pete brune dispuse neregulat. Se recunoaşte prin faptul că, pronotul este uşor turtit dorsal şi prevăzut longitudinal cu 2 carene laterale, apropiate anterior şi îndepărtate posterior şi una mediană dreaptă, de culoare albă-gălbuie. Antenele sunt lungi, cât capul şi pronotul luate împreună. Aripile anterioare sunt mai lungi decât abdomenul, de culoare brună-gălbuie, cu pete brune-închise, iar cele posterioare sunt semitransparente, la bază roşii. Femurele posterioare prezintă 3 pete brune-închis, iar tibiile posterioare sunt de culoare roşie - deschise, cu spini roşii la bază şi negri la vârf. (fig. 23). Oul este cilindric şi rotunjit la vârf de 4,0-5,0 mm lungime şi 1,0-1,3 mm lăţime, de culoare ruginie sau gălbuie. Ooteca este cilindrică, puţin curbată, de 22-41 mm lungime şi de 3,5-4,5 mm grosime. Larva este asemănătoare cu adultul, însă de dimensiuni mai reduse, lipsită de aripi sau cu rudimente de diferite dimensiuni, în funcţie de vârstă. Biologie şi ecologie. Lăcusta italiană are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou în sol. Apariţia larvelor are loc în primăvară, pe la mijlocul lunii mai şi durează până la mijlocul lunii iunie, iar în masă are loc când solul se încălzeşte până la 23°C. Larvele apărute în primele zile rămân izolate, apoi se adună în grupe mari şi încep să migreze. Migraţia larvelor are loc pe timp călduros, fiind mai active la temperaturi ridicate, de 30-40° C. Pe timp înnourat, pe ploaie sau pe vânt larvele rămân pe diferite plante ierboase. Dezvoltarea larvei durează 35-45 zile şi în acest timp năpârlesc de 5 ori. In luna iulie apar adulţii, care se adună în stoluri mari şi zboară în alte locuri, însă nu migrează la distanţe considerabile. După 1 -2 săptămâni de la apariţie în luna august, are loc copulaţia, iar peste 10-15 zile femela începe să depună ouăle, preferând terenurile înţelenite. Ouăle sunt depuse în ooteci în sol, la adâncime de 2-3 cm. In fiecare ootecă femela depune 20 60 ouă, aşezate oblic (50-80°), în 4-5 straturi, pe o distanţă de 10-20 mm. Ponta este învelită cu o secreţie mucilaginoasă, de care se lipesc şi granule de pământ, formând ast­ fel ootecă, iar în partea superioară este acoperită cu un dop spumos de 10-20 mm, care în contact cu aerul se întăreşte. In total o femelă depune 100-200 ouă. Peste câteva zile se formează embrionul şi în acest stadiu rămâne până în primăvara viitoare. Plante atacate şi mod de dăunare. Lăcusta italiană este o specie polifagă. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane, preferând gramineele din pajiştile permanente. Dintre plantele cultivate mai frecvent sunt atacate culturile de cereale, cartoful, leguminoasele, sfecla, porumbul, tutunul, plantele legumicole, pornii fructiferi,

Fig. 23. Lăcusta italiană (Cattiptamus italicus L.): - adult; 2 - pronotul (după Bei - Bienko)

59

iar uneori şi viţa de vie, situată în vecinătatea pajiştilor. Adulţii şi larvele rod frunzele şi vârful tulpinilor. Pagube mari produc mai ales în primăverile şi verile secetoase şi călduroase, când lăcusta italiană se înmulţeşte în masă şi migrează în culturile agricole, distrugând plantele complet. înmulţirea lăcustei este frânată de activitatea unor organisme entomofage, ca Zonabris decemiineata L., Epicauta erythrocephala F., Wohlfahritia balassogloi Part., Sarcophaga lineata Pali., Eutrombidium trigonum Herm., Erythraeusphalangioides Deg., precum şi de ciupercile entomopatogene Empusa grylli Fr. şi Entomophtora grylli Fries. Familia Tettigoniidae (Phasgonuridae) Această familie de ortoptere polifage cuprinde numeroase specii de cosaşi, care sunt foarte asemănători cu lăcustele, deosebindu-se prin următoarele particularităţi morfofiziologice: au antene setiforme lungi, până la jumătatea abdomenului, iar uneori mai lungi decât corpul; organele timpanale (auditive) sânt situate pe tibiile anterioare, iar organul stridulant labazategminelor; tarsele sunt formate din 4 articule; au oviscapul lung, turtit lateral, în forma de sabie sau de seceră, adesea dinţat la vârf. în Moldova s-au semnalat peste 30 specii de cosaşi, printre care mai frecvent se întâlnesc şi prezintă o importanţă maj oră speciile: cosaşul verde (Tettigonia viridissima L.), cosaşul brun sau pestriţ (Decticus verrucivorus L.) şi cosaşul de păşuni şi fâneţe (Polysarcus denticaudus Charp.) ş. a. Cosaşul verde - Tettigonia viridissima L. Sin.: Locusta viridissima Fabr., Phasgonura viridissima Steph. Răspândire. Cosaşul verde este răspândit în toată Europa, în Africa de Nord şi în Asia. Descriere. Adultul femelă are corpul de 32-42 mm, iar masculul de 28-36 mm lungime, de culoare verde, dorsal puţin mai întunecată şi cu pete. Pe cap, pronot şi elitre prezintă o bandă mediană longitudinală brună. Antenele sunt setiforme, aproape de 2 ori mai lungi decât corpul, la capete de culoare roşcată. Aripile anterioare sunt cu mult mai lungi decât abdomenul. Abdomenul se termină cu doi cerci. Femela are ovipozitorul de 22-32 mm lungime, sub formă de sabie (fig. 24). Oul este alungit aproape cilindric, de 5,0-6,5 mm lungime şi 1,5-1,7 mm lăţime, de culoare brună-negricioasă. Larva este asemănătoare cu insecta adultă, deosebindu-se prin dimensiunile mai mici ale corpului 7-8 mm şi lipsa sau incompleta dezvoltare a aripilor. Biologie şi ecologie. Cosaşul verde are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou în sol. Apariţia larvelor are loc în primăvară la sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai şi dezvoltarea lor se eşalonează pe 60-90 zile, Fig. 24. Cosaşul verde (Tettigonia „ , * , . . . . . T * „_A „? . . pana m a doua lumatate a lunii iulie. In aceasta viridissima L.) (dupa Bei - Bienko) 60

perioadă larvele năpârlesc de 5 ori. Spre sfârşitul lunii iulie începutul lui august larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în insecte adulte, care se hrănesc pe diferite plante, fiind mai active în timpul zilei. Stridulaţia începe după amiază şi durează până noaptea târziu, iar în nopţile întunecoase poate dura până dimineaţa. După o perioadă de hrănire pentru maturare sexuală, în cursul lunii august are loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse în sol, izolat sau în grupe mici (2-8). O femelă depune până la 20 ouă pe zi, iar în total 70-100 ouă, care rămân pentru iernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Cosaşul verde este o specie pantofagă, cu un regim de hrană fitofag şi carnivor. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care roade frunzele, tulpinile, lăstarii şi inflorescenţele plantelor. Larvele la început se hrănesc pe diferite buruieni în locurile unde au apărut, apoi migrează în culturi, unde atacă plantele cultivate. Cosaşul verde produce pagube considerabile în culturile de grâu, orz, porumb, cartofi, fasole, tutun, lucerna, legume etc. în anii cu primăveri timpurii şi calde, larvele atacă plantele cultivate începând cu luna mai. în faza incipientă daunele sunt neînsemnate, iar pe măsura înaintării în vârstă pagubele devin mai evidente. Pe timp cu temperaturi ridicate (arşiţă) pagubele produse de cosaş se măresc, întrucât în astfel de condiţii îşi compensează necesarul sporit de umezeală prin folosirea unei cantităţi mai mari de hrană suculentă. Mai des cosaşul se înmulţeşte pe povârnişuri, în văi şi în locurile unde cresc arbuşti şi pomi rari. în afară de regimul fitofag, cosaşul verde se hrăneşte şi cu diferite insecte mici: muşte, fluturi, larve, acarieni ş. a. Uneori prezintă chiar şi caractere de canibalism, hrănindu-se cu indivizi mai slabi, sau cu larve mai mici ai aceleiaşi specii. Cosaşul brun sau pestriţ - Decticus verrucivorus L. Sin.: Gryllus verrucivorus L.,Locusta verrucivora Deg. Răspândire. Cosaşul brun este răspândit în toata Europa şi Asia. Descriere. Adultul are lungimea corpului la masculi de 30-40 mm, iar la femelă de 30-38 mm, fiind de culoare verde sau brună-deschisă, cu pete brune-negricioase, de formă neregulată. De aici şi denumirea de cosaş pestriţ. Tegminele (aripile anterioare) sunt de lungimea corpului sau puţin mai lungi, de culoare verde, cu marginea posterioară brună şi cu numeroase puncte şi pete negre. Aripile posterioare sunt transparente şi tot atât de lungi, ca şi cele anterioare. Tibiile anterioare au 4 spini pe partea externă, iar cele posterioare prezintă spini pe partea internă. Abdomenul este de culoare albă-gălbuie, prezentând pe fiecare segment câte o pată de culoare neagră. Ovipozitorul este lung, uşor curbat, dinţat la margine şi granulat lateral. Oul este cilindric, slab curbat, de culoare liliachie, de 6,0-6,5 mm lungime şi 1,4-1,6 mm lăţime. Larva este asemănătoare cu insecta adultă, deosebindu-se prin dimensiunile mai mici ale corpului şi lipsa sau dezvoltarea incompletă a aripilor. Biologie şi ecologie. Cosaşul brun sau pestriţ are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou în sol. Apariţia larvelor are loc primăvara, în luna aprilie şi se eşalonează până în luna mai. Dezvoltarea stadiului larvar durează până la sfârşitul lunii iulie sau începutul 61

lunii august. Ajunse la completa dezvoltare, lan ele se transformă în adulţi. împerecherea are loc spre sfârşitul verii, fiind precedată de o stridulaţie puternică, cu rol în chemarea sexelor pentru copulare. Spre deosebire de cosaşul verde, această specie stridulează numai ziua. După o săptămână de la împerechere, femela începe să depună ouăle în sol. O femelă depune în medie până la 50, mai rar 60-80 ouă, care şi rămân să ierneze. Plante atacate şi mod de dăunare. Cosaşul brun sau pestriţ este o specie pantofagă cu regim de hrană fitofag şi carnivor, ca şi cosaşul verde, deosebindu-se prin aceea că se întâlneşte frecvent şi produce daune mai mari în zonele cu umiditate ridicată. Familia Phaneropteridae Această familie de cosaşi cuprinde insecte de talie mare, cu tegminele scurte, fără aripile posterioare. Printre speciile mai frecvent întâlnite şi care uneori prezintă importanţă economică, se numără: Polysarcus denticaudus Charp. Cosaşul de păşuni şi fâneţe - Polysarcus denticaudus Charp. Sin.: OrphaniadenticaudaFisch., Barbitistesdenticauda Charp. Răspândire. Cosaşul fâneţelor este răspândit în Europa Centrală şi Meridională. Descriere. Adultul are corpul alungit, la femele de 30-42 mm lungime, iar masculii sunt mai mici, având 25-30 mm lungime. Culoarea corpului variază de la verde, cu pete brune pe partea dorsală în faza solitară, până la negru în faza gregară. Capul se evidenţiază printr-o ridicătură largă, obtuză între antene. Antenele sunt setiforme, de culoare verde, puţin mai scurte decât corpul. Pronotul la mascul este boltit şi acoperă pe jumătate tegminele, iar la femele nu este boltit şi acoperă aproape complet tegminele, acestea fiind scurte, de 4-5 mm lungime, lobiforme, verde-gălbui sau brune. Aripile posterioare lipsesc. Abdomenul este mare şi îngroşat. Cercii la masculi sunt uşor curbaţi şi încrucişaţi, cuprinzând între ei placa subgenitală care este îngustă şi mai lungă decât cercii. Ovipozitorul femelelor este lung, lăţit uşor curbat şi la vârf puternic dinţat. Biologie şi ecologie. Cosaşul fâneţelor are o generaţie pe an. Iernează în studiul de ou în stratul superficial al solului, la 1,5-2 cm adâncime. Larvele apar primăvara, pe la sfârşitul lunii martie, începutul lunii aprilie, în funcţie de hrană şi condiţiile climatice. Se hrănesc cu diferite plante din locurile de apariţie. Pn lipsa hranei, migrează la distanţe mari în căutarea ei. Evoluţia stadiului larvar durează 45-60 zile, perioada în care năpârlesc de cinci ori. Larvele ajung la maturitate în luna iunie, apoi se transformă în adulţi, care se împerechează după ce femelele încep sa depună ouăle, procesul durând până în luna august. O femelă depune 50-60, maximum 80-100 ouă. Femela depune ouăle izolat, în stratul superficial al solului, la 1,5-2 cm adâncime, preferind terenurile deschise, însorite şi uscate, unde şi rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Cosaşul fâneţelor este o insectă polifagă. Atacă insectele adulte şi larvele care se hrănesc cu diferite plante furajere din păşuni şi lâneţe, preferând gramineele. La invazii, insectele rmgrează în căutarea hranei, atacând numeroase plante cultivate învecinate, preferând cerealele, cartoful, fasolea, legumele (salata, varza etc.), sfecla, lucerna etc. In anii de invazii cu primăveri secetoase, produce pagube deosebit de mari. 62

Familia Gryllidae Această farnilie de ortoptere polifage cuprinde specii de greieri care, deşi se întâlnesc într-un număr redus şi rar când produc daune de importanţă economică uneori se înmulţesc în masă şi produc pagube considerabile. Printre speciile cu o frecvenţă şi o importanţă deosebită se numără greierele de câmp (Gryllus campestris L.) şi greierele de stepă (Melanogryllus (Gryllus) desertus Pali.) Greierele de câmp - Gryllus campestris L. Sin.: Aceta campestris Fabr., Liogryllus campestris Sauss. Răspândire. Greierele de câmp este răspândit în Europa, Asia Mică şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul scurt şi îngroşat, aproape cilindric de 20-26 mm lungime, de culoare neagră lucitoare. Capul este mare şi globulos, puţin mai lat decât pronotul. Are antenele setacee, aproape tot atât de lungi ca şi corpul. Pronotul este de 2 ori mai lat decât lung. Aripile anterioare sunt fumurii şi cu pete portocalii la bază. Aripile posterioare sunt mai scurte decât cele anterioare. Femurele posterioare prezintă pe partea internă o pată roşie-cărămizie. Abdomenul este cilindric, voluminos şi se termină cu o pereche de cerci lungi, conici şi articulaţi. Ovipozitorul are 10-15 mm lungime, este cilindric, subţire şi cu vârful sub formă de lance. Oul este alb, alungit, de 3,5 mm lungime şi de 0,1 mm lăţime. Larva este asemănătoare cu adultul, având însă dimensiuni mai mici, este lipsită de aripi sau are rudimentele acestora, de diferite dimensiuni în funcţie de vârstă. Biologie şi ecologie. Greierele de câmp are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă în galerii, făcute în sol. Apariţia larvelor hibernante are loc primăvara, spre sfârşitul lunii martie - începutul lui aprilie, când temperatura aerului se ridică la 4-5 °C ziua şi 1 -2 °C noaptea. Larvele apărute se hrănesc pe diferite plante până în luna mai, când ajung la completa dezvoltare şi se transformă în adulţi. Greierele de câmp este o specie termofilă, de aceea mai frecvent se întâlneşte în păşuni şi fâneţe semiuscate, pe terenurile uşoare, nisipoase. După câteva zile de hrănire, de obicei în cursul lunii iunie, are loc copulaţia şi ponta, care se eşalonează până la sfârşitul lunii. Depunerea ouălor începe după 8-9 zile de la împerechere. O femelă depune în sol 80-100 ouă şi chiar mai mult (până la 500-600). Incubaţia durează 20-25 zile. Ecloziunea larvelor se eşalonează până în luna iulie, de aceea în perioada iunie-august se întâlnesc larve de diferite vârste. Larvele de prima şi a 2-a vârstă trăiesc la suprafaţa solului, prin crăpături, pe sub bulgări sau pe sub diferite resturi vegetale, iar începând cu vârsta a 3-a sapă galerii în sol, mai ales în terenurile înierbate sau sub pietre, unde trăiesc solitar. în toamnă, odată cu răcirea timpului, larvele se retrag în galerii, în care şi iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Greierele de câmp este o specie pantofagă. Atacă diferite plante din păşuni şi fâneţe, iar dintre plantele de cultură, mai, mari pagube produce tutunului, grâului, orzului, porumbului, cartofului, sfeclei, tomatelor, ardeiului, precum şi puieţilor din pepiniere. Adulţii şi larvele rod atât rădăcinile plantelor tinere, cât şi partea aeriană, în special în zona coletului. Daune mai mari produce în prirnăverile secetoase. în afară de regimul fitofag, această specie se mai hrăneşte cu numeroase insecte mici, păianjeni etc. 63

Greierele de stepă - Gryllus desertus Pallas Sin.: Melanogryllus desertus Pali., Gryllus tristis Sew. Răspândire. Greierele de stepă este răspândit în Europa Centrală şi de Sud, Asia Mică şi Centrală, Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 12-19 mm lungime, de culoare neagră, neagrămat, uneori neagră-gălbuie uniform pubescent. Pronotul este aproape de 1,5 ori mai lat decât lung. Aripile anterioare sunt de culoare brună, aproape negre, mai scurte (rareori mai lungi) decât abdomenul, iar aripile posterioare pot fi reduse sau dezvoltate, aproape de 2 ori mai lungi decât aripile anterioare; corpul este prelungit posterior în formă de coadă. Picioarele sunt negre. Tibiile posterioare prezintă pe marginea internă 5 spini. Ovipozitorul are 12-17 mm lungime fiind mai lung, decât femurul picioarelor posterioare. Cercii sunt puţin mai ascuţiţi decât femurul posterior. Oul este de culoare albă, strălucitoare, de 3,5 mm lungime şi 1,0 mm lăţime. Larva este asemănătoare cu adultul, având însă dimensiuni mai mici, şi este lipsită de aripi sau cu rudimente de diferite dimensiuni în funcţie de vârstă. Biologie şi ecologie. Greierul de stepă are o generaţie pe an, uneori o generaţie la doi ani. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a 4-a - 5-a în galerii, în sol. Apariţia larvelor hibernante are loc în cursul lunii aprilie lirănindu-se pe diferite plante. Spre sfârşitul lunii mai, larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în adulţi. Greierii se întâlnesc pretutindeni, mai ales pe terenurile înţelenite (haturi, marginea drumurilor, câmpurilor etc), iar în câmp prin crăpăturile solului, pe sub bulgări, pe sub plante furaj ere etc. Adulţii şi larvele trăiesc solitar în galerii şi numai în perioada împerecherii (iunie-iulie) se întâlnesc împreună. In caz că într-o galerie se întâlnesc două larve, între ele are loc o luptă aprigă, în urma căreia cea mai slabă este distrusă. După împerechere, femelele depun ouăle izolat în sol. Incubaţia durează 15-20 zile. Larvele încep să apară, din a 3 -a decadă a lunii iunie şi continuă până la mij locul lunii august. Imediat după ecloziune, larvele migrează în diferite direcţii în căutarea hranei şi se hrănesc până toamna târziu, iar prin luna octombrie, odată cu răcirea timpului, larvele se retrag în sol pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Greierele de stepă este o specie polifagă, fiind cea mai răspândită şi mai dăunătoare specie de greieri. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane. Dintre plantele cultivate, mai puternic sunt atacate legumi­ noasele (fasolea, mazărea, trifoiul, lucerna etc), cerealele (grâul, porumbul etc), precum şi sfecla pentru zahăr, cartoful, ceapa, tutunul, varza, tomatele, puieţii din pepiniere etc. Adulţii şi larvele rod tulpina, frunzele, producând scheletări şi defolierea plantelor. Un rol important în reducerea populaţiei greierului are efectuarea arăturii adânci de toamnă, în urma căreia o parte din indivizi sunt nimiciţi sau scoşi la suprafaţa solului, unde sunt distruşi de diferite insecte entomofage sau păsări insectivore, iar cei rămaşi în viaţă, fiind lipsiţi de condiţii favorabile de dezvoltare, migrează pe alte câmpuri, de aceea în primăvară pe terenurile cu o agrotehnică înaltă greierii se întâlnesc rar. Combaterea lăcustelor, cosaşilor şi greierilor. In vederea combaterii acestor insecte se aplică măsuri preventive şi curative. Dintre măsurile preventive se recomandă: controlul culturilor agricole pentru depistarea la timp a focarelor, a suprafeţei lor şi stabilirea 64

densităţii numerice a ootecilor pe 1 m 2 ; desţelenirea terenurilor puternic infestate (pârloagele, haturile, marginile drumurilor etc), care sunt focarele principale de înmulţire a acestor dăunători; efectuarea arăturii adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; distrugerea buruienilor de pe marginea câmpurilor şi din apropiere; distrugerea resturilor vegetale, rămase în câmp după recoltare, prin discuirea solului; tăvălugirea terenurilor puternic infestate. In cazul unor infestări masive, pentru distrugerea ouălor lăcustelor în focarele gregarigene şi mai ales a larvelor în migraţie, înainte ca acestea să ajungă la invadarea culturilor se pot aplica măsuri mecanice (tăvălugirea terenurilor puternic infestate, şanţurile capcană etc). Şanţurile se sapă în jurul culturilor atacate sau al vetrelor, în faţa culturilor de apărat sau transversal faţă de direcţia de migrare a larvelor cu pluguri speciale, pământul fiind ridicat cu cormana plugului pe partea culturii ce se intenţionează a se proteja Dimen­ siunea şanţurilor variază, având în general secţiune dreptunghiulară (0,3 -0,6/0,3 -0,4m) cu pereţii netezi astfel ca dăunătorul să nu poată ieşi din ele. Insectele căzute în şanţuri se distrug cu insecticide cu care se tratează adâncurile şanţurilor. Chimic, lăcustele, cosaşii şi greierii se combat rar, deoarece se întâlnesc în populaţii reduse, care sunt ţinute sub controlul tratamentelor chimice aplicate în combaterea dăunătorilor principali ai culturii respective. In caz de invazii, se aplică tratamente chimice în focarele de înmulţire a dăunătorilor, la ecloziunea larvelor, când densitatea numerică a lor depăşeşte PED (2-5 larve/m2) la lăcusta italiană şi alte specii cu instinct gregar şi (10-15 lăcuste/m2) la speciile solitare cu unul din produsele omologate la cultură conform Registrului de Stat al produselor de uz fitosanitar. Pentru realizarea unei combateri eficiente, tratamentele se aplică dimineaţa sau seara împotriva larvelor tinere când stau grupate. La combaterea larvelor în migraţie se tratează nu numai suprafaţa infestată, dar şi culturile pe direcţia de migrare a larvelor, precum şi culturile învecinate. Pe suprafeţele restrânse cu populaţii reduse, rezultate bune se obţin şi prin utilizarea momelilor toxice, preparate dintr-o substanţă alimentară preferată în amestec cu un produs toxic omologat în doză de 5-10%. Momelile se aşează în grămezi mici în locurile infestate, obişnuit pe direcţia de înaintare a lăcustelor, în cantitate de 30 kg/ha. Familia Gryllotalpidae Această familie cuprinde ortoptere polifage de talie mare, adaptate la viaţa subterană, cu picioarele anterioare adaptate pentru săpat. Printre speciile care mai frecvent se întâlnesc şi prezintă o importanţa deosebită pentru agricultură, se numără coropisniţa (Gryllotalpa gryllotalpa L.). Coropisniţa - Gryllotalpa gryllotalpa L a t r Sin.: Gryllus gryllotalpae L., Gryllotalpa vulgaris Latr. Răspândire. Coropisniţa este răspândită în Europa, Africa de Nord şi în Asia Occidentală. Descriere. Adultul are corpul puternic alungit, aproape cilindric, de 40-50 mm lungime, dorsal de culoare brună-închis, iar ventral brună-gălbuie, acoperit cu perişori 65

deşi, scurţi, care îi dau un aspect catifelat. Capul este rotund-conic, relativ mic, cu ochii ovali, negri şi lucioşi. Antenele sunt setiforme, puţin mai lungi decât pronotul. Pronotul este mare, oval-alungit, globulos uşor îngustat anterior. Picioarele anterioare sunt adaptate pentru săpat, au tibiile late şi groase, prevăzute cu dinţi puternici, foarte pronunţaţi; picioarele mediane sunt normal dezvoltate şi servesc pentru susţinerea corpului, iar cele posterioare sunt adaptate pentru sărit, cu femurele mai dezvoltate. Aripile anterioare sunt pergamentoase şi scurte; în repaus acoperă numai toracele şi baza abdomenului, prezentând pe marginea internă organul de stridulaţie. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate, transparente, mai lungi ca abdomenul, care în repaus sunt strânse în formă de evantai în lungul corpului. Abdomenul este fusiform, voluminos, format din 10 articule, cu o pereche de cerci lungi, curbaţi şi peri lungi (fig. 25). Oul este elipsoidal, de culoare galbenă cu luciu verziu, de 3-3,5 mm lungime. Larva este asemănătoare cu adultul, deosebindu-se prin dimensiunile mai mici ale corpului şi aripile nedezvoltate. La apariţie este de culoare albă, iar mai târziu devine castanie-negricioasă. Biologie şi ecologie. Coropişniţa are o generaţie la 2 ani. Iernează în sol, la adâncimi de până la 1 m sau în mraniţă, în băligar, precum şi în diferite grămezi de gunoi atât în stadiul de larvă de diferite vârste, cât şi ca adult. Primăvara, coropişniţa apare prin sere şi răsadniţe devreme, încă din februariemartie, iar în câmp în cursul lunii aprilie, când temperatura solului la20-30 cm adâncime ajunge la 8,5-10° C. In masă apare şi începe să se hrănească la tempe­ raturi de 12-15 °C. Coropişniţa este mai activă în timpul nopţii când sapă galerii lungi în formă de spirală, aproape de suprafaţa solului, migrând în sol în căutarea hranei. In timpul zilei este mai puţin activă, retrăgându-se de obicei, în galeriile mai adânci. Prezenţa coropişniţei pe terenurile infestate, poate fi uşor determinată după existenţa unor Fig. 25. Coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa Latr.): 1 - adult; 2 - cuib de coropişniţa cu ouă; 3 - răsad de tomate denivelări sinuoase de pământ care apar la suprafaţă (mai ales atacat (după Filipov). după ploi) şi care se întind de la 66

o plantă la alta, având 2-3 cm lăţime precum şi după plantele ofilite din jurul lor. Adulţii părăsesc galeriile numai în perioada împerecherii care are loc în sere şi răsadniţe în luna martie, iar în câmp mult mai târziu, de obicei în mai-iunie, mai ales în nopţile senine, când insectele emitnişte stridulatii puternice şi distincte prin frecarea marginilor interne ale aripilor anterioare. Coropişniţele zboară şi înoată foarte bine (însă nu la distanţe mari). Acestea sunt atrase de lumină şi de anumite zgomote sau vibraţii sonore. După copulaţie, care are loc totdeauna numai noaptea, femela sapă în sol la 10-20 cm adâncime o galerie verticală pentru depunerea ouălor. La capătul galeriei îşi amenajează din firişoare de rădăcini şi alte resturi vegetale un cuib cu pereţii netezi, de forma şi mărimea unui ou de găină, care, de regulă, este prevăzut cu mai multe ieşiri. Perioada de depunere a ouălor durează 8-12 zile. O femelă depune 300-400 de ouă, uneori şi mai mult. De regulă depunerea ouălor în câmp începe în a 2-a a 3-a decadă a lunii mai şi continuă până la sfârşitul lunii august - începutul lunii septembrie. In condiţii de seră şi răsadniţe, depunerea ouălor începe mult mai devreme, uneori chiar în martie. Incubaţia durează 10-15 zile, în funcţie de temperatură. Larvele apar de la începutul lunii iunie, iar în masă-de la mij locul lunii iunie până la sfârşitul lunii iulie. Larvele apărute rămân grupate în cuib timp de 2-3 săptămâni, fiind hrănite şi ocrotite de femelă, apoi migrează în sol, unde sapă galerii proprii, în diferite direcţii, hrârrindu-se cu rădăcinile tinere ale diferitor plante. Dezvoltarea stadiului larvar are loc foarte lent, din care cauză în august-septembrie populaţia coropişniţei este alcătuită din larve de vârsta a 3-a şi a 4-a, care, odată cu scăderea temperaturii solului, se retrag pentru iernat. Pentru hibernare larvele migrează la adâncimi de până la 20-50 cm sau se retrag în diferite locuri călduroase (băligar, mraniţă, gunoi etc). în primăvara celui de-al doilea an, larvele hibernante migrează din nou în straturile superficiale ale solului, unde continuă să se dezvolte, hrănindu-se intens cu părţile subterane ale plantelor. Spre toamna anului al doilea, larvele ajung la completa dezvoltare se transformă în adulţi, care migrează pentru hibernare la 50-100 cm adâncime. în condiţii de sere, răsadniţe, coropisniţa se dezvoltă în continuu, de aceea pe parcursul anului dăunătorul poate fi găsit în toate stadiile de dezvoltare (ou, larvă şi adult). Coropisniţa trăieşte numai în sol, preferând terenurile uşoare şi umede, bine afânate şi bogate în substanţe organice, de aceea dăunează mai mult în sere, răsadniţe, în luncile inundabile ale râurilor, iazurilor şi ale altor bazine de apă în terenurile irigate artificial. De asemenea, coropisniţa se întâlneşte frecvent în apropierea fermelor zootehnice, unde găseşte condiţii favorabile pentru iernat şi înmulţire - în grămezile de bălegar. Populaţiile de coropisniţa sunt distruse de nematozii endoparaziţi din genurile Oxyurius şi Telestomum, de unele specii de acarieni ectoparaziţi din genurile Neothorombium, Caloglyphus şi Rhizoglyphus, precum şi de unele specii de păsări cioara de câmp, grauri sau mamifere rozătoare - şoareci de câmp şi cârtiţe. Plante atacate şi mod de dăunare. Coropisniţa este un dăunător polifag de sol. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane, producând daune mai mari în răsadniţe, sere, iar în câmp, în culturile legumicole şi în special, în cele de tomate, castraveţi, varză, vinete, conopidă, ardei etc. Este activă şi produce pagube mai ales noaptea. 67

Atacă atât în stadiul de adult, cât şi ca larvă. Migrând în sol în căutarea hranei, roade, parţial sau total rădăcinile plantelor tinere, produce dislocarea seminţelor de curând semănate, distruge seminţele în germinaţie etc. Daune mai mari produce, în prima perioadă de vegetaţie, când sunt atacate plantele abia răsărite sau de curând plantate cele cu rădăcini subţiri care sunt distruse complet chiar şi de larvele tinere. După 15-20 zile de la plantare, datorită lignificării ţesuturilor, atacul se reduce treptat, până la completa lui dispariţie. în cursul perioadei de vegetaţie, coropişniţa iese noaptea la suprafaţa solului şi atacă fructele diferitor legume (tomate, vinete, ardei etc), rozând cavităţi de diferite forme şi mărimi. Pagube deosebit de mari coropişniţa provoacă şi în culturile de legume rădăcinoase (morcov, sfeclă, pătrunjel etc), precum şi în culturile de cartof, unde rod galerii sau cavităţi mari în care se instalează diferiţi agenţi patogeni, provocând putrezirea organelor respective. Daune mari coropişniţa produce şi în pepinierele pomicole, silvice şi viticole, precum şi în plantaţiile de flori, unde roade părţile subterane ale plantelor. Plantele atacate se ofilesc repede, se smulg uşor din sol şi se usucă, păstrându-şi la uscare culoarea verde. La atacuri în masă pagubele produse de acest dăunător ajung până la 40-60%. Pagube mai mari se înregistrează pe terenurile structurate, bogate în substanţe organice, aerate şi umede, care îi permit coropişniţei să circule cu uşurinţă prin sol. Vremea caldă şi secetoasă afectează dezvoltarea insectei: devine mai puţin activă şi se retrage în straturile mai adânci ale solului. In afară de plante, coropişniţa consumă şi hrană animală (râme, larvele diferitor insecte şi alte nevertebrate care trăiesc în sol). Uneori coropişniţa prezintă şi caractere de canibalism, distrugându-şi ouăle sale sau larvele tinere. Combatere. Pentru combaterea coropişniţei se aplică măsuri preventive şi curative atât în răsadniţe şi sere, cât şi în câmp. In răsadniţe şi sere ca măsuri preventive se recomandă: la înfiinţarea noilor răsadniţe şi sere, efectuarea controlului terenurilor în prealabil pentru a evita terenurile puternic infestate de coropişniţa; înfiinţarea noilor răsadniţe şi sere pe locuri mai înalte şi mai departe de fermele zootehnice, pentru a preîntâmpina pătrunderea coropişniţei în răsadniţe şi sere, pământul şi bălegarul folosit la producerea răsadului trebuie să fie bine controlat în prealabil; tot în acest scop, se recomandă ca răsadniţele şi serele să fie înconjurate cu şanţuri adânci de 25-30 cm, care se tratează cu insecticide; evitarea folosirii răsadniţelor pentru producerea răsadului pe unul şi acelaşi loc mai mult de 5 ani, deoarece aceasta contribuie la înmulţirea în masă a coropişniţei; menţinerea teritoriului răsadniţelor într-o perfectă curăţenie, întrucât dăunătorul se înmulţeşte în masă în diferite grămezi de băligar, resturi vegetale, de unde migrează în răsadniţe. Vara, între ciclurile de producţie, se recomandă distrugerea buruienilor, care servesc drept hrană dăunătorului în această perioadă; în toamnă, până la retragerea coropişniţei pentru hibernare, se recomanda dezinsecţia solului cu diferite produse insecticide. Ca măsuri chimice în răsadniţe şi sere se recomandă aplicarea momelilor toxice, preparate din boabe de grâu, orz, ovăz, porumb (întregi sau fărâmiţate), care se opăresc sau se fierb puţin în apă sărată (deoarece sarea face ca momeala să fie umedă un timp 68

îndelungat şi să manifeste o atracţie a coropişniţei), apoi se amestecă cu ulei de floareasoarelui sau melasă (3 -5%), la care se adaugă un pesticid: Actellic 5 0 EC sau Bi-5 8 Nou în concentraţie de 5-10 % faţă de greutatea boabelor uscate. Momelile pregătite se împrăştie în doză de 25-30 g/m2 la baza tranşeelor, înainte ca să fie umplute cu bălegar, sau se introduc în sol la 2-3 cm adâncime cu 7-10 zile înainte de înfiinţarea culturilor. Rezultate bune în combaterea coropişniţei în răsadniţe se pot obţine şi la utilizarea produsului Victenon 50 WP (lOg de preparat la lkg de momeală) folosind 1 kg de momeală la 100m2 de suprafaţă, care se împrăştie până la semănat cu încorporare în sol la adâncimea de 3 -1 Ocm. După cercetările unor autori străini în sere şi răsadniţe, coropisniţa poate fi distrusă şi prin aplicarea, înainte de semănat cu 10-12 zile, a unui tratament cu Gryllosin 5 G sau Sintogrill 5 G, în doză de 3 g/m 2 , prin împrăştiere pe sol, cu o uşoară încorporare ce asigură o protecţie fitosanitară de până la 30 zile a culturilor. în cursul perioadei de vegetaţie a răsadului, aplicarea momelilor toxice dau rezultate mai slabe, deoarece insectele preferă plantele fragede, de aceea la semnalarea atacurilor se aplică tratamente chimice sub formă de stropire a solului şi a plantelor cu o soluţie de Actellic 50 EC, BI-58 Nou în concentraţie de 0,5 %, consumându-se câte 4-5 l/m2. Stropirea se va efectua seara când insectele sunt mai active, în aşa mod ca soluţia să pătrundă în sol la 8-10 cm adâncime. în câmp preventiv, potenţialul biologic existent în sol poate fi diminuat printr-o serie de măsuri agrotehnice: efectuarea arăturilor adânci de toamnă până la retragerea dăunătorului pentru iernare, ceea ce contribuie la distrugerea în masă a stadiului hibernant; pe terenurile puternic infestate se recomandă ca după efectuarea arăturii de toamnă să se sape gropicapcane, cu dimensiunile de 50x50x50 cm, care se umplu cu bălegar proaspăt (preferabil de cal), unde se adună pentru iernat un mare număr de dăunători, apoi iarna, în zilele mai geroase, se controlează aceste capcane şi dăunătorii găsiţi se distrug; transportarea bălegarului în câmp şi imediata împrăştiere a acestuia pe teren, să se facă numai iama pe timp geros după ce în prealabil a fost controlat şi distrus dăunătorul găsit; în cursul perioadei de vegetaţie, pe terenurile infestate se aplică lucrarea repetată a solului, ceea ce contribuie la distrugerea ouălor şi a larvelor tinere; distrugerea sistematică a buruienilor. Ca măsuri chimice pe terenurile puternic infestate se recomandă utilizarea momelilor toxice, preparate în acelaşi mod ca şi pentru răsadniţe şi sere, în doză de 80-100 kg/ha, care se introduc în sol la 2-3 cm adâncime, cu 7-10 zile înainte de însămânţare sau plantarea culturilor. Dacă dăunătorul continuă să atace în cursul perioadei de vegetaţie în câmp pentru combaterea lui, momelile toxice se introduc în sol printre rândurile de plante. Rezultate mai bune se obţin dacă momelile se aplică după ploi, iar în condiţii de irigare după udare, când activitatea insectelor este mai intensă. După datele unor autori, în câmp coropisniţa poate fi combătută eficient şi prin utilizarea produselor Gryllosin 5 G sau Sintogrill 5 G, aplicate înainte de plantare prin împrăştiere pe sol, sau în cuib ori pe rând, după plantare în doza de 25-30 kg/ha cu o uşoară încorporare, ce determină o eficacitate de până la 90-92% cu reducerea gradului de atac de la 25-30% la 3-4%. 69

Pe suprafeţe mici se poate practica şi distrugerea cuiburilor în care se găsesc ouă sau larve tinere (cuiburile se determină uşor după pământul ridicat) sau prinderea adulţilor cu ajutorul diferitor tipuri de capcane.

3.2.

COLEOPTERELE POLIFAGE

Acest ordin cuprinde numeroase specii de insecte polifage, care atacă diverse specii de plante din diferite familii botanice, printre care sunt şi unele care produc daune cu o importanţă economică deosebit de mare. Unele specii atacă boabele în germinare şi sistemul radicular, altele atacă aparatul foliar, tulpinile, lăstarii, florile şi boabele în formare. O importanţă deosebită o prezintă speciile cuprinse în familiile: Elateridae (gândacii pocnitori), Tenebrionidae (gândacii de întuneric), Alleculidae (gândacii negri lucioşi), Curculionidae (gărgăriţe), Scarabaeidae (viermii albi) etc.

Familia Elateridae Această importantă familie de coleoptere polifage cuprinde specii care sunt cunoscute ca insecte adulte sub denumirea populară de „gândaci pocnitori" sau „săritori", iar ca larve sub denumirea de „viermi-sârmă" ce prezintă un polifagism accentuat, hrănindu-se cu organele subterane ale celor mai diverse plante cultivate şi spontane. Gândacii pocnitori (săritori), fauri sau viermii sârmă Răspândire. Gândacii pocnitori se întâlnesc în toate regiunile globului: Europa, Asia Centrală, Africa de Nord şi America de Nord. In culturile de porumb, tomate, tutun, cartofi etc, precum şi în terenurile înţelenite sau ocupate de leguminoase perene şi uşor acide, se întâlnesc numeroase specii de Elateridae, care se referă la genurile: Agriotes (Agriotes lineatus L.,A. sputator L.,A. obscurus L., A. ustulatus Schall., A. gurgistanus Fald. ş. a), Selatosomus (Selatosomus lotus F, S. aeneus L. ş. a), Melanotus (Melanotusfusciceps Gyll., M. brunnipes Ger., M. rufipes Hb. ş.a.), Athous (Athous niger L., A. jejunus Kiesw., A. lomnickii R e i t , A. haemorrhoidalis F. ş. a..), Cidnopus (Limonius) (Limonius pilosus Leskc, L. aeruginosus Ol. ş. a.), care se comportă ca dăunători polifagi de primă importanţă. După modul de dăunare şi speciile de plante atacate, viermii-sârmăpot fi împărţiţi în 2 grupe. Prima grupă cuprinde majoritatea speciilor din gemA Agriotes, la care formarea focarelor este în strânsă legătură cu gramineele şi, în special, cu gramineele perene. Larvele speciilor Agriotes preferă să se hrănească cu boabele cerealelor pe cale de germinare şi cu rădăcinile diferitor cereale cultivate şi spontane, din care cauză speciile genului Agriotes au fost denumite gândacii pocnitori ai cerealelor. Alte culturi, ca leguminoasele, chenopodiaceele, cruciferele, larvele acestui gen le atacă numai în cazuri foarte rare. A doua grupă: include speciile genurilor Selatosomus, Melanotus ş.a., care spre deosebire de speciile genului Agriotes, nu se hrănesc cu rădăcinile cerealelor. Larvele acestor specii atacă îndeosebi boabele însămânţate pe care le consumă parţial sau total, 70

txdpinile subterane, rădăcinile, tuberculii de cartofi, rădăcina sfeclei pentru zahăr, morcovul şi alte rădăcinoase, în care rod numeroase galerii. La răsaduri (culturi legumicole, tutun etc.), viermii-sârmă deseori pătrund în interiorul tulpinii, unde sapă galerii de hrănire, ridicându-se mai sus de suprafaţa solului. Speciile acestui grup sunt foarte periculoase pentru boabele însămânţate chiar şi la o densitate redusă de 1 -2 larve/m2, îndeosebi pentru semănaturile de porumb, sfeclă etc, semănate programat, precum şi pentru răsadurile plantate în câmp (tutun, tomate, vinete etc). Descriere. Adultul gândacilor pocnitori are corpul de mărimi foarte variate de la 1,5-2,0 mm până la 25-30 mm lungime, însă majoritatea speciilor au dimensiunile corpului de la 7-8 până la 12-14 mm lungime. Corpul este alungit, îngustat posterior, turtit dorsoventral, acoperit cu o pubescenţă fină. Culoarea corpului diferă de la specie la specie (de la brună-închisă, până la negru, cu elitrele mai deschise). Capul este mic, lat, globulos şi des punctat, cu clipeul ascuns într-un şanţ împreună cu buza superioară. Antenele sunt scurte, seriforme, formate din 11 articule. Pronotul este mai lat decât lung sau aproape pătrat, cu unghiurile posterioare bine dezvoltate şi prelungite înapoi, mobil în plan vertical, cu o punctaţie puternică distinctă Elitrele sunt alungite, cu striuri punctiforme longitudinale, uşor îngustate în partea posterioară, de culoare variabilă de la galbenă-brunie, brunăroşcată până la neagră, la unele specii cu reflexe metalice. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate, iar la unele specii sunt reduse (fig. 26). Caracteristic pentru adulţii speciilor de Elateridae este prezenţa dispozitivului de sărit, situat în partea ventrală a toracelui, în punctul de unire dintre prostern şi mezostern. Prosternul este prelungit printr-un pinten care pătrunde într-o cavitate a mezosternului. Cu ajutorul acestui dispozitiv insectele ajunse într-o poziţie nefavorabilă de mers (pe spate) îşi îndoie corpul, apoi îl distinge brusc, izbindu-1 de substrat, făcând un salt energic, în urma căruia revine în poziţie normală, producând un pocnet ca­ racteristic, de unde şi denumirea populară de gândaci „pocnitori" sau „săritori" Oul este oval, de lungime ce diferă de la specie la specie de la 0,5 până la - l ,5 mm, de culoare albă, cu corionul tare şi rezistent. Larvele la Elateridae sunt cunoscute sub denumirea popu­ lară de „viermi-sârmă adevă­ raţi" sau „ sârmari", din cauza Fig. 26. Gândacul pocnitor comun sau viermele corpului alungit, de formă cilin­ sârmă al cerealelor drică şi acoperit cu un tegument (Agriotes lineatus L.): 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - ultimele trei segmente cWtinizat, foarte rezistent (ceea ce le imprimă o rigiditate carac­ abdominale ale larvei; 5 - pupă; 6 - tubercul de cartof în secţiune atacat, (după Bogdanov - Katikov) teristică), de culoare galbenă sau 71

galbenă-castanie, lateral cu pete galbene-închise. Datorită formei corpului, a rigidităţii sale şi a culorii corpului, larvele au aspectul unui segment de sârmă ruginită, de unde şi denumirea populară de „ viermi-sârmă ". Corpul larvei este bine adaptat la deplasare în sol, are capul tot atât de lung, cât şi de lat, de forma unei pene, care este şi organul de săpat al larvei. Rolul de tăiş al penei îl îndeplinesc mandibulele ascuţite, puternic cWtinizate şi dinţate pe marginea lor internă. Picioarele sunt scurte, cu tarsele alcătuite din 5 articule de aceeaşi lungime, cu ghimpi laţi, care servesc pentru aruncarea solului afânat. Ultimul segment abdominal (al 9-lea) este conic sau bifurcat, cu două urogomfe în formă de gheare, caracter ce serveşte la determinarea speciei. Partea dorsala a segmentului prezintă ornamentaţii caracteristice (fig. 26). Pupa este de culoare albă sau galbenă, cu învelişul corpului moale şi fin. în Moldova mai frecvent se întâlnesc (deseori în populaţii care depăşesc PED producând pagube considerabile la diferite culturi) speciile: Agriotes lineatus L., A. ustulatus Schall.,A gurgistanus Fald., A. obscurusL.,A. sputatorL., Selatosomus latus L., Melanotus fusciceps Gyll. etc. Celelalte specii se întâlnesc numai accidental în populaţii reduse şi nu produc daune de importanţă economică. Gândacul pocnitor comun sau viermele-sârmă al cerealelor - Agriotes lineatus L. Sin.: Agriotes segetis Bjk., A. striatus F. Descriere. Adultul are corpul alungit, de 7,5-10 mm lungime, de culoare brunăroşcată, uneori până la cafenie-negriciosă, acoperit cu o pubescenţă deasă. Capul este mic, globulos, des punctat; antenele scurte, seriforme, formate din 11 articule. Pronotul are lungimea egală cu lăţimea, sau puţin mai lung decât lat; este mobil, de culoare brunănegricioasă, cu o punctaţie puternic distinctă. Elitrele sunt de 2,3-2,5 ori mai lungi decât late la bază şi uşor îngustate în partea posterioară, de culoare roşcată, cu puncte fine aşezate liniar, cu interstriile perechi mai înguste şi de culoare mai închisă decât cele neperechi, mai ales în partea anterioară. Larva are corpul alungit, de 20-25 mm lungime, de formă cilindrică şi acoperit de un tegument chitinizat de culoare galbenă. Picioarele sunt scurte şi egale în lungime. Piesele bucale sunt puternic dezvoltate, mandibulele fiind prevăzute cu câte un dinte subterminal, care cu vârful acestora formează un unghi ascuţit (până 60°). Ultimul segment abdominal (al 9-lea) este de formă conică, de 1,5 ori mai lung decât lat, cu suprafaţa netedă şi strălucitoare; dorsal prezintă două gropiţe castanii stigmatiforme, de la care pleacă spre partea posterioară câte o brazdă (şanţ) scurtă, dispusă oblic. Gândacul pocnitor sau viermele-sârmă al porumbului -Agriotes ustulatus L. Descriere. Adultul are corpul de 7-11 mm lungimea, de culoare brună-închisă sau brună-neagră, iar elitrele sunt galbene-brunii, cu extremitatea distală neagră; la unele exemplare, elitrele sunt în întregime gălbui. Dorsal corpul este acoperit cu o pubescenţă scurtă. Capul este globulos, antenele sunt scurte şi roşcate; al 2-lea şi al 3-lea articule ale antenelor au aceleaşi lungime, iar al 4-lea articul cu mult mai lung decât al 2-lea. Pronotul 72

este bombat, pe cât de lat atât de lung, mai îngust în partea anterioară, cu unghiurile posterioare scurte. Elitrele de 2,25 ori mai lungi decât late, cu interstriurile fin punctate. Picioarele sunt scurte, de culoare roşcată. Larva are corpul cilindric, dorsal, de culoare galbenă sau galbenă-roşcată, fiind asemănătoare cu speci&Agriotes lineatus L., însă nu are dinte suplimentar pe mandibulă. Ultimul segment abdominal este de două ori mai lung decât lat, cu vârful alungit şi ascuţit. Gândacul pocnitor de stepă - Agriotes gurgistanus F. Descriere. Adultul are corpul de 10-14 mm lungime, dorsal de culoare brunăînchisă sau brună-neagră, mată, acoperit cu o pubescenţă deasă scurtă. Capul este globulos, des punctat, cu antene scurte, la care al 2-lea articul antenal este mai scurt decât al 4-lea. Pronotul este tot atât de lung cât şi de lat, îngustat în partea anterioară, cu o punctaţie deasă, cu unghiurile posterioare laterale îndoite în afară. Antenele, picioarele şi partea ventrală a corpului sunt de culoare mai deschisă. Elitrele la bază sunt de 2,5 ori mai lungi decât late, iar de la jumătate se îngustează treptat spre vârf; la femele deseori sunt de culoare castanie. Larva are corpul alungit până la 36 mm lungime, acoperit de un tegument cMtinizat, de culoare variabilă de la cafenie-deschis până la roşie castanie. Ultimul segment abdominal este aproape de două ori mai lung decât lat, la vârf rotunjit. Stigmatele sunt ovale, lungimea lor depăşind de două ori lăţimea. Gândacul pocnitor sau viermele-sârmă al cartofului -Agriotes obscurus L. Sin: Agriotes hirtellus Hb.,A variabilis F. Descriere. Adultul seamănă cu special, lineatus L., are corp lat şi scurt, de 7-9,5 mm lungime, de culoare brună-negricioasă. Capul este globulos, des punctat, antenele sunt scurte, brune-roşcate. Spre deosebire de special, lineatus L., pronotul este mai lat decât lung, prelungirile posterioare sunt mai scurte, iar elitrele se lăţesc uşor de la bază până la jumătatea lor, apoi se îngustează treptat spre vârf. Picioarele sunt scurte, brune-roşcate. Larva are corpul cilindric, strălucitor, dorsal de culoare de la galbenă-închis până la brună-închis, seamănă mult cu larva speciei Agiotes lineatus L., cu deosebirea că vârful conic al ultimului segment abdominal este mai lung şi mai ascuţit, iar dintele suplimentar de pe mandibulă are altă poziţie, formând cu axa principală un unghi obtuz. Gândacul pocnitor mic sau viermele-sârmă al semănăturilor - Agriotes sputator L. Sin.: Agriotes brunicornis Gedl., A. graminicola Redt. Descriere. Adultul are corpul îngust şi scurt de 6-8,5 mm lungime, de culoare neagră sau brună-roşcată, acoperit cu o pubescenţă fină, cenuşie. Capul este globulos, des punctat. Are antenele scurte, brune-roşcate, cu al 2-lea articul puţin mai lung decât al 3-lea, dar de aceeaşi lungime cu al 4-lea. Pronotul are lăţimea egală cu lungimea, aproape pătrat, slab bombat, acoperit cu puncte fine. Marginile anterioară şi posterioară 73

ale pronotului şi picioarele sunt de culoare brună-roşcată. Elitrele sunt bombate, fin punctate, cu interstriile netede şi acoperite de o pubescenţă fină. Larva are corpul cilindric, strălucitor de culoare galbenă sau galbenă-închis, seamănă cu larva speciei Agriotes lineatus L., însă dintele suplimentar de pe mandibulă face cu axul principal, un unghi drept. Ultimul (al 9-lea) segment abdominal este conic, de două ori mai lung decât lat şi se termină cu un spin ascuţit. Gropiţele stigmatiforme sunt înguste, având lungimea de două ori mai mare ca lăţimea. Gândacul pocnitor lat sau viermele-sârmă lat - Selatosomus latus L. Descriere. Adultul are corpul lat şi masiv, de 9-13 mm lungime, de culoare neagră-aurie, pe torace cu nuanţe roşcate, fiind acoperit de o pubescenţă fină, albicioasă. Antenele sunt scurte, de culoare neagră-brună, pronotul este bombat, tot atât de lung pe cât de lat, cu unghiurile posterioare laterale prelungite pe lingă baza elitrelor. Picioarele sunt brune-închise. Elitrele sunt late, de culoare neagră, striate şi fin punctate. Larva are corpul uşor turtit, până la 24 mm lungime, de culoare galbenă-deschis. Clipeul este unidinţat. Tergitele prezintă câte 3 pori, purtători de peri. Ultimul (al 9-lea) segment abdominal are suprafaţa netedă sau slab concavă, cu o brazdă longitudinală, pe marginile externe cu câte 3 negi. Vârful ultimului segment este bifurcat, iar cele două ramuri (urogomfe) sunt la fel bifurcate. Negii urogomfelor sunt scurţi, îndoiţi către interior în formă de gheare, aproximativ de aceeaşi mărime, iar în partea posterioară au câte un tubercul chitinizat de culoare brună. Gândacul pocnitor roşcat - Melanotus fusciceps Gyll. Descriere. Adultul are corpul alungit de 12-16 mm lungime, de culoare roşiebrună, este lucios şi acoperit cu o pubescenţă întunecată. Capul este des punctat, fiind mai îngust decât partea anterioară a pronotului. Antenele sunt lungi, la masculi cu 2-3 articule mai lungi decât partea posterioară a pronotului. Al 2-lea articul este puţin mai lung decât lat, iar al 3-lea este de două ori mai lung decât al 2-lea. Al 2-lea şi al 3-lea articule, luate împreună, sunt mai scurte decât al 4-lea. Pronotul este mai lat decât lung, bombat şi strălucitor, cu o punctuaţie rară. Elitrele sunt paralele, strălucitoare, cu o punctuaţie rară, aşezate liniar. Larva are corpul de până la 40 mm lungime, strălucitor, de culoare galbenăcărămizie. Ultimul segment abdominal este aproape de 2 ori mai lung decât lat, dorsal este oblic şi punctat, iar în partea distală este trilobal, lobul median fiind mai lung şi mai ascuţit, iar cele laterale sunt dreptunghiulare şi rotunjite la vârf. Biologie şi ecologie. Speciile de Elateridae au ciclu de dezvoltare, în general, asemănător. Prezintă o generaţie la 3-5 ani. Speciile Agriotes obscurus L.,A. sputator L., A. lineatus L., Selatosomus latus F. iernează în sol în stadiul de larvă de diferite vârste şi de insectă adultă, la o adâncime de 12-40 cm, unele până la 50-80 cm, iar speciile Agriotes ustulatus Schall., A gurgistanus Fald., Melanotus fusciceps Gyll. iernează, în sol numai în stadiul de larvă, la o adâncime de 30-40 cm. In iernile cu puţină

zăpadă, când solul îngheaţă la o adâncime mare, insectele adulte migrează pentru hibernare la adâncimi de până la 1 m. Primăvara, în cursul lunilor mai-iunie, insectele adulte hibernante îşi fac apariţia şi se concentrează pe diferite plante cultivate şi spontane. Adulţii apăruţi au organele sexuale nedezvoltate, de aceea pentru a se putea reproduce au nevoie de hrană suplimentară. In acest scop se hrănesc cu elementele florale pe diferite plante spontane umbelifere, grarninee, crucifere, leguminoase, compozite etc, sau rod parenchimul frunzelor, fără a distruge nervurile lor, producând pe frunze adâncituri alungite, care sunt greu de observat şi nu prezintă importanţă economica. Zborul gândacilor are loc de la sfârşitul lunii aprilieînceputul lunii mai şi durează până la mij locul lunii iulie, însă zborul maxim se înregistrează la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie. Speciile genului Agriotes sunt active ziua, mai ales în timpul zilelor însorite, iar cele ale genurilor Selatosomus, Athous şi Melanotus au un mod de viaţă nocturn, hrâninduse cu polenul şi nectarul florilor seara şi noaptea, între orele 19-23, iar ziua stau ascunşi la suprafaţa solului pe sub resturile vegetale, în crăpăturile solului, sub bulgări etc. După o perioadă de hrănire are loc copulaţia, care începe din a doua jumătate a lunii mai şi durează până în prima jumătate a lunii iunie. Răspândirea pe calea zborului este slab pronunţată, rareori depăşind distanţe mai mari de 100 m. De aceea, în mod obişnuit, ouăle sunt depuse în preajma locurilor unde au apărut. Pentru depunerea ouălor femelele preferă terenuri cu umiditate ridicată şi bogate în substanţe organice. După ce sunt găsite terenurile favorabile, mai ales sub plantele care acoperă bine solul, femela pătrunde în sol la o adâncime de 2-3 cm, unde depune ouăle izolat sau în grupe de câte 3-5, uneori câte 5-20 ouă, adesea în şiruri a câte 4-5 bucăţi. Ouăle sunt depuse, în general, lângă coletul plantelor, în sol umed şi bogat în humus. Depunerea maximă a ouălor are loc în luna iunie. O femelă depune în medie 150-250 ouă. Ouăle sunt foarte sensibile la uscăciune şi pier dacă stratul de sol, în care au fost depuse se usucă. De aceea, pentru depunerea ouălor femelele preferă terenurile înierbate cu grarninee şi leguminoase, întrucât aici întâlnesc o temperatură mai joasă şi umiditate mai ridicată, adică microclimă favorabilă depunerii ouălor, incubaţiei şi dezvoltării larvelor de prima vârstă. Incubaţia durează 15-45 zile, în funcţie de tempe­ raturi şi umiditate. In luna iunie sau la începutul lunii iulie apar larvele, care iniţial au 1,5-2 mm lungime şi sunt transparente, din care cauză se observă mai greu. Dacă la apariţia larvelor se înregistrează o umiditate redusa, atunci larvele eclozate rămân la început grupate şi în acest timp pot fi distruse mai uşor prin diferite metode agrotehnice, în condiţii optime, temperatura de 20°C şi o umiditate a solului de 50-60%, larvele se răspândesc în sol, unde în primul an se hrănesc atât cu substanţe organice în descompunere, cât şi cu rădăcinile fine ale plantelor în vegetaţie, fără a produce în acest an pagube de importanţă economică. Până în toamnă larvele năpârlesc o singură dată, rămânând pentru hibernare în vârsta a doua, având lungimea corpului de 4-5 mm. Toamna târziu, când temperatura solului coboară sub 9 °C, larvele se retrag la adâncimi de 50-60 cm unde hibernează. Primăvara după topirea zăpezii, când temperatura medie a solului este de 4-5 °C, larvele încep să migreze în stratul superior al solului, iar când temperatura solului 75

ajunge la 12 °C încep să se hrănească. Dacă în acest timp temperatura scade până la 1 -5°C, larvele cad în amorţire sau pier. în al doilea an, larvele se hrănesc intens din primăvară devreme până în toamnă târziu, atacând rădăcinile plantelor. în acest timp corpul larvelor îşi pierde transparenţa, devenind galben-portocaliu; năpârlesc de două ori - o dată în primăvară, apoi în toamnă, rămânând pentru hibernare în al doilea an în stadiul de larvă de vârsta a IV-a. In timpul dezvoltării larvele au o sensibilitate foarte pronunţată la deficitul de umiditate din sol, din care cauză execută mişcări pe verticală şi pe orizontală în funcţie de condiţiile de umiditate şi temperaturi a solului, precum şi de hrană. Da aceea, în cursul perioadei de vegetaţie, căldurile mari din timpul verii, ca şi seceta fac ca larvele să-şi întrerupă activitatea de hrănire, migrând în sol la adâncimi mai mari, iar în perioade de umiditate sporită, de obicei după ploi abundente, migrează din nou spre suprafaţa solului, unde efectuează mişcări pe orizontală în căutarea hranei, dăunând plantele sub nivelul coletului. Iată prin ce se explică faptul că primăvară (aprilie-mai) şi toamna, (septembrie-octombrie) larvele se menţin în limitele stratului arabil, la diferite adâncimi, în raport cu umiditatea solului, producând în această perioadă plantelor cultivate cele mai mari daune. în al treilea an larvele năpârlesc încă de două ori, astfel că în primăvara celui de al patrulea an sunt de vârsta a Vl-a. Dezvoltarea stadiului larvar, în funcţie de specie durează 3-5 an. în cel de-al treilea sau al patrulea an de dezvoltare, după o perioadă de hrănire intensă, în lunile iulie sau august, larvele ajung la dezvoltarea completă, năpârlesc pentru ultima oară, se retrag la adâncimi mai mari, de la 20 până la 40 cm, unde îşi construiesc o căsuţă pupală, în care se transformă în pupă. Aproximativ după o lună apar insectele adulte, care rămân în sol, în căsuţa pupală în diapauză până în primăvara anului următor. Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii speciilor de Elateridae au un regim de hrană mixt (carnivor şi vegetarian) şi nu produc daune semnificative. Acestea, în general, populează cerealele de toamnă şi de primăvară, culturile perene, haturile cu ierburi graminee, unde se hrănesc atât cu diferite insecte mici, râme etc., cât şi cu elementele florale din inflorescenţe, sau cu frunzele cerealelor, păioase şi ale trifoiului, rozând parenchimul sub formă de ciuruiri, producând daune fără importanţă economică. Cele mai mari daune le produc larvele care se comportă ca dăunători polifagi ai organelor subterane. în primul an larvele se hrănesc cu humus, cu substanţă organică în descompunere şi cu rădăcinile subţiri ale plantelor, provocând daune neînsemnate. In schimb larvele din ceilalţi ani de dezvoltare, până ajung la maturitate, produc daune deosebit de mari, mai ales în terenurile care au fost înţelenite sau ocupate cu leguminoase perene şi în terenurile uşor acide luate în cultură, sau care au urmat în asolament ca premergătoare pentru semănăturile de cereale, în special pentru cele de porumb. Larvele atacă cerealele (porumb, grâu, orz etc), plantele tehnice (floarea-soarelui, sfecla, tutunul, cartoful etc), diferite specii de legume (tomate, vinete, varză, morcov etc), butaşii viţei de vie, puieţii din pepinierele pomicole şi silvice etc. La început larvele se hrănesc cu boabele în germinare, de aceea în această perioadă pot fi găsite în apropierea seminţelor, sau chiar în interiorul lor. Adesea într-un bob de porumb se pot găsi mai multe larve. După răsărirea plantelor, larvele continuă să se hrănească, instalându-se în zona de

ramificaţie a rădăcinilor, rozând plantele la exterior sau pătrund în interiorul lor, săpând galerii de hrănire, din care cauză plantele stagnează în creştere, iar cu timpul se ofilesc şi se usucă. în urma daunelor, culturile atacate au multe goluri. O intensitate mai mare de atac se înregistrează în soluri podzolice, lăcovişti, lunci, culturi irigate. Viermii-sârmă produc pagube mai mari la plantele prăsitoare, în special la porumb, tutun, cartof, floarea-soarelui, tomate etc, aflate în primele faze de vegetaţie. O singură larvă în ultimul stadiu poate distruge timp de un an până la 10-12 plante, iar un număr de 0,4-0,5 larve/m2, la o umiditate sporită, distrug până la 5 mii de plante de tutun la hectar; în condiţii de umiditate redusă, sunt distruse până la 10 mii de plante. La invazii mari pagubele cauzate de larve pot ajunge până la 60 %, iar uneori culturile pot fi compromise. Voracitatea larvelor este extrem de mare, dacă în perioada răsăririi plantelor şi a primelor faze de vegetaţie primăverile sunt reci şi umede, precum şi dacă însămânţarea este adâncă, fapt ce întârzie răsărirea plantelor. în tuberculii de cartof, la rădăcinoase (sfeclă, morcov, pătrunjel etc.) larvele rod numeroase galerii de nutriţie în care pătrund diferite microorganisme (bacterii, ciuperci) patogene, care provoacă putrezirea lor. La atacuri puternice, pagubele cauzate de diferite specii de viermi-sârmă în culturile de cartofi pot ajunge până la 80-100%. Frecvenţa şi intensitatea plantelor atacate, precum şi pagubele larvelor depind însă nu numai de densitatea numerică a lor, dar şi de umiditatea solului. în anii cu umiditate sporită a solului în lunile aprilie, mai, iunie, pagubele produse de larve sunt mai mici, deoarece în sol umed activitatea lor migratoare scade, fiindcă n-au nevoie să se deplaseze în căutarea hranei şi umezelii, iar dacă umiditatea solului este redusă, viermii-sârmă chiar într-un număr redus produc daune mari. Deşi viermii-sârmă prezintă un polifagism pronunţat, unele specii de plante sunt mai puţin atacate (mazărea, fasolea, hrişcă, lintea, bobul, inul, muştarul, rapiţa, coriandrul etc). în limitarea acestor dăunători, un rol deosebit îl au unele insecte prădătoare, cum sunt diferite specii de Carabidae (Carabus sp., Pterostichues sp.,Anisodactylus sp.), unele insecte parazite (Paracodrus apteroginus Hali., Serphus grarvidator L., Phaenoserphus fuscipes Hali.), unele specii de nematozi (Mermithidae), precum şi diferite vertebrate, cum sunt cârtiţa (Talpa europaea L.), fazanul (Phasianus colchicus L.), cioara de semănătură (Corvus frugillegus L.) etc, care distrug un mare număr de viermi-sârmă, reducând considerabil populaţia lor. înmulţirea în masă a dăunătorului este limitată şi de diferite microorganisme patogene, în special de ciupercile Metarehizeum sp., Entomophtora sp., Beauveria sp., care infectează adesea larvele de Elateridae de diferite vârste, mai ales în terenurile umede şi în anii cu precipitaţii mai abundente, reducând astfel densitatea numerică a lor. Combatere. în combaterea viermilor-sârmă se aplică măsuri agrotehnice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice se recomandă: rotaţia raţională a culturilor în asolament; efectuarea arăturii de vară şi de toamnă imediat după recoltarea culturilor ceea ce contribuie la distrugerea stadiului aflat în sol (larve în diferite vârste, insecte adulte); plantarea pe terenurile puternic infestate a culturilor mai puţin atacate de acest dăunător, ca: mazăre, hrişcă, in, fasole, rapiţă, bob, linte ş. a.; dezmiriştirea, discuirea, prelucrarea repetată a 77

solului dintre rândurile culturilor prăsitoare în perioada depunerii ouălor, apariţiei larvelor şi transformării lor în pupe, ce contribuie în mare măsură la reducerea populaţiilor gândacilor pocnitori; aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale, mai ales acelor azotate şi fosfatice (azotat de amoniu şi superfosfat), care sporesc dezvoltarea plantelor devenind mai rezistente la atac, având şi o acţiune nocivă asupra larvelor mai ales asupra celor din primele vârste; plantarea sau însămânţarea culturilor în termene optime, cu seminţe cu o valoare biologică înaltă, în terenuri bine pregătite şi fertilizate, ce contribuie la o bună germinaţie şi un bun ritm de dezvoltare, obţinându-se plante viguroase care sunt mai rezistente la atacul larvelor; distrugerea buruienelor, în special a pirului plantagazdă preferată a dăunătorului; în primăvară, cultivarea repetată a solului, înainte de înfiinţarea culturii, care pe de o parte, favorizează creşterea şi dezvoltarea plantelor, iar pe de alta, contribuie la distrugerea larvelor; cultivarea soiurilor de plante rezistente la atacul dăunătorului; capturarea insectelor adulte cu ajutorul capcanelor cu feromoni specifici. în anii de invazii, când densitatea larvelor depăşeşte PED (5-6 ex/m2) se aplică tratamente chimice la seminţe şi la sol. în combaterea viermilor-sârmă, cea mai eficientă, economică, sigură şi mai puţin poluantă măsură, folosită în prezent în practica agricolă curentă, este tratarea seminţelor, care, asigură atât protecţia seminţelor, cât şi a tinerilor plantule, până într-o fază mai avansată. întrucât tratarea seminţelor se efectuează cu produse foarte toxice, unele sistemice, tratamentul acestora se face numai centralizat, de obicei la întreprinderile de condiţionare şi calibrare specializate, sub supravegherea specialiştilor, care răspund nemijlocit de respectarea cu stricteţe a instrucţiunilor referitoare la aplicarea tratamentului şi a măsurilor de igienă şi protecţia muncii. Pentru tratamentul seminţelor sunt recomandate următoarele produse avizate: Furadan 3 5 ST (25-30 l/t) - seminţe de sfeclă pentru zahăr şi furajeră; Carbodan 35 ST (20-25 l/t) seminţe de porumb, (20-22 l/t) seminţe de floarea-soarelui şi (15-22 l/t) seminţe de sfeclă pentru zahăr; Carbosan FS (25 l/t) seminţe de porumb, (15,0-25,0 l/t) seminţe de sfeclă pentru zahăr; Cosmos 250 FS (4,0-5,0 l/t) seminţe de porumb, (5,0 l/t) seminţe de floarea-soarelui şi (25 l/t) seminţe de sfeclă pentru zahăr; Semafor 20 ST (4,0 l/t) seminţe de sfeclă pentru zahăr; Signal (1,5 - 2,0 l/t) seminţe de grâu şi (2,0 - 2,5 l/t) seminţe de porumb; Gaucho 70 WS (1050 g/lOOkg) seminţe de floarea-soarelui; (50 g s.a/u.s.) pentru porumb şi (90 g s.a/u.s.) pentru sfeclă pentru zahăr; Montur Forte 23 FS (80-100 g /u.s.) pentru sfeclă de zahăr. Trebuie de menţionat că, deoarece insecticidele folosite la tratarea seminţelor sunt produse toxice, seminţa tratată trebuie ambalată numai în saci din material ţesut (cânepă, iută) pentru a se usca mai repede, şi păstrată în loc curat, izolat, uscat şi bine ventilat, unde nu vor avea acces persoanele neautorizate. Semănatul seminţelor tratate se va face numai mecanizat, evitându-se contactul acestora cu mâna. Pe terenurile destinate pentru plantarea răsadului de legume sau tutun, rezultate bune se pot înregistra şi prin aplicarea momelilor din plante verzi toxice, obţinute din boabe de ovăz sau orz tratate cu Bi-58 Nou, Bastar 40 EC, sau cu analogii lui Dimetoat, Danadim

78

400 EC, Pilarmax 400 EC în doză de 21/100 kg seminţe, semănate cu 8-10 zile până la înfiinţarea culturii, în rânduri la distanţe de 3540 cm, folosindu-se 20-25 kg seminţe la 1 ha. în situaţiile unor infestări puternice, peste 10 larve/m2, tratamentele la seminţe pot fi completate cu tratamente chimice generale la sol, la cuib, sau pe rând odată cu semănatul culturilor prăsitoare, sau plantatul răsadurilor cu insecticide granulate pe bază de carbofuran. în culturile de cartof, se recomandă tratarea tubercul i I or înainte de plantare cu Prestige 29 0FS (0,75 l/t) care asigură protecţia culturii timp de 75 - 80 zile de la răsărire împotriva viermilor-sârmă şi alţi dăunători din sol. Rezultate bune în combaterea viermilor-sârmă pe suprafeţe mici puternic infestate se poate obţine şi prin mocirlirea înainte de plantare a rădăcinilor răsadului de legume, tutun, precum şi a butaşilor viţei de vie, a puieţilor de pomi fructiferi, într-o soluţie de consistenţa smântânii, formată din dejecţii de bovine, lut şi pământ, luate în părţi egale, la care se adaugă apă după necesitate şi 10-20 g de Zolone 3 5 EC la 101 de mocirlă. Familia Tenebrionidae în cele mai diverse plante cultivate şi spontane se întâlnesc numeroase specii de Tenebrionidae, cunoscute ca insecte adulte sub denumirea populară de gândaci de întuneric sau gândaci negri, iar ca larvă sub denumirea de viermi-sârmă falşi, care se comportă ca dăunători polifagi. Dintre speciile de gândaci de întuneric mai frecvent întâlnite şi mai dăunătoare se consideră gândacul negru de stepă (Blaps halophila Fisch.), gândacul pământiu mare sau borza porumbului (Pedinus femoralis L.) şi gândacul pământiu (Opatrum sabulosum L.). Gândacul negru de stepă - Blaps halophila Fisch. Răspândire. Gândacul negru de stepă este larg răspândit în multe regiuni din Europa Centrală şi Orientală, în Asia de Sud şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 17-23 mm lungime, de culoare neagră mat, cu elitrele concrescute. Posterior elitrele se îngustează formând o concrescenţă codală, care la masculi are 1,5-2,0 mm lungime, iar la femele 0,5-1 mm. Aripile posterioare lipsesc, de aceea adulţii nu zboară, dar se deplasează în mers şi elimină un lichid cu un miros foarte înţepător (fig. 27). Oul este oval, de culoare albă, de 2 mm lungime şi 1,1 mm lăţime, cu capetele rotunjite. Larva are până la 3 5 mm lungime, este de formă cilindrică având tegumentul puternic cMtinizat, de culoare galbenă sau cafenie, cu inele mai întunecate pe fiecare segment. Se aseamănă foarte mult cu viermii-sârmă, însă se deosebesc prin aceea că au picioarele de mărimi diferite (perechea anterioară, este mai lungă decât cea posterioară şi mediană), capul este rotund, iar ultimul segment tăiat oblic de sus în jos. Pupa are 22 mm lungime, culoare albă foarte fină. Biologie şi ecologie. Gândacul negru de stepă are o generaţie la 2 ani. Iernează ca larvă de diferite vârste şi ca adult în sol şi pe sub diferite resturi vegetale. Primăvara adulţii apar, de obicei, în aprilie, în primele zile calde şi populează terenurile însorite, preferând plantele prăsitoare şi legumicole; mai rar se întâlnesc în culturile de cereale. 79

|

s

Insectele adulte sunt active J$L**fâLj& Jjă/ ; <>"^W^dimineaţa şi seara, iar ziua ^jMmJ j^ŞyH* migrează sub diferite resturi -JîiillS /-' '^Wv'" vegetale, bulgări, în galeriile y •^"JPHr^ ' \^Mr rozătoarelor, prin depozite, subsoluri şi în alte locuri întunecoase. Insectele trăiesc până la 2 ani şi în fiecare an pot depune până la 300 ouă. Femela depune ouăle în sol, la adâncimi "Iffl y^llf de până la 5 cm, în grupe de W'"ffr câteva sute în fiecare. Dezvol2 Y^w tarea embrionară durează până la 10 zile. Larvele apărute se dezvoltă în sol timp de 15 luni. Fig. 27. Gândacul negru de stepă (Blaps halophila spre u n s e ia m a t U r i t a t e

•*2Sl

Fisch.):

sfârşitul lunii august, larvele se

al larvei; 5 - bob de porumb atacat de larvă (după Scegolev)

adâncimea de 4-8 cm. Stadiul

de pupă durează până la 20 zile, apoi apar insectele adulte, care rămân în sol pentru iernat. O parte din larve, care n-au ajuns la maturitate în acest an, rămân pentru hibernare, apoi primăvara continuă să se dezvolte, atacând diferite plante cultivate, iar spre sfârşitul lui aprilie se transformă în pupe, iar în luna mai, apar insectele adulte, care ies la suprafaţa solului. Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii nu produc daune, dar se întâlnesc pe sub diferite resturi vegetale unde se hrănesc cu diferite buruieni (lobodă, volbură, pădagină, păpădie etc). Daune mari produc larvele care atacă boabele în germinare şi părţile subterane ale diferitor plante cultivate, ca: porumbul, sfecla, răsadul legumelor şi al tutunului, cartoful etc. Plantele atacate, mai ales în faza de răsădire, se îngălbenesc şi se usucă, iar tuberculii de cartof, rădăcinile de sfeclă şi morcov atacate putrezesc. Combatere. Se recomanda aceleaşi măsuri ca şi la viermii-sârmă (Agriotes sp.) Gândacul negru - Pedinus femoralis L. Răspândire. Gândacul negru, fiind o insectă termofilă, este larg răspândit în multe ţări din Europa Centrală şi Orientală, Asia de Sud şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 7,5-9,5 mm lungime, de culoare neagră lucitoare. Corpul la masculi este mai îngust, la femelă mai lat şi bombat, cu marginile laterale paralele. Elitrele sunt concrescute şi au aceeaşi lăţime ca şi protoracele, cu 9 striuri longitudinale şi cu o punctuaţie fină, amplasată uniform. Aripile posterioare lipsesc, de aceea insectele nu zboară, deplasându-se numai în mers (fig. 28). Oul este oval alungit, de culoare albă, cu capetele rotunjite, de 1,05 mm lungime şi 0,65 mm lăţime. 80

Larva la maturitate are până la 20 mm lungime şi este numită vierme-sârmă fals cu capul şi segmentele toracice de culoare cafenie, iar celelalte galbenepale, cu dungi transversale întunecate în partea posterioară a segmentelor. Tergitele sunt aproape netede, lucitoare. Segmentul 9 al abdomenului este ascuţit cu 4 cerci şi peri la capăt. Pupa are 7-10 mm lungime şi Fig. 28. Gândacul negru culoare albă. (Pedinus femoralis L.): Biologie şi ecologie. Gândacul 1 - adult; 2 - larvă; 3 - raportul dintre lungimea picioarelor anterioare şi mediane; 4 - forma ultimului negru are o generaţie la 2 ani. Iernează segment abdominal; 5 - pupă (după Şcegolev) ca insecta adultă în straturile superficiale ale solului, sau sub diferite resturi vegetale, şi ca larvă în sol, la adâncimi de 20-40 cm. Primăvara, în a doua jumătate a lunii aprilie apar insectele adulte, care sunt mai active noaptea, iar ziua stau ascunse pe sub diferite resturi vegetale, bulgari etc, ieşind seara pentru a se hrăni cu diferite plante spontane; uneori atacă frunzele cotiledonate sau retează tulpinile tinere ale diferitor plante cultivate, producând daune fără importanţă economică. După câteva zile de hrănire, femelele încep să depună ouă. Depunerea ouălor începe din luna aprilie, şi are loc în terenurile bine încălzite de soare şi afânate, mai frecvent în culturile de porumb, sfeclă, tutun, floarea-soarelui. Ouăle sunt depuse în sol, la adâncime de la 2-3 cm până la 10 cm, în funcţie de temperatură şi umiditatea solului. Adulţii trăiesc până la 2-3 ani şi în fiecare an depun ouă. O femelă poate depune în medie, în primul an, până la 500 ouă, iar în al doilea an 750-800. Depunerea ouălor este foarte eşalonată şi se realizează în decursul întregii perioade de vegetaţie, de aceea în sol se pot întâlni concomitent larve de diferite vârste şi chiar pupe. Larvele apar după 9-15 zile. La apariţie, larvele sunt albe, foarte fine şi puţin mobile. După 12-36 ore de la apariţie, larvele năpârlesc, capătă un aspect morfologic caracteristic acestei specii, devin foarte mobile şi dăunătoare. Dezvoltarea larvelor durează 12-14 luni, năpârlesc de 11 ori şi se împupează după hibernare în iunie-iulie. Cu o lună înainte de transformare în pupă, larvele devin imobile şi nu dăunează plantelor. Stadiul de pupă durează 14-18 zile. Insectele adulte ies la suprafaţa solului şi peste o lună pot să se reproducă. Femelele din generaţia nouă depun ouăle în iulie. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul negru este o specie polifagă, atacă diferite specii de plante cultivate şi spontane. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă. Adulţii atacă frunzele diferitor plante cultivate, provocând daune fără importanţă economică. Pagube mari produc larvele, care sunt cele mai dăunătoare dintre toate speciile de viermi-sârmă falşi. Acestea se dezvoltă în staturile superficiale ale solului, atacând boabele în germinare, părţile subterane sau rădăcinile diferitor plante cultivate, producând aceleaşi daune ca şi viermii-sârmă, îndeosebi la porumb, floarea-soarelui, tutun, cartof. Larvele şi adulţii acestui dăunător, preferă îndeosebi solele cu umiditate moderată, de aceea pe 81

terenurile irigate se întâlnesc foarte rar. iar în anii cu umiditate sporită densitatea lor este foarte redusă. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la viermii-sârmă (Agriotes sp.). Gândacul pământiu sau pământiul - Opatrum sabulosum L. Sin.: Opatrum itermedium Fitch. Răspândire. Gândacul pământiu este răspândit în multe ţări din Europa Centrală şi Orientală, precum şi în Asia Mică şi Mongolia. Descriere. Adultul are corpul plat, oval-alungit, de 7-10 mm lungime, uşor bombat, de culoare neagră-mată; dorsal adesea acoperit cu particule de pământ, care îi imprimă 0 culoare neagră pământie, de unde şi denumirea populară de „pământiu". Clipeul anterior prezintă o adâncitură. Pronotul mai lat decât lung, uşor rotunjit şi cu o punctuaţie deasă, dispusă regulat. Elitrele cu striuri longitudinale şi interstrii, uşor convexe şi mărginite de tubercule plate, lucioase. Aripile posterioare nu sunt dezvoltate (fig. 29). Oul este oval, de 1,4 mm lungime şi 0,9 mm lăţime, de culoare albă. Larva este foarte asemănătoare cu acea de Agriotes, cunoscută sub denumirea populară de vierme-sârmă fals, deosebindu-se prin aceea că, picioarele anterioare sunt mai lungi şi mai groase decât celelalte. Capul este bombat, buza superioară pronunţată, ieşită înainte de sub clipeu. Corpul larvei la completa dezvoltare are până la 17 mm lungime, de formă cilindrică, acoperit cu un tegument puternic chitinizat, de culoare castanie-închisă lucios, iar partea ventrală este mai deschisă (gălbuie). Ultimul segment abdominal este obtuz cu vârful ascuţit şi prevăzut cu 16 - 32 - 36 spini amplasaţi neregulat. Pupa este oval-alungită, de 8-10 mm lungime şi culoare albă. Biologie şi ecologie. Gândacul pământiu are o gene­ raţie pe an. Iernează ca adult în sol, la 3-7 cm adâncime, sau sub diferite resturi vegetale din câmp. Apar la suprafaţa solului în primele zile calde ale primă­ verii, de obicei la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie şi se hrănesc pe diferite plante spontane, apoi atacă nume­ roase plante cultivate de abia apărute ca: floarea-soarelui, Fig. 29. Gândacul pământiu (Opatrum sabulosum L.): sfecla pentru zahăr, tutunul etc. 1 - adult; 2 - larvă; 3 - raportul dintre lungimea picioarelor anterioare şi mediane; 4 - forma ultimului segment abdominal al larvei; 5 - pupă; 6 - plante atacate (după Scegolev).

82

a

n

Adulţii pot trăi până la 2 [ împerecherea are loc, de

regulă, în aprilie, iar spre sfârşitul lunii femelele încep să depună ouă, proces care durează până la sfârşitul lunii mai - începutul lui iunie. Ouăle sunt depuse în sol în grupe de până la 10 bucăţi la adâncimea de 2-5 cm, fiind preferate terenurile uşoare, nisipoase. O femelă depune în medie până la 100 ouă. Dezvoltarea embrionară durează 4-6 zile. Larvele apărute se dezvoltă în stratul arabil al solului. Sunt saprofage, mai ales la început, şi se hrănesc cu resturi de plante în descompunere, iar mai târziu atacă părţile subterane sau rădăcinile diferitor plante ierboase. Dezvoltarea larvei durează aproape două luni: din luna mai şi până la sfârşitul lunii iunie. Larva ajunge la maturitate la sfârşitul lunii iulie sau în august şi se transformă în pupă într-o căsuţă pupală în sol, la adâncimea de 3 -7 cm. Toamna, prin luna septembrie, apar adulţii care rămân pentru iernat în aceleaşi locuri. Uneori adulţii din noua generaţie apar la suprafaţa solului şi se hrănesc puţin, apoi se retrag pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul pământiu este o specie polifagă, atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane preferând însă floarea-soarelui, porumbul, sfecla, cerealele, tutunul, lucerna, legumele, soia, muştarul, pepinierele viticole etc. Atacă insectele adulte şi larvele, însă daune mai mari produc adulţii la plantele prăsitoare primăvara şi la începutul verii, când la 1 m2 se pot întâlni de la câteva zeci până la 100 de insecte. La apariţie, adulţii se hrănesc cu boabele de cereale în germinare (orz, ovăz, grâu), cu frunzele cotiledonate ale plantelor abia răsărite (sfeclă, floarea-soarelui etc), apoi retează de la colet plantele tinere şi în cele din urmă, rod frunzele plantelor mai dezvoltate. Insectele adulte preferă plantele ofilite, de aceea sunt destul de periculoase răsadului de legume, tutun etc, plantate de curând în câmp. Atacul, de obicei, are loc de-a lungul rândurilor, mai ales noaptea Plantele atacate se usucă şi la invazii mari apare necesitatea de reîrifhnţare a culturii. Larvele trăiesc în stratul superficial al solului şi la început sunt saprofage, apoi atacă părţile subterane sau rădăcinile diferitor plante, producând uneori aceleaşi daune ca şi viermii-sârmă. Pagubele cele mai mari se înregistrează în culturile de floarea-soarelui şi la alte prăsitoare, mai ales în anii secetoşi, când pagubele pot ajunge la 15-40 %. Combatere. în combaterea gândacului pământiu se aplică, în general, măsuri agrotehnice şi numai în caz de invazii-măsuri curative. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: aplicarea unei rotaţii raţionale a culturilor în asolament; strângerea şi distrugerea resturilor vegetale din câmp, apoi efectuarea arăturii adânci de toamnă, pentru distrugerea adulţilor retraşi pentru hibernare; în primăvară, distrugerea florii spontane şi a samuraslei de floarea-soarelui, pe seama cărora adulţii se hrănesc la început, de unde mai târziu migrează în culturi; aplicarea repetată a lucrărilor mecanice ale solului cu cultivatorul în cursul perioadei de vegetaţie, pentru distrugerea stadiilor din sol (ouă, larve, pupe). Măsuri chimice speciale de combatere a gândacului pământiu în general nu se aplică, deoarece tratamentele aplicate împotriva gărgăriţelor polifage ţin sub control şi populaţiile acestui dăunător. In cazul unor invazii puternice, îndeosebi în anii cu primăveri secetoase, mai ales în culturile de floarea-soarelui însămânţate târziu şi cu seminţe netratate, în perioada apariţiei plantelor, la depăşirea PED (2 adulţi/m2) se aplică tratamente cWmice cu aceleaşi produse ca şi pentru gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticoltis Gyll.). Larvele se combat prin aceleaşi măsuri concomitent cu viermii-sârmă (Agriotes sp.). 83

Familia Alleculidae Această familie de coleoptere cuprinde peste 300 de specii de insecte care se întâlnesc în diferite regiuni ale globului. In Moldova sunt semnalate peste 13 specii, dintre care mai frecvent se întâlneşte şi produce daune la diferite culturi specia - Podonta dagestanica Reitt. Gândacul negru al florilor - Podonta dagestanica Reit. Răspândire. Gândacul negru al florilor este răspândit în partea de sud a Europei de Est. Descriere. Adultul are corpul alungit, bombat, de 7-9,5 mm lungime, de culoare neagră şi lucitoare. Fruntea şi clipeul sunt punctate uniform. Antenele sunt filiforme, formale din 11 articule mai lungi decât capul şi pronotul. Al treilea segment antenal este de 1,5 ori mai lung decât al 4-lea. Pronotul este de două ori mai lat decât lung, îngustat anterior, iar posterior are aproape aceeaşi lăţime ca şi elitrele. Elitrele cu striuri longitudinale şi o punctaţie fină, iar posterior îngustate (fig. 30). Oul este oval-alungit, de 1,1 mm lungime şi de 0,3 mm lăţime, de culoare albă. Larva seamănă mult cu larvele tenebrionidelor numite viermi-sârmă falşi cu buza superioară foarte pronunţată. Corpul este alungit, de culoare galbenă, cu dungi cafenii pe marginea posterioară a segmentelor. Picioarele anterioare sunt mai mari decât celelalte şi foarte puternice. Ultimul segment abdominal este rotunjit, fără spini şi excrescenţă, cu o punctuaţie adâncă şi deasă. Pupa este de culoare albă, cu perişori scurţi. Biologie şi ecologie. Gândacul negru al florilor are o generaţie la 2-3 ani. Iernează în stadiul de larvă de diferite vârste în sol, la adâncimi de 40-60 cm. Primăvara larvele migrează în staturile superficiale ale solului, unde continuă să se hrănească, atacând boabele şi părţile subterane ale diferitor plante cultivate şi spontane. Dezvoltarea stadiului larvar durează timp de 2 ani. Larvele ajunse la completă dezvoltare îşi formează în sol o cameră pupală, în care se transformă în pupă. Insectele adulte încep să apară din a douajumătate a lunii mai-începutul lunii iunie, atingând maximul în luna iunie, şi se întâlnesc până la sfârşitul lunii iulie-începutul lui august. Insectele adulte prezintă un fototropism pozitiv, fiind active în timpul zilei. Se hrănesc cu polenul diferitor plante: cereale, crucifere, chenopodiacee, compozite etc. Fig. 30. Gândacul negru al florilor . ^ ^ , h a d o u a (Podontha dagheslanica Reitt.) ţ n c e p gă d e p u n ă Q u ă Q f e m e l ă d e p u n e m m e d i e (dupa Scegolev) p â n a lft 2 Q Q o u a 0 u a l e s m t d e p u s e î n gol î n u m a t a t £

ft

f e m e

d e

grupe a câte 10, uneori până la 100 bucăţi la un loc, fiind acoperite cu o substanţă mucoasă. Dezvoltarea embrionară durează până la 12 zile. Larvele apărute se hrănesc la început cu resturi vegetale în descompunere, iar mai târziu atacă diferite plante cultivate şi spontane, ca şi viermii-sârmă. In toamnă, când temperaturile scad, larvele migrează în straturile mai adânci, unde iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul negru al florilor este o specie polifagă, atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă însă daune deosebit de mari produc larvele. Adulţii se hrănesc cu polenul şi elementele florale ale diferitor plante şi nu produc daune semnificative. Larvele atacă la fel ca şi viermii-sârmă, viermii-sârmă falşi, hrănindu-se cu boabele în geiminare, pe care le consumă total sau parţial, sau cu părţile subterane ale diferitor plante tinere, îndeosebi la grâu, porumb, soia, floareasoarelui, arahis etc, pe care le rod la exterior sau pătrund în interiorul lor, săpând galerii de nutriţie. Plantele atacate la început stagnează în creştere, iar mai târziu se ofilesc şi se usucă Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la viermii-sârmă (Agriotes sp.). Familia Curculionidae (Tanymecidae) Această familie de coleoptere cuprinde numeroase specii de insecte, printre care unele specii se comportă ca dăunători polifagi de prima importanţă. In ţara noastră cele mai răspândite şi mai dăunătoare specii de curculionide polifage sunt: Tanymecus dilaticollis Gyll., T.palliatus F., Psalidium maxillosum F. etc. Dintre speciile menţionate, gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis Gyll.) prezintă o deosebită importanţă ca dăunător polifag al diferitelor plante cultivate şi îndeosebi al culturilor de porumb, sfeclă pentru zahăr, tutun etc. Gărgăriţa (răţişoara) frunzelor de porumb - Tanymecus dilaticollis Gyll. Răspândire. Gărgăriţa frunzelor de porumb este răspândită la Europa de Sud şi de Vest şi în Asia Mică. Descriere. Adultul are corpul de 6,5-8 mm lungime, de culoare cenuşie-pământie sau cenuşie-brună, iar ventral puţin mai deschis. Capul este prelungit sub forma unui rostru lat, scurt şi gros, care are aspectul unui cioc de raţă, de unde şi denumirea popula­ ră „răţişoara". Antenele sunt geniculate, la care scapul, spre deosebire de specia Tanymecuspalliatus Fabr., nu depăşeşte marginea posterioară a ochilor. Pronotul este mai lat decât lung, de culoare neagră, iar baza elitrelor este mai lată ca toracele. Părţile laterale ale pronotului sunt larg rotunjite de o carenă obtuză. Elitrele sunt ascuţite la vârf, acoperite cu solzi şi perişori albicioşi, care sunt dispuşi longitudinal sub formă de dungi (câte 4 pe fiecare elitră), mai închise sau mai deschise. Aripile posterioare sunt transparente, bine dezvoltate (fig. 31). Oul are 1,0-1,2 mm lungime şi 0,4-0,5 mm lăţime, de formă cilindrică, rotunjit la ambele capete, la depunere este de culoare galbenă, iar mai târziu devine negru-strălucitor. Larva este apodă - eucefală, are corpul la completa dezvoltare de 8-10 mm lungime, curbat, de culoare albă-gălbuie lucioasă, iar capsula cefalică galbenă-cafenie.

85

Pupa are 6-8 mm lungime şi de culoare albă. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa frunzelor de porumb are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult în sol, la adâncime de 40-80 cm. Primăvara devreme, când în locurile de hibernare temperatura solului ajunge la 4°C, de regulă la sfârşitul lunii februarie - începutul lunii martie, adulţii părăsesc căsuţele pupale şi încep să migreze spre straturile superioare ale solului (2-10 cm), unde se găsesc până când condiţiile devin favorabile apariţiei. Spre sfârşitul lunii martie - începutul lunii aprilie, când temperatura medie la suprafaţa solului este de 8-9 °C, încep să apară adulţii hibernanţi. Apariţia lor este eşalonată şi durează până în luna iulie, insă apariţia maximă are loc în cursul lunii aprilie şi durează până la 20 zile. Când temperatura medie diurnă oscilează pe intervalele unei decade între 8 şi 10 °C, majoritatea adulţilor se găsesc la Fig. 31. Gărgăriţa frunzelor de porumb suprafaţa solului. La început gărgăriţele apărute se deplasează în mers şi se hrănesc pe diferite (Tanymecus dilaticollis Gyll.): 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă; plante spontane, preferând pălămida, volbura 5 - plantă de porumb atacată (după Paulian) ş. a., şi diferite cereale cultivate de toamnă (grâu, orz, secară etc), sau spontane, ca pirul ş. a. Când temperatura maximă a aerului atinge 10 °C, gărgăriţele hibernante se concentrează pe semănăturile de grâu de toamnă, provocând daune deosebit de mari, mai ales în culturile de grâu de toamnă, însămânţat după porumb. hi unii ani, în aceste culturi densitatea numerică medie a dăunătorului ajunge la 50-70 exemplare/m2. Mai târziu, prin a doua sau a treia decadă a lunii aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 18-20 °C, adulţii încep să se deplaseze în zbor, migrând în culturile de primăvară: floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr, mazăre, iar în prima jumătate a lunii mai, în perioada răsăririi porumbului, se concentrează în aceste culturi, migrând de pe toate celelalte plante agricole atacate. Gărgăriţa porumbului este o specie diurnă şi termofilă, fiind mai activăm zilele însorite şi calde, mai ales când temperatura medie a aerului depăşeşte 18-20 °C; în zilele înnourate, răcoroase şi cu vânturi mari, gărgăriţele stau ascunse pe sub bulgări, resturi de plante sau în sol la adâncime de până la 10 cm. După 7-8 zile de la apariţia adulţilor din sol, are loc împerecherea şi ponta. Depunerea ouălor decurge eşalonat, începe din a doua jumătate a lunii aprilie şi durează până la mijlocul lunii iunie. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe a câte 5-7 bucăţi pe sub bulgării de pământ din apropierea plantelor sau în sol, la adâncime de 2-5 cm, în funcţie de

umiditatea solului. O femelă depune în medie până la 300 ouă. Incubaţia durează, în funcţie de temperatura solului, până la 3 săptămâni. Apariţia larvelor este eşalonată şi continuă aproape două luni, de la începutul lunii mai până la începutul lui iulie. Larvele apărute se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante cultivate şi spontane (mai ales de porumb şi susai, care asigură condiţii optime pentru dezvoltarea larvelor). Evoluţia stadiului larvar durează 2-2,5 luni, timp în care acestea trec prin 4 vârste. Pe măsură ce cresc, larvele coboară în sol la adâncimi mari, astfel că spre sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august ajung la completa dezvoltare, aflându-se în sol la adâncime de până la 40 cm, iar unele chiar până la 0,8-1 m şi mai mult; aici îşi construiesc o căsuţă pupală, în interiorul căreia se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 11-20 zile. Spresfârşitdlunhaugust-începutul lui septembrie are loc apariţia adulţilor noi, care rămân în căsuţele pupale până în primăvara anului viitor. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa frunzelor de porumb este o specie polifagă. Atacă peste 70 specii de plante cultivate şi spontane, însă produce pagube mai mari în culturile de porumb, planta-gazdă preferată a dăunătorului, precum şi în culturile de sfeclă, floarea-soarelui, tutun, sorg, mazăre, soia, grâu, orz, lucerna ş. a. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, însă pagube considerabile produc adulţii, care atacă plantele începând de la faza de răsărire şi până la formarea a 3-4 frunze. Capacitatea maximă de dăunare este cuprinsă între a treia decadă a lunii aprilie şi ultima decadă a lunii mai. Adulţii rod primele (1 -2) frunze la porumb, sau frunzele cotiledonate la floarea-soarelui, tutun şi sfecla pentru zahăr etc, sau retează plantele de la colet, iar uneori chiar înainte de apariţia lor la suprafaţa solului, provocând distrugerea plantelor în masă. Intr-un stadiu mai avansat de dezvoltare a plantelor (4-6 frunze), adulţii atacă frunzele numai marginal, sub formă de trepte, care se refac mai uşor, întârziind doar în vegetaţie. în general, pagube mai mari sunt înregistrate la culturile însămânţate mai târziu, mai ales la cele de porumb, în anii cu primăveri secetoase. Larvele după apariţie se hrănesc cu perii absorbanţi ai rădăcinilor, iar din vârsta a doua - cu rădăcinile secundare ale diferitor plante cultivate (porumb, sorg ş. a) şi spontane (pălămidă, susai ş. a.), provocând daune fără importanţă economică. Combatere. în combaterea gărgăriţei frunzelor de porumb se aplică măsuri agrotehnice şi curative. Dintre măsurile agrotehnice se recomandă: rotaţia raţională a culturilor, evitând cultivarea culturilor puternic atacate (floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr şi mai ales a porumbului) pe acelaşi teren mai mult de 2-3 ani, fiindcă monocultura favorizează sporirea densităţii numerice a dăunătorului; izolarea în spaţiu a semănăturilor noi de porumb, sfeclă pentru zahăr, floarea-soarelui etc, faţă de cele vechi, care sunt focarele principale ale gărgăriţei; semănatul cât mai timpuriu al culturilor în terenuri bine pregătite şi fertilizate, ce asigură o dezvoltare viguroasă a plantelor şi trecerea, într-un scurt timp, a fazei critice de 2-3 frunze; distrugerea permanentă a florei spontane (în special a pălămidei), precum şi a samuraslei de floarea-soarelui, care primăvara servesc ca hram dăunătorului; admMstrareamgrăşămintelor organice şi minerale, care influenţează negativ asupra dezvoltării larvelor; în cursul perioadei de vegetaţie, aplicarea repetată a lucrării mecanice a solului dintre rândurile plantelor pentru distrugerea stadiilor aflate în sol (ouă, larve, pupe, adulţi). 87

Combaterea chimică a gărgăriţei frunzelor de porumb se poate realiza prin tratarea seminţelor cu unul dintre produsele: Carbodan 35 ST (20 - 25 l/t) seminţe de porumb, (15-22 l/t) seminţe de sfeclă pentru zahăr şi (20 -22 l/t) seminţe de floarea-soarelui; Carbosan 35 ST (25 l/t) seminţe de porumb, (15 - 25 l/t) seminţe de sfeclă pentru zahăr; Cosmos 250 FS (4,0 - 5,0 l/t) ori Cosmos 500 FS (2,5 IA) seminţe de porumb şi floarea-soarelui; Diafuran 35 ST, Furadan 35 ST (25 l/t) seminţe de porumb şi (28 l/t) seminţe de floarea-soarelui; Gaucho 600 FS (8,0 l/t) seminţe de porumb şi (10,0 l/t) seminţe de floarea-soarelui ori Gaucho 70 WP (12,5 l/t) seminţe de porumb etc, care asigură o protecţie îndelungată, ca şi în cazul viermilor-sârmă, datorită unei solubilităţi ridicate şi translocării rapide a substanţei active în seminţaîn curs de germinare, precum şi în tânăra plantulă, asigurând existenţa dozei letale de insecticide pentru dăunător în momentul declanşării atacului. De asemenea, rezultate bune se obţin şi prin tratarea seminţelor cu produsul Cruiser 350 FS (9 kg/t) de seminţe de porumb şi (10 kg/t) de seminţe de floarea-soarelui, care fiind deosebit de sistemic se translocă pe măsură ce planta se dezvoltă, oferind o protecţie de durată din interior împotriva răţişoarei (Tanymecus sp.), viermilor-sârmă (Agriotes sp.) şi a aridelor. în perioada apariţiei plantelor şi până la formarea a 3 -4 frunze, dacă nu s-au aplicat tratamente la seminţe şi densitatea numerică a gărgăriţelor depăşeşte PED (2 ex/m2), se aplică tratamente chimice cu Actara 25 WG (0,1 kg/ha), Victenon 50 WP (0,5-0,75 kg/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha) în culturile de porumb; Actara 25 WG (0,08-0,1 kg/ha), Alfaguard 10 EC (0,2 l/ha) şi Decis 2,5 EC (0,25 l/ha) în culturile de floarea-soarelui. Familia Scarabaeidae (Melolonthidae) Exista numeroase specii de Scarabaeidae, care sunt cunoscute ca insecte adulte sub denumirea populară de „cărăbuşi", iar ca larvă sub denumirea de „viermi albi", comportânduse ca dăunători polifagi de importanţă economică. Cele mai răspândite şi mai dăunătoare specii de cărăbuşi, ale căror larve atacă organele subterane la cele mai diverse plante cultivate şi spontane sunt: cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha L.,), cărăbuşul de pădure (M. hippocastani Fabr.), cărăbuşul marmorat (Polyphylla fullo L.), cărăbuşul de grădină (Phyllopertha horticola L.), cărăbuşul păros (Anoxiapilosa ¥.), cărăbuşul de stepă (A. villosa F), cărăbuşul porumbului (Pentodon idiota Hrbst), cărăbuşul de aprilie (Rhizotrogus aequinoctialis Hb.), cărăbuşul de iunie (Amphimallon solstitialis L.), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) etc. Caracteristica morfologică, biologia, plantele atacate şi modul de dăunare al diferitor specii de viermi albi, precum şi măsurile de combatere a lor sunt tratate în capitolele respective ale manualului. Cărăbuşul de mai - Melolontha melolontha L. Sin.: Melolontha vulgaris L. Răspândire. Cărăbuşul de mai este răspândit aproape în toate ţările din Europa. Descriere. Adultul are corpul de 22,5-31,5 mm lungime, de culoare neagră, iar capul şi pronotul sunt de culoare neagră lucioasă cu reflexe verzui. Antenele, picioarele şi pigidiul sunt de culoare brună-roşcată Antenele sunt măciucate, formate din 10-11 articule. Măciuca antenelor la mascul este formată din 7 lamele lungi, iar la femelă din 6 lamele

scurte, aşezate în formă de evantai. Pronotul este mai lat decât lung, dar mai îngust decât baza elitrelor, puternic, încovoiat, pe margini, cu o punctuaţie deasă şi fină. Elitrele sunt brune, roşcate, fin punctate şi cu 5 carene longitudinale evidente, lucioase, prevăzute uneori cu o pubescenţă albă. Partea ventrală a toracelui este acoperită cu peri lungi şi deşi, de culoare albă-murdară. Abdomenul este negru-lucios. Fiecare segment prezintă pe părţile laterale câte o pată albă, triunghiulară Pigidiul este foarte alungit, în formă de con, îndreptat oblic înjos (fig. 32). Oul este oval, de mărimea unui bob de cânepă, de 1,5-2 mm lungime, de culoare albă-lăptoasă. Larva, numită „vierme alb", sau „găinuşe", are corpul pe partea dorsală până la 65 mm lungime, de culoare albă-gălbuie şi de consistenţă moale. Capul este mare, brun, brungalben, cumandibule dinţate şi puternice. Picioarele sunt galbene şi inegal dezvoltate, adaptate pentru săpat. Corpul este încovoiat şi prevăzut cu peri şi stigme de culoare brună. Prima pereche de stigme este mai mare decât celelalte. Ultimul segment aMorninal este voluminos şi nu prezintă zbârcituri dorsale, aşa cum au celelalte segmente, are forma unui fund de sac, prin tegumentul căruia se vede conţinutul negru. Deschiderea anală este arcuită şi prezintă doua şiruri de câte 25-30 de spini pe fiecare rând, aşezaţi aproape paralel ce depăşesc limitele câmpului anal ocupat de perişori în formă de cârlige depuse neuniform şi servesc la determinarea speciei. Prin acest caracter se deosebeşte de alte specii de melolontoide. Pupa este de culoare albă-gălbuie, de 20-30 mm lungime, cu 2 peri scurţi spiniformi în vârful abdomenului. Biologie şi ecologie. Cărăbuşul de mai, are o generaţie la 3-4 ani. Iernează în sol în stadiul de larvă de 1 şi 2 ani şi ca adult, la o adâncime de 25-50 cm. Adulţii ies din sol primăvara, ceea ce coincide fenologic cu înflorirea în masă a caisului, de obicei la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, de unde şi denumirea populară de „cărăbuşul de mai". La început apar masculii, când temperatura solului la o adâncime de 10 cm ajunge la 9,5 °C, iar când temperatura solului se ridică la 14-15°C, încep să apară şi femelele. Apariţia lor are loc eşalonat, în decurs de cea 10 zile cumaximul la începutul lunii mai, în perioada înfloririi prunului şi vişinului. După apariţie, adulţii au nevoie de o perioadă de hrănire de aproximativ 2-3 săptămâni, pentru maturarea organelor sexuale. Se hrănesc cu frunzele pomilor Fig. 32. Cărăbuşul de mai fructiferi şi cu diferite specii forestiere, (Melolontha melolontha L.): 1 - adult (după Bonnemaison); 2 - larva; preferind însă stejarul, ulmul, fagul, mesteacă­ 3 - ornamentaţia segmentului anal al nul etc. S-a stabilit că un cărăbuş poate larvei (după Medvedev) distruge complet 1-2 frunze pe zi. 89

Zborul adulţilor are loc seara, în amurg. încetând odată cu căderea nopţii. Cărăbuşul de mai are un zbor greoi. In timpul zborului cărăbuşii produc un zumzet (bâzâit) caracteristic timp de 25-30 de minute, după care se liniştesc. Ziua adulţii stau adăpostiţi pe arbori sau arbuşti, hrânindu-se cu frunze. Perioada de zbor durează 3-4 săptămâni. In acest timp are loc şi copulaţia. După o perioadă de 15-20 de zile de hrănire pentru maturarea organelor sexuale, începe ponta. Ouăle sunt depuse în sol, la adâncimi cuprinse între 10-20 cm, uneori până la 40 cm, în funcţie de umiditatea solului. Femela depune ouăle în 2-3 etape, în grupe, sub formă de cuib, adesea câte 5-20, iar uneori până la 40 bucăţi. Solurile preferate, sunt cele calde şi cu vegetaţie rară: pepiniere, plantaţii tinere, poiene, culturi agricole slab dezvoltate, insuficient încheiate sau care prezintă goluri. în căutarea locurilor preferate pentru depunerea ouălor, femelele zboară la distanţă de 0,5-2 km, alegând terenurile uşoare, bine lucrate şi bogate în substanţe organice (humus). Pentru depunerea ouălor femelele pătrund în sol la adâncimi variate (5-20 cm), în funcţie de umiditatea solului, unde îşi fac o cămăruţă mică în care depun ouăle. După prima depunere femelele ies la suprafaţă, se mai hrănesc câteva zile, se împerechează din nou şi iarăşi se retrag în sol şi depun ouă. Uneori femela poate depune ouă şi a treia dată însă în acest caz, numărul lor este foarte redus. în total o femelă depune în medie 70-90 ouă, în unele cazuri 120. Femelele trăiesc în medie 26 zile, iar masculii 19-20 zile. Incubaţia durează 24-35 zile. Larvele apar în lunile iulie-august şi se hrănesc la început cu corionul ouălor, după care se răspândesc în sol, unde se hrănesc cu humus, rod resturi vegetale sau rădăcini fine, fragede, fără să producă în această perioadă pagube evidente. în toamnă larvele, după prima năpârlire, se retrag în sol, la adâncimi diferite, după natura solului şi temperatura lui, unde îşi construiesc o căsuţă mică în care rămân pentru hibernare. Primăvara, când pământul se încălzeşte, larvele migrează în straturile superioare ale solului, de obicei în regiunea rădăcinilor. In acest timp, au aproape 2 cm lungime şi atacă rădăcinile diferitor plante în tot timpul perioadei de vegetaţie. Atacul lor este caracteristic: se produce totdeauna sub colet, iar rosătura făcută este în formă de spirală în jurul rădăcinii. Daunele produse de larve în al doilea an sunt uneori destul de mari, iar în al treilea an, într-un timp foarte scurt (aproximativ 3 luni), pagubele ce le produc sunt mai mari decât cele produse în primii doi ani. O larvă, ca să se hrănească, într-un an se deplasează pe o rază de 2-3 m. Evoluţia larvară durează 2-3 ani. în cel de-al treilea an, la sfârşitul lunii iulie sau în august, larva ajunge la maturitate, migrează în sol la o adâncime mai mare de 10-50 cm, îşi formează o celulă de formă ovală, cu pereţi netezi în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 4-8 săptămâni. Adulţii, care apar în toamnă, rămân în aceleaşi cămăruţe, până în primăvara următoare, când se începe un nou ciclu. Caracteristic pentru această specie este că, zborul în masă al cărăbuşilor are loc periodic, odată în 3 -4 ani, datorită faptului că are o generaţie în 3 ani. Această periodicitate poate suferi modificări în cazul când intervine unul din factorii ce reglează dezvoltarea cărăbuşului de mai. Se pot observa zboruri sporadice şi în alţi ani, deoarece în sol se găsesc concomitent larve de diferite vârste, dintre care una este predominantă.

90

Cunoaşterea anilor de zbor în masă al cărăbuşilor prezintă o deosebita importanţă pentru prognozarea şi avertizarea combaterii. Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul de mai este o insectă polifagă. Atacă adulţii şi larvele. Adulţii distrug frunzele pomilor fructiferi şi ale diferitor specii silvice. Dintre pomii fructiferi sunt preferaţi prunul, cireşul, vişinul, caisul, nucul, mai puţin mărul şi părul, iar printre speciile silvice preferă fagul, stejarul, mesteacănul, ulmul, carpenul ş. a. în acelaşi timp, cărăbuşul de mai atacă majoritatea arbuştilor fructiferi şi ornamentali, precum şi multe specii de plante ierboase. Atacul adulţilor este caracteristic, frunzele fiind roase dantelat. în anii de invazie frunzele sunt complet distruse, rămânând numai nervurile principale; mai ales în livezile de pomi fructiferi şi viţă de vie, aflate lângă pădurile de stejar şi fag; uneori cărăbuşul de mai atacă florile şi chiar fructele în formare. în urma atacului pomii sunt defoliaţi, pierd recolta, iar lemnul intră adesea necopt în iarnă şi degeră, ceea ce influenţează şi asupra recoltei din anul viitor. Daune mari produc şi larvele, care prezintă un polifagism accentuat. Atacă rădăcinile plantelor ierboase, ca: porumbul, floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr, cartoful, morcovul etc., sau lemnoase. Pagubele cele mai mari le produc în pepinierele pomicole şi silvice, în şcolile de viţă de vie. Rădăcinile subţiri sunt distruse complet, iar la cele mai lignificate larvele rod ţesutul cortical, din care cauză plantele stagnează în creştere şi se usucă. Larvele din anii al doilea şi al treilea, produc foarte mari pagube în pepinierele pomicole, viticole, silvice şi în plantaţiile tinere de pomi, viţă de vie şi silvice, în primii ani de la plantare, unde pot cauza pierderi până la 45-100 %. Atacul larvelor se recunoaşte uşor faţă de alţi viermi albi prin rosăturile în spirală a rădăcinilor lemnoase (fig. 3 31). La tuberculii, rizomi şi bulbi, larvele rod galerii destul de mari (fig. 332), în care apoi se localizează diferite specii de acarieni, nematozi şi unele bacterii sau ciuperci, care produc putrezirea lor. Intensitatea atacului larvelor variază în funcţie de densitatea lor numerică, precum şi de conformaţia sistemului radicular al plantei-gazdă. Astfel, în pepinierele de viţă de vie şi pomi, precum şi la sfecla pentru zahăr, salată, căpşun etc, prezintă pericol o densitate mică a larvelor cuprinsă între 0,5-1 larvă la 1 m 2 , iar la plantele furajere şi cereale densitatea larvelor, poate depăşi 10 larve la 1 m 2 , fără a exista pericolul distrugerii acestor culturi. Iată de ce la aceste culturi se înregistrează, în general, daune mai mici, chiar şi Fig. 33. Atacul larvei în anii de invazii. cărăbuşului de mai (Melolontha melolontha L.):

1 - la o rădăcină de puiet de măr (după Săvescu); 2 - la un tubercul de cartof (după Hinfher şi Csak)

în reducerea populaţiei acestui dăunător, un rol însemnat au duşmanii naturali, dintre care mai mare importanţă o prezintă: Dexia rustica R, D. vacua Fall., Scolia flavipartus R, S. maculata 91

R, Tiphia femorata R, precum şi unele ciuperci entomopatogene din genul Beauveria (B. bassiana Bals., B. tenella B.) ş. a. Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri atât împotriva adulţilor, cât şi împotriva larvelor. Pe suprafeţe mici, în perioada lirănirii şi copulaţiei, adulţii se pot combate prin scuturarea şi adunarea pe o peliculă sau o prelată, care se aşterne sub pomi. Aceasta se face dimineaţa, pe timp răcoros, când cărăbuşii sunt în stare de amorţire şi cad uşor de pe pomi. Cărăbuşii colectaţi se distrug prin diferite mijloace (opărire, gazare etc.) şi se folosesc în hrana animalelor (la porci, păsări) sau ca îngrăşământ. In combaterea larvelor se recomandă aplicarea lucrărilor timpurii de primăvară ale solului, când larvele se găsesc în stratul superficial al solului, ceea ce contribuie la distrugerea lor; fertilizarea terenurilor infestate, ceea ce determină o mai rapidă refacere şi dezvoltare a sistemului radicular şi a întregii plante, făcându-le mai rezistente la atacul larvelor; aplicarea tuturor măsurilor (folosirea unei seminţe sănătoase, de calitate superioară, cu o germinaţie sporită; semănatul mai des, corect şi într-un teren bine pregătit), pentru ca în perioada zborului principal al cărăbuşului şi depunerii în masă a ouălor, culturile să fie bine dezvoltate şi încheiate, fără goluri, pentru ca infestarea terenului să fie cât mai redusă. Pe cale chimică, adulţii cărăbuşului de mai se combat începând cu faza de hrânire şi pânălafazazborului derxmtămultiimdecadăalunii aprilie sau prima decadăalunii mai, prin stropirea plantaţiilor pomicole şi marginea pădurilor cu Zolone 35 EC (1,4-2,0 l/ha), etc. In combaterea larvelor, îndeosebi la înfiinţarea pepinierelor, şcolii viţei de vie şi plantaţiilor pe terenurile puternic infestate şi umede (PED -1-3 larve/m2) se recomandă folosirea biopreparatelor pe bază de Beauveria bassiana sau pe bază de Bacillus thuringiensis, care pot provoca epidemii în rândul larvelor. Rezultate bune în combaterea viermilor albi pe suprafeţe mici puternic infestate, se poate obţine şi prin mocirlirea înainte de plantare a rădăcinilor răsadului de legume, tutun, precum şi a butaşilor viţei de vie, a puieţilor pomilor fructiferi şi arborilor forestieri, într-o soluţie de consistenţa smântânii, formată din dej ecţii de bovine, lut şi pământ, luate în părţi egale, la care se adaugă apă după necesitate şi 10-20g de Zolone 3 5 EC la 101 de mocirlă. Pentru protecţia culturilor de câmp este suficientă tratarea seminţelor cu insecticide carbamice (Carbodan 35 ST, Carbosan FS, Furadan 35 ST etc.) ca şi în cazul viermilor-sârmă (Agriotes sp.). In culturile de cartof, tratarea tuberculilor înainte de plantare cu Prestige 290 FS (0,75 l/t) asigură protecţia culturii timp de 75-80 zile de la răsărire împotriva viermilor albi şi alţi dăunători din sol. Cărăbuşul de aprilie - Rhizotrogus (Miltotrogus) aeguinoctialis Hrbst Sin: Rhizotrogus (Miltotrogus) pilicolis Kriny., R. grandicornis Pali. Răspândire. Cărăbuşul de aprilie este răspândit în Europa şi Asia Mică. Descriere. Adultul are corpul oval masiv, de 13,5-18,5 mm lungime, dorsal de culoare brună-roşcată cu luciu slab, acoperit cu perişori castanii. Clipeul prezintă o punctuaţie rugoasă şi o pubescenţă ridicată şi lungă. Antenele sunt claviforme, lamelate, formate din 10 articule, iar măciuca din 3 lamele, puternic arcuită la mascul, şi mică la 92

femelă. Pronotul este, acoperit cu o pubescenţă deasă şi lungă la mascul, scurtă şi rară la femelă iar pe marginile anterioare şi laterale au câte un rând de peri lungi. Tibiile anterioare prezintă câte 3 dinţi la marginea exterioară, dintre care cel posterior este mai redus. Elitrele sunt castanii-roşcate, cu carene pronunţate, o punctuaţie puternică şi rară, fiind acoperite cu o pubescenţă rară, scurtă şi culcată. Pe marginile laterale ale elitrelor prezintă câte un rând de peri lungi, care descresc treptat ca lungime spre partea posterioară a corpului. Pigidiul puţin convex, este acoperit cu o punctuaţie deasă şi fină, inclusiv o pubescenţă scurtă şi deasă culcată (fig. 34A Oul este oval de culoare albă. Larva este asemănătoare cu cea a cărăbuşului de mai, la completa dezvoltare are corpul de 38,5-51 mm lungime, de culoare albă puţin îndoit acoperit cu o pubescenţă fină. Capul castaniu-gălbui lucios cu antene mici, la care al treilea articul antenal este mai lung, iar al patrulea este cel mai scurt. Deschiderea anală, are forma de trei raze, iar în partea mediană a sternitului anal, care este acoperit cu peri încovoiaţi, prezintă două rânduri de ţepi, care anterior sunt simpli, iar posterior sunt formaţi din trei rânduri de ţepi, îndreptaţi spre marginea externă a sternitului (fig. 344). Pupa este fină, are 12-16 mm lungime şi culoare albă. Biologie şi ecologie. Cărăbuşul de aprilie are o biologie asemănătoare cu cea a cărăbuşului de mai. Are o generaţie la 3 ani. Iernează ca insectă adultă şi ca larvă de diferite vârste în sol, până la30-60 cm adâncime. Adulţii hibernanţi apar din sol în primăvară devreme, de la începutul lunii aprilie, ziua ascunzându-se în sol, sub bulgări sau resturi vegetale, fiind activi numai seara şi noaptea. Zborul adulţilor hiber­ nanţi începe înprimele luni ale lunii aprilie şi durează până la mijlocul lumi iunie, însă maximul de zbor se înregistrează între 18 aprilie şi 6 mai. Zborul are loc la o mică înălţime, aproape de suprafaţa solului.

Fig. 34. Cărăbuşii:

1 - cărăbuşul de aprilie (Rhyzotrogus aequinoctialis Herbst); 2 - cărăbuşul de iunie (Amphimallon solstitialis L.); 3 - larvă; 4 - 5 - ornamentaţia ultimului sternit al larvelor celor două specii (după Ghilearov)

Adulţii nu se hrănesc. După câteva zile de la apariţie din sol are loc împerecherea şi ponta. Pentru depunerea ouălor femela pătrunde în sol la 10-15 cm adâncime, unde depune în grupe până la 28 ouă. Incubaţia durează 20-30 zile. Larvele apărute se hrănesc cu rădăcini fine ale dife­ ritor plante cultivate şi spontane. Spre sfârşitul verii are loc prima năpârlire, după care larvele rămân 93

pentru iernat. In al doilea an, larvele se hrănesc în sol din primăvară până în toamnă. In cel de al treilea an, larva ajunge la completa dezvoltare în lunile iulie-august, migrează la adâncimi mai mari în sol unde îşi formează o căsuţă pupală în care se transformă în pupă, din care, spre sfârşitul lunii august şi în septembrie apar adulţii, care rămân în aceleaşi locuri pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul de aprilie este o specie polifagă. Larva ataca rădăcinile diferitor plante ierboase şi lemnoase, aşa ca varza, sfecla, soia, morcovul, floarea-soarelui, cartoful, tutunul, vinetele, tomatele, porumbul, grâul, ceapa, puieţii din pepinierele viticole, pomicole şi silvice etc. Rădăcinile subţiri pot fi distruse complet, iar în cele mai groase, în tuberculi şi bulbi rod cavităţi neregulate sau galerii în care se localizează diferite specii de nematozi, acarieni, precum şi unele bacterii sau ciuperci patogene, care produc putrezirea organelor atacate. Plantele atacate stagnează în creştere, iar la atacuri puternice se usucă. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha L.). Cărăbuşul de iunie - Amphimallon solstitialis L. Sin.: AmphimalonsubsulcatusFald., A. automnalis Geoffh Răspândire. Cărăbuşul de iunie este răspândit în Europa de Nord şi Centrală, în Asia Mică, Mongolia şi China. Descriere. Adultul are corpul alungit de 12,8 -19 mm lungime, lucios, de culoare galbenă castanie, murdar cu pubescenţă lungă pe corp. Capul este brun-închis, aproape negriu, având clipeul galben-roşcat, acoperit cu o pubescenţă deasă şi fină. Antenele sunt formate din 9 articule de culoare roşcată şi măciuca din 3 articule de culoare cafenie, mai puternic dezvoltată la mascul şi mai puţin la femelă. Pronotul prezintă două dungi longitudinale late, de culoare brună-închisă, dispuse median şi despărţite de o dungă longitudinală îngustă galbenă. Capul şi pronotul sunt acoperite cu o pubescenţă scurtă, rară şi fină, de culoare galbenă-brunie. Elitrele sunt gălbui-lucioase, cu punctuaţie şi zbârcituri neregulate şi carene puternice, acoperite cu o pubescenţă lungă, ridicată, mai deasă şi mai lungă în regiunea scutelului. Pe marginile laterale şi cele posterioare ale elitrelor prezintă peri lungi alternaţi cu peri scurţi. Abdomenul este rotund la extremitatea distală, de culoare brună-negricioasă. Pigidiul puţin convex, cu o punctuaţie fină şi deasă este acoperit cu o pubescenţă lungă, deasă şi ridicată (fig. 34 2 ). Oul este oval de culoare albă. Larva la completa dezvoltare are corpul de 35-52 mm lungime, este asemănătoare cu a cărăbuşului de mai, având corpul de 35-52 mm lungime, cu deosebirea că deschiderea anală este sub formă de 3 raze, ultimul segment abdominal dorsal este acoperit cu peri încovoiaţi, iar median prezintă două rânduri alcătuite din câte 10-14 ţepi, toţi de aceeaşi mărime. Anterior aceste rânduri sunt aproape paralele, iar posterior se desprind, îndreptându-se în formă de curbe spre marginea exterioară a sternitului şi nu ies în afara zonei cu peri prevăzuţi cu cârlige (fig. 345). Pupa are 10-14 mm lungime, de culoare albă, fină. 94

Biologie şi ecologie. Cărăbuşul de iunie are o generaţie la 2-3 ani. Iernează în stadiul de larvă matură în sol la adâncimi cuprinse între 40-90 cm. In primăvară, larvele hibernante migrează în stratul superior al solului, unde, la 15-20 cm adâncime, îşi formează o căsuţă pupală în care la începutul lunii mai se transformă în pupe, apoi în adulţi. Transformarea larvelor în pupe se eşalonează pe o perioadă relativ lungă şi durează până la sfârşitul lunii iunie. Adulţii încep să apară din sol pe la sfârşitul lunii mai. Zborul este foarte eşalonat şi durează până la mijlocul lunii august, însă zborul în masă are loc din prima decadă a lunii iunie şi până la sfârşitul lunii iulie. Femelele, imediat după apariţie, migrează spre arbuştii din apropiere, unde se prind de ramuri şi se hrănesc cu frunzele acestora, cauzând uneori defolierea lor. Zborul adulţilor este crepuscular şi nocturn. Ziua adulţii se ascund în sol, sub resturi vegetale sau pe sub diferiţi arbuşti. Zboară mai intens masculii, efectuând zboruri în jurul arbuştilor în care se găsesc femelele. Imediat după apariţia adulţilor din sol are loc copulaţia, iar după 10 zile de la împerechere începe ponta. Depunerea ouălor are loc în cursul lunilor iunie-august. Ouăle sunt depuse izolat în sol, fiecare în câte o mică loj ă, formată din particule de pământ. O femelă depune în medie 20-30 ouă. Incubaţia durează 25-30 zile. Larvele apar în cursul lunilor august-septembrie. Acestea se hrănesc cu rădăcinile diferitor plante până în toamnă, apoi se retrag la adâncimi mai mari, pentru iernat, hi al doilea an larvele se hrănesc în sol din primăvară până în toamnă târziu, apoi migrează în straturi mai adânci pentru iernat. Plantele atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul de iunie este o specie polifagă. Atacă adulţii şi larvele. Adulţii atacă frunzele pomilor şi arbuştilor fiuctiferi, ale arborilor forestieri etc, producând daune fără importanţă economică. Daune mari produc larvele care atacă rădăcinile diferitor specii de plante ierboase şi lemnoase, aşa ca varza, sfecla, castraveţii, mazărea, soia, morcovul, cartoful, ceapa, usturoiul, grâul, porumbul, puieţii din pepinierele viticole, pomicole şi silvice. Rădăcinile subţiri sunt distruse complet, iar în cele mai groase, în tuberculi, bulbi rod cavităţi şi galerii, în care se stabilesc diferite microorganisme patogene ce duc la putrezirea lor. Plantele atacate stagnează în creştere, dau producţii reduse, iar la atacuri puternice se usucă. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi pentru cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha L.). Cărăbuşul de stepă - Anoxia villosa F. Răspândire. Cărăbuşul de stepă este răspândit în Europa şi Asia. Descriere. Adultul are corpul alungit, de 22-30 mm lungime, dorsal de culoare brună-gălbuie sau brună-roşcată, acoperit cu o pubescenţă fină, culcată, albă; ventral este negru cu o pubescenţă deasă, scurtă, culcată, galbenă. Capul este mic, pe clipeus cu o pubescenţă lungă, deasă şi culcată, dar lungă şi ridicată pe frunte. Antenele au măciuca formată la femelă din 4, la masculi din 5 articule. Pronotul este convex, puternic punctat, acoperit cu o pubescenţă scurtă şi culcată. Elitrele sunt castanii, acoperite cu o pubescenţă scurtă, culcată. Sternitele abdominale sunt acoperite lateral cu pete albe triunghiulare. Pigidiul rotunjit la vârf prezintă o scobitură apicală, fund acoperit cu o pubescenţă deasă, scurtă, culcată şi cu peri izolaţi (fig. 3 5). 95

Oul este oval, de 3,5-4,0 mm lungime şi de 2,5-4,0 mm lăţime, la depunere este de culoare albă-lăptoasă, apoi devine alb-cenuşiu sau galbenbrun. Larva este de tip melolontoid, la maturitate are corpul voluminos, de 25-40 mm lungime, încovoiat în forma literei „C", de culoare albăgălbuie. Capul este castaniu-deschis. Ultimul sternit abdominal prezintă caractere specifice. In regiunea mediană prezintă grupe de peri în formă de cârlige, iar marginal-spini scurţi de formă conică şi peri lungi. Pupa are corpul alungit, de 25-35 mm lungime, la început de culoare galbenă-palidă, apoi Fig. 35. Cărăbuşul de stepă devine brună-închisă. (Anoxia villosa L.) (după Manolache şi Boguleanu) Biologie şi ecologie. Cărăbuşul de stepă are o generaţie la 3 ani. Iernează ca larvă de diferite vârste în sol, la adâncimi cuprinse între 35-50 cm, uneori până la 90-135 cm. în primăvară, când temperatura solului la 3 0 cm adâncime depăşeşte 10 °C, larvele hibernante migrează în stratul arabil, unde îşi reiau activitatea, hrănindu-se cu organele subterane ale plantelor cultivate şi spontane. Larvele din anul al treilea de dezvoltare, în iunie, ajung la maturitate şi se transformă în pupe, în nişte celule speciale de pământ, la adâncimi cuprinse între 5 şi 7 cm. Stadiul de pupă durează 10-14 zile. Apariţia primilor adulţi se înregistrează, de obicei, la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie şi corespunde fenologic cu recoltarea orzului şi înflorirea urzicii înalte (Urtica dioica L.). Zborul maxim are loc după 10-12 zile, iar întreaga perioadă de zbor durează 30-40 zile. Declanşarea, durata şi intensitatea zborului sunt determinate de condiţiile climatice (temperatura aerului, intensitatea de iluminare, umiditatea relativă a aerului şi viteza vântului). Ziua, majoritatea adulţilor se ascund în sol sau în diferite adăposturi, zburând seara în jurul orelor 20, timp de 50-60 minute. în timpul zborului are loc şi copulaţia. De regulă, după 10-12 zile de la apariţie, în primele două decade ale lunii începe ponta. Ouăle sunt depuse izolat în sol, la 20-40 cm adâncime. O femelă depune între 15-50 ouă. Incubaţia durează 20-25 zile. Larvele apărute se hrănesc pe seama organelor subterane ale diferitor specii de plante ierboase şi lemnoase, dezvoltându-se în sol aproape 3 ani. Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul de stepă este o specie polifagă. Adulţii nu produc daune. Atacă doar larvele, care prezintă un polifagism accentuat. Se hrănesc cu organele subterane ale diferitor plante ierboase şi lemnoase, preferând culturile de porumb, grâu, floarea-soarelui cu cele ale plantelor tuberculifere, rădăcinoase, ale viţei de vie, puieţilor etc. In urma atacului, plantele tinere se îngălbenesc şi se usucă, iar cele mai dezvoltate stagnează în creştere, rămân pipernicite şi nu fructifică sau dau producţii reduse şi de calitate inferioară. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la viermii-sârmă (Agriotes sp.) 96

Cărăbuşul negru al porumbului sau gândacul puturos - Pentodon idiota Hrbst. Răspândire. Cărăbuşul negru al porumbului este răspândit în Europa Centrală, în Periinsula Balcanică şi Asia Mică. Descriere. Adultul are corpul convex, oval-alungit, de 15,8-25,3 mm lungime, de culoare neagră, uneori brună-roşcată, ori brună-închisă. Capul este lat, cu un tubercul mai ascuţit în mij locul frunţii, mandibulele sunt puternice, şi zimţate la vârf. Elitrele sunt netede şi puţin lucioase. Are picioarele groase, puternice, cu tibiile anterioare dinţate pe marginea externă, adaptate pentru săpat (fig. 36). Oul este oval, de 2,8-3,3 mm lungime, de culoare albă. Larva la maturitate are corpul voluminos, de 53-62 mm lungime, încovoiat în formă de litera „C", de culoare albă-gălbuie. Capul este galben sau brun castaniu, cu antene lungi, formate din 4 articule, dintre care al 3-lea şi al 4-lea sunt mai scurte decât articulele ce le precedează. Picioarele sunt lungi, cu ghearele uşor îndoite. Sternitul anal prezintă o pubescenţă neregulată formată din peri groşi de lungime diferită, curbaţi uşor la vârf. Pupa are corpul de 18-22 mm lungime, de culoare albă-gălbuie-cenuşie. Biologie şi ecologie. Cărăbuşul negru al porumbului are o generaţie la 3 ani. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 15-20 cm, precum şi ca larvă de diferite vârste, până la 1 m adâncime în sol. în primăvară, larvele hibernante migrează în stratul arabil al solului, unde îşi reiau activitatea de hrănire, rozând părţile subterane ale plantelor cultivate şi spontane. Adulţii hibernanţi încep să apară de la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie şi zborul lor durează până la începutul lunii august. Zborul maxim are loc de la sfârşitul lunii aprilie, până laînceputul lunii iunie. Adulţii sunt diurni şi termofili, mai activi înzilele călduroase şi cu soare, când zboară şi se hrănesc cel mai intens. Noaptea se retrag pe sub bulgări de pământ, în crăpăturile solului sau pe sub diferite resturi vegetale. După o perioadă de hrănire, la începutul lunii iunie, are loc copulaţia şi ponta. Femela pătrunde în sol şi depune ouăle în grupe a câte 3-4 ouă. Dezvoltarea embrionară, în funcţie de temperatura şi umiditatea solului, durează 22-30 zile. Larvele apărute se hrănesc cu humus sau cu rădăcini fine. Iernează de două ori în sol, la adâncimi de până la 1 m. Larva ajunsă la completa dezvoltare în cel de al treilea an, la mijlocul sau sfârşitul lunii iulie, se retrage la o adâncime de până la 15 cm unde, într-o celulă de formă ovală, se Fig. 3 6. Cărăbuşul negru al porumbului transformă în pupă Stadiul de pupă durează (Pentodon idiota Hrbst.): 12-14 zile. Adulţii apăruţi rămân în aceleaşi 1 - adult; 2 - larvă; 3 - plantă de porumb atacată locuri până în primăvara viitoare, (după Znamensky)

97

Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul negru al porumbului este o specie polifagă Atacă porumbul, sorgul, floarea-soarelui, sfecla, varza, tomatele, tutunul, mazărea, soia etc., precum şi puieţii de măr, păr, piersic, vişin, prun, nuc etc, din pepinierele pomicole. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă însă daune mai mari produce ca adult, mai ales în culturile de porumb. Adulţii rod tulpinile în regiunea coletului sub formă de cavităţi de până la 7 cm adâncime, iar pe cele subţiri le retează complet. Plantele atacate se ofilesc şi se usucă. La invazii puternice cultura poate fi compromisă Larvele atacă rădăcinile subţiri, distrugândule complet. Uneori larvele dăunează ca şi adulţii, rozând plantele în regiunea coletului. Combatere. împotriva adulţilor, la invazii mari se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru gărgăriţa porumbului (Tanymecus dilaticollis Gyll.). Larvele se combat concomitent şi cu aceleaşi produse ca şi viermii-sârmă (Agriotes sp.). Familia Lethridae Această familie cuprinde peste 70 specii de forfecări, care se întâlnesc în diferite regiuni ale globului. Printre speciile mai frecvent întâlnite în republică şi care prezintă o importanţă maj oră se numără specia Lethrus apterus Laxm. Forfecarul - Lethrus apterus Laxm Răspândire. Forfecarul este răspândit în multe ţări din Europa şi Asia Centrală. Descriere. Adultul are corpul masiv şi convex de 15-27 mm lungime, dorsal de culoare neagră-mată. Capul este mare, îngustat spre bază, cu mandibulele foarte dezvoltate, ca nişte foarfece, îndeosebi la masculi de unde şi denumirea de „forfecar". Ochii sunt mici, bruni-roşcaţi. La masculi, pe partea ventrală a mandibulei, prezintă câte 0 excrescenţă lungă, îndreptată în jos. Antenele sunt măciucate, cu măciuca în formă de con, compusă din 3 articule. Protoracele este mai dezvoltat decât abdomenul care este scurt şi rotunjit la vârf. Elitrele sunt scurte, concrescute şi fin dungate, iar aripile posterioare lipsesc (de unde şi denumirea de apterus), din care cauză forfecarul nu poate zbura. Picioarele au tarsele bine dezvol­ tate, cele anterioare fiind prevă­ zute cu trei dinţi puternici şi adaptate pentru săpat (fig. 37). Oul are forma ovală, de 5-6 mm lungime şi de 3-3,5 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie. Larva are corpul de 35-42 mm lungime, uşor curbat, de culoare albă. Capul este mare, de culoare brun-gălbuie, cu antene scurte, formate din 3-4 articule. Fig. 37. Forfecarul (Lethrus apterus Laxm.): Picioarele sunt slab dezvoltate. 1 -- adult; adult; 22 - galeriea galeriea adulţilor adulţilor cu cu loje loje pentru pentru depunerea depunerea ouălor şi depozitarea hranei (după Zverozomb - Zubovsky)

98

Orificiul anal este rotund, cu 6

raze dispuse radial.

Pupa este de culoare albă sau gălbuie, iar mai târziu devine neagră. Biologie şi ecologie. Forfecarul are o generaţie pe an. Iernează ca adult în galerii în sol la 50-70 cm adâncime. Primăvara devreme, la sfârşitul lunii martie sau în aprilie, când temperatura solului ajunge la 7-8 °C, forfecarul începe să iasă la suprafaţa solului. Apariţia în masă a dăunătorului, se înregistrează din a doua decadă a lunii aprilie, ceea ce coincide fenologic cu desfacerea mugurilor la viţa de vie. Imediat după apariţie, insectele adulte îşi sapă galerii temporare în sol, sub un unghi de 25-30° şi la adâncime de 15-18 cm, în care locuiesc şi se ascund noaptea şi în caz de primejdie. Forfecarul este o insectă termofilă, fiind activ în zilele călduroase şi însorite. La începutul lunii mai are loc împerecherea, când ambele sexe locuiesc împreună şi sapă o galerie de 54-63 cm, mai rar până la 72 cm adâncime, cu diametrul de 15-18 mm cu pereţii îndesaţi. Galeriile sunt săpate mai ales în terenurile înţelenite, pe marginea drumurilor, în malurile şanţurilor, pe terasele apelor etc. In anii de invazii forfecarul se dezvoltă şi în viţa-de-vie, săpând galerii în apropierea butucilor sau între ei, unde solul este, lucrat mai slab. La suprafaţa solului de o parte a locului de intrare se găseşte, o grămăjoară de pământ cu dejecţiile insectei. In partea verticală a galeriei forfecarul sapă cămăruţe laterale speciale (10-12 la număr) de 3 -4 cm lungime şi 2 cm lăţime, la capătul cărora, într-o lojă mică, cu diametrul de până la 8 mm, femela depune câte un ou şi îl acoperă cu un strat subţire de pământ. Apoi gândacii adună bucăţi de frunze, lăstari, muguri de viţă de vie sau alte plante cultivate şi spontane, care sunt mărunţite şi transformate în cocoloaşe (bulgăre), iar după aceea cămăruţele sunt acoperite cu pământ. O femelă depune în medie 8-11 ouă, maximum până la 20-30 ouă. După 6-12 zile apare larva, care rămâne în interiorul cămăruţei şi se hrăneşte până la maturitate cu conţinutul acestor cocoloaşe pregătite de adulţi. Dezvoltarea larvelor durează 25-30 zile şi în această perioadă au loc trei năpârliri. Ajungând la maturitate, larvele se transformă în pupe, iar după 12-14 zile (de obicei, în luna iulie) apar insectele adulte, care rămân în sol pentru hibernare pâm în primăvara următoare. Plante atacate şi mod de dăunare. Forfecarul este o insectă polifagă, atacă cerealele, floarea-soarelui, sfecla, lucerna, secara, viţa de vie, precum şi pepinierele pomicole şi viticole. Pagube mai mari se înregistrează în viţa de vie, mai ales în cea care se mărgineşte cu terenuri înţelenite, cu drumuri, acestea fiind locurile favorabile pentru înmulţirea dăunătorului. Atacă insectele adulte care se hrănesc cu mugurii, frunzele, tulpinile şi lăstarii plantelor cultivate. Retezarea lăstarilor este dreaptă ca de foarfece (de unde şi denumirea de „forfecar"). Daune mai mari produce în perioada maturării sexuale şi, în special, în perioada pregătirii hranei pentru larve. Timp de o zi, o singura insectă poate ataca până la 10 lăstari de vită de vie. Pe sectoarele care se mărginesc cu terenurile înţelenite sau drumuri, forfecarul poate distruge până la 30% din butucii de viţă de vie tânără. In pepiniera pomicolă adulţii atacă puieţii tineri, frunzele şi lăstarii, preferând mărul, părul şi caisul. în unii ani, forfecarul distruge până la 40% de plante tinere. Populaţia acestui dăunător este redusă de diferite boli ale larvelor, provocate de bacterii sau ciuperci entomopatogene, sau sunt distruse de diferite insecte prădătoare 99

Hister bipustulatus Schall., Dermester lardarius L., etc. Insectele adulte sunt nimicite de cioara de câmp, dumbrăveanca, sfrânciocul mic etc. Combatere. In combaterea forfecarului se aplică în general, numai măsuri agrotehnice preventive, aşa ca: aratul terenurilor înţelenite şi al pârloagelor, care sunt focarele principale de înmulţire a forfecarului; aplicarea lucrărilor de întreţinere aplantelor cultivate (arat, săpat, cultivat etc), încât forfecarul să nu poată săpa galerii; izolarea focarelor dăunătorului prin şanţuri-capcane de 30-40 cm adâncime şi tot atât de late, pentru a împiedica trecerea forfecarului în culturile cultivate. Insectele din şanţuri se strâng sau se nimicesc cu diferite insecticide.

3.3.

LEPIDOPTERELE POLIFAGE

Plantele cultivate sunt atacate de numeroase specii de lepidoptere polifage, care sunt cuprinse în familiile: Noctuidae şi Pyraustidae. Familia Noctuidae Această importantă familie de lepidoptere polifage cuprinde specii cu o deosebită importanţă pentru agricultură. Se cunosc o serie de specii de Noctuidae ale căror larve se comportă ca dăunători polifagi de primă importanţă. Dintre acestea se consideră că aproximativ 145 de specii sunt mai frecvente şi atacă diferite culturi în tot cursul perioadei de vegetaţie, de la răsărirea plantelor şi până la recoltarea lor. Printre speciile de Noctuidae cu o frecvenţă mai mare şi care prezintă o importanţă maj oră se numără: Agrotis (Scoţia) segetum Den. et Schiff., A. exclamationis L., A. ipsilon Rott, Amathes (Xestia) c-nigrum L.,Autographa gamma L., Mamestra brassicae L., Helicoverpa armigera Hbn. etc. In funcţie de frecvenţa şi intensitatea atacului pe care-1 cauzează plantelor agricole, diferite specii de noctuide sunt tratate în diferite capitole ale manualului. După modul de viaţă şi atacul plantelor, noctuidele se împart în două grupe: omizi de pământ (viermi cenuşii) şi omizi defoliatoare. Omizile de pământ se dezvoltă mai mult în sol şi atacă organele subterane îndeosebi în regiunea coletului ale celor mai diverse plante cultivate şi spontane; omizile defoliatoare se dezvoltă pe organele aeriene ale plantelor şi atacă aparatul foliar, lăstarii şi fructele diferitor plante. Se deosebesc omizile acestor două grupe de Noctuidae şi după structura capului: la omizile de pământ vârful suturilor frunţii continuă convergent până în vârful suturilor occipitalului, pe când la omizile defoliatoare acestea nu ajung până la vârful suturilor occipitale, fiind despărţite de sutura epicraniană de pe creştetul capului. Viermii cenuşii sau omizile de pământ In culturile agricole se întâlnesc numeroase specii de lepidoptere noctuide polifage, cunoscute ca insecte adulte sub denumirea populară de „buhe", iar ca larve - sub denumirea de „viermi cenuşii" sau „omizi de pământ". Printre speciile de omizi de pământ cu o frecvenţă mai mare şi care produc pagube de importanţă economică mare la diferite plante cultivate (îndeosebi în culturile de cereale păioase, porumb, plante tehnice, 100

legumicole) se numără: buha semănăturilor (Agrotis (Scoţia) segetum Den. et. Schiff.), buha sfeclei (A. exclamationis L.), buha porumbului {A. ipsilon Rott.) etc, care au o comportare asemănătoare şi un atac similar. Dintre speciile menţionate mai sus, prin răspândire, posibilitatea înmulţirii şi daunele produse prezintă o deosebită importantă specia buha samănăturilor (Agrotis segetum Den. et Schiff.). Buha semănăturilor -Agrotis segetum Den. et Schiff Sin.: Scoţia segetum Den. et. Schiff, Euxoa segetum Den. et Schiff. Răspândire. Buha semănăturilor este răspândită în multe ţări din Europa, Asia Mică şi Asia de Est, precum şi în Africa de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 35-45 mm. Capul este relativ mic ochii golaşi, antenele sunt pectinate la masculi şi filiforme la femele. Corpul este brun-cenuşiu. Aripile anterioare sunt de culoare variabilă: la masculi, de regulă sunt de culoare mai deschisă galbenă-cafenie, galbenă-cenuşie sau brună-cenuşie; la femele brună-cenuşie, cenuşie sau cenuşie-închisă, cu trei pete negre caracteristice speciilor de Noctuidae (reniformă, circulară (orbiculară) şi cuneiformă) care sunt înconjurate cu câte o bandă de culoare neagră. Câmpul aripilor este străbătut de 5 dungi brune, transversale, în zig-zag, dintre care mai pronunţate sunt două dungi mediane şi una marginală. Aripile posterioare la masculi sunt albe, cu nervuri de culoare brună, iar la femele-cenuşii, mai întunecate pe marginea exterioară şi cu franjuri albe. Tibiile picioarelor, sunt prevăzute cu câte un pinten puternic (fig. 3 8). Oul este emisferic, uşor turtit în regiunea micropilului, în diametru de 0,5-0,6 mm, de culoare albă la depunere şi roz gălbuie spre sfârşitul incubaţiei. Pe chorion prezintă 45-48 de creste dispuse radial, dintre care :K";jf;;:, s-;,S^: numai 16-20 ajung în zona micropilară Larva de vârstă inferioară este de culoare brună-cenuşie sau pământie, iar în vârsta a V-a - a Vl-a este cafeniecenuşie sau brună-cenuşie, cu un luciu unsuros. Capul este brun, galben-închis, cu un desen brun-închis sau negru în formă de semilună. Pe partea dorsală a corpului sunt prezente 3 dungi brune, dintre care cea mediană este mai lată. Pe fiecare segment abdominal se găsesc Fig. 38. Buha semănăturilor 3-4 negi (sclerite) mici, rotunzi, de (Agrotis segetum Den. et Schiff.): culoare cenuşie-închisă, fiecare cu câte 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - 5 - atac de larve la un păr senzitiv. Al 4-lea sclerit (scut) de sfeclă (după Scegolev) şi la porumb (după Manolache pe al 4-lea segment abdominal, plasat şi Boguleanu)

iii

;

101

în urma stigmei, este de 2,5 ori mai mare decât stigma-caracter principal prin care se deosebeşte de alte omizi de pământ. Croşetele de pe picioarele abdominale, în număr de 10-12 sunt dispuse pe 3/4 de cerc. Lungimea corpului variază între 45-52 mm. Pupa are 18-20 mm lungime şi este de culoare brună-roşcată, prevăzută apical, pe abdomen, cu 2 spini. La baza segmentelor abdominale prezintă câte 5-7 puncte rugoase. Biologie şi ecologie. Buha semănăturilor are 2 generaţii pe an. Iernează ca larvă în ultimele vârste (a V-a-a Vl-a) în sol, la o adâncime de 10-25 cm. Primăvara, în luna aprilie, când temperatura medie ajunge zilnic la 10 °C, larvele migrează în straturile superficiale ale solului, unde continuă să se hrănească, însă un timp foarte scurt, 10-12 zile, apoi se transformă în pupă. Dacă în perioada migrării larvelor temperatura scade sub 10 °C şi cad precipitaţii abundente (peste 50 mm), migrarea larvelor este mult reţinută. Pupele generaţiei hibernante se dezvoltă în 18-30 zile. Temperatura optimă pentru dezvoltarea pupei este de 25-30 °C. Primii fluturi apar primăvara, la începutul lunii mai, când temperatura medie a aerului ajunge la 14-16 °C, iar apariţia maximă se înregistrează la 18 °C. Zborul fluturilor este nocturn, hrănindu-se cu nectarul florilor, iar ziua se ascund sub bulgări, în sol, sub frunze şi alte resturi vegetale. Noaptea adulţii sunt atraşi de diferite surse de lumină preferând razele ultraviolete, se adună la unele mirosuri alimentare (melasă în fermentaţie ş. a.). Pe baza aceasta, au fost construite diferite capcane, folosite pentru a urmări intensitatea zborului fluturilor sau distrugerea lor directă. Copulaţia şi depunerea ouălor are loc după 2-3 zile de la apariţie. Buha semănăturilor depune cel mai mare număr de ouă pe sectoarele cu plante rare (culturi prăsitoare, porumb, tutun, sfeclă pentru zahăr, floarea-soarelui ş. a.), sau legumicole (tomate, vinete, ardei, ceapă, usturoi ş. a.), pe terenurile crescute cu samuraslă de mazăre şi de alte culturi, precum şi pe cele năpădite de buruieni dicotiledonate. Ouăle sunt depuse izolat, mai rar în grupe mici până la 30 ouă pe partea inferioară şi pe peţiolul frunzelor de diferite plante spontane (pălămidă, volbură, scaieţi, pătlagină ş. a.), uneori pe plante cultivate (varză, tutun, sfeclă ş. a.), pe resturi vegetale sau în sol. Femela, în general, depune ouăle sub frunzele plantelor joase, în special ale celor care acoperă bine solul şi menţin o atmosferă umedă. Prolificitatea femelelor variază mult în funcţie de calitatea şi cantitatea hranei, folosită de larve. Fiecare femelă poate depune de la 600 până la 1000 ouă, uneori chiar până la 2200. Temperatura optimă pentru dezvoltarea ouălor este cuprinsă între 20-27 °C. Incubaţia durează 4-15 zile. Larvele apar de obicei în decada a treia a lunii mai - începutul lunii iunie, atingând maximul la mij locul lunii iunie. In primele vârste se hrănesc cu părţile aeriene ale plantelor, iar pe măsură ce se dezvoltă devin fototropice negative, se retrag în sol, în apropierea plantelor şi se hrănesc la coletul lor, mai ales noaptea Ziua stau ascunse în stratul superficial al solului, la adâncimea de 3-4 cm, răsucite sub formă de colac. In decursul perioadei de dezvoltare, care în funcţie de temperaturi durează 20-40 zile larvele năpârlesc de 6 ori. Maj oritatea larvelor ajung la maturitate pe la începutul lunii iulie, migrează mai adânc în sol de regulă la 5-10 cm adâncime şi se transformă în pupă O parte din larvele primei generaţii, în anii cu verile răcoroase, cad în diapauză şi se transformă în pupă în primăvara următoare. După 2-3 săptămâni, la sfârşitul lunii iulie, apar fluturii generaţiei a doua, care depun 102

ouăle de cele mai multe ori în câmpurile eliberate de culturile leguminoase pentru boabe sau de cereale păioase pregătite pentru semănatul cerealelor de toamnă. După 5-10 zile apar larvele, care se dezvoltă până toamna târziu (octombrie-noiembrie) apoi se retrag în sol la 10-25 cm adâncime, unde iernează. Larvele acestei generaţii, care şi-au încheiat dezvoltarea, acumulează un mare procent de grăsime şi o mică cantitate de apă, ceea ce dă posibilitate să reziste iarna la geruri de până la -l 1 °C, în unele cazuri până la - 1 8 °C, iar cele care nu şi-au încheiat dezvoltarea toamna, au un mare procent de apă şi un conţinut scăzut de grăsimi, de aceea pier la temperaturi mai joase de - 5 °C. Plante atacate şi mod de dăunare. Buha semănăturilor este o specie polifagă. Atacă peste 140 specii de plante cultivate şi spontane, care aparţin la 36 familii botanice. Larvele din prima generaţie produc daune în culturile de porumb, sfeclă pentru zahăr, tutun, floarea-soarelui, tomate, vinete, ardei, ceapă, usturoi ş. a., precum şi în pepi­ nierele pomicole şi şcolile viţei de vie. O singură larvă din această generaţie poate distruge până la 10-15 plantule tinere, timp de o noapte. Larvele la început se hrănesc cu frunzele diferitelor plante spontane şi nu produc daune de importanţă economică, apoi migrează în sol, unde rod boabele în germinaţie, sau atacă părţile subterane ale plantelor tinere, îndeosebi în regiunea coletului. Noaptea ies la suprafaţă şi rod frunzele plantelor de la exterior spre interior. Plantele tinere sunt retezate la colet, pe cele mai dezvoltate le roade în regiunea coletului sau sapă galerii în rădăcina principală. Plantele atacate se ofilesc, se îngălbenesc şi se usucă. Larvele generaţiei a doua, care sunt deosebit de dăunătoare, atacă cerealele păioase de toamnă. Daune deosebit de mari se înregistrează, în anii când în cea de-a douajumătate a verii este cald şi umed. înmulţirea acestui dăunător este mult frânată de activitatea a peste 70 de specii entomofage, polifage şi oligofage, prădătoare şi parazite de ouă, larve şi pupe, printre care o importanţă majoră prezintă: Trichogramma evanescens Westw., Banchus falcatorius F., Amblyteles vadatorius L., Apanteles congestus Nees., Rhogas dimidiatus Spin., Villa hottentotta L. etc, precum şi unele specii de batracieni (broasca de uscat cafenie, broasca râioasă verde ş. a.) sau de reptile (şopârla cenuşie) sau de păsări insectivore (cioara de câmp, coţofana, graurii, nagâţul, pupăza ş. a.). Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice, biologice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice, imediat după recoltarea culturilor de cereale păioase şi leguminoaselor pentru boabe, se recomandă efectuarea arăturii timpurii, pentru a distruge stadiile aflate în sol (larve, pupe) până la însămânţarea cerealelor de toamnă, distrugerea sistematică a buruienilor şi a samulastrei pe terenurile arate, lipsind, astfel fluturii de posibilitatea pontei, iar larvele tinere de posibilitatea hranei în primele vârste; în toamnă, efectuarea arăturii adânci, pentru, distrugerea stadiului hibernant; în primăvară, în perioada transformării larvelor hibernante în pupe (aprilie - începutul lui mai), până la înfiinţarea culturii, se recomandă prelucrarea minuţioasă a solului, pentru distrugerea acestor stadii; în cursul vegetaţiei, aplicarea prelucrărilor repetate ale solului cu cultivatorul, în perioada depunerii ouălor şi apariţiei larvelor (sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie), pentru distrugerea lor; însămânţarea şi plantarea culturilor cât mai timpuriu, în terenuri 103

bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante viguroase, care sunt mai rezistente la atac; cultivarea soiurilor de plante, rezistente la atacul dăunătorului. Combaterea biologică se realizează prin utilizarea paraziţilor şi a preparatelor biologice. Pentru distrugerea ouălor, la începutul şi în timpul pontei, se recomandă lansarea viespii oofage Trichogramma evanescens Westw., utilizându-se câte 30 - 50 mii viespifemelă/ha pentru flecare generaţie, realizându-se un raport dintre parazit şi gazdă de 1:10. în culturile legumicole, la apariţia larvelor, o eficacitate înaltă se realizează prin aplicarea preparatului baculovirotic Virin - AScutitrul de 3 mlrd. granule (poliedre)/g. în doză de 0,2 - 0,3 kg/ha. Ca măsuri biotehnice se recomandă folosirea capcanelor cu feromon specific (FeroSEG) pentru aprecierea nivelului populaţiei şi avertizarea tratamentelor, precum şi pentru captarea în masă a musculilor, utilizându-se câte 13-15 capcane la hectar. In anii de invazii, dacă densitatea numerică a larvelor în sol depăşeşte PED (2-3 larve/m2) se aplică tratamente chimice la seminţe şi la sol, utilizând aceleaşi produse ca şi pentru viermii-sârmă (Agriotes sp.). După apariţia plantelor, tratamente chimice se aplică împotriva larvelor în primele vârste la semnalarea atacului la frunze şi depăşirea PED (2-3 larve/m2) prin stropiri cu diferite produse - Zolone 35 EC (1,6-2,0 l/ha), Sumithion 50 EC (1,0-1,4 l/ha) în culturile de tutun; Arrivo 250 EC (0,24-0,32 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25-0,5 l/ha) în culturile de pepeni verzi (harbuz) şi galbeni (zămos); Arrivo 250 EC (0,4 l/ha), Dursban 480 EC (2,0-2,5 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha), Şarpei ME (0,2-0,3 l/ha), Zolone 35 EC (3,0-3,5 l/ha) în culturile de sfeclă pentru zahăr. hi terenurile puternic infestate cu larve de vârstă superioară (4-5 larve/m2) o eficienţă înaltă se poate realiza prin utilizarea momelilor alimentare toxice, preparate din plante verzi (lucerna, frunze de sfeclă, varză etc.) tratate cu o soluţie de 0,5 % de Chinmix 050 EC sau Decis 2,5 EC până la îmbibarea completă, utilizându-se câte 200-250 kg momeală verde/ha. Rezultate mai bune se obţin dacă administrarea momelilor se face seara, când larvele sunt mai active. La invazii puternice tratamentele chimice se pot repeta la intervale de 8-10 zile. Buha sfeclei sau buha cu semnul exclamării -Agrotis exclamationis L. Sin.: Scoţia exclamationis L. Răspândire. Buha sfeclei este răspândită în Europa de Vest, în Asia şi Africa de Nord. Descriere. Adultul se aseamănă cu buha semănăturilor, având anvergura aripilor anterioare de 32-45 mm. Aripile anterioare sunt de culoare brună-închisă, brună-cenuşie sau pământie, cu 3 pete (reniformă, orbiculară şi cuneiformă), caracteristice speciilor de Noctuidae. Pata reniformă este brună-neagră, cea orbiculară este mai deschisă, iar cea cuneiformă este neagră în întregime şi are aspectul semnului exclamării, de unde vine şi numele speciei, prin ce şi se deosebeşte de buha semănăturilor. Aripile posterioare sunt albicioase, cu marginile cenuşii brune (fig. 39). Oul este emisferic, de culoare albă-gălbuie, de 0,7-0,9 mm lungime, cu creste radiale. 104

Larva la completa dezvoltare, are 45-50 mm lungime, este asemănătoare cu larva buhei semănăturilor, de culoare cenuşie-deschisâ. Protoracele este de culoare închisă. Fiecare segment abdo­ minal prezintă câte patru plăci mici negricioase. Partea dorsală a corpului este străbătută de o dungă de culoare brună. Picioarele abdominale au 10-12 croşete Fig. 39. Buha sfeclei sau buha cu semnul dispuse în formă de semicerc. exclamării (Agrotis exclamationis L.) Pupa are până la 20 mm lungime, (după Scegolev) culoare brună-roşcată, cu doi spini pe cremaster. Biologie şi ecologie. Biologia buhei sfeclei aste asemănătoare cu cea a buhei semănăturilor, deosebindu-se printr-o dezvoltare mai lentă Apariţia adulţilor buhei sfeclei are loc cu 6-8 zile mai târziu decât ai buhei semănăturilor. Plantele atacate şi măsurile de combatere sunt asemănătoare cu cele descrise la buha semănăturilor (Agrotis segetum Den. et Schiff.)

IR

Buha grâului - Euxoa tritici L. Sin.: Agrotis tritici L. Răspândire. Buha grâului este răspândită în multe ţări din Europa, în unele regiuni din Asia Mică şi în Mongolia de Nord. Descriere. Adultul se aseamănă foarte mult cu buha semănăturilor, însă de talie mai mică. Anvergura aripilor anterioare este 23-35 mm. Corpul este cenuşiu. Aripile anterioare sunt cenuşii, cenuşii-galbene, cenuşii-închise sau castanii-închise, în special la femele, cu două linii transversale puţin vizibile. Maculele reruformă şi circulară sunt castaniiviolete, mai deschise decât aripile, iar cea cuneiformă este neagră. Spre marginea externă se află o maculă triunghiulară mare şi două mici, negre. Aripile posterioare sunt aproape albe, mai închise la culoare în unghiul anterior; nervurile sunt castanii (fig. 40). Oul este emisferic, în diametru de 0,65-0,7 mm şi 0,43-3,48 mm înălţime, de culoare albă, sau albă-cenuşie. Larva la maturitate are corpul cilindric, masiv, de 22-35 mm lungime, de culoare cenuşie-castanie, aproape neagră, dorsal cu o linie longitudinală Fig. 40. Buha grâului (Euxoa tritici L.): îngustă de culoare deschisă, situată pe - femelă; 2 - mascul; 3 - ou; 4 - ouă în sol; 5 - larvă; o bandă lată cenuşie. Capul este gal- * cocon impregnat cu grăunciori de pământ; 7-8 - pupa ben-cafeniu sau roşcat, cu pete întune- (după Bogdanov - Katikov) 105

cate. Scutul toracic este brun-închis, uneori aproape negru Stigmele sunt ovale, late, negre. Croşetele de pe picioarele abdominale în număr de 18-20, sunt dispuse pe 3/4 de cerc. Pupa are 16-17 mm lungime, este de culoare brună-deschisă. Biologie şi ecologie. Buha grâului are o generaţie pe an. Iernează larvele formate, în interiorul oului, în stratul superior al solului. Primăvara, când temperatura aerului ajunge la 10 °C din ouă apar larvele, care în primele două vârste trăiesc şi se hrănesc pe frunzele plantelor din familiile solanacee şi chenopodiacee, scheletându-le. Larvele de vârstă mai înaintată în timpul zilei stau ascunse în stratul superficial al solului, iar noaptea atacă frunzele de jos, coletul plantelor cultivate. In lunile mai-iunie, larvele devin mature, se retrag în sol, la câţiva centimetri, unde se transformă în pupe, iar după 15-20 zile apar adulţii. Fluturii apar treptat, din prima decadă a lunii iulie până în august, mai intens în prima jumătate a lunii august. Sunt nocturni şi au un zbor rapid, iar ziua se ascund în locurile umbrite printre plante. Fluturii se hrănesc în timpul nopţii cu nectarul diferitor flori. Femelele depun ouăle pe sol, sub bulgării de pământ, în crăpături, izolat sau în grupe a câte 35-40 bucăţi în pachete mici, acoperite cu o secreţie vâscoasă. O femelă depune în medie 700-800 ouă, uneori chiar mai multe (până la 1500). Incubaţia durează 1 -3 săptămâni. Larvele formate rămân să ierneze în interiorul ouălor în sol. Plante atacate şi mod de dăunare. Buha grâului este un dăunător polifag. Atacă sfecla, tomatele, castraveţii, floarea-soarelui, tutunul, porumbul, grâul, mazărea, varza, ceapa, cartoful, bumbacul, viţa de vie, puieţii din pepinieră ş. a Larvele atacă boabele în germinare, ale cerealelor, retează plantele de la colet, sau rod frunzele. Plantele atacate se usucă. înmulţirea în masă a buhei grâului este frânată de diferiţi factori abiotici şi biotici. Temperaturile ridicate de la suprafaţa solului, precum şi precipitaţiile abundente de toamnă distrug un mare număr de ouă şi larve, in mare măsură reduc densitatea populaţiei acestui dăunător şi insectele parazitei Trichogramma evanescens Wcstw.,Amblyteles negatorius L., A. panzeri Wesm., Rhogas dimidiatus Spin., Apantales congestus Nees., insectele prădătoare: Carabus auratus L. C. cancelatus Illig., C. coriaceus L., C. violaceus L. ş. a. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la buha semănaturilor (Agrotis segetum Den. et Schiff.). Omizile defoliatoare In diferite culturi agricole se întâlnesc numeroase specii de noctuide polifage, larvele cărora atacă aparatul foliar, tulpinile tinere, florile şi fructele, provocând pagube deosebit de importante. Printre speciile mai frecvent întâlnite se numără buha gamma (Autographa gamma L.), buha grădinilor de legume (Xestia c-nigrum L.), buha lucernei (Heliothis viriplaca Hfn.), buha verzei (Mamestra brassicae L.), buha fructificaţiilor, sau omida fructelor (Helicoverpa armigera Hb.) etc. Buha gamma -Autographagamma L. Sin.: Phytometragamma L., Plusia gamma L. Răspândire. Buha gamma este răspândită în Europa de Vest, Asia, America de Nord şi în Africa de Nord. 106

Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 40-48 mm. Aripile anterioare sunt de culoare brună-cenuşie, cu o nuanţă violetă, cu un desen caracteristic acestei specii în forma literei greceşti y (gamma), de culoare aurie sau argintie, de unde şi denumirea populară de „buha gamma". Pata reniformă este alungită, puternic arcuită, ca şi pata rotundă, conturată cu o linie subţire, strălucitoare. Aripile posterioare sunt brune-cenuşii, mai deschise la bază şi mai întunecate la vârf (fig. 41.) Oul are în diametru 0,5-0,6 mm, de formă emisferică şi culoare albă-gălbuie cu 36-38 de creste, dispuse radial. Larva la completa dezvoltare are 30-45 mm lungime şi 2,0-2,2 mm lăţime, de culoare verde-închisă sau verde-deschisă, mult îngustată spre partea anterioară, cu trei perechi de picioare abdominale. Capul este galben cu pete negre (aşezate în grupe a câte 5-7 pete). Corpul larvei este străbătut dorsal de 8 dungi longitudinale fine. Stigmele sunt de culoare verde, cu bordură albă sau gălbuie. Pupa are 17-20 mm lungime de culoare brună-închisă, cremasterul fiind prevăzut cu 2 cârlige mari şi 6 mici, adăpostită într-un cocon mătăsos, strălucitor. Biologie şi ecologie. Buha gamma are 3-4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă de diferite vârste şi pupă în sol, ca adult pe sub resturile vegetale, în crăpăturile scoarţei, în scorburile arborilor etc. Zborul fluturilor are loc din prima decadă a lunii mai şi durează până la sfârşitul lunii septembrie, uneori şi în octombrie. Parţial, zborul diferitor generaţii se suprapune, de aceea se face impresia că zborul adulţilor are loc în continuu. De obicei se înregistrează două maxime de zbor-unul în ultima decadă a lumi iunie\ , prima decadă a lunii iulie şi altul înjumătăţea a doua a lunii august. Fluturii generaţiei hibernante, de regulă sunt puţini. Este o specie termofilă Temperatura optimă pentru zborul fluturilor este cuprinsă între 20-25 °C. La temperaturi de până la 17 °C nu au loc maturarea organelor sexuale şi ponta. Spre deosebire de alte specii de buhe, buha gamma zboară atât ziua cât şi noaptea, hrănindu-se cu nectarul florilor a peste 177 specii de plante din 38 familii botanice, începând din luna iunie are loc copulaţia şi depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse izolat câte 1-2 mai rar câte 3-6 îndeosebi pe partea inferioară a frunzelor, în special, pe buruieni, preferând speciile din familia compozitelor, cruciferelor, leguminoaselor, Fig. 41. Buha gamma labiatelor şi rozaceelor. Femelele de aseme­ (Autographa gamma L.): nea depun ouăle şi pe diferite plante cultivate, - adult; 2 - larvă (după Scegolev) ca: sfecla pentru zahăr, floarea-soarelui,

mm

H

107

mazăre, cartof, varză, trifoi ş. a Prolificitatea femelelor este în medie de 500 ouă, maximum 1500-2000 în funcţie de substratul trofic al larvelor, de hrana adulţilor, de condiţiile climatice şi de generaţie. Incubaţia durează 3-7 zile. Condiţiile optime pentru dezvoltarea ouălor sunt umiditatea relativă a aerului 80-100% şi temperatura de 20-30 °C. Larvele apărute sunt foarte higrofile, dezvoltându-se la umiditatea aerului de 90-100 % şi temperatură de 20-30 °C şi se hrănesc cu planta gazdă, trecând apoi în grupe, sub forma unor adevărate migraţii, pe plantele altor culturi. Mersul larvelor este asemănător cu al cotarilor. Stadiul larvar durează 16-25 zile; năpârlesc de 4 ori şi au 5 vârste. Ajungând la maturitate îşi confecţionează pe ultima plantă de hrană un cocon mătăsos transparent, prins în vârful plantelor, sau sub marginea îndoită a frunzelor, iar în toamnă - în stratul superior al solului, în care are loc împuparea. Stadiul de pupă la temperatura de 22-24°C durează 7-12 zile. Ciclul întreg de dezvoltare de la ou până la zborul fluturelui constituie 25-45 zile. Plante atacate şi mod de dăunare. Buha gamma este o specie polifagă larg răspândită, însă se întâlneşte, de obicei, în populaţii reduse şi nu produc pagube mari, deşi în anii de invazii poate cauza daune uriaşe. Larvele buhei gamma pot ataca peste 390 specii de plante cultivate şi spontane, care sunt cuprinse în peste 60 familii botanice, însă cele mai preferate sunt mazărea, sfecla, varza, cartoful, floarea-soarelui, porumbul, ceapa, morcovul, coacăzul, mărul, părul ş. a. Larvele se hrănesc cu frunzele plantelor, la care în prima vârstă rod una din epiderme şi parenchimul, lăsând neatacată cealaltă epidermă, iar în celelalte vârste rod frunzele marginal şi perforaţii în limb, lăsând doar nervurile mai groase. Distrugând toate plantele pe un sector, larvele migrează pe alte câmpuri, atacând în calea lor diferiţi arbori şi arbuşti. Pagubele cele mai mari sunt produse în luna iulie, când larvele consumă foarte mult, în special, în anii secetoşi. La reducerea densităţii populaţiei acestui dăunător o mare importanţă are influenţa nefavorabilă a factorilor mediului ambiant, insectele prădătoare şi parazite, diferite microorganisme etc. Dintre duşmanii naturali cea mai mare importanţă o prezintă insectele parazite: Apanteles congestus Nees., Litomastix truncatellus Dalm., Cratichneumon nigritarius Graw., Trichogramma evanescens Westw. e t c , unele prădătoare: Anatis acellata L., Coccinella septempunctata L., Picromerus bidens L., precum şi diferite păsări insectivore ca: graurii, pescăruşii, rândunelele ş. a. Combatere: în combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice, biologice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice se recomandă: efectuarea arăturilor, adânci de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibernant; distrugerea sistematică a buruienilor, care sunt plante-gazde intermediare ale dăunătorului; semănatul sau plantarea cât mai timpurie a plantelor, în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante viguroase şi rezistente la atac; prelucrarea repetată a solului dintre rândurile plantelor. Ca măsuri biologice se recomandă: lansarea viespei oofage Trichogramma evanescens Vestw. în perioada depunerii ouălor, câte 20-40 mii viespi la 1 ha pentru fiecare generaţie la intervale de 5-6 zile; aplicarea preparatelor biologice, pe bază de bacterii - Bacillus thuringienis, la intervale de (7-8 zile) împotriva larvelor tinere (prima a treia vârstă). Utilizarea curselor cu feromon specific pentru distrugerea masculilor, aprecierea nivelului populaţiilor şi deterniinarea epocii optime de aplicare a tratamentelor chimice. 108

La invazii puternice, când densitatea numerică a larvelor depăşeşte PED (5-8 ex/m2) se aplică tratamente chimice prin rotaţie cu unul dintre produsele: Dursban 480 EC (2,0-2,5 l/ha), Şarpei ME (0,2-0,3 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha), Zolone 35 EC (3,0-3,5 l/ha) în culturile de sfeclă pentru zahăr; Arrivo 250 EC (0,16 l/ha), Sumialpha 5 EC (0,2 l/ha), Decis 2,5 EC (0,3 l/ha), Actellic 50 EC (0,7 l/ha), Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,6-2,0 l/ha) în culturile de varză. Buha lucernei - Heliothis viriplaca Hfn. Sin.: Chloridea viriplaca Hbn. Răspândire. Buha lucernei este răspândită în Europa de Vest, în Asia şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 30-38 mm. Aripile anterioare sunt de culoare cenuşie-gălbuie sau cenuşie-verzuie, cu nuanţe galbene şi cu o pată întunecată în partea mediană a aripii. Dunga marginală - sub formă de puncte întunecate. Pata orbiculară şi cea reniformă este mare, de culoare brună. Aripile posterioare au culoare galbenă-pală cu o dungă lată de culoare neagră la margine şi o pată deschisă în partea mediană (fig. 42). Oul are diametrul de 0,5-0,6 mm, culoare albă-gălbuie la depunere şi verde sau portocalie spre sfârşitul incubaţiei. Larva la completa dezvoltare are corpul de 35-40 mm lungime, de culoare verde-cenuşie sau brună-întunecată, cu capul verde sau galben-verzui, cu un desen şi pete negre. Corpul larvei este acoperit cu perişori negri, care se află pe scuturi de culoare brună-întunecat şi este străbătut dorsal de dungi longitudinale de culoare galbenă. Pupa are lungimea de 15-20 mm, este de culoare brună-roşcată. Biologie şi ecologie. Buha lucernei are două generaţii pe an. Iernează în sol în stadiul de pupă, într-o gogoaşa fină, la adâncime de 6-9 cm. Adulţii primei generaţii încep să apară de la jumătatea lunii mai şi zborul durează până la jumătatea lunii iunie. Zborul adulţilor are loc atât ziua, cât şi noaptea. Pentru maturarea organelor sexuale adulţii se hrănesc pe lucerna în floare, sparcetă, muştar, linte, floarea-soarelui şi alte culturi. Dacă în această perioadă lipsesc plante înflorite şi fluturii n-au cu ce să se hrănească, femelele rămân sterile. O femelă poate depune în medie până la 600-700, maximum 1500 ouă. Ouăle sunt depuse izolat, pe frunzele şi florile celor mai diverse plante, mai ales pe cele de lucerna, Fig. 42. Buha lucernei (Heliothis mazăre, sparcetă, soia, tutun, năut, salvie ş. a. viriplacaH£n.): Durata depunerii ouălor constituie 6-8 zile. 1 - adult; 2-3 - ou, văzut dorsal şi lateral; 4 - pupă; 5 - ultimele segmente ale pupei Incubaţia durează 3-9 zile. Larvele din prima generaţie apar de la (după Bogdanov - Katikov). 109

sfârşitul lunii mai şi se întâlnesc până la jumătatea lui iulie, hrănindu-se cu frunze şi organe generative. Evoluţia stadiului larvar durează 19-3 3 zile. Ajungând la maturitate, larvele se retrag în sol, unde se împupează la adâncime de 2-4 cm. După 10-17 zile apar fluturii din generaţia a doua, care zboară de la jumătatea lunii iulie până la sfârşitul lunii august. Larvele din a doua generaţie încep să apară de la sfârşitul lunii iulie şi se întâlnesc până la jumătatea lui septembrie. în funcţie de temperatură, larvele se dezvoltă 18-25 zile apoi se retrag în sol şi la adâncime de 6-10 cm se transformă în pupe, care rămân să ierneze. Plante atacate şi mod de dăunare. Buha lucernei este un dăunător polifag. Larvele atacă peste 70 specii de plante cuprinse în mai mult de 22 familii botanice, însă mai frecvent atacă tutunul, lucerna, măzărichea, lintea, sulfina, trifoiul, porumbul, culturile legumicole şi etero-uleioase. Larvele atacă frunzele, care la început sunt scheletate, iar apoi roase în întregime. Larvele de vârstă superioară, atacă în afară de frunze, şi organele generative. Plantele vătămate se usucă. La atacuri puternice recolta poate fi compromisă Combatere. Se combate, prin aceleaşi măsuri ca şi buha gamma (Autographa gamma L.). Buha grădinilor de legume -Xestia c-nigrum L. Sin.: Amathes c-nigrum L., Graphiphora c-nigrum L. Răspândire. Buha grădinilor de legume este răspândită în Europa, Asia Mică şi Centrală şi în America de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 36-48 mm. Culoarea generală a corpului este brună-roşcată. Antenele sunt filiforme la ambele sexe. Aripile anterioare sunt brune-roşcate-cenuşii sau brune-cenuşii cu o nuanţă albăstrie, cu liniile transversale de culoare brună-închisă sau neagră. Pe marginea costală, în zona mediană prezintă o pată albă-cenuşie înconjurată în partea posterioară de o pată neagră, în forma literei „c". Spre marginea apicală a aripii prezintă o pată reniformă mai deschisă şi o pată mai mică triunghiulară, neagră. Aripile posterioare sunt albe-cenuşii, mai închise la culoare de-a lungul nervurilor şi spre marginea externă (fig. 43). Oul este emisferic, cu diametrul de 0,6-0,9 mm şi de 0,4-0,5 mm înălţime, la depunere de culoare alb-verzuie pală, iar după o zi devine brun-închis. Chorionul este elastic, prevăzut cu 28-30 de creste radiale, dintre care 15 sunt mai lungi (ajung până în zona micropilară), iar celelalte sunt mai scurte, dispuse alternativ cu primele. Larva la completa dezvoltare are corpul de 28-45 mm. Culoarea diferă de la o vârstă la alta şi chiar în Fig. 43. Buha grădinilor de legume aceeaşi vârstă de la individ la individ. (Xestia c - nigrum L.): Larvele din primele trei vârste sunt de 1 - adult; 2 - ou; 3 - larvă; 4 - pupă (după Pospelov)

110

cm0

a r e verde-murdară sau verde-

cenuşie, iar în vârstele a 5-ea şi a 6-ea au corpul de culoare brună-cenuşie dorsal şi verde-gălbuie ventral. Pa partea dorsală prezintă linii oblice întunecate, iar lateral-o bandă bruna pe linia stigmelor, urmată de o altă bandă substigmală galbenâ-deschisă. Stigmele sunt ovale, albe, înconjurate cu negru. Pupa are 15-17 mm lungime, de culoare brună-roşcată. Biologie şi ecologie. Buha grădinilor de legume are 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă în ultimele (a IV-a - a V-a) vârste în stratul superficial al solului, sau pe sub resturile vegetale, prin crăpăturile şi scorburile pomilor etc. Primăvara larvele hibernante continuă să se hrănească pe diferite plante spontane sau cultivate (floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr, ceapă, tutun ş.a). Larvele sunt active noaptea, iar în timpul zilei stau ascunse în stratul superficial al solului, la 3-4 cm adâncime, răsucite în formă de colac. După o perioadă de hrănire, pe la sfârşitul lunii aprilie, larvele ajung la completa dezvoltare şi începe transformarea în pupe în sol, într-o căsuţă din particule de pământ. Stadiul de pupă durează 12-3 0 zile, în funcţie de condiţiile climatice. Adulţii apar în a doua jumătate a lunii mai, zborul continuă până la mij locul lunii iulie. Maximul de zbor are loc în mai-iunie, când temperatura medie zilnică a aerului este de 17-18 °C. Adulţii sunt nocturni şi se hrănesc cu nectarul florilor. în timpul zilei stau ascunşi pe sub bulgării de pământ, sub pietre sau sub frunzarul plantelor, iar când sunt deranjaţi, au zbor scurt şi îşi caută un nou adăpost. După 4-6 zile de la apariţie are loc copulaţia, care durează 8-12 zile. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe a câte 18-40 ouă, pe suprafaţa solului sau pe partea inferioară a frunzelor, pe diferite plante cultivate sau spontane joase, preferând locurile cu umiditate ridicată. Prolificitatea femelelor este de 800-950 ouă, maximum până la 1450. Incubaţia durează 5-11 zile, în funcţie, mai ales, de temperatura aerului. Larvele încep să apară din a doua jumătate a lunii iunie şi durează până la sfârşitul lunii iulie. Acestea atacăpărţile tinere ale plantelor, mtâlnindu-se într-un număr mare în culturile de mazăre, linte etc., unde se hrănesc cu frunzele plantelor, iar mai târziu atacă păstăile verzi şi boabele. După recoltarea leguminoaselor pentru boabe, larvele migrează în culturile din vecinătate, atacând tutunul, sfecla pentru zahăr, trifoiul şi alte culturi. In primele 4 vârste larvele sunt diurne, hrănindu-se cu părţile supraterestre ale plantelor, rozând epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor. DupăalV-anăpârlire, larvele îşi schimbămodul de viaţă, devin solitare, lucifuge nocturne, retrăgându-se în sol la 3-5 cm şi atacă plantele în zona coletului. Larvele mai năpârlesc încă de două ori, perioadă în care se hrănesc foarte intens, producând şi pagubele cele mai mari. în a douajumătate a lunii iulie larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în pupă în sol, la câţiva centimetri adâncime. Stadiul de pupă durează 10-14 zile. Adulţii apar în lunile august-septembrie, fiind cu mult mai numeroşi decât cei din prima generaţie. Acestea depun ouăle, din care după 8-12 zile apar larvele generaţiei a doua. Larvele acestei generaţii se întâlnesc mai frecvent pe diferite plante spontane, atacând foarte rar plantele cultivate. Până în toamnă târziu larvele năpârlesc de 4 ori, iar odată cu scăderea temperaturii se retrag în sol, sau pe sub diferite resturi vegetale pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Buha grădinilor de legume este o insectă polifagă. Atacă peste 80 de specii de plante cultivate şi spontane, producând pagube

111

mai mari în culturile de tutun, varză, sfeclă pentru zahăr, tomate, castraveţi, ceapă, mazăre, soia, viţă de vie, floarea-soarelui, porumb etc. Primăvara devreme, până la apariţia plantelor verzi, atacă mugurii viţei de vie, pomilor şi arbuştilor fructiferi. Până la vârsta a 3-a larvele perforează sau scheletează frunzele apoi le rod de la exterior spre interior. Cele mai mari pagube le produc larvele din ultimele vârste, care rod plantele în zona coletului, din care cauză se vestejesc şi se usucă. Printre duşmanii naturali, care contribuie în mare măsură la reducerea densităţii populaţiei acestui dăunător, cea mai mare importanţă o prezintă paraziţii, printre care: Trichogramma evanescens Westv., Apanteles bicolor Swed., A.congestus Nees., Ophion bilineatum Say., Amblyteles comes Gress. e t c , Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice, biologice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice se recomandă: efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibernant; distrugerea sistematică a buruienilor care sunt plante-gazde intermediare ale dăunătorului; semănatul sau plantarea cât mai timpurie a plantelor, în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante viguroase şi rezistente la atac; prelucrarea repetată a solului dintre rândurile plantelor. Ca măsuri biologice se recomandă: lansarea viespii oofage Trichogramma evanescens Westw., în perioada depunerii ouălor, câte 20-40 mii de exemplare la 1 ha pentru fiecare generaţie la intervale, de 5-6 zile. Tratamentele chimice se aplică în anii de invazii, la avertizare, cu aceleaşi produse ca şi la buha semănăturilor (Agrotis segetum Den. et Schiff). Familia Pyraustidae Această importantă familie de lepidoptere cuprinde specii de o deosebita importanţă pentru agricultură, printre care mai frecvent se întâlnesc omida de stepă (Margaritia sticticalis L.) şi sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis Hbn.). Omida de stepă - Margaritia sticticalis L. Sin.: Pyrausta sticticalis L., Loxostege sticticalis L. Răspândire. Omida de stepă este răspândită în Zona Centrală şi cea de Răsărit a Europei, în Asia şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul mic, zvelt, de culoare brună, de 10-12 mm lungime, cu anvergura aripilor de 18-20 mm (la masculi) şi 20-26 mm (la femele). Capul este acoperit cu perişori de culoare albă, are ochii bombaţi, de culoare cafenie. Antenele sunt negre, la masculi - seriforme, iar la femele-filiforme. Fluturii din prima generaţie au culoarea brună-cenuşie, iar la celelalte generaţii culoarea este mai închisă. Aripile anterioare sunt triunghiulare, de culoare variabilă: brună-cenuşie, brună-mginie sau brună-verzuie, uneori cu reflexe aurii. Pe marginea externă au o dungă transversală de culoare galbenă aprinsă, în partea mediană cu două pete de culoare brună-închis, iar spaţiile dintre acestea sunt galbene. Aripile posterioare sunt mai late, franjurate marginal, de culoare brună-cenuşie, de obicei uniform colorate cu două dungi paralele de culoare închisăpe marginea exterioară In repaus aripile stau sub forma unui triunghi, suprapunând-se numai parţial (fig. 44).

112

Oul este de formă ovală sau elipsoidală, de 0,8-1,0 mm lungime şi 0,4-0,5 mm lăţime. La depunere are aspectul unei picături de lichid tulbure, de culoare albă-sidefie, apoi capătă culoare gălbuie-cenuşie.

2

3

5

6

Fig. 44. Omida de stepă (Margaritia sticticalis L ) :

L a r v a la completa dezvoltare are corpul de 28-35 mm lungime, de cu­ loare verde-cenuşie-negricioasă. Capul este negru, cu

1 - adult; 2 - ouă pe frunze de sfeclă; 3 - larvă; 4 - pupă;

luciuverzui-cenuşiu,cuopată

dorsală prezintă o dungă mediană longitudinală galbenă-verzuie, iar lateral două dungi albe-gălbui înguste. Pe fiecare segment alxlominal prezintă negi bruni, prevăzuţi cu peri scurţi şi negri, iar la baza negilor se află inele albe subţiri. Pupa are 8-13 mm lungime, de culoare galbenă-cafenie, cremasterul prezintă 8 peri. Pupa se află într-un cocon mătăsos de culoare albă de 20-26 mm lungime şi 3-4 mm lăţime. Biologie şi ecologie. Omida de stepă are 3 generaţii pe an. Iernează ca larvă matură în stratul superficial al solului (la 2-8 cm adâncime), într-un cocon mătăsos îmbibat cu particule de pământ Larvele hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi reduse, suportând valori de până la - 30°C. Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie, când temperatura solului la adâncimea hibernării coconilor ajunge la 12 °C, larvele hibernante se transformă în pupe. Dezvoltarea stadiului pupai durează 10-25 zile, în funcţie de condiţiile climatice. In a doua jumătate a lunii mai sau începutul lunii iunie, când temperatura medie a aerului depăşeşte 15-17°C, iar umiditatea relativă a aerului nu este mai mare de 65-70%, încep să apară adulţii. Apariţia adulţilor (mai ales a celor din prima generaţie) este eşalonată şi are loc sub formă de „valuri", în funcţie de temperatură, umiditatea şi structura solului, de relief, precum şi de calitatea şi cantitatea hranei consumate de larve. Activitatea fluturilor este nocturnă, începe la apusul soarelui şi durează până la orele 24, iar zborul maxim are loc între orele 22 şi 24. O particularitate biologică caracteristică omizii de stepă este însuşirea de a migra. Cauza migraţiei fluturilor este reacţia lor la schimbările de temperatură a curenţilor de aer, la care sunt foarte sensibili, mai ales în perioada maturizării sexuale. Direcţia migraţiilor fluturilor este determinată de curenţii de aer. Fluturii zboară după vânt şi se aşează în locurile unde temperatura aerului este mai joasă şi sunt depuneri atmosferice. La o viteză medie a vântului de 2-5 m/sec fluturii pot migra timp de 24 ore la o distanţă de 200-500 km. Adulţii apăruţi, pentru maturizarea organelor sexuale, se hrănesc cu nectarul florilor 113

pe diferite plante înflorite, concentrându-se într-un număr mare pe fâneţele înflorite, pe buruieni, ierburi furajere şi alte plante. în condiţii favorabile (hrană suficientă sub formă de nectar, umiditatea relativă a aerului de 5 5-60% şi temperatura aerului cuprinsă între 17-30°C) maturarea sexuala durează în medie 3 -6 zile, apoi are loc împerecherea şi ponta. în caz de secetă sau alte condiţii nefavorabile, fluturii trăiesc până la 50 zile şi pier sterili. După împerechere femelele încep să depună ouăle, când este timp liniştit şi temperatura la suprafaţa solului este cel puţin de 18-20 °C. La un vânt cât de mic (2-3 m/sec) ponta se întrerupe. Ouăle sunt depuse izolat, sau în grupe, a câte 2-20 bucăţi (frecvent 6-8 ouă), fiind aşezate ca ţigla pe acoperiş, pe partea inferioara a frunzelor unor plante spontane (volbură, lobodă, ştir, spanac sălbatic, susai etc.) sau cultivate (sfeclă, lucerna etc), pe diferite resturi vegetale uscate, pe bulgării de pământ. Femelele depun ouăle seara, la asfinţitul soarelui şi în nopţile calde, preferând sectoarele cu plante rare şi îmburuienite cu ştir, volbură, susai etc, unde solul este bine încălzit. Depunerea ouălor durează 5-15 zile. O femelă depune în medie 120, maximum 800 ouă. Temperatura optimă de dezvoltare a ouălor este de 28 °C, iar umiditatea relativă a aerului de 90-100%. La temperaturi de peste 3 0 °C şi umiditate mai redusă de 40%, mai bine de jumătate din numărul ouălor depuse pier. Incubaţia durează 2-15 zile. Larvele apărute se hrănesc cu frunzele diferitor plante. Dezvoltarea stadiului larvar durează 10-30 zile, în funcţie de temperatura aerului din timpul hrănirii. Ca şi adulţii, larvele au însuşirea de a migra, în căutarea hranei şi a locurilor favorabile pentru împupare. Larvele de vârstă inferioară migrează, parcurgând până la 5 m/zi, iar cele de o vârstă mai înaintată, până la 1 km/zi. în afară de aceasta, pentru larve este caracteristică însuşirea de a se îngrămădi în grupe mari, care uneori pot avea până la câţiva kilometri lungime şi câteva sute de metri lăţime, migrând la distanţe de zeci de kilometri de la focarul iniţial, distrugând tot ce întâlnesc în cale. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc plantele de hrană şi se retrag în sol, unde îşi confecţionează un cocon mătăsos, în interiorul căruia se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-35 zile. Noii adulţi apar la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie şi dau naştere la generaţia a D-a, iar fluturii generaţiei a Hl-a zboară din iulie-august până în septembrie. Succesiunea şi densitatea populaţiilor celor 3 generaţii variază de la un an la altul, în funcţie de condiţiile climatice ale anului respectiv. Plante atacate şi mod de dăunare. Omida de stepă este o specie polifagă. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane (dinpeste 35 familii botanice): sfecla pentru zahăr, floarea-soarelui, cartoful, tutunul, fasolea, soia, trifoiul, lucerna, muştarul, porumbul, ceapa, varza, castraveţii, mărul, viţa de vie, arţarul, salcia, salcâmul, ştirul, volbura, rapiţa, pălămida etc. Cerealele păioase sunt atacate numai când dăunătorul n-are cu ce se hrăni. Produce pagube numai în anii când zborurile sunt masive precum şi în cazul plantelor preferate - sfecla pentru zahăr, floarea-soarelui, lucerna ş. a Larvele tinere atacă una din epidermele frunzelor, iar locurile atacului le acoperă cu fire mătăsoase, care servesc pentru susţinerea larvelor în primele vârste. Cele de o vârstămai înaintată, rod limbul frunzelorparţial sau total, lăsând neatacate numai nervurile principale. In afară de aparatul foliar, larvele atacă şi tulpinile, bobocii florali, florile şi fructele, provocând pierderi mari de recoltă. Uneori vatămă şi scoarţa 114

fragedă de pe ramurile unor arbuşti. Atacul are loc de obicei în vetre şi deseori, după distrugerea unei culturi, dăunătorul migrează în altă parte, parcurgând uneori distanţe destul de mari. Pagubele cele mai mari le produc larvele generaţiei a doua, densitatea numerică a cărora uneori poate ajunge până la400-500 exemplare la 1 m 2 , compromiţând total recolta înmulţirea acestui dăunător este puternic frânată de activitatea a peste 90 specii de organisme entomopatogene şi entomofage, dintre care un rol deosebit îl au prădătorii: Calosoma sp., Carabus sp., Pterostichus sp., paraziţii: Trichogramma evanescens Westw.,Lissonotaparalella Grav., Pimplaviduata Grau.,Nemorillafloralis Fall. şi unele păsări insectivore ca graurii, ciorile de câmp, ciocârliile, rândunelele, vrăbiile ş. a, precum şi unele specii de microorganisme entomopatogene - Bacteriumprodigiosum, Beauveria bassiana ş. a. Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică un complex de măsuri agrotehnice, fizico-mecanice, biologice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: imediat după recoltarea culturilor infestate dezmiriştirea solului cu discuitorul pentru distrugerea coconilor aflaţi în sol; efectuarea arăturii adânci de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibernant; semănatul cât mai timpuriu al culturilor în limitele perioadei optime, în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante viguroase, mai rezistente la atac; distrugerea buruienilor înflorite de pe haturi, de pe marginile drumurilor, din fâşiile de păduri ce se mărginesc cu plantele cultivate, lipsind astfel fluturii de hrană sub forma de nectar; distrugerea florei spontane din culturile prăsitoare, lipsind astfel fluturii de posibilităţi pentru pontă şi larvele tinere de hrană în primele vârste; în cursul perioadei de vegetaţie, aplicarea lucrării repetate a solului cu cultivatorul, pentru distrugerea ouălor, a larvelor tinere, a pupelor şi a adulţilor. Ca măsuri fizico-mecanice se recomandă: în timpul migrării în masă a larvelor de pe un sector pe altul, în calea lor se sapă şanţuri de 40 cm adâncime şi 35 cm lăţime sau se trag brazde adânci cu plugul şi se tratează cu insecticide, sau se umplu cu momeli din plante verzi, tratate cu Zolone 35 EC (20-25 g la 101 de apă); pe terenurile necultivate sau pe drumuri, larvele migratoare pot fi strivite în mare măsură prin tăvălugire sau grăpare; captarea adulţilor cu ajutorul curselor luminoase etc. Ca masuri biologice se recomandă lansarea viespii oofage Trichogramma evanescens Westw. în termenii şi normele determinate de staţiile de protecţie aplantelor sau de laboratoarele biologice, la apariţia larvelor şi depăşirea PED (5 larve/m2 la prima generaţie şi 10 larve/m2 la generaţia a H-a şi a Hl-a) se aplică unul-două tratamente, pentru fiecare generaţie, la intervale de 7-8 zile cu preparate biologice pe bază de Bacillus thuringiensis Beri. Măsuri chimice se aplică în anii de invazii, la apariţia în masă a larvelor şi depăşirea PED (5 larve/m2 la prima generaţie şi 10 larve/m2 la generaţia a lT-a şi alU-a). Tratamentele cliimice se aplică utilizând prin rotaţie unul din produsele: Decis 2,5 EC (0,25-0,5 l/ha), Dursban480 EC (1,5-2,0 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha), Zolone 35 EC (3,0-3,5 l/ha) în culturile de sfeclă pentru zahăr; Decis 2,5 EC (0,25 l/ha) de floarea-soarelui; Sumithion 50 EC (1,0-1,4 l/ha) de tutun; Arrivo 250 CE (0,32 l/ha) de soia; Zolone 35 EC (1,5-2,0 l/ha) la grâu; Diazinon 60 EC (1,8 l/ha) la porumbul zaharat etc.

115

Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hbn. Sin.: Pyrausta nubilalis Hbn. Răspândire. Sfredelitorul porumbului este răspândit în multe ţări din Europa, Asia, Africa de Nord şi America. Descriere. Adultul are corpul zvelt, de 13 -15 mm lungime, de culoare variabilă, după sex, prezentând un dimorfism sexual pronunţat. Femela este mai mare, are anvergura aripilor de 27-32 mm. Aripile anterioare sunt de culoare variabilă de la galbenă-deschisă la brună-deschisă, cu o nuanţă mai închisă de-a lungul marginii externe şi cu 3 dungi transversale fine, dispuse în zig-zag şi 3 pete brune-închise. Aripile posterioare sunt galbene-cenuşii, cu o pronunţată nuanţă cenuşie către bază şi două dungi transversale gălbui. Masculul este mai mic, are anvergura aripilor de 25-30 mm. Aripile anterioare sunt de culoare variabilă brună-deschisă, brună-închisă sau roşcată şi aproape violacee, cu o dungă transversală dinţată, iar pe marginea externă cu 5-6 pete punctiforme, de culoare galbene-deschise. Aripile posterioare sunt cenuşii sau galbene-deschise, cu o dungă mediană lată, mai închisă (fig. 45). Oul este turtit (plat), de culoare albă, transparent, cu chorionul neted şi diametrul de 0,48-0,52 mm. Ponta are aspectul unei picături de stearină de diferite forme. Larva la completa dezvoltare are corpul de 20-25 mm lungime, de culoare variabilă de la galbenă-brună la roz-palidă sau cenuşie. Capul, placa pronotală şi segmentul anal sunt brune, strălucitoare. Dorsal, pe toată lungimea corpului, se distinge o dungă mediană de culoare închisă. Segmen­ tele abdominale sunt prevăzute dorsal cu câte 6 plăci (sclerite) de culoare cenuşie-închisă, lucioase dispuse după cum urmează: 4 mai mari pe prima jumătate a segmentului şi 2 mai mici pe a doua parte a segmentului, prevă­ zute cu peri lungi, iar lateral prezintă dungi longitudinale. Pupa are corpul de 18-20 mm lungime, de culoare brună-deschisă sau galbenă-brună, prezentând în Fig. 45. Sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis Hbn.): vârful abdomenului 4 spini curbaţi. 1 - femelă; 2 - mascul; 3 - ouă; 4 - larvă; 5 - cremasterul Biologie şi ecologie. Sfredeli­ pupei, cu 4 spini curbaţi; 6 - ştiulet (a), tulpină (b) şi torul porumbului are o generaţie pe inflorescenţă masculă (c) atacate (după Scegolev) an, iar în anii cu umiditate înaltă se 116

dezvoltă şi cea de-a doua generaţie. Iernează în stadiul de larvă de ultima vârstă în tulpinile diferitelor plante cultivate şi spontane. Larvele hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi reduse şi numai geruri de - 30°C cu o durată mai mult de o lună pot provoca pieirea lor. Primăvara, la începutul sau în a doua j umătate a linii mai, când temperatura medie zilnică a aerului depăşeşte 15-16°C, larvele hibernante rod în pereţii tulpinii un orificiu, prin care mai târziu ies fluturii, apoi se transformă în pupă O importanţă deosebită în perioada de împupare o are umiditatea aerului. La o umiditate scăzută, multe larve pier şi invers la condiţii optime, majoritatea larvelor se transformă în pupe. Dezvoltarea pupei durează 10-25 zile. Din pupe mai mari, cu greutatea de 80-120 mg de obicei se dezvoltă femele, iar din pupe mici (60 mg) - masculi. Primii fluturi încep să apară către sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, iar zborul maxim se înregistrează în ultima decada a lunii iunie şi în prima decadă a lunii iulie. Fluturii sunt activi numai noaptea, putând zbura la distanţe de 2-3 km, hrănindu-se pe diferite plante, iar ziua stau ascunşi pe partea inferioară a frunzelor. Adulţii au o longevitate scurtă, de 4-12 zile, în funcţie de condiţiile climaterice. Femelele exercită o stimulare sexuală asupra masculilor, prin intermediul feromonului sexual. Dupăo perioadă de maturaţie sexuală de cea 4-5 zile, urmează copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor durează 15-25 zile, însă numărul maxim de ouă este depus în prima săptămână după apariţie, când se înregistrează şi maximum de fertilitate. Ouăle sunt depuse pe frunzele plantelor de porumb, sorg, cânepă, mei sau pe ale celor spontane - susai, ştir, iarbăbărboasă, cânepă sălbatică ş. a., în grupe a câte 2-20 bucăţi, uneori până la 80 ouă, lipite de substrat şi suprapuse ca oloanele de pe casă, şi acoperite cu o substanţă aglutinantă, de aceea ponta are aspectul unei picături de stearină. In general, ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, aproape de nervura principală, pe plantele mai dezvoltate, cu tulpinile groase şi bine îrifrunzite. Maj oritatea pontelor sunt depuse pe a 3-a - a 6-a frunză. O femelă depune în medie 300-350 ouă, iar în condiţii optime până la 750-1250. Prolificitatea femelelor este foarte mult influenţată de condiţiile climatice. Un timp secetos şi călduros scurtează foarte mult longevitatea femelelor, care abia pot depune câteva zeci de ouă sau chiar pier, fără a depune ouă. O mare parte din ouă (70-80%) pier înainte de ecloziune, din cauza radiaţiilor solare, sau sunt spălate de ploi abundente, scuturate de vânt sau din cauza uscăciunii. Dezvoltarea normală a ouălor are loc în condiţii optime: umiditate de 70-80% şi temperaturi de 25-26 °C. In general, incubaţia durează 3-4 zile. Larvele apărute se hrănesc la început, timp de câteva ore, maxim până la o zi, cu parenchimul frunzelor. In această perioadă, uneori foarte multe larve (80-90%) pier din cauza uscăciunii. După aceea larvele se deplasează pe frunze, cu tendinţa de a pătrunde în interiorul plantei, respectiv al Mpinii, în care, hrănindu-se, sapă numeroase galerii. Aici rămân până la sfârşitul evoluţiei. într-o tulpină se pot dezvolta mai multe larve, după caracterul invaziei. în unele cazuri se pot înregistra până la 117 larve într-o singură tulpină de porumb. Evoluţia larvară durează 20-30 zile, perioadă în care trec prin 5 vârste. La sfârşitul lunii iulie sau în luna august, larvele ajung la maturitate şi intră în diapauză. In unii ani, mai ales în nordul republicii, se dezvoltă şi a doua generaţie parţială, însă aceasta generaţie are o evoluţie rapidă şi prolificitatea femelelor este mult redusă. 1

117

Plante atacate şi mod de dăunare. Sfredelitorul porumbului este o insectă polifagă Fiind o specie Mdrofilă, sfredelitorul porumbului produce daune mai mari în anii cu o umiditate mai ridicată şi mai ales pe sectoarele irigate. Atacă peste 50 de specii de plante cultivate (porumb, cânepă, hamei, floarea-soarelui etc.) şi peste 100 specii de plante spontane (susai, ştir, cânepă sălbatică etc). Cele mai mari pagube le produce însă în culturile de porumb, aceste pagube variind în funcţie de condiţiile climatice din anul respectiv. Larvele din primele stadii de dezvoltare se hrănesc cuparenchimul frunzei, rozând porţiuni de 2-3 cm 2 în formă de perforări şi pete neregulate. Afară de frunze, larvele tinere atacă şi inflorescenţele mascule, la care rod staminele, pedunculul şi ramurile paniculului, acesta rupându-se cu uşurinţă la ploi şi vânt. Pagube mai mari produc larvele într-un stadiu mai avansat, când sapă galerii în tulpini sau în ştiuleţi. Larvele perforează tulpinile deasupra unui nod şi pătrund în interior, unde se hrănesc cu măduva dintre noduri, rozând galerii descendente, până ajung la nivelul coletului. Pe plantele atacate se observă, la diferite nivele ale tulpinii, perforări - orificii prin care au pătruns larvele în interior. In dreptul orificiilor sunt aglomeraţii de rumeguş şi excremente cafenii, eliminate din galerii de către omizi-moment caracteristic pentru acest dăunător. Asemenea grămăj oare de rumeguş se mai pot observa şi deasupra tecii frunzelor sau pe pământ, la baza tulpinii. La invazii mari, din tulpini larvele trec în pedunculul şi rahisul ştiuleţilor, unde rod măduva şi chiar boabele, care sunt parţial distruse şi murdărite cu excremente, in urma acestui atac, plantele nu se mai dezvoltă normal, formarea boabelor şi coacerea lor este stânjenită. Tulpinile şi ştiuleţii atacaţi se rup uşor la vânturi, ploi şi creează mari dificultăţi la recoltarea mecanizată a porumbului. Pe timp ploios, ştiuleţii atacaţi sunt infectaţi cu diferite bacterii şi ciuperci (Fusarium roseum Link. etc), din care cauză putrezesc. S-a constatat că, fiecare larvă ajunsă la maturitate distruge în medie, producţie de 20 g boabe. In unii ani dăunătorul atacă până la 50-80 % de plante, iar pierderile de recoltă ajung până la 6-35 %. In limitarea populaţiei acestui dăunător, un rol important au factorii abiotici şi biotici. Temperaturile ridicate din timpul pontei duc la uscarea ouălor, iar ploile şi vânturile pu­ ternice distrug în masă larvele în perioada de ecloziune şi până la pătrunderea lor în teaca frunzelor şi în tulpinile de porumb. La reducerea populaţiei sfredelitorului porumbului contribuie şi numeroase organisme entomofage, care se dezvoltă pe seama diferitor stadii de dezvoltare a dăunătorului (ou, larvă, pupă), printre care o importanţă deosebită o au: Chryzsopa vulgaris Schnk., Malachinus geniculatus Ex., Lasius niger L., Trichogramma evanescens Wstw., Hrabrobracon brevicornis Westw., Lydella thomsonii, L. senilis Rond. etc. Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol hotărâtor au măsurile agrothenice: recoltarea timpurie a plantelor puternic atacate şi folosirea lor în alimentaţia animalelor; recoltarea mecanizată a porumbului cu maşini, care în acelaşi timp efectuează şi tocarea tulpinilor; tăierea tulpinilor cât mai de jos, astfel încât larvele hibernante să fie scoase de pe teren; toamna, după recoltare, adunarea resturilor de tulpini de plante şi buruieni rămase în câmp (în care pot ierna larvele sfredelitorului) şi distrugerea prin ardere; efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru îngroparea resturilor de plante care mai

118

conţin larve; primăvara devreme, distrugerea resturilor de coceni folosiţi în hrana animalelor, precum şi a ciocălăilor după alegerea boabelor, până la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, înainte de apariţia fluturilor; prelucrarea tulpinilor de cânepă toamna, iama sau primăvara, până la sfârşitul lunii aprilie; cultivarea soiurilor relativ rezistente la atacul larvelor (soiurile timpurii, cu talia mică şi tulpina subţire sunt mai sensibile, iar cele semitimpurii şi târzii sunt mai slab infestate); întreţinerea culturilor în bune condiţii şi utilizarea îngrăşămintelor pentru realizarea unor culturi dese şi viguroase, care sunt mai rezistente la atacul larvelor; distrugerea buruienilor - plante-gazde intermediare ale larvelor. Ca măsuri biologice se aplică viespile oofage (Trichogramma evanescens Wetw. şi T. embryophagum Hart), care se lansează în culturi în două reprize, în perioada depunerii ouălor la interval de 5-7 zile. Termenii optimi de lansare a viespilor se determină prin instalarea capcanelor cu feromoni specifici. Prima lansare a viespilor se face la 2-3 zile după captarea 1 mascul/capcană, timp de 5 zile după apariţia primilor fluturi. Dacă n-au fost instalate capcane cu feromoni, atunci perioada optimă şi normele de lansare a viespilor se determină în funcţie de densitatea ouălor pe o plantă, (peste 1 pontă/l 00 plante de porumb pentru boabe) utilizându-se câte 50-200 mii viespi/ha. Utilizarea capcanelor cu feromon specific în perioada de zbor în masă a fluturilor, se efectuează pentru aprecierea nivelului populaţiei, avertizarea tratamentelor sau pentru captarea în masă a masculilor. Tratamente chimice se aplică numai în anii de invazii, în culturile de porumb puternic infestate, când 75% de plante prezintă simptome de atac pe frunze sau pe vârful de creştere, iar densitatea larvelor ajunge la 2-4 exemplare/plantă. Cele mai bune rezultate se obţin în perioada apariţiei în masă a larvelor, dar până la pătrunderea lor în interiorul plantei. Se recomandă aplicarea tratamentelor cu Karate Zeon 5 CS (0,2 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha) etc.

119

CAPITOLUL 4 DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE PĂIOASE ŞI A PORUMBULUI ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR Producţia culturilor de cereale păioase şi de porumb este redusă în mare măsură atât cantitativ, cât şi calitativ, de activitatea diferitelor specii de dăunători animali, ale căror populaţii adesea depăşesc PED. Neaplicarea unor măsuri corespunzătoare de combatere a lor, duce la înmulţirea în masă şi sporirea pagubelor pe care le produc. Potrivit datelor statistice obţinute în cadrul Organizaţiei E A.O. pierderile de recoltă cauzate de diferite organisme dăunătoare cerealelor se ridică anual la peste 35% din producţia globală potenţială. Culturile de cereale sunt atacate pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, de la însămânţare şi până la recoltare, de o serie de dăunători polifagi sau oligofagi, dintre care unii sunt comuni şi gramineelor perene. Printre speciile de dăunători, a căror activitate, prezintă importanţă economică majoră se numără: viermii-sârmă (Agriotes sp., Selatosomus sp.), viermii cenuşii (Agrotis sp.), viermii albi (Melolontha sp.), gărgăriţa porumbului (Tanymecus dilaticollis Gyll.), sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis Hbn.), afidele (Schizaphis graminum Rond., Sitobion avenae F. etc), ploşniţele cerealelor (Eurygaster sp. şi Aelia sp.), dipterele cerealelor (Mayetiola destructor Say, OscinellafritL., Opomyzaflorum L.,Phorbiafumigata Meigen.) ş. a. înmulţirea în masă a acestor dăunători, ca şi pagubele pe care le produc pot fi limitate, prin aplicarea unor măsuri de combatere integrată ceea ce va oferi specialiştilor din producţie posibilitatea de a obţine producţii sporite şi de calitate superioară, contribuind astfel la crearea unor rezerve importante de produse alimentare atât de necesare pentru populaţia noastră. Nematodul grâului -Anguina tritici Steinb Sin.: Anguinascandens Good., Tylenshus tritici Steinb., Ord. Tylenchida, Fam. Tylenchidae Răspândire. Nematodul grâului este răspândit în majoritatea ţărilor din Europa, America de Nord, America de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Asia unde cultura grâului ocupă suprafeţe mari. Descriere. Femela are corpul de 4-5 mm lungime şi de 0,1 -0,2 mm lăţime, răsucit în formă de spirală. Corpul este transparent, subţiat la ambele capete, şi cuticula striată transversal. Femela matură este imobilă datorită modului de viaţă (parazitism obligat). In partea anterioară a tubului digestiv se află cavitatea bucală, mărginită de 6 lobi, puţin vizibili, iar în interior prezintă un stilet conic la bază, trilobat, de 0,01 mm lungime. Masculul este mai mic şi mai subţire decât femela, având 2,0-2,5 mm lungime şi 0,05-0,08 mm lăţime şi este mobil. Are acelaşi aspect morfologic ca şi femela, cu deosebirea că în partea posterioară prezintă o îndoitură a tegumentului, iar orificiul genital este prevăzut cu 2 spiculi chitinoşi de 0,35-0,40 mm lungime (fig. 46). Oul este cilindric, de 0,088-0,094 mm lungime şi 0,038-0,049 mm lăţime. 120

Larva este mai mică şi cilindrică ca şi adultul, de 0,6-0,9 mm lungime. Biologie şi ecologie. Nematodul grâului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a doua, în partea interioară a tecii frunzelor la baza acestora, deasupra mugurclui de creştere al plantelor infestate. Primăvara, odată cu creşterea plantelor, larvele hibernante migrează spre vârful lor şi rămân acolo până la formarea spicului şi florilor. întimpul înfloririi, larvele pătrund în ovare, pe care le transformă în gale. în interiorul ovarului larvele se dezvoltă rapid, peste 15 zile ajung la completa dezvoltare şi se transformă în nematozi adulţi. Transformarea larvelor în Fig. 46. Nematodul grâului adulţi, precum şi maturizarea lor are loc (Anguina tritici Steinb): eşalonat, din care cauză în interiorul unei 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - larvă de vârsta a doua; gale se pot găsi în acelaşi timp ouă, larve 4 - plantă atacată; 5 - gală; 6 - secţiune printr-o şi adulţi. După copulaţie femela depune gală (după Marţinovsky, Jablonovsky). în ovarul hipertrofiat şi transformat într-o gală câteva sute de ouă (până la 2000-2500). într-o gală se găsesc 4000-19.000 ouă, în medie până la 14.000 ouă depuse de mai multe femele. După o scurtă perioadă de incubaţie apar larvele care se hrănesc cu sucul celular din pereţii ovarului hipertrofiat. In momentul coacerii boabelor de grâu, galele sunt pline cu larve neonate, care după câteva zile se transformă în larve de vârsta a D-a, care rămân în gale în interiorul boabelor infestate. Galele au pereţii întăriţi şi adăposteşte numeroase larve, care sunt foarte rezistente la uscăciune şi pot rămâne mai mulţi ani în stare latentă, uneori până la 15 ani, iar când revin condiţii favorabile de umiditate şi temperatură, larvele îşi reiau activitatea. In toamnă, odată cu însămânţarea grâului, boabele infestate cu nematozi (galele) nimeresc, unde în contact cu umiditatea, se sparg şi din acestea apar larvele care migrează în sol în căutarea plantelor de hrană şi pentru iernat. Larvele pot parcurge în sol distanţe de până la 30 cm. Ajungând la plante, larvele se urcă pe tulpini şi se fixează în partea interioară a tecii frunzelor, la baza acestora, unde şi rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul grâului este un dăunător monofag. Atacă grâul, care este planta-gazdă preferată, foarte rar sunt dăunate secara şi orzul. Plantele atacate au un aspect caracteristic, sunt mai îngroşate la bază şi puternic înfrăţite, rămân mici şi au frunzele răsucite şi încreţite cu spicele mai verzi şi nedezvoltate, cu glumelele şi aristele îndepărtate. Boabele atacate sunt mai mici ca cele sănătoase, aproape rotunde de culoare brună şi de consistenţă tare. Acestea pot fi uşor confundate cu boabele mălurate, deosebindu-se, că ultimele au un conţinut negru, prăfos, format din masa de clamidospori ai ciupercii. 121

Pe lângă aceasta, în anii cu primăveri cu ploi abundente, plantele de grâu infestate de nematodul A. tritici Steinb., sunt atacate frecvent şi cu o intensitate foarte mare de făinare (Erysiphe graminis f. sp. tritici March), de rugina galbenă (Puccinia striiformis West.), precum şi de numeroase colonii de afide (Schizaphis graminum Rond.), care grăbesc îngălbenirea şi uscarea plantelor atacate. Combatere. în combaterea nematodului boabelor de grâu se aplică în general măsuri agrotehnice: rotaţia raţională a culturilor; folosirea unei seminţe sănătoase, libere de nematozi; aplicarea mgrăsămintelor minerale (superfosfat) sub arătura de toamnă, ce stimulează creşterea şi dezvoltarea plantelor care devin mai rezistente la atacul nematodului; utilizarea de soiuri rezistente; recoltarea timpurie a grâului, pentru a se preveni scuturarea boabelor şi posibilitatea unei noi infestări a solului. Acarianul florilor de grâu - Steneotarsonemuspanshini Wainst. et Begl. Ord. Acari, Fam. Tarsonemidae Răspândire. Acarianul florilor da grâu este răspândit în Europa, Asia şi America. Descriere. Adultul (femela) are corpul oval-alungit de 0,20-0,24 mm lungime, puternic turtit dorso-ventral, la apariţie de culoare albă, iar mai târziu albă-gălbuie sau galbenă-brunie. Picioarele posterioare sunt mai subţiri decât cele anterioare şi mediane, iar tarsul se termină cu doi perişori. Masculul are corpul elipsoidal, sunt mai mici ca femelele, având 0,12-0,15 mm lungime cu picioarele posterioare scurte. Ambele sexe, prezintă câte 4 perechi de picioare (fig. 47). Oul oval-alungit de 0,13 mm lungime de culoare albă. Larva este asemănătoare cu adultul, dar cu corpul mai mic, de culoare galbenă-deschisă şi numai 3 perechi de picioare. Biologie şi ecologie. Acarianul florilor de grâu are 4-5 generaţii pe an. Iernează ca femelă fecundată sub formă de colonii în sol (până la2000 exemp./100 g sol), în regiunea nodului de înfrăţire a gramineelor spontane. Femelele hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi reduse şi pot suporta valori de până la 40 °C. în primăvară în perioada răsăririi plantelor de grâu, femelele hibernante migrează pe plantele tinere, pătrund în teaca frunzelor deplasându-se spre baza Fig. 47. Acarianul florilor de lor, unde încep să se hrănească depunând câte 10-15 grâu (Steneotarsonemus ouă. Larvele apărute se hrănesc alături de adulţi. în panshini Wainst et Begl.): 1 - femelă; 2 - mascul; 3 - ou; acest timp populaţiile femelelor hibernante pe o plantă 4 - floare de grâu: a - sănătoasă; pot ajunge de la 1-3 până la 40-60 exemplare. Pe b - atacată (după Badulin) măsura creşterii plantelor, acarienii migrează pe 122

internodurile superioare unde sug sucul celular din ţesuturile fragede. în faza înspicării acarienii trec pe spic, stabilindu-se pe organele florale unde continuă să depună ouă şi să se hrănească sugând sucul celular din pistil şi starnine. în perioada înfloririi şi formării boabelor într-o floare se pot înregistra până la 230-250 ouă şi 100-135 larve şi adulţi, iar într-un spic până la 3-5 mii acarieni. Infestări mai puternice se înregistrează în condiţii de mondcultură. Astfel, pe terenurile unde grâul se cultivă primul an, se înregistrează o infestare a florilor slabă, de 0,5-2 %, în al doilea an ajunge la 25-50 %, iar la al treilea an 75-85 %. In perioada recoltării grâului acarienii părăsesc plantele atacate, migrează în sol, unde şi iernează. Plantele atacate şi mod de dăunare. Acarianul florilor de grâu este o specie oligofagă. Atacă grâul, ovăzul şi numeroase specii de grarninee spontane. Atacă adulţii şi larvele care sug sucul celular din internoduri şi flori. Ca urmare plantele atacate stagnează în creştere, rămân pipernicite, florile avortează, producţia de boabe scade, iar la atacuri puternice recoltele de seminţe pot fi compromise. Combatere. în combaterea acestui acarian se recomandă în special măsuri agrotehnice: respectarea unui asolament raţional, în scopul de revenire a cerealelor pe acelaşi teren minimum după 2-3 ani; dezmiriştirea şi arăturile adânci pentru distrugerea stadiului hibernant; folosirea pentru semănat a boabelor de calitate superioară, însămân­ ţarea lor la termini şi condiţii optime, în terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante mai viguroase, care sunt mai rezistente la atac; distrugerea grarnineelor spontane, care sunt plante-gazde ale acarianului. Acarianul grarnineelor - Siteroptesgraminum Reut. Sin: Pediculoidesgraminum Reut., P. avenae Miill., P. dianthophilus Wolc. Ord. Acari, Fam. Siteroptidae (Pyemotidae, Pediculoididae) Răspândire. Acarianul grarnimeelor este răspândit în Europa, Asia şi America de Nord. Descriere. Femela are corpul oval-alungit de 0,20-0,25 mm lungime, de culoare de la chihlimbariu până la portocaliu, dorsal prevăzut cu numeroase linii adâncite şi peri groşi. Propodosoma este limitată de histerosomă printr-o brăzduţă transversală. Histerosoma este formată din 5 segmente suprapuse, încât ultimul segment este complet acoperit de penultimul. Femela în perioada dezvoltării embrionare se măreşte până la 2-3,5 mm lungime. Masculul este mai mic ca femela, are aparatul bucal rudimentar şi nu se hrăneşte, intestinul posterior şi anusul lipseşte (fig. 48). Oul are 0,1 mm lungime, de culoare albă. Larva este asemănătoare cu adulţii, având dimensiuni mai mici şi prezentând 3 perechi de picioare. Biologie şi ecologie. Acarianul grarnineelor are 4-5 generaţii pa an. Iernează ca femelă fecundată în mirişte şi în teaca frunzelor cerealelor cultivate şi grarnineelor spontane. In primăvară când temperatura aerului ajunge la 13-15 °C femelele hibernante îşi reiau activitatea vitală şi migrează pe tulpinile tinere unde se hrănesc cu sucul celular. După o perioadă de hrănire are loc dezvoltarea embrionilor în urma căruia opistosoma femelei se umflă puternic, mărindu-şi dimensiunile corpului de 10-20 ori, ajungând până la 2-3,5 123

mm lungime, căpătând o formă de pară. In corpul unei femele se for­ mează de la 500 până la 1000 de embrioni. La completa dezvoltare acarienii distrug opistosoma femelei şi părăsesc corpul ei. Printre acarienii apăruţi se pot înregistra masculi, femele fecundate şi nimfe. Femelele apărute migrează şi infestează noi plante. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul gramineelor este o specie oligofagă. Atacă orzul, grâul, secara, ovăzul, porumbul, orezul precum şi diferite graminee furajere şi spontane. Atât adulţii, cât şi larvele înţeapă şi sug sucul celular din ţesuturi. In urma atacului primăvara devreme când sunt atacate plantele tinere, Fig. 48. Acarianul gramineelor (Siteroptes frunza centrală sau tulpina în întregime graminum Reut): 1 - mascul; 2 - femelă tânără; 3 - femelă cu embrioni se îngălbenesc şi se usucă, iar la plantele de o vârstă mai înaintată se dezvoltaţi; 4 - plantă de grâu atacată (după Beliaev) răsuceşte internodul spicelor, spicele nu se mai dezvoltă normal, se îngălbenesc şi se usucă, determinând fenomenul cunoscut sub denumirea de „albeaţa spicelor". La atacuri masive producţia de boabe poate fi redusă simţitor. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la acarianul florilor de grâu (Steneotarsonemuspanshini Wainst. et Begl.). Cicadele dăunătoare culturilor de cereale în culturile de cereale se întâlnesc numeroase specii de cicade, care se comportă ca dăunători direcţi şi indirecţi transmiţători de boli virotice ai gramineelor şi altor plante cultivate. Printre speciile mai frecvent întâlnite şi care prezintă o importanţă economică maj oră se numără; Laodelphax striatella Fall., Macrosteles laevis Rib. şi Psammotettix striatus L. Cicada neagră - Laodelphax striatella Fall Sin.: Dephax striatella Fall., D. striata Fall., Laodelphax striatellus Fall. Ord. Homoptera, Fam. Delphacidae Răspândire. Cicada neagră este răspândită în Europa, Africa de Nord şi Asia netropicală. Descriere. Adultul are corpul zvelt de 3,5-4 mm lungime de culoare brună, aproape neagră. Culoarea diferă după sexe, femela fiind de culoare mai deschisă, iar masculul mai întunecat. Partea dorsală a capului este aproape dreptunghiulară, cu două dungi negre. Antenele sunt scurte, al 2-lea articul fiind îngroşat şi mai lat. Pronotul este mai 124

Fig. 49. Cicadele cerealelor: 1 - cicada neagră (Laodelphax striatella Fall.); 2 - cicoriţa comună a cerealelor (Macrosteles laevis Rib.); 3 - cicoriţa striată a cerealelor (Psammotettix striatus Iu); 4 - plantă de porumb atacată (după Znamensky)

îngust decât scuterul. Scutelul este negru, strălucitor, cu trei carene longitudinale şi aproape de doua ori mai lung decât pronotul. Aripile anterioare sunt transparente, la femele negrii, iar la masculi fumurii, cu nervurile brune-închise şi fin punctate, de două ori mai lungi decât abdomenul. Partea anterioară a corpului şi abdomenul ventral sunt brune-închise, uneori aproape negre (fig. 49,). Oul este oval, de culoare albă, de 1 mm lungime. Larva de vârsta I-II este galbenă, cu 3 dungi cenuşii pe ab­

domen, iar din vârsta a 3-a devine brună-cenuşie. Biologie şi ecologie. Cicada neagră are 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta IH-IV în culturile de cereale de toamnă, pe diferite grarninee spontane etc. Primăvara larvele hibernante apar în aprilie-mai, cu mult mai înainte decât celelalte specii şi se hrănesc cu sucul celular din ţesuturile plantelor. Apariţia adulţilor are loc în prima jumătate a lunii mai, de regulă cu 10-20 zile mai înainte decât alte specii de cicade. Adulţii apăruţi migrează în culturi unde continuă să se hrănească, iar la sfârşitul lunii mai începe depunerea ouălor. Femela depune ouăle în grupe la baza plantelor, în ţesuturile frunzelor şi în teaca lor. Incubaţia durează 10-12 zile. Larvele apar în a doua decadă a lunii iunie. Larvele se hrănesc în teaca frunzelor de la baza plantelor. La sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie, larvele ajung la maturitate şi se transformă în insecte adulte, care migrează în diferite culturi, unde continuă să se dezvolte. In toamnă apar adulţii din generaţia a treia, care migrează în culturile de toamnă, unde depun ouăle, iar larvele apărute se dezvoltă până în vârsta III-IV, care rămân peste iarnă. Plante atacate şi mod de dăunare. Cicada neagră este o specie polifagă, însă preferă diferite cereale cultivate şi spontane. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, care sug seva din ţesuturile plantelor de grâu, secară, ovăz, orz, porumb, mazăre, morcov, castraveţi, varză, sfeclă, cartof ş. a. Plantele puternic atacate stagnează în creştere, rămân pipernicite şi dau producţie scăzută. In anii secetoşi sunt create condiţii foarte favorabile pentru dezvoltarea acestei cicade. Densitatea lor în culturi este foarte ridicată, astfel producând daune mari. Această cicadă transmite şi unele virusuri, care provoacă diferite boli virotice la plante. Combatere. Tratamente chimice speciale de combatere a cicadelor nu se aplică sau se aplică rar, numai în anii de invazii la atacuri puternice cu Chinmix 050 EC (0,2 l/ha) la culturile de grâu şi orz, Fastac 100 EC (0,1-0,15 l/ha) în culturile de grâu, Karate Zeon 5 CS (0,15-0,2 l/ha) în culturile de orz.

125

Cicoriţa comună a cerealelor sau cicoriţa gramineelor - Macrosteles laevis Rib. Sin.: Cicadula laevis Rib., C. sexnotata Fall. Ord. Homoptera, Fam. Cicadellidae Răspândire. Cicoriţa comună a cerealelor este răspândită în Europa, America şi sud-vestul Asiei. Descriere. Adultul are corpul alungit, zvelt, de 3,2-4,0 mm lungime, de culoare galbenă-verzuie sau brunie-lucitoare. Capul este mare, aproape triunghiular pe partea dorsală de culoare mai deschisă, cu şase pete şi două dungi de culoare închisă pe vertex. Antenele sunt setiforme. Pronotul este gălbui, aripile lungi, de culoare verde-deschisă. La baza scutelului, de o parte şi de alta se găseşte câte o pată neagră, triunghiulară, precum şi patru puncte negre. Abdomenul este negru dorsal, iar ventral şi lateral - cu pete mici, mai închise. Picioarele sunt roşcate, uneori brunii, cele posterioare adaptate pentru sărit (fig. 49 2 ). Oul este uşor reniform, de 1,0 mm lungime şi culoare albă. Larva este asemănătoare cu adultul, la apariţie de culoare brună, mai apoi devenind galbenă-verzuie ca şi adulţii. Biologie şi ecologie. Cicoriţa comună a cerealelor are 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou depus în ţesuturile vegetale ale tulpinilor de cereale de toamnă la nivelul coletului plantelor. Primăvara devreme, la sfârşitul lunii aprilie-mai, din ouăle hibernante apar larvele, care se hrănesc cu sucul celular din ţesuturile plantei. Stadiul larvar durează 20-30 zile, perioadă în care trec prin 5 vârste. In preajma năpârlirii larvele se fixează de plante, apoi părăsesc cu dificultate exuviile, care rămân fixate în continuare. Ajunse la maturitate larvele se transformă în insecte adulte, care în a II-III a decadă a lunii mai migrează în cerealele de primăvară. După o perioadă de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle în teaca frunzei, sub epidermă, sau în ţesuturile plantei, amplasându-le perpendicular sau puţin înclinat. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe, de câte 2-10 bucăţi, astfel încât 3/4 din ouă se află în interiorul ţesutului. Pe fiecare frunză sunt depuse de la 2 până la 8 ouă. O femelă depune în medie 60-80 ouă. Incubaţia durează 6-9 zile. Larvele apărute se dezvoltă 22-30 de zile, iar la recoltarea cerealelor apar adulţii care migrează pe păşuni şi fâneţe sau pe diferite plante cultivate (sfeclă, ceapă, varză, floarea-soarelui etc.), unde continuă să se hrănească. In toamnă, la apariţia cerealelor de toamnă, adulţii migrează pe acestea, unde femelele depun ouă în ţesuturile plantelor la baza lor, în apropiere de sol unde iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Cicoriţa comună a cerealelor este o insectă polifagă. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane, producând pagube mai mari la grâu, secară, ovăz, orz, porumb, orez, varză, castraveţi, morcov, floarea-soarelui, mazăre, trifoi, lupin etc. Atacă atât adulţii, cât şi larvele. Sunt vătămate frunzele, producându-le înţepături foarte fine, în urma cărora apar pete punctiforme albe, care cu timpul se îngălbenesc şi se brunifică. Plantele atacate se dezvoltă încet, înfrăţirea şi înspicarea este foarte slabă, iar spicele formate sunt mici. In anii de invazii, pagube mai mari se înregistrează la cerealele de toamnă, în special la semănăturile timpurii, cât şi

primăvara şi vara. în culturile puternic atacate se constată rărirea plantelor, înfrăţirea slabă, uscarea frunzelor şi, ca urmare reducerea recoltei. Pe lângă pagubele directe, cicoriţa comună a cerealelor este cunoscută şi ca un periculos vector al unor virusuri, care provoacă boli virotice la cereale (mozaicul dungat al grâului, piticirea ovăzului şi a grâului ş. a ) . Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la cicada neagră (Laodelphax striatella Fall.). Cicoriţa striată a cerealelor - Psammotettix striatus L. Sin.: Deltocephalusstriatus L., D. capitatus Mats., D. immundus Mats. Ord. Homoptera, Fam. Cicadellidae Răspândire. Cicoriţa striată a cerealelor este răspândită în Europa, Africa de Nord şi Asia netropicălă. Descriere. Adultul are corpul de 3-4,5 mm lungime, de culoare galbenă-cenuşie sau brunie, cu un desen alungit format din dungi slab pronunţate. Pronotul este galbencenuşiu cu 6 dungi longitudinale. Aripile anterioare sunt mai lungi decât abdomenul. Picioarele sunt galbene-deschise adaptate pentru sărit. Abdomenul este brun-negriu (fig. 49 3 ). Oul are 10 mm lungime, de culoare albă, puţin reniform. Larva este asemănătoare cu insecta adultă. Biologie şi ecologie. Cicoriţa striată a cerealelor are 2-4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou în tulpinile cerealelor de toamnă. Apariţia larvelor începe de la mijlocul lunii aprilie şi uneori durează până la sfârşitul lunii mai. Dezvoltarea larvelor durează 203 0 zile, iar la temperaturi cuprinse între 25-26 °C este de numai 19-20 zile. în cursul lunii iunie apar adulţi, care până la recoltarea cerealelor se întâlnesc în culturile de toamnă, apoi migrează în cerealele de primăvară şi în grarnineele spontane, preferând locurile mai joase şi culturi mai suculente. Femelele depun ouăle în ţesuturile frunzelor şi paleele spiculeţelor, sub epidermă. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2-10 bucăţi. O femelă depune în total 50-200 ouă. Larvele apărute se hrănesc cu sucul celular din ţesuturile plantelor, apoi se transformă în insecte adulte care migrează în culturile de toamnă unde continuă să se hrănească şi depun ouăle hibernante. Plantele atacate şi măsurile de combatere sunt asemănătoare cu cele descrise la cicada neagră (Laodelphax striatella Fall.). Afidele dăunătoare culturilor de cereale In culturile de cereale se întâlnesc frecvent şi produc pagube, adesea considerabile, numeroase specii de afide. In prezent se cunosc peste 40 specii de afide dăunătoare culturilor de cereale. Unele atacă aparatul foliar, florile şi boabele (Schizaphis graminum Rond., Sitobion avenae Fabr.), altele sistemul radicular (Tetraneura ulmi L.,Anoecia vagans Koch. etc). După ciclul biologic şi plantele gazde pe care se hrănesc, afidele dăunătoare cerealelor se împart în două grupe: afide nemigratoare şi migratoare. La afidele nemigratoare, ciclul evolutiv se desfăşoară pe o singură plantă-gazdă, 127

sau pe mai multe specii de plante înrudite, din aceeaşi familie sau gen (Sitobion avenae F, Schizaphis graminum Rond., Brachycolus noxius Mordv., Rhopalosiphum maydis Fitch. etc.,) La afidele migratoare, ciclul evolutiv se desfăşoară pe douăplante-gazdă (primară sau iniţială şi secundară), specii care din punct de vedere botanic aparţin unor familii diferite (Tetraneura ulmi L., T. coerulescens Pass.,Anoecia vagans Koch. etc.,). Păduchii de frunze ai cerealelor sau afidele nemigratoare în culturile de cereale, sunt citate numeroase specii de afide nemigratoare, însă o importanţă deosebită pentru cereale o prezintă speciile: păduchele verde comun al cerealelor (Schizaphis graminum Rond.), păduchele orzului (Brachycolus noxius Mordv.) şi păduchele verde al porumbului (Rhopalosiphum maidis Fitch.). Păduchele verde comun al cerealelor - Schizaphis graminum Rond. Sin.: Toxopteragraminum Rond., Aphisgraminum Rond. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele verde al cerealelor este răspândit în Europa, Africa, Asia Centrală, America de Nord şi de Sud. Descriere. Femela apteră are corp oval, uşor alungit, de 1,5-2,0 mm lungime, de culoare verde-deschis sau verde-galben, dorsal cu o dungă verde mai închisă. Antenele sunt subţiri, formate din 6 articule de culoare galbenă-brună, în afară de articulele bazale, care sunt mai deschise, lungimea lor depăşeşte puţin jumătatea lungimii corpului. Ochii sunt roşii. Corniculele sunt dezvoltate, cilindrice, gălbui, cu partea terminală bruna şi aproape de două ori mai lungi decât coada. Coada este conică, atingând 112 sau 3/4 din lungimea corniculelor. Femela aripată este asemănătoare cu forma apteră. Are corpul alungit de 1,2-2 mm, uşor îngustat. Capul şi toracele sunt de culoare brună, iar abdomenul verde. Antenele depăşesc 3/4 din lungimea corpului, articulul al 3-lea este prevăzut cu 4-7 senzorii dispuse pe toată lungimea. Corniculele sunt scurte, ajungând la numai 1/8-1/10 din lungimea corpului. Aripile sunt membranoase, bine dezvoltate, cu nervura mediană bifurcată (fig. 50 3 4 ). Oul este oval-alungit, de 0,5-0,6 mm lungime şi de 0,2 mm lăţime, la depunere de culoare verde, iar mai târziu se întunecă, devenind negru. Larva este asemănătoare cu femela apteră. Biologie şi ecologie. Păduchele verde comun al cerealelor are 8-15 generaţii pe an. Este o specie nemigratoare, cu un ciclu evolutiv monoecic, dezvoltându-se numai pe graminee cultivate şi spontane. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă de femelele amfigone pe frunzele semănăturilor de toamnă sau pe diferite graminee spontane. Primă­ vara devreme, pe la sfârşitul lunii martie-începutul lui aprilie, din oul hibernant apare larva care se hrăneşte cu seva din ţesuturile plantei, iar după 4 năpârliri se transformă în femelă apteră, numită fundatrix sau matcă. Aceasta se înmulţeşte pe cale partenogenetică vivipară, formând primele colonii ale dăunătorului. O femelă dă naştere la 25-120 larve. Larvele apărute, migrează pe frunze mai tinere unde se hrănesc cu sucul celular. In prima 128

decadă a lunii mai larvele se transformă în femele aptere (virginogene aptere) şi femele aripate (virginogene aripate). Femelele aripate au o durată de dezvoltare mai mare. o perioadă de reproducere şi o fecunditate mai redusă decât femelele aptere. Acestea se răspândesc pe gramineele cultivate, unde dau naştere la câteva generaţii de virginogene aptere şi aripate. Migrarea femelelor aripate are loc îndeosebi în timpul zilei, prezentând în mod obişnuit două maxime: unul dimineaţa şi altul după amiază, spre seară în timpul nopţii activitatea de zbor a insectei este foarte redusă aproape inexistentă Zborul afidelor se desfăşoară la înălţimea de până la 8 m de la suprafaţa solului, însă este mai intens aproape de sol. Maximul de înmulţire se observă la sfârşitul lunii mai sau în iunie, iar în luna iulie densitatea numerică a aridului şi intensitatea atacului adesea scade datorită înmulţirii în masă a entomofagilor. După recoltarea cerealelor, populaţia afidului se menţine pe diferite grarninee perene, samuraslei etc, iar în toamnă migrează în semănăturile de toamnă. în cursul lunilor septembrie-octombrie apare ultima generaţie de femele partenogenetice aripate, numite sexupare, ce dau naştere la formele sexuate (masculi şi femele) care după copulaţie femela depune oul de iarnă. Prolificitatea femelelor este de 10 ouă. Dezvoltarea unei generaţii durează, în funcţie de temperatură, între 8-18 zile. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde comun al cerealelor este o specie oligofagă. Atacă diferite grarninee cultivate şi spontane, producând daune mai mari la grâu, orz, ovăz, sorg etc. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care colonizează frunzele şi tulpinile, unde formează colonii masive. Adulţii şi larvele înţeapă şi sug sucul celular din ţesuturi. în urma atacului frunzele se răsucesc, pe suprafaţa lor apar pete de culoare roşie, care mai târziu se unesc şi cuprind întreaga plantă. Planta dăunată capătă culoare ruginie şi se usucă treptat de la vârf spre bază. Plantele atacate rămân pipernicite, au spicele sau particulele mai mici şi dau producţii scăzute. Pagube mai mari produc la plantele în primele faze de dezvoltare şi mai ales mprimăverile secetoase. Populatiaacestui afid este mult limitatădeploi şi timp rece, precum şi de diferite organisme entomofage, dintre care un rol însemnat au speciile prădătoare (Chrysopidae, Coccinellidae şi Syrphidae) şi parazite (Aphidius avenaphis Ftich., A. confusus Ashm., A. ervi Hal., Diaeretus obsoletus Kurd. etc), precum şi ciupercile entomopatogene (Acrostalagmum aphidium Oud., Cladosporium aphidis Thuem. şi Empusa aphidis Hoffm.). Combatere. Măsuri agrotehnice: recoltarea culturilor într-un timp cât mai scurt pentru a evita scuturarea boabelor; dezmiriştirea şi aratul de vară; distrugerea sistematică a samuraslei, precum şi a grarnineelor spontane, care sunt plante gazde intermediare în evoluţia acestui afid; semănatul timpuriu în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase, care sunt mai rezistente la atacul afidului; utilizarea soiurilor precoce şi a soiurilor rezistente; aplicarea mgrâşămintelor, îndeosebi a celor fosfate, care sporesc creşterea şi dezvoltarea plantelor. Masuri chimice se aplică la invazii puternice la o frecvenţă a plantelor infestate de peste 50 %, cu o densitate numerică de 20-25 afide/plantă şi un raport dintre afidofag: păduche de 1:30-40. Se recomandă 1-2 tratamente, aplicate la avertizare cu Actara 25

129

WG(0,1 kg/ha), Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Arrivo 250 CE (0,2 l/ha), BI-58 Nou(l,5 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25 l/ha), Fastac 100 EC (0,1 -0,15 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15 l/ha), Pirimor 50 WG (0,35 kg/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,2-0,25 l/ha), Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,5 - 2,0 l/ha), Buldock 025 EC (0,25 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha) în culturile de grâu; Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15-0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,5 l/ha), Pirimor 50 WG (0,35 kg/ha), Sumithion 50 CE (0,6-1,0 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25 l/ha) etc, în culturile de orz. Păduchele ovăzului - Sitobion avenae Fabr. Sin.: Sitobion granarium Kirby., Macrosiphum avenae Fabr., Aphis avenae Fabr. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele ovăzului este larg răspândit în Europa, Asia şi Africa de Nord. Descriere. Femela apteră are corpul de 2,5-3,2 mm lungime, de culoare verdedeschisă, verde-gălbuie, uneori brună-roşcată. Antenele sunt tot atât de lungi sau puţin mai lungi decât corpul, de culoare neagră. Picioarele sunt galbene, în afară de vârful femurelor, tarselor şi tibiilor care sunt fumurii. Corniculele sunt negre şi reticulate la vârf, având 1/3 sau 1/4 din lungimea corpului. Coada este de culoare verde deschis, având 2/3 din lungimea corniculelor. Femela aripată este mult asemănătoare cu forma apteră Are corpul de 2,0-2,8 mm lungime, de culoare verde-gălbuie, iar capul şi toracele sunt brune-roşcate, abdomenul verde cu 5-6 pete laterale mai închise. Al 3-lea articul antenal are 5-10 senzori dispuşi în partea anterioară (fig. 5 0 1 2 ) . Oul este oval-alungit, la depunere verzui, mai târziu devine negru. Larva este asemănătoare cu adultul. Biologie şi ecologie. Păduchele ovăzului are 15-17 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou pe diferite graminee cultivate şi spontane. Primăvara din ouă apare formafundatrix, care se înmulţeşte pe cale partenogenetică şi dă naştere la femele fundatrigene, care evoluează dând naştere la mai multe generaţii de femele aptere şi aripate. Toamna apare forma sexupară ce dă naştere la forma sexuată (femele şi masculi), care după copu­ laţie femela depune ouăle pentru iernat. Fig. 50. Păduchii cerealelor: Plante atacate şi mod de 1-2 - femelă apteră şi aripată a păduchelui ovăzului (Sitobion avenea F.); 3-4 femelă apteră şi aripată a dăunare. Păduchele ovăzului este o păduchelui comun al cerealelor (Schizaphis graminum specie oligofagă. Atacă ovăzul, Rond.) 5 - plante de grâu atacate (după Znamensky) secara, orzul, grâul, orezul, precum 130

şi alte grarninee cultivate şi spontane. Produce daune începând din luna mai şi până la recoltarea cerealelor, atacând aparatul foliar şi inflorescenţele, respectiv boabele. Spre deosebire de specia Schizaphis graminum Rond., această specie nu formează colonii masive pe frunze, tulpini sau pe spicele tinere. Atacă adulţii şi larvele care sug seva din ţesuturi. în urma atacului plantele stagnează în creştere, ţesuturile se decolorează şi se usucă şi, ca urmare, are loc o reducere a producţiei. Pierderile pe care le cauzează se ridică la peste 30% din recoltă. Populaţiile acestui afid sunt deseori reduse de diferiţi entomofagi, dintre care un rol mai însemnat au: Chrysopaperla L., C. carnea Steph., Coccinella 7-punctata L., Propylaea 14-punctata L., Aphidius avenae Hali., A. ervi Hali. etc. Combatere. în combaterea acestui afid se aplică aceleaşi măsuri ca şi la păduchele verde al cerealelor (Schizaphis graminum Rond.). Păduchele orzului - Brachycolus noxius Mordv. Sin.: Diuraphis noxia Mordv., Brachycolus noxia Mordv. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele orzului este răspândit în multe ţări din Europa, Africa şi Asia Mică. Descriere. Femela apteră are corpul îngust, alungit de 2,5-3,0 mm lungime, de culoare galbenă-deschisă sau galben-verzuie, acoperit cu o substanţă ceroasă fină. Antenele sunt formate din 6 articule, fiind mai scurte decât jumătatea corpului. Capul, toracele, picioarele, corniculele sunt de culoare brună-deschisă. Corniculele sunt scurte, abia vizibile. Coada este triunghiulară. Femela aripată are corpul de 2,5 mm lungime, de culoare verde-deschisă, cu capul şi antenele negre. Antenele sunt mai lungi decât la femela apteră. Oul este oval-alungit de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verde, iar în curând devine negru. Larva este asemănătoare cu adultul. Biologia, plantele atacate şi măsurile de combatere sunt asemănătoare cu cele descrise la păduchele verde al cerealelor (Schizaphis graminum Rond.). Păduchele verde al porumbului - Rhopalosiphum maidis Fitch Sin.: Aphis maydis Fitch., A. zeae Bonfi, Schizaphissetariae Rusan. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele verde al porumbului este răspândit în foarte multe ţări de pe toate continentele. Descriere. Femela apteră are corpul oval-alungit, de două ori mai lung de cât lat, având 1,80-2,20 mm lungime, de culoare verde-închisă sau albastră-verzuie. Capul este cenuşiu-închis, articulele antenale 4,5 şi 6 sunt brune-închise, iar celelalte bruneverzui. Antenele au aproape 1/2 din lungimea corpului. Picioarele sunt verzi-brunii sau galbene-brune, în afară de vârfurile femurelor, capetele tibiilor, precum şi tarsele care sunt negre. Corniculele şi coada sunt negre. Femela aripată are corpul de 1,70-2,24 mm lungime, cu capul şi toracele de culoare neagră, iar abdomenul verde sau verde-

brun, cu sclerite colorate mai închise (brune). Antenele sunt negre. Articulul al 3-lea antenal este prevăzut cu 13 -27 senzorii, iar celelalte articule (4 şi 5) au numai câte 1 -2 senzorii. Picioarele sunt galbene sau galbene-brune, în afară de cea mai mare parte a femurelor, capetele tibiilor, precum şi tarsele, care sunt negre. Larva este asemănătoare cu insecta adultă. Biologie şi ecologie. Păduchele verde al porumbului are până la 9-11 generaţii pe an. Iernează în stadiul de femelă apteră şi larve, pe diferite graminee spontane. Forma sexuată şi ouăle hibernante nu sunt cunoscute. Primăvara femelele colonizează diferite plante gazde, pe care evoluează în tot cursul perioadei de vegetaţie până toamna târziu, înmulţindu-se pe cale partenogenetică vivipară. Primele apariţii ale acestui afid se înregistrează în vară, la sfârşitul lunii iunie sau în prima decadă a lunii iulie. La început se întâlnesc exemplare izolate pe frunzele de porumb sau de alte graminee (sorg, orz etc), localizate spre baza tecii. Mai târziu, pe măsură ce se înmulţesc, păduchii trec pe inflorescenţele mascule şi femele, formând adesea colonii masive mai ales pe partea internă a pănuşilor. Femelele aripate apar după a 3 -a generaţie şi se întâlnesc mai ales în timpul îfmoririi porumbului. Insecta este mai activă la temperaturi cuprinse între 17-27 °C. Activitatea zilnică de zbor atinge maximul între orele 6 şi 10 şi din nou între 18 şi 22, în condiţii de lumină continuă, la temperatura de 20 °C şi la umiditatea de 60-80%. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al porumbului atacă porumbul, precum şi alte graminee (sorgul, orzul etc), colonizând frunzele (localizându-se în partea superioară a lor) şi inflorescenţele. In urma atacului frunzele se răsucesc, uneori în formă de cornet, şi nu se dezvoltă normal; în acestea se acumulează o cantitate măre de hidraţi de carbon şi se produce o sinteză anormală a antocianului, ceea ce duce la înroşirea în masă a frunzelor şi tulpinilor. Când sunt atacate inflorescenţele de porumb, este împiedi­ cată producerea de polen şi polenizarea, precum şi fructificarea ştiuleţilor. în afară de aceasta, digestiile zaharoase care se adună pe frunze, tulpini, ştiuleţi favorizează dezvoltarea fumaginii, care agravează daunele. Pagubele acestui afid se mai manifestă prin aceea că este şi un transmiţător al bolilor virotice şi bacteriene la sorg şi porumb. Populaţiile păduchelui verde al porumbului sunt reduse de numeroase specii de entomofagi, dintre care un rol mai însemnat au: Chrysopa sp., Coccinella sp., Syrphus vitripennis Meig., Aphidius exiguus Hali., A. platensis Bret. etc. Combatere. In combaterea dăunătorului se recomandă o serie de măsuri agrotehnice: rotaţia raţională a culturilor; folosirea soiurilor rezistente la atacul acestui afid; însămînţarea cât mai timpurie a porumbului în terenurile bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante mai rezistente la atacul afidului; distrugerea gramineelor spontane din culturile de porumb; efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibernant; adunarea şi distrugerea prin ardere a resturilor de porumb; evitarea formării samuraslei de păioase, care sunt plante intermediare ale dăunătorului. Tratamente chimice se aplică rar, numai în cazul unor invazii puternice la apariţia primelor colonii de afide, mai ales în culturile de hibridare cu aceleaşi produse ca şi la păduchele verde al cerealelor (Schizaphis graminum Rond.).

132

Păduchii radicicoli ai cerealelor sau afidele migratoare Păduchele rădăcinilor de porumb (ulmului) - Tetraneura ulmih. Sin.: Tetraneuragallarum Gmel., T. zeae-maydis Duf.. Byrsocrypta ulmiL. Ord. Homoptera, Fam. Pemphigidae Răspândire. Păduchele rădăcinilor de porumb este răspîndit în multe ţări din Europa, Asia, Africa şi America. Descriere. Femela apteră are corpul oval, globulos, de 2,5-3,3 mm lungime, de culoare portocalie-gălbuie sau brună, acoperit cu o secreţie ceroasă şi perişori rari, de 0,06 mm lungime. Antenele sunt formate din 4-5 articule. Picioarele scurte. Antenele şi picioarele sunt castanii. Corniculele sunt reduse. Femela aripată are corpul de 1,3-1,8 mm lungime, de culoare brună-verzuie. Capul şi toracele sunt negre, abdomenul verde-bruniu, iar antenele şi picioarele sunt galbene sau brunii. Antenele formate din 6 articule sunt mai scurte decât 112 din lungimea corpului. Aripile sunt membranoase (fig. 51). Oul este oval-alungit, de 0,5 mm lungime, la depunere de culoare verde, iar în curând devine negru. Larva este asemănătoare cu insecta adultă. Biologie şi ecologie. Păduchele rădăcinilor de porumb se dezvoltă în câteva generaţii pe an. Este un afid migrator. Iernează în stadiul de ou pe scoarţa plantei-gazdă primară, care sunt diferite specii de ulmi (Ulmus campestris L., U. scabria Mill., U. laevis Pali). Primăvara, din ouăle hibernante apar larvele care trec pe frunze unde se hrănesc. în urma înţepăturilor produse, la frunze se formează gale de formă conică de 1 cm înălţime, îngustată spre bază, la început de culoare verde, mai târziu galbenă-verzuie sau galbenă. Aceste gale apar pe partea superioară a frunzelor între nervuri. Pe o frunză se formează până la 10 gale, iar la infestări mari - până la 40 gale, acoperind uneori limbul în întregime. în interiorul galelor, larvele se transformăm femele jundatrix (matcă), care se înmulţeşte pe cale partenogenetică, vivipară, dând naştere la noi generaţii. Pe la sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie, în interiorul galei apar femele aripate, care părăsesc galele de pe frunzele de ulm, migrează şi colonizează rădăcinile diferitor grarninee cultivate şi spontane mai ales ale porumbului, unde trăiesc în asociaţie cu furnicile (Tetramorium caespitum etc). Pe rădăcinile plantei, până spre toamnă, se dezvoltă pe cale partenogenetică, vivipară, mai multe generaţii de virginogene de forme radicicole aptere, care atacă în continuu rădăcinile. în luna augustseptembrie apare p e rădăcini ş i forma aripată p o r u m b ^ ^ M r a u l m i L ) . sexupară, care părăseşte rădăcinile plantelor_ l f e m d ă a p t e r ă ; 2 _ r ă d ă c i n ă de g r a m i n e e gazde secundare şi migrează dm nou pe ulm,

a t a c a t ă cu c o l o n i i ai p ă d u c h

e l u i (Scegolev,

unde dau naştere la forma sexuată (masculi şi Znamensky). 133

femele). După copulaţie, femela depune ouăle în crăpăturile scoarţei de ulm unde şi iernează. Numeroşi autori au constatat că, această specie se poate înmulţi în continuu pe cale partenogenetică numai pe rădăcinile de graminee. Aici apar de asemenea şi forme de virginogene aripate, care migrează pe alte plante. Formele radicicole colonizează adesea în anii de invazii în masă rădăcinile de porumb, formând colonii masive care au aspectul icrelor, de unde şi denumirea populară „icrele porumbului". Plantele atacate stagnează în creştere, rămân mici, ajung greu la maturitate, iar producţia poate fi mult redusă. Pagubele cele mai mari, aceste afidele produc la porumbul însămânţat târziu. înmulţirea acestui dăunător este controlată de activitatea unor organisme entomofage, printre care se citează: Drepanepteryx phalaenoides L., Empicornis euliciformis Deg., precum şi ciuperca entomopatogenă Entomococcus tetraneurae. Combatere. In combaterea dăunătorului un rol important prezintă măsurile agrotehnice: asolamente raţionale şi în primul rând alternarea cu plante neatacate de acest afid (leguminoase); efectuarea arăturilor adânci de toamnă; însămânţarea cât mai timpurie a porumbului în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru obţinerea unor culturi viguroase, mai rezistente la atacul aridului; distrugerea gramineelor spontane şi a samuraslei, care constituie plante-gazde intermediare pentru dezvoltarea formelor radicicole; folosirea îngrăşămintelor, care sporesc creşterea şi dezvoltarea plantelor, mărind totodată şi rezisten­ ţa lor la atacul acestui afid. Tratamente chimice se aplică rar, deoarece cele folosite în combaterea altor dăunători ai porumbului sunt eficiente şi în distrugerea păduchelui rădăciriilor de porumb. Păduchele rădăcinilor de cereale (cornului) -Anoecia corniBoim Sin.: Aphis corni R, Schizoneura corni Hart, S. graminis. Ord. Homoptera, Fam. Anoeciidae (Thelaxidae) Răspândire. Păduchele rădăcinilor de cereale este răspândit în diferite ţări din Europa, Asia şi Africa de Nord. Descriere. Femela apteră are corpul oval, globulos, de 1,5-2 mm lungime, de culoare galbenă, uşor verzuie. Antenele sunt formate din 6 articule de culoare brună, afară de partea bazală a articulului al 3-lea, care este mai deschis. Picioarele sunt brunii, cu excepţia extremităţilor tibiilor anterioare care sunt fumurii. Corniculele sunt scurte şi cu baza lăţită. Pe segmentul anal se află numeroase pete lungi. Femela aripată este asemănătoare cu cea apteră, având însă pe articulele antenale mai mulţi senzori. Oul este oval-alungit, de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verde, în curând devenind negru. Larva este asemănătoare cu insecta adultă. Biologie şi ecologie. Păduchele rădăcinilor de cereale are 6-10 generaţii pe an. Este o specie migratoare. Iernează în stadiul de ou pe planta gazdă primară - cornul (Cornus sp.) din care în primăvară apare larva, ce se hrăneşte cu seva din ţesuturi şi în curând se transformă în femelă fundatrix (matcă). Aceasta, pe cale partenogenetică, dă naştere la 3 generaţii, după care apare forma aripată care, începând de la mijlocul lunii mai şi până la sfârşitul lunii iunie, migrează de pe corn pe plantele-gazdă secundare: grâu, orz, ovăz, porumb, unde infectează tulpinile plantelor şi, pe cale partenogenetică vivipară, 4

dau naştere la noi larve, care migrează pe rădăcinile acestor plante. Dezvoltarea unei generaţii durează în medie până la 12 zile, de aceea infestarea cerealelor are loc foarte repede. Pe planta gazdă secundară evoluează mai multe generaţii, iar prin lunile iulieaugust apare forma aripată sexupară, care se reîntoarce pe corn dând naştere formei sexuate ce se împerechează, şi femela depune oul de iarnă. Forma radicicolă trăieşte pe rădăcini, în simbioză cu diferite specii de furnici (Lasius niger., L.flavus., Myrmica rubi noidis). Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele rădăcinilor de cereale atacă diferite cereale, ca: grâul, orzul, ovăzul, porumbul ş. a. Ca urmare a înţepăturilor, plantele în special cerealele de primăvară, stagnează în dezvoltare şi dau producţii scăzute. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la păduchele rădăcinilor de porumb (Tetraneura ulmi L.). Păduchele cenuşiu al grarnineelor (mălinului) - Rhopalosiphumpadi L. Sin.: Rhopalosiphumprunifoliae Fitch., AphispadiL.,A. triticiLaw. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele cenuşiu al grarnineelor este răspândit în maj oritatea regiunilor de pe glob. Descriere. Adultul are corpul elipsoidal de 2,0-2,5 mm lungime, de culoare cenuşie verzuie cu pete roşcate în jurul corniculelor şi între ele, acoperit cu o secreţie ceroasă albicioasă Antenele sunt formate din 6 articule mai lungi decâtjumătatea corpului. Toracele este brun, iar abdomenul verde şi cu dungi laterale negre. Corniculele sunt de formă cilindrică, scurte şi îngroşate apical. Coada este scurtă având jumătate din lungimea corniculelor. Oul este oval, de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare neagră strălucitoare. Larva este asemănătoare cu adultul Biologie şi ecologie. Păduchele cenuşiu al grarnineelor este o specie migratoare cu evoluţie holociclică dioecică. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă pe scoarţa pomilor şi arbuştilor fructiferi şi ornamentali aşa ca mălinul (Pedus racemosa), prunul (Prunus domestica, P. cerassus), care sunt plante-gazde primare ale dăunătorului. După unii autori poate ierna şi ca forme aptere pe rădăcinile cerealelor cultivate şi grarnineelor spontane, realizând astfel un ciclu biologic anholocicUcmonoecic. m primăvară, la sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai în perioada desfacerii mugurilor din ouăle hibernante apar larvele, care migrează spre vârfurile lăstarilor, pe partea inferioară a frunzelor şi pe inflorescenţe unde se hrănesc sugând seva din ţesuturi producând răsuciri şi deformarea organelor atacate. După câteva zile de hrănire se transformă în iemdăfundatrix (matca), care după a perioadă de hrănire ajunge la maturitate sexuală şi dă naştere pe cale partenogenetică vivipară până la 70 larve (în medie 40), care migrează pe diferite organe, unde se hrănesc înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Pe plantele gazde primare se dezvoltă 3-4 generaţii de fundatrigene aripate şi nearipate. Formele aripate părăsesc plantele gazdă primare, migrează în culturi de grâu, secară, orz, ovăz, porumb, care sânt plante-gazde secundare, la care colonizează frunzele şi spicele, formând colonii masive. După recoltarea cerealelor cultivate păduchele migrează pe diferite specii de grarninee spontane, apoi în cerealele de toamnă unde se dezvoltă până în toamnă târziu. Spre sfârşitul lunii septembrie sau în octombrie apar femelele aripate sexupare care retromigreazăpe plantele135

gazde primare unde tot pe cale partenogenetică vivipara dau naştere şi femele), care după împerechere depun ouăle de iarnă. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele cenuşiu al gramineelor este o specie polifagă. Atacă prunul, corcoduşul, numeroase specii de cereale cultivate - grâul, orzul, ovăzul, secara, porumbul, sorgul precum şi diferite specii de graminee spontane. Adulţii şi larvele atacă înţepând şi sugând seva din ţesuturi. La pomii şi arbuştii fructiferi atacă vârful lăstarilor şi frunzele, producând răsucirea longitudinală a frunzelor şi deformarea lăstarilor, care cu timpul se usucă Pagubele cele mai mari le produc în culturile de cereale în special în cele de toamnă şi de porumb, la care colonizează frunzele şi inflorescenţele lor. Ca urmare organele atacate se deformează, stagnează în creştere, iar mai târziu se usucă. In afară de daunele directe acest afid este cunoscut şi ca un periculos transmiţător ale unor boli virotice, în deosebi îngălbenirea şi piticirea orzului. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la păduchele verde comun al cerealelor (Schizaphis graminum Rond.) Ploşniţele dăunătoare culturilor de cereale In culturile de cereale se întâlnesc peste 20 specii de ploşniţe, care sunt cuprinse în 3 familii: Scutelleridae, Pentatomidae şi Miridae, printre care se numără: Eurygaster integriceps Put., E. maura L., E. austriaca Schr., E. testedinarius Geof., Aelia acuminataL.,A. rostrataBoh.,A. sibirien Reut, TrigonotylusruficornisGeoffr., T. erratica L., Notostrira elongata Geofrn., Palomena prasina L., Carpocoris fuscispinus Boh., Dolycoris baccarum L. ş. a. Dintre speciile menţionate, mai frecvent se întâlnesc în culturile de cereale şi au o deosebită importanţă economica speciile de Eurygaster. ploşniţa asiatică a cerealelor (Eurygaster integriceps Put), ploşniţa maura a cerealelor (E. maura L.) ploşniţa austriacă a cerealelor (E. austriacă Sch.) şi de Aelia: ploşniţa vărgată mică a cerealelor (Aelia acuminata L.) şi ploşniţa vărgată mare a cerealelor (A. rostrata Boh.). Celelalte specii de ploşniţe se întâlnesc accidental în culturile de cereale şi nu produc daune de importanţă economică Dintre speciile genului Eurygaster mai frecvent se întâlneşte şi prezintă cel mai mare pericol pentru culturile de grâu specia Eurygaster integriceps Put. Ploşniţă asiatică a cerealelor - Eurygaster integriceps Put. Ord. Hemiptera, Fam. Scutelleridae Răspândire. Ploşniţa asiatică a cerealelor este răspândită în multe ţări din centrul şi sud-estul Europei, în vestul Asiei şi în nord-estul Africii. Descriere. Adultul are corpul oval, uşor turtit dorso-ventral, de 10-13 mm lungime şi 6-7 mm lăţime, dorsal de culoare variată, de la galbenă-brunie până la brună-închisă, uneori este de culoare neagră. Partea ventrală a abdomenului este de culoare cenuşie, cu 2 linii punctate de culoare neagră. Speciile genului Eurygaster se deosebesc între ele prin forma capului şi după marginea laterală a pronotului. La specia Eurygaster integriceps Put., capul este triunghiular înclinat înainte şi rotunjit la vârf. Rostrul este lung, depăşind în mod frecvent baza abdomenului. Pronotul este slab bombat, cu marginile laterale convexe

în afară. Clipeul este deschis şi liber între lamelele mandibulare. Antenele sunt lungi, formate din 5 articule inelate. Scutelul este bine dezvoltat, egal în lungime cu abdomenul, sau chiar depăşindu-1, cu o carenă în partea mediană şi cu două puncte gălbui la bază Picioarele sunt relativ scurte, de culoare galbenă-roşcată, cu peri pe femure şi tibii (fig. 52). Oul este sferic, uşor alungit, cu diametrul de 1 mm, la depunere de culoare verdedeschisă, aproape transparent, cu pete albe dispuse ca o corolă, care delimitează căpăcelul. Pe măsura dezvoltării embrionului culoarea lor se închide, iar în a 5-6 a zi pe membrana oului apare un desen bine pronunţat, de culoare Fig. 52. Ploşniţele cerealelor: roşcată portocalie, de forma unei ancore. 1 - ploşniţa asiatică a cerealelor (Eurygaster Larva este asemănătoare cu adultul, fiind integriceps P u t . ) ; 2 - ploşniţa maura a mai mică şi lipsită de aripi, iar din vârsta a 3- cerealelor (Eurygaster maura L.); 3 - ploşniţa a, cu rudimente de aripi. Culoarea la ecloziune austriacă a cerealelor (Eurygaster austriaca Sch.); 4 - cinci etape de dezvoltare a embrio­ este aproape neagră, iar la completa dezvol­ nului; 5 - larvele ploşniţelor 1-5 vârste (după tare brună-gălbuie. Grivanov) Biologie şi ecologie. Ploşniţa asiatică a cerealelor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de insectă adultă, mai des în frunzarul pădurilor de foioase din apropierea câmpurilor de cultură sau pe sub diferiţi arbori, tufişuri sau ierburi, însă într-un număr mai redus. Primăvara, spre sfârşitul lunii aprilie sau începutul lui mai, când temperatura medie a aerului în frunzişul pădurii ajunge la 12-14 °C, adulţii se trezesc din hibernare, iar când temperatura se ridică la 16-17 °C insectele apar la suprafaţa frunzarului şi migrează în culturile de cereale. La început adulţii se hrănesc pe diferite grarninee spontane, apoi migrează spre culturile de cereale de toamnă. Apariţia şi migrarea adulţilor este eşalonată şi durează 14-25 zile, iar zborul masiv are loc 3-5 zile, când temperatura medie a aerului, se menţine între 18-19 °C. In căutarea cerealelor de toamnă, ploşniţele se pot deplasa în zbor până la 200 km de la locurile de hibernare, zburând fără întrerupere 20-30 km. Numărul maxim de insecte pe culturi se înregistrează în a doua decadă a lunii mai. La început pe timp rece, insectele se găsesc mai mult la baza plantelor, prin crăpăturile solului sau pe sub bulgări, iar în zilele însorite şi călduroase, la temperaturi de peste 18°C, sunt foarte active şi se hrănesc intens. După o perioadă de hrănire de 6-10 zile, pentru maturarea sexuală, are loc copulaţia şi ponta, care este eşalonată pe o perioadă de 25-3 5 zile, iar în mod obişnuit până la sfârşitul lunii iunie. Atât începutul, cât şi durata depunerii ouălor depind în cea mai mare măsură de eşalonarea migraţiei şi de condiţiile meteorologice în care se desfăşoară maturizarea sexuală în câmp. Ouăle sunt depuse pe frunzele cerealelor de toamnă (mai ales de grâu, orz), mai rar pe alte organe - tulpină, 137

spic şi ariste; uneori ouăle pot fi depuse şi pe diferite plante spontane, resturi vegetale şi chiar pe bulgări de pământ. Depunerea ouălor se face în grupe de câte 14 bucăţi, în două rânduri aşezate regulat, unele lângă altele. O femela depune până la 200 ouă. Incubaţia durează 6-12 zile. Larvele apar pe la mijlociii lunii mai, care după ecloziune stau grupate în jurul pontei, iar peste 3-4 zile se împrăştie şi se hrănesc ca şi adulţii, înţepând şi sugând sucul celular din organele atacate. Evoluţia larvelor durează 3 5-40 zile, perioadă în care năpârlesc de 5 ori. Spre sfârşitul lunii iunie şi în iulie, obişnuit până la recoltarea cerealelor, larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în adulţi. După apariţie, adulţii au nevoie de o perioadă de timp în care se desfăşoară o activitate de hrănire intensă cu boabele cerealelor, în vederea acumulării unei cantităţi de substanţe de rezervă sub formă de grăsimi de care depinde în mare parte rezistenţa ploşniţelor în timpul iernării. Această perioadă coincide cu faza fenologică de coacere a cerealelor. După recoltarea păioaselor, la sfârşitul lunii iulie sau în august, adulţii continuă să se hrănească în mirişte cu boabele scuturate sau zboară pe diferite grarninee spontane. în timpul căldurilor mari, spre sfârşitul lunii iulie şi în cursul lunii august, adulţii se retrag la iernat, migrând spre păduri, unde se ascund în frunzar, în care iernează până în primăvara următoare. In raioanele lipsite de păduri maj oritatea ploşniţelor migrează pentru hibernare la distanţe destul de mari de la locurile de hrănire. Migrarea adulţilor către locurile de iernare are loc treptat şi durează până toamna târziu (septembrie-octombrie). Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa asiatică a cerealelor este o specie oligofagă. Atacă cerealele păioase, îndeosebi cele de toamnă (grâu, secară etc), mai slab sunt atacate cerealele de primăvară (orz, ovăz, mei, etc.) sau diferite grarninee spontane (pir, raigras, obsigă, păiuş), uneori se întâlneşte pe porumb şi sorg. Plantele sunt atacate de la apariţia lor şi până la recoltare, dăunătorul provocând în prima perioadă de atac pierderi cantitative, iar în a doua, care se manifestă pe boabe, determină nu numai o pierdere cantitativă, ci şi calitativă a recoltei. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, care înţeapă toate organele aeriene ale cerealelor: tulpini, frunze şi spice (rahisul spicelor, ariste, flori, glume şi boabe) şi sug sucul celular. Odată cu introducerea rostrului, insecta injectează şi o cantitate de salivă, care conţine enzime foarte active şi foarte toxice pentru plantă Aceasta provoacă o dezagregare a substanţelor din celule, iar în locul unde se produce înţepătura se formează o mică umflătură, ca un con, denumit „con salivar". Când aceste conuri se desprind şi cad, în locul lor rămâne un punct negru înconjurat de o zonă albă-gălbuie sau brună. Atacul variază în funcţie de faza de vegetaţie a plantei şi de organul atacat. Primăvara, când plantele se află în primele faze de vegetaţie, este atacată tulpina principală. Insectele se localizează în special în zona de amplasare a conului de creştere, unde găsesc condiţii de nutriţie foarte favorabile. în urma atacului frunza centrală se îngălbeneşte, se răsuceşte şi se usucă (fig. 53j), iar mai târziu piere şi tulpina atacată. Când plantele sunt atacate în perioada formării paiului, plantele rămân pipernicite sau se usucă, iar dacă plantele sunt dăunate în timpul formării spicului în burduf, atunci nu se mai desface, ci rămâne în burduf, se îngălbeneşte şi se usucă. Dacă spicul apare totuşi din burduf, atunci este steril şi înălbit. Dacă atacul are loc după înspicare, atunci spicul avortează în întregime 138

şi se înălbeşte. Atacul acesta, produs şi de alţi dăunători, este cunoscut sub numele de „albeaţa spicelor", care în funcţie de locul atacului poate fi totală sau parţială. Dacă atacul are loc deasupra ultimului internod, spicul se înălbeşte în întregime (albeaţa totală), zmulgându-se uşor de la locul înţepat, iar dacă atacul se produce pe o porţiune a rahisului, atunci porţiunea spicului de deasupra atacului se înălbeşte (albeaţa parţială) (fig. 532). Odată cu înflorirea plantelor, atacul ploşniţelor se localizează aproape în întregime pe boabe, producând în această perioadă cele mai mari daune. Dacă ploşniţele atacă ovarele înainte sau după fecundare, atunci acestea sunt distruse complet, se usucă şi nu mai pot forma boabe. Când sunt vătămate boabele în formare, atunci daunele produse depind de faza de formare a acestora. Dacă boabele sunt atacate în faza de lapte, aces­ tea se zbârcesc complet, iar dacă atacul Fig. 53. Atacul ploşniţei asiatice a se produce în faza de coacere, boabele cerealelor (Eurygaster integriceps Put.): atacate nu se deformează, doar în locul 1 - la plantule; 2 - la spice şi la boabe (3 - boabe înţepat apare o zonă galbenă-deschisă, în sănătoase şi 4 - boabe atacate) (după Paichin) mijlocul căreia se găseşte un punct negru (fig. 53 M ). Sub influenţa enzimelor secre­ tate de ploşniţe, în boabe au loc modificări care duc la înrăutăţirea proprietăţilor tehnologice şi de panificaţie ale boabelor. In urma atacului, glutenul este degradat, schimbându-şi compoziţia, pierzându-şi elasticitatea, devenind moale şi lipicios. Aluatul, ca şi glutenul, devine moale şi lipicios, este greu de frământat şi adunat iar în timpul dospitului la început creşte normal, apoi scade brusc şi se întinde. Pâinea creşte puţin, se turteşte şi nu se mai coace bine, miezul fiind compact, îndesat şi sfărâmicios. înmulţirea ploşniţelor cerealelor este frânată de diferiţi factori climatici şi de numeroase specii prădătoare şi parazite. O parte din ploşniţele hibernante pier din cauza temperaturilor joase, mai ales în iernile cu puţină zăpadă, precum şi din cauza lipsei de grăsimi acumulate. Vremea umedă şi rece din primăvară şi vară, împiedică dezvoltarea normală a ploşniţelor. Un rol determinant în reglarea densităţii populaţiilor de ploşniţe au speciile parazite şi prădătoare. Dintre speciile parazite, care au o contribuţie mai mare în reducerea ploşniţelor se menţionează: Telenomus chloropus Thoms., Trissolcus grandis Thoms., Microfanurus sp. ş.a., precum şi unele diptere parazite, ca: Phasia crassipenis L., Ph. subsoleoptera L., Helomyia lateralis Meig. ş. a., iar dintre speciile prădătoare mai 139

frecvent se întîlnesc diferite carabide, crisope. furnici, unele specii de acarieni, precum şi o serie de păsări (grauri, coţofene şi ciori). Combatere. In combaterea ploşniţelor cerealelor se recomandă un complex de masuri agrotehnice, biologice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice aplicarea unei agrotehnici superioare, pentru a se obţine plante viguroase, care sunt mai rezistente la atacul ploşniţelor; cultivarea soiurilor precoce şi rezistente; recoltarea cât mai timpurie a cerealelor pentru a împiedica hrănirea şi maturarea larvelor şi acumularea substanţelor de rezervă sub formă de grăsimi, precum şi pentru evitarea scuturării boabelor; recoltarea cerealelor cu combine la care sunt montate dispozitive speciale pentru strângerea şi distrugerea insectelor; imediat după recoltare, condiţionarea cerealelor cu ajutorul maşinilor speciale, asigurate cu dispozitive pentru distrugerea dăunătorului; efectuarea dezrruriştirii şi arăturii de vară imediat după recoltare care contribuie la peirea a 90-100 % larve şi ploşniţe tinere; distrugerea grarnineelor spontane. Ca măsuri biologice: folosirea oofagilor din genurile Trisolcus, Telenomusşi Microfanurus, care sunt înmulţiţi şi răspândiţi în culturile cerealiere, în doze de 50-100 mii viespi/ha, în perioada depunerii în masă a ouălor. Măsuri chimice se aplică în anii de invazii la avertizare şi depăşirea PED (2 adiilţi/m2 sau 5-6 larve/m2 de vârsta a 3). Pentru combaterea ploşniţelor sunt avizate şi pot fi utilizate următoarele insecticide aplicate prin rotaţie: Actellic 50 EC (1,2 l/ha), Actara 25 WG (0,1 kg/ha), Arrivo 250 CE (0,2 l/ha), BI-58 Nou (1,5 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25 l/ha), Fastac 100 EC (0,1-0,15 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15 l/ha), Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Sumi - alpha 5 EC (0,2-0,25 l/ha), Şarpei ME (0,20 l/ha), Sămpai EC (0,25-0,3 l/ha) în culturile de grâu şi Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha), Sămpai EC (0,25-0,3 l/ha) în culturile de orz. Ploşniţa austriacă a cerealelor - Eurygaster austriacă Sch. Sin.: Cimex aethiopus Goeze., Eurygasterfuscus St., E. niger Sau. Ord. Hemiptera, Fam. Scutelleridae Răspândire. Ploşniţa austriacă a cerealelor este răspândită în Europa Centrală şi de Sud, în Africa de Nord, în Asia Mică, în America de Nord. Descriere. Adultul are corpul oval de 11 -13 mm lungime, de culoare variabilă de la gri-gălbui până la negru. Capul este mai puţin ascuţit (mai bont), cei 2 lobi laterali ai clipeului se unesc înainte de a ajunge la marginea extremităţii anterioare a capului, iar marginile laterale ale pronotului sunt concave. Antenele sunt de culoare brună-deschisă sau parţial brună-închisă, iar al 5-lea articul antena! este de culoare neagră. Scuterul este albicios, bine dezvoltat, acoperind abdomenul în întregime (fig. 523). Oul are forma unui butoiaş de 1,15-1,23 mm lungime şi 1,06-1,11 mm lăţime, la depunere de culoare verde-deschisă, iar pe măsura dezvoltării embrionului, culoarea se schimbă ca şi la Eurydaster integriceps Put. Larva este asemănătoare cu adultul. Biologia, plantele atacate şi modul de dăunare precum şi măsurile de combatere sunt asemănătoare cu cele descrise la ploşniţa asiatică a cerealelor (Eurygaster integriceps Put.). 140

Ploşniţa maura sau mică a cerealelor - Eurygaster maura L. Sin.: Cimexmaurus L., C. lineatus Sulz., Eurygaster cognatus Wesw. Ord. Hemiptera, Fam. Scutelleridae Răspândire. Ploşniţa maura a cerealelor este cea mai răspândită dintre toate speciile genului Eurygaster. Se întâlneşte în toate ţările din Europa, de la Norvegia şi Suedia până în Grecia şi Italia, precum şi în nordul Africii şi aproape în toată Asia. Descriere. Adultul are corpul cel mai mic dintre speciile genului Eurygaster având 8-11 mm lungime, de formă ovală, bombat dorsal, de culoare brună-galbuie sau brunănegricioasă. Capul are forma triunghiulară şi este ceva mai ascuţit decât la E. integriceps Put, iar marginile pronotului sunt drepte. Clipeul nu depăşeşte lamelele mandibulare, iar vârful se găseşte întrun singur plan cu marginile lor laterale, asemănător ca la E integriceps Put. Scutelul este bine dezvoltat, acoperind aproape în întregime abdomenul, carenat în regiunea mediană, iar la baza lui se găsesc 2 pete gălbui (fig. 522). Oul are 1,10-1,16 mm lungime şi 1,00-1,04 mm lăţime, de forma unui butoiaş, la depunere de culoare verde-deschisă, iar pe măsura dezvoltării embrionului culoarea lui se închide, căpătând o pigmentaţie cafenie-roşcată. Larva este asemănătoare cu adultul. Biologia, plantele atacate şi modul de dăunare, precum şi măsurile de combatere sunt asemănătoare cu cele descrise la ploşniţa asiatică a cerealelor (Eurygaster integriceps Put). Ploşniţa vărgată mică a cerealelor -Aelia acuminato L. Sin.: Cimex acuminatus L., Aeliapallida Kiist. Ord. Hemiptera, Fam. Pentatomidae Răspândire. Ploşniţa vărgată mică a cerealelor este răspândită în toată Europa, în afară de zonele nordice, în Asia, cu excepţia părţilor nordice şi sudice, precum şi în nordul Africii. Descriere. Adultul are corpul de 7-10 mm lungime, de formă eliptică, de culoare galbenă-brună. Pe cap, pronot şi scutel prezintă 3 dungi întunecate longitudinale, ascuţite anterior şi posterior, ce delimitează o bandă albă. Capul este triunghiular, ascuţit, sub formă de rostru, cu laturile uşor bombate. Antenele sunt filiforme, de culoare roşieportocalie. Pronotul este de formă triunghiulară, iar scutelul acoperă doar parţial abdomenul, prezentând 2/5 din lungimea totală a corpului. Picioarele sunt de culoare galbenă şi prezintă pe femurele mediane şi posterioare câte 2 pete negre. Ultimul segment abdominal este prevăzut cu patru dinţi (fig. 542). Oul are forma unui butoiaş de culoare crem, cu dimensiunile de 0,92 mm mălţime şi 0,74 mm lăţime. Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul de 1,6-6,7 mm lungime, de culoare alb-gălbuie şi acoperit cu perişori scurţi, dar foarte bine vizibili. Biologie şi ecologie. Ploşniţa vărgată mică a cerealelor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de insectă adultă în câmp sub diferite resturi vegetale, precum şi în frunzişul pădurilor de stej ar. Primăvara în cursul lunii aprilie, când temperatura frunzarului 141

/{

depăşeşte 12 °C, adulţii părăsesc locurile de hibernare, dar migrarea în culturile de cereale, are loc în cursul lunii mai când temperatura aerului ajunge la 23-28 °C. Migrarea adulţilor coincide fenologic cu înspicarea secării. După o perioadă de hrănire pe plantele tinere de grâu sau orz are loc împe­ recherea şi depunerea ouălor. Ponta Fig. 54. Ploşniţe vărgate ale cerealelor: este eşalonată pe o perioadă de 1 - ploşniţa vărgată mare a cerealelor (Aelia rostrata aproximativ 30-60 de zile. Ouăle sunt L.) (a - adult şi b - larvă); 2 - ploşniţa vărgată mică a depuse pe frunze, spic, boabe şi ariste cerealelor (A. acuminata L.) (după Manolache şi în grupe formate din 14 ouă, dispuse Boguleanu) în 2 rânduri. O femelă depune în medie 40, iar maximum 100 de ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Apariţia larvelor are loc în a doua jumătate a lunii mai sau la începutul lunii iunie. Larvele apărute se hrănesc cu seva din ţesuturile diferitor organe ale plantei. Evoluţia larvară durează45-60 de zile. Apariţia adulţilor are loc în prima jumătate a lunii iulie înainte de recoltarea grâului, hrănindu-se intens în vederea acumulării de substanţe de rezervă. După recoltare adulţii migrează în diferite locuri unde iernează. Plantele atacate, modul de atac şi măsurile de combatere sunt asemănătoare cu cele descrise la ploşniţa asiatică a cerealelor (Eurygaster integriceps Put.) cu excepţia că, în combaterea acestor specii se aplică în general numai măsuri agrotehnice şi numai în cazuri de invazii mari, când densitatea numerică a ploşniţelor vărgate depăşesc PED de 3-3,5 indivizi la 1 m 2 , se aplică tratamente chimice. s

t

Ploşniţa vărgată mare a cerealelor - Aelia rostrata Boh. Sin.: Cimex acuminatus Panz., Aeliaglebana Ferr. Ord. Hemiptera, Fam. Pentatomidae Răspândire. Ploşniţa vărgată mare a cerealelor este răspândită aproape în toată Europa, în afară de ţările nordice, în unele ţări din Asia, afară de Orientul Apropiat şi Mijlociu, precum şi în Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 10-12 mm lungime, îngustat în partea anterioară şi posterioară, de culoare brună-gălbuie. Pe partea dorsală, spre deosebire de specia Aelia acuminata L., are numai dungi longitudinale de culoare gri-cenuşie. Capul are forma unui triunghi ascuţit şi este ceva mai alungit decât \a.A. acumulata L., cu laturile aproape drepte. Picioarele sunt de culoare galbenă şi prezintă pe femurele mediane şi posterioare numai câte o singură pata punctiformă neagră (fig. 54j). Oul are 1,02 mm lungime şi 0,80 mm lăţime, de forma unui butoiaş, de culoare crem-palidă. Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul de 1,7-7,5 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu dungi întunecate longitudinale, fără perişori. 142

Biologia, plantele atacate şi modul de dăunare sunt asemănătoare cu cele descrise la ploşniţa vărgată mică a cerealelor (Aelia acuminato L.), iar măsurile de combatere ca şi la ploşniţa asiatică a cerealelor (Eurygaster integriceps Put.). Tripşii dăunători ai culturilor de cereale în culturile de cereale păioase se întâlnesc mai multe specii de tisanoptere, din diferite genuri, printre care se numără: Haplothrips tritici Kurd., H. aculeatus Fabr., Stenothrips graminum Uzel., Limothrips denticornis Hal., Frankliniella tenuicornis Uzel., F. intonsa Tryb., Annaphothrips obscurus Mull., Chirothrips manicatus Hal. ş.a., care dăunează deopotrivă cerealele şi grarnineele furajere din pajişti. Dintre speciile menţionate cea mai importantă este tripsul grâului (Haplothrips tritici Kurd.), care predomină în culturile de grâu, unde densitatea lor în unii ani ajunge la sute de indivizi pe o inflorescenţă. Alături de această specie se întâlnesc mai frecvent şi prezintă o deosebită importanţă ca dăunători aşa specii ca tripsul secarei (Haplothrips aculeatus Fabr.), tripsul ovăzului (Stenothrips graminum Uzel.) şi tripsul orzului (Limothrips denticornis Hal.), care în unii ani, produc pagube deosebit de mari, măi ales în anii secetoşi. Celelalte specii de tripşi apar în populaţii mai reduse şi joacă un rol secundar, ca dăunători. Tripsul grâului - Haplothrips tritici Kurd. Sin.: Haplothrips paluster Pr., Thrips cerealium Knech. Ord. Thysanoptera, Fam. Phloeothripidae Răspândire. Tripsul grâului este răspândit în multe ţări din Europa, Asia Centrală, în partea de nord a Africii, precum şi în America de Sud. Descriere. Adultul are corpul îngust de 1,5-2,0 mm lungime, de culoare brună închis sau neagră Capul este de 1,1 -1,2 ori mai lung decât lat, prevăzut cu peri postoculari foarte lungi şi ascuţiţi. Antenele sunt filiforme, galbene, iar spre vârf uşor cenuşii, în afară de articulele al 5-lea şi al 6-lea, care sunt unicolore. Acestea sunt formate din 8 articule, dintre care primul este scurt, iar al 3-lea de 1,6-2 ori mai lung decât lat. Aripile sunt lungi şi înguste, transparente, cu o singură nervură longitudinală şi cu franjuri lungi pe margini. Tibiile şi tarsele anterioare sunt galbene, iar baza şi partea exterioară a tibiilor de culoare închisă. Tubul apical abdominal este conic, mai scurt decât capul şi prezintă o coroană de perişori, care au lungimea tubului (fig. 55 1 2 ). Oul este oval-alungit, de 0,4-0,5 mm lungime şi 0,16 mm lăţime, alb-gălbui la depunere şi roz cu câteva zile înainte de ecloziune. Larva este asemănătoare cu adultul, însă este de culoare roşie-cărămizie în afară de cap, picioare şi ultimul segment abdominal, care sunt de culoare neagră. Biologie şi ecologie. Tripsul grâului are o generaţie pe an. Iernează ca larvă de vârsta a 2-a (în grupe a câte 3 5-70 larve) în interiorul resturilor de paie, la baza plantelor uscate, la suprafaţa solului sau în sol la adâncimea de încorporare a miriştii. Primăvara, în cursul lunilor aprilie-mai, când temperatura solului la adâncimea de 10 cm este de 10-12 °C, iar la suprafaţă de 16-18 °C, larvele părăsesc locurile de iernare şi se transformă în prenimfe, nimfe, iar peste 7-13 zile în insecte adulte. Spre sfârşitul lunii / 143

aprilie şi în prima jumătate a lunii mai, când temperatura medie a aerului depăşeşte 18° C, apar adulţii care se întâlnesc până la sfârşitul lunii iunie. Insectele ajung în culturile de cereale cu ajutorul curenţilor de aer. Apariţia în masă a adulţilor coincide cu faza de înspicare a cerealelor de toamnă. Zborul maxim al adulţilor se înregistrează în lunile mai-iunie, după 3-25 zile de la apariţia lor pe plante, eşalonându-se mai mult în anii cu amplitudini mari de 10-23 °C ale tempe­ raturii medii zilnice. Adulţii apăruţi în momen­ tul desfacerii burdufului pătrund în spice, pe care îi înţeapă şi sug seva din ţesuturi. Durata activităţii adulţilor în culturi, în funcţie de condiţiile climaterice variază între 36 şi 62 zile, Fig. 55. Tripşii cerealelor: 1-2 - adult şi larvă a tripsului grâului iar longevitatea medie a adulţilor între 30-40 (Haplothrips triticiKurd); 3 -tripsul secarei zile. Perioada preovipozitară este de 3-13 zile, (Haplothrips aculeatus Fabr.); 4-5 - spice fiind mai scurtă la temperaturi de la 22-29 °C de grâu, atacate de tripsul grâului (după şi mai lungă la 16-18 °C. După 8-23 zile de la Beleaev, completat) apariţia adulţilor, femelele încep să depună ouăle, care sunt depuse în grupe de câte 3-8 sau izolat între paleile şi glumele spiculeţelor, mai frecvent la baza bobului. într-un spic se pot găsi până la 98 ouă. Ponta poate dura 25-30 zile. Prolificitatea femelelor variază între 23-28 ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apărute se hrănesc în interiorul spicelor şi după 5-6 zile năpârlesc, iar la coacerea cerealelor, părăsesc spicele, migrând în locurile de iernare. Migrarea larvelor începe în luna iunie, la începutul coacerii depline a boabelor şi durează 4-18 zile, în funcţie de condiţiile de climă. Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul grâului este o specie oligofagă. Atacă diferite specii de graminee păioase cultivate şi spontane, producând pagube mai mari la grâul de toamnă şi de primăvară, secară şi orz. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, care înţeapă şi sug sucul celular din diferite organe ale plantei. Adulţii pătrund în burduf şi vatămă rahisul spicului, iar larvele atacă mai întâi florile, apoi boabele în lapte. în urma atacului teaca frunzelor se încreţeşte, spicul rămâne în burduf sau apare, dar este adesea încovoiat, parţial sau total steril. Spicele atacate devin albicioase-simptom cunoscut sub numele de „albeaţa spicelor", au glumele şi aristele alungite şi zbârcite. Boabele atacate în faza de lapte nu se mai dezvoltă normal, rămân mici, devin şiştave, pierd până la 3 0% din greutate, ceea ce duce la scăderea producţiei. Pagube mai mari se înregistrează îndeosebi în anii secetosi, când pierderile se ridică la 10-20 % din recoltă. Populaţiile tripsului grâului sunt deseori reduse de diferite organisme entomofage, dintre care un rol însemnat au speciile: Aeolothrips intermedius Bagn., Anthocoris nemorum L., Coccinella 7-punctata L., Chrysopa carnea St., Syrphus balteatus De Geer. ş. a. 144

Combatere. In combaterea tripsului grâului cea mai mare importanţă o prezintă măsurile agrotehnice: dezmiriştirea imediată după recoltare, urmată de arătura adâncă de toamnă, care distruge până la 90 % din larvele retrase pentru hibernare; distrugerea grarnineelor spontane, pe care se hrăneşte şi iernează dăunătorul; semănatul timpuriu în terenuri bine pregătite şi fertilizate pentru a se obţine plante mai rezistente la atacul tripsului; utilizarea soiurilor precoce, care sunt mai puţin atacate; rotaţia raţională a culturilor în asolament (cerealele semănate după leguminoase sunt mai puţin atacate de tripşi); folosirea soiurilor rezistente şi hrănirea suplimentară a plantelor. Tratamente chimice se aplică rar, numai în cazul unor invazii puternice, îndeosebi în culturile de cereale semincere cu o frecvenţă de peste 75% plante infestate şi o densitate numerică de 10 tripşi/plantă pe marginea culturii în faza de formare a paiului şi peste 30-40 ex/spic în fazele înspicare - înflorire - formare şi coacerea în lapte a boabelor de grâu cu: Actellic 50 EC (1,0 l/ha), BI-58 Nou (1,5 l/ha), Arrivo 250 CE (0,2 l/ha), Bulldock 025 EC (0,25 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha), Fastac 100 EC (0,1-0,15 l/ha), Actara 25 WG (0,1 kg/ha), Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,2 l/ha) etc, şi Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15-0,2 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha) etc, în culturile de orz. Tratamentele chimice aplicate frecvent în combaterea larvelor ploşniţelor cerealelor sunt eficiente şi împotriva tripsului grâului. Tripsul secarei - Haplothrips aculeatus Fabr. Sin.: Thrips aculeatus Fabr., T. frumentarius Bel, Phloeothrips aculeata Hal. Ord. Thysanoptera, Fam. Phloeothripidae Răspândire. Tripsul secarei este răspândit în Europa, America de Nord, precum şi în unele regiuni din Asia. Descriere. Adultul are corpul de 2,0 mm lungime, de culoare brună-negricioasă cu excepţia tibiilor anterioare şi farselor care sunt brune-gălbui. Capul anterior este îngustat. Ochii dispuşi în formă de triunghi. Antenele sunt formate din 8 articule de culoare brunăcenuşie- închisă, cu excepţia vârfului articulului al doilea şi al treilea antenal, care sunt gălbui. Articulul al treilea antenal este asimetric, prevăzut cu un con senzorial extern. Corpul este acoperit cu peri ascuţiţi. Perii tubulari sunt de 1,3 ori mai lungi decât tubul. Aripile anterioare sunt de culoare brună-cenuşie, cu franjuri. Ovipozitorul este cilindric la vârf cu perişori dispuşi în formă de coroană (fig. 553). Oul este ovoid, translucid, de 0,3 -0,4 mm lungime şi 0,15 mm lăţime, de culoare alb-gălbuie. Larva este asemănătoare cu adultul, dar de culoare roşie-deschisă apoi roşie-cărămizie. Biologie şi ecologie. Tripsul secarei are 2 generaţii pe an. Iernează ca adult în resturile vegetale. Primăvara, în lunile aprilie-mai, când temperatura medie a aerului depăşeşte 20 °C adulţii părăsesc locurile de hibernare şi migrează în culturile de cereale, în special pe secară şi orz în curs de înspicare. După o perioadă scurtă de hrănire femela depune ouăle în spiculeţele plantei. Ouăle sunt depuse izolat în mij locul florii pe suprafaţa glumelor sau la baza ovarului. Ponta se eşalonează pe o perioadă de 20-40 zile. Incubaţia durează 5-13 zile. 145

Larvele apărute se hrănesc sugând seva din organele florale. Dezvoltarea larvei de vârsta 1 durează 6-8 zile, iar de vârsta a Il-a 7-9 zile. O generaţie la temperaturi de 20-25 °C se dezvoltă 23-28 zile. Generaţia a doua se dezvoltă pe mei, porumb, sorg şi pe diferite graminee perene. Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul secarei este o specie oligofagă. Atacă diferite specii de cereale cultivate şi spontane, provocând daune mai mari la secară şi orz, mai puţin la ovăz şi grâu. Adulţii şi larvele se hrănesc pe teaca ultimei frunze, pe glumele, ovare, starnine şi boabe. In urma atacului, pagubele produse de trips pot ajunge până la 15% din producţie. Populaţiile tripsului secarei sunt diminuate de speciile prădătoare: Aelothrips fasciatus L., Orius minutus L. şi O. niger Wolff. Combatere. In combaterea acestui trips se aplică aceleaşi măsuri ca şi la tripsul grâului (Haplothrips tritici Kurd.). Tripsul orzului - Limothrips denticornis Hali. Sin.: Thrips denticornis Hal., T. kollari Heeg., T. bidens Reat, T. secalina Lind. Ord. Thysanoptera, Fam. Thripidae Răspândire. Tripsul orzului este răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 1,3-1,5 mm lungime, de culoare galbenă-brună sau brună-negricioasă. Capul este mai lung decât lat, anterior îngustat. Antenele sunt de culoare brună-cenuşie, în afară de articulul al 3-lea, care este mai deschis. Primul articul antenal este rotunjit, iar al 3-lea prezintă o expansiune laterală pe partea externă sub forma unui dinte de unde şi numele de „ denticornis ". Picioarele sunt de culoarea corpului, iar tibiile anterioare şi tarsele sunt galbene. Aripile anterioare sunt brune-cenuşii cu baza mai deschisă. Oul este oval, uşor alungit, de culoare albă-gălbuie, de 0,3 mm lungime. Larva este asemănătoare cu adultul, de culoare galbenă-deschis. Biologie şi ecologie. Tripsul orzului are 1-2 generaţii pe an. Iernează femelele adulte în resturile vegetale sau pe sub scoarţa arborilor. Primăvara, spre sfârşitul lunii aprUie-începutul lunii mai, apar adulţii care migrează în culturile de orz şi secară de toamnă, unde se hrănesc sugând seva din ţesuturi. Apariţia adulţilor are loc cu 8-14 zile până la înspicarea cerealelor de toamnă, concentrându-se la început în culturile de secară înspicată. Femelele pătrund în teaca frunzelor de graminee care înconjoară spicul sau în paniculul în formare şi se hrănesc pe seama florilor. Ouăle sunt depuse izolat în teaca frunzelor. Larvele apărute se hrănesc cu seva plantelor în locul de apariţie până la maturitate. Durata stadiului larvar variază între 3-5 zile. La începutul lunii iunie apar insectele adulte, care migrează în cerealele de primăvară (orz, grâu), unde dau naştere la o nouă generaţie. Dezvoltarea unei generaţii durează 30-34 zile. Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul orzului este o specie oligofagă. Atacă diferite specii de cereale cultivate şi spontane, provocând daune mai mari în culturile de orz şi mai puţin la ovăz, secară, grâu. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care sug seva din 146

ţesuturile plantelor, provocând atrofieri şi sterilitate parţială a spicelor din care cauză greutatea absolută a boabelor de secară scade cu 11 -24%. Combatere. în combaterea acestui trips se aplică aceleaşi măsuri ca şi la tripsul grâului (Haplothrips tritici Kurd.). Tripsul ovăzului - Stenothrips graminum Uzel. Sin.: Stenothripsgraminus Uzel., Baliothrips graminum Uzel., Bagnalia capito Karn. Ord. Thysanoptera Fam. Thripidae Răspândire. Tripsul ovăzului este larg răspândit în multe ţări din Europa, mai puţin în Asia şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul îngust de 0,9-1,1 mm lungime, de culoare galbenăcenuşie sau cafenie. Capul este mai lung decât lat, de culoare mai închisă. Antenele sunt formate din 7 articule. Pronotul este de două ori mai lat decât lung. Aripile anterioare sunt uşor colorate în galben-cenuşiu. Picioarele sunt de culoarea corpului, în afară de tibiile şi tarsele, care sunt de culoare galbenă. Ovipozitorul este dinţat. Oul este oval-alungit, de culoare albă-gălbuie de 0,3-0,4 mm lungime. Larva este asemănătoare cu adultul. Biologie şi ecologie. Tripsul ovăzului are o generaţie pe an. Iernează ca adult în sol la adâncimi cuprinse între 20-50 cm. Primăvara când temperatura solului se ridică la 13,5 °C, adulţii hibernând ies la suprafaţă şi migrează pe cereale, în special pe ovăz. Apariţia adulţilor are loc eşalonat şi durează 2-4 săptămâni. Apariţia adulţilor în cultura de ovăz are loc până la înspicarea plantelor, când densitatea numerică a lor poate ajunge până la 50-60 indivizi pe spic. După o perioadă de hrănire are loc ponta. Pentru depunerea ouălor, femelele pătrund în burduf şi depun ouăle în ţesuturile paleelor spiculeţelor. Femelele depun câte 3-4 ouă pe zi. O femelă depune în medie până la 100 ouă. La infestări mari densitatea medie ajunge până la 115 ouă pe spic. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apărute trăiesc în grupe, între paleele şi glumele spiculeţelor de ovăz, unde se hrănesc sugând seva din stamine, ovare şi boabele în formare. După 15-17 zile larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în sol la 50-70 cm adâncime, iar unii indivizi până la 100-110 cm, unde se transformă în insecte adulte, care şi rămân pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul ovăzului este o specie oligofagă. Atacă diferite specii de cereale cultivate şi spontane, producând pagube mai mari în culturile de orz şi ovăz. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care înţeapă şi sug seva din ţesuturi. în urma atacului are loc îngălbenirea şi sterilitatea spiculeţelor, precum şi deformarea şi sistarea boabelor. Recolta de ovăz poate fi redusă cu 4-15%. Densitatea numerică a tripsului ovăzului este limitată de precipitaţiile abundente din timpul retragerii larvelor în sol, precum şi de larvele prădătorului Aeolothrips intermedius Brag. şinematozii endoparaziţi. Combatere. In combaterea acestui trips se aplică aceleaşi măsuri ca şi la tripsul grâului (Haplothrips tritici Kurd.).

147

Coleopterele dăunătoare culturilor de cereale Culturile de cereale, sunt atacate de numeroşi dăunători coleopteri specializaţi oligofagi dintre care cele mai răspândite şi mai dăunătoare specii sunt: gândacul ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.), cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.), gândacul ovăzului (Oulema melanopa L.), puricele vărgat al cerealelor (Phyllotreta vittula Regt), puricii tulpinilor de cereale (Chaetocnema sp.) etc. Dintre speciile menţionate, un rol important au carabidele care sunt reprezentate prin mai multe specii înrudite cum sunt: Zabrus tenebrioides Goeze., Z. blapoides Cr., Z. spinipes Fabr., Z. morio Men., Ophonus calceatus Duft. etc. însă mai frecvent se întâlneşte şi prezintă o deosebită importanţă economică gândacul ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze.). Gândacul ghebos al cerealelor- Zabrus tenebrioides Goeze. Sin.: Zabrus gibbus F. Ord. Coleoptera, Fam. Carabidae (Zabridae) Răspândire. Gândacul ghebos al cerealelor este răspândit în Europa, Orientul apropiat şi Asia Centrală. Descriere. Adultul are corpul masiv, oval-alungit, de 12-16 mm lungime, dorsal de culoare brună-închisă sau neagră, cu reflexe metalice, iar ventral brun-roşcat. Antenele, piesele aparatului bucal şi picioarele sunt de culoare brună-roşcată, cu femurele mai închise. Pronotul este convex dorsal şi uşor îndoit în jos faţă de corp, care îi dau un aspect ghebos de unde şi denumirea populară „gândacul ghebos", cu baza şi marginile laterale puternic punctate. Elitrele sunt convexe, cu 9 striuri longimdinale accentuate, iar interstriurile cu puncte fine. Picioarele sunt scurte şi puternice, tibiile păroase prevăzute cu câte un ghimpe (fig. 56).

Fig. 56. Gândacul ghebos al cerealelor (Zabrus tenebrioides Goeze): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - ouă depuse în sol; 4 - plantă atacată de larvă; 5 - pupă, 6 - spice sănătoase (a) şi atacate (b) (după Criajev)

148

Oul este oval de 2,0-2,3 mm lungime şi 1,3-1,4 mm lăţime, de culoare albă. Larva la completa dezvoltare are corpul de 25-28 mm lungime, uşor turtit dorso-ventral, îngustat treptat spre partea posterioară de culoare albă-verzuie în primele vârste şi albă-cenuşie la maturitate. Capul este aproape dreptunghiular brunînchis, dorsal aproape plan şi convex ven-

trai. Mandibulele puternice şi dinţate. Toracele este brun, segmentele abdominale prezintă lateral negi păroşi, iar dorsal câte o placă chitinizată de culoare de la cafeniu la negrubrun. Penultimul segment abdominal este prevăzut cu două apofize chitinoase şi păroase, de culoare mai închisă, caracteristice genului Zabrus. Pupa are 12-14 mm lungime, de culoare albă-cafenie. Biologie şi ecologie. Gândacul ghebos al cerealelor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a H-a şi a Hl-a în sol, retrasă în galerii la 15-40 cm adâncime. Primăvara devreme, la sfârşitul lunii februarie sau în martie, când temperatura medie zilnică depăşeşte 7-8 °C, larvele hibernante migrează în straturile superficiale ale solului şi îşi reiau activitatea de hrănire care durează în medie 5-7 săptămâni. în luna mai larvele ajung la completa dezvoltare, se retrag în partea de jos a galeriilor, unde se transformă în pupe. Transformarea în pupă are loc în loje speciale, cu pereţii netezi, la adâncime de 15-30 cm în funcţie de umiditatea solului. Stadiul pupai durează 12-18 zile. Apariţia adulţilor începe în a doua jumătate a lunii mai, ceea ce corespunde fenologic cu înspicarea cerealelor de toamnă (grâu, orz), iar spre sfârşitul lunii mai începutul lunii iunie, are loc apariţia lor în masă, ceea ce corespunde fenologic cu faza de coacere în lapte sau deplină a boabelor. Apariţia adulţilor începe de regulă până la formarea boabelor la cerealele cultivate, de aceea se hrănesc la început cu boabele diferitor graminee spontane, apoi migrează în cerealele cultivate. La apariţie, adulţii sunt mai activi spre seară, noaptea şi dimineaţa până la orele 11, când se întâlnesc pe spicele cerealelor şi se hrănesc cu boabele aflate în faza de coacere în lapte, iar ziua, în mod normal, stau ascunşi: la baza plantelor, pe sub bulgării de pământ, în crăpăturile solului etc. Uneori se hrănesc şi în timpul zilei, mai ales în acele înnourate sau pe timp ploios. Mai târziu, din a doua decadă a lunii iunie, când începe zborul masiv al insectelor, care durează 15-20 zile până la recoltarea cerealelor, adulţii devin fototropici pozitivi şi se hrănesc pe plante şi ziua. în această pe­ rioadă adulţii zboară foarte intens în căutarea hranei, fiind capabili să se răspândească pe această cale la distanţe considerabile, concentrându-se într-un număr foarte mare pe cerealele nerecoltate, unde continuă să se hrănească. Hrănirea adulţilor durează până la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie, când începe recoltarea cerealelor, acumulând o cantitate foarte mare de grăsime (până la 40-42%), depusă în formă de substanţe de rezervă. în a doua perioada de hrănire, adulţii trec din nou la o activitate nocturnă. O activitate vitală intensă a adulţilor, are loc la condiţii optime de temperatură 20-26 °C, însă dacă aceste valori ajung până la 30 °C, dezvoltarea lor este frânată, iar dacă depăşesc 36 °C, adulţii pier. De aceea, la sfârşitul lunii iunie - mijlocul lunii iulie, imediat după recoltarea cerealelor, când se înregistrează un timp călduros şi secetos, adulţii se retrag în sol, la diferite adâncimi şi intră în diapauză de estivaţie, care continuă până în august-septembrie în funcţie de umiditatea solului. în verile secetoase adulţii se pot retrage în sol la adâncimea de până la 30 cm. în cursul lunii august, după ce cad precipitaţiile, adulţii revin la suprafaţă, şi reiau activitatea de hrănire pentru maturarea sexuală, care durează până în septembrie. După câteva zile de la copulaţie începe ponta, care durează până toamna târziu. Ouăle sunt depuse în sol, la o adâncime de 3-10 cm, iar dacă solul este uscat până la 25-50 cm

149

adâncime le amplasează în grupe de câte 20-30, uneori 50-60 ouă. Fiecare ou este depus în celulă separată cu diametrul de 2 mm şi amplasate una faţă de alta la 2-5 cm. O femelă depune în medie 50-70, maximum 172-272 ouă Incubaţia durează 10-14 zile. In a doua - a treia decadă a lunii august apar larvele, care se răspândesc în sol şi sapă galerii tubulare în jurul plantelor de abia răsărite, hrănindu-se cu frunzele lor. Pe timp secetos, larvele apărute rămân în locurile de ecloziune şi nu se hrănesc, nici nu năpârlesc. Iirănirea larvelor în acest caz începe îndată după căderea precipitaţiilor care asigură o umiditate corespunzătoare a solului. In timpul zilei larva stă retrasă în galerie, unde se hrăneşte cu frunze trase în interiorul ei, iar noaptea larva părăseşte galeria, iese la suprafaţa solului şi consumă frunzele până lanivelul coletului. Hrănirea larvelor continuă pânăîn lunile noiembriedecembrie, când temperatura medie a aerului scade sub 0-5 °C şi ele se retrag în adâncul galeriilor pentru hibernare. în unii ani procesul de hrănire poate continua şi în „ferestrele" din timpul iernii, când solul este fără zăpadă, iar temperatura medie depăşeşte 0 °C. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul ghebos al cerealelor este o insectă oligofagă. Este considerat cel mai periculos dăunător al păioaselor de toamnă. Atacă numeroase gimninee cultivate şi spontane, producând daune mai mari la grâu, orz, secară. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, dar produce pagube deosebit de mari ca larvă. Adulţii atacă toate organele spicului. Acestea rod glumele, aristele, paleele, florile şi boabele aflate în faza de coacere în lapte, iar mai târziu rod şi scutură boabele coapte deplin. Hrănirea intensă se înregistrează în orele răcoroase după miezul nopţii, boabele fiind roase în diferite grade împreună cu paleele. O insectă distruge timp de o noapte şi o zi în medie 2-4 (26-33 mg) boabe de grâu, iar până la retragere în diapauză 50-60 boabe. Cele mai mari pagube le produc însă larvele care atacă frunzele, îndeosebi la grâul de toamm, prezentând un atac caracteristic. Ele nu rod frunzele, ci le mestecă (rumegă) în aparatul bucal, extrăgând sucul din ele. Din frunzele atacate nu rămân decât partea fibroasă, respectiv nervurile, care după uscare se îngrămădesc la baza plantei având forma unui ghem din câlţi sau fire răsucite. Atacul larvelor la început, apare sub formă de vetre, care treptat se măresc şi cuprind întreaga cultură La invazii mari, semănaturile pot fi distruse complet. înmulţirea gândacului ghebos al cerealelor este puternic frânată de activitatea diferitor organisme entomofage, dintre care un rol deosebit al au: Vrviania cinerea Fall., Ernestia consobrina Meig., Tachinafallax Meig., precum şi diferiţi agenţi entomopatogeni şi păsări insectivore. Combatere. In combaterea acestui dăunător un rol important le revine măsurilor agrotehnice: rotaţia raţională a culturilor, întrucât cultivarea repetată a păioaselor pe aceleaşi terenuri favorizează înmulţirea dăunătorului; recoltarea cerealelor cât mai timpuriu posibilă (la începutul perioadei optime sau chiar ceva mai devreme), pentru a se împiedica hrănirea adulţilor cu boabe, precum şi pentru a se evita scurtarea boabelor; aplicarea imediat după recoltare a dezmiriştitului, iar peste 10-15 zile efectuarea arăturii de vară, pentru a evita formarea samuraslei; strângerea şi evacuarea paielor şi altor resturi vegetale care constituie locurile preferate ale adulţilor pentru adăpost în perioada diapauzei estivale; distrugerea sistematică a pirului (Agropirum repens L.), care este o plantă preferată a dăunătorului; întreţinerea curată a terenurilor, pentru a împiedica formarea samuraslei, cu

care se hrănesc larvele până la apariţia culturilor de toamnă din care cauză larvele pier de foame; însămânţarea cerealelor de toamnă în terenuri bine pregătite după leguminoase sau prăsitoare care contribuie la reducerea densităţii numerice a dăunătorului; captarea adulţilor cu ajutorul diferitor tipuri de capcane artificiale şi distrugerea lor. Combaterea chimică a gândacului ghebos al cerealelor se poate realiza prin aplicarea tratamentelor la seminţe şi la plante. Tratarea seminţelor se aplică înainte de semănat când densitatea numerică a femelelor depăşeşte 0,5 ex/m2, iar a larvelor 2 ex/m2 cu Signal 1,5-21 la tona de seminţe de grâu. Tratamente chimice la plante se aplică în general numai pentru combaterea larvelor, iar în cazul unor atacuri masive şi împotriva adulţilor. Combaterea larvelor se efectuează toamna, în cazul apariţiei unor focare masive, la răsărirea cerealelor de toamnă, când larvele se află în primele vârste şi sunt mai sensibile. Tratamentele chimice împotriva larvelor se efectuează în funcţie de condiţiile climatice, faza de dezvoltare a plantelor, densitatea plantelor şi a larvelor. La apariţia plantelor, în faza de 1 -2 frunzuliţe, la o desime optimă (450-600 plante/m2) tratamente chimice se aplica când densitatea larvelor depăşeşte PED (2 larve/m2), iar pe timp secetos la 1,0 larvă/m2; în culturile rare (250-300 plante/m2) tratamente chimice se aplică la 0,5-0,7 larve/m2. în faza frunza a treia - înfrăţire tratamente chimice se aplică în focare la depăşirea PED (2-3 larve/m 2 ), iar în caz că larvele au o răspândire difuză, tratamentele se aplică la 3-4 larve/m2. Rezultate bune în combaterea larvelor se obţine aplicând două tratamente: primul la semnalarea atacului, iar al doilea, la un interval de două săptămâni, utilizându-se produsele Victenon 50 WP (0,8 kg/ha), Actara 25 WG (0,125 kg/ha) etc. Combaterea chimica a adulţilor gândacului ghebos se aplică rar, deoarece populaţiile lor sunt ţinute sub control de tratamentele chimice aplicate împotriva păduchelui verde al cerealelor, ploşniţelor cerealelor, etc. în cazul unor infestări puternice, la o densitate numerică de peste 8-10 adulţi/m2 în faza de coacere în lapte, când insectele se hrănesc pe spice, se aplică tratamente chimice speciale, utilizându-se aceleaşi produse ca şi la cărăbuşeii cerealelor. Rezultate mai bune se realizează dacă tratamentele se aplică seara când insectele sunt mai active şi se găsesc pe spice. Cărăbuşeii cerealelor - Anisoplia sp. O r d . Coleoptera, F a m . Scarabaeidae (Rutelidae) Culturile de cereale păioase sunt dăunate de mai multe specii de cărăbuşei ai cerealelor din genul Anisoplia, dintre care prezintă importanţă economică mai mare următoarele specii: Anisoplia austriaca Hrbst., A.agricola Poda., A, segetum Flrbst. şi A. lata Fr. Răspândire. Cărăbuşeii cerealelor sunt răspândiţi în multe ţari din Europa Centrală şi Orientală, îndeosebi în Peninsula Balcanică. In Moldova, mai frecvent se întâlnesc şi în populaţii care depăşesc PED producând pagube considerabile speciile: Anisoplia austriaca Hrbst. (92.0 % ) , A. lata Er. (7%), A. segetum Hrbst. (aproape 1 %) şi foarte rar A. agricola Poda.

Speciile genului Anisoplia, fiind mult asemănătoare se deosebesc între ele după următoarele caractere morfologice. Cărăbuşelul spicelor -Anisoplia austriaca Hrbst. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit de 12-16 mm lungime de culoare neagră. Capul, pronotul, scuterul şi picioarele sunt de culoare neagră, cu reflexe verzui. Elitrele sunt castanii-roşcate, cu o pată pătrată de culoare neagră în regiunea scutelului, mai pronunţată la femelă. Marginea laterală a elitrelor, mai ales în partea anterioară, prezintă un rând de peri în formă de ţepi groşi şi scurţi, precum şi o peliculă albicioasă, ceroasă, îngustă Pigidiul este acoperit cu o pubescenţă culcată, mai deasă posterior, formând o tufă conică. Partea ventrală este păroasă, abdomenul cu o pubescenţă deasă culcată (fig. 57^. Cărăbuşelul lat al cerealelor - Anisoplia lata Er. Descriere. Adultul are corpul lat (de unde şi numele speciei) de 12-15 mm lungime, de culoare neagră, iar capul şi pronotul cu reflexe verzui slabe. Elitrele sunt late, de culoare foarte variabilă: galbenă-brunie, brună-roşcată, castanie-roşcată, neagră-cafenie, uneori neagră complet. Femela are pe elitre lângă scutel o maculă păroasă, care poate lipsi (fig. 573). Cărăbuşelul de stepă al cerealelor - Anisoplia segetum Hrbst. Descriere. Adultul are corpul alungit, de culoare, neagră-verzuie, cu un reflex metalic pronunţat, de 8-12 mm lungime, acoperit cu o pubescenţă fină, de culoare deschisă. Capul, pronotul şi picioarele negre cu luciu verzui sau arămiu. Pronotul prezintă o pubescenţă lungă, verticală. Elitrele sunt castanii-gălbui, cu pubescenţă rară şi mai scurtă decât pe pronot, iar pe marginile lor prezintă un rând de peri groşi, erecţi şi lungi. Cărăbuşelul cerealelor -Anisopia agricola Poda. Descriere. Adultul are corpul de 10,5-13 mm lungime, de culoare neagră cu reflex metalic verzui. Pronotul cu o punctuaţie deasă şi o pubescenţă scurtă, deasă şi ridicată. Elitrele sunt de culoare castanie-gălbuie, castanie-roşcată, unicolore sau cu un desen în formă de ancoră sau de cruce. Abdomenul este negru şi păros (fig. 57 2 ). Ouăle sunt ovale-elipsoidale, de 1,8-2,0 mm lungime şi de 1,3-1,5 mm lăţime, de culoare albă-mată. Larvele celor 4 specii de Anisoplia sunt de tip melolontoid, la completa dezvoltare au corpul de 28-35 mm lungime, cu peri rari curbaţi, de culoare albă-cenuşie, cu capul brun şi picioarele roşcate. Larvele genului Anisoplia sunt foarte asemănătoare, deosebindu-se între ele prin caracterele şi dispoziţia perişorilor de pe tergitul şi sternitul anal. La Anisoplia austriacă Hrbst. şi^4. lata Er. larvele au sternitul anal prevăzut cu două şiruri mediane, longitudinale, paralele, de câte 7-9 spini, iar larva la^4. segetum Hb. prezintă sternitul anal cu două rânduri de câte 6-8 spini, paralele, longitudinale, mediane. Pupele au 14-17 mm lungime şi 5-8 lăţime, la început sunt de culoare albă, iar în curând devin galbene-brunii.

Biologie şi ecologie. Cărăbuşeii cerealelor au în general o biologie asemănătoare. Speciile Anisoplia aus­ triaca Hrbst., A. lata Er. şi A. agricola Poda. au o generaţie la doi ani, iar specia Anisoplia segetum Hrbst. o generaţie pe an. Iernează ca larvă în sol în primul an la admcimi cuprinse între 30-55 cm, iar în al doilea la 20-45 cm, în funcţie de natura solului. Primăvara, în cursul lunilor martieaprilie, când temperatura solului la 5 cm adâncime depăşeşte 8-10 °C, larvele migrează în stratul superficial al solului unde continuă să se hrănească. Prin a doua decadă a lunii mai, larvele de vârsta a 3-ea ajung la completa dezvoltare, îşi con­ struiesc o căsuţă pupală la adâncimi de 8-12 cm, în care se transformă în pupă, stadiul care durează 15-20 zile.

Fig. 57. Cărăbuşeii cerealelor: Spre sfârşitul lunii mai-începutul lunii 1 - Anisolpia austriaca Herbst; 2 - A. agricola iunie apar adulţii. Apariţia adulţilor, de Poda; 3 - A. lata Er.; 4 - ouă în sol; 5 - larvă; regulă, corespunde fenologic cuînspicarea 6 - pupă; 7 - plantă tânără atacată de larvă; cerealelor de toamnă. Primii apar adulţii 8 - spice de grâu atacate de adult (după Znamensky) de Anisoplia segetum Hrbst., iar peste 4-16 zile - A agricola Poda. apoi A. austriaca Hrbst. şi A. lata Er. La început adulţii cărăbuşeilor se întâlnesc pe diferite specii de graminee spontane, apoi migrează în culturile de cereale de toamnă, când acestea se găsesc în faza înfloririi şi formării boabelor. Când boabele se întăresc, adulţii trec pe cerealele de primăvară. Zborul cărăbuşeilor se eşalonează pe o perioadă de 20-30 zile. Zborul maxim la specia Anisoplia segetum Hrbst durează de regulă 7-14 zile, la A. agricola Poda. -10-16, iar la A. austriaca Hrbst 20-30 zile. De regulă, la început adulţii se hrănesc în număr mai mare pe 2 marginea câmpurilor de grâu şi secară (în anii de invazii - până la 150-250 ex./ m ), apoi treptat se răspândesc în întreaga cultură. Speciile genului Anisoplia sunt insecte diurne şi termofile, de aceea au o activitate de zbor şi hrănire mai intensă în orele însorite şi călduroase ale zilei, iar când temperatura scade mai jos de 15 °C, precum şi noaptea se retrag în diferite adăposturi (pe sub bulgării de pământ sau în crăpăturile solului). După 10-15 zile de la apariţie are loc copulaţia şi începe depunerea ouălor, care durează 10-14 zile. Ponta începe din prima sau a doua decadă a lunii iunie şi durează până în luna iulie. Locul de depunere a ouălor este determinat de umiditatea solului, de aceea pot fi depuse în locurile de hrănire sau în diferite culturi, preferând solurile afânate şi umede, concentrându-se mai mult în culturile prăsitoare. Pentru depunerea ouălor femela pătrunde în sol la adâncimi cuprinse între 5-20 cm în funcţie de umiditatea solului 153

şi depune ouăle numai în staturile umede ale solului, întrucât sunt sensibile la uscăciune şi pier când umiditatea solului scade. Femela depune ouăle izolat, la 0,5-2 cm unul de altul. Ouăle sunt depuse în 2-3 reprize peste 2-3 zile, depunând de fiecare dată câte 10-12 ouă. După fiecare depunere de ouă, femelele ies la suprafaţa solului unde continuă să se hrănească, are loc copulaţia, apoi din nou pătrund în sol pentru depunerea ouălor. După ultima depunere a ouălor, femelele pier în sol, fără să iasă la suprafaţă. O femelă depune în medie 30-50 ouă, maxim 50-80. Incubaţia durează 15-20 zile. La sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie încep să apară larvele. Apariţia larvelor este eşalonată şi durează până în luna septembrie. Larvele se dezvoltă în sol la adâncimi cuprinse între 10-49 cm în funcţie de umiditatea solului şi se hrănesc cu substanţe humice, cu resturi de plante în descompunere sau cu rădăcini subţiri ale plantelor. Evoluţia larvară variază după specie. Astfel, la Anisoplia austriaca Hrbst., A. lata Er. şi A. agricola Poda. dezvoltarea larvelor durează 22-22,5 luni, iar la special, segetum Hrbst., numai 10-10,5 luni. In cursul perioadei de dezvoltare larvele năpârlesc de 3 ori: prima năpârlire are loc în septembrie-octombrie, a doua în martie, iar ultima înainte de transformare în pupă. Toamna, când temperatura solului la 5 cm adâncime scade sub 8 °C larvele se retrag în straturile mai adânci pentru iernare, iar primăvara reiau activitatea de hrănire. Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşeii cerealelor atacă atât ca adult cât şi ca larvă, dar pagube mai mari produc adulţii. Adulţii cărăbuşeilor cerealelor sunt insecte oligofage, atacă numeroase specii de grarninee cultivate şi spontane, producând daune mai mari la grâu şi secară. Acestea desfac paleele spicelor şi rod la început ovarele florilor mai ales adulţii speciei (Anisoplia segetum Hrbst.), apoi boabele aflate în faza de coacere în lapte şi pârgă pe care le distrug complet sau parţial. Caracteristic pentru cărăbuşeii cerealelor este că, atacă boabele mai mult parţial (pe jumătate sau 1/3 din bob), prefăcându-le în resturi, care la recoltare sunt aruncate .în paie. în afară de pagubele directe, provoacă pagube şi indirecte prin scuturarea boabelor m timpul hrănirii. O insectă, în timpul vieţii sale, poate consuma boabele din 9-10 spice. Pagubele cauzate de insectele adulte variază între 5-35 % din producţia de boabe. Daune mai mari se înregistreazăpe marginile semănaturilor, unde pierderile de recoltă în anii de invazii ajung până la 150-200 kg/ha. Larvele suntpolifage, atacă peste 34 specii de plante, din diferite familii botanice. Atacă organele subterane îndeosebi la grarninee, tuberculifere şi rădăcinoase, însă aceste atacuri nu prezintă importanţă economică. înmulţirea cărăbuşeilor cerealelor este limitată de activitatea numeroaselor specii de organisme entomofage. Adulţii sunt distruşi de Machimus rusticus Mg., Satanasgigas Ev., Carabus scabriusculus ş. a precum şi de o serie de păsări ca: şoimul de stepă, ciocănitoarea, pescăruşul, potârnichea, coţofana, cioara sură, cioara de câmp etc. Larvele sunt parazitate de Typhiafemorata E., T. morio ¥., Scolia quadripunctata F, Microphthalma disjuncta Wied. sau pier în urma bolilor, provocate de diferite microorganisme entomopatogene, ca Bacillus suturalis şi Entomophtora anisopliae sau sunt consumate de unele specii de păsări: cioara cenuşie, cioara de semănătură, pescăruşi etc. Combatere. In combaterea cărăbuşeilor un rol deosebit le revine măsurilor agrotehnice: rotaţia raţională a culturilor; efectuarea arăturilor imediat după recoltarea 154

cerealelor, pentru distrugerea ouălor şi larvelor abia apărute; semănatul timpuriu în terenuri bine pregătite şi fertilizate, precum şi folosirea soiurilor precoce, care contribuie în mare măsură la reducerea atacului; efectuarea praşelor manuale şi mecanice la culturile prăsitoare pentru distrugerea stadiilor din sol: ouăle, larvele de abia apărute, precum şi a pupelor şi adulţilor tineri; recoltarea cât mai timpurie a cerealelor. La invazii mari când densitatea numerică a cărăbuşeilor depăşeşte PED (4-5 adulţi/m2) se aplică tratamente chimice: la început pe marginea culturilor sub formă de benzi de 20-30 m lăţime, iar mai târziu întreagă cultură cu Decis 2,5 EC (0,25 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,2 l/ha) în culturile de grâu şi Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha) în culturile de grâu şi orz. Puricii dăunători ai culturilor de cereale Se cunosc numeroase specii de purici care atacă culturile de cereale. Printre speciile cu o frecvenţă mai înaltă şi cu o importanţă majoră se numără: Phyllotreta vittula Redt., Chaetocnema aridula Gyll., şi Ch. hortensis Geoffr. Puricele vărgat al cerealelor - Phyllotreta vittula Red. O r d . Coleoptra, Fam. Chrysomelidae (Alticidae) Răspândire. Puricele vărgat al cerealelor este răspândit în Europa, Africa de Nord, Asia Centrală şi Coreea. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, uşor bombat, de 1,8-2,3 mm lungime, de culoare neagra cu luciu metalic-verzui. Antenele sunt formate din 11 articule, dintre care 4 sunt galbeneroşcate, iar celelalte negre. Elitrele sunt negre lucitoare, dens punctate şi prevăzute cu două dungi longitudinale de culoare galbenă. Partea bazală atibiilor este galbenă-roşcată. Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit (fig. 5 8). O u l este oval, de culoare galbenădeschisă, de 0,5 mm lungime. Larva are corpul alungit, aproape cilindric, de 3,5 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, acoperit cu pieri rari. Capul, pronotul, partea dorsală a ultimului segment abdominal şi picioa­ rele sunt brunii. Pe fiecare segment al corpului prezintănegi de culoare închisă, de mărime diferită, cu peri pe ei. Pe placa anală se află o proeminenţă chitinoasă îndoită în sus. Pupa are 1,5-2,0 mm lungime, de culoare Fig. 58. Puricele vărgat al cerealelor (Phyllotreta vittula Redt.): galbenă-brunie. Biologie şi ecologie. Puricele vărgat al 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă, 4 - frunze atacate cerealelor are o generaţie pe an. Iernează ca adult

de a d u l t

(

du

ă

P Beleaev)

155

în sol, pe sub resturile vegetale, în frunzar etc. Primăvara devreme, în a doua jumătate a lunii aprilie, apar adulţii care la început se întâlnesc pe diferite grarninee spontane, sau pe cerealele de toamnă, iar la apariţia cerealelor de primăvară (grâu, orz, porumb etc.) migrează pe acestea şi se hrănesc cu parenchimul frunzei. Adulţii sunt mai activi în zilele însorite şi călduroase, la temperaturi de 17-20 °C, când se hrănesc foarte intens, paralel în acest timp are loc şi copulaţia După o perioadă de hrănire, în cursul lunilor mai-iunie, femela depune ouăle în sol la adâncime de 1 -3 cm. Pe timp secetos ouăle depuse pier. Incubaţia durează 5-7 zile. Larvele apărute se hrănesc cu rădăcinile plantelor grarninee. Dezvoltarea stadiului larvar durează 15-25 zile, după care îşi construiesc o căsuţă specială în sol la adâncime de 5-7 cm, în care se transformă în pupă. Acest stadiu durează 8-12 zile. în luna iulie apar adulţii care se hrănesc în culturile de porumb, precum şi pe diferite grarninee spontane. După recoltarea cerealelor, adulţii se retrag în diferite adăposturi pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele vărgat al cerealelor este o insectă oligofagă. Atacă diferite cereale cultivate şi spontane. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, însă produce daune mai mari ca adult. Primăvara devreme, în cerealele de primăvară, la răsărirea plantelor, adulţii rod frunzele de abia apărute, consumând epiderma superioară şi parenchimul, sub formă de ciupituri circulare sau alungite, hi cazuri de invazii mari, şi mai ales în anii cu primăveri secetoase, plantele stagnează în creştere, rămân mici sau se usucă. Noii adulţi se hrănesc cu frunzele porumbului în care rod orificii mici. Larvele atacă rădăcinile plantelor, provocând daune fără importanţă economică. Combatere. Măsuri agrotehnice: aplicarea unei agrotehnici superioare, care să favorizeze dezvoltarea rapidă şi viguroasă a plantelor; efectuarea arăturilor de vară, pentru distrugerea adulţilor hibernanţi; distrugerea resturilor vegetale creându-se astfel condiţii nefavorabile pentru hibernarea adulţilor; distrugerea grarnineelor spontane, plante-gazdă intermediare ale puricilor; însămânţarea cât mai timpurie a cerealelor de primăvara, în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase, astfel încât la apariţia adulţilor hibemanţi plantele să fie bine dezvoltate, înfrăţite, mai rezistente la atac; apHcareaîr^râşărnintelor. Măsuri chimice se aplica în anii de invazii puternice, la depăşireaPED (300 adulţi/100 mişcări cu fileul entomologie sau 45 adulţi/m2), în primăvara la apariţia plantelor şi adulţilor dimineaţa sau seara când stau liniştiţi. Se recomandă de utilizat prin rotaţie unul din următoarele produse':Arrivo250EC(0,2 l/ha),Fastac 100EC(0,l-0,151/lm),Cliinmix050EC(0^1/ha) în culturile de grâu şi Decis 2,5 EC (0,2 l/ha), Chinmix 050 EC (0,2 l/ha) în culturile de orz. Puricele mare al tulpinilor de cereale sau puricele negru al cerealelor Chaetocnema aridula Gyll. Sin.: Chaetocnema aridela Payk. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Alticidae) Răspândire. Puricele mare al tulpinilor de cereale este răspândit în Europa şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul oval, convex dorsal de 1,8-2,8 mm lungime, de culoare neagră cu reflex metalic arămiu sau verzui. Pe cap are o punctuaţie fină mai pronunţată pe marginea internă a ochilor. Pronotul este punctat uniform, iar scutelul este neted. Antenele sunt 156

formate din 10 articule, dintre care articulele2-6 sunt brun-roşcate. Elitrele sunt bronzate, putin strălucitoare, cu puncte dispuse neregulat sau în formă de striuri. Picioarele sunt gălbui sau brune, iar femurele negre-verzui metalic. Tibiile picioarelor mediane şi posterioare prezintă câte un dinte postmedian puternic. Tarsul este forniat din 4 articule. al 3-lea fiind lăţit Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit de unde şi denumirea populară de „purice" (fig. 59). Oul este oval-alungit, de 0,8 mm lungime, puţin curbat de culoare albă. Larva la completa dezvoltare are corpul alungit, aproape cilindric de 4-5 mm lungime, de culoare albă-gălbuie. Capul, pronotul, segmentul anal, picioarele şi petele de pe partea dorsală şi laterală ale abdomenului sunt de culoare neagră-brunie. Pe mezo- şi metatorace şi pe fiecare segment abdominal prezintă dorsal 12-16 pete cafenii, în rânduri transversale, dintre care patru sunt ovale şi aproape de aceeaşi mărime, dispuse în formă de pătrat în mijlocul segmentului şi cu câte un păr. Al 9-lea segment este acoperit de o singură placă neagră, cu câţiva perişori. Pupa are 1,5-2,5 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Puricele mare al tulpinilor de cereale are o generaţie pe an. Iernează ca adult sub diferite resturi vegetale în locuri foarte diverse. Primăvara, la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie, când temperatura medie a aerului atinge 10-12 °C, apar adulţii care după 2-3 săptămâni de la apariţie, timp de 10-12 zile, migrează la început pe cerealele de toamnă, apoi în cerealele de primăvară, însă nu produc daune economice întrucât adulţii se hrănesc cu, parenchimul frunzelor ofilite sau uscate. După o perioadă de hrănire, pe la sfârşitul lunii mai au loc copulaţia şi depunerea ouălor, care se eşalonează până la sfârşitul lunii iunie. De obicei ponta coincide fenologic cu răsărirea în masă a grâului de primăvară şi a orzului. Femela depune ouăle la baza plantelor tinere, pe tulpină, teacă sau limbul foliar al acestora uneori chiar pe sol. După 5-6 zile de incubaţie, pe la mijlocul lunii iunie, apar larvele care perforează ţesuturile şi pătrund în nodul inferior al tulpinii, unde se hrănesc cu părţile interne ale tulpinii. în perioada dezvoltării larvele trec de la o plantă la alta. Dezvoltarea stadiului larvar durează 2-3 săptămâni. Ajunse la completa dezvoltare, larvele rod deasupra orificiului de intrare ţesu­ turile tulpinii, formând în orificiu, prin care ies din tulpină şi migrează în sol la 2-5 cm adâncime, unde con­ struiesc o căsuţă pupală în care se transformă în pupă. împuparea începe la sfârşitul lunii mai şi durează toată luna iunie. Stadiul pupai durează 20-30 zile. Noii adulţi apar în cursul lunii iulie-august, lirăninduFig. 59. Puricele mare al tulpinilor de cereale se cu diferite graminee spontane, (Chaetocnema aridula Gyll.): samuraslă e t c , apoi migrează în adult; 2 - larvă; 3 - tulpină atacată (după Scegolev) locurile de iernare. 157

Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele tulpinilor de cereale este o insectă oligofagă, atacând diferite cereale cultivate şi spontane. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, însă daunele produse de adulţi, nu au importanţă economică. Cele mai mari daune le produc larvele, îndeosebi la grâul de primăvară, orz şi mai rar la secară. Atacuri mai puternice se înregistrează în culturile de primăvară însămânţate târziu, precum şi în culturile din preajma păşunilor sau a terenurilor necultivate, invadate de buruieni. Larvele perforează baza plantelor şi pătrund în nodul inferior al mlpinii, unde se hrănesc cu ţesuturile interne fragede, rozând galerii lungi, care uneori ajung până în al doilea internod. Ca urmare la plantele atacate frunza centrală se îngălbeneşte şi se usucă. Plantele atacate, la exterior se aseamănă mult cu cele dăunate de musca suedeză (Oscinella jrit L.), deosebindu-se prin orificiul ros de larvă la baza tulpinii la ieşirea din plantă sau prin secţionarea tulpinii şi examinarea larvei. Combatere. Se combate la depăşirea PED (30 adulţi/100 mişcări cu fileul entomologie) cu aceleaşi produse ca şi la puricele vărgat al cerealelor (Phyllotreta vittula Redt.). Puricele mic al tulpinilor de cereale - Chaetocnema hortensis Geoffr. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Alticidae) Răspândire. Puricele mic al tulpinilor de cereale este răspândit în Europa de Vest, Asia Centrală şi China de Est. Descriere. Adultul are corpul de 1,6-2,3 mm lungime, uşor bombat de culoare arămie întunecată, uneori cu reflexe verzui, mai rar albastră-închisă. Pe cap şi pronot prezintă o punctuaţie fină. Elitrele sunt mai late decât pronotul. Picioarele suntbrune-roşcate. Coapsele anterioare dorsal, iar cele mediane şi posterioare în întregime, sunt de culoare arămie. Oul este oval de 0,5-0,6 mm lungime, de culoare galbenă. Larva este asemănătoare cu cea a speciei Chaetocnema aridula Gyll. Pupa este de culoare galbenă, de 1,4-2,0 mm lungime. Biologia, plantele atacate şi modul de dăunare sunt asemănătoare cu cele descrise la specia Chaetocnema aridula Gyll., deosebindu-se prin aceea că se întâlneşte frecvent şi produce pagube mai mari, în cerealele de primăvară şi în gramineele spontane, decât în cele de toamnă, precum şi prin faptul că femelele depun ouăle în stratul su­ perficial al solului din jurul plantelor. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la specia (Phyllotreta vittula Redt.) Gândacul ovăzului - Oulema melanopa L. Sin.: Lema melanopa L., L. melanopus L. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Crioceridae) Răspândire. Gândacul ovăzului este răspândit în numeroase ţări din Europa, Asia, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 4-5 mm lungime de culoare albastră-verzuie. Capul este mic, de culoare albastră-metahcă sau neagră, cu ochi mari bine conturaţi şi mandibule puternice. Antenele sunt lungi, formate din 11 articule de culoare neagră Pronotul, femurele

158

şi tibiile picioarelor sunt roşii-portocalii, în afară de vârful tibiilor şi tarsele care sunt negre. Elitrele sunt alungite, cu 12 striuri longitudinale paralele, punctiforme (fig. 60). Oul este oval-alungit, aproape cilindric, de 0,8-1 mm lungime şi 0,2-2,4 mm lăţime, de culoare galbenă-portocalie. Larva la maturitate are corpul de 7,0-8,0 mm lungime, bombat dorsal şi plan ventral, la apariţie de culoare albă-gălbuie sau galbenă-deschisă murdar, iar capul şi pronotul cafenii. în curând corpul se acoperă în partea dorsală cu o mantie formată din excremente în amestec cu o substanţă mucilaginoasă (sac stercoral) de culoare brună-lucitoare, care o apără de duşmani şi condiţii nefavorabile, dându-i un aspect bălos, de unde şi numele popular de „viermi-băloşi". Pupa are 4,0-5,0 mm lungime, galbenă-cenuşie şi se găseşte într-un cocon din particule de pământ. Biologie şi ecologie. Gândacul ovăzului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult m sol, laadâncime de 3-5 cm, saumfrunzardpMurtior,pesubierbu^ Primăvara, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura medie zilnică ajunge la 10 °C, apar adulţii. La apariţie se hrănesc pe diferite grarninee spontane în locurile de hibernare, apoi migrează în culturile de cereale cultivate, concentrându-se la început pe marginea culturii, hrănindu-se cu parenchimul frunzelor, perforând frunzele sub formă de dungi longitudinale, paralele, de 1 -2 mm lăţime. Caracteristic pentru această specie este că, adulţii se strâng în colonii mici sau mari (10-50) şi zboară la început pe cerealele de toamnă (grâu, orz), apoi pe cele de primăvară (orz şi, în special ovăz). Zborul adulţilor este relativ rapid, putând străbate distanţe mari, mai ales pe timp călduros. Zborul în masă al adulţilor are loc în prima decadă a lunii mai, când temperatura medie zilnică ajunge la 18 °C. La sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai au loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor este mult eşalonată şi durează până lamijlocul lunii iunie. Ouăle sunt depuse în grupe de 3-7, amplasate în lanţ, de regulă pe partea superioară a frunzelor cerealelor de primăvară (ovăz, orz), mai rar pe cerealele de toamnă (grâu). Longevitatea adulţilor durează 30-40 zile şi în acest timp femelele depun de la 120 până la 300 ouă. Incubaţia durează 5-12 zile. Larvele apar la începutul lunii mai, iar apariţia în masă are loc în a doua - a treia decadă a lunii mai. La început larvele se Fig. 60. Gândacul ovăzului hrănesc pe frunzele care au apărut, iar pe (Oulema melanopa L.): măsură ce se dezvoltă trec pe frunzele din 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - frunze atacate etajul superior sau pe alte plante. Dezvoltarea (după Bogdanov - Katikov)

1

159

larvelor durează 14-17 zile, năpârlind de 3 ori. Ajungând la completa dezvoltare, larvele se curăţă de substanţa mucilaginoasă şi migrează în sol la o adâncime de 3-5 cm, unde îşi confecţionează un cocon dintr-o secreţie spumoasă care este îmbibat cu particule de pământ, în interiorul căruia peste o săptămână se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-12 zile. Noii adulţi apar pe la mijlocul sau sfârşitul lunii iunie, o mare parte rămân în sol până în primăvara următoare, iar ceilalţi ies la suprafaţă şi migrează în culturile de ovăz, porumb etc., precum şi pe diferite graminee spontane, unde se hrănesc până la sfârşitul lunii iulie sau începutul lunii august, când se retrag în sol sau pe sub diferite resturi vegetale pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul ovăzului este o insectă oligofagă Atacă diferite specii de cereale păioase, cultivate şi spontane, producând daune mai mari la ovăz, grâu, orz, porumb, precum şi la diferite graminee perene. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, prezentând un atac caracteristic. Adulţii hibernanţi la apariţie atacă cerealele de toamnă (grâu, orz, etc.), apoi trec pe cerealele de primăvară de abiarăsărite. Adulţii rod frunzele sub formă de perforaţii longitudinale, paralele cu nervurile, de diferite dimensiuni. Pagube mai mari produc larvele, îndeosebi la cerealele păioase de primăvara (ovăz, orz) la care consumă epiderma superioară şi parenchimul frunzelor, lăsând neatacată epiderma inferioară. în urma atacului pe frunze apar dungi longitudinale de culoare albă. La atacuri puternice, frunzele atacate se îngălbenesc şi se usucă, fapt care face ca plantele atacate să fie observate de la distanţă. Atacul are loc în vetre, care uneori pot cuprinde tot lanul. Pagube mai mari produce în anii secetoşi. Plantele atacate stagnează în creştere şi dau producţie scăzută. Populaţiile gândacului ovăzului pot fi reduse periodic în mod considerabil ca urmare a activităţii speciilor entomofage: Nabis feroides R.M., Anaphes flavipes Forst, Tetrastichus julis Wlk., Meigenia mutabilis Hali., Terisolchus moderator L. ş.a. Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice au însemnătate: rotaţia raţionala a culturilor; dezmiriştirea şi efectuarea arăturii imediat după recoltarea cerealelor păioase, pentru distrugerea larvelor retrase în sol pentru împupare, precum şi a pupelor şi adulţilor noi; însămânţând cât mai timpuriu al cerealelor de primăvară (ovăz, orz) în terenuri bine pregătite şi fertilizate, ca plantele să fie cât mai viguroase la apariţia insectelor; izolarea în spaţiu a culturilor noi de ovăz şi orz de cele din anul trecut, care au fost atacate de acest dăunător. Masuri chimice se aplica în anii de invazii mari, împotriva adulţilor hibernanţi, înainte de depunerea ouălor şi eclozării larvelor la apariţia lor în masă şi depăşirea PED (30-40 adulţi/m2), în culturile de grâu de toamnă sau 10-15 adulţi/m2 în cerealele de primăvară sau 0,5 ouă şi larve /plantă, sau o frecvenţă de 10-15 % frunze atacate). Se recomandă de utilizat prin rotaţie unul din următoarele produse: Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Arrivo 250 EC (0,2 l/ha), Bi-58 Nou (1,5 l/ha), Zolone 35 EC (1,5-2,0 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15 l/ha), Mavrik 2F 22,3 FLO (0,2 l/ha), Sumi alpha 5 EC (0,2 - 0,25 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha), Sămpai EC (0,25 - 0,3 l/ha) etc, în culturile de grâu şi Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15 - 0,2 l/ha), Sumi - alpha 5 E (0,2 l/ha), Şarpei ME (0,2 l/ha), Sâmpai EC (0,25 - 0,3 l/ha) etc, în culturile de orz. 160

Viermele vestic al rădăcinilor de porumb - Diabrotica virgifera Le Conte Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae Răspândire. Viermele vestic al rădăcinilor de porumb este originar din America de Nord, unde este considerat unul dintre cei mai importanţi dăunători al monoculturilor de porumb, fiind cunoscut şi sub deniumirea de gândacul din Colorado al porumbului. în Europa a fost semnalat pentru prima dată în iulie 1992 în Iugoslavia, într-un mic câmp de porumb de lângă aeroportul internaţional din Belgrad, de unde se extinde rapid cu aproximativ 50 km/an, fiind semnalat în 1995 în Ungaria şi Croaţia, iar în 1996 în Bosnia - Herţegovina şi în partea de vest a României etc. în Moldova este considerat un dăunător de carantină. Descriere. Adultul are corpul alungit de 6,2 - 6,8 mm lungime, de culoare cenuşiegălbuie sau galbenă-verzuie, femela cu protoracele deschis şi prezintă pe elitre două dungi longitudinate, iar masculii au elitrele uniform întunecate. Oul este oval, de 0,5 mm lungime şi 0,4 lăţime de culoare galbenă-pală. Larva are corpul subţire, de 13-18 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu capul brun Biologie şi ecologie. Viermele vestic al rădăcinilor de porumb atât în ţara de origine (SU A), cât şi în Europa are o singură generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou în sol la 15-30 cm adâncime, la baza plantelor de porumb. Apariţia larvelor începe la mujlocul lunii mai şi coincide fenologic cu faza de formare a tulpinii plantelor de porumb. Acestea se hrănesc cu rădăcinile plantelor gazde. Evoluţia stadiului larval durează timp de 30-40 zile, până la începutul lunii august. La completa dezvoltare, larvele se transformă în pupe, în apropierea locului de hrănire. Primele pupe apar la sfârşitul lunii iunie şi pot fi întâlnite până la sfârşitul lunii august. Apariţia adulţilor în culturile de porumb are loc, de la sfârşitul lunii iunie şi pot fi întâlniţi până în octombrie, cu apariţia maximă în perioada înfloririi porumbului. Adulţii sunt mai activi în zori şi în amurg, timp în care se pot răspândi la distanţe mari, pe direcţia vântului, parcurgând distanţe de până la 50 km pe an. Gândacii se instalează pe inflorescenţele de porumb şi se hrănesc cu polen, mătase, ştiulete imature şi frunze de porumb, dar nu produc pagube importante decât atunci când numărul lor depăşeşte 25-30 exemple pe un ştiulete, mai ales în culturile irigate. Pe frunze, atacul este asemănător cu cel produs de Lema melanopus L. Adulţii se pot hrăni şi cu grarninee, compozite, leguminoase şi cucurbitacee. După o perioadă de 10-15 zile de hrănire şi împerechere femelele depun ouăle în sol până la 35 cm adâncime, cele mai multe până la 15 cm. O femelă depune până la 350 ouă, care trec în diapauza hiemală ce durează până în vara anului următor. Plante atacate şi mod de dăunare. Viermele vestic al rădăcinilor de porumb este o specie oligofagă, atacă diferite specii de grarninee, preferând porumbul. Atacă adulţii şi larvele. Adulţii se hrănesc cu polenul, mătasea ştiuleţilor şi frunzele de porumb, provocând daune fără importanţă economică In anii cu populaţii masive de adulţi, pot afecta capacitatea de polenizare aplantelor de porumb. Daune mai mari produc larvele, care distrug sistemul radicular al plantelor de porumb. Larvele la început, se hrănesc cu perişorii sugători ai rădăcinilor de porumb, sau cu ţesuturile externe ale rădăcinilor. Pe măsura creşterii larvelor,

acestea sfredelesc rădăcinile, hrănindu-se cu ţesuturile lor, contribuind astfel la infestarea rădăcinilor cu diferiţi agenţi patogeni, care grăbesc putrezirea rădăcinilor. Plantele atacate debilitează, se îngălbenesc şi cad. Pagube mai mari se înregistrează în culturile de porumb irigate. Combatere. Se recomandă măsuri preventive şi curative. Ca măsuri preventive: resrjectarea măgurilor de carantină fitosmilură, vizând împiedicarea răspândirii dăunătorului: rotaţia culturilor în asolament, care joacă unrol esenţial în combaterea dăunătorului, deoarece începe să producă pagube importante, numai după 4-6 ani de la apariţie în zonele de cultură a porumbului; monitorizarea culturilor de porumb pentru depistarea dăunătorului utilizând capcane cu feromoni specifici (AtraVirg) care capturează masculii sau capcane galbene cu adeziv ori capcane alimentare tip Cucurbitacin, numite şi „atrage şi ucide" care capturează masculii şi femelele; aratul adânc de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibemant; însămânţarea culturilor de porumb pe terenuri nisipoase şi lutoase care nu sunt favorabile pentru dezvoltarea larvelor; utilizarea unor hibrizi de porumb cu sistem radicular bine dezvoltat şi capacitate mare de regenerare; recoltare timpurie a culturilor de porumb atacate pentru siloz sau masă verde; distrugerea samuraslei de porumb; cultivarea de parcelecapcană (5-10% din suprafaţa cultivată cu porumb) care se seamănă mai târziu, astfel încât plantele tinere, mai suculente decât restul culturii, să atragă insectele adulte pentru hrănire şi să depună ouă, care apoi se recoltează pentru masă verde sau siloz. Tratamente chimice. După unele estimări în combaterea larvelor rezultate bune se pot obţine prin tratarea seminţelor înainte de semănat cu unul din produsele: Carbodan 35ST,Gaucho70WGetc. După cercetările efectuate în diferite ţări, pentru combaterea insectelor adulte se recomandă tratamente chimice prin aviostropirea culturilor de porumb în perioada de maximă apariţie a insectelor, perioadă ce coincide cufenofazade înflorire aporumbului, utilizându-se unul din următoarele produse: rjyrinex 48 CE, Regent 200 SC, Reldan 40 CE etc. Lepidopterele dăunătoare culturilor de cereale Buha boabelor de grâu -Apamea sordens Hufn. Sin.: Hadenabasilinea Schiff.,A. sordidaBektl. Ord. Lepidoptera, Fam. Noctuidae Răspândire. Această specie are o răspândire largă în multe ţări din Europa, Asia şi America de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 32-42 mm, iar lungimea corpului până la 20 mm. Aripile anterioare sunt cenuşii-deschise, cafenii-gălbui sau cenuşii-brunii. Pe marginea apicală a aripilor anterioare prezintă o dungă transversală roşie-ruginie, iar la baza lor o dungă scurtă de culoare neagră Pata reniformă este delimitată de un cenuşiu-deschis, iar jumătatea inferioară de un cenuşiu-închis, aproape negru. Aripile posterioare sunt de culoare brună-cenuşie, mai închise pe margini, cu nervurile negricioase (fig. 61). Oul este uşor turtit, cu diametrul de 0,38-0,52 mm, de culoare albă-sidefie. Chorionul prezintă 34-36 creste dispuse sub formă de raze. Larva la completa dezvoltare are corpul de 24-26 mm lungime, de culoare brună162

cenuşie, iar capul este brun-roşcat cu pete mai întunecate. Pe partea dorsală a corpului prezintă longi­ tudinal şi median o dungă albă, iar lateral - două dungi mai puţin distincte. Pupa are corpul de 15 -18 mm lungime, de culoare brună-roşcată. Cremasterul este prevăzut cu 2 spini în formă de cârlige şi 4 peri aspri. Biologie şi ecologie. Buha boabelor de grâu are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larve de diferite vârste în sol la 5-10 cm adâncime, sub diferite resturi vegetale şi în magazii, unde pătrund cu boabele depozitate. în primăvară, larvele se transformă în pupă, stadiu care

•

2

4 F i g

f:4'

W 6

1

B u h acenU

ş i e a booabelor de grâu

(Apamea sordens Hufn.):

durează20-25 zile. Spre sfârşitul lunii 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă; 5 - boabe de grâu mai începutul lunii iunie, înainte de atacate; 6 - spic atacat (după Volkov şi Zimin)

înspicarea cerealelor de primăvară apar adulţii, care se hrănesc cu nectarul florilor. Zborul adulţilor este mai mult crepuscular şi nocturn, iar în timpul zilei se ascund pe sub frunze, pe sub bulgării de pământ etc. După 4-7 zile de hrănire pentru maturarea organelor sexuale are loc copulaţia şi ponta. Femelele încep să depună ouăle pe la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie. Ouăle sunt depuse izolat la baza spiculeţelor de grâu, secară, mai rar pe orz, precum şi pe diferite graminee spontane, în special pe pir, pe glumele spiculeţelor şi mai rar pe frunze. O femelă depune în medie 400, maximum până la 2000 ouă. Incubaţia durează 8-14 zile. Larvele apărute pătrund în boabele aflate în faza de coacere în lapte, consumând conţinutul lor. într-un bob se pot hrăni 1 -3 larve. După prima năpârlire, larvele migrează dintr-un bob în altul, apoi părăsesc boabele şi continuă să se hrănească la exteriorul lor până la recoltare, rozând cavităţi neregulate în ele. După recoltarea cerealelor, larvele care n-au ajuns la completa dezvoltare continuă să se hrănească în magazii cu boabele depozitate, iar cele rămase în câmp cu boabele scuturate. La sfârşitul verii larvele ajung la completa dezvoltare. Cele din câmp se retrag în sol sau pe sub diferite resturi vegetale, pentru hibernare, iar cele din magazii iernează în locurile de hrănire sau prin diferite adăposturi. Plante atacate şi mod de dăunare. Buha boabelor de grâu este o insectă oligofagă. Atacă diferite cereale cultivate (grâu, orz, secară şi ovăz) şi spontane (pir ş. a.). Larvele tinere la început rod orificii în glumele spiculeţelor până ajung la boabele aflate în faza coacerii în lapte, consumând conţinutul lor. După orificiile din glumele şi boabe se poate uşor determina atacul omizilor. începând cu a doua vârstă larvele atacă boabele la exterior, rozând cavităţi mari şi ţesând un păienjeniş mătăsos cu care îmbracă spicul, datorită 163

cărui fapt spicele atacate pot fi uşor identificate. In urma atacului boabele sunt diminuate atât cantitativ, cât şi calitativ. înmulţirea acestei insecte este mult frânată de activitatea intensă a unor specii entomofage, printre care un rol mai însemnat au: Carabus cribelatus Ad., C. bessarabicus Fis., Calosoma auropunctatum G., Apanteles gastropachae Bche., Rhogas demidiatus Spin. etc. Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice şi chimice. Printre măsurile agrotehnice: respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor, evitând astfel repetarea culturii grâului în terenurile infestate; recoltarea timpurie şi în două faze a culturilor; dezmiriştirea şi arătura de vară distrug boabele scuturate care servesc hrană pentru larve, cât şi larvele rămase în câmp după recoltare; alegerea boabelor de grâu înainte de depozitare, îndepărtând astfel boabele atacate şi larvele rămase în noua recoltă; folosirea cât mai rapidă a boabelor atacate în hrana păsărilor şi altor animale; însămânţarea grâului la epoca optimă; cultivarea soiurilor cu coacere timpurie, rezistente la atacul acestei insecte. Măsuri chimice se aplică rar, deoarece se întâlneşte în populaţii reduse, iar tratamentele aplicate împotriva ploşniţelor, cărăbuşeilor cerealelor etc, sunt eficiente şi împotriva buhei boabelor de grâu. Buha tulpinilor de grâu sau buha cerealelor - Oria musculosa Hb. Sin.: Tapinostola musculosa Hb. Ord. Lepidoptera, Fam. Noctuidae Răspândire. Buha tulpinilor de grâu este răspândită în Europa Centrală şi de Sud, Asia şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 15-17 mm lungime, cu anvergura aripilor anterioare de 25-38 mm. Aripile anterioare sunt albegălbui, cu o dungă mediană castanie-deschisă şi cu nervurile gălbui. Petele, reniformă şi orbiculară, caracteristice speciilor Noctuidae lipsesc. Aripile posterioare sunt albui la femele şi cenuşii la mascul (fig.62). Oul este oval, uşor turtit, cu diametrul de 0,5-0,6 mm, de culoare galbenă-palidă. Larva la completa dezvoltare are corpul de 25-30 mm lungime, de culoare verde-palidă. Capul este castaniu-roşcat, iar pronotul galben, cu două pete de culoare închisă pe marginea anterioară a mezotoracelui. Pe partea dorsală Fig. 62. Buha tulpinilor de grâu a corpului, longitudinal şi median prezintă dungi (Oria musculosa Hb.): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - capul şi picioarele de culoare cenuşie. toracice ale larvei; 4-5 - penultima şi ultima Pupa are corpul de 15 mm lungime, de pereche de picioare abdominale ale larvei; culoare brună-roşcată, strălucitoare, fără spini 6 - plantă de grâu atacată (după Znamensky) pe cremaster.

Biologie şi ecologie. Buha tulpinilor de grâu are o generaţie pe an. Iernează ca ou cu embrionul format la baza tulpinilor diferitor cereale cultivate şi spontane, pe samuraslă etc. Primăvara devreme, la sfârşitul lunii martie-aprilie, când temperatura medie zilnică ajunge la 6-8 °C, apar larvele care rod la baza plantelor un orificiu şi pătrund în interiorul tulpinii, unde se hrănesc cu ţesuturile fragede, rozând galerii longitudinale. Dacă plantele atacate pier, larvele trec în alte plante din apropiere. Până în a patra vârsta larvele se hrănesc în interiorul plantelor, apoi părăsesc tulpinile şi se hrănesc la exteriorul lor. Dezvoltarea stadiului larvar durează până la 50 zile, timp în care larvele trec prin 5 vârste. La începutul fazei de coacere în lapte, larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în sol, unde într-o căsuţă pupală, la adâncime de 5 -10 cm se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează până la 24 zile. Apariţia adulţilor are loc la sfârşitul lunii iunie, primajumătate a lunii iulie şi durează până în august. Femelele depun ouăle pe tulpină, în teaca frunzelor şi la baza tulpinilor culturilor de cereale, pe mirişte, pe samuraslă, precum şi pe diferite plante spontane. Ouăle sunt depuse în grupe sub formă de lănţişor în 1 -2 rânduri. într-o grupă se pot înregistra 8-130 ouă. Prolificitatea unei femele este de 100-350 ouă. După câteva zile are loc formarea embrionului, care rămâne în interiorul oului pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Buha tulpinilor de grâu este o specie oligofagă. Atacă cerealele păioase de toamnă şi primăvară, precum şi porumbul, sorgul, meiul, iar din cele spontane pirul şi ovăzul sălbatic. Larvele atacă tulpinile plantelor în care rod o galerie longitudinală, în urma căruia planta se usucă. Plantele dăunate au la exterior găuri (de pătrundere şi de ieşire). Tulpinile sunt vătămate în diferite faze de dezvoltare. Dacă plantele sunt atacate în perioada de înfrăţire, atunci pier, iar dacă în perioada formării paiului - partea de sus se usucă şi nu formează spic. Atacul într-o fază de dezvoltare mai avansată, distruge spiculeţele din spic. înmulţirea acestei insecte este frânată de activitatea paraziţilor: Bracon abscissor Nees., Anomalon latro Schr, Barylypa rufa Holm., Conomorium eremita Forst, precum şi a diferitor păsări insectivore: ciocârlie, sfrâncioc, grauri, pietrar ş. a. Combatere. în combaterea acestei insecte se aplică îndeosebi măsuri agrotehnice: respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor, pentru a evita cultivarea repetată a cerealelor în terenurile puternic infestate; dezmiriştirea şi arătura de vară, pentru distrugerea ouălor hibernante; izolarea spaţială a noilor culturi de cereale faţă de terenurile puternic infestate; cultivarea soiurilor de cereale rezistente la atacul insectei. Viespile dăunătoare culturilor de cereale în culturile de cereale cultivate şi perene se întâlnesc mai multe specii de viespi din genurile Cephus şi Trachelus printre care se citează: Cephus pygmaeus L., C. nigrinus Thoms., C cultratus Ever, Trachelus tabidus F. şi T troglodyta F. ş a. Dintre aceste specii se întâlnesc mai frecvent şi prezintă o deosebită importanţă economică 2 specii: viespea grâului sau viespea mare a paiului (Cephuspygmaeus L.) şi viespea neagră cu ferestrău a paiului sau viespea mică a paiului (T"achelus tabidus F), care au o biologie asemănătoare, un mod de atac similar şi se combat prin aceleaşi măsuri. 165

Viespea grâului sau viespea mare a paiului - Cephuspygmaeus L. Ord. Hymenoptera, Fam. Cephidae Răspândire. Viespea grâului este răspândită în Europa, Asia Centrală, Africa de Nord şi în America de Nord. Descriere. Adultul prezintă diformism sexual evident. Masculul este mai mic ca femela, are corpul alungit, aproape cilindric, de 8-10 mm lungime, de culoare neagrăstrălucitoare, în afară de buza superioară, clipeul şi părţile laterale ale toracelui care sunt galbene. Capul este mare, aproape pătrat, mai lat decât toracele, cu pete galbene. Antenele sunt lungi, formate din 18-21 articule, de culoare neagră, la masculi cu vârful gălbui. La ambele sexe segmentele abdominale 4-6 şi 9, iar la masculi şi segmentele 3 şi 7, uneori chiar şi segmentul 5 prezintă câte o dungă transversală galbenă, iar segmentele 2,4 şi 7 lateral cu pete galbene. La femelă coloraţia galbenă este mai redusă. Aripile sunt transparente, picioarele la femele sunt negre, în afară de tibia şi tarsul anterioare, care sunt galbene, iar la mascul picioarele sunt negre, mai rar galbene (fig. 63). Oul este oval-alungit, de 1 mm lungime şi 0,28 mm lăţime, uşor curbat, de culoare albă Larva la maturitate are corpul aproape cilindric de 12-14 mm lungime, uşor curbat este apodă de culoare albă sau galbenă-deschisă, lucios în afară de cap care este globulos şi de culoare brună-gălbuie. Antenele sunt scurte, formate din 5 articule. Segmentele toracice şi abdominale prezintă câte o cută transversală în partea dorsală, care împarte fiecare segment în doi lobi succesivi. Ultimul segment abdominal prezintă 6-9 ghimpi, dispuşi, într-un rând, cu ajutorul cărora larva se sprijină în interiorul paiului. Pupa este la început albă, iar spre sfârşitul dezvoltării devine brună, adăpos­ tită într-un cocon rar pergamentos. Biologie şi ecologie. Viespea grâului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă matură în cocon la baza tulpinilor de cereale (mirişte). Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, larvele hibernante se transformă în pupe în locurile unde au iernat. Pentru a părăsi locurile de hibernare şi a ieşi la suprafaţă, adulţii împing afară dopul sau rod pereţii paiului în descompunere. Adulţii încep să apară din a doua decadă a lunii mai şi apariţia lor durează 10-20 zile. Zborul în masă se înregistrează la sfârşitul lunii mai Fig. 63. Viespea grâului începutul lunii iunie. Apariţia adulţilor (Cephus pygmaeus L.): coincide fenologic cu formarea paiului la adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă; 5-6 -tulpină grâul de toamnă şi cu începutul înfloririi de grâu atacată cu larvă şi pupă (după Scegolev) salcâmului alb. 166

După apariţie, adulţii se întâlnesc pe diferite plante spontane înflorite, din împrejurimile culturilor de grâu, unde se hrănesc cu nectarul şi polenul florilor, fiind atraşi mai ales de florile de culoare galbenă şi albastră. Viespea grâului este mai activă în zilele însorite şi călduroase, zburând de la o plantă la alta. Zborul adulţilor este greoi, putând fi uşor capturaţi. După 3-5 zile de hrănire pentru maturarea sexuală, adulţii migrează în culturile de cereale cultivate, unde are loc copulaţia şi ponta. Pentru depunerea ouălor sunt preferate cerealele de toamnă şi în special grâul, iar pe cerealele de primăvară, ponta are loc numai în anii răcoroşi, când zborul adulţilor se prelungeşte mult timp. Ouăle sunt depuse pe plantele mai dezvoltate, cu paiul mai gros şi gol. Soiurile cu paiul umplut nu sunt atacate de viespe. Pentru depunerea ouălor, femela face cu ajutorul ovipozitorului o incizie (tăietură) în zona ultimului internod, în care depune un singur ou. O femelă depune în total 35-55 ouă. Incubaţia durează 5-10 zile. Larvele apărute se hrănesc cu ţesuturile interne ale tulpinii, mişcându-se treptat spre baza paiului. Larva străbate puţin câte puţin tot paiul, perforând nodurile şi rozând un canal sinuos care în urma larvei se umple cu rumeguş şi excremente. Atacul larvei continuă până ajunge la baza paiului, în sol. Aici larva îşi schimbă poziţia, se reîntoarce cu capul spre vârful paiului şi, la nivelul solului sau la o înălţime de 1 -2 cm de la suprafaţa solului, roade un inel circular în pereţii paiului, fără însă să-1 taie complet. Aceasta coincide atât cu formarea boabelor în spic, cât şi cu ajungerea la maturitate a larvei. Sub inelul tăiat, larva confecţionează un dop din rumeguş şi excremente, apoi ţese un cocon brun-deschis, în care rămâne pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea grâului este o specie oligofagă. Atacă diferite specii de cereale păioase cultivate şi spontane, dar produce daune mai mari la grâul de toamnă şi la secară. Mai puţin este atacat grâul de primăvară şi foarte puţinovăzul. Atacă ca larvă care roade ţesuturile sub formă de galerii neregulate, perforând tulpina până la bază. Ca urmare spicele nu se mai dezvoltă normal, se îngălbenesc şi se usucă, având aspectul de spic ajuns la maturitate, fenomen cunoscut sub denumirea de „albeaţa spicelor". în lanul de grâu, plantele atacate se pot deosebi foarte uşor, întrucât boabele din spice nu sunt complet formate, fiind foarte uşoare (şiştave), ceea ce face ca spicul matur, în loc să stea încovoiat cu vârful în jos din cauza greutăţii boabelor, stă drept şi este de culoare albă. In afară de aceasta, dacă o planta atacată se trage puţin în sus, se rupe uşor de la tăietura circulară făcută de larvă. In anii de invazii pot fi atacate până la 30-40 % de plante. Plantele atacate se rup uşor la vânturi, ploi şi cad. în urma atacului, producţia de boabe scade până la 5-10 % precum se reduce şi calitatea furajeră a paielor. Pagube mari se înregistrează în culturile de pe terenurile adăpostite, ferite de curenţi. Populaţia viespii grâului este redusă de activitatea unor specii de himenoptere parazite, dintre care cele mai eficace sunt: Collyriapuncticeps Thoms., C. coxatar Vili., Pisrascytus scabriculus Nees. şi Bracon regularis Wesm, care distrug 70-95 % din larve. Combatere. în combaterea viespii grâului se folosesc în general numai măsuri agrotehnice, care sunt destul de eficace: dezmiriştirea şi efectuarea arăturii imediat după recoltarea cerealelor păioase, pentru distrugerea stadiului hibernant; semănatul cât mai 167

timpuriu al grâului de primăvară şi al orzului; recoltarea cerealelor în perioade optime şi cât mai de jos; cultivarea soiurilor rezistente; rotaţia raţională a culturilor. Muştele dăunătoare cerealelor Culturile de cereale păioase cât şi cele de porumb sunt dăunate de peste 30 specii de diptere a cerealelor care sunt cuprinse în familiile: Cecidomyidae, Chloropidae, Opomyzidae, Anthomyidae ş. a., dintre care mai frecvent se întâlnesc şi prezintă o deosebită importanţă-economică speciile: Mayetiola destructor Say., Haplodiplosis marginata Riibs., Contarinia tritici Kirby., OscinellaJrit L., O. pusilla Mg., Chlorops pumilionis Bjerk., Meromyza nigriventris Macg., Opomyza florum F, Phorbia fumigata Meigen., Ph. genitalis Schn., Leptohylemyia coarctata FII. ş. a. Ţânţarii sau dipterele Cecidomyidae (Itonididae) dăunătoare culturilor de cereale în culturile de cereale de toamnă şi de primăvară se întâlnesc mai multe specii de Cecidomyidae dăunătoare a căror aspect general seamănă cu al ţânţarilor, printre care, se citează: musca de Hesa (Mayetiola destructor Say.), ţânţarul florilor de grâu (Contarinia tritici Kirby), ţânţarul oranj al cerealelor (Sitodiplosis mosellana Gehin.) ţânţarul cerealelor (Hybolasioptera cerealis Lind.), ţânţarul roşu al paiului (Haplodiplosis equestris Wagner.), musculiţa meiului (Stenodiplosispanici P.) ş. a. Printre speciile menţionate dăunează frecvent: musca de Hesa (Mayetiola destructor Say), ţânţarul florilor de grâu (Contarinia tritici Kirby), ţânţarul roşu al paiului (Haplodiplosis marginata Riibs.) şi ţânţarul oranj al cerealelor (Sitodiplosis mosellana Gehin.). Musca de Hessa - Mayetiola destructor Say. Sin.: Cecidomyia destructor Say, Phytophaga destructor Say. Răspândire. Musca de Hessa este larg răspândită în multe ţări din Europa, America da Nord, Africa de Nord şi Noua Zeelandă. Descriere. Adultul are aspectul unui mic ţânţar, prezentând un dimorfism sexual accentuat. Femela are corpul de 3,0 -3,5 mm lungime, de culoare neagră-cenuşie acoperit cu peri fini negri. Capul este mic cu ochii mari. Antenele sunt moniliforme, galbenebrunii, lungi, formate din 17 articule care ajung până la 1 /3 din lungimea corpului. Aripile sunt rotunjite la vârf, transparente, acoperite cu peri mici cenuşii, cu 3 nervuri longimdinale şi peri lungi pe margine. Picioarele sunt lungi şi subţiri, mai ales cele posterioare, cu tarsele formate din 5 articule. Abdomenul este oval-alungit, ascuţit la capăt, prevăzut cu un ovipozitor scurt, lateral cu pete, iar dorsal cu o dungă longitudinală de culoare roşcată. Masculul este mai mic decât femela, are corpul alungit şi zvelt, de 2,0-2,5 mm lungime, de culoare brună-roşcată, acoperit cu perişori galbeni-roşcaţi. Antenele sunt filiforme ajungând până la 2/3 din lungimea corpului. Abdomenul este îngustat, cu două apendice în formă de cleşte la capăt (fig. 64). Oul este cilindric, strălucitor, de 0,5 mm lungime şi de 0,1 mm lăţime, la depunere transparent cu pete roşii, iar mai târziu devine de culoare brună-roşcată. Larva este apodă, cu capsula cefalică invaginată în torace, cu corpul uşor turtit, la 168

completa dezvoltare de 4-5 mm lungime, culoare albă sau transparentă, cu o dungă verde în partea dorsală (datorită intestinului care este plin cu suc verde şi se străvede prin tegument). Pe partea ventrală a protoracelui prezintă o spatulă sternală de culoare închisă Pupariul are 4-4,5 mm lungime, de culoare brună-roşcată, strălucitor, după formă şi culoare se aseamănă unei seminţe de in. Biologie şi ecologie. Musca de Hessa are 2-4 generaţii pe an în funcţie de condiţiile climatice. Iernează ca larvă în interiorul pupariului în teaca frunzelor culturilor de toamnă şi a diferitor grarninee spontane (pir, obsigă ş. a.). Primăvara, când temperatura aerului depăşeşte 5 °C larvele hibernante încep să se transforme în pupă, iar după 14 zile apar insectele adulte. Zborul adulţilor din prima generaţie are loc la sfârşitul primei sau în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura aerului ajunge la 10-12 °C, însă

Fig. 64. Musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.): 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - ouă; 4 - larvă; 5 - pupariul; 6 - plante atacate în faza de înspicare; 7 - plantulă de grâu de toamnă atacată (după Beleaev)

la aşa temperaturi pier după 2-3 zile, fără a depune ouă. La temperaturi de 14 °C muştele sunt mai active, are loc copulaţia şi ponta. Adulţii sunt foarte vioi şi în anii de invazii zboară sub formă de roiuri de asupra culturilor de cereale, mai ales în zilele însorite şi călduroase. Apariţia în masă a adulţilor are loc la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai şi coincide fenologic cu răsărirea cerealelor de primăvară şi formarea paiului la cerealele de toamnă, pe care se şi dezvoltă prima generaţie a dăunătorului. Adulţii apăruţi au organele sexuale complet dezvoltate şi sunt capabili să se reproducă, de aceea imediat după apariţie are loc copulaţia şi ponta. Longevitatea adulţilor este foarte scurtă (5-7 zile), au aparatul bucal rudimentar şi nu se hrănesc. In această perioadă o femelă depune între 150-500 ouă. Ouăle sunt depuse pe partea superioară a frunzelor de grarninee cultivate şi spontane, în grupe, de obicei câte 6 ouă sub formă de lănţişor, în şănţuleţul nervurii principale. Condiţiile optime de dezvoltare a tuturor stadiilor este temperatura cuprinsă între 16-24 °C. La temperaturi de peste 24 °C ouăle şi larvele eclozate pier, din care cauză densitatea populaţiei dăunătorului se reduce simţitor. Incubaţia durează 4-7 zile. Larvele apărute se pot hrăni numai pe ţesuturile fragile, de aceea imediat după apariţie, de regulă după 5-6 ore, larvele migrează în teaca frunzelor (faza de migraţie). în aceasta fază nu toate larvele pot să migreze de pe frunze în teaca lor, de aceea un mare număr de larve pier, mai ales pe timp de secetă, ploi abundente şi vânturi puternice şi în special cele ce provin din ouăle depuse la exterior. Ajunse în teaca frunzelor, larvele se fixează în zona coletului, aproape de nodul bazai, care este de fapt zona de creştere a 169

tulpinii, năpârlesc, trec în vârsta a Il-a, devin imobile şi încep activitatea de hrănire. Dezvoltarea stadiului larvar durează 14-25 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele în locurile de hrănire, după a doua năpârlire se transformă în pupe, în interiorul ultimei exuvii larvare, numite puparium. Stadiul pupai durează 13-18 zile. în condiţii secetoase, care sunt nefavorabile pentru dezvoltarea insectei, pupele acestei generalii rămân în diapauză până în toamnă, când apar adulţii care dau naştere generaţiei a doua, ce se dezvoltă pe seama culturilor de toamnă. în condiţii optime, la sfârşitul lunii mai, apar adulţii generaţiei a doua de vară, care se dezvoltă pe cerealele de primăvară şi parţial pe cele de toamnă. După recoltarea cerealelor şi până la apariţia culturilor de toamnă, musca de Hessa dă a treia generaţie, care se dezvoltă pe samuraslă şi gramineele spontane. In cursul lunilor septembrie-octombrie, în perioada răsăririi culturilor de toamnă apar adulţii, care dau naştere celei de a patra generaţie. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca de Hessa este o insectă oligofagă. Se dezvoltă pe diferite cereale cultivate (grâu, secară şi orz) şi spontane (pir, obsigă ş. a.). Atacă ca larvă ce produce pagube mai mari la grâul de toamnă, însămânţat timpuriu, care este planta-gazdă preferată, precum şi la cerealele de primăvară semănate târziu. Atacul larvelor este caracteristic şi diferă după generaţie şi faza de dezvoltare a plantei. Secretă salivă care subţiază pereţii a 4-5 straturi de celule, cauzând o scurgere a sevei, ce este absorbită prin osmoză. Ca urmare, în locul de hrănire a larvei se produce o alterare şi slăbire a ţesuturilor, formându-se pete de culoare brună-închis. Primăvara şi toamna când sunt atacate plantele în primele faze (1-2 frunze) de dezvoltare, frunzele centrale se îngălbenesc şi se usucă. Dacă sunt atacate plantele mai dezvoltate, acestea se îngroaşă la bază şi formează mulţi fraţi, care rămân piperniciţi şi nu dau în spic. Când sunt atacate plantele la înspicare, la locul de fixare a larvei, tulpina se brunifică, pereţii se subţiază, iar plantele se îndoaie. Culturile atacate puternic au un aspect de parcă ar fi bătute de grindină sau călcate de animale, dau producţii scăzute şi prezintă dificultăţi în timpul recoltării. La invazii mari, pierderile de recoltă pot ajunge până la 80%. Pagube deosebit de mari se înregistrează în culturile de toamnă, irigate. Dinamica populaţiilor muştei de Hessa este puternic influenţată de activitatea numeroaselor specii entomofage. Printre insectele prădătoare se remarcă îndeosebi speciile de ploşniţe din familiile Anthocoridae şi Nabidae şi coleopterele din familia Carabidae, iar printre insectele parazite - Platygaster minutula D.T., PI. zosine Wlak.. Eupteromalus micropterus Lind., Merisus destructor Say. ş. a. Combatere. în combaterea muştei de Hessa se aplică în prezent mai ales măsuri agrotehnice: respectarea unui asolament raţional; treieratul rapid şi clăditul paielor contribuie la distrugerea pupariilor muştei, care se găsesc în paie; imediat după recoltarea cerealelor efectuarea dezmiriştirii şi aratului de vară; distrugerea cu regularitate a samuraslei şi a grarnineelor spontane pe care se dezvoltă generaţia de vară a muştei; respectarea epocilor optime de semănat, pentru ca răsărirea plantelor să aibă loc după ce a trecut perioada depunerii maxime de ouă, întrucât însămânţarea prea timpurie, a cerealelor de toamnă şi însămânţarea prea târzie a celor de primăvară contribuie la o infestare şi un atac deosebit de puternic; izolarea spaţială a semănăturilor de grâu de primăvară şi orz faţă de sernănăturile 170

de grâu de toamnă la distanţe cel puţin de 1 -2 km, încât longevitatea adulţilor este scurtă (4-7 zile) şi nu pot zbura la distanţe mari; însămânţarea cerealelor în terenuri bine pregătite şi fertilizate, cu sămânţă selecţionată precum şi aplicarea fertilizării foliare a grâului, ce contribuie la o dezvoltare mai viguroasă a plantelor, astfel ca la apariţia adulţilor plantele să se afle într-o fază de dezvoltare mai avansată (3-5 frunze, înfrăţire) care sunt mai puţin infestate şi atacate de muşte; cultivarea soiurilor de grâu rezistente la atacul muştei. Tratamente chimice se aplică în anii de invazii, la semnalarea zborului în masă a muştelor şi depăşirii PED (20-30 muşte/100 mişcări cu fileul entomologie) în faza de apariţie a plantelor în toamnă şi primăvară. Pentru distrugerea muştelor în perioada depunerii ouălor şi apariţiei larvelor se aplică stropiri cu BI-58 Nou (1,5 l/ha), Decis 2,5 EC (0,25 l/ha) etc, în culturile de grâu şi Decis 2,5 EC (0,2 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15-0,2 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,5 l/ha) etc, în culturile de orz. Musculiţa sau ţânţarul florilor de grâu - Contarinia tritici Kirby. Răspândire. Ţânţarul florilor de grâu este răspândit în multe ţări din Europa şi America de Nord, cu un climat mai umed şi mai răcoros. Descriere. Adultul are corpul asemănător unui ţânţar, de 1,0-1,5 mm lungime, de culoare galbenă ca lămâia. Antenele sunt lungi de culoare neagră, formate din 13-14 articule la femelă şi 26 la masculi. Picioarele sunt lungi, de culoare închisă. Aripile sunt acoperite cu perişori fini, cu câte 3 nervuri longitudinale, dintre care cea mediană este bifurcată. Segmentele abdominale prezintă posterior grupe de perişori lungi. Ultimul segment abdominal la femelă prezintă un ovipozitor telescopic alungit, care la evaginare este de două ori mai lung decât abdomenul (fig. 65). Oul este de formă cilindrică, la depunere transparent, iar apoi devine roşcat, de 0,2 mm lungime. Larva este apodă hemicefală, la completa dezvoltare are corpul alungit, uşor turtit dorsoventral, de 2-3 mm lungime, de cu­ loare galbenă ca lămâia. Ultimul segment abdominal este lat şi turtit. Pupariul este de culoare brunie, de 1,0-1,4 mm lungime. Biologie şi ecologie. Ţânţa­ rul florilor de grâu are 1 -2 generaţii pe an. Iernează ca larvă matură într-un cocon mătăsos în sol, la Fig. 65. Musculiţa sau ţânţarul florilor de grâu 3-5 cm adâncime. Primăvara în (Contarinia tritici Kirby): cursul lunii mai, are loc tran­ sformarea larvelor hibernante în 1 - adult; 2 - larvă; 3 - floare de grâu atacată (după pupe. Stadiul pupai durează Balachowsky şi Mesnil) 171

10-15 zile. în luna iunie apar adulţii. Zborul lor coincide cu faza de înflorire a grâului. în condiţii favorabile apariţia adulţilor durează aproape o lună, însă longevitatea lor este scurtă (2-3 zile). Activitatea insectelor este mai intensă în orele de după masă, spre seară, cu 3-4 ore până la apusul soarelui. Curând după apariţie are loc copulaţia şi ponta. Femelele, cu ajutorul ovipozitorului lor lung depun ouăle în grupe de câte 8-15, uneori până la 20-40 ouă în florile de grâu, mai rar pe alte cereale. Incubaţia durează 5-10 zile. Larvele apărute stau grupate la baza organelor florale, hrănindu-se cu seva starninelor, pistilului, ovarului şi altor organe. Dezvoltarea larvelor durează 18-20 zile. Ajunse la completa dezvoltare, mai frecvent în urma unei ploi, larvele părăsesc locurile de hrănire, cad pe sol, pătrund în straturile superficiale la 3-5 cm adâncime, unde şi rămân pentru iernat. In condiţii nefavorabile, larvele hibernante intră în diapauză, care poate să dureze 3-4 ani, iar în condiţii optime, larvele se transformă în pupe, din care apar adulţii care dau naştere la a doua generaţie ce se dezvoltă pe seama gramineelor spontane. Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul florilor de grâu este o insectă oligofagă Atacă cerealele păioase cultivate, precum şi diferite graminee spontane, însă produce pagube mai mari la grâu, îndeosebi la grâul de primăvară şi mai puţin la orz şi secară. Atacă ca larvă care se hrăneşte pe seama organelor florale (starnine, pistil, ovar) sugând seva din ţesuturile lor. La infestări puternice într-un spiculeţ se pot găsi până la 40-80 (în medie 20-30) larve într-o floare, iar într-un spic în medie 300-580, maximum până la 780 larve. In urma atacului organele florale se usucă, spiculeţele rămân sterile şi nu mai formează boabe sau ele rămân şiştave. Plantele atacate au spice mai mici, mai subţiri şi mai scurte, asemănându-se cu cele atacate de tripsul grâului. în anii de invazii pierderile de recoltă cauzate de acest dăunător pot ajunge până la 30-80%. înmulţirea acestui ţânţar este limitată de factori climatici: uscăciunile lungi din primăvară duc la pieirea pupelor, iar umiditatea ridicată la pieirea insectelor din cauza unor boli provocate de ciuperci entomopatogene. Larvele în timp ce atacă boabele de grâu, dar mai ales când cad pe sol, sunt distruse de carabide prădătoare printre care se numără: Pterostichus vulgaris L.,Agonum dorsale Pont. şi Loricerapilicornis L., precum şi unele specii de Coccinelidae şi Chrysopidae etc. Dintre insectele parazite au fost identificate numeroase specii, printre care: Prosapha speculum Hali., Platygaster hiemalis Forbs., PI. zosine Walk., PI., scutellaris Walk., Isostasius inserens Kirby., I.punctigerNees., Coelocentus spicator, Leptacis tipulae, Macroganes penetranus, Pteromalus micans ş. a. Combatere. împotriva ţânţarului florilor de grâu se aplică în general măsuri agrotehnice: respectarea unui asolament raţional; dezmiriştirea şi aratul de vară, care contribuie la distrugerea în masă a larvelor retrase în sol pentru transformare în pupă sau pentru diapauză; asigurarea unei densităţi normale şi dezvoltarea uniformă a senlănaturilor; cultivarea soiurilor timpurii de grâu de toamnă, care sunt mai puţin atacate.

172

Musculiţa (ţânţarul) galicolă a cerealelor sau viermele roşu al paiului - Haplodiplosis marginata Riibs. Sin.: Haplodiplosis equestris Wagn. Răspândire. Ţânţarul galicol al cerealelor este răspândit în multe ţări din Europa. Descriere. Adultul este o musculiţa mică, cu corpul cilindric, de 4-5 mm lungime, masculul fiind de obicei mai mic ca femela. Corpul este de culoare roşie-intensă, cu capul şi toracele de culoare mai închisă Antenele sunt lungi, formate din 12-15 articule. Aripile sunt transparente cu irizaţii. Oul are 0,8 mm lungime şi 0,3 mm lăţime, de culoare roşcată. Larva este apodă, cu corpul turtit dorso-ventral, la maturitate de 3-5 mm lungime cu tegumentul rugos şi mat de culoare roşie intensă. Pupariul are corpul oval-alungit, de culoare brunie. Biologie şi ecologie. Ţânţarul galicol al cerealelor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă matură în sol, la 3-10 cm adâncime. în primăvară pe măsură ce temperatura creşte, obişnuit la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, larvele hibernante migrează în stratul superficial al solului şi se transformă în pupe. în condiţii de uscăciune larvele nu se împupează rămân în diapauză care durează un an sau mai mulţi. Stadiul de pupă durează 6-8 zile, după care apar insectele adulte. Apariţia muştelor în culturile de cereale de obicei se înregistrează în a doua jumătate a lunii mai şi zborul lor durează până la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie. După împerechere are loc ponta. Femelele depun ouă pe frunzele de grâu, orz, ovăz sau pe grarninee spontane, în grupe câte 5-10 ouă, preferând frunzele tinere din vârful plantei. Incubaţia durează 6-8 zile la temperaturi de 18-19 °C şi 8-10 zile la temperaturi de 16-17 °C. Larvele neonate pătrund între teacă şi tulpină, unde se hrănesc până la maturitate. După o perioadă de hrănire de 20-30 zile larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în sol, unde îşi construieşte o cămăruţă din particule de pământ întreţesute cu fire mătăsoase, în care rămân pentru iernat, până în primăvara anului următor. Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul galicol al cerealelor este o specie oligofagă. Atacă grâul, ovăzul, secara, orzul etc, producând daune mai mari în culturile de grâu şi ovăz. în urma hrăriirii larvelor, în teaca primelor două internoduri pe pai apar deformări (gale), în care se găsesc larve. Ca urmare a atacului spicul devine steril sau cu un număr redus de boabe. în reducerea populaţiilor de ţânţari un rol important îl joacă paraziţii himenopteri: Chrysocharis seiuncta Del. şi Platygaster equestris Sgitt. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la ţânţarul florilor de grâu (Contarinia tritici Kirby.). Muştele sau dipterele Chloropidae (Oscinidae) dăunătoare culturilor de cereale Dipterele Chloropidae constituie un grup important de dăunători care se întâlnesc în diferite agroecosisteme. Printre speciile de diptere Chloropidae care produc pagube însemnate la culturile de cereale de toamnă şi primăvară, precum şi la cele de porumb se 173

numără peste 10 specii, însă se întâlnesc mai frecvent şi prezintă o deosebită importanţă economică numai câteva specii printre care se numără: muştele suedeze sau negre (Oscinella sp.), musca galbenă a cerealelor (Chloropspumilionis Bjerk.) şi meromiza cerealelor sau musca galbenă a spicelor (Meromyza nigriventris Meg.). Muştele suedeze sau muştele negre - Oscinella sp. Sub denumirea populară de „muşte negre" ale cerealelor se cunosc mai multe specii de muşte suedeze care atacă gramineele cultivate şi spontane, printre care se întâlnesc frecvent şi prezintă o importanţă economică mai mare: musca suedeză a ovăzului (OscinellafritL.). musca suedeză a grâului (O. frit. f. vindicata) şi musca suedeză a orzului (Oscinellapusilla Meig.), care morfologic sunt foarte asemănătoare, deosebindu-se prin aceea că la Oscinella frit L. picioarele în întregime sunt de culoare închisa, neagră, cu excepţia tarselor care sunt galbene, pe când la O. pusilla Meig. tibiile picioarelor anterioare şi mediane sunt de culoare galbenă, iar cele posterioare au câte un inel de culoare închisă. Culoarea corpului este mai închisă cu un luciu mai accentuat. Pe lângă aceasta, Oscinella frit L. este o specie Wdrofilă în timp ce O. pusilla Meig. este xerofilă In general ambele specii sunt subtile, au o biologie asemănătoare, un mod de atac similar şi se combat prin aceleaşi măsuri. Musca suedeză a ovăzului - Oscinella frit L. Sin.: Oscinella avenae Bjerk., OscinisfritL.,MuscafritL. Răspândire. Musca suedeză a ovăzului este răspândită foarte larg în multe ţări din Europa, Asia şi America de Nord. Desriere. Adultul are corpul de 1,5-2 mm lungime, de culoare neagră lucioasă, în afară de partea ventrală a abdomenului care este galbenă Capul este globulos, tot atât de lat ca şi toracele; ochii sunt mari de culoare roşie, fin păroşi. Antenele sunt scurte de culoare neagră. Toracele este negru-strălucitor convex dorsal, prevăzut cu o punctuaţie fină şi acoperit cu peri fini. Aripile sunt transpa­ rente, uşor fumurii cu reflexe metalice, iar balansierele sunt albe. Abdomenul este format din cinci segmente, acoperit cu peri Fig. 66. Musca suedeză a ovăzului fini. Picioarele sunt negre, cu excepţia (Oscinella frit L.): tarselor care sunt galbene (fig. 66). 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupariul; Oul are 0,6-0,7 mm lungime şi 5 - extremitatea abdominala a larvei; 6 - spiculeţ 0,16-0,2 mm lăţime, de formă alungităatacat; 7 -plantula atacată (după Bogdanov-Katikov) cilindrică de culoare albă-lucitoare,

174

prevăzut pe toată suprafaţa cu strii fine, longitudinale, care în partea mediană sunt aproape paralele, iar spre vârfuri se contopesc. Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul cilindric, uşor turtit, de 4-5 mm lungime, la început transparent, mai târziu alb-gălbui. Partea anterioară a corpului este ascuţită, cu două cârlige chitinoase în formă de seceri, de culoare închisă, prevăzute cu trei dinţi mai dezvoltaţi de-a lungul marginii externe şi cu câte patru dinţi mai mici, pe partea internă. Ultimul segment abdominal este puţin rotunjit şi prezintă doi tuberculi mici membranoşi, în vârful cărora se găsesc stigmele de culoare galbenă. Pupariul este cilindric de 2-3 mm lungime, de culoare de la galbenă-deschisăpână la brună-închisă, în partea anterioară prevăzut cu 4 formaţiuni chitinoase, iar posterior cu 2 prelungiri caracteristice de culoare brună-închisă. Biologie şi ecologie. Musca suedeză are 4-5 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură în tulpinile cerealelor de toamnă sau a gramineelor spontane. Primăvara, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura stratului superficial al solului ajunge la 12 °C, larvele îşi reiau activitatea şi în curând se transformă în pupe în tulpinile plantelor în care au iernat. Stadiul pupai durează 10-12 zile. La sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai apar adulţii. Apariţia primelor muşte are loc de regulă peste 8-10 zile după răsărirea cerealelor de primăvară şi coincide fenologic cu înfloritul merilor, rapiţei de câmp ş. a. Muştele zboară mai ales în zilele însorite şi călduroase, deseori sub formă de roiuri, care se ridică până la 50 m înălţime. Pe timp rece, înnorat şi cu vânt, muştele stau adăpostite pe sub diferite plante, resturi vegetale, arbuşti, arbori etc. La temperaturi de peste 35 °C muştele se ascund în diferite locuri umbrite, iar o mare parte pier, de aceea în anii secetoşi densitatea numerică a insectelor este foarte redusă. După 10-12 zile de hrănire pentru maturarea sexuală cu nectar şi polenul florilor, are loc copulaţia şi ponta. Femelele încep sa depună ouăle când temperatura medie zilnică trece de 16-17 °C şi plantele se găsesc în faza de 2-3 frunze. Maximum de depunere are loc la temperaturi cuprinse între 18-30 °C şi o umiditate relativă a aerului de 60-70%. Pe plantele care se găsesc într-o fază de dezvoltare mai înaintată (au mai mult de 3 -4 frunze şi sunt înfrăţite), femelele nu depun sau depun un număr foarte redus de ouă Ouăle sunt depuse izolat la baza plantei, de regulă, sub teaca frunzelor, în dreptul ligulei, mai rar pe limbul foliar sau pe sol. Longevitatea adulţilor durează 30-45 zile, perioadă în care o femelă depune între 20-50 ouă, în funcţie de condiţiile de hrănire. Incubaţia durează 4-18 zile în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute pătrund spre centrul tulpinii, instalându-se de asupra mugurelui de creştere, pe care îl distrug. Dezvoltarea larvei durează 18-28 zile în funcţie de condiţiile climatice. Ajunse la maturitate larvele se transformă în pupă între ţesuturile plantelor atacate sau între frunze. Stadiul pupai durează 10-16 zile, în funcţie de temperatură. Zborul adulţilor generaţiei a doua are loc în a douajumătate a lunii iunie, în perioada înspicării cerealelor. Femelele acestei generaţii depun ouăle între spiculeţe de ovăz, orz sau graminee spontane. In perioada formării bobului apar larvele care se hrănesc cu boabele în faza coacerii în lapte. Din cauza temperaturilor mai ridicate şi a umidităţii reduse, durata dezvoltării acestei generaţii este mult mai scurtă decât la prima. Ajunse la maturitate larvele în cursul lunilor iunie-iulie se transformă în pupe între spiculeţe. 175

După recoltarea cerealelor spre sfârşitul lunii iulie şi în august apar adulţii care dau naştere celei de a treia generaţie care se dezvoltă pe samuraslă şi diferite grarninee perene (timoftică, pir etc). La sfârşitul lunii august şi în septembrie apar noii adulţi şi dau naştere celei de-a patra generaţii de toamnă. Zborul insectelor durează până în octombrie. Femelele acestei generaţii depun ouăle pe cerealele de toamnă, care se află în faza de 1 -3 frunze şi pe diferite grarninee spontane. Larvele apărute se hrănesc, ca şi cele din prima generaţie, pe seama plantelor tinere, distrugând conul de creştere al lor. Ajunse la completa dezvoltare, larvele acestei generaţii rămân pentru iernare, în locurile de hrănire. Condiţiile optime de dezvoltare a muştei suedeze sunt temperaturile cuprinse între 22-24 °C şi umiditatea relativă a aerului de 60-70%. Dezvoltarea unei generaţii durează 22-46 zile în funcţie de condiţiile climatice. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca suedeză a ovăzului este o specie oligofagă. Atacă cerealele de toamnă şi de primăvară, precum şi diferite grarninee furajere şi spontane, însă produce pagube mai mari în culturile de ovăz şi orz de primăvară, precum şi în cele de porumb. Atacul larvelor este caracteristic şi diferă după generaţii şi faza de dezvoltare a plantei. Larvele din generaţia de primăvară şi cele din generaţia de toamnă atacă plantele tinere, în faza de 1-3 frunze, distrugând conul de creştere al plantelor. în urma atacului frunza centrală se ofileşte, se îngălbeneşte şi se usucă. La plantele mai dezvoltate, larvele atacă tulpina principală, în urma căreia plantele atacate se colorează mai închis, stagnează în creştere şi înfrăţesc puternic, dar nu produc spice. Larvele generaţiei a doua atacă cerealele înspicate, lirănindu-se cu ovarele şi boabele în faza coacerii în lapte, cauzând avortarea florilor, îngălbenirea şi uscarea spicelor, precum şi şiştăvirea boabelor atacate. La invazii mari, producţia plantelor atacate scade, simţitor. Musca suedeză a ovăzului, în afară de cerealele păioase atacă şi porumbul. Larvele primei generaţii atacă culturile de porumb aflate în faza de 2-4 frunze. în urma atacului plantele stagnează în creştere şi nu înspică, sunt mai puternic infectate de tăciune şi fuzarioză La atacuri puternice producţia culturilor de cereale şi de porumb uneori poate fi redusă până la 20-30%. înmulţirea muştei suedeze a ovăzului este puternic frânată de activitatea multor specii entomofage. Unele specii de coleoptere prădătoare şi păsări insectivore distrug un mare număr de insecte adulte. Un rol important în reglarea naturală a populaţiilor muştei suedeze au speciile parazite, printre care se citează: Callitula bicolor Spin., Pediobius epigonus Wlk., Pteromalus puparum L. etc. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.). Musca galbena a cerealelor - Chloropspumilionis Bjerk. Sin.: Chlorops taeniopus Mg., Oscinis taeniopa Mg. Răspândire. Musca galbenă a cerealelor este răspândită în multe ţări din Europa de Vest şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 3-5 mm lungime, de culoare galbenă cu 3 dungi 176

late şi 2 înguste lateral de culoare neagră, pe partea dorsală a toracelui. Capul este galben, mai îngust decât toracele, cu ochi mici şi globuloşi de culoare verde şi cu o pată triunghiulară neagră între ochi. Antenele sunt scurte, de culoare neagră. Aripile sunt transparente, iar balansierele albe. Abdomenul este scurt şi lat cu pete mici transversale simetrice, brune. Picioarele sunt de culoare deschisă (fig. 67). Oul este alungit, uşor îngustat la capete, de 0,8-1 mm lungime, de culoare albă, transparent şi acoperit cu creste dese longitudinale. Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul alungit, cilindric, uşor turtit, de 6-8 mm lungime, de culoare albă uneori galbenă sau verzuie-deschisă cu capetele rotunjite. Mandibulele în formă de seceră de culoare închisă, cu un dinte ascuţit la mijlocul marginii interne. Ultimul segment abdominal dorsal este puţin turtit, cu 2 tuberculi în vârful cărora se găsesc stigmele de culoare galbenă. Pupariul este cilindric, de 5-7 mm lungime de culoare variabilă, de la galbendeschis până la brun-deschis. Biologie şi ecologie. Musca galbenă a cerealelor are 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură în tulpinile cerealelor de toamnă şi gramineelor spontane. Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, după o scurtă perioadă de hrănire larvele se transformă în pupe, în locurile unde s-au hrănit. Stadiul pupai durează 15-35 zile în funcţie de condiţiile climatice. Adulţii apar la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie, în perioada formării paiului la cerealele de primăvară, când temperaturile medii zilnice ajung la 16,5 °C (cu două săptămâni mai târziu decât musca suedeză). Zborul maxim al adulţilor are loc în primele decade (1-2) a lunii iunie. Insectele adulte sunt active mai ales în zilele însorite şi călduroase. După 4-5 zile de hrănire pentru maturarea sexuală au loc copulaţia şi ponta. Femelele depun ouăle izolat, de-a lungul nervurilor, pe partea superioară a frunzelor din vârful cerealelor de primăvară (grâu, orz, etc.). In perioada depunerii ouălor, cele mai favorabile condiţii pentru muşte sunt umiditatea ridicată şi temperaturile zilnice cuprinse între 23-30°C. Ouăle muştei galbene a cerealelor sunt foarte hidrofile şi pe timp călduros şi uscat foarte repede pier. O femelă depune în medie până la 100-140 ouă (frecvent 30-50). Incubaţia durează 3-8 zile. Fig. 67. Musca galbenă a cerealelor Larvele apărute pătrund în burduf şi se 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupariul; localizează în zona primului nod al paiului, unde 5 - tulpină atacată; 6 - plantulă de grâu se hrănesc cu ţesuturile moi şi fragede, rozând atacată în toamnă (după Znamensky) un şănţuleţ longitudinal de la baza spicului şi (Chlorops pumilionis Bjerk.):

177

până la primul nod. Internodul rămâne scurt, iar spicul din teaca frunzei se umflă puternic, şi de multe ori rămâne steril. Dacă plantele intră în fazaînspicării înainte ca larvele să aj ungă la completa dezvoltare, larvele nu sunt acoperite de teaca frunzei, nu se pot reţine în şănţuleţ, cad pe pământ şi pier. Stadiul larvar durează 15-30 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă în pupe în locurile de hrănire. Condiţiile optime pentru dezvoltarea pupelor este umiditatea relativă a aerului cuprinsă între 75-90 %. La o umidi­ tate mai joasă de 35% pupele pier. Durata stadiului pupai este de 8-20 zile. Noii adulţi apar în cursul lunii iulie, înainte de recoltarea cerealelor de primăvară şi zboară până în luna octombrie. In condiţii nefavorabile insectele cad în diapauză până în toamnă (când răsar cerealele de toamnă). Femelele acestei generaţii depun ouăle foarte intensiv pe cerealele de toamnă însămânţate mai timpuriu sau pe diferite grarninee spontane, la temperaturi cuprinse între 23-28 °C, dacă temperatura aerului scade sub 16 °C, muştele încetează depunerea ouălor. Larvele apărute pătrund în interiorul tulpinii, unde se hrănesc până în toamnă-târziu, apoi în aceleaşi locuri rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca galbenă a cerealelor este o specie oligofagă. Atacă cerealele de toamnă şi de primăvară, precum şi gramineele spontane, mai ales pirul şi timoftica, însă produce pagube mai mari la grâu şi orz. Cerealele de primăvară şi cele de toamnă sunt dăunate în mod diferit. Primăvara larvele primei generaţii atacă îndeosebi orzul şi grâul de primăvară şi mai rar grâul de toamnă. Atacul larvelor este caracteristic şi diferă după generaţie, faza de dezvoltare a plantelor şi momentul ecloziunii larvelor. Astfel, dacă plantele sunt atacate într-o fază de vegetaţie mai înaintată, când spicul este format şi ieşit din burduf până la apariţia larvelor din prima generaţie, acestea nu pot ajunge la rahis şi pier fără a produce pagube mari. Dacă plantele sunt atacate într-o vegetaţie mai întârziată, larvele rod o galerie neregulată de la baza spicului şi până la primul nod (ce se lărgeşte de sus în j os), în urma căruia plantele atacate nu mai cresc în înălţime, intemodurile superioare rămân scurte şi se îngroaşă, circulaţia substanţelor nutritive spre spic este stingenită, plantele numai înspică sau spicele rămân sterile. Daune mai mari, această generaţie produce la cerealele de primăvară însămânţate mai târziu. Larvele generaţiei a doua atacă cerealele de toamnă, simptomele atacului fiind asemănătoare cu cele produse de musca suedeză (Oscinellafrit L.). Pagube deosebit de mari această generaţie produce la cerealele de toamnă, însămânţate mai timpuriu. Populaţiile muştei galbene a cerealelor este puternic influenţată de activitatea diferitor specii entomofage, printre care: Aeolothripsperentus L.,Forficula auricularia L., Stenomalus micans OL, Stenomalina laeta Rschk., Callitula bicolor Spin. Combatere. Se recomandă, aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.). Meromiza cerealelor sau musca galbenă a spicelor - Meromyza nigriventris Meg. Sin.: Meromyza cerealium Reat,M. saltatrixL. Răspândire. Meromiza cerealelor este răspândită în multe ţari din Europa de Vest şi America de Nord. 178

Descriere. Adultul este foarte asemănător cu musca galbenă a cerealelor (Chlorops pumilionis Bjerk.), deosebindu-se prin corpul mai alungit şi îngustat, precum şi prin coapsele posterioare mai groase. Are corpul de 3-4 mm lungime de culoare galbenă, iar abdomenul verzui. Capul este globulos, galben-palid cu fruntea largă, ochii roşii proeminenţi. Toracele este galben-verzui, pe partea dorsală prezintă 3 dungi negre longitudinale, iar lateral pete negre. Aripile sunt transparente, oval-alungite. Abdomenul este verzui, cu 3 dungi negricioase. Picioarele sunt deschise la culoare, iar tarsele întunecate (fig. 68). Oul are 0,6-0,8 mm lungime, ascuţit la capete, de culoare albă, puternic striat lorigitudinal. Larva este apodă-acefală, la maturitate are corpul alungit, cilindric, mai subţire la extremităţi până la 7 mm lungime, de culoare verzuie. Ultimul segment abdominal este aproa­ pe rotund, dorsal cu o cavitate adâncă pe el. Fig. 68. Meromiza cerealelor Pupariul este alungit, cilindric, de (Meromyza nigriventris Macg): 5-6 mm lungime, de culoare galben-verzui. 1 - adult; 2 - larvă; 3 - extremitatea abdominală Biologie şi ecologie. Meromiza a larvei; 4 - croşete mandibulare; 5 - pupariul cerealelor are 2 generaţii pe an. Iernează în (după Znamensky) stadiul de larvă matură în tulpinile cerealelor de toamnă şi gramineelor spontane. Primăvara, în aprilie-mai larvele se transformă în pupe în locurile de hrănire. Adulţii meromizei apar la sfârşitul lunii mai, sau în primele zile ale lunii iunie. Apariţia lor are loc după 2 săptămâni de la apariţia muştei suedeze. Adulţii apăruţi migrează de pe culturile de toamnă în cele de primăvară unde după o perioadă de hrănire, are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat, pe partea superioară a frunzelor cu partea bombată spre frunză. O femelă depune 15-60 ouă. Incubaţia durează 11-13 zile. Larvele apar în perioada formării paiului la plante şi pătrund în interiorul tulpinilor, unde se hrănesc cu ţesuturile fragede. Stadiul larvar durează 15-45 zile în funcţie de condiţiile climatice. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă în pupe în interiorul tulpinilor (în teaca frunzelor din jurul spicului) unde s-au hrănit. Stadiul pupai durează 10-15 zile. Noii adulţi apar la sfârşitul verii şi zborul lor continuă până în toamnă. Depunerea ouălor la această generaţie are loc pe cerealele de toamnă însămânţate mai timpuriu, pe samuraslă sau pe gramineele spontane. Larvele apărute pătrund în interiorul tulpinii, unde se hrănesc până în toamnă, apoi rămân pentru iernat. 179

Plante atacate şi mod de dăunare. Meromiza cerealelor este o insectă oligofagă. Atacă diferite cereale cultivate şi spontane. Produce pagube mai mari în culturile de grâu de toamnă şi primăvară, secară şi diferite grarninee furajere. Simptomele atacului sunt asemănătoare cu cele produse de musca galbenă a cerealelor (Chloropspumilionis Bjerk.), deosebindu-se că spicul dăunat de meromiza cerealelor niciodată nu se umflă. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.). Dipterele Opomyzidae dăunătoare cerealelor A

In culturile de cereale sunt semnate mai multe specii de Opomyzidae dăunătoare, însă se întâlnesc mai frecvent şi prezintă o deosebită importanţă economică aşa specii ca: opomiza grâului (Opomyza florum L.) şi opomiza cerealelor (O. germinationis L.), care au o biologie asemănătoare, un mod de atac similar şi se combate prin aceleaşi măsuri. Opomiza grâului - Opomyza florum L. Răspândire. Opomiza grâului este răspândită larg în toată Europa. Descriere. Adultul are corpul subţire de 4 mm lungime, de culoare galbenă-ruginie. Capul este globulos, cu fruntea largă şi ochii mari rotunzi, roşietici, cu reflexe verzi. Antenele, palpii şi trompa sunt de culoare galbenă. Pe partea dorsală a toracelui prezintă 2 rânduri de câte 4 peri lungi şi groşi. Aripile sunt ovale-alungite, transparente, gălbui cu pete negre, dispuse caracteristic la vârf şi în jurul fiecărei nervuri transver­ sale. Abdomenul este subţire, la femelă, ascuţit la capăt, iar la mascul oval. Picioa­ rele sunt galbene, acoperite cu perişori deşi, scurţi (fig. 69).

Fig. 69. Opomyza grâului (Opomyza florum L.): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - 4 - ornamentaţia ultimului segment abdominal al larvei văzute dorsal şi lateral; 5 - croşte mandibulare; 6 - pupariul (după Znamensky şi Pavliucuk)

180

Oul este oval-alungit, de 0,8-0,9 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu chorionul uşor striat longitudinal. Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul până la 7 mm lungime, de culoare albă-apoasă sau gălbuie. Este asemănătoare cu larva muştei suedeze, deosebindu-se de aceasta că este mai mare, iar ultimul segment abdominal prezintă 2 apendici caracteristici, între care se găseşte o adâncitură mai mare ca la Oscinella frit L. Pupariul este oval, de 4,5-5 mm

lungime, de culoare galbenă bruniu, fin striat transversal, cu 4 dinţişori în partea anteri­ oară şi doi apendici în cea posterioară. Biologie şi ecologie. Opomiza grâului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou în sol, până la 3 cm adâncime, în semănăturile cerealelor de toamnă. Primăvara devreme apar larvele, care pătrund în interiorul tulpinilor tinere de grâu. imediat ce plantele reîncep vegetaţia. în tulpină larvele se hrănesc atacând conul de creştere a plantei. Stadiul larvar durează 25-30 zile. După câteva năpârliri, pe la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, larvele ajung la completa dezvoltare, aproximativ cu o săptămână mai târziu decât larvele muştei cenuşii a grâului (Leptochylemia coarctata Fall.). Transformarea în pupă are loc în interiorul tulpinilor atacate. Stadiul pupai durează 15-20 zile. Adulţii încep să apară la sfârşitul lunii mai-începutul lumi iunie, cu maximul în luna iulie şi se întâlnesc până în toamnă pe florile diferitor plante umbelifere, leguminoase etc. Maturarea sexuală şi copulaţia are loc toamna în lunile septembrie-octombrie, odată cu răcirea timpului. Femelele depun ouăle în stratul superficial al solului, în culturile de toamnă care rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Opomiza grâului este o insectă oligofagă. Atacă numai culturile de toamnă: grâul şi secara. Pagube mai mari produce la grâul de toamnă. Larvele rod galerii în tulpini şi distrug conul de creştere, din care cauză frunza centrală se îngălbeneşte şi se usucă. Simptomele atacului sunt asemănătoare cu cele produse de musca suedeză (Oscinella frit L.), dar se deosebesc de plantele atacate de musca cenuşie a grâului (Leptohylemyia coarctata Fall.) prin faptul că nu au orificiu pe tulpină Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.). Dipterele Anthomyidae (Muscidae) dăunătoare cerealelor Culturile de cereale păioase adesea sunt dăunate de mai multe specii de Anthomyidae. Printre speciile de diptere Anthomyidae care produc pagube însemnate în culturile de cereale de toamnă şi primăvară se numără musca neagră a grâului (Phorbia fumigata Meigen.), musca cerealelor de primăvară (Ph. genitalis Sch.) şi musca cenuşie a grâului (Leptohylemyia coarctata Fall.). Musca neagră a grâului - Phorbia fumigata Meigen. Sin.: Phorbia securis Tiensum. Răspândire. Musca neagră a grâului este răspândită în multe ţări din Europa Centrală şi de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 4,5-6 mm lungime de culoare neagră, cu abdomenul puţin mai deschis. Toracele, abdomenul şi partea anterioara a capului sunt acoperite cu un strat fin cenuşiu-închis. Tot corpul, inclusiv picioarele sunt acoperite cu peri aspri negri. Picioarele sunt negre, aripile transparente fumurii cu nervurile negre. Abdomenul este cilindric, strălucitor (fig. 70). Oul este oval-alungit de 1,25 mm lungime şi de 0,35 mm lăţime, de culoare albămată cu o mică adâncitură la mij loc, cu chorionul uşor încreţit. 181

Larva este apodă-acefală, la com­ pleta dezvoltare are corpul de 7-8 mm lungime, de culoare galbenă-albuie. Otimul segment abdominal este oblic şi formează un sector cu stigme mici, întunecate, puţin cWtinizate, înconjurat pe marginea dejos de 4 tuberculi, iar pe cel de sus de 6 tuberculi mai mici, amplasaţi câte 3. Pupariul este oval-alungit de 3,1-5,7 mm lungime, de culoare la început galbenă, apoi brună-cafenie. Biologie şi ecologie. Musca neagră a grâului are 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupariuîn sol la2-3 cm adâncime, la baza plantei atacate, în semănaturile cerealelor de toamnă, precum şi pe diferite grarninee spontane, îndeosebi pe pir. Primăvara devreme, în prima şi a doua decadă a lunii aprilie când temperatura Wmmmmm medie zilnică ajunge la 8 °C apar adulţii. Fig. 70. Musca neagră a grâului Zborul lor durează 5-6 săptămâni cu (Phorbiafumigata Meigen.): maximul în a douajumătate a lunii aprilie. 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - ou; 4 - ou depus sub teaca frunzei; 5 - larvă; 6 - ornamentaţia ultimului Apariţia adulţilor are loc cu 10-15 zile mai segment abdominal al larvei; 7 - pupariul; devreme decât musca suedeză. Unzbormai 8 - plantulă de grâu atacată (după Antonova) intensiv se înregistrează în primele 20 zile de la apariţie. Adulţii sunt mai activi dimineaţa şi seara, iar pe timp înnourat şi ziua Muştele se hrănesc pe florile diferitelor plante, deplasânduse uneori în căutarea hranei la distanţe de până la400-600m. După 5-7 zile de hrănire pentru maturarea sexuală la temperatura nu mai joasă de 15 °C, are loc copulaţia şi ponta, care coincide fenologic cu faza gerrninării şi răsăririi cerealelor de primăvară Ouăle sunt depuse după coleoptele sau teaca primei frunze a cerealelor cultivate sau spontane, frolificitateaunei femele este în medie 25-30, maximum 48 ouă Incubaţia durează 3-7 zile. Larvele apărute se hrănesc în interiorul tulpinilor plantelor tinere, distrugând mugurele de creştere provocând mgălbenirea şi uscarea frunzei centrale şi a întregii plante. Stadiul larvar durează 17-20 zile. Ajunse la maturitate, larvele se transformă în pupe la bazaplantelor atacate sau în sol. De la sfârşitul lunii mai până lamijlocul lunii iulie, pupele rămân în diapauză. O parte (30-35%) din pupele aflate în diapauză, rămân în acest stadiu până în primăvara anului următor, iar din cealaltă parte, în toamnă, apar adulţii generaţiei a doua. Zborul adulţilor acestei generaţii începe în prima decadă a lunii septembrie cu maximum în a douajumătate a lunii şi durează până în octombrie. Dezvoltarea larvelor generaţiei a doua are loc în tulpinile grâului şi orzului de toamnă. Stadiul de larvă durează până la sfârşitul lunii octombrie, apoi se transformă în pupă, care rămâne să ierneze. 182

Plante atacate şi mod de dăunare. Musca neagră a grâului este o specie oligofagă. Atacă diferite cereale cultivate şi spontane, dar mai ales grâul şi secara. Larvele generaţiei de primăvară atacă cerealele de toamnă şi de primăvară, iar a celei din toamnă - cerealele de toamnă. Larvele rod în tulpină o galerie în formă de spirală distrugând mugurele de creştere. în urma atacului frunza centrală se îngălbeneşte şi se usucă iar mai târziu întreaga plantă. Simptomele atacului acestei specii sunt asemănătoare cu cele produse de musca suedeză (Oscinella jrit L.), deosebindu-se numai prin aceea că, larvele muştei negre a grâului (Phorbia fumigata Meigen.) rod în tulpinile plantelor atacate o galerie spiralată şi distrug mai puternic partea inferioară a tulpinii decât larvele muştei suedeze. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.). Musca cenuşie a cerealelor de primăvară - Phorbia genitalis Schn. Răspândire. Musca cenuşie a cerealelor de primăvară este răspândită în Europa Centrală şi de Nord, precum şi în America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 4,5-5 mm lungime, de culoare neagră, acoperit cu peri lungi aspri. Aripile sunt transparente, la bază cu nervurile negre. Abdomenul este lat, păros, turtit dorso-ventral. Picioarele sunt scurte, de culoare neagră; tibia picioarelor anterioare are 4-5 peri scurţi (fig. 71). Oul este oval-alungit, uşor curbat, de 1,0-1,25 mm, de culoare albă, cu o adâncitură la mijloc, cu chorionul uşor striat. Larva este apodă-acefală, la completa dezvol­ tare are până la 8 mm lungime, aproape cilindrică de culoare albă sau gălbuie, strălucitoare. Ultimul segment abdominal este oblic, prevăzut pe partea ventrală cu 4 tuberculi de aceeaşi mărime. Pupariul este elipsoidal, de 4,2-5 mm lungime, de culoare brună-cafenie, strălucitor şi neted. Biologie şi ecologie. Musca cenuşie a cerealelor de primăvară are 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupariu în sol, la 1-3 cm adâncime în apropierea plantelor atacate. Adulţii apar în a doua jumătate a lunii aprilie, ceea ce coincide fenologic cu răsărirea cerealelor de primăvară. După o perioadă de hrănire pentru maturarea organelor sexuale, femelele depun ouăle după coleoptele sau teaca primei frunze a cerealelor de Fig. 71. Musca cenuşie a primăvară. După 3-6 zile apare larva care migrează în cerealelor de primăvară j os pe plantă până la nodul de îrtfraţire, rozând în tulpi­ (Phorbiagenitalis Schn.): nă o galerie în formă de spirală, distrugând conul de 1 - adult; 2 - larvă; 3 - ornamentaţia creştere. La plantele atacate în primele faze de ultimului segment al larvei; 4 - croşete dezvoltare frunza centrală se îngălbeneşte şi se usucă, mandibulare; 5 - pupariul (după Znamensky) iar mai târziu şi întreaga plantă. 183

Stadiul larvar durează aproape o lună de zile. Ajunse la maturitate, larvele se transformă în pupe în sol lângă planta atacată. O parte din pupe rămân în diapauză până în primăvară, iar din celelalte la sfârşitul lunii august şi în septembrie, apar adulţii generaţiei a doua, zborul cărora durează până în octombrie. Femelele acestei generaţii depun ouăle pe cerealele de toamnă de abia răsărite. Larvele apărute se hrănesc în interiorul tulpinilor până în toamnă, când se transformă în pupe, care rămân să ierneze. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca cenuşie a cerealelor de primăvară este o insectă oligofagă. Atacă cerealele cultivate şi gramineele spontane, producând daune mai mari la grâul de primăvară, orz şi grâul de toamnă. Simptomele atacului sunt asemănătoare cu cele produse de musca neagră a grâului (Phorbia fumigata Meigen.). Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.). Musca cenuşie a grâului, sau musca cerealelor de toamnă - Leptohylemyia coarctata Fall. Sin.: Hylemyia coarctata Fall., Phorbia coarctata Fall., Delia coarctata Fall. Răspândire. Musca cenuşie a grâului este răspândită în Europa Centrală şi Nordică. Descriere. Adultul are corpul de 6-9 mm lungime de culoare cenuşie-gălbuie, semănând mult cu musca de casă Corpul este acoperit cu perişori deşi, lungi, negri, mai scurţi şi mai deschişi pe abdomen, iar în partea anterioară a capului - albi. Fruntea la masculi este îngustă şi cu ochii aproape uniţi, iar la femele fruntea este lată şi ochii separaţi. Antenele sunt negre cu seta păroasă (penată). Aripile sunt transparente, gălbui, cunervurilebrune-închise. Picioarele sunt lungi, negricioase, în afară de tibiile la masculi, care sunt gălbui. Abdomenul îngust, cu o dungă longitudinalăneagră (fig. 72). Oul este oval-alungit, de culoare albă, de 1,8 mm lungime şi 0,4-0,5 mm lăţime, în partea dorsală bombat, iar central plat, cu o adâncitură longitudinală Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul alungit, aproape cilindric, de 7-11 mm lungime, de culoare galbenădeschisă. Partea posterioară a abdomenului este trunchiată oblic şi prezintă în mij loc două stigme, iar pe margini - şase perechi de formaţiuni digitiforme membranoase caracteristice, dintre care două ventrale sunt mai groase şi bifurcate. Pupariul are forma eliptică, de 7 mm lungime, de culoare galbenă-brunie, strălu­ Fig. 72. Musca cerealelor de toamnă citoare, în partea posterioară prezintă 4 (Leptohylemyia coarctata Fall.): formaţiuni digitiforme caracteristice. 1 - adult; 2 - ou (puternic mărit); 3 - larvă; Biologie şi ecologie. Musca cenuşie a 4 - pupariul; 5 -6 - croşete mandibulare a grâului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul larvelor de vârsta 1 - 2 (după Znamensky) 184

de ou cu embrionul format în sol, până la 3 cm adâncime în semănăturile cerealelor de toamnă. Primăvara devreme la începutul vegetaţiei, apar lavrele care rod un orificiu la baza plantelor în zona nodului de înfrăţire şi pătrund în interiorul tulpinilor unde se hrănesc cu ţesuturile fragede, distrugând mugurele de creştere şi nodul de înfrăţire al plantei, din care cauză plantele pier. O larvă poate distruge în medie 3-5 tulpiniţe de la plantele apropiate, trecând dintr-o tulpină în alta şi de la o plantă la alta. Stadiul larvar durează 30-36 zile. Pe la mijlocul lunii mai larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în sol, în jurul rădăcinilor plantelor atacate, unde la 5-10 cm adâncime se transformă în pupe. Stadiul pupai durează25-36 zile. La sfârşitul lunii iunie apar adulţii. Zborul adulţilor este foarte eşalonat şi durează până în luna septembrie. Muştele sunt mai active pe timp răcoros şi umed, dimineaţa şi seara la temperaturi cuprinse între 15-20 °C. Pe timp secetos se retrag în locuri umbrite, unde stau nemişcate. Adulţii apăruţi se hrănesc până în toamnă cu nectar şi polen pe florile diferitor grarninee, umbelifere, leguminoase etc. Maturarea sexuală a adulţilor are loc pe la sfârşitul lunii august începutul lui septembrie, la temperaturi mai reduse. După câteva zile de la apariţie are loc copulaţia şi ponta. Femelele depun ouăle în stratul superficial al solului, în semănăturile cerealelor de toamnă şi diferite grarninee spontane (pir, etc). După 2 săptămâni de la depunerea ouălor, are loc formarea embrionului (larva), care rămâne în interiorul oului pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca cenuşie a grâului este o specie oligofagă. Atacă diferite cereale cultivate şi spontane, dar mai ales grâul de toamnă şi secara. Larvele distrug mugurele de creştere, provocând la mceput mgălbenirea şi uscarea frunzei centrale, iar mai târziu şi aplantei întregi. Deseori larva distruge şi nodul de înfrăţire ceea ce duce la pieirea plantelor, mai ales a acelora care au înfrăţit slab. Simptomele atacului acestei specii sunt asemănătoare cu cele produse de musca suedeză, deosebindu-se prin aceea că tulpina atacată de musca cenuşie a grâului prezintă un orificiu, prin care larva a pătruns în interiorul tulpinii. înmulţirea muştei cenuşii a grâului, deseori este frânată de activitatea diferitor organisme entomofage (insecte prădătoare, parazite, ciuperci entomopatogene etc). Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la musca de Hessa (Mayetiola destructor Say.). Păsările dăunătoare culturilor de cereale Se cunosc unele specii de păsări, care în unii ani se înmulţesc în masă formând colonii masive, care se comportă ca dăunători ai plantelor cultivate. Acestea culeg de la suprafaţă ori ciugulesc boabele semănate sau aflate în germinare, mai ales cele semănate mai superficial ori smulg plantulele abia răsărite, frecvent atacă spicele din culturile de cereale, ciugulesc boabele de porumb din vârful ştiuleţilor. Printre speciile de păsări frecvent întâlnite în culturile de cereale se numără: cioara de semănătură (Corvus frugilegus L.), cioara cenuşie (Corvus cornix L.), vrabia de casă (Passer domesticus L.), vrabia de câmp (Passer montanus L.), coţofana (Picapica L.), gâscă sălbatică (Anser anser L.) etc. Dintre speciile menţionate, importanţă practică pentru culturile de cereale o prezintă: cioara de semănătură (Corvus frugilegus L.) şi vrabia de casă (Passer domesticus L.). 185

Cioara de semănătură - Corvus frugilegus L. Ord. Passeriformes, Fam. Corvidae Răspândire. Cioara de semănătură este răspândită în multe ţări din Euroasia, fiind mai abundente în partea de mijloc şi de Sud-Est a Europei. Descriere. Cioara are corpul alungit de 45-52 cm lungime şi greutatea de 310-490 g, cu penajul de culoare neagră şi reflexe violete-albăstrui. Picioarele şi ciocul sunt de culoare neagră. La păsările tinere în primul an baza ciocului este acoperită cu pene, iar cele mai în vârstă au baza ciocului goală lipsită de pene de culoare albă sau cenuşie datorită scormonirii pământului în căutarea seminţelor. Coada este rotundă la vârf, acoperită de aripi în întregime (fig. 73). Oul este eliptic de 34-43 mm lungime şi de 25-30 mm lăţime, de culoare cenuşie-verzuie acoperit cu pete neregulate brune-măslinii şi negre, mai pronunţate în partea mai largă a oului. Puiul după trei săptămâni de la ieşirea din ou, seamănă cu adultul. Biologie şi ecologie. Cioara de semănătură este în general o specie migratoare, migrând în toamnă de la nord-est spre sud-vest, iar primăvara se întoarce la locurile iniţiale. Fiind păsări sociale, în toate anotimpurile trăiesc în cârduri masive, deplasânduse la distanţe mari în căutarea hranei. Iama ciorile migrează în sate unde îşi caută hrana pe lângă arii, ferme, depozite şi locuinţe omeneşti. Se înmulţeşte o dată pe an. Jocurile premărgătoare împerecherii, încep încă din luna februarie, iar în primăvară la începutul lunii martie are loc împerecherea. Se împerechează numai ciorile care au depăşit vârsta de 3 ani. După împerechere ciorile cuibăresc, formând colonii de cuiburi în grupurile de arbori bătrâni şi înalţi, liziere de păduri, prin plantaţiile de salcâm, prin perdelele de protecţie sau de pe marginea drumurilor, prin parcurile de arbori înalţi etc. Coloniile de ciori cuprind uneori un număr mare de cuiburi unul lângă altul, de obicei 100-500 sau chiar 800-1000 cuiburi, suprapuse sau izolat, de regulă în locul de ramificare a 2-3 ramuri. Cuiburile sunt confecţionate de ambele sexe. Masculii aduc ramuri uscate sau

Fig. 73. Cioara de semănături (Corvus frugilegus L.) 186

verzi, iar femela construieşte cuibul, aşezând ramurile uscate la baza cuiburilor, iar pe cele verzi deasupra. Interiorul cuibului este căptuşit cu iarbă uscată, cârpe, lână şi excremente uscate de bovine. In perioada cuibăritului, ciorile fac un zgomot caracte­ ristic, care se aude la distanţe mari. Ciorile îşi construiesc coloniile an de an în aceleaşi locuri. Uneori fiecare pereche de ciori folosesc aceleaşi cuiburi mai mulţi ani la rând, pe care în fiecare an îl repară şi îl îmbunătăţesc. La sfârşitul lunii martie, femela începe se depună ouă, proces care durează până în prima decadă a lunii aprilie. O

femelă depune în total 4-6 ouă, depunându-le zilnic sau la o zi unul după altul. în caz că ouăle din cuib sunt luate sau sparte şi cuibul dărâmat, femela îl reface şi depune ouă a doua, a treia sau chiar a patra oară, însă de fiecare dată cu un ou mai puţin. Ouăle sunt clocite numai de femelă timp de 17-20 zile, iar masculul îi aduce hrană. După ieşirea puilor din ouă, femela consumă cojile ouălor, ocroteşte şi hrăneşte puii. Peste 2-3 zile de la ieşirea din ouă puii încep să se mişte, iar după 10 zile sunt lăsaţi singuri în cuib, iar masculii şi femela zboară în căutarea hranei pentru pui, aducând (larve şi insecte) care constituie hrana de bază a lor. După 32 zile de la ieşirea puilor din ouă, ei devin apţi de zbor şi părăsesc cuibul, hrănindu-se alături de păsările adulte, revenind în fiecare seară cu puii să-şi petreacă noaptea în colonii, dormind pe ramurile pomilor. Regim alimentar şi mod de dăunare. Cioara de semănătură are un regim de hrană foarte variat. In perioada hrănirii puilor cioara se comportă ca o specie folositoare pentru agricultură, consumând diferite specii de insecte, melci, şoareci. După unii autori în perioada cuibăritului hrana acestui corvid este formată din 81 -90% insecte şi numai 4-19% din hrana sa o formează boabele de cereale. Primăvara devreme când sunt lipsite de hrană atacă semănăturile de grâu, ovăz, porumb, ciugulind boabele de la suprafaţă ori scot boabele în germinaţie, scormolindu-le cu ciocul din sol sau smulg plantulele abia răsărite. Vara atacă boabele din păstăile verzi de mazăre, apoi boabele în lapte sau uscate din ştiuleţii de porumb, serninţele de floarea-soarelui, în anii secetoşi consumă fructele de cireş şi vişin, boabele din struguri, nucile etc. Combatere: Se aplică în general măsuri preventive: distrugerea cuiburilor, spargerea ouălor, vânareapăsărilor la cuib sau alungarea cu ajutorul diferitor sperietori, pentru aîmpiedica staţionarea ciorilor în culturi şi plantaţii; aplicarea produselor repelente (corbifuge) care datorită mirosului urât îndepărtează păsările. Vrabia de casă - Passer domesticus L. Ord. Passeriformes, Fam. Ploceidae Răspândire. Vrabia de casă este răspândită în Europa, mfâlnindu-se mai frecvent lângă locuinţele omeneşti, unde găseşte mai multă hrană. Descriere. Vrabia are corpul de 14-18 cm lungime şi 22,4-37,2 g, cu anvergura aripilor de 21 -26 cm. Prezintă un dimorfism sexual pronunţat. Masculul este mai mare decât femela, cu ciocul, penele de sub ochi şi guşă negre. Partea dorsală a capului este cenuşie, iar spatele, coada şi aripile caferui-castanii cu o dungă transversală pe aripi. Partea ventrală este albă-murdară. Femela are negru doar în jurul ochilor, cu penajul dorsal de un brun deschis. Oul este oval-alungit de 18-25 mm lungime de culoare albă-cenuşie cu puncte şi pete cenuşii-cafenii sau roşcate. Puiul în timp îndelungat este golaş, iar după 3-4 săptămâni de hrănire seamănă cu adulţii. Biologie şi ecologie. Vrabia de casă iernează ca păsări adulte sub streşina caselor, magaziilor, în crăpăturile zidurilor ori fântânilor pietruite, prin grajduri, depozite etc. In primăvară începând cu luna martie are loc împerecherea, iar la începutul lunii aprilie încep să-şi confecţioneze cuiburi în adăposturile unde au iernat, mai rar sau de loc în scorburile 187

pomilor, sau la bifurcaţia ramurilor, sau îşi repară cuiburile vechi. Cuibul îl construieşte din fulgi, paie, peri, lână, bucăţi de cârpe etc, curăţindu-1 după fiecare rând de pui eclozaţi. Vrabia de casă este o pasăre socială, trăieşte în grupuri sau în perechi, ziua zburând în continuu în căutarea hranei, iar seara se adună pe sub streşinile caselor sau în arborii stufoşi unde ciripesc zgomotos până la căderea nopţii. Zborul vrabiei este iute, zgomotos, dar nesigur când se aşează jos. Zboară la înălţimi mici şi nu la distanţe mari. După o perioadă de hrănire femela începe să depună ouă. Păsările tinere depun ouă de 2 ori pe an, cele bătrâne de 3 ori. Femela depune de fiecare dată câte 5-8 ouă, fiind clocite pe rând de femelă şi mascul 12-14 zile. Regim alimentar şi mod de dăunare. Puii sunt hrăniţi cu larve şi insecte mici timp de 25-28 zile apoi devin apţi de zbor, părăsesc cuibul şi se hrănesc alături de păsările adulte. Puii apăruţi din primele ponte devin maturi şi se reproduc în acelaşi an. Vrabia de casă este o pasăre sedentară, trăieşte acolo unde se găsesc aşezări omeneşti şi culturi ce-i asigură hrana. Are un regim de hrană foarte variat. Primăvara şi vara se hrănesc cu plante tinere, muguri, flori, frunze de salată şi sfeclă, boabe de cereale, seminţe de cânepă, floarea-soarelui, fructe de cireş, vişin, agriş, coacăz, zmeură, căpşun, boabe de struguri, producând mari pagube agriculturii. Iama se hrănesc prin depozite, distrugând mari cantităţi de produse vegetale depozitate. După unii autori vrăbiile sunt şi transmiţători a unor specii de dăunători din depozite. Vrabia de casă în acelaşi timp este şi o specie folositoare pentru agricultură, în special în timpul hrănirii puilor când se comportă ca insectivoră, adunând numeroase specii de insecte dăunătoare (omizi, mai ales omizile păroase pe care numai cucul le mai consumă, insecte mici sau mari - cărăbuşi, gărgăriţe etc.) cu care îşi hrăneşte puii, aceasta constituind hrana de bază a lor. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la specia Corvus frugilegus L. In asociaţie cu vrabia de casă se întâlneşte în culturi şi vrabia de câmp (Passer montanus L.) care atât morfologic cât şi biologic sunt asemănătoare şi se combate prin aceleaşi măsuri. Rozătoarele dăunătoare culturilor de cereale Se cunosc mai multe specii de rozătoare, care în anii cu ierni blânde, primăveri şi toamne secetoase se înmulţesc în masă, formând colonii masive care produc pierderi mari în culturile de cereale. Printre speciile cu o frecvenţă mai mare şi o importanţă practică pentru culturile de cereale se numără: popândăul pătat (Citellus suslicus Guld.), şoarecele comun (Microtus arvalis Pali.), hârciogul comun (Cricetus cricetus L.), şoarecele de mişună (Mus musculus spicilagus Peten.), şoarecele pitic (Micromus minutus Pali.) ş. a. Popândăul pătat sau ţâstarul - Citellus suslicus Guld Sin.: Spermophilus suslicus Guld. Ord. Rodentia, Fam. Sciuridae In culturile agricole se întâlnesc mai multe specii de popândăi: popândăul pătat (Citellus suslicus Guld.), popândăul comun (C. citellus L.) şi popândăul cenuşiu (C pygmaeus Pali.). Mai frecvent se întâlneşte şi prezintă o deosebita importanţă economică popândăul pătat (Citellus suslicus Guld.). 188

Răspândire. Popândăul pătat este răspândit mai ales în Europa Centrală şi de Sud. Descriere. Popândăul pătat are corpul zvelt, alungit de 18-22 cm lungime, cu coada de 3,2-5 cm, acoperit de o blană cenuşie-cafenie, cu pete de culoare albă. Vârful botului, mustăţile şi ghearele sunt negre. Picioarele sunt scurte mai ales cele anterioare, cu ajutorul cărora ţine hrana (fig. 74). Biologie şi ecologie. Popândăul pătat iernează ca adult în galerii verticale la adâncime de până la 150-170 cm. Primăvara apare devreme la sfârşitul lunii martieînceputul lunii aprilie. In curând după apariţie are loc împerecherea, care durează aproape 2 săptămâni. Popândăul se reproduce o dată pe an, în primăvară. Perioada gestaţiei durează 25-30 zile. O femelă naşte 6-8, uneori până la 12 pui, care la început se hrănesc numai cu laptele femelelor. Puii cresc foarte repede, iar după o lună de la naştere se răspândesc săpând galerii noi sau le adaptează pe cele vechi. Longevitatea animalelor este în medie de 3 4 ani. Popândăul pătat populează mai ales terenurile înţelenite, lizierele pădurilor, şanţurile înierbate, marginea drumurilor, haturile etc. Apare mai rar pe solurile pietroase şi pe cele nisipoase. Trăieşte în galerii subterane - înguste, perfect circulare cu 2-3 ieşiri, iar cuibul îl construieşte la adâncimi cuprinse între 1,0-1,5 m. Trăieşte în galerii individuale, în afară de perioada de alăptaţie, când într-o galerie trăieşte femela, împreună cu puii. Galeriile popândăului pot fi verticale şi oblice, care au diametrul în medie de 5 cm. Adâncimea galeriilor depinde de relieful terenului, de însuşirile solului şi nivelul apelor subterane. Adâncimea maximală a galeriilor oblice ajunge până la 120, iar a celor verticale până la 170 cm. Galeriile în care trăieşte popândăul sunt de două tipuri: provizorii sau temporare (de refugiu), cu rol de adăpost temporar, pentru apărare şi mai puţin pentru depozitarea hranei şi permanente, care reprezintă locuinţa (vizuina) propriu-zisă, în care are loc reproducerea, creşterea puilor şi depozitarea hranei. Galeriile provizorii sunt de regulă oblice sau drepte, de lungime variabilă, însă nu depăşesc adâncimea de 40-60 cm. Uneori sunt paralele cu suprafaţa solului şi prevăzute cu ieşiri verticale, circulare. Galeria permanentă este formată din mai multe galerii lungi şi întortocheate, pentru comunicare şi are la exterior mai multe orificii de 4-6 cm în diametru, dintre care una este principală. Galeria permanentă începe printr-o galerie verticală de 1 - l ,5 m lungime, ce se continuă cu 2-5 galerii secundare lungi de 10-150 cm, ce se leagă cu galeria principală a cărei lungime ajunge la 5-6 m, fiecare având 2-4 încăperi pentru locuit, reproducere şi în majoritate pentru depozitarea hranei. în anii de înmulţire în masă numărul galeriilor variază între 100 şi 200, chiar până la 300 la hectar. Pe terenurile arabile numărul acestor galerii este Fig. 74. Popândăul pătat (Citellus mult mai redus. Activitatea popândăului pătat suslicus Guld.) (după Poleacov) este diurnă, mai ales între orele 9-11 şi 15-18. 189

Noaptea stau în galerii, iar dimineaţa, când se încălzeşte ies şi încep să se hrănească. In zilele cu arşiţă, popândăul pătat de asemenea se ascunde în galerii. Popândăul pătat este un animal vioi şi foarte fricos, care se ascunde în galerie la cel mai mic zgomot. Popândăul pătat se retrage pentru hibernare (somn de iarnă) începând din luna septembrie în cuibul subteran şi nu se trezeşte până primăvara. Regim alimentar şi mod de dăunare. Popândăul pătat are un regim de hrană foarte variat în funcţie de anotimp. Atacul se manifestă în vetre, înjurai galeriilor, şi pe rând, prin scoaterea seminţelor semănate sau distragerea plantelor tinere. Primăvara devreme se hrăneşte cu diferite plante verzi din jurul galeriilor permanente, iar mai târziu atacă diferite plante cultivate abia răsărite, ca porumbul, floarea-soarelui, cerealele tinere, lucerna, trifoiul etc., producând pagube mai mari în culturile de grâu, porumb şi floareasoarelui. Vara distruge diferite plante suculente (morcovul, sfecla, castraveţii etc). Umblă după hrană numai în timpul zilei. Daune deosebit de mari, popândăul pătat produce în perioada coacerii cerealelor păioase când animalele retează spicele, desface boabele pe care le transportă în galerii. Un singur popândău, consumă peste 4 kg de cereale pe an. Popândăul pătat deasemenea scutură şi risipeşte mari cantităţi de boabe. Numeroase cercetări efectuate în diferite ţări au evidenţiat că popândăul poate consuma zilnic cea lOOg de hrană uscată (seminţe de floarea-soarelui, boabe de cereale), iar în perioada verii peste 4 kg boabe şi seminţe de cereale, plante tehnice şi peste 10-15 kg seminţe de plante furajere. In afară de daunele directe, popândăul pătat este o sursă de infecţie a diferitelor boli infecţioase acute ale omului şi animalelor, aşa ca pesta (ciuma), braceloza etc. hi reducerea populaţiilor de popândăi un rol important îl au unele mamifere carnivore (dihorii, vulpile), precum şi unele păsări răpitoare ca şoimul de dumbravă etc. Şoarecele de câmp - Microtus arvalis Pali Ord. Rodentia, Fam. Cricetidae Răspândire. Şoarecele de câmp este larg răspândit în Europa şi Asia. Descriere. Şoarecele de câmp este p de talie mică, are lungimea corpului de 8.5-12 cm. Coada este scurtă, de 3,5-4,5 cm. Blana, dorsal este de culoare gri-cenuşiu sau cenuşiu-murdar, cu o f < \ţ nuanţă brună-roşcată la şoarecii bătrâni. Lateral are o dungă albă-gălbuie, iar ventral cenuşie-deschis saugri-deschis, uneori argintie. Botul este scurt şi lat, cu ochii şi urechile mici, pe jumătate ascunse în blană. Picioarele sunt cenuşii. Coada este formată din 55-80 de inele, de Fig. 75. Şoarecele de câmp (Microtus c u i o a r e brună-închisă, acoperită pe toată arra/zsPall.) (după Marcheşşi Alexandri) lungimea cu păr (fig. 75). 190

Biologie şi ecologie. Şoarecele de câmp populează mai frecvent câmpurile deschise ocupate de păşune, fâneţe, culturi cerealiere, haturile înierbate, lucernăriile şi trifoiştile, precum şi plantaţiile pomicole tinere, plantaţiile silvice şi mai ales pepinierele, însă biotipurile preferate sunt ierburile perene, fâneţele şi culturile de cereale. Locurile de instalare a şoarecelui de câmp se schimbă în funcţie de prezenţa sau absenţa hranei. Trăieşte în galerii subterane individuale sau în familii, coristruind cuiburi cu numeroase galerii, săpate la 30-40 cm adâncime, care comunică cu exteriorul printr-un număr variabil de orificii (frecvent 4-8 orificii de ieşire). în cazul când densitatea animalelor este mare, galeriile sunt unite între ele, iar numărul orificiilor pot ajunge până la 10-15 ex./m2, formând colonii. Galeriile sunt dispuse dezor­ donat în vetre, care se observă uşor pe suprafaţa culturilor. Galeriile au diametrul mijlociu de 4 cm şi sunt dispuse în grupe de câte 4-5, unite prin mici cărări bătătorite. Cuibul şoarecelui este format dintr-o cameră spaţioasă căptuşita cu iarbă, pănuşi de porumb, spice de cereale ş. a. Pământul în aceste locuri este ridicat în sus şi lipsit de vegetaţie în dreptul lor. Muşuroiul este lat cu suprafaţa neregulată. Numărul mare de galerii nu corespunde unui număr mare de şoareci. în general numărul orificiilor este cu mult mai mare decât cel al şoarecilor. Densitatea animalelor depinde de o serie întreagă de factori abiotici şi biotici (temperatură, umiditate, hrană etc). Temperatura favorabilă de dezvoltare a şoarecilor este cuprinsă între 5 şi 22 °C, nepriindu-le temperaturile prea ridicate sau prea j oase (sub 0 °C). Ploile reci şi abundente din timpul toamnei, urmate de temperaturi sub 0 °C precum şi topirea bruscă a zăpezii, sunt condiţii nefavorabile dezvoltării, în urma cărora se înregistrează o mare mortalitate a şoarecilor. înmulţirea în masă a şoarecelui începe în locurile de supravieţuire a lor: terenurile înţelenite, ierburile perene, haturile înierbate etc, unde animalele nu sunt deranj ale prin lucrările agricole. în anii cu condiţii favorabile, şoarecii migrează de la staţiile de supravieţuire şi ocupă în 2-3 luni nu numai păşunile şi fâneţele, dar şi diferite culturi proaspăt însămânţate, formând colonii destul de mari. înmulţirea şoarecelui de câmp are loc în tot cursul anului. începe primăvara devreme şi durează până în toamnă târziu, iar în condiţii nefavorabile (sub căpiţele de fân, scârtele de paie, porumb etc) unde continuă şi în timpul iernii. ProUficitatea şoarecelui este destul de mare. O femelă se poate reproduce de 4-8 ori pe an, născând până la 20-88 pui pe an, câte 5-8 pui la fiecare naştere, însă la cele din toamnă, numărul puilor este mai mic (3-4). Durata unei gestaţii este de 16-18 zile. în anii cu condiţii deosebit de favorabile (anii de invazie), o femelă naşte 6-10 şi chiar 14-16 pui în fiecare generaţie. După 16-22 zile de la naştere, puii-femele se maturizează şi sunt capabili să se reproducă. In unii ani cu condiţii favorabile, densitatea şoarecilor în diferite culturi poate ajunge până la 5.000-7.000, uneori 10.000-15.000 şoareci/ha Longevitatea adulţilor este în medie de 18-19 luni. Şoarecii de câmp sunt foarte vioi, aleargă repede, având mirosul şi auzul foarte dezvoltate. Activitatea este diurnă şi nocturnă, care se desfăşoară în tot timpul anului, chiar şi sub zăpadă. In toamnă şoarecii se concentrează sub scârtele de paie, fân etc., sau sunt duşi cu recoltele în arii, pe lângă locuinţe. De multe ori în lipsa hranei se înregistrează şi migrări naturale ale şoarecilor de câmp, spre ariile din sate, fermele de 191

animale, locuinţe etc, parcurgând distanţe de până la 5-6 km. Pătrunde de asemenea în sere şi răsadniţe, unde atacă legumele, cărora le retează tulpinile. Regim alimentar şi mod de dăunare. Şoarecele de câmp are un regim de hrană foarte variat şi constă aproape exclusiv din produse vegetale. Se hrăneşte cu boabele cerealelor şi leguminoaselor depozitate, rădăcinile diferitor plante, tuberculi etc. Produce daune mai mari în culturile proaspăt răsărite, precum şi în lucernăriile şi păşunile naturale. In semănăturile de cereale de toamnă deseori iarna îşi construieşte galerii sub zăpadă, cauzând daune deosebit de mari plantelor de abia răsărite sau insuficient înfrăţite. Pagubele cauzate de şoarecele de câmp sunt în funcţie de densitatea populaţiei, de natura culturii şi de perioada de atac Cantitatea de hrană consumată de un individ întrun an se ridică la 7 kg boabe şi 11 kg de alte produse vegetale. în toamnă îşi adună rezerve de hrană în galeriile din pământ sau îşi face provizii sub forma unor muşuroaie, care constau din spice de cereale, boabe de porumb, spice de mohor e t c , greutatea cărora variază între 250-280 g. In afară de aceasta, în timpul iernii în lipsa de hrană şoarecele de câmp atacă pomii şi arbuştii fructiferi, arborii forestieri şi mai ales puieţii. Acesta roade scoarţa în regiunea coletului sau chiar rădăcinile, în cazul puieţilor. Atacul în plantaţiile pomicole şi pepiniere se recunoaşte uşor după rosăturile de pe rădăcinile pomilor şi puieţilor sau de pe tulpinile acestora, care sunt roase la o înălţime de până la 5 -10 cm şi tocate în bucăţi mici chiar la locul atacului, sau sunt trase în galerii. Pomii tineri şi puieţii din pepiniere atacaţi, stagnează în creştere şi treptat se usucă, în anii de invazii, la puieţii din pepiniere, pierderile ajung până la 40-50%. Daune mari deseori şoarecele de câmp produce puieţilor depozitaţi în şanţuri de iernare. Şoarecele de câmp, pe lângă daunele directe, fiind parazitat de o serie de arachnide şi purici, este cunoscut şi ca un periculos transmiţător de boli virotice la om şi animale (encifalită, tularemie etc). în reducerea populaţiilor de şoareci un rol important îl au păsările răpitoare (ciuful de pădure, vânturelul, şorecarul comun, cucuveaua), precum şi unele mamifere carnivore (vulpea, nevăstuica, ş. a.). Hârciogul comun sau căţelul (ţâncul) de pământ - Cricetus cricetus L. Ord. Rodentia, Fam. Cricetidae Răspândire. Hârciogul este larg răspândit în Europa Centrală. Descriere. Hârciogul comun este un animal de talie mare, are corpul masiv de până la 30-32 cm lungime şi 600 g şi coada scurtă de 3-4 cm. Blana este de culoare castanie-roşcată pe partea dorsală şi neagră pe partea ventrală. Capul este conic, obtuz. Obrajii, gâtul şi toracele prezintă lateral câte o pată albă-gălbuie. în interiorul cavităţii bucale de o parte şi alta a fălcilor are două pungi-buzunare care servesc animalului pentru transportarea hranei la cuib, unde o depozitează. Picioarele sunt scurte, puternice, cu labele albe. Coada este conică, uşor trunchiată la capăt (fig. 76). Biologie şi ecologie. Hârciogul comun trăieşte în regiunile de stepă şi silvostepă, preferând ca şi popândăul pătat, solurile compacte, de obicei solurile înţelenite uscate 192

(haturi, marginea drumurilor, lizierele pădurilor etc.), evitând terenurile nisipoase, mlăştinoase, pădurile compacte, arăturile etc. In anii de înmulţire în masă (invazie) pătrunde în toate culturile agricole şi chiar în depozite de cereale şi aşezări omeneşti. Hârciogul iernează în sol, în galerii. Primăvara devreme, la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie, când timpul se încălzeşte, hârciogul îşi începe activitatea care durează până în luna octombrie. Uneori apare şi mai târziu, dacă primăvară este întârziată. Hârciogul comun trăieşte în galerii subterane până la 2,5 m adâncime (frecvent 60-80 Fig. 76. Hârciogul comun cm), care comunică cu exteriorul prin 2-5 galerii de (Cricetus cricetus L.) ieşire. Galeriile sunt compuse din mai multe camere: de refugiu, de provizii şi odihnă sau cuibul. Galeriile se complicăm raport cu vârsta animalului. Animalele adulte construiesc galerii cu ramificaţii şi mai adânci, pe când animalele tinere fac galerii mai simple. Camera de culcuş este cea mai mare (cu diametrul de 20-25 cm), de la care se ramifică camerele pentru rezervele de hrană şi comunică cu exteriorul prin galerii înclinate şi verticale. Galeriile hârciogului comun sunt asemănătoare cu a popândăului pătat, deosebindu-se printr-un diametru mai mare la ieşire, fiind mai largi, în formă de pâlnie, iar lângă fiecare gaură se află câte o grămadă de pământ, aruncat afară Indivizii tineri îşi construiesc câte o singură cameră de provizii, pe când cei mai în vârsta câte 3 -5 în care pot depozita de la 6-18 până la 30-40 kg rezerve de hrană compuse din boabe de cereale (grâu, porumb etc.), floarea-soarelui, părţi din plante şi rădăcini de lucerna, trifoi, varză, cartofi, sfeclă, morcov etc. Proviziile nu sunt amestecate, ci sunt depuse în camere separate. Consumarea proviziilor se face începând cu cele care în curând pot putrezi. în fiecare cuib locuieşte câte un singur individ, în afară de perioada de împerechere, când masculul şi femela trăiesc împreună. Hârciogul este un animal nocturn Umblă în căutarea hranei numai noaptea, ziua stă ascuns în galerie, unde se odihneşte. înmulţirea începe în primăvară (martie-aprilie) şi durează până în august. Femela naşte de 2 ori pe an: prima - în martie-aprilie, iar a doua - în iulie - august. în fiecare generaţie femela naşte câte 6-12, în unele cazuri chiar şi 20 pui, care după 8-9 zile încep să se hrănească singuri, iar după 15 zile îşi construiesc galerii. Puii născuţi în luna mai devin adulţi, capabili a se reproduce în acelaşi an. Retragerea pentru hibernare are loc toamna prin luna octombrie, când începe să scadă temperatura sub 9 °C. Somnul hibernal durează până în lunile februarie-martie. Spre deosebire de popândău, la hârciog perioada de somn hibernal nu este obligatorie şi completă; animalul din când în când se trezeşte şi consumă din rezervele de hrană depozitate. în timpul iernii, dacă este blândă şi fără zăpadă, animalele sunt active mai ales ziua, când temperatura este mai ridicată. Regim alimentar şi mod de dăunare. Regimul de hrană al hârciogului comun 193

este foarte variat. Atacă părţile vegetale, rMăcinile şi seminţele la diferite plante cultivate şi spontane, producând pagube deosebit de mari la grâu, secară, orz, porumb, lucerna, mazăre, fasole, cartof, morcov, sfeclă, floarea-soarelui, ardei etc. Primăvara hârciogul se hrăneşte cu părţile verzi ale plantelor cultivate şi spontane, iar vara şi toamna cu diferite seminţe şi rădăcini. In afară de hrană vegetală hârciogul consumă şi hrană animală ca: insecte, melci şi alte nevertebrate, precum şi unele vertebrate (şoareci, păsări etc.). In anii de invazii, produce pagube foarte mari. în câmp prezenţa hârciogului comun poate fi recunoscută uşor după galeriile mari, de obicei în formă de pâlnie, cât şi după potecile mici făcute prin lanurile de cereale, în care paiele sunt retezate sau culcate la pământ cu spicele rupte. Populaţiile hârciogului comun sunt deseori reduse în primăverile şi verile ploioase şi reci, precum şi de o serie de păsări răpitoare (ciuful de pădure, huhurezul, şorecarul comun, şorecarul de iarnă ş. a.) şi mamifere carnivore (vulpea, nevăstuica. ş. a.). Şoarecele de mişună - Mus musculus spicilegus Peten Ord. Rodentia, Fam. Muridae Răspândire. Şoarecele de mişună este o subspecie sălbatică a şoarecelui de casă (Mus musculus L.) şi este răspândit în toate regiunile globului. Descriere. Şoarecele de mişună este de talie mică, are lungimea corpului de 6,5-8,0 cm, cu coada scurta de până la 5,6-6,5 cm, dar mai groasă ca la şoarecele de casă. Corpul este acoperit cu blană dorsal, de culoare cenuşie-deschisă, cu peri bruni roşcaţi. Abdomenul este delimitat de spate printr-o dungă de culoare gălbuie-închisă sau albă-portocalie. Picioarele sunt scurte, albicioase. Biologie şi ecologie. Şoarecele de mişună trăieşte în populaţii, în galerii subterane şi cuib. Spre deosebire de şoarecele de casă (Mus musculus L.) în câmp de asupra galeriilor formează mişuni (muşuroi), unde îşi adună rezerve de hrană pentru iernat, pe care le astupă cu pământ. Uneori, în anii mai călduroşi o parte din şoareci nu-şi fac mişună, ci trăiesc în câmp, iar toamna, odată cu începerea ploilor şi răcirea timpului, se retrag pentru iernat în stogurile de fân, glugile de porumb, locuinţe, scârte de paie etc. Şoarecele de mişună preferă în special terenurile cu ierburi perene, înţelenite, culturile de cereale, perdelele forestiere de protecţie etc., evitând pădurile compacte. Activitatea şoarecelui durează în tot cursul anului fiind mai intensă în timpul nopţii. Primăvara şoarecele părăseşte mişunile şi migrează pe semănăturile ierburilor perene, apoi în cele de cereale unde după recoltare se concentrează, îşi face provizii şi iernează. Vara îşi construieşte galerii temporare, la adâncimi de până la 30-3 8 cm, simple, formate dintr-o galerie de intrare în cuib şi una de ieşire. In încăperi şoarecele formează cuibul, folosind diferite materiale - hârtie, lână, câlţi, cârpe etc, iar în câmp, pereţii cuibului sunt acoperiţi cu fire de iarbă uscată. Şoarecele de mişună este o specie foarte fecundă. In mod normal are 4-5 generaţii pe an, iar în anii cu condiţii foarte favorabile - până la 7 generaţii pe an. Perioada de gestaţie durează aproximativ 20 zile. Naşte câte 7-8 pui in fiecare generaţie, care după 50-60 zile 194

se maturizează, iar după 2-3 luni încep să se reproducă. în condiţii favorabile şoarecele se înmulţeşte în masă, prezentând migraţii sezoniere şi neperiodice pe distanţe mici. în toamnă, adunându-se pentru iernare în populaţii de până la20-25 indivizi, formează mişune sub care sapă numeroase galerii sub formă de reţea complicată Galeriile se deschid 2-3 sub mişună, în depozitul de provizii şi câteva în jurul rnişunii. Cuibul propriu-zis, î-1 sapă sub mişună, la 15-35 cm adâncime, în care animalele iernează Construirea rnişunii şi pregătirea proviziilor de hrană pentru iarnă, începe la sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august şi durează 25-30 zile, adică până în septembrie, iar în toamnele călduroase şi lungi, construirea mişunilor, continuă până în octombrie-noiembrie. Dimensiunile mişunilor se află în funcţie de cantitatea de hrană depozitată şi de numărul animalelor care-1 construiesc. înălţimea mişunilor ajunge până la 80-100 cm, iar diametrul până la 150-200 cm. Densitatea mişunilor în anii de invazii poate ajunge până la 8-10 ex/ha în culturile de cereale, şi 6-8 ex/ha în terenurile înţelenite. La mij locul mişunii şoarecele îşi face depozit de provizii de hrană, pe care odată cu începerea ploilor de toamnă o acoperă cu pământ, ca să nu pătrundă apa ce ar putea uda proviziile care ar contribui la putrezirea acestora. Intr-o mişună, şoarecii pot depozita provizii de hrană pentru iarnă, în cantităţi de 6-12 kg. Numărul şoarecilor ce trăiesc într-o mişună este de 5-14, mai rar 20-25 indivizi. In anii secetoşi sau cu precipitaţii abundente, densitatea numerică a şoarecelui de mişună scade simţitor. Regim alimentar şi mod de dăunare. Şoarecele de mişună este un dăunător polifag, atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane. Este unul dintre cei mai periculoşi dăunători ai cerealelor. Atacă îndeosebi boabele de grâu, orz, ovăz, secară, porumb etc, precum şi diferite plante verzi. Primăvara produce pagube mari în culturile de floarea-soarelui, porumb, mazăre şi alte culturi consumând boabele proaspăt însămânţate. în anii de invazii produce pagube deosebit de mari. In afară de pagubele directe, şoarecele de mişună este cunoscut şi ca un transmiţător al virusurilor unor boli infecţioase ca tularemia, horiomeningita etc Şoarecele pitic - Micromys minutus Pali Ord. Rodentia, Fam. Muridae Răspândire. Şoarecele pitic este larg răspândit în multe regiuni din Europa şi Asia, îndeosebi în cele cu o umiditate relativă ridicată. Descriere. Şoarecele pitic este cel mai mic mamifer din Europa, are lungimea corpului de 5-7 cm, iar a cozii de 4,5-6,5 cm. Corpul este acoperit dorsal cu o blană de culoare castanie-gălbuie, iar ventral albă Capul este scurt, cu ochii mici, bulbucaţi, iar urechile sunt mici, rotunde şi catifelate. Picioarele sunt gălbui. Coada este gălbuie, nepăroasă, lungă şi subţire, care se învălătuceşte împrejurul plantelor, de care animalele se sprijină (fig. 77). Biologie şi ecologie. Trăieşte în terenurile de la marginea pădurilor, în stufăriile de pe lângă lacuri, bălţi şi iazuri, precum şi în grădini. Nu hibernează. Este un animal vioi, sare şi înoată cu uşurinţă. Se mişcă cu multă iscusinţă pe paiele cerealelor cărora le retează spicul. Se hrăneşte cu boabe, fructe uscate etc. Vara, în timpul reproducerii îşi construieşte, fie pe tulpinile 195

de cereale adunate în mănunchi, fîepe stuf sau buruieni un cuib, de formasferică, de 10-12 cm în diametru. Cuibul este construit din fire de iarbă uscată şi frunze ca şi la unele păsărele, iar în interior este căptuşit cu câlţi. Uneori îşi face cuibul şi în muşchi, sub arbori sau arbuşti. Cuibul are numai o singură deschizătură mică pe unde intră şi iese, pmtmanupătrundeploaia şi a fi apărat de duşmani. In acest cuib şoare­ cele se reproduce. Este foarte agil şi prolific. Femela naşte de 2-3 ori pe an, câte 4-6 pui la fiecare naştere. Puii după 2 luni de la naştere devin maturi, fiind capabili să se reproducă Toamna, şoarecele pitic migrează din culturi în scârtele de paie, stogurile de porumb Fig. 77. Şoarecele pitic (Micromys sau de fân din apropierea locuinţelor, unde minutus Pali.) (după Săvescu) iernează. Cei care rămân în câmp îşi construiesc cuiburi de iarnă în sol. Regim alimentar şi mod de dăunare. Şoarecele pitic este o specie polifagă. Atacă numeroase plante cultivate şi spontane. Produce daune mai mari în culturile de cereale (grâu, orz, ovăz, secară etc). Retează spicele cerealelor şi le cară în cuib, unde apoi se hrăneşte cu boabele. Prezenţa şoarecelui pitic se poate recunoaşte uşor după paiele la care spicele sunt retezate, precum şi după cuiburile sferice, fixate pe paiele de cereale sau pe stufăriş. în anii de invazii, şoarecele pitic produce daune deosebit de mari. Combaterea rozătoarelor. Pentru combaterea rozătoarelor se aplică măsuri agrotehnice, mecanice biologice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: recoltarea la timp şi cât mai repede a culturilor din câmp, care formează locurile preferate pentru adăpostirea şi înmulţirea rozătoarelor; distrugerea buruienilor şi mai ales a celor de pe marginea şanţurilor, drumurilor, haturilor, care pe lângă aceea că sunt locurile preferate pentru adăpostire şi înmulţire ale animalelor, le servesc şi ca hrană, îndeosebi în timpul iernii; efectuarea arăturilor adânci de vară şi de toamnă pentru distrugerea cuiburilor rozătoarelor; întreţinerea în bune condiţii a păşunilor, fâneţelor şi grădinilor de legume. Ca măsuri mecanice se recomandă: aplicarea diferitor tipuri de capcane, curse, gropi-capcane, borcane etc.; inundarea galeriilor cu apă; prinderea animalelor cu laţul etc. Ca măsuri biologice se recomandă utilizarea preparatului biologic Bacterodencid condiţionat sub formă de momeală din boabe de cereale cutitrul nu mai puţin de 1 miliard spori/g, care se introduce direct în galeriile animalelor (câte 10 g momeală/galerie, peste fiecare 5-10 m) sau se aplică în pachete de hârtie în doză de 10-30 g, pe marginea culturii în două rânduri: primul la - 3 0 m, al doilea la - 60 m de la margine. Pe suprafeţele puternic atacate preparatul se aplică peste fiecare 20-25 m pe tot câmpul, utilizându-se câte 2 kg/ha sau se împrăştie în culturi în doză de 1 -4 kg/ha. Preparatul se aplică numai în perioada rece a anului. 196

în anii de invazii, când densitatea animalelor depăşeşte PED (50 galerii locuite/ha în plantaţiile pomicole şi peste 100 glerii locuite/ha în culturile leguminoase perene), se aplică tratamente chimice sub formă de momeli toxice, pregătite din hrana preferată a animalelor (boabe de grâu, ovăz, porumb, floarea-soarelui, înmuiate în prealabil timp de 24 ore, sau fierte putin ca să fie moi) care se amestecă cu un raticid avizat şi se aplică direct în galeriile animalelor sau în lăzi speciale, sau se introduce sub adăposturi naturale sau artificiale confecţionate special în acest scop din hârtie, carton etc., sub formă de tuburi alungite ca să nu fie accesibile pentru păsări şi animale folositoare. Pentru pregătirea momelelor toxice pot fi folosite ca hrană şi resturile de plante verzi, preferate de animale (tulpini, frunze etc.), care se mărunţesc şi se amestecă bine cu un produs raticid, apoi se aplică primăvara devreme, îndată după topirea zăpezii, la ieşirea animalelor din hibernare, înainte de răspândirea şi înmulţirea lor, sau toamna târziu când animalele nu au la dispoziţie hrană suficientă

197

CAPITOLUL 5 DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUMINOASE ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR 5.1. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUMINOASE ANUALE PENTRU BOABE Culturile de leguminoase anuale pentru boabe prezintă o deosebită importanţă economică datorită conţinutului ridicat al boabelor în substanţe proteice, constituind principala sursă de proteine pentru hrana oamenilor şi animalelor. însă producţia de boabe la unitate de suprafaţă a culturilor de leguminoase anuale este mică, deoarece este diminuată semnificativ de activitatea unor dăunători periculoşi cum sunt: gărgăriţele frunzelor de leguminoase (Sitona sp.), unele specii de afide (Acyrthosiphonpisum Harris.), gărgăriţele boabelor de mazăre, bob (Bruchus sp.), gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus Say.), moliile păstăilor de mazăre (Cydia nigricana Steph.) şi de soia (Etiella zinckenella Tr.) ş. a. Ignorarea rolului nefast pe care îl joacă principalele specii de dăunători a culturilor de leguminoase anuale enumerate, a căror populaţii adesea depăşesc PED şi neaplicarea unor măsuri corespunzătoare de combatere a lor, duce la înregistrarea unor mari pierderi de recoltă de boabe. De aceea, cunoaşterea dăunătorilor culturilor de leguminoase pentru boabe şi măsurile de combatere integrată a lor este sarcina de primă importanţă a speciaUştilor din producţie, pentru a interveni la timp şi a obţine recolte sporite şi de calitate superioară

5.1.1. Dăunătorii culturilor de mazăre Păduchele verde al mazării -Acyrthosiphon pisum Harr. Sin.: Acyrthosiphonpisi Kalt, A. onobrychis Boyer. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele verde al mazării este răspândit în majoritatea ţărilor din Europa, Asia, Africa. Descriere. Femela apteră are corpul de 4-5,5 mm lungime, în primăvară de culoare verde, iar vara de culoare brună-deschisă, roşcată. Ochii sunt roşii. Antenele sunt de lungimea corpului, uneori chiar şi mai lungi, aşezate pe tuberculi bine dezvoltaţi, de culoare verde-deschis, în afară de extremităţile articulelor 3-6, care sunt fumurii. Al 3-lea articul antenal prezintă 1 -2 senzorii circulare. Picioarele sunt lungi şi subţiri, de culoare deschisă, în afară de extremităţile tibiilor şi tarselor, care sunt brune. Corniculele sunt lungi şi subţiri la vârf, de culoare verde-deschisă la bază, şi verde-închisă către vârf. Coada este lungă şi ascuţită, în formă de săgeată, de culoare verde, fiind egală sau mai lungă decât jumătate din lungimea corniculilor. Femela aripată are corpul de 5-5,5 mm lungime cu anvergura aripilor de 10 mm, de culoare verde sau brună. Antenele sunt mai lungi decât corpul, de culoare verde-gălbuie. Al 3-lea articul este prevăzut cu 15-20

198

senzorii. Corniculele sunt mai scurte decât la formele nearipate. Picioarele sunt verzui, cu vârfurile femurelor şi tibiilor mai închise, iar tarsele sunt negre (fig. 78). Oul are 0,4-0,5 mm lungime, la depunere de culoare verzuie, iar peste 3-4 zile de culoare neagră, lucioasă. Larva este asemănătoare cu insecta adultă, de culoare verde, primele trei vârste fără codiţă. Biologie şi ecologie. Păduchele verde al mazării este o specie nemigratoare, polivoltină. Are până la 18 generaţii pe an (uneori şi mai multe), dintre care 4-6 generaţii evoluează pe mazăre, iar restul pe lucerna sau alte leguminoase. Pe terenurile irigate, dăunătorul poate avea20-22 generaţii. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă de către femela amfigonă, pe tulpinile diferitor plante leguminoase perene, cultivate şi spontane. Primăvara devreme, spre sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie, când temperatura medie zilnică depăşeşte 7-8 °C, odată cu pornirea în vegetaţie a culturilor de lucerna din ouăle hibernante apar larvele. Acestea se hrănesc cu seva lăstarilor şi frunzelor fragede, năpârlesc de 4 ori şi peste 10-15 zile se transformă în femele aptere fundatrix (matcă), care pe cale partenogenetică vivipară dă naştere la larve noi. Prolificitatea unei femele care trăieşte 20-30 zile variază dau la 50 la 170, în medie 80 larve. Larvele apărute migrează pe alţi lăstari şi frunze, hrăriindu-se cu seva lor, iar peste câteva zile se transformă în femele funddtrigene aptere şi aripate, care la rândul lor se înmulţesc pe aceeaşi cale, în mai multe generaţii de femele aptere şi aripate. După câteva generaţii pe leguminoasele perene (lucerna), pe la mijlocul lunii mai, de obicei din a treia generaţie, o parte din formele aripate, migrează din culturile de lucerna pe alte leguminoase şi în primul rând pe mazăre, măzăriche şi bob furajer, pe care se înmulţesc, tot pe cale parteno­ genetică vivipară, în mai multe generaţii de virginogene aptere şi aripate, coloni­ zând frunzele şi florile. Migrarea dăună­ torului corespunde fenologic cu înflorirea mazării. Intensitatea migrării este mult mai mare în cursul lunii iunie, uneori chiar şi în iulie. Generaţiile din mai-iunie au o durată scurtă de evoluţie, iar femelele o prolificitate foarte înaltă, din care cauză numărul de afide pe plante în a doua jumătate a lunii iunie şi în iulie este foarte mare. Frecvenţa dăunătorului în această perioadă ajunge la peste 300 exemplare pe o plantă. Prolificitatea femelelor aripate în medie este de aproape 30,

Fig. 78. Păduchele verde al mazărei (Acyrthosiphonpisum Harr.):

maxim 62 larve. Spre sfârşitul verii, când 1 - femelă aripată; 2 - femelă apteră; 3 - ouă; 4 - plantă d e mazăre atacată (după Scegolev, Znamensky)

temperatura aerului coboară sub 15 °C,

199

în coloniile de virginogene, apar femele aripate-sexupare, care retromigrează pe leguminoasele perene unde dau naştere la formele sexuate - masculi şi femele, care după copulaţie depun ouăle pentru iernat. Depunerea ouălor, în funcţie de temperatură continuă până la sfârşitul lunii octombrie. Ouăle sunt depuse izolat pe partea inferioară a frunzelor sau pe tulpinile de lucerna. Prolificitatea femelelor amfigone - ajunge până la 10-12, uneori până la 18 ouă. Durata generaţiilor variază între 6-15 zile, fiind mai lungă în lunile de primăvară şi toamnă (10-15 zile), şi mai scurtă în cursul verii (6-8 zile). Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al mazării este o specie oligofagă Atacă numeroase specii de leguminoase cultivate şi spontane, printre care mazărea, măzărichea, lintea, bobul, lucerna, sparceta, trifoiul, sulfina ş. a, producând daune mai mari în culturile de mazăre şi lucerna. Atacă atât larvele, cât şi adulţii, care colonizează mai ales partea superioară a plantelor, în special inflorescenţele, păstăile în curs de formare şi frunzele, sugând seva din ţesuturi. Plantele atacate stagnează în creştere şi dezvoltare, frunzele se ofilesc şi cad; florile rămân sterile, iar păstăile rămân mici, se deformează şi dau producţii scăzute. Daune mai mari se înregistrează în anii secetoşi, când pagubele la mazăre se pot ridica până la 10-20%, iar la lucerna se reduce producţia de masă verde cu 5-10% şi conţinutul de caroten. In afară de pagubele directe, păduchele verde al mazării transmite şi unele boli virotice, cum sunt: răsucirea frunzelor de mazăre, mozaicul comun şi mozaicul nervurian al mazării. Populaţia păduchelui verde al mazării este adesea diminuată de epizootii cauzate de diferite specii de ciuperci din genul Entomophthora, aşa ca Entomophthora aphidis Hoffm., E.thaxteriana Petch., E.sphaerosperma Fres., care distrug până la 50% de afide precum şi de diferite insecte entomofage prădătoare şi parazite. Printre speciile prădătoare se menţionează: Chrysopa perla L., Ch. carnea Steph., Coccinella septempunctata L., C. 14-punctata L.,Adalia bipunctata L., Syrphus sp. e t c , iar ca parazite Aphidius ervi Hal., Praon dorsale Hal. ş. a., dintre care prezintă o deosebită importanţă Aphidius ervi Hal., care distruge până la 96% de afide. Combatere. Măsuri agrotehnice. Recoltarea mazării la timp pentru a evita scuturarea boabelor; efectuarea arăturilor de vară; distrugerea samuraslei, pe care dăunătorul îşi poate continua evoluţia; amplasarea noilor semănături cu leguminoase anuale la distanţe de cel puţin de 2-3 km faţă de cele perene; însămânţarea cât mai timpuriu şi cultivarea soiurilor precoce, care sunt mai puţin atacate de acest dăunător; cositul leguminoaselor perene cât mai de jos, pentru distrugerea ouălor depuse pentru iernat; utilizarea în perioada de vegetaţie a îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, cât şi cu microelemente, care măresc rezistenţa mazării la atacul acestui afid; distrugerea buruienilor leguminoase care pot servi plante-gazde intermediare ale acestui dăunător. în condiţii de irigare1 se aplică ploi artificiale, în urma cărora se distrug până la 70% de afide. Măsuri chimice se aplică rar, numai în anii de invazii când densitatea dăunătorului depăşeşte PED (20-50 afide/plantă şi o frecvenţă a plantelor infestate de 30-50%), iar raportul între afidofagi şi păduchi este de peste 1:30 -1:40 ce nu poate frâna înmulţirea în masă a dăunătorului. La o frecvenţă a plantelor infestate de 10-15 % se aplică tratamente marginale, în faza de îmbobocire sau la începutul înfloririi mazării, moment ce corespunde cu migrarea 200

aridelor din culturile de lucerna şi alte leguminoase perene în cele de mazăre şi formării primelor colonii de păduchi. în cazul unor densităţi masive (20-50 afide/plantă sau 3000 afide/m2) se aplică, tratamente pe întreaga cultură cu Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Aktara 25 WG (0,1 kg/ha), Decis 2,5 EC (0,2 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,2 - 0,25 l/ha), Zolone 35 EC (1,4 l/ha) etc. în culturile de mazăre verde (pentru conservare) la infestări puternice se aplică un tratament la sfârşitul înbobocirii - începutul mfloririi cu Actara 25 WG (0,1 kg/ha), Decis 2,5 EC (0,21 /ha), Actellic 50 EC (1,0 l/h) etc. La atacuri mari tratamentele se repetă la 8-10 zile. Tripsul mazării - Kakothrips robustus Uzel. Sin.: Kakothripspisivora Westw., Physopus robusta Uzel., Thripspisivora Westw. Ord. Thysanoptera, Fam. Thripidae Răspundere. Tripsul mazării se întâlneşte în majoritatea ţărilor din Europa. Descriere. Adultul (femela) are corpul alungit, uşor turtit dorso-ventral, de 1,4-1,8 mm lungime, de culoare brună, brună-închisă, aproape neagră Capul are aceeaşi lăţime ca şi lungime. Antenele sunt formate din 8 articule, dintre care primele două, precum şi articulele 5-8 sunt de culoare brună-închisă, iar celelalte sunt galbene, mai ales la bază Picioarele au în general culoarea corpului, în afară de tibiile anterioare şi farsele, care sunt galbene. Aripile sunt înguste, cu nervurile distincte, cu franjuri pe margini, de culoare brune-cenuşii, dar spre bază mai deschise. Aripile anterioare au câte 25-30 peri. Masculul este de talie mai mică, culoarea antenelor fiind puţin mai deschisă decât la femelă (fig. 79). Oul are 0,27-0,40 mm lungime, reniform, de culoare albă-gălbuie. Larva este asemănătoare cu insecta adultă, la apariţie de culoare albă, iar la maturitate devine galbenă-cafenie sau portocalie, cu dtimele segmente abdominale brune-închise. Biologie şi ecologie. Tripsul mazării are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a doua în sol. Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie, sau începutul lunii mai larvele hibernante se transformăm prenimfe apoi în nimfe. Transfor­ marea larvelor în nimfe are loc în sol, în aceleaşi locuri unde au iernat. Stadiul de nimfă durează între 7-10 zile. Apariţia adulţilor are loc din decadele a doua şi a treia a lunii mai, la tempera­ turi medii ale aerului cuprinse între 14,2-22,0 °C şi umiditatea relativă a aerului între 48-89%. Obişnuit apar înaintea înfloririi plantelor de mazăre. Adulţii sunt mai activi în zilele călduroase şi senine, între orele 10 şi 14. Zboară Fig. 79. Tripsul mazării până la 5-6 m înălţime, dar cel mai frecvent de (Kakothrips robustus Uzel.): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - 4 - floare şi păstăi asupra culturilor, la 0,5-1,0 m înălţime. Primele apar femelele şi apoi masculii. De

atacate (după Scegolev)

201

aceea la început femelele sunt dominante, din care cauză în această perioadă se în­ mulţesc pe cale partenogenetică. Insectele adulte se hrănesc în perioada preovipozitării pe seama organelor florale. După 3-6 zile de la apariţia adulţilor în câmp, are loc copulaţia pe plantele de mazăre, mai frecvent în flori. Ponta începe din a treia decadă a lunii mai. Ouăle sunt depuse majoritatea în florile de mazăre, în ţesuturile staminelor, iar un număr mai redus pe păstăile tinere, pe partea neexpusă ltirninii şi pe partea inferioară a frunzelor tinere de mazăre. Intr-o stamină sunt depuse mai multe ouă, iar într-o floare până la 29-37 ouă. Perioada de depunere a ouălor durează 6-12 zile. O femelă depune în total între 12-27 ouă, în mod normal câte 1-5 ouă pe zi. Incubaţia durează 5-9 zile. Primele larve apar la începutul lunii iunie cu maximum în a doua sau a treia decadă a lunii iunie. Acestea se hrănesc cu organele florilor, cu păstăile şi frunzele tinere, înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Stadiul larvar durează 12-18 zile. Din a doua şi a treia decade ale lunii iunie, larvele ajunse în vârsta a doua părăsesc plantele atacate, se retrag în sol la adâncime cuprinse între 3-50 cm, unde iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul mazării este o insectă oligofagă. Atacă diferite specii de leguminoase cultivate şi spontane, dar produce pagube mai mari în cdturile de mazăre şi bob, îndeosebi la soiurile zaharate, a căror înflorire coincide cu apariţia în masă a tripsului. Atacă atât adulţii cât şi larvele, care înţeapă şi sug seva din muguri, flori, lăstari şi frunzele fragede, păstăile în curs de formare etc. în urma atacului, lăstarii stagnează în creştere, mugurii nu se mai deschid, frunzele se ofilesc şi se usucă, florile se răsucesc, se îngălbenesc, apoi se brunifică sau avortează, iarpăstăile rămân mici şi deformate. Pe păstăile atacate apar pete caracteristice, la început cu strălucire argintie, apoibrune-lucioase. Păstăile tinere nu se mai dezvoltă, iar cele în creştere se deformează în dreptul petelor brunificate plesnesc, iar boabele se împrăştie. Pagube deosebit de mari se înregistrează în anii cu climat călduros şi uscat în lunile mai, iunie şi iulie, mai ales pe solurile uşoare când pierderile pot ajunge până la 3 8-50% din producţia de boabe. Populaţia tripsului mazării este mult limitată de diferite insecte prădătoare: Chrysopa vulgaris Schm, Aeolothripsfasciatus L., Coccinella 7-punctata L.,Adalia bipunctata L. şi Syrphus sp. precum şi de unele insecte parazite ca Tripoctenus brui Witt. şi T. kutteri Ferr., ce parazitează larvele şi nimfele. Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol hotărâtor prezintă măsurile agrotehnice: respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor în asolament; izolarea în spaţiu la 0,5-1 km a noilor semănături de mazăre faţă de cele vechi, care constituie o sursă importantă de răspândire a dăunătorului; efectuarea arăturilor de vară sau de toamnă pentru distrugerea larvelor hibernante; cultivarea soiurilor timpurii; însămânţarea mazării cât mai timpuriu sau mai târziu, pentru a evita coinciderea înfloririi plantelor cu perioada de apariţie în masă a insectelor. Măsuri chimice se aplică numai în anii de invazii, la semnalarea apariţiei adulţilor sau a larvelor în culturi şi depăşirii PED (250-300 ouă/l 0 flori sau 20 larve /10 flori) utilizându-se aceleaşi produse ca şi pentru combaterea păduchelui verde al mazării (Acyrthosiphon pisum Harr.). 202

Gărgăriţele frunzelor de leguminoase - Sitona sp. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Brachyderidae) în culturile de leguminoase anuale şi perene se întâlnesc peste 46 specii de gărgăriţe din genul Sitona, însă numai 18 specii sunt deosebit de dăunătoare, printre care se întâlnesc mai frecvent şi produc daune de importanţă economică: Sitona lineatus L. şi S. crinitus Hbst. Gărgăriţa dungată a frunzelor de mazăre - Sitona lineatus L. Sin.: Sitona lineata L., S. griseus Marsh. Răspândire. Gărgăriţa dungată a frunzelor de mazăre este larg răspândită în Europa, Asia şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 3,5-5,0 mm lungime, de culoare cenuşie-brună sau neagră. Capul cu ochi mari şi un rostru scurt şi gros, plat, lipsit de carenă mediană longitudinală. Pronotul este scurt, mai lat decât lung, prevăzut cu 3 dungi albe-aurii longitudinale şi cu o punctuaţie simplă deasă şi fină Solzii de pe elitre formează dungi longitudinale paralele, mai deschise şi mai închise. Uneori elitrele pot fi unicolore, brune-cenuşii sau cafenii. Femurele sunt negre, iar tibiile roşcate (fig. 80j). Gărgăriţa dungată şi păroasă a frunzelor de mazăre - Sitona crinitus Hrbst Sin.: Sitona dispersus Muls. Răspândire. Gărgăriţa dungată şi păroasă a frunzelor de mazăre este răspândită în toată Europa, în Africa de Nord, în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Descriere. Adultul este mai mic decât la S. lineatus L., are corpul de 2,8-4,5 mm lungime, de culoare cenuşie-închisă. Ochii sunt foarte convecşi. Rostrul este scurt şi gros, lăţit. Jgheabul de pe rostru se întinde din vârful lui până la înălţimea ochilor şi se termină într-o gropiţă. Partea dorsală a corpului este acoperită cu solzi de culoare albă-murdară. Pe elitre se afla câte patru rânduri de peri oblici, care au lungimea egală cu lăţimea interstriurilor (fig. 802). Oul este aproape sferic, neted, de 0,2-0,3 mm lungime şi 0,15-0,2 mm lăţime la depunere de culoare galbenă, iar după

Fig. 80. Gărgăriţele frunzelor de leguminoase:

1 -3 zile devine cenuşiu, aproape negru. 1 - adult de Sitona lineatus L.; 2 - adult de Sitona

Larva la maturitate are 5-6 mm lungime, este apodă, eucefală, cu corpul puţin încovoiat, acoperit cu peri lungi de

3 - larvă; 4 - pupă; 5 - plante f r 6 ~ rădăcină ş i nodozitaţi atacate

crinitus Hbst.; a t a c a t e de a d u l

de larve (după Bogdanov-Katikov)

203

culoare albă cu striuri transversale. Capul este galben sau brun-deschis. Segmentele abdominale prezintă dorsal câte un rând transversal de perişori mici, iar ventral cu câte 2 peri mai dezvoltaţi. Pupa are 4,5-6,0 mm lungime, de culoare alb-gălbuie. Biologie şi ecologie. Gărgăriţele frunzelor de leguminoase (Sitona lineatus L. şi S. crinitus Hrbst.) au o generaţie pe an şi iernează ca insecte adulte în stratul superficial al solului, pe sub bulgării de pământ şi resturile vegetale, în special pe terenurile cu leguminoase perene - lucerna, trifoi etc. Apariţia adulţilor are loc primăvara devreme, de obicei la începutul lunii aprilie, când temperatura aerului ajunge la 3-5 °C, deplasându-se la început în mers, iar când temperatura se ridică la 7-8 °C încep să se hrănească cu frunzele diferitor leguminoase perene - lucerna, trifoi ş. a. Apariţia adulţilor hibernând este foarte eşalonată şi durează 2-3 luni, din aprilie, uneori chiar din a 3-a decadă a lunii martie şi durează până în iulie. La răsărirea leguminoaselor anuale (mazăre, măzăriche ş. a.) adulţii migrează pe plante deplasându-se în zbor sau prin mers. Adulţii se hrănesc în timpul nopţii, urcându-se pe plantă şi rozând frunzele, pe margini sub formă dantelată. în zilele cu temperaturi mai reduse stau ascunşi la baza plantelor, sub bulgării de pământ sau la îndoitura frunzelor, iar la atingerea plantelor cad la pământ. Uneori, în zilele călduroase adulţii pot zbura. Longevitatea adulţilor durează 2-3 luni, din aprilie şi până în iulie. Când temperatura aerului depăşeşte 13 °C are loc copulaţia şi depunerea ouălor, care durează de la sfârşitul lunii mai până în luna iulie. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici pe frunzele şi tulpinile diferitor specii de leguminoase, pe sol, la baza plantelor. In majoritatea cazurilor ouăle depuse pe plante cad pe sol datorită acţiunii vânturilor sau sunt spălate de ploi, în urma cărora multe sunt distruse. O femelă depune de la câteva zeci până la 3600 ouă. Prolificitatea femelelor este condiţionată în special de hrana larvelor şi a adulţilor, cât şi de temperatura din timpul pontei. Temperatura optimă în perioada de depunere a ouălor este de 24-25 °C.La temperaturi mai joase de 10-11 °C, depunerea ouălor se întrerupe. Incubaţia durează 7-36 de zile, în funcţie de temperatură. Larvele apărute migrează în sol. Pe timp călduros şi uscat, precum şi din cauza dimensiunilor mici ale larvelor, în timpul pătrunderii lor în sol, o mare parte din larve pier. La început larvele se stabilesc pe nodozităţile de pe rădăcinile plantelor leguminoase pe care le perforează şi pătrund în interior, unde se hrănesc cu conţinutul lor. La câteva zile de hrănire, după prima năpârlire, când lungimea corpului larvei ajunge la 2 mm, acestea părăsesc interiorul nodozităţilor şi le rod la suprafaţă sau pătrund în rădăcinile plantelor, unde rod galerii neregulate. Evoluţia stadiului larvar durează 30-50 zile. La maturitate, larvele părăsesc rădăcinile şi migrează la adâncimi cuprinse între 5-30 cm, unde formează o cămăruţă, în care se transformă în pupă, stadiul ce durează 8-11 zile. Adulţii încep să apară de la mijlocul lunii iulie şi se eşalonează până la sfârşitul lunii august, iar o parte rămân în sol până în primăvara următoare. Gărgăriţele apărute migrează din nou pe terenurile de lucerna, trifoi ş. a., unde după o scurtă perioadă de hrănire se retrag în sol sau sub resturi vegetale, unde hibernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţele frunzelor de leguminoase sunt 204

insecte oligofage. Atacă diferite specii de leguniinoase anuale şi perene: mazărea, trifoiul, lucerna, bobul furajer, lintea, sparcetă etc, provocând daune mai mari în culturile de mazăre. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă. Adulţii produc daune mari în culturile de mazăre, mai ales atunci când plantele se găsesc în primele faze de dezvoltare şi în deosebi în anii cu primăveri secetoase. Atacul adulţilor este caracteristic: rod limbul frunzelor marginal sub formă dantelată. Pagube mari produc şi larvele, care la început rod nodozităţile de pe rădăcinile plantelor leguminoase, iar mai târziu sapă în rădăcini galerii adânci, neregulate, în care pătrund agenţi patogeni ce provoacă putrezirea lor. In urma atacului plantele stagnează în creştere şi dau producţii scăzute. înmulţirea acestor gărgăriţe este puternic frânată de activitatea diferitor specii entomofage: Bembidion lampros Hbst., B. guttula R, Pterostichus cupreus L., Perilitus rutilus Nees. etc, precum şi a ciupercii entomopatogene Beauveria bassiana Vuill. Combatere. In combaterea acestui dăunător un mare rol au măsurile agrotehnice: respectarea asolamentului; imediat după recoltare, efectuarea arăturii de vară, în urma căreia este distrusă o cantitate mare de larve şi pupe din sol; izolarea spaţială a leguminoaselor anuale, în special a mazării, de leguminoasele perene la o distanţă de cel puţin (0,5-1,0 km); semănatul timpuriu al leguminoaselor anuale, ca în perioada migrării gărgăriţei, plantele să fie bine dezvoltate; îngrijirea semănăturilor, ce favorizează creşterea şi dezvoltarea plantelor. Măsuri chimice se aplică în caz de invazii, primăvara timpuriu, la începutul răsăririi plantelor şi apariţiei în masă a gândacilor hibernanţi şi depăşirea PED (20-25 adulţi/m2, iar în anii secetoşi 10-15 adulţi/m2). La început se aplică tratamente marginale, iar la invazii puternice întreaga cultură, utilizând-se aceleaşi produse ca şi la gărgăriţa boabelor de mazăre (Bruchuspisorum L.). Gărgăriţa boabelor de mazăre - Bruchus pisorum L. Sin.: Bruchus pisi L., Laria pisi L. Ord. Coleoptera, Fam. Bruchidae Răspândire. Gărgăriţa boabelor de mazăre este o specie cosmopolită, răspândită în toate regiunile globului, cultivatoare de mazăre pentru seminţe. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 4-5 mm lungime, de culoare neagrăcenuşie, acoperit cu peri deşi cenuşii-roşcaţi. Antenele sunt seriforme, formate din 11 articule de culoare neagră, în afară de primele 4 articule care sunt roşcate. Pronotul este aproape de două ori mai lat decât lung şi prevăzut lateral cu câte un dinte, iar scutelul în partea posterioară - cu o pată albă. Elitrele sunt mai scurte decât abdomenul, acoperite cu pete albe, dispuse neregulat şi dungi longimdinale paralele. Picioarele anterioare sunt roşcate cu femurele negre, iar cele mijlocii-negre. Femurele picioarelor posterioare prezintă câte un dinte. Pigidiul este acoperit cu perişori albi şi două pete negre de formă ovală, care împreună cu partea posterioară a elitrelor formează un desen în formă de cruce (fig. 81). Oul este alungit, de 0,5-0,7 mm lungime şi 0,2-0,25 mm lăţime, de culoare gălbuie. Larva la apariţie are corpul de culoare galbenă-roşcată sau cărămiziu, cu capul castaniu şi 3 perechi de picioare. După ce pătrunde în bob şi năpârleşte, picioarele se 205

reduc şi astfel devine apodă. La completa dezvoltare are corpul de 5-6 mm lungime, uşor încovoiat, de culoarea albicioasă sau albăgălbuie, cu capul galben sau brun. Pupa are 4-5 mm lungime, de culoare alb-gălbuie. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa boabelor de mazăre are o generaţie pe an. Iernează ca insectă adultă în boabele de mazăre infestate în diferite locuri de depozitare a lor. în anii cu toamne lungi şi călduroase, ies din boabe şi se retrag pentru iernat în crăpăturile pereţilor şi podelelor, pe sub saci şi în alte locuri adăpos­ tite. Pot ierna şi în boabele rămase în câmp după recoltare, pe sub resturile vegetale sau sub scoarţa pomilor, pe sub frunzele căzute în crăpăturile solului etc. Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie Fig. 81. Gărgăriţa boabelor de mazăre începutul lunii mai, când temperatura aerului (Bruchus pisorum L.): se ridică la 14 °C insectele părăsesc locurile 1 - adult, 2 - ou, 3 - păstaie de mazăre cu ouă de hibernare şi migrează în zbor în căutarea depuse; 4 - 5 - larvă şi pupă în bob de mazăre, 6 - boabe de mazăre atacate (după Săvescu) culturilor de mazăre. Apariţia adulţilor durează aproape o lună de zile. Dacă la însămânţare gărgăriţele sunt duse în câmp împreună cu boabele de mazăre, atunci pe timp rece se retrag sub bulgări de pământ, în crăpăturile solului, pe sub diferite resturi vegetale, unde stau amorţite până în luna mai, când se răspândesc în lanurile de mazăre înflorite. Migrarea în masă a gărgăriţelor are loc la temperatura aerului cuprinse între 25-28°C şi coincide fenologic cu faza de îmbobocire şi de înflorire a mazării. în căutarea culturilor de mazăre, gărgăriţele parcurg uneori distanţe până la 3 km sau chiar mai mult. în culturile de mazăre dăunătorul se întâlneşte în zbor mai ales în zilele călduroase şi însorite, iar pe timp răcoros sau în zilele înnourate gândacii stau retraşi pe sub tufele de mazăre. Adulţii se hrănesc cu polenul florilor de mazăre, uneori atacă şi petalele, sepalele sau lăstarii plantelor. în această perioadă are loc şi copulaţia. După 8-15 zile de hrănire pentru maturarea organelor sexuale, femelele încep să depună ouă. Ponta coincide cu formarea păstăilor la mazăre. De obicei femela începe să depună ouă când 5-6 % din păstăi s-au format. Ouăle sunt depuse câte unul sau câte două pe păstăile tinere sau ajunse la o creştere maximă, fiind lipite de peretele păstăilor cu o substanţă aglutinantă, care se întăreşte în prezenţa aerului. Pe o singură păstaie în cazuri de invazii se pot înregistra până la 30 sau chiar mai multe 40-50 ouă, depuse de mai multe femele. Cele mai multe ouă sunt depuse pe păstăile etajului inferior, apoi pe cele din mijlocul şi vârful plantei. Prohficitatea unei femele este de 100-200, maximum - 500 ouă. Depunerea ouălor durează de la sfârşitul lunii mai până în 206

luna iunie. Incubaţia durează 8-12 zile. Larva apărută roade peretele păstăii, apoi tegurnentul bobului şi pătrunde în interiorul lui, unde năpârleşte, devenind apodă Uneori în interiorul unui bob pătrund până la 7 sau mai multe larve, însă ajunge la maturitate numai una singură, în bob, larva roade o galerie de nutriţie a cărei dimensiuni cresc paralel cu dezvoltarea larvei. Evoluţia larvei are loc numai în interiorul boabelor, trece prin 4 vârste, ajungând la maturitate după40-45 zile, în funcţie de factorii climatici. Ajungând la completa dezvoltare, larva înainte de împupare roade în tegumentul bobului un opercul circular care nu se deschide decât la ieşirea adultului din bob. Maturizarea larvelor coincide cu faza de coacere în pârg şi respectiv de recoltare a mazării, de aceea împuparea are loc de obicei în condiţiile de depozitare. Stadiul pupai durează 18-20 zile. Apariţia noilor adulţi are loc de regulă, după 60-75 zile de la depunerea ouălor, calendaristic la sfârşitul lunii iulie sau în cursul lunii august. Noii adulţi părăsesc boabele înainte sau după recoltare şi se retrag în diferite locuri pentru hibernare, iar o altă parte rămân în boabe până în primăvara viitoare. Uneori, în anumite condiţii de temperatură (sub 12°) adulţii pot rămâne în diapauză în boabe până la 1 -2 ani. Gărgăriţele sunt foarte sensibile la oscilaţiile de temperatură şi umiditate din timpul iernii. îngheţurile şi dezgheţurile cât şi umiditatea ridicată, provoacă moartea unui mare număr de gărgăriţe, uneori peste 80%. Larvele sunt sensibile mai ales la secetă. De aceea uscăciunile din vară care accelerează coacerea boabelor, provoacă pieirea până la 70 % din larve şi pupe. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa boabelor de mazăre este o specie monofagă, atacând boabele de mazăre cultivată şi spontană. Atacă numai larvele, care rod în boabe cavităţi sub forma unor loji, consumând uneori până la 50 % din conţinutul bobului. Atacul variază după soiuri, cele mai atacate sunt soiurile semitardive şi cele tardive. In unu ani infestarea unor soiuri de mazăre poate să ajungă până la 80% şi chiar mai mult. Mai puternic sunt infestate păstăile de la baza plantelor, iar în păstaie cel mai mult sunt atacate boabele din mijloc. La invazii mari numărul boabelor atacate poate ajunge până la 50-70%. Boabele atacate sunt devalorizate, cantitativ şi cahtativ. în urma atacului boabele gărgăriţate pierd 5-20% din greutate şi au o capacitate de germinare redusă. înmulţirea gărgăriţei mazării este puternic frânată ca urmare a activităţii unui complex de entomofagi din care fac parte speciile: Bruchobius laticollis Ash., Bruchoctonus senex Gresc, Lathromeris bruchocida Vas., Triaspis thoracicus Curt. etc. Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă aplicarea măsurilor atât în câmp, cât şi în depozite. în câmp se recomandă următoarele măsuri agrotehnice: folosirea unei seminţe sănătoase, liberă de gărgăriţe; cultivarea soiurilor de mazăre timpurii, care ajung la maturitate înainte ca dăunătorul să depună ouă; folosirea soiurilor precoce cu o perioadă scurtă de mflorire; recoltarea mazării la timp pentru a se evita scuturarea boabelor; treieratul imediat după recoltare; distrugerea tuturor resturilor de plante (paie, fân, pleavă) de mazăre, rămase in câmp după recoltare, în care se găsesc şi gărgăriţe; discuirea solului imediat după recoltare pentm a provoca germinarea boabelor rămase în câmp şi distrugerea dăunătorului; efectuarea arăturii de vară, care distruge un număr mare de gărgăriţe. 207

Măsuri chimice se aplică în anii de invazii la depăşirea PED (150-200 adulţi/100 mişcări cu fileul entomologie). Se recomandă trei tratamente: primul în faza îmbobocirii sau la începutul îrmoririi plantelor (5-10% de plante înflorite), al doilea-după înflorirea plantelor şi începutul formării păstăilor (la depistarea a peste 20-25 ouă/100 păstăi), iar al treilea după 10-14 zile. La început se aplică tratamente pe marginea culturii, iar la invazii puternice se tratează întreaga cultură cu Actara 25WG (0,1 kg/ha), în culturile de mazăre pentru boabe şi (0,08-0,1 kg/ha) în culturile de mazăre verde pentru conservare; Şarpei ME (0,2-0,3 l/ha) în culturile de mazăre pentru boabe. In depozit. In cazul când combaterea în câmp nu a fost efectuată şi s-au depistat peste 10 gărgăriţe/ lkg de boabe, combaterea insectei se realizează prin gazarea mazării gărgăriţate, înainte de depozitare cu Phostoxin, Magtoxin, Quickphos, Magnophos etc, pastile care se introduc în stocuri sau printre saci şi prin reacţia cu vaporii de apă din atmosferă degajă hidrogen fosforat, care este extrem de toxic pentru insecte dar şi pentru om. Dozele de aplicare variază de la 3 până la 12 g/m3 în funcţie de temperatură. Pentru menţinerea un timp mai îndelungat a vaporilor toxici în vrac este recomandată acoperirea boabelor gazate cu prelate impermiabile sau peliculă sintetică. Durata gazării este de 5 zile la temperaturi de 20-25 °C şi de 10 zile la temperaturi mai reduse, apoi vracul se aerează. în general, pentru a obţine o eficienţă înaltă şi a nu afecta facultatea şi energia germinativă ale boabelor, gazarea trebuie efectuată le o temperatură a aerului de peste 12 °C şi umiditatea boabelor sub 16%. Gazarea se face până la ieşirea gărgăriţelor din boabe (până la mijlocul lunii august), în camere special amenajate, sau în depozite cu etanşare perfectă sau sub prelate ori peliculă sintetică etc. In condiţii de gospodărie, cantităţi mici de mazăre atacată pot fi dezinsectizate prin utilizarea tratamentelor termice, fiind expuse timp de 1-2 ore la temperaturi de 55-58 °C sau la temperaturi scăzute de - 8-11°C timp de 24-48 de ore. Gărgăriţa punctată a mazării (leguminoaselor) - Tychius quinquepunctatus L. Sin.: Tychiusfasciatus Fourc, Aoromius quinquepunctatus L. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae Răspândire. Gărgăriţa punctată a mazării este răspândită în toată Europa, Asia, Africa de Nord, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Descriere. Adultul are corpul de 3,5-4,0 mm lungime, dorsal acoperit cu solzi de culoare variată castaniu-roşcată, aurie, arămie sau albă-argintie, care îi dau un aspect mătăsos sau metalic Partea ventrală a corpului este de culoare albă. Rostrul este lung şi subţire. Pe pronot, care este puternic şi larg bombat, inclusiv pe sutura elitrelor prezintă o dungă mediană longitudinală de culoare albă. Elitrele sunt ovale şi prezintă câte două pete liniare albe. Femurele picioarelor sunt dinţate (fig. 82). Oul este de culoare albă, alungit. Larva este apodă, la completa dezvoltare are corpul de 6-7 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, iar capul este castaniu-deschis. Pe pronot şi abdomen prezintă o pubescenţă rară roşcată. 208

Pupa are corpul de 3-3,5 mm lungime, de culoare albă-gălbuie. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa punctată a mazării are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult în stratul superficial al solului la 3-10 cm adâncime. Primăvara, spre sfârşitul lunii aprilie începutul lunii mai, când temperatura stratului superficial al solului depăşeşte 12°C, adulţii hibernanţi încep să apară în câmp. Apariţia adulţilor este eşalonată şi durează până în luna iunie, zburând uşor la distanţe apreciabile. Adulţii apăruţi se hrănesc în cursul lunilor mai şi iunie cu frunzele, Mpinile, lăstarii şi bobocii florali ai diferitor plante leguminoase anuale şi perene, rozând orificii, care uneori ajung până

la 5 mm în diametru. mperioadaMoririiplantelorareloc

F

i & g 2 . Gărgăriţa punctată a mazărei (Tychius quinquepunctatus L ) :

copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor are i - adult; 2 - ouă în interiorul păstaiei; 3 - larvă; loc în mai-iunie, la 6-12 zile de la apariţia 4 - păstăi de mazăre atacate la exterior; 5 - boabe de adulţilor. Ouăle sunt depuse în florile sau m a z ă r e atacate (după Osmolovsky)

pe păstăile tinere ale plantelor de mazăre, fasole etc. în acest scop femela roade nişte cavităţi mici în pereţii păstăii şi depune în interior 3-7, uneori 9-12 ouă. O femelă depune 60-160 ouă. Ponta durează 15-30 zile. Incubaţia la temperatura de 20-23 °C durează 5-7 zile. Larvele apărute sunt foarte mobile, pătrund în interiorul păstăilor şi se hrănesc cu boabele verzi, în care rod galerii, trecând de la un bob la altul. Într-o păstaie se pot dezvolta 2-3, obişnuit 9, uneori până la 12 larve, iar într-un bob 1-3 larve, fără a migra în alte păstăi. Stadiul larvar durează 18-25 zile, trecând în această perioadă prin 4 vârste. Pe la sfârşitul lunii iulie, larvele ajung la completa dezvoltare, rod orificii circulare în pereţi şi părăsesc păstaia migrând în sol, unde se transformă în pupă Stadiul pupai durează 8-15 zile. In luna august-septembrie apar adulţii care, după câteva săptămâni se retrag pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţapunctată a mazării este o insectă oligofagă Atacă diferite leguminoase cultivate şi spontane, mai ales mazărea, bobul, soia, fasolea, lupinul, lucerna, măzărichea, lintea ş. a. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţii la apariţie atacă tulpinile, lăstarii, frunzele şi organele florale. în urma atacului are loc atrofierea tulpinilor tinere, iar frunzele prezintă la bază şi la vârful limbului perforaţii circulare de 2-5 mm în diametru. Plantele dăunate stagnează în creştere, cauzând întârzierea dezvoltării păstăilor şi deformarea lor. Larvele rod boabele în formare, reducând greutatea lor cu 5-20%, iar capacitatea de gerniinare cu 15-40%. Pagube mai mari, gărgăriţaproduce la soiurile de mazăre timpurii şi tardive, unde pierderile de producţie pot ajunge până la 35-40%. 209

Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la gărgăriţa boabelor de mazăre (Bruchuspisorum L.). Buha mazării - Ceramicapisi L. Sin.: Mamestra pisi L., Barathra pisi L., Polia pisi L., Scotogramma pisi L. Ord. Lepidoptera, Fam. Noctuidae Răspândire. Buha mazării este răspândită în Europa de Vest şi în Japonia. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 36-42 mm. Aripile anterioare sunt de culoare castanie-roşcată lucioase, cu două linii transversale de culoare gălbuie şi câte o pată triunghiulară albăîntre rnargineaposterioară şi externă a aripilor. Maculele reniformă şi circulară sunt cenuşii-castanii, iar între ele se află o pată triunghiulară neagră. Aripile posterioare sunt mai scurte decât cele anterioare şi au culoarea castanie-deschisă, cu marginile mai închise. Oul este emisferic, cu diametrul de 0,6-0,75 mm, de culoare albă-gălbuie, cu numeroase creste caracteristice, dispuse radial. Larva la completa dezvoltare are corpul de 29-45 mm lungime, pe partea dorsală de culoare verzuie-gălbuie, cu patru dungi longitudinale galbene, iar pe partea ventrală marmorat. Capul este de culoare roză. Pupa are 18-19 mm lungime, de culoare brună-roşcată, aproape neagră. Biologie şi ecologie. Buha mazării are două generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă în sol, la adâncime de 5-10 cm. Fluturii apar la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie şi au un zbor crepuscular sau nocturn. In timpul zilei adulţii stau ascunşi pe sub frunze, bulgări de pământ sau în alte adăposturi. Zborul adulţilor este eşalonat şi durează până în luna septembrie. Adulţii apăruţi, pentru maturarea organelor sexuale, se hrănesc cu nectarul florilor. După 2-3 zile de hrănire are loc împerecherea şi ponta. Femela depune ouăle în grupe de 40-50 (uneori până la 400). Ouăle sunt depuse în rânduri drepte, pe partea inferioară a frunzelor de mazăre. Depunerea ouălor coincide cu formarea primelor păstăi la soiurile timpurii. Incubaţia durează 8-12 zile. Larvele apărute se hrănesc cu frunzele de mazăre mai ales noaptea, rozând orificii neregulate. Stadiul larvar durează 20-30 zile, trecând prin 6 vârste şi năpârlind de 5 ori. Ajunse la maturitate larvele migrează în sol la 5-15 cm adâncime, unde se transformă în pupe. Stadiul pupai durează 10-12 zile. Spre sfârşitul lunii iulie - începutul lunii august apar adulţii generaţiei a doua care se dezvoltă pe alte specii de leguminoase sau crucifere, până în luna septembrie, când larvele ajunse la maturitate se retrag în sol, unde se transformă în pupe, care rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Buha mazării este o specie polifagă. Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane, producând însă pagube mai mari la mazăre. Pe lângă culturile leguminoase (mazărea, lucerna, trifoiul, măzărichea, lupinul ş. a.) larvele atacă frecvent sfecla pentru zahăr, inul, ceapa, porumbul, cartoful, varza, puieţii tineri de măr şi conifere, plantele ornamentale etc. Larvele atacă frunzele plantelor, rozând orificii neregulate. La început larvele atacă frunzele din etajele superioare ale plantelor, iar cele din vârstele mai înaintate, frunzele din etajele inferioare. In anii de invazii aparatul foliar este distrus în întregime, rămânând numai nervurile mai groase. In urma atacului plantele dăunate stagnează în creştere şi dau producţii scăzute. 210

Combatre. Ca măsuri agrotehnice se recomandă efectuarea arăturilor de vară, imediat dupărecoltareamazăriipentm distrugerea larvelor şi piipelordm sol; cultivare de mazăre care ajung la maturitate, înainte ca larvele să producă pagube mari. Ca măsuri biologice - utilizarea viespei oofage Trichogramma evanescens Westw., în perioada depunerii în masă a ouălor, folosind până la 50 mii de exemplare la 1 ha, în funcţie de densitatea ouălor pe 1 m 2 , la intervale de 6-8 zile. Măsuri chimice speciale pentru combaterea acestui dăunător nu se aplică sau se aplică foarte rar, deoarece tratamentele chimice efectuate împotriva dăunătorilor principali ai mazării, concomitent reduc simţitor şi populaţiile acestui dăunător. în caz de invazii masive se aplică tratamente chimice speciale folosind aceleaşi produse ca şi în combaterea gărgăriţei boabelor de mazăre (Bruchuspisorum L.). Molia păstăilor de mazăre - Cydia nigricana Fabr. Sin.: Laspeyresia nigricana F., Grapholitha nigricana Steph. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia păstăilor de mazăre este o specie frecvent mtâlnită în multe ţari din Europa, Asia şi America de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 11 -16 mm. Aripile anterioare sunt de culoare brună-închisă, cu reflexe mginii, prevăzute pe marginea anterioară cu 3-5 dungi oblice, albe şi brune, dispuse regulat, iar în partea posterioară cu o pată caracteristică în formă de virgulă, de culoare galbenă-palidă. Pe marginea costală a aripilor anterioare se află o maculă cu patru liniuţe scurte şi negre. Aripile posterioare sunt puţin mai scurte, de culoare cafenie la femele şi cenuşii-albicioase la masculi, cu franjuri pe margini (fig. 83). Oul este turtit, de formă ovală, de 0,6 mm lungime şi de 0,75 mm lăţime, la depunere transparent, apos, mai târziu devine de culoare albă-lăptoasă. Larva la maturitate are corpul de 12-13 mm lungime, de culoare albă-verzuie sau albăgălbuie cu puncte întunecate. Capsula cefalică, placa pronotală şi cea anală sunt de culoare brunie sau cenuşiebrunie. Picioarele abdominale posedă 17-20, iar cele anale 12 croşete chitinoase dispuse în semicoroană Pupa are 8 mm lungime, de culoare brună-închis. Cremasterul are 6-8 peri încovoiaţi. Biologie şi ecologie. Molia păstăilor de mazăre are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă matură într-un cocon mătăsos, cu Fig. 83. Molia păstăilor de mazăre peretele dens, în stratul superficial al (Cydia nigricana Fabr): solului, la adâncime de 2-5 cm, iar în

1 - adult; 2 - 3 - larvă văzută lateral şi dorsal; 4 - păstaie

solurile nisipoase până la 15 cm.

Şi boabe de mazăre atacate (după Scegolev)

211

Primăvara, în luna aprilie când temperatura aerului depăşeşte 8°C, larva care a iernat în stratul superficial al solului la adâncimi de până la 3 cm se transformă în pupă în acelaşi cocon, iar larvele care au iernat la adâncimi mai mari, părăsesc coconii şi migrează în stratul superficial al solului, unde îşi construiesc, un nou cocon mătăsos cu pereţii subţiri în care se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 11-18 zile. Spre sfârşitul lunii mai sau în prima jumătate a lunii iunie, în perioada apariţiei primelor flori în culturile de mazăre, apar fluturii care se hrănesc cu nectarul florilor. Zborul în masă al adulţilor, coincide cu faza înfloririi mazării. Perioada de hrănire, pentru maturarea organelor sexuale variază între 4-15 zile în funcţie de diferiţi factori climaterici. Longevitatea adulţilor este de 12-23 zile. Fluturii sunt mai activi în orele de după masă, pe timp însorit, cu temperaturi mai mari de 18 °C. Peste 3-8 zile de la apariţia fluturilor, femelele încep să depună ouă, ce durează mai mult de o lună, deoarece apariţia fluturilor este foarte eşalonată. Depunerea mai intensivă a ouălor durează aproximativ 10 zile şi coincide cu zborul maxim al adulţilor. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe de câte 2-4, pe partea inferioară a frunzelor şi mai rar pe sepale sau pe păstăile în curs de formare. Prolificitatea femelelor este de 250-360 ouă. Incubaţia durează 4-15 zile (mai frecvent 5-10 zile), fiind determinată de temperaturi de peste 12 °C. Larvele încep să apară spre sfârşitul lunii iunie, iar în masă - la mijlocul lunii iulie. După 1 -2 ore de la apariţie, larvele perforează tegumentul păstăii şi pătrund în interior unde rod boabele de la exterior. într-o păstaie pot pătrunde 3-4 larve, dar acestea se distrug una pe alta, rămânând obişnuit numai câte una în fiecare păstaie. Dacă la apariţia larvelor încă nu sau format păstăi, atunci larvele la început pătrund în tulpini sau în bobocii florali, iar mai târziu în păstăi. Dezvoltarea larvelor este eşalonată şi durează de la 15 până la 28 zile, trecând prin 5 vârste. Temperatura optimă de dezvoltare a larvelor este cuprinsă între 22-27 °C. Suma temperaturilor efective este de 161 °C, iar pragul biologic inferior 12-13 °C. Pentru dezvoltarea unei generaţii este necesară o sumă a temperaturilor efective de aproximativ 422 °C. Spre sfârşitul lunii iulie - începutul lunii august, larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc păstaia şi se retrag în sol, unde îşi construiesc un cocon mătăsos în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia păstăilor de mazăre este o insectă oligofagă. Ataca mazărea, măzărichea şi lintea, precum şi diferite legurninoase spontane, producând pagube mai mari în culturile de mazăre. Larvele rod boabele de la exterior în mod neregulat, parţial sau total. O singură larvă poate distruge 2-4 boabe. Păstăile cu boabele atacate sunt pline de resturi de hrană, excremente, care duc la putrezirea şi devalorizarea boabelor. în urma atacului germinaţia boabelor este redusă, în anii de invazii, dăunătorul atacă la mazăre peste 80% păstăi şi până la 50% boabe. Daune mai mari se înregistrează la soiurile de mazăre târzii şi semitârzii, îndeosebi în anii cu ierni blânde şi veri secetoase. Înmulţirea moliei păstăilor de mazăre este frânată de activitatea unor specii de insecte entomofage, prădătoare şi parazite, dintre care cele mai eficace sunt viespea oofagă Trichogramma evanescens Westw. şi diferite himenoptere, care parazitează pe larve: Glypta haesicator Grav., Hemiteles rudibundus Grav. şiAscogasterquadridentatus Wesm. 212

Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică în special măsuri agrotehnice şi numai în anii de invazii se folosesc şi măsuri chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: aplicarea unui asolament raţional: însămânţarea cât mai devreme şi cultivarea soiurilor timpurii în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase, care ajung la maturitate înainte ca dăunătorul să depună ouă, din care cauză sunt mai puţin atacate; amplasarea noilor culturi de mazăre la distanţe cât mai mari faţă de cele vechi; recoltarea şi treieratul imediat al mazării pentru a împiedica maturizarea şi retragerea larvelor în sol pentru iernat; distrugerea tuturor resturilor vegetale rămase după treierat; efectuarea arăturilor adânci de vară imediat după recoltarea mazării, pentru distrugerea larvelor hibernante prin încorporarea lor la adâncimi mari de unde fluturii nu mai apar, sau prin scoaterea coconilor la suprafaţa solului şi expunerea lor la acţiunea uscăciunii şi a prădătorilor, precum şi a temperaturilor reduse din cursul iernii; utilizarea capcanelor cu feromoni specifici pentru aprecierea nivelului populaţional şi deterniinarea epocii optime de aplicare a tratamentelor chimice, precum şi la reducerea numerică a populaţiilor dăunătorului prin eliminarea masculilor. La semnalarea apariţiei larvelor, dar până la pătrunderea acestora în păstăi se aplică tratamente chimice cu aceleaşi produse ca şi la specia (Bruchus pisorum L.). în general tratamentele aplicate în combaterea gărgăriţei boabelor de mazăre şi a moliei păstăilor de soia sunt eficace şi împotriva moliei păstăilor de mazăre. Molia pătată a păstăilor de mazăre - Cydia dorsana Fabr. Sin.: Laspeyresia dorsana F., Carpocapsa dorsana F., Grapholita dorsana F. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia pătată a păstăilor de mazăre, este o specie frecvent întâlnită aproape în toate ţările din Europa, Africa de Nord, precum şi unele ţări din Asia Mică. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 16-18 mm. Aripile anterioare sunt de culoare brună-închisă, mai deschise către bază, unde culoarea lor tinde spre portocaliu, prevăzute pe marginea anterioară cu dungi oblice, albe şi brune, dispuse regulat, iar în partea posterioară cu o maculă caracteristică. Aripile posterioare sunt mai scurte decât cele anterioare, la femele de culoare brună uniform, iar la masculi cenuşii-albicioase, în afară de marginile lor, care sunt fumurii, cu franjuri pe margini (fig. 84). Oul are 0,5-0,6 mm, este turtit, de formă ovală, la depunere transparent, apos, apoi devine de culoare albă-lăptoasă. Larva la completa dezvoltare are corpul de 11 -13 mm lungime, de culoare galbenăportocalie deschis, iar capul şi pronotul sunt brune-închis sau negre. Pe partea dorsală a corpului pe fiecare segment toracic şi abdominal, se află tuberculi negri pe care sunt dispuşi grupe de perişori negri. Picioarele abdominale cu 28-30, iar cele anale cu 17 croşete cMtinizate dispuse în semicerc. Pupa are 8-10 mm lungime, de culoare brună-închis. Biologie şi ecologie. Molia pătată a păstăilor de mazăre are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă matură, în stratul superficial al solului, într-un cocon mătăsos de culoare albă sau între bulgării de pământ. Primăvara larvele hibernante se transformă 213

în pupe, adulţii apărând spre sfârşitul lunii mai sau h începutul lunii iunie, când mazărea se găseşte în faza ce înflorire. După o perioadă scurtă de hrănire pentru maturarea organelor sexuale, are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle izolat, mai rar în grupe de 2-4. ce obicei pe partea superioară a frunzelor tinere, iar mai târziu pe păstăile bine dezvoltate. Ponta se prelungeşte în unii ani până în luna iulie. Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele primelor 2-3 vârste se hrănesc pe frunze sau pătrund în tulpini, apoi pătrund în păstăi, unde se hrănesc cu conţinutul boabelor. O singură larvă poate ataca mai multe boabe. Dezvoltarea larvară se eşalonează pe o perioadă de 30-50 zile. La sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august, larvele-ajung la maturitate, părăsesc păstăile, lăsându-se pe un fir mătăsos până la pământ unde îşi caută un loc adăpostit în stratul superficial al solului sau chiar pe sub bulgării de pământ, unde îşi ţes un cocon mătăsos în care iernează. 4 r " Plante atacate şi mod de dăunare. Molia pătată Fig. 84. Molia pătată a a păstăilor de mazăre atacă diferite specii şi soiuri de păstăilor de mazăre mazăre, măzăriche, dar pagube mai mari se înregistrează (Cydia dorsana Fabr.): la mazăre. Larvele rod boabele de mazăre de la exterior, 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă, 4 - păstaie şi boabe atacate (după distrugându-le parţial sau total. O larvă atacă 1 -4 boabe, dintre care 1 -2 pot fi consumate complet. Scegolev) Boabele atacate prezintă la exterior un orificiu de formă neregulată, înconjurat de excrementele larvei. Intr-o păstaie, de obicei mai multe boabe sunt împreunate cu frre mătăsoase şi cu resturi de hrană şi excremente, care contribuie la putrezirea şi devalorizarea boabelor. Daune mai mari produce în anii secetoşi şi cu ierni blânde, mai ales la soiurile de mazăre târzii şi semitârzii. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia (Cydia nigricana Fabr.).

iffy

Ţânţarul sau musculiţa galicolă a florilor de mazăre - ContariniapisiWinn. Ord. Diptera, Fam. Cecidomyidae Răspândire. Ţintarul florilor de mazăre este răspândit în multe ţări din Europa de Vest. Descriere. Adultul are corpul zvelt de 1,5-1,8 mm lungime, de culoare gălbuie sau brună-gălbuie cu dungi negre transversale pe abdomen. Tot corpul şi aripile sunt acoperite cu peri negri sau cenuşii. Oul are 0,2 mm lungime, este oval-alungit, de culoare albă. Larva este apodă-hemicefală, la maturitate are corpul de 2-3 mm lungime, uşor îngustată în partea anterioară, de culoare albă-gălbuie. Pe partea ventrală, pe primul segment toracic prezintă o spatulă stemală pentru sărit. 214

Pupariul are 1,3-1,4 mm lungime, de culoare albă-gălbuie. Biologie şi ecologie. Ţânţarul florilor de mazăre are două generaţii pe an. Ier­ nează în stadiul de larvă matură, într-un cocon în sol, la 6-8 cm adâncime. Primăvara, în cursul lunii mai, de obicei după o cădere de cel puţin 15-20 mm precipitaţii, are loc transformarea larvelor în pupe. în anii cu primăveri călduroase şi uscate, larvele rămân în diapauză până în anul următor. Spre sfârşitul lunii mai, când temperatura solului, la 2 cm adâncime, este de 15°C, încep să apară adulţii. Zborul insectelor are loc în perioada când plantele din culturile de mazăre ajung în faza de înflorire. După copulaţie femela depune ouăle în vârful frunzelor nedesfăcute ale mugurilor, dar mai ales în flori, între sepale şi petale. Intr-o floare pot fi depuse în medie până la 30 ouă. O femelă depune 20-40 ouă. Incubaţia durează 4-5 zile. Lavrele apărute pătrund în bobocii florali, flori, ovar, păstăile tinere, tulpini, frunze, unde se hrănesc sugând sucul celular din ţesuturile acestor organe, determinând deformarea organelor atacate fără a forma gale. La maturitate larvele părăsesc plantele atacate, pătrund în sol, unde se transformă în pupe. Prima generaţie se dezvoltă în cursul lunilor mai-iunie. Stadiul pupai durează 5-7 zile, apoi apar adulţii generaţiei a doua, care se dezvoltă în lunile iuhe-august Larvele acestei generaţii se dezvoltă în interiorul păstăilor, sugând sucul celular din pereţii interni, împiedicând astfel formarea boabelor. Într-o păstaie, la o infestare puternică, se pot dezvolta până la 300 larve. La completa dezvoltare larvele părăsesc păstăile, migrează în sol, unde iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul florilor de mazăre atacă mazărea. Larvele din prima generaţie se dezvoltă pe seama mugurilor florali, iar cele din a doua pe seama boabelor din păstăi. în urma atacului mugurii cresc în formă de rozetă, florile avortează, păstăile se deformează şi rămân mici, iar boabele se zbârcesc şi se deformea­ ză. Daune mai mari, ţintarul produce la soiurile de mazăre semitârzii şi târzii, a căror înflorire coincide cu apariţia adulţilor. în reducerea populaţiei dăunătorului, un rol important îl au câteva specii de nucrohimenoptere, care parazitează larvele şi pupele: Scotogasterpisi Forst, Inostema boscii Tur., Leptacis tipulae Hal., Pirene graminea Hal., Polymecus hopkins Kro. ş. a. Combatere. în combaterea acestui dăunător se folosesc în general măsuri agrotehnice şi numai în caz de invazii foarte mari se aplică tratamente chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: efectuarea arăturilor de vară imediat după recoltarea mazării, pentru distrugerea larvelor, retrase în sol pentru hibernare; însămânţarea cât mai timpuriu şi cu soiuri foarte precoce, în soluri bine pregătite şi fertilizate; respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor în asolament; distrugerea sistematică a buruienilor. La invazii mari se aplică tratamente chimice, utilizând aceleaşi preparate ca şi pentru molia păstăilor de mazăre (Cydia nigricana Fabr).

215

5.1.2. Dăunătorii culturilor de fasole Gărgăriţa fasolei - Acanthoscelides obtectus Say. Sin.: Acanthoscelides obsoletus Say, Bruchus obtectus Say, B. obsoletus Say. Ord. Coleoptera, Fam. Bruchidae Răspândire. Gărgăriţa fasolei este originară din zona tropicală a Americii de Sud. în Europa a fost introdusă mai întâi în Spania, cu câteva secole în urmă, de unde s-a răspândit în Franţa şi Italia, apoi a cuprins toate ţările bazinului mediteranean. Actualmente este răspândită în maj oritatea ţărilor din estul Europei, Africa, America, Australia, precum şi în ţările din Orientul Apropiat, India, China. Descriere. Adultul are corpul oval, de 2,8-3,5 mm lungime şi de 1,7-1,9 mm lăţime, de culoare cenuşie-roşcată sau brună, iar capul este negru. Corpul este acoperit cu perişori de culoare albicioasă pe torace, verzui pe elitre şi cenuşii pe partea ventrală. Articulele bazale ale antenelor şi picioarele sunt roşcate. Pronotul este îngustat anterior, de formă aproape conică, cu marginile laterale arcuite şi fără nici un dinte. Pe partea internă a femurelor posterioare se află câte 3 spini, dintre care unul este mai lung. Elitrele nu acoperă în întregime abdomenul, sunt roşcate la extremitatea posterioară, cu 10 linii longitudinale punctate şi pete galbene dreptunghiulare, dispuse neregulat. Abdomenul este galben-roşcat, pigidiul de culoare roşcată-gălbuie şi lipsit de pete de culoare închisă. Masculii şi femelele se deosebesc prin forma pigidiului (fig. 85). Oul are 0,6-0,7 mm lungime şi 0,2-0,3 mm lăţime, de formă ovală-alungită, la început transparent, apoi de culoare albă-lăptoasă. Larva la ecloziune are 3 perechi de picioare toracice lungi şi subţiri, formate din câte 2 articule, ultimul fiind asemănător unui & i peduncul, prevăzut cu un păr. După prima miiî năpârlire, picioarele dispar şi larva devine apodă , Jt Ş1 eucefală, fără peri lungi, şi lăţită în regiunea / jff59^ segmentelor abdominale 3 şi 4. La completa dez­ voltare are corpul de 3,0-4,0 mm lungime, este aproape cilindrică cu partea posterioară îngustată şi uşor curbată, de culoare albă, în afară de cap şi pronot care sunt brune. Pupa are 3,5-3,8 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, lipsită de peri, având segmentele abdominale turtite dorsal. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa fasolei se dezvoltă atât în condiţii de câmp, prezentând 1 -2 Fig 85 Gărgăriţa fasolei generaţii, cât şi în depozite unde are 3-4 generaţii (Acanthoscelides obtectus Say.): peaamdq»zfefe&K^te,g^lasetoi^

^

Ţ\

1 - 2 - adult văzut dorsal şi lateral după hi tot cursul anului, având 5-6 generaţii pe an. (Balachowsky); 3 - larvă (după Bavirg); Iernează ca adult în interiorul boabelor de fasole 4 - b o a b e de fasole atacate (după depozitate sau în diferite locuri în magazii, locuinţe Scegolev)

216

etc. Primăvara o parte din gărgăriţe ajung în culturile de fasole prin însămânţarea fasolei gărgăriţate, iar o altă parte continuă să se dezvolte înmagazii pe seama boabelor depozitate. Spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, după prima generaţie din depozite, găr­ găriţele zboară în câmp, parcurgând distanţe de până la 2,5-3,0 km, unde se hrănesc cu polenul diferitor specii de plante cultivate şi spontane. Zborul maxim se înregistrează în a doua decadăalunu iulie, când temperaturile medii sunt cuprinse între 22 şi 25°C, iar umiditatea relativă între 50-62%. După o scurtă perioadă de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle pe păstăile aproape coapte, în zona de contact a tecilor. Ponta are loc de obicei la începutul lunii iulie când păstăile unor soiuri de fasole situate la baza plantelor încep să se îngălbenească. Cel mai mare număr de ouă este depus pe soiurile de fasole timpurii. La soiurile cu o perioadă de vegetaţie lungă sau la cele însămânţate mai târziu, femelele depun ouăle şi pe păstăile verzi. Depunerea ouălor se eşalonează pe o perioadă de 12-20 zile. Ouăle sunt depuse în grupe de 20-40, sau mai puţine în regiunea de contact între păstăi, însă deseori şi pe păstăile care nu se ating. Pentru depunerea ouălor femela roade cu mandibulele un orificiu adânc în păstaie, de obicei în sutura dorsală, apoi introduce, în orificiul făcut un grup de ouă (10-20), care în mod obişnuit sunt lipite cu ajutorul unei substanţe aglutinante de peretele carpelar de sub sutura dorsală a tecii. Fiecare femelă depune mai multe grupuri de ouă. Prolificitatea unei femele este de 70-100 ouă. Incubaţia durează 5-11 zile în funcţie de factorii climatici. Condiţiile optime fiind temperaturile cuprinse între 28-30 °C şi umiditatea relativă a aerului de 70-80%. După ecloziune, larvele se deplasează timp de 24 ore pe suprafaţa păstăilor, după care sapă galerii în teacă şi pătrund în interiorul boabelor. Orificiul de pătrundere a larvei în interiorul bobului se cicatrizează treptat, recunoscându-se totuşi după o mică ridicătură a tegumentului. După pătrundere în bob, larva năpârleşte, trece în vârsta a doua devenind apodă şi eucefală. întreaga evoluţie larvară are loc în interiorul bobului, durând 20-30 zile, larva trecând prin 4 vârste. Ajungând la completa dezvoltare, larva roade un mic orificiu circular în tegumentul bobului, asigurând astfel ieşirea adultului, după care se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 8-16 zile. La recoltare, în boabele infestate se întâlnesc larve de diferite vârste, pupe sau insecte adulte, care apar de obicei în magazii, către sfârşitul lunii august-începutul lui septembrie, care se dezvoltă pe seama boabelor depozitate, dând naştere la câteva generaţii noi, până în primăvara anului viitor. îndată ce fasolea recoltată este adusă în magazie, adulţii sparg căpăcelul format în tegumentul bobului deasupra galeriei şi se răspândesc în depozit. La scurt timp de la apariţie are loc copulaţia şi femelele încep să depună ouăle. în condiţii de depozite femelele depun ouăle izolat direct pe boabele de fasole, sau pe sacii cu fasole. Condiţiile optime pentru pontă sunt între 25 şi 27 °C şi 90-100% umiditatea relativă. Larvele apărute se dezvoltă în acelaşi fel. Întregul ciclu biologic durează la temperatură de 20 °C 68-83 zile, iar la 25 °C în 36,8-44,5 zile. Gărgăriţa fasolei este foarte sensibilă la acţiunea temperaturilor joase. La temperaturi de -10°C adulţii în interiorul bobului pier după 12 ore, pupa după 8, larva după 7, ouăle după mai mult de 16 zile, iar la temperaturi de 0° larvele şi pupele din boabe pier după 30 zile, la 2° după 25, la -4° după 15 zile, la -12° şi mai reduse - după 24 ore. Insectele adulte aflate în 217

afară de boabe pier la temperaturi de 0-2° peste 15 zile, la -4° după 10 zile, la -12 -18° după 1 -2 zile. Distrugerea gărgăriţei în toate stadiile de dezvoltare se poate realiza la tempe­ raturi de 0 °C timp de 56 zile. Gărgăriţa piere la păstrarea fasolei în poduri, unde temperatura scade sub -2 °C, şi de asemenea în câmp, când iernile sunt geroase, pragul inferior de dezvoltare fiind de 14 °C. Zona biologică de creştere, dezvoltare şi înmulţire a gărgăriţei este cuprinsă între 14-34 °C fiind optimă în subzona delimitată de 20-30 °C. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa fasolei atacă boabele diferitor specii şi soiuri de fasole, uneori şi alte leguminoase ca: bobul, năutul, soia etc. Atacă larvele, care consumă o mare parte din conţinutul boabelor, rămânând numai tegumentul cu resturi de hrană făinoasă, pulverulentă, exuvii larvare şi excremente ale insectei. într-un bob de fasole se pot dezvolta mai multe larve, uneori până la28-30. Boabele atacate prezintă la exterior numeroase orificii de ieşire a adulţilor şi sunt complet devalorizate. Atacuri mai puternice se înregistrează la soiurile de fasole cu o perioadă de vegetaţie mai lungă. Pagube mai mari dăunătorul produce în anii secetoşi, când sunt atacate peste 50% de boabe. în condiţii de depozitare gradul de infestare a boabelor depinde de durata păstrării fasolei şi poate ajunge uneori până la 100%, dacă nu se întreprind masuri de combatere. în urma atacului greutatea boabelor poate fi redusă cu peste 70%, iar germinaţia cu 70-90%. Înmulţirea gărgăriţei fasolei este puternic frânată de activitatea unor specii entomofâge, printre care un rol important au speciile parazite Pyemotes sp., Eupelmus cyaniceps Aschm., Bruchobius laticeps Aschm. Combatere. în combaterea gărgăriţei fasolei se aplică în general numai măsuri preventive (agrotehnice, termice etc.) şi numai la invazii mari se pot aplica tratamente chimice. Ca măsuri preventive se recomandă amplasarea culturilor noi de fasole la distanţe de cel puţin 3 km de depozitele infestate; însămânţarea fasolei cât mai timpuriu, folosindu-se soiuri precoce cu o perioadă de vegetaţie cât mai scurtă; folosirea pentru însămânţare a unei seminţe sănătoase, liberă de gărgăriţe; utilizarea soiurilor rezistente la atacul insectei (soiurile timpurii şi cu păstăile de culoare verde sunt mai puţin atacate); recoltarea fasolei la timp pentru a evita scuturarea boabelor infestate; imediat după recoltare efectuarea arăturii de toamnă, pentru a distruge stadiul hibernant, rămase în câmp; depozitarea recoltei noi numai în depozite prealabil dezinsectizate; în timpul depozitării asigurarea unei aerisiri cât mai bune pentru a obţine o temperatură cât mai redusă, care împiedică continuarea evoluţiei dăunătorului etc. Distrugerea gărgăriţei în toate stadiile de dezvoltare se poate obţine şi cu ajutorul tratamentelor termice, prin expunerea fasolei infestate în straturi subţiri la temperaturi ridicate, de până la 52-55 °C timp de 30 minute, sau la temperaturi scăzute de -2 şi -3 °C timp de 5-6- zile. Tratamente chimice se aplică în anii de invazii în câmp şi în depozite imediat după recoltare. In câmp se combate chimic, prin efectuarea a trei tratamente foliare dintre care primul se aplică când primele păstăi bazale încep să se îngălbenească, iar celelalte la interval de 10-12 zile unul de altul, folosindu-se aceleaşi produse şi în aceleaşi mod ca şi la combaterea gărgăriţei mazării (Bruchuspisorum L.). în depozite stocurile de seminţe de fasole infestate se vor trata prin gazare cu unul 218

din următoarele produse asfixiante: Phostoxin, Magtoxin, Quickphos, Magnophos etc. pastile în doză de 30 g/t, cu timpul de expunere la toxic de 3-5 zile. în condiţiile de gospodărire, cantităţi mici de fasole atacată, pot fi dezinsectizate prin utilizarea tratamentelor termice, încălzirea timp de 1 -2 ore la 55-58°C, sau răcirea la - l 1 °C timp de 24-48 ore.

5.1.3. Dăunătorii culturilor de bob Gărgăriţa bobului - Bruchus rufimanus Boh. Sin.: BruchusfabaeMatsch., B. velutinus Myls., Laria rufimana Boh. Ord. Coleoptera, Fam. Bruchidae Răspândire. Gărgăriţa bobului este originară din Egipt, de unde cu boabele infestate s-a răspândit aproape în toate părţile lumii. în prezent se întâlneşte în Europa Centrală şi de Sud, în Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul seamănă mult cu gărgăriţa mazării, deosebindu-se prin aceea că are corpul mai zvelt, pronotul de culoare neagră fiind mai lat decât lung, lateral cu un dinte foarte mic ascuns sub o pubescenţă, aproape de mijlocul marginii laterale; primele 4 articule antenale şi tibiile picioarelor anterioare sunt de culoare galbenă-roşcată, iar la marginea internă a tibiilor posterioare prezintă câte un dinte puternic. Corpul are 4-5 mm lungime, dorsal cu pete pubescente gălbui sau alburii, iar în faţa scutelului o pată albă slab pronunţată. Pigidiul este mai puţin deschis decât la gărgăriţa mazării, de culoare albicioasă, cu două pete difuze, de culoare brună-negrie (fig. 86). Oul are 0,5-0,6 mm lungime, cu chorionul neted şi de culoare galbenă-verzuie. Larva la eclozare are 3 perechi de picioare toracice, iar după prima năpârlire devine apodă şi eucefală. La maturitate are corpul curbat, de 5-6 mm lungime, de culoare albă-sidefie, în afară de cap, care este de culoare brună. Pupa are 3-4 mm lungime, de culoare crem. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa bobului are un ciclu biologic asemănător celui al gărgăriţei mazării. Are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult în interiorul boabelor sau sub scoarţa pomilor, sub stratul vegetal uscat sau în crăpăturile solului. Primăvara, când temperatura ajunge la 15 °C, gărgăriţele hibernante părăsesc locurile de iemare şi migrează în câmp. Dacă timpul se răcoreşte se ascund între frunzele plantelor. Calendaristic apariţia adulţilor coincide cu lunamai sau începutul lunii iunie, iar fenologic cu înflorirea plantei-gazde. în perioadapreovipozitară, gărgăriţele hibernante se hrănesc Fig. 86. Gărgăriţa bobului un timp, consumând polenul, nectarul şi petalele plantelor (Bruchus rufimanus Boh.) crucifere, umbelifere şi leguminoase sau cu ţesuturile tinere (după Perju) 219

cu sucuri nectarifere, trăind 10-15 zile, însă pot exista şi fără hrană, dar au o prolificitate mai redusă După copulaţie femela depune ouăle de obicei izolat la baza florilor, pe pedunculii florali şi pe păstăile în formare ale diferitor plante leguminoase (soia, mazăre, lupin, salcâm etc). Fiecare femelă depune pe o păstaie câte un singur ou, prolificitatea fiind de 200-300 (maximum până la 600 ouă). Depunerea în masă a ouălor are loc în a treia decadă a lunii iunie. Incubaţia durează 2-21 zile. Larva apărută perforează peretele păstăii şi pătrunde în interior, unde se hrăneşte cu boabele în formare. Larvele primei generaţii se dezvoltă de obicei în culturile de mazăre, deseori migrând dintr-o păstaie în alta, în căutarea hranei preferate. Evoluţia lor durează 20-30 zile, în care perioadă năpârlesc de 4 ori, trecând prin 5 vârste. Ajungând la completa dezvoltare larvele părăsesc păstăile şi migrează în sol la baza plantelor, unde îşi ţes un cocon mătăsos în interiorul căruia se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează între 12-20 zile, în funcţie de factorii climatici. Adulţii generaţiei a doua apar spre sfârşitul lunii iunie, atingând maximum1 în a doua decadă a lunii iulie, iar a treia generaţie apare în august-septembrie. Larvele acestor generaţii se dezvoltă în iulie-septembrie, producând pagube în culturile de soia, lupin şi alte leguminoase. Spre sfârşitul lunii august sau în prima-jumătate a lumi septembrie larvele ajung la completa, dezvoltare, se retrag în stratul superficial al solului, unde îşi ţes un cocon mătăsos, în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia păstăilor de soia este o insectă oligofagă, atacă peste 80 specii de leguminoase cultivate şi spontane, producând pagube mai mari în culturile de soia, mazăre, fasole, lupin, linte etc. Larvele rod boabele din păstaie, parţial sau total. După distrugerea boabelor dintr-o păstaie, larvele migrează în altele alăturate. In anii de invazii se pot înregistra pagube până la 60% în culturile de mazăre şi până la 80% în cele de soia. înmulţirea moliei păstăilor de soia este frânata de activitatea a peste 70 specii entomofage prădătoare şi parazite, printre care un rol important îl au: Trichogramma evanescens Wstw., Phanerotoma rjobovi Voin-Kr., Ph. planifarans Nees. etc. In anii cu umiditate ridicată, larvele hibernante sunt atacate de ciuperca Beauveria bassiana Bals. Combatere. In combaterea moliei se aplică în general măsuri agrotehnice, biologice şi numai în caz de invazii se aplică măsuri chimice. Printre măsurile agrotehnice un rol important îl au: însămânţarea cât mai timpuriu şi cu soiuri cu o perioadă de vegetaţie scurtă; recoltarea la timp a culturilor, pentru a evita scuturarea boabelor şi distrugerea larvelor înainte de retragerea lor în sol pentru iernat; imediat după recoltare, efectuarea discuirii solului şi aratului de vară, pentru distrugerea larvelor hibernante prin scoaterea coconilor la suprafaţa solului şi expunerii lor la temperaturile reduse din cursul iernii, precum şi la acţiunea diferitor organisme entomofage; izolarea în spaţiu (0,5-1,0 km) a leguminoaselor de plantaţiile de salcâm alb şi salcâm galben; distrugerea leguminoaselor spontane, care formează focare de înmulţire a dăunătorului; folosirea soiurilor timpurii de soia care sunt mai puţin atacate. 222

Ca măsuri biologice - folosirea viespei oofage Trichogramma evanescens Westw., prin lansarea în culturile leguminoase a câte 50-100 mii exemplare la 1 ha în perioada depunerii în masă a ouălor; tratarea culturilor cu biopreparate pe bază de Bacillus thuringiensis Ber. în anii de invazii, la apariţia larvelor, se aplică tratamente chimice cu Arrivo 250 EC (0,32 l/ha), Zolone 35 EC(2,5-3,0 l/ha) etc. Molia boabelor de soia sau viermele soiei - Laspeyresia glicinivorella Mats. Sin.: Cydia glicinivorella Mats. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia boabelor de soia este răspândită în Europa şi Asia. Descriere. Adultul are corpul mic şi subţire, de 5 mm lungime, cu anvergura aripilor anterioare de 12-13 mm. Aripile anterioare sunt de culoare cenuşie - gălbuie, cu un desen mic din solzi galbeni şi brunii ce formează dungi transversale. Spre marginea externă prezintă două pete în formă de virgulă. Aripile posterioare sunt uniform colorate cenuşiibrunii, înconjurate cu franjuri mai deschise. Oul este oval, turtit, de 0,5-0,6 mm în lungime, la depunere alb-gălbui, apoi devine roşu-portocaliu. Larva în vârstele 1 -3 este albă, albă-verzuie, cu capul, pronotul şi picioarele negre. La completa dezvoltare, are corpul de 9-10 mm lungime de culoare rozovie - portocaliu, pe fiecare segment cu pete albe-gălbui şi stigmele negre. Capul, placa toracică şi picioarele galbene-brunii. Pe fiecare segment abdominal prezintă câte 4 pete negre chitinizate, prevăzute cu peri fini. Pupa are 5,5-6,0 mm lungime, galbenă-brunie, cu nuanţă roşcată. Biologie şi ecologie. Molia boabelor de soia are o generaţie pe an. Iernează ca larvă matură adăpostită într-un cocon mătosos, acoperit cu particule de pământ în sol la adâncimea de 3-7 cm. în mai - iunie larvele hibernante se transformă în pupe stadiul care durează 10-14 zile. Primii fluturi apar spre sfârşitul lunii iunie-începutul lui iulie, însă zborul lor este mult eşalonat şi are loc până în august. Zborul în masă coincide fenologic cu faza de formare a păstăilor de soia. Adulţii sunt crepusculari şi nocturni, iar în timpul zilei stau imobili pe sub diferite adăposturi. Femelele depun ouăle izolat sau în grupe mici, de 2-4 ouă. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi durează pe tot parcursul lunii iulie, cu maximum la mijlocul lunii. Ouăle sunt depuse pe suprafaţa păstăilor în formare, mai rar pe frunze şi lăstari. O femelă depune 80-140 ouă. După o perioadă de incubaţie de 68 zile apar larvele care la început ţes pe suprafaţa păstăii o pânză rară din fire de păianjen, sub adăpostul cămia perforează pereţii păstăii şi pătrunde în interiorul acestuia. Pătrunderea larvelor în păstaie are loc după 5-6 ore de la eclozare, iar uneori după 24 ore. Locul de pătrundere a larvei se vede greu, uneori în acest loc apare o picătură de sevă lipicioasă, după care se poate determina mai uşor. Mai târziu, locul unde păstaia a fost perforată se brunifică, rămânând vizibilăo mică cicatrice. Uneori larvele lamceputpătrund sub epiderma păstăilor, unde se hrănesc rozând o galerie (mină). Larvele ajunse în păstaie se hrănesc cu boabele verzi. La început larvele atacă tegumentul boabelor, în care rod cavităţi mici, 223

apoi pe măsură ce cresc, rod boabele parţial sau total, distrugând în special embrionul lor. Dezvoltarea stadiului larvar durează 24-30 zile, trecând prin 4 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larvele rod în peretele păstăii un orificiu cu diametrul de 0,5 mm, prin care le părăsesc şi se retrag în sol la 3-7 cm adâncime, unde îşi confecţionează un cocon mătăsos în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia boabelor de soia atacă mai ales soia şi mai puţin alte leguminoase. Atacă larvele care rod neregulat boabele de la exterior distrugând în special embrionul. O larvă atacă 2-4 boabe dintre care 1 -2 pot fi consumate complet. Prin consumarea embrionului şi parţial a cotiledoanelor, boabele sunt devalorizate cantitativ şi calitativ, reducându-se greutatea şi capacitatea de germinare. Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: respectarea unui asolament ca soia să nu revină pe aceleaşi sole decât după minim 2-3 ani; amplasarea noilor culturi la distanţe cât mai mari faţă de cele vechi; distrugerea buruienilor de pe margine şi din culturi, lipsind astfel adulţii de hrană; recoltarea şi treieratul cât mai timpuriu şi fără pierderi, pentru distrugerea larvelor aflate încă în păstăi; adunarea şi distrugerea resturilor rămase după recoltare; efectuarea arăturilor adânci imediat după recoltare, pentru distrugerea larvelor hibernante. Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazie la depăşirea PED (o frecvenţă a plantelor infestate cu ouă de peste 5% şi o densitate de 2-3 ouă/ plantă) se recomandă tratarea plantelor cu aceleaşi produse ca şi la specia Etiella zinckenella Tr.

5.2.

DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUMINOASE PERENE

Culturile de plante leguminoase perene (lucerna, şparcetă etc.) prezintă o importanţă deosebită în furajarea animalelor, datorită conţinutului lor bogat în proteine. Insă realizarea unor producţii de masă verde, fân şi seminţe constante şi de calitate superioară este posibil numai în cazul aplicării măsurilor corespunzătoare de combatere a dăunătorilor. Pe seama diferitor organe vegetative şi generative se dezvoltă un mare număr de acarieni, insecte şi rozătoare, care produc în fiecare an pierderi importante din producţia de masă A

verde, fân şi sămânţă. îndeosebi în cazul culturilor semincere se înmulţesc în masă şi produc pagube considerabile speciile: ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus Goeze.), gărgăriţele frunzelor (Sitona sp., Pkytonomus sp.), gărgăriţa rădăcinilor (Otiorrhynchus ligustici L.), gărgăriţa seminţelor de lucerna (Tychius flavus Beck.), gărgăriţa seminţelor de sparcetă (Bruchidius unicolor Oliv.), ţânţarii galicoli ai florilor (Contarinia sp., Dasyneura sp.), viespile seminţelor (Bruchophagus sp., Eurytoma onobrychidis Nic.) ş. a. în anii de invazii, producţia de masă verde şi fân este diminuată şi depreciată calitativ, pierderile ajungând până la 12%, iar în cazul culturilor semincere, producţia de sămânţă este redusă până la 50-60%. Cunoaşterea dăunătorilor culturilor de plante leguminoase perene, va permite specialiştilor să asigure o asistenţă fitosanitară corespunzătoare.

224

5.2.1. Dăunătorii culturilor de lucerna Păduchele negru al lucernei -Aphis craccivora Koch. Sin.: Aphis medicaginis Koch., A. laburni Koch., A rotiriae Macch. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Culturile de lucerna sunt atacate de mai multe specii de afide: păduchele negru al lucernei (Aphis craccivora Koch.), păduchele galben al lucernei (Aphis ononidis Kalt), păduchele verde al mazării (Acyrtosiphonpisum Ham), păduchele negru al bobului (Aphis fabae Scop.) şi păduchele trifoiului (Therioaphis trifolii Mon.). Dintre speciile menţionate, păduchele negru al lucernei este o specie mai frecventă, care atacă culturile de lucerna îndeosebi cele semincere, deseori apare în masă şi produce pagube mari, necesitând măsuri de intervenţie. Răspândire. Păduchele negru al lucernei este o specie cosmopolită cu o largă răspândire pe tot globul - Europa, Asia Centrală, Bazinul mediteranean, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Femela apteră are corpul globulos, oval de 1,6-2,1 mm lungime, de culoare neagră-mată sau brună-închisă, uşor lucitoare. Capul şi toracele sunt mai întunecate decât abdomenul, care are uneori reflexe brunii. Antenele sunt negre, formate din 5 articule, având 2/3 din lungimea corpului. Coada este conică. Picioarele sunt negre, corniculele de asemenea negre, cilindrice, având 0,35-0,40 mm lungime, fiind de 1,82,2 ori mai lungi decât coada. Femela aripată are 1,5-2,5 mm lungime, de culoare neagră sau brună-închisă, corniculele sunt mai scurte decât la formele aptere, însă de 1,3-1,8 ori mai lungi decât coada. Oul este oval-alungit, de 0,4-0,5 mm lungime, la depunere de culoare verzuie, apoi negru, lucios. Larva este asemănătoare cu femela apteră, la apariţie de culoare verde-închisă, iar din a doua şi a treia vârstă devine brună, acoperita cu o secreţie fină, ceroasă. Biologie şi ecologie. Păduchele negru al lucernei prezintă până la 12-15 generaţii pe an, în funcţie de condiţiile de temperatură şi umiditate. Este o specie migratoare având în Europa ca plantă-gazdă primară lucerna, migrând pe plantele-gazde secundare - salcâmul alb etc. în America de Nord, plante-gazde primare sunt salcâmul-alb de pe care, migrează pe lucerna şi alte plante secundare. După unii autori, forma sexuată a acestei specii nu este cunoscută, de aceea păduchele negru al lucernei iernează sub formă de femelă apteră, în colonii, la coletul plantelor sau chiar pe sol în jurul plantelor. Primăvara devreme, începând din luna martie, formează colonii masive pe ramurile lucernei, iar în luna mai apare forma aripată care migrează pe salcâm şi alte plante secundare. Pe lângă aceasta s-a constatat că păduchele negru al lucernei iernează şi în stadiul de ou, depuse în toamnă la baza tulpinilor de lucerna şi pe resturile vegetale. Primăvara devreme, spre sfârşitul lunii martie, cândtemperaturamedie zilnică depăşeşte 8-10 °C, din ouăle hibernante apar larvele, care se răspândesc pe frunze şi pe lăstari, hrănindu-se cu seva lor, producând răsucirea frunzelor. După 8-12 zile larvele se transformă în femele aptere - fundatrix (matcă), care se înmulţesc pe cale partenogenetică vivipară şi dau naştere la larve noi. Prohficitatea unei femele variază de la 50 la 150, în medie 80 larve. 225

Larvele apărute migrează pe alţi lăstari şi frunze, unde se hrănesc cu seva lor. în luna mai apare femela aripată, care migrează pe alte plante leguminoase şi în special pe salcâm, instalându-se pe peţiolii frunzelor, dar mai ales la extremitatea lăstarilor care, din cauza numeroaselor înţepături, de obicei se usucă In cursul lunii mai păduchele se dezvoltă pe aceste plante, înmulţindu-se tot pe cale partenogenetică vivipară, formând câteva generaţii de femele aptere şi aripate, care migrează apoi pe lucerna şi alte plante. Cea mai mare densitate apopulaţiilor de afide se înregistrează în lunile mai-iulie, apoi densitatea lor scade, datorită influenţei negative a diferiţilor factori ecologici (temperatură, umiditate) şi activităţii entomofagilor. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al lucernei atacă peste 50 de specii de plante, dar îndeosebi lucerna, salcâmul, sparcetă şi sulfina. Daune mai mari se înregistreazăpe terenurile irigate, pe terenurile din luncile râurilor, bogate în substanţe organice şi pe terenurile îngrăşate abundent cu mgrâşăminte organice şi minerale. Atacă atât larvele, cât şi adulţii, care colonizează mai ales partea superioară a plantelor, sugând seva din ţesuturi. Plantele atacate stagnează în creştere şi dezvoltare, frunzele se ofilesc şi cad, florile rămân sterile şi dau producţii scăzute. In anii de invazii recolta poate fi redusă până la 50 %. In afară de daunele directe, acest afid este şi un periculos transmiţător al bolilor virotice. Populaţia păduchelui negru al lucernei este deseori diminuată de aceiaşi factori ecologici ca şi păduchele verde al mazării (Acyrthosiphonpisum Harx). Combatere. Pentru combaterea păduchelui negru al lucernei se aplică în general numai măsuri agrotehnice şi numai în caz de invazii puternice pot fi aplicate şi măsuri chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: în primăvară devreme-boronirea lucernei în una sau două direcţii şi distrugerea prin ardere a resturilor vegetale, pentru reducerea rezervei biologice a dăunătorului; amplasarea noilor culturi de lucerna faţă de cele vechi la o distanţă cel puţin de 0,5-1,0 km; folosirea alternativă pentru fân sau masă verde şi pentru sărninţă a culturilor de lucerna puternic atacate de dăunător. Măsuri chimice se aplică în culturile de lucerna serninceră la apariţia primelor colonii de afide şi depăşirea PED (800-1000 afide/100 de mişcări cu fileul entomologie) cu Actelhc 50 EC (1,0-1,5 l/ha), Zolone 35 EC (1,4-2,8 l/ha), Fastac 100 EC (0,15-0,2 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Chinmix 050 EC (0,3-0,4 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15 l/ha) etc. Ploşniţa lucernei - Adelphocoris lineolatus Goeze. Sin: Cimex lineolatus Geoze. Ord. Hemiptera, Fam. Miridae Culturile de lucerna şi alte leguminoase furajere sunt atacate de mai multe specii de ploşniţe înrudite, aşa ca: ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus G.), ploşniţa de câmp (Lyguspratensis L.), ploşniţa sfeclei (Polymerus (Poeciloscylus) cognatus Fieb.) şi ploşniţa verde de câmp (Lygus rugulipennis Popp.), care morfologic sunt foarte asemănătoare, au acelaşi mod de comportare şi de aici posibilitatea de combatere a lor prin aceleaşi mijloace. Dintre speciile de ploşniţe menţionate mai sus, prezintă o deosebită importanţă ca dăunător ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus G ) . 226

Răspândire. Ploşniţa lucernei este răspân­ dită în toată Europa, Asia, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 7,5-9 mm lungime, de culoare galbenă-verzuie sau verdebrunie. Pronotul prezintă două pete de culoare neagră, iar scutelul două dungi longitudinale paralele de culoare cafenie. Pe partea convexă a hemielitrelor se află o pată de culoare brună. Picioarele sunt de culoare brune-gălbui cu pete brune-negrii, in afară de extremităţile tibiilor şi tarselor, care sunt de culoare închisă (fig. 88). Oul are 1,26-1,40 mm lungime, la depunere Fig. 88. Ploşniţa lucernei de culoare albă, strălucitor, apoi devine gălbui, (Adelphocoris lineolatus Goeze.): iar înainte de ecloziune - galben sau brun. 1 - adult; 2 - ouă în tulpină; 3 - nimfă; Larva este asemănătoare cu insecta adultă, 4 - plantă de lucerna atacată (după deosebindu-se de aceasta prin dimensiunile mai Kolobova) mici, la început de culoare brună-roşcată, apoi verde-deschisă şi lipsa sau prezenţa rudimentelor de aripi. Biologie şi ecologie. Ploşniţa lucernei are 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou, în tulpinile plantelor de lucemă, sparcetă, precum şi pe unele plante spontane ca loboda, volbura, coada-şoricelului etc. Primăvara, în a douajumătate a lunii aprilie, sau la începutul lunii mai, când temperatura aerului ajunge la 13-14 °C, apar larvele care se hrănesc cu seva din ţesuturi. La început larvele se găsesc în partea de jos a plantei sau chiar pe suprafaţa solului, apoi se urcă spre etajul de sus al plantelor la începutul îmbobocim, ce coincide de obicei cu trecerea larvelor în a treia vârstă. Din acest moment dăunătorul produce cele mai mari daune. Dezvoltarea stadiului larvar, durează aproximativ 20-30 de zile, în funcţie de temperatură, trecând prin 5 vârste apoi se transformăm insecte adulte. Ploşniţele tinere din prima generaţie apar pe la mijlocul lunii mai, de regulă în perioada dc înflorire a lucernei din prima coasă Zborul lor în masă are loc la sfârşitul lunii mai sau începutul ltMiunie.Adulţiisuntfoarte activi, rnaialesmzMe însorite zburând şi hră­ nindu-se cu seva dm frunze şi tulpini. Pe timpnorosploşniţele stau nemişcate pe partea inferioară a frunzelor. După o scurtă perioadă de hrănire are loc copulaţia şi începe depunerea ouălor. Femela depune ouăle în tulpinile tinere şi fragede, de obicei în partea de jos a lor. în acest scop cu ajutorul aparatului bucal înţeapă tulpina şi în rana formată depune un ou, apoi face altă înţepătură şi depune altul etc. Ouăle sunt depuse în rânduri liniare sau neregulate, perpendiculare pe tulpină. Intr-o grupă pot fi depuse 1 -20, uneori până la 50 ouă. O femelă în cursul vieţii sale, care durează 15-20 zile, poate să depună 40-120 ouă, iar în unele cazuri până la 300 de ouă. In condiţii optime (temperatura aerului de 19-30°C şi umiditatea de 60-70 %) incubaţia durează 8-12 zile. în unii ani, mai ales secetoşi, o mare parte din ouăle depuse cad în diapauză până primăvara următoare. 227

Larvele generaţiei a doua apar în iunie şi se dezvoltă mai ales pe culturile de seminceri. Ajunse la maturitate, larvele se transformă în adulţi, care apar la sfârşitul lunii iunie, iar în masă la mijlocul lunii iulie. Dezvoltarea larvelor din a treia generaţie are loc în cursul lunii iulie, iar adulţii apar de la începutul lui august până în a doua jumătate a lunii august şi se întâlnesc până la sfârşitul lunii octombrie. Femelele acestei generaţii depun ouăle hibernante. Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa lucernei este o specie oligofagă, atacă numeroase specii de plante legurninoase (lucerna, sparcetă, bobul furajer, sulfina ş. a.), dar produce pagube mai mari la semincerii de lucerna. Dăunează atât insectele adulte, cât şi larvele care înţeapă şi sug sucul celular din frunze, tulpini, muguri, boboci florali şi păstăile verzi. In urma atacului frunzele se îngălbenesc, se răsucesc şi se usucă, iar la plantele tinere se usucă lăstarii şi tulpinile. Cele mai mari daune le produc larvele de vârsta a 3 -5, care populează de obicei etaj ul superior al plantelor în faza îmbobocirii lucernei, precum şi insectele adulte, care atacă bobocii florali, florile şi păstăile tinere. Pagube deosebit de mari ploşniţa lucernei produce îndeosebi în anii secetoşi, când organele generative atacate cad, rămânând lăstarii floriferi goi. Ca urmare producţia de seminţe poate fi redusă până la 15-30 % din recoltă. Populaţiile ploşniţei sunt limitate de diferiţi duşmani naturali printre care se semnalează oofagul Telenomus strelcovi, braconidul Euphoruspalipes Curt., ce parazitează larvele şi insectele adulte, precum şi urni prădători caNabisferus L.,N. rugosus L., Zicrona cerulea L. ş.a. Combatere. In combaterea ploşniţei în culturile semincere de lucerna se aplică în general măsuri agrotehnice, iar în anii de invazii pot fi aplicate şi tratamente chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: primăvara - boronirea timpurie a lucernei şi distrugerea prin ardere a resturilor vegetale, care reduc simţitor densitatea ouălor hibernante; amplasarea semănăturilor noi de lucerna şi alte legurninoase perene faţă de cele vechi la o distanţă de cel puţin 0,5-1 km, dar mai bine la 1 -1,5 km; însămânţarea lucernei numai sub plantă protectoare; eliberarea semănăturilor noi de lucerna de planta protectoare, când depunerea în masă a ouălor este pe sfârşit; cositul lucernei cât mai de jos până la 5 cm înălţime pentru distrugerea ouălelor hibernante; folosirea semănăturilor vechi de lucerna numai pentru fân sau masă verde ce reduce considerabil numărul larvelor, care pier de foame sau din cauza schimbărilor brusce a temperaturii şi umidităţii. Măsuri chimice se aplică în culturile de lucerna semincierăîn anii de invazii mari, la depăşirea PED (10-15 ploşniţe/m2 sau 100 ploşniţe/100 mişcări cu fileul entomologie) cu Actellic 50 EC (1,0-1,5 l/ha) în culturile de lucemă seminceră şi (1,0 l/ha) în culturile de lucemă furajeră; Karate Zeon 5 CS (0,15 l/ha), Zolone 35 EC (1,4-2,8 l/ha), Chimmix 050 EC (0,3-0,4 l/ha), Fastac 100 EC (0,15-0,2 l/ha) etc. Tripsul lucernei - Odontothripsphaleratus Haliday. Sin.: Odontothrips confusus Pries. Ord. Thysanoptera, Fam. Thripidae In culturile de lucemă şi alte leguminoase furajere se întâlnesc ca dăunătoare mai multe specii de tripşi, aşa ca Odontothrips phaleratus Haliday., O. intermedius Uzel., 228

O. loti Haliday., Frankliniella intonsa Trybon. şi Haplothrips niger Osborn., însă cea mai răspândită şi mai dăunătoare specie este tripsul lucernei f Odoniothripsphaleratus Haliday.), care uneori produce pagube destul de mari. Răspândire. Tripsul lucernei este răspândit în Europa şi Orientul Mijlociu. Descriere. Adultul are corpul de 1,2-1,4 mm lungime, de culoare brună-închisă, aproape neagră, cu o pată decolorată la baza aripilor. Capul este puţin mai lung decât lat, antenele fihforme, la care al 6-lea articul antenal are un con senzorial în formă de solz. Tibiile anterioare sunt prevăzute cu 1 -2 gheare. Vârful tibiilor anterioare şi tarsele sunt de culoare galbenă. Aripile sunt lungi şi înguste, fianjurate. Segmentul al 6-lea abdominal este prevăzut cu un pieptene întrerupt la mijloc. Oul este reniform, de 0,25 mm lungime şi 0,15 mm lăţime, alb-gălbui. Larva este asemănătoare cu insecta adultă, având dimensiuni mai mici, la început albă-gălbuie, iar mai târziu devine galbenă-portocalie. Biologie şi ecologie. Tripsul lucernei are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă matură, în sol la adâncimi cuprinse între 20-50 cm, iar uneori până la 2 m. In primăvară, în cursul lunilor mai-iunie, când temperatura solului la 25 cm adâncime ajunge la 17-18 °C, apar adulţii, eşalonându-se pe o perioadă de 25-30 zile. Primii apar masculii, care fecundează femelele imediat după apariţie pe sol. Zborul maxim se înregistrează pe la sfârşitul lunii iunie, însă adulţii se pot întâlni până în august-septembrie. După 10-15 zile de la apariţie femelele încep depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse izolat câte 3-4 în ţesutul lăstarilor de lucemă şi al mugurilor, bobocilor florali sau în pedunculul floral, într-o inflorescenţă, femela depune până la 80-100 ouă. Incubaţia durează 6-10 zile. Pe la mijlocul lunii iunie, apar larvele care migrează în inflorescenţe unde se hrănesc cu seva din ţesuturile organelor florale. Pe la sfârşitul lunii iunie apar larvele de vârsta a doua, care sunt foarte agile şi se hrănesc abundent, ajungând la densitatea maximă pe la sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august. Dezvoltarea stadiului larvar durează 18-20 zile. Ajunse la maturitate larvele migrează în sol, la adâncimi de 25-30 cm unde rămân pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul lucernei este o specie oligofagă. Atacă diferite specii de plante leguminoase cultivate şi spontane, preferând lucerna. Atacă ca adult şi larvă, care la început se hrănesc cu conţinutul celular al ţesuturilor lăstarilor de lucerna, iar mai târziu sug seva din organele florale, care în urma atacului se usucă; staminele nu se mai deschid şi florile rămân sterile. Pe organele atacate, în locurile înţepăturilor apar pete albe-argintii, care mai târziu se necrozează, şi ca urmare mugurii şi florile atacate se usucă şi cad. Daune mai mari se înregistrează în culturile semincere de lucemă, din coasa a doua, deoarece înfloritul plantelor coincide cu densitatea maximă a dăunătorului. în anii de invazii, pierderile se ridică până la 30% din producţia de seminţe. înmulţirea tripsului lucernei este limitată de factorii climatici, dintre care un rol mai însemnat au ploile abundente, care inundă crăpăturile şi spaţiile din sol, în timpul diapauzei larvelor, provocând înecarea lor. Combatere. Se combate prin aceleaşi măsuri şi concomitent cu ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus Goeze.). 229

Gândacul roşu al lucernei - Gonioctena fornicata Bruggm Sin.: Phytodectafornicata Bruggm., Gonioctena sexpunctata F. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae Răspândire. Gândacul roşu al lucernei este un dăunător periculos al culturilor de lucemă în multe ţări din Europa, Africa de Nord, Asia şi America. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 5-6 mm lungime, bombat dorsal, de culoare roşie-cărărnizie pe partea dorsală şi negru pe partea ventrală Capul şi scutelul sunt negre. Antenele, tibiile şi tarsele sunt roşii-gălbui. Pronotul este de două ori mai lat decât lung, de culoare roşie-închis, prevăzut cu două macule negre. Elitrele sunt de culoare roşieînchis, cu 7 puncte negre, de niărime variabilă, câte 3 pe fiecare elitră, plus una comună pe sutură. Uneori aceste puncte se unesc în diferite combinaţii sau pot lipsi (fig. 89). Oul este oval-alungit de 1,5-1,6 mm lungime şi de 0,5-0,6 mm lăţime, de culoare galbenă-palidă sau verde-palidă. Larva la completa dezvoltare are corpul de 8-10 mm lungime convex dorsal şi mai îngust la extremităţi, de culoare galbenă-cenuşie sau brună, iar capul şi placa pronotală sunt brune. Corpul este convex şi prevăzut dorsal cu negi de culoare închisă, dispuşi în rânduri transversale şi cu peri de diferite mărimi. Picioarele sunt negre. Pupa este liberă, de culoare galbenă-portocalie, de 5-6 mm lungime. Biologie şi ecologie. Gândacul roşu al lucernei are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult în sol, la 6-15 cm adâncime. Primăvara devreme, când temperatura aerului ajunge la 8-9 °C, mai cu seamă la sfârşitul lunii martie-începutul lui aprilie adulţii apar în culturile de lucemă unde se hrănesc cu frunzele plantelor rozând parenchimul de la exterior spre interior sau le perforează, sau atacă lăstarii fragezi ai plantelor. După o perioada de hrănire de 6-8 zile are loc copulaţia şi ponta, care începe timpuriu, uneori din prima decadă a lunii aprilie şi durează până la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2-25 pe partea inferioară a frunzelor sau pe peţiolul lor, mai rar pe vârful lăstarilor. O femelă, timp de 40-60 de zile depune în medie 500-600 ouă, uneori până la 1100. Incubaţia durează 4-10 zile. La sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai apar larvele, care se hrănesc cu parenchimul frunzelor, iar mai târziu v / atacă peţiolul şi chiar ramurile tinere. Evoluţia larvelor durează 3-4 săptămâni, timp în care năpârlesc de 4 ori. Ajun­ gând la completa dezvoltare, larvele părăsesc plantele de hrană şi se retrag în sol la o adâncime de 6-8 cm, unde într-o cămăruţă pupală se transformă în pupe (a doua sau a treia decadă a lunii 2 mai). Stadiul de pupă durează 6-14 zile. Fig. 89. Gândacul roşu al lucernei La începutul lunii iunie apar adulţii, (Gonioctena fornicata Bruggm.): ^ § e dg ă l

l - adult, 2 - larvă (după Hrisafi)

230

u

C

£

m

până în luna august. Acestea se hrănesc

un timp scurt (10-18 zile), însă acest atac practic nu are importanţă Spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lui iulie, adulţii încep să se retragă în sol, la adâncime de 6-15 cm unde întră în diapauză, care apoi continuă cu hibernarea. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul roşu al lucernei este un dăunător monofag; atacă numai lucerna, provocând daune atât ca adult, cât şi ca larvă. Adulţii rod frunzele pe margini sau le perforează. Uneori atacă şi vârfurile tulpinilor, împiedicând astfel dezvoltarea plantelor. Larvele la început rod frunzele de la margini spre nervurile principale, iar mai târziu distrag limbul foliar în întregime, lăsândnumai nervurile principale. Produce pagube cu atât mai mari, cu cât lucerna este mai tânăra. Organele atacate se usucă şi cad, iar planta capătă aspect scheletic. In anii de invazii, când se înregistrează atacuri puternice, pagubele pot ajunge la 30-40 %, iar în anii secetoşi recolta de nutreţ poate fi compromisă. Combatere. Se combate prin aceleaşi măsuri şi concomitent cu gărgăriţa frunzelor de lucerna (Phytonomus variabilis Hbst.) şi ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus Goeze.). Buburuza lucernei - Subcoccinella vigintiquatuorpunctata L. Sin.: Subcoccinella 24-punctata L., Epilachna globosa Sch., Lassia globosa Sch. Ord. Coleoptera, Fam. Coccinellidae Răspândire. Buburuza lucernei este răspândită în Europa, Asia şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 3-4 mm lungime, aproape emisferic; partea dorsală bombată de culoare roşie-închisă, cu peri scurţi, iar partea ventrală este plană şi de culoare neagră. Capul este mic, antenele sunt foarte scurte, măciucate, având ultimul articol mai lat decât celelalte şi trunchiat. Pe pronot prezintă 1 -3 puncte negre, iar pe elitre 24 pete punctiforme (câte 12 pe fiecare elitră) de culoare neagră, de unde şi denumirea speciei „24 - punctata". Petele de pe elitre pot varia ca formă, dimensiune şi număr, iar uneori pot lipsi complet (fig. 90). Oul are 1 -1,2 mm lungime şi 0,4-0,5 mm lăţime, de formă conică şi de culoare galbenă ca lămâia. Larva la completa dezvoltare are corpul oval-alungit de 5-6 mm lungime, de culoare Fig. 90. Buburuza lucernei galbenă-deschisă sau galbenă-verzuie, cupete (Subcoccinella negre, iar capul roşcat. Pe partea dorsală şi vigintiquatuorpunctata L.): laterală prezintă numeroşi spini ramificaţi, dispuşi în 6 rânduri transversale şi prevăzuţi, cu perişori de diferite mărimi.

1 - adult, 2 - larvă; 3 - frunze de lucerna atacate

(după Hrisafi)

231

Pupa are corpul fin, de culoare albă, de 3-4 mm lungime. Biologie şi ecologie. Buburuza lucernei are două generaţii pe an. Iernează ca adult sub frunzele uscate din lucernărie şi trifoişti la baza plantelor, în stratul superior al solului, în scorburile copacilor etc. Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, când temperatura medie zilnică a aerului ajunge la 11 -12 °C, apar adulţii care sunt mai activi începând din a doua jumătate a lunii mai. Adulţii hibernanţi se hrănesc cu frunzele lucernei şi trifoiului sau migrează în zbor pe alte legurninoase furajere, unde pot fi mtâlniţi până la mijlocul lui iunie. Adulţii se hrănesc cu epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor. După o perioadă de hrănire de 5-7 zile are loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor începe din a doua decadă a lunii mai şi coincide fenologic cu înflorirea lucernei, din prima coasă. Perioada ovipozitară este eşalonată şi durează între 10-45 zile, terminându-se de obicei prin luna iunie. Femela depune ouăle pe partea inferioară a frunzelor diferitelor plante leguminoase şi chenopodiacee, preferând îndeosebi lucerna şi trifoiul. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2-30, fiind fixate pe frunze în poziţie aproape verticală. O femelă poate să depună până la 900 ouă, frecvent între 300-500 ouă. Incubaţia durează 6-9 zile, în funcţie de temperatură. Larvele apar pe la sfârşitul lunii mai şi se hrănesc cu epiderma şi parenchimul frunzelor, ca şi adulţii, însă modul de atac este caracteristic. Dezvoltarea larvei durează 20-30 zile, năpârlind în această perioadă de 4 ori. începând din a doua decadă a lumi iunie larvele ajung la completa dezvoltare, se fixează pe partea inferioară a frunzelor unde se transformă în pupe. După 6-10 zile, de obicei la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, apar adulţii care se dezvoltă în cursul lunilor iulie-septembrie, uneori chiar şi până în octombrie-noiembrie. După 10-20 zile de hrânire, la începutul lunii iulie femelele încep să depună ouăle. Larvele generaţiei a doua se dezvoltă din iulie până în octombrie. Pe la mijlocul lunii august larvele ajung la maturitate şi se transformă în pupe. La sfârşitul lunii august apar adulţii, care se hrănesc pe frunze până la începutul lunii octombrie, apoi se retrag pentru hibernare. Adulţii zboară greu, de aceea pot fi întâlniţi mai mult pe marginile câmpurilor, precum şi în locurile unde au rămas nestrânse resturile vegetale, care constituie adăposturile de iarnă ale dăunătorului. Plante atacate şi mod de dăunare. Buburuza lucernei atacă diferite legurninoase furajere cultivate şi spontane, preferând însă îndeosebi lucerna şi trifoiul, dar se hrăneşte şi pe seama unor specii de Chenopodiaceae, Caryophylaceae, Compoziteae etc. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, care rod epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor, lăsând neatacată epiderma superioară. Atacul acestui dăunător se manifestă sub formă de vetre, care se măresc treptat. Un atac caracteristic prezintă larvele, care desprind cu mandibulele ţesuturile fragede ale frunzelor, apoi le presează şi extrag sucul celular. Ţesuturile astfel presate rămân lipite de limbul foliar sub formă de dungi paralele albicioase, ca nişte creste ce alternează cu porţiuni sănătoase. In urma atacului frunzele capătă un aspect reticulat, se răsucesc şi se usucă. Buburuza lucernei produce pagube mai mari în stadiul de larvă, mai ales la coasa a doua şi a treia, când densitatea numerică a lor este mai mare. La invazii mari insecta produce pagube deosebit de periculoase, distmgând tot aparatul foliar al plantei, reducând simţitor producţia de seminţe, calitatea masei verzi şi a fânului. 232

Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică în general măsuri preventive ca şi la specia (Phytonomus variabilis Herbst), iar la invazii puternice când densitatea numerică a insectelor depăşeşte PED (100 şi mai mulţi adulţi la 100 mişcări cu fileul entomologie, sau 200-300 larve/m2, ori 1 -2 larve/plantă) în culturile semincere se aplică 1 -2 tratamente chimice pentru fiecare generaţie la apariţia în masă a adulţilor, dar înainte de depunerea ouălor sau când larvele se găsesc în primele două vârste, utilizânduse aceleaşi produse pesticide ca şi pentru gărgăriţa frunzelor de lucerna (Phytonomus variabilis Herbst.). Gărgăriţa frunzelor de lucerna - Phytonomus variabilis Herbst. Sin. :Hypera variabilitis Herbst., H. postica Gyll., Phytonomus posticus Gyll. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Hylobiidae) în culturile de lucemă se întâlnesc două specii de gărgăriţe ale frunzelor de lucemă: Phytonomus variabilis Herbst. şi Ph. transsylvanicus Perti. care morfologic sunt foarte asemănătoare, au o biologie similară şi produc aceleaşi daune. Specia Phytonomus variabilis Herbst., este un dăunător mai frecvent al culturilor de lucerna, populaţiile căruia adesea depăşesc pragul economic de dăunare, necesitând intervenţii de combatere. Răspândire. Gărgăriţa frunzelor de lucerna este răspândită în multe ţări din Europa, Africa de Nord, America de Nord şi Asia Mică. Descriere. Adultul are corpul de 4,5-6,5 mm lungime, de culoare brună-cenuşie sau cenuşie-verzuie, mai rar cenuşie-roşcată. Rostrul este alungit, cilindric, în partea apicală mai gros decât baza, recurbat, prevăzut cu un şanţ longitudinal. Antenele sunt geniculate şi măciucate. Pronotul este aproape tot atât de lat cât şi de lung, cu dungi longitudinale, mai mult sau mai puţin diferenţiate, de culoare deschisă. Uneori dunga mediană lipseşte, iar cele laterale ocupă toată partea laterală a pronotului. Partea dorsa­ lă a corpului este de culoare variabilă: cenuşie, cafenie, uniformă sau pătată. Elitrele sunt mai late decât pronotul, cu umerii proeminenţi şi rotunjiţi, acoperite cu solzi şi peri ce formează pete mai închise. Pe elitre în continuarea dungilor de pe pronot, se distinge o dungă de culoare mai închisă, care treptat se îngustează în partea posterioară. Tibiile sunt cilindrice, prevăzute cu un pinten intern, puţin vizibil (fig. 91). Oul are 0,5-0,7 mm lungime şi 0,22 mm lăţime, oval-alungit, de culoare galbenă, strălucitor. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 8-10 mm lungime, de culoare verde-deschisă, cu o linie subţire albicioasă longitudinală pe partea dorsală. Corpul este aproape circular, mai subţire la capete, acoperit cu peri mici. Pupa are 5,5-8 mm lungime, de culoare verde, se găseşte într-un cocon mătăsos, rar, de culoare albă, transparentă. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa frunzelor de lucerna are o generaţie pe an. Ier­ nează ca insectă adultă în stratul superficial al solului, sub resturile vegetale etc. hi primăvară devreme, când temperatura medie a zilei ajunge la 10 °C, de obicei în a doua sau a treia decadă a lunii aprilie, apar adulţii care se hrănesc cu frunzele şi lăstarii plantelor leguminoase. Apariţia adulţilor hibernând este eşalonată şi durează până la sfârşitul lunii 233

mai. Zborul în masă a adulţilor are loc la temperaturi medii zilnice de 14-18 °C, dar zborul lor este greoi, parcurgând distanţe mici. Adulţii sunt activi mai ales în zilele însorite, când temperatura aerului se ridică la 17-24 °C, având o activitate mai intensă seara între orele 20.00 - 22.00 şi dimineaţa între 8.00-10.00. La temperaturi mai joase de 10 °C sau mai ridicate de 26°C activitatea lor vitală este oprimată. După 7-10 zile de hrănire pentru maturarea organelor sexuale femelele încep a depune ouăle, ponta eşalonându-se din aprilie până în iunie. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe de câte 2-30, uneori chiar până la 50 bucăţi. In acest scop femela sapă în tulpini, uneori în peţiolul frunzelor sau în mugurii florali, cavităţi în care depune ouăle şi apoi le acoperă cu un dop din excremente. Fig. 91. Gărgăriţa frunzelor de lucemă O femelă depune de la 500 până la 1500, uneori până la 2000-2500 ouă. Incubaţia (Phytonomus variabilis Herbst.): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupa în cocon; 4-5 - atac durează în funcţie de condiţiile climatice 10la lucerna produs de adulţi şi larve (după Săvescu) 15 zile. Larvele din prima vârstă sunt miniere, pătrund în interiorul mugurilor florali şi foliari, unde se hrănesc cu frunze mici nedesfăcute, apoi, pe măsură ce se dezvoltă, apar la suprafaţa organelor atacate. Larvele de vârstă a treia şi a patra atacă frunzele din vârful de creştere al lăstarilor şi inflorescenţelor. Apariţia larvelor în masă are loc la începutul perioadei de îmbobocire a lucernei. Această perioadă este hotărâtoare pentru combaterea larvelor, deoarece se găsesc la suprafaţa organelor pe care se hrănesc. Dezvoltarea stadiului larvar durează 15-25 zile, trecând prin 4 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larvele pe planta-gazdă, între frunzele sau lăstarii atacaţi, îşi ţes un cocon mătăsos, rar şi transparent pe care îl fixează pe frunze şi lăstari, unde se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 7-12 zile. Adulţii tineri apar în a douajumătate a lunii mai sau la începutul lunii iunie. Pe timp uscat şi foarte cald (iunie-iulie) adulţii se retrag în sol pentru diapauză, iar în august sau în prima jumătate a lunii septembrie apar şi se hrănesc foarte activ, iar unele femele chiar depun ouă din care apar larve, dar care nu ajung la completa dezvoltare şi sunt distruse de temperaturile joase. în toamnă, când temperatura aerului ajunge la 11 -12 °C adulţii se retrag în sol pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa frunzelor de lucemă este o insectă oligofagă, atacă diferite leguminoase cultivate şi spontane preferând însă lucerna şi trifoiul. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă Adulţii rod lăstarii tineri, perforează neregulat frunzele, însă aceste daune nu prezintă importanţă economică. Pagube mai mari produc larvele 234

care în primele vârste rod mugurii florali şi vegetativi, distrugând vârful de creştere din care cauză acestea se usucă. într-un stadiu mai avansat larvele atacă frunzele în mod neregulat, ca şi adulţii. In unii ani gărgăriţa frunzelor de lucerna produce pagube considerabile, mai ales în acei cu primăveri secetoase şi îndeosebi pe sectoarele folosite timp de câţiva ani pentru producerea seminţelor. In urma atacului producţia de seminţe, de masă verde şi de fân se reduce simţitor. Populaţiile gărgăriţei sunt menţinute sub PED de numeroase specii de entomofagi, printre care un rol mai important au Chrysopa carnea Steph., Dolichus halensis Shall., Bathyplectes curculionis Thoms., B. stenostigma Thoms., Tetrastichus incertus N. etc. Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol deosebit au măsurile preventive printre care mai importante sunt: strângerea şi distrugerea tuturor resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare; efectuarea arăturilor adânci de toamnă a culturilor vechi de lucerna, puternic infestate; efectuarea boronitului sau discuirea timpurie a semincerilor de lucerna; amplasarea noilor culturi de lucerna faţă de cele vechi la o distanţă de 1,0-1,5 km; folosirea alternativă pentru seniinţe şi pentru fân a terenurilor de lucerna puternic atacate de dăunător; folosirea culturilor semincere pentru producerea seminţelor nu mai mult de doi ani; pe terenurile irigate se poate lăsa pentru seminţe a doua coasă, care este mai slab atacată; cosirea lucernei pentru nutreţ verde sau fân în faza îmbobociţii sau la începutul înfloririi. Ca măsuri biologice - folosirea entomofagilor locali mai ales din familia Coccinellidae, printre care cea mai răspândită este specia Coccinella septempunctata L., care la un raport al larvelor gărgăriţei şi a adulţilor coccinelidelor de 1:0,5,1:1,1:2 timp de o zi şi o noapte distrug complet populaţia acestui dăunător. Tratamente chimice se aplică în cudrurile seminciere în caz de invazii, la începutul îmbobocirii lucernei (10-15% boboci florali) şi depăşirea PED (peste 150 larve de vârsta 2-3/100 mişcări cu fileul entomologie), cu Zolone 35 EC (1,4-2,8 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Actellic 50 EC (1,0-1,5 l/ha), Chinmix 050 EC (0,3-0,4 l/ha), Fastac 100 EC (0,15-0,2 l/ha), în culturile de lucemă seminceră; Dursban 480 EC (1,5 l/ha), Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,15 l/ha), Arrivo 250 EC (0,24 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha) în culturile de lucemă furajeră etc. Gărgăriţa seminţelor de lucerna - Tychius flavus Becker. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae Seminţele de lucemă sunt atacate de mai multe specii de gărgăriţe. Până în prezent au fost semnalate peste 70 specii, dintre care în Moldova, ca dăunători periculoşi ai seminţelor de lucemă s-au semnalat numai 4 specii: Tychiusflavus Becker, T. femoralis Bris., T. junceus Rche. şi T. medicaginis Bris. Dintre aceste specii mai frecvent se întâlneşte în culturile semiticere de lucerna şi produce anual daune mari gărgăriţa seminţelor de lucemă (Tychius flavus Becker.) şi gărgăriţa galicolă a lucernei (Tychius medicaginis Bris.). Răspândire. Gărgăriţa seminţelor de lucemă este larg răspântiitămmulteţM din Europa Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 2-3 mm lungime, de culoare galbenă235

brunie. Corpul este acoperit cu solzi mici deşi, de formă ovală, trunchiaţi la vârf, de culoare galbenăaurie. Rostrul este lung şi subţire, uşor curbat, necarenat, de culoare roşcată. Antenele sunt geniculate şi măciucate. Antenele şi picioarele sunt de culoare roşcată (fig. 92). Oul are 0,59 mm lungime şi 0,52 mm lăţime, de formă oval-alungită, de culoare galbenăFig. 92. Gărgăriţa seminţelor de lucemă (Tychius flavus Becker.):

deschisă, transparent. L a r v a e s t e apodă-eucefală, la maturitate are

1 adult; 2 - păstaie şi seminţe de lucemă corpul de 2-4 mm lungime, uşor curbat acoperit atacate de larve (după Kolobova) cu perişori rari albi, de culoare albă-gălbuie, cu

capul brun. Pupa este albă, de 2,2-2,3 mm lungime. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa seminţelor de lucemă are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult în sol, la adâncimea de 3-7 cm, în deosebi la baza mlpinilor de lucemă sau sub resturile vegetale. Primăvara, în perioada de creştere a lucernei, când temperatura medie zilnică a aerului ajunge la 10-13 °C, iar temperatura solului la adâncimea de 5 cm - la 15-17 °C, în mod obişnuit în a doua - a treia decadă a lunii aprilie sau la începutul lunii mai, încep să apară adulţii hibernanţi. Fenologic apariţia adulţilor corespunde cu perioada de lăstărire a plantei. Apariţia adulţilor este eşalonată, durând o lună şi chiar mai mult, în funcţie de condiţiile climatice. La temperaturi scăzute insectele sunt inactive. La început când temperatura aerului ajunge la 15-17°C, adulţii se află mai mult la baza plantelor şi de aceea nu prea sunt observaţi. Mai târziu, când temperatura aerului se ridică la 20 °C, insectele se urcă pe plante. Apariţia în masă a adulţilor are loc în luna mai în faza de îmbobocite a lucernei. După 3-5 zile de la apariţie, adulţii încep să se hrănească, la început cu lăstarii tineri, iar mai târziu cu frunze şi muguri. In perioada îmbobocirii şi înfloririi lucernei are loc maturarea organelor sexuale şi începe migrarea insectelor de pe terenurile vechi şi cosite pe semănăturile noi de lucerna, parcurgând distanţe de până la 7 km, uneori chiar şi mai mult. Migrarea adulţilor are loc de obicei în zilele călduroase şi însorite. Noaptea, pe timp răcoros şi în zilele înnourate adulţii stau retraşi pe sub tufele de lucerna, bulgări, crăpăturile solului etc. In această perioadă, pe sernincerii vechi de lucerna densitatea dăunătorului poate ajunge până la400-500 de indivizi la metru pătrat. După o perioadă de hrănire de 2-3 săptămâni are loc ponta, care coincide cu formarea păstăilor. Calendaristic depunerea ouălor începe în prima sau a doua decadă a lunii iunie, durând până în august, fiind deosebit de intensă la mijlocul lunii iunie. Ouăle sunt depuse izolat, sub epiderma frunzelor tinere şi în interiorul păstăilor în formare. în acest scop, cu ajutorul rostrului femela perforează pereţii păstăii şi în orificiul ros este depus oul, apoi acoperit cu o substanţă brună, ce se vede bine pe suprafaţa păstăii. Intr-o păstaie pot fi depuse 1 -3 ouă. Femelele pentru pontă preferă păstăile mai mari. O femelă depune în medie 150 ouă. Depunerea ouălor se eşalonează pe perioada iunie-august. Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele apar eşalonat, începând de la sfârşitul 236

lunii iunie şi până în luna august. Larvele apărute se hrănesc cu seminţele verzi. Perioada larvară durează 16-20 zile. în luna iulie larvele ajung la completa dezvoltare, rod un orificiu în peretele păstăii prin care le părăsesc, migrând în stratul superficial al solului, unde la 5-7 cm adâncime se transformă în pupe în celule de pământ. Stadiul pupai durează 10-15 zile. De la sfârşitul lunii iuhe şi până în septembrie are loc transformarea în adulţi, care rămân în cămăruţele pupale pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa seminţelor de lucemă atacă lucerna, sparcetă, trifoiul, sulffna şi alte plante leguminoase. Atacă atât adulţii, cât şi larvele. Adulţii hibernanţi la început rod epiderma şi parenchimul frunzelor de lucemă, iar mai târziu perforează mugurii, bobocii florali şi florile, consumând organele interne. In urma atacului mugurii şi florile se usucă şi cad, plantele nu formează nici Mpini, nici seminţe. La atacuri puternice, plantele sunt defoliate complet. Larvele pătrund în păstăile tinere şi rod pereţii şi seminţele încă verzi ale acestora. O larvă atacă mai multe păstăi. La invazii mari frecvenţa păstăilor atacate poate ajunge la 80-90%. într-o inflorescenţă se pot găsi până la 7 păstăi atacate, iar într-o păstaie la 3-5 larve. O larvă distruge până la 5 seminţe. Mai puternic sunt atacate semănăturile de lucemă din prima coasă lăsate pentru seminţe şi mult mai puţin cele din coasa a doua. Daune deosebit de mari gărgăriţa seminţelor de lucemă produce în anii secetoşi şi în deosebi în semănăturile de lucemă, care se folosesc timp de 3-4 ani pentru producerea seminţelor, unde producţia este redusă peste 60-70 % din recoltă. înmulţirea gărgăriţei seminţelor de lucerna este deseori frânată de activitatea diferitor insecte entomofage, aşa ca Habrocytus microgasteris Kurd., Eupelmus microzonus Forst, Tetrastichus brevicornis Nees., Chrysomalla roseri Forst. ş. a. Combatere. Măsuri agrotehnice. Primăvara efectuarea boronitului sau a discuitu­ lui semănăturilor de lucemă; strângerea resturilor vegetale şi arderea lor; izolarea spaţială a noilor semănături de cele vechi la o distanţă de 4-6 km; folosirea semănăturilor pentru producerea seminţelor nu mai mult de doi ani; cosirea lucernei pentru nutreţ verde şi fân în faza îmbobocirii sau la începutul înfloririi lucernei. Tratamente chimice se aplică în anii de invazii la începutul îmbobocirii lucernei (10-15% boboci florali) şi apoi la începutul formării păstăilor (10-25%) şi în masă (35-60 % păstăi) la depăşirea PED (20-40 adulţi/100 mişcări cu fileul entomologie), înainte de depunerea ouălor cu aceleaşi produse ca şi la gărgăriţa frunzelor de lucemă (Phytonomus variabilis Herb.). Gărgăriţa galicolă a lucernei - Tychius medicaginis Bris. Sin.: Tychius argentellus Desbr. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae Răspândire. Gărgăriţa galicolă a lucernei este o specie răspândită în toate ţările din Europa, Asia Mijlocie şi Mică. Descriere. Adultul are corpul oval-convex, de 2-2,5 mm lungime. Partea dorsală a corpului este acoperită cu solzi deşi de culoare roşcată sau gălbuie, uneori albă-argintie lucioasă, iar ventral cu solzi de culoare deschisă. Pe partea laterală şi pe elitre prezintă 237

1 '"i"J F

%Jş^JF 1

^

a

dungi longitudinale înguste, de culoare albă. JP^pk C\ Rostrul este curbat în jos, de culoare brună^ffCflrJll^II roşcată. Antenele sunt geniculate şi măciucate, de culoare brună-închisă, roşcate în afară de măciucă, care este neagră (fig. 93). Om are 0,6 mm lungime, este oval-alungit,

i .^p t' de culoare galbenă-deschisă. 2 J. M ^ l . ,j , • Larva este apodă-eucefală, la completa Fig. 93. Garganţagahcolaalucernei ^ ^ ^ ^ z ^ ^ ^ ^ c ^ (Tychius medicaginis Bns.): ^ l u n g i m e . C o r p u l e s t e de c u l o a r e ^ de 3 ; 5 1 - adult; 2 - lăstar de lucerna cu fructe , , ,„ . ^ ' scurţi, de culoare roşcata r T A / 1 W J w i . . acopent cur penşonran,

sănătoase (a) şi atacate (b) (dupa Kolobova)

,

_ ,T „ ,

,

„

_

w

cu capsula cefahca de culoare galbena-roşcată Pupa este albă, de 2-2,3 mm lungime. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa galicolă a lucernei are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de insectă adultă în stratul superficial al solului la 5-10 cm adâncime. Primăvara, după începerea vegetaţiei plantelor de lucemă, de obicei în a douajumătate a lunii mai, adulţii părăsesc locurile de hibernare şi apar în culturi, hrănindu-se cu tulpinile fragede şi frunzele de lucemă. Mai târziu, după formarea bobocilor florali, adulţii migrează spre inflorescenţele în formare, unde rod orificii în boboci, hrănindu-se cu organele generative ale florii. După 2-3 săptămâni de hrănire pentru maturarea sexuală are loc copulaţia şi ponta, care coincide cu faza înfloririi lucernei. Pentru depunerea ouălor, femela perforează cu rostrul baza florii şi depune câte un ou la partea inferioară a sepalelor. Incubaţia durează 4-5 zile. Larva apărută se hrăneşte cu ovarul florii. Ca urmare a secreţiei salivare, ţesuturile vegetale se hipertrofiază, formându-se astfel o gală caracteristică. Frecvent gala se formează doar ca urmare a roaderii bobocilor florali de către femelă, fără ca aceasta să depună ouă. Stadiul larvar durează 2-3 săptămâni. Ajunsă la completa dezvoltare, larva roade un orificiu în pereţii galei, şi migrează în sol la o adâncime de 5-10 cm, unde formează o căsuţă pupală, în care se transformă în pupă, iarpeste câteva zile - în insecte adulte, care rămân în aceste căsuţe, în diapauză, până în primăvara următoare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa galicolă a lucernei atacă lucerna cultivată şi spontană. Atacă atât adulţii cât şi larvele. Adulţii rod tulpinile, lăstarii tineri şi organele florale, care în urma atacului se usucă. Larvele se hrănesc cu ovarul florilor şi cu ţesutul vegetal hipertrofiat din gale. Pagube deosebit de mari gărgăriţa galicolă a lucernei produce în anii secetoşi, când producţia de seminţe poate fi redusă cu 20-30%. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru combaterea gărgăriţei seminţelor de lucemă (Tychiusflavus Becker). Gărgăriţa rădăcinilor de lucerna - Otiorrhynchus ligustici L. Sin.: Brachyrrhinus ligustici L., Aramnychnus ligustici L. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Otiorrhynchidae) Pe rădăcinile de lucerna se întâlnesc trei specii de gărgăriţe: Sitona longulus G., Otiorrhynchus ligustici L. şiPlagionotus floralis Pali. Insă mai frecvent se întâlneşte şi produce daune mai mari gărgăriţa rădăcinilor de lucemă (Otiorrhynchus ligustici L ) . 238

Răspândire. Gărgăriţa rădăcinilor de lucerna este larg răspândită în multe ţări din Europa, America de Nord şi Orientul Apropiat. Descriere. Adultul are corpul de 10-13 mm lungime, bombat dorsal, de culoare neagră, acoperit cu solzi deşi, alungiţi, cenuşii-cafenii, care formează numeroase pete mai închise şi neregulate. Rostrul este scurt, prevăzut cu o carenă mediană longitudinală. Antenele sunt geniculate, de culoare neagră. Pronotul este mai lat decât lung, însă mai îngust decât elitrele, punctat şi acoperit cu o pubescenţă culcată rară şi fină. Elitrele sunt ovale şi convexe, cu striuri fine longitudinale şi acoperite cu granule foarte mici şi plate. Elitrele sunt concrescute, iar aripile posterioare lip­ sesc, de aceea gândacul nu poate zbura. Picioarele sunt puternice, de culoare neagră, femurele anterioare prezintă câte un dinte pe latura internă (fig. 94).

Fig. 94. Gărgăriţa răclăcinilor de lucerna (Otiorrhynchus ligustici L.):

Oul are până la 1 mm lungime, este oval, la 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - rădă­ depunere de culoare albă-lăptoasă, iar peste 1-2 zile cină de lucerna atacată de larve; devine de culoare galbenă-închisă. 5 - lăstar de lucerna atacat de adult (după Săvescu) Larva este apodă-eucefală, la completa dezvol­ tare, are corpul de 8-14 mm lungime, uşor curbat, acoperit cu perişori aspri, de culoare albă-gălbuie, cu capul brun. Pupa are 8-12 mm lungime, de culoare galbenă. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa rădăcinilor de lucemă are o generaţie la doi sau trei ani. Iernează în stadiul de adult şi larvă în sol, la adâncime de 20-60 cm. Primăvara devreme, în prima sau a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura solului la 10 cm adâncime ajunge la 6,5-9 °C, iar temperatura medie zilnică a aerului este de 12-13 °C, apar adulţii care migrează pe diferite plante leguminoase, preferând lucerna şi trifoiul. Adulţii hibernanţi se hrănesc perforând frunzele în mod neregulat. Insectele sunt mai active dimineaţa, în amurg şi în timpul nopţii, iar în zilele înnourate şi ziua. Această specie se înmulţeşte pe cale sexuată şi partenogenetic, deoarece masculii se întâlnesc într-un număr foarte redus. După o lună de la apariţie, în mod obişnuit, pe la sfârşitul lunii aprilieînceputul lunii mai, când temperatura medie zilnică a aerului se ridică peste 13-14 °C, femelele încep să depună ouăle, care durează peste două luni, însă cele mai multe ouă sunt depuse în mijlocul lunii mai şi până în iulie. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe de câte 8-15 ouă, în stratul superficial al solului la adâncime de 2-5 cm (în solurile afânate până la 10 cm) la baza plantelor, în jurul rădăcinilor diferitor plante leguminoase - lucerna, trifoi, sparcetă ş. a. O femelă depune 300-400 ouă, uneori până la 900. Ouăle sunt foarte sensibile la oscilaţiile condiţiilor climatice, pierind în masă în perioadele de secetă. Incubaţia durează 10-30 zile, în funcţie de condiţhle mediului. Larvele din primele vârste se hrănesc cu rădăcinile tinere, subţiri (rădăcinile 239

secundare), iar mai târziu atacă rădăcina principală, pătrunzând în interior ei, unde sapă galerii. Hrănirea larvelor durează până la sfârşitul lunii octombrie, apoi migrează în sol la adâncimi mari de 40-50 cm, uneori până la 75 cm, unde iernează în căsuţe speciale. în primăvara anului viitor larvele îşi reiau activitatea de hrănire, care se prelungeşte până în luna iunie. Dezvoltarea larvelor durează aproximativ 12-13 luni, în care timp năpârlesc de 7 ori, mai rar de 8-9 ori. Ajunse la completa dezvoltare larvele îşi construiesc căsuţe speciale, în care se transformă în pupe. Stadiul pupai durează 20-25 zile. Spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, apar adulţii care nu părăsesc căsuţele pupale decât în primăvara viitoare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa rădăcinilor de lucemă este o insectă polifagă, atacă peste 80 de specii deplante din 19 familii botanice, preferând diferite leguminoase cultivate şi spontane, precum şi hameiul, viţa de vie, sfecla, căpşunul, salata, coacăzul, agrişul ş. a. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, însă pagube mai mari produc larvele. Adulţii rod frunzele, mugurii şi lăstarii. La plantele tinere, imediat dupărăsărire, adulţii rod frunzele sau le retează de la colet ceea ce duce la compromiterea culturii. La plantele mai dezvoltate rod frunzele în mod neregulat, lăsând doar nervura principală Larvele atacă rădăcinile diferitor plante şi mai ales cele de lucerna, săpând numeroase galerii. Plantele atacate se smulg uşor din sol, treptat se îngălbenesc şi se usucă Ca urmare, în culturile de lucerna apar vetre, lipsite complet de plante. La invazii mari, când se înregistrează atacuri puternice a larvelor, pagubele produse pot ajunge până la compromiterea totală a culturii. Populaţia gărgăriţei rădăcinilor de lucerna este limitată de diferiţi entomofagi, dintre care un rol important are musca Aphiochaeta rufipes Flln., care distruge până la 50% de adulţi. Combatere. De regulă se aplică măsuri preventive: amplasarea noilor culturi de leguminoase la cel puţin un kilometru distanţă faţă de cele vechi; deoarece adulţii se deplasează numai prin mers, se recomandă izolarea culturilor prin şanţuri-capcane de 30-40 cm adâncime, care se sapă cu pluguri speciale, pământul fiind ridicat cu cormana plugului pe partea culturii ce se protejează. Pentru distrugerea insectelor, adâncul şanţurilor se tratează cu diferite insecticide. Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazii când în primăvară timpuriu densitatea insectelor bibernante depăşeşte PED (100 adulţi/100 mişcări cu fileul entomologie), la începutul perioadei preovipozitare a adulţilor utilizându-se aceleaşi produse pesticide ca şi pentru gărgăriţa frunzelor de lucemă (Phytonomus variabilis Hrbst.). Molia seminţelor de lucerna - Laspeyresia medicaginis Kuzn. Sin.: Endopsia medicaginis VI. Kuzn. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia seminţelor de lucemă este răsrihdtămmulteţăriclmEu^ Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 8-12 mm, iar lungimea corpului de 5-6 mm. Culoarea corpului şi a aripilor anterioare este cenuşie. Pe aripile anterioare, la marginea costală se disting pete şi dungi albe, dispuse oblic, iar spre partea externă prezintă câte o pată semilunară de culoare brună, mărginită de dungi bronzate. Aripile posterioare sunt mai deschise şi înconjurate cu franjuri scurte. 240

Oul la depunere este de culoare albă, iar mai târziu rozoviu, de formă elipsoidală, de 0,5-0,6 mm lungime şi de 0,3 mm lăţime. Larva la completa dezvoltare are corpul de 5,5-7,0 mm lungime, de culoare galbenă, în afară de cap care este bruniu-deschis. Pupa are 4-5 mm lungime, de culoare galbenă-brunie. Biologie şi ecologie. Molia seminţelor de lucemă are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă matură într-un coconmătăsos, în stratul superficial al solului (5-7 cm) la baza plantelor. în primăvară, pe la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie larvele părăsesc locurile de hibernare şi migrează mai aproape de suprafaţa solului, unde îşi confecţionează un nou cocon mătăsos, în interiorul căruia se transformăînpupă Stadiul de pupă durează 8-11 zile. Transformarea în pupe este mult eşalonată, de aceea şi zborul fluturilor durează de la începutul lunii iunie până în a doua decadă a lunii august. Primii fluturi de obicei apar în perioada de diferenţiere ainflorescenţelor şi înflorire a lucernei, hrănindu-se câteva zile cunectarul florilor de lucemă, apoi are loc copulaţia. După 5-7 zile de la apariţie, femelele încep să depună ouăle. Ouăle sunt depuse izolat, iar uneori câte două pe frunzuliţele încă nedesfăcute din vârful lăstarilor, în apropierea nervurilor centrale. Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele apărute migrează şi pătrund în bobocii florali, în flori sau în păstăile tinere, unde la început se hrănesc cu elementele florale, iar mai târziu perforează pereţii păstăilor tinere, de regulă la partea lor bazală şi se hrănesc cu seminţele în formare. Ca urmare organele atacate se ofilesc şi cad. Evoluţia stadiului larvar durează20-30 zile. Ajunse la maturitate larvele părăsesc păstăile, perforând din nou pereţii lor, migrează în stratul superficial al solului, unde îşi confecţionează câte un cocon mătăsos, în care şi rămân pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia seminţelor de lucemă este o specie monofâgă Atacă, în stadiul de larvă diferite soiuri de lucerna La apariţia lor, larvele se hrănesc puţin timp cu elementele florale, apoi instalându-se în păstăi consumă seminţe verzi. O larvă până a ajunge la maturitate poate ataca 5-6 păstăi verzi, consumând parţial sau total seminţele din acestea. Păstăile atacate sunt uşor deformate în regiunea orificiilor de pătrundere a larvelor şi prezintă orificii mai largi de părăsire. In interiorul păstăilor se distinge o ţesătură rară din fire mătăsoase cu excremente de culoare neagră şi seminţele roase parţial şi neuniform. Daune mari produce mai ales în culturile de semincere de lucemă din al treilea şi al patrulea an de vegetaţie. în unii ani pierderile de sămânţă pot ajunge până la 90%. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la gărgăriţa seminţelor de lucemă (Tychius flavus Becker.). Vespea seminţelor de lucerna - Eurytoma roddi Guss. Sin.: Bruchophagus medicaginis Kolch., B. roddi Guss. Ord. Hymenoptera, Fam. Eurytomidae Răspândire. Viespea seminţelor de lucemă este larg răspândită în toate regiunile globului, unde se cultivă sau cresc spontan diferite specii de Medicago: Europa, America, Africa de Nord, Asia Centrală, Australia şi Noua Zelandă. Descriere. Adultul (femela) are corpul de 1,3-1,8 mm lungime, de culoare neagrălucioasă în afară de partea distală a tibiilor mediane şi posterioare, inclusiv picioarelor care sunt galbene-brune. Capul este mai lat decât toracele, cu antenele geniculate şi 241

măciucate la vârf, acoperite cu perişori. Toracele este bombat şi lat. Abdomenul este lucios, de forma unui ou puţin mai lung decât toracele, în partea inferioară este drept sau slab bombat, fusiform, pedunculat şi se termină cu un ovipozitor. Aripile sunt transparente şi acoperite cu o pubescenţă fină. Masculul este asemănător femelei dar este mai mic având corpul de 1,0-1,5 mm lungime, zvelt, de aceeaşi culoare ca şi femelele, cu abdomenul mic, oval, cu antene lungi şi păroase (fig. 95). Oul are 0,2-0,22 mm lungime şi 0,08 mm lăţime, Fig. 95. Viespea seminţelor de de formă eliptică, pedicelat, care este de 2-3 ori mai lung decât oul; chorionul este neted şi transparent. lucerna (Eurytoma roddi Larva este apodă-eucefală, la completa Guss.): dezvoltare are corpul de 2-2,4 mm lungime, uşor 1 - adult; 2 - ou; 3 - larvă; 4 - păstăi de lucerna atacate (după Kolobova) curbat. Culoarea variază în funcţie de vârstă - la început verzuie, iar la maturitate roşcată. Pupa are 1,8-2,5 mm lungime, de culoare brună-negricioasă, de tip liber. Biologie şi ecologie. Viespea seminţelor de lucerna are 2 generaţii pe an, uneori parţial şi a treia. Iernează în stadiul de larvă matură în interiorul seminţelor de lucerna atacate şi depozitate în magazii sau rămase în câmp după recoltare, prin diferite deşeuri etc. In primăvară, în cursul lunii aprilie are loc transformarea larvelor hibernante în pupe, care este eşalonată şi durează o perioadă de până la două săptămâni. Stadiul de pupă durează 10-14 zile. Adulţii apăruţi rod un orificiu în săminţă, prin care ies şi încep să zboare. Apariţia insectelor are loc la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, când temperatura medie zilnică ajunge la 18-20 °C şi coincide fenologic cu faza de îmbobocire şi înflorire a lucernei. Zborul adulţilor durează de regulă timp de o lună, iar în anii cu primăveri reci, apariţia lor se reţine, eşalonându-se până la mijlocul lunii iulie. Zborul în masa al viespilor are loc în a doua şi a treia decadă a lunii iunie, obişnuit în faza de apariţie a primelor păstăi de lucerna spontană. Longevitatea adulţilor din această generaţie este cuprinsă între 3-14 zile, femelele trăind până la 3 săptămâni. Viespile zboară la soare în căutarea florilor de lucerna şi alte leguminoase pe care se hrănesc cu nectar. După 2-3 zile de la apariţie are loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor începe îndată ce seminţele din primele păstăi ajung în faza de coacere în lapte. Ouăle sunt introduse de femelă cu ajutorul ovipozitorului în seminţele de lucerna, care se găsesc în faza de lapte. Într-o sămânţă este depus un singur ou, în cazuri rare pot fi depuse câte două. Prolificitatea unei femele diferă foarte mult - de la 15 până la 65 de ouă. Incubaţia durează 6-9 zile. Larvele apărute se hrănesc cu conţinutul semilichid al seminţelor. Dezvoltarea larvei în sămânţă durează20-25 zile, trecând prim trei vârste. O mare parte din larve (83-96%) din cauza lipsei de umiditate în această perioadă cad în diapauză estivală şi îşi continuă dezvoltarea în primăvara anului următor. în condiţii de secetă larvele pot rămâne în diapauză 1 -2 ani. Ajunse la maturitate, larvele se transformă în pupe în interiorul seminţei atacate. Stadiul de pupă durează 18-14zile. Dezvoltarea primei generaţii durează 24-34 zile. 242

Apariţia adulţilor din a doua generaţie are loc în prima jumătate a lunii iulie, iar zborul în masă se eşalonează până în a douajumătate a lunii august. Larvele acestei generaţii se dezvoltă pe culturile semincere de lucemă, precum şi pe lucerna sălbatică, pe sulfină şi leguminoase spontane. în unii ani, se dezvoltă şi a treia generaţie parţial, larvele căruia se dezvoltă pe lucerna regenerată după a doua coasă şi pe diferite leguminoase spontane. Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea seminţelor de lucemă este cea mai frecventă şi cea mai dăunătoare din toate speciile acestui gen, întâlnite în culturile semincere de lucemă Atacă în stadiul de larvă, care se dezvoltă în seminţe, consumând în întregime conţinutul lor; rămâne intact numai tegumentul, care deseori prezintă orificii prin care au ieşit adulţii. In general o larvă în cursul vieţii sale distruge conţinutul unei seminţe, însă uneori poate trece dintr-o sărninţă în alta. In unii ani pierderile de săfninţă, produse de acest dăunător în culturile semincere de lucerna, se ridică până la 23-52% din producţia de seminţe. înmulţirea acestei viespi este semnificativ frânată de activitatea organismelor entomofage, îndeosebi parazite, aşa ca Habrocytus medicaginis Gah., Eutelus bruchophagii Gah., Tetrastichus bruchophagi Ashm., Geniocerus bruchophagi Ash. ş.a, care parazitează în unii ani până la 80-90% din larvele seminifagului. Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică în general măsuri agrotehnice, ca şi pentru gărgăriţa seminţelor de lucemă (Tychiusflavus Becker.). Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în culturile serninciere la invazii masive şi depăşirea PED (30-50 viespi/l 00 mişcări cu fileul entomologie), la începutul formării păstăilor (10-25% păstăi) sau la formarea lor în masă (35-60% păstăi), înainte de depunerea ouălor, utilizându-se aceleaşi produse ca şi pentru ploşniţa lucernei (Adelphocoris lineolatus Goeze.), gărgăriţa frunzelor de lucerna (Phytonomus variabilis Herb.) şi gărgăriţa seminţelor de lucemă (Tychius flavus Beck.) cu care se combate concomitent. Ţânţarul sau musculiţa galicolă a florilor de lucerna - Contarinia medicaginis Kieff. Ord. Diptera, Fam. Cecidomyidae (Itonididae) în culturile semincere de lucerna se întâlnesc cu dăunătoare mai multe specii de diptere Cecidomyidae cunoscute popular sub denumirea de ţânţari galicoli, aşa ca: ţânţarul mugurilor (Dasyneura ignorata Wachte.), ţânţarul galicol al frunzelor (Jaapiella medicaginis Rub.), ţânţarul galicol al florilor (Contarinia medicaginis Kieff), ţânţarul galicol al păstăilor (Asphondylia milă Wacthb.), însă cea mai răspândită şi mai dăunătoare specie mtâlnită în culturile semincere de lucemă este ţânţarul galicol al florilor de lucemă (Contarinia medicaginis Kieff), care în anii favorabili de înmulţire poate compromite recolta de seminţe. Răspândire. Ţânţarul galicol al florilor de lucemă este răspândit în toate ţările din Europa Centrală. Descriere. Adultul are corpul zvelt de 1,6-2,0 mm lungime, de culoare galbenăcenuşie, iar posterior şi dorsal de culoare negricioasă, acoperit cu perişori scurţi. Capul este de culoare negricioasă, cu ochii mari ce ocupă cea mai mare parte a lui. Antenele sunt lungi, formate din 14 articule. Picioarele sunt lungi, castanii, pubescente; farsele 243

Fig. 96. Ţ â n ţ a r u l galicol al florilor

de lucerna (Contarinia medicaginis Kieff.): 1 - adult; 2 - lăstar de lucerna cu boboci florali sănătoşi (a) şi atacaţi transfor­ maţi în gale (b); 3 - gală secţionată cu larve (după Kolobova)

formate din 5 articule, pretarsul prevăzut cu 2 gheare şi un empodiu. Aripile sunt cenuşii, acoperite cu perişori fini, mai lungi decât abdomenul, cu 3 nervuri longitudinale. Abdomenul la femelă se terrnină cu un ovipozitor telescopic (fig. 96). Oul este oval, de 0,2 mm lungime, de culoare albă, în partea posterioară prezintă un pedicel. Larva este apodă-hemicefală, la completa dezvoltare are corpul de 2-3 mm lungime, uşor subţiat în partea anterioară, de culoare galbenă. In partea ventrală, pe primul segment toracic prezintă o spatulă stemală, bilobată, având rol în mişcările prin sărituri la părăsirea galei. Pupariul este galben, se găseşte într-o gogoaşă mătăsoasă. Biologie şi ecologie. Ţânţarul galicol al florilor de lucerna are trei generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură în stratul superficial al solului, la 4-8 cm adâncime. In primăvară, în cursul lunilor aprilie-mai, când temperatura aerului ajunge la 10 °C, iar umiditatea solului este înaltă (40-100%), larvele hibernante se transformă în pupe, apoi în insecte adulte.

Apariţia adulţilor este mult eşalonată, în funcţie de condiţiile climatice (temperatură şi precipitaţii). Temperaturile scăzute şi predpitaţiile reduse din această perioadă împiedică apariţiile adulţilor din primăvară Apariţia adulţilor începe din a doua jumătate a lunii mai sau începutul lunii iunie şi durează timp de20-25 zile. Intensitatea zborului creşte dimineaţa şi spre seară După 2-3 zile de la apariţie are loc copulaţia şi depunerea ouălor, care durează 15-20 zile. Femela depune ouăle în grupe de câte 8-30 bucăţi în fiecare boboc floral. O femelă depune în medie 30-70 ouă. Incubaţia durează 4-10 zile. Larvele apărute rămân în bobocul floral până la completa dezvoltare, hrănindu-se cu organele interne ale florilor. într-un boboc pot fi de la 2 până la 14 larve. Dezvoltarea stadiului larvar, în funcţie de temperatură, durează 13-20 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc bobocii florali şi pătrund în sol, unde se transformă în pupe. In anii cu climat cald şi secetos o mare parte din larve pier în sol, până a se transforma în pupe, contribuind semnificativ la reducerea populaţiei dăunătorului, de aceea populaţia generaţiei a doua este mai puţin numeroasă. Stadiul de pupă durează 12-14 zile. Dezvoltarea generaţiei de vară durează 25-35 zile. Zborul insectelor din a doua generaţie începe din a doua jumătate a lunii iunie şi durează până la mij locul lunii iulie, insă apariţia în masă are loc în a treia decadă a lunii iunie. Zborul insectelor din a treia generaţie începe la sfârşitul lunii august-septembrie. Larvele acestei generaţii, ajunse la completa dezvoltare iernează în sol. înmulţirea insectei 244

este mult favorizată de o umiditate mai înaltă, de aceea în anii cu precipitaţii abundente, precum şi pe terenurile irigate, această specie este unul dintre principalii dăunători ai culturilor de lucerna seminceră. Pierderile de seminţe pot ajunge la 40-80%. In afară de aceasta, însămânţarea lucernei în rânduri dese favorizează mult înmulţirea insectei, şi din contra, culturile rare, însămânţate la intervale ca şi plantele prăsitoare, nu sunt favorabile pentru dezvoltarea dăunătorului din cauza unui microclimat uscat. Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul galicol al florilor de lucemă este o insectă monofagă, atacă diferite specii de lucemă cultivată şi spontană. Atacă larvele, care se dezvoltă în bobocii florali, distrugând organele florale şi hipertrofiază floarea care nu se mai deschide, transformându-se într-o gală-piriformă de culoare albăstrie sau violetă. Bobocii florali atacaţi cad, inflorescenţele rămân golaşe. Pagubele produse la culturile semincere de lucerna în anii cu umiditatea ridicată se ridică până la 40-80% din producţia de seminţe recoltate. înmulţirea ţânţarului galicol al florilor de lucemă este limitată în mare măsură de numeroase specii entomofage, mai ales parazite, aşa ca: Systasis encyrtoides Wlk., Omphole chryseis Grah., Inosteiia contariniae Szepl. etc. Combatere. De regulă se aplică măsuri agrotehnice ca şi pentru gărgăriţa seminţelor de lucemă (Tychius flavus Beck.) care ţin sub control populaţiile acestui dăunător. Tratamente chimice speciale se aplica numai în culturile seminciere în anii de invazii la începutul apariţiei bobocilor florali (10-15% boboci) şi depăşirea PED (5 0 musculiţe/ 100 mişcări cu fileul entomologie), înainte de depunerea ouălor, utilizându-se aceleaşi pro­ duse ca şi în combaterea gărgăriţei frunzelor de lucemă (Phytonomus variabilis Herb.).

2.3.

DĂUNĂTORII CULTURILOR DE SPARCETĂ

Tripsul sparcetei - Odontothrips loti Haliday. Sin.: Odontothrips ulicis Pries., Thrips loti Haliday., Physopus ulicis Uzel. Ord. Thysanoptera, Fam. Thripidae Răspândire. Tripsul sparcetei este răspândit în majoritatea ţărilor din Europa. Descriere. Adultul are corpul alungit şi îngust de 1,3-1,6 mm lungime, de culoare brună-neagră Antenele sunt filiforrne cenuşii, iar articulele al treilea şi al patrulea sunt galbene. Aripile sunt lungi înguste şi franjurateriar cele anterioare sunt de culoare cenuşie-întunecată. Tibiile anterioare au pe partea internă câte un dinte lung în formă de cârlig. Oul este reniform, de 0,22-0,25 mm lungime şi 0,14-0,16 mm lăţime. Larva este asemănătoare cu insecta adultă, însă are corpul de culoare galbenă. Biologie şi ecologie. Tripsul sparcetei are 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură în stratul superficial al solului, într-o cămăruţă formată din grăuncioare de pământ. Primăvara, în luna mai, larvele năpârlesc şi se transformă în insecte adulte, care ies la suprafaţa solului şi se urcă pe plante sau zboară în căutarea plantelor-gazdă. Apariţia adulţilor are loc în cursul lunii iunie, odată cu înflorirea sparcetei. Insectele apărute se hrănesc cu seva din ţesuturile organelor tinere. După o perioadă scurtă de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle în ţesutul vegetal al mugurilor sau în ţesuturile 245

pedunculului irrfloresceriţei sau în interionil bobocilor florali ai sparcetei. într-o inflorescenţă sunt depuse peste 100 ouă. Larvele apărute se hrănesc sugând sucul celular din organele infestate. Stadiul larvar durează 12-15 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele migrează în sol, unde îşi confecţionează o căsuţă nimfală. Peste 3-6 zile apar adulţii, care dau naştere la o nouă generaţie, ce se dezvoltă în cursul lunilor iulie-august. Larvele ultimei generaţii, ajunse la maturitate se retrag în sol, unde îşi formează o căsuţă, în care iernează Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul sparcetei este o specie florifagă. Atacă diferite specii de legumimoase cultivate şi spontane, preferând sparcetă, trifoiul şi lucerna. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, care se hrănesc sugând conţinutul celular al organelor tinere: muguri, frunze şi inflorescenţe, hi urma atacului, organele atacate se deformează, se îngălbenesc, se usucă şi cad. In anii de invazii, pagubele produse de acest dăunător se ridică la 10-30% din producţia de seminţe. Densitatea numerică a populaţiilor de tripşi este simţitor redusă de unele specii prădătoare: Chrysopidae şi Anthocoridae, care distrug în mod constant ouăle, larvele şi insectele adulte. Combatere. Se combate simultan cu viespea seminţelor de sparcetă (Eurytoma onobrychidis Nik.). Gărgăriţa seminţelor de sparcetă - Bruchidius unicolor Oliv Sin.: Bruchidius olivaceus Germ., B. canus Gyll., B. calabrius Schilse. Ord. Coleoptera, Fam. Bruchidae Răspândire. Gărgăriţa seminţelor de sparcetă este răspândită în Europa Centrală şi de Sud, precum şi în Asia Mică. Descriere. Adultul are corpul oval, de 2,4-3,5 mm lungime, de culoare neagră sau cenuşie-închisă, dorsal (pronotul şi elitrele) cu o pubescenţă deasă cenuşie sau galbenă-brunie, iar ventral cenuşie-deschisă. Capul este scurt, mai îngust decât pronotul spre partea inferioară. Ochii sunt mari. Pronotul transversal, conic, dorsal uşor convex şi punctat. Scutelul este mic, dreptunghiular. Elitrele sunt mai lungi decât late, insă nu acoperă ţ complet abdomenul cu marginile paralele, uşor | convexe dorsal şi cu dungi uniforme (fig. 97). Oul este oval-alungit, de 0,6 mm lungime şi 0,2-0,3 mm lăţime, cu chorionul neted de culoare galbenă-verzuie. Larva este apodă-eucefală, la maturitate are corpul de 2,8-3,0 mm lungime, uşor curbat, cu segmentele toracice puternic lăţite de culoare Fig. 97. Gărgăriţa seminţelor de albă-gălbuie, iar capsula cefahcăbrună sparcetă (Bruchidius unicolor Oliv.): Pupa are 2,5-3 mm lungime, de culoare 1 - adult; 2 - fruct şi seminţe de sparcetă atacate (după Vernigor)

246

albă-brunie.

Biologie şi ecologie. Gărgăriţa seminţelor de sparcetă are o generaţie pe an. Iernează ca larvă sau insectă adultă în seminţele atacate în câmp sau în depozite. Adulţii hibernanţi apar în culturile de sparcetă primăvara târziu, pe la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie. Zborul masiv al adulţilor coincide fenologjc cu faza de înflorire a sparcetei şi formării păstăilor. Gărgăriţele hibernante, pentru maturarea sexuală se hrănesc în culturile de sparcetă cu polenul florilor şi parenchimul sepalelor, precum şi pe alte plante cultivate şi spontane (susai, floarea- soarelui, lucemă, grâu, dovleac etc). După o scurtă perioadă de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor coincide cu formarea păstăilor. Femela depune ouăle pe păstăile tinere sau ajunse la creşterea maximă. Ouăle sunt depuse izolat, fiind lipite de peretele păstăii. Pe o păstaie sunt depuse mai multe ouă. O femelă depune până la 50 ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apărute rod peretele păstăii, apoi tegumentul bobului şi pătrund în interior, hrănindu-se cu conţinutul seminţelor. într-o sernmţăpătrund mai multe larve, dar se dezvoltă numai una singură. Dezvoltarea larvelor durează până la recoltarea sparcetei. Ajunse la completa dezvoltare, rămân să hiberneze în interiorul seminţelor în câmp, în seminţele scuturate sau în depozite. In unii ani, o parte din larve se transformă în pupe, din care în cursul lunilor august-septembrie apar adulţii ce dau naştere la o nouă generaţie. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa seminţelor de sparcetă atacă diferite specii de sparcetă, lucemă şi măzăriche, preferând sparcetă. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, dar pagube mai mari produce larva. Adulţii atacă frunzele, florile, producând pagube neînsemnate. Larvele consumă, parţial sau total, conţinutul seminţei, lăsând intact numai tegumentul ce prezintă orificii circulare, prin care au ieşit afară adulţii. în urma atacului greutatea seminţelor este redusă cu 35-45%, iar capacitatea de germinare scade până la 45-75%. în anii de invazii pagubele de pe urma acestei gărgăriţe se pot ridica până la 30-35% din producţia de seminţe. înmulţirea gărgăriţei seminţelor de sparcetă este frânată de activitatea unor specii himenoptere, care parazitează ouăle, larvele şi pupele gărgăriţei, printre care un rol mai însemnat au: Lathromeris senex Gresc, Habrocytus medicaginis Gah., Brachycircus ornatus Kriceh., precum şi acarianul prădător Pediculoides ventricosus Nesp. ş. a. Combaterea. Se combate simultan şi prin aceleaşi măsuri ca şi viespea seminţelor de sparcetă (Eurytoma onobrychidis Nik.). Viespea seminţelor de sparcetă - Eurytoma onobrychidis Nik Ord. Hymenoptera, Fam. Eurytomidae Răspândire. Viespea seminţelor de sparcetă este larg răspândită în multe ţări din Europa, Asia şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 2,5-3,5 mm lungime la femele, şi de 2,0-2,5 mm lungime la masculi, de culoare neagră, în afară de extremităţile tibiilor, tarselor şi a ovipozitorului care sunt de culoare castanie-gălbuie. Capul şi toracele prezintă numeroase puncte adânci şi reflexe argintii. Antenele sunt formate din 5 articule, iar măciuca din 3. Metatoracele este rugos, cu aspect reticulat. Aripile sunt incolore, cele anterioare sunt mai lungi, având 2,2 mm lungime, şi mai late decât cele posterioare. Abdomenul este oval, cu segmentul al 4-lea mai lung. 247

Oul este oval, transparent, de 0,15-0,2 mm lungime, pedunculat. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 2,0-2,8 mm lungime, curbat, mai subţire la extremităţi, de culoare albă sau verde-galbenă, cu capul mai întunecat, lucitor, ce poartă două mandibule puternice, bidinţate, de culoare brună. Pupa are 2-2,5 mm lungime, la început de culoare albă-gălbuie, iar mai târziu devine brună-negricioasă. Biologie şi ecologie. Viespea seminţelor de sparcetă are 1 -2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă în seminţele de sparcetă infestate şi depozitate sau scuturate în câmp. Primăvara, larvele hibernante se transformă înpupe, în interiorul seminţelor în care au iernat. Spre sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie apar adulţii, care perforează pereţii păstăilor, zburând în culturile de sparcetă. Apariţia lor coincide, de obicei, fenologic cu faza îmbobocirii şi mfloririi sparcetei. Zborul viespii este foarte eşalonat şi durează până la sfârşitul lunii iulie. Femela depune ouăle sub tegumentul seminţelor verzi. într-o seminţă este depus un singur ou. O femelă depune până la 150 ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apărute se hrănesc cu conţinutul seminţelor, distrugându-le parţial sau total. Evoluţia stadiului larvar la temperaturi cuprinse între 18,9-26,8 °C durează 17-21 zile. Ajunse la maturitate, majoritatea larvelor rămân în interiorul păstăilor infestate pentru hibernare, iar o parte se transformă în pupe din care apar adulţii, ce rod un orificiu în tegumentul seminţei, ies afară şi dau naştere la o nouă generaţie, ce se dezvoltă parţial în cursul lunilor august-septembrie. Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea seminţelor de sparcetă este o insectă monofagă. Atacă diferite specii de sparcetă cultivată şi spontană. Este cea mai frecventă şi mai dăunătoare specie de insecte întâlnite în culturile semincere de sparcetă. Atacă în stadiul de larvă, care consumă parţial sau total conţinutul seminţei. Procentul de infestare a seminţelor de sparcetă variază de la un an la altul între 20-90%. înmulţirea viespii seminţelor de sparcetă este semnificativ frânată de activitatea diferitor organisme entomofage, în deosebi parazite, dintre care un rol mai important au aşa specii ca: Tetrastichus brevicornis Nees., T. rosellae Nees., Habrocytus medicaginis Gah., Eutelus bruchophagii Gah. etc. Combatere. In combaterea acestui dăunător rol important au măsurile preventive: recoltarea semincerilor de sparcetă la timp pentru evitarea pierderilor de seminţe; curăţitul seminţelor infestate de cele sănătoase; folosirea sau distrugerea tuturor resturilor de la treieratul sparcetei, pentru a evita zborul viespilor din aceste deşeuri; efectuarea boronitului timpuriu al semincerilor de sparcetă pentru distrugerea larvelor hibernante din seminţele scuturate; folosirea seminţei sănătoase pentru semănat; amplasarea noilor culturi de sparcetă de cele vechi la o distanţă de 1 -1,5 km; folosirea alternativă pentru seminţă şi pentru fân a suprafeţelor ocupate cu sparcetă; păstrarea seminţelor la temperaturi joase de-40 °C, timp de 5 zile, care provoacă pieirea tuturor larvelor. Tratamente chimice se aplică numai în culturile semincere în anii de invazii, la începutul formării păstăilor sau la formarea lor în masă şi depăşirea PED, înainte de depunerea ouălor cu Actellic 50 EC (1,0-1,5 l/ha) în culturile semincere de leguminoase perene.

248

CAPITOLUL 6 DĂUNĂTORII CULTURILOR TEHNICE ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR Culturile de plante tehnice (sfecla, floarea-soarelui, tutunul, cartoful) prezintă o deosebită importanţă economică, îndeosebi pentru industrie, de aceea ocupă un loc important în agricultura Moldovei. Insă producţia poate fi influenţată în mare măsură, atât cantitativ cât şi calitativ, de atacul diferitor specii de animale dăunătoare, care se referă la mai multe grape sistematice (nematozi, acarieni, insecte, rozătoare), dintre care cel mai mare număr îl formează insectele. Printre acestea se numără o serie de dăunători polifagi şi oligofagi, care atacă plantele pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, de la însămânţare şi până la recoltare. Dintre speciile de dăunători ce prezintă o importanţă practică deosebită se numără: nematodul sfeclei (Heterodera schachtii Schmidt), viermii sârmă (Agriotes sp.), viermii cenuşii (Agrotis sp.), viermii albi (Melolontha sp.), puricii de pământ ai sfeclei (Chaetocnema sp.), gărgăriţa cenuşie a sfeclei (Bothynoderes punctiventris Germ.), răţişoarele (Tanymecus sp.), molia sfeclei (Scrobipalpa ocelatella Boyd.), omizile defoliatoare (Margaritia sticticalis L., Mamestra brassicae L.), molia florii-soarelui (Homoeosoma nebulella Hb.), tripsul tutunului (Thrips tabaci Lind.), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata Say.) etc. în caz de invazii, aceste specii, produc daune mari, iar uneori pot compromite cultura în întregime. De aceea, cunoaşterea dăunătorilor şi măsurilor de combatere integrată a lor este o sarcină profesională de primă importanţă a specialităţilor - agronomi. Aceasta le va permite să intervină la timp, corect din punct de vedere ecologic dar şi justificate economic.

6.1. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE SFECLĂ Nematodul sfeclei - Heterodera schachtii Schmidt Sin.: Heterodera schachtii minor Schm., Tylenchus schactii Schm. Ord. Ţylenchida, Fam. Heteroderidae Răspândire. Nematodul sfeclei este răspândit în majoritatea ţărilor din Europa, America, Asia, Africa, Australia. Descriere. Adultul prezintă dimorfizm sexual pronunţat. Femela are corpul de 0,6-0,8 mm lungime şi de 0,4-0,5 mm lăţime, de forma unei lămâi. Femelele tinere sunt de culoare albă-gălbuie, iar cele mature sunt brune, acoperite cu o cuticulă groasă, lipsită de striuri transversale, cu un desen sub formă de linii dispuse în zig-zag şi punctat neuniform, în partea anterioară corpul se îngustează într-un gât scurt, la capătul căruia se află capul cu stiletul cu care înţeapă şi suge seva din ţesuturi. Masculul are corpul viermiform, striat, de 1,3-1,6 mm lungime, cu un stilet masiv de 25-28 u, iar în regiunea cefalică cu 3-4 inelari cuticulate (fig. 98). Oul este de formă oval-alungită, de 110 u. lungime şi 42 [x lăţime, de culoare brună. Larva are corpul filiform, incolor, de 0,45-0,55 mm lungime, cu cuticula în regiunea 249

orificiului anal fin striată transversal, în partea posterioară subţiat, iar în cea anterioară prezintă un stilet puternic, de 23-25 u. lungime. Biologie şi ecologie. Nematodul sfeclei are de la 2-3 până la 5-6 generaţii pe an, în funcţie de o serie de factori, dintre care mai importanţi sunt: tempera­ tura şi umiditatea solului, planta-gazdă, tipul de sol, pH, sistemele de asolament, Fig. 98. Nematodul sfeclei (Heterodera epocile de semănat şi recoltat, soiul de schachtii Schmidt): sfeclă cultivat etc. Iernează sub formă de 1 - larvă; 2 - umflătură pe rădăcină de sfeclă, chişti, care reprezmfâtegimentul femelei formată de femelă; 3 - femelă; 4 - plantă de sfeclă moarte în interiorul cărora se pot găsi de atacată (după Korabu) la 200 până la 800 de larve şi ouă. Primăvara, când temperatura ajunge la 10 °C, iar umiditatea solului este ridicată încep să apară larvele, care are loc treptat şi uneori poate dura câţiva ani. Apariţia larvelor din chişti este stimulată şi de secreţia perişorilor absorbanţi ai plantei. Larvele apărute se deplasează în sol în căutarea plantelor de hrană, parcurgând adesea distanţe mari. Găsind planta preferată, larvele pătrund în ţesuturile tinere, mai ales în apropierea vârfului de creştere, unde se fixează în poziţie verticală şi se hrănesc intens, năpârlind de 4 ori, trecând prin 5 vârste. Evoluţia larvară durează 30-50 de zile. După cea de-a doua năpârlire, larvele încep să se diferenţieze pe sexe: în masculi mobili şi femele imobile. După năpârlire corpul larvei-femelă se măreşte luând treptat forma de pară. Partea anterioară a corpului este fixată în ţesuturile plantei, iar cea posterioară prin ruperea cuticulei plantei, iese în exterior ca o proeminenţă. Masculii după fecundarea femelelorpier, iar femelele mature după împerechere secretă o substanţămucilaginoasă, care formează în partea posterioară a corpului aşa-numitul „sac oviger" sau ootecă în care femela depune 100-150 ouă, rareori mai mult (uneori până la 600). După un timp, sacii ovigeri se desprind de corpul femelei şi se află liber în sol, din care apar larve în acelaşi an, care la rândul lor dau naştere la o nouă generaţie. Spre toamnă, de obicei începând cu luna august femelele îşi schimbă culoarea, devin brune, cuticula se întăreşte transformându-se în chişti, în interiorul cărora se găsesc numeroase ouă (de la200 până la 500-800). Chiştii rămân în sol pentru hibernare, până în primăvara viitoare, iar în condiţii nefavorabile (mai ales la uscăciune) o parte de chişti rămân inactivi, uneori până la 10 ani. Majoritatea chiştilor se localizează în sol la adâncime de 30-40 cm, uneori până la 1 m. La infestări puternice ale solului de nematodul sfeclei, într-un dm3 de sol se înregistrează până la 9000 de chişti. Dezvoltarea unei generaţii în condiţii optime (temperaturi cuprinse între 18-28 °C, umiditatea relativă între 50-90%) durează 4-8 săptămâni. Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul sfeclei este un dăunător polifag. Atacă peste 60 specii de plante cultivate şi spontane din diferite familii: Chenopodiaceae, Polygonaceae, Cruciferae etc., preferând în mod deosebit sfecla. Produce daune mari în 250

culturile de sfeclă pentru zahăr şi furajeră, la care atacă rădăcinile. In urma atacului rădăcinile principale stagnează în creştere, rămân scurte şi subţiri, iar cele secundare (radicelele) se dezvoltă foarte mult şi se îndesesc, căpătând un aspect caracteristic, sub forma unor smocuri sau tufe de peri, pe care se pot observa mici umflături albe-gălbui cu diametrul de 1 mm, care nu sunt altceva decât femelele nematodului, denumite şi „chişti", care suntpline cu ouă. Atacul nematodului se manifestă de obicei spre sfârşitul lunii iunie, pe plante izolate sau în vetre. La plantele atacate, frunzele interne rămân mici, pipernicite, de culoare caracteristică verde-închis; frunzele laterale se ofilesc, apoi se îngălbenesc şi se usucă. La atacuri puternice producţia de sfeclă pentru zahăr poate fi redusă până la 60%, iar conţinutul de zahăr până la 15%. In reducerea populaţiei acestui nematod un rol însemnat îl joacă unele boh, provocate de diferite specii de ciuperci. Combatere. In combaterea acestui nematod se aplică în general măsuri preventive: respectarea unui asolament raţional; adrnimstrareamgrăşămintelor organice naturale; semănatul timpuriu al sfeclei în terenuri bine pregătite; pe solele puternic infestate cultivarea plantelor nepreferate de nematod (muştar, porumb, sorg, orz, secară, grâu, trifoi, lucemă, sparcetă, cartof etc), care reduc până la 35-60% din populaţiile acestui dăunător; distrugerea florei spontane, care sunt plante-gazde intermediare; utilizarea soiurilor rezistente la atacul acestui nematod. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop. Sin.: Doralisfabae Scop., Aphispapaveris Fabr. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele negru al sfeclei este răspândit pe tot globul. Descriere. Femela apteră are corpul globulos de 1,6-2,5 mm lungime, de culoare neagră-mată sau uşor lucitoare, acoperită dorsal cu un strat subţire de ceară albă Antenele sunt scurte, nedepăşind două treimi din lungimea corpului, formate din 6 articule din care al treilea este de o dată şi jumătate mai lung decât al patrulea. Articulul bazai şi porţiunea terminală sunt negre, iar celelalte articule sunt galbene-deschis, aproape albe. Picioarele sunt relativ scurte, cu femurele anterioare brune-deschise, iar cele mediane şi posterioare, precum şi vârful tibiilor şi farsele sunt negre. Tuberculii laterali de pe protorace, precum şi acei de pe primul şi al 8-lea segment abdominal sunt dezvoltaţi. Corniculele sunt cilindrice, negre, de 0,24-0,35 mm lungime. Coada este mai scurtă şi groasă, conică, de culoare neagră, de 0,15-0,25 mm lungime prevăzută cu peri subţiri. Femela aripată are corpul de 1,5-2,6 mm lungime, de culoare neagră, lucioasă. Abdomenul verdenegricios cu reflexe verzui şi dungi transversale negre. Antenele sunt negre, puţin mai scurte decât corpul. Articulul al 3-lea antenal este prevăzut cu 11 -20 de senzile olfactive. Picioarele, corniculele şi coada au culoarea şi structura ca şi la formele aptere (fig. 99). Oul este oval-alungit de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere galben-verzui, iar mai târziu devine negru strălucitor. Larva este asemănătoare cu femela apteră, având dimensiunile corpului mai mici. Biologie şi ecologie. Păduchele negru al sfeclei are până la 10 generaţii pe an, este 251

o specie migratoare. Iernează în stadiul de ou la baza mugurilor sau în crăpăturile scoarţei, pe tulpinile şi ramurile unor arbuşti ornamentaţi, aşa ca vonicerul (Evonymus europaeus L.), lemnul râios (E. verrucosa Scop.), călinul (Viburnum opulus L.), iasomia = jasminul de grădină (Philadelphus coronarius L.) etc, care suntplante gazde-primare ale dăunătorului. în primăvară, în luna aprilie, la pornirea în vegetaţie a arbuştilor, când temperatura medie zilnică ajunge la 7-9°C, din ouăle hiber­ nante apar larvele care se hrănesc Fig. 99. Păduchele negru al sfeclei pe frunze sau pe seama lăstarilor (Aphis fabae Scop.): 1 - femelă aripată; 2 - femelă apteră; 3 - larvă; 4 - nimfă; fragezi, sugând seva din ţesuturi. 5 - frunze de sfeclă atacate; 6 - lăstar şi inflorescenţe După 12-14 zile de hrănire larvele atacate (după Brunner). ajung la completa dezvoltare şi se transformă în femele fundatrix (matcă), care dau naştere pe cale partenogenetică şi vivipar la câteva generaţii (3-4) de femele fundatrigene. hi unii ani, înmulţirea aridului pe arbuşti are loc atât de intens încât la 1 m liniar de ramuri se înregistrează peste 18 mii de indivizi. De regulă, începând cu generaţia a doua de fundatrigene, când temperatura aerului depăşeşte 14-17 °C, de rând cu femelele aptere apar şi formele aripate care părăsesc arbuştii pe care au apărut şi migrează pe diferite plante-gazde secundare ierboase, la care colonizează frunzele şi tulpinile. Migrarea formelor aripate începe în a doua jumătate a lunii mai şi are loc în zilele călduroase, de obicei dimineaţa şi seara pe timp liniştit, fără vânt. Părăsirea completă a arbuştilor corespunde fenologic cu ligmficarea lăstarilor. hi culturile de sfeclă păduchele la început se instalează pe marginea terenurilor, apoi treptat se răspândeşte şi în centru. Ajuns pe sfeclă, dăunătorul se înmulţeşte foarte intens, dând primele 2-3 generaţii în care predomină femelele aptere, iar mai târziu şi femelele aripate. Fiecare femelă dă naştere la 5-10 larve pe zi, iar în total 70-80, uneori până la 120-150 şi chiar mai mult. Larvele apărute se hrănesc cu seva din ţesuturi, dezvoltându-se foarte repede. După 10-15 zile de hrănire ajung la maturitate şi se transformă în femele virginogene, care la rândul lor dau naştere partenogenetic şi vivipar la noi generaţii de femele virginogene. Înmulţirea în masă a păduchelui are loc în lunile iunie-iulie, formând colonii masive pe frunze, tulpini şi inflorescenţe. Spre toamnă, la sfârşitul lunii augustseptembrie în coloniile de virginogene apar formele sexupare, care retromigrează pe arbuştii unde dau naştere la formele sexuate (masculi aripaţi şi femele aptere). După copulaţie, femelele depun pe tulpinile şi ramurile arbuştilor câte 3-4 ouă, care rămân pentru iernare. în 252

condiţii climatice optime pentru dezvoltarea păduchelui negru (temperaturi de 23-28 °C şi umiditatea relativă de 60-80%), o generaţie a afidului se dezvoltă în curs de 10-12 zile. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al sfeclei este un dăunător polifag. Atacă peste 200 specii de plante-gazde secundare cultivate şi spontane, printre care cele mai preferate sunt sfecla pentru zahăr şi furaj, bobul, fasolea, hrişcă, trifoiul, mazărea, macul, bumbacul, spanacul, porumbul, măzărichea, meiul, floarea-soarelui, loboda, ştirul, pălămida, susaiul ş. a. Pagubele cele mai mari le produce însă la culturile de sfeclă pentru zahăr şi îndeosebi la seminceri. Adulţii şi larvele colonizează frunzele, lăstarii, florile şi tulpinile pe care le înţeapă şi sug seva din ţesuturi. In urma atacului are loc răsucirea frunzelor şi un dezechilibru fiziologic al plantelor cu consecinţe asupra cantităţii şi calităţii producţiei. La atacuri puternice se înregistrează până la 6920 de indivizi pe o plantă. Plantele atacate stagnează în creştere, frunzele se brunifică, se usucă şi dau producţii scăzute. In anii de invazii producţia de sfeclă pentru zahăr se reduce până la 25-32%, iar conţinutul de zahăr scade până la 0,7-1,7%. Pagube deosebit de mari acest dăunător produce în semincerii de sfeclă, la care atacă îndeosebi lăstarii şi inflorescenţele, producând avortarea şi uscarea florilor. Plantele semincere atacate nu mai fructifică, iar uneori se usucă complet. La atacuri puternice, producţia de sentinţe scade până la 45-72%, sau poate fi compromisă. în afară de daunele directe, păduchele negru al sfeclei este cunoscut şi ca un periculos transmiţător al bolilor virotice la sfeclă, lupin, lucemă, fasole etc. înmulţirea păduchelui negru este controlată de acţiunea unor factori abiotici, ca temperaturi ridicate, precipitaţii abundente şi biotici - diferite specii de insecte prădătoare: Coccinella septempunctata L., Adalia bipunctata L., Syrphus ribesii L., Chrysopa prasina Burm. etc. şi parazite: Aphidius fabarum Marsh., Praon objectum Hal., Aphelinus chaonia Walk. etc. Apreciind valoarea prădătorilor faţă de acest afid, s-a constatat că afidofâgul Coccinella 7-punctata L. este unul din cei mai constanţi. O buburuză consumă până la 400 afide, iar o larvă între 600 şi 900 de păduchi, reducând simţitor populaţiile acestui afid. Combatere. Se recomandă măsuri agrotehnice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: asolamente raţionale şi o rotaţie corespunzătoare a culturilor; arătura adâncă de toamnă; fertilizarea echilibrată; pregătirea unui pat germinativ de calitate; utilizarea unei seminţe cu însuşiri biologice superioare, care să asigure o răsărire uniformă; distragerea sistematică a buruienilor din familiile Ghenopodiaceae şi Compozite în special a lobodei, ştirului şi pălămidei, care sunt plante-gazdă intermediare ale acestui dăunător; amplasarea culturilor noi de sfeclă cât mai departe (peste 2 km) de păduri şi distrugerea arbuştilor, care constituie plante gazdă-primare pentru dăunător; cultivarea sfeclei în terenuri bine pregătite, fertilizate şi aplicarea tehnologiilor progresiste, asigurându-se astfel o dezvoltare mai viguroasă a plantelor, care sunt mai rezistente la atacul afidului. Combaterea chimică se realizează prin aplicarea de tratamente în timpul perioadei de vegetaţie în caz de invazii, la semnalarea atacului şi formării primelor colonii de afide, înainte de răsucirea frunzelor, la depăşirea PED (15 afide/plantă, la o frecvenţă a plantelor infestate de 5-20%). La infestări de până la 5% plante se aplică tratamente chimice pe marginea culturii pe o fâşie de 40-60 m sau a vetrelor atacate. In caz de atac a peste 253

20% din plante, iar raportul între prădători şi afide este de peste 1:30 - l :40, ce nu poate frâna înmulţirea în masă a păduchelui, se aplică tratarea culturilor în totalitate prin rotaţie cu unul dintre următoarele produse: Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Actara 25 WG (0,1 kg/ha), Dursban 480 EC (0,8 l/ha), Bl - 58 Nou (0,5-1,0 l/ha), Sumithion 50 EC (0,6-1,0 l/ha), Bastar 40 EC (0,8-1,0 l/ha), Diazol 60 EC (0,6-0,8 l/ha) etc. Pentru a obţine o eficienţă înaltă, se vor stropi mai ales părţile inferioare ale frunzelor, unde se găsesc coloniile cu păduchi. La invazii mari tratamentele se repetă după 8-10 zile. Păduchele rădăcinii sfeclei - Pemphigus fuscicornis Koch. Sin.: Amyclafuscicornis Koch. Ord. Homoptera, Fam. Pemphigidae Răspândire. Păduchele rădăcinii sfeclei este răspândit în Europa şi America de Nord. Descriere. Femela apteră are corpul oval-alungit, de 2,1-2,6 mm lungime şi de 1,35-1,40 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie sau verzuie-cenuşie, acoperit cu o secreţie ceroasă, care formează un înveliş ceros fin. In partea posterioară a abdomenului prezintă peri albi-argintii ceroşi de 1,0-1,5 mm lungime pe care îi pierde când ies din sol, însă aceştia se refac repede când insectele se reîntorc în sol. Partea dorsală a capului, antenele, picioarele şi plăcile stigmelor sunt brune şi acoperite cu secreţie ceroasă fină. Ochii roşii sau negri formaţi din 3 facete. Antenele sunt scurte, nu mai lungi decât capul, la formele de vară formate din 5 articule, iar la cele hibernante din 6 articule. Corniculele lipsesc. Femela sexupară este aripată, are corpul oval alungit, de 2,5 mm lungime, capul, toracele, antenele şi picioarele sunt brune-negre, iar abdomenul alb-gălbui, acoperita cu o secreţie ceroasă fină. Antenele sunt formate din 6 articule. Corniculele lipsesc. Masculul şi femela generaţiei amfigone sunt apteri, au forma de larve şi fără aparat bucal. Femelele au dimensiuni mai mari decât masculii şi sunt de culoare verde, iar masculii gălbui (fig. 100). Larva de vârsta 1 este foarte mobilă, de aceea este numită larvămigratoare, are corpul zvelt oval-alungit, de 0,7-0,86 mm lungime, de culoare verzuie sau cenuşie-gălbuie şi acoperit cu o secreţie ceroasă fină. Biologie şi ecologie. Păduchele rădăcinii sfeclei are până la 8-13 generaţii pe an. Iernează în stadiul de femelă apteră partenogenetică în sol, la 20-60 cm adâncime, rareori până la 100-110 cm. în general, iernează pe terenurile unde s-a cultivat sfecla şi pe cele înburuienite cu lobodă, spanac alb, spanac roşu şi alte chenopodiacee spontane. Primăvara, când temperatura solului la adâncimea Fig. 100. Păduchele rădăcinii sfeclei hibernării ajunge la 7-8 °C, are loc (Pemphigus fuscicornis Koch.): - femelă aripată, 2 - femelă apteră; 3 - larvă, maturizarea organelor de reproducere, rădăcină de sfeclă atacată (după Brunner). iar când temperatura depăşeşte 10-12 °C, 254

femelele hibernante fără a-şi relua activitatea de hrănire pe cale partenogenetică şi vivipară, dau naştere la 15-30 de larve la adâncimi de cea 20 cm, apoi pier. Prolificitatea femelelor depinde de condiţiile climatice de dezvoltare a păduchelui în toamnă. Aceasta este mai mare în toamnele uscate şi calde. Pentru dezvoltarea totală a embrionilor este necesară o sumă de temperaturi pozitive la adâncimea de 30 cm de 460-490 °C. în general apariţia larvelor se înregistrează în a douajumătate a lunii mai. Larvele apărute sunt foarte mobile, o parte rămân pe rădăcinile chenopodiaceelor spontane, care sunt plante intermediare ale dăunătorului, iar o altă parte iese la suprafaţa solului şi migrează în căutarea plantelor de hrană. în perioada migrării, larvele cu ajutorul vântului, apei, insectelor, uneltelor de muncă etc, sunt transportate şi în culturile de sfeclă. Vântul cu o intensitate de 3,5 m/sec, le ridică şi le transportă la câteva zeci de metri. Pe măsură ce viteza vântului creşte, posibilitatea de răspândire este mai mare. Culturile de sfeclă sunt populate de acest dăunător după o lună de la începutul apariţiei larvelor din generaţia hibemantă, aproximativ spre sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie. La început focarele dăunătomlui apar pe marginea culturilor de sfeclă. In momentul găsirii plantelor preferate, larvele pătrund în sol şi se instalează pe rădăcinile acestora, unde încep să se hrănească intens. După 9-14 zile de la începutul hrăniţii larvele ajung la maturitate şi se transformă în femele aptere, forma de vară, care partenogenetic şi vivipar, dau naştere la o nouă generaţie. Spre deosebire de femelele din generaţia de iarnă, acestea ajung mult mai repede lamaturitate, dezvoltarea embrionilor făcându-se la 9-11 zile, pe când la femelele hibernante în 30-40 zile. în perioada de depunere a larvelor, femelele migrează spre suprafaţa solului, la adâncimi cuprinse între 5-25 cm, în funcţie de sol şi structura lui. Prolificitatea femelelor de vară variază de la 40 până la 80-120 larve. în urma suprapunerii generaţiilor ce se datoreşte condiţiilor de hrană, începând din luna mai până în luna octombrie putem întâlni larvele migratoare. Creşterea populaţiilor acestui afid se înregistrează în cursul lunilor iulie-august, uneori chiar la începutul lui septembrie, variind în funcţie de temperatură şi zonă. în aceeaşi vreme formarea focarelor noi are loc pe contul migraţiei intensive a larvelor, care deosebit de active sunt în timpul nopţilor calde şi uscate. înmulţirea şi răspândirea păduchelui sunt determinate de gradul de îmburmenire puternică a culturilor de sfeclă cu specii de chenopodiacee, temperatura aerului peste 24-25 °C şi umiditatea relativă sub 50%. Spre sfârşitul lunii august-începutul lumi septembrie, mai ales în straturile superficiale ale solului, o parte din larve se transformă în nimfe, apoi în femele partenogenetice aripatesexupare. Numărul acesta este redus, deoarece o mare parte pier datorită condiţiilor nefavorabile. După apariţie femelele aripate migreazăpe plop, unde dau naştere la formele sexuate, masculi şi femele. După copulaţie femelele depun ouă hibernante, care însă nu joacă nici un rol în ciclul biologic al acestei specii, deoarece pier în timpul iernii sau dacă nu pier, atunci larvele de fundatrix care iau naştere în primăvară pier înainte de a se reproduce. Fiind o specie xerofilă, frecvenţa şi intensitatea atacului păduchelui rădăcinilor de sfeclă depinde foarte mult de tipul de sol şi de prelucrarea lui. Verile cu temperaturi între 24-26 °C şi cu o umiditate relativă între 3 5 şi 60 % sunt favorabile pentru dezvoltarea în masă a acestui dăunător. O influenţă negativă o au verile umede şi irigaţia. 255

Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele rădăcinii sfeclei este o specie oligofagă; atacă diferite chenopodiacee cultivate şi spontane. Atacul se manifestă în vetre, adulţii şi larvele (X)lonizând rădăcinile şi în special radicelele din care sug conţinutul celular. In urma atacului radicelele pier, rizocarpul plantei se ofileşte şi poate fi scos uşor din sol. Atât pe rădăcina atacată, cât şi în sol în regiunea radicelelor, se pot observa coloniile păduchelui, care prezintă nişte aglomerări albe-argintii formate din exuviile larvare şi din secreţiile ceroase ale dăunătomlui, precum şi un puf alb caracteristic, produs de insecte. La infestări puternice plantele atacate îşi pierd turgescenţa şi nu-şi mai revin, se îngălbenesc şi se usucă Rădăcinile puternic atacate, scoase din sol, au un aspect flasc, zbârcit, tinzând spre mumifiere. Pe timp ploios, rădăcinile încep să putrezească, datorită unor bacterioze sau micoze (Fusarium sp.). Plantele mai puţin atacate ce rămân în cultură, pierd foarte mult cantitativ şi calitativ, ha unii ani producţia de rădăcini se reduce cu 30% şi mai mult, conţinutul de zahăr scade cu 3,5-4,3%, iar producţia de zahăr-până la 180-200 kg/ha. Pagube deosebit de mari se înregistrează în anii secetoşi, mai ales în a doua jumătate a verii. înmulţirea acestui dăunător este controlată într-o mare măsură de activitatea numeroaselor organisme entomopatogene şi entomofage, printre care cele mai eficace sunt: Chloropisca glabra Mg., Coccinella septempunctata L., Syrphus sp. etc. Combatere. In combaterea dăunătomlui un rol important au măsurile preventive: aplicarea unui asolamemt raţional; distrugerea permanentă a buruienilor şi în special a chenopodiaceelor (loboda, spanacul porcesc ş.a.); recoltarea tuturor rădăcinilor din câmp; aplicarea mgrăşămintelor organice şi minerale; izolarea în spaţiu a culturilor noi de sfeclă faţă de cele vechi; efectuarea arăturilor adânci prin care se scot la suprafaţă o serie de colonii, realizându-se astfel o mortalitate de 80-95%; irigarea culturilor de sfeclă în lunile de vară Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazii puternice, mai ales în vetrele atacate, în perioada de migrare în masă a larvelor şi o frecvenţă a plantelor infestate de peste 20% şi când înmulţirea afidului nu poate fi frânată de activitatea speciilor entomopatogene şi entomofage. Combaterea chimică se realizează cu aceleaşi produse ca şi pentru păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae Scop.). La invazii mari tratamentele pot fi repetate peste 6-7 zile. Ploşniţa neagră a sfeclei - Polymerus cognatus Fieb. Sin.: Poeciloscylus cognatus Fieb. Ord. Hemiptera, Fam. Miridae Răspândire. Ploşniţa neagră a sfeclei este răspândită în partea centrală şi de sud a Europei de Vest, în Africa de Nord, Turcia, Mongolia şi China. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 3,5-4,6 mm lungime, de culoare neagră sau neagră-brunie, pe alocuri galbenă-verzuie, acoperit cu perişori argintii sau albi, foarte fiagili, care cad cu uşurinţă Pe părţile laterale ale toracelui prezintă o pată neagră, mătăsoasă Rostrul este format din 4 articule. Antenele sunt brune-negricioase, formate din 4 articule. Pronotul şi hemielitrele sunt fin punctate. Marginea posterioară apronotului este de obicei mai deschisă la culoare. Hemielitrele prezintă pete roşii. Tarsele picioarelor sunt formate din trei articule, la care articulul al doilea al tarselor posterioare este mai lung decât primul (fig. 101).

256

Oul este oval-alungit, de 0,9-1,0 mm lungime şi 0,25 mm lăţime, la depunere de culoare gălbuie, iar mai târziu devine portocaliu. în partea mediană este uşor curbat, la cea posterioară rotunjit şi puţin îngustat, iar în partea anterioară este plat şi cu o pată brună. Larva este asemănătoare cu adultul, are 1,1 -3,5 mm lungime, la ecloziune de culoare galbenă-verzuie, cu ochii roşii, iar la maturitate verde-închis, cu peri aspri de culoare brună. Pe partea dorsala a abdomenului prezintă o pată rotundă de culoare neagră. Biologie şi ecologie. Ploşniţa neagră a sfeclei are 3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou, în nervurile Fig. 101. Ploşniţa negră a sfeclei frunzelor sau în tulpinile unor plante (Polymerus cognatus Fieb.): ierboase, mai ales ale leguminoaselor 1 - adult; 2 - ouă în peţiolul frunzei; 3 - larvă, perene (lucemă, sparcetă, trifoi etc.). Ouăle 4 - frunză atacată; 5 nimfă (după Bogdanovhibernante sunt foarte rezistente la Katikov) temperaturi reduse şi pot suporta tempe­ raturi de până la 40-44 °C. Primăvara, spre sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, când temperatura aerului depăşeşte 13-14 °C, încep să apară larvele. Apariţia larvelor este determinată în mare măsură de condiţiile climatice, de aceea în primăverile călduroase şi uscate o mare parte din ouăle hibernante pier. Larvele apărute se hrănesc în culturile de leguminoase perene, pe tulpini şi frunze pe care le înţeapă şi sug seva din ţesuturi, producând daune deosebit de mari. Stadiul larvar durează25-30 zile, timp în care larvele năpârlesc de 5 ori. Spre sfârşitul lunii mai larvele ajung la maturitate şi se transformă în insecte adulte, care migrează din leguminoasele perene în culturile de sfeclă industrială, pe seminceri şi alte plante. Ploşniţa neagră a sfeclei în timpul migraţiei se poate deplasa în zbor până la 3 -4 km şi mai mult. Migrarea în masă a ploşniţei are loc spre sfârşitul lunii mai şi până în a doua jumătate a lunii iunie. După o perioadă de 5-8 zile de hrănire pentru maturarea sexuată, femelele încep să depună ouăle. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 8-10 în tulpini, în peţiolul şi nervurile frunzelor de sfeclă şi alte plante. O femelă depune în medie 140-250 ouă Incubaţia durează 7-12 zile. Larvele apărute se hrănesc cu seva din ţesuturile plantelor. Stadiul larvar al generaţiei a doua durează 20-30 zile. Ajunse la maturitate, larvele se transformă în insecte adulte, care dau naştere la o nouă generaţie. Femelele din ultima generaţie în cursul lunilor septembrie-octombrie depun ouăle de iarnă în tulpinile fragede şi în peţiolii frunzelor diferitor plante. Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa neagră a sfeclei este o specie polifagă. în afară de sfeclă atacă numeroase plante cultivate şi spontane, care aparţin la diferite 257

genuri şi familii: lucerna, sparcetă, trifoiul, soia, măzărichea, cartoful, floarea-soarelui, diferite plante medicinale e t c , preferând însă sfecla pentru zahăr şi diferite plante oleaginoase. Această specie este considerată drept unul din cei mai importanţi dăunători ai culturilor de sfeclă pentru zahăr. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, care înţeapă şi sug seva din ţesuturile plantelor. In urma unui atac intens, frunzele se răsucesc, se brunifică şi se usucă, ceea ce are repercusiuni asupra producţiei. Pagube mai mari produce în cul­ turile semincere, la care în urma atacului lăstarilor şi inflorescenţelor se usucă, iar florile avortează şi cad. La atacuri puternice, producţia de seminţe poate fi compromisă. In afară de daunele directe acest dăunător este cunoscut şi ca un transmiţător al unor boli virotice, precum şi a unor ciuperci fitopatogene, sporii cărora pătrund în plante, prin mţepăturile de ploşniţe. înmulţirea ploşniţei este frânată de activitatea unor specii entomofage, printre care un rol semnificativ au: Polynemapratensphaga Wall., Euphoriana unifomis Gah., Anagrus ovidentatus Gr., Anthocoris nemorum L. etc. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae Scop.). Gândăcelul sfeclei sau gândăcelul atomaria -Atomaria linearis Steph. Sin.: Atomaria betae. Macq.,A pygmaea Heer. Ord. Coleoptera, Fam. Cryptophagidae Răspândire. Gândăcelul sfeclei este răspândit în multe ţări din Europa de Vest şi Africa Descriere. Adultul este de talie mică, are corpul alungit şi uşor turtit dorso-ventral, de 1,2-1,8 mm lungime şi 0,24-0,26 mm lăţime, de culoare brună-închisă, aproape neagră. Pronotul este aproape pătrat. Pe pronot şi elitre prezintă puncte dese şi o pubescenţă fină roşcată. Antenele sunt măciucate, formate din 10 articule de culoare ruginie sau galbene (fig. 102). Oul este oval-alungit, uşor curbat, de 0,4 mm lun­ gime şi 0,16 mm lăţime, de culoare albă, strălucitoare. Larva la completa dez­ voltare are corpul de 2,5-3 mm lungime şi 0,5-0,7 mm lăţime, acoperit cu perişori rari de culoare albicioasă aproape transparentă, cu capul plat, galben-bruniu. Antenele sunt triarticulate. Picioarele sunt scurte, cu gheare lungi. Ultimul (al 9-lea) segment abdominal Fig. 102. Gândăcelul sfeclei este bruniu şi se terniină cu două (Atomaria linearis Steph.): 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă; 5 - 6 - germini şi plantule urogomfe în formă de croşete, atacate (după Petruha) recurbate spre interior şi în sus. 258

Pupa are 1,6-2 mm lungime, albă, semitransparentă, acoperită cu peri aspri subţiri şi lungi. Ultimul segment abdominal prezintă 2 apendice lungi, ascuţite. Biologie şi ecologie. Gândăcelul sfeclei are o generaţie pe an. Iernează ca adult în sol la adâncime de până la 15 cm sau pe sub resturile vegetale în câmp, pe marginea drumurilor, în fâşiile forestiere şi în alte locuri. Unii adulţi pot ierna la adâncimi mai mari, uneori până la 120 cm sau mai mult. Adulţii hibernând sunt foarte rezistenţi la ger şi pot suporta temperaturi de până la -20 °C şi mai mult. Primăvara adulţii hibernând apar foarte devreme şi migrează în stratul superficial al solului, când temperatura medie zilnică ajunge la 2-3,6 °C, iarmaximul apariţiei adulţilor se înregistrează când temperatura depăşeşte 6-8°C. Adulţii apăruţi se hrănesc cu diferite resturi vegetale de sfeclă, plante spontane etc. La început adulţii hibernanţi se deplasează prin mers, iar la temperaturi, de peste 17-19°C încep să zboare, mai ales seara pe timp liniştit, fără vânt sau la un vânt foarte slab. Pe timp cald zboml adulţilor poate dura toată noaptea. în această perioadă adulţii migrează în masă în culturile noi de sfeclă pentru zahăr - planta preferată a dăunătorului, concentrându-se pe aceste culturi în unii ani în număr foarte mare (800-1000, uneori până la 2600 adulţi/m2). în timpul zilei dăunătorul se află în staturile superficiale ale solului, iar seara şi noaptea iese la suprafaţă Adulţii hibernanţi se hrănesc cu germenii seminţelor, rădăcinile plănuitelor sau pe partea subterană a tulpinii în care produc rosături ovale sau circulare. După o perioadă de hrănire intensă pentru maturarea organelor sexuale, are loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor începe la mijlocul lunii mai, iar în masă are loc în cursul lunii iunie şi durează 1,5-2 luni, până în luna august. Ouăle sunt depuse în sol, de obicei la adâncime de 20-30 cm, în apropierea rădăcinilor. Prolificitatea femelelor este de 40-50 ouă. Incubaţia durează 5-6 zile. Larvele încep să apară pe la sfârşitul lunii mai şi apariţia lor durează până în august sau chiar mai târziu, hrănindu-se pe rădăcinile plantelor. Larvele, la început în condiţii optime de umiditate, se întâlnesc în stratul superficial al solului la adâncime de 4-6 cm, iar mai târziu, mai ales la o umiditate redusă, migrează treptat la adâncimi mari de 80-100 cm şi chiar mai adânc. Stadiul larvar durează 35-40 zile, ajunse la completa dezvoltare, larvele se transformă în pupe, stadiul care durează vara 11-13 zile, iar toamna 16 zile. Adulţii noi încep să apară pe la mijlocul lunii iulie, august-septembrie, şi durează până în octombrie. Spre sfârşitul lunii septembrie - începutul lunii octombrie adulţii apar în masă, mai ales după căderea ploilor, concentrându-se în stratul superficial al solului sau sub resturile vegetale, unde mai târziu rămân pentru iernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândăcelul sfeclei este o specie oligofagă. Atacă diferite specii de sfeclă: sfecla pentru zahăr, sfecla furajeră şi sfecla de masă. Este o specie deosebit de dăunătoare culturilor de sfeclă pentru zahăr. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, însă pagube mai mari le produc adulţii, care primăvara devreme atacă germenii seminţelor, rădăcinile plantulelor, partea subterană a tulpinii, precum şi frunzele cotiledonate în care produc rosături mici-ovale sau rotunde. Daune deosebit de mari se înregistrează în anii cu primăveri reci şi umede, mai ales în culturile rare şi cu plante slab dezvoltate. La invazii mari dăunătorul distruge peste 40-80% de germeni ai seminţelor. Plantele atacate, 259

pe timp uscat pier, cea ce duce la rărirea semănăturilor, în unele cazuri la reânsămânţarea culturii. In afară de daunele directe, această specie contribuie şi la răspândirea agenţilor patogeni care cauzează boala putregaiului germenilor şi al plantulelor. Larvele atacă rădăcinile, provocând daune fără importanţă economică. Combatere. Măsuri preventive: recoltarea tuturor rădăcinilor de sfeclă; strângerea şi distrugerea resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare; efectuarea arăturilor adânci de toamnă; izolarea în spaţiu (la 500-1000 m) a semănăturilor noi faţă de cele vechi; semănatul sfeclei cât mai timpuriu, în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase care sunt mai rezistente la atac. Combaterea chimică a gândăcelului sfeclei se poate realiza prin tratarea seminţelor cu unul din următoarele produse: Carbodan 35 ST (15,0-22,0 l/t), Furadan 35 ST (25,0-30,0 l/t), Montur Forte 23 FS (80-100 g./u.s.), Gaucho 70 WS (90 g. s. a./u. s.) etc. care asigură o protecţie îndelungată a germenilor şi plantulelor. în cazul când nu s-au aplicat tratamente chimice la seminţe, la apariţia plantelor şi depăşirea PED (50 adulţi/m2) se aplică tratamente chimice la plante cu Dursban 480 EC (2,0-2,5 l/ha) etc. Puricii de pământ ai sfeclei - Chaetocnema sp. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Alticidae) In culturile de sfeclă se întâlnesc ca dăunători mai multe specii de purici de pământ ai sfeclei, printre care mai frecvent produc daune de importanţă economică: Chaetocnema concinna Marsh., Ch. breviuscula Fald. şi Ch. tibilias Mg., care în general au o biologie asemănătoare, un mod de atac similar şi se combat prin aceleaşi măsuri. Răspândire. Puricii de pământ ai sfeclei sunt răspândiţi în multe ţări din Europa de Vest şi din Asia, până la Extremul Orient. Descriere. Adulţii au corpul oval-alungit, puternic bombat, la Ch. concinna Marsh, de 1,5-3,0 mm lungme, iar la Ch. breviuscula F. şi Ch. tibialis Dl. de 1,5-2 mm lungime, de culoare neagră-brunie cu reflexe metalice la Ch. concinna Marsh., iar la Ch. breviuscula Fald. şi Ch. tibialis 111. verde-închis cu reflexe metalice arămii în afară de primele 5 articule antenale, tibiile şi tarsele picioarelor care sunt galbene-roşcate. Pe frunte, în apropierea ochilor, prezintă 8-10 puncte mari. Pronotul este punctat. Femurele picioarelor posterioare sunt negre, foarte dilatate, adaptate pentru sărit. Tibiile posterioare la Ch. concinna Marsh, au un dinte lat şi un şanţ vizibil. Elitrele sunt verzui sau castanii, cu puncte dispuse în rânduri longitudinale şi cu interstriurile rugoase (fig. 103). Oul este oval-alungit, de 0,6-0,7 mm lungime şi 0,2-0,3 mm lăţime, de culoare galbenă-deschisă. Larva are corpul alungit, de 3,5-5 mm lungime, de culoare albă, iar capul galben. Pupa are 1,8-2 mm lungime de culoare albă, în partea posterioară cu 2 apendice. Biologie şi ecologie. Puricii de pământ ai sfeclei prezintă o generaţie pe an, iar specia Chaetocnema breviuscula Fald. în unii ani poate avea 2 generaţii pe an. Iernează ca adult pe sub rămăşiţele vegetale, în frunzaml din liziera pădurilor, în stratul superficial al solului, în special pe sectoarele nesăpate. Primăvara apar devreme prin luna aprilie la o temperatură a aerului de 3-4°C, iar când valorile temperaturii ating 10°C gândacii 260

încep să se hrănească. La început se întâlnesc pe diferite Chenopodiaceae şiPolygonaceae spontane, apoi în timpul răsăririi plantelor culti­ vate migrează în culturile de sfeclă, unde continuă să se hrănească. După o perioadă de hrănire şi împerechere, începe depunerea ouălor. Copulaţia şi ponta au loc în luna mai şi durează până la sfârşitul lunii iulie. Ouăle sunt depuse în sol, la o adâncime de 3-5 mm izolat sau în grupe mici de câte 8-12 bucăţi în jurul coletului plantelor de sfeclă. O femelă depune de la 200 până la 240 ouă. Incubaţia durează 11-13 zile, apoi apar larvele, care se hrănesc pe rădăcinile diferitor plante Polygonaceae sau Chenopodiaceae, rozând galerii superfi­ ciale. Stadiul larvar durează26-40 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă în pupe în căsuţe pupale în sol la o adâncime de 5-20 cm. După 10-16 zile apar noi adulţi, care se hrănesc cu frunzele sfeclei, apoiînseptembrieoctombrie migrează în locurile de iernat.

Fig. 103. Purici de pământ ai sfeclei (Alticidae): 1 Chaetocnema breviuscula Fald.; 2 - Ch. concinna Marsh.; 3 - larvă; 4 - pupă; 5 - frunze cotiledonate şi plantule atacate; 6 - frunze de sfeclă atacate (după Verdere vsky)

Plante atacate şi mod de dăunare. Puricii de pământ ai sfeclei atacă diferite specii de plante din familiile Chenopodiaceae (sfecla, spanacul, loboda ş. a.) şi Polygonaceae (măcrişul, troscotul, hrişcă ş. a.), producând pagube mai mari în culturile de sfeclă, mai ales în perioada de răsărire a plantelor. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă. Pagube deosebit de mari produc adulţii care rod epiderma superioară şi mezofilul frunzelor, lăsând intactă epiderma inferioară, sub formă de scobituri mici circulare. Cu timpul, epiderma inferioară rămasă intactă se usucă, se mpe, cauzând ciuruirea frunzelor, care mai târziu pe măsură ce frunzele cresc, se transformă în găuri mai mari cu marginile neregulate, de culoare brună. In afară de frunze adulţii atacă de asemenea şi conul de creştere al plantulelor. în urma atacului frunzele plantelor tinere abia răsărite capătă un aspect de perforaţie şi se usucă. Pagube deosebit de mari se înregistrează mprimăverile călduroase şi secetoase. Când sunt atacate plantele într-o fază de vegetaţie mai înaintată, nu pier, ci numai stagnează în creştere şi. dau producţii scăzute. Larvele puricilor de pământ se dezvoltă pe rădăcini, fără a produce daune mari. Combatere. Ca măsuri agrotehnice se recomandă efectuarea arăturilor imediat după recoltarea sfeclei pentru distrugerea stadiului hibemant al insectei. Distrugerea sistematică a bumienilor chenopodiacee din culturi prin lucrări de întreţinere, contribuie la reducerea atacului şi rezervei biologice. Pregătirea unui pat germinativ de înaltă calitate, bine fertilizat şi un semănat uniform şi cât se poate de timpuriu, ca la apariţia insectelor hibernante plantele să fie cât mai dezvoltate. 261

Combaterea chimică se realizează prin folosirea seminţei tratate cu produse pe bază de carbofuran, care asigură o protecţie îndelungată a plantulelor. în cazul unor invazii puternice şi îndeosebi în anii cu primăveri secetoase mai ales în culturile de sfeclă însămânţate târziu şi cu seminţe netratate, în perioada de la răsărirea plantelor şi până în faza de 4-5 frunze, la depăşirea PED (1 adult/4-5 plantule sau 10 adulţi/m2) se aplică tratamente chimice speciale cu Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Actara 25 WG (0,1 kg/ha), Decis Duplet 36 EC (0,05 l/ha), Decis Forte 120 EC (1,0 l/ha), Dursban 480 EC (2,02,5 l/ha), Zolone 35 EC (2,0 l/ha), BI-58 Nou (0,5-1,0 l/ha) etc. Atunci când se aplică combaterea gărgăriţei cenuşii ai sfeclei, precum şi a altor specii de gărgăriţe se realizează în acelaşi timp şi combaterea puricilor sfeclei. Gândacul testos mare al sfeclei - Cassida nebulosa L. Sin.: Cassida affimis F., C. maculata. F. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae In prezent sunt semnalate peste 50 specii de gândaci ţestoşi dar se întâlnesc mai frecvent şi prezintă o deosebită importanţă economică două specii care adesea se întâlnesc în asociaţie: gândacul ţestos mare al sfeclei (Cassida nebulosa L.) şi gândacul ţestos mic al sfeclei (Cassida nobilis L.). Răspândire. Gândacul ţestos mare al sfeclei este răspândit în Europa de Vest, Asia (China de Nord, Coreea, Japonia) şi în America de Nord. Descriere. Adultul are un aspect caracteristic, uşor de recunoscut. Corpul este oval, de 6-7 mm lungime şi de 3-5 mm lăţime, dorsal uşor convex, acoperit cu o carapace la început de culoare verzuie-gălbuie, apoi devine brun-castaniu cu luciu auriu-metalic, iar ventral este plan şi negru. Marginile pronotului şi elitrelor sunt mult lăţite încât acoperă restul corpului (capul, abdomenul şi toracele), depăşind marginile lui, având aspectul unui scut sau ţeastă de unde şi numele de gândac ţestos. Elitrele au marginile îngroşate şi îndoite orizontal cu numeroase puncte şi pete negre, dispuse în rânduri longitudinale, cu rugozităţi transversale şi cu interstrii în formă de carenă. Picioarele sunt galbene, iar abdomenul este negru, mărginit cu galben (fig. 104j). Gândacul ţestos mic al sfeclei (Cassida nobilis L.) este asemănător cu specia Cassida nebulosa L., deosebindu-se prin aceea că este im f mai mic, are corpul de 4-6 mm lungime, de 11 culoare verzuie, iar pe elitre prezintă două linii paralele aurii cu reflexe metalice (fig. 1043). Fig. 104. Gândacii ţestoşi Oul este oval, de 0,4-0,5 mm lungime, (Chrysomelidae): 1-2 - adulţi şi larve de Cassida nebulosa L.; de culoare gălbuie, acoperit cu o mucozitate 3-4 - de Cassida nobilis L.; 5 - frunză de închegată, având aspectul unei pelicule sfeclă atacată (după Brunner) străvezii. 262

Larva la completa dezvoltare are corpul de 7-8 mm lungime, de culoare verdepalid, turtit dorso-ventral, în partea anterioară rotunjit, îngustându-se spre partea posterioară. Capul este ascuns sub protorace. Pe partea laterală a corpului, prezintă 17 perechi de prelungiri spiniforme, ramificate la vârf, caracteristice. Ultimul segment abdominal prezintă la partea ventrală o prelungire retractilă (pygopodium = picior fals nepereche), care serveşte la locomoţie, iar pe partea dorsală două prelungiri în formă de furcă, de care se prinde sacul stercoral, format din exuvii şi excremente pe spate. Pupa are 6,5 mm lungime, de culoare verde-deschisă, turtită dorso-ventral. Pe partea laterală prezintă 5 prelungiri lobate, zimţate şi 2 dungi longitudinale de culoare galbenă, iar pe partea dorsală o dungă neagră. Biologie şi ecologie. Gândacul ţestos mare al sfeclei are două generaţii pe an. Iernează în stadiul de adult sub resturile vegetale, în frunzarul pădurilor, sub diferiţi tufari, în livezi etc. Adulţii apar primăvara devreme, în prima jumătate a lunii aprilie-mai, concentrându-se la început într-un număr mare pe niarginile drumurilor, culturilor, lizierele pădurilor, în culturile rare de leguminoase perene etc, unde se hrănesc pe diferite chenopodiacee spontane: lobodă, spanac etc, apoi treptat migrează deplasându-se în zbor în culturile de sfeclă pentru zahăr, unde continuă să se hrănească, perforând frunzele. După 5-8 zile de la apariţie şi bănire pentru maturarea organelor sexuale are loc copulaţia, iar aproximativ pe la începutul lunii mai începe depunerea ouălor. Specia Cassida nebulosa L. depune ouăle în mod obişnuit pe diferite chenopodiacee spontane: lobodă, spanac şi în cazuri mai rare pe sfeclă, iar specia Cassida nobilis L., dimpotrivă, depune ouăle pe culturile de sfeclă. Ouăle sunt depuse pe partea superioară şi cea inferioară a frunzelor, în grupe de câte 8-20 bucăţi fiind acoperite cu o mucozitate vâscoasă secretată de femelă Ponta durează 14-20 zile, depunând în fiecare zi câte 1 -2 grupe. Prolificitatea unei femele, în condiţii de umiditate redusă, poate să ajungă la cel mult 120 ouă, iar la o umiditate ridicată, până la 150-250, maximum până la 1040 ouă. Incubaţia durează în medie 3-7 zile. Larvele apar pe la sfârşitul lunii mai şi în iunie şi se hrănesc cu frunzele planteigazdă. Stadiul larvar durează 15-25 zile, timp în care larvele năpârlesc de 4 ori, trecând prin 5 vârste. Ajunse la maturitate, larvele cu ajutorul pigopodiumului se fixează pe partea inferioară a frunzei pe care s-au hrănit şi, în a doua jumătate a lunii iunie, se transformă în pupe, stadiul care durează 8-12 zile. Spre sfârşitul lunii iunie sau în iulie apar noii adulţi, la care după o perioadă de două săptămâni de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Femelele din a doua generaţie, spre deosebire de cele din prima generaţie depun ouăle în special pe partea inferioară a frunzelor de sfeclă şi, un număr redus, pe diferite chenopodiacee spontane. Larvele apărute se hrănesc în culturile de sfeclă până pe la mijlocul lunii august, apoi se transformă în pupe. Spre sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie apar noii adulţi, care după o perioadă de hrănire de 10-12 zile se retrag pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul ţestos al sfeclei este o specie oligofagă, atacă diferite specii de plante cultivate şi spontane din familia Chenopodiaceae (sfeclă, lobodă sălbatică, lobodă de grădină, spanac etc). Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă. Adulţii hibernanţi primăvara atacă frecvent diferite chenopodiacee spontane şi 263

rareori sfecla cultivată, provocând daune fără importanţă economică, iar adulţii apăruţi în vară atacă îndeosebi sfecla pentru zahăr şi furajeră, la care rod frunzele, provocând perforaţii neregulate. La atacuri puternice frunzele sunt roase complet, rămânând numai nervurile. Larvele, spre deosebire de adulţi, prezintă un atac caracteristic. Larvele tinere rod epiderma şi parenchimul inferior, fără a distruge epiderma superioară formând nişte ferestruici cu dimensiunile de până la 1 cm 2 . La atacuri puternice frunzele capătă un aspect albicios, se brunifică şi se usucă. Larvele de o vârstă mai înaintată rod frunzele, producând perforaţii neregulate ca şi adulţii. înmulţirea gândacului ţestos al sfeclei este ffâriată de activitatea unor specii de insecte entomofage, printre care un rol deosebit au: Zicrona coerulea L., Tetrastichus cassidarum Rtzb., Closterrocerus ovulorum Rtzb. etc. Combatere. Ca măsuri agrotehnice se recomandă aplicarea unui asolament raţional; adunarea şi arderea resturilor vegetale rămase pe câmp, sub care se adăpostesc adulţii pentru hibernare; efectuarea arăturilor adânci imediat după recoltarea sfeclei pentru distrugerea adulţtior hibernanţi; în perioada de vegetaţie distrugerea sistematică aburuienilor chenopodiacee, pentru nimicirea pontelor şi larvelor tinere. Tratamente chimice se aplică împotriva adulţilor până la depunerea ouălor la depăşirea PED (2 adulţi/m2) şi la apariţia primelor larve (8-10 larve/m2) cu Actara 25 WG (0,1 kg/ha), Dursban 480 EC (2,0-2,5 l/ha), Pirimor 50 WG (0,35 kg/ha) etc. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris Germ. Sin.: Cleonuspunctiventris Germ. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Cleonidae) Răspândire. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei este răspândită în multe ţări din Europa Centrală şi Orientală, precum şi în Peninsula Balcanică până în Asia Mică şi China. Descriere. Adultul are corpul alungit de 12-16 mm lungime, de culoare neagră, acoperit cu solzi deşi cenuşii cu vârful triflid care îi dau culoarea generală a corpului cenuşie cu nuanţe brune. Capul este alungit printr-un rostru care are pe partea superioară trei carene longitudinale. Pronotul prezintă o carenă longitudinală mediană şi o gropiţă bazală mediană plană. Elitrele sunt alungite, acoperite cu solzi deşi cenuşii-cafenii, iar în partea posterioară prezintă câte o dungă transversală oblică, mediană, de culoare negricioasă, iar în spatele acesteia câte un tubercul evident alb. Striile elitrelor sunt fine şi punctate, iar interstriile plane. Aripile membranoase sunt bine dezvoltate, însă nu întotdeauna pot fi folosite pentru zbor. Picioarele sunt robuste, de culoare închisă. Partea ventrală a abdomenului este acoperită cu solzi şi prevăzută cu mici pete negre-lucioase, rotunde, de unde şi denumirea de „punctiventris " (fig. 105). Oul are 1,2-2 mm lungime şi 1 -1,1 mm lăţime, de formă ovală, de culoare albă sau albă-gălbuie. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 27-30 mm lungime, uşor curbat, crestat şi acoperit cu perişori fini, de culoare albă-gălbuie, cu capul brun. Pe partea dorsală prezintă numeroase linii transversale sub formă de zbârcituri. Segmentul anal este rotunjit şi mai mic decât celelalte, iar deschizătura anală în formă de 4 raze. 264

Pupa are 11 -15 mm lungime şi 6 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei are o generaţie pe an. Iernează ca adult în sol la diferite adâncimi, cuprinse între 20-50 cm. Primăvara devreme, începând din a doua - a treia decadă a lunii martie, când temperatura solului la 30 cm adâncime ajunge la 5 °C, ceea ce corespunde unei temperaturi medii zilnice de aproximativ 8 °C, gărgiriţele sfeclei încep să părăsească locurile de hibernare. Apariţia adulţilor hibernanţi Fig. 105. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei are loc eşalonat şi durează în mod (Bothynoderes punctiventris Germ.): obişnuit până la mij locul sau sfârşitul 1 - adult; 2 - larvă, 3 - plantule de sfeclă atacate de lunii mai. Apariţia în masă are loc la adult; 4 - rădăcină de sfeclă atacate de larvă (după temperaturi de 12-20 °C şi cores­ Brunner, completat) punde cu începutul înfloririi corco­ duşului, caisului şi a încolţirii şi răsăririi sfeclei. O parte din adulţii hibernanţi (5-15%) nu ies din hibernare în acest an, ci rămân în sol în diapauză pe 1 -2 ani. în primele zile după apariţie, gândacii se hrănesc pe diferite plante spontane pentru maturarea organelor sexuale, iar după răsărirea sfeclei, dăunătorul se concentrează în aceste culturi, deplasându-se la început prin mers, parcurgând pe zi de la 200 până la 300 m. Mai târziu, odată cu încălzirea timpului, când temperatura aerului ajunge la 2225 °C, adulţii încep să se deplaseze în zbor în căutarea hranei. Zborul este mai frecvent în orele călduroase ale zilei, de la orele 11 până la 16, la o înălţime de 3-4 m, parcurgând la un zbor o distanţa de 200-400 m, iar distanţele până la care se pot răspândi pot ajunge până la 7-10 km şi chiar 20-40 km. După 4-5 săptămâni de la apariţie are loc copulaţia şi apoi depunerea ouălor. Ponta începe când temperatura aerului ajunge la 16-17 °C, de regulă în prima decadă a lunii mai şi continuă până în luna iulie. Ponta durează în general 20-45 zile, însă numărul maxim de ouă este depus la temperatura medie de peste 20 °C. Femelele pentru depunerea ouălor preferă solurile afânate şi bine lucrate. Ouăle sunt depuse în sol, în apropierea coletului plantelor de hrană, la o adâncime de la 0,2-0,3 mm până la 1 cm. Ouăle depuse sunt acoperite cu pământ cu ajutorul rostrului şi picioarelor, care apoi este bine îndesat. O femelă depune zilnic 1 -2, uneori până la 11 ouă, în medie 200-300, maximum până la 755. Incubaţia durează în medie 8-12 zile. Larvele apărute sunt foarte mobile, imediat după apariţie migrează în sol, unde se hrănesc la început cu rădăcinile secundare de sfeclă sau de alte plante chenopodiacee, iar mai târziu cu rădăcina principală a sfeclei, săpând la început adâncituri mici de formă ovală, apoi cavităţi mai mari. Dezvoltarea stadiului larvar durează45-90 zile, timp în care năpârlesc de 4 ori, trecând prin 5 vârste ajungând la maturitate la sfârşitul lunii iulie sau în august. 265

Ajunse la completa dezvoltare, larvele se transformă în pupe în sol, la adâncimi de 10-40 cm, într-o căsuţă pupală în apropierea plantelor-gazdă. Stadiul de pupă durează 16-20 zile. In general, întregul ciclu de dezvoltare al gărgăriţei sfeclei durează de la 65 până la 148 zile, în medie 70-90 zile. Noii adulţi apar începând de la sfârşitul lunii august sau septembrie, însă nu părăsesc căsuţele pupale, rămânând în acestea pentru iernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei este o insectă oligofagă. Atacă diferite specii de Chenopodiacee, Amaranthacee etc, însă preferă în mod deosebit sfecla, de aceea gândacii sunt într-o permanentă mişcare în căutarea acestei culturi. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, însă cele mai mari daune le produc adulţii primăvara în timpul răsăririi plantelor, când acestea sunt retezate de la colet sau le rod complet frunzele cotiledonate. Pagube mai mari se înregistrează la coinciderea răsăririi sfeclei cu apariţia în masă a gărgăriţei (sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai). în aceste cazuri gândacii distrug plantele pe rând, fie la suprafaţă, fie chiar sub scoarţă, înainte de răsărire rămânând doar tijelele cotiledonale. O insectă poate distruge în această perioadă 10-12 plante pe zi producând pagube de 20-40 %. Daune deosebit de mari produce această specie în primăverile călduroase şi secetoase, care provoacă o pierdere exagerată a umidităţii din corpul insectei şi imprimă necesitatea unui consum ridicat de masă verde şi mobilitate în căutarea de hrană Un individ poate consuma o cantitate de substanţă verde de cea 100 ori mai grea decât greutatea corporală proprie. La atacuri puternice culturile se răresc într-atât, încât apare necesitatea reînsămânţării lor. După formarea perechii a 2-a de frunze daunele sunt mai reduse, adulţii rod frunzele parţial, de la exterior spre nervura principală sau atacă peţiolul frunzei, provocând daune fără importanţă economică. Larvele atacă rădăcinile plantelor. La apariţie distrug radicelele, iar cele de o vârsta mai înaintată atacă rădăcina principală săpând galerii de diferite mărimi. în anii de invazii, pe o rădăcină se pot găsi până la câteva zeci de larve, iar pe o rădăcină de seminceri până la 100 larve. Plantele, în urma atacului larvelor stagnează în creştere, rămânpipernicite şi dauproducţii scăzute, iar în condiţii de secetă se ofilesc, apoi se îngălbenesc şi se usucă. înmulţirea gărgăriţei cenuşii a sfeclei este controlată într-o mare măsură de activitatea organismelor entomopatogene şi entomofage, printre care un rol însemnat prezintă aşa speciile: Hister bipustulatus Schrnk., Poecylus cupreus L., Zabrus blapoides Kr. Carabus morio Manch., Caenocrepis bothynoderes Grom., Rondania dimidiata Meg., R. cucullata L., Neoaplectana bothynaderi Kirjan et Putschk., precum şi diferite specii de păsări insectivore, ca cioara neagră, potârnichea, graurii, găinile de casă care consumă până la 100 şi chiar 300-400 insecte pe zi. Un rol deosebit au şi diferite specii de ciuperci entomopategene, cum sunt Beauveria bassiana Vuill., B. tenella, Metarrhyzium anisopliae, Tarichnium cleoni şi Fusarium sp. care în anii favorabili parazitează până la 53% de insecte. Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice, mecanice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice un rol deosebit au: aplicarea unui asolament raţional pentru a evita semănatul sfeclei pentru zahăr pe acelaşi teren mai mult de 2 ani la rând; amplasarea noilor semănături de sfeclă pentru zahăr la o distanţă cât mai mare faţă de cele vechi, care reprezintă focarele principale ale gărgăriţei, pentru a se crea un decalaj 266

apreciabil între răsăritul plantelor şi ajungerea gărgăriţelor in noua cultură; semănatul sfeclei cât mai timpuriu şi în terenuri bine pregătite şi fertilizate, ca la apariţia gărgăriţei plantele să fie cât mai bine dezvoltate; folosirea mgrăşămintelor pentru a spori creşterea şi dezvoltarea plantelor şi rezistenţa lor la atacul gărgăriţei: lucrarea solului în perioada de depunere a ouălor, apariţiei larvelor şi transformării lor în pupe, cea ce contribuie la nimicirea acestor stadii; distrugerea buruienilor care sunt plante-gazde intermediare; imediat după recoltarea terenul trebuie arat adânc, pentru a fi distruşi adulţii hibernanţi. în anii de invazii, în combaterea acestui dăunător se aplică şi măsuri mecanice: primăvara devreme înainte de apariţie şi migrarea gărgăriţelor în jurul terenurilor noi însămânţate cu sfeclă şi a terenurilor vechi, puternic infestate, se sapă şanţuri-capcană de 30-32 cm adâncime şi 15 cm lăţime sau se trag brazde adânci care se tratează cu insecticide. Tratamente chimice. La infestări puternice în combaterea gărgăriţei sfeclei şi a unor specii de dăunători din sol se aplică tratamente la seminţe cu produse pe bază de carbofuran, care asigură o protecţie îndelungată, datorită solubilităţii ridicate şi translocării rapide a substanţei active în seminţă, în curs de germinare, precum şi în tânăra plantulă, ce asigură existenţa dozei letale de insecticide pentru dăunător în momentul declanşării atacului. La infestări masive, dacă nu s-au aplicat tratamente la seminţe, la depăşirea PED (2 adulţi/m2) în perioada de la răsărire a plantelor şi până la faza de 3-4 frunze, se aplică tratamente la plante: primul la începutul răsăririi plantelor, al doilea la maximul de răsărire şi al treilea după necesitate cu Decis Forte 120 EC (1,0 l/ha), Decis Duplet 36 EC (0,05 l/ha), Actellic 50 EC (2,0 l/ha), Bastar40 EC (0,8-1,0 l/ha), Zolone 35 EC (3,0-3,5 l/ha), Dursban 480 EC (2,0-2,5 l/ha) etc. Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus F. Sin.: Tanymecusgraminicola Ol. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Tanymecidae) Răspândire. Răţişoara sfeclei este răspândităînmulte ţări din centrul şi estul Europei, precum şi în Asia. Descriere. Adultul are corpul alungit, de 8-12 mm lungime, de culoare neagră-cenuşie, în afară de părţile laterale şi partea ventrală care sunt mai deschise. Rostrul este scurt, lat şi îngroşat, având aspectul unui cioc de raţă de unde şi denumirea populară de „răţişoara". Antenele sunt geniculate, aşezate în vârful rostrului, iar scapul, spre deosebire de specia Tanymecus dilaticollis Gyll, depăşeşte marginea posterioară a ochiului. Pronotul este mai lung decât lat, dar mai lat decât capul şi mai îngust decât elitrele de bază Corpul şi elitrele sunt acoperite cu solzi şi perişori bruni, care sunt dispuşi longitudinal pe elitre şi au formă de dungi. Elitrele sunt înguste posterior, iar aripile posterioare sunt slab dezvoltate, de aceea gândacii nu zboară (fig. 106). Oul are 0,9-1,2 mm lungime şi 0,5-0,6 mm lăţime, de formă ovală, la depunere de culoare albă-gălbuie, iar peste 4-7 zile devine negru. Larva este apodă-eucefală la completa dezvoltare are corpul de 10-12 mm lungime, aproape cilindric, uşor curbat, la apariţie de culoare albă, iar după hibernare gălbuie cu capul galben-brun. 267

Pupa are 8-12 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Răţişoara sfeclei are o generaţie la doi ani. Iernează ca larvă de diferite vârste şi ca adult în sol la adâncimi cuprinse între 20-60 cm. Primăvara, pe la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, încep să apară adulţii hibernanţi. Migrarea adulţilor spre suprafaţa solului începe când temperatura solului în straturile de hibernare a insectei depăşeşte 3 °C, iar când solul se încălzeşte până la 10 °C, apariţia adulţilor din sol se termină. Apariţia adulţilor are loc cu 10-15 zile mai târziu ca la specia Bothynoderes punctiventris Germ., deoarece iernează în straturi mai adânci. La început adulţii hibernanţi se întâlnesc pe diferite specii de plante spontane (pălămidă, Fig. 106. Răţişoara sfeclei susai, scaieţi etc), iar mai târziu migrează în (Tanymecus palliatus F.): 1 - adult, 2 - capul, 3 - larvă; 4 - pupă; culturile de sfeclă, porumb, floarea-soarelui, 5 - plantule de sfeclă atacate de adulţi (după lucerna, sparcetă etc, unde se hrănesc cu Petruha, completat) frunzele acestor plante. Adulţii sunt foarte activi, mai ales în zilele călduroase şi însorite. Longevitatea adulţilor constituie 2,5-3 luni, din aprilie şi până în iulie. După o perioadă de hrăriire are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 20-25 bucăţi, în stratul superficial al solului, de regulă în jurul diferitorplante spontane, ca pălămidă, susaiul, scaieţii etc. Depunerea ouălor este eşalonată şi durează din luna mai până la începutul lunii iulie, cu maximum din mijlocul lunii mai până la jumătate de iunie. Prohficitatea unei femele în medie este 300-350 ouă, iar maximum până la 700 ouă. Incubaţia durează 18-22 zile. Larvele încep să apară la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie. Larvele apărute se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante spontane (pălămidă, susai, scaieţi etc) sau rod galerii de diferite mărirm^rădăcimprincipală Pe rădăcinile plantelor cultivate, larvele nu se hrănesc. Evoluţia stadiului larvar durează 13-14 luni, în care perioadă năpârlesc de 9 ori, trecând prin 10 vârste. Spre iarnă, o mare parte de larve migrează la adâncimi mari, până la 1 -2 m. în cel de-al doilea an, în iulie-august, larvele îşi formează o căsuţă pupală, în care se transformă în pupe. După20-25 zile apar adulţii, care rămân în aceleaşi locuri până în primăvara următoare. Plante atacate şi mod de dăunare. Răţişoara sfeclei este o specie polifagă. Atacă diferite plante cultivate, ca sfecla, porumbul, floarea-soarelui, tutunul, macul, mazărea, lucerna, sparcetă, precum şi diferite plante spontane, preferând pălămidă, susaiul, scaieţii etc. Atacă numai în stadiul de insectă adultă care produce daune deosebit de mari în perioada de răsărire a plantelor, la care roade complet frunzele sau retează tulpinile de la colet, ceea ce duce la uscarea plantelor în masă şi la compromiterea totală a culturilor. După formarea a 2-3 perechi de frunze, adulţii rod frunzele pe margini, de obicei sub 268

formă de trepte, însă aceste daune nu prezintă importanţă economică, deoarece plantele atacate în majoritatea cazurilor se refac şi dau producţii normale. Larvele se dezvoltă pe rădăcinile diferitelor plante spontane. înmulţirea acestei gărgăriţe este frânată de activitatea duşmanilor naturali, printre care se numără: Histerfimetarius Hrbst., Pterostichus melas Greut, Ophonus griseus Panz., precum şi unele specii de păsări, bacterii patogene şi ciuperci entomopatogene. Combatere. în combaterea acestei gărgăriţe, la depăşirea PED (2 şi mai multe adulţi/m2) se aplică aceleaşi măsuri ca şi la gărgăriţa cenuşie a sfeclei (Bothynoderes punctiventris Germ.). Gărgăriţa neagră a sfeclei - Psalidium maxillosum F. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae Răspândire. Gărgăriţa neagră a sfeclei este răspândită în multe ţări din Europa. Descriere. Adultul are corpul de 7-10 mm lungime, de culoare neagră strălucitoare, pe partea ventrală cu o pubescenţă fină cenuşie. Rostrul este scurt, gros şi lat, separat de frunte printr-o adâncitură, cu mandibule puternice. Antenele sunt brune-roşcate. Părţile laterale ale pronotului şi elitrele sunt rotunjite. Elitrele sunt bombate, concrescute şi prevăzute cu dungi longitudinale din puncte negre-lucioase şi interstriuri late. Aripile pos­ terioare lipsesc, de aceea gândacii nu pot zbura (fig. 107). Oul are 1 mm lungime şi 0,5 lăţime, este oval şi de culoare albă. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 12-16 mm lungime, uşor curbat, de culoare albă-gălbuie, iar capul galben-brun. Segmentul anal prezintă 12 peri lungi şi aspri. Pupa are 7-10 mm lungime, la început de culoare albă, apoi devine brună. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa neagră a sfeclei are o generaţie la doi ani. Iernează ca larvă şi adult în sol la adâncime de 20-40 cm. Adulţii încep să părăsească locurile de hibernare în primăvară dev­ reme, spre sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie, când temperatura solului la adâncime de 10 cm se ridică la 7-10 °C, iar apariţia în masă are loc când temperatura solului depăşeşte 12 °C. Imediat după apariţie, adulţii încep să se hrănească şi migrează în căutarea plantelor de hrană. Adulţii sunt activi în cursul zilei, mai ales la temperaturi ridicate de 20-30 °C. Noaptea, când temperatura aerului scade, precum şi în zilele răcoroase, adulţii se retrag în sol la diferite adâncimi sau pe sub Fig. 107. Gărgăriţa neagră a diferite resturi vegetale şi apar dimineaţa când începe sfeclei (Psalidium maxilosum F.) să se încălzească Adulţii apăruţi se hrănesc cu frunzele (dupăPetruha) şi lăstarii, iar uneori şi cu florile diferitelor plante. Această 269

specie se înmulţeşte pe cale partenogenetică, ovipar. Masculii nu sunt cunoscuţi. Longevitatea adulţilor durează 2 ani şi în fiecare an femelele depun ouă Ouăle sunt depuse în stratul super­ ficial al solului, la adâncime de 3-5 cm. Ponta se eşalonează de la sfârşitul lunii aprilie până în august, însă numărul maxim de ouă este depus în a douajumătate a lunii mai. Prolificitatea medie aunei femele mprimul an este de 66 ouă, în al doilea 63, iar maximum - 230-300 ouă. Incubaţia durează în funcţie de temperatură de la 28 până la 47 zile. Apariţia larvelor începe spre sfârşitul lunii mai şi durează până la sfârşitul lunii octombrie, iar apariţia în masă are loc la mijlocul verii-sfârşitul lunii iunie-începutul lui iulie. Larvele apărute se hrănesc pe rădăcinile sfeclei, florii-soarelui, pălămidei, lobodei, spanacului alb, ştirului etc. Spre toamnă majoritatea larvelor (peste 70%) ajung la vârsta IU şi IV şi rămân în sol să ierneze. In al doilea an, larvele continuă să se dezvolte până în mijlocul lunii iunie, apoi la adâncime de 30-40 cm îşi formează o căsuţăpupală, în care se transformă în pupe. Stadiul pupai durează 25-29 zile. Spre sfârşitul lunii iuhe-începutul lunii august apar noi adulţi, care nu părăsesc căsuţele pupale, ci rămân în acestea pentru hibernare până în primăvara următoare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa neagră a sfeclei este o specie polifagă. Atacă peste 130 specii de plante cultivate şi spontane, producând daune deosebit de mari în culturile de sfeclă, porumb, tutun, floarea-soarelui etc. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, însă produc daune mai mari adulţii, mai ales primăvara în faza de răsărire a plantelor, când gândacii rod complet frunzele sau le retează de la colet. Larvele atacă rădăcinile în care sapă galerii de diferite mărimi, în urma cărora plantele stagnează în creştere şi dau producţii scăzute. înmulţirea gărgăriţei negre a sfeclei este frânată de activitatea unor duşmani naturali cum sunt Graphogaster maculatus Bel, precum şi a diferitelor specii de păsări. Combatere. în combaterea acestei gărgăriţe, la depăşirea PED (peste 2 adulţi/m2) se aplică aceleaşi măsuri ca şi la gărgăriţa cenuşie a sfeclei (Bothynoderespunctiventris Germ.). Molia sfeclei - Scrobipalpa (Euscrobipalpa) ocellatella Boyd. Sin.: Gnorimoschema ocellatella Boyd., Phthorimaea ocellatella Boyd. Ord. Lepidoptera, Fam. Gelechiidae Răspândire. Molia sfeclei este răspândită în multe ţări din Europa Centrală şi de Sud, Asia Mică şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul mic de 6-7 mm lungime, cu anvergura aripilor anterioare de 12-14 mm, de culoare variată de la galben-cafeniu la femelă, până la brun-cenuşiu la mascul. Aripile anterioare sunt alungite, înguste şi ascuţite, de culoare cenuşiu-gălbuie sau cenuşiu-castanie cu pete ocelare negre, strălucitoare. La marginea posterioară a aripilor anterioare se află o dungă de culoare deschisă de formă neregulată, iar spre vârf au peri lungi mătăsoşi, acoperiţi pe partea superioară cu solzi, ce sunt vizibili mai ales pe partea inferioară Aripile posterioare sunt cenuşii-deschise, prevăzute cu franjuri lungi pe margini. Masculul este mai mic şi mai zvelt, pe când femela este mai mare cu abdomenul globulos (fig. 108). Oul este oval, opac, de 0,4-0,5 mm lungime şi 0,2-0,3 mm lăţime, la depunere de culoare albă cu reflexe sidefii, iar după câteva zile devine galben-brun. 270

Larva la completa dezvoltare are corpul alungit, de 11-12 mm lungime, de culoare variată în funcţie de vârstă, de la cenuşiugălbuie până la cenuşiu-verzuie sau roşietică, cu excepţia capului care este galben-brun, a pronotului şi segmentului anal care au pete brune. Pe partea dorsală şi laterală ale corpului prezintă tuberculi bruni, peri aspri şi dungi longitudinale roşii întrerupte neregulat între segmente. Pupa are 5,0-6,5 mm lungime, brunădeschisă, în partea anterioară are 2 pete roşii caracteristice, cu 4 perişori sub formă de cârlige pe cremaster; se află într-o gogoaşă mătăsoasă acoperită cu particule de pământ. Biologie şi ecologie. Molia sfeclei are Fig. 108. Molia sfeclei 3-4 generaţii pe an, care de obicei se suprapun. (Scrobipalpa ocellatella Boyd.): Iernează în stadiul de larvă în diferite vârste şi - adult, 2 - larvă, 3 - regiunea anală a larvei; de pupă în resturile de sfeclă rămase în câmp - pupă (după Scegolev) după recoltare, în coletul plantelor însilozate, precum şi în stratul superficial al solului. O mare parte din larve, care rămân pentru hibernare în frunze, pier sub acţiunea factorilor biotici (paraziţi, prădători) şi mai ales a celor abiotici (temperaturile scăzute din timpul iernii). Primăvara, când temperaturile medii zilnice sunt cuprinse între 11 -13 °C, începe apariţia adulţilor; în acelaşi timp are loc şi transformarea în pupe a larvelor hibernante. Calendaristic, apariţia adulţilor are loc de regulă spre sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, cea ce coincide fenologic cu răsărirea plantulelor de sfeclă. Temperaturile de peste 15 °C favorizează în mod deosebit apariţia lor, iar temperatura sub 10 °C determină moartea adulţilor. Apariţia şi zborul adulţilor este eşalonată şi durează aproape o lună şi jumătate. După apariţie, adulţii, în crepuscul migrează în masă spre culturile de sfeclă noi. în timpul migraţiei o mare parte pier, de aceea cu cât semănăturile noi sunt amplasate la distanţe mai mari de cele vechi, cu atât sunt mai puţin atacate de acest dăunător. Femelele stau ascunse în timpul zilei sub frunzele de sfeclă sau sub bulgării de pământ. mpericada împerecherii, pentru căutarea femelei, masculii zboară şi m timpul zilei. După găsirea femelei are loc jocul prenupţial, apoi împerecherea. In timpul depunerii ouălor femela se împerechează de mai multe ori. Longevitatea adulţilor este cuprinsă între 12-18 zile. Femela depune ouăle izolat sau în grupe mici, de câte 2-5 bucăţi pe peţiol, pe partea inferioară a frunzelor de sfeclă, pe coletul plantelor, pe resturile vegetale uscate şi pe sol, în jurul plantelor. Prolificitatea femelelor este de 100-150 ouă, maximum până la 3 50, în funcţie de temperatură. Asupra fecundităţii şi depunerii pontei are o influenţă stimulatoare mirosul plantei şi rugozitatea părţii inferioare a frunzelor. Pentru depunerea ouălor femela preferă plantele din genul Beta; în lipsa acestora, femela nu depune ouă pe alte plante. In 271

condiţii favorabile de temperatură ridicată (25 °C) depunerea ouălor începe chiar din a doua zi după împerechere şi durează aproximativ 20-30 zile. Incubaţia durează 5-8 zile. Larvele apărute, la început se hrănesc pe limbul frunzelor tinere, în care pătrund devenind miniere. După 2-3 zile, părăsesc limbul şi trec pe nervurile principale sau în peţiol, unde rod galerii. Uneori larvele pătrund direct în peţiol, în colet sau în rădăcina sfeclei, rozând galerii de nutriţie ai căror pereţi se căptuşesc cu mătase. Excrementele sunt aruncate afară de către larve, prin orificii speciale determinând ca frunzele să se lipească între ele. Stadiul larvar durează 18-23 zile, în funcţie de condiţiile climatice, trecând prin 5 vârste. La temperaturi reduse (12 °C) dezvoltarea larvelor este eşalonată, durând uneori până la 102 zile. Ajunse la maturitate larvele părăsesc galeriile şi migrează în regiunea coletului sub frunzele uscate, în resturile rămase de la atac sau în stratul superficial al solului, la 2-10 cm adâncime, unde îşi ţes un cocon de 7-10 mm lungime şi 3-4 mm lăţime, în care se împupează. Stadiul pupai durează 10-12 zile. Spre sfârşitul lunii iunie apar adulţii care dau naştere la a doua generaţie iar a treia se dezvoltă în lunile iulie-august, şi a patra în august-septembrie. Dezvoltarea unei generaţii, în condiţii optime durează 35-60 zile, în funcţie de condiţiile climatice. De regulă primele două generaţii nu sunt numeroase, iar spre sfârşitul verii numărul dăunătorului creşte simţitor. La atacuri puternice densitatea larvelor pe o plantă poate ajunge până la 25-146 exemplare, mai ales în lunile august-septembrie. Condiţiile optime de dezvoltare a acestei specii sunt temperatura cuprinsă între 20-25°C şi umiditatea relativă de 70-85%. Timpul călduros şi uscat favorizează atât creşterea numărului generaţiilor prin scurtarea ciclului unei generaţii, cât şi creşterea numărului indivizilor dintr-o generaţie. Plante atacate şi mod de dău­ nare. Molia sfeclei este o insectă monofagă Atacă diferite soiuri de sfeclă cultivată şi spontane, începând de la apariţia a 2-3 perechi de frunzuliţe adevărate şi până la recoltare, distru­ gând frunzele şi rădăcinile. Larvele în primele vârste minează parenchimul frunzelor, iar multimele vârste rod galerii în nervurile principale ale limbului, la colet sau în rădăcini (fig. 109). La început larvele atacă frunzele din mijlocul rozetei, apoi înaintează la Fig. 109. Frunză (1) şi rădăcină (2) de sfeclă atacate de larvele moliei sfeclei (Scrobipalpa ocellatella Boyd.) (după Scegolev) 272

frunzele laterale. Frunzele atacate se lipesc între ele datorită excrementelor de larve, se îngălbenesc şi se usucă; la

o umiditate ridicată putrezesc, formând în locul rozetei centrale o masă neagră gela­ tinoasă din frunze, înfăşurate cu păienj eniş şi excremente larvare. La invazii mari, plantele pierd toate frunzele. In afară de frunze larvele atacă şi coletul plantelor în care rod numeroase galerii, ajungând uneori la o adâncime de până la 2-5 cm şi mai mult. în rădăcinile puternic atacate, atacul larvelor continuă şi în siloz, iar în galeriile săpate de larve în rădăcini, pătrund numeroşi agenţi patogeni care provoacă putrezirea rădăcinilor însilozate. în urma atacului, plantele nu se mai dezvoltă normal şi producţia de sfeclă scade simţitor, atât cantitativ cât şi calitativ. Pe o plantă de sfeclă se pot înregistra de la 3 până la 3 5 larve, iar densitatea maximă a larvelor pe o plantă în luna septembrie poate ajunge la 80-146 omizi. Cele mai mari pagube le produce în primăverile secetoase, când pierderile pot ajunge până la 30-60 % din recoltă. La o densitate a larvelor de 10-25 exemplare la o plantă, producţia scade până la 290 kg/ha, iar conţinutul de zahăr cu 0,9% sau 69 kg/ha de zahăr. Daune mari produce această specie şi în culturile semincere de sfeclă, atacând rădăcinile butaşilor, mugurii, lăstarii florali, apoi inflorescenţele şi seminţele în formare. La atacuri puter­ nice lăstarii floiiferi se curbează, se îngălbenesc şi se usucă, iar producţia de sămânţă scade. La o densitate a larvelor de 9-10 exemplare la o plantă, culturile semincere pier complet. înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea numeroaselor specii prădătoare şi parazite, care distrug diferite stadii de dezvoltare. Printre speciile prădătoare se numără Formca fusca glebaria Nyl., Lasius niger niger L., Chrysopa sp., Nabis ferus L. etc, iar ca specii parazite se cunosc: Apanteles albipennis ~Nees.,Agathis tibialis Nees., Bracon stabilis Wesm. etc. Combatere. în combaterea moliei sfeclei se aplică o serie de măsuri agrotehnice, iar în cazuri de invazii se aplică şi tratamente chimice. Printre măsurile preventive un rol deosebit au: respectarea rotaţiei culturilor în asolament; recoltarea totală a rădăcinilor din câmp; recoltarea timpurie a sfeclei pentru zahăr de pe terenurile puternic infestate şi prelucrarea imediată, deoarece însilozate putrezesc repede; strângerea şi distrugerea tuturor resturilor de sfeclă rămase în câmp de la recoltare sau folosirea lor în hrana animalelor; la însilozare efectuarea sortării rădăcinilor cu scopul de a le alege pe cele infestate şi a le prelucra în primul rând sau a le folosi în hrana animalelor; efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru a se îngropa resturile de sfeclă rămase în câmp cât mai adânc, de unde adulţii, primăvara, nu pot ieşi la suprafaţa solului; primăvara, după scoaterea rădăcinilor pentru seminceri din silozuri se recomandă ca toate resturile vegetale să fie strânse şi aruncate în adâncul silozului şi acoperite cu un strat de pământ de cel puţin 50 cm; izolarea în spaţiu (la distanţe de cel puţin 1 km) a semănaturilor noi faţă de cele vechi; aplicarea tehnologiei intensive de cultivare a sfeclei. în anii de invazii la o frecvenţă a plantelor infestate de peste 30 % şi depăşirea PED (2-3 larve de generaţia a doua/plantă), ori o frecvenţă a plantelor infestate de peste 60 % şi 3-4 larve de generaţia treia/plantă se aplică tratamente chimice prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Actara25 WG (0,1 kg/ha), Bastar 40 EC (0,8-1,0 l/ha), BI-58 Nou (0,5-1,0 l/ha), Decis Duplet 36 EC (0,05 l/ha), Pirimor 50 WG (0,35 kg/ha), Pyrinex 250 ME (4,0 l/ha), Sumithion50EC(0,6-l,01/ha), Şarpei ME (0,2-0,3 l/ha)etc. 273

Musca cenuşie minieră a sfeclei - Pegomyia hyoscyami Panz. Sin.: Pegomyia chenopodiiRond.,P. spinaciae Ho]mgc.,Anthomyia hyoscyami Panz. Ord. Diptera Fam. Anthomyidae în prezent în Europa, în culturile de sfeclă se întâlnesc peste 10 specii de muşte miniere ale frunzelor de sfeclă, însă prezintă importanţă ca dăunători ai culturilor de sfeclă două specii de muşte miniere înrudite: Pegomia hyoscyami Panz. şi P. betae Curtis., care din punct de vedere morfologic şi biologic sunt foarte asemănătoare, au un mod de atac identic şi se combat prin aceleaşi măsuri. Răspândire. Musca cenuşie a sfeclei este răspândită în Europa Centrală şi de Nord, America de Nord, Africa de Nord şi Japonia. Descriere. Adultul are corpul de 6-8 mm lungime, de culoare cenuşie-negricioasăcu pronotul şi abdomenul cenuşn-brunii, uneori lateral roşietic, acoperiţi cu perişori scurţi de culoare brună-închisă, aproape negri. Antenele sunt păroase cenuşii-închise, formate din trei articule, dintre care primele două la specia Pegomia betae Curt. sunt de culoare închisă, aproape negre, iar laP. hyoscyami Panz. sunt roşii-gălbui. Capul este semicircular, cu ochii mari, de culoare brună-roşcată. Masculul are orbitele oculare separate printr-o bandă lată evidentă şi înpartea superioară a frunţii. Picioarele mediane şi posterioare au femurele şi tibiile închise la culoare, uneori negre, pe când la femelă sunt cenuşii. Palpii suntbruni-închişi, cu baza deschisă Aripile sunt galbene-cenuşii, cu nervurile gălbui. Abdomenul este prevăzut cu o dungă mediană lată longitudinală de culoare brună-închis (fig. 110). Oul este oval-alungit, de 0,5-0,8 mm lungime şi 0,2-0,3 mm lăţime, de culoare albă-mată, cu chorionul reticulat. Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul de 6-8 mm lungime uşor curbat şi îngustat anterior, cu zbârcituri transversale, de culoare albă-lăptoasă, albăverzuie sau galbenă-deschisă. în partea anterioară prezintă mandibule lungi, ascu­ ţite şi puternic dinţate. Partea posterioară a corpului este trunchiată, marginal cu un rând de formaţiuni cWtinizate spiniforme şi 2 prelungiri scurte, reprezentând tuburi respiratorii, prezente şi lapupariu. Pupariul are 4,5-5 mm lungime şi 1' 1,8-2 mm lăţime, oval, de culoare brună-roş­ cată. Biologie şi ecologie. Musca cenu­ S l i l l f î l ml-W şie a sfeclei are 2-3 generaţii pe an. 5 Iernează în stadiul de larvă matură în pupăriu, în stratul superficial al solului (la Fig. 110. Musca cenuşie a sfeclei 3-10 cm adâncime). Adulţii apar primă­ (Pegomyia hyoscyami Panz.): vara spre sfârşitul lunii apruie-începutul lunii 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - puparium; 5 - frunză de sfeclă atacată (după Bogdanovmai, când temperatura medie este înjur Katikov) de 10°C, şi are loc eşalonat în funcţie de

IB1I11

274

condiţiile climatice. De regulă, apariţia adulţilor, are loc dimineaţa de la orele 4 până la 8, când solul este umed, iar temperatura aerului este scăzută. Deosebit de intensiv insectele apar după ploile care înmoaie pământul, uşurând ieşirea muştelor la suprafaţa solului. Apariţia în masă are loc de obicei în a doua jumătate a lumi mai - începutul lunii iunie. în timpul nopţii şi când plouă sau este rece, adulţii stau ascunşi sub frunzele de sfeclă, iar când este cald, zboară activ în căutarea hranei lichide şi dulci ca nectarul florilor etc. După o perioadă de lirănire de 5-8 zile pentru maturarea organelor sexuale, pe la sfârşitul lunii mai, are loc copulaţia şi ponta. începutul depunerii ouălor coincide fenologic cu faza de formare la plantele de sfeclă a 2-3 perechi de frunze. Femela depune ouăle pe partea inferioară a frunzelor de sfeclă, spanac, măsălăriţă, lobodă etc. Ouăle sunt depuse orizontal, în pachete de câte 2-6 bucăţi aşezate unul lângă altul în rânduri paralele şi bine lipite. Prolificitatea unei femele variază între 40-100 ouă. Incubaţia durează 2-14 zile în funcţie de condiţiile climatice. La temperaturi ce depăşesc 14°C şi umezeală relativă ridicată, din ouă apar larvele care pătrund prin epiderma inferioară în mezoiilul frunzei, unde se hrănesc, săpând la început galerii foarte fine, care pleacă uneori aproape din acelaşi loc, iar mai târziu pe măsură ce cresc larvele îşi lărgesc galeria, hrănindu-se cu parenchimul frunzei lăsând neatacate numai epidermele. Dacă frunzele atacate se vestejesc sau sunt inundate, larvele părăsesc galeria şi se instaleazăpe alte frunze. Pătrunderea larvelor mparencliimul frunzei are loc pe ambele feţe. Dezvoltarea stadiului larvar variază între 7-22 zile în funcţie de condiţiile climatice, trecând prin 3 vârste. Ajunse la maturitate, larvele rod orificii prin epiderma frunzei şi migrează în stratul superficial al solului (la 2-10 cm adâncime), unde se transformă în pupe. S-a constatat că larvele speciei Pegomyia hyoscyami Panz., din generaţiile de vară, ajung la maturitate şi se împupează de obicei în galeriile de nutriţie din frunze, fenomen neobservat niciodată lai? betae Curtis. Stadiul de pupă durează 14-18 zile. Spre sfârşitul lunii iunie apar adulţii care dau naştere la o nouă generaţie, iar în august-septembrie are loc dezvoltarea generaţiei a treia care de obicei se suprapune cu cea de a doua. Dezvoltarea unei generaţii durează 35-50 zile în funcţie de condiţiile climatice. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca cenuşie minieră a sfeclei (Pegomyia hyosciami Panz.) atacă diferite specii de plante din familia Chenopodiaceae (sfecla, loboda, spanacul etc), precum şi diferite plante din familia Solanaceae (ciumăfaia, măsălăriţă etc). Este o specie frecventă şi adesea dăunătoare, îndeosebi când culturile sunt îmburuieriite de lobodă şi alte chenopodiacee spontane. Atacă larvele care în primele vârste hrănindu-se cu parenchimul frunzei, sapă în ţesutul lor galerii înguste, iar larvele de o vârstă mai înaintată, formează galerii mari de formăneregulată La atacuri puternice aceste galerii se unesc, formând pete mari de culoare deschisă în interiorul cărora se văd larvele şi excrementele, ca nişte granule mici negre, fn urma atacului, după ce larvele părăsesc galeriile, frunzele se ofilesc, se îngălbenesc şi se usucă, având aspectul unei arsuri. Plantele atacate stagnează în creştere şi dau producţie scăzută. Pagube mai mari produc larvele de prima generaţie care atacă frunzele tinere, care sunt mai sensibile la atac şi de asemenea asupra semincerilor, unde frecvenţa plantelor atacate poate fi de 15-25 %. La atacuri puternice pierderile pot ajunge până la 10-20 % din recoltă 275

Înmulţirea acestei specii este frânată de activitatea a peste 60 de specii prădătoare şi parazite. Printre speciile prădătoare se numără Allotrombium fuliginosum Her., Anthocoris sp., Chrysopa sp. etc, iar printre speciile parazite Biosteres sp., Opius sp., Phygadeuonpegomyiae Holmgr., Cyrtogaster vulgaris Hab. etc. Combatere. In combaterea mustii sfeclei se aplică în general măsuri agrotehnice şi numai la invazii mari tratamente cliimice. Ca măsuri agrotehnice un rol important au: în toamnă după recoltarea culturii se recomanda distrugerea resturilor vegetale rămase în câmp şi efectuarea arăturii adânci pentru distrugerea stadiului hibemant; însămânţarea sfeclei timpuriu şi în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase, rezistente la atacul dăunătorului; în cursul perioadei de vegetaţie, lucrarea repetată a solului dintre rândurile plantelor, ce contribuie la reducerea populaţiei dăunătorului; la rărirea plantelor, distrugerea celor atacate; distrugerea florii spontane, îndeosebi a speciilor chenopodiacee şi solanacee, care sunt plante-gazdă intermediare ale dăunătomlui. In anii de invazii la depăşirea PED (6 ouă sau 2 larve de prima generaţie/plantă tânără şi la o frecvenţă a plantelor infestate de 20 %) se aplică tratamente chimice cu Bi-58 Nou (0,8-1,0 l/ha), Decis Forte 120 EC (1,0 l/ha), Sumithion 50 CE (0,6-1,0 l/ha) etc. Primul tratament se aplică la începutul depunerii în masă a ouălor, iar al doilea la apariţia în masa a larvelor.

6.2.

DĂUNĂTORII

CULTURILOR

DE FLOAREA-SOARELUI

Păduchele verde al florii-soarelui - Brachycaudus helichtysiKalt. Sin.: Aphis helichrysi. Kalt, AnuraphishelichrysiTheob. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele verde al florii-soarelui este o specie cosmopolită, răspândită pe tot globul. Descriere. Femela apteră are corpul de 1,1 -2,0 mm lungime, de culoare verdedeschisă lucioasă sau galbenă-verzuie, uneori brună Antenele sunt lungi, până la jumătatea corpului de culoare galbenă, în afară de ultimul articul care este brun. Picioarele sunt galbene, cu vârful tibiilor şi tarsele negre. Corniculele sunt brune, cu partea distală mai subţire şi neagră. Coada este puţin mai scurtă, galbenă-închisă, prevăzută cu câte trei peri laterali. Femela aripată are corpul de 1,2-1,7 mm lungime, capul şi toracele de culoare neagră, abdomenul galben-deschis, cu o pată mare brună pe tergitul IV, şi tuberculii laterali bruni. Antenele sunt lungi, ajung până la jumătatea corpului, de culoare neagră, cu 25-28 senzorii pe articulul al 3-lea. Picioarele sunt galbene-cenuşii, în afară de vârful tibiilor şi tarsele care sunt negre. Corniculele sunt brune-închise, puţin mai lungi decât coada, care este brună-verzuie, semiovală (fig. 111). Oul este oval-alungit, de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere galben-verzui, apoi devine negru strălucitor. Larva este asemănătoare cu femela apteră, deosebindu-se prin dimensiunile corpului mai mici. Biologie şi ecologie. Păduchele verde al florii-soarelui este o specie migratoare. Are până la 10-16 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou, depus încă din toamnă la 276

baza mugurilor şi pe ramurile diferitor specii de sâmburoase (prun, piersic, migdal şi cais), care sunt plantelegazdă primare ale acestui afid. Primăvara devreme, în luna apriliemai, când se înregistrează tempera­ turi medii zilnice de 7,5-8,0°C, de regulă în perioada formării frunzelor, din ouăle hibernante, apar larvele, care se hrănesc, sugând seva din ţesuturile plantelor. După 10-12 zile de lirănire larvele se transformă în femele fundatrix (matcă), care dau naştere Fig. 111. Păduchele verde al florii-soarelui pe cale partenogenetică vivipară până (Brachycaudus helichrysi Kalt.): la 70-80, uneori până la 120-150 1 - femelă aripată; 2 - femelă apteră; 3 - 4 - frunze şi larve, care în curând, după o perioadă calaţidiu de floarea-soarelui atacate (după Iosef Şedivy) scurtă de hrăriire, se transformă în femele fundatrigene, acestea dând naştere, de asemenea pe cale partenogenetică vivipară, la câteva generaţii de femele fundatrigene. Acestea formează colonii masive şi se hrănesc, ca şi forma fundatrix, pe partea inferioară a frunzelor, cauzând răsucirea lor. Spre sfârşitul lunii mai, în coloniile afidului, la rând cu forma apteră apar şi formele aripate, care migrează pe diferite plante ierboase spontane şi cultivate, cum sunt floareasoarelui (Helianthus annuus L.), Myosotis sp., Achillea sp., Senecio sp., Chrysanthemus sp., Erigeron sp. ş. a., care sunt plante-gazdă secundare. Femelele stabilite pe planta-gazdă secundară continuă să se înmulţească tot pe cale partenogenetică vivipară, până în toamnă, dând naştere la o serie de generaţii de femele aptere şi aripate. hi toamnă, în coloniile afidului apar femelele sexupare, care retromigreazăpe prun, piersic şi alte sâmburoase unde dau naştere la formele sexuate, care după copulaţie depun ouă de iarnă. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al florii-soarelui este o specie polifagă. Atacă numeroase specii de plante lemnoase (gazde-primare) şi ierboase (gazdesecundare). Produce pagube mari în livezi şi în pepiniere, în special la prun şi piersic, pe care formează colonii masive pe partea inferioară a frunzelor. Datorită mţepăturilor şi sugerii sevei frunzele se răsucesc, se îngălbenesc şi se usucă, iar pomii tineri, mai ales puieţii din pepiniere, se debilitează. Dintre plantele-gazdă secundare, deosebit de puternic este atacată floarea-soarelui, la care coloniile de afide se dezvoltă pe ambele feţe ale frunzelor, şi pe inflorescenţe, provocând deformări caracteristice inundate cu rouă de miere. Plantele atacate stagnează în creştere, calatidiile rămân mici, cu toate achenele din zona centrală seci. în afară de daunele directe, afidul transmite diferite boli virotice, ca mozaicul floriisoarelui etc. înmulţirea acestui afid în mare parte este controlată de activitatea numeroaselor specii entonofage, cum sunt: Chrysopa sp., Adalia bipunctata L., Coccinella 7-punctata L., Exochomus quadripustulatus L., Stethoruspunctillum Weise. etc. 277

Combatere. Măsuri preventive: distrugerea florii spontane din familiile Compozitae, Borraginaceae ş. a. care sunt plante-gazdă intermediare ale acestui afid; amplasarea culturilor noi de floarea-soarelui nrinimum la distanţe de 2 km de plantaţiile de sâmburoase (prun, piersic, migdal, cais ş. a.); aplicarea tehnologiilor intensive, asigurându-se astfel o dezvoltare mai viguroasă a plantelor, care sunt mai rezistente la atac. Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazii puternice, îndeosebi în culturile seminciere de floarea-soarelui. La o frecvenţă a plantelor infestate slabă de până la 5 % şi o densitate numerică de 10-15 afide/plantă se aplică tratamente pe marginea culturilor, pe o bandă de 50 m lăţime. La o frecvenţă a plantelor infestate de peste 20 %, o densitate de 10 afide/plantă şi un raport dintre entomofagi: păduchi de peste 1:30 ce nu poate frâna înmulţirea în masă a dăunătorului şi reducerea populaţiilor de păduchi sub pragul economic de dăunare, se tratează întreaga cultură, la apariţia primelor colonii de afide cu produse permise pentru utilizare în această cultură Stropitul se va efectua mai ales pe partea inferioară a frunzelor, unde se găsesc coloniile de păduchi, iar la invazii masive pot fi repetate la intervale de 8-10 zile. Croitorul florii-soarelui - Agapanthia dahli Richt. Ord. Coleoptera, Fam. Cerambycidae Răspândire. Croitorul florii-soarelui este răs­ pândit în Europa de Vest, Iranul de Nord şi Asia Mică. Descriere. Adultul are corpul alungit, de 19-21 mm lungime, de culoare neagra, lucioasă acoperit cu solzi şi perişori roşcaţi şi galbeni, care pe protorace formează 3 dungi longitudinale, iar pe elitre pete. Antenele sunt setiforme mai lungi decât corpul, de culoare roză cu vârfurile negre. Elitrele sunt mai late labază decât pronotul şi au suprafaţa cu rugozităţi (fig. 112). Oul este alb, de formă cilindrică, uşor îngustat şi la capete rotunjit. Larva este apodă-eucefală cu corpul îngust, uşor curbat, de 20-27 mm lungime, alb-gălbui cu capul brun lucitor, partea abdominală este aproape plată. Primele două segmente sunt îngroşate, care în partea ventrală au două rânduri de perişori roşcaţi. Ultimul segment este oblic şi acoperit cu perişori deşi roşcaţi. Pupa are 18-20 mm lungime, de culoare albă. Fig. 112. Croitorul Biologie şi ecologie. Croitorul florii-soarelui are florii-soarelui (Agapanthia dahli Richt.): o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă matură, în 1 - adult; 2 - tulpini cu ouă; 3 - larvă; partea subterană a tulpinii florii-soarelui sau alte 4 - pupă; 5 - rădăcină de floa­ compozite spontane. Primăvara, în cursul lunilor aprilierea-soarelui atacată (după Scegolev) mai, larvele hibernante se transformă în pupe în locurile 278

de iernare. Spre sfârşitul lunii mai şi în iunie apar adulţii care la început se concentrează pe diferite compozite spontane înflorite, apoi migrează în culturile de floarea-soarelui. Adulţii se hrănesc rozând epiderma de pe tulpini şi de pe partea inferioară a peţiolului frunzelor florii-soarelui sau pe diferite plante spontane. Zborul adulţilor durează pânăînlunaiuhe, fiind mai activi ziua. După o perioadă de lirănire, are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în tulpinile florii-soarelui, precum şi pe diferite compozite spontane, ca: susai, brusture, scai roşu, lăptuci sălbatici, scai măgăresc ş. a. Înainte de a depune ouăle adulţii rod epiderma pe tulpini formând o suprafaţă ovală, cu dimensiunile de 5-8 mm, apoi în centrul ei rod o gaură până la măduva tulpinii, în care depune câte un ou. în general la început pontele sunt depuse la o înălţime de 20-60 cm de la suprafaţa solului, uneori şi mai jos, în funcţie de starea tulpinii. Mai târziu ouăle sunt depuse aproape sub calatidiu. Prolificitatea femelelor - până la 50 ouă. Incubaţia durează 3-9 zile. Larvele apărute rod în măduva tulpinilor galerii de nutriţie spre baza acesteia. Hrănindu-se cu măduva şi parţial, cu pereţii tulpinilor, larva treptat creşte, formează galerii mai largi, care sunt umplute cu rumeguş. în momentul recoltării florii-soarelui, larvele ajung la baza tdpinii, pătrund în partea subterană a ei, unde continuă să se hrănească şi după recoltarea acestei culturi. La sosirea gerurilor, larvele pătrund în partea cea mai de j os a părţii subterane a tulpinii, astupând în prealabil canalul cu rumeguş din lemn şi excremente, unde şi rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Croitorul florii-soarelui este o specie oligofagă. Atacă diferite plante cultivate şi spontane din familia Compositae (floarea-soarelui, susai, scai roşu, brusture, pelin ş. a.). Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă. Adulţii rod pe tulpini şi pe peţiolul frunzelor epiderma de sus în jos, sub formă de dungi înguste şi lungi, provocând daune fără importanţă economică Pagube mari produc larvele, mai ales în culturile însămânţate târziu în care sapă galerii înmăduva tulpinilor, pe care o consumă în urma atacului în interiorul tulpinii, formează o galerie care se lărgeşte treptat până la partea superioară a rădăcinii sub nivelul solului. Ca urmare a atacului plantele stagnează în creştere, de obicei rămân mici şi se ofilesc îhainte de a înflori. La atacuri puternice plantele se frâng uşor, dau producţie scăzută şi de calitate inferioară. Pagubele produse se ridică la 8-12 % din producţia de seminţe. Combatere. în combaterea croitorului florii-soarelui se aplicăîn general numai măsuri agrotehnice: distrugerea florei spontane, mai ales din familia Compositae, care suntplantegazdă intermediare ale dăunătorului; imediat după recoltare tăierea cât mai de jos a tulpinilor şi distrugerea prin ardere; efectuarea arăturilor de toamnă, pentru a distruge larvele rămase pentru iernat; îrisămânţarea florii-soarelui cât mai timpuriu şi în terenuri bine pregătite şi fertilizate, asigurându-se astfel o dezvoltare mai viguroasă aplantelor, care sunt mai rezistente la atac. Gândăcelul minier al florii-soarelui - Mordellistenaparvula Gyll Sin.: Mordellistena pumila Redt., M.pusilla Redt. Ord. Coleoptera, Fam. Mordellidae în cultura florii-soarelui se întâlnesc mai frecvent şi produc daune două specii de gândăcei rninieri ai tulpinii florii-soarelui, cum santMordellistenaparvula Gyll. şiM.parvuliformis Sts., care au o biologie asemănătoare, un atac similar şi se combat prin aceleaşi măsuri. 279

Răspândire. Gândăcelul minier al floriisoarelui este răspândit în Europa şi Asia. Descriere. Adultul are corpul de 2-3 mm lungime, de culoare neagră, acoperit cu o pubsecenţă cenuşie deasă. Capul este mai lat decât partea anterioară a pronotului. Pe părţile laterale ale pronotului prezintă un chenar vizibil. Antenele şi picioarele sunt negre, uneori picioarele anterioare sunt galbene. Elitrele se îngustează spre partea 00. posterioară şi nu acoperă abdomenul. Tibiile poste­ rioare au câte doi spini negri neegali. Pigidiul este scurt şi destul de lat (fig. 113). .•.VIL Oul este galben-deschis, de 0,3-0,4 mm ^LL? 'ii. lungime. Larva la completa dezvoltare are corpul până la 10 mm lungime, acoperit cu perişori rari şi scurţi i de culoare galbenă, iar capul mai închis. Picioarele sunt foarte scurte, lipsite de gheare. Otimul segment Fig. 113. Gândăcelul minier abdominal se termină cu doi spini lungi şi doi mai al florii-soarelui scurţi, care sunt îndreptaţi în sus şi înapoi. Partea (Mordellistena parvula Gull.): dorsală a segmentului anal este acoperit cu perişori 1 - tulpină de floarea-soarelui atacată de şi spini mici. larvă; 2 - larva (după Scegolev) Pupa are 2-2,5 mm lungime, de culoare al­ bă-gălbuie. Biologie şi ecologie. Gândăcelul minier al florii-soarelui are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă m tulpinile florii-soarelui sau diferite plante spontane. Primăvara devreme larvele hibernante, îşi reiau activitatea vitală şi până la sfârşitul lunii aprilieînceputul lunii mai continuă să se hrănească săpând galerii spre suprafaţa Mpinilor, unde şi se transformă în pupe. Adulţii apar în lunile mai-iunie, concentrându-se într-un număr foarte mare pe diferite plante înflorite. Insectele sunt active ziua, mai ales în timpul zilelor însorite şi călduroase. Se hrănesc cu polenul şi nectarul florilor. Femelele depun ouăle sub epiderma tulpinilor de floarea-soarelui. Larvele apărute pătrund în interiorul Mpinilor, unde se hrănesc cu măduva lor, rozând galerii înguste sinuoase. Uneori într-o tulpină se pot găsi până la câteva zeci de larve. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândăcelul minier al florii-soarelui este o specie monofagă. Larvele atacă tulpinile florii-soarelui, în care sapă galerii înguste şi scurte, dar fără a produce daune de importanţă economică. Combatere. Se aplică în general numai măsuri preventive, prin lucrări agroculturale. In toamnă, după recoltare, adunarea resturilor de plante rămase în câmp şi distrugerea lor prin ardere; efectuarea arăturilor adânci de toamnă.

280

Molia florii-soarelui - Homoeosoma nebulella Hb. Sin.: Homoeosoma nebulellum Hb. Ord. Lepidoptera, Fam. Phycitidae Răspândire. Molia florii-soarelui este răspândită în Europa, Asia de Vest, Asia Mică şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de culoare galbenă-cenuşie, de 8-12 mm lungime, cu anvergura aripilor de 22-27 mm. Aripile anterioare sunt înguste, alungite, de culoare galbenă-cenuşie, cu o bandă lată albicioasă pe marginea costală şi cu 4 puncte negre în partea mediană. Aripile posterioare sunt mai late, de culoare cenuşie, cu nervurile şi marginile mai închise şi cu franjuri pe margini (fig. 114). Oul este oval-alungit, de 0,8 mm lungime şi 0,4 mm lăţime, de culoare albă-lucitoare, cu chorionul uşor încreţit. Larva la completa dezvoltare are corpul de 15-16 mm lungime, de culoare brunăgălbuie sau cenuşie-verzuie. Capul este brun-gălbui, protoracele galben-deschis. Pe partea dorsală a corpului prezintă 3 dungi longimdtnale de culoare roşie-violacee şi câte una lateral întreruptă între segmente. Lateral, în zona stigmelor respiratorii prezintă puncte negre. Pupa are 9-12 mm lungime, de culoare castanie, iar cremasterul prevăzut cu 6-7 spini clavaţi la vârf. Biologie şi ecologie. Molia florii-soarelui are două generaţii pe an. Iernează ca larvă în ultima (IV) vârstă în stratul superficial al solului într-un cocon mătăsos de culoare albă, acoperit cu particule de pământ. Primăvara larvele hibernante se transformă în pupe care se dezvoltă până la 17 zile. Pe la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai apar adulţii, care au un zbor nocturn, iar în timpul zilei stau ascunşi pe sub diferite plante. Fluturii manifestă un accentuat fototropism pozitiv, fiind atraşi de lumină. In general zborul adulţilor corespunde fenologic cu înflorirea speciilor de Carduus şi Cirsium, hrănindu-se cu polenul şi nectarul florilor acestor plante. Generaţia de primă­ vară se dezvoltă de obicei pe diferite compozite spontane ca: ciulinul (Carduus nutans L.), scaiul roşu (Carduus acanthoides L.), pălămidă de câmp (Cirsium arvense) etc. La câteva zile de la apariţie are loc împerecherea şi ponta. Femelele depun ouăle în florile acestor şi altor plante spontane, aproximativ câte un ou în fiecare floare. O femelă depune în medie 200-300 de ouă. Incubaţia durează 4-5 zile. în cursul lunii iunie apar larvele care la început se hrănesc cu organele florale, apoi cu seminţele. Stadiul larvar durează 13-20 zile. m timpul dezvoltării larvele năpârlesc de 3 ori. Ajunse la maturitate părăsesc plantele de hrană, migrează în sol, unde îşi

Fig. 114. Molia florii-soarelui (Homoeosoma nebulella Hb.): 1 - adult; 2 - larvă; 3-4 - seminţe şi calatidiu atacate de larve (după Volkov)

281

construiesc un cocon mătăsos, în care se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 13-16 zile. Pe la mijlocul lunii iulie apar adulţii, care dau naştere la generaţia a doua, care se dezvoltă pe seama inflorescenţelor de floarea-soarelui. Evoluţia generaţiei a doua are loc în cursul lunMoriuMe-augustpânăkrecoltareaflorn-soarelm In anii secetoşi o mare parte din larvele din prima generaţie nu se transformă în pupe, ci rămân în interiorul coconilor în diapauză estivală care apoi se continuă cu hibernarea. In aceşti ani numărul fluturilor care dau naştere generaţiei a doua, este relativ redus. In anii cu precipitaţii abundente fluturii generaţiei a doua apar în masă şi larvele lor produc pagube destul de mari în culturile de floarea-soarelui. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia florii-soarelui este o insectă oligofagă, fiind cel mai periculos dăunător al culturii de floarea-soarelui. Atacă diferite plante cultivate (floarea-soarelui) şi spontane (ciulinul, pălămidade câmp, scaieţii, păpădia, albăstriţa etc), preferând floarea-soarelui, la care produce pagube mari. Dăunează larvele, care atacă calatidiul şi seminţele. Larvele inferioare (de vârsta 1 şi a 2-a), dezvoltarea cărora durează 1 -2 zile, se hrănesc cu polen sau cu organele florale, fără a produce pagube de importanţă economică. Începând cu a treia vârstă şi până la maturitate (care durează 12-15 zile) larvele atacă seminţele în formare, bracteele de la capitule şi chiar măduva inflorescenţei. La seminţe, perforează coaja şi pătrund în interior, unde se hrănesc cu miezul lor, reducând simţitor procentul de germinare, energia gerrninativă precum şi calitatea seminţelor. In calandru larvele sapă numeroase galerii pe care le ţes cu fire mătăsoase, pe unde circulă după hrană în urma atacului întreg calatidiul, mai ales fructele sunt împânzite cu fire mătăsoase sub care se găsesc excremente şi rumeguş. In galeriile formate pătrunde cu uşurinţă apa, care favorizează instalarea diferitelor microorganisme fitopatogene ce provoacă putrezirea calatidiului şi a seminţelor. Pagube deosebit de mari produce acest dăunător în anii cu precipitaţii abundente, mai ales în a douajumătate a verii, când se înregistrează putrezirea în masă a capitulelor, reducând simţitor producţia de seminţe. Pagubele produse la soiurile sensibile pot ajunge la 40-60% din producţia de seminţe. înmulţirea moliei florii-soarelui este în mare măsură frânată de activitatea speciilor entomofage, printre care se numără: Cremastus ornatus Szepl., Scambus brevicornis Grav., Apanteles lactaeus Nees. etc. Combatere. Se aplică în general măsuri preventive: efectuarea arăturilor de toamnă pentru a distruge stadiul hibernant; în cursul perioadei de vegetaţie distrugerea compozitelor spontane, care sunt plante-gazdă intermediare ale acestei insecte şi aplicarea praşilelor repetate, pentru distrugerea larvelor şi pupelor. Cele mai bune rezultate în combaterea acestui dăunător se obţin prin cultivarea soiurilor şi a hibrizilor de floarea-soarelui rezistente la atacul acestui dăunător, achenele cărora conţin între stratul de suber şi între sclerenchim un strat negru carbonogen (fitomelan) mai gros, care conţine 93-98 % carbon, pe care larvele nu-1 pot perfora, strat care lipseşte la soiurile sensibile.

282

6.3. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE TUTUN Păduchele verde al piersicului (tutunului) - Myzodespersicae Sulz. Sin.: Myzodes tabaci Mordv., Aphis persicae Sulz., Myzus persicae Sulz. Ord. Homoptera, ¥am.Aphididae Răspândire. Păduchele verde al piersicului (tutunului) este răspândit pe toate continentele: Europa, Asia, America de Nord, Africa şi Australia. Descriere. Femela apteră are corpul oval şi globulos, de 2,2-2,5 mm lungime, de culoare verde sau verde-gălbuie. Pe frunte are o pereche de proieminenţe pe care sunt aşezate antenele, care sunt mai scurte decât corpul, formate din 6 articule de culoare neagră, în afară de al 3-lea articul care este galben-verzui către bază. Picioarele sunt galbene-deschise, cu tarsele negre. Corniculele sunt lungi, cilindrice şi uşor umflate în jumătatea apicală, de culoare galbenă-verzuie. Coada este scurtă, conică, aproape de 1/2 din lungimea corniculelor, de culoare galbenă-palidă, lateral fiind prevăzute cu câte 3 peri. Femela aripată are corpul mai mic şi mai zvelt decât cea apteră, de 1,8-2,2 mm lungime, de culoare variabilă: capul şi toracele sunt negre, abdomenul verde-gălbui sau roşcat, părţile dorsale şi laterale cu 4 pete negre şi cu 1 -2 dungi transversale care median se unesc într-o pată mare neagră. Antenele sunt lungi, având aproape lungimea corpului, de culoare neagră. Al treilea articul antenal este puţin mai lung decât al 4-lea şi prevăzut cu 12-14 senzorii, aşezaţi într-un singur rând. Picioarele sunt galbene-brune, în afară de vârful femurelor, tibiilor şi tarselor care sunt negre. Corniculele sunt brune, în partea mediană puţin îngroşate şi prevăzute la capăt cu 1 -2 striuri. Coada este brună, având 2/3 din lungimea corniculelor (fig. 115). Oul la depunere este de culoare verde, iar mai târziu devine negru strălucitor, de formă oval-alungită, de 0,4-0,5 mm lungime. Larva la completa dezvoltare este asemănătoare cu femela apteră de culoare verde-deschisă. Biologie şi ecologie. Păduchele verde al piersicului (tutunului) are un ciclu biologic diferit, in funcţie de condiţiile de mediu din câmp sau din sere. în condiţii de seră păduchele se înmulţeşte în tot cursul anului pe cale partenogenetică vivipară, având până la 20 generaţii pe an, iar în câmp se comportă ca o specie migratoare, dezvoltând anual până la 15 generaţii. Iernează în stadiul de ou la baza mugurilor, pe scoarţa ramurilor de un an sau în Fig- 1 1 5 • Păduchele verde al crăpăturile scoarţei ramurilor de piersic, mai piersicului (Myzodespersicae Sulz.): ar rar pe zarzăr, cais şi cireş care sunt plante- J~ y a t ă /1" f e m e l f a p t e r ă ; ( d u p . ă ,„ - i i HilleRisLambers); 3- frunza de tutun atacata; gazda prrmare pentru păduche. (dupâLazări) 283

Primăvara devreme, la sfârşitul lunii mame-începutul lunii aprilie, apar primele larve. Fenologjc, apariţia corespunde cu începutul umflării mugurilor de rod. Ecloziunea larvelor se eşalonează pe o perioadă de 18-25 zile. Larvele apărute migrează pe muguri, frunzuliţe, flori şi încep să se hrănească, sugând seva din ţesuturi. Dezvoltarea larvelor durează 25-30 zile. Ajunse la completa dezvoltare se transformă în femde-fundatrix, ce dau naştere pe cale partenogenetică vivipară la 5-35 de larve, care pe la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, ajung la maturitate şi se transformă în femde-fundatrigene nearipate, care continuă să se înmulţească, dând naştere încă la două generaţii de fundatrigene aptere. Spre sfârşitul decadei a doua a lunii mai, când lăstarii de piersic încep să se hgnifice, în coloniile păduchelui la rând cu femele fundatrigene nearipate, apar şi femelefundatrigene aripate. De la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie migrează pe diferite plante ierboase cultivate şi spontane, ca: tutun, tomate, vinete, cartof, ardei, măsălăriţa etc., care sunt plantegazdă secundare ale dăunătorului. Temperatura optimă pentru zborul activ al afidului variază între 18 şi 20 °C, iar intensitatea maximă de zbor se înregistrează la temperaturi de 17-23 °C. In cursul zilei, un maxim de zbor se constată dimineaţa şi altul foarte ridicat seara, între orele 18 şi 20. Pe aceste plante, păduchele continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară dând naştere la 7-10 generaţii de femele aripate şi aptere. Durata dezvoltării unei generaţii variază între 9-14 zile. In condiţii climatice optime o femelă poate da naştere la 50-150 de larve, care devin adulte după 5-8 zile. In toamnă, pe la sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie şi până la începutul lunii noiembrie apar femelele sexupare care retromigreazăpe plantele-gazdăprimare şi dau naştere la formele sexuate (masculi şi femele), care după împerechere depun oul de iarnă. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al piersicului (tutunului) este o specie polifagă. Atacă piersicul, caisul (plante-gazdă primare), precum şi peste 400 de specii de plante ierboase (plante-gazdă secundare), ce aparţin la 64 de familii botanice, preferind piersicul, caisul, cartoful, tomatele, vinetele, ardeiul, tutunul, macul, mazărea, fasolea, spanacul, lucerna, rapiţa ş. a. Produce pagube mai mari în plantaţiile şi pepinierele de piersic şi cais, în culturile de tutun, tomate, vinete, ardei, cartof etc. Păduchele colonizează lăstarii, frunzele şi florile pe care formează colonii masive, sugând seva din ţesuturi. In urma atacului lăstarii se deformează, ţesuturile se necrozează, frunzele se răsucesc, apoi se îngălbenesc şi se usucă. Plantele atacate puternic dau producţii scăzute şi de calitate inferioară. în afară de daunele directe, acest afid este cunoscut şi ca un periculos transmiţător al virusurilor, transmiţând peste 100 de boli virotice la diferite plante de cultură. Evoluţia acestui dăunător pe ambele gazde este influenţată de diferite organisme entomopatogene şi entomofage. Printre speciile prădătoare se numără: Chrysopa sp., Coccinella quinquepunctata L., C. 7-punctata L., Adonia variegata Goeze., Adalia bipunctata L., Syrphus ribesii L., iar ca paraziţi: Praon myzophagum Mack., Aphidius matricariae Hal., A. picipes Nees., Ephedruspersicae Frogg. etc. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la tripsul tutunului (Thrips tabaci Lind.).

284

Ploşniţa de câmp sau castanie - Dolycoris baccarum L. Sin.: Cimex baccarum L., C. verbasci De Geer., Pentatoma baccarum Lat. Ord. Hemiptera, Fam. Pentatomidae Răspândire. Ploşniţa de câmp are o răspândire largă pe glob, cu frecvenţă mare în regiunea palearctică. Descriere. Adultul are corpul ovoid, turtit dorso-ventral de 10-12 mm lungime, dorsal de culoare verzuie-cenuşie sau brună-roşcată, iar lateral cu numeroase pete negre ce alternează cu pete gălbui şi acoperit cu o pubescenţă aproape dreaptă, iar ventral de culoare verde-deschis. Scutelul de formă triunghiulară, mai scurt decât abdomenul, cu vârful de culoare galbenă. Antenele sunt negre, cu inele galbene, formate din 5 articule, la care al 2-lea articul este de două ori mai lung decât al 3-lea. Picioarele sunt verzui, în afară de vârful tibiilor şi tarsele care sunt negre. Oul are 1,12 mm lungime şi 0,75 mm lăţime, de culoare galbenă-castanie, cu pete mai închise. Larva la completa dezvoltare seamănă cu adultul, dar este mai mică, având corpul de 6-8 mm lungime, de culoare roşie-brunie, cu capul şi toracele negru, ochii roşii, abdomenul gălbui, cu nuanţă brunie şi cu linii transversale roşii pe partea dorsală Picioarele şi antenele sunt negre în primele faze, apoi se deschid la culoare. Biologie şi ecologie. Ploşniţa de câmp are una-două generaţii pe an. Iernează ca adult sub resturile vegetaledincâmp, bulgări depăniântsausub fhrrizarid fâşiilor forestiere. Apariţia adulţilor are loc primăvara devreme, când temperatura aerului depăşeşte 12,5 °C. hi cdturile de tutun, adulţii apar imediat după plantarea răsadului în câmp şi durează în tot cursul lunii mai. Perioadapreovipozitară durează 35-45 de zile. După copulaţie, femelele încep să depună ouăle pe frunzele de tutun, cartof şi alte plante. Ouăle sunt depuse în grupe, în ordine de şah, de cele mai dese ori aşezate în două rânduri de câte 16-30 bucăţi. Incubaţia durează 6-10 zile. După apariţia larvei din ou, operculul revine în poziţie iniţială, astfel că de la distanţă ouăle par încăpline. Larvele apărute stau grupate un timp, apoi se împrăştie pe plantă. Stadiul larvar durează48-53 zile, timp în care larvele năpârlesc de 5 ori. După fiecare năpârlire au o culoare roză deschisă Pe la mijlocul verii larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în insecte adulte, care dau naştere la o nouă generaţie. Ploşniţele din generaţia a doua apar în jumătatea a doua a lunii iulie sau în august. Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa de câmp este o insectă polifagă. Atacă numeroase plante cultivate şi spontane, cum sunt: floarea-soarelui, cartoful, tutunul, fragul, căpşunul, sfecla pentru zahăr, cerealele ş. a. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care sug conţinutul celular din ţesuturile frunzelor, bobocilor florali şi din capsulele verzi, în locurile înţepate apar pete de culoare galbenă-palidă, în dreptul cărora, cu timpul, ţesuturile se necrozează. La atacuri puternice petele pot cuprinde tot limbul foliar, din care cauză procesele fiziologice (asimilaţia, respiraţia etc), sunt stingherite. Frunzele atacate se îngălbenesc, se răsucesc şi se usucă, hi anii de invazii, acest dăunător produce pagube deosebit de mari. Pagube mari se înregistrează în culturile semincere de tutun, la care florile avortează şi producţia de seminţe este distrusă parţial sau total. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la tripsul tutunului (Thrips tabaci L.). 285

Tripsul tutunului sau tripsul comun - Thrips tabaci Lind. Sin.: Thrips striatus Gill., T. communis Uzel., T. allii Sirr. et Lowe. Ord. Thysanoptera, Fam. Thripidae Răspândire. Tripsul tutunului este răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord şi Australia. Descriere. Adultul are corpul îngust, de 0,8-1,2 mm lungime şi 0,25 mm lăţime, uşor turtit dorso-ventral, de culoare galbenă-cenuşie sau galbenă-deschisă cu o nuanţă slabă cafenie, acoperit cu perişori mărunţi de culoare brună sau neagră. Capul este mai lat decât lung, iar ochii, vârful trompei şi marginile posterioare ale inelelor abdominale sunt de culoare neagră. Antenele sunt formate din 7 articule de lungimi diferite. Aripile sunt alungite şi înguste, mai scurte decât corpul, cenuşii-pale, cu franjuri lungi, cele anterioare cu două nervuri, iar cele posterioare cu o singură nervură longimdinală Picioarele sunt galbene, cu pete cenuşii. Abdomenul este neted, tergitul al 8-lea prezintă un pieptene complet de peri lungi, pe marginea posterioară (fig. 116). Oul este mic, de 0,25 mm lungime şi 0,15 mm lăţime, reniform, de culoare albă sau roşcat. Larva se aseamănăcu adultul, însă este mai mică la completa dezvoltare are 0,8-1,0 mm lungime, fără aripi; la apariţie de culoare albicioasă, iar mai târziu galbenă-palidă, cu capul şi protoracele mai închise. Antenele sunt formate din 6 articule. Picioarele sunt cenuşii. Biologie şi ecologie. Tripsul tutunului se dezvoltă atât în câmp, cât şi în spaţii protej ate. In câmp are 3 -6 generaţii pe an în funcţie de zona de răspândire, iar în sere, la condiţii optime a temperaturii şi umidităţii aerului se pot dezvolta până la 8-10 generaţii pe an. Iernează în stadiul de insectă adultă sub resturile vegetale rămase după recoltare sau în stratul superficial al solului la 5-7 cm adâncime. Primăvara, în prima jumătate a lunii aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 10 °C şi are tendinţa de creştere, adulţii hibernanţi părăsesc locurile de ternare şi migrează la început pe diferite plante spontane, apoi pe cele cultivate unde încep să se hrănească intens. După câteva zile de lirănire are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat pe frunzele diferitor specii de plante, fiind introduse cu ajutorul ovipozitorului în ţesutul foliar. Uneori unul din polii oului este vizibil la suprafaţa frunzei. In timpul vieţii sale, care durează 3

Fig. 116. Tripsul tutunului (Thrips tabaci Lind.): 1 - adult; 2 - ouă; 3 - 4 - larve; 5 - nimfă, 6 - frunză de tutun atacată (după Bogdanov-Katikov)

286

20-25 zile, o femelă depune 80-100 ouă. Ouăle sunt depuse pe ambele părţi ale frunzelor

(superioară şi inferioară), de

obicei în apropierea nervurilor principale ale frunzei. Incubaţia durează 3-5 zile, variind între 3-30 zile în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute se localizează pe partea inferioară a frunzelor, de obicei de-a lungul nervurilor şi se hrănesc sugând seva din ţesuturi. La plantele ornamentale larvele se concentrează de regulă sub solzii bulbilor sau la subţioara bufonilor florali. Dezvoltarea stadiului larvar durează în medie 8-13 zile, apoi larvele migrează în sol până la 15 cm adâncime unde are loc rurnfoza (nronimfa şi nimfa), care durează 4-5 zile, apoi se transformă în imago, care iese la suprafaţă, invadează plantele şi dă naştere la o nouă generaţie. întregul ciclu de dezvoltare a tripsului durează 20-30 de zile. Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul tutunului este un dăunător polifag. Atacă peste 100 de specii de plante cultivate şi spontane în câmp, sere, răsadniţe etc, dar produce pagube mai mari la tutun, ceapă, cartofi, tomate, ardei, vinete, castraveţi, grâu, secară, orz, ovăz, lucemă, varză, plante ornamentale etc. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă care infestează frunzele, lăstarii şi florile, sugând seva din ţesuturi. La tutun, în lunile mai-iunie sunt atacate frunzele bazale, mai târziu în iulie-august cele mediane, iar spre toamnă, în august-septembrie frunzele de la vârful plantei. La atacuri puternice, în răsadniţe, plantele tinere se pot usca în masă, iar în câmp la plantele mai dezvoltate frunzele se decolorează, la început apar pete lucioase, care mai târziu devin aproape albe; după uscarea frunzei devin galbene-brune sau raginii, fiind mai frecvent dispuse de-a lungul nervurilor frunzelor. In afară de aceasta, frunzele atacate de trips după uscare îşi pierd elasticitatea şi aroma, nu se umezesc uniform pe toată suprafaţa, din care cauze la sortarea lor se fărâmiţează, mărind astfel pierderile. în câmp pagubele cele mai mari se înregistrează în cursul lunilor iulie şi august, uneori chiar şi în iunie, mai ales în anii secetoşi. în afară de daunele directe, tripsul tutunului este cunoscut şi ca un periculos transmiţător al diferitor virusuri care produc boli grave (viroze) la diferite plante de cultură şi în deosebi la tutun, cum ar fi Lycopersicum virus 3, care produce o reducere a recoltei cu 20-60 % şi deprecierea calităţii acestuia. înmulţirea în masă a tripsului tutunului este limitată de activitatea multor organisme entomopatogene şi entomofage. Dintre speciile prădătoare se citează: Aeolothrips fasciatus L.,A. intermedius Bag., Anthocoris nemorum L., Coccinella 7-punctata L., Chrysopa carnea Steph., etc, iar ca paraziţi: Tripoctenus brui Vuil., T. russelli Crwfi, Dasyscapusparvipennis Gah., Ceranisus sp. precum şi ciuperca Entomo­ phthora sphaerosperma. Combatere. în combaterea tripsului tutunului se aplică măsuri agrotehnice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: rotaţia raţională a culturilor în asolament; izolare spaţială a răsadniţelor de legume şi tutun de uscătoriile de tutun; izolarea spaţială cel puţin la 1000 m a culturilor legumicole (tomate, ardei, ceapă, vinete etc), a cartofului şi altor plante sensibile la atacul tripsului de cele de tutun; recoltarea la timp a tutunului şi fără pierderi; distingerea resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare şi efectuarea arăturii adânci de toamnă; distingerea sistematică a buruienilor din plantaţiile de tutun, precum şi din jurul lor, plante-gazdă intermediare ale dăunătorului; plantarea răsadului 287

de hitun în câmp cât mai timpuriu în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase ca la apariţia tripsului să fie bine dezvoltate şi mai rezistente la atac; cultivarea soiurilor rezistente la atacul tripsului. In răsadniţe, când plantele se află în faza de 2-3 frunze, se aplică măsuri chimice profilactice prin stropirea răsadului cu soluţie de Zolone 35 EC în concentraţie de 0,2 %, utilizându-se 0,1-0,2 l/m2, Decis 2,5 EC - 0,05 % (0,25-0,5 l/m2), BI-58 Nou - 0,1% (0,08-0,1 l/m2). In câmp tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în cazul unor infestări puternice, la o frecvenţă a plantelor infestate de peste 2 % prin stropirea plantelor cu Actellic 50 EC (0,8-1,0 l/ha), BI-58 Nou (0,8-1,0 l/ha), Diazol 50 EW (2,0 l/ha), Pirimor 25 WG (0,5-0,75 kg/ha), ori de 50 WG (0,25-0,35 kg/ha), Actara 25 WG (0,06-0,1 kg/ha), Decis 2,5 EC (0,25-0,5 l/ha), Zolone 35 EC (1,6-2,0 l/ha), etc. Tratamentele se vor efectua mai ales pe partea inferioară a frunzelor unde se localizează tripşii, iar la atacuri puternice se repetă la intervale de 8-10 zile.

6.4. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CARTOF Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof - Ditylenchus destructor Thorne Ord. Ţylenchida, Fam. Tylenchidae Răspândire. Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof este răspândit aproape în toate zonele de pe glob unde se cultivă cartoful - Europa, America de Nord, Africa de Nord Descriere. Adultul se aseamănă foarte mult prin forma şi dimensiunile corpului cu nematodul hdpinilor şi bulbilor (Ditylenchus dipsaci E). Corpul este viermiform, îngustat în regiunea capului şi în partea posterioară, de culoare albă-transparentă, în general de talie mai mică decât la specia D. dipsaci R, având 0,8-1,4 mm lungime şi de 0,02-0,03 mm lăţime; femelele în general sunt mai mari ca masculii. Cuticula este transparentă, fin striată transversal. Spre deosebire de specia D. dipsaci E, partea distală a corpului este rotunjită, conică, dreaptă (fig. 117). Oul este oval-alungit, de 65 \i lungime şi 25 a, lăţime, de culoare albă, în partea dorsală uşor bombat, iar ventral concav. Larva este fmformă, transparentă, la ecloziune de 0,4-0,6 mm lungime. Biologie şi ecologie. Nematodul Fig. 117. Nematodul tulpinilor şi tulpinilor şi tuberculilor de cartof se dezvol­ tă în câteva generaţii pe an. Iernează în tuberculilor de cartof (Ditylenchus destructor Thorne.): stadiul de ou, larvă şi adulţi în sol sau în 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - 4 - tuberculi de cartof tuberculii atacaţi şi depozitaţi, însă atacaţi (după Thorne) principala sursă de infestare a unei culturi 288

de cartof o prezintă tuberculii atacaţi şi plantaţi primăvara ca material de serninţă. Din ţesuturile acestor tuberculi infestaţi o parte din nematozi pătrund în tulpină, iar o altă parte migrează în sol, de unde în perioada de formare a noilor tuberculi, nematozii din sol şi tulpini migrează in masă în tuberculi. Nematozii pătrund în tuberculii de cartof de obicei prin stoloni sau prin diferite răni de pe suprafaţa tuberculilor. Dezvoltarea şi reproducerea au loc la valori de temperatură între 5 şi 34 °C, cu optimul de 20-26 °C. Femelele fecundate pătrund în tuberculii de cartof unde depun până la 200-250 de ouă, care în funcţie de temperatură şi umiditate, se dezvoltă de la 15 până la 45 zile. Larvele apărute se hrănesc pe seama ţesuturilor, preferându-le pe cele de sub epiderma cartofului. Dezvoltarea larvară se desfăşoară în 4 etape (stadii larvare), separate între ele de 5 năpârliri. Dezvoltarea unei generaţii la temperaturi de 20-24 °C durează 20-26 zile, iar la 6-10 °C se prelungeşte până la 68-70 zile. înmulţirea nematozilor în tuberculi are loc în condiţiile unei hrăniri intense şi este favorizată de precipitaţiile abundente. In cazul unei uscări accentuate a solului dăunătorul trece în anabioză, revenind la o nouă activitate biologică odată cu restabilirea condiţiilor favorabile de temperatură şi umiditate, în sol nematozii se pot păstra câţiva ani, în timpul iernii putând suporta temperaturi scăzute. Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof este o specie polifagă. Atacă numeroase plante cultivate: cartoful, morcovul, tomatele, castraveţi, ardeiul, vinetele, ceapa, trifoiul, lucerna etc., precum şi o serie de plante spontane. Dăunează atât adulţii, cât şi larvele care atacă tuberculii de cartof în câmp şi în depozite, daunele fiind mai uşor observate în depozite. Pe suprafaţa tuberculilor atacaţi la început apar mici zone decolorate, iar pe măsura evoluţiei nematodului şi a atacului, epiderma se ofileşte, apoi se usucă şi crapă. Tuberculii infestaţi devin spongioşi şi au culoare brună, cu aspect de putregai. Deseori pe tuberculii atacaţi de nematod se instalează diferiţi agenţi fitopatogeni (Fusarium, Mucor ş. a.), care provoacă putrezirea lor completă. Combatere. In combaterea acestui nematod un rol important le revin măsurilor agrotehnice: respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor în asolament; imediat după recoltare efectuarea arăturii adânci de toamnă; distrugerea buruienilor, care sunt plantegazde intermediare ale dăunătorului; după recoltare distrugerea prin ardere a tuturor resturilor vegetale; sortarea tuberculilor după recoltare, pentru mlăturarea celor infestaţi şi folosirea lor în consum sau pentru lirănirea animalelor; utilizarea pentru însămânţare a unui material sănătos, provenit din culturile neinfestate; cultivarea soiurilor rezistente la atacul nematodului. Gândacul din Colorado - Leptinotarsa decemlineata Say. Sin.: Chrysomela decemlineata Say. Doryphora decemlineata Rod. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae Răspândire. Gândacul din Colorado este originar din America de Nord, de unde s-a răspândit pe alte continente. In prezent această specie este larg răspândită în maj oritatea ţărilor din Europa şi America de Nord, unele ţări din America de Sud şi în Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul oval de 9-12 mm lungime şi de 6-8 mm lăţime, convex dorsal şi aproape plan ventral, de culoare galbenă-portocalie, cărămizie. Capul 289

ortognat, retras sub pronot, roşcat-închis, cu o pată mediană triunghiulară de culoare neagră şi două pete laterale cu contur neregulate. Antenele sunt filiforme, formate din 12 articule, la bază de culoare deschisă, iar spre vârf întunecate. Pronotul este mai deschis la culoare decât capul şi prevăzut cu 11 pete negre de diferite mărimi, dintre care cea mediană este mai dezvoltată şi de forma literei „V". Picioarele sunt de culoarea corpului, iar tarsele negre. Elitrele sunt galbeneroşcate, prevăzute fiecare cu câte 5 dungi longitudinale negre, de unde şi denumirea de „ decemlineata ". Aripile posterioare sunt bine dezvoltate la început transparente, apoi roşii sau brune. Partea ventrală a corpului este de culoare portocalie, cu 3-4 rânduri de pete negre (fig. 118). Oul este oval-alungit, de 1,2-1,8 mm Fig. 118. Gândacul din Colorado lungime, de culoare galbenă-portocalie. (Leptinotarsa decemlineata Say.): Larva la completa dezvoltare are corpul 1 - adult; 2 - pontă de ouă pe frunză; bombat dorsal, de 15-16 mm lungime de culoare 3 - ou; 4 - larvă; 5- pupă; 6 - plantă de galbenă-portocalie. Capul este negru, iar pronotul cartof atacată (după Bogdanov-Katikov) brun-roşcat. Pe torace şi părţile laterale ale abdomenului prezintă câte 2 pete negre pe fiecare segment. Picioarele sunt brune-închise, aproape negre. Pupa are corpul de 10-12 mm lungime, dorsal bombat, iar ventral plan, de culoare roşie-portocalie. Biologie şi ecologie. Gândacul din Colorado are 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de adult în sol, la adâncimi cuprinse între 20 şi 90 cm, în funcţie de natura solului. Apariţia adulţilor are loc în primăvară pe la mijlocul lunii aprilie, când temperaturile medii zilnice trec de 10°C timp de 2-3 zile, şi are tendinţa de creştere şi apariţia durează până la sfârşitul lunii mai. Maximum de apariţie se înregistrează de regulă la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, la temperaturi medii zilnice cuprinse între 14-21 °C. O parte din adulţii hibernanţi (18-20%), uneori până la 74 %, rămân în sol în diapauză până în primăvara anului viitor. După apariţie adulţii hibernanţi timp de 2-3 zile se găsesc la suprafaţa solului, apoi se deplasează în căutarea hranei prin zbor, când temperatura aerului este mai ridicată, iar la temperaturi reduse - în mers. După 2-3 zile de hrânire are loc copulaţia, iar încă după 2-3 zile începe depunerea ouălor. De obicei, depunerea ouălor începe când temperatura aerului depăşeşte 17 °C, de la sfârşitul lunii aprilie şi continuă până în iunie. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 20-80, uneori până la 150 bucăţi pe partea inferioară a frunzelor de cartof sau alte plante solanacee cultivate şi spontane (vinete, tomate, ardei, măsălăriţă etc), uneori chiar pe solul din jurul plantelor. Prohficitatea unei femele este de 500-1500, maximum 2000-3000 ouă. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi durează o perioadă de până la 2 luni. Incubaţia durează 6-18 zile, în funcţie de condiţiile climatice. 290

Larvele, apar începând din a doua decadă a lunii mai şi evoluţia lor durează 15-30 zile. Imediat după ecloziune larvele se hrănesc cu chorionul, după care migrează pe suprafaţa frunzelor, începând să se hrănească cu ţesutul vegetal. In cursul evoluţiei fiecare larvă năpârleşte de 3 ori, trecând prin 4 vârste. La sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc plantele de hrană şi se retrag eşalonat în sol la 5-15 cm adâncime, unde îşi confecţionează o cameră pupală din particule de pământ, în care se transformă în pupe, stadiul care durează 10-24 zile. întregul ciclu de dezvoltare, de la ou şi până la adult durează 30-60 zile. Noii adulţi încep să apară din a doua decadă a lunii iunie. Apariţia lor are loc eşalonat, datorită pontei prelungite în primăvară şi a retragerii eşalonate a larvelor pentru împupare. De aceea, în această perioadă pe plante se pot găsi diferite stadii ale dăunătorului (ouă, larve, adulţi) din prima generaţie, având loc o suprapunere a generaţiilor. Imediat după apariţie, adulţii au corpul moale de culoare deschisă, fără dungile şi petele caracteristice, care apar în primele 5 -10 ore de viaţă. CMtinizarea corpului se face treptat după o perioadă de hrănire de 3-4 zile. Dacă în timpul apariţiei adulţilor generaţiei de vară temperatura aerului este ridicată, iar umiditatea redusă, o mare parte (până la 50%) se retrag din nou în sol, intrând într-o perioadă de diapauzăestivală Adulţii apăruţi se hrănesc cu frunzele de cartof sau alte solanacee. După o perioadă scurtă de hrănire pentru maturarea organelor sexuale, începe copulaţia şi ponta. O femelă din generaţia de vară depune maximum 500 ouă Larvele apărute se hrănesc de asemenea cu frunzele de cartof sau alte solanacee, însă au o evoluţie mai scurtă, de 12-20 zile. Spre sfârşitul lunii iulie-august, larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în sol, unde se transformă în pupe. Adulţii apar în cursul lunii august şi continuă până în septembrie, însă o parte rămân în sol, în căsuţele pupale, până în primăvara următoare. Aceştia se hrănesc cu frunzele soiurilor târzii de cartof, vinete, tomate şi alte solanacee, unde se întâlnesc până în toamnă târziu (octombrienoiembrie). Odată cu scăderea temperaturii aerului adulţii se retrag în sol pentru iernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul din Colorado este o specie oligofagă. Atacă diferite specii de plante cultivate şi spontane, producând pagube mai mari în culturile de cartof şi vinete. Prin pagubele pe care le produce, datorită prolificităţii ridicate şi a posibilităţilor de răspândire atât pe cale naturală, cât şi prin transport cu diferite produse, gândacul din Colorado este considerat ca unul dintre cei mai periculoşi dăunători al culturilor de cartof şi altor solanacee (vinete, tomate, ardei etc). Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă Adulţii rod frunzele, începând cu cele din vârful tulpinii, sub formă de perforaţii neregulate. Pagube mari produc adulţii în perioada hrănirii pentru maturizarea sexuală. Uneori adulţii generaţiei de vară când nu mai găsesc plante verzi, pot să se hrănească cu tuberculii de cartof, aflaţi la suprafaţa solului sau pot ataca fructele de vinete. S-a consta­ tat că 100 de adulţi pot consuma în 30 zile 1 -2 kg de frunze. Pagubele cele mai mari le produc larvele care sunt extrem de dăunătoare. Larvele tinere perforează frunzele sub formă de mici orificii, iar pe măsură ce înaintează în vârstă devin tot mai lacome şi consumă frunzele în întregime, uneori şi lăstarii foarte tineri. S-a constatat că suprafaţa foliară distrusă de o larvă (stadiile I şi IV) ajunge până la 2.900 mm 2 , iar 10 larve consumă într-un interval de 15 zile cea 400 cm 2 sau 8 g de frunză. La 291

atacuri puternice, plantele pot fi defoliate complet, rămânând numai resturi de Mpini, iar pierderile de producţie pot ajunge până la 40-95% din recolta de cartofi. Populaţiile gândacului din Colorado sunt reduse în mod constant de multe specii de duşmani naturali prădători şi paraziţi, printre care se numără: Ghrysopa vulgaris Schn., Ch. perla L.,Nabisferus L.,Perillus bioculatus Fabr., Podisus maculiventris Say., Calosoma sycophanta L., Carabus ulrichi Germ., C. violaceus L. etc. Un rol deosebit în reducerea populaţiilor gândacului din Colorado prezintă şi unele păsări: Sturnus vulgaris L.,Hirundo rustica L., şi mamifere insectivore: Erinaceus europaeus L., Talpa europaea L., etc. precum şi unii agenţi entomopatogeni: Bacterium leptinotarsae White. Pseudomonas septica Berg., Bacillus cereus Fr. et Fr., B. mycoides Flugge., B. subtilis Cohn. etc. Combatere. Se recomandă aplicarea unui complex de măsuri agrotehnice, biologice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice: recoltarea cartofului în termeni optimi şi fără pierderi; după recoltare, efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru distrugerea adulţilor retraşi in sol pentru hibernare; in cursul perioadei de vegetaţie, aplicarea repetată a lucrării solului dintre plante, pentru distrugerea larvelor retrase în sol, pentru împupare, precum şi a altor stadii aflate în sol (pupe, adulţi); utilizarea mgrăşămintelor; cultivarea soiurilor rezistente la atacul gândacului; distrugerea samuraslei de cartof şi a solanaceelor spontane care suntplante-gazdă intermediare pentru înmulţirea şi hrăriirea dăunătomlui; folosirea pentru plantare a unui material sănătos şi de o calitate superioară; sădirea cât mai timpurie a cartofului, în terenuri bine pregătite şi fertilizate, în vederea creării unor condiţii optime pentru dezvoltarea plantelor care sunt mai rezistente la atac. Pe suprafeţe mici se recomandă şi metoda mecanică simplă - colectarea adulţilor (până la depunerea ouălor), a pontelor şi a larvelor de pe plante manual sau cu diferite dispozitive şi aparate. Astfel, recent a fost lansat pe piaţă un aparat pneumatico-mecanic de colectare a adulţilor şi larvelor gândacului din Colorado, denumit „Bio-Collector" care se montează pe tractor timp de 15 minute şi acţionează pe 2,3 şi 4 rânduri de cartofi. Principiul de funcţionare al biocolectorului constă în desprinderea prin insuflare a adulţilor şi larvelor de pe plante şi apoi aspirarea lor în rezervoare de colectare. într-o oră acest agregat poate colecta adulţii şi larvele de pe un hectar. Eficacitatea dispozitivului este de 95% pentru adulţi şi 85% pentru larve. Măsuri biologice. Înmulţirea şi lansarea în culturi a microhimenopterului ovifag Edovumputleri, a nematozilor paraziţi: Hexamermis albicans Sieb., Pristionchus uniformis Fed. şi Neoaplectana carpocapsae Weis. şi a ploşniţelor răpitoare Perillus bioculatus Fabr. şi Podisus maculiventris Say., care uneori reduc populaţiile gândacului sub PED; utilizarea produselor biologice pe bază de ciuperci (Beauveria bassiana) şi bacterii (Bacillus thuringiensis), care pot provoca epidemii în rândul larvelor. Combaterea chimică a gândacului din Colorado se poate realiza prin tratarea tuberculilor înainte de plantare şi plin aplicarea de tratamente cWrnice pe vegetaţie. Pentru tratarea tuberculilor înainte de plantare se recomandă produsul Prestige 290 FS (0,75 l/t) care asigură protecţia culturilor de cartof timp de 75-80 zile de la răsărirea plantelor împotriva gândacului din Colorado, viermilor-sârmă, viermilor albi, păduchi şi Rizoctonia solani.

292

Tratamente chimice pe vegetaţie se aplică la apariţia în masă a adulţilor şi a larvelor de vârsta 1 şi 2, la depăşirea PED (15 ex. adulţi, larve şi ponte/plantă atacată) cu produse la cartof: Mospilan 20 SP (0,06-0,08 kg/ha) care are şi acţiune ovicidă, Acetamiprid22,5 SL (0,045-0,055 l/ha), Pilarking20 EC (0,2-0,25 l/ha), Actara25 WG (0,05 -0,06 kg/ha), Victenon 50 WP (0,5 kg/ha), Confidor SL200 (0,25-0,3 l/ha), ori Confidor Maxi 70 WG (0,07-0,08 kg/ha), Actellic 50 EC (1,5 l/ha), Arrivo 250 CE (0,1-0,16 l/ha), Regent 25 EC (0,5-0,6 l/ha), Zolone 35 EC (1,5-2,0 l/ha), Decis 2,5 EC (0,1-0,15 l/ha), Decis Duplet 36 EC (0,35-0,5 l/ha), Decis Forte 120 EC (0,04-0,06 l/ha), Nomolt 150 SC (0,3-0,4 l/ha), Bulldock 025 EC (0,25-0,5 l/ha), Rimon 10 EC (0,25 l/ha), Chinmix 050 EC (0,15-0,2 l/ha), Fastac 100 EC (0,07-0,1 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,1 l/ha), Sonet 100 EC (0,2 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,25 l/ha), Sâmpai EC (0,25 l/ha) etc; la vinete şi tomate: Zolone 35 EC (1,5-2,0 l/ha), Victenon 50 WP (0,5 kg/ha), Decis 2,5 EC (0,15 l/ha), Confidor SL 200 (0,25-0,3 l/ha), Confidor Maxi 70 WG (0,07-0,08 kg/ha), Actara 25 WG (0,06 kg/ha) etc. în general se recomandă 1-2 tratamente chimice pentru fiecare generaţie. Primul tratament se aplică la apariţia în masă a adulţilor hibernanţi, iar al doilea se execută împotriva larvelor de vârsta 1 şi 2. In cazul unor atacuri puternice, sau când apariţia este eşalonată, tratamentul poate fi repetat după 10-12 zile. Pentru realizarea unei combateri eficiente a gândacului din Colorado se recomandă ca tratamentele să se execute pe timp răcoros, cu un sortiment variat de pesticide cu substanţă activă diferită care să permită „o rotaţie" a diferitor grape de substanţe evitând astfel apariţia raselor rezistente faţă de una sau două categorii de substanţe. Nici într-un caz nu se admite mărirea dozelor de insecticide pentru combaterea gândacului din Colorado, deoarece aceasta nu asigură o mortalitate mai înaltă, ci duce la selectarea de forme (rase) care nu mai sunt afectate de substanţa toxică, la distrugerea duşmanilor naturali şi poluarea mediului ambiant.

293

CAPITOLUL 7 DĂUNĂTORII CULTURILOR LEGUMICOLE ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR Necesarul de legume pentru hrana populaţiei şi pentru industrie, precum şi pentru crearea unor disponibilităţi la export creşte an de an. Satisfacerea acestui necesar este posibil numai în mică măsură prin extinderea suprafeţelor cultivate, cele mai importante posibilităţi de sporire a producţiei de legume, fiind introducerea soiurilor de înaltă productivitate, folosirea îngrăşărrimtelor,mecartizarea lucrărilor agricole etc. Efectele acestormăsuri sunt mult diminuate şi chiar anulate de activitatea numeroaselor specii de dăunători animah care atacă plantele legumicole pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, de la însămânţare până la recoltare, precum şi în timpul depozitării. Printre acestea se numără o serie de dăunători polifagi şi oligofagi cu importanţă economică majoră: păduchele cenuşiu al verzei (Brevicoryne brassicae L.), puricii cruciferelor (Phyllotreta sp.), omizile defoliatoare (Pieris sp., Mamestra brassicae L.,Autographa gamma L., Plutella maculipennis Curt.), muştele (Delia brassicae Bche., D. antiqua Meig.), nematodul bulbilor şi tulpinilor (Ditylenchus dipsaci Kuhn.) ş. a. Pierderile de recoltă, cauzate culturilor legumicole de dăunători, dacă nu se aplică măsuri de prevenire şi combatere, pot ajunge la 30-70% din recoltă. De aceea, cunoaşterea dăunătorilor culturilor legumicole şi măsurilor de combatere este necesară pentru a interveni la timp şi corect, în vederea obţinerii unor producţii sporite şi de calitate superioară. Ţinând cont de specificul culturilor legumicole, fructele cărora sunt folosite mai mult în stare proaspătă sau pentru conserve, este important ca tratamentele chimice să se aplice cu produse fitofarmaceutice selective, cu remanentă mică şi un grad de toxicitate redus şi numai la avertizare în număr strict necesar, pentru a evita formarea reziduurilor toxice.

7.1. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUME CRUCIFERE (VARZĂ, CONOPIDĂ, GULII, RIDICHI) Limaxul cenuşiu sau limaxul de grădină - Deroceras agreste L. Sin.: Agriolimax agreste L., Deroceras agrestis L., Limax agreste L. Ord. Stylommatophora, Fam.Agriolimacidae (Limacidae) In culturile de legume, tutun şi alte plante se întâlnesc mai multe specii de limaxi, care adesea apar în populaţii masive şi produc daune deosebit de mari. Cele mai frecvente şi mai dăunătoare sunt speciile: limaxul cenuşiu (Deroceras agreste L.), limaxul pătat (D. reticulatus Mul.) şi melcul golaş de grădină (Arion hortensis Fer.) care au o comportare asemănătoare, un atac similar şi se combatprin aceleaşi măsuri. Limaxul cenuşiu (Deroceras agreste L.) este specia cea mai frecventă şi mai dăunătoare mai ales în anii ploioşi. Răspândire. Limaxul cenuşiu este larg răspândit in Europa şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul alungit, îngustat posterior, de 40-60 mm lungime. Corpul este moale şi lunecos, acoperit cu mucilagiu incolor, care îl apără de uscare şi 294

supramcălzire, de culoare variabilă: galben-albicios, cenuşiu-deschis, cenuşiu-gălbui sau brun-roşcat cu dungi fine de culoare închisă, dispuse neregulat. Pe partea dorsală a corpului prezintă un scut (limacelă) redus, format dintr-o placă calcaroasă, anterior rotunjit şi cu striuri concentrice fine. in regiunea capului se află două perechi de tentacule inegale (două scurte şi două lungi retractile), care îndeplinesc funcţia organelor de simţ. La vârful tentaculelor mai lungi se află ochii, iar in cavitatea bucală se găseşte radula (organ de mărunţire a hranei), cu care scheletează frunzele. Piciorul este de formă ovală, în partea ventrală lat şi musculos, cenuşiu-gălbui, cu ajutorul căruia melcul se deplasează (fig. 119). Oul este oval, de 2-2,5 mm lungime, semitransparent, de culoare albă. Larva este asemănătoare cu adultul, de culoare cenuşie-deschisă, acoperită cu un mucilagiu apos de culoare deschisă. Biologie şi ecologie. Limaxul cenuşiu în condiţii de seră are 3-4, iar în câmp 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou mai rar ca adult în sol la adâncime de 20-30 cm, pe sub bulgări, pietre, la baza plantelor etc. Primăvara, după o perioadă de incubaţie de 2-3 săptămâni, apar larvele, care încep să se hrănească. Apariţia larvelor şi părăsirea locurilor de hibernare are loc, de regulă, în prima jumătate a lunii mai, când temperatura medie zilnică este de 8-10° C. Larvele apărute au un mod de viaţă nocturn. In timpul zilei stau ascunse pe sub bulgări de pământ, pietre, pe sub diferite resturi vegetale, la baza plantelor e t c , iar în cursul nopţii se hrănesc cu frunzele plantelor ce le întâlnesc în cale. Pe timp ploios, când umiditatea este ridicată, limaxii se hrănesc şi ziua. Dezvoltarea larvelor durează 1,5-2 luni. Ajunse la maturitate larvele se transformă în adulţi. După o scurtă perioadă de hrănire are loc copulaţia şi începe depunerea ouălor. Femela depune ouăle eşalonat, începând din a doua j umătate a lumi mai, continuând în tot cursul verii. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 20-30 bucăţi în sol, pe sub pietre, frunzar, muşchi, bulgări de pământ, în lemn putred etc. O femelă depune în medie 500-600 ouă. Incubaţia durează 2-3 săptămâni. Larvele apărute se dezvoltăm aceleaşi locuri ca şi adulţii, ajungând la maturitate peste 1,5-2 luni. Plante atacate şi mod de dăunare. Limaxul cenuşiu este o specie Fig. 119. Limaxii (Gastropoda): polifagă. Atacă diferite plante cultivate şi 1 - Deroceras agreste L; 2 - Deroceras reticulatus spontane (cereale, leguminoase, plante Milll.); 3 - 5 - atacul limaxilor la morcov (3), secară tehnice, legumicole, viţa de vie, pomi şi (4) şi tubercul de cartof (5) (după Vavilov) 295

arbuşti fructiferi, plante furajere, medicinale etc). Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă, care distrug frunzele sau părţile subterane ale plantelor. Pe frunze rod perforaţii de diferite forme şi mărimi, iar pe rădăcini sapă cavităţi adânci. Organele atacate de regulă sunt acoperite cu un mucus alb-lucios, care rezultă din substanţa mucilaginoasă pe care o secretă la alunecarea pe substrat, ceea ce indică prezenţa melcilor. La atacuri puternice frunzele se usucă, iar rădăcinile putrezesc. Pagube mai mari limaxii produc plantelor legumicole: varză, castraveţi, morcov, dovlecei, salată, tomate, vinete etc, mai ales în anii cu umiditate ridicată. Daune deosebit de mari se înregistreazăîn grădinile de legume, răsadniţe şi în sere, mai ales când apariţia limaxilor coincide fenologic cu răsărirea plantelor. în această perioadă plantele sunt distruse complet. După formarea căpăţinei, limaxii pătrund între frunze, cauzând leziuni profunde, fără ca varza să-şi piardă valoarea comercială. Atac mai frecvent se înregistrează în zonele umbrite şi terenuri îmbumienite. înmulţirea limaxului este frânată de activitatea diferitor factori abiotici şi biotici. Printre factorii abiotici un rol deosebit are temperatura şi umiditatea. în anii cu veri răcoroase şi ploioase, care sunt favorabile în dezvoltarea limaxului, se înmulţeşte în masă şi produce daune mari la diferite culturi, iar în verile călduroase şi secetoase densitatea acestora este foarte redusă. Dintre factorii biotici se citează un mare număr de animale nevertebrate (miriapode, insecte) şi vertebrate (amfibii, reptile, păsări şi mamifere), care în unii ani reduc simţitor populaţia acestui dăunător. Combatere. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: distrugerea buruienilor şi a resturilor vegetale din răsadniţe şi sere prin lucrarea repetată a solului; efectuarea arăturilor adânci de toamnă; aplicarea corectă a tehnologiilor de cultură şi în primul rând la respectarea densităţii optime aplantelor, deoarece la o densitate mai mare a lor decât cea recomandată se creează un microclimat cu umiditate ridicată, ce favorizează înmulţirea acestui dăunător. Ca măsuri mecanice pe suprafeţe mici, răsadniţe, sere se recomandă strângerea manualăalimaxilor în timpul nopţii la lumină artificială prin efectuarea unui control riguros al plantelor şi solului; crearea unor adăposturi artificiale (capcane) din saci vechi sau cârpe umede, bucăţi de carton, rogoj ină, furnir sau ţiglă, frunze de varză, salată, brustur etc., în locurile de apariţie în masă a melcilor, sub care se retrag în timpul zilei, de unde se strâng şi se distrug, punându-i într-un vas cu apă sărată, gaz, sau într-o soluţie de detergent; aplicarea momelilor simple din coajă de pepeni, sau dovleac, sau rădăcini de morcov, sfeclă, tuberculi de cartof care se taie în felii mici şi se aplica seara în grămezi mici printre rândurile plantelor sau în jurul răsadniţelor, în special în locurile invadate de melci pe care în timpul nopţii se concentrează melcii, iar în dimineaţă se strâng şi se distrag. Tratamente chimice se aplică rar, numai în anii de invazii, mai ales in locurile invadate de melci. Pe suprafeţe mici în răsadniţe, sere, grădini de legume, în pivniţe unde se păstrează legumele în stare proaspăta se recomandă aplicarea pulberalui de var nestins 2 2 sau cenuşă din lemn cernută (30 g/m ), superfosfat sau sare de potasiu (30-40 g/m ), 2 sau var în amestec cu praf de tutun (1:1) câte 20-25 g/m sau sare de bucătărie mărunţită (20-30 g/m2),care acţionează prin deshidratarea corpului limaxilor. 296

Tot în acest scop pot fi utilizate şi momelile toxice, preparate din târâte de grâu în amestec cu Metaldehidă 5 G (40-60 g Metaldehidă+1 kg târâte de grâu+lOOml apă), care se aplică în mici grămezi, pe locurile invadate de melci, seara sau noaptea când activitatea limaxilor este mai intensă. Rezultate mai bune se obţin, la folosirea preparatului moluscocid Metaldehidă 5 G (3-4 g/m2) care se aplică seara, sau noaptea, când limaxii sunt mai activi, prin împrăştierea lui directpe suprafaţa solului, evitând pe cât este posibil contactul direct cu frunzele plantelor. După unele cercetări efectuate în diferite ţări se menţionează că se mai pot folosi şi produsele Mesurol 4 G, în doză de 3-6 kg/ha (0,3-0,6 gr/m2) sau Optimol 4 G, în doză de 15 kg/ha (1,5 gr/m2), care se administrează pe sol, fără încorporare, în zonele de atac, de regulă seara când limaxii apar în cultură, pentru a se hrăni în timpul nopţii. Păduchele cenuşiu al verzei - Brevicoryne brassicae L. Sin.: Aphis brassicae L., Brachycolus brassicae L. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele cenuşiu al verzei este răspândit în multe ţări din Europa, America, Asia şi Africa de Nord. Descriere. Femela apteră are corpul oval-globulos, de 1,8-2,5 mm lungime, de culoare verde-gălbuie, acoperit cu o secreţie ceroasă albă, care îi dă un aspect cenuşiualbastru. Capul, antenele, tibiile, corniculele şi coada sunt de culoare brună. Antenele sunt scurte, formate din 6 articule, ajungând până la jumătatea corpului. Corniculele sunt scurte, cilindrice, puţin îngroşate în partea mediană. Coada are aceeaşi lungime ca şi corniculele, este conică, prevăzută pe părţile laterale cu câte 3 peri. Femela aripată are corpul subcilindric, de 1,5-2,1 mm lungime, acoperit cu o secreţie ceroasă, cenuşie. Capul şi toracele sunt brune, iar abdomenul galben-verzui. Antenele sunt de culoare verde-închis, lungi, aproape cât corpul, cu al treilea articul antenal prevăzut cu 50-60 de senzorii. Abdomenul prezintă pe părţile laterale ale tergitelor pete transversale şi dungi mediane de culoare brună. Corniculele sunt scurte şi umflate median, brune-negricioase. Coada este aproape triunghiulară, puţin mai lungă decât corniculele (fig. 120). Oul este oval-alungit, de 0,5 mm lungime, la depunere de culoare galbenă, iar mai târziu (peste 3-4 zile) neagră-lucioasă. Larva este asemănătoare cu adultul, având dimensiuni mai mici. Biologie şi ecologie. Păduchele cenuşiu al verzei are până la 18 generaţii pe an cu dezvoltarea holocichcă-monoecică Iernează în stadiul de ou pe resturile vegetale (cotoare, frunze, tulpini etc.) ale diferitor specii de plante crucifere cultivate şi spontane rămase în câmp după recoltare. Primăvara devreme, pe la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie, din ouăle hibernante apar larvele care se hrănesc cu seva din ţesuturi. După câteva zile de hrănire larvele ajung la maturitate şi se transformă în femele apterefundatrix sau matcă. Prima generaţie din primăvară are o evoluţie mai lentă şi durează până la 15-30 zile, fiind determinată de temperatură. Primele femele fundatrix apar în cursul lunilor mai-iunie şi se stabilesc pe partea inferioară a frunzelor, formând la început colonii mici care în curând se măresc atât de 297

mult încât pot acoperi întreaga frunză, iar mai târziu toată planta. După câteva zile de hrănire încep să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară. O femelă dă naştere la 30-40 de larve, care coloni­ zează diferite organe ale plantelor crucifere, formând noi colonii. In cursul lunilor aprilie-mai, coloniile de păduchi sunt formate din femele aptere şi larve care se dezvoltă mai mult pe crucifere spon­ tane sau pe varza timpurie, seminceri etc. Dupăcâtevazile, larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în femele aptere fundatrigene, care colonizează noi frunze şi plante, înmulţindu-se tot pe cale partenogenetică vivipară, dând naştere la 16-44, uneori 50-62 larve. Spre starşitullunuiunie-începuMlunii iulie pe lângă femelele aptere apar şi femele aripate, care migrează în culturile de varză, conopidă, răpită, muştar şi alte crucifere, Fig. 120. Păduchele cenuşiu al verzei unde continuă să se înmulţească totpe cale (Brevicorne brassicae L.): 1 - femelă aripată; 2 - femelă apteră; 3 -ouă; partenogenetică vivipară, până în toamnă, 4 - larvă; 5 - cotor de varză cu ouă hibernate; dând naştere la o serie de generaţii de 6,7 - plante de varză atacate (după Săvescu, completat) femele aptere şi aripate. In cursul verii pe plante se întâlnesc femele aptere, aripate şi larve ce aparţin la mai multe generaţii, care de obicei se suprapun. In toamnă, către sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie, apar femelele aripatesexupare, care dau naştere la formele sexuate (masculi şi femele) care după copulaţie, de regulă pe la începutul lunii octombrie, depun ouăle hibernante pe frunzele şi tulpinile diferitor crucifere sau pe cotoarele verzei, adăpostindu-le mai ales prin crăpături. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele cenuşiu al verzei este o insectă oligofagă, nemigratoare. Atacă diferite specii de plante crucifere cultivate şi spontane, preferind varza, conopida şi alte crucifere. Atacă atât adulţii, cât şi larvele, formând colonii masive, ce acoperă uneori complet frunzele şi lăstarii din care sug conţinutul celular. Atacul uneori este atât de intens, încât densitatea insectelor ajunge până la 250 2 afide/cm . Frunzele atacate se decolorează, pe acestea apar pete galbene-palide sau roşii, din care cauză plantele stagnează în creştere, rămân pipernicite, nu formează căpăţână şi se usucă. Ca urmare a atacului se reduce producţia atât cantitativ, cât şi calitativ. La atacuri în masă pagubele de producţie ajung până la 36-40% din recoltă. Daune mai mari produce la sernincerii de varză, conopidă, ridiche, rapiţă şi muştar, la care colonizează mai ales lăstarii şi inflorescenţele şi suge seva din ţesuturi, din care cauză pedunculul floral se colorează în albastru-roşu, iar florile se usucă şi cad. Pe lângă 298

I

aceasta, organele atacate sunt „inundate" de rouă de miere, pe care se instalează şi se dezvoltă diferite ciuperci saprofite (fumagine). In anii de invazii, pierderile ajung până la 30-70% din recolta de seminţe. Păduchele este şi un important vector de viroze transmise la varză şi conopidă-mozaicul cruciferelor (Brassica virus Ij etc. înmulţirea afidului este limitată de un complex de duşmani naturali, dintre care un rol mai important au numeroase specii de prădători: Episyrphus balteatus De Geer., Metasyrphus corollae Fabr., Syrphus sp., Chrysopa sp., Coccinella sp., Adalia sp. şi în deosebi paraziţii: Diaeretiella rapae Curt., Aphidius matricariae Hal. etc. Combatere. In combaterea acestui afid se recomandă măsuri agrotehnice, iar la atacuri în masă şi măsuri chimice. Printre măsurile agrotehnice un rol mai important au: adunarea şi distrugerea resturilor de plante rămase în câmp după recoltare şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; folosirea unui răsad sănătos şi plantarea timpurie în terenuri bine pregătite şi fertilizate pentru a obţine plante mai viguroase care sunt mai rezistente la atac; aplicarea de îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu, care măresc rezistenţa plantelor la atac: distrugerea cruciferelor spontane plantegazdă intermediare ale dăunătorului; cultivarea de plante melifere in apropierea culturilor legumicole crucifere pentru a asigura o hrană suplimentară entomofagilor, inclusiv ai atrage şi menţine în apropierea culturilor. Ca măsuri biologice - lansarea în culturile de varză a prădătorului Aphidoletes aphidimyza Rond. Prima lansare se va efectua la apariţia primelor colonii de păduchi, iar următoarele (în total 4 lansări, câte 20-30 mii pupe/ha) la intervale de 7 zile asigurând un raport dintre prădători şi pradă de 1:15. Tratamente chimice se aplică în anii de invazii, mai ales în culturile de varză seminceră, când frecvenţa plantelor infestate depăşeşte 10%, iar raportul dintre entomofagi şi afide este mai mare decât 1:30-40, la semnalarea primelor colonii de păduchi cu Bi-58 Nou (0,75-1,0 l/ha), Actellic 50 EC (0,7 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,2 l/ha), Decis 2,5 EC (0,3 l/ha), Zolone 35 EC (1,6-2,0 l/ha) etc. Deoarece varza, conopida, guliile prezintă frunze lucioase (ceroase) pentru ca picăturile să adere pe suprafaţa frunzei şi să reziste la spălarea de către ploi se recomandă la soluţiile de tratament de adăugat în mod obligatoriu o substanţă adezivă (1 % de zăr). Ploşniţele cruciferelor -Eurydema sp. Ord. Hemiptera, Fam. Pentatomidae în culturile de legume vărzoase se întâlnesc mai multe specii de ploşniţe a cmciferelor însă mai frecvent produc daune de importanţă economică două specii: ploşniţa roşie a verzii (Eurydema ornată L.) şi ploşniţa albastră a verzei (E. oleracea L.), care au o biologie asemănătoare şi un mod de atac similar. Ploşniţa roşie a verzei - Eurydema ornată L. Sin.: Eurydema ornatum L. Răspândire. Ploşniţa roşie a verzei este răspândită în multe ţări din Europa Centrală şi Orientală, Asia Mică, America şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul oval, de 8-10 mm lungime, uşor îngustat posterior, 299

turtit dorso-ventral, de culoare roşie. Capul, an­ tenele, picioarele, partea ventrală a toracelui şi cea mediană a abdomenului sunt de culoare neagră. Pronotul este roşu cu 6 pete negre. Scutelul este roşu cu o pată mare neagră caracteristică Aripile sunt roşii cu o pată alungită, două rotunde şi membrana negre. Abdomenul dorsal este roşu cu pete negre, în afară de ultimele segmente care sunt negre (fig. 121). Oul este cilindric, de forma unui butoiaş, de 0,6-0,8 mm înălţime, de culoare cenuşie, la ambele capete cu câte o dungă circulară neagră şi o pată neagră pe partea laterală. Fig. 121. Ploşniţele cruciferelor Larva este asemănătoare cu adultul, însă (Eurydema oleraceum L.): este mai mică şi apteră, la apariţie de culoare 1 - adult; 2 - ouă; 3-4 - larve; 5 - nimfa (după galbenă-roşietică, apoi devine roşie-cărămizie. Katikov) Biologie şi ecologie. Ploşniţa roşie a verzei are 2 generaţii pe an. Iernează ca adult pe sub resturile vegetale rămase în câmp după recoltare, în frunzarul din păduri sau din plantaţiile pomicole, pe marginea drumurilor etc. hprimăvarăploşniţele hibernante apar devreme, pe la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie. La început se hrănesc pe diferite plante crucifere spontane, apoi migrează în culturile de crucifere cultivate (ridichi, răsaduri sau seminceri de varză conopidă etc). Migrarea ploşniţelor are loc mai ales în zilele însorite şi călduroase, când sunt foarte active şi se pot deplasa în zbor la distanţe destul de mari. După 15-20 de zile de hrănire pentru maturarea organelor sexuale are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle în grupe de câte 12-24 bucăţi, dispuse în două rânduri paralele, pe partea inferioară a frunzelor, iar la invazii mari ouăle sunt depuse şi pe peţiolul frunzelor sau pe ramificaţiile Mpinilor. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi durează 4-6 săptămâni de la mijlocul lunii aprilie până la sfârşitul lunii mai. O femelă depune 80-120 ouă Incubaţia durează 5-13 zile, în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute până la prima năpârlire stau grupate pe locul unde au fost depuse ouăle, apoi se răspândesc pe toate organele plantei, hrănindu-se cu sucul celular, ducând o viaţă solitară. Dezvoltarea stadiului larvar durează 25-65 zile în funcţie de condiţiile climatice şi de hrană, năpârlind de 5 ori. Spre sfârşitul lunii iunie larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în insecte adulte. După o perioadă de hrănire dau naştere generaţiei a doua, care se dezvoltăm cursul lunilor iulie-septembrie. în toamnă adulţii generaţiei a doua, odată cu răcirea timpului se retrag în diferite adăposturi pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa roşie a cmciferelor este o insectă oligofâgă Atacă numeroase specii de plante crucifere cultivate şi spontane, producândpagube mai mari în culturile de varză, conopidă etc şi îndeosebi, în culturile de seminceri. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, sugând seva din ţesuturi. In locurile înţepate apar pete galbene, care la atacuri puternice cuprind tot limbul foliar. Plantele atacate se vestejesc şi se usucă iar la seminceri 300

cad florile şi fructele sau acestea rămân nedezvoltate. In anii de invazii mai ales pe timp săcetos şi călduros pagubele ajung până la 90% din recolta de seminţe. înmiuţirea ploşniţei este puternic frânată de diferiţi duşmani naturali, dintre care un rol mai important au speciile Telenomus truncatus Nees.. Trissolcusflavipes Thoms., T. semistriatus Nees. etc. Combatere. în combaterea ploşniţelor cruciferelor un rol important revine măsurilor agrotehnice: în toamnă după recoltare, strângerea tuturor resturilor de plante rămase în câmp şi distrugerea prin ardere; efectuarea arămiilor adânci de toamnă contribuie la distrugerea stadiului hibernant; distrugerea cruciferelor spontane plantegazdă intermediare ale dăunătorului; plantarea timpurie a răsadurilor în terenuri bine pregătite şi fertilizate, precum şi aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere, pentru a obţine plante mai viguroase, care sunt mai rezistente la atac. Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii apariţiei unor populaţii masive cu aceleaşi produse ca şi la specia precedentă. Gândacul lucios al rapiţei - Meligethes aeneus F. Sin.: Meligethes brassicae F. Ord. Coleoptera, Fam. Nitidulidae Răspândire. Gândacul lucios al rapiţei este larg răspândit în Europa, Asia Mică, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 1,5-2,7 mm lungime, convex dorsal şi plan ventral, de culoare neagră, cu luciu metalic verzue sau albastru-mchis, de unde şi denumirea populară „gândacul lucios". Dorsal prezintă o punctuaţie densă, uniformă, acope­ rit cu o pubescenţă fină, cenuşie. Capul este mic, cu marginea anterioară a cUpeului dreaptă Antenele sunt scurte, de culoare brună-roşcată, măciucate, cu măciuca formată din 3 articule. Picioarele sunt negre-brunii, cu excepţia femurelor anterioare care sunt roşcate sau galbene. Marginea externă a tibiilor anterioare este uşor dinţată. Elitrele sunt trunchiate la vârf şi nu acoperă mmtregime abdomenul (fig. 122).

Fig. 122. Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus E):

Oul este oval-alungit, de 0,3-0,4 mm lungime, de culoare albă, cu chorionul neted. Larva la completa dezvoltare are corpul alungit, de 3-4 mm lungime, de culoare albăgălbuie cu mici tuberculi negri. Capul şi

1 - adult; 2 - ouă; 3 - ouă în interiorul florii; picioarele sunt brune, iar celelalte segmente au 4 - larvă; 5 - pupă; 6 - plantă de rapiţă atacată pe părţile latero-dorsale câte 2-3 pete negre, (după Bogdanov-Katikov)

301

Pupa are 2-2,5 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Gândacul lucios al rapiţei are o generaţie pe an. Iernează ca adult în sol, la 2-3 cm adâncime sau la suprafaţa solului pe sub frunze şi alte resturi vegetale. Adulţii apar în primăvară la începutul lunii aprilie, ceea ce corespunde fenologic cu înflorirea sălciei sau a unor pomi fructiferi (cais, corcoduş etc). Zborul masiv al adulţilor are loc când temperatura aerului ajunge la 15-16°C. La început adulţii se întâlnesc pe diferite plante înflorite, mai ales pe cmcifere spontane, apoi trec pe florile diferitor specii de pomi fructiferi (vişin, prun, măr, păr etc), unde se hrănesc cu polenul şi nectarul florilor sau distrug diferite organe ale florii. La înflorirea rapiţei, migrează în aceste culturi sau în semincerii de varză, conopidă şi alte cmcifere cultivate. După o perioadă de hrănire are loc copulaţia care durează până în luna mai, apoi femelele încep să depună ouă. Ponta începe din prima jumătate a lunii mai şi durează până în luna iunie. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe de câte 8-15 bucăţi în butonii florali ai diferitor specii de crucifere (rapiţă, varză, conopidă, muştar etc). In acest scop femela perforează bobocul floral şi în fiecare perforaţie depune câte 1 -2 ouă, lipindu-le de organele florale (antere, pistil etc). Intr-un boboc floral pot depune ouă mai multe femele, astfel se pot găsi până la 10-15 ouă. O femelă depune în medie 150-200, maximum până la 400 ouă. Incubaţia durează 4-10 zile în funcţie de condiţiile climatice. Apariţia larvelor corespunde fenologic cu deschiderea bobocilor florali ai cmciferelor. Larvele apărute se hrănesc cu organele florale. Dezvoltarea stadiului larvar durează 20-30 zile, trecând prin 3 vârste. La completa dezvoltare larvele migrează în stratul superficial al solului, unde într-o celulă specială se transformă în pupe, stadiul care durează 10-12 zile. Către sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie, apar noii adulţi, care se hrănesc pe florile diferitor specii de plante, apoi când temperatura medie scade sub 15°C se retrag în diferite adăposturi pentru iernat. O generaţie durează 40-50 zile, în funcţie de con­ diţiile climatice, optime fiind temperatura cuprinsă între 20-27°C. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul lucios al rapiţei este o insectă oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând pagube mai mari în culturile de răpită, muştar şi la semincerii de varză, conopidă, ridichi etc. Atacă ca adult şi ca larvă, care se hrănesc cu organele florale (antere, ovare şi uneori petale). Pagube mai mari produc când sunt atacaţi bobocii nedeschişi, mai ales în anii cu primăveri răcoroase şi prelungite, când se pot găsi până la 10-15 larve într-o floare. în anii de invazii pierderile de seminţe pot ajunge la 30-80 % din recoltă. înmulţirea gândacului lucios al rapiţei este adesea frânată de activitatea unor specii parazite, printre care un rol mai important au unele himenoptere braconide din genurile Blacus şi Eubasus. Combatere. Măsuri agrotehnice: efectuarea arăturilor imediat după recoltarea cmciferelor; semănatul sau plantarea semincerelor de varză să se facă cât mai timpuriu, în terenuri bine pregătite şi fertilizate; cultivarea de soiuri de rapiţă şi alte cmcifere precoce; distrugerea buruienilor crucifere, prin efectuarea de praşile cât mai dese, mai ales în perioada împurării larvelor în sol.

302

Tratamente chimice. în general, pentru eradicarea atacurilor se aplică două tratamente, primul în perioada de maximă apariţie a adulţilor. înainte de pontă, ceea ce corespunde cu apariţia bobocilor florali, iar cel de-al doilea la interval de 8-10 zile, etapa care corespunde cu eclozarea larvelor din ouă, utilizându-se prin rotaţie unul din următoarele produse: Actellic 50 EC (0,5 l/ha), Victenon 50 WP (1 kg/ha), Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,5-2,0 l/ha) etc, în culturile de rapiţă. Puricii de pământ ai cruciferelor - Phyllotreta sp. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae în culturile de crucifere dăunează mai multe specii de purici de pământ ai cmciferelor, printre care se numără: Phyllotreta atra E, Ph.nemorum L., Ph. undulata L., Ph. nigripes F. etc. Cele mai frecvente şi mai dăunătoare în republica noastră sunt trei specii care adesea se întâlnesc în asociaţie: puricele negru al verzei (Phyllotreta atra E), puricele vărgat al verzei (Phyllotreta nemorum L.) şi puricele ondulat al verzei (Phyllotreta undulata Kutsch.). Puricele negru al verzei - Phyllotreta atra F. Sin.: Phyllotreta cruciferae Goeze. Răspândire. Puricele negru al verzei este larg răspândit în multe ţări din Europa, sudul Asiei şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul oval alungit, de 2,0-3,0 mm lungime, de culoare neagră- mată, dorsal adesea cu luciu metalic verde - închis sau verde - albăstriu închis. Capul, pronotul şi elitrele prezintă o punctuaţie deasă puternică, aşezate neregulat, uneori sub formă de dungi longitudinale. Antenele sunt filiforme, de culoare neagră cu excepţia articulelor bazale 2 şi 3 care sunt galbeneroşcate. Partea dorsală a corpului este glabră. Picioarele posterioare adaptate pentru sărit cu femurele puternic îngroşate (fig. 123). Oul este oval, de 0,6-0,8 mm lungime, de culoare albă-gălbuie. Larva la completa dezvoltare are corpul alungit de 3-5 mm lungime, de culoare albă gălbuie. Capul, partea anterioară a toracelui şi , unele sclerite abdominale sunt negre -lucioase. Fig. 123. Puricele negru al verzei . i ... w x „ „ ' Segmentul anal esteputeniicchitinizat şi prevăzut (Phyllotreta atra E): ^ . w
1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - 5 - pupă; 6-1 - frunză şi rădăcină atacate (după

Bogdanov-Katikov)

cuunspincamos, curbat la varfinjos. Pupa are 1,9-2,6 mm lungime, de cu-

loare albă.

303

Biologie şi ecologie. Puricele negru al verzei are o generaţie pe an. Iernează ca adult sub resturile de plante rămase în câmp după recoltare sau în sol la adâncimi variate, în primăvară adulţii hibernanţi apar devreme, la sfârşitul lunii rnartie-începutul lunii aprilie. La început se hrănesc pe diferite cmcifere spontane, iar mai târziu migrează pe cmciferele cultivate (răsaduri de varză, conopidă, ridichi, hrean etc). Adulţii sunt mai activi în zilele însorite şi călduroase, când se găsesc pe suprafaţa frunzelor, hrănindu-se intens cu epiderma superioară a frunzelor, iar pe timp înnorat şi ploios se ascund în diferite adăposturi sau în sol. După o perioadă de hrănire de 2-4 săptămâni pentru maturarea organelor sexuale în luna mai are loc copulaţia şi începe ponta. Femela depune ouăle izolat sau în grupe de câte 14-20 bucăţi în sol, lângă coletul plantelor. Incubaţia durează 2-13 zile. Larvele apar în a treia decadă a lunii mai sau la începutul lunii iunie şi se hrănesc pe rădăcinile plantelor cmcifere fără a produce daune importante. Dezvoltarea stadiului larvar durează 15-30 zile. La maturitate, îşi formează în sol o căsuţă specială, în care se transformă în pupă, stadiul ce durează 10-15 zile. Noii adulţi apar la sfârşitul lunii iunie şi în iulie, hrănindu-se pe diferite plante cmcifere până în toamnă târziu (octombrie - noiembrie), când se retrag pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele negru al verzei este o specie oligofagă Atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând daune mai mari la varză, conopidă, ridichi, rapiţă etc. Atacă ca adult şi larvă. Adulţii rod epiderma superioară şi parenchimul sub formă de ciupituri circulare mai ales pe margini care, cu timpul, odată cu creşterea frunzei, se transformă în goluri dând frunzei un aspect ciuruit. Frunzele puternic atacate cu timpul se usucă. Daune mai mari se înregistrează primăvara la răsadurile de varză, conopidă, ridichi etc, mai ales pe timp călduros şi secetos, din care cauză acestea se usucă în masă. La culturile semincere, pe lângă aparatul foliar, adică mugurii şi florile, reduc producţia de sentinţe. Larvele atacă rădăcinile, provocând daune fără importanţă economică. Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice, iar la invazii mari şi măsuri chimice. Ca măsuri preventive se recomandă: adunarea şi distrugerea resturilor vegetale şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; semănatul şi plantarea timpurie a răsadurilor în terenuri bine pregătite, fertilizate şi irigate, pentru a obţine plante mai viguroase cu o dezvoltare mai rapidă, care sunt mai rezistente la atac; distrugerea cmciferelor spontane, care sunt plante - gazdă intermediare ale puricilor prin praşile repetate, pliviri etc; irigarea la timp şi abundentă a culturilor. In anii de invazii şi cu condiţii favorabile evoluţiei dăunătorului (densitatea adulţilor hibernanţi este mare în timpul secetos), la semnalarea apariţiei în masă a adulţilor şi o frecvenţă a plantelor infestate de peste 10% şi depăşirea PED (3-5 adulţi/plantă) se aplică tratamente chimice pe marginea culturii, iar la atacuri mai puternice (10 adulţi/ plantă, la o frecvenţă a plantelor infestate de 25%) pe întreaga cultură cu Decis 2,5 EC (0,3 l/ha), Actellic 50 EC (1,0 l/ha), Chinmix 050 EC (0,2 l/ha) etc. Pentru a obţine o eficienţă mai înaltă este necesar ca tratamentele să se aplice primăvara la apariţia puricilor, dimineaţa sau seara, când timpul este mai răcoros şi adulţii stau liniştiţi pe plante. La atacuri puternice tratamentele pot fi repetate la intervale de 6-8 zile. 304

Puricele vărgat al verzei - Phyllotreta nemorum L. Răspândire. Puricele vărgat al verzei este răspândit în toate regiunile unde se cultivă legume vărzoase din Europa Centrală şi de Nord, Asia şi Africa de Nord. Descriere. Adultul este asemănător cu specia precedentă, are corpul oval-alungit, însă puţin mai mare, de 2,5-3,5 mm lungime, de culoare neagră sau albastră-verzuie închisă, dorsal adesea cu luciu metalic. Antenele sunt fihforme, negre cu excepţia articulelor bazale (1-3) care sunt galbene-roşcate. Tibiile şi tarsele sunt galbene-roşcate. Spre deosebire de Phyllotreta atra F. pe elitre prezintă câte o dungă longitudinală de culoare galbenă, cu marginile interne aproape paralele, uşor curbate la partea distală (fig. 124). Oul este oval, de 0,8 mm lungime, de culoare albă - gălbuie. Larva are corpul alungit de 3-5 mm lungime, de culoare galbenă, capul şi pronotul brune, iar picioarele negre. Pe corp prezintă puncte negre cu peri scurţi, iar segmentul anal este prevăzut cu un apendice sub formă de cârlig. Pupa are corpul de 2,5-3,0 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Puricele vărgat al verzei are o generaţie pe an. Iernează ca adult sub resturile de plante rămase în câmp după recoltare, în stratul superficial al solului etc. în primăvară adulţii încep să părăsească locurile de iemare din a doua jumătate a lunii aprilie şi durează până la mijlocul lunii mai. Adulţii apăruţi la început sunt puţin activi şi se întâlnesc în locurile de apariţie pe diferite crucifere spontane, iar mai târziu, la temperaturi medii ale aerului de peste 9-12 °C, migrează pe răsadurile de varză, conopidă, ridichi e t c , unde se hrănesc, rozând epiderma superioară a frunzelor sub formă de mici orificii (de 1-2 mm), fără a distruge epiderma inferioară Atacul este mai intens pe timp călduros şi secetos, iar pe timp înnorat, cu vânturi, ploi reci etc, la temperaturi sub 15 °C, adulţii se ascund în diferite locuri adăpostite. După o perioadă de hrănire de 30 - 40 zile pentru maturarea sexuală are loc copulaţia şi ponta. Spre deosebire de Phyllotreta atra F., femelele acestei specii depun ouăle izolat pe partea inferioară a frunzelor, de obicei între nervuri, spre baza lor. O fe­ melă depune până la 100 ouă. Incubaţia durează 10-12 zile, apoi are loc eclo­ Fig. 124. Puricele vărgat al verzei ziunea larvelor. Imediat după apariţie, (Phyllotreta nemorum L.): larvele pătrund sub epiderma frunzei, 1 - adult; 2 - ouă; 3 - 4 - larve văzute dorsal şi unde rod parenchimul sub forma unor lateral; 5 - 6 - pupe văzute ventral şi lateral; galerii sinuoase. O singură larvă atacă 7 - frunză atacată de larve (după Bogdanov-Katikov) 305

mai multe frunze. Ajunse la maturitate, larvele perforează epiderma frunzelor şi se retrag în sol, unde îşi construiesc o căsuţă specială în care se transformă în pupă. După 10-15 zile apar noii adulţi, care în toamnă după o perioadă de hrănire se retrag pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele vărgat al verzei este o specie oligofagă atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând pagube mai mari la varză, conopidă, ridichi, răpită muştar etc. Atacă în stadiul de adult şi de larvă frunzele. Adulţii atacă asemănător speciei Phyllotreta atra R, iar larvele sunt miniere, atacăpeţiolul şi limbul frunzelor în care rod galerii sinuoase. Frunzele atacate se usucă. In anii cu primăveri şi veri călduroase şi secetoase, atacul cauzat de puricele vărgat poate compromite total recolta. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi pentru puricele negru al verzei (Phyllotreta atra F ) . Puricele ondulat al verzei - Phyllotreta undulata Kutsch. Răspândire. Puricele ondulat al verzei este răspândit în Europa, Asia Mică, Algeria şi America de Nord. Descriere. Adultul este asemănător cu Phyllotreta nemorum L., însă este mai mic, are corpul de 2,0-2,3 mm lungime, de culoare neagră, dorsal cu luciu verzui-metalic. Pe elitre prezintă câte o dungă longimdrnală galbenă, care, spre deosebire de Phyllotreta nemorum L. sunt de formă ondulată (fig. 1252). Oul este oval, de culoare albă-gălbuie. Larva la completa dezvoltare, are corpul de 4-5 mm lungime, de culoare cenuşie deschisă. Segmentul anal pe partea dorsalăprezintăopatăcirculară cu mai multe puncte negre. Pupa are corpul de 1,8-2,0 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Puricele ondulat al verzei are o generaţie pe an. Iernează ca adult sub resturile vegetale rămase în câmp după recoltare sau în stratul superficial al solului. în primăvară pe la sfârşitul lunii aprilie şi în cursul lunii mai, gândacii părăsesc adăposturile de hibernare şi la început se întâlnesc pe diferite plante cmcifere spontane, apoi migrează în culturile de cmcifere cultivate unde se hrănesc Fig. 125. Puricele ondulat al verzei (Phyllotreta undulata Kutsch.):

rozând epiderma superioară a frunzelor. După o perioadă de hrănire,

1 - adult; 2 - larvă; 3 - 4 - frunze atacate de adulţi

pe la sfârşitul lunii mai, are loc împere-

(după Viangeliauskaite)

cherea, iar laînceputul lunii iunie începe

306

ponta. Ouăle sunt depuse în apropierea plantelor pe sol, sau în sol la adâncimi mici. Incu­ baţia durează 6-10 zile. Larvele apărute migrează în sol, unde pătrund sub epiderma rădăci­ nilor, hrănindu-se cu ţesuturile fragede. Dezvoltarea stadiului larvar durează 18-25 zile. La completa dezvoltare, larvele părăsesc rădăcinile atacate, migrează în sol, unde îşi formează o căsuţă pupală, în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 6-14 zile. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie sau în iulie şi se hrănesc cu frunzele diferitor plante cmcifere până în toamnă, când se retrag pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele ondulat al verzei este o specie oligofagă. Atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane. Atacă ca adult şi ca larvă. Adulţii atacă frunzele în care sapă mici orificii. La atacuri puternice frunzele atacate se usucă îndeosebi pe timp călduros şi secetos. Larvele ataca rădăcinile plantelor tinere, săpând galerii superficiale, fără importanţă economică. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru puricele negru al verzei (Phyllotreta atra F.). Gândacul hreanului - Phaedon cochleariae F. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae Răspândire. Gândacul hreanului este răspândit în multe ţări din Europa, Asia şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul globulos, aproape oval, de 3,5-4,0 mm lungime, de culoare verde-închis (aproape negru) cu reflexe metalice, strălucitoare. Antenele sunt negre, cu excepţia primelor 2 articule bazale care sunt roşcate. Elitrele cu striuri longimdinale punctate, dintre care primele 8 striuri de puncte sunt regulate, iar a noua strie este formată din puncte mai fine şi mai rare (fig. 126). Oul este oval-alungit, de 1,0 mm lungime, de culoare albă-gălbuie. Larva la completa dezvoltare are corpul de până la 5,5 mm lungime, de culoare gălbuie, cu capul negru străluci­ tor. Pe partea dorsală a corpului prezintă 4 rânduri de tuberculi negri, cu câte un păr fiecare. Picioarele, toracele sunt negre. Pupa are 3,2-3,8 mm lungime, de culoare galbenă, strălucitoare. Fig. 126. Gărgăriţa hreanului (Phaedon Biologie şi ecologie. Gândacul cohleariae F.): hreanului are 1 -2 generaţii pe an Iernează ca adultprm crăpăturile solului, sub bulgări 1 - adult; 2 - ou; 3 - pontă dc ou pe frunză; 4 - larvă; de pământ, în frunzar etc. Primăvara, 5 - pupă; 6 - frunză atacată dc larve (după Bogdanov-Katikov) când timpul se încălzeşte, de obicei la 307

sfârşitul lunii aprilie, adulţii părăsesc locurile de hibernare şi încep să se hrănească cu frunzele diferitor crucifere la început spontane apoi cultivate. Adulţii atacă parenchimul frunzelor de la diferite crucifere şi în deosebi al hreanului, pe care le perforează, formând galerii de 3-6 mm în diametru sau le rod pe margine. în caz de invazii, adulţii distrug parenchimul frunzei în întregime, lăsând numai nervurile principale. Adulţii se hrănesc intens mai ales în zilele însorite şi călduroase, iar când plouă sau bate vântul, adulţii stau ascunşi în diferite locuri adăpostite. După împerechere femelele încep să depună ouă. In acest scop femelele sapă în parenchimul frunzei, de regulă de-a lungul nervurilor cavităţi în care depun câte un ou şi îl acoperă cu o substanţă galbenă vâscoasă, care se întăreşte la aer. O femelă depune 300-400 de ouă. Incubaţia durează 8-10zile. Larvele apărute se hrănesc cu parenchimul frunzelor, la fel ca şi adulţii. Dezvoltarea larvelor durează 16-25 zile. Ajunse la completa lor dezvoltare, larvele migrează în sol la 2-3 cm adâncime, unde îşi construiesc o căsuţă pupală în care se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 10-12 zile, apoi apar adulţii ce dau naştere generaţiei a doua care se dezvoltă în iulie - august. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul hreanului este o specie oligofagă, atacă diferite cmcifere cultivate şi spontane, însă produce pagube, în deosebi, la culturile de hrean, ridiche şi muştar. Atacă adulţii şi larvele, care perforează parenchimul frunzei sau îl distrug în întregime, lăsând numai nervurile principale. Plantele atacate stagnează în creştere, dau producţii scăzute, iar la atacări puternice se usucă. Combatere. Măsuri agrotehnice. Distrugerea resturilor vegetale, rămase în câmp după recoltare; aratul adânc de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; lucrarea cât mai des a solului cu cultivatorul în perioada retragerii larvelor în sol pentru împupare; distrugerea cmciferelor spontane pe care se hrăneşte la început acest dăunător. In anii de invazii, la o frecvenţă a plantelor infestate de peste 10% şi depăşirea PED (6 şi mai multe exemplare/plantă) se aplică tratamente chimice cu aceleaşi produse ca şi pentru specia (Colaphellus sophiae Schall.). Gândacul roşu sau viermele negru al rapiţei - Entomoscelis adonidis Pali. Sin.: Entomoscelis dorsalis Pabr. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae Răspândire. Gândacul roşu al rapiţei este răspândit în Europa Centrală şi Orientală, Asia Mică şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul oval, bombat, de 7-10 mm lungime, dorsal de culoare roşie-castanie, iar ventral neagră. Capul cu o pată neagră pe vertex. Antenele sunt negre, moniliforme, formate din 2 articule. Pronotul cu o punctuaţie fină şi o pată mediană lată şi două laterale mai mici negre. Elitrele prezintă o punctuaţie fină neregulată şi câte o dungă neagră discoidală longitudinală lată şi una comună suturală, care se lăţeşte treptat în partea anterioară, dar nu ajunge la scutel, care este negru (fig. 127). Oul este oval-alungit, de 1,4-1,6 mm lungime şi 0,6-0,7 mm lăţime, la depunere de culoare galbenă-portocalie, apoi castaniu. Larva la completa dezvoltare are corpul de 13-15 mm lungime, dorsal de culoare verde-castanie până la brună-negricioasă (de unde şi denumirea populară de „viermele 308

negru al rapiţei"), ventral galben-brună, cu capul negru. Pe partea dorsală a corpului prezintă rânduri transversale de negi cu numeroşi peri. Pupa are 8-9 mm lungime, de culoare galbenă-portocalie. Biologie şi ecologie. Gândacul roşu al rapiţei are o generaţie pe an. Iernează ca ou, cu embrionul format încă din toamnă în sol la 2-8 cm adâncime. In primăvară pentru ecloziunea larvelor sunt suficiente doar câteva Fig. 127. Gândacul roşu al rapiţei zile cu temperaturi de 4-6 °C. Apariţia larvelor (Entomoscelis adonidis Pali.): are loc în primăvară devreme (martie-aprilie) 1 - adult, 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă (după sau la sfârşitul lunii aprihe-mceputul lunii mai. Bogdanov-Katikov) La apariţie larvele rămân grupate, apoi migrează în căutarea hranei, lirănindu-se cu frunzele diferitor cmcifere spontane, iar la invazii mari migrează în culturile de varză, ridiche şi alte cmcifere cultivate, producând daune mari. Atacul larvelor are loc în vetre. Evoluţia stadiului larvar durează 15-28 zile în funcţie de condiţiile climatice, hrană etc, timp în care larvele năpârlesc de 3 ori. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc plantele-gazdă, migrează în sol, la 5-8 cm adâncime unde îşi construiesc o căsuţă pupală, în care se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 14-20 zile. Către sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie apar adulţii, care se hrănesc intens pe diferite cmcifere cultivate şi spontane. După o perioadă de hrănire de 20-30 zile, în timpul verii, când se stabilesc temperaturi foarte ridicate, adulţii se retrag în sol, la 15-20 cm adâncime pentru diapauză, care durează până în toamnă. în timpul diapauzei are loc maturarea organelor sexuale. Spre sfârşitul lunii august sau în septembrie, adulţii părăsesc locurile de diapauză şi încep sa se hrănească. Apariţia adulţilor din diapauză coincide fenologic cu răsărirea rapiţei de toamnă. Adulţii apăraţi în căutarea hranei se pot deplasa chiar sub formă de colonii, la distanţe de 10-15 km. Către sfârşitul lunii septembrie, după o perioadă de lirănire are loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi durează în medie 50-60 zile, uneori 93, până în luna noiembrie. Ouăle sunt depuse în grupe de până la 200 ouă pe sub bulgări, prin crăpăturile solului sau în sol la 3-4 cm adâncime. O femelă depune până la 2000 ouă, în medie 900 ouă. Ouăle depuse în sol rămân pentru hibernare. în unii ani cu toamne lungi şi călduroase din ouăle depuse timpuriu, în aceeaşi toamnă apar larvele, care după un timp scurt de hrănire se retrag în sol pentru hibernare, însă în timpul iernii pier. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul roşu al rapiţei este un dăunător polifag, atacă numeroase specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, preferând rapiţa, muştarul, ridichea, varza etc, iar uneori atacă şi sfecla, napul, cerealele, compozitele (Cardus sp. etc). Daune mai mari produce la culturile de rapiţă. Atacul este specific în vetre. Atacă ca adult şi ca larvă, care rod frunzele, bobocii, florile, uneori şi silicvele, iar la invazii mari sunt atacate şi tulpinile plantelor şi chiar tecile încă verzi. La plantele tinere larvele distrug frunzele complet, lăsând neatacate doar nervurile principale. Plantele atacate 309

stagnează în creştere, dau producţii scăzute, iar la atacuri puternice se usucă. în anii de invazii, pagubele produse de acest dăunător, ajung până la 20-60%, iar uneori producţia poate fi compromisă. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi pentru gândacul albastru al verzei (Colaphellus sophiae Schall.) şi viespea rapiţei (Athalia rosae L.). Gândacul albastru al verzei - Colaphellus sophiae Schall. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae Răspândire. Gândacul albastru al verzei este răspândit în Europa şi Asia Mică. Descriere. Adultul are corpul oval, de 4,0-4,5 mm lungime la mascul şi de 5,5-6,0 mm la femelă, de culoare albastră cu reflexe gălbui, dorsal cu pete mai închise, dispuse neregulat. Antenele sunt negre, cu excepţia articulelor bazale care sunt roşcate. Femurele, tibiile şi tarsele picioarelor sunt roşietice, cu ghearele negre. Oul este oval-alungit, de 1,20-1,25 mm lungime şi 0,5-0,53 mm lăţime, de culoare portocalie. Larva la completa dezvoltare are corpul de 9-10 mm lungime, filiform de culoare galbenă-murdară, cu picioarele negre, convex dorsal. Segmentele toracice şi abdominale prezintă dorsal şi ventral şiruri de negi de culoare neagră. Pupa are 8 mm lungime, de culoare galbenă-portocalie. Biologie şi ecologie. Gândacul albastru al verzei are o generaţie pe an. Iernează ca adult în sol, la 4-5 cm adâncime. Apariţia adulţilor hibernanţi are loc în primăvară, de regulă în a douajumătate a lunii aprilie şi se eşalonează până în luna mai. Adulţii apăruţi la început se întâlnesc pe diferite cmcifere spontane, iar după câteva zile migrează pe cruciferele cultivate unde se hrănesc distmgând frunzele tinere şi bobocii florali. Gândacii sunt mai activi şi atacă mai intens în zilele însorite şi călduroase, iar pe timp înnourat şi rece se retrag în diferite adăposturi (pe sub plante, rămăşiţi vegetale, în crăpăturile solului etc.). După o perioadă de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor are loc de fapt în a douajumătate a lunii mai. Ouăle sunt depuse pe frunzele plantelor în grupe de câte 5-8, uneori până la 38-40 ouă. Pe timp ploios şi vânturi puternice, ouăle se desprind şi cad pe sol în jurul plantei. O femelă depune 200-400 ouă. Incubaţia durează 5-8 zile. Apariţia larvelor are loc la începutul lunii iunie şi se hrănesc cu parenchimul frunzei dintre nervuri. Dezvoltarea stadiului larvar durează 20-28 zile. în a douajumătate a lunii iunie larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc frunzele, se retrag în sol, unde îşi formează o căsuţă specială în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-12 zile. Noii adulţi apar în prima jumătate a lunii iulie şi rămân în căsuţele pupale pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul albastru al verzei este o specie oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, preferând varza. Atacă ca adult şi ca larvă. Adulţii atacă în primăvară frunzele tinere pe care le rod marginal sau le distrug complet. Daune mai mari produc larvele care atacă limbul foliar sub formă de perforaţii neregulate. La atacuri în masă frunzele pot fi distruse complet. Plantele atacate stagnează în creştere, dau producţii scăzute, iar la atacuri puternice se usucă. Populaţiile gândacului albastru al verzei adesea sunt reduse de diferite organisme 310

entomofage, printre care un rol mai important au: Meigenia mutalilis Ta\\.,Maguartia chalconota Meig. etc. Combatere. Măsuri preventive: aplicarea unui asolament raţional; arătura adâncă de toamnă pentru distrugerea adulţilor hibemanţi; distrugerea plantelor cmcifere din flora spontană, care servesc drept gazde intermediare de hrană şi înmulţire; plantarea unui răsad sănătos; aplicarea mgrăşămintelor, care modifică gradul de rezistenţă a plantelor la atacul dăunătorului. în anii de invazii se aplică tratamente chimice cu Actellic 50 EC (1,0 l/ha) etc. Gărgăriţile cruciferelor - Baris sp., Ceuthorrhynchm sp. în culturile legumicole vărzoase (varză, conopidă, gulii şi ridichi) se întâlnesc mai multe specii de gărgăriţe dăunătoare. Printre speciile mai frecvente în culturile de legume cmcifere mai ales în partea de nord a Republicii Moldova se numără: gărgăriţa albastră a verzei (Baris chlorizans Germ.), gărgăriţa neagră a verzei (B. laticollis Marsh.), găr­ găriţa tulpinilor de varză (Ceuthorrhynchus quadridens Panz.), gărgăriţa semincerilor de varză (C. assimilis Payk.), gărgăriţa galicolă a verzei (C. pleurostigma Marsh.) etc. Deşi importanţa economică a acestor specii este redusă nu sunt excluse şi invaziile unora din aceste specii, ce pot compromite parţial sau total producţia culturilor de legume cmcifere. Gărgăriţa albastră a verzei -Baris chlorizans Germ. Sin.: Baris brassica Duf. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Barididae) Răspândire. Gărgăriţa albastră a verzei este larg răspândită în multe ţări din Europa Centrală şi de Sud. Descriere. Adultul are corpul alungit, convex dorsal şi glabru de 3,5-4,5 mm lungime de culoare albastră sau verde-închis cu luciu metalic. Rostrul este lung, uşor curbat spre partea ventrală a corpului la baza picioarelor anterioare, de culoare verde sau albastru-închis. Pronotul este fin punctat. Elitrele prezintă strii longitudinale, bine distincte, punctate şi interstriuri late şi plane. Tibiile picioarelor sunt prevăzute în vârf cu câte un dinte în formă de cârlig (fig. 128). Oul este de formă ovală, de 0,6 mm lungime, de culoare albă-mată cu chorionul neted. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 5-6 mm lungime, uşor curbat, de culoare albă, cu capul castaniu. Pupa are 5-5,5 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa albastră a verzei are o generaţie pe an. Iernează ca adult în sol Fig. 128. Gărgăriţa albastră a la 5-10 cm adâncime, uneori în cotoarele de varză atacate. în primăvară, adulţii încep să apară când verzei (Baris chlorizans Germ.): temperatura solului ajunge la 9-10 °C şi apariţia se 1 - adult; 2 - larvă (după Săvescu) 311

eşalonează pe o perioadă de 2-4 săptămâni. La început se hrănesc pe diferite specii de plante crucifere spontane, iar către sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai migrează pe răsadurile de varză şi alte crucifere cultivate. Adulţii sunt mai activi, îndeosebi la tem­ peraturi de 17-18 °C, hrănindu-se cu frunzele diferitor plante cmcifere sau cu mugurii şi tulpinile semincerilor. Longevitatea adulţilor durează aproape 2 luni. După copulaţie, pe la mijlocul lunii mai, femelele depun ouăle în mici cavităţi săpate cu rostrul la coletul plantelor sau în peţiolul frunzelor. Ponta are loc eşalonat şi durează40-45 zile. O femelă depune în medie 100 de ouă. Incubaţia durează 8-10 zile. Larvele apărute pătrund în tulpini şi în peţiolul frunzelor, unde se hrănesc cu ţesuturile, rozând galerii numeroase neregulate. Dezvoltarea stadiului larvar durează 35-50 zile. Ajunse la maturitate, la sfârşitul lunii iuHe-începutul lunii august, larvele se transformă în pupe în galeriile de hrănire. După 8-12 zile apar noii adulţi, care se eşalonează până în toamnă. Adulţii apăruţi după o perioadă de hrănire se retrag în locuri adăpostite pentru iernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa albastră a verzei este o specie oligofagă, atacă numeroase specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând pagube mai mari în culturile semincere de varză, conopidă, ridiche şi alte cmcifere. Atacă ca adult şi ca larvă, dar produc daune mai mari ca larvă. Adulţii rod frunzele, iar în culturile semincere produc leziuni şi la nivelul Mpinilor. Larvele sapă galerii în tulpini şi în peţiolul frunzelor. Daune mai mari se înregistrează la răsaduri. Plantele tinere atacate se ofilesc şi se usucă iar cele mai dezvoltate stagnează în creştere, nu mai formează câpăţână, se mp uşor şi se usucă treptat. Pagube mai mari se înregistrează la soiurile de varză albă, care sunt mai sensibile la atac decât cele de varză roşie şi creaţă, ce sunt mai rezistente. Combatere. Se recomandă în special măsuri agrotehnice: strângerea şi distingerea resturilor din câmp după recoltare şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; aplicarea unui asolament raţional; plantarea timpurie a răsadurilor, în terenuri bine pregătite şi fertilizate; distingerea cmciferelor spontane care sunt plante-gazdă intermediare ale dăunătorului. Gărgăriţa neagră a verzei - Baris laticollis Mars. Sin.: Baris carbonaria Boh., B. picina Germ. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Barididae) Răspândire. Gărgăriţa neagră a verzei este larg răspândită în ţările din Europa. Descriere. Adultul are corpul alungit, convex dorsal, de 5-8 mm lungime, de culoare neagră, lucioasă pe partea dorsală Pronotul este fin şi rar punctat. Elitrele prezintă storuri longitudinale adânci puţin evidente, pe interstriuri câte un rând de puncte fine (fig. 129). Oul este oval, de 0,9 mm lungime, de culoare albă, mată. Larva este apodă-eucefală la completa dezvoltare are corpul scurt şi gros, uşor curbat având până la 10 mm lungime, de culoare albă, cu capul mic, de culoare brună. Pupa are corpul de până la 9 mm lungime de culoare albă. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa neagră a verzei are o generaţie pe an. Iernează ca adult în sol, la adâncimi, de până la 10 cm. Către sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai adulţii părăsesc locurile de hibernare hrănindu-se, rozând tulpinile şi peţiolul frunzelor de 312

diferite plante cmcifere spontane şi cultivate. Longevitatea adulţilor durează 120-160 zile. Ponta începe pe la mijlocul lunii mai şi este foarte eşalonată Ouăle sunt depuse în mici cavi­ tăţi săpate de femelă la coletul tulpinilor şi peţiolul frunzelor. Intr-o smguraMpinăo femelă depune mai multe ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apar la începutul lunii iunie şi se hrănesc în interiorul tulpinii sau peţiolul frunzei rozândgaleriineregulate,pecareleumplecu rumeguş şi excremente. Dezvoltarea stadiului

Rg

^

m

G ă r g ă r i t a n e a g r ă a v e r z e i /flft

.cofc

M a r g h ) ;

larvar are loc la temperaturi cuprinse între 1 _ a d u l t ; 2 _ l a r v ă ; 3 _ p u p ă ( d u p ă B o g d a n o v 19-24 °C, iar la temperaturi de 15 °C, evoluţia Katikov) larvelor se întrempe. Perioada larvară durează 32-48 zile. In luna iulie larvele ajung la completa dezvoltare şi se retrag în sol, la 3-10 cm adâncime, unde se transformă în pupă. hnpuparea are loc la temperaturi medii zilnice ale aerului nu mai reduse de 16-17 °C, temperatura optimă fiind aproape de 20 °C. Stadiul pupai durează 14-26 zile. Noii adulţi apar în cursul lunilor august-septembrie, care după o perioadă de hrănire se retrag în sol pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa neagră a verzei este o specie oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând pagube mai mari în culturile de varză albă. Atacă ca adult şi ca larvă, dar produce daune mai mari ca larvă. Adulţii atacă frunzele, iar larvele rod galerii în interiorul tulpinilor, din care cauză plantele atacate stagnează în creştere, se ofilesc şi se usucă treptat. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru gărgăriţa albastră a verzei (Baris chlorizans Germ.). Gărgăriţa tulpinilor de varză - Ceuthorrhynchus quadridens Panz Sin.: Ceuthorrhynchus borraginis Gyll. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Ceuthorrhynchidae) Răspândire. Gărgăriţa tulpinilor de varză este frecvent întâlnită în toată Europa, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 3 mm lungime, de culoare neagră cu luciu albastru sau arămiu, acoperit cu solzi cenuşii deschişi, dorsal cu o pubescenţă scurtă, întunecată. Rostrul este lung, subţire, îngroşat la vârf şi curbat, ascuns la baza picioarelor anterioare. Pronotul pe marginile laterale prezintă câte un dinte, iar dorsal un şanţ median. Antenele, vârfurile tibiilor şi tarselor sunt roşcate. Eliterele cu striuri longimdinale, iar în regiunea scutelului o maculă albă, caracteristică (fig. 130). Oul este oval, de 0,7-0,8 mm lungime, de culoare albă, transparent. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 4-5 mm lungime, uşor curbat, de culoare albă sau albă-gălbuie, cu capul galben până la negru. Pupa are 4 mm lungime, de culoare crem. 313

Biologie şi ecologie. Gărgăriţa tulpinilor de varză are 1-2 generaţii pe an. Iernează ca adult sub resturile vegetale, bulgări de pământ şi alte adăposturi. Adulţii apar în primăvară devreme, de regulă în aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 8-9 °C şi migrează în diferite culturi cmcifere cultivate şi spontane, unde se hrănesc, rozând mici cavităţi în peţiolurile frunzelor sau în nervurile mai groase, din care cauză ţesuturile din jurul cavită­ ţilor se hipertrofiază, formându-se umflături sub formă de negi. Uneori atacă şi limbul frunzei, rozând orificii circulare, sau vârful lăstarilor tineri la răsaduri Fig. 130. Gărgăriţa Mpinilor de şi seminceri. După o perioadă de hrănire, are loc varză (Ceuthorrhynchus copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de quadridens Panz.): câte 3-4 ouă, în cavităţi roase de femele cu rostrul 1 adult; 2 - ou; 3 - ouă depuse pe frunză; mpetioM saunervuraprmcipalăat^ 4 - larvă; 5 - 6 - tulpini atacate de larve; şi în partea inferioară a tulpinilor. Ţesuturile în locul 7 - larve în interiorul tulpinii atacate depunerii ouălor puţin se umflă sub formă de negi. (după Bogdanov-Katikov) O femelă depune 25-50 maximum până la 100 ouă. Incubaţia durează 4-5 zile. Larvele apărute rod galerii de-a lungul peţiolului, sau în nervura principală a frunzelor, precum şi în tulpini unde se hrănesc cu măduva, ajungând până la colet şi rădăcini. Dezvoltarea stadiului larvar durează 20-30 zile după care se retrag în sol, unde îşi construiesc o căsuţă pupală, în care se transformă în pupă, stadiul ce durează 2-3 săptămâni. Noii adulţi apar în luna iulie, care după o perioadă de hrănire dau naştere la o nouă generaţie sau se retrag pentru iernat în diferite locuri adăpostite. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa tulpinilor de varză este o specie oligofagă, atacă diferite specii de cmcifere cultivate şi spontane, producând daune mai mari la varza de consum şi la serninceri. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă. La răsad şi în faza de rozetă adulţii distrug conul de creştere, apoi atacă peţiolul şi nervurile mai groase, rozând mici cavităţi în jurul cărora se formează umflături sub formă de negi. Larvele sapă galerii în peţiolul şi nervuraprincipală a frttnzelor, în tulpini şiînrădăcini, distmgândmăduva şi ţesutul conducător. Ca urmare a atacului frunzele se îngălbenesc şi cad timpuriu, iar tulpinile se mp în dreptul galeriilor şi plantele se usucă. In culturile semincere, lăstarii floriferi se vestejesc, nu mai fructifică, se usucă şi cad. Combatere. Măsuri preventive. în toamnă după recoltare, adunarea şi strângerea tuturor resturilor vegetale şi distrugerea lor prin ardere şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; distrugerea cmciferelor spontane plantegazde intermediare de hrană şi înmulţire; plantarea unui răsad sănătos cât mai timpuriu şi în terenuri bine pregătite şi fertilizate pentru a obţine plante mai viguroase cu o dezvoltare mai rapidă ce sunt rezistente la atac; aplicarea repetată a lucrării solului cu cultivatorul pentru distrugerea larvelor retrase în sol pentru împupare, precum şi a pupelor. Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazii, la apariţia în masă

a adulţilor hibernanţi, iar în culturile semincere în faza îmbobocim plantelor, la o frecvenţă a plantelor infestate de peste 20-30% şi depăşirea PED (1 adult sau 3 larve/plantă), utilizânduse aceleaşi produse ca şi pentru puricele negru al verzei (Phyllotreta atra F.). La atacuri puternice, tratamentele pot fi repetate la intervale de 6-8 zile. Gărgăriţa galicolă a verzei - Ceuthorrhynchuspleurostigma Marsh Sin.: Ceuthorrhynchus sulcicollis Payk. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Ceuthorrhynchidae) Răspândire. Gărgăriţa galicolă a verzei este răspândită în multe ţări din Europa şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 2,0-3,0 mm lungime, de culoare cenuşienegricioasă, cu luciu verde sau albastru-metalic. Rostrul este lung şi subţire, foarte curbat. Extremitatea rostrului şi piesele bucale sunt roşcate. Antenele sunt geniculate şi măciucate. Pronotul este mai îngust decât elitrele, puternic punctat şi prezintă o adâncitură mediană, longitudinală. Partea dorsală a corpului este acoperită cu o pubescenţă scurtă şi fină, de culoare cenuşie sau castanie, iar ventral cu solzi albicioşi sau gălbui. Elitrele prezintă striuri late longitudinale cu câte două rânduri de peri fini şi acoperă abdomenul complet. Femurele picioarelor mediane şi posterioare sunt prevăzute cu câte un dinte fin (fig. 131). Oul este elipsoidal, de culoare albă. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 4-5 mm lungime, uşor curbat, de culoare albă, albă-gălbuie sau albă-roşcată, cu capul castaniu. Pupa are 3-4 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa galicolă a verzei are o generaţie pe an. Iernează ca adult în sol şi ca larvă în galele formate. Adulţii hibernanţi apar în primăvară, în cursul lunii aprilie, hrănindu-se la început pe cmcifere spontane, apoi migrează în ctdturile de cmcifere cultivate, unde se hrănesc cumugurii şi lăstarii plantelor. Spre sfârşitul lunii mai, femelele încep să depună ouă. Pentru depunerea ouălor femela sapă cu rostrul cavităţi la baza tulpinilor în regiunea coletului la plantele tinere sau în zona rădăcinilor la plantele cu ţesuturile Ugnmcate în care depune un singur ou şi îl acoperă cu o secreţie gălbuie care se întăreşte în contact cu aeml. O femelă depune până la 60 ouă. Incubaţia durează 8-12 zile. Larvele apărute rod mici cavităţi în rădăcini şi ca urmare la locul de atac ţesuturile se hipertrofiază Fig. 131. Gărgăriţa galicolă a verzei şi se transformă în gale de formă sferică, (Ceuthorrhynchuspleurostigma Marsh.): care la început sunt mici, de mărimea unui bob de mazăre, iar mai târziu se 1 - adult; 2 - larvă; 3 - rădăcină de varză atacată, cu gale unesc, ajungând de mărimea unei nuci. şi gale în secţiune cu larve (după Săvescu) 315

Deoarece pe aceeaşi tulpină femela depune mai multe ouă, pe rădăcina atacată se formează mai multe gale. rntr-o gală se pot dezvolta 1 -2 larve, iar în galele de pe o plantă până la 30 larve. Dezvoltarea stadiului larvar durează 16-22 zile. Ajunse la maturitate, larvele perforează galele formate, părăsesc rădăcinile şi migrează în sol, la 3-4 cm adâncime, unde îşi confecţionează o căsuţă specială, în care se transformă în pupă, stadiul care durează 7-13 zile. Noii adulţi apar prin lunile iunie-iulie şi se hrănesc cu lăstarii şi florile diferitor cmcifere până în toamnă, când se retrag pentru hibernare. In cazul când insecta iernează in stadiul de larvă în galele formate pe rădăcinile de varză, prin luna aprilie, acestea părăsesc galele, pătrund în sol, unde se transformă în pupă, din care apar adulţii în vară După o perioadă de hrănire pentru maturarea sexuală, femelele depun ouăle la coletul diferitor specii de cmcifere cultivate şi spontane, preferând varza şi conopida. Larvele apărute se hrănesc până în toamnă apoi rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa galicolă a verzei este o insectă oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, preferând varza şi conopida. Atacă ca adult şi ca larvă, însă produce daune mai mari ca larvă. Adulţii atacă mugurii, florile şi lăstarii. Sub acţiunea salivei secretată de femele pentru depunerea ouălor şi activităţii de hrănire a larvelor, ţesuturile se hipertrofiază, formându-se gale pe rădăcinile plantelor sau în zona coletului, de mărimea unui bob de mazăre şi chiar a unei alune, confluente între ele. Rădăcinile atacate sunt deformate, lignificate şi casante. Plantele atacate seamănă după aspectul exterior cu boala denumită hernia rădăcinilor, provocată de ciuperca (Plasmodiophora brassicae Woron.), deosebindu-se prin aceea că la secţionarea galelor in interiorul celor atacate de insectă se află larvele dăunătorului, iar la exterior prezintă orificii de ieşire a lor, pe când galele produse de hernia rădăcinilor sunt compacte şi prezintă o substanţă mucilaginoasă. Adesea în galele formate de larve se stabilesc diferite microorganisme, ce contribuie la putrezirea rădăcinilor şi uscarea plantelor. Ca urmare a atacului, plantele stagnează în creştere, rămân pipernicite, nu mai fructifică normal, se îngălbenesc şi cu timpul se usucă. Combatere. Se aplică în general măsuri agrotehnice ca şi pentru gărgăriţa albastră a verzei (Baris chlorizans Germ.). Gărgăriţa semincerilor de varză - Ceuthorrhynchus assimilis Payk Sin.: Ceuthorrhynchus fallax Schultz., C. brassicae Foc. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae(Ceuthorrhynchidae) Răspândire. Gărgăriţa semincerilor de varză este răspândită în multe ţări din Europa. Descriere. Adultul are corpul de 2,2-3,0 mm lungime, de culoare neagră, acoperit cu solzi şi perişori de culoare cenuşie. Rostrul este lung, subţire, îngroşat la vârf şi curbat ventral la baza picioarelor anterioare. Elitrele sunt îngustate posterior, în partea anterioară cu o granulaţie fină, prevăzute cu striuri longrmdinale formate dinperi solziformi (fig. 132). Oul este oval, de 0,53 mm lungime, de culoare albă, strălucitoare. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 4,0 mm lungime, puţin curbat, de culoare albă, cu capul brun. Pupa are 2,5 mm lungime, de culoare alb-gălbuie. 316

Biologie şi ecologie. Gărgăriţa semincerelor de varză are o generaţie pe an. Ier­ nează ca adult sub resturile vegetale sau în stratul superficial al solului. Adulţii hibernanţi apar primăvară devreme, în aprilie când temperatura medie zilnică a aerului ajunge la 7-8°C şi se hrănesc la început pe diferite cm­ cifere spontane, apoi migrează în culturile Fig. 132. Gărgăriţa semincerilor de cmcifere cultivate, unde rod lăstarii şi mugurii varză (Ceuthorrhynchus assimilis florali, provocând daune fără importanţă eco­ Payk.): nomică. După o perioadă de hrănire pentru 1 - adult; 2 - silicve de varză atacate (după maturarea sexuală către sfârşitul lunii mai- Osmolovsky) începutul lunii iunie are loc copulaţia şi începe ponta, care durează până la sfârşitul lunii iunie. Pentru depunerea ouălor, femela cu ajutorul rostrului sapă cavităţi în silicvele de abia formate, în care depune câte un singur ou. O femelă depune 40-50 ouă, uneori 50-70, maximum până la 241 ouă. Incubaţia durează 8-10 zile. Larvele apărute se hrănesc consumând seminţele din interiorul păstăilor. O singură larvă în cursul evoluţiei distruge 7-10 seminţe. Evoluţia stadiului larvar durează 25-30 zile. Pe la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie, larvele ajung la completa dezvoltare, rod orificii în pereţii silicvei prin care le părăsesc, migrând în sol, la 2-4 cm adâncime, unde îşi confecţionează o căsuţă în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 12-18 zile. Către sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august apar adulţii, care se hrănesc pe diferite cmcifere cultivate şi spontane până în toamnă târziu, când se retrag pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa semincerilor de varză este o specie oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, însă produce pagube mai mari la semincerii de varză şi conopidă. Atacă ca adult şi ca larvă, dar daune mai mari produc larvele. Adulţii rod cavităţi mici în tulpini, pedunculi şi bobocii florali, iar larvele distrug seminţele în formare, reducând în anii de invazii până la 8-10% din producţia de sămînţă. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi pentru gărgăriţa tulpinilor de varză (Ceuthorrhynchus quadridens Panz.). Molia verzei - Plutella maculipennis Curt. Sin.: Plutella cruciferarum Curt., P. xylostella L. Ord. Lepidoptera, Fam. Plutellidae Răspândire. Molia verzei este o specie frecventă aproape în toate ţările din Europa, Asia, Africa şi America. Descriere. Adultul are corpul zvelt, brun-cenuşiu, cu anvergura aripilor de 15-17 mm, cu antene lungi şi îndreptate înainte. Aripile anterioare sunt lungi şi înguste de culoare brună-cenuşie sau brună, pe marginea posterioară cu o dungă ondulată albăgălbuie. Aripile posterioare sunt cenuşii cu franjuri lungi pe margini (fig. 133). Oul este oval, de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare galbenă-verzuie. Larva la completa dezvoltare are corpul fusiform, de 10-12 mm lungime, de culoare 317

Fig. 133. Molia verzei (Plutella maculipennis Curt):

verde-gălbuie sau verzuie, cu capul brun-închis şi pete roşcate la partea posterioară. Pe segmentele toracice şi abdominale prezintă câte 2 rânduri transversale de sclerite mici, de culoare deschisă, prevăzute cu câte un punct negru şi perişori scurţi. Pupa are 6-9 mm lungime de culoare verde-cenuşie, într-un cocon fusiform alb-mătăsos format dintr-o ţesătură rară. Biologie şi ecologie. Molia verzei are 4-6 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă, iar în anii

1 - adult; 2 - ou; 3 - larvă; 4 - pupă; 5 - cocon;

6 - frunză atacată (după Bogdano-Katikov)

cu toamna lungă şi călduroasă şi ca

adultpe sub resturile vegetale, rămase în câmp după recoltare sau în stratul superficial al solului. Adulţii apar în primăvară, în cursul lunilor aprilie-mai şi sunt crepusculari, iar în perioada apariţiei în masă sunt activi şi ziua. După 3-4 zile de la apariţie are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici de câte 2-4 ouă pe partea inferioară a frunzelor, de obicei de-a lungul nervurilor, la început pe diferite cmcifere spon­ tane, apoi pe cele cultivate: varză, conopidă, ridiche etc. Perioada depunerii ouălor durează 15-20 zile. O femelă depune 80-150, maximum 300 ouă. Incubaţia durează 3-9 zile. Larvele apărute pătrund în interiorul frunzelor unde se hrănesc cu parenchimul formând galerii (mine) caracteristice. După 4-5 zile de lirănire în interiorul minelor, larvele părăsesc minele şi până la maturitate trăiesc în colonii pe partea inferioară a franzelor, înfăşurând mai multe frunze la un loc cu fire de mătase. Larvele se hrănesc cu epiderma inferioară şi parenchimul frunzei, lăsând ne atacată epiderma superioară, sau perforează frunza. Larvele sunt foarte agile şi la cea mai mică deranjare provoacă nişte mişcări bruşte, se îndoaie sub formă de potcoavă şi cad de pe frunză, atârnând pe un fir de mătase. Stadiul larvar durează 9-15 zile în fluncţie de condiţiile climatice, timp în care năpârlesc de 3 ori, trecând prin 4 vârste. Ajunse la maturitate, larvele pe partea inferioară a frunzelor sau în alte locuri îşi construiesc un cocon fusiform din fire rare de mătase, cu cele două extremităţi deschise în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 8-12 zile. La sfârşitul lunii iunie sau începutul lumi iulie apar fluturii, care dau naştere la generaţia a doua, care se dezvoltă ca şi prima, numai că într-un timp mai scurt, dar numărul de larve este mai mare. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia verzei este o specie oligofagă. Atacă numeroase specii de plante cmcifere cultivate şi spontane cum sunt: varza, conopida, rapiţa, muştarul etc., producând pagube mai mari în culturile de varză şi conopidă. Atacă larvele, care în prima vârstă sunt miniere, rozând galerii (mine) în interiorul frunzelor. După 3-4 zile de lirănire, părăsesc galeriile şi se localizează pe partea inferioară a frunzelor unde se hrănesc cu epiderma şi parenchimul fără a distruge epiderma superioară. Larvele din ultima vârstă atacă frunzele producând perforaţii neregulate. Ca urmare, frunzele 318

atacate capătă un aspect plumburiu şi se usucă. Larvele provoacă pagube deosebit de mari la plantele tinere de varză în faza de învelire când se hrănesc cu frunzele tinere, atacând deseori şi conul de creştere a plantei datorită cărui fapt plantele atacate nu mai formează căpăţână şi cu timpul se usucă. în unii ani larvele atacă şi culturile semincere, săpând galerii în inflorescenţe, reducând producţia de seminţe până la 50%. Populaţiile moliei verzei suntputernic limitate de actrsitatea unui complex de duşmani naturali, dintre care un rol mai important au unele specii de Carabidae, Staphylinidae, Coccinellidae şi îndeosebi speciile parazite: Diadegma fenestralis Ylolmg:., Apanteles plutellae Kurdj., Tetrastichus sokolovsld Kurdj. etc., precum şi unele ciuperci şi bacterii entomopatogene Entomophthora sphaerosperma, Bacterium galleriae, Bacillus cereus, Bacterium prodigiosum. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la buha verzei (Mamestra brassicae L.). Molia semincerilor de crucifere - Evergestis extimalis Scop. Sin.: Evergestis margaritalis Schiff., Pyralis margaritalis Den. et Schiff. Ord. Lepidoptera, Fam. Pyraustidae Răspândire. Molia semincerilor de cmcifere este larg răspândită în Europa Centrală şi de Răsărit şi în Asia. Descriere. Adultul are corpul de 14-18 mm lungime, iar anvergura aripilor anterioare de 24-28 mm. Aripile anterioare sunt gălbui cu linii transversale castanii pe marginea externă iar în partea mediană prezintă o pată semil unaiă, întunecată Aripile posterioare sunt albicioase cu o pată galbenă spre marginea exterioară (fig. 134). Oul este oval, uşor turtit, de 0,6-0,7 mm lungime şi 0,4 mm lăţime, la depunere de culoare albă, apoi devine gălbuie. Larva la completa dezvoltare are corpul de 18-22 mm lungime de culoare galbenă sau galbenă-verzuie, cu capul şi pronotul negru. Pe partea dorsală prezintă o dungă mediană longitudinală şi pete galbene, iar lateral cu dungi galbene deschise. Pupa are 14-16 mm lungime, de culoare castanie. Biologie şi ecologie. Molia semincerilor de cmcifere are două Fig. 134. Molia seminţelor de cmcifere generaţii pe an. Iernează ca larvă (Evergestis extimalis Scop.): matură într-un cocon mătăsos în stratul 1 - adult; 2 - larvă; 3 - coconi de pământ; 4 - plantă superficial al solului. în primăvară, atacată (după Şreiner şi Bogdanov-Katikov) 319

larvele hibernante se transformă în pupă. Adulţii apar în cursul lunii mai, având o activitate nocturnă. După câteva zile de la apariţie are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe pe fructe (silicve şi silicule), amplasându-le ca ţiglele de pe acoperiş. Incubaţia durează 5-9 zile. Larvele apărute înfăşoară cu fire mătăsoase câteva fructe sub formă de cuib. perforează pereţii fructelor şi pătrund în interiorul acestora unde se hrănesc cu seminţe. Orificiile de pătrundere sunt rotunde sau alungite, iar pe măsura creşterii larvelor şi infestării de noi fructe, rod orificii tot mai largi. Dezvoltarea stadiului larvar durează 18-30 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc fructele atacate, migrează în sol unde îşi confecţionează un cocon mătăsos în care se transformă în pupă. Noii adulţi apar către sfârşitul lunii iunie-începutul lunii august şi dau naştere la o nouă generaţie, care se dezvoltă în cursul lunii august. Larvele, la completa dezvoltare se retrag în sol pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia semincerilor de cmcifere, este o specie oligofagă, atacă numeroase specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, preferând rapiţa şi muştarul, uneori varza şi conopida. Atacă larvele care îşi formează cuiburi de păiangen, perforează silicvele şi consumă seminţele în formare. La atacuri în masă pagubele ajung până la20-50 % din recolta de seminţe, iar uneori pot compromite culturile semincere de legume cmcifere. Combatere. Se aphcă în general măsuri agrotehnice: distrugerea tuturor resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibernant; distrugerea buruienilor cmcifere şi efectuarea praşilelor cât mai dese pentru distrugerea larvelor retrase în sol pentru împupare. în anii de invazii se aplică aceleaşi tratamente chimice ca şi pentru gărgăriţa semincerilor de varză (Ceuthorrhynchus assimilis Payk.). Albiliţele cruciferelor - Pieris sp. Culturile cmcifere sunt atacate de mai multe specii de albihţe printre care se remarcă albiliţa verzei (Pieris brassicae L.), albiliţa rapiţei (P. rapae L.), albiliţa napului sau albiliţa mică (P. napi L.) şi albiliţa muştarului sau albiliţa pestriţă a rapiţei (Leucochloe (Pieris, Pontia) daplidicae L.). Dintre speciile menţionate, prin caracterul de apariţie în masă uneori, importanţă practică prezintă: albiliţa verzei (Pieris brassicae L.) şi albiliţa rapiţei (P. rapae L.). Fluturele alb al verzei sau albiliţa verzei - Pieris brassicae L. Sin.: Pontia brassicae L., Mancipium brassicae L. Ord. Lepidoptera, Fam. Pieridae Răspândire. Fluturele alb al verzei este răspândit în toată Europa, Asia, Africa şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 20 mm lungime, de culoare neagră, acoperit cu perişori albi-gălbui. Capul şi palpii sunt acoperiţi cu solzi şi peri negri, galbeni şi albi, pe frunte perii sunt lungi formând un moţ caracteristic. Antenele sunt lungi, clavate, negre, cu excepţia ultimului articul care este alb-gălbui. Anvergura aripilor este de 50-65 mm, masculii fiind mai mici ca femelele. Aripile sunt albe, cu pete negre specifice sexului. La 320

ambele sexe au pe aripile anterioare câte o pată apicală mare neagră. în formă de seceră, la femelă fiind mai pronunţată, iar pe cele posterioare câte o pată costală mică. La femelă pe partea superioară şi inferioară a aripilor anterioare prezintă câte două pete negre mediane rotunde şi una cuneiformă la marginea posterioară, iar la masculi numai câte două pete negre pe partea inferioară a aripilor anterioare. .Aripile posterioare pe partea inferioară sunt cenuşii-gălbui acoperite cu o pubescenţă neagră deasă (fig. 135). Oul este de formă conică, cu înălţimea de 1,5 mm şi diametrul bazai de 0,6 mm, de culoare galbenă, pe părţile laterale cu 12 creste în relief. Larva la completa dezvoltare are corpul de 50-60 mm lungime, de culoare verdegălbuie sau galbenă-cenuşie, capul albastru cu puncte negre. Pronotul dorsal este negru. Pe corp prezintă 3 dungi longitudinale galbene-portocalii, dintre care una dorsală mai subţire şi două laterale mai late, separate prin pete negre, uşor tuberculate. Tot corpul este acoperit cu pete şi plăci negre lucioase de diferite mărimi şi perişori fini, deşi şi scurţi, care îi dau un aspect catifelat. Picioarele sunt gălbui, cu pete negre. Pupa are 18-20 mm lungime, carenată, de culoare cenuşie-gălbuie sau galbenăverzuie, cu pete negre. Biologie şi ecologie. Fluturele alb al verzei are 3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă fixate pe tulpinile şi ramurile pomilor, arbuştilor, garduri, stâlpi, pereţii caselor, tavanul şoproanelor, magaziilor etc. Adulţii apar la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai şi se hrănesc cu nectarul diferitor flori preferând cruciferele. Fluturii au o activitate diurnă, zborul fiind mai intens în zilele însorite şi mai ales în orele călduroase ale zilei când se adună în grupuri mari în apro­ pierea surselor de apă sau în diferite locuri ferite de curenţii de aer (lângă garduri, clădiri, livezi etc). Pe timp înnourat, ploios, cu temperaturi reduse fluturii se retrag în diferite locuri adăpos­ tite. După o perioadă de lirănire pentru maturarea organelor sexuale, are loc copulaţia, iar peste 2-3 zile depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor în grupe de câte 15-200 ouă, pe diferite cmcifere cultivate şi spontane, Fig. 135. Fluturele alb al verzei (Pieris brassicae L.): preferând varza, conopida ş. a. 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - ouă; 4 - larvă; 5 - pupă; 6 - frunză O femelă depune 250-300 ouă. de varză atacată (după Scegolev) 321

Incubaţia durează 8-12 zile, în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute, în primele ore stau nemişcate, apoi încep să se hrănească cu parenchimul frunzelor, fără să le scheleteze, stând grupate în jurul locului unde au eclozat. începând cu vârsta a treia-a patra larvele se împrăştie pe toată suprafaţa frunzelor şi trăiesc câte 2-3 sau solitar. Larvele mature, consumă limbul frunzei în întregime, lăsând neatacate numai nervurile mai groase. Stadiul larvar durează 15-30 zile timp în care năpârlesc de 4 ori. La sfârşitul lunii iunie larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc frunzele, migrează în diferite locuri, unde se transformă în pupe, care sunt fixate în poziţie verticală pe diferite suporturi prin extremitatea lor posterioară cu fire mătăsoase. Stadiul de pupă durează 10-17 zile. în cursul lunii iulie apar fluturii care dau naştere la o nouă generaţie, ce se dezvoltă pe varza de vară, iar a treia pe cea de toamnă. Temperatura optimăpentru dezvoltarea fluturelui alb al verzei este cuprinsă între 20-26 °C. O generaţie se dezvoltă în 26-73 zile în funcţie de condiţiile climatice. Plante atacate şi mod de dăunare. Fluturele alb al verzei este o specie oligofagă. Atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, însă preferă şi produce daune mai mari la varză şi conopidă. La apariţie larvele stau grupate şi rod numai epiderma infe­ rioară şi parenchimul frunzelor, iar mai târziu se răspândesc pe partea superioară a frunzelor unde se hrănesc intens, rozând limbul foliar, mai frecvent de la margine. La atacuri puternice sunt roase toate frunzele rămânând doar nervurile principale. La plantele mai dezvoltate omizile rod suprafaţa căpăţanii, fără apătrunde în interior cum fac larvele bubei verzei. In afară de pagubele directe, larvele contribuie şi la putrezirea verzei pe cale de învelire, datorită excrementelor de pe frunze, care conţin diferite microorganisme. înmulţirea acestui dăunător este limitată de numeroase specii entomofage, printre care cea mai mare importanţă o au: dintre prădătoare, mai ales cele din familia Carabidae, iar printre paraziţi-braconidul Apanteles glomeratus L. care parazitează larvele, distrugând în unii ani până la 90-95% de larve; dipteml Tachina larvarum, care deasemenea puternic parazitează larvele; pupele sunt parazitate de calcidide (Pteromalus puparum L.), iar ouăle sunt parazitate de viespea Trichogramma evanescens Westw. etc. De asemenea, în anii cu umiditate ridicată şi temperatura de peste 17 °C larvele şi pupele sunt distruse în mare măsură de microsporidioze şi bacterioze (flaşerii). Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la buha verzei (Mamestra brassicae L.). Albiliţa rapiţei - Pieris rapae L. Ord. Lepidoptera, Fam. Pieridae Răspândire. Albiliţa rapiţei se întâlneşte peste tot unde se cultivă legume vărzoase ca şi albiliţa verzei. Descriere. Adultul este foarte asemănător cu albiliţa verzei deosebindu-se doar prin dimensiuni mai mici, având anvergura aripilor anterioare cuprinsă între 40-50 mm. La ambele sexe pata apicalăpe aripile anterioare este aproape ştearsă şi de dimensiuni mai mici. La femelă pe partea superioară a aripilor anterioare prezintă două pete negre, iar la mascul numai una. Aripile posterioare pe partea superioară sunt albe cu câte o pată neagră în partea anterioară, iar pe partea inferioară sunt galbene. 322

Oul este asemănător cu cel al fluturelui alb al verzei. Larva la completa dezvoltare are corpul de 30-40 mm lungime de culoare verdeînchisă, acoperită cu peri mici şi deşi de culoare albă. rigizi. Dorso-lateral prezintă 3 dungi longitudinale galbene. Pupa este carenată, cenuşie sau verzuie. Biologie şi ecologie. Albiliţa rapiţei are 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă pe resturile vegetale, pe tulpinile arborilor şi arbuştilor, pe garduri, pereţii caselor etc. Adulţii apar primăvara, mai devreme decât albiliţa verzei, de obicei în aprilie sau chiar la sfârşitul lunii martie şi se hrănesc cu nectarul diferitor plante, însă preferă auriferele. Albiliţa rapiţei, ca şi albiliţa verzei are o activitate diurnă, având un zbor mai intens în zilele însorite şi călduroase, iar în zilele înnorate, cu temperaturi reduse stau nemişcate pe partea inferioară a frunzelor sau sub diferite resturi vegetale. După o perioadă de hrănire pentru maturarea sexuală are loc copulaţia şi ponta. Spre deosebire de albiliţa verzei, femela albiliţei rapiţei depune ouăle izolat pe partea superioară şi inferioară a frunzelor. După 7-11 zile apar larvele, care trăiesc izolat, hrănindu-se cu parenchimul frunzelor, rozând la început în frunze orificii mici de formă neregulată, iar mai târziu consumă limbul frunzei în întregime, cu tot cu nervuri. Stadiul larvar durează 19-20 zile. Ajunse la maturitate larvele migrează în diferite locuri, unde se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-11 zile. în cursul lunii iulie apar fluturii care dau naştere la a doua generaţie. Larvele generaţiei a doua şi a treia, spre deosebire de albiliţa verzei, uneori pătrund în interiorul căpăţânii, rozând galerii ca şi buha verzei. Daune mai mari produc larvele din ultimele vârste, din genaraţia a doua şi a treia la culturile de varză timpurie şi de toamnă. Plante atacate şi mod de dăunare. Albiliţa rapiţei, ca şi albiliţa verzei este o specie oligofagă Atacă diferite specii de cmcifere cultivate şi spontane însă cele mai mari daune le produce în culturile de varză şi conopidă. La apariţie larvele rod în frunze orificii mici de formă neregulată, iar larvele de o vârstă mai înaintată distrug frunzele complet, inclusiv şi nervurile. în unele cazuri, larvele atacă şi căpăţâna verzei, rozând numeroase galerii murdărindu-le cu excremente ce conţin diferite microorganisme care provoacă putrezirea lor. Căpăţânile atacate au un miros neplăcut şi nu pot fi folosite în alimentaţie. înmulţirea acestui dăunător este limitată de aceleaşi specii entomofage ca şi la albiliţa verzei. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la buha verzei (Mamestra brassicae L.). Buha verzei - Mamestra brassicae L. Sin.: Barathra brassicae L. Ord. Lepidoptera, Fam. Noctuidae Răspândire. Buha verzei este răspândită în multe ţări din Europa, Asia şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul cenuşiu-bruniu, cu anvergura aripilor de 40-50 mm. Aripile anterioare sunt brune-cenuşii, cenuşii-verzui sau brune-roşcate, cu pete şi puncte negre albicioase şi linii transversale ondulate mai închise. In partea mediană are o pată 323

orbiculară cenuşie şi una reniformă galbenă, înconjurată de o dungă neagră. Aripile posterioare suntbrune-cenuşii, cu marginile mai închise, hi repaus aripile sunt strânse de-a lungul corpului, aşezate ca un acoperiş de casă, insecta obţinând forma unui triunghi. Tibiile anterioare sunt prevăzute cu câte un pinten în formă de cârlig (fig. 136). Oul este emisferic, cu diametrul de 0,5-0,6 mm, la depunere de culoare albăgălbuie, apoi devine cenuşie-închisă, cu 32-38 de creste dispuse sub formă de raze care se unesc în regiunea polului superior. Larva are corpul de 40-45 mm lungime, de culoare variabilă, de la verde-deschisă până la verde-cenuşie, brună-negricioasă, cu capul şi protoracele negre. Dorsal prezintă 0 dungă mediană îngustă longimdinală mai deschisă, iar lateral pe fiecare segment, câte o dungă oblică gălbuie. Pe ultimul inel abdominal prezintă în partea posterioară un desen în formă de potcoavă, de culoare închisă. Pupa de culoare brună-roşcata, netedă, de 20-24 mm lungime. Biologie şi ecologie. Buha verzei are două generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă în sol la adâncime de 5 -12 cm. In unii ani o parte din pupe trec în diapauză şi de aceea fluturii din ele apar în primăvara anului următor. Apariţia fluturilor din prima generaţie începe în prima decadă a lunii mai, când temperatura medie zilnică a aerului ajunge la 16-18 °C şi durează 30-35 zile până la sfârşitul lunii iunie. Zborul în masă începe în decada a doua a lunii mai. Zborul fluturilor este nocturn, iar în timpul zilei se ascund pe sub frunze, pe sub bulgării de pământ etc. După 2-3 zile de hrănire cu nectarul plantelor înflorite, pentru maturarea orga­ nelor sexuale, are lor împerecherea şi de­ punerea ouălor. Femelele din prima gene­ raţie, depun ouă în decada a LE-III a lunii mai, iar în masă, când temperatura medie zilnică este cuprinsă între 19-21 °C. La temperaturi sub 11,5° C femelele nu depun ouă. Ouăle sunt depuse în grupe mari, de forma unui poliedru neregulat, de obicei câte 30-80 ouă, uneori până la 150-200 ouă în fiecare grupă, pe partea inferioară a frunzelor de varză, conopidă, ridiche şi alte cmcifere. Pentru depunerea ouălor femelele preferă plantele tinere până la for­ marea câpăţânii. Buha verzei este o specie Fig. 136. Buha verzei foarte fecundă, în cursul vieţii sale, care (Mamestera brassicae L.): adult; 2 - pontă de ouă; 3 - ouă văzute dorsal durează 10-15 zile,o femelădepuneînmedie

1 -lateral; adult; 2 4-5 - ponta de oua; 3 - oua văzute dorsal şi - larve văzute dorsal şi lateral; 6 - pupă; 7 - frunză de varză atacată de larve (după Bogdanov-Katikov)

324

_

„

,

600-700 de oua, uneori peste 2600. Femela depune cea mai mare parte din ouă în primele trei zile, după apariţie, dar

în funcţie de hrană şi temperatură, perioada de depunere a ouălor poate ajunge la 10 zile. Incubaţia la temperatură de 18-20°C durează 4-7 zile. Larvele apărute la început trăiesc în colonii pe partea inferioară a frunzelor de varză, lirănindu-se. mai ales noaptea, cu epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor, neatingând epidemia superioară a frunzelor, formând astfel nişte „ferestruici". Mai târziu, larvele de vârstă mai mare se împrăştie pe toată planta, rozând pe frunze găuri mari, lăsând întregi doar nervurile principale. In afară de frunze larvele de vârstă superioară pătrund în căpăţâna verzei şi rod galerii mari în care se adună resturile de hrană şi excremente de culoare verde-gălbuie, care provoacă putrezirea căpăţânilor. Dezvolta­ rea larvelor durează25-30 zile, perioadă în care larvele năpârlesc de 5 ori. Condiţiile optime de dezvoltare a larvelor este temperatura cuprinsă între 20-27 °C. Ajungând la maturitate, larvele se retrag în sol, la adâncime de 3-14 cm, unde se transformă în pupă Stadiul de pupă durează 15-18 zile, apoi apar adulţii. Dar numai o parte din pupe (20-30%) din prima gene­ raţie dau naştere generaţia a doua, celelalte rămân în sol în diapauză, până în anul viitor. Apariţia noilor adulţi şi depunerea ouălor are loc de obicei în prima decadă a lunii iulie. Perioada de zbor şi depunerea ouălor la generaţia a doua este mai lungă şi durează cea 50 zile, continuând până în a treia decadă a lunii august sau chiar septembrie. Zborul în masă are loc la sfârşitul lunii iulie. După 2-3 zile de la apariţie are loc împerecherea şi depunerea ouălor. Apariţia în masă a larvelor din generaţia a doua are loc pe la sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august, lirănindu-se pe varza târzie. După o perioadă de lirănire de 24-37 zile pe la sfârşitul lunii august sau prima jumătate a lunii septembrie larvele ajung la completa dezvoltare, se retrag în sol, unde se transformă în pupă-stadiul în care iernează. Buha verzei este o insectă hidrofilă, se întâlneşte mai frecvent pe terenurile joase, cu o umiditate sporită, precum şi pe cele irigate artificial. Plante atacate şi mod de dăunare. Buha verzei este o sperie polifagă, atacănumeroase specii de plante cmcifere, ca varza, conopida, rapiţa, muştarul, precum şi sfecla, tutunul, mazărea, lintea, lucerna, bobul, fasolea, tomatele, ardeii, porumbul, floarea-soarelui, iar în unii ani atacă frunzele şi bobitele viţei de vie, fructele mărului şi părului. Daune mai mari produce în culturile de legume cmcifere, îndeosebi în cele de varză. Larvele primei generaţii atacă varza timpurie şi de vară, iar cele din generaţia a doua varza de toamnă, producând pagube foarte mari. Atacă larvele care în primele vârste stau grupate în locurile de apariţie, rozând epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor, iar dupăprima năpârlire se răspândesc pe frunzele plantei, rozând perforări mari neregulate până la scheletare. Pagubele cele mai mari le produc larvele ultimelor vârste, care pătrund în câpăţânile de varză şi rod galerii neregulate, depreciindule valoarea lor comercială Este un dăunător specific culturilor de varză, care în anii de invazie poate produce pagube de până la 80%. Pe lângă aceasta, în procesul hrănirii larvele depun printre frunze şi în galerii excremente pe care se instalează diferite ciuperci şi bacterii, care provoacă putrezirea căpăţânilor, în deosebi în perioada păstrării. Populaţiile acestui dăunător sunt reduse de numeroase specii de organisme entomofage, printre care un rol mai important au: Trichogramma evanescens Westw., Apanteles glomeratus L., Ernestina consobrina Meig. etc., precum şi unele specii de microorganisme entomopatogene, ce provoacă boli grave la larve. Combatere. în combaterea bubei verzei se recomandă măsuri agrotehnice, biologice 325

şi chimice. Ca măsuri agrotehnice se aplică: în toamnă, imediat după recoltare, efectuarea arăturilor adânci, pentru distrugerea pupelor hibernante; în primăvară, prelucrarea repetată a solului cu cultivatorul şi plantarea cât mai timpurie a răsadurilor de varză, în terenuri fertilizate, pentru a obţine plante mai viguroase, ce sunt mai rezistente la atac; în perioada de vegetaţie, aplicarea repetată a praşilelor manuale şi mecanice, pentru distrugerea larvelor retrase în sol pentru împupare, precum şi a pupelor; distrugerea cmciferelor spontane în timpul vegetaţiei, care joacă un rol important m hrănirea şi îrtmdţirea dăunătorului, contribuind astfel la distrugerea unui număr mare de ouă sau larve în primele vârste. Ca măsuri biologice se recomandă lansarea viespei oofage Trichogramma evanescens Westw., în culturile de varză la începutul şi în timpul depunerii în masă a ouălor de către dăunător cu o normă de 50-100 mii viespi/ha pentru fiecare generaţie la intervale de 5-6 zile; utilizarea preparatului viral VIRIN-MB cu titrai de 3 miliarde poliedri/g în doză de 0,1 -0,2 kg/ha, precum şi a biopreparatelor pe bază de bacterii (Bacillus thuringiensis Beri.), care pot cauza epidemii în rândul larvelor. Se recomandă 1 -3 tratamente pentru fiecare generaţie la intervale de 7-8 zile împotriva larvelor tinere (1 -2 vârstă). Ca măsuri biotehnice se recomandă utilizarea capcanelor cu feromon specific (FeroBras) pentru aprecierea nivelului populaţiei şi determinarea termenilor optime de aplicare a tratamentelor chimice (1 capcană feromonală /3 ha, instalată la înălţimea de 0,8 m), precum şi pentru captarea în masă a masculilor cu 10-12 capcane feromonale la hectar, care exclude tratamentele chimice în combaterea buhei verzei. Traramente chimice se aplică în anii de invazii la depăşirea PED (2-5 larve/plantă şi o frecvenţă a plantelor infestate de 10%) prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Decis 2,5 EC (0,3 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,2 l/ha),' Chinmix 050 EC (0,2 l/ha), Zolone 35 EC (1,6-2,0 l/ha), Arrivo 250 EC (0,16 l/ha), Actellic 50 EC (0,7 l/ha) etc. Combaterea cltirnică se va efectua seara sau noaptea, când activitatea larvelor este mai intensă. Momentele optime de aplicare a tratamentelor se vor determina prin avertizări, urmărindu-se combaterea larvelor din primele vârste la 2-3 zile de la apariţia lor. Se vor stropi mai ales părţile inferioare ale frunzelor, unde larvele în primele 2 vârste stau grupate. Tratementele chimice se vor întrerupe înainte de formarea căpăţânii. La tratarea culturilor de legume vărzoase (varză, conopidă, gulii), care au frunzele ceroase pentru ca picăturile de soluţie să adere de suprafaţa lor şi să reziste la spălarea de către ploi, se recomandă la soluţiile de tratament de adăugat în mod obligatoriu o substanţă adezivă (1 % de zer). Viespea rapiţei - Athalia rosae L. Sin.: Athalia colibri Christ.,A spinarum E Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae Răspândire. Viespea rapiţei este larg răspândită în multe ţări din Europa, Africa, Asia şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 7-8 mm lungime, zvelt, de culoare galbenăroşcată, lucioasă, cu capul negru. Antenele sunt groase, negre, formate din 9 articule, al 3-lea fiind cel mai lung. Pronotul este galben-roşcat cu 2 pete negre. Picioarele au o 326

nuanţă roşcată cu vârful femurelor, tibiilor şi tarsele negre. Aripile sunt transparente fumurii, cu 3 celule cubitale, nervurile spre bază gălbui, iar spre vârf negre. Pterostigma este neagră. Abdomenul este sesil, îngustat posterior, la femele ventral cu un şanţ în care se găseşte un ovipozitor lat în formă de ferăstrău, cu care perforează ţesuturile plantelor, în vederea depunerii ouălor (fig. 137). Oul este oval, uşor turtit, de 0,7-0,9 mm lungime, de culoare albăgălbuie, semi transparent. Larva (omidă falsă), la completa Fig. 137. Viespea rapiţei (Athalia rosae L.): dezvoltare are corpul de formă subcilin- 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - cocon de pământ; drică de 17-18 mm lungime, dorsal de 5 - plantă de rapiţă atacată (după Bogdanov-Katikov) culoare verde-cenuşie sau verdemurdară până la neagră-cenuşie, cu capul negru cu o dungă longitudinală şi negi mici, iar lateral prezintă câte o dungă brună Picioarele toracice sunt negre, cele abdominale cenuşii. Pupa are 6-11 mm lungime, la început albastră-verzuie, mai târziu brună-cenuşie, se află într-un cocon mătăsos îmbibat cu părticele de pământ. Biologie şi ecologie. Viespea rapiţei are 2 generaţii pe an. Iernează ca larvă matură (eonimfa), uneori şi ca pupă într-un cocon mătăsos în sol la 7-15 cm adâncime. In primăvară devreme, de obicei în aprilie, are loc transformarea larvelor hibernante în pupă. Adulţii apar spre sfârşitul lunii aprilie sau în mai, eşalonându-se în unii ani până în iunie. Sunt mai activi în zilele însorite şi călduroase, hrănindu-se cu nectarul şi polenul florilor diferitor plante crucifere, umbelifere, compozite etc. Pe timp înnorat, ploios, cu vânturi şi temperaturi reci, activitatea de zbor şi de lirănire se întrerupe, retrăgându-se pe sub diferite adăposturi. După 10-15 zile de hrănire pentru maturarea organelor sexuale are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în frunzele diferitor specii de crucifere cultivate şi spontane, preferând rapiţa, muştarul, varza etc. In acest scop femela cu ajutorul ovipozitorului dinţat face o Metură în epiderma inferioară a frunzei, de obicei de-a lungul nervurilor şi în cavitatea formată ca o pungă de formă semicirculară depune 1 -2 ouă. Locurile de depunere a ouălor se observă uşor, deoarece în aceste locuri pe frunze se formează mici umflături rotunde, asemănătoare unor pustule. O femelă depune 250-300 ouă, în mod obişnuit câte 4-12 pe zi. Incubaţia durează 6-13 zile, în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute părăsesc cavităţile şi încep să se hrănească cu limbul frunzelor pe care au apărut, consumându-le uneori complet, lăsând numai nervurile mai groase, apoi trec pe alte frunze sau pe alte plante. La invazii mari, larvele migrează în masă în culturile din apropiere, până îşi găsesc hrana necesară dezvoltării complete. Dezvoltarea stadiului larvar durează 25-50 zile în funcţie de condiţiile climatice, năpârlind de 5 ori, trecând prin 6 vârste. Ajunse la maturitate larvele se retrag în sol, unde îşi confecţionează 327

un cocon mătăsos, care se acoperă cu particule de pământ, în interiorul căruia se transformă în pupă, stadiul care durează 1,5-2 săptămâni. Noii adulţi încep să apară la sfârşitul lunii iulie şi dau naştere generaţiei a doua, care se dezvoltă în iulie-septembrie. în toamnă larvele acestei generaţii ajunse la maturitate se retrag în sol unde îşi confecţionează un cocon mătăsos, în care rămân pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea rapiţei este o specie oligofagă, atacă diferite specii de cmcifere cultivate şi spontane, preferând rapiţa şi muştarul. Atacă larvele, care în primele vârste rod frunzele sub formă de perforaţii mici sau le rod pe margini, iar mai târziu le consumă în întregime, lăsând neatacate numai nervurile principale. Daunele cele mai mari produc larvele primei generaţii la muştar, varză şi ridichi, iar larvele generaţiei a doua la răpită şi varza de toamnă. în anii de invazii frecvenţa atacului ajunge la 90-95% de plante, iar densitatea larvelor până la 300 exemplare/plantă. Plantele atacate stagnează în creştere, dau producţii scăzute, iar la atacuri în masă se usucă. Populaţiile viespei rapiţei adesea sunt reduse de numeroşi duşmani naturali, printre care o deosebită importanţă o prezintă speciile - Meigenia bisignata Meig., M. mutabilis Feln., Tryphon succintus Gr., Bassus atahaliaependa Curt., etc. Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice şi chimice. Dintre măsurile agrotehnice un rol important îl prezintă: efectuarea corectă şi la timp a arăturilor adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibemant fie direct sau prin supunerea lor la uscăciune şi acţiunea duşmanilor naturali; aplicarea unui asolament raţional; distrugerea cmciferelor spontane - plante-gazde intermediare ale dăunătorului. Tratamente chimice se aplică în anii de invazii, la apariţia larvelor şi depăşirea PED (5 larve/m2), utilizându-se prin rotaţie aceleaşi produse ca şi la gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus F.). Ţânţarul seminţelor de crucifere - Dasyneura brassicae Winn. Sin.: Perrisia brassicae Winn., Iaapiella brassicae Winn. Ord. Diptera, Fam. Cecidomyidae Răspândire. Ţânţarul seminţelor de cmcifere este răspândit mai ales în ţările din Europa Centrală. Descriere. Adultul are corpul zvelt, de 1,5-2,0 mm lungime, cu aspectul unui mic ţânţar de culoare galbenă-oranj sau castanie negricioasă. Antenele sunt lungi formate din 14 articule fine. Toracele este acoperit cu o pubescenţă albă, fină. Picioarele sunt subţiri şi lungi. Aripile sunt membranoase, cu 3 nervuri longitudinale, mai lungi decât abdomenul, acoperite cu perişorii fini, cenuşii. Abdomenul este roşcat cu dungi transversale de culoare castanie şi pete mai întunecate, acoperite cu perişori albi. Oul este alungit, de 0,2 mm lungime, de culoare albă. Larva este apodă-hemicefală, la completa dezvoltare are corpul de 1,5-2,0 mm lungime, uşor îngustat în partea anterioară, de culoare albă-gălbuie. Nu sare, deoarece în partea ventrală lipseşte spatula stemală. Pupariul are 1,5-2,0 mm lungime, de culoare castanie. Biologie şi ecologie. Ţânţarul seminţelor de cmcifere are 2 generaţi pe an. Iernează 328

ca larvă matură în stratul superficial al solului. în primăvară, de regulă în cursul lunilor aprilie-mai, larvele hibernante se transformă în pupe, stadiul care durează 8-12 zile. Apariţia adulţilor are loc în luna mai, iar zborul în masă coincide fenologic cu formarea silicvelor. După 2-3 zile de la apariţie are loc copulaţia şi ponta. Femela cu ajutorul ovipozitomlui depune ouăle în bobocii florali sau pereţii fragezi ai silicvelor de obicei în cavităţile roase de gărgăriţa semincerilor de varză (Ceuthorrhynchus assimilis Payk.). într-un boboc sau silicvă sunt depuse până la 15-25 ouă. O femelă depune 40-60 ouă. Incubaţia durează 6-12 zile. Larvele apărute se hrănesc în interiorul bobocilor florali sau a silicvelor cu sucul celular din elementele florale, din seminţele verzi sau din pereţii silicvelor. într-un boboc floral sau silicvă se pot întâlni până la 15-25 larve, iar la invazii mari până la 50-60 larve. Dezvoltarea stadiului larvar durează 10-15 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc locul de hrănire, migrează în stratul superficial al solului, unde îşi confecţionează coconi caracteristici, în care se transformă în pupă. După 10-15 zile apar noii adulţi, care dau naştere la o nouă generaţie, care are o dezvoltare asemănătoare cu prima. Larvele ultimei generaţii se retrag în sol pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul seminţelor de cmcifere este o insectă oligofagă, atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, preferând varza, guliile şi ridichea. Atacă larvele care se hrănesc în interiorul bobocilor florali cu sucul celular din elementele florale, din care cauză bobocii infestaţi nu se mai deschid, se hipertrofiază, se ofilesc, se usucă şi cad. După formarea silicvelor, larvele din generaţia următoare pătrund în interiorul lor unde se hrănesc cu sucul celular din seminţele verzi. Ca urmare a atacului silicvele infestate se deformează, seminţele verzi atacate se şiştăvesc, ceea ce duce la reducerea recoltei. La atacuri puternice producţia semincerilor se reduce simţitor. Combatere. Se combate prin aceleaşi măsuri ca şi gărgăriţa semincerilor de varză (Ceuthorrhynchus assimilis Payk.). Musca verzei - Delia brassicae Bouchc. Sin.: Delia radicum L., Hylemyia brassicae Bouche., Phorbia brassicae Bouch. Ord. Diptera, Fam. Anthomyidae Răspândire. Musca verzei este răspândită în toate ţările din Europa, producând pagube importante mai ales în regiunile centrale şi vestice. Descriere. Musca verzei seamănă la exterior cu musca domestică cu deosebirea că are corpul mai subţire şi aripile mai mari. Adulţii prezintă diformism sexual. Masculii au corpul de culoare cenuşie-gălbuie, acoperit cu peri deşi şi scurţi. Pe partea dorsală a pronotului prezintă trei dungi longitudinale negre, iar pe abdomen o dungă longimdinală şi mai multe transversale negre. Femelele sunt mai mari, de culoare mai deschisă şi cu peri rari şi fini. Dungile de pe pronot şi cea de pe abdomen sunt puţin vizibile. Capul este rotunjit şi turtitposterior, cu fruntea albă-argintie şi cu o pată triunghiulară roşcată lucioasă Ochii sunt mari, la mascul aproape uniţi, iar la femelă sunt separaţi printr-o bandă lată roşcată. Antenele la bază sunt gălbui, iar restul articulelor cenuşii şi păroase. Picioarele sunt negre, la mascul pe tibiile posterioare la baza lor prezintă câte un smoc de perişori scurţi şi lânoşi (fig. 138). 329

Oul este oval-alungit de 0,8-1,1 mm lungime, de culoare albă-lucitoare cu dungi longitudinale neregulate, pe partea ventrală prezintă un jgheab. Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul de 7-8 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, lucitoare, aproape cilin­ drică, mai subţire la partea anterioară şi trunchiat oblic la cea posterioară. Pe ultimul segment care are forma unui disc prezmtădouăridcături, mediane cu câte o stigmă respiratorie, iar pe margini 6 perechi de formaţiuni digitiforme membranoase caracteristice aşezate simetric, din care cele patru din partea de jos sunt mai mari, aşezate pe câte o bază unică, iar perechea a şasea este bifurcată. Pupariul are forma unui butoiaş de până la Fig. 138. Musca verzei (Delia 6 mm lungime de culoare castanie. In partea brassicae Bouche.): posterioară a abdomenului prezintă 1 -2 formaţiuni 1 - adult; 2 - ou; 3 - larvă; 4 - ornamentaţia digitiforme, caracteristice, asemănătoare cu ale ultimului segment abdominal al larvei larvelor, însă mai puţin proeminente. 5 - puparium; 6 - plantă atacată; (după Biologie şi ecologie. Musca verzei are 2-3 B ogdano v-Katiko v) generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă în sol la 2-15 cm adâncime sau în rădăcinile diferitor cmcifere (varză, conopidă etc), rămase în câmp după recoltare. Apariţia adulţilor din pupele hibernante are loc în primăvară, la sfârşitul lunii aprilie - începutul lumi mai, când temperatura solului ajunge la 10-12 °C, ceea ce coincide cu plantarea răsadului de varză timpurie în câmp. Apariţia adulţilor din sol are loc eşalonat şi durează 2-3 săptămâni. Zborul adulţilor este greoi şi este mai intens în zilele călduroase şi însorite, mai ales în jurul orelor 11 -15. Pe timp înnorat şi rece adulţii stau ascunşi pe sub plante sau bulgări de pământ. Adulţii se hrănesc pe diferite plante înflorite, pentru maturarea organelor sexuale. După 3-5 zile de la apariţie are loc copulaţia, iar depunerea ouălor începe după 7-8 zile de la împerechere, când temperatura medie timp de câteva zile este de 10-12 °C şi corespunde fenologic cu înflorirea vişinului. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici de câte 2-3 ouă, în răsadniţe sau în câmp lângă coletul plantelor mai dezvoltate, care au mai mult de 3 frunze sau pe sub bulgării de pământ, în crăpăturile solului din apropierea rădăcinilor etc. Sub o singură plantă se pot găsi până la 41 ouă depuse de mai multe femele, de aceea intensitatea atacului poate fi destul de mare. Ouăle sunt foarte sensibile la condiţiile climatice, de aceea în anii cu temperaturi ridicate şi umiditate redusă în această perioadă duce la pieirea unui mare număr de ouă. O femelă depune în medie 100 ouă, uneori până la 300. Incubaţia durează 8-10 zile. Imediat după apariţie larvele migrează în sol unde rod rădăcinile la suprafaţă sau pătrund în interiorul lor, săpând numeroase galerii, deplasându-se treptat către partea superioară a plantelor, ajungând în unele cazuri până în zona frunzelor. In anii de invazii într-o plantă se pot găsi 15-30, iar 330

uneori până la 300 de larve. Evoluţia stadiului larvar durează 16-32 zile, în funcţie de condiţiile climatice, năpârlind de 3 ori. în mod obişnuit, în luna iunie larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în pupă de obicei în sol, mai rar în galeriile din interiorul plantelorgazde. Stadiul de pupă durează 12-20 zile. In a douajumătate a lunii iunie-începutul lunii iulie apar adulţii care după o perioadă scurtă de hrănire pentru maturarea sexuală, femelele depun ouăle pe varza de toamnă, precum şi pe semincerii de varză şi conopidă. Larvele generaţiei a doua ajung la maturitate în lunile iulie-august. fn cursul lunilor august-septembrie apar adulţii care dau naştere la a treia generaţie, larvele căruia, ajunse la maturitate se retrag în sol unde se transformă în pupă, care rămân pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca verzei este o insectă oligofagă. Larva atacă diferite specii de plante cmcifere cultivate şi spontane, producând pagube importante mai ales la varză, conopidă şi ridiche. Larvele sapă numeroase galerii longitudinale în colet şi în rădăcini, ajungând până în zona frunzelor în care pătrund microorganisme patogene, ce provoacă putrezirea rădăcinilor. Numărul larvelor pe rădăcină, variază între 3-8 la culturile de consum şi 8-15 la cele semincere. Ca urmare plantele atacate stagnează în creştere, au frunzele de culoare verde deschisă cu o nuanţă albăstrie care se smulg uşor din sol, având rădăcinile distruse, iar cu timpul se ofilesc şi se usucă. Pagube mai mari produc larvele primei generaţii, care atacă plantele tinere din răsadniţe sau plantate timpuriu în câmp. In anii de invazii, pagubele produse în culturile de varză timpurie, mai ales în anii secetoşi pot ajunge la 24-60% şi chiar mai mult. în afară de daunele directe, mai produce şi daune indirecte, deoarece larvele acestui dăunător transmit unele bacterii (Erwinia carotovora), care produce putregaiul umed al coceanului, căpăţinilor şi inflorescenţelor de conopidă. înmulţirea acestui dăunător adesea este frânată de activitatea duşmanilor naturali, printre care un rol mai important au: Phydadeuon fumător Grav., Aleochara bilineata Gyll., A. bipustulata L., Staphylinus caesarus Cedch., Cothonaspis rapae Westw., Trybliographa rapae West. ş. a. Combatere. în combaterea muştei verzei un rol important au măsurile agrotehnice: strângerea şi distragerea resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distragerea stadiului hibernant, atât prin îngroparea în profunzime a pupelor hibernante, cât şi prin scoaterea la suprafaţa solului a celor estivale; utilizarea soiurilor care îşi lignifică rapid ţesuturile rădăcinii, devenind mai rezistente la atac; creşterea unui răsad sănătos şi plantarea lui timpurie la o adâncime optimă; înainte de plantarea răsadului în câmp, efectuarea unui control riguros şi distragerea plantelor atacate; după plantare - utilizarea mgrăşărnintelor, muşuroirea şi irigarea abundentă, pentru formarea rapidă a rădăcinilor, mărindu-se astfel rezistenţa la atac; eliminarea plantelor cu simptome de atac, prin smulgerea din sol are, de asemenea, un efect important în reducerea populaţiilor acestui dăunător; în perioada de vegetaţie - afânarea repetată a solului pentru distragerea larvelor şi pupelor, precum şi a cmciferelor spontane, care formează gazde secundare în dezvoltarea dăunătorului. Ca măsuri biologice se recomandă lansarea speciei A leochara bilineata Gyll. cu o normă de 20-30 mii ex./ha la care adulţii sunt prădători de larve şi oua, iar larva parazit 331

de pupe a dăunătorului, realizând un coeficient de reducere a populaţiilor acestei muşte până la 85-91%. Combaterea chimică a muştei se efectuează la răsaduri şi la plante în câmp. în răsadniţe se recomandă tratamente profilactice cu Actellic 50 EC (0,15%), Decis 2,5 EC (0,05%), BI-58 Nou (0,1 % ) , Zolone 35 EC (0,15%) etc, cu un consum de 0,5 l/m2. Pentru a obţine o eficienţă înaltă în combaterea muştei verzei la răsadurile de legume se recomandă ca tratamentele chimice să se aplice când temperatura mediului înconjurător nu este mai redusă de 15 °C, deoarece la temperaturi mai reduse pot apărea fenomene de fitotoxicitate, cu repercusiuni nedorite asupra aparatului foliar şi a meristemelor de creştere, datorită stagnării îndelungate a soluţiilor de tratament pe ţesuturile plantelor, din cauza unei evaporaţii reduse. Pe suprafeţe mici, puternic infestate, musca verzei se poate combate prin mocirlirea rădăcinii răsadurilor, înainte de plantare, într-o soluţie de consistenţa smântânii, formată din dejecţii bovine, lut şi pământ, luat în proporţii egale la care se adaugă apă după necesitate şi 10-20 gde Actellic sau Zolone 35 ECla lOlde mocirlă. Mocirlirea se face până în zona de sub rozeta frunzelor, fapt care reprezintă o măsură de protecţie la apariţia larvelor din ouă. Tratamentele chimice în câmp au un efect redus şi se efectuează numai în anii de invazie, la depăşirea PED (6 sau mai multe ouă, ori 5-6 larve/plantă infestată şi o frecvenţă a plantelor infestate de 5-10%). Acestea se aplică la avertizare, moment care corespunde fenologic fazei de rozetă cu 3-4 frunze, iar biologic etapei de maximă apariţie a adulţilor şi de început al eclozării primelor larve din ouă şi înfloritul în masă a vişinului şi păpădiei. Se recomandă 1-2 tratamente cuActelhc 50 EC (0,7 l/ha) şi alte produse avizate. Tratamentul se va repeta după 7-10 zile, datorită zborului eşalonat al muştelor, pontei şi apariţiei larvelor.

7.2.

DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUME SOLANACEE (TOMATE, VINETE, ARDEI)

Nematodul galicol sau viermele rădăcinilor - Meloidogyne incognito (Kof. etWhite)Chitw. Sin.: Meloidogyne incognito, acrită Chitw et Oteifa., Heterodera incognita Sand. Ord. Tylenchida, Fam. Heteroderidae Răspândire. Nematodul galicol al rădăcinilor este răspândit în Europa, Asia, centrul şi sudul Africii, Australia. Descriere. Adultul prezintă dimorfism sexual pronunţat atât după forma cât şi după mărimea corpului. Femela are corpul în formă de pară de 0,51 -0,69 mm lungime şi de 0,3-0,43 mm lăţime, cu stiletul de 15-16 um lungime, de culoare albă, cu multe striaţiuni transversale caracteristice, prezentând o gâtuitură alungită în partea anterioară. Masculul are corpul viermiform, cilindric subţire şi lung de 1,2-1,8 mm, cu stiletul de 23-26 um, pe tegument prezintă sMaţiuni transversale, iar în partea posterioară a corpului lângă orificiul genital este prevăzut cu două cârlige cWtinoase (fig. 139). Oul este elipsoidal, de 0,74-0,97 mm lungime şi de 0,34-0,42 mm lăţime, de culoare albă, acoperit cu o cuticulă netedă. 332

Larva este asemănătoare cu masculii, însă mai scurtă, şi mai subţire şi cu stiletul de 10 mm lungime. Biologie şi ecologie. Ne­ matodul galicol al rădăcinilor, în condiţii de seră are 4-8 generaţii pe an. Iernează ca femelă sau ca larvă în galele de pe rădăcinile diferitor plante atacate sau în sol. în primăvară, când temperatura solului atinge pragul de 10-12°C larvele hibernante, îşi reiau activi­ tatea, deplasându-se în sol în căutarea rădăcinilor de plantegazdă. Migrarea larvelor are loc atât pe orizontală, cât şi pe verti­ cală, parcurgând uneori distanţe mari. In momentul când larvele

Fig. 139. Nematodul galicol al rădăcinilor (Meloidogine incognita Chitw): 1 - femelă matură cu ouă; 2 - larvă de vârsta I în ou; 3 - larvă de invazie de vârsta a Il-a; 4 - larvă-femelă, vârsta a IlI-a; 5 - larvă-femelă, vârsta a 4-a; 6 - mascul în învelişul larvar; 7 - mascul matur (după Decker); 8 - rădăcină de castraveţi atacată (după Kirianova)

întâlnesc rădăcinile plantei-gazdă preferate, pătrund în ţesuturile rădăcinilor tinere mai ales în apropierea vârfului de creştere, unde are loc prima perioadă de hrănire. După un timp scurt de hrănire, larvele se orientează către zona cilindrului central al plantei, unde se fixează într-o poziţie paralelă cu cilindrul central şi devin imobile, rămânând în aceleaşi locuri până la sfârşitul evoluţiei. In timpul hrăniţii larvele secretă enzime, datorită cărora celulele ţesuturilor se multiplică şi se hipertrofiază, formându-se celule gigantice (140-170 mm) cu mai mulţi nuclei care dau naştere la umflături caracteristice, numite gale. Dupăprimaperioadă de hrănire care durează 15-20 zile, în funcţie de condiţiile climatice, în câteva zile larvele năpârlesc de 2-4 ori, timp în care nu se hrănesc şi nici nu părăsesc prima exuvie larvară După cea de-a doua năpârlire, larvele se diferenţiază pe sexe şi se dezvoltă diferit. Larvele-mascule, până la maturitate încă de două ori năpârlesc şi devin viermiforme, iar cele femele năpârlesc de 3 ori şi devin piriforme. Deoarece masculii se găsesc foarte rar, dezvoltarea acestei specii se face şi pe cale partenogenetică Ouăle sunt depuse într-o ootecă formată dintr-o masă mucilaginoasă (ovisac), ce se găseşte în partea posterioară a corpului femelei. Depunerea ouălor are loc la temperaturi nu mai joase de 14°C şi nu mai ridicată de 31 °C. O femelă depune 3001000, iar uneori până la 2500 ouă. înainte de ecloziune larvele suferă prima năpârlire şi din ouă apar larve aflate în stadiul 2 de dezvoltare fiind cunoscute sub numele de larve de invazii, care părăsesc galele în interioml cărora au eclozat şi migrează în sol, în căutarea noilor plante-gazde. Dezvoltarea larvelor în gale durează în funcţie de temperatură, până la 67 zile, la temperaturi de 15 °C şi numai 21 zile la temperaturi de 25°C. Dezvoltarea unei generaţii variază între 25-90 zile în funcţie de o serie de factori, dintre care o importanţă mai mare o au temperatura şi umiditatea solului, precum şi calitatea hranei (planta-gazdă). 333

în condiţii optime de seră, temperatura cuprinsă între 20-27 °C, iar umiditatea relativă între 50-90%, o generaţie durează 45-50 zile. Se răspândeşte dintr-o seră în alta, de obicei pe cale pasivă prin plante infestate, sol, apă sau prin mc^ţămintea şi îmbrăcămintea muncitorilor, unelte şi mijloace de transport etc. Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul galicol al rădăcinilor este o specie foarte polifagă, atacă peste 1500 specii de plante cultivate şi spontane, din 74 familii botanice însă produce pagube mai mari în culturile forţate din sere şi răsadniţe, şi în special în culturile de tomate, vinete şi castraveţi. Infestarea plantelor are loc de obicei imediat după plantare, iar apariţia primelor simptome (galelor) are loc după 20-30 zile. în urma atacului pe rădăcini se formează numeroase gale forma, numărul şi mărimea cărora diferă în dependenţă de planta gazdă şi de condiţiile climaterice şi uneori ajunge la mărimea de până la 5-6 cm în diametru. In dreptul galelor, vasele libero-lemnoase se distrug şi circulaţia sevei se întrerupe, din care cauză are loc putrezirea rădăcinilor şi pieirea plantei. Pe lângă aceasta, pe rădăcinile atacate se instalează diferiţi agenţi patogeni (Fusarium sp., Verticillium sp., Alternaria sp. şiPythium sp.) care grăbesc procesul de putrezire a rădăcinilor. Plantele atacate stagnează în creştere, frunzele se îngălbenesc şi treptat se usucă de la vârf spre bază. Pierderile de recoltă pot ajunge până la 50-60% din recoltă, iar în unii ani cu invazii puternice, culturile pot fi compromise total. în condiţii nefavorabile pentru dezvoltare larvele se pot închista, formă sub care rezistă în sol timp de mai mulţi ani. Combatere. Deoarece întreg ciclul de dezvoltare a nematodului are loc ca endoparazit în ţesuturile plantelor, în afară de larvele de vârsta a doua care se află liber în sol, în comba­ tere un rol mai important au măsurile de igienă culturală: controlul riguros al materialelor (unelte, ghivece, lădiţe etc), răsadurilor, pământului ce se introduce în sere; înlocuirea pământului infestat cu pământ sănătos; aplicarea unui asolament raţional; distrugerea prin ardere amturorresturflorvegetalerâ^ distrugerea florii spontane, care suntplante-gazde intermediare ale dăunătorului; cultivarea soiurilor şi hibrizilor de plante rezistente la atacul nematozilor galicoli; eliminarea plantelor atacate semnalate în serele infestate, împreună cu pământul din jurul rădăcinii şi distrugerea lor prin ardere. Ca măsuri fizice se recomandă dezinfectarea solului înainte de plantare cu vapori de apă sub presiune, la adâncime de 35 cm, la temperaturi de 80-90 °C timp de 1,5-2 ore, iar la temperaturi de 100 °C timp de 1 oră. Ca măsuri biologice în seră la culturile legumicole, floricole etc, se recomandă aplicarea biopreparatului micotic Nematofagina - BL, cu titrul nu mai mic de 20 mln. spori/gram (100-150 g/m2) cu 2-3 săptămâni înainte de plantarea răsadului prin împrăştiere la suprafaţa solului şi încorporare în sol la 20 cm adâncime sau apucat la cuib odată cu plantarea răsadului (2-5 g/plantă), sau prin încorporare în rând în perioada de vegetaţie, folosind 100-150 g/m2. Tratamente chimice speciale de combatere a nematodului galicol al rădăcinilor se aplică în sere, iar în câmp în general nu se aplică deoarece, atât măsurile agrotehnice cât şi tratamentele chimice efectuate pentru combaterea altor specii de dăunători din sol (viermi-sârmă, viermi-cenuşii, viermi-albi etc.) asigură o diminuare a populaţiilor sub pragul economic de dăunare. 334

în cazul unor invazii puternice pot fi aplicate tratamente chimice la sol cu produse nematocide, care acţionează prin gazare sau prin contact direct. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch. Sin.: Tetranychus telarius L., T. bimaculatus Harv. Ord. Acari, Fam. Tetranychidae Răspândire. Acarianul roşu comun este largrăspândit în Europa, Asia, America şi Africa Descriere. Femela are corpul elipsoidal de 0,36-0,53 mm lungime şi de 0,4-0,46 mm lăţime, turtit ventral, iar dorsal uşor bombat şi cu 7 rânduri transversale de perişori lungi şi subţiri. Culoarea corpului este variabilă în funcţie de condiţiile de nutriţie şi anotimp, de la verde-deschise, galbenă-verzuie, galbenă-închisă la femelă în vară, până la roşu, roşu-închisă la femelele hibernante, de unde şi denumirea populară „acarianul roşu". Masculul are corpul alungit, piriform de 0,32-0,40 mm lungime şi de 0,24-0,30 mm lăţime de culoare mai deschisă decât femela, îngustat în partea posterioară şi turtit ventral (fig. 140). Oul este sferic, de 0,12 mm în diametru, cu chorionul neted, fără striaţiuni, la depunere albicios cu aspect sticlos, apoi devine galben-portocaliu. Larva este asemănătoare cu adultul, deosebindu-se prin dimensiuni mai mici (0,15-0,19 mm lungime şi 0,11 mm lăţime) şi prezenţa a numai 6 picioare. La ecloziune este incoloră, apoi devine galbenă-palidă sau verdegalbenă cu ochii roşii. Biologie şi ecologie. Acarianul roşu comun în câmp are 10-15 generaţii pe an, iar în condiţii de seră 12-18 generaţii pe an. Iernează ca femelă fecundată în crăpaturile şi pe sub scoarţa exfoliată a pomilor, butucilor şi coardelor de viţă, pe sub resturile vegetale rămase în câmp după recoltare sau chiar în stratul superficial al solului. Femelele hibernante apar în primăvară devreme, în unii ani începând din luna aprilie, odată cu pornirea vegetaţiei, când temperatura Fig. 140. Acarianul roşu comun medie a aerului depăşeşte 10 °C şi are (Tetrancychus urticae Koch): tendinţa de creştere. La început femelele 1 - femelă (formă de vară); l a - femelă (formă hibernante migrează pe diferite plante hibernantă); 2 - larvă; 3 - ouă; 4 - 5 - 6 - păstaie de spontane unde se înmulţesc în masă, fasole, frunză de vinete şi plantă de castraveţi atacate formând colonii mari, apoi migrează în (după Verderevsky) 335

diferite plante cultivate solanacee, leguminoase, crucifere, viţa de vie, pomi şi arbori fructiferi etc., localizându-se de obicei pe partea inferioară a frunzelor, hrănindu-se intens cu seva din ţesuturi. Migrează cu ajutorul vântului, păsărilor, insectelor, animalelor şi chiar a omului. înmulţirea acarianului se face atât sexuat, cât şi pe cale partenogenetică. După câteva zile de lirănire, femelele ţes, mai ales pe partea inferioară a frunzelor, un păienjeniş albicios din fire de mătase foarte fine care îi asigură o protecţie faţă de condiţiile climatice nefavorabile. La atacuri puternice păienj enişul poate cuprinde întreaga suprafaţă a limbului sau chiar întreaga plantă. Femela depune ouăle între frunză şi acest păienjeniş, de obicei de-a lungul nervurilor principale. Ponta corespunde de cele mai multe ori cu prima sau a doua jumătate a lumi mai, la temperaturi medii de 15 °C. Fiecare femelă, care trăieşte până la 20-30 zile, depune până la 100 ouă (în medie 40-60 ouă), în mod normal câte 3-10, maximum 22 ouă pe zi. La o infestare puternică, pe o frunză sunt depuse de mai multe femele până la200-300 ouă. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi durează o perioadă de până la două săptămâni. Incubaţia durează între 3-5 zile în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute se hrănesc alături de adulţi, sugând seva din ţesuturile plantelor gazde. După câteva zile de hrănire are loc prima năpârlire, apoi larvele se transformă în protonimfă care spre deosebire de larvele de prima vârstă, au dimensiuni mai mari şi 4 perechi de picioare. Acest stadiu durează 3-4 zile apoi se transformă în deutonimfă, care se diferenţiază în femele şi masculi. Dezvoltarea stadiului larvar durează în primăvară şi în toamnă 18-25 zile, iar in vară 10-13 zile. O generaţie în funcţie de condiţiile climatice se dezvoltă între 15 şi 28 zile, iar în lunile favorabile înmulţirii (iulie-august) în numai 10-15 zile. Condiţiile optime pentru dezvoltarea acarianului sunt temperatura de 29-30 °C şi umiditatea relativă a aerului de 35-55%, astfel timpul uscat şi secetos favorizează înmulţirea în masă a acarianului. în toamnă (septembrie-octombrie) apar femelele hibernante de culoare roşiecărămizie, care treptat se retrag sub diferite adăposturi pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu comun este o specie extrem de polifagă, atacă în câmp şi în sere peste 200 de specii de plante cultivate şi spontane, producând daune mai mari în culturile legumicole (castraveţi, tomate, ardei, vinete, pepeni galbeni şi verzi etc.), tehnice (cartof, bumbac, floarea soarelui, tutun, sfeclă etc.), legurninoase pentru boabe şi nutreţ (fasole, sparcetă, mazăre, soia, lucemă etc), viţa de vie, pomi şi arbuşti fructiferi (măr, păr, piersic, prun, cireş, vişin, zmeur, căpşun, coacăz), arbori şi arbuşti ornamentali şi forestieri etc. Atacă ca adult şi ca larvă care sunt deosebit de activi pe vreme caldă şi secetoasă când colonizează în special partea inferioară a frunzelor, înţepând şi sugând sucul celular, hi urma atacului, frunzele pe partea superioară se depigmentează, mai ales de-a lungul nervurilor principale, apoi se îngălbenesc şi în cele din urmă se usucă şi cad. Pe lângă aceasta, frunzele atacate prezintă pe partea inferioară o pânză mătăsoasă maronie. La atacuri puternice, frunzele cad timpuriu, plantele stagnează în creştere, nu mai fructifică normal şi dau producţii scăzute şi de calitate inferioară Pagube mai mari produce în anii călduroşi şi secetoşi, când recolta poate fi redusă până la 30-80%. înmulţirea acarianului este puternic frânată de numeroase specii acarofage, printre care un rol major au: Phytoseiulus persimilis At. -H., Typhlodromus caudiglans Sch., Stethorus punctillum Weise. etc. 336

Combatere. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă măsuri preventive şi curative atât în sere, răsadniţe, cât şi în câmp. în sere, răsadniţe se recomandă o serie de măsuri preventive care se aplică înainte de înfiinţarea culturilor: menţinerea serelor într-o perfectă curăţenie; distrugerea buruienilor atât din interiorul cât şi din jurul serelor, care sunt plante-gazde intermediare ale acarianului; aplicarea de tratamente chimice la răsaduri şi efectuarea unui control riguros al plantelor care se introduc în sere pentru a se preântâmpina introducerea acarianului cu plante infestate; respectarea regimului Mdrotermic; după recoltare toate resturile vegetale se adună, se scot din sere şi se distrug prin ardere; în perioada dintre două cicluri de cultură dezinfestarea solului, scheletului serilor şi răsadniţelor cu clorură de var sau cu produse pesticide; dezinfecţia solului cu aburi timp de 1 orala 95°C. Ca măsuri biologice se recomandă: utilizarea acarianului prădător Phytoseiulus persimilis At.-H., care se creşte pe plante de fasole sau soie infestate de Tetranychus urticae Koch., în boxe speciale. Apoi se lansează în culturile infestate de acarian în doze de 20-150 exemplare/m 2 în funcţie de gradul de infestare a plantelor şi temperatură. Aceasta ca să se realizeze un raport optim dintre prădător şi acarieni de 1:20-l :30, ce asigură o protecţie deplină a culturilor forţate de castraveţi împotriva acarianului roşu comun, ne mai fiind nevoie de tratamente chimice. Tratamentele chimice se aplică numai în caz de invazii în lipsa mijloacelor biologice la semnalarea în culturi a dăunătorului. O combatere eficientă a acarianului în sere se poate realiza prin utilizarea unor insecticide cu efect acaricid, dar cu remanentă redusă cum ar fi: Actellic 50 EC (3,0-5,0 l/ha) etc. Numeroase cercetări efectuate în diferite ţări au evidenţiat posibilitatea distrugerii acestui dăunător prin utilizarea unor produse acaricide de contact-ingestie: Omite 57 EC (4,0 l/ha), ori 30 WP (6 kg/ha), Neoron 50 EC (3-4 l/ha), Demitan 20 SP (2-3 kg/ha) etc, sau cu produse care acţionează ca reglatori de creştere cu efect ovarian, larvicid şi nimfacid: Nissomn 5 EC (3 l/ha), Nissorun 10 WP, Flumite 20 SP (2 kg/ha) etc, ce asigură o protecţie fitosanitară îndelungată a culturilor, cuprinsă între 30-45 de zile, timp în care se pot elimina 2-4 tratamente cu insecticide clasice de combatere. Pentru evitarea extinderii fenomenului de rezistenţă se recomandă folosirea alternativă a produselor din diferite categorii de pesticide. Tratamente chimice se vor aplica în special pe partea inferioară a frunzelor, unde se găsesc coloniile de acarieni şi se vor repeta în funcţie de refacerea infestărilor. întrucât legumele din sere se consumă mai mult în stare proaspătă pentru evitarea formării de reziduri toxice pe fructe se recomandă ca în prima perioadă de vegetaţie până la înflorirea plantelor de folosit pesticide cu o remanentă de scurtă durată şi selective în vederea protejării insectelor utile, iar inperioada de fructificare numai cumijloace biologice. în câmp ca măsuri preventive se recomandă, aplicarea unui asolament raţional; adunarea şi distrugerea resturilor vegetale (frunze, buruieni etc.) prin arderea şi efectuarea arăturilor de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; folosirea pentru plantare a unui răsad viguros, sănătos, liber de dăunători sau la care s-au aplicat tratamente chimice cu 1 -2 zile înainte de plantare în câmp. Tratamente chimice în câmp se aplică în anii de invazii numai la avertizare în funcţie de 337

PED cu insecticide cu efect acaricid: Actellic 5 O EC (1,0 -1,5 l/ha), în cultarile de castraveţi, tomate, ardei, vinete; Karate Zeon 5 CS (0,4 l/ha) în culturile de soia sau cu acaricide specifice ca Omite 30 WP (2,5 kg/ha) în culturile de soia etc. Repetarea tratamentelor se face în caz de infestări puternice la intervale de 6-8 zile, până la distrugerea totală a dăunătorului. Acarianul lat - Polyphagotarsonemus latus Banks. Sin.: Hemitarsonemus latus Banks., Tarsonemus latus Banks. Ord. Acari, Fam. Tarsonemidae Răspândire. Acarianul lat este larg răspândit în Europa, Asia, Africa şi America. Descriere. Adultul (femela) are corpul piriform, subţire de 0,17-0,19 mm lungime şi 0,09-0,11 mm lăţime, de culoare variată, albă-gălbuie sau verde-închisă. Masculul este aplatizat de 0,14-0,15 mm lungime şi 0,086 mm lăţime, mai îngroşat în partea mediană de culoare galbenă-coriacee (fig. 141). Oul este oval-alungit de 1,07 mm lungime şi de 0,73 mm lăţime, cu mici formaţiuni bulbifere, stelate, caracter prin care se deosebesc de alte specii de acarieni fitofagi, la care chorionul este fără ornamentaţii. Larva este asemănătoare cu adultul, având dimensiuni mai mici şi numai 3 perechi de picioare. Biologie şi ecologie. Acarianul lat în condiţii de seră se dezvoltă în tot cursul anului şi are 18-20 generaţii pe an, iar în câmp 6-10, în funcţie de condiţiile climatice. Iernează ca adult în stare activă pe culturile din sere, de unde se transmite pe cele din solarii şi câmp prin răsaduri şi pe corpul adulţilor de musculiţa albă, afide aripate şi diferite diptere. Femela după un timp scurt (de o zi) de lirănire începe să depună ouă. Longevitatea adulţilor durează la masculi 5-14 zile, iar femelă 7-18 zile, timp în care o femelă depune în medie 45 ouă, maximum până la 75 ouă, frecvent câte 6-7 ouă pe zi. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor. Incubaţia durează 2-2,3 zile, în funcţie de condiţiile climatice. Din ouăle nefecundate apar numai masculii, iar din cele fecundate masculi şi femele. Larvele apărute se hrănesc cu seva din ţesuturi. Dezvoltarea stadiului larvar durează 1-2 zile. Ajunse la maturitate, larvele se transformă în adulţi, care dau naştere la generaţia următoare, care se dezvoltă ca şi prima. In condiţii optime de tempe­ ratură (25-28 °C) şi umiditate (70-80 % ) , întreg ciclu de dezvol­ tare al acarianului durează 4,1 zile. Acarianul este un dăunător iubitor de temperaturi ridicate şi umiditate moderată, de aceea în Fig. 141. Acarianul lat (Polyphagotarsonemus latus Banks.): °mdift de câmp dăunătorul se 1 - adult (după Schaarschmidt); 2 - fructe de ardei atacate (după Iacob)

338

întâlneşte rn culturile de tomate,

vinete şi ardei, începând din a doua

jumătate a lunii mai şi până în septembrie. Intensitatea maximă a aracului, fiind înregistrată în a douajumătate a lunii iulie şi în august. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul lat este o specie polifagă, deosebit de periculoasă, atacă peste 50 specii de plante cultivate şi spontane, ca bumbacul, tomatele, ardeii, culturile citrice, crizantemele etc, preferând şi producând daune mai mari în culturile de ardei gras, tomate, vinete, cartofi etc. Atacă frecvent în sere şi solarii, iar în câmp pe vreme caldă şi secetoasă. Atacă ca adult şi ca larvă frunzele, lăstarii, bobocii florali şi fructele. Se hrănesc cu seva din ţesuturile plantelor mai ales din frunzele de la vârful plantelor care rămân mici, se îngălbenesc, se usucă şi cad. Frunzele tinere atacate devin casante, uşor gofrate, curbate antero-posterior şi de-a lungul nervurii mediane, perii foliari sunt anormal dezvoltaţi, având baza transformată în formaţiuni asemănătoare unor tuberculi. Plantele atacate stagnează în creştere şi treptat se usucă. Bobocii florali şi fructele atacate sebrunifică şi cad. La ardei produce scurt-nodarea ramificaţiilor de vârf, avortarea florilor şi suberificarea fructelor care nu mai cresc, devin rugoase şi pierd valoarea comercială. Spre deosebire de ardei la vinete atacul nu este însoţit de scurt-nodarea imnificaţiilor de vârf şi gofrarea frunzelor, dar fructele sunt puternic suberificate, cafeniu-mgoase şi crăpate longitudinal din cauza pierderii elasticităţii epidermei. Adulţii secretă o toxină foarte puternică care este principala cauză de suberificare a ţesuturilor. Atacă în vetre, dar poate deveni generalizat în lipsa unor măsuri de protecţie fitosanitară. La atacuri puternice recolta de ardei, vinete, tomate poate fi compromisă total. înmulţirea acarianului lat este limitată de aceeaşi duşmani naturali ca şi la acarianul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.). Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru acarianul roşu comun (Tetranychus urticae Koch.), dar fiindcă este rezistent la maj oritatea pesticidelor, principalul mijloc de limitare al atacurilor reprezintă tratarea răsadurilor de ardei şi vinete cu 2-3 zile înainte de plantare cu Neoron 50 EC sau Omite 57 EC în concentraţie de 0,1 %. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum Westw. Sin.: Aleyrodes vaporariorum Westw., Asterochiton vaporariorum Westw. Ord. Homoptera, Fam. Aleyrodidae Răspândire. Musculiţa albă de seră este larg răspândită în toate ţările din Europa, Asia, Africa, America. Descriere. Adultul este o insectă mică, are corpul alungit de 1,46-1,53 mm la femelă şi de 1,15-1,43 mm la mascul, de culoare albă-gălbuie sau galbenă, acoperit cu o secreţie ceroasă albă cu aspect făinos de unde şi denumirea populară, musculiţa albă". Antenele sunt scurte formate din 7 articule. Ochii sunt bruni, separaţi în dreptul antenelor de o zonă membranoasă, într-o porţiune superioară cu omatidii mai mari şi una inferioară cu omatidii mici, încât insecta pare a avea 4 ochi. Aripile sunt albe, bine dezvoltate, aproape egale între ele, cu nervurile reduse. Picioarele sunt scurte, iar farsele prezintă două gheare, între care se află un apendice spiniform, care este folosit în determinarea 339

speciilor. Tibiile, tarsele şi ultimul segment abdorninal sunt brune. Abdomenul este cilindric terminat cu o armătură genitală brună după care se pot determina uşor sexele (fig. 142). Oul este oval-alungit, de 0,22-0,24 mm lungime, la un capăt cu un peduncul scurt, de 0,02 mm lungime, cu care se prinde de frunze. La depunere de culoare verde, iar înainte de ecloziune negru-violet cu luciu metalic. Larva neonată este mobilă până la începutul hrănim când se fixează şi devine imobilă Are corpul oval-plat, de 0,28-0,29 mm lungime, de culoare galbenă-palidâ, cu ochii roşii şi antene scurte formate din 4 articule, dintre care primele două sunt mai groase, iar al 3-lea mai lung şi subţire. Dorsal prezintă 2 pete oculare, un spin, iar lateral peri cu granule secretate de glandele de ceară. In ultima vârsta a IV (riimfa) are corpul oval, de 0,7-0,8 mm lungime, turtit dorso-ventral, cWtinizat, de culoare verde-palidă cu picioare rudimentare şi acoperit cu o secreţie ceroasă. Dorsal prezintă 15-20 de peri albicioşi rigizi lungi, iar lateral o serie de spini scurţi, conici, albi. Biologie şi ecologie. Musculiţa albă de seră în condiţii de seră se dezvoltă în tot cursul anului şi are 10-16 generaţii pe an, iar în câmp numai în timpul călduros al perioadei de vegetaţie având 3-4 generaţii pe an. Iernează numai în sere în stadiul de nimfă în diferite adăposturi. In primăvară apar femelele care după împerechere încep să depună ouă pe diferite plante legumicole şi or­ namentale din sere. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, în grupe de câte 10-20 ouă, în formă de semicerc sau cerc, fiind fixate cu pedunculul oului de frunză. Longevitatea femelelor durează până la 30 zile, timp în care o femelă depune 85-130 ouă, uneori până la 500 ouă, de regulă câte 20-30 ouă pe zi. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi durează 10-30 zile. Incubaţia constituie 3-10 zile în funcţie de condiţiile climatice. Imediat după apariţie, timp de 2-3 zile, larvele sunt mobile, migrând pe diferite organe ale plantei, apoi se fixează pe partea inferioară a frunzelor, ca regulă pe cele mai tinere, devin apode şi imobile şi se hrănesc cu sucul din ţesuturi până ajung la maturitate când se transformă în adulţi. Stadiul larvar durează în funcţie de vârstă: larvele de vârsta 1 -3 se dezvoltă 7-15 zile, 3 iar nimfele (larvele de vârsta a 4-a) 10Fig. 142. Musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum Westw.):

16 zile. Astfel, în timp ce femela depune

1 - adult; 2 - larvă; 3 - larvă în ultimul stadiu ultimele ouă, din cele depuse la începutul

(puparium) (după Boguleanu)

340

pontei apar adulţii generaţiei noi. Ajunse

la completa dezvoltare larvele se transformă în adulţi ce dau naştere la o nouă generaţie. în funcţie de condiţiile climatice (temperatura optimă fiind cuprinsă între 21 -27 °C, iar umidita­ tea de 60-70 %) o generaţie durează în sere 20-40 zile, iar în câmp 30-60 zile. De regulă, datorită depunerii eşalonate a ouălor, generaţiile se suprapun. încât se pot întâlni pe plante în tot cursul anului diferite stadii de dezvoltare a insectei. In timpul verii, pe timp călduros şi zile însorite, această insectă poate migra din sere pe diferite plante legumicole şi orna­ mentale din câmp, unde continuă să se hrănească şi să se înmulţească până în toamnă, când odată cu scăderea temperaturii, o parte din adulţi, se reîntorc în sere, iar restul populaţiilor sunt distruse de temperaturile scăzute ale aerului. Plante atacate şi mod de dăunare. Musculiţa albă de seră este o insectă polifagă, atacă peste 200 de specii de plante legumicole şi ornamentale, producând pagube mai mari la tomate, vinete, ardei, castraveţi etc, în sere şi solarii, dar şi în culturile din câmp. Atacă adulţii şi larvele, dar produc daune mai mari larvele care se fixează pe partea inferioară a frunzelor, uneori şi a lăstarilor, înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Frunzele atacate se îngălbenesc, se usucă şi cu timpul cad. La atacuri puternice plantele se usucă în masă, producţia fiind compromisă. în afară de daunele directe, musculiţa albă de seră produce şi daune indirecte prin acoperirea organelor atacate cu excremente zaharoase pe care se instalează şi se dezvoltă diferite ciuperci saprofite din genurile Capnodium, Alternaria, Fusarium, Penicillium etc, înnegrind organele atacate ce influenţează negativ asupra proceselor fiziologice, conmbuind astfel la debilitarea şi compromiterea culturii. Populaţiile acestui dăunător sunt adeseori reduse sub limita dăunării economice de numeroase specii de organisme entomofage printre care un rol important au speciile: Encarsia formosa Gah., Macrolophus costalis Fieb., Orius majusculus R e u t , Chrysopa lineata L., Ch. rufilabris Bum. etc, precum şi ciupercile Aschersonia aleyrodes Weber., Cephalosporium aphidicola Tetch. etc. Combatere. In combaterea acestui dăunător în sere se aplică în general măsuri preventive şi biologice, numai în caz de invazii puternice se aplică şi măsuri chimice. în sere. Ca măsuri preventive un rol mai important au: menţinerea serelor în perfectă stare de curăţenie; distrugerea florii spontane din sere şi din jurul lor, care sunt plante-gazde intermediare ale dăunătomlui; cultivarea în jurul serelor a plantelor slab infestate de musculiţa albă (ceapă, usturoi, morcov, sfeclă, poramb, cereale etc), iar cele puternic atacate (tomate, castraveţi, vinete etc) trebuie să fie amplasate la 2-3 km de la sere; efectuarea unui control riguros a tuturor plantelor, înainte de a fi introduse în sere, pentru a împiedica pătrunderea dăunătomlui din câmp cu plante infestate; tot în acest scop, la intrarea în sere se instalează dezinfestoare speciale, iar locurile de aerisire 2 se acoperă cu plase cu ochiuri mici (20-30 ochiuri/cm ); respectarea regimului hidrotermic; utilizarea mgrăşămintelor, pentru a accelera creşterea şi dezvoltarea plantelor, care sunt mai rezistente la atacul acestui dăunător; evitarea cultivării plantelor intermediare între cele două cicluri; după recoltare toate plantele sau resturile de plante trebuie strânse şi scoase în afara serelor şi distrase prin ardere; în perioada dintre cele două cicluri, solul şi corpurile serelor libere de plante se dezinsectează cu pesticide organofosforice. 341

Ca măsuri biologice se recomandă lansarea viespei parazite specifice - Encarsia formosa Gah., asigurând un raport dintre parazit şi pradă de 1:10 în culturile de castraveţi, 1:25 în culturile de tomate şi 1:50 în culturile de ardei din sere, ce parazitează până la 85% din larve; primul tratament se aplică la 10-15 zile după apariţia adulţilor musculiţei albe de seră, a doua lansare la semnalarea apariţiei larvelor de vârsta a doua, iar celelalte se repetă, dacă este cazul la 14-15 zile; lansarea în culturile forţate a ploşniţei răpitoare Macrolofus sp; utilizarea preparatului biologic Verticillin, obţinut pe baza ciupercii Verticillium lecanii Vilgas., sub formă de pulbere umectabil cu titrul nu mai mic de 20 mlrd. spori/g, în doză de 17-70 kg/ha pentru culturile de castraveţi din sere, care în condiţii de umiditate înaltă de 85% şi temperatura de 20-28 °C distruge până la 95% de larve (se recomandă 2-8 tratamente la intervale de 7-12 zile, iar la infestări puternice (populaţii masive) în fiecare săptămână); instalarea de capcane galbene, simple sau cu hormon juvenil (applaud); utilizarea curselor de tip panou sau cilindru, din material plastic, cu adeziv (lipici); la infestări puternice lansarea viespei parazite Encarsia formosa Gah. poate fi completată cu tratamente cu suspensii de Verticillin, sau cu capcane galbene, curse cu adeziv etc, ce determină reducerea sau chiar eliminarea totală a tratamentelor chimice. Tratamente chimice se aplică numai în lipsa mijloacelor biologice la semnalarea apariţiei unor focare masive ale insectei şi depăşirea PED cu pesticide cu un grad de toxicitate şi remanentă redusă prin rotaţie cu unul din următoarele produse-Confidor SL 200 (0,5-0,6 l/ha), Arrivo 250 EC (1,2-1,6 l/ha) în culturile de castraveţi şi tomate din seră; Actellic 50 EC (3,0-5,0 l/ha) în culturile de castraveţi, tomate şi ardei din seră. Având în vedere faptul că, musculiţa albă de seră are însuşirea de a forma treptat rase rezistente la insecticidul utilizat ca urmare a aplicării unui mare număr de tratamente cu aceeaşi substanţă activă, se recomandă pentru a preveni apariţia fenomenului de rezistenţă a dăunătorului la pesticide următoarele: aplicarea unui număr redus de tratamente şi numai la avertizare; aplicarea alternativă a unor produse cu substanţă activă diferită, care să permită o „rotaţie" a diverselor grupe de substanţe; utilizarea în amestec a două produse din grupe diferite; evitarea distrugerii paraziţilor şi prădătorilor musculiţei etc Pentru evitarea formării de reziduri toxice pe fructele de legume din sere care de obicei se consumă mai mult în stare proaspătă se recomandă ca în prima perioadă de vegetaţie până la înflorirea plantelor de folosit pesticide cu toxicitate slabă şi o remanentă mică, iar în perioada de fructificare numai cu mijloace biologice. Pentru o combatere mai eficientă a insectei se recomandă, ca în timpul aplicării tratamentelor soluţia să fie pulverizată în special pe partea inferioară a frunzelor unde se găsesc coloniile de musculiţa. Tratamentele se vor repeta la intervale de 8-10 zile în funcţie de refacerea infestărilor, până la distrugerea totală a insectei. In câmp în general tratamente chimice speciale pentru combaterea musculiţei albe de seră nu se aplică, deoarece tratamentele aplicate împotriva altor specii de dăunători asigură o diminuare a populaţiilor sub pragul economic de dăunare. In caz de invazii masive se vor aplica tratamente chimice numai la avertizare, când dăunătorul atinge PED cu Actellic 50 EC (1,0-1,5 l/ha) în culturile de castraveţi, tomate, vinete, ardei etc. 342

Se vor trata mai ales părţile inferioare ale frunzelor, unde se află coloniile musculiţei. Tratamentele pot fi repetate la intervale de 8-10 zile în funcţie de refacerea infestărilor. Tripsul plantelor de seră - Heliothrips haemorrhoidalis Bouche. Sin.: Thrips haemorrhoidalis Bouche., Heliothrips adonidum Halid. Ord. Thysanoptera, Fam. Thripidae Răspândire. Tripsul plantelor de seră este răspândit în culturile din câmp în regiunile tropicale şi mediteraniene, iar în regiunile temperate cu temperaturi mai reduse se întâlneşte numai în sere, răsadniţe etc. Descriere. Adultul are corpul zvelt, alungit de 1,2-1,4 mm lungime, fin reticulat de culoare brună-negricioasă, cu ultimele 2-3 segmente abdominale galbene-portocalii. Capul este mai lat decât lung, anterior triunghiular. Antenele sunt lungi şi subţiri, formate din 8 articule, al 3-lea fiind foarte lung, claviform. Aripile anterioare sunt lungi, înguste şi franjurate, cu baza foarte lată, de culoare galbenă-cenuşie, cu o singură nervură mediană bifurcată în treimea anterioară. Abdomenul este brun-închis, în afară de segmentele 8,9 şi 10 care sunt galbene (fig. 143). Oul este reniform, de 0,3 mm lungime, de culoare albă, transparent. Larva la completa dezvoltare are corpul reticulat de 0,8-1,0 mm lungime, de culoare galbenă, cu ochii roşii, iar antenele şi ultimele segmente abdominale cenuşii. Biologie şi ecologie. Tripsul plantelor de seră în condiţii de seră are 4-12 ge­ neraţii pe an, iar în câmp, în zonele foarte calde are 4-5 generaţii pe an. Iernează în regiunile calde, în stadiul de ou, în epiderma frunzelor arborilor veşnic verzi, iar în condiţii de seră ca adult sub diferite resturi vegetale sau în stratul superficial al solului, mprirnăvară, femelele hibernante părăsesc adăposturile de iarnă şi migrează pe frunze pe care le înţeapă şi suge seva din ţesuturi. După un scurt timp (3-6 zile) de hrănire încep să se înmulţească Se reproduce pe cale partenogenetică ovipară. Femela cu ajutorul ovipozitorului depune ouăle în ţesuturile frun­ zelor, pe partea inferioară a diferitor plante, fiind acoperite cu excremente. Pe frunzele tinere femela nu depune ouă, deoarece profilerarea rapidă a celulelor Fig. 143. Tripsul plantelor de seră distruge ouăle. Frunzeleplantelor în care (Heliothrips haemorrhoidalis Bouche.): sunt depuse ouă reacţionează laprezenţa 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - 5 - nimfe; 6 - frunză ouălor, prin formarea unui strat deplută, atacată (după Bogdanov-Katilov) 343

care leprotejează de excesul de apă din ţesuturi. O femelă depune în medie 22 ouă, de obicei câte 2-3 ouă pe zi. Incubaţia durează 4-8 zile. Larvele apărute se hrănesc alături de adulţi, înţepând fiunzele şi sugând seva din ţesuturi. Evoluţia stadiului larvar se eşalonează pe o perioadă de 14-16 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele migrează sub frunzele căzute la baza plantelor sau în stratul superficial al solului, unde se transformă în nimfe apoi în adulţi care dau naştere la generaţia următoare, care se dezvoltă asemănător. Dezvoltarea unei generaţii în condiţii optime, temperatura aerului cuprinsă între25-27 °C şi umiditatea relativă a aerului de 80-85 %, durează 20-22 zile. La o umiditate a aerului de 50%, chiar dacă temperatura este optimală se îriregistreazăpieirea în masă a larvelor, nimfelor etc. Plante atacate şi mod de dăunare. Tripsul plantelor de seră este o specie polifagă, atacă în sere, răsadniţe, solarii şi apartamente diferite specii de plante, producând pagube mai mari în culturile floricole şi legumicole (tomate, ardei, castraveţi etc). Atacă ca adult şi ca larvă care înţeapă frunzele, lăstarii şi florile, sugând seva din ţesuturi. Ca urmare a atacului se depreciază valoarea economică şi comercială a plantelor, prin apariţia de pete caracteristice, albe-argintii şi deformaţii foliare, prin necrozarea frunzelor etc. La atacuri puternice plantele stagnează în creştere, frunzele se usucă şi cad, bobocii florali nu se mai deschid, iar florile îşi pierd coloritul şi mirosul caracteristic. înmulţirea tripsului de seră este frânată de activitatea unor specii de insecte entomofage, printre care un rol mai important au: Aelothrips fasciatus L., Frankliniothrips tenuicornis E, F. vespiformis E, Chrysopa carnea Steph. etc. Combatere. In combaterea acestui dăunător un rol important au aplicarea unei serii de măsuri profilactice, printre care aplicarea unei rotaţii raţionale a culturilor; distrugerea resturilor vegetale, rămase după recoltarea şi prelucrarea adâncă a solului pentru distrugerea stadiului hibernant; folosirea pentru plantare a unui răsad bine dezvoltat şi sănătos; plantarea răsadului, într-un sol bine pregătit şi fertilizat, pentru a obţine plante mai viguroase, care sunt mai rezistente la atac; distmgerea buruienilor în cursul perioadei de vegetaţie care sunt plante- gazde intermediare ale dăunătomlui. Ca măsuri biologice - înmulţirea şi lansarea acarienilor prădători Amblyseius mekenziei Schust. et Prit. şi A. cucumeris Oud., în doză de 150-200 exemp./plantă, la o densitate de până la 5 Mpşi/frunză, iar dacă densitatea dăunătorului este mai mare de 5 tripşi/fruriză se realizează un raport de prădător-pradă de la 1:1 până la 1:5 în funcţie de temperatură. Tratamente chimice speciale în spaţii protejate pentru combaterea tripsului plan­ telor de seră nu se aplică sau se aplică foarte rar, deoarece tratamentele aplicate împotriva musculiţei albe de seră, ţin sub control şi populaţiile tripsului. în cazul unor infestări puternice pot fi aplicate şi măsuri chimice la avertizare şi depăşirea PED. Insă ţinând cont de specificul culturilor legumicole din sere, fructele cărora se consumă mai mult în stare proaspătă, pentru evitarea formării de reziduri toxice pe fructe, se vor folosi numai produse cu un grad de toxicitate redus şi o remanentă slabă, aplicate prin rotatie-Actellic 50 EC (3,0-5,0 l/ha), Arrivo 250 EC (0,64-0,8 l/ha) în culturile de castraveţi, tomate şi ardei de seră. Tratamentele se vor aplica, în special, pe partea inferioară a frunzelor unde se găsesc coloniile de tripşi şi se vor repeta la intervale de 8-10 zile în funcţie de refacerea infestărilor. 344

în câmp, de obicei tratamente chimice speciale pentru combaterea tripsului plantelor de seră nu se aplică, deoarece tratamentele efectuate pentru combaterea altor specii de dăunători asigură concomitent şi combaterea acestei insecte. La infestări puternice, pot fi aplicate şi tratamente chimice la avertizare, folosind aceleaşi produse ca şi pentru musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum Westw.). Buha fructificaţiilor, omida capsulelor de bumbac sau omida fructelor Helicoverpa armigera Hbn. Sin: Chloridea armigera Hbn., Heliothis armigera Hbn. Ord. Lepidoptera, Fam. Noctuidae Răspândire. Omida fructelor este larg răspândită în multe ţări din Europa, America, Asia, Africa, Australia şi Noua Zeelandă. Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 30-40 mm, iar corpul de 12-18 mm lungime. Aripile anterioare sunt de culoare variabilă de la verde-gălbuie până la brună închisă Pe marginea externă a aripilor prezintă 7-8 puncte brune, aşezate liniar, iar pe treimea tenriinală o bandă transversală de culoare brună-închisă Petele orbiculare şireniforme sunt cenuşii. Aripile posterioare sunt de culoare mai deschisă, străbătute de o dungă trans­ versală de culoare brună, iar la bază cu o pată brună în formă de virgulă (fig. 144). Oul este emisferic, cu diametrul de 0,5-0,6 mm şi înălţimea 0,4-0,5 mm, la depunere alb-gălbui, iar mai târziu verzui, prevăzute cu 26-28 de creste radiale. Larva la completa dezvoltare are corpul de 35-40 mm lungime, de culoare variabilă de la verde-gălbuie sau roşcată-violetă, până la brună-închisă, iar capul şi pronotul sunt galbene-brunii. Pe partea dorsală prezintă o dungă lată mediană-longitudinală şi câte două dungj laterale longimdinale mai închise, formate din dungi văluroase subţiri. Dorsal pe fiecare segment prezintă câte 4 tuberculi de culoare mai deschisă, aşezaţi în formă de trapez şi fiecare prevăzut cu peri. Pupa are corpul oval-alungit de 15-20 mm lungime, de culoare brună-închis, sau roşcatăcafenie. Cremasterul este prevăzut cu 2 spini în formă de cârlige. Biologie şi ecologie. Omida fructelor are 2-3 generaţii pe an, dar fiind un dăunător pretenţios faţă de condiţiile climaterice, se dezvoltă cu o anumită ciclitate. Iernează în stadiul de pupă într-o căsuţă ovală în sol la adâncime de 4-10 cm. Adulţii apar în primăvară, la sfârşitul lunii aprilie sau în prima jumătate a lunii mai, când temperatura solului la adâncimea Fig. 144. Omida fructicaţiilor de 10 cm ajunge la 15-16 °C, iar temperatura (Helicoverpa armigera Hb.): medie zilnică a aerului este de 18-20 °C. Adulţii 1 - adult; 2 - ou; 3 - 4 - larve; 5 - fructe de sunt nocturni, ziua stau ascunşi, iar pe înserate tomate atacat (după Bogdanov-Katikov) 345

şi noaptea zboară în căutare de nectar de flori sau sucuri de fructe. Zborul adulţilor este eşalonat şi durează mai mult de o lună, însă zborul maximum are loc în primele 10-15 zile, când suma temperaturilor efective ajunge de la 260-270 °C şi pragul biologic de 15,5 °C. După o perioadă de lirănire de 3-5 zile pentru maturarea organelor sexuale are loc copulaţia, iar peste câteva zile depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse izolat sau grupate câte 2-3 ouă, pe partea inferioară a frunzelor apicale, lăstari, tulpini, dar mai ales pe bobocii florali (la bumbac, tutun), flori, fructe necoapte (ardei, roşii), mătasea porumbului, precum şi pe unele plante spontane, preferând pe cele înflorite. Prolificitatea femelelor este foarte variată de la 300 până la 3000 de ouă, iar în medie 500-1000, în funcţie de hrana consumata de larve. Incubaţia durează în funcţie de condiţiile climatice, vara 2-4 zile, iar primăvara şi toamna 4-12 zile. Larvele apărute la început se hrănesc cu parenchimul frunzelor, bobocilor florali şi florilor, iar începând cu vârsta a doua preferă organele generative (bobocii florali, ovarele, capsulele tinere cu seminţe, cât şi seminţele din ele) diferitor plante, perforându-le. Dezvoltarea stadiului larvar durează 13-22 zile, timp în care năpârlesc de 5 ori, trecând prin 6 vârste, care se deosebesc după lăţimea capsulei cefalice: vârstaI-0,3 mm; E-0,42-0,54; m-0,67-1,0; IV-1,2-1,5; V-1,7-2,3; VI-2,3-3,5 mm. Un alt caracter important al larvelor de diferite vârste este forma stigmelor respiratorii. Astfel, la larvele de vârsta 1 -3, stigmele pe toate segmentele sunt de formă circulare; la vârsta a IV- pe segmentele abdominale 1-7 stigmele sunt ovale, iar pe segmentul al VIII- oval - lărgite; la larvele de vârsta V şi VI toate stigmele sunt de formă ovală. Temperatura optimă pentru dezvoltarea larvei este cuprinsă între 22-28 °C. Larvele ajunse la completa dezvoltare coboară în sol, de regulă la adâncimea de 5-8 cm, uneori mai mult, unde îşi formează o căsuţă în care se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 10-15 zile. Evoluţia unei generaţii durează în medie 25-40 zile. Prima generaţie se dezvoltă în mai-iunie, a doua în lunile iulie-august, iar a treia începe în lunile august-septembrie şi durează până în primăvară (mai). Larvele din ultima generaţie se transformă în pupe de obicei în luna octombrie şi rămân pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Omida fructelor este o specie polifagă, atacă peste 120 specii de plante cultivate şi spontane, producând pagube mai mari la bumbac, tomate, porumb, tutun, ardei, vinete, fasole, mazăre, năut etc. In condiţii de seră, pagube mari sunt produse la culturile de tomate şi garoafe. Larvele la apariţie rod epiderma şi parenchimul frunzelor şi bobocilor florali, iar mai târziu într-un stadiu mai înaintat atacă fructele şi seminţele. Bobocii atacaţi se înnegresc şi cad, iar capsulele atacate se deschid numai parţial. Lapommb sunt atacate inflorescenţele mai ales cele femele (ştiuleţii) (fig. 145). La început omizile consumă din mătase, iar apoi rod şi distrug boabele, mai ales cele în lapte. In ştiuleţi, în fructe şi legume (tomate, vinete, ardei etc.) larvele rod galerii mari, şi lasă numeroase dej ecţii pe care se instalează diferite specii de ciuperci din genurile Fusarium şi Cephalosporium, producând putrezirea lor. La tutun peste 47% din capsule sunt golite total, iar unele din acestea sunt parţial consumate. Pagubele produse în unii ani ajung până la 40-60% din producţia de seminţe. Pagubele produse de larvele primei generaţii deseori sunt foarte mici şi de multe ori neobservate, de aceea cele mai mari pierderi produse de acest dăunător sunt determinate de larvele generaţiei a doua, care au frecvent o densitate mult mai ridicată. 346

Populaţia acestei insecte este redusă, în afară de factorii abiotici de peste 50 de specii de prădători şi paraziţi ai diferitelor stadii de dezvoltare a insectei, printre care un rol deosebit au: Orius niger Wolff., Tricho­ gramma evanescens Westw., T. praetiosum., T. euproctidis Gir., Habrobracon hebetor Say., H. plotnikovi Say. etc. Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice, biolo­ gice şi chimice. Măsuri agrotehnice: efec­ Fig. 145. Atacul de omida fructificaţiilor tuarea arăturilor adânci de toamnă pentru (Helicoverpa armigera Hb.): distrugerea pupelor hibernante; distrugerea 1-2-3-4 - la diferite organe ale plantei de tutun; sistematică a florii spontane, care sunt gazde 5 - la ştiuleţi de porumb (după Scegolev) intermediare ale insectei; semănatul sauplantareaplantelor cât mai timpuri u în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a grăbi dezvoltarea plantelor şi a spori rezistenţa lor la atac; în cursul perioadei de vegetaţie, când larvele se retrag în sol pentru transformare în pupe, se recomandă lucrarea repetată a solului dintre rândurile plantelor cu cultivatorul pentru distrugerea larvelor şi pupelor. Ca măsuri biologice se recomandă: lansarea în culturi a viespei oofage Trichogramma evanescens Westw., la începutul şi la depunerea în masă a ouălor în doze de 20-60 mii viespi/ha pentru fiecare generaţie la intervale de 5-6 zile; utilizarea preparatului viral VJRIN-HA-2 cu titrul de 7 mlrd. poliedri/gram (0,15-0,3 kg/ha) în culturile de tomate ardei, porumb zaharat şi alte plante legumicole (2 tratări la intervale de 8-10 zile pentru fiecare generaţie) împotriva larvelor tinere (1-2 vârstă); aplicarea de tratamente cu biopreparate pe bază de bacterii (Bacillus thuringiensis) care pot declanşa epizotii în rândul larvelor; utilizarea capcanelor cu feromoni specifici (ArmiGALI) care se instalează în câmp la înălţimea de 20 cm deasupra plantelor (1 capcană / 2-3 ha) pentru determinarea perioadelor optime de tratare chiniicăprin stabilirea curbei de zbor sau pentru combaterea directă a fluturilor prin montarea în cultură a 10-12 capcane la hectar la distanţă una de alta de 100-120 m, pentru ca feromomi să nu se interfereze între ei. In unele ţari se folosesc benzi capcane din porumb, năut, bame, in, bumbac, ricin semănate mai timpuriu, care atrag adulţii pentru depunerea ouălor, iar la apariţia larvelor benzile se tratează cliimic sau se distrug cu cultivatorul. Tratamente chimice speciale pentru combaterea omizii fructelor nu se aplică sau foarte rar şi numai în lipsa mij loacelor biologice, la semnalarea apariţiei unor focare puternice, deoarece tratamentele efectuate împotriva altor specii de dăunători asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător. La atacuri puternice şi depăşirea PED (10 ouă şi larve eclozate/100 plante) se pot aplica tratamente chimice, la avertizare în perioada apariţiei primelor larve de vârsta 1 -2 sau la semnalarea atacurilor cu Confidor Maxi 70 WG (0,07-0,08 kg/ha) în culturile de cartof, tomate etc. şi alte produse avizate. 347

7.3. DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUME LI LI ACEE (CEAPĂ, USTUROI, PRAZ, SPARANGHEL) Nematodul tulpinilor şi bulbilor - Ditylenchus dipsaci Filipj. Sin.: Anguillula dipsaci Kuhn, Ditylenchus alii Filipj., Tylenchus dipsaci Kiinn. Ord. Tylenchida, Fam. Tylenchidae Răspândire. Nematodul tulpinilor şi bulbilor este răspândit în multe ţări din Europa, Asia, Africa de Nord, America, Australia, Noua Zelandă. Descriere. Adultul are corpul alungit, cilindric de 1,0-1,8 mm lungime şi 0,03-0,04 mm lăţime la femelă şi respectiv de 0,9-1,6 mm şi 0,025-0,03 mm la mascul. Corpul la capete este îngustat, de culoare albă, acoperit cu o cuticulă striată transversal, în afară de regiunea capului şi a cozii, unde este netedă. La femelă cavitatea bucală este înconjurată de 6 lobi, având stiletul bucal conic de 10-24 um lungime (fig. 146). Oul este oval, de 0,08-0,1 mm lungime, de culoare albă. Larva este asemănătoare cu adulţii, transparentă, având dimensiunile mai mici, de 0,5-0,8 mm lungime. Biologie şi ecologie. Nematodul tulpinilor şi bulbilor are 5-6 generaţii pe an, iar în depozite se dezvoltă în tot cursul anului. Iernează în toate stadiile (ou, larvă, adult) în bulbii depozitaţi, în tulpini, tuberculi ai diferitor plante cultivate şi spontane precum şi sub formă de chişti de rezistenţă în sol. Se răspândeşte cu material săditor (bulbi, tuberculi, tulpini etc.) şi prin seminţe. O parte din timp nematodul trăieşte liber în sol, în special larvele de prima vârstă, care sunt foarte rezistente la condiţii nefavorabile. In primăvară în condiţii optime de temperatură (18-25 °C) şi umiditate (70-80%), larvele îşi reiau activitatea şi migrează în sol, îndreptându-se spre plantele tinere şi pătrund în ţesuturile cu care se hrănesc. De cele mai multe ori, larvele pătrund prin discul bulbilor sau prin rădăcinile diferitor plante, de regulă prin orificii naturale sau prin rănile provocate de alţi dăunători. în condiţii nefavorabile, larvele rămân în sol, unde pot supravieţui până la 18 luni, iar în stare de anabioză mai mulţi ani. După cinci năpârliri, larvele ajung la completa dezvoltare, se diferenţiază în masculi şi femele, care după împerechere depune ouăle în ţesuturile plantelor atacate. O femelă depune 200-500 ouă. Tempera­ tura optimă pentru depunerea ouălor este cuprinsă între 13-18 °C, iar la temperaturi sub 1-5 °C sau peste 36 °C depunerea Fig. 146.Nematodultrdpinilorşibulbilor (Ditylenchus dipsaci Filipj.):

ouălor este întremptă. Larvele apămte migrează în sol în căutarea noilor plante şi

1 - mascul; 2 - femelă; 3-8 bulbi şi plantă de ceapă pătrund în interior. Dezvoltarea şi reproatacate (după Verderevsky) ducerea nematodului are loc în spaţiile

348

intercelulare ale parenchimului ţesuturilor diferitor organe i bulbi, tuberculi, tulpini, frunze etc), unde la anumite intervale se dezvoltă mai multe generaţii. Dezvoltarea unei ge­ neraţii durează de la 15 până la 45 zile, în funcţie de condiţiile climatice. în cadrai acestei specii există aproximativ 20 de rase biologice grupate şi caracterizate după planta-gazdăpreferată, dintre care cele mai frecvente şi mai agresive sunt cele de pe ovăz, cartof, lucemă, trifoi, secară, sfeclă, ceapă usturoi şi bob. Unele rase sunt foarte specializate, având un număr redus de plante-gazde, iar altele pot fi mtâlnite frecvent pe 5-6 specii de plante cultivate sau spontane. Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul mlpînilor şi bulbilor este o specie polifagă. Atacă cea 1200 specii de plante-gazde cultivate şi spontane producând pagube mai mari la ceapă, usturoi şi praz. Plantele atacate stagnează în creştere, au tulpinile îngroşate, iar frunzele se îngălbenesc şi cu timpul se usucă. Bulbii atacaţi se deformează, prezintă crăpaturi longimdinale, capătă un aspect mucilaginos la început de culoare albă, apoi cenuşiu sau brun, cu un miros puternic şi neplăcut. La smulgere rădăcinile plantelor rămân în sol, producându-se o dezgolire a bulbilor, fenomen cunoscut sub numele de , ,chelirea cepei şi a usturoiului". Afară de aceasta în zonele cu ţesuturi degradate se instalează 0 serie de alţi dăunători, cum sunt acarianul bulbilor (Rhizoglyphus echinopus Fum. et Rob.), acarianul alungit (Tyrophagusputrescentiae Schr.) sau agenţi fitopatogeni (Botrytis allii Munn.), care într-un timp scurt provoacă putrezirea, in unii ani, atacul nematodului se manifestă în forme deosebit de grave, provocând pierderi destul de mari (50-80%) în culturile de ceapă şi usturoi, iar uneori duce la compromiterea totală a culturilor. Nematodul Mpinilor şi bulbilor este şi un important vector al unor boli virotice la tomate Solanum virus deformans, la castraveţi Cucumis virus 1, la ceapă Allium virus 1, laumbelifere^zwm virus 1, la sfeclă Beta virus 3, la fasole Phaseolus virus 1 şi Phaseolus virus 2 etc. Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică în general măsuri agrotehnice, fizice şi cMmice. Dintre măsurile agrotehnice un rol important în reducerea populaţiilor acestui dăunător au: strângerea tuturor resturilor de plante rămase în câmp după recoltare; distragerea tuturor speciilor de plante spontane, care adesea sunt gazde secundare pentru acest nematod; respectarea strictă a rotaţiei culturilor în asolament cu revenirea pe terenurile infestate după 4-5 ani; mfiinţarea culturilor de ceapă, usturoi şi praz pe terenuri uşoare, bogate în substanţe nutritive, ca să asigure o dezvoltare mai accelerată a plantelor, care sunt mai rezistente la atac; folosirea la însămânţare sau plantare a unui material săditor sănătos (neinfestat); cultivarea unor soiuri cu o sensibilitate mai redusă sau chiar rezistente la atacul nematozilor; controlul culturilor în cursul perioadei de vegetaţie, începând din a doua jumătate a lunii mai, când apar primele simptome de atac la plante şi eliniinarea celor infestate, distragerea prin ardere; recoltarea culturilor la timp. Ca măsuri fizice - dezinfectarea seminţei şi materialului săditor (arpagică, bulbi etc), prin aplicarea tratamentelor termice cu temperaturi ridicate. Tratamente chimice. în unele ţări, la usturoi în culturile de seminceri atacul nematodului se reduce substanţial prin îmbăierea bulbilor înainte de semănat sau prin vaccum-infiltraţie într-o soluţie de Furadan 35 ST - 0,5%, Vydate 24 EC - 0,2%, Hostathion 40 EC - 0,05% timp de 30 minute. 349

în cazul unor infestări puternice, pe suprafeţe mici se pot aplica tratamente la sol, înainte de îrtsârnânţare sau în cursul perioadei de vegetaţie cuproduse nematocide granulate. In general însă, tratamente chimice speciale de combatere a acestui dăunător nu se aplică, datorită cantităţilor mari de pesticide, a preţului lor ridicat şi a poluării pronunţate a mediului ambiant. Acarianul bulbilor - Rhizoglyphus echinopus Fum. et Rob Sin.: Tyroglyphus echinopus Fum. et Rob., Rhizoglyphus callae Oud. Ord. Acari, Fam. Acaridae Răspândire. Acarianul bulbilor este o specie cosmopolită, răspândită în toate regiunile globului. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, cu suprafaţa netedă de 0,8-1,1 mm lungime la femelă şi de 0,6-0,78 mm la mascul, de culoare albicioasă, strălucitoare sau incolor cu un luciu gălbui sau castaniu, în jurul organelor genitale roşcat, iar extremităţile picioarelor violete deschis. Cefalatoracele în partea anterioară şi posterioară prezintă câte o pereche de peri. Abdomenul lateral are câte un păr, iar în partea distală 8 peri mai groşi (fig. 147). Oul este oval, de 0,14-0,16 mm lungime de culoare albă. Larva este asemănătoare cu adulţii, având dimensiuni mai mici şi numai 3 perechi de picioare. Biologie şi ecologie. Acarianul bulbilor are 4-9 generaţii pe an. Iernează ca adult în sol, în diferite resturi vegetale rămase în câmp după recoltare, în sere, răsadniţe, depozite etc. în plante acarianul pătrunde din sol sau este răspândit în câmp cu materialul săditor infestat. La bulbii de ceapă acarianul se stabileşte între frunze, unde se hrăneşte sugând seva din ţesuturi, săpând numeroase galerii în care pătrund ciuperci şi bacterii patogene, care provoacă putrezirea lor. Longevitatea adulţilor durează aproape 2 luni, timp în care o femelă depune de la 100 până la 800 ouă, în medie 400, iar în mod obişnuit câte 5-24 ouă pe zi. Incubaţia durează 4-15 zile în funcţie de condiţiile climaterice. Larvele apărute se hrănesc ca şi adulţii rozând galerii în ţesuturi. Evoluţia stadiului larvar durează 6-20 zile în funcţie de temperatură şi umiditate. In acest timp larvele trec prin două faze: protortimfă şi deutonimfă, care sunt echivalente cu două vârste. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă în adulţi. în condiţii nefavorabile larvele se transformă în hipopus, care trece în dia­ pauză ce durează un timp îndelungat iar la Fig. 147. Acarianul bulbilor (Rhizoglyphus echinopus Fum. et. Rob.):

apariţia condiţiilor favorabile, bipopusul năpârleşte şi se transformă în femelă şi

1 - mascul văzut dorsal; 2 - femelă văzută ventral mascul. Acarianul bulbilor este o specie

(după Zahvatkin). 350

hidrofilă şi termofilă, se dezvolta în condiţii

de umiditate ridicată, de 80-90 % şi temperaturi cuprinse între 25-26 °C. în astfel de condiţii o generaţie durează 9-13 zile, iar la temperaturi reduse, de 10 °C, evoluţia unei generaţii durează până la 108 zile, iar dacă umiditatea scade sub 60 % dezvoltarea acarianului se opreşte. In condiţii optime de umiditate, de 80-90%, iar temperatura de 15°, 18°, 20°, 23° şi 25° dezvoltarea unei generaţii durează respectiv 33,3; 27,0; 18,7; 14,1 şi 11 zile. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul bulbilor este o specie polifagă, atacă rădăcinile, tuberculii şi bulbii diferitor specii de plante cultivate şi spontane, producând pagube mai mari în culturile de ceapă, usturoi, praz, crini, gladiole, narcişi, lalele etc. Atacă de asemenea tuberculii de cartofi, gheorghine, precum şi morcovul, ridichea etc. Acarianul bulbilor atacă atât în câmp cât şi în depozitele unde poate fi mtâlnit în asociaţie cu alte specii de acaride (Acarus siro L., Tyrophagusputrescentiae Schr., etc), cu nematodul bulbilor (Ditylenchus dipsaci F.) sau cu diferite specii de ciuperci şi bacterii care împreună accelerează procesul de descompunere amaterialului infestat. Acarianul atacăbulbii sănătoşi, dar în deosebi cei atacaţi de unele specii de dăunători (musca cepei, gărgăriţa cepei etc.) sau agenţii fitopatogeni (putregaiul cenuşiu al cepei etc). Plantele atacate stagnează în creştere, tulpinile se îngroaşă la bază, ţesuturile devin spongioase şi îşi schimbă culoarea în brun roşcat, La smulgere rădăcinile rămân în sol, se îngălbenesc şi treptat se usucă. Bulbii atacaţi au miros greu şi neplăcut. La atacuri puternice pagubele de producţie ajung la 20-60 % din recolta de ceapă şi usturoi, iar în condiţiile de depozitare până la 30-50%. Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă în general măsuri agrotehnice: aplicarea unui asolament raţional; strângerea şi distmgerea resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare şi efectuarea arăturii adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; plantarea unui material sănătos, neinfestat; în cursul perioadei de vegetaţie efectuarea unui control periodic şi distmgerea prin ardere a plantelor atacate; combaterea dăunătorilor şi bolilor care contribuie la o infestare mai puternică a plantelor; recoltarea cepei şi a usturoiului fărăpierderi şi pe timp uscat; uscarea bulbilor după recoltare la suprafaţa solului până la uscarea frunzelor; sortarea riguroasă a bulbilor în încăperi uscate şi curate; pentru dezinfestarea bulbilor de acarieni, înainte de păstrare se supun uscării la temperaturi de 35-37 °C timp de 5-7 zile; menţinerea depozitelor într-o perfectă curăţenie; după eliberarea depozitelor, toate resturile sunt strânse şi distruse prin ardere; efectuarea dezinfestării depozitelor, pentru distmgerea acarienilor rămaşi prin diferite adăposturi. Gândacul roşu al cepei - Lilîoceris merdigera L. Sin.: Lilioceris brunea F., Crioceris merdigera L. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae(Crioceridae) Răspândire. Gândacul roşu al cepei este răspândit în Europa, Asia şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 6-7,5 mm lungime, de culoare roşie-închisă sau roşie-portocalie. Antenele sunt negre, formate din 11 articule. Pronotul şi abdomenul sunt de culoare neagră. Pronotul median uşor îngustat. Elitrele cu striuri longimdinale paralele, punctiforme. Picioarele sunt roşii în afară de extremitatea femurelor care este negricioasă. 351

Oul este oval-alungit, de 0,8-1,0 mm lungime, cu chorionul neted de culoare galbenăportocalie. Larva la completa dezvoltare are corpul convex dorsal şi plan ventral de 8-12 mm lungime, de culoare galbenă-cenuşie, galbenă-portocalie murdară. Capul şi picioarele sunt brune. Dorsal pe fiecare segment prezintă plăci negre cu câte 1 -2 peri, acoperit cu o substanţă mucilaginoasă şi excremente, elrniinate din anusul situat dorsal. Pupa are 6-8,0 mm lungime, de culoare galbenă-portocalie. Biologie şi ecologie. Gândacul roşu al cepei are 2 generaţii pe an. Iernează ca adult pe sub resturile vegetale, sau în stratul superficial al solului. Apariţia adulţilor are loc în primăvară, pe la sfârşitul lunii aprifie-începutul lunii mai. La început adulţii se hrănesc pe diferite plante liliacee spontane, apoi migrează în culturile de ceapă şi usturoi abia răsărite. După un timp scurt de lirănire pentru maturarea organelor sexuale are loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi durează 15-30 zile. Femela depune ouăle în grupe de câte 5-20 bucăţi pe frunzele diferitor liliacee, preferând ceapa şi usturoiul. Ouăle sunt depuse de obicei de-a lungul nervurilor. O femelă depune 60-80 ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apărute rod parenchimul frunzelor sub formă de bandă de-a lungd nervurilor, iar la seminceri atacă florile şi fructele în formare. Mai târziu, larvele într-un stadiu mai avansat pătrund în interiorul frunzelor unde continuă sa se hrănească. Evoluţia stadiului larvar durează 15-20 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele migrează in sol la 10-12 cm adâncime, unde într-o celulă specială se transformă în pupă. Noii adulţi apar spre sfârşitul lunii iunie - începutul lunii iulie, şi dau naştere generaţiei a doua. în toamnă adulţii se retrag sub diferite adăposturi sau în sol pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul roşu al cepei este o specie oligofagă, atacă diferite specii de plante liliacee cultivate şi spontane, preferind ceapa şi usturoiul la care produc daune mari. Atacă ca adult şi ca larvă care se hrănesc cu parenchimul frunzelor şi inflorescenţelor, rozând orificii de-a lungul nervurilor. La atacuri puternice plantele stagnează în creştere, dau producţii reduse şi de calitate inferioară. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru gărgăriţa cepei (Ceuthorrhyn­ chus suturalis F.) prin tratamente foliare la apariţia în masă a adulţilor. Gândacul albastru al sparanghelului - Crioceris asparagi L. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Crioceridae) Răspândire. Gândacul albastru al sparanghelului este larg răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul alungit de 5-6 mm lungime, de culoare diferită. Capul este albastru cu luciu metalic. Antenele sunt formate din 11 articule de culoare neagră. Pronotul brun-roşcat cu 2 pete negre-bronzate. Picioarele sunt negre, cu tibiile brune şi tarsele formate din 4 articule. Elitrele sunt galbene deschise sau albicioase, cu marginile roşii şi o dungă suturală comună şi mai multe dungi transversale de culoare albastră-închisă cu luciu metahc-verzui (fig. 148). Oul este oval, de 2,0 mm lungime, de culoare cenuşie-verzuie. Larva la completa dezvoltare are corpul de 6-8 mm lungime uşor bombat, de 352

culoare cenuşie-deschisă sau cenuşie-gălbuie, dorsal cu luciu gălbui. Capul şi picioarele sunt Tiegre, iar pe partea dorsală apronotului prezintă iouă pete negre. Pupa are 4-5 mm lungime, de culoare albă Biologie şi ecologie. Gândacul albastru •I sparanghelului are 2 generaţii pe an. Iernează ca adult în sol. Apariţia adulţilor hibernanţi are loc m primăvară la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai când încep să se hrănească în culturile de sparanghel, atacând vârful mugurilor de-abia apărute. După o perioadă scurtă de hrănire, de regulă în luna mai, are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle pe frunze sau ramuri de Fig. 148. Gândacul albastru al sparanghel, fiind fixate de suport cu una din sparanghelului (Crioceris asparagi L.): extremităţi, în poziţie verticală. Ouăle sunt 1 - adult; 2 - plantă de sparanghel atacată depuse izolat sau în grupe mici de câte 3-8 buc. (după Boguleanu, Bobârnac ş.a.) Incubaţia durează 4-10 zile în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute se hrănesc cu ţesuturile fragede ale frunzelor de sparanghel. Evoluţia stadiului larvar durează 16-22 zile. La completa dezvoltare, larvele părăsesc plantele de hrană, migrează în stratul superficial al solului, unde îşi construiesc o căsuţă pupală în interiorul căruia se transformă în pupă, stadiul care durează 8-14 zile. La sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie are loc apariţia noilor adulţi, care dau naştere la cea de-a doua generaţie, care se dezvoltă în iulie-august. In toamnă, la sfârşitul lunii august şi în cursul lunii septembrie odată cu scăderea temperaturii aerului, adulţii generaţiei a doua se retrag în sol pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul albastru al sparanghelului atacă ca adult şi ca larvă, care rod frunzele şi lăstarii, iar uneori şi fructele de sparanghel. Plantele puternic atacate se îngălbenesc şi se usucă, producţia este redusă simţitor atât cantitativ cât şi calitativ Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru musca cepei (Delia antiqua Meig.). Se recomandă unu-două tratamente foliare la apariţia în masă a adulţilor. Gândacul roşu al sparanghelului - Crioceris doudecempunctata L. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Crioceridae) Răspândire. Gândacul roşu al sparanghelului este răspândit în Europa şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul alungit de 5,0-6,5 mm lungime de culoare roşiecărămizie. Antenele sunt negre, formate din 11 articule. Pronotul este mai îngust decât elitrele, globulos, fără pete, cu marginile rotunjite. Pronotul şi elitrele sunt galbene-brunii sau oranj. Elitrele sunt prevăzute cu striuri şi cu câte 6 pete mici negre fiecare. Toracele, scutelul, vârfurile femurelor, tibiile, farsele, uneori şi abdomenul sunt negre. 353

Oul este oval, de 2,0 mm lungime, de culoare verde. Larva la completa dezvoltare are corpul de 6-7 mm lungime de culoare galbenăînchisă sau roşcată-gălbuie, cu capul şi picioarele brunii aproape negre. Pe torace dorsal prezintă două plăci brune. Pupa are 5-6 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Gândacul roşu al sparanghelului are 2 generaţii pe an. Ier­ nează ca adult sub resturile vegetale rămase în câmp după recoltare, precum şi în stratul superficial al solului. Apariţia adulţilor hibernanţi are loc în primăvară, de obicei în cursul lunii mai, iar în iunie migrează în culturile de sparanghel. Zborul adulţilor este foarte puternic, având astfel posibilitatea de a se răspândi la distanţe destul de mari în căutarea plantelor pentru hrană. Adulţii se hrănesc cu vârfurile tulpinilor de-abia apărute din sol. După o perioadă de hrănire are loc copulaţia şi ponta, de regulă în cursul lunii iunie, ce corespunde fenologic cu înflorirea sparanghelului. Femela depune ouăle izolat, pe vârful ramurilor şi tulpinilor, fixându-le în poziţie orizontală cu ajutorul unei substanţe mucuaginoase, care în contact cu aerul se întăreşte. După 6-8 zile apar larvele care se hrănesc cu frunzele şi fructele de sparanghel. Evoluţia stadiului larvar durează 12-14 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc plantele de hrană, migrează în sol, unde îşi construiesc o căsuţă pupală în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-16 zile. Noii adulţi apar în a doua jumătate a lunii iunie-începurul lunii iulie şi dau naştere la a doua generaţie, care se dezvoltă în cursul lunilor iulie-august. In toamnă, la sfârşitul lunii august şi în septembrie, adulţii generaţiei a doua se retrag sub diferite aclăposturi sau în sol pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul roşu al sparanghelului atacă ca adult şi ca larvă, care se hrănesc cu frunzele, ramurile şi fructele sparanghelului. Adulţii şi larvele fiind iubitoare de lumină puternică şi temperaturi ridicate produc daune mai mari în anii secetoşi şi călduroşi. La atacuri puternice, plantele atacate stagnează în creştere, vârfurile lor se îngălbenesc şi se usucă. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi pentru musca cepei (Delia antiqua Meig.) prin aplicarea a unu-două tratamente foliare la apariţia în masă a adulţilor. Gărgăriţa cepei - Ceuthorrhynchus suturalis F. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Ceuthorrhynchidae) Răspândire. Gărgăriţa cepei este larg răspândită în Europa şi Asia. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 3-4 mm lungime, uşor convex dorsal de culoare neagră cu abdomenul cenuşiu la care vârful este gălbui. Antenele şi picioarele sunt roşcate. Capul, toracele şi elitrele sunt negre acoperite cu o pubescenţă brună-negricioasă. Dorsal pe pronot şi sutura elitrelor prezintă o dunga longitudinală albă (fig. 149). Oul este oval, de 0,3-0,5 mm lungime, de culoare albă. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 4-7 mm lungime, uşor curbat, de culoare galbenă, cu capul brun-roşcat. Pupa are 2,8-3,6 mm lungime, de culoare galbenă. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa cepei are o generaţie pe an. Iernează ca adult pe sub resturile vegetale rămase în câmp după recoltare, sau in stratul superficial al solului, 354

la 2-3 cm adâncime. Adulţii apar în primăvară devreme, de regulă la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie, când temperatura solului depăşeşte 10 °C. La început se hrănesc pe diferite plante spontane liliacee, iar mai târziu migrează în culturile de ceapă şi usturoi unde continuă să se hrănească. Apariţia adulţilor are loc eşalonat şi durează 15-25 zile. După 6-10 zile de hrănire, pentru maturarea sexuală, are loc copulaţia şi ponta. Pentru depunerea ouălor, femela cu ajutorul rostrului sapă cavităţi în frunzele de ceapă şi usturoi, în care depune ouă izolat sau în grupe mici de câte 1 -5 buc. Depunerea ouălor are loc eşalonat şi durează 40-55 zile. O femelă depune până la 60 ouă. Incubaţia durează 5-15 zile. Larvele apar la sfârşitul lunii aprihe-începutul lunii mai, pătrund în interiorul frunzelor unde se hrănesc cu ţesuturile fragede. Evoluţia stadiului larvar durează 15-20 zile. La completa dezvoltare părăsesc locul de hrănire, migrează în stratul superficial al solului, la 3 -6 cm adâncime, unde îşi construiesc o căsuţă Fig. 149. Gărgăriţa cepei pupalăîn care se transformă în pupă, stadiul care (Ceuthorrhynchus suturalis E): durează 8-16 zile în funcţie de condiţiile climatice. ••

ii.-

•••

•

1

" adult;2 " l a r v ă ; 3 - f™2?

d e c e a

atacatăv (după Bogdane-v-Katikov) F &

Pă

Nou adulţi, apar spre sfârşitul lunii iunie' începutul lunii iulie şi după o perioadă de hrănire de 25-35 zile, odată cu scăderea temperaturii aerului, se retrag sub diferite adăposturi sau în sol pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa cepei este o insectă oligofagă, ataca diferite specii de plante liliacee cultivate şi spontane, producând daune mai mari în culturile de ceapă şi usturoi, în deosebi în cele de consum şi semincere. Atacă ca adult şi ca larvă. Adulţii atacă frunzele rozând la suprafaţă cavităţi neregulate şi orificii mici. Dau­ ne mai mari produc larvele care pătrund în interiorul frunzei unde rod parenchimul sub formă de galerii longitudinale de 1 -2 mm lăţime şi până la 30 mm lungime, lăsând neatacată epiderma externă. In anii de invazii, într-o frunză se pot întâlni 7-17 larve. Atacul apare sub formă de pete alungite albicioase caracteristice. Plantele atacate stagnează în creştere, frunzele se usucă, începând de la vârf spre bază şi dau producţii scăzute. în culturile de seminceri la atacurile puternice, producţia de seminţe scade simţitor atât cantitativ cât şi caUtativ. Combatere. Se aplică în general măsuri agrotehnice: aplicarea unui asolament raţional; imediat după recoltare strângerea şi distmgerea prin ardere a tuturor resturilor vegetale şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distrugerea stadiului hibernant; în cursul perioadei de vegetaţie lucrarea repetată a solului pentru distmgerea larvelor retrase în sol pentmîmpupare, precum şi apupelor; izolarea în spaţiu, la cel puţin 0,5-1,0 km, a culturilor noi de liliacee faţă de cele vechi, puternic infestate de acest dăunător. XT

355

Tratamente chimice speciale pentru combaterea gărgăriţei cepei nu se aplică, deoarece măsurile de igienă culturală asigură o diminuare a populaţiilor acestui dăunător sub pragul economic de dăunare, ne mai fiind nevoie de măsuri cliirnice speciale. Musca sparanghelului - Plioreoceptapoeciloptera Schr. Sin.: Platypareapoeciloptera Schr. Ord. Diptera, Fam. Trypetidae. Răspândire. Musca sparanghelului este răspândită în multe ţări din Europa. Descriere. Adultul are corpul de 5,5-7,0 mm lungime de culoare brună-cenuşie, cu capul brun, iar ochii roşii. Pe pronot prezintă 3 dungi longitudinale gălbui. Picioarele sunt galbene-roşcate. Aripile sunt membranoase, nu mai lungi decât abdomenul, cu un desen caracteristic de culoare brună-cenuşie. Abdomenul este scurt, aproape conic de culoare neagră (fig. 150). Oul este oval-alungit, de 1,3 mm lungime, de culoare albă. Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul cilindric, de 6-8 mm lungime, de culoare albă, îngustat în partea anterioară, iar ultimul segment abdominal este bifurcat. Pupariul are formă de butoiaş, de 4,5-6 mm lungime, de culoare galbenă-brunie, în partea posterioară fiind bifurcat. Biologie şi ecologie. Musca sparan­ ghelului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de pupă în sol la 2-5 cm adâncime, mai rar în plantele atacate rămase în câmp. Adulţii apar din pupe ca regulă la sfârşitul lunii aprilie sau în prima jumătate a lunii mai, când temperatura solului ajunge la 8-10 °C. Apariţia muştelor are loc eşalonat şi durează până în prima jumătate a lunii iunie. Muştele zboară mai ales în zilele călduroase şi însorite, însă zborul este scurt şi greoi, putând fi uşor prinse, deplasându-se la distanţe mici. în zilele răcoroase cu ploi şi vânturi stau adăpostite pe partea inferioară a frunzelor, pe sub bulgării de pământ etc. Adulţii se hrănesc cu nectarul şi polenul diferitelor plante înflorite în vederea maturării sexuale.

Fig. 150. Musca sparanghelului (Plioreoceptapoeciloptera Schr.):

După câteva zile de la apariţie are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt introduse cu ajutorul o vipozi torului în vârfurile sparanghelului de abia apărut din sol. Femela depune în mod obişnuit câte un singur ou în fiecare vârf, iar într-

1 - adult; 2 - larvă; 3 - plantă de sparangel o plantă pot fi depuse ouă de mai multe femele, atacată (după Cândea)

356

_100

0 f e m e l ă d e p u n e 80

o u ă

incubaţia durează

3-10 zile. Larvele apărute se hrănesc cu ţesuturile fragede, săpând galerii spre rădăcini. De regulă într-o tulpină se dezvoltă mai multe larve. Stadiul larvar durează 12-16 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele se împupează în interiorul plantei-gazdă, sau migrează în sol, unde se transformă în pupă, care rămâne pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca sparanghelului este o specie monofagă, atacă sparanghelul. Atacă larvele, care rod numeroase galerii în lăstari şi tulpine tinere. Plantele tinere atacate se îndoaie şi se usucă, iar la cele mai dezvoltate tulpinile stagnează în creştere, se deformează, devin aţoase şi lemnificate şi se îngălbenesc, reducându-se astfel valoarea comercială. La atacuri în masă pagubele sunt foarte mari. Combatere. Se recomandă în general măsuri agrotehnice: strângerea şi distmgerea resturilor vegetale şi efectuarea arăturilor pentru reducerea stadiului hibernant; respectarea unei rotaţii raţionale a culturilor; semănarea de soiuri precoce cât mai timpuriu pentru a evita astfel prinderea plantelor în faza cea mai sensibilă de atac; pe sectoare mici recoltarea şi distrugerea vârfurilor atacate prin ardere; în cursul perioadei de vegetaţie aplicarea repetată a praşilelor, pentru a distruge larvele retrase în sol pentru împupare. Musca cepei - Delia antiqua Meig. Sin.: Hylemyia antiqua Meig., Anthomyia antiqua Meig., Phorbia antiqua Meig. Ord. Diptera, Fam. Anthomyidae Răspândire. Musca cepei este răspândită in toate ţările din Europa şi America de Nord. Descriere. Musca cepei la exterior seamănă mult cu musca verzei şi cea domestică. Adultul are corpul păros, uşor alungit, de 6-7 mm lungime, de culoare cenuşie-gălbuie cu obrajii argintii, pete şi dungi caracteristice de culoare negricioasă Antenele sunt aristate, acoperite cu peri lungi. Pronotul este gălbui, prezentând în regiunea mediană o dungă longitu­ dinală de culoare închisă. Picioarele sunt negre, prezentând pe marginea internă a tibiilor poste­ rioare numeroşi perişori scurţi, aşezaţi paralel. Aripile sunt gălbui, membranoase, cu nervura anală ajungând marginile lor externe. Pe abdomen se observă pete şi dungi longitudinale înguste întunecate. Se recunosc uşor în culturile de ceapă, mai ales dimineaţa, zburând în zig-zag (fig. 151). Oul are 1,0-1,2 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, oval-alungit, la un capăt îngustat, iar la celălalt oblic, pe partea ventrală cu un jgheab alungit. Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul alungit de 6-8 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, uşor îngustat spre partea anterioară. Ultimul segment abdominal

Fig. 151. Musca cepei (Delia antigua Meig.): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - ornamentaţia ultimu­ lui segment abdominal al larvei; 4 - plantă de ceapă atacată (după Zimin)

357

este prevăzut cu 14 ventuze conice, digitiforme dintre care 4 mediane sunt mai mari decât celelalte, precum şi numeroşi spiculi. Pupariul are 5-7 mm lungime, este oval-alungit în formă de butoiaş de culoare de la maro-roşcat până la cărămiziu-închis. Biologie şi ecologie. Musca cepei prezintă 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă în sol, la o adâncime de 10-20 cm. Primăvara, spre sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai apar adulţii, care mai întâi migrează pe diferite plante ierboase (liliacee spontane) sau lemnoase (salcie, plop, fag, dud etc), unde se hrănesc cu nectarul florilor. Apariţia adulţilor se eşalonează pe o perioadă de 12-20 zile, în funcţie de precipitaţii şi temperatură. S-a constatat că apariţia în masă a muştelor din primăvară, coincide de regulă fenologic cu înflorirea păpădiei. După o perioadă de hrănire de 7-12 zile, pentru maturarea organelor sexuale are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în rânduri sau în grupe mici de câte 5-12 bucăţi pe sub bulgării de pământ, în crăpăturile solului, pe bulbi sau în apropierea plantelor de ceapă, usturoi, praz etc. Uneori ouăle sunt depuse şi pe frunzele plantelor. Incubaţia durează 3-8 zile, fiind influenţată mult de temperatura şi umiditatea solului (con&ţiile optime fiind temperatura de 17-22 °C, iar umiditatea 75-80 % ) . Larvele apărute pătrund în ţesuturile plantelor la baza frunzelor sau în bulbi în care sapă galerii. Larvele se ţin în grupe, formând în bulbi cavităţi comune destul de mari. La atacuri puternice într-un bulb se pot găsi câteva zeci de larve de la diferite femele. Stadiul larvar durează 15-20 zile şi în acest timp năpârlesc de 3 ori. Pe la sfârşitul lunii mai, larvele ajung la maturitate, părăsesc locurile de hrănire şi migrează în sol, la 3-7 cm adâncime, unde fiecare formează câte o celulă de pământ în interiorul căruia are loc împuparea. La atacuri puternice, când în bulbi se află un număr mare de larve, unele nu mai părăsesc locurile de hrană, transformându-se în pupe în interiorul bulbilor atacaţi sau în colet. Stadiul de pupă durează 10-14 zile. Adulţii generaţiei a doua apar în prima jumătate a lumi iunie. Femelele acestei generaţii depun ouăle mai ales pe ceapa însămânţată târziu. Peste 3-5 zile apar larvele care se dezvoltă în bulbi de ceapă în cursul lunilor iulie şi august. Ajunse la maturitate larvele migrează în sol, unde se transformă în pupe care rămân pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca cepei este o insectă oligofagă. Atacă numeroase specii de plante liliacee, dar pagube mai mari produce în culturile de ceapă şi usturoi. Daune mai mari produc larvele din prima generaţie care atacă plantele tinere, ce sunt mai sensibile. Atacă la început frunzele, apoi trec şi sapă galerii în bulbii pe cale de formare, trecând de la o plantă la alta. Larvele generaţiei a doua, atacă numai bulbii formaţi unde sapă galerii în care pătrund diferite specii de ciuperci şi bacterii care provoacă putrezirea lor. Bulbii atacaţi se înmoaie şi au un miros neplăcut. Plantele atacate au la început frunzele îngălbenite care mai târziu se vestejesc şi se usucă. în anii de invazii plantele distruse pot ajunge până la 80%. Înmulţirea acestui dăunător este mult frânată de diferite specii de entomofagi printre care un rol mai important au: Aleochara bilineata Gyll., A. bipustulata L., Aphaereta minuta Nees., Spalangia cameroni Perk., Sp. endius Walk., Pachycrepoideus vindemiae Rond. etc. Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică în general măsuri de igienă 358

culturală, aşa ca respectarea unui asolament raţional, ca ceapa sau usturoiul să se întoarcă pe acelaşi teren nu mai înainte decât peste 3-4 ani; strângerea resturilor de plante, rămase în câmp după recoltare şi distmgerea lorprin ardere; efectuarea arărurilor adânci de toamnă, pentru distmgerea stadiului hibernant; în cursul perioadei de vegetaţie efectuarea unui control riguros şi distmgerea plantelor atacate; însămânţarea sau plantarea cepei cât mai timpuriu în terenuri bine pregătite pentru a obţine plante mai viguroase, care sunt mai rezistente la atac, deoarece semănăturile târzii sunt puternic infestate şi atacate de larvele muştei. Ca măsuri biologice se recomandă lansarea speciei Aleochara bilineata Gyll. în doză de 20-30 mii ex./ha, realizându-se o reducere a populaţiilor acestei muşte de până la 85-91%. In Olanda s-a elaborat un program de combatere a muştei cepei, care constă în lansarea de indivizi sterilizaţi, obţinuţi pe diete artificiale. Tratamente chimice speciale pentru combaterea muştei se aplică numai în anii de invazii, efectuându-se pentru fiecare generaţie două tratamente foliare cu BI-58 Nou (0,75-1,0 l/ha) în perioada de maximă apariţie a adulţilor, începutul pontei sau la apariţia larvelor. Musca bulbilor de ceapă - Eumerus strigatus Fall. Ord. Diptera, Fam. Syrphidae Răspândire. Musca bulbilor de ceapă este larg răspândită în multe ţări din Europa. Descriere. Adultul are corpul alungit de 6,5-9 mm lungime, de culoare verdearărnie cu luciu metalic. Pe torace prezintă 2 pete cenuşii longimdinale. Abdomenul este aproape cilindric, cu trei perechi de pete înguste galbene oblice. Masculii se deosebesc de femele fiind de talie mai mare şi cu ochii mari aproape uniţi, iar femelele sunt mai mici şi cu ochii separaţi. Aripile sunt transparente. Picioarele au femurele posterioare îngroşate, acoperite cu perişori (fig. 152). Oul este alb, alungit de 0,8 mm lungime şi 0,25 mm lăţime, fărăjgheabul alungit de pe partea ventrală, caracteristic pentru oul muştei cepei. Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul puternic zbârcit de până la 11 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, galbenă-cenuşie sau verde-murdară Pe ultimul segment abdominal prezintă o proeminenţă brună cu o stigmă, iar pe margini două apendice digitiforme cărnoase. Pupariul are forma unui butoiaş de 6-8 mm lungime şi de 3 mm lăţime, de culoare galbenă-deschisă sau brunăroşietică. Biologie şi ecologie. Musca bulbi­ lor de ceapă are 2 generaţii pe an. Iernează înstadiul de larvă în bulbii atacaţi, rămaşi Fig. 152.Muscabulbilordeceapă în câmp dupărecoltare sau depozitaţi, une- (Eumerus strigatis Fall.): oriiemeazăşimstMuldepupăînstratul

1 - adult; 2 - larvă (după Bogdanov-Katikov)

359

superficial al solului sau în resturile vegetale rămase în câmp după recoltare. Primăvara, la sfârşitul lunii mai, larvele hibernante se transformă în pupe. Adulţii apar începând din luna iunie-iulie. Apariţia lor are loc eşalonat şi durează aproape o lună, hrănindu-se cu nectarul şi polenul diferitor plante. După o perioadă scurtă de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle pe bulbi sau pe suprafaţa solului de lângă plante, în grupe de câte 5-9 bucăţi. Femelele preferă să depună ouăle pe plante slab dezvoltate, bolnave sau atacate de musca cepei şi alţi dăunători, care elimină substanţe fitoncide de care probabil sunt atrase femelele. Incubaţia durează 5-10 zile. Larvele apărute pătrund în bulbi localizându-se de obicei în partea de jos, rozând numeroase galerii. Larvele preferă să atace bulbii dăunaţi de alţi dăunători (sârmari, musca cepei şi nematodul cepei). Stadiul larvar durează 20-25 de zile. Ajunse la maturitate, larvele părăsesc locurile de hrănire şi migrează în sol, unde se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 10 zile. Femelele generaţiei a doua depun ouăle în august, iar larvele atacă plantele în august-septembrie, apoi se retrag în sol pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca bulbilor de ceapă atacă diferite plante liliacee: ceapa, usturoiul, laleaua, narcisul, stângenelul etc, însă produce pagube mai mari în culturile de ceapă şi usturoi. Uneori atacă tuberculii şi părţile subterane ale tulpinilor de cartofi, morcovi şi sfeclă. Larvele pătrund în interiorul bulbilor şi rod galerii în care pătrund cuiperci şi bacterii ce provoacă putrezirea lor. La atacuri puternice din bulbii atacaţi rămân doar pereţii, iar partea centrală este transformată într-un putregai negru. Plantele atacate stagnează în dezvoltare şi dau producţii scăzute sau se îngălbenesc şi pier. La atacuri puternice pierderile ajung până la 50% din recoltă. Populaţia acestui dăunător este mult limitată de aceleaşi specii entomofage ca şi la musca cepei. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru musca cepei (Delia antiqua Meig.).

7.4.

DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUME CUCURBITACEE (CASTRAVEŢI, PEPENI, DOVLECEI)

Păduchele verde al castraveţilor - Aphis gossypii Glov. Sin.: Cerosiphagossypii Glov., Doralisfrangulae Koch. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele verde al castraveţilor este larg răspândit în toate ţările de pe glob. Descriere. Femela apteră are corpul oval-alungit de 1,2-2,10 mm lungime în vară de culoare verde-cenuşie sau verde-gălbuie, iar în toamnă verde-închisă, acoperit cu o secreţie ceroasă fină, de culoare cenuşie. Capul şi toracele de culoare brunie. Antenele sunt scurte, având 2/3 din lungimea corpului, de culoare verde-deschisă, în afară de primele două articule de la bază, vârful articulului 5 şi 6, care sunt cenuşii. Picioarele sunt galbene-verzui, cu vârful tibiilor şi a farselor de culoare neagră. Corniculele 360

sunt negre, cilindrice, uşor lăţite la bază, mai scurte decât coada. Coada este de culoare verde-închisă prevăzută lateral cu 2-3 peri. Femela aripată are corpul oval-alungit, de 1,2-1,9 mm lungime de culoare verde-închis, cu capul şi toracele negre, acoperit cu o secreţie ceroasă, cenuşie. Antenele sunt puţin mai scurte decât corpul, având al 3-lea articul prevăzut cu 5-8 senzorii. Are 2 perechi de aripi membranoase, cele posterioare sunt mai mici, Fig. 153. Păduchele verde al iar cele anterioare au o nervaţie specifică. castraveţilor (Aphisgossypii Glov.): Abdomenul este verde, lateral cu 3-4 pete de 1 - femelă aripată; 2 - femelă apteră; 3 - larvă; culoare brună (fig. 153). 4 - nimfă; 5 - plantă atacată (după Gherasimov) Oul este oval-alungit, de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare galbenă, iar după 3-4 zile, devine negru-lucios. Larva este asemănătoare cu femela apteră, având însă dimensiuni mai mici. Biologie şi ecologie. Păduchele verde al castraveţilor are 12-16 generaţii pe an în câmp şi până la 20 generaţii în sere. Este o specie migratoare, având ca plantă-gazdă primară cruşinul (Rhamnus frangulae), iar ca plante-gazde secundare diferite specii de plante ierboase cultivate şi spontane, preferind castraveţii, pepenii, dovlecei, bumbacul etc. Iernează în stadiul de ou pe ramurile de cruşin. In primăvară, în luna aprilie, când temperatura medie a aemlui depăşeşte 4-5 °C, din oul hibernant apare larva care după câteva zile de hrănire cu seva din ţesuturi se transformă în femelă ăptem-fundatrix sau matcă care dă naştere pe cale partenogenetică vivipară la câteva generaţii de femele aptere fundatrigene care se hrănesc pe frunzele de cruşin. La începutul lunii iunie în coloniile păduchelui de rând cu femelele aptere fundatrigene apar şi femele aripate ce migrează pe diferite specii de plante ierboase cultivate şi spontane, preferând pe cele din familia cucurbitacee, pe care continuă să se înmulţească tot pe cale partenogenetică vivipară, în tot cursul perioadei de vegetaţie, dând naştere la o serie de generaţii de femele aptere şi aripate. In toamnă, către sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii octom­ brie apar femelele aripate sexupare care se reîntorc pe planta-gazdă-primară - cmşinul, unde dau naştere generaţiei sexuate (masculi şi femele), care după copulaţie, femela depune ouăle de iamă. O femelă depune în medie până la 4-6 ouă. în condiţii de seră, răsadniţe, case de vegetaţie, precum şi în unele regiuni unde planta-gazdă-primară - cmşinul, lipseşte, păduchele verde al castraveţilor se înmulţeşte în tot cursul anului numai pe cale partenogenetică vivipară, având un ciclu de dezvoltare incomplet, iernând în stadiul de femele aptere, aripate şi larve ce pot suporta temperaturi de până la - 9 °C. Iernează pe rădăcinile diferitor plante spontane: pătlagină, traista ciobanului, pălămidă, muştarul de câmp, laptele câinelui etc. Primăvara devreme, când temperatura aemlui ajunge până la 12 °C, păduchele începe să se dezvolte pe aceste plante spontane, înmulţindu-se pe cale partenogenetică vivipară în tot cursul perioadei de vegetaţie, dând naştere la mai multe generaţii. Pe la sfârşitul lunii mai-iunie în coloniile 361

păduchelui apar femele aripate, care migrează pe diferite specii de plante cultivate (castraveţi, pepeni, dovlecei etc), unde continuă să se înmulţească tot pe cale partenogenetică vivipară în tot cursul perioadei de vegetaţie, dând naştere la o serie de generaţii de femele aptere şi aripate. 0 femelă apteră dă naştere în medie la 40-50 larve, maximum până la 80 larve, iar femelele aripate au o prolificitate mai redusă. Dezvoltarea unei generaţii durează 7-10 zile în funcţie de condiţiile climatice. In condiţii de seră, păduchele castraveţilor se întâlneşte în tot cursul anului, însă atacuri mai puternice se înregistrează în luna iunie, când formează colonii masive pe frunze, datorită formelor aripate migrate din câmp. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al castraveţilor este o specie polifagă, atacă peste 46 specii de plante cultivate şi spontane din 28 familii botanice, dar produce daune mai mari în culturile de castraveţi, pepeni, dovlecei, bumbac etc, la care colonizează frunzele, lăstarii, florile şi tulpinile formând colonii masive, îndeosebi pe partea inferioară a frunzelor, înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Este un dăunător frecvent în anii cu primăveri şi veri răcoroase şi cu nebulozitate accentuată. Ca urmare frunzele atacate se răsucesc, se deformează, şi apar pete de culoare galbenă-palid, care cu timpul se usucă. La atacuri puternice plantele stagnează în creştere şi se usucă în masă. in afară de daunele directe, acest afid produce şi daune indirecte, prin acoperirea organelor atacate cu excremente dulci ale păduchelui „rouă de miere" pe care se dezvoltă diferite ciuperci saprofite (fumagine), precum şi prin transmiterea unor virusuri, care provoacă boh virotice grave la diferite plante (ca mozaicul castraveţilor, mozaicul fasolei, mozaicul inelar, mozaicul salatei, mozaicul spanacului ş. a.). Înmulţirea acestui afid, adesea este limitată de activitatea diferitor organisme entomofage, printre care un rol mai important joacă: Adonia variegata Goeze., Aphidoletes sp., Chrysopa carnea Steph., Coccinella septempunctata L., Syrphus sp., Aphidius ervi Hal. etc. Combatere. Se aphcă măsuri agrotehnice, biologice, iar în câmp în caz de invazii şi măsuri chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă, ca după recoltare toate plantele sau resturile de plante rămase în sere şi în câmp, trebuie distruse prin ardere; menţinerea serelor într-o perfectă stare de curăţenie; distrugerea florei spontane din jurul serelor, care sunt plante-gazde secundare pe care se înmulţeşte păduchele; semănatul cât mai timpuriu, pentru ca la apariţia păduchelui plantele să fie bine dezvoltate şi mai rezistente la atac. Ca măsuri biologice, hi condiţii de seră, se recomandă îrrmulţirea şi lansarea dipterului 2 prădător - Aphidoletes aphidimyza Rond. (50-70 pupe/m ), efectuând 5-7 lansări pe parcursul perioadei de vegetaţie, asigurând un raport dintre prădător şi pradă de 1:5. Tratamente chimice în sere se aplică la semnalarea primelor colonii de păduchi şi depăşirea PED. Dar întrucât culturile legumicole din sere şi în special castraveţii se recoltează la intervale foarte scurte (2-3 zile) şi se consumă mai ales în stare proaspătă, pentru evitarea formării de reziduuri toxice pe fructe se vor folosi numai produse cu un grad de toxicitate foarte redus, precum şi remanentă de scurtă durată ca: Actellic, 50 EC (3,0-5,0 l/ha), Arrivo 250 EC (0,64-0,8 l/ha) şi altele. O eficacitate mai înaltă se înregistrează, dacă în timpul aplicării tratamentelor soluţia 362

estepulverizatărnai ales pe partea irrf^ se găsesc coloniile de păduchi. Repetarea tratamentelor se va efectua la necesitate în funcţie de refacerea infestărilor. In câmp, tratamente chimice speciale pentru combaterea păduchelui castraveţilor nu se aplică sau se aplică foarte rar, deoarece tratamentele aplicate împotriva altor specii de dăunători, asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător. în cazul unor infestări puternice, pot fi aplicate tratamente chimice, speciale la avertizare şi depăşirea PED (frecvenţa plantelor infestate de peste 10%, iar raportul dintre afidofagi şi păduchi de 1:30) cu Actellic 50 EC (1,0-1,5 l/ha) etc. Tratamentul la necesitate poate fi repetat la interval de 8-10 zile până la distmgerea totală a dăunătorului. Numeroase cercetări efectuate în diferite ţări au evidenţiat că datorită modului de atac al păduchelui castraveţilor, care este însoţit de gofrarea şi strângerea în glomerul a frunzelor, pentru obţinerea unei eficiente înalte, este necesar ca, combaterea să se efectueze cu produse translaminare (penetrante prin ţesuturi) cum sunt insecticidele Pirimor 50 WP (0,2-0,3 kg/ha) şi Mospilan 20 SP (0,03-0,04 kg/ha) etc. Musculiţa (ţânţarul) castraveţilor - Plastosciaraperniciosa Edw. Ord. Diptera, Fam. Sciaridae Răspândire. Musculiţa castraveţilor este o specie larg răspândităîn multe ţări din Europa Descriere. Adultul are corpul alungit de 2,5-3,5 mm lungime la mascul şi de 4,0-4,5 mm lungime la femelă fragil, de culoare cenuşie-închisă. Capul este mic globulos, cu doi ochi compuşi bine dezvoltaţi şi antene filiforme lungi, formate din 15 articule. Picioarele sunt lungi şi subţiri de culoare galbenă-cenuşie. Aripile sunt brunii, mai lungi decât abdomenul acoperite cu perişori fini cenuşii, prezentând 3 nervuri longitudinale. Abdomenul este negru. Oul este oval de 0,15-0,2 mm lungime, de culoare albă, lucioasă. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de până la 5 mm lungime, semitransparent, strălucitor, cu capul negm-lucitor. Pupariul are 4-4,5 mm lungime, de culoare albă, care se află într-un cocon mătăsos, subţire, acoperit cu particule de pământ. Biologie şi ecologie. Musculiţa castraveţilor în condiţii de seră are 6-8 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură în cocon în sol. Adulţii apar devreme, la sfârşitul lunii februarie-începutul lunii martie. După 2-3 zile de la apariţie, femela începe să depună ouă. Ouăle sunt depuse la suprafaţă sau în crăpăturile solului, la baza mlpinilor de plante, în grupe de câte 20-30 bucăţi. O femelă depune 230-240 ouă. Incubaţia durează 5-10 zile. Larvele apărute migrează în sol şi pătrund în rădăcina plantei, labazaMpinii, iar mai târziu în frunzuliţele cotiledonate, unde se hrănesc rozând numeroase galerii, distrugând ţesuturile plantei. Stadiul larvar durează 8-12 zile. Ajunse la maturitate, larvele părăsesc locurile de hrană, migrează în sol, în apropierea plantei-gazde, unde se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 4-8 zile, după care apar noii adulţi, care dau naştere la o nouă generaţie. Dezvoltarea unei generaţii durează25-30 zile. In condiţii optime, temperatura de 18-20 °C şi umiditate de peste 60%, care sunt foarte favorabile pentru dezvoltarea insectei, acest dăunător se înmulţeşte în masă, producând pagube deosebit de mari. 363

Plante atacate şi mod de dăunare. Musculiţa castraveţilor atacă castraveţii şi culturile de ciuperci, producând daune mai mari în culturile de castraveţi din sere. Larvele atacă rădăcinile şi baza tulpinilor, rozând numeroase galerii de nutriţie. La atacuri puternice într-o rădăcină se pot înregistra până la 50 larve. Ca urmare a atacului, plantele infestate se îngălbenesc şi treptat se usucă. Pe lângă aceasta, pe organele atacate se instalează diferite specii de ciuperci, bacterii şi nematozi, care contribuie la putrezirea organelor atacate. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi pentru păduchele verde al castraveţilor (Aphis gossypii Glov.). Musca cenuşie a plantulelor - Delia platura Meig. Sin.: Phorbia cilictura Rd., Ph.platura Meig. Ord. Diptera, Fam. Anthomyidae Răspândire. Musca cenuşie a plantulelor este răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 3-6 mm lungime de culoare cenuşie-gălbuie, acoperit cu o pubescenţă deasă la masculi şi mai rară la femele. Capul este lat, toracele scurt şi globulos cu 3 dungi brune longitudinale, dintre care cea mediană mai accentuată. Picioarele sunt brunii. Abdomenul este îngust, posterior mai lat, median cu o dungă longimdinalăbrună (fig. 154). Oul este oval-alungit, de 1,0 mm lungime, de culoare albă-lucioasă, la un capăt îngustat, iar la celălalt rotunjit. Larva este apodă-acefală, la com­ pleta dezvoltare are corpul de 7-8 mm lungime, de culoare albă anterior îngustat, iar ultimul segment obhc-truncMat, prevăzut median cu 2 stigme, şi marginal cu forma­ ţiuni membranoase sub formă de negi. Pupariul are 4,5-5,0 mm lungime de culoare brună. Biologie şi ecologie. Musca cenu­ şie a plantulelor are 3 generaţii pe an. Iernează ca pupă în sol la 7-10 cm adân­ cime, în primăvară, în cursul lunilor aprilie-mai apar insectele adulte, care se deplasează în zbor mai ales în zilele însorite şi călduroase în căutarea surselor Fig.l54.Muscacenuşieaplantulelor (DeliaplaturaMeig.):

de hrana şi de infestare a nodorcultun, concentrându-se îndeosebi pe terenurile

1 -adult; 2-larvă; 3 - o r r ^ e n t a ţ i a ultimului segment însorite, nisipoase şiîmerbate drnaproabdominal al larvei; 4 - croşete mandibulare ale larvei; pierea culturilor. După O perioadă de hră5 - puparium; 6 - germeni atacaţi (după Şcegolev) njre pentru maturarea organelor sexuale,

364

are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle pe sol, la baza plantelor-gazdă, pe sub bulgări etc., preferând locurile mai umede. O femelă depune în medie 40-60 ouă. Incubaţia durează 2-10 zile, în funcţie de condiţiile climatice. In anii cu temperaturi ridicate şi umiditate redusă în aceasta perioadă, duce la peirea în masă a ouălor. Larvele apărute migrează în sol uneori la distanţe mari până întâlnesc seminţe în germinaţie sau plantule abia răsărite, iar mai târziu larvele atacă tulpiniţele, frunzele cotiledonate sau vârful de creştere al plantelor, în care pătrund şi rod galerii de nutriţie. Evoluţia stadiului larvar durează 16-20, iar uneori ajunge la 30-40 zile. La completa dezvoltare, larvele părăsesc locurile de hrănire, migrează în sol şi în apropierea plantei-gazde se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-12 zile. Noii adulţi apar în cursul lunii iunie şi dau naştere generaţiei a doua, care se dezvoltă în vară. Atreia generaţie se dezvoltă în toamnă, mai ales pe cereale, larvele căruia ajunse la maturitate, părăsesc plantele de hrană şi se retrag în sol unde se transformă în pupă, care rămâne pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca cenuşie a plantulelor este o insectă polifagă, atacă castraveţii, fasolea, pepenii, ardeii, ceapa, tomatele, cartoful, porumbul, floarea soarelui, spanacul, sparanghelul etc. Larvele rod galerii de nutriţie în seminţele aflate în curs de germinaţie, înfulpiniţe sau în frunzele cotiledonate, înainte de apariţia lor la suprafaţa solului, cauzând pierderi importante. Atacul se manifestă dispersat, frecvent pe terenurile îngrăşate cu gunoi de grajd. Pagube mai mari produc larvele din prima generaţie, mai ales în culturile de castraveţi, fasole, pepeni şi porumb, care în condiţii de invazii pot fi compromise total. în afară de daunele directe, acest dăunător este cunoscut şi ca o specie ce contribuie la răspândirea agenţilor patogeni, care provoacă putregaiul plănuitelor şi a altor boli. Dinamica populaţiilor acestei muşte este puternic influenţată de activitatea speciilor entomofage, printre care un rol deosebit au: Aleochara bipustulata L., A. bilineata Gyll., Creophilus maxillosus, Bledius tricornis, Trybliographa diaphana Htg., Aphaereta tennicornis Nees., Dacnusa stramineipes Nees., D. temula Hal., D. tristes Nees., Phaenocarpa flavipes Hal., precum şi ciuperca Entomophthora muscae Rohn. Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol important au măsurile agrotehnice: strângerea şi distmgerea rămăşiţelor vegetale din câmp şi efectuarea arăturii adânci de toamnă, pentru distmgerea stadiului hibernant; amestecarea bine a băligarului cu pământ şi îngroparea adâncă în sol; semănatul cât mai timpuriu în terenuri bine pregătite şi fertilizate, pentru a crea condiţii favorabile pentru germinare uniformă şi rapidă a seminţelor; evitarea utilizării îngrăşămintelor organice la culturile preferate (castraveţi, fasole, mazăre, porumb etc.), care atragmuştele pentru pontă şi creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea şi atacul larvelor; administrarea mgrâşărnintelor minerale, pentru a accelera creşterea şi dezvoltarea plantelor, ce sunt mai rezistente la atacul larvelor. Tratamente chimice speciale de combatere a muştei plantulelor în general nu se aplică, sau se aplică rar, deoarece atât măsurile agrotehnice cât şi tratamentele chimice efectuate pentru combaterea altor specii de dăunători, asigură concomitent şi combaterea acestei insecte. în cazul unor invazii masive, pot fi aplicate tratamente chimice în câmp la apariţia adulţilor, înainte de depunerea ouălor cu aceleaşi produse ca şi pentru păduchele verde al castraveţilor (Aphis gossypii Glov.). 365

7.5.

DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUME UMBELIFERE (MORCOV, PĂTRUNJEL, ŢELINĂ, PĂSTÂRNAC, MĂRAR, FENICUL)

Nematodul galicol al morcovului - Meloidogyne hapla Chitw. Ord. Tylenchida, Fam. MeloidogynidaefHeteroderidae) Răspândire. Nematodul galicol al morcovului este răspândit în Europa, America, Africa (unele ţări), Asia, Australia. Descriere. Adultul prezintă un dimorfism sexual accentuat. Femela matură are corpul în formă de pară, rotund sau oval, de 0,5-0,7 mm lungime şi 0,3-0,5 mm lăţime, la femela tânără cu gâtul bine diferenţiat, alungit, iar în partea posterioară corpul este uşor turtit. Corpul este de culoare albă-lucioasă, în partea posterioară prezintă striuri cuticulare dispuse concentric şi puncte grupate de asupra orificiului anal. Masculul are corpul alungit, viermiform, de 1 -1,4 mm lungime şi 0,03-0,04 mm lăţime, ascuţit în partea anterioară şi rotunjit posterior. Oul este elipsoidal, de 0,067-0,08 mm lungime, de culoare brună-pală. Larva este asemănătoare cu masculul, însă are stiletul mai scurt, în partea posterioară este de formă conică şi lipseşte orificiul genital şi organul copulativ. Biologie şi ecologie. Nematodul galicol al morcovului are 2-3 generaţii pe an, iar în regiunile tropicale şi subtropicale 10-12 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou în interiorul rădăcinilor de plante infestate sau în sol. In primăvară apar larvele care se deplasează în sol în căutarea hranei (plantelor-gazde). Găsind plantele preferate, larvele perforează vârful de creştere al rădăcinii şi se localizează în ţesutul cortical. După un scurt timp de hrănire, larvele se orientează către cilindrul central unde se instalează şi continuă să se hrănească. Odată cu hrănirea larvelor sub influenţa secreţiilor glandei esofagiene se accelerează diviziunea nucleelor, fără a se forma membrane celulare. Ca urmare volumul celulelor se măresc, formându-se umflături caracteristice (gale), alcătuite din celule gigantice polinucleate, care afectează circulaţia normală a sevei, din care cauză plantele sunt insuficient aprovizionate cu apă şi substanţe minerale din sol, ce determină vestejirea sau chiar peirea plantei. După un scurt timp de lirănire larvele devin imobile, năpârlesc, iar după, câteva zile se transformă în adulţi. Femela în lipsa masculilor se poate înmulţi pe cale partenogenetică ovipară. Ouăle sunt depuse într-o masă mucilaginoasă, eliminată de femelă în partea posterioară a corpului. O femelă depune 400-800 ouă. întreaga dezvoltare a nematodului, are loc în interiorul rădăcinilor. Se răspândeşte dăunătorul prin sol, apă şi materialul semincer utilizat la plantare. Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul galicol al morcovului este o specie polifagă, atacă peste 350 specii de plante cultivate şi spontane, ce aparţin la 125 de genuri şi 43 familii botanice, însă produce pagube mai mari în culturile de morcov, cartof, sfeclă pentru zahăr şi sfeclă furajeră, mazăre, salată, lucemă, trifoi, floarea-soarelui, căpşun, piersic, cais, precum şi diferite plante medicinale şi ornamentale. Infestarea plantelor are loc de obicei imediat după transplantarea răsadurilor, atacând râ
în organul atacat, care constau în ramificarea excesivă a rădăcinii principale, formarea galelor şi a unui mare număr de radicele, fenomen cunoscut sub denumirea de „bărboşire". Galele se formează mai ales pe rădăcinile laterale, având dimensiuni mici, de 0,5-0,7 mm în diametru, de formă ovală sau rotundă, cu o singură femelă în interior. La atacuri puternice, formează gale cu dimensiuni mai mari de 10-12 mm în diametru, cu aspect neregulat sau sub formă de mărgele, iar în interior cu 3-5 sau mai multe femele. Pagube mai mari produce în culturile înfiinţate primăvara timpuriu, pe solurile uşoare, nisipoase şi cu umiditatea ridicată. Un atac mai intens se înregistrează la culturile de morcov semincer decât la cel de consum, precum şi la soiurile cu rădăcina pivotantă decât la cele cu rădăcina cilindrică La atacuri masive plantele se veştejesc şi treptat se usucă. Pierderile de producţie pot ajunge la40-80% din recoltă, iar uneori cultura poate fi compromisă în întregime. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la nematodul galicol al rădăcinilor (Meloidogyne incognito. Ghitw.). Ploşniţa vărgată a umbeliferelor - Graphosoma lineatum L. Sin.: Graphosoma italicum Miill., Cimexlineatus L. Ord. Hemiptera, Fam. Pentatomidae Răspândire. Ploşniţa vărgată a umbeliferelor este răspândită în Europa, Asia şi Africa. Descriere. Adultul are corpul ovoidal, de 8-12 mm lungime, uşor turtit dorso-ventral, dorsal de culoare roşie-carrnin, cu dungi negre longitudinale, dintre care două pe cap, şase pe torace, patru pe scutelum şi opt pe elitere. Partea ventrală este tot roşie-cenuşie, cu pete punctiforme negre, dispuse în 6 linii longitudinale. Capul este triunghiular ascuţit, pronotul bombat, iar scuterul acoperă abdomenul în întregime. Antenele sunt negre, în afară de baza segmentelor 2 şi 3 care sunt deschise. Picioarele sunt roşii, cu tarsele negre. Oul are formă de butoiaş, de 1,2 mm lungime şi 0,5 mm lăţime de culoare gălbuie. Larva este asemănătoare cu adultul însă mai mică, cu aripile incomplet dezvoltate, de culoare brună-roşcată. Biologie şi ecologie. Ploşniţa vărgată a umbeliferelor are 1 -2 generaţii pe an. Iernează ca adult în frunzarul pădurilor, livezilor sau al terenurilor necultivate, puternic îmburuienite. Ploşniţele părăsesc locurile de hibernare în primăvară devreme, uneori din luna martie. La început se hrănesc pe diferite plante umbelifere spontane, inclusiv şi pe diferiţi arbuşti fructiferi, apoi treptat migrează pe diferite umbelifere cultivate, unde se hrănesc, înţepând frunzele şi lăstarii tineri, sugând seva din ţesuturi. Migrarea ploşniţelor are loc eşalonat şi durează câteva luni, fiind mai intensă în zilele însorite şi călduroase, când pot zbura la distanţe destul de mari. După2-3 săptămâni de hrănire pentru maturarea organelor sexuale are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor în grupe de câte 14 bucăţi dispuse în 2-3 rânduri paralele. Depunerea ouălor este eşalonată şi durează timp de 4-6 săptămâni, în cursul lunilor mai-iulie. O femelă depune în medie 150-450 ouă. Incubaţia durează 1 -2 săptămâni în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute la început stau grupate, apoi se răspândesc pe toate organele plantelor pe care se întâlnesc în tot cursul verii. Stadiul larvar durează20-30 zile, uneori şi mai mult. După 4-5 năpârliri, larvele devin mature, se transformă în adulţi, care rămân pentru iernat. 367

Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa vărgată a umbeliferilor atacă diferite plante cultivate şi spontane umbelifere, preferind morcovul, mărarul, păstârnacul, precum şi diferite plante eterice ca chimionul, feniculul, coriandrul etc. Atacă atât adulţii cât şi larvele care înţeapă şi sug sucul celular din frunze, flori şi seminţele verzi. în locurile înţepate apar pete de culoare galbenă. La atacuri puternice plantele se îngălbenesc şi se veştejesc, pierd florile şi fructele sau acestea rămân nedezvoltate, ceea ce duce la pierderea parţială sau totală a producţiei de seminţe. Combatere. Se asigură, mai ales, prin măsuri agrofitotehnice: adunarea şi distrugerea prin ardere a resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare; aratul adânc de toamnă pentru distrugerea stadiului hibemant; semănatul cât mai timpuriu în terenuri bine pregătite şi fertilizate, aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere etc, care contribuie la mărirea rezistenţei plantelor la atacul ploşniţelor; distrugerea sistematică a buruienilor ce servesc ca plante intermediare ale dăunătomlui. Tratamente chimice speciale de combatere a ploşniţei vărgate a umbeliferelor nu se aplică, numai în anii de invazii şi atacuri puternice, la apariţia în masă a adulţilor hibernanţi şi a larvelor şi depăşirea PED pot fi efectuate măsuri cMrnice, folosind aceleaşi produse ca şi pentru combaterea muştei morcovului (Psih rosae S.). Croitorul păstârnacului - Phytoecia icterica Schall. Sin.: Phytoecia ephippium Schall. Ord. Coleoptera, Fam. Cerambycidae (Lamiidae) Răspândire. Croitorul păstârnacului este răspândit în centrul şi estul Europei. Descriere. Adultul are corpul alungit de 8-10 mm lungime, de culoare neagră, acoperit cu o pubescenţă deasă maronie. Antenele sunt lungi. Dorsal pe pronot prezintă o dungă mediană longitudinală formată din peri fini, albi-gălbui sau roşcaţi. Scutelul este de culoare albă sau roşcat. Picioarele sunt roşcate, cu femurele şi tibiile anterioare negre. Oul este oval-alungit, de 2-3 mm lungime, de culoare albă. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 7-10 mm lungime de culoare albă, cu capul brun şi mandibule negre puternice. Pupa are 8-11 mm lungime de culoare albă. Biologie şi ecologie. Croitorul păstârnacului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă in interiorul rădăcinilor atacate a diferitor plante umbelifere (morcov, păstârnac, pătrunjel etc). In primăvară spre sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai larvele părăsesc locurile de hibernare, migrează în sol unde îşi construiesc o căsuţă pupală în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-14 zile. In a doua jumătate a lunii mai sau la începutul lunii iunie, apar adulţii care se hrănesc cu epiderma tulpinilor, peţiolului şi nervurilor principale ale frunzelor, însă aceste daune nu au importanţă economică. După o perioadă scurtă de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle înjurul rădăcinilor de păstârnac, morcov, pătrunjel sau alte umbelifere. Larvele apărute pătrund în rădăcini, unde se hrănesc, săpând galerii longitudinale care uneori ajung până în tulpină. Perioada de hrănire a larvelor durează până toamna târziu, rămânând în aceleaşi locuri pentru iernare. 368

Plante atacate şi mod de dăunare. Croitorul păstârnacului este o specie oligofagă, atacă diferite specii de plante umbelifere cultivate şi spontane, însă produce daune mai mari la păstârnac, morcov şi pătrunjel. Atacă în stadiul de larvă care sapă numeroase galerii în rădăcini. în galeriile săpate, pătrund diferite specii de microorganisme care provoacă putrezirea lor. Plantele atacate stagnează în creştere, frunzele se îngălbenesc, se veştezesc, iar la atacuri puternice plantele se usucă Rădăcinile atacate nu se pot păstra iarna şi valoarea comercială scade mult. în unii ani pagubele se pot ridica până la 40%. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la musca morcovului (Psila rosae F.). Molia măslinie a morcovului sau molia chimionului - Depressaria daucella Den. et Schiff. Sin.: Depressaria nervosa Haw. Ord. Lepidoptera Fam. Oecophoridae Răspândire. Molia măslinie a morcovului este răspândită în Europa, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 21 -3 0 mm. Aripile anterioare sunt lungi şi înguste de culoare brună sau roşcată, ornate cu pete albe şi negricioase şi striuri scurte transversale castanii-închise. Aripile posterioare sunt sidefii la bază şi brunecenuşii pe margini, cu franjuri de perişori lungi (fig. 155). Oul este oval, uşor turtit de 0,54 mm lungime şi 0,4 mm lăţime, la depunere de culoare verde, iar mai târziu galbenă sau cenuşie-închisă. Larva la completa dezvoltare are corpul de până la 20 mm lungime de culoare galbenăverzuie saucenuşie-verzuie. Capul, segmentele toracice şi picioarele sunt negre. Dorsal şi lateral prezintă dungi gălbui longitudinale şi negi de culoare neagră ce poartă peri scurţi. Pupa are 8-12 mm lungime, de culoare brună Biologie şi ecologie. Molia măslinie a morcovului are 1 generaţie pe an. Iernează ca adult în depozitele de păstrare a seminţelor de legume, pe sub acoperişuri, pe sub scoarţa exfoliată a pomilor şi în alte adăposturi. în primăvară devreme, pe la începutul lunii aprilie, când temperatura aemlui depăşeşte 5-6 °C adulţii părăsesc locurile de iernare şi migrează în câmp, pe diferite umbelifere spontane. Zborul 4 3 este crepuscular şi nocturn, ziua adulţii stând pi g . 155. Molia măslinie a morcovului ascunşi prin ierburi sau la baza plantelor. Spre (Depressaria daucella Den. et Schif): sfârşitul lunii aprilie are loc ponta. Femelele 1 - adult; 2 - larvă; 3 - 4 - plantă de morcov

depun ouăle izolat sau în grupe de câte 3-4, pe atacată (după Viangeliauskaite) 369

tecile şi peţiolul frunzelor saupe Mpinile diferitorplante umbelifere. O femelă depune până la 200 ouă. Incubaţia durează 10-15 zile. La începutul lunii iunie apar larvele care pătrund în interiorul fîunzelor, hrănmdu-secuparencliimul, apoi pătrund în peţiol şi mtulpini, unde sapă galerii de nutriţie. După o perioadă de lirănire, către sfârşitul evoluţiei, larvele din ultimele vârste migrează pe inflorescenţe pe care le înfăşoară cu fire mătăsoase, formând aglomerări caracteristice, hrănindu-se cu florile, pedunculii florali sau seminţele necoapte. în această perioadă atacul insectei se poate recunoaşte cu uşurinţă de la distanţă după inflorescenţele prinse într-o pânză din fibre mătăsoase sub forma unor cuiburi. într-o inflorescenţă de obicei se întâlnesc mai multe larve. Evoluţia stadiului larvar durează 30-40 zile. Pe la începutul lunii iulie larvele ajung la completa dezvoltare, migrează din nou în tulpini, unde îşi ţes un cocon mătăsos în care se transformăm pupă. Stadiul de pupă durează 15-20 zile. Către sfârşitul lunii iulie, apare o nouă generaţie de adulţi la care masculii pier imediat după copulare, iar femelele spre toamnă se retrag în diferite adăposturi sau sunt transportate în magazii unde iernează Plante atacate şi mod de dăunare. Molia măslinie a morcovului este o specie oligofagă, atacă diferite specii de plante umbelifere cultivate şi spontane, preferând mai ales culturile semincere de morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, chimion, anason, coriandm etc. Pagube deosebit de mari se înregistrează în culturile de anason şi chimion. Atacă larvele care la început în primele trei vârste se comportă ca miniere ale frunzelor, apoi rod galerii în peţiolul frunzelor şi în tulpini, iar în ultimele vârste aglomerează cu fire mătăsoase inflorescen­ ţele sub formă de cuiburi caracteristice şi distruge florile, pedunculii florali şi seminţele în formare. La coriandm larvele distrug capsulele. La atacuri puternice, inflorescenţele atacate se brunifică, capătă un aspect de parcă ar fi arse, ce determină avortarea florilor şi şistăvirea parţială sau totală a seminţelor şi reducerea producţiei de seminţe. Combatere. Se aplică în general măsuri de igienă culturală: aplicarea unui asolament raţional; recoltarea timpurie şi treieratul imediat pentru distrugerea larvelor şi pupelor; adunarea şi distrugerea prin ardere a paielor după treierat; efectuarea arăturii adânci de toamnă; amplasarea noilor culturi semincere la o distanţă cât mai mare faţă de cele vechi; aplicarea îngrăşămintelor de azot (azotat de amoniu) care distrug ouăle şi larvele tinere; controlul periodic al culturilor, înlăturarea şi distrugerea inflorescenţelor atacate; distragerea umbeliferelor spontane pe care se înmulţeşte dăunătorul. Tratamente chimice se aplică, în anii de invazii, la semnalarea primelor larve cu aceleaşi produse ca şi pentru combaterea muştei morcovului (Psila rosae E). Molia umbeliferelor sau molia cenuşie a morcovului - Depressaria depressana F. Sin.: Depressaria depressalla Hb. Ord. Lepidoptera, Fam. Oecophoridae Răspândire. Molia umbeliferilor este răspândită în Europa, Asia Mică, Orientul Apropiat şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 14-18 mm. Aripile anterioare sunt de culoare branie, cu marginea anterioară roşcată. Capul şi toracele sunt gălbui. Aripile posterioare sunt cenuşii, cu reflexe rozovii. Ambele perechi de aripi pe margini cu franjuri. 370

Oul este oval, uşor turtit de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verzuie, apoi devine oranj. Larva la completa dezvoltare, are corpul de 10-13 mm lungime, de culoare brunăcenuşie dorsal cu nuanţe roşcate, iar intersegmental cu nuanţe verzui. Capul, picioarele toracice şi stigmele sunt de culoare neagră-lucitoare, iar restul corpului de culoare brunăpământie. Dorsal pe fiecare segment prezintă negi albi, fiecare cu 1 -2 peri. Picioarele abdominale cu croşete dispuse în cercuri complete, iar cele anale cu croşete dispuse în semicerc. Pupa are până la 6 mm lungime, de culoare brună-închisă, adăpostită într-un cocon mătăsos transparent. Biologie şi ecologie. Molia umbeliferelor are în general o generaţie pe an, iar după unii autori ar putea dezvolta 2-3 generaţii pe an. Iernează ca adult în diferite adăposturi uscate: magazii, garduri, hambare etc. în primăvară adulţii apar eşalonat din luna maiiunie, zburând până - în toamnă târziu. Femela depune ouăle izolat sau în grupe de câte 3-14 bucăţi în inflorescenţe pe peţiolul florilor şi pe butonii florali. Prolificitatea unei femele poate să fie până la 250-300 ouă. Incubaţia durează 4-6 zile. Larvele, apar la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie şi se hrănesc cu elementele florale ale inflorescenţelor, înfăşurându-le cu fire de mătase. La invazii mari, larvele atacă şi frunzele din jurul inflorescenţelor. Către sfârşitul lunii iuhe-începutul lunii august, larvele ajung la completa dezvoltare şi în locurile de hrănire îşi ţes câte un cocon rar în care se transformă în pupe, stadiul care durează 8-10 zile. în cursul lunii august apar adulţii care după un scurt timp se retrag în diferite adăposturi pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia umbeliferelor este o specie oligofagă, atacă diferite specii de plante umbelifere cultivate şi spontane, producând daune mai mari în culturile semincere de morcov, păstârnac, anison, fenicul, chimion etc. Atacă larvele care trăiesc în colonii, aglomerând inflorescenţele sub formă de cuiburi în care se hrănesc cu florile şi seminţele în formare. La atacuri puternice producţia de seminţe este redusă simţitor. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi pentru combaterea muştei morcovului (Psila rosae F.). Molia morcovului sau molia rădăcinilor -Aethes williana Brahm. Sin.: Aetheszephyrana Tr.,A. dubrisana Curt. Ord. Lepidoptera, Fam. Cochylidae Răspândire. Molia morcovului este răspândită in Europa Meridională, Asia Mică şi Africa de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 16-20 mm, de culoare variabilă de la verde-gălbue, până la galben-bruniu, cu dungi transversale arcuite, brune-în­ chise. Aripile posterioare sunt cenuşii-brune. Ambele perechi de aripi pe margini cu franjuri de culoare mai deschisă (fig. 156). Oul este oval, de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare albă. Larva la completa dezvoltare, are corpul de 8-10 mm lungime, de culoare 371

galbenă-deschisă, cu capul şi placa toracică brune. Dorsal prezintă negi cu peri fini pe fiecare segment. Pupa are 8-10 mm lungime, de culoare brună. Biologie şi ecologie. Molia morcovului are 2 generaţii pe an. uneori şi a 3-ea generaţie, parţială Iernează ca larvă în sol, în rădă­ cinile de morcov râmase în câmp Fig. 156. Molia morcovului după recoltare şi în morcovul din depozite, silozuri de legume etc. (Aethes williana Brahm.): m primăvară devreme, la începutul 1 - adult; 2 - larvă; 3 - morcov atacat (după Petrescu) lunii aprilie, larvele hibernante se transformă în pupă, stadiul care durează 18-22 zile. Adulţii apar la sfârşitul lunii aprilieînceputul lunii mai, când temperatura medie zilnică depăşeşte 10°C. Apariţia adulţilor are loc eşalonat şi zboml lor durează timp de 21 -26 zile, până în a douajumătate a lunii mai. După un timp scurt are loc copulaţia şi ponta. Femelele depun ouăle izolat sau în mici grupe (2-4 bucăţi) la baza tijelor florale de morcov. O femelă depune 60-150 ouă. în medie 85. Incubaţia durează 7-10 zile. Larvele apărute imediat pătrund în interiorul tijelor, unde se hrănesc săpând la început galerii în zona coletului, apoi în rădăcini, de obicei spre vârful rădăcinii. Dezvoltarea stadiului larvar durează 28-35 zile. La completa dezvoltare, larvele părăsesc locurile de hrană, se retrag în sol, în apropierea coletului, unde îşi construiesc o căsuţă pupală în care se transformă în pupă, stadiul care durează 6-8 zile. Noii adulţi apar în a douajumătate a lunii iunie, care după o scurtă perioadă de hrănire are loc copulaţia şi ponta. Femelele depun ouă pe frunzele de morcov îndeosebi pe cel cultivat. Larvele apărute se hrănesc în interiorul rădăcinilor de morcov până în toamnă târziu, când odată cu scăderea temperaturii aerului, părăsesc locurile de hrană şi se retrag în sol în apropierea coletului pentru iernat. In anii cu toamne lungi şi călduroase se poate dezvolta şi a treia generaţie parţială. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia morcovului este o specie oligofagă. atacă diferite specii de plante umbelifere spontane şi cultivate, preferând şi producând pagube numai la morcovul cultivat, pentru consum şi butaşi. Dăunează frecvent în anii cu primăveri şi veri timpurii şi călduroase. Atacă larvele care rod galerii de nutriţie în tijele şi rădăcinile morcovului, în care se instalează diferite specii de microorganisme care pro­ voacă putrezirea lor. La atacuri puternice, rădăcinile morcovului atacat îşi pierd valoarea comercială şi nu pot fi păstrate pentru iarnă. Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică în general măsuri de igienă culturală: recoltarea morcovului la timp şi fără pierderi; efectuarea arăturii adânci de toamnă pentru distmgerea stadiului hibernant; distmgerea umbeliferelor spontane, plantegazde intermediare ale dăunătomlui; răritul la timp al plantelor şi prelucrarea repetată a solului dintre rândurile plantelor; sortarea riguroasă a morcovului înainte de depozitare. 372

Musca morcovului - Psila rosae F. Sin.: Psila nigricorreis Meig.,Musca rosae R, Chamaepsila rosae F. Ord. Diptera, Fam. Psilidae Răspândire. Musca morcovului este răspândită în multe ţări clin Europa şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 4-5 mm lungime, de culoare neagră-lucioasă cu reflexe cenuşii sau verzui. Capul este brun, toracele şi abdomenul sunt negre, iar picioarele sunt galbene cu tarsul de culoare mai închisă. Abdomenul femelelor este alungit şi ascuţit la partea posterioară. Aripile sunt lungi, cu nervurile de culoare gălbuie (fig. 157). Oul este oval, de 0,6 mm lungime, de culoare albă, uşor îngustat în partea posterioară, cu numeroase striaţiuni fine transversale pe suprafaţa chorionului. Larva este apodă-acefală, la completa dezvoltare are corpul de 6-7 mm lungime, de culoare galbenă-deschisă, lucioasă. Pupariul are 4,5-5 mm lungime, de culoare brună. Biologie şi ecologie. Musca morcovului are 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă în resturile vegetale rămase în câmp după recoltare, în sol sau în depozitele de păstrare a legumelor. în primăvară, către sfârşitul lunii aprilie şi în mai apar adulţii care au un zbor greoi, iar în zilele cu temperaturi reduse se retrag pe sub frunzele plantelor. Se hrănesc cu nectarul florilor plantelor umbelifere. După o perioadă de hrănire şi copulaţie, femelele depun ouăle în stratul superficial al solului, în apropierea coletului plantelor de morcov şi ţelină. Femelele încep să depună ouăle înjumătăţea a doua sau la sfârşitul lunii mai, de obicei când la morcov apar 2-3 frunze. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici. O femelă depune în medie 100-120 ouă. Depunerea ouălor este eşalonată şi are loc timp de 1 -1,5 lună. Incubaţia durează 4-17 zile, în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărate imediat pătrund în ţesuturile rădăcinilor, unde rod numeroase galerii, de obicei spre vârful rădăcinii. Stadiul larvelor durează 20-25 zile. Ajunse la maturitate larvele părăsesc plantele de hrană şi se retrag în sol, la o adâncime de 4-10 cm, unde se transformă în pupe. în anii de invazii, când numărul de larve dintr-o rădăcină este mare, o parte din larve nu părăsesc plantele ci se transformă în pupe în interiorul lor. Stadiul de pupă durează 20-25 zile. Spre sfârşitul lunii iunie-iulie, apar adulţii care dau naştere la generaţia a doua, larvele care se dezvoltă în curs de 28-35 zile, apoi se retrag în sol pentru împupare, formă sub care rămân pentru iernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca morcovului atacă morcovul, pătrunjelul, păstârnacul şi ţelina, producând daune mai mari in regiunile cu umiditate temperată. Larvele sapă numeroase galerii in interiorul rizocarpilor. Atacul se manifestă de regulă în vetre. în urma atacului plantele stagnează in creştere, frunzele

Fig. 157. Musca morcovului (Psila rosae E): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - ultimul segment abdominal al larvei; 4 - morcov atacat (după Bogdanov-Karikov)

373

capătă o culoare roşie-violetă, apoi se îngălbenesc şi se usucă. Rizocarpii atacaţi se lemnifică, se deformează, apar crăpături transversale din care cauză pierd calitatea gustativă; în locurile atacate, pătrund numeroase specii de microorganisme, care provoacă putrezirea lor, din care cauză scade brusc calitatea producţiei. Combatere. Măsuri agrotehnice. Distrugerea prin ardere a tuturor resturilor vegetale râmase în câmp după recoltare şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru distmgerea stadiului hibemant; respectarea rotaţiei culturilor în asolament; izolarea în spaţiu la 0,5-1 kmanoilor semâriături de morcov fată de cele vechi; cultivarea morcovului şi a altor umbelifere într-un teren uşor, nisipos; însămânţarea sau plantarea cât mai timpuriu, în terenuri bine pregătite şi fertilizate pentru a asigura o dezvoltare viguroasă a plantelor, care sunt mai rezistente la atac; plivitul şi răritul morcovului la timp cel târziu la apariţia frunzei a doua adevărate, deoarece culturile dese sunt mai intens atacate de musca morcovului; afanarea solului dintre rânduri în perioada depunerii în masă a ouălor; controlul periodic al plantelor şi distmgerea celor atacate. Tratamente chimice se aplică rar, numai în anii de invazii, în perioada zbomlui in masă a adulţilor şi depunerii ouălor, la depăşirea PED (1 ou la 20 plante), etapă ce corespunde eclozării primelor larve din ouă. Se recomandă două tratamente, aplicate prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Actelic 50 EC (1,0 l/ha), Decis 2,5 EC (0,3 l/ha). Arrivo 250 EC (0,5 l/ha) etc). Daca frecvenţa dăunătomlui este ridicata, tratamentul se repetă după 8-10 zile. însă ţinând cont de faptul că, culturile de legume umbelifere sunt plante melifere care atrag şi asigură o hrană suplimentară pentru multe specii de insecte parazite, prădătoare (adulţii de himenoptere, diptere, coleoptere ş. a.) se recomandă pentru combaterea dăunătorilor acestor culturi utilizarea produselor biologice sau chimice, dar selective pentru fauna utilă, care în unii ani pot limita populaţiile insectelor dăunătoare sub PED, eliminând uneori parţial sau total tratamentele chimice cu insecticide clasice. Numeroase cercetări efectuate în diferite ţări au evidenţiat posibilitatea prevenirii atacului muştei morcovului şi protejării speciilor prădătoare şi parazite prin administrarea pe rânduri a unor insecticide granulate în timpul pontei şi ecloziunii larvelor, sau cu ajutorul capcanelor optice de culoare galben-portocaliu (panouri de plastic cu clei nesicativ) utilizând câte 5 capcane la 2 ha în timpul zbomlui în masă a muştelor.

CAPITOLUL 8 DĂUNĂTORII POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR 8.1.

DĂUNĂTORII POMILOR FRUCTIFERI

Cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, prezintă o importanţă deosebită pentru agricultura republicii noastre. Ponderea culturilor fructifere în economia naţională se datorează rolului pe care au fructele în alimentaţia omului sănătos, în prevenirea şi combaterea unor maladii, precum şi în sporirea venitului naţional. însă plantaţiile şi producţia de fructe, sunt mult afectate de activitatea a numeroaselor specii de dăunători animali, care în unii ani se înmulţesc în masă, atacând toate organele pomilor şi arbuştilor fructiferi, producând pagube considerabile. Printre speciile frecvent întâlnite şi deosebit de păgubitoare pomilor şi arbuştilor fructiferi se numără: acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch.), păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus Comst), gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea Dryry), viermele merelor (Cydiapomonella L.), viermele prunelor (Cfunebrana Tr), molia orientală a fructelor (C. molestra Busck.), viespile fructelor (Hoplocampa sp.), viermele cireşelor (Rhagoletis cerasi L.) ş. a. în plantaţiile de pomi fructiferi chiar dacă se aplică lucrările prevăzute în tehnologule moderne ale pomiculturii avansate (tăierea de formare şi fructificare, lucrările solului, utilizarea mgrăşămintelor etc.) nu se vor obţine rezultatele satisfăcătoare dacă nu se vor aplica în mod corespunzător măsuri de combatere a dăunătorilor. Pagubele provocate de dăunători, dacă nu se aplică măsurile de prevenire şi combatere, pot ajunge până la 30-90%, din producţia de fructe, în unele cazuri mergând pană la compromiterea totală a recoltei de fructe. De aceea este important ca depistarea, determinarea şi cunoaşterea dăunătorilor pomilor şi arbuştilor fructiferi să se facă rapid, şi corect ceea ce va permite specialiştilor din producţie să intervină la timp, corect din punct de vedere ecologic pentru a obţine producţii sporite şi de calitate superioară, neafectate de poluarea chimică, cu efecte negative în alimentaţie.

8.1.1. Acarienii dăunători pomilor fructiferi Plantaţiile pomicole sunt dăunate de mai multe specii de acarieni, care apar uneori în masă şi produc pagube mari, necesitând măsuri de combatere specială. Printre speciile mai frecvent întâlnite şi care prezintă o importanţă economică majoră se numără: acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch.), acarianul roşu comun (Tetranychus viennensis Zacher.), acarianul brun al pomilor (Bryobia redikorzevi R e c t ) , acarianul cărămiziu al pomilor sau cenopalpul roşu al pomilor (Cenopalpuspulcher Gan. et Fanz.), acarianul galben al pomilor (Eotetranychuspruni Oud.), acarianul galicol al prunului (Acalitusphloeocoptes Nai.), acarianul frunzelor şi ramurilor de prun (Aculus fockeui Nai. et Trott.), acarianul frunzelor de păr (Eriophyespyri Pgst.) etc. 375

Acarienii dăunători plantaţiilor pomicole pot fi împărţiţi în două grupe: acarieni tetranichizi şi eriofiizi sau tetrapodili (galicoli).

8.1.1.1. Acarienii tetranichizi Dintre speciile de acarieni tetranichizi ce dăunează în plantaţiile pomicole o importanţă deosebită prezintă speciile: acarianul roşu al rxmiilor (Panonychus ulmi Koch.), acarianul brun al pomilor (Bryobia redikorzevi Reck.) şi acarianul roşu al mărului (Tetranychus viennensis Zach.). Acarianul roşu al pomilor - Panonychus ulmi Koch. Sin.: Panonychus pilosus Zach., Tetranychus ulmi Koch., T. pilosus Gan. et Fanz., Metatetranychus ulmi Oud. Ord. Acari, Fam. Tetranychidae Răspândire. Acarianul roşu al pomilor este răspândit în multe ţări din Europa. Asia, America, Africa, Australia şi Noua Zeelandă. Descriere. Femela are corpul oval sau ovoidal, bombat dorsal şi plat ventral de 0,32-0,5 mm lungime şi de 0,2-0,25 mm lăţime de culoare roşie-închisă, roşie-vişinie. Pe partea dorsală prezintă un număr de 26 de perişori de 0,14-0,17 mm lungime de formă conică, inseraţi pe tuberculi albicioşi care sunt distribuiţi în 7 rânduri transversale şi perpendiculare. Picioarele sunt lungi, formate din 6 articule, acoperite cu peri normali şi senzitivi. Masculul este mai mic decât femela, are 0,23-0,30 mm lungime şi 0,14-0,20 mm lăţime, cu corpul alungit şi îngustat posterior, de culoare variabilă, de la galbenă-portocalie

Fig. 158.Acananulroşualpomilor (Panonychus ulmiKoch.). 1-îemela; 2-mascul; 3 - o u proaspăt depus (a) şi exuvie (b) după eclozarea larvei (după Vasiliev şi

Livşiţ) 376

la galbenă-verzuie (fig. 158). Oul de iarnă este de formă sferică uşor turtit cu diametrul de 0,14-0,15 mm. de culoare roşie sau portocalie, striat dorsal şi prevăzut cu un pedicel fin. Oul de vară este puţin mai mic, având 0,110,14 mm lungime, de culoare albă-gălbuie la depunere şi brună-roşcată spre sfârşitul perioadei de incubaţie. Larva este asemănătoare cu adulţii, deosebindu-se prin dimensiuni mai mici şi numai trei perechi de picioare, la apariţie galbenă-portocalie, iar după câteva zile de hrănire devine galbenă-brunie, având lungimea corpului de 0,12-0,20 mm, iar lăţimea de 0,09-0,14 mm. Protonimfa i deutonimfa sunt de culoare brună de ş . . .

,

1

.

• A . I < A O

/

I

0,Z4-U,;tt mm lungime şi U, 16-U,24 m m

lăţime, cu 4 perechi de picioare.

Biologie şi ecologie. Acarianul roşu al pomilor are 5-6 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou pe ramurile pomilor, preferând partea inferioară a ramificaţiilor, în mod obişnuit în crăpăturile scoarţei şi pe formaţiile fructifere. La invazii puternice, densitatea ouălor hibernante poate ajunge la 1500-1800 ouă/cm2 de scoarţă, dispuse în 8-12 rânduri suprapuse, uneori în 2-3 straturi încât scoarţa pomilor devine roşie-carmin. Ouăle hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi reduse şi pot suporta temperaturi scăzute de până la -32° - 40 °C, însă sunt foarte sensibile la temperaturi variabile. Ecloziunea primelor larve din ouăle hibernante are loc în primăvară, de regulă la mijlocul lunii aprilie, la temperaturi medii ale aerului cuprinse între 9 şi 13 °C. Apariţia larvelor are loc treptat în funcţie de condiţiile climatice, expoziţia terenului, specie şi soi şi se eşalonează pe o perioadă de 18-30 zile, uneori chiar şi mai mult. Apariţia în masă a larvelor la măr corespunde cu fenofaza de boboc roz. Larvele apărute rămân în primele ore între exuviile ouălor, apoi migrează în căutarea hranei, colonizând la început mugurii, apoi frunzele şi florile pe care se hrănesc, sugând seva din ţesuturi. Atât larvele cât şi celelalte stadii mobile ale acarianului se localizează şi se hrănesc pe partea inferioară a frunzelor, în special la bază, însă în timpul migrării pot fi semnalate şi pe partea superioară a hmbului, mai ales în jurul nervurii principale, iar mai târziu pe toată suprafaţa frunzei. Migrarea larvelor acarianului roşu se realizează mai uşor decât la alte specii de acarieni tetranichizi, deoarece nici o stadie activă a acestui acarian nu secretă păianjen, De aceea larvele acestei specii sunt foarte uşor transportate de vânt în timpul primăverii, adesea la distanţe considerabile. Evoluţia stadiului larvar durează 11-15 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele se transformă în adulţi, iar după 2-4 zile de la apariţie are loc împerecherea şi ponta. Femela depune ouăle pe partea inferioară a frunzelor, uneori şi pe partea superioară, însă într-un număr redus. Longevitatea adulţilor variază între 11,9-21,6 zile, maximum 39 zile. O femelă depune zilnic 1-2 ouă, mai rar câte 3-4 ouă. Prohficitatea medie a unei femele este de 60-90, maximum 150 ouă. Incubaţia durează 8-15 zile în funcţie de temperatură. Larvele apărute evoluează alături de adulţi pe partea inferioară a frunzelor mai tinere, sugând seva de ţesuturi. Dezvoltarea unei generaţii durează între 20 şi 36 zile. în cursul lunilor iulie-august apar femelele care depun ouăle hibernante. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu al pomilor este o specie polifagă, atacă numeroase specii de pomi şi arbuşti fructiferi, producând pagube deosebit de mari în plantaţiile de măr, păr, piersic, prun, cireş, cais, nuc, coacăz, agriş, viţă de vie ş.a. Este o specie dintre cele mai răspândite şi mai dăunătoare din complexul de acarieni fitofâgi, care se întâlnesc în plantaţiile de pomi fructiferi. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, care colonizează frunzele pe care le înţeapă şi sug sucul celular. In urma atacul ui pe partea superioarăa frunzelor apar pete mici albe-brunii, iar mai târziu devin de la albe-argintii până la albe-roşietici. Pagube mai mari produce în anii secetoşi, care favorizează înmulţirea în masă a acarianului. La atacuri mari, frunzele atacate cu timpul se usucă şi cad, producând defoUerea prematură a pomilor, care dau producţii scăzute şi nu mai formează muguri de rod pentru anul viitor. Un rol important în reducerea populaţiilor acestui dăunător au numeroase specii acarofage - acarienii şi insecte, printre care se numără: Phytoseiulus persimilis At.-H.,

377

Aeolothrips fasciatus L., A. intermedius B., Anthocoris nemorum L., A. nemoralis F., Stethorus punctillum W. etc. Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică tratamente chimice în funcţie de gradul de infestare a pomilor. în plantaţiile puternic infestate sc efectuiază tratamente chimice atât în perioada repausului vegetativ pentru distrugerea stadiului hibemant cât şi în timpul perioadei de vegetaţie, iar la infestări reduse numai în perioada de vegetaţie. Tratamente chimice în perioada repausului vegetativ se aplică la depăşirea PED (1000 ouă/l m liniar de lemn) odată în 3 ani, toamna imediat după căderea frunzelor sau în perioada de primăvară la umflarea mugurilor, la temperaturi nu mai ridicate de 20 °C şi nu mai reduse de 4 °C cu DNOC 40 PS (15 kg/ha) în plantaţiile de măr, păr şi (10 kg/ha) în cele de cais, piersic şi prun. In timpul perioadei de vegetaţie se aplică tratamente chimice la avertizare: primul tratament se execută la 3-5 zile după apariţia larvelor din ouăle hibernante, al doilea după căderea petalelor, iar al treilea şi următoarele se aplică în funcţie de gradul de infestare, când densitatea populaţiei depăşeşte PED (peste 5 acarieni/frunză). Pentru evitarea apariţiei fenomenului de rezistenţă a acarienilor la pesticidele folosite, se recomandă ca tratamentele chimice să se aplice prin rotaţie cu unul din următoarele produse acaricide de contact-ingestie cum ar fi: Apollo 500 SC (0,4-0,6 l/ha), Neoron 500 EC (1,5-2,0 l/ha), Sanmite 200 WP (0,5-0,75 kg/ha), Demitan200 SC (0,075-0,125 l/ha), Omite 30 WP (2,0-4,0 kg/ha), Omite 570 EC sau 57 EW (1,5-3,0 l/ha), Mitac 20 EC (2,0 l/ha), etc, sau cu produse acaricide inhibitoare a biosintezei chitinei, care acţionează asupra larvelor în momentul trecerii de la o vârstă la alta împiedicând formarea unui nou înveliş din care cauză acarienii pier - Nissorun 10 WP (0,3-0,6 kg/ha) ce asigură o protecţie fitosanitară îndelungată a culturilor, cuprinsă între 15-25 zile, timp în care se pot elimina 2-3 tratamente cu produse clasice de combatere. O eficienţă înaltă în combaterea acarianului se poate realiza şi prin utilizarea insecticidelor cu efect acaricid ca Danitol 10 EC (1,0-1,5 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha) etc. Tratamentul se va executa astfel ca soluţia să fie pulverizată în special pe partea inferioară a frunzelor unde se găsesc acarienii şi se vor repeta în funcţie de refacerea infestărilor. Acarianul brun al pomilor - Bryobia redikorzevi Reck. Sin.: Bryobia rubricolus Scheut., B. arborea Morg. et And. Ord. Acari, Fam. Bryobiidae Răspândire. Acarianul brun al pomilor este larg răspândit in Europa, Asia, Africa de Nord, America, Australia, Noua Zeelandă. Descriere. Femela are corpul oval, turtit dorso-ventral, cu marginile puţin ridicate, de 0,5-0,62 mm lungime şi 0,45 mm lăţime de culoare bmnă, acoperit cu perişori, câte 16 perechi pe fiecare faţă dorsală şi ventrală. Perii dorsali sunt scurţi şi laţi, în formă de evantai şi dispuşi pe 7 rânduri transversale, iar cei ventrali sunt subţiri, ascuţiţi şi dispuşi pe 6 rânduri. Picioarele sunt subţiri şi lungi, cele anterioare mai lungi decât celelalte.

Masculul are corpul mai mic, oval-alungit de 0,3 mm lungime, de culoare galbenă sau roşie-brunie (fig. 159). Oul este sferic, cu diametrul de 0,13-0,15 mm, cu chorionul neted, de culoare roşie sau roşie-închisă. Larva este asemănătoare cu adulţii, cu corpul oval, aproape rotund, având numai trei perechi de picioare, la apariţie de culoare roşie-cârărnizie, iar după câteva zile devine verdebrunie. Protonimfa şi deutonimfa sunt de culoare brună, având patru perechi de picioare. Biologie şi ecologie. Acarianul brun al pomilor are 4-5 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou pe scoarţa ramurilor şi trunchiurilor, mai ales în jurul ramificaţiilor ramurilor, pe formaţiile fructifere, sub scoarţa exfoliată etc. La infestări puternice organele infestate capătă un aspect roşietic. Ecloziunea larvelor are loc primăvara devreme în prima sau în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura medie a aerului este cuprinsă între 7,3-11,8 °C, iar umiditatea relativă a aerului este de 42-80%. Apariţia primelor larve coincide cu faza de dezmugurire a mugurilor de rod la măr şi păr, de regulă, cu 8-12 zile înainte de ecloziunea primelor larve ale speciei Panonychus ulmi Koch. Larvele apar treptat şi se eşalonează pe o perioadă de 12-18 zile în funcţie de temperatură în această perioadă. Larvele apărute sunt foarte mobile şi imediat colonizează mugurii, apoi frunzele şi florile din care sug sucul celular. în timpul hrănirii, larvele de mai multe ori îşi schimbă locul de hrană, trecând de pe muguri şi frunze pe lăstari şi ramuri, unde după 2-5 zile năpârlesc şi apoi se întorc din nou pe frunze. In această perioadă larvele trec prin două stadii (protoriimfă şi deutonimfa) după care se transformă în femele adulte. Primele femele ale acarianului brun apar îndată după înflorirea mărului, iar după 3-4 zile de la apariţie începe ponta. Masculii se întâlnesc foarte rar, de aceea această specie se înmulţeşte pe cale partenogenetică ovipară. Perioada ovipozitară variază între 6-16 zile. Longevitatea femelelor durează până la 24 | zile, timp în care o femelă depune 25-49 ouă. Femela s # I acestei generaţii depun majoritatea ouălor pe partea % | superioară a frunzelor, de-a lungul nervurilor, precum %. ftfS$^ Şi pe peţiolul lor. O parte mai mică din ouă sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor şi pe ramuri. Incubaţia durează 8-11 zile. Larvele apărute colonii ' ~ * ] zează partea inferioară a frunzelor, îndeosebipe cele )" « jsj. din locurile mai umbrite şi protejate ale coroanei S $M % * ;k% pomilor, unde se hrănesc cu seva din ţesuturi. ii\ V '/ % MajoriMeaacarienilorselocalizeazăînparteadejos lţ %.;,^>y' % şi de mijloc al coroanei pomilor. Larvele şi adulţii trăiesc il * pe frunze izolat, răspândindu-se câte unul pe întreaga Fig. 159. Acarianul brun al surjrafaţăapărţilor verzi ale pomilor. Evoluţia stadiului pomilor (Bryobia rubrioculus larvar durează 2-6, aprotonimfelor 2-5 şi a deutoScheut) - femelă nimfelor 3-6 zile. Femelele generaţiei a doua încep (după Pritchard şi Baker) să apară pe la mijlocul lunii iunie. Spre deosebire de \ / ||

\ / |f |f | $ ¥ '§ W

$

379

femelele primei generaţii, acestea depun o mare parte de ouă nu pe frunze, ci pe parte a lemnoasă a pomilor (ramuri anuale, formaţiile fiuctifere etc). Uneori ouăle pot fi depuse pe coletul pomilor şi chiar in stratul superficial al solului. Dezvoltarea generaţiilor a treia şi a patra are loc în lunile iulie-august. Datorită depunerii eşalonate a ouălor, generaţi il e acestui acarian se suprapun, de aceea în natură se pot mtâlni toate stadiile de dezvoltare ale dăunătomlui. Dezvoltarea unei generaţii durează de la 20 până la 41 zile în funcţie ce condiţiile termohidrice. In condiţiile unei infestări slabe şi abundenţă de hrană se dezvoltă ur. număr maxim de generaţii, iar în caz de lipsă de hrană femelele acarianului, începând din a doua generaţie odată cu ouăle de vară depun şi ouă de iarnă din care cauză populaţia dăunătomlui în a douajumătate a verii se reduce brusc. Valoarea cantitativă de ouă de iarnă depuse pe ramuri se măreşte înmodprogresiv, începând de la sfârşitul lunii iunie, ajungând ia maximum în toamnă, la ultima generaţie. Spre deosebire de alte specii de acarieni, acarianul brun al pomilor nu elimină păienjeniş, de aceea populaţiile lui pe frunze pot fi uşor deosebite de alte specii de acarieni (acarianul roşu al mărului, acarianul roşu comun ş. a). Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul brun al pomilor atacă numeroase specii de pomi şi arbuşti fructiferi, producând pagube mai mari în plantaţiile de măr. cireş, prun, păr, agriş, piersic şi migdal. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă care colonizează frunzele şi lăstarii, pe care le înţeapă şi sug sucul celular din ţesuturi. în urma atacului pe partea superioară a frunzelor, la început apar pete mici de culoare albă-brună, în special la baza frunzelor şi de-a lungul nervurilor principale, iar mai târziu pe măsură ce atacul avansează, petele apărute confluează, cuprinzând în cele din urmă toată suprafaţa foliară care cu timpul se usucă şi cad. La atacuri puternice se produce o slăbire generală a pomului, frunzele cad prematur, fructele rămân mici şi de o calitate inferioară. Ca urmare producţia scade până la 56% din recolta de fructe. în afară de aceasta, pomii atacaţi nu mai formează muguri de rod pentru anul următor. Ca şi acarianul roşu al pomilor, acarianul brun produce pagube mai mari în prima jumătate a perioadei de vegetaţie şi îndeosebi pe timp călduros şi secetos, care favorizează înmulţirea în masă a acarianului. Populaţiile acestui acarian sunt distruse, în mare parte de aceleaşi specii acarofage menţionate pentru acarianul roşu al pomilor (Panonybhus ulmi Koch.). Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch.). Acarianul roşu al mărului - Tetranychus viennensis Zach Sin.: Tetranychus crataegi Hirst, 71 virginis Ug. Ord. Acari, Fam. Tetranychidae Răspândire. Acarianul roşu al mărului este răspândit în Europa şi Asia (Turcia. China, Coreea, Japonia). Descriere. Femela (forma hibernantă) are corpul oval, bombat dorsal puţin mai mic decât femela de vară, având 0,40-0,50 mm lungime şi 0,22-0,30 mm lăţime, de culoare roşie-închisă, roşie-vişinie. Femela (forma de vară) are corpul ovoidal, de 0,5-0,6 mm lungime şi de 0,22-0,4 mm lăţime, de culoare roşie-deschisă. Pe partea dorsală prezintă 24 de peri lungi albi-gălbui, puţin încovoiaţi, inseraţi direct pe tegument şi dispuşi în şapte

rânduri transversale. Masculul are corpul alungit, îngustat posterior, de 0,30-0,34 mm lungime, de culoare verde-deschisă, cu pete închise pe partea dorsală (fig. 160). Oul este sferic, cu diametrul de 0,12-0,15 mm, transparent de culoare verde-gălbuie. Larva este asemănătoare cu adulţii, cu corpul ovoidal, de 0,12-0,16 mm lungime, având numai trei perechi de picioare, de culoare verde, cu pete închise pe partea dorsală. Protonimfa şi deutonimfa sunt de culoare verde-gălbuie cu pete închise pe partea dorsală şi 4 perechi de picioare. Biologie şi ecologie. Acarianul roşu al mărului dezvoltă până la 7-9 generaţii pe an. Iernează în stadiul de femelă sub formă de colonii mici pe sub scoarţa exfoliată, pe ramurile şi trunchiurile pomilor, la baza pomilor în regiunea coletului, pe sub bulgării de pământ şi pe resturile organice din stratul superficial al solului. în primăvară devreme, de regulă, în a doua-treia decadă a lunii aprilie, la temperaturi medii de 9-10 °C femelele părăsesc locurile de hibernare şi migrează în coroana pomi lor. Apariţia femelelor hibernante şi începerea activităţii de hrănire are loc odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor în fenofaza de umflare a mugurilor de rod. Acestea colonizează la început mugurii, apoi frunzele şi florile pe care se hrănesc, înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Dacă în timpul hrănirii temperatura scade sub 6 °C, femelele se retrag la baza mugurilor sau în crăpăturile scoarţei ramurilor. După 6-10 zile de la apariţie femelele încep să depună ouă. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor. O femelă depune de la 2-6 până la 10 ouă pezi,înmedie 70-85 ouă, iar maximum până la 156ouă. Longevitatea femelelor este de până la 38 zile. Incubaţia durează 8-20 zile. Larvele apărute colonizează partea inferioară a frunzelor unde ţese un păienjeniş sub care se dezvoltă alături de adulţi, hrănindu-se cu seva din ţesuturi. Evoluţia stadiului larvar durează 11 -26 zile. Dezvoltarea unei generaţii variază între 20-40 zile. Condiţiile optime pentru dezvoltarea acestei specii sunt temperatura cuprinsă între 25 şi 30 °C, iar umiditatea relativă a aemlui 50-70 %. In primăvară, dezvoltarea acarianului este lentă, datorită variaţiilor bruşte de temperatură şi precipitaţii care pro­ voacă o mortalitate ridicată a dăunătorului. O densitate mai mare a acarienilor se înregistrează în lunile iulieaugust, când timpul călduros şi uscat favorizează înmul­ ţirea în masă a acarianului. în august apar femelele hibernante, care se deosebesc uşor de cele de vară având o culoare mai deschisă, care continuă să se hrănească, iar în cursul lunilor septembrie-octombrie, odată cu scăderea temperaturii se retrag în diferite adăposturi pentru iernat. Fig. 160. Acarianul roşu al mărului (Tetranychus viennensis Zach.) - femelă (după Bagdasarian)

Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu al mărului atacă mărul, părul, gutuiul, prunul, cireşul, vişinul, caisul, piersicul, nucul, coacăzul ş. a, însă pagube mai mari produce în plantaţiile de măr şi păr. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă care colonizează frunzele pe 381

care le înţeapă şi sug conţinutul celular din ţesuturi. în urma atacului frunzele infestate prezintă pete mici care nu confluează, capătă o culoare cenuşie-argintie, înfăşurate cu un păienjeniş fin. La atacuri puternice frunzele se îngălbenesc, se usucă şi cad prematur, ceea ce influenţează negativ asupra recoltei, precum şi asupra formării mugurilor de rod pentru anul următor. La defolierea prematură a pomilor, acarienii părăsesc coroana, înfăşurând ramurile şi trunchiurile cu un păienjeniş dens. hi limitarea înmiuţirii acestui dăunător, în afară de factorii meteorologici (temperatura şi umiditatea) un rol deosebit au numeroase specii acarofage, dintre care cea mai mare importantă o prezintă fitoseidele - Typhlodromus rhenanus Oud., T. soleiger Rib., precum şi coccinelidul Stethoruspunctillum Weise. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch.).

8.1.1.2 Acarienii eriofiizi (galicoli) Din acest grup de acarieni ce dăunează în plantaţiile pomicole mai frecvent se întâlnesc şi prezintă o importanţă majoră speciile: acarianul galicol al frunzelor de păr (Eriophyes pyri Pgst), acarianul galicol al prunului (Acalitusphloeocoptes Nai.) şi acarianul frunzelor şi ramurilor de prun (Aculus fockeui Nai. et Trt.). Acarianul galicol al frunzelor de păr - Eriophyes pyri Pgst. Sin.: Phytoptus piri Pgst., Eriophyes piri Pgst. Ord. Acari, Fam. Eriophyidae Răspândire. Acarianul galicol al frunzelor de păr este răspândit in Europa, Asia Mică, Africa de Nord şi de Sud, America de Nord, Australia. Descriere. Femela are corpul alungit, cilindric, fusiform de 0,17-0,22 mm lungime şi 0,032-0,034 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie, iar spre toamnă devine roz sau cafeniu deschis. Corpul este format din 80 de inele. Scutul dorsal are 0,030 mm lungime. Setele dorsale au aceeaşi lungime ca şi scutul sau sunt puţin mai scurte, îndreptate înainte şi în părţi. în partea anterioară prezintă 2 perechi de picioare scurte, iar în cea posterioară două sete lungi. Oul este eliptic, de 0,049mm lungime şi de 0,032mm lăţime de culoare albă-translucidă Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul alungit - fusiform, inelat. Biologie şi ecologie. Acarianul galicol al frunzelor de păr are 3-4 generaţii pe an. Iernează ca femelă sub primul şi al doilea solz al mugurelui. Numărul acarienilor dintr-un mugure pot ajunge până la 1500 de indivizi. La sfârşitul lunii februarie - începutul lunii martie, femelele hibernante îşi reiau activitatea vitală şi încep să migreze din interiorul mugurilor unde au iernat spre partea lor exterioară unde încep activitatea de hrăriire, iar în cursul lunii martie încep să depună şi ouă. Femelele hibernante depun ouăle în interiorul mugurilor pe partea interioară a bazei solzişorilor. O femelă depune până la 15-30 ouă. Incubaţia durează 6-20 zile, în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute se hrănesc alături de adulţi. Acarienii pătrund prin cuticula inferioară în ţesuturile asimilatoare ale 382

frunzelor, unde au loc înmulţirea şi dezvoltarea populaţiei. Formarea galelor pe frunze începe până la formarea limbului, când frunzuliţele au aspectul unor tubuşoare subţiri şi lipicioase. Primele gale pe frunze, ca urmare a atacului, apar în fenofaza de înflorire a perilor. La început într-o gală se află 1-2 acarieni, iar pe măsură ce se înmulţesc în acestea pătrund tot mai mulţi dăunători şi galele devin tot mai mari. Galele la început au o culoare verde-palidă, apoi devin roze, iar pe la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie după distrugerea completă a ţesuturilor, galele se înnegresc şi crapă, din care cauză acarienii părăsesc aceste gale şi migrează pe frunzele tinere de pe vârful lăstarilor, unde formează gale noi. Prima generaţie evoluează până la mijlocul lunii mai, începând în muguri şi terminându-se pe frunze. Generaţiile II şi IU se dezvoltăm galele de pe frunze şi numai parţial în muguri şi se eşalonează până la sfârşitul lunii august, după care continuă parţial generaţia a IV, care se dezvoltă în galele de pe frunze şi în muguri. începând din luna iulie, când are loc formarea mugurilor laterali, adică a mugurilor dorminzi, o parte din acarieni părăsesc galele de pe frunze sau alte organe atacate şi migrează către muguri. Migrarea acarienilor spre muguri are loc treptat şi se eşalonează pe o perioadă de până în lunile octombrie-noiembrie. In perioada altoirii acarienii cu muguri infestaţi pătrund în pepinierele pomicole de unde cu materialul săditor se răspândesc în plantaţiile pomicole. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul galicol al frunzelor de păr atacă părul, mărul, păducelul, scoruşul, gutuiul şi alte specii rozacee, însă produce daune mai mari în plantaţiile de păr. Activitatea de hrănire a acarienilor durează aproape 8 luni, începând de la sfârşitul lunii februarie şi până în luna noiembrie. Din luna iulie şi până la mijlocul sau sfârşitul lunii aprilie, acarienii se hrănesc în muguri, iar după aprilie şi până la începutul lunii noiembrie în galele de pe frunze şi alte organe. Atacă adulţii şi larvele care colonizează frunzele, bobocii florali, precum şi fructele de abia formate, hi urma înţepă­ turilor şi sugerii sucului celular din ţesuturi, pe organele atacate se formează gale. Pe frunze galele se formează pe ambele părţi, de obicei de-a lungul nervurii principale. La atacuri puternice numărul galelor poate fi atât de mare încât acoperă tot limbul frunzei, contopindu-se între ele, formând o umflătură mare, compactă şi numai o dunguliţă îngustă de-a lungul frunzei rămâne liberă de gale. Frunzele puternic atacate se înnegresc, se usucă şi cad. In afară de frunze, acarienii care iernează în mugurii floriferi la desfacerea bobocilor florali atacă petalele şi pedunculul floral, pe care formează de la 5 până la 40 de gale, în urma cărora bobocii nu se deschid şi se usucă. Mai târziu acarienii atacă şi fructele, pe care la atacuri puternice se formează până la 200 de gale. Fructele atacate nu se dezvoltă normal, se zbârcesc, se ofilesc şi cad de pe pom. Pagube mai mari produce în pepinierele pomicole şi în plantaţiile de pomi tineri. Combatere. In combaterea acestui dăunător, în cursul perioadei de vegetaţie, se recomandă tratamente chimice, folosind aceleaşi preparate ca şi pentru acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch.).

383

Acarianul galicol al prunului - Acalitusphloeocloptes Nai. Sin.: Eriophyes phloeocoptes Nai., Phytoptus phloecoptes Nai. O r d . Acari, Fam. Eriophydae Răspândire. Acarianul galicol al prunului este răspândit în Europa Centrală, America de Nord, Orientul Apropiat. Descriere. Femela are corpul cilindric-alungit de 0,15-0,20 mm lungime şi 0,04-0,06 mm lăţime, alb transparent, format din 60-70 striuri transversale inelare. în partea anterioară a corpului prezintă 2 perechi de picioare scurte, iar lateral câte patru sete scurte, în zona anală - două sete lungi (fig. 161). Oul este oval, cu diametml de 0,04-0,06 mm, de culoare albă, translucid. Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul alungit la eclozare de 0,05-0,06 mm lungime, de culoare albă, translucidă. Biologie şi ecologie. Acarianul galicol al prunului are 2-5 generaţii pe an. Iernează în stadiul de femele în interiorul galelor de la baza mugurilor sau a ramurilor anuale. In interiorul unei gale se găsesc până la 100-400 indivizi la prun şi până la 4000-5000 la migdal. In primăvară devreme, odatăcurx>rriireamvegetatiearx)milor, acarieriuMbernanti îşi reiau activitatea vitala, hrănindu-se cu sucul ţesuturilor din gale. Din cauza extragerii sucului ţesuturile galei se usucă, putrezesc şi crapă. După înfloritul prunului, la temperaturi de 15-17 °C, de obicei în ultima decadă a lunii aprilie - începutul lunii mai, acarienii prin nişte orificii mici părăsesc galele vechi şi migrează pe ţesuturile verzi de la baza lăstarilor tineri ai pomilor, unde încep să se hrănească formând noi gale. O parte din acarieni continuă să trăiască şi să se înmulţească în galele vechi şi migrează din acestea numai în primăvara anului următor. Migrarea acarienilor are loc treptat în funcţie de condiţiile climatice şi se eşalonează pe o perioadă de 25-3 8 zile şi se tenrtină pe la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie. în cursul perioa­ dei de migrare acarienii pot fi răspândiţi cu ajutorul vântului, insectelor etc, de la un pom la altul sau chiar în alte plantaţii. Mulţi din acestea în acest timp pier, iar unii, nimerind pe prunii sănătoşi, îi atacă In afară de aceasta în perioada migrării acarienii duc un mod de viaţă liber, de aceea pot fi uşor distruşi cu ajutorul acaricidelor. Pe la începutul lunii iunie acarienii ieşiţi din galele vechi se fixează la baza lăstarilor tineri sau în jurul pedunculului fructelor, unde continuă să se hrănească sugând sucul celular din ţesuFig. 161. Acarianul galicol al prunului tiiri.înprocesdhrănirii, odată cu înţepă(Acalitusphlceocoptes Nai.): turile şi sugerea sucului celular, acarienii 1 - adult; 2 - femele hibernante în interiorul galei; introduc în ţesuturi şi saliva care conţine 3-4 - ramuri de prun atacate (după Verderevsky) un complex de enzime ce produc O hiper-

384

trofiere a ţesuturilor din jur, în urma cărora se formează galele. Acestea sunt dispuse inelar pe 1 -2 rânduri. La început galele sunt mici, având până la 1 mm în diametru, culoare verde-gălbuie, apoi devin roşietice, iar spre sfârşitul lunii iulie galele capătă o formă sferică uşor turtită, de culoare mai întunecată şi sunt mai mari, având în diametru până la 2-3 mm. în jurul unui lăstar se formează până la 5-12 gale. în galele vechi depunerea ouălor începe în luna aprilie, iar în galele noi formate în primele zile ale lunii iunie. Longevitatea unei femele este de până la 20 -25 zile, timp în care poate depune până la 20 ouă. Incubaţia durează 5-8 zile. Larvele apărute se hrănesc alături de adulţi în ulteriorul galelor. Până în toamnă în interiorul galelor se dezvoltă mai multe generaţii, astfel că, galele sunt populate de foarte mulţi acarieni (de la câteva sute până la câteva mii). Toate generaţiile se dezvoltă în galele formate de către femelele hibernante. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul galicol al prunului atacă pmnul, piersicul, migdalul, cornul, porumbarul. Atacă atât adulţii cât şi larvele care sug sucul celular din ţesuturi de la baza mugurilor, eliminând în ţesuturi enzime sub acţiunea cărora ţesuturile se hipertrofiază şi se formează gale. In urma atacului lăstarii stagnează în creştere, iar la atacuri puternice se usucă. Mugurii de rod înfloresc, dar florile avortează sau dacă leagă atunci fructele cad la câteva zile după legare, dar dacă nu cad au un conţinut scăzut de substanţe hidrocarbonate. In anii de invazii, producţia pomilor poate fi redusă până la 50% din recolta de fructe. himulţirea acestui dăunător este adesea frânată de activitatea unor specii de acarieni şi tripşi răpitori, precum şi de calcidul Tetrastichus (Myiomisa) caioi Walk. Combaterea. Se recomandă, în perioada migrării acarienilor să se aplice tratamente chimice sub formă de stropiri, utilizând aceleaşi preparate ca şi pentru combaterea acarianului roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch.). Acarianul frunzelor şi ramurilor de prun - Aculus fockeui Nai. et Trt Sin.: Vasates fockeui Nai. et. Trt., V. fockeaui Nai., Phyllocoptes fockeui Nai, et. Trt. Ord. Acari, Fam. Eriophyidae Răspândire. Acarianul frunzelor şi ramurilor de prun este răspândit în Europa şi America de Nord. Descriere. Femela are corpul alungit de 0,11 -0,19 mm lungime şi de 0,07-0,08 mm lăţime, mai îngroşat în partea anterioară, puţin curbat, fusiform, de culoare albă-gălbuie. Scutul are lungimea de 0,022 mm şi prezintă un desen format din mai multe linii paralele. Numărul de inele ventrale - peste 80, iar cele dorsale - 30. In partea anterioară prezintă 2 perechi de picioare scurte. Oul este eliptic, cu diametrul de 0,04-0,05 mm, de culoare albicioasă, cu aspect translucid Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul alungit, mai îngroşat anterior, fusiform şi inelat. Biologie şi ecologie. Acarianul frunzelor şi ramurilor de prun are de la 6 până la 14 generaţii pe an. Iernează ca adult sub solzii mugurilor şi mai rar prin crăpăturile scoarţei, 385

izolat sau în colonii de câte 100-250 indivizi. Primăvara devreme, în cursul lunilor aprilie-mai, odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor, acarienii hibernanţi părăsesc locurile de iernare, migrează pe frunzele abia formate şi pe vârful lăstarilor, unde încep activitatea de hrănire sugând sucul celular din ţesuturi. Pe frunze, acarienii colonizează de obicei partea inferioară a lor, unde se hrănesc şi depun ouă. Longevitatea unei femele este de până la 20-30 zile, timp în care depune până la 80 de ouă. Incubaţia durează în primăvară de la 8 până la 18 zile, iar în vară (iunie-august) 8-11 zile. Larvele apârutese hrănesc alături de adulţi. Coloniile de acarieni sunt observate în perioada aprihe-octohibrie atât pe partea inferioară a frunzelor, cât şi în interiorul mugurilor. Simptomele atacului se fac evidente la 15-20 zile după dezmugurire. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul frunzelor şi ramurilor de prun atacă prunul, piersicul, vişinul, migdalul. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă care colonizează partea inferioară a frunzelor tinere şi vârful lăstarilor pe care le înţeapă şi sug sucul celular din ţesuturi. In urma atacului frunzele cresc neuniform, se încreţesc, limbul se îngroaşă, iar vârful şi marginile se răsucesc în plan longitudinal spre partea inferioară. Pe acestea apar la început puncte albicioase slab vizibile, care cu timpul, pe măsură ce frunzuliţele cresc, în locul punctelor apar pete clorotice de 1 -2 mm cu marginea neregulată în formă de stea. Frunzele atacate stagnează în creştere, rămân mici şi deformate. La lăstarii atacaţi în vârful lor se formează buchete de lăstari secundari, cu internoduri scurte şi îngroşate, din care cauză rx)mii atacaţi pot fi recunoscuti de la distanţă In a douajumătate a perioadei de vegetaţie, pe scoarţa lăstarilor atacaţi apar pete clorotice ovale de culoare albăstrie, mai târziu în dreptul lor apar crăpături ale scoarţei. Ca urmare a atacului, lăstarii nu se coc şi degeră în timpul iernii. Producţia de pmni altoiţi este redusă până la 15-20%. Daune mai mari produce în pepinierele pomicole şi în plantaţiile tinere de prun şi piersic. Combatere. In combaterea acestui dăunător, în cursul perioadei de vegetaţie, se recomandă aplicarea tratamentelor chimice, folosind aceleaşi preparate ca şi pentru acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi Koch.).

8.1.2. Insectele dăunătoare pomilor fructiferi Plantaţiile pomicole sunt atacate de numeroase specii de dăunători, dintre care cea mai mare importanţă o prezintă insectele, care atacă toate organele pomilor fructiferi, reducând în mod simţitor viaţa lor şi producţia de fructe. Printre speciile mai frecvent întâlnite şi cu o mare importanţă practică se numără insecte care atacă: rădăcina (Eriosoma lanigerum Hausm.), tulpina (Cossus cossus L., Quadraspidiotus perniciosus Comst), aparatul foliar (Hyphantria cunea Drury.), florile (Anthonomus pomorum L.) şi fructele (Hoplocampa testudinea Klug., Cydia pomonella L.) ş. a.

8.1.2.1 Cicadele dăunătoare pomilor fructiferi Această grupă de dăunători animali deşi se întâlnesc în populaţii reduse, uneori apar în masă şi pot produce pagube considerabile. Printre speciile mai frecvent mtâlnite în plantaţiile pomicole se numără: cicada neagră (Tibicina haematodes Scop.), cicada 386

gheboasă a pomilor (Stictocephala bubalus Fabr.), cicoriţa trandafirului (Edwardsiana rosae L.), cicoriţa verde (Cicadella viridis L.) etc. Dintre aceste specii importanţă practică pentru livezi o prezintă speciile: cicada gheboasă a pomilor (Stictocephala bubalus F.) şi cicoriţa trandafirului (Edwardsiana rosae L.). Cicada gheboasă a pomilor - Stictocephala bubalus Fabr. Sin.: Ceresa bubalus F.,Membracis bubalus F. Ord. Homoptera, Fam. Membracidae Răspândire. Cicada gheboasă a pomilor este răspândită în multe ţări din Europa şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 8-10 mm lungime şi 4-5 mm lăţime, de culoare verde. Capul este lat, ochii proeminenţi de culoare mai închisă. Pronotul este puternic dezvoltat, bombat, verde, cu pete mici de culoare mai deschisă, prevăzut lateral cu 2 formaţiuni curbate, în formă de corniţe, care seamănă cu coamele de bivol, de unde şi denumirea de „ceresa bubalus". In partea posterioară pronotul prezintă o carenă mediană longitudinală, convexă, ce acoperă o bună parte din aripi, dar nu ajunge la capătul lor şi se termină cu o prelungire ascuţită. Aripile sunt verzui, semitransparente. Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit (fig. 162). Oul este oval de 2,0-2,2 mm lungime şi de 0,6-0,8 mm lăţime, uşor curbat, de culoare albicioasă, la polul superior uşor trunchiat şi cu o reticulaţie fină. Larva este de culoare cenuşie-verzuie cu corpul alungit, turtit lateral şi puternic bombat, prevăzut cu mai multe prelungiri tegumentare spiniforme curbate posterior. Biologie şi ecologie. Cicada gheboasă are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou înramurilepomilortineri. Ecloziunea larvelor are loc în primăvară, de la sfârşitul lunii aprilie până în a doua jumătate a lunii mai, când temperatura medie zilnică trece de 13,5 °C. Larvele apărute părăsesc coroana pomilor şi migrează pe diferite specii de plante ierboase: lucemă, trifoi, cartof, măcriş, pătlagină, sulfină, ştir, troscot, mazăre, morcov ş. a., pe care se hrănesc, sugând seva din ţesuturi. Pe liliacee, graminee, cucurbitacee, larvele nu se pot hrăni şi dezvolta. Larvele tinere sunt fragile şi se deplasează cu greu, şi daca pe o rază de 2-3 m înjurai pomilor nu găsesc plante pentru hrănire, acestea pier. In primele Fig. 162. Cicada gheboasă a pomilor vârste larvele preferă locurile umede şi um­ (Stictocephala bubalus Fabr): broase, mtâlnindu-se mai frecvent la baza 1-2 - adult privit lateral şi dorsal; 3 - ouă sub plantelor. Dezvoltarealarvelordureazăpână scoarţă; 4 - ramură de măr cu ponte ale cicadei la 70 zile, timp în care năpârlesc de cinci (după Vasiliev şi Livşiţ) 387

ori. Spre sfârşitul lunii iulie larvele ajung la completa dezvoltare şi după ultima năpârlire se transformă în adulţi, care se hrănesc, ca şi larvele, pe plantele ierboase. Adulţii sunt activi, după orele 10 dimineaţă şi mai ales în zilele însorite, deplasându-se în zbor la diferite distanţe. După copulaţie femelele încep să depună ouă eşalonatpână în octombrie. Ouăle sunt depuse în ramurile tinere (de 4-10 mm în diametru) de măr, păr, prun, cireş, cais, piersic, plop, tei, în corzile viţei de vie etc., în care femela cu ajutorul ovipozitorului face incizii (tăieturi) sub scoarţa tânără de-a lungul ramurii. în fiecare incizie sunt depuse în două rânduri curbe câte 6-12 ouă în fiecare rând, unde acestea şi iernează Dacă ramurile în care au fost depuse ouăle se usucă atunci acestea pier. Cu timpul, inciziile se cicatrizează şi rămân evidente pe ramuri. Plante atacate şi mod de dăunare. Cicada gheboasă a pomilor este o specie polifagă, atacă diferite specii de pomi fructiferi (măr, păr, prun, cireş, cais, piersic, gutui), arbori ornamentaU şi forestieri (tei, plop, salcie etc), viţa de vie şi diferite specii de plante ierboase (lucerna, linte, bob, cartof, crizanteme, dalii etc). Daune de importanţă economică produce înpepiniere, livezi tinere (în vârstă de 1 -2 ani) şi în plantaţiile viticole, cândcu ajutorul ovipozitorului femela face în ramurile tinere incizie, pentru depunerea ouălor. In locul inciziilor, scoarţa se desprinde şi se formează crăpături, din care cauză circulaţia sevei se întrerupe, ramurile stagnează în creştere, nu mai funcţionează în mod normal, iar la atacuri puternice se usucă. La plantele ierboase (lucemă, trifoi, cartof, crizanteme, dalii etc.) şi la viţa de vie, în urma atacului larvelor, frunzele devin roşii-violacee, se brunifică şi se usucă. Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse de parazitul Polynema striaticorne Gir, precum şi de unele păsări insectivore. Combatere. Măsuri preventive. La îfifiinţareaplantaţiilor se recomandă efectuarea unui control riguros al materialului săditor; tăierea şi distmgerea prin ardere a ramurilor cu ponte; distmgerea buruienilor din livezi pe care se hrănesc larvele; evitarea cultivării în livezi a culturilor ierboase, atacate de acest dăunător. Tratamente chimice speciale de combatere a cicadei gheboase nu se aplică, deoarece tratamentele efectuate pentru combaterea altor specii de dăunători ai pomilor fructiferi asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător.

Cicoriţa trandafirului -Edwardsiana rosae L. Sin.: Typhlocyba rosae L., Cicadella rosaeL. Ord. Homoptera, Fam. Cicadellidae Răspândire. Cicoriţa trandafimlui este răspândită aproape în toată Europa până în Suedia şi Norvegia, precum şi în America de Nord. Descriere. Adultul are corpul zvelt, îngust, alungit de 3,4-3,8 mm la femele şi de 3,1-3,3 mm lungime la masculi, de culoare galbenă-pală cu ochii bombaţi de culoare închisă. Aripile anterioare sunt semitransparente, mai lungi decât abdomenul, de culoare galbenă-pală sau galbenă-verzuie cu nuanţă sidefie. Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit, cu femurul puţin turtit şi prevăzut cu numeroşi spini pe partea exterioară. Oul este alungit şi îndoiat în formă de potcoavă, de 0,7-0,8 mm lungime şi de 0,15-0,25 mm lăţime, de culoare albă, transparent. 388

Larva este asemănătoare cu adultul, având dimenisuni mai mici în funcţie de vârstă, în ultimele vârste cu mdimente de aripi. Biologie şi ecologie. Cicoriţa trandafirului are 3-4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou în scoarţa ramurilor tinere de măceş, trandafir, iar la invazii mari şi pe ramurile de măr. Primăvara, apariţia larvelor are loc în aprilie-mai, în perioada apariţiei frunzuliţelor pe vârful lăstarilor de măceş şi trandafir şi durează aproape o lună în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute, se localizează pe partea inferioară a frunzelor şi se hrănesc cu seva din ţesuturi, iar peste 5-6 zile are loc prima năpârlire. Dezvoltarea stadiului de larvă durează 25-30 zile, timp în care trec prin 5 vârste. Spre sfârşitul lumi mai, larvele ajung la completa dezvoltare şi după ultima năpârlire se transformă în insecte adulte. Noii adulţi, după o perioadă scurtă de hrănire pe tufele de măceş şi trandafir, migrează în plantaţiile de măr, gutui, păr, vişin, prun ş. a. Migrarea are loc la distanţe nu prea mari, pe timp liniştit şi în zilele cu soare, călduroase şi durează 10-15 zile. Adulţii se localizează pe partea inferioară a frunzelor şi se hrănesc cu seva din ţesuturi. Femela depune ouăle în nervura principală şi cele laterale, mai ales în partea de sus a limbului. Larvele apărute se hrănesc pe partea inferioară a frunzelor alături de adulţi. O generaţie în lunile de vară durează aproape o lună. în toamnă, în lunile septembrie-noiembrie adulţii retromigreazăpe măceş şi trandafir, unde femela cu ajutorul ovipozitorul ui ascuţit şi încovoiat face nişte incizii (tăieturi) în formă de scoabă în scoarţa ramurilor tinere în care depune ouăle. Ouăle sunt depuse în rânduri dea lungul lăstarului, câte 2-8 într-un rând. In locul depunerii ouălor, scoarţa se umflă şi capătă o coloraţie mai închisă. Ouăle de iarnă sunt depuse mai ales spre vârful ramurilor. Plante atacate şi mod de dăunare. Cicoriţa trandafirului este o specie migratoare, planta-gazdă primară fiind măceşul şi trandafiml, iar caplante-secundare diferite specii de pomi fructiferi, ca mărul, gutuiul, părul, vişinul, prunul, cireşul, zmeurul, trandafiml, porumbarul etc. Daunele cele mai mari le produce la măr şi gutui. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, care se localizează pe partea inferioară a frunzelor pe care le înţeapă şi sug seva din ţesuturi, hi urma atacului pe partea superioară a frunzelor apar puncte albe-gălbui izolate, care cu timpul acoperă aproape tot limbul, dându-le frunzelor un aspect marmorat. La atacuri puternice frunzele atacate nu mai asimilează normal, se îngălbenesc, se usucă şi cad. Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse de diferite organisme entomofage, ca Anagrus sp., Chilocorus sp. ş. a. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele verde al mărului (Aphispomi Deg.).

8.1.2.2. Puricii meliferi dăunători ai pomilor fructiferi în plantaţiile de pomi fructiferi se întâlnesc mai multe specii de purici meliferi: Psylla mali Schm., P. pyri L., P.vasiliev Sule, P. pyricola Schm., P. pyrisuga Forst., P. pruni Scop., etc. Dintre speciile menţionate, importanţă practică pentru livezile de măr prezintă puricele melifer al mărului (Psylla mali Forst.), iar pentru cele de păr - puricele melifer al părului (Psyllapyri L.). 389

Puricele melifer al mărului - Psylla mali Schm. Sin.: Chermes mali Schm., Psylla dubia Forst, P. aeruginosa Forst, P. crataegicola Forst., P. occulta Forst. Ord. Homoptera, Fam. Psyllidae Răspândire. Puricele melifer al mărului este răspândit în Europa, America de Nord, Africa de Sud, Australia. Descriere. Adultul are corpul de 3,3-3,5 mm lungime la masculi şi de 3,5-4,0 mm la femele, de culoare variată, după sezon. Formele de vară au o culoare generală verde-gălbuie, capul şi toracele verde-cafeniu, iar abdomenul galben cu dungi transversale închise la intersecţia segmentelor şi cu plăcile genitale brunificate apical. Capul este lăţit, prevăzut lateral cu 2 ochi mari prezentând 2 lobi frontali proeminenţi. Antenele sunt mai lungi decât capul, galbene-verzui, brunificate apical, iar ultimele două articule sunt negrebrune. Toracele este globulos, prevăzut cu 2 perechi de aripi membranoase, transparente mai lungi ca abdomenul. Picioarele anterioare şi mediane sunt galbene-cafenii, iar cele posterioare galbene-verzui, cu femurele şi farsele galbene-cafenii, adaptate pentru sărit. La formele hibernante femelele sunt mai brunificate decât masculii şi au marginile tergitelor abdominale roşcate. Oul este oval-alungit, uşor ascuţit la capete, de 0,4 mm lungime şi 0,16 mm lăţime, la polul inferior prezintă un peduncul scurt, conic, pentru fixare. Culoarea la depunere alb-gălbuie, mai târziu galbenă-portocalie. Larva are corpul turtit dorso-ventral, în prima vârstă de culoare galbenă, cu pete brune-negricioase pe partea dorsală a abdomenului, ochii bombaţi de culoare roşie, iar din vârsta a doua au extremitatea abdominală acoperită cu o secreţie ceroasă, filamentoasă. Biologie şi ecologie. Puricele melifer al mărului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou pe ramurile pomilor, în crăpăturile scoarţei, la baza mugurilor sau pe sub solzii lor. Ouăle acestei specii sunt foarte rezistente la geruri, pot suporta temperaturi scăzute, până la - 40 °C. Ecloziunea larvelor are loc primăvara timpuriu spre sfârşitul lunii martie - începutul lunii aprilie. După apariţie, larvele sunt foarte active, se deplasează repede şi se grupează pe mugurii florali şi foliari, apoi pe frunzele tinere şi fructele de măr, din care sug seva Dezvoltarea larvelor durează 35-65 zile în funcţie de condiţiile climatice. Noii adulţi apar eşalonat, de la mijlocul lunii mai până în luna iunie. Adulţii la început 2-3 săptămâni se hrănesc pe măr, apoi pe la sfârşitul lunii iunie părăsesc mărul şi migrează pe diferite specii de plante ierboase şi lemnoase, dar mai ales pe ulm, unde se hrănesc până în toamnă. Reîntoarcerea pe măr are loc în toamnă spre sfârşitul lunii august şi în septembrie, când are loc împerecherea şi începe ponta care durează până la sfârşitul lunii septembrie şi în luna octombrie. Ouăle sunt depuse pe măr, în crăpăturile scoarţei ramurilor, pe ramurile tinere, la locul de unde pornesc mugurii, pe solzii mugurilor ş. a. Depunerea are loc izolat sau în grupe mici de câte 3-10 ouă, care şi rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele melifer al mărului atacă îndeosebi mărul, uneori se întâlneşte pe scomş, păr şi gutui. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, care colonizează la început mugurii florali şi foliari, apoi frunzele şi fructele tinere. In urma înţepăturilor pc care le produc adulţii şi larvele la mugurii vegetativi, lăstarii se răsucesc, 390

iar franzele tinere se deformează, rămân mici şi capătă un aspect clorotic, iar bobocii florali avortează, se usucă şi rămân atârnaţi pe ramuri. In afară de aceasta, organele atacate sunt acoperite cu excrementele dulci ale insectei, pe care se dezvoltă diferite ciuperci din genul Capnodium (fumagine), din care cauză pe organele atacate se formează un strat de culoare neagră, care împiedică funcţiile normale ale plantelor (respiraţia, transpiraţia etc.). Populaţiile acestui dăunător sunt adesea reduse de activitatea unor organisme entomofage, printre care se numără: Ptychomyiaparallela Meig., Prionomitus mitratus Dalm., Endopsylla agilis Meig., Psallus ambigus Fall., Plagiognathus arbustorum F., Orthotylus marginatus R., Anthocorus nemorum L., Syrphus auricollis Meig., Platychiruspellatus Meig., Psallus ambiguus Fall., precum şi unele păsări insectivore. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la puricele melifer al părului (Psylla pyri L.). Puricele melifer al părului - Psylla pyri L. Sin.: Chermespyri L., Psylla rubra F. Ord. Homoptera, Fam. Psyllidae Răspândire. Puricele melifer al părului este răspândit în Europa Centrală şi Orientală, America de Nord şi America de Sud. Descriere. Adultul se prezintă sub două forme, după anotimp: forma de iamă şi forma de vară. Forma hibernantă are corpul zvelt, alungit, având dimensiuni mai mari decât la forma de vară, de 2,90-3,50 mm lungime la masculi şi de 3,20-3,50 mm lungime la femelă, de culoare portocalie-brană, cu pete late roşii-ruginii pe torace. Forma de vară are corpul de 2,1 -2,8 mm lungime, de culoare mai deschisă, cu pete mai închise. Capul este lat cu antene galbene-brunii, iar ultimele două articule sunt cenuşii-cafenii. Aripile la ambele forme sunt bine dezvoltate, translucide cu nervurile galbene-cafenii, iar câmpurile dintre acestea cu pete cenuşii-cafenii. In repaus aripile sunt dispuse în formă de acoperiş. Picioarele sunt cafenii-închise, cu nuanţe ruginii, cele posterioare adaptate pentru sărit. Abdomenul este brun cu marginea segmentelor roşie (fig. 163). Oul este oval alungit, de 0,3-0,4 mm lungime, la depunere de culoare galbenă strălucitoare, iar cu timpul capătă o culoare portocalie. La partea posterioară prezintă un pedicel lung şi curbat, iar în cea anterioară pe partea ventrală un pedicel scurt cu care se fixează pe organele pomilor. Larva are corpul oval, turtit dorso-ventral, prevăzut cu spini lungi pe margini, de culoare galbenă-brunie, cu pete brune-închise pe cap şi abdomen. Biologie şi ecologie. Puricele melifer al părului are 4-5 generaţii pe an. Iernează în stadiul de adult, izolat sau în grape mici în crăpăturile scoarţei, la intersecţia ramurilor şi în alte adăposturi (frunze uscate, bulgări de pământ etc). Primăvara foarte devreme, către sfârşitul lunii februarie, sau la începutul luni martie, la temperaturi medii zilnice de 1-3 °C, înainte de umflarea mugurilor, adulţii hibernanţi părăsesc locurile hibernante şi încep să se hrănească. La câteva zile după apariţie, la temperaturi medii zilnice de 5 °C are loc împerecherea, iar la 2-10 zile după împerechere, la temperaturi de 10 °C are loc depunerea ouălor. După împerechere masculii pier. Longevitatea femelelor durează 30-45 391

zile. Femela depune ouăle izolat sau în grupe, amplasându-le în lanţ de câte 6-7 ouă, la început în crăpăturile scoarţei, la baza mugurilor, iar pe măsura apariţiei frunzelor, inflorescenţelor şi lăstarilor, ouăle sunt depuse numai pe aceste organe în grupe de 480 ouă. Pentru depunerea ouălor, femelele fac mici inciziuni în care fixează pedunculul oului. Perioada ovipozitară durează 30-50 zile, cu întremperi de 3-10 zile, timp în care femelele se hrănesc intens. Femelele formei de iarnă sunt mai puţin prolifice decât cele de vară şi depun în câteva etape de la 400 până la 900 ouă. Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele apar în mod obişnuit în decada a doua sau a treia a lunii aprilie. Apariţia larvelor corespunde fenofazei de răsfirare a inflorescenţelor de păr. Fig. 163. Puricele melifer al Larvele apărute colonizează la început mugurii, apoi părului (Psyllapyllapyri L.): 1 - adult (după Gauptu); 2 - 3 - ouă pe se instalează pe flori şi pe partea inferioară a frun­ scoarţa şi pe frunză; 4 - larvă; 5 - nimfa; zelor din care sug sucul celular, secretând în abun­ 6 - fructe şi frunze de păr atacate (după denţă „ rouă de miere ". Dezvoltarea stadiului larvar Vasiliev şi Livşiţ, completat de autor) durează 24-30 zile, timp în care năpârlesc de 5 ori. Ajunse la completa dezvoltare, larvele după ultima năpârlire se transformă în adulţi. La sfârşitul lunii mai apar adulţii generaţiei a doua care rămân în coroana pomilor până la sfârşitul lunii iulie. Adulţii după 2-3 zile se împerechează, iar după 6-8 zile de hrănire încep să depună ouăle. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor de păr, în jurul nervurilor, în rânduri drepte de câte 2-30 bucăţi sau sunt introduse în ţesuturile frunzei. Prolificitatea femelelor generaţiilor de vară este de 600-1200 ouă. Larvele apărute colonizează frunzele, lăstarii tineri şi fructele. Stadiul larvar durează 22-28 zile. înmulţirea dăunătomlui continuă până în luna octombrie, dezvoltându-se încă 2-3 generaţii. începând cu prima jumătate a lunii august adulţii se retrag pentru ternare. Plante atacate şi mod de dăunare. Puricele melifer al părului estea specie monofagă, atacănumai părul. Atacă atât adulţii cât şi larvele, care colonizează mugurii, frunzele, lăstarii şi fructele tinere pe care le înţeapă şi sug sucul celular. în urma înţepăturilor produse organele atacate stagnează în creştere, lăstarii se curbează, lemnul nu se coace şi peste iarnă degeră, florile şi frunzele se răsucesc, se usucă şi cad, iar fructele se deformează, rămân mici şi au o consistenţă tare. în afară de acesta, organele atacate sunt acoperite cu excrementele zaharoase ale dăunătomlui „ rouă de miere " pe care se dezvoltă diferite ciuperci din genul Capnodium, care produc fiimagină, în urma căruia părţile atacate capătă o culoare brună-negricioasă, fotosinteza este redusă şi are loc căderea prematură a frunzelor. Pomii atacaţi din cauza dejecţiilor păduchilor, pe timp de secetă au un aspect umed uleios. Fmctele atacate sunt cleioase, acoperite cu fumagină, au un aspect neplăcut şi o valoare comercială scăzută. înmulţirea acestui dăunător este frânată de temperaturile scăzute din primăvară, 392

precum şi de activitatea a peste 5 6 specii de duşmani naturali, însă un număr relativ redus de specii entomofagejoacăunrol major în limitarea înmulţirii dăunătorului printre care se numără: Anthocoris nemoralis E, Orius sp., Prionomitus mitratus Dalm., Tetrastichus psyllae Rus. etc. Combatere. Se aplica tratamente chimice la avertizare, în timpul apariţiei larvelor şi depăşirea PED (1000 ouă, ori larve/10 ramuri de 1-2 ani sau 5-10 larve/100 inflorescenţe) prin rotaţie cu unul din produsele: Decis 2,5 EC (0,6 l/ha), BI-58 Nou (0,75-1,0 1/ha), Rimon 10 EC (0,5-0,7 l/ha) etc. Dacă frecvenţa dăunătorilor este ridicată tratamentul se va repeta după 8-10 zile.

8.1.2.3. Păduchii de frunze dăunători ai pomilor fructiferi Se cunosc peste 30 de specii de păduchi de frunze care atacă pomii fructiferi, dintre care 18 specii sunt dăunătoare plantaţiilor pomicole sămânţoase şi 12 specii celor sâmburoase. Printre speciile cu o frecvenţă înaltă şi care prezintă o importanţă majoră se numără: păduchele verde al mărului (Aphispomi Deg.), păduchele cenuşiu al prunului (Hyalopteruspruni Geajfr.), păduchele cenuşiu al frunzelor de măr (Dysaphis devecta Walk.), păduchele verde al persicului (Myzodespersicae Sulz.), păduchele negru al cireşului (Myzus cerasi E) e t c , care uneori apar în populaţii dense şi produc daune considerabile, necesitând măsuri de intervenţie. Păduchele verde al mărului - Aphis pomiDeg. Sin.: Aphis mali E, Doralispomi De Geer. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele verde al mărului este o specie cosmopolită, răspândită în Europa, America de Nord, Asia şi alte regiuni pomicole de pe glob. Descriere. Femela apteră are corpul piriform de 1,5-2 mm lungime de culoare verde sau verde-gălbuie, cu capul galben sau brun. Antenele sunt mai scurte decât corpul, formate din 6 articule galbene la bază şi fumurii la vârf, cu articulul al 3 -lea mai lung decât al 4-lea. Ochii şi corniculele sunt negre, iar coada brună, reprezentând aproximativ 1/2 din lungimea corniculelor. Picioarele sunt verzi, în afară de vârful femurelor, tibiile şi tarsele care sunt negre. Femela aripată are corpul de 1,8-2,5 mm lungime de culoare verde, iar capul, mezotoracele, metatoracele, corniculele, segmentul anal, tarsele, baza tibiilor şi a femurelor sunt negre sau fumurii. Antenele sunt mai scurte decât corpul, negre, în afară de articulele 3 şi 4 care sunt galbene. Al 3-lea articul antenal este prevăzut cu 6-10 senzorii, iar al 4-lea cu 2-4 senzorii. Ochii sunt de culoare roşie (fig. 164). Oul este eliptic, de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verde, apoi devine negru strălucitor. Larva este asemănătoare cu adulţii, apteră sau cu aripile incomplet dezvoltate. Biologie şi ecologie. Păduchele verde al mărului este o specie nemigratoare, se înmulţeşte în tot timpul anului pe diferite specii pomicole sămânţoase din fămiiiaRosaceae, ca mărul, părul, mai rar gutuiul, păducelul, scoruşul etc. Iernează în stadiul de ou izolat 393

sau în mici grupe pe ramurile subţiri, de obicei, la baza mugurilor. Primăvara devreme în fenofaza de dezmugurire a mugurilor de rod încep să apară larvele, iar apariţia în masă are loc la 4-6 zile după apariţia primelor larve. Larvele apărute coloniz­ ează vârful mugurilor, iar mai târziu primele frunzuliţe, hrărtindu-se cu seva acestora. După o scurtă perioadă de hrănire larvele se transformă în femele aptere (fundatrixul), care se înmulţeşte pe cale partenogenetică vivipară dând naştere la 40-120 larve, care după 10-15 zile de hrănire se transformăm femele aptere (fundatrigene) care continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivpară până în toamnă, dând naştere la 10-12 Fig. 164. Păduchele verde al generaţii. Spre sfârşitul lunii mai în coloniile de mărului (Aphispomi Deg.): păduchi odată cu femelele aptere apar şi femele 1 - femelă aripată; 2 - femelă apteră; aripate care migrează pe alţi pomi sau în alte 3 - lăstar de măr atacat; 4 - ouă hibernante plantaţii de măr, unde continuă să se înmulţească (după Şapoşnikov) tot partenogenetic vivipar, dând naştere la noi generaţii. O densitate mai mare a păduchilor se înregistrează în perioada mai-iulie şi corespunde creşterii intensive a lăstarilor. Temperaturile medii ale aerului de 18-24 °C şi precipitaţiile reduse din această perioadă favorizează înmulţirea în masă a păduchilor. în a douajumătate a verii, ritmul dezvoltării se încetineşte ca urmare a reducerii sevei din lăstari şi frunze, precum şi activităţii numeroaselor specii de prădători şi paraziţi. în toamnă, la sfârşitul lunii august-septembrie în coloriiile păduchelui, alături de femelele aptere şi aripate apar şi femele arvpaiQ-sexupare, care dau naştere la formele sexuate aptere (masculi şi femele). După copulaţie femela depune 1 -5 ouă de culoare verde, care după 3-4 zile devin negre strălucitoare. Odată cu depunerea ouălor, femela secretă o substanţă cleioasă, cu ajutorul căruia ouăle sunt lipite de ramurile pomilor. Aceste ouă rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al mărului atacă diferite specii pomicole seminţoase, producând pagube mai mari în plantaţiile de măr şi păr, mai rar în cele de gutui. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă, care colonizează mugurii în primăvară apoi partea inferioară a frunzelor tinere şi vârfurile lăstarilor pe care formează colonii masive. în urma mţepărurilor şi sugerii sucului celular frunzele se răsucesc, se îngălbenesc şi cad prematur, iar lăstarii au o creştere slabă se deformează, nu se lignifică şi suferă din cauza acţiunii temperaturilor scăzute din timpul iernii. In timpul hrăniţii păduchii acoperă organele atacate cu excremente zaharoase „ roua de miere " pe care se dezvoltă cuiperca-furnigenă (Capnodium salicinum Mont), acoperindu-lecuo substanfăneagră, asemănătoare funiginei, care împiedică asimilaţia normală a plantei. La atacuri puternice pomii au un aspect înnegrit, fructele nu se dezvoltă normal şi rămân mici, nu se mai formează muguri de rod pentru anul următor. Pagube mai mari se înregistrează la pom ii tineri şi în pepinierele pomicole. înmulţirea acestui afid în mare parte este frânată de activitatea numeroaselor specii 394

entomofage ca Adalia bipunctata L., Stethoruspunctillum W., Chrysopa sp., Coccinella 7-punctata L., Exochomus quadripustulatus L., Syrphus corollae Fabr., S. vitripennis Meig. etc. Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică tratamente chimice în funcţie de gradul de infestare a plantaţiilor. La infestări puternice se aplică măsuri de combatere în perioada repausului vegetativ şi în timpul perioadei de vegetaţie, iar la infestări slabe numai în timpul vegetaţiei. în plantaţiile puternic infestate (25 ouă/lm. liniar de ramuri de 1-3 ani) pentru distrugerea ouălor hibernante, în perioada repausului vegetativ, odată în 3 ani, toamna imediat după căderea frunzelor sau în primăvară până la umflarea şi desfacerea mugurilor, la temperaturi nu mai ridicate de 20 °C şi nu mai reduse de 4 °C, se aplică stropirea pomilor cu DNOC 40 PS (15 kg/ha) în plantaţiile de măr, păr etc. în timpul vegetaţiei, din primăvară devreme la apariţia primelor colonii de păduchi şi depăşirea PED (5 colonii de păduchi/100 lăstari) înainte de răsucirea frunzelor se recomandă aplicarea tratamentelor chimice sub formă de stropire a plantelor prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Sumithion 50 EC (2,0-3,0 l/ha), BI-58 Nou (0,75-1,0 l/ha), Bastar 40 EC (1,5 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5-1,0 l/ha), Pilarking 20 EC (0,3-0,35 l/ha), Confidor200 SL(0,3 l/ha), Pirimor25WG (0,75 kg/ha), Pyrinex 480 EC (2,0-2,5 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha), Phenomen 530 EC (1,0 l/ha), Demethoate 40 EC (1,25 l/ha), Aktara25 WG (0,06-0,1 kg/ha), Pilaralfa 100 EC (0,3 l/ha), Pilarmax 400 EC (1,5 l/ha), Pyrinex 250 ME (3,5 l/ha), Şarpei ME (0,32 l/ha) etc. Se vor stropi mai ales părţile inferioare ale frunzelor unde se găsesc coloniile de păduchi. La invazii mari tratamentele se vor repeta la intervale de 8-10 zile. Păduchele galicol al frunzelor de măr - Dysaphis devecta Walk Sin.: Aphis devecta Walk., Dentatus communis Mordv., D. longipilosus Mordv., Lezabura communis Mordv., Sappaphis devecta H.R.I. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele galicol al frunzelor de măr este răspândit în multe ţări din Europa (Olanda, Germania, Anglia, Franţa, Polonia, România, Ucraina, Moldova). Descriere. Femela apteră are corpul globulos, oval, de 1,7-2,0 mm lungime, de culoare de la cenuşiu-închis până la verde, acoperit cu secreţie ceroasă albă. Capul, antenele, picioarele, corniculele, coada şi dungile transversale de pe partea dorsală a abdomenului sunt negre. Antenele sunt formate din 5 articule. Coada este oval-alungită, cu 5 perişori. Femela aripată are corpul oval-alungit de 1,5-2,0 mm lungime de culoare brună, acoperit cu o pulbere cenuşie (fig. 165). Oul este oval-alungit de 0,5-0,6 mm lungime, de culoare neagră-strălucitoare. Larva este asemănătoare cu femela apteră. Biologie şi ecologie. Păduchele galicol al frunzelor de măr are două forme: nemigratoare şi migratoare. Forma nemigratoare se înmulţeşte în tot timpul anului numai pe măr şi are 3-4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou pe sub scoarţa exfoliată a ramurilor de schelet în primăvară, la sfârşitul lunii mame-începutul lunii aprilie, încep să apară 395

larvele. Eclozarea lor, coincide fenologic cu fenofaza de dezmugurire a mărului. Larvele apărute migrează pe frunze, unde se hrănesc "^^^Iffi^^V^ sugând seva din ţesuturi. După o scurtă lT/ perioadă de hrănire de obicei la sfârşitul înfloririi mărului, larvele ajung la maturitate şi se transformă în femele aptere fundatrix sau fondatoare (matcă), care se înmulţesc partenogenetic vivipar, dând naştere la 5070 larve. Acestea colonizează frunzele şi se hrănesc cu sucul celular. După 8-13 zile de hrănire, larvele se transformă în femele Fig. 165. Păduchele cenuşiu al frunzelor de aptere, care continuă să se înmulţească tot măr (Dysaphis devecta Walk.): pe cale partenogonetică vivipară, dând 1 - femela fundatrix; 2 - femela aripată fundanaştere la câteva generaţii. La mijlocul sau trigenă; 3 - femela apteră fundatrigenă; 4 - frunze sfârşitullurruiumem^ de măr atacate (după Vasiliev şi Livşiţ) femele sexupare, care dau naştere la forma sexuată (masculi şi femele),care după împerechere depun oul de iarnăpe sub scoarţa exfoliată Forma migratoare se dezvoltă pe măr, plantă-gazdă primară numai în primăvară, dând naştere pe cale partenogenetic vivipar la câteva generaţii. Spre sfârşitul lunii mai, în coloniile de păduchi apar femelele aripate care părăsesc mărul şi migrează pe plantagazdă secundare (măcriş, ştevie ş.a.) unde dau naştere partenogenetic vivipar la mai multe generaţii de virginogene nearipate. In cursul lunilor septembrie-octombrie, în coloniile de păduchi apar femele aripate sexupare, care retromigreazăpe măr, unde dau naştere la forma sexuată (mascul şi femele), care după împerechere depun oul de iarnă. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele galicol al frunzelor de măr atacă mărul. Atacuri mai mari produce forma nemigratoare, care se manifestă de obicei în vetre şi numai în cazuri excepţionale pot fi atacate suprafeţe mai mari. Pagube mai mari se înregistrează în anii cu primăveri călduroase şi secetoase, mai ales în prima perioadă de creştere intensivă a lăstarilor (luna mai). Adulţii şi larvele colonizează îndeosebi frunzele, sugând seva din ţesuturi. în urma atacului, frunzele se răsucesc în interior, se îngroaşă, luând aspectul unor gale de culoare roşie, uneori rozovie. Cu timpul frunzele atacate se usucă şi cad, ceea ce are repercusiuni asupra producţiei. In anii de invazii sunt atacate şi fructele, pe care în urma înţepăturilor se formează pete roşii, reducând valoarea comercială a lor. Combatere. Combaterea acestui afid se efectuează pe cale chimica în vetere in faza bobocilor roz, la apariţia larvelor, până la deformarea frunzelor şi formarea galelor roşii - vişinii. In livezile puternic infestate se vor aplica tratamente chimice cu aceleaşi produse ca şi la păduchele verde al mărului (Aphispomi Ded.). Pentru o eficacitate mai înaltă se va insista, ca tratamentul sa se efectueze astfel ca soluţia sa fie pulverizată în special pe partea inferioară a frunzelor unde se găsesc păduchii. La infestări puternice tratamentul se poate repeta la interval de 8-10 zile. 396

Păduchele cenuşiu al prunului - Hyalopteruspruni Geoffr. Sin.: Aphis pruni Scop., Hyalopterus arundinis F., Ord. Homoptera, ¥axn.Aphididae Răspândire. Păduchele cenuşiu al prunului este răspândit în Europa, Asia, America, Africa de Nord, Australia. Descriere. Femela apteră are corpul alungit, de 2,0-2,5 mm lungime de culoare verde-gălbuie, acoperit cu o secreţie ceroasă cenuşie. Antenele sunt mai lungi decât jumătatea corpului, galbene-verzui, în afară de articulele bazale şi de la vârf care sunt mai închise. Corniculele sunt negre, scurte, de 0,12-0,30 mm lungime, uşor curbate şi mai dilatate spre vârf. Coada este conică, mai lungă decât corniculele, prevăzută cu câte 2 peri laterali şi unul terminal. Femela aripată are corpul de 2,0-2,2 mm lungime, deosebindu-se de cea apteră prin culoarea capului şi lobilor toracici care sunt bruninegricioşi, prin pronotul cafeniu şi prin abdomen verde-palid. Corpul este acoperit cu o secreţie ceroasă, albă-cenuşie. Antenele sunt mai scurte decât corpul, brune-negricioase, în afară de articulele 2,3 şi 4 care sunt brune-verzui. Articulul al 3-lea antenal este mai lung decât cel terminal şi prevăzut cu 32-34 de senzorii, iar al 4-lea cu 4-8 senzorii. Corniculele şi coada au aceeaşi formă şi culoare ca şi la forma apteră. Oul este eliptic de 0,5 mm lungime, la depunere de culoare verde, apoi devine negru strălucitor. Larva este asemănătoare cu adulţii, apteră sau cu aripile mdimentare. Biologie şi ecologie. Păduchele cenuşiu al prunului are până la 10 generaţii pe an. Este o specie migratoare. Planta gazdă-primară este prunul şi alte specii ale genului Prunus, iar ca plante-gazde secundare sunt diferite graminee din genurile Phragmites, Calamagrostis, Agrostis ş. a. ca trestia (stuful - Phragmites communis Trin.) etc. Iernează în stadiul de ou pe scoarţa ramurilor (mai frecvent pe ramurile anuale) şi tulpinilor de prun sau alte specii ale genului Prunus (porumbar, corcoduş ş. a.). In primăvară, în fenofaza de dezmugurire a prunului, când temperatura medie a aerului ajunge la 8 °C din ouăle hibernante apar larvele. După o scurtă perioadă de hrănire se transformă în femele aptere (fundatrixul), care dau naştere pe cale partenogenetică vivipară la 20-40 de larve. Acestea după 8-12 zile de lirănire se transformă în femele aptere fundatrigene, care continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară până în prima jumătate a lumi iulie, dând naştere la 3-5 generării de fundatrigene aptere. Ca regulă, în prima sau a doua decadă a lumi iunie, în coloniile de păduchi, printre femelele nearipate, apar şi femele aripate. Acestea migrează pe plantele-gazdă secundare, unde continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară în tot cursul perioadei de vegetaţie, dând naştere la mai multe generaţii de virginogene nearipate şi aripate, formând colonii masive, în toamnă, spre sfârşitul lumi septembrie-octombrie, în coloniile păduchelui de pe plantelegazdă secundare apar femelele aripate sexupare care se reîntorc pe prun sau alte sâmburoase, unde dau naştere la forma sexuată, (masculi şi femele). După împerechere, femela amfigonă depune 1-5 ouă pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele cenuşiu al prunului atacă în primul rând prunul dar se întâlneşte frecvent şi pe piersic, cais şi uneori pe migdal. Atacă atât ca 397

adult cât şi ca larvă. Păduchii se localizează mai mult pe treimea superioară a lăstarilor şi pe partea inferioară a frunzelor. In urma atacului lăstarii nu se mai dezvoltă normal, rămân piperniciţi, vârful lăstarilor se deformează şi lemnul nu se coace. La pomii puternici in­ festaţi, 30-70% din lungimea lăstarilor se usucă, frunzele atacate devin clorotice, însă nu se răsucesc ca la atacul altor specii de afide, ci numai se încovoaie uşor sub greutatea indi­ vizilor. Frunzele nu mai asimilează normal, se usucă şi cad. Uneori, păduchele atacă şi pedunculii fructelor abia formate, producând căderea lor. Organele atacate sunt inundate de „ roua de miere" eliminată de insecte, pe care se instalează fumagina, care la rândul său împiedică asimilaţia. Ca urmare a atacului, pomii dau producţii scăzute şi de o valoare comercială redusă Pagube mari produce în plantaţiile de pomi tineri şi îndeosebi în pepinierile pomicole. Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse de activitatea la o serie de specii de entomofagi ca şi la alte specii de afide. Combatere. Se recomanda tratamente chimice în anii de invazii, la o frecvenţă a lăstarilor infestaţi cu colonii de 5%, aplicate prin rotaţie în perioada de vegetaţie, la apariţia primelor colonii de păduchi, cu unul din următoarele produse: Sumithion 50 EC (1,5-2,4 l/ha), BI-58 Nou (0,75-1,0 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-2,5 l/ha), Confidor 200 SL (0,3 l/ha) etc. Tratamentele se execută mai ales pe partea inferioară a frunzelor, unde se localizează păduchii, iar la atacuri puternice se repeta după 8-10 zile. Păduchele negru al cireşului - Myzus ceraşi F. Sin.: Aphis cerasi E, Myzus aparines Kalt., Myzoides ceraşi F. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele negru al cireşului este răspândit în multe ţări din Europa, Asia, Africa şi America. Descriere. Femela apteră are corpul rotund, globulos de 2,0-2,4 mm lungime, de culoare neagră, lucioasă, cu reflexe brune. Ochii sunt negri. Antenele sunt formate din 6 articule, mai scurte decât corpul, de culoare neagră, afară de articulul 3 şi 4 care sunt gălbui. Rostrul ajunge în lungime până la coxele picioarelor mediane. Femurele şi tibiile sunt gălbui. Corniculele sunt bine dezvoltate, lungi, subţiri, cilindrice, puţin îngustate la extremităţi de culoare neagră. Coada este scurtă, conică, neagră şi mai scurtă decât corniculele. Femela aripată are corpul alungit de 1,7-2,4 mm lungime, de culoare brunăneagră, strălucitoare cu ochii bruni şi aripi bine dezvoltate. Antenele sunt formate din 6 articule, negre în afară de baza articulului al 3-lea care este gălbuie şi prevăzut cu 14-20 senzorii. Picioarele sunt negre, iar baza femurelor şi tibiilor sunt galbene-brune. Corniculele în lungime sunt egale cu articulul al 4-lea antenal. Coada este neagră, scurtă, având aceeaşi lungime ca şi primul articul tarsal. Oul este oval-alungit, de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare negm-lucios. Larva este asemănătoare cu adulţii, apteră sau cu aripile incomplet dezvoltate. Biologie şi ecologie. Păduchele negru al cireşului are 10-14 generaţii pe an. Este o specie migratoare. Planta-gazdă primară este cireşul şi vişinul, iar ca plante-gazde secundare sunt diferite specii de ierburi din genurile Gallium (drăgaica galbenă), Asperula, Euphrasia, Cardamine, Lepidium, Veronica etc. Iernează în stadiul de ou pe scoarţa 398

ramurilor anuale de cireş şi vişin, la baza mugurilor sau pe solzii lor. în primăvară, în a doua jumătate a lunii aprilie, în perioada desfacerii mugurilor apar larvele, care după o scurtă perioadă de lirănire se transformă în femele aptere (fundatrixul), care se înmulţesc pe cale partenogenetică vivipară pană în prima decadă a lumi iulie, dând naştere la 3-5 generaţiifundatrigene aptere, care colonizează frunzele şi vârful lăstarilor. La sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, în coloniile de păduchi apar femelele aripate, care spre sfârşitul lunii iunie migrează pe plantele-gazdă secundare. Aici continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară în toată perioada de vegetaţie, dând naştere lamaimulte generaţii virginogene aptere şi aripate. Spre toamnă în cursul lunilor august - septembrie apar femelele aripate - sexupare, care retromigreazăpe cireş şi vişin. Pe aceste plante dau naştere la forma sexuală (masculi şi femele), care după împerechere femela depune 1 -5 ouă, apoi iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al cireşului atacă cireşul şi vişinul. Atacă adulţii şi larvele care colonizează frunzele şi vârful lăstarilor. La invazii puternice frunzele sau chiar florile şi fructele pot fi acoperite complet de colonii de păduchi, în urma mţepăturilor şi sugerii sevei, frunzele de cireş se răsucesc (la vişin nu se produce răsucirea frunzelor), se ofilesc, se brunifică şi se usucă, luând forma unor buchete, iar lăstarii se curbează şi stagnează în creştere. Cele mai mari pagube produce în plantaţiile de pomi tineri şi în pepinierele pomicole. La atacuri mari în plantaţiile de rod creşterea lăstarilor stagnează, iar fructificaţia este diminuată înmulţirea acestui afid adesea este limitată de activitatea aceleaşi specii entomofage ca şi la alte specii de afide. Combaterea. Se aplică tratamente chimice la apariţia primelor colonii de păduchi cu Karate Zeon 5 CS (0,4 l/ha), Sumithion 50 CE (1,5-2,4 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-2,5 l/ha) etc.

8.1.2.4. Păduchii rădăcinilor sau păduchii lânoşi dăunători ai pomilor fructiferi Această importantă familie de păduchi cuprinde mai multe specii, însă numai una este menţionată ca foarte dăunătoare pomilor fructiferi: păduchele lânos (Eriosoma lanigerum Hausm.). Păduchele lânos sau păduchele de sânge - Eriosoma lanigerum Hausm. Sin.: Aphis lanigera H., Eriosoma mali Leach., Schizoneura lanigera Horst. Ord. Homoptera, Fam. Pemphigidae (Eriosomatidae, Schizoneuridae) Răspândire. Păduchele lânos este originar din America de Nord, de unde în anul 1787 a pătruns cu material săditor pomicol în Europa (Anglia), de unde s-a răspândit în alte ţări din Europa şi Asia. Descriere. Femela apteră are corpul oval-globulos, de 1,8-2,5 mm lungime, de culoare roşie-brună, acoperit cu o secreţie ceroasă, abundentă, care formează un înveliş filamentos de culoare albă, în partea posterioară a corpului, de unde şi denumirea po­ pulară de „păduche lânos ". Lungimea filamentelor ceroase ajunge până la 3-4 mm. 399

Fig. 166. Păduchele lânos (Eriosoma lanigerum Hausm.): 1 - femelă; 2-3 - ramură şi rădăcină de măr atacate (după Săvescu)

Antenele sunt scurte, formate din 6 articule, având aproape 1/4 din lungimea corpului. Vârful rostrului ajunge până la coxele posterioare. Corniculele sunt reduse şi pre­ văzute pe părţile laterale cu câte 10-12 perişori. Segmentul anal este rotunjit. Fiind strivit din corpul insectei se scurge un lichid roşu ca sângele, de unde şi denumirea de „păduche de sânge ". Femela aripată are corpul oval-alungit, de 1,8-2,3 mm lungime de culoare brună-închisă. Antenele sunt formate din 6 articule, mai lung decât la forma apteră, al treilea articul este de 1,5 ori mai lung decât 4,5,6 luate împreună şi prevăzute cu 16-20 senzorii inelare. Are 2 perechi de aripi transparente mai lungi decât corpul şi cu nervura mediană împărţită o singură dată (fig. 166).

Oul de iarnă este oval, de culoare neagră-lucioasă. Larva are corpul alungit de culoare castanie. Biologie şi ecologie. Păduchele lânos în ţara de origine (America de Nord) are un ciclu complet, unde are ca plantă-gazdă primară ulmul american, iar ca plantă-gazdă secundară mărul. în condiţiile climatice din Europa evoluţia acestui afid este incompletă şi are loc numai pe măr şi numai în cazuri foarte rare pe păr, gutui, ulm şi măceş, înmulţinduse în tot cursul anului numai pe cale partenogenetică vivipară. Păduchele lânos în Europa are până la 12 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta I şi Il-a, mai rar ca femelă apteră în sol, pe rădăcini şi colet, precum şi pe rănile şi crăpăturile scoarţei ramurilor şi tulpinilor. Insă în anii cu ierni grele, la temperaturi reduse sub - 20 °C larvele hibernante de pe părţile aeriene ale pomilor pier. In pri­ măvară odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor, la o temperatură medie a aemlui de 5-6 °C larvele hibernante îşi reiau activitatea de hrănire, sugând sucul celular din ţesuturi. Larvele hibernante de pe rădăcini după o perioadă scurtă de hrănire, în mod obişnuit înaintea înfloririi pomilor, la o temperatură de 14-15 °C părăsesc rădăcinile, migrând în coroana pomilor şi colonizează tulpinile, lăstarii şi ramurile de măr, unde continuă să se hrănească, înţepând şi sugând sucul celular din ţesuturi, acoperindu-le treptat cu o secreţie ceroasă filamentoasă. După 20-25 zile de hrănire larvele hibernante se transformă în femele aptere fundatrixul, care se înmulţesc pe cale partenogenetică vivipară dând naştere până la 150-200 larve. Prolificitatea femelelor din a doua şi din următoarele generaţii este mai redusă şi constituie 30-50 larve. Larvele apărute sunt foarte mobile, deplasându-se la distanţe destul de mari. în perioada apariţiei în masă a larvelor, acestea se răspândesc de la un pom la altul cu ajutorul curenţilor de aer. 400

După o perioadă de hrănire de 10-15 zile, larvele se transformă în femele aptere fundatrigene care continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară, dând naştere la noi generaţii de păduchi. în a doua jumătate a lunii iunie sau în prima jumătate a lunii iulie, în coloniile păduchelui odată cu femelele aptere fundatrigene apar şi femele aripate, care zboară pe alţi pomi, unde dau naştere pe cale partenogenetică vivipară la noi generaţii de femele aptere şi aripate, continuând astfel să se înmulţească până în toamnă. începând din luna iulie o parte din larve părăsesc coroana pomilor şi migrează în sol la o adâncime de până la 30 cm, unde continuă să se hrănească şi dau naştere la forme radicicole. Migrarea în masă a larvelor pe rădăcini pentru iernat are loc în luna octombrie. In a doua jumătate a lumi august în coloniile de păduchi apar şi femele aripatesexupare, care, în ţara lui de origine (America de Nord), migrează pe ulmul american, unde dă naştere la masculi şi femele care după împerechere masculii pier, iar femelele depun câte un ou de iarnă în crăpăturile scoarţei ramurilor şi tdpinilor. în condiţiile climatice din Europa femelele aripate-sexupare rămân pe măr, unde dau naştere la forma sexupară (masculi şi femele) care după copulaţie depun ouăle de iarnă, însă larvele defundatrix care apar în primăvară nu se pot hrăni cu seva mărului şi pier înainte de a se reproduce. Ca urmare în Europa transmiterea dăunătorului de la un an la altul se face numai prin larvele hibernante. Dezvoltarea unei generaţii în primăvară durează 15-25 zile, iar în vară 10-15 zile. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele lânos atacă îndeosebi mărul, mai rar părul, gutuiul şi alte specii de pomi. Atacă adulţii şi larvele care se localizează în colonii masive pe tulpini, ramuri, lăstari şi pe rădăcini în apropierea coletului, uneori şi pe pedunculul fructelor. In urma înţepării şi sugerii sevei ţesuturile se hipertrofiază şi apar umflături, care treptat se măresc şi iau forma de tumori sau nodozităţi, care pe ramuri ajung uneori de mărimea unei nuci. Cu timpul aceste umflături crapă, formând răni adânci, cu marginile neregulate, căpătând aspectul rănilor de cancer deschis, care sunt acoperite cu un strat de puf alb (filamentele ceroase albe cu care este acoperit corpul femelelor), datorită cărui fapt organele atacate pot fi observate cu uşurinţă de la distanţă. In urma atacului circulaţia sevei este stingenită din care cauză se produce un dezechihbm în vegetaţia pomului care se dezvoltă anormal şi dau producţii reduse. în afară de aceasta pe rănile create se instalează unii agenţi patogeni, ce provoacă putrezirea organelor atacate. La atacuri puternice şi repetate pomii se usucă treptat. hmiultirea acestui afid este limitată de activitatea numeroşilor duşmani naturali, care se dezvoltă pe seama păduchelui, distmgândpânăla90-100% din populaţiile lui. Printre speciile prădătoare mai răspândite se remarcă: Exochomus sp., Adonia sp., Adalia sp., Epistropha sp., Chrysopa sp., Coccinella sp., iar ca paraziţi Aphelinus mali Hald., care limitează în mare măsură înmulţirea dăunătomlui, precum şi afidiidele Lipolexis gracilis Forst., Areopraon lepelleyi Water. ş. a. Combatere. Ca măsuri preventive se recomandă: tăierea şi arderea ramurilor şi lăstarilor atacaţi; folosirea de material săditor sănătos; cultivarea soiurilor rezistente la atacul păduchelui. Ca măsuri biologice - utilizarea viespii monofage Aphelinus mali Hald., specie originară din America de Nord, care a fost introdusă în Europa în anul 1920, unde s-a

401

aclimatizat şi limitează până la 80-100% din populaţia păduchelui, ne mai fiind nevoie de folosirea altor mijloace de combatere. Combaterea pe cale chimică se aplică rar, deoarece tratamentele chimice efectuate pentru combaterea dăunătorilor principali ai pomilor (acarieni, păduchi de frunze, gărgăriţe, viermele merelor etc.) ţin sub control şi populaţiile acestui dăunător. In cazul unor atacuri puternice, când densitatea numerică a afidului depăşeşte PED (10-12 colonii ale afidului la 100 ramuri tinere) în cursul perioadei de vegetaţie se pot efectua tratamente chimice speciale, aplicate prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Bastar 40 EC (1,5 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5-1,0 l/ha), Demethoate 40 EC (1,25 l/ha), Sumithion 50 EC (2,0-3,0 l/ha), Confidor 200 SL (0,3 l/ha), BI-58 Nou (0,75-1,0 l/ha), Pilaralfa 100 EC (0,3 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha), Pilarmax 400 EC (1,5 l/ha), Aktara 25 WG (0,06-0,1 kg/ha), Pyrinex 250 ME (3,5 l/ha), Pyrinex 480 EC (2,0-2,5 l/ha), Şarpei ME (0,32 l/ha), Phenomen 530 EC (1,0 l/ha) etc. în cazul când frecvenţa dăunătorilor este ridicată, tratamentul se repetă după 8-10 zile.

8.1.2.5 Păduchii ţestoşi dăunători ai pomilor fructiferi Plantaţiile de pomi fructiferi sunt adesea atacate de multe specii de păduchi ţestoşi, printre care se remarcă: păduchele din San Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst), păduchele ţestos al mărului sau păduchele ţestos stridie (Quadraspidiotus ostreaeformis Curt.), păduchele ţestos al părului (Epidiaspis leperii Sigm), păduchele virgulă al pomilor (Lepidosaphis ulmi L.), păduchele ţestos al prunului (Parthenolecanium corni Bouche.), păduchele negru al prunului sau păduchele ţestos al piersicului (Sphaerolecanium prunastri Fonsc.) etc. Dintre speciile menţionate, prmră^ândirea şi posibilitatea înmulţirii în masă, a căror populaţii adesea depăşesc PED şi care periclitează dezvoltarea pomilor şi obţinerea producţiilor sporite şi de calitate superioară se numără: păduchele din San Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst.), păduchele ţestos al părului (Epidiaspis leperii Sign.) şi păduchele ţestos al prunului (Parthenolecanium corni Bouche.) etc. Păduchele din San Jose - Quadraspidiotus perniciosus Comst. Sin.: Aspidiotusperniciosus Comst., Diaspidiotusperniciosus Comst. Ord. Homoptera, Fam. Diaspididae Răspândire. Păduchele din San Jose este originar din China de Nord şi Coreea, de unde s-a răspândit prin comerţul de plante şi fructe în toate ţările cultivatoare de pomi şi arbuşti fructiferi. Pentru prima dată a fost semnalat ca dăunător periculos în anul 1870 în America de Nord, în districtul St. Clara din California în plantaţiile de măr şi păr din valea San Jose, de unde şi denumirea populară „păduchele din San Jose ", dar a fost descris numai în anul 1880 de entomologul Comstock, care ia dat denumirea specifică Aspidiotus perniciosus, ceea ce înseamnă „păduchele distrugător ". In Europa a fost semnalat pentru prima dată în anul 1928 într-o pepinieră din jurul oraşului Seghedin din Ungaria pe materialul săditor pomicol adus din America de Nord, de unde s-a răspândit şi în alte ţări europene. hi Moldova pentru prima dată a fost semnalat în anul 1940 în satul Gura Căinarului, 402

raionul Floreşti, iar mai târziu a fost depistat în majoritatea raioanelor, devenind unul dintre cei mai importanţi dăunători de carantină a pomilor şi arbuştilor fructiferi. Pe glob, păduchele din San Jose este răspândit în Europa, America de Nord, Africa, Australia. Descriere. Adulţii prezintă un dimorfism sexual accentuat. Femela are corpul cordiform de 0,8-1,3 mm lungime şi de 0,8-1,1 mm lăţime de culoare galbenă sau galbenăportocalie acoperit cu un scut oval-circular, slab bombat, de 1,6-2,3 mm în diametru, de culoare brună-cenuşie, cu o pată galbenă-portocalie la mijloc, care se datoreşte exuviilor larvare. Scutul este fixat cu marginile de organele pomilor, însă nu este unit cu corpul insectei. Femela este imobilă, are antene mdimentare, prevăzute cu câte un spin, lipsită de ochi, picioare şi aripi. Aparatul bucal este bine dezvoltat, reprezentat printr-un rostru subţire şi lung de 1,6-1,8 mm, aproape de două ori mai lung decât corpul. Pigidiul este triunghiular, pe margini cu o ornamentaţie caracteristică: două perechi de palete (mediane şi laterale), iar de o parte şi de alta a paletelor laterale cu câte trei piepteni laţi, scurţi şi dinţaţi la vârf. Pe partea dorsală a pigidiului prezintă 3 grupe de glande tubulare, lungi şi subţiri, care secretă mătasea necesară pentru confecţionarea scutului. Masculul este mai mic, are corpul alungit de 0,8-0,9 mm lungime, de culoare galbenă-portocahe, acoperit cu un scut alungit de 1,2-1,5 mm lungime, de culoare brună-cenuşie şi cu exuvia larvară excentrică. Spre deosebire de femelă, masculul are ochi, antene păroase, formate din 10 articule, picioare bine dezvoltate, o pereche de aripi membranoase, străbătute de o singură nervură bifidă şi un aparat bucal mdimentar(fig. 167). Larva primară (de vârsta I-a) este de formă ovală, la ecloziune de 0,20-0,26 mm lungime, de culoare galbenă-portocahe, cu ochi, antene, aparat bucal bine dezvoltate, picioare şi două sete anale lungi, hi primele 24-48 ore de la apariţie este mobilă, de unde şi denumirea de „ larvă migratoare ". După fixare pe organele pomilor, apendicele corpului se atrofiază, în afară de aparatul bucal, devine apodă şi secretă fire mătăsoase ceroase din care îşi confecţionează scutul, care la început este albicios, apoi devine cenuşiu cu un inel mai deschis la mijloc. Larva secundară (de vârsta a Ii-a) este asemănătoare cu femela. Fig. 167. Păduchele din San Jose Biologie şi ecologie. Păduchele din (Quadraspidiotus perniciosus Comst.): San Jose are 2-3 generaţii pe an. Iernează 1 - scutul femelei; 2 - scutul masculului; 3 - corpul în stadiul de larvă de vârsta I sub un scut femelei; 4 - larvă (prima vârstă) migratoare; dens de culoare neagră pe scoarţa Mpinilor 5 - mascul; 6 - colonii de păduchi pe scoarţă, şi ramurilor de pomi. Spre deosebire de frunză şi fruct de măr (după Pospelov ş. a.) 403

larvele generaţiilor de vară, corpul larvelor hibernante este acoperit cu scuturi mai mari, mai compacte şi mai intens colorate, de aceea pot suporta temperaturi foarte reduse. Primăvara devreme când temperatura aemlui ajunge la 8-10°C, odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor, larvele hibernante îşi reiau activitatea de hrănire, sugând seva din ţesuturi. După o scurtă perioadă de hrănire, de regulă la sfârşitul lunii martie, sau în prima decada a lunii aprilie, larvele năpârlesc şi se transformă în larve secundare (de vârsta a Ii-a). Perioada primei năpârliri durează aproape o lună şi de obicei se termină în timpul înfloririi mărului. După năpârlire începe diferenţierea larvelor în femele şi masculi. Larvelefemele continuă să se dezvolte, devin cordiforme, se hrănesc 18-22 zile, iar spre sfârşitul lunii aprilie sau în prima decadă a lunii mai năpârlesc şi se transformă în femele. Larvelemascule se alungesc şi după 8-10 zile năpârlesc şi se transformă în prenimfă, apoi în nimfă, care după 10-12 zile năpârlesc din nou şi se transformă în masculi, ce apar odată cu femelele. Prezenţa masculilor în livadă se face evidentă într-o perioadă de 8-12 zile. Acestea trăiesc 4-10 zile, timp în care are loc împerecherea. Femelele fecundate, după 24-38 zile de la împerechere, de regulă, pe la sfârşitul lunii mai sau în prima decadă a lunii iunie încep să depună larve. Apariţia larvelor este eşalonată şi durează 40-60 zile, de la începutul lunii iunie până la sfârşitul lunii iulie, timp în care o femelă depune 75-450 larve, în medie câte 8-10 larve pe zi, însă maj oritatea larvelor apar în primele trei săptămâni. Larvele apărute sunt mobile timp de câteva ore sau o zi, iar în unii ani cu condiţii favorabile până la 2 zile, deplasându-se în acest timp pe diferite organe ale pomilor în căutarea locului pentru fixare şi hrănire, parcurgând distanţe de la câţiva centimetri până la 0,5 m. In perioada migraţiei larvele pot fi luate de vânt, păsări, insecte etc. şi transportate la distanţe mari, infestând alte plantaţii. Găsind un loc potrivit, larvele se fixează pe lăstari, ramuri, trunchiuri, frunze, fructe (mai ales în cavitatea calicială şi pedunculară), introduc rostrul în ţesuturi şi se hrănesc cu seva plantelor. După fixare în timpul hrănirii larvele încep să-şi formeze scutul protector al corpului pe care îl confecţionează din fire de mătase şi ceară ce le apără de îngheţ, secetă, ploi şi prădători. în primele 1 -2 zile învelişul protector este alb-gălbui, cu aspect lânos, însă după 4-6 zile se formează scutul, care este cenuşiu-gălbui, iar după alte 6-8 zile devine cenuşiu sau brun-cenuşiu cu un inel mai deschis la mijloc. Timp de două-trei săptămâni scutul larvar este mai puţin dens, astfel încât poate fi străbătut cu uşurinţa de diferite substanţe chimice, apoi devine dens şi se impregnează cu ceară devenind mult mai rezistent. O parte (până la 3 0%) din larvele din prima generaţie trec în diapauză, iar celelalte după o perioadă de hrănire de 10-20 zile sub scut năpârlesc şi se transformă în larve secundare (de vârsta a doua), care continuă să se hrănească intens timp de 10-12 zile, îşi măresc scutul, apoi năpârlesc şi se diferenţiază în masculi şi femele, care apar în prima decadă a lunii iulie. De regulă, masculii apar înaintea femelelor şi trăiesc numai câteva zile, cât durează copulaţia. Zborul lor se eşalonează pe o perioadă de 25-30 zile. La câteva zile după apariţie are loc copulaţia care durează 4-5 zile, apoi masculii pier, iar femelele continuă să se hrănească încă o perioadă de 22-28 zile de la împerechere. Spre sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august, femelele încep sa depună larvele generaţiei a doua, care se eşalonează până la sfârşitul lunii septembrie sau începutul lunii octombrie. Dezvoltarea larvelor generaţiei a doua se 404

termină de obicei prin diapauză, ce trece în iernare. în unii ani cu toamne uscate şi călduroase, se poate dezvolta parţial şi generaţia a treia, însă femelele acestei generaţii nu sunt prea fecunde, iar larvele apărute nu reuşesc să se maturizeze şi pier. O mortalitate mai mare (până la 28-33%) a larvelor se înregistrează în timpul iernii, mai ales atunci când gerurile puternice sunt urmate de dezgheţuri. Oscilaţiile bruşte ale temperaturilor din primă­ vară, mai ales în perioada năpârlirii larvelor, provoacă pieire în masă a larvelor hibernante, care uneori poate ajunge până la 80-96%. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele din San Jose este o specie polifagă, atacă peste 270 de specii de arbori, arbuşti şi plante ierboase, din 84 de familii botanice, preferând plantele lemnoase. Dintre pomii şi arbuştii fructiferi atacă mai ales mărul, pă­ rul, gutuiul, piersicul, coacăzul şi într-o mai mică măsură prunul, vişinul, caisul, viţa de vie ş. a., iar dintre arbori şi arbuştii ornamentali şi forestieri sunt mai frecvent atacaţi plopul, ulmul, salcia, salcâmul, teiul, păducelul, lemnul câinesc ş. a. hi general, specule cultivate sunt mai atacate ca cele spontane. Păduchele din San Jose atacă toate părţile aeriene ale plantelor (tulpini, ramuri, listări, frunze şi fructe) pe care le colonizează, formând colonii masive. La atacuri puternice se înmulţesc atât de mult, încât acoperă toate organele atacate cu un strat continuu de scuturi, ajungând până la 30-260 exemplare la cm 2 . Se hrăneşte înţepând şi sugând seva din ţesuturi, injectând totodată în ţesuturile libero-lemnoase o salivă care conţine un complex enzimatic, sub acţiunea cărora se produce o serie de modificări biochimice, în urma cărora se descompune celuloza şi ţesuturile se necrozează şi se colorează în roşu sau roşu-violet, formându-se în jurul locurilor de fixare pete roşii caracteristice pe toată grosimea scoarţei şi chiar a lemnului până la o adâncime de 1-2 mm. Ca urmare a atacului ramurile rămân secătuite de sevă, scoarţa se necrozează şi crapă. Pe frunze păduchele se localizează pe partea inferioară a lor mai ales în jurul nervurilor, pe care o înţeapă şi suge sucul celular, iar ca urmare frunzele îşi pierd puterea de asimilare, se îngălbenesc şi cad. Pe fructe păduchele se instalează preferând cavitatea pedunculară sau calicială, unde suge conţinutul celular, iar ca urmare în jurul locurilor de fixare apar pete sub forma unor aureole roşii. Fructele atacate puternic rămân mici, au un aspect pătat, se deformează şi crapă. Pomii puternic atacaţi au creştere slabă, frunzele sunt mici şi etiolate, fructele rămân mici şi deformate. Producţia scade de la 15 până la 100% (în medie 50%) din recolta de fructe. Cu timpul pomii se usucă de la vârf spre bază. La infestări puternice pomii tineri se usucă la 2-3 ani, iar cei în vârstă în 7-10 ani. Populaţiile păduchelui din San Jose sunt reduse de numeroase specii de paraziţi şi prădători naturali, dintre care mai frecvenţi printre prădători sunt: Chilocorus bipustulatus L., Ch. renipustulatus Ser, Exochomus quadripustulatus L., iar printre paraziţi: Prospaltella perniciosi Tow., Aphytis proclia Walk., A. mytilaspidis Le Baron., Aspidiotiphagus citrinus Graw. etc. Combatere. Măsuri preventive. Respectarea măsurilor de carantină fitosanitară: la înfiinţarea pepinierelor sau plantaţiilor noi se va folosi numai material 405

săditor sănătos neinfestat, procurate din pepiniere autorizate; tăierea ramurilor şi listărilor puternic atacate şi distmgerea lor prin ardere; folosirea soiurilor rezistente la atacul păduchelui din San Jose; evitarea folosirii altoilor din livezile cu pomi infestaţi. Ca măsuri biologice se recomandă utilizarea unor specii entomofage, ca viespea parazită Prospaltellaperniciosi Tow. şi a speciilor prădătoare Chilocorus bipustulatus L. şi Exochomus quadripustulatus L.; utilizarea capcanelor cu feromoni specifici. Pentru combaterea chimică a păduchelui din San Jose se aplică două categorii de tratamente: în perioada repausului vegetativ pentru distmgerea larvelor hibernante şi în cursul vegetaţiei la apariţia larvelor migratoare. La infestări puternice ale pomilor (nota 3 -4, numeroase colonii de păduchi şi crăpaturi de scoarţă) pentru distragerea stadiului hibernant, în perioada repausului vegetativ, odată în 3 ani, toamna după căderea frunzelor, sau în primăvară până la umflarea şi desfacerea mugurilor, la temperaturi nu mai ridicate de 20 °C şi nu mai reduse de 4 °C se aplică stropirea pomilor cu DNOC 40 PS (15 kg/ha) în plantaţiile de măr, păr şi(10kg/ha)în cele de cais, piersic şi prun. In perioada de vegetaţie, la apariţia în masă a larvelor migratoare, din fiecare generaţie se recomandă aplicarea tratamentelor chimice (1-2 tratamente/generaţie), executate la avertizare, în funcţie de gradul de infestare a plantaţiei, specia de pomi şi vârsta lor, condiţiile climatice, modul de acţiune şi remanenta produselor. Tratamentele se vor efectua prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Actara 25 WG (0,06-0,1 kg/ha), Bastar 40 EC (1,5 l/ha), Danadim 400 EC (1,0-1,5 l/ha), Pyrinex 250 ME (3,5 l/ha), Confidor 200 SL (0,3 l/ha), Sumithion 50 EC (2,0-3,0 l/ha), Pyrinex 480 EC (2,0 - 2,51 / ha), Zolone 35 EC (2,0 - 4,01/ha), Bl - 58 Nou(0,75-1,0 l/ha), Demethoate 40 EC (1,25 l/ha), Pilarmax 400 EC (1,5 l/ha), Pilarking 20 EC (0,3-0,35 l/ha) etc. Dacă frecvenţa dăunătorului este ridicată tratamentul se repeta la intervale de 8-10 zile. La infestări reduse tratamente chimice speciale de combatere a păduchelui din San Jose nu se aplică, deoarece tratamentele efectuate pentru combaterea viermelui merelor şi altor specii de dăunători ai pomilor fructiferi asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător. Păduchele ţestos stridie sau păduchele ţestos al mărului - Quadraspidiotus ostreaeformis Curt. Sin.: Aspidiotus ostreaeformis Curt., Diaspidiotus ostreaeformis Borchs. Ord. Homoptera, Fam. Diaspididae Răspândire. Păduchele ţestos stridie este răspândit în Europa, America de Nord şi de Sud, Africa de Nord şi Orientul Apropiat. Descriere. Femela se aseamănă mult cu cea a speciei precedente (Q. perniciosus Comst.), are corpul piriform sau circular de 1,2-1,6 mm lungime, de culoare galbenă sau galbenă-portocalie, acoperit cu un scut aproape circular, puţin convex, cu diametrul de 2,0-2,3 mm, de culoare cenuşie-închisă sau brună-castanie, cu exuviile larvare galbene-portocalii dispuse central. Se deosebeşte de femela speciei Q. perniciosus Comst. prin structura pigidiului, care prezintă 3 perechi de lobi mai slab dezvoltaţi şi 3

grupe de palete, dintre care a treia pereche este redusă la nişte membrane chitinoase, lipsind pieptenii. De asemenea spre deosebire de specia Q. perniciosus Comst., pe partea ventrală a pigidiului prezintă glande circumgemtale, care sunt dispuse în 5 grupe. Masculul are corpul alungit de 0,60-0,75 mm lungime, de culoare galbenă-portocalie, aripat, cu ochi, antene păroase formate din 10 articule şi cu picioare, iar în vârful abdome­ nului prezintă o apofiză lungă care serveşte pentru copulaţie. Corpul este acoperit cu un scut oval-alungit, de 1,2-1,4 mm lungime, uşor convex, de culoare cenuşie-închisă, cu exuviile larvare centrale sau uşor excentrice. Oul este oval, de 0,25-0,27 mm lungime, de culoare gălbuie. Larvele de vârstă I-a şi Il-a sunt asemănătoare cu cele de Q. perniciosus Comst. Biologie şi ecologie. Păduchele ţestos stridie are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a doua sub scut pe scoarţa ramurilor şi tdpinilor. în primăvară, odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor, larvele hibernante îşi reiau activitatea de hră­ nire, care durează 18-25 zile. în ultima decadă a lunii aprilie sau prima decadă a lumi mai, larvele ajung la completa dezvoltare, năpârlesc şi se transformă în femele, iar larvelemascule după năpârlire se transformă în prenimfă, apoi în nimfă, iar după 8-10 zile în masculi. Copulaţia are loc în prima jumătate a lunii mai pe tot parcursul apariţiei masculilor, care apoi pier. La sfârşitul lunii mai după o perioadă de hrănire de 25-30 zile, femelele încep să depună ouă. Perioada ovipozitară durează 20-45 zile şi se eşalonează în lunile iunie-iulie. O femelă depune în medie 110 ouă. Ouăle sunt depuse sub scutul femelei. Incubaţia durează 4-6 zile. Larvele apar în majoritatea cazurilor în a doua sau a treia decadă a lunii iunie şi imediat migrează în coroana pomului unde se fixează pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor şi se hrănesc cu seva din ţesuturi. Frunzele şi fructele sunt colonizate foarte rar. în perioada hrănirii larvele îşi formează scutul de protecţie, care la început este alb, iar după 5-7 zile devine cenuşiu-închis. Stadiul de larvă de prima vârstă durează 45-55 zile. In prima sau a doua decadă a lunii august, larvele năpârlesc şi se transformă în larve de vârsta a II, care se hrănesc până în toamnă, iar pe măsură ce temperatura aerului scade, larvele trec în diapauză de iarnă. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele ţestos stridie este o specie polifagă, atacă numeroase specii de plante, printre care prunul, părul, caisul, piersicul, salcia, ulmul, stejarul ş. a. Păduchele colonizează părţile aeriene ale plantelor - tulpinile şi ramurile, câte odată frunzele şi fructele. La atacuri puternice, ramurile tinere pot fi complet acoperite de scuturile păduchelui. Spre deosebire de păduchele din San Jose, această specie nu formează pete roşii, caracteristice, decât în cazuri izolate şi numai pe fructe. Un rol important în reglarea densităţii numerice a populaţiei îl joacă aşa specii cum sunt Chilocorus bipustulatus L., Exochomus quadripustulatus L., Aphytis mytilaspidis Le Bar, Azotuspinifoliae M e r e , Coocophagus similis Masi., Pteroptrix dimidiatus Westw., Anagyrus schmuttereri Ferr. etc. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele din San Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst.).

407

Păduchele ţestos al părului sau păduchele roz al părului - Epidiaspis leperii Sign. Sin.: Epidiaspis betulae Ldgr., E.piricola Del Guer. Ord. Homoptera, Fam. Diaspididae Răspândire. Păduchele ţestos al părului este răspândit în Europa Centrală, Africa de Nord, Asia Mică, Extremul Orient, America. Descriere. Femela are corpul piriform, turtit dorso-ventral, de 1,4-1,6 mm lungime, de culoare roză-deschisă, cupigidiul galben-auriu. Pigidiul prezintă numai o singură pereche de palete (mediane), dezvoltate şi sudate la baza lor internă, iar celelalte sunt reduse. Pe fiecare parte a pigjdiului prezintă câte 7-8 spini, lăţiţi la bază şi curbaţi la vârf, în formă de cârlige. Pe partea ventrală prezintă glande circumgenitale dispuse în 5 grupe. Corpul femelei este acoperit cu un scut aproape circular sau subcircular, cu marginile de multe ori neregulate, de culoare cenuşie-deschisă, cu exuvia larvară centrală brună-roşcată, cu diametru de 1,5-1,8 mm. Masculul are corpul alungit, de 0,6-0,8 mm lungime, de culoare albă sau albă-cenuşie, acoperit cu un scut alungit în formă de bastonaş, de 0,9-1,1 mm lungime, cu o carenă mediană de culoare cenuşie-deschisă. Oul este ovoidal de 0,22-0,28 mm lungime şi de 0,11 mm lăţime, de culoare roză-violaceu. Larvele de vârsta I-a şi a Ii-a sunt asemănătoare cu cele ale speciilor precedente, de formă eliptică, de culoare roză-violacee, cu pigidiul portocaliu. Biologie şi ecologie. Păduchele ţestos al pârului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de femelă sub scut pe scoarţa pomilor. In primăvară femelele hibernante îşi reiau activitatea de hrănire care continuă timp de40-45 zile, iar pe la mijlocul lunii mai devin adulte şi încep depunerea ouălor, care durează peste 2 luni, cu maximum în iunie. O femelă depune 40-60 ouă Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele încep sa apară la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, migrează pe scoarţa ramurilor unde se fixează şi se hrănesc, sugând seva. în timpul hrănim, în 6-8 zile, larvele îşi formează şi scutul circular. După20-25 zile de hrănire larvele primare năpârlesc şi se transformă în larve secundare (de vârsta a h-a), care se mai hrănesc 25-30 zile, apoi în a doua decadă a lunii iulie ajung la completa dezvoltare şi se diferenţiază transformându-se peste 4-6 zile înmascuM şi femele. La sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august are loc copulaţia, după care masculii pier, iar femelele continuă să se hrănească până în lunile octombrie-noiembrie, când odată cu scăderea temperaturii, intră în hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele ţestos al părului este o specie polifagă, atacă numeroase specii de plante, producând pagube mai mari în plantaţiile de păr şi măr, însă poate fi întâlnit şi pe piersic, migdal, pmn, cireş etc. Se localizează mai ales la ramificaţii şi la baza mugurilor. în urma atacului pe scoarţa ramurilor şi lăstarilor apar crăpături adânci caracteristice. La atacuri puternice ramurile atacate se deformează, stagnează în creştere, pomii dau recolte scăzute, iar cu timpul se usucă. Populaţiile acestui păduche sunt reduse de aceeaşi duşmani naturali ca şi la speciile precedente. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele din San-Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst.). 408

Păduchele virgulă al pomilor - Lepidosaphes ulmi L. Sin.: Aspidiotuspomorum Bche., Lepidosaphespomorum Kirk. Ord. Homoptera, Fam. Diaspididae Răspândire. Păduchele virgulă al pomilor este răspândit în Europa, Asia, Africa, America, Australia. Descriere. Femela are corpul alungit de 0,7-1,45 mm lungime şi 0,6-0,9 mm lăţime de culoare albă, albă-gălbuie sau albă-cenuşie, uneori acoperit cu pulbere albă, ceroasă. Antenele mdimentare, prevăzute cu 4 spini. Pigidiul este galben sau galben-portocaliu cu 3 perechi de lobi, lobii primari fiind dezvoltaţi, cei secundari dubli, iar cei terţiari rudimentari. Prezintă două perechi de palete dintre care cele mediane sunt mai late, decât înalte, iar cele laterale reduse. Pe partea ventrală apigidiului prezintă glande circumgemtale, dispuse în 5 grupe a căror secreţie contribuie la confecţionarea scutului. Corpul femelei este acoperit cu un scut de forma unei virgule sau a unei scoici de midii, de unde vine şi denumirea de „păduche virgulă". Scutul este de culoare brună-neagră, de 3-4 mm lungime şi l-2mm lăţime, îngustat în partea anterioară şi lăţit spre partea posterioară, iar îh mijloc puţin curbat. Masculul are corpul de 0,50-0,58 mm lungime şi de 0,18-0,20 mm lăţime, de culoare brună-violacee, sau cenuşie-roşcată, cu antene violacee de 0,50-0,51 mm lungime, ochi, picioare şi o pereche de aripi bine dezvoltate, de culoare albă. Corpul este acoperit cu un scut alungit de aceeaşi culoare şi formă ca cel al femelei, dar este de două ori mai mic, având 1,1-1,3 mm lungime şi 0,4-0,44 mm lăţime (fig. 168). Oul este oval-alungit, de 0,27-0,32 mm lungime şi 0,14-0,20 mm lăţime la depunere de culoare albă, iar apoi devine crem. Larva primară (de vârsta I-a) este eliptică sau subeliptică gălbuie sau albă-gălbuie, cu 3 perechi de picioare bine dezvoltate, ochi şi antene formate din 6 articule. Larva secun­ dară (de vârsta a U-a) este apodă, de culoare galbenă, cu pigidiul de culoare brunie. Biologie şi ecologie. Păduchele virgulă are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou sub scutul femelei pe scoarţa tulpinilor şi ramurilor. Ouăle hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi reduse, suportând temperaturi de până la - 32 °C. In primăvară la sfârşitul lunii aprihe-începutul lunii mai, când temperatura aemlui depăşeşte 8°C, apar larvele primare (migratoare). După 1 -2 zile de la ecloziune larvele ies de sub scut şi timp de câteva ore de la apariţie migrează în coroana pomilor şi se fixează pe scoarţa tulpinilor, ramurilor, lăstarilor, uneori şi pe fructe, preferând scoarţa tânără. Apariţia în masă a larvelor coincide cu fenofaza

Fig. 168. Păduchele virgulă al pomilor (Lepidosaphes ulmi L.):

1 - scut femei; 2 - mascul; 3 - femelă (după B ogdano v-Katiko v)

409

înfloririi mărului. Larvele se hrănesc cu seva, pe care o sug din ţesuturile plantei. Imediat după fixare larvele încep să-şi formeze un scut protector castaniu-gălbui permeabil. După o perioadă de hrănire de 10-15 zile, larvele năpârlesc şi se transformă în larve secundare (de vârsta a IJ-a). în urma năpârlirii scutul larvelor se îngroaşă şi devine în vârsta a doua impermeabil. După o perioadă de hrănire de 25-28 zile larvele secundare năpârlesc şi se transformă în adulţi. Dezvoltarea de la oul hibernant până la apariţia femelelor durează 42-50 zile. Femelele apar în luna iulie şi se hrănesc, dezvoltându-se timp de o lună. împerecherea se eşalonează pe o perioadă de 7-10 zile, după care masculii pier, iar femelele continuă să se hrănească încă o perioadă de 18-20 zile. La sfârşitul lunii iulieaugust femelele încep să depună ouăle care se eşalonează pe o perioadă de 1,5-2 luni. O femelă depune până la 100 ouă. După depunerea ouălor femelele pier. Ouăle depuse sub scut rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele virgulă este o specie polifagă, atacă peste 30 specii de plante printre care mărul, prunul, părul, caisul, nucul, piersicul etc, precum şi o serie de specii forestiere şi ornamentale ca plopul, salcia, ulmul, liliacul, pinul etc. Păduchele colonizează tulpinile şi ramurile plantelor, pe care le înţeapă şi suge seva din ţesuturi. In urma atacului ţesuturile se brunifică şi se usucă. Pomii atacaţi se debilitează şi dau recolte scăzute, iar dacă atacul se repetă câţiva ani la rând, încep să se usuce de la vârf spre bază. In afară de aceasta rxmiii debilitaţi sunt expuşi atacului diferitor specii de paraziţi animali şi vegetali. Pagube mai mari produce în pepiniere şi în plantaţiile de pomi tineri. hraiulţirea acestui dăunător este adesea limitată de activitatea unor specii entomofage, printre care un rol important au: Aphytis mytilaspidis Le Bar, A. abnormis How. etc. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele din San Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst.). Păduchele ţestos al prunului - Parthenolecanium corni Bouche. Sin.: Lecanium corni Bchc, Eulecanium corni Bche. Ord. Homoptera, Fam. Coccidae (Lecaniidae) Răspândire. Păduchele ţestos al prunului este răspândit în Europa, Asia, Africa şi America de Nord. Descriere.Femela are corpul oval, de 4-6 mm lungime şi 2-4 mm lăţime şi până la 4 mm înălţime, acoperit cu un scut, format din însuşi tegumentul insectei, puternic bombat dorsal, de culoare brună-roşcată cu diferite nuanţe, lucioasă la femelele vii şi mată la cele moarte, prevăzut pe părţile laterale cu striuri şi dungi mai închise şi o carenă mediană evidentă, dispusă longimdinal. Femela este imobilă lipsită de ochi, aripi şi picioare. Antenele sunt bine dezvoltate, formate din 7 articule pubescente. Peru marginali sunt scurţi şi spiniforrni. Spinii stigmatici sunt bine dezvoltaţi, unul mare median şi doi spini mici laterali. Glandele filiere dorsale sunt în număr de 18. Cele tubulare sunt acoperite de îngroşări chitinoase. Masculul are corpul alungit de 1,5-1,6 mm lungime, de culoare brună-roşcată, mginie, acoperit cu o carapace (scut) ovală-alungită, ceroasă, de culoare albă. Capul este negru, iar antenele şi picioarele galbene. Antenele sunt formate din 10 articule pubescente. Aripile sunt Măline, albe, cu vârfurile roşcate. Aparatul bucal este mdimentar (fig. 169). 410

Oul este oval, de 0,2-0,3 mm lungime, de culoare albă-gălbuie. Larva primară (de prima vârstă) este ovală, turtită dorso-ventral de culoare galbenă-deschisă. Larva secundară (vârsta a 2-a) are corpul eliptic turtit şi prezintă dorsal o carenă longitudinală, de 1 mm lungime, de culoare castanie. Antenele sunt formate din 7 articule, dintre care al Ul-lea şi al V-lea sunt mai lungi şi păroase. Tot corpul este acoperit cu un strat subţire de ceară, cu rol protector. Biologie şi ecologie. Păduchele ţestos al prunului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârstă a Il-a pe partea inferioară a ramurilor de prun, în crăpăturile scoarţei mlpinilor şi ramurilor. Larvele hibernante au corpul acoperit cu un strat de ceară, care le apără de temperaturile scăzute. Primăvara devreme, la sfârşitul lunii martie, în fenofaza de umflare a mugurilor, când Fig. 169. Păduchele ţestos al prunului temperatura aemlui depăşeşte 6-7 °C, sub (Parthenolecanium corni Bouche.): acţiunea razelor solare, stratul de ceară se 1 - femelă; 2 - mascul; 3 - ramură atacată (după dezvoltă şi larvele hibernante migrează pe Săvescu) ramurile subţiri de 0,5-3 cm grosime ale pomilor unde se fixează în colonii compacte şi încep să se hrănească cu seva din ţesuturi. Este de ajuns ca timp de 4-5 zile să fie la rând cu soare, ca migraţia larvelor hibernante să se termine. După o perioadă de 20-25 zile de lirănire intensă, corpul lor creste, capătă o culoare brună, iar către sfârşitul lunii aprilie-începutul lumi mai năpârlesc şi se diferenţiază în femele şi masculi. Masculii nu se hrănesc, se deplasează pe distanţe mici, în mers sau în zbor. Zborul masculilor are loc în mai. Această specie se înmulţeşte în general pe cale partenogenetică, masculii se întâlnesc rar şi densitatea lor numerică în populaţie variază de la 5 până la 31 %. După 15-18 zile de la apariţia femelelor, spre sfârşitul lunii mai, încep să depună ouă. O femelă depune până la 2500-3000 ouă. Depunerea în masă a ouălor are loc în primele 6-7 zile, însă perioada ovipozitară durează 20-30 zile. Ouăle sunt depuse pe scoarţa pomilor sub corpul femelei, care dupăpieire se cmunizează şi se transformă într-un scut protector. Incubaţia durează 20-25 zile. hi a doua decadă a lunii iunie încep să apară larvele, care se eşalonează pe o perioadă de 15-20 zile. Larvele apărute migrează pe partea inferioară a frunzelor, şi se fixează de obicei de-a lungul nervurii principale, unde înţeapă ţesuturile şi suge seva. La densităţi mari larvele se fixează şi pe partea superioară a

41 1

frunzelor, pe peţiol şi lăstari. Migrarea spre frunze durează câteva ore, iar fixarea se face în 1 -2 zile. In acest timp o mare parte din larve sunt distruse de prădători, vânturi sau ploi. Larvele se hrănesc pe frunze până în luna septembrie-octombrie, când încep să cadă frunzele. In acest timp larvele năpârlesc şi se transformă în larve de vârsta a Il-a, care pe măsură ce temperatura scade, migrează pe ramurile şi tulpinile pomilor sau la baza mugurilor, unde iernează. Migrarea larvelor in locurile de hibernare, are loc, de regulă până la căderea frunzelor, însă o parte din larve nu dovedesc să migreze până la căderea frunzelor şi cad odată cu acestea pe suprafaţa solului şi iernează în frunziş, îrisăînprimăvarăpier. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele ţestos al prunului este o specie polifâgă, atacă peste 80 de specii de plante ce aparţin la 28 de fărnilii botanice, printre care se numără: prunul, corcoduşul, agrişul, piersicul, salcâmul, stejarul, ulmul, cornul, viţa de vie etc., precum şi o serie de plante ierboase (sfecla, soia, troscotul, pătlagina, menta, păpădia etc). Atacă atât larvele cât şi femelele care colonizează scoarţa ramurilor, lăstarilor, precum şi frunzele, pe care le înţeapă şi suge seva din ţesuturi. Odată cu înţepătura şi hrănirea este introdusă şi saliva, care conţine enzirne, sub acţiunea cărora se produce necrozarea ţesuturilor scoarţei, şi în cele din urmă se usucă. Frunzele atacate se îngălbenesc parţial sau total şi cad în masă. în urma atacului pomii stagnează în creştere, dau producţii scăzute, iar la atacuri puternice şi repetate din an în an, se pot usca în masă In afară de aceasta, în urmahrănirii intense larvele elimină o mare cantitate de „rouă de miere", care acoperă organele atacate, pe care se dezvoltă ciuperci din genul Capnodium (fumagine) în urma cărora se formează pe organele atacate un strat de culoare neagră, ce împiedică funcţiile normale ale plantei (respiraţia, fotosinteza etc). Pagube mai mari produce în plantaţiile de prun. Populaţiile păduchelui ţestos al prunului sunt adesea reduse de numeroase specii de paraziţi şi prădători naturali: Exochomus quadripustulatus L., E. flavipes Th., Chilocorus bipustulatus L., Coccinella 7- punctata L. etc. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele din San Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst.). Păduchele ţestos negru al prunului sau păduchele ţestos al piersicului Sphaerolecanium prunastri Fonsc. Sin.: Eulecanium prunastri F., Lecanium prunastri F. Ord. Homoptera, Fam. Coccîdae (Lecaniidae) Răspândire. Păduchele ţestos negru al prunului este răspândit în multe ţări din Europa. Descriere. Femela are corpul globulos emisferic neted, de 3-4 mm lungime şi lăţime şi de 2,0-2,5 mm înălţime, de culoare castanie-închisă, până la brună-închisă, cu o nuanţă neagră-lucioasă. Antenele sunt formate din 17 articule. Pe partea dorsală pre­ zintă numeroşi peri, iar spinii marginali sunt egali şi dispuşi în 2-3 rânduri. Masculul are corpul alungit, de 1,1 -1,4 mm lungime, cărămiziu-roşcat sau vişiniu, cu ochii roşcaţinegricioşi şi cu antenele, picioarele şi aedeagusul roz sau gălbui-roşcate. Antenele sunt formate din 10 articule pubescente. Are o pereche de aripi Măline. Pigidiul prezintă 2 lobi laterali prevăzuţi cu câte 3-4 peri scurţi şi cu 4 setole dispuse câte 2 pe fiecare parte a aedeagusului. Scutul este alb, reticulat, format din 2 celule ceroase (fig. 170). 412

Oul este ovoidal, de 0,37-0,38 mm lungime şi de 0,23-0,24 mm lăţime, de culoare cărămizie. Larva primară este eliptică de culoare cărămizie, cu antenele formate din 6 articule. Larva secundară are corpul eliptic, uşorrurtitde 0,85-0,95 mm lungime, de culoare cărămizie, acoperit cu un strat subţire de ceară Antenele sunt formate din 7 articule. Spinii stigmatici sunt egali, iar cei marginali sunt aşezaţi pe un singur rând. Biologie şi ecologie. Păduchele negru al prunului se înmulţeşte atât pe cale sexuată cât şi partenogenetic. Are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă secundară (de vârsta a IJ-a) pe scoarţa ramurilor tinere de 1,5-2 cm grosime, precum şi mcrăpăfurile scoarţei şi labaza no. Păduchele testosnegm al prunului Rg mugurilor, mai rar pe ramurile mai groase (Sphaerolecanium prunastri Fonsc.) de 4 cm, sau mai subţiri de 1 cm. Primăvara l _ f e m e l ă ; 2 _ m a s c u l ; 3 _ l a r v ă ; ( d u p ă savescu); devreme, pe măsura rxnrririi în vegetaţie a 4 - ramură de cais atacată (după Boguleanu)

prunilor, spre sfârşitul lunii martie, sau în prima - a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura ajunge la 6-7 °C, larvele hibernante migrează în căutare de locuri de hrănire, unde se fixează şi se hrănesc cu seva din ţesături, în timpul hrănirii, stratul de ceară crapă şi cade, corpul larvei capătă o culoare brună cenuşie. Câtre sfârşitul lunii aprilie - începutul lumi mai, după o perioadă de hrănire de 25-30 zile larvele secundare hibernante ajung la completa dezvoltare, năpârlesc şi se diferenţiază, transformându-seîn masculi şi femele. Împerecherea are loc chiar în ziua apariţiei masculilor şi se eşalonează pe o perioadă de 3-10 zile, fiind mai intensă in zilele calde, decât în cele reci şi ploioase. După 3-5 zile de la apariţie, masculii pier. După împerechere, femelele continuă să se hrănească cu seva ramurilor o perioadă de 25-30 zile, până la începutul lunii iunie, când ajung la completa lor dezvoltare şi încep depunerea ouălor. Primele ouă apar în prima sau a doua decadă a lunii iunie. O femelă depune ouăle în curs de 16-20 zile, iar în general, depunerea ouălor se eşalonează pe o perioadă de 25-40 zile de la începutul lunii iunie, şi până în august. Ouăle sunt depuse sub corpul femelei în spaţiul subanal. Prolificitatea femelelor variază de la 540 până la 2950 ouă. Spre deosebire de celelalte specii de coccide, care se înmulţesc ovipar, păduchele ţestos negru al prunului este ovovivipar, în momentul depunerii ouălor embrionul fiind complet format. Incubaţia durează40-60 minute. Larvele apărute migrează pe ramuri şi tulpini, unde după 2-3 ore de la ecloziune, se fixează pe scoarţa acestor organe şi se hrănesc sugând seva. Stadiul de larvă primară durează 80-90 zile, adică până la începutul lumi septembrie, când larvele năpârlesc şi se transformă în larve secundare, care iernează. 413

Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele ţestos negru al prunului este o specie oligofagă, atacă prunul, piersicul, caisul, corcoduşul, porumbarul etc. Se întâl­ neşte de multe ori în asociaţie cu păduchele ţestos al prunului (Parthenolecanium corni Bouche.), producând aceleaşi daune. înmulţirea acestui dăunător este adesea frânată de activitatea numeroaselor specii entomofage, dintre care mai frecvent sunt întâlnite: Coccophagus lycimnia Walk., Metaphycuspunctipes Dalm., Encyrtus lunatus Dalm.,E. masii Silv., E. sylvius Dalm., Chiloneurus formosus Boh., Cerapterocerus mirabilis Westw., Exochomus quadripustulatus L., Hyperaspis campestris Herbst. etc. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele din San Jose (Quadraspidiotusperniciosus Comst.).

8.1.2.6. Ploşniţele dăunătoare pomilor fructiferi Din acest ordin, numai ploşniţa (tigrul) părului (Stephanitispyri Fabr.) atacă pomii fructiferi. Deşi fiind o specie rar întâlnită, uneori apare în populaţii dense şi produce daune mari. Ploşniţa sau tigrul părului - Stephanitis piri Fabr. Sin.: Tingispyri F. Ord. Hemiptera, Fam. Tingitidae (Tinigidae) Răspândire. Ploşniţa sau tigrul părului este răspândit în Europa, Asia şi în Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 3-3,5 mm lungime, turtit dorso-ventral şi rotunjit, de culoare neagră-lucioasă. Capul este mic, antenele subţiri şi lungi formate din 4 articule şi măciucate. Capul şi toracele sunt prevăzute cu expansiuni cMtinoase, foliacee, rotunjite şi reticulate. Hemielitrele sunt late, transparente, reticulate, cu celule de formă geometrică, cu câte 2 pete brune, lăţite, depăşind abdomenul atât lateral cât şi posterior. Aripile posterioare sunt transparente şi cu nervuri longitudinale. Abdomenul este rotund de culoare neagră-lucioasă, cu un ovipozitor cWtinizat şi ascuţit la vârf (fig. 171). Oul este eliptic, uşor curbat spre capete, de 0,45 mm lungime şi 0,22 mm lăţime, de culoare albăverzuie pe porţiunea introdusă în ţesutul foliar şi neagră lucitoare la capătul exterior. Larva are corpul alungit, turtit dorso-ventral de 0,6-2,3 mm lungime, de culoare albă-cenuşie cu pete negre, Fig. 171. Ploşniţa părului (Stephanitispyri E): lateral cu formaţiuni spinoase al căror 1 - adult; 2 - larvă (după Săvescu)

414

număr creşte după fiecare năpârlire.

Biologie şi ecologie. Ploşniţa sau tigrul părului are două generaţii pe an. Iernează ca adult în crăpăturile scoarţei pomilor, sub frunzele căzute şi alte resturi vegetale. Primăvara, la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, după apariţia frunzelor, insectele hibernante părăsesc adăposturile de iernat şi migrează în coroana pomilor. Migrarea are loc în zilele însorite şi călduroase şi durează 7-10 zile, deplasându-se uneori la distanţe de 2-5 km de la locul de apariţie. In zilele înnorate, cu temperaturi scăzute şi timp ploios migrarea adulţilor se întrerupe. Adulţii se hrănesc cu seva frunzelor, iar după înflorirea perelor şi merelor au loc împerecherea şi depunerea ouălor. Femela depune ouăle izolat sau în grupe de câte 7-8 bucăţi, pe partea inferioară a frunzelor fiind fixate cu ajutorul ovipozitorului oblic sub cuticulă, de obicei de-a lungul nervurilor principale şi acoperite cu excremente. Pe o singură frunză simt depuse mai multe ouă. Longevitatea adulţilor este mare şi ponta se eşalonează pe o perioadă de 1,5-2 luni. Prolificitatea femelelor poate ajunge la 400-500 ouă, însă în medie nu depăşeşte 100-150 ouă. Incubaţia durează 20-30 zile. Larvele apărute formează colonii pe partea inferioară a frunzelor şi se hrănesc alături de adulţi. Dezvoltarea stadiului larvar durează 18-25 zile, timp în care larvele năpârlesc de 5 ori. în luna iulie larvele ajung la completa dezvoltare şi după ultima năpârlire se transformă în adulţi, care după câteva zile de hrănire se împerechează şi femelele depun ouă. Larvele generaţiei a doua apar spre sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august şi evoluţia lor durează aproape 20 de zile. Spre sfârşitul lunii august-septembrie apar noii adulţi care după o scurtă perioadă de hrănire, odată cu venirea frigului încep să se retragă în frunze, crăpăturile scoarţei, prin scorburi pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Ploşniţa sau tigrul părului atacă diferite specii pomicole, ca părul, mărul, gutuiul, vişinul, prunul, cireşul, caisul ş. a., însă produce pagube considerabile în plantaţiile de păr, uneori şi la meri, vişini şi pruni. Atacă ca adult şi ca larvă care se localizează pe partea inferioară a frunzelor, din care sug seva, acoperindule cu exuvii şi excremente. In urma atacului pe partea superioară a frunzelor apar pete albicioase, punctate, iar partea inferioară capătă un aspect caracteristic sub forma unor pete brune-negricioase. Frunzele atacate se îngălbenesc, apoi se brunifică, se usucă şi cad, iar fructele rămân mici, fapt ce influenţează asupra formării mugurilor de rod pentru anul viitor. La atacuri puternice şi repetate an de an pomii se debilitează şi se pot usca. Cele mai mari pagube sunt produse în august-septembrie de generaţia a doua, care formează pe frunze colonii masive, mai ales în verile secetoase. Daune deosebit de mari ploşniţa părului produce în anii cu ierni blânde, primăveri şi veri călduroase. Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică, în general măsuri agrotehnice în urma cărora sunt distruşi adulţi hibernanţi: se strâng şi se ard frunzele căzute şi alte resturi vegetale; se efectuează arături adânci de toamnă; se curăţă trunchiurile pomilor de scoarţa exfoliată, muşchi şi licheni, distrugându-se prin ardere. La invazii mari se recomandă aplicarea tratamentelor chimice sub formă de stropiri, la apariţia adulţilor, înainte de pontă sau la apariţia primelor larve, folosind aceleaşi produse ca şi la păduchele verde al mărului (Aphispomi Deg.).

415

8.1.2.7 Coleopterele dăunătoare pomilor fructiferi Acest ordin cuprinde o serie de specii, care se comportă an de an, mai mult sau mai puţin, ca dăunători ai plantaţiilor pomicole. Printre speciile de coleoptere mai frecvent mtâlnite în plantaţiile pomicole care uneori apar în masă şi produc daune mari se numără: gărgăriţele mugurilor (Sciaphobus sp.), a florilor de măr, a mugurilor de păr (Anthonomus sp.), a fructelor (Rhynchites sp.), a frunzelor (Coenorrhinus sp.) etc, gândacul păros al florilor (Epicometis hirta Poda.), gândacul negru şi gândacul arămiu al puieţilor (Capnodis tenebrionis L. şi Perotis lugubris R), cariul mic şi cariul mare al scoarţei (Scolytus rugulosus Ratz., şi S. mali Bechst.) etc. 8.1.2.7.1 Gărgăriţele dăunătoare pomilor fructiferi Se cunosc numeroase specii de gărgăriţe care dăunează pomii fructiferi. Printre speciile cu o frecvenţă mai mare şi care prezintă o importanţă economică deosebită se numără: gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.), gărgăriţa florilor de măr (Anthonomuspomorum L.), gărgăriţa mugurilor de păr (Anthonomus cinctus Redt), gărgăriţa fructelor (Rhynchites baccus L.), gărgăriţa cireşelor (Coenorrhinus aequatus L.), gărgăriţa frunzelor (Coenorrhinuspauxillus Germ.), gărgăriţa vişinelor (Rhynchites auratus Scop.) etc. Gărgăriţa mugurilor - Sciaphobus squalidus Gyll. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Brachyderidae) Răspândire. Gărgăriţa mugurilor este răspândită în multe ţări din Europa Centrală şi Orientală. Descriere. Adultul are corpul oviform de 5-6,5 mm lungime la femele şi 4-5,5 mm la masculi, de culoare neagră, acoperit cu solzi bruni-cenuşii sau cafenii-roşcaţi, mai deschişi pe protorace. Antenele sunt geniculate, de culoare roşcată cu măciuca neagră, aşezate în vârful rostrului. Elitrele sunt ovale, mai late decât pronotul şi prevăzute cu striuri longitudinale. Interstriile laterale sunt acoperite cu solzi deşi, albicioşi. Aripile posterioare lipsesc Picioarele suntbmne-roşcate, lipsite de spini, cu gheare concrescute (fig. 172).

Fig. 172. Gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus Gull.): 1 - adult; 2-3 - muguri şi flori atacate de adulţi, (după Sâvescu)

416

Oul este oval-alungit, de 0,7-0,8 mm lungime şi de 0,4-0,5 mm lăţime, de culoare albă-lăptoasă, strălucitor. Larva este apodă - eucefală la completa dezvoltare are corpul de 5-6 mm lungime, uşor

curbat, de culoare albă-gălbuie, iar capul galben-brun, acoperit cu perişori rari şi scurţi, inclusiv cu spini dispuşi transversal pe segmentele corpului. Pupa are corpul de 5-6 mm lungime şi 2,8-3,0 mm lăţime de culoare albă. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa mugurilor are o generaţie la doi ani. Iernează în stadiul de larvă şi adult în sol la adâncime de 20-70 cm. Primăvara devreme, la sfârşitul lunii martie- începutul lunii aprilie, la temperaturi medii ale aerului de 10 °C adulţii hibernanţi ies din sol şi se urcă în coroana pomilor. Apariţia adulţilor din sol are loc treptat şi se eşalonează pe o perioadă de 20-26 zile. Apariţia lor corespunde fenofazei de început al dezmuguritului mugurilor de rod la măr, de regulă cu 5-12 zile mai târziu decât apariţia gărgăriţei florilor de măr (Anthonomuspomorum L.). Gândacii la început se hrănesc cu mugurii apoi cu frunzele de abia apărute, cu bobocii florali şi cu flori. Perioada intensă de atac corespunde fenofazelor de dezmugurire, înălţare şi răsfirarea inflorescenţelor merilor. Adulţii se întâlnesc în hvadăpână în prima decadă a lunii iunie. Adulţii sunt insecte diurne, termofile, fiind mai active în zilele însorite şi călduroase. Intensitatea atacului este condiţionată de condiţiile climatice din perioada cuprinsă între dezmugurire şi scuturarea petalelor mărului. Perioadele ploioase şi răcoroase stânjenesc activitatea gărgăriţelor. La temperaturi minime, mai scăzute de 4-4,5 °C din timpul nopţii sau în timpul zilei, adulţii se retrag în crăpăturile scoarţei sau în solul din jurul coletului. După 6-10 zile de hrănire pentru maturaţia sexuală are lor împerecherea, care continuă în tot timpul existenţei adulţilor, iar după 8-12 zile de la împerechere, aproximativ pe la începutul sau mijlocul lumi mai începe depunerea ouălor. Femela depune ouăle eşalonat şi durează o perioadă de 20-30 zile. Ouăle sunt depuse în grupe de 10-40 bucăţi pe vârful frunzelor pe care îl îndoaie şi-1 lipeşte cu o substanţă vâscoasă sau sub scoarţa exfoliată ori pe ramuri, acoperindu-le de obicei cu o frunză pe care o lipesc de scoarţă. O femelă depune între 60 şi 500 ouă. Incubaţia durează 12-16 zile. Larvele apărute migrează în sol la adâncime de 20-60 cm unde se hrănesc cu rădăcinile subţiri ale diferitelor plante ierboase. O parte din larve ajung la completa dezvoltare în primul an şi în toamna aceluiaşi an sau în primăvara anului următor se transformă în insecte adulte, însă majoritatea larvelor nu ajung la maturitate şi rămân să ierneze, apoi continuă să se dezvolte până în toamna anului al doilea. în luna august larvele ajung la completa dezvoltare, îşi construieşte o căsuţă în care se transformă în pupă Stadiul de pupă durează 15-28 zile. Primele gărgăriţe apar la sfârşitul lunii august-septembrie şi rămân în sol până în primăvara anului următor. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa mugurilor este o specie polifagă, atacă diferite specii de pomi şi arbuşti fructiferi, viţa de vie, arbori forestieri etc. Atacă atât ca adult cât şi că larvă, însă cele mai mari pagube le produc adulţii care rod mugurii, frunzele, florile (stamine, pistil) şi scoarţa ramurilor anuale, preferind terenurile de luncă, cele adăpostite de vânturi şi cu umiditatea aerului relativ ridicată, hi urma atacului mugurii se usucă. La invazii mari recolta poate fi compromisă parţial sau total. Daune mai mari produc în anii cu primăveri călduroase şi secetoase. Larvele se hrănesc cu rădăcinile fragede ale plantelor ierboase, provocând daune fără importanţă economică. Combatere. în combaterea acestui dăunător pe suprafeţe mici se recomandă aplicarea măsurilor preventive: scuturarea repetată a gărgăriţelor de pe pomi dimineaţa, 417

când se află în stare de amorţire şi distmgerea lor prin ardere; primăvara devreme, aplicarea brâelor-capcane sau a inelelor cu clei pentru capturarea adulţilor hibernanţi care se urcă în pomi şi distrugerea lor. Tratamente chimice se aplică numai in anii de invazii, în primăvară la apariţia în masă a gărgăriţelor hibernate şi depăşirea PED (7-9 exemp./100 muguri) prin rotaţie cu unul din produsele: Pyrinex 480 EC (2,0-2,5 1 /ha), Opercot 5 WP (0,6-0,8 kg/ha), Actara25 WG (0,06-0,1 kg/ha),Maryel(1,0l/ha),Danadim400EC(1,0-1,5l/ha), Fufanon 570 EC ( 1,0-2,01 / ha) etc. In cazul că, densitatea gărgăriţelor este ridicată tratamentul se va repeta după 8-10 zile. Gărgăriţa bobocilor de măr - Anthonomuspomorum L. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae Răspândire. Gărgăriţa bobocilor de măr este răspândită în multe ţări din Europa şi parţial în Asia (Coreea şi Japonia). Descriere. Adultul are corpul oval-alungit de 3,5-5 mm lungime de culoare brunăcenuşie, dorsal acoperit cu perişori care formează pete de culoare castanie-roşcată. Capul este negru, cu ochi mari convecşi şi cu un rostru lung de 1,2-1,5 mm şi subţire, uşor curbat, pe care sunt aşezate antenele geniculate şi măciucate, de culoare brune-roşcate. Pronotul este mai lat decât lung, cu o dungă mediană formată din perişori albicioşi. Picioarele sunt brune-roşcate, femurele cu câte un pinten puternic. Elitrele sunt alungite, cu striuri longitudinale punctate, iar interstriurile aproape plane, mai lăţite la partea posterioară, unde prezintă două dungi transversale oblice de culoare mai închisă cu spaţiul dintre acestea acoperite cu o pubescenţă mai deschisă care formează un desenmformaUterei,,V''(fig. 173). Oul este eliptic, de 0,5-0,9 mm lungime, de culoare albă-lăptoasă, strălucitor. Larva este apodă - eucefală, la completa dezvoltare are corpul subţire de 5-6 mm lungime, puţin curbat, îngustat posterior, de culoare albă-gălbuie, cu capul negru. Pe partea dorsală a corpului prezintă 8 rânduri longitudi­ nale de perişori, iar în regiunea posterioară două pete brune. Pupa are corpul alungit de 4-5 mm lungime, de culoare albă-gălbuie. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa boboci­ Fig. 173. Gărgăriţa bobocilor de măr lor de măr are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult sub scoarţa exfoliată a pomilor, (Anthonomuspomorum L.): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - boboci florali sub frunzele căzute şi în stratul superficial al de măr atacaţi de larve (după Bogdanov- solului, la o adâncime de 1-5 cm din jurul Katikov) coletului pomilor pe o rază de 15-20 cm de la 418

colet. Primăvara devreme, în cursul lunii martie sau începutul lunii aprilie când temperatura medie a aerului ajunge la 5-6 °C, de obicei cu 6-12 zile înainte de umflarea mugurilor florali la măr adulţii părăsesc locurile hibernante şi se urcă în coroana pomilor. După câteva zile, când începe dezmuguritul mugurilor florali gărgăriţele încep să se hrănească cu mugurii vegetativi şi floriferi. La început, când temperatura aerului este cuprinsă între 4 şi 10 °C gărgăriţele se hrănesc pe pomii sub care au iernat sau pe cei din vecinătate, deplasându-se în mers de la un pom la altul. La temperaturi de peste 10 °C, activitatea adulţilor se intensifică şi se răspândesc în plantaţii în zbor. Noaptea gărgăriţele se retrag în crăpăturile scoarţei tulpinii sau ramurilor. După o perioadă de hrănire de 10-18 zile pentru maturarea organelor sexuale, în fenofaza de înălţare a inflorescenţelor de măr are loc copulaţia şi începe ponta. Depunerea ouălor are loc când 10-15% din mugurii florali sunt dezmuguriţi, cu maximum în a treia decadă a lunii aprilie. Pentru depunerea ouălor femelele cu ajutorul rostrului rod orificii în bobocii florali şi depun ouăle în interiorul lor, instalându-le între staminele florii. Ouăle sunt depuse de obicei în bobocii florali de măr şi mai rar în cei de păr sau păducel. într-un boboc floral de regulă este depus un singur ou, uneori 2-6 ouă, pe care le împinge cu rostul în interior. După depunerea ouălor gărgăriţa le acoperă cu o substanţă cleioasă, care la început este incoloră, apoi cărămizie şi se întăreşte în contact cu aerul, apărând oul de condiţiile nefavorabile. In bobocii înfloriţi femelele nu depun ouă. Perioada ovipozitară durează 10-20 zile timp în care o femelă depune 50-100 ouă, mai frecvent 80. Incubaţia durează 4-10 zile în funcţie de temperatura mediului. Larvele apărute se hrănesc la început consumând staminele, apoi pestitul florii, încleind petalele din partea interioară cu excremente cleioase, în urma căruia acestea nu se mai deschid şi se brunifică. Dezvoltarea larvelor durează 15-20 zile, timp în care năpârlesc de două ori. Ajunse la completa dezvoltare larvele formează în interiorul bobocilor florali un cocon negricios din resturi de excremente, în care se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 6-11 zile. Adulţii apăruţi rod un orificiu în petalele brurtificate prin care ies din bobocii florali atacaţi. Apariţia în masă a adulţilor noi, începe în a treia decadă a lunii mai şi se termină în prima decadă a lumi iunie şi coincide de obicei cu perioada căderii fiziologice a fructelor. Adulţii se hrănesc 2-3 săptămâni cu epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor pe care au apărut sau migrează pe alţi pomi, iar spre sfârşitul lunii iunie se retrag în diferite adăposturi umede şi răcoroase, intrând în diapauză. în toamnă rămân în aceste locuri sau remigrează în locuri mai adăpostite (sub scoarţa exfoliată, în crăpăturile solului din jurul coletului, în ierburi, sub frunziş) unde iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa bobocilor de măr atacă mărul, mai rar părul. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţii hibernanţi primăvara devreme atacă mugurii vegetativi şi floriferi, pe care îi perforează, producând adesea sterilitatea florilor. Din mugurii atacaţi se scurge un lichid lucitor, care cu timpul se închide la culoare şi se usucă. Noii adulţi se hrănesc cu una din epiderme şi parenchimul frunzelor, din care cauză capătă un aspect reticulat caracteristic, provocând daune fără importanţă economică. Cele mai mari pagube le produc larvele care se hrănesc cu organele interne ale bobocilor florali. în urma atacului bobocii florali nu se mai deschid, se brunifică, se usucă şi rămân mult timp pe ramuri în coroana pomilor, fiind cunoscuţi sub numele de 419

„cuişoare". Pagube deosebit de mari produce în anii cu primăveri reci, când perioada de îmbobocim durează peste 15 zile, timp în care femelele reuşesc să depună o cantitate ridicată de ouă. La invazii mari, pierderile de pe urma atacului acestui dăunător, pot ajunge până la 60-90% din bobocii florali. In limitarea înmulţirii acestui dăunător un rol însemnat au unele specii parazite şi prădătoare, printre care se numără: Anthocoris nemorum L.,Habrocytus lenuicornis Foerst, Apanteles sp. etc. Combatere. Măsuri preventive: în primăvara devreme, înainte de apariţia gândacilor, se recomanda răzuirea tulpinilor şi ramurilor mai groase şi distmgerea prin ardere a resturilor în care se găsesc şi adulţii hibernaţi; în timpul hrănirii suplimentare a adulţilor hibernaţi se recomandă scuturarea pomilor şi distrugerea gândacilor adunaţi; la începutul lui iunie, aplicarea de brâie-capcană în jurul trunchiurilor şi a ramurilor mai groase, pentru capturarea noilor adulţi, care se retrag pentru estivaţie; brâie-capcană se scot toamna târziu şi se distrug prin ardere. Tratamenete chimice se aplică în anii de invazie, la depăşirea PED (10-20 exemp./ pom), în fenofaza de început a desfăşurării mugurilor de rod la soiul Jonathan, şi de început al înfloririi arbustului Forsitia sp., se recomandă tratamente chimice pentru distrugerea adulţilor hibernanţi înainte de depunerea ouălor. In general momentul optim de aplicare a tratamentului este atunci când 10-15% de mugurii florali sunt dezmuguriţi. Aceasta corespunde cu perioada de hrănire a adulţilor hibernanţi care perforează mugurii florali, din care cauză acestea prezintă scurgerea unui lichid vâscos la început de culoare argintie, apoi se oxidează devenind cărămiziu. Se recomandă un singur tratament cu unul din următoarele produse: Actara 25 WG (0,06-0,1 kg/ha), Calypso 480 SC (0,25 l/ha), Danadim 400 EC (1,0-1,5 l/ha), Fufanon 570 EC (1,0-2,0 l/ha), Marvel (1,0 l/ha) etc. Gărgăriţa mugurilor de păr - Anthonomus cinctus Redt. Sin.: Anthonomus rubi Koll. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae Răspândire. Gărgăriţamugurilor de păr este răspândita în ţările din Europa Centrală şi de Sud. Descriere. Adultul se aseamănă mult cu cel al gărgăriţei bobocilor de măr, are corpul de 4-5,5 mm lungime cu capul mic, iar rostrul lung, subţire şi uşor curbat, lateral cu câte o carenă longitudinală. Antenele geniculate şi măciucate, dispuse în treimea anterioară a rostrului. Corpul este de culoare brună-mginie, mată, acoperit cu o pubescenţă fină albă deasă, care pe pronot formează o dungă, mediană longitudinală, iar pe elitre o bandă transversală dispusă post-mediană, care se lărgeşte de la mijloc către margine. Scutelul este alb, picioarele brune-roşcate. Pe femure prezintă la marginea anterioară câte un dinte puternic. Oul este oval, de 0,7-0,8 mm lungime şi 0,5 mm lăţime de culoare albă. Larva are corpul de 5-6 mm lungime, uşor curbat, apodă-eucefală, de culoare alb murdar, cu capul bruniu. 420

Pupa este albă-gălbuie, fină de 3,5-4 mm lungime. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa mugurilor de păr are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou sau larvă neonată în interiorul mugurilor de rod, mai rar în cei vegetativi. Din ouăle depuse în toamnă, în cursul lunilor decembrie-februarie eclozează larvele, care alături de cele hibernante se hrănesc, consumând conţinutul mugurilor. Dezvoltarea stadiului larvar durează până în prima decadă a lunii mai. In a doua-treia decadă a lumi aprilie sau începutul lunii mai, larvele ajung la maturitate şi în interiorul mugurilor atacaţi se transformă în pupe, stadiul care durează 16-25 zile. Apariţia adulţilor are loc în a doua sau a treia decadă a lunii mai şi se eşalonează pe o perioadă de 15-20 zile. La 1-2 zile de la apariţie, adulţii părăsesc mugurii şi migrează în corona pomilor, unde se hrănesc, rozând porţiuni de ţesuturi pe organele fragede ale părului (peţioli, frunze tinere, pedunculi, lăstari tineri). După o perioadă de hrănire de 42 -80 zile, timp în care are loc maturaţia sexuală spre sfârşitul lunii iunie sau în iulie, adulţii se retrag pentru diapauză estivală în crăpăturile scoarţei, sub scoarţa exfoliată a pomilor, scorburii, în regiunea coletului, pe sub bulgări, resturi vegetale etc, unde rămân până în toamnă. Spre sfârşitul lunii august şi în prima jumătate a lunii septembrie, adulţii părăsesc locurile de estivare, migrează în coroana pomilor şi continuă să se hrănească, producând rosături ca şi în primăvară pe lăstarii nelignificaţi, pe peţiolii frunzelor la baza mugurilor de rod şi mai ales acelor vegetativi, care se usucă. După 10-15 zile de la apariţie în toamnă, adulţii se împerechează, iar după alte 4-6 zile femelele încep să depună ouă în mugurii de rod. Pentru pontă femela roade cu rostrul un orificiu în partea laterală sau în treimea superioară a mugurelui până la inflorescenţa în germene şi introduce un ou cu ajutorul ovipozitorului, acoperindu-1 cu o substanţă mucilaginoasă de culoare gălbuie, care în contact cu aeml se întăreşte şi se brunifică. Perioada ovipozitară durează 47-62 zile, timp în care o femelă depune în medie 18-24, uneori 30-40 ouă. Intr-un mugure, în majoritatea cazurilor se depune un ou, mai rar 2-4 ouă. Indiferent de numărul de ouă depuse, într-un mugure se dezvoltă o singură larvă. Din ouăle depuse în a douajumătate a lunii septembrie sau în intima decadă a lunii noiembrie şi în prima decadă a lunii decembrie apar larvele care şi rămân pentru iemare. Ouăle depuse în lunile octombrie-noiembrie rămân pentru iernat şi larvele apar în februarie-martie anul următor. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa mugurilor de păr este o specie monofâgă Atacă numai părul. Dăunează adulţii şi larvele, însă pagube mari produc larvele în primăvară, când rod mugurii de rod în interior. Mugurii atacaţi nu se mai dezvoltă, se ofilesc, apoi se brunifică şi se usucă. Adulţii rod porţiuni de ţesuturi în peţiolul frunzelor sau peduncului florilor întârziate sau fructelor fine, producând daune fără importanţă economică. Combatere. în general măsuri speciale împotriva acestui dăunător nu se aplică, deoarece tratamentele cu insecticide efectuate în combaterea dăunătorilor cheie ale părului, ţin sub control şi populaţia acestei specii.

421

Gărgăriţa fructelor, gărgăriţa purpurie a fructelor sau gărgăriţa caiselor Rhynchites bacchus L. Sin.: Rhynchitespurpureus Deg., Coenorrhinus bacchus L. O r d . Coleoptera, F a m . Attelabidae (Rhynchitidae) Răspândire. Gărgăriţa fructelor este răspândită în toate ţările din zona paleartică. Descriere. Adultul are corpul de 4,5-6,5 mm lungime, de culoare verde cu luciu arămiu sau purpuriu. Corpul este acoperit cu perişori subţiri, scurţi şi deşi de culoare brună-închisă pe partea dorsală şi albicioşi pe cea ventrală. Rostrul este lung, violet, cu 0 carenămediană, longimdinală bine dezvoltată, de culoare neagră. Antenele sunt clavate, drepte la femele şi curbate la masculi. Antenele şi tarsele sunt de culoare violaceenegricioasă. Elitrele prezintă striuri de puncte adâncite, neregulate, sub formă de rugozităţi transversale (fig. 174). Oul este elipsoidal, de 0,9-1,2 mm lungime şi de 0,6-0,8 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 8-9 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu capul brun, uşor curbat şi acoperit cu perişori rari albi. Pupa are corpul de 6-9 mm lungime, de culoare albă, acoperit cu peri. Ultimul segment abdominal prezintă doi ţepi, îndreptaţi spre partea posterioară. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa fructelor are o generaţie pe an, uneori parţial o generaţie la doi ani. Iernează în stadiul de adult sub scoarţa exfoliată a pornilor, sub frunzele căzute sau în stratul superficial al solului (3-5 cm adâncime) din jurul coletului pomilor. Uneori poate ierna şi în stadiul de larvă în sol sau în fructele mumificate rămase în pomi. Primăvara devreme odată cu rx)rnirea în vegetaţie a pornilor, de obicei în prima decadă a lumi aprilie, când temperatura medie a aerului ajunge la 7-8 °C adulţii părăsesc locurile hibernante şi migrează în coroana pomilor. Apariţia adulţilor este eşalonată şi durează până la sfârşitul lunii aprilie ce coincide fenologic cu începutul înfloririi mărului. Adulţii se hrănesc la început cu mugurii foliari şi florali, iar mai târziu cu frunze, flori şi fructe tinere concentrându-se la început în plantaţiile de prun, de unde migrează în plantaţiile de măr şi păr. După 6-8 zile de la terminarea înfloririi mărului, în prima sau a doua decadă a lunii mai, gărgăriţele încep să se împerecheze şi să depună ouă. Pentru depunerea ouălor femela roade cu ajutorul rostrului mici cavităţi de 2-3 mm adâncime în fructele abia formate în care depune câte un ou, pe care-1 astupă cu o secreţie Fig. 174. Gărgăriţa fructelor care se întăreşte în contact cu aerai. (Rhynchites bacchus L.): într-un singur fruct pot fi depuse până la 16 1 - adult; 2 - larvă, 3 -pupă; 4 - mugure atacat; 5 - fructe de mar atacate (dupa

Bogdanov-Katikov) 422

Q u ă

c a r e

.

dg Q u l d

.

f e m e k g

r

-

Q c a m e r ă

pnntr-un onficiu comunică cu camera unde

este oul, pe care o umple cu excremente, ce conţin spori a ciupercii Monilia fructigena H. Depunerea ouălor continuă pe o perioadă de 2-2,5 luni, până la sfârşitul lunii iulie, însă o activitate mai intensă de depunere a ouălor are loc în prima perioadă de creştere a fructelor. Longevitatea adulţilor este de 60-80 zile. O femelă depune în total până la 200 ouă. După depunerea ouălor femela roade parţial pedunculul, din care cauză circulaţia sevei spre fructe este stânjenită, fructele se ofilesc, iar mai târziu cad. Incubaţia durează 8-10 zile. Larvele apărute se hrănesc cu ţesuturile în descompunere a fructelor. In cazul când fructul nu putrezeşte şi vătămarea pedunculului nu opreşte creşterea fructului, atunci oul este împins de ţesuturile fructului afară şi el piere. Fmctele atacate putrezesc, o parte din ele rămân în pom, iar altele cad, larvele continuând să se dezvolte în interior. Dezvoltarea stadiului larvar durează 25-38 zile. Ajunse la completa dezvoltare, de regulă la sfârşitul lunii iuhe-începutul lunii august, larvele părăsesc fructele atacate, migrează în sol la adâncimea de 5-10 cm, unde îşi construieşte o căsuţă pupală, în care se transformă în pupă Stadiul de pupă durează 10-20 zile. O parte din larve rămân în fructele mumificate şi se împupează în vara anului următor. Noii adulţi apar în ultima decadă a lunii iulie-august, ies la suprafaţa solului şi migrează în coroana pomilor unde se hrănesc cu muguri, frunze etc., iar în toamnă odată cu scăderea temperaturii se retrag în diferite adăposturi (sub scoarţă, frunze, în sol etc.) pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa fructelor este o specie oligofagă, atacă numeroase specii de pomi fructiferi: caisul, prunul, piersicul, mărul, părul, cireşul etc. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă. Adulţii atacă primăvara devreme şi în toamnă, rozând mugurii vegetativi şi florali, apoi frunzele fragede, florile şi fructele. în urma atacului mugurii perforaţi se usucă şi cad, iar pe fructe se formează pete circulare şi suberificate. Larvele atacă fmctele care sunt infestate de agenţi patogeni (Monilia fructigena H.) care produce putrezirea şi mumificarea fructelor. Pagube mari produce în anii cu ierni blânde şi primăveri secetoase, când pot fi distinşi până la 40% din muguri la cais, iar producţia de fructe este redusă cu 80-90%. Combaterea. Măsuri preventive: se recomandă capturarea adulţilor hibernanţi prin aplicarea de brâie-capcană şi distrugerea lor prin ardere; strângerea şi distrugerea ffuctclormumificate căzute, pentru împiedicarea retragerii larvelor în sol; efectuarea arăturilor adânci de toamnă, precum şi prelucrarea repetată a solului cu cultivatorul în vară (iulie) pentru distmgerea larvelor retrase în sol pentru împupare, precum şi a adulţilor hibernanţi. Tratamente chimice se aplică la depăşirea PED (5-7 exemp./lOO muguri florali), în primăvară la apariţia adulţilor cu unul din produsele recomandate pentru combaterea gărgăriţei mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.). Gărgăriţa cireşelor sau gărgăriţa roşie - Coenorrhinus aequatus L. Sin.: Rhynchites aequatus L. Ord. Coleoptera, Fam. Attelabidae (Rhynchitidae) Răspândire. Gărgăriţa cireşelor este răspândită în Europa Centală şi Meridională. Descriere. Adultul are corpul de 2,5-5,0 mm lungime, de culoare brună-roşcată cu luciu metalic dorsal şi neagră ventral. Rostrul şi elitrele suntroşti-cărămizii saurxjrtocalii. Ochii sunt mici, rotunzi, bombaţi. Rostrul este lung şi drept spre vârf mai lat, la femele de 423

1,5 ori mai lung decât capul şi pronotul luate împreună, iar la masculi au aceeaşi lungime. Picioarele suntbrune-roşcate. Elitrele prezintă striuri longitudinale, acoperite cu perişori deşi, cenuşii-închişi îndreptaţi înapoi. Oul este oval-alungit de 0,8 mm lungime, de culoare albă. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 4-5 mm lungime, uşor curbat, în partea anterioară mai dezvoltat, iar posterior îngustat, de culoare albăgălbuie, cu capul brun, acoperit cu perişori rari. Pupa are corpul de 4 mm lungime, de culoare albă-gălbuie. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa cireşelor are o generaţie la doi ani. Iernează în stadiul de larvă şi adult în sol la o adâncime de 10-18 cm. Primăvara devreme la începutul dezmuguririi, de obicei în prima decadă a lumi aprilie, adulţii încep să părăsească adăposturile de hibernare şi se urcă în coroana pomilor, unde se hrănesc cu mugurii, în care rod orificii adânci, în urma cărora mugurii atacaţi se usucă Apariţia în masă a adulţilor hibernanţi are loc de regulă cu 3 -5 zile până la înflorire, iar uneori coincide cu începutul înfloririi mărului. Gărgăriţele sunt mai active în zilele călduroase şi cu soare, iar pe timp răcoros şi cu vânt se ascund în diferite adăposturi. In perioada îmbobocirii adulţii atacă bobocii florali şi într-un timp scurt distrug 6-8 boboci, uneori şi mai mulţi. La începutul căderii petalelor, are loc împerecherea, iar după 8-10 zile de la împerechere, de obicei în decada a treia a lunii mai femelele încep să depună ouă. Ouăle sunt depuse în fructele abia formate de măr, păducel, prun şi cais. Pentru depunerea ouălor femelele rod cu ajutorul rostrului nişte cavităţi mici, rotunde în pulpa fructelor în care depune un ou, uneori şi mai multe, apoi rodpedunculul fructului, fapt ce duce la ofilire apoi la mumificarea lor. Longevitatea adulţilor durează până la 2 luni, timp în care o femelă depune 50-80 ouă. Perioada ovipozitară la 27-32° C este de 14 zile, iar la temperaturi de 16-23 °C până la 24-38 zile. Incubaţia durează 12-15 zile. La începutul lunii iunie apar larvele care se hrănesc cu pulpa şi embrionii seminţelor fructelor de măr, iar în cele de cais şi prun cu miezul sâmburilor. într-un fruct de măr se pot dezvolta până la 3-4 larve, iar la speciile sâmburoase vişin, cireş, cais şi prun numai una. Evoluţia larvelor durează 25-40 zile. La sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, larvele părăsesc fructele atacate şi se retrag în sol unde rămân pentru iernat. In toamna anului următor larvele îşi confecţionează o căsuţă ovală în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 8-10 zile. Noii adulţi rămân în sol până în primăvara anului următor. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa cireşelor atacă diferite specii de pomi fructiferi, aşa ca mărul, părul, caisul, prunul, cireşul, vişinul, păducelul, porumbarul, scoruşul ş. a. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţii atacă la început mugurii, apoi bobocii florali şi fructele, care în urma atacului se usucă şi cad. In anii de invazii daunele pot ajunge până la 33-77%. Larvele se hrănesc cu pulpa şi seminţele fructelor. Fructele atacate datorită peduncului ros de femele la depunerea ouălor se ofilesc, dar nu cad. rămânând în coroana pomilor în tot cursul perioadei de vegetaţie. Spre deosebire de gărgăriţa fructelor, fructele atacate de această specie se mumifică, dar nu putrezesc. Combatere. Tratamente chimice speciale se aplică în anii de invazii la depăşirea PED (5 adulţi/100 inflorescenţe), în primele 5-10 zile după înflorire la căderea a peste 424

75 %depetale. Se recomandă efectuareatmm tratament, la apariţia add^ cu aceleaşi produse ca şi pentru gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.). Gărgăriţa frunzelor - Coenorrhinuspauxillus Germ. Sin.: Rhynchites pauxillus Germ. Ord. Goleoptera, Fam. Attelabidae (Rhynchitidae) Răspândire. Gărgăriţa frunzelor este răspândită în toată Europa. Descriere. Adultul are corpul de 1,8-3 mm lungime, de culoare albastră-verzuie sau verzuie-deschisă cu luciu metalic, acoperit cu o pubescenţă scurtă, brună. Capul şi pronotul sunt fin punctate. Rostrul este lung şi subţire, uşor curbat, la femele puţin mai scurt decât capul şi pronotul, iar la masculi mai scurt decât pronotul. Antenele sunt formate din 11 articule drepte şi măciucate. Elitrele sunt mai late decât pronotul, cu striuri punctate longtmdinale şi acoperite cu perişori deşi şi lungi. Rostrul şi picioarele sunt negre (fig. 175). Oul este oval-alungit de 0,3 mm lungime, de culoare albă-lăptoasă, cu aspect ceros. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 3 mm lungime, uşor curbată, aproape dreaptă, de culoare albă, cu capul bmn-închis. Pupa are corpul de 2,5-3 mm lungime, de culoare albă-gălbuie acoperită cu perişori rari. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa frunzelor are o generaţie pe an. Iernează ca adult în stratul superficial al solului. Primăvara adulţii hibernanţi încep să apară în momentul umflării mugurilor, când temperatura medie a aerului trece de 10°C. Apariţia în masă a adulţilor de obicei coincide cu fenofaza apariţiei bobocilor florali. Adulţii sunt mai activi în zilele călduroase şi cu soare, iar pe timp răcoros şi cu vânt, precum şi în timpul nopţii se retrag în diferite adăposturi. In coroana pomilor gărgăriţele ajung prin zbor unde se hrănesc cu mugurii florali şi foliari. In urma atacului din mugurii atacaţi se scurge un lichid lucitor, care cu timpul se închide la culoare şi se usucă. Mai târziu, după desfacerea mugurilor florali, adulţii se hrănesc cu bobocii florali pe care îi perforează în peduncul sau la baza pestilului. în timpul înfloririi mărului are loc împerecherea, iar la sfârşitul înfloririi începe depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse în peţiolul frunzei la baza limbului sau în nervura principală din partea inferioară a ei. După depunerea ouălor femela roade pieliţa de pe peţiol sau nervura pe o suprafaţă de 3-6 mm 2 cu care astupă ouăle depuse din care cauză locul dăunat se brunifică, peţiolul frunzei se îndoaie şi limbul frunzei se lasă Fig. 175. Gărgăriţa frunzelor în jos. într-o frunză se depune câte un ou, uneori (Coenorrhinuspauxillus Germ.): două, mai rar trei. Longevitatea adulţilor durează 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - frunză până la 2-3 luni, timp în care o femelă depune atacată de larvă (după Bogdanov-Katikov)

I

425

până la 100 de ouă. Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele apărute se hrănesc săpând o galerie în peţiolul şi nervura frunzei, pe care o umple cu excremente brune. în urma atacului sunt distruse vasele liberolemnoase, oprind parţial sau total circulaţia sevei din care cauză frunzele atacate cad din pom, iar larvele continuă să se hrănească în frunzele căzute care putrezesc. Pe timp secetos frunzele căzute se usucă din care cauză larvele pier. Evoluţia stadiului larvar durează aproape o lună. Ajunse la completa dezvoltare, larvele se retrag în sol, unde la o adâncime de 5-15 cm îşi construieşte o căsuţă pupală în care se transformă în pupă. împuparea începe în iulie şi durează până la mij locul lumi august. In toamnă apar adulţii care rămân în sol pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa frunzelor atacă mărul, părul mai rar gutuiul, vişinul, prunul, caisul şi alte specii. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţii în primăvară atacă mugurii pe care îi perforează, apoi frunzele şi bobocii florali. La invazii mari în urma atacului recolta poate fi compromisă Larvele atacă frunzele, rozând galerii în peţiol, nervura principală sau în parenchimul lor. în urma atacului frunzele se îndoaie în jos se îngălbenesc şi cad. La un atac puternic, pomii potpierde până la 50-100% din frunze. înmulţirea acestui dăunător este uneori frânată de activitatea braconidului Microbracon discoideus Wesm. şi alţi paraziţi. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.), la depăşirea PED (5 adulţi/100 rozete). Gărgăriţa vişinelor sau gărgăriţa aurie - Rhynchites auratus Scop. Ord. Coleoptera, Fam. Attelabidae (Rhynchitidae) Răspândire. Gărgăriţa vişinelor este răspândită în Europa Centrală şi Meridională Descriere. Adultul are corpul de 5,5-10 mm lungime de culoare verde-aurie cu reflexe roşii, purpurii, strălucitoare. Capul este mare, tot atât de lat cât şi de lung, cu o punctuaţie deasă. Rostrul este lung şi puternic. Corpul este acoperit cu o pubescenţă lungă şi fină, cenuşie. Antenele sunt lungi, formate din 11 articule măciucate cu măciuca formată din 3 articule. Pronotul este uşor bombat, cu o dungă mediană longimdinală nepunctată şi cu părţile laterale rotunjite, care la masculi prezintă 2 spini îndreptaţi înainte. Elitrele sunt de 1,5 ori mai lungi decât late, cu striuri punctiforme longit­ udinale (fig. 176). Oul este oval-alungit, de 0,4 mm lungime, de culoare albă. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de Fig. 176. Gărgăriţa vişinelor (Rhynchites^ auratus Scop.): 7-8 mm lungime, uşor curbată, de 1 - adult; 2 - fructe de vişin atacate; 3 - fructe de vişin culoare albă, cu capul brun deschis, cu ouă (după Bogdanov-Katikov) acoperit cu perişori castanii. 426

Pupa are corpul de 6-8 mm lungime, de culoare lucioasă. Ultimul segment al abdomenului se termină cu doi spini ascuţiţi şi lungi, de culoare castanie, care sunt îndreptaţi înapoi, cu vârfurile încovoiate în sus. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa vişinelor are o generaţie pe an sau la doi ani. Iernează în stadiul de larvă şi adult în sol, până la 15 cm adâncime. Adulţii încep să apară în primăvară devreme, în fenofaza umflării mugurilor, iar apariţia în masă are loc în momentul înfloririi vişinului. Adulţii apăruţi se urcă în coroana pomilor, unde se hrănesc la început cu muguri, apoi cu frunze, flori şi fructe în formare de vişin şi cireş, rozând cavităţi neregulate. Gărgăriţele sunt foarte active în zilele însorite şi călduroase, zboară în coroana pomilor de la un pom la altul şi se răspândesc în toată livada. Pe timp rece, înnorat şi noaptea gărgăriţele se retrag în diferite adăposturi (sub scoarţa exfoliată sau în crăpăturile scoarţei tulpinii sau ramurilor). După o perioadă de hrănire pentru maturarea sexuală în prima sau a doua decadă a lunii mai are loc copulaţia, iar încă peste o săptămână femelele încep să depună ouăle. Depunerea ouălor coincide cu fenofaza căderii petalelor de vişin şi cireş şi durează până la mtărirea sâmburilor (sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie). Pentru depunerea ouălor, femela roade cu ajutorul rostrului o mică cavitate în fructele abia formate, iar la capăt în pereţii încă verzi ai sâmburelui, roade o celulă mică, ovală şi depune un ou. După depunerea oului cavitatea este acoperită cu un dop poros din resturi de hrană şi excremente. Spre deosebire de gărgăriţa purpurie a fructelor (Rhynchites bacchus L.) şi gărgăriţa cireşelor (Rhynchites aequatus L.), gărgăriţa vişinelor nu roade pedunculul fructelor, de aceea fructele atacate nu se usucă şi nu cad. O femelă depune în total până la 150 ouă. Incubaţia durează 7-10 zile. Larva apărută pătrunde în interiorul sâmburelui încă verde şi se hrăneşte cu conţinutul acestuia. Stadiul larvar durează 25-30 zile. Larvele ajung la maturitate în perioada coacerii vişinelor, părăsesc fructele şi migrează în sol, unde la o adâncime de 5-15 cm îşi confecţionează o căsuţă ovală în care se transformă în pupă. Totodată o parte din larve (până la 40%) rămân în sol pentru iernat şi se transformă în pupă în toamna anului viitor. Adulţii apar în toamnă şi rămân în sol pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa vişinelor atacă diferite specii de sâmburoase ca vişinul, cireşul, prunul, caisul, preferând vişinul. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţhmprimăvaraatacămugurii, apoi frunzele, florile şi fructele tinere. In urma atacului mugurii adesea se usucă, iar fructele uneori sunt depreciate complet. Larvele se hrănesc cu miezul sâmburelui la vişin şi cireş. Fmctele atacate se dezvoltă de obicei normal, având numai semnul de înţepătură - locul pe unde a fost depus oul, din care cauză valoarea comercială scade. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la gărgăriţa mugurilor (Sciaphobus squalidus Gyll.). 8.1.2.7.2 Rutelidele dăunătoare pomilor fructiferi Această familie cuprinde câteva specii care se remarcă mai mult sau mai puţin dăunătoare pomilor fructiferi. Printre speciile mai frecvent întâlnite în plantaţiile pomicole se numără gândacul păros al florilor (Epicometis hirta Poda), care în anii de invazii distruge florile pomilor în masă. 427

Gândacul păros al florilor - Epicometis hirta Poda. Sin.: Tropinota hirta Poda., T. hirtella Poda., Cetonia hirtella L. Ord. Coleoptera, Fam. Scarabaeidae (Rutelidae) Răspândire. Gândacvd păros al florilor este răspândit în Europa, America de Nord, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit de 9-14 mm lungime şi 6-8 mm lăţime de culoare neagră-mată, acoperit cu perişori deşi şi lungi, de culoare cenuşie. Pronotul prezintă o carenă mediană, longitudinală. Elitrele sunt cenuşii-negre cu pete albe sau albe-gălbui neregulate. Tibiile anterioare prezintă 3 dinţi (fig. 177). Oul este oval sau subovoidal, de culoare albă. Larva la completa dezvoltare are corpul gros, uşor curbat de până la 25 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu capul mic brun. Partea posterioară a abdomenului este mai lăţită. Pe ultimul segment abdominal prezintă două rânduri de spiculi (câte 15-20 în fiecare), dispuşi în unghi ascuţit. Pupa este albă, de 14-18 mm lungime. Biologie şi ecologie. Gândacul păros al florilor are o generaţie pe an. Iernează ca adult în sol. Apariţia adulţilor are loc în aprilie, zborul lor este eşalonat şi durează până în iulieaugust,cumaximmmmai-iiirri^^ între orele 10-16. Pe timp înnorat, precum şi spre seară şi dimineaţă gândacii stau nemişcaţi pe plante sau se ascund pe sub resturi vegetale, bulgări de pământ, pe sub pietre etc. Dacă nopţile sunt calde şi fără vânt, gândacii rămân în interiorul bobocilor până a doua zi. La început adulţii se întâlnesc pe diferite plante înflorite din flora spontană (păpădie, podbal etc.), iar după înflorirea pomilor fructiferi se concentrează în plantaţiile pomicole. Timp de 3-4 zile de la apariţie adulţii se hrănesc cu organele florale interne (starnine, ovar, pistil etc.). După terminarea înfloririi pomilor fructiferi, adulţii migrează în câmp, unde se hrănesc pe diferite plante înflorite cultivate şi spontane. In perioada hrâriirii are loc împerecherea. Femelele, după 4-8 zile de la împerechere, în luna mai, încep să depună ouăle. Ouăle sunt depuse în grupe mici de câte 3-5 ouă, în sol la o adâncime de 3-5 cm, îndeo­ sebi în solurile bogate în substanţe organice. O femelă depune câte 3-5 ouă pe zi, în total 20-50 ouă, în tot cursul perioadei ovipozitare care durează 10-20 zile. Incubaţia durează 6-15 zile, în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute se hrănesc cu humusul din sol şi cu diferite resturi de plante în descompunere. Evoluţia stadiului larvar durează aproximativ 55-65 zile. în august larvele ajung la completa dezvoltare, îşi construiesc o cămăruţă din particule de pământ, în care se transformă în pupă Apariţia adulţilor noi Fig. 177. Gândacul păros al are loc la sfârşitul lunii august-septembrie, care rămân florilor (Epicometis hirta Poda.). în sol, în căsuţele pupale, până în primăvara anului (după Manolache şi Boguleanu) viitor. 428

Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul păros al florilor este o specie polifagă-florifagă Atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane. Atacă ca adult, în deosebi în anii cu ierni blânde şi primăveri secetoase, când apar sub formă de invazii şi distrug florile rx>milor în masă. Dintre speciile de pomi, gândacul păros al florilor preferă gutuiul, apoi mărul, părul, caisul, cireşul ş. a. Se hrănesc cu organele florale (stamine, ovar, pistil etc), uneori atacă sepalele şi petalele. Produce pagube mari şi la semincerii de varză, la culturile de rapiţă şi la viţa de vie, la care retează lăstarii de rod. Florile atacate avortează. în anii de invazii, gândacii pot distruge până la 90-100% din florile pomicole, în urma căruia, recolta de fructe scade sau este compromisă. Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă în general măsuri preventive deoarece adulţii atacă numai organele florale când aplicarea tratamentelor chimice sunt interzise, prezentând pericol pentru distmgerea florilor şi a unor insecte folositoare (entomofage, polenizatoare etc). Se recomandă efectuarea arăturilor de toamnă pentru distmgerea stadiului hibernant; în cursul perioadei de vegetaţie, lucrarea repetată a solului pe intervalele dintre rândurile de pomi, pentru distmgerea stadiilor insectei aflate în această perioadă în sol (ouă, larve, pupe, adulţi); pe suprafeţe mici, se recomandă dimineaţa când gândacii se află în stare de amorţire, scuturarea şi distrugerea lor de pe pomi. 8.1.2.7.3 Buprestidele dăunătoare pomilor fructiferi Această importantă familie de coleoptere cuprinde numeroase specii care se manifestă ca dăunători periculoşi ai pomilor fructiferi, printre care se numără: Capnodis tenebricosa Oliv., C. tenebrionis L., C. cariosa Pali., C. henningi Fald., Perotis lugubris R, Agrillus sinuatus 01., A. macroderus Ab., Ptosima undecimmaculata Hrbst. etc. Dintre speciile menţionate mai frecvent se întâlnesc şi prezintă importanţă practică două specii: gândacul negru şi gândacul arămiu al puieţilor (Capnodis tenebrionis L. şi Perotis lugubris R). Gândacul negru al puieţilor - Capnodis tenebrionis L. Ord. Goleoptera, Fam. Buprestidae Răspândire. Gândacul negru al puieţilor este răspândit în majoritatea ţărilor din Europa, Africa de Nord şi sud-vestul Asiei. Descriere. Adultul are corpul masiv alungit de 22-29 mm lungime, de culoare neagră mată. Capul este mare cu antenele formate din 11 articule setiforme, mai lungi decât capul. Pronotul este cordiform bine dezvoltat mai lat decât lung, cu marginile rotunjite, cu suprafaţa mgoasă, ondulată şi cu 4 îngroşaţi reliefate, acoperite de o secreţie albă. Elitrele sunt îngustate la partea posterioară, pe care se disting ornamentaţii formate din puncte alungite, neregulate, dispuse în linii paralele şi din pete mici, albe-cenuşii ceroase. Tarsul este lăţit şi prezintă pe partea internă mici ridicaturi (fig. 178). Oul este oval de 1 -1,5 mm lungime şi de 1,0 mm lăţime, de culoare albă-lăptoasă. Larva este apodă, la completa dezvoltare are corpul de 60-70 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu capul înfundat în torace şi două mandibule brune-închis. Segmentele toracice sunt puternic lăţite şi sclerificate, iar cele abdominale sunt mai înguste, 429

dreptunghiulare, alungite şi turtite dorsoventral. Pupa este albă, de 18-20 mm lungime. Biologie şi ecologie. Gândacul negru al puieţilor are o generaţie la doi ani. Iernează M M H | * §ff§§ /PlpiP\ în stadiul de larvă în galeriile de hrană din \ mim J m^if;$*J K scoarţă de la baza tulpinilor pornilor sau din regiunea coletului. în primăvara anului al treilea, de obicei în ultima jumătate a lunii aprilie larvele hibernante se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 20-35 zile. Adulţii încep să apară la sfârşitul lunii maiîncepurul lunii iunie. Apariţia lor are loc treptat şi se eşalonează pe o perioadă de 8-15 zile. După apariţie adulţii migrează pe pomi, unde se hrănesc cu muguri şi cu peţiolul frunzelor sau cu scoarţa ramurilor tinere de cais, prun, piersic etc. Zborul gândacilor este greoi şi are loc în serile calde şi liniştite, iar în timpul Fig. 178. Gândacii puieţilor (Buprestidae): zilei stau ascunşi în diferite adăposturi în 1 - gândacul negru al puieţilor (Capnodis coroana pomilor căzând uşor la scuturare. tenebrionis L.); 2 - gândacul arămiu al puieţilor Fiind deranjaţi se învârtesc în jurul (Perotis lugubris R); 3 - larvă, (după Rihter); ramurii, adăpostindu-se în diferite locuri, iar 4 - rădăcină de prun atacată de larve (după la un pericol mai mare se lasă să cadă pe Săvescu) pământ, unde rămân în stare de imobilitate un timp îndelungat. Adulţii sunt mai activi la temperaturi ridicate, cuprinse între 20-3 5 °C. Zborul adulţilor este eşalonat şi durează până în iulie-august. Longevitatea adulţilor femelelor durează până la 372 de zile, iar uneori şi iernează. După o perioadă de hrănire, care durează40-60 zile, timp în care are loc şi maturarea sexuală, adulţii se împerechează iar după câteva zile are loc depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe, în crăpăturile scoarţei la baza mlpinilor sau în zona coletului ori în solul din jurul rădăcinilor pomilor fructiferi. Depunerea ouălor are loc la temperaturi cuprinse între 28 şi 34°C. Perioada ovipozitară durează până în a doua jumătate a lumi septembrie. O femelă depune în medie 50-120, maximum 340 ouă. Incubaţia durează 15-22 zile. Larvele apărute, pătrund în scoarţă la colet sau în rădăcini, unde se hrănesc, săpând galerii sinuoase, largi, rotunjite în partea terminală şi căptuşite cu rumeguş. Dezvoltarea larvelor durează aproape doi ani, trecând prin 4 vârste. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul negru al puieţilor atacă diferite specii de sâmburoase, producând pagube mai mari în plantaţiile tinere de cais, piersic, prun altoit pe zarzăr şi mirobolan şi la puieţii din pepiniere. Atacă atât ca adult, cât şi ca larvă. Adulţii se hrănesc cu scoarţa ramurilor tinere, decojând uneori complet ramurile, cu muguri şi peţiolul frunzelor, provocând daune fără mare importantă economică. Cele 430

mai mari daune le produc larvele care sapă galerii sinuoase, largi în scoarţă la baza tulpinii, în zona coletului sau în rădăcini, unde distrug cambiul şi straturile exterioare ale lemnului. în zona atacului scoarţa prezintă crăpături, iar sub aceasta rosături în lemn şi în scoarţă, căptuşite cu rumeguş fin, strâns în formă de dopuri. O larvă poate distruge un pom, dar de regulă pe un pom se găsesc mai multe larve. In urma atacului, pomii mai în vârstă continuă să vegeteze, însă producţia scade din an în an, iar pornii tineri (de 2-3 ani) şi puieţii se ofilesc şi se usucă. Combatere. Se recomandă măsuri preventive: controlul materialului săditor din pepiniere şi distmgerea prin ardere a pomilor infestaţi; pe suprafeţe mici, strângerea şi distrugerea adulţilor în perioada zborului, prin scuturarea pomilor; folosirea plantelor capcană, pentru atragerea adulţilor la depunerea ouălor. Tratamente chimice speciale de combatere a gândacului negru al puieţilor nu se aplică, deoarece tratamentele efectuate pentru combaterea altor specii de dăunători ai pomilor fructiferi, asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător. Gândacul arămiu al puieţilor - Perotis lugubris F. Ord. Coleoptera, Fam. Buprestidae Răspândire. Gândacul arămiu al puieţilor este răspândit în Europa de Sud şi parţial în cea Centrală, Asia Mică. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, turtit dorso-ventral, de 16-27 mm lungime, dorsal de culoare arămie-închisămată, iar ventral arămie-lucioasă. Antenele sunt serate şi scurte. Pronotul nu este cordiform şi nu prezintă reliefuri lucioase. Prezintă pete mici arămii-negricioase, iar pe elitre 3-4 şiruri longitudinale de pete mici de culoare brună (fig. 1782). Oul este oval de 1,0-1,5 mm lungime, de culoare albă, cu aspect lăptos. Larva este apodă, la completa dezvoltare are corpul de 50-60 mm lungime de culoare gălbuie. Segmentele toracice sunt mai dezvoltate, puternic lăţite şi mai sclerificate, decât cele abdominale. Pupa este albă, de 12-18 mm lungime. Biologie şi ecologie. Gândacul arămiu al puieţilor are o biologie asemănătoare cu cea a gândacului negru al puieţilor (Capnodis tenebrionis L.). Adulţii se întâlnesc de la sfârşitul lunii aprilie şi până la sfârşitul lunii iulie. Acestea se hrănesc cu mugurii foliari, cu lăstarii tineri şi peţiolul frunzelor, provocând daune fără importanţă economică. Daune mari produc larvele care atacă diferite specii de pomi fructiferi, producând pagube mai mari în pepiniere şi la pomii tineri (de 2-3 ani de cais, prun şi cireş). Spre deosebire de larvele gândacului negru al puieţilor, larvele acestei specii rod galerii numai la colet şi în tulpini, fără a pătrunde şi în rădăcini. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la gândacul negru al puieţilor (Capnodis tenebrionis L.).

431

8.1.2.7.4 Gândacii de scoarţă sau carii dăunători ai pomilor fructiferi In plantaţiile pomicole se întâlnesc mai multe specii de gândaci de scoarţă sau cari, care populeazăpomii slăbiţi din cauza defolierilor repetate, a secetei prelungite etc. Printre speciile mai răspândite se numără: Scolytus rugulosus Ratz., S. mali Bechst., Xyleborus dispar F.,X saxeseni Ratz., etc. Dintre speciile menţionate, mai frecvent se întâlnesc şi produc daune mari: cariul scoarţei (Scolytus rugulosus Ratz.), cariul mărului (S. mali Bechst.) şi cariul lemnului (Xyleborus dispar R) etc. Cariul mic de scoarţă sau cariul scoarţei - Scolytus rugulosus Ratz. Sin.: Ruguloscolytus rugulosus Ratz., Eccoptogaster rugulosus Ratz. Ord. Coleoptera, Fam. Ipidae (Scolytidae) Răspândire. Cariul mic de scoarţă este răspândit în multe ţări din Europa, Asia, Africa de Nord şi America. Descriere. Adultul are corpul convex dorsal care descreşte treptat spre partea posterioară, de 2,3-2,8 mm lungime, de culoare neagră-mată, acoperit cu perişori fini de culoare brună-cenuşie sau cafenie-roşcată. Antenele sunt roşcate, în afară de măciu­ ca care este neagră. Pronotul este bombat, puternic punctat, cu punctele marginale şi cele anterioare transversal-alungite, sub formă de zbârcituri. Elitrele sunt ovale, mai late decât pronotul, brune-roşcate sau castanii, în partea apicală mai deschise, cu pete negre mai lungi decât late. Prezintă o punctuaţie foarte deasă, dispuse longitudinal, care în partea anterioară, lângă sutură formează mici zbârcituri oblice. Interstriile laterale sunt prevăzute cu solzi albicioşi. Picioarele sunt brune-roşcate lipsite de spini. Abdomenul este convex posterior (fig. 179). Oul este oval, de 0,6 mm lungime, de culoare albă. Larva este apodă-eucefală cu corpul recurbat de 2,5-3 mm lungime, de culoare albă, acoperit cu perişori rari. Capul este mic, de culoare brună. Pupa are 2,2-2,5 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Cariul mic de scoarţă are două generaţii pe an. Iernează ca larvă în galerii, în scoarţa pomilor. Primăvara devreme, odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor, de regulă în a douajumătate a lunii aprilie, larvele hibernante ajunse la completa dezvoltare se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 7-10 zile. Adulţii apăruţi sapă câte o galerie de ieşire spre exteriorul scoarţei, care se fac evidente la suprafaţă sub formă de mici (până la 2 mm) orificii rotunde. Zborul adulţilor începe în ultima decadă a lunii aprilie sau în prima decadă a lunii mai, în mod obişnuit, după înflorirea pomilor fructiferi şi durează Fig. 179. Cariul scoarţei (Scolytus rugulosus Ratz.): aproape o lună. Adulţii se hră1 - adult; 2 - sistemul de galerii (după Balachowsky şi Mesnil)

432

n e S

c CU ţesuturile de la baza

mugurilor, cu frunzuliţe şi flori. După o perioadă de hrănire de 4- 8 zile, are loc împerecherea adulţilor, apoi femelele încep să depună ouă. In acest scop femela sapă câte o galerie denumită galerie maternă între scoarţă şi lemn de 1 -2 cm, mai rar până la 3 cm lungime şi până la 2,5 mm lăţime. Galeriile se rod de-a lungul tulpinii sau ramurii, mai rar sinuoase sub formă de cârlige, la capete lăţite şi rotunjite. Pe marginile galeriei materne femela sapă mici cavităţi în care depune câte un ou. Depunerea ouălor se eşalonează pe o perioadă de 2-3 săptămâni. O femelă depune 10-40 ouă, maximum până la 100. La sfârşitul perioadei ovipozitare femelele pier, acoperind cu corpul orificiile de ieşire. Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele apărute sapă în lemn galerii lungi, sinuoase, care la început sunt înguste, paralele şi perpendiculare pe galeria maternală, iar mai târziu spre deosebire de specia Scolitus mali Bechst. se întretaie, se lărgesc spre vârf, şi se termină în scoarţă sau în lemn. Evoluţia stadiului larvar durează 25-40 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele îşi sapă în lemn la capătul galeriei o loj ă în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-15 zile. Adulţii apar spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie şi dau naştere generaţiei a doua, larvele cărora continuă să se dezvolte până în toamnă, când se retrag pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Cariul mic de scoarţă este o specie polifagă, atacă numeroase specii de pomi fructiferi, arbori ornamentali şi forestieri, preferând prunul, caisul, piersicul, mărul, părul ş. a., atacând îndeosebi pomii bătrâni, pe cale de uscare. Atacă atât ca adult cât şi ca larve, care sapă galerii de nutriţie şi pentru pontă în scoarţă şi in lemn, în tulpini şi ramuri. Ca urmare a atacului sunt stânjenite funcţiile normale ale pomilor, acestea vegetează slab şi dau producţii mici şi de calitate inferioară Pornii atacaţi se recunosc uşor după orificiile şi galeriile pe care le prezintăpe ramuri şi tulpini, precum şi după aspectul vegetaţiei. La atacuri puternice şi repetate mai mulţi ani la rând pomii treptat se usucă. Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse de activitatea unor specii entomofage, printre care se remarcă Haplothrips pedicularius Hal., Chiropachys colon L., Rhaphitelus maculatus Walk., Eurytoma eccoptogastri Ratz., Entedon tenuitarsis Thoms., Ecphylus eccoptogastri Ratz., Calyptus longicollis Rts., Alysia manducator Pz., Pteromalus bimaculatus Ns. etc. Combatere. Măsuri preventive: asigurarea condiţiilor normale de cultură apomilor prm apucarea la timp şi la nivel corespunzător a măsurilor agrotehnice şi de igienă culturală ce contribuie la creşterea normală a pomilor, care sunt mai rezistenţi la atacul acestui dăunător, aşa ca: alegerea şi pregătirea bună a terenurilor la înfiinţarea plantaţiilor noi; folosirea pentru plantare numai a materialului sănătos; alegerea soiurilor ce corespund condiţiilor climatice ale zonei; tăierea ramurilor uscate, tăierea de rărire a coroanei; apucarea mgrăşăniintelor, îngrijirea minuţioasă a plantaţiilor, distragerea prin ardere a pomilor puternic atacaţi etc. Tratamente chimice speciale de combatere a cariului mic de scoarţă nu se aplică, în caz de invazii mari, în primăvară, la apariţia adulţilor hibernanţi, care în mod obişnuit, corespunde fenologic cu terminarea perioadei de înflorire a prunului, se recomandă ca la aplicarea tratamentelor pentru combaterea dăunătorilor principali ai pomilor fructiferi (acarieni, păduchi, gărgăriţe, moliile tortricide etc.) să se insiste ca soluţia să fie pulverizată îndeosebi pe tulpinile şi ramurile mai groase unde se află insectele. O eficacitate mai 433

înaltă se înregistrează la utilizarea insecticidelor cu capacitatea de pătrundere prin scoarţă, datorită distrugerii insectelor în galerii. Cariul mare de scoarţă sau cariul mărului - Scolytus mali Bechst. Sin.: Eccoptogaster mali Bechst., Scolytus pruni Ratz., S. castaneus Ratz. Ord Coleoptera, Fam. Ipidae (Scolytidae) Răspândire. Cariul mărului este răspândit în multe ţări din Europa. Descriere. Adultul are corpul bombat dorsal, de 3,0-4 mm lungime, de culoare neagră, lucioasă. Capul şi pronotul sunt brune-închise, aproape negre. Antenele şi picioarele sunt brune-roşcate. Pronotul este scurt şi lat, puternic punctat. Elitrele sunt castanii-roşcate sau brune-închise, mai puţin lucioase, cu puncte dispuse în rânduri longimdinale. Abdomenul prezintă tuberculi mari. Primul şi al doilea segment abdominal formează un unghi obtuz. Oul este oval de 0,8 mm lungime şi de 0,4 mm lăţime, de culoare albă. Larva este apodă şi eucefală, la completa dezvoltare are corpul de până la 5 mm lungime, puţin curbat, de culoare albă sau albă-gălbuie, cu capul brun. Pupa are 3-4 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Cariul mărului are 1 -2 generaţii pe an. Iernează ca larvă de diferite vârste în galerii, în scoarţa pomilor. Primăvara, la sfârşitul lumi aprilie-mai, larvele hibernante se transformă în pupe. Adulţii încep să apară de la începutul lunii iunie şi zborul lor durează până la mijlocul lunii iulie. Acestea sapă galerii de ieşire spre exteriorul scoarţei, prin care iese la suprafaţă. Adulţii se hrănesc cu ţesuturile de la baza mugurilor cu frunzuliţe şi flori. După o perioadă scurtă de hrănire are loc copulaţia, apoi încep să depună ouă. Pentru depunerea ouălor femelele sapă pe tulpini şi ramurile mai groase orificii mari şi pătrund sub scoarţă unde sapă a galerie mare, numită galeria maternă sau de pontă de 5-10 cm lungime şi de 2 mm lăţime. Galeriile sunt formate de-a lungul tulpinilor sau ramurilor. Pe marginea galeriei-mamă femela sapă mici cavităţi în care depune câte un ou. O femelă depune 50-100 ouă. Incubaţia durează 10-16 zile. Larvele apărute se hrănesc cu ţesuturile scoarţei, formând pe ambele părţi ale galeriei-mamă, galerii lungi până la 70 mm care spre deosebire de Scolytus rugulosus Ratz. nu se întretaie între ele. La început galeriile sunt înguste însă treptat se lărgesc, iar la capătul lor intră în lemn, unde formează loji destul de adânci, în care sa transformă în pupă. Zborul adulţilor are loc în cursul lumi iulie şi dau naştere generaţiei a doua, care se dezvoltă până în toamnă, când larvele se retrag pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Cariul mărului atacă toate speciile pomicole, preferând mărul şi în special pomii bătrâni şi pe cei pe cale de a se usca, aşa încât pagubele produse nu sunt mari. înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea unor specii de insecte entomofage, printre care se remarcă Doryctes pomarius Reih., Elachistus leucogramma R., Rhaphitelus maculatus Welk., Microplectron fuscipennis Z.,Pteromalus sp. etc. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la cariul mic de scoarţă (Scolytus ruglosus Ratz.). 434

Cariul lemnului - Hyleboms dispar F. Sin.: Anisandrus dispar Fab., Druccoetes dispar F. Ord. Coleoptera, Fam. Ipidae (Scolytidae) Răspândire. Cariul lemnului este răspândit în toată Europa şi Asia Mică. Descriere. Adulţii prezintă dimorfizm sexual accentuat. Femela are corpul alungit, cilindric, de 3,0-3,5 mm lungime, de culoare castanie-închisă aproape neagră, cu antenele măciucate. Antenele şi picioarele galbene-roşcate. Pronotul este lat, puternic convex. Elitrile sunt caştanii-închise, lucioase, cu striuri punctate, mterstriurile sunt prevăzute cu câte un rând longitudinal de puncte fine. Ambele perechi de aripi sunt bine dezvoltate. Masculul este mai mic decât femela, are până la 2-2,8 mm lungime cu corpul fusiform şi pronotul aproape plan. Elitrele normal dezvoltate, iar aripile posterioare lipsesc. Oul este oval, de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare albă. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul de 3 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu capul brun-roşcat. Pupa are 2,2-2,6 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Cariul lemnului are o generaţie pe an. Iernează ca adult în grupe în galerii săpate în lemn, după unii autori, iernează şi sub resturile vegetale, fn primăvara, martie-aprilie, adulţu^bernanti seîmperecheazămga^ deoarece masculii nu zboară. După împerechere masculii pier, iar femelele ies la suprafaţă. Zborul femelelor are loc către sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai. După un zbor scurt femela începe sa­ şi pregătească galeria maternală. In acest scop la început femela roade în tulpină şi ramuri o galerie de pătrundere îngustă şi dreaptă de 3-6 cm lungime, perpendicular pe axul tulpinii până la primul inel anual, apoi sapă o galerie maternală de formă circulară pe direcţia inelelor anuale de lemn, după care pe părţile laterale ale acestei galerii sunt săpate galerii mai scurte longitudinale pe direcţia de creştere a fibrelor lemnoase, la capătul cărora femela depune ouăle. Prolificitatea unei femele este de 30-40 ouă. Ouăle sunt depuse în 2-3 etape izolat sau în grupe. Ponta se înregistrează începând de la mijlocul lunii mai şi durează până la sfârşitul lunii. Larvele apărute nu rod galerii proprii, dar trăiesc în cea maternală, hrăninduse cu seva din ţesuturile lemnoase şi cu miceliul ciupercii din genul Ambrosia sporii cărora sunt introduşi în galerii de insectele adulte hibernante. Ciuperca în galeriile dăunătomlui găseşte condiţii de hrană, temperatură şi umiditate optime şi se înmulţeşte în masă tapisând pereţii galeriilor. Ajunse la maturitate, larvele se transformă în pupă în galerii, din care apar adulţii, care rămân în aceste locuri pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Cariul lemnului atacă toate speciile de pomi fructiferi, preferând piersicul, prunul, mărul şi părul, precum şi unele specii forestiere (fagul, arţarul, platanul, carpenul, castanul, frasinul etc.) şi foarte rar viţa de vie. Spre deosebire de alte specii de Scolytidae, această specie atacă pomii sănătoşi. Pe su­ prafaţa tulpinilor şi ramurilor atacate prezintă numai câte un singur orificiu mic şi rotund, care se continuă prin scoarţă cu galerii ce merg numai prin lemn. Atacă adultul (femela) care, roade galerii în lemn, din care cauză circulaţia substanţelor hrănitoare este stânjenită. In urma atacului pomii tineri atacaţi la vânturi mari se mp, iar la atacuri puternice se usucă. Larvele nu produc daune, fiindcă sunt micofag şi se hrănesc cu miceliul ciupercii Monilia candida din galeriile roase de femelă. 435

f

Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la cariul mic de scoarţă (Scolytus rugulosus Ratz.).

8.1.2.8 Lepidopterele dăunătoare pomilor fructiferi Se cunosc numeroase specii de lepidoptere, a căror larve se comporta ca dăunători ai pomilor fructiferi de prima importanţă. Unele atacă tulpinile şi ramurile, altele se manifestă ca defoliatoare, celelalte dăunează fructele etc. 8.1.2.8.1 Lepidopterele dăunătoare scoarţei tulpinilor şi ramurilor pomilor fructiferi Această grupă de lepidoptere cuprinde câteva specii, care se manifesta ca dăunători de scoarţă, tulpină şi ramuri ale pomilor fructiferi. Dintre speciile mai frecvent întâlnite şi care prezintă importanţă practică pentru plantaţiile pomicole se numără: viermele scoarţei mărului (Synanthedon myopaeformis Bork.), sfredelitorul tulpinilor (Cossus cossus L.), sfredelitorul ramurilor (Zeuzerapyrina L.) etc. Viermele scoarţei mărului - Synanthedon myopaeformis Borkh. Sin.: Aegeria myopaeformis Borkh. Ord. Lepidoptera, Fam. Sesiidae (Aegeriidae) Răspândire. Viermele scoarţei mărului este răspândit în Europa Centrală şi de Sud, Asia Mică, Africa de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 18-22 mm, iar corpul de 10-13 mm lungime, de culoare albastră-închisă, cu o dungă portocalie pe cel de-al IV-lea segment abdominal la femelă, iar la masculi numai tergitele sunt portocalii. Pe partea ventrală a toracelui prezintă o dungă transversală galbenă-închisă Aripile sunt înguste, transparente cu nervurile negre-albăstrii şi câte o bandă neagră-albăstrie transver­ sală, acoperite cu solzi pe margi­ nea costală şi pe vârful aripilor anterioare, iar pe marginea poste­ rioară sunt portocalii. Aripile

ymWMKB

posterioare sunt mai late, cu solzi deşi pe marginea costală şi cu o Fig. 180. Viermele scoarţei mărului (Synanthedon dungă transversală pe marginea myopaeformis Borkh.): posterioară în vârful abdomenului 3

^4Kj/Jr^

1 - adult; 2 - larvă; 3 - tulpină de măr cu scoarţa atacată

(după Bogdanov-Katikov)

436

prezintă un smoc de perişori de

culoare albastră-închisă (fig. 180).

Oul este oval, până la 1 mm lungime, de culoare galbenă-cafenie. Larva la completa dezvoltare are corpul de 22-25 mm lungime, de culoare albăgălbuie sau roză, acoperit cu sete mici. Capul este roşu-brun, cordiform. Pupa are 13-14 mm lungime, de culoare galbenă-brună, de formă cilindrică, pe partea dorsală a segmentelor abdominale prezintă două rânduri de ţepi. Se găseşte întrun cocon acoperit cu rumeguş. Biologie şi ecologie. Viermele scoarţei mărului are o generaţie la doi ani. Iernează în stadiul de larvă de diferite vârste, în interiorul galeriilor din scoarţă. In primăvara anului al treilea, în lunile aprilie-mai, larvele hibernante rod către capătul galeriei o loj ă până la suprafaţa scoarţei, lăsând numai o pieliţă subţire sub formă de fereastră, apoi îşi ţese coconi cenuşii-murdari de mătase, în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 15-30 zile. înainte de apariţia fluturilor, pupa cu ajutorul ţepilor se mişcă şi iese aproape jumătate din scoarţă. Adulţii apar spre sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie şi zborul lor durează până la mij locul lunii august, cu maximul în cursul lunii iulie. După apariţie în orificii rămân exuviile care stau atârnate. Adulţii sunt diurni, de aceea zborul fluturilor spre deosebire de sfredelitorul ramurilor are loc ziua pe timp cald şi durează până la apusul soarelui. Adulţii se hrănesc cu nectarul diferitor flori. După câteva zile de hrănire are loc împerecherea, apoi femelele încep să depună ouă. Ouăle sunt depuse izolat în crăpăturile şi ramurile scoarţei tulpinilor şi ramurilor mai groase. Depunerea ouălor are loc înjumătăţea a doua a zilei. Longevitatea adulţilor este scurtă de numai 8-10 zile, timp în care o femelă depune până la 200-250 ouă. incubaţia durează 9-10 zile. Larvele apărute pătrund în ţesuturile scoarţei unde se hrănesc timp de 21 -22 luni, formând galerii neregulate pe care le umplu cu rumeguş de scoarţă şi cu excremente îmbibate cu un lichid brun-roşcat, care se scurge din galerii. în toamnă, când timpul se răceşte, larvele se retrag în galerii pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Viermele scoarţei mărului este o specie care atacă mărul, mai rar părul, prunul, caisul ş. a Atacă larvele care pătrund în scoarţă, unde se hrănesc cu ţesuturile ei, formând galerii neregulate în stratul cambial al lemnului. Sunt atacaţi de prefe­ rinţă pomii ce prezintă porţiuni de scoarţă cu arsuri sau vătămări mecanice. Atacul se produce îndeosebi de la colet până la o înălţime de 70-80 cm. Ca urmare scoarţa în locul atacat se necrozează din care cauză este deranj ată circulaţia sevei, adică nutriţia normală a pomilor. Pornii atacaţi stagnează în creştere, dau producţii scăzute, în galeriile dăunătorului adesea pătrund diferiţi agenţi patogeni, care provoacă uscarea parţială sau totală a pomilor. Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă măsuri preventive aşa ca: în primăvară curăţirea scoarţei uscate şi dăunate şi distrugerea prin ardere, iar rănile se ung cu lut, în amestec cu dejecţii bovine (în raport de 1:1). Tratamente chimice se aplică la atacuri puternice, după curăţirea scoarţei, când pornii se tratează cu Sumithion 50 CE (2,0-3,0 l/ha), apoi tulpinile şi ramurile mai groase se văruiesc cu o soluţie de var de 15-20%. In perioada zborului adulţilor, depunerii ouălor şi apariţiei larvelor se recomandă stropireaplantaţiilor atacate cu Sumithion 50 CE (2,0-3,0 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha) etc. Dar, în general, tratamentele cliimice aplicate pentru combaterea viermelui merelor şi altor dăunători ai pomilor fructiferi ţin sub control şi populaţiile acestui dăunător, ne mai fiind nevoie de măsuri speciale de combatere. 437

Sfredelitorul tulpinilor - Cossus cossus L. Sin.: Cossus ligniperda L., Trypanus cossus L. Ord. Lepidoptera, Fam. Cossidae Răspândire. Sfredelitorul tulpinilor este răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul gros şi păros cu anvergura aripilor anterioare de 75-100 mm de culoare brună-cenuşie, cu numeroase linii transversale ondulate, de culoare brună-închisă. Antenele sunt fine şi relativ scurte, filiforme. Aripile posterioare sunt mai deschise cu linii transversale scurte şi ondulate. Abdomenul este voluminos, păros, brunnegricios, prevăzut cu inele cenuşii-deschise. Picioarele sunt de culoare mai deschisă, acoperite abundent cu perişori (fig. 181). Oul este oval-alungit, de culoare brună-roşietică cu dungi longitudinale negre. Larva neonată este roză, la completa dezvoltare are 80-100 mm dorsal de culoare roşie-închisă, iar lateral şi ventral galbenă-crem. Capul este negru - lucitor cu mandibule puternice, iar placa toracică galbenă cu pete negre. Pe partea dorsală a segmentelor toracice şi abdominale prezintă sclerite cu perişori fini aurii. Pupa este alungită de 50-60 mm lungime, de culoare brună-deschisă, bifurcată la partea anterioară. Se găseşte într-un cocon confecţionat din rumeguş şi fire de mătase. Biologie şi ecologie. Sfredelitorul tulpinilor are o generaţie la doi ani. Iernează ca larvă în interiorul galeriilor din scoarţă şi lemn. în primăvara anului al treilea, larvele mature rod un orificiu în scoarţă şi în apropierea lui îşi confecţionează un cocon din rumeguş de lemn şi mătase, în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă se eşalonează pe o perioadă de la 2 săptămâni până la 1,5 lună. Fluturii apar în cursul lunilor iunie-iulie şi zboml durează până în luna august. Zborul adulţilor este nocturn, iar în timpul zilei fluturii stau adă­ postiţi pe tulpinile şi ramurile pomilor, cortfundându-se uşor cu culoarea scoarţei. După îm­ perechere femela începe să de­ pună ouă. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 20-70 bucăţi (cu variaţii de la 4 până la 228 bucăţi), în crăpăturile scoarţei, mai ales la baza trunchiurilor, pomilor fructiferi bătrâni de măr, cireş, prun, păr, etc. sau pe arborii forestieri şi ornamentali de castan, stejar, frasin, ulm, tei ş. a. După depunerea unei grupe Fig. 181. Sfredelitorul tulpinilor (Cossus cossus L.): 1 - adult, 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - cocon (după Keppenu); de ouă, femela le acoperă cu o 5 - secţiune într-o tulpină atacată de larvă (după Manolache substanţă albă-cenuşie, care, în şi Boguleanu) contact cu aeml se întăreşte şi 438

formează un scut protector. Prolificitatea unei femele este de până la 1000 ouă (mai frecvent 500-600) cu o variaţie de la 237 până la 1350 bucăţi. Maximumul depunerii se înregistrează în primele 3-4 zile. Incubaţia durează 10-12 zile. Larvele apărute în primele 2-3 zile rămân în chorionul ouălor, apoi pătrund în scoarţă unde rod până în toamnă galerii comune în care rămân grupate şi iernează. In timpul hrănim larvele evacuează la exterior excremente de culoare roşie-brunie, după care se recunosc uşor pomii atacaţi, în primul an larvele năpârlesc de 4-5 ori. hi primăvară celui de al doilea an, după iernare, larvele pătrund în lemn, unde rod galerii separate, neregulate, în toate direcţiile, cu tendinţa de verticalitate. Galeriile sunt săpate adânc în lemn, ajungând uneori până la regiunea centrală a Mpinilor şi ramurilor. Acestea au formă ovală cu pereţii înnegriţi şi comunică cu exteriorul prin orificii pe unde evacuează rumeguşul şi excrementele. In cel de al doilea an larvele năpârlesc de 3-4 ori. în total dezvoltarea larvelor durează 22 de luni. Spre toamna anului al doilea larvele ajung la maturitate şi rămân să ierneze în interiorul galeriilor din lemn. Plante atacate şi mod de dăunare. Sfredelitorul tulpinilor este o specie polifagă, atacă numeroase specii de pomi fructiferi, arbori forestieri şi ornamentali, preferind pomii îmbătrâniţi cu circulaţia slabă a sevei şi cu lemnul moale, hi pomii viguroşi dezvoltarea larvelor este stânjenită, şi pier în masă din cauza sevei abundente. Atacă larvele care rod galerii de nutriţii în scoarţă şi în lemnul pomilor, ajungând uneori până în regiunea centrală a ramurilor şi tulpinilor. în galeriile săpate pătrund microorganisme care provoacăputrezirea lemnului. Pomii atacaţi se recunosc uşor după prezenţa galeriilor şi după grămezile de rumeguş şi excremente de culoare brună-roşcată, din jurul orificiilor de pe tulpini şi ramurile mai groase sau de la baza pomilor. La atacuri puternice, pomii atacaţi au frunzele îngălbenite, dau recolte scăzute şi cu timpul se usucă. Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol important prezintă măsurile preventive: tăierea ramurilor uscate şi arămurilor atacate, sau chiar arx>rntiorputernic atacaţi şi distingerea prin ardere; curăţirea scoarţei de muşchi şi licheni; tăierea de rărire a coroanei; aplicarea regulată a tratamentelor chimice pentru distmgerea dăumtorilor şi a bohlor pomilor fructiferi, care duc la debihtareapomilor, aplicarea măsurilor agrotehnice (lucrarea calitativă a solului, folosirea îngrăşămintelor organice şi minerale etc.) pentm aasigurao dezvoltare viguroasă arx>rnilor care suntmai rezistenţi la atacul sfredehtorului Mpinilor. La atacuri izolate şi când galeriile sunt superficiale, larvele pot fi distruse prin strivire cu o sârmă flexibilă sau prin introducerea în galerii a unor tampoane de vată, câlţi, cârpe etc, îmbibate cu benzină, sulfura de carbon sau cu substanţe toxice (Sumithion 50 EC, Zolone, 35 EC etc), după care galeria se astupă cu un amestec de lut şi dejecţii bovine, sau cu mastic de pomi. în cazul unor infestări foarte puternice se poate de aplicat tratamente chimice cu Sumithion 50 EC (2,0-3,0 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,01 / ha) etc, în perioada zborului adulţilor şi pontei, stropindu-se tulpinile şi ramurile mai groase, pentm a împiedica depunerea ouălor de către femele sau pentm distrugerea larvelor eclozate. Dar, în general, tratamente chimice speciale de combatere a sfredehtorului Mpinilor nu se aplică sau se aplică foarte rar. Deoarece tratamentele efectuate pentm combaterea altor specii de dăunători ai pomilor fructiferi, asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător, cu deosebire că în plantaţiile atacate de această specie se va insista ca în 439

timpul tratamentelor, soluţia să fie pulverizata în special pe tulpină şi la baza ramurilor mai groase unde se găsesc larvele acestui dăunător. Sfredelitorul ramurilor - Zeuzerapyrina L. Sin.: Zeuzera aesculi L. Ord. Lepidoptera, Fam. Cossidae Răspândire. Sfredelitorul ramurilor este răspândit în Europa, Asia, America de Nord Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 50-70 mm la femele şi de 35-50 mm la masculi, cu corpul gros de culoare albă, pe torace cu 6 pete albastreînchise dispuse longitudinal, pe două rânduri câte trei. Antenele sunt albastre filiforme la femelă şi bipectinate la mascul. Aripile anterioare sunt mai lungi decât cele posterioare, de culoare albă cu numeroase pete ovale de diferite mărimi, albastre-închise, dispuse în rânduri între nervuri. Aripile posterioare sunt mai mici, tot de culoare albă, cu pete albastre mai mici, mai deschise şi maipuţin vizibile. Picioarele sunt de culege albăstruie. Abdomenul este voluminos, albastru-închis, cu benzi inelare, albăstrui, la femele se termină cu un ovipozitor cMtinizat ascuţit, evaginabil, de culoare gălbuie, iar la masculi se termină cu un smoc de peri mătăsoşi de culoare albă (fig. 182). Oul este oval-alungit, de 1,0-1,2 mm lungime şi 0,8 mm lăţime, de culoare galbenăroşietică. Larva la completa dezvoltare are corpul de 50-60 mm lungime lipsit de perişori, de formă cilindrică, uşor turtit, de culoare albă-gălbuie cu numeroase pete punctiforme de culoare neagră. Capul este puternic dezvoltat, cu antenele scurte, compuse din două articule. Capul, placa frontală, picioarele, toracele, pronotul şi ultimul segment abdominal sunt negre-străiucitoare. Pe al doilea şi al treilea segment to­ racic se găsesc câte 1-16 pete punctiforme, dintre care 6 sunt dispuse perechi pe discul pro­ notului şi pe laturile segmen­ telor. Pe fiecare tergit abdo­ minal se găsesc câte două perechi de negi de culoare închisă, dispuşi în formă de trapez, prevăzuţi cu perişori. Picioarele abdominale sunt prevăzute cu croşete chitinizate dispuse în coroană. Pupa are 30-40 mm lun6 ===»w!Hss gime, cilindrica, de culoare Fig. 182. Sfredelitorul ramurilor (Zeuzerapyrina L.): brună, se găseşte într-un co1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă; 5-6 - ramuri de măr conformat din rumeguş de lemn atacate (după Bogdanov-Katikov, modificat)

440

ţesut cu fire de mătase.

Biologie şi ecologie. Sfredelitorul ramurilor are o generaţie la doi ani. Iernează ca larvă de primul şi al doilea an de viaţă în galeriile săpate în lemnul ramurilor. în primăvara celui de al treilea an de dezvoltare larvele hibernante continuă să se hrănească încă câteva săptămâni, apoi ajunse la completa dezvoltare rod câte un orificiu de ieşire spre exterior, unde îşi confecţionează coconi de mătase şi rumeguş, în care se transformă în pupă. împuparea are loc la începutul lunii iunie, cu maximum în iunie-iulie. Stadiul de pupă durează 14-18 zile. înainte de ieşirea adulţilor, pupa se mişcă în orificiu spre exterior. Apariţia adulţilor are loc către sfârşitul lunii iunie - începutul lunii iulie. Zboml lor este nocturn şi durează până la sfârşitul lunii iulie. Femelele zboară greu şi rar când se deplasează la distanţe mari, masculii sunt mai activi. După împerechere femelele încep să depună ouă. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici, a câte 20-200 bucăţi pe lăstari, în crăpăturile scoarţei sau în galeriile vechi ale larvelor. Longevitatea adulţilor este scurtă, de numai 8-10 zile, timp în care o femelă depune până la 2000 ouă, în medie 1200. Incubaţia durează 9-12 zile. Larvele apămte ţes un cuib de mătase în care rămân la început grupate sau se deplasează în coroana pomilor în căutarea hranei. în acest timp adesea pot atârna pe un păianjen cu lungimea de până la 20 cm, fiind luate de vânt şi transportate la distanţe destul de mari. La început larvele perforează mugurii terrninali, nervura principală sau peţiolul frunzei. Mai târziu larvele pătrund în lăstari sub scoarţa lor în zona cambiului unde rod galerii de jos în sus, din care cauză lăstarii atacaţi se usucă. La începutul lunii august larvele părăsesc vârfurile lăstarilor atacaţi şi migrează în ramuri mai groase unde sapă galerii noi. Migrarea larvelor durează până la mijlocul lunii octombrie, în ramurile noi larvele continuă sase hrănească până în toamnă târziu, când rămân pentm iernat. Ramurile atacate prezintă galerii care comunică la bază cu exteriorul printr-un orificiu de evacuare a excrementelor, care sunt uşor de observat la baza galeriilor sau sub pomii atacaţi sub formă de grămezi de rumeguş brun-roşcat. Până în toamnă o larvă roade până la 3-4 galerii în care şi rămâne să ierneze. In primăvara celui de-al doilea an larvele hibernante încep să se hrănească cu ţesuturile lemnoase care continuă până în toamnă târziu unde şi rămân să ierneze pentm a doua oară. Uneori începând cu a III decadă a lunii mai larvele părăsesc galeriile vechi şi migrează pe ramuri mai groase sau chiar în tulpini, în care se hrănesc şi rămân să ierneze. Plante atacate şi mod de dăunare. Sfredelitorul ramurilor este o specie polifagă, atacă peste 150 de specii de pomi fructiferi şi arbori forestieri, preferând în special speciile cu lemn moale, ca mărul, părul, caisul, frasinul, mesteacănul, teiul, castanul, arţarul etc. Atacă larva care pătrunde în ţesuturile lemnoase unde lirănindu-se rod galerii din care se scurge un rumeguş în amestec cu excrementele larvei brune-roşcate. Ca urmare tulpinile şi ramurile atacate se usucă, iar la vânturi puternice se mp. Atacul produs de sfredelitorul ramurilor se recunoaşte uşor după orificiile săpate de omizi şi după rumeguşul ce se adună la suprafaţa ramurilor în dreptul galeriilor. Populaţiile acestui dăunător adesea sunt distruse de activitatea unor specii de insecte entomofage, printre care un rol mai important au: Sympiesis sericeicornis Nees., Apanteles laevigatus Ratz., Pristomerus vulnerator Grav., precum şi unele microor­ ganisme (ciuperci, bacterii etc.) entomopatogene.

441

Combatere. Ca masuri preventive de combatere a acestui dăunător se recoman­ dă: în primăvară odată cu tăierea pomilor, ramurile atacate vor fi îndepărtate din plantaţii şi distruse prin ardere; distrugerea pomilor puternic atacaţi şi aflaţi pe cale de uscare; pe suprafeţe mici larvele pot fi distruse prin introducerea unei sârme în galerie; aplicarea regulată a tratamentelor chimice pentru distrugerea dăunătorilor cheie a pomilor fructiferi, care asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător; la sfârşitul lunii augustseptembrie tăierea vârfurilor de lăstari ofilite şi abstragerea prin ardere. Tratamente chimice se aplică în funcţie de gradul de infestare a plantaţiilor. în plantaţiile slab atacate (până la 10% de pomi) larvele de pe ramurile mai groase pot fi distruse prin introducerea în galerii a unor tampoane îmbibate cu benzină sau cu un insecticid, după care galeriile se astupă cu lut ori pământ. La un atac mediu (11-30% de pomi) sau puternic (peste 30% de pomi) în primăvară în perioada migrării larvelor pe alte ramuri (începutul lunii mai - sfârşitul lui iunie) precum şi în perioada zborului în masă a adulţilor, depunerii ouălor, apariţiei şi migraţiei larvelor (de la începutul lunii iulie - până în septembrie) se recomandă aplicarea tratamentelor chimice cu Zolone 35 CE (2,0-4,0 l/ha), Sumithion 50 EC (2,0-3,0 l/ha) etc. 8.1.2.8.2. Lepidopterele defoliatoare dăunătoare pomilor fructiferi Se cunosc numeroase specii de lepidoptere omizile cărora atacă frunzele prin roadere, din care cauză se numesc defoliatoare, întrucât în majoritatea cazurilor pomii atacaţi rămân parţial sau în întregime fără frunze. Printre speciile mai frecvent întâlnite şi care prezintă o importantă practică deosebită pentru plantaţiile pomicole se numără: moliile frunzelor de măr şi de prun (Yponomeuta malinellus Zell. şi Y. padellus L.), nălbaral (Aporia crataegi L.), inelarul (Malacosoma neustria L.), cotarii verde şi brun (Operophthera brumată L. şi Erannis defoliaria CI), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea Drury.), fluturele cu vârful abdomenului auriu (Euproctis chrysorrhoea L.), omizile cu cinci şi cu trei smocuri de perişori (Orgyia antiqua L. şi O. gonostigma L.) etc. Molia frunzelor de măr - Yponomeuta malinellus Zell. Sin.: YponomeutamalinellaZell.,Hyponomeuta malinella Zell. Ord. Lepidoptera, Fam. Yponomeutidae Răspândire. Molia frunzelor de măr este răspândită în Europa de Vest şi Asia Centrală Descriere. Adultul are corpul mic cu anvergura aripilor de 18-22 mm. Aripile anterioare sunt albe cu nuanţe argintii prevăzute cu 12-16 puncte negre, dispuse în trei rânduri aproape paralele şi cu 5-6 puncte în regiunea apicală. Aripile posterioare sunt brune-cenuşii, cu franjuri fine de culoare cenuşie-închisă. în repaus aripile sunt strânse de-a lungul corpului fiind suprapuse ca ţigla de pe casă, din care cauza adultul capătă aspectul unei bande albe - argintii (fig. 183). Oul este plat, oval, cu diametru de 0,3-0,4 mm, la depunere de culoare gălbuie, iar mai târziu brun-roşcat. Larva la completa dezvoltare are corpul de 16-18 mm lungime, de culoare galbenă 442

sau galbenă-cenuşie, în afară de cap, plăcile toracice, picioarele şi ultimul segment abdominal care sunt negre. Pe partea dorsală prezintă două rânduri Iflf de negi negri cu perişori. Pupa are 12-14 mm lun­ gime, de culoare galbenă-brunie, într-un cocon alb-lucios, fusiform, alungit şi ascuţit la ambele capete. Biologie şi ecologie. Fig. 183. Molia frunzelor de măr Molia frunzelor de măr are o (Yponomeuta malinellus Zell.): generaţie pe an. Iernează ca 1 - adult; 2 - pontă (ouă) pe ramură; 3 - larvă; 4 - pupă; larvă neonată sub scutul care 5 - cuib din frunze atacate cu coconi (după Bogdanov-Katikov) acoperă ponta (ooplacă). Pri­ măvara la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, când temperatura medie a aerului depăşeşte 16-18,5°C, larvele părăsesc scutul pontei şi migrează în grupe spre frunze. Apariţia larvelor hibernante are loc de obicei în perioada desfacerii mugurilor foliari. La început larvele sunt miniere, ele pătrund în vârful limbului frunzei şi se hrănesc timp de 10-15 zile cu parenchimul lor între cele două epiderme. După prima năpârlire, de obicei la începutul înfloririi în masă a mărului larvele părăsesc minele şi îşi formează cuiburi din mai multe frunze apropiate, înfăşurate cu fire de mătase. In cuiburi larvele trăiesc în colonii, hrănindu-se cu epiderma superioară şi parenchimul frunzei. Distrugând frunzele dintr-un cuib, larvele formează altul, deplasându-se de la vârful ramurii spre baza ei. La atacuri puternice larvele trec de pe o ramură pe alta, formând noi cuiburi şi aşa treptat coroana pomului poate fi acoperită în întregime cu cuiburi de larve. Perioada de hrărtire a larvelor durează 34-40 zile, timp în care larvele năpârlesc de trei ori. într-un cuib se înregistrează până la 32-56 larve, iar la infestări puternice numărul lor ajunge până la 180. In perioada căderii fmctelor de prisos, larvele ajung la completa dezvoltare şi în ultimul cuib se transformă în pupă. înainte de a se transforma în pupă larvele îşi confecţionează în cuib coconi mătăsoşi albi, care sunt grupaţi, strâns uniţi între ei şi dispuşi perpendicular pe frunze, deosebindu-se astfel de specia înrudită Yponomeuta padellusL., la care coconii au o dispoziţie neregulată în cuib. După 10-15 zile apar adulţii care zboară din prima decadă a lunii iunie până la mijlocul lumi august şi sunt nocturni. Ziua adulţii stau imobili pe partea inferioară a frunzelor, iar în amurg îşi reiau activitatea. După două săptămâni de la apariţie are loc copulaţia, iar după 5-6 zile de la împerechere femelele încep depunerea ouălor. Ouăle sunt depuse pe ramurile tinere, de obicei la baza mugurilor în grupe de câte 30-80 bucăţi aşezate ca ţigla pe acoperiş şi acoperite cu o substanţă care în contact cu aeml se întăreşte, formând un scut protector (ooplacă) de 3-5 mm lungime, care peste 8-10 zile devine roşu, iar peste o lună bruncenuşiu, care aproape nu se deosebeşte de culoarea scoarţei ramurilor. Incubaţia durează 443

10-15 zile, apoi apar larvele care sub scutul pontei timp de 8-10 zile se hrănesc cu rămăşiţele chorionului ouălor din care au apărut, rod epiderma scoarţei, apoi trec în diapauză până în primăvara anului următor. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia frunzelor de măr este o specie monofagă, atacă numai diferite soiuri şi varietăţi de măr, producând uneori pagube mari prin desfrunzirea pomilor. Larvele la apariţie sunt miniere, pătrund în vârful frunzuliţelor tinere unde sapă galerii între cele două epiderme, hrănindu-se cu ţesutul palisadic, formând mine lărgite neregulate, care mai târziu se brunifică, având aspectul unor arsuri. După 10-15 zile larvele părăsesc minele şi se hrănesc la suprafaţa frunzelor, formând cuiburi de nutriţie care la început sunt confecţionate spre vârful lăstarilor, apoi cuprind ramuri întregi ce sunt defoliate. In caz de invazii poate produce defolierea în masă a livezilor de măr, compromiţând astfel recolta anului respectiv şi a anului următor. înmulţirea acestui dăunător este deseori frânată de numeroase specii de insecte prădătoare şi parazite, precum şi de diferite păsări insectivore. Printre specule prădătoare mai importante sunt: Anthocoris nemorum L., Orius minutus h.,Nabisferus L., iar ca paraziţi: Ageniaspis fuscicollis Dalm., Angitia armillata Grav., Pimpa examinator R, Tetrastichus evonimella Bouche. etc. Combatere. Pe suprafeţe mici se recomandă tăierea şi înlăturarea din plantaţii a cuiburilor cu omizi, la apariţia lor, când sunt mici şi distrugerea prin ardere. Tratamente chimice speciale în perioada repausului vegetativ al pomilor pentru combaterea stadiului hibemant al moliei frunzelor de măr, în general, se aplică rar, numai în cazul unor invazii puternice, la depăşirea PED (0,5-1 ooplacă/metru liniar de ramuri de 1 -2 ani), deoarece tratamentul efectuat pentru combaterea stadiului hibemant al altor dăunători ai pomilor fructiferi (acarieni, păduchi ţestoşi, păduchi de frunze), asigură concomitent şi distrugerea larvelor hibernante ale acestui dăunător. în timpul vegetaţiei, la depăşirea PED (10-25% frunze atacate până la înflorire sau 3-5 cuiburi/pom după înflorire) se recomandă măsuri cliimice. Primul tratament se execută în primăvară devreme, în perioada dezmuguririi mărului şi apariţiei larvelor de sub ooplacă şi migraţiei spre frunze, iar al doilea după înflorire, în timpul părăsirii minelor de larve şi începutul formării cuiburilor cu BI-58 Nou (0,75-1,0 l/ha), Sumithion 50 CE (2,0-3,0 l/ha), Zolone 35 CE (2,0-4,0 l/ha) etc. Molia frunzelor de prun - Yponomeutapadellus L. Sin.: Hyponomeuta padellus L., H. padella L. Ord. Lepidoptera, Fam. Yponomeutidae Răspândire. Molia frunzelor de prun este răspândită în zona temperată şi meridională a Europei şi în America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 7-8 mm lungime, cu anvergura aripilor de 18-22 mm. Aripile anterioare sunt de culoare albă, prevăzute cu 16-19 pete circulare negre dispuse în trei rânduri neregulate şi cu pete negre în zona apicală a aripilor. Aripile posterioare sunt brune-cenuşii, cu franjuri lungi de culoare albă, uneori cu nuanţe cenuşii. 444

Oul este oval, turtit, cu diametrul de 0,3-0,4 mm, la depunere de culoare gălbuielăptoasă, iar cu timpul devine bmn. Larva la exterior este foarte asemănătoare cu cea a moliei frunzelor de măr, la completa dezvoltare are corpul de 14-16 mm lungime, de culoare galbenă-cenuşie, iar capul, pronotul, picioarele toracice şi placa anală sunt negre. Pe partea dorsală a corpului prezintă rânduri longimdinaie din pete negre. Pupa are corpul de 7,5-11 mm lungime, de culoare galbenă-brunie, într-un cocon fusiform, alb, de 18-20 mm lungime. Biologie şi ecologie. Molia frunzelor de pmn are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a I-a sub scutul care acoperă ponta (ooplacă). Primăvara în prima sau a doua decadă a lunii aprilie, larvele năpârlesc, rod orificii în scutul protector şi migrează mai întâi pe muguri şi apoi pe fkinzuliţe. Spre deosebire de specia Yponomeuta malinella Zell., larvere eclozate a speciei Y. padellus L. nu sunt miniere şi nu pătrund în limbul frunzelor. în perioada hrănirii larvele înconjoară frunzele atacate cu fire mătăsoase, formând cuiburi de nutriţie, în care se hrănesc cu epiderma şi parenchimul frunzelor, producând scheletarea acestora. La atacuri mici, cuiburile sunt formate pe frunzişul din vârful lăstarilor, iar la invazii mari o mare parte din coroana pomilor este acoperită cu păienjeniş. Dezvoltarea stadiului larvar durează 35-45 zile, timp în care larvele năpârlesc de 3 ori. In a doua sau a treia decadă a lunii iunie larvele ajung la completa dezvoltare, îşi confecţionează câte un cocon în care se transformă în pupă. Coconii au o dispoziţie neregulată în cuib, deosebindu-se de cei ai speciei Yponomeuta malinella Zell., care sunt grupaţi strâns uniţi între ei şi dispuşi perpendicular pe frunze. Stadiul de pupă durează 10-15 zile. Spre sfârşitul lunii iunie - începutul lunii iulie apar primii adulţi. Apariţia se eşalo­ nează pe o perioadă de 40-50 zile. Adulţii zboară seara şi noaptea. După 4-5 zile de la apariţie are loc împerecherea, după care începe depunerea ouălor. Femela depune ouăle în grupe de câte 20-30 bucăţi pe ramurile tinere, de obicei la baza mugurilor, fiind acoperite cu o secreţie gălbuie, care în contact cu aeml se întăreşte, formând un scut protector (ooplacă). Incubaţia durează 15-20 zile. Larvele apărute rămân sub scut pentm iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia frunzelor de prun este o specie oligofagă, atacă diferite specii de sâmburoase (prunul, caisul, vişinul, porumbarul, păducelul şi foarte rar mărul, scoruşul), preferând prunul şi porumbarul. Larvele atacă frunzele care la invazii puternice pot produce defolieri în masă. Daune mai mari se înregistrează în anii cu ierni blânde şi veri secetoase. Dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorului este influenţată atât de factori climatici cât şi de numeroase organisme entomofage, ca şi la specia înrudită-molia frunzelor de măr (Yponomeuta malinellus Zell.). Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia precedentă (Yponomeuta malinellus Zell.).

445

Nălbarul sau albiliţa pomilor - Aporia crataegi L. Sin.: Pieris crataegi L., Pontia crataegi L. Ord. Lepidoptera, Fam. Pieridae Răspândire. Nălbarul este larg răspândit în toată Europa, Asia, Africa de Nord şi în America. Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 40-50 mm la masculi şi de 60-70 mm la femelă Corpul este negru, acoperit cu peri albi şi negri, scurţi şi de obicei rari. Trompaşi picioarele sunt negre. Antenele suntnegre, lungi, măciucate, cuultimele4-5 articule la femelă şi ultimul articul la mascul, de culoare albă Aripile sunt albe, cu nervuri distincte, negre, fiind acoperite cu solzi rari, din care cauză aripile par, mai ales la femelă, aproape transparente. Aripile posterioare, mai ales la femelă, pe partea inferioară sunt acoperite cu solzi negri care formează o prăfuire fină. In repaus aripile stau vertical, alăturate (fig. 184). Oul este de formă butelică, de 1,5-1,7 mm înălţime, cu 12-14 striuri longitudinale, la depunere de culoare galbenă, lucios, iar mai târziu devine brun-cenuşiu. Larva la completa dezvoltare are corpul de 45-50 mm lungime, dorsal de culoare castanie, iar ventral cenuşie-plumburie, acoperit cu perişori negricioşi. Capul, picioarele şi segmentul anal suntnegre. Peparteadorsalăacorpului prezintă trei dungi longitudinale negre, dintre care cea mediană este mai lată, intercalate cu două dungi mai înguste, brune-portocalii. Pupa este trunchiată, de 25-30 mm lungime, de culoare galbenă sau cenuşiedeschisă, cu puncte negre. Biologie şi ecologie. Nălbarul are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a U-a şi a UJ-a în cuiburi formate din 2-3 frunze răsucite, unite prin fire de mătase şi suspendate de ramuri. într-un cuib se pot găsi 10-20, uneori până la 30-60 larve, fiecare în coconi separaţi, formaţi din fire de mătase albă Primăvara devreme, la începutul lunii aprilie, larvele hibernante părăsesc cuiburile şi încep să se hrănească atacând la început mugurii vegetativi şi floriferi, apoi frunzele, butonii şi florile, fiind mai active în zilele calde cu soare şi pe timp liniştit, iar noaptea sau pe timp răcoros se retrag în cuiburi. Apariţia în masă a larvelor şi începutul hrănirii are loc în faza de dezmugurire la măr, când temperatura medie a aerului depăşeşte 8°C. La temperaturi de peste 14°C larvele îndeosebi cele de vârstă înaintată se răspândesc în toată coroana pomilor şi se hrănesc izolat cu frunze. Dezvoltarea stadiului larvar durează30-40zile. Ajung la completa dezvoltare, de obicei, în faza de scuturare a petalelor şi începutul formării fruc­ telor. Larvele ajunse la maturitate înainte de a se Fig. 184. Nălbarul transforma în pupe se fixează în poziţie verticală (Aporia crataegii L.): 1 - adult; 2 - ouă pe frunză; 3 larvă; pe ramurile pomilor sau pe alte suporturi (garduri, 4 - pupă; 5 - cuib din frunze cu omizi stâlpi, pereţii clădirilor etc.) cu un brâu de mătase. hibernante (după Bogdanov-Katikov) Transformarea în pupă începe în curând după 446

terminarea înfloririi mărului, iar îrnpuparea în masă peste 7-10 zile după înflorire. Stadiul pupai durează 2 săptămâni. La începutul lunii iunie, apar adulţii care zboară în zilele calde şi însorite, hrănindu-se cu nectarul florilor din flora spontană. Zborul adulţilor durează 26-30 zile. După o perioadă de hrănire pentru maturarea sexuală, are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle pe partea superioară a frunzelor pomilor fructiferi în grupe de câte 30-150 ouă. O femelă depune până la 500 ouă. Incubaţia durează 10-15 zile. Larvele apărate se grupează pe partea superioară a frunzelor unde rod epiderma şi parenchimul. Franzele atacate se ofilesc, se brunifică şi se răsucesc înjurai nervurii principale. Larvele se hrănesc aproape 3 săptămâni şi în această perioadă năpârlesc de două ori, apoi îşi confecţionează cuiburi din frunze atacate şi coconi mătăsoşi în care rămân pentru iernat. Formarea cuiburilor pentru iernat începe de la jumătatea lunii iulie şi se termină în luna august. Plante atacate şi mod de dăunare. Nălbarul este o specie polifagă, atacă numeroase specii de pomi fructiferi, preferând prunul, mărul, părul, caisul, cireşul, piersicul şi alte specii, precum şi unele specii forestiere păducelul, ulmul, alunul, măceşul, porum­ barul etc. La invazii mari larvele produc defolierea completă a pomilor, prin distragerea în primăvară a mugurilor şi a frunzelor de abia apărate. Pagubele produse de atacul larvelor din vară nu au importanţă economică. în reglarea populaţiei acestui dăunător un rol important au peste 70 de specii de insecte entomofage: Apanteles sp., Pimpla instigator Fabr., Pteromalus puparum L., Ceromasia nigripes Fall. etc. Combatere. Ca măsuri preventive se recomanda strângerea cuiburilor cu larve în timpul tăierii pomilor şi distragerea prin ardere. In timpul vegetaţiei în anii de invazii se recomandă măsuri chimice. Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în anii de invazie, în primăvară devreme sau în vară la apariţia larvelor şi depăşirea PED (3-5 cuiburi/pom până la desfacerea mugurilor, sau 10-15% frunze atacate/pom după desfacerea mugurilor) cu aceleaşi produse ca şi la omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea Drury.), cotarul verde (Operophthera brumată L.) molia porumbarului (Archips rosana L.) etc. Inelarul - Malacosoma neustria L. Sin.: Gastropachna neustria L., Bombyx neustria L., Lasiocampa neustria L. Ord. Lepidoptere, Fam. Lasiocampidae Răspândire. Inelarul este larg răspândit în toată regiunea palearctică. Descriere. Adultul are corpul voluminos şi păros, de culoare brună- deschisă acoperit cu perişori bruni-gălbui. Anvergura aripilor este de 30-32 mm la masculi şi de40-42 mm la femele. Capul este mic cu antene filiforme la femele şi pectinate la masculi. Ocelii lipsesc, iar aparatul bucal este rudimentar. Aripile anterioare sunt brune-galbui, cu câte o bandă transversală lată oblică slab ondulată, de culoare mai închisă. Aripile posterioare sunt bruneînchis, în repaus aripile sunt aşezate ca un acoperiş de casă (fig. 185). Oul este oval, de 3 mm lungime, de culoare brună-cenuşie, depuse pe ramurile subţiri, sub formă de inel, de unde şi denumirea insectei. 447

Larva neonată este neagră, la completa dezvoltare are corpul de 40-55 mm lungi­ me, dorsal de culoare cenuşie-albăstrie, iar ventral neagră-cenuşie, acoperit cu peri fini, cenuşii, urticanţi. Capul este albastru cu două macule negre. Pe partea dorsală a corpului prezintă 5 dungi longitudinale, dintre care cea mediană este albă şi mărginită pe de o parte şi de alta de linii roşii, alternând cu linii albastre. Pupa este brună-închisă, acoperită cu perişori rari şi adăpostită într-un cocon alb. Biologie şi ecologie. Inelarul are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă neonată în interiorul oului, pe ramurile subţiri ale pornilor. Primăvara, de regulă în a doua decadă a lunii aprilie în faza de dezmugurire a pomilor încep să apară larvele hibernante, care are loc eşalonat şi durează până la începutul lunii mai. Apariţia larvelor se produce după 3-7 zile de la trecerea temperaturii medii zilnice a aerului de 11 °C, aproximativ cu 5-17 zile până la înfloritul mărului. Larvele hibernante sunt foarte rezistente la variaţiile de temperatură şi umiditate, fiind distruse numai la temperaturi de -35°C. Până în vârsta a IV-a larvele trăiesc grupate, formându-şi cuiburi mătăsoase în care stau în timpul zilei şi unde adună mai multe frunze cu care se hrănesc. Noaptea larvele ies din cuiburi şi se hrănesc cu frunzele din apropiere, ţesându-şi noi fire de mătase, care le servesc drept punţi de trecere de pe o frunză pe alta. începând cu vârsta a V-a larvele se răspândesc în coroana pomului unde trăiesc izolat şi revin în adăposturi numai noaptea sau pe timp ploios. Dezvoltarea stadiului larvar durează 30-45 zile, timp în care năpârlesc de 4-5 ori, trecând prin 5-6 vârste. Condiţiile optime de dezvoltare a larvelor este temperatura aerului cuprinsă între 20-30°C. Spre sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie larvele ajung la

Fig. 185. Inelarul (Malacosoma neustria L.):

1 - adult, 2 - pontă (ouă) pe ramură; 3 - larvă, 4 - pupă; 5 - ramură de măr cu frunze atacate (după Bogdanov-Katikov)

448

completa dezvoltare şi se transformă în pupe. Transformarea are loc în coconi mătăsoşi albi, fixaţi pe tulpini, ramuri, între frunze uscate etc. Stadiul pupai durează două săptămâni. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie sau în iulie şi au un zbor nocturn. După copulaţie femelele încep să depună ouă Ouăle sunt depuse în grupe pe ramurile subţiri, uneori şi pe peţiolul frunzelor de măr, păr, prun, fiind lipite între ele şi de ramuri cu o secreţie specială care se întăreşte în contact cu aerul, rn fiecare grupă sunt depuse câte 25-450 ouă, în medie 250, dispuse în spiralăpe mai multe rânduri, sub formă de inel, de unde şi denumirea insectei de „inelar". In acest stadiu dăunătorul iernează Plante atacate şi mod de dăunare. Inelarul este o specie polifagă, atacă numeroase specii de

pomi şi arbuşti fructiferi, precum şi arbori ornamentali şi forestieri, preferând mărul, părul, prunul, stejarul, ulmul, teiul. La atacuri puternice provoacă defolierea în masă a pomilor. înmulţirea acestui dăunător este puternic frânată de numeroase specii de insecte entomofage, printre care se numără: Telenomus laeviusculus Ratz., T. terebrans Ratz., Apanteles nigerrimus Rom., A rubipes Hal. etc. Combatere. Ca masuri preventive - înlăturarea ramurilor cu pontele hibernante în timpul tăierii pomilor şi distmgerea prin ardere. In perioada vegetaţiei, în anii de invazie se aplică măsuri biologice sau chimice. Ca măsuri biologice se recomandă 1-2 tratamente, la interval de 7-8 zile cu preparate bacteriene pe bază de Bacillus thuringiensis var. kurstaki-Fovay 48 B (1,5-2,0 kg/ha) etc, sau cu preparate virale pe bază de virusul poliedrozei nucleare. Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în cazul unor atacuri puternice, în primăvară devreme la apariţia în masă a larvelor şi depăşirea PED (1,0-5,0 ponte/pom până la desfacerea mugurilor, sau 10-15% frunze atacate/pom, ori 12-15 larve/100 ramuri după desfacerea mugurilor), cu aceleaşi produse ca şi la molia frunzelor de măr (Yponomeuta malinellus Zell.). Tratamentul cuproduse chimice saubiologice se apHcăîmpotriva larvelor tinere, înprimele două vârste, când sunt mai sensibile la insecticide deoarece sunt mai puţin păroase. Cotarul verde - Operophthera brumată L. Sin.: Cheimatobia brumată L. Ord. Lepidoptera, Fam. Geometridae Răspândire. Cotarul verde este larg răspândit înmulte ţări din Europa şi Asia Centrală Descriere. Adulţii prezintă un dimorfism sexual accentuat. Femela are corpul de 8-10 mm lungime, de culoare brună - cenuşie cu zone albicioase, cu aripi rudimentare, scurte care nu ajung până la jumătatea abdomenului şi nu poate zbura. Aripile sunt brunecenuşii cu pete deschise şi două dungi transversale la cele anterioare şi numai o dungă la cele posterioare de culoare mai închisă. Abdomenul este oval-alungit, voluminos, cenuşiu cu pete mici negre. Masculul are aripi dezvoltate normal cu anvergura de 20-25 mm. Corpul este subţire de 10-12 mm lungime, acoperit cu perişori cafenii. Capul este mic, antenele pectinate. Aripile anterioare sunt late, uşor rotunjite la vârf, brune-cenuşii cu dungi transversale ondulate mai închise. Aripile posterioare sunt albe-cenuşii, fără dungi. Ambele perechi de aripi prezintă o serie de puncte închise dispuse pe marginea apicală (fig. 186). Oul este oval-alungit, reticulat, de 0,8 mm lungime şi de 0,5 mm lăţime, la depunere verde-pal, iar peste câteva zile capătă o culoare roşcată-portocalie. Larva la completa dezvoltare are corpul alungit, cilindric de 26-30 mm lungime, de culoare verde-gălbuie, cu capul de culoare verde-închisă sau verde-brunie. Pe partea dorsală prezintă o dungă mediană longitudinală de culoare verde-închisă, iar pe părţile laterale câte 3 dungi albe-gălbui, dispuse tot longitudinal. Are trei perechi de picioare toracice şi numai două perechi abdominale, din care cauză larvele se deplasează prin îndoirea corpului în mod caracteristic, imitând operaţiunea de măsură cu pasul sau cotul, de unde şi denimtirea de „paşi" sau „cotari". 449

(Operophthera brumată L.):

Pupa are 12-13 mm lungime, de culoare brună, se află într-un co­ con format din particule de pământ. Biologie şi ecologie. Cotarul verde are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou la baza mugurilor sau pe scoarţa ramurilor. Primăvara are loc ecloziunea larvelor ce se produce în mod eşalonat şi durează din martie până la sfârşitul lunii aprilie. Apariţia primelor larve corespunde fenologic cu fenofaza de desfacere a mugurilor, de regulă cu 10-12 zile până la înflorirea cireşului, vişinului, caisului etc.

1 - mascul, 2 - femelă, 3 - larvă (după Bogdanov-Katikov) Larvele apărute la început pătrund în

muguri şi se hrănesc cu conţinutul lor, apoi atacă frunzele, bobocii florali, florile şi fructele în formare. Dezvoltarea stadiului larvar durează 20-25 zile, trecând prin cinci vârste. In a doua decadă a lunii mai larvele ajung la completa dezvoltare, coboară pe un fir mătăsos din coroana pomilor şi migrează în sol, la adâncime de 5-13 cm, unde îşi construiesc coconi mătăsoşi, acoperiţi cu particule de pământ în interiorul cărora se transformă în pupe. In stadiul de pupă, insecta rămâne în diapauză în curs de 3-4 luni până în toamnă In a doua jumătate a lunii octombrie, are loc transformarea în adulţi care apar în luna octombrie sau în noiembrie, de regulă pe vreme rece şi umedă. La început apar masculii, iar după 3-6 zile femelele. Indiferent de data apariţiei, fluturii rămân în livadă până când apar temperaturi scăzute, mai mici de 0°C, fiind mai activi în nopţile senine şi cu brumă. Din cauza aripilor rudimentare femelele urcă pe trunchi în coroana pomilor. Deplasarea femelelor este rapidă, parcurgând aproape 1 m/minut Acestea sunt active mai ales seara şi noaptea, când are loc copulaţia şi ponta. Masculii zboară seara şi noaptea, de regulă rhjundMpinilor şi coroanei. După împerechere femelele încep să depună ouă Acestea sunt depuse izolat sau în grupe a câte 2-3 ouă labaza mugurilor, în crapăturile scoarţei, în locul de bifurcare arămurilor, în muşchi şi licheni, fiind fixate cu un lichid vâscos care se întăreşte în contact cu aeml. Majoritatea ouălelor sunt depuse în partea superioară a coroanei, spre extremitatea ramurilor. O femelă în curs de 20-30zile depune în medie250-300 ouă Dezvol­ tarea embrionului începe în toamnă, apoi se întrerupe şi continuă în primăvară după iernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Cotarul verde este o specie polifagă, atacă peste 70 de specii pomicole şi silvice, preferind cireşul, părul, mărul, caisul, ulmul, stejarul, fagul, frasinul etc. La început larvele pătrund în mugurii foliari şi florali, pe care îi rod parţial sau total. După desfacerea mugurilor larvele atacă frunzele, bobocii florali, florile şi chiar fructele în special la cireş, măr etc. La invazii mari, larvele defoliază parţial sau total arborii ce influenţează negativ atât asupra producţiei cât şi a durabilităţii pomilor. înmulţirea acestui dăunător este limitată de numeroase specii prădătoare şi parazite, dintre care o importanţă mai mare o prezintă: Anthocoris nemorum L., Eulophus larvarum L., Apanteles gostopachae Tel., A. immunis Hal., Telenomus nitidulus Th. etc. 450

Combatere. Măsuri preventive. Aplicarea lucrării repetate a solului de sub coroana pomilor în timpul verii pentm distmgerea larvelor retrase în sol pentm îumpupare, precum şi a pipelor; instalarea de inele cu clei pe trunchiuri, în toamnă pentm capturarea femelelor care neputând zbura se urcă pe trunchi în coroana pomilor, către vârf pentm a depune ouă. Pe cale biologică dăunătorul se combate prin utilizarea preparatelor biologice pe bază de Bacillus thuringiensis var. kurstaki (Foray 48 B în doză de 1,5-2,0 kg/ha). Cele mai eficace tratamente se realizează la temperaturi de 18-22°C şi atunci când se aplică la larvele tinere de vârstele 1 şi 2. Tratamente chimice speciale în perioada repausului vegetativ al pomilor pentm distmgerea ouălor hibernante ale cotarului verde în general se aplică rar, numai în cazul unor invazii puternice, la depăşirea PED (2-5 ouă/ramuri de 1-3 ani), deoarece tratamentele efectuate pentm combaterea stadiului hibernat al altor dăunători ai pomilor fructiferi (acarieni, păduchi ţestoşi, păduchi de frunze etc.) asigură o diminuare apopulaţiei cotarului verde sub pragul economic de dăunare. în perioada de vegetaţie, în anii de invazii, în primăvară devreme, la apariţia în masă a larvelor şi depăşirea PED (5 larve/100 rozete) se recomandă tratamente chimice, utilizând aceleaşi produse, ca şi pentm moliile tortricide cu care se combate concomitent Tratamentul se execută înainte de dezmugurire şi vizează distmgerea larvelor în primele vârste. Cotarul brun - Erannis defoliaria CI. Sin.: Hibernia defoliaria CI. Ord. Lepidoptera, Fam. Geometridae Răspândire. Cotarul brun este răspândit în multe ţari din Europa şi Asia Centrală. Adesea se întâlneşte în asociaţie cu cotarul verde (Operophthera brumată L.), mai ales în livezile din preajma pădurilor, însă are o densitate mai mică decât cotarul verde. Descriere. Adulţii prezintă un diformism sexual accentuat. Femela este apteră, are corpul de 10-13 mm lungime, de culoare brună-gălbuie sau brună-cenuşie, cu pete negre. Masculul are anvergura aripilor de 30-35 mm. Aripile anterioare suntbrune-gălbui sau brune-roşcate cu pete mici cafenii şi cu două dungi transversale late roşii-închise, dispuse în zig-zag, din care una spre bază, iar a doua pe treimea a doua a aripii. Aripile posterioare sunt de culoare brună-închisă cu pete cafenii şi o mică pată roşie în centru şi franjuri gălbui. Oul are până la 1 mm lungime, de culoare gălbuie sau galbenă-închisă, apoi devine portocaliu. Larva la completa dezvoltare are corpul de 30-35 mm lungime de culoare foarte variată, de la galbenă-roşcată, galbenă-brună până la brună-negricioasă dorsal şi galbenădeschisă ventral, în afară de cap şi ultimul segment abdominal care sunt brune-închise. Pe partea dorsală a corpului, prezintă 2 dungi închise, iar lateral dungi fine gălbui. Pupa are 10-15 mm lungime, de culoare brună-deschisă, lucitoare. Cremasterul alungit şi bifurcat Biologie şi ecologie. Ciclul biologic, plantele atacate şi daunele produse în general sunt similare cu ale speciei Operophthera brumată L., cu deosebirea că adulţii speciei Erannis defoliaria CI. apar toamna mai devreme (septembrie-octombrie). Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la specia Operophthera brumată L. 451

Omida păroasă a dudului sau fluturele alb american - Hyphantria cunea Drury. Sin.: Bombyx cunea Drury., Arctia textor Harris., A. cunea Drury. Ord. Lepidoptera, Fam. Arctiidae Răspândire. Omida păroasa a dudului este originară din America de Hord, unde pentru prima dată a fost semnalată şi descrisă în anul 1770 de către savantul Drury. în Europa a fost observată pentru prima dată în anul 1940 în Ungaria (în apropierea oraşului Budapesta) de către un colecţionar amator de fluturi, de unde s-a răspândit şi în alte ţari din sud-estul Europei. Denumirea populară de fluture alb american a fost dată în 1952 la Conferinţa Internaţională pentru Carantină şi protecţia plantelor. în Moldova pentru prima dată a fost semnalată în anul 1966 în unele raioane de sud ale republicii, de unde s-a extins în toate regiunile. Omida păroasă a dudului în ţara noastră este un dăunător de carantină. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 30-36 mm la femele şi de 25-30 mm la masculi. Corpul are 8-15 mm lungime, de culoare albă, uneori cu o slabă nuanţă cenuşie. Capul este acoperit cu perişori lungi albi. Ochii sunt mari, de culoare neagră, la masculi fiindmaimarişimaiproernmeM la femele şi pectinate la masculi. Aripile anterioare sunt triunghiulare, de culoare albă uneori cu pete mici negre-albăstrii, dispuse neregulat pe partea dorsală a aripilor, fiind mai pronunţată la generaţia de primăvară şi în special la masculi. Aripile posterioare sunt lăţite şi rotunjite, de culoare albă, prevăzute cu franjuri fine şi scurte. Picioarele sunt galbene-brunii cu tarsele mai închise. Abdomenul este verde-gălbui la femele şi alb cu câteva puncte negre la masculi, acoperit cu perişori albi, cu aspect pufos (fig. 187). Oul este sferic, cu diametrul de 0,5-0,7 mm lungime şi cu chorionul fin granulat, la început de culoare galbenă-verzuie, iar mai târziu plumburie. Larva în primele vârste este galbenă-verzuie, iar la completa dezvoltare are corpul de 30-40 mm lungime, de culoare brună-închisă pe partea dorsală şi verde-brunie pe cea ventrală şi laterală, acoperită cu numeroşi perişori bruni-închişi sau negri. Capul, scutul toracic şi picioarele toracice sunt negre. Pe fiecare segment prezintă câte 12 negi (dorsal patru negi, de culoare neagră, iar lateral câte patru de culoare galbenă-deschisă) prevăzuţi cu smocuri de peri lungi, bruniînchişi sau negri, urticanţi. Pupa are 10-15 mm lungime şi 5-6 mm lăţime, la început de culoare galbenă-verzuie, mai târziu brună-în­ chisă, lucitoare, cu cremasterul în formă de lopăţică, prezentând la vârf perişori în formă de cârlige. Este adăpostită în­ tr-un cocon mătăsos de culoare albă Fig. 187. Omida păroasă a dudului murdară, cenuşie, de formă ovală. (Hyphantria cunea Drury): 1 - adult; 2 - larvă, 3 - cuib confecţionat de larve Biologie şi ecologie. Omida (după Scegolev) păroasă a dudului are două generaţii pe 452

an. Iernează în stadiul de pupă, în locuri foarte variate: în crăpăturile scoarţei pomilor, sub scoarţa exfoliată, prin scorburi, pe garduri, pe pereţii şi sub streşinile clădirilor, în resturile vegetale şi în stratul superficial al solului, preferând locuri adăpostite şi uscate. Pupele hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi reduse şi pot suporta valori de până la -35°C, insă sunt foarte sensibile la variaţiile termice din primăvara, când mortalitatea lor poate ajunge la 70-90%. Primăvara când temperatura medie a aerului depăşeşte 9°C, pupele încep să se dezvolte. Apariţia adulţilor are loc la sfârşitul lunii aprilie-mai şi se eşalonează25-35 zile, la condiţii favorabile (zile călduroase cu precipitaţii puţine) şi până la 60-70 zile pe timp răcoros şi cu precipitaţii abundente. Zborul maxim are loc în a doua jumătate a lunii mai şi prima decadă a lumi iunie, de regulă după 7-12 zile de la apariţia primilor fluturi la temperaturi medii zilnice, ce depăşesc 16-17°C şi durează 7-12 zile. Zborul adulţilor este nocturn, ziua stau ascunşi în diferite locuri din coroana porţiilor sau în alte adăposturi. Zborul femelelor este greoi şi pe distanţe mici, iar a masculilor este mai intens, deplasându-se la distanţe mai mari. Longevitatea adulţilor este de 4-10 zile la masculi şi 5-14 zile la femele. Imediat după apariţie are loc împerecherea şi ponta. Depunerea ouălor începe după 1 -40 ore de la împerechere. Ouăle sunt depuse pe ambele părţi ale frunzei, preferând partea inferioară a frunzelor (spre marginea lor) diferitor specii de arbori, pomi şi arbuşti (dud, arţar, salcie, cireş, vişin, prun, măr, păr etc), fiind preferaţi arborii izolaţi cu coroana bine aerisită şi ltiminată. Femela depune ouăle în grupe mari (0,8-3,8 cm) obişnuit câte 400-500 ouă, aşezate într-un singur strat în şiruri regulate, drepte sau curbe şi lipite cu o secreţie care se întăreşte în contact cu aerul şi acoperite cu perişori albi fini şi rari de pe abdomen. Perioada ovipozitară continuă până la sfârşitul lunii iunie. O femelă depune în medie 1200-1500 ouă, de obicei într-o singură grupă, iar maximum până la 2000. Incubaţia durează 4-10 zile. Larvele încep să apară din a treia decadă a lunii mai şi se hrănesc cu epiderma şi parenchimul frunzelor ocolind nervurile. în primele trei-patra vârste larvele trăiesc în colonii formându-şi la început cuiburi mici din 2-3 frunze, prinse cu fire de mătase, iar mai târziu pe măsură ce omizile cresc îşi formează cuiburi mari de la 40-100 cm lungime din frunzele atacate înfăşurate cu fire mătăsoase. Cuibul se măreşte de la exterior la interior, în mod obişnuit de la vârful ramurii spre baza ei. începând din vârsta a V-a, larvele se răspândesc în toată coroana pomilor, unde se hrănesc intens cu frunze distmgându-le complet, lăsând neatacate doar peţiolul şi nervurile principale. Dezvoltarea stadiului larvar durează30-50 zile în funcţie de temperatura aemlui şi de planta gazdă, timp în care larvele năpârlesc de 6 ori, trecând prin 7 vârste. La sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în diferite adăposturi uscate şi întunecoase (crăpăturile scoarţei pomilor, resturi vegetale din coroană, frunziş căzut etc.) unde îşi construiesc coconi în care se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 9-14 zile. Adulţii generaţiei a doua încep să apară în prima sau a doua decadă a lunii iulie şi durează până în intima decadă a lunii august. Împerecherea şi depunerea ouălor începe la 8-10 zile de la apariţia fluturilor. Prolificitatea femelelor este de 2000-2500 ouă. Incubaţia durează 8-12 zile. Larvele apărute se dezvoltă în august-septembrie. Ajunse la completa dezvoltare larvele se retrag în diferite adăposturi, unde se transformă în pupe care rămân pentm iernat, hi unii ani se dezvoltă parţial şi generaţia a treia, însă temperaturile scăzute din ultima decadă a

453

lunii octombrie sau din luna noiembrie determină mortalitatea larvelor care nu ajung la maturitate. Plante atacate şi mod de dăunare. Omida păroasă a dudului este o specie polifagă atacă peste 250 specii de plante lemnoase şi ierboase, preferând dudul, arţarul, mărul, părul, prunul, cireşul, vişinul, gutuiul, nucul, viţa de vie, caisul, piersicul, coacăzul, zmeurul, căpşunul, porumbul, floarea-soarelui etc. Larvele tinere (I-1Y vârstă) trăiesc în colonii şi rod epiderma şi parenchimul frunzelor, formându-şi aşa numitele cuiburi de hrănire, la început din 2-3 frunze, iar mai târziu cuiburi mari, care la invazii pot ajunge până la 1 m şi mai mult. Larvele de vârstă mai înaintată părăsesc cuiburile de hrănire, devin solitare şi se răspândesc în coroampomilor, fiind capabile să migreze de la un pom la altul, disfmgând aparatul foliar, lăsând numai resturi de nervuri. în anii de invazii pomii sunt complet defoliaţi, iar atacurile repetate duc la debilitarea şi uscarea pomilor. Se întâlnesc o serie de duşmani naturali care prin activitatea lor frânează înmulţirea acestui dăunător, printre care se remarcă: Chrysopa vulgaris Schn., Ch. perla L., Panorpa communis L., Nabis apterus R, Psychophagus omnivorus Walk., Pimpla instigator R etc. Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri de carantină fitosanitară, măsuri agrotehnice, mecanice, biologice şi chimice. Ca măsuri de carantină fitosanitară - respectarea cu stricteţe a măsurilor de carantină, recomandate de Inspectoratul de Stat pentru Carantina Plantelor, pentru a împiedica răspândirea acestui dăunător în zonele în care încă nu a fost semnalată prezenţa lui. Ca măsuri agrotehnice şi mecanice se recomandă: pe suprafeţe mici, primăvara devreme se vor aplica curăţirea trunchiurilor şi ramurilor mai groase de scoarţa exfoliată de muşchi, licheni, a scorburilor şi distrugerea tuturor resturilor prin ardere; efectuarea arăturilor adânci de toamnă, pentru distrugerea stadiului hibemant; aplicarea brâelorcapcană în jurul trunchiurilor pomilor pentru captarea larvelor care se retrag pentru împupare, apoi distrugerea prin ardere; tăierea şi distrugerea prin ardere a cuiburilor mici (2-3 frunze) de luănire (omizit). Ca măsuri biologice se recomandă aplicarea preparatelor biologice pe bază de bac­ terii (Bacillus thuringiensis var. kurstaki) cum ar fi preparatul Foray 48 B (1,5-2,0 kg/ha) etc, sau preparate virale, ca preparatul baculovirotic Virin-HC-3 cu titrul de 6 mlrd. granule (poliedre)/g, cu norma de utilizare de 0,1-0,2 kg/ha, aplicându-se câte 2-3 tratamente/generaţie, la intervale de 5-7 zile, împotriva larvelor tinere, de vârsta a I-a - ni-a. Aplicarea preparatelor biologice sunt preferabile, mai ales în livezile de lângă locuinţe, arborii din parcuri, grădini publice, de pe marginea şoselelor, drumurilor, căilor ferate etc, deoarece acestea asigură o combatere de lungă durată a mai multor specii de omizi defoliatoare şi totodată nu sunt toxice pentru om şi animale folositoare. Tratamente chimice se aplică pe vegetaţie la apariţia larvelor-începurul formării cuiburilor (1-2 tratamente/generaţie) cu unul din următoarele produse: Dimilin 25 WP (0,1 -0,2 kg/ha), Fury 10 EW (0,2-0,3 l/ha), Pyrinex 480 EC (2,0-2,5 l/ha), Talstar 10 EC (0,4 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha) etc. Se recomandă alternarea produselor utilizate pentru evitarea apariţiei fenomenului de rezistenţă la pesticide. Tratamentele se 454

vor aplica când majoritatea larvelor se găsesc până în vârsta a Ul-a (7-8 mm lungime) şi se vor repeta după 8-10 zile, în cazul densităţii mari de omizi. Plantaţiile de dud nu se vor trata în perioada recoltării frunzelor pentru viermii de mătase. în plantaţiile pomicole unde se aplică corect tratamente chimice de combatere a viermelui merelor şi altor dăunători ai pomilor fructiferi, concomitent ţin sub control şi populaţiile acestui dăunător, ne mai fiind nevoie de măsuri speciale de combatere a lui. Omida păroasă a stejarului - Lymantria dispar L. Sin.: Ponthetria dispar L., Ocneria dispar L. Ord. Lepidoptera, Fam. Lymantriidae Răspândire. Omida păroasă a stejarului este larg răspândită în Europa, Africa de Nord, Asia Orientală până în Japonia şi America de Nord. Descriere. Adulţii prezintă un dimorfism sexual pronunţat, masculii se deosebesc de femele prin culoare şi mărime. Femela are anvergura aripilor anterioare de 65-75 mm, cu corpul voluminos, acoperit cu peri deşi gălbui, abdomenul la capăt prevăzut cu un smoc de peri galbeni-mginii cu care sunt acoperite ouăle. Antenele sunt fitiforme. Aripile anterioare sunt albe-gălbui, cu linii transversale în formă de zig-zag, mai închise, iar cele posterioare sunt albicioase, pe marginea exterioară cu Unii şi puncte brune-negricioase. Masculul este mai mic, are anvergura aripilor de 35-45 mm, cu corpul mai subţire, de culoare brună acoperit cu peri. Antenele sunt bipectinate, mari. Aripile anterioare sunt bruneroşcate, cenuşii, cu4-5 dungi transversale în zig-zag, de culoare mai închisă Aripileposterioare sunt uniform cenuşii, pe marginea exterioară fumurii şi cu franjuri deschise (fig. 188). Oul este oval, uşor turtit, la cei doi poli de 0,2 mm lungime, la depunere de culoare roşiatică, iar mai târziu brunie. Larva neonată este neagră cu peri albi lungi, iar la completa dezvoltare are corpul de 65-80 mm lungime, de culoare brună - cenuşie, uşor violacee, dorsal cu 3 linii subţiri longitudinale galbene. Capul este mare, galben-bruniu, cu pete negre. Pe partea dorsală a corpului pre­ zintă două rânduri de negi, care pe segmentele 2-6 sunt albaştri, iar pe segmentele 7-12 roşii. Pe părţile laterale ale corpului sunt dispuse smocuri mari de peri Fig. 188. Omida păroasă a stejarului lungi şi tari de culoare castanie(Lymantria dispar L.): negricioasă, urticanţi, de unde şi 1 - femelă; 2 - mascul; 3 - pontă; 4 - larvă pe o ramură cu frunze denumirea de „omidapăroasă". atacate; 5 - pupă (după Bogdanov-Katikov) 455

Pupa are corpul de 25-30 mm, de culoare brună-închisă, mată, acoperită cu peri ruginii dispuşi în smocuri pe negi mici, adăpostită într-un cocon mătăsos alb-gălbui. Cremasterul alungit în formă de măciucă şi cu numeroase cârlige. Biologie şi ecologie. Omida păroasă a stejarului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de embrion format în interiorul oului pe scoarţa lulpinilor şi ramurilor mai groase. Ouăle hibernate fiind acoperite cu perişori deşi de pe abdomen sunt foarte rezistente la temperaturi reduse, suportând valori de la -25° până la -50°C. Apariţia larvelor are loc primăvara în perioada dezmuguririi pomilor, când temperatura medie zilnică a aerului depăşeşte 6°C şi se eşalonează pe o perioadă de până la două săptămâni. Larvele apărute stau câteva zile grupate, după care se urcă în coroana pomilor şi stau împreună în locurile încălzite de soare, hrănindu-se cu muguri şi frunzele de abia apărute. Datorită perişorilor lungi cu care sunt acoperite şi firele de mătase pe care le secretă, larvele din primele vârste se pot deplasa cu ajutorul curenţilor de aer pe arborii din apropiere sau la distanţe mai mari. în acest mod larvele migrează adesea din păduri în livezile din apropiere. Larvele de vârstă mai înaintată se răspândesc în toată coroana pomului sau invadează copacii învecinaţi, deplasându-se de la un pom la altul, în mers adesea în grupe compacte, hrănindu-se intens cu frunze. Larvele omizii păroase a stejarului sunt insecte diurne, termofile, fiind mai active în zilele călduroase şi însorite, la temperaturi de 20-25°C. La temperaturi mai reduse larvele sunt mai puţin active, se hrănesc încet, iar la temperaturi mai reduse de +10°C, dezvoltarea lor se întrerupe. Dezvoltarea stadiului larvar durează 35-50 zile. Ajunse la completa dezvoltare, spre sfârşitul lumi mai sau începutul lunii iunie larvele, se retrag în crăpăturile scoarţei, în scorburi, sau în alte adăposturi ori îşi formează cuiburi din 2-3 frunze prinse cu câteva fire de mătase unde îşi confecţionează coconi de mătase galbeni-cenuşii, în care se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 12-15 zile. Adulţii apar la sfârşitul lumi iunie sau în iulie şi zborul continuă până în a doua jumătate a lumi august. Zborul adulţilor este nocturn şi diurn. Masculii sunt vioi, zburând intens mai ales în zilele însorite până la sfârşitul lunii august şi începutul lumi septembrie, iar femelele au un zbor greoi şi rămân fixate mai ales la baza trunchiurilor. Peste un timp scurt după apariţie au loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle pe scoarţa pomilor la baza tulpinilor şi ramurilor mai groase, preferând partea cu expoziţie sudică sau în alte locuri. Depunerea ouălor are loc în iulie-august. O femelă depune în medie 300-450, uneori până la 1200 ouă, în 2-4 grămezi. Ouăle sunt depuse în grupe mari de câte 200-500 bucăţi, dispuse în câteva straturi şi acoperite cu perişori galbeni-brunii de pe abdomen. Pontele au o formă rotundă sau oval-alungită de 4-5 cm lungime, ce pot fi observate cu uşurinţă de la distanţă şi care se aseamănă cu un mic burete de unde şi numele insectei de „spongios". După 3-4 săptămâni se formează embrionul care rămâne în diapauză peste iarnă, fiind foarte rezistent la temperaturi reduse, suportând până la -50°C. Plante atacate şi mod de dăunare. Omida păroasă a stejarului este o specie foarte polifagă, atacă peste 270 de specii de pomi fructiferi, arbori ornamentali şi fores­ tieri aşa ca mărul, părul, pmnul, caisul, piersicul, nucul, ulmul, stejarul, plopul, fagul, arţarul etc. Atacă larvele care primăvara devreme rod mugurii foliari şi de rod, iar mai târziu frunzele. La atacuri puternice larvele distrug aparatul foliar, din care rămân numai 456

peţiolurile sau nervurile mai groase, din această cauză pomii tânj esc, fructele rămân mici, nu se coc şi nu se formează mugurii de rod, diminuând astfel şi producţia din anul următor. La atacuri repetate an de an pomii se pot usca. înmulţirea acestui dăunător adesea este frânată de numeroşi duşmani naturali care consumă sau se dezvoltă pe seama diferitor stadii. Dintre prădători cele mai frecvente specii sunt: Calosoma sycophanta L., C. inquisitor, care consumă omizile şi pupele, iar Anthreneus verbasci distmge ouăle, precum şi unele specii de păsări insectivore. Printre paraziţi se numără: Anastatus disparis As., A bifasciatus Fonsc, Apanteles anomalus Lyle., A. solitarius Rat, A. liparidis Boche., A. pothetriae Mues., Pimpla instigator Fabr. etc, care parazitează ouăle, larvele şi pupele acestui dăunător. Combatere. Pe suprafeţe mici se recomandă răzuirea pontelor de pe trunchiuri sau ramuri mai groase şi distmgerea prin ardere. In anii de invazii, în primăvară la apariţia în masă a larvelor şi depăşirea PED (1-5 ponte/pom până la desfacerea mugurilor, sau 10-15% frunze atacate/pom, ori 12-15 larve/100 ramuri după dezmugurire) se aplică tratamente chimice, folosind aceleaşi produse ca şi pentm combaterea cotarului verde (Operophthera brumată L.). Fluturele cu vârful abdomenului auriu - Euproctis chrysorrhoea L. Sin.: Nygmia phaeorrhoea Dom., Bombyx chrysorrhoea L. Ord. Lepidoptera, Fam. Lymantriidae Răspândire. Fluturele cu vârful abdomenului auriu este larg răspândit în toată Europa, Asia Centrală, Asia Mică, Africa de Nord şi în America de Nord. Descriere. Adultul are corpul acoperit cu perişori albi cu aspect pufos şi luciu mătăsos cu anvergura aripilor anterioare de 30-40 mm. Capul este puţin evident, de culoare albă, cu antenele la mascul pectinate, aurii, iar la femele filiforme. Aparatul bucal este redus. Capul, toracele şi primele trei segmente abdominale sunt de culoare albă. Aripile sunt albe cu nervurile puţin proeminente, uneori masculii prezintă pe partea supe­ rioară a aripilor anterioare 2-3 pete punctiforme de culoare neagră. Ab­ domenul este relativ scurt, puţin voluminos, alb în partea anterioară şi bmn-roşietic în cea posterioară. Fig. 189. Fluturele cu vârful abdomenului auriu Vârful abdomenului prezintă un (Euproctis chrysorrhoea L.): smoc de peri mătăsoşi, de culoare aurie, mai bogat la femelă, cu care acoperă ponta (fig. 189).

1 - adult, 2 - ou; 3 - pontă pe frunză de măr; 4 - larvă; 5 - pupă; 6 - frunze atacate (după Bogdanov-Katikov)

457

Oul este sferic uşor turtit la poli cu dimensiunile de 0,8x0,5 mm, iniţial de culoare galbenă-verzuie, apoi devine brună-galbuie. Larva neonată este neagră la completa dezvoltare are corpul de 35-40 mm lungime, de culoare brună-catifelată, acoperit cu peri deşi şi lungi, de culoare brună-gălbuie, urticanţi (provoacă apariţia pe piele a unor băşicuţe care produc mâncărime). Dorsal prezintă două dungi longitudinale, relativ late, de culoare roşie-brunie, iar lateral câte o dungă albă întreruptă la fiecare segment. Pe partea dorsală a segmentelor 9 şi 10 se află câte un neg de culoare roşie în care se deschid canalele glandelor urticante, servind la apărare. Pupa are 15-20 mm lungime, de culoare brună-negricioasă, acoperită cu perişori, îngustată brusc spre extremitatea posterioară, adăpostită într-un cocon mătăsos, confecţionat dintr-o ţesătură rară de culoare verde-gălbuie. Cremasteml cu numeroşi perişori în formă de cârlige. Biologie şi ecologie. Fluturele cu vârful abdomenului auriu are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a H-a şi a Hl-a în cuiburi formate din frunze uscate înfăşurate cu fire mătăsoase şi fixate de vârful ramurilor. într-un cuib, în funcţie de mărimea lor pot ierna de la 200 până la 2000 de larve. Primăvara devreme, în faza de umflare a mugurilor la prun şi dezmugurire la măr, când temperatura aerului depăşeşte 7°C, omizile hibernante în zilele însorite părăsesc cuiburile şi se hrănesc la început cu mugurii, iar mai târziu cu frunzele din apropiere, iar noaptea şi pe timp nefavorabil se retrag în interiorul cuibului sau la suprafaţa lui. Hrăfiirea intensă are loc în timpul zilei, când temperatura este mai mare de 12°C. In primele trei vârste, larvele trăiesc în colonia cuibului şi se hrănesc cu mugurii, frurtzuliţele şi bobocii florali, iar în ultimele două vârste, omizile părăsesc cuiburile şi se răspândesc în toată coroana pomilor, distrugând limbul frunzei parţial sau total, lăsând neatacate numai peţiolul şi nervurile mai groase. Dezvoltarea larvelor durează aproape o lună, năpârlind larvele-femele de 5 ori, iar cele mascule de 4 ori, trecând astfel prin 6 şi 5 vârste. In decada a Ii-a sau a ffl-a a lunii mai larvele ajung la completa dezvoltare şi se retrag în diferite adăposturi, unde se transformă în pupă. hnpuparea are loc la începutul lunii iunie, în interiorul unui cocon format din fire de mătase şi frunze, la bifurcarea ramurilor, în scorburi şi alte adăposturi. Stadiul pupai durează 15-20 zile. Apariţia fluturilor este eşalonată şi durează de la sfârşitul lunii iunie până în prima decadă a lunii august şi sunt nocturni. In timpul zilei fluturii stau imobili în coroana pomilor. Zborul şi copulaţia are loc seara şi noaptea. După 3-5 de la apariţie are loc împerecherea, apoi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 300^450 ouă, pe partea inferioară a frunzelor fiind acoperite cu perişori aurii desprinşi de pe abdomenul femelelor. Lungimea pontei este de 1-1,5 cm. Perioada ovipozitarăestede 10-15 zile. Incubaţia durează 15-20 zile. Larvele apar de obicei în luna august şi se grupează spre vârful ramurilor unde trăiesc în colonii, hrăriindu-se cu parenchimul frunzei, iar în a doua vârstă îşi construiesc cuiburile în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Fluturele cu vârful abdomenului auriu este o specie polifagă, atacă numeroase specii de pomi fructiferi (mar, păr, prun, cireş etc), arbori ornamentali (arţar, frasin, salcie etc), precum şi unele specii silvice (stejar, ulm etc). Larvele hibernante la început atacă mugurii, apoi frunzele din care rămân adesea numai peţiolurile şi nervurile principale, defolierea fiind mai pronunţată la vârful coroanei. La invazii mari pomii pot fi defoliaţi complet, mai ales pomii şi arborii izolaţi. 458

înmulţirea acestui dăunător este limitată de numeroase specii de prădători şi paraziţi, ca Calosoma sp., Carabus sp., Telenomus sp., Apanteles sp. etc, precum şi unele păsări insectivore capiţigoiul, cucul etc Combatere. Ca masuri preventive se recomandă strângerea cuiburilor cu larve în timpul tăierii pomilor şi distrugerea prin ardere. în timpul vegetaţiei, în cazul unor atacuri puternice se recomandă, măsuri cliimice. Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în cazul unor atacuri masive, în primăvară devreme sauîh vară la apariţia şi depăşireaPED (3-5 cuiburi/pom până la desfacerea mugurilor sau 10-15% frunze atacate/pom, ori 8-12 larve/100 ramuri după dezmugurire) cu aceleaşi produse ca şi la nălbar (Aporia crataegi L.) cu care se combate concomitent. Omida cu cinci smocuri de peri galbeni - Orgyia antiqua L. Sin.: Notolophus antiqua L. Ord. Lepidptera, Fam. Orgyidae (Lymantriidae) Răspândire. Omida cu cinci smocuri de peri galbeni este răspândită în toată regiunea palearctică. Descriere. Adulţii prezintă un diformism sexual pronunţat. Masculul are anvergura aripilor de 25-30 mm. Corpul este brun-roşcat. Aripile anterioare sunt de culoare brunămginie, cu dungi transversale întunecate şi cu o pată albă în partea inferioară a marginii exterioare. Aripile posterioare sunt uniform brune-mginii. Femela are corpul voluminos, acoperit cu o pubescenţă fină lungă, de culoare cenuşie, cu aripi reduse şi nu poate zbura, cu picioarele bine dezvoltate, însă puţin mobilă (fig. 190). Oul este oval, are până la lmm lungime, de culoare cenuşie-deschisă. Larva la completa dezvoltare are corpul de 30-40 mm lungime, de culoare cenuşie sau cenuşie-brunie cu linii fine albicioase şi negi roşii. Pe partea dorsală a corpului pe segmentele 4-7 prezintă câte un smoc de peri galbeni, în formă de perie. De ase­ menea mai prezintă 5 smocuri de peri în formă de pensulă: 2 smocuri de peri lângă cap, orientate înainte ca nişte comite, 2 smocuri de peri la mijlocul corpului şi 1 smoc de peri pe segmentul al Xl-lea, ca o codiţă îndreptată în sus. Pupa este galbenă-cenuşie, negri­ cioasă, foarte lucitoare şi acoperită cu peri galbeni, adăpostită într-un cocon mătăsos, cenuşiu-albicios, rar, aproape transparent. Biologie şi ecologie. Omida cu cinci smocuri de peri galbeni are două generaţii Fig. 190. Omida cu cinci smocuri de pe an. Iernează în stadiul de ou depus de perişori galbeni (Orgyia antiqua L.): femelă pe suprafaţa coconului, din care au - femelă; 2 - mascul; 3 - larvă (după Martin) apărut. Ouăle sunt foarte rezistente la tem459

peraturi reduse şi pot suporta valori de până la -40°C. Primăvara larvele apar cu 3-5 zile până la începutul înfloririi mărului şi încep să se hrănească cu frunze, pe care la început le atacă sub formă de scheletări, iar mai târziu distrug frunzele complet, lăsând doar peţiolul şi nervurile centrale. Uneori pot ataca şi fructele tinere. Dezvoltarea stadiului larvar durează 30-40 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele se retrag în crăpăturile scoarţei sau între frunze pe ramuri, unde îşi confecţionează coconi mătăsoşi în interiorul căruia se transformă în pupă. Stadiul pupai durează 10-15 zile. Masculii apăruţi sunt foarte mobili, zboară activ în căutarea femelelor, fiind atraşi de surse luminoase. Femelele sunt greoaie, aproape că nu se deplasează, rămânând pe suprafaţa coconului din care au apămt şi după împerechere depun ouăle imediat. Ouăle sunt depuse în grupe a câte 150-350 bucăţi aşezate în rânduri, într-un singur strat. Incubaţia durează 7-12 zile. Larvele apărute se hrănesc cu frunze tinere din vârful ramurilor timp de 35-40 zile, apoi se transformă în pupă. Adulţii apar la sfârşitul lunii iulie-august, iar zborul fluturilor are loc în prima jumătate a lumi septembrie. Femelele după copulaţie depun ouă, care rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Omida cu cinci smocuri de peri galbeni este o specie polifagă. Atacă toate speciile de pomi fructiferi şi diferite specii forestiere, preferând mărul, mesteacănul şi stejarul. Larvele atacă frunzele uneori pot ataca şi fructele tinere. Larvele în prima vârstă scheletează frunzele pe suprafeţe mici, iar, începând cu vârsta a 2-a rod frunzele. Pagube mai mari produc larvele în primăvară. La invazii mari pomii pot fi desfrunziţi complet. Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse de paraziţii oofagi: Acholcus dalmanni Rtzb., Telenomus gracilis Mayr, Trichogramma pini Mayr. etc, precum şi paraziţii de larve şi pupe: himenopterele - Pimpla examinator F.,Anilasta longula Thoms. etc. şi unele specii de diptere, tachmide-Carcellia grava Mg., C. lucorum Mg. etc. Combatere. Tratamentele chimice speciale de combatere a omizii cu cinci smocuri de peri galbeni nu se aplică, deoarece tratamentele efectuate pentru combaterea altor specii de dăunători ai pomilor fructiferi, asigură o diminuare apopulaţiilor sub pragul economic de dăunare, ne mai fiind nevoie de masuri chimice speciale de combatere. în anii de invazii la depăşirea PED (5 larve/100 infloriscenţe) se combate chimic cu aceleaşi produse ca şi la omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea Drury.). Omida cu trei smocuri de peri galbeni - Orgyia gonostigma L. Ord. Lepidoptera, Fam. Orgyidae (Lymantriidae) Răspândire. Omida cu trei smocuri de peri galbeni este o specie transpalearctică. Descriere. Adulţii prezintă un diformism sexual accentuat. Femela este apteră, cu corpul oval-alungit de 17-22 mm lungime, acoperit cu perişori deşi şi scurţi de culoare albă-murdară. Masculul este aripat, cu anvergura aripilor de 25-35 mm, iar corpul de 12-13 mm lungime. Aripile anterioare sunt de culoare cafenie-roşcată cu o pată castanieportocalie pe partea anterioară şi albă pe partea posterioară şi câte două pete cafeniiroşcate spre bază. Aripile posterioare sunt de culoare cafenie-închisă. Oul are diametrul de 0,3-0,4 mm, puţin turtit, de culoare albă-mată. Larva la completa dezvoltare are corpul de 30-35 mm lungime, de culoare brună460

închisă, negricioasă, dorsal cu dungi longitudinale galbene-roşietice şi negi cu smocuri de perişori bruni stufoşi. Smocurile de perişori de pe primele 4 segmente abdominale, precum şi cele de pe segmentele 8-9 sunt scurte, galbene-cenuşii, pe când cele de pe primul segment toracic, şi de pe ultimul segment abdominal sunt lungi, sub formă de periuţe late de culoare galbenă-brunie, reprezentând un caracter distinct al speciei, de unde şi denu­ mirea de „omidă cu trei smocuri de peri galbeni". Pupa are corpul de 16-20 mm lungime şi 4-7 mm grosime, de culoare brunăînchisă, lucitoare, netedă, adăpostită într-un cocon subţire, cenuşiu. Biologie şi cologie. Omida cu trei smocuri de peri galbeni are două generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a ni-a în frunze uscate, răsucite şi înfăşurate cu păienjeniş, câte 10-20 de bucăţi împreună, sau în frunzişul căzut sau în alte resturi vegetale. Primăvara devreme, în cursul lunii martie, iar uneori în ultima decadă a lunii februarie, când temperatura medie a aemlui ajunge la 5°C, larvele părăsesc locurile de iernare şi migrează în coroana pomilor. Apariţia primelor larve în coroana pomilor corespunde fenologic cu fenofaza de umflare a mugurilor de rod. Când temperatura medie a aerului depăşeşte 9°C larvele încep să se hrănească cu muguri. Larvele rămân în coroana pomilor atâta timp cât temperatura minimă a aemlui depăşeşte 0°C, iar dacă temperaturile minime scad sub 0°C, atunci ele se retrag în adăposturi şi revin în coroană odată cu creşterea temperaturii. Spre sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai larvele ajung la completa dezvoltare şi se retrag în diferite adăposturi (în crăpăturile scoarţei tulpinilor şi ramurilor, în frunzişul uscat sau pe sub bulgării de pământ), unde îşi confecţionează câte un cocon mătăsos în interiorul căruia se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 12-14 zile. Adulţii apar în a doua decadă a lunii mai şi zborul lor continuă până la mij locul lunii iunie. Longevitatea adulţilor este de 10-13 zile la femele şi de 8-10 zile la masculi. Imediat după apariţia adulţilor are loc copulaţia, iar după 1 -2 zile de la copulaţie are loc ponta. Femelele nu se deplasează pentru depunerea ouălor, ci le depun pe partea exterioară a exuvei pupei din care au apărut. Toate ouăle sunt depuse într-un singur loc. O femelă depune timp de 3-4 zile între 400-700 ouă. Larvele încep să apară în prima sau a doua decadă a lunii iunie şi migrează în coroana pomului în căutarea hranei, preferând frunzele tinere şi fragede din vârful lăstarilor. Stadiul larvar durează 25-35 zile, trecând prin 5 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larvele se retrag în diferite adăposturi, unde îşi construiesc câte un cocon, în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 8-12 zile. Adulţii apar în a doua sau a treia decadă a lunii iulie, iar la câteva zile după apariţie are loc copulaţia şi ponta. O femelă depune în timp de 4-5 zile 500-900 de ouă. Incubaţia durează 12-13 zile. Apariţia larvelor are loc spre sfârşitul lunii iulie sau în primele două decade ale lunii august, care se hrănesc cu frunze până în ultima decadă a lumi septembrie, apoi se retrag în diferite adăposturi pentm iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Omida cu trei smocuri de peri galbeni este o specie polifagă, atacă numeroase specii pomicole (măr, păr, gutui, prun şi cais) şi forestiere (salcia, mesteacănul, plopul, plopul de munte şi altele), preferând mărul şi salcia. Modul de atac diferă în funcţie de organul atacat şi vârsta larvară. In primăvară larvele rod mugurii, apoi bobocii florali, petalele, starninele, pistilul, iar mai târziu frunzele şi epiderma 461

fructelor. Pe frunze la început larvele rod epiderma superioară şi parenchimul sub formă de zone ferestruite sau ciuntiri, iar mai târziu larvele de vârsta a lY-a şi a V-a scheletează frunzele sau le distrug complet, lăsând neatacate numai nervura principală. Daunele cele mai mari le produc larvele hibernante care rod mugurii vegetativi şi floriferi, preferând mugurii floriferi, în special pe cei din vârful ramurilor (muguri terrninah şi subterminali). Combatere. Se recomandă distmgerea frunzelor uscate prin ardere şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentm di strugerea stadiul ui hibernant. m primăvară devreme sau în vară, la apariţia larvelor şi depăşirea PED (51 arve/100 rozete) se aplică tratamente cWrnice folosind aceleaşi produse ca şi la omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea Drury.). 8.1.2.8.3. Microlepidopterele sau moliile miniere de frunze dăunătoare pomilor fructiferi în plantaţiile pomicole se întâlnesc mai multe specii de microlepidoptere miniere de frunze larvele cărora sunt minuscule şi trăiesc în interiorul limbului foliar, unde se hrănesc cu parenchimul frunzei, rozând galerii de nutriţie denumite ,,mine'', care formează desene caracteristice fiecărei specii. Printre speciile cu o importanţă economică mai mare se numără: Stigmella malella Stt, Lyonetia clerckella L., Leucoptera scitella Zell., Lithocolletis corylifoliella Hw., L. pyrifoliella Grsm., L. blancardella F. etc. Molia minieră a mărului sau minierul liniar - Stigmella malella Stt. Sin.: Nepticula malella Stt. Ord. Lepidoptere, Fam. Stigmellidae (Nepticulidae) Răspândire. MoUantimerăamărului este răspânditămregiuriQerx)micoledin Europa şi Asia Mică. Descriere. Adultul este un microlepidopter cu anvergura aripilor de 4-5 mm. Capul, toracele, abdomenul şi antenele sunt de culoare cenuşie-închisă. Pe cap prezintă un smoc de perişori de culoare portocalie. Aripile anterioare sunt de culoare bruneînchise, aproape negre cu o bandă transver­ sală de culoare albă-argintie. Aripile poste­ rioare sunt înguste, acoperite cu solzi cenuşiiînchişi sau maronii. Franjurile aripilor sunt lungi cenuşii-închise (fig. 191). Oul este emisferic, uşor bombat de 0,22-0,24 mm lungime şi de 0,17-0,20 mm lăţime, de culoare verzuie, transparent, strălucitor. Fig.

191. Molia minieră (Stigmella malella Stt.):

a

mărului

1 - adult; 2 - larvă; 3 - 4 - frunze atacate (după Vasiliev)

462

c o r

Larva la completa dezvoltare are P u l d e 4 " 5 mm lungime, de culoare

verde-gălbuie, strălucitoare, cu capul cafeniu-deschis.

Pupa are 2,2-3 mm lungime, de culoare brună-întunecată, într-un cocon compact, fusiform, de culoare galbenă-portocalie. Biologie şi ecologie. Molia minieră a mărului are 3 -4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă, în interiorul unui cocon în sol la adâncime de până la 2-6 cm, în frunzişul căzut, sub bulgării de pământ şi în alte locuri. Primăvara, apariţia fluturilor începe peste 5-7 zile după ce s-a stabilit temperatura medie a aerului de 10°C şi coincide fenologic cu fenofaza de înălţare a inflorescenţelor merilor, calendaristic spre sfârşitul lunii aprilieînceputul lunii mai. Apariţia adulţilor are loc eşalonat şi durează o perioadă de 46-56 zile, până la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie. După apariţie fluturii suntpuţin activi, zboară la distanţe mici, concentrându-se pe tulpina pomilor. Zboară pe timp însorit şi cald. Pe vreme răcoroasă şi ploioasă fluturii întrerup zborul şi se ascund în diferite adăposturi (crăpăturile scoarţei, resturile vegetale, bulgării de pământ). Adulţii nu se hrănesc de aceea împerecherea are loc la câteva zile după apariţie, de obicei la formarea primelor frunzuliţe, când temperatura medie a aerului depăşeşte 16-17°C. împerecherea are loc în timpul zborului şi imediat începe ponta. Depunerea ouălor, are loc în primul rând pe frunzele din etajul de jos al coroanei pomilor. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, preferând frunzele mai slab pubescente. Femela depune ouăle izolat, hpindu-le de epiderma frunzei cu un lichid strălucitor, de aceea sunt observate uşor. Longevitatea adulţilor durează - la femelă în medie 7,5 maximum 12 zile, la mascul respectiv 3,7 şi 7 zile. O femelă depune până la 55 ouă. Incubaţia durează 10-15 zile. Larvele formate rod chorionul pe partea de contact cu frunza şi pătrund în interiorul frunzei hrănindu-se cu ţesuturile dintre cele două epiderme, formând galerii ,mine" alungite sinuoase. La început minele sunt mici, înguste, iar apoi de la mijloc încep să se lărgească, ajungând până la 35 mm lăţime, iar lungimea variază de la 2 până la 5 cm. Pe mijlocul acestor galerii se disting excrementele dispuse într-un şir continuu de culoare neagră. Pe o frunză se pot dezvolta până la 14 larve. Dezvoltarea stadiului larvar durează 13-20 zile, trecând prin 3 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larva roade epiderma superioară, părăseşte mina şi cu ajutorul unui fir mătăsos coboară în sol, unde îşi confecţionează un cocon şi se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 12-23 zile. Zborul fluturilor din generaţia a doua începe la sfârşitul lunii mai-începutul lumi iunie şi continuă până la începutul lunii iulie. Femelele încep să depună ouăle chiar a doua zi. Incubaţia durează 6-8 zile, de aceea larvele acestei generaţii încep formarea minelor în a 8-10 zi după apariţia adulţilor. După 14-16 zile larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în pupă. A treia, iar uneori parţial şi a patra generaţie are o dezvoltare similară. Dezvoltarea primei generaţii durează 40-50 zile, iar a celorlalte 36-39. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia minieră a mărului este o specie monofagă, atacă diferite soiuri şi varietăţi de măr. Larvele atacă frunzele, formând mine. Atacul acestei specii este în mare parte asemănător cu cel produs de specia Lyonetia clerckella L., deosebindu-se prin faptul că minele produse de Stigmela malella St. sunt mai sinu­ oase, mai puţin lungi şi mai largi la capătul terminal. La atacuri puternice minele acoperă 80-90% din suprafaţa limbului foliar. Pe o frunză în prima generaţie s-au înregistrat 9-10 mine, în a doua 18-20, în a treia 30, uneori până la 60 de mine. Franzele atacate se 463

îngălbenesc, se usucă şi cad, iar fructele stagnează în creştere şi rămân mici, se ofilesc şi cad. La atacuri intense producţia pomilor se reduce până la 60%. înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea unor entomofagi, printre care se numără: Gnaptodon georginae Acht., Chrysocharidia lyonetidae Ferr., Chrysocharis prodice Walk. etc. Combatere. In combaterea acestui dăunător se recomandă în general masuri agrotehnice, iar la atacuri puternice tratamente chimice. Ca măsuri agrotehnice: efectuarea araturilor adânci de toamnă pentm distmgerea pupelor hibernante; în timpul perioadei de vegetaţie lucrarea repetata a solului dintre rânduri şi din jurul pomilor, pentm distmgerea larvelor retrase în sol pentm împupare. Tratamente chimice se aplică în anii de invazii, în perioada de zbor maxim al adulţilor sau atunci când larvele încep să mineze frunzele la depăşirea PED (5 mine de 1,5-2 cm lungime/100 frunze după înflorire) cu unul din următoarele produse: Dirnilin 25 WP (0,5 kg/ha), Danadim400 EC (1,0-1,5 l/ha), Fufanon 570 EC (1,0-2,0 l/ha), Fury 10 EW (0,2-0,3 l/ha), Insegar 25 WP (0,6 kg/ha), Pilarking 20 EC (0,3-0,35 l/ha), Pilaralfa 100 EC (0,3 l/ha), Şarpei ME (0,32 l/ha), Talstar 10 EC (0,4 l/ha) etc. Se recomandă câte un tratament/generaţie, la avertizare, care se determină cu ajutoml capcanelor cu feromon specific. Se recomandă un tratament, înainte de înflorire, altul după căderea petalelor (dacă este cazul), apoi în funcţie de remanenta pesticidului aplicat. In general, tratamentele chimice aplicate pentm combaterea viermelui merelor şi altor dăunători ai pomilor fructiferi ţin sub control şi populaţiile acestui dăunător, ne mai fiind nevoie de măsuri speciale de combatere. Molia albă minieră a mărului sau minierul sinuos- Lyonetia clerckella L. Ord. Lepidoptera, Fam. Lyonetiidae Răspândire. Molia albă minieră a mărului este răspândită în Europa, Asia Mică şi Africa de Nord. Descriere. Adultul este un microlepidopter cu anvergura aripilor de 8-10 mm. Aripile sunt înguste, cu franjuri mai lungi decât lăţimea lor. Aripile anterioare sunt de culoare albă, argjntie-plumburie sau brună-argintie prevăzute în partea distală cupete brune caracteristice. Aripile posterioare sunt brune-argintii, fără pete spre vârf şi intens franjurate (fig. 192). Oul este oval, de 0,30 mm lungime şi 0,18 mm lăţime, de culoare albă mată. Larva la completa dezvoltare are corpul de 6-7 mm lungime de culoare verde-cenuşiu, sau verde-deschisă, transparentă, cu capul bmn, acoperit cu perişori de culoare deschisă. Pe partea dorsală prezintă o dungă longitudinală de culoare castanie. Pupa este de culoare de la verde-deschisă până la cenuşie, se află într-un cocon alb, ţesut în formă de hamac. Biologie şi ecologie. Molia albă minieră a mărului are 3-4 generaţii pe an. Iernea­ ză în stadiul de adult în crapăturile scoarţei pomilor, în resturile vegetale, în stratul superficial al solului. Primăvara, odată cu pornirea în vegetaţie a pomilor, adulţii părăsesc locurile hibernante şi încep să zboare. Apariţia şi zboml fluturilor hibernanţi coincide fenologic cu fenofaza de boboci rozi la măr. La apariţia în masă a primelor frunzuliţe şi înălţarea 464

inflorescenţelor are loc împerecherea şi începe ponta. Ouăle sunt depuse izolat sub epidermă, pe partea inferioară a frunzei. Longevitatea adulţilor este de până la 20 zile timp în care femela depune în medie 50 ouă. Incubaţia durează 5-7 zile. Spre sfârşitul îMoririi pomilor, apar larvele care pătrund în parenchimul frunzei şi încep să se hrănească, formând o galerie „mină" sinuoasă între cele două epiderme ale frunzei, care este uşor vizibilă pe partea superi­ oară a frunzei. La început mina este mică îngustă şi abia vizibilă, iar pe măsura creşterii larvei, mina se lărgeşte şi ajunge aproximativ la 2 mm lăţime, iar lungimea este destul de mare,

Fig. 192. Molia albă minieră a mărului (Lyonetia clerckella L.):

1 - adult (după Susea); 2 - frunză de măr

ajungând până la 15-18 cm. Mijlocul minei este atacată (după Vasiliev) plin cu excrementele larvei, de culoare neagră. Partea terminală a minei este de 3-4 ori mai lungă decât lată, fără excremente, fiind ocupată de larvă. Dezvoltarea stadiului larvar durează de la 6 până la 14 zile, trecând prin trei vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc minele şi pe suprafaţa inferioară a frunzei sau în crăpăturile scoarţei pomilor îşi confecţionează coconi în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 11-21 zile. Spre sfârşitul lunii mai apar adulţii, care dau naştere la a doua generaţie. Ouăle sunt depuse pe frunzuliţele din vârful lăstarilor. Larvele generaţiei a doua se întâlnesc până spre sfârşitul lunii iulie. In a doua decadă a lunii iulie apar fluturii care dau naştere generaţiei a treia, fn anii cu condiţii favorabile se dezvoltă şi a patra generaţie, care începe din ultima decadă a lunii august şi dureazăpână în prima jumătate a lunii octombrie. Fluturii ultimei generaţii se retrag în diferite adăposturi pe măsura răcirii timpului unde rămân să ierneze. Dezvoltarea unei generaţii durează27-39 zile. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia albă minieră a mărului atacă numeroase specii de pomi fructiferi (mărul, cireşul, vişinul, gutuiul, prunul, corcoduşul, migdalul) şi forestiere (cornul, păducelul, scoruşul, castanul, mesteacănul, salcia), preferă însă mărul, vişinul, cireşul şi mesteacănul. Larvele atacă frunzele, formând mine. într-o frunză se dezvoltă până la 30 larve. Frunzele atacate se îngălbenesc, se usucă şi cad. La atacuri puternice are loc desfrunzirea parţială sau totală a pomilor, iar ca urmare compromiterea recoltei atât în anul respectiv, cât şi în anul următor. Populaţiile acestui dăunător adesea sunt limitate de activitatea multor entomofagi, printre care un rol mai important au: Chrysocharidia lyonetiae Ferr., Chrysocharis nephereus Walk., Cirrospilus variegatus Masi., C. vittatus Walk., Closterocerus trifasciatus Westw., Diglyphus isaca Walk., Pnigalio longulus Zell., Sympiesis gordius Walk., Tetrastichus abydenus Walk. etc. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia minieră a mărului (Stigmella malella Stt). Tratamente chimice se aplică când lungimea minelor nu depăşeşte 1 -2 cm (la mijlocul lunii mai, sfârşitul lumi iunie, începutul lunii august). 465

Molia minieră a pomilor sau minierul circular - Leucoptera scitella Zell. Sin.: Leucoptera malifoliella O.G. Costa., Cemiostoma scitella L., Opostega scitella Zell. Ord. Lepidoptera, Fam. Lyonetiidae (Cemiostomidae) Răspândire. Molia minieră a pomilor este răspândită în Europa de Vest (în afară de partea de Nord), Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 3,0-3,5 mm lungime, de culoare plumburie cu luciu metalic, cu anvergura aripilor de 6-8 mm. Toracele, abdomenul şi picioarele sunt acoperite cu solzi şi perişori argintii. Aripile anterioare sunt triunghiulare, de culoare argintiemetalică, prevăzute în partea apicală cu un desen caracteristic, format din dungi de culoare cenuşie-închisă şi pete eliptice, curbate, de culoare albă, cu marginile galbene-brune. Aripile posterioare sunt înguste, cenuşii cu o nuanţă castanie. Ambele perechi de aripi prezintă franjuri lungi pe margini (fig. 193). Oul este oval-rotunjit, concav, de 0,3 mm lungime şi 0,18 mm lăţime, la depunere de culoare verzuie, apoi devin cenuşii-deschise. Larva la completa dezvoltare are corpul de până la 5-7 mm lungime, slab turtit dorsoventral, de culoare verde-cenuşie, cu capul cafeniu. Placa dorsală protoracică şi picioarele sunt brune negricioase. Picioarele abdominale prezintă coroane complete cu 12-14 croşete. Pupa are până la 2 mm lungime, de culoare castanie-roşcată, adăpostită într-un cocon mătăsos, fusiform de cu­ loare albă-sidefîe. Biologie şi ecologie. Molia mi­ nieră a pomilor are 3 generaţii pe an, uneori parţial şi a patra. Iernează în stadiul de pupă în coconi mătăsoşi albi compacţi pe scoarţa pomilor, în crăpă­ turile scoarţei trunchiurilor şi ramurilor, în frunzişul căzut, în stratul superficial al solului şi în alte locuri adăpostite. La invazii mari trunchiurile şi ramurile pomilor sunt acoperite cu un păianjen subţire de culoare deschisă sub care se află coconii, dispuşi izolat sau în grupuri, formând colonii mari. In primăvară, de regulă în aprilie-mai, când temperatura medie a aemlui ajunge la 15°C încep să 3 : ^ . apară adulţii. Apariţia începe în fenofaza dezmuguririi, cu maximum la începutul Fig. 193. Molia minieră a pomilor (minierul circular) (Leucoptera scitella Zell.): sau la înflorirea mărului. Zborul adulţilor iult; 2 - frunză atacată; 3 - o galerie circulară pe §e e ş a l o n e a z ă pe 0 perioadă de 15-30 zile fiind mai activi în zilele calde şi 466

însorite, la temperaturi de peste 20°C. Dacă temperatura scade sub 12°C fluturii stau imobili pe diferite organe ale pomilor, mai frecvent pe partea inferioară a frunzelor. Peste câteva ore după apariţie are loc copulaţia, apoi începe ponta. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor între nervuri, fiind preferate frunzele mature de la baza coroanei pomilor. Pe o frunză sunt depuse până la 150 ouă, care sunt bine lipite de epiderma frunzei încât corionul oului rămâne pe toată perioada existenţei frunzei. Un ritm intens al pontei se înregistrează în orele de zi, în care temperatura aerului depăşeşte 20°C, iar umiditatea relativă a aerului este de 50-75%. O femelă depune de la 20 până la 80 ouă. Incubaţia durează 8-12 zile. Larvele eclozate rod chorionul pe partea de contact cu frunza şi pătrund în interiorul frunzei, hrănindu-se cu ţesuturile dintre cele două epiderme. In urma atacului pe partea superioară a frunzei se formează o mină circulară, care la început are o culoare verde-deschisă, iar mai târziu devine brunăroşcată datorită excrementelor brune-întunecate depuse în şir spiralat care se străvăd prin epiderma subţire a frunzei. Diametrul minei ajunge până la 8-15 mm. Minile din prima generaţie, de regulă, apar în masă după înflorirea mărului. Dezvoltarea stadiului larvar durează 17-30 zile. Larvele ajunse la completa dezvoltare perforează epiderma superioară a frunzei şi migrează cu ajutoml unui fir mătăsos în diferite locuri adăpostite (crăpăturile scoarţei trunchiurilor şi ramurilor, rănile de pe tulpini, locul de bifurcare a ramurilor, frunze, resturile vegetale etc), unde se fixează definitiv şi îşi confecţionează coconi în care se transformă în pupe. Confecţionarea coconului durează 1-2 zile. Coconii sunt fixaţi de substrat cu fire mătăsoase în formă de „x", confecţionate de larve. Uneori în această fază larvele pot fi luate de vânt, păsări etc, şi transportate la distanţe mari, infestând alte plantaţii. In focare cu o densitate numerică înaltă a dăunătorului, în perioada migrării larvelor în căutarea locului pentru încoconare, aproape toată coroana pomului este plină de fire mătăsoase, care atârnă liber în pom şi au o mişcare pendiculară, care le imprimă vântul sau curenţii de aer, ajutându-le să se fixeze. După confecţionarea coconilor, tulpina şi ramurile pomilor devin albe, parcă ar fi acoperite cu un strat subţire de vată. In aceste cazuri coconii sunt aranjaţi unul peste altul în 3-4 straturi. Pe trunchi sau înregistrat până la 20 coconi pe 100 cm 2 de scoarţă. Durata stadiului de pupă este de 9-17 zile. Dezvoltarea unei generaţii durează 34-59 zile. Zborul fluturilor generaţiei a doua are loc în decada a U-a sau a ITJ-a a lunii iunie şi în iulie, iar minele se formează în iulie-august. Adulţii generaţiei a treia apar în a IlI-a decadă a lunii iulie-august, iar minele în iulieaugust, uneori aproape până la mijlocul lumi septembrie. Dezvoltarea dăunătomlui con­ tinuă până la mijlocul lumi noiembrie. Larvele ultimei generaţii ajunse la completa dezvoltare, de obicei, începând din prima decadă a lunii septembrie, migrează pentru încoconare în diferite adăposturi, unde şi rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia minieră a pomilor atacă diferite specii de pomi fructiferi (mărul, părul, gutuiul, vişinul, prunul, cireşul, caisul, piersicul etc), şi forestiere (porumbarul, păducelul, scoruşul, cornul, salcia, mesteacănul, platanul, ulmul etc), însă mai frecvent este atacat mărul, producând uneori pagube deosebit de mari. Atacă larvele, care minează frunzele, rozând galerii circulare, care la atacuri puternice se unesc, acoperind aproape tot limbul frunzei. Larvele din prima generaţie atacă mai mult 467

frunzele de la baza coroanei, iar celelalte generaţii frunzele din treimea superioară a coroanei. Pe o frunză se pot întâlni până la 119 mine, fiind aproape toată suprafaţa limbului foliar acoperită de mine. La atacuri puternice are loc defolierea în masă a pomilor, şi ca urmare compromiterea recoltei anului respectiv şi a celui următor. înmulţirea acestui dăunător este influenţată de activitatea unor organisme entomofage, printre care un rol mai important au: Holcothorax testaceipes Rat., Apanteles condarensis Tobias., Achrysocharellaformosa Westw., Chrysocharis nitetis Walk. etc. Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotehnice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distragerea stadiului hibemant; primăvara şi vara lucrarea repetată a solului dintre rânduri şi din jurul pomilor pentm distmgerea larvelor şi pupelor; pe suprafeţe mici, primăvara devreme se vor aplica curăţirea trunchiurilor şi a ramurilor mai groase de scoarţa exfolia­ tă, muşchi, licheni, a scorburilor etc., şi distrugerea tuturor resturilor prin ardere. In anii de invazii, la depăşirea PED (8-10 molii/100 ramuri în perioada înfloririi sau 0,5-1,0 mine/fiunze după înflorire) se aplică tratamente chimice care sunt îndreptate împotriva adulţilor şi larvelor tinere în momentul ecloziunii, datorită faptului că larva pătrunde direct din ou în frunză. Primul tratament se aplică după înflorirea pomilor, în perioada zbomlui în masă a adulţilor, depunerii ouălor şi începutul apariţiei larvelor şi minelor circulare, folosind aceleaşi produse ca şi pentru combaterea moliei miniere a mărului (Stigmella malella Stt.). La atacuri puternice tratamentele se vor repeta la intervale de 8-10 zile. Molia brună minieră a pomilor sau minierul părţii superioare a frunzelor Lithocolletis corylifoliella Hw. Ord. Lepidoptera, Fam. Gracillariidae (Lithocolletidae) Răspândire. Molia brună minieră a pomilor este răspândită în Europa şi Asia Mică Descriere. Adultul este un microlepidopter cu anvergura aripilor de 8 -10 mm. Aripile anterioare suntbrune-cafenii, cu franjuri de culoare brună-cenuşie. Pe partea dorsală şi inferioară prezintă un desen caracteristic din două pete triunghiulare şi două dungi longitudinale albe-arghitii mărginite cu negru. Aripile posterioare sunt înguste, cu franjuri lungi cenuşii-mginii (fig. 194). Oul este oval de 0,3-0,33 mm lungime, de culoare deschisă, semitransparent, cu nuanţă gălbuie. Larva în primele (I-III) vârste este apodă, albă-gălbuie, cu corpul turtit dorsoventral, iar în vârsta a IV-a şi a V-a are corpul cilindric, de 5-6 mm lungime, de culoare galbenă-închisă, iar capul brun cu picioarele toracice şi abdominale dezvoltate. Pupa are 3-4 mm lungime, la început de culoare galbenă-brunie, iar mai târziu devine brună-întunecată. Biologie şi ecologie. Molia brună minieră apomilor are trei generaţii pe an. Iernează ca larvă matură în interiorul minelor de pe frunzele căzute. Primăvara, după dezmugurirea pomilor, larvele hibernate se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 16-30 zile. Apariţia fluturilor are loc în fenofaza înălţării inflorescenţelor sau la începutul înfloririi merilor. Imediat 468

după apariţie, de obicei în prima zi, are loc împerecherea şi începe depunerea ouălor. Femelele depun ouăle izolat pe partea superioară a frunzelor în apropierea sau chiar pe nervuri. Longevitatea femelelor este de 6-12 zile şi în acest timp depun de la 14 până la 65 ouă. Incubaţia durează 7-10 zile. Larvele apărute pătrund în interiorul frunzei prin punctul de contact al oului cu frunza. Larvele până în vârsta a IU-a se hrănesc cu seva din ţesuturi, iar din vârsta a IV-a şi a V-a cu parenchimul frunzei. Ca urmare a atacului pe partea superioară a frunzei apare o mină sub formă de încreţitură, ovalalungjtă, amplasatămtotdeaunade-alungul nervurii Fig. 194. Minierul părţii superioare a frunzelor (Lithocolletis centrale sau laterale. Culoarea minei este cenuşiecorylifoliella Hw.): gălbuie, uneori argintie. Stadiul larvar durează 241 adult; 2 - frunze de gutui atacate de 40 zile, dintre care în primele I-III vârste 10-14 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele se larve (după Vasiliev) transformă în pupe în interiorul minelor. Dezvoltarea stadiului de pupă durează în primăvară de la 16 până la 36 zile, iar la generaţiile de vară de la 5 până la 17 zile. Noii adulţi apăruţi dau naştere la generaţia următoare. Larvele ultimei generaţii, ajunse la completa dezvoltare rămân în interiorul minei, unde iernează în frunzele căzute. Dezvoltarea unei generaţii durează de la 36 până la 65 zile. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia brună minieră a pomilor este o specie oligofagă, atacă numeroase specii de pomi fructiferi (mărul, părul, gutuiul, cireşul, vişinul, prunul etc.) şi arbori forestieri (păducelul, scoruşul, cornul, scoruşul nemţesc etc). Larvele atacă frunzele formând pe partea superioară mine de formă oval-alungite. La atacuri puternice, frunzele sunt complet acoperite cu mine din care cauză se usucă şi cad, iar ca urmare are loc reducerea recoltei atât în anul respectiv cât şi în cel următor deoarece nu se formează mugurii de rod. La înmulţirea acestui dăunător adesea intervin o serie de cntomofagi, printre care un rol semnificativ au: Apanteles lautellusMarch., A. bicolor~Nees.,A. circumscriptus^HoQS. etc. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia minieră a mărului (Stigmella malella Stt). Molia aurie minieră a mărului sau minierul părţii inferioare a frunzelor de măr - Lithocolletis pyrifoliella Grsm. Ord. Lepidoptera, Fam. Gracillariidae (Lithocolletidae) Răspândire. Molia aurie minieră a mărului este răspândită în Europa şi Asia. Descriere. Adultul este un microlepidopter cu anvergura aripilor de 7-9 mm. Aripile anterioare sunt galbene aurii, cu un desen caracteristic sub formă de pete triunghiulare albeargjntii, ca nişte ghilimele, mărginite cunegru, şi cu franjuri cenuşii-deschise. Aripile posterioare sunt înguste, cenuşii, cu franjuri de două ori mai lungi decât lăţimea lor (fig. 195).

469

Oul este eliptic, de 0,3-0,32 mm lungime şi de 0,25 mm lăţime, transparent cu nuanţe verzui. Larva în primele ll-in vârste este apodă, cu corpul turtit dorso-ventral, de culoare albă-gălbuie. In a IV-V-a vârstă au corpul cilindric de 5,5-6 mm lungime, cu capul brun şi picioarele toracice şi abdominale dezvoltate. Pupa are 4-4,5 mm lungime, de culoare galbenă-brunie. Biologie şi ecologie. Molia aurie minieră a mărului are trei generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă în interiorul minelor, în frunzele căzute. Primăvara, în a doua sau a treia decadă a lunii aprilie, când temperatura medie a aemlui ajunge la 11 °C încep să apară adulţii, care se eşalonează până în a doua decadă a lunii mai. De obicei, începutul apariţiei fluturilor coincide cu fenofaza de înălţare a inflorescenţelor la soiurile de măr Reinette Simirenko, Reinette de Champagne ş. a. Apariţia în masă a fluturilor are loc la începutul înfloririi merilor şi durează până la sfârşitul acestei faze. Fluturii apar şi sunt activi în orele de dimineaţă, în momentul răsăririi soarelui, pe timp liniştit şi la temperaturi de peste I2°C. Imediat după apariţie are loc împerecherea, iar după 1,5-2 ore începe depunerea ouălor, intensificându-se în orele de seară, la apusul soarelui, pe timp liniştit. Ouăle sunt depuse izolat pe partea inferioară a frunzelor, în apropierea nervurilor laterale. Longevitatea adulţilor este de 12-13,maximum 15 zile la femele şi 10-12 zile la masculi. Perioada ovipozitară durează 6-8 zile, însă cel mai mare număr de ouă sunt depuse în primele 2-4 zile ale vieţii. O femelă depune până la 90 ouă. Incubaţia durează 6-11 zile în funcţie de condiţiile climatice. Larvele apărute pătrund în interiorul frunzei prin punctul de contact al oului cu frunza şi începe să se hrănească. In primele I-IU vârste larva se hrăneşte sugând sucul celular din ţesuturi, iar larvele de vârsta a IV-V-a distrug parenchimul frunzei. In urma atacului pe partea inferioară a frunzei se formează o mină sub forma unei umflături ovale de 2-2,5 cm lungime. Partea interioară a minei este ţesută de larvă cu o pânză mătăsoasă, care după uscare se strânge transversal, formând o încreţitură alungită. Dezvoltarea stadiului larvar durează 21-28 zile, Fig. 195. Minierul părţii inferioare dintre care primele I-III vârste -11-14 zile, iar vârstele IV-V - 10-14. Ajunse la completa a frunzelor de măr (Lithocolletis pyrifoliella Grsm.): dezvoltare, larvele se transformă în pupă, stadiul 1 - adult; 2 - larvă; 3 - frunză atacată care durează 7-13 zile, apoi apar adulţii ce dau (dupăVasiliev). naştere la generaţia următoare. Pupele ultimei 470

generaţii rămân în mine şi iernează în frunzele căzute. Dezvoltarea unei generaţii durează 39-47 zile. Datorită suprapunerii generaţiilor, diferite stadii de dezvoltare ale dăunătorului se întâlnesc în tot cursul perioadei de vegetaţie a mărului. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia aurie minieră a mărului este o specie monofagă, atacă diferite soiuri şi varietăţi de măr. Larvele atacă frunzele, formând mine ovale pe partea inferioară a frunzelor. La atacuri intense întreaga frunză este acoperită cu mine, din care cauză frunzele se usucă şi cad. înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea unei serii de entomofagj, printre care un rol deosebit au: Apanteles lautellus March.,^4. circumscriptus Nees., A bicolor Nees. ş. a. Combaterea. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia Stigmella malella Stt. Molia pestriţă minieră a pomilor sau minierul marmorat -Lithocolletis blancardella F. Sin.: Phyllonorycter blancardella F. Ord. Lepidoptera, Fam. Gracillariidae Răspândire. Molia pestriţă minieră a pomilor este răspândită în Europa, Asia şi America de Nord. Descriere. Adultul este unmicrolepidopter, cu anvergura aripilor de 7-8 mm, cu corpul de culoare cenuşie, cu pete albe-argintii. Aripile anterioare sunt de culoare galben-bronz, cu pete şi dungi argintii, mărginite de negru. Aripile posterioare sunt cenuşii şi intens franj urate. Oul este eliptic, cu diametral de 0,22-0,32 mm, turtit cu chorionul de culoare albă-gălbuie. Larva în primele n-HI vârste este apodă, cu corpul turtit dorso-ventral, de 2-2,5 mm lungime de culoare albă-gălbuie, cu capul preeminent în formă de spatulă, uşor transparent, cu mandibule mici, dar robuste, roşcate. La completa dezvoltare are corpul cilindric de 3,5-5 mm lungime, cu capul brun ortognat şi picioare toracice şi abdominale dezvoltate. Pupa are 3-4 mm lungime, de culoare galbenă-brună. Biologie şi ecologie. Molia pestriţă minieră a pomilor are 3-4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă în interiorul minelor, în frunzele căzute pe sol. Adulţii apar primăvara devreme, la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie, când temperatura medie a aerului ajunge la 10-13°C. Apariţia, coincide de obicei cu fenofaza de umflare a mugurilor, eşalonat şi durează până în a doua jumătate a lunii mai. Adulţii sunt diurni şi zboară puţin. Zborul este mai activ în orele de dimineaţă, în momentul răsăririi soarelui, pe timp liniştit şi la temperaturi de peste 12°C. La 1 -3 zile după apariţie are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat pe partea inferioară a frunzelor. O femelă depune 40-120 ouă. Incubaţia durează 8-15 zile. Larvele apărate, rod chorionul oului în punctul de contact cu frunza şi pătrund în interiorul ei şi încep să se hrănească cu conţinutul celulelor epidermice şi ţesutul lacunos, formând o galerie, care odată cu creşterea larvei se alungeşte mult şi se lăţeşte uşor. Ca urmare a hrănirii pe partea superioară a frunzei apare o mină caracteristică acestei specii, sub formă unei umflături ovale, lungă de 8-12 mm

471

şi lată de 3-5 mm pe care se disting pete deschise, de unde şi denumirea de minare marmorată, iar pe partea inferioară a frunzei în dreptul minei, epiderma se umflă, apoi se îndoaie şi se brunifică Excrementele larvei sunt depuse în centrul minei şi sunt evidente printr-o culoare mai închisă a minei, în această zonă. Dezvoltarea stadiului larvar durează 14- 26 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă în pupe în interiorul minei. Stadiul de pupă durează 10-14 zile. Adulţii apăruţi dau naştere la o nouă generaţie, înmulţirea căruia continuă până în toamnă Pupele ultimei generaţii rămânmmine şi iernează în frunzele căzute. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia pestriţă minieră a pomilor atacă diferite specii de pomi fructiferi: mărul, părul, gutuiul, prunul, vişinul, ş. a, însă produce pagube mai mari la măr. Larvele atacă franzele, formând mine ovale. La atacuri puternice întreaga frunză este acoperită cu mine. Pe o frunză se pot întâlni până la 20-30 mine. Frunzele puternic atacate se usucă şi cad. La invazii mari are loc defolierea în masă a pomilor. In limitarea acestui dăunător intervin o serie de entomofagi printre care mai des figurează: Apanteles lautellus March., A.bicolor Nees., A. circumscriptus Nees., Parahormius radialis Tob., Achrysocharoides atys Walk., Chrysocharis sp. etc. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia Stigmella malella Stt. 8.1.2.8.4. Moliile gelechiide dăunătoare pomilor fructiferi Această importantă familie cuprinde mai multe specii de molii dăunătoare plantelor cultivate, printre care se remarcă şi unele specii dăunătoare plantaţiilor pomicole: Anarsia lineatella Zell., Recurvaria nanella Hb., R. luecatella CL, Gelechia rhombella Schiff. etc. Dintre speciile menţionate, importanţă practică pentru livezile de piersic şi cais prezintă molia vărgată a piersicului (Anarsia lineatella Zell.). Molia vărgată a piersicului - Anarsia lineatella Zell. Ord. Lepidoptera, Fam. Gelechiidae Răspândire. Molia vărgată a piersicului este răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord şi Australia. Descriere. Adultul are corpul mic şi îngust, de 5 mm lungime cu anvergura aripilor de ll-14mm. Capul prezintă2palpilabiah îndreptaţi înainte. Aripile sunt alungite şi îngustate spre vârf, cele anterioare negre-cenuşii sau brune, prevăzute cu pete şi dungi longitudinale mai deschise şi franjuri în partea posterioară, iar în regiunea mediană a marginii anterioare, prezintă o pată brună sub formă de unghi cu marginile cenuşii. Aripile posterioare sunt mai late, de culoare cenuşie-deschisă, cu franjuri lungi pe margine (fig. 196). Oul este eliptic, de 0,4-0,5 mm lungime şi de 0,2-0,3 mm lăţime, la depunere alb-strălucitor, cu suprafaţa reticulată, iar mai târziu devine galben-portocaliu. Larva la completa dezvoltare are corpul de 8-10 mm lungime, de culoare brună, brană-cafenie sau brună-roşcată cu nuanţă întunecată, cu capul, pronotul şi picioarele

472

toracice negre. Pe marginile segmentelor abdominale prezintă câte o linie pală, îngustă, din care cauză capătă un aspect vărgat transversal inelat, care devine mai clar când larva se deplasează de unde îşi trage numele de „molia vărgată". Picioa­ rele anale sunt prevăzute cu câte un pieptene puternic dezvoltat dispus în două grupe a câte 6-7 croşete bifurcate. Pupa are 4-5,3 mm lungime, de culoare cafenie, acoperită cu un păienjeniş rar. Biologie şi ecologie. Molia văr­ gată a piersicului are 2-3 generaţii pe an. Iernează ca larvă de vârsta a Il-a sau a Hl-a, în coconi sub scoarţa ramurilor, prin crăpături, pe sub solzii mugurilor de Fig. 196. Molia vărgată a piersicului piersic şi alte sâmburoase, în interiorul (Anarsia lineatella Zell.): lăstarilor atacaţi şi în alte adăposturi.

1 - adult; 2 - lăstar atacat (după Vasiliev şi Livşiţ)

Primăvara, la sfârşitul lunii martieînceputul lunii aprilie, când temperatura aemlui ajunge la 8-9°C, larvele părăsesc locurile hibernante şi migrează spre mugurii pomilor. Migrarea larvelor corespunde fenofazei de umflare a mugurilor sau de dezmugurire în care pătrund şi se hrănesc cu conţinutul lor. O larvă atacă mai mulţi muguri. După o scurtă perioadă de hrănire cu mugurii de piersic sau cais, larvele migrează pe lăstarii de abia formaţi şi pătrund în interior pe la partea lor terminală, săpând galerii spre baza lăstarilor, trecând de la un lăstar la altul. Orificiul de pătrundere este foarte mic, încât pătrunderea larvei se poate observa numai după excrementele care rămân la suprafaţă. Larva pătrunsă în lăstar înaintează la început încet, apoi foarte rapid. Dezvoltarea stadiului larvar durează 30-35 zile, timp în care o larvă atacă până la 6 lăstari. In prima sau a doua decadă a lunii mai larvele ajung la completa dezvoltare, rod un orificiu circular prin care părăsesc galeriile lăstarilor, îşi confecţionează coconi de mătase, în care se transformă în pupe. hnpuparea are loc în pliurile frunzelor de pe lăstarii atacaţi sau între două frunze legate prin fire mătăsoase, sau sub scoarţă, prin crăpăturile ei, sau în diferite resturi vegetale din coroana pomului. Stadiul de pupă durează 8-14 zile. Fluturii încep să apară în a doua sau a treia decadă a lunii mai, au un zbor nocturn care se eşalonează pe o perioadă de 20-25 zile. După 2-3 zile are loc împerecherea, iar după 5-8 zile de la apariţia fluturilor începe ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau în grape pe ramurile tinere, la baza mugurilor pe partea inferioară a frunzelor şi pe fructe. O femelă depune 80-120 ouă. Incubaţia durează 6-12 zile. Apariţia larvelor are loc în prima sau în a doua decadă a lunii iunie, migrează spre muguri, lăstarii tineri, însă în deosebi pe fructe. In fructe larvele pătrund prin cavitatea pedunculară sau a caliciului, prin locul de contact dintre două fructe sau dintre o ramură şi un fruct, ori dintre o frunză şi 473

un fruct şi se hrănesc cu pulpa din jurul sâmburelui. O larvăataeăun singur fruct şi foarte rar două. Dezvoltarea stadiului larvar al acestei generaţii durează20-30 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc fructele atacate şi se transformă în pupe în cavitatea pedunculară sau sub o frunză fixată cu fire de mătase de fruct. Fluturii apar în lunile iulie-august şi depun majoritatea ouălor pe ramuri şi foarte rar pe fructe. Larvele apărute după o scurtă perioadă de ruânire iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia vărgată a piersicului este o specie oligofagă, atacă diferite specii de sâmburoase, ca piersicul, caisul, vişinul, cireşul, prunul şi migdalul, însă pagube mai mari produce în plantaţiile de piersic. Larvele hibernante atacă mugurii şi lăstarii de abia formaţi, în care rod galerii de nutriţie. Mugurii atacaţi se usucă complet sau parţial din care cresc lăstari deformaţi. în lăstari larvele pătrund prin mugurele terminal şi rod galerii scurte de 3-5 cm lungime de la vârf spre bază din care cauză lăstarii stagnează în creştere, se ofilesc şi se usucă treptat, având vârfurile înnegrite şi cu secreţii gomoase. O larvă, poate distruge în cursul evoluţiei sale 4-6 lăstari, migrând de la unul la altul. Atacul lăstarilor de către molia vărgată a piersicului. (Anarsia lineatella Zell.) este asemănător cu cel produs de molia orientală a fructelor (Grapholitha molesta Busck.), deosebindu-se mai mult în primăvară, deoarece atacul de Anarsia lineatella Zell. începe din luna aprilie, când lăstarii abia încep să se dezvolte, au orificii de pătrundere în lăstar a larvelor foarte mici, iar porţiunea atacată şi uscată este foarte scurtă, de 4-5 cm faţă de atacul produs de Grapholitha molesta Busck., care începe în luna mai, când lăstarii sunt mai înalţi şi porţiunea care este atacată şi uscată atinge lungimea de 8-12 cm, uneori până la 18 cm. Larvele generaţiei a doua atacă atât lăstarii suculenţi cât şi fructele care sunt roase, sub formă de galerii neregulate în interiorul pulpei, din jurul sâmburilor. Fructele atacate la exterior par sănătoase, rămân pipernicite, se coc timpuriu, apoi se zbârcesc şi cad. Prin galeriile săpate de larve adesea pătrund microorganisme patogene, care provoacă putrezirea fructelor atacate. fn limitarea hmulţirii acestui dăunător adesea intervin diferiţi agenţi biologici a căror activitate reduce simţitor populaţiile moliei, printre care se numără: Apanteles anarsiae F., A. longicauda W., Diadegma defectiva K., Acrolyta incisa B. etc. Combatere. Pe suprafeţele mici se recomandă măsuri preventive: răzuirea trunchiurilor şi ramurilor mai groase de scoarţă exfoliată, de muşchi, licheni etc, distrugerea tuturor resturilor prin ardere, pentru reducerea stadiului hibernat; tăierea şi distrugerea lăstarilor atacaţi, ce constituie un mijloc eficace în reducerea populaţiei acestei insecte. Tratamente chimice se aplică în anii de invazii, câte două tratamente pentru fiecare generaţie, la avertizare, folosind unul din insecticidele avizate pentru molia orientală a fructelor (Grapholitha molesta Busck.). 8.1.2.8.5. Moliile tortricide (omizi torcătoare) dăunătoare pomilor fructiferi fn plantaţiile pomicole dăunează numeroase specii de lepidoptere tortricide care la invazii puternice pot defolia parţial sau total pomii şi compromit recolta de fructe. Printre speciile mai frecvent întâlnite şi mai dăunătoare pomilor fructiferi se numără: molia porumbarului (Archips rosana L.), molia mugurilor şi fructelor (A.podana Scop.), molia 474

verde a mugurilor (Hedya nubiferana Haw.), molia cojii fructelor (Adoxophyes orana F.), molia roşie a mugurilor (Spilonota ocellana F.), molia verde a pomilor (Acleris variegana Den. et Schiff.), molia scoarţei pomilor (Enarmonia formosana Scop.), vermii merelor, perelor şi prunelor (Cydia pomonella L., Cpyrivora Dan. şi C. funebrana Tr.), molia orientală a fructelor (Cydia molesta Rusck.) etc. Molia porumbarului - Archips rosana L. Sin.: Cacoecia rosana L., Archips rosanus L. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia porumbarului este răspândită în Europa, Asia Mică, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 18-22 mm la femelă şi 15 -19 mm la mascul. Capul şi toracele sunt brune-roşcate, iar abdomenul brun-cenuşiu. Aripile anterioare sunt de culoare renuşie-albăstruie, galbenă-aurie sau cafenie- închisă cu pete şi numeroase linii ondulate transversale de culoare mai închisă, care sunt mai accentuate la masculi. Aripile posterioare sunt cafenh-deschise, la femelă cu o nuanţă galbenă-portocalie (fig. 197). Oul este oval, de 1,2 mm lungime şi de 0,6 mm lăţime, turtit, de culoare verde-cenuşie depuse în ooplăci plate, care la început sunt de culoare verde-murdară, apoi devine cenuşiu. Larva la completa dezvoltare are corpul de 18-20 mm lungime, de culoare variabilă în funcţie de vârstă: galbenă-aurie, galbenă-verzuie, verdecenuşie, roşcată sau liliachie. Capul este îngust, puţin mai lung decât lat, care cu pronotul sunt de culoare brună-închisă, uneori verzui strălucitoare. Pe partea dorsală a corpului prezintă o zonă mai închisă cu negi mari, albicioşi dispuşi neregulat pe care sunt înseraţi peri pe un punct negru. Pupa are 9-13 mm lungime, la început de culoare verzuie, mai târziu cafenie-gălbuie sau brună-cafenie, cu abdomenul mai deschis. Cremasteml este puţin turtit şi ascuţit, prezintă 8 ghimpi arcuiţi, dintre care 4 se află în vârf şi câte doi lateral. Biologie şi ecologie. Molia porumbarului are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de ou, grupate în ooplăci plate cu diametru de 3 -10 mm pe scoarţa netedă a ramurilor groase şi a Fig. 197. Molia porumbarului trunchiului. într-o ooplacă sunt cuprinse de la 10 (Archips rosana L.): până la 150 ouă. Larvele apar spre sfârşitul lunii 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - pontă pe aprilie-începutul lunii mai, apariţia fiind determinată scoarţă; 4 - larvă (după Beloseliskoi) 475

de condiţiile climaterice îndeosebi de temperatura aerului. In general eclozarea primelor larve corespunde fenofazei de răsfirare a inflorescenţelor mărului. Apariţia în masă a larvelor corespunde sumei temperaturilor efective de 50-70°C şi durează de la 7 până la 13 zile. Larvele tinere (de vârsta I-a şi a D-a) pătrund în muguri, scheletează frunzele tinere rozând în ele orificii rotunde sau pătrund în interiorul bobocilor florali unde se hrănesc cu petalele, staminele şi pistilul florii; cele de vârstă mai înaintată atacă frunzele şi fructele tinere, până în a doua jumătate a lumi iunie. Frunzele sunt răsucite în formă de ţigară, iar la fructe rod cavităţi în pulpă, de diferite forme şi dimensiuni. Uneori rosăturile ajung până la seminţe sau sâmburi, fiind foarte asemănătoare cu daunele produse de viermele merelor. Fructele atacate puternic cad. La atacuri superficiale, porţiunea roasă se cicatrizează, şi fructele nu cad, însă se deformează. Larvele moliei porumbamlui sunt foarte vioaie, fiind deranjate se agită, efectuând mişcări rapide şi apoi se lasă pe un fir de mătase şi cad pe pământ, iar după ce pericolul trece, se urcă din nou pe pomi, formând noi cuiburi în care se hrănesc, hi timpul dezvoltării, larvele îşi schimbă de câteva ori locul de hrană, înfăşurând organele atacate cu o pânză deasă de păienjeniş. Stadiul larvar durează25-40 zile. Spre sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie, larvele ajung la completa dezvoltare şi în locurile de hrănire, de obicei în interiorul frunzelor răsucite, se transformă în pupă, stadiul ce durează 8-18 zile în funcţie de temperatură. împuparea are loc eşalonat, din care cauză şi apariţia adulţilor are loc treptat. Primii fluturi apar în decada a 2-a sau a 3-a a lunii iunie. Zborul lor este crepuscular şi nocturn şi continuă până la sfârşitul lunii iulieînceputul lumi august. După 3-5 zile de la apariţie are loc împerecherea şi ponta. Perioada ovipozitară durează 15-30 zile. O femelă depune de la 50 până la 430, în medie 250 ouă, în 1-3 ooplăci. Depunerea în masă a ouălor are loc începând din decada a doua a lunii iunie şi până în decada 1 -a a lunii iulie. Ouăle sunt depuse în grupe (ooplăci plate) pe scoarţa netedă a ramurilor mai groase şi a trunchiului, unde şi rămân peste iarnă Plante atacate şi mod de dăunare. Molia porumbamlui este o specie polifagă. Atacă numeroase specii de pomi şi arbuşti fructiferi (mărul, părul, gutuiul, cireşul, prunul, vişinul, caisul, nucul, coacăzul, agrişul ş. a.) precum şi diferite specii forestiere (stejarul, ulmul, teiul, mesteacă­ nul, arţarul, salcia, plopul etc.). Larvele atacă mu­ gurii, bobocii florali, frunzele şi fructele tinere pe care le ţese cu fire de păianjen. Frunzele atacate Fig. 198. Atacul moliei porumbarului se răsucesc şi se etiolează, iar florile se brunifică (Archips rosana L.): 1 - la infioriscenţe; 2 - la frunze; 3 - la şi cad. Fructele atacate se deformează, iar uneori fructe; 4 - fructe deformate (după Bicina şi putrezesc (fig. 198). Pomii puternic atacaţi dau Marchelova) producţie scăzută şi de calitate inferioară. 476

Populaţiile moliei porumbarului sunt puternic limitate de un complex de duşmani naturali, dintre care un rol important in dinamica populaţiei moliei au: Apechtis brassicariae Poda, Habrobracon variegator Spin., Opius pallipes Wesm., Trichogramma evanescens Westw., Apanteles ater Ratz., A. xanthostigma Ratz. etc. Combatere. Pentm combaterea acestui dăunător se aplică tratamente chimice în perioada repausului vegetativ pentm distmgerea stadiului hibernant şi în timpul vegetaţiei la apariţia larvelor. în perioada repausului vegetativ, la infestări puternice şi depăşirea PED (5 ooplăci/ pom) se aplica tratamente chimice odată în 3 ani, toamna după căderea frunzelor, sau în primăvară până la umflarea şi desfacerea mugurilor, la temperaturi nu mai ridicate de 20°C şi nu mai joase de 4°C cu DNOC 40 PS (15 kg/ha) în plantaţiile de măr, păr şi (10 kg/ha) în cele de cais, piersic şi prun. în timpul vegetaţiei în anii de invazie în primăvară în fenofaza de răsfirare a inflorescenţelor mărului şi fenofazei de „boboc roz", apoi după căderea petalelor, la apariţia în masă a larvelor şi depăşirea PED (5 larve/100 rozete) se aplică tratamente chimice prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha), Sumithion 50 EC (2,0-3,0 l/ha), Bi - 58 Nou (0,75 -1,0 l/ha), Pyrinex 480 EC (2,0-2,5 l/ha), Fufanon 570 EC (1,0-2,0 l/ha), Pyrinex 250 ME (3,5 l/ha), Insegar 25 WP (0,6 kg/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,5-1,0 1 /ha), Phenomen 530 EC (1,0 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5-1,0 l/ha), Dimilin 25 WP (0,1-0,2 kg/ha), Decis Forte 120 EC (0,1-0,2 l/ha), Dursban 480 EC (1,5-2,0 l/ha), Calipso 480 SC (0,25 l/ha), Confidor 200 SL (0,3 l/ha), Fury 10 EW (0,2-0,3 l/ha), Talstar 10 EC (0,41/ ha), Karate Zeon 5 CS (0,6-0,8 l/ha), Arrivo 250 CE (0,25-0,32 l/ha), Bastar 40 EC (1,5 l/ha), Danadim 400 EC (1,0-1,5 l/ha), Danitol 10 EC (1,0-1,5 l/ha), Match050 EC (0,8-1,0 l/ha), Pilarmax400 EC (1,5 l/ha), Pilarking 20 EC (0,3-0,35 l/ha) etc. în cazul când frecvenţa dăunătorului continuă sa fie ridicată tratamentul se va repeta după 8-10 zile. Molia mugurilor şi fructelor - Archipspodana Scop. Sin: Archipspodanus Scop., Cacoeciapodana Scop. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia mugurilor şi fructelor este răspândită în Europa de Vest şi Asia Mică. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 19-23 mm la mascul şi de 23-27 mm la femelă. Aripile anterioare sunt de culoare brună-castanie, mai deschisă la mascul, străbătute de linii transversale ondulate mai închise, care împreună cu nervurile formează o reţea fină. Prezintă un desen caracteristic format dintr-o pată neagră rombică bine conturată, situată în mijlocul zonei bazale, o bandă mediană oblică, brună-neagră, mai îngustă la marginea anterioară şi lăţindu-se către marginea posterioară, o pată mică brună neagră cu margini difuze lângă marginea anterioară şi o bandă îngustă brună spre negru de-a lungul marginii externe. Aripile posterioare la bază sunt gri-brune, iar către vârf şi margini brune gălbui. în repaus aripile sunt strânse de-a lungul corpului sub formă de acoperiş de casă plat, având un aspect general triunghiular (fig. 199). 477

c

Oul este mic, de 0,8-1,2 mm în diametru, depuse în ooplăci verzui, aco­ perite cu o secreţie ceroasă. Larva la maturitate are corpul de 1625 mm lungime, cu capul castaniu lucios, S iar scutul protoracic oval, este brun-negru. La ecloziune este de culoare galbenă-ver­ zuie apoi devine verde-închisă, cu negi mari \$ mai deschişi. Picioarele toracice sunt negre. Pupa are 13-15 mm lungime, brunăroşcata, lucioasă. Cremasterul este rotungit \| y\' şi prezintă la vârf 4 ghimpi arcuiţi şi câte doi lateral. Biologie şi ecologie. Molia mugurilor şi fructelor are 2 generaţii pe an. Iernează

frunze, c - la fructe (după Vasiliev şi Livşiţ) * larvă de vârsta a IlI-a într-un cocon C£

mătăsos în crăpăturile scoarţei, în cicatricele unor foşti muguri sau sub o frunză uscată legată de ramură cu fire mătăsoase. în primăvară când temperatura aerului se încălzeşte până la 12-13°C, de obicei în fenofază de dezmugurire, larvele îşi reiau activitatea de hrănire, pătrund în muguri, rozându-i în interior, apoi ţese cu fire mătăsoase şi rod primordiile foliare şi florale. Pe măsură ce apar frunzele şi inflorescenţele, larvele migrează pe acestea, unde continuă să se hrănească ţesându-le uşor cu fire de mătase. Perioada de hrănire a larvelor durează 23-28 zile. în luna mai, larvele ajung la completa dezvoltare şi se împupează într-un cocon mătăsos la locul de dăunare sau în frunze răsucite. Stadiul de pupă durează 8-14 zile. Apariţia adulţilor începe de la mijlocul său sfârşitul lunii mai şi zborul durează până la sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie, iar maximul se înregistrează în cursul lunilor iunie-iulie. Fluturii sunt crepusculari şi nocturnii, la temperaturi de peste 14-16°C. La 2-3 zile după apariţie are loc împerecherea, iar după alte 1-2 zile de la împerechere femelele depun ouăle. O femelă depune în medie 500-600 ouă Ouăle sunt depuse pe scoarţa ramurilor de schelet în ooplăci verzui şi sunt acoperite cu secreţie ceroasă. Incubaţia durează 8-14 zile. Eclozarea larvelor durează 2-3 săptămâni, migrează în coroana pomilor unde se hrănesc producând daune ca şi a celeia de Hedya şi Spilonata. Larvele ţes din fire mătăsoase un adăpost pe partea superioară a frunzelor, apoi răsucesc limbul sub formă de cornete sau leagă două-trei frunze în, care se hrănesc rozând epiderma şi mezofilul, lăsând intactă epiderma inferioară. Deasemenea larvele atacă şi fructele, afectând o mare parte din suprafaţa lor, mai ales în locul de contact ale unei frunze cu un fruct. Dezvoltarea larvelor durează aproape o lună. Transformarea în pupă are loc între frunze, legate cu fire de mătase. Fluturii apar după 8-14 zile şi în fiincţie de temperatură zborul durează până în septembrie. Ouăle sunt depuse în grupe pe scoarţa pomilor. După 10-16 zile apar larvele, care scheletează frunzele, lăsând numai nervurile. în toamnă începând de la sfârşitul lunii august şi în septembrie, larvele ajung în vârsta a ni-a şi se retrag pentru iemare. 478

Plante atacate şi mod de dăunare. Molia mugurilor şi fructelor este o specie polifagă, atacând numeroase specii de pomi şi arbuşti fructiferi (măr, păr, prun, piersic, cais, cireş, vişin, agriş, coacăz etc.) şi specii forestiere (arţar, mesteacăn, fag etc), la care larvele rod muguri, florile, frunzele şi fructele. Atacul pe muguri se înregistrează în fenofaza de dezmugurire, când larvele hibernante pătrund în interiorul acestora şi consumă conţinutul lor. Pe măsură ce apar frunzele şi inflorescenţele, larvele migrează pe acestea şi se hrănesc, înfăşurându-le cu fire de mătase. Pe fructe produc rosături neregulate. In unii ani atacul fructelor poate depăşi 30% din recolta de fructe. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la Archips rosana L. Molia verde a pomilor - Acleris variegana Den. et Schiff. Sin.: Argyroplocevariegana Hb.,A. cynosbatella Hilk., Olothreutes variegana Hb. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia verde a pomilor este răspândită în multe ţări din Europa, Asia Mică, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 14-20 mm. Capul şi toracele sunt de culoare brună-închisă, iar abdomenul brun-cenuşiu. Aripile anterioare sunt brune, cu pete brune-închise şi albăstrii pe jumătatea bazală şi albe pe cealaltă jumătate, iar vârful prezintă pete brune şi fumurii. Aripile posterioare sunt cenuşii cu reflexe de ardezie (fig. 200). Oul este oval, de 0,86 mm lungime şi 0,63 mm lăţime, de culoare galbenă-deschisă la generaţia de vară şi albă sau oranj la cele hibernate. Larva la completa dezvoltare are corpul de 16-18 mm lungime, de culoare verdemăslinie, iar capul, placa toracică şi picioarele sunt negre-strălucitoare. Pe fiecare segment prezintă câte un rând transversal de negi, fiecare cu câte un fir de păr fin şi moale. Pupa are 8-9 mm lungime, de culoare brună-închisă Cremasterul prezintă 6 perişori încovoiaţi la vârf. Biologie şi ecologie. Molia verde a pomilor are 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de ou, depus izolat sau în grupe mici (câte 3-6 bucăţi) pe scoarţa ramurilor şi lăstarilor din apropierea mugurilor. Primăvara devreme, când mugurii se desfac, de regulă prin luna aprilie, ouăle hibernante intră în incubaţie, perioadă care durează 6-10 zile. Spre sfârşitul lunii aprilieînceputul lunii mai apar larvele, care migrează spre vârfurile ramurilor unde atacă frunzele, bobocii florali 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - frunze atacate; 5 - ultimul şi florile pe care le înfăşoară CU fire segment al pupei (cremaster) (după Vasiliev şi Livşiţ)

mătăsoase, formând un cuib, la

479

adăpostul căruia se hrănesc, (listrugând laînceput parenchimul limbului frunzelor, iar mai târziu limbul, producând ferestruirea lui. Larvele sunt foarte agile la desfacerea cuiburilor, fac mişcări caracteristice tortricidelor şi se lasă pe pământ cu ajutorul unui fir de mătase. Dezvoltarea stadiului larvar durează 3040 zile. Spre sfârşitul lunii mai, larvele ajung la completa dezvoltare, îşi confecţionează în interiorul cuibului de hrănire coconi de mătase, în care se transformă în pupă. împuparea durează până la mijlocul lumi iunie. Stadiul de pupă durează 10-14 zile. Adulţii încep să apară de la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie şi zborul continuă până la sfârşitul lunii iulie. Fluturii sunt crepusculari şi nocturni, de aceea zborul lor are loc seara şi noaptea După împerechere, femelele depun ouă Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici, de regulăîn crăpăturile scoarţei ramurilor, mai rar pe tulpini. Longevitatea adulţilor este de 30 de zile, timp în care o femelă depune până la257 ouă. Incubaţia durează 8-11 zile. Larvele generaţiei a doua apar spre sfârşitul lunii iunie şi dezvoltarea durează până în august. Acestea trăiesc între două frunze ţesute cu fire de mătase, sau între mai multe frunze îngrămădite şi înfăşurate cu fire de mătase sub formă de ghem sau buchet, sau pe suprafaţa fructelor acoperite de frunze, consolidate de asemenea cu fire de mătase. Ajunse la completa dezvoltare, larvele se transformă în pupă, începând din a doua decadă a lunii august şi până în septembrieoctombrie. Stadiul de pupă durează20-25 zile. Apariţia adulţilor şi depunerea ouălor are loc în cursul lunilor septembrie-octombrie. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici, de câte 3-6 ouă, pe scoarţa ramurilor, din apropierea mugurilor, unde rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia verde a pomilor este o specie polifagă, atacă numeroase specii de pomi fructiferi şi arbori forestieri, ca mărul, părul, gutuiul, vişinul, cireşul, prunul, caisul, corcoduşul, arţarul, păducelul, trandafirul, porumbarul, măceşul etc. Larvele atacă mugurii, frunzele tinere, bobocii florali pe care le îndoaie şi le ţese cu fire de mătase sub formă de cuib, în care larvele se hrănesc, distrugând la început parenchimul limbului frunzei, iar mai târziu limbul în întregime, producând ferestruirea lui. Atacă şi fructele în care roade mici cavităţi. în urma atacului producţia de fructe scade simţitor. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia porum­ barului (Archips rosana L.). Molia verde a mugurilor - Hedya nubiferana Haw. Ord. Lepidoptera, Fam. Torticidae Răspândire. Molia verde a mugurilor este răspândită în Europa, Asia Mică, America de Nord. Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 17-21 mm. Capul şi toracele sunt de culoare brună-închisă iar abdomenul brun-deschis. Aripile anterioare brune sau gri-închise şi cupele închise, albăstrui labază şi albe la extremitatea distală, iar apical cupete brune şi fumurii. Aripile posterioare sunt cenuşii-închise, cu marginea anterioară mai deschisă (fig. 201). Oul este oval, de 0,9 mm lungime şi 0,7 mm lăţime, de culoare albă, sermtransparentă Larva la completa dezvoltare are corpul de 18-20 mm lungime, de culoare verdemăslinie, iar capul, plăcile toracice şi picioarele sunt de culoare neagră lucioasă. Pe flecare segment al corpului prezintă câte un rând transversal de negi, fiecare cu câte un fir de păr fin şi moale. Picioarele abdominale prezintă 40 de croşete chitinoase, dispuse în semicoroană. 480

Pupa are 9-14 mm lungime, de culoare brună-închisă sau neagră. Cremasteml în formă de con trunchiat prezintă la vârf 8 ghimpi arcuiţi. Biologie şi ecologie. Molia verde a mugurilor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a IlI-a, în coconi mătăsoşi la bifurcaţia ramurilor sau sub scoarţa exfoliată, în crăpături sau pe sub frunzele uscate de la baza mugurilor etc. Primăvara devreme, la temperaturi medii zilnice ale aemlui de 9-10°C, în fenofaza dezmuguririi mărului, larvele părăsesc adăpos­ turile hibernante şi pătmnd în muguri, unde se hrănesc cu conţinutul lor. După desfacerea mugurilor larvele trec pe frunze şi bobocii florali pe care le înfăşoară cu fire de păianjen sub formă de ghem sau buchet în interiorul cărora trăiesc şi se hrănesc cu frunze, boboci florali şi flori. Perioada de dăunare a larvelor durează aproape două luni şi se termină spre sfârşitul lunii mai. In Fig. 201. Molia verde a mugurilor timpul scuturării petalelor larvele ajung la completa (Hedya nubiferana Haw.): dezvoltare şi în locurile de hrănire se transformă în 1 - adult; 2 - larvă; 3 - frunze atacate (după pupă. împuparea durează de la mijlocul lunii mai Vasiliev şi Livşiţ) până lamijlocul lunii iunie. Stadiul de pupă durează 8-14 zile, în funcţie de temperatură. Apariţia fluturilor are loc după 2 săptămâni de la scuturarea petalelor. Zborul adulţilor durează 3-4 săptămâni, de la sfârşitul lunii mai până la sfârşitul lunii iunie. Ouăle sunt depuse izolat, mai rar în grupe de câte 2-8 ouă, pe frunze uneori şi pe fructe. O femelă depune până la 200 şi mai mult, în medie 120-130 ouă. Incubaţia durează în funcţie de temperatura aemlui 8-13 zile. Larvele apărute sceletează partea inferioară a frunzelor, iar când ajung în vârsta a Hl-a se retrag în diferite adăposturi de pe pom (sub scoarţa exfoliată sau în crăpături, la bifurcaţia ramurilor etc), unde îşi confecţionează un cocon mătăsos dens în interiorul căruia şi rămâne să ierneze. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia verde a mugurilor este o specie polifagă. Atacă numeroase specii de pomi şi arbuşti fructiferi (măr, păr, pmn, vişin, cireş, cais, corcoduş, păducel, pommbar etc). Atacă larvele care, înfăşoară cu fire mătăsoase frunzele şi mugurii vegetativi ai plantelor, sub formă de cuib sau buchet la adăpostul căruia se hrănesc, rozând mugurii şi frunzele fragede. înmulţirea moliei verde a mugurilor este puternic frânată de activitatea numeroaselor specii entomofage, în rândul cărora se remarcă: Glypta bipunctata Thunbg., Nitobia areolaris Hoim., Pimpla examinator R, Apanteles longicauda Wesm., Macrocentrus abdominalis F.,Actia tibialis R.-D. etc. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia porumbarului (Archips rosana L.). 481

Molia cojii fructelor sau viermele pieliţei fructelor -Adoxophyes orana F. Sin.: Adoxophyes reticulana FTb., Capua reticulana FTb. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia cojii fructelor este răspândită în multe ţări din Europa şi Asia. Descriere. Adulţii prezintă dimorfîsm sexual accentuat, marcat prin culoare, dimensiunile corpului, organele de simţ, morfologia şi desenul aripilor. Anvergura aripilor variază între 15-22 mm. Femela are aripile anterioare de culoare brună-negricioasă cu desenul brun-închis şi adesea redus, format numai din câteva linii oblice. Masculul este mai mic, aripile anterioare sunt de culoare galbenă-brună, cu desenul brun-roşcat evident, constituit dintr-un câmp de linii de bază, o bandă mediană oblică şi o mică pată preapicală, triunghiulară, adesea vizibilă numai pe marginea anterioară Aripile posterioare sunt cenuşiideschise, la masculi şi brune-cenuşii la femele (fig. 202). Oul are forma unui disc rotund sau puţin elipsoidal, în diametru până la 1 mm, la depunere de culoare galbenă ca lămâia, apoi devine mai închis. Ooplacă este galbenăverzuie, strălucitoare cu diametrul de 2-6 mm. Larva la completa dezvoltare are corpul de 18-22 mm lungime, de culoare variabilă, de la galbenă-verzuie până la verde-închisă. Capul şi placa toracică sunt negre la larvele tinere şi brune sau galbene la cele mature. Pe corp prezintă negi mici galbeni, înserări cu perişori. Picioarele abdominale posedă câte 50-58 de croşete chitinoase. Pupa are 8-13 mm lungime, la început de culoare brunie cu nuanţe verzui, apoi devine brună-închisă. Cremasteml prezintă 8 peri încovoiaţi, dintre care 4 sunt dispuşi în formă de cmce la vârful lui şi câte 2 lateral. Biologie şi ecologie. Molia cojii fructelor are două generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă în vârsta a Hl-a, într-un cocon mătăsos dens, de culoare albă, pe ramurile pomilor, înjurai mugurilor, în interiorul frunzelor uscate şi agăţate cu fire de mătase, mai rar în crăpăturile scoarţei. In primăvară, în fenofaza de dezmugurire (prima jumătate a lunii aprilie), la temperaturi medii zilnice de 9-10°C, larvele îşi reiau activitatea vitală, formează galerii mătăsoase spre mugurii din apropiere, cu care se hrănesc ziua, iar noaptea se întorc în adăposturile unde au iernat. Mai târziu larvele părăsesc coconii în care au iernat şi pătrund în interiorul mugurilor, unde trăiesc şi continuă să se hrănească cu conţinutul lor. Pe măsura apariţiei bobocilor florali şi frunzelor tinere trec şi se hrănesc cu acestea, înfăşurându-le cu fire de mătase sub formă de cuiburi. Perioada de hrănire a larvelor durează 30-40 zile, în mod obişnuit, până la începutul lunii mai. In prima decadă a lunii mai, de regulă la sfârşitul perioadei de înflorire a mărului, larvele ajung la completa dezvoltare, îşi construiesc coconi Fig. 202. Molia cojii fructelor mătăsoşi în interiorul organelor atacate sau în (Adoxophyes orana F.): crăpăturile scoarţei în care se transformă în 1 - adult, 2 - larvă (după Bicina şi Marcelova) pupă. Impuparea are loc eşalonat şi durează 482

până la începutul lunii iulie. Stadiul de pupă durează 10-12zile.Adulţii apar spre sfârşitul lunii mai şi zborul lor durează până la mijlocul lumi iunie. Apariţia în masă a adulţilor se înregistrează în prima jumătate a lunii iunie. Zborul adulţilor are loc atât ziua, cât şi noaptea, fiind mai intens în timpul nopţii, între orele 23 şi 3 la o temperatură de 18 °C. Longevitatea adulţilor durează între 8-14 zile. După 3-4 zile de la apariţie femelele încep să depună ouă, de regulă la temperaturi optime cuprinse între 20-22 °C. La temperaturi mai joase de 12 °C sau mai ridicate de 30 °C femelele nu depun ouă. Femelele depun ouăle de obicei pe partea superioară a frunzelor, mai rar pe cea inferioară a diferitelor specii de pomi. Ouăle sunt depuse în grupe (ooplăci) de câte 25-165, mai frecvent 80-90 ouă dispuse circular. Prolificitatea unei femele variază de la 170 până la 400 ouă. Incubaţia durează 10-12 zile. Larvele apărute migrează spre vârful lăstarilor şi atacă de obicei frunzele tinere, pe care timp de 20-24 ore ţese o pânză de păienjeniş sub formă de tunel, la adăpostul căreia rod epiderma superioară şi parenchimul foliar lăsând neatacată epiderma inferioară. Larvele din ultimele vârste, atacă frunzele mature, răsucindu-le sub formă de cornete sau lipesc câte 2-3 frunze, legându-le cu fire de mătase sau pe unele le lipesc de fructe cu fire de mătase şi se hrănesc cu pieliţa lor, producând rosături superficiale, afectând o mare suprafaţă a fructului, de unde şi denumirea de „tortricidul" sau „viermele cojii fructelor". Pe la începutul lunii iulie larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în pupă între frunzele atacate şi legate cu fire de mătase. Stadiul de pupă durează 8-16 zile. Pe la mijlocul sau spre sfârşitul lunii iulie apar adulţii, zboml cărora în funcţie de temperatură durează până în septembrie. Femelele depun ouăle pe frunze, lăstari sau fructe. Incubaţia durează 8-10 zile. Larvele apărute scheletează partea inferioară a frunzelor, apoi rod parenchimul foliar, lăsând neatacate numai nervurile. Daune mari larvele produc atacând fructele care continuă până la recoltare, iar uneori şi în depozite frigorifice de păstrare a fructelor, unde nimeresc odată cu fructele recoltate şi depozitate. în toamnă, spre sfârşitul lunii septembrie-octombrie, larvele ajung la vârsta a treia şi odată cu scăderea temperaturii încetează să se mai hrănească şi se retrag în diferite adăposturi pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia cojii fructelor este o specie polifagă. Atacă numeroase specii de pomi fructiferi (măr, păr, piersic, cais, prun etc.), precum şi unele specii forestiere (arţar, fag, carpen, mesteacăn etc). Larvele atacă mugurii, frunzele, florile şi coaja fructelor. Frunzele şi bobocii atacaţi sunt înfăşurate cu fire de mătase sub formă de ghem sau buchet în care larvele se hrănesc Fmnzele atacate sunt răsucite longitudinal, strângându-le marginile către nervura principală cu fire de mătase sau le îndoaie vârful frunzei spre partea superioară a limbului sub formă de cornet Florile atacate nu se mai deschid, iar la căderea petalelor rămân uscate şi drepte. Pe fructe larvele produc rosături superficiale de până la 6 cm lungime şi până la 3 mm adâncime, prin care pătrund sporii unor ciuperci patogene, ca putregaiul brun (Monilia jructigena Pers.), care produc putrezirea şi căderea fructelor. Pierderile pot ajunge la 20-60% din recolta de fructe. Dacă prin rosăturile produse, nu pătrund ciuperci patogene, atunci acestea se suberifică, dar fructele se deformează şi sunt de calitate inferioară. înmulţirea acestei molii este adesea frânată de activitatea unor insecte parazite, 483

printre care un rol deosebit prezintă: Meteorus ictericus Nees., Trichogramma cacoecia pallida Meyer., T. evanescens Westw. etc. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia porumbarului (Archips rosana L.). Molia roşie a mugurilor - Spilonota acel lan a F. Sin.: Tmetocera ocellana F, Tortrix ocellana D. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia roşie a mugurilor este răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord şi America de Nord. Descriere. Adultul este un fluturaş de talie mică, cu anvergura aripilor de 14-18 mm. Corpul şi toracele sunt de culoare cenuşie-închisă, cu reflexe albăstrui, cu abdomenul brun-cenuşiu. Aripile anterioare sunt alungite la bază de culoare cenuşie-închisă iar restul albe-gălbui, median cu o dungă lată transversală mai deschisă şi cu pete plumburii spre vârf şi lateral. Aripile posterioare sunt de culoare galbenă-cenuşie sau brună-cenuşie, cu franjuri pe margini (fig. 203). Oul este oval, de 0,9 mm lungime şi 0,7 mm lăţime, puternic turtit, transparent, strălucitor, având aspectul unei picături albicioase de ceară. Larva la completa dezvoltare are corpul de 9-13 mm lungime, dorsal de culoare brună-roşcată sau brună-deschisă iar ventral şi lateral roză-deschisă. Capul, placa toracică ultimul segment abdominal şi picioarele toracice sunt brune- închise sau negre lucioase. Pupa are 7-10 mm lungime, de culoare brună, cu 8 ghimpi arcuiţi la capătul abdomenului. Se află într-un cocon alb din fire de mătase. Biologie şi ecologie. Molia roşie a mugurilor are o generaţie, uneori două gene­ raţii pe an. Iernează în stadiul de larvă de vârsta a ni-a, în coconi albi de mătase acoperiţi cu resturi vegetale şi excremente, prin crăpăturile scoarţei, la bifurcaţia ramu­ rilor, în jurul mugurilor etc. Apariţia larve­ lor hibernante are loc primăvara devreme, la temperaturi medii ale aemlui de 8°C şi mai mult, ce corespunde cu fenofaza dezmuguririi mărului. Larvele hibernante sunt foarte lacome, producând în acest timp daune destul de mari pomilor şi arbuştilor fructiferi. La început pătrund în interiorul mugurilor şi se hrănesc cu conţinutul lor. Dupădesfâcereamugurilor, larvele trec pe bobocii florali şi frunze, pe care le răsucesc şi le ţese cu fire de Fig. 203. Molia roşie a mugurilor mătase sub formă de ghem sau buchet, (Spilonota ocellana E): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - 5 - frunze atacate

(după Vasiliev şi Livşiţ)

484

m

interiorul cărora larvele trăiesc şi se

hrănesc. După o perioadă de hrănire,

aproximativ la o săptămână după scuturarea petalelor, larvele ajung la completa dezvoltare şi în locul de hrănire sau se retrag în mdoiturile frunzelor pe ramurile şi tdpinile pomilor unde se transformăm pupă în general, stadiul de larvă durează 25-35 zile, perioadă în care năpârlesc de 4 ori. Stadiul de pupă durează 9-15 zile. Spre sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie apar fluturi. Zborul este foarte eşalonat şi durează de la sfârşitul lunii mai până la sfârşitul lunii august, iar munii ani pânăla mijlocul lunii septembrie. Femela depune ouăle izolat sau în grupe mici (câte 3-5 ouă) pe partea superioară a frunzelor, mai rar pe partea inferioară a lor şi pe fructe. Longevitatea femelelor durează25-30 zile, timp în care o femelă depune până la 400 ouă. Incubaţia durează 7-10 zile. Larvele apărute scheletează frunzele, pe care le ţese câte două cu fire de mătase, sau atacă fructele rozând galerii întortocheate şi cavităţi circulare în locurile de contact ale frunzelor cu fructele. In a doua jumătate a lumi august-începutul lunii septembrie, larvele ajung la vârsta a lU-a, părăsesc frunzele şi se retrag în diferite adăposturi (sub scoarţa exfoliată sau în crăpături, la baza mugurilor, la bifurcaţia ramurilor etc.) unde îşi confecţionează coconi mătăsoşi albi, mascaţi cu resturi vegetale (bucăţi de frunze uscate, resturi de coajă, excremente etc.) în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia roşie a mugurilor este o specie polifagă. Atacă numeroase specii de pomi fructiferi şi forestieri, producând pagube mai mari la măr, păr, prun, gutui, vişin, cireş, cais etc. Larvele în primăvară atacă mugurii în care rod galerii de unde denumirea de „sfredelitorul mugurilor", apoi bobocii florali, frunzele şi fructele pe care le ţese cu o pânză mătăsoasă sub formă de ghem sau buchet. Frunzele atacate se răsucesc şi se etiolează, bobocii şi florile se brunifică, se usucă şi cad, iar fructele adesea putrezesc. La atacuri puternice, producţia de fructe scade simţitor. hi limitarea înmulţirii acestui dăunător un rol însemnat prezintă insectele parazite printre care se remarcă: Apanteles tmetocera Nees., Bracon geniculator Nees., Trichogramma cacoeciapallida Meyer, T. minutum Riley. etc. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la molia porumbarului (Archips rosana L.). MoUa scoarţei pomilor sau molia vişinului (caisului) - Enarmonia formosana Scop. Sin.: Enarmonia woeberiana Schiff"., Laspeyresia woeberiana Den. et. Schiff, L.woeberana Fab., L. ornatana Hb. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia scoarţei pomilor este răspândită în multe ţări din Europa de Vest. Descriere. Adultul este un fluture mic şi frumos cu corpul de 9-13 mm lungime şi anvergura aripilor de 15 -18 mm. Capul este castaniu mare. Aripile anterioare sunt de culoare bmnă-închisă, cu desene formate din linii şi pete ce alternează, de culoare galbenă-portocalie-aurie. Pe marginea costală prezintă 7 pete în formă de virgulă, de culoare albă, sub care se găseşte o bandă îngustă mai închisă, iar în partea apicală a aripii se află o pată mare ovală, de culoare galbenă-portocalie, cu marginea roşie-arămie şi cu 3-4 dungi negre înconjurate cu linii inegale groase. Aripile posterioare sunt unicolore, brune-închise, mai deschise la bază şi cu franjuri deschise alb spre gri. 485

Oul este oval, plat, de 0,8-1 mm în diametru, la depunere alb-lăptos, apoi capătă o culoare roşietică. Larva la completa dezvoltare are corpul de 11-14 mm lungime, de culoare roză-deschisă cu capul brun-deschis, iar plăcile toracice şi anale sunt gri-brune deschise. Tegumentul corpului este puternic granulat, pe care se disting două rânduri de spicului de culoare gri-deschisă. Pupa are 7-8 mm lungime, brună-deschisă. Biologie şi ecologie. Molia scoarţei pomilor are o generaţie pe an, după unii autori două generaţii pe an. Iernează ca larvă de diferite vârste a IlI-a - V-a în galeriile de nutriţie din scoarţa trunchiurilor şi a ramurilor de schelet ale pomilor mai frecvent în scoarţa trunchiurilor. In martie-aprilie larvele hibernante îşi reiau activitatea de hrănire în scoarţă. Ajunse la completa dezvoltare larva sapă o galerie de ieşire către suprafaţă, lăsând intact doar epiderma scoarţei, unde îşi formează o lojă ovală, apoi un cocon mătăsos dens, în interiorul căruia se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-15 zile. înainte de apariţia fluturilor pupa se mişcă şi iese pe jumătate din scoarţă. împuparea, zborul fluturilor şi depunerea ouălor sunt foarte eşalonate. Astfel, zborul fluturilor începe din luna mai şi durează până pe la sfârşitul lunii august. După apariţia fluturilor în orificii rămân exuviile pupale, care stau atârnate pe jumătate. Ziua şi noaptea fluturii stau imobili pe scoarţa trunchiurilor şi ramurilor, devenind activi la crepusculul de seară şi cel de dimineaţă. Adulţii nu se hrănesc, au o viaţă scurtă, femela 6-10 zile, iar masculii 2-4 zile. După 2-3 zile de la apariţie are loc împerecherea, iar peste alte 2-3 zile, femelele depun ouă. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe de 2-3 bucăţi pe scoarţa trunchiurilor la baza ramurilor de schelet, la înălţimi nu mai mari de 50-70 cm de la suprafaţa solului. Femela depune ouăle prin crăpăturile scoarţei, prin leziuni mecanice, prin locurile dăunate de larve în anii precedenţi sau pe rădăcinile aflate la suprafaţa solului. O femelă depune în medie 60-90 ouă. După o incubaţie de 6-8 zile eclozează larvele. După câteva minute, larvele neonate migrează pe scoarţa trunchiurilor şi ramurilor de schelet, se instalează în crăpături sau în răni, rod galerii sinuoase de intrare în epidermă şi colenchimul scoarţei. In perioada migraţiei majoritatea larvelor neonate pier. După prima năpârlire larvele pătrund în parenchimul scoarţei şi în liberul primar până la cambiu, unde sapă galerii de hrănire, lăsând intact lemnul. Hrănirea larvelor continuă până în toamnă târziu, ajungând în vârstele IU-a - V-a, iar când temperatura aemlui scade sub 0°C, larvele rămân pentm iernat în galeriile de nutriţie din scoarţă. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia scoarţei pomilor atacă îndeosebi cireşul, vişinul, caisul (de unde uneori este numită molia cireşului sau caisului), piersicul, prunul, migdalul, uneori mărul şi părul. Atacă larvele care rod galerii verticale de hrănire în scoarţă şi cambiu pe care le căptuşeşte cu fire mătăsoase şi excremente. Simptomele de atac sunt asemănătoare cu cele produse de viermele scoarţei. Atacul se recunoaşte uşor după prezenţa la suprafaţa scoarţei a picăturilor gomoase ce se scurg prin orificiul de pătrundere a larvelor şi a dijecţiilor care atârnă sub formă de săculeţe de 1 -10 mm lungime şi 1 -3 lăţime (în raport de vârsta larvei) căptuşite în interior cu fire mătăsoase, iar la exterior cu excremente. La unele soiuri de vişini şi cireşi în jurul 486

zonelor atacate apar îngroşări şi răni canceroase. Ţesuturile atacate se brunifică, iar mai târziu se mortifică din cauza ciupercilor şi bacteriilor patogene. Atacuri mai puternice se înregistrează pe pomii în vârstă, izolaţi şi netrataţi cu insecticide în timpul perioadei de vegetaţie. La atacuri puternice pomii după 2-3 ani de atac se usucă. înmulţirea în masă a acestui dăunător este frânată de viespile parazite: Lissonota versicolor Holmgr., Apanteles hoplites Ratz., Compoplex mutabilia Holgmr., Hemiteles inimicus Grav. etc. Combatere. în general masuri speciale împotriva acestui dăunător nu se aplică, deoarece tratamentele cu insecticide efectuate pentru combaterea dăunătorilor cheie reduc în mod simţitor şi populaţia acestei specii. 8.1.2.8.6. Viermii fructelor pomilor fructiferi în plantaţiile de pomi (măr, păr, gutui, prun, piersic etc.) se întâlnesc mai multe specii de lepidoptere tortricide, larvele cărora dăunează fructele pomilor în care rod galerii, distrugâfid pulpa şi seminţele. In urma atacului fructele prezintă galerii cu excremente şi rosături brunificate, adesea aglomerate cu fire mătăsoase înjurai orificiului de perforare, atac cunoscut sub denumirea de „viermănoşirea merelor şi perelor", de unde şi numele de viermi ai fructelor. Printre speciile mai frecvente şi dăunătoare fructelor se numără: viermele merelor (Cydiapomonella L.), viermele perelor (C pyrivora Danii.), viermele prunelor (Grapholitha funebrana Tr.) şi viermele sau molia orientală a fructelor (Grapholitha molesta Busck.). Deşi sau elaborat şi se aplică tehnologii modeme şi perfecţionate de prognoză, avertizare şi combatere a viermilor fructelor, populaţiile lor depăşesc an de an PED, rămânând unii dintre cei mai periculoşi dăunători ai plantaţiilor pomicole. Viermele merelor - Cydia pomonella L. Sin.: Carpocapsa pomonella L., Laspeyresia pomonella L., Grapholitha pomonella L. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Viermele merelor este răspândit în toate ţările cultivatoare de măr, păr şi alte specii de pomi fructiferi de pe glob. Descriere. Adultul are corpul de 9-10 mm lungime, cu anvergura aripilor de 15-18 mm la masculi şi de 18-22 mm la femele. Corpul este păros de culoare cenuşie-brună. Aripile anterioare sunt dreptunghiulare, alungite, de culoare cenuşie-brunie cu nuanţe violete, prevăzute cu numeroase dungi transversale, înguste, sinuoase, de culoare cenuşieînchisă, aproape negre. Spre marginea externă a aripilor anterioare prezintă câte o pată semilunarăbrună, cu luciu metalic, mărginită de dungi bronzate şi străbătută de trei linii sinuoase aurii. Aripile posterioare sunt brune-roşcate, cu reflexe aurii şi franjuri arămii pe margini. în stare de repaus, aripile au forma unui acoperiş de casă (fig. 204). Oul are forma unui disc rotund sau puţin elipsoidal, uşor bombat, de 0,9-1,0 mm în diametru, cu chorionul fin, transparent, la început de culoarea albuşului de ou cu nuanţe verzui, iar înainte de ecloziune devine brun-închis. Larva la completa dezvoltare are corpul de 17-19 mm lungime, de culoare roză487

deschisă, cu capul şi placa toracică brune. Pe partea dorsală fiecare segment prezintă câte doi negi de culoare închisă, prevăzuţi cu peri fini. Picioarele abdominale posedă 25-35, iar cele de pe segmentul anal 15-25 de croşete chitinoase dispuse în semicoroană pe un singur rând şi mai mulţi spiculi lungi dispuşi în jurul picioarelor. Pupa are 9-12 mm lungime, de culoare cafenie-deschisă cu nuanţe aurii strălucitoare. Dorsal, pe segmentele abdominale prezintă două rânduri, iar pe ultimele două segmente câte un rând de spini mici. Pigidiul prezintă 8 perişori cu vârful îndoit. Se află într-un cocon confecţionat din fire mătăsoase albe. Biologie şi ecologie. Viermele merelor are două generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură, într-un cocon mătăsos cu pereţii impermeabili, sub scoarţa exfoliată sau în crăpături, în frunzişul căzut, în crăpăturile lăzilor de depozitare a fructelor, în magaziile de păstrare a fructelor, în sol la o adâncime de până la 3 cm, în special în regiunea coletului plantelor, precum şi în alte adăposturi. Primăvara, în a doua sau a treia decadă a lunii aprilie, când temperatura aerului depăşeşte pragul inferior de dezvoltare (10°C), iar bobocii florali abia se colorează, larvele se trezesc din hibernare, îşi construiesc în cocon o galerie spre exterior prin care va ieşi fluturele şi apoi se transformă în pupă. Impuparea are loc eşalonat şi durează 1,5-2 luni, în raport de condiţiile climatice (temperatură, umiditate etc). Din această cauză şi zborul fluturilor se eşalonează aproape toată vara. Stadiul de pupă durează 14-20 zile. Apariţia primilor fluturi corespunde sumei temperaturilor efective de 90-110°C, iar apariţia în masă are loc la o sumă de 150-170°. Calendaristic zborul fluturilor are loc de regulăm prima decadă a lunii mai, când temperatura aerului depăşeşte 15°C şi corespunde în majoritatea anilor cu fenofaza scuturării în masă a petalelor mărului. Atât apariţia cât şi zborul adulţilor se eşalonează pe o perioadă de 35-80 zile. Zborul fluturilor are loc în general în serile şi nopţile calde, liniştite, fără vânt, începând de la apusul soarelui şi până în miezul nopţii, uneori şi toată noaptea, dacă

Fig. 204. Viermele merelor (Cydia pomonela L.): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - croşetele picioarelor abdominale; 5 - 6 - fructe de măr atacate (după Vasiliev şi Livşiţ)

488

timpul este liniştit, maximul fiind între orele 19-24. Ziua, fluturii stau imobili pe ramurile pomilor sau pe partea inferioară a frunzelor. In zilele înnorate şi calde, zborul adulţilor are loc sporadic, iar pe timp cu ploi intense şi cu vânt, zborul insectelor se întrempe. In timpul zborului fluturii se pot deplasa la distanţe de până la 600-800 m, infestând noi plantaţii de măr. Perioada preovipozitară este condiţionată de temperatură şi durează între 3 şi 26 zile, la condiţii optime 5-6 zile. Longevitatea adulţilor variază între 9-13 zile. Copu­ laţia are loc în prima jumătate a lunii mai. Fluturii depun ouă la temperaturi cuprinse între 12 şi 27°C şi la o umiditate

a aerului de 40-96%. La temperaturi mai scăzute de 12°C sau mai mari de 27°C, precipitaţii abundente şi vânt cu intensitate mare ponta se întrerupe. Depuneri intense se înregistrează în serile călduroase şi cu umiditate relativ redusă Depunerea ouălor începe în a 3-6 zi după apariţia fluturilor, iar maximul fiind în a 6-12 zi. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici (2-3) pe ramuri, frunze sau fructe, când acestea au mărimea unei alune, preferând substraturile netede. Perioada ovipozitară durează 20-40 zile. Prolificitatea femelelor este în medie de 60-120 ouă, cu variaţii intre 20 şi 300 ouă. Incubaţia durează 7-24 zile, în medie 5-10 zile. In timpul incubaţiei se disting următoarele stadii principale de evoluţie a embrionului „cerc roşu", „ou roşu" şi „ou roşu cu un punct negru care reprezintă capsula cefalică a larvei", după care se poate determina apariţia larvelor. Larvele apărute se deplasează pe organele pomilor în căutarea fructelor timp de până la 2 zile, parcurgând uneori câte 2-5 cm/ntinută, iar în total până la 2 m distanţă de la locul ecloziunii. In perioada deplasării larvele se hrănesc, rozând cuticula frunzelor şi chiar a fructelor (atacul primar) care pe urmă se cicatrizează. In perioada migrării o mare parte din larve sunt distruse de ploi, vânturi, insecte, păsări etc. Ajunse pe fruct larvele timp de la câteva minute, până la 1,5 ore cercetează minuţios suprafaţa fructului pentm a găsi un loc potrivit de pătrundere, alegând de obicei locul de contact dintre două fructe sau dintre un fruct şi o frunză, sau prin zona caliciului şi apedunculului. Pe locul ales larva se fixează pe fruct cu fire de mătase, roade o porţiune de circa 1 mm 2 din pieliţă şi începe să-şi construiască o galerie în direcţia camerei seminţelor. Particulele roase din pieliţa şi pulpa fructului nu sunt consumate ci depozitate lângă orificiul galeriei. După ce a pătruns în fruct, larva se întoarce cu capul spre suprafaţa lui şi strânge toate părticelele fixate lângă orificiul galeriei, formând un dop cu care este închisă galeria. Primele 2-3 zile larvele trăiesc şi se hrănesc sub coaja fructului, formând o galerie superficială, care se observă bine începând din luna iunie, apărând ca o aureolă roşie în juml orificiului de pătrundere. După năpârlire, larva de vârsta a Il-a se îndreaptă către lojile seminţelor unde se hrăneşte cu endospermul lor, năpârlind a doua oară. In a 9-a - a 10-a zi larvele năpârlesc a treia oară. Larvele în vârsta a 4-a părăsesc camera seminceră şi îşi construiesc o galerie de ieşire, care dacă este plasată între două fructe împreunate, permite ca larva să treacă în al doilea fruct, iar dacă se află la suprafaţa fructului este astupată de către larvă cu un dop format din excremente şi fire de mătase, larva întorcându-se în camera seminceră, unde năpârleşte ultima dată. Excrementele sunt Măturate în prima perioadă de hrănire prin galeria de pătrundere, iar mai târziu roade o altă galerie specială pentru evacuarea excrementelor. Din momentul când larva începe să consume seminţele, frucM se opreşte din creştere şi cu timpul cade din pom, adesea împreună cu larva, care uneori, peste câteva ore le părăsesc, iar mai frecvent în a doua zi. De aceea în fructele care au stat mai mult de o zi, foarte rar se poate găsi larve. într-un fruct se dezvoltă de obicei numai o singură larvă, cu toate că iniţial pot pătrunde mai multe. O larvă din prima generaţie atacă 2-3 fructe. Dezvoltarea stadiului larvar durează 25-30 zile. Ajunse la completa dezvoltare, în mod obişnuit, pe la mijlocul lunii iunie larvele părăsesc fructele, folosind galeriile de evacuare a excrementelor sau îşi construiesc câte o galerie de ieşire la suprafaţa cărora se constată excremente umede. Larvele ieşite din 489

fruct se retrag în crăpăturile scoarţei din jurul fructelor sau se lasă în j os pe un fir mătăsos în căutarea unui adăpost pentru împupare. Majoritatea larvelor se retrag sub scoarţa exfoliată de pe ramuri şi trunchiuri, în rănile ramurilor rupte, în scorburi etc., iar în plantaţiile tinere, unde scoarţa este netedă larvele se retrag în sol în regiunea coletului, unde îşi formează coconi mătăsoşi în care se transformă în pupă. O parte din larvele acestei generaţii, în special cele apărute la sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august se retrag în diapauză, care continuă până în primăvara anului următor. Impuparea durează până în a doua jumătate a lunii august. Stadiul de pupă durează 12-16 zile. Spre sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie apar fluturii generaţiei a doua care se eşalonează pe o perioadă de 30-50 zile, până în septembrie. După 2 zile de la apariţie femelele încep să depună ouăle direct pe fructe, mai rar pe frunze. Incubaţia durează 5-7 zile. Larvele apărute au o comportare asemănătoare cu a celor din generaţia întâia. O larvă din a doua generaţie atacă 1 -2 fructe. In toamnă, larvele care au ajuns la completa dezvoltare se retrag în diferite adăposturi, prin crăpăturile scoarţei, prin scorburi, sub scoarţa exfoliată, sub frunzişul căzut sau în sol, unde îşi constmiesc coconi mătăsoşi în care rămân să ierneze. O parte din larvele care în momentul recoltării fructelor n-au ajuns la maturitate, odată cu fructele atacate ajung în depozitele de păstrare a fructelor, unde îşi continuă dezvoltarea până la completa dezvoltare, apoi părăsesc fructele, migrează în diferite adăposturi unde îşi confecţionează coconi în care rămân pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Viermele merelor este unul din cei mai periculoşi dăunători ai plantaţiilor de pomi fructiferi. Larvele atacă fructele de măr, păr, prun, nuc, cais, piersic, gutui, producând pagube mai mari în livezile de măr şi păr. Acestea rod galerii de nutriţie înpulpa fructului, consumând seminţele, apoi trec în alt fruct. Fructele atacate prezintă galerii din care se scurge un amestec de excremente şi resturi de hrană, uneori întreţesute cu fire mătăsoase, în jurul orificiilor de pătrundere sau de ieşire, atac cunoscut sub numele de „viermănoşirea merelor şi perelor". In urma atacului fructele se opresc din dezvoltare, se coc timpuriu şi cad, pierd din valoarea comercială, nu se pot păstra deoarece putrezesc fiind infestate de ciuperca (MoniliaJructigena Ffoney.). In anii de invazii, în lipsa tratamentelor de combatere, frecvenţa fructelor atacate ajunge la 60-90% din recolta de fructe. Se cunosc numeroase specii entomofage care frânează înmulţirea acestui dăunător, printre care se numără: Trichogramma sp., Coccygomimus turionellae L.,Itoplectis alternans Grav., Pristomerus vulnerator Grav., Apanteles emarginatus Nees. e t c , precum şi ciupercile Ascogaster carpocapsae F. şi Beauveria bassiana Vuill., care produc boala cunoscută sub numele de, anuscardina albă". Combatere. In combaterea viermelui merelor se recomandă măsuri preventive, biologice şi chimice. Măsuri preventive: efectuarea arăturilor de toamnă pentru distragerea larvelor hibernante din frunziş şi din sol; primăvara devreme curăţirea trunchiurilor şi a ramurilor mai groase de scoarţa exfoliată, muşchi, licheni şi alte resturi vegetale şi distrugerea prin ardere împreună cu larvele hibernante; dezinfectarea depozitelor, a ambalajului şi a proptelelor pentru distragerea larvelor hibernante; aplicarea brâielor-capcane (din carton gofrat, paie, cârpe etc.) pe tulpină pentru atragerea larve­ lor la împupare sau hibernare, care apoi se distrag prin ardere; strângerea zilnică (în 490

fiecare seară, deoarece larvele părăsesc fructele în prima noapte, ziua ele nu ies din fructe) a fructelor atacate căzute şi distmgerea lor; captarea fluturilor-masculi cu ajutorul curselor luminoase, capcane feromonale etc. Măsuri biologice şi biotehnice. Folosirea preparatelor biologice pe bază de viruşi: Virin-CP cu titrai de 3 miliarde granule/g (0,1 -0,3 kg/ha), sau bacterii pe bază de Bacillus thuringiensis şi Bacillus cerens; utilizarea viespei oofage Trichogramma embryophagum Htg. (20.000-60.000 viespi/ha) la începerea pontei, apoi se repetă la intervale de 4-5 zile; folosirea capcanelor cu feromonul sexual specific - Merenolpentm optimizarea termenilor de tratare chimică a dăunătoririui, utilizând câte 1 capcană/2-3 ha, care se instalează pe pomi la înălţimea de 2 m, sau pentru combaterea directă a viermelui merelor prin captarea în masă sau sterilizarea masculilor, utilizându-se câte 10-20 capcane feromonale la hectar. Metoda de captare în masă a masculilor este mai eficace în plantaţiile bine izolate în spaţiu de alte livezi de măr sau păduri de foioase şi cu o rezervă biologică a dăunătorului redusă Măsuri chimice. Tratamentele chimice se aplică la avertizări, respectiv la depăşirea PED, în funcţie de stadiul de dezvoltare al insectei. Rezultate bune în combaterea chimică a viermelui merelor se pot obţine, prin aplicarea 1 -2 tratamente pentru generaţia I-a, aplicate înmai-iunie şi 2-3 tratamente pentm generaţia a H-a, aplicate în iulie-august. Perioada optimă de aplicare a tratamentelor chimice se determină prin urmărirea dinamicii de zbor al adulţilor, cu ajutorul cuştii de avertizare şi capcanelor feromonale. In perioada zborului în masă (5-10 şi mai mulţi fluturi/capcană timp de o noapte) şi începutul depunerii ouălor şi o frecvenţă de până la 2% de fructe cu ouă şi pătrunderi proaspete se recomandă de utilizat unul din preparatele inhibitoare de sinteza a chitinei: Insegar 25 WP (0,6 kg/ha), Nomolt 150 SC (0,75 l/ha), Dimilin25 WP (0,5 kg/ha), Match 050 EC (0,8-1,0 l/ha), Rimon 10 EC (0,4-0,5 l/ha) etc, care întrerup dezvoltarea insectelor prin inhibarea sintezei chitinei, din care cauză larvele după ce năpârlesc, în cuticula nouă nu se mai formează chitina, tegumentul rămâne astfel moale, corpul neprotejat şi larvele pier. Acest grup relativ nou de insecticide, asigură o protecţie fitosanitară îndelungată a pomilor cuprinsă între 15-25 zile, practic nu sunt toxice pentru om şi animale şi în general sunt selective pentm entomofagi. Tratamentele cu acest tip de produse nu se efectuează asupra adulţilor ci asupra ouălor, după pontă şi asupra larvelor de vârsta I-II-a. în cazul când frecvenţa fructelor cu ouă şi simptome de pătrunderi proaspete depăşeşte 2% tratamentele chimice se aplică mai târziu peste 3-4 zile la temperaturi înalte (25-30°C) şi peste 5-6 zile la temperaturi moderate ale aerului, când se înregistrează apariţia în masă a larvelor, utilizându-se prin rotaţie unul din următoarele produse: Acetamiprid 22,5 SL (0,15-0,2 l/ha), Pilarking 20 EC (0,3-0,35 l/ha), Cyrene 480 EC (1,5-2,0 l/ha), Opercot 5 WP (0,6-0,8 kg/ha), Diazol 50 EW (1,5-2,0 l/ha), Alfaguard 10 EC (0,3 l/ha), Actara 25 WG (0,15 kg/ha), Arrivo 250 CE (0,25-0,32 l/ha), Bastar 40 EC (1,5 l/ha), Bulldock 025 EC (0,3-0,5 l/ha), Calypso 480 SC (0,25 l/ha), Cipi 250 EC (0,3 l/ha), Cipi Plus (0,7 l/ha), Clarus 250 EC (0,3 l/ha), Confidor200 SL(0,3 l/ha), Cypersan 250 EC (0,2 l/ha), Cyrax 250 EC (0,32 l/ha), Şarpei ME (0,32 l/ha), Sumithion 50 CE (2,0-3,0 l/ha) Danadim 400 EC (1,0-1,5 l/ha), Danitol 10 EC (1,0-1,5 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5-1,0 l/ha), Decis Duplet 36 EC (1,5 l/ha), Demethoate 40 EC (1,25 491

l/ha), Dursban480 EC (1,5-2,0 l/ha), Dimilin25 WP (0,5kg/ha), Fastac 100 EC (0,20,3 l/ha), Fufanon 570 EC (1,0-2,0 l/ha), Fury 10 EW (0,2-0,3 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,6-0,81/ha), Mavrik 2 F 22,3 FLO (0,6-0,8 l/ha), Mospilan 20 SP (0,2-0,25 kg/ ha), Nurelle D 50/500 EC (0,5-0,7 l/ha), Phenomen 530 EC (1,0 l/ha), Pilaralfa 100 EC (0,3 l/ha), Pyrinex 250 ME (3,5 l/ha), Sămpai EC (0,6-0,7 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,5-1,0 l/ha), Talstar 10 EC (0,4 l/ha), Victenon 50 WP (0,75-1,0 kg/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha) etc. Pentru obţinerea efectului maxim este necesar aplicarea tratamentelor seara după orele 19 00 sau în orele de dimineaţă de la orele 6 00 până la 9 00 . Viermele perelor - Cydiapyrivora Danii Sin.: Carpocapsapyrivora Danii., Laspeyresiapyrivora Danii. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Viermele perelor este răspândit în Europa Centrală şi de Sud. Descriere. Adultul prin dimensiunile şi culoarea corpului se aseamănă cu C. pomonella L., având anvergura aripilor de 17-22 mm. Corpul de culoare brună-cenuşie. Aripile anterioare sunt cenuşii-închise cu dungi transversale cenuşii sau brune şi reflexe aurii. Spre marginea externă prezintă câte o pată în formă de semilună, de culoare brunăcenuşie, mărginite cu două dungi cu reflexe argintii. Aripile posterioare sunt unicolore, brune sau brune-cenuşii cu franjuri (fig. 205). Oul este oval, cu diametrul de 1,2-1,3 mm, slab concav dorsal şi uşor turtit pe la margine, la depunere de culoare roşie-închisă, iar mai târziu devine roză-cenuşie. Larva la completa dezvoltare are 16-19 mm lungime, de culoare cenuşie-albicioasă sau cenuşie-violacee pe partea dorsală şi roză-deschisă pe cea ventrală, cu capul de culoare brună-gălbuie. Picioarele abdominale sunt slab dezvoltate, de aceea larvele nu se pot deplasa pe suporturi verticale. Acestea prezintă 11-17 croşete chitinoase, iar picioarele segmentului anal poartă câte 5-9 croşete. Pupa are 12-13 mm lungime, de culoare brună-închisă la vârful abdome­ nului prezintă 8 spini-cârHge. Coconul este compact de culoare brună-închisă. Biologie şi ecologie. Viermele perelor are o 3 generaţie pe an. Iernează ca Fig. 205. Viermele perelor (Cydia pyrivora Dan.): larvă matură în coconi sub 1 - adult 2 - larvă (după Vasiliev şi Livşiţ); 3 - pară atacată (după Săvescu)

492

frunzişul căzut sau în stratul

superficial al solului la o

adâncime de până la 5-8 cm. în primăvară, în a doua-treia decadă a lunii mai, aproximativ peste 14-21 zile după terminarea înfloririi perilor, larvele hibernante încep să se tran­ sforme în pupe, cu maximumul spre sfârşitul lunii mai-începutul linii iunie. Impuparea se eşalonează pe o perioadă de 28-35 zile. Stadiul de pupă durează 19-22 zile. Apariţia fluturilor începe în a doua-treia decadă a lunii iunie, apogeul fiind la 15-20 zile de la apariţia adulţilor. Activitatea fluturilor începe în amurg şi durează până noaptea târziu, la temperaturi de peste 12°C. Zborul fluturilor durează până la sfârşitul lunii iulie. Longevitatea adulţilor variază între 9-14 zile. După 3-5 zile de la apariţie are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat numai pe fructe şi sunt foarte sensibile la umiditate redusă în asociaţie cu temperaturi ridicate. La invazii puternice pe un fruct pot fi depuse până la 45 ouă. Depunerea ouălor are loc seara după apusul soarelui şi se eşalonează pe o perioadă de 34-40 zile în funcţie de condiţiile climatice. O femelă depune în total 35-80 ouă. incubaţia durează 6-10 zile. Apariţia larvelor are loc în a treia decadă a lunii iunie şi se eşalonează pe o perioadă de 40 de zile. După ecloziune larvele nu ies la suprafaţa fructului, ci imediat pătrund în fruct, rozând partea chorionului lipită de el, apoi pulpa până în zona centrală, unde se hrăneşte cu seminţe. Intr-un fruct pătrund şi se dezvoltă 1 -5 larve, însă nu migrează de la un fruct la altul. Dezvoltarea stadiului larvar durează 20-32 zile şi în acest timp năpârlesc de patru ori. Ajunse la completa dezvoltare larvele părăsesc fructele şi migrează în sol la o adâncime de până la 10 cm, unde îşi construieşte câte un cocon mătăsos, în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Viermele perelor este o specie monofagă, atacă diferite soiuri şi varietăţi de păr. Larvele rod galerii de pătrundere şi de ieşire în pulpa fructelor şi consumă seminţele. Fmctele atacate au o valoare comercială redusă, o parte cad timpuriu şi putrezesc din cauza infestării de diferiţi agenţi fitopatogeni ca ciuperca (Monilia fructigena Honey.) ş. a. înmulţirea acestui dăunător este frânată uneori de activitatea unor specii de organisme entomofage, printre care se numără: Pimpla turionella L., P. spuria G., Gambrus sp., Mesochorus sp., Hemiteles sp., Craspedothris veniseta Stein. ş. a. Combatere. Măsuri preventive. Adunarea zilnică a fructelor viermănoase, imediat după cădere şi folosirea lor în diferite scopuri sau se vor îngropa în pământ; arătura adâncă pe intervale şi săparea solului sub coroana pomilor, care îngroapă larvele la adâncimi şi face imposibilă apariţia fluturilor reducând astfel populaţia insectei cu 70-80%; lucrarea repetată a solului în cursul perioadei de vegetaţie; după unii autori, rezultate bune în combaterea insectei se pot obţine şi prin utilizarea capcanelor cu feromoni specifici sintetici. Combaterea chimică a acestei insecte este destul de dificilă datorită modului specific a larvelor de a pătrunde în fructe (larvele eclozate, rod partea de contact a chorionului cu suprafaţa fructului şi pătrund direct în fruct). Momentele optime de aplicare a tratamentelor se pot stabili pe baza observaţiilor asupra pontelor, care sunt uşor vizibile, deoarece sunt de culoare roză şi sunt depuse numai pe fructe. Pentru o combatere eficace sunt necesare 2-3 tratamente: primul la 6-8 zile de la apariţia primilor fluturi şi începutul pontei (sfârşitul lui iunie-începutul lui iulie) la suma temperaturilor efective de 400-450°C; al doilea tratament se repetă la 8-10 zile, după primul şi al treilea (numai la soiurile de toamnă şi de iarnă) 493

după 10-12 zile de la al doilea. Tratamentele se pot face cu unul din produsele: Sunnthion 50 EC (2,0-3,0 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-4,0 l/ha) etc. Viermele prunelor - Cydia funebrana Tr. Sin.: Laspeyresia funebrana Tr., Grapholitha funebrana Tr. Ord. Lepidoptera, Fam. Toricidae Răspândire. Viermele prunelor este răspândit în majoritatea ţărilor din Europa, Asia Mică şi Asia Centrală, America, Africa de Nord, Extremul Orient şi Australia. Descriere. Adultul are corpul mic, de 8-9 mm lungime, de culoare brun-cenuşiu, cu anvergura aripilor de 13-15 mm. Aripile anterioare sunt triunghiulare, mai înguste la bază, de culoare brună-cenuşie-închisă, cu nuanţe violete şi cu pete mai deschise dispuse median Pe margini prezintă dungi transversale brune-închise care alternează cu dungi cenuşii, iar spre vârful aripilor câte o pată ovală, brună-cenuşie sau plumburie lucitoare, în interiorul căreia se găsesc 4 linii mai mici, brune-negricioase, dispuse longitudinal. Aripile posterioare suntbrune-cenuşii deschise, pe margini cu franjuri scurte albicioase (fig. 206). Oul este eliptic, uşor turtit, cu diametrul de 0,6-0,7 mm, la depunere alb, translucid, iar după câteva zile devine gălbui. Larva la completa dezvoltare are corpul de 13 -15 mm lungime, de culoare roşiecărămizie pe partea dorsală şi roză pală pe cea ventrală, iar capul, plăcile toracice şi ultimul segment abdominal sunt de culoare brună-neagră. Segmentul anal este prevăzut cu cinci spini dispuşi în formă de pieptene. Picioarele abdominale sunt prevăzute cu 35-40 de croşete, iar cele de pe segmentul anal prezintă câte 18-22 croşete chitinoase, dispuse în semicoroană, având pe margini câţiva perişori lungi. Pupa are 7-8 mm lungime, de culoare H&tJ\ y cărămizie, într-un cocon mătăsos. Biologie şi ecologie. Viermele prunelor are două generaţii pe an. Iernează ca larvă matură într-un cocon mătăsos, impregnat cu ceară, care-i dăimpermibiahtate, în crăpăturile scoarţei, sub scoarţa exfoliată, în resturile vegetale şi în alte adăposturi. Primăvara în a doua sau a treia decadă a lunii aprilie larvele hibernante încep să se transforme în pupe. Aceasta are loc de obicei după 10-15 zile de la trecerea temperaturii medii de 10°C şi coincide cu fenofaza de înălţare ainflorescenţelor la soiurile de prun (Vânăt de Italia, Arma Şpăth ş. a.) şi durează aproape o lună. Stadiul de pupă Fig. 206. Viermele prunelor durează 15-27 zile. I^rimii fluturi încep să apară (Grapholita funebrana Tr.): (cu 3-5 zile mai devreme decât fluturii viermelui 1 adult; 2 - larvă; 3 - direcţia de deplasare în fruct a larvei eclozate; 4 - 5 - fructe atacate merelor) la sfârşitul lunii aprilie sau în prima (dupăVasiliev) decadă a lunii mai, când suma temperaturilor 494

efective ajunge la 105-120°C (pragul biologic + 10°C), odată cu începutul scuturării petalelor la soiurile cu înflorire timpurie. Zborul fluturilor durează 35-50 zile, iar maximul are loc peste 12-15 zile după apariţia primilor fluturi. Activitatea fluturilor începe seara după apusul soarelui, la temperaturi nu mai joase de 16-18°C. Se hrănesc cu rouă de miere timp de 2-4 zile. împerecherea are loc imediat după apariţie, iar ponta începe după 2-5 zile de la zborul adulţilor. Condiţiile optime pentm depunerea ouălor este temperatura de 24-26 °C, iar la temperaturi de 12-13 °C zborul adulţilor şi ponta se întrerupe. Ouăle sunt depuse izolat, uneori în grupe de câte 2-5 bucăţi, în mod obişnuit în jumătatea inferioară a fructelor sau pe partea de mijloc a lor. Foarte rar ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor sau pe peduncul. Depunerea ouălor se eşalonează pe o perioadă de 25-40 zile şi durează până la sfârşitul lunii iunie. Ouăle sunt depuse în dirriineţile şi serile calde şi liniştite. Longevitatea adulţilor durează 4-15 zile la femele şi 3-12 zile la masculi, timp în care o femelă depune 40-85 ouă. Incubaţia durează 4-11 zile în funcţie de condiţiile climatice. De regulă apariţia larvelor are loc la suma de temperaturi efective de 190-200 °C. Larvele apărute după o scurtă (1-3 ore) perioadă de migrare pe suprafaţa fructului, se fixează şi roade o galerie în pulpă. Porţiunile din pieliţa fructului corespunzătoare galeriei săpate nu sunt consumate ci fixate cu fire de mătase pe fruct, iar după pătrundere în fruct sunt folosite pentru astuparea orificiului de intrare. După pătrundere în fruct, larva hrănindu-se sapă o galerie spre peduncul, distrugând vasele liberolemnoase, oprind parţial sau total circulaţia sevei. Ca urmare fructele atacate încetează să mai crească, capătă o culoare violacee şi cad înainte ca larva să ajungă la maturitate. Larvele continuă să se hrănească în fructele căzute până la completa dezvoltare. Căderea fructelor atacate corespunde căderii fiziologice normale a fructelor din luna iunie. La o încărcătură mare de fructe pe pom, atacul produs de larvele acestei generaţii nu prezintă importanţă economică. Dacă sunt atacate fructele tinere, cu sâmburele în formare, atunci larvele consumă tot conţinutul fructului, inclusiv sâmburele, în majoritatea cazurilor o larvă până la maturitate se hrăneşte cu un fruct, uneori cu două şi mai rar cu trei. Dezvoltarea stadiului larvar durează 18-30 zile. La sfârşitul lunii iunieînceputul lunii iulie larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc fructele şi se retrag în crăpături, sub scoarţa exfoliată sau în resturile vegetale de pe sol, ori în sol, la adâncime de 0-5 cm, unde îşi construiesc un cocon, în care se transformă în pupă. O parte (25-55%) din larvele acestei generaţii, mai ales acelea care au apărut în a douajumătate a lunii iunie, nu se transformă în pupe, ci trec în diapauză, aceasta durând până în primăvara anului viitor. Stadiul de pupă durează 8-12 zile. Fluturii din această generaţie încep să apară în prima decadă a lunii iulie şi zborul se eşalonează pe o perioadă de 30-50 zile. împerecherea şi depunerea ouălor are loc la 2-3 zile după apariţia fluturilor. Ouăle sunt depuse numai pe fructele verzi sau în pârgă, fiind preferate în general soiurile tardive şi semitardive care până la coacere mai au 2-3 săptămâni. Incubaţia durează 5-10 zile. Larvele apărute pătrund în fructe unde se hrănesc, formând galerii înjurai sâmburelui. In dreptul orificiului de pătrundere apar pete violacee şi scurgeri gomoase. Pe măsură ce fructele se coc, ţesuturile din jurul orificiului se înmoaie şi pe acestea se instalează agenţii

495

fitopatogeni care provoacă putrezirea lor. O parte din aceste fructe cad. Dezvoltarea stadiului larvar durează 15-25 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele se retrag în diferite adăposturi, unde îşi construiesc câte un cocon în care iernează. Dezvoltarea unei generaţii în condiţii optime (temperatură de peste 20°C şi umiditate relativă a aerului cuprinsă între 45-85%), durează 35-50 zile. Plante atacate şi mod de dăunare. Viermele prunelor atacă fructele prunului cultivat şi sălbatic, iar uneori fructele de cireş, vişin, corcoduş, piersic şi cais, producând daune atât cantitative cât şi calitative. Pagube mai mari produc larvele generaţiei a doua, care pătrund în fructele aproape coapte şi rod pulpa din jurul sâmburelui. Fmctele atacate prezintă scurgeri gomoase, rămân mici, conţin puţin zahăr, cad timpuriu, iar dacă nu cad au o valoare comercială redusă şi adesea sunt infestate de diferiţi agenţi patogeni, ca ciuperca patogenă (Monilinia laxa Ad.et Ruh.), care provoacă putrezirea lor. Pagubele în unii ani pot depăşi 40-50% din recolta de fructe. Înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea unui mare număr de prădători şi paraziţi, printre care se numără: Ophonus calceatus Duft, Calosoma sycophanta L., Anthocoris nemorum L., Chrysopa sp., Trichogramma cacoeciae Marsh., Ascogaster quadridentatus Wesm., Apanteles laspeyresiella Papp. etc. Combatere. In combaterea acestei specii se folosesc în general aceleaşi măsuri ca şi la viermele merelor. Măsuri preventive: efectuarea arăturilor de toamnă pentru distrugerea larvelor hibernante; curăţirea trunchiurilor de scoarţă exfoliată şi distrugerea prin ardere; adunarea zilnică a fructelor căzute şi distrugerea lor, înainte de a fi părăsite de larve; aplicarea brâielor-capcane din hârtie, carton gofrat, pânză de sac, paie, cârpe etc., pe tulpina pomilor pentru atragerea larvelor la împupare sau hibernare, care apoi se distrug prin ardere pentru fiecare generaţie în parte, înainte de zborul fluturilor; utilizarea capcanelor cu feromonul sexual specific - FeroFun care se instalează în coroana pomilor la înălţimea de 2m de la sol, folosind câte 1 capcană/2-3 ha pentru avertizarea perioadelor optime de aplicare a tratamentelor chimice ce permite reducerea de 1,5-2,0 ori a numărului lor şi câte 9-10 capcane/ha pentru combaterea directă prin captarea în masă a masculilor ori prin metoda dezorientării ce exclude în totalitate combaterea chimică a viermelui pmnelor. O eficacitate înaltă a combaterii viermelui prunelor cu ajutoml capcanelor feromonale se poate obţine numai în plantaţiile de prun cu populaţii reduse, situate în condiţii umede şi lipsite de vânturi puternice. După cercetările efectuate în diferite ţări s-a constatat că, aplicarea brâielor capcane, adunarea fructelor căzute şi utilizarea capcanelor feromonale, sunt masuri nepoluante, fără influenţă negativă asupra entomofagilor şi destul de suficiente pentru evitarea aplicării de tratamente chimice împotriva primei generaţii şi crează în acelaşi timp condiţii favorabile pentru acumularea, creşterea şi înmulţirea în livezi a entomofagilor, a căror activitate are un mare rol în reducerea populaţiilor dăunătorului la un nivel redus sau chiar sub PED. Tratamente chimice la ambele generaţii se aplica la 3-4 zile de la maximul de zbor al fluturilor, stabilit cu ajutoml capcanelor cu feromoni specifici, ţinându-se seama de 496

rezerva biologică a ctăunătorului, de soiul cultivat şi condiţiile meteorologice din perioada dezvoltării şi îrimulţirii dăunătomlui. La începutul zbomlui în masă a fluturilor, când de regulă creşte şi intensitatea depunerii ouălor, mai ales după căderea precipitaţiilor se recomandă cu 1,5-2 săptămâni până la tratamentul clasic de aplicat preparatul Insegar 25 WP (0,6 kg/ha) ce asigură o protecţie fitosanitară îndelungată a plantaţiilor de prun, cuprinsă între 15-25 zile şi nu este toxic pentm om şi fauna utilă. în perioada apariţiei în masă a larvelor, când se înregistrează peste 2% de fructe cu simptoame de pătrunderi proaspete, se recomandă de utilizat prin rotaţie unul din următoarele produse: Sumithion 50 EC (1,5-2,4 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-2,5 l/ha), Bi-58 Nou 40 EC (0,75-1,0 l/ha), Confidor 200 SL(0,3 l/ha), Talstar 10 EC (0,4-0,6 l/ha), Fury 10 EW (0,2 l/ha) etc. La o frecvenţă înaltă a dăunătorului tratamentul se repetă după 8-10 zile. Molia orientală a fructelor - Cydia molesta Busck. Sin.: Laspeyresia molesta Busck., Grapholitha molesta Busck. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia orientală a fructelor este originară din nord-estul Chinei, Coreei şi Japoniei, unde pentru prima dată a fost semnalată în anul 1902. în prezent este ră^âriditămmulte ţări din Europa, Asia, America de Nord şi Sud, în Australia. în Moldova pentm prima dată a fost semnalată în anul 1968 în satul Giurgiuleşti, raionul Vulcăneşti şi este un dăunător de carantină. Descriere. Adultul acestei specii este în general asemănător cu cel ai speciei Cydia funebrana Tr, având anvergura aripilor anterioare de 11 -15 mm de culoare brună-închisă-negricioasă. Spre mijlocul marginii posterioare se distinge câte o pată oblică, albă-mătăsoasă cu marginile mai mult sau mai puţin paralele, bine vizibile, delimitată de două inele albastre cu reflexe metalice. Pe marginea costală a aripilor anterioare se află 7 perechi de pete albe sub formă de „ghilimele", care sunt separate de linii simple sau grupate câte două. Aripile posterioare suntbrune-cenuşii, mai deschi­ se de cât cele anterioare franjurate (fig. 207). Oul este eliptic de 0,5-0,9 mm lun­ gime şi de 0,4-0,8 mm lăţime, la depunere _ ., ,. . . ,„ „ de culoare albă, gălbuie sau albă-verzuie, Fig. 207. Molia orientala a fructelor . '°. • , . ° ,. , , . sermtransparent, mai târziu devin rozovu (Cydia molesta Rusck.): ... 1 -2 - adult; 3 - ou; 4 - larvă; 5 - lăstar de piersic

P

atacat; 6 - fruct de măr atacat; (după Pospelov ş. a.) Larva la completa dezvoltare are

497

corpul de 12-15 mm lungime, de culoare roşie-deschisă, iar capul galben-bruniu cu pete închise. Pronotul şi segmentul anal sunt negre. Picioarele toracice sunt galbene. Pe tergitele abdominale (în afară de primul tergit) prezintă câte 4 plăci lipsite de spiculi, iar pe ultimul segment abdominal, de asupra orificiului anal, un pieptene format din 5-7 dinţi, de culoare galbenă-castanie. Pupa are 6-8 mm lungime, de culoare brună-deschisă, cu 2 rânduri de spicule pe tergitele abdominale, iar pe ultimul segment abdominal 10-18 spicule largi şi tociţi. Biologie şi ecologie. Molia orientală a fructelor are 4 generaţii pe an. Iernează ca larvă matură într-un cocon mătăsos şi dens în crăpăturile scoarţei ramurilor şi trunchiului, sub scoarţa exfoliată, în diferite resturi vegetale din coroana pomilor sau de la suprafaţa solului. Primăvara devreme la sfârşitul lunii martie-aprilie, când temperatura medie a aerului ajunge la 9-10 °C, de obicei în fenofaza de dezmugurire larvele hibernante se transformă în pupe, stadiul care durează 18-20 zile. Fluturii încep să apară spre sfârşitul lunii aprilie sau în prima decadă a lunii mai, când temperatura medie zilnică este de 15 °C, în mod obişnuit în fenofaza de înflorire a piersicului şi apariţiei primelor frunzuliţe. Zborul fluturilor este eşalonat şi durează până la 40-45 zile, însă zboară la distanţe mici, de până la 20-30 m, mai rar se pot deplasa în zbor la distanţe de peste 500 m. Fluturii sunt mai activi în orele de dimineaţă, seara şi noaptea, iar în timpul zilei stau ascunşi pe partea inferioară a frunzelor, în acest timp are loc împerecherea şi depunerea ouălor. Longevitatea adulţilor este de 3 -16 zile la femele şi 1 -10 zile la masculi. Ponta are loc la temperaturi de cel puţin 15 °C şi umiditate relativă a aerului nu mai joasă de 60%, mai ales în serile calde şi liniştite. Depunerea în masă a ouălor are loc la o temperatură de 20-30 °C, iar dacă temperatura scade sub 15°C precum şi timpul foarte călduros şi uscat cauzează oprirea depunerii ouălor. Ouăle sunt depuse izolat pe partea inferioară a frunzelor din vârful lăstarilor, iar uneori direct pe scoarţa lăstarului. O femelă depune de la 11 -18 până la 200 ouă. Incubaţia durează 5-10 zile. Timpul prea cald şi secetos din această perioadă provoacă pieirea în masă a ouălor. Larvele neonate, de obicei peste 2 ore pătrund în lăstarii tineri, prin mugurele terminal sau în apropierea locului unde s-a aflat oul, iar pe gutui şi măr la început pătrund în nervura principală şi peţiolul frunzei, apoi în lăstari. In lăstari larvele rod galerii în măduvă până la partea lignificată a lăstarului, apoi rod un orificiu prin care ies şi migrează pe alţi lăstari. în timpul dezvoltării o larvă atacă 4-6 lăstari. Lungimea galeriilor săpate în lăstari depinde de intensitatea de creştere şi de gradul de lignificare a lăstamlui, ajungând la piersic şi cais la 6 cm lungime, la măr 7, iar la gutui şi vişin -11 cm. Evoluţia stadiului larvar durează 16-24 zile, timp în care năpârlesc de patru ori. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc galeriile lăstarilor şi se retrag în crăpăturile scoarţei, ramurilor şi a trunchiului, în cavitatea pedunculară şi calicială a fructelor, pe sol sub resturi vegetale unde după 2-3 zile îşi confecţionează coconi în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 6-12 zile. Adulţii apar spre sfârşitul celei de a doua sau în a treia decadă a lunii iunie şi dau naştere generaţiei a doua. Ouăle sunt depuse pe frunze, lăstari şi fructe. Incubaţia durează 4-7 zile. Larvele apărute atacă la început lăstarii tineri, cât sunt fragezi, iar prin luna iulie larvele migrează spre fructe la soiurile de piersic şi cais timpuriu. în fructe, larvele pătrund prin zona 498

calicială saupedunculară, prin locul de contact al fructelor cu o frunză sau cu un alt fruct, în interiorul fructului larva roade o galerie spre sâmbure şi se dezvoltă în neregularităţile acestuia sau în interiorul lui dacă pereţii sunt moi. într-un fruct se dezvoltă 2-10 şi mai multe larve. Dezvoltarea stadiului de larvă durează 15-18 zile. Spre sfârşitul lunii iulie apar fluturii generaţiei a ITI-a şi zborul este eşalonat pe o perioadă de 37 zile. Ouăle sunt depuse direct pe fructele în care se dezvoltă larvele. Ajunse la completa dezvoltare, o parte din larve (10-3 0%) trec în diapauză, iar maj oritatea se transformă în pupe din care la sfârşitul lunii august apar fluturii generaţiei a IV-a. Larvele apar spre sfârşitul primei decade a lunii septembrie şi se dezvoltăm fructele diferitor specii de semînţoase (păr, gutui şi uneori pe măr). Ajunse la completa dezvoltare, larvele, începând din a IlI-a decadă a lunii septembrie şi până în octombrie se retrag pentm iernat în diferite adăposturi, în unii ani se dezvoltă parţial şi a V-a generaţie (septembrie-octombrie). Dezvoltarea unei generaţii durează 27-44 zile în funcţie de condiţiile climatice. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia orientală a fructelor atacă numeroase specii de pomi fructiferi (piersic, păr, gutui, măr, cais, vişin, prun, migdal, cireş ş. a.) şi arbori forestieri (com, păducel, moşmon ş. a.). Pagube mai mari produce în plantaţiile de piersic, cais, pmn, iar uneori şi la gutui. Larvele atacă lăstarii, frunzele şi fructele. In lăstari larvele rod galerii de 5-18 cm lungime (mai mare decât la larvele de Anarsia lineatella Zell.), din care cauză lăstarii se curbează, se brunifică, iar frunzele se ofilesc şi se usucă. In general atacul de Cydia molesta Busck. este mai masiv, mai compact decât cel de Anarsia lineatella, încât poate uşor fi observat. Daune mai mari se produc în pepiniere şi în plantaţiile tinere. Pomii atacaţi au axul principal deformat, iar lăstarii au creşteri reduse. Pagube deosebit de mari, produc la fructe, în care sapă galerii neregula­ te în jurul sâmburelui. Intr-un fruct de piersic se pot dezvolta de la 1 -2 până la 10 larve, iar în cele de gutui până la 60-80 larve. Fmctele atacate prezintă în zona calicială, pedunculară şi pe părţile laterale orificii mici, puţin vizibile cu excremente larvare. Ca urmare fructele atacate stagnează în creştere, se maturizează prematur şi cad, fiind depreciate calitativ. In afară de aceasta în galeriile fructelor atacate se instalează diferite specii de microorganisme fitopatogene, care provoacă putrezirea lor. La atacuri intense gradul de atacare a lăstarilor variază în funcţie de specia atacată de la 23 până la 72%, iar a fructelor de la 30 până la 100%. înmulţirea acestui dăunător este puternic influenţată de activitatea numeroaselor organisme entomofage, printre care predomină speciile parazite: Trichogramma evanescens Westw., Tr. pallida Meyer, Epiurus colobata Grav., Pristomerus vulnerator Grav., Lissonota mutanda Shm., Apanteles sp. etc. Combatere. în combaterea acestui dăunător se aplică măsuri de carantină fitosanitară, măsuri agrotehnice şi chimice. Ca măsuri de carantină fitosanitară se recomandă respectarea legislaţiei de carantină fitosanitară a plantelor, cu scopul identificării cât mai timpuriu a focarelor dăunătorului şi aplicării măsurilor pentm localizarea şi lichidarea lor. Dintre măsurile agrotehnice se recomandă efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentm distrugerea stadiului hibernant; îndepărtarea scoarţei exfoliate de pe trunchiuri şi 499

ramuri, precum şi a altor resturi vegetale, în care iernează dăunătorul şi distrugerea lor prin ardere; aplicarea lucrării repetate a solului între rânduri, pentru distrugerea buruienilor, frunzelor căzute în care are loc retragerea larvelor pentru împupare; tăierea repetată a lăstarilor (de la apariţia atacului şi până la sfârşitul vegetaţiei) atacaţi şi distrugerea lor prin ardere; utilizarea capcanelor cu feromonul sexual specific FeroMOL, care se instalează în coroana pomilor la înălţimea de 2 m de la sol, câte 1 capcană/2-3 ha pentru optimizarea termenilor de tratare chimică a dăunătorului ce permite reducerea de 1,5-2 ori a tratamentelor chimice şi câte 9-10 capcane/hectar pentru combaterea directă prin captarea în masă a masculilor ori prin metoda dezorientării lor ce exclude în totalitate combaterea chimică a moliei orientale a fructelor. Tratamente chimice se aplică la avertizare, când are loc zborul în masă a fluturilor, la înregistrarea timp de 2-3 zile peste 10-20 capturi/capcană pe noapte, pe timp cald, fără vânt şi umed (picături de apă sub formă de ploae sau rouă) când de regulă are loc şi ponta. Se recomandă câte 1 -2 tratamente pentru fiecare generaţie. Primul tratament se aplică peste 7-10 zile de la începutul pontei, la apariţia larvelor din generaţia I-a, de regulă în a doua jumătate a lumi mai şi se repetă la 10-12 zile; al treilea tratament se va efectua la apariţia larvelor din generaţia a IJ-a (sfârşitul lunii iunie şi pe parcursul lunii iulie) şi se repetă la interval de 8-10 zile. Următoarele tratamente se aplică în funcţie de gradul de dăunare a lor, la apariţia larvelor. Tratamentele se vor efectua prin rotaţie cu unul din următoare produse: Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Zolone 35 EC (2,0-2,4 l/ha), Confîdor 200 SL (0,3 l/ha), Cyrene 480 EC (2,0 yha) etc.

8.1.2.9. Viespile cu ferestrău dăunătoare pomilor fructiferi Plantaţiile de pomi fructiferi adesea sunt puternic atacate de diferite specii de viespi la care femelele sunt prevăzute cu un ovipozitor scurt, robust şi dinţat cu aspect de ferestrău de unde şi numele de viespi cu ferestrău. Printre speciile cu importanţă practică pentru livezile de pomi fructiferi se numără: viespea merelor (Hoplocampa testudinea Klug.), viespea perelor (H. brevis Klug.), viespea neagră şi viespea galbenă a prunelor (H. minuta Christ. şi H.flava L.), viespea neagră a frunzelor de cireş (Caliroa cerasi Retz.), viespea seminţelor de prun (Eurytoma schreineri Schr.) etc. Viespea merelor - Hoplocampa testudinea Klug. Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae Răspândire. Viespea merelor este răspândită în Europa, Asia, America. Descriere. Adultul are corpul de 6-7 mm lungime, dorsal brun-negricios, iar ventral este galben, pătat cu negru. Capul şi picioarele sunt galbene sau roşcate. Antenele sunt scurte, formate din 9 articule, de culoare galbenă-roşcate. Toracele este galben, cu mezonotul şi metanotul biune-negricioase. Aripile sunt transparente, cu nervurile şi stigmele brune-negrii. Abdomenul este negru, cu regiunea pleurală galbenă (fig. 208). Oul este oval, de 0,7 mm lungime, alb-translucid. Larva (omidă falsă) la completa dezvoltare are corpul de 12-13 mm lungime, albă500

gălbuie, sau albă-murdară iar capul şi ultimele două segmente anale sunt bmne-roşcate. In repaus corpul rămâne îndoit, ca o semilună. Emană un miros caracteristic de ploşniţă. Pupa are 7-8 mm lungime de culoare albă-gălbuie, se află plasată într-un cocon mătăsos lung de 5-7 mm, de culoare brună închisă Biologie şi ecologie. Fig. 208. Viespea merelor Viespea merelor are o generaţie (Hoplocampa testudinea Klug.): pe an. Iernează în stadiul de 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - 4 - 5 - fructe de măr atacate (după larvă, de ultima vârstă, în inte­ Vasiliev şi Livşiţi) riorul unui cocon mătăsos, pergamentos, în sol la o adâncime de 5-20 cm. Primăvara, când temperatura solului la adâncime de 10 cm se ridică până la 10-12°C, obişnuit în timpul înălţării inflorescenţelor larvele hibernante se transformă în pupe, stadiul ce durează 12-16 zile. Apariţia adulţilor are loc când mărul se află în fenofaza de înfoiere a corolei, cu maximum în perioada îtifloririi soiurilor timpurii de măr. Zborul adulţilor durează 12-16 zile. Viespile sunt active în zilele însorite, liniştite, la temperaturi mai mari de 16°C, hrănindu-se cu nectarul diferitelor flori. După 1-2 zile de la apariţie are loc copulaţia, apoi încep să depună ouă. Femela depune ouăle separat, câte unul în receptacol sau la inserţia sepalelor, făcând o incizie cu ovopozitoml în epiderma receptacolului bobocilor florali. O femelă depune 50-90 ouă, câte un ou în boboc. Oul este acoperit cu o secreţie care se întăreşte şi capătă o culoare cenuşie-cărămizie. Perioada ovipozitară durează 8-14 zile, ce corespunde cu fenofaza înfloririi. Incubaţia durează 7-13 zile. Apariţia larvelor are loc la începutul lunii mai, când 70-80% din petalele soiurilor de măr cu înflorire timpurie sunt scuturate. Larvele apărute pătrund în fructele abia formate unde se hrănesc, formând galerii superficiale sub epiderma fructului - mină oblică din zona caliciului spre cea a pedunculului. Larvele tinere minează de regulă un fruct, mai rar două, apoi năpârlesc şi migrează în alt fruct, formând o galerie până la seminţe pe care le distrug. O larvă atacă 3-6 fructe, în funcţie de dimensiunile lor. Larva din ultima vârstă distruge toate seminţele din fruct şi pereţii camerei. Fmctele atacate cad. Dezvoltarea stadiului larvar durează 18-23 zile. La începutul lunii iunie larvele ajung la completa dezvoltare, cad odată cu fructele şi migrează în sol, unde îşi construiesc câte un cocon mătăsos îmbibat cu particule de pământ, în care hibernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea merelor este o specie monofagă, atacă numai diferite varietăţi şi soiuri de măr, producând daune mai mari la soiurile cu înflorire timpurie. Larvele eclozate rod galerii superficiale sub epidermă, formând mine înguste, care se suberifică şi apar ca o bandă suberificatăpe suprafaţa fructului din care cauză acesta se deformează. Fmctele atacate continuă să se dezvolte, însă au o valoare 501

comercială redusă. Larvele de vârstă mai înaintată rod galerii de nutriţie în pulpa fructelor până la seminţe pe care le consumă în întregime, precum şi pereţii camerei semincere, pe care o umple cu resturi de hrană şi excremente de culoare brună Fructele atacate prezintă orificii din care se scurge un lichid cafeniu, iar în jurul lor se găsesc excremente şi rosături de pulpă umede. în anii de invazie şi cu fructificaţie slabă, viespea poate distruge până la 50-90 % din recolta de fructe. Irrmulţirea acestui dăunător este limitată de activitatea unor specii entomofage, precum sunt: Lathrolestes marginatus Thoms., Phygadeuon talitzkii Tel., Microcryptus nigrocinetus Grav., Lasius umbratus mixtus Nyl. ş. a. Combaterea: se recomandă măsuri agrotehnice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice: efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distragerea stadiului hibemant; în timpul verii discuirea şi lucrarea solului cu cultivatorul pentru distragerea larvelor retrase în sol pentru hibernare; în perioada căderii fructelor, strângerea zilnică şi distragerea lor; utilizarea capcanelor colorate galben-ocra, cu substrat de adeziv, pentru capturarea insectelor hibernante, în perioada de zbor în masă a acestora. Tratamente chimice se aplică împotriva adulţilor, la depăşirea PED (10 viespi/pom) în perioada apariţiei şi zborului lor până la depunerea ouălor, ce coincide cu fenofaza înălţării inflorescenţelor şi înrozovirea bobocilor florali, precum şi împotriva larvelor, după căderea a 70-80 % de petale, la trecerea lor dintr-un fruct în altul când densitatea atinge PED (peste 5 % flori sau fructe de abia formate atacate). Tratamentele se efectuează prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Aktara 25 WG (0,06-0,1 kg/ha), Bi-58 Nou 40 EC (0,75-1,0 l/ha), Calypso 480 SC (0,25 l/ha), Danadim 400 EC (1,0-1,5 l/ha), Fufanon 570 EC (1,0-2,0 l/ha), Phenomen 530 EC (1,01/ha) etc. La o frecvenţă înaltă a dăunătorului tratamentul se va repeta după 8-10 zile. Viespea perelor - Hoplocampa brevis Klug. Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae Răspândire. Viespea perelor este răspândită în Europa de Sud, Asia Mică şi America de Nord. Descriere. Adultul are corpul de 4-5 mm lungime de culoare galbenă, ventral galbenă-deschisă. Capul este de culoare brună-gălbuie, cu nuanţe roşcate, antenele sunt filiforme de culoare brună-roşcată. Toracele este galben-roşcat, cu o pată mare de culoare neagră. Mezonotul este brun, pătat cu negru. Aripile sunt membranoase, cu nervurile brune, iar baza stigmei de culoare brună. Picioarele sunt galbene. Abdomenul este de culoare neagră, ultimele tergite fiind galbene. Oul este elipsoidal, de 0,6-1 mm lungime, de culoare albicioasă, cu luciu sticlos. Larva (omidă falsă), la completa dezvoltare are corpul uşor îndoit, de 9-10 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu capul galben cu o pată brună, în urma unei iritări mecanice, larva emană un miros caracteristic de benzaldehidă (miros de ploşniţă). Pupa are 6-7 mm lungime, de culoare albă, într-un cocon mătăsos dens de culoare brună. Biologie şi ecologie. Viespea perelor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de 502

larvă matură în sol, la adâncimea de 5-15 cm, iar unii indivizi (5%) până la 25 cm. Primăvara, în aprilie, când temperatura solului la adâncime de 10 cm ajunge la 7°C, care coincide de fapt cu fenofaza dezmuguririi pârului, larvele hibernante încep să se transforme în pupe. O parte (până la 20%) din populaţia larvelor hibernante rămân în diapauză până în primăvara anului viitor. Stadiul de pupă durează 11-14 zile. Apariţia adulţilor are loc în fenofaza de înălţare a inflorescenţelor sau la înflorirea soiurilor timpurii. Zborul adulţilor are loc unit şi durează 5-7 zile. Masculii se întâlnesc rar, din care cauză înmulţirea are loc pe cale partenogenetică. Femelele se hrănesc cu nectarul şi polenul florilor diferitor specii de sâmburoase timpurii şi aparului sălbatic. După o perioadă de 3-6 zile de hrănire pentm maturarea sexuală viespile se reîntorc în plantaţiile de păr cultivat unde încep să depună ouă. Ponta are loc de regulă în receptacolul bobocilor florali. Ouăle sunt depuse izolat câte unul în fiecare boboc. Pentm depunerea ouălor femela cu ajutorul ovipozitorului face o incizie (tăietură) în caliciul floral, în ţesuturile receptacolului, la baza sepalelor şi introduce câte un ou în fiecare incizie. Perioada ovipozitară durează 10-14 zile, timp în care o femelă depune 10-40 bucăţi, în medie 27-30 bucăţi, maximum până la 245 bucăţi. Incubaţia durează 6-10 zile. Larvele apărute pătrund sub epiderma fructului unde se hrănesc formând o galerie, numită mină, iar după prima năpârlire roade un orificiu de pătrundere până la seminţe, unde se hrăneşte rozând o cavitate largă ce se umple treptat cu excremente de culoare neagră. După 3-4 zile consumând seminţele dintr-un fruct, larva trece în alt finet, apoi în altul etc. Evoluţia stadiului larvar durează 20-34, în medie 26 zile, timp în care o larvă distruge 2-4 fructe. La sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie, larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc fructele şi pătrund în sol la o adâncime de 5-20 cm, unde îşi construiesc câte un cocon mătăsos, îmbibat cu particule de pământ în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea perelor este o specie monofagă, atacă diferite soiuri şi varietăţi de păr. Larvele atacă fructele în formare, care în urma atacului se dezvoltă anormal, se înnegresc şi cad. hi unii ani, mai ales, când fructiţicaţia este slabă, frecvenţa fructelor atacate poate ajunge la 50-60 %. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri agrotehnice de combatere ca şi la viespea merelor (Hoplocampa testudinea Klug.). Tratamente chimice se aplică în anii cufructificaţie slabă în fenofaza de înfoierea corolei părului la depăşirea PED (10 viespi/pom), cu aceleaşi produse ca şi la specia precedentă. In anii cu o frecvenţă înaltă a dăunătorului tratamentul se poate repeta după 8-10 zile. Viespea neagră a prunelor - Hoplocampa minata Christ. Sin.: Hoplocampa fulvicornis Klug. Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae Răspândire. Viespea neagră a prunelor este răspândită în multe ţări din Europa şi Asia. Descriere. Adultul are corpul de 4-5 mm lungime, de culoare brună-închisă spre negru-lucioasă. Capul, toracele şi partea dorsală a abdomenului sunt de culoare neagră. Antenele sunt formate din 10 articule, la care primele 2-4 articule suntbrune-negre, iar restul la femelă sunt negricioase, iar la masculi galbene-brunii. Picioarele sunt galbene-brune, 503

cu excepţia coxelor, a trochanterelor şi parţial a femurelor, precum şi a tibiilor şi tarselor picioarelor posterioare, care suntnegre. Aripile sunt transparente, cu baza fumurie şi stigma brună-închisă. Abdomenul este scurt, cu segmentele mai mult plate, decât înalte (fig. 209). Oul este oval de 0,5-1,0 mm lungime, de culoare albă translucid. Larva (omidă falsă) la completa dezvoltare are corpul cilindric, puţin ascuţit spre partea posterioară, uşor curbat, de 6-8 mm lungime de culoare albă-gălbuie, cu capul castaniu-roşcat. Pe abdomen prezintă şapte perechi de picioare false. Larvele se recunosc uşor după mirosul caracteristic de benzaldehidă (miros de ploşniţă). Pupa are 3-4 mm lungime, albă-gălbuie, într-un cocon oval de 4-5 mm lungime, brun pergamentos. Biologie şi ecologie. Viespea neagră a prunelor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă matură, în interiorul unui cocon mătăsos acoperit cu particule de pământ în sol la 5-10 cm adâncime. Primăvara, în aprilie când temperatura solului la 5-10 cm ajunge la 6-8°C, larvele hibernante se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 15-20 zile. Primele viespi apar în a doua-a treia decadă a lunii aprilie, aproximativ cu o săptămână până la înfloritul pmnului, la temperaturi medii zilnice ale aerului de 8-10°C, fenologic când înfloreşte caisul şi mirobolanul. Zborul adulţilor durează până la începutul îmloririi prunului. Viespile se hrănesc cu nectar şi polen, la început în plantaţiile de mirobolan, cais, zarzăr, piersic, porumbar etc, iar odată cu înfloritul prunului, cireşului şi vişinului trec pe aceste specii unde continuă să se hrănească. La 3-4 zile după apariţie, timp în care are loc maturaţia sexuală, începe împerecherea, care durează 6-8 zile, perioadă în care un mascul fecundează 2-4 femele. La 2-3 zile după împerechere femelele încep să depună ouă. Ponta corespunde cu fenofaza de început a înfloririi la soiurile de prun cu înflorire timpurie şi cu fenofaza de buton alb la celelalte soiuri de prun. în perioada pontei, viespile-femele cercetează partea exterioară a sepalelor şi a receptacolului, apoi odată cu locul ales se prinde cu picioarele de câte o sepală sau de receptacol şi cu ajutoml ovipozitorului face o incizie (tăietură) de aproximativ 1 -5 mm lungime în epidermă, în forma unei mici pungi, în care femela depune oul pe care îl acoperă cu o secreţie vâscoasă ce mortifică epiderma şi mezofilul în urma căruia oul rămâne acoperit cu membrane subţiri şi translucide. Primele ouă sunt depuse la începutul înfloririi Fig.209.Viespeaneagrăaprunelor ponulor, iar depunerea m masă a (Hoplocampa minata Christ): 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - larvă; 4 - capul larvei; 5 - femela

lor comcrde cu căderea petalelor, mtr

- u n procent de 70-80 /o. De

în momentul depunerii oului; 6 - fructe de prun atacate (după regulă, femelele nu depun ouă pe

VasilievşiLivşiţi) 504

fructele

atacate de dăunători

(gărgăriţa fructelor ş. a.) sau de diferiţi agenţi patogeni. Perioada o\ipozitară durează 6-14 zile, în care timp o femelă depune 20-30, mai rar 60 ouă Pe un caliciu sunt depuse 1-5, mai frecvent l-2ouă.Longevitateaadulţilordurează8-15zile. Ţesuturile din jurul inciziei se usucă şi ca urmare pe sepale şi receptacol apar pete mici, bombate de culoare ruginie. La temperaturi medii zilnice de peste 12-14 °C, după5-6 zile apar larvele. Ecloziunea primelor larve corespunde cu fenofaza de scuturare apetalelor. Larvele apărute nu minează fructul ca la specia Hoplocampa testudinea Klung., ci sapă o galerie şi pătrunde direct în fructe, de obicei înpartea superioară a fructului sau în zona laterală Orificiul de pătrundere este negru şi în jurul lui se găsesc excremente, m primele zile larva se hrăneşte cu pulpa mezocarpului, iar cu timpul roade o galerie până în mijlocul fructului unde se hrăneşte cu sentinţa crudă, pe care o consumăîn întregime, lăsând neatacat doar învelişul extern, apoi sapă o altă galerie de ieşire şi în timpul nopţii trece în alt fruct, comportându-se la fel. Galeria de ieşire este rotundă, are un diametru de aproximativ 1 mm, formată mai frecvent spre zonapedunculară. Evoluţia stadiului larvar durează20-28 zile, timp în care trec prin 5 vârste, distrugând 3-6 fructe. Spre sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie, în perioada căderii fiziologice a fructelor, larvele ajung la completa dezvoltare, cad odată cu fructele sau se lasă în jos şi pătrund în sol, prin crăpăturile lui, îşi confecţionează un cocon mătăsos pergamentos în care iernează Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea neagră a prunelor atacă prunul, corcoduşul, caisul, cireşul şi porumbarul. Larvele atacă fructele în care sapă galerii. La început se hrănesc cu pulpa mezocarpului, iar cu timpul ajunge în mijlocul fructului, unde se hrăneşte cu conţinutul sentinţei cmde pe care o consumă în întregime. După ce distrug un fruct larvele migrează în altul, astfel încât o singură larvă în cursul dezvoltării sale poate distmge 3-6 fructe. Fmctele atacate prezintă orificii de pătmndere şi de ieşire, cu excremente în jurul lor. Interiorul este plin cu resturi de hrană şi excremente umede cu miros caracteristic de ploşniţă. Fmctele atacate nu se mai dezvoltă, rămân mici, se zbârcesc, se înnegresc şi cad. Intr-un fruct se pot dezvolta 1-3 larve. In anii de invazii viespea neagră a prunelor distruge până la 60-95% din recolta de fructe. Înmulţirea acestui dăunător adesea este frânată de activitatea unor specii entomofage: Microbracon mokrzeski Nies., Phygadeuon talizki Te\.,Polyodaspis ruficornis Meg., Bracon maculiger Wesm. etc. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri agrotehnice de combatere ca şi la viespea merelor (Hoplocampa testudinea Klug.). Tratamente chimice se aplică în anii de invazii, la depăşirea PED (10 viespi/pom) şi o ffuctificaţie slabă, prin rotaţie folosind produsele: Fury 10 EW (0,2 l/ha), Talstar 10 EC (0,4-0,6 l/ha) etc. La o frecvenţă înaltă a dăunătomlui tratamentul se va repeta după 8-10 zile. Viespea galbenă a prunelor - Hoplocampa flava L. Sin.: Hoplocampa ferruginea L. Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae Răspândire. Viespea galbenă a prunelor este răspândită în Europa şi Asia. Descriere. Adultul are corpul de 3,5-5,5 mm lungime, de culoare galbenă-cărărnizie lucioasă. Capul, toracele sunt de culoare brună-roşcată, iar picioarele galbene. Antenele 505

sunt scurte, filiforme, formate din 9 articule de culoare brună-roşcată. Aripile sunt cenuşii cu nervurile gălbui. Abdomenul în partea anterioară este galben-roşcat. Oul este oval, de 0,5-1,0 mm lungime, de culoare albă, translucid. Larva (omidă falsă) la completa dezvoltare are 9-11 mm lungime, de culoare portocalie, cu capul brun, iar plăcile chitinoase de pe ultimele segmente abdominale sunt de culoare galbenă-deschisă. Pupa are 3-4 mm lungime, albă-gălbuie, într-un cocon oval, de 4-5 mm lungime, de culoare brună. Biologia, plantele atacate şi modul de atac sunt asemănătoare cu cele ale viespii negre apmnelor (Hoplocampa minuta Christ). Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la viespea merelor (Hoplocampa testidinea Klug.). Viespea neagră a frunzelor de cireş - Caliroa cerasi Retz. Sin.: Eriocampa limacina Retz., Caliroa limacina Retz. Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae Răspândire. Viespea neagră a frunzelor de cireş este larg răspândită în multe ţări din Europa, Asia Mică şi Asia Centrală, Africa de Nord şi de Sud, America, Australia. Descriere. Adultul are corpul de 4-5 mm lungime la masculi şi de 5-6 mm la femele, de culoare neagră-lucitoare. Antenele sunt formate din 9 articule de culoare neagră Aripile sunt membranoase, translucide, fumurii-închise, cu nervurile brune, iar stigma neagră. Picioarele sunt negre, în afară de tibiile anterioare şi mediane care sunt brune (fig. 210). Oul este oval-alungit, de 0,6 mm lungime de culoare albă-verzuie. Larva, (omidă falsă) la completa dezvoltare are corpul alungit, de 9-11 mm lungime, cu segmentele anterioare mai dezvoltate (mai lăţite) de culoare verde-gălbuie. Capul este mic, negru şi invaginat în torace. Picioarele toracice sunt brune-gălbui, iar cele abdominale verzi-gălbui. După prima năpârlire, corpul larvei dorsal se acoperă cu o

Fig. 210. Viespea neagră a frunzelor de cireş (Caliroa cer aşi Retz.): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - frunză de cireş atacată de larve (după Zoraueru)

506

substanţă mucilaginoasă, lipicioasă, neagră lucioasă şi cu miros de cerneală, secretată de glandele cuticulare, care îi dă aspectul unui melc fără cochilie, de unde şi denumirea de „limacina''. în ultima vârstă larvele sunt lipsite de această secreţie, au culoare galbenă-verzuie cu dungi închise pe partea dorsală. Pupa are până la 5 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, într-un cocon oval, confecţionat din particule de pământ. Biologie şi ecologie. Viespea neagră a frunzelor de cireş are două generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură într-un cocon din pământ în sol la o adâncime de 5-15 cm. Primăvara, în cursul lumi mai, larvele hibernante

se transformă în pupă. O mare parte (uneori peste 50%) din populaţia larvelor hibernante, rămân în stadiul de diapauză până în primăvara anului viitor. Stadiul de pupă durează 812 zile. Adulţii apar spre sfârşitul lunii mai-iunie. Masculii la această specie sunt rari, de aceea se înmulţeşte adesea pe cale partenogenetică ovipară. In a 2-3-ea zi după apariţie, femelele încep să depună ouă. Ouăle sunt depuse sub cuticula epidermei inferioare a frunzelor de cireş, vişin, păr, etc, unde sunt introduse cu ajutorul ovipozitorului. In fiecare incizie sunt depuse câte un ou. Pe suprafaţa unei frunze sunt depuse, de diferite femele, până la 10-30 ouă. Longevitatea adulţilor durează 7-8 zile, timp în care o femelă depune 50-75 ouă. Viespea neagră a frunzelor de cireş este o insectă diurnă şi termofilă, fiind mai activă în zilele însorite şi călduroase. Depun ouăle mai mult pe părţile coroanei bine luminate de soare, din care cauză mai puternic sunt infestate plantaţiile tinere şi pepinierele pomicole. Incubaţia durează 7-13 zile. Larvele încep să apară în a doua decadă, iar în masă, în ultima decadă a lunii iunie-începutul lunii iulie, migrează pe partea superioară a frunzelor unde se hrănesc cu epiderma superioară şi parenchimul frunzei. Evoluţia stadiului larvar durează 15-20 zile, timp în care larvele năpârlesc de cinci ori. Ajunse la completa dezvoltare larvele migrează în sol la o adâncime de 5 -10 cm, unde îşi confecţionează coconi în care o parte din larve rămân în stadiul de diapauză până în primăvară, iar celelalte se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 14-20 zile. Apariţia viespilor generaţiei a If-a are loc în a doua j umătate a lunii iulie, iar apariţia în masă şi ponta la începutul lunii august. Larvele apărute se dezvoltă20-25 zile, până la sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie. Ajunse la completa dezvoltare larvele se retrag în sol, unde îşi confecţionează coconi în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea neagră a frunzelor de cireş atacă cireşul, vişinul, pârul, mai rar prunul, gutuiul, caisul etc. Dăunează larvele care au un atac caracteristic: rod epiderma superioară şi parenchimul frunzelor, lăsând neatacate nervurile şi epiderma inferioară în urma atacului se micşorează suprafaţa de asimilare a frunzelor, care capătă un aspect reticular, treptat se brunifică, se usucă şi cad, ceea ce influenţează negativ asupra formării mugurilor de rod pentm anul viitor. Fiind o specie iubitoare de lumină şi căldură produce pagube mai mari în plantaţiile tinere şi în pepiniere, mai ales în cele cu expoziţie sudică. Pomii şi puieţii atacaţi au o creştere slabă, lemnul rămâne necopt, din care cauză au o rezistenţă slabă la temperaturi scăzute şi adesea degeră peste iarnă. înmulţirea acestei specii este frânată de activitatea unor specii entomofage, printre care se numără: Erromenusfumatus Bris., E. exareolatus Gir, Mesoleius excavatus Prov., Pristomerus vulnerator Panz. etc. Combatere. în combaterea acestui dăunător un rol semnificativ au măsurile agrotehnice: efectuarea arăturilor de toamnă pentm distmgerea stadiului bibernant; în cursul perioadei de vegetaţie lucrarea repetată a solului cu cultivatoml pentm distmgerea larvelor retrase în sol pentm diapauză sau transformarea în pupe. Tratamente chimice speciale se aphcănumai în anii cu invazii mari (câte 1 tratament/ generaţie) la avertizare în funcţie de PED cu aceleaşi produse ca şi la viespea neagră a pmnelor (Hoplocampa minuta Christ). în general tratamente chimice speciale de combatere a viespei negre a frunzelor de 507

cireş nu se aplică, deoarece tratamentele efectuate pentru combaterea altor specii de dăunători, asigură concomitent şi combaterea acestei specii. Viespea seminţelor de prun - Eurytoma schreineri Schr. Ord. Hymenoptera, Fam. Eurytomidae Răspândire. Viespea seminţelor de prun este răspândită în unele ţări din Europa şi Asia Mică. Descriere. Adultul are corpul de 4-6 mm la femelă şi de 4-5 mm lungime la mascul, de culoare neagră cu un pronunţat luciu pe abdomen. Capul este mare, mai lat decât lung, ochii sunt ovali şi de culoare brună. Capul şi toracele sunt acoperite cu perişori albicioşi, rari. Antenele sunt formate din 13 articule, la masculi mai lungi şi mai păroase. Picioarele sunt brune. Aripile sunt transparente, cu numai o nervură lonmmdinală. Abdomenul este scurt, în formă de ou pedunculat şi neted, cu luciu metalic, ultimele segmente cu perişori de culoare deschisă. Ovipozitorul este gălbui (fig. 211). Oul este oval, de 0,3-0,6 mm lungime, de culoare albă-lăptoasă, prevăzut la capete cu câte un peduncul dintre care unul este lung, depăşind de două ori lungimea oului. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul uşor încovoiat, bombat la mijloc şi subţiat la extremităţi, de 6-7 mm lungime, de culoare albă cu capsula cefalică slab-gălbuie, iar mandibulele sunt brune. Pupa are 5 mm lungime, la început albă cu picioarele şi aripile gălbui, alipite de corp, iar mai târziu neagră strălucitoare. Biologie şi ecologie. Viespea seminţelor de prun are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă matură în interiorul sâmburilor prunelor atacate căzute pe suprafaţa solului sau în fructele rămase în coroana pomilor. Primăvara, în a doua decadă sau la sfârşitul lunii aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 10-12°C, larvele hibernante se transformă în pupe. O parte din larvele hibernante (în medie 44,2%) cad în diapauză de 2-3 ani, ceea ce duce la reducerea parţială apopulaţiei viespei seminţelor de prun din acest an. Perioada de împupare durează mai mult de o lună. Stadiul pupai durează 13-16 zile. Când temperatura aerului depăşeşte 15,6°C, din pupe apar insectele adulte. Viespile după formare timp de 3-6 zile rod în pereţii sâmburelui în care au iernat un orificiu circular de 1,0-1,5 mm în diametru, prin care iese din sâmbure. 3 Din sâmburii uscaţi insecta nu poate ieşi şi piere. Adulţii apar spre sfârşitul lunii Fig. 211. Viespea seminţelor de prun aprilie, sau în prima decadă a lumi mai, (Eurytoma schreineri Schr.): 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - larvă; 4 - fruct de prun

atacat de larvă (după Vasiliev şi Livşiţi)

508

în mod obişnuit la 5-10 zile după

scuturarea petalelor. La început din

sâmburi apar masculii, iar peste 3-5 zile femelele, în urni ani pot apare şi concomitent. Zborul viespilor este lent şi de scurtă durată, la temperaturi de 16-18 °C. In zilele cu soare şi călduroase, zborul insectelor este foarte intens, când pot trece de la un pom la altul. Pe timp înnorat, ploios şi cu vânt insectele nu zboară şi o mare parte pier. După 3-4 zile de zbor, timp în care are loc copulaţia, femelele încep să depună ouăle, când mărimea fructului ajunge la 5-10 mm lungime. Pentru depunerea ouălor femelele cu ajutoml ovipozitomlui perforează pulpa fructului în creştere şi depune câte un ou în sâmburii verzi. Longevitatea adulţilor este de 6-8 zile. Ponta are loc în cursul lunii mai şi durează 15-30 zile. O femelă depune 30-40 ouă, unele până la 120-130 ouă. Într-un fruct femela depune 1, uneori 2 ouă. Incubaţia durează 16-20 zile. Pe la sfârşitul lunii mai apar larvele care se hrănesc cu conţinutul seminţelor de prun. Dezvoltarea stadiului larvar durează 16-20 zile, până la sfârşitul lunii iulie, trecând prin 4 vârste. Fructele atacate de verzi cad, începând din a treia decadă a lumi iunie şi durează până la sfârşitul lunii iulie. Larvele care nu au ajuns la maturitate îşi continuă dezvoltarea, hrănindu-se în fructele căzute. Ajunse la completa dezvoltare larvele trec în diapauză, apoi la iemare. Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea seminţelor de pmn atacă diferite specii de sâmburoase (prun, corcoduş, cais, vişin, cireş, porumbar şi migdal), însă produce pagube deosebit de mari la prun. Larvele se hrănesc cu conţinutul seminţelor. Fructele atacate cad cu puţin timp înainte de a ajunge la completa dezvoltare, se zbârcesc, se mumifiază şi rămân astfel pe suprafaţa solului în timpul iernii. în anii de invazii, pagubele produse de acest dăunător variază, în funcţie de soiul atacat, de la 45 până la 82,0 % din recolta de fructe. Populaţiile acestui dăunător adesea sunt reduse din cauza oscilaţiilor mari de temperatură şi umiditate de la suprafaţa solului, care provoacă moartea larvelor diapauzate, precum şi în urma activităţii parazitului de larve Syntomaspis eurytomae Puz-Mal. Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă măsuri preventive: efectuarea arăturilor adânci de toamnă, precum şi lucrarea repetată a solului pe intervalul dintre rândurile de pomi, pentru încorporarea în sol a fructelor infestate, creând astfel condiţii nefavorabile de supravieţuire a larvelor diapauzante. Pe suprafeţe mici se recomandă în cursul perioadei de vegetaţie adunarea şi distrugerea fructelor căzute, pentru a distruge larvele diapauzante; săparea solului de sub coroana pomilor; suspendarea în pomi a unor pungi cu naftalină, care prin mirosul neplăcut ce-1 degajează, creează o atmosferă repulsivă, împedicând ponta viespilor. La invazii mari şi depăşirea PED (2-3 sâmburi cu larve vii/pom) se aplică tratamente chimice, pentru distragerea adulţilor înainte de depunerea ouălor în perioada de zbor a viespilor, la 6-7 zile după scuturarea petalelor - începutul formării fructelor. Cercetările efectuate în diferite ţări şi în republica noastră privind combaterea viespii a demonstrat eficacitatea unor produse aplicate prin rotaţie: Fury 10 EW (0,2 l/ha), Talstar 10 EC (0,4-0,6 l/ha) etc. Se recomandă trei tratamente, primul când 10-15% dintre flori şi-au scuturat petalele, al doilea la 6-8 zile după primul, care este considerat tratamentul de bază şi al treilea după 8-10 zile de la a doua stropire.

509

8.1.2.10. Dipterele dăunătoare pomilor fructiferi Acest ordin cuprinde câteva specii da diptere, care se manifestă mai mult sau mai puţin dăunătoare pomilor fructiferi. Printre speciile cu importanţă practică, care uneori apar în masă şi produc daune mari se numără: ţânţarul perelor (Contarinia pyrivora Pvil.) şi musca cireşelor (Rhagoletis cerasi L.) Musculiţa sau ţânţarul perelor - Contarinia pyrivora Ril. Sin.: Diplosispyrivora, Cecidomyia nigra. Ord. Diptera, Fam. Cecidomyidae Răspândire. Musculiţa sau ţânţarul perelor este răspândit în Europa de Vest şi America de Nord. Descriere. Adultul este mic, are corpul de 3-4 mm lungime, de culoare brunănegricioasă, sau brună-cenuşie. Capul şi toracele sunt negre. Antenele sunt galbenebrunii, mai lungi decât corpul, la masculi formate din 26 articule, iar la femele sunt mai scurte formate din 14 articule. Picioarele sunt lungi, subţiri de culoare brună. Aripile sunt bine dezvoltate transparente, brunii, prevăzute cu 3 nervuri longitudinale. Abdomenul se termină cu un ovipozitor telescopic lung (fig. 212). Oul este oval, pedicelat, de culoare albă. Larva este apodă-hemicefală, la maturitate are corpul de 3-4 mm lungime, de culoare albă, la partea ventrală prezintă o spatulă cu care larva sare. Pupa este fină, albă. Biologie şi ecologie. Ţânţarul perelor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de pupă în sol la 5 -12 cm adâncime. In primăvară, în a doua-treia decadă a lunii aprilie pupele hibernante se transformăm insecte adulte. Apariţia adulţilor are loc la începutul sau mijlocul lunii mai şi corespunde fenologic cu faza de îmbobocite aperelor. După copulaţie femelele depun ouăle în bobocii florali. Perioada ovipozitară coincide fenologic cu faza de boboc roz şi durează până la începutul înfloririi perelor. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 12-15 ouă într-un boboc, fiind lipite de stamine şi pistil. Intr-un boboc floral se pot înregistra peste 100 ouă depuse de mai multe femele. Incubaţia durează 4-6 zile. Larvele eclozate pătrund în ovar, unde se hrănesc sugând din ţesuturi sucul celular. In urma atacului pereţii ovarului se hipertrofiază, căpătând dimensiuni mai mari. Evoluţia stadiului larvar durează 3040 zile. Fig. 212. Ţânţarul perelor în iunie, larvele ajung la completa dezvol(Contarinia pyrivora^): 1 - adult (femelă); 2 - oul; 3 - larvă; 4 - partea

tare părăsesc fructele atacate, cad pe sol .

,

,„

.

, , ,„

,

anterioară a larvei; 5 - fruct sănătos; 6-8 - fructe Şi se retrag la o adâncime de 5-12 cm unde atacate (după Vasiliev şi Livşiţi) se împupează, şi rămâne pentm iernat.

510

Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul perelor este o specie monofagă, atacând doar părul. Dăunează larvele, care înţeapă şi sug sucul celular din organele florale (stamine, pistil şi ovar), apoi din pereţii fructelor de-abia formate. Fructele ataca­ te la început se dezvoltă mai repede apoi stagnează în creştere, capătă o formă aproape sferică se brunifică şi cad. în interiorul fructului atacat se distinge o masă moale brunificată plină cu larve. Produce pagube mai mari la soiurile cu înflorire timpurie. La atacuri intensive pierderile pot ajunge la 50-90% din recolta de fructe. Combatere. Se aplică în general măsuri agrotehnice: adunarea fructelor căzute şi distrugerea lor; lucrarea repetată a solului, care contribuie la reducerea rezervei biologice. Tratamente chimice speciale nu se aplică, deoarece cele efectuate pentru combaterea dăunătorilor principali ai părului (puricele melifer al părului, viermele perelor viespea perelor etc.) reduc simţitor şi populaţiile acestei specii. Musca sau viermele cireşelor - Rhagoletis cerasi L. Sin.: Rhagoletis cerasorum Duf., Trupeta cerasi L., T. signata Meig., Musca cerasi L., Urophora liturata Rob., U. cerrassorum Duf. Ord. Diptera, Fam. Trypetidae (Tephritidae) Răspândire. Musca sau viermele cireşelor este răspândită în Europa şi America. Descriere. Adultul are corpul de 3-4,5 mm lungime la masculi şi de 4-5,3 mm la femele, de culoare brună-închisă, spre negru, lucios. Capul este foarte mobil, de culoare galbenă, către cafeniu-deschis pe partea anterioară şi mai intens pe partea posterioară. Ochii sunt arămii, cu reflexe verzui, mai accentuate la masculi. Antenele, scutelul şi vârful femurelor sunt galbene-roşcate. Pronotul prezintă dungi galbene şi negre. Toracele este negru bombat cu umerii de culoare galbenă-portocalie. Scutelul mezotoracelui este foarte dezvoltat la femele şi are forma triunghiulară de culoare portocalie strălucitor, pe ambele margini, în partea superioară, are două dungi negre oblice. Aripile sunt membranoase, mai lungi decât corpul, prevăzute cu un desen caracteristic format din patru dungi transversale de culoare brună-închisă, dintre care două sunt relativ late, dispuse către bază şi traversează în întregime aripa; una este scurtă, străbătând parţial aripa, iar apical se găseşte o bandă în forma literei V. Abdomenul femelei se termină cu un ovopozitor telescopic (fig. 213). Oul este oval, de 0,6-0,7 mm lungime, de culoare albă, cu aspect lăptos. Larva este apodă-acefală la completa dezvoltare are Fig. 213. Musca sau corpul de 6-7 mm lungime, de culoare albă, albă-gălbuie, viermele cireşelor format din 13 segmente, puternic îngustate spre cap, iar în (Rhagoletis cerasi L.). partea posterioară este mai îngroşat şi trunchiat oblic. 1-adult; 2-larvă în fruct 3-fructe de vişin atacate (după

Degtearev)

atacat;

„ , , . . , -r . c . c Pupaareformadebutoiaş,de3,5-4,5mmlungime

şi de 1 -2 mm lăţime, de culoare galbenă-brume. 511

Biologie şi ecologie. Musca sau viermele cireşelor are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de pupă în straturile superficiale ale solului, la o adâncime de 3-5 cm. O parte (7-15%) din pupele hibernante rămân în diapauză pe 2-3 ani, iar celelalte se dezvoltă în anul precedent. Apariţia adulţilor are loc în a douajumătate a lumi mai - începutul lunii iunie, la temperaturi de peste 15 °C cu o lună înainte de coacerea cireşelor şi vişinelor. Zborul primelor muşte are loc când suma temperaturilor efective la adâncimea de 5 cm în sol ajunge la 190 °C, ceea ce coincide fenologic cu înflorirea salcâmului alb în zona respectivă. în general apariţia muştelor coincide cu fenofaza formării fructelor la vişin. Apariţia muştelor are loc treptat şi se eşalonează pe o perioadă de 20-28 zile. Adulţii sunt activi în timpul zilei când este soare şi timpul liniştit, între orele 8 şi 18, cu o in­ tensitate mai mare între orele 11 şi 14, la temperaturi cuprinse între 18 şi 22 °C şi umiditate relativă a aemlui de 45-75%. In zilele răcoroase, precum şi noaptea muştele se retrag în diferite adăposturi din coroana pomilor. Precipitaţiile abundente şi umiditatea atmosferică de peste 85% în timpul zborului, au o influenţă negativă asupra muştelor. Zborul muştelor este lent şi de scurtă durată. Pentm maturarea sexuală muştele se hrănesc cu secreţiile dulci de pe ramurile pomilor, de pe frunze, fructe etc, sau cu excrementele dulci ale diferitor specii de păduchi (păduchi de frunze, păduchi meliferi etc). Longevitatea adulţilor este de 20-25 zile. După 2-3 zile de la apariţie are loc împerecherea, iar după 7-13 zile, când fructele de cireş şi vişin sunt înpârgă, începe ponta. Depunerea ouălor are loc la temperaturi de peste 18 °C. Pentm a depune ouăle femela face o incizie sub pericarpul fructului cu ajutorul ovipozitorului şi introduce oul în pulpă, la o adâncime de 0,7-1,5 mm. Ouăle sunt depuse în mod obişnuit în apropierea pedunculului, câte un ou, iar la invazii câte 2-3 ouă într-un fruct. In locul unde a fost introdus oul se formează o pată circulară de culoare închisă. Ponta se eşalonează pe o perioadă de 15-30 zile. O femelă depune câte 10-15 ouă pe zi, iar în total 70-150 ouă. Incubaţia durează 6-10 zile. Larva apărută pătrunde spre interiorul fructului şi se hrăneşte cu mezocarpul. In urma atacului, ţesuturile devin mai moi şi se brunifică. Evoluţia stadiului larvar durează 15-25 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele rod un orificiu în epidermă, prin care părăsesc fructele şi migrează în sol la o adâncime de 4-5 cm, unde se transformă în pupă, care rămâne pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Musca sau viermele cireşelor atacă fructele de cireş şi de vişin. Dăunează larvele care consumă pulpa din jurul sâmburelui sub formă de cavităţi. Fmctele atacate prezintă la exterior zone mai adânci şi mai închise la culoare. Ţesuturile atacate se brunifică, devin moi, iar datorită infecţiilor cu agenţi patogeni (Monilia cinerea H.) putrezesc şi cad. Fmctele atacate nu pot fi transportate la distanţă mare, deoarece se înnegresc şi putrezesc uşor. Pagubele cele mai mari sunt înregistrate la soiurile cu coacere semitîrzie şi târzie, a căror recoltă poate fi compromisă în întregime. înmulţirea acestui dăunător este frânată de activitatea unui mic număr de duşmani naturali, printre care se numără: Opius testaceus Wesm., Pachycrepoideus vindemiae Rond. şiAneuropriafoersteri Kieff., Phygadeuon wesmanni Sac, Ph. elegans Forst, Halticoptera smaragdina Kurt. etc. Combatere. In combaterea acestui dăunător se aplică măsuri agrotennice şi chimice. Ca măsuri agrotehnice se recomandă: efectuarea arăturilor de toamnă, pentm 512

distrugerea pupelor hibernante; în cursul perioadei de vegetaţie lucrarea repetată a solu­ lui din jurul pomilor şi pe intervalele dintre rândurile de pomi pentru distrugerea larvelor retrase în sol pentru a se transforma în pupe; recoltarea la timp a fructelor şi prelucrarea imediată a celor atacate; utilizarea capcanelor vizuale adezive galbene pentru captarea adulţilor, stabilirea curbei de zbor, densităţii numerice a populaţiilor muştelor şi a avertizării momentelor optime de combatere; captarea muştelor în cursele cu feromonul specific AtraRag instalate în livezi ce determină atragerea masculilor în perioada de zbor în masă a insectelor; sterilizarea şi răspândirea insectelor sterile în plantaţii. Având în vedere specificul cireşelor şi vişinelor, fructele cărora sunt consumate mai ales în stare proaspătă sau conservate, pentru prevenirea poluării producţiei cu pesticide se recomandă împedicarea apariţiei adulţilor prin acoperirea pământului de sub pom cu muici, având grosimea de 30-40 cm, folosindu-se paie, rumeguş sau orice resturi vegetale. Prin acest procedeu pământul se va încălzi mai greu, din care cauză muştele apar mai târziu, perzând perioada favorabilăpentru infestare, reducându-se astfel frecvenţa fructelor atacate. Tratamente chimice speciale de combatere a muştei cireşelor nu se aplică sau se aplică rar, numai în cazuri de invazii mari, la avertizare respectiv când se capturează pe capcană o insectă pe săptămână, la soiurile semitimpurii şi 0,5 capturi/săptămână la soiurile tardive în capcanele cu feromon sau capcane adezive galbene şi depăşirea PED (6 muşte/capcană/săptămânal) şi numai cu preparate cu un grad de toxicitate redus şi remanentă mică Se recomandă aplicarea 1 -2 tratamente, în funcţie de epoca de coacere a soiurilor de cireş şi vişin. Tratamentele chimice se aplică împotriva adulţilor în perioada zborului în masă, până la depunerea ouălor. Primul tratament se aplică după 5-6 zile, de la începutul apariţiei primelor muşte, sau când suma temperaturilor efective la adâncime de 5 cm în sol ajunge la 224 °C, (pragul iferior de 10°C) ori când soiurile de cireş senutimpurii se găsesc în faza de pârguire. Pentru tratamente se recomandă produse mai puţin toxice şi cu remanenta mică aşa ca: Actellic 50 EC (1,6-2,0 l/ha) Smart 44 EW (1,6 l/ha) etc. La invazii mari tratamentul se repetă la intervale de 10-12 zile.

8.1.3. Mamiferele rozătoare, dăunătoare pomilor fructiferi. în plantaţiile şi pepinierile pomicole adesea dăunează numeroase specii de mamifere rozătoare, mai ales în anii cu ierni uşoare, cu primăveri şi toamne călduroase şi cu ploi puţine. Printre specule mai frecvente şi cu importanţă practică se remarcă iepurele de câmp (Lepus europaeus Pali.), şobolanul de câmp (Apodemus agrarius Pali.), şoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus L.), şobolanul de apă (Arvicola terrestris L.) etc. Iepurele de câmp - Lepus europaeus Pali. Ord. Lagomorpha, Fam. Leporidae Răspândire. Iepurele de câmp este răspândit în regiunile de stepă şi silvostepă a Europei, Asiei, Americii de Nord şi Africii de Nord. Descriere. Iepurele are corpul zvelt, până la 50-70 cm lungime, şi de 30 cm înălţime, 5-7 kg greutate, de culoare cenuşie-gălbuie, cu codiţa scurtă pe care o poartă ridicată. Spatele 513

de-a lungul spatelui este de culoare cenuşiebrunie, uneori negricioasă. Pieptul şi părţile laterale sunt de culoare mai deschisă, iar partea ventralăacorpului este albă La animalele tinere se observă o pată frontală până la 9 cm lungime. Picioarele sunt bine dezvoltate, cele anterioare sunt scurte, cu câte 4 degete, iar cele posterioare mai muschiuloase şi mai lungi decât cele anterioare şi adaptate pentru fugă, cu câte 5 degete, iar talpa este acoperită cu o „perie" de păr des şi scurt (fig. 214). Biologie şi ecologie. Iepurele de câmp se înmulţeşte în lunile calde ale anului din martie până în octombrie. Femela naşte de 3-4 ori pe an câte 2-5 pui. împerecherea are loc în lunile ianuarie-februarie. Perioada de gestaţie Fig. 214. Iepurele de câmp durează 6 săptămâni. Prima naştere are loc (Lepus europaeus Pali.): în luna aprilie. Puii se nasc cu ochi, de aceea 1 - adult; 2 - 3 - ramuri şi tulpină atacat (după văd din primele zile, au o blană moale, sug Korceaghin) lapte timp de 3-4 săptămâni, după care se hrănesc cu plante ierboase sau rod scoarţa pomilor tineri. Laptele femelelor este foarte hrănitor, de 6 ori mai gras decât cel de vacă, astfel încât puii sunt sătui timp de 3-4 zile. A doua naştere are loc în lunile iunie-iuhe, iar a treia în august-septembrie. Iepurele este activ numai seara după apusul soarelui şi noaptea, precum şi dimineaţa până la apariţia soarelui, iar în timpul zilei stă mai mult ascuns în diferite culturi, prin tufişuri etc., în culcuşuri denumite „covru". Culcuşul este format dintr-o simplă adâncitură în pământ, în preajma tufişurilor sau altor adăposturi care îl fereşte de vânt, preferind miriştile înierbate şi terenurile semănate. Plante atacate şi mod de dăunare. Iepurele de câmp este un animal dăunător, atacă numeroase plante ierboase şi lemnoase. Primăvara şi vara se hrănesc cu diferite plante ierboase cultivate şi spontane, preferând cerealele şi boboasele, însă nu produc pagube însemnate. In toamnă se hrănesc cu boabele diferitor plante cultivate (ca porumb etc), cu legume (varză, morcov, sfeclă etc), cu boabele coapte ale strugurilor, precum şi pe semănăturile de toamnă. Iama iepurele se hrăneşte cu plantele semănăturilor de toamnă, cu ierburile perene. Produce daune mari numai în anii cu ierni grele, cu zăpadă abundentă, când în lipsa hranei roade scoarţa tulpinilor sau a ramurilor la pomii fructiferi şi la puieţii din pepiniere. De regulă rod scoarţa pomilor, mai sus de nivelul zăpezii, până la 30-40 cm înălţime. Rosăturile de iepuri se recunosc după cele două urme ale dinţilor incisivi care se adâncesc mai mult de cât ceilalţi. Daunele cele mai mari le produce în pepiniere şi plantaţiile tinere de măr, păr, gutui, cais, piersic, prun etc. Atacă de asemenea arborii şi arbuştii ornamentali ca: salcâmul, salcia, plopul, socul etc. Plantele atacate, mai ales acele la care scoarţa este roasă de jur împrejur, nu pornesc primăvara în vegetaţie şi în scurt timp se usucă, datorită întreruperii circulaţiei sevei. 514

în afară de daunele directe, iepurele de câmp este foarte sensibil la infecţia de tularemie, din care cauză este un periculos transmiţător al acestei boli la om şi animale, însă iepurele de câmp este totodată şi un animal folositor, fiind vânat pentru carne şi blana preţioasă. Populaţiile iepurilor de câmp adesea sunt reduse de numeroşi duşmani mturali printre care un rol deosebit prezintă: vulpea (Vulpes vulpes D.), lupul (Caniş lupus L.), râsul (Lynx vulgaris L.), cucuveaua (Athene noctua L.), vulturul (iepurar) (Aquila chrysaetos L.), vulturul de stepă (A.rapax F.) etc. Combatere. Deşi este considerat ca un dăunător periculos pentru plantaţiile tinere şi pepinierele pomicole, iepurii pe lângă pagubele pe care le produc aduc un mare folos, prezentând o mare importanţă economică şi vânătorească din care cauză se impun măsuri de ocrotire a lor şi nicidecum o combatere cbimică de distragere a acestui rozător. In majoritatea cazurilor se aplică mai multe măsuri de protecţie a plantaţiilor tinere pentru prevenirea pagubelor ce ar putea fi provocate. Pentru a preîntâmpina producerea daunelor de către iepuri se recomandă o serie de măsuri de protecţie, printre care cităm: împrejmuirea cu garduri de protecţie a pepinierelor, precum şi a locurilor de păstrare a materialului săditor, cu o plasă de sârmă împletită, înaltă de 2 m, care în partea de jos se îngroapă la 20-30 cm adâncime în sol pentru a împiedica pătrunderea iepurilor, chiar când zăpada este în strat gros; învelirea materialului săditor depozitat cu un strat gros de ramuri, rămase de la tăierea pomilor şi tratarea acestora cu produse iepurifuge; toamna târziu după căderea frunzelor se recomandă învelirea tulpinilor pomilor cu material de protecţie (stuf, tulpini de floarea soarelui, tutun, pelin, hârtie etc.) ceea ce duce la reducerea posibilităţilor de distragere a pomilor prin roaderea scoarţei tulpinilor. Insă combaterea iepurilor prin învelirea pomilor pe suprafeţe mari are o utilizare restrânsă şi este limitată datorită faptului că necesită un volum mare de muncă şi nu asigură întotdeauna o eficacitate înaltă, deoarece sub materialele ce se folosesc pentru învelitul pomilor se retrag rozătoarele mici (şoarecele de câmp, şoarecele de pădure etc.), care îşi fac cuibul acolo şi rod scoarţa pornilor. In acelaşi timp în anii cu zăpadă abundentă, iepurele ajunge la coroana pornilor, care nu poate fi învelită, şi prin roaderea acesteia aduc şi mai mari pierderi. Pe suprafeţe mari se recomandă aplicarea de tratamente chimice care prin intermediul unor substanţe care aderă bine pe scoarţa pomilor şi au un gust şi miros neplăcut, resping iepurii de a mai roade. Totodată este necesar ca substanţele chimice folosite să nu fie fitotoxice, adică să nu producă arsuri pomilor. Aceste substanţe cu acţiune de respingere a iepurilor, poartă denumire de iepurifuge. în multe ţări se produc diferite preparate iepurifuge ce dau rezultate bune. Unele sunt preparate sub formă de pastă, cum sunt: Cervacol, Silvarom, Sinarom, Protelin, iar altele lichide: Dendroc-16, Citarom. Se administrează prin stropirea pomilor sau prin badij onarea Mpinilor şi baza ramurilor. Dar în general aplicarea produselor iepurifuge prin stropire nu este economică, pierzându-se foarte multă soluţie. Din aceste motive se recurge mai des la badijonarea (ungerea) pomilor. Printre substanţele folosite la badijonare sunt unele a căror pregătire este uşoară, iar 515

materialul necesar nu este costisitor. Astfel este amestecul de soluţie de var de 20%, cu 1 % de creolină ori acid fenic; sau se iau 101 de apă, lut şi dej ecţii de bovine (1:1) la care se adaugă o lingură de acid fenic şi 500 g clei pentru tâmplărie sau clei de cazeină; ori la 101 lapte se adaugă 100 g creolină sau 100 g de acid fenic; ori la 1 litru de alcool se adaugă 0,8 kg de colofoniu (sacâz) topit cald; ori amestec compus din mocirlă de pământ, fiere de vită şi dejecţii de bovine; sau amestec de sânge de animale, var şi dejecţii de bovine etc. Badij onarea pomilor se aplică pe tulpini şi baza ramurii mai groase la înălţimea de 50-60 cm. Aceasta se efectuează toamna târziu după încetarea vegetaţiei şi căderea frunzelor, însă înainte de căderea zăpezii. Temperatura aerului nu trebuie să fie sub 0 °C, întrucât substanţele devin vâscoase şi îşi pierd din adezivitate. Se recomandă de asemenea vânatul iepurilor pentm came şi blană, prinderea acestora cu ajutoml capcanelor sau laţurilor etc. Şobolanul de câmp - Apodemus agrarius Pali. Ord. Rodentia, Fam. Muridae Răspândire. Şobolanul de câmp este răspândit în Europa şi Asia. Descriere. Deşi i se spune şobolan adultul are corpul mic, cilindric de 9-12,5 cm lungime, scund cu picioarele scurte, acoperit cu o blană lucioasă, relativ aspră, bogată, de culoare cenuşie-castanie sau brună-castanie pe spate şi albă-cenuşie pe partea ventrală, perii având baza închisă la culoare. Pe spate de-a lungul coloanei vertebrale, prezintă o dungă neagră sau castanie începând de la bot şi până la coadă. Botul este rotund, teşit. Ochii sunt mici. Urechile sunt scurte, cu peri fini roşcaţi. Coada este scurtă, mai puţin de jumătate din lungimea corpului, dorsal de culoare închisă şi acoperită în întregime de solzi, iar ventral aproape întotdeauna este albă-cenuşie. Femela are 8 mamele şi 16 dinţi. Biologie şi ecologie. Şobolanul de câmp preferă locurile mai umede şi populează de obicei văile de-a lungul râurilor şi pâraielor, în apropierea mlaştinilor, iazurilor şi bălţilor, pe marginea pădurilor, în poieni, lunci etc. unde îşi face galerii, de obicei în locurile acoperite de tufărişuri. Uneori pătrunde în pădurile mai întunecoase. Rareori se întâlneşte mai sus de 1400 m latimdine. Trăieşte în galerii care sunt săpate în pământ între rădăcinile arborilor, tufarilor, sub buturugi sau cioturi, pe ridicaturile de pământ etc. Galeriile sunt simple, săpate la o adâncime mică, unde îşi formează 1 -2 cuiburi cu mai multe orificii de ieşire. In jurul cuibului se văd cărări înguste ce duc spre orificiul galeriei. Perioada de activitate în care şobolanul de câmp se înmulţeşte şi produce pagube începe primăvara devreme pe la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie şi durează până în toamnă târziu (octombrie-noiembrie). Este o specie foarte vioaie. Activitatea este nocturnă când iese în căutarea hrănii, iar ziua stau mai mult în galerie. Se hrănesc cu boabe de cereale (grâu, secară, orz, ovăz, mei etc), cu plante furajere verzi sau depozitate în stoguri. Când temperatura nu este ridicată, toamna şi primăvara iar pământul este încă umed, în căutare de hrană, şobolanul migrează la distanţe mari, în lanurile de cereale, spre căpiţele şi stogurile de fân, scârtele de paie, în plantaţiile pomicole, pepiniere şi chiar în locuinţe, depozite de legume etc, unde produc daune destul de mari. Se înmulţeşte în lunile calde ale anului: aprilie-octombrie. In cursul unui an şoarecele se înmulţeşte de 3-5 ori. La 516

prima generaţie, împerecherea are loc în luna aprilie. Gestaţia durează 22 zile. O femelă naşte de la 3 până la 8 pui. Puii sunt golaşi la naştere şi sunt crescuţi în cuiburi. După o perioadă de 3-3,5 luni de lirănire, puii ajung la maturitate sexuală şi se pot reproduce. Spre toamnă (octombrie-noiembrie) odată cu răcirea timpului şobolanul îşi sapă în pământ galerii mai adânci, unde se retrag pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Şobolanul de câmp este o specie polifagă unul dintre cei mai periculoşi dăunători ai culturilor cultivate. Atacă cerealele (grâu, ovăz, secară, orz, mei, porumb etc), legumele (castraveţi, morcov, cartof, sfeclă etc), plantele furaj ere verzi etc. Produce pagube mari cerealelor în timpul coacerii. în plantaţiile pomicole şi forestiere tinere, pepiniere distrag seminţele, lăstarii de-abia apăraţi, rod scoarţa, provocând uscarea lor. Se hrăneşte mai mult noaptea. în afară de daune directe, şobolanul de câmp este cunoscut şi ca unpericulos tmnsmiţător de agenţi patogeni ai unor boli infecţioase (tularemia, pesta aviară, pesta porcină etc). în reducerea populaţiilor de şobolani un rol important joacă păsările şi mamiferele răpitoare: cioara de semămturi (Corvusfrugillegus L.), vânturelul (Falco tinnunculus L.), cucuveaua (Athene noctua L.), ciuful (Asio otus L.), dihorele negru sau de pădure (Putorius putorius L.), helgea sau nevăstuica (Mustela nivalis L.), vulpea (Vulpes vulpes L.) etc. Şoarecele de pădure - Apodemus sylvaticus L. Sin.: Apodemus sylvaticus sylvaticus L. Ord. Rodentia, Fam. Muridae Răspândire. Şoarecele de pădure este o specie cosmopolită. Descriere. Adultul are corpul de 8-10 mm lungime, acoperit cu o blană de culoare castanie-roşcatăpe spate şi mai închisă pe coloană, iar partea ventrală şi picioarele sunt albe. Capul este alungit, botul lung, ascuţit, cu partea dedesubt albă, iar mustăţile formate din peri foarte lungi. Urechile sunt late şi lungi, depăşind jumătate din lungimea capului. Ochii sunt mari şi picioarele posterioare lungi. Spre deosebire de şobolanul de câmp, coada este lungă, are 7,2-9,4 cm, acoperită cu solzi (120-150), are culoare roşcată, pe partea de deasupra şi albă pe cea dedesubt. Are în total 16 dinţi. Biologie şi ecologie. Şoarecele de pădure populează terenurile înţelenite, îmburaienite, sectoarele de lucemă şi alte ierburi perene, pădurile, livezile din apropierea lor, precum şi culturile de câmp. Iarna şoarecele nu hibernează ci trăieşte în magazii, hambare sau migrează sub stogurile de fân şi de paie, în galerii special săpate în pământ până la 70 cm adâncime. Trăieşte izolat în galerii simple, cu 2-3 ieşiri la suprafaţă, îşi face 1 -2 cuiburi în pământ la 30-40 cm adâncime, printre rădăcinile arborilor şi arbuştilor, unde îşi depozitează provizii de hrană de tot felul: boabe de cereale, ghindă, alune, castane, migdale, nuci etc. Şoarecele este activ îndeosebi în timpul nopţii, umblând necontenit în căutare de hrană. Sare şi se urcă cu uşurinţă pe arbori. In cursul zilei şoarecele stă mai mult retras în galerii, sau în alte adăposturi. Se înmulţeşte de 3-4 ori pe an, de fiecare dată femela naşte câte 3-6 pui care peste 2-3 luni devin maturi, capabili să se reproducă în acelaşi an. Gestaţia durează 18-22 zile. în timpul iernii şoarecele migrează în sate şi pătrunde în silozuri, pivniţe, depozite, 517

locuinţe (unde se păstrează legume, fructe, boabe de cereale etc.) şi se hrăneşte producând pagube deosebit de mari. Prezenţa şoarecelui se poate recunoaşte uşor după galeriile ale căror orificii sunt acoperite cu iarbă înaltă, după muşuroaiele alungite şi bătătorite, precum şi după depozitele circulare de seminţe sau boabele de cereale pe care le face pe sub clăile de fân, glugile de porumb etc. Plante atacate şi mod de dăunare. Şoarecele de pădure este o specie polifagă, atacă numeroase specii de plante ierboase şi lemnoase. Se hrăneşte cu boabele de cereale în perioada de recoltare, precum şi cucele depozitate, cu sâmburi, fructe, scoarţa pomilor, viermi, insecte, păsări mici etc. La cereale, şoarecele de pădure retează spicele, dezgroapă şi rod seminţele în germinaţie, rod răsadurile de legume sau plantulele la diferite plante cultivate. Plantele ierboase sunt roase de la rădăcină, mărunţinduli-se frunzele şi tulpinile în mod caracteristic, în bucăţele mici. Pagube mari produce în pepiniere unde distruge rădăcinile puieţilor, precum şi în plantaţiile de pomi fructiferi şi ornamentali tineri unde în timpul iernii şi în primăvară, rod scoarţa de jur împrejur, formând un inel până la lemn. înmulţirea şoarecelui de pădure este limitată de numeroşi duşmani naturali printre care un rol însemnat au: jderul de piatră (Martes faina L.), jderul de pădure (Martes martes L.), dihorele de stepă (Putorius eversmanni Lees.), dihorele negru sau de pădure (Putorius putorius L.), helgea sau nevăstuica (Mustela nivalis L.), vulpea (Vulpes vulpes L.) etc. Şobolanul de apă sau guzganul roşu -Arvicola terrestris L. Sin.: Arvicola amphibius L.,Mus terrestris L. Ord. Rodentia, Fam. Cricetidae Răspândire. Şobolanul de apă este larg raspîndit în Europa, Asia de Nord şi parţial în Asia anterioară. Descriere. Şobolanul de apă, cunoscut şi sub denumirea populară de guzgan de apă are corpul de 15-20 cm lungime, cu botul scurt, teşit, urechile mici, ascunse aproape cu totul în blană. Corpul este acoperit cu o blană de culoare brună-roşcată sau castanieînchisă, uneori aproape neagră pe partea dorsală şi cea mediană, iar ventral este de culoare castanie-cenuşie. Pârul este lung şi lucios. Coada este subţire, relativ scurtă, având 9-15 cm lungime, atingând sau depăşind 112 din lungimea corpului, acoperită cu perişori deşi (fig. 215). Biologie şi ecologie. Şobolanul de apă populează terenuri umede şi răcoroase, mai ales cele din luncile inundabile ale râurilor, pe marginea bălţilor, lacurilor sau pe lângă apele lin-curgătoare, cu o vegetaţie acvatică şi hidrofilă bogată, unde în unii ani se înmulţeşte într-un număr foarte mare. Animalul nu hibernează. In timpul iernii trăieşte în galerii şi se hrăneşte cu rezervele adunate în magazie sau cu rădăcinile arborilor, arbuştilor şi puieţilor în pepiniere şi şcolile de seminţe. Şobolanul de apă trăieşte şi se înmulţeşte în galerii de 80-100 m lungime şi de 5-8 cm lăţime, fiind săpate în malurile apelor la o adâncime de 10-15 cm mai rar până la 1 m. In general sistemul de galerii săpate de şobolani este foarte divers. Vara şobolanul trăieşte pe malurile apelor curgătoare şi stătătoare, văile apelor cu maluri acoperite cu vegetaţie, poienile pădurilor, grădinile de legume, câmpurile

518

cultivate etc, unde sapă galerii adânci şi ramificate, cu o deschidere spre apă şi 1 -2 ieşiri spre uscat, în centrul acestei galerii la 35-40 cm adâncime, şobolanul îşi construieşte un cuib în care îşi adună provizii pentm iarnă aşa ca rădăcinoase, tuberculifere, rădăcini de diferite plante spontane etc. Uneori şobolanii sapă galerii foarte lungi cu 10 şi chiar mai multe ieşiri, însă în afară de galerii complicate sapă şi galerii simple, fără cuiburi şi provizii pentm iarnă, mplmtaţiile de pomi fructiferi şobolanii sapă galerii mult mai complicate, în mod normal îndreptate de-a lungul rândurilor de pomi, ajungând uneori până la 18-30 m lungime şi 15-30 cm adâncime. Cuiburile se găsesc de obicei la 30-45 cm adâncime, fiind situate de mai multe Fig. 215. Şobolanul de apă ori chiar sub rădăcinile pomilor. înmulţirea (Arvicola terrestris L.): şobolanului are loc în lunile calde ale anului aprilienoiembrie. In decursul unui an femelele nasc de 1 - adult; 2 - atac de şobolan: a - la rădă­ cina unui puet de măr; b - la ridiche; 2-4 ori. Gestaţia durează aproape 20 zile. O femelă c - la morcov (după Săvescu) naşte până la 14 pui, în medie câte 6-9 pui. Anii cu ierni blânde şi zăpadă multă, primăveri şi veri călduroase creează condiţii favorabile de îrimultire a şobolanului, când pot avea până la 6 generaţii pe an, pe când anii cu ierni grele, primăveri şi veri reci împiedică înmulţirea. După 10-11 zile de la apariţie, la pui se deschid ochii şi încep să se hrănească cu plante verzi, aduse în cuib de femelă, iar când ajung la jumătate din greutatea adulţilor, părăsesc cuiburile şi se hrănesc de sine stătător. Puii ajung la maturitatea sexuală înainte de a deveni adulţi, de aceea puii de la prima naştere se pot înmulţi în acelaşi an. Toamna şi primăvara şobolanii părăsesc locurile sale de trai şi migrează în câmpurile din vecinătatea satelor, în gospodării, unde se hrănesc cu tuberculifere, rădăcinoase, grarninee verzi etc Pentm iarnă şobolanul îşi sapă galerii adânci până la 1 m, de obicei pe sub scârtele de paie, stogurile de fân etc. în timpul primăverii şi toamnei prezenţa şobolanului de apă în livezi şi culturi se poate recunoaşte uşor după galeriile superficiale marcate prin şiruri ramificate de pământ ridicat la 5-6 cm de asupra solului, precum şi după muşuroaiele dispuse neregulat şi mai mici decât la cârtiţă, acoperite de obicei cu vegetaţie. Pe terenurile infestate de şobolani se găsesc numeroase resturi de plante verzi, înjurai orificiilor de intrare în cuib, precum şi plante ofilite din cauza rădăcinilor distrase. Plante atacate şi mod de dăunare. Şobolanul de apă este o specie polifagă, având un regim de hrană vegetarian. Atacă atât părţile verzi cât şi rădăcinile diferitor plante ierboase şi lemnoase (morcov, sfeclă, gulii, varză, măr, păr, cais, prun etc), distrugând rânduri întregi din cultura respectivă. Atacul şobolanului de apă este foarte caracteristic şi uşor de recunoscut dupărosăturile (urmele dinţilor) de pe rădăcinile pomilor până la colet. Pagube mai mari produce în grădinile de legume, în pepinierele de pomi 519

sau plantaţiile de pomi tineri din apropierea apelor, unde îşi sapă galerii. Atacă şi distruge rădăcinile pomilor fructiferi şi forestieri de la stadiul de puiet până la vârsta de 10-15 ani. Preferă plantaţiile de măr, păr, vişin, cireş, salcie, plop etc. Săpând galerii sub pomi şi în jurul lor, şobolanul de apă roade şi distruge întregul sistem radicular, până la colet. Atacul cel mai intens are loc toamna şi mai ales iarna, când rădăcinile roase şi retezate în bucăţi de 10-15 cm lungime, sunt adunate ca rezervă de hrană. Pomii atacaţi vegetează anormal şi treptat se usucă, putând fi smulşi cu uşurinţă din sol. fn anii de invazii, cu ierni blânde şi zăpezi bogate şi cu primăveri şi veri călduroase, şobolanul poate produce pagube până la 50-100% din numărul pomilor. fn afară de daune directe, acest şobolan este cunoscut şi ca un periculos transmiţător al tularemiei - boală infecţioasă acută a omului şi animalelor. Populaţiile acestui şobolan adesea sunt distruse de numeroşi duşmani naturali printre care un rol mai important prezintă: pisica sălbatică (Felis silvestris L.), vulpea (Vulpes vulpes L.), nurca (Mustela lutreola L.), helgea sau nevăstuica (Mustela nivalis L.), şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus Berk.), linul (Finea tinca L.). Combaterea şoarecilor şi şobolanilor, fn combaterea acestor dăunători un rol important au măsurile preventive aşa ca: efectuarea arăturilor de toamnă; distrugerea bumienilor şi a resturilor vegetale din plantaţii care constituie adăposturi pentru şoareci; toamna târziu după căderea frunzelor, tulpinile şi baza ramurilor principale ale pomilor se învelesc cu stuf, pelin, tulpim de floarea soarelui sau de zmeur, hârtie etc, partea de jos a căruia se îngroapă şi se acoperă cu pământ; materialul săditor îngropat în sol pentru păstrare trebuie acoperit bine cu crengi de brad, iar locul acesta se îngrădeşte cu o plasă din sârmă sau ruberoid, partea de jos a căruia se îngroapă în pământ; iama zăpada din jurul gardului se bătătoreşte; dacă toamna târziu tulpinile pomilor tineri nu s-au învelit cu material de protecţie atunci se ung cu un amestec de lut (3-4 kg), dejecţii de bovine (3-4 kg), creolină (0,1 kg) şi apă (2-31) sau înjurai lor se presoară rumeguş sau cenuşă îmbibată cu o soluţie de 10% de creolină. Combaterea şoarecilor şi şobolanilor în livezi se poate efectua şi prin metode mecanice, biologice şi chimice. Metodele mecanice constau în utilizarea diferitor sisteme de capcane sau curse de prins şi omorât, care se aplică mai ales în cazul unei densităţi mai mici. în cazul unei populaţii mai ridicate peste 50 galerii locuite la 1 ha se aplică măsuri biologice sau chimice care sunt mai rentabile. Ca măsuri biologice rezultate bune se obţin prin folosirea biopreparatului Bacterodencid condiţionat sub formă de momeală din boabe de cereale contaminate cu cel puţin 1 miliard spori de Salmonella typhimurium/gxam, care se introduce direct în galeriile animalelor, sau se aplică prin împrăştiere în coloniile animalelor, sau se împrăştie uniform în culturile infestate în doză de 2 kg/ha. Tratamentul se va efectua numai în perioada rece a anului. Pentru a obţine o eficacitate înaltă tratamentul se va repeta după 8-10 zile. In plantaţiile pomicole cu rânduri înierbate sau cu teren înţelenit preparatul se aplică în pachete de hârtie (10-30 g/pachet) în rândurile 4 şi 8 de la marginea livezii. 520

Combaterea chimică a rozătoarelor se aplică în cazul unei invazii mari, la depăşirea PED (50 galerii locuite/ha) cu momeli toxice sau prin gazare. Combaterea cu momeli toxice a rozătoarelor din livezi şi pepiniere se efectuează cu substanţe alimentare preferate de animale în amestec cu un raticid, care atrag şi distrug in acelaşi timp dăunătorii. Momelile toxice pentm rozătoare se prepară din boabe de cereale sau din rădăcini suculente de morcov, sfeclă, tuberculi de cartof ori din plante verzi (lucemă, frunze de sfeclă, varză, ierburi etc.) tăiate în bucăţi de 3x3 cm şi tratate cu un raticid avizat. Momeala pregătită se introduce direct în galeriile animalelor, ori sub adăposturi naturale sau artificiale confecţionate special în acest scop din hârtie, carton etc, sub formă de tub, ca să nu fie accesibile pentm păsări şi animale folositoare. m plantaţiile pomicole din apropierea satelor, fermelor zootehnice, lacurilor, râurilor, masivelor de păduri etc, se tratează numai galeriile. Momentul optim de aplicare a tratamentelor de combatere cu momeli toxice este primăvara devreme, imediat după ieşirea din hibernare (martie-aprilie), când animalele ies slăbite din iarnă, iar vegetaţia abia începe să se dezvolte sau toamna târziu după căderea frunzelor. Momelile pregătite se introduc în galeriile dăunătomlui cu ajutoml unor linguri de lemn sau metalice fixate pe beţe de lemn de circa 1 m lungime. După introducerea momelilor galeriile vor fi astupate, fără însă ca momelile să fie acoperite cu pământ. Combaterea prin gazare a rozătoarelor din livezi şi pepiniere se efectuează prin aplicarea tratamentelor cu produse fumigante (gazoase), prezentate sub formă de pastile (Phostoxin, Magtoxin, Quickphos etc.) care se aplică câte 2-3 pastile/galerie, prin introducerea în galerie cu ajutorul unei linguri de metal sau lemn, după care galeria se va astupa imediat cu un dop de iarbă, peste care se pune şi se presează uşor pământ, pentm a nu permite gazului toxic să se degajeze în afara galeriei. Hidrogenul fosforat, degajat de către pastile în contact cu aeml şi umezeala din sol, fiind mai greu decât aerul, pătrunde în adâncimea galeriilor şi asfixiază animalele. Tratamentul cu aceste produse nu se vor aplica pe timp ploios, deoarece produsele sunt inflamabile şi pot provoca accidente.

8.2.

DĂUNĂTORII ARBUŞTILOR

FRUCTIFERI

8.2.1. Dăunătorii plantaţiilor de agriş şi coacăz Acarianul mugurilor de coacăz sau filocoptidul coacăzului (agrişului) Cecidophyopsis ribis Westw. Sin.: Eriophyes ribia Hb., Phytoptus ribis Nai. Ord. Acari, Fam. Eriophyidae Răspândire. Filocoptidul coacăzului (agrişului) este răspândit în Europa, America de Nord, Noua Zeelandă. Descriere. Femela are corpul fusiform, cilindric de 0,21 mm lungime, de culoare 521

albă, senutransparent. Setele dorsale lipsesc, iar lobul anterior al scutului cefalotoracic nu este proeminent. Cefalotoracele prezintă două perechi de picioare scurte. Abdomenul este curbat, format din 70 de inele, lapartea posterioară prezintă 2 peri lungi. Masculul este mai mic, are corpul de 0,15 mm lungime cu abdomenul format din 58-62 de inele (fig. 216). Oul este oval, cu dimensiunile de 0,05 mm lungime şi 0,04 lăţime mm, de culoare albă, strălucitor, semitransparent. Larva este asemănătoare cu adultul. Biologie şi ecologie. Filocoptidul coacăzului (agrişului) are până la 2-4 generaţii pe an. Iernează ca femelă în interiorul mugurilor infestaţi. Primăvara devreme, în fenofaza umflării mugurilor, la temperaturi medii zilnice de 5°C, femelele hibernante încep să de­ pună ouă. înainte de pontă, adulţii se hrănesc 3-4 zile, înţepând şi sugând conţinutul celular din ţesuturile frunzelor sau ale florilor. Ouăle sunt depuse în interiorul mugurilor, în locurile de hrănire a femelelor. Longevitatea femelelor durează de la 20 până la 45 zile, în funcţie de temperatura aemlui, timp în care o femelă depune de la 5 până la 100 de ouă. Depunerea ouălor de către femelele din prima generaţie se termină la începutul înfloririi coacăzului negru. După 6-12 zile apar larvele care continuă să se hrănească alături de adulţi în interiorul mugurilor. Dezvoltarea stadiului larvar durează de la 7 până la 3 0 zile şi pe la sfârşitul înfloririi coacăzului negru, apar adulţii generaţiei a doua înmulţirea acarianului în mugurii în care au iernat durează până la 75 zile, timp în care se dezvoltă 2-3 generaţii, formând colonii masive. Într-un mugure de o mărime medie numărul acarienilor pot ajunge până la 3000, iar în muguri mari până la 8000 de indivizi. în urma hrăniţii intensive a dăunătorului, mugurii se usucă, iar acarienii migrează pe mugurii tineri. Migrarea acarienilor în mugurii tineri are loc când tempe­ ratura medie zilnică ajunge la 12°C şi durează 1-2 luni, însăpână la 80% de acarieni migrează în cursul primelor 2-3 săptămâni. 1^ infestări puternice întrun mugure pătrund mai mulţi acarieni. în perioada rmgrării acarienii pot fi răspândiţi la distanţe de până la 5-10 km cu ajutorul vântului, insectelor, păsărilor etc. Primii acarieni în mugurii tineri, apar de regulă spre sfârşitul lunii mai-începutul I unii iunie. Femelele după câteva zile de hrănire încep să depună ouă O femelă în curs de 3-6 săptămâni depune de la 50 până la 100 ouă Incubaţia durează 3-7 zile. Larvele apărute se hrănesc în interiorul mugurilor. O generaţie în cursul verii se dezvoltă timp de 2-3 săptămâni. Fig. 216. Filocptidul coacăzului Plante atacate şi mod de dăunare. (Cecidophyopsis ribis West.): Filocoptidul coacăzului (agrişului) este o specie 1 - adult; 2 - secţiune transversală a unui mugure de coacăz atacat; 3 - ramuri de oligofagă. Atacă în deosebi coacăzul negru, coacăz cu muguri atacaţi de acarian (după coacăzul roşu şi agrişul. Adulţii şi larvele se Savzdarg) dezvoltă în interiorul mugurilor, unde se hrănesc 522

înţepând şi sugând conţinutul celular din ţesuturile frunzelor sau ale florilor. In urma atacului mugurii puternic infestaţi la început se umflă, căpătând o formă ovală, care are până la 1 cm în diametru, iar mai târziu se usucă în anii de invazii mari, frecvenţa atacului la muguri ajunge până la 50-80%. în afară de daunele directe acest acarian este cunoscut şi ca un vector al unor boli periculose ale coacăzului produse de micoplasme. La atacuri puternice producţia plantaţiilor poate fi redusă până la 70% din recolta de fructe. Populaţiile acestui acarian pot fi reduse în mod simţitor de entomofagii: Tetrastichus eriophyes, Chrysopa vulgaris Sch., precum şi de ciuperca acaropatogenăBotrythis eriophyes Mess. ş. a. Combatere. Măsuri preventive. La înfiinţarea noilor plantaţii de agriş şi coacăz, folosirea la plantare numai amaterialului săditor neinfestat; tăierea şi Măturarea din plantaţii a ramurilor cu muguri infestaţi şi distrugerea lor prin ardere; utilizarea îngrăşămintelor pentm a obţine plante mai viguroase care sunt mai rezistente la atacul dăunătomlui; folosirea de soiuri rezistente la atacul acarianului; aplicarea tratamentelor tennice cu apă caldă de 40°C timp de 40 minute sau la 45-46°C -15-20 minute. în culturile infestate puternic, în perioada de vegetaţie, în special în perioada Mgrării acarieMor în mugurii tineri se aplica tratamente chimice cu Neoron 50° CE (0,9 l/ha) sau Omite 570 EC (1,2-1,6 l/ha) etc. Păduchele verde al agrişului - Aphis grossulariae Kalt. Sin.: Aphidula grossulariae Kalt., Doralisgrossulariae Kalt. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele verde al agrişului este răspândit în toată Europa. Descriere. Femela apteră are corpul globulos, uşor alungit, de 1,2-1,9 mm lungMe, de culoare verde sau verde-închisă, cu odtii negri. Antenele sunt mai scurte decât jumătatea corpului, de culoare verde sau verde-palid, cu ultimele două articule mai închise. Picioarele sunt verzi-gălbui sau galbene, cu vârfurile tibiilor şi ale tarselor închise. Corniculele sunt cilindrice de culoare galbenă-verde cu vârful mai închis. Coada este scurtă de culoare galbenă-verzuie. Femela aripată are corpul de 1,8-2,0 mm lungMe, cu capul şi toracele de culoare neagră, abdomenul verde, prevăzut cu pete marginale negre şi dungi dorsale închise. Antenele sunt mai scurte decât corpul, de culoare neagră. Picioarele sunt de culoa­ re verde-închisă cu vârfurile femurelor, tibiilor şi ale tarselor de culoare neagră (fig. 217). Oul este eliptic de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verde-deschisă, apoi devine negru strălucitor. Larva este asemănătoare cu adulM, apteră sau cu aripile incomplet dezvoltate. Biologie şi ecologie. Păduchele verde al agrişului este o specie nemigratoare, se înmulţeşte pe diferite specii de Ribes (agriş, coacăz etc). Iernează în stadiul de ou, pe lăstarii de agriş sau coacăz în apropierea mugurilor. Primăvara devreme, în mod obişmtit în prima decadă a lunii aprilie, în perioada umflării mugurilor apar larvele care la început se grupează pe mugurii umflaţi, apoi trec pe frunze şi lăstari, hrănindu-se cu seva acestora. După o scurtă perioadă de hrănire larvele se transformă în femele aptere (fundatrixul), care se înmulţeşte pe cale partenogenetică vivipară dând naştere la 40-80 de larve care

după 8-12 zile de hrănire se transformă în femele aptere-fundatrigene, care continua să se înmulţească pe cale partenogonetică vivipară până în toamnă dând naştere la mai multe generaţii. In cursul lunii mai încep să apară în colonii alături de femelele aptere şi femelele aripate care migrează pe alte plante neinfestate sau pe alte specii înrudite, unde continuă să se înmulţească pe cale partenegenetică vivipară, formând numeroase colonii, mai ales în vârful lăstarilor şi astfel dau naştere la mai multe generaţii pe an. Densitatea cea mai ridicată a păduchilor se înregistrează în perioada mai-iulie, după care scade în mod simţitor din cauza activităţii entomofagilor. fn toamnă spre sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie în coloniile de femele aptere şi aripate apar femele aripate-sexupare, care tot pe cale parteno­ Fig. 217. Păduchele verde al agrişului genetică vivipară dau naştere la formele (Aphis grossulariae Kalt.) sexuate aptere (masculi şi femele) care după (după Savzdarg) împerechere depun oul de iarnă. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele verde al agrişului este o specie oligofagă, atacă diferite specii de plante din genul Ribes, producând pagube mai mari la agriş, coacăz etc. Adulţii şi larvele colonizează lăstarii, florile şi frunzele, hrănindu-se cu seva din ţesuturi. Sunt atacate de preferinţă frunzele din vârful lăstarilor, formând colonii masive pe partea inferioară a frunzelor, fn urma atacului frunzele se răsucesc cu faţa inferioară spre lăstar, luând forma unor buchete caracteristice. Lăstarii atacaţi stagnează în creştere, rămân pipernici, nu formează mugurii de rod, lemnul rămâne necopt, din care cauză degeră peste iarnă. Pe lângă aceasta, organele atacate sunt inundate de dejecţii zaharoase pe care se dezvoltă fumagjna, din care cauză cu timpul frunzele se usucă şi cad, iar lăstarii şi ciorcfiinii florali se curbează, fn cazul atacurilor puternice, producţia este compromisă. In afară de daunele directe, acest afid este vectoml virusului care produce mozaicul agrişului, precum şi la alte specii de Ribes. în limitarea înmulţirii păduchelui verde al agrişului intervin o serie de entomofagi, printre care un rol deosebit joacă prădătorul Exochomus quadripustulatus L. şi parazitul Aphidius cordui March. Combatere. In primăvară, în perioada dezmuguririi, la semnalarea primelor colonii de păduchi, precum şi după recoltare se pot aplica măsuri chimice cu Actellic 50 EC (1,5 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,3-0,4 l/ha) etc.

524

Păduchele galben al coacăzului (agrişului) - Cryptomyzus ribis L. Sin.: Aphis ribis L., Rhopalosiphum ribis Koch., Myzus ribis Pass. Ord. Homoptera, Fam. Aphididae Răspândire. Păduchele galben al coacăzului (agrişului) este răspândit în Europa, America de Nord. Descriere. Femela apteră are corpul alungit, de 1,2-1,8 mm lungime, de culoare gălbuie-lucioasă, până la portocalie, lucioasă cu ochii roşii. Antenele sunt albicioase mai lungi decât corpul. Picioarele sunt de culoare deschisă, cu tarsele fumurii. Corniculele sunt lungi, şi subţiri, gălbui puţin umflate spre vârf. Coada este conică, ascuţită. Femela aripată are corpul de 2,2-2,4 mm lungime, cu capul şi toracele brune, antene negre, iar abdomenul galben cu pete întunecate pe partea dorsală. Oul este eliptic, de 0,5-0,6 mm lungime, la depunere de culoare verzuie, iar mai târziu devine negru strălucitor. Larva este asemănătoare cu adultul, apteră sau cu aripile incomplet dezvoltate. Biologie şi ecologie. Păduchele galben al coacăzului (agrişului) are până la 6-10 generaţii pe an. Este o specie migratoare. Planta gazdă-primară este coacăzul, agrişul sau alte specii din genul Ribes, iar ca plante-gazde secundare sunt diferite specii de plante din familiaLabiatae (Lamiaceae) ca salvia de câmp (Salviapratensis), jaleşul de grădină (S. officinalis) ş. a. Iernează în stadiul de ou, pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor de coacăz, agriş sau alte specii ale genului Ribes. Primăvara în fenofaza de dezmugurire a coacăzului, când temperatura aerului ajunge la 8-10°C, din ouăle hibernante apar larvele care colo­ nizează la început mugurii, apoi trec pe frunze şi lăstari, hrăfiindu-se cu seva din ţesuturi. După o scurtă perioadă de hrănire, larvele se transformă în femele aptere (fundatrixul). Acestea dau naştere pe cale partenogenetică vivipară la 20-40 de larve, ce după 8-12 zile de hrănire se transformă în femele aptere-Jundatrigene, femelele continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară, dând naştere la 2-3 generaţii de kmele-fundatrigene aptere. Spre sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, în coloniile de păduchi pe lângă fundatrigenele aptere, apar şi fundatrigene aripate, care migrează pe plantele-gazdă secundare, unde continuă să se înmulţească pe cale partenogenetică vivipară până la sfârşitul verii, dând naştere la mai multe generaţii de virginogene, aptere şi aripate. In toamnă spre sfârşitul lunii august-septembrie în coloniile de păduchi de pe plantele gazdă secundară apar femelele aripate sexupare care se reîntorc pe coacăz şi alte specii ale genului Ribes, unde dau naştere la forma sexuată (masculi şi femele). După împerechere, femela depune 1-5 ouă de iarnă. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele galben al coacăzului este o specie polifagă, atacă numeroase specii de plante ale genului Ribes, precum şi diferite specii de plante din famihaLabiatae. Pagube mai mari produce în plantaţiile de coacăz roşu şi agriş. Adulţii şi larvele colonizează partea inferioară a frunzelor, pe care o înţeapă şi sug seva din ţesuturi. In urma atacului pe partea superioară a frunzelor se produce o băşicare care mai târziu capătă o culoare roşie-închisă, caracteristică iar pe partea inferioară prezintă cavităţi cu colonii de păduchi. La atacuri puternice frunzele şi lăstarii atacaţi se deformează, nu mai asimilează normal, se usucă şi cad. Lemnul nu se coace şi peste iarnă degeră. Ca urmare a atacului, plantele dau producţii scăzute şi de o valoare comercială redusă. 525

Populaţiile acestui afid adesea sunt reduse de activitatea unor specii de entomofagj, printre care mai frecvent se întâlneşte specia Coccinella septempunctata L. ş. a. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la păduchele verde al agrişului (Aphis grossulariae Kalt). Sfredelitorul tulpinilor de coacăz - Synanthedon tipuliformis CI. Sin.: Aegeria tipuliformis CI., Sesia tipuliformis Clerk., Trochilium tipuliformis CI. Ord. Lepidoptera, Fam. Aegeriidae (Sesiidae) Răspândire. Sfredelitorul tulpinilor de coacăz este răspândit în Europa, Asia, America de Nord, Australia, Noua Zeelandă. Descriere. Adultul este mic, are corpul zvelt, de 9-10 mm lungime, de culoare negricioasă cu reflexe albăstrui. Ochii sunt mari, globuloşi, turtiţi uşor pe lăţime, cu suprafaţa reticulată, combinată în cafeniu şi negru. Aripile anterioare sunt mai înguste decât cele posterioare cu anvergura de până la 20-23 mm, transparente cu excepţia marginilor, nervurilor transversale şi vârful care sunt acoperite cu solzi de culoare negricioasă şi cu reflexe albaştrii. Aripile posterioare sunt transparente, pe margini cu franjuri brune. Picioarele sunt lungi şi caracteristice, acoperite cu solzi dispuşi ca şindrila pe casă, de culoare albă-gălbuie. Pe abdomen prezintă 4 inele la mascul şi 3 la femelă de culoare galbenă, iar la extremitate are un smoc de peri dispuşi în evantai de culoare albăstruie (fig. 218). Oul este oval-alungit, de forma unui butoiaş, cu capetele rotunjite, cu suprafaţa reticulată, de culoare gălbuie-cafenie. Larva la completa dezvoltare are \ / ţM corpul alungit, de până la 20-25 mm lungime, de culoare albă, cu perişori rari. Dor^şilongitudirialprezmtăodungămai închisă. Capsula cefalică este brună, iar placa toracică şi cea anală galbene-brunii. Pupa este cafenie, se găseşte întrun cocon confecţionat din fire de mătase şi resturi de lemn. Biologie şi ecologie. Sfredelitorul tulpinilor de coacăz are o generaţie pe an sau parţial una la doi ani. Iernează ca larvă de a IlI-a - V-a vârste în galeria săpată în tulpină. Primăvara în fenofaza dezmuguririi coacăzului larvele îşi reiau activitatea de hrănire, rozând măduva ramurilor, coborându-se spre baza lor. Fig. 218. Sfredelitorul tulpinilor de coacăz Tulpinile atacate precum şi frunzele se (Synanthedon tipuliformes CI.): vestejesc, apoi se usucă. Pe la sfârşitul 1 - mascul; 2 - femelă; 3 - ramură de coacăz atacată ţ u n r i mai-începutul lunii iunie, larvele

(după Volkov)

526

ajung la completa dezvoltare şi la capătul

galeriei se transformă în pupă. înainte de împupare larvele rod un orificiu lateral în tulpină prin care ies fluturii, apoi îşi confecţionează un cocon, format la exterior din părticele de lemn, iar în interior din fire de mătase în care se transformă în pupă. Transformarea în pupe are loc foarte eşalonat şi durează până la mijlocul lumi iulie. Stadiul de pupă durează 14-16 zile. Adulţii apar spre sfârşitul lunii mai şi are loc eşalonat din care cauză zborul lor durează până la mij locul lunii iulie. De regulă, zboml adulţilor are loc peste 10-15 zile după terminarea îrmoririi coacăzului. Maturarea sexuală durează 2-8 zile. Copulaţia şi ponta are loc în cursul lunilor iunie-iulie. Ouăle sunt depuse izolat la baza mugurilor, la inserţia lăstarilor şi în neregularitătile scoarţei MpMlor şi rareori pe frunze. Prolificitatea femelei ajunge la 40-80 ouă. Incubaţia durează 10-12 zile. Larvele încep să apară în a douajumătate a lunii iunie. Fenologic apariţia larvelor coincide de multe ori cu intrarea în pârgă a coacăzului negru. La început, timp de 5-10 zile larvele rod o galerie superficială sub scoarţa tulpinii, iar începând cu vârsta a doua pătrund în măduva tulpinii unde se hră­ nesc. Larvele pătrund în lăstari, mai frecvent pe la baza mugurilor, prin rănile provocate de tăieri, de grmdină şi destul de rar străbatprin lăstarii sănătoşi. Larvele se hrănesc cu măduva lăstarilor, rozând parţial şi din lemn. într-un lăstar se hrănesc de la 1 până la 4 larve. Larvele se hrănesc până la căderea frunzelor, când ajung la baza lăstarilor, în apropiere de colet. In toamnă o mare parte din larve ajung la maturitate, rămân pentm hibernare şi în primăvară se transformă în pupă, iar o altă parte continuă să se hrănească şi numai după a doua hibernare se transformă în pupă, având astfel un ciclu bivoltin. Plante atacate şi mod de dăunare. Sfredelitorul MpMlor de coacăz atacă coacăzul negru şi roşu, agrişul, alunul. Atacă larvele care rod galerii de la vârf spre bază, de 15-20 cm lungime în tulpinile de 1 -2 ani şi se hrănesc cu măduva lor. într-o tulpină se găseşte de obicei o larvă uneori mai multe. Ca urmare, interiorul MpMlor atacate este golit de măduvă şi plin cu rumeguş şi excremente granulate. Daunele larvelor devin evidente de abia în al doilea an de vegetaţie, când plantele atacate nu pornesc în vegetaţie sau se dezvoltă anormal. Tulpinile atacate se mp uşor de la nivelul locului de împupare, la exterior prezintă 1 -4 orificii, treptat se ofilesc şi se usucă. Plantele atacate dau producţii scăzute şi de o calitate inferioară. La invazii mari, această insectă poate să distrugă 35-80 % din lăstarii anuali. în limitarea înmulţirii acestui dăunător intervin o serie de entomofagi, printre care se menţionează: Lissonota bellator Grav., Nemerites stenura Thoms., Apanteles albipennis Nees., Habrobracon triangularis Nees., Macrocentrus marginatorNees etc. Combatere. Ca măsuri preventive în combaterea acestui dăunător se recomandă până la înflorirea plantelor tăierea, până la rădăcină (fără a lăsa cioturi), Măturarea şi distmge­ rea prin ardere a MpMlor atacate; folosirea pentm plantare a unui material săditor sănătos, precum şi a soiurilor mai puţin atacate de acest dăunător; evitarea dăunării mecanice a scoarţei şi ramurilor. Tratamente chimice se aplică la invazii mari, în perioada depunerii ouălor şi apariţiei larvelor cu Actellic 50 EC (1,5 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,3-0,4 l/ha). Rezultate mai bune se obţin în urma aplicării a două tratamente: unul la apariţia larvelor şi al doilea după recoltare, la Megistrarea zbomlui în masă al fluturilor. Stropirea plantelor se va face din abundenţă, astfel că substanţa toxică să ajungă pe întreaga suprafaţă a MpMlor.

527

Cotarul agrişului - Abraxas grossulariata L. Ord. Lepidoptera, Fam. Geometridae Răspândire. Cotarul agrişului este răspândit în toată Europa. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 40-45 mm, cu capul negru, iar toracele şi abdomenul sunt galbene-portocalii cu pete negre. Aripile sunt de culoare albă-gălbuie cu numeroase pete negre, dispuse în rânduri transversale, câte odată confluente şi două benzi transversale galbene-portocalii. Aripile posterioare cu pete negre situate pe marginea externă şi în regiunea centrală a aripilor (fig. 219). Oul este oval de 1,0 mm lungime şi 0,9 mm lăţime, de culoare galbenă-deschisă, cu chorionul granulat. Larva la completa dezvoltare are corpul cilindric de 30-40 mm lungime, dorsal de culoare albă cu pete negre, patratiforme ventral de culoare galbenă, iar lateral cu câte o bandă portocalie şi acoperit cu peri lungi. Capul, placa toracică şi picioarele sunt de culoare neagră. Pupa este de culoare brună-roşcată cu 7 dungi transversale galbene. Biologie şi ecologie. Cotarul agrişului are o generaţie pe an. Iernează ca larvă de vârsta a Ii-a, în coconi mătăsoşi printre frunzele căzute. Primăvara devreme, în fenofaza dezmuguririi agrişului şi coacăzului, larvele părăsesc adăposturile de hibernare şi se urcă pe arbuşti unde se hrănesc rozând mugurii şi frunzele pe măsură ce se formează, producând defolierea plantelor. Uneori atacă şi inflorescenţele. Dezvoltarea stadiului larvar durează

Fig. 219. Cotarul agrişului (Abraxas grossulariata L.):

până în a doua jumătate a lumi iunie. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă în pupe pe frunze, lăstari, la baza tufelor, pe garduri, pereţii caselor etc., unde îşi confecţionează coconi mătăsoşi, rari, pe care îi fixează de suporturi cu fire de mătase secretate de larve. Stadiul de pupă durează20-26 zile. Adulţii apar în a doua jumătate a lunii iunie şi în iulie. Zborul este nocturn. Ziua adulţii stau ascunşi prin tufele arbuştilor. Imediat după apariţie are loc copulaţia, apoi pon­ ta. Ouăle sunt depuse în grape pe partea inferioară a frunzelor de agriş, coacăz etc., de regulă de-a lungul nervurilor. O femelă depune în total până la 200-300 ouă. Incubaţia durează 12-20 zile. Spre sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august apar larvele care se hrănesc timp de 2-3 săptămâni cu frunze în care rod mici

1 - adult; 2 - ouă; 3 - ramură de agriş cu larve în poziţie de dăunare a frunzelor (după Savzdarg)

528

orificii. fn decada a treia a lunii august, s a u în prima decadă a lunii septembrie

larvele îşi confecţionează coconi mătăsoşi pe care îi fixează cu fire de mătase pe frunze, în care rămân să ierneze. Plante atacate şi mod de dăunare. Cotarul agrişului este o specie oligofagă, atacă diferite specii de arbuşti şi pomi fructiferi din familia Rosaceae, ca agrişul, coacăzul, pmnul, caisul, piersicul, porumbarul, păducelul etc., însă pagube mai mari produce în plantaţiile de agriş şi coacăz. Atacă larvele care distrug aparatul foliar. Daune mai mari se înregistrează în primăvară, când larvele pot produce defolierea completă a arbuştilor din care cauză fructele nu se mai dezvoltă şi cad. Înmulţirea cotarului agrişului este frânată de activitatea unor duşmani naturali printre care se menţionează: Virgichneumon albosignatus Nrav., Theronia atalante Poda., Apanteles callidus Hal., A. endemus Nixon., A.formosus Wesm., A. gagates Nees., A. limbatus Marsh. etc. Combatere. Ca măsuri preventive în combaterea acestui dăunător se recomandă pentm distmgerea stadiului hibernant strângerea şi distmgerea prin ardere a tuturor resturilor vegetale din plantaţii şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă. Tratamente chimice se recomandă la invazii mari, toamna, la apariţia larvelor sau primăvara devreme în perioada dezmuguririi, când larvele îşi reiau activitatea de hrănire. Se aplică tratamente chimice cu Actellic 50 EC (1,5 l/ha) etc. Viespea neagră a agrişului - Pristiphorapallipes Lep. Sin.: Nematuspallipes Lep. Ord. Hymenoptera, Fam. Tenthredinidae Răspândire. Viespea neagră a agrişului este răspândită în multe ţări din Europa. Descriere. Adultul are corpul de 4,5-5,5 mm lungime de culoare neagră, în afară de buza superioară şi picioarele care sunt de culoare gălbuie. Antenele sunt formate din 9 articule, de culoare neagră, în afară de partea bazală care este galbenă-brunie, fiind de lungimea corpului (fig. 220). Oul este oval-alungit, de 1,0 mm lungime şi de 0,4 mm lăţime, de culoare albă, translucid. Larva (omidă falsă) la completa dezvoltare are corpul de până la 12-15 mm lungime, de culoare verde sau verde-gălbuie. Capul de culoare deschisă cu pete negre mici şi o pată caracteristică pe frunte, în formă de triunghi de culoare cafenie. Ochii şi stigmele sunt negre. Dorsal pe corp prezintă spini scurţi şi negri. Prezintă 20 perechi de picioare (3 perechi toracice şi 7 abdominale, pe al 2-7-lea şi al 10-lea segmente). Pupa are 4-5 mm lungime de culoare verde sau verde-gălbuie cu ochii negri. Coconul este brun, confecţionat din fire de mătase, acoperit cu particule de pământ. Biologie şi ecologie. Viespea neagră a agrişului are două-trei generaţii pe an. Iernează ca larvă matură în cocon, în sol la o adâncime de până la 5-7, mai rar până la 10 cm. în primăvară în luna aprilie, larvele hibernante se transformă în pupă, în aceleaşi locuri unde au iernat. Transformarea în pupă are loc eşalonat. Stadiul de pupă durează 15-20 zile. Viespile apar la începutul lunii mai, când temperatura aerului ajunge la 11 -12 °C. Masculii se întâlnesc foarte rar, de aceea înmulţirea are loc pe cale partenogenetică. A

, 529

Zborul adulţilor, de obicei coincide cu fenofaza de îmbobocire şi înfrunzire a agrişului şi a coacăzului roşu. Femelele sunt insecte hidrofile şi pier la o umiditate relativă a aerului de sub 60%. La câteva zile de la apariţie femelele încep să depună ouăle. Ouăle sunt depuse în pungi pe care femelele le taie au ajutorul ovipozitorului în epiderma frunzelor mai ales pe marginea limbului şi de-a lungul nervurilor părţii inferioare a frunzelor. Longevitatea femelelor este 15-17 zile, timp în care o femelă depune 40-60 ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apărate se hrănesc cu ţesuturile frunzelor. Larvele tinere (de vârsta I-a - H-a) rod în frunze mici orificii, iar cele mature consumă frunzele în întregime, lăsând neatacate numai nervura principală şi peţiolul. Ziua, pe timp cald, larvele de obicei se concentrează pe partea inferioară a frunzelor. Larvele din primele două vârste fiind deranjate ridică partea posterioară a corpului în sus, iar cele mature se strâng în formă de cerc şi cadpe pământ. Dezvoltarea stadiului larvar durează20-25 zile, timp în care năpârlesc de 4 ori, trecând prin 5 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larvele îşi confecţionează un cocon mătăsos de culoare albă printre frunze, mai rar pe ramuri şi în sol. Transformarea în pupăare loc îh cursul lunii iunie. Stadiul de pupă durează 10-20 zile, după care apar adulţii, ce dau naştere la ^ w i N generaţia următoare. Dezvoltarea unei ifiJll generaţii are loc timp de 33-40 zile. în ţMJM lunile august-septembrie, larvele ultimei generaţii aj unse la completa dezvoltare Wjr se retrag în sol, la o adâncime de 2-7 2 W cm, unde îşi confecţionează un cocon mătăsos, acoperit cu particule de pământ în care iernează Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea neagră a agrişului este o insectă oligofagă, atacă în

wfti%

Fig. 220. Viespea neagră a agrişului ui (Pristiphora pallipes Lep.): 1 - adult; 2 - ouă pe frunză; 3 - larvă, 4 - cocon; 5 - frunze atacate de larve (după Savzdarg)

530

special agrişul şi coacăzul. Atacă larvele, care în primele două vârste produc perforaţii circulare în frunze, iar mai târziu rod frunzele de la margine spre centru aproape com­ plet, rămânând numai nervurile şi peţiolul. La invazii puternice larvele pot defolia complet plantaţiile de arbuşti, atacând totodată şi fructele. Pagube mai mari se înregistrează la generaţia a doua. în urma atacului arbuştii sunt complet defoliaţi, din ca­ re cauză fructele rămân verzi, iar recolta compromisă.

Populaţiile viespii negre a agrişului sunt reduse de activitatea entomofagilor, printre care se remarcă: Bessa selecta Mg., Microplitis nigrocinctus Grav., Ichneutes reunitor Nees., I. brevis Wesm. etc. Combatere. în combaterea acestui dăunător se recomandă în general măsuri preventive: efectuarea arăturii adânci de toamnă pentru distrugerea larvelor hibernante; scuturarea larvelor de pe tufe pe o pânză şi nimicirea lor. La invazii mari, când densitatea larvelor tinere depăşeşte PED se aplică tratamente chi­ mice, folosind aceleaşi preparate ca şi pentru cotarul agrişului (Abraxas grossulariata L.). Viespea galbenă a agrişului - Nematus ribesii Scop. Sin.: Pteronomus ribesii Scop., Pteronidea ribesii Scop. Ord. Hymenoptera, Fam. Tentnredinidae Răspândire. Viespea galbena a agrişului este răspândita în Europa şi America de Nord. Descriere. Adulţii prezintă diformism sexual. Femela are corpul de 6-8 mm lungime, de culoare galbenă-roşietică, lucitoare în afară de torace şi antene care sunt mai închise. Picioarele sunt galbene, iar tarsele negre. Pe partea dorsală a pronotului prezintă 3 pete negre, dintre care cea mediană este mai lată, iar cele două laterale alungite. Masculul este mai mic, de culoare neagră (fig. 221). Oul este oval-alungit, de 1,2 mm lungime şi 0,6 mm lăţime, de culoare albă Larva (omidă falsă) la completa dezvoltare are corpul până la 17 mm lungime, de culoare verde cu pete mari, care de multe ore confluiează Capul este negru, parţial invaginat în torace. Segmentele anterioare ale corpului sunt mai lăţite, de culoare verde-gălbuie, verde-albăstruie. Prezintă 20 perechi de picioare (3 perechi toracice, negre şi 7 abdominale, de culoare verde-albăstruie). Segmentul anal este prevăzut cu o pată neagră, lucioasă. Pupa are 6-7 mm lungime, de culoare verde sau verde-gălbuie. Coconul este brun, confecţionat din fire de mătase, acoperit cu particule de pământ. Biologie şi ecologie. Viespea galbenă a agrişului are 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură în cocon, în sol la adâncime de până la 5 -7 cm, mai rar până la 10 cm, de obicei la baza tufelor şi în bifurcaţia rădăcinilor mai groase. Transformarea în pupă are loc în primăvară spre sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai şi se eşalonează pe o perioadă de 1,5 lună. Stadiul de pupă în funcţie de temperatură durează 15-28 zile. Apariţia adulţilor are loc în fenofaza înfloririi agrişului. La câteva zile de la apariţie femelele încep să depună ouă de-a lungul nervurilor principale şi laterale pe partea inferioară a frunzelor în formă de lănţişor. Ouăle sunt depuse în partea umbrită spre baza tufelor, pe frunzele tinere de abia apărute. Ponta se eşalonează pe o perioadă de 10-12 zile, însă majoritatea ouălor sunt depuse în primele 2-3 zile. O femelă depune 60-150 ouă Incubaţia durează 6-7 zile. Larvele apărute la început sunt grupate şi se concentrează în centrul tufelor unde sunt puţin vizibile. Acestea scheletează frunzele sau rod mici orificii circulare. Mai târziu, începând cu vârsta a treia larvele rod frunzele de la margine spre centru, aproape complet, lăsând intacte doar nervurile mai groase. Evoluţia stadiului larvar durează 15-28 zile, timp în care trec prin 6 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, larvele pe ramuri sau printre frunze îşi confecţionează un cocon de mătase în care se transformă în 531

pupă, stadiu care durează 13-16 zile. Spre sfârşitul lunii iunie apar adulţii care dau naştere la o nouă generaţie. Dezvoltarea unei generaţii durează în medie 28-35 zile. In toamnă larvele ultimei generaţii se retrag în sol la adâncime de 3-5 cm, mai rar până la 10-15 cm, îşi confecţionează un cocon de mătase dens în care rămân să ierneze. Plante atacate şi mod de dăunare. Vies­ pea galbenă a agrişului este o specie oligofagă. Larvele atacă frunzele de agriş, coacăz roşu şi alb. Larvele tinere produc perforaţii circulare în frunze, iar în ultimele vârste rod frunzele de la margine spre centru aproape complect, lăsând intacte doar nervurile groase; uneori sunt atacate şi fructele. La atacuri peturnice larvele defoliază Fig. 221. Viespea galbenă a agrişului complet plantaţiile de agriş, din care cauză fructele (Nematus ribesii Scop.): rămân verzi, iar recolta este compromisă Pagube 1 - adult; 2 - ouă pe frunză; 3 - larvă, mai mari se înregistrează la generaţia a doua Un 4 - pupă; 5 - frunze atacate (după Bogdanovnumăr de 300-500 de larve pot într-un timp Katikov) foarte scurt distruge până la 90% din aparatul foliar şi reduce până la 20-40% din recolta de fructe. înmulţirea viespii galbene a agrişului este puternic frânată de activitatea entomofagilor, printre care un rol deosebit joacă speciile: Anthocoris nemorum L., Trichogramma minutum Riley., Eridolius frigidus Hlgr., Hypsantys lituratorius L., Erromenus colcator Mull., Mesoleius bipunctatus Grav., M. grossulariae Ratz., Obtesis nigrocinctus Grav., Perilissus limitaris Grav., Ichneutes brevis Wesm., Pygostolua sticticus E, Bessa selecta Mg., Medine flavicans Gour. ş. a. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la viespea neagră a agrişului (Pristiphorapallipes Lep.). Viespea galbenă a coacăzului negru - Nematus leucotrochus Hart. Sin.: Pterodinea leucotrocha Hart. Ord. Hymenoptera, Fam. Tenhredinidae Răspândire. Viespea galbenă a coacăzului negru este răspândită în multe ţări din Europa Descriere. Adultul la exterior este asemănător cu viespea galbenă a agrişului (Nematus ribesii Scop), are corpul de 6-7 mm lungime, cu capul şi toracele negre, iar aparatul bucal, protoracele, mezo şi metapletirile galbene. Antenele sunt negre, seriforme, formate din 9 articule. Abdomenul este galben-portocaliu, cu partea dorsală mai închisă. Picioarele sunt galbene-ruginii, cu excepţia coxelor care sunt negre. Aripile sunt transparente cu stigmabmnă-închis (fig. 222). Oul este oval, de culoare albă-lucioasă, cu chorionul neted. 532

Larva (omidă falsă) la completa dezvoltare are corpul de 12-15 mm lungime, de culoare verde, cu excepţia segmentelor 1 şi 11 care sunt galbene, precum şi părţile laterale ale segmentelor 2 şi 10 care de asemenea sunt gălbui. Capsula cefalică este galbenăbrunie. Are 3 perechi de picioare toracice şi 7 perechi abdominale, aşezate pe seg­ mentele 2-7 şi 10. Pupa are 5-6,5 mm lun­ gime, de culoare verde-găl­ Fig. 222. Viespea galbenă a coacăzului negru buie, adâpostităînfr-un cocon, (Nematus leucotrochus Hart): confecţionat din fire de mă­ - mascul; 2 - femelă; 3 - larvă; 4 - frunze atacate (după Vasiliev) tase, acoperit cu particule de pământ. Biologie şi ecologie. Viespea galbenă a coacăzului negru are 3-4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură în cocon în sol la adâncime de 5 -7 cm. In primăvară, în luna mai, larvele hibernante se transformă în pupă în locul unde au iernat. Stadiul de pupă durează 8-12 zile, după care apar adulţii. Femelele imediat după apariţie au organele sexuale complet dezvoltate şi în curând, fără a se hrăni suplimentar depun ouă. Uneori femelele se pot hrăni cu nectarul şi polenul florilor diferitor plante umbelifere. Fiind mai active în zilele călduroase însorite şi liniştite. în populaţiile acestui dăunător, de regulă, femelele predomină (raportul între femele: masculi, fiind în medie de la 8:1 până la 11:1). Femela, depune ouăle izolat pe partea inferioară a frunzelor de coacăz negru, de-a lungul nervurilor principale şi mai rar pe cele laterale. Pe frunzele tinere din vârfurile lăstarilor, de regulă, viespile nu depun ouă. După 6-8 zile de incubaţie apar larvele. La temperaturi de 22-23°C larvele apar după 3-4 zile. Larvele apărute se hrănesc pe frunze, la început rozând perforaţii circulare, apoi le distrug complet. Dezvoltarea stadiului larval durează 13-14 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele părăsesc plantele, se retrag în sol la 5-7 cm adâncime, unde îşi confecţionează coconi mătăsoşi, în care se transformă în pupă. După 8-12 zile, apar adulţii, care dau naştere la a doua generaţie care se dezvoltă în iulie, apoi a treia generaţie în august. In unii ani se poate dezvolta şi a patra generaţie, în luna septembrie. Spre sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie, larvele migrează în sol, unde şi rămân să ierneze. Dezvoltarea unei generaţii durează de la 25 până la 32 zile în funcţie de condiţiile climatice. Plante atacate şi mod de dăunare. Viespea atacă în general, coacăzul negru, iar după unii autori se poate hrăni şi pe coacăzul roşu şi agriş. Dăunează larvele, care în primele vârste rod orificii în frunze, iar în vârste mai avansate distrug frunzele complet. 533

După distrugerea unei frunze, larvele trec pe alta, apoi pe alta etc, astfel încât pot fi defoliaţi arbuştii complet, ceea ce are repercursiuni asupra recoltei. înmulţirea viespii este frânată de activitatea unor specii de entomofagi printre care se numără: Bessa selecta Meig., Polyblastus strobilator Thunb., P. Melanostigmus Holmgr., precum şi unele păsări insectivore. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri ca şi la viespea galbenă a agrişului (Nematus ribesii Scop.). Musculiţa sau ţintarul tulpinilor de coacăz - Thomasiniana ribis Marik Ord. Diptera, Fam. Cecidomyidae Răspândire. Ţânţarul tulpinilor de coacăz este larg răspândit în multe ţări din Europa, unde se cultivă coacăzul negru, răspândindu-se dintr-o ţară în alta cu ajutorul materialului săditor. Descriere. Adultul are corpul de 2,5-3,0 mm lungime, de culoare de la galbenăportocalie până la roşu, dorsal cu două dungi brunii. Aripile sunt transparente, acoperite cu perişori fini deşi. Masculul are corpul de 1,5-2,5 mm lungime, cu antene lungi, formate din 14 articule. Oul este oval, transparent, de 0,3-0,4 lungime. Larva este apodă-hemicefală, la completa dezvoltare are corpul de până la 4 mm lungime, la eclozare este de culoare albă, apoi devine portocalie sau roşie. Pupa are 2-3 mm lungime, de culoare brunie. Biologie şi ecologie. Ţânţarul tulpinilor de coacăz are două generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură adăpostită într-un cocon mătăsos în stratul superficial al solului, până la 5-8 cm adâncime, de regulă la baza plantelor uneori rjrmcrăpăturtie scoarţei t d p M o r de coacăz negru pe care s-au hrănit. în primăvară la sfârşitul lunii aprilie şi în mai larvele hibernante seîmpupează. Spre sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie începe zborul adulţilor, care se eşalonează pe o perioadă de 2,5-4,5 săptămâni şi coincide fenologic cu faza de înflorire în masă şi formării fructelor de coacăz. Zborul insectelor are loc la dinstanţe mici, până la40-45 m, însă cu ajutorul vântului se pot răspândi la distanţe mai mari. Femelele apar cu organele sexuale complet dezvoltate, au aparatul bucal rudimentar, din care cauză nu se hrănesc, având o viaţă scurtă, timp în care se împerechează şi are loc ponta. Ouăle sunt Fig. 223. Musculiţa sau ţânţarul tulpinilor de depuse în grupe a câte 20-50 bucăţi prin coacăz (Thomasiniana ribis Marik): crăpăturile de scoarţă ale tulpinilor tinere 1 - adult; 2 - tulpină atacată (după Savzdarg) de coacăz şi prin rănile vechi de pe 534

ramurile şi Mpinile de 1 -2 ani. Larvele apărute se hrănesc în grupe, sugând seva din ţesuturi. La începutul lunii iulie larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în sol unde se împupează Adulţii generaţiei a doua apar în a doua jumătate a lunii iulie şi zborul coincide fenologic cu faza de creştere şi coacere a fructelor. Populaţia ţânţarilor din a doua generaţie este mai numeroasă şi ca urmare mai dăunătoare decât prima generaţie. Larvele generaţiei a doua atacă în august-septembrie, apoi migrează în sol pentru iernat, sau rămân să ierneze pe lulpinile atacate în locurile de Irariire. Plante atacate şi mod de dăunare. Specie monofagă, atacă coacăzul, îndeosebi coacăzul negru din plantaţiile tinere, pepiniere şi mai ales în plantaţiile roditoare, unde recoltarea fructelor se face mecanizat. Atacă larvele care se hrănesc în grupe sub scoarţa tulpinilor şi ramurilor, sugând seva din ţesuturi, din care cauză are loc uscarea scoarţei şi parţial a lemnului. Mai puternic sunt atacate ramurile de 1 -3 ani şi ramificaţiile acestora de gradul 1 şi 2 la înălţime de până la 30 cm. De regulă în locurile de hrănire a larvelor pătrund diferite microorganisme care provoacă putrezirea lemnului şi grăbesc uscarea tulpinilor atacate. Pagube mai mari se înregistrează în plantaţiile din locurile joase şi umede, în plantaţiile dese, precum şi cele umbrite. Combatere. Se aplică măsuri profilactice şi curative. Ca măsuri profilactice se recomandă: tăierea sistematică a tulpinilor şi ramurilor atacate (pe parcursul lunilor iulie, august şi septembrie), înlăturarea din plantaţii şi distmgereaprin ardere; folosirea pentru plantare a materialului săditor sănătos, neinfestat; toamna şi primăvara devreme săparea solului sub tufele de coacăz, pentru distrugerea stadiului hibemant; utilizarea mgrăşărnintelor în perioadele optime; mulcirea solului printre rânduri şi sub tufe, determină reducerea atacului; tăierea şi rărirea tulpinilor, pentru o aerisire perfectă; la înfrinţarea noilor plantaţii evitarea terenurilorjoase şi cu umiditate excesivă; evitarea leziunilor mecanice. Tratamente chimice se aplică rar, numai în caz de invazii mari cu Actellic 50 EC (1,5 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,3-0,4 l/ha) etc. Se vor aplica două tratamente: primul înainte de înflorirea coacăzului; iar al doilea după recoltarea fructelor.

8.2.2. Dăunătorii plantaţiilor de căpşun Nematodul căpşunului - Aphelenchoides fragariaeRitz.-Bos. Sin.: Aphelenchoides olesistus Ritz.-Bos., Aphelenchus fragariae Ritz.-Boş. Ord. Tylenchidae, Fam. Aphelenchoididae Răspândire. Nematodul căpşunului este larg răspândit în Europa, Asia, America de Nord şi Centrală, Africa, Australia şi insulele Hawaii. Descriere. Adultul (femela) are corpul viermiform, de 0,8-1,0 mm lungime şi de 0,012-0,015 mm lăţime, de culoare albă-transparentă. Masculul este mai mic, având 0,5-0,7 mm lungime, de aceeaşi culoare ca şi femela. Larva este asemănătoare cu adultul, deosebindu-se prin dimensiuni mai mici şi cu organele sexuale nedezvoltate. Biologie şi ecologie. Nematodul căpşunului are 6-8 generaţii pe an. Iernează în toate stadiile de dezvoltare (ou, larvă şi adult), mai frecvent ca adult, în interiorul plantelor 535

infestate sau în sol. în primăvara, odată cu pornirea în vegetaţie a plantelor, dăunătorul îşi reia activitatea de hrănire, sugând conţinutul celular. Nematodul căpşunului în majoritatea cazurilor trăieşte ca endoparazit, în ţesuturile plantei - în tulpini, frunze, muguri, capitulul floral, stoloni etc, sau ca ectoparazit pe frunze, muguri, flori, iar uneori şi pe fructe. Migrarea nematodului pe organele superioare ale plantei are loc în condiţii de umiditate ridicată, folosindu-se de pelicula de apă formată de picăturile de ploaie. Pătrunderea nematodului în interiorul plantei are loc de obicei prin stomate şi porţiunile rănite. Femela depune ouăle în ţesuturile plantei. Incubaţia durează 7 zile. Larvele apărute se hrănesc cu sucul celular din ţesuturi. Evoluţia lor durează aproape 2 săptămâni, după care devin mature şi sunt capabile de a se reproduce. Durata ciclului biologic este în funcţie de condiţiile climatice. In condiţii favorabile de mediu (temperatură şi umiditate) pentm dezvoltarea unei generaţii sunt necesare 14-20 zile. O înmulţire mai intensă a nematodului se înregistrează mai ales în primăvară şi la începutul verii, când densitatea populaţiei nematodului este foarte ridicată. La atacuri puternice într-un singur mugure de creştere ale plantei se găsesc 8000-12000 de exemplare. Spre sfârşitul verii, majoritatea nematozilorpătrund în plantele tinere, iar o parte migrează în sol pentm iernat sau rămân în frunzele căzute. Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul căpşunului este o specie polifagă. Atacă numeroase specii de plante din farmliile: Ranunculaceae, Compositae, Liliaceae, Primulaceae, Rosaceae, Begoniaceae, Amarylldaceae etc, însă planta-gazdă preferată este căpşunul. Atacul nematodului se manifestă evident mai ales primăvara şi la începutul verii. In urma acţiunii mecanice de înţepare şi străpungere a ţesuturilor plantei-gazdă, precum şi prin sugerea conţinutului celular în procesul de hrănire a parazitului, organele atacate sau anumite porţiuni se deformează şi stagnează în creştere. Ca urmare a atacului are loc îngroşarea şi ramificarea lăstarului florifer, reducerea limbului foliar etc. Frunzele tinere rămân aproape fără limbul foliar sau dacă îl formează parţial atunci sunt dispuse în rozetă, dându-i plantei un aspect anormal, fenomen cunoscut sub denumirea de „piticirea de primăvară" sau „încreţirea de primăvară". Sunt atacate florile şi fructele care de asemenea se deformează şi rămân mici. Fmctele atacate adesea rămân necoapte. Pe frunzele bătrâne în urma atacului, în apropierea nervurii mediane, apar pete mărunte, de culoare roşcată-brună, care treptat se extind, dându-i plantei o coloraţie puternică, denumită „roşeaţa plantelor" de căpşun. Pagube mari, nematodul produce când atacul lui are loc în asociaţie cu bacteria Corynebacterium fascians, cauzând împreună îngroşarea şi scurtarea lăstarilor sau concreşterea lor, precum şi îngrămădirea excesivă a mugurilor florali, luând aspectul unei inflorescenţe de conopidă, atac cunoscut sub denumirea de „boala conopidei" la căpşun. La atacuri puternice, pierderile provocate de acestnematodpot ajunge până la 23-65% din recolta de fructe, iar în unii ani la compromiterea totală a recoltei. Combatere. In combaterea acestui nematod se recomandă, în general aplicarea măsurilor profilactice: folosirea pentm plantare a materialul ui săditor neinfestat; utilizarea soiurilor mai puţin atacate de acest nematod; smulgerea şi distmgerea prin ardere a plantelor infestate, în afara plantaţiilor; distmgerea buruienilor, plante-gazdă intermediare; introducerea asolamentelor în terenurile infestate, pe o perioadă de minimum 4-5 ani, cultivându-se în această perioadă numai plante nepreferate de nematod din familiile 536

Gramineae, Crucifere, Chenopodiaceae, Leguminosae, Umbelliferae e t c ; dezinfectarea materialului săditor pe cale termică cu apă caldă la temperatură de 47-50 °C timp de 10-15 minute sau pe cale chimică prin îmbăierea într-o soluţie de 0,3% de Actellic 50 EC timp de 5 minute, apoi spălat cu apă. Acarianul căpşunului - Tarsonemus fragariae Zimm. Sin.: Tarsonemus pallidus Banks, T destructor Reut, Steneotarsonemus fragariae Zimm., S. pallidus B. Ord. Acari, Fam. Tarsonemidae Răspândire. Acarianul căpşunului este răspândit în toate ţările cultivatoare de căpşuni din Europa şi America de Nord. Descriere. Femela are corpul oval, uşor bombat dorsal, de 0,2-0,3 mm lungime şi 0,10 mm lăţime cu histerosoma posterior puţin mai îngustată, de culoare variabilă de la galbenă-deschisă, până la brună-închisă, în funcţie de activitatea de hrănire, calitatea hranei sau vârsta acarianului. Dorsal prezintă perişori scurţi, dispuşi în rânduri longitudinale. Masculul este mai mic, are corpul de 0,15 mm lungime şi 0,08 mm lăţime, cu opistosoma mai lată ca propodosoma. Culoarea corpului la apariţie este albă-gălbuie, mai târziu galbenă-brunie, apoi brună (fig. 224). Oul este eliptic de 0,11 -0,12 mm lungime şi 0,065-0,074 mm lăţime, de culoare albă, la depunere cu un aspect sticlos. Larva este asemănătoare cu adultul, are corpul alungit de până la 0,2 mm lungime, de culoare galbenă-deschisă şi prezintă numai 3 perechi de picioare. Biologie şi ecologie. Acarianul căpşu­ nului are până la 5-8 generaţii pe an. Iernează în stadiul de femelă adultă în colonii la baza rozetei de frunze sau în mugurii florali sau între frunzele uscate ale plantelor. Primăvara devre­ me, de obicei la începutul lunii martie, când temperatura medie zilnică depăşeşte 6-8 °C în decurs de 3-4 zile, femelele hibernante fecundate din toamnă migrează spre frunzele plantelor, unde încep activitatea de hrănire preovipozitară, iar când temperatura aerului ajunge la 13 °C femelele încep să depună ouăle. Longevitatea femelelor durează până la 23 zile timp în care o femelă depune 12-30 ouă. Ouăle sunt depuse pe frunzele de abia formate. Incubaţia durează 5-21 zile (în medie Fig. 224. Acarianul căpşunului 13 zile). Larvele apar când temperatura aerului (Tarsonemuspallidus Banks): ajunge la 15°C, ele colonizează frunzele şi 1 - femelă; 2 - mascul; 3 - ouă; 4 - frunze de mugurii floriferi. Dezvoltarea stadiului larvar căpşun sănătoase (a) şi atacate, (b), (după durează 8 zile. Ajunse la completa dezvoltare, Savzdarg). 537

larvele se transformă în adulţi ce dau naştere la o nouă generaţie. începând din această perioadă (aprilie-mai) şi până în toamnă (septembrie-noiembrie) acarianul, se întâlneşte în toate stadiile de dezvoltare pe frunzele de căpşun. Dezvoltarea unei generaţii în funcţie de condiţiile climatice (temperatură şi umiditate) durează 8-24 zile. Cele mai favorabile condiţii pentm dezvoltarea acestui acarian sunt considerate temperatura aemlui cuprinsă între 20-25°C şi umiditatea relativă a aerului de 80-100%. In lunile de vară, la temperaturi ale aemlui de 25°C dezvoltarea acarianului are loc foarte rapid (incubaţia - 3,5 zile, stadiul larvar - 5 zile). Cea mai mare densitate a acarienilor se înregistrează în lunile iulieaugust, în perioada formării mugurilor de rod, ce duce la reducerea producţiei anului următor. In acest timp pe frunzele centrale din rozetă, acarianul formează colonii masive, înregistrându-se peste 500 de stadii active pe frunză. Pe frunzele exterioare, acarienii se întâlnesc numai în perioade ploioase, când hidroscopicitatea aerului este foarte ridicată. In lunile septembrie-octombrie, populaţia acarianului constă numai din femele, care odată cu scăderea temperaturii sub 12°C se retrag pentm iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul căpşunului este unul dintre cei mai importanţi dăunători ai acestei culturi. Atacă ca adult şi ca larvă care colonizează mugurii, florile, frunzele tinere din mijlocul rozetei foliare şi lăstarii pe care le înţeapă şi sug conţinutul celular. Ca urmare frunzele plantelor atacate se deformează, se încreţesc şi se răsucesc, cele tinere se decolorează, au aspect galben-virtos, iar mai târziu se brunifică şi se usucă în caz de secetă, iar în caz de umiditate ridicată putrezesc. Plantele atacate stagnează în creştere şi treptat se pot usca în decurs de 1 -2 ani. în caz de atac puternic, pierderile de recoltă pot ajunge la peste 40-50%. A

înmulţirea acarianului căpşunului este frânată de activitatea unor acarofagi printre care un rol deosebit joacă două specii de acarieni fitoseizi - Typhlodromus reticulatus Oud., şi T. cucumeris Oud. Combatere. Măsuri preventive. La înfiinţarea noilor culturi de căpşun, folosirea pentm plantare numai a materialului săditor neinfestat; utilizarea mgrăşârnintelor pentm a obţine plante mai viguroase, care sunt mai rezistente la atac; folosirea de soiuri rezistente la atacul acarianului; aplicarea tratamentelor termice cu apă caldă (48-56°C) timp de 7-30 minute a materialului săditor infestat. Tratamente chimice se aplică rar, numai în caz de atacuri puternice efectuându-se un tratament până la înflorirea plantelor şi 2-3 tratamente după recoltarea fructelor cu Apollo 500 SC (0,3-0,4 l/ha), Neoron 500 EC (1,5-2,0 l/ha) etc. Gărgăriţa florilor de căpşun sau gărgăriţa neagră a căpşunilor -Anthonomus rubi Hbst. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae Răspândire. Gărgăriţa florilor de căpşun este răspândită în Europa şi Asia Mică. Descriere. Adultul are corpul de 2-3 mm lungime, de culoare neagră, uneori cu o nuanţă brună, acoperit cu o pubescenţă fină cenuşie, mai deasă pe partea inferioară a corpului. Rostrul este de 1,5 ori mai lung decât capul şi toracele luate împreună, subţire şi mai curbat la masculi. Antenele sunt geniculate cu primul articul roşcat. Scutelul şi 538

marginile pronotului sunt albe. Elitrele sunt scurte, rotunjite în partea posterioară şi prevăzute cu striuri longitudinale accentuate, punctate. Picioarele sunt lungi şi subţiri. Femurele prezintă câte un dinte mic (fig. 225). Oul este oval, de 0,5 mm lungime şi 0,3 mm lăţime, de culoare albă, lucios. Larva la completa dezvoltare are corpul de 3,5-4,0 mm lungime, apodă, curbată, de culoare albă, cu capsula cefalicăbmnă-gălbuie. Pupa are 2,5-3,0 mm lungime, la început de culoare albă, mai târziu devine galbenăcafenie. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa florilor de căpşun are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult pe sub frunzele căzute, pe sub bulgării de pământ sau în stratul superficial al solului. Primăvara în luna aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 13°C, gândacii părăsesc adăposturile de hibernare şi încep să se hrănească la început cu mugurii vegetativi şi floriferi, cu peţiolul şi limbul frunzelor abia apărute, iar mai târziu cu bobocii florali la căpşuni, fragi, zmeur etc. Perioada de hrănire a adulţilor în primăvară pentru maturarea sexuală durează 1-1,5 luni, apoi are loc copulaţia şi ponta. O densitate mai mare a gărgăriţelor în plantaţiile de căpşun se înregistrează la temperaturi de 18-20°C, de obicei de la mijlocul lunii mai până la începutul lunii iunie. Ouăle sunt depuse în bobocii florali câte un ou într-o floare. Femela depune ouăle în florile de căpşun, frag şi mai târziu la zmeur şi măceş. Ponta începe pe la mijlocul lunii mai şi durează 20-3 5 zile. La căpşun, începutul pontei cores­ punde fenologic cu începutul înfloririi (0,5% flori cu petale). O femelă depune 50-100 ouă. Pentru depunerea ouălor, femela perforează bobocii florali până la stamine cu ajutoml rostului, după care se întoarce şi depune oul în interior, apoi orificiul format este astupat cu un dop format din excremente. După depunerea oului, femela roade parţial pendunculul floral din care cauză circulaţia sevei se întrerupe şi bobocul nu se mai dezvoltă, aplecându-se în jos şi vestejindu-se, iar după 2-8 zile se usucă şi rămâne suspen­ dat sau cade. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apărute se dezvoltă în interiorul Fig. 225. Gărgăriţa florilor de căpşun bobocilor uscaţi, raănindu-se cu organele florale. Cel mai mare număr de larve se (Anthonomus rubi Hbst):

1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - 5 - boboci florali înregistrează la începutul coacerii fructelor, de căpşun atacaţi de larvă şi adult (după Savzdarg) Dezvoltarea stadiului larvar durează 17-37

539

zile (în medie 25 zile). în perioada coacerii în masă a fructelor larvele ajung la completa dezvoltare şi se transformă în pupă, în interiorul bobocilor florali uscaţi. După 7-9 zile, în a douajumătate a lunii iulie apar adulţii care părăsesc bobocii uscaţi şi se hrănesc puţin cu parenchimul frunzelor sau fructele rămase, fără a produce pagube însemnate. In toamnă când temperatura aerului scade până la 10-12°C, adulţii se retrag pentru iernat în stratul superficial al solului sau pe sub frunzele căzute. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa florilor de căpşun este o insectă oligofagă. Atacă căpşunul, zmeurul, fragii, trandafirul şi alte rozacee, preferând căpşunul la care produce pagube mai mari. Atacă ca adult şi ca larvă, dar pagube mai mari produce adultul în primăvară în perioada preovipozitară, când roade bobocii florali, florile şi frunzele. Larvele se hrănesc cu organele florale din bobocii florali, care se usucă şi cad. Ca urmare a atacului producţia de fructe scade simţitor. Pagube mai mari se înregistrează în plantaţiile de căpşun, mai mult de 2 ani, neîngrijite. Populaţiile acestei specii sunt reduse de diferiţi duşmani naturali, printre care un rol deosebit joacă Habrocytus jonamenmensis Rats. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la gărgăriţa albastră a căpşunilor (Coenorrhinus germanicus Hbst.). Gărgăriţa albastră a căpşunilor - Coenorrhinus germanicus Hbst. Sin.: Rhynchites germanicus Hbst., R. minutus Kalt. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Rhynchitidae) Răspândire. Gărgăriţa albastră a căpşunilor este răspândită în Europa Centrală şi Apuseană, şi în Asia Centrală. Descriere. Adultul are corpul robust de 3-3,7 mm lungime la femelă şi 1,9-2,00 mm la mascul, de culoare albastră-închisă, verde sau violetă, cu reflexe metalice, acoperit cu o pubescenţă fină, scurtă, brună, îndreptată înapoi. Rostrul este lung, subţire, uşor curbat, punctat şi mat, mai lung la femelă decât la mascul. Antenele sunt drepte şi măciucate. Pronotul este mai lat decât lung. Scutelul este slab dezvoltat, de formă triunghiulară. Elitrele sunt scurte şi lăţite spre baza, acoperite cu peri scurţi şi drepţi, înclinaţi înapoi, cu striuri evidente longitudinale formate din puncte circulare, apropiate, mai late decât interstriurile, lucioase şi uşor bombate. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate. Partea inferioară a corpului şi pigidiul sunt punctate fin şi des, cu vârful pigidiului rotunjit. Oul este oval aproape sferic de 0,6-0,7 mm lungime şi de 0,34-0,5 mm lăţime cu chorionul moale, de culoare albă-gălbuie, cu un luciu pronunţat. Larva la completa dezvoltare are corpul de 3-4 mm lungime, apodă-eucefală, curbată, de culoare albă-gălbuie, acoperit cu perişori fini. Capul este mic de culoare brună, învaginat în primul segment al corpului. Pupa are 2,5-3,0 mm lungime, de culoare albă-cenuşie, dorsal şi lateral prezintă peri lungi, iar în partea posterioară două mici căngi cWtinizate. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa albastră a căpşunilor are o generaţie pe an. Ier­ nează în stadiul de adult în sol, în căsuţe pupale confecţionate din pământ, mai rar ca larvă sau pupă. Adulţii apar în primăvară devreme, în ultima decadă a lunii martie sau în 540

prima decada a lunii aprilie, la temperaturi medii cuprinse între 7-11 °C, cu o umiditate a aerului de 50-100%. Zborul maxim al adulţilor are loc în mod obişnuit în a 2-a şi a 3-a decadă a lunii aprilie, după 13-24 zile de la apariţie, la temperaturi medii zilnice de 15-20°C şi durează până la începutul lunii iunie. Adulţii sunt insecte diurne, termofile şi heliofile. Se hrănesc rozând orificii în frunze. Longevitatea adulţilor variază între 30-45 zile. După o perioadă de hrănire preovipozitară de 10-20 zile, au loc copulaţia şi ponta care durează până la sfârşitul lunii mai. Ponta începe în luna aprilie şi se eşalonează pe un termen de 30-40 zile. Depunerea maximă a ouălor are loc în a 2-a şi a 3-a decadă a lumi aprilie şi corespunde cu zborul maxim al adulţilor. Ponta se termină la sfârşitul lumi mai. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici, de câte 2-3 ouă în peţiolul frunzelor, în pedunculul florilor sau pe bobocii florali. Intr-un peţiol sunt depuse câte un singur ou, uneori 1 -3. După depunerea ouălor femela roade parţial peţiolul frunzelor sau pedunculul florilor, în urma căruia frunza sau floarea din cauza greutăţii sale cade în jos, rămânând suspendată. O femelă depune 25-35 ouă. Incubaţia durează 8-12 zile. Larvele apar în a 2-a decadă a lunii mai, cu maximul la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie şi se hrănesc cu ţesuturile vegetale. Ultimele larve apar în a 2-a şi a 3-a decadă a lunii iulie. Evoluţia stadiului larvar durează 55-65 zile, eşalonându-se de la mijlocul lunii mai până la sfârşitul lunii iulie. Ajunse la completa dezvoltare, larvele începând cu a 2-a decadă a lunii august migrează în sol unde îşi construiesc la o adâncime de 2-10 cm o căsuţă specială în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 15-20 zile. Noii adulţi care apar în masă spre sfârşitul lunii august-începutdlunn septembrie, rămânmd Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa albastră a căpşunilor este o insectă oligofagă, atacă în afară de căpşun, zmeurul, murul, trandafiml etc. Atacă ca adult şi ca larvă, însă pagube mai mari produc adulţii hibernanţi în primăvară, în perioada hrănirii suplimentare, atacând mugurii, peţiolul frunzelor, frunzele şi organele florale. La început adulţii perforează frunzele, iar în perioada pontei rod peţiolul frunzelor şi pedunculul floral din care cauză acesta se vestejeşte şi se usucă. Pagube mai mari se înregistrează în perioada de înflorire a plantelor, când adulţii hibernanţi atacă primele flori, care sunt cele mai productive, uneori şi lăstarii tineri, distrugând astfel recolta cea mai valoroasă. în anii de invazii pot fi distruse până la 40-60% din flori. Larvele se hrănesc cu ţesuturile vegetale din pedunculii florali vesteji, fără a produce pagube importante. Combatere. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandăm general măsuri preventive: strângerea şi eliminarea din plantaţii a tuturor resturilor vegetale şi distrugerea lor prin ardere; în primăvară efectuarea săpării solului pentru distingerea adulţilor hibernanţi; la înfiinţarea noilor culturi, amplasarea la distanţe mari faţă de cele vechi, pentru a evita migraţia dăunătorului; folosirea pentru plantare a soiurilor de căpşun semitardive şi tardive care sunt mai puţin atacate. Ţinând cont de specificul căpşunului, fructele cărora sunt consumate mai mult în stare proaspătă sau conservate, tratamente chimice speciale de combatere a gărgăriţei albastre a căpşunilor nu se aplică sau se aplica foarte rar, numai în anii de invazie şi numai cupreparate cu o remanentă mica şi un grad de toxicitate redus, numai până la înflorirea plantelor, la apariţia în masă a adulţilor hibernanţi cu Actellic 50 EC (0,6 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,5 l/ha) etc. 541

8.2.3 Dăunătorii plantaţiilor de zmeur Gândacul tomentos al zmeurului sau gândacul florilor de zmeur - Byturus tomentosus F. Sin.: Byturus urbanus L., B.flavescens Marsh. Ord. Coleoptera, Fam. Byturidae Răspândire. Gândacul tomentos al zmeurului este răsplndit în Europa şi Asia (Chiria). Decriere. Adultul are corpul oval-alungit de 3,8- 4,5 mm lungime, uşor bombat, de culoare de la brună-cenuşie până la neagră-cenuşie, acoperit cu o pubescenţă deasă brunăgălbuie sau cenuşie-gălbuie. Capul este mic, antenele sunt castanii formate din 11 articule, care se teiniină cu o măciucă formată din 3 segmente. Ochii sunt mici şi uşor proeminenţi. Picioarele sunt galbene. Elitrele prezintă o punctuaţie mai fină decât pronotul (fig. 226). Oul este eliptic, de până la 1 mm lungime, de culoare albă. Larva la completa dezvoltare are corpul de 6-7 mm lungime, de culoare gălbuie sau castanie-deschisă acoperit cu perişori rari şi scurţi. Dorsal pe fiecare segment prezintă câte o placă chitinoasă brună, prevăzută cu două şiruri paralele de puncte de culoare închisă. Ultimul segment abdominal se teiniină cu doi spini scurţi, îndoiţi în sus în formă de cârlig. Pupa este albă, de până la 4,0 mm lungime. Biologie şi ecologie. Gândacul tomentos al zmeurului are o generaţie pe an, sau una la doi ani. Iernează în stadiul de adult sau ca larvă în stratul superficial al solulului, într-o căsuţă specială, de regulă în apropierea arbuştilor. Adulţii apar primăvara spre sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, când temperatura solului ajunge la 12-13°C. La început ei se hrănesc cu organele florale ale diferitor plante din familiile Rosaceae, Crucifereae, Compositae etc, mai târziu trec pe zmeur, unde se hrănesc, perforând bobocii florali şi consumând polenul şi nectarul florilor, cauzând avortarea florilor sau deformarea fructelor. Uneori adulţii atacă şi frunzele, în care rod mici orificii. Perioada de hrănire preovipozitară durează 11-15 zile. Spre sfârşitul lunii mai are loc copulaţia insectelor, iar ponta începe după 2-3 săptămâni de la apariţie, respectiv în prima sau a doua decadă a lunii iunie. Ouăle sunt depuse izolat în flori, fixându-le de obicei de filamentele staminelor, pe Fig. 226. Gândacul tomentos al zmeurului antere ori receptacolul floral. In (Byturus tomentosus E): fiecare floare o femelă depune câte l adult; 2 - larvă, 3 - frunze de zmeur atacate de adulţi; 4 fructe atacate de larve (după Bogdanov-Katikov) un ou, iar în total 30-40 ouă, 542

maximvjrn până la 100-120. Incubaţia durează 8-10 zile. La sfârşitul lunii iunie apar larvele care consumă mai întâi organele florale, apoi receptacolul floral şi fructele rozând galerii sinuoase. Evoluţia stadiului larvar durează40-45 zile. La coacerea fructelor larvele ajung la completa dezvoltare, migrează în stratul superficial al solului (5 -15 cm adâncime) la baza plantelor gazdă, îşi confecţionează o căsuţă specială în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 10-12 zile. Adulţuapămtirămânmdiapauzăpânăm O mică parte din larve (până la 25%) retrase în sol în toamnă târziu, iernează ca atare şi nu se împupează decât în luna august a anului următor, prezentând astfel o generaţie la doi ani. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul tomentos al zmeurului atacă zmeurul şi căpşunul, precum şi diferite specii de pomi fructiferi (măr, păr, cireş) şi ornamentali. Este o specie florifagă. Atacă ca adult şi ca larvă. Adulţii atacă bobocii florali pe care îi perforează consumând polenul, cauzând avortarea florilor sau deformarea fructelor. Uneori gândacii atacă mugurii pe care îi perforează şi consumă organele fragede sau frunzele tinere, în care rod mici orificii. Pagube mai mari produc larvele care consumă mai întâi organele florale, apoi receptacolul în care rod galerii, iar mai târziu atacă şi fructele, consumând pulpa fructului şi seminţele. Fructele atacate se depigmentează şi se depreciază, având o valoare comercială scăzută. Pe lângă daunele directe, larvele sunt transmiţătoare de agenţi patogeni, care provoacă putrezirea fructelor. In unii ani produce pagube deosebit de mari, ajungând la 30-70% din recolta de fructe. Combatere. In combaterea acestui dăunător se recomandă pentru distragerea stadiilor hibernante efectuarea săpatului de toamnă printre tufe. Având în vedere specificul zmeurului, fructele cărora sunt consumate mai mult în stare proaspătă sau conservate, tratamente chimice speciale de combatere a gândacului tomentos nu se aplică sau se aplica foarte rar, numai în cazul unor invazii mari şi numai cu preparate cu un grad de toxicitate redus şi remanentă mică. Tratamentul se aplică până la înflorirea plantelor la apariţia în masă a adulţilor hibernanţi cu Actelllic 50 EC (0,6 l/ha) etc. Musculiţa sau ţintarul galicol al tulpinilor de zmeur - Lasioptera rubi Heeger. Ord. Diptera, Fam. Cecidomyidae Răspândire. Ţânţarul galicol al tulpinilor de zmeur este larg răspândit în multe ţări din Europa. Descriere. Adultul are corpul de 1,6-2,2 mm lungime, de culoare neagră dorsal cafeniu, acoperit cu perişori scurţi de culoare gălbuie. Antenele sunt brune, formate la masculi din 20-21, iar la femele din 21 -25 articule. Scutelul este galben şi păros. Picioarele sunt lungi, de culoare galbenă-cafenie. Aripile sunt transparente cu un număr redus de nervuri, acoperite cu perişor fini. Abdomenul cu benzi transversale de păr alb (fig. 227). Oul este oval, pedicelat, de culoare albă. Larva este apodă-hemicefală, la completa dezvoltare are corpul de 3,5-4 mm lungime, uşor subţiat în partea anterioara, de culoare galbenă-portocalie. Ventral, pe primul segment toracic prezintă spatulă sternală, care serveşte pentru deplasarea prin sărit a larvelor. Pupa are 2-3 mm lungime, de culoare brunie. Biologie şi ecologie. Ţintarul galicol al tulpinilor de zmeur are 1 generaţie pe an. 543

Iernează în stadiul de larvă în grupe (câte 2-11 larve) în interiorul galelor. Primăvara larvele hibernante continuă să se hrănească în interiorul galelor în care au iernat. Ajunse la maturitate larvele se transformă în pupe, iar spre sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, când zmeurul înfloreşte în masă apar adulţii. Apariţia este eşalonată, din care cauză zborul adulţilor durează din luna mai şi până în luna iulie. Zborul insectelor are loc dimineaţa şi seara, între orele 12-16, când temperatura atinge 16°C. La 2-3 zile de la apariţie au loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în grape câte 8-15 ouă pe tulpinile tinere, la baza mugurilor. Incubaţia durează 8-12 zile. Larvele apărute pătrund în ţesutul cambiului Fig. 227. Ţânţarul galicol al tulpinilor de zmeur (Lasioptera rubi Heeger):

mlpinilor, unde se hrănesc cu sucul celular. în urma atacului larvelor se produce o hipertrofiere a ţesuturilor, formându-se gale

1 - adult; 2 - larvă; 3 - 4 - tulpini de zmeur atacate (gale) (după Savzdarg, completat)

caracteristice la suprafaţa tulpinilor atacate,

G a l d e §e

formează

la 2

_3 săptămâni d e l a

pătrunderea larvelor în tulpină. Acestea au 2-3 cm lungime şi 1-2 cm lăţime cu o suprafaţă neregulată, tuberoasă, acoperită cu crăpături mici. Pe o tulpină se pot forma 1 -2, uneori şi mai multe gale, care se văd bine toamna, după căderea frunzelor. Larvele continuă să se hrănească în interiorul galelor până în toamnă, apoi rămân să ierneze. Plante atacate şi mod de dăunare. Ţânţarul galicol al tulpinilor de zmeur atacă zmeurul şi murul. Atacă larvele, care pătrund în tulpinile tinere şi se hrănesc cu sucul celular, din care cauză la suprafaţa tulpinilor se formează gale, care uneori pot înconjura tulpina. In urma atacului circulaţia sevei se întrerupe, Mpinile stagnează în creştere şi se rup uşor de la nivelul galelor, dau producţii scăzute şi de o calitate inferioară, iar mai târziu se usucă. înmulţirea acestui dăunător este limitată de diferite specii prădătoare şi parazite, printre care se numără: Callimome macroptera Walk., Eulemus vesicularis Retz., Eurytoma aterrina Schr., Inostema spinulosa Kieff, Platygaster hyllus Walk., Tetrastichus brevicornis Panz. etc. Combatere. In combaterea acestui dăunător se recomandă, în general măsuri preventive: toamna sau primăvara înainte de apariţia adulţilor tăierea, înlăturarea din plantaţii a Mpinilor atacate (cu gale) şi distragerea lor prin ardere. Tratamente chimice speciale se aplică rar, numai în caz de invazii puternice, în perioada de zbor a adulţilor cu Actellic 50 EC (0,6 l/ha) etc.

544

Musculiţa (ţânţarul) tulpinilor de zmeur - Thomasiniana theobaldd Barn. Ord. Diptera, Fam. Cecidomyidae Răspândire. Musculiţa (ţânţarul) tulpinilor de zmeur este răspândită în multe ţări din Europa. Descriere. Adultul are corpul zvelt, de 1,5-2,5 mm lungime la femelă şi de 1,0-1,5 mm la mascul. Capul şi ochii sunt de culoare neagră, toracele cafeniu-închise, iar abdomenul roşu-închis, acoperit cu perişori scurţi. Picioarele sunt lungi şi subţiri de culoare cenuşie, acoperite cu perişori lungi, negri, tarsele formate din 5 articule. Aripile sunt transparente, strălucitoare cu o nuanţă rozovie. Oul este oval-alungit de 0,34 mm lungime şi de 0,091 mm lăţime, incolor la depunere, iar pe măsură ce embrionul se dezvoltă, culoarea oului se închide. Larva este apodă - hernicefală, la completa dezvoltare are corpul de 3-4 mm lungime şi 0,8 mm lăţime, de culoare portocalie-roşcată. Pe partea ventrală, pe primul segment toracic prezintă o spatulă sternaîă care serveşte pentru deplasarea larvelor prin sărit. Pupa are 1,8-2,2 mm lungime, de culoare galbenă-brunie. Biologie şi ecologie. Musculiţa (ţânţarul) tulpinilor de zmeur are 4-5 generaţii pe an. Iernează ca larvă matură, în stratul superficial al solului (0-5 cm), în mod obişnuit la baza tulpinilor de zmeur. fn primăvară, când temperatura solului ajunge la 13°C larvele hibernante se transformă în pupe. Adulţii apar la sfârşitul lunii aprihe-începutul lunii mai, fapt ce coincide fenologic cu creşterea intensivă a lăstarilor. Apariţia adulţilor în primăvară este mult eşalonată, în funcţie de temperatură, umiditate şi durează 35-48 zile, până la mijlocul lunii iunie. Zborul insectelor are loc mai mult dimineaţa şi seara, pe timp liniştit şi cald, nu zboară rapid şi timp îndelungat. Zborul este ajutat de curenţii de aer. Raportul dintre sexe este aproximativ egal sau în folosul femelelor, masculii zburând cu 1 -2 zile mai devreme ca femelele. Insectele adulte nu se hrănesc. Longevitatea adulţilor este de 3-5 zile, timp în care are loc copulaţia şi ponta. Femela depune ouăle izolat sau în grupe de câte 5-8 bucăţi în crăpăturile scoarţei tulpinilor din anul trecut, precum şi în lăstarii tineri. O femelă depune până la 70, în medie 45 de ouă. Incubaţia durează 2-6 zile. Larvele apărute trăiesc grupate şi se hrănesc cu sucul celular din ţesutul cambial. Evoluţia stadiului larvar, în funcţie de condiţiile Fig. 228. Musculiţa (tântaml) tulpinilor de zmeur (Thomasiniana IheobaldiBarn.):

climatice, durează 22-43 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele seretrag

1 - adult; 2 - larve sub scoarţă; 3 - pupă şi coconi ai în sol, unde îşi confecţronează un comusculiţei (după Savzdarg) con mătăsos şi se transformă în pupe.

545

Stadiul de pupă durează 8-17 zile. Noii adulţi zboară din a doua decadă a lunii iunie şi dau naştere la o nouă generaţie. Larvele din generaţiile de vară se dezvoltă pe seama lăstarilor tineri. Dezvoltarea unei generaţii durează24-30 zile. Larvele din ultima generaţie ajunse la completa dezvoltare, se retrag în sol şi hibernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Musculiţa (ţânţarul) tulpinilor de zmeur este o specie monofagă. Larvele atacă tulpinile plantelor de zmeur, sugând seva din ţesuturi. La o infestare puternică pe un lăstar se pot înregistra până la 80-100 de larve. în urma atacului, în locurile de lmînire se formează pete de culoare brună, care treptat se înnegresc, pătrunzând până în centrul tulpinii. Pe locurile de hrănire se instalează ciupercile saprofite Didimella applanata Sacc. şi Leptosphaeria coniothyrium Sacc. care provoacă uscarea tulpimlor. Ca urmare, tulpinile atacate stagnează în creştere, se mp uşor de la nivelul atacului. La atacuri puternice, pot fi distruse până la 30-45% de tulpini din plantaţii. Populaţiile acestui dăunător sunt reduse de activitatea unor specii de entomofagi, printre care un rol deosebit au: Tetrastichus inunctus Nees., Cantharis lateralis L., Malachius viridis F., Anthocoris nemorum L. ş.a. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la musculiţa sau ţânţarul galicol al tulpinilor de zmeur (Lasioptera rubi Heeger.) Musca tulpinilor de zmeur - Chortophila dentiens Pand. Sin.: Pegomyia rubivora Coquil. Ord. Diptera, Fam. Anthomyidae Răspândire. Musca tulpimlor de zmeur este răspândită în multe ţări din Europa. Descriere. Adultul are corpul de 5,5-6,0 mm lungime, de culoare cenuşie, iar picioarele negre. Oul este oval-alungit, de culoare albă. Larva este apodă-acefală, are corpul de 5,0 mm lungime, de culoare albă sau albă-cenuşie. Pupariul are forma unui butoiaş de 4-5 mm lungime de culoare brunie. Biologie şi ecologie. Musca mlpinilor de zmeur are o generaţie pe an. Iernează ca larvă în interiorul pupariului în stratul superficial al solului. Transformarea larvelor hibernante în pupe are loc primăvara în cursul lunii aprilie. Adulţii apar pe la începutul sau mijlocul lunii mai ce, de fapt coincide fenologic cu începutul creşterii lăstarilor. Femelele depun ouăle izolat în teaca şi la baza frunzelor din vârful lăstarilor. Incubaţia durează 5-8 zile. Larvele apărute pătrund în tulpină, unde se hrănesc, săpând la început o galerie dreaptă, apoi în formă de spirală sau circulară din care cauză vârfurile lăstarilor se ofilesc, se albăstresc, apoi se înnegresc şi putrezesc. Ofilirea şi uscarea vârfurilor lăstarilor, precum şi stagnarea în creştere a lor sunt condiţii necesare pentm dezvoltarea normală a larvelor. Larvele continuă să se hrănească săpând galerii, până la baza lăstarilor. Prin a doua jumătate a lunii iunie, când zmeurul înfloreşte, larvele ajung la completa dezvoltare, rod în tulpină un orificiu de ieşire prin care se retrag în sol, unde năpârlesc, formând pupariul în care rămân să ierneze.

546

Fig. 229. Atacul muştei tulpinilor de zmeur (Chortophila dentiens Pand.):

Plante atacate şi mod de dău­ nare. Musca tulpinilor de zmeur atacă zmeurul. Larvele pătrund în interiorul Mpinilor în care rod galerii în urma cărora vârfurile lăstarilor se usucă (fig. 229). Tulpinile atacate se usucă complet sau din mugurii de mai jos dau lăstari noi. La invazii mari acest dăunător poate distruge până la 35-40% de tulpini. Combatere, fn combaterea acestui dăunător se recomandă în general numai măsuri preventive: săparea solului sub tufele de zmeur pentru distrugerea stadiu­ lui hibemant; tăierea, înlăturarea din plantaţii şi distrugerea prin ardere a tulpi­ nilor atacate (ofilite).

1 - vârful unui lăstar de zmeur atacat; 2 - 3 secţiune longitudinală a unor lăstari atacaţi cu larve; 4 - pupariul (după Korolikov)

547

CAPITOLUL 9 DĂUNĂTORII VIŢEI DE VIE ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR Cultura viţei de vie este atacată de numeroase specii de dăunători animali, care condiţionează cantitatea şi calitatea strugurilor, precum şi longevitatea plantaţiilor. Cu toate rezultatele obţinute, totuşi producţia de struguri în republică este încă sub posibilităţi, fiind diminuată anual în proporţie de peste 20-30%. Numărul speciilor de dăunători ai viţei de vie este destul de mare. Acestea fac parte din diferite grupe sistematice: nematozi, moluşte, acarieni, crustacee, insecte, păsări şi rozătoare. Maj oritatea dăunătorilor sunt polifagi şi oligofagi şi numai o parte mică sunt specifice viţei de vie. Sunt atacate toate organele viţei de vie pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, începând de la plantare, pana la recoltare. Printre speciile frecvent mtâlnite, a căror activitate prezintă importanţă economică majoră se numără: acarianul galben al viţei de vie (Schizotetranychus viticola Reck.), acarianul galicol (Eriophyes vitis Pgst), filoxera viţei de vie (Viteus vitifolii Fitch.), moliile strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff. şiEupoecilia ambiguella Hb.), gărgăriţele mugurilor şi rădăcinilor (Otiorrhynchus sp.) etc. In anii cu condiţii favorabile pentru înmulţirea dăunătorilor menţionaţi, acestea pot produce daune mari, iar uneori adevărate calamităţi. De aceea, este important ca determinarea şi cunoaşterea dăunătorilor să se facă rapid şi corect, pentru a interveni promt, cu produse fitofarmaceutice selective, cât mai puţin poluante. Acarianul galben al viţei de vie - Schizotetranychus viticola Reck. Sin.: Eotetranychus carpini Oud.,E. viticola Reck., Tetranychus viticola Reck. Ord.v4can',Fam. Tetranychidae Răspândire. Acarianul galben al viţei de vie este frecvent întâlnit în multe ţări din Europa şi America de Nord. Descriere. Adultul (femela) are corpul oval, uşor alungit, de 0,33-0,44 mm lungime şi de 0,25-0,32 mm lăţime, de culoare gălbuie cu mici pete pe partea dorsală (la forma de vară) şi galbenă-portocalie şi lipsit de pete (la forma de iarnă). Masculul este mai mic de 0,30 mm lungime şi 0,15 mm lăţime, cu opistosoma îngustată posterior (fig. 230). Oul este cu chorionul neted, sferic, cu aspect sticlos imediat după depunere. Larva are corpul oval, puţin alungit, de culoare gălbuie, cu 3 perechi de picioare. Proto - şi deutonimfa au corpul mai alungit şi 4 perechi de picioare. Biologie şi ecologie. Acarianul galben al viţei de vie are 4-5 generaţii pe an. Iernează ca femelă în colonii de câte 50-150 indivizi sub scoarţa coardelor şi la baza butucilor, prin crăpăturile aracilor, spalierei sau sub frunzele uscate. In primăvară, spre sfârşitul lunii aprilie, la pornirea în vegetaţie, când temperatura aemlui ajunge la 7-9 °C femelele părăsesc locurile de iernare şi migrează la început pe muguri, apoi pe frunzele abia apărute. Când temperatura depăşeşte 10°C, are loc apariţia şi migrarea în masă a acarienilor, iar la apariţia primei frunze migrarea se termină. Apariţia femelelor are loc în 548

Fig. 230. Acarianul galben al viţei de vie (Schizotetranychus viticola Reck.):

1 - rfemelă; - regiunea analogenitală 1 - .2 >> , : 1 . v i s a „ femelei; 1 •. 3 - mascul; 4 - larvă; 5 - ou pe frunză; 6 - frunză de viţă de vie atacată (după Verderevsky)

mod obişnuit în zilele însorite şi călduroase şi coincide fenologic cu perioada de umflare şi desfacere a mugurilor şi de creştere a lăstarilor. Pe măsura apariţiei noilor frunze, acarienii trec pe ele, astfel dăunătorul treptatpopuleazătoate frunzele din tufă. La început femelele se găsesc pe partea superioară a frunzei, care este mai însorită, apoi trec pe partea inferioară, unde îşi încep activitatea de hrănire. Perioada preovipozitară este scurtă, de 1-3 zile, după care începe ponta. Perioada ovipozitară durează în medie 25-30 zile. Longevitatea femelelor este de 30-35 zile, timp în care depune 30-50 ouă în funcţie de condiţiile climaterice şi activitatea de hrânire a femelelor. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, de obicei dea lungul nervurilor, într-o pânză specială (păienjeniş) ţesut de acarian. Incubaţia durează 6-12 zile la generaţiile de primăvară ş i t o a m n ă ; i a r l a generaţiile de v a r ă 3.5 z i [ e Larvele apărute se dezvoltă

alături de adulţi. Stadiul larvar durează de la 10 până la 16 zile în funcţie de condiţiile climatice, apoi se transformă în adulţi, care la rândul lor, încep a se înmulţi. Generaţia a doua apare odată cu formarea inflorescenţelor. O generaţie se dezvoltă în curs de 15-20 zile. Con&ţiile climatice optime pentm dezvoltarea acestui dăunător sunt cuprinse la temperaturi de 16,0-22,2 °C şi umiditatea relativă de 74,0-79,3%. Toamna spre sfârşitul lunii septembrie-începutul lumi octombrie, când temperatura aemlui se coboară sub 12°C, majoritatea păianjenilor se retrag la iernat şi numai o parte neânsemnată rămân pe frunze până la căderealor. Aceştia dmurmăhibemează cel mai des pe frunzele căzute. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul galben al viţei de vie atacă frunzele viţei de vie. Adulţii şi larvele primăvara devreme, atacă mugurii foliari, provocând deformarea lăstarilor şi stagnarea lor în creştere, iar mai târziu colonizează partea inferioară a frunzelor, înţăpând şi sugând seva din ţesuturi. In urma atacului pe partea superioară a frunzei apar puncte gălbui, care treptat se unesc şi formează pete galbene-cenuşii (la soiurile albe) şi roşii-cărâmizii (la soiurile roze şi negre). La început aceste pete cuprind zona nervurilor, apoi întregul limb foliar, fapt ce duce la uscarea şi căderea treptată a frunzelor. Daune deosebit de mari acarianul produce în anii cu ierni moi şi toamne lungi, secetoşi, care favorizează înmulţirea şi dezvoltarea dăunătomlui. La atacuri puternice se R

549

produce defolierea timpurie a butucilor de vie, ce influenţează negativ asupra producţiei de struguri, creşterii lăstarilor, coacerii lemnului şi formării mugurilor de rod pentru anul viitor. Pe astfel de plante strugurii nu se coc, rămân acri, iar viţa nu se coace. în anii de invazii pagubele pot ajunge până la 25-40 % din recoltă, conţinutul de zahăr din boabe se reduce de la 1-3% până la 5-6%, iar aciditatea se ridică cu 1,9-4,3%. Pagube mai mari se înregistrează îndeosebi la soiurile - Muscat alb, Cabernet Sauvignion, Riesling italian, Pinot gris, Aligote ş. a., care simt puternic atacate. In reducerea pe cale naturală a populaţiilor acestui acarian o deosebită importanţă prezintă acarienii prădători: Typhlodromus aberrans Oud., T. tiliae Oud., precum şi coleopterul Stethorus punctillum Weise. Combatere. Măsuri preventive. Pentru distrugerea stadiului hibemant, toamna sau primăvara se recomandă efectuarea îndepărtării scoarţei exfoliate şi a resturilor vegetale (frunze, bumiene etc.) şi distrugerea lor prin ardere, precum şi efectuarea arăturilor adânci de toamnă; distrugerea sistematică a buruienelor din plantaţii care sunt gazde intermediare ale acarianului. Tratamente chimice se aplică în anii de invazii la avertizare şi depăşirea PED (5-8 acarieni/frunză în faza de creştere a lăstarilor şi 15 stadii mobde/frunză în fazele de formare şi creştere a boabelor) prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Apollo 500 SC (0,24-0,36 l/ha), Demitan 200 SC (0,075-0,125 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,32-0,48 l/ha), Nissorun 10 WP (0,24-0,36 kg/ha), Neoron 500 EC (1,2-1,8 l/ha), Omite 30 WP (1,6-2,4 kg/ha), Omite 57 EW (1,2-1,8 l/ha), Omite 570 EC (1,2-1,8 l/ha), Mavrik 2F 22,3 FLO (0,24-0,36 l/ha), Sulf 80 % PU (10,0 -16,0 kg/ha) etc. Tratamentele se vor aplica mai ales pe partea inferioară a frunzelor unde se localizează acarienii, iar dacă frecvenţa acarienilor este ridicată tratamentul se repetă după 8-10 zile. în cazul unor atacuri masive când densitatea numerică a acarienilor depăşeşte de două ori pragul economic de dăunare se recomandă de aplicat un tratament cu preparatul Nissorun 10 PU (0,3 kg/ha) care are o excelentă acţiune ovicidă, larvicidă şi nimfocidă, dar şi o acţiune în profunzime (efectul de translaminare) prin frunză, distingând ouăle, larvele şi nimfele de pe ambele părţi ale frunzei şi în acelaşi timp nu este periculos pentru albim şi este benefic pentru acarofagi. Acarianul roşu al viţei de vie - Brevipalpus lewisi Mc. Gr. Sin.: Tenuipalpus kidai Kish.,Eotetranychus lewisiMc.Gr. Ord. Acari, Fam. Phytoptipalpidae (Tenuipalpidae) Răspândire. Acarianul roşu al viţei de vie este răspândit în Europa de Vest, Africa (Egipt), America (S.U. A.), Asia (Japonia), Australia. Descriere. Adultul (femela) are corpul oval-alungit, uşor turtit dorso-ventral, de 0,24 mm lungime şi 0,15 mm lăţime de culoare cărămizie sau roşie. Partea dorsală a corpului este rugoasă şi poartă 13 perechi de peri scurţi şi laţi. Pe gnatosomă prezintă organite adâncite în formă de crater. Rostrul ajunge până la mijlocul femurelor anterioare. Palpii sunt mai lungi decât rostrul, prezentând 2 sete şi o senzorie pe segmentul distal, 2 sete pe segmentul median şi o setă mai lingă pe al treilea segment. Partea ventrală a 550

corpului prezintă reticulaţii mai mici decât partea dorsală. Masculul este mai mic ca femela, cu gnastosoma puternic dezvoltată. Histerosoma este alungită posterior. Picioarele sunt mult mai groase decât la femelă. Oul este oval-alungit, de 0,066 mm lungime şi 0,047 mm lăţime, de culoare roşie. Larva este asemănătoare cu adultul are corpul oval, de 0,16 mm lungime, de culoare roşie prezentând 3 perechi de picioare. Proto şi deutonimfa se deosebesc de larve, având corpul mai alungit şi 4 perechi de picioare, dorsal cu 3 perechi de sete lungi, late şi serate, iar restul perilor dorsali sunt scurţi şi subţiri. Biologie şi ecologie. Acarianul roşu al viţei de vie are 4-5 generaţii pe an. Iernea­ ză ca femelă fecundată în diferite locuri adăpostite, sub scoarţa parţial exfoliată a butucilor sau a coardelor, prin crăpăturile aracilor, spalierei etc. In primăvară, când temperatura medie a aerului depăşeşte 10-12°C (sfârşitul lunii aprilie) odată cu pornirea vegetaţiei, femelele părăsesc locurile de hibernare şi încep activitatea de hrănire, locahzându-se pe diferite plante cultivate şi spontane. La început acarienii se concentrează la baza mugu­ rilor, iar după apariţia frunzelor migrează pe partea inferioară a lor, unde se fixează şi încep să se hrănească. După câteva zile de la apariţie începe ponta. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, de-a lungul nervurilor. O femelă depune în medie 18-20, maximum- 35 ouă. Incubaţia durează 6-12 zile, în funcţie de condiţtile climatice. Larvele apărute migrează pe alte frunze, unde ţes unpăiangenis fin sub protecţia căruia se hrănesc, sugând seva din ţesuturi. Pe măsura apariţiei noilor frunze, acarienii trec pe ele, colonizând treptat toate frunzele din tufă. Stadiul larvar durează 16-22 zile, în funcţie de condiţiile climatice, trecând prin 2 stadii (proto - şi deutonimfa), apoi se transformă în adulţi. Femelele apărute după o perioadă de hrănire pentm maturarea sexuală de 4-10 zile, dau naştere la o nouă generaţie. Durata unei generaţii în raport de condiţiile climatice se eşalonează timp de 15-25 zile, iar în lunile favorabile înmulţirii (iulie-august) durează numai 10-12 zile. începând din lunile iunie-iulie şi până toamna târziu, diferite stadii ale dăunătorului se suprapun având o densitate mai mare a indivizilor în lunile iulie-septembrie, când media diferitor stadii active pe o frunză variază între 98 şi 226 de indivizi. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu al viţei de vie este o specie polifagă, atacă viţa de vie, pomii şi arbuştii fructiferi, precum şi diferite plante ierbacee (Aster, Artiplex, Medicago, Myrtus etc). Adulţii şi larvele atacă frunzele şi lăstarii uneori şi strugurii, pe care le înţeapă şi sug conţinutul celular din ţesuturi, formându-se pete de culoare albă La infestări puternice cu acarieni, atacul se manifestă de obicei la baza frunzelor, direct pe nervuri, întrempând circuitul de sevă în frunze. Ca urmare a atacului părţile verzi ale plantei se depigmentează de clorofilă, se îngălbenesc, apoi se brunifică şi în cele din urmă se usucă. Pagubele produse de acarieni sunt deosebit de mari, pe timp uscat şi călduros, care accelerează atacul. La atacuri puternice, producţia de struguri poate fi redusă cu 25-30%. Înmulţirea acestui acarian este limitată de activitatea unor specii de acarofagi, printre care se numără: Stethoruspicipes Casey., Scolothrips sexmaculatus Perg., Cheyletus eruditus Schr. etc. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la acarianul galben al viţei de vie (Schizotetranychus viticola Reck.). 551

Acarianul galicol sau erinoza viţei de vie - Colomerm vitis Pgst. Sin.: Phytoptus vitis Nai., Eriophyes vitis Pgst., Acarus vitis Land. Ord. Acari, Fam. Eriophyidae Răspândire. Acarianul galicol al viţei de vie este răspândit în Europa, America de Nord, Africa de Sud şi de Nord, Australia. Descriere. Adultul are corpul alungit, cilindric, de 0,13-0,14 mm lungime şi 0,036 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie sau roşcată, acoperit cu perişori fim, având segmentele mediane mai late, iar opistosoma îngustată posterior. Abdomenul viermiform, inelat, format din 80 de inele. Ochii lipsesc, în partea anterioară prezintă două perechi de picioare la care al 4-lea articul este mai dezvoltat decât al 5-lea, iar la partea posterioară ultimul segment abdominal prezintă doi peri lungi (fig. 231). Oul este eliptic, de 0,05 8 mm lungime şi 0,03 8 mm lăţime de culoare albicioasă, la depunere cu aspect translucid. Larva este asemănătoare cu femela, având dimensiuni mai mici. Biologie şi ecologie. Acarianul galicol al viţei de vie are 5-9 generaţii pe an. Iernează ca femele deutogenepe sub solzii mugurilor, sub scoarţa butucilor sau pe sub frunzele căzute. In primăvară spre sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, când temperatura aerului atinge 15,5°C, odată cu pornirea în vegetaţie a viţei de vie, femelele hibernante părăsesc locurile de hibernare şi la început pătrund în muguri unde încep să se hrănească. Apariţia în masă a femelelor hibernante coincide fenologic cu creşterea lăstarilor până la 2-3 cm lungime şi cu apariţia primelor 2-3 frunze. Femelele hibernante se localizează pe partea inferioară a frunzelor de viţă de vie, unde se hrănesc cu seva din ţesuturi. După o perioadă

Fig. 231. Acarianul galicol al viţei de vie (Colomerus vitis Pgst.): 1 - adult (femelă), văzută ventral (după Mathez); 2 - atacul acarianului la frunze partea superioară (a) şi inferioară (b) (după Mirică)

552

de hrănire, spre sfârşitul lunii iunie începe ponta. O femelă depune eşalonat 50-70 ouă nefecundate, din care apar numai femele, iar către toamnă depun ouă fecun­ date, din care apar masculi şi femele. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, fiind prinse bine de perii articulari hiper­ trofiaţi, apăruţi sub acţiunea substanţei toxice secretate de dăunător. După câteva zile apar larvele care se hrănesc alături de adulţi. Stadiul larvar durează 10-20 zile, apoi apar adulţii care migrează către frunze din vârful lăstarilor, unde continuă să se hrănească şi dau naştere la noi generaţii. Evoluţia unei generaţii durează 10-14 zile, în funcţie de temperatură şi umiditate. Condiţiile optime pentru dezvoltarea acestui dăunător sunt cuprinse la temperaturi de 20-22°C şi umiditate relativă a aerului de 40-65%. In toamnă cu 4-6 săptămâni

înainte de căderea frunzelor, femelele deutogene încep să se retragă pentru hibernare. Migrarea spre locurile de iernare începe în prima decadă a lunii septembrie, cu o intensificare a rnigrării în luna octombrie. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul galicol al viţei de vie este o specie monofâgă, atacănumai viţa de vie. Atacă adulţii şi larvele, to primăvară larxîmireaîn vegetaţie a viţei de vie, acarienii pătrund în muguri, unde se hrănesc, din care cauză lăstarii se atrofiază, internodurile se scurtează şi inflorescenţele avortează. Mai târziu acarienii trec pe partea infe­ rioară a frunzelor, unde formează colonii, hrariindu-se înţepând şi sugând seva din ţesuturi. în timpul litănirii acarianul secretă o substanţă toxică, care acţionează asupra ţesuturilor foliare determinând hipertrofierea acestora. Ca urmare pe partea inferioară a frunzelor are loc o hipertrofiere aperilor cuticulari, care se alungesc, formând pete pâslaose neregulate, de 0,52 cm lungime, dispuse mai mult între nervuri. Petele conţin peri cuticulari alungiţi şi îngroşaţi, bifurcaţi sau ramificaţi în diferite sensuri (fig. 232). Aceste pete deseori sunt confundate cu cele de mana viţei de vie, deosebindu-se prin aceea că perii de pe petele acarienilor, la atingerea lor cu mâna nu se şterg de pe frunze. în primăvară petele sunt albicioase gălbui, apoi devin mai mari, mai dense şi cafenii, iar spre toamnă se brunifică. Pe partea superioară a frunzei, în dreptul acestor pete apar mici umflături (băşici) caracteristice, sub forma unor gale, cu diametrul de 2-10 mm, de unde şi dentmiirea de „băşicare" sau „erinoza viţei de vie". Primele galepe frunze arw în primajumă­ tate alunii mai, iar mai târziuaparrnai multe gale una lângă alta şi băşicarea ia aspectul und deformaţii a limbului frunzei. Atacurile acarianului sunt mai frecvente şi dăunătoare în primăvară cândpot cuprinde în întregime toată suprafaţa foliară, în timp ce toamna daunele nu au importanţă economică La atacuri puternice acarianul atacă nu numai frunzele, dar şi peţiolul frunzei, mugurii, cârceii, pedunculul şi bobocii florali pe care de asemenea se formează pete pâsloase. Daune mai mari produce în prirnăverile şi în verile secetoase şi calde, în anii de invazii, plantele puternic infestate stagnează în creştere, au lăstari subţiri cu frunze mici, funcţiile fiziologice scad în intensitate, frunzele atacate se îngălbenesc treptat se usucă şi cad. Inflorescenţele atacate nu se dezvoltă normal, se usucă şi cad, ceea ce reduce simţitor producţia de Fig. 232. Secţiune printr-o frunză atacată de acarianul galicol (Colomerus vitis Pgst.): struguri. Pagube mai mari se înregistrează la soiurile Pinotgris, Pinot blanc, Pdesling 1 - adult; 2 - ou; 3 - păr cuticular hipertrofiat (după Bonnemaison) italian, Cabernet Sauvignon, etc. 553

în limitarea înmulţirii acestui acarian un rol însemnat au acarienii fltoseizi: Typhlodromus tiliae Oud., Amblyseius aberrans Oud. etc. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia (Schizotetranychus viticola Reck.) în perioada migrării acarienilor spre frunze şi alte organe. Acarianul filocoptid sau acarioza viţei de vie - Calepitrimerus vitis Nai. Sin.: Phyllocoptes vitis Nai. Ord. Acari, Fam. Eriophyidae Răspândire. Acarianul filocoptil al viţei de vie este răspândit în Europa şi America de Nord. Descriere. Adultul (femela) este asemănător cu specia precedentă, însă are corpul mai îngroşat, cu aspect fusiform de 0,14-0,16 mm lungime şi de 0,04-0,046 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie sau galbenă-brună. Scutul cefalotoracic este prevăzut pe partea mediană cu 3 linii lonmmdinale. Setele dorsale sunt scurte, îndreptate în sus. Rostrul este bine dezvoltat şi îndreptat în jos. Partea ventrală a corpului nu este punctată, divizată în 50 de inele foarte înguste (fig. 233). Larva este asemănătoare cu adultul, având dimensiuni mai mici. Biologie şi ecologie. Acarianul filocoptid al viţei de vie are 3-4 generaţii pe an. Iernează ca femele deutogine sub solzii mugurilor, mai ales în mugurii de la baza coardelor, pe sub scoarţa butucilor, frunzelor etc. Primăvara devreme, odată cu pornirea în vegetaţie a viţei de vie, când temperatura aerului depăşeşte 7-8 °C începe activitatea acarienilor, care invadează la început mugurii pe care se hrănesc. în faza de desfacere a mugurilor, are loc migraţia acarienilor, spre frunzele abia apărute care începe pe la mijlocul lumi aprilie şi durează până în luna mai. In timpul migraţiei, acarienii colonizează baza lăstarilor şi partea inferioară a frunzelor, unde se hrănesc înţepând şi sugând seva din ţesu­ turi. Temperaturile reduse sub 15° C şi cu variaţii mari, precum şi ploile abundente din perioada migrării acarienilor (aprilie-mai), reduc simţitor populaţiile acarienilor hibernanţi. După câteva zile de hrănire, pentru maturarea sexuală, femelele încep să depună ouă. Se reproduce pe cale partenogenetică ovipară, masculii nu sunt cunoscuţi. Ouăle sunt depuse izolat pe partea inferioară a frunzelor. O femelă 2 depune în medie 7-15 ouă. Incubaţia durează 6-8 zile. Larvele apărute coloni­ Fig. 233. Acarianul filocoptid al viţei de zează noi frunze, mai ales din vârful vie (Calepitrimerus vitis Hal.): lăstarilor pe care se hrănesc. Stadiul larvar 1 - femela, văzută ventral (a) şi dorsal (b) (după

Mathez); 2 - coarde de viţă de vie atacată (c), cu durează 6-8 zile, apoi apar adulţii ce dau aspect de scurtnodare şi sănătoasă (d) (după Iacob) naştere la o nouă generaţie, care se

554

dezvoltăm mod similar. O generaţie în primăvară se dezvoltăm curs de 22-30 zile, iar în timpul vierii 10-17 zile. Femelele din ultimele generaţii, începând din august-septembrie se retrag eşalonat pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul filocoptid al viţei de vie atacă mai întâi mugurii, iar după formarea fiunzelorrnigrează pe partea inferioară înţepând şi sugând seva. La infestări puternice are loc atrofierea lăstarilor în curs de creştere. Lăstarii atacaţi se dezvoltă anormal, lungimea, reducându-se de 3-4 ori, iar a intemodurilor de 2-3 ori, rămânând foarte scurte, fenomen cunoscut sub numele de „scurtnodare parazitară". Numărul frunzelor de pe lăstarii atacaţi se reduce de 1,5 ori, iar suprafaţa lor până la 5 ori. Frunzele atacate la început se îngălbenesc, apoi se brunifică şi treptat se usucă. Cele mai mari daune produce la viţele tinere, mai ales pe timp rece şi ploios. Atacurile din perioada de vară sunt fără importanţă economică. In unii ani, în urma atacului producţia de struguri, precum şi conţinutul zahărului sunt reduse simţitor. Combatere. Se recomandă aceleaşi măsuri de combatere ca şi la specia (Schizotetranyhus viticola Reck.). Filoxera viţei de vie - Viteus vitifolii Fitch. Sin.: Phylloxera vastatrixPlanch.,Ph. vitifollii Fitch. O r d . Homoptera, F a m . Phylloxeridae Răspândire. Filoxera este originară din America de Nord (regiunea Alegând) de unde cu butaşii de viţă de vie americană ajunge în Europa unde a fost semnalată pentm prima dată în 1863 în Anglia şi Franţa, apoi în Portugalia 1871, Austria 1872, Spania 1877, Germania şi Ungaria 1874 etc. In Republica Moldova a fost depistată pentm prima dată în 1875 în c.Teleşeu, Orhei, unde a fost adusă cu material săditor din Germania. în prezent filoxera pe glob este răspân­ dită în toate regiunile viticole din Europa, America de Nord, Africa (Egipt), Asia (Israel, Turcia, Siria, Liban). Descriere. Filoxera se prezentă sub 4 forme bine distincte: galicolă sau foliară, radicicolă, sexupară şi sexuată, care se deosebesc prin caractere de ordin morfologic şi printr-o strictă localizare pe diferite părţi ale plantei. Forma galicolă apteră este reprezen­ tată prin femele aptere (fundatrix) sau matca coloniei galicole şi fundatrigene (fig. 23 5 { ). Fig. 234. Filoxera viţei de vie Femela-fundatrix are corpul piriform de (Viteus vitifolii Fitch.): 1,5-2,0 mm lungime, lăţit, uşor bombat dorsal 1 - adult al formei galicole; 2 - nimfă; 3 - femelă şi plat ventral de culoare galbenă-brună. Capul sexupară; 4 - 5 - 6 - adult, larvă şi ou al formei şi toracele mai late decât abdomenul, care se radicicole (după Crassi) 555

îngusteazăposterior. Femelele fundatrigene au corpul globulos de 1,6-1,8 mm lungime şi 1,0-1,2 mm lăţime, de culoare galbenă-portocalie, cu mgozităţi pe partea dorsală, lipsită de tuberculi. Capul şi toracele sunt lăţite, iar abdomenul uşor îngustat posterior. Antenele sunt formate din 3 articule, ultimul fiind mai dezvoltat şi prevăzut cu o senzorie. Rostrul este lung, ajungând până la coxele posterioare. Forma radicicolă este reprezentată prin femele virginogene aptere, care au corpul oval- alungit de 1,0-1,2 mm lungime, cu rostrul lung, care depăşeşte baza picioarelor posterioare, de culoare variabilă după anotimp, vara galbenă-deschisă, iar în toamnă brună-închisă. Pe partea dorsală a corpului prezintă aproximativ 70 de tuberculi mici de culoare brună-deschisă, dispuşi în rânduri longitudinale simetrice: 12 pe cap, 28 pe torace şi 30 pe abdomen. Antenele sunt scurte, formate din 3 articule (fig. 235 4 ). Forma sexupară se prezintă prin femele aripate cu corpul alungit de 1,0-1,5 mm lungime de culoare galbenă-portocalie, cu mezotoracele brun şi rugos. Antenele sunt bine dezvoltate, ajungând până la 1 /3 din lungimea corpului, al 3 -lea articul antenal fiind mai lung decât primele două luate împreună. Are 2 perechi de aripi transparente cu reflexe irizante, mai lungi decât corpul. Forma sexuată este repre­ zentată prin femele şi masculi apteri, care au corpul alungit, larviform, de 0,45-0,50 mm lungime la femele şi 0,21-0,30 mm la masculi, de culoare galbenă, cu aparatul bucal rudimentar şi nu se hrănesc, având o viaţă scurtă de 6-8 ore. Oul de iarnă este eliptic de 0,27-0,38 mm lungime şi 0,14 mm lăţime cu chorionul gros, reticulat, la depunere de culoare galbenă, apoi devine brun-deschis. Oul de vară este eliptic de 0,18-0,22 mm lungime de culoare verde-gălbuie la forma galicolă şi de 0,3 mm lungime la forma radicolă de Fig. 235. Ciclul evolutiv al filoxerei culoare galbenă-deschisă, care apoi (Viteus vitifolii Fitch): Forma galicolă: 1 - ou bibernant; 2 - larvă de fundatrix; treptat se brunifică. 3 - femelă fundatrix (matca) cu ouă; 4-6 - larve şi femele Larva este asemănătoare cu de fundatrigene; Forma radicicolă: 7 - larvă hibernantă; femela apteră cu picioarele bine 8 - femelă cu ouă; 9-12 - larve şi femele cu ouă; 13 - nimfă; 14 - femelă sexupară; 15 - ouă depuse de dezvoltate foarte vioaie, denumită femela sexupară; 16-17- larve şi adulţi ai formei sexuate „larva migratoare", la apariţie gal(după Borner) benă-aurie, iar mai târziu galbenă556

branie, dorsal cu negi brunii (forma radicicolă), iar forma galicolă are rostrul mai scurt, culoare galbenă-palidă, fiind lipsită de negi pe partea dorsală. Biologie şi ecologie. Filoxera după modul de dezvoltare, prezintă două cicluri biologice bine distincte: ciclul biologic complet pe viţele americane (Vitis riparia, V. rupestris etc.) sau pe hibrizi producători direcţi şi ciclul biologic incomplet pe viţele europene (Vitis vinifera). Ciclul biologic complet. Pe viţele americane şi pe unii hibrizi producători direcţi, filoxera se dezvoltă atât pe rădăcini cât şi pe părţile supraterestre ale plantelor, având un ciclu biologic complet (fig. 235). Forma radicicolă iernează ca larvă de prima vârstă, mai rar de vârsta a doua, în sol pe rădăcinile viţei la adâncimi cuprinse între 7-40 cm. In primăvară, activitatea de hrănire începe spre sfârşitul lunii aprihe-începutul lunii mai, când temperatura solului ajunge la 12-13 °C. Larvele hibernante se hrănesc intens cu seva plantei, iar după a 4-a năpârlire se transformă în femele adulte, care ating maturitatea sexuală fără a fi fecundate. înmulţirea pe rădăcini are loc pe cale partenogenetică ovipară. O femelă depune în medie 40-100 ouă. In condiţii optime temperatura solului de 25 °C şi umiditate între 17-23 %, femelă depune 17-20 ouă pe zi. Incubaţia durează 4-10 zile. Larvele eclozate până la prima năpârlire sunt foarte mobile, de unde şi numele de larve migratoare deplasându-se uşor de la un butuc la altul prin crăpăturile din sol cu o viteză de până la 2 m/oră. Filoxera radicicolă se răspândeşte mai uşor în solurile grele, argiloase, care prezintă numeroase crăpături, pe când în solurile nisipoase, care conţin peste 60% de siliciu, răspândirea larvelor este mult stânjenită sau chiar imposibilă, deoarece larvele migratoare nu se pot deplasa în căutarea hranei, fiindcă alunecă şi pier de foame. Uneori larvele migratoare ies la suprafaţa solului şi se urcă pe butuc. în acest timp pot fi răspândite în alte plantaţii cu ajutorul curenţilor de aer, păsărilor, insectelor, animalelor şi omului. Larvele, găsind rădăcini noi se fixează, devin imobile şi se hrănesc intens. Dezvoltarea stadiului larvar la forma radicicolă durează20-30 zile în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi trofice, apoi devin adulte, continuându-şi îrimulţirea până în toamnă. O generaţie durează în medie 18-26 zile, dezvoltând până la 5-7 generaţii pe an. Insă numărul generaţiilor filoxerei radicole depinde şi de adâncimea răspândirii dăunătorului în sol. Astfel, la o adâncime de 50 cm, filoxera se dezvoltă în 5-6 generaţii, la 1 -2 m - 3-4 generaţii, iar la o adâncime de 2 m şi mai mult, numai 2-3 generaţii pe an. In a douajumătate a lunii iunie, începând din generaţia a treia, unele larve de vârstă a ni-a - a PV-a a formei radicicole trec printr-tm stadiu de pseudonimfâ, care iese la suprafaţa solului şi după năpârlire se transformă în femele aripate (forma sexupară) care migrează pe părţile aeriene ale viţei, unde depun 1-4 ouăpartenogenetice de diferite dimensiuni: mici, de 0,25 mm lungime din care apar masculii şi mai mari, de 0,4 mm lungime, din care apar femelele formei sexuate. După copulaţie femelele depun câte un ou prin crăpăturile sau pe scoarţa butucilor care rămân pentru hibernare (stadiul hibernant al formei galicole), rezistând la temperaturi de până la -12-14 °C. Depunerea ouălor de iarnă începe din iulie şi durează până în toamnă. însă nu toate larvele formei radicicole dau naştere formei sexupare. O parte rămân pe rădăcini până în toamnă, când odată cu scăderea temperaturii până la 6-7 °C, larvele de vârsta I-ia trec în stare de hibernare, iar toate celelalte larve pier. în primăvara 557

anului următor, în aprilie-mai din oul hibemant apar larvele fundatrix, care dau naştere la forma galicolă a filoxerei. Larvele apărute migrează pe partea superioară a frunzelor de viţă americană sau de hibrizi, unde se fixează şi începe să se hrănească intens înţepând şi sugând seva din ţesuturi, fn locul de lirănire sub influenţa enzimei - catepsina eliminată de larve în ţesutul frunzei, care determină hipertrofierea lor, se produce o proliferare a celulelor, formându-se pe partea inferioară a frunzei o umflătură de forma unei urne neregulate, numită gală, care se deschide în partea superioară a frunzei printr-un orificiu în formă de crăpătură, prevăzută cu cili. Galele sunt bine vizibile, de mărimea unui bob de măzăriche s-au de mazăre, de culoare la început galbenă-verzuie, iar mai târziu ruginie. La invazii mari pot fi acoperite cu gale nu numai limbul foliar, dar şi peţiolul uneori şi cerceii. Interiorul galei este acoperit cu perişori deşi şi rigizi. Larvele pătrund în interiorul galei unde se dezvoltă, năpârlesc de patru ori, iar după 10-15 zile ajung la maturitate şi se transformă în femele-fundatrix (matcă) care se înmulţeşte pe cale partenogenetică ovipară. O femelă depune în interiorul unei gale 250-500, uneori până la 1000 de ouă, apoi piere. După 46 zile apar larvele care părăsesc gala maternă şi se fixează pe limbul aceleiaşi frunze sau migrează pe frunzele din jur, unde se hrănesc cu sucul celular, determinând formarea unor noi gale. Larvele continuă să se hrănească timp de 10-15 zile, apoi se transformă în femele-fundatrigene, care pe cale partenogenetică, dau naştere la o nouă generaţie. Astfel, în cursul perioadei de vegetaţie forma galicolă (foliară) a filoxerei are 6-7, uneori până la 9 generaţii, dar cu o fecunditate din ce în ce mai redusă încât femelele din ultima generaţie depun de obicei înjur de 100 ouă. începând din generaţia a doua printre larvele cu caractere galicole, apar şi larve cu caractere radicicole, care migrează pe organele subterane ale plantelor unde se hrănesc şi continuă să se dezvolte pe rădăcini, ca formă radicicolă. Migrarea larvelor spre rădăcini se produce în mod progresiv, de aceea în următoarele generaţii numărul larvelor care migrează spre rădăcini se măreşte, iar în ultima generaţie aproape toate larvele trec pe rădăcini. Ciclul biologic incomplet. Pe viţele europene şi asiatice, filoxera prezintă un ciclu biologic incomplet, deoarece întreaga evoluţie este redusă numai la forma radicicolă care se dezvoltă pe părţile subterane ale viţei (rădăcini, radicele), având o dezvoltare similară ca şi pe viţele americane sau pe hibrizi. Uneori pe unele soiuri (Aligote, Riesling italian etc.) apar formele galicole însă nu prezintă importanţă economică. Răspândirea filoxerei în plantaţiile viticole se face prin mai multe căi: prin forma aripată sexupară (singura formă aripată) care cu ajutorul curenţilor de aer este transportată la distanţe de 15-30 km de la locul de apariţie; prin migraţia subterană sau aeriană a larvelor; prin unelte de muncă, insecte, păsări etc. Insă, mai frecvent, răspândirea filoxerei se face cu butaşii de viţe americane infestate. Plante atacate şi mod de dăunare. Filoxera este un dăunător monofag, atacă diferite specii sălbatice şi cultivate din genul Vitis. Atacă ca larvă şi adult, care înţeapă şi suge seva din ţesuturile frunzelor şi rădăcinilor, formând umflături galiforme. Daunele produse de filoxeră diferă după formele ei. Astfel, în urma atacului formei galicole, pe partea inferioară a frunzelor se formează gale de formă aproape sferică, cu suprafaţa aspră, neregulată (fig. 236,), însă aceste daune n-au importanţă economică, deoarece 558

frunzele atacate continuă să asimileze şi numai în caz de infestări puternice, când pe o frunză se înregistrează un număr mare de gale (uneori până la 250), frunzele se răsucesc şi funcţiile fiziologice sunt stânjenite. Ca urmare viţele atacate puternic dau producţii de butaşi portaltoi scăzute în medie cu 10-22% şi de Fig. 236. Atacul filoxerei (Viteus vitifolii Fitch.): calitate inferioară (lemnul coar­ 1 - la frunze (după Manolache şi Boguleanu); 2 - la rădăcini: delor nu se coace suficient, are o a - tuberozităţi; b - nodozităţi (după Kiskin) cantitate insuficientă de substanţe depuse în rezervă, din care cauză scade rezistenţa la ger şi are o afinitate scăzută). Daune deosebit de mari produce forma radicicolă, care sugând seva din ţesuturi, elimină enzime ce determină deformarea şi hipertrofierea lor, apărând umflături galiforme care pe rădăcinile subţiri (radicele) sunt mai mici, de o formă caracteristică de cioc sau nod denumite ,nodozităţi" (fig. 235 2 b ), iar pe râdăcinile groase sunt mai mari de 4-10 mm lungime şi 1-3 mm lăţime, având un aspect canceros denumite „tuberozităţi" (fig. 235 2 ). în dreptul acestor deformaţii ţesuturile se necrozează şi se mp, formându-se porţi pentru pătrunderea unor agenţi fitopatogeni ce provoacă putrezirea lor. Ca urmare viţele atacate stagnează în creştere, se îngălbenesc, au frunze vestejite, dau producţii din an în an tot mai reduse şi în timp de 5 -10 ani de la plantare se usucă. Daunele cele mai mari se înregistrează la viţele europene cultivate pe soluri grele (argiloase), unde pagubele pot ajunge până la 70-90%, datorită faptului că în aceste terenuri, filoxera migrează uşor, de la un butuc la altul, pe când în terenurile nisipoase migraţia larvelor este stânjenită sau chiar imposibilă, din care cauză daunele filoxerei pe astfel de terenuri este redusă. După cercetările efectuate în diferite ţări şi la noi, s-a constatat că, printre soiurile şi hibrizii de portaltoi americani mai rezistente la atacul filoxerei se numără: Vitis rupestris, V. riparia, V. berlandieri e t c , iar dintre hibrizi Riparia x Rupestris, Riparia x Gloire. In prezent în Moldova sunt raionate 5 soiuri de portaltoi rezistente la filoxeră: Riparia x Rupestris 101-14, Berlandieri x Riparia Kober 5 BB, Berlandieri x Riparia K04, Berlandieri x Riparia Crăcunel 2 şi Şasla x Berlandieri 41. Viţele americane sunt atacate de forma radicicolă, dar daunele sunt reduse deoarece prezintă rezistenţă faţă de filoxeră, datorită mai ales structurii rădăcinii acestora, la care stratul cortical este cel mai gros, iar subeml mai dens şi mai gros decât la rădăcinile viţei europene, pe care filoxera adesea nu-1 poate străbate cu rostul. Datorită acestei structuri, deformaţiunile (nodozităţile şi tuberozităţile) formate pe rădăcini sunt superficiale şi cele două straturi groase se exfoliază odată cu scoarţa prin regenerarea ţesuturilor, rănile cicatrizându-se repede. Numeroase cercetări efectuate în diferite ţări şi la noi, au evidenţiat că rezistenţa 559

viţei la filoxeră este strâns legată şi de prezenţa anumitor substanţe chimice, care pot anihila fermenţii salivari injectaţi în ţesuturile viţei. S-a constatat că, la viţele rezistente (americane) protoplasma are un pH ridicat, astfel încât materiile albuminoide nu pot fi descompuse de enzime, pe când la viţele sensibile (europene) catepsina descompune materiile proteice, provocând dezintegrarea celulelor, după care urmează moartea ţesuturilor. Cercetările din ultimii ani au evidenţiat posibilitatea de a crea pe cale genetică viţe rezistente la filoxeră, fără a-şi pierde calităţile. Cercetările din ultimul timp au demonstrat că şi unele soiuri de Vitis vinifera, mai ales plantate pe soluri uşoare, sunt rezistente la atacul filoxerei: Coarnă neagră, Rară neagră, Cabernet Sauvignon, Moldova, Negru de Ialoveni, Doina, Rcaţiteli etc. Combatere. în prezent în combaterea filoxerei se aplică măsuri preventive şi curative. Pentru combaterea formei radicicole cea mai mare importanţă o prezintă măsurile profilactice universale (preconizate de Kobber), care este una din cele mai eficace metodă şi constă în altoirea soiurilor de viţă europeană pe portaltoi de viţă americană (Vitisriparia, V.rupestris, V. berlandierietc.)s^x)Q\Abnzi\\or (Riparia xRupestris, Riparia x Gloire etc), rezistenţi la atacul filoxerei. O altă metodă preventivă practică şi deosebit de eficientă este cultivarea soiurilor rezistente faţă de filoxeră: Moldova, Doina, Vierul-59, Viorica, Negru de Ialoveni, Luminiţa, Codreanca, Pervomaisky, Muscat de Basarabia, Ialovensky etc. Tot ca o metodă preventivă prezintă o importanţă deosebită şi măsurile fitosanitare, care au scopul de a împiedica pătrunderea filoxerei în regiunile neinfestate şi anume: evitarea plantării butaşilor pe portaltoi american, precum şi a viţei americane sau a hibrizilor, deoarece pe acestea se dezvoltă forma galicolă a filoxerei, formând sursele principale de răspândire a insectei; plantarea în aceste regiuni numai material săditor de viţă europeană pe rădăcini proprii. înfiinţarea plantaţiilor de viţă europeană pe rădăcini proprii numai în terenuri uşoare, nisipoase (cu peste 60% bioxid de siliciu) în care filoxera nu se poate dezvolta normal. Dacă în regiunile neinfestate apar totuşi focare sporadice, atunci trebuie hchidate în cel mai scurt timp prin tratarea chimică a solului cu diferite substanţe gazoase. înainte de aplicarea tratamentului, butucii de viţă infestaţi se scot şi se distrug prin ardere, iar altă viţă nu se va planta în acelaşi loc decât după 6-8 ani. fn ultimul timp în unele ţări, în regiunile neinfestate la apariţia unor focare sporadice ale filoxerei radicicole se foloseşte preparatul Phyllodien R., pe bază de Hexaclor-butadien (HCBD) (180-200 kg/ha), pentru fiecare tratament care se aplică la sol la adâncime de 15-50 cm în doua etape: primăvara (aprilie-mai) înainte de dezmugurire şi în toamnă (septembrie-octombrie) după recoltarea strugurilor. Produsul Phyllodien R nu este fitotoxic, are o eficacitate înaltă şi o acţiune de lungă durată. Pentru combaterea formei galicole a filoxerei în plantaţiile de portaltoi la infestări puternice se aplica tratamente chimice foliare prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Actellic50EC(3,0l/ha),Zolone35 EC(3,0l/ha),Fastac 100EC(0,16-0,24l/ha), Confidor200 SL (0,3 l/ha), Chinmix 050 EC (0,48-0,72 l/ha) etc.

560

Gărgăriţele mugurilor şi rădăcinilor - Otiorrhynchus sp. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Otiorrhynchidae) în plantaţiile viticole se cunosc mai multe specii de gărgăriţe din genul Otiorrhynchus, care atacă mugurii şi rădăcinile viţei de vie: Otiorrhynchus ligustici L., O. aurosporsus Germ., O. tristis Scop., O. sulcatus F., O. ovatus L., O.asphaltinus Germ., O. vitis Gyll. etc, printre care mai frecvent se întâlnesc şi în unii ani produc daune considerabile, mai ales în plantaţiile de viţă de vie din apropierea pădurilor speciile: Otiorrhynchus sulcatus F., O. ligustici L., şi O. aurosporsus Germ., care au acelaşi mod de comportare şi produc daune similare. Răspândire. Gărgăriţele mugurilor şi rădăcinilor sunt răspândite în Europa, America şi Orientul Apropiat. Descriere. Adulţii au corpul îndesat, convex dorsal, de 9,0-13 mm lungime acoperit cu peri şi solzi deşi de culoare cenuşie-cafenie, cu luciu metalic auriu. Rostrul este scurt şi gros, puţin mai lung decât lat, spre vârf mai lat, lângă inserţia antenelor şi prevăzut cu o carenă longitudinală. Protoracele este de 2 ori mai lat decât lung. Pe pronot prezintă granule convexe lucioase şi puncte dispuse longitudinal, de culoare închisă. Elitrele sunt sudate între ele, iar aripile posterioare sunt atrofiate. Pe elitre solzii sunt dispuşi sub forma unor dungi longitudinale. Abdomenul este aproape atât de lung cât şi de lat (fig. 237). Oul este oval de 0,6-0,7 mm lungime, de culoare gălbuie. Larva este apodă, la completa dezvol­ tare are corpul de 8-12 mm lungime, uşor curbat, de culoare albă, cu capul cafeniu-deschis, acoperit cu perişori rari, rigizi. Pupa are corpul de 8-10 mm lungime, de culoare galbenă, pe tutunul segment abdo­ minal cu doi ţepi de culoare brună. Biologie şi ecologie. Gărgăriţele mugurilor şi rădăcinilor au o generaţie la 2 ani. Iernează ca adult şi larvă de diferite vârste în sol la adâncimi cuprinse între 20-60 cm, precum şi pe sub resturile vegetale şi în alte locuri adăpostite. In primăvară devreme, de obicei în cursul lunii aprilie, când temperatura medie zilnică a aerului depăşeşte 8-10°C, încep să apară adulţii. Activitatea adulţilor Fig. 237. Gărgăriţa mugurilor începe odată cu înserarea şi durează toată şi rădăcinilor (Otiorrhynchus aurosporsus Germ.): noaptea până dimineaţă. In timpul zilei se as­ 1 - adult (după Popova şi Soboleva); 2 - ou; cund sub bulgării de pământ, printre frunzele 3 - larvă; 4 - pupă; 5 - 6 muguri şi frunze plantelor etc., unde stau nemişcaţi până seara. atacate de adulţi (după Prinţ); 7 - rădăcini de Adulţii hibernanţi până la dezmugurire se vie atacate de larve (după Rogojanu şi Perju) hrănesc cu mugurii pe care îi rod parţial sau A

561

total, apoi cu limbul foliar pe care îl rod sub formă de perforaţii neregulate. După câteva zile de hrănire intensă pentru maturarea sexuală, femelele încep să depună ouă Masculii lipsesc sau sunt rari, de aceea reproducerea are loc în mod obişnuit şi pe cale partenogenetică. Depunerea ouălor începe în a douajumătate a lunii aprilie, eşalonându-se până în luna august. Ouăle sunt depuse în stratul superficial al solului (2-5 cm), la baza plantelor, în grupe de câte 10-20 ouă. Pentru depunerea ouălor, femelele preferă de obicei solurile uşoare, nisipoase. Longevitatea femelelor este mare şi durează în medie până la 3 ani, depunând cel mai mare număr de ouă (până la 900 ouă) după prima hibernare. O femelă depune în cursul vieţii până la 1000-1500 ouă. Incubaţia durează 12-17 zile. Larvele apărute migrează în sol la 10-30 cm adâncime, uneori până la 90 cm, în funcţie de umiditatea solului unde la început se hrănesc cu diferite resturi vegetale m descompunere, apoi cu rădăcinile viţei de vie. Dezvoltarea stadiului larvar durează 4-12 luni în funcţie de timpul depunerii ouălor. O parte din larvele apărute din ouăle depuse în iunie, ajung la maturitate prin lunile septembrie-octombrie, se transformă în pupă, iar după 3-4 săptămâni apar adulţii care rămân pentru hibernare. O altă parte de larve, apărute din ouăle depuse mai târziu nu ajung la maturitate în acest an şi rămân în sol pentru hibernare, transformându-se în pupă în sol la o adâncime de 10-25 cm în primăvara anului următor, iar adulţii apar în masă spre sfârşitul lunii mai începutul lunii iunie, şi apariţia lor durează până în octombrie, dar într-un număr mult mai mic. Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţele mugurilor şi rădăcinilor sunt specii polifage, atacă viţa de vie, numeroase specii forestiere, de pomi şi de arbuşti fructifieri, precum şi diferite specii de plante ierboase cultivate şi spontane. Atacă ca adult şi ca larvă. Produc pagube deosebit de mari adulţii, care în primăvară atacă mugurii, apoi frunzele abia formate. S-a constatat că pe timp călduros, timp de o noapte, un adult distruge până la 5-7 muguri. In anii de invazii, pot fi distruşi peste 20-30 % din mugurii viţei de vie. După apariţia frunzelor şi lăstarilor, adulţii se hrănesc pe acestea până în toamnă, distrugând uneori aparatul foliar în mtregime, nelăsând decât nervurile principale, ceea ce are repercursiuni directe asupra recoltei de struguri. Larvele atacă rădăcinile, la început pe cele subţiri care sunt roase în întregime, iar spre maturitate, atacă rădăcinile mai groase, în special pe cea centrală în care rod galerii până la lemn, din care cauză plantele stagnează în creştere, dau recolte reduse, iar uneori se usucă. La atacuri puternice recolta poate fi compromisă. Combatere. Măsuri preventive. Pe sectoare mici se recomandă adunarea şi distrugerea adulţilor la începutul apariţiei lor, prin scuturarea viţei dimineaţa când gândacii se aflăm adormire; efectuarea arăturilor adânci de toamnă, precum şi prelucrarea repetată a solului în perioada de vegetaţie ce contribuie la distrugerea în masă a ouălor, larvelor, pupelor şi adulţilor. Tratamente chimice speciale pentru combaterea gărgăriţelor mugurilor şi rădăcinilor se aplică rar, deoarece tratamentele aplicate pentru combaterea altor specii de dăunători ai viţei de vie (molii ete.) asigură concomitent şi o diminuare apopulaţiei de gărgăriţe sub pragul economic de dăunare. în cazul unor invazii puternice la apariţia adulţilor hibernanţi şi depăşirea PED (6 adulţi/plantă şi o frecvenţăaplantelor atacate de 50 %) se aplică tratamente chimice cu aceleaşi produse ca şi pentru molia verde a stogurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.). 562

Ţigărarul - Byctiscus betulae L. Sin.: Byctiscus betuleti F., B. alni Miill., Rhynchites betulae F. Ord. Coleoptera, Fam. Attelabidae (Rhynchitidae) Răspândire. Ţigărarul este răspândit în Europa, Asia Centrală şi America Centrală. Descriere. Adultul are corpul oviform, de 5,5-9,5 mm lungime de culoare albastră, verde sau verde-aurie cu reflexe metalice. Rostrul este puternic, lung, spre vârf mai lat. Pronotul este aproape rotund, fin punctat, la masculi cu câte un dinte lateral îndreptaţi spre partea anterioară. Elitrele sunt largi, aproape pătrate cu vârfurile rotunjite, cu linii longitudinale fin punctate, acoperite cu o pubescenţă fină albă, culcate transversal, uşor vizibilă în profil (fig. 238). Oul este elipsoidal de 1,0 mm lungime şi 0,7 mm lăţime, alb-gălbui. Larva este apodă, la completa dezvoltare are corpul de 5,0-8,0 mm lungime şi 2,5-3,0 mm lăţime, uşor curbat, de culoare albă-gălbuie cu capul brun, acoperit cu perişori albi, rari. Pupa are 5-6 mm lungime, de culoare albă-gălbuie. Biologie şi ecologie. Ţigărarul are o generaţie pe an. Iernează ca adult în stratul superficial al solului, în căsuţe speciale, de obicei la 1,0-1,5 cm adâncime sau în crăpăturile scoarţei butucilor, sub scoarţa exfoliată, pe sub frunzele căzute etc. Apariţia adulţilor hibernanţi are loc în primăvară, în perioada de dezmugurire, de regulă spre sfârşitul lunii apruie-începutul lunii mai, la tempe­ raturi medii ale aerului de 15-16 °C şi umiditate relativă a aerului cuprin­ să între 50-72%. La apariţie adulţii se hrănesc cu muguri şi mai apoi cu frunze, pe care le rod sub formă de dungi înguste, provocând daune fără importanţă economică. In perioada lirănirii, în cazul apariţiei unui pericol, trec în stare de amorţire şi cad pe pământ. După 10-12 zile de hrănire pentm maturarea sexuală, are loc copulaţia, iar încă după 3-4 zile începe ponta. După împerechere femelele încep să-şi prepare locul pentru depunerea ouălor. In acest scop, femela face cu ajutorul rostrului o tăietură la baza peţiolului, retezându-1 numai parţial (2/3), din care cauză circulaţia sevei este oprită, frunza se lasă în jos, vestejinFig. 238. Ţigărarul (Byctiscus betulae L.): du-se, fiind mai uşor răsucită de in­ 1 - adult; 2 - larvă; 3-4 - frunze de viţă de vie atacate sectă. După ce frunza s-a vestejit, (dupăArion) 563

femela depune câte un ou şi cu picioarele îndoaie marginea, răsucind limbul sub formă de „ţigară", de unde şi denumirea populară de „ţigărar". Pe măsură ce răsuceşte frunza, femela depune alte ouă, astfel că la sfârşit, într-o ţigară se pot înregistra 5-8 ouă, uneori până la 15, iar în total o femelă depune 30-40 ouă. Marginea limbului o lipeşte cu o secreţie care se întăreşte la aer, pentru ca ţigara să nu se desfacă. O „ţigară" este confecţionată în 5-6 zile. O femelă poate răsuci 20-30 de „ţigări". Uneori pentru a forma o ţigară, femela prinde şi răsuceşte mai multe frunze, pe care în timp ce răsuceşte ţigara sunt lipite cu o mucozitate care se întăreşte în contact cu aerul, ceea ce face ca ţigara să nu se desfacă. La pomii fructiferi şi arborii forestieri, femelele formează o ţigară din mai multe frunze, deoarece sunt mai mici şi le taie peţiolul în întregime, în afară de peţiolul frunzei ce ţine ţigara atârnată. Incubaţia durează 8-10 zile. In general, spre sfârşitul lunii iunie apar larvele, care se hrănesc în interiorul ţigărilor cu ţesuturile frunzei răsucite vestejite şi în curs de putrezire. Frunzele răsucite se usucă şi cad împreună cu larvele pe pământ. Evoluţia stadiului larvar durează20-35 zile. Spre sfârşitul lunii iulie, larvele ajung la completa dezvoltare, părăsesc ţigara şi migrează în sol, până la 10 cm adâncime, unde îşi confec­ ţionează o căsuţă specială în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 8-12 zile. în toamnă, de regulă în august-septembrie, apar adulţii, care rămân în sol pentru hibernare, iar în toamnele calde şi lungi, ies din sol şi se hrănesc cu ţesuturile frunzelor, apoi se retrag în diferite adăposturi pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Ţigărarul este o specie polifagă, atacă numeroase specii de arbori forestieri, pomi fructiferi, preferând viţa de vie şi părul. Atacă adulţii şi larvele. Adulţii atacă mugurii, frunzele, uneori lăstarii tineri şi chiar florile. In primăvară devreme adulţii rod mugurii, în care sapă un canal îngust şi adânc. Mai târziu atacă frunzele, în care rod mici orificii, neregulate. înainte de pontă, femelele îşi confecţionează din frunze nişte cornete de forma unor ţigări, în care depune ouă. Numărul de frunze din care sunt confecţionate ţigările este diferit şi variază în funcţie de specia atacată. De exemplu, la viţa de vie ţigările sunt formate din 1 -2 frunze, la pomii fructiferi din 8-10 frunze, la plop şi mesteacăn din 8-12 frunze etc. în total o femelă confecţionează până la 20-30 de ţigări, care cu timpul se usucă şi cad. La atacuri puternice poate produce defolierea în masă a plantelor, ceea ce duce la scăderea producţiei de struguri şi fructe şi a formării mugurilor de rod pentru anul viitor. Larvele se hrănesc cu frunzele vestejite ale ţigărilor. Populaţiile acestei specii sunt limitate de numeroase specii entomofage printre care un rol mai important au: Pimpla brunnea Bris., Omorgus mutabilis Hlgr., Microbracon discoides Wesm. etc. Combatere. Măsuri preventive. în focare izolate se recomandă adunarea frunzelor răsucite (ţigărilor) şi distrugerea prin ardere; răzuirea scoarţei exfoliate de pe butuci şi coardele mai groase şi distrugerea resturilor adunate prin ardere; în faza hrănirii şi copulaţiei scuturarea repetată a pomilor şi arborilor infestaţi, pe prelate sau peliculă sintetică, dimineaţa când sunt amorţiţi şi distrugerea insectelor adunate prin ardere; strângerea şi arderea ţigărilor (a frunzelor cu larve); efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentm distrugerea adulţilor hibernanţi din sol. 564

Tratamente chimice speciale pentru combaterea ţigărarului nu se aplică, sau se aplică rar, numai în cazul unor invazii puternice, la apariţia în masă a adulţilor hibernanţi şi depăşirea PED (8 adulţi/plantă şi o frecvenţă a plantelor atacate de 50 % ) , deoarece tratamentele aplicate pentru combaterea altor specii de dăunători ai viţei de vie, asigură concomitent şi combaterea acestui dăunător. Cărăbuşul marmorat - Polyphylla fullo L. Sin: Melolontha fullo. L., Scarabeus fullo L. Ord. Coleoptera, Fam. Scarabeidae (Melolonthidae) Răspândire. Cărăbuşul marmorat este răspândit mai ales în Europa Centrală şi Orientală, şi în Africa de Nord. Descriere. Adultul are corpul masiv, convex de 26-36 mm lungime şi 20 mm lăţime, dorsal de culoare neagră, brună-închisă sau brună-roşcată, acoperit cu perişori scurţi. Partea ventrală a corpului este cenuşie-roşcată cu o pubescenţă fină, cenuşie. Antenele sunt brune-roşcate, cu măciuca antenală la mascul formată din 7 lamele, iar la femelă din 5. Elitrele sunt brune, acoperite cu perişori albi sau gălbui, dispuşi sub formă de numeroase pete neregulate, care le dau un aspect marmorat, de unde denumirea de „marmorat". Picioarele sunt acoperite cuperi deşi, gălbui (fig. 239). Oul este oval, de 4-5 mm lungime şi 3-3,5 mm lăţime, de culoare albă. Larva are corpul masiv, puţin încovoiat, de culoare albă-gălbuie, cu capul brun strălucitor. Seamănă mult cu larva cărăbuşului de mai (Melo­ lontha melolontha L.), deosebindu-se prin dimen­ siuni mai mari ale corpului (60-75 mm) şi prin dispoziţia perişorilor de pe ultimul sternit anal, care prezintă median două rânduri longitudinale, para­ lele, de spini scurţi, a câte 6-9 fiecare. Pupa are 35-45 mm lungime, la început de culoare gălbuie şi galbenă-brunie înaintea apariţiei adultului. Biologie şi ecologie. Cărăbuşul marmorat are o generaţie la 3 ani, uneori la 4 ani. Iernează ca larvă de diferite vârste în sol, la 35-60 cm adâncime. In primăvară, devreme, spre sfârşitul lunii martieînceputul lunii aprilie, larvele hibernante migrează în straturile superioare ale solului, unde la o umiditate suficientă, rămân la o adâncime de 10-30 cm în tot timpul verii. în unii ani se înregistrează o migrare verticalăalarvelormfunctiedecondiţiiledeunti a solului. La uscarea Stratului superior al solului,

Fig. 239. Cărăbuşul marmorat (Polyphylla fullo L.):

1 - adult; 2 - larvă; 3 - segmentul anal

larvele migrează în adâncime, iar după ploi abun- al larvei (după Săvescu) 565

dente, irigaţie etc., se ridică către suprafaţă. După 33-34 luni de evoluţie, larva de vârstă a Ilf-a ajunge la maturitate în luna mai şi se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 20-25 zile. Apariţia adulţilor are loc în prima jumătate a lunii iunie şi durează până la sfârşitul lunii iulie-începutul lumi august. Perioada de zbor a adulţilor este de 35-59 zile. Zborul adulţilor este crepuscular, începe de regulă în jurul orei 20 când intensitatea luminii este între 2-120 lucşi, în medie 19-37 lucşi şi durează între 40 şi 90 minute. Zborul maxim se înregistrează la o intensitate a lumimi de 1 -5 lucşi. In timpul zilei adulţii se ascund în sol, pe partea umbrită a coardelor viţei de vie etc. Curând după apariţie, de obicei după 4-6 zile, are loc copulaţia, apoi femelele încep să depună ouă, care durează până în luna august. Ouăle sunt depuse în sol la o adâncime de 20-30 cm, preferând solurile uşoare, nisipoase şi slab humifere. în acest scop femele pătrund în sol, unde depune 10-40 de ouă, apoi pier. Prolificitatea unei femele este de 60-70 ouă. Incubaţia durează 10-14 zile. în lunile iulie-august apar larvele, care se hrănesc cu rădăcinile diferitor plante, evoluând timp de 3 ani. In fiecare an spre sfârşitul toamnei, larvele se retrag la adâncimi mai mari în sol, pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşul marmorat este o specie polifagă, atacă diferite specii de arbori forestieri, pomi, arbuşti fructiferi, precum şi diferite specii de plante ierboase (porumb, floarea soarelui, grâu etc). Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţii sunt filofagi, ei se hrănesc cu frunzele plantelor, atacându-le sub forma unor rosături specifice dantelate, producând daune fără importanţă economică. După urni autori adulţii nu se hrănesc. Daune deosebit de mari produc larvele, îndeosebi în şcolile de viţă, în plantaţiile tinere, mai ales în cele de pe terenurile nisipoase, pe care dăunătorul le preferă. Larvele, mai ales cele din vârsta a 3 -a, atacă rădăcinile şi lăstarii butaşilor plantaţi în şcolile de viţă, precum şi rădăcinile viţelor din plantaţiile tinere, în care sapă cavităţi sub forma unor galerii, iar uneori le retează. In anii de invazie numărul larvelor de P. fullo la un butuc pot ajunge la 6-8 şi chiar 10-12 indivizi. Plantele atacate nu mai cresc normal şi în scurt timp se usucă. Spre deosebire de alte specii de larve Scarabaeidae, larvele acestei specii pot roade şi rădăcinile mai groase de viţă, mai ales când sunt în ultimele stadii de dezvoltare. Uneori pot fi atacaţi şi butucii bătrâni, care stagnează în creştere şi treptat se usucă. înmulţirea cărăbuşului marmorat este frânată de activitatea unui complex de duşmani naturali: prădători şi paraziţi. Dintre prădători un rol important au numeroase păsări, ca cioara de câmp, cioara cenuşie, graurul, coţofana, grangurul, dumbrăveanca etc, precum şi diferite animale vertebrate, ca: bursucul, vulpea, ariciul, cârtiţa, şopârla, broasca etc. Printre paraziţi, se menţionează: Microphthalma disjuncta Wied., Sarcotrichina subcylindrica Portsch., Sarcophaga albiceps Meig., Cnephalia bucephala Meig., Iiphia jemorata R, T. morio R, Scolia quadripunctata R, precum şi ciuperci entomopatogene care provoacă îmbolnăvirea larvelor: muscardina verde (Oospora destructor) etc. Combatere. Măsuri preventive. Pe suprafeţe mici se recomandă combaterea adulţilor la apariţie, prin scuturarea viţei sau a arborilor, apoi adunarea şi distmgerea acestora. In combaterea larvelor se recomandă efectuarea arăturilor adânci de toamnă, precum şi lucrarea repetată a solului în vii, livezi şi pepiniere, în cursul perioadei de vegetaţie, pentru distmgerea stadiilor aflate în sol (ou, larvă, pupă). 566

Tratamente chimice. La invazii puternice peste 5 larve/m2 se aplică tratamente la sol cu insecticide granulate, prin încorporarea în sol odată cu executarea lucrărilor solului sau cu aplicarea mgrâşămrntelor cmmice cu 2-3 săptămâni înaintea plantării sau la sădirea plantelor. Rezultate bune în combaterea larvelor cărăbuşului marmorat pe suprafeţele mici puternic infestate se pot obţine şi prin mocirlirea înainte de plantare a rădăcinilor butaşilor viţei de vie într-o soluţie cu consistenţa smântânii, formată din dejecţii de bovine, lut şi pământ, luate în părţi egale, la care se adaugă apă după necesitate şi 10-20 g de Zolone 35 EC la 101 de mocirlă. Gândacul scriitor -Adoxus obscurus var. villosulus Schr. Sin.: Adoxus vitis L., Bromius obscurus L., B. vitis E, Eumolpus vitis L. Ord. Coleoptera, Fam. Chrysomelidae (Eumolpidae) Răspândire. Scriitorul este răspândit în Europa, Africa de Nord, America de Nord şi Japonia. Descriere. Adultul are corpul scurt şi masiv aproape patratiform, de 5-6 mm lungime şi 2-3 mm lăţime, cu capul puternic, îndreptat în jos, puţin vizibil. Capul şi toracele sunt negre. Antenele sunt lungi, formate din 12 articule de culoare roşie-portocalie. Pronotul este globulos, mai îngust decât baza elitrelor, acoperit cu perişori scurţi cenuşii. Elitrele sunt brune-negricioase, fin punctate longimdinal, acoperite cu o pilozitate abundentă (villosulus) roşietică. Partea ventrală a corpului este neagrămată uniform. Picioarele sunt bine dezvoltate, negre, în afară de tibia, care este roşie-ruginie (fig. 240). Oul este elipsoidal de 1,0 mm lungime şi 0,3 mm lăţime cu chorionul neted, strălucitor, la de­ punere galben-palid, apoi galbenînchis. Larva la completa dezvol­ tare are corpul uşor încovoiat de 6-10 mm lungime, de culoare albă, cu capul galben-bruniu, picioare bine dezvoltate. Corpul este aco­ perit dorsal mai ales pe torace cu perişori rari. Pupa are 6-6,5 mm lungime, albă-gălbuie, acoperită cu perişori ^runu-

Fig. 240. Gândacul scriitor (Adoxus obscurus L.):

Biologie şi ecologie. Gân- i _ a dult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă; 5 - 6 - 7 - strugure, dacul scriitor are o generaţie pe lăstar şi frunză atacate de adulţi; 8 - rădăcini, atacate de

an. Iernează ca larvă matură sau

larve

( d u P ă Balachowsky)

567

ca pupă în sol la 10-40 cm adâncime. în primăvară, de obicei în perioada dezmuguririi, larvele hibernante se transformă în pupă stadiul care durează 8-12 zile, în funcţie de condiţiile climatice, temperatură şi umiditate a solului. în a douajumătate a lunii mai sau la începutul lunii iunie, apar adulţii, longevitatea cărora este în medie de 3 luni. Timp de 2-3 săptămâni pentm maturarea sexuală adulţii se hrănesc cu frunzele viţei de vie, apoi cu boabe verzi şi chiar cu lăstari. In perioada hrănim, adulţii, la cel mai mic zgomot se lasă să cadă pe pământ, unde cu greu pot fi găsiţi. Este în general o specie partenogenetică, masculii nu se cunosc. Depunerea ouălor începe din luna iunie şi este mult eşalonată pe o perioadă aproape de 2 luni. Femela depune ouăle sub scoarţă sau în crăpăturile butucilor, de regulă în zona coletului. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 5-40 (în medie 30 de ouă). O femelă depune în total 80-120 ouă. Incubaţia durează 10-12 zile. Spre sfârşitul lunii iunie apar larvele, care imediat migreazăîn sol pe rădăcinile viţei de vie pe care le rod liniar. Larvele continuă să se hrănească până în toamnă când migrează la40-50 cm adâncime unde îşi fac o cămămţă specială în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Gândacul scriitor atacă diferite specii din genul Vitis, precum şi alte plante: Epilobium, Saxifraga, Fragaria etc. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţii atacă frunzele, lăstarii şi boabele. Pe frunze rod perforaţii înguste liniare sau arcuite de 12-15 mm lungime şi 1,5-2,0 mm lăţime, care la atacuri puternice acoperă întreaga suprafaţă, adesea întretăindu-se unele cu altele formând astfel diferite litere I, V, X etc, dându-i aspectul unui scris de unde şi denumirea populară a insectei de „gândac scriitor „. La invazii masive adulţii ataca lăstarii şi boabele verzi pe care rod dungi liniare, determinând stagnarea în creştere a acestora. Larvele atacă rădăcinile pe care le rod sub forma unor canale înguste. La început atacă rădăcinile mai subţiri, iar spre maturitate atacă rădăcinile mai groase, în care rod galerii adânci, încât larvele încap în interior, distrugând astfel nu numai ţesutul corticai, dar şi lemnul, prin care pătrund diferiţi agenţi patogeni, provocând putrezirea lor. Combatere. Măsuri preventive. Se recomandă săparea solului din jurul plantelor, precum şi efectuarea arăturii adânci de toamnă pentru distmgerea stadiului hibernant; în cursul perioadei de vegetaţie, se recomandă lucrarea repetată a solului pentru distmgerea larvelor tinere etc. Tratamente chimice speciale pentru combaterea gândacului scriitor nu se aplică, deoarece tratamentele aplicate pentru combaterea altor specii de dăunători ai viţei de vie ţin sub control şi populaţiile acestui dăunător. In cazul unor invazii puternice, la semnalarea atacurilor şi apariţiei în masă a adulţilor se pot aplica tratamente chimice cu aceleaşi produse ca şi la molia verde a strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff). Molia verde a strugurilor (Eudemisul) - Lobesia botrana Den. et Schiff. Sin.: Polychrosis botrana Den. et Schiff., Eudemis botrana Frey. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia verde a strugurilor este răspândită în toate regiunile viticole din sudul Europei (Franţa, Italia, Grecia etc), în nordul Africii, America de Nord, Asia Mică, Japonia. 568

Descriere. Adultul are corpul de 7-8 mm lungime de culoare galbenă-cenuşie la masculi şi galbenă-verzuie la femele, cu anvergura aripilor de 11 -13 mm. Antenele sunt filiforme, galbene, lungi, formate din 50-52 articule, atingând jumătate din lungimea aripilor. Aripile anterioare sunt de culoare cenuşie-cafenie cu pete şi dungi brune-închise, care alternează cu dungi albastre sau albastre-cenuşii, dându-i un aspect pestriţ. Pe marginea apicală prezintă franjuri fini de culoare deschisă. Aripile poste­ rioare sunt cenuşii-deschise cu zonele marginale mai închise, prevăzute cu fîanjuri lungi pe margini (fig. 241).

Fig. 241. Molia verde a strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.):

Oul este eliptic, uşor turtit dorso-ventral, 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă în cocon sub de 0,6-0,8 mm lungime şi 0,5 mm lăţime cu scoarţă; 4 - inflorescenţă, atacată de larvele chorionul neted, la depunere de culoare albă- din prima generaţie; 5 - strugure atacat de gălbuie şi cenuşie verzuie cu reflexe opalescente larvele generaţiilor a Il-a şi a IlI-a (după lucioase la ecloziune. Săvescu) Larva la completa dezvoltare are corpul de 10-12 mm lungime de culoare verzuie, verde-cenuşie sau verde-brunie, acoperit cu peri, iar capul, pronotul şi picioarele sunt de culoare brună-roşcată. Coroana picioarelor abdominale este circulară formată din 40-42 croşete, amplasate în 3 rânduri, iar cele anale din 24-30 croşete. Pupa are 5-6 mm lungime, de culoare brună-verzuie sau cărămizie. Biologie şi ecologie. Molia verde a strugurilor are 3 generaţii pe an. Iernează ca pupă intr-un cocon mătăsos, alb, fixat sub scoarţa exfoliată a butucilor, aracilor, în crăpăturile spalierei, în şiraguri atacaţi şi uscaţi, rămaşi pe butuci după recoltare, mai rar pe sub resturile vegetale şi în crăpăturile solului. Apariţia fluturilor în primăvară este în funcţie de temperatură şi are loc la temperaturi medii zilnice ale aerului ce depăşesc 14-15°C şi fluxul luminos sub 60-80 lucşi. Calendaristic apariţia adulţilor are loc de regulă în ultimele zile ale lunii aprilie sau în prima decadă a lunii mai. Apariţia fluturilor se eşalonează în tot cursul lunii mai, îndeosebi în primăverile reci şi durează până la 3 0 zile. Condiţii favorabile pentru zbor, este temperatura aerului de 15-30 0 C, timp liniştit şi cer acoperit. Zborul în masă are loc la temperaturi de 20-27° C şi umiditate de peste 60 %. Zborul este crepuscular, în timpul zilei adulţii stau imobili pe partea inferioară a frunzelor, iar dacă sunt deranjaţi zboară neregulat şi de scurtă durată, căutând repede un alt adăpost sub frunze. Pe timp înnorat se întâlnesc zburând şi ziua. în perioada de zbor, se răspândeşte uneori la distanţe destul de mari cu ajutorai curenţilor de aer. Adulţii se hrănesc cu nectarul diferitor plante cultivate şi spontane şi cu alte sucuri dulci. După o perioadă de hrănire de 3-5 zile, pentru maturarea organelor sexuale, are loc copulaţia, apoi imediat femelele încep să depună ouă. Ponta se eşalonează pe o 569

perioadă de 20-30 zile. Ouăle sunt depuse izolat, mai rar în grupe mici (2-5 bucăţi) pe bobocii florali, pe ramificaţiile sau pe axul inflorescenţelor şi mai rar pe cârcei, lăstari, frunze sau pe peţioluri. Longevitatea adulţilor este de 7-12 zile, timp în care o femelă depune 60-160 ouă (în medie 80 -l 00 bucăţi) în funcţie de condiţiile climatice. Umiditatea ridicată a aerului în perioada depunerii ouălor şi a incubaţiei are o influenţă deosebit de favorabilă asupra numărului de ouă depuse, precum şi asupra dezvoltării lor. La o umiditate scăzută a aerului prolificitatea femelelor se reduce mult, iar o mare parte din ouăle depuse pier. Din această cauză, viile situate în locurile joase sunt infestate mai puternic de molia verde a stmgurilor, decât viile aşezate pe panta dealurilor. Incubaţia, la temperaturi de 17-20 °C şi umiditatea aemlui de 65-70%, durează 9-10 zile. Larvele eclozează eşalonat, începând de la sfârşitul lunii mai sau începutul lunii iunie şi durează timp da 20-30 zile. Acestea se hrănesc cu bobocii florali, apoi cu boabele de-abia formate, înconjurându-le cu fire mătăsoase albe sub forma unor cuiburi tubulare dense, care le servesc la deplasare spre noi organe şi ca adăpost la condiţii climatice nefavorabile şi a duşmanilor. Larvele speciei Lobesia botrana Den. et Schiff. sunt foarte mobile, fiind deranjate sau când simt un pericol se agită efectuând mişcări fie înapoi sau înainte, apoi se lasă pe un fir de mătase, căzând pe suprafaţa solului, iar după ce pericolul a trecut se urcă din nou pe viţa de vie, pe aceleaşi ciorchine sau pe altele, formând un nou cuib, în care continuă să se hrănească. Evoluţia stadiului larvar la temperaturi de 20-25 °C, durează25-30 zile, timp în care năpârlesc de 4 ori. Spre sfârşitul lunii iunie larvele ajung la completa dezvoltare, îşi confecţionează coconi mătăsoşi în ciorchinii atacaţi, în frunzele răsucite, sub scoarţa exfoliată sau în crăpăturile butucilor, spalierei şi aracilor, în interiorul cărora se transformă în pupă, stadiul care durează 10-12 zile. Adulţii generaţiei a doua apar spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, cu maximum pe la mijlocul lunii iulie. Femela depune ouăle izolat pe boabele verzi sau aflate în pârgă la soiurile timpurii. Incubaţia la temperaturi de 24-26°C şi umiditate de 62-67% durează 5-7 zile. Larvele generaţiei a doua apar în a doua decadă a lunii iulie şi evoluţia durează până la sfârşitul lunii. La început se hrănesc liber la suprafaţa boabelor verzi, rozând cavităţi mici, iar după prima năpârlire rod în boabe un orificiu circular prin care pătrund sub tegumentul boabelor, formând la început o galerie superficială uşor vizibilă, iar mai târziu pătrund în interioml boabelor unde se hrănesc cu pulpa acestora, formând o cavitate mai mare, oval-alungită, căptuşită cu fire mătăsoase. Spre deosebire de larvele primei generaţii, larvele generaţiei a doua şi a treia nu formează cuiburi mătăsoase dense ci numai uneori strâng cu ajutorul unor fire subţire câte 2-3 boabe atacate. Spre sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august, larvele ajung la completa dezvoltare, se retrag sub diferite adăposturi, ca şi prima generaţie unde se transformă în pupă. Adulţii generaţiei a treia apar după 7-8 zile, de obicei în a doua jumătate a lunii august şi zborul durează până în luna septembrie. Ouăle sunt depuse izolat pe boabele în pârgă sau coapte. Spre sfârşitul lunii august-îriceputul lunii septembrie apar larvele, care se hrănesc consumând pulpa boabelor până în luna septembrie când ajung la completa dezvoltare, se retrag în diferite adăposturi unde îşi confecţionează coconi mătăsoşi în care se transformă în pupă, stadiul în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia verde a strugurilor este o specie polifagă, 570

atacă peste 30 de specii de plante lemnoase şi ierboase, producând daune mai mari la viţa de vie. Este considerat, după filoxeră, cel mai periculos dăunător al viţei de vie. Atacă larvele diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele primei generaţii atacă bobocii florali şi florile, înfăşurându-le cu fire mătăsoase albicioase sub formă de cuiburi. O larvă poate distruge 2-3 boboci pe zi, iar pe parcursul perioadei de dezvoltare până la 60-80 boboci florali care se usucă şi cad. După înflorire larvele atacă boabele în formare, iar în anii de invazii, rod galerii şi în interiorul lăstarilor tineri, care se ofilesc şi se usucă. Pagube mai mari se înregistrează în primăverile răcoroase când înflorirea întârzie. Larvele generaţiei a doua atacă boabele verzi, de mărimea unui bob de mazăre, în care pătrund în interior, unde se hrănesc cu pulpa lor. Boabele atacate puternic se brunifică şi cad, iar cele atacate mai puţin se cicatrizează şi continuă să se dezvolte, ajungând la maturitate. O singură larvă poate să distrugă până la 18-20 de boabe. Larvele generaţiei a treia atacă boabele în pârgă sau coapte, producând daune deosebit de mari. Acestea nu pătrund în boabe, dar le perforează, rozând pulpa numai la exterior. Boabele atacate pe timp secetos se usucă, zbârcindu-se ca o pungă, iar în anii ploioşi, pe rănile provocate de larve şi pe sucul scurs din boabe se instalează diferiţi agenţi fitopatogeni, ca putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea Pers.), mucegaiul albastru (Penicilliumglaucum Let.) etc., care duce la putrezirea în masă a boabelor. Ca urmare strugurii atacaţi sunt depreciaţi, atât cantitativ cât şi calitativ, iar vinurile provenite din tiorchinii atacaţi sunt de calitate inferioară (sunt acide, cu un procent foarte mic de alcool, datorită unei cantităţi reduse de zahăr în must, fără buchet şi se înbolnăvesc de „băloşire"). Pierderile de recoltă, în cazul unor atacuri intense pot ajunge până la 80% din recoltă de struguri, fn anii cu veri şi toamne ploioase poate compromite recolta. Mai puternic sunt atacate soiurile de masă şi soiurile de vin cu ciorchinile compacte şi de formă cilindrică. Printre soiurile mai puternic atacate se citează: Aligote, Muscat Ottonel, Perla de Csaba, Rcaţitele, Riesling italian, Pinot gris, Pinot blanc, Struguraş, Doina etc, mai puţin atacate sunt Coarnă neagră, Rară neagră, Moldova etc. Populaţiile moliei verde a strugurilor sunt limitate de numeroase specii entomofage, printre care un rol mai important au speciile parazite: Dicaelotes erythrosoma Wesm., D.parvulus Grav.,Exochus coronatus Grav., Gambrus inferus Thoms., Habrocryptus alternator Grav., Hemiteles areator Grav., Scambus calobata Grav., Trichogramma euproctidis Gir. etc. Combatere. Pentru combaterea moliei verzi a strugurilor se aplică măsuri agrotehnice, biologice şi curative. Printre măsurile agrotehnice un rol mai important au: înfiinţarea noilor plantaţii de viţă de vie pe tulpini înalte, susţinute pe spalieri din beton şi la distanţe corespunzătoare ca plantele să fie bine aerisite şi luminate, creându-se astfel condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea dăunătomlui; în primăvară pentru distrugerea stadiului hibemant concomitent cu tăierea viţei de vie se recomandă îndepărtarea scoar­ ţei exfoliate de pe coarde şi trunchi şi distrugerea prin ardere; după tăierea viţei de vie toate resturile de viţă vor fi strânse şi scoase din vie şi distrase prin ardere; legatul corect în uscat al braţelor şi coardelor, pentru a evita îndesirea lăstarilor, precum şi efectuarea la timp a operaţiilor în verde (phvitul, copilitul, ciupitul etc), asigurându-se astfel o aerisire mai bună a butucilor; în acelaşi scop se distrug buruienile prin efectuarea la timp a lucrărilor 571

de mtreţinere; pe suprafeţe mici, odată cu operaţiile în vedere se recomandă şi distrugerea inflorescenţelor infestate şi a ciorchinilor atacaţi. Ca măsuri biologice se recomandă utilizarea viespei oofage Trichogramma sp., care se lansează de două ori la fiecare generaţie, la începutul pontei şi la depunerea în masă a ouălor, folosindu-se de fiecare dată câte 50-100 mii viespi/ha, iar la infestări puternice doza lansării poate fi dublată; aplicarea tratamentelor cu preparate microbiologice (1-2 tratamente pentru fiecare generaţie la intervale de 5-7 zile) pe bază de (Bacillus thuringiensis Beri. şi Bacillus cerens etc), obţinându-se o reducere semmficativă a populaţiilor acestui dăunător. Rezultate bune în combaterea moliei verde a strugurilor se pot obţine prin utilizarea capcanelor cu feromonul specific-Grozdemon, care se instalează în plantaţii la sfârşitul lunii aprilie, la înălţimea inflorescenţelor, fie prin captarea în masă a masculilor cu 9-18 capcane/hectar, fie prin metoda dezorientării masculilor sau sterilizarea lor. Măsuri chimice se aplică în anii de invazii, în momentele optime (apariţia în masă a larvelor -1 -2% de larve eclozate), înainte de pătrunderea acestora în inflorescenţe sau în boabe. Avertizarea tratamentelor de combatere se efectuează pe baza dinamicii zborului adulţilor, care se stabileşte cu ajutorul cuştii de avertizare, capcanelor luminoase sau capcanelor feromonale. In ultimul timp, avertizarea tratamentelor se efectuează cu ajutorul capcanelor cu feromonul specific sintetic - Grozdemon, care se instalează în plantaţii, câte 1 capcană/3-5 ha. In cazul când se înregistrează peste 20-25 capturi/carx^nă/zilnic se fac evidenţe suplimentare asupra pontelor şi larvelor pe inflorescenţe (la 1 generaţie) şi bobite (a 2-a şi a 3 generaţie). Tratamentele chimice se justifică la depăşirea PED (peste 10 ouă sau larve/100 inflorescenţe ori ciorchini). Acestea se aplică în momentul eclozării larvelor (când au eclozat 1 -2% de larve din ouă), iar celelalte ouă se află în faza de „căpuşorul negru". Numărul tratamentelor variază în funcţie de densitatea numerică a dăunătorului. La infestări slabe (1-10 ouă/100 inflorescenţe sau ciorchini) tratamentele chimice nu se aplică; la infestare medie (11-20 ouă şi larve/100 inflorescenţe sau ciorchini) se aplică câte 1 tratament pentm fiecare generaţie; la infestări înalte (21-60 ouă şi larve/100 inflorescenţe ori ciorchine) se recomandă un tratament pentm generaţia I-a şi două tratamente pentm generaţia a doua; la infestări puternice (peste 60 ouă şi larve/100 inflorescenţe sau ciorchini) se recomandă câte două tratamente pentm fiecare generaţie. Combaterea chimică a moliei verzi a strugurilor se poate realiza prin tratamente foliare, aplicate prin rotaţie cu unul din următoarele produse: Actellic 50 EC (0,6-21/ha), Zolone 35 EC (2,0-2,5 l/ha), Arrivo 250 CE (0,26-0,38 l/ha), Alfa Cipi 10 EC (0,24 l/ha), Bulldock 025 EC (0,6 l/ha), Confidor200 SL (0,3 l/ha), Cypersan 250 EC (0,24-0,36 l/ha), Insegar 25 WP (0,6 kg/ha), Fastac 100 EC (0,16-0,24 l/ha), Karate Zeon 5 CS (0,32-0,48 l/ha), Nomolt 150 SC (0,5-0,75 l/ha), Sumi-alpha 5 EC (0,4-0,6 l/ha), Decis 2,5 EC (0,4-0,6 l/ha), Valsaciper 250 EC (0,38 l/ha), Şarpei 25 ME (0,38 l/ha), Sămpai EC (0,4-0,6 l/ha), Valsamba 25 EC (0,8-1,2 l/ha) etc. In cazul unor infestări puternice rezultate mai bune se pot obţine la utilizarea produselor inhibitoare de sinteză al chitinei (Insegar 25 WP (0,6 kg/ha), Nomolt 150 SC (0,5-0,75 1/ha etc), câte un tratament/generaţie, datorită eficacităţii înalte şi acţiunii îndelungate a preparatelor (20-30 zile). 572

Molia brună a strugurilor (Cochilisul) - Eupoecilia ambiguella Hb. Sin.: Clysia ambiguella Hb., Clysia roserana Tr., Cochylis ambiguella Hb. Ord. Lepidoptera, Fam. Cochylidae Răspândire. Molia brună a stogurilor spre deosebire de specia precedentă este răspândită îndeosebi în regiunile mai umede din Europa, Africa de Nord, Asia Centrală, India, Japonia şi Taivan. Descriere. Adultul are corpul de 7-8 mm lungime cu anvergura aripilor de 12-15 mm. Capul şi toracele sunt brune-roşcate, iar abdomenul cenuşiu-galben. Aripile anterioare sunt de culoare galbenă ca mătasea, strălucitoare, fn partea mediană prezintă o bandă lată transversală, trapezoidală de culoare brună-albăstruie mai lăţită spre marginea anterioară. Aripile posterioare sunt brumi-cenuşii la masculi, şi albicioase la femele cu franjuri lungi şi subţiri pe margine. A 3-a pereche de picioare prezintă câte 2 pinteni fiecare (fig. 242). Oul este elipsoidal, plat, de 0,8-0,9 mm lungime şi 0,7 mm lăţime, strălucitor. Larva are corpul de 12-14 mm lungime, de culoare variabilă, de la verde cenuşie la larvele tinere, până la brunăroşcată sau bmnă-măslinie la larvele mature. Capul, primul segment toracic şi picioarele sunt de culoare brună-închisă sau neagră strălucitoare. Corpul este acoperit cu numeroase tubercule de culoare brună, cu câte 2-3 peri de culoare închisă. Primele patru perechi de picioare abdominale au câte 25-30 de croşete, dispuse în formă de coroană, iar pe ultima, pereche cu 15 croşete, îndoite sub formă de unghi. Pupa este de culoare cafenieroşcată, de 8-10 mm lungime. Biologie şi ecologie. Molia brună a strugurilor are două generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă într-un cocon alb mătăsos, sub scoarţa trunchiurilor butucilor sau a coardelor mai groase, în crăpăturile butucilor, spalierei, aracilor etc. Adulţii apar în primăvară, de obicei, la începutul sau în a doua decadă a lunii mai, când temperatura medie zilnică a aerului ajunge la 16-18°C, iarumiditatea relativă a aerului este de 50-60%. Apariţia fluturilor din prima generaţie de

Fig. 242. Molia brună a stmgurilor (Eupoecilia ambiguella Hb.): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - strugure atacat (după Stellwaag, modificat)

573

obicei corespunde fenologic cu perioada formării inflorescenţelor. Zborul în masă are loc la temperaturi de 18-20°C şi umiditatea relativă a aerului de 70-90%, şi durează 15-20 zile. Zborul adulţilor este de scurtă durată, de obicei de la un butuc la altul. Zborul fluturilor este crepuscular, cu un maximum - înainte de miezul nopţii, iar în timpul zilei stau ascunşi în diferite locuri umbrite, până soarele apune. După 3-4 zile de zbor are loc împerecherea şi ponta. Femelele depun ouăle izolat pe bobocii florali sau pe pedunculii lor, mai rar pe lăstarii tineri, pe cercei sau pe frunzele viţei de vie. Longevitatea femelelor este de 12-20 zile, timp în care o femelă depune 60-90 de ouă, uneori până la 160. Pe o inflorescenţă uneori se pot înregistra până la 10-12 ouă. Masculii trăiesc mai puţin, 5-8 zile. Incubaţia la temperaturi de 15-20°C durează 8-10 zile, iar la 20-25°C - 6-7 zile. Larvele apărute se hrănesc cu bobocii florali din inflorescenţă, consumându-le staminele şi pistilul, înfăşurând la început cu fire mătăsoase 2-3 boboci, apoi 1-2 ramificaţii ale inflorescenţei, formând cuiburi mătăsoase alungite. După înflorire larvele se hrănesc cu florile sau boabele abia formate. O larvă poate ataca şi distruge în întregime un ciorchine, care capătă o înfăţişare a unui cuib de omizi. Uneori larvele atacă şi frunzele sau pătrund în interiorul lăstarilor tineri. Dezvoltarea stadiului larvar durează 15-24 zile. Spre sfârşitul lunii iunie sau în iulie larvele ajung la maturitate, ţes coconi mătăsoşi în locurile de hrănire sau într-o frunză răsucită în care se transformă în pupe. După 10-14 zile apar adulţii generaţiei a doua, zboml cărora durează 3 -4 săptămâni, de la jumătatea lunii iulie până în luna august. Apariţia adulţilor generaţiei a doua, de regulă coincide cu perioada când boabele au mărimea unui bob de mazăre. La 2-3 zile după apariţia adulţilor are loc copulaţia şi începe ponta. Femelele depun ouăle direct pe boabele verzi din struguri, din care peste 8-12 zile apar larvele, care se hrănesc cu pulpa şi seminţele până la coacerea lor, migrând dintr-o bobită în alta. în cursul stadiului larvar, care durează 20-25 zile, o larvă distrage de la 9 până la 15-17 boabe. Boabele atacate sunt înfăşurate cu fire mătăsoase, formând în boabe un tub mătăsos în care trăieşte şi pe care rămân exuviile şi excrementele larvelor. Larvele acestei specii sunt mai puţin mobile decât larvele speciei precedente, dar fiind deranjate se agită, fac nişte mişcări şerpuitoare şi coboară pe un fir de mătase, ascunzându-se în crăpăturile sau sub scoarţa exfoliată a butucilor şi coardelor mai groase sau în alte adăposturi. Larvele generaţiei a doua produc daune cu mult mai mari, deoarece atacă boabele intrate în pârgă sau coapte, consumând interiorul lor, provocând scurgerea sucului care atrage alte insecte sau bacterii şi ciuperci ce măresc pagubele. La sfârşitul luni august sau începutul lunii septembrie larvele ajung la maturitate, părăsesc ciorchinii atacaţi, migrând sub scoarţa exfoliată a butucilor, sau în alte adărx)sturi, unde îşi ţes un cocon mătăsos de culoare albă în care se transformă în pupă, stadiul care rămâne pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia brună a strugurilor este o insectă polifagă, atacă peste 90 de specii de plante, producând pagube mai mari la viţa de vie. Atacă larvele care în prima generaţie distrug bobocii florali, înfăşurându-i cu fire mătăsoase albe sub formă de cuiburi. Pe o inflorescenţă se pot înregistra până la 3-4 cuiburi, provocând uscarea completă a acesteia. Ca urmare bobocii atacaţi se usucă şi cad. Uneori larva pătrunde la baza lăstarilor tineri sau în pedunculul inflorescenţei din care 574

cauză lăstarii şi toate inflorescenţele atacate se usucă O larvă atacă până la 30 de boboci florali. După înflorire larvele atacă florile şi boabele tinere, iar uneori spre deosebire de Eudemis larvele Cochilisului atacă şi frunzele. Pagube mari provoacă în primăverile reci şi ploioase, când se prelungeşte înfloritul viei. Larvele generaţiei a doua atacă boabele strugurilor în pârgă sau coapte care pe timp secetos se brunifică, se zbârcesc şi se usucă, iar pe timp ploios, prin rănile provocate de dăunător, în boabele atacate pătrund diferite bacterii şi ciuperci, ca putregaiul cenuşiu (Botrytis cineria Pers.), mucegaiul albastru (Penicillium glaucum Liet.) etc., care provoacă putrezirea lor. Strugurii atacaţi sunt depreciaţi cantitativ şi calitativ, iar vinul obţinut din astfel de struguri este de calitate inferioară şi nu se poate păstra mult timp. In unii ani daunele produse de cochilisul viţei poate ajunge până la 20-30% din recoltă, iar în anii de invazii, recolta poate fi distrusă aproape în întregime. înmulţirea moliei brune a stogurilor este frânată de activitatea unor specii entomofage, printre care un rol mai important joacă speciile parazite cum sunt: Barichneumon deceptor Grav., Dicaetotespusillator Grav., Gambrus inferus Thoms., Habrocryptus alternator Grav., Hemiteles areator Grav., Pimpla examinator R, Scambus detrita Holmgr, Trichonotusflaveolatum Grav. etc. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri ca şi la specia precedentă - molia verde a stogurilor (Lobessia botrana Den. et Schiff.). Molia (pirala) viţei de vie - Sparganothis pilleriana Den. et Schiff. Sin.: Sparganothis vitana Fab., Pyralis vitana Fab., Tortrixpilleriana Dup. Ord. Lepidoptera, Fam. Tortricidae Răspândire. Molia viţei de vie este răspândită în Europa, (la Nord până în Suedia), Asia Mică, China, Coreea, Japonia, Africa de Nord şi America. Descriere. Adultul are corpul de 10-15 mm lungime, de culoare galbenă-brunie, iar abdomenul cenuşiu-deschis. Anvergura aripilor este de 18-22 mm. Capul are 2 palpi bine dezvoltaţi, de 2 ori mai lungi decât diametrul capului, îndrep­ taţi înainte, având aspectul unui cioc. Aripile anterioare sunt dreptunghiulare de culoare gal­ benă sau galbenă-verzuie cu o pată bazală bmnă-închis şi 3 dungi sinuoase transversale ob­ lice de culoare brună sau roşiedeschisă, mai evidente la mas­ culi. Aripile posterioare sunt mai mici, galbene-cenuşii cu franjuri Fig. 243. Molia (pirala) viţei de vie (Sparganothispilleriana Den. et Schiff.):

fini, lungi, galbenipemargini(fig. 243)

1 - adult (după Bonnemaison); 2 - larvă (după Audouin);

Oul este oval-eliptic, uşor

3

"

frunze

atacate (după

^ 575

turtit, de 1,0-1,2 mm lungime şi 0,7-0,9 mm lăţime, la depunere verde-gălbui, apoi galben-închis, iar înainte de ecloziune oranj-bruniu. Larva la completa dezvoltare are corpul de 18-23 mm lungime, de culoare variabilă: galbenă-verzuie, cenuşie-verzuie sau verde-negricioasă, cu capul şi protoracele de culoare brun-închisă, lucioasă. Dorsal pe fiecare segment al corpului are câte 2 tuberculi şi perişori lungi, fini, şi moi de culoare deschisă Pupa are 12-14 mm lungime, de culoare brună-castanie. Biologie şi ecologie. Molia viţei de vie are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă de prima vârstă într-un cocon mătăsos alb, sub scoarţa exfoliată, în crăpăturile butucilor şi coardelor mai groase, aracilor, spalierei sau sub frunzele căzute, precum şi în stratul superficial al solului (la 4-5 cm), uneori până la 10 cm adâncime. Larvele hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi reduse şi pot suporta valori de până la -25°-30°C. în primăvară, spre sfârşitul lunii aprilie, de regulă, în perioada desfacerii mugurilor viţei de vie, când temperatura medie a aerului depăşeşte 10°C, iar suma temperaturilor efective ajunge la 200-210°C, larvele părăsesc locurile de hibernare şi migrează în mugurii din vârful ramurilor. In perioada migraţiei, larvele sunt foarte sensibile la scăderile de temperatură, îngheţurile, chiar cât de slabe, distrugându-le în masă. Apariţia larvelor hibernante este mult eşalonată, în funcţie de condiţiile climatitce (temperatură, umiditate etc.) şi durează timp de 28-30 zile. Larvele apărute la început se hrănesc cu mugurii în desfacere, cu frunzele de-abia apărute, cu lăstarii şi bobocii florali, iar mai târziu şi cu boabele în formare. Organele atacate sunt înfăşurate cu fire mătăsoase, sub formă de cuiburi. Larvele din ultimele vârste înfăşoară cu fire mătăsoase frunze mai mari, formând cuiburi mari, în care se hrănesc, nu numai cu parenchimul frunzelor, dar şi cu ciorchinii cuprinşi în cuib. Larvele sunt mai active şi se hrănesc în timpul nopţii, iar ziua stau retrase în interiorul cuiburilor. Dezvoltarea stadiului larvar durează 30-35 zile, năpârlind de 4 ori. La începutul lunii iunie, larvele ajung la completa dezvoltare. Transformarea în pupă are loc la începutul lunii iunie în cuiburile aflate printre frunze atacate, unde larvele formează coconi mătăsoşi de culoare albă-cenuşie. Stadiul pupai durează 10-14 zile. Spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie apar adulţii. Zborul este crepuscular şi nocturn, iar în timpul zilei stau imobili, ascunşi prin fhinzişul viţei. Zborul adulţilor este eşalonat şi durează până la sfârşitul lunii iulie-începutul linii august, dar nu se hrănesc şi au o longevitate scurtă de numai 4-7 zile. Condiţiile optime ale dăunătomlui sunt - temperaturile cuprinse între 18-28°C şi umiditate relativă a aemlui de 40-80%. După 2-3 zile de la apariţie începe copulaţia, care are loc seara şi noaptea, timp când sunt sensibili la atractanţii sexuali şi luminoşi. La 2-3 zile de la copulaţie femelele încep să depună ouă, proces care se produce în mod eşalonat şi durează din iulie până la începutul lunii septembrie. Femela depune ouăle pe partea superioară a frunzelor, în mod obişnuit, la baza nervurilor principale. Ouăle sunt depuse în grupe a câte 40-80 bucăţi, aşezate în pachete unul lângă altele. Prolificitatea femelelor este în medie de 150-250 ouă, maximum până la 400 bucăţi. Incubaţia la temperaturi de 20-23°C durează 9-12 zile, iar la temperaturi mai joase până la 20 de zile. Larvele apar de regulă în lunile august-septembrie, se hrănesc un timp scurt, fără a produce daune de importanţă economică, apoi se lasă de pe marginea 576

frunzelor pe un fir mătăsos migrând în diferite locuri adăpostite, unde îşi construiesc coconi în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Molia frunzelor viţei de vie este o insectă polifagă, care în afară de speciile din genul Vitis, atacă peste 116 specii de plante lemnoase şi ierboase, producând daune mai mari în plantaţiile viticole. Larvele în raport de vârstă atacă mugurii, frunzele tinere, lăstarii, florile şi boabele, înfăşurându-le cu fire de mătase în formă de cuiburi. Larvele primelor două vârste atacă frunzele, prin scheletarea lor; cele de vârsta a IlI-a şi a IV-a rod frunzele de la baza lăstarilor şi florile, iar cele de vârsta a V-a atacă boabele. Frunzele atacate se usucă şi cad. Mai puternic sunt atacate soiurile de portaltoi Riparia x Rupestris 101-14 şi 3309, iar dintre soiurile de viţă europeană - Cabemet Sauvignon, Rcaţiteli, Fetească albă, Aligote, Sauvignon, Magaraci timpuriu etc. Atacul are loc în vetre. Daune mai mari, provoacă plantaţiilor din terenurile joase şi umede şi în deosebi a butucilor mai tineri, cu vegetaţie abundentă La atacuri masive larvele atacă foarte mult florile şi boabele, din care cauză recolta poate fi mult redusă. Înmulţirea acestei specii este limitată în mare măsură de numeroşi duşmani naturali. Dintre speciile prădătoare un rol deosebit au: Forficula auricularia L., Carabus auratus L., Coccinella 7-punctata L., iar dintre cele parazite: Apechthis compunctor L., Ephialtesparalellus Thoms., Exochus gravipes Grav., Apanteles carpatus Say., A. plutellae Kurd., Bracon intercessor Nees., Pimpla examinator F., Brachymeria intermedia Nees. etc. Combatere. Măsuri preventive. Pentru reducerea rezervei biologice hibernante a dăunătorului, se recomandă ca primăvara, odată cu tăierea viţei de vie să se înlăture scoarţa exfoliată de pe coarde şi trunchi şi distmgerea prin ardere; efectuarea arăturilor de toamnă; strângerea şi scoaterea viţei şi coardelor tăiate din plantaţii şi distmgerea prin ardere. Tratamente chimice se vor efectua numai în anii cu invazii mari, primăvara devreme la apariţia larvelor hibernante, când densitatea depăşeşte PED (8 larve/plantă infestată şi o frecvenţă a plantelor atacate de 50 %) înainte de umflarea mugurilor. Se vor aplica aceleaşi măsuri de combatere ca şi în cazul cotarului cenuşiu (Boarmia rhomboidaria Schiff.). în cursul perioadei de vegetaţie se combate simultan şi prin aceleaşi măsuri ca şi la molia verde a strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.). Cotarul cenuşiu - Boarmia rhomboidaria Schiff. Sin.: Peribatodes rhomboidaria Den. et Schiff'.,Boarmiagemmaria Brah. Ord. Lepidoptera, Fam. Geometridae Răspândire. Cotarul cenuşiu este răspândit în multe ţări din Europa. Descriere. Adultul are anvergura aripilor anterioare de 35-40 mm. Aripile sunt de culoare albă-cenuşie sau cenuşie-brunie cu dungi negre transversale ondulate şi pete de culoare închisă. Corpul la femelă este scurt şi gros, cu antenele filiforme, iar la mascul este mai subţire şi mai lung, depăşind aripile, cu antenele pectinate. In poziţie de repaus fluturii stau cu aripile mtinse. Oul este oval de 1 mm lungime, la depunere de culoare verde, iar mai târziu brunînchis, cu chorionul crestat. 577

Larva la completa dezvoltare are corpul de până la 40 mm lungime, de culoare brună-cenuşie, cu o nuanţă roşietică. Pe partea dorsală prezintă pete romboidale întunecate, dungi galbene şi negre, iar lateral dungi întunecate ondulate. Are numai douăperechi de picioare false, din care cauză are un mers sacadat (cu întremperi scurte şi dese) având aspectul unei măsuri cu cotul, de unde şi denumirea populară de „cotari". Pupa este brună închisă, lucitoare. Biologie şi ecologie. Cotaml cenuşiu are 2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă de diferite vârste la suprafaţa solului, sub frunzele căzute, sub scoarţă şi în alte locuri adăpostite. Primăvara devreme în a douajumătate a lumi aprilie, când temperatura aemlui depăşeşte 6-7 °C, larvele părăsesc locurile de hibernare şi migrează pe coarde, atacând mugurii în momentul umflării lor. Larvele hibernante imită atât prin culoare cât şi prin poziţia corpului scoarţa exfoliată, cerceii, peţiolul frunzelor, ramificaţiile rahisului rămas pe coardă, sârma mai mult sau mai puţin mginită a spalierului etc, din care cauză sunt greu de observat. Larvele hibernante distrug în general mugurele principal. O larvă distruge 10-15 muguri. După pornirea mugurilor în vegetaţie, larvele se hrănesc cu frunze, pe care le rod fără a ocoli nervurile. Dezvoltarea larvelor durează până în a douajumătate a lunii mai trecând prin cinci vârste. Ajunse la completa dezvoltare larvele părăsesc plantele, migrează în sol, unde are loc împuparea. Transformarea în pupă are loc de la sfârşitul lunii mai şi până la jumătatea lunii iunie, în sol la o mică adâncime (1-3 cm), într-o cămăruţă special amenajată. Stadiul de pupă durează 7-10 zile. Adulţii apar eşalonat de la sfârşitul lunii mai sau în luna iunie. Zborul adulţilor are loc mai ales seara, după apusul soarelui. După împerechere are loc ponta. Ouăle sunt depuse pe frunze izolat mai rar câte două. în prima jumătate a lunii iunie apar larvele, care se hrănesc cu frunzele tinere. Apariţia larvelor este eşalonată şi durează până la mijlocul lunii august. Dezvoltarea larvelor durează până toamna târziu, apoi migrează în diferite locuri adăpostite, unde şi rămâne pentru iernat. Plante atacate şi mod de dăunare. Cotarul cenuşiu este o specie polifagă. Larvele atacă viţa de vie, pomi şi arbuşti fructiferi, diferite specii forestiere, precum şi diferite plante spontane ierboase (loboda, susaiul, volbura etc). Cele mai mari daune le produc larvele hibernante primăvara în perioada umflării mugurilor. O larvă poate distruge 10-15 muguri. După desfacerea mugurilor, larvele se hrănesc cu frunze, distrugându-le complet şi cu inflorescenţe. Larvele generaţiei de vară se hrănesc cu frunze tinere, pe care le rod fie de la margine, fie sub formă de perforare, provocând daune fără importanţă econo­ mică. Atacul acestor larve trece în general neobservat, întrucât se hrănesc şi cu diferite plante spontane (lobodă, susai, volbură etc). Combatere. In combaterea acestui dăunător se recomandă ca măsuri preventive: efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru distmgerea larvelor hibernante; scoaterea din plantaţii a viţei şi coardelor tăiate şi distmgerea prin ardere. In anii de invazii, la depăşirea PED (10 şi mai multe larve/100 plante infestate şi o frecvenţă a plantelor atacate de 20-30 % ) , în primăvară devreme în perioada de apariţie şi de hrănire a larvelor hibernante pe părţile aeriene ale butucului se aplică tratamente chimice prin rotaţie cu unul din produsele avizate pentm combaterea moliei verde a strugurilor (Lobesia botrana Den. et Schiff.). 578

CAPITOLUL 10 DĂUNĂTORII PRODUSELOR VEGETALE DEPOZITATE ŞI COMBATEREA LOR Produsele vegetale şi animale depozitate sunt dăunate de numeroase specii de acarieni, insecte coleoptere şi lepidoptere precum şi de rozătoare. Produsele atacate sunt depreciate atât cantitativ cât şi calitativ din cauza prezenţei numeroaselor galerii, cocoloaşelor mătăsoase, resturilor de hrană amestecate cu excremente şi exuviile insectei şi împânzite cu fire mătăsoase, devenind improprii pentru prelucrare şi consum, având un miros neplăcut şi gust amar ce provoacă grave intoxicaţii la om şi animale. Printre speciile mai frecvent întâlnite şi care prezintă o importanţă economică majoră se numără: acarianul făinii (Acarus siro L.), gărgăriţele cerealelor (Sitophilus sp.), gândacii făinii (Tenebrio sp.), gândacul pâinii (Stegobiumpaniceum L.), gândacii cerealelor (Tribolium sp.), gândacul surinam (Oryzaephilus surinamensis L.), gândacul tutunului (Lasioderma serricorne L.), molia cenuşie a cerealelor (porumbului) (Sitotroga cerealella Oliv.), molia fructelor uscate (Plodia interpunctella Hbn.), molia făinii (Ephestia kuniella Zell.), precum şi diferite specii de rozătoare: şoarecele de casă (Mus musculus L.), şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus Berck.), şobolanul negru (Rattus rattus L.) etc. Pierderile cauzate numai de dăunătorii produselor depozitate pe plan mondial după datele statistice obţinute de FAO se ridică la cea 50-60 milioane tone, sau 10-12% din pro­ ducţia mondială de cereale. Această cantitate de cereale este suficientă pentru a asigura cu hrană timp de un an întreaga populaţie de pe continentul Africii. Iată de ce este important cunoaşterea dăunătorilor produselor depozitate, particularităţile biologice şi masurile de combatere, ca în caz de necesitate să se intervină la timp, aplicând cele mai eficiente şi nepoluante măsuri de combatere, limitând astfel înmulţirea în masă a acestor dăunători, şi ca urmare reducând simţitor pierderile de produse depozitate, provocate de ei. Acarianul făinii -Acarus siro L. Sin: Acarus farinae L., Tyroglyphus farinae Deg., T. siro Latr. Ord. Acarii, Fam. Acaridae Răspândire. Acarianul făinii este larg răspândit pe tot globul. Descriere. Adultul are corpul oval, turtit dorso-ventral, femela de 0,30-0,67 mm, iar masculul de 0,3-0,4 mm lungime, de culoare albă-gălbuie sau albă-murdată, exceptând piesele aparatului bucal şi picioarele, care sunt de culoare violacee-deschisă sau cafenie-roşcată. Tegumentul este neted lucios, prevăzut cu peri rari şi scurţi. Aparatul bucal este adaptat pentru ros. Are 4 perechi de picioare. La mascul picioarele anterioare sunt îngroşate, articulul al 2-lea este prevăzut cu un pinten come, iar al 3-lea articul are două ridicători ascuţite. Partea posterioară a corpului este trunchiată cu două perechi de peri lungi (fig. 244). Oul este oval de 0,12 mm lungime, de culoare albă. Larva este asemănătoare cu adulţii, însă este hexapodă are numai 3 perechi de picioare, de culoare albă-hialină sau albă-cenuşie. Biologie şi ecologie. Acarianul făinii este o specie polivoltină. In depozite se în579

Fig. 244. Acarianul făinii (Acarus siro L.):

mulţesc continuu, având până la 10-15 generaţii pe an. Iernează în toate stadiile de dezvoltare în diferite produse vegetale depozitate infestate. După 2-3 zile de la împerechere femelele hibernante depun ouă. O femelă depune în medie 20-30, maximum - 200 de ouă, de regulă câte 34 pe zi. Ouăle sunt depuse de obicei izolat, mai rar în grupe pe resturi de boabe atacate de diferite insecte, pe făină, gozuri etc. Incubaţia durează 3-5 zile. Larvele apărute se hrănesc cu produsele în care au fost depuse ouăle. Stadiul larvar durează 3-4 zile, apoi năpârleşte şi se transformă în protonimfă care durează în medie 6-7 zile, după ce năpârleşte a doua oară şi se transformă în deutonimfa, care

1 - mascul; 2 - femelă; 3 - ou; 4 - larvă; 5 - nimfă; după alte 8-12 zile se transformăm adulţi.

6 - hipopus (după Rumianţev)

Longevitatea adulţilor ajunge până la două luni şi pot supravieţui fără să se hrănească timp de 11 zile la 8°C şi 85% umiditate relativă şi timp de 8-9 zile la 20°C şi 75% umiditate relativă In condiţii nefavorabile de hrană, temperatură şi umiditate, protonimfă se transformă într-un stadiu imobil de rezistenţă, numit ,Jiipopus" în care acarianul poate supravieţui în astfel de condiţii 1 -2 ani. Stadiul de hipopus prezintă o mare importanţă practică, deoarece infestarea diferitelor produse vegetale se menţine chiar la temperaturi şi umidităţi relative cu totul nefavorabile pentru activitatea dăunătorului. La revenirea condiţiilor favorabile hipopusul se transformă în deutonimfa, iar acesta în acarieni adulţi. Această specie are un aspect ecologic foarte larg în care îşi desfăşoară dezvoltarea şi înmulţirea. Dezvoltarea unei generaţii poate avea loc în limitele termice între 3 şi 31 °C şi la un plafon de umiditate relativă de peste 75 %. La o creştere a umidităţii cu 1 % se scurtează timpul de dezvoltare cu 0,6 zile. în condiţii optime, dezvoltarea tuturor stadiilor acarianului, este foarte rapidă. în aceste condiţii acarienii se pot înmulţi în masă astfel încât timp de 45 zile, 300 de femele pot să dea naştere la o populaţie de 150-250 mii de urmaşi. La temperatură de 23-24°C, umiditatea relativă a aemlui de 87 % şi a produselor depozitate de 15-17 % dezvoltarea unei generaţii durează 9-11 zile, iar la temperaturi de 18-22°C umiditate relativă a aerului de 60 % şi umiditatea boabelor de 14-15% o generaţie durează 14-15 zile, în condiţii cu climă temperată - 30-36 zile, iar la temperaturi de 11 -13°C - 37-48 zile. La temperaturi sub 11 °C dezvoltarea acarianului încetează, iar la o umiditate a cerealelor sub 10% ei pier în masă. Datorită dimensiunilor mici ale corpului acarianul se răspândeşte uşor cu praful, apa, curenţii de aer, produse depozitate, unelte şi îmbrăcămintea lucrătorilor, mijloace de transport, cu diferite insecte, rozătoare, păsări etc. Regim alimentar şi mod de dăunare. Acarianul făinii este o specie polifagă, unul 580

dintre cei mai polifagi dăunători ai produselor vegetale depozitate. Atacă diferite produse depozitate: făină, paste făinoase, serriinţe de cereale, legurninoase, floarea soarelui, fructe şi legume uscate, plante medicinale, tutun, produse lactate etc, preferând faina şi boabele de cereale atacate în prealabil de alţi dăunători (gărgăriţe, molii etc). Uneori poate fi găsit şi în câmp, în căpiţele de fân, în glugile de porumb etc Acarienii pătrund în interiorul boabelor prin diferite leziuni mecanice, rosături produse de diferite insecte sau prin crăpăturile tegumentului. In urma atacului conţinutul boabelor poate fi distrus complet, rămânând numai tegumentul şi resturi de hrană, excremente şi exuvii. La boabele de cereale acarienii atacă în primul rând embrionul micşorând astfel facultatea germinativă Acestea capătă un miros caracteristic de miere. Făina atacată are culoarea mai închisă, capătă un miros şi gust neplăcut, devine acră datorită atât descompunerii hidraţilor de carbon cât şi prin prezenţa exuviilor, excrementelor şi cadavrelor. Produsele atacate sunt acoperite cu pânze din fire de păianjen, după care se poate depista uşor prezenţa acarienilor, devin imposibile pentru alimentaţie, deoarece devin toxice pentru om şi animale. Folosirea în alimentaţie pot provoca apariţia unor boh grave, ca: gastrite, dermatoze, astm pulmonar etc. înmulţirea acarianului fainii este puternic frânată de activitatea acarienilor prădători Cheyletus eruditus Schrk., Ch. carniferA. Zach., Gheletomorpha venustissima Koch. etc. Gărgăriţa grâului - Sitophilus granarius L. Sin.: Calandragranaria L., Sitophilussegetis L. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Calandridae) Răspândire. Gărgăriţa grâului este o specie cosmopolită, răspândită pe tot globul până în nordul Scandinaviei, totuşi fiind originară din Asia occidentală, se întâlneşte mai ales în regiunile temperate şi mai puţin în zonele tropicale şi subtropicale. Descriere. Adultul are corpul alungit, uşor convex de 2,3-5,2 mm lungime, de culoare brună-închisă, aproape neagră lucioasă. Capul este mic, prevăzut cu un rostru lung şi subţire, cu o punctuaţie fină şi rară, dar mai scurt decât protoracele, cilindric în partea anterioară, lăţit la bază şi slab curbat. Antenele sunt geniculate şi măciucate, formate din 10 articule şi fixate la baza rostmlui. Pronotul este mai lung decât lat şi prevăzut cu puncte mari, rare, adâncite, mai mult sau mai puţin alungite. Picioarele sunt scurte, cu femurele robuste, brune. Elitrele sunt egale sau ceva mai scurte decât pronotul, unite pe linia de sutură, cu striuri longitudinale punctate şi interstriuri nepunctate, în afară de cele două interstriuri suturale, care sunt punctate. Aripile posterioare sunt rudimentare din care cauză insectele nu pot zbura. Pe partea ventrală a corpului prezintă o punctuaţie mai rară (fig. 245,). Oul este oval sau piriform, uşor turtit de 0,6-0,8 mm lungime şi de 0,25-0,35 mm lăţime, de culoare albă sau gălbuie, strălucitor. Capătul inferior este larg rotunjit, iar cel superior se îngustează spre vârf. Larva este apodă-eucefală, la completa dezvoltare are corpul voluminos, foarte scurt de 2,5-3,0 mm lungime, zbârcit, uşor curbat, de culoare albă, iar capul brun şi cu perişori albi. Partea ventrală este dreaptă, iar cea dorsală aproape semicirculară. 581

Pupa are 3-5 mm lungime, de culoare albăgălbuie. Biologie şi ecologie. Gărgăriţa grâului are 2-3 generaţii pe an. Iernează ca adult în depozite, iar în boabele infestate şi ca larvă sau pupă. In primăvară, prin luna martie, când temperatura depăşeşte pragul inferior de dezvoltare de 1011 °C, adulţii hibernanţi îşi reiau activitatea şi încep să se hrănească cu boabe de grâu. După o perioadă de hrănire de 1 -2 săptămâni la tempe­ raturi de 13-15°C are loc copulaţia, iar când temperatura ajunge la 17-20°C femelele încep să depună ouă. Ouăle sunt depuse izolat câte unul într-un bob la cerealele păioase, iar la cele de porumb câte 2-3 ouă. Pentm depunerea ouălor femelele sapă cu rostrul orificii în boabe, în care depun oul, apoi astupă orificiul cu o substanţă mucilaginoasă, care în contact cu aeml Fig. 245. Gărgăriţele produselor se usucă, formând un dop, slab vizibil. Ponta se agricole depozitate: eşalonează pe o perioadă îndelungată în funcţie 1 - gărgăriţa grâului (Sitophilus granarius de temperatură şi umiditate a boabelor. La L.); 2 - gărgăriţa orezului (Sitophilus umiditate de 15-17% şi temperatură cuprinsă oryzae L.); 3 - boabe de grâu, orz şi porumb atacate; 4 - o u depus în endospermul între 15,0 şi 18,5°C femela depune câte un singur bobului; 5 - bob de grâu atacat de larvă; ou la intervale de câteva zile, iar la temperaturi 6 - 7 - boabe de grâu atacate, în care se de 17,5-21,0°C depune câte un ou zilnic. Dacă vede pupa şi adultul (după Săvescu)

temperatura se ridică între 21,0 şi 24,0°C femela depune 1 -2 ouă zilnic, iar la 24,0-28,0°C câte 2-3 ouă pe zi. Când temperatura scade sub 10-13 °C pe o perioadă îndelungată, ponta este întremptă. Longevitatea unei femele este de 4-5 luni, iar uneori poate să prelungească până la 2 ani. O femelă poate să depună până la 300 ouă. Incubaţia durează la temperaturi de 18°C- 13zile,de 19,5-21 °C - 8, iar la 24-25°C - 4-4,5 zile. Larvele apămte se hrănesc în interioml bobului. Evoluţia stadiului larvar în funcţie de temperatură durează 20-40 zile năpârlind de 4 ori. Ajunsă la completa dezvoltare, larva îşi confecţionează o celulă pupală la capătul galeriei, din resturi de hrană şi excremente, apoi se transformă în pupă în interiorul boabelor. Stadiul de pupă durează în timpul verii 5-7 zile, iar în anotimpul rece, la temperaturi de 16,5-20°C până la 14-20 zile. Noii adulţi rod un orificiu în peretele boabelor prin care ies din boabele atacate şi încep să se hrănească cu boabe dând naştere la o nouă generaţie. Gărgăriţa grâului poate supravieţui fără hrană perioade îndelungate, datorităprobabil activităţii sale mai puţin intense din climatele temperate. Dezvoltarea gărgăriţei grâului este mult influenţată de temperatura şi umiditatea aerului şi a seminţelor. Temperaturile ridicate, care sunt urmate de obicei şi de umiditate redusă, provoacă peirea în masă a gărgăriţelor. Astfel, la o temperatură de 46°C, timp de 2 ore sunt distruse toate stadiile. La o umiditate a boabelor de 11 -14%, 582

dăunătorul nu se mai dezvoltă, iar sub 10% larvele pier. Dezvoltarea normală a gărgăriţei grâului are loc la temperaturi ale aerului cuprinse între20-28°C şi umiditatea relativă a aemlui de 75-93%, însă condiţiile optime de dezvoltare a gărgăriţei sunt cuprinse la temperaturi de 20-28°C, umiditatea boabelor de 13,5-17,5% şi umiditatea aerului de 93%. Durata ciclului biologic al gărgăriţei în condiţii optime durează 3540 zile. Suntnetavorabile dezvoltării gărgăriţei şi temperaturile scăzute. Astfel, la o temperatură cuprinsă între 9-11 °C dezvoltarea gărgăriţei este mult stânjenită sau se întrerupe, iar o scădere şi mai mare a temperaturii determină mortalitatea în masă a tuturor stadiilor gărgăriţei. Aceasta prezintă o mare importanţă în prevenirea şi combaterea acestui dăunător, deoarece prin dirijarea temperaturii şi umidităţii în depozite se poate obţine rezultate eficace şi economice în combaterea gărgăriţei grâului. Regim alimentar şi mod de dăunare. Gărgăriţa grâului este o insectă oligofagă, atacă boabele de grâu, secară, orz, mai rar cele de porumb şi ovăz, iar în lipsa acestora se poate hrăni şi cu paste făinoase, făină, năut, cacao, ciocolată, fără însă a se reproduce. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă. Adulţii se hrănesc în tot timpul vieţii, producând daune mai mari decât larvele. Acestea rod boabele de la exterior, consumându-le uneori total. Larvele dăunează în interioml boabelor, consumând în primul rând embrionul şi apoi endospermul, din care rămâne numai tegumentul. într-un bob de grâu sau orez se dezvoltă o singură larvă lnurma atacului larvei, greutatea bobului este redusă de peste 50%, iar germinaţia scade până la 90%. In afară de aceasta boabele atacate conţin exuvii şi excremente şi nu pot fi folosite în alimentaţie. Făina şi alte produse obţinute din aceste boabe au un miros şi gust neplăcut şi pot provoca dereglări în digestie sau o inflarnaţie a intestinului. în afară de daunele directe, această gărgăriţă, rozând boabele la exterior, le face accesibile pentm acarieni, gândacului surinam, gândacului negru al făinii etc, care nu se pot hrăni cu boabe întregi, precum şi este un transmiţător al microorganismelor care provoacă autoîncălzirea şi putrezirea cerealelor depozitate. înmulţirea gărgăriţei grâului este limitată de activitatea unor specii entomofage, dintre care unele prezintă importantă practică aşa ca: Pyemotes ventricosus Newp., Chremylus alaphus Hal., Lariophagus distinguendus Forst. etc. Gărgăriţa orezului - Sitophilus oryzae L. Sin.: Calandra oryzae L., Sitophilus frugilegus Deg. Ord. Coleoptera, Fam. Curculionidae (Calandridae) Răspândire. Gărgăriţa orezului este o specie cosmopolită, ca şi S. granarius L., răspândită în multe ţări de pe glob, însă are o frecvenţă mai largă în regiunile tropicale şi subtropicale. Descriere. Adultul este asemănător cu S. granarius L., deosebindu-se de acesta, prin dimensiuni mai mici, având 2,0-3,5 mm lungime, de culoare mai deschisă, de la brună-roşcată până la brună-închisă, fără luciu. Rostrul este subţire, având lungimea egală cu 3/4 din cea a pronotului, uşor lăţit la bază, cu 4 rânduri de puncte grosiere pe partea superioară şi un şanţ puţin adâncit la bază. Pronotul este mai lung decât lat, îngustat anterior, cu laturile uşor curbate, cu o punctuaţie deasă, formată din puncte rotunde, adâncite. Elitrele sunt neunite, prevăzute fiecare cu câte 2 pete gălbui sau roşcate cu 583

striuri longitudinale adânci şi puternic punctate, iar interstriurile fin punctate, mai largi şi mai înalte către bază. Spre deosebire de specia precedentă, aripele posterioare sunt bine dezvoltate şi insecta este capabilă să zboare (fig. 245 2 ). Oul este de formă eliptică saupiriform, de 0,6-0,7 mm lungime şi 0,28-0,29 mm lăţime, de culoare albă-lucioasă sau albă-cenuşie. Larva este foarte asemănătoare cu cea a speciei precedente, apodă-eucefală, de tip curculionid. La completa dezvoltare are corpul de 2,5-3,0 mm lungime, puternic curbat, de culoare albă-sidefie, iar ulterior albă-gălbuie, cu capul brun-deschis. Pupa are 3,7-5,0 mm lungime, la început de culoare albă-sidefie, iar mai târziu gălbuie. Pe cap şi corp cu spini. Biologie şi ecologie. Ciclul biologic al gărgăriţei orezului este asemănător cu al speciei S. granarius L., deosebindu-se că are o evoluţie mai rapidă, prezentând 4-5 generaţii pe an şi este mai sensibilă la temperaturi reduse şi mai rezistentă la cele ridicate. Iernează ca adult pe sub diferite adăposturi în depozite sau în boabele atacate, fn primăvară insectele hibernante îşi reiau activitatea de hrănire. Adulţii se pot hrăni cu boabe cu o umiditate de peste 8%, iar la o umiditate a boabelor de 6,7% şi mai jos, dezvoltarea se întrerupe. Copulaţia are loc imediat după apariţia adulţilor din seminţe. în cursul vieţii sale femela este copulată de mai multe ori. Longevitatea femelelor durează 3-8 luni, uneori până la 1 -2 ani. Depunerea ouălor continuă tot timpul vieţii femelei şi în toate anotimpurile anului, în raport de temperatură şi umiditate. Ouăle sunt depuse până la 25 pe zi, iar în total peste 580 de ouă, în medie 3 80 în funcţie de temperatură. Cel mai mare număr de ouă se înregistrează la temperatura de 30°C, însă condiţiile optime pentru depunerea ouălor sunt temperatura cuprinsă între 28 şi 32°C şi umiditatea relativă de 84%. La temperaturi mai ridicate sau mai scăzute prohficitatea adulţilor scade substanţial. Incubaţia durează 6-9 zile. Larvele apărute se hrănesc în interiorul bobului, consumând conţinutul acestuia. Dezvoltarea stadiului larvar durează în medie 12 zile, la temperatură de 10°C -17, de 22,5°C -15 şi de 36,4°C -12 zile. Ajunse la completa dezvoltare larva se transformă în pupă în interiorul bobului. Stadiul de pupă durează 7-10 zile, apoi apar adulţii care rămân în interiorul bobului timp de 3-4 zile pentru maturare, apoi ies şi dau naştere la o nouă generaţie. Adulţii trăiesc 3-8 luni. Dezvoltarea unei generaţii durează la temperaturi de 14-18°C -3,5-7 luni, iar de 21-22,5°C până la 1,5 luni. La temperaturi a aemlui mai scăzute de+13°C şi umiditate aboabelor de grâu mai joasă de 10% dezvoltarea gărgăriţei orezului este întreruptă Condiţiile optime de dezvoltare ale acestei gărgăriţe sunt: temperatura de 27-30°C, umiditate relativă a aerului de 75-90% şi umiditate aboabelor de 13,5-17,6%. Regim alimentar şi mod de dăunare. Gărgăriţa orezului este o insectă polifagă, producând pagube mai mari decât S. granarius L. Atacă numeroase produse vegetale printre care orezul, grâul, orzul, secara, porumbul, sorgul, hrişcă, fasolea, seminţele de bumbac, stmgurii, nucile, precum şi diferite produse cerealiere (pâine, paste făinoase, făina etc.), fructele uscate, tutunul etc. In unele ţări (fndia, Australia, Africa Centrală) atacă cerealele şi în câmp. Modul de atac este similar cu acel al lui 5*. granarius L. Adulţii rod cavităţi în boabele de cereale sau alte seminţe, iar larvele consumă tot conţinutul lor. fn urma atacului greutatea boabelor de grâu şi secară scade de la 35 până la 75%. 584

Gândacul mare al făinii, moleţul sau viermele făinii - Tenebrio molitor L. Sin.: Tenebrio molitoria Fourc. Ord. Coleoptera, Fam. Tenebrionidae Răspândire. Gândacul mare al făinii este o specie cosmopolită cu o largă răspândire pe tot globul. Descriere. Adultul are corpul alungit, uşor convex, de 13-16 mm lungime, dorsal de culoare brună-închisă, aproape neagră lucioasă, iar ventral cărămiziu. Capul este plat, dens punctat, mai îngust decât protoracele, hexagonal cu mandibule puternice. Antenele suntmomliforme, scurte formate din 11 articule. Pronotul este mai lat decât lung, rar punctat, dreptunghiular, scutelul pentagonal. Elitrele sunt alungite, prevăzute cu 10 striuri longimdinale punctate. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate. Picioarele sunt scurte, brune-roşcate, strălucitoare, cu tarsele formate din 5 articule la primele două perechi de picioare şi din 4 articule la ultima pereche (fig. 246). Oul este oval-alungit, uşor reniform, de 1,7-1,8 mm lungime, alb-lăptos, strălucitor, acoperit cu o substanţă vâscoasă, care aderă de particulele de făină înconjurătoare, ceea ce îl face puţin vizibil. Larva este asemănătoare viermilor-sârmă falşi, cunoscută sub numele de „viermele de făină". La apariţie este albă de 2,0 mm lungime, iar la completa dezvoltare are corpul alungit şi turtit, puternic cWtinizat, de 25-30 mm lungime, de culoare galbenă-portocalie. Capul este rotund, lipsit de ochi, antenele formate din 4 articule. Picioarele sunt scurte şi păroase, prevăzute cu spini. Ultimul segment abdominal este mic, come şi se termină dorsal cu două cârlige mici, divergente, iar ventral cu două excrescenţe, ce servesc la mişcarea larvei. Pupa are 14-19 mm lungime, la început albă, iar ulteuior devine brună-gălbuie. Biologie şi ecologie. Gândacul mare al făinii are o generaţie pe an, în _J spaţii încălzite parţial 2 generaţii, iar în condiţii nefavorabile o generaţie la 3 ani. Iernează ca larvă matură în făină sau în produse făinoase în magazii, mori, brutării etc. Primăvara, în luna aprilie larvele hibemante se transformă în pupă. împuparea are loc la suprafaţa produselor atacate, fără ca larvele săşi construiască celule pupale. Stadiul de pupă, în funcţie de temperatură durează de la 6 până la 47 zile (frecvent 8-10 zile). Adulţii apar de la sfârşitul lunii aprilie şi până la începutul lunii iume, flindmai activi seara şi m timpul Fig. 246. Viermele fainii (Tenebrio molitor L.): nopţii. Insectele sunt atrase în mod 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă (după Bogdanov-

accidental de sursele luminoase

Katikov) 585

puternice. Longevitatea adulţilor este de 4-5 luni şi se prelungeşte până în toamnă. Adulţii se hrănesc cu făină şi boabe sfărâmate. Copulaţia are loc după câteva zile de la apariţia adulţilor şi se repetă periodic, în tot timpul vieţii. Femelele nefecundate depun un număr redus de ouă şi întotdeauna sterile. Perioada preovipozitară este mult influenţată de temperatură şi durează 5-18 zile. După copulaţie femela începe să depună ouă. Perioada ovipozitară durează de la 20 zile până la 2-3 luni. Femela depune ouăle izolat sau în grupe mici în făină, tărâţe, mai rar pe produsele alimentare, iar în lipsa lor, prin crăpături, la suprafaţa sacilor etc., acoperindu-le cu o secreţie lipicioasă, care ulterior se acoperă cu făină, din care cauză ouăle sunt puţin vizibile. O femelă depune în medie până la 300 ouă (minimum 70, iar maximum 577), depunând zilnic până la 40 de ouă. Incubaţia durează la temperaturi de 19-21 °C de la 10 până la 19 zile, iar la 28-31 °C - 4-6 zile. Larvele apărute sunt foarte active şi se deplasează cu uşurinţă în locurile cele mai variate. Se hrănesc cu făină şi alte produse şi evoluează până în toamnă. în cursul evoluţiei majoritatea larvelor suferă 17-19, iar în lipsa hranei până la 31 năpârliri. La o umiditate redusă şi o temperatură normală larvele sunt foarte rezistente şi pot trăi fără hrană o perioadă de 6-9 luni. Larvele sunt foarte rezistente şi faţă de factorii abiotici (temperatură şi umiditate), suportând atât temperaturi scăzute, cât şi un înalt grad de uscăciune. Astfel, o temperatură de 0°C larvele o pot suporta în tot cursul iernii, iar la o temperatură de 5°C pier după 75-80 zile, la -10°C peste o lună, la -18°C peste o zi. La o temperatură de +50°C larvele pier timp de o oră. Sub acţiunea razelor solare larvele pier timp de 10 minute. Durata stadiului larvar variază în limite foarte mari de la 280 până la 600 zile, fiind influenţată de mai mulţi factori. în lunile octombrie-noiembrie larvele ajung la maturitate şi hibernează. Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul mare al făinii este o insectă polifagă. Atacă atât ca adult cât şi ca larvă care se hrănesc cu faină, paste făinoase, tărâţe, pâine, pesmeţi, diferite condimente, seminţe etc. Se întâlneşte frecvent prin locurile întunecoase, pe sub stivele (grămezile) de saci şi în alte locuri asemănătoare, unde nu sunt deranjaţi frecvent. Preferă locurile umede, fiind găsit adesea printre sacii cu umiditate ridicată. Larvele pot fi găsite şi în aştemuturile vitelor, în găinării etc. Uneori se hrănesc cu came, coame, pene, insecte uscate etc. Pot roade hârtia, cartonul şi lemnul. Larvele mature sunt întâlnite uneori şi în sol, turbă, precum şi în lemnul constmcţiilor, care se află în descompunere. Adulţii având mandibule puternice atacă nu numai boabele fărâmiţate ci şi pe cele întregi, hi urma atacului se formează aglutinări albe-cenuşii cu miros neplăcut. Produsele atacate sunt depreciate prin excrementele pe care le elimină şi exuviile care rămân după năpârlire şi nu pot fi folosite în alimentaţie, deoarece sunt toxice atât pentru om cât şi pentru animale. In afară de aceasta gândacul mare al făinii este o gazdă intermediară a teniei guzganului (Hymenolepis diminuta) care parazitează în organismul omului. Populaţiile acestui dăunător sunt reduse de acarianul prădător Tyroglyphus (Caloglyphus) mycophagus Megn. ş. a.

586

Gândacul negru al fainii - Tenebrio obscurus F. Ord. Coleoptera, Fam. Tenebrionidae Răspândire. Gândacul negru al făinii este răspândit ca şi specia T. molitor L. pe tot globul, prin depozitele de cereale, mori, diferite magazii etc. Descriere. Adultul este foarte asemănător cu T. molitor L., are corpul de 14-18 mm lungime, de culoare brună-lucioasă sau neagră. Oul este oval de 1,6-1,8 mm lungime, de culoare albă. Larva este asemănătoare cu cea a speciei T. molitor L. Pupa are 14-18 mm lungime de culoare galbenă-brunie. Biologie şi ecologie. Bioecologia şi modul de atac sunt similare cu cele ale speciei T. molitor L., cu care se întâlneşte deseori împreună, insă într-o populaţie redusă. Larvele atacă şi în câmp ca şi larvele speciei Pedinus femoralis L. Gândăcelul făinii - Tribolium confusum Duv. Sin.: Stene confusum Seidl., Triboliumferrugineum Muls. Ord. Coleoptera, Fam. Tenebrionidae Răspândire. Gândăcelul făinii este o specie cosmopolită, mtâlnită în toate depozitele cu cereale de pe glob, cu o largă răspândire mai ales în zona cu climă temperată din Europa, Asia şi America de Nord. Descriere. Adultul se aseamănă mult cu gândacul făinii (Tenebrio molitor L.), deosebindu-se prin mărime, fiind mult mai mic de 2,6-4,4 mm lungime, şi prin culoarea corpului brună-roşcată, lucioasă. Capul este semicircular, lat şi turtit, cu antene scurte măciucate, acoperite cu perişori rari, lăţite către vârf, îndeosebi la nivelul articulelor 7-10. Pronotul este mai lat decât lung, fin şi dens punctat. Scutelul este rotunjit la vârf. Elitrele sunt lungi şi paralele, rotunjite în partea posterioară, prevăzute cu striuri longitudinale punctate şi interstriuri proeminente. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate însă adulţii nu zboară. Picioarele sunt scurte, cu tibiile lăţite către vârf. Primul articul al tarsului posterior este puţin mai scurt decât ultimul (fig. 247). Oul este oval-alungit de 0,64-0,71 mm lungime şi de 0,36-0,38 mm lăţime, de culoare albă-străvezie, acoperit cu o substanţă vâscoasă. Larva la completa dezvoltare are corpul alungit de 6-7 mm lungime cilindric, convex dorsal, uşor turtit ventral, neted şi golaş, iar pe părţile laterale prezintă câteva sete fine de culoare gălbuie. Culoarea corpului este la apariţie albă, apoi gălbuie, cu pete roşcate pe partea dorsală. Capul

Fig. 247. Gândăcelul făinii (Tribolium confusum Duv.): 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă (după Zakladnoi, Ratanova)

587

de culoare brună-deschisă, cu antene scurte. Picioarele sunt subţiri, uşor colorate în brundeschis. Utimul segment abdominal prezintă doua croşete triunghiulare puternic cMtinizate. Pupa are 3,5 mm lungime, de culoare galbenă-deschisă sau galbenă-brunie, golaşă şi strălucitoare. Segmentele abdominale prezintă dorsal peri răzleţi şi scurţi, iar lateral expansiuni caracteristice, prevăzute fiecare cu 3-4 sete alungite. Biologie şi ecologie. Gândăcelul fainii în condiţii obişnuite are 2-3 generaţii, iar în depozite încălzite 3-5 generaţii pe an. Iernează ca adult în produsele atacate, sau în crăpăturile pereţilor sau a podelei de scândură. în spaţii încălzite se poate dezvolta în continuu, în tot cursul anului. Primăvara, prin luna mai, adulţii îşi reiau activitatea de lirănire. După câteva zile de hrănire pentru maturarea sexuală are loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat pe substratul de hrană, pe saci, prin crăpăturile pereţilor. Adulţii au o longevitate de până la 4 ani, femelele trăind în medie 450-500, iar masculii 630 zile şi în fiecare an se reproduc. Perioada ovipozitară durează 8-10 luni, timp în care o femelă depune în medie 500, iar maximum până la 1000 de ouă. Incubaţia, în funcţie de temperatură durează de la 4 până la 22 zile. Larvele apărute se hrănesc pe diferite substraturi alimentare. Evoluţia stadiului larvar în funcţie de temperatură, umiditate şi condiţiile de hrană durează de la 20 până la 120 zile, timp în care larvele năpârlesc de 6-7 ori. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă în pupă, la suprafaţa substratului alimentar. Stadiul pupai în funcţie de temperatură durează 5-28 zile. Adulţii apăruţi dau naştere la o nouă generaţie. La temperatură de 27°C şi umiditatea relativă a aerului de 70-75% dezvoltarea unei generaţii durează 37-40 zile, iar la temperatura de 22°C - 93 zile. Condiţiile optime de dezvoltare a gândăcelului făinii sunt: temperatura cuprinsă între 23-27°C şi umiditatea relativă a aerului de 70-80%. La o temperatură de 10°C dezvoltarea dăunătorului se întrerupe. Toate stadiile de dezvoltare ale gândăcelului făinii sunt foarte sensibile la temperaturi reduse şi pier în masă la temperaturi sub 7°C. Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândăcelul făinii este o specie polifagă, care se întâlneşte frecvent şi produce daune însemnate în depozitele de cereale, mori, întreprinderi de panificaţie, depozite alimentare etc. Atacă ca adult şi ca larvă care consumă făină, paste făinoase, fructe şi legume uscate, seminţe, piper, tutun, plante din ierbare, tulpini uscate de porumb, colecţii de insecte etc. In urma atacului făina capătă o culoare mai închisă, un miros şi un gust neplăcut. Se formează aglutinări în care se găsesc galerii pline cu excremente, exuvii larvare şi cadavre. Produsele atacate nu pot fi folosite în alimentaţie deoarece sunt toxice pentru om şi animale. Gândăcelul castaniu al făinii - Tribolium castaneum Hrbst. Sin.: Triboliumferrugineum Woll., Tenebrio castaneus Schohn. Or. Coleoptera, Fam. Tenebrionidae Răspândire. Gândăcelul castaniu al făinii este o specie cosmopolită, cu o răspândire largă pe glob în depozitele de cereale şi mori şi mai ales în regiunile calde. Descriere. Adultul este foarte asemănător cu T. confusum Duv., are corpul alungit de 3-3,5 mm lungime de culoare uniformă roşcată sau brună-roşcată. Capul este alungit şi turtit dorso-ventral. Spre deosebire de T. confusum Duv. antenele au o măciucă 588

distinctă, moderat compactă din 3 articule. Pronotul este tot atât de lat cât şi de lung, rar punctat cu unghiurile anterioare larg rotunjite şi marginile aproape trunchiate, iar unghiurile posterioare mai mult sau mai puţin obtuze. Elitrele sunt lungi, prevăzute cu striuri longitudinale punctate şi interstriuri relativ proeminente. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate, insecta poate să se deplaseze în zbor. Picioarele sunt subţiri, cu tibiile uşor lăţite în partea apicală şi prevăzute cu câte 2 spini terminali scurţi. Tibiile anterioare şi mediane sunt slab dinţate pe marginea externă. Abdomenul fin punctat uniform. Oul este oval-alungit de 0,6-0,7 mm lungime, de culoare albicioasă sau incoloră, aproape transparent, cu chorionul neted, subţire, acoperit cu substanţă vâscoasă. Larva la completa dezvoltare are corpul alungit, cilindric de 6-8 mm lungime dorsal convex, iar ventral aproape plat, de culoare albă sau gălbuie, în afară de capsula cefalică, vârful ghearelor şi tergitele segmentelor care sunt brunii. Ultimul segment abdominal (al 9-lea) prezintă 2 urogomfe lungi, îndreptate posterior în sus. Pupa are corpul de 3 -4 mm lungime, la început de culoare albă apoi devine gălbuie sau brună, în afară de ochi, ghearele, vârful mandibulelor şi urogomfele care sunt de culoare brună-închisă. Biologie şi ecologie. Gândăcelul castaniu al făinii în condiţii obişnuite are o gene­ raţie pe an, iar în depozite încălzite se dezvoltă în continuu, având până la 4 generaţii pe an. Iernează ca adult în stratul de cereale, gozuri, făină etc. Adulţii hibernanţi apar în primăvară şi se hrănesc cu boabe sparte, făină şi alte produse alimentare. Adulţii apăruţi sunt foarte activi, deplasându-se rapid şi afundându-se în produs îndată ce sunt deranjaţi. Trăiesc de obicei ascunşi în făină sau în alte substraturi alimentare. Zboară rar însă fără a se putea deplasa la distanţe mari. După 1 -2 zile de la apariţia adulţilor are loc copulaţia care continuă la intervale dese în tot cursul vieţii. După copulaţie femelele încep să depu­ nă ouă. Longevitatea adulţilor durează până la 2 ani, masculii trăind în medie 54 zile, iar femelele 226 zile, însă ouă fertile depune numai în primul an. Ouăle depuse în al doilea an sunt sterile. Femela depune ouăle izolat în straturi de cereale, făină sau pe diferite produse alimentare. Perioada ovipozitară durează de la 2-4 săptămâni până la 5 luni şi chiar mai mult, în funcţie de temperatură. O femelă depune zilnic până la 13, în medie 350-450 ouă (rninimirm 327 şi maximum 950 ouă). Incubaţia durează 6-12 zile. Larvele apărute se hrănesc cu substratul alimentar în care au eclozionat. Evoluţia stadiului larvar durează 1 -3 luni, timp în care năpârlesc de 6-7 ori. Ajunse la completa dezvoltare larvele îşi construiesc mici loje în substratul alimentar în care s-au hrănit şi se transformă în pupe, iar peste 6-12 zile în adulţi, care hibernează. In condiţii optime, temperaturi cuprinse între 22-25°C şi umiditatea relativă de 70-90% dezvoltarea unei generaţii durează 35-60 zile. La temperaturi de 22 °C o generaţie a durat 50-84 zile, la 25°C - 53-76 zile, iar la 30-32°C -107 zile. Gândăcelul castaniu al făinii este foarte rezistent la temperaturi ridicate şi foarte sensibil la temperaturi reduse. Astfel, la o temperatură de 42 °C toate stadiile de dezvoltare a dăunătomlui au pierit după 114 ore, iar la 50-52°C toate stadiile au pierit după 3 ore şi anume: adulţii după 15 minute, ouăle după 30 minute, larvele după 45 minute, iar pupele după 3 ore. Faţă de temperaturi reduse este mai puţin rezistent decât specia T. confusum Duv. 589

Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândăcelul castaniu al făinii este o insectă polifagă Atacănumeroase produse alimentare, vegetale şi animale. Adulţii şi larvele se hrănesc cu boabe de cereale (grâu, orz, ovăz, secară etc.), seminţe de floarea soarelui, fasole, mazăre, cacao, bumbac, cu faină, tărâţe, fructe şi legume uscate, ciocolată, diferite substanţe animaliere, lemn, pâine, diferite dulciuri, plante din ierbare, tutun fermentat, plante medicinale, colecţii de insecte etc. In urma atacului, precum şi datorită excremenMorelirninate, exuviilor larvare şia cadavrelor, produsele alimentare infestate se depreciază calitativ, mucegăiesc în scurt timp, au un miros şi un gust neplăcut şi sunt toxice pentru om şi animale. In limitarea înmulţirii acestui dăunător un rol important au diferiţi agenţi biologici, printre care se remarcă: protozoarele din genul Adelina, acarienii -Acarophenax tribolii Newst. et Duv. şi Pediculoides ventricosus Newp., entomofagii -Tenebrioides mauritanicus L., Chylocoris cursitans Fall., Rhabdepyris zeae Tur. et Waters. şi Sclerodermus immigrans Brilw., precum şi şoarecele de casă Mus musculus L. Gândacul pâinii - Stegobiumpaniceum L. Sin.: Stegobiumferrugineum Hbst., S. testaceum Thunb. Ord. Coleoptera, Fam. Anobiidae Răspândire. Gândacul pâinii este răspândit în Europa, Noua Zeelandă, Australia. Descriere. Adultul are corpul oval-alungit, de 2-3 mm lungime, de culoare brunăgălbuie până la castanie-deschisă sau brună-închisă, cu elitrele puţin roşcate, acoperit cu perişori cenuşii-gălbui. Capul este mic, ascuns sub pronot, care este foarte convex în forma unui acoperiş, tot atât de lat ca şi elitrele, punctat la bază şi acoperit cu o pubescenţă cenuşie, rară, mai densă lateral şi pe partea ventrală. Elitrele sunt rotunjite şi aproape globuloase, cu dungi longitudinale gălbui regulate, fin punctate şi acoperite cu perişori cenuşii-gălbui, mai lungi şi mai denşi lateral şi către vârf (fig. 248). Oul este oval de 0,3-0,5 mm lungime, la început de culoare albă-translucidă, apoi albă-strălucitoare. Larva la completa dezvoltare are corpul, de până la 5 mm lungime, curbat, de culoare albă-gălbuie, acoperit cu perişori fini, deşi de culoare aurie, mai lungi în regiunea capului. Capul este galben-cafeniu. Dorsal pe metatorace şi abdo­ men prezintă spini scurţi. Pupa are 2,5-4,0 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Gândacul pâinii în condiţii obişnuite are 1-2 generaţii pe an, iar în spaţii încălzite până la 4 generaţii pe an. Iernează ca larvă în galeriile săpate în Fig. 248. Gândacul pâinii (Stegobiumpaniceum L.): produsele atacate. în primă1 - adult; 2 - larvă; 3 - pâine atacată (după Craşcevici, Gubergriţ)

590

v a r a

larvele ajunse la completa

dezvoltare îşi confecţionează o celulă pupală la capătul galeriei, apoi un cocon în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 9-18 zile. Adulţii apăruţi rod în substratul alimentar un orificiu cu diametru de la 0,9 până la 1,6 mm prin care iese la suprafaţă. Apariţia adulţilor este eşalonată şi durează din luna martie până în luna iunie. Adulţii apăruţi nu se hrănesc, fiind activi seara şi noaptea şi sunt atraşi de sursele luminoase puternice. Copulaţia are loc imediat după apariţia adulţilor, iar ponta aproximativ după 2 zile, sau mai târziu (25 zile), în funcţie de temperatură. Femela depune ouăle în grupe de câte 4-5 bucăţi pe suprafaţa substratului de hrană, sau în galeriile săpate de larve. Ouăle sunt depuse eşalonat, timp de 8-25 zile, însă majoritatea ouălor femela le depune în primele zile după apariţie. O femelă depune în medie 50-60, maximum până la 145 ouă. Incubaţia durează 8-17 zile. Larvele apărate migrează în crăpăturile din substratul de hrană unde sapă galerii sub forma unor loje în care se hrănesc până la maturitate. Evoluţia stadiului larvar, în funcţie de temperatură durează de la 30 până la 120 zile. Astfel, la temperatura de 17°C dezvoltarea larvei durează 37 zile, la 24°C -17, iar la 28°C numai 8 zile. Larvele nu sunt sensibile la umiditatea substratului alimentar şi se pot dezvolta normal la o umiditate de 6%, dar sunt foarte sensibile la temperatură şi pier în masă în două ore la temperatura de 44°C, sau la -l 0 °C. La temperatură de 4-5°C dezvoltarea dăunătomlui se întrerupe şi larvele trec în diapauză, care uneori durează până la 4 luni şi adesea se termină cu peirea lor. Dezvoltarea gândacului pâinii poate avea loc la temperaturi cuprinse între 15 şi 35 °C şi umiditate relativă de 30 şi 100%, însă condiţiile optime de dezvoltare sunt temperatura de 30°C, iar umiditatea relativă de 80-95%. In astfel de condiţii o generaţie durează aproximativ 40 zile. Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul pâinii este o insectă polifagă. Atacă numai ca larvă care se hrăneşte cu boabe şi diferite produse alimentare, preferând cele bogate în amidon ca pâinea, pastele făinoase, biscuiţii, făina, boabele sparte de mazăre, fasole, tărâţe, precum legumele şi fructele uscate, plantele medicinale, ceaiul, cafeaua, cacao, ciocolata, diferite condimente (piper, scorţişoară, seminţe de coriandra etc), plante ierbarizate etc. De asemenea larvele atacă şi numeroase tipuri de materiale de ambalaj, folosite pentru produse alimentare: cartonul, foile de polietilenă, precum şi cărţile, lemnul de mobilă, scheletele umane uscate, stratul metalic al oglinzilor, precum şi foile de plumb. Ca urmare a activităţii de hrănire, produsele atacate prezintă numeroase galerii şi orificii, de până la 2 mm în diametru, sunt depreciate calitativ, datorită excrementelor eliminate şi exuviile larvare, care le imprimă un miros şi aspect neplăcut după care nu pot fi folosite pentru consum. Populaţiile acestui dăunător pot fi reduse de Lariophagus distinguendus Forst. Gândacul tutunului - Lasioderma serricorne F. Sin.: Lasioderma testaceum Duft,L. rufescens Sturm. Ord. Coleoptera, Fam. Anobiidae Răspândire. Gândacul tutunului este o specie cosmopolită cu o răspândire largă în toate regiunile de pe glob, dar mai ales în Europa şi Africa, unde produce pagube mari în depozitele de ţigarete şi tutun. 591

Descriere. Adultul are corpul ovoidal, scurt, de 2-3 rnm lungime, puternic bombat, de culoare galbenă-roşcată sau brună-roşcată şi acoperit în întregime cu o pubescenţă deasă, albă-gălbuie. Capul este mic, ascuns sub pronot. Antenele sunt seriforme. Pronotul este foarte convex în forma unui capişon mai lat decât lung şi fin punctat. Elitrele sunt fin punctate, fără striuri longimdinale. Primul segment al tarsului este de 3 ori mai lung decât al 3-lea (fig. 249). Oul este oval de 0,4-0,5 mm lungime şi de 0,18-0,22 mm lăţime, de culoare albă, translucid. Larva la completa dezvoltare are corpul de 3,5-4,0 mm lungime, uşor curbat, de culoare albă-gălbuie şi acoperit cu perişori lungi, brunii. Capul şi picioarele sunt galbenebrunii. Spre deosebire de specia Stegobium paniceum L., are pe capsula cefalică 5 pete de culoare cafenie. Pupa are 3,5 mm lungime, la început de culoare albă, apoi devine brună. Biologie şi ecologie. Gândacul tutunului are 2-3 generaţii pe an, iar în magaziile încălzite se înmulţeşte în continuu şi are până la 4-6 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă în frunzele de tutun atacate, prin alte substraturi alimentare, sau prin diferite adăposturi din depozite. Primăvara, prin luna martie, larvele hibernante se transformă în pupă, în interiorul coconilor de mătase în locurile unde au iernat, sau prin crăpăturile pereţilor, podelelor şi în alte adăposturi. Stadiul de pupă durează 7-20 zile. Adulţii apar în luna aprilie-mai şi sunt mai activi în timpul nopţii, fiind atraşi de diferite surse de lumină Adulţii nu se hrănesc, având o longevitate de 25-50 zile. După 3-5 zile de la apariţie are loc împerecherea, iar ponta începe când temperatura aerului depăşeşte 20°C. Ouăle sunt depuse izolat în ţigări, foi de tutun sau pe alte substraturi. Perioada ovipozitară durează 15-20 zile. O femelă depune în medie 40-50, mai rar până la 100 ouă. Incubaţia durează 6-15 zile. Larvele apărute sunt foarte active, se răspândesc şi se hrănesc intens, consumând din stratul alimentar, ţigări, foi de tutun etc., pe care au fost depuse ouăle. Dezvoltarea stadiului larvar durează 30-70 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă

Fig. 249. Gândacul tutunului (Lasioderma serricorne E):

în pupă. împuparea are loc în frunzele de tutun atacate (în încre­ ţiturile frunzelor sau de-a lungul nervurilor principale) în interiorul ţigărilor etc. Stadiul de pupă durează 7-10 zile. Prin luna iulieaugust, apar noii adulţi care dau naştere la o nouă generaţie. Dez­ voltarea unei generaţii în funcţie de temperatură durează la valori de 23-25 °C 65-75 zile, iar la 15 °C 96-100 zile. Gândacul tutunului este o insectă termofilă Condiţiile optime de dezvoltare a dăunătomlui sunt temperatura

1 - adult; 2 - larvă; 3 - frunză de tutun atacată (după Levcenko).

de 28-32 °C şi umiditatea relativă

592

a aerului de 75%. La o scădere a temperaturii până la 18°C şi mai jos, dezvoltarea dăunătorului se întrerupe, iar la temperatură de - 4 °C toate stadiile insectei pier după o săptămână. Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul tutunului este o insectă pantofagă. Atacă larva care se hrăneşte cu diverse produse vegetale şi animale: orez, alune, fructe uscate, paste făinoase, plante medicinale, peşte uscat, cafea, hârtie, insecte din colecţii etc). Pagubele cele mai mari le produce în depozitele de tutun, unde atacă ţigările şi foile de tutun. In urma atacului produsele infestate sunt depreciate datorită galeriilor circulare săpate de larve şi adulţi, în care se găsesc resturi de hrană sub formă de praf, amestecate cu excremente şi exuviile insectei. Hoţomanul - Ptinus fur L. Sin.: Ptinus rapax Deg., P. furunculus Mull., P. striatus F. O r d . Coleoptera, F a m . Ptinidae Răspândire. Hoţomanul este o specie cosmopolită, răspândită pe tot globul. Descriere. Adultul are lungimea corpului de 2,0-4,3 mm, prezintă un dimorfism sexual, după formă şi culoarea corpului. Masculul are corpul alungit şi îngust, aproape cilindric, de culoare roşcată-gălbuie sau brună-deschisă, iar femela are corpul scurt, ovoidal, convex dorsal şi de culoare brună-închisă, până la negricioasă. La ambele sexe tot corpul este acoperit cu peri scurţi, fini, de culoare gălbuie. La mascul ochii sunt mari, iar la femele mai mici şi mai puţin proeminenţi. Antenele sunt lungi, aproape cât lungimea corpului. Pronotul este mai îngust decât elitrele, spre bază îngustat mult, acoperit cu o pubescenţă care formează 2 dungi galbene dispuse longitudinal. Elitrele sunt alungite, puţin mai late posterior, uşor striate, cu o punctuaţie rară, acoperite cu peri scurţi, fini, la femelă cu patru pete mai deschise. Picioarele sunt lungi şi subţiri, cu femurele la extremitate îngroşate. Primul articul tarsal este lung, aproape egal cu următoarele trei. Aripile posterioare la femele lipsesc, din care cauzănu pot zbura, iar la mascul sunt bine dezvoltate şi acestea zboară, însă rareori se deplasează în zbor (fig. 250). Oul este oval, de 0,57-0,71 mm lungime, de culoare albă-mată. Larva la completa dezvoltare, are corpul de 5-5,5 mm lungime, curbat cu y / itîllik capul, aparatul bucal şi picioarele toracice bine dezvoltate. Corpul este de culoare albă-gălbuie, acoperit cu perişori deşi de culoare gălbuie, iar capul este brun. P u p a are corpul de 3,5-4,9 mm lungime de culoare albuie. Biologie şi ecologie. Hoţomanul în 4 încăperile neîncălzite are o generaţie pe an, iar în cele încălzite până la 3 generaţii pe Fig. 250. Hoţomanul (Ptinus fur L.): an. Iernează în stadiul de adult, larvă şi

1 - mascul; 2 - femelă; 3 - larvă; 4 - pupă (după

pupă în produsele atacate în depozite,

Beratlief şi Boguleanu) 593

magazii etc. Adulţii hibernanţi, încep să apară în primăvară, când temperatura stratului superficial al cerealelor depozitate ajunge la 2°C, iar apariţia în masă are loc în cursul lunii aprilie. Adulţii sunt nocturni. Longevitatea adulţilor variază în funcţie de temperatură de la 60 până la 110 zile. Femelele în acest timp depun în medie 60-100 ouă, iar maximum până la 170 bucăţi. Ouăle sunt depuse liber pe substratul alimentar, cu care se hrănesc gândacii. Incubaţia la temperaturi de 19-30°C durează de la 19 până la 38 zile. Larvele apărute se hrănesc cu diferite produse vegetale şi animale depozitate. Evoluţia stadiului larvar la temperaturi cuprinse între 17-23°C durează până la 50-60 zile, timp în care năpârlesc de 3 ori. In condiţii nefavorabile, larvele trec în diapauză care poate să dureze până la 280 zile. Ajunse la completa dezvoltare, larvele îşi confecţionează din resturi de hrană, o căsuţă pupală, sau rod în substratul alimentar o celulă ovală în care se transformă în pupă. Stadiul pupai la temperaturi de 19-24°C durează de la 24 până la 48 zile. După transformare în adulţi aceştia rămân în coconul pupai timp de aproximativ 40 zile, apoi îl părăsesc şi dau naştere la o nouă generaţie sau se retrag pentru hibernare. Dezvoltarea unei generaţii în condiţii optime de temperatură de 25-28°C şi umiditate de 75% durează 32 zile, la temperaturi de 23°C - 3-4 luni, iar la 20°C până la 156 zile. La temperaturi sub 0°C şi mai ridicate de 30°C dezvoltarea acestui dăunător stagnează, însă această specie în genere este rezistentă la temperaturi reduse în toate stadiile de dezvoltare şi în special în stadiul de larvă. Astfel, la temperaturi de -16°C adulţii şi ouăle au pierit după 9 zile, pupa (fără cocon) după 6, iar larvele după 17 zile. Regim alimentar şi mod de dăunare. Hoţomanul este o specie polifagă, atacă numeroase produse depozitate vegetale şi animale. Adulţii se hrănesc puţin şi nu produc pagube de importanţă economică. Daune mari produc larvele care se hrănesc cu boabe de cereale, fructe, produse alimentare, blănuri, lână, ţesături, îmbrăcăminte, colecţii de păsări, rozătoare şi insecte, plante ierbarizate, frunze de tutun etc. Uneori se întâlnesc prin cuiburile păsărilor sau a mamiferelor mici, prin stupi unde se hrănesc cu polenul, mierea şi larvele de albine. înmulţirea acestui dăunător este limitată de activitatea unor insecte entomofage printre care se remarcă: Lariophagus (Meraporus) distinguendus Forst., Cryptusptinivorus Rond., Hecabolus sulcatus Curt. etc. Gândacul roşcat al făinii - Placonotus testaceus F. Sin. : Laemophloeus testaceus R, Cucujus testaceus F. Ord. Coleoptera, Fam. Cucujidae Răspândire. Gândacul roşcat al făinii este o specie cosmopolită, cu o largă răspândire pe tot globul. Descriere. Adultul are corpul îngust, de 1,5-2,5 mm lungime, de culoare brună-roşcată, acoperit cu perişori fini. Capul este fin punctat, puternic turtit ventral, puţin mai lat la mascul. Antenele depăşesc jumătatea corpului la mascul, iar la femele suntpuţinmai scurte. Pronotul este puţin mai lung decât lat, punctat fin şi dens, acoperit cu peri fini, culcaţi în diferite direcţii. Elitrele sunt alungite, prevăzute cu striuri longitudinale de puncte dublate de linii paralele de peri foarte scurţi, gălbui, culcaţi spre posterior şi exterior. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate 594

şi adulţii pot zbura. Partea ventrală a corpului este dens punctată şi acoperită cu o pubescenţă groasă şi scurtă (fig. 251). Oul este cilindric alungit, de 0,45 mm lungime şi de 0,14 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie. Larva la completa dezvol­ tare, are corpul alungit de 3-4 mm lungime, turtit, îngustat anterior şi posterior, de culoare albicioasă, în afară de cap şi scutel care sunt Fig. 251. Gândacul roşcat al fainii brune-deschise. Ultimul segment (Placonotus testaceus F.): abdominal prezintă două uro- 1 - adult; 2 - larvă; 3 - pupă (după Beratlief şi Boguleanu) gomfe lungi. Pupa are 1,5-2,0 mm lungime şi 0,6 mm lăţime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Gândacul roşcat al făinii are până la 3-5 generaţii pe an. Iernează ca adult în diferite produse agroalimentare. m primăvară, în cursul lunilorrnai-iunie, adulţii părăsesc adăposturile hibernante şi încep să se hrănească cu diferite produse depozitate, preferând produsele în descompunere cu o umiditate ridicată. Longevitatea adulţilor este până la 6 luni şi pot trăi fără hrană până la 2,5 luni. Durata perioadei de trai fără hrană se află în funcţie de temperatură şi umiditate relativă a aerului. La temperatură de 12-14°C şi umiditate de 80-85% adulţii pot trăi fără hrană timp de 70 de zile, la 16-18°C până la 62 zile, iar la 25-27°C până la 20 zile. Scăderea umidităţii relative a aerului sub 60-65% micşorează simţitor durata perioadei de trai a adulţilor fără hrană. Femela în timpul vieţii depune câteva zeci de ouă, pe diferite produse agroalimentare cu care se hrănesc adulţii. După câteva zile apar larvele care se hrănesc alături de adulţi cu diferite produse depozitate. Un rol deosebit de important în dezvoltarea acestei insecte are umiditatea şi mai ales în evoluţia larvelor neonate care pier în masă la o umiditate redusă. în lipsa produselor agroalimentare, larvele se pot comporta ca prădători, hrănindu-se cu insecte mici, sau cu diferite stadii de dezvoltare ale lor. Condiţii optime de dezvoltare a acestei specii sunt: temperatura cuprinsă între20-23°C, iar umiditatea relativă între 75-90%. Dezvoltarea unei generaţii durează 35-75 zile, în funcţie de temperatură. Astfel, la temperatură de 16-18°C, dezvoltarea unei generaţii durează 106 zile, iar la 20-23 °C -92 zile. Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul roşcat al făinii este o insectă polifagă. Atacă ca adult şi ca larvă care se hrănesc numai cu boabele dăunate în prealabil de alte specii sau cu deşeuri, faină, tărâţe, paste făinoase, fructe uscate, cacao, cafea etc. Boabele de cereale sănătoase nu sunt atacate. De obicei dăunătorul consumă embrionul şi numai întâmplător se hrăneşte cu endospermul bobului. Uneori această insectă se întâlneşte şi în mtură, sub scoarţa copacilor sau în galeriile insectelor xilofage, iar alteori în cuiburile viespilor. Deseori infestează cerealele în asociaţie cu alte specii de Cryptolestes. La invazii masive, produc daune destul de mari. 595

Gândacul roşcat al grânelor - Ctyptolestes ferrugineus Steph. Sin.: Laemophloeusferrugineus Steph. Ord. Coleoptera, Fam. Cucujidae Răspândire. Gândacul roşcat al grânelor este o specie cosmopolită, răspândită pe tot globul. Descriere. Adultul este foarte asemănător cu gândacul roşcat al făinii (Placonotus testaceus R), însă este mai mic, are corpul până la 2,2 mm lungime şi cu antene mai scurte. Corpul este de culoare cafenie-roşcată. Ultimul articul antenal este mai lung decât lat. Pronotul este îngustat posterior, la fel de lat ca şi de lung, cu punctuaţie fină. Oul este cilindric, alungit de 0,45 mm lungime, uşor concav, mai ascuţit la unul din capete, de culoare albă-gălbuie, cu suprafaţa uşor mgoasă. Larva la completa dezvoltare are corpul alungit, turtit, îngustat progresiv spre partea posterioară de 3,0 mm lungime, de culoare albicioasă, cu excepţia capului, toracelui şi a extrernităţii abdominale, care sunt de culoare brună-deschisă. Ultimul segment abdominal prezintă două urogomfe lungi. Pupa are 1,4-2,0 mm lungime, de culoare albă. Bioecologia şi modul de atac sunt asemănătoare cu cele ale speciei Placonotus testaceus R, cu care se întâlneşte deseori împreună. Gândacul surinam - Oryzaephilus surinamensis L. Sin.: Silvanus surinamensis Steph., S. sexdentatus Steph., S. frumentarius F. Ord. Coleoptera, Fam. Cucujidae (Silvanidae) Răspândire. Gândacul surinam este o specie cosmopolită, răspândităîn toate regiunile globului. Este originară din Surinam (nord-estul Americii de Sud) de unde şi numele. Descriere. Adultul are corpul subţire alungit, turtit dorso-ventral, de 2,5-3,5 mm lungime, de culoare cafenie sau brună-roşcată, acoperit cu perişori albicioşi. Capul este trapezoidal, alungit, îngustat anterior şi punctat, cu ochi mici şi negri. Antenele sunt de lungime mijlocie, cu ultimele 3 articule neegale. Pronotul este puţin mai lung decât lat, punctat, prevăzut lateral cu câte 6 dinţi, de unde şi denumirea (S. sexdentatus), caracter taxonomic, care serveşte la determinarea speciei, iar dorsal cu 2 carene, longitudinale, pubescente. Elitrele sunt alungite, cu striuri longimdinale şi interstriuri prevăzute cu câte 3 şiruri de perişori scurţi, galbeni, culcaţi înapoi. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate, însă zboară foarte rar sau de loc. Femurele posterioare ale masculului sunt prevăzute cu câte un dinte (fig.252). Oul este oval-alungit, de 0,8-0,9 mm lungime şi de 0,25 mm lăţime, de culoare albă-lăptoasă, strălucitor. Larva la completa dezvoltare are corpul cilindric, uşor lăţit posterior, de 2,5-3,5 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, prevăzut dorsal pe fiecare segment cu câte 2 pete dreptunghiulare, simetrice, galbene şi perişori fini şi lungi. Capul şi picioarele sunt de culoare galbenă-brunie deschisă. Pupa are corpul alungit, turtit ventral şi uşor convex dorsal, de 2,5-3,2 mm lungime şi de 0,6 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie. 596

Biologie şi ecologie. Gândacul surinam are 2-4, iar în spaţii încălzite până la 7 generaţii pe an. Iernează în stadiul de adult în diferite produse infestate, sau în diferite ascunzişuri adăpostite în magazii, silozuri etc. în primăvară, când tempera­ tura aerului depăşeşte 14°C, de obicei în cursul lunilor mai-iunie, adulţii hibernanţi îşi reiau activitatea, lirănindu-se cu diferite produse depozitate. După o scurtă perioadă de hrănire au loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor are loc după 5-7 zile de la apariţia adulţilor, iar pe timp călduros îndată după apariţie, femela depune ouăle izolat sau în grupe mici de câte 3-5 bucăţi, pe saci, în crăpăturile

4

Fig. 252. Gândacul surinam (Ozyzaephilus surinamensis L.):

i _ a dult; 2 - larvă; 3 - pupă; 4 - cocon (după

boabelor, în făină sau paste făinoase. Săvescu) Perioada ovipozitară variază între 82 şi 145 zile. O femelă depune zilnic 1 -4, mai rar 6-8 ouă, în total până la 600, în medie 285-300 ouă. Longevitatea adulţilor este foarte mare, la femele de la 6 până la 10 luni, iar la masculi până la 2-3 ani. Incubaţia durează la temperaturi de 28-29 °C 3-5 zile, iar la 20-23°C - 8-17 zile. Larvele apărute se hrănesc cu diferite produse alimentare depozitate. Evoluţia stadiului larvar variază mult în funcţie de temperatură. în primăvară şi toamnă stadiul larvar durează 4-7 săptămâni, iar vara până la 2 săptămâni. Larvele năpârlesc de 3-4 ori, iar când ajung la completa dezvoltare îşi confecţionează căsuţe pupale, din resturi de hrană lipite cu o substanţă aglutinantă, în care se transformă în pupă, stadiul care durează 6-21 zile. Adulţii apăruţi se hrănesc pe seama produselor vegetale depozitate, dând naştere la o nouă generaţie. Adulţii pot trăi fără hrană timp îndelungat. Astfel, la temperaturi del2-14°C pot trăi fără hrană până la 72 zile; la 1618°C până la 68 zile, iar la temperaturi de 25-27°C până la 44 zile. Temperaturile optime de dezvoltare a acestei specii sunt cuprinse între 25-27°C. Dezvoltarea unei generaţii în funcţie de condiţiile de temperatură durează timp de la 22 până la 240 zile. Astfel, la temperatură de 27,2°C o generaţie se dezvoltă în timp de 22 zile, la 20-23°C - 93-97 zile, iar la 18°C - 240 zile. La temperaturi reduse sub 16°C gândacul surinam nu se dezvoltă. Adulţii acestei specii sunt insecte higrofile, trăiesc prin locurile întunecate şi umede. La umiditatea boabelor de 12-16% gândacul surinam piere. Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul surinam este o specie polifagă, se întâlneşte frecvent prin brutării, magazii, locuinţe, unităţi de alimentaţie publică etc. Atacă adulţii şi larvele care se hrănesc cu boabe de cereale, paste făinoase, făină, legume şi fructe uscate, tutun, pâine, pesmeţi, tărâţe, zahăr, plante uscate, colecţii de insecte etc., preferând boabele cu tegumentul spart sau ros în prealabil de alţi dăunători, făina, pastele făinoase ş. a. în urma atacului, produsele infestate devin imposibile pentru consum, 597

datorită prezenţei exuviilor şi excrementelor. Uneori această specie se hrăneşte şi cu larvele de Calandra, Tribolium, Carpophilus etc, şi chiar cu omizile tinere de Ephestia şi Plodia, iar în unele cazuri merge până la canibalism. Adulţii pot trăi şi în câmp, unde se comportă ca prădători, hrănindu-se cu diferite insecte mărunte. înmulţirea acestui dăunător este limitată de activitatea unor entomofagi, printre care mai importanţi sunt:Xylocorisflavipes Reut., Cephalonomia tarsalis Ashm., C. carinata Kieff. etc. Gândacul mauritan - Tenebrioides mauritanicus L. Sin.: Tenebrioides caraboides R, T. complanatus Pili. Ord. Coleoptera, Fam. Ostamatidae Răspândire. Gândacul mauritan este o specie cosmopolită. Fiind originar din Africa, prin comerţul de cereale s-a răspândit în toate regiunile de pe glob. Descriere. Adultul are corpul alungit, puternic turtit dorso-ventral, de 7-11 mm lungime, de culoare brună-deschisă sau brună-negricioasă, lucitoare. Capul este mare, lat, de formă semicirculară, rar punctat. Antenele sunt brune-roşcate, formate din 11 articule, care se lăţesc treptat spre vârf. Pronotul este anterior mai lat, fin punctat, cu mghuirile anterioare prelungite sub forma unor dinţi puternici, iar cele posterioare ascuţite şi înguste la bază. Toracele este legat de abdomen printr-un peduncul cilindric, îngust cu aspect caracteristic. Elitrele sunt alungite, prevăzute cu strii longitudinale de puncte late, superficiale, iar interstriile cu câte 2 rânduri de puncte foarte fine. Picioarele sunt scurte, cu tarsul format din 5 articule, dintre care primul este foarte scurt (fig. 253). Oul este alungit, fusiform, de 1,0-1,5 mm lungime şi de 0,34 mm lăţime, de culoare albă. Larva la completa dezvoltare are corpul turtit, acoperit cu peri rari de 18-20 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, albă-murdară, în afară de cap, partea dorsală a pronotului, picioarele şi ultimul segment abdominal, care sunt negricioase. Segmentul anal prezintă două urogomfe cMtinizate, puţin curbate în sus. Pupa are 7-10,5 mm lungime, de culoare albă-gălbuie. Biologie şi ecologie. Gândacul mauritan are 1-2 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă sau adult în diferite adăposturi (crăpături, saci etc.) în depozite, magazii etc. Larva iernează în loje pupale confecţionate din produse alimentare şi particule de lemn. Transfor­ marea în pupă are loc în primăvară, în Fig- 253. Gândacul mauritan cursul lunilor aprilie-mai. Stadiul de pu(Tenebrioides mauritanicus L.): pă durează20-30 zile. Adulţii hibernanţi,

598

1

-

a d u l t

2

; -

l a r v ă

3

u

ă

; -P P (

du

a

P Săvescu)

primăvara devreme (martie-aprilie) părăsesc locurile de hibernare şi îşi reiau activitatea de hrănire. Adulţii sunt foarte agili, dar ca şi larvele, preferă locurile întunecoase. Se comportă ca insecte prădătoare şi numai în cazuri foarte rare pot consuma produse vegetale depozitate. Longevitatea adulţilor îndeosebi a femelelor este foarte ridicată, trăind adesea mai mult de un an, iar uneori chiar până la 2 ani. îndată după apariţie are loc copulaţia, care se repetă periodic în tot cursul vieţii lor. După 10-15 zile de la împerechere, femelele încep să depună ouă. Ponta are loc eşalonat în tot timpul verii şi durează uneori până la 14 luni. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 10-60, uneori până la 90 bucăţi în făină, în crăpăturile boabelor cerealiere, sau în rosăturile boabelor produse de alţi dăunători, în crăpăturile consteuctiilor, în ochiurile ţesăturilor sacilor, între scânduri etc. O femelă depune în total până la 400-1300 ouă. Incubaţia durează de la 7 până la 24 zile în funcţie de condiţiile de temperatură, hrană etc. Larvele apărute se hrănesc, consumând diferite produse vegetale depozitate, preferând porumbul, grâul, faina şi pastele făinoase. Evoluţia stadiului larvar este în funcţie de temperatură, umiditate şi hrană. Astfel, la temperatura de 26-27°C, dezvoltarea larvelor durează 48 zile, la 20-21 °C - 93 zile, când se hrănesc cu boabe de grâu şi porumb, stadiul larvar durează 60-90 zile, cu orez 170-190 zile, când cu făină 250-300 zile. Larvele şi adulţii pot trăi fără hrană până la câteva luni. La temperatura de 20° C adulţii pot suporta fără hrană 52 zile, iar larvele 120 zile; la temperaturi mai reduse de 5-10°C, durata acestei perioade este mai ridicată (până la 164 zile) în special al larvei. In cursul dezvoltării, larva năpârleşte de 4-6 ori. In toamnă, larvele ajung la completa dezvoltare, se retrag în locuri întunecoase, unde îşi confecţionează camere pupale din resturi de hrană, sau sunt săpate în lemnul constmcţiilor, în materialele de ambalare etc., în care se transformă în pupă. Stadiul pupai durează de la 8 până la 25 zile. Noii adulţi apar spre toamnă şi la condiţii favorabile continuă să se dezvolte, dând naştere la generaţia a doua, iar în caz contrar se retrag în diferite adăposturi pentru hibernare. In condiţii optime, dezvoltarea unei generaţii durează 67 zile, iar dacă hibernarea are loc în stadiul de larvă, o generaţie poate dura 274 zile. Adulţii şi larvele sunt foarte rezistente la temperaturile scăzute şi pot supravieţui timp de câteva săptămâni la temperaturi de - 7-9°C, şi numai câteva ore la -18°C, pe când stadiile de ou şi pupă sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute din care cauză în timpul iernii pier în masă. Regim alimentar şi mod de dăunare. Gândacul mauritan este o specie polifagă, atacă numeroase produse alimentare depozitate. Atacă numai în stadiul de larvă, care se hrăneşte cu boabe de cereale (grâu, porumb, orz, ovăz), făină, paste făinoase, fructe şi legume uscate, biscuiţi, cartofi, soia, cacao, nuci, condimente etc., preferând faina, boabele de grâu şi porumb. Produc pagube mari boabelor crăpate, sparte sau atacate de alte insecte, la care rod endospermul, fiind depreciate pentru prelucrare şi consum. în urma atacului, făina infestată capătă o culoare mai închisă, albă-cenuşie, un gust amar şi miros neplăcut. Larva are adesea un regim carnivor, devenind prădătoare. In afară de aceasta, adulţii şi larvele rod adesea şi materialele de ambalare ale produselor alimentare (sacii, hârtiile şi lăzile din lemn, carton etc.). Adulţii nu produc daune, aceştia sunt carnivori, foarte rar vegetarieni, hrănindu-se cu larvele şi pupele altor insecte. Această specie se întâlneşte şi în natură, mai ales prin locurile umede, în special pe sub scoarţa diferitor specii de arbori fructiferi şi forestiere, unde se hrăneşte cu diferite insecte xilofage. 599

Tocilarul seminţelor - Rhizopertha dominica L. Sin.: Rhizopertha pusilla F., R. picea Marsh., R. rufa Ffope., Dinoderus dominica F., Apate frumentaria Nord. Ord. Coleoptera, Fam. Bostrichidae Răspândire. Tocilarul seminţelor este larg răspândit în multe ţări din Europa, Asia, Africa de Nord, Australia, ţările tropicale ale Americii ş. a. Descriere. Adultul are corpul cilindric, alungit şi îngust, de 2-3 mm lungime, de culoare galbenă-roşcată sau brună-roşcată. Capul este globulos ascuns în întregime sub pronot care este puternic bombat. Antenele sunt formate din 10 articule, primele două fiind egale, iar ultimele 3 puternic dilatate, triunghiulare şi pubescente. Pronotul este mai lung decât lat, prevăzut cu căngi sau dinţi pe marginea anterioară. Elitrele sunt alungite, prevăzute cu puncte mari, adânci, distincte, dispuse în rânduri longitudinale, regulate. Aripile posterioare sunt bine dezvoltate şi adulţii zboară Picioarele sunt mici, cu femurele şi tibiile late. Tibiile sunt dinţate, iar farsele alcătuite din 5 articule (fig. 254). Oul este oval, la unul din capete puţin alungit, de 0,5 mm lungime, de culoare albicioasă Larva neonată este foarte agilă, are corpul alungit, mai îngroşat în regiunea toracică, de culoare albă, cu 3 perechi de picioare bine dezvoltate. La completa dezvoltare este încovoiată, cu corpul de 2,5-3,0 mm lungime, de culoare brună-deschisă, acoperit cu peri fini, mai abundenţi în partea posterioară. Pupa are 2,3-2,8 mm lungime, de culoare albă. Biologie şi ecologie. Tocilarul seminţelor are 5-8 generaţii pe an. Iernează în toate stadiile. La temperaturi de 30°C şi umiditatea boabelor de 14% se poate dezvolta aproape în tot cursul anului. O generaţie se dezvoltă în timpul verii în 27 zile, iar iarna în 38 zile. Femela depune ouăle izolat sau în grupe, în interiorul boabelor atacate de alte insecte sau la suprafaţa lor. O femelă depune 300-600 ouă în mai multe reprize. Incubaţia la temperaturi cuprinse între 26-30°C şi 65 % de umiditate relativă durează 5-11 zile. Larvele apărute se hrănesc la început cu făină sau pătrund în boabele crăpate, sparte sau găurite de alte insecte, iar mai târziu perforează boabele întregi şi se hrănesc cu endospermul, distrugând tot conţinutul lor. Evoluţia stadiului larvar are loc în interioml boabelor şi la temperaturi de 30°C durează 16-19 zile, trecând prin 4-5 vârste. Ajunse la maturitate larvele se tran­ sformă în pupă în interioml boabe­ Fig. 254. Tocilarul sentinţelor lor în care s-au hrănit. Stadiul de (Rhizopertha sominica L.): 1 - adult - aspect dorsal şi lateral; 2 - larvă în interiorul pupă durează 3-7 zile, apoi apar unui bob de grâu atacat; 3 - boabe de grâu atacate (după insectele adulte care dau naştere la Beratlief şi Boguleanu) o nouă generaţie. Dezvoltarea unei 600

generaţii la temperaturi de 25°C durează aproape 1,5-2 luni. Tocilarul seminţelor este o specie foarte termofîlă. Condiţiile favorabile de temperatură pentru dezvoltarea acestei insecte sunt cuprinse între 25-32°C, însă larvele se pot dezvolta la temperaturi de 37 °C. Condiţiile optime pentru dezvoltarea acestui dăunător sunt: temperatura de 32°C şi umiditatea boabelor de 14-16%. Pragul biologic inferior de dezvoltare a tocilarului seminţelor este aproape de 19,8°C, iar cel superior de 37°C. Este specie foarte sensibilă la temperaturi scăzute. Astfel, la temperaturi de 17°C dăunătorul întrerupe dezvoltarea, iar la temperaturi reduse până la -5 °C gândacii ieşiţi din boabe pier după 5 zile, iar cei din boabe după 10, pupele după 9, larvele după 7 şi ouăle după 4 zile. Dacă temperatura continuă să scadă şi ajunge până la -l 5°C, toate stadiile pier corespunzător la 1 ;3;6;7 şi 5 ore. Regim alimentar şi mod de dăunare. Tocilarul seminţelor este o specie polifagă atacă numeroase specii de cereale, leguminoase, făină, cartofi, plante medicinale etc. Pagube produc adulţii şi larvele care se hrănesc, rozând de la exterior spre interior, boabele de grâu, secară, orz, orez, porumb, sorg, hrişcă, mazăre, fasole, măzăriche, linte, cartofi, făină, biscuiţi, precum şi cu plante medicinale, lemn de mobilă etc. Cele mai mari daune le produc adulţii, care atacă boabele sănătoase, consumând tot endospermul. In urma atacului la boabe rămâne neatacat doar tegumentul şi resturi pulverulente, amestecate cu excrementele insectei, care au un miros caracteristic. In limitarea îrmiulţirii acestui dăunător un rol însemnat au organismele entomofage. printre care se remarcă aşa specii ca: Pediculoides ventricosus Newp., Cheyletus eruditus Schrank., Chaetospila elegans Westw., Lariophagus distingiiendus Forst., Cephalonomia watersoni Gahan. ş. a. Molia cenuşie a făinii - Ephestia (Anagasta) kuhniella Zell. Sin.: Ephestia sericana Scott, E.fuscofasciella Rag. Ord. Lepidoptera, Fam. Phycitidae Răspândire. Molia cenuşie a făinii fiind originară din Asia Mică, actualmente este răspândită aproape în toate regiunile globului, prin mori, depozite de făină, brutării, cofetării etc. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 20-25 mm, cu corpul zvelt, alungit de 10-15 mm lungime, de culoare cenuşie-albăstruie. Capul este mic şi globulos, cu palpii labiali bine dezvoltaţi, îndreptaţi înainte în formă de coame. Aripile anterioare sunt lungi şi înguste de culoare cenuşie-plumburie, cu nuanţe albăstrii şi prevăzute cu dungi transversale, în zig-zag de culoare mai închisă. Aripile posterioare sunt mai late, de culoare deschisă, cu nervurile şi marginea externă cenuşii. Ambele perechi de aripi sunt ffanjurate (fig. 2 55). Oul este oval de 0,34-0,57 mm lungime, la depunere de culoare albă. iar după 3-4 zile galbenă. Larva la completa dezvoltare are corpul de 15-20 mm lungime, de culoare albăgălbuie sau albă-roză, cu capul, pronotul, placa anală şi picioarele de culoare brunie. Pe partea dorsală a abdomenului prezintă 6 rânduri longitudinale de negi i sclerite) mici, negri-roşcaţi, cu câte un fir de păr, iar picioarele abdominale la partea distală prezintă croşete dispuse în coroană. 601

Fig. 255. Molia cenuşie a făinii (Ephestia kuhniella Zell): 1 - adult; 2 - larvă, 3 - pupă (după Bonnemaison)

P u p a are 8-9 mm lungime, de culoare galbenă-brunie. Biologie şi ecologie. Molia cenu­ şie a fainii are 2-4 generaţii pe an, iar în spaţii încălzite până la 6-8 şi chiar mai multe generaţii. Iernează în stadiul de larvă matură în coconi mătăsoşi în bulgări mici de făină, prin crăpăturile pereţilor şi ale lemnului etc. In primăvară, larvele hibernante se transformă în pupă, iar în aprilie-mai apar fluturii, care sunt ncKrturni. fn timpul zilei stau imobili, retraşi prin diferite adăposturi ale magaziilor, rareori se observă zboruri sporadice. Fiind deranjaţi zboară în zig-zag un timp foarte scurt. Longevitatea adulţilor este scurtă, până la 5 -15 zile. După câteva ore, de la apariţie au loc copulaţia şi

ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici de câte 2-10 bucăţi prin crăpăturile pereţilor, lemnului, pe diferite produse alimentare, preferând făina, târâtele şi alte produse cu care se hrănesc larvele. Perioada ovipozitară durează 4-8 zile, timp în care o femelă depune de la 50 până la 560 ouă, în medie 200. Incubaţia durează în funcţie de temperatură de la 3 până la 21 zile. La temperaturi de 17-21 °C şi umiditate relativă a aerului de 50-60 % incubaţia durează de la 7 până la 12 zile, iar la temperaturi de 24-27°C numai 3-5 zile, pe când la temperaturi de 13-15°C, se prelungeşte la 12-21 zile. Larvele neonate se hrănesc cu produsele pe care au apărut, formând galerii mici din fire de mătase şi resturi de hrană. Dezvoltarea stadiului larvar durează în funcţie de temperatură şi hrană de la 20 până la 145 zile, Ajunse la completa dezvoltare larvele se retrag în diferite locuri adăpostite (crăpaturile pereţilor, ferestrelor etc.) unde îşi confecţionează coconi din fire de mătase în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă, în funcţie de temperatură, durează 20-67 zile. Adulţii apăruţi dau naştere la o nouă generaţie. Dezvoltarea unei generaţii durează în funcţie de temperatură şi hrană. Astfel, la temperaturi de 26-27°C o generaţie se dezvoltă 43-72 zile, iar la temperaturi de 10°C 140-243 zile. Pragul biologic inferior de dezvoltare a acestei molii este de 8°C, iar cel superior de 35°C. Dacă larvele se hrănesc cu crupe de hrişcă o generaţie durează 36 zile, cu crape de griş 74 zile etc. Molia cenuşie a făimi este destul de rezistentă la temperaturi reduse. Astfel, la temperaturi de 4,7°C ouăle moliei pier după 10 zile, iar la temperaturi de -18 °C toate stadiile pier, în afară de larve, în acelaşi timp această specie este sensibilă la temperaturi ridicate. Astfel, la temperaturi de 45-47°C şi umiditatea relativă a aerului de 70%, fluturii au pierit timp de 45 minute, larvele de vârstă medie - timp de 75 minute, pupele timp de 150 minute, iar ouăle timp de 4 ore. 602

Regim alimentar şi mod de dăunare. Molia cenuşie a făinii este o specie polifagă. Larvele se hrănesc cu făină de grâu şi secară, paste făinoase, tărâţe, fructe şi legume uscate, boabe, tutun, precum şi diferite produse alimentare ca biscuiţi, ciocolată, nuci etc. La suprafaţa produselor atacate larvele formează învelişuri mătăsoase, sub formă de galerii. Produsele infestate prezintă bulgări mai mici sau mai mari, formaţi din fire mătăsoase, în amestec cu excremente şi exuvii larvare. Ca urmare produsele atacate sunt depreciate cantitativ şi calitativ, capătă un miros şi gust neplăcut din care cauză nu pot fi folosite pentru consum. Infestări mai intense produce când umiditatea substratului depăşeşte 17-20%. Pagube mai mari se înregistrează în depozitele şi cămările de făină, prin brutării şi îndeosebi în mori, unde adesea înfundă curelele elevatoarelor, cu bulgări de făină şi păienjeniş, blocând transportoarele şi alte utilaje. Uneori rod chiar şi sitele de mătase de la mori. Populaţiile acestui dăunător sunt reduse de activitatea unor specii entomofage printre care se enumără: Pyemotes ventricosus Newp., Venturia canescens Grav., Diadegma armillata Grav. etc. Molia făinii - Pyralis farinalis L. Sin.: Pyralis farinalis Haw., P. meridionalis Schm. Ord. Lepidoptera, Fam. Pyralidae Răspândire. Molia făinii este o specie cosmopolită, răspândită în toate regiunile temperate şi tropicale. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 20-30 mm la femelă şi de 18-24 mm la mascul. Aripile anterioare sunt aproape triunghiulare, de culoare brună-închisă cu dungi transversale sinuoase albe în partea mediană şi brune-închise spre baza apicală a aripii. Aripile posterioare sunt mai late, cenuşii-închise cu marginea mai deschisă cu două dungi transversale dispuse în partea bazală şi mediană a lor. în repaus, fluturii îşi strâng aripile în formă de acoperiş, iar vârful abdomenului îl îndoaie în sus (fig. 256). Oul este oval de 0,6 mm lungime, de culoare albă. Larva la completa dezvoltare are corpul de 20-25 mm lungime, de culoare albăgălbuie sau albă-cenuşie. Capul, pronotul, placa anală şi picioarele sunt de culoare cafeniedeschisă. Pe partea dorsală a segmentelor 1-7 se găsesc pete de culoare gălbuie. Pupa are 9-12 mm lungime, de culoare cafenie. Biologie şi ecologie. Molia făinii are 2-4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură, în substratul alimentar sau în coconi în diferite adăposturi din magazii. Primăvara, când temperatura aerului depăşeşte 15°C, larvele hibernante se transformă în pupă, stadiul care Fig- 256. Molia făinii durează 2-3 săptămâni, apoi apar insectele (Pyralisfarinalis L.): adulte. Fluturii apar din aprilie şi zborul lor l-adult;2-larvă(dupăBeratliefşiBoguleanu) 603

durează până la începutul lunii octombrie. Molia făinii este crepusculară şi nocturnă. Ziua stau imobili, retraşi prin diferite locuri întunecoase din magazii. Femelele nu se hrănesc şi imediat după apariţie are loc copulaţia şi începe ponta. Ouăle sunt depuse în grupe pe diferite substraturi alimentare, preferând făina, târâtele etc. Perioada ovipozitară durează 8-14 zile, timp în care o femelă depune 120-250 de ouă, maximum până la 400 bucăţi. Incubaţia durează 3-10 zile. Larvele apărute trăiesc în grupe, îşi confecţionează ţesături dense, în care include resturi de hrană, seminţe întregi, făină, tărâţe, griş etc, formând tuburi (tunele) în interiorul căruia se hrănesc. Dezvoltarea stadiului larvar în timpul verii durează 45-50 zile. Ajunse la completa dezvoltare o parte din larve se transformă în pupe în tuburile în care s-au hrănit, iar o altă parte le părăsesc şi se retrag în diferite locuri din magazii, unde îşi confecţionează coconi mătăsoşi solitari în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează de la 5 până la 30 zile, în medie 2 săptămâni. Adulţii apăruţi pun bazele unei noi generaţii. Dezvoltarea unei generaţii în funcţie de condiţiile climatice şi de hrană durează 50-250 zile, în timpul verii 1,5-2 luni. Larvele din ultima generaţie hibernează Regim alimentar şi mod de dăunare. Molia făinii este o specie oligofagă. Larvele se hrănesc cu făină, tărâţe, griş, boabe de cereale fărâmate sau atacate de alte insecte etc, preferând făina umedă şi mucegăită, precum, şi cerealele cu un conţinut de umiditate ridicată. Produsele atacate prezintă tuburi mătăsoase, exuvii şi excremente care imprimă miros şi gust neplăcut din care cauză devin imposibile pentru consum. Pagube mari produce în condiţii reci şi cu umiditate ridicată. Molia tutunului sau a grânelor - Ephestia elutella Hbn. Sin.: Anagasta elutella Hbn., Ephestia semirufa Haw., E. rufe Haw. Fam. Lepidoptera, Fam. Phycitidae Răspândire. Molia tutunului prin comerţul diferitor produse vegetale s-a răspândit aproape în toate regiunile globului: Europa, Asia, Africa, America, Australia. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 12-20 mm, corpul este zvelt, alungit de 10-12 mm lungime de culoare variabilă. Capul şi pronotul sunt de culoare brună, iar abdomenul cenuşie-deschisă. Aripile an­ terioare sunt cenuşii, brune-cenuşii sau \ roşcate-castartii cu două dungi transversale uşor ondulate, albicioase. Aripile poste­ rioare sunt mai late, de culoare cenuşiudeschis cu franjuri pe margini (fig. 257). Oul este eliptic sau oval de 0,4-0,5 mm lungime, de culoare albă-gălbuie. 1 2 Larva la completa dezvoltare are Fig. 257. Molia tutunului sau a grânelor corpul de 15-20 mm lungime, de culoare variată în raport de substratul alimentar pe (Ephestia elutella Hb.):

/

1 - adult; 2 - adultul în poziţie de repaus (după care se dezvoltă: albă, gălbuie, roşcată sau

Rumeanţev)

604

brună. Capul şi pronotul sunt de culoare

brună-deschisă cu un scutbrun-închis şi o dungă mediană de culoare deschisă. Dorsal pe fiecare segment abdominal prezintă negi mici, de culoare brună-deschisă, prevăzuţi cu peri. Ultimul segment abdominal prezintă o pată mare de culoare mai închisă cu câţiva peri mai lungi. Pupa are 6,5-8,5 mm, de culoare galbenă-brunie saubrună-negricioasă, care se găseşte într-un cocon mătăsos de culoare cenuşie. Biologie şi ecologie. Molia tutunului are 2-4 generaţii pe an. Iernează în stadiul de larvă matură, mai rar ca pupă, în coconi rari, mătăsoşi prin diferite adăposturi (crăpăturile pereţilor, lemnului etc). Larvele hibernante sunt foarte rezistente la temperaturi scăzute perioade îndelungate. Astfel, la temperaturi de -12°C larvele pot rezista timp de 25-30 zile, iar la-18°C timp de 14-20 zile. In primăvara, spre sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, larvele hibernante se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează în vară 4-11 zile şi 15-25 zile toamna. Adulţii apar începând din luna mai şi zborul masiv durează până în septembrie. In celelalte luni, precum şi în încăperile neîncălzite zboml fluturilor are un caracter sporadic, iar în clădirile încălzite fluturii zboară în tot timpul anului. Adulţii imediat după apariţie au organele sexuale complet dezvoltate şi sunt capabile să se reproducă. Longevitatea este scurtă, până la 13-14 zile, timp în care o femelă depune de la 60 până la 279 ouă, în medie 13 0, iar în mod obişnuit până la 90 ouă pe zi. Incubaţia în condiţii optime (temperatură de 23°C) durează 3-5 zile, iar la temperaturi reduse până la 13°C se eşalonează până la 15-17 zile. Larvele apărute ţes o pânză mătăsoasă sub protecţia căruia se hrăneşte cu diferite produse depozitate. Evoluţia stadiului larvar în funcţie de temperatură şi hrană durează în timpul verii de la 40 până la 90 zile, timp în care năpârlesc de 4 ori. O parte din larve trec în diapauză şi atunci dezvoltarea lor durează mai mult de un an. Durata de dezvoltare a larvelor este influenţată de temperatură şi de calitatea hranei. Astfel, la hrănire cu făină şi temperatura de 25-29°C stadiul larval a durat 26-29 zile, iar la 19-20°C -41-50 zile. O dezvoltare mai rapidă a larvelor s-a înregistrat când sau hrănit pe crupe de hrişcă, precum şi pe făină de grâu şi secară. Ajunse la completa dezvoltare larvele se transformă în pupă, stadiul care durează de la 5 până la 25 zile. Adulţii apăruţi dau naştere unei noi generaţii. In toamnă larvele ultimei generaţii ajunse la maturitate se retrag prin diferite adăposturi ale magaziilor, unde şi hibernează Dezvoltarea unei generaţii în funcţie de temperatură şi hrană variază de la 45 până la 95 zile, iar uneori chiar şi mai mult. Astfel, dezvoltarea unei generaţii care s-a hrănit pe tutun depozitat a durat la temperaturi medii de 23 °C-81-95 zile, la 25 °C - 5 6 zile, iar la temperaturi de 27°C numai 45 zile. Regim alimentar şi mod de dăunare. Molia tutunului este o specie polifagă. Atacă numeroase produse depozitate ca tutunul, fructe şi legume uscate, plante uscate (medicinale şi ierbarizate), pâine uscată, biscuiţi, nuci, cacao, făină, tărâţe, ciocolată, paste făinoase ş. a. Cele mai mari pierderi produce la tutunul depozitat în fabricile de ţigarete, boabele de cacao şi alune. Atacul este asemănător cu cel al speciilor Nemapogon granellus L. şiAnagasta kuhniella Zell. Larvele în timpul hrănirii înconjoară cu fire mătăsoase produsele atacate, sub formă de cuiburi, care conţin până la 20-30 şi chiar mai multe boabe atacate şi neatacate. In urma atacului produsele infestate pierd în greutate, 605

prezintă cuiburi mătăsoase, care conţin excremente, exuvii larvare, fluturi morţi, care le fac imposibile pentru prelucrare şi consum. Molia fructelor uscate - Plodia interpunctella Hbn. Sin.: Plodia zeae Fitch., Ephestia interpunctella H.S. Ord. Lepidoptera, Fam. Phycitidae Răspândire. Molia fructelor uscate este o specie cosmopolită, răspândită pe tot globul prin comerţul cu diferite produse alimentare (făină fructe uscate etc.) sau cu cereale. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 13-20 mm, iar lungimea corpului de 9-12 mm. Capul, antenele, palpii şi toracele sunt de culoare brună-roşcată, iar abdomenul şi picioarele sunt cenuşii-închise. Pe partea frontală prezintă un smoc de perişori în formă de corn. Aripile anterioare sunt lungi, înguste spre bază, de culoare galbenă-cenuşie, iar restul aripilor de culoare brună-cenuşie cu o nuanţă roşcată şi dungi transversale ondulate punctiforme, albăstrui-negricioase. Aripile posterioare sunt mai late, de culoare cenuşiegălbuie-deschise, cu nervurile de culoare mai închisă. Ambele perechi de aripi, pe margini cu franjuri fine (fig. 258). Oul este eliptic sau oval de 0,4-0,6 mm lungime şi 0,28-0,30 mm lăţime, de culoare albă-cenuşie sau albă-gălbuie cu chorionul reticulat, acoperit cu o substanţă mucilaginoasă, cu care se lipeşte de substrat. Larva la ecloziune este roză, iar la completa dezvoltare are corpul de 10-15 mm lungime, de culoare variabilăîn funcţie de substratul alimentar: gălbuie, roză, verzuie-albăstrie. Astfel, când se hrăneşte cu fructe uscate este de culoare rozovie, iar când atacă legume uscate sau boabe de cereale este galbenă-albicioasă. Capul, pronotul, picioarele şi ultimul segment abdominal sunt de culoare brunie. Picioarele abdominale sunt subţiri, alungite şi prevăzute terminal cu o coroană de croşete. Pe partea dorsală segmentele abdominale prezintă tuberculi mici, dispuşimrând, de culoare brună, cu peri lungi. Pupa are 6,2-9 mm lungime, de culoare brună-roşcată, într-un cocon mătăsos, de culoare albă-roză. Biologie şi ecologie. Molia fructelor uscate în condiţiile republicii Moldova are 2-3 generaţii pe an. Iernează ca larvă matură, mai rar ca pupă în gogoaşe mătăsoase în diferite locuri ferite din depozite, magazii etc. In primăvară, de regulă, la începutul lunii aprilie, larvele hibernante se transformă în pupă. Stadiul de pupă Fig. 258. Molia fructelor uscate durează în funcţie de temperatură de (Plodia interpunetella Hbn.) la 7 până la 31 zile. Adulţii apar în 1 - adult; 2 - larvă (după Candura) cursul lunilor aprilie-mai când tempe606

ratura depăşeşte 14°C. Zborul fluturilor tuturor generaţiilor se eşalonează până toamna târziu (octombrie-noiembrie). Fluturii ca şi cei de Sitotroga cerealella sunt crespucularinocturni, negativ fototropici. In timpul zilei stau imobili, ascunşi prin diferite colţuri şi numai fiind deranj aţi zboară. Adulţii nu se hrănesc. Copulaţia începe imediat după apariţia fluturilor, iar depunerea ouălor după 2-3 zile de la împerechere. La temperaturi de 26-28°C durata pontei variază între 3 şi 5 zile. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe de până la 30 bucăţi pe suprafaţa produselor alimentare, boabelor de cereale (porumb, grâu etc), legume sau fructe uscate etc. Acestea sunt fixate de suport cu o secreţie mucilaginoasă care în contact cu aeml se întăreşte. Longevitatea adulţilor este scurtă, până la 7-8 zile, timp în care o femelă depune până la 150-600 ouă, în funcţie de substratul alimentar al larvelor, din care au provenit adulţii. Incubaţia variază în funcţie de temperatură de la 3 până la 16 zile. Larvele apărute se hrănesc cu diferite produse alimentare de­ pozitate, ţesându-şi cuiburi tubulare din fire de mătase, în care sunt adunate particule din produsele atacate şi excremente. Când se hrănesc cu fructe uscate larvele nu formează cuiburi tubulare. Evoluţia stadiului larvar durează de la 28 până la 210 zile, în medie 28-56 zile, fiind condiţionată de cantitatea de zahăr din alimente şi de umiditate. In cursul evoluţiei lor, larvele năpârlesc de 5 ori. Ajunse la completa dezvoltare, larvele, în mod obişnuit, rămân în locurile de lirănire, pe diferite substraturi alimentare sau se retrag în locuri izolate unde îşi ţes câte un cocon cilindric, mătăsos în care se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 6-8 zile, la temperatură de 26°C şi aproape 30 zile la temperatură de 18°C. Adulţii apar, de regulă, în cursul lunii iunie, care dau naştere la o nouă generaţie. Dezvoltarea unei generaţii în timpul verii durează aproximativ 65-86 zile, iar la tempe­ raturi de 27-31 °C numai 36 zile, pe când la temperaturi scăzute eşalonează până la 302 zile. Temperatura optimă pentru dezvoltarea moliei fructelor uscate este cuprinsă între 24-30°C. La temperaturi scăzute sub 15°C dezvoltarea moliei stagnează, iar la temperaturi sub - 7-10°C toate stadiile de dezvoltare a moliei pier timp de 8 zile, iar la temperaturi de -15 -18°C timp de 6 zile. Larvele acestei specii sunt foarte rezistente la temperaturi ridicate. Astfel, la o încălzire a substratului alimentar până la 49° C larvele au pierit după 6 ore, iar la o încălzire de până la 54,4°C peirea a avut loc după de 5 ore. Regim alimentar şi mod de dăunare. Molia fructelor uscate este o specie polifagă, fiind considerată ca una din cele mai dăunătoare specii din depozite. Atacă numeroase produse vegetale depozitate ca fructe şi legume uscate, cereale (porumb, grâu etc), produse cerealiere (făină, tărâţe etc), nuci, produse zaharoase, plante ierbarizate, colecţii de insecte, cacao, ciocolată, biscuiţi etc. Cele mai mari pagube produce la produsele vegetale uscate (fructe, legume, miez de nucă etc.) şi la cereale (porumb, grâu). în urma atacului toate produsele atacate sunt devalorizate atât direct prin distrugerea de larve, cât şi indirect, prin aspectul urât pe care îl capătă fiind acoperite cu fire mătăsoase, albicioase şi a numeroaselor exuvii şi excremente lăsate de larve, care favorizează dezvoltarea numeroaselor specii de mucegaiuri. Pierderile ajung uneori până la 40-60%. înmulţirea acestui dăunător este limitată de activitatea unor specii entomofage, printre care: Venturia canescens Grav., Mesostenus albinotatus Grav., Habrobracon hebetor Say etc. 607

Molia cenuşie a cerealelor - Sitotroga cerealella Oliv. Sm.:Alucita cerealella Oliv., Sitotroga arctella Wlk. Ord. Lepidoptera, Fam. Gelechiidae Răspândire. Molia cenuşie a cerealelor fiind originară din sudul S.U. A. şi Mexicului, prin comerţul de porumb şi alte cereale s-a răspândit aproape în toate regiunile temperate şi calde ale globului. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 11 -19 mm. Corpul este zvelt, de 68 mm lungime de culoare albă-cenuşie, sau albă-gălbuie, sau cafenie-deschisă. Capul este alb-gălbui, prevăzut cu palpi labiali lungi, ascuţiţi şi curbaţi, în sus şi înainte, sub forma unor coame. Aripile anterioare sunt înguste alungite (de 5 ori mai lungi decât late) şi ascuţite la vârf, de culoare cafenie-galbuie sau galbenă-brunie, cu reflexe argintii, uneori prevăzute cu o dungă longitudinală de culoare mai închisă sau pătate cu negru, îndeosebi în unghiul posterior şi regiunea humerală. Aripile posterioare sunt mai late, de culoare cenuşie-argintie. Ambele perechi de aripi sunt prevăzute cu franjuri de perişori lungi pe margini, hi repaus, fluturii ţin aripile sub formă de acoperiş (fig. 259). Oul are 0,4-0,5 mm lungime şi 0,25 mm lăţime, la depunere de culoare albăgălbuie, iar după 3-4 zile devine galben-portocaliu, de formă ovală, cu baza mai lăţită, iar la vârf prezintă o expansiune sub formă de dinte. Larva la ecloziune este omidă adevărată de culoare roşcată, iar după ce pătrunde în bob şi năpârleşte, picioarele (toracice şi abdominale) se atrofiază, reducându-se la nişte mdimente. La completa dezvoltare are corpul de până la 8 mm lungime, de culoare albă-sidefie, cu capul şi placa toracică bmne. Pupa are 6-6,5 mm lungime, de culoare brună-gălbuie. Biologie şi ecologie. Molia cenuşie a cerealelor are până la 3-4 generaţii pe an, dintre care 1 -2 generaţii în câmp. Iernează în stadiul de larvă matură şi pupă, în interiorul boabelor infestate. In primăvară, la începutul lunii aprilie, larvele hibernante se transformă

Fig. 259. Molia cenuşie a cerealelor (Sitotroga cerealela Oliv.): 1 - adult; 2 - larvă (după Candura); 3 - 4 - ştiulete de porumb cu boabe atacat; (după Manolache şi Boguleanu)

608

în pupă. Stadiul de pupă durează 6-10 zile. Adulţii apar la sfârşitul lunii aprilie-mai şi sunt crepusculari-nocturni, zburând numai seara şi noaptea, efectuând zboruri scurte în zig-zag. Datorită coloraţiei şi dimensiunilor mici, sunt greu de observat în grămezile de cereale. Sunt foarte agili, din care cauză sunt greu de prins, dar când se simt surprinşi se lasă să cadă pe spate, devenind imobili. Adulţii sunt lucifugi, în timpul zilei stau liniştiţi, adăpostiţi în grămezile de cereale, snopi, ştiuleţi etc, iar fiind deranjaţi se ascund rapid în diferite adăposturi. Longevitatea adulţilor este de 10-15 zile, mai rarpână la 50 zile. Adulţii nu se hrănesc şi apar cu organele sexuale complet dezvoltate, de aceea imediat după apari­ ţie are loc copulaţia, iar după 2-10 zile începe ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe de câte 3-30 bucăţi pe boabele de cereale, preferând boabele de porumb şi grâu. Pe boabe femela depune, de obicei ouăle în apropierea embrionului şi întotdeauna la adăpostul altui bob, care se află culcat pe primul şi mei într-un caz nu la mare adâncime în vracul de boabe. O femelă depune de la 80 până la 200, iar în condiţii foarte favorabile până la 400 ouă. Ponta se eşalonează de la 4 până la 12 zile. Ouăle depuse sunt lipicioase şi se fixează uşor de suprafaţa boabelor. Incubaţia durează la temperaturi de 28-30°C 4-5 zile, iar la 15-18°C între 14-28 zile. Larvele apărute, mai întâi îşi confecţionează un adăpost mătăsos de formă tubulară, care îi serveşte ca un prim adăpost şi suport pentru a săpa un mic orificiu în boabele de cereale, prin care pătrund în interiorul lor. Canalul de intrare este mai mult sau mai puţin sinuos, până în mijlocul bobului. Pătrunse în bob larvele se hrănesc cu conţinutul lor, săpând o cavitate, care este despărţită printr-o pânză mătăsoasă în două camere, una mai mare în care se află larva şi alta mai mică unde sunt depuse excrementele. Într-un bob de grâu sau orz se dezvoltă o singură larvă, iar în cele de porumb 2-3 larve, uneori şi mai multe (până la 5-6). Evoluţia stadiului larvar la temperaturi cuprinse între 15-18°C durează 32-42 zile, fiind condiţionată de condiţiile climatice (temperatură, umiditate etc.) şi de calitatea substratului alimentar. In timpul verii dezvoltarea stadiului larvar durează aproape 3 săptămâni, iar în toamnă la temperaturi de 21 -27°C aproximativ 6 săptămâni. Pe boabele de grâu, când larvele se hrănesc cu embrionul acestora dezvoltarea acesteia şi a pupei durează 37 zile, iar când se hrăneşte cu endospermul până la 72 zile. In timpul dezvoltării larva năpârleşte de 5 ori. Ajunse la completa dezvoltare, larva mai întâi roade pentru ieşirea adultului în peretele bobului o deschidere circulară regulată, cu diametrul de până la 2 mm, din care separă un căpăcel de 1/2 - 3/4 din lungimea orificiului apoi îşi confecţionează un cocon mătăsos din fire albe în care se transformă în pupă. Stadiul de pupă durează 7-15 zile. Adulţii apar în mod obişnuit în luna iunie şi o mare parte zboară în câmp, dezvoltându-se pe cerealele în vegetaţie. în câmp femelele depun ouă pe plantele de grâu, între glumele spiculeţelor sau la locul de fixare al boabelor pe rahis, iar la porumb între boabele din vârful ştiuleţilor. Larvele apărute pătrund în boabe unde se hrănesc cu conţinutul în faza de coacere, iar după recoltare nimeresc în depozite unde îşi continuă dezvoltarea, până la maturitate, apoi se transformă în pupe. Adulţii care apar în toamnă dau naştere la o nouă generaţie, larvele căruia ajunse, la completa dezvoltare, hibernează. Dezvoltarea unei generaţii durează în funcţie de temperatură şi umiditate de la 25 până la 113 zile. Astfel, la o temperatură medie de 27° C evoluţia unei generaţii dureazăpe grâu moale 25-34 zile, pe grâu tare 39 zile, pe orz 609

30-35 zile, rjerx>rumb 30-36 zile, iarpe secară 38 zile. ^temperaturi scăzute dezvoltarea acestei specii este mult stânjenită şi durează până la 90-113 zile. Molia cenuşie a cerealelor este o specie termofilă. Temperaturile optime pentru dezvoltare sunt de 27-28°C, însă se poate dezvolta şi la temperaturi cuprinse între 1536°C. La temperaturi sub 10°C insecta piere peste 2 zile, iar la temperaturi ridicate până la 60°C ouăle moliei pier timp de 5 minute, iar larvele din interiorul boabelor după 60-90 minute. Insecta este foarte sensibilă şi la umiditatea boabelor. Dezvoltarea larvelor are loc la umiditatea boabelor de 15-16%, iar dacă umiditatea scade până la 10,5-12% dezvoltarea larvelor se întrerupe şi o mare parte pier, iar la o umiditate de 8% şi mai jos larvele pier în masă. Regim alimentar şi mod de dezvoltare. Molia cenuşie a cerealelor este considerată dăunătorul cel mai periculos al cerealelor depozitate, mai ales la porumb, grâu şi orz. Daune produce larva care atacă atât în depozite cât şi în câmp, hrănindu-se cu conţinutul boabelor. In urma atacului, boabele sunt aproape golite, rămânând neatacat numai tegumentul, care prezintă orificii circulare, până la 2 mm în diametru prin care adulţii au părăsit bobul. Boabele atacate pierd pânăla56% din greutate, şi nu pot fi folosite nici pentmînsămânţare, deoarece au embrionul distrus şi nici pentru consum, fiindcă conţin exuvii şi excremente, care le dau un gust neplăcut şi produc iritaţii pe mucoasa tubului digestiv. In afară de pagubele directe, această molie este cunoscută şi ca un transmiţător al ciupercii Nigrospora oryzae Petch., care produce boala cunoscută sub numele de „putregaiul uscat al ştiuleţilor", precum şi a altor ciuperci ca Fusarium, Macrosporium şiAlternaria care produc diferite boli la porumbul depozitat. înmulţirea acestui dăunător este limitată de activitatea unor entomofagi, printre care se citează: Pteromalus gelechiae Web., Habrocytus cerealellae Ash., Habrobracon hebetor Say. etc. Molia grâului - Nemapogon granellus L. Sin.: Nemapogongranella L., Ţineagranella L. Ord. Lepidoptera, Fam. Tineidae Răspândire. Molia grâului este o specie cosmopolită, răspândită în toate regiunile globului. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 12,5-15,5 la femelă şi de 9-12 mm la mascul cu corpul zvelt, de 5-7 mm lungime de culoare cenuşie. Aripile anterioare sunt ovale, mai lungi şi mai late decât cele posterioare, ascuţite la vârf, de culoare albă-argintie cu luciu metalic, uneori cu o nuanţă gălbuie sau brună şi prevăzute cu pete şi puncte mici, brune sau brune-cenuşii şi franjurate apical. Aripile posterioare sunt înguste, cenuşii sau brune-cenuşii cu franjuri lungi pe margine (fig. 260). Oul este oval, de culoare albă-gălbuie. Larva la completa dezvoltare are corpul de 8-10 mm lungime de culoare albă-gălbuie, albă-sidefie. Capul este brun, iarprotoracele şi picioarele cafemi-gălbui. Pe partea dorsală şi laterală a corpului, pe fiecare segment prezintă câte 4 negi pubescenţi. Picioarele abdominale la partea distrală prezintă croşete mici dispuse în formă de coroană. 610

Pupa are 6-7 mm lungime de culoare brună-deschisă. Biologie şi ecologie. Molia grâu­ lui are 2-3 generaţii pe an. Iernează ca larvă matură într-un cocon mătăsos în diferite locuri adăpostite din depozite, magazii. Primăvara, în cursul lunilor martie-aprilie, larvele hibernante se transformă în pupă, stadiul care durează 10-15 zile. Adulţii apar la sfârşitul lunii Fig. 260. Molia grâului mai şi zboară numai în timpul nopţii, iar (Nemapogon granellus L.): ziua se ascund în diferite locuri întune- 1 - adult; 2 - ouă; 3 - larvă; 4 - pupă; 5 - boabe de coase din magazii. Zborul fluturilor are 8 r â u a t a c a t e ( d u P ă Bonnemaison)

loc eşalonat şi durează până în lunile august-septembrie. Copulaţia şi ponta au loc după câteva ore de la apariţia fluturilor. Femela depune ouăle izolat sau în grupe de câte 2-4 ouă pe boabele cerealelor şi alte produse alimentare depozitate. Ouăle sunt depuse în cercuri mai mult sau mai puţin concentrice, în jurul primului ou depus pe o suprafaţă relativ mică Longevitatea adulţilor durează până la 45-60 zile, timp în care femela depune până la 100-160 ouă. Incubaţia la temperaturi de 15-18°C durează 10-14 zile. Larvele apărute ţes un înveliş mătăsos asemănător după formă cu un bob, pe care îl fixează pe câteva boabe cu care se hrănesc. Trecând de la un bob la altul, larvele le fixează cu fire mătăsoase, formând cuiburi care cuprind până la 20-30 boabe. Stadiul larvar durează 60-80 zile. Ajunse la completa dezvoltare larvele se retrag în diferite adăposturi, îşi confecţionează coconi mătăsoşi în care se transformă în pupă, stadiul care durează 2-3 săptămâni. Adulţii apăruţi dau naştere la generaţia următoare. în toamnă, larvele mature din ultima generaţie, se retrag prin crăpăturile pereţilor, grinzilor, scândurilor unde îşi ţes câte o gogoaşă mătăsoasă, fusiformă de 1 cm lungime, în interiorul căreia rămâne pentm hibernare. Dezvoltarea unei generaţii la temperaturi de 13°C durează timp de 5 luni. Regim alimentar şi mod de dăunare. Molia grâului este o specie polifagă. Larvele atacă cerealele depozitate, fructele, legumele şi ciupercile uscate, mazărea, seminţele de trifoi, tutunul, dopurile sticlelor cu vin, bulbii etc. Cele mai mari pagube produc la boabele de grâu, secară etc. Larvele atacă boabele la exterior rozând cavităţi mai ales în regiunea embrionului. O larvă poate ataca 20-30 boabe. Atacul este caracteristic prin aceea că, larvele trecând de la un bob la altul ţes fire mătăsoase cu care aglomerează boabele, formând mici cuiburi. Infestări mai intense se înregistrează în stratul superficial (7-12cm) al cerealelor, de aceea prezenţa dăunătorului se determină uşor. Boabele atacate prezintă cavităţi, procentul de germinare este redus şi sunt impurificate cu excremente din care cauză au miros neplăcut şi devin imposibili pentm consum.

611

Şoarecele de casă - Mus musculus L. Sin.: Mus musculus musculus L. Ord. Rodentia, Fam. Muridae Răspândire. Şoarecele de casă este o specie cosmopolită, răspândită pe tot globul. Descriere. Şoarecele are corpul zvelt de 7-10 cm lungime de culoare cenuşie-brunie pe partea dorsală şi cenuşie-deschisă pe cea ventrală. Capul este mic, ascuţit, urechile lungi ajungând aproape până la jumătatea corpului. Coada are până la 9 cm lungime acoperită cu 180 inele solzoase (fig. 261). Biologie şi ecologie. Şoarecele de casă nu hibernează, este activ atât vara cât şi iarna. Se hrăneşte în timpul zilei şi noaptea, însă este foarte fricos. In toamnă odată cu scăderea temperaturii se retrag în locuinţele omeneşti (cămări, bucătării, pivniţe, podurile caselor etc.) sau în diferite construcţii din jurul lor (magazii, depozite, sere, glugi de porumb, stoguri de fân etc.) prin mori ş. a., preferind locurile uscate, unde se hrănesc intens, consumând în principal boabe de cereale. Sapă galerii în pereţii locuinţelor, pe sub podea şi prin alte locuri, unde îşi formează cuiburi din hârtie, lână, fuior etc. Primăvara, prin luna martie-aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 6°C şi lipseşte hrana, şoarecele migrează în câmp, unde sapă galerii simple în sol până la 30-38 cm adâncime, în care trăiesc şi se înmulţesc. în câmp se hrănesc producând pagube mari până în toamnă (septembrie-octombrie), când revin din nou în locuinţe. Şoarecele de casă trăieşte de la 0,5 până la 6 ani. Este foarte prolific. Perioada de gestaţie durează 12-23 zile. O femelă naşte de 5-8 ori pe an, a câte 6-8 pui, de fiecare dată care după 2 luni ajung la maturitatea sexuală, iar după 3 luni încep să se reproducă. Prezenţa şoarecelui de casă se recunoaşte uşor după urmele rosăturilor pe boabe, prin prezenţa cuiburilor, a excrementelor şi a mirosului înţepător al urinei. Regim alimentar şi mod de dăunare. Şoarecele de casă este o specie pantofagă. Atacă numeroase produse vegetale şi animale brute şi prelucrate aşa ca legume şi fructe uscate, paste făinoase, produse lactate, cărnuri etc. Produce mari pagube în depozitele de cereale (grâu, porumb, secară, orz, ovăz etc). Acesta distruge mult, însă consumă puţin. în urma atacu­ lui, produsele frecventate devin imposibile pentru consum. Pe lângă consumul direct al diferitor produse şoarecii provoacă mari pierderi prin distrugerea ambalajelor (saci, cutii, lăzi etc), a diferitor instalaţii, a curelelor de transmisie etc. în afară de daunele directe şoarecele de casă este şi un transmiţător al unor Fig. 261. Şoarecele de casă (Mus musculus L.): agenţi patogeni periculoşi pentru om 1 - adulţi; 2 - excremente (ascuţite la capete şi de 6 mm şi animale, mai CU seamă la sate. lungime) (după Poleacov)

612

Şobolanul cenuşiu, cloţanul sau guzganul - Rattus norvegicus Berk. Sin.: Mus decumanus Berk., Epimys norvegicus Exrl. Ord. Rodentia, Fam. Muridae Răspândire. Şobolanul cenuşiu, fiind originar din Asia (China), s-a răspândit repede în restul Asiei, apoi în America, iar în Europa a pătruns în 1732. In prezent este o specie cosmopolită, răspândită pe tot globul. Descriere. Şobolanul are corpul robust de 22-27 cm lungime, cu blana dorsal de culoare brună-cenuşie sau roşcată, iar pe partea ventrală cenuşie-deschisă, de unde şi denumirea de şobolan cenuşiu. Capul este ascuţit, ochii mari, iar urechile scurte, proeminente. Urechile şi picioarele sunt brunii-cenuşii. Coada este lungă până la 17-23 cm, ne păroasă, acoperită cu 200-220 inele solzoase. Greutatea corpului variază după sex, la femelă este cuprinsă între 300-500 g, maximum până la 600 g, iar la masculi între 550-630 g, maximum până la 750 g (fig. 262). Biologie şi ecologie. Şobolanul cenuşiu nu hibernează, fiind activ atât vara cât şi iama. El se înmulţeşte foarte repede, fiind un animal foarte prolific. Perioada de gestaţie durează20-24 zile. Longevitatea şobolanului este de 3-4 ani, timp în care poate da naştere până la 20.000 de indivizi. Femela naşte de 3-6 ori pe an, câte 6-15 pui, care după 3 luni ajung la maturitate sexuală şi se pot reproduce. Dezvoltarea puilor-femele până la maturitatea sexuală necesită 100-150 zile şi numai 85-95 zile lapuu-masculi. La populaţiile care trăiesc în natură, înmulţirea este mai intensă primăvara şi vara, iar la cele care trăiesc în aşezări omeneşti în tot timpul anului, hi general, perioada de reproducere a şobolanului cenuşiu în câmp corespunde cu perioada de vegetaţie (martie-septembrie), copularea efectuându-se din două în două luni. O pereche de şobolani pot da până la sfârşitul anului până la 800 urmaşi, care ar putea distruge într-un an până la 60.000 kg de cereale. înmulţirea în masă este favorizată mai ales de factorii de hrană şi locurile prielnice de adăpostire situate înjurai surselor de hrană cum sunt grămezile de gunoi, stogurile de paie sau fân, constmcţiile de lemn etc. Longevitatea unui şobolan ajunge până la 3-4 ani, timp în care descendenţii unei perechi de şobolani rezultaţi în această perioadă pot ajunge la o cifră enormă de circa 250.000 indivizi, care ar consuma zilnic circa 90 tone de cereale, dacă nu ar exista condiţii nefavorabile de mediu ce reduc simţitor prolificitatea şobolanului. Trăieşte în galerii subterane relativ superficiale, a căror adâncime nu depăşeşte 20 cm, săpate în apropierea depozitelor, grajdurilor, abatoarelor şi aşezămintelor omeneşti. Este activ noaptea şi mai ales seara şi dimineaţa, când se deplasează în diferite locuri, mai ales în căutarea hranei, iar ziua stau Fig. 262. Şobolanul cenuşiu ascunşi în interiorul galeriilor. Şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus Berck): populează, de obicei, acele locuri unde găseşte l-adulţi;2-excremente(rotunjitelacapete condiţii optime de înmulţire şi nutriţie - locuinţe, § i d e 19 rrmi lungime) (după Poleacov) 613

magazii, grajduri, mori, coteţe de animale, pivniţe, subsoluri etc. De multe ori migrează în câmp, producând pagube însemnate şi la plantele în vegetaţie. In general preferă locurile umede şi întunecate. Şobolanii trăiesc, de obicei, în colonii mari, recunoscându-se între ei după miros, în caz că apar indivizi străini sunt atacaţi de întreaga colonie şi alungaţi. Când condiţiile devin nefavorabile (lipsa de hrană sau de adăposturi, apariţia unor epizotii etc), şobolanii migreazăîn masă în alte locuri, parcurgând deseori distanţe mari. Şobolanul cenuşiu este un animal fricos, se deplasează în special pe lângă pereţi şi alte obiecte mari, iar la sesizarea prezenţei omului se retrage rapid în galerii. Prezenţa şobolanilor se recunoaşte uşor după urmele pe care le lasă în diferite locuri frecventate, după excrementele care sunt de culoare brună, de formă şi de mărimea (2-3 cm lungime) unui sâmbure de măslină, care sunt lăsate în colţurile constmcţiilor, după mirosul de urină, iar acolo unde densitatea este mare se vad animalele circulând cMarmtimpul zilei. Regim alimentar şi mod de dăunare. Şobolanul cenuşiu este o specie pantofagă foarte lacomă. Are un regim de hrană omnivor foarte variat, preferând boabele de cereale (grâu, orz, secară, porumb etc). Atacă mai ales noaptea, ziua stând ascunşi în galeriile proprii. Consumă produse vegetale şi animale la fel ca şi şoarecele de casă producând însă pagube mult mai mari. După unii autori un şobolan consumă zilnic până la 60-80 g de cereale şi 18-20 kg anual, în afară de alte produse. Pe lângă aceasta produsele atacate sunt murdărite cu dejecţii, care le imprimă un gust şi miros neplăcut. De multe ori fac şi propriile depozite de hrană în galeriile subterane. In afară de consumul direct al diferitelor produse, şobolanii provoacă mari pierderi şi prin distrugerea ambalajelor (saci, cutii, lăzi etc), a diferitor instalaţii, a curelelor de transmisie etc. In lipsă de hrană, şobolanul cenuşiu poate să se hrănească şi cu diferite animale mici ca pui de păsări, şoareci, insecte, moluşte, reptile etc, iar uneori chiar şi cu animale mai mari (porci, păsări, iepuri etc), care din diferite cauze (bolnave) nu se pot apăra. De multe ori sunt agresivi şi faţă de om. Se apără cu îndrăzneală de pisici, iar uneori se pot ataca între ei. In afară de daunele directe acest şobolan este cunoscut şi ca un transmiţător al unor agenţi patogeni foarte periculoşi pentm om şi animale ca: hepatita virotică, tifosul exantematic, febra aftoasă, tularemia, ciuma, pesta porcină, Mchinoza, brânca etc. Şobolanul negru - Rattus rattus L. Sin.: Mus rattus L., Epimys rattus L. Ord. Rodentia, Fam. Muridae Răspândire. Şobolanul negru, fiind originar din India s-a răspândit cu diferite transporturi pe apă pe tot globul şi actualmente este considerat o specie cosmopolită. Descriere. Şobolanul negru este cea mai mică specie de şobolani. Are corpul de 13 -19 cm lungime, de culoare cenuşie-brunie sau neagră pe partea dorsală şi mai deschis pe partea ventrală. Capul este ascuţit, urechile sunt lungi de 2,5-2,6 cm şi aproape nude. Picioarele sunt brune cenuşii, cu degetele lipsite de mdimente de membrane interdigitale. Coada este lungă de 18-25 cm de culoare neagră şi acoperită cu 250-270 inele solzoase. Greutatea corpului 140-150 g (fig. 263). Biologie şi ecologie. Şobolanul negru nu hibernează, este activ atât în timpul verii cât şi iama. Trăieşte în locuri foarte variate: hambare, magazii, pivniţe, coteţe, grajduri,

614

TXJrturi maritime şi fluviale (silozuri, vapoare etc.), preferând locurile uscate. Este mai activ în timpul nopţii, însă nu se deplasează prea mult pe sol. Are o longevitate de până la 2-3 ani. Femela naşte de 2-4 ori pe an, câte 6-8 pui, care după 3 luni ajung la maturitate sexuală şi se pot reproduce. Şobolanul negru se poate foarte uşor căţăra şi deplasa pe suprafaţa verticală a pereţilor, uneori se urcă uşor în copaci, unde îşi poate Fig. 263. Şobolanul negru (Rttus rattus L.): construi un cuib globulos, desigur la mici mălţimi. în clădiri, spre deosebire de şobo­ 1 - adult; 2 - exrcemente (ascuţite la capete şi lanul cenuşiu, populează toate etajele, îşi face de 12 mm lungime) (după Poleacov) cuibul prin găurile pereţilor, prin galerii. Locurile unde îşi face cuiburile sunt cu foarte mare grijă ascunse, fn general, şobolanul negru populează acele clădiri unde lipseşte cel mai puternic concurent al lui şobolanul cenuşiu. Şobolanul negru este foarte nesociabil, trăieşte în perechi. Urmăreşte şoarecii şi se hrăneşte cu acestea. Acolo unde se instalează şobolanul negru, şoareci nu sunt. Regim alimentar şi mod de dăunare. Şobolanul negru este o specie pantofagă, foarte lacomă. Se hrăneşte cu diferite produse vegetale, cereale, fructe, legume (în deosebi proaspete), făină, crupe etc. şi cu produse animale: came, peşte, salam etc., preferând însă produsele vegetale. în urma atacului produsele vegetale sunt distruse aproape complet, murdărite cu dijecţii, din care cauză capătă un aspect şi miros neplăcut. Produce pagube mai mari în porturi şi pe vapoare comerciale, fn condiţii nefavorabile (lipsa hranei etc.) şobolanii devin canibali. Ca şi specia precedentă, şobolanul negru este cunoscut şi ca un transmiţător de agenţi patogeni periculoşi pentru om şi animale (ciuma, lepra, tuberculoza etc). Măsuri de combatere a dăunătorilor produselor vegetale depozitate. în combaterea dăunătorilor produselor depozitate se aplică un complex de măsuri ce includ măsuri preventive (profilactice) şi măsuri curative (terapeutice). Măsurile preventive (profilactice). Se aplică în perioada când spaţiile de depozitare sunt libere (fără produse) şi au ca scop împiedicarea pătrunderii dăunătorilor în depozite, crearea condiţiilor nefavorabile pentru dezvoltarea şi înmulţirea dăunătorilor, precum şi distrugerea în prealabil până la introducerea produselor. fn acest scop imediat după golirea spaţiilor de depozitare se execută o reparare şi o curăţire radicală. Toate crăpăturile, fisurile şi galeriile de rozătoare din podea şi pereţii interiori şi exteriori se astupă cu ciment, bitum sau cu tablă; la ferestrele de aerisire se instalează rame cu plasă de sârmă cu ochi de 0,5 x 0,5 cm; geamurile sparte şi plasele mpte se înlocuiesc cu noi; se repară uşile şi ferestrele, asigurându-se închiderea perfectă; se adună boabele risipite, gozurile, se curăţă toate colţurile, toate elementele de construcţie cât şi a utilajelor şi materialelor folosite la manipularea produselor. Toate resturile acumulate 615

se îndepărtează din depozite şi dacă au o infestare redusă şi mai prezintă a valoare alimentară pentm animale şi pasări se opăresc şi se folosesc în acest scop, iar dacă nu prezintă nici o valoare, se distmgprin ardere. De asemenea, în afară de curăţenia depozitelor, toate gozurile, buruienile şi ierburile din jurul depozitului se distrug şi terenul se ţine în stare curată, deoarece acestea constituie locurile de adăpostire a dăunătorilor. După curăţenie, spaţiile de depozitare se văfuiesc, atât în interior cât şi la exterior cu o soluţie de 10 % de var. Pentm distmgerea dăunătorilor rămaşi în depozite după efectuarea curăţeniei radicale se aplică dezinsectizarea depozitelor pe cale chimică sub formă de stropiri, aerozoli, ceaţă sau fumuri toxice. Cele mai bune rezultate se obţin la aplicarea tratamentelor chimice sub formă de stropiri, la temperaturi ale aemlui mai mari de 15 °C. Stropirea se aplică după 10 zile de la văruire, prin spălarea tuturor elementelor de cortstmcţii, atât în interiorul depozitului cât şi la exterior, precum şi în jurul acestora pe o rază de cel puţin 3-5 m lăţime care în prealabil se curăţă de gozuri, buruieni, iarbă etc. Pentm dezinsectizarea depozitelor libere (fărăproduse) prin stropire se utilizează unul din următoarele produse: Actellic 50 EC (0,4 ml/m2 în interioml depozitelor şi 0,8 ml/m2 pentm terenul din jurul lor), Arrivo 250 CE respectiv (0,8 ml/m2 şi 1,6 ml/m2), Decis 2,5 EC (0,2 ml/m2 şi 0,4 ml/m2), Karate Zeon 5 CS (0,4 ml/m2 şi 0,8 ml/m2), Fastac 100 EC (0,2 ml/m2 şi 0,4 ml/m 2 ), Zolone 35 EC (0,8 ml/m2 şi 1,6 ml/m2) etc, folosind câte 0,2 l/m2 de soluţie pentm tratarea interiorului şi exteriorului depozitelor şi până la 0,4 l/m2 pentm terenul din jurul construcţiilor. Rezultate bune se înregistrează şi la dezinsectizarea depozitelor goale prin folosirea aerosolilor reci cu Actellic 50 EC (0,04 ml/m3), şi alte produse avizate, utilizând câte 20 ml/m3 de soluţie cu o durata de expunere la toxic de 24 ore. Pentm aerosolizarea mecanică (aerosolii reci) se utilizează preparate special condiţionate, diluate în solvenţi petrolieri şi generatoare speciale de aerosoli. O formă mai economică de dezinfestare a depozitelor goale se poate realiza prin utilizareapreparatelor fumigene (gazoase), pastile, granule, plăci, panglici la care moleculele toxice au o mare putere de penetrare în locurile greu accesibile (fisuri etc). însă utilizarea fumigaţiilor este posibilă numai în depozitele în care se poate asigura o etanşeitate perfectă a spaţiilor. Pentm dezinfestarea depozitelor goale prin furnigare sunt avizate preparatele asfixiante: Magtoxin şi Phostoxin în doză de 3 gr/m3 la temperatură de 17-35 °C şi mai ridicată cu expunere la toxic timp de 3 zile şi în doză de 5 g/m2 la temperatură de 10-16 °C cu expunere de 5 zile. După terminarea gazării este necesar îndepărtarea obligatorie a gazului din depozite prin aerisirea puternică a lor. In acest scop după teirninarea perioadei de expunere la toxic, timp de 3-5 zile spatiile de depozitare se aerisesc în continuu. După pregătirea depozitelor şi dezinfestarea acestora se pot primi produsele vegetale pentm depozitare. Produsele trebuie să conţină o umiditate ce nu depăşeşte 12-13% şi să fie libere de dăunători, iar în caz de infestare se tratează în prealabil. La primirea produselor, precum şi în timpul manipulării trebuie de evitat vătămarea boabelor prin strivire, frecare etc, deoarece orice vătămare depreciazăprodusele, le face să fie mai uşor atacate de dăunători şi mucegaiuri. în perioada depozitării produselor agricole se aplică controale periodice riguroase, pentm a urmări ca să nu se creeze condiţii favorabile pentm apariţia şi înmulţirea dăunătorilor. In acest scop se iau probe conform normelor în vigoare, se 616

analizează foarte minuţios şi se fac observaţii asupra temperaturii şi umidităţii în masa de cereale pentru a evita supraîncălzirea (peste 10°C) şi ridicarea umidităţii (peste 12-13%). Măsurile curative (terapeutice) se aplică în perioada depozitarii produselor agricole, la semnalarea infestărilor şi includ mai multe procedee mecanice, fizice şi chimice. Măsurile mecanice se realizează prin diferite acţiuni mecanice aşa ca lopătarea manuală sau mecanică a cerealelor în urma căruia se realizează o zvântare a seminţelor ce provoacă distmgerea dăunătorilor aflaţi în vracul de cereale; aerisirea pasivă a cerealelor prin deschiderea ferestrelor şi a uşilor în timpul iernii sau aerisirea activă cu aer rece cu ajutoml unor ventilatoare puternice în urma căruia temperatura din depozite scade până la -10-20°C, din care cauză toţi dăunătorii pier; curăţirea cerealelor cu ajutoml maşinilor pentru a separa o parte din dăunători; utilizarea unor aparate speciale care omoară insectele prin şocuri violente imprimate grânelor infestate. Măsurile fizice constau în folosirea diferitelor procedee fizice care determină direct moartea dăunătorilor, aşa ca utilizarea temperaturilor ridicate sau scăzute peste pragul biologic al dăunătoralui; a razelor infraroşii sau ultraviolete; a câmpurilor electrice de înaltă frecvenţă; a ultrasunetelor etc. Dintre toate aceste procedee au o răspândire mai largă şi prezintă o importanţă practică tratamentele termice şi cu radiaţii gamma. Expunerea produselor vegetale depozitate la temperaturi ridicate de peste 55 °C, timp de rninimum 3-4 ore provoacă distrugerea în masă a dăunătorilor. Astfel, gărgăriţele cerealelor şi a orezului (Sitophilus granarius L., S. oryzae L.), gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus Say.), molia cerealelor (Sitotroga cerealella Oliv.), molia fructelor uscate (Plodia interpunctella Hb.) pot fi distruse în 1-4 ore în depozite prin realizarea unei temperaturi de 52-55°C. Prin realizarea unor temperaturi scăzute (sub - 20 °C) timp de minimum 12 ore pot fi distruşi mulţi dăunători din depozite. Astfel, poate fi distrusă musca fructelor (Ceratitis capitata Wied.) din fructele infestate, prin supunerea lor în frigorifere la temperaturi de 0 °C timp de 2-3 săptămâni; gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum L.) supusă la temperaturi de-10-11 °C piere după 6 zile, iar gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus Say.) la temperaturi de -10°C este distrusă după 12 ore. Rezultate bune în combaterea dăunătorilor din depozite se pot realiza şi prin iradierea depozitelor cu radiaţii ionizate, la nivelele de obţinere a letalităţii (3.000.000 r timp de 24 ore) sau a sterilităţii sexuale (150.000 - 200.000 r timp de câteva săptămâni); utilizarea generatoarelor de microunde, care determină ridicarea temperaturii apei din corpul dăunătorilor şi moartea prin coagularea proteinelor; utilizarea generatoarelor de câmpuri electrice intense care determină direct sau prin generarea de ozon dereglarea proceselor metabolice normale ale dăunătorilor, respectiv intoxicarea acestora ş. a. Măsuri biologice. Se recomandă pentru combaterea speciilor de lepidoptere dăunătoare în depozite ca: molia tinetelor uscate (Plodia interpunctella Hb.), molia cenuşie a făinii (Anagasta kuhniella Zell.), molia tutunului (Ephestia elutella Hbn.), molia cenuşie a cerealelor (Sitotroga cerealella Oliv.), molia grâului (Nemapogon granellus L.) s. a., aplicarea pe stocuri a biopreparatelor pe bază de Bacillus thuringiensis. Se utilizează de asemenea captarea în masă a insectelor din depozite cu aj utorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici. Măsurile chimice se aplică la semnalarea atacului, utilizându-se produse toxice sub formă de gazări, stropiri şi aerosoli. Mai frecvent se foloseşte gazarea produselor vegetale 617

depozitate cu diferite substanţe fumigante: Quickphos (6 g/m3), Phostoxin, Magtoxin 5 g/m3 în cazul stocurilor în vrac a boabelor de cereale pentru consum, serriincere şi furaje de până la 1,5 m înălţime, cu o expunere la toxic de 5 zile la temperaturi de 17-24 °C şi 8 g/m3 la stocurile în vrac de până la 2,5 m înălţime sau ambalării în saci la temperaturi de 13-16°C, şi 10 g/m3 la temperaturi de 8-12 °C şi 12 g/m3 la temperaturi de 0-7°C cu durata gazării de 10 zile; Valsafld 8-10 g/m3 la grâu, mazăre, porumb cu expunere la toxic de 10 zile, la temperatura de până la 10 °C. Pentru menţinerea un timp mai îndelungat a vaporilor toxici în vrac este recomandată acoperirea acestuia cu prelate impermiabile sau peliculă sintetică. După terminarea dezinfestării, depozitul se aeriseşte natural, sau prin ventilare forţată. De asemenea, distrugerea dăunătorilor din stocurile de boabe semincere infestate se poate realiza şi prin stropirea acestora cu Fastac 100 EC (16 ml/t), Actellic 50 EC (16 ml/t) cu norma de consum a soluţiei de lucru 500 ml/t de sentinţă. Combaterea rozătoarelor (deratizarea) In combaterea rozătoarelor se aplică un complex de masuri preventive şi curative. Măsurile preventive au ca scop împiedicarea pătrunderii rozătoarelor în spaţiile de depozitare prin îndepărtarea tuturor resturilor alimentare din depozite şi aplicarea unui control riguros a produselor aduse din câmp sau din alte magazii. La semnalarea atacului se aplică măsuri curative, prin combaterea rozătoarelor pe cale mecanică, biologică şi chimică. In locuinţe, depozite de alimente etc, unde nu se poate aplica substanţe toxice, se recomanda combaterea mecanică a rozătoarelor prin utilizarea diferitelor tipuri de capcane (capcane cu arc metalic, capcane din plasă de sârmă, vase cu pereţii lustruiţi etc), cu care rozătoarele sunt prinse şi distruse. Acestea se aşează cât mai aproape de deschiderea galeriilor sau în locurile unde rozătoarele circulă foarte des. Aşezarea se face cu mâinile curate şi pe cât posibil înmănuşate, deoarece mirosul de tutun şi de om îndepărtează rozătoarele. Combaterea biologică. Rezultate bune în combaterea rozătoarelor se pot obţine prin aplicarea preparatului biologic Bacterodencid, care se condiţionează sub formă de boabe de cereale contaminate cu aproximativ un miliard de spori de Salmonella typhimurium/gam ce asigură o eficacitate de 80-90% la şoareci şi de 60-70% la şobolani. Combaterea chimică a rozătoarelor se realizează prin utilizarea momelilor toxice sau gazare. Momelile toxice se prepară din alimente preferate de rozătoare: urluială de porumb, grâu, tărâţe, peşte, carne, pâine cu ulei, slănină, brânză, boabe de cereale, seminţe de floarea soarelui, diferite crupe etc, care se amestecă cu o substanţă toxică cu efect rodenticid (Klerat, Ştorm etc.) şi se aplică în cutii sau tuburi speciale. Deratizarea prin gazare se aplică în depozitele şi magaziile goale, la infestări puternice cu rozătoare, utilizând produsele sub formă de tablete (Phostoxin, Quickphos, Magtoxin etc), introducând câte 1 -3 pastile într-o galerie, apoi se astupă bine, hidrogenul fosforat degajat asfîxiind animalele din galerii. Datorită toxicităţii ridicate a produselor rodenticide pentru om şi animale, aplicarea acestora se vor efectua numai de personal instruit şi autorizat, se vor respecta cu stricteţe normele de protecţie a muncii şi de pază contra incendiilor. 618

INDEX ALFABETIC DE DENUMIRI POPULARE ROMÂNEŞTI ALE SPECIILOR DE DĂUNĂTORI

Acarianul galicol al viţei de vie Acarianul gramineelor Acarianul lat Acarianul mugurilor de coacăz Acarianul roşu comun Acarianul roşu al mărului Acarianul roşu al pomilor Acarianul roşu al viţei de vie Albiliţia rapiţei

Acarianul brun al pomilor Acarianul bulbilor Acarianul căpşunului Acarianul fainii Acarianul filocoptid al viţei de vie Acarianul florilor de grâu Acarianul frunzelor şi ramurilor de prun Acarianul galben al viţei de vie Acarianul galicol al frunzelor de păr Acarianul galicol al prunului B

Buha lucernei Buha mazării Buha sernănăturilor Buha sfeclei Buha tulpinilor de grâu Buha verzei

Buburuza lucernei Buha boabelor de grâu Buha fructificaţiilor Buha gamma Buha grădinilor de legume Buha grâului C Cariul lemnului Cariul mare de scoarţă Cariul mic de scoarţă Cărăbuşeii cerealelor Cărăbuşul de aprilie Cărăbuşul de iunie Cărăbuşul de mai Cărăbuşul de stepă Cărăbuşul marmorat Cărăbuşul negru al porumbului Cicada gheboasă a pomilor Cicada neagră Cicoriţa comună a cerealelor

Cicoriţa trandafirului Cicoriţa striată a cerealelor Cioara de semănătură Coropişniţa Cotarul agrişului Cotarul brun Cotarul cenuşiu Cotarul verde Cosaşul brun Cosaşul de păşuni şi fâneţe Cosaşul verde Croitorul florii-soarelui Croitorul păstârnacului

F Huturile cu vârful abdomenului auriu Forfecarul

Filocoptidul coacăzului (agrişului) Filoxera viţei de vie Fluturile alb al verzei G Gărgăriţa albastră a căpşunilor Gărgăriţa albastră a verzei Gărgăriţa boabelor de mazăre Gărgăriţa bobocilor de măr Gărgăriţa bobului Gărgăriţa cenuşie a sfeclei Gărgăriţa cepei Gărgăriţa cireşelor Gărgăriţa dungată a frunzelor de legurninoase Gărgăriţa dungată şi păroasă a frunzelor de mazăre Gărgăriţa fasolei Gărgăriţa florilor de căpşun Gărgăriţa fructelor Gărgăriţa frunzelor Gărgăriţa frunzelor de leguminoase Gărgăriţa frunzelor de lucemă Gărgăriţa frunzelor de porumb Gărgăriţa galicolă a lucernei Gărgăriţa galicolă a verzei Gărgăriţa grâului Gărgăriţa mugurilor Gărgăriţa mugurilor de păr Gărgăriţa mugurilor şi rădăcinilor Gărgăriţa neagră a sfeclei Gărgăriţa neagră a verzei Gărgăriţa orezului Gărgăriţa punctată a mazării (leguminoaselor) Gărgăriţa rădăcinilor de lucemă Gărgăriţa seminţelor de lucemă Gărgăriţa seminţelor de sparcetă Gărgăriţa semincerilor de varză

Gărgăriţa tulpinilor de varză Gărgăriţa vişinelor Gândacii pocnitori Gândacii de întuneric Gândacul albastru al sparanghelului Gândacul albastru al verzei Gândacul arămiu al puieţilor Gândacul din Colorado Gândacul ghebos al cerealelor Gândacul hreanului Gândacul lucios al rapiţei Gândacul mare al făinii Gândacul mauritan Gândacul negru Gândacul negru al făinii Gândacul negru al puieţilor Gândacul negru de stepă Gândacul negru lucios Gândacul ovăzului Gândacul pământiu (pământiul) Gândacul păros al florilor Gândacul pocnitor al cartofului Gândacul pocnitor al porumbului Gândacul pocnitor de stepă Gândacul pocnitor comun Gândacul pocnitor lat Gândacul pocnitor mic Gândacul pocnitor roşcat Gândacul pâinii Gândacul roşcat al făinii Gândacul roşcat al grânelor Gândacul roşu al cepei Gândacul roşu al lucernei Gândacul roşu al rapiţei

Gândăcelul castaniu al făinii Gândăcelul făinii Gândăcelul minier al florii-soarelui Gândăcelul sfeclei Greierele de câmp Greierele de stepă

Gândacul roşu al sparanghelului Gândacul scriitor Gândacul surinam Gândacul tomentos al zmeurului Gândacul tutunului Gândacul ţestos al sfeclei H Hoţomanul

Iepurele de câmp

I L

Lăcusta călătoare Lăcusta italiană

Hârciogul comun

Inelarul Lăcusta marocană Limaxul cenuşiu

M Meromiza cerealelor Molia albă minieră a mărului Molia aurie minieră a mărului Molia boabelor de soia Molia brună a strugurilor (cochihsul) Molia brună rrunieră a pomilor Molia cenuşie a cerealelor Molia cenuşie a făinii Molia cojii fructelor Molia făinii Molia florii-soarelui Molia fructelor uscate Molia frunzelor de măr Molia frunzelor de prun Molia frunzelor viţei de vie Molia grânelor (tutunului) Molia grâului Molia minieră a mărului Molia minieră a pomilor Molia măslinie a morcovului Molia mugurilor şi fructelor Molia orientală a fructelor Molia păstăilor de mazăre Molia păstăilor de soia Molia pestriţă rninieră a pomilor

Molia pătată a păstăilor de mazăre Molia roşie a mugurilor Molia semincerilor de crucifere Molia semincerilor de morcov Molia seminţelor de lucemă Molia scoarţei pomilor Molia sfeclei Molia umbeliferelor Molia vărgată a piersicului Molia verde a mugurilor Molia verde a pomilor Molia verde a strugurilor (eudemisul) Molia verzei Musca bulbilor de ceapă Musca cenuşie a cerealelor de primăvară Musca cenuşie a grâului Musca cenuşie a sfeclei Musca cepei Musca cireşelor Musca de Hessa Musca galbenă a cerealelor Musca morcovului Musca neagră a grâului Musca plantulelor Musca sparanghelului

Musca suedeză a ovăzului Musca Uilpinilor de zmeur Musca verzei Musculiţa albă de seră Musculiţa (ţânţarul) castraveţilor Musculiţa (ţânţarul) galicolă a cerealelor

Musculiţa (ţânţarul) galicolă a tulpinilor de zmeur Musculiţa (ţânţarul) florilor de grâu Musculiţa (ţânţarul) tulpinilor de coacăz Musculiţa tulpinilor de zmeur

N Nălbarul Nematodul căpşunului Nematodul grâului Nematodul galicol al rădăcinilor

Nematodul galicol al morcovului Nematodul sfeclei Nematodul tulpinilor şi bulbilor Nematodul tulpinilorşi tuberculilor de cartof O

Omida cu cinci smocuri de peri galbeni Omida cu trei smocuri de peri galbeni Omida de stepă Omida fructelor

Omida păroasă a dudului Omida păroasă a stejarului Opomiza grâului

Pădicheleccinuşiualgramineelor(mălindiu) Păduchele cenuşiu al prunului Păduchele cenuşiu al verzei Păduchele din San Jose Păduchele galben al coacăzului (agrişului) Păduchele galicol al frunzelor de măr Păduchele lânos Păduchele negru al cireşului Păduchele negru al lucernei Păduchele negru al sfeclei Păduchele orzului Păduchele ovăzului Păduchele rădăcinilor de cereale (cornului) Păduchele rădăcinilor de porumb (ulmului) Păduchele rădăcinii sfeclei Păduchele ţestos al părului Păduchele ţestos al prunului Păduchele ţestos negru al prunului Păduchele ţestos stridie Păduchele verde al agrişului Păduchele verde albumacului şi castraveţilor Păduchele verde comun al cerealelor Păduchele verde al florii-soarelui Păduchele verde al mazării

Păduchele verde al mărului Păduchele verde al piersicului (tutunului) Păduchele verde al porumbului Păduchele virgulă al pomilor Ploşniţa asiatică a cerealelor Ploşniţa austriacă a cerealelor Ploşniţa de câmp (castanie) Ploşniţa lucernei Ploşniţa maura a cerealelor Ploşniţa neagră a sfeclei Ploşniţa părului Ploşniţa roşie a verzei Ploşniţa vărgată a umbeliferelor Ploşniţa vărgată mare a cerealelor Ploşniţa vărgată mică a cerealelor Popândăul pătat Puricele melifer al mărului Puricele melifer al părului Puricele negru al verzei Puricele ondulat al verzei Puricele mare al mlpinilor de cereale Puricele mic al tulpinilor de cereale Puricele vărgat al verzei Puricii de pământ ai sfeclei

Răţişoara porumbului

R

Răţişoara sfeclei

S Sfredelitorul porumbului Sfredelitorul tulpinilor Şoarecele de casă Şoarecele de câmp Şoarecele de mişună Şoarecele de pădure Şoarecele pitic

s

Sfredelitorul ramurilor Sfredelitorul tulpinilor de coacăz Şobolanul cenuşiu Şobolanul de apă Şobolanul de câmp Şobolanul negru

Tripsul ovăzului Tripsul plantelor de seră Tripsul secarei Tripsul sparcetei Tripsul tutunului

Tocilarul seminţelor Tripsul grâului Tripsul lucernei Tripsul mazării Tripsul orzului T

Ţânţarul (musculiţa) florilor de mazăre Ţânţarul perelor Ţânţarul seminţelor de cmcifere

Ţigărarul Ţânţarul (musculiţa) galicol al florilor de lucerna V Viermele merelor Viermele perelor Viermele prunelor Viermele scoarţei mărului Viermele vestic al rădăcinilor de porumb Viermii sârmă adevăraţi Viermii sârmă falşi Viespea galbenă a agrişului Viespea galbenă a coacăzului negru Viespea galbenă a prunelor Viespea grâului

Viespea merelor Viespea neagră a agrişului Viespea neagră a frunzelor de cireş Viespea neagră a pmnelor Viespea perelor Viespea rapiţei Viespea seminţelor de lucemă Viespea seminţelor de prun Viespea seminţelor de sparcetă Vrabia de casă

INDEXUL ALFABETIC DE DENUMIRI ŞTIINŢIFICE ALE DĂUNĂTORILOR A Abraxas grossulariata L. Acalitus phloeocoptes Nai. Acanthoscelides obtectus Say. Acarus siro L. Acleris variegana Den. et Schiff. Aculus fockeui Nai. et Trt. Acyrthosiphon pisum Harr. Adelphocoris lineolatus Goeze. Adoxophyes orana F. Adoxus obscurs var. villosulus Schr. Aelia acuminata L. Aelia rostrata Boh. Aethes williana Brahm. Agapanthia dahli Richt. Agriotes gurgistanus F. Agriotes lineatus L. Agriotes obscurus L. Agriotes sputator L. Agriotes ustulatus L. Agriotis exclamationis L. Agrotis segetum Denn. et Schiff. Anarsia lineatella Zell. Anguina tritici Steinb. Anisoplia agricola Poda. Anisoplia austriaca Hrbst.

Anisoplia lata Er. Anisoplia segetum Hrbst. Anoecia corni Bornd. Anoxia villosa F. Anthonomus pomorum L. Anthonomus cinctus Redt. Anthonomus rubi Hbst. Amphimallon solstitialis L. Apamea sordens Hufn. Aphelenchoides fragariae Rtz. Bos. ylp/zz's craccivora Koch. ^/J/ZZ'S fabae Scop. ^ / Î / S gossypii Glov. ^p/î/s grossulariae Kalt. ^pm's/w/m Deg. Apodemus agrarius Pali. Apodemus sylvaticus L. Aporia crataegi L. Archipspodana Scop. Archips rosana L. Arvicola terrestris L. Athalia rosae L. Atomaria linearis Steph. Autographa gamma L. B

i?ara chlorizans Germ. 5 a r a laticollis Marsh. halophila Fisch. Boarmia rhomboidaria Schiff. Bothynoderespunctiventris Germ. Brachycaudus helichrysi Kalt Brachycolus noxius Mordv. Bradysia brunnipes Meig.

Brevicoryne brassicae L. Brevipalpus lewisi Mc. Cr. Bruchidius unicolor Oliv. Bruchus pisorum L. Bruchus rufimanus Boh. Bryobia redikorzevi Reck. Byctiscus betulae L. Byturus tomentosus F.

Calepitrimerus Calirora

vitis

Calliptamus

Nai.

italicus

Capnodis

Colaphellus L.

tenebrionis

Cassida

nebulosa

Cecidophyopsis Cephus

Contarinia

Westw.

ribis

pisi

Contarinia

L.

Contarinia

L.

tritici

Ceuthorrhynchus

pleurostigma

Ceuthorrhynchus

quadridens

Ceuthorrhynchus

suturalis

Payk. Marsh. Panz. R

breviuscula hortensis

Chaetocnema

tibialis

cossus

Cricetus

Gyll.

aridula

Chaetocnema

Cossus

Ril.

Winn. Kirby.

Corvus frugilegus assimilis

Chaetocnema

pyrivora

Contarinia pisi

L.

Ceuthorrhynchus

Chaetocnema

Germ. Schall. vitis Pgst. medicaginis Kieff. pauxillus

sophiae

Colomerus

L.

pygmaeus

Ceramica

Coenorrhinus

Retz.

cerasi

L. L.

cricetus

L.

Crioceris

asparagi

Criceris

doudecempunctata

L.

Steph.

Cryptolestesferrugineus R

Cryptomyzus

Geoffr.

Cycfta

111.

ribis

L.

Fab.

dorsana

Cydia funebrana

Tr.

Bjerk. Chortophila dentiens Pand. Citellus suslicus Gvdd.

Cydia

nigricana

Cydia

pomonella

Coenorrhinus

aequatus

CycSapyrivora Danii.

Coenorrhinus

germanicus

Chlorops

Cyd/a

pumilionis

L.

molesta

L.

Busk. Fabr. L.

Hbst. D

Dasyneura Decticus

De/«a Z)e/za Z)e/7a

brassicae

Winn.

Deroceras

agreste

verrucivorus

L.

Diabrotica

virgifera

Meig. Bouche. platura Meig. Depressaria daucella Den. et Schiff. antiqua

Ditylenchus

brassicae

Ditylenchus

Depressaria

depressana

Conte. destructor Thorne. dipsaci Filipj. maroccanus Thnb.

Dociostaurus Dolycoris

R

L.

Le

baccarum

L.

Dysaphis

devecta

Walk.

Erannis

defoliaria

CI.

Eriophyes

pyri

E Edwardsiana Enarmonia

rosae

L.

formosana

Entomoscelis

adonidis

Ephestia

elutella

Ephestia

kuhniella

Epicometis

hirta

Epidiaspis

leperii

Scop. Pali.

Hb.

Zell. Poda. Sign.

Eriosoma Etiella Eumerus

Pgst. Hausm.

lanigerum zinckenella strigatus

T.

Fall.

Eupoecilia

ambiguella

Hb.

Euproctis

chrysorrhoea

L.

Eurydema ornată L. Eurygaster austriaca Sch. Eurygaster integriceps Put. Eurygaster maura L. Eurytoma onobrychidis Nik. Gonioctena fornicata Briig. Graphosoma lineatum L. Gryllotalpa gryllotalpa Latr. Haplodiplosis marginata Riibs. Haplothrips aculeatus Fabr. Haplothrips tritici Kurd. Hedya nubiferana Haw. Helicoverpa armigera Hbn. Heliothis viriplaca Hfh. Heliothrips haemorrhoidalis Bouche. Heterodera incognito Sani. Heterodera schachti Schmidt. Kakothrips robustus Uzel.

Eurytoma roddi Guss. Eurytoma schreineri Schr. Euxoa tritici L. Evergestis extimalis Scop. G Gryllus campestris L. Gryllus desertus Pali. H Homoeosoma nebulella Hb. Hoplocampa brevis Klug. Hoplocampa flava L. Hoplocampa minuta Christ. Hoplocampa testudinea Klug. Hyalopterus pruni Geoffr. Hyleborus dispar F. Hyphantria cunea Drury. K L

Laodelphax striatella Fall. Lasioderma serricorne F. Lasioptera rubi Heeger. Laspeyresia glicinivorella Mats. Laspeyresia medicaginis Kusn. Lepidosaphes ulmi L. Lepus europaeus Pali. Leptinotarsa decemleniata Say. Leptohylemyia coarctata Fall. Lethrus apterus Laxm.

Leucoptera scitella Zell. Lilioceris merdigera L. Limothrips denticornis Hali. Lithocolletis blancardella F. Lithocolletis corylifoliella Hw. Lithocolletis pyrifoliella Grsm. Lobesia botrana Den. et Schiff. Locusta migratoria L. Lymantria dispar L. Lyonetia clerckella L.

M Mărgărita sticticalis L. Macrosteles laevis Rib. Malacosoma neustria L. Mamestra brassicae L. Mayetiola destructor Say. Melanotus fusciceps Gyll. Meligethes aeneus F. Meloidogyne incognito (Kof.et White) Chitw. Meloidogyne hapla Chitwood.

Melolontha melolontha L. Meromyza nigriventris Meg. Micromus minutus Pali. Microtus arvalis Pali. Mordellistena parvula Gyll. Mus musculus L. A/MS musculus spiciligus Peten. Mysodespersicae Sulz. M ^ u s cerasi F.

N Nemapogon granellus L. Nematus leucotrochus Hart.

Nematus ribesii Scop. O

Odontothrips loti Haliday. Odontothrips phaleratus Halliday. Opatrum sabulosum L. Operophthera brumată L. Opomyza florum L. Orgyia antiqua L. Orgyia gonostigma L. Oria musculosa Hb. Oscinella frit L.

Ostrinia nubilalis Hbn. Otiorrhynchus aurosporsus Germ. Otiorrhynchus ligustici L. Otiorrhynchus ovatus L. Otiorrhynchus tristis Scop. Otiorrhynchus vitis Gyll. Oulema melanopa L. Oryzaephilus surinamensis L. P Pieris rapae L. Placonotus testaceus F. Plioreoceptapoeciloptera Schr. Plodia interpunctella Hbn. Plutella maculipennis Curt. Podonta daghestanica Reit. Polymerus cognatus Fieb. Polyphagotarsonemus latus Banks. Polyphylla fullo L. Polysarcus denticaudus Charp. Pristiphora pallipes Lep. Psalidium maxilosum F. Psammotettix striatus L. Psz7a rasae F. Psylla mali Schm. Psylla pyri L. Ptinus fur L. Pyralis farinalis L.

Panonychus ulmi Koch. Parthenolecanium corni Bouche. Passer domesticus L. Pedinus femoralis L. Pegomyia hyosciami Pz. Pemphigus fuscicornis Koch. Pentodon idiota Hrbst. Perotis lugubris F. Phaedon cochleariae F. Phorbia genitalis Schn. Phorbia fumigata Meigen. Phyllotreta atra F. Phyllotreta nemorum L. Phyllotreta undulata Kutseh. Phyllotreta vittula Redt. Phytoecia icterica Schall. Phytonomus variabilis Herbst. Pieris brassicae L. Q Quadraspidiotus ostreaeformis Curt.

Quadraspidiotus perniciosus Comst. R

Rattus norvegicus Berk. Rattus ratus L. Rhagoletis cerasi L. Rhizoglyphus echinopus Fum. et Rob. Rhizopertha dominica L.

Rhizotrogus aequinoctialis Hrbst. Rhopalosiphum maydis Fitch. Rhopalosiphum padi L. Rhynchites auratus Scop. Rhynchites bacchus L.

Selatosomus latus L. Schizaphis graminum Rond. Schizotetranychus viticola Reck. Sciaphobus squalidus Gyll. Scolytus mali Bechst. Scolytus rugulosus Ratz. Scrobipalpa ocellatella Boyd. Siteroptes graminum Reut. Sitobion avenae Fabr. Sitona crinitus Hrbst. Sitona lineatus L. Sitophilus granarius L. Sitophilus oryzae L.

s

Sitotroga cerealella Oliv. Sparganothis pilleriana Den. et Schiff. Sphaerolecanium prunastri Fonsc. Spilonota ocellana F. Stegobium paniceum L. Steneotarsonemus panshini Wainst. et Begl. Stenothrips graminum Uzel. Stephanitis pyri Fabr. Stictocephala bubalus Fabr. Stigmella malella Stt. Subcoccinella vigintiquatuorpunctata L Synanthedon myopaeformis Borkh. Synanthedon tipuliformis CI.

T Tanymecus dilaticollis Gyll. Tanymecus palliatus F. Tarsonemus fragariae Zimm. Tenebrio molitor L. Tenebrio obscurus F. Tenebrioides mauritanicus L. Tetraneura ulmi L. Tetranychus urticae Koch. Tetranychus viennensis Zach. Tettigonia viridissima L.

Thomasiniana ribis Marik. Thomasiniana theobaldi Barn. Thrips tabaci Lind. Trialeurodes vaporariorum Westw. Tribolium castaneum Hrbst. Tribolium confusum Dur. Tychius flavus Beker. Tychius medicaginis Bris. Tychius quinquepunctatus L.

V Fzteus vitifolii Fitch. X Xestia c-nigrum L. Y Yponomeuta malinellus Zell.

Yponomeuta padellus L. Z

Zabrus tenebrioides Goeze.

Zeuzera pyrina L.

Cuprins PREFAŢĂ

3

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE 1.1. Rolul protecţiei plantelor în sporirea producţiei agricole 1.2. Definiţia, obiectul şi relaţiile entomologiei agricole cu alte ştiinţe

5 5 6

CAPITOLUL 2 MĂSURI ŞI METODE GENERALE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE ADĂUNĂTORILOR PLANTELOR CULTIVATE 2.1. Măsuri de carantină fitosanitară 2.2. Metode agrofitotehnice 2.3. Metode mecanice 2.4. Metode fizice 2.5. Metode chimice 2.6. Metode biologice 2.6.1. Folosirea microorganismelor patogene sau combaterea microbiologică .... 2.6.2. Folosirea zoo fagilor 2.6.2.1. Nematodele entomopatogene 2.6.2.2. Artropodele utile (acarofage şi entomofage) 2.6.2.3. Animalele vertebrate insectivore 2.7. Metoda hormonală 2.8. Folosirea produselor atractante 2.9. Folosirea produselor repelente (repulsive) 2.10. Folosirea produselor sterilizante 2.11. Combaterea integrată

9 10 12 21 23 25 29 31 38 38 40 46 47 48 50 50 51

CAPITOLUL 3 DĂUNĂTORII POLIFAGI ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ A LOR

54

3.1. Ortopterele polifage 3.2. Coleopterele polifage 3.3. Lepidopterele polifage

54 70 100

CAPITOLUL 4 DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE PĂIOASE ŞI A PORUMBULUI ŞI COMBATEREAINTEGRATĂALOR

120

CAPITOLUL 5 DĂUNĂTORII CULTURILOR DE LEGUMINOASE ŞI COMBATEREAINTEGRATĂ ALOR 5.1. Dăunătorii culturilor de leguminoase anuale pentru boabe

198 198

637

5.1.1. Dăunătorii culturilor de mazăre 5.1.2. Dăunătorii culturilor de fasole 5.1.3. Dăunătorii culturilor de bob 5.1.4. Dăunătorii culturilor de soia 5.2. Dăunătorii culturilor de leguminoase perene 5.2.1. Dăunătorii culturilor de lucemă 2.3. Dăunătorii culturilor de sparcetă

198 216 219 221 224 225 245

CAPITOLUL 6 DĂUNĂTORII CULTURILOR TEHNICE ŞI COMBATEREAINTEGRATĂ 6.1. Dăunătorii culturilor de sfeclă 6.2. Dăunătorii culturilor de floarea-soarelui 6.3. Dăunătorii culturilor de 6.4. Dăunătorii culturilor de cartof

ALOR

249 249 276 283 288

tatun

CAPITOLUL 7 DĂUNĂTORn CULTURILOR LEGUMICOLE ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ ALOR 7.1. Dăunătorii culturilor de legume cmcifere (varză, conopidă, gulii, ridichi) 7.2. Dăunătorii culturilor de legume solanacee (tomate, vinete, ardei) 7.3. Dăunătorii culturilor de legume liliacee (ceapă, usturoi, praz, sparanghel) 7.4. Dăunătorii culturilor de legume cucurbitacee (castraveţi, pepeni, dovlecei) 7.5. Dăunătorii culturilor de legume umbelifere (morcov, pătrunjel, ţelină, păstârnac, mărar, fenicul)

CAPITOLUL 8 DĂUNĂTORII POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI ŞI COMBATEREAINTEGRATĂ ALOR

294 294 332 348 360 366

375

8.1. Dăunătorii pomilor fructiferi 375 8.1.1. Acarienii dăunători pomilor fructiferi 375 8.1.1.1. Acarienii tetranichizi 376 8.1.1.2. Acarienii eriofiizi (galicoli) 382 8.1.2. Insectele dăunătoare pomilor fructiferi 386 8.1.2.l.Cicadele dăunătoare pomilor fructiferi 386 8.1.2.2. Puricii meliferi dăunători ai pomilor fructiferi 389 8.1.2.3. Păduchii de frunze dăunători ai pomilor fructiferi 393 8.1.2.4. Păduchii rădăcinilor sau păduchii lânoşi dăunători ai pomilor fructiferi 399 8.1.2.5. Păduchii ţestoşi dăunători ai pomilor fructiferi 402 8.1.2.6. Ploşniţele dăunătoare pomilor fructiferi ....414 8.1.2.7. Coleopterele dăunătoare pomilor fructiferi 416 8.1.2.7.1. Gărgăriţele 8.1.2.7.2. Rutelidele

638

dăunătoare dăunătoare

pomilor pomilor

fructiferi fructiferi

416 427

8.1.2.7.3. Buprestidele dăunătoare pomilor fructiferi 8.1.2.7.4. Gândacii de scoarţă sau carii dăunători ai pomilor fructiferi 8.1.2.8. Lepidopterele dăunătoare pomilor fructiferi 8.1.2.8.1. Lepidopterele dăunătoare scoarţei tulpinilor şi ramurilor pomilor fructiferi 8.1.2.8.2. Lepidopterele defoliatoare dăunătoare pomilor fructiferi 8.1.2.8.3. Microlepidopterele sau moliile miniere de frunze dăunătoare pomilor fructiferi 8.1.2.8.4. Moliile gelechiide dăunătoare pomilor fructiferi 8.1.2.8.5. Moliile tortricide (omizi torcătoare) dăunătoare pomilor fructiferi 8.1.2.8.6. Viermii fructelor pomilor fructiferi 8.1.2.9. Viespile cu ferestrău dăunătoare pomilor fructiferi 8.1.2.10. Dipterele dăunătoare pomilor fructiferi 8.1.3. Mamiferele rozătoare, dăunătoare pomilor fructiferi 8.2. Dăunătorii arbuştilor fructiferi

429 432 436 436 442 462 472 474 487 500 510 513 521

8.2.1. Dăunătorii plantaţiilor de agriş şi coacăz

521

8.2.2. Dăunătorii plantaţiilor de căpşun

535

8.2.3. Dăunătorii plantaţiilor de zmeur

542

CAPITOLUL 9 DĂUNĂTORII VIŢEI DE VIE ŞI COMBATEREA INTEGRATĂ ALOR

548

CAPITOLUL 10 DĂUNĂTORII PRODUSELOR VEGETALE DEPOZITATE ŞI COMBATEREA LOR

579

INDEX ALFABETIC DE DENUMIRI POPULARE ROMÂNEŞTI ALE SPECIILOR DE DĂUNĂTORI 619 INDEXUL ALFABETIC DE DENUMIRI ŞTIINŢIFICE ALE DĂUNĂTORILOR

624

BIBLIOGRAFIE

629

639