Încă din timpuri străvechi, oamenii au urmărit bolta cerească, stelele şi planetele, pentru a învăţa să se orienteze, atât pe mare cât şi pe uscat, şi pentru a putea aplica cunoştinţele respective, mai ales în agricultură şi în viaţa lor de zi cu zi. Astfel s-a născut ştiinţa Astrologiei din nevoia omului de a cunoaşte mai bine natura înconjurătoare, dar mai ales propria sa natură. Astfel, urmărind, cu ochiul liber, bolta cerească, ei au constatat că există stele care aparent sunt nemişcate şi le-au numit fixe, şi stele care se mişcă printre celelalte pe care le-au numit rătăcitoare, adică planete. După observaţii observaţii îndelungate asupra bolţii cereşti şi mai ales asupra planetelor, ei au determinat, mai mult intuitiv, care este influenţa planetelor asupra omului, dar şi asupra naturii şi a societăţii omeneşti în general. Dar pentru a putea determina destinul unui om sau evoluţia societăţii sau a vremii, astrologii acelor vremuri au avut nevoie să studieze astrele şi planetele pl anetele şi din punct de vedere astronomic, astfel s-a născut şi Astronomia. Astăzi Astronomia se ocupă cu studiul mişcărilor, a depărtărilor dar şi a constituţiei fizice a planetelor şi stelelor, cât şi a tuturor corpurilor cereşti. Dacă în timpurile mai vechi astrologii nu au avut la dispoziţie datele astronomice necesare decât din observaţii directe, astăzi ei beneficiază de o serie de date astronomice deja calculate cu ajutorul tehnicii moderne şi trecute în tabele speciale numite Tabelele de Efemeride. În aceste tabele sunt date mişcările planetelor, ale Lunii şi Soarelui, precum şi o serie de alte date astronomice necesare astrologilor. Aceste date şi denumiri astronomice vom încerca să le explicăm în continuare. Privind cerul, atât ziua cât şi noaptea, avem impresia că suntem în centrul unei sfere cu raza infinită. Aceasta este aşa-numita sferă cerească. Pe timp de noapte mai ales, observăm că această sferă parcă se roteşte cu totul, iar stelele parcă nu îşi schimbă poziţia una faţă de cealaltă şi formează diferite configuraţii pe care le numim constelaţii. Unele stele însă se mişcă unele faţă de altele, şi acestea sunt planetele. Această mişcare aparentă a sferei cereşti este aşa-numita mişcare diurnă şi ea are loc de la răsărit la apus, fiind considerată o mişcare retrogradă din punct de vedere astronomic. Ea se datorează rotaţiei Pământului în jurul axei proprii. De asemenea, se poate observa că o anumită stea de pe cer pare nemişcată. Aceasta este Steaua Polară din constelaţia Carul Mic (Ursa Mică). Dacă reprezentăm sfera cerească sub forma unui cerc, atunci atun ci vom avea următoarele elemente (fig. 1): Z - Zenit N - Nadir P - Polul ceresc Nord P- Polul ceresc Sud T - Terra
- Axa P - P este Axa Axa Lumii; - Axa Z - N este verticala locului; - Axa N - N este orizontala locului;
- Axa E - E este Ecuatorul ceresc; - Planul format de orizontala locului, adică planul H - v - H- e, este orizontul locului. Toate cercurile perpendiculare pe Axa Lumii se numesc paralele cereşti şi ele reprezintă drumurile aparente ale stelelor pe bolta cerească în mişcarea lor diurnă. Planul care trece prin verticala locului Z - N, este planul meridian sau meridianul locului. Privind de pe Pământ, punctul T, punctele H şi H reprezintă Nordul şi respectiv Sudul, iar punctele e şi v reprezintă Estul şi, respectiv, Vestul. Acestea sunt Punctele Cardinale.
Coordonatele unui punct de pe o sferă se pot determina cu ajutorul a două unghiuri, unul aflat în plan orizontal, în centrul sferei, şi unul aflat în plan vertical şi perpendicular pe celălalt. Coordonatele orizontale sunt (fig.2): - azimutul - înălţimea deasupra orizontului
S - stea T - Terra Azimutul este unghiul F - T - a, iar înălţimea deasupra orizontului este h. Azimutul se măsoară în grade, de la 0 la 360, iar înălţimea deasupra orizontului tot în grade, de la 0 la 90. Aceste elemente pot fi determinate cu ajutorul unui instrument universal numit Teodolit.
Deoarece coordonatele orizontale depind de locul şi momentul observaţiei, s-a stabilit un sistem de coordonate orare care să nu mai depindă de acest lucru, alegând ca plan fundamental planul Ecuatorului. Se mai consideră planul care trece prin steaua considerată şi prin axa polilor, numit plan orar al stelei. Acest plan taie sfera cerească după un cerc numit cercul orar al stelelor (fig. 3). P - Polul Nord (Polara); P- Polul Sud; E - E- Ecuatorul Ceresc; P - P- Axa Lumii;
- Punctul Vernal. Arcul E - este unghiul orar al stelei S. PSP este cercul orar al stelei S. Unghiul orar se socoteşte de la 0 la 360O sau de la 0 la 24 ore în sens retrograd al mişcării diurne. Ascensiunea dreaptă, A, a unei stele este măsurată de arcul - de pe ecuatorul ceresc. Originea ascensiei drepte este punctul de pe ecuator, numit punct vernal. Ascensia dreaptă se socoteşte în sens direct (de la apus la răsărit), de la 0 la 360O sau de la 0 la 24 ore, numite siderale. Deci, avem: 24 ore siderale…………360O 1 oră siderală…………..15O 1 minut sideral…………15 Timpul care trece din momentul în care o stea trece prin meridianul locului şi până când revine în acelaşi loc, este ziua siderală. Aceasta este, de fapt, durata de rotaţie a Pământului în jurul axei proprii. O zi siderală are 24 ore siderale. Timpul în care se măsoară o zi siderală se numeşte timp sideral. Punctul vernal este luat ca origine de la care începe timpul sideral. Declinaţia unei stele S este distanţa, în grade, de la ecuatorul ceresc până la steaua respectivă, măsurată pe cercul orar al stelei. Dacă declinaţia este deasupra Ecuatorului Ceresc are valori pozitive de la 0 la 90O, iar dacă este sub ecuator are valori negative, dar tot de la 0 la 90O . În efemeride, declinaţiile planetelor sunt date în grade şi sunt marcate cu N pentru Nord şi S pentru Sud. Unghiul orar şi declinaţia formează coordonatele orare, iar ascensia dreaptă şi declinaţia formează coordonatele ecuatoriale.
Poziţia unui punct de pe Pământ se poate determina ca şi în cazul punctelor de pe sfera cerească. Astfel avem: # Latitudinea geografică a unui loc este unghiul format de verticala locului cu planul ecuatorului pământesc. Se măsoară de la 0 la plus sau minus 90O. # Longitudinea geografică a unui loc este unghiul format de planul primului meridian, de la Greenwich, cu planul meridian al locului. Se măsoară de la 0 la 180O în ambele sensuri, atât spre est cât şi spre vest. Pentru nevoile astrologiei, atât latitudinea, cât şi longitudinea se pot citi direct de pe o hartă sau pot fi calculate, cu specificaţia că pentru latitudini nordice şi longitudini vestice se ia semnul minus, adică valorile scad. Atât latitudinea, cât şi longitudinea se pot determina şi prin calcul sau se pot măsura cu un instrument numit sextant.
Urmărind mişcarea Soarelui în punctele de unde răsare şi unde apune, observăm că poziţia lui faţă de stele se modifică de la o zi la alta. Dacă determinăm, pe un an de zile, coordonatele ecuatoriale ale Soarelui, observăm că poziţia lui faţă de ecuator se modifică descriind un cerc mare pe bolta cerească, numit Ecliptică, înclinat faţă de
ecuator cu 23O27 (fig. 4). Mai observăm că ascensia dreaptă a Soarelui creşte mereu în fiecare zi de parcă s-ar mişca pe sfera cerească de la apus la răsărit printre stele. Această creştere este de aproximativ un grad pe zi şi ea este cea dată în efemeride la poziţiile Soarelui în fiecare zi în drumul lui pe cer, prin cele 12 semne zodiacale. Pentru că această ascensie dreaptă este mai mică, cu mai puţin de 1O, Soarele face ocolul întregului zodiac nu în 360 de zile, ci în 365 de zile şi ceva. Mişcarea Soarelui pe ecliptică este numai în sens direct. Perioada cât se mişcă Soarele într-un an se numeşte an sideral. Într-un an sideral Soarele parcurge 12 constelaţii, mişcându-se pe ecliptică într-o fâşie largă de 9 grade de o parte şi de alta, numită zodiac. Cele 12 constelaţii zodiacale sunt: Berbec, Taur, Gemeni, Rac, Leu, Fecioară, Balanţă, Scorpion, Săgetător, Capricorn, Vărsător şi Peşti. În fiecare zi Soarele parcurge aproximativ un arc de 1O(în funcţie de anotimp) sau 4 minute de timp sideral. Deci într-un an sideral solar avem 24 de ore siderale. Acest timp sideral este dat în Efemeride la rubrica S.T. şi el are, ca origine, ora 0, la echinocţiul de toamnă, punctul opus punctului vernal. Ecliptica taie ecuatorul în două puncte numite echinocţiale şi anume: * punctul vernal - - prin care Soarele trece din emisfera sudică în cea nordică, de la declinaţii negative la declinaţii pozitive, corespunzător echinocţiului de primăvară din 21 martie, când Soarele trece în semnul Berbecului. Acest punct vernal este originea ascensiilor drepte şi a triunghiului sideral. * punctul autumnal - - când Soarele trece din emisfera nordică în cea sudică, de la declinaţii pozitive la negative. Cele două puncte sunt unite prin linia echinocţiilor. Punctul cel mai înalt de pe ecliptică, cu declinaţia pozitivă cea mai mare (23O27) este punctul solstiţiului de iarnă (fig. 4). Această mişcare a Soarelui pe ecliptică este şi la originea anotimpurilor şi pentru că nu este uniformă, nici anotimpurile nu sunt egale între ele ca durată. De asemenea, nici zilele şi nopţile corespunzătoare anotimpurilor nu sunt egale. Acest lucru se manifestă prin deplasarea răsăritului şi apusului Soarelui de-a lungul unui an întreg. Răsăritul şi apusul Soarelui depind de locul de observaţie şi nu sunt date în Efemeride. Ele pot fi extrase din Anuarul Astronomic, unde sunt calculate pentru Bucureşti. Pentru alte localităţi din ţară se adaugă un timp corespunzător sau se scade, în funcţie de poziţia localităţii faţă de Bucureşti. Cercul format de punctul cel mai înalt de pe ecliptică, la 23O27 latitudine nordică este Tropicul Racului, iar cercul format de punctul cel mai sudic de pe ecliptică este Tropicul Capricornului. Timpul în care Soarele parcurge Ecliptica, plecând de la punctul vernal şi revenind din nou în acelaşi punct reprezintă anul tropic. După observaţii îndelungate, efectuate încă de Hipparh (150 î. Ch.), s-a constatat că anul tropic nu are fix 360O, ci cu 50 secunde de grad mai puţin în fiecare an, adică punctul vernal se deplasează pe ecliptică, în sens retrograd, cu 50 de secunde de grad pe an.
Astăzi, punctul vernal se află în constelaţia Peştilor, şi el este dat şi în Efemeride, cu denumirea de S.V.P. Sideral Vernal Point. Această deplasare a punctului vernal este determinată de înclinarea axei de rotaţie a pământului, fenomenul purtând denumirea de precesia echinocţiilor, iar mişcarea respectivă numindu-se mişcare de precesie. O rotaţie completă a punctului vernal în jurul întregului zodiac, adică o mişcare de precesie completă, se face în aproximativ 26.000 de ani. Această perioadă de timp se mai numeşte şi an platonic, în cinstea lui Platon, care spunea că există un an foarte lung care cuprinde începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. În afara acestei deplasări a punctului vernal există şi o pendulare a axei Pământului provocată de influenţa Lunii, cu + 9 secunde de grad într-un interval de 18,6 ani. Acest fenomen se numeşte mutaţie şi el produce o mişcare sub formă de sinusoidă suprapusă peste cercul precesiei . Această perioadă de 18,6 ani este egală tocmai cu durata de revoluţie, retrogradă, a axei nodurilor lunare în jurul întregului zodiac, egală cu 18 ani şi 8 luni.
Principalele mişcări ale Pământului - de rotaţie şi translaţie - ne dau unităţile pentru măsurarea timpului: ziua şi anul. Din cauza mişcărilor neuniforme ale Pământului şi Soarelui s-au adoptat mai multe feluri de timpi folosiţi în Astronomie. Dar pentru nevoile practice ale unei ţări s-a adoptat aşa numitul timp legal. Pentru aceasta s-a împărţit globul în 24 aşa numite fuse orare (un fus orar fiind suprafaţa cuprinsă între două meridiane care diferă cu 15O), deci 24 de ore corespunzătoare a 360O. Aceasta înseamnă că toate localităţile de pe acelaşi fus orar vor avea aceeaşi oră legală. Timpul Universal este timpul de la primul meridian, meridianul zero, care trece prin observatorul astronomic din localitatea Greenwich din Anglia. În acest caz timpul legal va fi egal cu timpul universal plus sau minus un număr de ore, în funcţie de fusul orar. Pentru ţara noastră, timpul legal este egal cu timpul universal plus 2 ore, iar de câţiva ani încoace, în timpul orei oficiale de vară (din 1979) se adaugă 3 ore. Pentru localităţile aflate la este de meridianul zero se adaugă orele, iar pentru localităţile aflate la vest de acest meridian, orele se scad.
Luna participă şi ea la mişcarea diurnă şi se deplasează pe bolta cerească în sens direct. Determinând zilnic poziţia Lunii se observă că ea descrie orbita sa într-un interval de 27,3 zile, numită perioadă de revoluţie siderală. Orbita Lunii formează cu Ecliptica un unghi de 5O şi 9 minute (5O9) şi intersectează ecliptica în două puncte numite noduri. Linia dreaptă care uneşte cele două noduri se numeşte axa nodurilor lunare. Această axă se deplasează (roteşte) în sens retrograd, făcând ocolul întregului zodiac în 18 ani şi 8 luni.
E - E - ecuator ceresc - - ecliptica P - P - polii cereşti L - L - axa Lunii N - N - axa nodurilor În Efemeride este dată de obicei poziţia Nodului Ascendent, sau Nodul Nord, care este nodul format la intersecţia traiectoriei Lunii cu Ecliptica în sensul de mers înainte al Lunii. Opusul Nodului Nord este Nodul Sud sau Descendent. Din cauza faptului că traiectoria Lunii este o elipsă cu Pământul într-unul din focare, va exista o poziţie a Lunii faţă de Pământ numită Perigeu, când Luna şi Pământul sunt cel mai aproape, şi o poziţie numită Apogeu, când Luna este în poziţia cea mai depărtată de Pământ. Acest punct fictiv de la Apogeu este un punct important în Astrologie, el fiind numit Lilith sau Luna Neagră, şi este dat în Efemeride pe ultima coloană. Acest lucru, reprezentat schematic, arată astfel:
Urmărind, de asemenea, mişcarea Lunii pe cer observăm şi ceea ce numim fazele Lunii. Acestea apar datorită poziţiei Lunii şi a Pământului faţă de Soare:
Când Soarele şi Luna sunt în conjuncţie, avem faza de Lună Nouă. La prima Cuadratură este faza de Primul Pătrar. În faza de opoziţie dintre Soare şi Lună avem Luna Plină, iar la următoarea cuadratură este Ultimul Pătrar.
După aceea se revine din nou la faza de Lună Nouă. Timpul scurs de la o fază de Lună Nouă, deci conjuncţia - , la următoarea fază de Lună Nouă se numeşte perioadă de revoluţie sinodică sau lunaţie, şi este egală cu 29,5 zile, deci mai mare decât perioada de revoluţie siderală. Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că în timpul unei revoluţii lunare, Pământul se mai deplasează în spaţiu cu încă 13O şi pentru realizarea conjuncţiei - mai trebuie parcursă distanţa corespunzătoare celor 13O. În tabelele de Efemeride sunt date poziţiile Lunii la fiecare 24 de ore, precum şi toate fazele ei, ca de altfel şi poziţiile tuturor celorlalte planete. În general, în Efemeride se dă poziţia pentru ora 0 G.M.T. Fazele Lunii pot fi observate din cauza faptului că planul orbitei Lunii este înclinat faţă de planul orbitei terestre. În cazul când Pământul, Luna şi Soarele sunt aliniate pe aceeaşi dreaptă se produce fenomenul de eclipsă.
Din timpurile cele mai vechi s-a observat că printre stelele care erau fixe existau şi alte astre, numite rătăcitoare, care au primit numele de Planete. În antichitate se cunoşteau numai 7 planete: Luna, Mercur, Soarele, Marte, Jupiter şi Saturn. Soarele şi Luna erau considerate planete. Dar, în timp ce Soarele şi Luna se deplasau numai în sens direct, celelalte planete aveau o mişcare directă, dar şi una retrogradă, trecând printr-o oprire aparentă numită staţie. Planetele aflate între Pământ şi Soare sunt numite interioare sau inferioare, iar cele aflate dincolo de Pământ sunt numite superioare sau exterioare. Planetele inferioare - Mercur şi Venus - sunt văzute întotdeauna în vecinătatea Soarelui, fie seara după apusul Soarelui, în elongaţie estică (elongaţia este distanţa unghiulară dintre Soare şi o planetă), fie dimineaţa înainte de răsăritul Soarelui, în elongaţie vestică. Planetele superioare se pot îndepărta de Soare, descriu o buclă, apoi ajung din urmă Soarele. Astăzi se cunosc 10 planete în total, precum şi o serie de planetoizi sau asteroizi, unii folosiţi chiar şi în Astrologie, ca de exemplu Kiron şi Vulcan. Toate planetele se rotesc în jurul Soarelui pe traiectorii ecliptice. Perioadele de revoluţie ale planetelor sunt următoarele: Mercur - 88 de zile; Venus - 225 de zile; Marte - 1 an şi 322 de zile; Jupiter - 11 ani şi 315 zile; Saturn - 29 ani şi 167 zile; Uranus - 84 ani; Neptun - 165 ani; Pluto - 248 ani. Retrogradarea planetelor apare atunci când o planetă merge mai încet pe orbită decât Pământul şi rămâne în urmă. Acest lucru poate să apară când Pământul şi planeta sunt în opoziţie faţă de Soare. De exemplu, în anul 1996, pe 12 mai, sunt 5 planete retrograde: Mercur, Jupiter, Uranus, Neptun şi Pluton.
- - 21O R - - 26O R - - 17O Pentru simplitate am luat numai două planete ca exemplu. Conform desenului, se poate observa că Planeta Exterioară, Jupiter, aparent rămâne în urmă, adică se mişcă înapoi, iar Mercur aparent se vede la grade mai mici. Retrogradarea lui Mercur este foarte mică şi nu prea se vede.
