dreptul_conflictelor_armate

NICOLAE USCOI

RAPORTURILE DINTRE ŞTIINŢAAL ŞI CONFLICTELOR ARTA MILITARĂ ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL ARMATE (IMPLICAŢIILE CONVENŢIILOR ŞI TRATATELOR INTERNAŢIONALE ASUPRA CONDUCERII ACŢIUNILOR MILITARE ŞI ACTIVITĂŢII STATELOR MAJORE ALE CATEGORIILOR DE FORŢE ARMATE)

Editura Academiei Forţelor Terestre Sibiu 2001

I.S.B.N. 973 – 8088 – 60 – 7

CUPRINS INTRODUCERE__________________________________________________________5 CAPITOLUL I NATURA RAPORTURILOR DINTRE ŞTIINŢA ŞI ARTA MILITARĂ ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL AL CONFLICTELOR ARMATE________________9 1.1. Consideraţii preliminare......................................................................................................9 1.2. Definiţiile şi domeniile ştiinţei şi artei militare.................................................................12 1.3. Definiţia şi caracteristicile dreptului conflictelor armate.................................................24 1.4. Esenţa şi conţinutul raporturilor dintre ştiinţa şi arta militară şi dreptul conflictelor armate.........................................................................................................................................36

CAPITOLUL II RĂZBOIUL din PERSPECTIVA DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL CONFLICTELOR ARMATE______________________________________________49 2.1. Războiul (conflictul armat) internaţional..........................................................................55 2.2. Războiul (conflictul armat) neinternaţional......................................................................63 2.3 Conflictul intern internaţionalizat......................................................................................66 2.4 Caracteristicile actuale ale războaielor din perspectivă juridică.....................................69

CAPITOLUL III IMPLICAŢIILE CONVENŢIILOR ŞI TRATATELOR INTERNAŢIONALE ASUPRA CONDUCERII ACŢIUNILOR MILITARE________________________________________________73 3.1. Principalele convenţii şi tratate care au incidenţă asupra conducerii acţiunilor militare .....................................................................................................................................................73 3.2. Responsabilitatea autorităţilor statale şi militare pentru implementarea şi aplicarea dreptului conflictelor armate....................................................................................................76 3.3. Autoritatea şi responsabilitatea comandantului pentru aplicarea dreptului conflictelor armate.........................................................................................................................................90 3.4. Rolul şi activitatea consilierului juridic pentru probleme de drept al conflictelor armate ........................................................................................................................................95

CAPITOLUL IV ACTIVITATEA STATELOR MAJORE DIN FORŢELE TERESTRE PENTRU APLICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL CONFLICTELOR ARMATE_99 4.1. Atribuţiile statelor majore din forţele terestre privind aplicarea dreptului internaţional al conflictelor armate.................................................................................................................99 4.2. Activitatea statelor majore din forţele terestre pentru aplicarea dreptului conflictelor armate în situaţii de tensiuni şi de criză.................................................................................112 4.3. Activitatea statelor majore din forţele terestre pentru aplicarea dreptului conflictelor armate pe timpul ripostei graduale........................................................................................124

3

4.4. Activitatea statelor majore din forţele terestre pentru aplicarea dreptului conflictelor armate pe timpul ripostei maxime..........................................................................................138 4.5. Activitatea statelor majore din forţele terestre pentru aplicarea dreptului conflictelor armate în situaţii speciale........................................................................................................150 4.5.1. Măsuri de aplicare a dreptului conflictelor armate în situaţii de conflict intern............................150 4.5.2. Măsuri de aplicare a regulilor neutralităţii....................................................................................155 4.5.3. Măsuri de aplicare a regimului de ocupaţie militară.....................................................................160

CAPITOLUL V PARTICULARITĂŢI ALE APLICĂRII DREPTULUI CONFLICTELOR ARMATE ÎN ACTIVITATEA STATELOR MAJORE DIN FORŢELE NAVALE ŞI FORŢELE AERIENE______________________________________________________________166 5.1. Particularităţi ale aplicării dreptului conflictelor armate de către forţele navale.......166 5.2. Particularităţi ale aplicării dreptului conflictelor armate de către forţele aeriene......178

CONCLUZII ___________________________________________________________189 LISTA ABREVIERILOR________________________________________________194 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ____________________________________________195

4

INTRODUCERE Atunci când am optat pentru o tematică complexă, pentru investigarea spaţiului comun a două domenii ştiinţifice cu o existenţă relativ independentă, nu am bănuit la ce efort de cercetare, de analiză şi sinteză, este supus autorul. Problema elaborării tezei nu a fost tratată ca un scop în sine. Dimpotrivă, nevoia de a clarifica elementele de esenţă ale raporturilor dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate a necesitat un studiu îndelungat, în profunzime, a fenomenului conflictual şi al celui juridic, urmat de ore de reflecţie, de îndoieli şi incertitudini. Pentru un om al armelor, care ştie că într-o confruntare de voinţe şi inteligenţă, mijloacele şi resursele vădit inferioare faţă de celemai aleales unuicând posibil adversar, contează sunt enorm de mult luciditatea, inventivitatea, fermitatea şi pragmatismul, refuzul idealismului este o reacţie aproape instictuală. Şi totuşi, orice ofiţer, prin educaţie şi simţul civic ce trebuie să-l caracterizeze, este conştient că în orice război trebuie să existe un principiu moderator, că atingerea obiectivelor planificate nu presupune utilizarea violenţei în exces. Ca atare, privit ca activitate umană, războiul este o recurgere la forţă care face dificilă, dar nu imposibilă, reglementarea mijloacelor şi metodelor generatoare de violenţă. Sensulîntrebuinţării unei asemenea reglementări decurge din necesitatea ca, în utilizarea instrumentelor de forţă specifice conflictului armat să nu se nesocotească acel prag minim de umanitate, rezultat din acumulările în plan etic ale civilizaţiei umane. De asemenea, viaţa a demonstrat că în orice confict în care s-au respectat legile şi obiceiurile războiului a subzistat, implicit, un minimum de încredere şi de respect pentru valori comune, premisă esenţială pentru revenirea la pace şi la normalitate într-un timp foarte scurt. Ştiinţaale militară ne-a demonstrat războiul este oforme realitate prezentului, cărei srcini se pierd încăcele mai vechi de a confruntare ale grupurilor umane organizate. La fel, ştiinţa dreptului ne-a convins că atunci când o societate se confruntă cu o nouă 5

realitate, în mod firesc apare şi o lege aplicabilă acestei realităţi. Războiul nu face excepţie de la această regulă. Evident, principiile şi normele care impun anumite limite în desfăşurarea ostilităţilor poartă amprenta fenomenului război. Particularităţile care le definesc decurg în principal din imperativul de a nu afecta necesităţile militare legitime. Unii diplomaţi şi jurişti, în mod obiectiv, au fost supuşi tentaţiei de a îngrădi excesiv acţiunea militarilor. Înţelegerea profundă a fenomenologiei războiului a determinat însă afirmarea altor soluţii în procesul de reglementare la nivel internaţional. Aceste soluţii s-au întemeiat pe un compromis între nevoile militare legitime şi exigenţele de umanitate, rezultând o reglementare care impune limite efective puterii militare, fără să facă totuşi imposibilă exercitarea acesteia atunci când este necesară. Astfel, luarea în considerare cu realism a necesităţilor militare a determinat poziţia faţă de normele juridice şi, ceea ce este mai important, le-a făcut susceptibile de a avea efecte, adică de a fi respectate. În consecinţă, în demersul nostru am urmărit realizarea mai multor obiective, aflate într-o strânsă conexiune. În plan teoretic, ne-am propus să identificăm acele aspecte care reflectă esenţa raporturilor dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate. Am avut ca reper teoretico-metodologic punctele de vedere consacrate în literatura de specialitate asupra domeniului şi conţinutului permiţându-ne să abordăm dintr-o perspectivăştiinţei propriemilitare, conexiunile cu dreptul conflictelor armate. Această încercare, fără îndoială perfectibilă, se întemeiază pe abordarea plurivalentă şi diacronică de către autor, a raporturilor dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate, materializată în perioada de elaborare a tezei într-o lucrare ştiinţifică, cursuri universitare, articole de specialitate şi comunicări la reuniuni ştiinţifice din ţară şi din străinătate. Am dorit să evidenţiem, în mod distinct, criteriul de drept în definirea şi clasificarea conflictelor armate.necesitatea Individualizarea sa în această lucrare are ca principal argument de a face înţelese particularităţile de regim juridic pe care le presupune fiecare tip de conflict armat. Instrumentele juridice de drept al conflictelor 6

armate se aplică diferenţiat, factor relevant prin impactul pe care-l produce în sfera conducerii acţiunilor militare. De aceea am insistat pe examinarea conflictului armat din perspectivă juridică, considerând că raţiunile practice impun, alături de considerentele teoretice, includerea clasificării propuse în sistemul taxonomic consacrat fenomenului conflictual. În plan practic, consecvenţi ideii că dreptul conflictelor armate nu cere combatanţilor să aplice reguli imposibile, ne-am străduit să formulăm într-o manieră coerentă puncte de vedere privind responsabilităţile şi modul în care le traduc în viaţă comandanţii, statele majore şi consilierii juridici. Menţionăm că în instrumentele juridice referirile se fac exlusiv la comandanţi şi consilieri juridici. Prin prezenta lucrare sugerăm şi argumentăm că nu se poate vorbi de o reală aplicare a dreptului mizând doar pe doi actori. În general, când se vorbeşte de implementarea dreptului conflictelor armate în cadrul forţelor armate, majoritatea autorilor fac referire la încorporarea sa ca disciplină teoretică în programele de învăţământ formativ sau de perfecţionare şi în programele de pregătire de luptă a trupei. În opinia noastră, este necesară instituirea unui adevărat sistem de lucru al statelor majore, în care aplicarea dreptului să reprezinte o componentă intrinsecă a procesului decizional şi de planificare a operaţiilor şi luptei. Acceptarea acestui punct de vedere presupune, rând,într-o crearea cadrului normativ adecvat. Ne-de am străduit în să primul prezentăm manieră detaliată un mod posibil lucru al statelor majore, având ca reper atât eşalonul strategic, cât şi trupele de uscat. Pentru a convinge de utilitatea demersului am particularizat procedurile în cauză şi la condiţiile specifice ale activităţii statelor majore din forţele navale şi forţele aeriene. Avem convingerea că sistemul propus este susceptibil de observaţii şi de corecţii. El reprezintă însă, atât pentru teoreticieni cât şi pentru executanţi, un sprijin în activitatea şi, înaportul condiţiile care este în receptatimportant pozitiv şi îmbunătăţitlorprin unorîn specialişti domeniu, conduce cu certitudine la promovarea mai eficientă a dreptului conflictelor armate în sistemul conducerii militare. 7

Implicit, aplicarea dreptului va trece din starea de deziderat în aceea de realitate cu consecinţe benefice incalculabile ca urmare a reducerii considerabile a numărului victimelor şi a pagubelor materiale, a acordării unui tratament uman tuturor celor aflaţi în suferinţă, a asigurării securităţii juridice a comandanţilor şi a combatanţilor, a normalizării rapide a vieţii sociale în perioada postconflict.

8

CAPITOLUL I NATURA RAPORTURILOR DINTRE ŞTIINŢA ŞI ARTA MILITARĂ ŞI DREPTUL INTERNAŢIONAL AL CONFLICTELOR ARMATE 1.1. Consideraţii preliminare Studiul raporturilor dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate comportă multiple dificultăţi. Cea mai semnificativă decurge din însăşi natura extrem de complexă a fenomenului conflictual, acum, la începutul unui nou mileniu. Extinderea câmpului social care reprezintă materia primă a conflictualităţii, precum şi abolirea distincţiei dintre pace şi război a determinat o reconsiderare a factorilor care au generat bulversarea unei lumi al cărei reper existenţial îl constituia un precar echilibru al terorii şi o falsă voinţă de a coexista. Întreţinerea unor focare de violenţă difuză, proliferarea surselor benigne datorată transnaţionalităţii şi acţiunilor politice lipsite de realism şi perspectivă menţin în actualitate fenomenul conflictual şi impun abordarea sa în manieră interdisciplinară. De altfel, interdisciplinaritatea reprezintă una din caracteristicile fundamentale ale ştiinţei contemporane, fiind manifestă tendinţa acestora de a-şi depăşi graniţele. 1 Prin dezvoltarea lor impetuoasă, ştiinţele particulare şi-au extins limitele, au înlăturat barierele şi au operat o deschidere reciprocă în contractele dintre ele, generatoare de incontestabil progres. meritorie în sine, nu rezolvă de la sine Interdisciplinaritatea, problemele pe care le ridică specificitatea fenomenului conflictual şi capcanele care ar rezulta dintr-o superficialitate în abordarea lor tipologică. Aşadar, acceptând, la modul general, că noţiunea de conflict exprimă “manifestarea unor antagonisme deschise între două entităţi (individuale sau colective) cu interese incompatibile pe moment”2, ce poate determina înfruntarea dintre state sau în interiorul unei societăţi, între grupări religioase, naţionale sau W. Heisenberg, Paşi peste graniţe , Editura Politică, Bucureşti, 1977, p.11 ş.u. 2 P.,Birnbaum, Conflits, Presses de la Fondation nationale de sciences politiques, Paris, 99, p.227, ş.u. 1

9

etnice, clase sociale sau orice alte instituţii sociale, recunoaştem caracterul social al acestui fenomen. În virtutea acestui fapt, mult timp, sub influenţa teoriei marxiste, s-a considerat că orice gen de rivalitate colectivă declarată - din raţiuni economice, politice sau sociale - este o consecinţă obligatorie a condiţiilor obiective care o provoacă. a demonstrat, că intensitatea conflictelor sociale şi înRealitatea mod deosebit gradul deînsă, violenţă care le caracterizează, apar în măsura în care unul din parteneri vrea să-şi impună voinţa în faţa celuilalt.3 Conflictele în care se recurge la violenţă fizică între diverse forme de organizare politică – deci acele forme în care este evidentă existenţa unui scop determinat – au devenit cunoscute sub denumirea de război. 4 Acest termen a definit fenomenul socialistoric care comportă “forma cea mai violentă de manifestare a relaţiilor conflictuale existente la un moment dat între grupări mari de oameni (popoare, naţiuni, state, coaliţii de state, comunităţi sociale, etnice, religioase) organizate din punct de vedere militar, care folosesc lupta armată pentru atingerea scopurilor urmărite”.5 Desigur, autori de prestigiu au căutat să-şi impună propria viziune asupra fenomenului război, rezultând o multitudine de definiţii. Nu este cazul să le examinăm. Constatăm doar că au rămas de referinţă cele care, receptând sensul profund al gândirii clausewitziene – războiul este “un adevărat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace”6 – au evidenţiat existenţa celor două laturi, social-politică şi militară, ce ţin de esenţa sa. Astfel, consacrat ca fenomen social-istoric universal, ale cărui elemente definitorii cunosc o mare variabilitate în funcţie de modelul cultural şi epoca istorică la care îl raportăm7, războiul a fost studiat atât din perspectivă sociologică, psiho-sociologică, politologică, antropologică, cât şi din punct de vedere militar. Ştiinţele sociale ce includ domeniul conflictologiei îşi arogă, nu fără justificare, o arie de cuprindere mai mare, după cum remarca 3

Ibid.p.251, ş.u. Larousse , Dicţionar de sociologie, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.223-225. 5 Gl.mr. (r.) dr. C. Soare, gl.mr.(r.) dr. V.Arsenie, col.ing. (r.) T. Barbu, lt.col. C.Onişor – coordonatori, Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, 1994, p.271. 6 Karl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p.67. 7 A se vedea, Dicţionar de sociologie , Editura Babel, Bucureşti, 1993, p.351 4

10

la începutul secolului emitentul savant român, Dimitrie Gusti: “el (războiul, ca realitate socială – n.n.) este produsul simultan al unor nenumărate forţe materiale, morale, intelectuale şi economice (…) este mai mult decât o simplă chestiune de strategie, aprovizionări şi armament, căci el rezumă o întreagă epocă istorică, toată ştiinţa,

toată economia, toată tehnica unui otimp oglindesc 8 într-însul” . Mai toată mult, cultura, în anii ’50 îşi face apariţia nouăsedisciplină ştiinţifică – polemologia - destinată studierii cauzelor şi consecinţelor sociale ale războiului şi păcii în calitatea lor de fapte sociale, de proprietăţi ale sistemelor sociale. În concepţia iniţiatorului ei, Gaston Bouthoul, polemologia realizează cercetarea ştiinţifică a războaielor ca fenomene sociale, a formelor, cauzelor, efectelor, mobilurilor, forţelor motrice şi funcţiilor lor.9 În prezent, polemologia îşi centrează interesul pe stabilirea corelaţiilor între nivelul dezvoltării economico-sociale, structurile politicului, structurile militare, caracteristicile aparatului statal şi ale procesului decizional, forţa opiniei publice şi a liderilor politici, conjuncturi. Ni se relevă, astfel, caracterul teoretic al disciplinelor menţionate, valoarea lor ca sistem de cunoştiinţe, ca formă a cunoaşterii sociale. Această realitate nu îndreptăţeşte însă o marginalizare, o contrapunere a perspectivei militare asupra războiului doar pentru faptul că ea are o finalitate practică, care poate fi redusă la “simple chestiuni” de artă militară şi tehnică sau de conducere militară. Mai mult ca aniciodată, în pofida războiului mijloccontemde soluţionare diferendelor între ilegalizării state, bulversările dincalumea porană relevă actualitatea strategiei 10 şi implicit a ştiinţei militare. Nu numai că nu joacă un rol de “Cenuşăreasă” într-o competiţie cu ştiinţele sociale menţionate, ci, revitalizată de contactul cu ele, contribuie la înnoirea şi progresul acestora. Vom încerca să Dimitrie Gusti, Sociologia războiului, în Opere, vol.IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p.138. 9 Gaston Bouthoul, Traité de sociologie , tom III, Les guerres. Elements de polemologie, Payot, Paris, 1951, p.5 ş.u. 10 A se vedea, gl.bg. (r.) prof.univ.dr. Valentin Arsenie, Actualitatea strategiei, discurs de recepţie la Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, în Observatorul militar nr.32 (399), 33 (400), 34 (401) din 1997. 8

11

demonstrăm aceasta pe baza concluziilor desprinse din examenul raporturilor dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate.

1.2. Definiţiile şi domeniile ştiinţei şi artei militare Între numeroasele analize şi clasificări făcute de-a lungul timpului în ştiinţe alsistemului e naturii, ştiinţei ştiinţes-adeimpus spre soclasificarea cietate şi trihotomică ştiinţe despre gândire. În ansamblul lor, ştiinţele despre societate au avut ca scop principal cunoaşterea legilor generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, studierea formelor istorice de organizare socială şi a modalităţilor specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane. Analizele epistemologice au demonstrat că legile generale ale societăţii comportă trăsături care le deosebesc de legile naturii, în primul rând datorită faptului că legile dezvoltării sociale se manifestă în însăşi activitatea oamenilor, dotaţi cu conştiinţă şi raţiune. Ca atare, obiectul lor ştiinţific este de o extraordinară complexitate, astăzi fiind practic imposibilă reducerea sa la o teorie unificată. Astfel, în timp ce ştiinţele naturii caută ceea ce epistemologul Karl Popper a denumit propensiuni absolute (care este probabilitatea A ca să se producă evenimentul B), ştiinţele despre societate nu pot pune în evidenţă decât propensiuni relative: care este probabilitatea A ca să se producă evenimentul B într-un mediu C; care este cumulul unei multitudini de parametri a, b, c, etc? doarlacâteva caredespre susţinsocietate, ideea apartenenţei ştiinţeiSunt militare familiaaspecte ştiinţelor în deplină concordanţă cu conţinutul obiectului său. Tabloul acestora se prezintă în felul următor: a) Ştiinţe de tip nomotetic, care au ca obiect activ ităţi umane şi îşi propun să stabilească legile şi relaţiile funcţionale corespunzătoare (în cadrul lor se utilizează observaţiile sistematice, experimentele, studiile statistice etc.); b) Ştiinţele care-şi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului – ştiinţele c) Ştiinţe care studiazăistorice; aspectele normative ale activităţii umane; d) Cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică socio-umană. 12

Aceasta abordează activitatea cognitivă ca o activitate esenţial umană.11 În acest tablou, ştiinţa militară ocupă un loc distinct, atât prin specificitatea obiectului său de studiu – realitatea luptei armate, parte componentă a realităţii sociale, cât şi prin relativa sa autonomie ştiinţă Ea despre societate, ştiinţa militară este eo ipsometodologică. , ştiinţă socialCaumană. abordează războiul, ca tip 12 distinct de conflict social, pornind de la ceea ce îi este caracteristic, de la ceea ce îi determină esenţa – lupta armată. În consecinţă, în literatura de specialitate ştiinţa militară a fost definită ca fiind un sistem de cunoştinţe referitoare la legile şi principiile luptei armate, la formele de organizare, pregătire şi întrebuinţare a forţelor armate în război, la procedeele şi metodele acţiunilor de luptă.13 Aşadar, ştiinţa militară studiază şi pune în evidenţă legile luptei armate, generale şi particulare, instituţiile şi structurile militare, formele lor concret-istorice, corelaţia lor cu celelalte componente ale sistemului social, în special cu cele care aparţin politicului, precum şi dimensiunile ontologice, gnoseologice, A se vedea, A. Botez, Epistemologia ştiinţelor sociale, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p.95. 12 În teoria conflictologică s-a statuat că tipurile de conflict social depind de: caracterul, structura şi specificul părţilor aflate în conflict; natura scopurilor fixate de acestea; mijloacele utilizate pe parcursul evoluţiei conflictului 11

Dicţionar de sociologie (model, 1993, p.413).atunci Dupăcând acest un conflict poate fi, Ed.Bable, definit că aBucureşti, atins stadiul de război, părţile angajate au o anumită autoritate instituţională, dispun de structuri militare, urmăresc scopuri esenţialmente politice şi folosesc mijloace militare pentru atingerea acestora prin violenţă. 13 Cf. Gl.bg. (r.) prof.univ.dr. V.Arsenie, Actualitatea strategiei, în Observatorul militar nr.33 (400) din 20-26 august 1997. La prima vedere, definiţia dată pare să reproducă pe cea prezentată în lucararea Elemente de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1975. Prin înlocuirea sintagmei “acţiuni de luptă” cu aceea de “acţiuni militare”, aria de cuprindere a ştiinţei militare a fost considerabil lărgită. Într-o lucrare recentă (col.dr. Constantin Onişor, Teoria strategiei militare – realitatea XX, perspective XXI , Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1999, p.25) s-a utilizat o definiţie mai concentrată “ştiinţa militară – ansamblu sistematic de cunoştinţe referitoare la domeniul militar al războiului (conflictul armat), cu preponderenţă la lupta armată pregătită şi desfăşurată în cadrul acestuia”.

13

teleologice, axiologice, normative, structural-organizaţionale, psihic-motivaţionale, instrumental-operaţionale, ergonomice ale acţiunii militare. Toate acestea sunt importante din punct de vedere teoretic şi necesare din punct de vedere practic, constituind “condiţia fundamentală, punctul de plecare în elaborarea

principiilor luptei armate, a formelor şi procedeelor militare, a regulilor şi normelor organizării şi ducerii cu acţiunilor succes a 14 acestora”. Produs al gândirii militare, a cărei naştere şi evoluţie sinuoasă a urmărit însăşi dezvoltarea fenomenului militar, ştiinţa militară în înţelesul modern al termenului a început să se cristalizeze în secolul al XVIII-lea, o bună perioadă de timp fiind sinonimă cu strategia, considerată în epocă o ştiinţă globală privitoare la război.15 Odată cu demararea procesului de diferenţiere a ştiinţelor sociale, la jumătatea secolului al XIX-lea, consemnăm şi procesul de individualizare a ştiinţei militare ca domeniu de sine stătător. Urmând un curs nelipsit de meandre, ştiinţa militară a cunoscut o dezvoltare extrordinară în epoca contemporană, sub impactul noii revoluţii ştiinţifice, de ale cărei rezultate a beneficiat cu prioritate. Remarcăm contribuţia semnificativă a teoreticienilor militari români, autori ai unor lucrări valoroase, unele adevărate opere de pionerat. Amintim, fără pretenţia de a fi exhaustivi pe Alexandru Averescu, Dumitru Cocărăscu, Florea Ţenescu, Ion Sichitiu, Alexandru Ioaniţiu, Mircea Tomescu, Alexandru Sahini, Corneliu Soare, Totuşi, Traian Grozea, Topliceanu şi Valentin Arsenie. ea nu a Iulian fost lipsită de carenţe, datorate amprentei ideologice care a marcat o perioadă de timp abordările în domeniul său. Ideea dependenţei de natura sistemului social, efect al concepţiei filosofice impusă ca fundament al demersului cercetării, nu a alterat definitiv ceea ce era esenţial pentru orice ştiinţă. Întradevăr, şi ştiinţa juridică operează cu concepte, categorii, definiţii şi în mod deosebit cu legităţi sub formă de teze, postulate, principii. Dar nu trebuie să confundăm niciodată propoziţiile care formulează aceste - sub forma concluziiexistenţei ştiinţifice,loraprecieri sau judecăţilegităţi de valoare – cu de ipostazele în realitatea 14

Ibidem A se vedea, V.D. Sokolovski, Strategia militară, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p.18-19. 15

14

obiectivă, în măsura în care ele nu reflectă conexiunile reale proprii fenomenului militar. Opţiunile teoretice se prefac în ştiinţă atunci când, având ca element de referinţă un număr cât mai mare de fapte care dau conţinut fenomenului luptă armată, le ordonează şi le leagă după caracterele lor esenţiale, prin noţiuni şi principii universal valabile, întocmai ca şi legile naturii. domeniul alegerii scopurilor în Desigur, politicul are rezervat faţa cărora se opreşte funcţia omului de ştiinţă. Prin reconsiderarea ştiinţei militare, fără a se pune în discuţie apartenenţa sa la ştiinţele despre societate, s-a relevat caracterul său de ştiinţă a acţiunii, fapt de natură a pune în evidenţă un lucru fundamental: raţiunea sa de a fi rezidă în dimensiunea sa praxiologică, de instrument ştiinţific aflat la îndemâna profesioniştilor luptei armate. Se configurează astfel funcţiile ştiinţei militare, între care pe prim plan se situează funcţia instrumentală16, care are rolul, pe de o parte, de a sistematiza şi unifica cât mai mult legile şi principiile luptei armate, iar pe de altă parte, de a aduce servicii practicii militare, indicând metodele şi procedeele care asigură succesul în lupta armată. Ea este completată de celelalte funcţii, respectiv, funcţia referenţială destinată a stabili imaginea domeniului luptei armate prin realizarea unei corespondenţe lipsită de echivoc între elementele factuale ale acesteia şi conceptele, teoriile, judecăţile care se raportează la ele,dininclusiv perspectiva relaţiei semnificaţie dintre acestea urmă şi din mijloacele lingvistice caredele exprimă (termeni, propoziţii, limbaje). 17 La fel, funcţia explicativă18 a ştiinţei militare este expresia necesităţii de a evidenţia conexiuni de tip cauzal proprii fenomenului luptă armată, iar funcţia predictivă19 evidenţiază capacitatea acesteia de a A se vedea, Ştefan Georgescu, Funcţiile teoriilor ştiinţifice , în Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p.290-319. De menţionat că, într-o lucrare anterioară, cunoscutul epistemolog foloseşte termenul de funcţii sistematizatoare şi praxiologică. 17 A se vedea Ştefan Georgescu, Epistemologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.226-235. 18 Ibid. p.237 ş.u. 19 Ibid. p.237 ş.u. 16

15

produce consecinţe noi, susceptibile de a fi verificate, privind evoluţia fenomenului de referinţă. Subliniem ideea că ultimele trei funcţii se finalizează prin funcţia instrumental-praxiologică. Astfel, putem constata că ştiinţa militară reprezintă o generalizare a experienţei umane din sfera luptei armate şi conţine o serie de date verificate şi sistematizate, un complex de noţiuni,în categorii, concepte şi principii, dar şi un ansamblu metodologic baza căruia fenomenele pot fi studiate, investigate. Complexitatea fenomenului “luptă armată” a determinat o structurare a eforturilor de cercetare a acestuia, o împărţire a rolurilor în raport de necesitatea punerii în valoare a laturilor corelate ale acestui fenomen. Lupta armată – fenomen complex al vieţii sociale – este studiată din perspectivă globală, ca un sistem închegat, cu regularităţi caracteristice, din perspectivă istorică, ca fenomen ce-şi conservă anumite permanenţe de-a lungul dezvoltării sociale, dar care se transformă totodată în cadrul dezvoltării şi din perspectivă structurală, ca fenomen cu multiple determinaţii calitative, cu elemente componente aflate la rândul lor într-o stare de acută interferenţă. Astfel, în opinia noastră, s-a conturat un adevărat sistem al ştiinţei militare alcătuit din următoarele părţi componente: teoria generală a ştiinţei militare, teoria artei militare, istoria militară, geografia militară, teoria organizării militare, teoria instruirii trupelor .20 Acestora li se adaugă ceea ce am putea denumi ştiinţe participative sau ajutătoare, între care sunt

economia militară, sociologia militară, amintite obstinaţie pedagogiacumilitară, disciplinele tehnice militare (care aparţin, de fapt, unor ştiinţe tehnice) şi, aşa cum ne vom strădui să demonstrăm, dreptul conflictelor armate. Teoria generală a ştiinţei militare constituie cadrul teoretic de ansamblu, al cărui scop principal constă în descoperirea şi studierea legilor şi principiilor luptei armate, a factorilor care influenţează şi determină desfăşurarea şi deznodământul războiului.21 Orice ştiinţă aspiră spre globalitate, spre cunoaştere prin ajungerea la concept, prin subsumarea fenomenelor particulare A se vedea, Colectiv de autori, Elemente de strategie militară , Editura

20

Militară, Bucureşti, 1975, p.16. 21 Cf.gl.bg. (r.) prof.univ.dr. V. Arsenie, op.cit. Observatorul militar nr.33 (400)/1997.

16

şi regăsirea lor în categorii de maximă generalitate - instrumente de gândire cu vocaţie de expansiune. Astfel, teoria generală a ştiinţei militare studiază lupta armată în ansamblul său, în generalitatea şi integralitatea sa, fenomenul militar în globalitatea sa. Ea formulează definiţia ştiinţei militare, celelalte concepte, întreg sistemul categorial lupteiTeoria armate cu care operează la nivelul ramurilor şispecific domeniilor. generală analizează obiectul său specific urmărind organizarea sa logică în cadrul demersului explicativ. Ea caută să cuprindă caracterele proprii şi permanente ale fenomenului militar, spre a-l defini şi a-i contura spaţiul în cadrul sistemului social istoric din care face parte. Teoriei generale a ştiinţei militare îi este propice, atât perspectiva filosofică a cercetării fenomenului militar – studiul necesităţii şi posibilităţii principiale a luptei armate -, cât şi perspectiva propriu-zis ştiinţifică – studiul cauzelor concrete, a modului istoric determinat al apariţiei şi formelor de manifestare a fenomenului militar (a realităţii luptei armate). Necesitatea Teoriei generale a ştiinţei militare este dictată, atât de cerinţele pur teoretice, cât şi practice. Din ambele perspective, această teorie este o disciplină de referinţă pentru ştiinţa militară. Scopul Teoriei este acela de a îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea (deci şi practica) luptei armate. Nevoia unei teorii unitare şi cuprinzătoare se află în directă legătură cu capacitatea sa de a oferi soluţii exacte (sau cât mai apropiate de cerinţele reale ale luptei moderne) problemelor practice relevante. Teoria ar tei militare cuprinde totalitatea cunoştinţelor privind principiile, metodele şi procedeele de pregătire şi ducere a acţiunilor militare, atât în ansamblul lor, cât şi a celor desfăşurate de fiecare categorie de forţe armate sau gen de armă în parte. 22 Această teorie se raportează direct la datele şi faptele realităţii oferite de domeniile artei militare. Dacă teoria generală abordează regularităţile fenomenului militar în complexitatea sa, teoria artei militare răspunde nevoilor de analiză structurală a acestui fenomen, Ibid. De menţionat că, într-o opinie (col. Deac A. Liviu, Ştiinţa militară, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1996, p.12) definiţia sus-menţionată este atribuită artei militare, precizându-se că aceasta este structurată pe o componentă teoretică, respectiv teoria artei militare şi pe de alta practicaplicativă, fără a fi prezentate elementele de conţinut ale acestora. 22

17

a modalităţilor sale de exprimare particulară în funcţie de factori invarianţi (mediul geografic de acţiune, tipul de structură militară etc.). Categoriile şi conceptele cu care operează teoria artei militare înmagazinează, în funcţie de realitatea pe care o exprimă, o serie de experienţe, apărând ca adevărate complexe de valori, în care viaţa a pus cevafirească general între valabil stabil. Laprincipii acest nivel se realizează corelaţia legişiobiective, teoretice şi norme. 23 Pentru ca normele să reprezinte convertirea principiilor în reguli de acţiune şi comportament, iar principiile să reflecte cerinţele legilor obiective este necesară o elaborare teoretică judicioasă, fundamentată ştiinţific, pe criterii raţionale de întemeiere şi evaluare. În esenţă, în acest plan îşi face simţită contribuţia teoria artei militare. Aşadar, teoria artei militare este verificată în practica militară, iar prin generalizarea experienţei îşi îmbogăţeşte conţinutul şi conduce la perfecţionarea artei militare propriu-zise, mai ales dacă are loc o evaluare corectă, realistă, a condiţiilor concrete, determinate de interesele şi posibilităţile statului respectiv, de poziţia doctrinară, de conţinutul şi structura sistemului militar naţional, de poziţia geostrategică, de tradiţiile militare etc. Autorii români sunt consecvenţi în a considera că arta militară, ca teorie ştiinţifică, se împarte în strategie, artă operativă şi tactică.24 Strategia militară, ca parte componentă a artei militare 25 (subl. n.-n.a.) este disciplina care cuprinde cunoştinţele referitoare la conducerea ,războiului în ansamblu, a campaniilor militare şi a operaţiilor duse cu mari grupuri de forţe. Ea are ca obiect studierea caracterului războaielor care pot afecta ţara, a modalităţilor de pregătire a statului şi armatei pentru ducerea cu succes a acestora,

A se vedea, col. A.Hoţu, mr.A.Leordean, Normă şi valoare în acţiunea militară, Editura Militară, Bucureşti, 1990, p.7. 24 Gl.bg. (r.) prof.univ.dr. V. Arsenie, op.cit. 25 Subliniem precizarea făcută pentru că în unele ţări strategia este utilizată ca o noţiune cu un dublu sens. Pe de o parte, ea este considerată ca o parte specifică a strategiei de securitate, ea însăşi strategie particulară a strategiei generale (globale) a unui stat, iar pe de altă parte îşi păstrează sensul srcinar de artă a conducerii generale a operaţiunilor militare (Hervé Couteau-Bégarie, Introduction à la stratégie, Ed.IHDN, Paris, p.63). 23

18

fundamentarea planurilor de campanie, organizarea forţelor armate şi folosirea lor pentru realizarea scopului războiului. În prezent, probleme deosebite pune însăşi definirea strategiei. Ca urmare a extinderii utilizării acestui concept şi în afara sferei de activitate militară, prin asimilarea sa de către societatea civilă, s-a produs rupturăbenefică, de esenţaavând lui srcinară. domeniilor a fost, odesigur, în vedereInterpretarea că şi militarii au adoptat concepte civile. Ea a favorizat punerea la punct a unor noi instrumente de analiză şi descoperirea reciprocă a celor două medii care mult timp au coexistat reducând la minimum contactele dintre ele. În acelaşi timp, ea a antrenat o anumită confuzie în planul conceptelor. După unii autori, lărgirea conceptului de strategieobiectiv necesară- a fost împinsă atât de departe, încât s-a conturat riscul dizolvării ei.26 Nu putem împărtăşi integral o asemenea opinie, dar, în acelaşi timp, constatăm o ermetizare progresivă a conceptelor. Dacă, în urmă cu douăzeci de ani, strategia era definită ca "modalitate de conducere a sistemelor complexe, într-o anumită perspectivă, urmărind realizarea scopului final al acţiunii şi legarea operaţiilor succesiv necesare pentru atingerea acestui scop"27, astăzi lucrurile se văd oarecum diferit. Astfel, mai recent, strategia a fost definită ca un "ansamblu al căilor (modalităţilor) şi opţiunilor asupra lor în timp (sub accepţia istorică) şi spaţiu (sub înţelesul naţional, regional sau de extindere mai mare) pentru

utilizarea tuturor instrumentelor (forţelor, metodelor şi procedeelor) şi interdependenţelor dintre acestea, în vederea realizării obiectivelor şi scopurilor stabilite" .28 Fără a pune în discuţie temeinicia acestor formulări este neîndoios faptul că ele au darul de a complica înţelegerea esenţei strategiei. De aceea, ne alăturăm celor ce susţin ideea de a reveni la puritatea originală a strategiei, de a regăsi esenţa activităţii strategice, fără a face abstracţie, totuşi, de extinderile succesive pe care aceasta le-a suferit. Ca atare, referindu-ne strict la strategia militară, ea poate fi considerată ca artă de a folosi toate mijloacele Hervé Couteau-Bégarie, op.cit., p.43 Colectiv, Elemente de strategie militară ... p.17 28 Colectiv, Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1995 26 27

19

destinate de către stat pentru realizarea concretă a unor opţiuni politice prin întrebuinţarea sau ameninţarea cu folosirea forţei militare.29 Această formulare generală permite subsumarea în conţinutul strategiei a unor elemente esenţiale ale acestei discipline ştiinţifice, respectiv studierea problemelor conducerii războiului în ansamblu acţiunilor de mare amploare, a modalităţilor de folosireşiaa forţelor şi militare mijloacelor destinate realizării scopurilor politice ale războiului, precum şi elaborarea planurilor pregătirii ţării şi armatei pentru război.30 Arta operativă , domeniu al artei militare, - ca disciplină ştiinţifică - se ocupă cu studiul pregătirii şi ducerii operaţiilor, elaborează principiile de pregătire şi ducere a acestora conform legilor luptei armate, în condiţiile caracteristice zonelor de operaţii şi teatrelor de interes naţional.31 În prezent, existenţa artei operative ca domeniu distinct al artei militare face obiectul unei controverse, 32 strategie-tactică. existând un puternic În opinia curent noastră, de opinie nivelul în favoarea operativ binomului constituie conexiunea necesară între obiectivele strategice şi întrebuinţarea tactică a forţelor pe câmpul de bătălie, comportând conceperea, planificarea şi executarea de operaţiuni militare. Conţinutul artei operative se realizează prin pregătirea, organizarea şi executarea unei campanii sau unor operaţii importante. În acest context, campania are semnificaţia unei serii de acţiuni intercategorii de forţe sau de bătălii necesare realizării unui obiectiv strategic pe teatrul de acţiuni militare. O operaţiune importantă constă în acţiunile coordonate ale marilor unităţi într-o singură fază a unei campanii sau a unei bătălii critice.33 Acest punct de vedere nu reprezintă o respingere irevocabilă a argumentelor adepţilor binomului strategie-tactică. Şi noi credem că, deşi există niveluri ale artei militare, nu sunt decât două feluri de

În acelaşi sens, a se vedea P.Bettinelli, Elementi di strategia , Scuola di Guerra Aerea, Firenze, 1988, p.4, citat de col.dr. L.Habian în Eseu despre strategia şi tactica militară ...p.15. 30 A se vedea, gl.bg. (r.) prof. univ. dr. V. Arsenie, op.cit. 31 Ibid. 32 A se vedea, col. dr. L.Habian , Obiectul şi conţinutul strategiei , în Eseu despre strategia şi tactica militară, p.44-48 33 Precizăm că, în opinia noastră, deşi nu reproducem definiţiile Lexiconului militar, termenii de campanie şi operaţiune militară au sensul pe care-l exprimă prestigiosul dicţionar. 29

20

obiective: obiective strategice, care continuă obiectivele politice şi obiective tactice, care constituie etape prin care se realizează obiectivul strategic. Înlănţuirea logică şi progresivă a obiectivelor tactice formează obiectul artei operative. În opinia noastră, nu ar trebui căutate argumente împotriva artei operative doar pentru faptul că ea aSăfost în practica militară românească pe filieră rusească. nu introdusă uităm că arta operativă a fost consacrată în Germania, la începutul secolului, iar în prezent puteri militare de referinţă (de exemplu S.U.A., Franţa ş.a.), nu numai că îi acordă consideraţia cuvenită, dar şi operează restructurări în spiritul cerinţelor acesteia. Tactica este disciplina care se ocupă cu studiul luptei desfăşurate pe uscat, în aer şi pe mare de către mari unităţi, unităţi şi subunităţi. Ea elaborează principiile, procedeele, formele şi metodele de pregătire şi ducere a a luptei.34 Cu alte cuvinte, ea poate fi definită ca "arta de a combina, în operaţie, acţiunile tuturor mijloacelor militare" .35 Ea este de resortul micilor eşaloane (până la mare unitate) din categoriile de forţe care-şi angajează forţa potenţială în lupte şi bătălii, în cadrul stabilit de către arta operativă, pentru a se atinge succesiv, în spaţiu şi timp, obiectivele fixate de către strategie. Istoria militară , ca ramură a istoriei şi, în acelaşi timp, a ştiinţei militare studiază războaiele şi armatele din diferite perioade istorice, privite ca fenomene militare. Ea este o descriere cronologică a evoluţiei sistemului militar cauzelor şi a evenimentelor militare universale sau naţionale, a originii, şi modului de 36 desfăşurare a războaielor. Un domeniu distinct al istoriei militare este istoria artei militare, disciplină care studiază "apariţia, evoluţia şi aplicarea în războaiele care au avut loc, a componentelor artei militare (strategia, arta operativă, tactica), a legilor, principiilor, formelor şi procedeelor luptei armate şi sintetizând experienţa războaielor trecute trage concluzii şi învăţăminte care îmbogăţesc Cf. gl.bg. (r.) prof. univ. dr. V. Arsenie, op.cit. L.Poirier, Les voix de la stratégie , citat de H.Couteau-Bégarie, în Introduction à la stratégie, p.65. 36 Col.dr. N.Ciobanu, col.dr. C. Popa, mr.I. Giurcă, Curs de istoria artei militare, vol. I, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1991, p.9. 34

35

21

teoria şi practica pregătirii, conducerii şi desfăşurării luptei armate".37 Ea prezintă o importanţă deosebită deoarece, prin studiile efectuate, permite desprinderea unor concluzii şi învăţăminte folositoare pentru cunoaşterea şi înţelegerea tendinţelor actuale şi de perspectivă evoluţiei joacă rolul deale liant al teorieifenomenului cu practica înmilitar. studiul De arteiasemenea, militare. ea Geografia militară, ca ramură a geografiei generale studiază fenomenenele geografice prin prisma cerinţelor şi scopurilor acţiunilor militare,38 iar ca domeniu al ştiinţei militare, efectuează studii descriptive şi operaţionale asupra factorului geoclimatic, cu accent pe rolul şi implicaţiile acestuia asupra luptei armate. Ea furnizează ştiinţei militare cunoştinţele necesare despre spaţiul geografic ca teatru de acţiuni militare, cu accent pe configuraţia şi natura terenului, a condiţiilor climatice şi elementelor de referinţă pentru conducerea trupelor: direcţii de acţiune, aliniamente, raioane cu particularităţi, infrastructură, resurse naturale şi alţi factori care influenţează acţiunile militare. Pertinenţa şi profunzimea analizei teoretice a acestora este o condiţie esenţială a folosirii avantajelor şi contracarării dezavantajelor pe timpul elaborării deciziilor, planificării acţiunilor militare şi desfăşurării operaţiei şi luptei.39 Teoria organizării militare are ca obiect de studiu elaborarea principiilor ştiinţifice ale organizării forţelor armate, ale dezvoltării diferitelor categorii de forţe armate şi arme şi asigurării unor proporţii funcţie de precum considerente strategice şi resursele alocateechilibrate, pe termeneînrezonabile, şi ale fundamentării sistemului de mobilizare şi completare. 40 Ea are o mare importanţă pentru instituirea unui sistem de relaţii funcţionale care să asigure valorificarea deplină a potenţialului uman şi material destinat efortului de război. Teoria instruirii trupelor are ca obiect de studiu sistemul de formare şi perfecţionare a pregătirii personalului şi structurilor militare din forţele armate, contribuind la elaborarea principiilor, 37 38

Ibid. p.10. Lexicon militar, … p.166. 39 A se vedea, col.M.Cucu, Factorul geografic în acţiunile militare , Editura Militară, Bucureşti, 1981, p. 40 A se vedea, gl.b. (r.) prof. univ.dr. V.Arsenie, op.cit.

22

formelor şi metodelor utilizate în practica instruirii. În sistemul militar, rolul acestei teorii este de o importanţă covârşitoare, deoarece se urmăreşte, nu numai formarea indivizilor ca profesionişti ai luptei conform aptitudinilor şi poziţiei pe care o vor ocupa în structurile militare, ci şi închegarea şi realizarea unor parametri funcţionali de unitate, eficacitate de şitip subunitate, unitate, mare pe adestructurilor o parte, şi militare stat major comandament tactic, operativ sau strategic, pe de altă parte. În literatura de specialitate românească, acestea sunt considerate a fi principalele ramuri ale ştiinţei militare. 41 Ele, însă, nu epuizează problematica extrem de complexă a fenomenului militar, a luptei armate în sensul cel mai general al noţiunii. Mai mult, se remarcă o tendinţă puternică de extindere a câmpului de investigare al ştiinţei militare, recunoscută de altfel ca un spaţiu de interferenţă al unei multitudini de discipline ştiinţifice care-şi găsesc anumite finalităţi în domeniul conflictual. Pe de o parte, putem vorbi de o diversificare a ramurilor ştiinţei militare prin includerea unor teorii şi discipline ca teoria conducerii militare, logistica militară, disciplinele tehnice militare ş.a., iar pe de altă parte, constatăm că investigarea realităţii luptei armate se face şi cu mijloacele ştiinţifice specifice altor ştiinţe, care nu fac parte din sistemul ştiinţei militare. În opinia noastră, grupul de discipline aflate în strânsă legătură cu ştiinţa militară, care servesc înţelegerii fenomenului război, dararşiputea modelării luptei armate criterii de (participative) raţionalitate şi . eficienţă, fi denumite ştiinţepeajutătoare Avem în vedere, cu precădere, disciplinele socio-militare de contact, urmând a ne referi în continuare exclusiv la dreptul conflictelor armate.

În acest sens, cităm exemplificativ pe gl. Gh. Logofătu, mr. C. Soare, col (r) M. Vasiliu, Elemente de strategie militară , col. dr. N. Ciobanu, col. dr. C. Popa, mr. I. Ciucă, Curs de istoria artei militare , vol. I, gl.bg. (r) dr. V. Arsenie, Actualitatea strategiei, col. dr. L. Habian, Obiectul şi conţinutul strategiei (în Eseu despre strategia şi tactica militară ), col.dr. A. Deac, Ştiinţa militară, ş.a. 41

23

1.3. Definiţia şi caracteristicile dreptului conflictelor armate Înţelegerea semnificaţiei şi caracteristicilor dreptului conflictelor armate presupune, în prealabil, câteva referiri la sistemul de care aparţine, la ştiinţa dreptului în general. Şi aceasta face parte juridicului din familia înştiinţelor despre societate, ocupându-se ca de o studierea toate formele sale de manifestare, dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice determinate.42 Ştiinţa dreptului (unii autori folosesc conceptul de ştiinţe juridice cu egală îndreptăţire) studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa socială. În evoluţia sa milenară, ştiinţa dreptului a înregistrat un permanent proces de specializare, proces în care s-au cristalizat valorile ce constituie obiect specific de cercetare. Definind obiectul ştiinţei juridice, autorii înţeleg, în general, să includă aici sarcina de a analiza conexiunea dreptului cu alte fenomene sociale (subl. n- n.a.), de a dezvălui factorii de configurare a dreptului şi de a formula judecăţi de valoare asupra fenomenului juridic în societate, atât în ceea ce priveşte elaborarea dreptului, cât şi valorile sociale apărate şi promovate de el. 43 În

"linia de conduită care se impune esenţa sa, dreptul reprezintă indivizilor în societate, respectul căreia este considerat la un moment dat de către o societate ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări ".44 Şi doctrina românească se pronunţă în acelaşi sens, din multitudinea de definiţii utilizate rezultând că "dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului , Universitatea Bucureşti, 1992, p.4. 43 A se vedea, Ioan Ceterchi, Ion Craiovan - Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1993, p.7. 44 Claude de Pasquier, Introduction à la Théorie générale et à la philosophie du Droit, P.U.F., Paris Neuchâtel, 1937, p.299 ş.u. 42

24

conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice".45 Astfel, sistemul dreptului s-a constituit din ramuri şi instituţii juridice. Ramura de drept reprezintă ansamblul normelor juridice care sociale dintr-un domeniu vieţii reglementează sociale în baza relaţiile unei metode specifice de anumit reglementare şi a al unor principii comune. În literatura de specialitate există unanimitate în a se aprecia că dreptul conflictelor armate este o parte a dreptului internaţional public universal, una din ramurile cele mai importante ale sistemului dreptului. În termenii cei mai generali, dreptul internaţional public - cunoscut şi sub denumirea de jus gentium – reglementează coexistenţa membrilor comunităţii internaţionale, în special aceea a statelor. Astfel, dreptul internaţional public este definit ca fiind ansamblul de norme scrise sau nescrise, având ca scop reglementarea conduitei statelor în relaţiile dintre ele .46 În opinia noastră, prin generalitatea ei, această definiţie nu poartă amprenta unor concepţii sau influenţe care exced ariei dreptului.47 dreptul La srcine, dreptul internaţional a fost divizat în 48 păcii şi dreptul războiului, la care se adaugă şi dreptul neutralităţii. Prin ilegalizarea şi condamnarea războiului de agresiune, s-a considerat că partajarea între cele două domenii nu se mai justifică. Totuşi, războiul a continuat să fie o prezenţă aproape cotidiană meridianele lumii, în fapt ce a determinat în actualitatepea dreptului aplicabil conflictele armate menţinerea - jus in bello şi, desigur, dezvoltarea sa. Expresia "dreptul conflictelor armate" este de dată relativ recentă, reprezentând însă o realitate juridică ale cărei rădăcini se regăsesc în zorii civilizaţiei umane.49 I.Ceterchi, I. Craiovan, op. cit. p.28. Charles Rousseau, Droit International Public , Tom I, Paris-Sirey, 1970, p.1. 47 A se vedea, Grigore Geamănu, Drept internaţional public , vol.I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p.118, ş.u. 48 A se vedea, Hugo Grotius, De jure belli ac pacis, citat de Grigore Geamănu în Drept internaţional public vol.I, p.121 45 46

25

Acest lucru poate constitui una din explicaţiile diversităţii terminologiei pe care o întâlnim în literatura de specialitate. Astfel, în secolul trecut a fost consacrată expresia "legile războiului" şi corespondenta sa "legile şi obiceiurile războiului".50 Ulterior, pentru concizie şi o mai bună receptare în mediile militare, s-a utilizat

"dreptulal Convenţiilor războiului". de noţiunea Doctrina recentă, temeiul articoluluide2 comun la Geneva din 12în august 1949, a impus expresia "dreptul conflictelor armate" pe considerentul că aceasta exprimă mult mai convingător faptul că ansamblul normelor ce-l compun, este chemat să se aplice, cel puţin în parte, nu numai în caz de război interstatal în sens formal, ci şi în orice alte conflicte armate care nu sunt calificate ca atare.51 Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (în continuare C.I.C.R.), la Conferinţa experţilor guvernamentali reunită la Geneva în 1971 şi 1972, a adoptat formula de "drept internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate" utilizată şi la Conferinţa diplomatică desfăşurată între 1974-1977. Întrucât cerinţa conciziei era presantă, C.I.C.R., având în vedere statutul său de organizaţie nonguvernamentală cu vocaţie umanitară, a optat pentru expresia drept umanitar. Noi credem că pentru forţele armate, a căror organizare, înzestrare şi pregătire corespunde cerinţelor ridicate de participarea la război, este mult mai potrivită expresia de drept al conflictelor armate, mai ales că răspunde şi exigenţelor de rigoare ştiinţifică. Aceasta nu.52exclude posibilitatea de a folosi şi noţiunea de drept al războiului 49

A se vedea, în ceea ce priveşte istoria dreptului conflictelor armate, dr. Ionel Cloşcă, dr.Ion Suceavă, Dreptul internaţional umanitar, Editura Şansa, Bucureşti, 1992; Geoffrey Best, Humanity in Warfare, London, 1980; Pierre Boissier, Histoire du Comité International de la Croix-Rouge, De Solferino à Tsushima, Genève, 1978; André Durand, Histoire du Comité international de la Croix-Rouge, De Sarajevo à Hiroshima, Genève, 1978. 50 Convenţiile şi reglementările rezultate în urma Conferinţei de Pace de la Haga din 1899 şi 1907. 51 A se vedea, S. Schwarzenberger, The Law of Armed Conflict , London, 1968, p.381; dr. Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, op.cit. p.63-74 52 A se vedea, Frederic de Mulinen, Manuel sur le droit de la guerre pour les forces armeés, C.I.C.R., Genève, 1989, p.XXI

26

Important este însă faptul că materia reglementată de dreptul umanitar şi dreptul conflictelor armate este cuprinsă în aceleaşi instrumente juridice, unii autori considerând că sunt sinonime,53 alţii susţinând existenţa unor diferenţe de nuanţă care nu pun, totuşi, sub semnul întrebării echivalenţa lor.54 Astfel, dreptul conflictelorunor armate apare ca drept special, elaborat pentru reglementarea situaţii ce un decurg în mod nemijlocit din starea de conflict sau de război, în terminologia uzitată curent de către militari. Aşadar, dreptul conflictelor armate guvernează, în principal, relaţiile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional în perioada de conflict armat cu caracter internaţional şi neinternaţional. Nu este însă un drept exclusiv, în sensul că guvernează toate relaţiile care se leagă între subiecte de drept internaţional în timp de confict armat. În termeni juridici, obiectul dreptului conflictelor armate îl formează relaţiile dintre părţile la un conflict armat internaţional, referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului armat respectiv, precum şi cele dintre părţile la un confict armat cu caracter neinternaţional.55 Scopul şi sensul dreptului conflictelor armate este de a atenua efectele războiului, mai întâi impunând limite modului admis de a face război, adică alegerii mijloacelor şi metodelor întrebuinţate pentru ducerea operaţiunilor militare şi apoi impunând beligeranţilor să mai ocrotească protejeze persoanele care nu participă (sau nu participă)şilasă ostilităţi. În consecinţă, doctrina Comitetului Internaţional al Crucii Roşii a definit acest tip de drept ca pe "un ansamblu al regulilor internaţionale, de srcine convenţională sau cutumiară, care sunt în mod specific destinate să reglementeze problemele umanitare ce decurg în mod direct din conflictele armate, internaţionale sau neinternaţionale şi care restrâng, din raţiuni umanitare, dreptul A se vedea, Y. Renoux , Glossary of international Treaties in French, English, Spanish, Italian, Dutch, German and Russian , Amsterdam, 1970, p.198 54 A se vedea, Michel Veuthey, Guérilla et Droit Humanitaire , C.I.C.R., Genève, 1983, p.4 55 Dr.Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, op.cit., p.63 53

27

părţilor în conflict de a întrebuinţa metode şi mijloace de război la alegerea lor sau protejează persoanele şi bunurile afectate sau care pot fi afectate de către conflict".56 Este evident accentul pus pe dimensiunea umanitară, motiv pentru care apreciem mai adecvată, prin esenţialitatea ei, definiţia consacrată îndedoctrina dreptului conflictelor "ansamblu de norme dearmate drept internaţional, sorginteromânească: cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional".57 În opinia noastră, dreptul conflictelor armate este ramura dreptului internaţional public, destinată a reglementa ostilităţile şi de a le atenua efectele distructive, atât cât necesităţile militare o permit. În virtutea apartenenţei sale la dreptul internaţional public, pe de o parte, şi a particularităţilor fenomenului social pe care-l reglementează, pe de altă parte, dreptul conflictelor armate comportă o serie întreagă de trăsături caracteristice. În primul caz enumerăm exemplificativ: a) Dreptul conflictelor armate este un drept consensual, întrucât el se formează pe baza acordului de voinţă al statelor. 58 Cu alte cuvinte, statele sunt creatoarele dreptului şi în acelaşi timp destinatarele lui, respectiv ele trebuie să-l respecte şi să-l aplice. Într-o formulă sintetică, rezultă că dreptul conflictelor armate, ramură a dreptului internaţional - are ca fundament acordul de voinţă al b) statelor. Dreptul conflictelor armate este considerat un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern, care este un drept de subordonare.59 Caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza obligativităţii normelor sale, a aplicării şi respectării lor.

Hans Peter-Gasser, Le droit international humanitaire. Introduction , în Hans Haug, Humanité pour tous , Institut Henry Dunant, Haupt, Genève, 1993, p.17 57 Dr. Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, op.cit. p.11. 58 Ibid. 59 Grigore Geamănu, op.cit. p.99. 56

28

c) Izvoarele tradiţionale60 ale dreptului conflictelor armate, parte a dreptului internaţional, sunt cutuma şi tratatele. Menţionăm că, potrivit unei reglementări orientative din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (art.38), în rezolvarea diferendelor internaţionale ce-i vor fi supuse, această instanţă va aplica, alături de convenţii şi cutume,sub principiile de drept, hotărârile tribunalelor internaţionale, rezerva generale art.59 (acestea nu au valoare obligatorie decât faţă de părţile în diferendul supus jurisdicţiei sale), doctrina celor mai calificaţi specialişti, echitatea. d) Raporturile dreptului conflictelor armate cu dreptul intern sunt de condiţionare şi de influenţare reciprocă.61 Prin acceptarea de către puterea statală, în virtutea prerogativelor şi conform procedurilor constituţionale, a normelor dreptului conflictelor armate, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu, de toată populaţia. Normele acestui drept dobândesc valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi, de obicei, necesară încorporarea în dreptul intern. Există însă unele excepţii notabile şi, în acest sens, menţionăm sancţiunile la încălcările dreptului, care trebuie prevăzute şi determinate de legea penală, conform procedurilor legale. e) Dreptul conflictelor armate este un drept special, care se aplică exclusiv în situaţia excepţională care este conflictul armat, indiferent de cauza şi tipul acestuia. Ca efect al condiţiilor socialistorice de formare a dreptului conflictelor armate, marea majoritate aconflictelor normelor sale se aplică în esteconfl În prevăd cazul icte un inter e. ce neinternaţionale aplicabil setnaţi de onal reguli garanţii fundamentale pentru toţi cei care nu participă în mod direct la ostilităţi, extinse în situaţia depăşirii unui prag de intensitate. Cea mai gravă problemă este aceea în care statele nu recunosc o situaţie de conflict şi în consecinţă nu acceptă o calificare care să permită aplicarea dreptului conflictelor armate. f) Dreptul conflictelor armate cunoaşte un câmp de aplicare mai restrâns , deoarece marea majoritate a regulilor sale se aplică 60

În teoria dreptului internaţional, în accepţia generală, termenul de izvoare defineşte acele forme prin care se exprimă normele de drept, create prin acordul de voinţă al statelor, ca reguli de conduită obligatorie 61 Dumitru Popescu, A. Năstase, F. Coman , Drept internaţional public , Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p.51 ş.u.

29

numai "persoanelor protejate", noţiune care prezintă un anumit grad de exclusivitate. Există şi excepţii, cum ar fi regulile aplicabile în conflict intern sau obligaţiile cu valoare generală, care nu pun încă sub semnul îndoielii orientarea manifestă a mecanismelor de aplicare către victimele conflictului armat. caz de conflict internaţional, dreptul protejează interese stataleg)şiÎninterese individuale şi, ca atare, el se adresează, atât statelor, cât şi indivizilor. De aici, justeţea aprecierii că la o dualitate de drepturi corespunde o dualitate de obligaţii. Alte trăsături ale dreptului confictelor armate decurg din relaţia sa cu fenomenul război. Avem în vedere următoarele aspecte: a) Dreptul conflictelor armate este rezultatul unui compromis între interese diferite. El trebuie să ţină cont de fenomenul război şi, în primul rând, de nevoile militare legitime. Această cerinţă este cunoscută sub denumirea de criteriul necesităţii militare . Pe de altă parte, persoana care nu participă (sau nu mai participă) la ostilităţi, trebuie să fie cât mai bine protejată. Acesta este imperativul umanitar. Rezultatul compromisului dintre necesitatea militară şi imperativul umanitar trebuie să fie o reglementare care impune limite efective puterii militare fără să facă imposibilă exercitarea acesteia, atunci când utilizarea forţei este legitimă. b) Dreptul conflictelor armate este un instrument de limitare a efectelor distructive pe care le generează conflictele armate . Mulţi s-au îndoit de acest lucru, având ca argument reflecţia lui "Dreptul ginţilor în timp de război este lucrul cel mai delicat Kant: ce se poate concepe. Într-adevăr, cum să prescriu legi unei stări de independenţă ce nu cunoaşte nici un fel de reglementare" ?62 Mai mult, s-a considerat că există o incompatibilitate funciară între război şi drept, în virtutea următorului raţionament: prin definiţie, războiul este o negare a ordinii şi dezlănţuire a forţei, fiind în contradicţie cu dreptul al cărui scop este tocmai menţinerea ordinii şi stăpânirii forţei. Războiul ar fi, deci, substituirea dreptului de către forţă. teorie tranşantă, a antagonismului absolut dintre drept şiAceastă război este foarte periculoasă, mai ales că se întemeiază pe Citat de Jean Pictet, în Développement et principes du droit international humanitaire", Institut Henry Dunant, Gènève, 1983, p.97 62

30

un sofism. Într-adevăr, dacă pentru a aduce adversarul la discreţia ta este necesară întrebuinţarea unei anumite doze de violenţă, de ce ar trebui ca aceasta să exceadă scopului stabilit? Un adversar făcut inofensiv nu mai poate influenţa derularea ostilităţilor. A-l extermina sau a-l face să sufere nu este numai un act absurd, ci şi criminal. Este de de la sine înţeles cădaradversarii trebuie adopte de comportamentul combatant, nu pe cel de să briganzi, nelegiuiţi. Şi acest lucru este în interesul ambelor părţi. Războiul este o recurgere la forţă, dar nu la o forţă neînfrânată. El nu rupe toate legăturile dintre state şi nici nu poate suprima toate cuceririle civilizaţiei şi moravurile unei societăţi milenare. Deasupra actelor de violenţă subzistă un ansamblu de drepturi şi de obligaţii - legile războiului - care purced din raţiune şi din sentimentul de umanitate şi a căror respectare se impune tuturor.63 c) Atenuarea rigorilor luptei armate este o necesitate socială care poate fi îndeplinită numai prin intermediul dreptului conflictelor armate. Până în ajunul primului război mondial s-a apreciat că cele mai indicate metode de război erau cele care comportau acţiuni deosebit de violente pentru că ele conduceau rapid la un deznodământ şi scurtau considerabil durata războiului. Experienţa celor două războaie mondiale a contrazis această teorie. S-a văzut că metodele cele mai distructive nu pun capăt războaielor, ci exacerbează rezistenţa, hrănind-o din disperare şi-o dorinţă irepresibilă de răzbunare, cu preţulşi,vieţii. Aplicarea dreptului permite limitarea efectelorchiar distructive implicit, un control al violenţei. d) Dreptul conflictelor armate nu subminează eforturile de eliminare a războiului din viaţa internaţională, ci doar tinde să reducă suferinţele provocate de război. Dezvoltarea dreptului conflictelor armate se întemeiază pe prezumţia evidentă că războaiele sunt încă posibile. Realităţile oferite de viaţa internaţională confirmă acest lucru. Mai mult, în pofida reducerilor bugetelor militare şi a forţelor armate, întreţin, chiar cu scopuri defensive, armate bine majoritatea înzestrate şiţărilor instruite, ceea ce demonstrează o viziune politică realistă asupra riscurilor de 63

Jean Pictet, op.cit. p.97.

31

conflict armat. Chiar dacă probabilitatea producerii acestora este extrem de redusă, trebuie asigurată o pregătire exemplară pentru a face faţă celor mai dificile situaţii, oricât de improbabile ar părea. Este incontestabil faptul că, în prezent, se desfăşoară eforturi deosebite pentru a împiedica izbucnirea vreunui război, atât la nivel global prin de intermediul şi la proces nivel regional, prin organisme securitateO.N.U., aflate cât într-un de profunde transformări. Aceste eforturi trebuie completate, însă, cu demersuri adecvate pentru ca, în cazul în care un conflict izbucneşte, în pofida măsurilor întreprinse la scară internaţională, să se limiteze efectele sale distructive. Este logică preocuparea de a atenua un rău, atât timp cât el nu a fost suprimat în mod real. e) Aplicarea dreptului conflictelor armate nu depinde de natura conflictului. Distincţia între războaie juste şi războaie nejuste operează numai în cazul lui jus ad bellum , care defineşte împrejurările în care se poate recurge la forţa armată (de ex., un război de agresiune este injust, în timp ce un război de apărare este just). A condiţiona aplicarea dreptului numai faţă de victimele agresiunii ar determina apariţia unui cerc vicios şi s-ar crea riscul prăbuşirii întregului său edificiu. f) Aplicarea dreptului conflictelor armate comportă dificultăţi şi servituţi care nu pot fi depăşite decât printr-o temeinică instruire. Respectarea normelor sale în contextul înverşunării care caracterizează confruntarea militară necesită adesea un comportament contrar instinctului natural, care împinge la ură faţă de inamic. Ea impune o adevărată detaşare de sentimentele spontane, lucru posibil numai în urma unei pregătiri de înalt profesionalism, fapt ce imprimă o importantă particularitate acestui drept. Experienţa războaielor a demonstrat că normele sale nu sunt respectate întotdeauna, ba chiar sunt încălcate destul de frecvent. Această realitate a generat un anumit scepticism în ceea ce priveşte credibilitatea sa.afectează Trebuie imaginea să subliniem o asemenea opinie descurajatoare şi aînsă altorcăramuri de drept. Cea mai bună probă, în acest sens, este faptul că societatea a creat un aparat vast şi puternic - justiţie, poliţie şi forţe de ordine - numai pentru a contracara violarea dreptului. La aceasta mai adăugăm 32

faptul că tentaţia evenimentelor şocante cultivată de mass-media pentru priza lor la public face ca o încălcare a unei reguli să fie adusă la cunoştinţa întregii lumi, iar un comportament normal, de respect şi aplicare a unor norme de drept, să fie privit drept ceva firesc, nespectaculos şi implicit, nepopularizat. Aşa cum spunea una din marile este personalităţi dinmaselor" domeniul aprobarea - "tăcerea .64 acţiunii umanitare, Jean Pictet Din perspectiva relaţiei dreptului conflictelor armate cu statul, în virtutea faptul că este creat şi aplicat în urma acordurilor interstatale, se evidenţiază următoarele trăsături: a) Normele de drept al conflictelor armate au un caracter imperativ -jus cogens - şi nu dispozitiv. Astfel, Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, din 25 mai 1969, după ce a definit, în articolul 53, dispoziţia imperativă ca "o normă acceptată şi recunoscută de către comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, ca normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu mai poate fi modificată decât printr-o nouă normă de drept internaţional care are acelaşi caracter ", în articolul 60 statuează că vor avea acest caracter imperativ "dispoziţiile relative la protecţia persoanei umane conţinute în tratatele cu caracter umanitar". Aceasta înseamnă că dreptul conflictelor armate trebuie respectat, ca regulă generală, la modul absolut, deoarece conţine exigenţele minimale de umanitate. Ca atare, recurgerea la derogări pe aibe motiv necesitate militară trebuie să fie temeinic justificată şi să unde caracter de excepţie. b) Dreptul conflictelor armate, datorită caracterului său dezinteresat şi a valorilor superioare pe care le apără, a vechimii şi universalităţii sale, conţine angajamente cu caracter absolut . El nu este format numai din norme scrise, ci şi din reguli cutumiare. Chiar şi regulile scrise nu sunt altceva decât reguli cutumiare mai vechi dezvoltate şi completate la momentul codificării. Practic, principiile esenţiale de umanitate sunt de origine cutumiară, convenţiile conţinând, în plus,practică. dispoziţii secundare, de detaliu, privind modalităţile de aplicare 64

Ibid., p.102

33

Este extrem de importantă evidenţierea acestei structuri a convenţiilor de drept umanitar deoarece, pornind de la cazul ipotetic în care un stat ar denunţa o convenţie, posibilitate prevăzută în textul fiecărui instrument de acest gen, el s-ar elibera numai de obligaţiile prevăzute în regulile cu caracter secundar. În schimb, el nu va putea repudia principiile nici să eludeze obligaţia de a le respecta deoarece,fundamentale, aşa cum am menţionat, ele reprezintă o codificare a obiceiurilor popoarelor. Tratatele de drept al conflictelor armate rămân valabile în orice împrejurare şi nu sunt supuse condiţiei de reciprocitate. Aceasta este o particularitate importantă, deoarece în dreptul internaţional se admite că neexecutarea unui tratat de către una din părţi poate să dezlege cealaltă parte de obligaţiile sale sau să justifice rezilierea instrumentelor juridice. Dreptul conflictelor armate, prin natura sa, este preocupat cu precădere de soarta oamenilor, a celor aflaţi în suferinţă şi a celor ce-şi pun viaţa în slujba unei instituţii fundamentale pentru orice stat. Esenţa sa este superioară faţă de ceea ce presupune conceptul generic de "interese de stat" . Dacă acestea din urmă pot face obiectul unui schimb de prestaţii, normele care vizează protecţia fiinţei umane impun ca la încălcări grave ale garanţiilor pe care le statuează, să nu se răspundă cu fapte similare. A nu se aplica instrumentele de drept al conflictelor armate invocând nerespectarea lor de către adversar, ar echivala cu efectuarea de represalii împotriva persoanelor Or, Convenţia la Viena60, asupra dreptului tratatelor dinprotejate. 25 mai 1969 prevede, ladearticolul o excepţie de la regula suspendării parţiale sau totale a tratatelor pe motivul violării substanţiale a dispoziţiilor acestora. Această excepţie priveşte tocmai dispoziţiile relative la protecţia persoanei umane conţinute în tratatele cu caracter umanitar, în special cele care exclud orice formă de represalii împotriva persoanelor protejate prin respectivele tratate. d) Aplicarea dreptului conflictelor armate nu ar putea fi

supusă unorderivă conddin iţii,necesitatea indiferende t adnu e denatura natura sensul lor . Această caracteristică acţiunii umanitare, de a preveni tendinţele de politizare a acesteia. În unele cazuri au fost tentative de a subordona îndeplinirea obligaţiilor de drept internaţional, de acceptarea unor anumite condiţii, în general 34

militare şi politice, străine de Convenţiile de la Geneva. Ca reacţie la aceste tentative, C.I.C.R. a lansat un apel în 1974 în care sublinia că "angajamentele care decurg din Convenţiile de la Geneva au un caracter absolut, solemn, prin care statele se obligă în mod unilateral, fiecare faţă de toate celelalte, chiar fără reciprocitate,

să respecte în toate împrejurările regulile şi principiile pe care ele le-au recunoscut ca vitale" .65 Trăsăturile menţionate au generat preocupări fireşti de individualizare a acestui sistem juridic, atât în cadrul dreptului internaţional public, a cărui ramură este, cât şi în raport cu sistemul Drepturilor Omului, din perspectiva rădăcinilor filosofice comune şi a convergenţei scopurilor. Astfel, în opinia unor specialişti, dreptul conflictelor armate nu ar mai trebui perceput, ca în doctrina clasică, drept o alternativă la dreptul păcii, ci mai degrabă un regim excepţional şi derogatoriu de la Drepturile omului care, atunci când nu este paralel cu acestea din urmă, ar putea fi chiar complementar66. Alţi autori au considerat că cele două sisteme juridice urmăresc un scop suprem identic: impunerea unui minimum ireductibil de garanţii pentru respectarea persoanei umane. Totuşi, subliniază ei, cele două sisteme sunt total diferite în ceea ce priveşte intenţiile pe care se întemeiază, natura lor precum şi mecanismele pe care le prevăd. 67 Într-adevăr, în timp ce convenţiile privind drepturile omului sunt concepute pentru timp de pace, de normalitate, dreptul extraordinare conflictelor armate este elaborat nemijlocit pentru împrejurările ale războiului. De aceea, el nu preia decât o anumită parte din drepturile şi libertăţile garantate prin convenţiile privitoare la drepturile omului (denumite de unii autori "Drepturile omului în perioada de conflict armat") şi, în plus, Appel sur le respect des règles et principes du droit international humanitaire, diffusé par le Comité International de la Croix-Rouge, Genève, 21 janvier 1974 66 Draper, S.I.A.D. "The Relationschip between the Human Rights Regime and the Law of Armed Conflicts" în Institut international de droit humanitaire, Actes du Congrès international de droit humanitaire , San Remo 24-27 septembre 1970, p.147 67 Actes du Congrès international de droit humanitare, San Remo, 24-27 septembre, 1970, p.149 ş.u 65

35

conţine capitole care nu au legătură cu drepturile omului ci cu modul de desfăşurare a ostilităţilor. Astfel, poate fi pusă în evidenţă natura contradictorie a dreptului conflictelor armate, aspect asupra căruia unii autori lasă să coboare un val al tăcerii în mod cu totul nejustificat. Într-adevăr, acest drept se vizează în egală pe măsură şi să protejeze să doua autorizeze De regulă, pune accentul cea de-a dimensiune, omiţându-. se să se reliefeze caracterul general protector al acestui drept. În opinia noastră, dreptul conflictelor armate autorizează anumite entităţi, de regulă aparţinând unor structuri statale sub denumirea generică de "forţe armate" , să comită acte de violenţă care, înfăptuite de alte forţe sau în alte condiţii decât cele de război, ar putea fi definite drept criminale. Ca un corolar la această permisivitate şi legitimare a utilizării instrumentelor de forţă, sub impactul puterii lor distructive în continuă creştere, dreptul are şi rolul de a proteja persoanele care nu iau parte sau nu mai pot lua parte la acţiunile militare. În consecinţă, avem în vedere examinarea drepturilor şi obligaţiilor pe care dreptul conflictelor armate le prevede în sarcina beligeranţilor pe timpul ducerii acţiunilor militare şi limitelor pe care le impune în alegerea mijloacelor de nimicire a adversarului. Clarificate aceste probleme, se creează condiţii mai favorabile împlinirii menirii integrale a dreptului, de ocrotire a militarilor scoşi din luptă şi a persoanelor care nu participă la ostilităţi.

1.4. Esenţa şi conţinutul raporturilor dintre ştiinţa şi arta militară şi dreptul conflictelor armate Examenul succint efectuat asupra ştiinţei militare şi dreptului conflictelor armate ne-a permis formularea unor observaţii generale pe baza cărora putem să emitem o opinie argumentată asupra esenţei şi naturii raporturilor dintre acestea. O primă observaţie priveşte nivelul ridicat de complexitate al ştiinţei militare, rezultat al faptului că investighează un domeniu amplu, universal al existenţei umane, fapt ce necesită integrarea de metodologii şi tehnici proprii unor ramuri speciale ale ştiinţelor particulare de contact. Mai mult, considerând-o un ansamblu sistematic, ea integrează aşa-numitele ştiinţe de frontieră, în cadrul cărora prevalează cercetarea interdisciplinară şi multidisciplinară, fără a le afecta, acestora, finalmente, existenţa organică, independentă, de sine stătătoare. În prezent, în condiţiile producerii unor mutaţii profunde în fizionomia conflictelor armate, se constată 36

o tendinţă tot mai accentuată de utilizare a mijloacelor ştiinţei militare în scopul creşterii raţionalităţii şi eficienţei actelor decizionale, conducerii acţiunilor militare, procesului formativ şi educaţional al profesionaliştilor luptei armate şi comportamentului combatanţilor pe timpul ducerii ostilităţilor. Aceste preocupări, inevitabil, conferă un rol substanţial sporit abordării acţiunii militare din perspectivă praxiologică, axiologică şi a logicii normelor. O altă observaţie vizează dreptul conflictelor armate, ca ramură distinctă a dreptului internaţional public, din care descinde şi împrumută o parte a metodelor, a terminologiei specifice şi a obiectului de studiu. Caracteristica principală care îl diferenţiază de celelalte ramuri ale dreptului internaţional public este dată de realitatea pe care o reglementează: conflictul armat. Aşadar, conflictul armat68 reprezintă, din perspective diferite, punctul comun dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate. Fără îndoială, armat este un termen multdomenii. prea general pentru a putea conflictul explica raporturile dintre cele două Vom adânci investigaţia pornind de la următoarea constatare: războiul este un fenomen social complex, total diferit de oricare alt fenomen social datorită unui summum de caracteristici. Între acestea, putem evidenţia gradul cel mai înalt de violenţă prin care se manifestă conflictul social între grupuri umane organizate şi instituţionalizate, structurarea militară a acestor grupuri, utilizarea luptei armate ca mijloc de realizare a unor interese politice ş.a. Pe de altă parte, s-a constatat, încă din antichitate, coexistenţa în mediul a două fenomene cu caracter socio-juridic distinct: -un social fenomen social non-juridic; -un fenomen juridic propriu-zis.69 În mod firesc, existenţa lor paralelă atrage concretizarea principiilor şi regulilor care le guvernează în două categorii de norme: norme non-juridice şi norme juridice.70 O analiză obiectivă a realităţii sociale, care este conflictul armat, ne permite să concluzionăm că şi acestui domeniu îi este proprie dualitatea fenomenologică evidenţiată în orice mediu social. Ca atare, spaţiul concret în care se realizează conexiunea dintre A se vedea, Anghel Hoţu, Alexandru Leordean, Normă şi valoare în acţiunea militară, Editura Militară, Bucureşti, 1990, p.36. 69 Valerius Ciucă, Lecţii de sociologia dreptului , Polirom, Iaşi, 1998, p.71 70 Ibid. 68

37

ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate este acela al normativităţii.71 În timp ce ştiinţa militară, prin metodologia sa specifică, contribuie la elaborarea normelor non-juridice, dreptul conflictelor armate, reflectând particularităţile sferei conflictuale a mediului social şi, în egală măsură, nivelul de civilizaţie atins în contextul evoluţiei sociale însumează în conţinutul său normele juridice ce reglementează defăşurarea ostilităţilor. Între cele două categorii de norme există deosebiri esenţiale. Astfel, normele non-juridice sunt reguli de acţiune şi de comportament instituite la nivelul sistemului militar pentru a-i asigura funcţionalitatea şi finalitatea. Ceea ce le caracterizează, în primul rând, este dimensiunea lor praxiologică. Normele reprezintă convertirea principiilor războiului şi ale luptei armate în reguli de acţiune şi de comportament, iar principiile, dacă sunt judicios elaborate, reflectă cerinţele legilor obiective. Conducerea militară realistă şi eficientă se bazeazăşi pe utilizareaoricărei suplă şiacţiuni. creatoare a acestor norme în conceperea executarea Rolul ştiinţei militare constă în sesizarea şi înţelegerea sensului progresului ştiinţei şi tehnologiei, a evoluţiei sociale şi a tendinţelor de schimbare a mediului geopolitic şi a cadrului geostrategic pentru a asigura perfecţionarea şi transformarea normelor non-juridice, pe cât posibil, în acelaşi ritm şi cu aceeaşi profunzime. Normele juridice, în schimb, acţionează asupra comportamentului uman impunând o anumită conduită conform principiului “Legis virtus heac est imperare, vetare, permitere, 72

punire” toate situaţiile . În fapt, ce decurg dreptul din conflictelor starea de război, armate ci numai nu reglementează pe acelea care privesc părţile unui conflict armat pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare, utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, tratamentul victimelor de război şi al populaţiei civile, părţile la un conflict armat neinternaţional, precum şi relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului armat respectiv.73 71

Normativitatea este însuşirea sistemelor sociale de a-şi reglementa propria funcţionalitate prin intermediul normelor. 72 Forţa legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi (Modestinus, Digeste 3, Libro I Regulorum 1.7). 73 Frederic de Mulinen , Manuel sur le droit de la guerre pour les forces armées, C.I.C.R. Genève, 1989, p.1-10.

38

Într-un cuvânt, aceste norme reprezintă suportul unei ordini sociale minime, care trebuie menţinută şi în timp de război. Aceste lucru este posibil numai prin asigurarea unui regim de disciplină şi cultivarea sentimentului de responsabilitate în rândul tuturor membrilor forţelor armate. Asupra conştiinţei lor acţionează simultan setul de norme non-juridice care să le ghideze comportamentul în sensul de eficienţă a acţiunilor pe care le întreprind şi normele juridice ce vizează limitarea agresivităţii comportamentale la ceea ce este strict necesar pentru obţinerea victoriei. Este limpede că aceste norme au şi o puternică încărcătură morală, fapt de natură a evidenţia strânsa legătură dintre normele non-juridice şi cele juridice. Practic, aceste legături reflectă esenţa relaţiei dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate. În opinia noastră, autonomia dreptului conflictelor armate în ansamblul ştiinţei dreptului determină situarea sa în raporturi de coordonare cu ştiinţa militară. Identificarea unor elemente comune

armat - şiautenticitatea privind -obiectul de studiu – conflictul a spaţiului de contact domeniul normativităţii - nu afectează şi specificitatea ştiinţei militare şi dreptului conflictelor armate în raport cu: -propriile lor metode; -propriile lor obiective; -propria lor structură. Aceste raporturi de coordonare nu trebuie percepute ca fiind simetrice şi armonice. Între conflictul armat , în sensul larg al termenului, care reprezintă nivelul structural al acţiunii militare şi , reprezentatşide dreptul conflictelor armate,mediată există onivelul relaţienormativ de intercondiţionare influenţare reciprocă, relaţie de nivelul conceptual (care include şi normele non-juridice), reprezentat de ştiinţa militară. Evoluţiile fenomenului conflictual, determinate de cele mai noi cuceriri tehnologice, au propria lor dinamică şi generează schimbări profunde, într-un ritm mult mai rapid decât cel specific celorlalte domenii sociale, în ştiinţa şi arta militară. Apariţia elementelor noi la nivel structural are un impact direct în planul necesităţii militare, aspect de natură a impulsiona normativismul non-juridic. Astfel, evoluţia artei militare, în mod deosebit, a contribuit la impulsionarea procesului de dezvoltare şi consolidare a dreptului conflictelor armate. Cu toate acestea, progresul normativismului juridic a fost incomparabil mai lent, iar reglementările acceptate pe bază de consens au reuşit să acopere 39

doar în termeni generali cerinţele impuse de imperativele umanitare.74 Argumentarea acestei opinii se întemeiază pe un scurt recurs istoric. Un moment de vârf în dezvoltarea artei militare l-a reprezentat epoca napoleoniană când, armatele de masă, formate din soldaţi-cetăţeni, au înlocuit micile oştiri de războinici profesionişti. Această schimbare fundamentală a determinat mutaţii radicale, nu numai în conducerea războiului, ci şi în plan juridic. Pe de o parte, s-a simţit nevoia instituirii unor reguli obligatorii privind conduita combatanţilor pe timpul ducerii ostilităţilor pentru a elimina incertitudinile penibile şi reincriminările interminabile de pe câmpul de luptă. Pe de altă parte, creşterea efectivelor coroborată cu perfecţionarea armamentelor şi a procedeelor de întrebuinţare a acestora a condus la sporirea substanţială a numărului victimelor, în special a răniţilor, în proporţii care depăşeau în mod copleşitor posibilităţile unor servicii medicale, precar organizate şi înzestrate.75 Această stare în de 1864, lucrurilaa suscitat Crucii Internaţionale şi adoptarea, iniţiativacrearea acesteia, a Roşii Convenţiei de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi în armatele aflate în campanie,76 precum şi a altor convenţii care vizează dreptul războiului, în care unele principii şi reguli care se conturaseră în secolele anterioare capătă o consacrare legală, clară şi neechivocă. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea progresul tehnic şi industrial a marcat, într-o proporţie care a atins cote îngrijorătoare, structurile militare. Crearea în ritm rapid a unor noi mijloace de luptă şi intrarea acestora în înzestrarea armatelor au constituit premisele unei creşteri spectaculoase a posiblităţilor de acţiune a trupelor. Acest lucru a fost sesizat şi de juriştii umanişti care, înţelegând rolul armamentului şi mijloacelor de luptă nou apărute ca rezultat al progresului ştiinţifico-tehnic, al efectelor pe care le produceau asupra formelor şi procedeelor de ducere a acţiunilor militare, a artei militare în ansamblu, au declanşat o adevărată campanie pentru limitarea utilizării acestora. A se vedea, gl.mr.dr. Vasile Creţu, lt.col. Nicolae Uscoi, Raporturile dintre arta militară şi dreptul internaţional umanitar din perspectiva opţiunilor doctrinare naţionale, Gândirea Militară Românească nr.6 din 1992, p.51-56. 75 H.Liddel-Hart, Strategia. Acţiunile indirecte , Editura Militară, Bucureşti, 1973, p.105 ş.u. 76 Henry Dunant, Mémoires, Institut Henry Dunant, Éditions l’Âge d’Homme, Lausanne, 1971, p.111-112. 74

40

Se poate aprecia, fără a diminua importanţa altor aspecte, rolul de element central al “metodelor şi mijloacelor de război” în raporturile de conexiune dintre arta militară şi dreptul internaţional umanitar, datorat numărului impresionant de victime pe care acestea le provocau şi, în mod deosebit, extinderii efectelor ucigaşe, în proporţii din ce în ce mai mari, asupra populaţiei civile. La trecerea într-un nou secol, atât pentru arta militară, cât şi pentru promotorii dreptului, trei conflicte au avut o importanţă deosebită: războiul ruso-româno-turc din 1877, cel anglo-bur din 1899-1901 şi cel ruso-japonez din 1904-1905. 77 Ele au consacrat importanţa focului, a avantajelor defensivei şi au determinat apariţia unei concepţii noi de realizare a unor dispozitive pe un front larg. 78 Totodată, a rezultat, aproape paradoxal, că sporirea puterii de foc şi valorificarea superioară a acesteia în defensivă au condus la prelungirea duratei războaielor, nevoile frontului nemaiputând fi rezolvate numai cu resursele create dinainte. Ca urmare, pe lângă consecinţele nemijlocite suportate de resimtă populaţiaefectele din zonele afectate direct de lupte, au început să se sinistre ale războiului asupra unor largi categorii de cetăţeni. Mai adăugăm, nu în ultimul rând, lipsa de preocupare pentru protecţia luptătorilor, din rândul cărora se produceau nenumărate jertfe.79 De ce am făcut apel la acest moment de referinţă? Pentru faptul, nu lipsit de semnificaţie, că, în condiţiile în care se acumulau tensiuni care prevesteau un război devastator, minţi lucide au încercat să realizeze un instrument care să-i atenueze urmările nefaste. A fost, probabil, singura situaţie în care s-a încercat realizarea unui echilibru de forţe între două domenii care au evoluat paralel – arta militară şi dreptul războiului -, vizându-se acelaşi obiectiv: metodele şi mijloacele de luptă. Deci, în planul dreptului, întrunirea celor două Conferinţe de la Haga, din 1899 şi 1907, a reprezentat un punct nodal al dezvoltării războiului, numit, de altfel, Dreptul de la Haga 80, care 77

Gl.Ettore Bastico, Evoluţia artei războiului, vol.II, Institutul de Arte Grafice “E.Marvan”, Bucureşti, 1927, p.3. 78 Idem, p.12. 79 I.E. Savrov – Lokalnîie voinî: istoria i sovremenost, Voennoe izdatelestvo, Moskva, 1981, p.88. 80 Pentru a se distinge de Dreptul de la Geneva care tinde să realizeze asigurarea respectării, protecţiei şi tratamentului uman al persoanelor scoase din luptă şi al celor care nu participă în mod direct la ostilităţi – a se vedea Jean Pictet, Développement et principes du droit international humanitaire ,

41

tratează tocmai problemele conducerii operaţiilor de către beligeranţi. Cu aceste prilejuri s-a realizat codificarea de ansamblu a dreptului războiului prin încheierea unor convenţii în variate domenii. Astfel, în 1899, Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului terestru, cu anexa sa “Regulament privind legile şi obiceiurile războiului terestru” , a confirmat, în esenţă, principii deja recunoscute asupra calităţii de beligerant, a prizonierilor de război, ostilităţilor şi teritoriilor ocupate. În plus, a mai fost adoptată, în domeniul la care ne referim, o convenţie pentru adaptarea, la războiul maritim, a principiilor Convenţiei de la Geneva, precum şi trei declaraţii privind: interdicţia de a lansa proiectile şi explozivi din înaltul baloanelor; întrebuinţarea gazelor asfixiante (înăbuşitoare) sau vătămătoare; gloanţele dum-dum.81 A doua conferinţă, din 1907, a procedat la revizuirea Convenţiei privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi a anexei sale, precum şi la încheierea a două convenţii asupra neutralităţii, şaptelaconvenţii asupra maritim şi o nouădin declaraţie referitoare interdicţia de a războiului lansa proiectile şi explozivi înaltul baloanelor. Putem aprecia că documentele menţionate, care codificau principiile generale ale dreptului războiului, dintre care se detaşau Regulamentul privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi Convenţia privind bombardamentul de către forţele navale, au determinat, la vremea respectivă, un echilibru faţă de nivelul de dezvoltare a artei militare. Ulterior, evoluţia ambelor domenii realizânduse în ritmuri extrem de diferenţiate a generat un decalaj imens între ele, aşa cum vom vedea pe parecursul acestei succinte analize. Principiile şi reglementările consacrate de Convenţiile de la Haga reprezentau însă, în marea lor majoritate, fructul unor elaborări şi clarificări cuprinse în diferite proiecte elaborate în deceniile precedente: codul Lieber din 1863 redactat cu ocazia Războiului de Secesiune, codificarea privată a dreptului modern al războiului din statele civilizate, realizată de către J.C. Bluntschli în 1866, cu ocazia războiului între Prusia şi Austria, Declaraţia de la St.Petersburg din 1868, de renunţare la folosirea, în timp de război, a proiectelor mai uşoare de 400 de grame, Declaraţia internaţională privind legile şi obiceiurile războiului terestru – Institut Henry Dunant, Édition A. Pedone, Paris, 1983, p.8-9. 81 A se vedea Dietrich Schindler, L’évolution du droit de la guerre des Convenţions de la Haye aux Protocoles additionnels aux Conventions de Génève, in Forces armées et développement du droit de la guerre , Bruxelles, 1982, p.25.

42

adoptată cu prilejul Conferinţei diplomatice de la Bruxelles din 1874 (neratificată de nici un stat) -, Manualul legilor şi obiceiurilor războiului terestru redactat de Gustave Moynier şi adoptat de Institutul de Drept Internaţional în 188082 etc. O semnificaţie particulară prezintă Declaraţia de la St.Petersburg, în care şi-au găsit substanţa principii de importanţă cardinală pentru dreptul războiului, cuprinse în Convenţiile de la Haga şi dezvoltate de către Protocoalele adiţionale din 1977, astfel: -atacurile trebuie să fie limitate la obiectivele militare şi la forţele armate; persoanele civile şi bunurile cu caracter civil se bucură de o protecţie specială; -dreptul părţilor la conflict de a alege metodele sau mijloacele de război nu este nelimitat; -este interzis să se utilizeze arme şi alte mijloace de război de natură să cauzeze daune exagerate. Primul război mondial nu numai că a întrerupt dezvoltarea dreptului războiului, darS-au a şiprodus demonstrat insuficienţa normelor Convenţiilor de la Haga. disocieri semnificative, pe de o parte între dreptul războiului şi arta militară, în sensul mutaţiilor pofunde marcate de aceasta din urmă, cauzate printre altele de apariţia şi modernizarea blindatelor, utilizarea pe o scară tot mai largă a aviaţiei în acţiuni de luptă şi apariţia eşaloanelor strategice, iar pe de altă parte, între Dreptul de la Haga şi cel de la Geneva ale cărui norme (Convenţia de la Geneva din 1864, revizuită în 1906) sau aplicat cu relativ succes. În euforia instalată după încheierea primului război mondial,

Dreptul de că la Haga a început tot mai multacestei să nu mai Se considera revizuirea şi dezvoltarea părţifiearealist. dreptului internaţional ar compromite încrederea în Societatea Naţiunilor şi în noile metode de reglementare paşnică a conflictelor care-şi propuseseră să înlăture războiul din raporturile dintre state, făcând imposibilă recurgerea la acesta ca la un mijloc de rezolvare a diferendelor internaţionale. De asemenea, pornindu-se de la constatarea că în timpul marilor bătălii ale războiului mondial regulile impuse pe plan internaţional fuseseră în mică măsură respectate de beligeranţi, îşi făcuse loc ideea nocivă că practic nu este posibil să reglementezi războiul (opinie, de altfel, destul de răspândită şi în prezent). Ca atare, între cele două războaie mondiale, în domeniul Dreptului de la Haga nu au fost adoptate decât două texte: 82

D.Schindler, op.cit., p.24-25, şi dr.Ionel Cloşcă, op.cit. p.41 şi următoarele.

43

Protocolul de la Geneva, din 1925, privind prohibirea întrebuinţării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice şi Procesul verbal de la Londra, din 1936, privind regulile războiului submarin , deşi au mai fost redactate şi alte proiecte, nefinalizate însă. Subliniem, totodată, valoarea documentului elaborat de Comisia de jurişti de la Haga, din 1922, privind războiul aerian, care a marcat prima tentativă de reglementare a dreptului războiului aerian. De asemenea, remarcăm eforturile deosebite ale Comitetului Internaţional de Cruce Roşie (C.I.C.R.), mereu consecvent cu idealurile umanitare de protejare a fiinţei umane. Numai că, în timp ce C.I.C.R. milita pentru o interdicţie generală a bombardamentelor aeriene asupra centrelor locuite, în arta militară era fundamentată doctrina “războiului aerian total” , care a permis experimentarea acesteia asupra populaţiei civile în conflictele din Abisinia şi Spania. Izbucnirea celuilade-al doileaDreptului război mondial a găsit dreptul de la Haga războiului (ne referim domeniul ) neadaptat la noile modalităţi în care se desfăşurau ostilităţile: desfăşurarea acţiunilor militare pe mari spaţii geografice şi derularea lor în ritmuri fără precedent, cu un sprijin aerian deosebit de puternic; folosirea bombardamentelor strategice ca mijloc de diminuare a potenţialului economico-militar şi a moralului populaţiei; apariţia rachetelor şi, în final, a armei nucleare. Printre consecinţele nefaste ale conflagraţiei s-a evidenţiat şi aceea de creştere a proporţiei pierderilor populaţiei civile, în ansamblul total al victimelor, de la 5%, în primul război mondial, la 50%.83 După terminarea războiului, lucrurile s-au repetat aproape ca la încheierea conflagraţiei anterioare. Astfel, Comisia de Drept Internaţional a Naţiunilor Unite, reunită în prima sesiune în 1949, sa pronunţat împotriva luării în consideraţie a dreptului războiului în vederea codificării. S-a exprimat ideea că opinia publică ar vedea în aceasta un semn al lipsei de încredere în eficacitatea mecanismelor cu care O.N.U. ar putea menţine pacea. În schimb, tot la iniţiativa C.I.C.R. s-a realizat un progres semnificativ al dreptului în domeniul protecţiei unor categorii de persoane prin încheierea celor patru convenţii din 1949, referitoare la populaţiauncivilă, prizonieri, răniţi, bolnavi şi naufragiaţi, care reprezintă moment de referinţă în dezvoltarea dreptului umanitar aplicabil în perioade de conflict armat, practic dreptul pozitiv în 83

Cf.D. Schindler, op.cit. p.28.

44

materie. La scurt timp, în 1954, s-a încheiat la Haga o convenţie pentru protecţia bunurilor culturale în caz de război, toate aceste legiferări reflectând nevoile de protecţie reieşite din experienţa celui de-al doilea război mondial. Ulterior însă, în domeniile artei militare s-au produs transformări profunde, ca efect al realizării armelor nucleare şi a mijloacelor moderne de transport la ţintă – rachetele balistice – care au fost asociate acestora. Deşi, nu în aceleaşi proporţii, s-a adâncit decalajul dintre Dreptul de la Geneva ,84 ale cărui convenţii fuseseră revizuite în întregime de două ori, începând din 1907, şi Dreptul de la Haga, rămas la nivelul anului de referinţă sus-menţionat. Este demn de relevat că noua dimensiune a războiului, dată de puterea distructivă enormă a mijloacelor nucleare, nu a afectat cu nimic dezvoltarea şi perfecţionarea armamentului şi tehnicii de luptă clasice. În plus, datorită extinderii războaielor de guerilă, arta militară a fost marcată şi de amprenta acestora, cu totul particulară, determinată de conflict principiile şi procesele de acţiune specifice care lor. nu Fiecare postbelic a confirmat o concluzie putea rămâne fără urmări în planul vieţii internaţionale – numărul victimelor din rândul populaţiei civile a crescut neîncetat: 60% în Coreea, 70% în Vietnam. Sesizând pentru prima oară problemele ce ţineau de resortul dreptului războiului şi în contextul unor multiple acţiuni la scară internaţională, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat în 1968 Rezoluţia nr.2444 (XXIII) privind “Respectarea drepturilor omului în timp de confict armat” , prin care secretarul general era invitat să studieze, consultându-se cu C.I.C.R. şi alte organizaţii, măsurile ce se impuneau a fi întreprinse pentru asigurarea unei mai bune aplicări a convenţiilor şi regulilor internaţionale şi necesitatea elaborării unor noi asemenea legiferări. Fără a insista asupra procesului declanşat de această rezoluţie, nu putem omite sublinierea rolului major jucat de C.I.C.R. pe întreaga sa durată, finalizată cu adoptarea textelor Protocoalelor adoptate în 1977 . Deşi denumite Protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1949 , ne asociem opiniei autorilor care au considerat aceste texte ca aparţinând în egală măsură Dreptului de la Haga .85 Pentru prima oară regulile asupra drepturilor, obligaţiilor beligeranţilor şi asupra limitării mijloacelor 84

A se vedea distincţia între Dreptul de la Haga şi Dreptul de la Geneva în revista “Gândirea militară românească, nr.2 din 1992, p.52-53. 85 D.Schindler, op.cit. p.29-30; Frédéric de Mülineu, Manuel sur le droit de la guerre pour les forces armées, C.I.C.R., Geneva, 1989, p.3-4.

45

care vizează producerea de pierderi inamicului au fost integrate în Dreptul de la Geneva, restabilind o legătură esenţială între cele două părţi ale dreptului internaţional umanitar. Mai mult decât atât, în noile instrumente juridice se observă tendinţa de a anticipa în plan normativ posibile evoluţii militare, în special proiectarea, fabricarea şi achiziţionarea unor arme cu efect distructiv amplificat, astfel încât să se exercite şi o influenţă a nivelului normativ asupra aceluia structural. Asimetria în raporturile dintre cele două niveluri este atât de evidentă, din perspectiva analizei comparativ-istorice, încât adoptarea celor mai recente măsuri pe plan internaţional, în special crearea tribunalelor penale internaţionale, demonstrează, în opinia noastră, preocuparea de a echilibra acest decalaj istoric dintre dezvoltarea artei militare (ca domeniu de referinţă al ştiinţei militare) şi progresul mult mai modest al dreptului conflictelor armate. În concluzie, relaţiei de dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate esenţa este definită termenul coordonare . Prin obiect şi metodă, dreptul conflictelor armate se manifestă ca o ştiinţă de graniţă care se află în raport de subordonare faţă de ştiinţa dreptului şi în raport de coordonare cu ştiinţa militară. Ca atare, deşi obiectul dreptului conflictelor armate nu-l poate constitui decât abordarea juridică a unei realităţi sociale de indiscutabilă specificitate – conflictul armat–cunoştinţele sale nu pot fi substituite prin cunoştinţele unor ramuri ale ştiinţei militare sau ale altor ştiinţe sociale. dreptulDefinind conflictelor astfel armate esenţa se cuvine raporturile să examinăm dintre ştiinţa şi natura militară acestor şi raporturi. Având ca reper spaţiul de contact dintre cele două ştiinţe, considerăm că circumstanţierea raporturilor generale la cele specifice normativismului, care se manifestă preponderent în sfera artei militare, reprezintă cea mai sugestivă formă de exprimare a conţinutului acestora. Este bine cunoscut faptul că acţiunea militară are ca temei o anumită raţionalitate. Această raţionalitate internă comportă mai multe valenţe, semnificative fiind dimensiunile nomologică, teleologică şi axiologică. 86 Din perspectiva acestor dimensiuni, unele militare ca deplin justificate prin de rezultatele pe necesitate care leacţiuni promit. Ele apar răspund integral cerinţelor militară. Efectele lor pot fi, însă, dezastruoase prin consecinţele pe 86

A se vedea, Anghel Hoţu, Alexandru Leordean, op.cit. p.80.

46

care le au asupra populaţiei şi bunurilor civile sau a altor valori similare. Ca atare, imperativele umanitare sunt neglijate şi se crează riscul ruperii echilibrului dintre necesitatea militară şi cerinţele umanitare. Prezervarea acestuia este posibilă prin recurgerea la o nouă dimensiune a raţionalităţii, respectiv cea normativă. Normativismul juridic îngustează, în unele cazuri, sfera posibilităţilor acţionale pentru că nu tot ceea ce este nomologic posibil, din perspectiva avantajelor oferite, este acceptabil din punct de vedere al dreptului conflictelor armate. În consecinţă, dreptul conflictelor armate introduce în procesul decizional şi, implicit, în plan acţional constrângeri, restrângeri şi recomandări. Constrângerile reprezintă limitări ale libertăţii de acţiune prin impunerea unor obligaţii specifice care trebuie îndeplinite. Restrângerile reprezintă elementele prohibitive pentru care este instituită interdicţia sunt de a fimăsuri efectuate. Recomandările neobligatorii pentru situaţiile neprevăzute în acte normative prin care se sugerează adoptarea acelor atitudini care menţin în stare compromisul dintre necesitatea militară şi imperativul umanitar. Toate acestea îşi găsesc expresia în norme onerative (obligă subiectul la săvârşirea unei acţiuni),prohibitive (obligă subiectul să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni) şi permisive (lasă la aprecierea subiectului alegerea unei conduite)87. În consecinţă, reglementările normative statuate de instrumentele juridice de drept al conflictelor armate conferă o dimensiune aparte raţionalităţii militare. În virtutea acesteia, comandanţii militaridelaacţiune toate nivelurile îşi pot manifesta iniţiativa şi libertatea cerută deierarhice necesitatea militară a situaţiei în limitele a ceea ce permite imperativul umanitar, în măsura în care acesta îşi găseşte expresia în norme juridice. În concluzie, expresia cea mai sugestivă privind natura raporturilor dintre arta militară, ca domeniu al ştiinţei militare, şi dreptul conflictelor armate este termenul de limitări pe care le impune acesta din urmă. Scopul principal al acestor limitări nu este de a face războiul imposibil, ci de a preveni excesele în ducerea acţiunilor de luptă la diferite niveluri, fără a afecta interesele militare majore. Aceste limitări (constrângeri, restrângeri şi recomandări) juridice-ostilităţile privesc: în general; 87

Nicolae Popa, op.cit. p.108

47

-conducerea forţelor armate şi ducerea acţiunilor de luptă de către acestea; -comportamentul combatanţilor în acţiune; -comportamentul autorităţilor şi persoanelor civile în timp de război; -comportamentul faţă de persoane şi bunuri în timp de război, precum şi tratamentul ce se acordă victimelor conflictelor armate; -administraţia şi ordinea în teritoriile ocupate; -relaţiile între statele beligerante şi statele neutre. În capitolele următoare vom aborda acele aspecte care au relevanţă asupra conducerii strategice a forţelor armate şi asupra activităţii statelor majore ale categoriilor de forţe.

48

CAPITOLUL II RĂZBOIUL DIN PERSPECTIVA DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL CONFLICTELOR ARMATE Studiile consacrate fenomenului război, extrem de numeroase şi de complexe, au avut,analizele în majoritate, ca prim definirea sa. În mod deosebit, tipologice au reper, evidenţiat necesitatea unor abordări pluridisciplinare, întemeiate pe o gamă largă de metode de cercetare, care să permită înţelegerea acestui fenomen complex în liniile sale principale, ţinându-se cont de faptul că fiecare conflict se prezintă ca un act extrem de individualizat prin condiţiile sale geopolitice, geostrategice şi geoeconomice în care se desfăşoară. Desigur un moment de referinţă l-a reprezentat abordarea războiului ca fenomen social, depăşindu-se viziunea limitată a abordării sale din perspectivă pur militară. Paradoxal, cel care a deschis această nouă perspectivă asupra definirii războiului nu a fost un sociolog, ci un militar cu o mare experienţă profesională dublat de o erudiţie remarcabilă, Karl von Clausewitz. El are marele merit de a fi evidenţiat o relaţie fundamentală, exprimată în formula “războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace” ,88 prin care, de fapt, este exprimată esenţa fenomenului război. Este adevărat, intenţia lui Clausewitz nu a fost de a evidenţia apartenenţa războiului la domeniul vieţii sociale. El a avut conştiinţa faptului că în război este necesar să se realizeze întrepoate scopuri, forţe şi mijloace şi totodată revelaţia ocăconcordanţă această cerinţă fi 89 îndeplinită numai prin politica statului. După părerea sa, recurgerea la forţa armată constituie un instrument politic real, o continuare şi o întreţinere a relaţiilor politice prin alte mijloace. Intenţia politică, spunea el, este scopul, iar războiul mijlocul. Mai mult, războiul însuşi este o parte a întregului care este politica. În politică se află, în stare rudimentară, toate caracteristicile esenţiale ale războiului.90 Karl von Clausewitz, Despre război, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, p.67. Gl.mr. Corneliu Soare, Dialectica luptei armate , Ed. Militară, Bucureşti, 1981, p.64 90 Karl von Clausewitz, op.cit. Ed.Militară, Bucureşti, 1965, p.53-54, 59-60, 66-69. 88 89

49

Începând cu Clausewitz, studiul războiului a fost integrat în mod organic în analiza de ansamblu a structurii şi dinamicii sistemului social. Acest mod a permis, în primul rând, evidenţierea legăturii dintre război şi celelalte fenomene şi procese sociale, a interacţiunii complexe care există între recurgerea la violenţă şi întreaga structură socială. Astfel, războiul a constituit obiect de studiu pentru discipline din cele mai diverse, aşa ca sociologia, politologia, psihologia şi psihologia socială, psihanaliza, antropologia socială şi politică, cibernetica, teoria jocurilor, teoria organizaţiilor sociale şi a deciziei şi, nu în ultimul rând, dreptul.91 Ca fenomen social, războiul are un impact deosebit asupra ordinii juridice care guvernează relaţiile între state şi, în egală măsură, asupra aceleia interne. 92 Ca atare, războiul se produce nu numai într-un cadru care este foarte familiar strategilor – cel geografic şi politic – ci şi într-un cadru juridic, este adevărat, determinat de un anumit nivel de dezvoltare politică, economică, ştiinţifică şi a conştiinţei publice, dar care are dimensiuni proprii, de natură să impună, atât relaţii de condiţionare în raporturile sale cu fenomenul război, cât şi de influenţă, acestea punându-şi amprenta asupra formelor sale de manifestare, inclusiv în plan strategic, operativ şi tactic. Acesta este şi motivul pentru care suntem preocupaţi de a defini războiul din perspectivă juridică, premisă esenţială în evidenţierea unor criterii deproduc clasificare a conflictelor armate funcţie de consecinţele ce le în mediul internaţional şi celîn intern. Definirea din perspectivă juridică nu constituie un scop în sine al demersului nostru. Ea izvorăşte din necesitatea de a evidenţia raporturile dintre consecinţele menţionate şi măsurile care se impun în planul conducerii strategice, dictate de condiţionările normative care sunt prezente, în forme specifice, şi în condiţii de război. Este necesar să subliniem faptul că normele de drept internaţional nu au un impact major asupra mijloacelor strategice care pot decide deznodământul războiului. Rolul lor este mult mai modest, de a Vasile Secăreş, Polemologia şi problemele păcii , Ed.Politică, Bucureşti, 91

1976, p.16. 92 Quincey Wright , A Study of War, The University of Chicago Press, 1976, p.54.

50

influenţa comportamentul combatanţilor pe baza unor principii de natură cutumiară sau convenţională, situaţie de natură a genera o relaţie intimă între război şi drept, în care, din perspectiva propusă de noi, războiul are rolul unui factor determinant, iar dreptul este un mod de a limita violenţa în timpul conflictelor.93 În dreptul nu s-a într-un ajuns text la oconvenţional definire oficială a războiului, care să pozitiv fie consacrată acceptat de către state conform procedurilor diplomatice uzuale. De aceea, această sarcină a revenit doctrinei, cu consecinţe din cele mai previzibile: elaborarea unei multitudini de definiţii care, în diversitatea lor, reflectă caracteristicile principalelor curente juridice şi ale marilor şcoli de drept. Perceput ca o realitate pozitivă care generează efecte juridice, războiul a fost asimilat unui “fapt condiţie” şi analizat pe baza unor criterii întemeiate pe judecăţi de valoare, frecvent controversate, ceea ce a probat încă o dată adevărul maximei “in omnis definitio pericolosa”. Majoritatea definiţiilor propuse în doctrină vizează doar războiul ca fenomen de drept internaţional, ca relaţie între state. Astfel, pentru Bluntscheli, “războiul este ansamblul actelor prin care un stat sau un popor face să fie respectate drepturile sale luptând cu arma în mână împotriva altui stat sau unui alt popor” .94 La fel, pentru Rivier “războiul este lupta între două state, mijloc extrem de constrângere prin care voinţa ostilă a adversarului trebuie să fie înfrântă şi supusă” .95 În acelaşi sens se pronunţă şi

confruntare armată între state, Delbez care concepe ca “odin rezultat al voinţei cel războiul puţin a uneia ele şi întreprinsă în vederea 96 unui interes naţional”. Alţi teoreticieni, având ca reper şi cazurile numeroase de conflicte interne, au avut în vedere extinderea definiţiilor pentru a reflecta fenomenul conflictual de acest tip în integralitatea sa. Astfel, pentru Rolin, “războiul este lupta cu mâna armată între Gl. mr. Vasile Creţu, lt.col. Nicolae Uscoi, Raporturile dintre arta militară şi dreptul internaţional umanitar din perspectiva opţiunilor doctrinare naţionale în Gândirea militară românească (G.M.R.) nr.6 din 1992, p.51. 94 Citat de S.Calogeropoulos Stratis, Droit international de la guerre , în Revue Hellenique de Droit International, 1985, p.16. 95 Ibid. p.17. 96 Delbez, La notion de guerre, Paris, 1953, p.33 93

51

două state sau între un stat şi o grupare politică constituită în sânul său, care luptă deschis şi public împotriva lui”.97 Westlake a avut o opinie asemănătoare, definind războiul ca : “starea sau situaţia guvernământelor care luptă prin forţă” (prin termenul “guvernământ” subînţelegându-se şi insurgenţii). 98 Pentru Calvo, normală ostilitate care concetăţeni se substituie războiul este o “stare relaţiilor de bună înţelegere dintredenaţiuni sau între aparţinând unor partide politice diferite şi care are ca obiect cucerirea prin forţa armelor a ceea ce nu au putut obţine pe căi paşnice şi amiabile” .99 În afara luptei armate, care este, în ultimă instanţă, criteriu de referinţă, deoarece reprezintă elementul material care substanţializează faptul-condiţie generator de efecte juridice, o definiţie juridică trebuie să aibă în vedere şi un element volitiv, respectiv manifestarea de voinţă. Aşa se explică de ce concepţiile tradiţionaliste cereau, pentru a fi cu adevărat stare de război, existenţa lui “animus”, adică a voinţei cel puţin a uneia din părţile interesate să creeze această stare şi din acest fapt să aplice regulile de drept specifice. Astfel, doctrina a fost pusă în situaţia de a examina dacă războiul, în sensul tehnic al termenului, presupune o manifestare explicită a intenţiei (cel puţin a uneia din părţi) sau dacă starea de război putea fi determinată pe o bază pur obiectivă. Acest subiect prezintă un interes special prin faptul că, în practică, un act de beligeranţă, precum un atac, o invazie sau chiar represaliile poate scăpa oricărei reglementări o dată ce criteriul lor militare, are un caracter subiectiv. Într-o societate organizată, nimeni nu poate rămâne singurul judecător al actelor sale. Un terţ trebuie să aibă dreptul să se pronunţe asupra caracterului actului, nu în conformitate cu intenţia afişată a autorului, ci după evaluarea esenţei şi conţinutului actului, singurele care pot, de altfel, să-l caracterizeze. În ordinea internaţională actuală, statutul juridic instituit prin carta O.N.U. interzice războiul în sensul propriu al termenului. Totuşi, el este acceptat, în primul rând ca un drept inerent al J.Rolin, Le droit moderne de la guerre , P.U.F., Paris, 1953, p.16. 97

T.Westlake, International Law, 1924, citat de S. Calogeropoulos Stratis, op.cit. p.18. 99 Ibid. p.18. 98

52

naţiunilor de legitimă apărare şi, de asemenea, ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a violat această ordine juridică, cu condiţia ca ea să fie impusă de un organ care personifică voinţa comună a societăţii internaţionale. În aceste situaţii, războiul apare ca o sancţiune supremă în ordinea internaţională existentă. În consecinţă, în forma sa tradiţională, războiul aparepolitici ca o excepţie, în care reprezintă un mijloc de acţiune al unei personale spontane şi independente, în afara legalităţii internaţionale, în vederea satisfacerii unor interese naţionale egoiste. Astfel, Kelsen a definit războiul ca un act de constrângere prevăzut de către dreptul internaţinal drept mod de sancţiune a actelor ilicite.100 Pentru Scelle “războiul este o procedură guvernamentală în sens larg şi antrenează modificarea întregului sistem de competenţe internaţionale pe timpul întregii durate a stării de război”.101 Aceste definiţii, ca şi o mare parte din cele anterioare, conţin un element, cu valoare de criteriu, necesar a fi subliniat - elementul teleologic. Pe baza acestui criteriu se atribuie războiului anumite funcţii, care permit diferenţierea între situaţiile în care el îndeplineşte rol de instrument al politicii naţionale şi acelea în care este iniţiat cu titlu de sancţiune de către organismele internaţionale de securitate, respectiv de Consiliul de Securitate. Astfel, o parte a doctrinei îi atribuie o funcţie juridică şi ca atare consideră războiul ca un procedeu, un mod coercitiv de

executio). Se consideră că executare internaţional ( juris cu prin războia dreptului se apără drepturi subiective vocaţie internaţională, violate sau grav ameninţate. De regulă, statele care fac război, îşi justifică decizia invocând violarea propriei lor sfere juridice, a unor drepturi fundamentale, caracteristică în acest sens fiind expresia casus belli , care se referă întotdeauna la o violare a dreptului internaţional de o anumită gravitate. Astăzi, practic, războiul nu-şi găseşte legitimitate, decât ca o reacţie faţă de actul ilicit al unui terţ. Pentru altă parte a doctrinei, războiul îndeplineşte o funcţie politică, fiind un procedeu de apărare a intereselor pure ( justitiae executio), un mod tipic de soluţionare a controverselor politice. Acestea, evident, nu vor avea drept cauză o dispută asupra unei 100 101

Ibid. p.18. L.Delbez, op.cit. p.36.

53

reguli juridice, dimpotrivă, izvorăsc din reglementări de interese cu bază extra-juridică. În virtutea acestei concepţii, i se recunoaşte războiului o contribuţie majoră la evoluţia istorică, la progresul societăţii, prin faptul că dimensiunea sa politică reprezintă şi o funcţie de adaptare a dreptului internaţional la realitatea socială. În sfârşit, a treia orientare doctrină reproşează două exclusivitatea, avansând tezadincoexistenţei celor douăcelorlalte funcţii în aceeaşi instituţie. Astfel, funcţia juridică reprezintă latura care vizează menţinerea ordinii existente, având ca suport ideatic considerente de natură juridică, iar funcţia politică reprezintă latura care tinde să modifice ordinea la un moment dat, pe baza unor considerente de necesitate. Potrivit acestui curent, războiul poate fi analizat ca o revoluţie, în acel sens pe care statele îl recunosc ca fundamentul unei noi ordini. Se avansează ideea de a aplica, prin extrapolare, teoria juridică a revoluţiei în dreptul intern. În esenţă, revoluţieteorie această reuşeşte, afirmă eacăinstaurează într-o anumită o ordine ordine nouă constituţională, şi prin aceasta dacă se o autolegitimează. Dacă nu reuşeşte, este considerată de către guvernul legitim ca o rebeliune pe care o va rezolva tratând-o ca pe o sumă de fapte ilicite. În mod similar, în cazul războiului, statul care recurge la acest mod de acţiune în numele unui principiu revoluţionar, ştie că, dacă-l va pierde, va fi tratat ca rebel. În acelaşi timp, o decizie atât de gravă, precum aceea a declanşării unui război este stimulată de convingerea că, dacă statul respectiv îl câştigă, pretenţiile sale vor trece în dreptul pozitiv. Convingerea respectivă se întemeia pe o practică istorică constantă – legitimitatea războaielor se afirma ex post şi nu ex ante . Desigur că, principial, acest lucru nu mai este posibil în sistemul de securitate global generat de O.N.U. Nu ne putem permite să afirmăm în termeni absoluţi efectivitatea în practică a principiului prohibirii războiului în sistemul O.N.U., datorită mecanismelor specifice de funcţionare ale Consiliului de Securitate, frecvent paralizat de fricţiuni interne şi, în egală măsură, tributar unor decizii care au demonstrat că a operat cu măsuri diferite, atunci când a fost chemat să reglementeze situaţii cu date relativ similare, în funcţie de interese politice a căror preponderenţă nu se justifică în înfăptuirea rolului său de instanţă internaţională.102 Totuşi, menţionăm rolul important pe care-l are doctrina Stimson, Dr. Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, Dreptul internaţional umanitar, Ed.Şansa, Bucureşti, 1992, p.64. 102

54

prin care s-a proclamat regula nerecunoaşterii achiziţiilor teritoriale consecutive unor conflicte armate, adică starea de fapt rezultată în urma unui război nu va deveni stare de drept. Ca mijloc de constrângere la care comunitatea internaţională recurge în cazurile prevăzute de Carta O.N.U., prin organul său autorizat –internaţională Consiliul de Securitate războiul mixtă, este considerat sancţiune cu o natură- juridică complexă.o Astfel, el poate fi inclus în cadrul mijloacelor de represiune penală, respectiv ca operaţiune de poliţie internaţională. Totodată, el poate îmbrăca caracterul unui act de asistenţă mutuală, acordată, conform normelor de drept internaţional, statului agresat. Toate aceste consideraţii ne conduc către concluzia că, pentru a cuprinde într-o definiţie principalele aspecte care definesc fenomenul război, din perspectivă juridică, este necesar să ne referim la următoarele elemente: organic (actorii), psihologic (sau elementul măsurilor luate, respectiv teleologicmaterial armată) şi volitiv), (scopul).(natura Concluziile de ansamblu rezultatelupta din analiza acestor elemente se constituie în criterii pentru stabilirea următoarei tipologii a războaielor , relevantă pentru aplicarea dreptului conflictelor armate şi, implicit, pentru măsurile care se impun a fi luate de către statele majore ale tuturor categoriilor de forţe: războiul (conflictul armat) internaţional, războiul (conflictul armat) neinternaţional, războiul intern internaţionalizat. Acestora considerăm oportun să le adăugăm şi alte cazuri, în care forţa militară poate fi utilizată, referindu-ne în mod deosebit la situaţiile de tensiuni şi tulburări interne.

2.1. Războiul (conflictul armat) internaţional Având ca repere metodologice criteriile analizate anterior, putem afirma că noţiunea de război internaţional este justificată pentru conflictul armat care, în forma clasică, este caracterizat de umătoarele elemente: -pune faţă în faţă cel puţin două state independente; -voinţa de a face război este neîndoielnică, cel puţin pentru una din părţi, adică există animus bellandi; -forţele armate ale indiferent statelor care în cauză sunt angajate în operaţiuni militare, ar fi anvergura lor; -răspunde unor interese care, indiferent de domeniul în care se manifestă, reprezintă o expresie a acţiunii politice. 55

În fapt, însă, utilizarea termenului de război a devenit din ce în ce mai dificilă în ultimele decenii ca urmare a prohibirii sale în sistemul O.N.U. şi apariţiei unor forme noi de utilizare a forţei armate, care au extins substanţial aria fenomenului conflictual. Astfel, având ca premisă calificarea juridică a statelor, în calitatea lordrept de membre ale comunităţii subiecte srcinare de internaţional, pe cale deinternaţionale, consecinţă s-acaadmis că, în categoria de război internaţional se include şi lupta dusă de mişcările de eliberare naţională împotriva puterii ocupante, lupta dusă de populaţia majoritară într-un stat împotriva regimului rasist existent, precum şi lupta contra ocupaţiei străine.103 O problemă deosebită, în acest context, o ridică calificarea juridică a unui conflict militar între membri aceluiaşi popor, organizaţi în entităţi statale diferite. Este cazul celor două state coreene, separate pe cale convenţională, şi aflate în zone de influenţă diferite. În urma conflictului intervenit în iunie 1950, O.N.U. şi Consiliul de Securitate au fost sesizate să intervină pentru reglementarea situaţiei. La vremea respectivă, Uniunea Sovietică a susţinut cu oarecare aparenţă de justeţe că acest conflict opunea două fracţiuni ale aceluiaşi stat, fiind în drept un război civil şi ca atare în afara competenţei O.N.U. Statele occidentale au replicat viguros şi au argumentat faptul că, atât Nordul cât şi Sudul Coreei formau două entităţi internaţionale distincte iar cea din urmă era victima unei agresiuni, situaţie ce îndreptăţea şi obliga O.N.U. să 104 intervină, lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat. În ceea ce priveşte voinţa părţilor de a face război , aceasta se dovedeşte a fi criteriul cel mai sensibil la schimbările fundamentale survenite în organizarea societăţii internaţionale. În considerarea prezumţiei că declanşarea unui război impune punerea în aplicare a unor reguli privitoare la reglementarea desfăşurării ostilităţilor, statele au simţit nevoia stabilirii fără echivoc a momentului de începere a războiului şi, implicit, a aplicării principiilor şi normelor specifice dreptului conex. În consecinţă, în

a III-a“Puterile de la Haga privind 1907 a fost ostilităţilor elaborată Convenţia deschiderea contractante care stipula A se vedea, dr. Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, op.cit. p.66. P.Manin, L’organisation de l’O.N.U. et le maintien de la paix, Paris, 1971, p.36-41. 103 104

56

recunosc că ostilităţile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil şi neechivoc, care va avea, fie forma unei declaraţii de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declaraţie de război condiţionată”.105 În principiu, cel puţin formal, aceste norme convenţionale şiau găsit aplicare pânăaula reprezentat cel de-al doilea război mondial. declaraţiile de război un fenomen foarte rar,Ulterior, atât din considerente de ordin strategic, cât şi juridic. Rolul surprinderii strategice a fost demonstrat de teoreticienii militari, mai ales în condiţiile în care între forţele adverse exista un relativ echilibru de forţe, care nu ar fi putut fi rupt în favoarea uneia din părţi, decât prin utilizarea unor mijloace sau procedee care să surprindă adversarul. Din punct de vedere juridic, în sistemul de securitate actual, nici un stat nu este dispus să promulge un instrument juridic prin care-şi recunoaşte responsabilitatea de a fi început un conflict. La fel, statul care invocă legitima apărare, nu poate considera ca superfluă declararea unui război pe care nu l-a început. Precedentul acestor situaţii a fost creat încă în perioada interbelică când, în pofida desfăşurării ostilităţilor pe scară largă, părţile s-au abţinut să califice confruntarea respectivă ca război, deoarece ar fi contravenit angajamentelor lor anterioare. Dând conflictului o altă calificare prin nedeclararea războiului, statele respective au căutat să evite eventualele sancţiuni. Este cazul “afacerii din Manciuria” din 1931-1932 care a opus China Japoniei şi a războiului italo-etiopian din război 1935. Această a devenit uzuală după cel de-al doilea mondial,practică inaugurând era “bătăliilor în timp de pace” şi determinând renunţarea la termenul “de război în favoarea celui de conflict”.106 Deoarece, principial, efectele unui fapt sunt determinate, în cea mai mare parte, de manifestarea de voinţă, în mod firesc s-a încercat disimularea intenţiilor şi s-a renunţat la practica declaraţiilor explicite, tocmai pentru a se invoca lipsa elementelor necesare calificării unei situaţii de fapt ca stare de război. În consecinţă, aceste situaţii de fapt care comportă caracteristicile războiului cu excepţia formalităţilor juridicetoate clasice, au fost 105 106

Cf.dr. Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, op.cit. p.79. A se vedea L.Delbez, op.cit. p.91 şi urm.

57

denumite conflict internaţional. Această calificare corespunde pe deplin, în opinia juriştilor, spiritului Cartei O.N.U. care, conform intenţiei iniţiatorilor, a prohibit termenul “război”.107 Este de înţeles, de aceea, importanţa pe care o joacă elementul material, respectiv, operaţiunile militare pentru desemnarea situaţiilegate ca stare conflict. Aceasta pe nu înseamnă că nu pot fi unei probleme de de nivelul de violenţă care-l înregistrează în raporturile lor, două state care se înfruntă. În mod normal, în operaţiuni militare sunt antrenate forţele armate în totalitatea lor, precum şi resursele naţiunii necesare susţinerii efortului de război. Practica a demonstrat şi existenţa unor situaţii în care, urmărind scopuri limitate, o ţară poate angaja în operaţiuni militare o parte din forţe, de regulă de valoare redusă. Implicit, perioada de timp în care se face uz de forţă, precum şi amploarea acţiunilor militare sunt, la rândul lor, limitate. Avem în cazul dat, principalele caracteristici ale unui tip de conflict pe care militarii lau denumit de “joasă intensitate”.108 În opinia noastră, reţinerea de a califica asemenea situaţii drept “război” este benefică, deoarece în acest caz s-ar crea riscul creşterii tensiunii între două state care trăiesc un moment de criză în relaţiile dintre ele şi, implicit, s-ar reduce şansele soluţionării diferendului prin renunţare la calea forţei armelor. Pe de altă parte, ni se pare o eroare a delimita conceptual noţiunea de război de aceea de conflict numai pe baza criteriului diferenţei de amploare intensitate a acţiunilor militare. Întradevăr, această diferenţăşi ardeputea fi un aspect de natură cantitativă, cu totul secundar în raport cu esenţa diferenţei, de factură juridică. În ceea ce priveşte scopul războiului internaţional, nu credem că trebuie făcute multe comentarii pe această temă, o dată ce am acceptat ideea că el reprezintă “un instrument al politicii” . La rândul ei, politica fiind strâns legată de ideea de interese, a căror satisfacere dă sens mecanismelor pe care le-a pus în mişcare, este foarte clar faptul că prin război se urmăreşte tocmai realizarea acestora. Dreptul clasic, ca şi cazul teoria militară, a inventariat pe larg aceste interese şi lanufeleste să insistăm asupra lor. 107

Ibid. A se vedea, gl.mr. dr. Corneliu Soare (şi colectiv), Tipologia conflictelor armate contemporane, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p.53. 108

58

Problemele care necesită, însă, un examen succint sunt cele legate, desigur, de prohibirea războiului ca mijloc de soluţionare a diferendelor între state. Viaţa a demonstrat că, în pofida prohibirii, uzul de forţă rămâne în continuare un mijloc la care se apelează frecvent în cazul unor conflicte de interese, preocuparea prioritară fiind de a da aparenţă de legalitate acestor încălcări ale dreptului internaţional. Imaginaţia puterilor militare mai mari sau mai mici, în acest sens, sa dovedit a fi foarte bogată, fiind dublată de ineficienţa proverbială a instanţelor internaţionale abilitate să gestioneze stările de criză şi cele conflictuale. Punctul de plecare îl reprezintă cele două excepţii pe care le admite Carta O.N.U. la principiul interzicerii folosirii forţei în relaţiile internaţionale. Astfel, modalităţile cele mai frecvente de încălcare a obligaţiei de a nu folosi forţa armată sunt: blocarea mecanismelor Consiliului de Securitate prin utilizarea dreptului de veto de către unul din membrii permanenţi, manipularea instanţelor internaţionale şi a opiniei publice pentru a putea întreprinde acţiuni de poliţie internaţională care camuflează cu abilitate interese politice naţionale sau de grup, invocarea dreptului de legitimă apărare ca pretext pentru iniţierea de acţiuni militare care sunt fundamentate, în mod real, pe cu totul alte temeiuri, destabilizarea vieţii interne a unor state şi intervenţia ulterioară în conflicte interne care, în mod normal, nu intră sub jurisdicţia organismelor internaţionale. Aceste modalităţinecesită de disimulare a scopurilor ale două unor conflicte internaţionale un succint examen reale al celor articole din Carta O.N.U., care reprezintă suportul lor juridic. Astfel, articolul 42 dă puterea Consiliului de Securitate de a întreprinde acţiuni militare coercitive, el fiind unica autoritate care are o asemenea competenţă. De asemenea, conform articolului 53, Consiliul de Securitate poate autoriza organisme regionale sau statele părţi la acorduri regionale să exercite acţiunea coercitivă prevăzută la articolul 42. Acelaşi articol acordă Consiliului puterea de a angaja orice acţiune pe care o judecă ca necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Aceasta presupune constatarea de către această instanţă a uneia din situaţiile

59

prevăzute la art. 39: existenţa unei ameninţări contra păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune.109 Prima situaţie – “existenţa unei ameninţări contra păcii” – este un termen relativ general care poate acoperi ipoteze foarte diverse: de la un conflict între state la situaţii interne foarte grave care ameninţă generatoare pacea, pentru se aşteaptăşide la ele repercusiuni internaţionale de că dezechilibre tensiuni. La fel, noţiunea de “violare a păcii” are un caracter foarte general şi, în principiu, este foarte neutră în măsura în care ea nu obligă desemnarea statului responsabil de acest act sau de situaţia care rezultă din acesta. Este o expresie care se aplică în toate cazurile în care ostilităţile au izbucnit fără a se fi stabilit că una din părţi este agresor sau că ea a comis un act de agresiune. Distincţia dintre violarea păcii şi agresiune nu este foarte clară, după unele opinii, prima din ele fiind considerată destul de largă pentru a acoperi şidepeviolare a doua.a Din politice preferată totuşi expresia păcii,considerente pentru că oferă maieste multe şanse pentru realizarea unor aranjamente de restabilire a păcii pe care determinarea prealabilă a agresorului le-ar face mult mai dificile. În sfârşit, luarea în discuţie a celei de-a treia situaţii - “actul de agresiune” - ne conduce în sfera de aplicare a articolului 51 al Cartei. Acesta autorizează întrebuinţarea forţei numai în scopul respingerii unei “agresiuni armate” şi sub rezerva condiţiilor procedurale care cer să fie informat imediat Consiliul de Securitate despre acţiunea întreprinsă în stare de legitimă apărare. Textul această dispoziţie articolului 51, ca nuşi înţelegea lucrările săpregătitoare lase intact dreptul au arătat preexistent limpede decă legitimă apărare preventivă. Nu se putea invoca legitima apărare, deci, decât după ce un alt stat a lansat în mod efectiv un atac armat.110 Dat fiind faptul că o agresiune iniţiată de un anumit stat reprezintă o violare a drepturilor suverane ale victimei, aceasta, recurgând la legitima apărare, contribuie la punerea în aplicare a dreptului. În opinia autorilor Cartei, în mod implicit, statul victimă trebuie să se limiteze la respingerea atacului armat şi nu trebuie să meargă mai departe cu operaţiunile militare. Cu alte cuvinte, el nu A se vedea, A. Casese, Le droit international dans un monde divisé , Ed. Berger-Larault, Paris, 1986, p.204 şi urm. 110 Ibid. 109

60

trebuie să ocupe teritoriul statului agresor, exceptând cazul în care acest lucru este absolut necesar pentru a împiedica statul culpabil să-şi continue agresiunea prin alte mijloace. În plus, legitima apărare trebuie să înceteze de îndată ce Consiliul de Securitate intervine. În cazul în care în Consiliul de Securitate nu se ajunge la ocare poziţie comună, legitima apărare continuă până în momentul în a îşi atinge scopul, respectiv atacul armat întreprins de adversar fost respins. Astfel, articolul 51 a fost interpretat în sensul că nu autorizează şi nici nu acceptă o acţiune militară care ar depăşi simplul fapt de a respinge o agresiune, în special o anexiune a unui teritoriu al statului care a declanşat agresiunea.111 Este evidentă relaţia dintre legitima apărare şi conceptul de agresiune. Numai că, în timp ce “legitima apărare” este reglementată de Cartă, “agresiunea” este menţionată în mai multe articole ale acesteia, fără a fi definită în mod explicit. Procesul de definire a agresiunii a durat mulţi ani şi a generat aprige confruntări teoretice, fiind finalizat prin aprobarea de către Adunarea Generală a O.N.U. a Rezoluţiei 3313 (XXIV) din 14 decembrie 1974. Această rezoluţie, aprobată prin consens, a constituit un compromis între concepţia sovietică, căreia i s-a ataşat şi lumea a treia şi concepţia celorlalţi membri ai O.N.U. Ea are o întindere juridică limitată, deoarece acceptă o formulă mixtă, respectiv, în articolul 3 se realizează o enumerare a cazurilor de agresiune, iar în art.4 se lasă Consiliului de Securitate facultatea de a califica agresiunea şi aceasta, a fisingurul conformă cu dispoziţiile Cartei, care desemnează acest pentru organ ca competent în materie. De asemenea, definiţia nu are un caracter obligatoriu. Dispoziţiile sale au caracter de recomandare şi reprezintă un ghid pentru Consiliul de Securitate, acesta urmând să ia în considerare cazuri concrete, obiective şi să ia o decizie echitabilă, în conformitate cu Carta şi cu scopurile proclamate de aceasta. Este esenţial ca, prin intermediul acestui ghid, puterea discreţionară a Consiliului să nu fie, în acelaşi timp şi arbitrară.112 Jaroslav Zourek, L’interdiction de l’emploi de la force en droit international, A.W. Sighoff-Leiden, Institutut Henry Dunnat, Génève, 1974, p.10 şi urm 112 S.Calogeropoulos Stratis, op.cit. p.76 şi urm. 111

61

Potrivit Rezoluţiei, sunt calificate ca acte de agresiune, următoarele: orice invazie sau atac, orice ocupaţie militară, chiar temporară, orice anexiune, orice bombardament sau întrebuinţare a armelor, blocada maritimă, atacurile împotriva forţelor terestre, navale sau aeriene sau împotriva aviaţiei şi marinei civile, utilizarea forţelor pe teritoriului un teritoriuunui străin angajamentelor în vigoare, armate utilizarea statcontrar de către forţele armate, bandele de mercenari sau alte forţe împotriva securităţii unui alt stat ş.a.113 Totodată, Rezoluţia declară orice război de agresiune ca o crimă contra păcii, care dă naştere la responsabilitatea internaţională. Se stipulează că nici o cucerire teritorială şi nici un avantaj special ce a rezultat dintr-o agresiune nu sunt licite şi, în consecinţă, nu vor fi recunoscute ca atare. Din nefericire, sunt numeroase exemple ale practicii contemporane care demonstrează cum statele care au recurs la forţă, au ocolit cu abilitate calificările prevăzute în Rezoluţie, este drept, cu sprijinul tacit al unuia (unora) din membrii Consiliului de Securitate, care au avut grijă să nu fie definit în mod expres agresorul. Totuşi, Rezoluţia are importanţa sa, a cărei utilitate nu trebuie subapreciată. Într-adevăr, numai Consiliul are competenţa şi prerogativele de a califica agresiunea, dar libertatea sa de apreciere trebuie, în principiu, să se încadreze în dispoziţiile acesteia. definit ca fiind ictul inter naţional “formaÎnde concluzie, luptă armatăconfl dintre două subiecte de ,drept internaţional, care nu implică recunoaşterea formală de către beligeranţi a stării de război” ,114 deşi are o arie de răspândire considerabil diminuată, fiind serios concurat de alte tipuri de conflicte pe care le vom analiza în continuare, reprezintă încă un fapt de interes major al vieţii internaţionale. Menţinerea unor forţe armate considerabile, în pofida unor tendinţe de reducere a efectivelor, compensate însă de tehnica tot mai perfecţionată şi profesionalizarea trupelor, reprezintă un factor de risc a cărui ignorare ar constitui o gravă eroare. 113 114

Rezoluţia 3313 (XXIV), art.3. Dr. Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, op.cit. p.65.

62

2.2. Războiul (conflictul armat) neinternaţional Luptele şi violenţele care au opus membrii aceleiaşi comunităţi umane reprezintă cea mai veche formă cunoscută de război. Au fost tentative de comparare statistică între războaiele civile şi cele internaţionale, în care, dincolo de variaţia frecvenţei acestora anumite perioade istorice, s-a impus primele auîn fost mai brutale şi mai devastatoare pentruconcluzia popoarelecă care le-au suportat efectele. Din perspectiva teoriei militare, războaiele civile se diferenţiază de cele clasice, în primul rând prin faptul că angajează grupuri sau comunităţi umane (şi clasele sociale, în terminologia marxistă) din interiorul aceleiaşi ţări, au scopuri bine individualizate, legate în mod deosebit de cucerirea sau menţinerea puterii politice, iar din punct de vedere militar, prin deosebirile determinate de sistemele militare ale părţilor, spaţiul de desfăşurare a luptei armate, tipul dominant de acţiune militară, genul de armament folosit ş.a.115 Din punct de vedere al dreptului internaţional, problema definirii conflictelor interne a fost mult timp ignorată din raţiuni diferite. Abstracţie făcând de diversitatea scopurilor, doctrina confirmă faptul că în unele cazuri, disensiunile politice din interiorul unui stat suveran se acutizează şi degenerând în violenţă, dau naştere unor conflicte armate. De aceea, guvernele au fost ostile în mod tradiţional faţă de insurgenţi. Toţi deţinătorii de putere politică,ideea de autoritatea care aceasta le-o conferă, aucare pututşi-a accepta ca regimulpepolitic să fie răsturnat de un nu grup propus să înlăture “guvernul legitim” şi, mai mult, să reformeze întreaga structură a statului. În perioada capitalismului sălbatic şi a epocii coloniale, justificarea teoretică a acestui punct de vedere, prin care se respingea acordarea unui statut minimal rebelilor dintr-un conflict intern, s-a realizat tocmai prin doctrina şi jurisprudenţa marilor puteri coloniale. Această preocupare, de a respinge un statut juridic pentru o mişcare civilă, a căpătat în zilele noastre noi conotaţii. Chiar ţările care au acces la independenţă după o lungă perioadă de opresiune străină, nu sunt dispuse să reglementeze 115

Gl.mr.dr. Corneliu Soare, op.cit. p.203-205.

63

problema conflictelor interne pe baza dreptului internaţional din cel puţin două motive. În primul rând, a devenit evidentă tendinţa unor state de a înlocui confruntarea directă prin războiul prin procură, oferind sprijin unor grupuri politice dispuse la violenţă armată, pe care le consideră promotoare ale unor scopuri favorabile lor sau asupra cărora potca exercita un control absolut. În al doilea rând, în unele regiuni ale lumii, ca efect pervers al moştenirii coloniale sau al unor evoluţii istorice sinuoase, există focare de tensiuni care, în anumite condiţii, pot degenera în conflicte deschise.Iată de ce, ameninţate de o gamă largă de riscuri de insecuritate, marea majoritate a statelor, în principal cele aparţinând lumii a treia, manifesta un refuz net în privinţa acordării unui statut juridic celor care utilizează forţa armată într-o confruntare internă, implicit, să dea o calificare juridică unor asemenea situaţii pe care preferă să le trateze după legile penale naţionale. Principala consecinţă, din perspectiva analizei pe care o efectuăm, este absenţa unei definiţii oficializate a conflictului neinternaţional. Desigur, au fost mai multe tentative de a depăşi această situaţie, conturându-se următoarea alternativă: elaborarea unei definiţii stricte însoţită de o reglementare foarte largă sau a unei definiţii mai suple însoţită, însă, de un număr minim de principii fundamentale de reglementare. Desigur, într-un asemenea context, doctrina şi-a asumat sarcina definiţii în care au fost de referinţădealea propune conflictelor neinternaţionale. Sesurprinse considerătrăsăturile că există un conflict armat în interiorul unui stat, oricare ar fi denumirea sa, atunci când un grup uman se ridică împotriva guvernului existent, pentru că nu poate să-şi atingă scopul fixat prin jocul politic normal.116 De asemenea, s-a afirmat că noţiunea de conflict neinternaţional se aplică “situaţiilor de fapt care comportă toate caracteristicile războiului exceptând formalităţile juridice clasice”.117 În aceeaşi ordine de idei, un autor a ţinut să precizeze că este vorba de toate situaţiile care “prezentând anumite caractere ale I. Calvo citat de S. Calegoropoulos Stratis in La notion de …, p.104. 116

A se vedea, Rosemary Abi Saab , Droit humanitaire et conflits internes. Origines et évolution de la réglementation internationale Institut Henry Dunant, Genève, Ed.A. Pedone, Paris, 1986, p.23 şi urm. 117

64

războiului, nu intră în categoria războiului internaţional”.118 Pentru unii autori are semnificaţia unui conflict neinternaţional “orice acţiune ostilă îndreptată împotriva guvernului legal (…) dacă ea prezintă un caracter colectiv şi un minimum de organizare”.119 Din alt unghi de vedere, conflictele interne sunt definite ca “orice întrebuinţare armate insurgenţilor” regulate (…) .de 120 către guvernul stabilit pentru aa forţelor lupta împotriva Doctrina românească, cu referire la conflictul armat neinternaţional, îl consideră ca o formă de exercitare a violenţei în interiorul unui stat, care a atins un anumit grad de intensitate şi un anumit echilibru între forţele armate ale guvernului legal şi cele ale forţelor rebele şi, de asemenea, presupune existenţa unei autorităţi civile organizate.121 În ultima instanţă, însă, conflictul neinternaţional poate fi definit a contrario în absenţa unei calificări internaţionale a conflictului. Acest lucru este posibil prin raportarea la criteriile susmenţionate şi, în mod deosebit, la cel organic. Astfel, într-un asemenea conflict, numai una din părţi este subiect internaţional. Acesta este aspectul formal al calificării. Din punct de vedere material, acest tip de conflict presupune ca ostilăţile să se desfăşoare pe teritoriul unui stat şi fără intervenţia unor state terţe. Tot în acest cadru, menţionăm şi faptul că natura acţiunilor militare poate prezenta unele particularităţi, care înscriu aceste conflicte în categoria celor de guerilla. teleologic acesta individualizează ceeapregnanţă ce priveşteacest criteriul cu maiÎnmare tip de conflict,, în sensul că scopul său principal este cucerirea, menţinerea sau recâştigarea puterii politice în stat, fără a exclude dispute de ordin religios şi etnic, derivate, de regulă, din dezvoltarea economică inegală a unor regiuni sau repartiţia inegală a puterii între diferitele comunităţi ale unui popor, rezultat al inexistenţei unui cadru democratic de organizare statală. Acestora, li se pot adăuga şi scopurile legate de separarea teritorială sau obţinerea unui anumit grad de autonomie, inclusiv prin A se vedea, M. Bedjaoui, Droit international. Bilan et perspectives, Tome II, Ed. A. Pedone, Paris, 1991, p.384. 119 A. Casese, op.cit., p.249 şi urm. 120 Rosemary Abi Saab, op.cit. p.23. 121 A se vedea, dr. Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, op.cit. p.69 şi urm. 118

65

federalizarea statului, pe baza unor criterii de natură etnică sau convingeri religioase. În opinia noastră, criteriile menţionate oferă suficiente elemente pentru a face cu relativă uşurinţă distincţia între conflictul internaţional şi cel neinternaţional, cel puţin din punct de vedere teoretic. spinoase rezultă dincare alteconfirmă considerente. vedere o Problemele bogată practică internaţională faptulAvem că nuîn putem vorbi de conflicte interne în stare pură, acestea suportând în forme mai mult sau mai puţin vizibile şi “contribuţia” unor terţi, aspect pe care-l vom analiza în continuare. La fel de semnificativ ni se pare şi faptul că dificultăţile cele mai mari le comportă stabilirea pragului care separă tulburările interne şi dezordinile marcate de violenţe de ceea ce denumim conflict neinternaţional.

2.3 Conflictul intern internaţionalizat Este îndeobşte cunoscut faptul că în foarte puţine cazuri se poate vorbi de conflicte armate interne în stare pură. Chiar şi războaiele civile care constituie puncte de referinţă pentru literatura de specialitate, respectiv, războiul civil din care s-a născut puterea sovietică (1917-1920) şi războiul civil din Spania (1936-1939) au cunoscut implicarea unor state care au acordat sprijin material, moral şi militar, inclusiv prin intervenţia nemijlocită a unor corpuri expediţionare de partea unuia sau ambilor beligeranţi.122 În condiţiile contemporane, războaiele civile au căpătat un caracter tot de mainatură complex. Provocate contradicţii disensiuni ireductibile internă, ele suntdeutilizate pentruşi promovarea sau prezervarea unor interese ale altor state, de natură geopolitică sau strategică. Acestea din urmă, prin susţinerea uneia sau alteia din părţi, prin cele mai diverse forme nu fac altceva decât să internaţionalizeze conflictul, determinând, totodată, prelungirea duratei ostilităţilor şi amplificarea considerabilă a pierderilor umane şi materiale. Într-un asemenea conflict pot fi întâlnite, într-o complexă interferenţă, următoarele tipuri de raporturi: -forţe(celarmate guvernamentale împotriva rebele, insurgente puţin într-o primă etapă este raportul forţelor dominant); -forţe de intervenţie împotriva forţelor insurgente; 122

A se vedea, gl.mr.dr. Corneliu Soare, op.cit. p.210.

66

-forţe de intervenţie împotriva forţelor armate guvernamentale; -forţe de intervenţie împotriva altor forţe de intervenţie. Relaţia între forţele armate guvernamentale şi cele insurgenţionale rămâne un conflict intern, în timp ce relaţia între forţele pe intervenţioniste, favoarea cui acţionează, şi care le combat,indiferent devine un în conflict internaţional. Atât timp cât ponderea majoră, în plan militar, revine relaţiei interne, asistăm la un conflict intern internaţionalizat. În momentul în care intervenţia capătă o asemenea extensie, inclusiv în spaţiu, încât relaţia internă dobândeşte un loc secund, avem de a face deja cu un conflict internaţional. Şi acest tip de conflict ridică câteva probleme juridice cu incidenţă în sfera strategiei. Avem în vedere acele modalităţi de acţiune care ţin de conceptul de agresiune armată indirectă şi de aspectele pe statului care leteritorial. comportă intervenţia armată cu consimţământul Referitor la prima problemă, luăm în considerare învăţămintele desprinse din practica internaţională a ultimelor decenii, care arată că agresiunea poate lua forma, fie a unei infiltrări progresive de forţe armate şi de grupuri de voluntari susţinuţi de un guvern străin pe teritoriul unui alt stat, fie prin incitarea sau tolerarea organizării şi susţinerii financiare, morale, militare şi politice a activităţilor subversive împotriva unui alt stat în scopul răsturnării guvernului său şi interferării într-un război civil. Întrebarea care a preocupat pe majoritatea cercetătorilor în domeniu, viza abordarea legitimei apărări ca reacţie la invazia prin infiltrări progresive sau la agresiune armată indirectă, în lumina dreptului internaţional.123 Sunt necesare câteva comentarii explicative. Astfel, trebuie să amintim că prima categorie de agresiune (prin infiltrări progresive) a fost invocată de Statele Unite în afacerea din Vietnam. Guvernul american a susţinut în mod constant că dreptul la legitimă apărare individuală exercitat de către Vietnamul de Sud şi cel colectiv, exercitat de S.U.A., erau legitimate de infiltrarea trupelor nordvietnamezeprogresivă şi forţelor pe de teritoriul rezistenţă.sud-vietnamez Această teză aa fost primită cu rezeve şi chiar respinsă de majoritatea statelor, fapt ce ne determină 123

A se vedea, A. Casese, op.cit. p.237.

67

să apreciem că nu se poate vorbi de naşterea unei reguli cutumiare care să justifice legitima apărare în caz de infiltrare armată. În ceea ce priveşte agresiunea armată indirectă, unele state (în principal S.U.A., Israel şi Africa de Sud) au pretins că ea justifică legitima apărare. Israelul, în special, a justificat atacarea repetată a taberelor palestiniene Liban violarea implicită suveranităţii acestui stat, prin faptuldin că el toleraşi activităţile teroristeaale mişcărilor de rezistenţă arabe îndreptate împotriva teritoriului şi bunurilor statului evreu. La fel a procedat şi Africa de Sud, ale cărei raiduri împotriva taberelor S.W.A.P.O. din Angola, Lesotho şi Zambia erau motivate de sprijinul activ pe care statele respective îl dădeau insurgenţilor. Aceste justificări, însă, nu au dobândit niciodată acceptul sau aprobarea comunităţii internaţionale.124 Totuşi, la mijlocul anilor ’70, un grup de ţări occidentale, între care se distingeau cei trei membri permanenţi ai Consiliului de Securitate (S.U.A., Anglia şi Franţa) a reluat o propunere britanică mai veche, sugerând că “dreptul statelor, în conformitate cu dreptul internaţional, de a adopta măsuri corespunzătoare pentru a se apăra individual sau colectiv împotriva intervenţiilor este un element fundamental al dreptului natural de legitimă apărare”. Această propunere a fost puternic contestată de către un număr important de ţări din lumea a treia în cadrul comitetului special al Naţiunilor Unite pentru relaţii amicale. Reprezentanţii statelor respective au susţinut că propunerea se îndepărta periculos de Carta Naţiunilor Unite ea şi ignora de dreptul internaţional general recunoscut; în mod deosebit, articolul 51 şi conducea la “o mărire periculoasă a numărului ipotezelor în care legitima apărare putea fi exercitată în virtutea acestei dispoziţii a Cartei”. Ulterior, în practica relaţiilor internaţionale s-a făcut simţită altă tendinţă, semnificativă pentru înţelegerea motivaţiei intervenţiilor. Avem în vedere cele două intervenţii militare ale Uniunii Sovietice în fosta Cehoslovacie (1968) şi în Afganistan (1979), situaţii în care conducerea de partid şi de stat a pretins că a acţionat: a) la cererea statului în cauză; b) în pentru virtuteaa articolului adică în stare de legitimă apărare colectivă, respinge o51, agresiune împotriva statului pe teritoriul căruia îşi trimiseseră 124

Ibid.

68

trupele.125 Mai târziu, din surse demne de încredere, conform analiştilor occidentali a reieşit că nu a fost întreprins şi nici nu a fost planificat vreun atac din partea unui stat terţ, cel puţin în cazul Cehoslovaciei. Totodată, nu poate fi negat faptul că în cazul Afganistanului era vorba, totuşi, de un anumit tip de asistenţă militară furnizată rebelilor către state terţe. Deînaceea, nu estece o întâmplare că U.R.S.S. nu adespecificat niciodată mod concret stat ameninţa cu agresiunea invocată. Sovieticii s-au mărginit să vorbească de o “ingerinţă externă” în afacerile interne ale Cehoslovaciei şi de “acţiunea subversivă a unor forţe externe” în Afganistan. În realitate, Uniunea Sovietică şi-a însuşit, desigur, din considerente diferite, modul de interpretare al articolului 51 susţinut de Israel, Africa de Sud şi unele ţări occidentale în sensul că acest text autorizează legitima apărare colectivă şi în caz de agresiune indirectă. Această concepţie a fost dezvoltată, credem noi nu întâmplător, într-o lucrare doctrinară a unui jurist maghiar, H. Bokor-Szego. Iată de ce, considerăm că trebuie acordată o atenţie sporită problemelor pe care le ridică “internaţionalizarea” conflictelor interne, acest fenomen cunoscând multiple faţete. Cel mai frecvent, această implicare se produce în mod neoficial, prin intermediul căilor şi procedeelor oculte, ulterior, atunci când lucrurile iau o anumită turnură, putând fi invocate cererea sau consimţământul unei autorităţi legitime sau legitimate în egală măsură, considerente natură juridică, precum invocareaşi,unor articole ale Cartei sau, maide recent, a legislaţiei internaţionale a drepturilor omului.

2.4 Caracteristicile actuale ale războaielor din perspectivă juridică Acum, când majoritatea conflictelor au intrat într-o fază nouă şi când conflictele armate internaţionale, (care opuneau în mod tradiţional armate naţionale clasice şi structurate), au devenit foarte rare în ultimele decenii, se impune trage concluzia violenţa generată de conflicte a încetat să maia fie expresia uneicăconfruntări globale între superputeri. 125

Ibid.p.239.

69

Înainte de 1989, confruntările considerate drept conflicte interne “internaţionalizate”, erau caracterizate prin ceea ce am putea numi dihotomia dintre“regionalismul” cauzelor care contribuiau în mod curent la declanşarea acestor manifestări conflictuale, şi “transregionalismul” resurselor ideologice, financiare şi militare, care hrăneauerau starea conflictuală. Cuerau, alte pe cuvinte, în timp cefinanciar cauzele conflictelor regionale, acestea plan ideologic, şi militar, alimentate de cele două blocuri. Fiind parţial structurate din exterior, aceste confruntări puteau să aibă, în acelaşi timp, un dublu efect: să le alimenteze, dar şi să le conţină. După 1989 însă, predomină războaie civile ca tip de conflict intern internaţionalizat, în care, în aparenţă fără o intervenţie politică externă, predomină factorii locali. Această aparenţă este înşelătoare, căci anumiţi factori externi au avut adesea o influenţă hotărâtoare asupra cursului evenimentelor pe care un conflict îl poate urma la un moment dat. Numeroase state au devenit slabe şi instabile. Ele nu mai deţin monopolul violenţei politice. Declinul autorităţii şi al legitimităţii structurii statale au dus la o fragmentare a puterilor, la prăbuşirea puterilor publice şi la conflicte sociale, în care grupuri de indivizi nu încearcă să stabilească o ordine statală. Este vorba de indivizi care apără o etnie, o religie, valori transnaţionale. Nu le rămâne acestor indivizi, precum şi guvernelor care răspund cu forţa la orice agresiune asupra lor decât să declanşeze războaie. Mai mult, în absenţa unor responsabili credibili devine şi fără interlocutori cu o putere decizională reală, orice negociere aleatorie. Desigur, noii actori ai conflictelor sunt dificil de identificat. Intenţiile lor politice variază de la un context la altul. Uneori, singurul lor ţel este anihilarea inamicului. Alteori, motivaţiile lor sunt exclusiv de ordin economic. Dar este clar, de asemenea, că noile conflicte interne, deosebit de violente, corespund aplicării noilor sisteme transnaţionale, naţionale şi regionale. În spatele comportamentelor criminale conflicte de natură politică. Nu avem, prin urmare,seniciconturează un motiv pentru a le lăsa să se desfăşoare în afara oricărui principiu umanitar. Una dintre cele mai importante probleme este constatarea că este uneori foarte greu să se facă distincţia între combatanţi şi 70

necombatanţi. Acest fenomen este foarte periculos, pentru că dreptul internaţional umanitar are la baza sa tocmai această distincţie. La aceasta se adaugă faptul că beligeranţii susţinuţi altădată de forţe externe, trebuie acum să găsească la nivel regional mijloacele pentru a-şi continua activităţile militare. O nouă

militar”, economie de război se criminale dezvoltă, bazată pe “banditism în care comportamentele şi războinice sunt amestecate întrun mod atît de inextricabil, încât devin greu de disociat. Aceste comportamente, foarte dăunătoare pe scară mondială pentru populaţiile civile, sunt uneori legate de traficul de droguri, de arme sau de pietre preţioase, precum şi de interese economice, adesea uşor identificabile, căci ele sunt legate de controlul resurselor energetice. În anumite contexte, lanţurile de comandament, atributele armatelor tradiţionale, au fost înlocuite cu structuri decizionale cu mult mai greu de identificat. Ierarhia şi disciplina se estompează şi apare sentimentul că avem de-a face cu grupuri armate explozive, fără ideologie precisă, fără obiectiv militar definit, “sans fois ni loi”, neavând nici cea mai vagă idee despre ceea ce înseamnă dreptul conflictelor armate. Aceste grupuri însă îşi au propriile lor reguli şi coduri de onoare şi nu sunt total impermeabile faţă de unele principii elementare de umanitate. Potrivit opiniei unui reputat expert, fenomenul conflictelor private reapare, adesea, sub forma unui mare banditism, a poliţiilor armate de întreprinderi sau de guverne, sauîngrijorează, apărându-şi propriilecomandate interese. Această privatizare a conflictelor dar nu surprinde deloc în această eră a mondializării şi a prevalenţei din ce în ce mai accentuate a economicului asupra politicului. Formele pe care le îmbracă aceste tipuri noi de conflicte contemporane, adesea numite “conflicte identitare”, sunt în contradicţie cu înseşi fundamentele dreptului internaţional umanitar. Spre deosebire de războaiele clasice, în care militarii erau cei mai expuşi, acum civilii sunt principalele victime ale conflictelor armate. devenit principalele ţinte ale beligeranţilor. lor, careAu sunt definite în Convenţiile de la Geneva, suntDrepturile în mod regulat şi sistematic încălcate. Victime ideale sunt, în prezent, acelea care trebuie să fie cel mai bine protejate de dreptul umanitar, 71

pentru că ele sunt cele mai vulnerabile şi cel mai puţin capabile să se apere.

72

CAPITOLUL III IMPLICAŢIILE CONVENŢIILOR ŞI TRATATELOR INTERNAŢIONALE ASUPRA CONDUCERII ACŢIUNILOR MILITARE 3.1. asupra Principal ele conven ţii şi tramilitare tate care au incidenţă conducerii acţiunilor În toate epocile au existat reguli specifice de drept al conflictelor armate. Le întâlnim în antichitate la sumerieni, egipteni şi la hitiţi, precum şi la greci şi la romani. Mai târziu, le vom regăsi în epoca cavaleriei şi a cruciadelor, în Islam, în codurile samurailor japonezi şi în perioadele istorice mai recente. Urmând o evoluţie istorică proprie, dreptul internaţional al conflictelor armate a ajuns să fie perceput, cu deplin temei, ca o materie voluminoasă, complexă şi specializată, răspândit în documentele cele mai diverse. Ca atare, considerăm utilă o prezentare a unui inventar sistematizat a instrumentelor juridice de drept al conflictelor armate, înainte de a examina modul în care normele prevăzute de acestea au o incidenţă specifică asupra conducerii acţiunilor militare. În primul rând, avem în vedere ansamblul celor patru Convenţii de la Geneva din 1949 care, în prezent, au un caracter universal, legând practic toate statele care alcătuiesc comunitatea internaţională: I de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei -Convenţia răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie; -Convenţia II de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare; -Convenţia III de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război; -Convenţia IV de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război.126 Un al din doilea important îl reprezintă Convenţiile de la Haga 1907 . Acesteacorpus leagă juris nu numai părţile contractante Textul integral al acestora în ARDU – Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, Documente, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p.145-278. 126

73

deoarece ele au fost larg recunoscute ca aparţinând dreptului cutumiar. În consecinţă, ele sunt de aplicabilitate generală, chiar dacă interpretarea lor este diferenţiată şi nu se poate face referire, fără dificultăţi, la un text de referinţă. 127 Cele mai importante Convenţii din acest set de documente, datorită relevanţei lor pentru dreptul-Convenţia conflictelorIIIarmate contemporan sunt:ostilităţilor; privitoare la începerea -Convenţia IV privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru şi anexa la Convenţie: Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului terestru; -Convenţia V privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor şi persoanelor neutre în caz de război terestru ; -Convenţia VI relativă la regimul navelor de comerţ inamice la începutul ostilităţilor; -Convenţia VII referitoare la transformarea navelor de comerţ în bastimente de război; -Convenţia VIII referitoare la punerea minelor submarine automatice de contact; -Convenţia IX privind bombardamentul efectuat de către forţele navale în timp de război; -Convenţia XI privitoare la unele restricţii în exercitarea dreptului de captură în războiul naval; -Convenţia XIII privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în războiul naval .128 Un corp distinct dede norme îl reprezintă celepentru două Protocoale Adiţionale la Convenţiile la Geneva , adoptate a reafirma şi dezvolta reglementările conţinute în dreptul de la Geneva din 1949 şi o parte din dreptul de la Haga din 1907: - Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale, din 8 iunie 1977; - Protocolul Adiţional II la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor 129

armate fără caracter internaţional, din 8 iunie 1977;

A se vedea, T. Meron, Human Rights and Humanitarian Norms as Customarz Law, Oxford, Clarendon Press, 1989, p.263. 128 ARDU – Dreptul internaţional umanitar …. Documente, p.20-52 129 Ibid., p.281-346 127

74

Un ultim set de instrumente juridice se referă la probleme specifice războiului şi în special la reglementarea utilizării unor mijloace de luptă. Cele mai importante sunt: -Declaraţia de la Sankt Petersburg din 11 decembrie 1868 având efect interzicerea utilizării anumitor proiectile în

de război; Declaraţia de la Haga din 29 iulie 1899 privitoare la - timp interzicerea utilizării gloanţelor care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc; -Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 pentru prohibirea întrebuinţării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice; -Procesul verbal de la Londra din 6 noiembrie 1936 privind regulile războiului submarin; -Convenţia de la Haga din 14 mai 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat; -Convenţia din 10 aprilie 1972 cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor; -Convenţia din 18 mai 1977 asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile (ENMOD); -Convenţia din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau ca lovind fără discriminare; -Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării prelucrării, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea acestora.130 Pentru situaţiile care nu sunt prevăzute în mod expres în instrumente de drept al conflictelor armate funcţionează un principiu substitutiv, cunoscut sub denumirea de clauza Martens (după numele delegatului Rusiei la Conferinţa de Pace la Haga), Preambulul IV-a1977 de la. Potrivit Haga dinacesteia, 1907 înşi inclusă în în ProtocolulConvenţiei adiţional aI din reafirmată cazurile neacoperite de dreptul pozitiv, persoanele civile şi 130

Ibid., p.53-142

75

combatanţii rămân sub protecţia şi autoritatea principiilor de drept internaţional derivate din: obiceiurile existente, principiile de umanitate, conştiinţa publică.131 Din analiza instrumentelor juridice menţionate rezultă cu claritate că impactul nemijlocit asupra conducerii acţiunilor militare este determinat de conţinutul articolelor la 42 şi 48reglementării la 60 din Protocolul adiţional I. Aceste texte,35destinate conducerii operaţiunilor militare, reprezintă o dezvoltare importantă a Convenţiei a IV-a de la Haga. În ceea ce priveşte activitatea statelor majore, fiecare convenţie îşi are semnificaţia ei prin problemele organizatorice, de alocare de resurse, de cooperare ş.a. pe care le ridică. Astfel, am putea spune că prima Convenţie de la Geneva priveşte în principal structurile medicale ale armatei, cea de-a doua serviciul medical al forţelor navale, cea de-a treia angajează structurile logistice, iar cea de-a patra este o problemă prioritară în domeniul “afacerilor civile”. Toate la un loc, coroborate şi cu obligaţiile ce decurg din celelalte instrumente juridice impun angajarea cu rol integrator şi coordonator a statelor majore. În plus, respectarea regulilor conţinute în instrumentele juridice prezentate angajează responsabilitatea comandanţilor în toate operaţiunile militare terestre, navale şi aeriene şi pe întreg lanţul de comandă. Această responsabilitate se extinde şi la domeniul civil în măsura în care dreptul conflictelor armate o impune. Cu siguranţă, această responsabilitate nu se delimitează de obligaţiile ce decurg din atribuţiile de exercitare a conducerii militare. Dimpotrivă, există o conexiune strânsă între acestea, ale cărei principale aspecte le vom examina în continuare.

3.2. Responsabilitatea autorităţilor statale şi militare pentru implementarea şi aplicarea dreptului conflictelor armate Raţiunea deasupra a fi a normelor juridice constă în exercitarea unei anumite influenţe comportamentului fiinţelor umane. Acest lucru este pe deplin valabil şi în cazul dreptului conflictelor armate. 131

Protocolul adiţional I, art.1 par.2

76

Totuşi, fiind o ramură de drept internaţional, acesta se adresează în primul rând statelor suverane. Obligaţiile pe care le crează generează o responsabilitate a statelor, deşi în marea lor majoritate privesc comportamentul indivizilor. Această particularitate implică anumite raporturi între dreptul internaţional şi dreptul intern. Practicanurecentă confirmat conform internaţional poate aexista fără principiul ca primatul său în căruia raport dreptul cu 132 ordinea juridică naţională să nu fie recunoscut. În acest sens, Constituţia României prevede că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate fac parte din dreptul intern (art.11 din Constituţie). Totodată, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, în conformitate cu art.20 alin.(2) din legea fundamentală, au prioritate reglementările internaţionale. Constituţia noastră recunoaşte, aşadar, prioritatea reglementărilor internaţionale în domeniul drepturilor omului. Practic, însă, problemele sunt mai complicate deoarece există o diferenţă esenţială între dreptul intern şi dreptul internaţional. Aceasta rezidă în organizarea aplicării dreptului, adică a controlului relativ la aplicarea normelor şi a sancţiunilor în caz de încălcare. Rezultă, ca atare, că angajamentul internaţional de a respecta tratatele de drept al conflictelor armate, asumat prin ratificarea sau aderarea la acesteaaplicării este doar efective un prim aşi dreptului indispensabil pas. adoptarea Asigurarea necesită unei serii de măsuri pe plan legislativ, administrativ şi organizatoric la nivelul fiecărui stat. Astfel, aplicarea dreptului conflictelor armate presupune obligaţia absolută de “a-l respecta …. în toate împrejurările”, obligaţia fiecărui stat de “a-l face respectat”, controlul îndeplinirii acestor obligaţii şi reprimarea eventualelor violări.133 132

A se vedea, Bolintineanu Alexandru; Năstase; Adrian; Aurescu, Bogdan, Drept internaţional contemporan, Editura All, Bucureşti, 2000, p.18. 133 A se vedea, Niyungeko, Gerard, La mise en oeuvre du droit international humanitaire et le principe de la Souveraineté des Etats , in R.I.C.R., nr. 788, mars-avril, 1991, p.114.

77

În acest context, implementarea reprezintă ansamblul de măsuri pe care trebuie să le întreprindă statele pentru a executa obligaţiile ce le revin în virtutea instrumentelor juridice de drept al conflictelor armate.134 În literatura de specialitate există mai multe puncte de vedere privind clasificarea şi ierarhizarea acestor măsuri. Astfel, autori fac distincţia între măsuri în funcţie de mijloacele de careunii dispune dreptul, alţii după natura acestor măsuri.135 Le vom prezenta, într-o formă sintetică, pe cele mai importante.

a) Măsuri legislative

Deşi în sistemul nostru constituţional ratificarea unui tratat reprezintă încorporarea sa în dreptul intern, unde devine aplicabil imediat, există anumite reguli care necesită adoptarea unor texte legislative şi reglementări interne. Este cazul, în principal, al sancţiunilor încălcărilor grave a dispoziţiilor de drept al conflictelor armate, precum şi al dispoziţiilor legale împotriva întrebuinţării abuzive a semnelor distinctive. În opinia noastră, chiar şi acele norme care fac parte din categoria celor cu aplicabilitate directă pot face obiectul unor acte normative de drept intern, un asemenea demers facilitând şi asigurând o bază mai solidă pentru aplicarea lor.

b) Reglementarea prin acte normative interne

În condiţiile în care ansamblul dreptului conflictelor armate se prezintă ca o materie voluminoasă şi complexă, obligaţia de a-l respecta nu este una din cele mai simple şi mai uşoare. Am pretinde mult prea mult militarilor cunoascăarmate integral textele instrumentelor juridice de drept al să conflictelor şi să discearnă ei înşişi asupra condiţiilor de aplicare. În opinia noastră, este absolut necesară “traducerea” în regulamente militare a corpului de norme care au incidenţă directă asupra conducerii operaţiunilor militare şi conduitei personale a combatanţilor. O asemenea practică există în

A se vedea, Kalshoven, Frits, Sandoz, Yves , Implementation of international humanitarian law, Martinus Nijhof, Dordrecht/Boston/London, 1989, p.5 şi urm. 135 A se vedea, Sandoz, Yves, Mise en oeuvre du droit international humanitaire, în Les dimensions internationales du droit humanitaire, Pedone,Paris/Genève, 1986, p.299 şi urm. 134

78

armatele moderne, unele ţări având deja mai multe “generaţii” de regulamente de aplicare a dreptului conflictelor armate.136 Din studiul experienţei altor state au rezultat trei modalităţi de încorporare a dreptului conflictelor armate în regulamente militare: i) proprii elaborarea de alregulamente, instrucţiuni şi dispoziţiuni de drept conflictelor armate; ii)integrarea de prevederi specifice dreptului conflictelor armate în regulamente generale, regulamente de luptă, regulamente de stat-major, regulamente pe linie de armă (specialitate), etc.; iii)adoptarea unor reglementări N.A.T.O. de tipul STANAG privitoare la aplicarea dreptului conflictelor armate. Credem că toate aceste căi sunt utilizabile în Armata Română. Regulamentele destinate exclusiv asigurării aplicării dreptului conflictelor armate au o importanţă deosebită, atât din perspectiva utilităţii lor practice, cât şi a impactului psihologic pe care îl creează la militarii de toate categoriile. În opinia noastră, la nivelul Ministerului Apărării Naţionale, sub autoritatea sa directă ar trebui realizate următoarele lucrări: -o culegere de texte cu toate instrumentele juridice de drept al conflictelor armate; -un regulament de drept al conflictelor armate; -odreptului instrucţiune metodică privind instruirea în domeniul conflictelor armate; -o colecţie de studii de caz cu soluţii pentru comandanţi, consilieri juridici şi ofiţeri de stat major. În regulamentele generale şi regulamentele de luptă sunt mai multe dispoziţii ce conţin prevederi din convenţii şi protocoale de drept al conflictelor armate.137 Este un aspect pozitiv, fiind totuşi necesară o reformulare a acestora pentru a utiliza un limbaj unitar, Putem exemplifica cu Regulamentul F.M.27-10 (SUA), ZDv 15/2 Humanitares Völkerrecht in bewaffneten Konflikten-Handbuch (Germania), The Manual of Military Law Part III (Marea Britanie) ş.a. 137 De exemplu, A.N.1-Regulamentul general al acţiunilor militare , ediţie 1996, art.8, 16, 30, 38, 45, 48-49, 55-56, 65, 114, 203. 136

79

identic cu cel consacrat în convenţiile internaţionale şi, unde va fi cazul, pentru a realiza corelarea cu regulamentul de specialitate. Documentaţia N.A.T.O. de tip STANAG poate fi preluată şi introdusă în activitatea statelor majore şi a trupelor. Putem recomanda, în acest sens, următoarele documente:138 -STANAG prizonierilor război; -STANAG 2033: 2044: interogatoriul proceduri pentru deţinereadeprizonierilor de război; -STANAG 2060: identificarea materialelor serviciilor sanitare de campanie; -STANAG 2084: evacuarea şi exploatarea materialelor şi documentelor luate de la inamic; -STANAG 2087: întrebuinţarea transportului aerian de către serviciul sanitar în zona înaintată;

c) Difuzarea dreptului conflictelor armate

O dată creat cadrul legal de aplicare, pasul următor îl reprezintă ansamblul de măsuri întreprinse pentru cunoaşterea acestui drept. Astfel, difuzarea dreptului conflictelor armate reprezintă o obligaţie prevăzută atât în Convenţiile de la Geneva cât şi în Protocolul adiţional I, în care este redactată după cum urmează: “Înaltele Părţi Contractante se angajează să difuzeze cât mai larg posibil în ţările respective, în timp de pace şi de conflict armat, Convenţiile şi prezentul Protocol şi în special să încorporeze studiul lor de către populaţia civilă, astfel încât aceste instrumente

să fie cunoscute de forţele armate şi de populaţia civilă.”139 Evident, această obligaţie de difuzare are un rol esenţial. Nu poţi aplica decât ceea ce cunoşti. Iar cunoaşterea dreptului conflictelor armate nu înseamnă însuşirea ansamblului normelor sale, ci doar a acelor dispoziţii specifice care îl interesează direct pe cetăţean, în calitatea sa de combatant sau de persoană civilă. Obligaţia de difuzare implică în mod deosebit: -cunoaşterea de către autorităţile militare şi civile competente, cu atribuţii specifice în caz de conflict armat, a A se vedea, A se vedea, La mise en oeuvre du droit international humanitaire au niveau national spécialement en égard au développement de la guerre moderne, publicată de S.I.D.M.D.G. Bruxelles, 1986, p.95. 139 Protocolul adiţional I, art.83 (1). 138

80

textelor instrumentelor juridice de drept al conflictelor armate; -instruirea membrilor forţelor armate asupra obligaţiilor ce le revin în funcţie de nivelul pe care se situează în structura militară; -pregătirea şi informarea populaţiei civile, accent pe anumite grupuri ţintă: medici, agenţi ai cu O.N.G-urilor, jurnalişti, jurişti, etc.; -obligativitatea învăţământului de drept al conflictelor armate în forţele armate.

d) Măsuri cu caracter administrativ şi organizatoric

În general, aceste măsuri reflectă necesităţile şi priorităţile în materie de implementare şi aplicare ale fiecărui stat. Se pot evidenţia, însă, un set de măsuri relevante pentru majoritatea ţărilor. Vom da câteva exemple în acest sens: -Recunoaşterea şi autorizarea potrivit legii a societăţilor umanitare şi de ajutorare naţionale, inclusiv a celor de Cruce Roşie.140 -Dispunerea unităţilor şi formaţiunilor sanitare, pe cât posibil, la o asemenea distanţă de obiectivele militare încât atacurile împotriva acestora să nu le pună în pericol.141 -Stabilirea unităţilor şi formaţiunilor sanitare, precum şi a mijloacelor de transport sanitar şi a personalului sanitar care trebuie marcate sau prevăzute să poarte semnul distinctiv al Crucii Roşii.142 -Pregătirea electronice, radio şişiluminoase a semnala în mod mijloacelor eficace unităţile, formaţiunile mijloacelepentru de 143 transport sanitare. -Evitarea, pe cât posibil, a dispunerii obiectivelor militare în interiorul sau în proximitatea zonelor dens populate.144 -Stabilirea unor sarcini exclusiv umanitare serviciului de protecţie civilă pentru a asigura protejarea populaţiei civile împotriva pericolelor ostilităţilor sau ale catastrofelor şi a o ajuta să Convenţia I, art.26 Convenţia I, art.19 142 Convenţia I, art.38-44, Convenţia II, art.41-45, Convenţia IV, art.18 143 Protocolul adiţional I, anexa I, art.58. 144 Ibid. art.58. 140 141

81

depăşească efectele lor imediate, precum şi a asigura condiţiile necesare supravieţuirii sale.145 -Înfiinţarea de birouri oficiale de informaţii pentru prizonierii de război şi persoanele civile şi pentru căutarea copiilor şi a persoanelor dispărute. 146 -Asigurarea protecţiei bunurilor culturale în caz de conflict armat.147

e) Învăţământul de drept al conflictelor armate

Orice persoană care pretinde că este un bun cunoscător al mediului militar nu poate nega că acesta nu reprezintă o ambianţă favorabilă pentru învăţământul de drept al conflictelor armate. Este logic ca persoanele care se instruiesc pentru a lupta (conduce lupta) şi sunt gata să se sacrifice pentru a-şi îndeplini misiunea, acceptă cu greu constrângerile rezultate din prevederi juridice. În plus, este aproape imposibil, mai ales când dreptul este privit ca o materie secundară de învăţământ, să determini cunoaşterea întregului ansamblu de instrumente şi norme juridice.148 În aceste condiţii, chiar pentru un învăţământ considerat dezvoltat şi bine susţinut, se pune problema asigurării eficacităţii şi durabilităţii. Or, acesta depinde de modul în care sunt stabilite priorităţile şi alese metodele. Aceasta înseamnă că trebuie evitat un învăţământ standardizat, cu un conţinut identic pentru toate categoriile de personal. Un bun management impune stabilirea priorităţilor pe niveluriÎnierarhice pe specialităţi . optat pentru acelea care fac privinţa şimetodelor , trebuie învăţământul credibil. În prezent, a fost manifestă tentaţia de a avea un învăţământ erudit, de nivel academic. Nu avem nimic împotriva unui asemenea mod de a concepe învăţământul de drept, cu condiţia de a i se asigura o calitate esenţială – aceea de a convinge. În armată, acest tip de învăţământ nu-şi propune să formeze specialişti. Convenţia IV, art.63; Protocolul adiţional I, art.61-67. Convenţia III, art.122-124; Convenţia IV, art.136-141; Protocolul adiţional I147, art.33, 78. Convenţia de la Haga pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, art.3. 148 A se vedea, De Mulinen, Frederic, Le droit de la guerre et les forces armées, R.I.C.R., janvier/février 1978, p.3. 145 146

82

El se adresează unor categorii de participanţi (comandanţi, ofiţeri de stat major, specialişti militari) interesaţi să cunoască problemele pe care le ridică dreptul conflictelor armate în contextul general al operaţiunilor militare pentru ca, la momentul potrivit, să le găsească soluţii viabile. În opinia noastră, principala cerinţă a învăţământului de drept alde conflictelor continuălasătoate fie integrarea sa în activităţile stat-major armate şi de conducere nivelurile ierarhice.

f) Instruirea în domeniul dreptului conflictelor armate

Instruirea combatanţilor, profesionişti sau militari în termeni, ocupă un loc important în procesul de implementare. Un bun management în acest domeniu presupune o concepţie şi o pregătire întemeiată pe următoarele principii: -Cel mai bun instructor este comandantul subunităţii (formaţiunii), deoarece el îşi cunoaşte cel mai bine subordonaţii şi, în plus, ştie ce comportament trebuie să le inducă prin instrucţie şi educaţie. -Instrucţia va fi complet integrată în activităţile de pregătire militară curentă, va fi preponderent practică şi mai ales repetitivă pentru a obţine reflexe automate. -Instrucţia se va efectua utilizând procedee simple, eficiente, cu utilizarea unui limbaj pozitiv şi evitarea formulărilor prohibitive. -În cadrul exerciţiilor tactice în teren vor fi încorporate şi probleme de drept al conflictelor armate, care să oblige pe

gmilitari ) Studla iulreacţii comautomate. patibilităţii armelor noi cu dreptul internaţional

Conform articolului 36 din Protocolul adiţional I, armele care urmează să intre în înzestrarea armatei trebuie să fie supuse unei proceduri de determinare a legalităţii sau ilegalităţii lor. Această procedură de stabilire a legalităţii are la bază principiile generale care interzic întrebuinţarea următoarelor tipuri de arme: -cele de natură a cauza suferinţe excesive; -cele care lovesc fără discriminare, atât persoanele protejate, cât şi combatanţii şi obiectivele militare;şi bunurile -cele care pot provoca daune întinse, durabile şi grave mediului înconjurător. 83

Acestora li se mai adaugă armele şi mijloacele de război prohibite în mod expres în instrumente juridice de drept al conflictelor armate. În opinia noastră, responsabilitatea pentru instituirea şi aplicarea acestei proceduri revine Departamentului Înzestrare şi Servicii. Prin specialiştii săi, în colaborare cu consilierii juridici ce deservesc Departamentul, va stabili modalităţile de efectuare a unui examen tehnic şi juridic complet, în baza căruia să se poată ajunge la o concluzie clară în privinţa unei arme: prin natura sa, sau prin anumite condiţii de întrebuinţare, contravine sau nu, unei interdicţii exprese sau principiilor de drept al conflictelor armate.

h) Consideraţii teoretice privind managementul implementării şi aplicării dreptului conflictelor armate

Abordarea acestei problematici, fără un recurs excesiv la concepte teoretice, impune câteva precizări prealabile. Prima şi cea mai importantă precizare are ca punct de pornire distincţia dintre noţiunea implementare aplicare.ei,Înomod implementarea de precede aplicareaşişi,aceea prin de conţinutul face logic, posibilă. Nu poate fi pus în aplicare un sistem de norme care nu este însuşit sau cel puţin cunoscut. De asemenea, eficienţa aplicării depinde în mod direct de amploarea şi consistenţa măsurilor preparatorii, circumscrise integral procesului de implementare. O altă distincţie importantă derivă din faptul că implementarea este un proces care se derulează în timp de pace (aceasta nu exlude continuarea sa în timp de război), în timp ce aplicarea dreptului conflictelor armate presupune în mod necesar declanşarea ostilităţilor. În aceste conau caavând diţii, principal în vedere rol social că sistemele respingerea militare, acţiunilor forţeleagresive armate în externe general, (funcţie clasică) şi, eventual, participarea la acţiuni internaţionale de restabilire a păcii sub egida unor organizaţii internaţionale, aplicarea dreptului conflictelor armate nu reprezintă un scop în sine. Dimpotrivă, la prima vedere, pe considerentul că acţiunea militară în timp de război este un tip specific de acţiune umană a cărui însuşire esenţială este dată de unitatea dintre scopul politic violent, mijlocul de luptă distructiv şi prezenţa inamicului, 149 apare ca un non-sens existenţa unor norme care să limiteze violenţa, să reglementeze folosirea mijloacelor de luptă şi să definească inamicul. general, atunci se analizează militară, inclusivÎndin perspectivă purcând teoretică, criteriul de acţiunea referinţă este dat A se vedea Hoţu, Anghel, Leordean, Alexandru, Normă şi valoare în acţiunea militară, Bucureşti, Editura Militară, 1990, p.39. 149

84

de eficienţa acesteia. Implicit, raţionalitatea acţiunii militare este examinată şi din perspectivă normativă. Teoreticienii militari sunt preocupaţi să identifice cadrul a ceea ce este obligatoriu de făcut şi, în egală măsură, a ceea ce este interzis de întreprins în contextul activităţilor orientate spre realizarea scopului. Astfel, analiza situaţiei acţionale din perspectiva raţionalităţii determinist-cauzale, teleologice sau axiologice are ca finalitate formularea unor variante de acţiune fundamentate şi structurate conform principiilor luptei armate. Alegerea variantei trebuie să se facă ţinând seama şi de reglementarea normativă. Prin conţinutul lor etic, o parte importantă din aceste norme îngustează evantaiul posibilităţilor acţionale, în sensul că factorul de decizie militar nu poate alege oricare din variantele nomologic posibile, chiar dacă unele din cele interzise par avantajoase în anumite situaţii acţionale. Procesul de raportare la normele de drept al conflictelor conducerea armate nu este forţelor independent armate înderăzboi acela(bătălie, prin care luptă). se realizează Ca atare, managementul aplicării este parte integrantă a managementului organizaţiei militare, delimitarea sa, într-un context dat, fiind relevantă din raţiuni de ordin metodologic. În cazul de faţă, distincţia pe care am evidenţiat-o între implementare şi aplicare se traduce, în planul managementului, în diferenţa dintre managementul proiectelor (specific implementării) şi managementul organizaţiei (în cadrul căruia se înscrie şi problematica aplicării dreptului conflictelor armate). Diferenţa menţionată este atenuată, totuşi, de factorii care influenţează managementul acestui domeniu de certă specificitate.

i) Factorii care influenţează managementul implementării şi aplicării dreptului conflictelor armate. Managementul implementării dreptului conflictelor armate cuprinde un ansamblu de activităţi organizate şi desfăşurate în scopul asigurării respectării obligaţiilor ce revin autorităţilor statale asumate prin ratificarea/aderarea la instrumentele juridice ce reglementează domeniul. Fizionomia conflictelor armate din perioada “războiului rece” şi “post război rece” a demonstrat fără

tăgadă o implicare crescândă a populaţiei civile în acţiunile militare, fapt ce a determinat sporirea preocupărilor autorităţilor civile, precum şi a altor agenţi guvernamentali şi neguvernamentali privitor la această ramură a dreptului. 85

Desigur, aplicarea dreptului conflictelor armate presupune existenţa unui conflict armat, situaţie în care forţele armate joacă un rol major. De aceea, majoritatea normelor sale se adresează membrilor forţelor armate. Dreptul, însă, nu este destinat exclusiv militarilor, reglementările sale vizând activitatea unei palete destul de largi de reprezentanţi organisme civilecât şi organizaţii neguvernamentale. Astfel,ai unor atât implementarea şi aplicarea îmbracă un caracter naţional, responsabilitatea ce revine autorităţilor militare putând fi percepută ca o parte bine individualizată a responsabilităţii la nivel naţional. Această situaţie este pusă în evidenţă de factorii care influenţează managementul implementării şi al aplicării dreptului, după cum urmează: 1) sistemul de organizare statală şi cadrul constituţional de garantare a obligaţiei de a respecta şi face respectate tratatele internaţionale (inclusiv de drept al conflictelor armate) de în toate împrejurările; 2) nivelul dezvoltare democratică al statului, reflectat în

eficacitatea mecanismelor de asigurare a protecţiei juridice a persoanei umane şi gradul de coagulare al societăţii civile; 3) situaţia şi nevoile specifice ale fiecărui stat generate de mediul internaţional de securitate; 4) situaţia strategică (geografică, economică, demografică, politică, militară) a statului, determinantă pentru clarificarea şi precizarea măsurilor de asigurare a respectării efective a dreptului; 5) rolul şi misiunea forţelor armate în societate; 6) atitudinea corpului de militari faţă de principiile şi normele dreptului conflictelor armate;

7) tradiţiile umanitare ale statului respectiv, în special în

rândul forţelor armate; 8) existenţa unui cadru instituţional de conlucrare şi cooperare între autorităţile statului pe probleme de interes/responsabilitate interdepartamental; 9) particularităţile psihologice ale naţiunii respective;

10)înţelegerea profundă aarmate cauzelor determină dreptului conflictelor şi care acţiunea directăîncălcarea asupra acestora, atunci când este posibil. 86

armate

j) Managementul

implementării drept ului confl ictelor

Din definiţia şi specificul activităţilor care dau conţinut procesului de implementare a dreptului conflictelor armate rezultă fără echivoc că tipul de management adecvat acestuia este acela de . implementării vizează un sistem management al proiectelor Într-adevăr, obiectivele funcţional, a cărui raţiune de a fi şi scopuri sunt bine definite. Prin implementarea dreptului nu se produce o schimbare fundamentală a sistemului, urmărindu-se în principal adaptarea sa la un set nou de cerinţe, impuse, în cazul nostru, de obligaţia de a respecta instrumentele juridice internaţionale la care statul respectiv este parte. În acelaşi timp, adaptarea, chiar dacă nu conduce la schimbarea sistemului, poate determina transformări profunde ale fizionomiei sale. Pentru ca aceste transformări să nu altereze trăsăturile sale definitorii se impune o gestionare abilă a procesului. Astfel, în opinia noastră, implementarea apare ca un proiect de anvergură a cărui realizare face posibilă la modul general, îndeplinirea obligaţiilor asumate de către statul respectiv prin ratificarea sau aderarea la tratate de drept al conflictelor armate, în mod deosebit pregătirea forţelor armate pentru un anume cod de conduită întemeiat pe principiile şi normele dreptului convenţional sau cutumiar. Prima remarcă care se impune vizează caracterul naţional al acestui În acest context, la nivelul cum este cel demers. al apărării naţionale, sarcinile ce-i unui revindepartament, pot face obiectul unei secvenţe de proiect, riguros individualizate. Practica a demonstrat că problemele de implementare la nivel naţional se transferă departamentelor care au responsabilităţi, existând o asimetrie vădită în ceea ce priveşte volumul şi importanţa sarcinilor ce revin acestora. În acest sens, merită subliniată experienţa unor ţări impulsionate şi susţinute de C.I.C.R. care au creat Comisii interdepartamentale de drept umanitar şia căror misiunespecifice este, printre altele, de a identifica domeniile activităţile de

87

implementare.150 Aceste comisii se pot adresa autorităţilor departamentale interne solicitându-le în mod expres adoptarea unor măsuri specifice, foarte concrete, a căror amploare şi complexitate poate determina iniţierea unui proiect. Acesta ar fi modul ideal de implementare a dreptului conflictelor armate, de dar nu şi unicul. Este ca iniţierea unui asemenea proiect implementare să posibil fie rezultatul deciziei conducerii departamentului respectiv, adoptată în virtutea atribuţiilor legale cu care este investită. În acest caz, eventualele dificultăţi ar putea apărea în momentele în care este necesară colaborarea cu alte structuri guvernamentale. Acestea nu sunt, însă, insurmontabile pentru că interesele puse în joc sunt de nivel naţional şi derivă din obligaţii internaţionale asumate de autorităţile supreme. Indiferent de variantă, managementul implementării se exercită în aceleaşi condiţii. Pornind de la premisa că procesului de implementare i se poate asigura coerenţa necesară unui proiect, 151 managementul implementării dreptului conflictelor armate poate fi definit ca un proces dinamic, condus în contextul unui anumit set de constrângeri, care organizează şi utilizează resurse adecvate într-un mod controlat şi structurat cu scopul de a realiza obiectivele ce derivă din obligaţia de a asigura “respectarea dreptului confictelor armate”. Din această definiţie rezultă principalele caracteristici şi cerinţe ale managementului implementării. Acesta trebuie să fie: -orientat -orientat spre spre obiective; schimbare; -multi-disciplinar; -inovator (prin căutarea unor idei noi şi rezolvarea unor noi probleme); A se vedea, Cristina Pellandini, Commissions ou autres instances nationales pour le droit international humanitaire , C.I.C.R., Genève, 1997, p.26-35. 151 Utilizăm noţiunea de “proiect” cu sensul dat în literatura de specialitate, respectiv “o mulţime de activităţi interdependente, întreprinse în mod organizat, cu momente de început şi de sfârşit clar definite, pentru obţinerea unor rezultate bine precizate, necesare pentru a satisface nişte obiective clar definite” (cf. Manual de management al proiectelor , Bucureşti, 1998, p.13). 150

88

-orientat spre control (pentru a asigura îndeplinirea sa în totalitate); -orientat spre performanţă; -flexibil (prin adaptarea rapidă la schimbări).152 Toate acestea necesită o mare varietate de capacităţi manageriale şi abilităţi personale. În plus, trebuie luatetimpului, foarte serios în considerare domenii, precum managementul al resurselor umane şi al celorlalte resurse. Considerăm utilă, în contextul dat, evidenţierea elementelor care particularizează managementul implementării - ca formă a managementului proiectelor - în raport cu managementul organizaţiei. În principiu, aceste diferenţe ar putea fi rezumate astfel:153 -în timp ce obiectivele organizaţiei militare au o finalitate îndepărtată - pregătirea pentru război - un proiect este mult mai concret, cu obiective palpabile, vizând, sau perfecţionarea activităţii organizaţiei, sau adaptarea acesteia la noi cerinţe impuse de evoluţia societăţii; -atribuţiile elementelor structurale, în cazul managementului organizaţiei, principial au o mare stabilitate; în cazul unui proiect, se produce o extindere sau o reconsiderare a atribuţiilor personalului permanent şi, la nevoie, utilizarea pentru perioade limitate a personalului nepermanent; -managementul proiectelor se raportează, în linii generale, la managementul organizaţiei în lecadrul căreia obiectivele şi termenele pe care urmăreşte fiind operează, stabilite conform cerinţelor sau necesităţilor organizaţiei; -rezultă de aici o altă diferenţă, respectiv, în managementul organizaţional constrângerile sunt, adesea, mai vag definite. 154

O ultimă problemă pe care o abordăm, priveşte ciclul de viaţă al implementării dreptului conflictelor armate. Din considerente

A se vedea. Young, T., The Handbook of Project management , Kogan Page, 1996. 153 A se vedea, Lock, D., Project Management, Gower Edition, 1989. 154 Ibid. 152

89

metodologice vom apela la modelul relativ simplist al descompunerii ciclului pe faze: 155

a) Identificarea, analiza şi formu larea

În această fază, se identifică problemele ce trebuie abordate şi se analizează modalităţile de rezolvare.

b) preci erea şi mai aprobar În Elabo aceastărarea, fază,ase defineşte clar ea în ce constă proiectul, cine îl va executa, ce resurse sunt disponibile şi cum va fi împărţit în sarcini distincte.

c) Executarea, monitorizarea şi raportarea

În această fază, se execută efectiv proiectul şi se iau toate măsurile pentru îndeplinirea obiectivelor şi realizarea rezultatelor.

d) Evaluarea

Evaluarea rezultatelor unui proiect este importantă pentru că permite: 156 -aprecierea gradului în care executantul şi-a îndeplinit sarcina; -identificarea celor mai bune metode de urmat pentru proiecte viitoare; În consecinţă , putem vorbi de un management al aplicării dreptului conflictelor armate în măsura în care se reuşeşte introducerea unor aspecte importante ale acestuia în ritmul normal de reflexie şi de acţiune al comandanţilor şi statelor majore, începând de la primirea misiunii şi terminând cu măsurile de control.

3.3. Autoritatea şi responsabilitatea comandantului pentru aplicarea dreptului conflictelor armate Doctrina a statuat şi, pe această bază, în majoritatea armatelor moderne, comandantul forţelor angajate în acţiuni militare (unităţi, mari unităţi) este investit cu responsabilitatea de a asigura respectarea dreptului conflictelor armate. Această responsabilitate priveşte nu numai întregul lanţ de comandă subordonat ierarhic, 157

personalul forţelor luptătoare şi de sprijin , ci şi pe civilii care Colectiv, Manual de management al proiectelor … p.16.

155

A se vedea, Burke, R., Project Management Planning and Control , Ed. Wilez, 1993. 157 Protocolul adiţional I, art.86, 87. 156

90

acţionează în spaţiul pe care se dispune unitatea (marea unitate). Desigur, în cazul din urmă, responsabilitatea sa are limitele care decurg din normele de drept al conflictelor armate şi priveşte, cu precădere, cooperarea cu autorităţile civile. 158 În opinia specialiştilor, prima obligaţie a tuturor comandanţilor militari, indiferent nivelul eşalonului, este de a-şi exercita comanda. În acest scop,deraporturile de subordonare şi responsabilităţile în cadrul forţelor armate sunt fixate, în general, cu claritate iar atribuţiile pe niveluri ale ierarhiei militare şi compartimente funcţionale sunt determinate într-o manieră foarte precisă. Acest mod de reglementare a raporturilor ierarhice reprezintă suportul unui regim de disciplină internă deosebit de riguros, specific armatei, practic o componentă inalienabilă a statutului ei. Or, se apreciază că tocmai acest regim de disciplină este cel care trebuie să asigure respectarea tuturor normelor care reglementează funcţionarea organismului militar, inclusiv ale celor de drept al conflictelor armate. În mod evident, rolul determinant revine comandanţilor. Acestora le revine un set de obligaţii, rezultate în mod expres din textele convenţionale, după cum urmează:

a) Obligaţiile comandanţilor în domeniul difuzării

În Protocolul adiţional I, se prevede în mod expres că Înaltele Părţi contractante trebuie să ceară comandanţilor, la nivelul responsabilităţii fiecăruia, “să se asigure că membrii forţelor

armate îşi cunosc obligaţiile ce le revin conform Convenţiilor şi prezentului Protocol”.159 Astfel, responsabilitatea comandanţilor pentru infracţiunile comise de subordonaţii lor din simplă ignoranţă va fi angajată fără echivoc. b) Obligaţiile comandanţilor în domeniul controlului Aceste obligaţii sunt formulate în art.87, paragrafele 1 şi 3 ale Protocolului I, fiind definite, din perspectiva teoriei dreptului, ca obligaţii de mijloace, aşa cum rezultă din textul convenţional: “1. Înaltele Părţi contractante şi Părţile în conflict trebuie să însărcineze comandanţii militari, în ce priveşte membrii forţelor armate aflaţi sub comanda lor ceea şi celelalte persoane sub 158 159

Ibid., art.58. Protocolul adiţional I, art.87, (2)

91

autoritatea lor, să-i împiedice să comită infracţiuni la Convenţii şi la prezentul Protocol şi, la nevoie, să le reprime şi să le denunţe autorităţilor competente. c) Obligaţiile comandanţilor în domeni ul reprimării Articolul 86, paragraful 2 din Protocol dispune astfel: “Faptul că o infracţiune Convenţiinu-i sauexonerează la prezentul Protocol a fost comisă de către un la subordonat pe superiorii săi de responsabilitatea lor penală sau disciplinară, după caz, dacă ei ştiau sau aveau informaţii care să le permită să aprecieze, în împrejurările momentului, că acest subordonat comitea sau comisese o asemenea infracţiune şi dacă nu au luat toate măsurile care stăteau în puterea lor pentru a împiedica sau reprima această infracţiune.” Aşadar, comandanţii sunt veriga de legătură între autorităţile statale contractante ale instrumentelor juridice şi persoanele care, în calitatea lor de agenţi ai statului, sunt datori să le pună în aplicare. De regulă, experţii civili apreciază că rolul comandanţilor se rezumă la exercitarea unei supravegheri continue asupra trupei şi la instaurarea unei discipline de asemenea natură, încât trupa să respecte regulile de drept chiar şi atunci când subordonaţii acţionează în afara controlului lor direct.160 Desigur, lucrurile, până la un punct, stau aşa. Dar a le lăsa doar la acest nivel ar însemna să acceptăm o viziune simplistă, în care comandantul se manifestă ca un păzitor, un monitor al comportamentului subordonaţilor săi. Or, lucrurile suntpunerea mult maiîn complexe. În opinia noastră, determinantă pentru aplicare a principiilor şi regulilor de drept al conflictelor armate este conceperea acţiunilor militare şi, pe această bază, planificarea luptei şi operaţiei în spiritul normelor menţionate. În acest cadru, abaterile de la comportamentul normal vor avea un caracter incidental, care nu va afecta sensul major al transpunerii în viaţă a principiilor de drept la care ne referim. Aşa cum este cunoscut, elementele de proiecţie în funcţie de care se realizează planificarea luptei şi operaţiei au la bază prefigurarea scenariului probabil al acţiunilor inamicului, în raport Commentaire des Protocoles additionnels du 8 juin 1977 aux Conventions de Genève de 12 août 1949, C.I.C.R. Genève, 1986. 160

92

de care se dimensionează riposta proprie, implicând, cum este firesc, în construcţia imaginativă caracteristicile terenului şi influenţa factorilor meteorologici.161 Aceşti factori, determinanţi pentru procesul de planificare, nu sunt însă şi exclusivi. Lor li se adaugă o serie de elemente de influenţă în rândul cărora putem include şi pedecele derivă din necesitatea principiilor dreptcare al conflictelor armate. punerii în aplicare a Astfel, în luarea unei decizii şi planificarea acţiunilor militare pe baza acesteia, comandantul, pe lângă studiul şi analiza factorilor determinanţi, este pus în situaţia să concilieze între două imperative care, cel puţin teoretic, sunt fundamental opuse: -pe de o parte, necesitatea legitimă de a îndeplini misiunea primită în conformitate cu ordinele eşalonului superior, folosind forţa armată de care dispun, sau principiul necesităţii militare; -pe de altă parte, dreptul pe care îl are orice individ, chiar şi în timp de conflict, de a pretinde respectarea integrităţii sale fizice şi morale sau principiul respectării persoanei.162 Necesitatea militară este definită ca un principiu care justifică măsurile: a) neinterzise de către dreptul războiului şi b) indispensabile pentru obţinerea victoriei asupra inamicului.163 Doctrina a statuat că necesitatea militară nu poate fi invocată pentru a deroga de la regulile umanitare decât dacă: dreptul însuşi prevede această derogare şi motivul de necesitate militară invocat există în militare mod real. Ca unatare, trebuie subliniat că principiul necesităţii nu are caracter absolut şi, în consecinţă, nu permite comiterea de încălcări ale normelor de drept al războiului. În consecinţă, atunci când situaţia o impune, comandantul decide în mod expres derogările de la dispoziţiile protectoare în caz de necesitate militară imperativă, ele urmând a se reflecta în plan şi în dispoziţiile de angajare emise pe baza acestuia. Remarcăm necesitatea asigurării unei pregătiri corespunzătoare a comandanţilor în domeniul dreptului conflictelor A se vedea, col. L. Habian, lt.col. Boris Popescu, op.cit. p.58. Lt.col. Uscoi Nicolae, Consecinţe ale aplicării dreptului conflictelor armate asupra activităţii statelor majore în G.M.R. nr.3 din 1995. 163 A se vedea, Frederic de Mulinen, Manual sur le droit de la guerre pour les forces armées, C.I.C.R., Geneva, 1989, p.87. 161 162

93

armate, de natură să le permită un dialog pertinent cu consilierul lor juridic şi cu şefii principalelor secţiuni din statul major, astfel încât deciziile lor să fie conforme cu principiile acestuia. Fără a intra în detaliile activităţii comandantului pentru luarea hotărârii, se cuvine a menţiona că, deşi acest proces angajează întregul comandament, un rol concluziilor care le desprinde conducătorul caimportant urmare arevine propriei analize. pe Astfel, aprecierea comandantului se întemeiază pe misiunea primită, situaţia tactică (operativă) existentă, informaţiile disponibile şi, din perspectiva demersului nostru, pe cerinţele ce decurg din dreptul conflictelor armate raportate la o eventuală necesitate militară. Comandantul va evalua posibilităţile forţelor puse la dispoziţia sa şi pe cele ale inamicului şi le va compara. Acordând atenţia prioritară concepţiei probabile de acţiune şi posibilităţilor inamicului, ţinând cont de consecinţele lor militare probabile, nu va neglija nici efectele asupra zonei civile (avem în vedere spaţiile pe care se află populaţia civilă şi bunurile acesteia), inclusiv asupra bunurilor culturale şi nici specificul mediului natural. Situaţia şi posibilităţile inamicului vor fi comparate cu propriile posibilităţi, pe variante de acţiune, pentru a anticipa cazurile de necesitate militară ce se pot ivi şi măsurile de precauţie subsecvente, posibile sau necesare. Această apreciere va sta la baza unei evaluări finale pe care comandantul o va facecare ţinând cont de: -constrângerile rezultă din misiunea sa (existenţa unor zone dens locuite, a unor instalaţii care conţin forţe periculoase, a bunurilor culturale aflate sub protecţie generală sau specială ş.a.) şi în special dintr-o eventuală necesitate militară; -cerinţele ce decurg din principiile şi regulile de drept al conflictelor armate; -costul previzibil al acţiunilor planificate (pierderile proprii probabile,militar pierderile civile şi pagubele materiale în raport de avantajul aşteptat). Comandantul va hotărî asupra tuturor măsurilor practic posibile de aplicare a regulilor de drept, incluse în conceptul de 94

“precauţii practic posibile” ţinând cont de situaţia tactică (operativă). Unii autori folosesc noţiunea de “restricţii” dar, din punct de vedere al psihologiei militarilor şi realităţilor specifice câmpului de luptă, termenul de “precauţii” este mult mai potrivit. Decizia finală, elaborată în urma consultării cu statul major şi consilierul său juridic, ca element de referinţă pentru procesul de planificare, va trebui să reprezinte o soluţie compatibilă cu misiunea primită şi, în acelaşi timp, să prezinte cele mai mici pericole pentru persoanele şi bunurile civile. Pentru aceasta, comandantul trebuie să aibă capacitatea de a încorpora în decizia sa măsurile adecvate de reducere a efectelor negative conexe cazurilor de necesitate militară.

3.4. Rolul şi activitatea consilierului juridic pentru probleme de drept al conflictelor armate

Obligaţiile consilierului juridic Prezenţa acestor consilieri este în mod expres prevăzută de a către Protocolul I în articolul 82. Lor li s-a atribuit rolul de “consilia pe comandanţii militari, la eşalon corespunzător, în ce priveşte aplicarea Convenţiilor şi prezentului Protocol şi învăţământului corespunzător destinat forţelor armate”. Această obligaţie, fără a avea un conţinut constrângător, reflectă o tendinţă ce pune în evidenţă necesitatea tot mai acută de a da răspunsuri adecvate provocărilor pe care le lansează situaţiile de conflict din ce în ce mai complexe. În armata noastră există structuri juridice. Am subscris la unificarea acestora pentru a asigura o practică unitară în materie de servicii juridice, inclusiv în domeniul dreptului conflictelor armate. Referindu-ne strict la domeniul dreptului conflictelor armate, avem în vedere următoarele soluţii manageriale: -specializarea tuturor consilierilor juridici şi pe probleme de drept al conflictelor armate, ţinând cont că structura acestora se suprapune pe structura de comandă la toate nivelurile: -stabilirea de sarcini exclusive pe domeniul dreptului conflictelor armate numai unor consilieri juridici din cadrul Direcţiei Juridice a Ministerului Apărării Naţionale şi 95

Secţiei Juridice din S.M.G. (sau altei structuri, în cazul în care nu se agrează înfiinţarea unei secţii); -la unităţile şi formaţiunile combatante care nu dispun de consilieri juridici, pregătirea prin cumul a unor ofiţeri de stat major, pentru a exercita atribuţii similare (în opinia noastră, pentru că aceştia nu au studii de specialitate, ni se pare mai potrivită formula de ofiţeri-instructori de drept al conflictelor armate); -asimilarea personalului didactic militar cu studii juridice care predă disciplina dreptul conflictelor armate în institute militare de învăţământ cu membrii corpului de consilieri juridici. În opinia noastră, specializarea consilierilor juridici în domeniul dreptului conflictelor armate reprezintă o problemă prioritară, realizabilă în două etape: 1) pregătirea practic-aplicativă printr-un curs de specialitate organizat în Academia de Înalte Studii Militare; 2) pregătirea teoretică post-universitară la unul din cursurile A.R.D.U. organizate sub egida Universităţii Bucureşti. Potrivit articolului 82 din Protocolul adiţional I, s-a instituit obligaţia în sarcina părţilor la acest instrument juridic de a adopta o reglementare corespunzătoare funcţionării consilierilor juridici în forţele armate. Soluţiile preconizate în cele mai multe armate demonstrează că nu există încă o unitate de vederi privitor la rolul ce urmează să-l joace aceştia. Din textul Protocolului rezultă cu claritate că autorii lui au avut în vedere ataşarea la statele majore a unor jurişti calificaţi, în măsură să consilieze, dacă este cazul, comandanţii militari interesaţi de aplicarea Convenţiilor şi Protocolului şi în ce priveşte instruirea ce trebuie realizată în forţele armate în acest domeniu.164 În AN-2. Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare , art.32 se prevede că rolul compartimentului juridic este de a-l consilia pe comandant în domeniul legislaţiei militare şi civile, naţionale şi internaţionale. În schimb, în literatura de specialitate – Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare nr.3/1998 , p.108-112 – este prezentat un punct de vedere asupra atribuţiunilor consilierului juridic conform cerinţelor art.82 din Protocolul adiţional I. 164

96

În armata noastră există de mai mult timp consilieri juridici, aceştia fiind prioritar angajaţi în soluţionarea problemelor de drept administrativ şi în susţinerea intereselor armatei în litigiile în care aceasta este parte. Preocuparea pentru formarea lor în domeniul dreptului conflictelor armate a fost mai redusă, în schimb am putut constata în major, realizarea unei instruiri adecvate a ofiţerilorodeadevărată comandăemulaţie şi de stat lucru pozitiv şi benefic întrucât în situaţii reale există premisele unui dialog constructiv între aceştia şi specialiştii în drept. În opinia noastră, prezenţa consilierilor juridici nu înlătură răspunderea de pe umerii comandanţilor, aceştia fiind cei care, în exercitarea comenzii, îşi asumă povara menţinerii ordinii şi disciplinei precum şi aplicării şi respectării dreptului conflictelor armate, a principiilor şi normelor sale. Totuşi, la eşaloane mai înalte, sunt numeroase situaţii care reclamă consultarea cu un specialist în pregătirea şi elaborarea planurilor, pentru probleme care privesc stabilirea obiectivelor, alegerea mijloacelor şi determinarea procedeelor şi măsurilor pentru a le atinge. Rezultă de aici concluzia că misiunea consilierului juridic este preventivă. De aceea, în opinia noastră, avizul său nu trebuie solicitat o dată ce planul este finalizat, ci permanent, pe timpul procesului de planificare, astfel încât problemele care apar, în succesiunea lor, să fie rezolvate prin concilierea între necesitarea militară şi principiile de drept chiar în cursul elaborării planului. Deci, consilierul oferă verdicte o asistenţă pentru îndeplinirea misiuniijuridic şi nu enunţă asupracalificată unui document vital pentru conducerea acţiunilor militare. Desigur, pot fi frecvente cazuri în care colaborarea între comandant şi consilier să fie deficitară. În aceste situaţii, consilierul are datoria de a reaminti comandantului obligaţiile sale, aşa cum sunt formulate în articolul 87 din Protocolul I. Tot consilierul juridic are menirea de a verifica nivelul de instruire al întregului personal în domeniul cunoaşterii dreptului conflictelor şi, înmăsurilor funcţie dede aceasta, să propună şi să vegheze la armate îndeplinirea remediere a eventualelor lipsuri. Pentru a-şi putea îndeplini acest rol, în opinia noastră, consilierul juridic, pe lângă temeinica cunoaştere a dreptului 97

conflictelor armate, trebuie să fie informat asupra procedurilor de elaborare a planurilor în statele majore, să aibe un minimum de cunoştinţe militare, necesare evaluării situaţiilor la nivel tactic, operativ şi strategic (în funcţie de eşalon, pretenţiile cresc), să cunoască mediul militar, psihologia, organizarea şi problemele sale. Numai un specialist care întruneşte aceste condiţii ar putea deveni un interlocutor potrivit pentru comandant şi colaboratorii săi, capabil să contribuie la succesul activităţilor prin capacitatea sa de a sugera, atunci când este cazul, alternative la deciziile ce pot aduce atingere dreptului conflictelor armate.

98

CAPITOLUL IV ACTIVITATEA STATELOR MAJORE DIN FORŢELE TERESTRE PENTRU APLICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL AL CONFLICTELOR ARMATE 4.1. Atribuţiile dinaţforţele aplicarea statelor dreptulumajore i intern ional terestre al confprivind lictelor armate Până în prezent, aceste atribuţii sunt relativ limitate, reflectând necesităţile cele mai concrete pe care le impune aplicarea dreptului conflictelor armate. Astfel, potrivit unui studiu elaborat la Direcţia Operaţii din Statul Major General, 165 în noua structură a statelor majore este inclus şi un compartiment de analiză psihologică şi drept umanitar la secţiunea G1 – Personal, iar la secretariatul comandantului este prevăzut să funcţioneze un jurist. Ulterior, AN-2, Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare a prevăzut la art.32, ca o componentă distinctă în cadrul comandamentului un compartiment juridic, problemă tratată în capitolul anterior. În aceste condiţii, atribuţiile secţiunii G.1 – Personal sunt formulate la modul generic (“coordonează şi rezolvă problemele privnd prizonierii de război” ), situaţie similară şi pentru juristul (consilierul juridic) al comandantului, abilitat să avizeze din punct de vedere şi acţiunile de acesta. Maijuridic rezultădocumentele că au atribuţii pe liniadecise prizonierilor de război secţiunea G.2 – Informaţii şi secţiunea G.4 – Logsitică. De asemenea, în probleme legate de cooperarea cu autorităţile locale sunt stabilite competenţe şi pentru compartimentul G.6. – Relaţii cu organe civile.166 Desigur, lipsa unor atribuţii detaliate, explicite, nu exclude analizarea celorlalte atribuţii funcţionale ale respectivelor secţiuni şi pe această cale, deducerea unor atribuţii implicite ce se Colonel D. Antohi – Organizarea şi conducerea forţelor militare participante la războiul de apărare a ţării, Bucureşti, 1996. 166 În Regulamentul AN-2 s-a utilizat denumirea Relaţii publice, iar compartimentul a fost scos din compunerea statului major, ceea ce nu exclude o colaborare strânsă între acestea. 165

99

exprimă în activitatea de planificare a luptei şi operaţiei de către statele majore. Totodată, un rol important pentru înţelegerea cadrului legal de acţiune a tuturor compartimentelor unui stat major din perspectiva dreptului confictelor armate revine manierei în care sunt

Haga şi în mod receptate şi aplicatediscriminare principiile dreptului de la deosebit cel de şi cel de proporţionalitate.167 Respectarea acestor principii, într-un mod care să nu afecteze în mod esenţial îndeplinirea misiunii, presupune reconsiderarea funcţiilor şi activităţilor statelor majore, a compartimentelor din compunerea acestora, indiferent de eşalonul din care fac parte şi a procedurilor de lucru, în mod deosebit a celor legate de planificare. Am în vedere, succint, următoarele aspecte: a) G.1 – Personal are ca atribuţie principală reglemetnarea problemelor de personal ale eşalonului în cadru căruia funcţionează. Acestei secţiuni îi revin atribuţii importante legate de aplicarea dreptului conflictelor armate armate, care nu comportă, însă, o implicare efectivă în procesul conducerii acţiunilor militare. Totuşi, considerăm utilă o scurtă trecere în revistă a acestora deoarece ignorarea regulilor respective poate conduce la grave încălcări ale dreptului, legate de principiul respectării persoanei, care antrenează în mod direct responsabilitate comandantului. Astfel, prin compartimentul de resort din compunerea sa, asigură şi/sau verifică existenţa cărţilor de identitate, pentru toţi militarii subordonaţi, precum şi pentru alte persoane susceptibile de a deveni prizonieri de război – echpaje civile ale navelor şi aeronavelor, persoane care urmează forţele armate. 168 De asemenea, asigură sau verifică existenţa cărţilor de identitate pentru personalul sanitar militar şi civil, permanent sau temporar 169 şi pentru personalul religios militar sau civil,170 personalul de protecţie civilă, Lt.col. N. Uscoi, op.cit. p.56. Conform modelelor prevăzute în anexa IV A din Convenţia a III-a de la Geneva . 169 Conform modelelor prevăzute în anexa II din Convenţia I, anexa la Convenţia a II-a, art.41 din Convenţia I şi anexa I din Protocolul adiţional I. 170 Conform modelelor prevăzute în anexa II A din Convenţia I, anexa din Convenţia II, anexa I din Protocolul adiţional I. 167 168

100

personalul afectat protecţiei bunurilor culturale şi jurnaliştilor 171 aflaţi în misiune în zona de responsabilitate a marii unităţi respective. Pentru personalul susceptibil de a deveni prizonier de război (combatanţi, echipajele civile ale navelor şi aeronavelor, persoanelor urmează militar şi personalulcare religios militarforţele vor fiarmate), asiguratepersonalul şi plăci desanitar identitate. În privinţa prizonierilor de război, secţiunea G.1 are sarcina de a le stabili identitatea, iar în situaţia în care statutul de combatant al vreunei persoane capturate este îndoielnic, va fi redactat un raport asupra împrejurărilor în care s-a produs captura. Toate datele şi informaţiile privitoare la prizonieri de război vor fi centralizate şi transmise pe scară ierahică până la Marele Cartier General. La fel se va proceda şi în cazul răniţilor, în sensul că acest birou se ocupă cu investigarea datelor necesare identificării lor. Tot în cadrul seciunii G.1 va funcţiona un compartiment destinat identificării persoanelor decedate pe timpul luptelor, înhumării sau incinerării lor (în funcţie de religie sau situaţia epidemiologică), preluării doucmentelor de identitate şi evacuării lor, înregistrării locurilor unde au fost îngropaţi cei căzuţi în bătălie şi, atunci când situaţia o permite, întocmirii unor rapoarte asupra împrejurărilor în care au avut loc decesele şi măsurile luate. În opinia noastră, secţiunea G.1 trebuie să solicite, pe cale ierarhică, informaţii despre militarii dispăruţi în vederea stabilirii, prin intermediul organismelor internaţionale abilitate (Agenţia internaţională de informaţii sau Puterea protectoare), a situaţiei reale a persoanelor respective (prizonieri, răniţi, decedaţi). De asemenea, la acest serviciu este indicat să se centralizeze sesizările privind violările dreptului conflictelor armate comise împotriva militarilor ca persoane fizice. b) G.2 – Informaţii , în contextul îndeplinirii misiunilor specifice de culegere, centralizare, prelucrare şi valorificare a informaţiilor despre inamic, teren şi alţi factori ai situaţiei, va trebui să descopere să localizeze cu precizie: concetrările de persoane civile,şi mediul civil în Conform modelelor prevăzute în anexaele I şi II din Protocolul adiţional I şi, respectiv, anexa la Regulamentul de executare a Convenţiei de la Haga din 1954. 171

101

care sunt amplasate obiectivele militare, natura zonelor construite (oraşe, sate, adăposturi ş.a.) existente şi cea a bunurilor civile importante, în mod deosebit a acelora care se bucură de o protecţie specială, existenţa instalaţiilor şi lucrărilor care conţin forţe periculoase, amplasarea şi natura importante, în mod deosebit acelora bunurilor care se civile bucură de o protecţie specială,a particularităţile cadrului natural din perspectiva vulnerabilităţii sale, pe termen lung, la anumite mijloace de luptă.172 Organizând cercetarea, ca activitate compatibilă cu dreptul războiului, în baza principiilor regulamentare, organul de specialitate mai trebuie să ia în consideraţie şi distincţia pe care normele de drept o fac între regulile permise şi cele interzise. Întradevăr, culegerea unor informaţii despre inamic, mai ales în dispozitivul acestuia, reclamă calităţi de excepţie, o pregătire ireproşabilă, robusteţe, un echilibru psihologic remarcabil şi multă inventivitate în alegerea procedeelor şi stratagemelor de acţiune. Ceea ce trebuie cunoscut este faptul că aceste acţiuni de cercetare sunt licite dacă sunt efectuate în uniformă sau fără a disimula statutul de combatant. În situaţia în care se culeg informaţii acţionându-se în clandestinitate şi sub false pretexte, activitatea este considerată spionaj. Spionii pot fi utilizaţi în mod frecvent. Ceea ce trebuie să cunoască luptătorii când primesc şi execută asemenea misiuni esteprizonier faptul că,şi în cazul în caresancţiuni sunt prinşi, îşi pierd statutul de riscă să sufere foarte grave.dreptul la Interogarea combatanţilor capturaţi reprezintă o altă modalitate de obţinere a informaţiilor. Dreptul admite interogarea acestora, precizând că obligaţia lor de a răspunde se rezumă numai la datele de identificare personală. Pentru persoanele civile inamice se prevede în mod expres că nu pot fi constrânse să furnizeze, ele însele, informaţii, nici să obţină informaţii despre alte persoane şi organisme. Acest aspect trebuie urmărit în special în teritoriul ocupat agresor, Normele semnalându-se oportun toate abuzurile la care temporar s-ar deda de ocupantul. de drept mai prevăd, pentru A se vedea lt.col. Uscoi N ., Consecinţe ale aplicării dreptului conflictelor armate asupra activităţii statelor majore .. p.56. 172

102

cazurile în care persoanele aflate în puterea autorităţilor militare refuză să dea răspunsuri la problemele solicitate, să nu fie supuse la ameninţări şi insulte, nici la tratamente discriminatorii, indiferent de natura acestora. În sfârşit, pentru situaţia în care mijloacele avute la dispoziţie de către elementele de cercetare nu sunt cu suficiente adecvate culegerii şi transmiterii informaţiilor caractersaumilitar, este stabilită interdicţia de a utiliza în acest scop mijloace de transport sanitar. Interdicţia vizează şi transportul cu aceste mijloace al echipamentelor sau al materialelor destinate acţiunilor de cercetare. c) G.3 Operaţii din compunerea statelor majore de mari unităţi strategice, operative şi tactice are un rol esenţial în respectarea normelor şi principiilor dreptului conflictelor armate. Îndeplinirea acestui rol depinde de misiunea primită şi de cunoaşterea detaliată a factorilor situaţiei, cărora li se adaugă, în plus faţă de ceea ce prevăd actualele regulamente militare, mediul civil din fâşia de acţiune, indiferent de forma de luptă (tipul de operaţie). În ceea ce priveşte misiunea, aceasta corespunde unui scop strategic (operativ, tactic) şi trebuie să fie respectată, executarea ei constituind un principiu cardinal, rezultat din exigenţele fundamentale de ordine şi disciplină militară care caracterizează organismul militar. Principial, misiunea este compatibilă cu dreptul războiului. În situaţia în care ar putea fi unele confuzii, din acest punct de vedere, se realizează cu aceasta, concursul consilierilor juridici clarificarea ai eşaloanelorlorîn cauză, fără ca, prin să fie afectat procesul normal de pregătire a operaţiei (luptei) şi întârziată elaborarea hotărârii. Cunoaşterea condiţiilor situaţiei, inclusiv a elementelor necesare stabilirii compatibilităţii dintre hotărârea comandantului şi principiile dreptului conflictelor armate, depinde de eficienţa sistemului de cercetare organizat şi de calitatea rapoartelor trimise de subordonaţi. Deci, în opinia noastră, în măsura în care, în culegereasedatelor şi a informaţiilor asupra situaţiei, considerentele militare completează cu cele umanitare, respectarea celor două principii enunţate şi a altor reguli umanitare decurge natural, prin măsurile preconizate pe timpul elaborării hotărârii. Astfel, se evită 103

evaluarea finală a hotărârii din perspectiva dreptului, operaţie care ar implica, inevitabil, judecăţi rigide şi dispute nerelevante. Scopul principal al precauţiilor care sunt luate în consideraţie în cursul procesului de stabilire a elementelor hotărârii constă în evitarea pierderilor şi daunelor civile, iar atunci când acestea sunt inevitabile, să le reducă la maximum. Lucrurile în funcţie de situaţia obiectivelor împotriva cărora sunt sunt diferite, planificate acţiunile. Astfel, unele dintre ele sunt bine individualizate şi dispuse în afara unor concentrări de bunuri şi persoane civile, în timp ce altele se suprapun pe acestea. În primul caz, principala problemă o constituie identificarea corectă a obiectivelor şi, ulterior, stabilirea mijloacelor adecvate neutralizării sau distrugerii lor, în conformitate cu principiul de discriminare. În consecinţă, în concepţia operaţiei (luptei) şi în misiunile subordonaţilor vor fi planificate lovituri asupra obiectivelor militare, ţinându-se cont de următoarele limite şi evitându-se: a) Atacurile (procedeele de lovire) globale – respectiv, considerarea ca unică ţintă a mai multor obiective individuale, amplasate unele faţă de altele la distanţe determinate; în condiţiile în care cel puţin unul din ele se află în proximitatea unui bun protejat, tratarea lor ca obiectiv unic şi executarea unor lovituri pe baza criteriului suprafeţei acestuia (bombardamente aeriene, foc concentrat de artilerie ş.a.) ar genera pagube excesive.

b) Atacurile care au ca scop terorizarea populaţiei –

respectiv, acele acţiuni în care sunt considerate ţintă populaţia şi bunurile civile. Indiferent de scopul lor, aceste atacuri, ca şi ameninţarea de a recurge la ele, sunt considerate în instrumentele juridice internaţionale crime de război. Este foarte important de reţinut existenţa elementului intenţional în stabilirea ţintelor prohibite de către normele de drept. Astfel, atacurile care sunt îndreptate împotriva obiective militare aflate într-o zonă populată creeazăunor panică şi pierderi în mod fortuit, deci nu intră sub incidenţa interdicţiei. c) Atacurile care au ca scop efectuarea unor represalii împotriva populaţiei şi a bunurilor civile sunt, de 104

asemenea, interzise. Este o regulă care exprimă elocvent principiul de discriminare între bunurile civile şi obiectivele militare. În baza lui, s-a formulat regula potrivit căreia lupta armată trebuie dusă numai împotriva forţelor armate adverse, orice acţiune intenţionată împotriva categorii de Chiar persoane de bunuri recurge fiind prohibită laaltor modul absolut. dacăşiadversarul la această metodă, nu s-ar justifica un răspuns similar în urma renunţării în dreptul războiului la regula de reciprocitate – “si omnes”. Situaţia devine mult mai complexă în ipoteza în care obiectivele militare sunt dispuse în mijlocul unor concentrări de populaţie civilă şi în proximitatea unor bunuri civile, astfel încât este imposibilă lovirea lor fără a le afecta şi pe acestea din urmă. În acest caz, caracterul realist şi practic al dreptului războiului este pus în evidenţă de principiul proporţionalităţii. În aceste cazuri, se admit pierderi între necombatanţi şi daune provocate bunurilor civile, statele majore fiind datoare să ia în calcul acele măsuri de precauţie car duc la limitarea lor. Propunerile şefilor de compartimente sunt analizate de comandant care, în condiţiile priorităţii indiscutabile a îndeplinirii misiunii, îşi păstrează o marjă de apreciere foarte largă. În principiu, aceste precauţii nu ar trebui să afecteze elementele principale ale concepţiei operaţiei (luptei) – direcţia de efort, manevra de forţe şi mijloace preconizată ş.a. Totuşi, aplicarea principiului de proporţionalitate pune probleme diferite în funcţie forma de luptă adoptată, influenţând, în principal, procedeele de de acţiune specifice apărării şi ofensivei. Astfel, pregătirea şi ducerea apărării ridică probleme deosebite, atât datorită conţinutului precauţiilor civile colaterale atacurilor probabile ale inamicului, cât şi dificultăţilor de a le concilia cu principiile de ducere a unui război de apărare generalizată. În literatura de specialitate sunt apreciate ca necesare următoarele precauţii: a)

Îndepărtareaobiectivelor persoanelo r şi bu nurilounele r civicategorii le din vecinătatea militare . Pentru de persoane se efectuează evacuarea: femei, bătrâni, copii, răniţi şi bolnavi. 105

Îndepărtarea şi evacuarea se organizează în aşa manieră, încât să nu capete aspectul unui exod masiv, necontrolat, care să stânjenească mişcările de trupe. b) Evitarea vecinătăţii între obiectivele militare şi populaţia şi bunurile civile . Aceasta ar implica dispunerea forţelorpare în afara puternic această precauţie a fizonelor mai mult un populate. deziderat Or, în condiţiile în care o apărare fermă impune articularea dispozitivului pe elemente tari, aşa cum sunt localităţile mari, de exemplu, în situaţia în care terenul favorizează acţiunile ofensive ale adversarului. Totuşi, nu trebuie exclusă posibilitatea de a beneficia de avantajul acestei măsuri de precauţie în cazul unor localităţi aflate în afara direcţiilor de acţiune, care pot fi folosite pentru cazarea persoanelor protejate şi păstrarea bunurilor mobile evacuate din zona acţiunilor de luptă. c) Protecţia împotriva atacurilor este o măsură circumscrisă competenţei autorităţilor naţionale, la care trebuie să-şi dea concursul şi statele majore ale marilor unităţi în fâşia cărora sunt dispuse grupurile de persoane şi bunurile civile. Pentru persoanele civile, pentru bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei şi cele de o mare valoare culturală se asigură adăposturi de către formaţiunile de protecţie civilă. Acestora lispecifice. se vor Încrea facilităţile îndeplinirea misiunilor acesttoate context, credem pentru că sunt posibile inventarierea tuturor bunurilor protejate din fâşia de acţiune şi verificarea modului cum a fost realizată semnalarea acestora, în special a monumentelor, a spitalelor şi a instalaţiilor care conţin forţe periculoase. În cazul ofensivei, aceste măsuri îşi păstrează valabilitatea pe întreaga adâncime a dispozitivului operativ (de luptă). În plus, dinamica specifică acţiunile ofensive impune şi alte precauţii pentru a reduce, în limita posibilului, pierderile civile colaterale pe durata atacurilor. a) Alegerea mijloacelor şi metodelor (procedeelor) de atac. Comandantul trebuie să aprecieze, la propunerea şefului compartimentului operaţii, dacă mijloacele şi procedeele (metodele) de acţiune pe care preconizează să 106

le întrebuinţeze permit limitarea riscurilor pentru populaţia civilă din vecinătatea obiectivelor. În măsura posibilităţilor, în acest scop, poate avea în vedere următorii factori: natura (rata de dispersare), puterea şi utilizarea (distanţa de securitate) a armelor; configuraţia terenului (şes, frământat, împăduritvânt, ş.a.);ploaie condiţiile (reducerea vizibilităţii, ş.a.);atmosferice pericolul potenţial pe care-l reprezintă obiectivul (uzină petrochimică, depozit de muniţii etc.); alegerea momentului lovirii (pe timpul traversării unei localităţi populate sau în teren deschis). b) Alegerea obiectivului care determină cele mai mici pierderi. Atunci când este posibilă alegerea între mai multe obiective militare sau sunt mai multe variante tactice de acţiune care ar conduce la acelaşi rezultat (ar crea un avantaj militar echivalent), pe lângă criteriile tactice care determină opţiunea, este recomandabil să se ia în consideraţie varianta care prezintă cel mai redus pericol pentru persoanele şi bunurile civile. Exemplul clasic utilizat în doctrină este cel al alternativei între două direcţii de ofensivă, de-a lungul a două comunicaţii. În situaţia în care ambele oferă avantaje similare (şi pun aceleaşi servituţi), se va opta pentru direcţia care prezintă cel mai redus pericol pentru populaţia şi bunurile civile protejate, în că aceasta este valoare concentrată pe spaţii limitate, nu sensul există bunuri cu onuînaltă culturală sau spirituală, stabilimentele sanitare sunt mai bine plasate, există o densitate mai mare de adăposturi pentru populaţia civilă ş.a. În mod sigur, realitatea câmpului de luptă va fi mult mai complexă, fiind puţin probabilă existenţa unor cazuri în care avantajele militare să se conjuge cu considerentele umanitare într-o manieră foarte clară. c) Raportul pierderi civile/avantaje militare scontate. Cu siguranţă, evaluarea raport pune probleme delicate comandanţilor de la acestui toate nivelurile ierarhice. În primul rând, aceasta presupune că, pentru fiecare operaţie (acţiune) planificată, statul major trebuie să identifice concentrările de persoane civile, existenţa şi dispunerea 107

bunurilor civile protejate, să analizeze şi să stabilească metodele (procedeele) şi mijloacele care corespund scopurilor, iar pe aceată bază, să se evalueze eventualele pierderi civile. Ceea ce înseamnă că, într-o perspectivă imediată, această procedură de evaluarea ar trebui să fie reglementată şi, totodată, să fie stabilite criterii şi metode moderne de efectuare a acesteia. În final, comandantul va trebui să decidă dacă operaţia (acţiunea) se justifică, după ce pune în cumpănă, pe de o parte, avantajul militar scontat, iar pe de altă parte, pierderile civile previzibile. O asemenea opţiune ar fi întemeiată pe regula conform căreia pierderile civile nu pot fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct scontat. În opinia noatră, deşi Protocolul I (art.57, pct.b) prevede posibilitatea întreruperii sau anulării acţiunii, acest lucru nu poate fi lăsat la latitudinea comandantului, întrucât el nu este îndrituit să aprecieze avantajul militar pe care-l crează acţiunea forţelor subordonate lui, în contextul ansamblului acţiunilor eşalonului superior. Limitele răspunderii sale, circumscrise laturii profesionale a problemei şi nu celei penale (atât timp cât nu poate fi invocată şi dovedită intenţia), se extind asupra măsurilor iniţiate pentru îndeplinirea misiunii. Literatura de specialitate reţine două exemple, în acest sens, ilustrative tocmai prin caracterul lor extrem. Astfel, dacă bombardarea unui depozit de carburanţi-lubrifianţi al unui corp de armată se justifică, în condiţiile în care comportăal inamicului riscuri pentru populaţiachiar din şilocalităţile învecinate, utilizarea aceluaşi procedeu în scopul distrugerii unei cisterne dispuse într-o zonă dens populată nu mai are nici o raţiune, în contextul pierderilor civile conexe pe care le-ar antrena. Într-un asemenea caz, răspunderea comandantului care a decis procedeul de acţiune ar putea fi antrenată, în măsura în care a dispus de elementele necesare aprecierii raportului dintre avantajele concrete şi direct scontate şi pierderile şi daunele aduse persoanelor şi bunurilor civile. d) G.4 – Logistică are responsabilităţi bine individualizate ce decurg din regulamentele proprii şi convenţiile internaţionale. Există, totuşi, unele confuzii şi omisiuni care pot afecta, dacă nu sunt soluţionate din timp de pace, 108

îndeplinirea sarcinilor specifice forţelor logistice. Astfel, în Regulamentul logisticii în operaţie şi luptă , din enunţarea misiunilor generale ale logisticii, rezultă doar responsabilitatea pentru “strângerea şi evacuarea capturilor de război” 173, această prevedere fiind completată cu precizările cazarea făcute şiînasistenţa capitolul XIII aprivind hrănirea, echiparea, medicală prizonierilor de 174 război. În schimb, în marea majoritate a armatelor moderne, responsabilitatea privind tratamentul prizonierilor de război revine compartimentului logistic din cel puţin două considerente: a) interpretarea corectă a conţinutului prevederilor Convenţiei a III-a de la Geneva, potrivit căreia internarea prizonierilor de război se va face în lagăre destinate exclusiv acestui scop (art.21), care vor trebuie dispuse în afara zonelor acţiunilor de luptă (art.23) şi în nici un caz acestea nu trebuie să fie penitenciare sau cu regim de penitenciar (art.22); b) îndeplinirea condiţiilor menţionate anterior impune dispunerea acestor lagăre în zona logistică, fiind nerecomandabilă încredinţarea prizonierilor de război forţelor militarizate de ordine publică în virtutea principiului potrivit căruia captivitatea nu este o sancţiune de natură penală sau disciplinară. Chiar dacă, din considerente practice, paza lagărelor se va face cu trupe ale Ministerului de Interne, autoritatea asupra întregului lagăr (personalul lagărului şi prizonieri) trebuie încredinţată unui ofiţer al armatei, subordonat şefului Acesta din urmă, în logisticii. opinia noastră, trebuie să organizeze evacuarea prizonierilor de război, trierea acestora în puncte de adunare pentru a se depista cei răniţi şi bolnavi în vederea acordării de îngrijiri medicale în stabilimente special destinate. De asemenea, în responsabilitatea sa ar trebui să intre şi pregătirea din timp a lagărelor de prizonieri (stabilirea locului de dispunere, schema de organizare a acestuia, instruirea personalului prevăzut pentru pază şi deservire).

Regulamentului L-1, medicală Potrivit logisticii îişi,revine îndatorirea de a organiza sistemul de asistenţă în acest context, 173 174

L-1, Regulamentul logisticii î n operaţie şi luptă, Bucureşti, 1996, art.15. Ibidem, art.598, 599, 600, 601.

109

credem că, pe cale de analogie, ar fi indicat să organizeze şi sistemul de asistenţă religioasă. e) G-6 Relaţii publice deşi nu face parte din statul major, are un rol deosebit care nu se poate exercita plenar fără o bună conclucrare cu statul major al marii unităţi din care face parte. Ne dreptului vom referi exclusiv armate. la problemele ce ţin de domeniul conflictelor În primul rând, prin intermediul secţiunii G-6 se va realiza cooperarea cu autorităţile civile, pe baza măsurilor dispuse sau aprobate de comandant, în funcţie de situaţia tactică sau operativă şi riscurile pe care le comportă pentru populaţie şi bunurile civile prezenţa trupelor sau desfăşurarea acţiunilor militare. Cooperarea va permite autorităţilor civile să ia toate măsurile, aflate la îndemâna lor, pentru a proteja persoanele şi bunurile civile din comunităţile pe care le administrează. În general, aceste măsuri vizează efectuarea unor pregătiri în vederea îndepărtării civililor de obiective militare, evacuării grupurilor vulnerabile, adăpostirii şi reacţiei ordonate şi oportune la semnalele de avertizare.175 Tot prin cooperare urmează să se întreprindă măsurile legate de persoanele şi bunurile în mod special protejate în sensul echipării acestora cu semne distinctive suficient de mari şi de vizibile, semnalizarea perimetrului unde sunt dispuse bunuri importante şi îndepărtarea bunurilor mobile de raioanele de dispunere a obiectivelor militare.176 Măsuri similare vor fi dispuse şi în cazul în care în fâşiile există centrale producere a energiei baraje de şi acţiune diguri cu scopul de adereduce pericolele ce nucleare, ameninţă populaţia civilă în cazul afectării acestora de operaţiunile militare. Strâns legată de desfăşurarea operaţiunilor militare este şi avertizarea populaţiei asupra evoluţiei posibile a acestora şi, implicit, a riscurilor pe care le antrenează. Această procedură este considerată una din modalităţile cele mai eficace de prevenire a pierderilor populaţiei civile. În principiu, ea este neagreată de către militari, deoarece constituie o premisă de deconspirare a concepţiei acţiunilor viitoare, cu toate riscurile pe care le comportă această sau scrise, situaţie. De manifeste, aceea, măsurile apeluri de prevenire radiofoniceprinş.a.comunicate sunt acceptate verbaleîn măsura în care nu compromit secretul acţiunilor viitoare şi, implicit, 175 176

Protocoloul adiţional I, art.58. Ibid.

110

succesul lor. Este important ca, atunci când se dau aceste informaţii, ele să cuprindă şi recomandări privind comportamentul ce trebuie adoptat pentru ca populaţia să fie cât mai bine ocrotită şi, în acelaşi timp, pentru a nu stânjeni acţiunile militare. La rândul ei, populaăţia civilă îşi poate da concursul, la solicitareaa autorităţilor în acţiunile adunare şişi îngrijire răniţilor şimilitare, bolnavilor, precumde căutare, şi la adunarea 177 identificarea morţilor. Elementul de legătură între forţele armate şi populaţia civilă, într-un asemenea caz, este tot secţiunea G.6. La fel se procedează şi în cazul în care în zona de responsabilitate acţionează elemente ale organizaţiilor neguvernamentale cu vocaţie umanitară, G.6 urmând să menţină un cotact permanent cu acestea pentru ca, prin intervenţiile lor, să nu afecteze derularea acţiunilor de luptă şi, atunci când este cazul, să furnizeze datele de identificare ale răniţilor şi bolnavilor care se află sub ocrotirea lor. În concluzie, fiecare compartiment din statul major (de unitate, mare unitate) are sarcini specifice izvorâte din dreptul conflictelor armate care, încă, nu se regăsesc integral în atribuţiile acestora. De asemenea, numai o parte din aceste îndatoriri se reflectă în activitatea de planificare, respectiv, cele legate de informaţii, stabilirea misiunilor şi a procedeelor de acţiune circumstanţiate de principiile de discriminare şi proporţionalitate, măsurile de protejare a persoanelor şi bunurilor civile şi elementele care ţin de logistică, în special privitor la tratamentul prizonierilor şi organizarea sistemului de asistenţă medicală. Totuşi, în opinia noastră, nu se poate face o disociere între măsurile care se reflectă în planuri şi cele care constituie un ansamblu de reguli de angajare întrucât împreună reprezintă un tot inseparabil ce exprimă aplicarea dreptului conflictelor armate. Considerăm oportună, în această etapă, prevederea în regulamentele de luptă a atribuţiilor ce decurg din instrumentele juridice de drept internaţional pentru fiecare compartiment din compunerea statelor majore, în lumina celor analizate.

Convenţia de la Geneva , art.18; Convenţia II, art.21; Protocolul adiţional I, art.17. 177

111

4.2. Activitatea statelor majore din forţele terestre pentru aplicarea dreptului conflictelor armate în situaţii de tensiuni şi de criză În instrumentele juridice de drept internaţional sunt specificate în mod expres obligaţii pe linia aplicării normelor de 178

drept al conflictelor în sarcina şi a consilierilor juridici.179 armate A considera însă că comandanţilor problema răspunderii pentru neaplicarea dispoziţiilor convenţiilor şi tratatelor aparţine numai persoanelor sus-menţionate ar constitui o mare eroare. În concepţia autorilor convenţiilor menţionate, referirea la comandanţi, din considerente de celeritate şi concizie maximă a unor texte normative de mare importanţă, s-a făcut în virtutea ideii încetăţenite în practica socială că aceştia personifică structurile pe care le conduc. În viziunea legiuitorului, conducerea militară reprezintă nu numai un factor important al succesului în operaţie şi luptă, ci şi al asigurării caracterului legal al tuturor acţiunilor militare, a conformităţii acestora cu cadrul normativ stabilit prin instrumente de drept. În consecinţă, această optică extensivă asupra rolului comandantului nu exclude importanţa statelor majore, consacrate în sistemul de organizare militar ca organe de comandament menite "să ajute pe comandant în conducerea neîntreruptă a acţiunilor de luptă şi a tuturor celorlalte activităţi ale trupelor" .180 Având în vedere ponderea lor în realizarea procesului de conducere, relevată 181 într-un număr impresionant de lucrări şi studii de specialitate, neam străduit să identificăm acele elemente şi aspecte care-i definesc rolul exclusiv din perspectiva aplicării dreptului conflictelor armate. Pe acest fundament ne propunem să examinăm modul în care îşi desfăşoară activitatea statele majore, în contextul sarcinilor lor specifice, de conţinut, pe linia aplicării principiilor şi normelor de drept al conflictelor armate. 178 179 180

Protocolul adiţional I, art.87 Ibidem, art. 82.

Gl.mr. (r.) dr. Corneliu Soare, gl.mr.(r.) dr. Valentin Arsenie, col.ing. (r.) Traian Barbu, lt.col. C. Onişor, - coordonatori - Lexicon militar, ediţia a II-a, Ed. Saka, 1994, Chişinău, p.303 (în continuare, Lexicon militar) 181 În acest sens, de referinţă este lucrarea "Curs de stat major. Activitatea statelor majore ale unităţilor şi marilor unităţi (tactice şi operative) de arme întrunite în luptă şi operative", vol.I, Editura Academiei Militare, Bucureşti, 1989

112

Această intenţie este circumstanţiată de următoarele aspecte. În primul rând, armata parcurge un amplu proces de restructurare şi modernizare ale cărui principale obiective sunt: asigurarea interoperabilităţii şi compatibilităţii depline cu structurile militare ale ţărilor membre N.A.T.O.; crearea condiţiilor necesare pentru exercitarea unei conduceri unitareeşaloane în cazulde acţiunilor asigurarea posibilităţilor diferitelor a desfăşuraintegrate; acţiuni în compunerea forţelor multinaţionale; realizarea unor structuri modulare.182 În acest context, a fost adoptată deja o nouă structură de organizare a statelor majore, pe compartimente funcţionale, măsură care impune o nouă metodologie în activitatea acestora, tinzând să o consacre ca o dimensiune intrinsecă a conducerii luptei armate.183 Or, în plan conceptual, una din cerinţele de realizare a interoperabililităţii se referă la respectarea principiilor şi normelor dreptului internaţional. În mod concret, ea trebuie să se regăsească în corelarea şi unificarea tipologică a procedurilor de comandă şi planificare a acţiunilor militare la toate nivelurile artei militare. Noile regulamente militare româneşti statuează posibilitatea existenţei unei perioade de tensiune (criză) care să preceadă războiul de apărare a ţării. 184 Această teză este dezvoltată în literatura de specialitate185 în special prin evidenţierea capacităţilor actuale de a concepe şi susţine scenarii de intervenţie externă abil disimulate în manifestări politice şi sociale interne care conduc la destabilizarea ţării, afectează grav coeziunea naţională şi subminează capacitatea supravieţuirea de autoreglare statului. a sistemului În actualul social, sistem punândconstituţional, în pericol grav ca însăşi în orice stat de drept, aceste acţiuni destabilizatoare, indiferent de forma pe 182

A se vedea, gl. div. dr. Constantin Degeratu, "Integrarea României în NATO, obiectivul strategic al actualei etape în G.M.R. nr.1/1997, p.8. 183 Gl.mr. Constantin Degeratu , “Consideraţii cu privire la activitatea statului major al corpului de armată pentru participarea la nimicirea unui desant aerian operativ la inamicului”, în G.M.R. nr.1-1994, p.42, 1989.

A.N.-1, art.37 A se vedea, gl. div. Gh.Grigoraş, gl.bg. (r.) dr. V.Arsenie, gl. fl.aer (r.) dr. A.I. Cioabă, col. dr. L.Habian, col. (r.) dr.Gh.Anghel, Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1995, p.50-54; Simion Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii , Editura AMCO PRESS, Bucureşti, 1995, p.85-94; gl.bg.C.Sfichi, col. I.G. Apostol, col. dr. A.Andreescu, Ordinea publică - componentă a securităţii naţionale , Editura M.I., 1996, p.48-90. 184 185

113

care o îmbracă - subversiune internă, confruntări interetnice sau interconfesionale, recrudescenţă a terorismului - combinate cu presiuni externe, acţiuni agresive economico-financiare şi informaţionale trebuie contracarate prin mijloace de ripostă ce aparţin strategiei de ordine publică. În anumite situaţii, când se prefigurează tendinţapotmanifestă de iredentism sau de secesiune, unităţi ale armatei fi angajate limitat şi temporar pentru amari preveni escaladarea dezordinii şi violenţelor în război civil. Marea majoritate a forţelor militare se vor pregăti, însă, pentru a da o ripostă eficace unui eventual agresor, indiferent de scenariul elaborat pentru invazie.186 În contextul acestor măsuri de pregătire se regăsesc şi cele ce privesc aplicarea dreptului conflictelor armate. Marea majoritate a măsurilor pregătitoare au caracter executiv şi administrativ, în mod deosebit vizând: a) să facă cunoscut dreptul conflictelor armate în rândul armateefective şi al populaţiei b)forţelor să ia măsuri pentru acivile; asigura aplicarea dreptului conflictelor armate în caz de conflict armat. La nivelul autorităţilor publice centrale măsurile au un caracter general, fiind necesar a fi cunoscute de statele majore ale tuturor eşaloanelor. În principiu, la acest nivel se adoptă acte normative referitoare la reglementarea unor probleme de aplicare (de exemplu, introducerea în Codul penal a unor sancţiuni pentru fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor la dreptul conflictelor armate, stabilirea şi delimitarea unor competenţe 187

conflictelor etc.), se efectuează armate şitraduceri ale legilor oficialeşialereglementărilor textelor de dreptinterne al importante pentru acest domeniu pentru a fi comunicate celorlalte state,188 se elaborează instrucţiuni şi ordine în scopul asigurării respectării dreptului şi exercitării controlului privind executarea A se vedea gl.div. Gh.Grigoraş, gl. mr.dr. Arsenie , Unele probleme politico-militare şi strategice privind apărarea României , în Eseu despre strategia şi tactica militară .... p.53. 187 Convenţia I , articolele 48, 49; Convenţia II, art.49 , 50; Convenţia III, art.128, 129; Convenţia IV, art.145, 146; Protocolul adiţional I , art.84, 85; Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale de la Haga din 1954 (în continuare Convenţia de la Haga), art.26, 28. 188 Convenţia I, art.48; Convenţia II, art.49; Convenţia III, art.128; Convenţia IV, art.145; Protocolul adiţional I, art.84; Convenţia de la Haga art.26 186

114

sa,189 atunci când este cazul. De asemenea, se intensifică pregătirea personalului calificat destinat a facilita aplicarea deptului conflicelor armate190 şi a consilierilor juridici din forţele armate pe probleme specifice acestui domeniu (unde este cazul, se procedează la numirea neîntârziată a unor jurişti, de preferinţă militari activi sau în 191

rezervă,Peîn plan acesteinstituţional funcţii). se va crea un Birou Naţional de Informaţii cu scopul de a primi şi transmite date şi referinţe cu privire la prizonierii de război şi la persoanele civile aflate în puterea statului respectiv. Una din principalele sale atribuţii este de a coopera cu Agenţia Centrală de Informaţii a Comitetului Internaţional al Crucii-Roşii.192 Va mai fi creat un Serviciu al Mormintelor pentru înregistrarea datelor privitoare la înhumări şi morminte precum şi păstrarea rămăşiţelor pământeşti. Din raţiuni practice şi economice este indicat ca acest serviciu să funcţioneze 193

combinat cu Agenţia Centrală de Informaţii. Marea majoritate a acestor măsuri se vor regăsi, direct sau indirect, în activitatea statelor majore ale trupelor de uscat. În mod firesc, în perioada de tensiune se va intensifica activitatea de culegere a datelor şi informaţiilor, efortul pe această linie fiind făcut în zonele cele mai turbulente precum şi în cele în care prezintă un interes strategic, operativ şi tactic pentru un eventual adversar. De asemenea, se va studia cu multă atenţie raionul (raioanele) în care este posibil să acţioneze marile unităţi şi unităţile din structura cărora fac parte statele majore. Pentru a putea respecta cerinţele principiilor de discriminare şi de protecţie vor fi identificate concentrările de persoane şi de bunuri protejate din raioanele probabile de acţiune fiind indicată materializarea acestora, pe categorii, pe o hartă de lucru. Fără a fi vorba de o ierarhizare pe criteriul importanţei, avem în vedere următoarele elemente: Convenţia I, art.47; Convenţia II, art.48; Convenţia III, art.127; Convenţia IV, art.144; Protocolul adiţional I, art.80. 83; Convenţia de la Haga art.25. 190 Protocolul adiţional I, art.6. 191 Ibidem, art.82. 192 Convenţia III, art.122; Convenţia IV, art.136. 193 Convenţia I, art.17; Convenţia III, art.120.. 189

115

a) Unităţile sanitare autorizate de Ministerul Sănătăţii vor fi clasificate în funcţie de capacitate, dotare şi specializare (dispensare medicale, policlinici, spitale de urgenţă, spitale de boli cronice, sanatorii ş.a.). Împreună cu autorităţile competente, locale sau centrale, vor fi reînnoite autorizaţiile de funcţionare ale acestora în care vor fi2 specificate şi elementele în articolul paragraful al Protocolului adiţional I prevăzute sau în articolul 27 din 9, Convenţia I. Se vor lua măsuri pentru marcarea vizibilă a acestora cu semnele protectoare şi se vor pregăti şi centraliza datele necesare notificării amplasamentelor unităţilor sanitare posibilului adversar. b) Populaţia civilă 194 va face obiectul unui studiu demomilitar pentru a se putea evalua cât mai precis ponderea persoanelor ce constituie resursele umane din rezerva de completare a forţelor armate şi a forţelor de protecţie, ponderea populaţiei destinate să susţină efortul de război prin desfăşurarea activităţii economice, de administraţie şi servicii publice, ponderea populaţiei antrenate în asigurarea viabilităţii sistemului social şi ponderea grupurilor de persoane vulnerabile pe categorii. În funcţie de aceste date se vor aloca mijloace pentru protecţia nemijlocită a respectivelor categorii şi, în cazul persoanelor necesar a fi evacuate, prin grija autorităţilor locale se vor actualiza planurile elaborate în acest scop. c) Bunurile culturale (monumente istorice, opere de artă, locuri de cult) vor fi inventariate, după identificarea lor cu sprijinul autorităţilor Statele majore ale permanent eşaloanelorînsuperioare corpului de locale. armată (diviziei) vor avea evidenţă 195 bunurile culturale aflate sub protecţie specială, ca de exemplu: Conform Protocolului adiţional I, art.50, populaţia civilă "cuprinde toate persoanele civile ." Persoanele civile sunt definite de acelaşi text ca fiind acelea care nu fac parte din forţele armate sau din alte forţe sau grupuri cărora Convenţia III sau Protocolul I le recunoaşte statutul de combatant 195 Conform Convenţiei de la Haga din 1954, art.8-11 şi a Regulamentului său de aplicare, art.11-17, protecţia specială se acordă bunurilor culturale mobile sau imobile de foarte mare importanţă dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii; se găsesc la o distanţă suficientă de orice obiectiv militar important; nu sunt folosite înscopuri militare; sunt înscrise în "Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială" ţinut de Directorul general al UNESCO (pentru detalii, a se vedea dr. Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, op.cit. p.357-368). 194

116

-bisericile cu picturi exterioare din nordul Moldovei; Sfânta Cruce-Pătrăuţi, Sfântul Gheorghe-Voroneţ, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul - Arbore, Sfântul Gheorghe Suceava, Sfântul Nicolae - Probota, Adormirea Maicii Domnului - Humor, Bunavestire - Moldoviţa; -complexul monasticdedela laBiertan. Hurezi196(Horezu); -biserica fortificată De asemenea, vor fi redactate instrucţiuni pentru punerea în aplicare a regulilor de protecţie a acestor bunuri a căror valoare de simbol al identităţii naţionale impune o restricţie absolută în a fi utilizate în scopuri militare. Celelalte bunuri culturale, de importanţă naţională şi locală, vor fi luate în evidenţa eşaloanelor inferioare corpului de armată care, în măsura posibilului, vor sprijini autorităţile legale pentru a le conserva şi lua alte măsuri posibile în vederea protejării lor. Cunoaşterea poziţiei şi semnificaţiei lor este necesară pentru ca, în planificarea acţiunilor viitoare, să se evite utilizarea lor în scopuri care le-ar expune la distrugeri ori deteriorări. d) Bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile (produse alimentare, zonele agricole care le produc, recoltele, şeptelul, instalaţiile şi rezervele de apă potabilă şi lucrările de irigaţii)197 fac obiectul unei analize separate în contextul studiilor privind gradul de pregătire a teritoriului şi economiei pentru apărare. O asemenea analiză are ca obiect nu numai evaluarea potenţialului lor ca surse de aprovizionare ci şi posibilitatea de a asigura subzistenţa populaţiei civile şi protejarea lor, pe termen lung, împotriva efectelor ostilităţilor. e) Mediul natural reprezintă un factor de interes special în atenţia statelor majore. Este binecunoscut faptul că datele despre teren sunt culese şi analizate prin intermediul unei diversităţi de surse, dată fiind importanţa lor covârşitoare în economia desfăşurării acţiunilor militare. Faţă de problemele consacrate care trebuie soluţionate prin studiul terenului,198 în opinia noastră trebuie A. Bolintineanu, A., Năstase, Drept internaţional contemporan, IRSI, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995, p.239 197 Cf. Protocolului adiţional I, art.54 198 A se vedea, A.N.-5, art .63 196

117

evaluate, în conformitate cu normele de drept al conflictelor armate,199 riscurile de a provoca daune întinse, durabile şi grave mediului datorate efectelor acţiunilor militare şi eventualele măsuri de protecţie preventive. Acest lucru este de dorit cu atât mai mult cu cât este vorba, în unele cazuri, de monumente ale naturii ocrotite încă dinf) timp de pace.care conţin forţe periculoase (diguri, baraje, Instalaţiile centrale nucleare de producere a energiei electrice) 200 trebuie să se afle şi ele în evidenţa statelor majore ale tuturor eşaloanelor din trupele de uscat. Până în prezent, numai cele trei categorii de asemenea instalaţii fac obiectul unei protecţii reglementate de către dreptul conflictelor armate. În opinia noastră, în afara surselor de risc nuclear, pe teritoriul nostru se mai găsesc numeroase surse de noxe chimice. Acestea trebuie cunoscute şi inventariate de către fiecare mare unitate în zona sa de responsabilitate. În colaborare cu formaţiunile de protecţie civilă vor fi întreprinse măsuri pentru a preveni dezastrele pe care le poate provoca lovirea şi avarierea acestor instalaţii. De asemenea, se va proceda la marcarea lor vizibilă cu semnul protector prevăzut de Protocolul adiţional I. g) Localităţile şi zonele sub protecţie specială reprezintă o oportunitate în favoarea realizării unei minime protecţii a victimelor de război şi a populaţiei civile care nu trebuie ignorată. În condiţiile în care apărarea armată a ţării nu mai îmbracă caracteristicile unui război total, considerăm că se justifică analiza unor localităţi, raioane şi zone nu numai din scopuri perspectiva avantajelor care lede presupune utilizarea lor în militare, ci şi pe a lipsei semnificaţie militară a acestora, caz în care este evaluat potenţialul lor ca baze de asistenţă umanitară. În această situaţie, pentru a beneficia de un regim juridic protector, este indicată adoptarea uneia din formele prevăzute de dreptul conflictelor armate: -zone şi localităţi sanitare201organizate astfel încât să pună la adăpost de efectele războiului răniţii şi bolnavii precum şi personalul însărcinat cu administrarea, paza şi acordarea 202

îngrijirilor. Ele se pot stabili din timp de pace pe cale unilaterală, Protocolul adiţional I, art.55 199

Protocolul adiţional I, art.56 Convenţia I, art.23. 202 Ibidem. 200 201

118

iar în momentul izbucnirii conflictului (sau derulării lui) se va solicita un acord de recunoaştere prin intermediul unui terţ neutru; -zone şi localităţi sanitare de securitate203 spre deosebire de primele, destinate celor proveniţi din rândul combatanţilor, sunt deschise bolnavilor şi răniţilor civili, precum şi persoanelor handicapate, infirmilor, persoanelor copiilor 15 ani, femeilor gravide şi mamelor cu vârstnice, copii mici. Prinsubadoptarea Protocolului I, care extinde regimul de protecţie acordat răniţilor şi bolnavilor proveniţi din forţele armate asupra tuturor celor aflaţi în suferinţă, deci şi a civililor se anulează, practic, distincţia între cele două tipuri de zone;204 -zonele neutralizate205 sunt destinate pentru a pune la adăpost de pericolul acţiunilor militare răniţii şi bolnavii, combatanţi sau necombatanţi, precum şi persoanele civile care nu participă la ostilităţi şi nu efectuează nici o activitate cu caracter militar pe timpul vieţuirii lor în aceste perimetre. Deşi se prevede crearea lor numai în regiuni unde au loc lupte şi aceasta pe timpul desfăşurării ostilităţilor,206 considerăm că este posibilă estimarea încă din timp de pace a zonelor în care se aşteaptă a avea loc ciocniri de intensitate maximă şi, în cadrul acestora, a locurilor care întrunesc condiţiile pentru a fi propuse şi negociate în vederea ajungerii la un acord de neutralizare; -localităţi neapărate207 sunt acele aşezări locuite aflate într-o zonă de conflict care îndeplinesc următoarele condiţii: I) mobil toţi combatanţii şi armele şi materialul militar trebuie să fiprecum fost evacuate; II) nu trebuie să fie folosite în mod ostil instalaţiile sau stabilimentele militare fixe; III) autorităţile şi populaţia nu vor comite acte de ostilitate;

Convenţia IV, art.14. A se vedea, Yves Sandoz, Localités et zones sous protection spéciale, în Quatre études du droit international humanitaire , Inst. Henry Dunant, Genève, 1985, p.39-40 205 Convenţia IV, art.15 206 Yves Sandoz, op.cit.p.41 207 Protocolul adiţional I, art.59 203 204

119

IV) nu trebuie să fie întreprinsă nici o activitate în sprijinul operaţiunilor militare.208 În opinia noastră, în categoria acestor localităţi trebuie incluse cele situate în puncte excentrice direcţiilor pe care este anticipată desfăşurarea acţiunilor militare, care conţin obiective economice ce nu seauaflă relevanţă pentru efortul de valoare război (caz sau în în perimetrul cărora bunuri culturale de mare care este de dorit evacuarea obiectivelor economice destinate producţiei de război) şi oferă condiţii de adăpost şi existenţă pentru grupurile de populaţie vulnerabilă. Pentru a declara o asemenea localitate ca neapărată (oraş liber) nu este necesară încheierea unui acord, fiind suficientă verificarea îndeplinirii condiţiilor de către adversar, în cazul retragerii forţelor proprii sub presiunea ofensivei atacatorului. -zonele demilitarizate209 trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca cele prevăzute pentru localităţile neapărate cu diferenţa că existenţa lor este condiţionată de existenţa unui acord în termenii căruia să fie prevăzută cu claritate delimitarea ariei acestora, modul de marcare, sistemul de control şi verificare ş.a. Forma acordului, conţinutul şi încheierea sa sunt lăsate la latitudinea părţilor în conflict. În opinia noastră, considerăm că aceste oportunităţi pe care le oferă instrumentele juridice menţionate trebuie valorificate cu mult discernământ în sensul că, fără a manifesta o predispoziţie la excese, anumite şi zone în care redislocarelocalităţi a populaţiei protejate, inaptăsunt de aîntrunite participa condiţii la efortulde de război, de asigurare a unor rezerve şi condiţii de vieţuire, în care se găsesc sau pot fi evacuate spitale de mare capacitate iar terenul nu oferă avantaje militare trebuie declarate neapărate sau pregătite pentru a face obiectul unor acorduri de demilitarizare. În afara acestor studii şi evaluări, de întreprindere a unor măsuri concrete cu repercusiuni asupra creşterii nivelului potenţial de protecţie al persoanelor ocrotite de convenţii şi tratate, mai sunt necesareşimăsuri privind coordonarea acţiunilor cu celelalte autorităţi precum cu organizaţii cu vocaţie umanitară. 208 209

Ibid. Protocolul adiţional I, art.60.

120

Astfel, cu autorităţile publice locale se vor evalua posibilităţile pe care le au instituţiile cu caracter public de a organiza şi asigura evacuarea unei părţi a populaţiei şi a bunurilor materiale, de a apăra avutul de patrimoniu şi particular, de a contribui la creşterea capacităţii de intervenţie şi spitalizare a unităţilor sanitare. rol important, în acest sens, poate comandantul militarUn al judeţului cu condiţia reglementării clarejuca a 210 atribuţiilor sale şi creării unor structuri adecvate. Cu statele majore de protecţie civilă , în consens cu autorităţile publice, se stabilesc măsuri de colaborare, până la începerea ostilităţilor active (subl. noastră - n.a.) pentru a asigura operativitatea intervenţiilor în toate situaţiile în care nevoi reale o reclamă. În literatura de specialitate sunt prezentate şi o serie întreagă de modalităţi prin care statele majore, unităţile şi formaţiunile de protecţie civilă pot acţiona în folosul trupelor de uscat.211 La fel de importante ni se par a fi şi misiunile pe care pot să le îndeplinească trupele de uscat în folosul protecţiei civile, pe baza unei planificări riguroase a statelor majore care, în funcţie de intensitatea acţiunilor de luptă şi cantitatea de forţe avută la dispoziţie, pot dispune să se execute pe timpul evacuării populaţiei şi unor bunuri civile: -asigurarea serviciului de comenduire şi îndrumare a circulaţiei pe unele itinerare, a pazei unor coloane auto şi căi ferate, a unor puncte obligate de trecere, precum şi executarea acestora; unor lucrări de mascare antiradiolocaţie a -informarea despre pericolul atacului din aer, existenţa unor grupuri de cercetare-diversiune în apropierea itinerarelor de evacuare, însoţirea unor coloane de evacuaţi pentru asigurarea transportului; A se vedea, col. D. Antohi, col.T.Tufan, Activitatea desfăşurată de comandantul militar al judeţului pe timp de război , în G.M.R. nr.1/1996, p.86-87 211 A se vedea, gl.bg. Gheorghe Popescu, lt.col. Petre Trandafir, Principii ale cooperării unităţilor şi formaţiunilor de protecţie civilă cu marile unităţi şi unităţile armatei, ale ministerului de interne, formaţiunile sanitar-voluntare ale Crucii Roşii şi cu alte formaţiuni pe timpul războiului de apărare , în G.M.R. nr.5/1995, p.42-43. 210

121

-executarea cercetării N.B.C. a unor itinerare, puncte obligatorii de trecere, precum şi executarea decontaminării porţiunilor de teren contaminate; -executarea unor transporturi de evacuaţi şi bunuri materiale cu mijloace auto sau pe calea ferată.212 Pe timpul ducerii asupra acţiunilor de intervenţie, sprijinul va consta în informarea oportună acţiunilor inamicului, în special a celui aerian, executarea cercetării N.B.C., a decontaminării terenului, tehnicii, personalului şi echipamentului, realizarea de culoare de trecere pentru a scurta timpul de intervenţie, asigurarea viabilităţii unor căi de comunicaţie, a unor puncte obligate de trecere, participarea la deblocarea căilor de acces către adăposturi, deblocarea adăposturilor, salvarea răniţilor, acordarea ajutorului medico-chirurgical, transportul acestora la spital. În aceste acţiuni de cooperare este indicat să fie cuprinse şi unităţile din subordinea Ministerului de Interne, în special trupele din Corpul de pompieri şi, în măsura posibilului, trupe de jandarmi. Am insistat asupra colaborării cu statele majore de protecţie civilă din unica perspectivă a sprijinului pe care forţele armate îl pot da pentru îndeplinirea misiunilor acestora şi am subliniat acest lucru din mai multe considerente. În primul rând, serviciul de protecţie civilă, potrivit reglementărilor internaţionale213 este destinat exclusiv protejării populaţiei civile "împotriva pericolelor ostilităţilor sau catastrofelor". Subordonarea protecţiei civile nevoilor operative sau tactice ale forţelor armate unui ar putea fi interpretată că reprezintă contribuţie la realizarea avantaj militar, acţiuni ce poto fi percepute de către adversar ca prejudiciabile din punct de vedere militar şi, în consecinţă, îl vor determina să înceteze să le acorde protecţia.214 Aceasta nu înseamnă că nu poate exista o relaţie de colaborare între comandamentele militare şi organismele de protecţie civilă. Dimpotrivă, ea este chiar benefică cu condiţia să se realizeze în circumstanţele evidenţiate anterior întrucât, conform aceluiaşi articol 65 paragraful 2: 212

"Nu vor fi considerate ca acte dăunătoare inamicului;

Ibid. p.43 213 Protocolul adiţional I, art.61. 214 În condiţiile prevăzute de art.65 din Protocolul adiţional I, respectiv după o somaţie în care se fixează un termen rezonabil

122

a) faptul de a executa sarcinile protecţiei civile sub conducerea sau supravegherea unei autorităţi militare; b) faptul că personalul civil de protecţie civilă cooperează cu personalul militar în îndeplinirea sarcinilor protecţiei civile sau că militarii sunt ataşaţi unor organisme de c) protecţie faptul căcivilă; îndeplinirea unor sarcini de protecţie civilă poate să profite incidental victimelor militare, în special celor ce sunt scoase din luptă." Mai mult, având în vedere practica existentă în unele state la data încheierii Protocolului adiţional I, se admite afectarea unităţilor militare şi membrilor forţelor armate unui organism de protecţie civilă - cazul României215 - cu condiţia: "a) ca acest personal şi aceste unităţi să fie afectate în permanenţă îndeplinirii oricărei sarcini vizată la articolul 61 şi să li se consacre exclusiv; b) că acest personal, dacă a primit această afectare, să nu îndeplinească alte sarcini militare în timpul conflictului; ------------------------------------------------------------------e) ca acest personal să nu participe în mod direct la ostilităţi şi să nu comită sau să nu fie utilizat pentru a comite, în afara sarcinilor sale de protecţie civilă, acte dăunătoare Părţii adverse."216 Desigur, din punct de vedere tehnic, unităţile şi formaţiunile de protecţie civilă au capacitatea de a îndeplini unele misiuni în sprijinul trupelor de din uscat,acest posibilitate avută 217 în vedere de către factorii de decizie organism. Acest lucru însă ar contraveni însuşi textului propriei legi organice, în care se stipulează "activităţile protecţiei civile se planifică, se organizează şi se realizează în concordanţă cu reglementările existente în documentele privind dreptul internaţional umanitar la care România este parte."218 În sfârşit, trebuie acordată importanţa cuvenită colaborării cu organizaţiile umanitare, în mod deosebit formaţiunile sanitareÎn perioada respectivă a fost adoptată Legea privind apărarea civilă în R.S.R. nr.2 din 24.03.1978 216 Protocolul adiţional I, art.67 217 Gl.bg. Gh. Popescu, lt.col. P.Trandafir, op.cit. p.41-42. 218 Legea protecţiei civile nr.106/25.09.1996, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.241/03.10.1996, art.2. 215

123

voluntare de Cruce Roşie, pentru tot spectrul de probleme ce ţin de acordarea asistenţei umanitare populaţiei civile în general şi grupurilor vulnerabile în special.219 Întreprinderea acestei game largi şi complexe de măsuri, în paralel şi fără a afecta pregătirea multilaterală pentru respingerea agresiunii şi gestionarea eventualei stări de criză internă indusă şi amplificată de către cercurile ostile din exterior, reprezintă nu numai o garanţie a respectării normelor dreptului conflictelor armate ci şi o premisă a realizării unei necesare încrederi în forţele armate şi prevenirii dezordinii şi haosului care ar putea afecta desfăşurarea strategică a forţelor sistemului naţional de apărare odată cu declanşarea ostilităţilor.220 4.3. Activitatea statelor majore din forţele terestre pentru aplicarea dreptului conflictelor armate pe timpul ripostei graduale În concepţia românească, perioada ripostei graduale reprezintă intervalul de timp de la declanşarea agresiunii armate (începerea unui conflict interstatal) până în momentul în care sistemul naţional de apărare îşi realizează capacitatea combativă la nivelul cerut de îndeplinirea scopului strategic general. 221 Din multitudinea de acţiuni de mare complexitate care dau conţinut acestei perioade ne vom opri la cele prin care se realizează "activizarea clauzelor tratatelor şi convenţiilor încheiate de statul român cu alte state sau organisme internaţionale pentru situaţia de război".222 În acest moment, adversarul este oficializat, sunt cunoscute forţele internaţionale care îl devin susţinoperante (atunci când esteşi cazul), iar şi legile şi obiceiurile războiului de jure de facto, fără a fi condiţionate de vreo cerinţă de ordin formal. În virtutea prerogativelor constituţionale, cele mai înalte autorităţi politico-militare - Preşedintele şi C.S.A.T.-ul - iau măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduc neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului printr-un mesaj.223 Printre cele mai importante acte Dr.Mircea Strat, dr. Ruxandra Uscoi, Opinii privind intervenţia medicală de urgenţă în situaţii de dezastru în R.R.D.U. nr.14/1996, p.20-23 220 Gl.mr. (r.) prof.dr.V.Arsenie, Desfăşurarea strategică a forţelor sistemului de apărare naţională în războiul de apărare, în G.M.R. nr.3/1994, p.8-9 221 A se vedea, A.N.-1, art.39 222 Ibid 219

124

ale Preşedintelui sunt instituirea stării de asediu 224 şi declararea mobilizării generale,225 măsuri cu o puternică relevanţă juridică. Ele au semnificaţie pentru conducerea şi desfăşurarea războiului de apărare şi, în secundar, pentru executarea obligaţiilor care decurg din dreptul conflictelor armate. Fără a intra în detalii, dorim să subliniem că acestor asumate autorităţidelestatul revineromân şi responsabilitatea executării obligaţiilor prin ratificarea instrumentelor de drept al conflictelor armate, având prerogativele de a da toate dispoziţiile necesare în acest sens. Prima şi cea mai importantă sarcină, din această perspectivă, a dreptului aplicabil, este de a proceda la calificarea juridică a conflictului şi identifica tratatele şi convenţiile la care, alături de ţara noastră, sunt parte şi statele (statul) cu care ne aflăm în stare de beligeranţă. Cu certitudine, având în vedere faptul că cvasitotalitatea statelor au ratificat (aderat) la Convenţiile de la Geneva din 1949, problema se pune de a verifica dacă sunt aplicabile între părţi Protocolul adiţional I şi Convenţia de la Haga pentru protecţia bunurilor culturale. De asemenea, se va verifica aplicabilitatea, în afara tratatelor generale, a tratatelor care conţin reguli privind utilizarea unor arme specifice, posibilitatea de interpretare şi/sau de rezerve naţionale la tratatele specificate, precum şi a dreptului cutumiar internaţional sau a obiceiurilor din regiune.226 Astfel, la nivelul de decizie cel mai înalt - politico-militar vor fi definite necesităţile naţionale, care rezultă din situaţia strategică specifice înnfcare funcţie nu de care va şi fi condiţiile aplicat dr eptul co lictelseoraflăarţara, mate . înAceasta înseamnă o aplicare selectivă a dreptului ci efectuarea unor necesare clarificări suplimentare şi, pe baza lor, atunci când este cazul, elaborarea de instrucţiuni pentru forţele armate. Fireşte, atunci când există instrucţiuni se pot face numai precizările strict necesare. La fel de importantă este constatarea atitudinii statelor vecine faţă de conflict. În cazul celor care se alătură agresorului se instituie Constituţia României, Editura "R.A.Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, art.92, par.3 224 Constituţia României, art.93. 225 Ibid. art.92 226 A se vedea, Frederic de Mulinen, Manuel sur le droit de la guerre pour les forces armeés, C.I.C.R., Genève, 1989, p.40 223

125

starea de beligeranţă.227 În privinţa celor care ne susţin, se evaluează natura şi volumul sprijinului oferit şi se reglementează cadrul juridic care să servească acestui scop. Faţă de cele care îşi afirmă poziţia de neutralitate se instituie un sistem de supraveghere a respectării principiilor neutralităţii şi se recomandă forţelor armate un comportament adecvat.autorităţilor politico-militare este desemnarea Tot de resortul unei Puteri Protectoare pentru a asigura controlul şi punerea în aplicare a dreptului conflictelor armate. Până la încheierea unui acord privitor la funcţionarea Puterii Protectoare este indicat să se recurgă la serviciile unei organizaţii umanitare imparţiale care va fi desemnată ca substitut al acesteia. O asemenea soluţie are un triplu avantaj: facilitează acordarea asistenţei umanitare într-o perioadă extrem de critică, are un impact mediatic favorabil, în special în plan extern şi poate să-şi ofere bunele oficii pentru nominalizarea unei Puteri Protectoare atunci când se întâmpină dificultăţi în această privinţă. Prin Ministerul Afacerilor Externe se verifică dacă au fost efectuate traduceri oficiale ale textelor de drept al conflictelor armate, ale legilor naţionale importante şi ale regulamentelor şi instrucţiunilor adoptate şi comunicate statelor cu care ne aflăm în stare de beligeranţă sau care şi-au declarat neutralitatea. Dacă aceste operaţiuni nu au fost efectuate anterior deschiderii ostilităţilor, se va proceda neîntârziat la notificarea documentelor în cauză către cei 228 menţionaţi. Ministerul de Justiţie va lua măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că infracţiunile la dreptul conflictelor armate vor face obiectul sancţiunilor disciplinare sau penale şi va prefigura condiţiile colaborării şi acordării asistenţei mutuale între autorităţile care concură la reprimarea infracţiunilor grave la dreptul conflictelor armate.229

A se vedea, Charles Rousseau, Le droit des conflits armés, Ed. A. Pedone, 1983, p.29-64 şi dr. Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, Dreptul internaţional umanitar, p.81-90 228 Protocolul adiţional I, art.12, 23, 25, 43 şi 84 229 Convenţia I, art.49; Convenţia II, art.50; Convenţia III, art.129, Convenţia IV, art.146; Protocolul adiţional I , art.85 şi 88; Convenţia de la Haga din 1954, art.28. 227

126

În sfârşit, prin înfiinţarea Marelui Cartier General şi preluarea de către acesta a conducerii acţiunilor militare la nivel strategic230 se realizează transferul unor importante responsabilităţi privind aplicarea dreptului conflictelor armate asupra organismului respectiv. Deşi atribuţii în studiilespecifice consacrate acestui organ dreptului de conducere nu sunt evidenţiate pe linia aplicării conflictelor armate,231 ele pot fi deduse din rolul şi misiunile ce i-au fost atribuite. În opinia noastră, pe baza actelor normative interne emise în vederea asigurării punerii în aplicare a dreptului conflictelor armate, Marele Cartier General va întreprinde un ansamblu de măsuri cu caracter executiv şi administrativ care vor viza: -verificarea şi continuarea conform cu situaţia concretă a măsurilor iniţiate în timp de pace; -luarea unor măsuri suplimentare necesare pentru a răspunde la cerinţele de detaliu ale executării dreptului conflictelor armate şi a face faţă unor situaţii neprevăzute. Chiar dacă nu sunt prevăzute în mod expres, sarcinile respective sunt deplin compatibile cu poziţia Marelui Cartier General în cadrul subsistemului conducerii apărării naţionale raportată la textele celor mai importante instrumente de drept al conflictelor armate.232 În opinia noastră, numai la cererea sau cu acordul (avizul) Marelui Cartier General se vor încheia acorduri speciale, atunci când va-menţinerea fi necesar, cu următoarele anumitor zone scopuri: (de exemplu, zone sau localităţi sanitare, zone demilitarizate) la o distanţă suficientă de spaţiul de derulare a operaţiunilor militare; A.N.-1, art.45 G.lt.Dumitru Cioflină , Conducerea militară la nivel strategic a forţelor destinate pregătirii şi ducerii războiului de apărare a ţării în G.M.R. nr.1/1994, p.3-10 şi col. Dumitru Antohi, Organizarea şi conducerea forţelor militare participante la războiul de apărare a ţării , Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1996, p.7-10 232 Convenţia I, art.45, 47 ; Convenţia II, art.46, 48. Convenţia III, art.127; Convenţia IV, art.144, Protocolul adiţional I, art.80, 83 şi Convenţia de la Haga din 1954, art.25 230 231

127

-suspendarea sau oprirea luptelor într-o zonă determinată (de exemplu, pentru căutarea şi adunarea răniţilor, pentru stabilirea unei zone neutralizate); -pentru transporturi sanitare, în special pe calea aerului (de exemplu, survolarea unei zone dominate aerian de către inamic, repatrierea utilizarea desau semnale distinctive); -pentru transferul în teritoriul neutru a prizonierilor de război; -pentru semnalizarea, cu semne distinctive, a localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate. De asemenea, din iniţiativa sau prin grija Marelui Cartier General vor fi comunicate prin notificare adversarilor şi neutrilor: -încorporarea în cadrul forţelor armate a unor formaţiuni de apărare create conform legii sau a unor servicii înarmate cu scopul de a asigura ordinea şi liniştea publică; -dispunerea lagărelor de prizonieri de război şi de internaţi civili şi a stabilimentelor sanitare fixe; -numele şi descrierea navelor spitale şi a altor nave sanitare; -zborurile de evacuare sanitară pe traiecte aflate în bătaia sistemelor de lovire sol-aer ale inamicului. Alte atribuţii vor rămâne, în continuare, în competenţa Statului Major General, aşa cum ar fi, de exemplu, notificarea gradelor persoanelor care au dreptul la statutul de prizonier de război, a exigenţelor legislaţiei statului nostru privitor la validitatea testamentelor prizonierilor de război ş.a. corespunzătoare Tot la acest nivel sepentru vor stabili procedurile administrative transmiterea comunicărilor şi documentelor între autorităţile naţionale militare şi civile (de exemplu, cele ce privesc datele despre prizonierii de război cerute de Biroul Naţional de Informaţii). În sfârşit, Statul Major General, în funcţie de împrejurări, va putea adapta documentele administrative existente sau introduce noi tipuri de documente: documente de identitate pentru personalul noilor formaţiuni de apărare create în baza legii, instrucţiuni pentru autorităţile militare şi civile dintr-o registre ş.a. medicale speciale pentru donaţii de sânge, de zonă piele specifică, pentru transplant Toate aceste competenţe exercitate cu discernământ vor crea premisele obiective ale respectării normelor dreptului conflictelor armate prin grija comandamentelor marilor unităţi stategice, 128

operative şi tactice, obligate, în această etapă, să desfăşoare acţiuni preponderent defensive, combinate cu riposte ofensive bine coordonate. Categoric, activitatea statelor majore va fi axată pe conducerea acţiunilor în curs de desfăşurare concomitent cu planificarea unor noi operaţii (acţiuni) în conformitate cu noile misiuniMetodologia primite. planificării operaţiei (luptei) şi în mod deosebit secvenţa fundamentală a elaborării concepţiei acţiunii sunt binecunoscute.233 Ne vom strădui să punctăm, fără a repeta integral filmul desfăşurării lor, cele mai importante aspecte privind aplicarea dreptului conflictelor armate. De asemenea, pe lângă regulamentele în vigoare, vom avea ca reper procedurile cu care se operează în unele armate moderne şi la nivelul structurilor N.A.T.O.234 Planificarea operaţiei (luptei) debutează cu primirea misiunii de la autoritatea superioară ierarhic. Misiunea este modalitate consacrată în practica conducerii militare de a exprima voinţa de a schimba o situaţie dată, în avantaj (interes) propriu, printr-o acţiune militară. Problema prioritară a comandantului şi a principalilor săi colaboratori din statul major constă în înţelegerea profundă a intenţiilor eşalonului superior. Aceasta presupune identificarea scopului misiunii, a ceea ce vrea să facă eşalonul respectiv şi în ce condiţii. Înţelegerea locului şi sensului operaţiei (luptei) în contextul general al situaţiei operative (tactice) trebuie să se întemeieze esenţialmente parametri obiectivi, în acest stadiu formularea de pe ipoteze (subiective prinevitându-se însăşi natura lor). Având clarificate aceste probleme, în urma unui proces analitic rapid, sunt definite sarcinile care trebuie îndeplinite pentru a atinge scopul fixat şi este stabilită succesiunea lor logică, inclusiv eventualele priorităţi. În acest context trebuie să fie foarte clar precizate limitele de acţiune în exercitarea conducerii, conform misiunii primite. Avem în vedere; limitele de spaţiu, limitele de timp şi limitele de comportament. Acestea din urmă cuprind şi restrângerile şi A.N.-2, Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare , Bucureşti, 1998,art.102-157. 234 A se vedea, Interoperabilitate operaţională. Proceduri de operare standard de comandament - probleme generale , Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1997 233

129

constrângerile ce decurg din dreptul conflictelor armate. Unul din cei mai prestigioşi autori în domeniu afirmă că misiunea "trebuie să fie compatibilă cu dreptul războiului".235 În opinia noastră această aserţiune presupune cel puţin două aspecte: -în conţinutul său să nu existe dispoziţii care contravin normelor drept al conflictelor armate; -să includădeprecizări exprese privind executarea unor măsuri adecvate situaţiei date pentru protecţia populaţiei şi bunurilor civile, a bunurilor culturale şi a locurilor de cult, a bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, a instalaţiilor care conţin forţe periculoase, a unor localităţi şi zone pentru care s-a instituit protecţia specială etc. O altă etapă importantă în procesul decizional o reprezintă activitatea de elaborare a concepţiei acţiunii . În practica statelor majore aceasta se execută cu un triplu scop; să examineze factorii relevanţi pentru misiune în dinamica lor, să confirme dacă misiunea poate fi realizată şi să configureze în devenirea lor acţiunile care sunt viabile şi sunt susţinute sub forma de concluzii şi măsuri. Factorii pe care se axează concepţia acţiunii sunt descrişi până la detaliu în regulamentele de luptă şi cele ale statelor majore; inamicul, trupele proprii, terenul, condiţiile de timp şi stare a vremii. Desigur, examinarea acestora presupune existenţa unui pachet de informaţii asupra fiecăruia în parte, precum şi a interconexiunilor pe care le presupune izomorfismul fenomenului conflictual. De aceea, cu cât este mai laborioasă şi eficace activitatea de procurare şi în centralizare a datelor şi informaţiilor, precum şi aceea de difuzare interiorul statului-major şi către organele cu care se cooperează, cu atât mai mari sunt şansele de a desprinde concluziile cele mai adecvate. De asemenea, intuiţia bazată pe o experienţă bogată poate determina intensificarea cercetării pentru completarea datelor cunoscute cu informaţiile cele mai semnificative pentru o evaluare corectă şi realistă a situaţiei. Având ca reper rolul major pe care-l joacă factorii menţionaţi pentru evoluţia dirijată aconsiderăm acţiunilor într-un care să conducă la îndeplinirea misiunii, absolutmod necesară examinarea concomitentă a restrângerilor şi constrângerilor impuse de 235

Frédéric de Mulinen, Manuel sur le droit de la guerre ..., p.84

130

respectarea dreptului conflictelor armate. Pentru a fi corect formulate, la nivelul statului major, indiferent de eşalon, trebuie centralizate date referitoare la: existenţa, dispunerea, structura şi caracteristicile populaţiei civile (îndeosebi a grupurilor vulnerabile), cantitatea, amplasarea, destinaţia şi natura bunurilor civile existente în fâşiasub proprie şi la inamic, existenţa şi naturaexistenţa bunurilorşiculturale aflate protecţie generală şi specială, situarea geografică a zonelor special protejate (dacă este cazul), prezenţa şi tipul de lucrări de artă şi instalaţii care conţin forţe periculoase, dispunerea, natura, structura şi cantitatea bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile. Aceste date şi informaţii sunt luate în considerare atunci când se imaginează modurile de acţiune posibile care permit atingerea obiectivelor fixate prin misiune. În cazul fiecăruia vor fi luate în considerare implicaţiile pe care procedeele preconizate le au asupra protecţiei persoanelor şi bunurilor sus-menţionate iar statele-majore trebuie să aibă în vedere următoarele condiţii de restrângere: a) limitarea atacurilor (loviturilor) la obiective militare, ceea ce presupune identificarea lor prealabilă; b) determinarea celor mai eficiente procedee de ducere a operaţiei (luptei) în vederea neutralizării sau distrugerii obiectivelor inamice cu respectarea principiului de discriminare şi a celui de proporţionalitate; c) respectarea regulilor privitoare la alegerea şi utilizarea luptă; de comportament statuate de normele d) mijloacelor respectarea de regulilor de drept al conflictelor armate între combatanţi şi faţă de necombatanţi. Pe această bază se elaborează variantele posibile de acţiune ale căror consecinţe se cuantifică în primul rând prin intermediul unor criterii de eficienţă militară, fără a fi omise minimele criterii de conformitate cu cerinţele dreptului conflictelor armate. Astfel, vor fi validate variantele de acţiune convenabile, respectiv acelea care permit îndeplinirea misiunii respectând limitele imperative de timp, spaţiu şi comportament şi realizabile , adică corespunzând capacităţilor reieşite din analiza situaţiei. Momentul de vârf al întregului proces este cel în care se precizează decizia. Dacă în varianta descriptivă ea rezultă pe 131

măsura acceptării concluziilor din analiza situaţiei, noul sistem de lucru bazat pe utilizarea pe scară largă a sistemelor C4ISR (Comandă, Control, Comunicaţii, Calculatoare, Informaţii, Supraveghere şi Cercetare) impune adoptarea deciziei pe cale normativă. Fără a intra în detalii tehnice, aceasta semnifică, în limbajul cela mai alegerea dintre modurile de acţiune convenabile celei direct, mai bune variante. Opţiunea respectivă este pregătită de o evaluare a avantajelor şi inconvenientelor fiecăreia prin intermediul unor criterii riguros stabilite. Desigur, existenţa mai multor variante determină o confruntare a cărei finalitate este alegerea unui mod de acţiune. Confruntarea între fiecare mod de acţiune propriu şi fiecare din modurile de acţiune inamice vizează evidenţierea avantajelor şi dezavantajelor. Evaluarea raportului între cele două extreme permite relevarea eficacităţii militare a modurilor de acţiune studiate şi implicit a gradului de reuşită al operaţiei (luptei) aflată în curs de planificare. Într-un prim stadiu nu sunt luate în discuţie decât elementele de judecată ce privesc eficacitatea, excluzându-se orice referire la "costuri" (în sensul larg al noţiunii). La terminarea acestei confruntări, variantele sunt reordonate în ordinea descrescătoare a eficacităţii militare. În stadiul următor se examinează dacă ele sunt acceptabile, din perspectiva "costului riscurilor". Aceasta presupune, mai întâi, evaluarea supleţei variantelor, fapt ce implică: -mod respectiv posibilitatea de a reveni la dictat un alt reversibilitatea de acţiune, ,dacă s-au schimbat condiţiile care au alegerea; -progresivitatea, respectiv facultatea de a remodela varianta iniţială în funcţie de noile împrejurări sau chiar de a opri acţiunea, dacă este necesar; -sensibilitatea la evoluţie a uneia sau a mai multor date de analiză în cursul executării modului de acţiune; -sensibilitatea la eşec a uneia din fazele modului de acţiune considerat. Abia după aceea se procedează la evaluarea "costurilor" propriu-zise, în acestea incluzându-se costurile sub toate formele (pierderi umane, materiale, costuri financiare, impact mediatic etc.) şi respectarea "restrângerilor şi constrângerilor" subiective, o mare 132

parte din ele rezultând din principii şi norme de drept al conflictelor armate. Ne vom referi exclusiv la acestea din urmă. Restrângerile şi constrângerile determinate de aplicarea dreptului conflictelor armate privesc: elemente de concepţie a operaţiei (luptei); modalităţi de acţiune; probleme de natură organizatorică. a) În fundamentarea deciziei se va ţine cont de următoarele reguli; -evitarea dispunerii elementelor de dispozitiv (obiective militare) în interiorul sau în apropierea zonelor dens populate;236 -evitarea amplasării forţelor de angajare ulterioară (F.A.U.) sau a forţelor de sprijin (F.S.) în apropierea lucrărilor sau instalaţiilor care conţin forţe periculoase sau a includerii acestora în aliniamentele de apărare ale marilor unităţi din forţele de angajare imediată (F.A.I.);237 -să nu se utilizeze bunurile culturale în sprijinul efortului militar.238 Subliniem faptul că respectarea acestor reguli este condiţionată de situaţia operativă (tactică) concretă, statul major având obligaţia să-l asiste pe comandant şi să-i furnizeze datele necesare aprecierii corecte a raportului dintre necesitatea militară şi consideraţiile umanitare. Astfel, atunci când se constată că este un caz de "necesitate militară imperativă", comandantul poate deroga de la regulile drept al conflictelor armate justificând măsurile respective ca de fiind indispensabile executării misiunii. Derogările respective cu argumentele pe care se întemeiază trebuie consemnate de către consilierul juridic al comandamentului. b) La stabilirea modalităţilor de acţiune se va avea în vedere, atunci când este cazul, atenuarea unor efecte ale derogărilor specifice necesităţii militare imperative. Unele din cele mai importante reguli care trebuie aplicate de către statele majore sunt: -populaţia şi persoanele civile nu vor trebui să facă obiectul atacurilor, fiind interzise actele de violenţă (sau 236

Protocolul adiţional I, art.58 b Ibid. 238 Ibid. art.53. b 237

133

ameninţarea cu comiterea unor asemenea acte) pentru răspândirea terorii în rândul populaţiei civile. -misiunile categoriilor de armament şi mijloacelor de lovire din compunerea sistemului de foc nu vor trebui să cuprindă "atacuri fără discriminare", respectiv:239 -atacuri care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat; -atacuri în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat; -atacuri în care se folosesc metode sau mijloace de luptă ce nu pot fi limitate, fiind capabile să lovească, fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil; -atacurile prin bombardament, oricare ar fi metodele sau mijloacele utilizate, care tratează ca un obiectiv militar unic un anumit număr de obiective militare net distanţate şi distincte, situate într-un oraş (localitate rurală) sau în orice zonă ce conţine o concentraţie analogă de persoane civile sau de bunuri cu caracter civil; -atacurile de la care se poate aştepta să cauzeze incidental pierderi de vieţi omeneşti populaţiei civile, rănirea de persoane civile, pagube bunurilor materiale cu caracter civil sau o combinaţie acestor pierderi şi pabuge care ar fi excesive în raport cuaavantajul militar concret şi direct aşteptat; -comandamentele marilor unităţi din F.A.I. şi F.A.U., precum şi din F.S. şi rezervă nu trebuie să dirijeze mişcările populaţiei civile sau ale persoanelor civile pentru a încerca să se pună la adăpost de atacuri sau pentru a acoperi manevrele ce le execută;240 -nu se va proceda la lovirea cu foc a bunurilor cu caracter civil; consilierul se va deroga de la în regulă, şi consemnat către juridic, cazulmotivat unor bunuri care, prinde 239 240

Ibid. art.51, alin 4 şi 5 Ibid. alin.7

134

natura lor, amplasare, destinaţie sau utilizare aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere, totală sau parţială, capturare sau neutralizare, în împrejurările date, oferă un avantaj militar precis.241 c) Măsurile organizatorice întreprinse de către statele majore pentru aplicarea dreptului conflictelor armate pot militare privi: -îndepărtarea din vecinătatea obiectivelor a populaţiei civile, a persoanelor civile şi a bunurilor cu caracter civil;242 -luarea altor măsuri de precauţie necesare pentru a proteja împotriva pericolelor ce rezultă din ducerea operaţiei (luptei) de apărare a populaţiei civile, persoanelor civile şi bunurilor cu caracter civil; 243 -organizarea serviciului medical în funcţie de concepţia operaţiei, (luptei), mijloacele de care se dispune, condiţiile existente şi alţi factori ai situaţiei; -organizarea reţelei de lagăre de prizonieri, făcându-se distincţie între cele de tranzit şi cele permanente; -organizarea sistemului de evacuare a răniţilor şi bolnavilor, a grupurilor de civili aflaţi sub protecţie specială şi a prizonierilor de război; -delimitarea sistemului de aprovizionare a trupelor proprii de cel destinat populaţiei civile; -în cazul în care prin hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sau a fiind Marelui Cartier General sunt stabilite zone protejate, încheiate acorduri în acest sens, se întreprind măsurile necesare pentru respectarea acestora, marcarea vizibilă a perimetrului lor şi transferul responsabilităţilor către autorităţile civile. Odată stabilite, restrângerile, constrângerile şi măsurile organizatorice se vor regăsi în planul general de acţiune şi în ordinele şi dispoziţiunile necesare pentru aplicarea acestuia. În opinia noastră, toate măsurile derogatorii de la normele dreptului conflictelormilitare armatetrebuie justificate de aplicarea prevalentă a principiului necesităţii consemnate în jurnalul acţiunilor de luptă 241

Ibid. alin.52. Ibid. alin.58 a 243 Ibid. alin.58 c. 242

135

pentru a argumenta pe baza unui document oficial respingerea unor eventuale acuzaţii de infracţiuni la dreptul conflicelor armate. În paralel, consilierul juridic de drept al conflictelor armate va redacta o hartă de lucru şi un document de evidenţă a măsurilor şi acţiunilor pe linia respectării dreptului conflictelor armate. Dupăde aprobarea deciziei şi cazuri elaborarea principalelor documente conducere (în frecvente concomitent), statul major trece la organizarea acţiunii forţelor transmiţând misiuni la subordonaţi şi realizând măsurile de îndeplinire a prevederilor din plan. Acestea vor fi conforme cu dreptul conflictelor armate şi, atunci când este cazul, vor conţine detaliile necesare pentru a asigura respectarea normelor de drept. În mod firesc, o misiune este formulată potrivit normelor stabilite în regulamentele militare. În cazul în care au fost hotărâte derogări sub imperiul necesităţii militare, în misiune se va face referire la ele. În opinia noastră, alăturat comportamentul misiunii mai pot fi emisecu instrucţiuni cu reglementări privind compatibil dreptul conflictelor armate. Un rol important revine coordonării acţiunii forţelor. Spre deosebire de sensul tradiţional al noţiunii, de "activitate prin care se asigură coordonarea forţelor participante la luptă (operaţie), în timp, spaţiu şi pe misiuni, în scopul concentrării şi însumării eforturilor acestora pentru îndeplinirea unei misiuni comune" ,244 cooperarea pentru aplicarea dreptului conflictelor armate îmbracă mai mult aspectul unei colaborări cu autorităţile civile, cu organismele de protecţie civilă şi cu organizaţiile neguvernamentale. Într-adevăr, acţiune comună şicuprotejarea factorii menţionaţi nu vizează succesul oluptei ci ocrotirea persoanelor şi bunurilor civile, a bunurilor culturale şi mediului înconjurător. În mod concret, această colaborare poate fi de natură diversă. Cu autorităţile civile se colaborează cu scopul de a reduce riscurile la care sunt supuse persoanele şi bunurile civile datorită operaţiunilor militare sau prezenţei în zonele respective a unor mari unităţi şi unităţi aparţinând forţelor armate. Cooperarea se va organiza în favoarea autorităţilor civile astfel încât să le permită luarea tuturor utile lor. pentru protejarea persoanelor bunurilor civilemăsurilor sub autoritatea Pentru persoanele şi bunurileşi aflate sub protecţie generală, de exemplu, se va pregăti îndepărtarea 244

Lexicon militar ... p.111

136

din raioanele în care se dispun elementele de dispozitiv (sistemul de conducere; gruparea de angajare; rezerva; sistemul logistic), adăpostirea acestora atunci când condiţiile o permit, evacuarea persoanelor vulnerabile, organizarea unui serviciu de alarmare etc.245 Pentru şi bunurile care vizibile, se bucurăsuficient de o protecţie specială se vorpersoanele instala semne distinctive de mari, se va delimita şi semnala perimetrul bunurilor importante, se va garanta utilizarea neostilă a bunurilor ş.a.m.d. O atenţie deosebită se va acorda colaborării cu autorităţile şi serviciile sanitare, fapt ce va necesita stabilirea cu precizie a componentelor serviciilor respective - militare şi civile - precum şi a procedurilor de urmat în toată reţeaua de evacuare, ţinându-se cont de mijloacele de care dispun atât componenta militară cât şi aceea civilă. Se vor fixa cu precizie responsabilităţi de comandament în: a) mijloacele stabilimentele sanitare în care sunt angajate în comun militare şi civile; b) stabilimente sanitare militare întărite cu mijloace civile; c) stabilimente sanitare civile întărite cu mijloace sanitare militare.246 Se va colabora, de asemenea, cu autorităţile centrale şi locale din domeniul culturii pentru a asigura protecţia bunurilor culturale şi, atunci când situaţia operativă (tactică) o impune, ridicarea licită a imunităţii acestora. De comun acord se vor fixa reguli general aplicabile în raport de natura bunurilor respective şi se vor căuta soluţii practice pentru bunurile culturale expuse unor pericole deosebite datorită amplasării lor. Se va mai colabora cu autorităţile din sectorul energetic şi cel hidrologic în fâşiile (raioanele) în care se află baraje, diguri şi centrale atomoelectrice stabilindu-se măsuri concrete de reducere a riscurilor la care este supusă populaţia civilă. În privinţa relaţiilor cu autorităţile aflate sub regim militar - poliţia şi formaţiunile de protecţie civilă - acestea vor fi guvernate de dispoziţiile legii privind starea de asediu. În opinia noastră, ele vor trebui subordonate autorităţii militare direct sau prin intermediul comandantului militar al judeţului, dar vor trebui să execute misiuni 245 246

A se vedea, Frederic de Mulinen, Manuel .... p.76 Ibid.

137

preponderent în favoarea populaţiei civile. Nu este exclusă posibilitatea de a acţiona ca organisme militare, situaţie în care nu se mai bucură de imunitate şi vor suporta consecinţele atacurilor directe ale adversarului. Principial, în special marile unităţi şi unităţi din F.A.U. şi rezervă, precum şi cele din sistemul logistic, în măsura posibilităţilor, în situaţii de urgenţă şi atunci situaţiapublice. operativă (tactică) o permite, vor furniza întregul sprijincând serviciilor Ultima fază a activităţilor statelor majore după elaborarea hotărârii este aceea a controlului. Ea are ca scop asigurarea executării ordinelor date, în litera şi spiritul lor, permiţând comandantului şi statelor majore să intervină, dacă este necesar, pentru a corija eventualele erori sau a lua măsuri adecvate acolo unde acestea se impun. În privinţa respectării normelor de drept al conflictelor armate, măsurile de control se vor limita la probleme precum: -respectarea protecţiei fundamentale a persoanelor şi bunurilor; -măsurile de cooperare cu autorităţile civile; -aplicarea măsurilor dictate de restrângerile şi constrângerile stabilite în cursul planificării operaţiei (luptei); -starea de operativitate a elementelor şi formaţiunilor care au misiuni specifice ce decurg din dreptul conflictelor armate. Practic, desfăşurarea tuturor acestor activităţi complementar şi subsecvent scopului principal al pregătirii operaţiei (luptei) de către majore ale marilor unităţi şiceunităţilor dinconvenţiile trupele deşi uscat statele va asigura îndeplinirea obligaţiilor derivă din tratatele internaţionale fără a afecta scopul acţiunilor militare.

4.4. Activitatea statelor majore din forţele terestre pentru aplicarea dreptului conflictelor armate pe timpul ripostei maxime Perioada ripostei maxime este definită ca intervalul de timp în cursul căruia se îndeplineşte scopul strategic general al apărării 247 armate. Ea este condiţionată deaceastă realizarea obiectivelor ripostei graduale. Natural, în perioadă forţele perioadei proprii vor desfăşura acţiuni preponderent ofensive finalizate cu înfrângerea 247

A se vedea, A.N.-1, art.40

138

inamicului. Atingerea acestui scop presupune, atunci când condiţiile strategice o permit, continuarea operaţiunilor militare şi pe teritoriul adversarului (sau ocupat de adversar, dincolo de frontierele noastre). Atât particularităţile care individualizează fizionomia operaţiilor (luptelor) ofensive cât şi posibilitatea de a desfăşura operaţiuni pe un teritoriu străin se De voraceea reflecta măsurile de aplicaremilitare a dreptului conflictelor armate. ne în vom rezuma la evidenţierea numai a restrângerilor, constrângerilor şi măsurilor organizatorice specifice ofensivei în condiţiile în care activitatea statelor majore se va desfăşura după algoritmul pe care lam tratat anterior. Fără îndoială, şi în perioada ripostei maxime măsurile de aplicare a dreptului conflictelor armate vor decurge din condiţiile specifice situaţiei strategice (operative, tactice) astfel încât acestea să fie compatibile cu misiunea primită şi realizarea siguranţei proprii. În acelaşi timp, un impact greu de evaluat va avea situaţia umanitară provocată de efectele operaţiunilor militare desfăşurate după declanşarea agresiunii. Tabloul sumbru al efectelor războiului poate împieta asupra celor care au suferit efectele violenţei, ale hărţuirii permanente, a bombardamentelor distrugătoare, a foametei, lipsei de adăpost, lipsei de siguranţă şi de perspectivă. Cu siguranţă, există posibilitatea ca un agresor care-şi vede zădărnicite tentativele de a obţine satisfacerea intereselor pe cale militară să se dedea la acte inumane, să comită armate. violări grave ale obligaţiilor care decurg din să dreptul conflictelor O asemenea eventualitate nu trebuie determine o reacţie de reciprocitate. Războiul se desfăşoară pe teritoriul naţional şi principalele efecte ale antrenării în cercul vicios al încălcărilor normelor umanitare prin acţiuni de represalii le-ar suporta în primul rând propria populaţie şi civilii care nu sunt responsabili de situaţia conflictuală. De aceea, sarcina statelor majore este extrem de dificilă. Nu se mai pune numai problema respectării unor obligaţii care ţin de ordinea juridică. Este vorba de evitarea sângeroasă haosului şi care debandadei, a transformării războiului într-oeste vendetă accentuează drama victimelor. Acesta motivul pentru care concomitent cu orientarea preponderentă a activităţilor pentru planificarea operaţiilor (luptelor) ofensive cu maximum de eficacitate se va acorda importanţa cuvenită adoptării 139

măsurilor corespunzătoare pentru aplicarea dreptului conflictelor armate. Aceasta presupune, în primul rând, cunoaşterea de detaliu a situaţiei umanitare prin folosirea tuturor surselor de informaţii disponibile. Va fi vizat un dublu scop. În primul rând, obţinerea informaţiilor necesare îndeplinirii misiunii cu respectarea regulilor de drept al conflictelor armate şi apoi centralizarea tuturor datelor şi informaţiilor necesare ameliorării situaţiei tuturor victimelor de război. Acestea din urmă vor fi transmise Marelui Cartier General, nivel la care se pot decide şi întreprinde măsuri cu caracter general, cu un sprijin logistic adecvat. Astfel, în atenţia Marelui Cartier General va sta: a) Aplicarea de către inamic a principiilor şi normelor dreptului conflictelor armate în operaţiunile desfăşurate după declanşarea agresiunii şi eventualele încălcări sistematice ale acestora, în special: -folosirea mijloacelor de luptă şi a armamentelor interzise sau nerespectarea condiţiilor de utilizare a anumitor arme; -folosirea metodelor de luptă interzise; -utilizarea metodelor perfide; -comiterea de acte care au ca scop răspândirea teroarei în rândul populaţiei civile; -utilizarea nelegală a semnelor protectoare; -nerespectarea (atunci când acestea auşi fost instituitezonelor potrivitprotejate prevederilor Convenţiilor Protocolului adiţional I sau prin acordul între Părţi). b) Aplicarea de către inamic a tratamentului stabilit prin Convenţii în privinţa prizonierilor de război, a celorlalte victime ale conflictului, a persoanelor şi bunurilor capturate precum şi a regimului prevăzut pentru populaţia civilă în teritoriul ocupat. Încălcările repetate şi grave constatate şi probate vor sta la baza demersului către autorităţile statale pentru sesizarea Puterii

Puterea acesteia (când de nuStabilire a fost numită Protectoare,) aşisubstitutului a Comisiei Internaţionale a Faptelor .248 A se vedea, Protocolul adiţional I, art.90 şi Commentaire des Protocoles additionels du 8 juin 1977 aux Conventions de Genève du 12 août 1949 , C.I.C.R., 1986, p.1061-1063 248

140

Din momentul deschiderii anchetei, Marele Cartier General, prin intermediul structurilor de Personal şi Relaţii Publice, precum şi a statelor majore ale eşaloanelor inferioare (până la nivel de corp de armată) va produce elementele de probă pentru membrii Comisiei aflaţi pe teren sau le va trimite, atunci când este posibil, la sediul acesteia. Deplasarea teren a anchetatorilor poatemilitare fi limitată numai din raţiuni care ţin depedesfăşurarea operaţiunilor şi doar pentru o perioadă determinată, în funcţie de condiţiile situaţiei. Statul Major General, la rândul său, în colaborare cu direcţia de specialitate din Ministerul de Justiţie, va asigura condiţiile administrării actului de justiţie prin intermediul instanţelor militare care, în sistemul nostru de organizare judecătoarească, 249 nu au caracter de instanţe extraordinare. Potrivit Codului penal român, în deplin acord cu instrumentele de drept al conflictelor armate, sunt considerate crime de război: a) Actele împotriva persoanelor:250 -omuciderea intenţionată, torturile sau tratamentul inuman; -faptul de a cauza în mod intenţionat mari suferinţe sau de a aduce atingeri grave integrităţii fizice sau sănătăţii; -practicile inumane şi degradante care constituie ofense la adresa demnităţii personale; -luarea de ostateci; -detenţia ilegală; -deportarea sau transferul ilegal al unei părţi sau a întregii populaţii din teritoriul ocupat în interiorul sau în afara acestui teritoriu; -transferul de către Puterea Ocupantă a unei părţi din propria sa populaţie civilă în teritoriul pe care-l ocupă; -privarea de dreptul de a fi judecat conform procedurilor obişnuite şi în mod imparţial; -obligarea de a servi în forţele armate ale Puterii inamice. b) Actele împotriva bunurilor , atunci când nu sunt justificate de o necesitate militară şi sunt înfăptuite în mod ilegal şi 251

arbitrar: Legea nr.92/1992, publicată în M.O. nr.197 din 13 august 1992. 249

Convenţia I, art.50; Convenţia II, art.51; Convenţia III, art.130; Convenţia IV, art.147; Protocolul adiţional I , art.85 251 Convenţia I, art.50; Convenţia II, art.51, Convenţia III, art.147 250

141

-distrugerea de bunuri pe scară largă; -însuşirea de bunuri pe scară largă; c) Acţiuni de luptă ilegale:252 -atacarea unei persoane scoasă din luptă; -atacul împotriva populaţiei civile sau a persoanelor civile; -atacul fără discriminare civilă şisau bunurile civile ştiind că care acestloveşte atac vapopulaţia cauza pierderi daune civile excesive; -atacul ilicit împotriva bunurilor culturale clar recunoscute; -atacul împotriva localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate; -atacurile împotriva lucrărilor sau instalaţiilor care conţin forţe periculoase ştiind că aceste atacuri vor cauza pierderi civile excesive. d) Utilizarea perfidă a semnelor şi semnalelor:253 -semne distinctive care desemnează persoane sau bunuri special protejate; -alte semne protectoare, recunoscute de către dreptul războiului; -semnalele distinctive utilizate pentru identificarea serviciului sanitar şi a protecţiei civile. Aceste măsuri drastice, foarte importante pentru descurajarea agresorului care ar comite încălcări grave a dreptului conflictelor armate, prin membri ai forţelor sale armate, trebuie să fie dublate de grija de ade asigura în procesele judiciareparticiparea prevăzute de Codul procedură penală şi,penale atuncigaranţiile când se solicită, reprezentanţilor Puterii Protectoare (substitutului acesteia) sau ai C.I.C.R., astfel încât să nu se denatureze prin mass-media internaţională conţinutul real al actelor de procedură. Pentru planificarea acţiunilor ofensive, a căror pregătire se va desfăşura conform procedurilor tratate anterior, vor fi culese informaţiile necesare unei corecte definiri a restrângerilor şi constrângerilor. Ele vor cuprinde: Protocolul adiţional I, art.85 . Menţionăm că aceste infracţiuni grave nu sunt incriminate de către Codul penal în vigoare dar în opinia noastră, o situaţie de criză ar genera energiile necesare completării legii penale interne cu faptele incriminate într-un instrument juridic la care suntem parte 253 Protocolul adiţional I, art6.18, 66, 85 cu aceleaşi remarci. 252

142

-date privind raioanele în care sunt concentrate persoanele civile, măsurile luate de inamic pentru protejarea acestora (accesul la adăposturi, redislocarea în afara locurilor de dispunere a elementelor sale de dispozitiv, crearea sau menţinerea zonelor de protecţie; zone sanitare şi de securitate, zone sau "scutneutralizate uman"; manifestarea oraşe intenţieineapărate, de a-i folosi ca -existenţa şi natura bunurilor civile importante, în special a celor aflate sub protecţie specială, modul în care inamicul acţionează pentru respectarea acestora sau ignoră valoarea lor utilizându-le în scopuri militare. Aceste date vor permite raportarea permanentă, pe timpul efectuării analizei situaţiei la principiul de discriminare şi principiul de proporţionalitate pe care se întemeiază restrângerile şi constrângerile de care trebuie să se ţină cont în stabilirea variantelor de acţiune ofensivă şi, în ultimă instanţă, a hotărârii. Conform dreptului conflictelor armate, activitatea statelor majore este marcată de următoarele restrângeri şi constrângeri, cuprinse sub titlul generic de precauţii; a) Ele trebuie să facă tot ceea ce este practic posibil pentru a verifica în special ca obiectivele de atacat să nu fie nici persoane civile, nici bunuri cu caracter civil şi nici nu beneficiază de o protecţie specială. Cu alte cuvinte, trebuie să se asigure că ofensiva se va desfăşura împotriva unor obiective militare în sensul 254 paragrafului 2 al articolului 52 din Protocolul adiţional I şi că dispoziţiile acestuia nu interzic atacarea lor. b) Statele majore trebuie să ia toate precauţiile practic posibile în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor şi metodelor de atac în vederea evitării sau, în orice caz, a reducerii la minimum a pierderilor de vieţi umane în rândul populaţiei civile, a rănirii persoanelor civile şi a pagubelor aduse bunurilor cu caracter civil care ar putea fi cauzate pe cale incidentală.255

În termenii Protocolului adiţional I prin obiectiv militar sunt înţelese bunurile care prin natura, poziţia, destinaţia şi utilizarea lor aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a cărei distrugere totală sau parţială, captură sau neutralizare oferă în împrejurările date un avantaj militar precis. 255 Protocolul adiţional I, art.57, pct.2a 254

143

c) La nivel tactic, atunci când parvin date noi şi alte informaţii decât cele ce au fost utilizate pe timpul elaborării hotărârii, să propună amânarea sau abţinerea de a lansa un atac de la care se poate aştepta că va cauza incidental pierderi în vieţi umane în rândul populaţiei civile, răniri ale persoanelor civile, daune bunurilor civilînsau o combinaţie a acestor daune carecuarcaracter fi excesive raport cu avantajul concretpierderi şi directşi aşteptat.256 Am ţinut să subliniem că o asemenea restrângere operează la nivel tactic, deşi Protocolul I nu prevede această limitare deoarece, credem noi, evaluarea avantajului militar aşteptat de la o acţiune ofensivă trebuie făcută în raport cu ansamblul ei şi nu pe secvenţe sau momente ale luptei. d) La fel, un atac - înţeles ca acţiune a unei subunităţi tactice - poate fi anulat sau întrerupt, la propunerea statului major (sau cu aprobarea acestuia) atunci când se constată că obiectivul vizat nu este militar sau beneficiază de o protecţie specială. 257 Desigur, acelaşi lucru este valabil şi în cazul în care efectele sale incidentale cauzează pierderi de vieţi umane în rândul populaţiei civile, rănirea unui număr mare de civili, daune bunurilor civile sau o combinaţie a acestor pierderi şi daune care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat. e) Statele majore trebuie să se preocupe, în cazul atacurilor care pot afecta populaţia civilă, să o avertizeze în timp util şi prin mijloace eficace, afară doar dacă împrejurările nu o permit.258 f) Atunci posibilă alegereamilitar între echivalent, mai multe obiective militare când pentrueste a obţine un avantaj trebuie să se opteze pentru obiectivul a cărui atacare prezintă cel mai mic pericol pentru persoanele civile sau bunurile cu caracter civil.259 În concluzie, statele majore ale marilor unităţi din forţele terestre se vor preocupa ca, fără a împieta asupra elementelor principale ale operaţiei (luptei) - direcţia de efort, manevra preconizată, conţinutul misiunilor etc. - să adopte acele procedee de acţiuni în egală măsură eficace şi conforme cu restrângerile şi Ibid. 256 257

Ibid. pct.2 a. Ibid. pct.2c. 259 Ibid. pct.3 258

144

constrângerile impuse de aplicarea normelor de drept al conflictelor armate. Astfel, pe timpul realizării dispozitivului, indiferent de procedeul adoptat se va urmări, în limita posibilităţilor: îndepărtarea persoanelor şi bunurilor civile din vecinătatea elementelor de dispozitiv; evitarea vecinătăţii între obiectivele militare şi populaţia şi bunurile civile;acţiunilor protecţia împotriva Pe timpul ofensive, atacurilor. dinamica specifică acestora impune: -alegerea mijloacelor şi metodelor (procedeelor) de atac astfel încât să se limiteze la maximum riscurile pentru populaţia civilă aflată în vecinătatea obiectivelor inamicului. În acest scop, conform posibilităţilor, statele majore vor avea în vedere următorii factori: natura (rata de dispersare), puterea şi utilizarea (distanţa de securitate) a armelor; configuraţia terenului (şes, frământat, împădurit ş.a.); condiţiile atmosferice (reducerea vizibilităţii, vânt, ploaie, ş.a.), pericolul potenţial pe care-l reprezintă obiectivul (uzină petrochimică, depozit de muniţii etc.); alegerea momentului lovirii (pe timpul traversării unei localităţi populate sau în teren deschis). -alegerea obiectivului care determină cele mai mici pierderi, în sensul de a prezenta cel mai redus pericol pentru persoanele şi bunurile civile. Exemplul clasic este cel al alternativei între două direcţii de ofensivă, de-a lungul a două comunicaţii. În situaţia în care ambele oferă avantaje similare (şi pun aceleaşi servituţi), se va opta pentru direcţia care prezintă cel mai redus pericol pentru populaţia civilă pe şi bunurile civile nu protejate, în sensul că aceasta nu este concentrată spaţii limitate, există bunuri cu o înaltă valoare culturală şi spirituală, spitalele sunt mai bine plasate şi semnalate, există o densitate mai mare de adăposturi pentru populaţia civilă ş.a. -evaluarea raportului pierderi civile/avantaje militare scontate cu pertinenţă, prin utilizarea întregii baze de informaţii, a unor criterii şi metode moderne de natură a conduce la concluzii conforme cu realitatea, într-un timp cât mai scurt. Încă o dată subliniem acest lucru este posibil la nivelul unităţilor şi marilor ideea unităţicăcare sunt încadrate cu unnumai stat major îndrituit să aprecieze aportul forţelor subordonate la îndeplinirea misiunii de ansamblu de aşa manieră încât poate dispune sau aproba anularea, 145

amânarea sau oprirea unei acţiuni secvenţiale, fără a afecta atingerea scopului operaţiunii (acţiunii) planificate. Coordonarea cu autorităţile şi populaţia civilă comportă anumite caracteristici. În principal, această activitate va asigura supravieţuirea populaţiei civile şi acordarea asistenţei umanitare absolut (hrană, îmbrăcăminte, fărăunui a fi afectată necesare îndeplinirea misiunii şi, în modasistenţă deosebit,sanitară) menţinerea ritm înalt al ofensivei. Vor fi instalate, îndată ce va fi posibil, autorităţile administrative civile şi se vor crea condiţiile de intervenţie pentru formaţiunile de apărare civilă şi organizaţiile umanitare, îndeosebi formaţiunile sanitar-voluntare ale Crucii Roşii. Va fi permis accesul organizaţiilor umanitare internaţionale în condiţii de strictă securitate, cu trasee de deplasare riguros stabilite şi puncte de dispunere fixate în afara raioanelor cu obiective de interes militar. Prezenţa acestora va fi reglementată prin acorduri detaliate, condiţia păstrării acceptuluisub monitorizării acţiunii neutralităţii umanitare. şi imparţialităţii şi a În cazul în care inamicul a respectat zonele protejate instituite prin acorduri sau declaraţii unilaterale, acestea vor fi identificate şi se vor stabili aliniamente de încetare a focului în raport de perimetrul lor, precum şi măsurile de varientare sau de trecere prin acestea fără a le pune în pericol. În situaţia în care inamicul utilizează bunuri culturale sub protecţie specială în scopuri militare, statele majore vor lua măsuri de avertizare a acestuia, va aduna probe în acest sens şi abia după aceasta,unor în cazmăsuri de necesitate militară imperativă le va Dacă ataca, vor cu fi luarea corespunzătoare de precauţie. eliberate zone în care se găsesc bunuri culturale distruse sau avariate se va permite autorităţilor competente, inclusiv cu participarea unor experţi internaţionali, să procedeze la stabilirea răspunderii celor ce au provocat degradarea lor, strângerea probelor necesare şi luarea măsurilor de conservare. De asemenea, se va facilita îndeplinirea misiunilor de către serviciile sanitare civile şi sprijinul pe care populaţia îl va da în căutarea, adunarea şi îngrijirea victimelor, precum şi la indentificarea, în căzuţi înhumarea luptă. sau conservarea rămăşiţelor pământeşti ale celor În cazul existenţei unor localităţi sau raioane încercuite în care se găseşte şi populaţie civilă se va solicita eliberarea acesteia. Dacă inamicul refuză acest lucru iar situaţia umanitară a persoanelor 146

civile este foarte grea, se va negocia, atunci când situaţia tactică o permite, acordarea unor ajutoare umanitare creându-se în acest scop "coridoare umanitare"260 pentru organizaţii neutre interesate să acorde asistenţă celor răniţi, bolnavi şi subnutriţi, cu condiţia ca ajutoarele respective să nu fie folosite şi de combatanţii adverşi. Militarii inamici capturaţi vor este beneficia de tratamentul prevăzut în Convenţia III în care reglementat statutul prizonierilor de război. Aceştia vor fi trimişi în puncte (centre) de strângere, grupaţi pe naţionalităţi şi sex, ofiţerii şi subofiţerii separat de gradaţi şi soldaţi, constituiţi pe convoaie, iar în cadrul acestora pe detaşamente. Un convoi poate să cuprindă, în principiu, 1000 de prizonieri, respectiv 4-5 detaşamente.261 Paza şi mijloacele de transport necesare pentru evacuarea prizonierilor de război până la eşalonul superior se asigură, de regulă, de către eşaloanele care i-au reţinut. În situaţia când numărul prizonierilor de război depăşeşte posibilităţile acestora, paza şi transportul se organizează şi se asigură de către eşalonul superior.262 Predarea şi primirea prizonierilor de război şi a capturilor de orice fel se face pe bază de proces-verbal. Pe linie logistică se va ţine cont, de asemenea, de unele restrângeri şi constrângeri ce derivă din aplicarea dreptului conflictelor armate. Prima şi cea mai importantă vizează asigurarea unei distincţii nete a mijloacelor de transport sanitar faţă de celelalte mijloace. Mai mult, atunci când situaţia operativă (tactică) o militare permite vor fi stabilite drumuri distincte pentru transporturile sanitare, altele decât cele destinate transporturilor militare în general. Această restrângere, în zonele cu o reţea densă de comunicaţii, poate fi mai drastică în sensul că pot fi stabilite căi de comunicaţii distincte numai pentru transportul civil.263 În cele mai frecvente cazuri, mai ales după o perioadă de ostilităţi, acest lucru nu mai este posibil. De aceea, atunci când un drum este folosit în comun pentru transporturi militare generale, A se vedea, Arturo Marcheggiano, Culoarele umanitare, consideraţiuni militare în R.R.D.U. nr.3(9) din 1995, p.10-11 261 T.U.-1, art.233. 262 Ibid. 263 Frédéric de Mulinen, op.cit., p.134-135 260

147

transporturi militare sanitare şi/sau civile, traficul va fi reglat de aşa manieră încât să se evite confuzia între coloanele civile sau sanitare pe de o parte, şi coloanele militare, indiferent de natura lor, pe de altă parte. Tot în planul logistic vor fi fixate priorităţile în domeniul transporturilor, cu situaţia (tactică). De obicei, prima prioritateîno raport reprezintă răniţii,operativă bolnavii şi aprovizionarea cu materiale medicale, apoi formaţiunile de protecţie civilă şi în final ajutoarele pentru populaţia civilă. Tot de resortul logisticii sunt asigurarea amplasării şi funcţionării bazelor medicale şi lagărelor de prizonieri. Acestea vor fi dispuse la distanţă de obiectivele militare şi semnalate corespunzător, în special pentru a fi vizibile din aer. În cazul în care atingerea scopurilor operaţiei ofensive necesită continuarea acţiunilor dincolo de frontiera de stat, pe teritoriu inamic sau al unei ţări ocupate de inamic se aplică, în continuare, principiile şi regulile de drept al conflictelor armate menţionate. O problemă aparte ar putea fi posibilitatea de a efectua represalii: Represaliile sunt o infracţiune la dreptul războiului, ca răspuns la o altă infracţiune la acest drept, comisă de adversar, pentru a-l obliga să înceteze. 264 Astfel, represaliile constau într-un avertisment şi exercitarea unei presiuni, de regulă cu mijloace de forţă şi violenţă, asupra inamicului pentru a-l determina să oprească comiterea de acte de război iliciteRepresaliile de către forţele sale şi să respecte dreptul conflictelor armate. constituie singura 265 procedură directă pentru a face respectat dreptul. În condiţiile în care desfăşurarea ostilităţilor face posibilă executarea de represalii, mai ales în situaţiile în care inamicul se dedă la acte care sunt contrare normelor de drept al conflictelor armate, singura autoritate care are dreptul să decidă şi să ordone executarea lor este Marele Cartier General. În directiva pe care o elaborează în acest scop vor fi prevăzute limitele măsurilor de represalii, precum şi regulile de angajare a forţelor destinate acestor 264

74 265

C. Calogeropoulos Stratis, Le droit modern, et la guerre , Atena 1986, p.72Frédéric de Mulinen, op.cit., p.54

148

acţiuni. Potrivit instrumentelor de drept internaţional 266 represaliile sunt interzise împotriva: a) persoanelor civile şi bunurilor civile; b) prizonierilor de război; c) bolnavilor, răniţilor şi naufragiaţilor; d) persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie specială; e) bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile; f) mediului natural. În consecinţă, represaliile fiind ultima măsură la care se poate recurge pentru a restabili respectarea dreptului în război, este absolut necesar ca decizia să fie de competenţa celui mai înalt eşalon militar. Acesta va analiza dacă nu există şi alte posibilităţi de a-l determina pe adversar să înceteze comiterea unei infracţiuni grave, manifeste şi deliberate la dreptul războiului. Abia după ce se încearcă căile posibile de apel la raţiune se recurge la executarea de represalii. Şi în acest caz, Marele Cartier General va recurge la transmiterea unui avertisment prealabil formal, informând pe inamic şi mass-media despre acţiunea care va fi întreprinsă dacă adversarul continuă sau reia practica de a comite infracţiuni la dreptul războiului. Pentru a se evita eventuale excese sau încălcări ale interdicţiilor enunţate, executarea represaliilor va fi supravegheată de unul din locţiitorii din Marele Cartier General. Acesta va urmări ca acţiunea să fie proporţională cu infracţiunea comisă de inamic, fapt pentrumijloace care eşalonul de execuţie nu trebuie să dea o amploare şi să destine de aplicare mai mari decât gravitatea infracţiunii inamice. Reprezentantul Marelui Cartier General va stabili momentul în care scopul acţiunii a fost atins şi va hotărî încetarea măsurilor (eventual, va propune acest lucru şefului M.C.G.). În această etapă, aplicarea dreptului conflictelor armate este influenţată de efectele operaţiunilor anterioare, de dinamica ridicată a acţiunilor ofensive, de uzura fizică şi psihică a combatanţilor şi de dificultăţile materiale deosebite. Sunt elemente de care statele majore trebuiefiecărei să ţină acţiuni cont atâtînîn parte. plan general, cât şi profundă pentru a planificarea Înţelegerea Convenţia I, art.46; Convenţia II, art.47; Convenţia III, art.13, Convenţia IV, art.33, Convenţia de la Haga din 1954, art.4; Protocolul adiţional I, art.20, 51-56 266

149

problemelor şi temeinica instruire anterioară le vor permite să ia măsuri adecvate fără a afecta grav bunul mers al operaţiunilor militare.

4.5. Activitatea statelor majore din forţele terestre pentru ap licarea dreptului conflictelor armate în situaţii speciale

4.5.1. Măsuri de aplicare a dreptului conflictelor armate în situaţii de conflict intern

Pentru a putea evidenţia aspectele particulare ale activităţii statelor majore într-o situaţie dramatică pentru destinul unei naţiuni - conflictul armat neinternaţional - nu ne propunem să examinăm posibile scenarii care ar confirma sau infirma eventualitatea angajării forţelor noastre armate într-un asemena tip de confruntare. Evoluţiile sistemelor s-au un dovedit a fi extrem şi imprevizibile, fapt cesociale ne impune alt punct de reperdeînsinuoase abordarea acestei problematici. Astfel, considerând hazardantă o prognoză asupra virtualităţii unui asemenea conflict sau a fizionomiei sale, nu putem face abstracţie de existenţa unui angajament internaţional asumat de statul român prin ratificarea Convenţiilor de la Geneva şi a Protocolului adiţional II. El impune autorităţilor statale obligaţia de a respecta şi a face respectate sus-menţionatele instrumente juridice. Ca atare, nu este relevantă aprecierea asupra şanselor de a se produce un conflict intern, ci obligaţia de a asigura pregătirea forţelor noastre armate pentru ca în acţiunea lor să se conformeze normelor dreptului conflictelor armate. Din această perspectivă, rolul statelor majore ale unităţilor şi marilor unităţi din trupele de uscat este extrem de important. Prin asistenţa pe care ele o oferă comandantului în conducerea acţiunilor, aportul lor nu se rezumă doar la asigurarea eficacităţii acţiunilor planificate pentru atingerea scopurilor stabilite prin misiune. Dimpotrivă, ele îşi pun amprenta în mod decisiv asupra comportamentului tuturor structurilor de execuţie subordonate. Or, acest lucru este esenţial deoarece aplicarea dreptului conflictelor armate în conflicte interne relevă, în primul rând, relaţiile de natură comportamentală în care sunt angrenaţi membrii forţelor armate şi adversarii lor. Pentru statele majore ale trupelor de uscat, indiferent de nivelul eşalonului, piatra unghiulară a dreptului aplicabil în conflicte neinternaţionale este articolul 3 comun celor patru 150

Convenţii de la Geneva . El este completat şi dezvoltat de către Protocolul adiţional II, fără a-i modifica condiţiile de aplicare, ceea ce face ca cele două instrumente să fie indisociabile. Astfel, în opinia noastră, la nivelul fiecărui stat major trebuie cunoscut textul articolului 3 comun şi, acolo unde formulările sunt apreciate a fi prea generale, prin grija Statului Major General se va da o interpretare267oficială. Potrivit textelor celor patru Convenţii, articolul 3 prevede: "În caz de conflict armat care nu prezintă un caracter internaţional ce survine pe teritoriul uneia din Înaltele Părţi Contractante, fiecare dintre Părţile în conflict va trebui să aplice cel puţin următoarele dispoziţii; 1. Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membri forţelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire, detenţie sau din orice altă cauză vor fi, în toate împrejurările, tratate cu omenie, fără nicireligie o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, sau credinţă, sex, naştere sau avere, sau orice alt criteriu analog. În acest scop, sunt şi rămân prohibite, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele menţinate mai sus; a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile; b) luările de ostatici; c) atingerile aduse demnităţii persoanelor, mai ales tratamentele umilitoare şi înjositoare; d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat, însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate. 2. Răniţii şi bolnavii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi. Un organism umanitar imparţial, aşa cum este Comitetul Internaţional de Cruce Roşie, va putea să ofere serviciile sale Părţilor în conflict. Părţile în conflict se vor strădui, pe de altă parte, să dispună intrarea în vigoare, prin acorduri speciale, a tuturor sau a unei părţi din celelaltedispoziţiilor dispoziţii alecare prezentei Aplicarea precedConvenţii. nu va avea efect asupra statutului juridic al Părţilor în conflict ". 267

A.R.D.U., Dreptul internaţional .... Documente ... p.147-148

151

Se poate constata că acest articol enunţă principiile fundamentale de protecţie, fiind, în raport cu alte reglementări care guvernează comportamentul militarilor, foarte sumar. El se mărgineşte să formuleze reguli fundamentale minimale, foarte concis, ceea ce poate conduce uneori la interpretări restrictive. Este foarte important ca, în contactele cu forţele rebele, autorităţile militare competente să facă cunoscută disponibilitatea lor de a respecta integral stipulaţiile articolului 3 comun şi, în consecinţă, să solicite imperativ aplicarea regulilor pe care le conţine şi de către forţele insurgente. Refuzul acestora de a pune în aplicare prevederile articolului 3 comun constituie o gravă infracţiune la dreptul conflictelor armate. Pentru a preveni o asemenea posibilitate este indicat ca, odată cu instituirea stării de asediu, să fie emisă în regim de urgenţă o lege penală de sancţionare explicită, cu pedepse severe, a încălcărilor regulilor conţinute în articolul 3 comun. Statul Majorspeciale General prin va analiza de a negociaÎncuplus, rebelii acorduri care săposibilitatea se acopere toate lacunele existente în reglementările conţinute în articolul 3 comun; acordarea unor garanţii în ceea ce priveşte protecţia medicilor, personalului de asistenţă sanitară, stabilimentelor şi transporturilor sanitare; detalierea măsurilor de protecţie a populaţiei civile ca atare; stabilirea cadrului de principiu privind acordarea ajutoarelor umanitare în favoarea victimelor conflictului. Aceste acorduri vor fi în profitul celor care suportă consecinţele cele mai nefaste ale conflictului şi, totodată, vor reprezenta o şansă pentru recâştigarea încrederii şi soluţionarea paşnică a conflictului. 268 În cazulreuşind în caresăconflictul capătă o amploare şi maide mare, rebelii asigure ointern structură militară forţelor care dispun sub conducerea unui comandament responsabil şi să exercite un asemenea control asupra unei părţi din teritoriu încât să le permită să desfăşoare operaţiuni militare susţinute şi coordonate vor fi avertizaţi de obligativitatea punerii în aplicare a Protocolului adiţional II. Ignorarea sau refuzul de a da curs unui asemenea apel va atrage răspunderea penală a celor ce se fac culpabili, ca infracţiune distinctă de aceea de revoltă armată împotriva autorităţii legitime. Desigur, având în vedere condiţiile politico-sociale din ţara noastră şi în mod deosebit regimul riguros al portului armelor şi folosirii muniţiilor, ajungerea forţelor disidente la un nivel ridicat de

În termenii articolului 1 din Protocolul adiţional II acestea sunt definite ca "forţe armate dizidente" sau " grupuri armate organizate" 268

152

capabilitate militară nu ar fi posibilă fără o susţinere externă. Or, înzestrarea, instruirea şi sprijinul logistic pentru forţele necesare asigurării controlului asupra unei părţi din teritoriu, chiar de mici dimensiuni, nu poate fi făcută cu discreţia necesară pentru a se putea invoca neamestecul în problemele interne ale unui stat. În aceste condiţii, ca efect al unei decizii politice, se vor lua măsurile necesare pentru izolarea rebelilor de sprijinitorii lor, chiar cu riscul producerii unor incidente armate sub acoperirea prevederilor articolului 3 care dispune: "Nici o dispoziţie din prezentul Protocol nu va putea fi invocată în scopul afectării suveranităţii unui stat sau a responsabilităţii ce revine Guvernului de a acţiona pentru menţinerea sau restabilirea ordinii publice în stat sau pentru apărarea, prin toate mijloacele legitime, a unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a statului". Mai mult, se vor lua măsuri de respingere a oricărui tip de intervenţie favoarea rebelilor, singura cale de a lua fiind poziţieaceea faţă ade acţiunea lor,înacceptată de autorităţile noastre statale, dialogului diplomatic şi a asistenţei umanitare. Fermitatea faţă de orice încercare de ingerinţă îşi are suportul în prevederea din paragraful 2 al articolului 3, potrivit căreia: "Nici o dispoziţie a prezentului Protocol nu va putea fi invocată pentru a justifica o intervenţie directă sau indirectă, oricare ar fi motivul, în conflictul armat sau în afacerile interne sau externe ale unei Înalte Părţi contractante pe al cărei teritoriu are loc conflictul". Dacă o asemenea intervenţie s-ar produce, în cursul acţiunilor de respingere devinîn timp operante generale alese dreptului conflictelor armate, ce înnormele raporturile cu rebelii aplică prevederile Protocolului adiţional II. Acestea reglementează tratamentul uman ce trebuie acordat persoanelor care nu participă în mod direct la ostilităţi (sau nu mai participă), regimul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor şi măsuri generale de protecţie a populaţiei civile. În primul set de norme, privitoare la tratamentul uman, se pleacă de la prezumţia că o anumită parte a populaţiei, chiar dacă nu participă în mod direct la ostilităţi, reprezintă un factor de sprijin foarte important pentru rebeli, oferindu-le refugiu, suport moral, logistic şi informaţii utile. O asemenea situaţie poate genera o stare de adversitate reciprocă, propice abuzurilor comise cu violenţă. Or, scopul general al acţiunilor militare nu constă numai în înfrângerea rebelilor, ci şi în pacificarea zonei şi recâştigarea încrederii în 153

autorităţile statale. Pentru aceasta, pe baza instrucţiunilor Statului Major General, detaliate şi precizate în raport de situaţia concretă de către statele majore ale eşaloanelor inferioare se va elabora un cod de conduită, având ca reper garanţiile fundamentale prevăzute la articolul 4 din Protocolul II. În acest cadru, sunt prevăzute reguli minimale de protecţie pentru persoanele lipsite de libertate 269 întrucât în conflictul intern rebelii nu beneficiază de statutul de prizonieri de război - inclusiv în ceea ce priveşte urmărirea penală.270 Alt set de norme reglementează protecţia victimelor conflictului - răniţi, bolnavi, naufragiaţi - indiferent dacă au luat sau nu parte la ostilităţi. Pe lângă regula tratamentului uman şi aceea de nediscriminare, statele majore se vor ghida şi după normele ce privesc căutarea victimelor,271 asigurarea protecţiei personalului sanitar şi religios,272 a unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar273 şi a semnului distinctiv al Crucii Roşii.274 Pentru asigurarea statele majore populaţiei civile, - în spiritul principiuluiprotecţiei general al protecţiei, adică imunitatea juridică a populaţiei civile - vor pune în aplicare măsurile privind interdicţia absolută a unor metode (procedee) de luptă; atacuri directe împotriva populaţiei civile şi acţiuni de terorizare, 275 înfometarea populaţiei prin distrugerea unor bunuri indispensabile supravieţuirii, atacul asupra lucrărilor şi instalaţiilor care conţin forţe periculoase,276 precum şi asupra bunurilor culturale şi locurilor de cult. 277 Totodată, Protocolul prevede interdicţia de a deplasa populaţia civilă pentru motive care au legătură cu conflictul.278 S-au avut în vedere, însă, două excepţii, care pot fi invocate după o analiză atentă a circumstanţelor în cadrul statelor majore de armată şi corp de armată. 1. Securitatea populaţiei civile, respectiv deplasarea temporară a locuitorilor unor zone expuse unor grave pericole. 269

Protocolul II, art.5 Ibid. art.6. 271 Ibid. art.9. 272 Ibid.art.9-10. 273 Ibid. art.11. 274 Ibid.art.12. 275 Ibid. art.13, par.2. 276 Ibid.art.15. 277 Ibid.art.16. 278 Ibid. art.17. 270

154

2. Raţiuni militare imperative, respectiv deplasarea populaţiei din raioanele unde se dispun obiective militare. Argumentele în favoarea acestei măsuri de exceptare trebuie cântărite foarte bine şi formulate cu abilitate deoarece, conform interpretării oficiale, raţiunile militare imperative nu pot să se justifice prin motive politice.279 Or, o asemenea eventualitate este foarte probabilă într-un conflict intern inter-etnic sau interconfesional. În sfârşit, în zonele de conflict, statele majore vor adopta măsuri organizatorice pentru acordarea asistenţei umanitare de către societăţile de ajutorare, în mod deosebit formaţiunile de Cruce Roşie. De asemenea, se va permite şi populaţiei civile să participe la aceste acţiuni, coordonarea lor urmând a se realiza prin intermediul compartimentului de Relaţii publice. Fără îndoială, la prima vedere, aria de aplicare a dreptului conflictelor armate în conflicte neinternaţionale pare mult mai restrânsă. Menţionăm totuşi că acest lucru nu uşurează sarcina statelor Dimpotrivă, având vedere circumstanţele şi impactul majore. psihologic extraordinar pe în care-l presupune un război fratricid, dificultăţile cu care se confruntă statele majore sunt întradevăr considerabile.

4.5.2. Măsuri de aplicare a regulilor neutralităţii

În dreptul internaţional, conceptul de neutralitate defineşte situaţia statelor care în timp de război nu iau parte la ostilităţi şi dau dovadă de imparţialitate în raporturile paşnice cu ţările beligerante.280 Aşadar, un stat care nu este formal parte la un conflict armat este un "stat neutru". Atunci când nu este declarată în mod expres, printr-una din formele prevăzute de dreptul diplomatic, neutralitatea poate rezulta din comportamentul efectiv al statului în cauză. Din punct de vedere al responsabilităţii statelor majore din trupele de uscat, aplicarea dreptului neutralităţii devine de actualitate în două situaţii: a) există stare de beligeranţă între unele state vecine, conflict faţă de care autorităţile politico-militare manifestă reţinere şi adoptă regimul de neutralitate; b) ţara noastră este supusă unei agresiuni, caz în care una sau mai multe state vecine îşi declară neutralitatea. Commentaires des Protocoles additionnels. … p.c1495. Dreptul internaţional A se vedea, dr. Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, umanitar .... p.267 279 280

155

În funcţie de situaţia în care se găseşte ţara noastră - stat neutru sau stat beligerant - se configurează ansamblul măsurilor de aplicare a regulilor neutralităţii. Astfel, în situaţia în care Parlamentul decide adoptarea regimului de neutralitate, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării va stabili principalele linii de aplicare a politicii de neutralitate, întemeiate pe principiul respectării spaţiului neutru - teritoriul naţional - de către părţile beligerante. Forţele armate vor primi misiuni în consecinţă, Statul Major General urmând să pună în aplicare planul privind ridicarea capacităţii de luptă pentru situaţii de criză şi să desfăşoare forţele necesare pentru a respinge orice violare a neutralităţii. În opinia noastră, ar fi indicată declararea stării de urgenţă în judeţele limitrofe frontierei cu statul (statele) aflate în stare de beligeranţă, trecerea la paza întărită a frontierei de stat şi subordonarea faţă de comandamentele operaţionale zonale (de armată sau corp de armată) a unităţilor şi marilor unităţi din Ministerul de Internefaptul din fâşia responsabilitate. Menţionăm că,lorînde temeiul deciziei autorităţilor constituţionale şi în funcţie de nivelul ameninţării întreţinute de existenţa unui focar de război în proximitatea teritoriului naţinal, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării va trebui să funcţioneze în regim de permanenţă. El va aduce la cunoştinţa forţelor armate momentul exact al începerii aplicării dreptului neutralităţii precum şi cel al încetării (ca efect al încheierii păcii sau a deciziei de a intra în război). În funcţie de situaţia strategică, C.S.A.T.-ul are latitudinea de a decide, după consultarea autorităţilor guvernamentale, următoarele măsuri ad-hoc:

281

a) în interzicerea exportului sau tranzitului de material militar favoarea unei părţi beligerante; b) restrângerea sau interdicţia de a folosi căile proprii de telecomunicaţii de către părţile beligerante; c) reglementarea accesului în spaţiul neutru.282 Aceste decizii vor fi notificate beligernaţilor şi, pe de altă parte, transmise Statului Major General în vederea emiterii de instrucţiuni şi ordine către comandamentele însărcinate cu supravegherea zonelor de frontieră. La nivelul acestora, statele 281

Noţiunea de material de război nu este definită în dreptul conflictelor armate, unii autori dându-i o interpretare restrictivă (mijloace care servesc nemijlocit operaţiunilor militare), alţii conferindu-i un sens mai larg, de tot ceea ce este necesar folosinţei trupelor, a se vedea dr. Ionel Cloşcă, dr. Ion Suceavă, op.cit., p.276 282 Convenţia a V-a de la Haga, art.7-9.

156

majore vor concepe variante de acţiune ţinând cont de diversitatea împrejurărilor pe care le poate genera un anumit tip de reacţie a vreunuia din beligeranţi, mai ales când s-a manifestat interesul atragerii ţării noastre în conflict. În consecinţă, recomandarea care se va face către eşaloanele subordonate va viza folosirea cu multă supleţe a mijloacelor 283 militare. dinamica operaţiilor şi necesităţile uneiînmanevre ample pot Astfel, conduce la extinderea acţiunilor de luptă spaţiul neutru. De asemenea, acest lucru se poate produce accidental datorită neutralităţii. În mod firesc, statele majore, pe baza hotărârii comandantului, vor stabili şi vor declanşa contra-măsuri adecvate pentru a pune capăt violărilor. Acestea vor fi proporţionale cu gravitatea încălcărilor beligerantului culpabil. Menţionăm faptul că deşi violente, acţiunile de luptă care se desfăşoară între marile unităţi şi unităţile statului neutru şi forţele armate ale beligerantului sunt reglementate de către dreptul neutralităţii. Formal, între neutru şi beligerant nu este război, deci nici o relaţie deangajate tip amic-inamic. forţă împotriva trupelor beligerantului în spaţiulReacţia neutru în reprezintă o obligaţie ce 284 decurge din dreptul neutralităţii, cu caracter de sancţiune pentru cel culpabil. Ea este condiţionată, totuşi, de principiul ultima ratio, adică nici un alt mijloc nu poate face să înceteze violarea. Pentru a se face dovada acestui fapt, prima reacţie a statelor majore în cazul unei violări iminente sau efective a teritoriului naţional este de a da un avertisment. După gravitatea violării, acesta poate fi local, dat de către comandamentul operaţional forţelor în cauză sau general, transmis de la Statul Major General către autoritatea omologă a beligerantului. Conform neutralităţii, beligerantă forţele sale armate caredreptului violează spaţiul neutrupartea trebuie să accepteşimăsurile de reacţie ale statului neutru şi forţelor sale armate. Statele majore angajate în reprimarea prin acţiuni militare a violării teritoriului naţional vor desfăşura acţiuni strict până la momentul încetării acesteia. Asupra acestora apasă o mare răspundere, fiind esenţială abilitatea de a reacţiona proporţional şi a finaliza acţiunea la momentul oportun. De aceea, este recomandată utilizarea în acţiunile de conservare a neutralităţii a unor mari unităţi de elită, cu state majore experimentate. Problemele cu care se mai pot confrunta trupele de uscat şi care necesită unor măsuri organizatorice adecvate de către statele majoreluarea în cauză privesc: 283 284

A se vedea, Frédéric de Mulinen, op.cit. p.206 Convenţia a V-a de la Haga, art.10.

157

a) În cazul în care autorităţile statale permit tranzitul pe teritoriul neutru a beligeranţilor răniţi şi bolnavi, vor fi luate toate măsurile de control necesare pentru a preveni transportarea prin fraudă a unor combatanţi sau echipamente militare. De asemenea, se va asigura securitatea transportului pe toată durata acestuia.285 b) În cazul în care factorii de decizie politico-militară admit unităţi membri ai forţelor armate părţilor beligerante pe teritoriulşi naţional, statele majore din ale zonele respective vor lua măsuri de internare a acestora, după dezarmarea lor prealabilă şi conservarea armamentului şi echipamentului militar în condiţii de deplină siguranţă. Ulterior, beligeranţii admişi vor fi transferaţi în interiorul ţării, în zone unde li se poate asigura o protecţie corespunzătoare până la sfârşitul ostilităţilor.286 De acelaşi regim se bucură şi militarii din forţele armate beligerante capturaţi pe teritoriul neutru. Ei nu sunt prizonieri de război, dar pot fi internaţi la fel ca şi cei admişi pe teritoriul neutru. Regimul de internare de care vor beneficia va fi echivalent cel puţin cu tratamentul prizonierilor de război. întreţinerii lor vor fi restituite statului Cheltuielile neutru la necesare sfârşitul 287 ostilităţilor. c) În cazul prizonierilor de război evadaţi, aceştia vor fi verificaţi, transferaţi în interiorul ţării şi, în principiu, vor fi lăsaţi în liberatate. Dacă aceştia doresc să rămână pe teritoriul nostru, li se poate desemna un loc de rezidenţă. La fel se procedează şi cu prizonierii de război deţinuţi de către formaţiuni militare ale părţilor beligerante admise pe teritoriul neutru. 288 d) În cazul în care intervin acorduri între statul nostru şi părţile beligerante interesate, pot fi admişi şi internaţi în stabilimente adecvate anumite categorii de prizonieri de război: cei bolnavi şi răniţi, cei care au suferit o lungă perioadă de captivitate ş.a. Compartimentul logistic al statului major al marii unităţi în fâşia căreia se află locul de internare va lua toate măsurile asigurării condiţiilor de trai şi de protecţie prevăzute în acorduri.289 În cazul în care statul nostru este supus agresiunii dar există vecini care şi-au manifestat opţiunea pentru neutralitate, explicit sau implicit, natura măsurilor care se vor întreprinde este diferită. Din punct de vedere politico-militar vor fi avute în vedere mai multe alternative. În primul rând, atragerea vecinilor care au interese Convenţia a V-a de la Haga, art.14. Ibid. art.11 287 Ibid. art.12. 288 Ibid. art.13. 289 Convenţia III, art.109-111. 285 286

158

comune cu ale statului nostru într-o alianţă conformă cu cerinţele legitimei apărări colective, mai ales când între ţările noastre există un tratat de colaborare care conţine mecanisme de domeniul securităţii colective. În situaţia în care raţiuni obiective impun ca unică soluţie pentru statul respectiv adoptarea neutralităţii, este importantă captarea bunăvoinţei acestuia şi a certitudinii că nu va ameninţa frontiera de stat sau, cu alte cuvinte, flancul sau spatele dispozitivului strategic de apărare. Există şi posibilitatea ca, din raţiuni politice, un stat să adopte iniţial statutul de neutralitate, interesele sale vizând, însă, angajarea în ostilităţi împotriva ţării noastre. În toate situaţiile Statul Major General şi ulterior Marele Cartier General vor lua măsuri de intensificare a cercetării strategice. Obiectivele acesteia sunt bine definite: pe de o parte, supravegherea continuă pentru a preveni o acţiune prin surprindere, iar pe de altă parte, obţinerea de date şi informaţii despre forţele armate inamic.ale agresorului şi factorii de sprijin internaţional ai statului În al doilea rând, se vor lua măsuri de siguranţă a flancului şi spatelui dispozitivului strategic delimitat de frontiera cu statul (statele) neutru (neutre), folosindu-se cu precădere trupele teritoriale şi marile unităţi de grăniceri şi jandarmi. Forţele de angajare ulterioră şi rezerva vor primi misiuni corespunzătoare pentru a interveni oportun în caz de încălcare a regimului neutralităţii de către forţele armate ale unui stat vecin. În zona de frontieră cu un stat care, deşi neutru, duce o politică ostilă ţării noastre, măsurile de siguranţă pot îmbrăca forma unei operaţii de acoperire. Una din preocupările importante a tuturor statelor majore constă în evitarea sistematică a încălcărilor spaţiului neutru, mai ales când operaţiunile militare se duc în apropierea acestuia. Atunci când, accidental, se produce o asemenea încălcare se vor lua măsuri de retragere imediată, adoptându-se un comportament adecvat. Dacă forţele armate ale statului neutru reacţionează în forţă, se va evita escaladarea confruntării, retragerea urmând a se efectua prin luptă urmărindu-se reducerea la minimum a pierderilor, până la clarificarea neînţelegerii. În măsura posibilităţilor, autorităţile de decizie politicomiitară, la propunerea statelor majore, stat vor căuta beneficieze de neutralitatea binevoitoare a vreunui vecinsăpentru a utiliza mijloace de telecomunicaţii, de regulă închiriate din sectorul privat şi a obţine un sprijin logistic adecvat desfăşurării asistenţei 159

umanitare a celor aflaţi în suferinţă cu ajutorul organizaţiilor neguvernamentale.

4.5.3. Măsuri de aplicare a regimului de ocupaţie militară În dreptul internaţional, ocupaţia militară este o stare de fapt ocupat atuncidecând generatoare efecte se juridice. găseşte Sedeconsideră că autoritatea un teritoriu armatei este facto sub inamice. Ca atare, regimul de ocupaţie este aplicabil numai în teritoriul în care această autoritate este stabilită şi în măsură să se exercite. În literatura românească de specialitate ocupaţia militară este definită ca "situaţia unui teritoriu aflat sub puterea armatei inamice (după încetarea operaţiunilor militare), care exercită asupra lui în mod efectiv o autoritate temporară" .290 Din punct de vedere juridic, situaţia teritoriului pe care acţionează o armată în timpul operaţiunilor militare nu este aceea de ocupaţie ci de invazie.291 Regimul de invazie, în caz de succes al operaţiunilor militare, se transformă în ocupaţie în momentul forţeleşi în armate străine îşi stabilesc autoritatea. Se vorbeşteîndecare ocupaţie situaţia în care teritoriul intră sub autoritatea armatei străine fără a i se opune vreo rezistenţă militară. Cea mai importantă caracteristică a ocupaţiei militare constă în faptul că ea nu este translativă de suveranitate sau, cu alte cuvinte, nu afectează statutul juridic al teritoriului în cauză.292 Ca atare, statul ale cărui forţe armate au ocupat un teritoriu devine Putere Ocupantă, preluând în sarcina sa, temporar, o parte din competenţele statului învins. Aceasta impune ca, în limita posibilităţilor, Puterea Ocupantă să iacondiţiilor toate măsurile careşidepind de ea în vederea restabilirii şi asigurării de viaţă a ordinii publice. Un rol important revine forţelor armate care, practic, conferă substanţialitate puterii de ocupaţie. Ele sunt responsabile de aplicarea dreptului conflictelor armate, regimul de ocupaţie fiind supus reglementării acestuia.293 Aplicarea dreptului conflictelor armate cere un minimum de cooperare între Puterea ocupantă şi locuitorii din teritoriul ocupat. Pentru a putea beneficia integral de protecţia acordată de către dreptul de ocupaţie, localnicii vor trebui să se abţină de la orice Dr.Ionel Cloşcă, coordonator, Dicţionar de drept internaţional public , Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.201 291 Dr.Ionel Cloşcă, dr.Ion Suceavă, op.cit. p.161 292 Frèdèric de Mulinen, op.cit., p.186 293 Protocolul adiţional I, art.86, 87 290

160

activitate ostilă care ar reprezenta un risc pentru siguranţa ocupantului.294 Practic, instituirea regimului de ocupaţie şi aplicarea dreptului conex acestuia este de competenţa forţelor armate. Implicit, rolul cel mai important în gestionarea ocupaţiei revine autorităţilor militare, respectiv Marelui Cartier General şi comandamentelor marilor unităţi aflate în teritoriul ocupat. Ne vom referi numai la acele aspecte care au relevanţă pentru aplicarea dreptului conflictelor armate. Astfel, pentru a asigura aplicarea lui efectivă, Marele Cartier General şi statele majore ale forţelor de ocupaţie vor elabora măsuri de aplicare corespunzătoare, sub forma unor ordine şi instrucţiuni către trupele proprii şi ordonanţe către autorităţi şi populaţia din teritoriul ocupat. În mod concret, aceste măsuri vor viza două categorii de probleme aflate într-o strânsă conexiune; administrarea teritoriului ocupat şi asigurarea proprii, inclusiv prin desfăşurarea de acţiunisiguranţei de luptă forţelor în teritoriul ocupat. Primele, relevând cu precădere activităţi de natură organizatorică vor fi întemeiate pe dispoziţiile Convenţiei a IV-a de la Geneva din 1949 iar ultimele, specific militare, vor avea ca fundament juridic Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 şi Protocolul adiţional I din 1977. Măsurile organizatorice privind administrarea teritoriului ocupat au la bază câteva principii care trebuie să se reflecte în activitatea statelor majore ale forţelor ocupante. şi cellamai important statuează că Puterea teritoriului Ocupantă trebuiePrimul să vegheze buna funcţionare a administraţiei ocupat, la fel cum era aceasta înainte de ocupaţie.295 Alt principiu impune Puterii Ocupante să respecte legile în vigoare în teritoriul înainte de ocupaţie, exceptând două situaţii; când este în imposibilitate absolută să o facă şi când nu corespunde normelor general admise.296 Din aceste principii generale decurg mai multe principii subsidiare şi reguli de aplicare de care trebuie să ţină cont cu rigorizate autorităţile militare: a) Puterea Ocupantă nu poate modifica statutul funcţionarilor şi magistraţilor. Această interdicţie nu afectează dreptul autorităţilor 294

Convenţia IV, art.5. Convenţia IV, art.51, 54, 64. 296 Regulamentul anexă la Convenţia IV de la Haga din 1907, art.43 295

161

de ocupaţie de a elibera din posturi pe titularii funcţiilor publice. În schimb, nu este permisă luarea de sancţiuni sau alte măsuri coercitive în privinţa funcţionarilor şi magistraţilor care s-ar abţine să-şi exercite funcţiile din motive de conştiinţă.297 b) Poliţia din teritoriul ocupat nu va fi chemată să: -ajute la executarea ordinelor care vizează întrebuinţarea populaţiei în scopuri militare; c) Autorităţile de ocupaţie nu pot rechiziţiona decât: -serviciile personalului sanitar; -aşezăminte medicale (spitale, policlinici, dispensare etc.), mijloace de transport şi de aprovizionare; -alimente. Toate acestea sunt limitate la nevoile de folosinţă ale forţei de ocupaţie şi ale personalului de administraţie. Rechiziţiile, cu aceste restricţii, sunt autorizate de dreptul conflictelor armate numai dacă nevoile populaţiei civile continuă să fie satisfăcute.298 d) Contribuţiile în natură vor fi plătite cu bani lichizi, atunci când este posibil; în caz contrar, se vor elibera chitanţe iar plata sumelor datorate se va face cât mai curând posibil.299 e) În funcţie de mijloacele de care dispune, Puterea Ocupantă va asigura funcţionarea spitalelor şi a sistemului de asistenţă medicală şi igienă publică cu concursul autorităţilor din teritoriul ocupat.300 f) Puterea Ocupantă are obligaţia de a asigura aprovizionarea populaţiei cu alimente şi medicamente. Atunci când resursele locale sunt insuficiente se va apela la importuri.301 g) În cazul în care există şi sunt funcţionale, organismele de protecţie civilă vor beneficia de facilităţile necesare îndeplinirii atribuţiilor lor. Ele nu vor fi constrânse la activităţi care contravin misiunii lor.302 h) Puterea Ocupantă va susţine, la nivel naţional, eforturile autorităţilor competente din teritoriul ocupat în vederea asigurării ocrotirii şi conservării bunurilor culturale. Se vor lua măsuri Convenţia IV, art.54. 298 Convenţia IV, art.55, 57, Protocolul adiţional I, art.14. 299 Convenţia IV, art.55 300 Ibid. art.56. 301 Ibid. art.55. 302 Protocolul adiţional I, art.63. 297

162

corespunzătoare de salvare a bunurilor culturale afectate de operaţiuni militare.303 În ceea ce priveşte raporturile cu populaţia civilă, aceasta beneficiază de regimul de protecţie fundamentală stipulat de articolul 75 din Protocolul adiţional I. Aceasta înseamnă că: a) În nici un caz locuitorii din teritoriul ocupat nu vor fi privaţi, într-un mod oarecare, de drepturile lor în virtutea oricăror schimbări suferite în urma ocupaţiei sau anexării teritoriului.304 b) Membri demobilizaţi din forţele armate adverse aflaţi în teritoriul ocupat pot fi internaţi, caz în care vor fi trataţi ca prizonieri de război.305 c) Puterea Ocupantă nu va deţine locuitorii din teritoriul ocupat într-o zonă deosebit de expusă pericolelor războiului cu excepţia situaţiilor impuse de nevoile de securitate ale populaţiei sau de raţiuni militare imperioase.306 d) Autorităţile de ocupaţie vor respecta proprietatea privată.307 e) Convingerile religioase trebuie respectate şi acordat sprijinul necesar acordării asistenţei spirituale de către personalul religios autorizat.308 f) Autorităţile militare ale ocupantului nu vor putea constrânge locuitorii din teritoriul ocupat să servească în forţele sale armate sau auxiliare.309 g) Puterea Ocupantă nu va putea constrânge locuitorii teritoriului ocupat la o altă muncă decât cea necesară: -nevoile forţelor de ocupaţie; -serviciilor de utilitate publică; -hrănirii, echipării, populaţieicazării, din teritoriul ocupat.transportului sau sănătăţii Şi în aceste cazuri, localnicii nu vor putea fi constrânşi la activităţi care i-ar obliga să ia parte la operaţiuni militare. Puterea Ocupantă va urmări ca, în măsura posibilului, fiecare persoană să rămână la locul său de muncă, precum şi aplicarea, în continuare, a Convenţia de la Haga din 1954, art.3. Convenţia IV, art.47. 305 Convenţia IV, art.4. 306 Convenţia III, art.49. 307 Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907, art.4 t, 55 308 Ibid., art.4t şi Convenţia IV, art.58 309 Regulamentul anexă, art.23 şi Convenţia IV, art.51. 303 304

163

legislaţiei interne a muncii cu menţiunea că persoanele sub 18 ani nu vor putea fi constrânse la muncă.310 h) Puterea Ocupantă va accepta acţiunile de ajutoare umanitare ale organizaţiilor neguvernamentale străine şi va crea facilităţi necesare derulării lor.311 i) Sub rezerva măsurilor temporare şi excepţionale impuse din motive de securitate, Puterea Ocupantă va autoriza Societatea naţională de Cruce Roşie din ţara respectivă (sau orice altă organizaţie umanitară legal recunoscută) să-şi continue activităţile sale umanitare.312 Una din problemele cele mai delicate rezultate din experienţa exercitării autorităţii de ocupaţie a fost aceea a deplasării populaţiei civile. Pentru a preveni abuzurile şi a descuraja asemenea intenţii, se prevede că Puterea Ocupantă nu va putea proceda nici la deportarea nici la transferul unei părţi din populaţia sa civilă în teritoriul pe care-l ocupă.313 În acelaşi timp, nu poate fi restrâns dreptul populaţiei locale a părăsi teritoriul ocupat, cu excepţia cazului 314 în care plecarea lor de aduce atingere securităţii Puterii Ocupante. În schimb, sunt interzise transferurile forţate-colective sau individualeprecum şi deportările din teritoriul ocupat în cel al Puterii Ocupante sau a oricărui alt stat, indiferent de motivul invocat. Această interdicţie nu afectează posibilitatea de a evacua populaţia civilă în interiorul teritoriului ocupat, cu obligaţia de a readuce la căminele proprii atunci când motivele deplasării lor au încetat. Atunci când se decide măsura evacuării, prin grija statelor majore se va urmări efectuarea transporturilor în condiţii satisfăcătoare de securitate, 315 igienă, de condiţii hrănire, de trai nesepararea convenabile membrilor la destinaţie. aceleiaşi familii şi asigurarea Atunci când se prevăd evacuări va fi informată şi Puterea Protectoare. Nu este exclusă posibilitatea declanşării unor acţiuni violente de către formaţiuni de rezistenţă din teritoriul ocupat, amploarea acestora putând genera o situaţie de criză şi tensiuni similare conflictului armat. Într-o asemenea situaţie vor fi luate măsuri corespunzătoare, fixându-se reguli de angajament foarte clare. În

Convenţia IV, art.51 311 Ibid. art.23, 59-61. 312 Ibid., art.63 şi Protocolul adiţional I, art.81. 313 Convenţia IV, art.49. 314 Ibid. art.48. 315 Ibid. art.48. 310

164

cazul în care mişcarea de rezistenţă afirmă hotărârea sa de a respecta dreptul conflictelor armate şi acest lucru se petrece şi de facto , membrii săi vor fi trataţi ca şi combatanţi, cu toate consecinţele juridice ce decurg din această situaţie. Principial, o mişcare de rezistenţă se sprijină pe populaţia civilă. Contracararea acţiunilor violente impune luarea unor măsuri preventive, fără a fi admise represaliile în scop de intimidare sau sancţiune. Dar, atunci când raţiuni de siguranţă imperioase o justifică, locuitorii din teritoriul ocupat pot fi supuşi la un regim de rezidenţă forţată sau internare. 316 Tratamentul aplicat în aceste cazuri este analog cu cel prevăzut pentru prizonierii de război ori cu cel al internaţilor civili străini în teritoriul neocupat.317 În luptă vor fi aplicate principiile şi normele generale aşa cum au fost ele prezentate în capitolul anterior, adecvate unor procedee tactice şi mijloace de acţiune specifice combaterii terorismului. În opinia noastră, ocuparea teritoriu străin o preocupare majoră pentru forţeleunui noastre armate. Ea nu nu reprezintă trebuie însă exclusă, din raţiuni strategice, caz în care va dura numai atât timp cât acestea o impun, precum şi din posibilele angajamente politico-diplomatice pe care le presupune participarea la un război de coaliţie. Şi într-un caz şi în altul, aplicarea dreptului conflictelor armate este o necesitate primordială.

316

Ibid. art.78. A se vedea, Michel Veuthey, Guèrilla et Droit Humanitaire, CICR, 1983, p.197 şi urm. 317

165

CAPITOLUL V PARTICULARITĂŢI ALE APLICĂRII DREPTULUI CONFLICTELOR ARMATE ÎN ACTIVITATEA STATELOR MAJORE DIN FORŢELE NAVALE ŞI FORŢELE AERIENE Înainte deaplicării a examina care armate dau conţinut particularităţilor dreptuluidetaliile conflictelor de către forţele navale şi forţele aeriene, se cuvin a fi făcute câteva precizări. În primul rând, cele mai mari lacune ale acestui drept privesc marea şi aerul. Dispoziţiile principale ce privesc războiul naval datează din 1907. La fel, războiul aerian este tratat exclusiv într-un singur document juridic: Declaraţia de la Haga din 1907 care interzice lansarea proiectilelor de la înălţimea baloanelor . La aceasta mai pot fi adăugate dispoziţiile ce privesc transporturile aeriene sanitare, conţinute în Protocolul adiţional I. Se pune întrebarea de ce tratăm problematica războiului aerian şi naval împreună. Răspunsul este simplu. Între mediul marin şi cel aerian există o serie de similitudini. Ambele sunt ostile omului, care nu poate supravieţui fără a dispune de mijloace de transport corespunzătoare. Considerate în ansamblul lor, dispoziţiile privitoare la acţiunile navale şi aeriene acoperă o importantă parte din situaţiile şi problemele posibile. Ceea ce este valabil pentru războiul naval se poate aplica, prin analogie, şi la războiul aerian. Reciproca este, de asemenea, valabilă.

5.1. Particularităţi ale aplicării dreptului conflictelor armate de către forţele navale În cazul în care conflictul armat impune angajarea forţelor navale în ostilităţi, acestea se supun principiilor şi normelor de drept internaţional al confictelor armate începând din momentul iniţierii operaţiunilor navale. Aceste operaţiuni, potrivit dreptului, se pot desfăşura la suprafaţă, sub apă sau în spaţiul aerian de deasupra următoarelor zone: a) economică marea teritorială şi apele interioare ale ţării noastre, zona exclusivă şi platoul continental; b) marea liberă; 166

c) zona economică exclusivă şi platoul continental al statelor

neutre.318 În acest din urmă caz, conducerea militară a forţelor navale are obligaţia de a acorda consideraţia cuvenită drepturilor şi îndatoririlor statelor de coastă, între altele, celor privind explorarea şi resurselor economice ale zonei economice exclusive şi exploatarea ale platoului continental, protecţia şi conservarea mediului 319 marin. Pentru a preveni o reacţie militară a statului neutru, de natură a agrava situaţia operativă a propriilor forţe navale, se va evita desfăşurarea operaţiunilor militare în proximitatea insulelor artificiale, instalaţiilor, lucrărilor şi zonelor de securitate stabilite de către statele neutre în zona economică exclusivă şi pe platoul continental. În opinia noastră, indiferent de amploarea conflictului şi intensitatea acţiunilor militare, conducerea strategică trebuie să întreprindă măsurile necesare prin intermediul terţilor - de exemplu, Puterile Protectoare sau organizaţiile internaţionale de securitate pentru a conveni să nu se desfăşoare ostilităţi într-un ecosistem rar şi fragil, aşa cum este Delta Dunării. Statele majore ale marilor unităţi navale îşi vor desfăşura activitatea pe baza dispoziţiilor comandanţilor, începând de la nivelul cel mai înalt. În hotărârile pe care le iau şi în misiunile care le transmit în scopul desfăşurării de acţiuni de război naval, aceştia vor respecta următoarele principii: -Dreptul părţilor conflict de a întrebuinţa mijloace şi metode de război în nu este nelimitat; -Populaţia civilă şi persoanele civile ca atare nu trebuie să fie obiectivul atacurilor; -Părţile în conflict vor distinge întotdeauna între combatanţi şi necombatanţi; -Declanşarea şi desfăşurarea acţiunilor de război naval se va face cu luarea tuturor precauţiunilor posibile în conformitate Regulamentul operaţiilor marinei militare M-1 la art.1 face referire numai la spaţiul maritim, fluvial şi terestru naţional, la zona economică maritimă exclusivă şi la marea liberă. 319 A se vedea, Manualul de la San Remo privind dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate pe mare , Institutul Internaţional de Drept Umanitar, 1994, traducere în suplimentul R.R.D.U. nr.2-3/1996, pct.34. 318

167

cu dreptul internaţional al conflictelor armate pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, precum şi producerea de daune bunurilor civile; -Navele care se predau, indiferent de modalitatea în care o fac, cu condiţia ca această intenţie să fie lipsită de echivoc, nu vorfiecare mai fi bătălie, atacate; părţile în conflict vor întreprinde fără -După întârziere toate măsurile posibile pentru a căuta şi salva naufragiaţii, răniţii şi bolnavii, a-i proteja împotriva tratamentelor neomenoase, a le asigura îngrijirile necesare, precum şi pentru a culege decedaţii şi a preveni jefuirea cadavrelor.320 În temeiul acestor principii, statelor majore din compunerea forţelor navale, din perspectiva dreptului conflictelor armate, le-ar reveni următoarele sarcini, realizabile în procesul de planifcare a operaţiilor şi acţiunilor navale: -culegerea, centralizarea şi prelucrarea informaţiilor necesare pentru a determina existenţa în zona de atac a bunurilor care nu fac parte din categoria obiectivelor militare; -luarea tuturor măsurilor posibile pentru a se asigura că atacurile se limitează la obiective militare; -stabilirea precauţiunilor posibile, conform circumstanţelor, în alegerea metodelor şi mijloacelor de acţiune, în scopul evitării sau reducerii la minimum a pierderilor sau pagubelor -un atac nu inutile; trebuie să fie lansat dacă este de aşteptat ca acesta să producă daune sau pierderi inutile care ar putea să fie excesive în raport cu avantajul militar direct şi concret aşteptat. Fără îndoială, caracteristicile mediului marin îşi pun amprenta şi asupra obiectivelorr militare, modului şi procedeelor de acţiune, mijloacelor de război, regulilor aplicabile în operaţiuni navale. Astfel, forţelor sunt considerate din vase stat de care războpoartă i navele compunerea navale ale unui semnele A se vedea , Humanitarian law in armed conflicts, Manual, The Federal Ministry of Defence, Federal Republic of Germany, 1992, pct.1017. 320

168

exterioare de apartenenţă naţională, aflate sub comanda unui ofiţer investit legal cu autoritate şi având un echipaj supus regimului de disciplină militară. Aceste nave nu este necesar să fie înarmate. În mod evident, vasele de război fac parte din categoria obiectivelor militare. dema obiective militare, mai naveleÎncoaceastă merciacategorie, le transfor te în va se de ră zbsunt oi .321cuprinse Statele majore pot considera drept nave de război acele nave comerciale aflate într-una din următoarele situaţii: -au desfăşurat acte de război, ca de exemplu plantarea de mine, dragarea unor baraje de mine, tăierea cablurilor submarine şi a conductelor, atacarea altor nave comerciale; -au adus o contribuţie efectivă la ducerea acţiunilor militare prin transportul de material militar, de trupe şi efectuarea de aprovizonări; -fac parte din sistemul de informaţii al inamicului sau contribuie la asigurarea funcţionalităţii acestuia; -navighează într-un convoi sub protecţia navelor de război inamicului; -refuză ordinul de a opri sau se opune activ cererilor de vizită, percheziţionare sau capturare; -se angajează în orice altă activitate ce corespunde definiţiei obiectivului militar. Împotriva obiectivelor militare pot fi întrepinse acţiuni de . războiPrin naval acestea înţelegem nu numai întrebuinţarea unor mijloace şi metode speciale de război naval, ci şi măsuri de război economic pe mare precum vizitare şi percheziţionare, darea ordinului de a efectua o anumită cursă, capturarea de nave, rechiziţionarea încărcăturii, confiscarea acesteia, blocada. Obiectivele militare pot fi atacate, scufundate sau capturate în orice moment, fără avertizare. În cazul rechiziţionării unor asemenea nave şi a încărcăturii aflate la bord, acestea devin pradă de război,deexceptând dreptului priză.322 situaţia în care ele intră sub incidenţa 321 322

A se vedea Ionel Cloşcă, op.cit., p.245-253 Ibid., p.271 şi urrm.

169

Deosebirea dintre prada de război şi priză (captură) constă în faptul că prima presupune însuşirea fără nici o judecată, iar cea de-a doua necesită întotdeauna o judecată a unei curţi de prize pentru a da efect însuşirii proprietăţii private. În timpul acţiunilor de război naval trebuie respectate anumite regulifi de drept al confictelor război vor scufundate numai dupăarmate.Astfel, ce echipajelenavele lor de şi documentele aflate la bord vor fi la adăpost, ori de câte ori împrejurările o permit. În privinţa navelor comerciale ale inamicului restricţiile sunt mai drastice. Ele pot fi distruse numai dacă este imposibil să fie conduse într-un port propriu sau aliat şi numai după ce pasagerii, echipajul şi documentele de la bord au fost puşi la adăpost. 323 Membrii echipajelor căzuţi în mâinile adversarilor primesc ncecondiţionat statutul de prizonieri de război . Acelaşi regim se aplică şi persoanelor aflate la bord care însoţesc forţele armate. În mod firesc, preocuparea principală a comandanţilor şi statelor majore din forţele navale o reprezintă îndeplinirea misiunilor şi implicit asigurarea unei eficienţe superioare a acţiunilor militare. Aceasta nu înseamnă neglijarea obligaţiilor impuse de dreptul conflictelor armate în privinţa identificării, atât pe durata procesului de planificare, cât şi în cursul operaţiunilor militare, a navelor exceptate de la atac . În această categorie sunt cuprinse:324 a) spital; pentru operaţiuni de salvare de coastă şi b) navele ambarcaţiunile pentru alte transporturi sanitare; c) navele care beneficiază de liberă trecere ca urmare a unui acord între părţile beligerante, cuprinzând: -navele cartel, de exemplu navele afectate şi care participă la transportul prizonierilor de război; -navele angajate în misiuni umanitare, inclusiv navele care transportă alimente indispensabile supravieţuirii populaţiei civile şi navele angajate în acţiuni de asistenţă şi operaţiuni de salvare; 323 324

Procesul verbal de la Londra din 1936, art.2. A se vedea, Manualul de la San Remo, pct.47

170

d) navele angajate în transportul bunurilor culturale aflate sub protecţie specială; e) navele de pasageri atunci când trans portă numai pasageri civili; f) navele însărcinate cu misiuni religioase, filantropice sau ştiinţifice (navele care colectează ştiinţifice având şi onemilitare probabilă aplicaţie militară nu suntdate protejate); g) vasele destinate pescuitului de coastă sau unor serv icii de mică navigaţie locală (acestea sunt supuse autorităţii navale beligerante din zonă şi pot fi inspectate de aceasta); h) vasele concepute sau adaptate pentru a lupta exclusiv împotriva poluării mediului marin; i) navele care s-au predat; j) plutele şi bărcile de salvare; Statele majore, împreună cu consilierii juridici, înainte de a face propuneri de exceptare de la atac, vor verifica riguros dacă aceste nave: a) sunt folosite în mod inofensiv, conform funcţiei lor normale; b) se supun identificării şi inspectării atunci când li se solicită aceasta; c) nu stânjenesc în mod intenţionat mişcările combatanţilor şi se supun ordinelor de a se opri sau abate de la ruta lor atunci când li se solicită aceasta; În cazul în careexceptării una din navele exceptate denu la poate atac încalcă una dintre condiţiile ei, ordinul de atac fi dat decât dacă: a) deturnarea şi capturarea ei nu sunt realizabile; b) nu există alte metode pentru exercitarea unui control militar; c) circumstanţele în care nava nu respectă regulile sunt suficient de grave pentru ca aceasta să poată fi inclusă în categoria obiectivelor militare; d) raport pierderile şi pagubele inutile sunt disproporţionate în cu avantajul obţinut sau nu aşteptat. Examinarea acestor circumstanţe este de resortul principalelor compartimente din statele majore ale marilor unităţi şi unităţilor navale, în special a celui de “operaţiuni”. Un regim 171

special şi o atenţie aparte se acordă navelor spital. În cazul acestora, măsura în care se constată că nu sunt respectate condiţiile de exceptare, se procedează la somarea lor. Prin somaţie se stabileşte un termen rezonabil pentru suprimarea cauzei care pune în pericol exceptarea. Dacă somarea rămâne fără efect, iar nava spital persistă în condiţiilor exceptării ei, aceasta poate fi capturată saunerespectarea poate face obiectul oricărei alte măsuri necesare destinate să o facă să respecte condiţiile exceptării ei. Ordinul de atac se dă în situaţii cu totul excepţionale, în condiţiile menţionate anterior pentru celalalte nave exceptate. În activitatea de planificare a operaţiunilor navale se ţine cont de restricţiile prevăzute de normele de drept al conflictelor armate privitor la simulări, şiretenii de război şi perfidie. Şireteniile sau stratagemele de război sunt permise, în principiu. Totuşi, navele de război au interdicţia de a lansa atacuri arborând un pavilion fals sau de a simula în mod intenţionat statutul de: a) nave spital, ambarcaţiuni de coastă de salvare sau de transporturi sanitare; b) nave aflate în misiuni umanitare; c) nave de pasageri care transportă civili; d) nave protejate de pavilionul Naţiunilor Unite; e) nave cărora li s-a eliberat permis de liberă trecere printr-un prealabil alsă părţilor, inclusiv navele cartel; f) acord nave autorizate arboreze stema Crucii Roşii sau a Semilunii Roşii; g) nave care participă la transporturi de bunuri culturale sub protecţie specială; O altă interdicţie importantă priveşte perfidia. Actele perfide sunt cele care fac apel, cu intenţia de a înşela , la bunacredinţă a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul să primească sau obligaţia să acorde protecţia prevăzută de regulile dreptuluifaptul internaţional al un conflictelor armate. Pe mare, actele perfide cuprind de a lansa atac simulând: a) un statut civil, neutru ori acela de exceptat de la atac sau capturare, sau plasarea sub protecţia Naţiunilor Unite; 172

b) punerea sau aflarea în pericol trimiţând, de exemplu, semnale în acest sens sau determinând echipajul să coboare cu bărcile de salvare. Un rol important revine statelor majore atunci când stabilesc mijloacele cele mai potrivite pentru lovirea ţintelor adverse. Dacă pe mare distincţia între naveprobleme de războideosebite şi nave exceptate se poate face în condiţii acceptabile, pune lovirea ţintelor terestre, de litoral. În acest caz, trebuie obţinute informaţiile necesare identificării obiectivelor militate şi planificate acele mijloace de foc care asigură lovirea lor fără efecte colaterale care pot afecta persoanele şi bunurile civile. În acest sens, precauţii sporite trebuie luate atunci când se folosesc rachete de capacitate transorizont şi artileria cu bătaie mare. În operaţiunile navale se utilizează frecvent torpilele şi minele. În privinţa torpilelor, principala cerinţă este de ordin tehnic, în sensul că este interzisă utilizarea torpilelor care nu se scufundă sau nu devin inofensive, în orice alt fel, după ce şi-au încheiat cursa. În privinţa utilizării minelor, principala limitare pe care o impune dreptul conflictelor armate vizează folosirea lor numai pentru scopuri militare legitime. În acest context, operează şi o interdicţie importantă, respectiv aceea a utilizării minelor ce plutesc în derivă. Acestă interdicţie admite două excepţii: a) sunt dirijate obiectiv b) dacă dacă minele devin inofensive la oîmpotriva oră dupăunui ce s-a pierdutmilitar; controlul asupra lor. Amplasarea minelor armate trebuie semnalată, cu excepţia cazului când minele sunt reglate pentru a nu exploda decât în contact cu nave considerate ca fiind obiective militare. Principala obligaţie a statelor majore este aceea de a înregistra amplasamentul minelor. Principial, operaţiunile de minare se desfăşoară în apele şi în neutre. fiindgrija interzisă interioare mareaDeterito rială, prin minelor în apele asemenea, statelor amplasarea majore ale marilor unităţi navale se va evita obstrucţionarea trecerii între apele neutre şi apele internaţionale. Tot acestea vor dispune măsurile necesare asigurării utilizării legitime a mării libere, stabilind 173

itinerarii sigure de schimbare a rutei pentru navele comerciale ale statelor neutre. Statele majore ale marilor unităţi navale au un rol specific atunci când fac parte dintr-o forţă navală însărcinată cu instituirea unei blocade. Aşa cum este statuat în dreptul internaţional, o trebuie blocadă 325 declarată şi notificată tuturor beligeranţilor şi statelor neutre. Declaraţia trebuie să precizeze începutul, durata, locul şi amploarea blocadei, precum şi perioada în care navele statelor neutre pot părăsi ţărmul asupra căruia este instituită blocada. Forţa însărcinată cu menţinerea blocadei poate fi amplasată la o distanţă determinată de necesităţile militare. Determinarea acestei distanţe se face pe baza propunerilor statului major al forţei. De asemenea, în funcţie de condiţiile situaţiei, statul major al forţei navale analizează şi propune metodele şi mijloacele de război legitime care asigură impunerea şi menţinerea blocadei. Statul major are responsabilitatea ca, stabilind combinaţia de măsuri şi metode de blocadă, să evite producerea unor acte contrare regulilor de drept al conflictelor armate. Într-o blocadă, cele mai multe probleme le ridică navigaţia navelor comerciale. Când există temerea justificată că anumite nave comerciale sparg blocada, iar la statul major ajung informaţii care confirmă faptul, se dispune capturarea acestora. Navele comerciale care, după o somare probabilă, rezistă manifest la capturarea lor pot fi atacate. O preocupare importantă a statului major vizează dispunerea forţelor în asemenea manieră încât să asigure eficienţa blocadei şi să evite blocarea accesului către porturile şi ţărmurile statelor neutre. De asemenea, statele majore vor veghea ca blocada să se aplice imparţial navelor tuturor statelor. După instituirea regimului de blocadă, încetarea, ridicarea temporară, restabilirea, extinderea sau orice altă modificare a acesteia, trebuie declarate şi notificate conform procedurilor de drept internaţional. Atunci forţei cândnavale primesc ordinulstatului de a major organiza blocada, comandantul şi membrii vor verifica dacă: 325

Manualul de la San Remo, …. pct.93.

174

a) are ca unic obiectiv înfometarea populaţiei civile sau interzicerea accesului acesteia la alte bunuri necesare supravieţuirii sau b) pagubele cauzate populaţiei civile se preliminează a fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct scontat. Într-o asemenea situaţie, în temeiul unor concluzii riguros argumentate se informează autorităţile militare şi civile superioare pentru a dispune măsurile conforme cu legalitatea internaţională. Este posibil, de asemenea, ca pe timpul blocadei populaţia civilă din teritoriul vizat să fie insuficient aprovizionată cu hrană şi cu alte bunuri necesare supravieţuirii sale. Atunci când se constată o asemenea situaţie, statul major al forţei navale va prevedea măsuri destinate a permite libera trecere a alimentelor şi a altor produse esenţiale sub rezerva ca: a) să-şi rezerve dreptul de a stabili condiţiile tehnice de autorizare a trecerii, inclusiv percheziţionarea; b) distribuirea încărcăturilor umanitare să fie plasată sub controlul local al unei Puteri protectoare sau al unei organizaţii umanitare care oferă garanţii de imparţialitate, precum C.I.C.R. Acelaşi regim permisiv trebuie aplicat şi în cazul medicamentelor, materialelor şi echipamentelor medicale destinate populaţiei civile, răniţilor şi bolnavilor, inclusiv militari, sub rezerva dreptului de a stabili condiţiile tehnice de autorizare a trecerii, inclusiv percheziţionarea. Starea de război, pe mare, poate determina stabilirea de către un beligerant a unor zone de restricţii. În principiu, asemenea zone sunt susceptibile de a aduce atingere utilizării legitime a unor spaţii maritime precise. De aceea, atunci când autorităţile militare decid stabilirea unei asemenea zone, pentru instituirea ei statele majore ale marilor unităţi navale vor ţine cont de următoarele reguli: a) aceleaşi norme juridice se aplică atât în zonă, cât şi în afara ei; locul şi durata de acţiune a zonei şi a măsuril or b) întinderea, luate nu trebuie să depăşească necesităţile militare stricte şi principiul proporţionalităţii; 175

c) trebuie luat în mod justificat în considerare dreptul statelor neutre privind utilizarea legitimă a mării; d) trebuie asigurată o cale de trecere prin zonă navelor şi aeronavelor neutre: -dacă întinderea geografică a acestei zone împiedică în mod semnificativ un acces liber şi sigur la porturile şi ţărmurile statelor neutre; -dacă intinerariile normale de navigaţie sunt afectate, cu excepţia situaţiilor în care necesităţile militare nu permit amenajarea unor asemenea căi. e) intrarea în vigoare, durata de activare, locul şi întinderea zonei, precum şi restricţiile impuse trebuie anunţate public şi notificate în mod corespunzător. În imediata vecinătate a zonei operaţiunilor navale se va exercita fără restricţii dreptul cutumiar de control asupra navelor neutre. Statele majore ale marilor unităţi navale, prin compartimentul personal, vor veghea la respectarea principalelor reguli de protecţie a persoanelor şi bunurilor care se bucură de un asemenea regim. Cetăţenii unui stat inamic capturaţi pot fi făcuţi prizonieri de război şi beneficiază de acest statut dacă: a) sunt membri ai forţelor armate ale inamicului; b) însoţesc forţele armate ale inamicului; c) sunt membri ai echipajelor navelor auxiliare; d) sunt membri deai echipajelor inamice neexceptate la capturare,navelor afară comerciale de cazul în care beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor prevederi ale dreptului internaţional; e) sunt membri ai echipajelor navelor comerciale neutre care au participat direct la ostilităţi de partea inamicului sau au servit ca auxiliari în beneficiul acestuia. În situaţia în care capturează nave neutre sau alte nave, inclusiv inamice, se va proceda astfel: a) cetăţenii stat trebuie neutru săcare sunt pasageri ai fi navelor neutre sauunui inamice fie eliberaţi şi nu pot făcuţi prizonieri de război, cu excepţia cazului în care sunt membri ai forţelor armate ale inamicului sau dacă au 176

comis personal un act ostil împotriva forţelor ce i-au capturat; b) cetăţenii unui stat neutre membri ai echipajelor navelor de război sau auxiliare inamice au dreptul la un statut de prizonieri de război; c) cetăţenii unui stat sau neutru membri ai să echipajelor navelor comerciale neutre inamice trebuie fie eliberaţi şi nu pot fi făcuţi prizonieri de război, cu excepţia situaţiei în care aceste nave au săvârşit acte ostile sau un membru al echipajului a comis personal un act ostil împotriva forţelor ce l-a capturat. Aşa cum am menţionat anterior, anumite nave sunt exceptate de la captură . Persoanele de la bordul acestora nu trebuie să fie capturate. De asemenea, nici membri echipajelor navelor spital nu trebuie să fie capturaţi atât timp cât servesc la bordul navelor acestora. Similar, membrii echipajelor ambarcaţiunilor de salvare nu pot fi capturaţi în măsura în care participă la operaţiuni de salvare. Membrii personalului medical şi religios care asigură asistenţa medicală şi spirituală a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor nu trebuie să fie consideraţi prizonieri de război. În schimb, ei pot fi reţinuţi atât timp cât serviciile lor sunt necesare pentru satisfacerea cerinţelor medicale sau spirituale ale prizonierilor de război. O ultimă remarcă priveşte regimul navelor spital. Acestora trebuie să liÎnseacest asigure maximum pe timpul ostilităţilor. scop, un statele majore de dinsecuritate forţele navale vor întocmi o listă cu caracteristicile acestora în vederea identificării lor în orice condiţii. Lista se pune la dispoziţia autorităţilor statale competente. Conform articolului 22 al Convenţiei a II-a de la Geneva, statele pot proceda la notificarea generală a navelor spital în perioada de începere a ostilităţilor. În afară de elementele de identificare, va fi notificată şi prezenţa echipamentelor şi sistemelor concepute pentru devierea rachetelor de la ţinta lor (radarul şi razele infraroşii).cu maximum de În scopul îndeplinirii misiunii lor umanitare eficienţă, navele spital ar trebui să utilizeze echipament criptografic. Statele majore, într-o asemenea situaţie, vor trebuie să vegheze ca 177

acest echipament să nu servească transmiterii de informaţii şi nici dobândirii unui oarecare avantaj militar. În opinia noastră, trebuie valorificate posibilităţile oferite navelor spital şi de transport sanitar de mijloacele de identificare stabilite în Anexa I a Protocolului adiţional I din 1977. Precizăm că acestea conferă un statut protejat, fiind destinate exclusiv facilităriinu identificării.

5.2. Particularităţi ale aplicării dreptului conflictelor armate de către forţele aeriene În conflictele viitorului, ca şi în prezent, rolul forţelor aeriene în operaţiunile militare este tot mai important. Performanţele aviaţiei de luptă au crescut considerabil, îndeosebi ca urmare a dotării noilor generaţii de avioane cu echipamente electronice şi arme tot mai sofisticate. Fără nici un dubiu, aviaţia este una din beneficiarele privilegiate ale cuceririlor tehnologice de avangardă. Cu toate acestea, până în prezent, nu s-a reuşit codificarea unui set de norme de reglementare a operaţiunilor militare aeriene din punct de vedere al dreptului conflictelor armate. Aceasta nu înseamnă că războiul aerian este un domeniu liber de orice restricţii şi interdicţii. Regulile dreptului cutumiar şi principiile generale îşi păstrează întreaga lor valoare. O problemă deosebită pune însă generalitatea acestora, cu consecinţele pe care le determină în planul interpretării. aceea, utilăîn orientarea statelorunor majore ale marilorDeunităţi dinconsiderăm forţele aeriene privinţa utilizării metode de luptă, principial, precum şi referitor la măsurile de asigurare a protecţiei aeronavelor civile şi de transport sanitar. În acest din urmă caz, vom trata problema în termeni mult mai concreţi, în lumina reglementărilor existente în Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva. Privitor la metodele de luptă şi în cazul forţelor aeriene sunt aplicabile principiile generale şi regulile ce decurg din acestea, particularizate militare desigur în şifuncţie de mediul în care se desfăşoarăale operaţiunile caracteristicile tehnico-tactice aeronavelor militare. Astfel, în urma tragicelor experienţe ale celui de-al doilea război mondial şi ale conflictului din Vietnam, au fost 178

interzise atacurile fără discriminare.326 Cu această expresie sunt definite atacurile care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat. Tot în categoria atacurilor fără discriminare intră şi utilizarea de mijloace sau de metode de război care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat precum şi utilizarea de cum mijloace şi metode de război alecapabile, căror efecte nu pot fi limitate, aşa prescrie Protocolul I, fiind în consecinţă, să lovească fără distincţie obiective militare şi persoane şi bunuri cu caracter civil.327 Statele majore din forţele aeriene, în planificarea operaţiunilor militare vor ţine cont de această interdicţie evitând cu stricteţe utilizarea “bombardamentelor oarbe” şi analizând cu scrupulozitate posibilele efecte colaterale ale loviturilor concepute.328 În privinţa bombardamentelor oarbe, acestea sunt definite în dreptul conflictelor armate ca atacuri prin bombardament care tratează ca “un obiectiv militar unic, un anumit număr de obiective militare aflate la distanţă unele de altele, situate într-un oraş, o comună sau orice altă zonă locuită în care se află o concentraţie analogă de persoane civile sau de bunuri cu caracter civil” .329 Indiferent de modul cum au fost denumite în diferite doctrine ale războiului aerian -bombardament de zonă, bombardament-covor, bombardament de acoperire, bombardamente masive sau strategice elementul comun îl reprezintă faptul că ele constituie o practică a războiului cu obligaţiile asumate de state prin Convenţiiletotal, de laincompatibil Geneva. Astăzi este de neconceput lansarea de bombe pe suprafeţe întinse cu intenţia ca unele din ele să atingă şi obiectivele militare vizate. O asemenea procedură trebuie să fie străină modului de lucru al statelor majore din forţele aeriene. Referitor la includerea în atacurile fără discriminare a atacurilor cu efecte colaterale, credem că este o cale adecvată de aplicare în războiul aerian a principiului proporţionalităţii. În Protocolul adiţional I, art.85, par.3. 327 Mohamed Arrassen, Conduite des hostilités. Droit des conflits armés et desarmemant, Brujlant, Bruxelles, 1986, p.148. 328 A se vedea, Blackshaw, S.E., “Developments in air warfare” , National Defense, Vol.63, September-October, 1978, p.42-46. 329 Mohamed Arrassen, op.cit., p.149. 326

179

opinia noastră, specialiştii din statele majore ale forţelor aeriene au întreaga competenţă în a stabili acele limite care fac acceptabile pierderile civile în raport cu avantajul militar aşteptat. Măiestria lor constă în capacitatea de a găsi acele soluţii tactice care să fie eficiente în plan operaţional, cu pierderi colaterale minime, mai ales în situaţiile în carenuacţiunile desfăşoară pe teritoriul naţional. Aceasta înseamnămilitare că vomseaborda regulile de drept dintr-o dublă perspectivă: mai scrupulos pe propriul teritoriu şi mai lejer pe un teritoru străin. În fapt, trebuie cultivată o mentalitate unică, fondată pe raţionalitate, atât la nivelul ofiţerilor din statele majore cât şi la piloţii avioanelor de luptă. În atenţia statelor majore din forţele aeriene trebuie să mai stea şi acele forme particulare de violenţă armată pe care dreptul conflictelor armate le prohibeşte. Recurgerea la acestea este posibilă numai atunci când le planifică statele majore, ceea ce transferă greutatea responsabilităţii pe umerii lor. Principalele forme particulare de violenţă armată sunt acţiunile de terorizare a populaţiei civile 330 şi represaliile331. Ele nu pot fi efectuate decât cu intenţie, pe baza unui ordin superior şi a unor planificări care nu pot fi concepute decât în cadrul unui stat major. Ca atare, atunci când îşi propun asemenea acte, statele majore trebuie să aibă conştiinţa faptului că se aduce o atingere gravă dreptului conflictelor armate, iar consecinţele pot fi dintre cel mai dramatice. În opinia noastră, acestea sunt majore principalele metode de luptă care trebuie să stea în atenţia statelor din forţele aeriene. Ele nu epuizează problema. În lipsa unor reglementări explicite, orice acţiune poate fi examinată prin analogie cu cele specifice războiului naval şi uneori a celui terestru cu menţiunea că trebuie avute în vedere întotdeauna raporturile de echilibru dintre necesităţile militare şi cerinţele umanitare. Lucrurile stau mult mai bine în ceea ce priveşte protecţia unor categorii de aeronave. Astfel, dreptul conflictelor armate statuează categoriile sanitare; de aeronave inamice exceptate de la atac: a) aeronavele 330 331

Protocolul adiţional I art.51 şi Protocolul adiţional II art.13. Protocolul adiţional I art.74.

180

b) aeronavele cărora li s-a acordat liber ă trecere prin acordul părţilor la conflict; c) avioanele de linie.332 În atenţia statelor majore din forţele aeriene trebuie să stea permanent verificarea condiţiilor de exceptare în vederea evitării atât a unor prejudicii În militare, şi a încălcării accidentale aeronavelor sanitare regulilor de protecţie. privinţacât , acesteaasunt exceptate de la atac numai dacă: a) au fost recunoscute ca atare; b) respectă termenii acordului intervenit între părţi, în care trebuie să se precizeze altitudinea şi orele de zbor, itinerariile de securitate, mijloacele de identificare şi de transmisie utilizate; c) circulă în zonele dominate de forţele proprii sau aliate; d) circulă în afara zonei de confict armat.333 În privinţa aeronavelor care beneficiază de liberă trece re, statele majore vor verifica îndeplinirea următoarelor condiţii de exceptare de la atac: a) sunt folosite în mod inofensiv pentru mişcările combatanţilor; b) nu stânjenesc în mod intenţionat mişcările combatanţilor; c) se conformează clauzelor acordului, inclusiv cererilor de inspecţii. Similar se procedează şi în cazul avioanelor de linie, acestea fiind exceptate de la atac atunci când: în rolul lor normal; a) sunt folosite în mod inofensiv b) nu

stânjenesc în mod intenţionat mişcările combatanţilor.334 În situaţia în care se constată încălcarea oricăreia din condiţiile menţionate de către o aeronavă exceptată de la atac, statele majore trebuie să procedeze cu multă precauţie. În principiu, asemenea încălcări nu determină în mod automat luarea deciziei de a ataca. Un asemenea ordin se emite la propunerea statului major al marii unităţi din forţele aeriene atunci când se constată că: A se vedea, Manualul de la San Remo… pct. 53. Ibid. pct.54. 334 Ibid. pct.55. 332 333

181

a) abaterea aeronavei de la rută în vederea aterizării, vizitării, percheziţionării şi eventualei capturări nu sunt realizabile; b) nu există alte metode pentru exercitarea unui control militar; c) circumstanţele în care aerca onava nu respectă sunt suficient de grave pentru aceasta să devinăregulile şi să poată fi considerată în mod rezonabil un obiectiv militar; d) pierderile ori pagubele inutile nu sunt disp roporţionate în raport cu avantajul militar aşteptat. În caz de dubiu în ceea ce priveşte contribuţia efectivă la o acţiune militară a unei aeronave exceptate de la atac se va presupune că aceasta nu a fost utilizată în acest scop. Probleme specifice pun şi aeronavele civile inamice . Acestea nu pot fi atacate decât în situaţia în care există deplin temei pentru ale considera obiective militare. Din perspectiva dreptului conflictelor armate, aeronavele civile inamice pot fi considerate obiective militare dacă desfăşoară următoarele activităţi: a) îndeplinirea unor acte de război în favoarea inamicului cum ar fi participarea la războiul electronic, interceptarea sau atacarea altor aeronave civile sau furnizarea către forţele inamice a unor informaţii privind ţintele; b) servesc ca auxiliar al unor forţe armate, de exemplu, prin transportarea de trupe sau de material, sau prin cu carburant a aeronavelor miltiare; c) aprovizionarea colaborează în cadrul sistemului de culegere de informaţii al inamicului efectuând misiuni de recunoaştere, alarmare preventivă, supraveghere sau misiuni de comandă, control şi comunicaţii; d) efectuează zboruri sub protecţia aeronavelor militare ale inamicului; e) nu se supune ordinului de a fi identificate, de a se abate de la ruta proprie sau de a ateriza în scopul unei percheziţii pe un aeronavă aeroport beligerant de respectiv; care prezintă siguranţă pentru tipul f) utilizează instrumente de control de tragere care pot fi considerate ca făcând parte dintr-un sistem de armament 182

pentru o aeronavă sau, dacă este interceptată de către un avion de luptă, manevrează în mod clar în scop de atac; g) este înarmat cu arme aer-aer sau aer-sol mare; h) aduce o contribuţie, în orice alt mod, la acţiunea militară. i) Efectuarea atacului se va face cu respectarea regulilor prevăzute exceptate la atac. aeronavelor Interdicţia depentru a atacaaeronavele este operantă şi în cazul civile ale statelor neutre. De la această interdicţie se poate deroga în următoarele cazuri: a) se poate crede în mod justificat că transportă mărfuri de contrabandă, iar după somarea prealabilă sau interceptare, refuză clar şi intenţionat să se abată de la destinaţia lor sau să aterizeze în scopul unei vizite sau percheziţii pe un aerodrom beligerant sigur pentru tipul de aeronavă respectiv şi uşor accesibil; b) întreprind acţiuni militare în contul inamicului; c) se comportă ca auxiliari ai forţelor armate inamice; d) se integrează sau colaborează la sistemul de informaţii al inamicului; e) contribuie în orice alt mod efect iv la acţiunea militară a inamicului, transportând, de exemplu, material militar şi, după o somare prealabilă sau interceptare, refuză clar şi intenţionat să se abată de la destinaţia lor sau să aterizeze în scopul unei vizite şi al unei percheziţii pe un aeroport beligerantşicare respectiv esteprezintă rezonabilsiguranţă accesibil.pentru tipul de aeronavă Pentru prevenirea unor evenimente tragice, statele majore din forţele aeriene trebuie să coopereze strâns cu autorităţile aviaţiei civile. În acest sens, cea mai potrivită măsură pentru aeronavele civile constă în a evita zonele de activitate militară care prezintă pericol potenţial. În situaţia în care acest lucru nu este posibil, atunci când aeronavele civile ajung în proximitatea zonei de operaţiuni militare trebuie să se conformeze instrucţiunilor beligeranţilor referitoare la direcţia stabilirea şi la altitudinea lor. Se recomandă unor proceduri prin care comandanţii de aeronave militare să beneficieze în mod constant de informaţii privind itinerariile prevăzute sau planurile de zbor ale aeronavelor civile în zona operaţiunilor militare, inclusiv de informaţii privind 183

frecvenţele transmisiilor, modurile şi codurile de identificare, destinaţiile, pasagerii şi încărcătura. Statele beligerante şi neutre trebuie să asigure publicarea unei NOTAM (Notice to Airmen) care furnizează informaţii privind activităţile militare în zonele potenţial periculoase pentru aviaţia civilă, stabilirea restricţiilor aplicabileprivind: în spaţiul aerian. inclusiv Principial, NOTAM trebuie sătemporare cuprindă informaţii a) frecvenţele asupra cărora aeronavele trebuie să menţină o supraveghere continuă; b) funcţionarea continuă a radarelor meteo civile şi a modurilor şi codurilor identificabile; c) restricţiile de altitudine, direcţie şi viteză; d) procedeele de răspuns la un contac t radio cu forţe aeriene militare şi de stabilire de comunicaţii duplex; e) măsurile pe care le pot întreprinde forţele militare dacă NOTAM nu este respectată şi dacă aeronavele civile sunt percepute ca o ameninţare de către aceste forţe militare.335 Statele majore din forţele aeriene vor avea în atenţie situaţiile în care una sau mai multe aeronave civile pătrund într-o zonă de activitate militară potenţial periculoasă. Avioanele respective trebuie să se conformeze procedurilor NOTAM în vigoare. Statele majore din forţele aeriene, la rândul lor, trebuie să utilizeze toate mijloacele disponibile pentru a identifica şi avertiza aeronavele civile, folosind, între altele, modurile şi codurile secundare de supraveghere radar,interceptarea transmisiunile radio,aeronavele corelaţia cu informaţiile din planul de zbor, de către militare ş.a. În exercitarea drepturilor lor în cadrul unui conflict armat internaţional, aeronavele militare beligerante au dreptul de a intercepta aeronave civile în afara spaţiilor aeriene neutre336, atunci când există în mod justificat supoziţia că acestea pot fi capturate. Dacă aceste bănuieli se menţin după interceptare, aeronavele militare beligerante au dreptul de a ordona unei aeronave civile să aterizeze, în scopul vizitării şi percheziţionării, pe un aerodrom beligerantDacă sigurnupentru uşor accesibil acesteia. existătipul nici de un aeronavă aerodromrespectiv beligerantşi sigur şi uşor 335 336

Ibid. pct.75. Exemplul cel mai elocvent este spaţiul aerian de deasupra mării libere.

184

accesibil pentru a se proceda la vizită şi percheziţionare, aeronava civilă poate fi deturnată de la destinaţia ei prevăzută. Ca alternativă la vizită şi percheziţionare: a) o aeronavă civilă inamică poate fi deturnată de la destinaţia ei prevăzută; b) odestinaţie aeronavă civilă neutră poate fi deturnată prevăzută, cu consimţământul acesteia. de la o În privinţa aeronavelor civile neutre, acestea pot fi exceptate de la exercitarea dreptului de vizită şi percheziţionare dacă îndeplinesc următoarele condiţii: a) se îndreaptă către un aerodorm neutru; b) sunt plasate sub controlul operaţional al unei nave de război sau al unei aeronave militare de însoţire de aceeaşi naţionalitate sau aparţinând unui stat cu care statul pavilionului respectivele aeronave a încheiat un acord care prevede un asemenea control; c) statul pavilionului aeronavei (navei) militare neutre garantează că aeronava civilă nu transportă produse de contrabandă, nici nu exercită activităţi contrare statutului său neutru; d) comandantul aeronavei (navei) militare neutre furnizează, la cererea comandantului aeronavei militare de interceptare beligerante, toate informaţiile privind natura aeronavei civile şi a încărcăturii acesteia care ar fi putut fi 337 obţinute prin vizită şi percheziţionare. Interceptarea aeronavelor civile se face cu respectarea unor proceduri stabilite de statele beligerante şi aduse la cunoştinţa statelor majore ale forţelor aeriene. Aceste proceduri sunt formulate în conivenţă cu organizaţia internaţională competentă. Aeronavele civile trebuie să pună la dispoziţia serviciilor de circulaţie aeriană planul de zbor cu detalii privind înregistrarea, destinaţia, pasagerii, încărcătura, frecvenţele de comunicare de urgenţă, modurile şi codurile de identificare. De asemenea, se vor da

informaţiile necesare despre certificatele transport Ele privind înmatricularea, navigabilitatea, pasagerii şi deîncărcătura. nu trebuie să se abată de la ruta aeriană sau planul de zbor desemnate, 337

Manualul de la San Remo, … pct.127.

185

fără autorizaţia Controlului circulaţiei aeriene, cu excepţia unor condiţii neprevăzute, caz în care trebuie să facă imediat notificarea corespunzătoare. Beligeranţii şi neutrii în cauză, precum şi autorităţile care asigură un serviciu de circulaţie aeriană trebuie să stabilească proceduri în care să permită aeronavelorrepartizate miltiare săşi fie informaţi mod continuucomandanţilor cu privire la itinerariile planurile de zbor depuse de către aeronavele civile în zonele operaţiunilor militare, inclusiv la frecvenţele de comunicare, modurile şi codurile de identificare, destinaţia, pasagerii şi încărcătura. La fel ca şi navele comerciale, aeronavele civile inamice şi mărfurile îmbarcate pot fi capturate, în afara spaţiului aerian neutru, fără să fie necesar să se procedeze în prealabil la o vizitare şi percheziţionare.338 Sunt exceptate de la capturare: a) aeronavele sanitare; b) aeronavele care beneficiază de liberă trecere ca urmare a unui acord între părţile beligerante. Aeronavele sunt exceptate de la capturare numai dacă: a) sunt utilizate în mod inofensiv pentru funcţia de normală; b) nu comit acte prejudiciabile faţă de partea adversă; c) se supun procedurilor de interceptare şi identificare când acest lucru este necesar; d) nu incomodează intenţionat mişcările combatanţilor şi se supun necesar;ordinelor de abatere de la rută, atunci când este e) nu încalcă un acord anterior. Capturarea constă în luarea în stăpânire a aeronavei, cu titlu de pradă de război, după interceptarea şi aterizarea ei pe un aeroport a părţii beligerante adverse. În caz de capturare, există obligaţia de a veghea la securitatea pasagerilor, a echipajului şi a efectelor personale ale acestora. Documentele şi actele referitoare la capturare trebuie să fie păstrate. Şi aerian fi capturate în afara aerona vele civ ile seneu tre potla activităţi spaţiului neutru, dacă pretează ostile sau dacă 338

Ibid. pct.141-145.

186

se stabileşte prin vizită şi percheziţionare ori prin alt mijloc, faptul că: a) transportă produse de contrabandă; b) fac drumul cu scopul unic de a transporta pasagerii individuali aparţinând forţelor armate inamice; c) acţionează direct sub controlul şi la ordinele conducerii militare a inamicului;

d) prezintă documentele necorespunzătoare sau frauduloase, nu dispun de actele necesare sau distrug ori disimulează documente; e) încalcă regulile stabilite de beligerant în zona imediată operaţiunilor militare; f) sparg sau încearcă să spargă blocada. Mărfurile de la bordul aeronavelor civile neutre nu pot fi capturate decât dacă este vorba de produse de contrabandă. Regulile generale de drept internaţional privind contrabanda se aplică şi mărfurilor de la bordul aeronavelor civile neutre. De asemenea, sunt aplicabile şi setul de reguli referitoare la capturi pe timpul desfăşurării ostilităţilor. Reglementări precise sunt consacrate protejării şi respectării aeronavelor sanitare. Astfel, aeronavele sanitare trebuie să fie în mod clar semnalate prin emblema Crucii Roşii şi prin culorile lor naţionale pe suprafeţele inferioare, superioare şi laterale. Statele majore din forţele aeriene în subordinea cărora se află aeronavele sanitare proprii vorîn lua măsuri de utilizareadiţional a mijloacelor identificare stabilite Anexa I a Protocolului din 1977.de În situaţia utilizării de aeronave sanitare temporare care nu au putut fi marcate cu embleme distinctive, acestea trebuie să utilizeze mijloacele de identificare disponibile cele mai eficiente. Menţionăm că aceste mijloace de identificare sunt destinate exclusiv facilitării identificării şi, în sine, nu conferă un statut protejat. Cu toate acestea, în practica statelor majore ar trebuie permanentizată notificarea zborurilor sanitare proprii. Mai mult, trebuie săînexiste o disponibilitate echivoc pentruclar încheierea de acorduri, special în zonele care fără nu sunt dominate de nici una din părţi. În aceste acorduri trebuie să se precizeze altitudinea, orele, precum şi itinerariile de securitate. De asemenea, se comunică mijloacele de identificare şi de transmisiuni utilizate. 187

Aeronavele sanitare nu trebuie să fie utilizate pentru a comite acte care să aducă prejudicii inamicului şi un avantaj militar trupelor proprii. Astfel, ele nu trebuie să transporte echipamente destinate culegerii şi transmiterii de informaţii. Ele trebuie să transporte exclusiv personal şi echipament militar, bolnavi şi răniţi şi să dispunăAeronavelor numai de arme uşoare,care de autoapărare. sanitare survolează zonele dominate de inamic sau zonele în care nu este stabilită dominaţia clară a uneia din părţi li se poate ordona să aterizeze în scopul inspectării. Aeronavele sanitare trebuie să se supună oricărui ordin de acest tip. Cu excepţia unui acord prealabil, aeronavele sanitare ale părţilor la un conflict armat nu trebuie să pătrundă în spaţiul aerian neutru. Când se află în teritoriul neutru în virtutea unui acord, ele trebuie să respecte clauzele prevăzute, care pot fi impuse şi obligaţia de a ateriza pe un aeroport al statului neutre în scopul inspectării. Inspectarea şi acţiunile ulterioare se execută cu respectarea normelor de drept existente. Dacă în absenţa unui acord prealabil, o aeronavă sanitară pătrunde în spaţiul aerian neutru fie ca urmare a unei erori de navigaţie, fie datorită unei urgenţe privind securitatea zborului, aceasta trebuie să facă tot posibilul pentru a semnala prezenţa ei şi a se identifica. Imediat ce este recunoscută de către statul neutru ca aeronavă sanitară, ea nu poate fi atacată, dar poate fi constrânsă să aterizeze în scop de inspectare. Odată inspectată şi identificată ca aeronavă sanitară, să fiedatorită autorizată să-şiunor reia zborul. După cum easetrebuie observă, lipsei reglementări detaliate, statele majore din forţele aeriene au o sarcină dificilă, în contextul complexităţii situaţiilor generate de multitudinea de actori şi de posibilitatea trecerii într-un timp relativ scurt în spaţii aeriene cu regimuri juridice diferite.

188

CONCLUZII Problematica specifică a raporturilor dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate, precum şi impactul acestuia asupra conducerii acţiunilor militare ne impune sistematizarea concluziilor în douăÎnplanuri. plan teoretic, raporturile de coordonare dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate imprimă o notă particulară acestui cuplu. Mult timp, ştiinţa militară, sub presiunea intereselor politice, a fost elementul dinamic al relaţiei. Dreptul conflictelor armate a progresat lent, în salturi la intervale mari de timp, când conştiinţa publică era favorabilă unui demers moderator, sub impresia puternică a unor catastrofe umanitare. Astăzi, de asemenea, nimeni nu poate contesta rolul motor al progresului tehnologic mult mai rapid, mai profund şi mai eficace decât cel al reglementărilor juridice. Nu întâmplător, se utilizează expresia “revoluţie în domeniul militar”. Este modalitatea cea mai adecvată de exprimare a mutaţiilor radicale care au loc în fenomenul militar. Pare paradoxal, dar creşterea nivelului de performanţă a armamentului convenţional coroborată cu adoptarea unui stil de conducere mult mai eficient, efect al introducerii sistemelor C 4I, a condus la căderea în desuetudine a doctrinelor “războiului total”. Una din consecinţe a fost nevoia de reglementare a limitărilor, domeniu în care un rol aparte l-a jucat dreptul conflictelor armate. statuat căumanitar una din principalele cauze dede limitareÎnoconsecinţă, reprezintă s-a imperativul expresie a gradului civilizaţie al societăţii umane, în pofida inconsecvenţelor, asimetriilor şi carenţelor în distribuţia bogăţiei materiale. În egală măsură, s-a stabilit că acest imperativ umanitar nu trebuie receptat în termeni absoluţi, fiind acceptat numai în măsura în care ţine cont de necesitatea militară, fără a afecta fundamentele logicii acţiunilor militare. Am apreciat, aşadar, că natura raporturilor dintre ştiinţa militară şi drept este evocabilă prin conceptul de de dreptul conflictelor armate normativism, unregulile reprezentând set de elaborate constrângeri, restrângeri şi recomandări juridice, cea mai mare parte din ele cu efect nemijlocit în planul conducerii acţiunilor militare, la nivel strategic, operativ şi tactic şi, implicit, în activitatea de stat major. 189

Din analiza efectuată a rezultat o concluzie de maximă importanţă: principiile şi normele dreptului nu se aplică haotic, ca un dat de la sine, în mod impersonal. Ele au fost concepute, iniţial, pentru conflictele armate internaţionale. Dezastrele provocate de războaiele civile au determinat crearea unei breşe în zidul suveranităţii statale neinternaţionale. şi au fost iniţiate normerealitatea special ultimelor destinate conflictelor armate În final, decade ale secolului XX a generat proliferarea conflictelor interne internaţionalizate, situaţie de natură a complica aplicarea dreptului. În consecinţă, am procedat la un examen mai larg al tipologiei conflictelor având ca reper criteriul juridic deoarece, din punct de vedere al conducerii strategice, are o foarte mare importanţă stabilirea întinderii câmpului de aplicare a dreptului. Astfel, am făcut şi trecerea de la domeniul teoretic la cel practic conduşi de ideea că dreptul nu poate fi aplicat fără a fi cunoscut. De aceea, am considerat utilă evidenţierea elementelor specifice procesului de implementare, cu accent pe măsurile ce privesc forţele armate. Principalul element de noutate, pe care dorim să-l subliniem, este reprezentat de asocierea la cuplul comandantconsilier juridic, considerat esenţial în aplicarea dreptului, a statelor majore ale marilor unităţi şi unităţilor din toate categoriile de forţe. Filosofia acestei lucrări constă în ideea că aplicarea dreptului conflictelor armate trebuie să fie integrată organic în şirul de activităţi realizate ciclic, specifice procesului de conducere a organizaţiilor militare la toate nivelurile lor. Conducerea strategică are responsabilitatea de a califica conflictul şi, pe această bază, de a stabili, în funcţie de natura şi intensitatea ostilităţilor, precum şi a obligaţiilor asumate de adversar, câmpul de aplicare al dreptului conflictelor armate. Pe această bază, în procesul pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare, comandanţii şi statele majore de mari unităţi şi unităţi, în urma consultării cu consilierii juridici vor lua măsuri de aplicare a dreptului conflictelor armate pe timpul: planificării acţiunilor militare, organizării acţiunii forţelor, coordonării acţiunii forţelor, controlului, desfăşurării acţiunii militare. Efortul conjugat al celor 3 factori - comandant, statul major şi consilierul juridic - trebuie să-şi găsească expresia în planificarea acţiunilor. În acest sens, am căutat să conturăm un 190

model de integrare al principiilor dreptului conflictelor armate în concepţia acţiunii. A rezultat că cele mai importante elemente de planificare decurg din următoarele principii: 1) Dreptul de a alege mijloacele şi metodele de război nu este nelimitat. Mijloacele de luptă trebuie planificate şi utilizate astfel încât:

-să se evite pierderile şi daunele civile; -să se reducă nivelul pierderilor şi daunele inevitabile, în toate cazurile. 2) Principiul care constă în evitarea suferinţelor şi daunelor excesive interzice orice formă de violenţă care nu este indispensabilă pentru a dobândi superioritatea asupra inamicului. În consecinţă, este interzisă utilizarea armelor de natură a cauza suferinţe inutile sau excesive şi daune întinse, durabile şi grave mediului natural. 3) În orice moment se va face distincţia dintre: -combatanţi şi persoane civile; -obiective militare şi bunuri civile. Pe acest temei, se va manifesta o grijă constantă pentru ocrotirea populaţiei civile, a persoanelor şi bunurilor civile. Scopul principal al acestui principiu - de discriminare - constă în evitarea, iar, atunci când nu este posibilă, reducerea pierderilor şi daunelor civile. De asemenea, atacurile se execută numai împotriva obiectivelor militar să fie identificat atare, precizatmilitare. fără niciObiectivul un echivoc şi dattrebuie în responsabilitatea unuica element structural subordonat. Acesta îşi va limita atacul numai la obiectivul militar primit. 4) Principiul proporţionalităţii va fi respectat. O acţiune militară este conformă acestui principiu atunci când nu cauzează pierderi şi daune civile excesive în raport cu rezultatul militar aşteptat. În consecinţă, principala concluzie care se impune referitor la implicaţiilemilitare aplicării vizează dreptuluiutilizarea conflictelor acţiunilor de armate reguli asupra clare conducerii şi logice, adecvate fiecărei etape a procesului şi fiecărei funcţii a sistemului, astfel încât respectarea dreptului să reprezinte o simplă problemă de ordine şi disciplină. 191

În opinia noastră, integrarea logică şi firească a dreptului in sistemul de conducere, inclusiv în actualitatea statelor majore din toate categoriile de forţe ar necesita proiectarea, promovarea şi generalizarea unui set de măsuri, conforme tendinţelor specifice procesului de reformă, compatibile cu procedurile existente în armatele demne de artradiţiile României.moderne Cele maişiimportante putea fi:de onoare ale Armatei 1. Crearea cadrului instituţional adecvat realizării unităţii de concepţie a procesului de implementare şi uniformizării practicii de aplicare a dreptului conflictelor armate prin asumarea responsabilităţilor ce le revin pe această linie de către ministrul apărării naţionale, şeful Statului Major General şi şeful Direcţiei Juridice, structură destinată să asigure o coordonare superioară şi o eficientizare a tuturor serviciilor juridice. 2. Dezvoltarea şi perfecţionarea cadrului legal al aplicării dreptului prin elaborarea şi adoptarea unui regulament propriu şi armonizarea celorlalte regulamente militare cu prevederile sale. 3. Întărirea autorităţii comandanţilor pe toată scara ierarh ică prin reglementarea responsabilităţilor ce le revin, a atribuţiilor statelor majore şi ale consilierilor juridici în conformitate cu principiile şi normele dreptului conflictelor armate. 4. Definirea corespunzătoare a raporturilor dintre comandanţi şi consilieri juridici, în sensul că rolul acestora din urmă nu este doar de a consilia sau de a acorda asistenţă (formulările cele mai uzitate), ci de a presta servicii juridice, formulă ce ilustrează complexitatea rolului lor şi o sporire a responsabilităţii personale. 5. Integrarea procesului de implementare al dreptului conflictelor armate în contextul general al reformei instituţiei militare şi a măsurilor de aplicare în conducerea de ansamblu a acţiunilor la nivel strategic, operativ şi tactic. 6. Valorificarea oportunităţilor deosebite pe care le oferă în domeniul aplicării dreptului conflictelor armate colaborarea cu alte autorităţi guvernamentale (Ministerul 192

Afacerilor Externe, Ministerul de Interne, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Culturii, Ministerul Transporturilor ş.a. ), organizaţii neguvernamentale autohtone (ARDU, Societatea Română de Cruce Roşie) şi străine (C.I.C.R.). 7. Integrarea dreptului conflictelor armate în sistemul conducerii militare să realizeze în aşa manieră să i se asigure acestuia unsecaracter modern, eficace, încât orientat spre realizarea obiectivelor majore ale apărării naţionale. * * * În final, ne exprimăm speranţa că efortul depus pentru realizarea acestei lucrări va fi răsplătită în măsura în care ideile şi soluţiile propuse de noi vor contribui la introducerea unor aspecte importante ale dreptului conflictelor armate în ritmul normal de reflecţie şi acţiune al comandanţilor şi statelor majore.

193

LISTA ABREVIERILOR A.R.D.U. C.I.C.R. C.S.A.T.

- Asociaţia Română de Drept Umanitar - Comitetul Internaţional de Cruce Roşie - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării

F.A. F.A.I. F.A.U. F.R.R. F.T.R. G.M.R. I.I.H.L. I.R.R.C/R.I.C.R. M.A.E. M.C.G. M.I. M.Of. N.A.T.O. O.N.U. R.R.D.U. R.S. S.M.G. S.R.I.

-- Forţe Forţe Armate de Angajare Imediată - Forţe de Angajare Ulterioară - Forţa de Reacţie Rapidă - Forţe Terestre de Rezervă - Gândirea Militară Românească - Institutul Internaţional de Drept Internaţional de la San Remo - Revista internaţională de Cruce Roşie - Ministerul Afacerilor Externe - Marele Cartier General - Ministerul de Interne - Monitor Oficial - Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic - Organizaţia Naţiunilor Unite - Revista Română de Drept Umanitar - Rezervă Strategică - Statul Major General - Serviciul Român de Informaţii

U.E.O.

- Uniunea Europei Occidentale

194

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. CULEGERI DE INSTRUMENTE JURIDICE INTERNAŢIONALE A.R.D.U.

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate - documente, Editura Şansa, Bucureşti, 1993.

A.R.D.U.

Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la protecţia victimelor de război, Ed. Militară, Bucureşti, 1992.

Dietrich Schindler and Jiri Toman

The Law of Armed Conflicts. A collection of Conventions Resolutions and Other Documents, Martinus Nijhoff Publishers, Henry Dunant Institute, Geneva, 1988.

***

Humanitarian Law in Armed Conflicts , Handbook - edited by the Federal Ministry of Defence of the Federal Republic of Germany.

***

Les Conventions de Genève 12 aoutde 1949. Commentaire publié sous la du direction J. Pictet, C.I.C.R., 1952.

***

Commentaire des protocoles additionnels du 8 Juin 1977 aux Conventions de Genève du 12 Aout 1949, Edition et coordination Yves Sandoz, Christophe Swinarski, Bruno Zimmermann, Comité International de la Croix-Rouge, Genève, 1981. Martinus Nijhoff Publishers,

***

Carta O.N.U., Departement de l'information des Nations Unies, New-York, 1946. 195

II. LEGISLAŢIE NAŢIONALĂ ŞI REGULAMENTE MILITARE *** ***

***

***

*** ***

***

***

***

196

Tipografia Ministerului Naţionale, Bucureşti, 2000.

Constituţia RomânieiRegia autonomă "Monitorul oficial", Bucureşti, 1992. Strategia securitate naţională României

.

Legea nr.45 /1994 privind apărarea naţională. Monitorul oficial nr.172 din 7 iulie 1994. Legea nr.73/1995 privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului de pentru apărare Monitorul oficial nr.145 din 12 iulie 1999. a Legea nr.80/1995 privind statutul .

Stabilitate democratică, dezvoltare economică durabilă şi integrare euroatlantică, Bucureşti, 1999.

cadrelor Monitorul oficial nr.155 dinmilitare. 20 iulie 1995. Legea nr.46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare. Monitorul oficial nr.120 din 11 iunie 1996. Legea nr.4/1999 privind încheierea şi ratificarea tratatelor. Monitorul oficial nr.4 din 13 ianuarie 1999.

Carta albă a *** Guvernului. Armata României 2010: reformă * * * şi integrare euro-atlantică, Bucureşti, 2000. Strategia militară României,

Apărării

a

***

197

Legea nr.106/1999 privind protecţia civilă. Monitorul oficial nr.304 din 29 iunie 1999.

***

Hotărârea Guvernului României nr.489 din 15 iunie 2000 privind organizarea structurilor centrale ale Ministerului Apărării Naţionale. Ordonanţa de urgenţă privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale. Monitorul oficial nr.271 din 15 iunie 2000. A.N.1 - Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996. A.N.2 - Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare, Bucureşti, 1998.

III. TRATATE, MONOGRAFII, LUCRĂRI DE SPECIALITATE Arrassen, M. Botez, A. Arsenie, V. Cearapin T.,Velicu S. Bouthoul, Gaston 198

Conduite des hostilités. Droit des conflits armés et désarmement, Bruxelles, 1986. Actualitatea strategiei, Editura Sitche, Craiova,1998 ogie, tom III, Les guerres, Elements de polemologie, Payot, Paris, 1951. Epistemologia ştiinţelor sociale, Editura Politică, Bucureşti, 1979.

199

Birnbaum, P.

Mr. Giurcă, Ion

Bouthoul,Gaston Bettinelli, P. Burke, R. Bolintineanu, Alexandru Năstase, Adrian, Aurescu, Bogdan Buzărnescu, Ştefan

Casese, A. CalogeropoulosStratis S. Carrère, Renée

Ceterchi, Ioan, Craiovan, Ion

Col.dr. Ciobanu, Nicolae, Col.dr. Popa, Costică,

200

Conflits, Presses de la Fondation nationale de sciences în sociologia politiques, Paris, Introducere 1969. organizaţională şi a conducerii, Editura Didactică şi Pedagogică,

Le phénomène- Bucureşti, 1995. guerre, Paris, Payot, 1962. Le droit international dans un monde divisé, Editura Berger-Lavrault, Paris, 1986. Elementi di strategia, Scuola di Guerra Le droit modern de la guerre, Atena, 1986. Aerea, Firenze, 1988. Project Management Planning and Control, Ed.Wilez, 1993. Drept internaţional contemporan, Editura All, Bucureşti, 2000.

La guerre, cette inconue: dé couverture et avenir de la polémologie, in "Guerre et paix", nr.1/1969. Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1993.

Curs de istoria artei militare, vol. I, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1991.

201

Claude Pasquier

de

Cloşcă, Ion Cloşcă, Ion Suceavă, Ion

Introduction à la Théorie générale et à la philosophie du Droit, P.U.F., Paris Neuchâtel, 1937.

Războiul Bucureşti,naval 1991.şi legile lui, Ed. Militară, Dreptul internaţional umanitar, Ed. Şansa, 1992. Introduction a la Strategie, Paris, 1996.

Couteau-Bégarie, Hervé Col. Cucu, Mihai

Factorul geografic în militare, Editura Bucureşti, 1981.

acţiunile Militară,

David, Eric

Principes de droit des conflits armés, Bruylant, Bruxelles, 1994.

Deac, Liviu

Ştiinţa militară, Bucureşti, 1996.

Delbez, Louis

La notion de guerre, Ed.PUF, Paris, 1954.

Fundăţeanu, H.

Despre războaie, Socec, 1915.

Georgescu, Ştefan

Funcţiile teoriilor ştiinţifice, în Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Editura Academiei, Bucureşti, 1982.

Georgescu, Ştefan

Epistemologie,

Grotius, H.

Pedagogică, Bucureşti, 1978. Despre dreptul războiului şi al păcii, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. 202

Editura

Ed.

A.I.S.M.,

Didactică

şi

203

Sociologia războiului, în Opere, vol.IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1970. Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura A.I.S.M.Bucureşti, 1995. Studii şi critice militare, vol.I, Ed.Librăriei Stănciulescu,Bucureşti, 1921. Paşi peste graniţe, Editura Bucureşti, 1977.

Politică,

Normă şi valoare în acţiunea militară, Editura Militară, Bucureşti, 1990. Reflectarea legilor şi principiilor luptei armate în conducerea strategică a forţelor, Editura Militară, Bucureşti, 1997. itz

Despre război, Editura Militară, 1982. Contraints on the waging of war, I.C.R.C., 1991. Twenty-Five Years of Local Wars, in "Journal o Peace Research", nr.1/1971. Introducere în management, Editura Alternative, Bucureşti, 1994.

h Essentials

of

management

(4 th

edition), New Jersey, 1987.

Manuel sur le droit de la guerre pour les forces armées, C.I.C.R., Geneva, 1989. 204

Corneliu

ristina

e

205

Le droit de la guerre et les forces armées, Développement et principes du Institutut Henry droit international humanitaire, Ed. Dunant, Geneve, A. Pedone, Paris, 1983. 1981. Teoria

generală

a

dreptului,

Manual prescurtat de Universitatea Bucureşti, 1992. drept internaţional umanitar, C.R.R., Le droit des conflits armés, Ed. A. Pedone, 1991. Paris, 1983.

Drept internaţional Droit humanitaire et conflits internes, public, Ed.Şansa, srcines et évolution de la réglementation Bucureşti internationale, Institut H. Dunant, Genève, 1986. Commission ou Les guerres de libération nationale, Ed. autres intances Casese,Napoli, 1977. nationales pour le droit international humanitaire, C.I.C.R., Genève, 1997.

Polemologia şi problemele Ed.politică, Bucureşti, 1976. Dialectica luptei Bucureşti, 1981.

Tomescu, M. , ne

Ţenescu, Fl.

Verri, P. Veuthey, M. 206

armate,

păcii,

Ed.Militară,

Strategia militară, Bucureşti, 1982.

Editura

Militară,

How does law protect in war? C.I.C.R.Genève,1999.

ri

Etudes et essais sur le droit international humanitaire et sur les principes de la Croix Rouge en honneur de Jean Pictet, C.I.C.R., 1984. Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, 1996.

Conducerea războiului de coaliţiuni, Tiparul Oltenia, Bucureşti, 1932. Cunoştinţe generale asupra războiului, vol.I, Bucureşti, 1921. Apunti di diritto bellico, Roma, 1982. Guérilla et Droit humanitaire, C.I.C.R., Genêve, 1983. Strategia românească în viitorul război, Bucureşti, 1932. A Study of War, The University of Chicago Press, 1965. Elemente de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1975 Elemente de strategie militară.

207

Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1995.

IV. DICŢIONARE Larousse

Dicţionar de sociologie, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996.

Pietro Verri

Dizionario di diritto internazionale dei confliti armes, Comite International de la Croix-Rouge, 1988.

***

Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993.

***

Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, 1994.

***

Dicţionar de drept internaţional public (coordonator dr.Ionel Cloşcă), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

V. REVISTE, BULETINE, PERIODICE -Probleme de artă militară (colecţiile pe anii 1984-1989). anii 1980-1990. -Buletinul Academiei Academiei Militare de ÎnaltedinStudii Militare, numerele din anii 1997-2000. -Buletin de informare-documentare (colecţiile pe anii 1984-2000). -Gândirea militară româneasă, numerele din anii 1991-2000. 208

-Revista Română de Drept Umanitar, numerele din anii 1992-2000 -Revue Internationale de la Croix Rouge, numerele din 1970-2000.

209