O viaţă în slujba muzicii româneşti
Tiberiu Brediceanu s-a născut la 2 aprilie 1877 la Lugoj. Lugoj. A fost un compozitor compozitor și folclorist român, fratele lui Caius Brediceanu, Brediceanu, fiul lui Coriolan Brediceanu și tatăl lui Mihai Brediceanu. Brediceanu. A studiat muzica la liceul din Blaj, s-a licen licențiat în drep dreptt la Cluj. A parti particip cipat at la înfii înfiinnțarea area Teat Teatru rulu luii Naționa ionall, Conservatorului și Operei Române din Cluj (al cărei director a fost). În politică a fost membru al Partid Partidulu uluii NaționalionalȚărănesc și deputat între 1919 - 1920. A fost și membru membru corespondent corespondent al Academiei Române, Române, pre președin edinte te al al Conservatorului "Astra" din Brașov, director director al Băncii Băncii "Albina", "Albina", sucursala sucursala Bra Bra șov. Folclorist pasionat, a cules peste 2.000 de melodii populare, în special bănă special bănățene și mara ma ramu mure reșene ene. O serie serie de distinc distincții i-au i-au recompens recompensat at activita activitatea: tea: Premiul Premiul Na țional ional pentru pentru muzică muzică (1927), titlurile de Maestru Emerit al Artei Artei (1952) și Artist al poporului (1957). Creaţia sa dedicată scenei a fost gândită pentru teatrul de amatori, fiind concepută astfel încât încât să fie accesibilă accesibilă din din punct de vedere vedere tehnic tehnic și să pună în în eviden eviden ță un limbaj predominan predominantt folcloric folcloric.. Simplita Simplitatea tea și coloristi coloristica ca bogat bogatăă a unor unor lucrări, lucrări, precum: precum: La șezătoare (1908) și Învierea (1936) (1936) i-au atras compozitorului compozitorului simpatia publicului. publicului. Utilizarea permanentă a citatelor folclorice, f olclorice, armonizarea tonală clasică, tenacitatea în valorificarea valorificarea muzicii muzicii populare populare sunt prezente și în muzica simfonică, de de cameră cameră și vocală. Între anii 1927 și 1930, Tiberiu Tiberiu Brediceanu a colaborat colaborat ca folclorist cu Arhiva Fonogramică a Ministerului Ministerului Artelor din București, activând intens intens în domeniul culegerii de folclor (peste 2 000 de melodii) în țară și peste hotare.
1
Opera-Compoziţii muzicale MUZICĂ DE TEATRU: •
• •
•
Poemul muzical etnografic: “Transilvania, Banatul, Cri șana și Maramure șul în port, joc și cântec” (1905) “La șezătoare” (1908) “Învierea” -pantomimă în patru tablouri de Lucian Blaga, după balada populară Voichița (1936) “Seara mare” - scene lirice în trei acte, libretul de Tiberiu Brediceanu (1924)
MUZICĂ SIMFONICĂ: • •
"Rândunica " - vals pentru orchestră de salon (1894) "12 dansuri române ști" (1905)
MUZICĂ DE CAMERĂ: • • • • •
“Ardeleana” (1894) “Viorele” - vals pentru pian (1896) “Doină și joc pentru flaut și pian” (1908) “Preludiul și Hora în re bemol major” - pentru pian (1915) “Jocuri populare române ști pentru pian” - Caietele I -VIII
MUZICĂ CORALĂ: •
"S-a dus cucul" - cor pentru voci egale, pe versuri populare
MUZICĂ VOCALĂ: • • •
“Colinde culese și întocmite pentru voce și pian sau piano solo” (1924) “Șase doine și cântece românești” - pentru cvartet vocal și pian (1953) “Mioriț a” - șase teme ale baladei pentru cvartet vocal și pian (1955)
MUZICOLOGIE ŞI FOLCLOR: 2
• • • • •
“Melodii populare române ști din Maramureș” “Melodii populare române ști din Banat" " Poemul coregrafic " "Doine și cântece românești pe teme poporale " "Muzica și compozitorii români ai Transilvaniei "
Activitatea folcloristică a lui Tiberiu Brediceanu. 3
O idee exactă despre importanţa activităţii folcloristice a lui Tiberiu Brediceanu şi despre locul pe care munca sa de culegător şi cercetător al cântecului popular îl ocupă în procesul de sinteză dintre popular şi cult,aflat la baza şcolii naţionale de compoziţie,nu se poate câştiga limitând observaţia doar la cultura muzicală. Se năştea spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea o nouă concepţie despre cultură,în care toate manifestările spirituale erau privite ca o unitate organică,influenţate de realităţile naţionale şi de popor,influenţându-se la rândul lor reciproc şi întinzându-şi rădăcinile în acelaşi sol din care se hrănesc solidar. Într-o pagină a ziarului „Drapelul” din Lugoj,publicistul Valeriu Branisce,care deşi încleştat într-un mediu îngust de provincie avea o largă informaţie datorită căreia era în contact cu multe alte probleme în afara celor bănăţene,formula astfel,în discuţia sa asupra teatrului românesc,crezul epocii sale despre fondul artei naţionale: „Artele noastre,ca arte naţionale,nu au să se dezvolte din imitarea artelor străine,ci din tezaurul nostru naţional şi cât se poate de ferit de influenţe străine. Orice element străin, introdus în viaţa sufletească a poporului-dacă acel element nu a parcurs procesul firesc al asimilării spontane-e un element destructiv şi denaturează geniul naţional al artei”. Opinia aceasta era,desigur şi a lui Tiberiu Brediceanu,care după câteva zile îşi publica în aceeaşi rubrică a”Drapelului” amintirile despre Nicolae Iancu-Nica,vestitul lăutar bănăţean. La sfârşitul secolului trecut însă erau aşa de puţine documentele scrise sau,în orice caz,erau aşa de puţin cunoscute documentele scrise asupra muzicii româneşti vechi,încât,fără a apela la memoria bătrânilor lăutari,strâns legaţi de viaţa poporului,riscam să pierdem o bună parte a cântecelor de altădată. De altfel,o concepţie ştiinţifică despre folclor era cel mult în curs de elaborare şi,apoi,culegerea cântecului popular se făcea de cele mai multe ori într-o atmosferă nefavorabilă,dacă nu chiar ostilă,în condiţii grele,fără vreun sprijin material din partea instituţiilor de cultură. Este meritul lui Tiberiu Brediceanu de a fi avut curiozitatea să depăşească informaţiile furnizate de Nica,care nu puteau să înlocuiască în niciun fel cunoaşterea directă a muzicii populare,în contextul mediului rural şi să caute a nota muzica populară legată de diferitele momente mai importante ale vieţii săteşti. Nu-l mai interesează doar fragmentul melodic,oricât ar fi el de închegat din punct de vedere estetic,ci ceva mai mult:unitatea de expresie artistică a vieţii satelor româneşti,care îi activează sensibilitatea. Astfel ajunge să studieze,pe lângă muzica ţărănească,obiceiurile rurale,să cutreiere satele bănăţene şi ardelene pentru a asista la diferitele lor manifestări ocazionale sau periodice:nunţi,petreceri,reuniuni familiale,botezuri,cumetrii, şezători şi clăci. Cunoştinţele lingvistice şi fonetice,însoţite de darul observaţiei precise împrumută culegerilor lui o notă de seriozitate care le detaşează de noianul colecţiilor similare contemporane. Înzestrat cu auz bun,el desprinde din tot ce i se cântă acel proces de permanentă devenire şi transformare care constituie trăsătura specifică artei populare. Începe treptat să-şi dea seama că sub aparenţa de fixitate a anumitor forme şi elemente expresive acţionează complicate sisteme în mişcare,în continuă evoluţieopinie pe care o opune celei exprimate tot atunci de Bela Bartok,după care,cu excepţia Maramureşului,nicio regiune românească n-a mai creeat de secole melodii noi. În afară de melodia propriu-zisă şi fixată pe pentgramă,felul interpretării,de o infinită varietate de nuanţe,exprimă însăşi viaţa sufletească a ţărănimii.
4
Eliminând avalanşa de detalii suprapuse motivului,,cu care producţiile săteşti asaltează atenţia culegătorilor, el urmăreşte să surprindă acea trainică circulaţe a furmosului ce dă valoare perenă produselor artei populare. Activiatea folcloristică îl duce la câteva concluzii de natură ştiinţifică,publicate în studiul “Histoire de la musique romaine en Transylvanie”,dintre care cele mai importante sunt: 1. Muzica populară românească este cunoscută şi apreciată în Transilvania încă din al XVI-lea secol,ceea ce înseamnă că ea s-a născut mult înaintea acestei epoci şi,în consecinţă,există vechi tradiţii muzicale în această provincie românească. 2. Muzica noastră ţărănească ,ca de altfel şi costumul popular,variază de la o regiune la alta.Ea nu este aceeaşi,de exemplu,în Banat,în Hunedoara sau în Munţii Apuseni.Cu toate acestea,întocmai ca limba română,muzica noastră poate fi înţeleasă de locuitorul orcărei provincii sau regiuni. Unitatea muzicii româneşti este,aşadar,evidentă. 3. Muzica populară românescă este de o extraordinară bogăţie şi observatorii ei sunt frapaţi de abundenţa creatoare a satului nostru,precum şi de complexitatea formelor,ritmurilor şi melodiilor acestei muzicii. 4. În virtutea calităţilor ei,muzica populară românească se pretează la prelucrări în toate genurile culte. 5. Ea a avut o înrâurire decisivă asupra muzicii popoarelor vecine,suferind inevitabilla rândul ei-diverse întrepătrunderi. Studiile sale folcloristice înglobează un vast material,alcătuit metodic, care au fost culese şi notate de Tiberiu Brediceanu la sate în clocot de viaţă al evenimentelor cotidiene ale comunităţii,uneori indicându-se variantele de la un informator la altul sau de la o localitate la alta. Colecţiile acestea însumează patru grupe principale: a) 170 melodii populare româneşti din Maramureş,culese din însărcinarea Academiei Române de la Bucureşti,în 18 sate-lucrare divizată pe şapte capitole:”doine,cântece,colinde, cântece de nuntă,bocete,balade şi
dansuri”(1910).
b)
“810 melodii populare româneşti din Banat,culese în 82 comune” (1921-1925),lucrare premiată de Societatea Compozitorilor Români. c) “1030 melodii populare româneşti,culese din toate provinciile ţării” (1891-1941). d) „214 cilindrii fonografici” ,donaţi în 1949 Institutului de folclor (azi al Academiei Republicii Socialiste România). Activitatea de folclorist a lui Tiberiu Brediceanu nu s-a mărginit,fireşte,numai la culegerea,la sistematizarea materialului muzical şi la tragerea anumitor concluzii muzicale ci a dus şi la câteva generoase acţiuni,ca participarea lui la crearea,in 1927,a primei Arhive fonografice pe lângă Ministerul Artelor şi Cultelor,unde,alături de George Breazul şi de D.G.Kiriac,Tiberiu Brediceanu a avut o însemnată contribuţie la organizarea şi înzestrarea ei. Acesta nu este însă un simplu amator de texte şi de melodii,ci şi-a însuşit dialectul muzical românesc,pe care l-a transformat într-un limbaj propriu,tot atât de actual şi azi ca acum şaizeci sau şaptezeci de ani când şi-a publicat primele prelucrări de melodii bănăţene ce aduceau în sălile de concert o undă de neaşteptată prospeţime.
5
Într-un articol intitulat ”Muzica la noi” şi publicat în ziarul “Tribuna” de la Sibiu în 1897, Guilelm Şorban scria următoarele:” Fiecare român care se ocupă cu muzică trebuie să cunoască mai întâi muzica lui naţională.Că doar şi cei mai mari compozitori, Beethoven,Schubert,Chopin de exemplu,au ţesut multe cântece populare în compoziţiile lor.Şi muzica noastră e profundă..cine într-adevăr înţelege pe clasici,e imposibil să rămână rece faţă de farmecul ei natural. Muzica e o necesitate pentru om. Oamenii au cântat totdeauna şi vor cânta şi de aici încolo.Şi arta aceasta să o neglijăm noi,popor talentat ce suntem?” În sălile de concert din toate provinciile româneşti,doina şi cântecul nostru,interpretate de artiştii de frunte ai ţării,încep să se afirme cu tot mai multă hotărâre,consacrând şi numele compozitorilor. Între ele,acela al lui Tiberiu Brediceanu câştigă în câţiva ani o popularitate căreia cele şase decenii scurse între timp n-au făcut decât să-i adauge o înnoita actualitate. Arta lui Tiberiu Brediceanu are,aşadar,o actualitate pe care puţini compozitori au putut să o verifice pe un parcurs de timp aşa îndelungat,încă în viaţă fiind. Care este taina acestei prospeţimi,neatinsă de aripa vremii,secretul popularităţii lui Tiberiu Brediceanu,în sensul cel mai nobil al cuvântului? Fără a fi nevoie de complicate analize de conţinut şi expresie muzicală,nici de înşirarea unor detalii de tehnică componistică,răspunsul este la îndemâna oricui cunoaşte creaţia Maestrului:caracterul ei specific românesc. El caută cu stăruinţă,îmbunătăţindu-şi necurmat mijloacele tehnice şi concepţiile despre artă,prin lecturi diverse şi exerciţii de armonie pe care le face la Budapesta,Bratislava,Viena, Roma,paralel cu studiile juridice.Nu pierde nimic din caracterul de improvizaţie şi mişcare liberă ale melodiei populare. Scopul armonizărilor şi al prelucrărilor sale nu este acela de a întrerupe sau de a încărca printr-o ornamentaţie de invenţie personală,ci de a îl reda în „aura” lui naturală,exprimând un conţinut de viaţă bogat şi complex,de o mare diversitate. Din mulţimea şi varietatea melodiilor de care este înconjurat şi de care dispune,Brediceanu procedează la alegerea acelora pe care le consideră proprii prelucrării,valorificării artistice. În cultivarea muzicii româneşti,el socoteşte acest act,prima,din cele cinci etape pe care le parcurge,formulâmdu-le teoretic el însuşi astfel: 1. Alegerea melodiilor populare potrivit felului său propriu de a le folosi în diferitele forme ale compoziţiei. 2. Scrierea pe note a melodiilor cât mai apropiată de realitate şi de adevăr. 3. Prelucrerea folclorului muzical în forma sa primordială,adică în limitele date de însăşi creaţia muzicală a poprului,chiar de la acest prim prilej de armonizare,ţinând seama,prin acompaniament,de promovarea şi susţinerea autenticei expresii româneşti a temelor alese. 4. Dezvoltarea sau amplificarea firului melodic al unor teme ajustându-le, unde a simţit că este necesar,şi cu preludii,interludii sau finaluri compuse într-un adecvat ton şi spirit autohton românesc. În această etapă clasează el şi prefacerea unor melodii de joc în cântece aplicându-le şi texte portivite, precum şi înlocuirea textelor unor doine şi cântece mai puţin potrivite cu 5.În altele mai valoroase din punct de vedere literar. sfârşit,unei a cincea etape aprţin lucrările sale muzicale compuse în sens şi spirit românesc cu totul independent de folclor. 6
Tot ce armonizează şi include în ciclurile pe care le publică înseamnă câte un pisc al geniului muzical şi poetic al poporului nostru. El nu se mulţumeşte doar cu armonizarea şi prelucrarea unor reuşite motive de folclor sau cu imitarea melodiilor interesante. Problema pe care şi-o pune este următoarea:în ce fel ar putea să cuprindă în doinele şi în cântecele tipărite în editură proprie,începând cu 1905,cele mai înalte expresii ale unor stări sufleteşti şi melodii tipice,caracteristice pentru dialectul muzical al poporului dintr-o singură regiune? Această căutare a tipicului îl duce pe Tiberiu Brediceanu la descoperirea admirabilelor comentarii muzicale ale baladei păstoreşti „Mioriţa”,la cântecele devenite de circulaţie modială “Cântă puiul cucului” (1906), “Spune mândrăadevărat” (1905), “Vai,bădiţă,dragi ne-avem” (1905),”Bagă,Doamne,lunan nor...” (1894),”Tu te duci,bade,sărace” (1911),”S-a dus cucul de paici” (1909),”Cucule cu peană sură” (1915),”Măi bădiţă, copil prost” (1920),”Eu pe deal, mândra pe vale” (1920), “Voinicel cu părul creţ” (1923),”Trec zile cu nopţile” (1925), „Dragu mi-i mândro de tine” (1920) sau “Foaie verde,foi de nuc” ,care reprezintă şi din punct de vedere poetic un mărgăritar al artei noastre populare. Acesta este autenticul Brediceanu care caută cu o logică severă şi „mai” frumosul în producţia populară,până când îl află. El descoperă temeiurile creaţiei sale muzicale în tradiţiile cele mai valoroase ale satelor româneşti sau sub forma unor intonaţii apropiate de acestea. Reelaborarea materialului folcloric o face prin adâncirea conţinutului său iniţial de viaţă şi expresie,dezvăluindu-i prin topirea şi retopirea temelor primare câteva din resursele armonice. Sunt demne de reţinut sfaturile pe care Tiberiu Brediceanu le dă,privitor la armonizarea şi prelucrarea motivelor populare,tinerilor compozitori. Pe noi,cei de azi, ne poate surprinde faptul că acesta n-a insistat asupra caracterului modal al cântecului românesc,deşi compoziţiile sale se scaldă în rezonanţa fluctuaţiilor de moduri,care se ivesc pe neaşteptate ca să dispară apoi iar în ambianţa nemodală. Se pare chiar,mai ales în prima perioadă,că de câte ori întâlneşte structura modala,o evită şi îşi desfiinţează caracteristica,rezolvându-o adesea în spiritul echilibrului binomului major-minor. Procedează astfel pentru că prima ţintă pe care o urmăreşte este de a furniza concertelor româneşti un repertoriu original,ori publicul lor un este avertizat încă pentru receptarea universului modal al folclorului.Nu punerea unor concluzii modale îl preocupă,ci propagarea în pături din ce în ce mai largi a melodiilor “naţionale”,într-un veşmânt armonic simplu şi eficient,pe măsura gusturilor contemporanilor săi,care să înlocuiască treptat ceea ce e import artistic fără valoare în programul manifestărilor muzicale ale epocii. Desigur, el nu poate să evite ambianţa modurilor vechi,melodia evoluând adeseori în cadrul mixt hipomixolidic-frigic sau având sugestii de mixolidic şi doric sau,în sfârşit, cu ascensiuni melodice care ating mereu treapta a şasea lidică ş.a. dar prin întreaga structură armonică folosită,Tiberiu Brediceanu rămâne încă profund legat de tonalismul clasic. Lucrul acesta rezultă,în parte, şi din aria geografică a culegerilor celor mai conoscute cântece ale sale care,a pierdut într-o oarecare măsură sensibilitatea modală,fără ca structura melodică,numai în aparenţă apropiată de cea a muzicii lăutăreşti,să fii suferit alterări. 7
Stilul lui Tiberiu Brediceanu corespunde încă de la primele lucrări unor avansate exigenţe de estetică muzicală. Octavian Beu constată că întreaga lui operă este pătrunsă de elaborarea estetică a materiei prime muzicale. Munca lui de laborator poate fi comparată “cu cea a artiştilor,care de pe vechi icoane se trudesc să îndepărteze fumul lumânărilor,pentru a ridica la nouă viaţă o operă pe care s-a aşezat coaja vremii”. Această operaţie estetică se poate face numai cu o perfectă pricepere tehnică.Îndepărtarea scoarţei trebuie făcută cu îndemânarea cea mai artistică,pentru a păstra neatinsă cătina vestitoare a vechimii şi conservatoare a vieţii operelor de artă. Experienţa creatoare a lui Tiberiu Brediceanu nu reperezintă aşadar,o tradiţie care poate fi dusă mai departe şi a cărei expresivitate ar avea şansa unei intensificări,ci o etapă semnificativă în evoluţia culturii muzicale româneşti. Ea nu se găseşte în urma actualei creaţii,ci alături de ea,într-un paralelism ce-i asigură permanenţa şi oricum va evolua limbajul muzicii culte va continua să se adreseze celor mai adânci emoţii din noi.
O viaţă în slujba muzicii româneşti 8
În activitatea bogată şi diversă a lui Tiberiu Brediceanucompozitor,folclorist,conferenţiar,propagandist cultural, publicist muzical,şef de resort în Consiliul Dirigent al Transilvaniei,întemeietor şi primul director general al Operei Naţionale din Cluj,iniţiator şi conducător al Conservatorului „Astra” din Braşov şi multe alte posturi de răspundere,toate rodnice în rezultatele pentru societatea românească-nu există popas,nici clipe de somnolenţă. Astfel se înfăptuieşte progresul,astfel se realizează operele trainice în epocile experienţelor înnoitoare. Sute de artişti şi cărturari strâng în cuvinte şi în note muzicale frumuseţile poporului,dar numai la puţini le scapără sufletul şi intelectul ca lui Tiberiu Brediceanu. El este un fel de punte a tuturor ideilor şi curentelor generoase,a căror vehiculare însufleţită şi-o asumă, învăluind tot ce vine în contact cu personalitatea sa într-o undă de sensibilitate emotivă. Fără cunoaşterea marilor proiecte altruiste,prosperitatea nu va putea pătrunde în coordonatele morale şi artistice ale acestui muzician şi om de cultură. Este atât de activ şi de veşnic prezent în fruntea vieţii muzicale a Transilvaniei încât cercetătorul biografiei şi operei sale se gândeşte,cu îndreptăţită emoţie,la limitele fatale ale orcărei personalităţi,oricât de diversă,depăşită în cele din urmă de imposibilitatea de a cuprinde totul şi deodată. Dar Tiberiu Brediceanu,stăpânit mai mult de suflet decât de meşteşug,cunoaşte secretul proporţiilor- aceasta este, poate,arta sa cea mai mare-şi niciodată nu încearcă să depăşească hotarul pe care i l-a croit temperamentul şi pregătirea de cultură. Citindu-i,din perspectiva multor decenii,conferinţele şi articolele,îţi dai seama că el izbuteşte să treacă,cu o turnură de stil aproape galantă,peste lacunele de informaţie sau dificultăţile de interpretare,care ar fi constituit pentru spiritele mai greoaie motivele unor dureroase înfrângeri. Cu toată această uşurinţă şi dibăcie de exprimare,Tibreiu Brediceanu n-a evitat greutăţile întâmpinate în cariera sa artistică şi creatoare,bogată în evenimente variate. Ceea ce lasă în urma sa este întotdeauna de cea mai bună calitate. În afara celor zece caiete de doine,cântece şi balade,cinci caiete de jocuri româneşti şi scenele muzicale,colecţia fonogramelor colectate de el este socotită ,împreună cu aceea rămasă de la D.G.Kiriac “documente de cea mai deosebită importanţă istorică pentru tendinţele de înfiripare a unei conştiente vieţi muzicale româneşti”. Valoarea acestor lucrări este asigurată de faptul că autorul lor a pătruns şi a asimilat desăvârşit subtilele însuşiri artistice,de toate felurile,ale ţăranului român. Ele au devenit apoi parte integrantă a gândirii lui Tiberiu Brediceanu,care-dacă nu sar fi născut în epoca tiparului şi a fonografului- ar fi fost unul din acei rapsozi populari a căror uimitoare activitate îmbogăţeşte patrimoniul vechilor comunităţi săteşti de la noi. Aşa însă, opera muzicală a maestrului Brediceanu rămâne unul din cele mai preţioase documente ale procesului de descoperire a artei populare româneşti. Ea stimulează interesul pentru creaţia muzicală autohtonă,atrage mase însufleţite în sălile de concert şi la primele reprezentaţii de teatru liric românesc,pentru a cărui creare Tiberiu Brediceanu a militat cu o veşnic reînnoită energie. În 1919,odată cu numirea lui în Consiliu Dirigent al Transilvaniei,organizează şi conduce personal primul turneu al Teatrului Naţional din Bucureşti,cu efecte de neuitat în viaţa artistică,înlesnind publicului care iubea aşa de mult scena cea dintâi lucrare de contact de proporţii cu arta dramatică din ţara veche.
9
Astfel îşi încununează,cu un gest public de adânc răsunet în conştiinţa românească a ardelenilor şi a bănăţenilor,străduinţele îndelungate de a da Transilvaniei”cu toate mijloacele morale şi materiale disponibile”o scenă sau cel puţin o trupă profesională. Dar turneul Teatrului Naţional din Bucureşti,este urmat,la scurt interval,de o iniţiativă cu rezultate mult mai durabile:aceea a înfiinţării Teatrului şi Operei Naţionale din Cluj,cea dintâi instituţie de operă de stat românească în ţara noastră. Renunţând pentru mult timp la preocupările sale de culegere şi creaţie muzicală,Tiberiu Brediceanu organizează,cu ajutorul cântăreţilor Constantin Pavel,Ionel Crişianu precum şi a compozitorului şi George Dima,o instituţie exemplară din toate punctele de vedere. Pentru ţinutul Ardealului,Banatului şi a părţilor ungurene,opera nu este o raritate. Dacă alţii o au de mai multă vreme,ca instituţe stabilă,am avut-o şi noi,inchegată de către societăţile noastre corale. În domeniul operei şi al operetei prezentate în limba română,putem zice că avem chiar mica noastră tradiţie,la care privim cu mândrie. A fost,aşadar, o chestiune de onoare şi de prestigiu ca,ajungând popor liber şi stăpânitor de ţară,să întemeiem şi să susţinem o operă românească,model pentru celelalte manifestări de acest gen.Nu aspectul distractiv,ci înainte de toate crearea unei seriose şcoli de arte ne-a îndemnat să luptăm pentru înfiinţarea acestei opere. De aceea,programul nostru nu este ca printr-o mulţime de piese,pregătite la repezeală şi în condiţii artistice întâmplătoare să ademenim lumea la reprezentaţiile noastre. Scopul nostru este ca,la început prin mai puţine piese,să formăm pe de o parte un repertoriu solid şi românesc,pe de altă parte să creştem o generaţie de buni artişti şi un public înţelegător de artă,aşa cum se cuvine să aibă un neam care se respectă şi care ţine să fie respectat şi de alţii. Un astfel de institut de artă,o astfel de şcoală nu mai poate fi considerată un lux,ci o necesitate de ordin cultural.De aceste intenţii şi vederi a fost călăuzit Consiliul Dirigent când a decis crearea Operei Naţionale din Cluj. Lui Tiberiu Brediceanu i se datorează,de asemenea,înfiinţarea-la 28 martie 1920-a Conservatorului de muzică şi artă dramatică din Cluj,al cărui creator a fost ,cu scopul mărturisit de a transforma oraşul vegheat de Tâmpa într-un mic Salzburg românesc. A urmat fondarea primei arhive fonografice şi publicarea sistematică de folclor muzical de către Ministerul Cultelor şi Artelor precum şi crearea unei orchestre proprii a Operei Române din Bucureşti în timpul cât a fost directorul acestei instituţii. Cântărind din perspectiva celor nouăzeci de ani de viaţă pe care i-a împlinit compozitorul,întreaga sa activitate în domeniul artei româneşti,înzestrată de el cu instituţii adânc înrădăcinate în conştiinţa noastră,Tiberiu Brediceanu intră în rândul acelor mari personalităţi culturale româneşti care au imprimat arzătoarelor probleme şi preocupări contemporane ceva din substanţa perenă a artei populare.
Caracterul specific românesc al creaţiei lui Tiberiu Brediceanu 10
Pentru Tiberiu Brediceanu,ca şi pentru toţi ceilalţi creatori în domeniul muzicii,contactul îndelungat cu melodia populară a însemnat o cotitură hotărâtoare,pe la începutul secolului nostru,în orientarea şi munca lor artistică. Dacă aşa cum povesteşte unul dintre ei,acum vreo cincizeci-şaizeci de ani mulţi se mirau că muzicienii pregătiţi îşi pierd vremea preţioasă cu o acţiune atât de “inferioară” cum era socotită studierea şi culegerea pe teren a muzicii săteşti,apoi încercarea de
11
introducere în sălile de concert a noilor produse inspirate din folclor era sortită să întâmpine o şi mai categorică ostilitate. În concepţia publicului obişnuit cu muzica cultă,muzica ţărănească,trebuia culeasă în cel mai bun caz de câţiva funcţionari modeşti,fără deosebite aptitudini artistice,şi depozitată în muzeele etnografice. Numai foarte puţini îşi dădeau seama de uimitoarea expresivitate şi de adâncimea-i revelatoare,semănând cu miraculoasele tanşee ce apar în văgăunile alpine,descoperind ochiului uluit stratificările misterioase ale subsolului. Cât priveşte renaşterea muzicală pe care o pregătea,în ciuda exemplelor oferite de şcolile naţionale rusă,cehă şi scandinavă,n-o bănuiau decât specialiştii,şi nici aceia cu toţii. Lumea românescă însă,care trăia permanent în contact şi sub influenţa muzicii populare,a avut cu totul altă reacţie faţă de transpunerea în muzica profesională a caracterului particular al melodiei populare. Modul de a privii arta populară şi folclorul muzical se află la sfârşitul secolului trecut şi în primul deceniu al celui următor într-un continuu proces de evoluţie,contribuţiile la clarificarea opiniei publice devin şi ele din ce în ce mai frecvente,creând posibilitatea unei altfel de înţelegeri a activităţii compozitorilor naţionali. Merită a fi menţionată luarea de atitudine în problemele muzicii româneşti a lui Guilelm Şobran,fostul coleg de la Blaj al Tiberiu Brediceanu,atât pentru că ea pare să corespundă întru totul vederilor lui Brediceanu însuşi,cât şi pentru că exprimă tendinţa generală a intelectualităţii mai înaintate de a determina o nouă fizionomie a vieţii artistice. Într-un articol intitulat „Muzica la noi” şi publicat în ziarul “Tribuna” de la Sibiu în 1897,Guilelm Şorban scria următoarele:”Fiecare român care se ocupă cu muzică trebuie să cunoască mai întâi muzica lui naţională. Ajungând la oarecare perfecţiune în muzică,să nu cugete cei ce se însufleţesc pentru genialele creaţii ale compozitorilor nemuritori că e ruşine a se ocupa cu muzica naţională. Că doar şi cei mai mari compozitori,Beethoven,Schubert,Chopin de exemplu au ţesut multe cântece populare în compoziţiile lor. Şi muzica noastră e profundă;cine într-adevăr îi înţelege pe clasici,e imposibil să rămână rece faţă de farmecul ei natural. Muzica e o necesitate pentru om.Oamenii au cântat totdeauna şi vor cânta şi de aici încolo.Şi arta aceasta să o neglijăm noi,popor talentat ce suntem?” În sălile de concert din toate provinciile româneşti,doina şi cântecul nostru,interpretate de artiştii de frunte ai ţării încep întradevăr să se afirme cu tot mai multă hotărâre,consacrând odată cu genul şi numele compozitorilor. Între ele,acela al lui Tiberiu Brediceanu câştigă în câţiva ani o popularitate căreia cele şase decenii scurse între timp n-au făcut decât să-i adauge o mereu înnoită actualitate. Astfel,cu prilejul concertului festiv organizat la 8 aprilie 1957 în sala Dalles din Bucureşti,cronicarul revistei „Contemporanul” declara,sincer uimit,că- deşi în aceeaşi seară se programase un atrăgător recital de pian în altă parte a Capitalei-doinele şi cântecele compozitorului lugojean,care nu au aproape nimic cu modernismul,au umplut sala până la refuz,dovedind „popularitatea şi prestigiul de care se bucură Tiberiu Brediceanu şi muzica sa”. Arta lui Tiberiu Brediceanu are,aşadar,o actualitate pe care puţini compozitori au putut s-o verifice pe un parcurs de timp aşa de îndelungat,încă în viaţă fiind. 12
Ecourile emoţionale stârnite de ea,departe de a se stinge,răsar pretutindeni unde muzica lui se cântă. Care este taina acestei prospeţimi,neatinsă de aripa vremii,secretul popularităţii lui Tiberiu Brediceanu,în sensul cel mai nobil al cuvântului? Fără a fi nevoie de complicate analize de conţinut şi expresie muzicală,nici de înşirarea unor detalii de tehnică componistică,răspunsul este la îndemâna oricui cunoaşte creaţia maestrului: caracterul ei specific românesc. Arta anticipează,explică şi înlesneşte înţelegerea unei întregi epoci.Muzica lui Tiberiu Brediceanu,cu sensibilitatea ei caldă şi mângâietoare,tălmăceşte toată originalitatea de simţire şi gândire a poporului nostru,din care literatura şi muzica românească din primele decenii ale veacului al-XX-lea au făcut mijloace de afirmare a permanenţei noastre în acest colţ de lume. El caută cu stăruinţă,îmbunătăţindu-şi necurmat mijloacele tehnice şi concepţiile despre artă,prin lecturi diverse şi exerciţii de armonie pe care le face la Budapesta,Bratislava,Viena şi Roma,paralel cu studiile juridice,să prindă în tiparele expresiei culte gândirea muzicală a neamului. Nu pierde nimic din caracterul de improvizaţie şi mişcare liberă al melodiei populare. Personalitatea lui se cufundă,până când nu se mai vede,în efluviile cântecului ţărănesc,al cărui farmec îl păstrează şi amplifică prin tratarea amplă a melodiilor,a căror libertate aproape desăvârşită, condiţionată de caracterul lor melodic şi vocal la origine,nu o limitează prin acompaniamentul instrumental nicio clipă. Scopul armonizărilor şi al prelucrărilor sale nu este acela de a întrerupe sau de a încărca printr-o ornamentaţie de invenţie personală desfăşurarea liniară a cântecului,ci a-l reda în „aura” lui naturală,exprimând un conţinut de viaţă bogat şi complex,de o mare diversitate. Din mulţimea şi varietatea melodiilor de care este înconjurat şi de care dispune,Brediceanu procedează la alegerea acelora pe care le consideră propriii prelucrării,valorificării artistice.
13
14
În cultivarea muzicii româneşti,el socoteşte acest act de alegere,de selecţie,ca una,prima,din cele cinci etape pe care le parcurge,formulându-le el însuşi astfel: I. –alegerea melodiilor populare potrivit felului său propriu de a le folosi în diferitele forme ale compoziţiei; II –scrierea pe note a melodiilor cât mai apropiată de realitate şi adevăr; III. –prelucrarea folclorului muzical în forma sa primordială,adică în limitele date de însăşi creaţia muzicală a poporului,chiar de la acest prim prilej de armonizare,ţinând seama,prin acompaniament,de promovarea şi susţinerea autenticei expresii româneşti a temelor alese; IV. –dezvoltarea sau amplificarea firului melodic al unor teme ajustându-le,unde a simţit că e necesar, şi cu preludii,interludii sau finaluri compuse într-un adecvat ton şi spirit autohton românesc. În această etapă clasează el şi prefacerea unor melodii de joc în cântece,aplicându-le şi texte potrivite,precum şi înlocuirea textelor unor doine şi cântece mai puţin potrivite cu altele mai valoroase din punct de vedere literar; V. –în sfârşit,unei a cincea etape aparţin lucrările sale muzicale compuse în sens şi spirit românesc cu totul independent de folclor. Dar cu oricâtă claritate ar fi formulate aceste etape le-am numi mai degrabă principii sau reguli de compoziţie românească;ele exprimă numai unele aspecte ale concepţiei de care este călăuzită şi animată activitatea artistică şi ştiinţifică a creatorului şi gânditorului în care apare omul Brediceanu,persoana lui morală,profilul psihologic al lui,structurat de acea trăsătură fundamentală a firii sale,cea estetică,configurându-l ca vrednic „homo aestbeticus”şi de severul său simţ de răspundere faţă de creaţia populară. Fie că este vorba de doina „Câte flori pe deal în înflor”,cunoscută în ediţiile mai vechi sub titlul “ Floare fui,floare trecui”,apare doar ca un răspuns melodic al vocii în al cărei curs rubato-parlando nu intervine decât cadenţa finală,spre a-i da subtilitate.
15
16
BIBLIOGRAFIE: „TIBERIU BREDICEANU”,de GHEORGHE
SBÂRCEA- Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România.
CUPRINS: 17
Capitolul I : ……………. Biografie - pag.1 Capitolul II: ………….Opera-compoziţii musicale; pag. 2-3
Capitolul III:………… Activitatea folcloristică a lui Tiberiu Brediceanu; pag. 4-8
Capitolul IV:…………. O viaţă în slujba muzicii româneşti; pag. 9-10
Capitolul V: ................Caracterul specific românesc al creaţiei lui Tiberiu Brediceanu; pag.11-16
Capitolul VI: ............... Bibliografie. pag.17
18
